MANUALUL DE BOTANICA SILVICĂ În usul Elevilor de la scoala de silviculturî şi pentru forestieri practici. de DOCTORU IULIU BARASCH, PROFESORU, Bucureşti, BUCUREŞTI. IMPRIMERIA STATULUI, NUMITA NIPHON. 1861.

[III] PRECUVÂNTAREA.

        Insărcinat de către onorabilul Ministru al Cultelor d-a scrie un op despre botanica Silvică, îndeplinesc acum această sarcină, publicând opul presinte. 
        Scopul acestui Manual este d-a da în mâna elevilor de la scoala de Silvicultură, ca şi a forestierilor practici, o carte care resumă tot ce ei trebuie să ştie in privinţa cunoştinţei naturei arborilor, a modului creşterei şi reuşitei plantaţiunei lor, şi a principielor vătămătoare ce se opun la desvoltarea lor normale. De aceea amu împărţit opul nostru în patru părţi. 
        În partea I-i dăm o recapitulaţiune scurtă a principielor botanice, căte trebue să le ştie totdeauna silvicultorul practic. 
        În partea 2-a dăm descrierea arborilor forestieri, ceea din silvicultura înaltă, medziă şi mică. 
        În partea 3-a,  dăm o descriere a vegetalelor folositoare sau vătămătoare Silviculturei. 
        În partea 4-a dăm o descriere a principalelor insecte folositoare şi vătămătoare pădurilor. 
        [IV] Unde trebuinţa a cerut-o, am dat figuri esplicative pentru plante şi animale. 
        In partea din urmă ami, tratat şi despre unele insecte care, de şi n-au un interes imediat silvic cu toate acestea au un interes agricol ce este legat cu interesele silvice. 
        Forma de Catechism sau dialog, adică cu întrebări si respunsuri înlesneşte mult pentru memoria obiectelor tractate şi presente totdeauna între o mică cestiune tot cuprinsul unei descrieri lungi, şi prin urmare fixează mai bine atenţiunea studentului la punctele de căpetenie ce trebue să le ştie.
        Am urmat în această composiţiune, mai cu seamă opul modern al d-lui Mathieu (flore forestière), a D-lui Massaloup, a D-lui Collar (Nachturgeschite) şi a D-lui Ratzeburg “Die Waldverderber”.  
Bucureşti, Noembri 1861. 
        Prof., Doctor IULIU BARASCH. 

		[IV] TABLA MATERIILOR
		 Pag.
SEC. I. PARTEA I. CAP.I. Despre plantele în genere şi despre părţile de care sunt compuse.1 
	CAP II. Descrierea părţilor plantelor. 14 
	CAP III. Despre clasificaţiunea botanică. 37 
PARTEA II. CAP IV. Despre plantele lemnoase şi părţile lor în privinţa anatomică şi fisiologică  44 
	CAP V. Despre relaţiunile generale ale plantelor lemnoase. 50 
SECTIUNEA II. Despre diferitele feluri de lemne silvice în particular;  72 
	CAP. I. Conifere. ... 74 
	Pinus abies  ... 76 
	Piuus sylvestris  ... 78 
	Pinus picea  ... 81 
	Pinus larix  ... 73 
	Pinus austriaca  ... 85 
	Pinus strobus ... 86 
	Pinus cedrus  ... 87 
	Juniperus communis  ... 88 
	Taxus boccata 89 
[VI] 		pagina
CAP II. Despre arbori frundzoşi ….  90
	Quercus (stejar chène)  ...  − 
	Quercus robur  ... 91 
	Quercus pedunculata ... 93  
	Quercus cerris (cer)  ... 97 
	Quercus austriaca. ... – 
	Quercus prinus .... 98 
	Platanus (paltin) ...99 
	Fagus (fag) .... 100 
	Castania vesca (castan) .... 102
	Betula (mesteacăn) ....103 
	Alnus (anin) ... 105 
	Carpinus (carpen) ....107 
	Corylus (alun) ....108 
	Populus tremula (plopi) .....109 
	Populus nigra .....110 
	Populus canadensis. ......112 
	Populus alba  ... 113 
	Salix (Sălcile) ...... 114 123
	Ulmus (ulmul)  ... 125 129 
CAP. III Despre Acerinée  ... 130 
	Acer (aţari; acer tartaric; a. pseudoplat.) .... 231 
	Acer platanoides ... 134 
	Acer campestre ...135 
	Aesculus Hyppocastanum  ... 136 
CAP. IV. Fraxinée (frasini) ... 138 
	Fraxinus excelsior ... .– 
	Tilia Europea (leul) ....141 
	Tilia pauciflora .....142 
SECTIUNEA III. Despre arbori forestieri care au o valoaro mai mică de cât cei precedenţi 246 
	Sorbus (sorbi) ... 147 150 
[VII]  Pag.
	Pyrus .... 152 154
	Cerassus (cereş) ... 155 156
	Robinia (salcâmul) ...  157 
	Despre arbori frundziari arbustiforme: ... 158 
	Crataegus oxyacantha ... 159 
	Prunus spinosa ... 160 
	Cornus. ... 161 262
	Rhamnus  ... 163 169 
	Berberis ... 165 
	Ligustrum (lemnul câinesc) ... 166 
	Evonymus europeum (salba moale) ... 267 
	Viburnum opulus (calinul) ...  – 
	Sambuccus (socul) ... 268 
	Staphaelia, lonicera ... 169 
	Philadelphus, cytisus  ... 170 
	Colutea, Hyppophaë ... 171
DESPRE ARBORII VĂTĂMĂTOI PADURIORU ... 273 186 
SEGŢIUNEA IV. Despre plantele ale pădurei ... 188 
	Despre plantele erboase silvice dicotiledoane ... 197 210 
SECTIUNEA V. Despre arbuşti şi erburi mono-cotiledoane din păduri ... 211, 229 
SECTIUNEA VI Despre plantele acotiledoane (cryptogame) importante în silvicultură ... 220, 227 
	Despre lichene ... 228 
	Despre ciuperci ... 231 
SECŢIUNEA VII. Zoologia silvică ... 239 
	Lymnexylon navale ... 243 
	Melolontha vulgaris ...  – 
	Brochus pisi ... 245 
	[VIII] Corculio granarius ... 246
	- populi ... 247 
	- cupreus ... 248
	- pini ... 449 
	- noctua ... 250 
	Familia Xylophaga ... 251 
	Bostrichus typographus ... 253 
	Corambyx carcharias ... 256 
	Chrysómella, Gryllus ... 257, 258 
	Coleoptera. ... 248 257 
	Orthoptere ... 258 
	Tenthredo ... 260 
	Hymenoptera parasitca ... 263 
	Ichneumon ... 265 
	Cynips calicis ... 266 
	Formica ... 268 Vespa (vespi) ... 271 
	Apis (albinele) ... 272 
SECTIUNEA VIII. Lepidopterile (fluturile) ... 279 
	Papilio Brasicae ... 282 
	- Crataegi ... 283 
	Sphinx ... 284 
	Phalaena Bombyx Aesculi ... 285 
	- Bombix pini ... 286 
	- noctua ... 290 
	- geometra ... 291 
	- tortrix ...  – 
	- pomonana ... 292 
	- tinea ... 293 
	- crinela et pyrophag.  ... 294 
	Coccus piui ... 295
	Simmulia ... 296  

[1] BOTANICA SILVICA

SECTIUNEA. I.
Capitulu I.
Despre plante în genere şi despre părţile de care sunt compuse. 
        1 Întrebare. Ce înţelegem prin numirea de plante? 
        Respuns. Plantele sunt corpuri organice ce cresc în pământ, născând prin seminţe sau spore (Criptogame), nutrindu-se prin asimilaţiune şi murindu de decrepitudine.
        Ele se deosebesc de corpurile organice însufleţite (animale) prin lipsirea de simţire şi miscare; prin felul nutrirei lor care este totdauna fluid si nu solid; prin felul respiraţiunei lor (ele espiră osigen pe când animalele inspiră osigen); prin felul ţeseturei corpului lor (plantele n-au nici o dată nici o ţesătura musculoasă, sau nervoasă sau osoasă etc. ca animalele) şi prin composiţiunea lor chimică (plantele au puţin, animalele au mult nitrogen sau Azot).
        2 Întrebare. Ce inţelegem prin vorba: botanica?
        Respuns. Aceasta este ştiinţa care ne dă cunoştinţa planteloru, cum sunt compuse şi cum cresc (fisiologia vegetale); cum putem se le deosebim una d-alta prin deosebite numiri (Clasificaţiunea botanică) şi la ce folos ne servă (Botanica descriptivă usuale). 
        3 Întrebare. Ce va să dzică: Botanica silvica? 
        [2] Respuns.Aceasta este partea ştiinţei botanice care se ocupă mai în particular cu conoştinţa şi descrierea plantelor care sunt de deosebit interes pentru silvicultor, a căruia misiune este economia, păstrarea şi îmbunătăţirea pădurilor. 
        Într-un simţu mai larg, botanica silvică îmbrăţişeadză plantele lemnoase şi nelemnoase sau erburile silvice care cresc în păduri; deară in simţ mai strîns, aceste ştiinţe coprinde cunoştinţa arborilor din pădure (Dentrologiea). 
        4 Întrebare. Ce circumstanţe sunt de cea mai mare necesitate în ştiinţele botanice silvice? 
        Respuns. Botanica în genere, prin urmare: Anatomia, fisiologia şi clasificaţiunea vegetale. 
        5 Întrebare. Ce avem a observa mai cu seamă in fisologia plantelor? 
        Respuns.Construcţiunea interioare şi esterioare a părţilor lor, foncţiunile organelor lor, naşterea, legile creşterii şi morţii lor;  în fine: influinţele esterioare care împedica cursul natural al vieţei loru (Patologiea vegetale). 
        6 Întrebare. Care sunt legile creşterii plantelor? 
        Respuns. Aceste legi suntu pe d-o parte resultatele legilor fisice şi chimice ce domină în toată natura, deară pe de altă parte aceste legi sunt modificate în interiorul corpului plantei vieţuitoare, printr-o forţă interioară (organică) care face, ca aceste corpuri suntu organisimi adecă corpuri domnite fie care printr-o forţă înnăscută, particulară care schimbă intr-unu modu foarte remarcabile lucrarea legiloru fisice şi chimice generali făcându-le legi fisiolojce ale vegetalelor. 
        7 Întrebare. Ce resultă din acestea? 
        Respuns. Fiind că legile fisiologice vegetali suntu [3] basate pe legile fisice si chimice generali, de aceea trebue să avem,  mai nainte, cel puţin cele următoare noţiuni despre corpurile şi legile fisice şi chimice ca să putem înţelege legile fisiologice ale creşterei şi vieţii planteloru. Aceste noţiuni se resumă în cele următoare: 
        a) Fiecare corp este supus gravităţii (greutaţii); aşia deară, daca vedem într-o plantă vro mişcare în contra acestei legi, (s. e. seva descendinte) aceasta se urmează printr-o lege fisiologică, însă peste puţin sau mai târdziu, legea gravităţii va birui pe legea fisiologică. 
        b) Lumina este principiul cel mai virificator în natură; ea însoţeşte mai toate lucrările materiilor imponderabili (electricitatea, magnetismul, caloricul, s.e.); Aşia deară, nici o plantă nu poate să trăiască fără lumină, însă influinţa luminei asupra planteloru trebue se fie măsurată: prea multă lumină, le escită prea mult şi scurteadză vieaţa lor: prea puţină lumină, slăbeşte viaţa lor şi o stinge din fire.
        c). Frigulu şi căldura suntu nişte stări fizice care însoţesc ori ce corp: un gradu mare de frig, le strânge; un gradu mare de căldură, le dilată; în acest mod, influinţa frigului şi a căldurei este prea mare asupra plantelor; căci unu eces (prisos) de frig şi de căldură, le este vătămător.
         d). Aerulu care urmeadză neîncetat influinţa sa asupra globului nostru, este asemenea unul din principii mai lucrători în vieaţa plantelor. Căci plantele respiră (resufle) ca şi animalele şi când sunt despoiate d-aer, mor de-necăciune (asfisiă) întocmai ca animalele. 
        e).Apa este corpul celu mai respundit în natură *[4] (suprafaţa globului pămîntesc coprinde aproape 6 1/2 milioane mile geografice patrate de apă şi numai 2 1/2 milioane mile uscat), apoi şi în plante apa coprinde mai mult de trei părţi a corpului lor; fără apă şi umedzeală, nici o plantă nu poate să crească.
        f). Acid carbonic (un compus de carbon şi osigen). Acest corp gazos care se află în aer, ape şi în pământ se află şi în composiţiunea plantelor; căci plantele sug prin rădăcinele lor acest gaz disolvat în ape în interiorulu pământului; îl sug asemenea prin frundzele lor din aer; nu esistă nisi o parte a plantei în care să nu se afle acest gaz; deară forţa vitală a plantei descompune acest gaz în elementele sale şi îşi clădeşte corpul său. Această schimbare mare a unui corp gazos într-unu corp solid (vegetal), este o lucrare fisiologică a plantei. 
        g).O mulţime de săruri minerale care se află în stare solidă în pământ (sare, calcar, gips etc.) se desolve în corpul plantei şi contribuesc asemenea la clădirea ei; aceasta este iară o lucrare fisiolagică a vegetalelor. 
        7. Întrebare. Ce diferenţă esistă între Elementele şi Principiile organice? 
        Respuns. Elementele organice sunt numai patru; adecă: Osigen, Carbon, Hidrogen, Azot; deară nici odată nu găsim aceste elemente isolate în vrun corp organic, ci totdauna se combină unul cu altul şi produce nişte producte care poate să fie privite ca principiele ţesăturei organice ale plantelor. Aşia deară, toată masa corpului vegetal este compusă d-aceste principie organice dintre care cele mai de căpetenie sunt: albumin vegetal, şi materia numită celu losa [5]. Aceste principii constituie şi ţesăturile corpului vegetal.
        8 Întrebare. Câte ţesături esistă în corpul vegetal şi care sunt? 
        Respuns. În corpul vegetal esistă trei ţesături adecă: ţesătura celulare, ţesătura fibroasă şi ţesătura vasculară. 
        9 Întrebare. Ce este ţesătura celulare? 
        Respuns. Mai tot corpul plantelor, esaminându-l subt microscop, vom găsi că este compus de nenumărate celule sau căsuţe mici, rotunde sau colţate; aceste celule sunt umplute cu un fel de fluid (citoblastem) şi în mijlocul celulei se află ca un fel de sîmbure foarte mic (Nucleu). Celula este partea primitivă  a vegetalului, ba încă putem dzice că orice vegetal, de la planta cea mai mică pănă la giganticul arbor, este numai o adunătură de nenumerate celule. 
        Cându mai multe celule omogene se află adunate la un loc, ele se atrag una pe alta, se strâng şi se formează ţesătura celulare. Deaca celulele erau rotunde la început, prin presiunea din toate părţile, devine dodecaedri; deara deaca celulele primitive erau cilindrice atunci devin ca nişte prisme lungi sau firi. 
        Ţesătura celulare se numeşte şi parenchim, şi esistă în parenchim regulat şi neregulat, tare şi moale etc. Câte o dată se întâmplă ca să rămâiă locuri mici goale între celule, acestea se numesc meate intracelulare; deară deaca aceste locuri sunt mari şi considerabili, se numesc lacune; meatele şi lacunele înlesnesc mult mişcarea fluidului nutritiv în corpul vegetale. 
        [6] Afară de fluidul celular, numitu sevă, va afla în celule şi nişte materii solide s.e. chlorofil care dă plantelor  coloarea lor verde,  fecula sau globuli mici rotunde care dau scrobeala şi cristala de diferite săruri minerale. 
        10 Întrebare. Ce este ţesătura fibroasă? 
        Respuns. Ţesătura fibroasă care se numeşte şi ţesătura lemnoasă se compune de celule foarte lungi, ascuţite la amândouă căpătâiele şi puse cu capetele tot una peste alta, în cât formeadză o legătură de firi foarte tare făcute de celule cu păreţi groaşi şi tari, pline şi nu goale; această ţesătură se numeşte în limba ordinariă cu numirea de lemn. 
        O modificaţiune a ţesăturii fibroase, este aceea compusă de fibri textili, adecă de firi lungi separabili unu d-altu care ne permite a face dintr-înşii pândza: s.e. găsim asemeni fibrii în in (linum), cănipă (canabis) şi subt coaja teiului (tilia). 
        11 Întrebare. Ce este ţesătura vasculară? 
        Respuns. Vasele sunt canalele lungi şi goale din întru; unele d-aceste vase sunt închise la amândoă capătele şi împlute cu aer şi se numesc traşee de care avem adevăratele traşee ce au în întru ca o linie spirale neînterruptă care căptuseşte pereţii loru şi neadevăratele traşee la care această linie este întreruptă; traşeele nu se ramifieadză nici o dată şi sunt totdauna paralele între dânsele; la vegetalele inferioare (Cryptogame) nu esistă traşee şi numai la filice începe a se arăta. Deară în trunciul arborilor traşeele formeadză numeroase legături triungiulare, patrate, rotunde etc. traşeele se află în flori frunde, rădăcini şi pretutindeni în părţile cele mai interioare ale plantelor, depărtate de influinţa aerului, de aceea în coaja arboriloru nu esistă nici odată  [7] traşee, deară alte vase numite laticifere, sau purtătoare de Latex sau şi vase proprie care sunt umplute cu sucuri opace, colorate. Aceste vase sunt ramifiate, se găsesc şi subt coaja arborilor. 
Însă am zisu mai susu că toate aceste ţesături trebue să fie privite numai ca nişte modificaţiuni ale ţesăturei celulare care este basa tuturora. 
        12. Întrebare. Care este composiţiunea chimică a celulelor vegetale? 
        Respunsu. Păreţii celulelor, fibrilor şi ai vaselor, constiutuesc materia numită celuloasă, o materie care este tot-de-una compus într-un  mod chimic ecual de Carbon, Hidrogen şi Osigen ( C12+H10+O10) această materie este albă, solidă, transparinte nedisolabile în ape nici în spirt sau în aeter; deară vitriolul o desolvă şi o schimbă în gumi (dextrin) şi pe urmă în zahăr sau glucosa. 
        13 Întrebare. Care sunt formaţiunile succesive ce se urmează în corpul vegetal? 
        Respunsu. Toate numitele ţesături, împreunându-se, produc rădăcina, pe urmă, trunchiul şi pe urmă frundza, aceste sunt părţile plantei care servă pentru nutrirea ei; mai târdziu se formează iară părţile plantei destinate pentru reproducţiune, acestea sunt: flori, fructe şi seminţe. Afară d-aceste formaţiuni principali, găsim la plante i formaţiuni secundarii; aşia s.e. la arbori se formeadză din ţesătura celulare măduva şi coaja arborului; din celulele lungi se formeadză alburnu si lemne. 
        14 Întrebare. Care sunt părţile trunciului în arborul dicotiledon (sau al pădurilor noastre)? 
        [8] Respuns. Într-unu asemenea trunchi deosebim regiunea corticale care este compusă de epiderme, de învelişul suberos, de învelişul verde şi de liber; apoi regiunea lemnoasă se compune din albarn; de cercurile lemnoase, de canalul medular şi de măduva în centru, de unde es, către periferiea razele mădulare. 
        15 Întrebare. Ce observăm la măduva trunchiului? 
        Respuns.  Meduva centrală este compusă întocmai ca coaja d-o ţesătură celulară foarte poroasă, pătrunsă  de nişte firi lungi; prin aceşti firi, seva se sue din rădăcină în măduvă spre a o nutri, apoi prin radzele mădulare măduva trimite seva şi la coajă. 
        Deja în embrionul arborului, măduva a esistat în tigel şi plumul, cându trunchiul a începutu să crească, măduva l-a împlut cu totul până la liber; mai pe urmă ea a format traşee sau vasele spirale, puindu-le lângă liberu şi modificându-l mai târziu în alburn. Deară şi la creşterea arborului în înălţime, precum şi la formarea mugurilor, măduva joacă unu rol important. Cu cât arborul îmbătrîneşte mai mult, cu atât măduva se strânge şi se usucă mai multu în cât în fine se perde cu totul. 
        La vârsta înaintată a arborului, măduva nu mai este necesarie pentru esistinţa lui, de aceea vedem arbori bâtrîni remâind verzi şi purtând flori şi fructe, de şi măduva lui de multu s-a împutrezit şi a murit. 
        O lucrare analoagă cu aceea a măduvei, o găsim şi la coaja arborului. 
        16 Întrebare. Ce este lucrarea alburnului? 
        Respuns. Alburnul formeadză în fiăcare an o strată nuoă împrejurul cercuriloru lemnoase, aşia deară din alburnul se face pe fiăcare an, ca un inel de [9] lemn adecă seva pogorîtoare (descendinte) puindu-se între stratele de alburn şi deliber, se îngroaşă (solidifică) de sus în jos făcându-se lemn.
        17 Întrebare. Ce sunt, şi cum lucrează cercurile lemnoase ? 
        Respuns. Cercurile lemnoase au tot aceeaşi ţesătură ca alburnul, însă sunt d-o coloare mai închisă, mai tare şi numai ieau parte la creşterea arborului. 
        18 Întrebare. Ce este, şi cum lucreadză liberul? 
        Respuns. Liberul este o masă celulare care se află îndată subt coajă şi este compus de celule lungi; această ţesăture este groasă şi tenace, de aceea la ulm şi tei liber poate să fie jupuit ca nişte panglice, care serv pentru rogojini, coşiuri etc.; pe fiăcare an se pune o strată nuoă de libru în întru celei vechie. 
        19 Întrebare. Cum este făcută coaja arborilor? 
        Respuns. Coaja este făcută d-o ţesăture celulare particulară (numită celulele corticale); cu cât coaja merge mai câtre periferie, cu atât, celulele devin mai mici; cu câtu  merge mai câtre centru, cu atât, celulele devin mai mari; la aceste celule mari interioare, se află şi lacune şi acolo se urmeadză o mare energie a vieţei. Întocmai ca măduva, aşia şi coaja este începutul creşterei arborului. 
        Apoi fiindcă coaja creşte şi se măreşte din întru afară, de aceea se întîmplă ca când coaja a crescut prea mult, atunci învelişul ei esterior neputîndu a se mai întinde, crapă în multe strate şi se usucă d-afară în întru. Aceasta o vedem s.e. la stejar, mesteacăn şi unele molifte. 
        Deară epiderma coajei (ce esistă mai cu seamă la tineri arborii) este aceea ce este epiderma pelei la animale *[10], adică îi înveleşte, protege şi servă pentru nutrirea lor, la arbori bătrîni cade, sau cel puţin nu mai este vizibile. 
        20 Întrebare. Ce resultă din numitele observaţiuni? 
        Respunsu. Resultă că toată creşterea arborului în lungime se face prin măduva centrale şi că creşterea trunchiului în grosime să urmeadză numai la un singur loc adecă la otarul între regiunea corticale şi cea lemnoasă; acolo între libru şi alburn se formeadză pe fiecare an din fluidul Cambium (seva descedinte) în întru o strată nuoă de alburn şi pe din afara o strată nuoă de libru; aşia deară ceea ce este acum alburn, va fi în anul viitor un cerc lemnos, şi ce este acum libru, va fi în anul viitorul coajă; apoi niciodată din lemne nu se face coajă şi nici din coajă nu se face lemne; însă creşterea lemnului este mai activă de cât aceea a coajei, fiindcă în lemne se află traşee şi în coaje nu; apoi unde sunt traşee, acolo energiea vieţei a plantei şi creşterea ei suntu mai mari şi mai active. 
        21 Întrebare. Care sunt părţile esterioare ale plantei? 
        Respuns. Aceste sunt: rădăcina, trunchiul (sau caul sau tigiu) crăci, rămuri, frundze (frondes) sau foi (folie) flori şi  fructe. Despre toate acestea vom vorbi la vale mai pe larg. 
        22 Întrebare. Cum lucreadză condiţiunile esterioare necesarii pentru creşterea plantelor? 
        Respuns. a) Influinţa pămîntului asupra planteloru este foarte variată şi îmmulţită; căci diferitele plante cer de la pămînt diferite elemente ca să poată [11] dobîndi creşterea loru normale. De aceea putem zice ca o regulă generală că, cu cât un pămînt (sol) este compus de mai multe elemente, cu atât va fi el mai roditor şi mai favorabil pentru creşterea planteloru; cu cât este mai simplu, cu atât este mai sec şi mai infertil. 
        b). Influinţa apei asupra creşterii plantelor este eară înmulţită; apa, pe d-o parte lucreadză intr-un mod mecanic, mărind şi întindzându celulele şi escitând în ele lucrările lor vitale; pe d-altă parte, lucreadză apa şi ca un ajutor chimic, fiindca prin descompunerea apei, plantele găsesc osigen şi hidrogen ce le sunt necesarii, apoi în apă este totdauna coprins şi gazul acid carbonic, de aceea apa procură plantelor şi acest gaz pe care plantele descompuindu-l, îşi căştigă carbonul lor necesari; aşia deară putem dzice că în apă sunt coprinse toate elementele plantei şi că o plantă şi chiar unu arbor nu sunt alt nimic de cât apă solidifiată (înghieţată) formată într-o formă particulară prin escitaţiunea unui ajutor organic (seminţe). 
        23 Întrebare. Cum se urmeadză lucrarea aerului asupra creşterei plantelor? 
        Respuns. Aerul este purtătorul acidului carbonic; în privinţă acestia este încongiurarea aerului foarte folositoare plantelor; deară aerul mijloceşte şi evaporaţiunea fluidelor din plante şi din pămînt, de aceea înlesneşte actul espiraţiunei (esalaţiunea) plantelor şi uscăciunea fluidelor de prisoase în pământ; de aceea vedem că unde lipseşte plantelor aer în destul, precum în pădurile prea dese, acolo arborii nu reuşesc. 
        [12] 24 Întrebare. În ce mod lucreadză lumina asupra plantelor? 
        Respuns. Toate funcţiunili vegetali se urmeadză numai în presinţa luminei. Inspiraţiunea gazului acid carbonic şi espiraţiunea osigenului, se urmeadză numai dziua şi mai cu seamă când ese soarele; pe când noaptea, gazul acid carbonic inspirat, nu se mai descompune în corpul plantei şi ese neschimbat afară; de aceea, plantele espiră dziua osigen şi noaptea acid carbonic. Deară afară d-acestea, toate colorile vegetalelor şi toată consistinţă producţiunilor lor sunt numai efectele luminii: de aceea o plantă care remâne câtva timp în întuneric devine palidă, perde colorile şi toate ţesăturile ei devine moleşite şi fragete. Numai partea rădăcinei plantei este aceea care reuşeşte în întuneric ; de aceea putem dzice că în fiăcare plantă sunt doue tendinţe sau direcţiuni opuse, una căutând lumina (trunchiul cu ramurile etc.) şi alta câutând întunericul (rădăcina). 
        25 Întrebare. În ce mod lucreadză căldura asupra vegetalelor ? 
        Respuns. Căldura escistă vegetalul la toate lucrările sale fisiologice; şi precum viaţa animale cere ori şi care grad de căldură ca să se poate urma, aşia şi este cerut o cuantitate otărâtă de căldură pentru maturaţiunea plantelor; aceste cuantităţi sunt diferitele dupe diferitele nature ale plantelor; de aceea unele plante cresc şi reuşesc şi în climele reci când altele cere o climă foarte călduroasă . Aşia deară întocmai ca la animale, putem să dzicem (într-unu mod aligoric) că sunt plante cu sânge rece şi cu sânge cald. Însă o căldură escesivă  (s.e. căldura focului) omoară *[13] plantele, întocmai precum strică corpul animalelor şi le omoară. 
        26 Întrebare. Care este rezultatul lucrărilor tutulor numiţilor aginţi? 
        Respuns. Rezultatul este că planta absoarbe din pămînt prin rădăcinele sale, sucuri (seva) încărcate cu acid carbonic, aceste seve se sue în sus prin trunchi şi rămuri pînă la frundze (seva ascendinte), acolo viind în atingere cu aerul, să schimbă, încărcându-se cu gaz acid carbonic; acumu se pogoară în jos (seva descendinte sau cambiumu) şi acum pe drumul ei, gazul acid carbonic se descompune în elementele sale (carbon şi osigen) astfel că din carbon împreună cu elementele apei (Hydrogen şi osigenu ce se afla totd-auna într-o mare cuantitate în corpul plantei) se face lemne şi cele-alte părţi solide ale plantei, pe când osigenul ese afară prin respiraţiunea plantei. Legea capilaritaţii şi neîncetata esaluţiunea a fluidelor prin frundze, ajută prea mult la suirea sevei  în corpul vegetal. 
        Deară întocmai precum în corpul animal se formeadză nişte materie numită secreţiune şi esercţiuni, aşia şi în corpul vegetal; cu diferinţa numai, că materiile secretiunea se elaboreadză în corpul animal în deosebite organe numite glandule (ginde, gîlci), pe când în corpul vegetal această materie se depune chiar în ţesătura celulare, mai cu seamă în meatele şi lacunele intercelulare. Cele mai importante materii secretate în corpul vegetalelor suntu cele următoare:
        Sacharul; -Fecula sau scrobeala (amilon) - gummi ( adecă gumi arabic tragacant etc.). Unturile grase şi aromatice (cele d-întîi în seminţe, cele d-al [14] doilea în frudnze, flori, şi ramuri); Reşinuri ; -Ceara, - sucurile proprie sau laticifere; -gumi elastic sau Cautşuc,-Laptele vegetal, - Opium şi  diferite materii colorante.


CAPITOLULU II.
descrierea părţilor plantelor.

	27 Întrebare. Care sunt părţile cele mai principale ale unei plante? 
	Respuns. În sfera sa vegetătivă, pentru a manţine vieaţa sa individuale, aceste sunt trei adecă; rădăcina, trunchi şi  frundze. 
	28 Întrebare. Care parte a plantei se numeşte rădăcină, cum este formată şi cum lucreadză? 
	Respunsu. Rădăcina este în genere partea plantei ascunsă în întunericul pămîntului care, prin creşterea ei caută a se cufunda încă mai adînc în pămînt; cu toate acestea, sunt rădăcini care creşte peste pămînt (rădăcine adventive). 
	Deară partea prin care rădăcina lucreadză şi absoarbe sucurile pămîntului, suntu radicele cu vîrfurile lor fine numite Spongiole. 
	În privinţa formei, sunt rădăcine conice, fibroase tuberiforme; la toţi arborii din climele noastre se găsesc numai rădăcine conice, însă aici deosebim cele următoare moduri. 
	Rădăcină principale este aceea din care ese nemediat unul sau mai multe trunchiuri. Deaca aceste rădăcini găsesc un sol favorabil spre a se putea prelungi şi a pătrunde în adîncime, rădăcina se numeşte pivotante*[15]. Deară ese de la rădăcina principală rădăcini laterale şi secondarie care merg într-unu mod oblic şi chiar oridzontale.
	Rădăcinile au o structură analoagă cu aceea a trunchiului, însă nu esistă centrul mădular într-însele, deară găsim în rădăcină, coajă, liber, alburn şi lemne, însă toate aceste părţi sunt mai moi în rădăcină, şi altfel colorate ca în trunchiu şi în nodul vieţii, adecă în sufletul care desemneadză marginea între regiunile rădăcinii şi ale trunchiului, acolo găsim toate aceste părţi confundate şi amestecate. − Rădăcinile creşte pe fiăcare an prin adăugirea strateloru nuoe de alburn şi de liber, întocmai ca trunchiul, însă creşterea lor în lungime nu se urmează printr-un mugure terminal care nu esistă în rădăcină; ba încă unii botanisti pretind că rădăcinile arborilor se vestejesc şi mor în fiăcare primăveară şi în locul lor se desvoltă alte nuoe. 
	Întrebare. Ce este trunchiul arborilor? 
	Respuns. Trunchiul este partea cea mai puternică a arborului care se sue în sus de la rădăcină mergîndu drept în sus, portând toate cele-alte părţi ale arborilor, precum crâci, rămuri, frundze, flori etc. şi care împarte la toate aceste părţi sucul ce-l primeşte de la rădăcină. 
	Trunchiul este partea cea mai uscată şi cea mai tare a arborului şi a plantei în genere. 
	La arbori, trunchiul este simplu, dreptu, înaltu, tare şi pînă la oare-şi care înălţime este gol; la tufişuri este mai mic, mai debile şi nu merge tot d-auna dreptu şi chiar de la rădăcină ese tot d-o dată mai multe trunchiuri; la arbori, trunchiul la ori şi [16] care înălţime se bifurceadză (se desparte) în crăci; crăcile se bifurceadză în rămuri şi rămurile în rămurele secundarie terţiare etc. pînă când în fine se termină în muguri, frunze şi flori. Aceste bifurecţiuni succesive ale trunchiului de la crăci până la frundză, se numesc Corona arborului.
	În silvicultura, trunchiulu arborelui este partea cea mai importantă  de a fi studiată şi cultivată, fiind că folosurile, silvice vinu numai de la trunchi.
	
	În botanica generale, esistă diferite numiri pentru trunchiurile vegetalelor în genere; aşia se numeşte trunchiul arborilor din climele  noastre (arbori dicotiledoni) cu numirea proprie de trunchi, pe când trunchiul arborilor climelor tropicale (s.e. palmierul şi al tutulor arborilor monocotiledoni) se numeşte Stip; trunchiul gramineloru (grâului, secarei, ordzului şi a oredzului) se numeşte Caul; trunchiul purtătorul florilor (s.e. la dzambila) se numeşte Hampa şi trunchiul celor alte plante erboase pe câmpuri, se numeşte Tig. 
	29 Întrebare. Ce sunt frundze sau foi, cum se formeadză şi cum lucreadză?  
	Respuns. Frundzele sunt părţile verzi ale arborilor care au forma unei membrane resfirate sau forma acelor; au o suprafaţa superioare (întindzîndu-se către cer) fiind mai închisă şi lucitoare şi o suprafaţă inferioare care se uită către pămînt) fiind mai deschisă şi mai păroasă. Deară  la amîndoă se arată ca nişte vărgi unflate trase în diferite direcţiuni (nervuri), astfel că varga cea mai mare şi cea mai lungă, trece [17] prin mijlocul foiei (nervul median) şi de la dînsa es în dreapta şi în stînga nişte nervuri laterali. 
	Frunzele es de la trunchi sau de la crăci sau de la rămuri, întocmai ca rămurile es de la crăci, crăcile de la trunchi şi trunchiul de la rădăcine; aşa deară traşeele şi fibrii vasculari de la trunchi dându-se la o parte formeadză crăci, crăcile dându-se de la crăci la o parte formeadză rămuri; eară dându-se rămurile la o parte, formeadză frundze; eară frundzele fiind mai moi şi mai resfrînte, de acea aceste fibre poate să se desvoalte într-însa mai bine, formând o ţesetură moale numită parenchimul frundzelor care este foarte înavuţit în găuri sau stigma care mijlocescu resuflarea plantelor, prin urmare contribuesc în modul cel mai puternic la esistinţa acestor fiinţe organice. 
	Între toate părţile plantelor, frundzele areată cea mai mare varietate în privinţa formelor, precum şi în privinţa posiţiunei loru împregiurul trunchiului sau al rămurilor. 
	30Întrebare. Ce puncte importante avem să deosebim la frundze? 
	Respuns. Punctele de căpetenie ce trebue observate la frundze, sunt cele următoare: 
	1. Esşirea lor.
	2. Inserţiunea (lipirea) lor.  
	3.Posiţiunea lor.  
	4.Composiţiunea lor.  
	5.Durata lor.  
	6. Forma lor şi
	7. Învelişul lor. 
	30 Întrebare. Ce avem de observat la frundze în privinţa eşirei lor? 
	[18] Respuns. Când vorbimu în silvicultura de frundze sau de foi în genere, înţelegemu foile care stau la trunchi, crăci şi rămurile arborilor, aceste foi se numesc mai cu seamă cu numirea de frundze: deară avem în ierburi şi cele următoare foi particulare adecă: 
	a) Foile seminale (sau cotiledoane) care es la întîia desvoltare a embrionului, dîndu celu d-întîi nutriment necesari pentru creşterea şi desvoltarea lui; aceste foi, după ce şi-au terminat misiunea lor, adecă după 6 luni cel mult, la mulţi arbori, foile seminale es de subt pămînt (sunt epigene) şi se fac verdzi; la alţi arbori (s.e. stejar, castan), aceste foi nu se fac verdzi nici-odată şi nu es la lumina soarelui. 
	b) Foile primitive sunt cele d-întîi foi care formeadză plumul şi care adeseori se deosebesc multe în forma lor de cele alte foi ale arborilor; acesta circumstanţă o găsim s.e. la frasin. 
	c) Foile florale; astea sunt acelea care stau lîngă flori; chiar şi petalele corolei şi sepalele caliciului nu sunt alt nimic de cât nişte foi modificate. 
	31 Întrebare. Ce trebue să observăm la frunze în privinţa inserţiunei, posiţiunei şi consistinţei lor? 
	Respuns. În privinţa inserţiunei, trebue deosebit deaca foile încongior trunchiul sau rămurile, deaca stau pe codiţe sau nu (sesile) etc. în privinţa posiţiunei, trebue observat daeca foile stau într-unu mod alternativ sau spirale, sau opus, sau verticilat. 
	În privinţa consistinţei lor trebue esaminat deaca suntu subţiri sau groase, uscate sau umede, fragite sau elastice, cărnoase sau membranoase, d-o ţesătură deasă sau rară etc. 
	[19] 32. Întrebare. Ce trebue observat la frundze în privinţa duratei lor ?
	Respuns. Trebue observat deaca se ţin verdzi numai o vară şi cad toamna (folia caduca, caduci) sau deacă din contra, remâne pe arbori verzi în curs de mai mulţi ani, vara şi iearna (sempervirens sau statornice). − În genere, foile late numite frundze (s.e. la stejar, anin, carpin, fag, etc.) sunt cadzuci; pe când foile auguste numite aci (s.e. la brad, molifte, etc.) sunt statornice; causa de ce aceste foi (aci) nu cad toamna este, după un botanist, ţesetura lor deasă care face ca sucurile lor să nu se usuce aşa lesne ca cele-alte foi; tot-d-odată, mugurii arborilor coniferi (cu aci) nu se desvoltă toamna într-un modu aşa de repede ca să apese asupra frundzelor şi să împedece sucul d-a intra într-însele, ca la frundzele comune. 
	33 Întrebare. Ce trebue să observăm la frundze în privinţa formei şi învelişului lor? 
	Respuns. În privinţa formei trebue să observăm deaca foile sunt simple sau compuse pinate, sectate, digitate (palmate), întregi sau dinţate; rotunde, ovale, obovale, lanciforme s.e.; deaca au stipuli sau nu; în privinţa învelişului, trebue să observăm deaca foile sunt netede sau aspre, lucitoare sau nu, păroase, mateceoase, lânoase sau nu s.e. 
	Toate aceste numite circumstanţe dau caractere bune spre a putea cunoaşte şi deosebi arborii şi vegetalele în genere una d-alta .
	34 Întrebare. În ce mod lucreadză frundzele? 
	Respuns. Am dzis mai sus că frundzele sunt plămunii vegetalelor; adecă întocmai ca plămunii animalelor mijlocescu respiraţiunea animale, aşa şi frunzele *[20] mijlocescu respiraţiunea vegetale; fiind-că întocmai ca în plomîni, sângele vînos  vine în contact cu aeru prin membrana subţire a celulelor bronchice care le desparte, aşa şi seva ascedinte vine în contact cu aeru prin peliţa fine a frundzelor care desparte seva d-aer. Această schimbare a sevei în cambiu se urmeadză prin suprafaţa de sus a frunzelor, pe când suprafaţa de jos, prin găurile ei numite stigmate, îngîte (inaleadză) gazuri nutritoare din aer, şi dă afară (esaleadză) alte gaze din corpul vegetalului, devenite vâtămătoare. − În fine servă frundzele spre a da pămîntului d-împregiurul rădăcinei, o umbră bine-făcătoare ca să nu se usuce prea mult. Deară câte o dată o coroană mare şi stufoasă de frundze împedică şi ploaia ca să nu cadză pe solul împregiurul rădăcinelor; de aceea vedem de multe ori, că arborii cu coroane mare, au rădăcini mici, fiind-că coroana prea stufoasă a împedicat venirea ploii la rădăcină şi prin urmare, desvoltarea lor perfectă. 
	35 Întrebare. Ce va să dzică muguri (Hibernaculi, bourgeons)? 
	Respuns. Mugurul este începutul formaţiunei unei plante nuoă, deară sunt felurimi de muguri, adecă sunt muguri care coprinde ramuri tinere, sau frundze, sau flori, sau căteşi toate trele împreună, precum vedem acestea la socule negre (sambuccus nigra), însă când mugurul cuprinde numai frundzele viitoare îl numimu foliale; când cuprinde rămurele tinere îl numim lemnosu; deară când coprinde flori viitoare, îl numim florale. 
	La arborii cu frundze (adecă caduce, ne fiind aci) fiă-care mugur lemnos cuprinde o ramură boatăg [21] în frundze, apoi la fia-care frundză (foaiă) iară  găsim unu asemenea mugur folial, deară la arbori şi tufişuri care înfloresc la vîrfurile rămurilor lor, mugurul se areată la laturile rămurilor bifurcate. Deară la arbori cu aci (conifere) mugurului nu se areată subdzorile (în spatele) frundzeloru, ci pe vîrful rămurilor de la care es câte 3, 5 şi 7 rămuri noi. Până când nu s-au resfirat, în climele noastre, mugurii sunt acoperiţi cu nişte învelişuri tari, colţoase, groase şi chiar căptuşiţi, care servă măgurilor ca protectori pentru frig şi ploi, de aceea în climele foarte călduroase, aceste învelişuri groase a mugurilor, nu esistă. Când  mugurul s-a rupt şi rămurile tinere au început a eşi şi a creşte, atunci invelişurile sale de mai nainte cad şi se usuc. Deară şi în climele noastre, la unii arbori (s.e. la Rhamnus frangula) lipsesc acoperişurile sau învelişurile mugurilor. 
	Iearna, cându arborii sunt despuiaţi de frundze, atunci lesne putem se distingem între mugurii purtători de flori şi mugurii purtători de rămuri, sau frundze, fiind-că cei florali sunt groşi şi mai îmflaţi, pe cându cei foliali şi rămurali sunt mai subţiri şi mai ascuţiţi; aşa deară preumblându-ne iearna într-o pădure, putem se ştim deaca anul acela va fi pentru pădure unu an bogatu în semînţă sau bogat în creşterea lemnelor arborilor. 
	36 Întrebare. Ce însemneadză floarea în botanică?   
	Respunsu. Sub numire de flori se înţelege în botanică organele special ale plantei, destinate spre a produce fructe şi seminţe. 
	În flori suntu părţi accesorii care poate să şi lipsească precum este caliciu şi corola, însă sunt alte [22] părţi esenţiali care nu trebue să lipsească; căci în alt-fel planta nu e roditoare; aceste părţi suntu staminele şi pistilul; însă câte o dată staminele şi pistilul se află adunat într-o singură floare, care se numeşte atunci floare ermafrodite; altă dată unele flori au numai stamine şi altele numai pistiluri, aceste flori se numesc unisecsuale şi se numesc ori flori inasculi, (cu stamine) ori flori femele (cu pistiluri); câte o dată florile unisecsale, d-amândouă secse, stau pe un singur arbor (plante monoecia); altă dată diferitele secse stau pe diferite individzi a unei speţe de plantă (planta dioecie). La arborii din pădurile noastre găsim rar flori ermafrodite, şi mai tot d-auna flori unisecsuali stând pe un individ sau pe doi individzi. 
	Când arborii silvici nu înfloresc, e greu de cunoscut care arbore este de secsul masculin şi care de secsul feminin, cu toate acestea şi atunci arborii feminin se deosibesc printr-un trunchi mai delicat, mai înalt şi prin ramuri mai fine şi mai numeroase. 
	Florile arborilor silvici se areată ori pe rămurile tinere din anul trecut ori pe acele de est-timp; florile de felul dintăi încep a se arăta primăveara încă înaintea eşirei frundzei, pe când cele d-al doilea se arăt îndată cu eşirea frundzei sau puţin dupe aceasta. 
	37 Întrebare. Ce însemneadză inflorescinţa? 
	Respunsu. Acesta însemneadză modul după care florile stau solitare sau adunate împregiurul trunchiului sau a rămurilor. 
	Florile sunt solitare (neadunate) când stau câte una deosibite pe vîrful rămurilor sau al trunchiului, sau în unghiurile frundzeloru, sau pe marginea lor sau pe suprafaţa lor; ele pot să fie caudzate sau peduculate, *[23] când stau pe o codiţă, sau sesile când n-au un peduncul. Florile sunt verticilate când mai multe flori pedunculate stau în forma unui inel împregiurul trunchiului sau a rămurei, deară când stau câte o perechiă adunate, atunci le dzicem flori dzigomatice (împerecheate). 
	38 Întrebare. Câte feluri de inflorescinţe deosebim în botanică, la florile adunate şi neisolate? 
	Respuns. Deosebim cele următoare. 
	1) Capiu (capitum) când mai multe flori care stau pe pedunculi scurţi, se află foarte dese una lîngă alta pe vârful unei ramure sau codiţe, în cât seamănă cu unu cap (s.e. la trifoiu); când toate aceste flori au un caliciu comune(s.e. la unii scaeţi sau carduus), inflorescinţa se numeşte nastura. 
	2) Moţa se numeşte inflorescinţa când florile care stau pe vîrful codiţei, stau toate pe pedunculi lungi. 
	3) Spica se numeşte când mai multe flori sesile (nepedunculate) stau adunate dese impregiurul unei akse. 
	4) Ament sau pisicuţa (chaton) se numeşte o spică compusă de flori unisecsual care toate sunt incongiurate de soţuri şi când toate spicele, la timpul maturaţiunei fructelor, de sine se deslepesc de trunchi şi cad jos.
	(S.e. la stejar, mesteacăn)  
	5) Spadice se numeşte o spică cu o acsă cărnoasă şi umflată, avându şi un înveliş comun care înveleşte toate florile înaintea resfirarei lor (s.e. la palmiere, ceapă etc.)  
	6) Ciorchina (grape) se numeşte cându flori pedunculate *[24] stau într-un mod neregulat împregiurul acsei (s.e. la struguri)  
	7) Corimba se numeşte o inflorescinţă când florile dupe la margine stau pe codiţe lungi şi cele mai de către centru stau pe codiţe scurte, însă ast-fel că toate florile formeadză pe suprafaţa lor un singur plan fiind că codiţele cele lungi es mai jos din trunchi de cât codiţele cele scurte care es mai sus. 
	(S.e. coada şeoricelului, sau Milefolium)  
	8) Umbrele (Umbella) se numeşte o inflorescinţa când toate codiţele portătoarele florilor esu dintr-un singur punct dinnelţimea trunchiului; peste o mică  distanţă, aceste codiţe se bifurceadză şi bifurcaţiunile lor port o mulţime de flori care formeadză un plan curbat într-un mod convecsu întocmai ca o umbrelă de soare. (s.e. pătrunjel, cucută.)  
	9) Panicul este o spică cu flori pedunculate care stau pe pedunculi mari şi lungi (s.e. ovăz). 
	39 Întrebare. Enumeraţi în detail toate părţile a unei flori complecte? 
	Respuns. O floare complectă trebue să aibă cele următoare părţi. 
a, un caliciu (Calyx) cu foi verdzi numite sepale. 
b, o corola (corola) cu foi colorate numite petale. 
c, Androceea cu staminele şi anterele lor. 
d, pistilul, cu ovariu, stilul, şi stigmatele sale. 
e, un receptacul (receptaculum floris) din fundul florii.  
f, câte o dată şi un Nectar (nectaria) sau peri, ori glandule, ori solţe de prisos care stau în năuntru florei. 
	La această enumeraţiune trebue să facem următoarele observaţiuni. Câtu despre Caliciu şi corolă, observămu *[25] că de multe ori lepseşte unu sau altu, atunci floarea este imperfectă; însu când lisesce corola, calicul este colorat (s.e. crin) şi se numeşte perigon, de multe ori lipsesc amândoă, atunci floarea se numeşte Apetale; la unele plante (s.e. mai la toţi arborii din pădurile noastre) se află in locul petalelor nişte solţe, la alte plante (s.e. la grîu, ordz, ovădz şi la toate gramineele) se afla în locul petalelor şi a sepalelor, nişte solţuri mai mari numite glumele. 
	Deară chiar şi când amîndoă învelişiurile florilor (caliciu şi corola) esistă, trebue să deosebim corole şi calicie regulate şi neregulate; cele d-întîie ca şi cele d-ale doilea pot să fie compuse d-o singură sepală şi d-o singură petala (caliciu monosepale; corolă monopetala), sau de mai multe sepale şi de mai multe petale (caliciu polisepale, corola polipetale). Aşa deară,  între caliciurile şi corolele regulate monosepale şi monopetale putem deosebi cele campanulate, urciolate, hipocratiforme, stelate. − Între caliciurile şi corolele neregulate monosepale şi monopetale, deosebim forma numită personate (s.e. gura mielului, Antirhinium majus) şi bilabiate (precum la salvia, la ismă sau menta, la mealise etc.). − Între caliciurile şi corolele regulate polisepale şi polipetale avemu eară diferite forme, precum la rosa, la in, la cuişoare. (Dianthus etc.); în fine avem şi caliciu şi corole neregulate polisepale şi polipetale, eară în diferite forme (s.e. forma papilionacee, precum masere, fasole, salcâm sau accacia etc.).  
	În privinţa staminelor, trebue să observăm daca fiă care stamine este isolată în stil şi antera sa, sau nu; în casu dintîi, ori câ toate staminele au o mărime ecuale, *[26] ori câ sunt în numer de patru dintre care doă sunt mari şi doă mici (didinamia) s.e. la izmă, sau între şease stamine patru sunt mari şi doă mici (tetradinamia), s.e. la vardză seau că staminele sunt lipite una d-alta prin firii lor formând o singură legatură împregiurul pistilului (s.e. la nalbă) atunci sunt monodelfia, sau că formeadză doă legături (s.e. la fasole, maseri, trifoi) atunci suntu diadelfia; sau că formeadză mai multe grupe sau legături (s.e. la portocal) atunci suntu poliadelfia; sau că în locul firelor, anterele staminelor sunt legate unul d-altul (s.e. la cicoariă, papadie etc.) atunci sunt singenesia, sau că staminele şi pistilurile sunt lipite unul d-altul (s.e. la florile orchis, vanile, etc.) atunci sunt ginandria. 	40. Întrebare. În ce mod botanistii moderni privesc staminele şi pistilul? 
	Respuns. Le privesc ca nişte frundze modificate, ast-fel că chiar firele staminelor, pot să fie privite ca nişte foiţe subţiate, făcute subţiri ca firele; aceasta ne esplică de ce prin cultură putemu să schimbăm staminele în petale (s.e. la rosele din grădini), fiind-că petalele şi firele sunt numai nişte transformaţiuni şi modificaţiuni d-unu în altu. Tot printr-această causă, botanistii privesc ovariul ca format de foi particularie numite carpele sau foi carpelare; sunt petale ale cârora ovarie sunt făcute d-un simplu carpel, pe când la altele, ovariul este făcut de mai multe carpele; în casu d-întîi, ovarul este tot-d-auna monoloculariu (are numai o singură cameră); deară ovarele făcute de mai multe carpele, pot să fie uniloculare sau şi multiloculare, şi aceasta depinde de modul lipsirei foilor carpelare d-una către alta. − Dar fiind că [27] ouele plantelor sau ovulele stau lipite de ovari tocmai în locul lipirei marginelor foilor carpelare (această lipire numindu-se placentaţiune), de aceea sunt feluri de placentaţiuni; adică ori placentaţiune acsilare (la ovarele monolaculare); ori placentaţiune centrale, ori placentaţiune parietale. 
	41 Întrebare. Cum se urmeadză fecondaţiunea (măritişiul) plantelor? 
	Respuns. Aceasta se urmează în modul următor. La timpul fecondaţiunei, care este hotărît pentru fiă-care plantă, se deschid de sine anterele şi atunci staminele se apropieadză de sine către pistil şi varsă pe stigma ei polenul sau pulberea galbenă roditoare. Îndată, globuli acestei pulberi galbene se umflă, crapă şi varsă coprinsul lor prin stilul pistilului în ovariul, acolo atinge ovulele şi îndată ce le atinge le a şi fecondat. 
	42 Întrebare. Ce fenomene se urmeadză la plante după actul fecondaţiunei? 
	Respuns.  După ce polenul a atins ovulu, atunci se urmeadză cu dânsa o mare metamorfosă (schimbare), ele se schimbă în embrion, şi în partea seminţei care-l încongioară; învelişurile ovului se schimbă în învelişurile seminţei, deară ovariul se schimbă în pericarp adecă în partea fructului care încongioară semînţa. După această schimbare, cade staminele cu antere, şi chiar corola cu petale; de multe ori cade şi caliciu, însă câte odată caliciul remâne statornic (caliciul persistinte) şi formeadză învelişul esterior al fructului (s.e. la meri); aşa deară putem dzice că fructul este ovariul schimbat prin fecondaţiune. 
	Suntu felurimi de fructe care formeadză în botanica *[28] generale o ramure importante a acestui studiu aici însă ne vom mărgini a vorbi numai despre acele moduri ce au o importanţă în silvicultură. 
	Aşa deară sunt fructe în care seminţa stă liber şi gol şi altele în care semânţa este închisă într-un înveliş (pericarpiu); în casul d-întîi plantele se numescu  Angiosperme în casul d-al doilea, se numesc gimnosperme. 
	Pericarpiul, am dzis, este partea trunchiului în care semînţa se află liber şi numai lipită d-un fel de ştreang mic numit umbilic sau buric; însă pericarpiul poate să se formedze de la ovariu, precum la arţar, frasin, cireşi, etc. atunci se numeşte un pericarpiu adevărat, sau că se formeadză de vro altă parte a fructului, atunci se numeşte un pericarpiu neadevărat. 
	Deară între fructe monoloculare cu adevărate pericarpii, botanistii deosebesc cele umătoare diferite speţe adecă:
	I. Cariopse, când nu putem se deosibi pericarpiu de seminţe (s.e. la grîu , secară, etc.).  
	2) O Akéne când pericarpiul poate să se desparţă de seminţe (s.e. la plantago, patlagina).  
	3) O Nucă este cându pericarpu este separabile de la semînţa, înse este înterit, devenit lemn (s.e. la aluni, ghăndă).  
	4) O samară este un fruct care are ca nişte aripi membranoase la amîndoă părţile laterali ale părţilor ei (precum la aţar şi la ulmi) 
	Baca sau bob este d-o ţesătură cărnoasă, suenlente (dzemoase), are în năuntru doă sau trei greunţe, rar se află numai o singure seminţă sau greunţă într-un bob (s.e. bobu de strugure); aceste grăunţe aflăndu-se *[29] în bobu sunt ori goale (precum la bobu de strugure) sau că sunt mici (s.e. crataegus) sau că sunt despărţite în mai multe despărţiri (precum la lămîie). 
	43 Întrebare. Ce va să dzică fructe deiscinte? 
	Respuns. Toate fructele despre care am vorbit, nu se deschidz de sine în timpul maturaţiunei, însă sunt fructe care se deschid de sine fiindu mature, şi atunci seminţele es afară dintr-însele; unele cade jos şi altele sbor în aer şi ast-fel se înmulţesc aceste plante. Asemenea fructe descinte sunt.
	1 O Capsula cistcia, este univalvă şi coprinde o mulţime de seminţe ce se deschide într-o crăpătură care se desface unde sunt lipite amîndoă marginile carpelare (s.e. la floarea domnescă Delphinium). 
	2 Capsula este multi valvă compuse de valvule rotunde care se deschid prin mai mult sau mai puţină crapatum (s.e. la  Evonymus, Staphelia). 
	3 Leguma, este bivalvă compusă de două valve lungi deară seminţele stau lipite alternat în coaje, în cole de cusăture carpelare. Toate aceste fructe se formeadză de nişte flori  neregulate care le-am numit mai sus cu numire de papilonacee (s.e. Salchâm, Robina psieudo-accacia). 
	4 O teaca, este eară bivalve, însă are în năuntru o despărţitură făcută d-o membrană foarte subţire, apoi seminţele se află lipite de amândoă laturele acestei despărţiri. Acest fruct este particulari la toate plantele familiei cruceferi (VI-a clase tetradinamia în clasificaţiunea lau Linnée); asemenea fructe le găsim la muştaru, ridichi, hrean, etc. 
	[30] 6. Drupa este un fruct în care pârţile d-afară (sau mesocarpiu ) sunt cărnoase şi moi pe când partea de năuntru a pericarpiului (endoocarpiu) este lemnos şi tare, şi în acest înveliş tare se află semînţa (precum la cireşi, caise, dzardzări, prune, etc.) altă dată mesocarpiu este pelos şi nu moale şi neplăcut de mâncare (s.e. nucu). 
	7. Peponidele este un făcut c-un pericarpiu cărnos şi moale şi în năuntru se află un endocarpiu solţos despărţit în mai multe despărţituri şi în fiă-care despărţitură se află o sămînţă (s.e. la meri); altă dată pericarpiu este moale cu totul (s.e. Viburnum Opulus bulton). 
	44 Întrebare. Care fructe sunt coprinse între cele numite neadevărate? 
	Respuns. Aici sunt coprinse cele următoare. 
	1. Conus, este un fruct eşit din ament (chaton), solţos ale cărui solţuri s-au făcut lemnoase, apoi subt fiă-care solţ se află o semînţă sau doă în formă de nuci (s.e. la bradzi, molifte, anini). Fructul poate să fie ori cilindric, ori conic, ori oval, ori sferci.  	2. Neadeverata capsula (s.e. la fag) acolo găsim doă nuci triangulare stând una lîngă alta şi amândoă fiind încongiurate d-un caliciu cărnos şi spinos, aceasta face ca acest fructu să semene cu o capsulă uniloculare făcută de patru valvule. 
	3. Neadevăratulu bob (s.e. la junuper) floarea acestui fruct este un ament, prin urmare fructu a trebuit să fiă un con, deară aici colţurile cresc unu d-altu, se fac cărnoşi şi priimesc forma unui bob. 
	45 Întrebare. Ce avem să observăm la seminţe? 
	Respuns. Semînţa la arborii din pădure [30] este partea aceea a arborului care produce arbori nuoi tot de felul acestuia. Când semînţa este gata şi mature, se cunoaşte de la simburele său, adecă deaca aceasta umple toată casa unde se află fără d-a lăsa un loc gol neumplut de el, atunci putem să dzicem că sămânţa este gata şi coaptă. 
	Apoi la ori şi care semînţă avem să observăm la cele următoare trei punte adecă: 
	1. La forma sa esterioară, deaca este rotunda, ovale, turtită, netedă, asperă, etc.  
	2. La părţile sale anesate, care serv spre a da seminţei posiţiunea convenabile, sau spre a o apera în contra influinţelor esterioare vătămătoare; aceste organe protectoare sunt:
	a) Aripile seminţelor de diferite forme (s.e. ulm şi mesteacăn).
	b) Ghimpi sau spinuri care sunt drepte sau închîrligate (s.e. la Aesculus).
	c)Lâna sau bumbacu care încongioară semânţa (s.e. la salcie şi plopi).
	3) Impregiurarea d-observat este construcţiunea seminţei şi aici avem să observăm: 
	a) Construcţiunea învelişului şi 
	b) Construcţiunea sîmburului seminţei. 
	46. Întrebare. Ce avem să observăm la învelşul seminţei? 
	Respuns. Invelişiul seminţei consistă în doă peliţe sau membrane ; una esterioare şi tare numită testa şi alta mai interioare şi mai subţire numită tegmen; la multe plante, învelişiul se desparte lesne de sîmbur; pe înveliş se află la un loc visibile pe din afară o cofundătură numită Hilu, mai în nâuntru se [32] află chalaţa, de la Hilu  pînă la Chalaţa se găsesc ca o vargă unflată, asta este Raphé; prin Raphé merge materia nutrirei în năuntrul embrionului şi-l nutreşte; lângă Hitul sau în dreptul lui se vede eară o gaură foarte mică, asta este micropylu, pe acolo a intrat polenu în năuntru ovului şi a-l fecundat. 
	47 Întrebare. Ce avem să observăm la sîmburile (amanda) grăuntelui sau seminţei? 
	Respuns. De multe ori, îndată după înveliş vine embrion, altă dată se află într-însu şi înveliş o materie nutritivă destinată a nutri embrionul  şi care se numeşte perisperme care poate să fie cornoasă (ca la bobu de cafea) sau făinoasă (la multe din grăminee), unturoase (ca la ricină) etc.; dar ori cum embrionul nu poate să lipsească la nici o seminţă, căci elu este viitorul plantei. 
	Deară Embrionul se compune de următoarele părţi:
	 a) D-un radicul care tinde tot-d-auna a se cufunda în pămînt şi din care va deveni rădăcina plantei.  
	b) D-un tigel având pe vîrful sau un plumul şi care tinde către cer; tigelu va deveni mai pe urmă trunchiul plantei.
	c)De Dicotiledoane  sau organe formate în forma de foiţe; aici găsim trei casuri, adecă: 
	1) Ori că se găsesc doue cotiledouane (plante dicotiledoane). Aceasta o vedem la plante care au stamine şi petale în număr de 5 sau d-un număr înmulţit cu 5 (s.e. 10,15, 20, 25, etc.) deară  frundzele au nervuri neparalele şi trase în forma de site (s.e. la rose, poamele roditoare şi la toţi arborii din pădurile noastre care au frundze caduce); puţine plante au mai mult de cât două cotiledoane (s.e. portocalu). 
	[33] b) Ori că găsim numai unu cotiledon (plante monocotiledoane); aceasta o vedem la plantele la care numerul staminelor şi al petalelor este trei, sau unu înmulţit de 3 (precum 9, 12, 15, etc.) frundzele încongior trunchiu şi nervele frundzeloru, sunt paralele, deară nu în formă de site (s.e. la crin, la toate grămineele sau bucate şi la arborele palmier). 
	c) Ori că nu esistă în plante nici un embrion, prin urmare nici un cotiledon (plante acotiledoane) s.e. la faringe (filices), la ciuperci (champignons), la muşchi; toate aceste plante sunt coprinse în sistemul lui Linnée în clasa 24, seau în clasa plantelor cryptogame. 
	Am dzis mai sus că embrionul şi amanda coprind unt, reşină, gluten, muc, zachar, scrobeală, apoi şi nişte principuri amare. 
	48 Întrebare. Ce va să dzică germinaţiunea unei plante, şi cum să urmeadză aceasta? 
	Respunsu. Subt numire de germinaţiune înţelegem o serie de fenomene, ce le strebate semînţa pînă când devine o plantă nuoă. Acest fenomenu nu poate să se urmedze în lipsă de apă, aer şi căldură; căci apa este necesarie spre a muia semînţa, deară o cuantitate prea mare de apă este vătămătoare germinaţiunei, fiind că înneacă semînţa. Deară seminţele băgate în adîncimea pămîntului, unde aerul nu pătrunde, nu germineadză acolo, fiind că fără aer nu se face nici o germinaţiune; de aceea putem să ţinem seminţe băgate adînc în pămînt sute de ani fără să se strice. (Această probă esperimentele făcute în grîu ce s-a găsitu în mormintele mumilor din Egipt, îngropat d-atîtea mii de ani şi tot a germinat). Deară  şi căldura convenabile [34] este foarte necesarie pentru germinaţiune; această căldură trebue să fiă de la 15 pînă la 25 grade; o căldură mai mare, usucă semînţa şi o omoară. 
	Deară  deacă toate aceste condiţiuni sunt favorabili, atunci fecula (scrobeala) grăunţului se schimbă în zaharu numitu glucosă, prin urmare devine solubile în apă, şi această glucosă fiind în contact cu materiile azotoase (albuminoase) ce sunt coprinse în seminţe, produce acolo o ferbere, adecă o schimbare a arangerei atomelor şi împinge planta a creşte. 
	Întrebare.Oare electricitatea are şi ea vro influinţă asupra creşterei plantelor? 
	Respuns. Negreşitu, ba încă o influinţă prea mare; aşa se ştie prin esperimentele D-lui Becquerel că seminţele espuse influinţei electricităţei negative, germineadză mai bine de cât cele espuse influinţei electricităţei positive. Se ştie asemenea că arborii care are o formă conică, ascuţită (s.e, plopi) cresc mai multu de cât alţi arbori, fiind că forma lor conică, atrage influinţa electricitaţii din aer întocmai ca unu paratoner ascuţit. 
	Întrebare. Arborul tinăr eşit din pămînt prin germinaţiune, cum urmeadză a creşte? 
	Respunsu. Amu văzut mai sus că pe fiă care an creşte un inel lemnos nou, produs prin Cambiu care se întăreşte şi se pune ca o strată nuoă de lemn între liber şi alburn; ast-fel creşte arborul în grosime;  deară în înălţime creşte prin mugurul, pe vîrful arborului care scoate pe fiă care an o nuoă bucată a trunchiului; aşia deară, putem să dzicem că fiă care arbor dicotiledon (din pădurile noastre) este compus d-o mulţime d-învelişuri conice învelite unul în altu, [35] şi deaca voim a afla vîrsta arborului, atunci trebue să numărăm anelele lemnoase la piciorul trunchiului, dar nu la vîrful său, fiind că acolo, trunchiul o să areate mult  mai puţine anele, prin urmare şi mai puţini ani de cât are arborul în realitate. 
	49 Întrebare. Când înceteadză o plantă a creşte? 
	Respunsu. Fiă care plantă are o moarte naturală, adecă când a trecut peste termen destinat pentru dînsa de natură pentru a ajunge la desvoltarea ei cea mai perfectă; deară altă dată, înceteadză o plantă să crească şi moare cu zile, adecă când cause streine, vătămătoare au urmat influenţa lor asupra plantei şi au stricat-o. 
	O mulţime d-esperienţe au probat că arbori sunt, pînă la un grad, nemoritori; căci luîndu craca sau ramura sănătoasă a unui arbor devenit bolnavu sau chiar mort, această cracă nu numai că va trăi, ba încă ea va căuta a reproduce din nou tot arborul din care s-a luat. De aceea vedem că în păduri (mai cu seamă în acelea care n-au arbori mari şi înalţi) es arbori noi din bucata trunchiului celui tăiat; asemenea vedem că tăind o cracă şi puind-o în pămînt, vîrful crăcei băgat în pămînt va produce o rădăcină (rădăcină adventivă) şi printr-însa va reproduce un arbor întreg, apoi tot aceasta o vedem şi la altoirea arborilor.
	50 Întrebare. Ce va să dzică altoirea arboriloru, câte feluri de atloire sunt şi la ce serv? 
	Respunsu. Altoirea sau grefa arborilor este o operaţiune ce consistă a transplanta pe un arbor un mugur sau o ramură luată de la un alt arbor; ca o grefă să reuşească, trebue ca liberii amîndurora indivizilor *[36] să se atingă; trebue asemenea ca amîndoi individzii să fiă de aceeaşi speţă sau gen, sau cel puţinu, d-aceeaşi familie adecă ca amîndoă să aibă acelaş mod de organisaţiune. 
	Deosebimu patru moduri de grefe, adecă: 
	I.  Grefe prin apropiere adecă facem în doi arbori vicini câte o tăiătură în fiă care, pînă la libru, pe urmă i legăm unu d- altu şi i lăsăm aşa legaţi pînă au crescut  şi s-au împreunat. 
	II. Grefe prin tăiăture (par scions) adică tăiam într-un arbor o crepetură până la libru şi legăm în crâpatura ramura ascuţită a unui alt arbor, ast-fel ca liberul ramurei, să vie în contact cu liberul arborelui; legăm amîndoi eară până când au crescut şi s-au împreunat. În aceste metoade, ramul se numeşte subiect (sujet) şi arborul se numeşte   picior (pied).
	III. Grefa prin mugur (Par écusson) adecă tăiăm de la o plantă un mugur în forma unui pătrat; apoi în cel-altu arbor tăiămu cu cuţitu o bucată de coajă până la epidermă tot de mărimea acestui padrat şi băgămu muguru în locul tăiat, îl legămu până când creşte muguru la arborul strein şi se împreună. 
	Metoada d-întîi se întrebuinţeadză mai mult la arborii din păduri; în grădini se întrebuinţeadză metoada a doua şi a treia; adică metoada a doa se întrebuinţeadză primăvara, şi la arbori chiar mai înaintaţi în vîrstă, pe când metoada a treia (par écusson) se întrebuinţeadză în luna lui Iulie şi numai la arbori tineri cu folos; ori cum metoada a doă (par scion) este mai sigură şi mai uşoară. 
	Deară  scopul tutulor grefelor este d-a îmbunătăţi *[37] specele arborilor, căci puind pe un picior (arbor) ordinar, un subiect (ramura sau mugurul) nobil, subiectul va înobili piciorul, adecă tot arborul grefat va deveni d-o speţă nobile; ast-fel toate poamele noastre delicioase de care se află mii de speţe, s-au produs din foarte puţine speţe. Aşa s.e. merii domneşti, creţeşti, etc. mai mari şi cârnoşi s-au produs toţi din merul de pădure ce este tare, mic şi acru; ba încă putem să dzicem că toată pomicultura consistă în arta grefei. Deară o împregiurare că numai doi arbori d-acelaş gen poate să dea un resultat bun la grefe, aceasta ne aduce aminte de fapte zoologice adecă că numai împreunarea de doi animali cari sunt d-acelaş gen este roditoare şi produce un pui s.e. catîr, însă la animale acestui pui nu mai e roditor pe cându la plante este şi el roditoru; acestea ţine de viaţa mai inferioară şi mai tanace a planteloru. 

CAPUL III

Despre Clasificaţiunea Botanică.

	51 Întrebare.Ce este clasificaţiunea botanică şi care este scopul ei? 
	Respuns. Clasificaţiunea în botanică este, ca şi cea din Zoologiă, o aranjare  a obiectelor naturei în diferite grupe, ast-fel ca fiinţele ce se află într-o grupă, să semene mai mult între dînsele de cât cu objectu coprins într-o altă grupă. Deară  scopul clasificaţiunei botanice este a fonda nişte noţiuni şi [38] principie constante şi chiar nişte numiri invariabili, prin care putem să cunoaştem tot d-auna plantele şi să le separăm d-alte aseminea obiecte. Cu cât numărul obiectelor de studiat este mai mare, cu atât este mai necesar d-a le arangea în diferite grupe bine clasate; căci alt-fel numărul lor cel mare ne-ar amăgi. O asemenea arangiare metodică a multor obiecte în diferite grupe, se numeşte o clasificaţiune; de aceea avem în tustrele regnurile naturei diferite clasificaţiuni (clasificaţiunea zoologică, clasificaţiunea botanică şi clasificaţiunea mineralogică). 
	52 Întrebare.Ce este o clasificaţiune artificiale şi o clasificaţiune naturale? 
	Respuns. Când clasăm obiectele naturei după nişte caractere alese într-un modu arbitrar, atunci facem o clasificaţiune artificiale, deară când facem o clasificaţiune nu dupe un singur caracter, ci dupe întregimea tutulor caracterelor ce constituesc un obiecte naturale, atunci facem o clasificaţiune naturale. 
	Între sistemele şi clasificaţiunile artificiali, cea mai celebră este aceea a lui Linée care a clasat vegetalele în 24 de clase; adecă cele d-întâi 13 clase după numerul staminelor, (adecă monandria (I), diandria (II), triandria (III), tetrandria (IV), pentandia (V), hexandria (VI), septandria (VII), octandria (VIII), enandria (IX), decandria (X); dodecaedria (cu 11-19 stamine); icosandria (cu 20 stamine şi mai mult puse pe caliciu sau epiginice); Poliandria (cu 100 de stamine nefiind puse peste caliciu, ci peste ovar, periginice). − Clasa 14 şi 15 coprinde stamine de diferite mărimi (adecă didinamia cu 2 mari  şi cu 2 mici, şi tetradinamia cu 4 mari şi 2 mici), clasa 16, 17 şi 18 sunt [39] bassate pe lipirea firelor staminelor în diferite legături (adecă clasa 16 sau monodelfia coprinde plante la care toate staminele sunt legate cu firele lor la un cilindru; clasa 17 coprinde diadelfia sau cu staminele legate în doă legături şi clasa 18 coprinde polydelfia sau cu staminele legate în mai multe grupe); clasa 19 sau singenesie  coprinde flori în care arterile sunt legate una cu alta formând un cilindru împregiurul pistilului. Clasa 20 sau Ginandria coprinde plante la care staminele şi pistilurile sunt împreunate crescute unul cu altul; clasa 21, 22 şi 23 coprind plante cu flori unisecsuali (adecă monoecie cu flori unisecsuali masculi şi femele la un singur individ; Clasa Dioeceia cu flori masculi şi femele la doi individzi şi clasa poliecie cu flori masculi, femele apoi şi ermafrodite la unu singur individ); în fine clasa 24 coprinde cryptogame adecă plante fără flori şi fără fructe (precumu sunt feringe, ciuperci) şi nu cu flori vizibili ca la numitele 23 de clase (numite phanerogame);  
	Fiă care dintr-aceste clase este eară împărţită în diferite ordine, adecă ori după numerel pestilelor ori după alte împregiurări remarcabili ce s-au găsitu în fiăcare clasă. 
	Însă e învederat că basa acestei clasificaţiuni era caracterul florii, prin urmare un singur caracter al vegetalului; de aceea această clasificaţiune se numeşte artificiale; pe cându metoada lui Iussieu este naturale fiind că împarte plantele după omogenitatea şi analogiea lor, nu după un singur punct, ci în toate punctele de vedere, şi chiar mai în toate efectele lor ce le au asupra unui corp însufleţit (şi asupra noastră) având tot d-o dată şi o omogenitate şi o antologie în înfăţişearea *[40] lor esterioare, în câtu vădzându-le cineva, o să fie silit să dzică ca toate au o fisionomie analoagă ca membrii unei singure familie (un air de famille). 
	Jussieu a împărţit plantele în trei mari secţiuni adecă Acotiledoane (fără flori, fără seminţe şi fără embrionu), această despărţire coincide cu clasa 24 (criptogame) a lui Linée; în monocotiledoane (a căruia seminţă are un embrion cu un singur cotiledon s.e. gramineele) şi în plantele dicotiledoane (cu unu embrion, cu doă cotiledoane), aceste dupe urmă două secţiuni le a împărţit în 14 clase după posiţiunea staminelor lor subt ovariu (hipoginic), ori peste ovariu (epiginic), ori în dreptul ovariului (periginic), aşa deară în clasificaţiunea lui Jussieu se află 15 clase de vegetale. 
	53Întrebare. Care dintre amîndoă clasificaţiunile sunt mai folositoare? 
	Respuns. Cându căutămu a afla numirea vre unei plante necunoscute, atunci ne e de folos sistemul lui Linée;  deară  când voim a afla natura şi cualităţile interioare ale unei plante, atunci întrebuinţăm cu folos metoada lui Jussieu. 
	54 Întrebare. Urmând o metoadă naturale, cum ar trebui să clasăm plantele silvice? 
	Respuns. Deaca observăm ţesetura plantelor silvice, vedemu că unele sunt compuse numai d-o ţesetură celulară, altele sunt compuse d-o ţesătură celulare şi de fibri, pe când eară altele sunt compuse d-o ţesătură celulară, de fibri şi de vase; aşa deară s-ar putea împărţi plantele silvice în celure, celulo-fibroase şi celulo-fibro-vasculare. 
	S-ar putea împărţi plantele silvice după trunchiuri: în acele cari au măduvă, cercuri lemnoase [41] şi coajă, şi care n-au aceste trei părţi fondamentali. Sau dupe frundze: în acele cari au frundze caduce şi acele cari au frundze persistinte  (aci); sau dupe fructe (în acele care au o nucă, o drupă, o preponidă, etc.); şi aşa s-au încercat  mai mulţi botanisti a aşedza o metodă naturale de împărţirea plantelor silvice. 
	55 Întrebare. Ce este un erbar şi la ce servă? 
	Respuns. Un erbar (Herbarium) este o adunătură de frundze, flori şi chiar de ramuri uscate, luate de diferite plante şi păstrate pentru studiu; un erbor este un mare agiutor pentru studiu; însă, ca un erbor să fie bine aşedzatu, trebue să se observedze cele următoare puncte: 
	1. Trebue ca părţile uscate ale plantei să fiă bine desvoltate şi nestricate, să coprindză într-unu mod clar, cualităţile genului şi ale speţiei ce sunt destinate a represinta; să fiă adunate ori în orele de dimineaţă sau în acele de seară, când plantele nu sunt muiate nici de roă sau ploaie, nici prea uscate şi arse de soare. Frundzele arborilor trebue adunate tocmai dupe Sf.Petru; aceste frundze trebue să fiă nici prea mari, nici prea mici; deară florile trebue adunate îndată după resfirarea lor, înainte sau chiar în timpul fecondaţiunei. 
	2. Plantele adunate pentru erbor, trebue îndată puse între doă coale de hîrtie ordinarie (înghiţitoare), şi acolo trebue toate părţile plantei întinse bine şi cu atenţiune să nu se rupă ceva, şi să aibă fiă-care parte posiţiunea sa naturale ce o are în natură. În săptămîna d-întîi, hîrtia trebuie premenită în toate dzilele; mai pe urmă, mai raru; deară la început, plantele *[42]  trebue să fiă puse subt un teac supuse la o presiune foarte tare. 
	Însă sunt unele părţi ale plantelor ce sunt prea dzemoase şi nu se usuc lesne, din contra se negresc; acestea trebue mai nainte băgate în apă ferbinte (unde să remâie câteva minute), pe urmă le pune într-o hârtie înghiţitoare şi urmeadză cu dînsele ca cu cele-alte părţi ale plantelor; o escepţiune face floarea, ce nu trebue băgată în apă fierbinte. 
	3. După ce plantele s-au uscat, trebue să remâie fiă care plantă pusă între doă coale de hârtie de scris, pe care va fi însemnat în limba latină (şi romană) numele generic şi numele specific (adecă ale genului şi speţiei) plantelor; este bine a însemna şi locul (staţiunea) unde s-a găsit planta şi timpul când a cules-o. 
	4. Erboriul astfel pregătit, se păstreadză într-un loc închis şi uscat şi peste dânsu trebue pus tot d-auna o greutate însemnată. Un asemenea erbor va fi pentru silvicultură, o sorgintă nesecată de studiu şi de învăţătură. 
	56 Întrebare. Afară de erbor, care sunt mijloacele cele mai importante pentru unu silvicultor tâner? 
	Respuns. Întîi: studiul dzelos şi neîncetat a opurilor bune botanice, şi mai cu seamă observaţiunea neîncetată ce trebue să facă în natură, adecă în pădurile naturali şi cu deosebire în pepinierile (scoalele d-arbori) unde sunt accesibile pentru dzis; fiindcă aici are avantagiu să observe o mulţime de diferiţi arbori adunaţi unu lîngă altu şi i e lesne d-a face cu dînşii un studiu comparativ. 
	[43] Asemenea este folositor pentru un silvicultor d-a visita colecţiunile de lemne şi de seminţe. Adunătura seminţelor, de şi e cam ostenitoare, însă este foarte avantagioasă pentru studiu şi înavuţeşte mult cerculu ştiinţei sale. Deară adunarea seminţelor trebue să se facă îndată dupe maturaţiunea lor şi, deaca se poate, şi fiind încă în învelişul (fructul) lor. Seminţele trebue păstrate mai cu deosebire într-un loc uscat şi aeros, ca să nu le strice insectele. Deară  o colecţiune de diferite lemne ale pădurilor, este eară d-o mare importanţă pentru silvicultor fiind că printr-însa el va putea compara diferitele structuri ale diferitelor lemne şi a le cunoaşte. Deară  la o colecţiune de lemne trebue întrebuinţate  bucăţi tăiate orisontale cu ferestrău şi verticale cu ferestrău sau toporu, de trunchiuri întregi, sănătoşi, şi ca trunchiurile să nu fiă de arbori nici prea tineri, nici prea bătrîni; aceste trunchiuri trebue tăiate în doă şi în patru, şi ast-felu ca să se poate vedea bine coaja, cercurile lemnoase, meduva şi radzele mădulare. Un căpătîi trebue dat la rîndea ca să se vadză înfăţişarea lemnului când e lucrat; toate aceste bucăţi trebue numerate, înscrise cu numele lor botanic şi aranjate după o metodă sistematică.      


[44] PARTEA II.

CAPUL IV.

	Despre plantele lemnoase şi pârţile lor în privinţa anatomică şi fisiologică.

	57 Întrebare. Care plante lemnoase sunt socotite ca perfecte? 
	Respuns. Toţi arborii care au rădăcină, trunchi, crăci, rămuri, frundze, flori, fructe şi seminţe cu două cotiledoane; toate aceste plante reuşescu bine în clima noastră şi formeadză obiectul cel mai important în silvicultură; de aceea silvicultorul nu numai că trebue să le cunoască, ba încă trebue să ştie ce fel de căutare cere şi ce folos poate să tragă cine-va dintr-însele. 
	58 Întrebare. Care sunt funcţiunile principali ale diferitelor părţi ale platelor lemnoase? 
	Respuns. De şi am vorbit despre aceaste mai sus,  însă o vom recapitula aici încă o dată, vorbind acum mai în particular despre arbori. 
	Aşa deară în arbori, ca şi în cele-alte plante, vieaţă individuale (ce are drept scop esistinţa individului) este concentrată în rădăcini şi în frundze. 
	Rădăcina favoridzată prin întuneric şi escitaţiune electrica ce domnesce în pămînt, desvoltă acţiunea şi ast-fel ea absoarbe din pămînt, apa încărcată cu aer, acid carbonic şi o mulţime de săruri minerale disolubile în apă. Prin această absorpţiune, rădăcinele cresc pe seama lor, purtând nutriment şi trunchiului; de aceea vedem că când s-a tăiat un arbor, de multe ori ese de la rădăcină un trunchi nuou; [45] această probă că rădăcina are viaţa ei particulară, independinte de esistinţa trunchiului. 
	Deară  şi frundzele au asemenea o parte foarte activă în creşterea arborilor; fiind că ele îşi însuşesc apa în form fluidă, şi gazoasă ce se află în aer, precum şi alte materii gazose ce se află în atmosferă şi care sunt necesarie pentru esistinţa plantelor; ăst-fel are arborul la amîndoă estremităţile sale jos şi sus, ca să dzicemu aşa, doă porţi, prin care întră într-însul materii nutritive din lumea esterioară în formă de seva care, când se sue de jos în sus, când de sus în jos; dar deaca pe d-o parte frundzele sunt cauza sevei, pe d-altă parte sunt şi efectele lor; de aceea vedem că tot d-auna când circulaţiunea sevei este mai vie (adecă primăvara şi a doă oară în luna lui iulie) atunci creşterea frundzeloru este şi mai iute şi din contră când circulaţiunea sevei este mai moale şi cam încetată (toamna) atunci creşterea frundzelor se săbleste şi pe urmă cadu cu tot. 
	Eată şi următoarele argumente care probă că frundzele atrag sucuri din aer şi contribuesc mult la creşterea plantelor, adică. 
	1. O mulţime de plante ce au frundze foarte grase (s.e. familia Cactus şi crasularia, precum chrissanthemum sau gieaţa, etc.) cresc tocmai în locurile cele mai uscate. 
	2. Plantele vestejite, se înverdzesc din nou deaca udăm frunzele lor cu rooă sau ploie. 
	3. Când tăiam o ramură şi o punem cu frundzele pe apă, ramura remâne mult timp verde, de şi ea nu s-a apropiat nici de cum de apă. 
	4. Plante fără frundze, cresc foarte încet sau nici [46] de cum; asta poate să fiă şi cauza de ce  coniferile (bradu, molifteu) cresc aşa de încet, fiind că au frundze foarte înguste (ca aci). 
	Frundzele au, afară d-acesta şi alte funcţiuni importante; aşa s.e. vedem la ele fenomenul somnului şi deşteptărei. Adecă la o mulţime de plante, noaptea, frundzele se indoesc şi se aplică în jos şi dimineţa se resfiră şi se scol cu esşirea sorului; (aceasta se observă mai cu seamă la toate plantele cu floarea papilonacee). Alte frundze, din contra, nu potu să rabde o căldura prea mare a soarelui, de aceea tocmai la meadză-dzi, se culcă. 
	Esşirea frundzelor primăvara, nu se urmează într-o singură zi la toţi arborii, apoi de şi, la o speţă hotărîtă d-arbori esşirea frundzelor nu se face în toţi anii într-o hotărîtă dzi, şi aceasta depinde de diferinţele climatice ce domnescu în fiă care  primăvară într-unu mod variabile, chiar la un loc geografic; însă esperimentele meteorologice au probat, că într-o serie de mulţi ani dziua esşirei frundzelor pentru o singură speţă de arbori este tot aceea. Aşa deară, putem dzice că fiă care hotărîtă speţă de arbori are hotărîta dzi a esşirei frundzelor ei primăvara şi a căderei frundzelor, toamna. Deară în genere, este o regulă: cu cât ese mai de timpuriu la o plantă frundzele sale, primăvara, cu atât cad mai de timpuriu, toamna. 
	Câtu despre diferite culori care s-areată toamna la frundzele diferitelor arbori (s.e. colori galbene în genere, eară la unele plante devine roşie precum la accacia) unii pretind că acesta e produsă de diferite [47] pigmente ce se formeadză atunci în frunze, însă aceste cuestiuni nu sunt lămurite încă bine. 
	Din cele espuse aici în raportul funcţiunei frundzei lor, este învederat că un aseminea organ important când s-a stricat este d-o mare pagubă pentru arbori; de aceea vedem că arborii se veştejesc şi mor când vitele sau insectele au mîncat frundzele lor, sau când oamenii le au cules, precum este un obicei în unele ţări; chiar la dudzi unde culesul frundzelor este o necesitate, aceasta trebue să urmedze cu mare precauţinne ca să nu se strice arborii; deară în genere e bine a nu atinge frundzele arborului până după terminarea circulaţiunei a doua a sevei adecă până în luna lui august. 
	59 Întrebare. În ce raport sunt florile arborului cu toate cele-alte părţi ale lui? 
	Respuns. Nici la arborii tineri, nici la cei bătrîni, florile nu sunt bine desvoltate, şi numai în acea perioadă în care se află cea mai mare desvoltare a creşterei arborului (putemu dzice în vîrsta bună a arborului); această circumstanţă că la arborii tineri, desvoltarea florilor se află parcă într-o oposiţiune cu creşterea lemnelor; aceasta dzicem, esplicî cum toate causele ce împing la arborii tineri desvoltarea florei, produc o împiedicare şi întîrdziere a creşterei lemnului, şi din contra toate causele ce împing creşterea lemnului, împiedică şi întîrdziescu desvoltarea fructelor şi a seminţelor. Aşa deară, unu silvicultor ştiind aceasta, va putea alege mijloacele sale, ori spre a cîştiga o câtime mare de lemne sau o câtime mare de fructe şi seminţe; dupe beneficiul ce va alege, ori de lemne ori de fructe şi seminţe. 
	[48] Este şi o altă regulă, adecă că arborii ce s-au transplantat în tinereţea lor, înfloresc mai de timpuriu de cât cei netransplantaţi; arborii tăiaţi adese ori şi cultivaţi, înfloresc mai naite de cât ce-i necultivati şi lăsaţi în voia lor; pe aceste circumstanţe este basată metoda d-a tăia pomii în fiă-care primăvară, fiind că printr-acesta se înmulţesc numărul florilor, prin urmare şi a fructelor loru. 
	Asemenea s-a observat  că arborii ce s-au înmulţit prin boturagiu, (ramuri) înfloresc mai de timpuriu de cât aceia ce s-au înmulţitu prin seminţe; că arborii ce stau liberi şi isolaţi înfloresc mai de timpuriu de cât aceia ce stau deşi în păduri, fiind că cei d-întîi au mai multă lumină şi lumina este foarte favorabile pentru desvoltarea florilor şi a frunzelor. Deară prea multă umedzeală vatămă desvoltarea florei şi fructului. 
	Căderea fructelor este causată tot d-o causă analoagă ca şi căderea frundzeloru, adecă uscăciunea şi ruptura fasciculelor celulare a peduncului purtătorul fructului.
	Cea mai mare parte a arborilor poartă multe fructe în rămurile lor superioare şi puţine în ramurile inferioare, ba încă sunt arbori ce poartă fructe numai pe vîrful lor. 
	La coniferele nefecondate (s.e. la pinus laricis) conul se schimbă câte o dată într-o ramură şi urmeadză ast-fel a creşte. 
60 Întrebare. Unde se areată energiea vieţei arborului mai mult în creşterea lui în lungime, înălţime sau în grosime?
	Respuns. La creşterea în lungime, energiea vieţei *[49] arborului este cea mai tare în radicele (căpătîiele rădăcinei şi la  mugurul terminal cu care se termină trunchiurile şi ramurile; pe când la creşterea în grosime, cea mai mare parte a energiei vieţei este între alburn şi liber.


				[50] CAPITOLULU V

			Despre relaţiunile generali ale plantelor lemnoase.

	64 Întrebare. Ce mijloace detemină creşterea arborilor? 
	Respuns. Creşterea arborilor să urmeadziă prin diferiţi aginţi care redzide ori în natura plantei, ori în pământul sau chiar în aerulu în care creşte arborul. Influnţa pământului şi a aerului asupra arborilor se numeşte staţiunea lor. 
	65 Întrebare. Ce este vîrsta arborilor şi în câte epoce se împarte ? 
	Respuns. Un arbore sănătos aflându-se într-o staţiune convenabile şi nu este espus la împedecări esterioare poate să ajungă la vârsta sea naturale; după ce a trecut această vîrstă, planta moare ca şi oamenii şi animalele care ajung la hotarul vieţei lor, această vîrstă naturale a arborilor se numeşte viaţia lor. În cursulu vieţei unui arbore găsim diferile epoce: una în care toate părţile arborului se desvoltă cu cea mai mare energiă şi pe care putem să o numim epoca culminaţiunei vieţei. Deaca ştimu lungimea acestei epoce, o împărţim în 4 şi numim pe 1, copilăriă, pe a 2, tinereţiă, pe a 3, adolescenţa, şi pe a 4 vîrsta bună (adultă) a arborului; aşia s.e. fagul are o viaţiă naturale de 140 de ani; în această epocă prima, periodă merge până la 35 de ani; a 2, pînă la 70 ani; a 3 pînă la 105 şi a 4, pînă la 140 de ani; după acest timp, fagul începe să moară. 
	[51] 66 Întrebare. Ce circumstanţe se observă în aceste perioade? 
	Respuns. Este de observat că în perioada 1 şi a 2, arborii cresc mai mult în lungime, prin urmare trunchiul primeşte mai cu deosibire forma sa conică, şi arborii care cresc atuncia foarte iute, se numesc acceleraţi; din contră în epoca a 3, şi a 4, trunchiul creşte puţin în lungime şi mult în lărgime. Asemenea este de observat că deaca în perioada 1, a vieţei unu arbor i se taie trunchiul într-un mod convenabile, atuncea poate eşi din rădăcină, un trunchi nou. 
	67 Întrebare. Ce defect au arborii acceleraţi? 
	Respuns. Arborii acceleraţi, deaca pe de o parte sunt folositori fiind-că cresc iute, pe de altă parte sunt supuşi a se putredzi întâi lesne; de aceea într-un pământ foarte roditoriu, sp. es. când sădeşte cine-va o pădure în pământ gras nelucrat, forţa productivă a pământului fiind prea mare, arborii cresc prea iute, deară putredzescu prea lesne. De aceea într-un asemenea pământ, poate cineva se reuşescă a avea curând păduri dese, dar rar va avea acolo arbori bătrîni buni. 
	68 Întrebare. Ce trebue se ştim mai cu seamă la săderea pădurilor? 
	Respuns. Sădind cine-va o pădure, trebuie să iea în băgare de seamă că arborii care-i pune într-un loc, s-aibă perioadele creşterii ecuali; căci alt-minterea, aceia care vor creşte mai iute, vor umbri prea mult pe acei care cresc mai încet şi-i vor împedeca în creşterea lor. 
	69 Întrebare. În care perioadă a vieţei arborilor [52] nu numai că să urmeadză creşterea lor viguroasă, ci şi face ca crăcile şi rămurile perdute să se reproducă curând la locu? 
	Respuns. Acesta se urmeadză în perioad întîia. 
	Întrebare. Seva arborilor şi răşina arborilor coniferi când se formeadziă în mare abundanţiă? 
	Respuns. Aceasta se urmeadză tocmai în perioada a2-a, şi a 3-a, a vieţei lor; mai pe urmă se micşoreadziă.  
	Întrebare. Ce fel de arbori putem să-i numim arbori forestieri care fac parte din studiul silviculturei propriu dzisu, şi cum să-i împărţim în silvicultură ?
	Respuns. Trebue să-i împărţim în arbori de slas, arbori de câmp, arbori de pădure, mici şi  tufe şi arbori forestieri propriu dzişi, adecă: 
	I. Arborii de islasu sunt aceia cari cer pentru creşterea şi desvoltarea lor un loc liber şi nu le pasă nici chiar în tinereţe, de creşterea cea mare a ierbii împregiurul lor. La acesti arbori aparţine salcia (şi mai cu seamă sălciile după malurile apei salix babylonica) şi câte-va feluri de plopi precum: plopi negri, plopi de Canada şi plopi piramidali. 
	II) Arborii de câmpu sunt aceia cari cer pentru desvoltarea lor un loc liber, însă nu pe islas sau loc selbativ, ci pe un loc lucrat; aci aparţine toate poamele noastre, precum: meri, peri, pruni, cireşi, etc. 
	III) Arborii păduroşi şi tufe sunt aceia cari cer ca să stea în asociaţiunea altor arbori, de şi nu cer a fi deşi, deară un locu cu totul liber nu le este favorabile; ei formeadziă nişte tufişuri care numai [53] în ţeri foarte despoiate de lemne sunt de folos. Aceasta se numeşte exploaţiunea de medzi-locă (mediocre) a pădurilor. Aci aparţine: aninul (alnus), arţar (acer), sorb (sorbus), corn (cornus mascula et sanguinea), tei (tilia), salbă-moale (evonimus europeus), măceşi (rosa canina); arbor spinos (crataegus alba), mesteacăn (betula alba) etc. 
	IV. Arborii forestieri propriu dzişi, deşi sunt aceia cari cer pentru perfecta lor desvoltare nişte păduri dese unde stau strînşi unul lîngă altul; aceşti arbori dau esploaţiunea forestiera înaltă şi importantă. Aci aparţine: stejarul, fagul, carpinul, felurimi de bradzi sau arbori coniferi, precum brad; (pinus abies), molift (pinnus picea, pinus silvestris şi pinus laricis care n-avemu la noi). –E de observat că la noi ca şi în centrul Europei, rară găsim păduri mari de stejar şi mai multu găsim păduri de stejari mici seau stejărică, de şi în România sunt mai multe păduri de stejar relativ c Germania şi Francia. Această raritate este causa că stejarul este mai scump de cât bradul. 
	70. Întrebare. Ce trebue să facă un silvicultoriu raţionabile, ca se dobândiască resultatul cel mai bun de la pădurile cari a sădit? 
	Respuns. Tebue să bage de seamă ca să dea fiă-căruia fel de arbore staţiunea cea mai convenabile pentru natura şi creşterea sea. În privinţia aceasta, trebue să observăm următoarele circomstanţe:
	1. Când un arborele stă liber pe câmp, atunci crăcile seale se întind mult în aer şi rădăcinele seale intră mai adânc în pământ, însă nu se întind într-o lărgime mare. 
	[54] 2) Arborii cari stau deşi, au crăci mai scurte precum şi rădăcini mai scurte, însă aceste rădăcini  se întind departe sub pământ; 
	3. Tocmai acei arbori cari, când au ajuns la o vârstă înaintată nimicesc ierburile cari cresc împregiurul lor, (precum fagul şi bradul) în tinereţie sufere prea mult de ierburile şi buruenile care-i încongioară. 
	4) Că în păduri prea dese, nici un arbor nu poate ajunge la desvoltarea lui cea mai perfectă şi unde pădurile sunt prea umplute cu arbori, acolo s-areată muşchi şi la arborii tineri şi-i nimicesc; asemenea fructul acestor arbori nu este nici-o-dată bine desvoltat. 
	71 Întrebare. Câte feluri de pământ trebue pentru creşterea arborilor? 
	Respuns. Trebue doue feluri de pământ: sus un pământ organic, nemineral şi de de subtul sau un pământu neorganic, mineral. Pământul organicu (humus, xuma) este rămăşiţa vegetalelor şi animalelor putredzite; el conţine toate elementele organice (cărbun, oxigen, şi hidrogen) cari sunt cerute pentru clădirea plantelor; acest pământ este mai tot-de-una negru şi se găseşte mai pretutindenea pe suprafaţia pământului. Origina acestui pământ nu este explicată bine pretutindenea: în genere s-a format după ultimul cataclism al pământului şi creşte din dzi în dzi mai multu; ba încă sunt insule eşite din sinul mării, care s-a acoperit cu humă în epoca actuale a pământului, a căreia esistenţiă nu dateadzi de mult timp.  –Pământul neorganic conţine şi el nişte remăşiţe ale [55] stâncilor geologice cari, cu timpul s-au descompus şi s-au format acest pământ. – Pământurile acestea sunt în număr de trei adecă: silicis, aluminiu şi calce. 
	Siliciulu se găseşte în pământ în stare pură, însă sfărîmat în formă de nisip care acopere întinderi mari ale suprafeţii pământului. Acestu pământ nu prea este favorabile vegetaţiunei plantelor pentru doue cause: una fiind-că este foarte mobil, de aceea plantele n-au într-însul o staţiune fisă ne mobilă, precum, se cere pentru creşterea şi reuşirea plantelor; a doua fiind-că acest pământ este foarte permeabile pentru apele ploilor, şi nu conţine mai nici o umiditate, prin urmare lipseşte planteloru cuantitatea umidităţii cerută pentru creşterea lor. 
	Aluminiul s-află foarte rar în stare pură în pământ şi este mai tot-de-una legat cu apă şi siliciu presetând o combinaţiune chimică numită argil sau pământ cleios, în care stare s-află foarte respândit pe pământ. 
De multe ori este amestecat cu oxid de fer şi mult nisip şi atunci constituie pământul galben. Argilul şi pământul galbenu se numesc şi pământ cald, fiind că păstreadziă mult căldura soarelui; asemenea fiind impermeabile, păstreadziă şi apele ploii, însă de multe ori conţine prea multă umiditate, ceea ce nu este folositori la multe plante; pe d-altă parte, acest pământ fiind foarte tare, se opune la estensiunea rădăcinelor în pământ, şi prin urmare arborii care cer o estensiune mare a rădăcinelor lor nu prea reuşesc în acest pământ. 
	Culeiul (var) se presintă în natură tot de una legat *[56] cu acid carbonic constituind calcari din care se face var prin ardere în foc, ceea ce face ca acidul carbonic se separă de dânsul; deară calciulu esistă în pământ şi amestecat cu acid sulfic costituind gipsu, însă acesta se află mult mai rar decât calcariul. – Când se amestecă toate aceste trei feluri de pământuri, produce un fel de pământ numit marnă: deacă calcariul predomină, se numeşte calcar argilos, deaca argilul predomină, se numeşte argil calcaros. 
	Aceste trei feluri de pământuri neorganice împreunându-se şi aflându-se în condiţiuni favorabili, espuse aerului, căldurei şi umedzelii, sunt în stare a produce numai vegetalele cele mai inferioare,  precum muşchi, lichene, deară nu plante fanerogame şi mai puţinu încă tufe şi arbori; pentru aceste plante superioare, trebue ca acest pământ ne organic să fie acoperit cu o strată de pământ organic seau humă. 
	72 Întrebare. Când zicem că un pământ este slab, altu roditor i altu prea roditor? 
	Respuns. Un pământ roditoriu este acela când în părţile seale minerale nu prea domină nisipu şi când huma s-află într-o cuantitate îndestulătoarie ; deacă huma s-află într-un raport procentic mai mare, pământul este prea roditoriu; din contra, când huma s-află în procente foarte puţine şi nisipul predomină, atunci dzicem că pământul este slab. 
	73 Întrebare. Cari pământuri numim umede, acre, proaspete, uscate, reci, blânde (dulci), fierbinţi? 
	Respuns. Când un pământ conţine mai multă apă de câtu poate să evaporedzie, se numeşte pământ umed în care numai puţine plante reuşescu; deară *[57] deaca apa coprinsă în acest pământu nu se schimbă nici-o-dată şi este stagnantă, precum în lacurile băltoase, acest pământ se numeşte arcu şi este încă mai puţin roditoriu de cât cel dintâi: deară dacă un pământ coprinde tot de auna oare care mică cuantiate de apă nestatornică, precum pământurile argiloase cari se află la pornirile (pents) munţilor, sau în locurile nisipoase care s-află în văi, unde apele munţilor străbate tot mereu, deară se scurge, sau cându un pământ calcaros seau basaltic, se află în umbră, prin urmare conţine oare-care cuantitate de apă care se prenoeşte totu dea-una, acestu pământ se numeşte proaspăt şi într-însulu reuşeşte cea mai mare parte a arborilor. Deacă lipseşte unui pământ cuantitatea apei cerută pentru evaporaţiunea sea de toate dzilele, precum pământurile argiloase, calcaroase şi nisipoase, aflându-se pe poalel munţilor seau pe locurile şese foarte înalte şi mari, acest pământ se numeşte uscat. Fiind că în pământurile argiloase pure apa se evaporează foarte încet şi sunt mai tot dea-una reci, se numeşte rece. Deară  pământurile cleioase, marnose în care apa se evaporeadziă nici prea iute, nici prea încetu, se numescu dulci.  Când pământul este compus de nisip sau calcar pur, atunci pământul se evaporeadziă iute, se usucă curând şi lesne şi se numeşte fierbinte. S-adăogăm la acestea, aceea ce s-a observat mai sus că, cu cât pământul este mai negru cu atâta păstreadziă mai mult căldora soarelui; din contra, când este d-o coloare mai deschisă reflectă lumina şi o păstreadziă mai puţin d-aceea huma păstreadziă cea mai mare *[58] parte a căldurei pe cându nisipul păstreadziă cea mai mică parte. 
	74 Întrebare. Când dzicem un pământ cu un sol adânc sau cu un sol superficial? 
	Deacă un pământ este făcut astfel în cât cea mai mare rădăcină poate să se întindă în adâncime, atunci dzicem că solul este adînc; din contră deacă rădăcinile se întind numai în direcţiunea orisontale, dzicem că solul este  superficialu. 
	75 Întrebare. Ce va să dzică subsolu? 
	Respuns. Îndată după strata superficiale a pământului vine strata a 2-a în care rămăşiţele vegetale înceteadziă seau remân foarte puţine, aşia deară marginea acea unde strata vegetală înceteadzia, acolo începe subsolul. De la cualitatea subsolului depinde fertilitatea solului, fiind că deaca subsolul este tare şi impermeabil pentru apă, atunci solul devine rece, umed şi puţin fertile; din contra deacă subsolul este poros şi permeabile, atunci solul devine foarte fertile. Aşia deară, deaca solul superior este argilos, subsolul trebue să fiă poros şi permeabile; din contră, deacă solul este nisipos, subsolul poate fi şi mai tare; deacă putem dzice că solul şi subsolul s-află unul către altu într-un raport invers în privinţa permeabilităţii lor, şi prin artă trebue să producem un resultat ca amândoue să fiă în ecuilibru. 
	76 Întrebare. Ce resultă din acestea în silvicultură? 
	Respuns. Resultă cele următoare: 
	I Cu cât un pământ este mai fertile, cu atîta arborii cresc mai iute; deară  termenul vieţei [59] lor se micşoreadziă, lemnele lor devin mai moi şi mai puţin durabili, prin urmare aceste păduri nu dau lemne bune de construcţiune. 
	2. Într-unu pământ c-o fertilitate mediă, pădurile cresc mai încet deară arborii ajung la o vîrstă mai mare şi dau un lemnu tare bun de construcţiune. 
	3. Într-un pământ slab de tot, puţini din arborii pădurilor noastre reuşesc.
	4. Într-un pământ ţelină, arborii noştrii reuşesc mai bine de cât pretutindinea. 
	5. Într-un sol rece, arborii trebue sădiţi departe unul de altul, din contra într-un pământ fertile trebue sădiţi foarte des, aceasta se esplică prin modul influinţii căldurii solului asupra pământului, fiind că la solul rece când arborii sunt mai rari, apa se evaporeadziă mai lesne, prin urmare solul se îmbunătăţeşte; din contră la un sol fierbinte unde deja cuantitatea apei este foarte mică, puind arborii rar, solul se va usca mai mult şi se va strica, pe când deacă arborii sunt sădiţi des, vor produce o umbră care va împedeca marea evaporaţiune a apei solului. 
	6. Rădăcinele arborilor merg cu atât mai adânc în pământ, cu cât solul este mai poros, ele merg cu atât mai superficial cu cât solul este mai tare şi mai des. 
	7. Numai într-un pământu cu un sol adânc, se desvoaltă arborii şi cele alte plante cu rădăcini conice, pivotante. 
	8. Un subsol argilos şi tare, este cel mai reu pentru păduri; fiind că rădăcinele nu pot pătrunde [60] într-însul, el nu eserseadză nici o atracţiune şi iritaţiune folositoare asupra rădăcinelor, şi dă ocasiune ca să se formedze nişte locuri umede şi băltoase care împiedică cu totul creşterea arborilor. 
	9. Deaca subsolul unei păduri este pietros şi când petrele sunt poroase (s.e. calcar), arborii cresc şi reuşesc bine, fiind că rădăcinele pivotante pătrund în crepăturile petrilor, unde apa de prisos se scurge; deară deaca acest subsol petros se află nu pre munţi ci pre un pămînt şes şi deacă peste acest subsol se află o strată de humă subţire, acolo pădurile nu reuşesc, fiind că în genere în aceste locuri petrele subsolului nu sunt crăpate şi rădăcinile nu găsec nutriment îndestul în strata de humă, de aceea vedem păduri dese numai pe munţi de calcar deară nu în locurile şese având chiar un subsol petros. 
	77 Întrebare. Ce înţelegem subt numire de climă geografică şi climă locale în silvicultură?  
	Respunsu. Cu cât un loc se află mai mult către nord, este mai rece; către sud, e mai cald; la emisfera meridionale sau australe, din contră cu câtu o ţeară este mai către polul sudului, cu atât este mai rece, aceasta detemină clima geografica. Deară  clima locale este determinată prin presinţa seau absinţa munţilor, văilor, lacurilor, bălţilor şi pădurilor. Amândoue aceste clime au cea mai mare influinţiă asupra reuşirei pădurilor în cât putem dzice că fiă care pădure cere clima sea geografică şi locale. 
	78 Întrebare. Ce va să dzică posiţiunea unui loc? 
	Respuns. Deaca ne imaginăm suprafaţia pământului pusă într-o linie orizontale, atunci direcţiunea [61] unui plan superficial al pământului va determina această posiţiune a pământului, care posiţiune poate fi plană seau oblică, înaltă seau adâncă. 
	Posiţiunea şi chiaru raaportul locului către ost, vest, nord şi sud, au o mare influnţiă asupra reuşirei pădurilor; posiţiunile oblice cer o mare băgare de seamă, adecă trebue să ştim către care punt al orizontelui sunt espuse, fiind că aici avem patru casuri posibili: o esposiţiune oblică către sud, vest, ost şi nord.
	Posiţiunea obligă către ost (faţia orientale în limba silvică), este espusă la vînturile cari vin de la ost, de aceea pământul se usucă foarte lesne şi nu dă nici o dată fertilitate mare în privinţa pădurilor; apoi fiind că acolo domnesce mai cu seamă vânturile reci, primăvara, d-aceea arborii tineri sufer mult primăveara şi adesea mulţi se nimicescu. 
	2. Posiţiunea meridionale (façia de veară), are în genere un pământ puţin roditoriu, fiind că radzele soarelui lucrând neîncetat într-o direcţiune dreaptă asupra acestui pământ, ‘l usucă prea mult; aci creşterea pădurilor se formeadziă  prea încet, un asemenea loc este convenabile mai mult pentru păduri de stejar şi în casul acesta trebue sădiţi nu prea, deşi fiind că atunci coaja stejarului va avea mult tanin şi prin urmare va fi mai cautat de către tabaci.; deară pentru a dobândi în asemenea păduri multe lemne, este foarte dificile, fiindu că esperienţa a aretat că în asemenea locuri cea mai mare parte a pădurilor semănate s-a uscat; aceasta este şi causa că în Romania în hotarele ei meridionale, către Dunăre, unde pământul este espus vara la o mare [62] căldură a soarelui, că acolo mai toate cercările d-a sădi păduri n-au reuşit. Cea mai bună speţiă de arbori care ar putea reuşi acolo sunt coniferii precum moliftu şi chiar bradu. Aceasta este causa că în unele locuri d-asemenea condiţiune, pădurile de stejar de mai înainte, s-a nimicit de sine şi în locul loru au crescut arbori coniferi; precum în ţările, şease, în centrul şi nordul Germaniei. Aceasta aru fi şi pentru noi un indiciu d-a încerca a sădi pe imensa suprafaţia meridionale care o avem în sudul ţării la marginea Dunărei, nişte păduri de molift şi brad. 
	3. Posiţiunea occidentale este în genere foarte convenabile pentru creşterea celei mai mari  părţi a lemnelor şi a plantelor, însă fiind că în această posiţiune, domneşte vînturile occidentali şi occidentali nordice, d-accea nu trebue sădiţi aici arbori cu rădăcini orizontali care nu merg adânc, fiind că de multe ori vânturile rup acei arbori. 
	4) Posiţiunea nordului (faţia iernii) fiind că nu este espusă soarelui, are cea mai mare cuantitate de umiditate; aici creşterea lemnelor începe primăvara târdziu şi înceteadziă toamna de timputiu dând relativ o mai mică parte de lemne, însă astă posiţiune este singură; numai orborii tineri suferă mult din causa vânturiloru nordice şi nordico-orientali, apoi fiind că fiă-care din aceste posiţiuni influenţeadziă într-un mod favorabile şi nefavorabile la diferite speţie de lemne, de aceea silvicultoriul trebue să aibă cunoştinţa acestor diferite influinţe asupra diferitelor specie de lemne spre a le putea da fiă căruia posiţiunea sea convenabilă. 
	[63] 79 Întrebare. Care sunt resultatele dobândite pentru influinţa climei şi posiţiunea asupra diferitelor speţie de lemne? 
	Respuns.  Iată aceste resultate dobândite: 
	1. Pe un pământ nisipos, reuşeşte moliftul şi mesteacănul; în locurile adânci nisipoase reuşesc aninii şi sălciile; în văile adînci între munţi şi în promontoriu reuşesc cea mai mare parte a arboriloru frundzioşi; şi în povîrnişurile uşioare la munţi mici, reuşesc bradzii albi sau nobili, fagu, ulmu, arţaru, cornu, stejaru de veară şi frasinu; pe munţii înalţi reuşesc bradzii roşii, un fel de molift numit pinus laricis şi stejarul de iearnă. 
	2. În posiţiunile înalte către nord, creşterea lemnelor merge încet, d-aceea în acele locuri trebuie sădite pădurile rar, arborii cer mai mult timp pentru desvoltarea lor.
	3. Fiindu că în minţi căldura verii ţine mai puţin de cât în văi, d-aceea reuşescu în aceste locuri numai arborii care termineadziă creşterea lor de veară într-un scurt timp.
	În condiţiuni egale, movilele şi locurile muntoase dau o cuantitate de lemne mai mare de cât locurile şease, fiind că în locurile muntoase, din causa suflărei atmosferi care este mai mare, este remis a sădi arborii mai deşi. 
	5. În locurile petroase cu petre poroase acoperite cu o suficientă strată de humă şi espusă soarelui, silvicultorul poate să aştepte cea mai mare cuantitate de lemne, fiind-că acolo este permis sădirea cea mai  desă a arborilor. 
	6. În locurile înalte, arborii au în genere un [64] trunchi mai scurt ca în locurile de gios, asemenea cu cât loculu este mai înalt, cu atâta şi seminţele arborilor suntu mai puţine. 
	80 Întrebare. Cându este influinia luminei, vătămătoarie arborilor? 
	Respuns. Cându influinţia luminei este prea repede produce o încălzire repede, după care urmeadziă o răcelă repede, şi asta este vătămătoare, seau când arborii obicinuiţi a sta în umbră, odată s-a eliberat şi se află espuşi soarelui. 
	81 Întrebare. Cându este căldura soarelui favorabile arborilor? 
	Respuns. Când schimbarea temperaturei merge încet, regulat, şi un frig mare nu succedă unei călduri mari, acolo frundzele nu se veştejesc îndată precum se întâmplă în alte locuri. 
	82 Întrebare. Ce influinţiă are ploaia asupra reuşitei arborilor? 
	Respunsu. În genere ploaia are o influinţiă favorabile asupra arborilor, mai cu seamă pentru creşterea lemnelor şi aici nu strică de şi prea multă, deară asupra producţiunei seminţelor, ploaia prea multă e vătămătoarie. 
	83 Întrebare. Ce influinţă au vânturile asupra arboriloru? 
	Respunsu. În genere au o influinţiă vătămătoariă fiind că usucă pământul şi tot de uă-dată împedică formarea rooei, apoi partea unde arbori sunt espuşi suflării vîntului, se evaporeadziă prea mult şi d-asta previne că în astă parte arborii nu produc crăci, şi atunci căcile arborilor cresc numai în cea altă parte, ceea ce dă arborilor o înfăţişăre urîtă; [65] dear uraganele sunt vătămătoarie chiar arborilor cu trunchi mare (sp. es. molift, brad), mai cu seamă primăveara când pământel este muiat şi umed după ce a degerat. În munţi se întâmplă d-asemenea cause că arborii se rup de uragane şi se văd devastaţiuni mari în păduri; deară o curgere de aer potrivit, produce mai cu seamă arboriloru tineri o desvoltare vigurosă în rădăcinele lor şi le este folositorie. 
	84 Întrebare. Care este agintele cel mai puternic spre a esercita vieţia plantelor şi arborilor? 
	Respunsu.  Un asemenea aginte este tensiunea electrică şi mai cu seamă descărcarea electrică positivă; d-aceea în ţările muntoase şi pretotindenea unde se areată adesea fulgere şi tunete, acolo arborii cresc cu o vigoare mare; din contră, fenomenile cari se numesc lucirea aerului, adecă seara când câte o dată nişte fulgere se areată fără tunete, acestea nu sunt folositoare desvoltării florilor arborilor, mai cu seamă pomilor; în acestu cas, cireşii sufer prea mult şi nu rodesc. 
	85 Întrebare. Ce influinţiă are timpul în diferite sesoane anuale asupra creşterii arborilor? 
	Respuns. Aceste influinţe sunt următoariele: 
	1. Primăveara este dăunătorie arborilor cari se areată îndată după dzilele calde, mai cu seamă când, după ce a eşit frundzele noue, se areată geruri, asta este destul ca aceste geruri să fiă numai zero la termometru, frundzele abia eşite, se vestejescu, şi acesta este vătămătoriu şi înfloriri arborilor. 
	2.Veara, ploile şi roua sunt folositoarie arborilor; influinţa de veară se areată mai cu seamă [66] la arborii tineri cari sunt umbriţii de arbori bătrîni, fiind că acesti arbori fiind lipsiţi de influinţa de veară, nu cresc pe când arborii mari cresc, de şi nu plouă. Deaca veara după nopţi friguroase, îndată vine dzile prea calde; atunci în urma acestei influinţe repede a temperaturei, frundzile arborilor scot un fel de dzeamă care se numeşte mană, care mană strică mult şi frundzelor şi arborilor. Mana aceasta se află la plante şi la arbori în locuri espuse soarelui unde nu sunt munţi şi păduri dese, s.e. la noi în partea meridională a ţărei; după esperienţe s-a  aretat că arborii după o veară caldă şi uscată, nu pătimescu iarna fiitoariă. 
	3.Toamna. În astă sezoană acţiunea arborilor se micşoreadziă şi cei ce nu pot răbda frigul, mor, când gerul începe mai de timpuriu, atunci şi frunzele cad mai de timpuriu; deară atunci creşterea trunchiului în lungime este mai mică, şi acesta se cunoaşte că pe vîrful arborilor rămâne frundze uscate. 
	4. Iarna este sesoana somnului arborilor, când activitatea tutor părţilor pare că doarme, evaporaţiunea este mică, un ger chiare de 16-20 sub zero nu înghiaţă arborii, când pământul este acoperit cu dzăpadă; dar un frig fără dzăpadă, le este prea vătămătoriu în genere (după cum dzic ţăranii ger urcatu); dzăpada este folositoariă arborilor dar este şi vătămătoarie, când cade în cuantitate mare, mai cu seamă în pădurile dese de molift fiind că atunci dzăpada rămîne mult timp în cuantitate mare pe arbori, şi produce stricăţiuni crăcilor. În genere o iearnă prea friguroasă este mai puţin vătămătoariă arborilor de cât o iearnă moale in care adzi [67] plouă şi mâne este ger mare, această schimbare a temperaturei este vătămătoarie arborilor tineri. 
	86 Întrebare. Ce lucru numim o patimă sau o boală la un arbore? 
	Respuns. Când creşterea unui arbore este întreruptă, fiă din causa lipsei nutrimentului, fiă din causa abondinţii prea mare a  nutrimentului, fiă din (causa) lipsei seau abondinţii celei mari a escitamenteloru creşterii, atunci arborii se află într-o stare de boală sau maladie. 
	87 Întrebare. Cum aflăm că un arbore este malad? 
	Respuns. Aflăm prin fenomenulu că unele din părţile arborelui seau toate încep a priimi o cualitate anormale care deacă persistă, aceste părţi se veştejesc şi mou. 
	88 Întrebare. Cum deosebim maladiile  arboriloru? 
	Respuns. Le deosebim în maladiă generale, adecă când starea anormale se întinde peste tote părţile sau peste cele mai mari, şi în maladiă locale când maladia s-areată numai la puţine părţi ale arborului. 
	89 Întrebare. Care sunt cele mai principali maladii ale arborilor generali şi locali? 
	Respunsu. Maladiile generali suntu următoriele: 
1. Maladia sistemului celular, maladia sistemului vasculariu şi maladia fibrelor. 
	2. Maladia rădăcinelor, trunchiului rămurilor, frundzelor, florilor şi fructelor. 
	90 Întrebare.Cari sunt semnele distinctive pentru numitele maladii generali? 
	Respuns. 1. Maladia celularia s-areată printr-o [68] desvoltare anormale a sistemului celulariu în care ori sistemul celulariu are prea multă umedzeală şi este prea moale, prea umflat (plethora), sau din contră că sistemul celulariu este prea uscat, prea golu de umedzeală (atrophia). În primul cas, celulele sunt prea mari, în al doilea, prea mici. Maladiile vascularie isvoresc tocmai în locurile care au condiţiunile cele mai favorabile pentru creşterea arborilor; în acest cas, de multe ori se întâmplă că vasele cresc prea mult, devin prea mari şi la oare-care schimbare repede a temperaturei se rup şi rezultă d-aici ori-că arborul curge, adecă se areată peste dânsul tot-de-una o fluiditate curgând dintr-ensul (Blenorhagia), seau că coaja se usucă (gangrena coajii), seau că creşte de de-sub nişte unflături numite cancer seau racu cari le usucă curând. 
	2. Maladiile fibrilor  isvoresc când în aer şi în electricitatea atmosferică se află nişte schimbări care produc că fibrii nu cresc în modulu şi în posiţiunea normale; atunci s-areată la arbori maladia numită tortitura, adecă că fibrii longitudinali, care trebue să crescă drept, se învârtesc şi atunci toate cercurile lemnoase primesc o direcţiune curbă, anormală şi trunchiul, în loc să fie drept, devine ori curbat, ori în forma serpentină. Toate circumstanţele acestea fac, că arborii devin nefolositori pentru lemne de construcţiune. − Când arborii stau în locuri înalte, şi umede, se întâmplă iar că fibrii nu se desvoltă bine, şi prin urmare partea lemnoasă nu creşte cum se cade. 
	91 Întrebare. Care sunt semnele dinstinctive între numitele maladii locali?
	[69] Respuns. Maladiile rădăcinii s-areată prin fenomenele următoarie: 
	1. În gangrena rădăcinii, adecă coaja rădăcinei se strică în medzi-loc; 
	2. În rugina rădăcinii, adecă că rădăcina pură este acoperită cu un fel de rugină; un asemenea arbore se veştejeşte şi moare. Aceasta se întâmplă când arborii se află pe un sol prea umed sau acru, sau pe un pământ care coprinde fer.  
	3. Creşterea anormală a rădăcinilor, adecă de la rădăcină es nişte nuele subţiri care vatămă mult creşterea trunchiului, aceasta se numeşte în limba silvică că arborele a dat din rădăcină, şi se întâmplă uneori când s-a tăiăt prea mult şi prea des trunchiul arborului. 
	Între maladiile trunchiului numim una putredzirea centrale; această putredzire începe din centrul arborului; mai cu seamă când creşte prea iute, se întâmplă şi la periferia trunchiului şi-l omoară. Când starea a înaintat la acest grad, atunci o numim putredzirea roşie, şi s-areată mai cu seamă la arborii cu ace, când se află pe un pământ prea gras; deară cându răneşte cine-va un trunchi atât de adînc în cât rana nu se poate acoperi cu coajă şi să se vindece, atunci se întâmplă ca arborele să fiă prinsu de o putredzire periferică, adecă această putredzire merge d-afară în lăuntru. Această putrezire se numeşte putredzire albă. 
	Gangrena generale a arborelui s-areată la început prin împregiurarea că încoace şi încolo coaja se usucă şi se înegreşte şi mai pe urmă se înegreşte şi liberul care se află sub dânsa. Causa acestei [70] maladii este schimbarea prea repede a temperaturei aerului seau un sol roditoriu prea subţire şi prea poros; asemenea când un arbor  care a fost umbrit de alţi arbori, se vede de-odată şi isolat şi espus luminei soarelui, seau când ar lua cineva acoperişiul muşchilor şi frundzeloru cari se află peste locurile unde sunt rădăcinile în pământ; această maladie se areată mai cu seamă la arborii din pădure. Toate aceste cause produc la pomi maladia, numitu cancer (uscăciune), o maladiă care face ca arborii din ce în ce să se usuce şi si mor. Această se întâmplă tot de-auna cînd arborii stau în condiţiuni nefavorabile creşterii lor. La arborii cu ace, cum moliftu, această maladiă isvorăşte prin insecte, mai cu seamă nişte coleopteri (cărăbuşi) numiţi coleopteri berbeci (fiind-că au nişte natere lungi ca coarnele). Această maladiă este incurabilă şi un arbore care este prins de această maladie, trebue doborât. 
	Maladiile frundzelor sunt următoariele: 
	1. Chlorosis, adică că frundzele în loc se primească coloarea lor verde natuale, devin palide; causa acestei maladii este ori din umedzeală prea mare, ori când s-a pus un arbore prea adânc în pământ; 
	2. Perderea frundzelor, aceasta se întâmplă mai cu seamă la conifere care perd fără timp acele lor când posiţiunea este nefavorabilă sau timpul umed; 
	3) Mana frundzelor, aceasta se arată pe frundze, ca un fluid lipicios, dulce, transparinte, şi când nu plouă, îndată se transformă într-un fel de făină şi produce vestejirea frundzelor. Această maladiă s-arată veara când dziua este prea cald şi noaptea prea frig. [71] Această împregiurare împiedică evaporaţiunea naturale a frundzeloru şi produce precipitaţiunea acestei mane. 
	Între maladiile florilor, pomenimu căderea lor de timpuri, mai cu seamă cându primăveara este foarte friguroasă şi uscată. 
	Această maladiă, şi mai cu seamă maladiile fructelor n-au importanţă pentru silvicultor, care nu se ocupă cu cultura fructelor, însă trebue se ştie numai că causă stricăciunei fructelor în pădure, sunt insectele care la mănâncă.  
	92 Întrebare. Ce va să dzică degenerarea arborilor? 
	Respuns. Când o staţiune particulariă seau alte împregiurari particularie, seau insectele, influenţeadziă într-un mod anormal, asupra unui arbor, atunci el primeşte în forma, coloarea şi toată cualitatea sea, nişte modificaţiuni cari împedică desvoltarea sa naturale, şi produc diferite deformităţi; un asemenea arbore se numeşte diformat sau degenerat. 

[72] SECTIUNEA II

Despre diferitele feluri de lemne silvice (forestiere) în particular.

CAPUL I

Introducere

	93 Întrebare. Care este cea dintâi cunoştinţiă necesariă pentru silvicultorul practic? 
	Respuns. Cunoştinţa botanică care îl înveaţiă caracterele diferinţiale între diferitele plante ale pădurii, ca să ştie cu ce fel de lemne are a face cum trebue să le crească, cum trebue să tragă dintr-însele cel mai mare folos şi ce trebue să facă ca acest folos să nu se perdziă. Aşa deară, primul punt de căpetenie pentru un silvicultoriu este o bună clasificaţiune silvică. 
	94 Întrebare. Cum împărţim plantele din pădure? 
	Respuns. Le împărţim mai întâi în plante lemnoase şi ierboase ale pădurii; cele din-întâi eară le împărţim în arbori şi tufe; cele de al doilea, le împărţim în ierburi folositoare şi vetămătoarie pădurii; Noi vom vorbi mai înainte despre plantele lemnoase ale pădurii. 
	95 Întrebare. Cum împărţimu arborii din pădure? 
	Respunsu. I împărţimuîn arbori cu frundze şi în arbori cu ace. Cei dintâi poartă frundze care sunt verzi numai veara, pe când toamna se vestejesc şi cad; cei d-al doilea poartă ace, adică frundze *[73] liniare, cilindrice foarte subţiri, neavându nici un fel de limbul; aceste ace nu cad toamna şi stau tot pe arbor şi cadu numai când după 1 an sau 2, ori 3 vine mugurul nou de împinge pe cel vechi. Din acestea se esceptedziă pinus laricis, ale cărui ace cad toamna. Arborii cu ace seau coniferi, se deosibesc şi prin împregiurarea că sunt reşinoşi. 
	96 Întrebare. Cari sunt arborii obicinuiţi în pădurile noastre? 
	Respuns. Sunt cei următori: 
	1. Stejarul tare seau cel de iarnă quercus robur. 
	2. Stejarul de vară seau peduncul (quercus pedonculatus) . 
	3. Quercus ceris (cer). În Austria se află şi un ast-fel de stejar  numit quercus austriaca. 
	4. Fagu roşiu (fagus silvatica). 
	5. Carpinu sau fagu albu (carpinus betulus). 
	6. Arţaru comun (acer psaudoplatanus).  
	7. Arţaru ascuţit (acer platanoides). 
	8. Arţaru cel mic sau cu frundze întregi (ager campestris). 
	9. Ulmul negru sau de câmp (ulmus campestris). 
	10. Ulmul aspru (ulmulus suberosa). 
	11. Frasinul comun (fraxinus escelsior). 
	12. Castanu (castanea vesca). 
	13. Castanu de cai (Aesculus hiyppocastana). 
	14. Tei de iarnă (tilia europea, sive parvifloria).
	15. Teiu de veară (tilia platyphylos sive parvi floria, sive grandifolia). 
	16. Plopul negru (populus nigra). 
	17. Plopul tremurătoriu (populus tremula). 
	[74] 18. Plopul alb cu frundze albe ca argintul (populus alba). 
	19. Plopul cu trunchiul alb (populus canscens). 
	20. Mesteacănu (betula alba). 
	21. Aninu negru (alnus glutinosa). 
	22. Aninu alb (alnus incana). 
	23. Salciă albă (salix alba). 
	24) Salciă galbină (salix vitelina). 
	25. Salciă fragită (salix fragilis). 
	26. Salciă cu coşuri (salix triandra). 
	27. Un fel de asemenea salciă, însă avându mărimea unui tufiş (salix viminalis). 
	28. Salciă după lungă apă (salix helix). 
	29. Alta tot pe lungă apă (salix aquatica). 
	30. Salix babilonica. 
	31. Un fel de păr (pirus aria). 
	32. Păr selbatic (pirus communis). 
	33. Măr sălbatic (malus pirus). 
	34. Alt măr selbatec (pirus terminalis). 
	35. Sorbu comun (Sorbus ocuparia)
	36. Alt fel de sorb (sorbus domestica). 
	37. Cireşiu resăritean cu cireşe negre dulci (prunus avium). 
	38. Cireşiu cu cireşe roşii şi acre (prunus cerasus). 
	39. Prun (prunus domestica). 
	40. Alun (corylus avellana). 
	41. Kalin (viburnum opulus). 
	42. Salba moale (enonymus europeus). 
	43. Taula (Hyppophaë rhamnoides). 
	44. Molivta (pinus silvestris). 
	45. Bradu (pinus abies). 
	46. Bradu alb (pinus picea).
	[75] 47. Bradu strein (pinus larix). 
	48. Molifte de cimetiri (pinus cupressus). 
	49. Ienoper (juniperus communis). 
	50. Tuia (thuja occidentalis). 
	51. Lemnul câinesc (ligustrum vulgare). 
	52. Frundza capri (lonicera caprifolium et tartarica) . 
	În capitele următoare vom vorbi despre arborii cei mai de căpetenie dintre numiţii.  


CAPU I

Despre conifere
 	
	77. Întrebare. Care sunt coniferile obicinuite în Europa şi cari sunt caractere lor generali? 
	Respunsu. Toate aceste conifere sunt coprinse în familia Abietinea sau în genul pinul. Deară caracterele lor generali sunt următoariele: 
	Caracterele botanice sunt: plante monoice. Florile mascule sunt ca nişte spice lungi compuse d-o mulţime de soldzi  mici lipiţi de o acsă comună, aceşti soldzi sunt staminele lor; pe vârful acestor soldzi staminali, să află câte doue antere. − Florile femele sunt nişte amente ronde compuse, eară de soldzi puşi unu lângă altu pe o acsa comună ca olanele caselor. De multe ori găsim peste acesti soldzi nişte bractee lungi; de desuptul fiă-căruia soldz se află câte două flori mici soldzose, fiă-care având câte un stil. Dupe fecondaţiune florilor, soldzii interiori se lipesc de altul făcându-se un con lemnos, care poartă sub fiă-care soldz, o samară, adecă un fruct cu aripi care poartă ca doă nuci cu aripi; embrionul este antitrop adecă stă resturnatu în semânţia. ( plante din Cl. XXI, 8). [76] 78 Întrebare. Care sunt semnele caracteristice care deosibescu aceste speţe de pin unu de altu? 
	Respuns. Aceastea sunt următoariele: 

I. PINUSABIES

(Bradu nobile sau bradu albu, sapin, Edeltanne)
	
	Caracterile. Dintre toate coniferele, acest arbore ajungie la cea mai mare înălţime, şi la cea mai înaintată; s-a vedzut arbore de o mărime de 168 de picioare şi de un diametru de 6 şi 8 picioare. Într-un sol convenabile, bradul remâne sănetos 200 de ani, crescând într-un mod piramidal, având crăci de jur împrejiur; însă când îmbătrâneşte, numai creşte cu această formă piramidale în sus ca cele alte conifere. Caracterele botanice sunt următoarele: Rădăcina este conică şi merge adânc în pământ; acele seale sunt eşancrate la vârf, sus au coloare verde închisă, lucitoarie, pe suprafaţia de jios sunt mai deschise, având acolo doue vârgi adânci şi albe şi ajung la mărimea unei police. Florile bradului se arată în mai, cele mascule sunt ca nişte amente mici, oacheşie, între ace avându o mărime de 3/4 aunei police; cele femele sunt amente ceva mai lungi, de o verdeaţă deschisă. Amendoue felurile de flori s-arată deja în toamna trecută ca nişte muguri oacheşi. Conurile sunt mai cilindrice, elipsoide, d-o lungime de 6 police, stau drept în sus au soldzi rotundzi, stânşi, bracteele sunt înguste. În luna lui septembre sau octombre conurile ajung la maturaţiunea lor; suntu atuncea oacheşie [77] roşii şi cuprind o semiâţiă oachişiă colţiurată cu aripe largi. Fructu se deschide (crapu) atunci şi soldzu şi sboară tot-de uă dată ca şi semânţa de la trunchi. − Coaja arborului este cenuşia, netedă, numai la cei bătrâni este crăpată; la crăci şi rămurile tinere, coaja este verde bătând în cenuşiă şi este acoperită cu nişte peri mici cenuşii. 
	Bradul este ornamentul pădurilor din munţi, unde formeadziă ori păduri pure de brad, ori amestecat cu fag şi molift. Îi place o posiţiune şi nordică, un sol adâncu, poros şi nutritiv. Aceste condiţiuni esistă în munţii numiţi primitivi, de aceea bradzii reuşesc acolo prea bine. 
	În primii 50 de ani ai vieţei sale, bradul creşte foarte încet; în a 2 şi a 3 perioadă a vieţei seale, creşte iute. Bradul, ca şi cele-alte conifere, nu dă din rădăcină. Uraganele şi alte influinţie atmosferice, îi strică puţin. 
	Cere o posiţiune închisă, desă şi când stă liber creşte foarte puţin; când este tinăr, sufere mult de iearbă, mai pe urmă din contră, bradul nimiceşte acastă iearbă:  Caprele şi alte animale selbatice, mănâncă coaja de brad tiner, de aceea trebuie pădziţi, dar şi de insecte suferă, mai cu seamă de bombyx monaca, tortrix piciana şi bostrichus abietiperda. 
	Boalele obişnuite ale arborilor de brad suntu putredzirea centrale, uscăciunea şi cangrena. Veara acele sale se emaneadziă adese ori. 
	Bradulu este d-o mare importanţiă silvică, fiind că acest arbore dă o mare cuantitate de lemne din care se fac scânduri, şi alte lemne de construcţiune. 
	[78] Lemnulu bradului de un arbore crescut bine trebuie să fie alb, de o ţesătură fibroasă, fină, omogenă, tenace, elastică şi ductile. 
	Unu picior cubicu de lemn de brad, cântăreşte 59, uscat numai 30 funţi. Prin duritatea lui şi prin împregiurarea că creşte tot de una drept, este căutat pentru catarge de năvi etc.; apoi fiind că este uşior de crăpat, se întrebuinţeadză la la doage. 
	Ca lemn de foc şi de cărbuni este mai puţin preţuit de cât fag, către care se află în raport 80-100. 
	Bradul arde cu sgomot din cauza răşinei din el; coaja sea coprinde tanin şi de aceea se întrebuinţeadziă la tabaciă; din reşina lui se face termentin şi unt de termentin; din semânţele seale ese un unt odorant. 
	Sădirea arborilor prin semânţiă este supusă la multe împedicări şi dificultăţi; metoda cea mai bună de a-i sădi, este de a pune ramurile mici dese într-un loc bun şi când a ajuns la 3 picoare, le răsădesc la locurile lor destinate. 

2 
PINUS SYLVESTRIS
(Moliftu, meleze, Kieferu)
Caractere botanice 
	Acele stau câte două, rar câte trei, pe o teacă oacheşă parcă înconrată cu inele lemnoase. Aceste ace sunt mai lungi de cât ale bradului fiind-că au 1/2-2 police; sunt ascuţite la vârf seau semironde, aspre şi tăiătoarie la margine, coloarea lor este mai închisă de cât a bradului, dând [79] o înfăţişiare tristă; aceste ace ţin trei ani, la toamna anului al 3, se îngălbinesc şi iarna şi primăvara următoarie cad. Timpul înflorirei lor este 15 mai până la 15 iuni. Florile mascule es împreună cu rămurile tinere afară dintr-un mugur oval ascuţită la sfârşit; aceste flori stau drept în formă de amente la începutul rămurilor tinere de estimp şi coprinde o mulţime de polen galben; cele femele stau singuratice sau câte doue la vârfurile ramurilor tinere de estimp formând nişte amente mice, roşioare, stând la început drept în sus şi pe urmă aplecându-se la o parte. Conurile sunt ovale, cam ascuţite, cu soldzi lungi, trunchiaţi; sub dânsele se află câte doue semânţe negre, aripoase; semânţa are trebuinţă de 18 luni pînă la creşterea sea perfectă, ea sboară de la arbore tocmai în luna lui Aprili şi Mai al anului viitor, adică 23-24 luni după înflorirea sea; conurile sunt atuncea oacheşe, dehiscente, (deschisându-se), însă tot remâne în arbore pînă în primăveara anului fiitoriu. 
	Coaja acestui arbore este cenuşiă, oacheşă pare că rupta în foiţe, la arborii bătrâni; către vârf remăne gălbioară seau cenuşiă; coaja rămurilor mai cu seamă acelor tinere, este verde bătând în galben seau oacheşiă; ramurile formeadziă împregiurulu trunchiului nişte verticile; lemnu fiind tîner, este alb bătând în galben; deară  cercurile lemnoase îmbătrînite, mai cu seamă către centru, sunt de coloare oacheşă ca rugina; lemnul este băgat în răşină; fibrii lemnoşi sunt lungi, groşi, elastice, tenace, şi se crap lesne; când este proaspăt un picior cub 60 de funţi, când este uscat, numai 36 de funţi. Acest [80] felu de pin înfloreşte încă când este prea tinăr; une ori chiar şi la 12 ani, dear începe să poarte semânţe numai la 20 de ani; în vârstă de 40-60 este cel mai bogat în semânţiă. 
	Varietăţile acestui pinus sunt: pinus silvestris montana cu ace groase, cu conuri mici, cu un trunchi debile şi curbat, cu ramuri atârnate în jios având o mulţime de răşină. Altă speciă numită bondoc, sau pinus humilis (p, pamilio) eară mic, se târaşte mai mult către pământ în direcţiune orizontale şi ajunge abia la înălţimea de 20 picioare; la vârsta de 70 ani, a terminat viaţa sea. Amândoue aceste varietăţi se areată pe vârful munţilor şi nu sunt bune de construcţiune. 
	Deară pinul silvestru comun se găseşte mai cu seamă în centrul şi nordul Europei, rar la noi pe când în nordul Germaniei formeadziă păduri mari, pure d-acesti arbori, ori amestecaţi cu stejar şi mesteacăn. Ele cere un sol fertile avându o rădăcină conică mare, de aceea unde pământul este pietros seau de argilă tare, acolo nu reuşeşte; din contră un pământ cleios amestecat cu nisip ‘i este foarte favorabile; d-aceea acesti arbori în climele lor convenabile, mai cu seamă în locurile nisipoase, ajung la o înălţime de 100-120 picioare pe un diametru trunchiar de 2 −3 picioare şi trăiesc de 100 şi chiar 200 de ani. 
	Acest arbore creşte cu cea mai mare iuţeală în prima epocă a vieţii seale; în a doua creşte mai încet, şi în a 3 şi mai încet; are un trunchi drept, cilindric, lung, o coronă scurtă bogată în ramuri şi când stă singur, ramurile se întind prea mult.
	 [81] Stând într-o pădure rară, ajunge la cea mai mare perfecţiune seau când este amestecată cu nişte speţie analoage; căci stând liber, creşte mult în ramuri şi puţin în trunchiuri. Inamicii acestui arbori sunt următorele insecte: bombyx monaca, bombyx noctua, bombyx piniperda,  geometria pinaria şi thentredo pini. Aceste insecte mănâncă acele şi arborele se usucă; deară bostrichus pinastri este insecta vătămătoariă fiind că mănâncă coaja arborelui. Vitele sunt vătămătoarie acestui arbore de la mai până la august. În silvicultură, acest arbore este de un mare folos, fiind că reuşeşte în locuri nisipoase,  pustioase, în care nici un altu arbore nu reuşeşte şi chiar acolo dă o mare cuantitate de lemne foarte bune pentru catarge, clădiri pe uscat şi pe mare, pentru scânduri, laţi, etc. 
	Ca lemn de focu, acest pin are o porţiune cu fagu 79:100; dar din partea de jos a trunchiului se scoate o mulţime de răşină, chiar păcură vegetală, smoală şi negreală vegetale. 


PINUS PICEA  (sau moliftu comune, pin, fichte.)

	Caractere botanice. Acele au o lungime ca de o jumătate de polici, d-o culoare verde deschisă, bătând în galben, ascuţite, vărgate cu mai multe vărgi şi stau în linia spirală împregiurulu trunchiului. Aceste ace ţin 5 şi 6 ani până când arboru uscându-se, nu-i mai trimite nutriment şi se usucă. Florile se areată la finitul lunei lui mai: cele mascule *[82] stau între acele rămurilor tinere ale anului trecute; cele femele stau la vârfurile rămurilor în amente mari, lunguleţe şi roşii, care s-areată deaja în toamna precedentă şi după fructificaţiune se apleacă în jios. Conurile sunt cilindrice având o lungime de 5-6 police; atârnă în jos; la început au coloarea verde deschisă, mai pe urmă se fac roşii oacheşe, având nişte soldzi dinţaţi şi pe dânşii sunt desemnate ca nişte linii ondulate. Aceste conuri ajung la maturaţiune în octombre, dar semânţia sboară tocmai în primăveara fiitoariă. Coaja este oacheşiă, roşiatică, la arborii bătrâni solţată şi ruptă. Esistă două varietăţi. 
	1. Cu ace fine, scurte, cu o coajă albişoară cu conuri mici, c-o talie mică. 
	2. Cu ace mai puţin fine şi cu ramuri atârnate în jos.
	Acest arbore este un arbore muntos. Să găseşte în munţii Europei centrale, nordice şi chiar ai Asiei; acolo se află păduri, ori pure de acest lemn , ori amestecate cu alţi arbori. Şi la noi se găseşte, dear mult mai puţin răspândit ca bradul. El s-areată la o înălţime de 1500- 4000 picioare peste nivelul mării; şi în Elveţia se întinde chiar şi până la 5500 picioare. Rădăcinile lui se târăsc mai mult pe sub pământ, dar nu merg prea adânc; d-aceea şi chiar un sol neadânc şi locurile nisipoase, sunt bune pentru acest arbore; însă un pământ calcaros şi marnos nu prea-i convine, fiind că putredzeşte; asemenea în locuri slabe prea nisipoase nu cresc de fel; dar şi în locurile uscate, calde, eară nu reuşesce, ci-i place un loc umedu; precum *[83]  în partea munţilor puţin espuşi luminei soarelui. În tinereţiă, creşte încet, mult mai încet de cât pinus sylvestris, deară la vârsta de 20 de ani, el ajunge şi deaca pământul este favorabile, ajunge la o vârstă de 120 de ani şi dă atuncea ocuantitate mai mare de lemn de cât pinul sylvestru. La un loc pietros şi fructifer de şi neadânc, acest pinus ajunge la v!rsta de 100 de ani la mărimea lui cea mai desvoltată având atuncea o înălţimea de 100 picioare şi un diametru 2-3 picioare; însă în locurile convenabile, devine şi mai bătrân. În epoca a 2 a vieţii seale, creşte în modul cel mai iute; suferă mult de uragan şi dzăpedzi; în tinereţe-i pasă de iearba care creşte în împregiuru-i. Inamicii sei din regnul animal sunt: vitele, felurimi de vânat; deară între insecte sunt; bostrichus typographus care găureşte librul făcând acolo semn ca de tipografia, bombyx monaca, care mănâncă acele; deară bolile seale sunt: putredzirea centrale şi uscăciunea. Acest arbore este foarte important în silvicultură, fiind că dă lemne, răşină şi coajă pentru tabaci. Acest lemn este alb sau roşior cu fibrii lungi şi fini, avându puţină răşină; un picior cubic lemn proaspătu cântăreşte 57, uscat 31 funţi. Lemnele se întrebuinţeadziă pentru construcţiuni civili şi navale doage etc. Ca lemn de foc, are o proporţiune către fag ca 75: 100; din răşina sea se face smoală şi din coajă, tanin. 


PINUS LARIX
	
	
	Caractere botanice.  − Mugurile seau mai bine nodurile din care esi primăvara floare şi ace, sunt în formă de moţ [84] şi stau împregiurulu trunchiului şi rămurilor într-un mod spiral, sunt oacheşi lemnoşi, cu vărgi orizontali şi marginea acoperită cu nişte soldzi peloşi; acele es afară din aprilie, au o lungime de 1-1+1/2 police, sunt turtite, moi, neascuţite la vârf; având o coloare verde deschisă, apoi pe suprafaţia superioară şi inferioară sunt vărgate având nişte vărgi esite în afară; toamna acele cad, de aceea lariciul este singurul conifer ale căruia ace sunt verdzi numai veara. Florile se areată la finele lunii lui aprilie sea la începutul lui mai împreună cu acele, în flori de diferite sese, adică monoice, şi astfel că florile mascule formeadziă amente rotunde galbine de lungime de 1/2 police; amente femele sunt mai lungi roşii de mărime de 3/4 police; cele femele sunt încongiurate de ace. Conurile sunt lungi, ovale de mărimea unui polici stând p-unu trunchiuleţ gros ceva curbat în sus, la finele lui octombre devine matur, însă semînţa care este foarte mică şi uşioară sboară tocmai primăveara fiitoariă. Coaja este oacheşiă roşiă la trunchi seau oacheşiă cenuşiă şi ruptă; la rămuri este gălbioară albă şi vărgată. 

	Acest arbore creşte în Austria, Tirol, Elveţia şi chiar în Siberia, unde ajunge la o vârstă de 200 de ani. Cu drept cuvânt s-a primit în timpii nostrii acest arbore ca unul din coniferele cele mai preferabile, fiind că împreună toate calităţile bune a celor alte. Deja la o vârstă de 50- 70 de ani fiind sădit într-un pământ convenabile, ajunge la o înălţime de 70, 80 şi chiar 100 de picioare. Lui ‘i place locurile înalte şi ceva mai reci, un pământ poros, umet, amestecat cu nisip şi humă; într-un pământ umedu şi compact lariciul nu creşte. Fiind că silvicultorul a aşteptat şi aşteaptă un mare beneficiu silviculturei de la acest arbore, în timpurile moderne a încercat mai cu seamă în Anglia, [85] şi l-a sădit în toate înălţimile nisipoase unde nu poate întrebuinţa pământul nici pentru agricultură nici pentru păşune, însă aceaste încercări n-au reuşit fiind că s-a vădziut acum că cea mai mare parte din larice au patimă numită putredzirea centrale, d-aceea au conchis ca lariciul cere o înălţime mai mare şi că el reuşeşte numai pe vârfurile munţilor. 
	Inemicii acestui arbor sunt: vitele, vânat şi între insecte: bostrichus laricis şi thentredo pini; patima obişnuită este putredzirea centrale. Lemnele lui sunt albe în tinereţe şi fiind că el creşte c-o foarte mare iuţeală, aceste lemne nu sunt bune de construcţiune; deară în vârsta mai înaintată, creşte mai încet şi este bun pentru construcţiuni civili şi navali. Ca lemn de focu este în proporţiune către fag ca 76:100. Coaja lui când nu este prea bătrână se întrebuinţeadziă de către tabaci şi pentru o coloare oacheşiă; din răşină sea se face terepentinul cel bun numit terpentin de Veneţia. 

PINUS AUSTRIACA (Moliftu negru)
	
	Caractere botanice. Acele vin câte doă de la o teacă (ca la pinus sylvestris) însă sunt mai lungi, mai groase şi mai închise de cât la acest pin. Florile s-areată tot într-unu timp ca la pinus sylvestris, însă sunt mai mari. 
	Conurile sunt lungi, conice, soldzoase (tot ca la pinus sylvestris) însă ghimpii d-asupra părţii redicate a soldzului sunt mai scurte, semânţa este oacheşă, cu aripi vărgate. Coaja este ruptă de coloare neagro cenuşie. 
	Asta este un arbore de climele meridionali ale Europei (şi sudul Germaniei), ar putea reuşi bine şi la noi mai cu seamă într-un pământ poros, [86] fertile; în aceste condiţiuni, el termină creşterea sa în 90 de ani şi devine un arbore înalt şi mare. 
	El nu reuşeşte în locurile prea uscate sau în văi umede, frigul iernii dacă nu e însoţit de prea multă dzăpadă, îl vatămă. Acest pin dă prea multă reşină de care se face terebentin (termentin) şi colofonium (sechîs). Lemnul este albe lîngă alburn şi galben lângă centru, tare şi se taie lesne. Ca lemne de construcţiune se întrebuinţeadziă mai mult pentru construcţiuni în apă de cât pe uscat. Ca lemne de foc, este mai favorabile de câtu pinus sylvestris. 

PINUS STROBUS.

	Caracterele botanice. Acele stau câte 5 ieşind d-într-o teacă pieloasă compusă de frundze; aceste ace sunt triunghiulare, înguste, ascuţite la vârf, tăioase la margine şi verde cenuşii în sus. 
	Acele stau pe rămuri netede şi numai ramurile tinere stau păroase. 
	Florile mascule s-arătă în amente mici stând adese-ori împreunate împregiurul vârfului rămurilor ale anului trecut; dar florile femele stau singuratice, sau câte mai multe la vârfurile rămurilor de est-timp. − Conurile sunt ovoidete d-o lungime de 6 police şi mai mult curbate, cu soldzi rotundzi puşi unu peste altu într-un mod nestrîns şi cuprind neuntru seminţe aripoase care sbor în septembrie anul al doilea. 
	Coaja este verde închisă la arborii tineri şi netedă, eară la arborii bătrîni este oacheşă şi ruptă. 
	Acest fel de pin creşte în nordul Americei; într-un timp de 80−100 de ani şi ajunge la o înălţime de 120- 150  picioare şi la o tărie convenabile. Staţiunea lor naturale este în văi şi la pornirile [87] munţilor protegiaţi în contra vântului; solul trebue să fie argilos, amestecat cu nisip şi cu humă, poros şi ceva umed; căci rădăcina sa pivotante trebue să pătrundză adânc în pământ; în asemenea condiţiuni, acest arbore creşte prea iute. 
	Lemnul lui este alb-gălbior, cu fibrii fini d-o tărime mediocre şi pătruns de reşină; lesne poate să-l lucredze cu rindiaua şi să-l poleedze; dintr-însul se dobândeşte catartele carăbielor cele mai înalte, dă şi un lemn preţios pentru cladiri civili (pe uscat); ca lemn de foc este într-o valoare ecuale cu bradzu; din reşina lui se scoate termentin. 

PINUS CEDRUS, Cedrus libani.

	Caracterele botanice. Acele persistinte, tetragonale, tari, gimpoase, solitari, stând pe rămurile tinere. Florile mascule sunt amente groase, ovale pe vârful rămurilor ascuţite. Florile femele au brachtei caduce. Conurile groase, ovoide, depuse în sus cu mulţi soldzi umbricaţi. Seminţe neregulate, triangulare cu aripi largi; rămurile arborilor neverticilate, coaja cenuşie-oacheşă, cade la vârsta de 20-30 de ani. 
	Lemnul este oacheş-deschis, având canele reşini feare care-i dă o odoare aromatică. 
	Acest arbore ajunge la  dimensiunea deosebit de mare; putem dzice că acest arbor este unul din cei mai gigantici care esistă pe pământ. 
	Tocmai peste 30 sau 40 de ani dupe ce s-a plantat, începe să dea fructe; fie care con coprinde ca o sută de seminţe; puind conul în ape pentru un timp de 24-36 de ore, soldzii sei se desfac de sine şi semânţa ese afară. 
	Patria acestui arbore sunt munţii Libanului din Palestina; *[88] însă esistă şi între munţii Atlas în Africa, unde creşte până la o mulţime de 280−360 picioare. 
	În Francia s-a întrodus acest arbore în anul 1736, prin celebrul botanistu B. de Jussieu. Dânsul l-a plantat pe o movilă în grădina botanică din Paris (jardin des plantes), d-atunci aceste arbore a reuşit bine acolo. 
	La populii antici, acest arbore era foarte preţuit fie pentru majestatea portului seau, fie pentru lemnul seau aromatic şi foarte durabile în construcţiune civile şi navale. Corăbiile ce regele Salomon a trimis  de la Palestina la Inda erau făcute de cedru de Libanon şi când poetul oriental va să vorbească de ceva mare şi gigantic, zice:" este ca cedrul de Libanon". 

IENUPER, IUNIPERUS COMMUNIS.

	Caracterele botanice. Acele şed câte trei la un verticil, sunt lanciforme, ascuţite, împingătoare, verdzi pe din afară, vărgate pe de neuntru şi cenuşiu, bătând în vânăt. În luna lui aprilie seau mai, se areată flori la subţiorile rămurilor anului trecut, fructele sunt ca nişte bace (boabe) rotunde albăstruie şi cuprind trei seminţe dure care devine mature tocmai în anul al  doile. 
	Coaja este oacheş-roşie şi ruptă la toate trunchiurile. 
	Acestu arbore creşte şi la noi ca un tifis rămuros în locurile nisipoase cam deserte, lemnul lui e albu, cu vinele venite d-o   tesetură deasă şi grea; toate în luna lui mai devin roşii şi tar ca ac; se întrebuinţeadziă la lucruri de tâmplar şi strungar; deară fructele sunt întrebuinţate pentru fumigaţiune [89] adorante în medicină (în hidropica) şi ca un bun nutriment pentru paseri. 
	Această speţie nu devine mare prin urmare n-are la noi vre o importanţă forestieră, deară în nordul Americei, în Virginia creşte o speţiă numită Iunperius virginiana seau neadeverat ce ajunge la o înălţime de 100 de picioare şi devine un arbore gigantic. 

TAXUS BOCCATA.

	Caracterele botanice. Florile mascule şi femele stau pe diferite individe fie care având unu caliciu cu trei sepale fără corole; florile s-areată în aprilie la locurile rămurilor; fructele seamăna cu gânde roşii şi ronde, se gătesc în septembrie. Acele stau risipite. Coaja este oacheşă-roşie ruptă; în tinereţe este verde; lemnul acestui arbore este cel mai tare lemn din lume. 
	(Linée XX 11, 13 Dioccia monodelpia). 
	În climele moderate ale Europei (Germania, sudul Angliei) acest arbore ajunge la o înălţime de 30-40 picioare, la o grosime de 2, adecă această mărime el o dobândeşte la vârsta de 100 de ani. 
	Tinus cupressus se întrebuinţeadză în unele locuri ca plantaţiune la cimitire; n-are valoare în silvicultură. 


[90] CAPU II.

Despre arborii frundosi (amentacé).

	După sistemul lui Linée, monoicia tetrandia et polyandria, dioicia diandria et octandria, adecă florile separate ori în diferite flori ori în diferite individe formând amente seau pisicuţe, cele mascule cu 2 seau cu mai multe stamine subt fie-care soldzu. 
	79 Întrebare. Cari arbori cu frundze aparţin aici? 
	Respuns. Stejaru, fagu, castanu, mesteacănu, aninu, carpinu, plopu, salciă, alunu şi platanu. 

I. STEJARU (quercus chîne eiche).
	
	Caracterele. – Sunt monoice, florile mascule stau în amente având caliciuri împărţite în 5 sepale cu 5-10 stamine, florile femele cu 3− 5 stigme eşind dintr-un învelişi soldzos; n-au petale nici florile mascule nici florile femele, fructul este o ghindă având până la jumătate mărimei un învelişi numit cupul, frundzele sunt alteme; după Linée e coprinsă în Cl. 21 ord, 5 seau monoecia polyandria. 
	80. Întrebare. Cari feluri de stejari sunt mai importanţi în silvicultură? 
	Respuns. Următoariele: 
[91] QUERCUS ROBUR (stejaru de iearna chîne rouvre, steineishe). 
	Caracterele botanice. − Frundzile au codiţe galbine sus turtite, de mărimea unui jumătate policiu, frundzele sunt mari groase, tari, sus mai largi, jos ascuţite în formă conică, la margine avându nişte eşancrure neadânci, uniforme, pe suprafaţia de sus sunt verdzi lucitoarie, pe cea de dzios gălbioare, nervurele lor sunt drepte şi gălbioare, uneori frundzele se fac prea mari şi atunci eşancrurele lor devin adânci şi neuniforme. Frundzele es afară împreună cu florile, cele mascule şed în grămedzi (ciorchine) în formă de amente filiforme, au codiţe lungi, sunt verdzi gălbioare, au caliciu împărţitu în 7 seau 9 părţi cu 5−10 stamine; deară florile femele şed mai jos la subţioarele frundzeloru şi rămurilor tinere şi s-areat ca nişte muguri roşii; au un caliciu soldzos cu 5 despărţiri şi o stigmă împărţită în 3. Fructele seau ghindele sunt mici, ovale, terminându-se în nişte spicuri mici, cupulele lor sunt peloase parcă acoperite cu negi; fructele şed în formă de ciorchine câte 2, 4, 6, 12. Toate şedzând pe vârful unei codiţe scurte la rămuri tinere. Maturaţiunea lor este în noembre; îndată după maturaţiune, cad. Coaja acestui arbore când e betrână, este aspră, oacheşiă, ruptă; această coajă este o materie preţioasă pentru tabaci. 
	Această speţiă se numeşte stejaru de iearnă fiind că florile şi frundzele seale se areată 15 zile aproape mai înainte de cât la stejarul numit de veară; nu prea suferă de gerul primă-verei, de aceea reuşeşte şi pe munţi unde esistă un sol adânc, bun şi poros; acolo acest stejar termenă creşterea lui la 200-250 de ani şi ajunge la o înălţime de 80-100 picioare; deară când solul este slab, acolo acest stejar nu ajunge la perfecţiunea lui şi moare în tinereţe ca un arbore micu. Când acest stejar s-află într-un sol convenabile, atuncea produce rămuri mari şi rădăcini adânci, însă în tinereţe creşte încet; face seminţe mai de timpuriu de cât stejarul de veară. − Aceşti arbori se desvolteadziă în [92] cea mai mare frumuseţe în Germania, unde se găseşte stejari de o vârstă de 600 de ani. Clima temperată este cea mai favorabile pentru dânsul, mai cu seamă reuşeşte acest stejar când se află în medziulocul pădurilor de fagi; dacă însă se află în vale şi la un sol neadânc, atunci devine numai o tufă care la noi se numeşte stejerică. Pe un loc cleiosu, nisipos, pe un pământ de sigă, de şist alunuos şi de grauvacă, acolo unde solul nu este adânc, acolo chiar creşterea ăstui stejar nu e aşia de mare ca în locurile numite mai sus. − Deară în locurile calcaroase, basaltice, stejarul devine un arbore mic şi cu cât solul devine mai puţin adânc, cu atât arborele se micşioreadziă; în genere creşterea stejarului e bună când s-află amestecat cu alţi arbori de cât când formeadziă păduri pure de stejar. Ca lemne de construcţiune, sunt acei stejari buni cari cresc pe povârnirile munţilor. Dear arborii în medzi-locul cărora creşte stejarul cu preferinţă sunt: ulmu, fagu şi pinul silvestru. 
	Sădirea stejarului se face ori prin sămânţiă ori prin plante tinere. S-a observat că în privinţa productelor ghindelor, o recoltă bună se întâmplă numai o-dată în 3−4 ani, fiind-că gerurile primă-verei şi insectele strică mult producţiunea stejarului; asemenea şi ploaia prea multă ca şi uscăţiunea necontenită, sunt vetămătoarie producţiunei ghindelor. Lemnul este galbin ca rugina, poros şi mai fragil şi mai galben de cât al stejarului de veară; acest lemn se întrebrinţeadziă pentru felurimi de construcţiuni civili şi navali, şi fiindu-că se despică lesne, se întrebuinţează pentru felurimi de construcţiuni civili şi navali, şi fiindu-că să despică lesne, se întrebuinţeadziă pentru doage. Unu picior cubicu [93] d-acest lemnu cântăreşte ca proaspăt 69, uscat 44  funţi.

2. QUERCUS PEDUNCULATA
( stejar de veară ch. pedonculée).

	Caracterele. − Frundzele sunt mari, ascuţite, la basă coniforme, eşancrate, însă într-un mod nesimetric la amândoue părţile; la faţia superioară frundza este verde închisă, lucitoariă, pe partea de jos verde dând în vânăt; la rămurile tinere frundzele se fac mai mari, mai înguste şi tăiate mai adânc, uneori ajung la mărimea unui picior. Florile se areată în maiu împreună cu eşirea frundzeloru; cele mascule formeadziă nişte amente cu codiţe lungi de mărimea de 2−3 police, sunt verdzi gălbioare, rari şed câte uă grămadă la un loc, fie-care floare are  un caliciu separat în 5−9 părţi cu 5−10 stamine galbine. 
	Florile femele stau aici peste cele mascule la subţioarele frundzelor, formând ca nişte muguri roşii, codiţa lor e lungă purtând 2−3 flori încongiurate cu un învelişi emisferic pelos; caliciul are nervuri de coloare rosă, păroasă; deară 3−5 stiluri cari le posedă au stigmă roşiă. Fructele şed tot la o codiţă comună de mărimea 1 seau 1 1/2 police, şed câte 3−4 la un loc, nu mai mult. Cupulele lor sunt eară ca negi, ghindele au o formă mai mult cilindrică şi sunt mai mari de cât la stejarul de iearnă. La maturaţiunea lor, ajung în septembre ( a acelui de iearnă sunt în noembre). Coloarea cojii la arborii tineri este verde deschis, la cei bătrâni oacheşiă, cenuşiă ruptă, crăpată şi arătând rupturi ca o sită, şi această coajă este o materie preţioasă pentru tabaci.
	[94] Acest fel de stejar se găseşte în toată Europa afară de ţerile nordice; el termină creşterea sea  în 200 de ani, atunci ajunge la o înălţimea de 100−120 de picioare, pe unu diametru de 3−4 picioare. Sub condiţiuni foarte favorabile, acest arbore ajunge şi la 700 de ani; deară mai tot-dea-una după 200 de ani  începe a pătimi de putredziţiunea centrală. 
	În tinereiă creşte încet şi tocmai în perioada 2 şi a 3 a vieţii seale creşte iute. Rădăcina sa pivotantă ajunge la adâncime de 4−8 picioare; din această rădăcină dreaptă ese şi multe rădăcini laterali puternice şi trunchiu asemenea scoate crăci puternice, pe când coroana sa nu e prea mare; aceasta face ca acest fel de stejar să luptă tare cu toate uraganele şi le birueşte. În genere, se cere pentru cultura acestui stejar un sol puternic, proaspăt, roditor, d-o adâncime cel puţin de 4 picioare, o posiţiune -naltă, protejată de vînturi şi o climă moderată; schimbările temperaturei şi chiar furtunele, tunetele, fulgerele nu-i fac nimica. Numai n primul an, un stejar poate creşte fiind în umbră; deară sădind cineva stejarul la un sol protejat şi adânc, n-are trebuinţă de umbră. Inemicii acestui stejar sunt: căprioarele, şoarecii, vitele şi larva insectei numită cărăbuş din luna lui mai; (melolontha) dar şi următoarele insecte sunt vătămătoare: bomb procesionia tortri viridana şi cynips quercus orticis, sau insecta care face gogoşi de canale.− Stejarul de veară este unu arbore foarte important în silvicultură fiind că formeadză păduri, însă se găsesc câte unu lângă altu în pădure şi au [95] multe pure şi amesticate, deară formează şi păduri de midziloc şi tufişi. În tufiş creşte iute în primi dzece ani, de la 15−18 ani dă o coajă foarte bogată în tanin. Lemnele acestui stejar când, sunt tinere, sunt galbene roşioare tari şi d-o ţesătură fină având partea mădulare foarte pronunţată şi dând un lemn foarte bun de construcţiune, mai cu seamă într-unu loc supus umedzelii şi ploi fiind că nu putredzeşte în umedzeală. Un picior cubic de lemn de stejar proaspăt cântăreşte 70, uscatu 45 funţi. 
	Ca lemn de foc este în raport cu fagu ca 62:100. 
	Ghindele sunt bună pentru porci deară se întrebuinţeadză şi în medicină. 
	Coaja ca să fie bună de tăbăcie şi ca să aibă cea mai mare cuantitate de tanin, trebuie jupuită din stejari tăiaţi înaintea eşirei frundzelor. 
	Un fel de viespi numiţi Cynips Quercus produce prin muşcătura frundzelor un fel de umflături care creşte împrejurul ouelor depuse acolo, cu timpu aceste umflături devin groase şi mari ca o alună şi se numesc gogoşi care coprinde cea mai mare cuantitate de tanin şi amestecate cu calaican, dau negreala. Cea mai mare parte a gogoşilor vine din Orient din Alepo (Asia Minoră) dintr-un fel de stejar numit Quercus Infectoria. − Deară la cupulele ghindelor se întâmplă ca să formedze o eserecenţă. Aceasta se întâmplă mai cu seamă la noi şi în Ungaria şi se numeşte gogoşi de Ristic (Knopern nemţeşte) care formeadză un articol de comerciu. 
	Într-acest fel de stejar (pedunculat) se află următoarele varietăţi, adecă 1 stejar pedunculat pestriţ *[96] (pătat); 2 Stejar pedunculat roşiu; 3 stejar pedunculat cu frundze ascuţite; 4 stejar pedunculat cel frumos; 5 stejar pedunculat care înfloreşte de timpuriu; 6 stejar pedunculat care înfloreşte târdziu; 7 stejar pedunculat pelos; 8 stejar pedunculat rosă; 9 stejar pedunculat piramidal; 10 stejar de câmpie. Deară toate aceste varietăţi se găsesc în Europa numai câte o dată în esemplare rare în grădini d-ornament, deară nu ca arbori din păduri. 
	Asemenea şi următoarele speţe de stejar ne au venitu de la nordul Americei şi s-au îmulţit în grădinile publice, însă nu formeadză un obiect de silvicultură; aceste  varietăţi sunt: 
	1 Quercus rubra (stejar roşu). 
	2 Quercus coccinea (stejar cochinade). 
	3 Quercus palustris (stejar de boltă). 
	4 Quercus tinctoria (stejar de vopsele). 
	Deară din Italia ne vine dopuri care provin de strata suberoasă a unui fel de stejar (quercus suber); aceste coaje suberoasă se îngroaşe mult ast-fel ca în 8−10 ani dobândeşte o grosime foarte considerabile,  atunci desbrac arborii d-aceste coaje care o jupuesc; deară dupe alţi 8−10 ani coaja suberoasă a crescut la loc şi o jupuesc din nuou. Deară şi acest stejar, de şi e important în comerciu, tot nu e important în silvicultură, mai cu seamă în climele noastre; mult mai important pentru studiul forestrier sunt următoarele spece de stejar obicinuit.

CER (quercus cerris, chène chevelu).

	Caracterile botanice. Frundzele nu cad toamna, au stipuli, petiolete oblunge, sus sunt lucitoare şi d-un verd descys, jos păroase, arătând nişte incisiuni foarte variabile, cu loburi ascuţite sau rotunde. Gindele sunt oblunge, câte una, sau câte 2−4 adunate pe un peduncul scurt şi gros, dar cupulul este lung. Măturitatea gândilor se face peste doi ani, astu-felu ca gindele mură se află alăturate lângă burgeoane fără foi de la anul trecutu. Coaja e adesea crăpată. 
	Această spece de stejar este foarte respândită la noi, şi în tot sud-ostul al Europei şi Asiei, rar se găseşte isolat şi mai tot-d-auna amestecat în păduri de stejar de vară (pedunculat) şi de iarnă (robur). 
	Cer trăeşte mult, ajunge la înălţimea stejarului, având, atunci o coajă groasă neagră, dar ramurile sale formeadză în prejurul său ca o coroană rotundă; el începe primăvara vegetaţiunea sa cu 15 dzile mai târdziu de cât la stejaru pedunculat. 
	Cer creşte mai iute de cât stejaru pedunculat şi robur, însă el face mult alburn. 
	
QUERCUS AUSTRIACA (stejur d-Austria)

	Caracterele botanice.  Frundzele au pedunculi foarte scurte şi sunt coriaţioase (tare ca pele); la base large, d-o lungime de 3−4 police, de o lărgime de 1 1/2 policiu; suprafaţa lor este verde lucitoare, cam punctate şi ridicate, cu păr scurt; faţa de jos este d-o coloare verde deschisă, cu nervure galbene, pedunculii sunt acoperite cu o lână fină; în ungiurile frundzeloru se află ca nişte firi de peri adunaţi în formă de moţuri. 
	[98] Florile seamănă ca acelea ale stejarului de iearnă (robur), deară frundzele sunt mari, cilindrice, lunguleţe, ascuţite avându un gimp mic; dar cupulele au soldzi în forma de păr de porc; gindele sunt dulce şi bune de mâncat. 
	Coaje este păroasă şi netedă la ramuri tinere, dar la arbori bătrâni este aspre, groase şi crăpate. 
	Acest stejar există în abondinţă, mai cu seamă în Austria (Boenia, Carinthia etc.) îi place munţi şi un sol ca quercus pedunculatus; şi se trage dintr-însa tot un folos aşa de mare ca de quercus pedunculatus, însă testura ei nu e aşa fină şi nici nu creşte aşa de iute ca numitele doă speţe de stejar importanţi (quearcus robur şi pedunculatus). 

QUERCUS PRINUS stejaru în frundze de castanie.

	Caracterele botanice. Frundzele seamănă cu acelea de castan, au o lungime de 1/2 până la un polic, pedunculi, lungi, nepăroase, anelate d-o lungime de 5 police şi mai mult; către pedunculi, frundzele devine coniforme, suprafaţa lor este lucitoare, d-o coloare verde deschisă, suprafaţa de jos e păroasă d-o coloare mai nedeterminată, lărgimea frundzelor este jumătate lungimei lor. 
	Florile s-arăt împreună cu frundze, cele femele se presintă ca muguri mici oacheşe sesile. 
	Fructele sunt ovale, de 1 1/2 police lungi şi d-un polici larg, sunt tare, ascuţite, cu coajea supţire cu vărgi oacheşe şi galbene; cupulele sunt oacheşe deschis, semisferice cu soldzi ascuţiţi. Frundzele stau singuratice şi în patria lor termină maturitatea lor în octobre. 
	Aceste speţe de stejar are patria ei în nordul Americei, unde creşte sau în văi pe un pământ umed sau pe munţi într-un pământ slab nisipos; [99] vă să dzică acest stejar sufere toate diferitele posiţiuni şi soluri şi creşte iute; în 80−100 de ani ajunge la o înălţime de 80 picioare şi la un diametru de 3 picioare. Tractarea lui silvica este ca şi a stejarului nostru, şi lemnul lui e tot aşa de bun de cât lemnele din cele mai bune stejaruri ale noastre; coaje lui se întrebuinţeadză de către tabaci şi dă pelei o coloare galvenă. 
	Gindele sale sunt dulci şi mangiabile, ca şi acelea ale stejarului d-Austria. 
	Notă. În fine am să observ că la noi sunt espresiuni populari pentru genul quercus care n-amu putut a le coordina toate cu espresiunile ştiinţifice atât este însă de sigur că stejarul nostru este quercus pedunculat; tufa este o varietate de quercus robur; cer este quercus cerris; stejărica este quercus pratensis (varietate a 10 a lui querqus pedunculatus) gârniţa şi gerunu sunt un felu de quercus pedunculat. 

PALTIN (Platanus, platane)

	81 Întrebare. Câte feluri esistă de acest arbori frumoşi.
	Respuns. Doă mai cu seamă, adică. 
	Paltin din resărit (platanus orientalis, sive acerifolia) care schimbă în toţi anii coaja lui şi ajunge la o înălţime de 60  picioare, patria lui e Asia; de unde a venit la noi, unde se întrebuinţeadză la aleuri în grădină. 
	Paltin din apus (platanus occidentelis) care ne a venitu de la nordulu Americei; creşte până la 24 de ani, cându ajunge la o înălţime de 60-70  picioare; creşte iute, are unu odoru frumosu, de aceea se întrebuinţeadză la aleuri. 

[100] FAGU (Fagus, hêtre, Buche).

	Caracterile; suntu plante monoice; florile mascule au calice campanutale cu 5 divisiuni, fără corole, cu 10−20 stamine; cele femele au calice cu 6 sepale; un stil cu trei stigme; fără corole; fructul este o capsulă gimpoasă cu 2-3 nuci peroase înăuntru. (clas. XXI. ord. 5 lui Linée.) 
	82. Întrebare. Care sunt speţele cele mai importante de fag? 
	Respuns. Cele următoare: 

FAGU de pădure (fagus sylvatica).

	Caractere. Frundzele sunt alterene stând p-o codiţă rotundă, păroasă scurtă; frundzele suntu ascuţite, lucitoare, d-o verdeaţă vie şi dinţate la margine; în tinereţe au păr la margine şi la nervurile principale. Florile es cu mai după ce a eşit frundza; cele măscule au codiţe rotunde cu păr alb formând amente verdzi gălbioare care stau pe fundul ramurilor celor tinere; sub fie care amentă stă unu sau 3 bractee, în fie care amentă se află apoape 20 flori care stau pe o  scurtă codiţă, având un caliciu acoperit cu păr cenuşiu, fie-care floare mică are 12 stamine şi un stil imperfect. Dintr-un mugur ese 4 amente, peste amenţele mascule stau câte 2 flori femele formând muguri roşii, având stigme păroase, şi un caliciu cu 3 cusături; florile mascule sunt atârnate în jos, cele femele stau drept în sus. Fructul adică un fel de nucă dă nuci triunghiulare care ajunge la maturitate în octobrie şi [101] care la multe locuri formeadză o materie alimentare. La arbori tineri, coaja este oacheşă; la cei bătrâni, cenuşie. Esistă 4 varietăţi: fagul purpuria sau fagu roşiu adică frundzele acestuia, când es sunt roşii, fagus quercoides cu frundze ca de stejar, fagus prunifolia cu frundze enguste, liniare, dinţate, fagus foliis variegasis are frundze pestriţe albe şi verdzi. 
	Acest arbore se găseşte în toate pădurile Europei, la noi cea mai mare parte a pădurilor din munţi sunt de fag. În centrul Europei, fagul creşte la 1000−1500 picioare peste nivelul mării; dar împreună cu bradul, se areată panale 3000  picere. Ori ce pământ este bun pentru fagu, având chiar numai o adâncime de 3 seau 4 picioare, numai nu trebue să fie nici prea umed nici prea uscat. Ajunge la parfecţiune pe munţi de calcar şi în locuri basaltice. Aci ajunge la o vârstă de 120−150 ani, la înălţime de 80−100 picioare şi la o dimensiune trunchiarâ de 2 sau 3 picioare. În tinereţe creşte foarte încet, mai pe urmă creşte mai iute; în perioade 80−100 de ani, ajunge la cea mai mare înălţime, dar de la 60−100, la cea mai mare cuantitate de materiale; formează atunci o coroană deasă; dupe 60 ani începe a da seminţe bune; la noi, recolta semînţei bună de fag se face o dată în 3 ani, în Europa nordică o dată în 5 ani. O temperatură umedă, este favorabilă pentru dânsul, în păduri de fagi pură sau şi cu alţi arbori se face un arbore frumos cu trunchi lungi; dar stând liber, se face scurt; în tinereţe sufere mult de iarbă. 
	Fagu se înmulţeşte din seminţe şi din ramuri tinere. Inamicii săi suntu şoarecii, diferite larve, vâ natu, *[102] Melelonta, un carabus numit curculio fagi, ue vespe numit Cynips care produce eară nişte gogoşi, şi mai cu seamă trebuie păzit de vite de păşune mai ales în primii 30  ani. Fagu e supus la 2 patime: în partea ierni de putredziciune şi în partea veri de cangrenă şi cancer. Fagul trebuie să se cultive numai în păduri mari. Ca lemn de construcţiune, fagul nu este bun; fiindu că se rupe lesne, însă la mori şi alte locuri unde fagul stă sub apă, câştigă elasticitate şi este bun. Dar se întrebuinţeadză la alte meserii, cum la trăsuri etc. Ca lemn de focu e cel mai bun din toate şi în comparaţiune cu cele l-alte el se pune 100. Fructele dau un fruct plăcut dupe ce s-a curăţat mai nainte bine. Un picior cubic de lemne verde cântăreşte 65, uscat 39 funţi. Cărbunii de fag sunt cei mai buni; cu fructele se îngraşă porcii ca şi cu fructele stejarului. 

III  CASTANU (chataigne, Kastanie)

	Caractere. Florile mascule şi femele stau la un loc; cele mascule în amente cu 10 seau 20 stamine; cele femele la budza celor mascule fie-care având un înveliş de 5 foiţe; dar florile femelei are şi o stigmă d-o formă particulare. 
	Fructul e o nucă încongiurată cu un înveliş; frundzele sunt alterne. Castani se află în clasă şi ordinul 5. 
	Cea mai importantă speţă este castania vesca unde mai cu seamă în partea nordică a Europei formeadză păduri mici; rădăcinele merge adânc în pământ; îi place un sol roditor, proaspăt, unu argilu *[103] nisipos, o posiţiune muntoasă câtre nord protejată; în 70, 80  ani termină creşterea sa şi ajunge la o înălţime de la 60−70 picioare, afară de fruct care formeadziă o mâncare nutritivă, acest arbore dă şi un lemn foarte tare, mai cu seamă se întrebuinţeadziă pentru clădiri pe apă, adică partea de mijloc a lemnului cari este galbenă. 

MESTEACĂNU (betula, boileau, Bürke).

	Caractere. Florile mascule şi femele stau pe un arbore formând amente cilindrice; cele mascule cu 20 soldzi triungulari, fie-cari soldz poartă un ovariu cu 2 stiluri crăpate; seminţia sunt turtite având pe ambele laturi aripi transparinte; la arbori tineri, frundzele sunt alterne, la cei bătrâni es 2 seau 3 dintr-un mugur. Se află 2 feluri de mesteacăn, adică: I. Mesteacăn alb (betula-alba) cu frundzele tari ca pelea sunt rombice sau rotunde şi dinţate, la început, frundzele sunt lipicioase, sus verdzi închise, jos mai deschise, stau alternând p-o codiţă roşioară vărgată. Florile sunt amente cilindrice, cele mascule sunt mai mari, la început verdzi-oacheşe pe urmă oacheş roşii, d-o lungime de două seau trei police; soldzi principali au în întru 5 soldzi mici cu 6 stamine, furcat dintre cari fie-cari poartă o antere; amentele femele sunt solitare, rar câte două; fie cari e ovală, lung, aripoasă, galbenă, se găteşte în august şi în octobrie. Coaja este la început oacheşă, cu pele albe; pe urmă devine albe de tot şi ruptă. Varieteţi sunt betula pendula cu ramuri atârnând în jos, şi betula hibrida. [104] Aceşti arbori s-areată mai cu seamă în ţările friguroase, acolo s-arată şi jos în văi pe locuri poroase; pe munţi înalţi reuşesc bine până la înălţime de 2000  picere peste nivelul mări, mai sus nu mai e bun ca lemnele de construcţiune. Cam rar ajung la o înălţime de 70, 80 picioare. Maximul creşterii seale ajunge în anul al 70 şi trăeşte peste 100 anii rar; găsim aici trunchiuri tari, drepte cu ramuri tari, numai până la 30 de ani ramurile stau în sus, pe urmă se pleacă în jos. 
	Pământul favorabil trebuie să fie cleos amestecat cu nisip; îi place mult un loc liber seau amestecat cu ştejar şi molift; influinţele temperaturei îl vatămă puţin, asemenea are şi inimici puţini din animale; numai insectele curculio betulae, noctula betulae, şi geometria sedulariea sunt inemici săi. În privinţa silviculturei, acest arbore este important, fiind că vecinătatea sa e foarte folositoare pentru arbori în tinereţea lor, cum pentru fag, pinu silvestru şi pinu picea. Înmulţirea sa cea mai favorabili este prin seminţe; lemnele lui sunt albe, tenace şi tari; un picior cubic proaspăt cântă peste 59; uscat 40  funţi. El se întrebuinţeadză pentru strungari, pentru trăsuri; de construcţiune nu este bun; din contră, ca lemn de foc e foarte bun şi raportul său către fag este 59:100. 
	Speţa sa  2-a este betula odorata caii ajunge a deveni un arbore mare cu un trunchi drept, ramorile stîndu în sus, şi creşte în locuri umede. 

[105] ANINU (alnusteme, Erle).

	Caractere. – Florile mascule şi femele sunt amente cilindrice, stîndu p-o codiţă comună; cele mascule cu 3 flori, dintre cari fie-care are un caliciu în 4 sepale şi 4, 6 seau 8 stamine; cele femele au soldzi lungi cu 2 flori, au 2 stigme şi cu 2 stiluri pe fiă-care floare. Fructul e un con soldzit avînd în întru nişte seminţe cu nişte nuci turtite. Frundzele sunt alterne şi muguri sunt caudate (Se cuprinde în clasa 21, ordinul 3.) Se află 2 feluri de anin, negru şi alb. 

ANINU NEGRU seau COMUN (alnus glutinosa)

	Caractere. Frundzele sunt rotunde seau conice cu margine îndoitu, dinţate, dar ne egale; la vârf eşancrate, pe faţa de sus verdzi închise, pe cea de jos mai deschise, cu linii paralele; în tinereţe sunt lipicioase, muguri sunt lungi codaţi. Florile s-arată în luna lui martie, la eşirea frundzeloru şi formeadziă amente pe vârfurile codiţelor cari stau în formă de ciorchine. Amentele mascule sunt lungi, cilindrice, soldzurile lor sunt violet în mijloc; pe când soldzurile secundare sunt roşii; cele femele stau drepte şi sunt rotunde, solzurile violete coprind câte două stiluri. Semînţa este mică colţată în formă de nuci, oacheşie; se găseşte în octombrie şi cad earna. Acest arbore se găseşte în toată Europa, în Nordu Africi şi Americi, mai cu seamă in locuri umede lângă râuri; aci se găseşte ori singuri, ori formând păduri. Într-un pământ poros, roditor termină creşterea sa în 60  ani şi trăeşte pânâ la 70  ani. S-a vădzut anin d-o grosime de 2 seau 3 picioare în [106] diametru. Numai în primele 2 epoce creşte iute, în locurile muntoase remâne mic; peste înălţime de 300 de picioare nu mai reuşeşte. Trunchiul e drept având o coroană ramoasă dar nu prea deasă; rădăcinele nu merg adânc dar se întind mult. Aninul cere o posiţiune liberă şi nu deasă, de animale suferă puţin, numai insecta chrysomela alni, şi curculio alni sunt vătămătoare. În privinţa silviculturei, acest anin este important pentru cantitatea de lemne ce dă şi pentru şi pentru scînduri; lemnul lui e roşu, oachiş, nu prea tare dar des, un picior cubic cântăreşte 56, uscat 41 funţi. Ca lemn de construcţiune nu e bun, mai cu seamă când stă la aer; în apă din contră ţine mult. Ca lemn de foc, este către fag aşa ca 75: 100; este căutat pentru mobile, albii, strungării, etc. Coaja e bună pemtru tabaci, frundza e mâncarea bună pentru oi şi vaci. 

ANINU ALB (alnus incana).

	Caractere. Acest anin seamănă mult cu cel dintâi, dar se deosibeşte prin aceea că lemnul şi coajea lui sunt albe. Ramurile stau în sus, frundzele rotunde, ascuţite nelipicoase; pe partea de sus verdzi, poroase, pe cea de gios oachieşe. Amentele ei mascule sunt mai groase, mai lungi şi galbene. Coajea e cenuşie-alb şi netedă; semînţa se găseşte în octobrie. Acest anin se găseşte în centru Europei ele se ţiu şi la noi; stă în locuri înalte, chiar peste înălţime de 400 picioare reuşaşte. 
	Locul cel mai bun este cleios amestecat cu nisip proaspăt dar creşte şi pe nisip curat; locurile umede sunt vătămătoare reuşeşte; mai mult în păduri dese; influenţele atmosferice-l supără [107] puţin; din regnul animal suferă de insecta Chrisomela alni cari mănâncă frundzele. Cultura sa e uşoară; la vârsta de 60 ani ajunge la macsimul creşterei seale; lemnul e mai tare, mai alb şi se întrebuinţeadziă la tîmplărie. Coaja e bună pentru tabaci; ca lemn de foc e foarte bună şi cam egal cu fagu.

CARPENU (carpinus betulus chârme ideisbuche).

	Caractere. Frundzele sunt opuse, aretându-se împreună cu florile, au codiţe sunt netede la ambele suprafeţe având nervure paralele, o coloare verde vie; frundzele tinere sînt îndoite, la începutul codiţelor lor se află nişte glandule ovale, roşii, mici. Florile es în mai împreună cu frundzele, cu cele mascule amente verdzi singuratice sunt atârnate în jos; cele femele cu amente roşii, oachieşe; seminţele se găsesc în octobrie pe urmă iarna sboară. Trunchiul lui este mai totu-d-auna colţorat, nu prea înalt, având pe coaja lui nişte pete negre şi albe; crăcile de sus stau depărtate una de alta. 
	Carpinu creşte cu clime temperate, îi place un pământ humos amestecat cu var, dar şi într-un pământ nisipos reuşeşte; ajunge la o vârstă de 100 150 ani şi la înălţime de 40  picioare pe un diametru de 1 sau 2 picioare. În tinereţe creşte mai iute de cât fagu, dar de la 30  ani înainte, mai încet; lemnul lui e mai bun de cât al fagului,  lîngă măduva centrală e galben închis; la 90 ani, termină creşterea sea; când stă singur, nu ajunge nici o dată la o înălţime mai mult 15-20 picioare; [108] rădăcina acestui arbore sînt neconice; după 20  ani începe a purta semănţă. 
	Ca lemne de construcţiune, la tîmplărie, felurimi de instrumente, rotari etc. este foarte bun. 
	Ca lemne de foc este mai bun de cât fagu fiindu ecual 105:100. Afară de acesta, carpinu se găseşte în Europa. 
	Carpinul dzis de hămai (Ostrya vulgaris seau carpinus ostrya) şi carpinus Orientalis. Sunt alte doă spece de carpin.

ALUNU (Corylus, Noisettier, Hasel strauch).
	Caractere. Florile mascule şi femele pe un arbore, cele mascule în amente cilindrice cu soldzi triunghiulari, cele femele stîndu câte 4 seau 5 la un loc, eşind dintr-un mugure cu un înveliş îndoit ca 2, globuri; fructul cu o singură semînţă, frundzele sunt alterne. Sunt cuprinse în sistemu lui Linée în 21-a, clase şi ordinu a 5-lea sau monoecia poliandria. 
	Acest arbore, de şi nu-i important ca arbore silvic, cu toate astea fiind-că ajunge la o înălţime de 12–20  picioare şi fiind-că creşte mai în toate pământuri, cu escepţiune de cele umede, şi lemnul lui fiind prea precios pentru facerea de coşuri nuele şi mai cu seamă pentru fructe, d-aceea e cultivata  mult în Europa. Speţa cea mai obicnuită în Europa e alunu nostru (Corylus avelana); daru în ţările meridionale ale Europei şi în orient se află o altă speţă (Corylus tubulosa). 

[109] PLOPU (populus, Peuplier, Papel).

	Caractere. Florile mascule şi femele se află pe două individe, amândoue sînt în amente lungi, are soldzi cam dinţate şi cu floarea în formă de paxari, dar nedinţat; floarea femelă produce unu fruct bival cu o capsulă curbă, şi cu seminţa acoperită cu un fel de bumbac. Frundzele sunt alterne. În sistemul lui Linée se află în a doua clasa şi ordinu al 7 seau dioecia octandria. 
	88. Întrebare. Câte feluri de plopi sunt remarcabile? 
	Respuns. Următoarele:

PLOPUL TREMURĂTOR (populus tremula).

	Caractere. Frundzele sunt rotunde, groase, netede dinţate la margine, la fund având 2 glandule, la suprafaţa superioară sunt verde închise, stau pe codiţe lungi turtite, lânoase cari la orice vânt tremură. Florile s-arată la începutul lui aprilie înaintea frundzelor, sunt lungi de 3–5 police, şi adunate în amente galbene deschise; cele mascule sunt învelite, alb având soldzi păroşi şi câte 4 şi 8 stamine în o floare cu cenantere roşii; amentele femele sunt mai scurte, galbene cu soldzi în forma unei lanci şi cuprind o mulţime de semînăă lânoasă, cari se găteşte în iunie şi sboară. Coajea la arborii bătrâni e cenuşie, este ruptă ca în nişte părticele seau părţi lungi, la cei tineri coajea e netedă; muguri suntu rotundzi, ascuţiţi, galbeni roşii şi parcă e acoperiţi cu pulbere. 
	Acestu plop joacă un rol mare în silvicultură ca [110] comun în pădurile Europei. În 50  ani ajunge la o nălţime de 100 picioare şi la o grosime de 3 seau 4, tot atuncea să mână şi creşterea lui. Trunchiul lui e lung, cilindric cu o coroană mică, tot arborile formeadză o formă conică. El creşte în cele 2 perioade dintâi, atunci creşte iute, pe urmă mai încet; reuşeşte în felurimi de soluri numai să fie poroase şi ceva umede. La înălţime de 2000   picioare numai creşte. Lemnele acestui arbore se întrebuinţeadză de tâmplari, strungari şi în unele locuri chiar pentru construcţie; ca lemn de foc e în raport cu  fagu ca 60:100. Afară de acestea se mai află în Europa şi populus nigra, numit ast-fel fiind-că coaje care în tinereţe galbenă, la bătrâneţe e ruptă şi neagră cenuşie. În pădurile Europei se află şi populus alba sive argentea este numit aşa fiind- că surfaţa inferioară a frundzeloru este argintie, aceasta e un arbore mai mult de ornament. Toţi aceşti plopi n-au importanţă silvică şi trebuie sădiţi nu prin semănţă, ci prin plantare de ramuri tinere. 

PLOPU NEGRU (populus nigra, Peuplier noir Schnarzpapel.)

	Caracterele. Frundzele sunt alterne, triungulare lungi şi ascuţite, d-o coloare verde deschisă, netedă, la margine au dinţi chîrligaţi, glanduloase, cu peţioli (codiţe) lunge, roşioare îngroşeate   roşiore îngroşeate la amândoă marginile, dar ceva turtite în lărgime şi stând drept în sus. Florile suntu unisecsuale, formând nişte amente d-o lungime d-un polici şi jumătate; soldzii lor esancrate, sunt goale. Esistă 6, 7 sau 8 stamine *[111] cu antere roşioare cam negre. Fie care stigmă are trei loburi d-intre care unul este atârnat în jos lângă ovari; soldzii cad dupe fecondaţiune. 
	Florile s-arăt în luna lui aprilie. Dupe fecondaţiune, amentu femel se prelungeşte, devine ca un fel de ciorchine având capsule seminale rotunde. Coaja arborului este galbenă în tinereţea sea, în bătrâneţe devine cenuşie, crap în lungime şi lărgime, atunci devine chiar negru. 
	Acest plop creşte mai cu seamă la malurile rîurilor şi în locurile umede în genere; creşte foarte iute ast-fel ca la vîrsta de 50  ani a ajuns la înălţimea ei cea mai mare, adică la o mărime de 80  picioare şi la o grosime de 3–4 picioare în diametru. 
	Lemnele acestui plop este albişor, dar foarte tenaci şi se întrebuinţeadză întocmai ca lemnele plopului tremurător. 
	Acest arbore suferă mult de larva insectei Phalaena Bombyx salicis şi de păduchi de frufidze (pucerons, blatta). 
	Metoda cea mai bună d-a înmulţi acest arbor este prin buturegi; având cine-va atunci răbdare o să dobîndească o pădure de plopul negru care va fi şi un lemn bun de foc (în raport către foc ca 50:100). De aceea când are cine-va poduri cam dese, având un pământ umed, acela e bine ca să sădească plopi negri care-i va da un beneficiu mare. 

	[112] PLOPU DE CANADA (populus Canadinsis)
	
	 Caracterele. Frundzele sunt cu trei dungi (ca o prisme triunghiulare), cordiforme, cu un vârf lung  nedinţat; se aret în luna lui maiu; suprafaţa de jos e mai puţin verde de cât faţa de sus, având nervurul median, ridicat, sunt d-o lungime de 3 police d-o lărgime de doe şi jumetate. Florile s-aret mai de timpuriu de cât în luna aprilie; cele mascule cu o lungime de 3 police; soldzii lor eşancrate şi dinţate sunt oacheşe, coniforme şi cade dupe înflorire; ele coprinde 6–16 antere violete, crăpate, stînd pe firi albi.
	Aementele femele au o lungime de 1 1/2 police; au asemenea soldzi caduci, nepăroase şi albişoare; coprinde o corone peloasă, oblică, trunchate, unu ovar cu 6 vărgi, cu 3–4 stigme bifurcate. 
	Coaja este verdzişoară şi netedă la arbori tineri; la arbori bătrâni este cenuşie şi crăpată, petiolul frundzeloru are o lungime de 2 1/2 police, frundzele cad jos la finitul octobriei, sunt galbene ca pucioasa sau verdzişoare. 
	Amentele seminale (fructe) au o lungime de 4 police şi sunt compuse de capsul exaedrice, sau ovale, seu rotunde; fructul se găteşte în luna lui iulie şi au pe basa lor ca nişte bombac metasos cu care sbor. 
	Patria acestui plop este nordul Americei, însă cultura lui a reuşit şi în Europa unde se întrebuinţează pentru facerea Aleurilor; îi place unu pământ fertil şi proaspăt; în aceste condiţiuni [113] creşte iute şi devine un arbor mare, adică la 20–30 de ani ajunge la o înălţime de 70–80 picioare şi la o grosime de 2–3 picioare; lemnul lui se întrebuinţeadză ca acela al plopului ordinar. 

PLOPUL D-ARGINT (populus alba).

	Caracterele. Frundzele sunt alterne, cu petiole rotunde, sunt d-o lungime de 2 1/2 police şi 2 police large, din ce în ce dinţate; suprafaţa lor de sus este verde închis lucitoare, pe când suprafaţa de jos este albă, peroasă. Florile s-aret la începutul lui aprilie înaintea frundzelor, în amente lungi subţiri cu soldzi galbeni lucitoare acoperite cu un păr alb; stigmele liniare şi goale ale florilor femele, sunt verde bătând în galben; Coaja arborilor bătrâni este cenuşie deschis, crăpată în lungime în vergi negre; la ramuri coaja este netedă şi cenuşie verde; ramurile de ăst timp sunt peroase. 
	Acest fel de plop este originar din orient şi sudul Europei, se cultivă în grădini (şi la noi) pentru frundzele lor albe ca argintul; lemnul lui e oacheş, galben, moale, uşior şi n-are nici o utilitate la construcţiune, de aceea n-are nici o valoare în silvicultură şi numai la orticultură. Varietăţile acestei spece, sunt următoare: 
	Populus Balica sive dilatata, e foarte cunoscut. 
	Populus canescens, c-o coajă cenuşie lucitoare, frundze eşancrate, ajunge la 50 de ani la mărimea lui populus alba. [114] populus canadensis; la timpu cald respundeşte un odor balsamic foarte plăcut, acest odor goneşte insectele de la dînsu şi nu-l strică; e frumos pentru alee. 
	Înmulţirea tutulor plopilor prin seminţe este foarte grea; mai lesne şi mai sigur se face aceste înmulţiri prin buturugi. 
	Cel dupe urmă gen al amentacielor este: 
SALCIEA
	Caracterele: florile masculi şi cele femele se află despărţite în diferiţe individzi (arbori); cele mascule au un solţ lunguleţ, sub dînsul 2, 3 ,4 şi chiar 6 stamini, însă fără caliciu şi fără corolă; cele femele au un fruct oval şi o stigmă bifurcată; altmintrelea seamănă mult cu cele mascule, fructul este o capsulă bivalvă cu o mulţime de seminţe lânoase, frundzele stau într-unu mod altern; mugurii stau părca lipiţi prin presiune. (În sistemul lui Linée stă în clasa XXII şi în ordinul II: Dioëcia Diandria). 
	84 Întrebare. Cum deosibim diferitele spece de salcie una d-alta şi care sunt numele lor? 
	Respuns. Deosibim salcia în: 
	a) Salcia de pădure; b) în salcie căpăţînoasă c) în salcie de tufiş. Fie care din aceste secţiuni cuprinde în sine mai multe spece; aşa s.e. 
	a) Salcia din pădure cuprinde: 
	Salix capra (salcia palmiere); 
	Salix aurita (salcia de orechie) şi 
	Salix aquatica (salcie d-ape); 
	b) Sălciile căpăţânoase cuprind: 
	Salix alba (salcia albă); 
	[115] Salix fragilis (salcia fragetă); 
	Salix vitelina ( salcie galbenă cu panglice); 
	Salix ruseliana (salcie oacheşe); 
	Salix meieriană (s.cu frundze late); 
	Salix pentandra (s. cu frundze de dafin) şi 
	Salix praecox (s. de timpurie; 
	c) Salciile de tufiş cuprind: 
	Salix viminalis şi 
	Salix helix. 
	Afară d-aceste avem să numim aici şi 
	Salix babilonica (saule pleureur, Trauerveide) cu frundzele sale atârnate în jos şi cultivate la noi în grădini şi pe cimitiri; însă din această salcie avem numai arbori femeli pe când arborii masculi sunt prea rar la noi. 
	85. Întrebare. Care sunt semnele esterioare prin care putem să deosebim numitele speţe de salcie una d-alta, şi ce folos tragem de la dânsele? 
	Respunsu. Eată semnele şi foloasele lor. 
SALIX CAPREA.
	Caracterele. Frundzele sunt alterne stând pe un pendunc scurt de mărime ca de 1/2 polici, sunt ori ovale, ori lunguleţe, ascuţite la vîrf, dinţate la margine, pe suprafaţa lor  de sus au o coloare verde închisă şi strelucitoare, arat ca nişte îndouituri şi sunt păroase sau nu, pe suprafaţa de jos sunt de coloare cenuşie, păroase şi au nervuri vizibile în formă de site. – Florile masculi, sunt amente pedunculate, alterne, stau drept în sus şi au un odor plăcut; solţurile lor sunt lungi şi negre. Deară florile femele sunt eară pedunculate, cilindrice de lungime de doue police şi groase, şi aşa [116] făcute întocmai ca şi masculii. Ovarile sunt pedunculate, moi mari şi păroase, au stiluri scurte şi stigme bifurcate, se arăt la începutul lui Aprilie eşind de muguri oacheşi. Deară capsulele cam umflate sînt acoperite (ca şi ovariul) cu peri albi verdzişori, şi în luna lui mai semânţa sboară de ele ca un fel de lână alb. Coaja arborului este verde cenuşiu în tinereţe, pe când la trunchiuri bătrâni este cenuşie şi ruptă în lungimea arborului într-un mod regulat. 
	Varietăţile acestei speţe sunt: 
	Salix sphacelata cu frundze integre (nedinţate) care sunt de multe ori vestejite la vîrf şi de coloare de nuci. 
	Salix macrophylla, în frundze mari, largi şi toate dinţate. 
	Salix acuminata cu frundze înguste, lanciforme şi cu ovarie multe eşite afară; creşte în locuri libere. 
	Salix tomentosa rotundifolia, cu frundze rotunde, cordate, ceva ascuţite. 
	Speţa numită Salix caprea este respândită în toată Europa şi se arată mai cu seamă în pădurile Germanei, în păduri numite de mijloc şi tufişuri, unde înmulţeşte mult beneficiul pădurei, printr-o creştere foarte repede; câte o dată ajunge la înălţimea unui arbor de 30 de picioare şi mai bine; rădăcinile nu merg adânc, şi se tîrăsc orizontal sub pământ. Lemnele acestei salcie sunt roşioare în centru, şi ca nişte flăcări aprinse, crapă lesne şi este tenace şi tare; un picior cub cântăreşte proaspăt 47 şi uscat 27 de funţi; este întrebuinţat la facerea coşiurilor, la cutii şi site. Ca lemn de foc, este cel [117] mai bun dintre toate felurile de lemne; deară cărbunii acestor lemne se întrebuinţeadză la earbă de puşcă. 
	Coaja este întrebuinţată pentru a colora unele pei de mânuşe. La vârfurile rămurilor laterali se găseşte ceea ce se numeşte rosa salciei, adecă o umflătură produsă printr-o insectă (cynips salicis) care îngăureşte ramurile şi pune ouele sale acolo. Deară la trunchiuri bătrâni găsim şi un fel de ciuperci care are un odor plăcut (boletus suaveolens). 

SALIX AURITA.

	Caracterile. Frundzele sunt aici alterne; un polici lung, la vârf cam rotunjite, deară vârful însuşi este ceva curbat indirect; în sus, frundzele sunt 1/2 polici largi, mai totu-de-una nedinţate, rar dinţate, suprafaţa lor de sus este acoperită cu peri lipiţi de suprafaţă, cea de jos e cenuşie, făcută ca pâsla (feutré). Florile se arată în luna lui martie sau aprilie înaintea eşirei frundzeloru; sunt formate de amente de marime de 1/2  sau 1 polici; cele mascule au stamine bărbaţi (cu peri) şi jos sunt crescuţi unul d-alt, deară florile femele au ovariuri foarte lungi ascuţite şi curbate în dărăt; fructul este o capsulă, lanciformă, cordată şi albă. 
	Acest arbor junge la o înălţime de 5–8 picioare, lemnul lui este tenaci; ajunge la o vârstă de 15–20 de ani; nu este de vre-un mare folos în pădure. 

SALIX AQUATICA.

	Caracterele. Frundzele sunt două sau 2 1/2 police lungime, de formă variate; căci sunt ori ovale resturnate *[118] sau eliptice, mai înguste la basă, deară de la mijloc până la vârf sunt dinţate, suprafaţa de sus este verde închisă cu puţini peri lipiţi de pele, la faţa de jos găsim nervuri principale eşite afară, d-o coloare cenuşie verde cu peri deşi, deară stipulele sunt semicordate şi dinţate. Florile es în luna lui martie sau la începutul lui aprilie arătîndu-se în nişte amente de 1/2 polici lung şi cilindrice; aceste amente consistă în solţuri oacheşe, păroase cu stamine păroase, deară florile femele au asemenea nişte ovarie lungi şi păroase. 
	Acest arbor ajunge la o înălţime de 8–10 picioare, are ramure oacheşie care au peri albi la vârf. 
	O varietate d-această speţă, are frundze galbene pistriţe.
	Aceste speţe creşte în locurile umede, la malurile apei şi în islasuri în toată Europa. 
	În locurile umede şi băltoase, poate s-o întrebuinţedze la garduri vie (haie vive) căci frundza rabdă tăierea prea bine, din ramurile ei dogari fac şi cercuri. 

	SALIX ALBA. 
	
	Caracterile. Frundzele sunt alterne, pedunculate (cu codiţe) dinţate, lungi, ascuţite, îngustate la base; pe faţa de sus au coloarea verde închis, cu puţini peri presate; la faţa de jos sunt acoperite cu peri deşi şi de coloarea albă ca argintu; stipulele sunt mici ori că lipsesc cu totul; florile s-arăt în luna lui mai, îndată dupe eşirea frundzelor, în nişte amente cilindrice d-o lungime de 1 1/2 sau de 2 police, deară solţurile lanciforme-ovale sunt ascuţite verdzi şi acoperite cu peri moi. În solţuri se află câte două [119] nectarie, cel d-nainte este prea mic, oval şi reascuţit, deară cea de dindărăt este liniari (foarte îngust) mult mai lung şi lipit înainte cu amândoă staminele; în solţurile femele, nectariul e cam cilindric, comprimat şi eşancrat, amenţii masculi au 1 1/2, cele femele au 2 police lungime. 
	Coaja la arbori bătrâni este cenuşie şi ruptă; la arbori tineri este cenuşie-verde cu pete oacheşie orizontali; la ramurile tinere coaja este oacheşie şi păroase. 
	Această speţă de salcie este cea mai comune în Europa, o găsim mai cu seamă lîngă malurile rîurilor şi a lacurilor, la islasuri umede; căci le place un loc poros şi umed; în acestu loc, această salcie ajunge în 30 sau 40 de ani la o înălţime de 60  picioare şi la o grosime de 4 picioare; s-arată şi în locurile uscate deară este chiar în locurile tare, neporoase, deară atunci creşte puţin, însă dă un lemn mai bun şi mai tare. 
	Lemnele salciei este alb, fibros, fraget şi e bun pentru felurimi de trebuinţe, ca lemne de foc este în raport cu fagu ca 63–100. 

SALIX FRAGILIS.

	Caracterele. Frundzele alterne sunt lanci-forme, ascuţite, dinţate; pe faţa de sus sunt d-o coloare verde închisă şi lucitoare, pe faţa de jos sunt d-o culoare  verde mai spălăcită, chiar vinate; câte o dată nervuri verdzi es afară şi netede; având o lungime de 3-5 police, o lărgime de 1/2 pâne la 1 polic; pedunculele frundzelor lor sunt vergate, netede şi acoperite  cu glandule. 
	Florile s-aret la finitul lunei lui aprilie sau la [120] începutul lunei lui mai împreună cu frundzele; amenţii masculi au o lungime de 1 1/2 până la 2 police, sunt galbene din causa anterelor mari quadriloculare; sunt drese în sus şi stau drept sau ceva curbat; pe basa fie-cărui solţe se vede doă nectarie; Amentele femele sunt mai subţiri, verde avându 2 1/2 sau 3 police lungime; au înaintea solţurilor lor ovale, peroase acopărite cu peri albi, un ovar verde, neted, cu o stigmă bifurcată galbenă. Naintea fecondaţiunei, ele stau drepte ca şi amentele mascule, deară dupe fecondaţiune se fac poroase, atârnate în jos ca nişte cârnaţi; la finitul lui iunie, o semînţă lînoasă (bumbăcoasă) sboară din el.
	Coaja la arborii bătrâni este oacheşă-cenuşie şi ruptă; la cei tineri este verde ca măslina şi cenuşie; deja în anul al treilea se rupe în linia curbă serpentarie (ca corpul unui şearpe), ramurile sunt netede, în articulaţiunile sale e foarte fragetă (se rupe foarte lesne). 
	Aceste speţe s-arată numai în unele locuri în Europa (mult în Germania); le place un loc umed, nisipos; deară reuşesc şi în locurile puţin umede. Dupe 40–50 de ani, ajunge la o înălţime de 40–50  picioare şi la o grosime de 3–4 picioare; lemnul acestei salcie nu este prea bun de construcţiune fiind că se rupe lesne, deară e bun de foc; coaja ei dă salicin, un remediu precios în contra frigurilor; albinelor le place prea mult florile acestei salcii. 

SALCIE GALBENĂ (salix vitelina).

	Caracterile. Frundzele sunt înguste lanciolate ascuţite la vârf, 3–5 police lungi şi ca 1/2 policiu late; *[121] la margine au nişte dinţi glanduloşi; pe suprafaţa de sus frundzele sunt lucitoare verde, deară pe faţa de jos sunt acoperite cu peri fini, deşi şi culcaţi în jos; peţiolul este d-o lungime de 3–5 linii şi peros. Stipulii sunt mici, sau că lipsesc cu totul. 
	Florile s-aret la finitul lui aprilie împreună cu frundzele şi seamănă cu acelea ale sălciei comune; fructul, adică capsulele sunt conice, jos gros, sus subţiate; la finitul lunei lui iunie sboară dintr-însele seminţele încongiurate de bumbac. Ramurile sunt foarte mlădioase şi coaja e galbenă frumoasă adică vara, sunt portocalii, şi iarna sunt galbene ca auru. 
	Acest fel de salcie se găseşte în toată Europa la malurile rîurilor, lacurilor stând într-un pământ poros, nisipos, deară umed; acolo această salcie se presintă ca un arbor d-o înălţime de mijloc. 
	Ea dă o cuantitate mai mică de lemne de cât salcia comună, deară acest lemn e mai bun, nuelele sale sunt mai mlădioase (flesibili) prin urmare mai bune pentru facerea coşurilor. Asemenea sunt aceste nuele foarte bune d-a face dzegadze lîngă ape sau d-a face împreună cu nisip chiar construcţiuni artificiali în apă. 
	Acest lemn nu e tare, însă tot e mai tare de cât la felurimile de sălcii numite până acum. 
	Tot în această catigorie de lemne, servind tot pentru acest scop, sunt şi cele următoare speţe de salcie: 
	Salix Maieriana (Salcie cu frundze late). 
	Salix Ruselina (S. oacheşă) 
	Salix pentandra (S. ca dafin) şi 
	[122] Salix praecox (S. de timpuriu). 
	Însă toate aceste sălcii s-aret numai isolate câte una, deară nu ca păduri, de aceea nu le-am descris aici mai mult. 
	Din contra, esistă doe spece de salcie care are o valoare silvică şi astea sunt: 
	Salix viminalis şi 
	Salix helix. 

SALIX VIMINALIS 
(Salcie de coşuri, sau salcie panglice)
	
	Caracterele. Frundzele sunt alterne, d-o lungime de 4–6 police, d-o lărgime de ½–3/4 din polici, ascuţite la amîndoă căpătâiele; la margine ceva eşancrate sau ceva dinţate, în tinereţe sunt şi cam făcute sul sau ridate; supra-faţa lor este verde închisă, pleşuve, licitoare arătând că nişte vine albe, petiolul (codiţa) este d-o lungime de 1/2 polici şi feutroase. 
	Florile s-aret la finitul lui aprili-naintea eşirei frundzelor, presentându-se ca amente cilindrice cu soldzi păroşi; cele mascule au doă stamine lungi; cele femele sunt ceva mai mari avîndu nişte ovari fără codiţe (peduncul) şi fiindu păroase. 
	Capsulele seminale sunt ovale, lunguleţe ceva colţate şi acoperite parcă c-o lînă albă. Seminţele sbor în luna lui iunie. 
	Coaja îmbătrânită este oacheşă şi crăpată, la ramuri este verde bătînd în galben. Ramurile drepte sunt tenace, flesibile şi cresc prea iute. 
	[123] Această salcie se găseşte mai în particular în partea nordică a Europei, lîngă rîuri, lacuri şi eleşteie; acolo ajunge la o înălţime de 12–16 picioare. Lemnul lui e alb, tenace şi se taie lesne, de aceea între toate felurile de sălcii, această speţă este cea mai folositoare pentru facerea coşiurilor, pentru dzegadze şi alee lîngă rîuri. 

SALIX HELIX (Salcia apoasă)

	Caracterele. Frundzele sunt lanciolate, ascuţite, cea mai mare lăţime  au în mijloc, către basă se îngusteadză, au o lungime de 3 police şi o lăţime de 1/2 polici, sunt delicate, dinţate către vârf; către basă, nu; suprafaţa lor de sus este verde deschis; cea de jos este  vânătă, sau verde bătând în cenuşiu; la frundzele tinere este lînoasă cu o nervură mediană galbenă foarte remarcabilă. În luna lui octobrie se îngălbinesc şi cad. 
	Deară florile adică amentele lînoase s-aret la începutul lui Mai împreună cu frundzele, cele mascule au soldzi oacheşi, păroşi, fie care având un singur stamin; cele femele au asemenea soldzi cu ovari păros. Ramurile au o coloare verde sau roşioară şi sunt foarte flecsibile. Seminţele se gătesc în luna lui iunie. 
	Aceste speţe de salcie se găsesc mai cu seamă în toată Germania şi în Francia şi la noi, ca un arbor d-o înălţime de 8–12 picioare stând lîngă rîuri, lacuri şi în genere în locurile apoase. 
	[124] Folosul acestei sălcii este ca aceea a precedentelor speţe, adică la garduri, cercuri de butoi etc.; la vârsta de 5–8 ani se taie, dar nuelele se taie în toţi anii. 
	Sădirea tuturor speţelor de salcie se face mai bine prin buturuge. 

ARBORII DIN FAMILIA: URTICEE.

	86 Întrebare. Care sunt caracterile generale ale arborilor urticee? 
	Respuns. Caracterele generali sunt: flori soliatarie stând pe receptoc, fără corole cu doă stamine şi doă stigme; fructul e format din calicei şi este o baca (un bob) sau akene. După Linée această familie este coprinsă în Cl. V şi II (Pentandria Digynie) şi în Cl. XXIII ord. I (Poligamie monoécie). 
	87 Întrebare. Care arborei din pădurile noastre aparţine la această familie? 
	Respuns. Doi, adecă: ulmu (ulmus, orme, Ruster) şi dudu (murus, murier, maulbeerbaum) dintre care numai ulmu este un adevărat obiect al silviculturei. 
	88 Întrebare. Câte feluri de ulmi esistă în păduri? 
	Respuns. Esistă o mulţime, noi încă vom numi aici numai cele mai importante dintr-însele şi acestea sunt cele următoare:
	
[125] ULMUL ORDINAR SAU DE CAMP (Ulmus campestris; V Classe, ord. 2).

	Caracterele. Frundzele sunt ovale-rotunde, ascuţite la vîrf, aspre la amîndoă suprafeţile; pe faţa interioara sunt verdzi deschis şi în unghiurile laterale avînd peri fini albi; pe suprafaţa superioare sunt verdi închise. Florile s-aret în luna lui martie şi aprilie, -naintea eşirei frundzei, în formă de moţuri având codiţe foarte mici abia vidzibile, cu caliciuri roşioare, împărţite în cinci dividziuni. Anterile sunt duble şi stau pe firi albi. Fructul este o samare (aripoase), oacheşă, vânoasă, eşancrată, ale căruia loburi sunt puse una peste alta. Maturaţiunea lor se face la finitul lui mai sau la începutul lui iuni. Coaja este acoperită cu peri tari la ramurile tinere; este cam grasă; la ramuri şi la trunchiuri bătrâni este crăpată. Rădecina este pivotante conica şi pătrunde pînă la o adîncime de 5–6 picioare în pămînt; ramurile sunt întinse în formă de apărătoare. 
	Acest arbor se găseşte în climele temperate ale Europei, ori stând singuratic pe câmp, ori aflându-se în păduri miste d-alte feluri d-arbori. În genere-l găsim în văi, deară de multe ori şi la o înălţime de 2500 picioare peste nivelul mărei în pornirile meridionale a munţilor, într-un sol proaspăt şi fertil; într-un asemenea pămînt şi când locul e jos şi cald, atunci ulmii cresc foarte iute şi produc ramuri lungi şi frundze late ; din contră, când pământul este slab şi uscat, ulmul nu nainteadză, dar pe un pământ cleios şi tare, ulmul nu creşte nici de cum şi se usucă. În modul cel mai [126] iute şi tare creşte într-un terîm basaltic care este pentru ulm, solul cel mai preferabil. 
	Acest arbor este nesimţitor pentru influinţele timpului şi chiar ulmii cei mai tineri abia eşiţi din pământ, n-au trebuinţă nici d-adepost, nici de umbră. 
	Ulmul devine un arbore d-o înălţime de 60-100  picioare şi d-un diametru de 2–3 picioare. În tinereţe sufere de creşterea ierbei împregiurul lui. Inamici sei din regnul animal sunt: vânatu, vite şi ceoriceu: între insecte sunt femelele nearipoase a speţelor: Alphis ulmi şi chermes ulmi. 
	În raportul silviculturei, ulmul are o mare valoare, fie ca lemne de construcţiune, fie ca lemne de foc, este prea bun ca lemne de tăiat şi daca este liber,  dă o foarte mare cătăţime de lemne. 3–4 septămâne după sădire, s-areată plantele tinere şi creşte încă în cursul acestui an până la o înălţime de 4–6 police. 
	Lemnul la arborii crescuţi este d-o ţestură fibroasă fină, oacheş, pătruns în coace în colo de nişte goliciuni, însă este tare, tenace şi foarte durabile, se crapă cu greu, cu toate acestea este un lemnu bun de lucrat. 
	Alburnul ulmului este alb bătînd în galben, mai puţin tare şi mai puţin durabil de cât lemnele lui centrale. Un picior cubic de lemne de ulm proaspăt cântăreşte 68, dar uscat numai 38  funţi. –Ca lemne de construcţiune, unii îl preferă încă mai mult de cât stejaru; ca lemn de focu este în raport cu fagu ca 97 către 100. Ulmul este un lemn foarte stimat de către rotari, tâmplari şi şelari, dar frundzele lor proaspete sau şi uscate este *[127] un nutriment bun pentru oi şi boi; coaja lui coprinde tanin şi e bun pentru tabaci, dar din liberul său fibros, se face coşiuri şi lucruri de strungari. 

ULMUL ASPRU (ulmus tuberosa) (Orme du Roi, Cl. V. ord. 2)
	Caracterele. Frundzele sunt mici cu peţiole scurte, d-o lungime de doă police, d-o lăţime de 1 1/2 police, d-o formă ovală, ascuţită în vîrf şi pe suprafaţa de jos având o coloare verde deschisă. Florile s-arate încă ceva mai de timpuriu de cât la ulmu precedinte şi stau în nişte ciorchine pe pedunculi scurte având calice roşie-oacheşie, împărţite în patru divisiuni; au patru stamine cu antere roşii ca focu (pur-pur). Fructul, la maturaţiune, devine galben ca paiu, e neted d-o formă eliptică şi la vârfu esancrat; secţiunile fructului stau depârtate una d-alta. Maturaţiunea se termină la finitul lui mai sau la începutul lui iuniei. Coaja este oacheşie-cenuşie, la arbori bătrîni este tare crăpate în formă de sgeaburi neregulate. Ramurile au o coajă asemenea oacheşie şi asemenea crăpată, dar ramurile de doi sau trei ani sunt în unele locuri aşa de groase şi coaja umflată întocmai ca la arţaru de câmp; ramurile cele mai tinere sunt netede; forma mugurilor este ca la arţaru de câmp. 
	Europa este patria acestui arbor; cu toate acestea el nu e aşa de respăndit ca cea dinti speţe de ulmi. Îi place un pământ proaspăt, fertil; cu cât mai adînc, cu atât e mai bun, de aceea acest arbor reuşeşte bine în pădurile care se află în văi, lângă rîuri şi care sunt espuse la inondaţiuni [128] regulate. În asemenea condiţiuni favorabile, acest alun ajunge la o vârstă de 100 de ani, la o înălţime de 80–100  picioare şi la o grosime convenabile; elu nu trebuie să stea prea închis (prea deşi). 
	Acest ulm creşte mai încet de cât ulmu de câmp, dar lemnul lui e d-o ţesătură mai fină, mai tenace şi mai închisă de coloare. Daca acest arbor ar fi destul de respîndit în Europa, lemnul lui ar fi cel mai căutat pentru construcţiune pe uscat şi în apă. Dar şi aşa este foarte căutat de către strungari, rotari, tâmplari etc. Fabricanţii de instrumente de musică fac dintr-acest lemn, vioare şi guitare, fiind-că acest lemn este roşiu-oacheşi, pătat şi vânăt, prin urmare are o înfăţişeare plăcută. 
	În raportul silviculturei, cere un tractament ca ulmul ordinar şi merită o atenţiune tocmai ca dînsul. 

ULMUL ANGLESESC (ulmus effusa).

	Caracterele. Frundzele sunt prea mari; cele mai mari între toate speţele ulmului; câte o dată până la 6 police lunge şi 4 police late; sunt ovale, ascuţite, dinţate îndoit, foarte nesimetrice la base (aceasta este un caracter distinctiv mai pentru toate speţele ulmului), aspre la atingere, pe faţa de jos păroase şi cu nervuri eşite afără; pe suprafaţa de sus, verde închis; pe suprafaţa de jos, verde deschise; peţiolele sunt scurte (1/4 unu policiu). – Florile es în luna lui Aprilie la laturile ramurilor pe pendunculi subţire şi neecuale; acestea poartă caliciuri roşioare pedunculate cu 6–8 divisiuni [129] neecuale în care stă 6–8 stamine de mărimea caliciului purtînd antere albe. Fructulu este eliptic, eşancrat, 1/2 polici lung 1/4 polici lat, cu peri albi la margine; se găseşte în luna lui iunie. Coaja este oacheşe şi ceva peroase la ramurele, deară la crăci şi la trunchi este cam cenuşie-oacheşă şi tare crăpatu. 
	Acest ulm dă cel mai bun liber, pe când lemnul lui e moale şi fraget.
	– Înmulţirea tutulor ulmilor se face mai bine şi mai sigur prin seminţe.

[130] CAPITUL III.

Despre acerinée sau arbori frundziare cu un fruct aripos (samara) sau cu o drupă rotundă, cu 7, 8 sau mai multe stamine şi frundze opuse. 

	(Clasea XXIII, ord. I dupe Linée) 

	89 Întrebare. Care genuri de arbori sunt cuprinşi în familia acerinéelor? 
	Respuns. Aţaru (acer erable, ahorn) şi castaniu de cai (aesculus). 
	90 Întrebare Câte feluri de atar esistă în Europa şi mai cu seamă la noi? 
	Respuns. Esistă aţar ordinar, aţar alb, aţar ascuţit şi aţar de câmp (jugastru). 
	91 Întrebare. Care sunt caracterile comune tutulor felurilor de aţar? 
	Respuns. Aţarul are flori masculi şi flori ermafrodite pe un singur arbor, caliciul are 5 sepale, corola are 5 petale, amândouă au o coloare ecuală; în genere se găseşte acolo 8 stamine. Stilul este crăpat în două şi stigma este bifurcată, ovariul este despărţit în doă şi fructul este un compus [131] de două fructe aripoase lipite, la base una de alta, frundzele sunt alterne. Mai toate coprind sachar. 
	Deară caracterele speţelor d-aţari sunt cele următoare: 
	
AŢAR ORDINAR 
(Acer tartaricum).

	Acest acer este mai cu seamă cunoscut la noi la popor sub numirea d-aţar, fiind că creşte în multe din pădurile noastre, frundzele sale sunt cam crestate deară nelobate, albişioare de jos.

ATARULU COMUNU SAU ALBU
(Acer pseudoplatanus Erable Sycomore).

	Caracterele. Frundzele s-areată la finitul lui Aprilie sau în cea d-întîi jumătate a lunei lui mai naintea eşirei florilor; sunt mari, împărţite în cinci lobi (palmata) şi cordate; lobii sunt ceva ascuţiţi dar cu un ungi obtus, la margine sunt dinţaţi; sus sunt d-o coloare verde închisă şi netedă; jos sunt d-o coloare verde albişioare cu nervuri ridicate. Sunt atîrnate pe peţiole verdzi roşioare (vara oacheşe-roşioare) care, la base sunt groase şi cam goale; sunt opuse câte doă; au o lungime de 5 polici, lărgimea lor este încă şi mai mare. 
	Florile s-areată în luna lui mai după desvoltarea frundzeloru; sunt galbene verdzişoare, şi stau pe pedunculi lungi păroşi, formând nişte ciorchini pendinte (atîrnăte în jos), se găsesc arbori cu flori ermafrodite; altă dată esistă arbori cu flori ermafrodite şi flori mascule, eară alţi arbori (deară rar) au numai flori mascule. 
	[132]  Fructele aripoase stau tot d-auna câte doă la un locu şi seamănă cu o nucă turtită; fie cara are o aripă peloasă (ca de pergament), aceste aripi sunt cam curbate şi laniforme; la finitul lui septembrie sau la începutul lui octobre, această nucă începe a se face oacheşă (ca cafeaua cu lapte); acesta este semnu maturităţei salle. Mugurul este mare şi învelit de trei solzi cu margini albe şi cu vîrfurile oacheşe. 
	Coaja este oacheşă la crăci; albe cenuşiu, deară îmbătrînindu-se crapă în formă de foi. Redăcinele se întind departe, apoi redăcina principală conico-pivotante, pătrunde în pământ pene la o adâncime de 3–4 picioare unde cualitatea pământului îi permite. 
	Esistă câteva varietăţi d-aceste speţe adică aţaru de timpuri cel tîrdziatic pestriţ şi cu frundze tari. Cel d-întîi are frundze mai mari şi fructe mai mari de cât cel tîrdziatic; cel pestriţ are pete albe şi galbene şi cel cu frundze tari are frundze mari şi tari, lobul inferior abia vidzibil şi parcă tăiat la margine într-un mod rotund.
	Acest arbore precios se găseşte în toată Europa şi chiar la noi în locurile care au un sol proaspăt şi fertil; deară şi acolo se areată singuratic şi nu în câtăţimi mari. Un pământ văros amestecat cu humă bună care are o posiţiune nordică sau orientale şi umbrită, este locul cel mai favorabile pentru acest arbor. 
	Acest aţar se arată în munţi într-o înălţime în care fagul nu mai creşte; deară la o înălţime de 4500 picioare peste nivelul mărei, el devine numai un arbust (tufiş); deară la un loc convenabil elu ajunge între 80–100 de ani la desvoltarea lui [133] cea mai perfectă având atunci o înălţime de 60–100 picioare şi un diametru de 2–3 picioare, deară el poate să ajungă la o vârstă şi mai înaintată asemenea şi la o înălţime mult mai mare. 
	În epoca a doua a vieţei sale, el creşte c-o mare iuţeală şi începe atunci a face şi seminţe. 
	Schimbările temperaturei n-au nici o influinţă asupră-i. 
	Inamicii sei sunt vânatu şi vitele de păşune pe când insectele nu-l atacă. 
	În raportul silviculturei, aţarul acesta este important pentru cultura pădurilor numite de mijloc, acolo trunchiurile drepte şi frumoase d-aţar poate să fie întrebuinţate ca lemne de construcţiune. 
	Înmulţirea şi îngrijirea acestui aţar, seamăn cu aceea a fagului. 
	Lemnul arborului este alb şi frumos, tare ţeapăn, tenace, d-o ţesătură deasă, greu de crăpat cu toporu, are un mare avantagi că, fiind lucrat, nu se strîmbeadză pe urmă, precum lemnul de brad.
	Un picior cub lemn proaspăt cântăreşte 60, uscat cântăreşte 43  funţi. 
	Acest lemn nu se întrebuinţeadză tocmai ca lemne de construcţiune (la case, poduri), deară pe d-altă parte este foarte stimat de către tîmplari, strungari, rotari şi fabricanţi de instrumente. 
	Ca lemn de foc, are un raport cu lemnul de fag ca 102:100. Frundzele verdzi d-aţar alb sunt o mâncare bună pentru oi, deară florile seale fac ca albinele să aibă multă miere.

[134] AŢARU ASCUŢIT CAPALTIN (Acer platanoides)
	
	Caracterele. Frundzele sunt subţiri, mari, în periferie cam rotunde, sferice, pe base tăiate (esancrate) în formă de inimă (cordate); cu 5 sau 7 loburi care sunt esancrate în forma unui arc. Amândoă suprafeţele sunt verdzi frumos, adică cea de sus e închisă, cea de jos e verde deschisă şi în unele unghiuri cam păroase şedzând pe peţioli (codiţe) lungi, care încongior crăcile, câte o pareche o dată şi acoperă mugurii laterali. 
	Florile s-artă la finitul lui aprilie, naintea florilor care es în umbrele galbene. Mai nainte înfloresc cele mascule, pe urmă vine florile ermafrodite. 
	Semînţa este turtită în lărgime şi sboară când s-a gătit. 
	Ele ajung la maturaţiunea lor tocmai la finitul lui septembre şi la începutul lui octobre. 
	Coaja este netedă cenuşie crăpată în lungimea ei. Coaja ramurilor este netedă, ramurile sunt lungi, oacheşe şi netede.
	Deară mugurii sunt verdzi şi punctaţi. Ramurile şi frundzele când le rupe cineva, ese de la dînsele un fel de lapte care curge mai cu seamă primăveara. 
	Varietăţile acestei speţe sunt: arţarul cu frundză creţată; arţarul cu frundze tăiate şi arţarul ascuţit pestriţ. 
	Aceste speţe d-aţar (acer platanoides) creşte în păduri tot în condiţiuni analoage ca cel precedent (acer pseudo-platanus) însă nu se ţine în locurile aşa de-nalte ca acela, şi se găseşte în climele *[135]ceva mai nordice. În epoca d-întîi a vieţei sale, creşte foarte iute; creşterea lui o termineadză în 60–80 de ani, însă cere la acesta un sol bun. La vârsta de 20–30 de ani, s-areată la dînsu flori şi fructe. 
	El cere o educaţiune întocmai ca cel precedent (a. pseudo-platanus). Lemnul lui, de şi d-o ţestură mai puţin fină, şi deasă ca la cel precedent tot se întrebuinţeadză ca la cel precedent.
	
AŢARUL DE CÂMP sau JUGASTRUL 
(Acer campestre).

	Caracterele. Frundzele sunt mici, având cinci loburi, ceva esancrate la base, obtuse şi nedinţate; cele trei loburi d-întîi care sunt cele mai mari, sunt esancrate în mai multe puncte; frundzele suntu d-o coloare verde închisă la faţa de susu şi netedă; la faţa de josu sunt mai deschise şi acoperite cu peri mici fini care se perd la bătrîneţe; aceste frundze stau pe peţioli rotundzi, roşiori d-o lungime de doă police. Florile sunt mici, galbene stau în umbrele în luna Mai, îndată după eşirea frundzelor. Seminţele se pregătesc în luna lui octobre. Coaja este ruptă la trunchiuri vechi în lungime şi lărgime şi are o coloare oacheşie-neagră; la ramurile tinere este oacheşiă-galbenă şi crăpată ca la ulm. 
	Varietăţile acestei speţe sunt: 
	Acer campestre d-Austria, cu frundze mai mari, tot tăiate în cinci loburi şi 
	Acer campestre pestriţ cu frundze galbene pătate cu roşiu. 
	[136] Jugastru sau acer campeste creşte mult la noi şi în toată Europa, mai cu seamă în Germania s-areată ca un arbust, câte o dată priimeşte acolo şi mărimea unui arbor de 40–50 picioare înălţime şi de 1–2 picioare în diametru; ca un arbust ajunge la o înălţime de 10–15 picioare. Îi place un sol proaspăt, văros de şi  reuşeşte şi la un sol mai puţin bun. Ca un arbust, scoate multe trunchiuri din rădăcina sa. 
	Îngrijirea şi educaţiunea lui este tot aceea ca la aţaru ordinar. 
	Inamicii sei din regnul animal sunt puţini mai cu seamă este cărăbuşii din luna lui mai (Melolontha majalis). 

CASTANIA de CAI 
(Aesculus Hyppocastanum, Marronier) 
(Heptandria monogynia în Syst. lui Linée).

	Caracterele. Frundzele sunt opuse, digitate (adecă ca o mână cu 5 sau 7 degete) dinţate la margine şi cu nervuri ridicate. Mugurii sunt mari, lucitori şi lipicioşi; în neuntru  mugurilor se află capetele ramurilor celor tinere învelite în lână albă. Florile s-areată împreună cu frundza şi formeadză ciorchine piramidale. 
	Fructul se găteşte în luna lui septembre şi este ori neted sau acoperit cu ghimpi, ramurile sunt oacheşie-cenuşie. Coaja veche este ruptă şi d-o coloare oacheşe neagră. Capsulele ghimpoase cuprind 1–3 nuci turtite şi învelite ca într-o pele. 
	Patria castaniului de cai este Asia, deară el s-a aclimatat şi la noi în Europa unde ajunge la o vîrstă de 80–100 de ani la o înălţime de 60–80 picioare şi la o grosime de 3–4 picioare; îi place un [137] sol poros, fertile, ceva umed şi adînc, o posiţiune blândă şi liberă. În locurile nisipoase sau tari cleioase ca şi în locurile prea umede nu reuşeşte. 
	Lemnul lui e moale, alb d-o ţestură fibroasă fină, şi se întrebuinţeadză de către strungari şi xilografi. Coaja coprinde, tanin, deară frundzele şi mai cu seamă fructele sunt un nutriment prea bun pentru animalele noastre domestice.

CAPITULU IV. 
FRAXINÉE 
sau arbori cu flori mixte, la care florile ermafrodite 
se află împreună cu flori mascule sau femele 
sau cu amândoă împreună. (în Syst. lui 
Linée; Polygamia Dioecia).

	92. Intrebare. Câte feluri de arbori sunt coprinse în această familie? 
	Respunu. Frasinu ordinar şi frasin cu flori; cea dupe urmă speţă se cultivă la noi numai în grădini, pe când cea d-întîi esistă în pădurile noastre unde formeadză unul din arborii forestieri mai nobili şi mai stimaţi. 
	Să vorbim aici despre frasin în detail. 

FRASINUL COMUNU
(fraxinus excelsior, frêne, Esche).

	Caracterele. Frundzele sunt pinate (pinatu) fără soţ; stau pe peţioli păroşi, vărgaţi în sus. Sunt compuse de 7, 9, 11 sau 13 fonţi mici, d-o lungime de 2 1/2 până la 3 police lungime, de 1/4 polici lărgime de forma lanciolate sau coniforme, dinţate la margine, stîndu pe codiţe foarte mici, având pe suprafaţa de sus o coloare foarte închisă, pe cea de jos o coloare  deschisă, o nervă mediane păroasă şi ridicată. Mugurii [139] sunt negri şi ca de catifea. Florile s-areată la începutul lui mai naintea eşirei frundzelor, adunate în ciorchine. Unele flori sunt numai mascule, altele sunt numai femela; cea mai mare parte dintr-însele cuprind flori ermafrodite amestecate cu flori mascule şi femele. Cele mascule au un caliciu cu 4–5 diviziuni şi 2 sau 3 antere lungi, ovale  ascuţite la vârf. Fructul este lung în forma unei limbi, se găseşte în luna lui octobre, se deschide şi sboară în luna lui noembre sau mai tîrdziu. Coaja este de coloarea cenuşie, bătând în oacheş, la ramurile şi trunchiurile tinere este netede, la cele bătrîne (de 30 de ani în sus) este crăpată. 
	D-aceste speţe esistă următoarele varietăţi: 
	a) Fraxinus excelior pendula, cu ramuri şi crăci atârnate în jos. 
	b) Fraxinus excelsior aurea, cu crăci şi rămuri galbene ca auru şi punctate, deară frundzele sunt mici şi d-o coloare deschisă.
	c) Fraxinus excelsior verrucosa, are ca neci la crăci şi ramuri, care sunt crăpate. 
	d) Fraxinus excelsior crispa, cu frundze foarte creţe şi d-o coloare verde neagră, şi 
	e) Fraxinus excelsior nana sau bondoc, fiind d-o talie foarte mică. 
	Fraxinul se găseşte în toată Europa; acest frumos arbor forestier cere un sol puternic, mai mult umed de cât uscat, însă nu prea cleios. Reuşeşte mai mult în văi lângă rîuri şi promontoare; deară în locurile mai înalte unde aţarul reuşeşte încă prea bine, frasinul numai reuşeşte; în pădurile noastre îl găsim în societate cu alunu, stejaru şi fagu. În tinereţe *[140] creşte mai iute de cât mai tîrdziu ast-fel ca la vârsta de 70–80 de ani ajunge la o înălţime de 80–100 picioare şi la un diametru de 2–3 picioare, deară ajunge şi la o vîrstă de 150 de ani. Rădăcinile sale sunt ramoase, nu merg prea adânc şi s-întind în lărgime. Trunchiul e lung şi drept şi are o coroană d-o formă regulată, simetrică, el resiste bine în contra vînturilor, de şi n-are rădăcini adînci. Lemnul lui e prea căutat, fiind că e tare, d-o ţestură frumoasă, d-aceea e căutat de către rotari, tâmplari şi vaslaci. Ca lemn de foc, are o valoare ecuale cu al fagului. Deară frundzele sale verdzi, ca şi uscate sunt un nutriment bun pentru oi. Un picior cubic de lemne de frasin prospăt, cântăreşte 59, uscat numai 42 funţi. 
	Plantaţiunea lui se urmeadză prin seminţe şi buturuge. 
	O varietate, sau mai bine o specie vicinată este fraxinus simplici-folia, seamănă cu frax. excelior însă are frundze mai lungi, mai late şi mai mari de cât dînsa, această speţiă se cultivă numai în grădinele Europei.

TILIACÉE (tei).
	sau arbori frundziari ale cărora flori au o mulţime de stamine pe un receptacol ( în sistemul lui Linée cl. XIII, ord. I, polyandria monogynia). 
	93. Întrebare. Câte feluri de lemne aparţin la această familie? 
	Respuns. Teiul de veară şi teiul de earnă; să vorbim acum în detailuri despre aceste. 

 TILIA seau TEUL. 
	
	Caracterele genului: un caliciu cu cinci sepale, o corole în 5 petale, o mulţime de stamine stând pe fundul florii (receptacol), un singur stil, fructul este o capsulă peloasă care coprinde o singură seminţă. 
	
	TEUL DE IEARNĂ sau cu frundze mici 
	(tilia Europea, tilia parvifolia). 
	Caracterele. Frundzele sunt alterne, d-o lungime de 2 1/2 până la 3 police şi d-o lărgime de 2  până la 2 1/2 police de formă cordate, ceva oblicee, ascuţite cu un vârf lung, dinţate la margine, adecă având dinţi îndoiţi, sunt goale la amândoă suprafeţiile, numai în unghiuri sunt păroase; suprafaţa de sus este verde închis bătînd în negru, suprafaţa de jos este verde bătînd în albastru. Florile s-areată la 10–14 dzile mai tărdziu de cât frundza, adecă în luna lui iulie formând ca nişte umbrele, sunt d-o coloare galbenă ca paiu, cam albişioare; caliciurile având 5 divisiune înguste, ascuţite galbeno-verde; corola având asemenea  5 petale albe lanceforme, deară staminii albi stau liberi şi neuniţi unul cu altul. Anterile sunt ovale şi galbene ca pucioasa, ovariul are 5 dungi, este peros având un stil alb turtit cu o stigmă în forma unei stele cu 5 raze. Fructul n-are vărgi, este păros şi cuprinde 5 despărţituri, însă la maturaţiune se găseşte, acolo numai o singură seminţă oacheşa. Timpul căderei frundzelor [142] la finitul lui octobre aceasta este şi timpul maturaţiunei fructelor. 
	Coaja este oacheşă-neagră şi crăpată în linii serpentarie la trunchiurile bătrâni, deară la cei tineri este verde ca măslina.
	Acest fel de tei (de veară) se găseşte mai în toate pădurile Europei centrale şi meridionale (şi la noi,) în văi ca şi în munţi. Deară unde locul e jos, având un sol gras şi poros, acolo teiul creşte iute şi tare, pe când în locurile supuse vânturilor reci sau având un sol nisipos şi debil, acolo teiul creşte mai încet. El ajunge la desvoltarea lui cea mai mare dupe 150 de ani, ajunge la vîrsta de 200, deară înălţimea lui cea mai mare este de 60–80 de ani. Lemnul acestui tei este mai tare şi mai tenaci de cât acela a teiului de veară şi este d-o coloare roşioară-galbenă, deară creşte mai încet de cât teiu de veară. Ca lemn de tîmplar şi ca lemne de foc, este mai căutat de cât teiul de veară.

TEIULU DE VEARĂ sau teiulu cu frundze mari
(tilia platyphyllos, tilia pauci-flora)

	Caracterile. Frundzele sunt cordate-oblicee cam ronde, având un vârf ascuţit şi lung, dinţate la margine cu dinţi groşi; supra-faţa de sus este verde închisă, lucitoare, supra-faţa de jos este verde deschisă şi ceva poroasă; la unghiurile nervurilor esistă legături de glandule. Frundzele stau pe peţioli păroşi umflaţi, jos verdzi, d-o lungime de 1 1/2 până la 2 police. Sunt de 3–6 police lungi şi de 2 1/2 până la 5 police largi. Florile ermafrodite sunt foarte aromatice, *[143] s-areată la finitul lui iunie sau la începutul lui iulie formând atunci umbrele (umbella) compusă de 2–3 flori mai mari de cât la teiu precedent, aflându-se pe pedunculi lungi, stînd pe o foliă florare (bractea) întreagă lanciformă, galbene care merge în lungulu stilului. Caliciul, corola şi staminele sunt galbene; staminii sunt crescuţi în moţuri împregiurul unui ovar lânos. Stigma stilului păros este tăiată în 4 sau 5 tăieturi şi loburile sunt ridicate în sus. Fructul este oval, cu vărgi ridicate şi ceva păros. La maturaţiune în timpul lui Octobre au un simbure negre şi neted. Coaja este diferită dupe diferinţa vârstei arborelui şi e crăpată drept e d-o coloare cenuşie şi cu neci, oacheşi-roşiu, patată albă şi netedă. Mugurii stau într-un mod altern, sunt ovali şi curbaţi pe din afară netedzi, oacheş-galben pe din năuntru verdzişori. 
	Această speţiă de tei creşte în toată Europa, în văi ca şi pe munţi (promontorii), mai cu seamă se găseşte pe pământuri calcare şi basaltice, deară şi în nisip când este amestecatu cu argil şi humă. Într-unu sol bun, ceva proaspăt şi nu prea greu, creşte cât se poate de bine. Acestu arbore aparţine la arborii cei mai mari din Europa; apoi de şi termină creşterea lui în timpu de 100–150 de ani ajungînd la o înălţime de 80–100 şi la o dimensiune trunchiare de 6–9 picioare, cu toate acestea el poate să trăiască până la 500 de ani. 
	Trunchiul acestui arbor este rotund şi are o coroană tufoasă foarte deasă formată de crăci dresate în sus şi toată coroana având forma cordată (ca o inimă); de aceea, acest fel de tei este întrebuinţat [144] pentru facerea aleilor frumoase şi umbroase. –Rădăcinile ei sunt pivotante pătrundzînd până la o adâncime de 4–5 picioare în pămînt dând şi o mulţime de  rădăcini laterale, care au o lungime şi până la 20  picioare. Lemnul acestui arbor este poros, uşior, alb, rar c-un simbure d-o coloare închisă d-o ţestură fibroasă fine, tenace, netedă şi are preferinţa naintea altora felurilor de lemne  că nu se usucă mult, nu se strimbeasă cu timpu nici nu se împutredzeşte lesne de verme. Tîmplarii, strungarii şi xilografii îl întrebuinţeadză mult pentru diferite lucrări; ca lemne de foc, n-are o valoare mare, câci este în raport cu lemnu de fag ca 71:100. 
	În raportul silviculturei nu merită teiul vro mare consideraţiune, şi el se cultivă numai în păduri mici pentru nuele etc. şi acolo teiul este de folos fiind-că în anii d-întâi ai vieţei sale creşte foarte iute. Nici o patimă, nici insectele nu vatămă teiului căci el creşte în grosime chiar când trunchiul este găurit de putredziţiune centrale. 
	Liberul teiului coprinde o materie textile şi se întrebuinţeadză la facerea strangurilor, rogojinelor etc. 
	Aici trebuie să numim şi o altă speţiă de tei numită, tilia vulgaris (teiul vulgar) care în raportul făpturei frundzeloru sale se află între teiul de veară şi între teiul de iearnă; căci are frundze goale pe suprafaţa de jos şi cam cu barbe subseorile nervelor; pedunculii sunt mai scurţi, florile verdzi-galbene cu un odor plăcut şi cu capsule (fructe) regulate. Patria lui este nordul Europei. 
	[145] Acest tei vulgar scoate frundze la o epocă intermediariă între teiulu de veară şi cel de iearnă. La vârsta de 16-19 ani poate să fie tăiat; căci deja atunci dă o cuantitate considerabile de lemne. Ca lemn de foc,  este d-o valoare ecuale cu teiul de iearnă, însă liberul teiului de iearnă, este preferabil.

SECŢIUNEA III.

Despre arbori forestieri care au o valoare
mai mică de cât cei precedenţi.

	A. Despre arbori care aparţinu la această categorie. 

	94. Întrebare. Ce fel d-arbori se socotesc ca arbori forestieri, de şi nu mai au o valoare silvicole ca adevăraţi arbori de păduri? 
	Respuns. Aceşti arbori sunt următorii: 
	Salcâmul (Robinia pseudo-accacia, Accacie, Acazié);
	Cereş selbatic (prunus avium, Merisier, Vogel-Kirschbaum). 
	Părul (pyrus communis, poirier, Birnbaum). 
	Mărul, (pyrus malus, pommier, Apfelbaum). 
	Cereşu ciorchinos (prunus padus, Trauben-Kirsche);
	Sorbul paserilor, (sorbus domestica, sorier, Vogel-beer-baum). 
	Sorbul făinos, (Sorbus aria). 
	Sorbul comun (sorbus aucaparia). 
	şi Sorbul strein (sorbus torminalis). 
	Se începem a vorbi despre sorbi: 
	NOTE: Toţi aceşti arbori aparţin la familia P o m a c e e (în sistemul lui Linée la cl. XII, ord. 3 [Icosandria trigynia] şi la Cl. XII, ord 4 [147] [Icosandria Pentagynia]). Caracterele generali ale acestei famili sunt cele următoare: 
	Unu caliciu împărţit în 5 divisiuni, o corole cu 5 petale, 20 de stamine şi mai mult, stând pe caliciu şi 3 sau 5 stiluri, fructul este o drupă sau  peponidă cu atîtea compartimente câte stiluri esistă; în fie-care compartiment se află numai o semînţă. Frundzele sunt alterne.

SORBUL COMUN 
(sorbus aucuparia sorbier commun, sorb)

	Caracterele. Frundzele sunt alterne, sunt compuse de 11, 13 sau 15 foiţe care au peţiole foarte mici, frundzele sunt ascuţite, îndoite,  dinţate, d-o coloare verde deschisă, deară pe suprafaţa de jos au nervuri roşioare. – Florile s-areată la finitul lui mai la vîrfurile ramurilor tinere de est-timp, formând ca nişte umbrele (umbella); sunt albe, având caliciuri păroase, au şi un odor foarte neplăcut. Dintre 20 de stamine ce au, tot d-auna al patrulea este  mai scurt. În luna lui septembre se gătesc fructele care sunt ronde, roşie şi cam îndoite (ridés) coprind câte 3 seminţe şi remân atîrnate pe arbori până la finitul toamnei. Coaja este oacheşă la toate trunchiurile bătrâne, deară la ramuri este oacheşiă roşiă cu pete albe. 
	În nordul Europei se găsesc în păduri mulţi sorbi ca o tufă sau ca un arbor d-o înălţime de 30–50 de picioare; deară şi la noi se găsesc sorbi adeseori în păduri. Sorbul creşte pe ori ce pămînt şi chiar pe stînci goale fără un acoperiş de pământ şi chiar pe ruinele caselor vechi. Deară mai în particular îl găsim pe promontoarie fertile, în aceste locuri creşte foarte iute în tinereţe, ast-fel ca în această epocă el întrece în iuţeala creşterei sale chiar şi pe fag.
	[148] Lemnul sorbului este alb bătând în galben, foarte tenaciu şi tare; cu toate acestea  bun de lucrat; mai cu seamă se întrebuinţeadză de către tîmplari, strungari, maşinişti etc. Ca lemn de foc, se rapoartă la fag ca 73 către 100. Cea mai mare valoare are acest sorb ca arbor de alee, mai cu seamă când pământul este nisipos. 
	Fructele sunt un obiect cunoscut şi preţuit pentru prinderea paserilor, căci paserile le mănâncă c-un mare apetit. Sorbul sufere numai de insecta tinea evonymella care mănîncă câte o dată frundzele sale şi îl vatămă.

SORBUS DOMESTICA 
(sorbier cultivé, vogelbeerbaum).

 	Caracterele. Frundzele seamănă cu acelea ale sorbului comun, însă 11–14 foiţe de care se compune frundza, sunt mai largi şi mai mari; au peţioli mari, suntu lungi, lanciforme, mari, dinţate, simple; suprafaţa de sus, goale şi verdzi închise, pe suprafaţa de jos pîsloase, ca şi peţiolul comun. 
	Florile s-areată în luna lui mai, sunt d-o jumătate  mărime ca la cele precedente. Fructele sunt lunguleţe, au câte 5 seminţe; la timpul maturaţiunei, adică în luna lui septembre, sunt verdzi-bătând în galben şi roşiu, şi coprind într-un pericarpi cinci loculari, 5 seminţe. Coaja este cenuşie, la crăcile şi la ramurile tinere, oacheşă-roşie şi netede, în bătrâneţe crapă; de aceea, trunchiurile bătrâne ale acestui sorb seamănă cu trunchiul părului.
	Acest arbore se găseşte în partea meridionale [149] a Europei, el creşte mai încet de cât sorbul ordinar, însă ajunge la o înălţime mai mare şi mai tare de cât sorbul comun. Îi place un pământ proaspăt, bun şi greu, mai cu seamă un pămînt calcar marnos sau basaltic; asemenea îi place mai mult posiţiunea nordică şi orientale de câtu cea meridionale. Într-o asemenea posiţiune, el ajunge la o vîrstă de 100 de ani, atunci devine un arbor de 60–80  picioare înălţime şi de 2–3 picioare în diametru. La vârsta de 40 de ani, el dă fructe. 
	Lemnul lui e des, tare, greu şi durabil şi se întrebuinţeadză mai cu seamă pentru facerea teascurilor, la roate de moară, la peptene etc. Deară tâmplarii şi strungarii îl întrebuinţeadză pentru lucruri fine. 
	Înmulţirea acestui arbor, se urmeadză prin seminţe în scoale d-arbori (pepinières). 

SORBUS ARIA, CRATAEGUS ALBA. (Sorbulu făinosu, Alizier blanc, Mehlbcerbum).

	Caracterele. Frundzele alterne, stau pe peţioli pîsloşi şi tari; sunt ceva ascuţite, dinţate îndoit; pe suprafaţa de sus verdzi lucitoare şi netede; la fie-care parte au 11–14 nervuri; frundzele tinere sunt pîsloase la amândoă suprafeţele. Florile galbene stau pe pedunculi pîsloşi şi formeadză umbrele plane cu o  mulţime de flori. Fructele care la început sunt parcă acoperite c-o lînă fină, devin mai pe urmă goale, roşii ca mărgeanu şi au ca un buric alb; pulpea (carnea) lor e galbenă şi făinoasă, încongioară un endocarpiu în care se află 2–3 despărţituri cu seminţe. Maturaţiunea lor se face în luna lui octobrie. *[150] Coaja lor este oacheşă-cenuşie, netedă şi cu pete albe. 
	Acest arbor a căruia patrie sunt unele locuri ale Europei centrale, precum munţii din sudul Germaniei, se destinge de chiar de departe prin frundza lui cea albă. El are numai mărimea unui arbust pe munţii petroşi, deară în văi pe unu pămînt bun şi nu prea uscat şi la o posiţiune  espusă soarelui, el devine un arbor d-o mărime de 30–40 picioare. Deară creşterea înceată şi puţina cuantitate a lemnului ce dă, face că el nu e căutat mult în silvicultură. Se găseşte mai cu seamă pe un pământ calcar şi basaltic, deară şi pe un pământ cleios reuşeşte. Îi place o posiţiune liberă; lemnul lui este unul din cele mai tari; nu se strîmbeadză şi este foarte durabil, de aceea e un obiect preţios pentru lucruri de strungari şi de şelari. Ca lemne de foc, are o valoare ecuală cu acela al fagului; frundza lui este o mâncare bună pentru vite şi pentru animalele sălbatice, erbivore. În bătrîneţe sufere mult de putredzirea centrale. Un picior cub proaspăt de emnu cântăreşte 57, deară uscat numai 38  funţi. 

SORBUS TORMINALIS SIVE CRATAEGUS 
TORMINALIS. 
(Alizier torminale, Elzbeer-Azerole)

	Caracterele. Frundzele sunt alterne, d-o lungime de 3–4 police şi d-o lărgime ecuală, au câte 7 loburi îndoite şi dinţate; amîndoă suprafeţele frundzei sunt netede, cea superioară e verde închisă, cea inferioară are la amândoă laturile 5–6 nervuri tari. Frunzele *[151] stau pe peţioli lungi de 1 1/2 police, inelate şi acoperite c-un păr fin în tinereţe. Florile s-areată în umbrele la finitul lui Mai sau la începutul lui Iunie, la vîrful ramurilor foliate. Stilurile şi calciurile sunt pîsloşi şi albi; divisiunile caliciului sunt albe ca laptele, dinţate fine şi roşioare. Se găsesc acolo 18–21 de stamine, 2–4 stiluri şi o stigmă în formă de disc rond. Fructele sunt ovale, oacheşe-roşii cu puncte albe; pulpe (carnea) lor e galbenă, făinoasă, acrişoară şi coprinde un endocarpiu care are 2, 3 şi chiar 4 despărţituri. Maturaţiunea lor se face în luna septembrie şi remân atîrnate pe arbori pînă tîrdziu în toamnă. Coaja ramurilor este roşie-oacheşă şi cu puncte albe, la trunchiurile bătrâne este oacheşă-cenuşie şi crăpată. Mugurii sunt ovali, cu 8 soldzi, netedzi, lucitori, verdzi ca măslina şi cu margine oacheşe la soldzi.
	Acest arbor se găseşte în Marea Britaniă, Francia, Germania şi la Caucas. Îi place un pământ proaspăt negru, care este şi cleios, deară nu trebuie să fie nici poros, nici uscat; la o posiţiune umbrită sau nordică şi în condiţiuni favorabile, ajunge la o înălţime de 50–60 picioare şi termină această creştere în timpul de 80–100 de ani. 
	Pe un sol uscat şi debil, remîne acest arbor, tot d-auna mic, d-abia 10–12 picioare înălţimea şi chiar creşterea lui nu merge drept. 
	Lemnul lui este între toate felurile de lemne ale arborilor din pădurile noastre, cel mai bun, şi cu drept cuvîntu cel mai stimat pentru diferitele lucrări de tîmplarie etc. Lemnul alburnului este alb, deară lemnul cercurilor lemnos este roşior şi parcă *[152] cu nişte flăcări, d-o ţesătură fină, tare şi tenace. 
	Pentru xilografi, acest lemn are preferinţă şi înaintea lemnului de păr, întrebuinţat în genere pentru acest scop. Ca lemn de foc este în raport cu lemnu de fag ca 90:100. 
	Înmulţirea lui se urmează prin seminţe şi în pepiniere. –Unu picior cub d-acest lemn cântăreşte 58, uscat cântăreşte 39  funţi. 

PYRUS COMMUNIS seau PĂR 
(poirier commun, Birnbaum)

	Caracterele. Frundzele sunt ovale, ascuţite, dinţate ca un ferăstrău; pe suprafaţa de sus sunt lucitoare, d-o coloare verde închisă; pe suprafaţa de jos sunt d-o coloare verde deschisă, parcă spălăcită; numai în tinereţe au acolo peri moi. Pedunculii lor sunt lungi, făcuţi ca sghiăburile şi au stipuli tari. Florile se află în mulţime şi stau pe pedunculi, lungi, lînoşi, cu bractee caduce, sunt albi cam bătând în roşiu şi au un odor plăcut. 
	Staminele în numer de 18–22 poartă antere roşii; stigmele sunt în numeru de 5. Fructele pulpoase (cărnoase) sunt mai galbene ca rugina punctate şi au un gust adstringent. Endocarpiul este învelit într-o masă petroasă, împărţită în cinci despărţituri, în fie care dintr-însele se găsesc doi sîmburi lungi şi negrii. 
	Coaja este crăpată adînc la arborii bătrâni, la ramuri este oacheşă-cenuşie cu puncte albe şi netede; deară ramurile au ghimpi mari şi tari. 
	Părul comun se găseşte în toată Europa la diferite *[153]  feluri de pământ; însă el reuşeşte mai bine într-un pământ proaspăt şi într-o posiţiune liberă. În asemenea condiţiuni, el ajunge la vârsta de 100 de ani şi la o înălţime de 60–80  picioare; el scoate o rădăcină pivotantă foarte tare. 
	În raportul silviculurei, acest arbor are o valoare numai într-atîta, fiind că trunchiurile sale care mai tot d-auna sunt egali, se întrebuinţeadziă ca lemne de industrie, şi fiind că fructele sale sunt un nutriment foarte bun pentru vînatul de câmp. Lemnul trunchiurilor mari este roşior, prea tare şi prea greu; cu toate acestea, se lucreadză bine şi este stimat de către xilografi, tâmplari, strungari etc. 

PYRUS MALUS, MĂR 
(Pommier, Apfelbaum).

	Caracterele. Frundzele seamănă cu ale părului sunt d-o lungime de 2 1/2 police şi d-o lărgime de 1 1/2 police, ovale nu prea ascuţite, dinţate la margine ca un ferăstrău, sus verdzi închise; jos mai deschise la coloare, păroase ca şi peţiolul lor.
	Florile s-areată în luna lui mai la vârfurile ramurilor în forma de umbrele; sunt albe-roşioare, au 5 stiluri netede la basa lor şi pe vârful lor purtând o stigmă galbenă, lungulată acoperită cu neci. –Fructul lor este mic, turtit sus şi jos, deară jos unde stilul intră în fruct au ca o groapă. Endocarpiul este solţos şi coprinde 5 despărţituri, în fie-care despărţitură se află câte doui sîmburi oacheşi. 
	Coaja este crăpată în formă de soldzi la toate trunchiurile; la crăci şi ramurele este oacheşe-cenuşie, ramurile [154] *stau într-o direcţiune orizontale; la laturile lor au nişte ghimpi tari. Rădăcinele merg 3-4 picioare adînci în pămînt şi se întindu acolo mult; de multe ori produc trunchiuri secondare care dau arborului înfăţişarea unui arbust. 
	Acest arbor este comun în toată Europa şi în partea nordică a Asiei. Se găseşte în toate pădurile, mai cu seamă în văi şi în păduri cu munţi mici, pe munţi nalţi remâne un arbor mic; îi place un pământ proaspăt, legat, neporos şi se găseşte mai cu seamă la porniri orientale şi nordice; el ajunge la o înălţime de 20–30  picioare. Înmulţirea lui se urmeadză ca la păr; asemenea se întrebuinţeadză şi lemnul lui de către tîmplari, strungarii, etc., întocmai ca lemnul părului. Esploataţiunea sa silvică, seamănă cu aceea a părului. Ca lemne de foc are un raport cu lemnul fagului ca 77:100. 
	95 Întrebare. Care feluri de arbori din cei sus numiţi sunt coprinse în genul prunus? 
	Respuns. Aici sunt coprinse cele următoare: Prunus avium (pruna paseriloru, cereşe negre). 
	Prunus padus (cereşe roşie, cereşe cu flori în ciorchină) 
	Observaţiuni. Aceşti arbori sunt coprinşi în sistemulu natural al lui Oken în familia Amygdalicea, sau şi fructe cu drupe. După sistemu lui Linée, sunt coprinse în clasa  XII. ord. I sau icosandria monogynia. 
	Caracterele lor botanice generale sunt cele următoare: un caliciu campanulat, cu 5 divisiuni, corola are 5 petale, cu 20 de stamine şi mai bine, toate stând pe caliciu; un singur stil. Drupa este suculentă, cărnoasă, neted, avândă în neuntru [155] sîmburi tari ca peatra semănând c-o nucă care are o ţesetură ridicată. 

CEREŞUL 
(Cerasus dulus, prunus avium. Merisierci Schwarz 
Kirschen).

	Caracterele. Frundzele sunt alterne, ascuţite, ovale, dinţate îndoit în formă de ferăstrau. Nervurile principale şi laterale formeadză pe suprafaţă nişte vărgi adînci, peţiolii sunt vărgaţi şi glanduloşi. Florile s-areată împreună cu frundzele în luna lui mai şi formeadză umbrele compuse de 3  sau 5 flori, care stau la laturile ramurilor. Fructul este o drupă rotundă, mică, roş închis sau deschis, d-un gust dulce la maturaţiune în luna lui iulie. –Coaja arborului este netedă, lucitoare, cenuşie şi se despoaie lesne ca o pele. 
	Acest arbor, d-o origină asiatică, se gaseşte acum mai în toată Europa, el creşte isolat în câmpuri ca şi în păduri. Cere un pământ d-o cualitate de mijloc, ceva uscat, deară creşte şi pe locurile nisipoase; termină creşterea lui în 50–60 de ani şi ajunge atunci la o înălţime de 70 de picioare şi mai mult. 
	Lemnul lui este fraget, (tendru), tenaci, se crapă lesne, e d-o coloare frumoasă şi este unul din lemnele noastre cele mai stimate pentru lucruri de tîmplărie, strungărie şi alte lucrări artficiale. El creşte iute şi mai tot d-auna trunchiul lui merge drept, fructul lui este de diferite usage domestice. 
	Înmulţirea lui este uşioare. 

[156] CEREŞIUL CIORCHINOS 
(prunus padus, Ahle).

	 Caracterele. Frundzele stau pe peţioli roşioare, sus inelate, având la finit două glandule; suntu lungi, ovale, ascuţite şi la baze ceva cordate, la margine cam teioase şi dinţate îndoit, d-o coloare verde frumoasă, netedă; la suprafaţa de jos bătând ceva în cenuşiu, având din când în când şi ca nişte moţuri de păr. Florile s-areată în luna lui mai, îndată după ieşirea frundzelor, formând ca nişte ciorchine d-o lungime de 4 police, la vîrfurile ramurilor laterale. Caliciul are nişte tăiături (eşancruri) recurbate, cu pări roşii; petalele corolei sunt albe şi dinţate într-un mod fin, staminele sunt în numer de 20-30, florile au un odor tare. Fructul mature în luna lui august şi este atunci rotund ca madzerea, negru, avînd un gust ne-plăcut. Coaja este oacheşe-cenuşie şi este acoperită cu negi. 
	Mai în toată Europa centrale se găseşte acest arbor; îi place locuri umede în văi, acolo el s-areată ca un arbust, câte o dată ca un arbor d-o înălţime de 20–30  picioare. 
	În silvicultură, el nu merită vro atenţiune mare; însă într-un loc unde creşte aninu şi salcia, e bine d-a avea şi acest cereş; căci atunci dă un beneficiu bun în producţiunea lemnului. Acest lemn este roşior-galben, tenaci, tare, deară fiind proaspet, are un odor neplăcut, tâmplarii şi strungarii fac cu dînsu obiecte preţuite. 
	Fructele suntu foarte plăcute paseriloru. 

[157] SALCÂMUL 
(sau neadevărata Accacia)
	Caracterele generale. Caliciul este în formă de clopoţel, cu patru dinţi, dintre care, cel superior este prea larg şi eşancrat; corola este o papilonacee. Dintre 10 stamine ce are, unul stă liber pe când cei-alţi 9 sunt lipiţi unul de altul. Stilul are o stigmă păroasă. Fructul are o teacă cocoşiată şi coprinde mai multe seminţe reni-forme (ca rechini), frundzele sunt alterne şi multi-pinate. 
	96. Întrebare. Care este felul salcâmului care este mai comun la noi şi mai în toată Europa? 
	Răspuns. Cel următoriu: 

ROBINIA PSEUDO ACCACIA 
(L-accacie, Schottendorn)
	
	Caracterele. Frundzele sunt pinate, fără soţ, sunt alterne, foiţele sunt opuse, eliptice, integrei, goale la amândoue suprafeţile, d-o coloare verde viue şi se termină c-unu spin tare şi scurt. La ramurile tinere, erboase, se află bractee foioase care, la cele bătrâne se întăresc şi devin spini. Florile s-areată în luna lui iunie, în ciorchini lungi, pendinte, sunt albe frumoase şi au un odor plăcut, mai cu seamă acest odor este tare în zilele verei când nu e vînt şi senin. Fructele sunt teci comprimate ce coprind seminţe negre, care se mătură toamna şi care cad în primă-vara viitoare. 
	Origina acestui arbor este nordul Americei [158] însă de mult s-a introdus în Europa; îi place un loc adăpostit, un sol poros bun, şi umed însă reuşeşte şi într-unu solu mai puţinu bunu cându este adînc. 
	În tinereţe creşte prea iute şi în condiţiuni favorabile ajunge în 30–40 de ani la o înălţime de 40–60 picioare şi la un diametru trunchiar de 6 picioare. 
	Lemnul acestui salcâm este prea tare şi durabil, de aceea se întrebuinţeadziă numai la lucrări pe apă şi uscat, ci şi la facerea mobililor fine. 
	În raportul silviculturei, salcîmul merită o mare atenţiune din causa durabilităţii sale, fiind că este de prevădzut ca la lucrările drumurilor de feru, o să se întrebuinţedzie d-acum nainte salcâmu în locul stejariului, pentru grindzi de pus sub şinele de fer. 

DESPRE ARBORII FRUNDZIARI ARBUSTIFORMI.

	97 Întrebare. Care arbori frundziari din climele noastre se presintă în formă d-arbust (tufe)? 
	Respuns. Cei următori: I.
	1. Crataegus oxyacantha (mărăcinele mare)
	2. Prunus spinosa (mărăcinele negru). 
	3. Cornus mascula (cornu). 
	4.Cornus sanguinea (săngere). 
	5. Rhamnus frangula 
	6. Rhamnus cathartica 
	7. Berberis vulgaris şi 
	8. Ligustrum vulgare (lemnul câinesc). 
	[159] 98 Întrebare. La care genuri şi familiă, dupe sistemul lui Linée şi dupe metoada naturală aparţiu aceste plante? 
	Respuns. La cele următoare: 
	Crataegus oxyacantha aparţine la familia Pomacée deară în sistemul lui Linée la Cl. XII ord. 2 Dodecandria Dyginia;
	Prunus spinosa aparţine la familia Amygdalacée deară în sist. lui Linée la Cl. XII ord. I. Dodecandria, Monogynia; 
	Cornus mascula aparţine la familia Cornée deară în sist. lui Linée la Cl. IV ord. I. Pentandria Monogynia 
	Rhamnus frangula aparţine la familia Rhamnée în sist. lui Linée la Cl. V ord. I. Pentandria Monogynia; 
	Berberis vulgaris aparţine la familia Berberidée deară în sist. lui Linée la Cl. VI ord. I Hexandria Monogynia  
	Ligustrum vulgare aparţine la familia Iasminée deară în sist. lui Linée la Cl. II ord. I Diandria Monogynia; 
	Să vorbim acum despre toate acestea în detail:

CRATAEGUS OXYACANTHA SIVE MESPILUS OXYACANTHA 
(Aubépine épineuse, Mărăcinele albu).
(Veisdorn, Hagedorn)

	Caracterele. Frundzele au peţiole subţiri, făcute ce sgheaburi sunt tăiate adînci în 3 loburi, cel de mijlocul este şi el de multe ori tăiat eară în doă loburi adînci; sunt dinţate deară cu [160] dinţi netăioşi; pe base sunt coniforme, sus lucitoare şi d-o coloare verde închisă, josu d-o coloare mai deschisă şi cu peri moi. Stipulele sunt reniforme şi dinţate. Florile au un odor tare, un gust amar, s-areată în luna lui mai pe vârful ramurilor, în umbrele mici; caliciul e gol şi are nişte tăieturi curbate înapoi care sunt fără peri (ca şi pedunculii), petalele golite sunt albe; staminele în numer de 20–25, au antere de coloare roşiă, deară stilurile în număr de 2 sau 3 sunt lipite unu d-altu. Fructul cilindric se mătură în luna lui octobrie având atunci o coloare roşiă ca sângele şi coprinde o pulpă (carne) galbenă şi 2 sau 3 nuci, rar numai una. Coaja este oacheşă-cenuşie şi are mulţi spini scurţi şi groşi care stau în unghiurile frundzelor de jos şi pe vîrfurile ramurilor.
	Acest arbor creşte de la sine (sălbatic) mai în toată Europa, ajunge la o înălţime de 8–10 picioare, îi place un pământ greu, cleios, însă reuşeşte şi în locurile mai puţin bune şi dă un lemn tare, durabil şi bun pentru diferite obiecte. 
	De şi acest arbore nu merită o sădire forestieră, însă totu e demn d-atenţiune, mai cu seamă fiind că e prea bun pentru gardurile vii (haie-vive). 

PRUNUS SPINOSA (Epine noir, Prunier, Schvarzdorn, Sehledorn, mărăcinele negru).

	Caracterele. Frunzele sunt lunguleţe, ascuţite la amândoă căpătâiele, la margine dinţate ca ferăstrău, sus netede jos păroase, stau pe pedunculi [161] scurte păroase, ce se află pe ramuri păroase. Florile ermafrodite s-areată la finitul lui aprilie sau la începutul lui mai înaintea ieşirei frundzei, ele stau la laturile ramurilor ori singuratice, ori câte doă; au un caliciu întins în lărgime, un odor dulce şi es într-o cuantitate aşia de mare în cât arboru e acoperit parcă cu neauă (dzăpadă). Mugurii sunt rotundzi, cu şease foi şi de coloare oacheşie neagră. 
	Fructele sunt rotunde, mici şi la maturaţiunea lor, adică în luna lui octobre, sunt negre albastre; carnea lor este verdzişioară, amară şi adstringită, nuca ce o coprinde, este tare şi cam turtită.
	Acest arbust d-o mărime de 5–6 picioare, creşte în toată Europa, în toate felurile de pământ şi se întinde departe cu multe redăcini; de aceea este foarte vâtămător în pădurile cele mari; fiind că împedecă creşterea altor arbori mai importanţi. 
	Elu n-are nici o valoare silvică. 

CORNUL, CORNUS MASCULA, 
(cornuiller mâle, Hartriegel).

	Caracterele. Frundzele (ca şi ramurile) sunt opuse, lungi, ascuţite, întregi, rar tăiate la margine; la amândoă suprafeţele, netede, abia încoace încolo, arătând peri mici albi; sus sunt verdzi deschise şi lucitoare, jos sunt d-o coloare mai nedeterminată şi cu nervuri ridicate, aceste nervuri merg într-unu mod arcuit către vârf; sunt 3 1/2 police lungi şi 2 police largi. 
	Florile galbene s-areată în luna lui martie sau [162] aprilie, înaintea eşirei frundzelor, la vîrfurile ramurilor laterale, în umbrele galbene cu un înveliş cu 4 foiţe. 
	Fructele sunt lunguleţe, la început sunt verdzi pe urmă devin roşii deschise; deară în luna lui septembre, la maturaţiunea lor, devin roşii ca sângele şi coprind o nucă lunguleaţă cu doă compartimente, prea tare şi vărgat şedzând într-un pericarp cărnos, fiindu roşu ca sângele. 
	Coaja trunchiului este galbenă bătînd în verde şi crăpată în formă de foiţe, deară la ramuri este verde-roşioară. 
	Acest arbust de mărimea de 6–12 picioare, se presintă câte o dată ca un arbor de 18–20 picioare înălţime; îi place un pământu poros, proaspăt şi o posiţiune de veară (meridionale) espusă radzelor soarelui. 
	Lemnul lui este alb-galben, foarte tare ca cornu, greu şi cu fibri lungi; este căutat de către tîmplari şi strungari. Deară florile dau albinelor multă miere şi ceară. 
	În silvicultură, cornul nu merită nici o atenţiune, însă este stimat ca un arbor de grădină angledză (parcs). 
SANGERALU, CURNUS SANGUINEA, 
(Cornuillier sangi, Boins punaise).

	Caracterele distinctive între sângerul şi cornul sunt următoare; la sânger florile sunt albe (la corn, galbene) s-areat după eşirea frundzelor (la corn, înainte), stând în corymbe compuse (la [163] cornu în umbrele); fructele sunt rotunde (la cornu, ovoide) cam uscate (la cornu sunt cărnoase) şi negre (la corn sunt roşii). Deară se numeşte sanger, fiind că ramurile seale sunt roşii. 
	E mai mic şi are o viaţă mai scurtă de cât cornu; resistă mai bine frigului şi creşte mai încet; coaja lui are un odor neplăcut care seamănă cu odorul păduchilor de lemn ( de aceea numirea lui de bois punaise). Creşte bine la noi în păduri şi în grădini (s. e. la grădina de la şosea). 

RHAMNUS FRANGULA, 
(Nerprun, Faulbaum, arborulu ierbei de puşcă)

	Caracterele. Frundzele sunt ovale-lungulate ceva ascuţite, îndoite la margine, netede la amândoă suprafeţele. Florile sunt mici, arătîndu-se la finitul lui mai şi stau până în iulie adunate ca nişte moţuri câte una pe  un peduncul, apoi aceşti pedunculii es câte doi şi mai mulţi de la unghiurile frundzelor.; bracteele sunt mici, ovale şi colorate. Fructul oval cam turtit este verde la început pe urmă se face roşiu, apoi la finit, adecă în luna lui septembrie, devine negru. Coaja este neagră-cenuşie cu puncte albe; ramurile n-au spini, bobul de mărimea unei masere coprinde doă sau trei, seminţe de formă cordate. 
	Acest arbor se găseşte mai în toată Europa; ajunge la o înălţime de 10–15 picioare, deară într-un sol umed şi umbrit ajunge la înălţimea de unui arbor puternic de 18–20 de picioare înalte şi la 3/4 picioare dimensiunea în grosime. 
	Lemnul lui este gălbior, roşior în centru, la [164] trunchiuri vechi e roşiu tare şi cam înflăcărat, cu fibri scurţi, e poros şi nu prea tare. Ramurile tinere au măduvă de coloare portocalie. Cel mai important folos al acestui lemn este că cărbunii lui dau cea mai bună iearbă de puşcă; deară este şi stimat la unii tâmplari şi strungari; boabele lui sunt o mâncare bună pentru paseri.
 
RHAMUS CATHARTICUS, 
(Nerprun purgatif, Kreutzdorn).

	Caracterele. Frundzele sunt pedunculate, ronde la base, ovale, dinţate, ascuţite, netede şi păroase numai în tinereţe; pe suprafaţa de jos, nervurile sunt turtite mergînd către vârf. Florile s-areată în luna lui maiu şi iunie stând câte una pe pedunculi aflîndu-se la ramurile tinere şi la unghiurile frundzelor. Caliciul galben-verde, are patru sepale şi este mai mare la floarea masculă de cât la femelă. Floarea ermafrodită are patru stamine şi un stil eşit afară cu 4–5 stigme; florilor mascule le lipsesc stigma, deară în cele femele staminii sunt imperfecţi. Fructul este o bacă rotundă de mărimea unei madzere şi la timpul maturaţiunei, adică în luna lui octobrie sunt negre având o carne verde şi patru seminţe. Coaja este oacheşie, cam crăpată; deară ramurile se termină în spini tari. 
	Acest arbor creşte în toată Europa centrală, (Franţia, Germania) şi ajunge la o înălţime de 10–15 picioare; îi place un pământ nisipos, însă nutritiv. Se întrebuinţeadză ca lemn de foc, deară şi strungarii [165] întrebuinţeadză lemnul fin al acestui arbust la lucrări fine. 
	Fiindu-că el rabdă bine adesea tăierea, de aceea îl întrebuinţeadză pentru gardurile vii. 

BERBERIS VULGARIS 
(Épine-vinette commune, Sauerdorn, Măkrişi)

	Caracterele. Frundzele sunt ovale, la margine păroase cu peri tari, la amândoă suprafeţele, netede; nu stau nici o-dată singure, ci în adunături câte doă şi mai multe în împregiurul mugurului. În mijlocul lor se dezvoltă în luna lui Maiu florile galbene, odorante stînd în ciorchini simple, fie-care dintr-însele are o bractee triangulară şi ascuţită. Cele trei sepale interioare ale caliciului sunt mai rotunde şi mai mari, deară petalele sunt galbene rotunde şi camu adîncite; în această adîncime se găsesc staminii cu antere îndoite, deară boabele cilindrice roşie la maturaţiunea lor (în octobrie) au ca un buric negru. –Coaja este albă-cenuşie la ramuri şi acoperită cu ghimpi simpli sau compuşi. 
	Acest arbust ajunge la o înălţime de 8–10 picioare şi se găseşte în Europa centrală, nordul Americei şi al Asiei. Rădecina lui e galbană şi se întinde în lărgime; la ramurile alterne este un ghimpe sub fie-care peţiol, peduncul sau rămurele. 
	Lemnul este tare, galben şi frumos, se întrebuinţeadză de către tîmplari şi strungari. Eară coaja şi rădecinele se întrebuinţeadză ca vopsele la vopsitori de lână, ini şi pele, mai cu seamă la saftian. Fructul este mangiabil şi dă un oţet bun. Aflîndu-se în păduri, *[166] se taie împreună cu arborii dominanţi ai pădurei; în grădinile angleze îl cultivă pentru frumuseţe.

LEMNUL CAINESC, LINGUSTRUM VULGARE 
(Troëne commun, Rainveide).

	Caracterele. Frundzele sunt opuse şi stau ceva în sus; au peţiole scurte, lanciolate, ceva ascuţite, d-o lungime de doui polici, d-o lărgime de 1 1/2 policiu; sunt integre (întregi) la margine, groase şi la amândoă suprafeţele sunt netede; pre faţa inferioară sunt d-o coloare verde mai închisă; pre faţa superioară, mai deschisă. Florile ermafrodite sunt albe şi cu un odor plăcut, s-areată la finitul lui Iunie la vârfurile ramurilor celor tinere (lăstarilor) ca nişte buchete de flori frumoase. Fructul este boabe (baca), rotunde şi negre la maturaţiunea lor în luna lui octobrie şi remânu toată iearna pe arbori. Coaja este oacheşie şi cu puncte albe la ramurele, deară trunchiul este neted şi de coloare cenuşie.
	Acest arbust frumos care creşte la noi, în toată Europa şi  nordul Asiei, ajunge la o înălţimea de 8–12 picioare; el reuşeşte în ori-ce pământ, fără nici o cultură sau osteneală. El e preţios pentru garduri vii, fiind că rabdă bine tăierea şi păstreadză atunci bine o înfăţişiare plăcută. Este şi un lemn bun de foc, ramurile servă dogarilor pentru cercuri; florile dau albinelor multă miere şi boabele servă paserilor (la turdus musica) drept nutriment. El se înmulţeşte prin seminţe, buturuge şi marcotage. Seminţele lui remân un an în pământ până începe a germina (rodi). 
	[167] În fine avem să numim aici câţi-va arbuşti care, de şi n-au o valoare în silvicultură, însă se întrebuinţeadză în grădinile noastre publice drept ornament; astia sunt cei următori: 
	Evonymus europeum, salba moale. 
	Viburnum opulus, călin. 
	Philadelphus coronaria, jasminu.  
	Sambuccus nigra, socu. 
	Sanubucsus ebolius, bosia. 
	Staphyelea pinata. 
	Colutea. 
	Cytisus laburnum. 
	Lonicera caprifolium. şi
	Hyppophaë rhamnoides, taulul. 
	Să vorbim în scurt despre toate acestea.

SALBA MOALE, EVONYMUS EUROPEUM,
(fusain d’Europe, Pfaffenhut).
[Cl.V. ord. I după Linée]

	Acest arbor se cunoaşte prin fructul seu curios care este o capsulă cu 4–5 despărţituri, ca o căciulă faimoasă numită (baret); în năuntru se află seminţe galbene sau portocalii.

CĂLINUL, VIBURNUM OPULUS,
(viorne, obier, Schneballen) 
[Cl.V. ord. 3 după Linée].

	De acest arbor există doă spece, una cu flori albe şi nefertile adunate în formă de globuri; aste [168] speţe se cultivă în grădini engledze; speţia a doa selbatică are flori gălbioare, marginele nefertile, suntu roşii. 

SOCUL, SAMBUCUS NIGRA,
(sureau noir, gemeiner Hollunder)
[Cl.V. ord. II după Linée].

	Caracterele. Frundzele sunt opuse, nestipulate, sunt compuse de 5–7 foliole peţiolate, eliptice-lanciolate, dinţate, goale în sus, păroase în jos. Florile sunt albe, odorante, stau în corimbe umbreliforme, formate de 5 radze; anterele sunt galbene, înfloresc în luna lui iulie. Fructul este un bob negru, se găteşte în luna lui septembrie. 
	Socul este un arbust d-o mărime de 4–5 picioare, îi place unu pământ proaspet şi uşior; se reproduce lesne din buturuge.
	Lemnul socului se usucă greu şi crapă, atunci se şi strâmbeadză; acest lemn este galben deschis, uniform; ca lemn de foc are o valoare ca mesteacănul.

BOSIA, SAMBUCCUS EBOLUS, 
(Surcau Yeblé, Zwerg-Hollunder). 
[Cl.V. ord. II după Linée].

	Caracterele. Frundzele (nu tocmai opuse) sunt compuse de 7–9 foliole peţioalate, lungi, lanciolate-ascuţite, dinţate, având stipule foliate (foioase). Florile sunt albe stând în corimbe umbreli-forme compuse de trei radze; anterele sunt roşii sau negre viorii; [169] boabele sunt globuloase negre. Este o plantă ierboasă, având un odor neplăcut; produce ramure subterane, târîtoare; în fie-care an scoate un mare numer de lăstari erboşi; înfloreşte în luna lui iunie şi iulie, găteşte fructele în luna lui septembrie.
	Această plantă este foarte vătămătoare, fiind-că se respîndeşte şi se înmulţeşte la noi şi pretutindenea cu mare abondinţă. 

CLOCODUSU, STAPHYLEA PINNUATA, 
(Staphylier penné, Pimpernuss). 
[Cl.V. ord. 3 după Linée].

	Acest arbust are nuci oacheşie care şedz într-o capsulă umflată; are flori albe care seamănă cu florile gioceilor şi stau în formă de ciorchine; frundzele sale sunt pinuate. 
	Este un arbust frumos care e foarte rar în Europa şi la noi se găseşte numai cultivat în grădinele englese; trunchiurile sale fiind subţiri, se întrebuinţeadză la ciubuce. 

LONICERA CAPRIFOLIUM, 
(chèvre-feuille, Gaisblalt). 
[Cl.V, ord. I, după Linée].

	Caracterele. Frundzele sunt amplexicaule, adecă încongior ast-fel trunchiu, în cât seamănă că parcă trunchiul a pătruns frundzele şi a trecut printr-însele; deară florile sunt roşioare, gălbioare sau albe având o corole împărţită în 5 loburi neregulate şi care se termină într-un tub lung. 
	[170] Acest arbust se cultivă eară numai în grădini la noi pentru frumuseţe. 

PHILADELPULUS, CORONARIA 
(Pfeifenstrauch). 
[Cl. XII. ord. I, după Linée].

	Acest arbust poartă flori albe frumoase, bătînd ceva în galben, avînd 4 şi 5 petale care au un odor plăcut. Patria lui este Asia centrală, înse se cultivă şi în grădini la noi. 

CYTISUS LABURNUM, COPACIU CU BOBI 
(Cytise faux-ébénier, Bohnenbaum) 
[Cl. XVII, ord. 3, Diadelphia, Decandria].

	Caracterele. Frundzele stau câte 3 pe un peţiol lung, şi sunt ca catifeaua. Florile stau în ciorchine adunate şi sunt d-o coloare galbenă frumoasă. Fructul este o teacă care coprinde 3–7 seminţe oacheşie reniforme. 
	Acest arbust este cultivat în grădinile noastre pentru frumuseţea florilor şi a odorului lor cel plăcut; deară şi lemnul lui e stimat la lucrurile de tâmplărie, însă e foarte rar. 
	Afară d-aceste speţe esistă în unele păduri în starea sălbatică şi un Cytisus negricans tot cu flori galbene odorante şi un Cytisus suprinus care este o plantă ierboasă tîrîtoare. 

[171] COLUTEA ARBORESENS, 
(Baguenaudier, Blasenstrauch) 
[Cl. XVII, ord. 3, Diadelphia, Decandria].

	Acest arbust se cunoaşte lesne prin tecile sale care sunt unflate şi dau o esplusiune cându cineva le sfăramă între degete; deară grădinarii nu văd aceste operaţiuni cu plăcere fiind-că, atunci seminţele nu se gătesu. Înfloreşte în luna lui iunie. 
	Acest arbore creşte în Francia în pădurile muntoase pe un sol calcar, la noi esistă rar şi numai în grădini. 

TAUL, HYPPOPHAË RHAMNOIDES (Sanddorn).

	Caracterele. Frundzele sale sunt mici ca de salcie, d-o coloare verde-cenuşie, acoperite cu peri fini pîsloşi; din când în când observăm la ramuri nişte ghimpi lungi. Fructul este un bob galben roşior care se matură toamna. Este un arbust mic; la noi se cultivă numai în grădini; deară la ţărmurile mari, creşte sălbatic, precum şi în văile munţilor Alpi. 

DESPRE ARBORI VĂTĂMĂTORI 
PĂDURILOR.
	99 Întrebare. Ce fel de plante sunt coprinse într-această categorie, şi la ce clase [din sistemul lui Linée] aparţin? 
	Răspunu. Aceste plante sunt cele următore: 
	[172] Genista germanica, (Clasa XVII, ord. 3). 
	Spartium scopartium, (Cl. XVII, ord. 3). 
	Erica vulgaris, (Cl. VIII, ord. 1). 
	Erica tetralix, (Cl. VIII, ord. 1). 
	Vaccinium Myrtillus, (Cl. VIII, ord. 1). 
	Vaccinium vitis Idaea, (Cl. VIII, ord. 1). 
	Vaccinium uliginosum, (Cl. VIII, ord. 1). 
	Rubus fructicosus, (Cl. XII, ord. 5). 
	Rubus caesius, (Cl. XII, ord. 5). 
	Rubus Idaeus, (Cl. XII, ord. 5). 
	Jlex aqui-folium, (Cl. IV, ord. 3). 
	Clematis vitalba, (Cl. XVIII, ord. 7). 
	Ledum palustre, (Cl. X, ord. 1). 
	Andromeda polifolia, (Cl. X, ord. 1). şi 
	Empetrum nigrum, (Cl. XXII, ord. 3). 
	100 Întrebare. Care dintre aceste plante vătămătoare pădurilor se areată mai cu seamă în locurile băltoase? 
	Respuns. Cele următoare: 
	Ledum palustre, Erica tetralix, vaccinium uliginosum şi empetrum nigrum. 
	101 Întrebare. Ce este de observat pentru silvicultor în privinţa acestor plante? 
	Respuns. El trebuie să caute să le desrădecinedze şi să nu lase să câştige oare-şi-care întindere, căci ele au o tendinţă a se întinde prea mult şi a vătăma prin aceasta, sxistinţa plantelor silvice mai nobile şi mai folositoare. 
	102. Întrebare. Care sunt semnele botanice ale acestor plante? 
	Răspuns. Eată aici descrierea lor botanică şi [173] punctele de căpetenie necesarie pentru silvicultor în privinţa lor. 

GENISTA GERMANIEA.

	Caracterele. Frundzele sunt lanciolate,  ascuţite, cu pedunculi scurţi, păroşi la amândoă suprafeţele, de 1/2 până la 3/4 police lungi, îndoiţi, d-o coloare verde ca iearba şi având două stipule mici lanciolate. Florile papilanocee, s-areată în luna lui iunie la vîrfurile ramurilor în formă de ciorchine, drese în sus şi înavuţite în flori galbene. Caliciurile sunt păroase. –Teaca e scurtă, groasă, ceva umflată şi coprinde în luna lui septembrie 2–3 sau 4 fasolie mici oacheşe. –Coaja este vărgată, păroase cu ghimpi. 
	Acest arbust a căruia patrie este Germania, ajunge la o înălţime de 1–2 picioare, şi creşte pe locuri nisipoase şi deşerte. El este întrebuinţat drept coloare la pictori; în unele locuri (Vestfalia) îl întrebuinţeadză ca lemn de foc. Când el nu e des, nu e prea vătămător pădurilor, ci din contra împedică pămîntul ca să nu se usuce prea mult. 

SPARTIUM SCOPARTIUM.

Iearba de mătură (Basenkrant). Diadelphya decandria, 
dupe Linée.
	
	Caracterele. Frundzele sunt alterne 1/4 polici lungi; simple sau câte trei, cu peţioli scurţi sau lungi, ascuţiţi sau nu; deară tot-de-auna verdzi, nedinţate şi acoperite cu peri scurţi culcaţi în jos.
	[174] Frundzele superioare sunt simple şi lunguleţe; florile sunt pedunculate, isolate şi sunt pendinte. S-areată în lunile lui mai şi iunie la unghiurile frundzeloru, sunt d-o coloare galbenă, frumoasă ca pucioasa. Ovariul este păros până la stil, stigma este goală şi cu glandule la vîrf. Teaca este comprimată, (turtită) şi la timpul maturaţiunei în lunile lui august şi septembrie este oacheşie-neagră, păroasă la cusătura de dinderet şi coprinde 10–12 seminţe goale gălbioare. La timpul maturaţiunei, tecile de sine se sparg cu esplosiune şi aruncă seminţe afară. Trunchiul care e tot-de-auna verde şi stă în sus, ajunge la o înălţime de 2–6 picioare. Ramurile sale avînd formă de nuele şi fiind alterne, sunt drepte şi goale, d-o coloare verde deschisă şi cu 5 dungi. 
	Acest arbust, care ţine 8–10 ani se găseşte mai în toată Europa, pe un pământ, nisipos ca şi cleios, şi este vătămător pădurilor, fiind că se întinde prea mult şi năbuşeşte toţi arborii pădurei. 
	Cu toate acestea, şi aceste plante sunt de folos pentru oameni; fiind că sunt bune pentru mături, şi pentru foc, dând o caldură care ţine mult. Ramurile sunt un nutriment bun pentru animalele domestice şi florile dau o coloare bună pentru pictori şi albinelor dau miere.

ERICA VULGARIS, (Callune bruyère), 
(Cl VIII, ord. 1, dupe Linée).

	Caracterele. Frundzele au trei dungi, sunt goale şi stau în patru rânduri, opuse una alteia; desubtul basei lor sunt crăpate; sunt foarte mici şi stau una [175] în dreptul alteia aşia de des în cât parcă sunt culcate una peste alta în formă de cruci. La finitul lor au peri moi. Florile lor care sunt roşii sau albe, sunt pedunculate şi singuratice. Es de la unghiurile frundzelor în timpul de la iulie pînă la septembrie mai toate către o parte; au un caliciu îndoit, o corolă campanulată şi un stil lung cu o stigmă rotundă. 
	Fructul este o capsulă mică rondă, galbenă,  patru loculare şi este încongiurată de corole care n-au cadzut până acum; coprinde o mulţime de seminţe reuniforme şi foarte mici. 
	Trunchiul este lemnos, stă drept în sus şi este de mărimea unui picior şi mai bine. 
	Aceste plante se găsesc în toată Europa şi are rădăcini adînci care se întind în toate părţile. Când sunt respîndite, aceste plante împedecă mult creşterea arborilor; le place un pământ debil, nisipos, uscat, deşert şi espus soarelui. La un pământ roditor, nu reuşesc; de aceea într-un asemenea pământ, rar să găsesc (de aceea rar se găsesc la noi). Este una din plantele cele mai vătămătore pădurilor; de aceea silvicultorul trebuie să se sforţeze din toate forţele sale ca s-o stârpească. Deară când solul este prea uscat şi nisipos, acolo Erica este chiar d-un folos deaca rădăcinele sale nu sunt prea dese; fiind că protege atunci pământul şi rădăcinele suprafeţiale sunt bune la mâncare pentru vite, şi la mături de casă. În timpul înflorirei, sunt bune şi pentru albini.

[176] ERICA TETRALIX, (Erica de baltă)
(Cl. VIII, ord. 3, după Linee);

	Caracterele. Frundzele au peţioli şi stau în verticale câte 3 sau 4 împregiurul ramurilor, sunt mult mai lungi de cât largi cu moţuri la margine tot de una verdzi şi prea mici. Florile s-areată în timpul de la iunie până la septembrie în formă de umbele stând pe vârful ramurilor, sunt roşii, ovale, burtoase şi pendinte; au un caliciu păros, stamini închişi şi cu stiluri eşiţi afară. Fructul este o capsulă cu 4 valvule, are în dreptul valvulelor o despărţitură ce coprinde o mulţime de seminţe ca şi erica simplă. 
	Aceste plante cresc în locurile băltoase şi nomoloase în nordul Europei; acolo ajunge la înălţimea unui picior, formând un arbust ca un trunchi culcat jos şi cu ramuri stînd drept în sus. Această plantă este mâncată cu poftă de către oi, deară albinele mănînc cu poftă florile ei. 
	Rădăcinele acestei plante formează o parte remarcabilă în stratele de turbe. 
	Pentru rădăcinile sale  care sunt foarte întinse şi care se înmulţesc foarte mult, această plantă este foarte vătămătoare arborilor.

VACCINIUM MYRRILLUS, 
(airelle miprtille Heidelbeere schynarze). 
(Cl. VIII, ord. 1, dupe Linée);

	Caracterele. Frundzele sunt alterne; cu peţioli şi fără stipule dinţate ca un ferăstrău la margine [177] şi pe aceşti dintîi se află ca nişte glandule mici albe stând pe o codiţă; pe suprafaţa de sus sunt netede şi d-o coloare verde deschisă, pe suprafaţa de jos au nervuri ridicate, sunt goale (nepăroase), d-o lungime de 1 1/2 polici şi d-o lărgime de 1/2 police. Înaintea căderei frundzelor, adecă în luna lui septembrie devin roşii ca sângele, unele devin cu margine roşie şi pe din întru galbene-verdzi. Florile s-areată în luna lui maiu şi iunie, rar naintea lui augustu, eşind din unghiul fructelor stând pe pedunculi scurţi; sunt campanulate, pendinte şi d-o coloare albă-roşie. Fructul este un bob se găseşte în lunile  iulie şi augustu, având la început o coloare albastră-verde şi mai pe urmă devine neagră albastră şi parcă e acoperită cu o pulvere, bobi sunt albi; în întru are 4, 5 şi 6 despărţituri cu o mulţime de seminţe. Bobul are un gust acrişior şi plăcut şi mînjeşte mânele şi busele. 
	Aceste plante se găsesc mai în toate pădurile Europei şi mai cu seamă în pădurile muntoase, având o înălţime de 1–2 picioare; le plac un pământ uscat, nisipos deară nu gras (de aceea sunt la noi rar) şi o posiţiune umbrită. Prin rădăcinele sale care se întind prea mult, această plantă absoarbe mult nutriment din pământ, prin urmare devin vătămătoare arborilor. 
	Cu toate acestea, şi această plantă este de folos fiind că boabele sale formeadză în multe ţări o mâncare plăcută, fiind crudă seau feartă, apoi sunt şi o mâncare plăcută  pentru păseri. Florile sunt prea căutate de către albini; de aceea când o pădure se află lângă un oraşiu mare unde vândzarea acestor [178] boabe dă un venit foarte bun, nu trebue cineva să se grăbească a stîrpi acestă plantă din sînul pădurilor.

Coacodze roşii, VACCINIUM VITIS IDAEA, 
(Airelle Canche, Preisselbeere) 
(Cl. VIII, ord. 1, dupe Linée);

	Caracterele. Frundzele sunt alterne, cu peţiole scurte, pe base ceva oblice, la vârf ceva eşancrate, cu un nerv median eşit afară. Suprafaţa lor de sus este lucitoare, verde deschisă cu nervuri săpate, pe când la suprafaţa de jos nervurile es afară, sunt d-o ţesătură şi sunt peloase, punctate şi tot d-a una verdzi. 
	Florile s-areată în lunile  iunie şi iulie şi mai tîrziu, stând în ciorchine pendinte; au corole campanulate albe sau albe-roşii, fie care floare are o bractee. Fructul este un bob cărnos, roşiu închisu, care se găteşte în lunile august şi septembrie şi are un gust făinos acru-amar ceva plăcut. 
	Această plantă se găseşte mai pretutindeni în Europa ca un arbust d-o înălţime d-o jumătate picior, se găseşte amestecat cu coacodze negre şi reuşeşte în aceste condiţiuni. 
	Rădăcinile ei care se întind prea mult, sunt vătămătoare pădurilor tinere, de aceea silvicultorul trebue să caute a mărgini creşterea acestui arbust. 
	Deară boabele sale au un folos analog ca cele precedinte, ba încă şi mai mult; la noi, planta se cultivă în grădini. 

[179] Coacodze ameţitoare. VACCINIUM ULIGINOSSUM, (Airelle uligineuse, Rausch beere), 
(Cl. VIII, ord. 1, dupe Linée);
	
	Caracterele. Frundzele sunt ovale-resturnate (obovale) neascuţite, eşancrate, la vârf, integre, d-o coloare verde cenuşie. Florile sunt d-o coloare mai deschisă şi stau mai des de cât la cele precedinte, sunt şi mai mari şi acoperite cu caliciu; numai în tinereţe basa frundzelor este păroas. Deară trunchiul este aici mai înalt de cât la cel precedinte, este oacheş sau cenuşiu. 
	Această plantă creşte în nordul Europei (s.e. Germania Nordică) în locurile băltoase, umede şi n-are nici un alt folos de cât acela că înmulţeşte stratele turbei prin rădăcinele sale cele lungi. Deară se întrebuinţeadză şi la tăbaci tocmai ca Vaccinium myrtillus, mai cu seamă în Italia. Căci toate trei feluri de Vacinium de care am vorbitu aici (afără din rădăcinile lor) coprind mult tanin. Deară coloarea dobîndită din boabe se întrebuinţeadză mult pentru fabricaţiunea hârtiei colorate. 

RUBUS FRUCTICOSUS, 
(murile negre, ronce, Brombeere)

	Caracterele. Frundzele sunt alterne şi compuse sus de câte 3, jos de 5 foliole, cele mai inferioare au vîrful loru către peţiol, peţiolul principal are pe dânsu ca nişte sgâburi, acoperit cu  peri izolaţi şi avînd spini întocmai ca nervul principal. Foliolele sunt ovale, ascuţite, dinţate la margine ca [180] un ferestrău, ceva ridate, sus sunt verdzi închise, jos verzi deschise şi cam pîsloase. Dintre cele 5, cea mai superioară este cea mai mare, 3 1/2 police lungi, 2 1/2 police lat, avîndu şi peţiolul celu mai lung, pe când perechea cea mai inferioare, are peţiole foarte scurte, sunt d-o lungime de 1 3/4 policiu şi d-o lăţime de 1 policiu numai. Florile s-areată de luna lui mai pîne la septembrie la vîrfurile ramurilor şi la unghiurile superioare ale frundzelor arătându-se în forma de umbele ciorchinoase şi au peţiole ghimpoase. Divisiunile caliciului sunt lanciolate, ascuţite şi fără glandule. Sepalele caliciului sunt albe, câte o dată roşioare, eşancrate şi sbîrcite (ridate). Fructul este negru, lucitor, se găteşte în lunile august şi septembrie, e foarte complicat semănând cu fructele dudului şi are un gust acrişior ca vinu; ramurile sunt roşii, colţate având ghimpi cîrligaţi. 
	Acest arbust care s-areată mai pretutindenea în Europa, are o înălţime de 6–8 picioare, are ramuri dease, pendinte, curbate în jos, are şi ramuri care nu poartă fructe; la acela care poartă fructe, frundzele sunt compuse de 5 foliole. 
	Folosul acestui arbor provine din fructele sale care sunt mangiabile şi care coloreadză vinu roşiu şi lemnul lui dă un cărbune bun pentru iearba de puşcă.
	Sunt din acest arbust nişte varietăţi având flori pline, frundze pestreţe şi fructe albe. 
	Elu se înmulţeşte prin seminţe şi buturuge eşite din rădăcini, şi găsind un sol fertil şi se înmulţeşte foarte iute, de aceea este vătămător pădurilor. 

[181] RUBUS CAESIUS. 
(Ronce bleuâtre, Kriechende Himbeere) 
zmeure tîrîtoare.

	Caracterele. Frundzele sunt întreite, stau pe peţioli lungi, care sunt păroşi şi ghimpoşi (ca şi nervurul median; deară foliolele au peţioli scurţi ce sunt lunguleţi, ovali eşancraţi încă o dată la lature ast-fel în cât es ca 5 foliole; foliolul terminal are un peţiol mai lung. Florile sunt roşioare-albe, stau pe capacele ramurilor, formând 3 sau 5 umbele cu mai multe flori; s-areată în luna lui unie sau în iulie. Caliciul este păros, glandulos, petalele sunt ovale, neascuţite, mari şi de coloare albă, (rar sunt roşioare). Fructul care este un bob negru-vînăt, se găteşte în lunile lui   august şi septembrie şi are un gust ca la rubus fruticosus; seminţele sunt ovale şi ascuţite în oblic. 
	Acest arbust s-areată mai cu seamă în Germaniea pe câmp şi în păduri şi este acolo foarte vetămător, din causa ramurilor sale care se tirăsc foarte departe şi care se înmulţesc prea iute şi din causa rădăcinelor sale care usuc solu. Ramurile sale sunt vinete, netede şi ronde. Oile i mănâncă cu poftă frundza.

ZMEURILE. RUBUS IDAEUS, 
(framboisier, Himbeere).
	
	Caracterele. Frundzele sunt pinate şi consistă în 3, 5 sau 7 foliole ovale şi ascuţite; dinţate într-un [182] mod neecual şi eşancrate în mai multe locuri; suprafaţa lor de sus este verde deschis şi netedă, deară suprafaţa de jos are peri albi culcaţi, peţiolii ca şi ramurile tinere sunt peroşi şi cu ghimpi fini. Florile s-areată în lunele lui mai şi iunie eşind de la unghiurile frundzelor şi la vîrful ramurilor în umbele ciorchinoase cu câte 2 şi 5 flori. Fructul care este un bob, este la început albu-verde; deară când se găteşte, adecă în luna lui august, devine roşiu, având şi un odor frumos şi un gust plăcut. 
	Trunchiul care stă drept în sus, ajunge la o înălţime de 3-4 picioare; în anul d-întîi, este verde cenuşiu, în anul al doilea este roşior; are ghimpi drepţi, vărgaţi şi se usucă dupe doi ani. 
	Acest arbust care s-areată mai în toată Europa în păduri şi tufiş, se cultive la noi mai cu seamă în grădini pentru fructul seu, care, precum e ştiut, se întrebuinţeadză la multe lucruri. 
	În privinţa silviculturei, zmeurile (ca şi toate felurile de Rubus) sunt o buriană rea care trebue stirpită; încă vătămarea lor în păduri nu ţine mult, fiind că în anul al treilea se usucă şi mor. Aceasta însă nu trebuie să determinedze pe silvicultor d-a se lăsa de la stîrpirea lor, fiindu că sunt aşia de roditoare în cât pentru fie-care individ care moare, învieadză 5, 6 alţi. 

ILEX AQUIFOLIUM, 
(Houx commun, Stechpalme).
	
	Caracterele. Frundzele care sunt tot-d-a-una verdzi, sunt ovali, tari şi peloase, undulate la margine cu dinţi mari şi vîrful fie-căruia dinte este întărit cu un [183] ghimpe; suprafaţa de sus este verde închisă şi lucitoare, cea de jos este verde deschisă, amândoă însă sunt goale şi netede. Florile s-areată în luna lui mai în moţuri care es de la unghiurile frundzelor şi sunt ori ermafrodite, ori unisecsuale (mascule). Fructul este un bob cărnos rotund, roşiu tare şi coronat cu caliciu, însă la unele varietăţi fructul este alb sau galben cu frundze albe sau pestriţe. 
	Acest arbust frumos, ajunge la o înălţime de 6–12 picioare, şi creşte mult în climele meridionale pe locurile umbrite pe un sol argilos amestecat cu nisip; în posiţiunea liberă nu reuşeşte bine, asemenea sufere multă de ger. Lemnul lui e alb, câte o dată verdzişior şi oacheş în centru, prea tare şi greu şi se întrebuinţeadză mai cu seamă la instrumentele mechanice şi astronomice. Ramurile seale tinere, le mănânc cerbii şi oile cu mare poftă; deară fruct seu este un nutriment bun pentru turturele. 
	Fiind că el rabdă bine tăierea, de aceea  îl întrebuinţeadză pentru gardurile viui şi pentru acest scop e prea frumos; se înmulţeşte prin seminţe. 
	Acest arbust este în genere rar în toată Europa, deară la noi nu se găseşte nici de cum. 

CURPENA. CLEMATIS VITALBA, 
(Clématite, Waldrebe).

	Caracterele. Frundzele sunt opuse, câte o pereche, pinate neregulat şi sunt compuse de 5 foliole mici cordate, care sunt eşancrate în mai multe locuri şi dinţate cu dinţi mari. Lîngă flori, frundzele [184] sunt simple sau câte 3; peţiolii sunt spirali, învîrtindu-se ca la dzorele. Florile s-areată de la luna lui iuli până la finitul lui august la vîrfurile ramurilor şi sunt compuse de panicule dease, înavuţite în flori, d-între care doă es vis-à-vis de la unghiurile frundzeloru. Florile stau tot-d-a-una în sus chiar când trunchiul este culcat în jos; pedunculii lor principali se divide în trei, acestea se urmeadză şi la amîndoă ramurile sale laterale, pe când cel de mijloc este simplu şi nedivizat. Petalele în numere de patru, sunt mici şi pe amândoă suprafeţele sunt pîsloase, staminii se lărgesc în sus şi anterile lor stau la o parte. Fructele sunt ceva comprimate, oacheşe şi au coade păroase. 
	Acest arbust ajunge la o înălţime de 15–20 picioare; trunchiul are 8 colţuri şi ramuri opuse, o mulţime d-aceste ramuri se usucă, acelea însă care ating pământu, produc rădăcini şi trunchiuri nuoi. 
	Curpena creşte la noi într-o mare abondinţiă şi în alte locuri ale Europei Meridionali, ajunge la o vârstă de 15-20 de ani; ea se agaţă şi se încîrligă pe toate obiectele ce le găseşte în drumul ei, formînd atunci multe frundze (ca dzorelele), mai cu seamă când găseşte un sol proaspet şi fertil. 
	Lemnul ei este oacheş în centru şi se întrebuinţeadză câte o dată de către tîmplari pentru ornamentul mobilelor; cu toate astea curpena este una din plantele cele mai vătămătoare pentru păduri, şi nu în deşert se numeşte în limba germană, „omorîtorul arborilor“ (Baummörber); de aceea silvicultorul trebuie să aibă la noi neîncetat ochii asupra curpenei ca să o stîrpească cu desăvârşire.

[185] LEDUM PALUSTRE 
(Sumpfporst, Pradzu de baltă).
	
	Caracterele. Frundzele sunt liniare, ceva ascuţite, nedinţate la margine şi făcute sul, cu peţioli lungi şi stau risipite fără ordin alternând şi opuse şi verticulat câte trei frundze. Suprafaţa de sus este ridată şi verde-închis, faţa de jos este oacheşă şi pîsloasă, cele superioare sunt drepte şi stau depărtate de trunchi, cele inferioare sunt alternate în jos. Florile sunt albe având un odor plăcut, deară ameţitor şi stau în umbele ciorchinoase. Fructul este o capsulă oacheşă care se găteşte în luna lui Septembrie. 
	Acest arbust ajunge la o înălţime de 2-4 picioare, s-areată mai cu seamă în climele nordice ale Europei (în nordul Germaniei) pe locurile nomoloase. Ramurile învechite sunt oacheşe şi crăpate, cele tinere sunt acoperite c-o pîslă oacheşă şi stau într-un mod verticilat ca la unele molifte. 
	În raportul silviculturei, această plantă este foarte vătămătoare pădurilor, fiind-că se înmulţeşte prea mult din rădăcini. Cu toate acestea, este şi ea de oare şi care folos, fiindu-că berarii în Geraniea o pune în bere ca s-o facă tare şi ameţitoare (spirtoasă) în locul emeiuli (Humulus lupulus). Însă o asemenea bere este vătămătoare sănătăţei. 
	Când taie cineva ramurile acestei plante în luna lui aprilie sau mai la eşirea mugurilor, le usucă la un loc umbrit şi le macină, această făină va coprinde mult taninu şi va fi foarte folositori tabacilor. 
	[186] Deară albinele găsesc mult nutriment în florile acestei plante.

ANDROMEDA POLIFOLIA (Horst)

	Caracterele. Frundzele sunt alterne, tot de auna verdzi cu peţioli scurţi, lunguleţi, lanciolaţi, ascuţiţi şi integri, sus verdzi- închişi, jos albi-vineţi cu nervuri principale ridicate. Florile s-areată în luna lui mai pe vîrful ramurilor în umbrele simple, sunt roşii deschise şi stau pe pedunculi lungi, roşii. Fructele sunt capsule, se gătesc în luna lui septembrie au 5 colţuri şi coprinde seminţe oacheşe ovalo-turtite. 
	Acest arbust d-o înălţime de 1-1 1/2 picior se găsesc mai cu seamă în Germania şi în alte ţeri nordice, pe locuri nomoloase, băltoase. 
	Rădăcinele sale merg prea adînci şi dupe uscăciunea lor, înmulţesc masa turbei ce se formeadză în acest nomol. Această plantă este o burieană rea în raportul silviculturei şi trebuie stărpită. 

EMPETRUM NIGRUM (Rauschbeere)
 (boabele ameţitoare)

	Caracterele. Frundzele suntu liniare, tari, neascuţite, la faţa de josu fiindu pătrunse d-o linie albă, marginea lor nu e făcută sul şi ele stau câte 3, 4 şi 5 pe un peţiol scurt. Florile s-aretă în luna lui mai singuratice, eşind din unghiurile frundzelor; cele mascule sunt verdzi-albe; cele femele sunt roşii frumoase; florile ermafrodite nu esistă. 
	Fructul este un bob de mărimea unei madzeri, rotund şi negru [187] la maturaţiunea lui adică în luna lui septembrie.
	Acest arbust mic de 1-1 1/2 picior înălţime, are ramuri lungi şi creşte pe munţii înalţi ca şi în văi umede şi nomoloase. Elu este partea cea mai dominintă în masa minerală combustibile numite turbe. 
	Boabele sale ferte împreună cu petre acre, dau o coloare roşie frumoasă; deară păserile le mănâncă cu poftă. 
	Această plantă este vătămătoare pădurilor, mai cu seamă celulor d-anin, de aceea trebue şi ea stărpită.

SECŢIUNEA IV.
DESPRE PLANTELE IERBOASE ALE PĂDURILOR.

Întroducere.

	103. Întrebare. Ce înţelegem sub numirea de ierburile pădurilor? 
	Respuns. Cu aceste numiri, numim toate plantele pădurilor ce nu sunt lemnoase şi care cresc în păduri ori singuratice, seau  adunate în mari cuantităţi şi care de şi nu sunt coprinse în esploataţiunea pădurilor, însă au o importanţă mare pentru dînsele, fiind că au o mare influinţă asupra sădirei, creşterii şi beneficiul arborilor silvici. 
	104. Întrebare. Cum deosebim aceste plante ierboase ale pădurilor?
	 Respuns. Le deosebim tot dupe cualităţile lor fisiologice mai importante care residă, în seminţe şi în embrionul lor; aşia deară le împărţim în: 
	a) Dicotiledoane, embrionul cu două cotiledoane într-însul avînd frundza cu nervuri reticulate (ca sita); 
	b) Monocotiledoane; embrionul cu un singur cotiledon, avîndu frundze încongiurătoare trunchiului cu nervuri paralele şi 
	[189] c) Acotiledone, adecă plante fără seminţe şi embrion.
	Deară unii împart plantele în anuale, bisanuale şi vivace (ce trăesc mulţi ani). 
	105. Întrebare. Cumu se deosibesc ierburile dicotiledoane de arborii de cotiledoni?
	Respunsu. Se deosibesc numai prin trunchi, fiind-că de şi la plantele dicotiledoane ierboase esistă un trunchi încongiurat d-un cerc lemnos compus de fibri şi radze mădulare, însă aici lipseşte esistinţa cercurilor lemnoase, precum le găsim la arbori dicotiledoni. 
	106. Întrebare. Care plantă ierboasă dicotiledonă merită cea mai mare atenţiune a silvicultorului? 
	Respuns. Această atenţiune merită mai cu seamă acele plante ale pădurilor care împedecă creşterea arborilor tineri sădiţi de către silvicultor; atenţiunea lui trebuie să îmbrăţişedze cunoştinţa condiţiunilor creşterei acestor burueni rele, şi modul cel mai eficaci a le stîrpi cu desăvîrşire. 
	107. Întrebare. Care sunt cele mai importante rapoarte în care se află aceste plante la arborii pădurei? 
	Respuns. Aceste rapoarte sunt următoare:
	I. La sădirea  pădurilor nuoi; aici e de observat: 
	a) În ce mod ierburile pădurei, determineadză cualitatea solului pădurei, prin urmare prin ce mod determineadză felul şi cualitatea arborilor ce trebuie sădiţi cu folos în aceste păduri nuoi. 
	b) În ce mod esistenţa erburilor determineadză modul preparaţiunei solului pentru sădirea pădurei nouă. şi 
	c) În ce mod esistenţa şi chiar conservarea unor ierburi ale pădurei, sunt bune şi necesarie pentru *[190] reuşirea operaţiunei sădirii pădurilor nuoi; adecă care dintre aceste plante îmbunesc şi înlesnesc creşterea arborilor tineri. 
	2. La operaţiunea curăţirei şi întinerirei pădurilor vechie; aici este de observat, în ce mod aceste ierburi influenţeadză la tăierea pădurilor, fie a pădurilor înalte, de mijloc şi mici. Un silvicultor înţelept poate să afle mult de la presinţia sau absinţia acestor plante care îi va da povaţă preţioasă, cum trebuie el să îmbunătăţească pădurile sale. 
	3. La cultura pădurilor presinţia plantelor cryptogame (a muşchilor şi a lichenelor) în păduri dă silvicultorului indicii bune ce fel de arbor în pădure se află în stare de progres şi ce fel se află în stare de peire şi de decadenţă; prin urmare ce fel de arbor se poate cultiva în această pădure cu speranţiă de reuşire şi ce fel, nu.
	4. La esploataţiunea pădurilor este de observat, că dacă un silvicultor are o cunoştinţă esactă a naturei ierburilor pădurei, o să poate trage chiar dintr-însele un folos foarte însemnat, prin urmare va adăugi mult la valoarea pădurilor şi la beneficiul care omul şi statul poate să aibă de păduri. 
	108. Întrebare În ce mod ierburile pădurei devinu vătămătoare pădurilor? 
	Respuns. Ori fiind-că acopere suprafaţa pămîntului nelăsînd loc sădirei arborilor; ori fiind-că rădăcinele lor subterane fiindu foarte lungi şi tîrîtoare, se întâlnesc unele cu altele , prin care împregiurare arborele tînăr sădit nu poate să-şi întindză rădăcinele sale pentru a suge din pământ nutrimentul lui necesari, sau fiind că aceste buruieni fiind [191] prea mari şi dese, nebuşesc prea mult arborii tinerii şi-i omor cu tot, sau cel puţin că întîrdziesc mult creşterei lor răpede. 
	109. Întrebare. Care din ierburile pădurei se socotesc ca buruieni rele, adecă vătemătoare, care se socotesc de nevătămătoare şi chiar folositoare? 
	Respuns. Ca ierburi vătămătoare pădurile sunt privite: 
	1. Între ierburi (Dicotiledoane) cu flori colorate; Ajuga, Galeobdolon, Clinopodium, Epilobium, Hypericum (sunătoare), Iuncus, Lamium, Scirpus şi Stachys. 
	2. Între ierburi fără floare colorată, (graminée sau Monocotiledoane): Carex, Aira, Agrostis, Holcus, Melica, Nardus, Elymus, Poa şi Triticum. 
	Deară între felicis (sau acotiledoane) este: Pteris.
	Deară ca plante nevătămătoare şi chiar folositoare padurilor sunt privite;	
	a) Între dicotiledoane anuale: 
	Euphorbia (laptele cucului), galeopsis, melempyrum şi senecio, chiar când se află într-o mare cantitate. 
	b) Între monocotiledoane sau graminée: 
	Festuca, Milium (mei) şi în genere toate ierburile ale căror rădăcini nu pătrundz adînc în pământ şi ale cărora culmuri nu suntu prea înalte. 
	c) Între dicotiledoane, care cu timpu se perd de sine: 
	Actea, asperula (drăgaica), Hepatica, Lathyrus (madzere de pădure), Mercurialis, Orubus, Trientalis şi Vicia. 
	110. Întrebare. Oare este posibil d-a cunoaşte natura *[192] solului unei păduri, după cuatitatea plantelor ce cresc pe dânsu? 
	Respuns. Sunt mulţi autori care pretind aceasta şi aşa se citeşte în multe opere care tracteadză despre botanica silvică şi despre agricultură, ca plantele Elymus Europeus indice un pământ calcaros; că planta triticum repens indice unu pământ nisipos şi că planta Dactylis glomerata indice un pământ argilos (cleios); înse aceste indice nu sunt prea sigure; fiind că numitele trei plante, deşi în genere se găsesc mai cu seamă în numitele trei feluri de pământu; cu toate aceste, ele s-areată şi la alte feluri de pământ.
	111. Întrebare. Aşia deară nu putem se conchidem nimic de la presenţa unora plante ierboase în folosul conostinţelor necesarie pentru reuşirea operaţiuniloru noastre silvice? 
	Respuns. Prin fertilitatea sau nefertilitatea unui sol; prin cuantitatea materiilor ce se află în starea de împutredzire; prin gradul umedzelei mai cu seamă veara (adecă prin cuantitatea apelor ploii care cade acolo veara); prin cuantitatea de fer şi d- acide ce coprinde un sol; asemenea şi prin posiţiunea lui şi cuantitatea de aer şi de lumină ce are, putem negreşit trage nişte conclusiuni importante în folosul operaţiunilor silvice. 
	112. Intrebare. Care sunt conclusiunele silvice folositoare ce putem se le tragem din felul creştere ierburilor din păduri în privinţa cualităţii solului? 
	Respuns. Cele următoare: 
	1. Pe un sol prea gras, ierburile pădurei sunt [193] mari puternice cu trunchiuri însemnate, cu multe frundze, cu flori mari deară puţine la numer şi asemenea cu puţine seminţe mature. 
	2) Pe un sol simplu fructifer şi proaspăt trunchiulu, frundzele şi florile se împuţineadză la numer, pe când seminţele mature se înmulţesc. 
	3) Pe un sol debil, rădăcinele plantelor ierboase din păduri sunt mari, pe când trunchiul, frundzele şi florile remîne mici; din seminţe, numai o parte mică devine mature, şi chiar astea remân mici. 
	113 Intrebare Oare putem să conoaştem gradul umidităţei solului prin plantele ierboase ce cresc pe dînsul?
	Respuns. Da! fiind că desvoltarea plantelor următoare ne areată într-un mod sigur, gradul umidităţei solului, adecă. 
	a) Pe un sol uscat se desvoltă bine: 
	Aira fluxuosa, Clinopodium vulgare, Euphorbia Cyparissias, Hieracium pilosella, Melica mutans, Narsus stricta, Tormentilla erecta, muşchii mici şi licheni cşaroatice. 
	b) Pe un sol proaspăt, ceva umed, se desvoaltă bine: 
	Actaea spicata, Aira cespitosa, Asclepias Vincetoxicum, Carex remota, Elymus caninus, Epilobium angustifolium, Eupetorium canebinum, Melica caerulea şi Saniculu europea. 
	c) Pe un sol acru, umed şi nomolos, se desvoaltă bine.
	Scirpus juncus, Carex vericatoria şi muşchii mari. 
	114. Intrebare. In ce fel, plantele ierboase ale pădurei ce cresc în societate (într-un mare numer) sunt folositoare pentru sădirea pădurilor? 
	[194] Respuns. Fiindu că împiedică o schimbare prea repede a temperaturei (în locurile goale, pustioase, această schimbare este foarte repede), şi fiind-că păstreadză solu d-o uscăciune prea iute; nişte împregiurări folositoare pentru operaţiunile silvice. 
	115 Întrebare. Care consecinţe practice putem să tragem din aceasta? 
	Respuns. 
	I Că trebue să menagiăm şi să nu stricăm plantele ierboase şi să nu stricăm plantele ierboase ce acopere solul pedurilor, aceasta e mai cu seamă necesarie la sădirea pădurilor de Anin pe un pământ nisipos. 
	Că un sol tare şi legat, uscându-se, formeadză o crustă tare care lesne crapă, o împregiurare ce este foarte vătămătoare pentru arborii cei tineri; în asemenea locuri, plantele ierboase pot să fie depărtate de sol însă cu mare atenţiune şi numai atîta cât trebue. 
	3) Că diferitele pătime ale arborilor tineri, se întîmplă mai mult pe un pământ acoperit cu plante de cât pe un pământ arat 
	4) Mai toţi arborii păduroşi, sunt destinaţi a face solul mai fertil, prin urmare a priimi cu folos sădirea arborilor de rase nobile. 
	116 Întrebare. Care ierbori păduroase înrăutăţesc cualitatea pământului şi pe care, silvicultorul nu trebuie să le sufere în pădurile sale? 
	Respuns. Acestea sunt în genere plantele cu rădăcini mari şi cu frundze prea mici s.e. 
	Aira, iuncus, echium, poa şi scirpus. 
	117. Întrebare. Care este causa că unele plante [195] ierboase sunt folositoare şi alte sunt vătămătoare pădurilor?
	Respuns. Ierburile nevivace, care fac puţine frundze şi multe seminţe, nu cer de la pământ atât nutriment şi nu-l acopere într-atîta, de cât ierburile vivace care fac multe frundze; căci acele usurpeadză cu totul toată suprafaţa solului, îl sărăcesc cu desăvârşire, prin urmare vatămă mult creşterea pădurilor tinere.
	118. Întrebare. Care sunt principurile ce trebuie să conducă pe silvicultor în operaţiunea sa de stîrpirea ierburilor vătămătoare? 
	Respuns. Principul fondamental şi calăudza pentru silvicultorul este modul înmulţirei plantelor; adecă la plantele ierboase, anuale şi bisanuale care se înmulţesc numai prin seminţe, e destul ca să urmăm cu dînsele următorul mod de stîrpire: 
	„La timpul înflorirei, sau puţin timp naintea maturaţiunei seminţei, trebuie se le tăiăm; şi urmăm aşa şi în anul viitor; deară nu e de ajuns a le tăia mult timp naintea înflorirei lor, fiindu-că în acest cas trunchiul va produce flori nuoi şi nuoă seminţe; pe d-altă parte, nu foloseşte nimic d-a le tăia dupe maturaţiunea seminţei, fiind că atunci semînţa s-a respîndit deja pe pămînt şi a rodit buruieni rele. Aceste plante tăiate, pot se fie întrebuinţate ca nutrimentul vitelor, fără vătămare pentru păduri“. 
	Deară la plantele ierboase vivace care se înmulţesc nu numai prin seminţe, ci şi prin rădăcini, la aceste nu e d-ajuns numita operaţiune de stârpire şi se cere următorul mod, adecă:
	[196] „Ceva înaintea înflorirei sau maturaţiunei seminţei, trebuie nu numai să se taie planta, ci chiar rădecina trebuie stricată şi tăiată printr-un tîrnăcop sau seapă, această operaţiune trebuie să se facă ori vara, ori toamna.“ 
	Deară e bine ca un silvicultor să întrebuinţedze aceste amîndoă metode combinate, fiind-că mai în toate pădurile se află amestecat amîndoă felurile de buruieni ce cer aceste doă diferite metode de stîrpire. 

[197] CAPITULU V.

Despre plantele ierboase silvice dicotiledoane.

		119. Întrebare. Cum se împart aceste plante şi care dintr- însele sunt vătămătoare pădurilor şi care nu? 
	Respuns. Le împărţim în: 
	a) plante fructuale 
	b) plante florale şi în
	c) plante trunchiale. 
	A. Între plantele fructuale avem vătămătoare şi nevătămătoare pădurilor, cele vătămătoare: 
	Chaerophyllum sylvestre, epilobium anugustifolium, humulus lupulus (emeu), orobus vernus, urtica divica, vicia cracca şi vicia sylvatica. 
	Cele nevătămătoare sunt: 
Tormentilla erecta, spirea arincus, fragraria vesca (frage) trifolium rubens (trifoiu), trifolium alpestre şi euphorbia esula. 
	B. Între plantele florale vătămătoare numim: 
	Hypericum perforatum (sunătoare).
	Între cele nevătămătoare numim: 
	Anemone hepatica. [198] 
	C. Între plantele trunchiare vătămătoare, numim cele următoare: 
	Asclepias vincetoxicum, ajuga reptans, echium vulgare, stachys sylvatica, salvia sylvatica, digitalis purpurea, digitalis ambigua, atropa belladona şi lammium maculatum. 
	Deară între cele nevătămătoare numim: 
	Asperula odorata (Drăgaica) şi arnica mantaua. 
	120. Întrebare. Care sunt semnele distinctive între plantele fructuale, florale şi trunchiale? 
	Respuns. La plantele fructuale, semînţa este încongiurată d-un ovari pelos sau lemnos şi mai tot-d-a-una lipit de caliciu; petalele corolei sunt în mumer de 5, staminii sunt în numer de unu sau 5, frundzele şi trunchiul strebat toate fasele desvoltărei; rădăcinele sunt lemnoase. Aceste plante cer condiţiuni bune pentru creşterea lor şi dau multe plante folositoare. 
	La plantele florale, cea mai mare parte a desvoltărei lor residă în seminţe; mai toate au o singură semînţă încongiurată d-un ovariu simplu sau că mai multe carpele se împreună şi atunci fructul coprinde multe seminţe; floarea este simplă sau că e compusă de 3, 4, 5, 6, 8 sau 10 petale. Frundza este încorpurătoare (engainante) rar că sunt pinate; cer eară condiţiuni favorite pentru creşterea lor şi le preţuim mai mult pentru frumuseaţa de cât pentru utilitatea lor. 
	În fine, la plantele trunchiale florile, sunt monopetale, tubulare ori crescute cu ovariu (epicordie) sau stând pe caliciu (pericordie) sau sub ovari (hyppocorolie); fructul lor este mai tot-d-a-una  o [199] capsulă. Nu cere la creşterea lor condiţiuni prea bune şi se mulţumesc cu orice pămînt. 
	O să dăm acum o descriere scurtă de toate plantele vătămătoare pădurilor. 

CHAMAEROPHYLLUM SYLVESTRE 
(cl.V ord. 2 D.L.)
	
	Caracterele. Rădăcina este conică, trunchiul înalt, dres în sus, 2–4 picioare înalt. Frundzele sunt pinate întreit şi îndoit, peţiolii sunt în formă de sgheaburi. Florile plate, albe şi neregulate stau în umbele, cele de mijloc nefructifere, înfloresc de la mai pînă la iulie. Fructul are o formă conică lunguleaţă subţiindu-se în sus, coprinde 2 seminţe. 

EPILOBIUM ANGUSTIFOLIUM
 (Cl.VIII. ord. 1 D.L.)

	Caracterele. Rădăcina este tîrîtoare şi scoate un trunchi dres de 3–4 picioare înalt. Frundzele sunt risipite şi ascuţite, verde-cenuşii jos cu nervuri ridicate nedinţate, la margine. Florile frumoase formeadză o ciorchină dreasă piramidale; caliciul este păros şi roşior, florile roş deschis câte o dată albe. Fructul este o capsulă păroasă; timpul înflorirei este iulie şi augustu. Se areată în locurile petroase, în pădurile muntoase. 

[200] HUMULUS LUPULUS SAU EMEU SĂLBATIC. 
(Cl.XXI ord. 5 D.L.)

	Caracterele. Rădăcina are multre căpăţâni, pe fiecare an scoate un trunchi lung, rămos; frundzele sunt aspre, au câte 3 sau 5 loburi sau că sunt nelobate. Stipulele sunt cordate şi nedinţate, nepăroase şi resturnate. Florile stau în unghiul frundzeloru, s-areată în luna lui iunie, şi au bracteae. Cele mascule formeadză panicule sunt albe-gălbioare; cele femele sunt amente singuratice, ovale, verdzişioare aromatice şi amare la gust; cei patru soldzi de jos sunt tot-d-a-una nefertili, fructul seamană c-o nucă, emeul se întrebuinţeadză la febricaţiunea berei.

OROBUS VERNUS. 
(Cl. XVII ord. 3 D. L. )

	Caracterele. Trunchiul e dres gol, colţat, înalt de un picior şi mai mult, cu frundze goale peţiolate şi alterne, avînd 6 parcehe [!] de foliole nepeţiolate şi integre; florile stau pe ciorchini acsilare şi drese, stând la o parte, sunt roşie la început, pe urmă devin albastre; fructul este o teacă deasă, goală, roşioară devenind pe urmă neagră. 
	Se găseşte în locurile umbrite; timpul înflorirei este în luna lui aprilie şi mai. Seminţele sunt un nutriment bun pentru fesani.

URTICA DIVICA SAU URSICA MARE. 
(Cl. XXI ord 3 D. L.)

	Caracterele. Rădăcina este tîrîtoare, trunchiul are patru colţuri, este oacheş 3 picioare şi mai mult înalt [201] şi e acoperit (ca şi toate celelalte părţi ale plantei) cu ghimpi mici care ard pelea, fiind-că sunt împluţi cu o materie ardzătoare. Frundzele sunt peţiolate, ascuţite şi ridate, stipulele sunt ovale, ascuţite şi dese în sus. Florile sunt în abondinţă, stau în panicule; cele mascule au caliciuri dividzate în 4– 5 divisiuni având şi atîţi stamini; cele femele au caliciuri dividzate în doue dividziuni cu o stigmă de forma unei pensule. Fructul este o achene care coprinde o singură semînţă; timpul înflorirei este în iulie şi august. Această plantă este la noi o legumă pentru oameni, un nutriment bun pentru animale şi înmulţeşete laptele vacilor.

VICCIA CRACCA (vesce des oiseaux)
(Cl. XVIII ord. 3 D.L.)

	Caracterele. Rădăcina poartă trunchiuri vărgaţi, păroşi, deară debili, d-o înălţime de 2–3 picioare. Frundzele sunt lungi, alterne, şi coprinde foliole făcute sul, terminându-se cu ghimpi fini. Furcile cu care se termină trunchiul, are trei ramuri, florile numeroase sunt violete, stând pe pedunculi lungi, astfel ca ciorchinele florilor, şi sunt culcate una peste alta ca olanele caselor, caliciul gol tubular, este ceva păros, stigmele sunt asemenea păroase deară fructul este o teacă goală, vînoasă: atîrnată jos şi oacheşiă, timpul înflorirei este luna lui iulie; planta se areată în locurile luminate ale pădurei. Este un nutriment bun pentru vite. 

[202] VICCIA SYLVATICA (vesce des forets) 
(Cl.XVII ord 3 D.L.)

	Caracterele. Trunchiul este vărgat, rămuros, d-o înălţime de 2–3 picioare; frundzele sunt alterne, peţiolate şi coprinde foliole eliptice, neascuţite şi integre; stipulele sunt împărţite în doă părţi, dintre care una este ovală, cea altă rotundă şi crăpată mult. Florile sunt albe sau vărgate albastre sau punctate, stau pe pedunculi mai lungi de cât peţiol, formând ciorchini. Fructul este o teacă goală. Timpul înflorirei este de la mai până la august. Planta s-areată în păduri nedese, luminoase. 
	Deară dintre plantele fructuale nevătămătoare pădurilor vom numi cele următoare. 

TORMENTILLA ERECTA
. (Cl. XII ord 3 D.L.)

	Caracterele. Rădăcina este lemnoasă, gălbioară şi la o tăietură orisontală areată ca o stea roşie şi produce multe trunchiuri drese sau şi culcate în jos, păroase şi furcate. Frundzele ridicate şi cele ce stau la partea inferioară a trunchiului sunt peţiolate, mai sus stau câte 3 şi opuse la punctele bifurcaţiunei a trunchiului. Stipulele de jos sunt tăiate în 3 sau 5 tăieturi; stipulele de sus suntu integre. Florile stau câte una pe punctele bifurcaţiunei trunchiului şi pe vîrful lui, pe pedunculi lungi; au caliciuri împărţite în 8 divisiuni şi numai 4 petale, galbene şi oacheşe pe basa lor. Seminţele sunt ridate. Timpul înflorirei este în iulie şi august. Planta se găseşte [203] în păduri în locurile umbrite, pe un sol proaspăt. Rădăcina se întrebuinţeadză de către tabaci. 

SPIREA ARUNCUS. 
(Cl. XII ord. 4 D.L.)

	Caracterele. Trunchiul e 4 6 picioare înalt, vărgat, gol, dres. Frundzele sunt alterne, peţiolate, goale, tripinate, cu foliole dinţate îndoit. Florile stau în panicule lungi, spiciforme, pe peduncule scurte şi sunt albe; cele femele sunt mai mici şi stau pe panicule mai mici, n-au stamini, ci 3, 4 sau 5 stiluri cu stigme ronde. Fructul este o capsulă, ce coprinde o semînţă sau două timpul înflorirei este luna lui iulie. Planta se areată în pădurile muntoase, pe locurile umede şi coprinde tanin de tăbăcie. 

FRAGRARIA VESCA (frage, fraise, erdbeere.)
(Cl. XII ord. 5  D.L.)

	Caracterele. Rădăcina produce trunchiuri drese însă scurte, deară alte trunchiuri subterane, tîrîtoare şi lungi. Frundzele au peţioli lungi, cu 3 foliole ovale dinţate şi nepeţiolate. Florile sunt drese, albe având petale esancrate şi caliciuri cu 10 tăieturi. Fructul este sferic, cărnos şi d-un gust dulce acrişior. Rădăcina are soldzi oacheşi. Timpul înflorirei este de la mai până la iunie. Această plantă s-areată în păduri, pe locurile fertile, luminoase, şi espuse soarelui. 

[204] TRIFOLIUM RUBENS (trifoiul roşiu). 
(Cl. XVII ord 3 D. L.)

	Caracterele. Are spice lungi, asiliare, cu peduncule lungi,cu caliciuri goale având dinţi peroşi; petalele sunt roşii frumos; stipulele sunt în formă de sabie; foliolele sunt dinţate, trunchiul  e vergat. Timpul înflorirei este iunie şi iulie. Planta se areată pe  munţi păduroşi.

TRIFOLIUM ALPESTRE
[Cl. XVII ord 3 D. L]

	Caracterele. Trunchiul este semplu, dres, tare şi păros. Foliolele sunt lunguleţe, vînoase, vărgate şi dinţate fin. Florile roşii câte o pereche, stau cu capitele dese. Timpul înflorirei e iunie şi iulie; s-areată în păduri pe locurile luminoase, înalte şi uscate. 

EUPHORBIA ESULA. 
laptele cucului, Wolfsmilch. 
(CL. XI ord 3 D. L.)

	Caracterele. Trunchiurile sunt un picior înalte, drepte sau culcate jos cu basele lor, sunt rotunde, goale şi au o mulţime de ramuri nefertile. Frundzele sunt risipite, nepeţiolate, verdzi- cenuşii, cu un ghimpe mic, sunt integre şi aci-forme (ca aci). Florile stau în umbele ramoase în învelişuri de multe foi, eară învelişurile cele mici sunt cordate; petalele sunt camu cornate, semilunare şi oacheşe. Fructul *[205] este o capsulă triungiulară, goală şi coprinde seminţe rotunde şi albe. Timpul înflorirei  sunt lunile lui mai şi iunie. 

HYPERICUM PERFORATUM , SUNĂTOARE. 
[Cl. XVII ord 4 D.L].

	Caracterele. Rădăcinele sunt tîrîtoare, dînd o mulţime de trunchiuri drese, goale, rămuroase şi d o înălţime de 1–2 picioare. Frundzele sunt opuse, nepeţiolate, ovale-lungi, neascuţite şi îngăurite cu găuri foarte mici. Florile formeadză la vârf o paniculă foioasă. Sepalele caliciului sunt ascuţite, integre, fără glandule; deară petalele corolei sunt galbene, ovale şi mai lungi de cât sepalele, pe o parte sunt esancrate având acolo şi glandule negre. Fructul este o capsulă ascuţită, ceva triunghiulară, cheşă şi coprinde multe seminţe. Timpul înflorirei este iunie până la finitul lui august. Se înmulţeşte lesne prin semînţe, este la noi un remedu popular în contra plagelor (rănilor), adecă florile de sunătoare muiate în untul-de-lemn (untu de sunătoare). 
	Deară plantele florale nevătămătoare pădurilor sunt cele următoare. 

ANEMONE HEPATICA 
[Cl. XIII ord 6 D. L.

	Caracterele. Rădăcina este fibroasă, dând multe frundze, stându împreunate, peţiolate cu peţioli lungi, goale şi lucitoare pe suprafaţa lor de sus, pe cea de jos sunt păroase ca şi peţiolii. Pedunculii, de lungimea [206] unui deget, sunt păroşi şi ceva mai lungi de cât frundza şi s-areată  mai nainte de cât frundza. Florile sunt albastre deschis, şi au îndoite antere. Timpul înflorirei sunt lunile martie şi aprilie; planta se areată în păduri pe locurile umbrite petroase, însă fructifere. 

ASCLEPIAS VINCETOXICUM. 
(Cynanchum vincetoxicum) 
[Cl. V ord 2 D. L.

	Caracterele. Rădăcina este tîrîtoare şi dă   un trunchi dres, simplu, d-o înălţime de 1–1 1/2 picior. Frundzele sunt opuse, peţiolate şi integre. Florile stau ca umbele terminale având câte 5 nectarie goale în năuntru. Fructul este o capsulă neascuţită cu corone lungi albe ale seminţelor. Timpul înflorirei: maiu şi iunie. Planta s-areată în păduri muntoase. Laptele care eese din această plantă, este veninat (otrăvit).

AJUGA REPTANS. 
[Cl. XIV ord J D. L.

	Caracterele. Trunchiul principal e dres şi nepăros (gol). Trunchiurile radicale sunt tîrîtoare. Frundzele sunt obovale, neascuţite şi esancrate, se termină în mod neotărt în peţioli largi şi lucitori. Florile verticilate, sunt numeroase sus, mai rare jos, păroase (ca şi caliciu) albastre, şi la base sunt albe. Budza de jos are 4 despărţituri; sunt şi varietăţi cu flori albe şi cu flori roşioare. Timpul înflorirei este de la mai până la iulie. Planta s-areată la noi în mulţime *[207] în păduri şi pe câmpuri ceva umbrite; coprinde o materie colorante.

ECHIUM VULGARE. CAPULU SEARPELUI 
[Cl. V ord 1 D. L.]

	Caracterele. Rădăcina este anulate, dând mai multe trunchiuri dese d-o înălţime de 1– 1 1/2  picioare, foile rădăcinale es neotărîte din peţiolii lor. Frundzele trunchiare sunt alterne, nepeţiolate, lanciforme şi cu peri tari. Florele stau în spicuri mici ramoase, necurbate, care formeadză o ciorchină, au caliciuri dividzate în 5.

STACHYS  SYLVYTICA. (Cl. XIV, ord 1 D. L. )

	Caracterele. Trunchiul este dres, păros, de 2 picioare înalt. Frundzele sunt mari şi ascuţite, esancrate, păroase la amîndouă suprafeţele şi moi. Florile sunt verticilate, câte 6; pe fundul lor au stamini păroşi cu peri tari. Timpul înflorirei este luna lui iunie, arătând atunci un odor neplăcut (puturos). 
	Planta s-areată în păduri, în locuri umbrite. O varietate a acestei plante, este stachys germanica; şi asta este vătămătoare pădurilor. 

SILVIA SLIVESTRIS. jaleş din păduri, 
Cl. II ord. 1 D. L.

	Caracterele. Frundzele sunt lanciolate, cordiforme, *[208] dinţate. Trunchiul este păros şi florile stau în spicuri verticilate, având caliciuri neregulate şi corole labiate de colori albastre, avînd şi bracteae colorate, d-o lungime ecuală cu caliciu. Timpul înflorirei sunt lunile iulie şi august. Această plantă s-areată în păduri, pe movilele verdzi, ierboase espuse soareleui. 

DIGITALIS PURPUREA Degetarul 
(Cl. XIV ord. D. L.)

	 Caracterele. Trunchiul este simplu, dres, rotund, păros, d-o nălţime de 2–3 picioare. Frunzele sunt alterne, se termină într- un mod nesimţibil; peţiolii sunt ovali, lanciolaţi, sbîrciţi (ridaţi), esancraţi şi acoperiţi cu peri moi pe faţa de jos. Florile sunt ciorchini lungi, drese, cu multe flori, având o coloare roşie frumoasă cu pete oacheşe în întrul corolei. Timpul înflorirei este de la iunie până la august; această plantă s-areată în pădurile muntoase, pe locurile uscate şi proaspete. Odorul acestei plante, produce o ameţire, toată planta este veninată şi se întrebuinţeadză în medecină. 
	D-aceste plantă esist şi alte varietăţi, precum Digitalis germanica şi ambigua, cu flori albe gălbioare. 

ATROPA BELLADONA. 
Cereşe ameţitoare (Cl. V. ord. 1, D. L.)

	Caracterele. Rădăcina este groasă şi produce un trunchi dres, rotund de 3–6 picioare înalt, cam păros şi care se împarte în 3 părţi; deară ramurele se împart numai în 2; frundzele au peţioli scurţi, sunt [209] ascuţite, ovale, integre şi stau câte o pereche. Florile sunt pedunculate singuratice, pendinte şi stau în unghiurile frundzelor; corola este d-o coloarea violată murdară, galbenă pe base şi pe din afară este cam păroasă. Fructul este o boabă roşie lucitoare şi seamănă c-o cereaşiă, are în neuntru două despărţituri. Timpul înflorirei sunt lunile iulie şi augustu; planta s-areată în pădurile muntoase, puţin la noi, mult în Transilvania. 
	Planta aceasta este foarte veninată, putem dzice: este cea mai mare otrava vegetală; toate părţile ei sunt otrăvite şi asemănarea boabelor cu cereşe a produs multe nenorociri, fiind-că unii le au mîncat drept cereşe şi s-a otrăvit de moarte; se întrebuinţeadză în medicină. 

LAMMIUM MACULATUM. 
[Cl. XIV ord X L.]

	Caracterele. Frundzele, sunt păroase şi mici, dinţate, şi d- o coloare verde închis; toamna şi în tinereţe sunt pătate cu pete albe. Florile stau în verticile câte 10 la unghiurile frundzelor, sunt labiate cu budza de sus boltită, cu budza de jos tăiată în doă şi cu un dinte la amîndoă laturile. Coloarea floarei este roşie deschis, cu o pată închisă, e cordi-forme la budza de jos. Trunchiul este patrat, păros, rămuros şi are înălţimea unui picior; timpul înflorirei sunt lunile aprilie până la iulie. 

DRAGAICA, ASPERULA ODORATA. 
[Cl. IX ord 1 L.]

	Caracterele. Rădăcina este tîrîtoare şi produce [210] un trunchi dres, simplu, gol, pătrat, d-înălţimea de ½–1 picior. Frundzele sunt integre, goale, tari la margine şi stând câte 8 împregiurul ramurilor. Florile sunt albe, au un odor plăcut şi formează o umbrelă ramoasă, împărţită în 3, la fie-care dispărţire a pedunchulilor se află 2 bracteae opuse. Seminţele au peri încîrligaţi. Timpul înflorirei sunt lunele mai şi iunie. Planta s-areată în păduri în locurile umbrite. 

ARNICA MONTANA. 
[Cl. XIX, ord. 2 L].

	Caracterele. Trunchiul este dres; simplu, vărgat, cu peri coloraţi, d-o înălţime de 1–2 picioare, esistă câte o dată şi 2–3 ramuri opuse, uni-florale. Frundzele sunt groase, neascuţite, păroase, pe faţa de sus verde închis, pe cea de jos, verde deschis, stau des împregiurul rădăcinei şi sunt opuse la trunchi. Florile sunt în formă de discuri cu 16 flori galbene compuse (ca ochiul boului); caliciul este îmbricat (ca olanele caselor); seminţele sunt simple şi aspre. Timpul înflorirei: iunie până la la augustu. Planta se găseşte în păduri muntoase pe locurile luminate. Aceste plante se întrebuinţeadză mult în medecină în contra rănilor de lovituri, tăieturi, căderi etc. 

[211] SECŢIUNEA V.
Despre arbuste şi ierburi monocotiledoane 
din păduri.

 		121 Întrebare. Care sunt caracterele distinctive ale acestor plante? 
	Respuns. Coaja, lemnul şi măduva nu sunt separate în diferite regiuni, prin urmare nu adaogă pe fie-care an cercuri lemnoase nuoi, prin urmare nici nu cresc în grosime; tigiul (trunchiul) nu e ramificat, n-are nici muguri, deară la frundze esistă numai fibri în lungime. La căpătîiul superior al tigiului es frundze care-l învelesc, deară la căpătîiul lui de jos, es fibri radicali ca nişte legături de aţă; în locul mugurilor găsim la trunchi nişte noduri, de interval în interval (precum la germineae). Florile es chiar de la tigiu prin pedunculi ramificate sau nu; de multe ori florile sunt imperfecte adică ori că lipseşte caliciul ori corola şi numerul sepalelor, petalelor, şi al staminelor este 3 ori un numer înmulţit cu 3. 
	Aceste plante cer o mare cuantitate d-apă, unele d-într-însele sunt burueni rele pentru păduri, altele indicu *[212] cualitatea pămîntului, deară rar găsimu între dînsele adevărate plante vătămătoare pădurilor. 
	122 Întrebare. Cum împărţim aceste plante? 
	Respuns. Le împărţim în: 
	a) Arroidei (precum: arum maculatum; aristolochia, clematis) care indică un sol proaspăt; la noi nu există. 
	b) Liliacee (precum e crinu, laleaua, tulipa) şi asti sunt rarea în păduri; indic un sol umed şi nomolos. 
	c) Juncaceae care se împarte în 3 familii adecă: 
	1 Junceae, cu un tigi fără noduri; fructul e o capsulă. 
	2 Cyperoideae, tigiul e nodos încongiurat de frundze, au câte 3 stamine şi ovarii cu 3 stiluri; fructul este o nucă. 
	3 Gramineae de care esistă unele cu spice (spicatae) şi alte cu panicula (paniculate), fructul este o careopse. 
	Se vorbim aici despre unele din aceste plante. Dintre orchideile avem în Romania Orchis morio, orchis mascula şi pyramidalis cunoscute în limba ţeranului cu numirea de floarea ciudată; au flori roşii, un trunchi d-înălţimea unui picior şi frundze lanciolate, deară la rădăcină au nişte tuberculi ovali; înfloresc în lunile mai şi iunie; de la tuberculi se face salip. Sunt însă alte orchideae cu rădăcini nu tuberculoase ci palmate, adecă în forma unei mâine: precum orchis maculata, cu flori pistriţe; înfloresc în luna lui iunie cu flori roşii deschise, rădăcinele sunt negre. In fine sunt orchidei cu rdăcini în formă de moţuri *[213] precum este orchis albida cu frundze lanciolate, cu flori gălbioare şi cu un odor de vanilie. 
	Între plantele monocotiledoane din familia smilaceelor numim aici ghioceii de ai (convallari majalis) cu flori albi şi boabe roşii; sunt cunoscute de toată lumea.
	Între alliaceae numim allium ursinum (usturoiul ursului) florile au câte 6 petale şi stau în umbrele înalte, frundzele seamănă cu acele ghioceilor, rădăcina este o ceapă albă şi creşte în păduri în locurile umbrite. 
	Din familia juneaceelor numim aci iuncus. Floarea seamănă cu aceea a gramineelor, are 6 foiţe (glumi) lungi în locul petalelor, dintre care 3 esterioare acopere pe cele 3 interioare. Fructul este o capsulă triloculare; la unele, trunchiul n-are frundze, şi florile în panicule stau la o parte (s.e. la juncus cunglomeratus; J. effusus şi J. glaucus); la altele trunchiul tot e gol însă panicula florilor stau pe capetul său (precumu la juncus squarrosus), în fine suntu feluri de juncus care au unu trunchiu acoperitu cu frunze (precum la juncus sylvaticus), la cel dupe urmă fel aparţine şi felurimi de luzule, pe care silvicultorul nu le vede cu plăcere în păduri, fiind că sunt vătămătoare arborilor tineri. 
	Famila a doua a juncaceelor adică cyperoideae coprinde doue genuri, adică genulu scirpus (trestie Binse) şi genul carex (riedgras). 

SCIRPTUS (C.III ord. I: L.)

	Deosebim trei speţe de scirpus adecă: 
	[214] 1. Trestie nomol (scirpus cespitosus) cu trunchiuri ronde şi vărgate şi foarte mici, fructul este o nucă neagră. 
	2. Trestie de pădure (Sc. sylvaticus) cu trunchiuri triungulare şi foioase, rădăcina este tîrîtoare şi seminţe (nuca) are 5–6 peri tari încîrligaţi; înfloreşte în iunie şi iulie 3. 
	3. Trestie de baltă (Sc. palustris). Spicele sunt goale, stau pe vîrful trunchiului care este gol şi el, având o înălţime de 1/ 2 – 3 picioare, se întind mult pe locuri umede, înfloresc în iulie şi august, seminţe (nuca) are 4 peri tari. 
	Toate trestiile indică un sol nefertile şi slab şi el îl înrăutăţesc şi îl slăbesc însă mai mult, de aceea silcicultorul trebue să le stîrpească, ori prin uscarea locurilor umede, nomolease şi băltoase sau prin stârpirea directă cu sapă. 
	Să vorbimu acum de genul: 

CAREX (Riedgras) 
(Cl. XXI ord. 2 L.)

	Caracterele genului. Florile sunt unisecsuale, mascule şi femele aflându-se în spice amentoase, cu caliciuri unilobulare; cele mascule n-au corole ci 3 stamine, cele femele au corole c-o singură peţiolă (glum) şi 2–3 stiluri; fructul este o seminţă triunghiulară încongiurată de glume, acest gen se împarte în 3 tribute adică: 
	I tribut. Spicele au flori d-amîndoue secse, şi cele femele au 2 stigme. 
	[215] 2 Tribut. Spicele au flori numai d-un singur secs, cele femele n-au pedunculi. 
	3. Tribut. Spicele au flori numai d-un singur secs, deară florile femele au pedunculi. 
	În tributulu I-i sunt coprinse: 
	Carex muricata, trunchiul e triunghiular 2 picioare înalt.
	Carex remota, trunchiul eară triunghiular deară mai mic. 
	Carex arenaria, rădăcina e tîrîtoare, trunchiul triunghiular, 1–2 picioare înalt. 
	În tributul 2-lea sunt coprinse: 
	Carex digitata, triunchiul e turtit, frundzele liniare. 
	Carex montana, creşte numai pe munţi. 
	Carex praecox, carex ciliata, şi c. caespitosa. 
	În tributul 3-lea sunt coprinse. 
	Carex sylvatica sau Drymeja, triunchiul e triunghiular, 2–3 picioare înalt, frundzele sunt tari, are sus o spică masculă, mai josu 4–5 spice femele, creşte în locurile nisipoase, înfloreşte la mai. 
	Carex hirta, are o rădăcină tîrîtoare, culmul triunghiular e de 1–2 picioare, înalt, are 2–3 spice mascule nepedunculate, capsulele sunt ghimpoase; creşte în locurile de jos şi nisipoase, înfloreşte la mai şi iunie. 
	Toate felurile de carex (se cunoaşte 80–90 feluri) nu dau un nutriment bun pentru vite, indică un sol nisipos şi unde nu sunt prea respîndite, nu sunt vătămătoare arborilor tineri. 
	Familia a treia a juncaceelor sunt granimeaele.

GRAMINEELE.

	Caracterele familiei. Rădăcinele sunt fibroase, trunchiul este un adevărat culm nodos şi gol în năuntru. De fie care mod es flori lungi şi înguste încongiurătoare culmului, la fie-care foaiă esistă la base o limbuliţă. În locul sepalelor şi petalelor sunt aici glumi, cei inferiori sunt mai tari şi au de multe ori câte un fir lung şi tare (s.e. la ors), mai sus sunt glumi caliculari şi eară mai sus sunt glumi corolari care sunt foarte mici; staminii sunt în mumer de 3, stilurile sunt 2; semânţa este lipită de pericarpiu (este o cariopse). 
	Unele graminee au flori în formă de spici (spicata) şi altele le au în formă de panicule (paniculate). Între gramineele spiculate numim: 
	Nardus stricta. Spicele compuse sunt drese, stau la o parte şi coprind flori roşii sau violete; frundzele sunt tari, culmurile sunt subţiri, drese şi 4–6 police înalte; îmfloreşte în iunie, creşte în păduri în solurile umede ca şi uscate, se întinde mult, trebue stîrpită prin sapă. 
	Elymus europeus. au spici mari drese, spiculele secondarie au câte 2 floricele, frundzele sunt lung şi ascuţite, sunt acoperite cu peri, cari merg în josu-i culmul are o înălţime de 2 picioare, înfloreşte în, iunie şi iulie şi se afla în păduri de munţi. 
	Elymus arenarius, au spice lungi de 1/2 picior spiculele secondarie au câte 3 floricele, glumii caliculari sunt mai mari de cât glumii corolarie; culmulu este 2 picioare înalt, rădăcina e tare şi foarte tîrîtoare; înfloreşte în iulie şi august, se areată pe [217]  ţermurile nisipoase lîngă mare şi rîuri; chiar fiind acoperit cu nisip, tot creşte; o altă spece analogă este elymus caninus.
	Triticum repens. (Chiendent, Quecke) are spice drese, 2–4 police lungi, care coprinde 2 rînduri de spicule nepedunculate cu floricele; culmul e de 2 picioare înalt; frundzele sunt plane; este o burieană rea în grădini şi păduri, fiind că rărăcinele sale subterane se întind departe; acoperind cineva pămîntul cu frundze îndată dupe sădirea grădinei sau pădurei, această burieană nu va putea să se areate. 
	
	Deară între gramineele paniculate numim: 

	Agrostis vulgaris, panicula e întinsă, la vîrf având glumi dinţaţi cu loburi neecuali, spiculele secondarie sunt verdzi sau violete; culmulul are 2–4 picioare înălţime. Frundzele sunt liniare, rădăcinele sunt tîrîtoare, la articulaţiunele lor produc culmuri nuoi, înfloreşte în iulie şi august; o varietate d-aceasta este agrostis alba. 
	Arundo silvatica, panicula este aspră, cu loburi glumilor ascuţiţi, cu peri mici, cu o ariste (arista, barbe) curbate şi lungi care stă pe caliciu; culmul are o înălţime de 2–3 picioare; înfloreşte în iunie cu flori albe, verdzi şi roşii, creşte în păduri pe locuri uscate. 
	Melica caerulea, paniculele sunt strînse, compuse de spiculele cilindrice şi drese; culmul este 1–2 picioare înalt, jos gros şi un singur nod; înfloreşte în iulie cu flori violete, se areată în păduri în locuri umede. O altă varietate este melica [218] nutans cu flori albe violete cu un culmu patrat şi frundze late; creşte pe locuri uscate în păduri. 
	Aira canescens. Florile au glumi esteriori roşii, cei interni sunt verdzi, cenuşii sau albi; paniculele sunt întinse, frundzele suntu liniare şi tari, culmul e d-un picior înălţime, înfloreşte în iulie şi augustu, se află pe locuri nisipoase în păduri. O varietate este a. caespitosa, frundzele sunt plane şi sus cu 5 vine; culmul e 2–3 picioare înalt; înfloreşte în iunie şi iulie, s-arată în locurile luminate ale pădurei. 
	Poa nemoralis, florile stau în panicule subţiri unilaterale (pe o parte) compusă de spiculeţe ascuţite, asupra având câte 2 floricele; culmul e curbat înderet, 2 picioare înalt: rădăcina e foarte tîrîtoare, înfloreşte în iunie şi iulie. S-aretă în locuri luminate şi ierboase. 
	Holcus borealis sive odoratus, panicula este întinsă, caliciurile au cîte 3 flori, amîndouă florile inferioare sunt mascule, culmul e 1–2 picioare înalt cu frundze liniare, oblice la margine. Rădăcina este tîrîtoare. 
	Festuca (fetuque, Schrvingel) esiste o f. rubra cu spiculeţe, cu ariste şi compuse de 5 floricele, cu un culm de 1–2 picioare înălţime, cu frundze păroase făcute sul, cu o rădăcină tîrîtoare, înfloreşte de la iunie pînă la august pe locurile nisipoase şi o festuca sylvatica; aici spiculeţele au câte 3 floricele, florile n-au ariste; culmul are 3–4 picioare înălţime, e rotund, vărgat şi neted, cu frundze ascuţite verde-cenuşii. Rădăcina e groasă; înfloreşte în iunie şi iulie; s-areată în păduri de munte , pe un sol poros.
	[219] Bromus giganteus. Panicula este foarte lungă, pînă la 3 picioare, spiculeţele sunt verdzi cu 5–7 floricele; plumii corolari au o ariste curbată. Frundzele sunt foarte lungi şi tari; culmul neted, vărgat şi 4–5 picioare înalt; înfloreşte de la iunie pînă la august s-areată pe un sol proaspăt. 
	Dactylis glomerata; Panicula e unilaterale, sferică, spiculeţele au 3–4 floricele verdzi sau roşii şi fără ariste, frundzele sunt tăiătoare; la margine, culmul e neted vărgat, de 11/2 – 2 picioare înalt; înfloreşte în iunie şi iulie în păduri de molift în locurile luminate; nu e vătămătoare podurilor. 
	Toate gramineaele le găsim mai cu seamă pe locurile poroase, nisipoase cu un subsol neadânc; trebuie să se pădzească a nu le depărta îndată, fiind că altmintrelea solul poate să se usuce lesne şi să strice arborilor tineri ale cărora rădăcini merg adînc în pămînt; graminele nu prea vatămă; însă nu trebue acolo cosită iearba prea des, fiind că atunci tocmai o să se înmulţească prea mult, o să acopere pământul ast-fel în cît ploaia să nu poată intra în pămînt şi o să vatăme arborilor. 
	În genere, unde graminele reuşesc bine, acolo toţi arborii o să reuşească, afară de prinus, picca, fiind-că rădăcina la ei se întinde orizontal şi nu în adîncime. 
	Daca însă vrea cineva să stârpească gramineele, să  are bine pământulu veara şi toamna, căci o lucrare superficială a pământului cu sapa primăvara, înmulţeşte gramineele, în loc d-a le stârpi. 

[220] SECŢIUNEA VI.

Despre plante acotidedoane (Cryptogame) importante în silvicultură.

A. FILICES (făringe).

	123. Întrebare. Ce sunt faringele (filices, fougeres, farrenkräuter)? 
	Respuns. Astea sunt plante cu o rădăcină tuberculoasă, din care ese un trunchi la care se află numai o singură frundză, însă împărţită în mai multe despărţiri. Aceste plante poartă fructele lor pe partea d-îndărăt a frundzelor şi la resfirarea lor primaveara, sunt făcute sul în modul spiral. 
	124 Întrebare. Cum sunt făcute rădăcina, trunchiul, frundza şi fructu? 
	Respuns. A. Rădăcina este compusă numai de ţesetură celularie şi este încongiurate de o mulţime de foiţe particulare (mycellium) uscate ca tărîţea, din care es trunchiure tinere (care remîn împreunate cu cele vechie până ce s-a putredzit) şi fibre rădicali care se termină în nişte scufe mici, spongioase. 
	B. Trunchiul faringelor este tot-d-a-una simplu, făcut în formă de sgeab, gol sau acoperit cu numitele foiţe particulare, în neuntru are una sau mai [221] multe legături de vase care sunt încongiurate c-o oacheşiă şi celulară. 
	C. Frundzele sunt o continuaţiune a trunchiului, de forma pinată, bifiurcate şi chiar tripinate, adecă tăiate într-un mod foarte frumos (ca orbate), au nervuri şi vase; apoi pe partea de jos au nişte glandule, frundzele nepurtătoare de fructe sunt mai împărţite de cât cele purtătoare de fructe. 
	D. Fructul s-areată pe partea dorsale (de dindărăt) a frundzelor, lîngă vase şi formeadză capsule c-o mulţime de seminţe particulare (spore) oacheşe, pulberoase şi aspre. Aceste capsule sunt subţiri, păloase, celularie încongiurate c-un anel care, la maturaţiune, se rupe şi lasă se scape seminţele. Capsulele sunt adunate în grămedzi şi grămedzile sunt încongiurate c-un văl. 
	125. Întrebare. Care feringe sunt vătămătoare pădurilor? 
	Respuns. Cele următoare: 
	1 Polypodiaceaele, la care grămedzile capsulelor, şi fructele cu veluri, se află pe partea de înderăt a frundzeloru. 
	2  Lycopodiaceaele, aici capsulele au o pulbere fine.
	3 Equisetaceaele, aici trunchiul este compus de nişte articulaţiuni conice; aici esistă şi anterdie ) o formaţiune analoagă cu anterile staminilor). 
	Deară între polipodiaceae deosebim: 
	a) acelea ce au un anel fără văl şi 
	b) acelea ce au un anel şi unu văl; între cele d-întiiu numimu aici. 
	Polypodium vulgare, cu frundze semipinate [222] , cu frundze tripinate, amîndoă esistă în păduri petroase. 
	Între cele cu veli numim: 
	Aspidium filix mas cu frundze bipinate, capsulele stau în 2 rînduri, e de 2 picioare înalt; e mai pretutindeni în păduri.
	Aspidium Thelyptoris, e semi-bipinat, s-areată în locurile umede turboase, 1 1/ 2 – picioare înalt. 
	Aspidium spinulosum; foile sunt ghimpoase 1 1/2 picioare înalt. 
	Atyrium felix foemina; frundzele bi-semi-pinate, capsulele sunt lungi. 
	Pteris aquitana cu frunze tri-bi-pinate, trunchiul colţat, rădăcina vivace şi tăind-o, areată forma unei acuile (vultur, de aceea şi numirea de pteris) e pretutindeni în păduri şi ajunge la mărimea unui om. 
	Între lycopodiacee numim aici. 
	Lycopodium clavatum, cu un trunchi tîrîtor, lung, frundzele risipite împregiurul trunchiului cu un vîrf ghimpos, spicele cilindrice; din capsulele acestei plante ese pulbere galbană numită lycopodium ce se vinde în farmacie. 
	Lycopodium cumpanulatum, e mai mult în păduri de brad şi pin, e înalt şi rămos. 
	Între equisatacie numim. 
	Equisetum sylvaticum, trunchiul e bi-ramos cracile sunt aspre, patrate şi curbate în jos, deară ramurile sunt triunghiulare, seminţa e o pulbere verde, e în păduri umede. 

B. LICHENE. 
	126 Întrebare. Ce ca să dzică lichene [223] 
	Respuns. Aceste ca să dzică plante acotiledoane verdzi cu rădăcini filiforme, cu trunchiuri foioase şi cu fructe particulare (theea). Aceste plante sunt compse numai d-o ţesetură celularie; deară în fructe sunt coprinse nişte seminţe particulare (seatelle) fiind acoperite ca un copaci. În detaliu observăm cele următoare: 
	Rădăcina este fibroasă, simplă sau compusă, orizontală sau oblică, la trunci şi chiar la unghiurile frundzeloru s-areată de multe ori rădăcini nuoi. 
	Trunchiul este simplu sau dividzat,  ramos sau furcat, înfăţişînd forme d-arboru sau s-arbust. 
	Frunzele formeadză partea principală a lichenelor căci în ele residă vitalitatea plantei. Au o formaţiune foarte simplă nu sunt nici o dată peţiolate rar au un înveliş, deară adese ori au o nervură sau doă; la o nutrire abondinte, aceste nervuri se dezvoltă şi devine firi suculente. Frundzele lichenelor poate să înfăţişedze felurimi de forme. 
	Florile lichenelor şi a muşchilor poate se fie mascule, femele şi neutre, poate să se areate la base, la vîrf sau la o parte a trunchiului. 
	Fructul este unilocular, este o capsulă închisă c-un copaci care se  mătură înaintea capsulei şi sare atunci departe, lăsând seminţele ca să easă afară; de la seminţe es întîi nişte firi articulaţi din care se formeadză trunchiul. 
	Vieaţa şi activitatea acestor plante e neintreruptă şi mai cu seamă iearna sunt active, tocmai atunci când sunt foarte verdzi, numai la o uscăciune mareele stau în creşterea lor, până când vine ieară o umedzeală, [224] atunci reînvieadză din nou. În genere muschii înfloresc toamna şi primăvara şi poartă fructe veara, sau şi iearna. 
	127 Întrebare. În ce mod muschii lichenele sunt vătămători şi folositori pădurilor? 
	Respuns. A. sunt vătămători fiind că 
	1. Se întind prea mult, acopere solul şi nu lasă apa să se evaporedze, sau că nu lasă aerul să pătrundză la plantele tinere. 
	2 Când o pădure nu e bine îngrijită sau că nu sădită dupe cum trebue, atunci începe muschii a se întinde prea mult în aceste păduri. 
	4 Insectele vătămătoare arborilor, găsescu la muschi un asil sigur unde se ascund şi nu putem, să le stârpim. 
	Când veara o pădure uscată începe să ardză, atunci muschii sunt conductorii focului şi atunci toată pădurea este peste puţin prada focului. 
	B. Deară lichenele şi muschii folositori pădurilor se esplică prin punctele următoare: 
	a) Fiind că fac ca solul să remîe proaspăt, că semînţele germineadză mai bine, că arborii tineri să găsească un nutriment mai bun, mai cu seamă pe povîrnirile munţilor. 
	b) Fiind că îndulcesc clima şi fac ca nici căldura prea mare nici frigul prea mare nici vânturi prea furioase să nu se areate în asemenea păduri. 
	c) Procura e o umbră arborilor tineri, mai cu seamă acelor ce se află pe o posiţiune meridională espusă căldurei soarelui. 
	d) Unde solu fertil nu e adînc, şi unde rădăcinele [225] arborilor merg orizontal sub suprafaţa pământului, acolo muschii produc ca rădăcinele arborilor să se usuce veara. 
	Muschii cresc pe coaja arborilor mai tot d-a-una în partea nordică a arborilor, şi asta este o bine-facere a naturei pentru arbori; fiind că muschii îi servă ca un înveliş cald în contra vântului nordic rece şi vătămător (crivăţ); de aceea când se află cineva într-o pădure şi a perdut drumul, e destul ca să observe posiţiunea muschilor pe arbori şi îndată o să ştie unde e nordul, prin urmare o să afle lesne toate punctele orizontului. 
	În genere, muschii vătămători pădurilor sunt aceia care, prin rădăcinele lor debile şi prin trunchiurile lor simple, formeadză nişte mase aşa de dese, în cât rădăcinele plantelor mai nobile nu pot să pătrundză acolo şi apa nu poate să se evaporedze (s.e. polytrichum); deară folositori sunt aceia cari au multe ramificaţiuni, multe frundze, prin urmare nu formeadză un acoperiş des şi gros pe pământ, ci numai ca o umbră prin care apa poate să se evaporedze şi aerul poate să pătrundză până la rădăcinele plantelor nobile şi arborilor tineri (s.e. hypnum). 
	Să enumerăm acum unii din muschi folositori şi vătămători pădurilor
	a) Vătămători sunt 
	Polytrichenele, capsula are o îndoită garnitură, şi este biloculară; aici avem polytrichum comune, c-o capsulă rectanghiulară; p. longisetum c-o capsulă exagonală şi p. piniperium (c-o capsulă ovalo-pătrată) şi pagonatum aurnigerum (c-o capsulă cilindrică). 
	Dicranoide, capsula c-o garnitură simplă dinţată. aici avem: 
	[226] Trihostomum lauguinosum (c-o capsulă ovală) t. cricoides (c-o capsulă lungo-ovală), acest muschi creşte pe locurile uscate şi nefertile. 
	Dicranum scopartium (c-o capsulă cilindrică şi curbată). Acest muschi e foarte comun în unele păduri vechie. 
	Dicranum spurium (c-o capsulă ovală curbată) şi d. glaucum (c-o capsulă lungă-ovală-curbată) această plantă creşte în locurile luminoase ale pădurei. 
	b) Folositori sunt: 
	Familia hypnoide, le împărţim în 3 secţiuni 
	1) Hypnum la care, frundzele sunt în doue serii: s.e. 
	H. sylvaticum (c-o capsulă imperfectă cilindrică curbată.) 
	H. undulatum (c-o capsulă imperfectă cilindrică curbată).
	H. lucens (c-o capsulă ovală şi pendintă). 
	2) Hypnum la care frundzele sunt unilaterale; s. e. 
	H. incurvatum (c-o capsulă ob-ovală sau resturnată şi curbată). 
	H. crista castrensis (c-o capsulă lunguleaţă şi curbată.) 
	H. cupressiforme (c-o capsulă cilindrică curbată.) 
	3) Hypnum cu frundze îmbricate; aici numim, 
	Hypnum triquetrum (c-o capsulă ovală oacheşe-roşie.) 
	H. prol. ferum (c-o capsulă ovală curbată). 
	H. proelongum (c-o capsulă lungă curbată). 
	H. squarosum (c-o capsulă rotundă ovală, curbată),
	Lesceca complanata (c-un trunchi culcat, cu capsule drese). 
	Deară sunt şi muşchii numiţi turbaeforme fiind că ei formeadză turba, aici aparţine. 
	[227] 1 Sphagnee, capsula are un capac fără garnitură, el cade la maturaţiune. 
	2 Splachnoidee, capsula este terminată cu doi dinţi. 
	3 Bartrominee, capsula este terminată cu o garnitură dublă.
	Deară între sphegnee esistă? 
	Sphagnum obtulifolium (c-o capsulă oacheşă şi sferică). 
	S. acutifolium (c-o capsulă ovală, cu un peduncul ceva mai lung). 
	Între splachnoide numim: 
	S. ampulaceum (c-o capsulă cilindrică, dinţată). 
	Deară între bartromineele numim. 
	Bryum squarrosum (c-o capsulă lungă curbată) şi 
	Minium palustre (c-o capsulă lungă-ovală). 

[228] CAPITULU VI.

DESPRE LICHENE (Flechteu).
	128 Întrebare. Ce înţelegem prin lichene? 
	Respuns. Sunt plante care au un trunchi corticale, frunzatu şi arbustiform, el produce pretutindinea spori (seminţe) şi afară de aceasta produce adese ori nişte capsule seminale (theea) colorate; acest trunchi poate să fie format de diferite noduri şi colorat cu diferite colori şi despărţit în diferite feluri; cu toate acestea, este el tot d-o dată trunchi, frundze şi fruct. 
	129 Întrebare. Lichene oare au flori? 
	Respuns. N-au adeverate flori, ci simulitudinea (care seamănă) cu flori şi care se numesc apothecia; acestea s-areată pe suprafaţa trunchiului ca nişte pecetii sau soldzi sau farfurii mici, sau ca neci; toate sunt formate în alt fel de cât trunchiu şi cuprind o pulbere fină. 
	130 Întrebare. Care circumstanţiă este favorabile creşterei lichenelor? 
	Respuns. Un aer umed, de aceea ele s-areată [229] mai frumoase primăveara şi toamna, de şi ele continue a esista şi veara. 
	131 Întrebare. Care posiţiune este cea mai favorabile lichenelor? 
	Respuns. Ruinele de petre; în genere le place un sol debile, petros, unde numai creşte o altă plantă, precum şi suprafaţa trunchiurilor arborilor, mai cu seamă se areată în locurile umede.
	132. Întrebare. Care lichene au vro influinţă asupra pădurilor şi ce fel de influinţe esercită? 
	Respuns. Negreşit că au o influinţă; însă trebue să deosibim între lichene care cresc jos pe pămît şi între acele care cresc pe arbori; cele d-întîi sunt folositoare, pe când cele de al doilea sunt o vătămare mare pentru păduri de şi ele s-areată tot d-a-una pe locurile uscate ale coajei, însă ele se întinde de la aceste locuri, năvălind şi pe locuri sănătoase ale coajei şi acolo nimicesc coaja şi cu dînsa vieaţia şi creşterea arborului. 
	133 Întrebare. Care lichene sunt mai comune în pădurile noastre, acoperind trunchiul şi ramurile arborilor? 
	Respuns. Cele următoare genuri: 
	1 Veruccaenea, la care trunchiul este un fel de cruste (sgaibe) şi fructele sunt respîndite şi acoperite. 
	2 Graphidee la care trunchiul este o crustă (sgaibă) cu fructe grămădite şi cufundate (neacoperite.) 
	3 Lecidee, trunchiul este o crustă sau ca o frundză, însă fructele apotheciei sunt ronde şi ca farfuria. 
	4 Parmelliacee, trunchiul este crustâţos, pelos [230] sau ca o mătură şi fructele stau grămădite formând ca nişte nuci. Esistă felurimi de parmeallicee dupe posiţiunea fructului. 
	134 Întrebare. Pe care arbori s-areată mai cu seamă lichene, şi cum se numesc? 
	A. Între verucarineele acele care au fructe simple, negre, acoperite cu o pele tare care se numeşte arthome de care există multe spece şi care se areată pe coja fagului, aţarului, frasinului, mesteacănului şi a cornului; a doua secţiune a verucarineeloru coprinde lichene care au fructe ronde, cufundate şi acoperite cu două peliţe, cea esterioară e neagră, tare şi îngăurită în sus, cea interioară e subţire şi încongioară un simbure compus de cele goale. Sunt multe feluri de verucarie, care s-areată la pomi, stejari, fagi şi molift (pinus picea şi sylvestris). 
	B. Graphideile, d-aceste lichene sunt eară 2 feluri; unele au un trunchi omogen, alb, fructe lungi c-o pele neagră, cu celule fructuale cilindrice (s. e. genul graphis care se ţine pe felurimi d-arbori (mai cu seamă pe fagi). Felul al 2-le are un trunchi cenuşiu, deară fructele sunt acoperite c-o pele neagră (s. e. felurimi de opegraphe care se ţin pe stejar, fag şi molifţi). 
	C. Lecideile; de aceste sunt eară multe spece care se ţin pe pinus sylvestris sau pe petre şi pământ. 
	D. Parmelliaceile de care, precum am dzis mai sus, esistă foarte multe spece despărţite în multe grupe; se areată pe felurimi de arbori şi-i strică. 

[231] CAPITOLU VII.
 
DESPRE CIUPERCI.
(Fungi, champignons, Schwamme).

	135 Întrebare. Care plante numim fungi sau ciuperci?
	Respuns. Aşa numim nişte plante părăsite care se formeadză din putredziciunea materiilor vegetale şi animale. Construcţiunea lor este pură celularie, însă nedesvoltată bine; n-au flori, ci un fel de seminţe pulberoase de care se desvoltă fungi nuoi; mai cu seamă când esistă o umedzeală favorabilă creşterei loru. 
	136 Întrebare. Cum trebue să clasificăm fungi în punctul de vedere al silviculturei? 
	Respuns. În privinţa formei lor, le deosebim: 
	1 În seminţe pure, care s-areată numai ca nişte seminţe mici microscopice, s.e. mucedzeală, gangrane grâul etc. 
	2. În vesicule (băşici) care coprinde în sine o mulţime de seminţe fine; s. e. trufa, boristu etc. 
	3 Un glob sau o capelă (pălărie) stând pe un trunchi; în aceste fungi, seminţele şed în nişte *[232] cilindri ce se află lângă glob sau capelă, s. e. la ciupercile care le mâncăm. 
	137 Întrebare. Ce coloare au ciupercile? 
	Respuns. Nici o dată nu sunt verdzi, ci mai tot-de-a-una sunt albe sau galbene sau roşioare. 
	138 Întrebare Cum este consistinţa ciupercilor? 
	Respuns. Este ca piftiea, sau cărnoasă, sau peloasă, este şi tare ca dopurile sau lemnul; masa lor conţine multe elemente chimice (mucu, gumi, album, reşină, acide şi săruri) prin aceste elemente, unele ciuperci sunt un aliment nutritor pentru oameni şi animale, pe când alte ciuperci sunt venenate. 
	139. Întrebare. Prin ce semne se deosibesc ciupercile mangiabile de ciupercile venenate? 
	Respuns. Ciupercile cele bune, mangiabili, au un gust şi un odor plăcut, dacă n-au aceste cualităţi, sunt stricate şi nu mai sunt bune de mâncat, de şi poate să fie d-un soi bun; deară ciupercile venenate au un odor greţos, un gust amar, cresc în locuri foarte umbrite şi au o coloare albă sau că sunt d-o coloare roşie. Cu toate acestea, nici aste semne nu sunt tot-dea-una prea sigure. 
	140 Întrebare. Care este abitaţiunea ciupercilor, în care parte a anului s-areată mai cu seamă şi ce circumstanţe înlesnesc mai în particular, creşterea lor? 
	Respuns. Ciupercile cresc ori jos pe pămînt sau ca parasiţii pe părţile debili şi moarte ale plantelor. Cea mai mare parte dintr-însele, s-areată în lunile de la iulie până la octobrie; deară vieaţa lor e foarte scurtă, câte o-dată ţine numai de dimineaţa până seara; un timp umed, un loc [233] umbrit şi un aer închis, neschimbat, le plac prea mult. 
	141 Întrebare. In ce mod, ciupercile sunt d-o importanţă pentru silvicutor? 
	Respunsu. Suntu d-o importanţă când s-areată pe părţi morboase (bolnave) ale arboriloru; fiind-că atunci areată silvicultorului nişte circumstanţe, a cărora cunoştinţe poate să-i fie d-o mare utilitate în operaţiunile sale forestiere. Spre esemplu: 
	a) Când s-areată ciupercile pe rădăcinele arborilor, aceasta indică că rădăcinele vor muri şi numai sunt de scăpat. Aceste rădăcine trebue să se taie, la arbori tineri otărîţi ar fi şedziţi. 
	b) Când s-areată pe trunchiul şi ramurile arborilor, aceasta areată că în aceste locuri coaja s-a uscat şi lemnul de dedesubt începe şi el a putredzi; în acest casu silvicultorul trebue să se grăbească a tăia acest arbor; aceasta se întâmplă mai cu seamă la brad şi molift. 
	c) Cându ciupercile s-areată pe frundze, e un semn că arborul n-are o posiţiune convenabile. 
	d) Cându s-areată ciuperci în lemnul tăiat (de stânjen sau de construcţiune) e un semn că acest lemn merge pe drumul peirei. 
	În genere când fungii s-areată în pădure, nu e destul ca silvicultorul să-i numicească, ci trebue să studiedze dupe causa care i-au produs şi a-i depărta; căci tot-d-auna fungii nu sunt causa, ci tot-d-auna sunt efecte ale stărilor morboase ale arborilor.
	142 Întrebare. care sunt fungii care s-areată mai cu seamă în pădurile Europei? 
	Respuns. Sunt cele următoare: 
	[234] I. Agaricinee; au sub capsule nişte foiţe; esistă:
	Agaricus caudicinus, e mangiabile, s-areată pe trunchiuri putrede 
	Agaricus stipticus, are un gustu adstringinte, neplăcut, creşte toamna pe stejari în nişte caturi. 
	Agaricus almens, s-areată pe anin. 
	II. Polypore, seminţele lor stau în găuri sau tubi care se află sub capsule; esistă: 
	Merulius, capela e cărnoasă, peloasă, n-are trunchi. 
	Boletus fomentarius, dă cea mai bună iască; s-areată mai cu seamă pe fagi stricaţi. 
	Boletus abietinus, s-areată pe bradzi şi pini. 
	Boletus purgans, s-areată pe pinus laricis, e un remed. 
	Boletus citrinus, creşte pe stejar şi mespilus. 
	Boletus betulinus, s-areată pe mesteacăn.
	Dedalea quercina, creşte pe stejar. 
	Dedalea suaveolens, s-areată toamna pe salcie, are un odor plăcut. 
	Hydnea, aici seminţele sunt pe partea de sus sau pe nişte neci sau ghimpi; aici esistă: 
	Hydnum farinaceum, în sălcii goale, putrede neuntru. 
	Hydnum quercinum, pe stejar, aceste fungi acopere lemnul ca o crustă. 
	Telephora quercina, creşte pe stejar din care acopere o parte mare. 
	Telephora corylea, creşte în societate pe alun anin etc. 
	Telephora purpurea, creşte pe bradu şi pinus sylvestris; arborii la care s-areată aceşti fungi (telephora) nu sunt încă prea stricaţi. 
	[235] Morcheline au forma unui işlic boerresc d-altă dată, acoperit pe din afară cu seminţe; aici esistă: 
	Pezija pulchella, pe ramuri uscate ale stejarului. 
	Pezija pinea, pe ramurile pinului, unde s-areată aceste fungi, trunchiul şi ramurile sunt moarte. 
	Sphaeriacee, au nişte tubi aflîndu-se pe o beşică deschisă sus; aici esistă: 
	Xyloma acerrinum, s-areată toamna ca pete negre pe frundzele aţarului.
	Xyloma faginum, pe frundzele fagului. 
	Sphaeris punctiformis, pe frundzele fagului şi stejarului.
	Sphaeria pini, s-areată în tot anul pe coaja pinului.
	Lyeopodacee, au o beşică îndoită cu seminţe, fără trunchi; esistă: 
	Tuber sibarium, sau truffe (truffes), vestit ca o delicateţă scumpă, creşte în Franţia (Perigord) în păduri de stejar şi de fag ca la un picioru adînc sub suprafaţa pămîntului, se găteşte toamna; călătorii după trufe, o caută cu cîini sau porci. 
	Serleroderma cervinum, creşte în pămînt în păduri de molifte, ajunge la mărimea unei nuci sau unui măr; cerbii şi alte animale din pădure îl mănînc cu poftă. 
	Selerotiacee, beşica este cărnoasă şi umplută, seminţele sunt abia visibile, sunt părăsite, aici esistă: 
	S. populinum, s-areată pe plopi, de toamna până veara. 
	S. Quercinum, s-areată iearna pe frundzele stejarului.
	Albiga communis, sau mana, s-areată pe frundze [236] veara când dzilele sunt calde şi nopţile reci, el strică planta.
	Mucedineae, sunt beşici filiforme, cu alte beşici sau corpuri rotunde în neuntru, aici esistă: 
	Mucor mucedo, sau mucedzeală ce s-areată pe pâine.
	Bysacee, sunt compuse de firi tenace, cu nasturi la sfîrşit; s-areată pe lucrurile fluide; aici esistă: 
	Erineum griseum, pe faţa de jos a frundzelor stejarului.
	Erineum fagineum, s-areată ca pete oacheşe pe faţa de jos a frundzelor de fag. 
	Erineum acerrinum, s-areată toamna pe faţa de jos a frundzelor d-aţar. 
	Rhizomorpha subcorticalis, creşte ca rădăcina între lemne şi coajă, mai cu seamă la stejari vechi. 
	Uredine, s-areată ca beşici mici şi simple, ca pulberea, unu lîngă alt sau legaţi la un băţ; creşte numai pe plante, redică epiderma, o crapă şi împinge semînţa afară, aici esistă: 
	Aecidium berberides s-areată la crataegus, e vătămător bucatelor. 
	Peridernium pini, s-areată pe pinus sylvestris pe locurile umede; pe aceste fungi, crecile mor. 
	Asemenea fungi s-areată pe diferiţi arbori şi indică circumstanţe nefavorabile în care cresc pădurile. 

[237] SECTIUNEA VIII. 
ZOOLOGIA SILVICĂ 
sau  
DESPRE CELE MAI PRINCIPALE INSECTE 
vătămătoare pădurilor.

	143 Întrebare. Care animale sunt mai cu seamă vătămătoare pădurilor? 
	Respuns. Acestea sunt insectele. 
	144. Care sunt caracterele generali ale insectelor?
	Respuns. Caracterele generali zoologice ale insectelor sunt cele următoare. 
Caracterele generali ale insectelor.

	Sunt animalele hexapode (cu 6 picioare) având în corpul lor trei despărţituri bine destincte, adică un cap, un toraci (pept) şi un abdomen (burtă). 
	Capul poartă doue antene (firi simţotoare) ochii şi organele mâncărei. 
	Toraciul vine îndată dupe cap, el se împarte în 3 părţi, în prototoraci de unde este lipit cea dintâiu *[238] pereche de picioare; în mesotoraci, de unde este lipit cea d-a doua pereche de picioare şi cea d-întei pereche a aripilor, şi în metatoraci de unde este lipită cea d-a treia pereche de picioare şi cea de a doua pereche a aripilor, daca esistă (fiind-că sunt insecte numite diptere care au numai o singură pereche d-aripi). 
	Fiecare picior este format (ca şi la animalele superioare) de patru părţi, adică de un şoldu, d-o coapsă, de fluerul piciorului şi de picior sau tars care are 3 sau 5 articulaţiuni (glesne) şi se termină într-un fel de cîrlig îndoit. 
	Abdomenul sau burta insectelor, se compune de mai multe anele şi se termină printr-o gaură comune organelor digestiunei şi ale reproducţiunei; la laturile corpului şi la partea sa inferioară, se găsesc stigmatele sau uverturile respirătoarie. 
	Canalul digestiv al insectelor presintă nişte particularităţi remarcabili; aşa vedem că la insectele care se nutresc de materii solide, tari, care le macină, că aceste insecte au în mijloc o busă superioară, o busă inferioară, şi la amândouă laturile gurii, o pereche de mandibule şi o pereche de măsile care au la suprafaţa lor dun năuntru nişte ridicături (tuberculi, palpi) care le serv ca dinţii animalelor mamifere. 
	Deară la insectele care se nutresc de materii fluide, găsim numai ca o trimbiţă (suţori) mobile formate ori la busa inferioară prolungată, în care esistă numai remăşiţele mandibulelor şi a masilelor, ca nişte stilete ascuţite, sau ca acest suţori e format chiar de mandibulele lipite una d-alta. 
	[239] Dupe gură, vine esofagiul; dupe dînsu, guşa (jabot) pe urmă stomacul (gésier) pe urmă intestinele (maţele) scurte sau lungi dupe cum insecta este carnivoare sau ierbivoare. –Ficatul nu esistă la insecte şi în locu-i au vase biliarie care înot liber în burtă şi se deschid în intestine; într-însele se secretă şi o materie analoagă urinei (udol) ca la animalele superioare. 
	Aparatul circulatori e necomplet la insecte, care n-au un cord (inimă) şi în locu-i, au sub spinarea lor un vas lung, gros şi contractil (vasul dorsal) mergând de la cap până la estremitatea burţii, şi îneuntru e despărţit în multe divisiuni, fie-care divisiune sau cameră avînd la amândoă laturile nişte găuri mici, pe unde ese sânge; deară acest vas sau cord dorsal contractându-se, goneşte sângele de d-îndărăt îneuntru către cap de unde se respîndeşte în tot corpul. 
	Respiraţiunea insectelor, se face prin trahee, sau tubi mici ramificaţi, în care circulă aer; găurile de la finitul acestor tubi se numesc stigmate. 
	Sistemul nervos al insectelor se compune de doă cordoane (stranguri) nervoase mergând unul lîngă altu sun burtă în linie mediană a corpului, din interval în interval, aceste cordoane au noduri (ganglione) deară cele d-întîi doă ganglione sunt cele mai mari şi sunt puşi peste canalul digestiv, formând o coleretă (cravată) împregiurul esofagiului, pe când celelalte ganglione sunt puse, precum am dzis, jos sub burtă, adecă sub canalul digestiv, (la animale vertebrate, cordonul nervos e pus peste acest canal). 
	Insectele au toate 5 simţurile care le găsim la [240] animalele superioare; nu se ştie bine însă prin care organe se esecută unele din acete simţuri; aşa unii cred că antenele sunt organul tactului, pe când alţii dzic că sunt organul odorului, eară alţii, pune acest simţ în stigmate. Simţulu audzului esistă negreşitu la insecte, de şi nu se ştie bine unde e residenţa lui; deară dintre toate organele simţurilor acela al vederei este cel mai bine desvoltat; fiind că afară din ochi simpli (stemate sau ocele) care le găsim la insecte ca şi la cele alte animale, la insecte însă în număr de 3 puşi într-un triungi pe vîrful capului, găsim la ele şi ochii compuşi de mai multe şi chiar de mii de faţete exagonale, fie-care avînd o cornea trasparinte groasă, o coroidea subţire şi o ramure nervoasă a nervului optic care provine de la bulbul ganglionului cefalic. Insectele au câte doi ochi compuşi, aflându-se la amândoă laturile ale capului lor; unele (parasite) au numai ochi simpli.
	Insectele sunt ovipare; deară cea mai mare parte dintr-însele sunt supuse unei metamorfose complete; adecă eşind din oue, se presintă ca larve şi seamănă cu un verme avînd un corp moale, compus de 13 inele, ochii simpli şi mandibule la gură; în această stare esistă mult sau puţin timp, dupe care se schimbă şi devin nimfe sau crisalide în care stare remân imobile şi nu mănîncă nimic. Nimfele, ori că sunt învălite numai cu pelea uscată a larvei, sau într-o adevărată gogoaşe (cocon) de mătase produsă de către larvă înaintea schimbărei sale în nimfă. De la starea de nimfă, trec în aceea a insectei perfecte. Numai în această stare, insecta se înmulţeşte [241] mulţească. Asta este calea metamorfosei complete (precum o găsim s. e. la fluturi); deară sunt şi stări de semimetamorfoze: aceaste consistă ori numai în dobîndirea aripilor ce au lipsit animalului până acum (s. e. la lăcuste, la blata din bucaterii) sau în dobîndirea picioarelor. 
	145 Întrebare. Cum se clasifică insectele? 
	Respuns. Clasificaţiunea insectelor cea mai adoptată acum de către naturalisti, este aceea modoficată a d-lui Latreille care împarte clasa insectelor în următoarele 10 ordine. 
	I. Coleoptere, au mandibule, 4 aripi, cele 2 d-înainte sunt tari, cornoase; cele 2 dindărăt sunt moi, membranoase şi mai lungi, pătrunse de vine şi retrase, ascunse subt cel tari; au o metamorfosă completă, aici aparţine toate felurile de cărăbuşi (s. e. meloloatha, lucanus). 
	2 Orthoptera; tot cu mandibule şi cu 4 aripi, însă cele două de dinainte sunt mai mai puţinu tari, cele 2 de dîndărăt sunt mai largi şi vânoase; vinele lor fiind trase în forma unei site şi sunt îndoite ca o apărătoare; au o metamorfoză necomplectă; esemplu: locustele, greerele blatta din bucaterii. 
	3 Neuroptera, cu mandibule, 4 aripi d-o mărime ecuale, pătrunse de vine în formă de sită; au o metamorfosă necomplectă esemple; ephemera, libelula. 
	Hymenoptera, cu mandibule şi sucorii, au 4 aripi membranoase pătrunse de vine în formă de ramuri, cele două de dinainte sunt mai lungi; femela are un ac (aiguilon) lângă anus care le servă drept armă de apărare şi pentru pusul ouelor; [242] au o metamorfosă completă. Exemple: albinele, vespele, furnicele. 
	5 Lepidoptere. Au un suţoriu spirale, 4 aripi acoperite cu un fel de pulbere lucitoare şi colorată în diferite colori; au o metamorfosă completă; esemple: toate felurile de fluturi. 
	6 Hemiptere, au un suţori articulat, pe care animalul îl pune sub pept când este în repaus; au 4 aripi, dintre care cele 2 d-înainte sunt la basele lor tari netransparinte, deară către vîrf sunt moi, transparinte; cele de dîndărăt sunt membranoase; la unele sunt mai mici, la altele mai largi de cât cele de dîndărăt; au o metamorfosă necompletă. Esemple: cycadee, păduchii de lemn. 
	7 Diptere, au mandibule sau suţorie, deară au numai două aripi (în locul celor de dînderet, au două umflături mici), au o metamorfosă completă Esemplu: muşte, ţânţari. 
	8 Siphonoptere, au un sulori, n-au aripi, corpul lor e comprimat în amîndouă laturile sale au o metamorfosa completă; Esemplu: puricele. 
	9 Parasite, au mandibule sau suţorie, n-au aripi; n-au metamorfose, trăiesc pe alte animale. Esemplu: păduchii. 
	10 Thysanure, au mandibule, n-au aripi, n-au metamorfose. Esemplu: podura, lepisma sacharina. 
	146 Întrebare. În care dintre aceste ordine ale insectelor se află cea mai mare parte a insectelor vătămătoare pădurilor?
	Respuns. Acestea se află între ordinele coleopterelor, orthopterelor şi a lepideptorelor mai cu seamă. 
	147 Întrebare. Care din coleoptere sunt vătămătoare *[243]  pădurilor şi care sunt semnele şi descrierea vieţei lor?
	Respuns. Acestea sunt cele următoare cu semnile şi felul traiului lor. 

A. COLEOPTERE.
1. Lymexylon navale.

	Aceste insecte, în starea lor de larvă trăiesc de stejar, adecă în arbori de stejar vii şi în lemnu de stejaru; larva lor este subţire, 6 linii lungi, 1/2 linie largi, capul e gros, asemenea este corpul lung, anus umflat; au 6 picioare păroase. Deară insecta perfectă (carabuşul) e 5–6 linii lung; femela e galbenă, numai capul şi marginile aripilor sunt negre; masculul e negru, numai basele aripilor şi picioarele sunt galbene; el umblă în păduri în luna lui iunie. 
	Cu dînsa se rudeşte insecta Anobium pertinax; este o cărăbuşă neagră numai de 3 linii lungime, aripile sale sunt punctate; trăieşte în lemne lucrate (mobile, grindzi, scînduri) şi le strică; unde depune escrementele lor numită faina de verme fac un sgomot regulat ca bătaiea unui ceasornic.

2 Melolontha vulgaris, Hanneton, Maikaefer,
(Carabuşul din luna lui mai).

	Aceste insecte s-areată în luna lui maiu, eşind din pămînt unde au remas patru ani până când s-au desvoltat din oue până la insectă perfectă; această insectă se ţine în păduri, grădini, arborii de la alee, *[244] unde mănîncă mugurii şi frundzele tinere; dintre conifere, acest coleopter atacă pinus picea şi pinus laricis. Sunt locuri unde s-areată regulat o dată în 4 ani, atunci fac pagubă mare agriculturei şi silviculturei, căci mănîncă nu numai frundzele, ci şi florile şi fructele lor. 
	Dziua, aceste animale şed nemişcate pe ramurile arborilor, apoi seara începu a sbura şi a devasta; a doa demineaţă sunt cam ameţite de roua dimineţei şi cad jos pe pămînt deaca se sgudue arborii. Dupe împreunarea secselor, femelele se pogoară jos de la arbori, căutând dupe un loc uscat, aici sapă cu anusu (şedzutulu făcut ca o lopată) o gaură de 4–8 polici adîncime şi pune acolo o grămadă de 12–30 oue, o acopere, eară sapă la un alt loc puind acolo tot atîtea oue; cu totul 60–80 de oue. Dupe 4 septemîni, es larve din aceste oue, care la început trăiesc în societate nutrindu-se de rădăcinele subţiri ale plantelor; aşa trăiesc anul d-întîi. In anul alu doilea, se respîndesc sub pămînt, săpând acolo nişte galerii subterane în diferite direcţiuni, în această lucrare fac pagube mari; căci ori mănîncă toate rădăcinele ierburilor şi ale arborilor, mai cu seamă ale pomilor tineri, larva se ţine în pămînt ori adînc, ori sub suprafaţiă, când e un timp uscat remân mai adînc, dupe o ploaie se suie în sus; la finitul verei a patra, larvele-şi sapă galerii subterane de adîncimea unui stînjen, acolo îşi facu nişte cavităţi unde se pregăsesc a se schimba în stare de nimfe; această stare ţine 4–8 septămîni; câte odată, însă rar, carabuşul ese mai înainte şi atunci se areată pe suprafaţia *[245] pământului. Deară în genere, această ieşire a corabuşului de sub pământ, se urmeadză în luna lui februarie astfel că el areată tot într-un timp cu ieşirea frundzelor nuoi şi tocmai atunci face daune (păgubi) mari. 
	S-a propus multe mijloace d-a scăpa d-acestu rău. Deară cea mai bună proposiţiune este aceea d-a sgudui arborii de dimineaţa (când aceste insecte sunt ameţite) şi dupe ce vor cădea, a le aduna, şi a le sdrobi şi a turna apă ferbinte peste dînsele, cadaverile lor sunt o mâncare bună pentru porci şi paseri din curte (numai gîştele nu le mănâncă), însă dupe această mâncare, trebue să le dea multă apă de băut. Această operaţiune trebue să se urmedze neîntrerupt de la finitul lui aprilie până la finitul lui mai.
	Mai greu este a nimici prin săpături în mai multe locuri larvile ce trăiesc sub pământ. Acest animal are şi inamici naturali; cârtiţa (talpa), nevestuica, şoarecele, cioara şi ciocărlanu sunt asemenea inamici naturali ai larvelor lor, pe care le gonesc rău. Deară şi carabuşii în stare perfectă, sunt goniţi şi măncaţi de către lilieci, vulpi, ariciu, şderu şi o mulţime de paseri insectivoare (cioara etc.). 

3. BRUCHUS PISI 
(stricătorul madzării).

	Este un cărăbuş mic, cam patrat, oacheş-negru, cele d-întîi articulaţiuni ale antenelor sunt roşioare; are un punct pe gît şi peri albi, aceste insecte *[246] pune ouele lor în tecile madzării, acolo es din oue larve, nutrindu-se până se fac insecte perfecte; aceasta se face pe costul madzării; insecta dupe terminaţiunea maturaţiunei, părăseşte madzărea din care a remas numai învelişu; deară nu numai madzării, ci şi fasolii şi boabelor suntu asemenea vătămători. 

4. CURCULIO GRANARIUS, LINNEE,
(stricătorul grîului)

	Aceste insecte are o reputaţiune destul de rea din causa daunei (pagubei) ce face magaziilor de grîu; d-aceea vom vorbi aici despre dîns, de şi nu intră tocmai în sfera silviculturei. Acest cărăbuş ce aparţine la familia curculionide (cărăbuşi cu trâmbiţă) este foarte mic (numai 2 linii lungi, şi 1/2 linie larg) de coloare oacheşă, gîtul este punctat, aripile sunt vărgate şi punctate. El se areată primăveara şi la începutul verei, tîrîndu-se pe păreţii magaziilor de grîu şi pune un ou, din care esă o larvă care astupă gaura cu escrementele ei şi se nutreşte din substanţa bobului (făina) în cât remâne numai tărîţia; are trebuinţă de 40 de zile până la terminaţiunea seriei metamorfoselor sale; într-un an se produce mai multe generaţiunei; sunt foarte productivi; o femelă pune 150 oue; apoi socotind numai doă clociri (generaţiuni= într-un an, tot, va ieşi dintr-o perechie în cursul unui an, suma de 6000 mii cărăbuşi perfecţi. 
	Singurul mijloc d-a păstra grîu de dauna lor, este d-al aerisi adeseori şi adecă d-a restorna şi [247]  svîntura des cu lopeţi grămedzile de grîu din magazii; deară pe când grămedzile cele mari se svîntură astfel, nu trebuie să atingă niminea grămedzile cele mici; căci insecta fiind gonită din cele mari, fuge, se ascunde în cele mici, şi le umple atunci trebue adunate grămezile mici şi  aruncate în apă ferbinte. 
	O rudă a lui (Sitophilus Orizae) face mai cu seamă daună în magazii de orez şi chiar în unele locuri mănâncă dupe câmp cocenii porumburilor; el are 4 pete roşii pe aripile sale cele mici.

5. CURCULIO POPULI, LINEE 
(stricătorul viţei).

	Acestu cărăbuş cu trîmbiţă, e mai mare de cât cel precedinte (este 4 linii lung), şi trâmbiţa lui e atâta de lungă în cât ocupă a treia partea lungimei corpului seu; este d-o coloare frumoasă verde metalică sau albastră ca oţelu. Masculul are un spin micu pe gîtu dinainte, la fie-care lature a corpului. Elu s-areată la viţă la începutul primăverei şi dupe ce au eşit foile viţei; femela îşi alege o foaie convenabilă, taie peţiolu în doă cu gura (trîmbiţa) ei, o face sul, ori singură ori fiind agiutată la această operaţiune de mascul şi pune 4–6 oue, pe suprafaţa de neuntru a foii. În puţine dzile, ese larve din aceste oue care mănâncă foaia în neuntru; atunci foaiea se usucă, se vestejeşte şi cade jos, apoi atunci es larvele pe pământ, unde termină desvoltarea lor. Deară prin stricarea frundzelor viţei *[248] negreşit că nici floarea nu poate să se desvoalte, prin urmare nu se face struguri. 
	Deară nu numai în vii, ci şi în grădini de poame s-areată acest cărăbuş, mai cu seamă pe peri (pyrus communis) unde îşi alege chiar mugurile ca să facă sul şi să depuie ouele sale acolo; el taie chiar vîrfurile lăstarilor tineri şi le face sul. 
	Modul d-a pădzi viile şi grădina de poame, d-această insectă, consistă d-a aduna cărăbuşele naintea desvoltărei frundzelor sau d-a rupe toate frundzele făcute sul şi a le arde în foc; asta este singurul mijloc sigur de nimicirea acestei insecte.

6. CURCULIO CUPREUS, 
(stricătorul prunelor).
	Acest cărăbuş strică mai su seamă prunii şi caişii, căci el pune ouele sale în fructele acestor arbori tăind pedunculi lor prin care atîrnă de arbori, şi asta face ca aceste fructe cad naintea maturităţei lor. E ceva mai mare de cât cel precedinte, având coloarea d-aramă; corpul şi picioarele sunt ceva mai închise; deară trîmbiţa şi antenele sunt negre. Femela pune ouele sale în prun dupe ce au agiuns la mărimea unei migdale, deară în caise îl pune dupe ce au ajuns la mărimea unei nuci; locul rănit se face oacheş şi se împutredzeşte. Fructele atacate d-acest cărăbuş, sunt perdute fără scăpare. 
	Esistă un asemenea curculio Bacchus care atacă merii şi chiar un alt curculio pentru piri (C. [249] pedicularius); ei atacă aceste poame în modul descris la C. cupreus. 
	Modul cel mai sigur d-a nimici aceste insecte, este ca îndată dupe ce poamele atacate au cădzut jos, d-a le aduna şi a le arde în foc, departe de grădini, încă-naintea eşirei larvelor d-într-însele spre a se desvolta. 

7 CURCULIO PINI, Linée 
(Stricătorul moliftului).
	
	Acest cărăbuş esistă mai în toată Europa în locurile unde sunt păduri de molift, adică pinus picea şi de pinus sylvestris; în aceste păduri el face daune însemnate; el e cel mai mare curculio de pădure; căci are 3 1/2 până la 6 linii lungimea şi 3 linii lărgimea; e de coloare oacheşă închisă bătând în roşiu; trembiţa lui e lungă ca gîtul seu, e groasă şi curbată în jos; antenele sunt la sfârşitul lor umflate în formă ovală şi de coloare oacheşă deschisă. Aripile cele groase, sunt punctate şi vărgate; coapsele picioarelor au la sfîrşitul lor ca un ghimpe gros; peste tot corpul esistă peri rişiori respîndiţi, care formeadză pe aripi ca nişte bande (panglice) oblice. Larva lui este 9 linii lungi şi 2 linii largi, are un cap mare, oacheş-roşior, cu 2 pete deschise pe frunte, corpul seu este alb murdar, şi acoperit cu peri tari. Nimfa lui e acoperită cu ghimpi.
	Acest cărăbuş, de şi se găseşte în tot anul în păduri, cu toate acestea, timpul umblărei sale sunt lunile mai şi iunie; în acest timp femela [250] pune ouă şi face mare daună pădurilor de molifţi, nu ca larva, ci ca insecte perfecte (asta este o escepţiune la aceste insecte). Ea roade trunchiul, crăcile, rădăcinile şi mugurii, le strică cu desăvîrşire şi pentru aceasta omoară arborii; apoi rănile făcute de dînsa în aceşti arbori, atrage şi insecta Bostrichus care este încă un inamic mai mare pentru molifţi, mai cu seamă pinus picea şi silvestris în vîrstă tînără de 3–6 ani, suferă mult de dînsa; larvele acestei insecte trăiesc în lemnul numiţilor arbori, nu numai fiind vii, ci chiar în lemnul lor tăiat şi făcut stânjen; ele se nutresc de alburnul lor, rar de coajă; acolo urmeadză şi metamorfosa lor. 
	Un silvicultor bun, trebue să se grăbească a depărta din păduri toţi arborii (vii şi tăiaţi făcuţi stânjen) unde s-au încuibat aceste larve; apoi în lunile iunie şi iulie, trebue săpate în păduri în multe direcţiuni gropi de 10 police late şi 12 adînci, cu pereţi repedzi; cărăbuşii care au cadzul în aceste gropi nu mai pot să esă şi trebue înecaţi acolo cu pământ aruncat peste dînşii; mai bine este încă d-a acoperi aceste gropi cu legături de nuele verdzi, căci sub dînsele s-adună de sine mai toate carabuşele şi sunt lesne de prins acolo. deară această insectă este şi ea gonită d-o altă insectă mai mare numită Carabus granulatus, Linée, care o goneşte,  i rupe aripile, îi spintecă peptul şi burta şi îl mănâncă.

8 CURCULIO NOTATUS (pisodes) Linee.

	Această insectă este asemenea d-a mare importanţă pentru silvicultor, de şi e mult mai mică  [251] (2 1 2 – 3 linii lungă şi 1 1 2 linii largă; antenele sale se află băgate în mijlocul trimbiţei sale; lungimea trîmbiţei este ecuală în lărgimea corpului; este mai lungă la femelă de cât la mascul, şi e curbată în jos, trîmbiţa şi capul sunt oacheşă-roşii şi punctate; deară tot corpul e mai oacheş şi cu soldzi păroşi albi, pe aripi are două panglice, una oacheşă alta albă; aripile sunt vărgate şi punctate. 
	Aceste insecte face dauna ca larve şi ca insecte; căci femela-şi alege arborii tineri de 4–8 ani, mai cu seamă de pinus sylvestris, face acolo găuri ca de ace şi pune 25 de ouă într-un arbor; larvele ce es din ouă,  şi fac nişte galerii şi cavităţi eliptice în neuntrul arborului sub coajă, sau şi în lemn pînă chiaru la măduvă, deară şi în conurile (fructe) acestor arbori se găsesc larvele. Unde se vede pe din afară la conuri ca nişte picături de ruşină, silvicultorul trebue să bănuească că în neuntru conurilor să dă aceste larve. În luna lui august, larva se schimbă în con şi devine o insectă perfect. 
	Silvicultorul trebue fără perdere de timp a depărta din păduri arborii atinşi d-această insectă; şi elu poate să deosibească şi de departe aceşti arbori tineri bolnavi, fiind că acele lor sunt roşite, şi cu uşurinţă poate desrădăcina acesşti arbori tineri; deară şi lemnele făcute stânjini şi puse în păduri, trebue depărtate. 

Familia XYLOPAEGA (mâncătoare de lemne)

	Toate cărăbuşele acestei familie trăiesc în arbori, adică ori în epidermă, ori în liber, ori în alburnul *[252] arborilor, nutrindu-se de lemne; unele se ţine în arbori cu frundze, altele se ţin în arbori cu ace, puţine se ţin în amândouă. În această familie esistă insectele cele mai vătămătoare pădurilor şi cu drept cuvînt au atras asupra lor tot d-auna atenţiunea silvicultorilor; de aceea felul traiului lor a fostu bine studiat şi e bine cunoscut. 
	Aceste insecte sunt în genere cărăbuşi mici (de 1–3 linii lungi şi de o linie largi), corpul lor e cilindric, păros, de coloare galbenă, oacheşă, roşie sau neagră; capul lor e rotund sau prelungit înainte în forma unui bot; antenele sunt mai scurte de cât capul, cam rupte şi la vîrf sunt umflate; masila de sus e tare şi cornoasă, la marginea din năuntru sunt dintate, masila de jos e foarte tare, asta este conform regimului (felul traiului) acestor animale care se nutresc de lucruri tari. Gîtul lor e tare, boltit, cilindric şi punctat; aripile cele tari, acopere tot abdomen, sunt boltite, dinţate, plane sau aplatite (turtite). Larvele lor seamănă cu acelea ale cucorlionidelor, sunt cilindrice, fără picioare şi în locul lor au nişte umflături, trăiesc ca larve şi ca insecte sub coajă, în alburn sau liber şi fac în lemnul arborilor nişte galerii tortuoase, pe care insectele le părăsesc puţin înaintea împreunărei lor, sbor şi se preumblă împregiurul arborilor; pe urmă se întorc la rbori şi se împreună în nişte cavităţile lărgite făcute de el dinadins ca cameră de culcat în galeria arborilor. 
	Această familie se împarte în Bostrichus care se ţine sub epiderma coajei: în Hylesinus care se ţine în liber şi în Eccoptogaster care se ţine în alburn, [253] se cunoaşte pînă acum mai mult de 50 speţe dint-însele. 
	Bostrichidele se deosibesc prin articulaţiunile tarsului lor ce sunt toate ecuale şi nelobate, capul lor e sferic (nu cu bot), gîtul e cilindric eşind afară peste cap, aripele cele groase sunt 1 1/2 ori mai mare de cât gîtul; burta e boltită. Dintre bostrichide vom numi aici cele mai importante spece.  

9 BOSTRICHUS TYPOGRAPHUS, Linée,	
(Mâncătorulu molifţiloru).

	Această insectă este d-o lungime de 2–2 1/2 linii, d-o lărgime d-o linie; corpul seu este cilindric, ceva îngustat înainte şi în deret, gîtul (afară d-o linie în mijloc) este cam umflat şi punctat. Aripile cele tari sunt la sfîrşitul lor camu cufundate (aplatite) şi repede; la margine sunt dinţate (cu 4 dinţi, cel d-al treilea este celu mai mare) insecta e de coloare galbenă deschisă, sau închisă şi chiar oacheşă. 
	Ea s-areată numai la molifţi adică mai tot d-a-una la pinus picea, rar şi la pinus laricis. Dintr-aceşti arbori, ea-şi alege pe cei mai debili, sau desrădăcinaţi şi resturnaţi din causa vîntului şi chiar lemne de molifţi tăiete, grămădite şi făcute stînjeni în păduri; câte o dată, atacă şi arborii sănătoşi şi bătrîni de o vîrstă de 80–100 de ani. Modul atacului seu, este cel următor: la început sau la 15 mai, insecta perfectă pleacă din locul naşterei sale şi când timpul e senin şi cald, începe a sbura încongiurând vîrfurile numiţilor arbori, căutând *[254] dupe locurile convenabile unde se depuie ouăle lor; ele merg atunci în grămedzi mari în cât seamănă de departe cu nuori; când au găsit un arbor viu sau mort convenabil pentru depusul ouălelor, încep a găuri coaja lui; la arborii vii, gaura merge oblic în sus, cu scopu ca apa curgând pe trunchi din sus în jos, să nu se stresoare în galeria ce comunică cu aceste găuri; această galerie pătrunde coaja, la finitul ei insectele fac ca un fel de cameră destinată a fi o cameră nupţială pentru împreunarea seselor. De la această cameră, merg multe alte galerii în sus şi jos; apoi de pereţii lor insectele lipesc 60, 80 chiar 100 şi 130 de ouă; deară găurile intrărei le lipesc cu redzătură de lemn (numită făina vermilor); larvele care es dintr-aceste ouă, fac din nuou nişte galerii elegante curbate în formă de şearpe, care, din ce în ce se lărgesc mai mult. La finitul unei galerii se aşeadză larvele şi aşteaptă schimbarea lor în nimfe; toată seriea metamorfosei lor, de la larvă pînă la insecta perfectă se termină în timp de 12- 13 septemîni. Deară insectele perfecte, roade coaja făcând acolo găuri ca de împuşcătură de alice. Câte o dată se produce în cursul unei vere două generaţiuni a acestor cărăbuşi; deară mai tot d-auna generaţiunea a doa n-are timp a deveni insecte, şi le apucă iearna fiind în stare de larve sau de nimfe. Cu toate acestea, se găseşte în arbori în toate sesonele anului această insectă în toate diferitele stări ale desvoltărei lor (ouă, larve, nimfe şi cărăbuşi). 
	Presinţia acestor insecte înăuntru arborilor, se conoaşte prin semnu că acele acestor molifţi, mai cu [255] seamă acelea de la vârful trunchiului şi al crăcilor se fac galbene sau roşii; câte o dată însă, acele rămân verdzi ca mai nainte, deară trunchiul priimeşte o coloare cenuşie şi se jupoaie de sine. Un alt semn sigur pentru presinţia acestor insecte, este presinţia făinei de verme, ce se scurge jos de la piciorul arborului; la aceşti arbori se ţine paserea ghionoaia (picus) care ciocneşte cu ciocul seu tare pe coaja lor până cân l prinde larve care se află de desubt şi pe care le mănâncă cu poftă, şi asta este un semn bun. 
	Aceste insecte produc câte o dată mari devastaţiuni în păduri de molifţi; aşa se ştie, că în unii ani ele au nimicit în Germania numai în unele provincii câte 400.000 şi chiar un milion d-arbori: deară în anul 1780, această insectă a nimicit în ţinutul german Harţ, doă milioane de arbori. 
	Mijlocul cel mai sigur d-a preserva pădurile d-acest bici este, d-a visita adese ori pădurile şi descoperind un singur arbor măcar, atacat de Bostrichus, îndată trebue să-l taie şi să-l ardză; deară lemnele făcute stânjeni, trebue grămădite departe d-arbori; apoi e bine a face nişte curse de arbori, atîrnate peste gropi adînci sprijiniţi pe petre sau lemne, ast-fel ca cărăbuşii vrând a se aşedza pe aceşti arbori aşa culcaţi, vor cădea în gropi şi numai vor putea eşi. Asemenea e bine a jupoi coaja arborilor atacaţi şi a o pune la soare, atunci toate larvele vor muri; la operaţiunea jupuirea, trebuie nişte pături aşternute jos, ca să cadză larva pe dînsele şi aceste paturi trebue scuturate în foc. Împregiurul focului, trebue făcut ca un cerc de cărbuni aprinşi, [256] ca să nu poată să scape de vii nici o larvă sau insectă. 
	Daca, prin neîngrijire s-a încuibat această insectă în arborii vii şi în lemne de stânjen aflându-se într-o pădure, atunci mai nainte trebue curăţiţi arborii cei vii şi pe urmă lemnele de stînjen, deară nu într-un ordin contrar; altmintrelea poate să fie aceasta d-o mare vătămare pentru păduri. 
	O rudă a acestui Bostrichus, este şi un alt Bostrichus (B. Stenographus) care este încă şi mai mare; el se ţine în pinus sylvestris şi face acolo mari daune; modul stîrpirei sale este ca de cel precedinte. 
	Genul Hylesinus sau cărăbuşi care se ţine în liber, au un cap cu un bot, un gît ceva mai scurt, aripile nu sunt nici turtite nici dinţate; trăiesc asemenea în conifere (molifţi). 
	Genulu Eccoptogaster sau cărăbuşi de alburn se disting prin burta lor ce, la faţia de jos la sfîrşit se sue în dată în sus, curbat într-un unghi drept; colorea este oacheşă; larvele au un cap mai gros şi mai puţini peri; acetse larve se ţine în ulmi, stejari, mesteacăni şi în pomi; fac acolo galerii orizontali pînă la alburn şi ast-fel omor arborii; unul dintre cărăbuşi (Ec. intricatus, Coch.) au nimicit o dată în bois de Vincennes lângă Paris 50.000 arbori de stejari d-o vârstă de 25-30 de ani. 

CERAMBYX CARCHARIAS, 
(cărăbuşu-ţap al plopilor)
	
	Acest cărăbuş aparţine la familia Cerembice [257] sau carabuşi-ţapi, numiţi aşa fiind că antenele lor seamănă cu coarnele unui ţap. El este oacheş sau galben, mare (de lungimea unui polici), pe corpul seu are ca nişte gropi mici, negre şi strelucitoare; antenele sale sunt negre, larvele lui, n-au picioare, cilindrici, 1 1/2 polici lungi cu un cap pătrat şi mic; trăiesc în plopi (populus) tineri până la vârsta de 20 de ani; când aceşti arbori sunt slăbiţi de larve, cel mai mic vîntu-i dă jos. 
	Mijlocul d-a păstra plopii aleelor d-această insectă este d-a le unge cu pământ galben făcut cocă. 
	Pe stejari s-areată un Cerambyx mai mare (Cer.heros) d-o mărime de 2 polici, de coloare neagră şi cu antene mai lungi de cât corpul; el face galerii în arbori de stejar. 
	În slacie trăieşte Cer. moschatus de coloare verde strelucitoare, dă un odor plăcut ca de nusc. 
	Toate aceste cerambice cad lesne din arbori când i scutură cineva mai bine. 

9. CHRYSOMELA.

	Suntu nişte spece de insecte chrysomela care se ţine pe plopi, anin şi mesteacăn (Chr. Populi, Alni şi Capreae), cea d-întîiu este 4–5 linii lung, are aripi roşii frumoase şi un gît albăstriu ca oţelu, larva ei e neagră cu negi albi pe spinare, s-areată ca insectă şi ca larvă pe plopi (populus trenula), unde mănîncă frundze şi ruineadză arborii tineri; larva respîndeşte un odor neplăcut ce provine d-un suc alb ca laptele ce ease din numiţii negi dupe spinare. 
	Speţa ce se ţine pe anin are o lungime de [258] 3 linii, e d-o coloare d-oţel albastru; larva este neagră, bătând în verde şi e lucitoare; la un timp nu s-areată larva şi insecta împreună. – Speţa a treia care se ţine pe mesteacăn e încă mai mică (2 1/2 linii ) şi gălbioară. Numai prin culegerea acestor insecte cu răbdare dupe frundzele acestor arbori, pădurea poate să fie preservată de stricăciune. 
	148. Întrebare. Oare în ordinul orthopterelor nu esistă insecte vătămătoare pădurilor? 
	Respuns. Da, astea sunt cele următoare: 

10. GRILLUS, GREIERA.

	Esistă pe pământ multe speţe de Grillus, care trăiesc pe câmp şi pe arbori; acest genu cuprinde cel mai mare numer de spece. Aici este cuprinsă greierea ordinară (Grillus Gryllotalpa) coropişniţa care nu face un alt reu de cât că, prin strigarea ei, noaptea, ne strică somnu şi că este spaima unor oameni simpli care cred că i-a intrat în urechi; un lucru ce este cu totul imposibil. Tot în acest gen esistă nişte spece migratorii sau călătoare, care fac în cete imense călătorii lungi din ţară în ţară, trecând peste spaţiuri mari şi chiar peste mare. Aceste speţe se numesc locuste; însă esistă felurimi de spece de locuste. Speţa cea comună la noi, adecă care vine câte o dată din Basarabia sau din Turcia şi face la noi atîtea mari devastaţiuni, este cea numită:

GRILLUS MIGRATORIUS.

	Patria acestei insecte este Asia mică sau nordul [259] Africei, d-acolo vine acest bici către sudul Europei (la noi de la Asia). Lăcustele umblă câte odată în cete aşa de mari în cât la o înălţime de sute de stînjeni, acopere câte o dată lumina soarelui, aretîndu-se ca nişte nuori imenşi. Când se las în jos, formeadză grămedzi d-o înălţime d-un picior şi mai mult şi mănîncă tot ce găsesc pe câmp şi în păduri, adecă bucatele, iearba, frundzele de viţă şi frundzele arborilor. 
	Când au mâncat toate verdeţele la un loc, se duc spre a începe la altă parte această operaţiune de devastaţiune; deară când a ajuns timpul depunerei ouelor, le depune acolo şi mor. Deară şi chiar dupe moartea lor, devine periculoase pentru om, fiind-că nenumeroasele lor cadavere, se împut şi produc felurimi de morbi contagioşi. 
	Când se areată locustele la un loc, toţi locuitori trebue să se împreune spre a proceda în comun şi într-un mod sistematic a le omorî şi a arde sau a îngropa adînc cadaverele lor. Deară şi ouele lor ce se găsesc în grămedzi puse în pământ, trebue căutate, adunate şi nimicite; altminterea, primăveara viitoare o să easă dîntr-acestea o generaţiune nuoă de locuste; care vor devasta din nuoă ţară. 
	Aceste speţe, ca şi speţa Gryllus peregrinus, care s-areată în India orienatală, Arabia şi Egipt, se mănîncă acolo de către locuitori; adecă dupe ce au rupt locustelor (ce le prind demineaţa) capu, aripile şi picioarele, le prăjesc la foc şi le mănîncă. Dzece lăcuste pe dzi, satură bine un om, şi arabii sunt lacomi dupe această mâncare. Când însă locustele *[260] vin într-un număr mare, atunci nu sunt grase şi arabii le mănîncă într-alt fel, adecă le rup capu, aripile şi picioarele, le usuc la soare, pe urmă le macină ca făina şi le pun în saci. Veara când, din causa uscăciunei mari, nu se găsesc acolo legume, arabii mănîncă mei fert peste care s-a presărat făina de locuste; locustele au atunci un gust ca racii. În toată India (centrul Africei) trăiesc popoare acriofage sau mâncătoare de locuste. 
	Dintre paserile noastre care gonesc pe locuste cu cel mai mare folos, este barsa (Ciconia albă) de aceea, această pasere trebue respectată şi ne nimicită fără scop. 
	O altă spece de locuste (Locusta, L) sunt mai mari, femela are ca o sabie eşită afară în partea de dînderet al corpului lor, acestea le serv pentru depunerea ouelor. 
	149 Întrebare. Oare şi din ordinul Hymenopeterelor esistă insecte vătămătoare pădurilor şi care sunt? 
	Respuns. Esistă şi în acest ordin câteva spece, dintre care cele mai principale sunt următoarele: 

TENTHREDO (lophyrus) PINI.

	Această insectă este o spece a genului mare lophyrus sau vespa frundzeloru (Blattvespe), a cărora larvă seamănă mult cu larvele fluturilor, însă au câte 22 picioare şi trăiesc ori liberi pe plante, sau în măduva lăstarilor arborilor sau în gogoşi de frundze.
	[261] Insecta tenthredo este de mărimea unei muşte de casă. Masculul e mai mic (3 linii lung), şi negr; pe partea de jos a inelului d-întîi al abdomenului, are pete albe; picioarele sunt galbene, deară coapsele sunt negre. Aripile de dindărăt au un vârf negr. Femela este mai mare (4 – 4 1/2 linii lung) e galbenă deschis. Capul e negru, asemenea 3 pete pe pept şi în mijlocul burţii; antenele sunt ca un ferăstrău oacheşe cu o basă galbenă. Larva este oacheşă-galbenă cu nişte ghimpi şi cu 2 pete peste fiecare picior de la burtă. Capul este rotund, oacheş lungimea larvei este 1 – 1 1/4 polici, grosimea lor este d-o linie. Gogoaşa lor este 5 linii lungă şi 2 groasă, cilindric, şi rotund la săvîrşit, de coloarea oacheşă sau albă murdară. 
	Această insectă este una din insectele cele mai vătămătoare plantelor; ea trăieşte mai cu seamă pe pinus sylvestris rar şi pe pinus nigricans, mai cu seamă atacă arborii  pătimaşi (debili). Larva-şi alege mai-nainte aci din anul trecut pentru mâncare; daca asta nu e de ajuns, atunci atacă şi acile de est-timp şi chiar coaja lăstarilor. S-areată de doă ori veara, adecă o dată la mai şi iunie şi mai tîrdziu la august şi septembrie. În tinereţea lor, larvele trăiesc în societate câte 20 – 30; mai pe urmă se respîndesc peste tot arborul; nimfele larvelor de primăveară şed la aci, pe când acele de toamna şed jos între muşchi. 
	Mijloacele propuse pentru nimicirea acestei insecte, sunt gropi adînci ca să cadză în neuntru; scuturarea [262] larvelor din arbori şi depărtarea muşchilor cu gogoşile ce se află acolo.
	Inamicii naturali ai aceste insecte sunt: veveriţa, sobolanu de pădure; păserile: cucu, picus, apoi şi câteva feluri de muşte mari. 
	Cu aceste insecte se rudeşte Tenthredeo morio care este inamicul cel mai mare al arborilor de pruni; căci insecta pune ouele sale în floarea prunelor şi larva care ese din aceste oue mănâncă prunele cându suntu mici de totu; atunci prunele cad jos şi larva ese afară şi se bagă în pămînt ca să devie nimfă. Deară primăveara viitoare s-areată insecta perfectă şi sboară împregiurul arborilor de pruni înfloriţi; când este timpul ploios, insecta şade liniştită, de aceea în anii cându este ploi multe veara se fac multe pune. 
	Mijlocul cel mai sigur d-a scăpa d-acest reu în anul viitor este, d-a aduna prunele tinere care s-au stricat, îndată dupe ce au cădzut, a le depărta din grădini şi a le nimici împreună cu larvele ce se află în neuntru. 
	Aceste insecte, împreună cu sus numitul curculio cupreus sunt cei mai mari inamici ai prunilor.

HYMENOPTERA XYLOPHAGA.
	
	Această insectă formeadză o grupă de puţine speţe; se desting printr-un corp lung cilindric, care de multe ori se termină printr-un ac; capul lor e cam rotund; gura este parcă cufundată în cap; antenele sunt drepte şi ca firi (filiforme). Larvele lor trăiesc în lemne, seamănă cu vermele, însă au [263] 6 picioare nearticulate şi n-au ochi; de antene se află numai nişte urme mici; cea mai cunoscută speţă în această grupă este: 

SIREX GIGAS.

	Femela (presentată în figura) este de diferite mărimi (de la 1/2 policiu, până la 1 1/2 polici). Capul şi peptul sunt negri, în dosul ochilor câte 2 pete galbene; cele 2 de neuntru şi cele 3 de-îndărăt sunt galbene, cele de mijloc sunt negre; jos pe burtă are un ac negru într-o teacă galbenă, afară din ac ce-l au la sfârşitul corpului lor; la mascul, abdomenul e roşu. 
	Larva avestei insecte trăieşte în păduri de brad şi de pinus picea; deară trăiesc şi în lemnul tăiat, de aceea vine neîncetat în oraşe împreună cu lemnul de stînjen adus din pădure; de aceea de multe ori se desvoltă chiar în lemne de foc şi sboară în casă: Cu acul ei, face o gaură în coajă şi pune ouele ei acolo. Larvele care es din oue, pătrunde în lemn la o adâncime de 6 police şi fac galerii de grosimea unei pene. Acest animal nu muşcă pe om, de şi are un ac mare. Numai atâta face reu omului fiind-că es de multe ori din mobile nuoi unde fac găuri şi le stric. 

HYMENOPTERA PARASITICA.

	Aceaste insecte sunt dintre cele puţine care în loc să fie vătămătoare, din contra, sunt folositoare pădurilor, fiind-că gonesc şi nimicesc insecte vătămătoare *[264] pădurilor. Toate aceste insecte se disting prin circumstanţe că abdomenul lor este la începutul seu, foarte subţire; câte o dată are grosimea numai a unui fir; antenele lor sunt filiforme (ca firi) unflate la vîrf; sunt tot-d-auna într-o mişcare tremurătoare; aripile, ori că sunt pătrunse de vine în forma de celule neregulare, ori în locul vinelor au nişte negi sau peri fini. Femela are un ac lung care, la unele, este încă mai lung de cât abdomenul lor. Ele pun ouele lor în larvele ninfele şi ouele altor insecte, din care es larvi (vermuşi) fără picioare, care trăiesc în neuntrul acestor animale, ori din grăsimea lor, ori chiar din organele corpului şi le omor. Câte o dată, trăieşte numai o singură larvă, câte o dată multe şi chiar sute în corpul unei insecte. Unele remân acolo până s-au făcut insectă sau nimfă, şi-şi face gogoşi mici pe dinafara corpului, sau alăturea. Aceste animale care îşi găsesc prada lor pretutindenea, sunt animale foarte importante în economia naturei, fiind-că împedecă înmulţirea prea mare a altor insecte vătămătoare, prin urmare toate aceste insecte părăsite sunt folositoare omului; ele gonesc câte o dată pe insecte până la interiorul arborilor, omorînd cu acul lor lung chiar larvele ce trăiesc sub coaja copacilor. Deară şi larvele ce trăiesc în fructe şi seminţe, au inamicii lor între insectele părăsite; unele dintr-însele trăiesc în apă gonind şi acolo larvele insectelor, victimele lor. Însă nu e otărît un fel de animale pentru fiecare speţe de insecte părăsite; şi părăsitele îşi aleg felurimi d-animale pentru victime. Numărul acestoru insecte părăsite e [265] prea mare; se conoaşte acum până la 2000 speţe: numai un singur gen, adecă genul Ichneumon cuprinde 1300 speţe. Noi am desemnat aici despre exemplu două speţe adecă: 

ICHNEUMON PERSUASORIUS.

	Asta este una din specele cele mai mari (14 linii lungi) deară acul său ese 1 1/2 ori mai mare de cât corpul său d-o coloare neagră lucitoare cu pete şi panglice galbene albe. 

ICHNEUMON (Microgaster) NEMORUM

	Această insectă coprinde o mulţime de spece mice (cea mai mare are numai lungimea) de 3 linii. Ea locueşte în larva fluturilor, adică câte 150-200 larve acestei trăiesc în corpul unei larve a insectelor vătămătoare pădurilor, pe care le omoare încă pînă nu s-a metamorfosatu în fluturi, prin urmare până n-a avut încă ocasiune să puie ouă. Este deară învederat că această insectă este d-un foarte mare folos pentru păduri; larva victimă înaintea morţii sale, remâne mult timp nemişcată pe arbor, numai mănîncă pe când larvele ichneumonului, es din toate părţile corpului seu, şi îndată după eşirea lor, îşi fac o gogoaşă mică de mătase ce o scot din gura. Această gogoaşă are forma de butoi mici albi (precum sunt presintate în figura în mărimea lor naturală. Specele presintate în figură e inamică larvelor fluturului Phalaena Bombyx pini care face mare stricăciune la molifte, deară insecta *[266] formată este 1 1/2 linii, lungi negre, lucitoare, netede, cu picioare galbene roşioare. 
	Este deară d-o mare importanţă pentru silviculturi şi grădinari ca să nu nimicească nici o dată o larvă lungâ care  va afla butoiaşi mici ca cele presintate aici în figură, căci ele va nimici o insectă foarte folositoare care scapă pădurile şi o mulţime de inamici care le nimicesc. 

CYNIPS CALICIS insecte de gogoşi de ceneale.

	Aceste insecte formeadză  o familie importantă între Hymenoptere. Ele se ţine înnăuntrul frundzelor de stejaru, unde muşcătura lor produce o umflătură numită gogoaşă. Aceasta se face în modul următor: femela găureşte frundza cu un ac ce-l are sub burta ei, ţşi pune ouele ei în substanţa plantei. În urma acestei răniri, locul rănit se umflă în diferite moduri dupe diferinţa specei insectei care a făcut-o şi chiaru dupe diferinţa sesonului anualu. Această umflătură este gogoaşa de ceneale, fiind-că coprinde mult tain care, când este amestecat cu o sare de fer (s.e. ca calcican sau sulfas ferri) produce un precipitat negru care este ceneale. 
	În Asia mică lângă Aleppo creşte mai cu seamă un fel de stejar (quercus infectoria) peste care trăieşte un deosibit fel de Cynips (C. tinctoria) care produce vestite gogoşi d-Aleppo ce sunt prea stimate în comerciu pentru coloarea neagră ce dau. Această insectă se ţine şi pe stejarii noştri şi produce numitele gogoşi de ristic, (Cnopperi) ce la început sunt verdzi, pe urmă se îngălbenescu [267] şi când taie cineva uă asemenea gogoaşă, găseşte insecta îneuntru de mărimea unei muşte de casă, galbene c-o pată neagră pe burtă. 
	Producţiunea gogoşilor de restic, se face în modul următor. 
	Primăveara, când stejarul (quercus pedunculata) înfloreşte, s-areată insecta şi pune cu acul ei ( a în fig.) un ou pe partea din întru a caliciului pe fundul unde şeade ghinda; atunci se ridică o umflătură verde foioasă între caliciu şi ghindă, care, mai pe urmă încongioară ghinda ca un trandafiru, ridicându-se peste dînsa şi învelind-o cu totul; în locul ghindei se află atunci un ceva cocoloşit (ca nuci făcute dulceaţă), pe vîrful acestei mase, se vede o gaură, ce duce în interiorul gogoşilor, pe fundul căriia se vede un glob sau butoiaş mic; asta este învelişul insectei (cocon) care a produs gogoşi. Aici (e. în fig.) vedem un gogoş din care s-a tăiat o bucată ca să putem vedea pe fundu acestui butoiaş de unde s-a desvoltatu insecta din stare de larve (b. în fig.) când a trăit în întrul butoiaşului, nutrindu-se de păreţii sei. 
	Această larvă este albă, lucitoare, moale, fără picioare, are mandibuli tari, cornoase; metamorfosa în insectă se face la unele, toamna acestui an, pe când la altele se face primăveara anului viitor. 
	Gogoaşa de ristic ajunge la maturitatea e în luna lui august sau la începutul lui septembrie; atunci de sine cade jos; la acest timp, gogoaşa este încă verde, mai pe urmă devine gălbioară şi în fine priimeşte coloare oacheşă; pe cînd e proaspetă, s-areată pe din afară lucitoare şi grasă unde o taie cineva; *[268] acesta este semnul sigur al unei gogoşi bune. Gogoşile de ristic trebue adunate dupe căderea lor din arbori, altmintrelea perd din tanin şi se stric, atunci seamănă cu lemnu puterde. 
	Gogoşile care se areată pe alte feluri de stejari afară de qurcus pedunculatus, sunt mai puţin stimate. Gogoşile de ristic cele mai stimate în comerciu sunt acele care vin din România, Ungariea şi Serbia. Când plouă în timpul înflorirei stejarului, insecta nu poate să sboare atunci, prin urmare se fac puţine gogoşi şi sunt atunci mai scumpe (2-3 galbeni maja). Ori cum, este acest articol de pădure d-o importanţă mare pentru noi, de aceea am vorbit aici despre dînsul mai pe larg. 

FORNICA (Oecodoma) Cephalotes
 sau furnicele călătoare.

	Furnicele sunt şi ele insecte folositoare pădurilor, de aceea vom vorbi aici ceva şi despre dînsele. 
	Sunt insecte sociabile, trăind în cete de sute şi de mii împreună, o adevărată viaţă socială. Sunt încă furnici care silesc pe alte animale d-a lucra pentru dînsele; putem deară dzice că aceste furnici-şi ţin sclavi (robi) care lucreadză pe seama lor. 
	Furnicele trăiesc în locuri ascunse; ori în lemne putrede unde-şi fac camere şi galerii subterane, sau sub coaja arborilor, sub petre sau chiar în locuinţe dinadinse făcute de materii vegetale de către dînsele şi care au o înălţime de 1-2 picioare peste pământ. În fie care spece, găsim masculi, femele  [269] şi neutre (nici mascule nici femele); apoi tocmai aceste furnici neutre joc rolul cel mai mare în fie care furnicari, fiind că ele fac toate lucrările necasarii, mai cu seamă acelea ale construcţiunei furnicariului, şi se găsesc în tot timpul în coloniile furnicilor, pe când frunicele mascule se găsesc acolo numai în unele timpuri otărâte ale anului, şi n-au alte destinaţiuni de căt a se reproduce. Spre acest scop, la un timp otărât, amândouă secsele es din furnicari, sbor cât-va timp în cete mari, şi după ce femela s-a fecondat, ele se întorc ori la furnicariul lor cel vechi, ori că se adună la o altă parte şi fondeadză o colonie nouă într-un furnicari nuou. 
	Deară cele neutre, nu numai că ele îngrijesc pentru clădirea furnicariului, ci îngrijesc şi pentru nutrirea frunicilor mascule şi femele în toate stările desvoltărei lor, precum şi ouele, şi nimfele lor proprie. Aceste diferite lucrări ocupă toată viaţa furnicilor neutre, de aceea le vedem în toate dzilele şi tot d-auna lucrând. 
	Eată modul lucrărei acestor insecte în folosul coloniei lor. 
	Mulţimea de ouă fecondate, puse de către furnicele femele, neutrele le adună şi le aşeadză în locuri mai calde sau mai ricoroase dupe timpul şi sesoanele anului. Aşa îngrijesc neutrele pentru oue, pînă când au eşit larvele dintr-însele, atunci încep alte griji, adică nutrirea şi cureţenia larveloru; fiindu că numele larvelor, nu s-ocupă nici o dată de dînsele, şi furnicele lucrătoare sunt doicele cele mai fidele pentru această tineră progenitură streină. Furnicele *[270] tinere seamănă cu vermii; căci n-au picioare nici antene, nu poate să se mişte şi doicele lor sunt silite a le purta în braţele lor în locurile destinate pentru dînsele; ăpoi fiind că se poate nutri numai cu lucrurile fluide, de aceea doicele lor adună pentru ele fluide dulci dupe la flori şi fructe; deară şi din regnul animal, adună nutrimente fluide dulci şi plăcute pentru ele; acestea se fac într-un mod foarte curios, adică esistă o insectă numită păduchi de frundze (Alphidine, pucerons) care produce din corpul lor, o materie dulce ca zaharu; frundzele arborilor (s. e. a teilor, a aţarului etc.) sunt câte o dată acoperite cu dulceaţă provenind din aceste insecte. Aceşti păduchi sunt obiectul persecuţiunei a furnicelor lucrătoare, nu ca să le omoare, ci ca să smulgă acest fluid dulce dupe corpul lor (întocmai cum smulgem noi lapte din vaci). Aşa deară când vedem în pădure furnici care umblă pe arbori, arbuşti şi flori, atunci putem să fimu siguri că ele umblă dupe pucerone, deară nu ca să strice numitele plante; prin urmare aceste insecte sunt folositoare plantelor. 
	Furnicele au o sfieală mare de om şi de unele animale, de aceea când mâna omului sau o altă insectă s-apropie de coloniea lor, furnicele devin cam furioase şi le muşcă cu acile corpului lor, aruncând peste dînsele şi o materie acră şi ardzătoare (acid de furnici). 
	Locuitorii unei colonii care şed împreună, trăiesc între dînşii o viaţă pacifică; câte odată le vedem jucându-se împreună, sau ajutând una alteia cu purtarea lucrurilor grele. Din contra, locuitorii [271] de doui furnicării trăiesc mai cu seamă în stare de resbelu şi aceste bătălii se fac de toată populaţiunea furnicariului şi într-un mod atît de curios în cât descrierile acestei bătălii ar fie necredzibile deacă n-aru fi basate pe nişte fapte şi esperimente netăgăduite. 
	Frunicele suntii nişte animale folositoare în economia naturei, căci serv dreptu nutriment pentru păseri şi în zonele călduroase mănîncă mortăciuni şi cureţă ast-feli aeru; unele însă (f. cephalotes, vezi fig.) poate să devie vătămătoare plantelor. Femela ajunge la mărimea unui policiu, este oacheşe, aripile sale sunt galbene cu vine oacheşe; cele din neuntr sunt numai 1/2 policiu lung şi au un cap foarte mare, la care se află mandibule lungi, dinţate; capul este sus crăpat în doă în cît presintă doă emisfere, fie-care având un ghimpe înderăt. Burta este mai mică de cât capu. Patria acestei furnice este sudul Americei; ea este acolo vătămătoare arborilor portocalilor, cărora le mănâncă frundza, însă este folositoare în casele oamenilor fiindu-că le cureţă de blata, şioareci şi şobolani. 

VESPI, VESPA CRABRA.

	Aceste animale sunt sociabile ca furnicele; şi la ele găsim mascule, femele şi neutre sau lucrătoare care îngrijesc de larve. Când s-apropie iearna, aceste societăţi se resipesc şi fie-care viespe-şi caută a găsi un adăpost de iearnă într-un loc ascuns în arbori seci sau sub grămedzi de peatră, sau muşchi. Primăveara fiitoare, femelele pun ouele lor fecondate încă toamna trecută şi le aşeadză în nişte celule, care [272] clădesc; aceste celule au diferite forme şi sunt aşedzate în diferite locuri, dupe diferitele varietăţi ale vespelor. Dupe cât-va timp, larvele es din oue şi sunt nutrite de către vespele lucrătoare sau neutre. Vespile sunt animalecarnivore, nutrindu-se de carne vie sau de carne moartă care o găsesc în casele oamenilor, şi mănîncă chiar miere care o fură de la albini. Toate aceste nutrimente, vespile le pregătesc de stomacul lor până când au devenit o materie fluidă, şi pe urmă o dau larvelor de mănîncă. Aceste larve seamănă cu vermi albi şi n-au picioare. 
	Deară materia celulară pentru aceste larve, vespile o ieau de la şindrile vechie ale caselor sau de la arbori putredzi din pădure. 
	Femela vespei are un ac la partea d-îndărăt a corpului său, şi acest ac face o muşcătură foarte dureroasă şi care câte o dată poate să devie periculoasă; adecă, când vespa vine de la o mortăciune şi varsă în rana făcută prin muşcătura ei, acest venin luat de la mortăciune. Remediul cel mai bun în contra muşcăturilor de vespe şi d-albine este d-a freca locul muşcat îndată cu spirt de ciperic (spiritus salis amoniaci). 

ALBINELE, APIS MELLIFICA.

	Aceste insecte pot să fie privite ca un animal domestic al omului; ba încă este unul din animalele domestice ale celei mai antice, fiind-că deja în sânta scriptură se vorbeşte de mierea albinelor. Patria albinei este continentul vechi, d-aici s-a transportat în America unde s-a înmulţit [273] într-atât în cât America produce acum multă miere şi ceară pe an. Deară este remarcabil că pe când celalate animale domestice au schimbat firea lor în robie, ast-fel în cât pisica domestică are o altă fire de cât pisica selbatică, mai cu seamă câinele domestic are o fire cu totul în alt fel de cât câinele selbatic; la albine observăm, în contra, că albina domestecită nu diferă cu nimic, nici în formă, nici în felul traiului ei, de albina selabtică. 
	Pretutindenea, aceste mici animale trăiesc în societăţi mari câte 15 sau 20 de mii într-un loc şi urmând toate un scop comun, adecă păstrarea vieţei lor proprie şi mai cu seamă păstrarea neamului. Deosebim  trei feluri de albine: mascule, femele şi neutre. Masculele sunt un mic număr; abia o mie se află într-un stup şi astea chiar numai în lunile mai până la august. Dintre femele, este numai una singură într-un stup care se numeşte  „Matka”  sau Regina stupului; pe când albinele lucrătoare sau neutre, se află în mai multe mii într-un stup. 
	Când albinele s-aşeadză într-un loc (s.e. într-un trunchi d-arbor sec, sau un coş), atunci îndată albinele lucrătoare începe a face faguri, ce sunt d-o formă geometrică admirabilă în regularitatea ei, compusă de cilindrii exagonali, aflându-se unul lângă altul; apoi sunt în stup şi nişte plăci, perpendiculare dintre care se află 6−8 într-unu stup fiecare coprinde o mie de celule. Aceste celule sunt, destinate a păstra nutrimentul albinelor apoi şi ouele precum polenul florilor, mierea, apoi şi ouele şi larvele albineloru *[274] tot în aceste celule remân. Materiea din care fac aceste faguri, este ceara, adecă o materie organică produsă în corpul albinelor lucrătoare în formă de plăci mici, aflându-se pe lîngă partea de dînderăt a corpului. 
	Pe când albinle lucrătoare sunt ocupate a face casele comune pentru toată colonia, femela (regina) ese atunci afară, se împreună în aer sub bolta cerului cu un mascul, pe urmă eară se întoarce la stup şi începe să puie ouă. Regina pune ouă toată veara, de primăveara până toamna, fie-care ou îl pune într-o deosibită celulă. 
	Aceasta se urmeadză în modul următor; adică, 36 de ore dupe fecondaţiune, regina pune multe mii de ouă, din care ese albine lucrătoare; pe urmă, pune ca 2000 de ouă de albine mascule şi în urmă de tot pune 16 ouă din care vor eşi regine sau femele. Este remarcabil că pentru fie care fel de albine se găsesc în stup un alt fel de celule; acelea determinate pentru puii de regină sunt cele mai mari şi mai comode precum se şi cuvine pentru o dinastie regală; ele seamănă cu ghinde şi nu sunt puse orizontal, ci verticali în tabliea mierei. 
	Timpulu clocirei este eară diferit la diferitele feluri de albine. S. e. la albinele regale, larva ese din ouă după 16 dzile; şi la albina masculei, dupe 24 de dzile. Deară toate larvele sunt nutrite de către albinele lucrătoare sau doici cu o pulbere făcută din polenul florilor; numai larvele din rasa regale priimesc un alt fel de nutriment, un fel de piftie (cum dzice Huber) care este mai dulce şi mai plăcută. [275] Apoi s-a observat că acest nutriment este în stare să schimbe larvele albinelor lucratoare în cele regale, şi albinele lucrătoare se servă d-acest mijloc, când au avut nefericirea d-a perde îndată, toate larvele din casa regală. Prin acest nutriment să produce din larva albinelor lucrătoare, albine regale. 
	Modul fecondaţiunei albinelor era un ceva necunoscut pînă la Huber. Acest naturalist de la Geneva de şi orb, a ştiut, prin ajutorul servitorului seu Burnen, a lămuri această cestiune şi multe alte d-o asemenea importanţă în vieaţa albinelor. Elu a arătat că albinele se fecondeadză în aer în modul furnicilor. Deară în timpurile noastre a arătat Siebold o circomstanţă încă mai curioasă adecă ca regina vergină (nefecondată) produce din sine numai albine mascule pe cându după fecondaţiunea ei, produce albine mascule neutre şi femele. 
	După fecondaţiunea reginei, albinele mascule din stup nemai având acolo nici o utilitate, albinele neutre le omoară pe toate şi aruncă cadavrile lor afară din stup, fiind că o regină dupe o singura frecondaţiune s-a făcut productivă pentru toată vieaţa ei.
	Când o regină vede că a pus multe ouă femele, din care va eşi multe regine, atunci ea singură le omoară pînă când n-au eşit încă din celulele lor regale; căci, într-un stup nu poate să fie mai mult de cât o singură regină. Deară întîmplându-se ca albinele neutre s-o împedice în această ucidere a puilor ei proprii, atunci ea se necăjeşte, şi pleacă din stup urmată d-o mulţime d-albine lucrătoare (neutre) ca să fondedze o colonie nouă d-albine; aceasta se numeşte emigraţiunea albinelor; la aceste emigraţiuni, *[276] albinele sbor în grămedzi în forma unui ciorchine de struguri: fie care albină ţiindu-se cu picioarele de dinainte încîrligate la picioarele de dîndărăt ale albinei care o procede în sbor. Aşa merg sburând, până când găsesc un loc convenabil ca să se aşeze acolo; atunci regina se aşeadză în vecinătatea acestui loc pe ramura unui arbor, toate gramada o urmeadză şi o încongioară, atunci poate cineva să sgudue ramura cu albinele peste un stup şi toată grămada încîrligată va cădea. 
	Când colonia se aşeadză într-un stup nuou, albinele lucrătoare încep a scoate din stup toate murdăriile şi a lipi cu ceară crăpăturile stupului; aceasta o fac cu gumii ce-i ieau de la plopi, castaniu, şi alţi arbori gumoşi; pe urmă încep a face faguri. În 10-12 dzile toate fagurile stupului sunt făcute, totu d-o dată, albinele lucrătoare aduc în stup miere şi polenul florilor şi-l depun în celule ca într-o magazie. Polenul florilor, albinele îl rup de la antere cu mandibulele lor şi încarc cu dînsul corpul şi picioarele lor, mai cu seamă cele de dîndărăt. Natura provedintă a făcut dinadins coapsele acestor picioare ale albinelor în formă de lopeţi mici; când o albină vine ast-fel încercată a casa, picioarele ei seamănă a fi îmbrăcate în nişte pantaloni galbeni, roşii sau verdzi după coloarea polenului ce aduce. Apoi când soseşte în stup, o mulţime de alte albine îi ajută ca să scuture această pulbere dupe picioare, pe urmă amestecă pulberea cu miere ca să nu se strice. 
	Mierea este o materie produsă în corpul albinelor, adică în guşă (esofagul) lor, făcută din dulceţele *[277] înghiţite de albine, adică polenul, saharu şi materie dulce ce se află pe plante, produse de păduchi de frundze (puceron); mai cu seamă esistă în păduri de pinus picea o insectă (cocus racemosus) care procură multă materie de miere pentru albine. Deară şi în locurile unde se află pomi, tei, sălcii, trifoi, orchidei şi mai cu seamă, Caşa (poligonum fagopirum, sarrasin) albinele fac multă miere. Toamna apicultorul poate să scoaţă mierea din stup, însă trebue să lase acolo 4−5 oca de miere pentru nutrimentul de earnă al albinelor. 
	Mierea şi ceara sunt articule foarte importante în comerciu; cel d-întâi, pentru mîncare, cel d-al doilea pentru luminare; însă, în timpurile noastre, saharul a remplasat mierea şi lumînările de spermanţet au gonit din saloane cele făcute de ceară albă. Cu toate acestea, mierea este şi acum un articol căutat, şi se întrebuinţeadză în bucătăriă şi în medicină. Deară este de observat că, câte odată se întîmplă că albinele ieau polen din plante veninoase atunci mierea dă omului colice şi poate să-i producă chiar şi moarte.
	Toată lumea cunoaşte albina: ea este de 1/2 policiu lungă, oacheşe, păroase pe partea d-înainte a corpului şi cu aripi transparinte ca sticla; asta este albina lucrătoare care o întâlnim tot d-auna primăveara pe flori; deară regina, are o  burtă ceva mai lungă, pe când albinele mascule au o burtă mai groasă şi mai rotundă, şi n-au peri la cea dupe urmă pereche a picioarelor; rar se vede aceste albine sburând, ci mai tot d-auna moarte lîngă stup, dupe *[278] bătălia în contra masculelor ce se întîmplă în stup în lunie iulie şi august. 
	Moartea albinelor masculi este cum am dzis, o întâmplare foarte naturală şi obiciunuită în stup şi nu vatămă nimic esistinţei coloniei. Deară moartea reginei este o întîmplare estraordinară în stup şi produce îndată peirea a toată colonia; albinele lucrătoare înceteadză a lucra, larvele mor de foame de neîngrijire şi tot stupul se nimiceşte, dacă doicele nu îngrijesc să scoaţă din celule dinastia regală, o femelă tînără pe care toată populaţiunea stupului se grăbeşte a o proclama de regină şi a reîncepe lucrările lor ordinare pentru saluta tutulor. 
	Esperiinţele moderne au probat că albinele au într-însele un mijloc a-şi comunica una alteia simţirile şi ideile lor, aceste comunicaţiuni se fac prin anterile lor. 

[279] CAPITOLU VIII. 
Lepidopterele sau fluturele.

	150 Întrebare. Ce avem să observăm la fluturi în raportul silviculturei? 
	Respuns. Nefiind aici locu a ne întinde mai pe larg despre fluture, aceasta fiind un obiect de zoologie (vedzi opul nostru despre istoria naturală pentru clasele superioare gimnasiale), de aceea vom vorbi aici numai despre unele circumstanţe care sunt necesarie pentru ştiinţa silvicultorilor. Aceste circumstanţe sunt cele următoare. 
	Ca insecte perfecte, fluturii ieau numai materi fluide ce le sug cu trîmbiţa lor de la nectariele florilor; deară sunt fluturi care nu mănîncă şi nu beau nimicu, căci îndată după eşirea lor din starea de nimfe, se împerecheadză; cu aceasta împlinesc misiunea vieţei lor şi mor; prin instinctă, fluturii pun ouăle loru, (singuratice sau în grămedzi) întocmai în locuri unde larvele lor vor găsi lesne materia nutrimentului, adică, adeseori la frundze, ramuri crăci şi trunchiul arborilor; deară, ca să fie protegiate în contra ploii şi a vântului, fluturii acoperă ouăle lor cu o materie spumoasă, sau cu peri etc. 
	[280] Dintre larvele fluturilor (chrisalide) unele trăiesc liber pe plante, pe când altele îşi fac nişte case cilindrice sau saci, din frundzele plantelor sau din perii animalelor şi aceste case sau saci, le poartă tot d-auna cu dînsele şi acolo se urmeadză schimbarea lor din larve în nimfe. 
	Sunt nişte crisalide mici care fac sub spiderma frundzelor, chiar în grosimea frundzei nişte galerii şi să aşeadză acolo nutrindu-se de substanţe interioare ale frundzelor; acestea se numesc chrisalide minieri, altele îşi facu galerii în neuntrul lemnului arborilor; eară altele se nutresc de rădăcinele plantelor. Multele îşi fac toamna o locuinţă de frundze cusute bcu o materie mătăsoasă ce o scot din gura lor şi în această locuinţă petrec în societăţi toată iearna; altele s-ascund atunci sub grămedzi de muşchi sau de frundze cădzute toamna din arbori în păduri şi remân toată iearna acolo. 
	Pentru silvicultor este foarte important ca să ştie unde se ţine diferitele insecte vătămătoare arborilor în diferitele stări ale desvoltărei lor, ca să caute dupe dînsele şi să le nimicească; căci s.e. ştiind cineva locul unde se află ouăle fluturilor vătămători arborilor, e lesne ca să caute dupe dînsele ca să le nimicească câte sute pînă n-a făcut pagubi, şi aceasta o va face fără multe costuri şi perdere de timp. Altă dată, un grădinaru ştiind timpul şi locul când femela unui fluture vătămător va pune ouăle sale; este destul pentru dînsu ca să omoare la timpul priincios această femelă, ca să scape grădina lui d-un reu mare ce pe urmă dupe [281] eşirea ouălor şi larvelor abia cu multe costuri şi osteneli îl va putea face. 
	Numerul fluturilor ce esistă acum pe pământ este stimat aproape la 12,000 de spece, dintre care trăiesc în Europa aproape 2500 de spece; însă este norocul nostru ca într-acest numer considerabil esistă numai puţine speţe cari ne sunt vătămătoare, şi chiar acestea nu poate să se înmulţească prea mult, căci providenţa a întocmit ast fel că aceşti fluturi vătămători au în regnul animal inamici care îi gonesc şi îi mănîncă; apoi omul înţelept va iconomisi tot d-auna, aceste animale (păsări şi insecte) inamicii inamicilor sei, şi atunci se va împuţina mult pentru dînsul reul ce insectele vătămătoare pot să-i facă. 
	Pe d-altă parte, esistă o mulţime de insecte care mănîncă burienele rele ce sunt vătămătoare agriculturei şi silviculturei şi acest folos al acestor insecte, rectifică tot d-auna reul produs prin cele-alte insecte vătămătoare intereselor noastre. 
	Naturaliştii a împărţit ordinul lepidopterelor în trei secţiuni mari, adică în fluturi de dzi (Papilio) care umblă dziua; în fluturi de crepuscule care umblă în timpul murgului serei ( Sphynx) şi în fluturi de noapte care sbor numai noaptea (Phalaena). 
	151 Întrebare. Care sunt lepidopterele vătămătoare plantelor şi mai cu seamă pădurilor din secţiunea papilio?
	Respuns. Acestea sunt cele următoare: 

[282] PAPILIO BRASICAE, Linée.

	Această insectă este în starea sa de larve un inamic redutabil pentru grădini de legume, mai cu seamă pentru vardză, colrapi, vardză nemţească şi rapiţă, căci nu numai că mănâncă o mulţime de frundze ale acestei plante, apoi şi acele ce nu le mănîncă, le mînjeşte cu escrementele ei. Această insectă se areată în timpul d-întâi al primăverei în grădini de legume şi sboară cât-va timp foarte încet împregiurul numitelor plante, dupe care, femela pune undeva pe plante 500−600 de ouă mici, în diferite grămedzi; dupe 14 dzile ese din aceste ouă larva galbenă cu capetele negre şi mai pe urmă dupe ce au schimbat în mai multe rânduri pelea lor, priimesc o coloare vînătă cu pete negre şi cu o vargă galbenă pe spinare şi pe amîndouă laturile corpului seu. În 3 septemîni chrisalida termină creşterea ei şi atunci intră în starea de nimfe, adică către finitul lunei lui iunie; aceasta se urmeadză la dzidurile grădinilor, la trunchiul arborilor etc. Nimfa este colţată. De coloare verde-galbenă cu multe pete negre. Dupe 14 dzile nimfa se schimbă într-un fluture alb în sus şi având vîrfurile aripilor sale de dinainte colorate negru; deară femela are două pete negre stând unul peste altul în mijlocul aripilor şi o vargă mică neagră la marginea de dîndărăt a aripilor de dîndărăt. 
	Îndată dupe naşterea ei, adecă la începutul lunei lui august, femela pune încă o dată ouă din care ese o generaţiune noue, ce devine încă mai vătămătoare pentru plante de cât generaţiunea dintâiu. 
	[283] Nimicirea acestui fluture vătămător trebue să se facă prin nimicirea nimfelor sale, adică ori în lunile iunie şi iulie pentru generaţiunea d-întîi, sau în timpul iernei pentru generaţiunea a doua. Deară şi prin prinderea şi omorîrea femelei în timpul verei pînă cându n-a pus încă ouă, poate cine-va a împedica naşterea atîtor inamici ai grădinilor. 
	Apoi şi natura a îngrijit aici în beneficiul nostru prin crearea unora Hymenoptera parasita (Ichneumone) care gonesc şi nimicesc acest fluture. 

PAPILIO (Pontia) CRATAEGI.
	
	Larva acestei insecte are o reputaţiune rea în toată Europa pentru dauna cea mare ce face, deară insecta însăşi este un fluture alb cu vine negre pe aripi. Ea se areată câte uă sută adunate la locuri umede şi în strade, sau pe arbori mai cu seamă către seară şi dimineaţa. După ce, fiind larvă, a mîncat o parte mare a frundzelor arborilor, tot ea ca fluture nimiceşte restul frundzelor prin ouăle sale ce le depune pe dînsele; o femelă pune câte o dată 150 ouă pe o frundză în grămedzi rotunde compuse de ouă înşirate, aceste ouă sunt galbene ca gălbinarea de ouă şi sunt de mărimea unui greunţ de mei, de forma lungă ovală şi cu 6−7 linii ridicate. Pe la 15 iulie, larvele es din ouă, încongioară frundza cu o ţesătură ca de mătase în cât seamănă ca o scheletă. Dupe ce au prăpădit ast-felu o frundză, începe la o altă frundză, pe urmă, vine la o a treia şi aşa de rînd. Când soseşte toamna atunci încongioară frundza c-o ţesătură groasă (cuiburile larvelor) acolo [284] rămân larvele toată earna într-o amorţire somnoroasă; primăveara viitoare eară se deşteaptă, deară atunci nu se mai mulţumeşte cu epiderma frundzelor, ci mănîncă toată frundza ca şi florile arborilor. 
	Chrisalidele tinere sunt galbene cu capete negre asemenea sunt şi picioarele dinainte eară negre; sunt 1 1/2 police lungi, la amîndouă laturile şi jos sunt albastre; pe spinare, sunt negre şi au acolo două vărgi galbene. Nimfa este colţată, verdzişioară sau albişioară cu pete negre. Dupe 12−14 zile ese fluturele care în momentul eşirei sale scoate o picătură de un fluid roşu ca sângele, ce cade jos dupe arbori; acestea au dat ocasiunea fabulei despre ploii cu sânge. 
	Mijloacele d-a depărta acest rău consistă în nimicirea ouălor acestor fluturi; sau în depărtarea şi nimicirea larvelor la începutul toamnei; prin arderea cuiburilor larvelor; prin omorîrea larvelor reînviate prin sugrumare chiar în luna lui aprilie; însă nu e de ajuns ca să depărtedze cineva aceste larve numai din pomi, ci trebue depărtate şi de la garduri ce sunt în vecinătate pe acolo.

SECŢIUNEA II. SPHYNX (fluturele de seara).

	Dintre toţi aceşti fluturi dintre care aproape 300 trăiesc în Europa, mai nici unu nu e prea vătămător plantelor. 

[285] SECŢIUNEA III. PHALAENA (fluturi de noapte).

	În această secţiune avem două sub-secţiuni, una numită Bombyx care fac nişte gogoşi în starea de larve şi unde remân ascunse în starea lor de nimfe; la cea altă subsecţiune larva nu face gogoşi ca cele d-întâi, aici sunt coprinse sub secţiunea Noctua Geometră, Pyralis tortrix şi Tinea. 
	O să vorbim aici de câteva speţe d-aceste animale pentru silvicultor. 

PHALAENA BOMBYX AESCULI.

	Această insectă este inamică mare a castaniei de cai, a teiului, a ulmului, a nucului, a mărului şi a părului; căci ea se nutreşte de lemnul acestor arbori. Acestu fluture foarte frumos, pune ouăle sale în coajă, larva pătrunde atunci în lemn şi face galerii lungi în trunchi ca şi în rămuri; trunchiurii şi ramurile mai tinere se rupe în urma acestor stricăciuni; dintr-un asemenea arbor ese dintr-o gaură o pulbere roşioară, astea sunt escrementele insectei: din nenorocire această insectă este foarte fecondă (femela pune peste 500 de ouă). 
	Fluturele este albastru ca oţelu, pe pept este pulberat alb, pe burtă are anele albe, deară ăripile sunt albe, lucitoare ca mătasea cu pete albastre sau verdzi; larva este albă cu pete negre, ea petrece starea de nimfă în arbori deară fluturele s-areată în luna lui Iulie sau august. O vieaţă analogă are Cossus ligniperda care se ţine pe salcie; are o odoare ca pelea rusească.

[286] PHAL. BOMBYX PINI, Linée.

	Această insectă este una din inamicii cei mai mari ai bradziloru şi moliftelor, şi a produs în mai multe rînduri mari devastaţiuni. Larva lui şeade pe acile arborului pinus sylvestris sau pe brad şi e în stare a mînca toate frundzele unui arbor, ast felu că arborul e perdut fără scăpare. S-a întîmplat ca aceste insecte să nimicească păduri de districte întregi. 
	Deară fiind că această insectă este d-o importanţă aşia de mare pentru silvicultură, de aceea mulţi forestieri s-au ocupat cu studiul ei; noi vom cita aici despre aceste insecte, cele următoare.
	Insecta perfectă s-areată pe la 15 iulie, atunci femela pune 200 de ouă, de mărimea unei seminţe de cânipă; aceste ouă, insecta le aşeadză la ramurile arborilor, sau la coajă sau la acile lor. 
	Dupa 20−25 de zile, ese o larvă ce mănîncă pînă la iearnă, şi atunci cade în asficsie şi se ascunde în pădure, sub muşchi sau sub frundzele cădzute. Primăveara viitoare, când înverdzeşte, se suie pe arbori şi mănîncă frundzele lor pînă în luna lui iunie, atunci se învălesc între ace sau pe trunchi, într-o ţesătură cenuşiă. Aşia deară aceste insecte au trebuinţă d-un an întreg pînă la desvoltarea lor completă. Cea mai mare daună, larvele o fac în lunile aprilie şi mai, când larvele au o mărime de 2 sau 3 police.
	Noi am presintat în figură femela insectei (a) larva (b) nimfa (c) ţi ouăle lor (d). 
	Se cere o atenţiune vigilentă şi necontenită în păduri în contra stricăciunilor acestei insecte. În [287] toţii anii trebue a face revisiuni în aceste păduri, spre a se încredinţa daca nu s-areată vr-o urmă d-această insectă şi daca ar fi aşia, d-a se grăbi a nimici de timpuriu aceste urme. E bine d-a face asemenea revisiuni în luna lui noembrie şi atunci lesne se va descoperi deacă s-au ascuns lîngă arbori, larvele acestei insecte sub frundzele cădzute sau sub muşchi spre a se prepara un culcuş de iearnă; atunci poate trebue să le adune cineva lesne. Deară restul larvelor trebue adunate primăveara viitoare dupe arbori. Aceasta se urmeadză prin scuturătură când larvele vor cădea lesne peste sasi cari trebue întinşi de dedesubtul arboriloru. Deară şi nimfele şi insectele (fluturele) trebue adunate şi arse. Deacă un district întreg de păduri este bîntuit d-aceste insecte, atunci trebue făcută groapă adîncă împregiurul arborului ca să cadză insecta acolo. 

PHALAENA BOMBYX Neustria, Linée.

	Acestu Bombyx este vătămător pomilor; larvele sale se găsesc pe toţi arborii de poame şi în genere pe toţi arborii cu frundze unde fac mare stricăciuni, fiind-că mănîncă frundzele lor; fluturul s-areată în luna lui ulie; în acest timp femela pune ouă în formă de anele împregiurul ramurilor, aceste ouă sunt oacheşe şi sunt lipite una d-alta primtr-o materie lipicioasă ce le păstreadză iearna în contra influinţei vătămătoate a aerului. 
	Primăveara es larvele şi se ţinu pe unghiile ramurilor ascunse sub un fel de ţesătură; mai pe urmă se respîndesc peste tot arborul unde mănâncă *[288] frundzele lui şi după ce au mâncat toate frundzele, merg la un alt arbor: în luna lui iunie îşi făc o ţesătură (gogoaşiă) între frundze adunate în aceste ţesături ce este subţire şi albă, larva devine nimfă. Deară nu numai frundzele, ci şi mugurii arborilor de pomi devin prada acestor insecte. 
	În tinereţea lor când trăiesc în societăţi câte uă o sută o dată sunt lesne de adunat şi de nimicit. 
	În figura noastră se presintă fluturi femeli, larva (a) ţesătura sau gogoşa (b) nimfa )(c) şi ouăle (e). 
	Afară de numite trei feluri de Bombice esistă şi cele următoare spiţe ce sunt şi ele foarte vătămătoare arborilor de păduri şi de poame adică: 
	Ph. Bombyx Monacha, e un inamic al arborilor pinus sylvestris, p. picea, stejarului, fag, mesteacăn, meri şi pruni. 
	Ph. Bombyx dispar, se ţine pe pomi unde mănîncă nu numai frundzele, ci şi poamele s.e. caise.
	Phal. Bombyx salicis, este vătămătoare în deosebirea plopilor şi sălciilor. 
	Phal. Bombyx chrisorrhoca este foarte vătămător pomilor şi câte o dată şi păduriloru de stejari. 
	Phal. Bombyx pseacersoria a căruia larvă se preumblă nopatea în societate întocmai ca la o procesiune. 
	Larva acestei insecte mănâncă frundzele stejarului, deară porii acestei larve produc o imflamaţiune la pelea aceluia ce o atinge. 
	Deară toţi aceşti inamici ai pădurilor şi ai arborilor frundzefere, au şi ei inamicii loru în natură, şi astea sunt Schremnon şi Tachina, care i gonesc mult şi i nimicesc. 
	[289] Deară între aceste animale vătămătoare (Bombyx) esistă şi animale folositoare omului, s.e. Phal. Bombyx Morio sau gândacul de mătase, care a contribuit a înavuţi multe tări, a ocupa mii de braţe omeneşti şi mai cu seamă a da omului o materie aşa de preţioasă şi de frumoasă de îmbrăcat. 
	Acestu fluture, acum cultivat în sudul şi în centrul Europei, este originar din China unde se zice că încă 260 de ani naintea lui Christ, soţia împăratului chinez Hoang Tiu a descoperit modul, desfacerei firilor de mătase din gogoaşa de gîndaci. Mult mai tîrdziu, sub imperatorul bizantin, Iustinian, (555 dupe Christ) doi monachi (călugări) au adus pe furişi în bastoanele lor goale, ouele (seminţele) acestui gîndac din Indiea la Constantinopol; de acolo cultura insectei de mătase s-a înaintat pînă la Grecia, unde a remas un secret, în curs de mai mulţi seculi; în anul 1130 d.Chr. această cultură era cunoscută în Calabria şi Sicilia, de acolo s-a înaintat la Spania şi d-acolo la Francia (în anul 1370). 
	Acest fluture ese ca insecta perfectă din gogoşile lui, în luna lui iulie; fie care femelă, după ce s-a împerechiat cu masculul, pune 200−300 de oue care remîn earna în stare de ouă (seminţe), deară primăveara, adecă în luna lui maiu, ese larva care se nutreşte numai în frundze de dudzi. Dupe ce au trecut şi au mâncat o lună de dzile, înceteadză de a mînca, remînu nemobili şi-şi fac o gogoaşă galbenă sau albă de mărimea unui ou de porumbiţă, fieşcare gogoaşă este făcută d-un singur fir lung şi neîntrerupt; puind gogoaşa în apa ferbinte, firul se desvoaltă cu uşurinţă. 
	[290] Deară în India se scoate mătase şi de alte Bombice; unii au încercatu şi în Europa a scoate mătase de Phal. Bombynx spini, însă mătasia lui e prea groasă; alţii au încercat ca să scoaţă mătase din ţesătura păiajenilor, însă fiind că păiajenii sunt carnivore, mai cu seamă sunt mîncători de muşte, de aceea s-a calculat că, spre a dobândi 2 litre de mătase, ar fi de trebuinţă aproape d-o jumătate milion de muşte, ca să nutrească numerul păiajenilor trebuincioşi pentru a produce numitele cuantităţi de mătase. 

PHAL. NOCTUA SEGETUM.
	
	Această insectă trăieşte mai mult în ţările nordice ale Europei şi strică multe bucate pe câmp, mai cu seamă semănături de grîu şi de secară. Insecta perfectă ese în luna lui august; femela pune ouele sale în pământ, de unde ese larva tînără care mănîncă rădăcinele plantelor pînă iearnă; la începutul lui iunie, au ajuns la desvoltarea lor cea mai perfectă şi intră în starea lor de nimfe care se urmeadză în pământ. Nimfa remâne atunci într-o goliciune subterană, pînă cînd ese fluturul dupe 4 septămîni.
	Cându nu s-a treierat bine grîu, atunci se poate ca împreună cu spice să se aducă larvele în magadzii de grîu şi atunci această insectă se va arăta şi în magadzii; altminterelea se arată numai pe câmp. 
	Mijlocul mai sigur d-a se apăra în contra acestei insecte, este d-a le le aduna toamna la începutul [291] primăverei. Ciorile sunt unamicii ai acestei insecte. 

PHAL. GEONETRA BRUMATA Linée.

	Larva acestei mici insecte, este una din inamicii cei mai redutabili ai pomilor; căci în anii când s-areată în mare cuantitate, strică tote fructele arboriloru. Fluturul s-areată tîrdziu; adică la finitul lunei lui octombrie, ese masculul (fig.), mai tîrdziu în noembrie ese femela (a) care, dupe desvoltarea sa pe pământ, s-agaţă pe arbori şi pune ouăle sale, în număr de 200, în frundzele, mugurele, florile şi chiar coaja arborilor din care ese pe urmă larva, care mănîncă frundze şi fructe. Deară perioada cea mai periculoasă pentru aceste larve, este pînă la 15 sau finitul lunei lui mai, când atunci scot din gura lor o aţă, care o lipesc d-o ramură, pe aţa aceasta se lasă jos şi merg în pământ unde se fac nimfe. Deară larva (b) este verde deschis şi n-are picioare abdominale. 
	Mijlocul d-a păstra arbori fructiferi d-acest bici, este d-a iconomisi paserile cantatoare, mai cu seamă genul Parus şi Sturnus care întrebuinţeadză larvele acestei insecte ca nutriment pentru puii lor tineri. În dzilele d-întîi ale lunei noembrie, trebue visitaţi arborii şi omorite femelele insectelor care se agaţă în sus. E bine asemenea d-a face o cutie pătrată de scănduri împregiurul arborilor şi a unge această cutie cu păcură; aceasta va împedica asemenea agăţoarea insectelor. 

[292] PHALAENA TOTRIX Linée.

	Multe speţe ale acestui gen au obiceiu d-a face sul prin aţe de mătase, frundzele arborilor şi a se aşedza în aceste case cilindrice făcute din frundze, unele îngăuresc fructele şi seminţele, ear altele pătrund chiar pînă în lemnul arborului. Unele produc prin rănirea coajei, mai cu seamă a moliftelor, eşirea unei materii reşinoasă ce produce un fel de gogoşi în care trăiesc larvele, altele trăiesc libere în aer şi nu în gogoşi. 
	În starea perfectă sunt fluturi mici care poartă aripile lor ca nişte acoperişuri de case; dziua şed liniştite pe faţia de jos a frundzei şi noaptea sbor; aripile lor de dinainte sunt esancrate, cele de d-îndărăt sunt rotunde pe din afară şi cu nişte franji. Numai puţine speţe au aripi uniforme, cea mai mare parte d-într-nsele au aripi pătate ca marmora. Au capete mici, cu trîmbiţe scurte; larvele au câte 16 picioare, un corp cilindric, de coloare verd deschisă sau oacheşă; în Europa esistă 550  speţe d-aceste genuri, deară speţa cea mai importantă este următoarea.

PHELAENA TORTRIX (Carpocapsa) 
POMONANA, Linée.

	Acest frumos fluture este causa ca merile şi perile noastre sunt pline cu vermi câte o dată. Căci femela pune în luna lui mai, ouele sale în năuntru florei părului şi a merului; după câteva dzile ese vermuşi (larve) din aceste oue care trăiesc în neuntru fructelor şi face ca, merile cad de timpuriu de [293] la arbori. Dupe o lună de dzile, larvele au terminat creşterea lor, atunci părăsesc fructele, îşi facu o ţesătură albă în crăpăturile coajei şi devin acolo nimfe. Dupe câteva dzile, es fluturii şi pun ouăle lor pentru a doua oară în fructele devenite acum mai mari; în această a doua generaţiune, es mai multe larve de cât din cea dintîi. Această insectă îşi alege tocmai cele mai delicate soiuri de meri şi de peri. 
	Mijlocul celu mai bunu în contra acestei insecte consistă d-a aduna şi a nimici fructele stricate pe cât timp larva şeade în întru: asemenea e bine d-a curăţa crăpăturile arborilor în luna lui aprilie. 

PHALAENA TINEA sau MOLIE Linée.

	Aceste insecte, de şi nu sunt tocmai vătămătoare pădurilor, însă fiind vătămătoare agriculturei sau în economia domestică, de aceea vom vorbi aici ceva şi despre dînsele. 
	Acestia sunt fluturi nopturni (phalaena) foarte mici care nopatea sbor către lumînare, au aripi de dinainte foarte lungi, cele de dîndărăt foarte înguste; corpul lor e gros şi păros, au antene lungi; larvele lor au negi şi au 16, 14, 12 şi chiar numai 8 picioare; trăesc de materii vegetale şi animale şi fac daune mari. Noi vom numi aici cele următoare. 

PHALAENA TINEA GRANELLA, Linée.

	Această insectă este inamicul magadziilor de cereale; *[294] s-areată în lunile mai, iunie şi iulie, atunci femela pune ouele sale pe bobu de grîu sau de secară. Larvele tinere se bagă înăuntru boabelor şi cu un fel de ţesătură, lipesc mai multe boabe unul d-altul (b. în fig.) ast-fel ca mai multe de aceste insecte pot să strice o magadzie întreagă de grîu; în luna lui august sau septembrie larva a terminat creşterea ei, atunci ea se ficseadză pe păreţii magadzziei într-o ţesătură făcută de rădzături (surcele) de lemn (c. în fig) şi aşa remâne iearna ca ninfă (d. în fig.) 
	Figura noastră areată insecta în mărimea ei naturală precum şi mărită prin microscop (a). 

PHAL. TINEA PZROPHAGELLA Linée.

	Ea se ţine ascunsă în boabe de grîu, în cât pe din afară nu se vede nimica, numai că greutatea grîului s-a împuţinat mult şi grîu cântăreşte mai nimic. Când observă cineva în neuntru vede că interiorul grîului, adică făina, e mîncată şi numai esistă şi în locu-i, este o molie. 

PHALAENA TINEA CRINELLA. Linée.

	Această insectă se ţine în vestminte de lînă, în postav, în blănuri, în peri de cai, în saltele şi în colecţiunile de museurile de istoria naturală. Insecta ese la finitul lunei lui aprilie, atunci sboară în casele oamenilor şi se apropie de lumînare; dziua, şeade liniştită la locuri obscure, s.e. în dulapurile vestemintelor şi în mobile, adică la locurile mobilelor [295] unde nu vine soare. Larva ei îşi face nişte cilindrii în grosimea postavului sau pîndzeturilor de lînă, acestea le servă drept culcuş şi tot d-o dată drept materie de nutrire. La acest op al devastaţiunei lor, fac în vestminte de lînă nişte galerii lungi, care, din interval în interval, au şi o gaură; în aceste galerii, se urmeadză schimbarea lor în ninfă. Inmulţirea lor se urmeadză în tot timpul; afară de lunile iernei. 
	Remediul în contra acestei insecte, care face daună mare oamenilor, este, adesea aerisirea, bătaia şi curăţirea vestmintelou; vestmintele care se aflăîn locuri luminoase, sunt mai espuse stricăciunei de cât acelea ce se află în locurile întunecoase. Deară blănurile nepurtate, se preservă în contra acestei molie, când le învălim bine într-un cearşaf, fiind că atunci femela nu poate să ajungă acolo ca să depuie ouele sale în vestminte. Deară nici camforu, nici tutunu, nu sunt mijloace de preservare prea sigure. 
	152 Întrebare. Care animale vătămătoare pădurilor le găsim în ordinul Hemipterelor?
	Respuns. În ordinul Hemiptera, sub-ordinul Homoptera găsim mai cu seamă următoarele: 

COCCUS PINI,

	Această insectă se ţine pe moliftele negre (pinus nigricans) mai cu seamă când stau pe locuri calcaroase, atunci vedem că acile acestor arbori sunt acoperite cu pete albe ca de var, aceste pete, care seamănă cu nişte soldzi lungi, sunt făcute d-o substanţă *[296] solidă ca ceara, produsă d-un Coccus şi care servă drept adăpostu animalelui, ce este moale şi care se află sub această masă ceroasă, mîncînd acile. Aceşti soldzi nu se aseamănă toate şu sunt compuse de două părţi, una galbenă, mai tare, şi alta mai subţire, lungă şi albă. Sub soldzi, femela pune ouele ei, deară după fecondaţiunea lor, femelele mor şi din corpulu lor se desvoaltă puii tineri, care es atunci de dedesubtul soldzilor, se respîndesc pe ace peste tot arborul, şi încep şi ea a produce nişte soldzi cerosi. 
	Mascululu este oacheş cu aripi albe, şi antenele sale sunt de dzece bucăţi, pe când la femelă antenele sunt numai de şeapte bucăţi şi ea este de coloare verde. 
	Afară de molifte, se găseşte această insectă şi pe arbori frundziferi îi chiar pe unele plante de la florăriile noastre, s.e. pe Oleandra. 
	În fine, voim să dămu aici descrierea unei insecte care este pentru noi d-o mare importanţă, fiind că face câte o dată la noi mare daună între vite, această insectă se numeşte: 

MUSCA DIN COLUMBACIU, 
sau 
SIMMULIA COLUBASCHENSIS.

	Această insectă este foarte mică, abia de mărimea unei linie, însă se areată câte o dată într-un numer aşia de mare, în cât seamănă cu nuorii; la apropierea unui asemenea nour, compus de milioane de muşte [297] sângeroase, vitele dupe câmp, parcă prin instinct părăsesc isladzurile lor şi fug către sate, spre a se aşedza în grajdurile lor. 
	Vitele cornute mari (boi şi bivoli) caii şi porcii suferă mult d-această insectă. Când aceasta muşcă atacă pe vrun bou sau cal, atunci caută dupe locurile cele mai moi şi nepăroase, adică unghiul ochilor, gura, nările, anusu (şedzutu), să se bage chiar înăuntru urechilor, în nările interioare, în faringu şi trachea. 
	Deară şi oamneii sunt supuşi şi ei acestui bici; cu toate acestea, omul poate să se apere mai lesne acoperindu-şi faţia, însă s-a vădzut că copii mici de ţâţă au murit din muşcătura acestor muşte. 
	Fie care muşcătură, produce la omu şi la animale o mâncărime ardzătoare şi curând s-areată o umflătură tare care stă 8−10 zile: deacă s-au făcut multe muşcături, animalul muşcatu are spasme (convulsiuni) şi o inflamaţiune care-l omoară curând; altă dată, s-adună atîtea muşte în trachea, în cât omoară animalu prin asficsie (înecăciune). 
	Mai în toţi anii, cade o mulţime de vite în Serbia şi Banat din causa acestei muşte şi se face acolo daună foarte însemnată. De aceea, guvernul austriac şi sîrbesc au încercat felurimi de mijloace spre a scăpa ţeara lor d-acest reu; însă toate aceste cercări, erau în deşert, cându istoria naturală a acestei insecte era puţinu cunoscută, fiind că nu se ştia unde trăieşte în diferitele stări ale desvoltărei sale şi cu ce se nutreşte. Deară, de când s-a studiat bine natura şi traiul unei muşte analoage *[298] (similia seria) care trăieşte în Elveţia, s-a descoperit şi felul vieţei muştei de la Columbaci. 
	Această muscă trăeşte în starea ei de larvă în rîuri muntoase, cu ape limpedzi, unde se află pe fundul rîurilor o mulţime de petre rostogolite; pe aceste petre, larvele se lipesc printr-un disc sau suţoriu ce se află la o parte de dîndărăt a corpului lor, pe când partea de dinainte a animalului remîne liberă mişcându-se în apă şi gonind dupe alte animale mici. Spre acest scop, natura i-a datu la amîndouă laturile ale capului, un organ micu care poate să se învîrtească ca o roată de moară şi printr-această roată, larva împinge insectele mici către dînsă. Aceste animale sunt sociabile, sute şi mii şed la un loc şi fiind-că sunt de coloare verde, de aceea, o peatră acoperită de aceste larve, seanănă că ar fi acoperită cu muschi. Deară şi plantele aquatice sunt acoperite cu dînsele. 
	În aceste stări, larvele trăiesc totu toamna şi iearna; tocmai la primăvară, devin nimfa. Această metamorfosă se urmeadză într-o căsuţă mică conică, ce larva îşi găteşte din boaba de nisip ce le găsesc pe fundul apei. Ninfa seamănă mult cu insecta viitoare, însă respiră prin nişte moţiuri de firi fini ce le are la laturile capului ei. Deară schimbarea ninfei în insecta perfectă se urmeadză ori primăveara, ori la începutul verei în luna lui august. 
	Acestu studiu a dat şi mijloace d-apărare în contra acestei mue; fiindu-că, îndată ce s-a ştiut că această muscă trăieşte ca larvă în rîurlie munţilor, era învederat că mijlocul d-a scăpa d-această insectă este [299] d-a  nimici larvele ei în rîuri, adecă d-a scoate petrele şi plantele aquatice acoperite cu această insectă, şi d-a le arunca afară, la mal, fiindu-că aceste larve aruncate pe uscat, mor îndată; însă nu se ştie daca şi pe fundul Dunărei nu se ţine aceste larve; în acest cas, nimicirea lor complete va fi imposibilă pentru Banat, Serbia şi chiar pentru noi aici. 
	Deară nu în toţi anii, ci cam o dată în 5−10 ani se pogoară aceste muşte din susul Dunărei şi fac daună foarte însemnată la noi în districtele noastre dunărene din Romania mică (distrcitul Mehedinţi, Gorj şi Romanaţi) omorând acolo mii de vite. Ţăranii nostrii, n-au un alt remediu de cât că facu un mare fum de baligă, împregiurul vitelor, căci fumul goneşte aceste insecte. 
	Figura noastră areată o asemenea muscă femelă, însă foarte mărită; ea este d-o coloare albastră-cenuşie cu 3 linii negre pe spinare în sus, şi cu pete negre pe burtă, picioarele sunt oacheşe cu o lucire albă, aripile sunt limpedzi şi transparinte. FINE. 

[300] INDICIUL (Index) ALFABETIC SILVIC LATIN. A. pag. fig. Accidium berberides...236 Acer tartaricum...131 Pseudoplatanus...132 26 −Platanoides...134 27 −Campestre...135 28 Acotiledoane...188 Actea spicata...193 Aësculus Hyppocastanum...136 Agaricus...234 Agrostis vulgaris...191, 216 Ajuga reptans...191, 206 Aira...191, 193 şi 218 Alnus glutinosa...105 20 − Incana...106 11 Andromeda polifolia...186 Apis mellifica...272 58 Arnica montana...209 Arundo Silvatica...217 Asclepias vincetoxicum 193 206 Aspidium...222 Asperula...191 209 Atropa belladona...208 B. Berberis...165 Betula alba...103 9 Boletus...234 Bombyx chrysorrhöa...288 − pini dispar...288 − monaca...288 − pini... 288 −salicis...288 − neustria... −62 Bostrichus typographus...253 46 Brochus pisi...245 Bromus giganteus...219 ...Bryum...222 Brysacea...236 C. Carex...191, 214 Carpinus betulus...107 12 Cerassus...155 Cerambyx carcharias...256 47 Chrysomela oleracea...257 48 Clematis vitalba...183 Castania vesca...102 8 Chrysomela...257 Chaemotophyl...192 Coccus pini...295 68 Colutea...171 Cornus mascula...161 Cornus sangiunea 163 Corylus avellana...108 13 Crataegus oxyacantha...159 38 Cynips calicis...266 55 Cystisus laburnum...170 Curculio notatus...256 − pini 249 45 − cupreus... 248 − − populi...247 44 − granarius 246 43 D. Dactylis 192 şi 219 Dedalea...234 Dicotiledoane...188 Dicranum...225 Digitalis...208 E. Echium vulgare 194 şi 207 Elymus 193 şi 216 Empetrum nigrum...186 Epilobium augustifol...193 şi 199 Equisetaceele...231 Erica vulgaris...174 − tetralix...176 Erineum...236 Eupatorium...193 Euphorbium...193 204 Evonymus...167 F. Fagus sylvestris...1000 7 Festuca...218 Formica cephalotes ... 268 56 Fragaria vesca...203 Fraxinus excelsior...138 29 G. Geleobdolon...191 Galeopsis...191 Genista Germanica...173 Graphideile...230 [301] Gryllus Gryllotalpa...258 49 − migratorius...258 50 H. Hepatica anemone...191 205 Hieraceum phylosella...193 Holcus...191, 218 Humulus lupulus...200 Hydneae...234 Hymenoptera parasitica...263 − xylophaga...262 Hypnoide...226 Hypericum perforatum 191 205 Hyppophae (taul)...171 I. Icheumon nemorum...265 52 − persuasorius...265 Ilex aquifolium...182 Iuncus...191 Iuniperus communis...88 L. Lammium masculatum 191 208 Lathyris...191 Lecideile...130 Ledum palustre...185 Lese ceae...226 Lepidopterile...279 Ligustrum (lemn câinesc) 166 Lyeo podiaceele...221 Lymnexylon navale...243 M Melica...193 217 Melampyris...191 Melolontha vulgaris...241 Mercurialis...191 Minium... 227 Monocotiledoane..188 Morchelidee...231 N. Nardus stricta...193, 216 O. Orobus vernus...191, 200 P. Papilio brasicae...283 59 Parmelliaceele...230 Penderinum pini...236 Petzia...235 Phalaena bombyx...285 −Aesculi... −60 Phalaena geometra...291 63 − pomonana...292 − noctua...290 − tortrix...292 64 − tinea 293 − crinella...294 67 − granella... 293 56  − pyrophagella ... 294, 66 Philadelphus coronaria...170 Pinus abies...76 1 − austriaca...85 − cedrus...87 −larix...83 4 − pieca... 81 3 − strobus...86 − sylvestris...78 2 Platanus...99 Poa...191 218 Polypodiaceele...221 Potricheneile...225 Populus alba...113 − canadensis...112 − monilifera...112 16 − nigra...110 15 − tremula 109 14 Prunus avium 155 36 − padus − 37 Prunus spinosa...160 39 Pteris aquilana...222 Pteromalus puparum...266 54 Pyrus comunis...152 − malus...153 Q. Quercus austriaca...97 − cerris...97 − pedunculata...93 6  − prinus...98 − robur...91 R. Rhamnus frangula...163 40 Rhisomophora...236 Robinia pseudoaccacia (salcîm)...157 Rubus caesins...181  [302] pag., fig. − fruticosus...179 − idaeus...18 S. Salix caprea (salcie)...115 17 − aurita...117 − aquatica...117 18 − alba ...118 19 −fragilis ... 119 20 − vitelina ... 120 21 − viminalis...122 22  − helix...123 23 Salvia sylvestris...207 Sanbuccus ebulus...169 − nigra (Secu)...168 sanicula Europea...193 Scirpus (trestia)... 193, 213 Scleroderma... 234 Sclerotiacee...235 Senecis...191 Simulium colubscensis...296 69 Sirex Gigas...263 52 Sorbus aucuparia... − 32 − aria...149 34 − domestica...148 33 − torminalis...150 30 Spartium scopart...173 Sphynx...284 Sphagnee...227 Spaeria...234 Spirea aruncus...203 Stachys sylvestris...207 Staphylea (clocoduşi)...169 T. Taxus boccata...89 Tellephora...234 Tenthredo pini...260 51 Tilia europea (teul) 141 30 − parviflora...141 31 Tormentilia erecta...193 şi 202 Trienalis...191 Triticum...191 − repens...216 Trifolium alpestre...204 − rubens...204 U. Ulmus campestris...125 24 − effusa...128 − tuberosa ...127 25 Uredina...236 Urtica dioica...200 V. Vaccinium myrtilius...176 − Vitis Idaea...178 − uliginosum...179 Vespa crabro  (vespe) ... 271 Viburnum opulus (calin) 167 Vicia cracca...191, 200 − sylvestris ... 202 X. Xyloma...235




1