VERSURI 
ODE 
PROLOG 
LA PATRIE 
Un viu dor mă-naripează şi mă-ndeamnă din giunie
Ca să cerc pe alăută romînească armonie.
Acest vers, ce sun-aice, lui Apolo nu-i strein,
Fiind gemine cu rostul ce-i urzit din cel latin.
Armoni-a strîns pe oameni în plăcuta societate,
Adunînd pre ii din codruri în statornica cetate;
De cîntarea lui Orfeos munţii Traciei s-umpleau,
Şi de sunetul cel dulce crude fiare se-mblînzeau.
Însăşi ruga de evlavie unei inimi credincioase
Cătră Domnul se înalţă pe aripi armonioase
Ş-o simţire legănată prin al muzelor organ,
Mîngîietă, cursul trece pe al vieţei ocean.
Spre virtute versu-mbie, despre rele face ură,
Fermăcîndu-ni adapă d-o înalt-învăţătură.

O, romîni, romîni ai Daciei, ce purtaţi un mîndru semn
De-origină, istoria acum fie-ni îndemn!
În vechime maica Roma, ce-a fost doamnă-n toată lume,
Ni-a lăsat legi şi pămînturi, vorba sa şi-naltul nume.
Oare darul ce de timpuri şi de barbari s-a pastrat,
Cînd senină soarta luce, fi-vă astăzi defăimat?

8 
Nu, prin muze ş-a virtutei dorul dulce şi fierbinte,
În noi lumea să cunoască strănepoţi romanei ginte.
Tu, Moldavio mănoasă, ce pre mine ai născut,
Adăpost dă giunei muze care ist vers a ţesut;
Pe-nverzit şi tînăr laur, ce din ţărnă-acum răsare;
Cu puternic scut să-l aperi de-a fortunelor turbare;
Cum va prinde rădăcină şi în urmă va-nflori,
Din a sale frunzi, cunună muza ţie va urzi;
O cunună cungiurată de-ale vîntei line raze,
Ce de foc, de fier, de timpuri, trainic soarta o păstrează.
Cînd atunce al tău nume, nemurirei consfinţit,
Va luci la fiii patriei, chiar ca-n ceri un nou planit.

LA ITALIA 
1809 
Vă urez, frumoase ţărmuri ale-Ausoniei antice,
Cungiurate de mări gemeni, împărţite de-Apenin,
Unde lîngă laurul verde creşte-olivul cel ferice,
Unde floarea nu se trece sub un ceri ce-i tot senin,
Undre mîndre monumente ale domnitoarei ginte
Înviază mii icoane la aducerea aminte!

Vă urez... că cine poate fără dor, făr-umilinţă,
Acea pulbere să calce, al eroilor mormînt,
Ce în curs de ani o mie a stătut în biruinţă
Ş-astăzi vii sunt prin esemple de virtute şi cuvînt,
Încît în asemănare nu a fost, subt orice nume,
Mai măreţ, nimic, nici trainic, de cînd omul

 este-n lume! 
9 
Pe a Tibrului şes Roma tăbărîtă-i ca un munte
Din palaturi surupate şi mormînturi adunat,
Între care Capitolul o căruntă nalţă frunte
Ce de barbari şi de timpuri cu respect i s-a pastrat;
Unde un popor de statui, a lui Fidias urzire,
Vînta Greciei ş-a Romei îmi arată la privire.

Între surupate temple, obelisce şi coloane,
Ca un turn de fier întreagă stă colona lui Traian;
Pre ea văd: Istrul se pleacă Iasienei legioane,
Cum cu patria sa pere-a Decebalului oştean
Şi cum în deşarta Dacie popor nou se-ntemeiază,
De-unde limba, legi şi nume a romînilor derează.

Cînd în codru vechi stejarul e răpus de bătrîneţe,
Din a sa mănoasă ţărnă cresc plăcute floricele;
Aşa după-a Romei paos, în alese frumuseţe,
Răsărit-au noi lucefiri: Ariost şi Rafaele,
Galileu, Columb, ş-Italiei, ce prin genia lor luce,
Ca-n vechime lumea astăzi necurmat tribut aduce.

În grădin-asta E ropei, unde rostul dulce sună,
Şi pictura, armonia, prin un farmec a supus
Pe a lumei sclavi şi domnii, carii pururea s-adună,
Plini de dorul amirărei, de la nord şi de l-apus,
Un romîn a Daciei vine la străbuni, ca să sărute
Ţărna de pe-a lor mormînturi şi să-nveţe-a lor virtute!

LA MOLDOVENI 
La restatornicirea domnilor pămînteni 1822 
Vers înalt de bucurie să răsune împregiur!
Astăzi gemetul Moldovei în armonii se preface,
Astăzi soarta îmblînzită ni urează cu ogur,
Şi din clime seninoase se întoarnă lină pace,
Se întoarnă sînte drituri, ce-s odoare unui neam,
Spre a cărora domnire de mult rugi noi înalţam.

Pentru-a noastră fărdelege, pre cetăţi şi pre cîmpii,
Din a tunetului sferă, cu-nfocată aspră mînă,
Săgeta a morţei înger mii de fulgere şi mii
Ce pre creştetele mîndre sfărîmat-au în ţărînă,
Într-atîta că urgia şi văpaia nu a stîns
Calde rîuri de crunt sînge ş-un amar noian de plîns.

Însă Domnul al puterei, ce pre omul păcătos
Pentru lucrul cel nevrednic ş-ovelite fapte ceartă,
Îmblînzitu-s-a acuma şi, părintele duios,
Spre a noastră vindecare, ni loveşte şi ni iartă;
Dar la cuget şi privire ni-a lăsat un trainic semn
De-nfrînare despre rele şi spre dreptul de îndemn.

Ca un călători nemernic, zbuciumat de-al mărei val,
Cînd în noaptea-ntunecoasă nici o stea în ceri nu vede,
Dacă-aproape de pieire de-ntîmplare află-un mal
Cu mîni ambe îl apucă ş-abia şie însuşi crede;
Dar săltînd pre el din undă, care moartea i minea,
Domnului el dă mărire că patria-şi va vedea.

O puternică fortună pe Moldov-a fost împins
Să plutească pe o mare de pericoli presurată,

11 
Şi poporul fără cîrmă, de mii tunete atins,
Aştepta a sa sfărmare şi pieire-nfricoşată;
Obosite elemente mug şi sun-azi mai încet,
Vîntul stă, s-alină marea, de port ni-am apropiet.

Ni s-arată la vedere un frumos liman vecin,
Favorabil zefir suflă şi lucesc senine stele;
Însă cursul cela este de mii stînce încă plin
Şi trezvie cere dreaptă, cu-ndoite opintele,
Că o luntre strălucită ce-a scăpat din ocean,
Dacă uită privegherea, va pieri chiar în liman.

Fericiţi strămoşii noştri, prin păzire-acestei legi,
Spre a patriei scutire nu cruţau jerfiri, nici sînge,
Şi în volbura turbată stat-au pururea întregi,
Ca o stîncă-n miezul mărei ce sumeţe ape-nfrînge;
Ori de triumfuri să fie a Moldaviei pămînt
Viu izvor întru vechime, iar acum uitat mormînt?

Pe Moldova, cînd ferice era-n pace şi-n război,
Schiţi, panoni, sarmaţi ş-Asia n-a putut nicicum să

sfarme; Prin a ei virtute gustă nemurire între noi: Înţeleptul Alexandru, Ştefan fulger întru arme, Dar pe-a timpurilor aripi fericiri şi măriri fug; Fii, Moldovo, neînvinsă, puind patimele-n giug! 
Patrioţi, veniţi cu toţii lîngă tronul cel dorit, Să-ncheiem spre-a lui tărie giurămînturile sfinte! Dup-un curs de ani o sută, ziua ceea a venit, Întru care fiul patriei fi-va domn ş-al ei părinte. Patria maică-n a ei floare a fost nouă agiutori; Fericiţi de fii cînd astăzi vor fi ei cunoscători! 
Auritele palaturi nalţă turnuri cătră nor
Ş-a străbunilor mărire din surpări vor să răsară;
Necurmat va să răverse avuţiilor izvor:
Înflorire, fericire şi repaos preste ţară,
Cînd ni-a fi temei şi cîrmă, sub un domn bun, înţelept,
Legea, patria, unirea şi un cuget clar şi drept.

RESTAURAREA ŞCOALELOR NAŢIONALE ÎN MOLDOVA 
la 1828 Epitropiei învăţăturilor publice Imitat 
EDUCAŢIE 
Copăceii încă tineri, ce de tot s-a părăsit
La voinţă şi-ntîmplare în salbatica pădure,
Mai nainte de a creşte, vor să piară nesmintit
De a fiarelor calcare sau de barbară secure,
Zăcînd pedecă în codru dărîmate pe pămînt.
Dacă însă îngrijerea, cu o mînă îndurată,
Îndrepta-v-ar a lor viţă, atunci cînd nuiele sînt,
Din vlăstarea tinerică, o tulpină înformată
Să făcea stejar puternic, ce, sporind din an în an,
Agiungea a fi coloană prin biserici au prin case,
Adăpost în timp de iarnă călătoriului sărman.
Al său trunchi durat în punte, au în plutitoare vase,
Ar da rîurilor lege ş-a lor curs ar înfrîna,
Ar căra odorul Indiei, răzbătînd prin grea fortună,
Sau, format vas de resbele, cu străinii s-ar lupta,
Fulgerînd pe luciul mărei ca un nour ce detună.

Se asamănă şi fiii cu copacii de pe plai, Fii ce cresc în rătăcire şi răpun în răutate, 
13 
Şi-n loc moartea să le plîngem, suspinăm de a lor trai,
Ce-i spre dauna şi ruşinea familiei întristate!
Dacă timpuriu moralul mintea lor ar fi-nzestrat,
Atuncea din sînul meser ar ieşi genii măreţe.
Cela ce pe drumul public pe călători a prădat,
De avea îndemn, mijloace ca virtutea să înveţe,
Cu primejdia vieţei, patriei sale era scut,
Sau pe amvona rostirei, prin ritorice cuvinte
Învingînd pe nedreptate, Demosten s-ar fi făcut,
Şi a văduvei sărmane ar fi razăm şi părinte.

Din abaterea femeiei cîte rele-n lume vin.
Cînd ea cumpără şi vinde ale sale frumuseţe,
Mestecînd înşălăciunea ş-a plăcerilor venin!
O asemenea femeie, de putea virtuţi să-nveţe,
Putea fi matroana Romei sau vestală la altar.
A lui Colatinus soaţă sau de Grahi a născătoare,
Şi prin fapte de virtute, scutind traiul de amar,
Fericirea-n sînul casei nu s-ar face trecătoare.

Dar sămînţa, cît de bună, căzînd pre petros pămînt,
Rourată de mii lacrimi, între suspinări crescută,
Va da numai poame-amare, umbră şi uitat mormînt,
Cînd o mînă priitoare a ei creştere n-agiută.
Vre un bine-a face-n patrie este omul mult datori,
Aşa faptă pe el nalţă cătră vrednica sa treaptă,
Şi s-asamănă acela unui înger scutitori,
Care duce tinerimea pe-a vieţei cale dreaptă.

Vouă, dar, măreţe inimi, ce, spre a giunimei spori,
Aşăzat-aţi şcoale-n ţară, mulţămire se cuvine;
Dacă omului în lume firea dă un născători,
De la Voi adevărata tinerimei viaţa vine!

14 
PRIVEGHEREA OSTAŞULUI MOLDOVAN, 
stînd în viglă pe rîpa Dunărei, cînd din altă parte urma epidemia egipteană, la 1837 
MEDITAŢIE 
Pe a muntelui verzi plaiuri a ei umbre noaptea-ntinde,
De tăcerea cea adîncă orizonul se cuprinde;
A pădurei tristul freamăt, rîul care murmura,
Prin acordul melancolic pe natură-adormita;
Dar pe-o stîncă înălţată singuratic priveghează
A Moldovei militarul pentru-a ţărei sale pază.
A lui arme lucitoare prin tuneric fulgerau,
Şi a coifului său coame de zefir se legănau;
Pasul lui în tact şi graiul: cine vine? ’mpregiur tună
Şi eho în depărtare la puternic ton răsună.

Deş-aiure cruntul Aris mii soţii a văduvit,
Iar Belona cu făclie secerişuri a stîrpit,
A lor furie-nvărvărită, buciumul cel de aramă,
Pe-a Moldaviei junime la resbel încă nu cheamă,
Că pămîntul ce-n pericoli în vechime a stătut
Se acopere acuma cu-a ostaşilor săi scut.
Chiar ca tînăr pui de vultur, ce-n esemple se îndeamnă
A sumeţei sale maice la zbor drumul cînd însamnă
Stînd în viglă, este-ostaşul celor răi înfrînător
Ş-a Igeei europee credincios apărător,
Că-n obeze ferecate p-egipteanul monstru ţine,
Ce mugind se zbuciumează pe a Dunărei arine
Şi din gură-nveninată vărsînd moarte-nfricoşat
De mii sfere inocente undele s-a încruntat.

Priveghind ostaşul postul în a nopţei tunecime,
Aripata sa gîndire se întoarnă la vechime,
La eroii ce stătură în strămoşilor pămînt,

Ale cărora cenuşă zace-acuma în mormînt.
De respect plin de mirare cugetează l-a lor nume
Şi esemple de virtute care-a făptuit în lume.
Dac-a soartei grea povară multe veacuri a purtat
Şi a patriei mîntuire cu sînge-a răscumparat,
Răzămîndu-să în Pronie ş-a părinţilor credinţă,
Prin ei dacă ţara încă a păstrat a sa fiinţă,
Nu-i virtute mai puţină, pentru cugetul mărit,
A-ndrepta în pace patria cătră scopul cel dorit,
Între mii cărări străine nemirita a alege,
A domni cu dreptul cuget, prin energie şi lege,
Şi-n temeiul de legi nouă a urzi un nou popor.

La aceste nalte fapte cînd ostaşul cugetează,
Iacă soarele revarsă scînteioase-a sale rază,
Şi-n luceafărul luminei văzînd scris acea menire
Cum că Pronia decretează a Moldovei fericire,
Umilit de cunoştinţă, cu un suflet înfocat,
Plecînd arma sa, ostaşul ceste rugi a înălţat:

IMN 
Doamne-a lumei scutitor,
Ce din timp îndelungat
Pe-a Moldaviei popor
Păn-acum ai apărat,
Vasul patriei plutitor,
Din turbatul ocean,
Să-l conduci cu-al tău favor
La un fericit liman!
Ruga şi al nostru dor
Azi depunem pe altar,
Pe a patriei viitor

16 
Doamne,-ntinde al tău har!
Fie-ostaşul pămîntean
Patriei sale apărător,
Numele de moldovan
Ş-azi să-i fie de lucor.
Cerul fie-ni sănin,
Mănos patriei pămînt,
Şi uniţi în cuget lin
Să rugăm pe Zeul sfînt:
Vasul patriei plutitor,
Din turbatul ocean,
Să-l conduci cu-al tău favor
La un fericit liman!

PLEIADA 
Odă cătră poeţii romîni.
La ocazia publicărei Pleiadei politice a
d. Constantin Negruzzi, unde era trecut,
între alţi poeţi iluştri, şi numele lui Gh. Asachi1
1845

În a cerului tărie şase stele scînteiază
Ş-între cele fără număr răspîndesc mai viu lucor,
Precum soarele pămîntul ele mintea luminează
Cu cea rază ce purcede de l-al lumei Urzitor.
Acolo petrec în faimă geniile fericite,
Care sunt de a lor muză nemurirei consfinţite.

Nu averea, nici fortuna, nu drit moştenit-au nume
După moarte deschid poarta la mausoleul stelit,
Nici poate să înfrîneze pizmătara oarbă lume

1 Aceste versuri aveau o notă cum că în vechime Pleiada era compusă din 7 stele, iar astronomii văd acum numai 6; se vede că cea mai veche, apuind, nu poate fi decît a lui Asachi, celui mai vechi din modernii poeţi (Gh. A.). 
Zborul celui ce-n virtute, fiind în ea, a trăit.
Pre poeta la luceferi duce-a geniei făclia,
Entuziasmul l-aripează, cale-i face armonia.

Acolo dintăi profeta, cîntător de imne sînte,
A depus antica harfă, mîntuind pe Israil.
De-acolo răsună încă înfocatele cuvinte
A lui Omer, Oraţ, Pindar, lui Ovid, Corneil, Virgil,
Milton, Şiler şi Petrarca de-colo pre oameni cheamă
La virtute, l-amor nobil, şi-s a tiranilor teamă.

Voi, ce-n sîn purtaţi pe-Apolon, patrioţi din romînie,
Deş-ursita vă desparte, armonia va uni!
Patria, care vă-ascultă, tema muzei voastre fie,
Ca şi ea întru lumină să se poată înnoi,
Ca prin fapte virtuoase, de o mai dorită soartă,
Deamnă chiar să se arăte şi de numele ce poartă.

Acordaţi romîne versuri p-armonioase alăute,
Într-un rost, ca şi poporul, geamăn cu cel italian,
Să înveţe amor de patrie, dor de glorie, virtute,
Şi romînul de pe Istru, ş-al Carpaţilor muntean,
Cel ce bea-n Siret, în Nistru şi-n a Murişului unde,
Cel l-a cărui triste doine plaiul Pindului1 răspunde.

Cînd romînul va cunoaşte, prin a cîntului putere,
A sa gintă, a ei soartă, ce-i ascunsă-n viitor,
Versul cînd din ochi va stoarce lacrima cea de plăcere,
Pe romîna tinerică cînd va-ncinde-o de amor,
A romînului poeta atunci lumea va să vadă
Numele-ncins de cunună strălucind chiar în Pleiadă.

1 Romînii din Macedonia (Gh. A.) 
ÎNCREDEREA ÎN DUMNEZEU 
De multe oare
Vezi în pieire,
Făr-o scînteie
De mîntuire,
D-arme duşmane
’Ncinse tării.

Oastea ce murii 
Încungiurasă 
Surpă aceea 
Şi astă plasă, 
Fără-ndurare 
Ucide mii! 
’Nuntru-n cetate Atunci suspină Lîngă altare Femeile-nchină Fruntea pe piatră, Cuget la ceri! 
Sunet d-oftare De dureri grele Domnul aude Din tron de stele, Curagi le-nsuflă Nou adevăr! 
După serbare 
Duca cel june 
Prest-a sa armă 
19 
Iar dreapta pune,
Scapără spada,
Semnal d-omor!
“Juni, iacă Domnul
Este cu noi!”
“Cu noi e Domnul!”
Strigă eroii.
Prin poartă iesă
Fulger din nor.

Umplut de spaimă,
Nemicul parcă
Să se mai lupte
În van să-ncearcă,
Amu se-nfrînge,
’Ncepe-a fugi.

Învins nu este

Cel ce-n Zeu crede! 
Că în credinţă
Puterea şede;
Ea patria scapă
Cînd este-a pieri!

OSÎNDITUL ÎN GROAPA OCNELOR 
cînd, în 16 august 1851, a cercetat-o prinţul Grigorie Ghica 
“Prin farmecul demonilor Ş-a lor ademenire, În inimă-amorţitu-mi-au Tot simţul d-omenire. 
Prădat şi de religie,
De lege, de ruşine,
Despreţuit-am oamenii,
Pre făcători de bine.

Credeam că orice dregere
De patimă se iartă,
Dar iacă-a mele crimine
Cumplit acum se ceartă.

Din dulce sîn a fraţilor,
Unde eram ferice,
În prada pătimirilor
Zac osîndit aice.

Mi-i stîns al patriei soarile,
Nu văd lucor de stele,
Nu simt pădurei freamătul,
Miros de floricele.

Cîntarea dulce-a paserei,
Nici murmurul de unde
Sau viersul mîndru-a doinelor
Aici nu mai pătrunde!

A me zi-ncep făcliile
Ce munca-mi luminează,
Pre ea o strîng sudoarile
Ce stratu-mi rourează.

N-aude-aice inima
Cuvînt de vro plăcere,
Şi raza mîntuirilor
Din ambe lumi îmi piere!

21 
Blăstămul companionilor
De crime şi de soarte
Mi-i mîngîierea singură
În viaţă şi în moarte.”

Aşa-n genunea ocnelor
Un osîndit suspină,
Deodată cînd tunericul
Răzbate o lumină.

Ş-un son din sfera ceriului,
Cu dulce armonie,
Prin buza Domnitorului
Răsună-n vizunie:

“Poarte obeze crimenul,
Dar omului, să vie
În braţele virtutei iar,
Deschisă calea-i fie!”

ELEGII 
LA MOARTEA PĂRINTELUI MEU 
1825 
Unde tristul vers afla-voi, d-unde voi lua cuvinte Să espun a mea durere ş-acel plîns în care înot? Amar mie, soarta crudă, am pierdut pe-al meu părinte Sărimanii mîngîierea, iar Moldova-un patriot! 
Al bisericei podoabă, el fu amvonei mîndrie,
Cîte ori prin blînde zise, prin cuvînt învingător
Storcea de la inimi crude lacrimi de înduioşie
Şi-nfrîna pornirea oarbă a-nvitatului popor!

Cînd tuna preste Moldova a resbelului furtună,
Ce omoruri, prăzi şi lacrimi în ţară a semănat,
Cînd lucea preste ruine crunta-Asiei Semilună,
El cu crucea şi cuvîntul un tirumf sînt a purtat.

Întru fapte lăudate şi virtuţile mărite
Simţitorul nobil cuget de văpaie-aprins i-a fost.
Pentru muzile romîne a lui case umelite
Şi străinului nemernic era purure-adăpost.

Din a Proniei chemare, ce pre om a pus aice
Să lucreze împreună cătră scopul ei cel sînt,
Îndrepta el pe junimea întru calea cea ferice,
Ce conduce l-altă viaţă prin tunericul mormînt.

Consacra bunul părinte a lui zile mai senine,
Cu furtuna bătînd luptă pe-al vieţei ocean;
Ca pre fiii săi să crească, n-a cruţat nice pre sine,
Cum cu propriu sînge-adapă pe-ai săi fii un pelican.

Dacă din a sale pîrge, macar p-un singur grăunte
Cuvîntatu-l-au de bine înduratul Dmnezeu,
Trist, dar plin de cunoştinţă, rog cu umelită frunte:
Deie-i ceriul lin răpaos, mie-nsufle-mi gîndul său!

LACUL LUI OVID 
Lîngă Cetatea-Albă, pe Nistru 
Pe stîncos plai, lîngă ţărmuri, în a Pontului pămînt,
Care peste luciul mărei şi cîmpii întins domnează,
Călătoriul de departe vede un albit mormînt
Ce în toată dimineaţa de Apolon se urează.
Acolo mai îmblînzite parcă gem a mării unde,
Şi eco din departare cu un sunet trist răspunde.

Aici fulgerul puternic a Cezarului August
Pe Ovid din sînul Romei înterit-au spre urgie;
A lui pulbere e stînsă în acel azil îngust,
Dar prin versuri nemurinde a lui patimi încă-s vie.
Şi în cît în lume-Amorul inimile va să sfarme,
Ceatra-Ovidului purta-va între ale sale arme!

Chiar pe marginea a Daciei, între barbarul popor,
Departat de dulce patrie şi molatica viaţă,
De p-acesta plai adese, cerînd graţie,-agiutor,
Cătră ceri şi cătră Cezar el tindea a sale braţă;
Deseori aprins de doru-i cerceta în fantazie
Capitolul, pe-a sa fiie, pe duioasa lui soţie.

Deseori din sînul mărei, ce de patrie-l departa,
Raza dulce-a mîngîierei se părea cum că-i răsare,
Şi-n noian ţinîndu-şi ochii dorul său îi arata
Cu vîntrele-naripate venind vasul de iertare.
Dar acel semn fiind nour, umplea ceriul de fortune,
Ochii săi de-un rîu de lacrimi, inima de-amărăciune!

După ce apoi cu ziua şi speranţa i-a pierit,
La locaşul singuratic se-nturna întru durere;

24 
Aici muzile-ndurate poetului favorit
Aduceau din Elecona balsame de mîngîiere,
Şi-atunce-a sale versuri răsunau atît duioase,
Încît a lor armonie fărmăca inimi fioroase.

A lui lacrimi, trista voace, ce-a supune n-a putut
A Cezarului urgie, pe-nsuşi scitii îmblînzise,
Lîngă lac, la raza lunei, deseori în codrul mut,
Cînd cînta a sale patimi în a barbarilor zise;
Scitii, carii deprinşi fură întru fapte numai crunte,
Depuneau cununi sălbatici pe a sa-ntristată frunte.

Apoi pe mormînt Ovidul ceste versuri şie-a pus:
“Al amorului cel tînăr cîntător aice zace,
Geniul care-l mărisă pe dînsul l-a şi răpus;
Tu ce treci, de-ai iubit, spune: răposeze Ovidu-n pace!”
Şi de-atunci, din stînca albă de la apei albe spume,
Lacul şi d-Alba Cetate poartă astăzi a lor nume.

ELEGIE SCRISĂ PE ŢINTERIMUL UNUI SAT 
Imitaţie 
Al aramei sunetoare aud tristul semn şi sînt
Menind soarelui repaos în a lui zilnic mormînt;
Obosit acum săteanul lucrul cîmpului său curmă.
Fluierînd păstorul vine la cotun cu a sa turmă.
A pierdut a lor frum seţe înfloritele cîmpii,
În negură misterioasă ascunzînd a ei mîndrii;
Firea-n inimă-mi insuflă o adîncă întristare,
Lumea-o părăseşte-n umbră şi-ntru a mea cugetare,
Ca-n paragină cîmpie un greu gemăt amorţit

25 
La auzul meu răsună de pe turnul învechit;
Bufa cea posomorîtă, cînd natura să-ntristează,
Pe a nopţei înturnare prin un bocet crud serbează.
Cîtu-i dulce a ta soartă, în sat, o, locuitor,
Lîngă soaţa credincioasă, în îngustul foişor!
Nimic lin cursul turbură de-o viaţă fericită,
Ziua este ostenelei, noapte-amoriului menită.
Muşchiul, care anii repezi în ţărînă-a prefăcut,
Pe părinţii voştri-ascunde în mormîntul cel tăcut;
Acolo, pe cea movilă, unde sălcile umbrează,
Ale inimei duioase lacrimile rourează;
Dulcea boare-a dimineţei, buciumarea de păstor,
A cocoşului cîntare, nici plăcerea de amor,
Pe-adormiţi n-or să-i trezască din tunericul mormînt;
A lor seceri în tot anul adunînd de pe pămînt
Aurite spici în jerbii, prin sudori şi osteneală.
Aduceau nutreţul casei şi a ei chivernisală,
Sara de-acum n-or să vie la duioasele soţii,
Nici lua-vor sărutare de la tinerii copii;
N-or să guste împreună simplă cină sănătoasă,
Ce se face mai dereasă de zicerea cea duioasă.
O, voi carii n-aveţi stimă pentru omul umelit,
Nobili plini de fantazie mîndri-n titlul ruginit,
De ce-n ură-aveţi săteanul, cînd a fruntei lui sudoare
A produs mărirea voastră ş-avuţiilor odoare?
Cruţă timpul vreodată dritul unei evghenis,
Ori frum seţa, avuţia, nu trec ca al nopţei vis?
A săteanului vro faptă încă nu s-a lăudat
Şi al său mormînt de pompă nicicum s-a-ncungiurat;
Dar în locul unei pompe, din a lui soţi fiecare,
Nu de-afară, ci în cuget poartă semn de întristare.
Oare mirosul de smirnă, oare cîntecul cel sînt,
Pulberea ce este stînsă pot să-nvie din mormînt,

26 
Dacă fapte de virtute, care legea ni învaţă,
N-or meni şi după moarte celui drept o altă viaţă?
Lacrimile ipocrite, mincinosu-acel suspin,
Decretările nu schimbă care de la Pronie vin.
Preţ nu are nici o pompă ce prin aur se adună,
Tînguirea-adevărată pe mormînt de nu răsună;
Precum cînd un unchi răpune, clironomul însătat
Binecuvintează ziua întru care-a răposat.
Poate că sub astă ţărnă este-o inimă-ngropată
Care-avea în cursul vieţei fantazie înfocată,
Suflet bun, cu direptate, ce prin sfatul înţelept
Patriei ar fi fost razim prin cuvinte şi cu piept.
Îns’, aleu, lui nu-i lucise a ştiinţelor făclie
Şi talantul de preţ mare i s-a stîns din sărăcie!
Chiar asemene-adamantul, ce din stîncă este scos,
Păn-a nu avea lumină mai întăi de fier s-a ros;
Şi asemene în tufă se ascunde-o mîndră floare,
Ce, de nime mirosită, vegetează, creşte, moare.
Poate-aice dormitează a cotunului Franclin,
Ce a patriei ş-a ştiinţei purta-amorul sînt în sin.
Cufundat în astă groapă poate zace vrun Milton,
Cu asemene ambiţie poate vreun Napoleon!
Dacă fulgerul şi schiptrul prin ei nu sunt înfrînate,
De n-a cîntat a lui Adam fericirea şi pacate,
Dac-al morţei fioros înger, de la nord păn’ la apus,
Domnitorii şi popoare la un crunt giug n-a supus,
Înduratul ceri nu vrut-au ca a lor modestul nume
După moartea lor să fie spaimă au mirare-n lume.
Căci virtutea, ca şi răul, cumpenite-s la sătean;
El nu surpă, nici rădică, tronul crunt a lui tiran,
Niciodată Poeziei armonia cea vîndută.
La ambiţios nevrednic n-a da laudă necăzută.
Sub aceste mici movile ţărna lor s-a mormîntat;

Pe o piatră, fără lustru, un vers simplu însemnat
De la duios trecătoriul un suspin, lacrimă cere;
Muza n-a avut prin versuri să deştepte-a sa durere.
A lor nume, anii vieţei, poate piatra a vădi
Ş-oarecare vers ce-nvaţă pe săteni de a muri.
Oare cine dintre oameni căutătura sa duioasă,
Păn’ să plece, nu aruncă peste lumea cea frumoasă?
Sfărîmînd a sale-obeze, sufletul, la loc menit,
Pasă mîngîiet de plînsul duioşiei însoţit.
Firea a sa limbă are, ce-n mormînt nu este mută,
A ei foc tot arde încă, deşi viaţa ne-i trecută;
Şi la vadul cel eternic, în o inimă dorim,
Care-n viaţă ni-a fost dulce, după moarte să trăim.

Dar cînd prin a mele versuri voi să trag din tunecime
Pre morţi ce zac făr’ de laudă în această ţînterime,
Un nepot al meu vrodată, întru duiosul său rost,
Văzînd un mormînt mai proaspăt va să-ntrebe:

cine-am fost? Va răspunde-atuncea poate un păstor cu veche frunte: “L-am văzut în multe rînduri, cînd se lumina, la munte, Cum pe iarba-nrourată mergea-n pas înaripat, Ca Fiinţei rugi s-aducă care lumea a creat. Alteori sub acel frasin cu întinsa rădăcină, Care-umbrează cu mii ramuri ce de zefir se închină, A căzut pe la amiază, întristat şi singurel, Ţintind ochii plini de lacrimi în plăcutul rîurel, Şi trezit apoi din visuri murmura nişte cuvinte. Uneori fugea la codru, sămănînd smintit de minte; Plecînd capul cîteodată, ca un om făr-agiutori, Se părea cuprins de patimi sau de un fatal amor. Într-o zi, pe culmea ceea, und-era a lui venire, Aşteptatu-l-am, căutîndu-l, dar nu-l găsii nicăire. A trecut şi ziua a doua, din nou iar l-am cercetat, 
28 
Dar pe munte, nici în codru, nici la rîu nu l-am aflat.
Amar mie,-n ziua a treia, în adîncă duioşime
Cufundat, poporul nostru îl ducea la ţinterime.
Vezi în piatră epitaful, coperit d-umbrosul spin,
Vezi... că modul a scripturei ţie nu este străin!”

Epitaf 
“Călătorule a vieţei, care dintre văi-nflorite
Aici între-a morţei colnici întîmplarea te-a condus,
Al tău pas un pic frînează, vezi fiinţe înmiite,
Ce cu steaua dimineţei răsărit-au ş-au apus.
Sub această piatră zace om dorit de-nvăţătură,
Ce norocului şi vîntei a fost purure străin.
Din familie-umelită, nobil muzele-l făcură,
Însă firea-i hultuisă melancolie în sîn.

Curat cuget, cu simţire, bunătatea-i era mare,
Încît, pentru mîngîiere, ceriul cel îndurător
I-au trimis prin un alt suflet o duioasă vindecare,
Dăruindu-i în grea cale un soţ bun şi simţitor.
Nu-ntreba să afli mai multe de-a virtutei sale faptă,
Dar nici cerca mai departe care-a fost şi răul său!
Cu speranţa acum ambe tremurînd de faţ-aşteaptă
Lîngă Cela ce ni este Părinte şi Dumnezeu.”

IMNUL DE SARĂ 
Cătră fiia mea Ermioana 
Cînd Pionul îmi ascunde a luceafărului rază Ş-umbra nopţei se răspînde pest-a ceriului tărie, Chiar ca stele nemurinde l-al meu cuget scînteiază Ale epohei trecute de mii fapte-icoana vie 
29 
Şi-n memorie-mi invită melanholic, dulce cînt
Despre-a patriei mari oameni ce zac astăzi în mormînt.

Toate-n giurul meu sunt mute; preste murii ce-n vechime
Răsunau de imne sînte muşchiul verde se întinde;
La serbare şi la triumf nu mai cheamă pe giunime
Cel cuvînt ce-n inimi nobili patriot-amor aprinde,
Ş-a eroilor nepotul, moştenirei lor străin,
Azi la fiii săi nu lasă decît un amar suspin.

Dar din fere ovelite, und-a lui memorie zace,
Sunetul a lirei mele în trecutul să-l repoarte,
Pe strămoşi să-i prezenteze, ce-n resbel, precum în pace,
Prin credinţă şi unire aparau a patriei soartă,
Încît prin a lor virtute, ce fu arma lor şi scut,
În un curs de ani a mie astă ţară s-a ţinut.

În lucoare maiestoasă, de timp repede mînată,
P-Alexandru Bun să vază, ce ni-a dat legi ş-o coronă,
Pe cel fulger a lui Aris, Ştefan, ce cu mică ceată
A învins pe regi, pe eroi ş-al Asiei legionă,
Pe a Lupului trei fiice, ce-n frumseţă s-a mărit
Şi-n Suceava1 pe anticul Ilion a înnoit.

Între nor de ambrozie, purtate de turturele,
Ce de gemete duioase sună-n giur o armonie,
Repede chiar ca o clipă, tinere trec vergurele,
Între care cunosc Una1, ce-ncă-n inima me-i vie;
Ele-n lume nu simţiră nici durere, nici amor,
Şi trecînd de-aici sporit-au ale îngerilor hor.

1 Aluzie la resbelul ce a provocat fiile cele frumoase a prinţului Vasile Lupu (Gh. A.). A mea fie Eufrosina, moartă în etate de 16 ani (Gh. A.). 
Acordează a ta arfă, fiio a giuniei mele!
Pe cea stînc-a Petrodavei s-aşăzămu-ne-mpreună,
Cît Cernegura pinoasă va luci di-a nopţei stele,
Pe cînd freamătul pădurei ş-unda murmur dulce sună,
Să cîntăm d-acele fapte; călătorul ce-asculta
De a noastre zise poate un răsunet va pastra!

CONVORBIRE NOPTURNĂ 
1848 
Cînd natura dormitează în tuneric cufundată,
Cînd tac toate, numai grija priveghează-n a me minte.
Deseori vorbesc cu Tine, ale lumilor părinte,
Ce în ceri şi-n al meu cuget eşti de faţă totodată.

Împetritul ce în sînu-mi văzu barbara săgeată
A fugit, iar omul cel bun, de m-a plîns, păşi-nainte.
Numai tu, duioase foarte, auzi lîngede-mi cuvinte,
Înţălegi secret suspinul ş-întinzi mîna îndurată.

Deseori cred fiii lumei că-ntristările-mi profunde
Numai de l-a mele patimi, din ambiţie derează,
Precum valuri întărtate se înform din line unde.

Amar! Mult mai grea fortună împregiurul meu domnează,
Ce ameninţă a patriei viitorul s-acufunde,
Dacă Tu, o, îndurate, neputinţei nu-i fi pază!

31 
SONETE 
CĂTRĂ TIBRU 
1810 
O, tu, rîule măreţe, ce întinzi a tale unde
Între şepte colnici, faima al Ausoniei vechite,
De la tine rechem astăzi, în durerile profunde,
Adăpost şi lin repaos lîngă rîpele-nverzite.

Mai plăcut şi senin aer nu-l aflai încă oriunde,
Văi, preluci, stînci, rîurele ce atît să mă învite
Ca cea patimă-ncruzită care inima-mi pătrunde
S-o rezic în dulcea limbă al Italiei mărite.

Nici sunînd pe fluier doine încă-n Dacia umbroasă
N-auzit-am în junie dulce viersuri aşa line
Precum sun-a lui Petrarca lira cea armonioasă.

Nici aiure mai duioase nu văzui, nici mai senine
Două stele-ncîntătoare între graţii mai frumoase
Decît care lucesc astăzi preste ţările latine.

CĂTRĂ PLANETA MEA 
Cît ţi-s dator, o, stea mult graţioasă, 
Că-n primăvara a vieţei mele 
Tu m-ai ferit de strîmbe căi şi rele 
Şi m-ai condus pe calea virtuoasă! 
Tu-n sîn mi-aprinzi făclia luminoasă,
M-ai adăpat l-ascree fîntînele,

32 
Şi cînd viaţa-mi îndulcesc prin ele, Despreţuiesc chiar soarta fioroasă. 
Ca să doresc a vieţei nemurire Mă-ndeamnă raza-ţi care-n ceri se vede, Cum statornică urmează-a ei rotire. 
De la ţărmul fatal vasul purcede, Ş-amu, plutind prin marea de pieire, A ta rază la port mă va încrede. 
LAURA 
Imitaţie dupre Petrarca (Stiamo, Amor...) 
Să stăm, Amor, să ni mirăm dotată
De minuni nouă ale naltei nature!
Vezi pre pămînt ce mîndră zînă-arată,
Vezi cît har plouă din a ei făptură.

De cîte perle ş-aur e vargată
Aleasa mantea, nevăzută aiure,
Cum pasul ei ş-ochirea amorată
Poartă prin astă a muntelui pădure.

Mii şi mii flori cu iarba din cîmpie,
Unde stejarul cel umbros domnează,
Să le-atingă umbra ei o-mbie.

Cerul de-a ei frumuseţi se-nviază
Şi-mpregiur sună dulce armonie,
Înseninînd de a ochilor ei rază.

33 
LAURA 
Imitaţie dupre Petrarca
(Lieti fiori...)

Ferice flori şi ierburi tinerele,
Ce primblînd vă-atinge multe oare
Pasul cel lin frumoasei doamne mele,
În voi tipărind urmele uşoare!

Cîmpie ce-asculţi dulce-i cuvinţele,
O vioară de amor mirositoare,
Păduri anuoase, ce cu verzi umbrele
Faceţi plăcute ascunsuri şi răcoare.

Limpede apă, dintre munţi născută,
Ce ochii uzi şi blînde a sale feţe,
Care cu a lor graţie te-mprumută,

De voi ferice despre-a ei frum seţe!
Nu-i stîncă ce diuoasă amu făcută
De-a arde l-al meu foc să nu s-înveţe.

DAFNE 
Învingînd rîul cursului oprele,
Nu simte alt dor, ce-a se grăbi la mare,
Nu-i sînt cîmpii, nici reduri de-nfrînare,
Macar că-s mîndre aceste şi acele.

La toţi copacii şi nouă floricele
În limba sa de-a zice adio, se pare,
Şi tînguind cu dulce murmurare,
Sosind la unde tot se pierde-n ele.

34 
Eu care-n două a stelelor lumine
Văd chiar minuni, ce-s mai presus de fire,
Numai trecînd privesc la alte zine.

Spre Dafne zboară aprins-a me gîndire,
Şi ajungînd l-a ei lumini senine,
Piere-n a lor noian de fericire.

ÎN OCAZIA ZBORULUI AEROSTATIC
A MADAMEI BLANCHARD

întreprins la Roma, la 1811, cînd în ceri se vedea cometa cea mare 
Nu ţintiţi de-acuma ochii cătră steaua înfocată, Ce întinde preste ceruri coama sa de ră menire. E deprinsă de mult Roma cu asemenea privire, Azi minune mult mai mare o femeie ni arată. 
Spre-a supune voiei sale calea vînturilor dată, Nestatorinic uşor aer îl închide-n văl subţire, Preste nouri zboară luntrea prin asemene urzire, Cu odorul cel mai dulce a naturei încarcată. 
Înmîndrit-atunci natura d-o fiinţă-aşa dorită, I deschide-a ei secrete, ce-i a lumei armonie, Şi cu ea domnia-mparte preste sfera cea stelită. 
La pămînt, de unde zboară, de-amu nu mai vra să vie, Că puternicul ei cuget mai înalt o tot învită, Şi în ceri de nu ajunge, este deamnă ca să fie! 
35 
LA INTRODUCEREA LIMBEI NAŢIONALE
ÎN PUBLICA ÎNVĂŢĂTURĂ

în Moldavia, la 1828 
Cele neguri ce-s în rîpa Aheronului născute,
A lor aripi întinsăse prest-a Daciei cîmpie,
Iar fantomi a nopţei oarbe, prin un somn de trîndăvie,
Ţineau mult timp îngînată a romînilor virtute.

Muzele-n nemernicie spăimîntate umblau şi mute,
Neputînd a patriei limbă din uitare să învie,
Şi păstorul numai, singur, cu-ntristată armonie,
Romînesc cîntec sunat-au pre cimpoi şi alăute.

Însă Pronia îndurată a sfărmat fatale fere,
Ş-a doritului Luceafăr ni răsare-acum scînteia,
Ce pre soarele mineşte de la depărtate sfere.

Aşteptînd romînii ziua, cînd văzură raza-ntăia,
Înălţînd spre ceriul ochii, c-un suspin de mîngîiere,
“A-nvierei mele, zis-au, ziua-ntîi va fi aceea!”

PALADIUL MOLDOVENILOR 
Pentru ziua aniversală a inaugurărei Academiei
din Iaşi, serbată în 3 iulie 1838

Dacă Troia-n a ei ziduri Paladiul ar pi pastrat,
Care Gioe chiar din Olimp a trimes spre-a ei ferire,
A lui Priamos domnie în putere şi-nflorire
Teafără-ntre pericoli pe temeiuri ar fi stat.

Nu a zeilor urgie, nu Ahilevs înfiorat,
Nici a grecilor mii vase ce vărsau foc şi pieire,

36 
Nu Ulis prea înţeleptul, cu ghibacea uneltire,
Ilion ş-a sale temple în ţărîn-ar fi surpat.

Cu asemene scop mare, naţiei mîntuitor,
Reglementul ca paladiu pe-Academie a urzit,
Ca să fie de virtute şi ştiinţe viu izvor.

Că Moldovei sînta Pronie fericire a menit
Pe cît zelul şi credinţa vor păstra acest odor,
Care după ani o mie p-orizon i-au răsărit.

PENTRU COMPUNERILE POETICE ÎN LIMBA NAŢIONALĂ 
Imitaţie 
Tinerel şi verde dafin împlîntat-am dinioare
Şi-nălţat-am cătră ceriuri cu rugi pofte umelite,
Ca să vadă şi romînii cele ramuri înflorite,
Ce urzesc cununi de laudă şi dau numelui lucoare.

Am rugat pe blîndul Zefir ca din nori să se coboare
Şi pre el să-ntindă vara a lui aripi aurite,
Şi ca barbara fortună, strînsă în obezi cumplite,
Să nu aibă vro putere ca în urmă să-l oboare.

Ştiu că timpuri multe încă tupilată vieţui-va
Astă arbore în codruri ce pre Dacia umbrează,
Dar măcar tîrzie foarte, spre ceri mîndră răsări-va,

Cînd prin Pronie, de unde soarta gintelor derază,
Romîn vrednic de cunună doară între noi veni-va,
Precum după oarbă noapte răsar line-a zilei rază.

MOARTEA LUI ISUS 
Imitaţie 
Cînd Isus cu cel din urmă dureros a lui suspin
A deschis, murind, morminte, tremurat-au sîntul munte,
Se trezi Adam în tartar şi-n păreri c-un serafin
La judeţ cu-ai săi îl cheamă înălţă anoasa frunte.

Cufundat în cugetare de mirare, spaimă plin,
Din a umbrelor tuneric rîdecînd gene cărunte,
Vede-un înger şi-l întreabă: “Cine-i cununat de spin,
Ce pe cruce-arată lumei coasta ş-a lui tîmple crunte?”

Cînd află că Urzitoriul de luceferi, de putere,
Învăţînd, dînd mîngîiere, fere bînd, capu-au plecat,
Revărsă amar-oftare, din ochi lacrimi de durere.

Şi-nturnîndu-se spre Eva, zise-i: “Iat-a triumfat
Preste-ntunecata boltă din a ceriurilor sfere;
Cel ce pentru noi murit-au, înviere azi ni-a dat!”

LIST 
La conţertul dat în Iaşi pe Teatrul nou, în 11 ianuarie 1847 
Din cea zi de cînd Orfeos, mărit zeu de armonie, Pe-alăută-ncîntătoare ţărmul tracic răsuna Şi în éstazul simţirei fiare, codrii şi părîie Prin virtutea melodiei îmblînzindu-i fermeca, 
Nu sunase pînă astăzi în a Istrului cîmpie Mai puternic viers de-acela ce produce lira ta, 
38 
De-unde nevăzutul Demon un rîu varsă de magie
Preste inimile noastre ce-s răpite-n unda sa.

De ai trece-n altă lume ca să-nvii pe Euridice,
De-ai pluti, nou argonauta, cătră Colhos fabulos,
Pe furtuna-i înfrîna-o şi pre tartar ai supune.

Dar menirea ta-i mai naltă, a ta soartă-i mai ferice,
Pronia prin al tău organ imnul cel armonios
Care îngeru-n ceri cîntă pre pămînt va să răsune!

FIICEI MELE EUFROSINA 
Viziune 1848 
Imitaţie 
Al meu cuget mă-nălţasă în a ceriului tărie,
Unde s-află-acea fiinţă ce în darn chem prin morminte,
Acolo în ceat-aleasă, în lumină ş-armonie,
Mai frumoas-am revăzut-o cu duioase simţiri sfinte.

Mă luă de mîni şi-mi zisă: “În această sferă fie
Ca să vii, de se ascultă umelita-mi rugăminte;
Eu sum fiea ce-n viaţă îţi eram de bucurie,
Ş-a me zi am încetat-o de-a ei sară mai nainte.

Dispoierea muritoare gios ţărîna o culege.
Iar aceea ce voi plîngeţi, mîntuită de furtună,
Aici gustă fericire care omul n-o-nţelege.”

Ah, di ce îmi lasă mîna ş-a ei vorbe nu mai sună,
C-auzind a lor dulceaţă, chiar atunci voiam alege
Să rămîn în loc ce vecinic sufletele împreună!

39 
ÎN OCAZIA MORŢEI LOGOF. ALEXANDRU GHICA 
Cătră junimea moldovană 1850 
În o epocă mărită, pe cînd patria încinsă
De junie şi de glorie în putere a stătut,
A strămoşilor nalt cuget ş-a lor armă neînvinsă,
În un curs de ani o mie, mîntuire-a fost şi scut.

În prefaceri totdauna soarta gintelor desprinsă,
Cînd al armelor triumfuri chiar ca visul a trecut,
În măreţe inimi Ceriul însuflă virtute-aprinsă,
Prin a căreia putere Moldova nu a căzut.

Cest barbat, pe care patria plînge în durere vie,
Prin virtute şi dreptate fu a ei apărători
Ş-azi vă lasă-n moştenire o prea sîntă avuţie.

Junilor, iacă-vă arma, scutul cel mîntuitori,
Clironom virtuţei sale moldovanul tot să fie,
Că-n virtute stă prezentul şi al vostru viitori!

ANACREONTICE 
AMORUL PLAGAT 
Dupre Anacreon 
Culegînd Amor odată 
Flori de roze în grădină, 
N-au văzut că tupilată 
Era-n frunze o albină, 
40 
Ce cu ghimpul ei ascuns
La un deget l-a împuns.

Întru cruda sa durere
Începu cu plîns să ţipe;
Cătînd balsam, mîngîiere,
Se grăbea cu ambe-aripe
Drept la Vinerea să zboare,
Plin de frică cum că moare,

“Amar mie, zis-au, mamă,
Aleu, mamă, iacă mor!
Cu o dardă-mi face samă
Acel şerpe zburători,
De corp iute, deşi mic,
Ţăranii albină-i zic.”

Însă Vinerea-i răspunde:
“Dacă-albinei micul spin
De atît rău te pătrunde,
O, Amorule, ce chin
Simte-o inimă-ncruntată,
Ce o-mpunge-a ta săgeată!”

LA PICTOR 
Scrie-mi, pictore ghibace,
Pe-a mea doamnă departată,
După cum pe ea voi face
Prin al meu vers vederată.

Negre coame cu lucie,
Să se-ncreţe de-a lor voie,

41 
Şi de poţi prin măiestrie
Fă miresme ca să ploaie.

Albă frunte să se vadă
Şi umbroase, dese gene,
Preste care-n cerc să cadă
Negricioasele sprincene.

Te rog, însă, scrie-acele
Gemeni arcuri înmîndrite,
Ca vederea să înşele
De sunt două sau unite.

Căutătura-i fă sănină
Ca văpaia scînteioasă;
Ochi albaştri fă-i de-Atină
Sau de Vinerea frumoasă.

Scrie-n tinerică faţă
Lîngă roză unit crinul,
Cînd în mai de dimineaţă
După rouă-şi deschid sinul.

A ei buze de corale
Către sărutări să-mbie,
Înmierită fă o cale
De-îngerească armonie.

Fă ca-n aer făr’ de nori
Împregiurul ei să zboare,
Împreună cu Amori,
Şi pe graţii surioare.

Dar al ei să nu ascundă Haruri o mantelă deasă, Ca fantazia să pătrundă La frumseţă mai aleasă. 
ALVIR CĂTRĂ
A SA MINIATURĂ

O, tu, pictură netedă
A mînei lui Apele,
Ce figurezi avidoma
Icoana feţei mele!

O, mîngîiere singură
De amorata zină,
De cînd o lege barbară
De dînsa mă dezbină!

Mergi-unde cu haritele
Dulce-Amor domnează,
Und-al meu cuget ş-inima
De-apurure viază.

Ascunsă sub aripele
Lui Cupidon, mergi iute;
El te-a scuti cu armele
Ce-n Olimp sunt temute.

Atinsă-i fi de mînele
Doritei doamne mele
Şi te-or privi luminele
Acelor vie stele.

43 
Pre tine vor să mîngîie
Mii fericiri dorite;
De sărutări adapă-te,
Ce mie-mi sunt oprite.

Încunguirată-n negură
De un suspin fierbinte,
Martoră-i fi de gemete,
De tristele cuvinte.

În acel sîn al crinului,
Cînd te-i afla ferice,
Zi-i: “Ce nu poate-asemene
Să fie-Alvir aice?

Că el, cu dulce zicere
Ş-a inimei văpaie
Ar usca cele gemene
A plînsului pîraie.

Ar alina ursitelor
Neomenita lege,
Cu amorate buzele
Suspinul ar culege”.

Şi mie lin luceafărul
Din ceri va să-mi străluce,
Cînd dulce-a fi d-o patimă
Aminte a-şi aduce.

Dar vor veni doritele
Zile d-o lină soartă,
Că, cu Amor, şi muzele
De grijă mie-mi poartă!

44 
AMORUL FUGAR 
Cecrcînd Vinerea odată pe Amorul fugător,
Zicea: “Dacă oarecine întîlni-va pe Amor,
Vagabond acel e fiu-mi, care umblă-n rătăcire,
Al meu este mic fugarul; cine-mi dă de dînsul ştire,
Va lua o sărutare de la Afrodita-n dar,
Iar acel ce mi-l aduce, să aştepte ş-un alt har.
Spre-a cunoaşte pe rebelul, următoare semne fie
Ce descopăr a lui formă între alţi copii o mie:
A lui faţă nu-i pre albă, ce cam roşă; ochii săi
Sunt sumeţi, străbat departe, varsă rază cu scîntei.
Mintea-i este şugubeaţă, vorba-i plină de plăcere,
Alte-n gînd şi alte zice, rostu-i curge chiar ca miere.
Dar îndată ce să mînie şi să-nvită-a lui venin,
De o barbară urgie ş-artifiţii este plin.
Niciodată adevărul a lui gură nu răsună,
De-i şi prunc, înşală foarte, cîte spune e minciună,
Şi în miezul jucăriei se arată încruzit.
E bălan la păr, la aer e măreţ şi înmîndrit,
Mici sunt degetele sale şi mînuţa-i delicată,
Însă-n departare-aruncă şi împunge-a lui săgeată.
O aruncă-n departare, uneori peste Aheron,
Unde-n sînul se înfige a-ncruzitului Pluton.
Nici un strai Amorul poartă, dar secretă şi ascunsă
A lui inimă trufaşă la toţi ochi e nepătrunsă.
Nesfiit de juni şi fete, ca porumb înaripat,
De la unul cătră altul zboară-Amorul nencetat.
Veneticu-acela oaspe foişorul cu văpaie
Îi aprinde şi-l aşază în străine mănuntaie.
Un mic arc în mînă duce şi din micu-acela arc
Nevăzute la vedere mii săgeţi tot se descarc.
De pe umăr i s-anină, pe cordele aurite,

45 
Cucura ce este plină de săgeţi foart-ascuţite
De respect lipsit Amorul, de mustrări netemător,
Chiar pe mine, a lui mamă, mă încruntă multe ori.
C-un cuvînt, el e sălbatic, purure-i plin de trufie,
Mai ales spr-altor osîndă poartă-n mînă o făclie,
Care-aprinde, arde toate, în bordei şi în palat;
De puteţi pe el aprinde, rog aduceţi-l legat.
Nu cumva în a lui spaimă ca să-i daţi vreo mîngîiere,
De-ţi vedea cu mii suspinuri vărsînd lacrimi de durere;
Feriţi cursa lui cînd rîde, trageţi-l făr-a-l scapa,
Apăraţi-vă de dînsul, de-a voi a săruta;
Sărutare-i este farmec, plîns-altor e bucurie,
Venin este a lui gură, ce nu are doctorie.
De va zice: “Iacă arma, vi o dau cu jurămînt!”,
N-o atingeţi, aveţi teamă de-ndulcitul său cuvînt.
Vă feriţi ca d-un balaur despr-a lui ademenire,
Foc ascuns a sale daruri ş-aduc inimei pieire!”

PRIMĂVARA 
Anacreontică 
Neaua-n pămînt ascunsu-s-au Şi ceriu-i făr’ de nori, Se-nvăsc din nou iar arborii De frunze şi de flori. 
De-acum nu cade turbure Apa din stînci în văi, Rîul cu line murmure Curge pre-a sale căi. 
Că-s toate-aice trainice
Anul ne-arată chiar,

46 
Stelile apuindu-se
Din nou în ceri răsar,

Şi în căzuta epohă
Se-nnoiesc toate iar,
Dar cii ce-nghite tartarul
Mai mult nu mai răsar.

Ori cine dintre oameni
Ursita a întors,
Ca să nu taie Lahesis
Ce Atropo a tors?

O, nebunii fantastice
Dorirea a-şi ţinti
În cugete nesigure,
Avînd toţi a muri!

Deşerte-s măgulirile
Ce trec preste pămînt
Ca o săgeată repede
Pe aripe de vînt!

Deci, la ceresc repaosul
Ţinteasc-al nostru dor,
Precum la dulcea patrie
Gîndeşte-un călător!

DORUL 
Oare veni-vei, idol vieţei mele? În acest redi eu te-aştept de mult. Mută-i de-atunci duioasa filomele Ş-al meu suspin singur eu l-ascult. 
A florei timp m-au fost văzut aice,
Cînd al meu trai ca el era senin;
Venit-au timpul auritei spice,
Dar al meu suflet nu-i c-atunci de lin.

Precum pe floare roua în van o udă,
Cînd săgetează arsura pe pămînt,
Aşa cu plîns nu-mi stîng văpaia crudă,
Ce-a mele zile mînă spre mormînt.

Aici, o zi sub cea boltire verde,
Ferice-am fost cu tine, dulce-odor,
Iar amu simt c-un aspru chin mă pierde,
Că singurei rămas-am fără de Amor!

AMORUL ARĂTOR 
Astă toamnă-Amorul-Zeu,
Cercetînd imperiul său,
Trecu a Moldovei ţară,
Unde oamenii mult ară,
Dar nu seceră d-agiuns.
Acel sprinten călători,
Ce ne arde-adeseori,
De brumă-atunci pătruns,
Căta casă priincioasă
În vro inimă duioasă,
Îns’, aleu, el nicăire
N-a găsit adăpostire.

Căci, precum pe la Vaslui,
Ca-ntăi, astăzi miere nu-i,

Şi credinţa-n astă ţară
S-a făcut o marfă rară.
Ca albina şi Amorul
Umblă und-o trage dorul.

Văzînd grasă-acea ţărînă,
Arcul, cucura depune.
Tauri doi la giug supune,
Strămurariul ia în mînă,
Pare-n port şi la cuvînt.
Lucrători chiar de pămînt.
Că-n această nouă mască,
Cîntînd doina romînească,
A lui tauri asudau
Şi tot brazde răsturnau.

Abie cîmpul a arat,
Ce n-a fost sterp din natură,
Din cucură a luat
De seminţă o măsură,
Într-ales, fără neghină,
Din a căreia tulpină
Răsar inimi credincioase,
Simţitoare şi duioase.
După ce a semănat,
La Zeu rugi a înalţat:
“Să reverse-a lui favor
Pre tomnaticul ogor,

Ca productul delicat,
De ger, secet-apărat,
Să se facă bun, frumos,
Şi miez s-aibă sănătos.”

49 
Dacă deci din cel ogor
Ce a semănat Amor
Viitoarea primăvară
Inimi nu vor să răsară
Credincioase
Şi duioase,
Virtuios, nobil Amor,
Care e nemuritor,
N-avînd unde locui,
Din Moldova va fugi!

IARNA 
Pictori plini de sumeţie,
Ce-arataţi pe-a iernei zînă
Sub figura d-o bătrînă,
Tremuraţi de-a ei mînie!

De-nsuşi Ercules, mai tare,
Prin ea rîul zace-n fieră,
Ş-a ei singură suflare
Schimbă toate-n atmosferă.

Ea invită pre pămînt
Pre turbatul ager vînt,
Lui Zevs tunetu-nfrînează
Şi a fulgerilor rază.

Însă dac-a ei putere
Ne aduce-atîta frică,
Ea prin liniştea, ce-i fiică,
Ne revarsă mîngîiere.

50 
Ea d-ospeţe-i dătătoare
Ş-alinează-a vieţei haos;
Timpuri alte-s de sudoare,
Iarna-i timpul de repaos.

Ea din Olimp ni adună
Pe-Amor, Bahus şi pre Gioc,
Şi cînd viforile sună,
Ii ni-aprind în inimi foc

Că în van a verei doamna
De spici şi de flori să-ncinge,
Ni surîde în van toamna,
C-a lor poame iarna strînge!

ALBINA ŞI TRÎNTORUL 
În ocazia publicărei cei întîi gazete
în limba patriei, întitulată “Albina romînească“,
la 1829

Trîntorul
Spune, spune, mică-Albină,
Încotro mergi acum trează,
Cînd a soarelul lumină
Pe cest cîmp, nu scînteiază?

Încă tremură pe foaie
În munţi roua şi prin rîpe;
Nu te temi să ţi se moaie
Delicatele aripe?

Încă florile-nmiite,
Stînd în umbră tupilate,
Ţin închise şi-nvălite
Bobocelile plecate.

De ce zbori ca o săgeată,
Care aerul despică?
D-unde vii tu mînecată
Şi-ncotro, Albino mică?

Lină-i viaţa mea şi bună,
Fără multă osteneală;
Cele care alţi adună
Prînz îmi dau, chivernisală.

Aşa trîntorii urmară,
Am trăit aşa tot bine;
Nu căra la alţii ceară,
Suge mierea ca şi mine!

Albina 
Zice-Albina-n repegiune:
Lucru toate-nvinge-n lume;
De voieşti, zburînd, ţ-oi spune
A mea sistemă şi nume.

Eu-s Albina romînească,
Al meu doru-i şi-a mea lege,
Pre cîmpia pămîntească
Din flori miere a culege.

Ale mele surioare,
Cînd abia se luminasă,

52 
Dulce pîrgă de pe floare 
O cărau de mult acasă. 
Eu de farmăc amorţită 
Zăcui timpuri multe-aice 
Şi abia mă simt trezită 
În acest minut ferice. 
Aleu, lucru mult m-aşteaptă! Multe cîmpuri voi petrece; Unde soarta te îndreaptă, Mergi şi tu, că timpul trece! 
Şi mă lasă-n a me cale 
S-adun ceară, dulce miere, 
Că de-a mele şi de-a tale 
Zile, samă ni vor cere! 
MUZA CĂTRĂ POETUL “PANORAMEI MOLDOVEI” 
La 1850 înturnat din străinătate 
Cînd sufla o grea furtună 
Preste patria dorită, 
D-unde fost-ai departat, 
Tu erai de voie bună; 
Ca s-o vezi mai fericită, 
Azi şi mîine-ai aşteptat. 
Sunetele lirei tale
D-aurită viitorime

Aveau dulce argument;
Iacă se deschisă-o cale
Pentru-a patriei giunime,
S-o agiute prin talent.

Revăzut-ai al tău munte,
Turma cu păstori şi fete,
Ce te-ndeamnă la cîntat;
Di ce porţi o tristă frunte,
De-a ave de lacrimi sete
Di ce tot n-ai încetat?

Unde-i ecatombei sfară,
Cîntece de bucurie
Ce triumfului convin?
Înturnatu-te-ai în ţară
S-o nutreşti melancolie?
Ea-i sătulă de suspin.

Oare zîna amoroasă
Ce-ai găsit-o-n văduvie
Azi credinţa ţ-a călcat?
Ori odoară preţioasă
Furul cel cu ghibăcie
Din comoară ţ-a prădat?

Dacă zîna cea frumoasă
Ce prin ochi şi dulce buză
N-a-ncetat a te-ncînta,
D-alt odor dacă nu-ţi pasă
Decît de ea şi de muză,
Încetează-a suspina.

Despre patrie nu geme,
Este Cine grijă-i poartă,
Ce-a pieri n-o va lăsa;
De puternici El nu teme,
Că a meserilor soartă
Lui i place-a apara.

Tronu-i este-n sferi senine,
El pe domni în mînă ţine
Şi le-nsuflă voia sa;
El, precum de ani o mie
A păstrat pe romînie,
Şi de-acum o va păstra.

Cîntătorule, deci, giune,
Din al tău sîn depărtează
Acel cuget întristat;
Răsărinde zile bune
Ş-a speranţei lină rază
Cîntă iar, cum ai cîntat!

CÎNTECE 
NESTATORNICIA LUCRĂRILOR LUMEI 
Cîntec de societate, compus în emigraţie 1821 
Schimb toate ce s-află sub soare,
Pre toate ce s-a născut,
Că timpul pe aripi uşoare
Nu stă pe loc un minut. (Bis)

Legea ursitei în lume Toate supune la giug, C-a omului plînsuri şi glume Ca visuri vin şi iar fug. 
Pe-anului tînără frunte Abie cununi o încing Şi iacă pe coame cărunte De-albi fulgi norii amu ning. 
Acele ce-n Olimp domnează, Mii scînteioase lumini, Ascund lucitoarele rază Şi iar răsar mai senini. 
A traiului zilele însă, Ce-atît de repezi s-alung, Pe totdeauna sunt stînse Dacă apusul l-agiung. 
Acea fantazie uşoară, Învăpăietă de dori Ca fluturul schimbă şi zboară Să pască plăceri din flori. 
Dar cela ce floarei se-ncrede, În loc de dulce nectar, Ah, prea tîrziu simte şi vede, Buzele pline d-amar. 
Noi toţi dineoară în pace În dulce patrie am trăit, Dar astăzi fortuna desface Cele ce ieri a urzit. 
56 
Voioasa plăcere ni ţine În a ei cerc astă zi; Aleu, cine ştie de mîine Unde şi cum noi vom fi? 
Dar tot aşa n-a să rămîie, Veni-va timpul mai bun; Nu-s turbure toate părîie, Nici norii nu tot s-adun! 
LUMEA 
Lumea-i o făurărie, În ea soarta-i fabricant, A preface ea ni ştie În lut fraged şi-n brilant. 
Unul suge numai miere, Altul roade numai os, Rabdă, de-i fără putere, Bate, de-i ciocan vîrtos. 
CÎNTECUL UNUI GIUNE ROMÎN DIN ANOVLAHIA 
Nu-n politie, ci la sat, Care-i zic la noi Vlahor, De romîni împoporat, M-a cuprins duios amor, Fiica unei văduvi bune, Între fete chiar minune! 
57 
Zis-am: “Mamă, o dulce stea
Luminează-n a ta casă,
A ta fată mi-e mireasă
Ş-o voi duce-n casa mea,
În viaţă ca să fie
A romînului soţie.”

Ah, nu ştiţi în ochi, în faţă
Cîtă graţie şi frum seaţă!
A ei buze erau scrise
Chiar cu roş de trandafir,
Sărutarea ei văpsise
Ş-a mea buză de profir.

În trei rîuri limpegioare
Spalai roşul buzei mele,
Însă unde roşioare
A văpsit rîuri trustrele,
Roş văpsis-a mărei prund
Ş-a ei ape pănă-n fund!

CÎNTECUL UNEI PĂSTORIŢE ROMÎNE DE LA MUNTE 
venită întăia dată la Iaşi Viersul: “Între Piatra Detunată“ 
Pe la munte-i sărăcie, Brad şi pin avem la plai, Noi bem apă din părîie, Turma caş ni dă şi trai. Acolo giunea romîncă, 
Cînd e timpul neguros,
Sapă-ogorul pe o stîncă,
Sunînd viersul ei duios.
Multe-odoare văd aice,
Să mă-ntorn la munte voi;
Cel ce vra a fi ferice,
Vie-n munte pe la noi.

Pe la munte-i avuţie,
Că umbrosul verde plai
E lăcaş de bucurie,
De plăcut şi dulce trai.
Acolo răsună stînca
De un cîntec armonios,
Ghioacă-n horă cu romînca
Păstorelul cel voios.
Eu mă-ntorn, dar las aice
Cugetul mulţămitori;
Gîndiţi, cînd veţi fi ferice,
La romînca uneori!

FILOZOFIE NATURALĂ 
Nu am grijă, nici îm pasă
Ca de cald sau de răcele
Să mă apere o casă,
Ori de marmoră-au nuiele;
Cuget chiar, bună femeie,
Ce prisosuri să nu ceie,
Este-odor ce nici o mare,
Peru, nici Golconda n-are.

Din un rîu e mult mai bine
A bea apă cristalină
Şi a zice: “Vivat, cine
Nimănuia nu s-închină“,
Decît băuturi străine
A le bea din cupă fină;
Că, săracă-au luminoasă,
Ciocoia-i ticăloasă.

E frumos avea-ndrăzneală
Ş-a lupta-se cu furtună,
A străbat-orice opreală
Care-n calea ni s-adună;
Cel ce poate s-o supuie
Cătră Olimp drept se suie.

Întărit de-a mea virtute,
De a soartei rîd momele,
Cînd săgeţile ascute,
Care nu-mi pătrund nici piele;
Dar în pace să vieze
Să nu creadă cel ce-o-nvinge,
Dacă în cumplite-obeze
Pe ambiţia nu va strînge.

REPEGIUNEA TIMPULUI 
Cînt de societate 
Timpul fuge cu iuţeală,
Iar pieirea noastră vine,
Să nu pierdem vro clipală,
Zile să trăim sănine!

60 
Am văzut că-n primăvară Dimineaţa naşte-o floare, Dă miroase pănă-n seară Şi cu ziua apoi moare. 
Timpul fuge... 
Auzit-am mari cuvinte Din filozofilor gură, Însă nu ţin alt-aminte Decît astă-nvăţătură: 
Timpul fuge... 
Un neam merge, altul vine, Cu cel mare cel mic piere, Noroc trainic nu mai ţine, Dar nici vecinică durere. 
Timpul fuge... 
De ce-avem înţelepciune În o viaţă atît de mică, Cînd ea alta nu ni spune Fără că nu ştim nimică! 
Timpul fuge... 
De vreu ochii ca să vază
Pe ceasornic timpu,-ndată
Acul ce în giur rotează
Cu minutele arată:
Timpul fuge cu iuţală,
Iar pieirea noastră vine,
Să nu pierdem vro clipală,
Zile să trăim senine.

61 
LA A MEA PUNGĂ 
O, tu, ce odinioară d-aur fost-ai îngrecată,
Mîngîind a mea ureche cu un sunet armonios,
Eu te văd pe zi ce merge mai subţire ş-ofticată,
Încît nu tîrziu te-i face fără suflet, făr’ de os.
Pungo, idol fericirei, ce cu tine azi se curmă,
A domnului tău ascultă zicerea cea de pe urmă.

Vine clipa despărţirei, timpul tău nu-l pierde-aice;
În darn tu ţinteşti în mine ochiul cel înlacrimat.
Du-te-n lume, alt domn cată, decît mine mai ferice,
Eu rămîn sărac c-atunce cînd dintăi m-ai fost urat.
Neputînd a te ţine-te, cu a mea sărutătură
Şi adio ce-ţi dau, iată la drum înc-o învăţătură!

Colindînd din casă-n casă poate-acela te-a culege,
Ce prin intrigi, nedreptate, l-alţi averea a răpit.
Vei intra la acel giude care tot prin acea lege
Despoiat-au pe orfanul, pe cel tare a înavuţit.
La avarul poate-ntra-vei sau la casă camătară,
La prodotul cel faţarnic, care vinde a sa ţară.

La aceştia de galbeni face-te-vei închisoare,
Pe încet te-i îngrăşe-te, păn’ din pungă sac vei fi.
Cine ştie dacă-atunce, pungo, nu vei fi datoare
Zi şi noapte-a fi deschisă, numai să poţi înghiţi!
De-ai putea s-aduni atuncea numai drepte-agonisele,
De-ai putea să dai sîmbrie la merit şi ostenele!

De-ai simţi a ta menire şi iertat de ar fi ţie
Adăpost plăcut în lume de-a avea ca să-ţi alegi,
Acolo, dorită pungă, să petreci cu bucurie,

62 
Unde să poţi totdeauna vre un bine ca să dregi,
Unde dărnicie-ascunsă, făptuind tot cele bune,
Ş-agiutînd pe acel mizer, sfară Zeului depune.

Acolo mergi, că eu da-voi ţie ştirea cea deplină
Cum să poci a recunoaşte pe al tău domn viitori;
Vezi pe cel ce cu modestie mare inimile-mbină,
Cela ce de laude fuge, de venin linguşitori,
Ce virtutea preţuieşte mai presus de toate-n lume,
Pe cest semn tu-l vei cunoaşte, deşi nu-ţi spun

 al său nume. 
CÎNTECUL PLĂIEŞULUI MOLDOVAN 
La ocazia unei serbări naţionale 
Frunza care creşte verde
’N muntele Carpat
A ei color nu-l va pierde,
Deşi-n iarnă-a dat.
Din cea frunză mii cunune,
Hai să ţesem, hai,
Pe romîni să încunune
De pe şes şi plai!

Pin bătrîn tot încă-i verde,
Deşi-n iarnă-a dat,
A lui inimă n-o pierde
De cîndu-i Carpat.
Negru-i munte, verde-s salbe,
Rîul curge viu,
Lui plăieş cu iţe albe
Creşte-un verde fiu.

Între munţi şi codrul verde,
De furtuni surpat,
Plăieş romîn nu s-a pierde
Cît va fi Carpat,

Cît pre miel iubi-va oaie,
Rîul cît n-a sta,
Cît de fluier şi cimpoaie
Doin-a răsuna.

IMNE 
ANUL NOU AL MOLDOROMÎNILOR 1830, 
în care a lucrat Regulamentul organic, acel întăi cod administrativ şi legislativ a Moldovei 
Cununat de line raze,
Timpul cursu-naintează
Într-a stelelor noian;
Ş-astăzi preste-a lumei faţă,
Cătră a omului viaţă,
Mai adaoge înc-un an.

Acest an menit să fie
Mai ales decît o mie,
Ce romînii a trecut;
În a tartarului unde
Toate rălile cufunde,
Ce-ntre noi s-a fost născut.

Dulce-armonie de pace,
Care farmăcă şi place,
Ni răsună împregiur;
Şi din sferile senine
Se apropie trei zine,
Cu mănos, ferice-ogur.

Sînte legi întîia duce,
Şi în dreapta spata-i luce,
Spre osînda celor răi.
În a doua văd figură
Cu simbol de-nvăţătură,
Ce-a luminei e temei.

Iar a treia a lor soaţă
Este zîna cea negoaţă,
Şi spre scopul cel dorit
Acu-n vase încărcate
Sub al nostru steag răzbate
La limanul fericit.

N-au Golcondei mănuntaie,
Nici a Mexicului plaie,
De acest odor mai sînt.
Prin negoţ, ştiinţe, lege.
Noi în patrie vom culege
Avuţii de pre pămînt.

Cestor zîne ce putere
Ne-aduc, laudă, mîngîiere,
Să dăm trainic adăpost.
Celui ce ni le trimete
Mulţămirea să nu-ncete
Prin vii fapte şi prin rost.

65 
IMNUL MOLDOVENILOR LA ANUL NOU 1829, 
cînd s-a introdus noul aşezămînt politic Melodia, după “Horul din Moisi” 
Din tronul cel de stele,
O, Doamne, ia aminte,
A fiilor, părinte,
Ascultă ruga-n ceri!

Pe anul ce acuma
Din sînul tău derează
Îl binecuvîntează
Cu cii ce-l vor urma.

Nici casa, nici cîmpia,
Cu grindeni, cu furtună,
Cu fulgeri ce detună
Nu ne mai certa.

Pre vasul nou ce duce
A patriei noastre soarte
Lin zefir ca să-l poarte
Spre ţărmul cel dorit.

Moldovei fericire,
O, Doamne,-ntemeiaz-o,
Urmaşii noştri vaz-o
Din zi în zi sporind.

Pre-Auguştii Protectori,
Tot harul ş-acel bine,
Ce de la ii ni vine,
Revarsă-l înmiit!

IMNUL MOLDOVENILOR LA ANUL NOU 1836 
Melodia: Good Save the King 
Din sînul timpului, 
Ce zboară răpede 
Preste noian, Derează-atomul Şi cătră miile 
Adaoge-un an. Acuma îngerii Lină menitu-ni-au Ferice trecere 
Cătră liman. În sfera patriei Petrec Luceferii 
Curs strălucit; Cu focul razelor Pre toate stelele 
A tunecit. Din plaiuri nordice Unu-i, iar soţul său Din poarta soarelui 
A răsărit. 
* * * 
Mana a Proniei 
Preste cîmpiile 
A rourat, Temis şi muzele Fruntea Moldaviei 
A cununat. 
Fie dar cursul lor În ceriul patriei Cît şi a timpului 
Îndelungat! 
MEDITAŢII 
MEDITAŢIE PENTRU ZIUA ANULUI NOU 
Cu iuţeala unui fulger care scapără în ceri,
Ca un vis sau ca un sunet, Doamne, anii fug şi pier
Cu-ntristări, cu bucurie,
Trec minute-n vecinicie,
Numai cele n-a pierit
Ce virtutei s-a sfinţit.
De aceea agiută, Doamne, să lucrez acel ogor
Unde-n loc de spini să crească productul mîntuitor,
Ca în ziua de pe urmă, care mi s-a însemnat,
Să pot zice că-n viaţă un grăunte-am semănat!

ANUL NOU 
1842 
Nici avuţia, naltul rang sau nume
Nu a ferit pe oameni de mormînt;
Pentru ce Pronia m-a păstrat în lume,
Ca să fiu încă pre acest pămînt?

Fiecare om ar-un ogor aice;
De nu-l lucrează, i s-adaoge un an,

68 
Să poată trece încărcat cu spice,
Ca s-arăte c-a fost bun pămîntean.

Fii cum vei vra, misterios străine,
Ce mult mineşti şi treci ca un minut!
Speranţa au spaim-îmi vor păre senine,
Dacă virtutea-n cale-mi va fi scut!

ANUL NOU 
1843 
Cînd alţii cad eu încă stau de faţă, Moartea pre fraţii mei a săcerat, Lumini s-a stîns, eu încă în viaţă Pre anul nou astăzi iar l-am urat. 
Ori cine sum, oare de ce-mi păstrează Domnul viaţa încă pre pămînt? Şi din tuneric graţia-mi scînteiază, Ori cine-s de nu sum azi în mormînt? 
Nimică sum, de n-oi lasa în lume Un fir mănos din acest trai al meu, Patriei folos, familiei un bun nume Şi al meu suflet drept lui Dumnezeu. 
Ca să nu treacă, Doamne,-a mele zile, Rog dă uitărei cele ce-am pierdut, Îndreaptă-mi cele care voi trăi-le, Ca să fiu ţie şi la fraţi plăcut! 
69 
ANUL NOU 
1847 
Răposat-au anul cel vechi; din cenuşa sa învie
Un nou fenix, ş-a lui aripi le-au întins acum în ceri.
Toată lumea îl salută cu urări, cu bucurie;
Oare ce în an acesta pentru mine să mai cer?

Poate trai voios şi dulce? Ştiu lucoarea trecătoare,
Care fulgerînd se pare c-a deschide ceriul sînt,
Dar cînd cred că-i văd lumina, în loc de doritul soare,
Mai adînc tuneric încă se revarsă pre pămînt.

Poate muzele, amorul? A juneţilor lîngoare
Am cercat, ii mă-nălţase păn’ la sfera lui Platon,
Dar la tartar mă împinsă o putere-nfiorătoare,
Cînd eram acum aproape de muncelul Elicon.

Îngînat în somn, în visuri, nu putui lumea-nţelege,
Şi dorite floricele vrînd s-adun adeseori,
Trezit din visul cel dulce, numai spini putui culege;
Nu, nu cerc eu Elicona, nu, nu vreu d-acum amor.

Amiciţia? Oare cine n-ar dori cu duioşie!
Decît zîna ce ideea pre pămînt a fost urzit,
Mai frumoasă, mai plăcută ceriul n-are altă fiie,
Dar mai crudă nu-i tirană, cînd o viaţă-a amăgit.

Oare ce lucru dar voi astăzi anul nou cînd se începe?
Adăpostul singuratic, după fortuni un liman,
Unde n-agiunge durerea ca de lacrimi să m-adăpe,
Nici surîsul cel cu fiere al ascunsului duşman.

70 
Acolo pe totdeauna, de se poate ca să fie,
Aş dori în somn a trece uitînd şi să fiu uitat,
Să visez precum visat-am în viaţa-mi de junie,
Să iubesc pre om şi patrie de ne-oameni depărtat.

MORMÎNTUL 
Mormîntul se încungiură
De noaptea mult temută
Şi cu văl negru acopere
O ţară neştiută.

A lumei dulce-armonia
În sînul lui nu sună,
El curmă toată patima,
Pre soarta rea şi bună.

A duioşiei bocetul
Mormînturi nu străbate,
Şi în darn de plîngere
Sunt ţărînile-i udate.

Omul oriunde caută
Alt loc ş-o altă soartă,
De-a trece cătră linişte
Nu află altă poartă.

Că o sărmană inimă
De valuri zbuciumată
Atunci repaos capătă,
Cînd curmă să mai bată.

Însă din ceri religia
Ne-aduce mîngîiere,
Că după moarte sufletul

Acelui bun nu piere! 
EVLAVIA CASNICĂ 
Doamne-Zeule, fîntînă de viaţă şi lumină,
Căruia toată fiinţa, milioane lumi se-nchină,
De pe tronul fără margini, ce-n luceferi scînteiază,
Dintre legioane d-îngeri ce-n armonie t-adorează,
Te deştinde,-o, îndurate, la bordeiul umelit,
Unde, în a mea evlavie, templu ţie am sînţit.

De fiinţa ta,-o, Doamne, strălucească a mea casă,
De altar sacrificărei fie inima-mi aleasă,
În ea-amorul semănat-ai pentru patrie, omenire,
Dă-i putere să lucreze prin cuvînt şi făptuire,
Ca urmînd a tale ordini în cuget mîntuitor,
Pre pămînt să pun temeiul traiului nemuritor.

AMOR DE PATRIE 
Într-arinele-arzătoare creşte-umbros şi nalt fenic, Vermele-şi urzeşte-o lume numa-n sînul unui spic, Vulturului place zborul pe-a fortunilor aripe, Bucură-se fiara crudă în adîncul unei rîpe. 
Aşa firea înţeleaptă, prin un farmec minunat, Pre făptură cu simpatie cătr-un lucru a legat; Pentru omul este Partia a Eliziei cîmpie, Unde toate i s-arată şi-i răsună-n armonie. 
72 
Unde freamătul pădurei, murmuriul unui rîu
Ni recheamă în memorie datoria unui fiu;
Cum natura înnoieşte toate-odoarele-i plăcute,
Aşa omul a sa Patrie s-o-nflorească prin virtute.

SATIRE 
SOŢIA DE MODĂ 
Un boieri ce întîlnisă, dup-o lungă nevedere,
Pe un june, îl urează şi apoi i zice: “Vere,
Cînd în casă-ai azi odorul ce atîta ai vînat,
Te urez, al meu dorite, iac-amu te-ai însurat!”
“Mulţămim!” “Ce vra să zică astă răce mulţămire?
Nu-nţălegi pănă-acum încă a ta naltă fericire?
Nu cumva jugul lui Imen nu-ţi se pare prea plăcut?”
“Nu de tot, căci, cum se zice, măritişul la-nceput
În noian de miere-noată“. “Poate-amar acum îţi pare?”
”Parc-aşa!” “Deci, vere, ţine ce-ai dorit cu înfocare.
Sufere pe tiran casnic, ce-ai cătat, acuma ai,
Şi, precum provorba zice, sub pantofla ei să stai.
Mulţămeşte-te, o, vere, ca acel barbat ce-l cheamă
Cavaler de ordini multe şi soţ d-o frumoasă damă,
La alegirea-Eforiei şi la vizite boieri,
Dar tupil în casă şede, ca paingăn în ungheri;
Aşa poate şi la tine?” “Talent are-a me soţie;
Am luat cu dînsa-n zestre sate trei ş-o răzăşie;
Delicată, frumuşică, învăţată!” “Minunat!”
“Ba nici cum! Ţ-oi spune, vere, c-asta chiar m-a desperat.
Spre rău toate le aplică şi mă tem că m-or răpune
A ei graţii şi talente, ce s-admiră cu minune;

73 
Iacă de-ţi alegi femeie ce-n Europa a învăţat
Să trăiască acea fată ce-i crescută în un sat!
La-nceput, cînd am văzut-o, inima cea fermecată
Prin a ei ochi fu străpunsă de Amorului săgeată.
I ziceam că mi-e luceafăr ş-a vieţei mele-odor;
Atunci juram că păstra-voi sentiment nemuritor.
Între graţii, dulce vorbă, suspinări şi fantazie,
Prin romantice-avanture am agiuns la... cununie,
La-acea zi şi acea oară ce în veci voi blastama,
De cînd viaţa mea senină să-ncepu a turbura.
Prea tîrziu văzîndu-mi cursa, eram să las toate cele,
Dar parola şi... trei sate, ce-s vecine cu a mele,
M-a făcut a-nchide ochii, limba me a ferecat,
Am subscris cu mîna actul şi cerbicea-n jug mi-am dat.
Punctu-ntăi: a mea mireasă a şedea nu vra la ţară;
Iarna-n Iaşi, la băi străine să petreacă toată vara.
Punctu-al doilea: cerut-au s-aibe a ei faeton,
O caretă cu livrele, nu costium de amazon,
Casă comodă, nu-ngustă, cabinete şi saloane,
Şeminele, galerie, statuete şi coloane;
Pentru dîns-apartamentul chiar în faţă, luminos,
Iar stăpînul casei aibe o camară cam în dos.
Un punct încă prevăzut-au, nu de plac pentru un mire:
Să-ntorn zestrea cu dobîndă, la un caz de despărţire.
Încît prin cea legătură, ce-mi minea un paradis,
În cest timp de libertate între sclavi mă văd înscris.
Vine ziua să purcedem, doamna mea-i de rea umoare;
Mă întreabă: “Cu ce mergem?” “C-o caretă, pe resoare.”
“Pe resoare! Nu pe arcuri ce acum s-a fabricat?”
Noroc că aşa trăsură în cărţi unul a jucat;
Cumpărat-o-am şi iacă, să purcedem; dumisale
Deodată nu-i prea bine, o apuc istericale.
Am rămas pe ziu-a doua. În trăsură s-a suit;

74 
Lîngă dînsa se aşează căţeluşul favorit,
Pun cutii, o tualetă, un vazon cu floricele,
Săculeţe, gavanoase, cutii doauă cu capele,
Gaiţa, o stancă şi un cîntăreţ canar,
Un alb şoarec p-alisidă ş-un bucal plin de nectar.
Voi să intru în caretă, dar tot locul este plin;
Luăi cuşca subsuoară şi căţelu-l pun în sin.
Am purces, dar a mea doamnă şede-n colţ posomorîtă,
Eu tac, numai gaiţa ţine conversaţi-amorţită.
Dar în urmă doamna-ntreabă: “Oare avem bun bucatar?”
“Am, drăguţă!” “Ce drăguţă? Să-mi dai titlu ordinar.
Te rog să n-aud de-acuma nişte-asemenea cuvinte,
Ce-a răzeşilor la ţară complemente-aduc aminte!”
Am tăcut. E grea tăcerea, dar mai rău-i murmura,
Însă ea de bucătarul iar începe a-ntreba:
“Ţigan este bucatariu?” “Crescut în casă la noi.”
“Vai de mine, und-agiuns-am, să mănînc de la cioroi!
Să nu văd la mine-n curte ligheoaiele spurcate!
Un francez îmi adu-ndată să-mi lucreze la bucate,
Cotelete, blan-manjele, dupre a lui Nodé plan,
Peştele să-noate-n lapte, fript cu pene vreun fazan.
Dar serviţul mesei este de Saxonia, Sevr-au Hina?
Ai cristale de Boemie pentru prînz şi pentru cină,
Figurele, floricele de dragant şi de zahar
Şi un templu und-Amorul arde inimi pe altar?”
“De aceste n-am nici una.” “Înţeleg, ce bucurie!
Eticheta provinţială mă aşteaptă la moşie;
Masa plină de pastramuri, lapte acru, caşcaval,
Cu stafide, turtă dulce, vrei să-mi dai poate un bal?
Însă, iartă-mă, siniore, că o nobilă soţie
Nu e vrednică d-onorul şi d-aşa galanterie!”
Dup-asemene sarcasme, care foarte m-a pătruns,
Iacă-n urmă, cătră sară, la moşie am agiuns.

75 
Casnicii ne-ntîmpinară cu timpani şi alăute.
Pe vătavul ea respins-au, cînd vru mîna să-i sărute.
Stăm la scară; doamna iesă cu gaiţa şi cu căţel,
Recomînd p-al nostru paroh, nici nu caută la el.
“Unde-i sala? Ce camară! Nu-i de prînz, nici nu-i de cină,
Nu încap aicea oaspeţi de părechi nici o duzină;
Iar salonul de conţerte şi acel de convorbit?
En să mergem mai departe, unde-i acel de dormit?
Cabinet de toaletă, altul pentru camarieră,
Bibliotica mea unde-i, să aşez un glob ş-o sferă?’”
“După cîntec, convorbire, în camară ne-om culca.”
“De dormit, mă rog, să aibe fiecare-odaia sa!
Iar grădina?” “E livadă, ce-a plîntat a mea străbună!”
“Scoate pomii răzăşii şi tufari din Angli-adună!
Un rîu limpede prin iarbă s-aibe curs a murmura
Ca un chiosc, sub un vechi platan, să pot dulce eu visa.”
Iac-a doua zi începe cu reforma radicală,
Trei stafete-n ziua ceea a trimis în capitală.
Neputîndu-mă opune, de acasă am fugit,
Iar cucoana se apucă de sfarmat şi de zidit.
Toate cele le răstoarnă, din loc toate le strămută,
Peste-o lună a mea casă în palat fu prefăcută;
Pe păreţi tapete-ntinde şi covoare pe parchet,
Draperia la fereastră pentru planul cel cochet,
Noaptea-n ziuă o preface, toată ziua parcă-i sară,
Încît ziua prin tuneric eu plîng soarta cea amară!
Nu-i de-agiuns, că iată cîrdul de la Iaşi s-a adunat,
Cavaleri frumoşi şi dame, dregători înalţi de stat,
Bal cu masce şi supele, cu o muzică streină,
Doamnei casei prezidentul trei toaste le închină,
Adiutantul tot deşeartă vinul meu de la Cotnar,
A şampaniei rebele dopurile-n aer sar;
Iar soţia mea pe tronu-i şi contesele streine,
Văzîndu-mă cum mă zbucium, îşi fac semn şi rîd de mine.

76 
Sara dau foc de-artifiţie, oaspeţii s-au îndesit
La fereşti şi la balcoane, o rachetă a sărit
Şi aprins-au a mea arie, unde-avem cirezi de grîne,
Arvonite de Pandia cu o mie de ţechine;
Alerg, focul să-l pot stînge, m-am ars, nasu-mi s-a umflat,
Iar soţia mea, văzîndu-mă, de rîs mai c-a leşinat.
Cînd trompetele şi doba un vivat din nou răsună,
Oaspeţii ca nişte grauri pe moşia mea s-adună.
Trecînd larma, zic soţiei: “Cheltuiala a sporit.”
Iar ea, plină de mînie, de trei sate mi-a vorbit.
“Dar nici nouă n-ar agiunge!” “De-i aşa, pe voia-ţi fie,
Să ne-ntoarcem la Iaşi iară, să m-aşez p-economie.”
Aşezatu-ni-am aice, însă, dupre bunul ton,
Anul nou nu poate naşte, de nu-i faci revelion;
Enig, Miculi descarc de prezente-a lor dugheană,
Şi în casa mea s-adună d-oaspeţi vechi o caravană.
Beu şampania, s-urează: bun să fie-n noul an,
Iar eu zic: c-o moldovancă, să rămîn tot moldovan!”

EPIGRAMA 
Cătră unul ce promitea mult şi nu-mplinea nimică Dupre Marţial 
Atunci cînd rog ceva să-mi dai,
Îndată-mi dă sau zi că n-ai!
Aciia-mi plac, cînd cer şi-mi dau,
Nu urăsc pe-acii ce-mi zic că n-au;
Dar tu nici dai, nici zici că n-ai,
Spre-a-mi fi datori, minciuni îmi dai!

77 
BALADE 
ŞTEFAN CEL MARE ÎNAINTEA
CETĂŢEI NEAMŢU

În cetatea părăsită, care de pe munte
Cătră nouri încă nalţă o căruntă frunte,
Unde trecătoriul ş-astăzi cu respect se-nchină,
A domnit odinioară vechea eroină;
Pe atuncea se lupta păstoriul moldovan

Î(Bis)
Şi ţara-şi apăra chiar ca un aprod oştean!

Ea avea un fiu puternic, Ştefan i-a fost nume,
Prin acest domn strălucit-au patria noastră-n lume;
Patruzeci de biruinţe lauda-i adunasă,
Dar o zi schimbîndă soarta, el învins rămasă,
Deşi luptase atunci păstorul moldovan

Î(Bis)
Şi ţara-şi apara chiar ca un aprod oştean! 
De mii cete fioroase patria a fost călcată Şi de sînge a ei ţărînă era adăpată; Monastiri, cetăţi şi sate fumegau aprinse, Cu bătrîni, gemeau şi fete şi obeze strînse. Dar nenvins era păstorul moldovan, 
Î(Bis)
Că ţara-şi apăra chiar ca un aprod oştean! 
Încruntat ca leul, Ştefan, voind să răzbune, Înc-o dată pre oşteni merge să adune; Mai întăi însă pre muma va să-mbrăţoşeze Şi pre fiul său de bine vra să cuvinteze. Că pe atunci a fost oricare moldovan, 
Î(Bis)
Duios părinte, fiu, barbat şi aprod oştean! 
78 
Cînd de zi se luminase, cu a lui putere,
La cetate Ştefan vine şi intrare cere;
Dar Elena, inimoasă, de pe muri i zice:
“Fără triumf să nu intre fiul meu aice!”
În timpul cel cumplit, un suflet moldovan

Î(Bis)
A fost şi la femei, ca la aprozi, d-oştean! 
“Fiule, întîia oară te văd fără vîntă; Totdeauna tu învins-ai cu dreptate sfîntă! Eu nu pot astăzi deschide a cetăţei poarte, Pe eroi în cîmp aşteaptă glorie sau moarte!” În timpul cel cumplit, un suflet moldovan 
Î(Bis)
A fost şi la femei, ca la aprozi, d-oştean!

“Mergi, adună a ta oaste, zboară spre pieire,
În a ta virtute patria afle mîntuire;
Asta-i singura dorinţă, voia maicei tale,
De-i cădea, şi eu urma-voi pe a morţei cale!”
În timpul cel cumplit, un suflet moldovan

Î(Bis)
A fost şi la femei, ca la aprozi, d-oştean! 
Ştefan, răzbătut la suflet, pre ai săi adună, Se repede ca fortuna, ca un fulger tună; Duşmanii, uimiţi de spaimă, luptă, dar nu scapă, Şi pe ţara mîntuită cu-a lor sînge-adapă! C-atunce se lupta păstorul moldovan 
Î(Bis)
Şi ţara-şi mîntuia, ca un erou oştean! 
79 
DOCHIA ŞI TRAIAN 
Sub muntele Pion, în Moldova 
I 
Între Piatra Detunată
Ş-al Sahastrului Picior,
Vezi o stîncă ce-au fost fată
De un mare domnitor.
Acolo de rea furtună
E lacaşul cel cumplit,
Unde vulturul răsună
Al său cîntec amorţit.
Acea doamnă e Dochie,
Zece oi, a ei popor,
Ea domnează-n vizunie
Preste turme şi păstori.

II 
La frum seţe şi la minte
Nici o giună-i samana,
Vrednică de-a ei părinte,
De Deceval, ea era.
Dar cînd Dacia-au împilat-o
Fiul Romei cel mărit,
Pre cel care-ar fi scapat-o,
De-a iubi a giuruit.
Traian vede astă zînă;
Deşi e învingător,
Frumuseţei ei se-nchină,
Se subgiugă de amor.

80 
III 
Împăratu-n van cată Pe Dochia-mblînzi; Văzînd patria ferecată, Ea se-ndeamnă a fugi. Prin a codrului potică Ea ascunde al ei trai, Acea doamnă tinerică Turma paşte peste plai. A ei haină aurită O preface în şăiag, Tronu-i iarba înverzită, Schiptru-i este un toiag. 
IV 
Traian vine-n astă ţară,
Şi de-a birui deprins
Spre Dochia cea fugară
Acum mîna a întins.
Atunci ea, cu grai ferbinte,
“Zamolxis, o, zeu, striga,
Te giur pe al meu părinte,
Astăzi rog nu mă lăsa!”
Cînd întinde a sa mînă
Ca s-o strîngă-n braţ Traian,
De-al ei zeu scutita zînă
Se preface-n bolovan.

V 
El petroasa ei icoană
Nu-ncetează a iubi;
Pre ea pune-a sa coroană,

81 
Nici se poate despărţi.
Acea piatră chiar vioaie
De-aburi copere-a ei sin,
Din a ei plîns naşte ploaie,
Tunet din al ei suspin.
O ursită-o priveghează,
Şi Dochia deseori
Preste nouri luminează
Ca o stea pentru păstori.

TURNUL LUI BUT 
Pe muntele Pion Imitaţie 
Între toată romînime,
Mai frumos şi milian,
Mai puternic n-a fost nime
Decît Butul moldovan,
Că, oştean şi vînător,
Fericit fu şi-n amor.

Iacă buciumul d-aramă,
Ce-n Suceav-a răsunat,
La resbel pe junii cheamă
Cătră ţărmul departat,
C-Alexandru domnitor
Dă Poloniei agiutor.

Dar cu Butu-i logodită
Fiia a lui domnitor,
De el Ana despărţită

82 
Suspina-va de amor;
Butu-i dă parola sa
C-a veni ş-o va lua.

Doamna, plină d-umilinţă,
Giuruirea i-au păstrat,
Dar amantul o credinţă
Pentru alta au uitat.
Cine calcă-al său cuvînt
N-are pace în mormînt.

Oastea de la ţări streine
De un an s-au înturnat,
Însă Butu nu mai vine;
Aleu, poate-au răposat!
Doamno,-i timp de măritat,
De giunia ta-i pacat!

Vai de har, de sănătate,
Ca stele ochii sănini,
De-a lor lacrimi neuscate
Turbure-s amu fîntîni,
Că un altu peţitor
Mîna-i cere şi amor.

Toţi boierii vin din ţară
Şi un prinţ cu svita sa;
Ana plînge în camară
Că pe But nu poate-uita;
Popa mîine va serba
Şi pe doamn-a cununa.

Zice doamna credincioasă:
“Nu merg la altarul sfînt

83 
Şi voi fi mult mai voiasă,
De m-or duce la mormînt.
Dacă Butu nu e viu,
Patul nunţe-i un secriu.”

Însă-n ziua de urgie,
Are multe doctorii
O bătrînă, care ştie
Şi descînteci face mii.
Hîrca veche, pe ascuns,
Duce doamnei cest răspuns:

“S-alungi popa şi pe mine,
Va veni azi Butul tău;
În ursita-i mîntuire,
Ea va drege precum vreu;
De la crivăţ, de l-apus,
Bune farmeci ţ-am adus.

De la codru buruiene,
Iarba zînei de la Prut,
De la vultur două pene,
Iar tu, doamno, de-a lui But,
Te rog, părul ca să-mi dai,
Ce de suvenirul ai.

Din păr şerpe vom forma,
Două inel-oi împreuna,
Din mic deget sînge-ai da
Şi pre şerpe voi giura,
Cu inel oi descînta,
Va veni şi te-a lua.”

84 
Doamna-n hîrcă se încrede
Şi se-mplîntă în pacat,
Butu-ascultă, el purcede
De la ţărînos palat,
Nu cum mersă la război,
Doamno, oare nu-i strigoi!

În somn toată curtea zace;
Doamna-i trează; au sosit
Miazănoapte, paza tace;
Pas de cal s-au auzit,
Iar dulăul priceput,
Ce urla, se făcu mut.

Poarta curţei se deschide;
Pintre păzitorii mii,
Nu-s ce umblă, o deschide
Şi închide uşe trii;
Iată-l în alb îmbrăcat
Pe-aşternut s-au aşezat.

Trece clipa cea duioasă,
Calul rînchează mereu:
“Rămîi, Ano, sănătoasă,
Că m-aşteaptă roibul meu,
Au cu mine vei veni
Ş-a mea purure vei fi.”

Luna luce, Butul fuge
Preste munte, prin hîrtop,
Vîntul şuieră şi muge,
Roibul sare în galop,
Ş-amu-i duce p-amîndoi,
Doamno, oare nu-i strigoi!

85 
Printre plaiuri, căi secrete,
Trec la codru şi s-aud
Gemînd bufnele spăriete,
Mereu urlă lupul crud;
Din tunerec ochii săi
Luminează ca scîntei.

“Din ceri luna-amuşi s-a trece,
Roibul meu, hai la galop!
Nouă măguri şi stînci zece
Avem încă ş-un hîrtop.
Nouă rîuri a sălta,
Păn’ cucoşul va cînta.”

“Unde mergem?” “Unde?-Acasă,
Chiar pe culmea lui Pion;
Rar ori omul pe-aici pasă,
Lîngă a Dochiei tron,
Unde turnul meu va sta,
Ce-n veci nume-mi va purta.”

“Dulce-odor, ah, calul ţine,
Că de spaimă abia şed!”
“Pe şea pune ambe mîne,
Dar în dreapta ta ce văd?”
“Testamentul cel sfinţit,
Care popa-au dăruit.”

“Calul nu-mi stă aşa-n pripă,
Că în fugă este-acum,
Testamentul dă-l în ripă,
Ţine-te, c-avem rău drum!”
Roibul, parcă uşurat,
Prăjini zece a saltat.

86 
Preste lacuri şi păraie
Trec mînaţi d-un rece vînt;
Ici, colo, cîte-o văpaie
Saltă d-un pe alt mormînt,
Şi pe drumul zburători
Petrec mirii călători.

“Stă, ascultă-mi a mea rugă
De om cale nu-i aici!”
“Calea-i bună pentru fugă,
Urmă nu-i pintre potici;
Pedeştri oaspeţi aici nu-s,
Că-i duc alţii tot pe sus.

Răsăritul se înfoacă,
Roibule, hai în galop!
Păn’ va bate popa-n toacă
Avem încă un hîrtop,
Piatra Teiul a ura
Păn’ cucoşul va cînta.”

“Ah, iubite, frîul strînge;
Sărind calul acel rîu,
De o stîncă mă va frînge!”
“Ce-ţi atîrnă de la brîu?”
“Sunt metanii de la schit,
Ce-un sahastru-au dăruit!”

“Ce metanii fioroase,
Că a roibului ochi scot.
Vezi cum tremuru-l răzbate!
Deci aruncă-le de tot!”
Roib-atunci pe munte-nalt
Ia o milă într-un salt.

87 
“Cele pietre ce să fie,
Cele cruci şi săpături?”
“Nu sunt cruci, ce e tărie
Curţei mele dimpregiur;
Pre zid dacă voi sui,
Calea-n veci vom mîntui.”

“Ce-ai stătut, o, dulce-odoare?
Roua m-a muiet de tot;
Răce-i vîntul chiar la zoare,
Să-ţi urmez de-amu nu pot.
Tremură soţia ta,
Copere-mă c-o manta!”

“Dulce doamno, iacă-ndată
Eu voi pune pe-al tău sin
A me frunte înfocată,
Ce mă arde ca venin.
De ea piatra s-a-ncălzi,
Doar ceva m-oi răcori.

Ce colană-i ferecată?”
“Crucea care mam-au dat!”
“Cruce-mpunge ca săgeata,
Fruntea me a încruntat;
Să nu paţi de ea şi tu,
Crucea leapăd-o de-amu!”

Căzînd, peri acea cruce,
Butul doamna-n braţ a strîns,
Cel ce mînă, cel ce duce,
D-un foc vînăt s-a aprins.
Roibul hohot d-om a dat
Ş-încă-o stîncă a saltat.

88 
A Dochiei piatra tună
Şi cucoşul a cîntat;
Din Hang clopotul răsună,
Cînd săhastrul a tocat,
Iar cu discul strălucit
Soarele au răsărit.

Dimineaţă, cînd să vie
Sîntul popa la palat
Să serbeze cununie,
A pierit doamna din pat!
Pre Pion turnul lui But
De atuncea s-a văzut!

LEGENDE 
ÎNVĂŢĂTORUL ŞI URMAŞII SĂI 
Alegorie 
Cătră-apostolii săi zis-au dinioară Domnul lor: 
“Cel ce vra a fi cu mine de-astăzi fie-mi următori. Calea noastră va să fie Spre cerească-mpărăţie...” Un stol mare, strigînd, vine: “Unde-i merge, noi cu tine!” Cu un zîmbet Domnul pasă Înainte prin pustiu, Călătorii se îndeasă Să s-adăpe la vreun riu. Vîntul cald, focosul soare 
A lor frunte a umplut
De arine, de sudoare,
Deşi nu prea le-au plăcut,
Pănă-n seară a suferit.
Umbra cînd i-a răcorit,
“Doar aicea vom mînea”,
Între dînşii toţi şoptea.
Însă Domnul urma-n cale
Preste rîpi şi preste vale,
Pe loc unde rareori
A păşit cu călători.
Următorii suspinau,
De spini unii s-aninau,
Zicînd: “Pasă cel ce-a vre
Pe această cale gre!”
Altul şede peste-o piatră
Cugetînd la a sa vatră,
Unul pe iarbă s-întinde,
Altul gustă a lui merinde,
Din drum alţii se abat,
Însă Domnu-i neschimbat;
În tunericul pămînt
Nici le zice vrun cuvînt
Apoi cînd s-a luminat,
Faţa sa a înturnat.
Din cîţi vrură a se-ntrece,
Văzu numai doisprezece.
“Adevărul vouă zic”,
Zis-atunci cu duioşie,
“În astă călătorie
Numărul nostru e mic.

Mulţi chemaţi, aleşi puţini! 
Cel ce-n cale se-ngreuiază Pintre stînci şi pintre spini Şi cuvîntu-mi nu urmează, 
Niciodată va să vie În cereasca-mpărăţie!” 
CREDINŢA 
La Dionis, tiran aprig, pe ascuns a fost intrat
Meros, congiuratul giune, c-un pumnal între vestminte,
Dar surprins fără de preget viglele l-a ferecat
Şi la rege domnitorul l-a condus mai înainte.
Cu urgie ista-ntreabă: “Zi-m, pumnarul pentru cine?”
“De tirani să scape patria, menit era pentru tine!”

“Dacă aşa, sumeţe giune, tu pe cruce vei pieri!”
“Nu cer ca să-mi ierţi viaţa; din doi unu-avea să moară;
Ce, de vrei a mele patimi mai mult încă-a prelungi,
Lasă-mă, te rog, trei zile, să mărit p-orfana soră!
Spre credinţă dau p-amicul, pănă-atuncea pre el închide;
La termin de nu veni-voi, pre el vei putea ucide!”

Atunci regele-n vendetă, surîzînd, cu aer lin,
După scurtă meditare au răspuns: “Ei bine, fie,
Cele care-mi cei trei zile libere îţi las deplin,
Dar trecînd semnalul termin, de pe-acuma să se ştie
Că-n cea zi, fără cruţare, cu amicul d-închisoare
Împărţi-s-a a voastră soartă, tu-i fi liber, iar el moare!”

La amicul Meros vine: “Tiranul a triumfat!
Noua victimă, pre mine, cu moarte pe cruce ceartă,
Pentru că spre-a patriii paos a-l ucide am cercat.
Însă în a lui trufie încă zile trei îmi iartă,

91 
Păn pe sora mărita-voi; rog te pune chizeş mie;
Giur că vin să-mi trag osînda, să te scap de-a lui urgie!”

Tăcînd îl îmbrăţoşază amicul cel credincios,
Tiranului se supune şi-ntră-n a lui închisoare;
Cela alt atunci purcede şi în timpul preţios
Repede asigurează soarta giunei surioare.
Prin plinirea îndatorirei a lui cuget se împacă,
Iute îndărăt se-ntoarnă, ca terminul să nu treacă.

Deodată varsă ploaie cerul încarcat de nor,
De pe munţi, din rîpi, din lacuri se reped mii de povoaie,
Rîurele se fac rîuri, valea s-umple d-unda lor,
Şi la punte cînd agiunge călătorul în nevoie,
Volbura înfurietă temelia ei o sapă,
Surpă bolta cea hîită, ce tunîndă cade-n apă.

Cufundat în rea durere pe mal cură-n gios, în sus,
Îns’ verunde ochi-ntoarnă, a lui voce oriunde sună,
Agiutor chemat n-aduce de pe malul cel opus,
Că la vad nu-i nici o luntre ca să-l treacă împreună,
Nici munteanul nu conduce de la codru a sa plută,
Că salbatică cea apă e în mare prefăcută.

În genunchi mizerul cade, lîngă valul întartat,
Plînge, roagă şi suspină, mînele la ceri întinde:
“Te rog, Zeule,-nfrînează cursul rîului turbat!
Orele sunt fugătoare şi trecut-au de merinde,
Soarele va să apună; de n-agiung pănă în sară,
Pentru mine fără culpă bun amicul va să piară!”

Înfiorarea a naturei elementele-a sporit.
Fără paos, tot mai tare, val pe val mînă nainte,

92 
Dar mai iute se strecoară clipele necontenit.
Atunci el s-îmbarbatează, pe amic avînd aminte,
Se aruncă-n sînul apei şi luptînd peste măsură
Cu braţ foarte o dispică şi un zeu de el se-ndură.

Agiungînd la mal se-nchină geniului scutitor,
A lui pas înaripează, cînd de oameni răi o ceată,
Trecînd pe la o pădure, iese din ascunsul lor,
Îl încungiură, l-atacă şi cu furie-nveninată
În potica cea îngustă calea-i cearcă a închide,
Ca să-l prindă cu odoare, spre a-l prăda şi a-l ucide.

“De la mine ce se cere, a strigat de fior cuprins,
N-am nimica-n astă lume decît viaţa ticăloasă,
Şi-asta încă pănă-n sară a da regelul m-am prins”.
Smulge arma de la hoţul, şi cu voce furioasă
“De amic nu te îndura!” strig’, apoi cu cea măciugă
La pămînt pe trei i culcă, ceialalţi se dau la fugă.

Soarele ieşind din nouri săgetează al său foc,
De căldură, d-osteneală, a păşi el nu mai poate,
Că genunchii i se-ndoaie, încît cade chiar pe loc.
“Tu, ce dintre hoţi, din ape îndurat-ai a mă scoate,
Ori voi-vei ca aice să fiu prada de vro fiară,
Să las pe dulce amicul pentru mine ca să piară?”

Deodată-n propiere un plăcut lin murmuriu
În tăcerea cea adîncă la urechea sa pătrunde;
Stă, ascultă ş-apoi vede dintre stînci un izvor viu,
Ce varsa în vas de piatră argintoase a lui unde.
Acolo, cu însatare, soarbe, s-udă, se-nviază,
A lui membre ostenite cu putere răcorează.

Acum soarele-ntre arbori lunecînd al său lucor,
Preste iarba înverzită tindea umbre colosale,
Ce prin forme îngăimate zugrăveau icoana lor;
Călători doi din cetate revineau pe acea cale,
Lîngă ii cu repegiune păşind, auzi: “Se duce,
Pre amic în loc de Meros îl întind acum pe cruce”.

În a inimei adîncul răsunat-au vorba lor,
Conştiinţa, grija îl mînă şi-a lui pas înaripează.
Turnurile Siracuzei soarele apuitor,
Răsfrîngîndu-se prin nouri, aurea cu a lui raze,
Cînd Filostrat, a lui casnic, pre al său domn neferice
Îl întîmpină cu spaimă şi cuvinte aceste-i zice:

“Îndărăpt te-ntoarnă iute, pre amic nu-i mîntui,
Deci macar al tău pericol prin o fugă-ndată curmă;
Chiar acum pe neferice îl încep a-l schingiui,
C-aşteptatu-te-au statornic pănă-n ora de pe urmă;
A lui credinţă-ntemeiată în virtute şi-n onoare
Tiranul prin vorbe amare n-a putut să i-o oboare”.

“De-i tîrziu, de n-oi putea-voi ca să scap p-amicul meu,
Cu el mor, însă credinţa nu va rămîne înfrîntă.
Şi tiranul cel sălbatic n-aibe în cugetul seu
Că amicului amicul a calcat credinţa sîntă;
Preste ambi să împlinească a lui crudă fărdelege,
Dar cunoască că viază amiciţiii sînta lege!”

Iacă soarele spune, cînd la poartă a sosit;
Vede crucea a osîndei în o piaţă împlîntată.
Curioasa d-oameni gloată împregiur a tăbărît,
Pe amic îl trag acuma cu o funie încruntată.
Gloata o străbate, strigă: “Iată-mă-s, eu viu de faţă,
Eu-s acela pentru care el chizeş s-a pus cu viaţa!”

94 
Tot poporul se cuprinde de mirare şi de fior,
Ambi amici se-mbrăţoşează, plîng de chin, de bucurie;
Nice-un ochi e fără lacrimi l-acest act pătrunzător
Şi la tiran se rapoartă astă rară duioşie.
Pre el prinde o simţire, pănă-atunci de tot streină,
Pe amicii ambi-i cheamă înaintea lui să vină.

Îndelung pre ii admiră, zice: “Vi s-a nimerit;
A mea inimă se-nvinge; eu chiar văd din astă faptă
Că credinţa nu-i un fantom, ce înalt simţ înzeit,
Care de la oameni cere recunoaşterea cea dreaptă.
Luaţi, rogu-vă, de-acuma, să simt zile mai senine.
În a voastră legătură de al treilea pe mine!”

LA CUGETAREA MEA 
Cînd întinzi a tale aripi, o, tu, cugete-nfocate, Şi-n noianul fantaziei te înalţi cu repegiune, Căutînd frumoase teme între cele luminate Pentru lira-mi umelită, doritoare să răsune, 
Uşurel, pe munte Pincio, între pinii verzi răzbate; De virtute şi frum seţe acolo-i videa minune, Acolo zîna me trece pe cărările-ncîntate, Strălucind cu o lumină care niciodată-apune. 
De la dînsa împrumută lină şi blîndă lucoare, D-unde-amorul cu virtutea şi-nţeleptul spirt derază, Ce dau numelui aice faima cea nemuritoare. 
În zadar în lume-aiure vei căta ca să se vază Întrunite-ntr-o fiinţă toate-a cerului odoare, Care către fapte-nalte nencetat însufletează. 
95 
RĂSĂRITUL DE LEFCA 
Pe a lumei orizonul a mea zînă cînd s-arată,
Cerul tot se-nseninează, suflă aerul mai lin,
Unda curge mai voioasă, limpede şi mai curată
În acel rîu ce-ntre petre se repede c-un suspin.

Vezi cum flutură pin nouri de amori junei o ceată,
Cum răsună d-armonie colnicii din Apenin,
Unde pentru a ei laudă în cor sună o cîntată
Mii de paseri şi de nimfe ce-n a ei întîmpin vin.

Nu e stîncă, nu e culme care să nu scînteieze,
Nu-i cîmpie ce nu-ntinde nouă mantie de flori,
Nu e limbă ominească care să nu cuvinteze

Despre ochii şi cea faţă, unde-n a lui foişor,
Între porfira şi perle Amor ţese dulce-obeze,
Şi săgeata sa discarcă între-a giunilor popor.

PATIMA 
I 
La munceii din cîmpie, la pădurea cea umbroasă,
La cel rîu care şerpează pintre înflorit ogor,
L-adăpostul singuratic, lîngă stînca-ntunecoasă,
Întristat şi plin de gînduri singur umblu cu Amor.

Că în cuget şi în sînu-mi port simţirea cea duioasă,
Care n-a să stîngă timpul, cel de toate stîrpitor,
Că rămîne suvenirul unei inimi credincioasă,
Într-un eho ce-a să sune după ce eu voi să mor.

96 
Cele graţii şi frumseţe, ce-s a muzei mele teme,
Le rezic la floricica ce se leagănă de vînt
Şi mă tînguiesc la frunza care-n freamătul ei geme.

La fiinţele naturei, cîte împregiuru-mi sînt,
Spun a inimei dorinţă ce sperează şi iar teme,
Numai zînei cerc ascunde patima în care-mplînt.

II 
Auzit-au Apeninul eho a durerei mele,
Ce din sîn Amor îmi stoarce în tăcut-a nopţei clipă;
Răsunat-au păn’ la Istru patimile cele grele,
Ce nu vindecă Igea, nici Fîntîna Aganipă.

Din a lor somn se treziră aţipite păserele,
Mai duioase se făcură fiarile-n ascunsa ripă,
Înalţară a lor frunte tupilate floricele,
Zefirul cel mai zburdatic înfrînă a sa aripă.

Mai lin curseră atunce ale rîurilor unde
Şi naiadele duioase au ieşit din rîu, din mare,
Acea patimă s-aculte care inima-mi pătrunde.

Toate-n giurul meu suspină, numai zîna pentru care
A mea inimă s-încinde la durere-mi nu răspunde,
Nici din sînul ei s-aude un suspin de îndurare!

III 
Acea aspră pătimire de o inimă-nfocată
Într-atîta este deamnă ca amorul s-o aline,
Încît, doamna me, eu nu ştiu de unde totdeauna vine
Supra me să săgeteze o privire turburată.

97 
Zea de gheaţă, de oţele au de piatră diamantată
Inima în sînul vostru ferecată parcă-o ţine,
Unde nic rîul de lacrimi, nice-aprinsele suspine,
Amar mie, eu simt astăzi că nu pot ca să răzbată.

Deşi-n versul meu cel umil strălucinda-vă virtute
Cerc să cînt ş-al vostru merit în toscană armonie,
Care de l-a voastră faimă un eho să împrumute,

Cînd ţintează sumeţ ochiul în a ceriului făclie,
Întunericul îl ceartă numai cîteva minute,
Dar seninul feţei voastre totdeauna-i ascuns mie.

PROFEŢIA 
Atunci cînd, o, zi amară, aceea oară-a fi vecină
Să purced din ceste locuri d-unde soarta mă desparte,
Lăcrămînd şi cu suspinuri arunca-voi de departe
Depeurma mea ochire cătră ţara cea latină.

Dar pe cînd în luntre uşoară brăzdui-voi Marea Eusină,
Înfocata-mi cugetare, străbătînd cîmpii deşarte,
Înturna-va deseoară l-adăpostul cel de arte
Şi la templul giunei Muze, unde arde-a mea lumină.

Acolò a Romei genii au statornic tronul lor,
D-unde răspîndesc în lume nemurinde a lor rază,
De virtute, înţelepciune, de al patriei amor.

Acea stea a mîntuirei, care astăzi mă-nviază,
Fie ca să mă conducă şi în timpul viitor,
Şi-amorţita mea simţire pentru patrie fac-o trează.

98 
LA DOCTORUL PEZZONI 
carele se înturna din Moldova în Italia, a sa patrie 
Tu, pe carele îndeamnă al patriei dorul mare,
Azi întinzi a tale pasuri cătră ţara ceea unde
Marginile-s d-o parte Alpii, d-alta gemănată mare,
La a căria fortune muntele-Apenin răspunde;

Acolo de mine-urzite vei vedea două altare,
Unul consacrat lui Febus, iar în altul se ascunde
Mărit geniul a zînei şi acele virtuţi rare,
Cu a ochilor lumină ce d-amor nobil pătrunde.

Cugetările duioase acolo-mi sunt ferecate
Şi a mea toscană liră a sta mută se deprinde,
De cînd soarta rea le ţine de la mine depărtate.

Înaintea lor espune patima ce mă cuprinde,
Zi că chiar un verde arbor, dacă focul îl răzbate,
Cu cît boarea pre el suflă, cu atît mai mult s-aprinde.

TOT LA ACELA 
Dacă-n barca uşurică petreci unda întărtată,
Au prin munţilor omete a ta cale de te duce,
Favorabil fie-ţi Zeul, ce pe călători conduce,
Facă-agiunsul tău ferice ş-a ta cale-ndemînată.

Dacă-amu a ta simţire prin ochi este încîntată,
Revederea patriei dacă estazul în tine-aduce,
Prin vorbirea armonioasă, prin cea artă ce străluce
Şi prin care Italia nouă cum cea veche-i înălţată.

99 
Pasul tău înaripează cătră insubra cetate,
Ce-n mărirea ei se nalţă ca un arbore-n cîmpie,
Între stolul de mici plînte la pămînt ce-s tupilate.

În murindu-l văl vede-vei cum se poartă-n modestie,
În una unite daruri cu care-n anticitate
Se lăudau înalte genii răspîndite în o mie.

CONSACRAT MEMORIEI DE LEUFCA 
născută Bianca Milesi, moartă în Paris, la 1849 
Doamno, ce întru mărire, în aurora vieţei tale,
De frumseţe-ncîntătoare şi de graţii erai plină,
Defăimînd deşert onorul cărui gloatele se-nchină,
Ţ-ai ales pentru urmare a virtuţei greua cale.

Dănuitul al tău suflet de-nsuşimile morale
A sacrat doritei patrii sînte-altare de lumină,
Ca prin fapte strălucinde, preste ţara cea latină
Să răsară de nou timpul a triumfurilor sale.

Acea rază nemurindă, pentru glorie creată,
Ce lucit-au preste mine încă-n timpul de giunie,
Aleu, s-a înturnat iară la-obîrşia-i necurmată.

Dar în miezul a durerei ce-mi rămîne-n suflet vie,
Cea scînteie care-aprins-ai nu s-a stînge niceodată
Şi-a trăi cu tine-unită în a ceriului tărie!

100 
CLIRONOMII LUI EPAMENONDA 
Defăimînd cele la care gloata oarbă se apleacă,
Omul, în a cărui suflet a virtuţei dor n-apune,
Numelul său şi-amintirei trainic monument rădică,
Cu folos ce-aduce lumei prin virtute,-nţelepciune.

Ca pe rîpele lui Nilu piramida cea antică,
Ce-n nori creştetul ascunde şi se luptă cu furtune,
Aşa fapta patriotă, ce-a zeimei este fiica,
Timpu-nfrînă şi cu soarta pe invidia răpune.

Cînd pe cîmpul a victoriii înota în a lui sînge,
Epaminonda la amicii ce-l plîngeau cu duioşie,
Pentru că cu a lui moarte şi-a lui viţe se stîngea,
“Înfrînaţi, zis-au el, plînsul, vă las două-a mele fiie,
Nemurindele trofee: Leuctre şi Mantinea!”

LA TERMELE DE KARLSBAD 
O, fîntînă misterioasă, ce din sînul istui munte Reverşi apă, foc şi aer, noapte, zi, fără de paos, Înaintea la tot omul umelită pleacă frunte, Că pe Cela vede-n tine ci-urzi lumea din haos. 
Prin a sa filantropie căpătat-ai o putere Care vindecă de patimi stolul cel nenumărat De fiinţe suferinde ce din ambe emisfere În ist an, ca din vechime, la tine s-a adunat. 
Piatra care te încinge, codrul care te-ncunună, Aburii de ambrozie de-nmiite giune flori, 
101 
Lin seninul a naturei, armonia ce-n giur sună, Toate-nvie un lînged cuget şi-s balsami vindecători. 
Toţi ce prin a ta putere a simţit a ta minune Depun ţie mulţumire, vînta l-al tău Urzitor; Între mai frumoase imne şi ist vers romîn răsune Sacrificii umelite unui simţ cunoscător! 
Karlsbad, iuili—august 1855—61 
ODĂ 
Urzitoriule a lumei, tu, ce-Imperului Roman Ai dat glorie, virtute şi putere, decît care Soarele în a lui cale, de cînd născu din noian, 
N-au văzut nimic mai mare, 
Tu, ce-a sale legioane pănă-n Dacia ai condus, Unde, după-naltul triumf, ai fondat o Romă giune, Ca să fie despre barbari viu troian pentru Apus 
Şi luceafăr ce n-apune, 
După ce nepotul Romei de fortuni au triumfat, Care-n curs de ani o mie au schimbat antica lume, Şi în lupte, suferinţe, pănă astăzi au păstrat 
Limba, patria şi nume, 
Dă-i, o, Zeule, putere şi virtute,-n viitor
Ca ferice să plinească destinul a gintei sale,
Şi demn de a lui sînt nume, într-un trai nemuritor,

Să petreacă a gloriei cale. 
Preste cîmpurile noastre vars’, o, Doamne, darul sînt, Fie purure mănoase grîie, turme şi albine, Şi în schimbul lor întoarnă nouă din străin pămînt 
A lui aur şi lumine. 
Dă la tînăra romînă, lîngă harul cel plăcut, Cuget nalt, inimă blîndă, ca şi ea la noi să fie Cum Cornelia antică, ce pe eroi au născut, 
Fiie, mumă şi soţie! 
Să dai braţilor putere, inimei un dor aprins,
Ca romînul, cum străbunii, pentru drepturile sfinte
Ale patriii renăscînde să se lupte neînvins


Prin lucrări şi prin cuvinte! 
Strînge Ţările-Unite prin un nod nemuritor,
Cum origine au una, fie a lor şi fericire;
Toţi romînii să închege de fraţi numai un popor

Că puterea stă-n Unire! 
POETUL 
Dedicat d-sale d. Vasili Alecsandri 
Viersul care-ntăia oară a sunat în Romînie Pe-alăuta ce de secoli fără coarde-a fost rămas, Spre-aminti a patriii fapte prin a doinei armonie, Dupre metrul care muza l-a dictat de pe Parnas, Va trăi atîtea timpuri cît Pionul, petros munte, Între nouri înalţa-va maiestoasa a lui frunte. 
Deşi cîntul a lui Omer poartă cea întăi cunună, El nu-ntunică pe Pindar, nici a lui Alceos ton, 
103 
Înfocatele suspinuri şi cuvintele-ncă sună
A Safei înamorate şi a lui Anacreon
Nice între a Greciei zîne a brilat numai Elena,
Pe eroi şi pe filozofi n-a produs numai Atena.

Înainte de Ahiles şi de falange spartane,
Vieţuit-au şi alţi eroi, care-umpleau în timpul lor,
Prin virtute,-nţelepciune şi prin fapte miliane,
Lumea toată de esemple, de mirare şi lucor;
Însă geniile acele, demne chiar de nemurire,
Zac uitate, c-un poeta n-a lasat de ele ştire.

Tu, în căruia sîn Zeul a aprins sînta scînteie
Să dai faptelor prin muză traiul cel nemuritor,
Între teme înmiite nu-i afla mai naltă-idee
De aceea ce dictează sîntul patriei amor,
A romînilor virtute deci prin versul tău să-nvie,
Ca nepoţilor d-esemple şi de glorie să fie!

ANUL NOU 1857 ÎN MOLDOVA 
Auguştilor suverani subscriitori Tratatului de Paris dedicat 
Lîng-a Dunărei verzi rîpe maiestoasă vezi matronă,
Pre scutu-i semnul lui Gioe, pe cap are o coroană.
A ei faţă şi vestminte uric poartă vederat
Că ea-i fiia cea mai giune a lui Traian împărat.
Soarta gintelor schimbat-au ale ei trofei antice
Din semnale de vinceală în cununi de flori, de spice,
Ma din ochii scînteiază încă focul cel nestîns
Ce arată că-n vechime combătut-au şi-a învins.

Aştepta, ma suferindă, în a soartei ei asprime,
Că ursita-i prezisese o ferice viitorime.
Iacă ora de pe urmă, miezul nopţii a sunat,
Anul vechi, ce-i plin de sagne, ostenit şi detunat,
Încărcat cu mii de grije, s-acufundă-n vecinicie;
În loc d-amare suspinuri în giur sună armonie,
Nu mai tremură pămîntul, mările s-a limpezit,
Preste valul a lui Traian şepte Stele a răsărit,
Anul giune, blînd la faţă, avînd tîmple-ncununate.
Noua viaţă ni-asigură şi guvernul de dreptate.
Dunărea, ce între petre pănă acuma a gemut,
Liberă în sînu-i strînge unda din Siret şi Prut;
Şi Anul Nou, de pace înger, a ştiinţelor făclie
Cu odoarele Europei ni aduce în Romînie.
Atunci ruga cea fierbinte răsunat-au spre Apus,
Catră cele şepte Stele care pacea ni-a adus,
Să ne lumineze ţara şi o apere-nainte,
În ist an să ne trimată un bun Domnitor părinte,
Ce fiind a legei sînte El organ şi păzitor
Să conducă patria noastră la frumosul viitor!

EPILOG 
Înalţat-am monumentul încă-n junea Romînie,
Decît bronzul, fierul, piatra mult mai trainic am durat.
Pre el timpului fortune în turbata lor mînie
N-or putea ca să-l oboare pe cursul îndelungat.
Nu, de tot nu mor, că partea nobil-a fiinţei mele
La Cel care a creat-o va întinde al ei zbor;
Acolo ea, limpezită d-omeneşti pătimiri grele,
A ei voace va adaoge cătră a îngerilor hor,
Spre a lăuda Fiinţa care între lumele senine,
Fără început domnează şi domni-va fără de fine!

105 
FABULE 
ZÎNA FABULEI 
La cetitorul romîn 
Prin rostiri de adevăruri, ascunse-n cimilitură,
Aduc ţie-ntăia oară cu plăcere-nvăţătură;
În a vieţei strîmba cale pe romîn să îndreptez,
Prin lupi, corbi, furnici şi broaşte a vorbi mă disfătez.
Adevărul salt nu place, de-i şi bun, e plin d-asprime,
Dar cînd vitele l-or spune, n-a să supere pe nime.
De aceea a lor zise, cu gînd binevoitor,
Să asculţi, să ierţi cutezul, preţuind ţintirea lor.

GRIERUL ŞI FURNICA 
Săltînd, grierul la ţară
Şuierat-au toata vară,
Şi cînd iarna au venit,
Cu nemică s-au trezit,
Neavînd macar de dor
Muscă sau un viermişor
Pe furnica sa vecină
Au rugat să-l împrumute
C-un grăunte, c-o neghină,
Să mai prindă la vîrtute,
Zicînd: “Zău, la timp de trier,
Dau parola mea de grier,

106 
Înturna-voi toată soma
Ş-interesul de-mprumut!”
Dar furnica econoamă
I-au zis: “Vara ce-ai făcut?”
“Prin cîmpii şi prin grădine
Am cîntat păn-au dat bruma.”
“Tu cîntai, îmi pare bine,
Gioacă, vere, dar acuma!”

CORBUL ŞI VULPEA 
Preste ramul unui sorb
S-aşezasă domnul corb,
Ţiind în plisc o bucată
De caş, ce-o avea furată.
Vulpea, cum l-au mirosit,
Sub acel sorb au venit
Şi-n sus căutînd, i zice:
“Buna ziua, venetice!
Cît eşti mîndru şi frumos!
Dacă viersul cel duios
Ţi-i c-a penilor odoare,
Tu-ntreci pe privighitoare.”
De mîndrie îngîmfat,
Corbul pliscul au căscat,
Şi vrînd viersul să înceapă,
Caşul pe pămînt îl scapă.
Atunci vulpea brînza apucă
După ce o şi îmbucă,
Cătră corb, spre mîngîiere,
Zice: “En ascultă, vere,
Cel ce ştie linguşala

107 
Să îndoapă-n socoteala
Celuia care-l ascultă.
Astă daună nu-i prea multă
Pentru-un adevăr curat.
Atunci corbul ruşinat
Giură că minciuni c-acele
Alte dăţi n-or să-l înşele.

BROASCA ŞI BOUL 
Broasca mică cît un ou
Au văzut păscînd un bou
Şi mirîndu-se prea tare
De-o făptură atît de mare
Cugeta c-ar fi noroc
Ş-a familiei laudă, dacă
Ar putea să se prefacă
Din mic, mare dobitoc.
Deci d-ambiţie s-aprinde,
Mereu s-umflă, se întinde
Ş-apoi zice: “Sorioară,
Nu-s ca boul, buneoară?”
Dar aceasta i-au zis: Ba!”
Broasca urmînd a se umfla,
Zis-au iar: “En vezi, lelică!”
“Soro,-ţi spun că eşti tot mică!”
“Oare acuma l-am agiuns?”
“Încă nu”, i s-au răspuns.
Broasc-atunci s-au mai umflat
Foarte aşa... cît au crăpat.
Vra ca astă broască mică
Pe mai mari cel mic s-agiungă,

108 
Tot se umflă, se rădică,
Fără-a-şi cere sfat la pungă
Se aşază la Paris,
Unde, de nu este-nchis,
Rolul gioacă de baron,
Fără bani, dar cu bun ton.
De mii planuri îngîmfat,
Casa-şi schimbă în palat
Şi-n prinţesă pe a sa damă.
Vrînd apoi a mai întinde,
Creditoriul pe-a lui samă
Toate, păn şi pre el vinde.

ACII DOI CATÎRI 
Doi catîri călătoreau
Şi-n desagii lor duceau
Unul ceapă de cîmpie,
Altul bani de visterie
Cest din urmă, îngîmfat
Că-i de aur încărcat,
Chiar de şelile-i apasă,
Nu vra sarcina s-o lasă.
Mîndru calcă, parcă-i leu,
Şi suna un zurgălău.
Cînd deodată, din tufari,
Iesă o ceată de tîlhari.
Toţi la cel catîr dau bustă
Ce ducea de aur soamă,
De urechi îl prind, de soamă,
Alţi împung şi-l bat c-o fustă.
Încît bietul, gemînd foarte,

109 
Zice: “Oare asta-i soarte
Carea mi s-au giuruit
Pe ist drum cînd m-au pornit?
Al meu soţ ce cară ceapă
Fericit de da nă scapă,
Dar eu, făr de agiutori,
În bataie, aleu, mor!”
Iar catîrul celalalt
Zis-au: “Vere, totdeauna
Pe copaciul mai înalt
Darmă repede fortuna;
De-ai fi şerb la un cepari,
Iar nu casă de dinari,
La os teafăr şi la piele
N-ai păţi aceste rele
Cînd eu în săracul trai
Voi să pasc în pace scai!”

ASINUL ŞI FURUL 
Pentru asinul furat
Se băteau doi furi odată,
Unul vrea să-l aibă argat,
Altul vra să-l vînză-ndată.
Dar cînd între ii se ceartă
Cum pe asin să-l împartă,
Vine-al treilea tîlhari
Şi li fură pe magari.

Este asin cîteodată
O moşie-n giudecată,
Pentru care doi mazili

110 
Se sfădesc pe la movili, Cînd acela ce-i împacă, Mîncînd pe-a lor cheltuială, Iè moşia-n socoteală Şi li lasă punga sacă. 
LUPUL ŞI MIELUL 
Orice face cel mai mare,
Dreptate-n toate are,
Precum vom videa aice
Din o fabulă ce-oi zice.

Un miel foarte însetat
S-adăpa în rîu curat,
Unde lupul, cătînd pradă,
Începu cu mielul sfadă,
Zicîndu-i cu rost turbat:
“Ori de ce mă înfruntezi
Şi să turburi cum cutezi
Limpedea mea băutură?”
I-au zis mielul: “Doamne, iartă,
La mînie nu te-ntartă,
Mai ales dacă ai vra
Să-nţelegi măria-ta
C-apa din sus cură-n vale
La şerbul măriei-tale;
Şi s-o turbur eu nu pot
Cu piciorul, nici cu bot!”

“Mi o turburi şi-acum iară,
I-au zis cruda acea fiară;

111 
Ştiu că-n anul cel trecut
Tu de lupi ai zis bîrfele!”
“Cum puteam să zic acele,
Cînd n-am fost încă născut?
Crede, doamne, că ş-acuma
Eu sug lapte de la muma.”
“De n-ai fost tu, apoi, zău,
Au fost un frate al tău.”
“Nici un frate eu nu am.”
“Aşadar, ţ-au fost vrun neam,
Că toţi cîni, păstori şi oi
Bat din veci resbel cu noi!”
Zicînd ceste, îl îmbrîncă
Şi îl duce la pădure,
Unde, fără să-l înjure,
Îl despoaie şi-l mănîncă.

LEUL ŞI GUZGANUL 
Cît se poate, se cuvine Fă altuia vre un bine, Că veni-va-ţi multe ori D-unde n-aştepţi agiutori, Precum vei vedea aice Din o fabulă ce-oi zice. 
Un guzgan, ce supt pămînt I s-urîsă a sta mereu Zburdînd iesă ca un tînt Şi-ntră-n brînca unui leu Dar acest-au arătat Cuget chiar de împărat, 
112 
Căci în loc ca să-l sugrume
L-au lăsat să roadă-n lume.
Însă astă bună faptă
Mulţămită-i află dreaptă.
Se par lucruri necrezute
Un guzgan pe leu s-agiute!
Din a sa pădure deasă
Umblînd leul ca să iasă,
În o cursă-ntinsă-ncape
Şi cercînd din ea să scape
Muge, bietul, tot se urcă,
Însă-n laţi mai mult se-ncurcă,
Încît acel domnitor
Nicicum poate să-şi agiute
Dar întîi de vînător
Guzgănelul venind iute,
Pe reţeaua ce-l înoadă
Nevoindu-să să roadă,
Într-atîta-au distrămat
Pănă pe leul au scăpat.

GUZGANUL DE CETATE ŞI CEL DE CÎMP 
Dineoare un guzgan,
Politicos cetăţan,
Pre guzganul de cîmpie
L-au poftit la prînz să vie,
Că nu tot mereu lăcuste,
Ce mai bun ospăţ să guste
Pe vărgat, frumos covor
Aşternut-au masa lor;

113 
Las să giudice oricine
Cît li-au fost atunci de bine

De confeturi şi de pui
Fărmăturile adună,
Însă pănă a fi sătui
Deodată uşa sună;
Asta-i umple-atît de frică
Încît pofta li să strică
Cetăţanul sprintinel
Scapă, ş-altul după el

Iată tropotu-ncetează
Şi guzganii iar s-aşază.
Cetăţanul, mîngîiet,
La ţăranul spăriet
Zice: “En apucă, frate,
Să mai roadem la bucate!”
Dar acest-au zis: “Destul
De astă masă eu-s sătul,
Vino mîne tu afară
De-i gusta ospăţ de ţară.
Tupilat într-un ungheri,
Nu am masă de boieri,
Nime însă ca aice
N-a veni ca să ni-o strice,
Şi de fărmături sărace
Îndopa-ne-vom în pace.
Eu te las cu sănătate,
Eu voi şegi cu frica-n spate,
Nici mai delicată masă
Care-apoi pe nări să-mi iasă!”

114 
CERBUL LA FÎNTÎNĂ 
Într-o fîntînă limpide, La codru, pe la munte, Văzîndu-şi cerbul coarnele Ce-i se-nalţă pe frunte, 
Lăuda podoaba gemine, Dar bănuit-au foarte Cum şi picioare-asemene Nu-i dă nedreapta soarte, 
Zicînd “Ramosul creştetul, Mîndria fruntei mele, Chiar ca copacii codrului Se nalţă cătră stele 
Aleu, cum şi picioarele 
N-au formă, nici tărie, 
Că ele chiar ca fusele 
Sunt făr-analogie” 
Dar cînd aşa se critică, 
Răsună-n giur tufarii, 
Din care fără tropote 
Ies sprintenei ogarii 
Cerbul de spaimă tremură C-un salt la fugă împunge Şi din cîmpină repede Între tufari agiunge 
Urîte mădulările
L-ar fi putut s-agiute,

115 
De nu-i era de piedică
Podoabele cornute

Cerbul în dese ramure
Intrînd, abia s-aburcă,
Căci lăudate-i coarnele
La trecere-l încurcă

Dar cînd ogarul dintele Încruntă-n şold, sărmanul Cerbul odoru-şi blastămă Ce-i creşte pe tot anul! 
Decît folosul, multe ori
Deşărtăciunea place,
Care apoi de-a pururea
În daune se preface.

COCOSTÎRCUL ŞI VULPEA 
Cocostîrcul călători
La prînz de vulpe să cheamă,
Dar în loc d-ospăţ cu spori,
Pe disc lat găseşte o zamă
Limpede şi chiar lătură,
Fără vo dumicătură.
Pasărea cu lungul plisc,
Vrînd să mînce, toată-n disc,
Osteneşte sărmănica
Şi nu-nghite mai nemica;
Vulpea însă unde-atinge
Soarbe tot şi-n urmă linge.

Cocostîrcul supărat
Astă festă n-au uitat
Ş-a-nturna vrînd neplăcută
Daună care au păţit,
Pe cea vulpe prefăcută
La o masă au poftit.
Vulpea vine chiar l-amiază
Şi la vatr-amu s-aşază,
Unde un miros priincios
Minea vulpei prînz gustos.
Dar bucate
Delicate
Vede-nchise întru un vaz
Ce-i cu lung şi-ngust grumaz.
În el pliscul bine-ncape
Ca bucatele să pape,
Dar căscatul vulpei bot
Stă de prînz departe-un cot;
Deci cu foame şi ruşine
Leghioaia ni rămîne.

Cel ce vre pe-un alt s-înşele
Dese sufere mai rele.

LUPUL ŞI CUCOARA 
Mîncînd lupul chiar ca zece,
Era-aproape să se-nece,
Cu un os ce-n gît stătusă;
În zadar sărmanul tusă,
Căci d-al scoate
Nu mai poate

117 
Şi-i să pare c-a să moară.
Cînd, văzînd pe o cucoară,
Semn i face cu picior
Ca să-i deie agiutor.
Iată paserea ghibace
Operaţia i face
Ş-acel os
Din gît i-au scos,
Apoi cere legiuită
Pentru lucru mulţămită.
“Mulţămită!—lupu-i zice—
Oare nu eşti tu ferice
Că din gît nesăţios
Capul teafăr ţi l-ai scos?
Sărmănico, fugi din drum,
De mă superi, te zugrum!”

ŢĂRANUL ŞI FIII LUI 
Sîrguinţa ş-osteneală
Pre om nu dau de sminteală.
Un sătean înavuţit,
Avînd zile-amu puţine,
Au chemat pre fii la sine
Şi aşa li au vorbit:
“Vă păziţi vodinioare
A nu vinde-acele ogoare
Ce părinţii ni-au lăsat,
C-un odor e îngropat.
Nu cunosc locul chiar unde
Acel aur se ascunde,
Dar să ştiţi că prin răbdare

118 
N-a fi în zadar lucrare.
Săpaţi cîmpul de cu vară,
De la zori şi pănă-n sară,
Ogorul de-o palmă lat
Nu rămîie nescurmat!”
Moare-apoi a lor părinte,
Fiii zisa avînd în minte,
Pre odorul să nu scape
Cîmpul tot încep să-l sape,
Încît lucrul timpurie
Le aduce secerie.
N-află auru nicăire,
Dar în loc de moştenire
Sfatul fu mîntuitor:
Că ostineala-i chiar odor!

OALA DE ARAMĂ
ŞI OALA DE LUT

O zi oala de aramă
Pe-o vecină de lut cheamă,
Ca să facă ambe-un drum.
Însă aceasta au zis: “Nu pot;
Las mai bine să m-afum,
Decît să mă stric de tot.

Dar tu în coaste chiar ţistoasă,
Nu ca mine ticăloasă,
Pas ferice-oriunde-i vre.”
“La tot feliul de-ntîmplare,
Zis-au oala cea mai tare,
Protectoară mi-i ave.

119 
Dac-un lucru colţuros,
Repede sau pre vîrtos
Ar umbla ca să te sfarme,
Ver macar ca să te darme,
Eu la mijloc voi intra
Şi de daună te-oi scăpa.”

În asemene parolă,
Dată de-o lucită oală,
Biata oală se încrede,
Lasă vatra şi purcede.
Merg ai noştri călători,
Tîrîindu-se cu spori,
Dar compania merge slut,
Alt-arama-i şi alta-i lut.

Vrînd ii pest-un hop să treacă,
Între sine se tot freacă
Ş-înc-o mie urme nu-s
Ce-n a lor voiaj s-au dus,
Cînd arama în moale pele
Aşa foarte-un ghiont au dat,
Că-n mănunte hîrburele,
Gemînd, oala s-au stricat.

Cu acel mai tare foarte
Nu umbla, ci cu mai moale,
De nu vrei acestei oale
S-aibi în urmă trista soarte!

120 
VULPEA ŞI ŢAPUL 
Un bărbos ţap cornuratic,
Cu o vulpe, dineoare
Se dusesă la varatic
Ca să facă-o vînătoare.
Ţapu-i tont, dar fumuratic,
Soţul său e viclean practic.

Însetaţi ambi de căldură,
Într-un puţ s-au coborît;
După ce prin beutură
Pofta lor au răcorit,
Zis-au vulpea: “En, cumătre,
Nu-i destul a s-adăpa;
Dintr-aceste oable petre
Oare, zi-m, cum vom scăpa?

Deci eu cred ca să te faci
Ţap cu minte şi ghibaci
Şi-n a puţului părete
Brîncele-ţi întinde drept,
Apoi eu pe a tale spete
Şi pe cornul înţălept
Voi sui şi pănă-n sară
Teafăr te voi scoate-afară.”
Atunci ţapul au strigat:
“Bravo, ce plan minunat!
La aceste cîtu-i Prutul
Nu m-agiungea priceputul!”

Însă vulpea nu se-ncurcă,
Ce din puţ pre ţap se urcă

121 
Şi agiungînd sus pre pămînt
Face ţapului cuvînt
Prin îndemn cătră răbdare,
Ce-i virtute foarte mare,
Zicînd: “Dacă maica fire
Dramuri ţ-ar fi dat de minte
Măcar cît în barbă-ai fire,
Apoi în puţ mai nainte
De-a intra tu ai gîndi
De-acolo cum ai ieşi.
Deci en vezi acuma, ţape,
Din puţ cine să te scape,
Ş-apoi ie mai bine samă!
Iartă dacă eu m-am tras,
Dar un interes mă cheamă,
Care nu pot ca să-l las”

Orice lucru-nfiinţezi
Rezultatul să-i prevezi.

CAPRA, GIUNCA ŞI OAIA, ÎN COMPANIE CU LEUL 
Capra, oaia şi o giuncă Cu un leu foarte cumplit, Care domnea în o luncă, Între ii s-au învoit În companie dineoare De a face-o vînătoare, Şi precum li se cuvine Să se-mpartă între sine. 
122 
Capra-n cursă ce-au întins
Pe un cerb întăi au prins,
Şi a ei vînat îndată
Cătră soţii săi arată.

Atunci leul, împărat,
Pe brîncă au numărat,
Zicînd: “De ştiu socoteală,
Suntem patru la-mpărţală“.
Pre vînat apoi-mparte,
Făcîndu-şi dintăi o parte.
Zis-au: “Asta mie-o ieu,
Pentru că mă cheamă leu,
Partea a doua se cuvine,
După drept, celui mai tare,
Ş-asta cred c-o ştiţi pre bine!
Partea a tria o rădic
Pentru că sunt mai voinic,
Iar cu partea de pe urmă
Socoteala ni să curmă:
Pre cel ce brînc-a să-ntindă
Îl zugrum şi-l fac merindă!”

OAIA ŞI MIELUL 
Spunea mielului odată Maica oaia: “Fătul meu, Eu sunt foarte întristată Cugetînd la traiul tău. 
Ah, păstorul te va prinde, Abia gras te-i face un pic, Şi la măcelar te-a vinde, 
123 
Ce călău altfeli i zic.
Depărtat de l-a ta mumă,
Acii cruzi şi răi tirani
Te despoaie, te zugrumă
Şi te vînd apoi pe bani.
De-altă parte se învită
Lupul, ce-i cu dînşii văr,
Ca şi el să te înghită
Cu ciolane şi cu păr.
C-un cuvînt, fără-ndurare
Toţi pre tine te urăsc,
Ş-abia traiul îţi răsare,
Iacă-ndată îl răpesc!
Chiar în contra însuşi firei,
Mai bătrînă eu fiind,
Tocma-n mezul ominirei,
Tinerel te văd pierind.”
Însă mielul, c-umelinţă,
Zis-au: “Maică, al mieu odor,
Cea mai mare a mea dorinţă
Este tînăr ca să mor!
Decît asta, a mea soartă
Fi-v-atunce mult mai grea,
Dacă-ntîi aş vede moartă
Pe duioasa maica mea.”

STOMAHUL ŞI MĂDULĂRILE 
Chiar ca astăzi, în vechime Mulţămit n-au fost mai nime. O zi-n Roma de Senat Tot poporul dezbinat 
Zis-au: “Lauda ş-orice bine
La boierii ţărei vine,
Cînd în pace şi-n război
Purtăm sarcina tot noi!”
Împutînd deci în mînie
Pe Senat de tiranie,
Iute iesă din cetate
Tot poporul ca să-şi cate
Nouă patrie, alt pămînt,
Şi dodată se aşază
Pe un munte ci-i zic Sfînt.
Dar Senatu-i deputează
Pre Menenius înţălept,
Ce-mblînzind nedreaptă ură
Prin a sa cimilitură
Îl aduse îndărăpt.
Romanului deci popor
Zise cesta senator:
“Mădulările rebele
Împutau o mii de rele
Rînzei lor şi mai ales
Că un trai ş-ar fi ales
Spre mîncare şi spre somn;
Deci şi ele-au vrut să facă
Fiecare ca un domn.
Fără noi, zise-ntre sine,
Bîrdăhanii nemic sînt,
Ş-ar trăi doară de vînt?
Cînd şărbindu-i foarte bine
Asudam ca nişte vite,
Iar stomahu-n loc s-agiute
Osteneala ni înghite,
Ca să prindă la vîrtute!

125 
Decît şerb să fii tu trist,
Mult mai bine-i egoist!
Cele zise-au şi făcut,
Talpa-n loc au şi stătut.
Nici pic braţul se întinde,
Mîna la nemic nu prinde,
Şi stomahului zic toate:
Lucre sîngur, dacă poate!
Îns-aceast-a lor mînie
Au fost mare nebunie;
Fiecare mădulare
Pe stomahul tot întartă,
Dar pe sine însaş ceartă,
Că-n curînd au obosit,
Şi cînd toate au amorţit
Mădulările rebele
Cam tîrziu au înţăles
Că spre comun interes
Mai mult lucră decît ele
Cela cărui zic bîrdan,
Leneş, trîndav şi tiran!”

ÎN UNIRE STĂ TĂRIA 
Nu-n zădar e scris pe aur În latinelor rostire: 
 
(Lucruri mici cresc prin unire);
Făr-unire nu-i vîrtute
În familii, nici în stat,
Cum esemple mii trecute
De agiuns au arătat.

126 
Un părinte bătrîn foarte,
Propiet acum de moarte,
Vrînd uni pe fiii săi,
Zis-au lor: “Blem, feţii mei,
Cercaţi dac-a frînge poate
Cel mai tînăr dintre voi
Ceste dărzi unite toate,
Iar în urmă spune-voi
Ceea care tari le face”.
Din fii unul le-au luat,
Dar zădarnic au cercat,
Şi dînd altui mai ghibace
Întrunit acel baston,
Zis-au: “Eh, de eşti Samson!”
Şi acestui opinteală
Au dat numelui sminteală.
Mai cercat-au fiul mic,
Ce şi el n-au frînt nemic.
Cu toţi timpul lor pierdură,
Că unite-n legătură
Nici o dardă nu s-au frînt.
Atunci tatăl lor li zice:
“Moale braţe văd aice;
Să v-arăt ce încă sînt
În asemene-ntîmplare!”
Dar cînd astă lăudare
O ieu fiii lui drept şagă,
Bătrînelul tremurînd
Întăi dărzile dezleagă
Şi le frînge-apoi pe rînd,
Zicînd: “Fie-vă de ştire

Că puterea stă-n unire. 
Deci şi voi, o, fiii mei, Într-un cuget fiţi tustrei, 
127 
Unul altui de-agiutori!”
Cît trăia bătrînul lor
Li-nnoia adeseori
Acest sfat mîntuitori,
Şi-n minutul de pe urmă,
Care firul vieţei curmă
Cu o inimă ş-o gură
Fiii lui unirea-i giură.
După aceasta au găsit
Multe-averi de moştenit,
Dar plîntate-n socotele
Şi-interesuri avînd grele.
Flămîndă se-ndeasă-ndată
De vecini şi veri o ceată.
Unii fac pretenţii-n bani,
Alţi în sate şi-n ţigani,
Însă-a fraţilor unire
Este scut de mîntuire
Ş-apărîndu-se-mpreună
Teferi stau în grea furtună.
Dar duioas-armonia lor
N-au avut un trainic spori;
Deşi sîngele-i îmbină,
Egoismul îi dezbină.
La-mpărţelele averii
Unul darmă pe celalalt,
Cu vecinii atunci verii
Înnoiesc a lor asalt
Şi aflînd pe tustrei fraţi
Între sine dezbinaţi,
Strămoşasc-a lor avere
Se împrăştie şi piere.
Venindu-li-n urm-aminte
Pilda bunului părinte,

128 
Despre cele dărzi legate,
Dezunite-apoi sfărmate,
Dorea fieşcare fiu
A-i urma, dar pre tîrziu!

MUSCA ŞI CARUL 
La ocazia compunerei Regulamentului organic Bucureşti, 1830 
La amiază, pe căldură,
Se urcau pe drum la munte
Şase harnici cai de frunte
Înhămaţi la o trăsură.
Spre-a o face mai uşoară,
Toţi drumeţii se coboară;
Caii însă asudau,
Opinteau şi iar mai stau,
Cînd o muscă foarte iute
Au venit să le agiute.
Bîzîind pe ii îndeamnă
Şi prin aer drum’ l însamnă;
Unde coama nu agiunge
Pe rînd caii tot împunge.
Carul dacă naintează,
Crede că-nsaşi ea l-au tras,
Şi-nmîndrită-apoi s-aşază
Cărăuşului pe nas.
Iar de stă la vre o rîpă,
Musca-atunci se face foc:
Zboară,-mpunge,-njură, ţipă
Că stau roatele pe loc,
Ca bătrînul capitan,

Ce în cruntă bătălie
Cătră un asalt îmbie
Pe aprodu al său oştean.
Mai oftează musca mică
Că povara nu-i rădică
Şi că dintre călători
Nu-i dă nime agiutori,
Dar l-a sa bîzîitură
Nici pic caii iau aminte,
Ci păşind tot înainte
Suie-n deal cea grea trăsură.
Atunci musca, stînd, li zice:
“Să ne răsuflăm aice
Dup-atîta osteneală!”
Ş-apoi fără de sfială
Li mai cere legiuită
Pentru lucru mulţămită.

Aşa unii multe ori
Se îndeasă la o treabă,
Unde-s pre sîrguitori
Şi la vorbă şi la grabă,
Dar în faptă-s chiar bufoni,
Minciunoşi şi fanfaroni.

CÎNELE CARELE SCAPĂ LUCRUL, VÎNÎNDU-I UMBRA ÎN APĂ 
Omul cu năluci viază, Lăsînd lucrul cel vădit, Numai umbra sa vînează, Precum cînele au păţit. 
130 
Acel cîne dineoare Pist-o apă curgătoare Trecea cu pripire-n not, Ţiind o friptură-n bot. Cînd în apă deodată Alt-asemene-i s-arată. Cînelul atunci să pare C-acea porţie-i mai mare; Deci vînîndu-i umbra-n apă Nu numai că lucrul scapă, Ci cînd botul au căscat Puţin di nu s-au-necat, Încît cu nimic din val Teafăr abia scapă-n mal! 
MOARTEA
ŞI NENOROCITUL

Un lemnar din cii sărmani,
Plin de grijă şi de ani,
Cărînd vreascuri grele-n spate
Din pădure pe la sate,
Se-nturna încetişor
La săracul foişor.
Obosit, neputincios,
Pune sarcina sa gios
Şi-şi aduce aminte-anume
Cîte sufere pe lume.
Că de cînd el s-au născut
Rele numai au văzut.
Fără vipt de multe ori,
Fără somn adeseori,

131 
Toată noaptea-n gînduri zace,
Ziua nicicum are pace,
Căci vatavul rău şi tont,
Boierescul peste pont,
Birul greu şi mii beilice,
Doi ficiori şi patru fiice,
O soţie sfăditoare
Viaţa-i umple cu lungoare,
Încît vrînd a-şi face seamă
Ca să vie moartea cheamă.
Nesăţoasa deci bătrînă,
Ţiind săcerea în mînă,
Repede s-au arătat
Şi ce vra l-au întrebat.
Văzînd fioroasa moarte,
Spămîntat lemnariul foarte
Zice: “Rog agiută un pic
Ceste lemne să rădic!”
Moartea curmă toate cele,
Omul însă-i mai dorit
A suferi mii de rele,
Decît a fi mîntuit!

BROAŞTELE CARE CER UN ÎMPĂRAT 
Nevrînd broaştele s-asculte
De guvernul democrat,
De la Zevs, cu strigări multe,
Au cerut un împărat.
Zevs, ce-i zîn îndurător,
Le-au trimes un domnitori

132 
Pacinic, drept, cu blîndă fire,
Încît altul nicăire
Niciodată s-au văzut.
Dar din ceri cînd au căzut,
Au sunat aşa de foarte,
Încît neamul cel broscos,
Bolînd mult şi mai fricos,
Pin coşor, glodoase boarte
Tupil s-au acufundat
Şi timp mult n-au cutezat
De-a scoate un cap afară,
Să facă conţert de sară.
Suveranul îns-acel
Pe care l-au socotit
Că-i vun urieş cumplit
Ram au fost d-un copăcel.
Despre acesta mare teamă
Avea broasca care-ntăi
Au ieşit să iaie samă
Şi să deie semn l-ai săi.
Dar abia de ramu-ncet
Tremurînd s-au propiet,
Iacă ş-alta vine-n urmă,
După ea întreaga turmă.
Apoi nu pre tîrzior
Tot acel broscos popor
Aşa bine s-au deprins
La fireasca bunătate,
Încît sărea, înadins
Împăratului pe spate.
Păzind al său caractir,
Toate sufere-acel Sir.
Însă broaştele rebele,
Neastîmpărate, rele,

133 
Cătră Zevs iar au strigat:
“Să ni dai alt împărat,
Care mai vioi să fie!”
Zevs atunce în mînie
Li trimete o cucoară,
Care-mpunge, le omoară,
Să arete a ei putere
Le înghite şi-n plăcere
Căpăţinile le sfarmă.
Iacă ţipet nou şi larmă
Broaştile au înălţat.
Atunci Zevs au detunat
Cu aceste aspre zise:
“Broaşte hîde, pare-vi-se
Că eu voi să mă supun
Cătră ţipetul nebun?
Dac-aţi fi avut voi minte,
Trebuia să fi ţinut
Pe guvernul de-nainte;
Dar după ce l-aţi pierdut,
Vă era destul odor
Acel pacinic domnitor.
Acuma vă dau un sfat:
Păstraţi p-acest împărat,
Nu cumva iar prin schimbare
Să daţi pest-un rău mai mare.”

CASTORII 
Lîngă-o curte boierească, în grădină minunată, Un castor ş-a sa familie trăia-n apa cea curată, De mănunţi fii şi fiice avea cîte o păreche, Casa lui era de bîrne, dup-a ţărei modă veche. 
Ostenind cu ghibacie
Şi păzind iconomie,
Spre nutreţ ave-n camară
Tot producturi de la ţară:
Frunză, scoarţă, nuci şi ghindă,
La prînz, cină şi merindă.
Cu această rînduială
Trăiau fără de sminteală
În duratul foişor
Acii soţi cu fiii lor
Fericiţi, d-ar fi urmat
Cu cest metod măsurat,
Ce din neam în neam de fire
Li s-au dat spre moştenire,
Şi-n repaos gios trăind,
Mai presus n-ar fi dorind.
Dar o pildă prea străină
De-a lor sistemă-i dizbină;
Din apoasa lor camară
Ieşia adeseori,
Pe răcoare, cătră sară,
Cu soţia-cel castor,
Şi primblîndu-se prin lac
Scotea-n aer a lor cap.
Lua aminte şi vedea
Ce la curte se dregea,
Cît-armonie, lumină,
Se lăţea prin cea grădină,
Cum prin înflorit parter,
Cu-nvăţatul guverner,
Tineretul boierin
Dialect vorbea străin.
La aceste luînd sama,

135 
A castorului madama
Începu la soţ să zică:
“Oare ştii de ce, frăţică,
Firea e deosăbită
Într-un om şi într-o vită?
Educaţia totdeauna
O preface în mai bună.
Pentru ce din castoraşi
Să nu facem cuconaşi?
Frate, să luăm, te rog,
Dupr-a modei reglement,
La copii de pedagog
Pe o vită cu talent!”
Cînd în astă sfătuire
Stă să deie-o hotărîre,
Li s-arată lîngă mal
Veneticul papagal,
Avînd pene verzi şi mure,
Ce din gros scăpînd afară
Şi zburînd din ţară-n ţară,
După multe avanture,
Parcă înadins chemat,
Prest-un ram s-au aşezat.
Şi s-arete că nu-i mult,
Vorovind aice cu sine
Cuvinţele tot streine,
La castori mult au plăcut,
Că avea şi o figură
Plină de învăţătură.
Castoreasă, cu mirare,
Cătr-a ei bărbat au zis:
“Papagalul mi se pare
Al său plisc cînd au deschis

136 
Că aşa au răsunat
Ca mentorul din palat.
Buna soarte mi-l trimete
Pentru fiii mei şi fete;
Să luăm în casă-ndată
Astă pasăre-nvăţată!”

Ca bun foarte-au fost castorul, a şti încă să cuvine, 
Cîte-i propunea femeia, el la toate zicea: bine! Încît, fără advocat, Învoiala au urmat Ş-un contract s-au iscălit, Unde chiar s-au lămurit: Datoria Şi simbria Celui ce pre fii învaţă, Hotărîndu-i pe viaţă Şi o pensie prea bună De castană şi d-alună. Iată curs-acum începe În principii să-l adăpe Guvernorul papagal, Dizvălind a lui moral. În timp nu îndelungat Pre castori au învăţat, Cu deplină sîrguinţă, Papagalilor ştiinţă: Cum să salte, să se strîmbe, Fără noime-a vorbi limbe, Capu-ascunde sub aripe, Cum să şuiere, să ţipe, Cum să de din cap, din coadă, Şi mii lucruri de plăcere De bun ton şi tot de modă. 
137 
Dar nu lungă mîngîiere
Din metodul învăţat
Cii părinţi au fost gustat,
Căci îndată ce din mici
Au crescut castori voinici,
S-au văzut că ii o mie
Ştiau lucruri frumuşele,
Numai nu ştiau acele
Ce castorii au să ştie.
Căci de casnic interes
N-avea gust, nici înţăles.
Cînd părinţii s-au trezit,
Au scăzut ş-au bătrînit,
N-avea cine să li deie
Bîrne pentru-a lor bordeie;
La hambare nime cară
Provizioane de la ţară.
Şi părinţii cii uşori
Pentru-aceea-au scăpătat,
Că pre fiii din castori
Papagali au înformat.

OCHII ŞI NASUL 
Urma ceartă dineoare între ochi ş-un nas vecin,
Cui din doi, după dreptate, ochelarii se cuvin?
Advocat se făcu limba şi pe nas îl apăra,
Iar urechea, prezindentul, a ei ziceri asculta.

Atunci limba, cu talent,
Au zis cătră prezident:
“Dreaptă pleacă-ni, ureche,
Să auzi dovezi o mie,

Prin înscris şi mărturie,
Cum de epoca cea veche
Neam de nas, tot necurmat,
Ochelarii au purtat
Şi-i să cade ca moşie
Trecută-n paragrafie”.
O comisie de mazîli,
Rînduită chiar pe nas,
Au găsit între movili
Brazda ce-ochelarii au tras.
“Tribunalul va ierta,
Se pot pilde arăta:
Faţa dacă ar fi rămas
De-ntîmplări să n-aibă nas,
Cine ar fi acel magar
Ca să poarte ochelari?
Din aceste, lămurit,
După legi am dovedit
Cum că pentru nas anume
Ochelarii s-au urzit,
Ş-ochelarilor în lume
Post pe nas s-au rînduit!”
La această limbuţie
Bravo-n sală au răsunat,
Iar nasul de bucurie
De trei ori au strănutat.
Dar ghibace a noastră limbă
A ei sistimă o schimbă
Şi chiar pentru altă parte
Paragrafuri tot din carte
Aşa vederate au scos
Că au dovedit pe dos,
Fără nici un pic favor,

139 
Nici prepus de strîmbătate,
Cum că ochii au dreptate
Preste ochelarii lor.
Dar urechea, care-n faptă
A limbei au înţăles
Mituirea în proces,
Hotărîrea-ncheie dreaptă:
“Nasul drit de proprietar
Aibe preste ochelari,
Ochii se vor mărgini
Prin ii numai a privi”.

VULPEA, MOMIŢA
ŞI FIARELE

Murind Leul împărat,
Fiarele s-au adunat
Pe temeiul legei lor
Să-şi aleagă-un domnitor.

Deci corona din cutie,
Ce-avu şerpele-n păstrare,
S-au fost scos în adunare
Să o cerce cui să vie.
Îns-oricîţi o probuia,
Nici unuia nu-i venea.
Că deşi toţi aveau gust,
Avînd unii cap îngust,
Corona pe nas cădea,
Alţii gros şi cap cornut,
Încît ea n-au încăput.

140 
Deci momiţa cea bufonă
Vru să cerce-acea coronă,
Face şegi şi mii grimase,
Coţcării cu toate clase,
Încît cap-au lunecat
Şi corona i-au întrat.

Asta aleasă ghibăcie
Minţei sale dînd protie,
Toate fiarele o urează,
Domnitoare o proclamează
Numai vulpei n-au plăcut
Lucrul care s-au făcut.

Tăcînd a ei sentiment,
Ea-i face un compliment
Ş-au zis: “Doamnă, o comoară
Zace-ascunsă lîngă o moară.
Cred că altul nu o ştie;
Deci aceasta după legi
Se cuvine, doamnă, ţie!”

Deşi doamna iubea şegi,
Cu argint nu şuguia,
Ce supt stîncă-l încuia.
Spre-a nu fi deci înşălată,
Cu vulpea aleargă-ndată
Să apuce-acel odor.
Dar, aleu, a ei picior
Începu în o capcană
Ce au prins pe suverană.
Atunci vulpea au urlat
Şi pe fiare-au adunat,
Iar momiţei au zis: “Vezi,

141 
Vrei pe noi să guvernezi Şi nu ştii a te purta Pentru chiar persoana ta!” Aşadar toţi o distronă, Declărînd în deplin vot Că puţini în lume pot Vrednici fi de o coronă.  
MINCIUNILE 
Într-o sară foarte lină
În primblare am ieşit,
La Copou, lîngă grădină,
Să răsuflu-aer dorit.
Cînd, văzut-am deodată
La stat mare o figură,
După modă îmbrăcată.
Dar, precum fac cii săraci,
Purta-n umere desaci.
Dar nu am însemnat
Di-i femeie au bărbat!
Mă mir d-acel venetic
Şi întreb atunci de nume.
Stahia-mi răspunde: „’N lume
Intrigă oameni-mi zic.

În această ţărnă bună
Straturi samăn de minciună;
De calumnie, de crezare,
Grînul meu amestec are;
Nîobosită-n lucru sînt,
Dintr-un trec la alt pămînt,

142 
Însă nicăire nu-i
Ca pe malul de Bahlui,
Pămînt gras pentru minciune,
De se face de-a minune.
Ş-apoi tot aici, c-un preţ
Foarte bun, astfeli nutreţ
Să întreabă şi să cată
Ca o poamă delicată.
Pentr-acest product mănos
Orice timp e priincios;
Săcetă au umezală
Niciodată-i dau sminteală.“

După-această, a sa mînă
Iute samănă-n ţărînă;
Un grăunte nu se pierde,
Iată tot ogoru-i verde.
O minune! ’Ntr-un minut
Ierburile au crescut;
Înfloresc, ş-apoi pe loc
Amu spicele se coc,
Încît toat-acea cîmpie
Au produs minciuni o mie.
Cele ce cu ochii văd,
Pipăind abie le cred.
D-oameni îns-atunci o ceată,
De minciuni nouă-nsătată,
Case şi copii lăsa,
La cules se îndesa.

Mîndru-i fiecare spic,
Dar denuntru nu-i nemic.
De-a gusta toţi să îmbie;

143 
Altul pune în cutie
Trufandale înfoiete,
La ţinuturi le trimete,
Văd colo femei frumoase,
Deşi ceva minciunoase,
A culege au mare dor
Minciunele de amor.
Îngiositul în trufie,
Neavînd altă meserie,
De novele, care-i plac,
Îşi culege un plin sac.
Speculanţii de pe loc
Pe la bolte marfa cară,
Ca s-o vînd-în iarmaroc
Şi pin tîrguri de pin ţară.
Cii ce-ascultă pe la uşă
Şi veninul poartă-n guşă,
De bun nume răpitori,
Culeg intrigi dintre flori.

Cînd prin chipuri feliurite
Unu-ncarcă, altu-nghite,
Deodată
Se arată,
Coborîndu-să din ceri,

Luminosul adevăr. 
Nici un văl pre el umbrea,
Fachie-n braţul său ţinea.
Abie sînta cea figură
Aruncă o căutătură,
Iute, cum au răsărit,
Farmăcul au şi pierit,
Ş-oamenii s-au minunat
Cum aşa s-au îngînat!...

144 
“Adevărule presfinte,
Auzi calda rugăminte:
Între noi etern te-aşază,
Mintea noastră luminează;
D-aici intriga să piară,
Ce pre noi vra să dezbine,
Şi poporul de prin ţară
Să se-ncreadă numa-n tine!”

MOMIŢA LA BAL MASCHE 
Un filozof, ce aflasă
A ştiinţelor secret,
De pe lume adunasă,
Pentru public cabinet,
Dupre sistematic plan:
Scoice, peşti din ocean,
Fiare, paseri cu verzi pene,
Bolovani şi buruiene,
Crocodili de pe la Nil
Şi tablo de Rafail.
Iar apoi cel învăţat,
De un gust, de o capriţă,
Pentru sine-au cumpărat
Mare, tînără momiţă.
Care-i zic orangutan
Şi-i de ţărmul african.
În cărţi ziua îngropat
Şi-n negrală împlîntat,
După lucru-ostenitor
Iubea şaga uneori,
Şi, lăsînd doparte tomul,

Învăţatul meu, ca omul,
Să se poată răsufla,
Cu momiţa se giuca.
Deci, voios vrînd să petreacă
Sara unui carnaval,
Pus-au straie ca să facă
Cei momiţe pentru bal,
Ca s-o ducă acolo
Mascuită-n domino.
În costium înaurit
Contrabandu-au mistuit;
A ei ceafă-i învălită
Cu o freză încreţită,
Pune-n capul cel flocos
Un beret cu fiong tufos,
Mijlocul cu brîu încinge,
Şi în scarpe talpa-i strînge,
Brînca-ascunde în mănuşi;
Nasul, roş ca pipăruş,
Ş-a ei bot, să nu-l cunoască,
Le acopere cu mască.
Aşa merg, fără ciocoi,
La teatru amîndoi.
Filozoful intră-n sală
Şi momiţa cu-ndrăzneală,
Ce cu graţie cochetă
Ţine-n brîncă o lornetă.
Aici află adunare,
Mii lumini şi vuiet mare,
Sărituri, cacofonie,
Graţii date cu chirie.
Fiecare, ca turbat,
Intră unde-i îndesat;

146 
Unul altuia în pripă
Sub nas, la ureche ţipă;
Multe masce sunt frumoase,
Dar ca lumea-s minciunoase;
Aici vezi pe un nălban,
Avînd portul şi organ
Unui doftor la consult,
Latineşte vorbind mult.
Vezi din şcoală un băiet
Cu cunună de poet;
Dama care-o lume-nşală
Vezi cu hohot de vestală;
Jidovul din Podul-Vechi,
Îmbrăcat ca erou grec;
Ş-advocatul cel limbut
Gioac-aice rol de mut.
Prin astfeli de iarmaroc
A mei oaspeţi îşi fac loc.
Filozoful prin desime
Trece, dar nu-l caută nime;
A momiţei pas mărit
Şi străina ei figură
Asupra-i tot au ţintit
Adunărei căutatură.
Cu zîmbire fiecare
I şoptea niscai cuvinte,
Dar momiţa cu-ngîmfare,
Tăcînd, trece înainte.
O asemene tăcere
Şi măreaţa ei vedere
Pe toţi umple de mirare,
Încît sună întrebare
Cine masca cea să fie?
Şi idei s-aud o mie.

147 
Cu respect unii se-nchin,
Crezînd că-i un prinţ străin.
Unul zice: “L-am aflat,
Il arăt a sale-odoare
Al Ungariei magnat”.
Altu-apoi: “O, frăţioare,
Din tăcerea sa nu vezi
Că-i un milord irlandez?”
Giură însă-a lui vecin
Că-i de Hina mandarin.
Fiecare-au socotit
Că pe mască au gîcit;
Pre ea toţi în giur urmează
Şi i se recomendează.
Iată, pentru rande-vu”
I dă-actriţa-un bile-du;
Poliţă i dă bancheriul
Minunatul hap spiţerul,
C-un cuvînt, pe cea momiţă
Toţi o cred d-aleasă viţă.
I fac curte şi-i să pleacă,
Ca protectoră s-o facă,
Iar pe omul învăţat
Nici în samă l-au băgat.
El atunci, plin de mînie,
Ast-a lumei nebunie
Ca să rebde nu mai poate,
A momiţei mască scoate
Ş-apoi zice asta vorbă:
“Fără crier, turmă oarbă,
Tot e bun ce e strein,
Vezi la cine te închini!
Sistema ţi-i părtinire,
Interesul şi-ngiosire;

148 
Meritul cel învăţat,
Cugetul cel mai curat,
Sentiment de omenire
N-au la tine preţuire,
Şi mai bine-ţi place-o vită,
Ce-n minciuni îmbrobodită,
Neştiinţa şi-nfoiere
Le ascunde prin tăcere!”

IEPURILE ŞI AMICII SĂI CEI MULŢI 
Nu-i în lume fericire, nici plăcere mai dorită,
Decît s-aibi amic de suflet ş-o femeie-nduioşită.
De iubeşti pe mulţi deodată, la mulţi dacă te închini,
Agiutori nu afli în nime cînd nevoile îţi vin.

Un sur iepure odată,
De o fire minunată,
Între iepuri filantrop,
Trăind viaţa în galop,
Cît putea pe fiecine cu ceva îndatorea,
Şi pe vita mică-au mare văr şi frate o numea.

Într-o zi de dimineaţă,
Sorbind roua din verdeaţă,
Iac-aude prin strîmtori
Buciumînd pe vînători,
Şi haliciul din seneaţă,
Îi trecu pe la musteaţă.

Cum că-i foarte slut la Prut
Sărmănelul acum vede;

149 
Fără-a pierde un minut,
În călcăii lui se-ncrede.
Se rădică-n două, aleargă,
Tremură chiar ca o vargă,
Stă, răsuflă-un pic, ascultă,
Mînat iar de spaimă multă
Prin rîpi fuge şi tufari.
A lui urme ca să-nşele,
Face multe vîrtejele,
Pănă scapă de ogari,
Ş-obosit de fugă, acum
Se lungeşte chiar în drum.
Ah, ce dulce bucurie
În cumplit-acela val
Au simţit, cînd pe cîmpie
Alergînd văzu un cal.
Zisu-i-au deci: “Frăţioare,
Ca să scap de vînătoare
Să te-ncalec puţinel,
Sprinten tu, eu uşurel,
Este-a cailor virtute
Pe vecinul său s-agiute!”

Nechezînd calul îi zice:
“Vei da gios de pe cerbice!”
De aceea-alege-n urmă.
Călăuz mai bun din turmă.
Vinea taurul cel gras,
Însă cu mai iute pas.
Pre el iepurile giură
Ca să-l scape de friptură.

Cornoraticul vecin
I răspunsă c-un suspin:

150 
“În secretu-ţi spun că-n luncă
Mă aşteaptă-o mîndră giuncă;
Şi tu iepure galant
Datoria ştii d-amant!”

După taur vine-apoi
Un bătrîn bărbos căproi,
Dar nici ista vra să-l ducă,
Zicînd că la mers hurducă.

Iată că-ntre cii ce trec
Vinea ş-un lînos berbec;
Ce şi el ceru iertare
Că de-agiuns povoară are,
Ş-apoi giocuri de noroc
Nu vra peste-al său cojoc.

Spre viţelul care rage
Bietul iepure se trage
Ş-agiutori ceru duios
De la vărul credincios.
“Să mă-ncaier, zisă,-acum
L-aşe certe de pe drum?
Sinior iepure, ţ-oi spune
Razim în mine nu pune,
Cînd bătrînii din cireadă
Nu s-amestecă la sfadă.
Că sunt fraged, tu ştii bine;
Plînge-voi deci după tine,
Şi-n pieire timpurie
Mîngîierea asta-ţi fie!
Mă despart de tine greu,
Că ogarii vin, aleu!”

151 
SOARELE ŞI NEGURA 
Prin tăria cea azură
Trecînd soarele de vară,
A lui rază-aşa căldură
Săgetat-au preste ţară,
Că apele a unui lac
Toate-n aburi se prefac.

Deci aceste-aburele
Agiungînd la-naltul lor,
Uitînd chiar, ca inimi rele,
Cui datoare-s cu noroc,
S-aduna, se îndesa,
Ca-nchegîndu-se în nor
Doar să poată-ntuneca
Pe-a lor binefăcător.

Însă-atuncea dreptul soare
La-ngiosita cea estime
Zisu-i-au: “Uitat-ai oare
Cum agiuns-ai la-nălţime?
Pentru-asemenea trufie
Vei simţi a me urgie!”

Deci îndată a sale rază
Cu putere scînteiază,
Norul, umbra au pierit,
Negura iar se desface,
Şi de unde s-au suit
În tinos lac iarăşi zace.

152 
LUPUL PREFĂCUT
ÎN PĂSTOR

Un lup foarte ipocrit,
Avînd mare apetit
Pe o turmă grăsulie
Ce păştea în o cîmpie,
Socotea că a lui plan
Nemerit s-ar fi făcut
Dacă-n straie de cioban
Vizetă i-ar fi făcut.
Deci pre spate-o glugă-ncinge,
Coapsele-n iţari le strînge,
Spre-a-şi ascunde a sa faţă
Pune-n cap o pălărie;
Ca păstor curat să fie,
Din un ram îşi face o caţă.
Şi vicleana ligheoaie
Ie subsoară o cimpoaie.
Chiar ca Trifon îmbrăcat,
Pe-a sa caţă rezemat,
Lupu-ncet se-naintează,
Cînd păstoriul repoza,
De somn cînii se-ngîna,
Dar nici turma era trează.
Ipocritul, bucuros
De prilej aşa frumos,
Avu încă ş-o idee,
Ca cu portul cel minţit
Să înşele nemerit
Şi un chiot să mai deie.
Dar aceasta-i strică tot;
Deschizînd flămîndul bot,

153 
Aşa foarte au urlat,
Că pădurea-au răsunat.
Se treziră la-acel ton
Turma, cînii şi Trifon.
Bietul lup se încurca
Pe iţarii săi şi-n glugă,
Încît nu putu să fugă,
Nici macar a s-apăra.

Un făţarnic cît d-ascuns
Nu rămîne nepătruns.
Sune-ursariul numa-n surle,
Cine-i lup ca lup să urle.

STÎNCA CARE FATĂ 
Stînca odată,
Îngreunată,
Gemea şi se văieta,
Încît din giur s-aduna
De mami şi de moaşe cete,
Crezînd că ea va să fete
Un tîrg ca Iaşii măcar.
Vuiet, sunet în zădar,
Căci stînca cînd au născut
Un spîn şoaric s-au văzut!

Astă fabulă s-apleacă
Cătr-acii ce vor să facă
Lucru mare pre pămînt,
Ş-apoi iesă numai... vînt!

154 
DOUĂ SPICE 
Cu-nălţată, mîndră frunte,
Un deşert spic defăima
Pe un spic plin de grăunte
Ce în gios se atîrnă.
Zisă deci l-a lui vecin:
“De rîs lucru-i curios
Că ţii capul aşa gios!”
Îns-atunce spicul plin
Au răspuns l-această ceartă:
“Nu doresc a mă schimba;
A mea frunte-aş rădica
Cînd c-a ta ar fi deşartă!”

URSUL, PASĂREA,
ŞERPELE ŞI MOMIŢA

Un sălbatic urs de munte,
Cu ochi mici şi lată frunte,
Vrînd să-şi facă o carieră
În a curţei naltă sferă,
Unde trăia vite o mie
Sub a leului domnie,
De vecini au întrebat
Cum să între la palat?
“Mergi, momiţa au zis, sărind”,
Pasărea i-au spus “cîntînd”,
Şerpele-i dă un alt plan:
“Vrînd a fi bun curtezan,
Mergi pe pîntece, vecine,
Tîrîindu-te ca mine!”

155 
ALBINA, ŢÎNŢARUL ŞI MUSCA 
Lui poeta Paraplin Ce prin versuri strîmbo-drepte Pe Esop vre să îndrepte Apologul ista-nchin. Primăvara chiar în zori, Cînd sufla o boare lină, Zburînd iute o albină Culegea miere din flori, De la roză peste crin S-aşeza, şi din pahar Ce adînc li sta în sîn Sugea dulcele nectar. Pe cînd ea se ostenea, Făr de lucru petrecea Musca şi un mic ţînţar Ce ne supără-n zădar. Amîndoi trăiau pre bine Ş-avînd ligă între sine Pe iarbă s-au aşezat Şi-n ştiinţei lor putere Despre metodul dezbat Cum se face bună miere. “Pare-mi-să că la gust, Zisă musca cătr-albină, Cum faci miere din cel must Ea nu poate fi mai fină. Dar amestecul, prepun, Pentru nerve nu e bun. Deci aş crede că în loc De tei, roză, busuioc, 
156 
Să iei ceapă, măndragună,
Ce fac miere mult mai bună.”
Iar ţînţariul “cear,- au zis,
Este aflare
Foarte mare,
Dar precum anţărţ am scris
O idee minunată
Într-o foaie învăţată,
Nu lua ceara din floare,
C-a fi mai luminătoare,
Mai vîscoasă şi mai plină
De-i lua-o din răşină“.
Cînd făcea congresul lor
Pentru a industriei spor,
Biat-Albină cu răbdare
Tot urma a ei lucrare.

CONSULTUL 
Dineoară-n sat la ţară
Un boier pătimea mult,
Încît din giur s-adunară
Doftori doi la un consult:
Din Cotnar, domnul Mergrău,
Iar Binmerg de la Hîrlău.
Cel din urmă-ncredinţa
Că boierul va scăpa,
Cînd întăiul da parolă
Că boierul cu-a lui boală
Va purcede împreună
Unde moşii se adună.
Dizuniţi la-nvăţătură,

157 
Îmbii scriu două reţete,
Dar boierul cu-acea cură
Nu putu să se îndrepte.
Deci pe cînd îl îngropa,
Doftorii se disputa.
Zicea unul: “S-au trecut
Precum am fost prevăzut”.
Altul, în rostul latin,
Au vădit chiar adevărul:
“De mi-ar fi urmat deplin,
Sănătos era boierul!”

LUPII ŞI OILE 
După ce au fost trecut Mai mult decît ani o mie De-ncruntată duşmănie, Lupii pace au făcut Cu păstorii şi cu turme. La îmbi de folos era Ca masacrul să se curme, Dişi lupii i dizbîrna, Păstorii din a lor piele Făceau bune cojocele, Încît oaia-n liniştire Nu putu mai ca să pască, Dar nici lupul cu lesnire N-au putut ca să răpească. Drept aceea, întemeiet Un tractat s-au încheiet Ş-ambe părţi dau spre tărie Cuvenită chizăşie: Lupii dau pe lupişori, 
Oile pe cîinii lor.
Avînd pacea iscălită
După forma legiuită
Prin ghibacii comisari,
Ce era de neam măgari,
Urma liniştea în ţară;
Pe cît lupii tinerei
N-aveau dinte, n-aveau ghiară,
Au fost blînzi ca nişte miei.
Dar îndată ce la trup
Din lupşor ieşit-au lup,
Apetitul firesc mînă
Să se-ncrunte la o stînă
Ce-i lipsită de păstori.
Atunci lupii răpitori
De oi şi de mei o sumă
Prind, despoaie şi zugrumă;
Cînii, a turmei tărie,
Ce dupre acel tractat
Adormise-n lupărie,
Tot de lupi s-au zugrumat.

Încît iată adevărul
S-au vădit şi astă dată:
“Cum că lupul schimbă părul,

Dar sistemul niciodată!” 
ASINUL ŞI FLUIERUL 
Pe o holdă săcerată
Păscînd asinul odată,
Din tîmplare au văzut

159 
Fluieraşul cel pierdut.
Vre, mirîndu-se, să ştie
Di ce lucru a să fie
Lemnul cela găunos?
Deci l-întoarnă-n sus, în gios,
Tot cu botul său l-împinge,
Îl amirosă şi-l linge,
Cînd, suflîndu-l, au sunat
Viers ce n-au fost aşteptat.
“Măi, măi, strigă-n bucurie,
Acest sunet d-armonie
Au vădit c-ascuns talant
M-au menit de muzicant,
Ş-astăzi nările-mi răsună
Pruba-n lume cea mai bună
Criticului pizmătar
Că viers face ş-un magar.”

EROSTRAT 
Era seară şi-ntre nouri soarele s-acufunda,
Cînd din Efes tot poporul de la giocuri se-nturna;
Cuprins încă de plăcerea a priveleştei frumoase,
Vorovea despre minunea luptelor mult maiestroase;
Deodată, prin tuneric, ceriu-n giur au scăpărat;
Tot poporul stă pe loc
Şi-nturnînd spre Efes ochii, templul cel mai minunat
Îl văzu cuprins de foc.
Îndărăpt aleargă iute, spăriet acel popor,
Ca să afle d-unde-i focul, ca să deie agiutor.
Pintre fum, prin caldă boare,
Prin scînteielor lucoare,

160 
De aproape agiungînd,
Iată că au însemnat
Un om repede mergînd;
Era acesta Erostrat.

Ca turbat de nebunie,
Ţinea-n mînă o făclie,
Şi prin strigătul cumplit
A sa faptă au vădit.
A poporului, deci, ceată,
De mînie înfocată,
La giudeţ pre el îl cheamă
Şi-osîndire cere dreaptă
Pentru astă crudă faptă;
Erostrat stă fără teamă.
Îl întreabă ce păcat
L-astfel faptă l-au mînat?
Cercetează dacă n-are
Vun cuvînt de apărare.
Ori din groapa-ntunecată
Furia înveninată
Fărmăcat-au a sa minte,
Încît barbar s-au atins
De atîte lucruri sfinte,
Pe Diana au aprins.
Au dărmat a ei icoane,
Preţuite-n milioane,
Templul ei au nimicit,
Ce-i lăcaş de zei dorit
Şi-i misteriul de lege,
Faima Greciei întrege!
Dar Erostrat, nepătruns:
Dede atunci acest răspuns:

“Am dorit ca al meu nume
Cunoscut să fie-n lume;
Iată-mi fapta şi prihana,
De-asta ars-am pe Diana!
Inima-mi de venin plină,
Mintea fără de lumină,
De ambiţie orbit,
Neputînd să fac nimic,
Lucrul ce-i de alţii urzit
Hotărît-am ca să-l stric.
Vreo mustrare nu îmi vine;
Trist Efesul ca să fie,
Nu cer alt decît de mine
Să vorbească şi să scrie!”

Dar giudeţul declărează: “O, de răle făcător,
Prin virtute să cîştigă numele nemuritor!
Cel ce criminale face, de ambiţie îndemnat,
Bună faimă nu cîştigă, ce în veci e blestemat;
Vei muri la întuneric, defăimat de-ntreaga lume,
Şi epoca viitoare n-a cunoaşte al tău nume!”

CĂRĂRILE ŞI CALEA DREAPTĂ 
Spre o cale grea şi lungă Călători doi s-au unit, Deşi ii aveau s-agiungă Scop cu totul diferit. 
Numa avere să adune Unuia foarte-i plăcea, Pentru-aceasta el de bune Orice mijloace credea. 
Celalalt, în curăţie,
Cîştig strîmb nu căuta,
Fără de făţărnicie
Dreptului se închina.

Ista, deci, cu sigur pas
Tot pe drumul drept au tras,
Dar şiretul călător,
Pintre nobili şi popor

Trecînd, în gîndul său zice:
“Nătărăul las să ţie
Drumul lung; eu prin potice
Voi cîrni cu ghibăcie,

Că pre astă scurtă cale
Deseori am fost găsit
Titluri, la de şi parale;
Uneori le-am şi răpit!”

Faţa, vorba, tot le schimbă;
Pe cărarea cea mai strîmbă
Tupil se înainta
Tot în stînga,-n dreapta ba!

Ori pe unde el se duce
Ceva trebuie s-apuce;
Fiind toate de al său plac,
Nu fereşte nici un lac,

Ce înainte ca să poată
Păn la brîu în tină-noată,
Ş-încărcat cu grea povoară,
Deşi plin e de ocară,

163 
Împroşcat de tot şi uns, Aşa la scop au agiuns. Însă toţi îl defăimau, Cu degetu-l arătau. 
Omul bun, cu mică parte, Ce pe drum drept au călcat, Au sosit pe altă parte Sărac, însă tot curat! 
SĂLBATICUL
ŞI CĂLĂTORIUL

În adîncul unei stînce,
În deşertele pustii,
Un sălbatic ş-ai săi fii
Au pus mursa lor să mînce;
Cu femeia-n giur şădeau
Peste-o piatră,
Lîngă vatră,
Şi copiii lor sorbeau.
N-avea şervet, nici cuţit,
Dar bun foarte apetit.

De fortună ca să scape,
Un nemernic călători,
Răzbătut de a ploaiei ape,
Au intrat în groapa lor.
Sălbaticu-n sărăcie,
Fiind plin de omenie,
Deşi nu l-au aşteptat,
La ospăţ l-au îndemnat.

164 
Oaspele, înflămînzit,
Să aştepte n-au voit
De două ori ca să-l învite,
Dar dintăi din a sa gură
Peste degete-amorţite
Boare suflă de căldură;
Apoi în aceea zamă,
Fiind caldă, suflă iară.
Sălbaticul mult se miară,
Zice: “Asta cum să cheamă“?
“Una zama-mi răcoreşte,
Alta mîna-mi încălzeşte”.
“Di-i aşa, oaspelui zice,
Poţi să mergi de-acum de-aice!
Zău! drept mă va feri
Cu un om a locui
Carele din a sa gură
Cînd frig suflă, cînd căldură.”

PEŞTILE ŞI PĂSCARIUL 
Un mic peşte,
Mare-a creşte,
Dacă zile va avea;
Dar prinzîndu-l tu abia,
Să-i dai drumul, iar să-ţi vie,
Ar fi mare nebunie!

Un crap încă foarte mic,
Fiind încă chiar pitic,
Păscuitu-s-au odată
În o apă turburată.

165 
Cînd păscariul l-au văzut
Au zis: “Bunu-mi început,
Unul mulţi va să-mi cîştige,
Şi cu ii pe tine-oi frige;
Deci în sac aşteaptă-un pic!”
Crapu-i zice-n a lui limbă:
“Ce-i să faci c-un peşte mic?
Cu un mare, rog, mă schimbă,
Că în zamă sau friptură
Nice-s de-o îmbucătură;
Lasă-mă să mă fac crap,
Că de undiţă nu scap.
Ş-apoi preţ va da becierul
Să mă ducă la boierul,
Cînd acuma pănă-n sară
Osteni-vei tu aici
Ca să scoţi din apă-afară
Mizerabilii pitici!”
Dar păscariul flămînzit,
Care zama-n gînd o soarbe,
Nu se-nşală d-aste vorbe
Şi-n acest chip i-au vorbit:
“Ce ghibace ritorie
Dizvăleşti acuma mie,
Să te duci l-a mea odaie,
Acolo în o tigaie
Cînd în cald unt vei pluti
Mult mai bine-i sfîrîi.
Căci proverbia e bună:
Ce-i în mînă nu-i minciună.”

166 
GIUDECATĂ NOUĂ A LUI PARIS 
Între timpul vechi ş-acuma, oare cine nu-nţălege
Că e mare diferire la nărav, la gust şi lege?
Plin de gară şi proţesuri neastîmpăratul om,
Astăzi pentru milioane, dar atunce pentr-un pom.

Ca femeia-atunci şi zîna Să se laude au voit, De aceea s-au sfădit Iuno, Venus şi Atina. 
Pentru asta, la un munte, care Ida se numea, 
Unde Paris, păstor tînăr, turma sa de oi păştea, Au venit pe-ascuns tustrele, Ca să giudece pre ele Şi la mai mîndră femeie Dorit pomul ca să deie. Deci l-acela păstorel, Tînăr, blînd şi frumuşel, Toate zînele jaluze Se ruga prin ochi şi buze. Una minte-i giuruia, Alta averi i hărăzea, Iar a treia mult favor La frumuseţă şi l-amor. Abia Paris au ochit Pe-ntriita cea minune, Avere-au dispreţuit, N-au voit înţelepciune, Ce frumuseţei pom au dat. Însă azi, Un aşa caz În alt feli s-au giudecat, Nu-ntre munţi, c-acel cioban, 
Ci şezînd pe un divan;
Paris, de modernă lume,
Care-noată în parfume,
Vede-ntrînd la el trii zîne,
D-osăbite daruri pline,
Cea-ntăi, aspră la figură,
I-au zis: “Te voi înzestra
Cu înaltă-nvăţătură,
De soţ dacă mi-i lua!”
Abie-au zis, ş-a doua zînă,
Chiar ca Vinera frumoasă,
Au intrat de graţii plină,
Şi sub genele umbroase
Două stele-i scînteia.
Mult nu cred c-a fi zis ea,
Că triumful unei fete
E d-agiuns ea să s-arete.
În asemene minut
Cel mai drept giudecător
Paragraf-ar fi pierdut.
Chiar ş-al nostru matador,
Pe cînd sta ca fermecat,
Zîn-a treia au intrat.
Era asta grăsulie,
De ani nu pre timpurie,
Era-n rochie strălucită,
Dar la faţă cam urîtă,
Şi în spate, ascuns de vel,
Firea-i dădu un muncel.
Mare nas, cam roşă coamă,
Dar de tot îmbrilantată,
Şi-n casetă ferecată
D-olandeji ducea o soamă.

168 
“Toate aceste, ea zicea,
Cu mine-mpreună ia!”
De departe apoi ţinea
De noblesă-un pergament
Şi-n rezervă, iată vine
Un decret de prezident.
Văzînd haruri sunătoare,
Titluri, preţioase-odoare,
Acest Paris, plin de fum,
După moda de acum,
L-Afrodita şi Atină,
Cu politică să-nchină;
Pre cap pune a sa marcă,
Buzunarii îi încarcă,
Şi spre a fi deplin ferice
În giug pune a sa cerbice.

CĂLĂTORIUL ŞI CÎNII 
Dineoare, un om pacinic, de mii grije-mpresurat,
Pe o cale, în amurgul, trecea-aproape de un sat.
Dulmecînd pre el un cîne, începu cumplit să latre;
De asemene şi alţii, din bordeie şi din şatre,
Păzitorii cîni de stînă, cu dulăi ş-ogari urla,
Cît de vuietul sălbatic toţi munceii răsunau.
Asurzit, plin de mirare, întrebă pe cîni nu-s cine:
“Zgomotul şi astă larmă, spuneţi-mi, de unde vine?”
Însă nimene putut-au ca să deie vrun răspuns,
Că lătra cînii, căţeii, din tunericul ascuns,

Făr-a şti, cu toţi, de ce În lătrat se întrecé! A deşertului om asta este chiar icoana vie: 
Cel rău scoate o minciună, alt nebun adaoge-o mie, Strigă, flacăra învită, Făr-a şti de ce-i stîrnită! 
Focul din scîntei precum, Născînd, toate le preface În cenuşă şi în fum, Aşa-a oamenilor pace O minciună au surpat Şi pe fraţi au dezbinat. 
Deseori virtutea sîntă prin intrigă s-au pierdut, 
Socrat pentr-o calumnie cupa morţei au băut, Aristid s-au disţerat, Sţipion s-au defăimat, Staturi mari, ce-au înflorit, Tot de-acest rău au pierit! 
AURUL ŞI FIERUL 
Un blanc galbăn scînteios,
Gemînd sub ciocan vîrtos,
Plîngea soarta sa odată:
“Ori să poate să mă bată
Înghiositul crud metal
Care-l calcă păn ş-un cal?”
Dar ciocanu-i zice: “Frate,
Este vechi ist adevăr
Că pre aur fierul bate”.

Un popor ce n-are fier,
Curaj n-are, n-are armă,
Să defaimă şi să sfarmă.

CUVÎNTUL LUI SOCRAT 
Socrat casa cînd zidea,
Din vecinii fiecare
Cîte-o critică zicea:
Unul că proporţie n-are,
Altul c-a ei împărţală
E făcută cu sminteală.
Pentru-un om de a lui clas,
N-avei unde a face-un pas;
Şi s-uniră toţi să zică
Cum că casa era mică.
Socrat spusă a sa dorinţă:
“De-ar da zîna de Atină,
De amicii cu credinţă
Casa mea să fie plină!”

Zicea Socrates cu minte şi în astă întîmplare, 
Penru cii ce amici se cheamă, casa lui era pre mare. Că tot omul şi aice După moda veche zice Că-ţi este amic prea bun, Cine-l crede e nebun! Nu-i nemică mai uşor Decît de prietini nume, Însă foarte rareori Unul poţi afla în lume! 
DIOGENES 
Diogenes, în Atina, Unde strălucea lumina, Un barbat era mintios, Însă giudecat pe dos. 
Că-i filozof unii spun,
Alţii că au fost nebun!
Dar de asta nu mă mier
Căci un om cu caracter
Nebunie cînd nu face,
Care cetei oarbe place,
Deseori în astă lume
De nebun cîştigă nume.

Cu sistemul ce avea,
Cu puţin se sătura,
Cu apusul adormea,
În răsărit se scula;
Toţi ziceau că e smintit,
Dar el era fericit.
A lui port ş-a sa figură
Nu făcea macar trii bani;
La frig cum şi la căldură
El purta de triizeci ani
O mănta de tot cîrpită,
Pălărie bortilită,
Locuia în un antal,
Unde vorbea de moral.

Ospătînd odată-o ceapă
Şi cu palma băund apă,
Văzu piaţa-mpodobită
Cu o statuă sculpită.
La ea merge,-n genunchi pică
În sus mînele rădică,
Şi plecat ca cerşitor
I cerea un agiutor.

172 
Dar un grec, trecînd, i zisă:
“Filozoafe, pare-ţi-să
Că di-i cere noapte, zi,
Ruga ta s-a auzi!
Ori nu vezi c-acea figură
E de piatră săpătură,
Fără cuget şi simţire,
Vrun suspin nu o pătrunde!”

Diogen atunci răspunde
Însămnat-acest cuvînt:
“Oamenii ce alta sînt?
Prin a petrei închinare
Eu aice mă învăţ
Pe al omului dispreţ
Ca să-l sufăr cu răbdare!”

CLOPOTUL ŞI LIMBA LUI 
“Ah, ce soartă înfiorată!
Zicea clopotul odată
Cătră limba ce-l lovea.
Uşor lucru ţi se pare
A urla fără-ncetare
Atît vuiet şi de ce?”

“Di ce, nu ştiu, limba-i zice,
Aninatu-m-au aice
Să-ţi dau ghionturi nencetat.
Pe frînghie-ntreabă, vere,
Ea mă trage cu putere,
De-am lovit, am ascultat.”

Clopotul de la frînghie
Di se mişcă vra să ştie,
Di ce trage cu amar?
Dar frînghia răsucită
Zice că pre ea învită
Însetatul palamar.

Palamarul de-altă parte
Zice: “Popa ştie carte
Ş-a suna m-au rînduit”.
Dar, aleu, de-atîta sunet,
Gemet, vuiet şi răsunet
Bietul popa-au asurzit.

Di-l întrebi di ce, de unde?
El n-aude, nici răspunde,
Ce din cap semne făcea,
Şi pre clopot îl supune
Vuietul tot să răsune,
Fără a şti macar di ce.

OILE 
Apolog Imitaţie 
Eu nu ştiu di ce acuma, ca în timpul cel trecut, Alte vite chiar ca omul nu au dar de limbuţie? Căci în epoca străveche, cum făcutu-ni-au ştiut Esop, Lafonten în Franţa şi nu-s Cine-n Romînie1 
1 Aluzie la autorul care cel întăi au scris romîneşte fabule şi apologuri versuite (Gh. A.). 
Zburătoare, tîrîitoare şi cvadrupede animale
Discutau politici cvestii prin camere şi tribunale.

Pe atuncea de oi turme cu ai lor berbeci şi miei
Alegeau acele cîmpuri unde ierbele-s mai bune,
Rumigau trifoi şi cimbru pe podişuri şi prin văi,
Fără a fi privighete de păstori pe la păşune,
Nici de zer şi d-a lor lapte n-au fost vasăle umplute
Nici de lînă dispoiete sau la măcelari vîndute.

Îns-acea independenţă şi dorita liberta
Cătră care ş-oaia aspiră au avut defecte grele,
Cum în viaţa sa putut-au fiecine observa
C-orice stare au meserie nu-i scutită de-a ei răle,
Noi videm pe toată ziua pentr-a omului pacate
Că cu binele şi răle deseori sunt îmbinate.

C-atunci cînd lînoasa turmă păştea-n pace, deseori,
Îndemnat de foamea cruntă, stînd la pîndă în pădure,
Nempacat nimic, chir lupul, ce e-al oilor fior,
După instinctul ce natura dădu cestor creature,
Negăsind o rezistenţă de pe cîmp, au chiar din stînă,
Zugruma şi înghiţea oaia cu ciolane şi cu lînă.

Cunoscută-i astă soartă ce domnează pre pămînt,
La ea oamenii şi toate animale-s osîndite,
Acel mic să face prada celor ce puternici sînt,
Precum cel mai mănunt peşte de cel mare să înghite
Ş-operaţia asta-n lume tot asemenea s-a face,
Dacă cel ce au urzit-o în alt feli n-o va preface.

Dar precum în toate zile nime nu s-a îndoi
Că abuzuri învechite şi deprinderile răle,

175 
De ar fi nepedepsite, într-atîta ar spori,
Încît nu numai de lînă, ce ni-ar dispoia de piele;
Cînd asemenea sisteme pe la oameni aplicate,
Între ii ar stîrpi o parte pe celaltă giumătate.

Aşa deci, precum cerusă interesul general
A lua-se fără preget o energică măsură
Contra răului lăţire, ce la toţi ar fi fatal,
Dizvălindu-se o cvestie de asemenea natură,
Au voit să se consulte în obşteasca Adunare
În ce mod să se ferească de acel pericol mare.

A să şti se mai cuvine că în secolul antic
Societatea primitivă ce au fost încă sălbatică
De guvern avea o formă, precum cronografii zic,
Parte aristocratică, iar parte democratică,
Şi-n congres cînd chema legea, neputînd toţi merge deci,
Trimiteau din sînul turmei deputaţi pe-ai lor berbeci.

Doară nu c-ar fi berbecii de natură alt popor,
Căci şi ei ca şi confraţii născuţi fură tot din oaie,
Dar mărimea şi puterea, respectul şi mare onor
Ce avea în Zodiacul prezentantul a lui Gioae
Pe berbeci considerat-au ale turmei scutitori,
Venerat-au ş-ascultat-au ca părinţi şi senatori.

Încît oile adunate în colegi electoral,
În complect, toţi mandatarii c-o foarte magioritate
Au ales berbeci puternici prezidenţi la tribunal,
A comunei cvadrupede legiuit reprezentate,
Avînd fiecare instrucţii ş-un imperativ mandat,
De care să nu s-abată pe a lor coarne au giurat.

176 
Aşadar la o poiană într-o zi s-au adunat
Din cotunurile ţărei deputaţi de toate trepte,
Şi-n secrete comiteturi şi-n complect au debatat
Diferite combinaţii şi proiecte înţălepte;
Dar în cursul a discuţiei, ca în toată adunare,
Bune vorbe s-auziră, dar şi toante deseoare

Propuneau unii cu-energie pe-acei lupi a-i înfrîna
Prin canale-n giur săpate c-o puternică tărie,
Alţii propuneau îndată turmele a le muta
Între rîpi, stînci şi corhane unde lupii să nu vie;
Progetau însă şi alţii în giur curse să întindă
Şi pe lupii ca pe şoareci chiar de vii pe toţi să-i prindă.

În cea criză naţională agiutori unii au cerut
De l-acei ce între sine au simpatie animală,
Aleanţie cereau alţii cu condiţie de tribut,
Pentru care ca să aibă la nevoie sprijineală,
Încît lupii cei mai ageri, deşi plini de răutate,
Nu ar cuteza să calce încheietele tratate.

În acel minut mult critic un măreţ berbec şi gras,
Cărui frunte coronară două coarne maiestoase,
Întăi membru al Adunărei au venit cu mîndru pas
La care cu umelire toţi cerbicea o plecase,
Căci ca ist-alt nu fusăse între toate turme în lume,
Pentru care Mintios-Kornul i s-au dat gloriosul nume.

El în limbă academă au zis: “Zelul patriotic
Laud mult, dar văd că este aist caz cam climatoric,
Rostul vostru mi se pare că de tot este esotic,
Şi proieptul patriotic eu îl giudec prea himeric;
Sigur sunt că-n aplicare el de tot e problematic
Şi nicicum cu starea d-astăzi de foloase în izul practic.

177 
Drept aceea, ascultaţi-mă! Eu espune-voi acum
Alt proiect, pre care-l rumăg nu în gît ce-n capul meu,
Cum că el să se adopte nu mă îndoiesc nicicum.
Parlamentul fără crieri ni conduce foarte rău,
Că de nu să adopta-s-a un sistem mult mai politic
Am putea ca să agiungem la un caz încă mai critic.

Între mii fiinţe-n lume eu cunosc un animal
Ce atîta spirit are şi mijloace diferite
Că întrece a noastră gintă în putere şi-n moral
Şi de el să-ntitulează împărat celor urzite,
Încît nu ni-a fi ruşine la atîtea virtuţi bune
Pentru a noastră mîntuire chiar cerbicea a-i supune.

Animal-acel e omul, ori pe unde ochii-ntorc
Nu văd alt mai bun; pe dînsul l-au ales prin toate forme
Boul, asinul şi calul, şi chiar filantropul porc,
Care sub a sa protecţie roade, grohăieşte, doarme;
Dupre cum a lui strămoşii petrecut-au păn-azi bine,
Totdeauna esemple antice a urma ni se cuvine.

Un om vrednic şede aice nu departe de la noi,
Mare amic de cvadrupede, ce-i iubeşte ca un frate;
Are turme, herghelie, animale de tot soi,
Livezi, cîmpuri şi pădure, cinci odăi şi patru sate;
Penru cazul nostru, credeţi, pe el soarte ni-l trimete;
Să ne folosim de dînsul pănă n-a fi de el tăiete.

Dar condiţii reciproce, tot cîte un paragraf,
Lămurit să se înscrie pe hîrtie timbruită,
Să se publice prin foaie, nu cumva vrun plastograf
Documentul, şarta noastră, să-l prefacă pentru o mită,
Şi condiţia aceasta de n-a fi drept observată,
De părţit ambe să rămîie chiar de sine răsuflată.”

178 
Blînde oile atuncea l-acel plan s-au conformat,
Consultînd în plebiscidul1 prin voturile comune,
Mic şi mare, surd şi mutul, liber toţi au declarat
Din cea zi fără de preget omului a se supune
Ş-a-ntroduce pentru vite liberale parlamente
Spre a dizbate interesul prin solide argumente.

După ce să lămuriră toate articule-n congres,
Se decise diplomatic un ministru a trimete,
Pentru care, ca cel ager, Korn-Mintosul s-au ales
De a supune cazul public conferenţiei secrete.
Datu-i-s-au vulpea veche secretar şi consiliere
Şi un corb pentru depeşe ca să fie curiere.

(a se urma) 
ESOP ŞI ŞTRENGARUL 
Fabulă de circonstanţă 
Şi-n anticul timp d-eroi
Ştrengari erau ca la noi,
Carii din ecces de minte
Derîdeau şi cele sfinte.
Cel ce nu li sămăna
Prin minciuni se defăima.

Spune istoria c-Esop
Au fost hîd, ghebos şi şchiop,
De el pruncii se spăreau,
Iar nebunii îl derîdeau.

1 
Plebescid (plebiscitum), decizia poporului, de la plebs, gloată, popor, se numea la romani legea care poporul decreta (Gh. A.). 
Îns-acea tristă figură
Era vas d-învăţătură,
Ce prin fabule o mie
Au agiuns şi-n Romînie.

Esop, sclav cînd fu-n Efes,
De patronul său trimes,
Trecînd în o zi pin strată,
Alungat au fost d-o ceată
De ştrengari ieşiţi din şatră,
Dintre care-unul cu-o piatră
Nemeritu-l-au în şele,
Că-i veniră ameţele.

Neputîndu-şi răzbuna,
Pe ştrengarul lăuda
Esop pentru ghibacie
Şi i-au zis: “Rău pare mie
Că nu pot să fac alt dar
Decît numai d-un dinar.

Dar vezi cela ce-au trecut,
Decît mine-i mai avut;
Pre el de vei nemeri,
Înzecit te-i folosi.”
Deci ştrengarul lăudat
De cîştig s-au apucat
Ş-aşa bine au chitit
Că-n cap ţinta au nemerit.

Îns-acest avut barbat,
Fiind public magistrat,
Un sergent privighitor
Prins-au pe cel praştiitor.

180 
Şi în loc de mulţămită
Dădu ceartă-agonisită.
Iar poporul adunat
La dreptate au aplaudat.

MOMIŢA 
Pentru-un spirit ce nu doarme
Nu-i nimica mai uşor
Decît planuri de reforme
Ca să deie la popor.
De sunt bune, de sunt rele,
Destul fie frumuşele.
Aşa odată o momiţă,
Din filozofilor viţă,
Care nimica creează,
Ce toate le imitează,
Prin formal act s-au fost prins
Marea toată să o sece
Şi că-n sec prin ea va trece.
Pentru asta au aprins
Toţi copacii din pădure
Şi din pietre făcu zgure.
Atunci, iacă, cu mirare,
Animalii toţi strigară:
“Ce invenţie minunată!”
Iar momiţa îngîmfată
Li făcu acest cuvînt:
“Multe averi de bun pămînt
Şi ogoare eu voi da
Focul apa de-a seca,
Iar despoticul guvern

181 
Chiar de astăzi voi schimba
Şi republica-n etern
Pentru voi s-a proclama.
După ce mai bună parte
De moşii mi se va da,
Restul n-are să să-mparte,
Ce-n comun s-administra.
Atunci patriei reformate
Dulce soarta va să fie,
Comunizmul de frăţie,
Libertate,
Egalitate,
De a lua lucruri străine
Privilegi e pentru-oricine,
Legile şi direptate,
Ca strigoie răsuflate,
Mai veche de piramide,
S-aibe ca invalide
Şi căzute-n hebeţie
Pensie din Visterie.”
Dar pe cînd ea declama,
Pe un asin întreba
Dacă scad a mărei unde.
Încă nu, ista-i răspunde.
Nu să turbură încă apa?
Parcă doarme,-i zice iapa.
Dar momiţa prefăcută
Elementelor împută
Că nu i s-au nemerit
Cele ce au profetit.
Ş-operaţia tot aşteaptă.
Oare ce-au urmat în faptă?
Au ars arbori din pădure,

Iar din marea cea adîncă
N-au scăzut o picătură.
Mai ales sporit-au încă.
Codrul daună grea au atras,
Marea, mare au rămas,
Aşa cîte un şarlatan
Ni propune un frumos plan,
Zgură chiar cu poleială
Care ploaia curînd spală.

FRUNZA 
De stejar uşoară frunză
Prin aer se rotolea;
Uitînd c-au ieşit din grunză,
Tot în sus zburînd, zicea:
“Cît departe de pămînt
Începui a-mi înalţa!
Ori pre căile de vînt
Cine poate a-mi urma?”

Ea se-nalţă cătră soare,
Pe cît zefirii au suflat;
Dar abia stă a lui boare,
Frunza-n vale au picat.

Veţi cădea şi voi odată,
Ce sunteţi ferice o zi,
Dacă schimbătoarea ceată
Va-nceta a vă iubi!

183 
DIN MANUSCRISE 
 DISFĂTARE NU SĂ CURMĂ 
Disfătare nu să curmă 
D-a zîmbi năluci d-a sale; 
Toţi aleargă p-a ei urmă, 
Dar p-o dosăbită cale. 
Că din mii chipuri ş-o mie Tot duc la ei dobîndire; Toate gusturi s-afl-în fire, Omul unu alege sie. 
Învăţat în dizghiogare Numai cauzălor petrece, Nebunul făr îngrijare Gustă vreme care trece. 
De-a scurta timp unul ştie Măsuri, altu a sa mărire; Toate gusturi s-află-n fire, Omul unu-alege sie. 
Unu aleargă la războie, Unde biruinţa îl cheamă; De-a spune l-a sa voie Altul luptă cu o damă. 
Amîndoi cu sumeţie Plinesc a lor rînduire; Omu gustu întăi din fire Crede că-ş alege sie. 
Unul în a curţii haos Ş-în a ei intrigi să pierde, Altul ceri spre răpaos Cer sănin şi cîmpul verde. 
Cesta zboară cu mîndrie, Altul tîrîie cu zmerire; Omul gustu întăi din fire Crede c-îş alege sie 
Pentru alţii scumpul strînge, Şi-n sfîrşit moare pe paie, Altu a sa avere o stînge Pentru cai, cotei şi straie. 
Unu adună visterie,
Altu împraştie o moştenire;
Omu gustu întăi din fire
Crede că-ş alege sie.

Aşadar, pe-această lume
La gust nimine n-urmează,
Că pe dos merg toate anume,
Lui noroc toţi împutează.

Ş-în această măgulie Toţi petrec în fericire, C-omu gustu întăi din fire Crede c-îş alege sie. 
UMELITĂ ALĂUTĂ
Umelită alăută,
Alăută a lui Amor,
Tu ce viaţa me trecută
Ai cîntat de multe ori,

În zadar cu măgulie
Şi nădejde m-ai păscut;
Cînt-acum cu duioşie
Răpaosul ce-am pierdut!

Îns-amorul în privire
Silvii mele strălucè
Şi credem c-a me sîmţire
Tot de-acel foc să hrăne.

A ei buzăle credinţă
Ş-amor mie îmi jura,
Însă văd c-a ei voinţă
Au fost de-a mă înşăla.

Îndulcita ei rostire
Punè inima me-n giug;
Pînă şi a ei zîmbire
Plin-au fost de vicleşug.

Ea ca Vănără îi frumoasă,
Dar aş vre, ah, mie amar,
Ca să fie mai duioasă,
Sau să n-aibă atîta har.

Alăută umelită,
Vino, mîngîie al meu sin,
Du la Silvia oţărîtă
Înfocatul meu suspin!

186 
Tînguindu-te, îi spune De năcazul meu cumplit Ce viaţa acum răpune Care ei am fost sfinţit. 
M-AU LOVIT AMOR CU DARDE 
M-au lovit Amor cu darde, Ş-ochii varsă amare unde, În al meu sîn un foc arde Care inima-m pătrunde. 
Spre deplina me pieire Element-împotrivite Ş-au schimbat a loruş fire Ş-în al meu sîn s-afl-unite. 
Dar zădar de lăcrămoasă Undă faţa me-i vărgată, Inima me credincioasă În zadar îi înfocată. 
De duioasele pîraie Al meu foc ce nu să stinge, Ce nu soarbe a me văpaie Pe izvorul care plînge! 
MEDITAŢIE 
Dacă soarele acufundă în ochean a sa făclie,
Pe munte m-aşez, la umbra învechitului stejar,
Şi duioasa a me privală o preumbl’ pe-astă cîmpie
Din a căria felurime mii de zugrăveli răsar.

Rîul dincoace răsună cu spumoase unde înalbite,
Ce-ntre maluri înfloriţi şărpind fuge împregiur,
Lacul dincolo întinde a sale ape adormite
Sau al sării ste răsare din a ceriului azur.

De păduri posomorîte acea culm-încununată
S-aurează încă de raze ce lucesc din a lor tron,
Ş-amu carul cel de abur din umră întunecată
Să ridică ş-înalbează geana a lui horizon.

De-altă parte acea tăcere şi văzduhul să dispică
De sunet melanholiii călăuz lui călător,
Ş-amorţitul clopot iarăş din zidire acea gotică
Sara al său conţert adauge spre uietul muritor.

Dar acestor zugrăvele în inima me împietrită
Toate haruri şi plăcere au încheiet a mele sorţi.
Privesc lume ce o asamăn cu o umbră rătăcită,
Căci a vieţuirei soare nu încălzeşte pe-acei morţi.

În zădar din munte în munte eu preumbl’ a me privală,
De la sud la noaptei miezu, de l-apus la răsărit,
Ş-a cereşti tării noianul cercetînd întru clipală,
Amar mie, nicăire, zic, eu n-oi fi norocit!

188 
Ceste văi, bordei, palaturi oare ce-m agiută mie?
Toate pentru mine aice acum făr de haruri sînt.
Văi, păraie, stînci şi codruri, singuratică cîmpie,
O fiinţă vă lipseşte şi-i pustiu în tot pămînt.

Sau că soarele să nască, sau s-apuie cătră sară,
Urmez cale sa cu ochii fără dor în al mieu piept.
Să apuie în sănin soarele, au în nori ca să răsară,
De la soarele nimică, nimic de la zile aştept.

De-aş putè s-urmez în cursul întru care el rotează,
Pretutindene ai mei ochi ar zări pustiu subt cer.
Nu doresc nimic din toate cele ce el luminează
Şi din lumi nemărginite nimic pentru mine cer.

Însă poate că aiure, dincolo de-a noastre sfere,
Unde lucie dreptul soarele altor ceriuri pe alte căi,
De-aş putè să las aice pămînteasca dispoiere,
Cele ce-am visat atîta s-ar vădi la ochii mei.

Îmbăta-m-aş la izvorul unde sufletul oftează
Şi-acolò aş găsi iarăş pre nădejde şi p-amor
Ş-idealu acela bine, ce tot omul îl vînează
Şi ce n-are nici un nume între neamul muritor.

Ah, di ce nu pot pe-aripe sau pe carul de Avroră
Neştiut obiect dorirei spre tine să mă răpăd;
Pre pămîtul cel nemernic, o sărmană inimioară,
Nici o dulce legătură pentru tine eu nu văd.

Dacă a codrilor frunzime pre pămînt cade oborîtă,
Vîntul sării să stîrneşte ş-o înalţă de pe văi;
Şi pre mine care samen cu o frunză văstejită
Mă răpiţ ca şi pre dînsa, o, înduraţi dumnezăi.

SAFO CĂTRĂ FAON 
Ferice-i aceea june
Care lîngă tine oftează,
Căruia lîngă tine apune
Şi răsare a zilei rază!

Care aude a ta vorbire
Ş-al tău dulce rîsul vede,
Ah, acela în fericire
Lîngă Zefs în Olimp şede!

Cînd privesc a ta figură,
Plin de amorului văpaie,
Sîmt precum pin vine-m cură
Înfocatele păraie.

Dacă negură răsare
Preste aprinsa me vedere,
Nimic n-aud şi îm pare
C-în noian pier de plăcere.

ADIO 
Părăsînd aceste clime,
Port amorului obeze,
Îns-a soartei agerime
Pretutindeni a s-urmeze.

Adio, rediule tăcute,
Ce cu a tale umbre mute

190 
Ai ascuns în tăinuire
A me dulce fericire!

Iho malului răspunde
L-acel chin ce mă pătrunde,
Şi din groapa întunecată
În duioasa inimioară
Să răsune încă o dată
Numele de cîntă Floră.

Drăgălaşe floricele,
Ce ţăsute în cununele
Frunte încingeţi la me zînă,
Dîmburi, văi şi tu, fîntînă,
Ce ne-aţi zărit împreună,
Adio, ah, pe totdeaună!

191 
DIN PERIODICE 
CÎNELE ORBULUI 
Din amara und-a mărei iesă-o rază scînteioasă
Ce-n coloruri vii lucit-au preste muntele înalt.
Steaua zilei se renaşte şi lumina-i amoroasă
Orizonului dă viaţă, florilor plăcutul smalţ;
Raza ei pătrunde codrii, prin bordeiuri se coboară.
Face templu să serbeză cultul sfînt religios;
Vulturul, cel pe sub nouri, preste turnuri sumeţ zboară,
Ţintind soarele, urează faţa discului focos!
Dar la uşa-acelui templu un orb singur se găseşte,
Ascultînd vuietul zilei ş-orice pas de trecători;
Gura-i murmură o rugă ce adînc te umileşte,
Şi-ntr-o noapte nesfîrşită păşind e rătăcitori.
Dar, vai, cesta nu-i tuneric-unei nopţi posomorîte
Ce în inimă dişteaptă misticoasele plăceri,
Care tristele deşerturi de a lunei raze-umbrite
Le-umple de-a melancoliei suvenire şi dureri.
Asta-i noaptea eternităţei, un adînc nepriceput,
Unde-amorului privire niciodată au străbătut.
Tu ce naşterea-ţi răpiră ochii, triste osîndite,
Razele dulci a luminei pentru tine nu-s urzite,
Nici plăceri... strein e ţie acel foc fermecători
Ce în loc de fericire însoţesc pre muritori,
Nici, aleu, pre lîngă tine laţul lor nu se întinde,
Şi cînd nobila simţire pre vrun om duios cuprinde,
Simţ în mîna ta tributul cuvenit unui sărman,

192 
Îţi aruncă-o cătătură ş-a lui mînă vre un ban.
Tu nu-i vezi gheţosul suflet, dar despreţul îţi rămîne,
Ş-aspra soartă ţi s-alină de-un prieten, de-al tău cîne.
Cînd în mijlocul mulţimei, pe pămînt chiar părăsit,
N-asculţi alta decît glasuri de streini, neauzite,
Atunci cînele simţindu-ţi întristarea, prin miite
Chipuri inima-ţi alină, lîngă tine stînd lipit.
Este blînd, dar cu-ndrăzneală, neadormit spre apărare,
Şi în urma ostenelei, mai duios în ascultare.
Dulcea, trista lui privire, strigătu-i cel plîngeros
Trage-asupra-i cătătura trecătoriului duios;
Şi spre a-ţi cruţa durerea ca s-areţi nenorocire,
Se tîraşte pe-a lui urme şi-l opreşte din păşire.
De-a sa rugă s-umileşte şi cel mai nepăsător
La bordei cu el în urmă cînd te-ntorci încetişor,
Este plin de bucurie şi prin săltări înmiite
De-a lui vie mulţămire inima-ţi trerăsărind,
În al tău sîn de durere afle-un zîmbet renăscînd!
Nopţile cînd se coboară delungate, liniştite,
Ş-împresoară carul zilei cu-a lor umbre şi tăceri,
La picioare-ţi dormitează cînele ce-adînc suspină,
Încît voacea lui auzu-ţi fermecîndu-l, te alină
Prin a sale visuri care te-uşurează de dureri.

GÎSCA ŞI CACOMUL 
Fabulă 
Gîsca odată ş-un cacom
Se certa pentru protie,
“Eu îmbrac p-un galant om” —
“Iar eu pene-i dau să scrie”.
Plini de cuget sfăditor,

193 
Merg la bufna învăţată,
Ca prin dreaptă giudecată
Să însemne rangul lor.
“Spuneţi — zise l-amîndoi
Învăţata legheoaie —
Ce fac oamenii cu voi?”
Advocatul cu aripă
Pentru îmbi răspunde-n pripă:
“Mă smulg, iar pre el dispoaie!”

BOUL ŞI VIŢEII 
Fabulă 
Pe ogor, un bou bătrîn,
Ce iernasă c-un pic fîn,
Primăvară,
Cînd se ară,
Deşi giugul l-apăsa,
Pe-ncet brazda dispica.
Dar viţeii, ce-l videa
Cum o viespe ră-l împunge,
Strămurariul cum l-agiunge,
Scaii cum de el s-anină,
I zic: “Ce tragi cea maşină,
Cînd cu noi lin ai păştea?”
Boul însă: “Feţii mei,
Mintea voastră de viţei
Nu agiunge a giudeca:
Cine plugul va purta
Care scoate din cea humă
Nutreţ pentru a voastră mumă?”

194 
CĂTRĂ UN PATRIOT FILANTROP 
Oamenii cu inimi crude cată fericirea lor
În diregeri sunătoare, în a numelui mîndrie,
Altor cugetul se-mpacă în războaie şi-n omor,
Ce-n sărmani preface fiii, pe soţii în văduvie.

Alţii pe aripa geniei străbat mai pre sus de nor,
Cercetînd minuni înalte ş-a naturei armonie,
Unii inimile-ncîntă prin frum seţe şi amor,
La străin adună altul aurul şi avuţie.

Dar bărbatul cărui Pronia cătră darul luminos
O seminţă au adaos de a ei sîntă virtute
Nu vra altă faimă, decît de-a fi altui de folos.

De asemene, dorite, tu virtuţi ai înnăscute:
Cuget drept şi patriotic, cu talent suflet duios,
Ce-ntrunesc a lor putere pe aproapele s-agiute!

JUNELE ŞI BĂTRÎNUL 
Fabulă 
De la shoală, de la carte, Dezertînd un june, cere Şi pretinde s-aibă parte Şi de titluri şi de-avere, Ce rar să cîştigă-n lume Prin ştiinţă şi bun nume. 
195 
La bătrîn, ce-l vede-n drum,
Zisu-i-au: “O, tu, în care
Străluceşte minte mare,
Mă învaţă oare cum
Aş pute să capăt bani,
Moşii, titluri şi ţigani?”

Dar bătrînul atunci zice:
“Fătul meu, spre-a fi ferice,
Să nu pierzi nici o minută,
Lucră, patria agiută
Şi pre cel neputincios,
C-asta-i lauda şi folos!”

“Aşa viaţă nu îmi place!”
“Să-nveţi intrigi de a face!”
“Supărare ş-asta cere!
Îmi va fi mai de plăcere
Ca să capăt bun venit
Fără să fi ostenit!”

Dar bătrînul, c-un suspin,
Zice: “Văzui fără carte
Fanfaron, ce nu-i străin,
Că-n scurt timp au mers departe”.

196 
CAMINUL1 
Fabulă 
Pe cînd frigul domnea-afară,
Vizitele merg şi vin,
Toată ziua, pănă-n sară,
Focu-ardea în un cămin,
Dar salonul fiind mare,
Era încă tot răcoare.

Oaspeţii, deci, boieri, dame,
Bătrîni, tineri, fiice, mame,
Să se încălzească vin
Mai aproape de camin.
Cel ce nu-ncape se-mpinge
De-a-l putè macar atinge,
Şi caminul împreună
Mai mulţi curtezani ş-adună.

Şoptituri, străine zise
De la ii deş-auzise,
De-nteres au de amor,
Şi de intrigi multe ori,
El, discret2, da vorbei drum
Pe-unde ieşea al său fum.

1 
Camin, franţuzeşte şemine, este acel horn elegant întrebuinţat pentru încălzirea saloanelor. Cuvîntul e dedus de la camin (horn), de la care vechea dregătorie caminar, ce avea inspecţie asupra ogeagurilor curţii domneşti, precum stolnicul se îngrijea de masă, pitariul de pîine etc. Astă denumire nu ni se pare neologism, ci veche ca şi hornul (Gh. A.). 
2 
Discret, om carele cu sfiire păzeşte secretele ce i se încredinţează 
(Gh. A.). 
Înmîndrit caminul dar
De-aşa post de secretar,
Şi căldura, har străin,
Socotind spirt de camin,
Cu dispreţ el tot privea
Peste scauni, canape,
Ca pojîjie de casă
În ungherul ei rămasă.

Dar a lui orbire ţine
Pănă primăvara vine.
Cald fiind în orice loc,
Nu se face-n camin foc;
La ferestrile deschise
Oaspeţii se-ndesuise,
Şi caminu-acum răcit
Se văzură părăsit.
Atunci, tîrziu, înţălege
Cele ce favorul drege,
Că acii ce-l cungiura
Focului se închina.

Cînd vei pierde-un har străin,
Vei păţi c-acel camin!

RÎNDUNEAUA
ŞI PASERILE

Fabulă 
Călătoarea rîndunică,
Ce ţări multe vizitasă,
Şi chiar pentru că e mică
Multe bune învăţasă,

198 
Nu ca alţii, carii fac
Un voiaj cu ochi-n sac.

Rînduneaua, din cercare
A tîmplărilor trecute
Ce au văzut, deşi pe mare
Erau vînturile mute,
De pe semne totdeaună
Prezicea orice fortună.

Deci în timp de primăvară,
Cînd ogoarele se ară,
Văz-un om cu ceata sa
Cînepă cum sămăna
Şi, temînd de urme rele,
Au zis cătră paserele:

“Feţii mei, deşi în pace
Acest lucru azi se face,
Nu e bun şi-mi pare rău
Despre voi, pentru că eu,
La tot cazul neplăcut,
Peste mări pot să mă mut.

Videţi acea blîndă mînă,
Care samănă-n ţărînă
Nişte fire mărunţele,
Cînd vor creşte toate acele,
În loc să vă deie mană
Să fac laţuri şi capcană,
Să vă prindă, să vă taie,
La frigare, la tigaie.

199 
Pănă relele-s mănunte
Să mîncaţi a lor grăunte!”
Îns-acel june popor,
Uşurel în al său zbor,
Îşi bătea de sfatul gioc,
Că nutreţ afla-n tot loc.
Cînepa cînd răsărisă,
Rînduneaua iar le zisă:

“A scăpa încă-i uşor,
Zmulgeţi iarba din ogor,
Căci crescînd din zi în zi,
Neamul vostru va stîrpi!”
“O, profită tot de rele,
Ni dai sarcini foarte grele,—
Toate paserile-i zic,—
A privi poate un ogor,
Cît să nu-i rămîie un spic,
A lăcustelor popor!”

După săptămîne opt,
Iată cînepa s-au copt.
Rînduneaua n-a-ncetat
A da paserilor sfat:
“Ascultaţi, blem, vorba mea
Iute creşte iarba rea
Şi cu dînsa a voastră soartă

Să-mi urmaţi amuşi măcar,
Păn n-agiungeţi la amar,
Dupre timpul cum se poartă
Din cîmp cînd s-or strînge toate.
Nu zburdaţi în cîrd şi-n gloate.

200 
Că atunce, disfătat
Omul caută vînat,
Laţuri şi reţele-ntinde,
Paserile grase prinde.
Neavînd voi ghibacie
De cucoară, de becas,
Ce d-a iernei grea urgie
Peste mări trec făr de vas,
Strîngeţi sburătoare aripe,
Mute staţi ascunse-n ripe,
Păn va trece acel rău
Ce v-ameninţă mereu!”

Însă paserile orbite,
De sănin timp amăgite,
Ciripea, în cîmp zburda
Şi pe vînători chema.
Pănă ce-n reţele au dat
Ş-a lor poftă au săturat.

Timpuriu să prevezi răul este rară-nţelepciune, Cel ce sfatul bun urmează, niciodată nu răpune. 
SĂ NI AGIUTĂM UNUL PE ALTUL 
În a vieţei zile scurte, de suspin şi grijă pline, Fiilor de un părinte trai de fraţi ni se cuvine; S-agiutăm unul pre altul sarcina a o purta, Fiecare om nu poate să rădice partea sa; Duşmani mii ni împresoară sub o mască ipocrită, În o viaţă amărîtă, însă pururea dorită; 
201 
Ah, plăcerea iute fuge ca o umbră trecătoare,
Iar durerea, grija, da na între noi sunt stătătoare.
Inima cea rătăcită, fără razim ş-agiutor.
De dorinţă vie arde, sau îngheaţă deseori.
Nime dintre noi trăit-au fără lacrimi şi durere,
Farmecele societăţii ni-aduc scurtă mîngîiere.
Să nu-nveninăm dulcimea ce-n picături ni se dă,
Medeţină slabă foarte pentru pătimire grea.
Cînd urmează între oameni lupta cea răpuitoare,
Pare-mi-se a vede hoţii, osîndiţi la închisoare,
În loc să-mblînzească soarta ce acolo i-au aruncat,
Între ii combat cu fere de care s-au ferecat.

EPILOG LA O COLECŢIE DE FABULE 
Contenesc aice cursul
Ce-mpreună am făcut
Cu furnica şi cu ursul,
Pe drum încă nebătut.
Dar cum voiajerii fac,
Neputînd nici eu să tac,
Dintre cît-am auzit
La apus şi răsărit,
Am scris mică
Cărticică,
Îns-acii ce o critică,
Între cele ce-or să zică,
Cugetez că-m vor s-împute,
Cum că fiarăle sunt mute,
Şi prin cele,
Care ele

202 
Cugetează, spun şi dreg
Eu pre oameni înţăleg,
Ş-or căta ca să dezbine
Publicul tot de la mine.
Deci am zis cătr-a me carte:
“Ca să scapi d-atîte sfezi,
Cărticico, acasă şezi!
Că-n Moldova nu ai parte,
Nici salonul e deschis
La cii ce nu-s din Paris.”
Că la Ghiţă-n librărie
Pulberat-a să rămîie
Pănă vreun literat,
Ce-n Hîrlău s-au doctorat,
Va lua-o
Şi-ndesară,
Cu ţigară,
Criticînd, va afuma-o.
Au din Ţara cea de Gios
Boierul gras şi gros,
Ca s-aducă nou ceva
În a sa politioară,
Zisă au scris-istorioară,
După ce s-a neguţa,
Cartea ia în datorie,
Şi în loc d-Alexandrie,
Cu cafe şi cu zahar,
O va duce acasă-n dar.
Acolo o va ceti
Cuconiţa, dac-a şti,
Va da fiiei cei plăcute,
La isteţul cuconaş,
Ista are s-o-mprumute

203 
La vecinului nănaş,
De la văr la verişoară
Cărticica văd cum zboară,
Mastih, vitrig ş-un cumnat
Fabula ş-au prumutat.
Pe la socrul şi bunica
Vor să-nşire cărticica,
Colendînd la neamul tot,
De la moş păn la nepot.
Trecînd pintre degeţi mii,
Va să-ncape la copii,
Carii în puţine zile
Unde-s stampe or rumpe file
Iar apoi
La ciocoi
Cartea a fi de silabat,
De rîs şi de disputat.
După ce vor destrama-o
Şi de său vor sătura-o,
Un guzgan politicos,
Ca să-ncheie a ei soartă,
O va trage-n a lui bortă!

PAINGINII 
Fabulă 
“Vivat, neam industrios!”
Zis-au un paingin gros.
Cînd în fabrica a sa
Sub o streşină lucra.
“Sunt a noastre toate cele
Pre pămînt pănă la stele,

204 
Cît s-urzăşte prin ţărine
Numai firul nostru ţine.
O, paingini, clas ales,
Toate pentru noi să ţăs;
Musca, viespea şi ţînţari
Ni sunt nouă tributari!”
Plini de astă fantazie,
Fabricanţi-n bucurie
Nu-ncăpeau în a lor pele,
Tot ţesau subţiri reţele
Şi în cursă adunau
Muştile care zburau.
Cînd deodată o suflare
Turbură acea lucrare,
Încît ii ş-a lor vînat
Cu urzirea s-au surpat.

VULPEA CU COADA TĂIETĂ 
Fabulă 
O vulpe veche, din cele isteţe,
Ce-nghiţea iepuri, găini şi reţe
Umblînd noaptea la vînat,
Încăpu în o capcană,
Dar ghibace şi vicleană
Din cea cursă au scăpat,
După ce ea în secret
Ş-au lăsat de amanet
O bună parte din coadă.
Dar, deşi cu necomplect,
Ideat-au un proiect
De-a-ntroduce drept moadă

Într-a vulpelor popor
Acest port mult mai uşor.
Întrunite-n capitală
În o serie formală,
Vulpele să adunasă.
După ce să săturasă
Să dizbată-n parlament
Despre oi amandament,
Vulpea cu nările-n sus
În ist mod planul ş-au spus:
“Pănă cînd vulpea va căra
Coada ce-i povoara sa?
Să măture toate cele
Stercuri din drum şi pavele?
Omul nu mai poartă coadă,
Să-i urmăm în astă moadă,
S-o tăiem, o propun eu,
Cine-m dă azi votul său?”
Dar o vulpe din congres,
Ce ţintirea au înţăles,
“Ca proiectul să-ţi dispic,
Zisu-i-au, cumătră dragă,
En întoarnă-te un pic,
Ş-adunarea-ndată întreagă
Da-ţi-va a ei răspuns!”
Atunci şuier, vuiet mare
Răsună în adunare:
Vulpea, deşi dimplomată,
S-au văzut mult ruşinată.
Ş-a ei tîmplare la toţi au vederat
Că cela ce cu vro zmintă să ştie
Ş-altul asămene lui vra să fie,
Spre n-a fi singur cu deget arătat.

206 
ŢIGARA 
O, străină buruiană,
Preste mări de la Apus,
Nu un om, ci o satană
În Moldova te-au adus,
Ca la luxul cel nebun
Să adaogi încă un!

Nu-i de-agiuns că luxul sapă,
Despoaie din an în an,
De sudoare se adapă
A bietului moldovan;
Prin ţigări şi prin ciubuci
Tu şi măduva-i usuci.

Idole, cărui se-nchină
Cel ce-odată te-au gustat,
Cărui aburi învenină
Aerul cel mai curat,
În grădină şi-n salon
Tu dai lege şi bun ton.

De prisos a şti vro limbă,
La vizite şi la bal,
Astăzi vorba se preschimbă
Prin a fumului canal;
Cel ce suflă mai vîrtos
Are spirt şi-i graţios.

Vezi junele-n Iaşi, la ţară,
Cum din gură deseori
Negru fum scut din ţigară

207 
Ca din hoarna lui vapor,
Ş-a lor buză delicată
Ca jambonu-i afumată.

A ţigarei aspra lege
Au supus la greu tribut,
Fără vîrsta a alege,
Pe sărac, pe cel avut,
Încît oriunde acum
Alta nu vezi decît ... fum!

VULPEA TÎNĂRĂ ŞI CEA BĂTRÎNĂ 
Fabulă 
O vulpe tînără, ce-ncă nu ştie
A vînătorilor rea maiestrie,
Se bucura c-asupra iernei grele
Au crescut lungi noi peri preste a ei piele.

Dar cea bătrînă au zis: “O, toantă giune,
Să nu te bucuri d-astă minune;
Mantaua numai nu-i de mîntuire,
A ei frumuseaţă ni duce-n pieire!”

Vai d-o vită, vai d-o fiară
Ce nu are dinţi şi gheară,
Ca în timpurile rele
Însaşi s-apere a ei piele!

208 
DESACII 
Fabulă 
Chemă Gioe dineoară
Ca din toată împărăţie
Cel ce umblă,-noată, zboară,
Înaintea lui să vie,
Să-i zică de-i mulţămit
Precum firea l-au urzit,
Că-are scop ca toate trepte
Dup-un nou calup să-ndrepte

“Tu, momiţo, vino-ntăi!
Între tine şi ai tăi
Fă o dreaptă asemănare,
Cine vro meteahnă are?”

După o tumbă ce-au făcut,
Momiţa au început:
“Decît mine în toată lume
Nu e nime mai lăudat
La talent, la spirit, la nume,
Nici e mai frumos format.
Umblu-n patru şi în două,
Eu scornesc tot modă nouă,
Şi al meu chip frumuşel
Omului au fost model.
Însă ursul, unchiul meu,
Este urît şi nătărău,
Şi cu minte numa ar fi
Cînd pre mult nu s-ar mîndri.”

209 
Ursul care apoi vine
Foarte-i mulţămit cu sine
I se pare, după modă,
Pe elefant a-l reforma,
A-l lungi puţin la coadă
Şi urechea a-i mai scurta.

Elefantul, ce se ştie
Că e plin de-nţelepţie,
Critică pe-a mării chit
Că mult peşte au înghiţit.

De altă parte o furnică,
Ce se crede un colos,
Chiar pe lindenea critică
Că n-aduce vrun folos.

După aceea s-au chemat
Din pămîntului popoare
Cît-un ales deputat
Ca să spuie ce le doare.
Dar ş-aici s-au înţăles
Că a fiecărui lege
Este propriul interes,
Pre care de bun alege.
Să văzu deci neputinţă
A preface vro fiinţă.

Că a lumei Împărat,
Cînd pre om au fabricat,
Celui tont şi lui ghibaci
O păreche au dat desaci,
Ca zmintelele nebune

În acii desaci s-adune.
Dar omul a lui pacate,
Ca la ochii săi s-ascundă,
În desacul de la spate
Totdeauna le-acufundă,
Iar cele străine sminte
În desacul dinainte.

IEPURILE ŞI BROASCA ŢĂSTOASCĂ 
Fabulă 
Cătră un scop de iute alergi,
Nu agiungi, de-ncet nu mergi.
Iepurile ş-o ţăstoasă
Ni dau prubă curioasă.

Zis-au broasca cea tîrzie
Iepurelui sprintinel,
Că ea, păşind cătinel,
Mult mai sigură a să vie
Şi mai iute la un scop,
Decît dînsul în galop.
Încît pus-au rămăşag
Ş-au ales de ţîntă un fag.

Iepurile, care crede
Că puterea-n călcăi şede,
I-au zis: “Ţi-ai ieşit din minte,
Soro, pas tu înainte!
De-oi purcede la asalt
Sunt la ţîntă într-un salt.”

211 
Văzînd ţînta apropietă
Şi ţăstoasa-ngreoietă,
Iepurele, după un pas,
Stă şi rumigă-n popas,
Înainte face doi
Şi atîţia paşi napoi.

Mai zburda,
Adulmeca,
Tot la umbra lui visa1 ,
Îşi bătea de broască gioc
Că încet păşea din loc.

Cînd din a lui fantazie
Iepurele s-au trezit,
Nenea broască cea tîrzie,
Neabătută-n calea sa,
Pe încet, dar tot urma,
Ş-agiungînd întăi la fag
Prinde a ei rămăşag.

Apoi iepurelui zice:
“Tinerel eşti, vinetice,
Nu-i de-agiuns a fi uşor,
Mintea-n cap stă, nu-n picior!
Oare ce ai face, frate,
De ai purta ş-o casă-n spate?”

Iaşi, 12 noiembrie 1857 
1 Cunoscută legumă sălbatică numită Umbra iepurelui (Gh. A.). 
VOT LA COMETUL DIN 1858 
O, lucefere străine,
Ce pre căile sănine
Trecînd, prin mii leghioane
De stele şi prin mii zoane,
Cursul tău cel minunat
Lumea-ntreagă au admirat,

Cînd a Romîniei soartă
O-nchidea secreta poartă,
Argintoasa a ta comă
Ai întins spre cea menire
Ce lăsa antica Romă
L-ai săi fii de moştenire.

Dorit timpul cel să vie
Ca-n a ta călătorie,
Cînd iar te vei înturna
Pe romîn a lumina,
Să găseşti pe-a lui popor,
În traiul nemuritor,
Puternic şi fericit,

În Concordie unit! 
CÎNT SECULAR 
Pentru aniversala 30 ianuarie 1859 
Solenela sărbătoare de cînt secular să sune Celui Domn ce-au fost Moldovei de mult bine făcător; Patria, care au luminat-o, tîmplele să-i încunune Şi să-ncingă al său nume ca laurul nemuritori! 
213 
O, voi meseri şi voi orfani, junilor şi voi junele, Ce prin el aveţi un azil, ce prin el v-aţi luminat, Umeliţi de cunoştinţă, sunaţi lauda-i păn la stele, Unde evlavia cea sîntă ş-a lui fapte l-au-nălţat. 
Demni de-a lui faceri de bine, arătaţi-i mulţămire, Păşind preste acea cale care el au petrecut; În voi Patria găsească lucrători l-a ei mărire, O tărie neînvinsă şi-n fortună a ei scut. 
Romînio, spre agiunge acolo und-al tău nume Şi a tale sorţi te cheamă: de a fi şi tu iar Stat, Nu uita că a ta Mumă au trăit atîta-n lume Cît virtutea ş-amor Patriei au plinit ş-au onorat! 
ÎN AMINTIREA DE 30 IANUARIE, 
aniversala onomastică a lui Vasile Lupu, domn Moldovei, restauratorul literilor romîne în biserică şi în curte, fondator Academiei naţionale la 1644 
Trecut-au secoli cu a lor fortune
Ce preste Patrie au suflat pieire;
Puternici domni, frumseţe de minune,
Averi, invidia, frageda mărire,

Toate au rămas a timpului păşune,
De ele urmă nu vezi nicăire;
Numa-a virtutei fapta nu răspunde
Şi să păstrează giune-n nemurire.

Alţi domni cu arme ţara mîntuise,
I-au păstrat drepturi, viaţă, autonomie,
Pentru mari sorţi ce în destin sunt scrise.

Tu-ntăi sfărmaşi obeze de sclavie,
Ce ferecau a strămoşilor zise,

Ş-ai înviet nou simţ în romînie! 
ASUPRA CORUPŢIEI SECOLULUI 
Iertat oare celor tineri şi bătrînilor să fie
Ca să facă-n toate zile scandaloasă nebunie?
Iertat fi-va să prăzi oameni prin un nou metod ghibaci,
Să te-nsori, să laşi copiii, cununia s-o disfaci?
Iar pe asemene nelege a tuna ori nu se poate?

Să audă farizeii şi a viţiilor gloate,
Critico nemituită, adevărul cel curat
La acii ce vreau s-asculte spune-l astăzi dizgheţat.
Unde-i legea cea sfinţită şi dreptatea nevîndută,
Între noi din vechi aflat-aţi o petrecere plăcută,
Pre voi bunii şi părinţii cu respect v-au onorat,
Însă-n loc ca strănepoţii p-urma lor să fi călcat,
Derîzînd simplicitatea timpurilor ce-s trecute,
Pe fantoame lustruite austera-au schimbat virtute.

Vorbe multe sunătoare, dar veninu-i mezul lor,
Care pierde azi prezentul p-un nesigur viitor.
Unde-s oameni de parolă, amici unde-s cu tărie,
Unde giunii care patriei razim, vînta ei să fie?
Soţii giugul ce-l giurasă nu voiesc a-l mai purta,
Pana nu cată alt merit decît cel a defaima;

215 
Patrioţii între sine un altuia groapa sapă,
De averea cea stăină epitropul să adapă.
Giudele, căruia datu-i ministerul cel mai sfînt,
Direptatea celor meseri ş-al său vinde giurămînt.
Nu cu-asemene principii Alexandru cel Bun Rege
Reformat-au societatea cu-nţăleaptă eternă lege,
Nice Ştefanu cel Mare, de nemicii patriei-ncins,
Combătînd un miez de secol, trii imperii au învins!
Înarmează-te, romîne, cu oţele şi cu zale,
Mai mult însă te-ntăreşte şi cu armele morale!
Nemoralul, egoizmul, interesul ovelit
Sunt tirani carii să-ncearcă să te ţie cătuşit.
Aşa Roma, a noastră mumă, păn’ virtutea avea altară,
Fericită-au fost în nuntru şi temută din afară;
Dar cînd cetăţenii Romei de virtuţi s-au depărtat,
Cele urzite-n curs de secoli într-o zi s-au surupat.
De a străinilor urzele au scăpat a noastră ţară,
Numai viţiul din nuntru va putea ca să o piară!

LA DANTE 
În ocaziunea aniversarei seculare 
Al Italiii Cîntătoare, Tu întăi din muritori
Care te-ai deştins în Tartar şi venit-ai iar în lume,
Spre a ni spune suferinţa celui păcătuitori,
Vaitele nencetate şi osînda lui anume,

Tu, prin graţia zeiască te-ai suit la Paradis,
Unde luce între angeli vergura ta Beatrice,
Pentru care sîntul amor poarta d-aur ţ-a deschis
Să admiri pe cea ce vie te făcu duios ferice.

216 
După şase secoli astăzi numele tău iar învie Şi serbează triumfarea geniului nemuritor, Către carea şi o muză, născută în Romînie, Depune cu umelire tributul admirător. 
CÎNTUL CIGNULUI1 
Fiinţa cea mai aleasă care Zeul a creat
A răspuns la a sa menire de a fi lumei împărat,
I-au deschis adînci secrete, i-au supus elemente şi cele
Ce pămîntul în sîn ascunde, ce se operă sub stele.
Asta fiinţă aşteaptă altei vieţe o dulce auroră,
Că suflarea ce divină aice nicicum nu moare;
Aşa Cignul Romîniei, ce e pasere profită,
A cîntat în aşteptare de-o viaţă mai dorită!

1 Se zice că cignul mai nainte de a răposa, cîntă un viers melodios care se numeşte cîntul cignului şi se aplică la cea de pe urmă compunerea unui poet (Gh. A.). 
TEATRU 
PETRU RAREŞ 
Dramă în două acte 
PERSOANE: 
Petru Vodă Rareş , Domn Moldovei.
Ileana , a lui soţie.
Ilieş , un fiu al lor

Îcopii de 8 păn la 10 ani.
Rocsanda , fiica lor
Căliman.
A lui armăşel.
Un cavaler maltez.
Un tătar.

Budeu

căpitani de hoţi. 
Raban Î
Vînători, fimei curtezane, hoţi. Sţena urmează în munţii Carpaţi. 
ACTUL I 
Codru.
În faţă trunchiul dezrădăcinat a unui stejar.

SŢENA I 
Să aude corn de vînători.
Budeu şi Raban, din deosebite laturi.

Budeu: Oare auzi cum răsună cornul, la care stîncele-i răspund? 
Raban: 
Cu mare părere de rău, de demult îl aud. Să vede că bătrînul Căliman vînează pe aici în pădure. 
Budeu: Aş fi dorit ca un vier furioz să-l încolţască cu dinţii lui şi să-l ducă prin vizunii, c-apoi altă dată nu va mai vîna. 
Raban: De cînd să poartă prin aceste locuri, meseria noastră nu pre sporeşte. Budeu: Cîţi dintr-ai noştri companioni i-au înţăpat! 
Raban: Nu demult încă, hoţii de la Cuti au fost spaima acestui cotun. Budeu: En să vezi că încă ne vom face de bagiocura moldovenilor. 
Raban: 
Şi chiar astăz noi am putea face un minunat vînat. Am aflat că au să treacă pe aice fugari moldoveni, mai ales fimei pline de avuţii şi odoare, încît din taleri mi-aş face zale de argint. 
Budeu: 
Dar dacă acel sălbatec vînători ar da peste noi, apoi ni vom trezi cu nimică. Raban: 
Atunce amar de el! Să i să giure răsplătire! 
Budeu: 
Răsplătire? Dosit între zidurile cetăţuii sale, nu-i pasă de urgia noastră. Raban: 
Neapropietă este stîncoasa lui tărie, dar moara şi prisaca lui din poiană am în cuget să le aprind. 
Budeu: 
Mare lucru vei face! Mai bine va fi de ni vom feri de a lui privighere. Poate că vînatul să va mai înainti în codrul cel adînc păn a nu trece fugarii. 
Raban:
Oare flăcăii noştri sunt pe aice?

Budeu: 
Împregiur, ascunşi în tufele cele mai dese. Îndată ce ne vor auzi şuierînd, îi vei videa dînd bustă cu toţii. 
Raban:
Ascultă! Vuietul să apropie!

Budeu: 
Fieşcare la locul său! 
Raban: 
Eu în stejarul cel găunos. 
Budeu: 
Iar eu în surpăturile zidului vechi de pe acel dîmb. Odineoare au fost acolòun turn. Cel ce nu să teme, poate, căţărînd de vîrv, a videa drumul spre Siret. 
Raban: 
Să ne ascundem păn va trece vînatul. 
Budeu: 
Apoi să ne întîlnim iar aice. (Iesă amîndoi în deosebite laturi). 
SŢENA II 
Căliman, cavalerul Maltez 
(înarmaţi cu lance de vînat). 
Căliman: 
(cătră unii din ai săi vînători) 
Urmaţi policei! Vierul s-au rănit; l-am văzut înspumat alergînd prin acea desime. Repeziţi-vă după dînsul pin vale! Cercaţi de a-l încungiura! Noi vom îngădui aice. Mergeţi păn a nu să răcori urma sa! (Vînătorii să duc). 
Cavaleriu: 
Te-ai ostenit? 
Căliman: 
Sunt bătrîn, domnule cavaleri! 
Cavaleriu: 
Dar tot încă voinic, mi să pare că cu douăzeci ani mai nainte, cînd la Suceava întăia oară ne-am fost cunoscut, la curtea lui Ştefan-Vodă. Biruinţele sale m-au îndemnat cu ceata cavalerilor maltezi a oşti supt a lui steaguri. 
Căliman: 
Atunci stam ca un arbure, puternic, cu ramuri tinerele. Dar şi acuma tot încă mă poci sămăna cu un arbore, însă cu acesta de aice (arată la trunchiul dărîmat), carile s-au dezrădăcinat de puterea furtunei, încît acum încet putrezeşte. Să şedem! (Ii şed pe trunchi.) Dar spune-mi, de atunce ce te-ai făcut? 
Cavaleriu: 
De cînd am purtat armele împotriva necredincioşilor şi după înfrîngerea lui Mahomed la lacul Racova, ştii că am fost însărcinat de Ştefan, împreună cu starostele Goian, a duce la împăratul Romei steaguri în sămnul biruinţei şi a cere de la el agiutori în numele creştinătăţii. Soarta m-au purtat pe la Malta şi Chipru, şi acum mă întorc să văd a doua me patrie, unde pe marginea ei aflu pe un frate de arme, însă nu precum îl doream, căci de atunce multe lucruri s-au prifăcut. Eu te-am fost lăsat favorit a curţii, iar acuma, înturnîndu-mă după 11 ani, plin de mirare te aflu aice. Înlăturat între munţii Pocutiii. 
Căliman: 
De te miri, apoi miră-te că trăiesc încă! (Suspină.) 
222 
Cavaleriu: Ce s-au întîmplat oare? Dizţăratu-te-au din patrie? 
Căliman:
Eu singur m-am dizţărat.

Cavaleriu: De este aşa, apoi să cuvine să întreb cu sfiire: di ce? Căci, într-adevăr, numai un lucru foarte mare ar fi putut alunga din Moldova pe un asemine bărbat! 
Căliman:
Aşa este, numai un lucru foarte mare!

Cavaleriu: 
Adeseori am fost martur cum îţi ardea sînul de iubirea patriei. Căliman: 
Precum fieşcăruia bun cetăţan. 
Cavaleriu:
Cu toate aceste, ai lăsat patria?

Căliman: 
Cu inima deşerată. După ce luceafărul Moldovei, Ştefan-Vodă, au răposat şi cîrma statului au trecut în mînile fiului său Bogdan, am slujit şi acestui domn cu credinţă şi dreptate. Moartea cea timpurie a fiului său Ştefan, urmată fără clironom, avea de nou să arunce pe Moldova în cruziile războiului din lăuntru, cînd înaintea senatului boierilor neaşteptat s-au arătat o fimeie cu un tînăr, care prin diresuri autografe a lui Ştefan-Vodă s-au dovedit că era drept a lui fiu, ce pănă atunce petrecusă viaţa în meseria păscăriei şi pre carile moldovenii, întru aducerea aminte a iroului său părinte, l-au înălţat pe scaunul domniei. La o curte nouă nu plac purure fizionomiile cele vechi. Eu m-am tras la ţară, în pacinica lăcuinţă a stră-moşilor. Nici o desfătare, nici o adunare nu mă chema la curte. Acolo rămăsei străin tuturora şi aşa voiam purure a rămîne, căci plinirea driturilor sau îndatoririlor mele era de acum în sarcina fiului meu. Amar mie! Oare îţi aduci încă aminte de acel june minunat carile adeseori cerca să rădice a ta spadă şi dorea a avé o asemine cruce? (Arată pe crucea albă a cavaleriului.) 
Cavaleriu: Cum să nu-mi aduc aminte? În vlăstarea tinerică creştea vechea nobilă tulpină. 
Căliman: El creştea şi înflorea. Acum începusă a i să nimeri cîte o faptă oştenească. Unde datoria îl chema nu să temea de primejdii. Cînd au început bătrîneţile a mă împresura, printr-însul au răsărit pentru mine o a doua viaţă. Prin el bătrînul s-au întinerit. Dar, aleu! Toate împregiurul mieu s-au stins de cînd au perit! Cavaleriu: Au pierit? 
Căliman:
S-au trecut.

Cavaleriu:
În care bătălie?

Căliman: Oare m-aş tîngui dacă fiul mieu ar fi murit între arme? Nu. Într-o închisoare, în închisoarea lui Petru-Vodă au pie-rit, cu defăimare. 
Cavaleriu: 
Cum? Fără vină?
Căliman:

Nu, domnule cavaleri, nu voi ascunde a sa greşeală. El s-au alunecat, au trecut peste marginea legilor. Întru a mea ne-ştiinţă, oarecare oameni neîmpăcaţi au fost ademenit a sale tinereţe. Li să tînguia în auzul tuturor cum că Domnul n-au împărţit între ei moşiile din Pocutia cîştigate prin război. Aceasta durea pre toţi şi nu fără dreptate. Dar aceea ce au urzit a lor ură, nu tăgăduiesc, au fost greşeală pentru fiul mieu, şi pre fiul cel rătăcit eu însuş îl numesc vinovat. Cu toate aceste, Petru-Vodă, aducîndu-ş aminte de părintele, nu să cuvinea a-l osîndi, în privirea tinereţilor sale, mai ales că iertarea este acel mai înalt privileghiu a unui Domn. 
Cavaleriu: 
Iar tu ce-ai făcut? 
Căliman: 
Atunce cînd cu spaimă am aflat aceste, am alergat din singuratica me lăcuinţă şi, stînd înaintea Domnului, am zis: “Doamne, aceea ce au făptuit fiul mieu, într-adevăr, nu va afla har înaintea me, dar mai nainte giudecă-l, ia aminte la vrîsta lui şi apoi îl osîndeşte!” 
Cavaleriu: 
Iar Petru-Vodă?
Căliman:

Au căutat la mine. După multă serioază tăcere, au dat din umere. Să părea înduioşit şi mi-au întors spatele. Pe un bătrîn părinte, pe un vechi şi credincios casnic, oştean şi prieten a strălucitului său părinte, carile în multe bătălii au vărsat pentru dînsul sîngele său, pe acela l-au lăsat fără răspuns! M-am cutremurat de ruşine, şi de mînie m-am repezit din curte. Atunce mi s-au vestit moartea fiului. De i s-au tăiet capul, de s-au înveninat, nime au putut a-mi zice aceste! Prietenii s-au dat în laturi şi să ferea de mine, rostind pre-făcută durere. Dar eu, blăstămînd, mi-am zmult din cap părul cel cărunt. Am încălecat, am părăsit patria, unde domnează cruzime, spaimă şi omor. În cele mai dese codruri, mi-am zidit aice un lăcaş între hoţi; supărat de setea răsplătirei, suspinez a mele zile. Aceea ce am pierdut Dumnezeul nu-mi va mai înturna. 
Cavaleriu: 
Şi Petru-Vodă lăsatu-te-au să te duci? 
Căliman: 
Răzbătut de tîrzie mustrare a cugetului, mulţi soli au fost trimes după mine cu blînde cuvinte, dar ii n-au cutezat a să înfăţoşa înaintea ochilor miei. Inima mea, ca şi casa mea, au rămas lor purure închise. 
Cavaleriu: 
Dar nemulţămiţii?
Căliman:

Aciia socotea că, aprins de urgie, eu mă voi face căpitenia lor. Cavaleriu: 
Nici ai făcut-o?
Căliman:

(cam mînios) 
Domnule cavaleri! 
Cavaleriu: Bine, eu te cunosc prin asemene urmare evghenisă. 
Căliman: Nemulţumirea me au fost cu Petru Rareş, nu cu Domnul, nu cu patria me. Om cu om doream a mă întîlni cu el, şi mai plăcut la vreun vînat în codrul tunecos. Acolo voiam a mă înfăţoşa lui deodată, acolo bărbăteşte aş fi cerut samă şi sa-tisfacţie! Cavaleriu: Aceea ce doreai putea a să plini numai de o întîmplare neaşteptată. Căliman: Întîmplarea au şi plinit a mea dorinţă, dar lucrul s-au învăluit foarte. Cavaleriu: Ce zici? Oare întîlnitu-l-ai de atunce? 
Căliman: 
Faţă cu faţă au stătut înaintea me şi nu am cutezat a rădica sabia asupra lui. 
Cavaleriu: Cum? Cînd? Unde? Spune-mi, pentru Dumnezeu! 
Căliman: Oare n-ai auzit ieri novitaua cea nenorocită ce ni aduseră săhastrul? Tătarii neaşteptat au intrat de nou în Moldova în asămănare cu lăcuste nenumărate, ca arina din fundul mării, avînd de căpitenie pe turbatul urmaş a lui Ghirei Han, ce mai 
nainte era credincios aleat a Moldovei. El prin înşelăciune au cuprins Besarabia, călărimea lui repede au străbătut păn la Suceavă, de unde Petru-Vodă, spre a nu fi încungiurat, nevoit au fost a să trage cătră Ardeal. Duşmanul cel repede urmărind îl agiunge la poala munţilor, bătălia să încaieră, moldovenii să luptă ca nişte lei întărtaţi, dar ii n-au fost deopotrivă la număr. Mulţimea au biruit, pămîntul s-au adăpat cu rîuri de sînge. Acii mai nobili al armii au căzut, fierul varvarilor n-au cruţat nici tagma bisericească, cumnatul Domnului au pierit, ţara s-au pustiet, de văduvi şi bătrîni s-au umplut munţii învecinaţi, şi fierile tătarilor de robi creştini. 
Cavaleriu: 
Aud aceste cu înfiorare, şi Domnul spun că ar fi pierit, după zicerea săhastrului, şi cetile sălbatice să apropie de munţi, ca să străbată în Ardeal. 
Căliman: 
Ai însămnat ieri cum, pătruns de adîncă durere, m-am depărtat întru tăcere? Căci, oricum, eu sunt patriot! Cu capul plecat, şedeam în cămara me, suspinînd asupra nenorocitei soarte a patriei mele. Iată că aprodul mieu îmi vesteşte venirea unui străin, carele cu mare grăbire cerea a-mi vorbi. Străinul au intrat la mine în straiele unui semen de rînd, faţa cea gălbie acoperită cu pulbere şi cu sînge, numindu-să moldovan oştean scăpat din crunta bătălie şi cerînd la mine adăpost. Dar cu o singură căutătură l-am cunoscut; acel fu-gar au fost însuş Petru-Vodă. 
Cavaleriu: 
Domnul tău? 
Căliman: 
Chiar el însuş sta înaintea me, Petru-Vodă, ucigaşul fiului mieu, căutînd apărare de la un părinte lipsit de fiu. Pe mine el nu au cunoscut, căci de demult şi numai o singură dată m-au fost văzut. Istovit de durere şi de bătrîneţe, îi părem străin în străină ţară. Păvăzarii şi armaşii miei au fost numai cetăţuia me, iar eu tăcui al mieu nume. 
Cavaleriu: 
Putut-ai a te arăta aşa de cumpenit? 
Căliman: 
El era fără arme, rănit şi neputincios. În nenorocire să cuvine a respectui şi pe duşmanul de moarte. În cămara me i-am legat ranele încruntate, vinul mieu i-au întărit puterile, i-am îndămănat răpaos, cînd eu, arzînd de văpaia urăi, certam cu soarta care, defăimîndu-mă, dă pre ucigaşul fiului mieu în mînile mele, iar legea şi datoria cătră oaspe opreşte a mă atinge de el. 
Cavaleriu: 
În ce luptă strălucită ai biruit! 
Căliman: 
Nu mă lăuda pre timpuriu. Nu, el nu-mi va scăpa. Ca să se vindece, rog cu văpaie pe Dumnezeu. Atunce ducă-să teafăr din cetăţuia me, dar pre ospătătoriul său găsi-va pe marginea cotunului, înarmat îl va întîmpina cu sabia răsplătirei! Auzi? Cornul răsună iar. (Să scoală.) Cavalere, scoate-ţi arma! Pare-mi-să că să apropie vierul. Să simtă ascuţitul lancei mele! Dorită luptă, tu vei răcori focul ce mă arde! (Să duce cu cavaleriul.) 
SŢENA III 
Budeu (iesă din tufari). Apoi Raban î
Budeu: Blăstămat fie acest vînat şi vierul ce umblă tot cruciş pe aceste drumuri! He, Raban! Unde te-ai ascuns? 
Raban: Iată-mă-s, ce vrei? Nu auzi tu pe bătrînul Căliman! El poate a să mai înturna. Mai bine ar fi să rămînem ascunşi pănă în sară pe aice. 
Budeu: Tot aşteaptă, sărmane, păn vei scăpa vînatul cel de aur! De pe surpăturile zidului am iscodit şi văzui fimei cu pojijii trăgîndu-se pin acele potici pe drumul cătră Ardeal. Cîţiva moşnegi cu săbii tîmpe urma pe încet acestei cete îngreoiete. Mai uşor niciodată ni s-au mai întîmplat noauî. 
Raban: Dar Căliman? Budeu: Aici trebui a cuteza. Flăcăii noştri cunosc bine codrul, ca 
o cîrtiţă cărările sale. Ii vor încărca în pripă prada şi pînă cînd vor ţîpa fimeile noi ne vom mistui în tufari. 
Raban:
Fie! Pe norocul tău, Budeu! Iată-mă-s!

Budeu:
Fă semnul, noi le vom încungiura şi apoi...

Raban: 
(să întoarnă cătră codru şi face semn cu un fluieraş,
care să răspunde din multe părţi.
Urmează tăcere, amîndoi ascultă,
îşi fac semn şi să trag pin tufari).

SŢENA IV 
Doamna Ileana,
cu a ei fii Ilieş şi Rucsanda

Ileana: 
Veniţi, fiilor, aice supt această umbră deasă, aşezaţi-vă un pic! Caii osteniţi nu ne pot acuma purta mai departe. Pănă cînd vor paşte în iarba cea înaltă, armaşii cu joldănarii vor gusta un pic răpaos, spre a să putea pregăti la noua luptă cu aspra nenorocire. Iată un muşchi moale, dragii mei, cercaţi doar veţi putea dormita! 
Rucsanda: 
Mi-e foame, Doamnă, dă-ne pîne, mamă! 
Ilieş: 
Dă-i pîine, dragă mamă, eu mai pot răbda! Un ostaş nu gîndeşte la demîncat în vremi de primejdie. 
Ileana: 
Amar mie! De v-aş putea adăpa cu sîngele din sînul mieu, bucuroasă v-aş da acea de pe urmă picătură. Aleu, ce chin amar, cînd copilaşii cer pîne de la mîna cea deşartă a unei maice! Care este un glas mai pătrunzători, ce răsună ca un tunet în fundul inimei, decît strigarea copiilor: mi-i foame! 
Am fugit, mulţi cai era încărcaţi cu avuţii, odoarăle domniei mele nu le-am uitat, numai pînea. Cine de pe tron gîndeşte la pîne? Cine socoteşte că vreodineoare îi va lipsi? (Cătră copii:) Aveţi răbdare, iată sara să apropie! Ieşind din codru, vom afla o casă de ospăţi şi toate cîte acolo să vor găsi cu bani toate sunt ale voastre. 
Rucsanda: 
Bine, mamă! 
Ilieş: 
Doamnă, şezi cu sora me supt acel copaci! Eu voi scoate sabia şi voi păzi pe voi. Domnul părintele mieu mi-au zis, cînd nu va fi el lîngă tine, eu să fiu ţie de pază. Apoi să-i spui că l-am ascultat, Doamnă! 
Ileana: 
Dumnezeu ni este acum apărători. Va veni vremea şi pentru tine, astăzi eşti ostenit. Mergi cu sora ta supt acel copaci, acolo este moale şi umbră. 
Rucsanda: 
Poate şi un şerpe. 
Ileana: 
(cufundată în gînduri) 
Ilieş: 
Nu te teme. Sărmana mama vezi că este supărată foarte. 
Rucsanda: 
Sărmana plînge! 
Ilieş: 
Eu voi spune ţie adevăr că foamea nu mă va lăsa să dorm. 
Rucsanda: 
Nici pe mine.
Ilieş:

Cu toate aceste, să închidem ochii, doar să vă mai astîmpăra sărmana mumă. 
Rucsanda: 
Să facem pe încet rugăciuni. Aceasta ne va feri de şerpi. 
(Copiii merg supt un copac, să roagă încet, să culcă şi închid ochii.) 
Ileana: 
Cînd în palatul domnesc m-am născut, atunce cînd mă purta în leagăn de aur, încungiurată de casnici îngenuncheţi, 
o ceată minciunoasă de linguşitori mă ura de fericită. Odoarăle strălucea la picioarele mele, dar soarta me era nepătrunsă. Soţia unui domn moştenitori tronului lui Ştefan cel Mare; el au avut parte de inima şi de vitejia părintelui său, dar nu de a lui soartă. Cîte prinţese zavistuia fericirei mele! Însă cît de uşor să detună chedrul înalt a lui Liban, vîrvul cel mîndru să atinge mai uşor de nourii cii fulgeroşi! Floarea care astăz încă în frumseţe înverzeşte poate că mîne va putrezi în ţărînă. Asemine şi pe mine soarta cea gre m-au aruncat în pulbere, de pe tron sunt nevoită a fugi pin codruri, doară voi putea să agiung în Ardeal la cetăţuia me Cisca, singurul adăpost ce mi-au rămas pe pămînt, după ce Domnul, soţul mieu, amar mie, au pierit în bătălie. Nesăturat de sînge, tătarul îmi urmează cu turbăciune, ca să-mi răpească pre fii, singura mea şi a patriei mîngîiere. (Se aude şuierînd.) Ce aud? 
SŢENA V 
Una din fimeile Ilenei 
(vine alergînd înspăimîntată) 
Doamnă!
Ileana:
Ce s-au întîmplat?
Fimeia:
Suntem încungiuraţi de hoţi.

Ileana: Iute să încălecăm! Fimeia: Caii dizfrînaţi pasc şi din fieşcare tufă să arată feţe sălbatice. Copiii: 
(s-au trezit şi aleargă cătră Ileana) 
Mamă! Mamă! Rucsanda: Apără-mă! Ilieş: Nu te teme, mamă! (Scoate sabia.) Această au purtat-o bunul mieu în tinereţile sale şi purure l-au ferit de pieire. Vezi că-i scris: Domnul este tăria me! 
Ileana: 

Aşa este, Domnul este a noastră tărie. Liniştiţi-vă! De spaimă să măreşte fieşcare rău. Cine ştie ce va urma. 
Altă fimeie: 
(vine repede) 
Doamnă, hoţi din munţii Pocutiei au început a prăda tabăra noastră. Odoarele voastre abia le-am mîntuit. 
Fimeia întăia:
Suntem pierdute!

Rucsanda:
Mamă! Mamă!
A doua fimeie:
Nu avem armăşei cu noi!

Ileana:
Taci! Nu avem pre înger scutitori şi a noastre drituri?

Fimeia întăia:
Amar! Amar de noi!

Ileana: Încredeţi-vă în Dumnezeu! El aude rostul celor nevinovaţi. De pe capul vostru nu va pica nici un păr. Să mergem! Lăsa-ţi-i să prade! Să fugim, copiilor! Oare vă ţîne încă puterea de a urma? Să mergem! Ilieş: Mamă, eu voi păşi înainte. Aşa m-au deprins al mieu părinte. Rucsanda: Eu sunt foarte ostenită. 
Ileana: 
(luînd-o în braţe) 
Eu te voi duce în braţele mele. Dacă focul ar arde peste creştetul mieu, dacă stîncile s-ar surpa pe cărarea me, un Dumnezeu îndurat îmi va înaripa pasul şi va apăra pe o maică duioasă. (Voieşte a fugi.) 
SŢENA VI 
Budeu şi Raban o întîmpină 
Budeu:
Stăi pe loc!
Ileana;
Lăsaţi-mă în pace să urmez calea me!

Raban: Iartă, frumoasă doamnă! Tu eşti lucrul cel mai ales din cele prădate. Ileana: Sumeţule, înlăturează-te! Eu sunt Doamna Moldovei. 
Budeu: 
(cu sfiire) 
Doamna?
Raban:

Cu atîta mai bine; vei fi avînd şi mai mulţi bani. 
Budeu: 
(încet) 
Îmi vine înfiorare, las-o să se ducă! 
Raban: Nebunule! N-ai auzit că corona au căzut de pe capul ei? 
Budeu:
Tot încă-i luceşte împregiur.

Ileana: 
Nu înţălegi? Într-o parte, eu vă poroncesc! 
Raban: Doamnă, vorbeşti cam cu mîndrie. Socoteşte că noi am aflat cum au surpat tătarii tronul vostru! 
Ileana: Tronul Moldovei au scăpat din mai mari primejdii. Fortuna îl poate clătina, dar niciodineoară a-l dărma. 
Raban: 
Petru Rareş-Vodă au pierit în bătălie. 
Ileana: 
(arătînd pe fiul ei) 
Iată Domnul vostru! Îngenuncheţi-vă înaintea lui! 
Ilieş: În numele Domnului vostru poruncesc ascultaţi pe Doamna maica me. Budeu: Ce îndrăzneală! Îmi vine să-l ascult. 
Raban: 
(cătră Budeu) 
Nu ţi-i ruşine? Suntem noi mai răi decît tătari? (Cătră 
Ileana). Tu eşti fugară, Doamnă, şi din ţara Moldovei ţ-au rămas numai drumul. 
Ileana: 
Şi în Ardeal am ţări supuse. Craiul Zapolia este al mieu aleat şi aspru va pedepsi a voastră sumeţie. Oare cugetezi tu, nenorocitule, că tătarii mult vor petrece pe aice? Adevăr, mulţi din molodveni au căzut în bătălie, dar pe cît va trăi încă unul patria nu s-au pierdut. Cu al său credincios sînge el va răscumpăra corona moşteanului său. De aceea, într-o parte! Însă eu voi să povăţuiesc spre bine. Uniţi-vă cu ceata me, apăraţi pe al vostru Domn tinerel! Cîte pănă acum aţi călcat astăz toate le puteţi îndrepta. 
Raban: 
Cruţă vorba! Noi te vom duce la căpetenia noastră, aiducul cel viteaz ce are tăria lui la obîrşia Siretului. Vino cu noi de bună voie, să nu te silim! 
Ileana: 
(scoţînd un cuţit) 
Silă? Acel întăi ce va cuteza a să atinge de Doamna de moarte va fi! 
Raban: 
Noi nu suntem deprinşi a tremura înaintea fimeilor. Săriţi, fraţilor, strîngeţi mai iute această frumoasă pradă! 
Ilieş: 
(cu sabia în sus) 
Dumnezeule, apără pe fiii tăi! 
Rucsanda:
Mamă! Mamă! (Să ascunde lîngă Ileana.)
Fimeile:
Agiutori! Agiutori!

SŢENA VII 
Căliman cu o mare ceată de vînători. Cavaleriul maltez. 
Căliman: 
(intrînd repede) 
Cine cutează aici pe moşia me să întrebuinţeze sîlnicii? Ileana: Îngerule scutitori! Raban: Blăstămat lucru! Budeu: Eu am presimţit că aşa va să fie. Raban: Domnule, nu te amesteca în sfezi străine! Noi nu avem cu dumneata nici un interes, nici că supărăm pe oamenii tăi, dar prada străină cu dreptul ni să cuvine. Căliman: Eu nu pot stîrpi hoţii lui aiduc, ce să apără de ascunsa politică a republicei polone pentru dauna Moldovei, dar nici 
voi îngădui ca aice, în a me apropiere, să facă asemene neomenii. De aceea, duceţi-vă! 
Raban: Domnule, eu te sfătuiesc cu bine; şeful nostru este puternic. Căliman: Cugetezi cum că mă vei spăria, nemintiosule? Moşinaşii de prin pregiur s-au întrunit ca să stîrpească din aceşti munţi cuibul hoţiei voastre; minutul pieirei să apropie de acum! 
Budeu:
Nu te pre răzăma pe asemine aleanţie!

Căliman: 
De aş rămîne eu singur aice, cît voi încinge sabia la coapsa me pe pămîntul acesta nu voi suferi hoţi! Lipsiţi de aice! 
Raban: De ce voiţi a vărsa sînge nevinovat? Noi suntem mulţi la număr. Căliman: La arme, voi, vînători şi armăşei! Descărcaţi lăncile voastre! Iată un vînat mai sălbatic! 
Cavaleriu: 
(scoţînd sabia) 
Ieşi, sfîntule fier! Şi aceştia sunt păgîni! 
Ilieş:
Eu voi fi cu tine, veteazule cavaler!

Raban: 
Nouî nu ni s-au rînduit a ne lupta cu voi. Să tremuraţi de urgia aiducilor! (Să duc.) 
SŢENA VIII 
Cii de mai nainte, fără hoţi. 
Ileana:
Fiilor, mulţămiţi apărătoriului vostru!

Copiii: 
(îmbrăţoşind pe Căliman) 
Mulţămim, bunule!
Ilieş:

(pune sabia în teacă; cătră cavaler) 
De la tine voi învăţa oştirea. 
Căliman: Nu agonisesc mulţămită. Această slujbă mie mi-am fă-cut-o, şi pentru lucrul drept moldovanul nu cere mulţămită. 
Ileana: 
(cu bucurie) 
Eşti moldovan? 
Căliman: Aşa este. Linişteşte-te! Nu departe de aice este cetăţuia me. Acolo vei putea aduna noauă putere; pare-mi-să că tinerii ar avea lipsă de răpaos. 
Ileana: Şi încă mult. Eşti moldovan, şi eu cu bucurie voi urma ţie. 
Căliman:
Cum îţi este numele?
Ileana:
Ileana.
Căliman:
Dar numele de familie?

Ileana: 
Născută Brancovici, prinţesă a Serbiii şi Doamnă a Moldovei. Căliman: 
Ce aud? Soţia lui Petru-Vodă? 
Ileana:
Eu sunt.
Căliman:
Pe fiii lui Petru-Vodă eu am mîntuit?

Ileana: 
Aşa este. Apără pre acii sărmani! Amar mie! Întru apărarea patriei părintele lor au găsit moarte strălucită. 
Căliman:
Aşa socoteşti!
Ileana:

Petru-Vodă au pierit. Acest fiu este Domnul vostru, singura şi strălucita rămăşiţă a sîngelui lui Dragoş. Singura nădejde a patriei să păstrează încă în tinerica lui fiinţă! 
Căliman: 
(murmurînd) 
Ah, bătrîn şi neputinciosul mieu cuget! Aceasta este pre mult pentru tine. Ileana: Ce ai rămas uimit? Oare ai îndoială de zicerea me? 
Căliman: 
Nu, Doamnă! Iartă!... Aflarea aceasta foarte m-au pă-truns... Asemene soartă... Asemene prefacere... 
Ileana: Dumnezeu au voit să cerc curajul unei femei şi credinţa moldovenilor. Căliman: Cavalerule, petrec pe Doamna la cetăţuia me! (Încet.) Nu-i spune numele mieu! (În auz.) Eu voi urma îndată. 
Ileana: Nu-mi întîrzia mîngîierea de a vedea pe apărătoriul mieu! 
(Să duc toţi, afară de Căliman.) 
SŢENA IX 
Căliman: 
(singur) 
Oare ce mi să întîmplă? Cunosc degetul lui Dumnezeu! Să apropie ziua. Doritul minut a răsplatei au sosit! El cade de pe tron chiar în ascuţitul sabiei duşmanului! Valsamul picurează în inima cea deşerată a unui părinte. Asupra mormîntului fiului să va depune o jertvă încruntată! Dar văpaia răsplătirei prin asta încă nu să va stinge, ci numai să va răcori. Căderea lui Petru nu va îndestula setea me! Simţască de acum şi el cum durerea ucide pe o inimă simţitoare, atunce cînd a lui să va pătrunde de bocetul fiilor săi! Omul ce crud, carile mi-au plecat capul în pulbere, cînd rugînd va fi nevoit a sta înaintea me şi cînd seminţia care s-au născut din veninul său îmi va zăcea la picioare. O, ce munut priincios! Atunci în pripă voi încinge sabia răsplătirei şi... (stă un pic şi ţînteşte ochii în pămînt) şi atunci? Patria me va fi încruntată, tronul săriman fără clironom, strălucita viţă a Dragoşilor în veci curmată, turma fără păstori, dezarmată, părăsindu-să întru urgia păgînilor şi uneltirile creştinilor. Dar nu păşi mai nain-te! Tu ai agiuns în prijma unei tunecoase vizunii. Pre tine încă te farmăcă o maghică legătură! Înalte fiinţe să luptă pre lîngă sufletul mieu. O, fiule evghenis! Dorită patrie!... Dar nu!... Depărtaţi-vă din cugetul mieu, idei nevrednice! Să se plinească! Şi de s-or strămuta pămîntul din ţîţînile sale, eu pot a mă răsplăti şi voi să mă răsplătesc! (Să duce.) 
ACTUL II 
O sală de arme cu două uşi lăturalnice; pe părete să văd aninate pavăze şi icoane cu arme vechi, iar la margine armele fiului său. 
SŢENA I 
Căliman: 
(singur, să preumblă adîncit în gînduri) 
Petrecînd în valurile bătăliilor, îmi aduc aminte că mi s-au tîmplat a auzi pe un sihastru carile, venit de la locurile cele sfinte, între multe alte istorisea de nişte păgîni ce cred că omul poartă în sîn doauă suflete, doauă suflete purure luptîndu-se între sine. Atunce rîdeam de aceasta, dar în sînul mieu astăz sîmt chiar că aceasta poate fi. În un singur minut, cîte hotărîri deosebite una de alta au înnoit cugetul mieu şi le-au lepădat tot cu asemene putere! 
SŢENA II 
Căliman. Al său păvăzări. 
Păvăzariu: 
Domnule, iscoditorii în pripă s-au înturnat. 
Căliman: 
Oare de ce?
Păvăzariu:

Tătarii!... Codrul s-au umplut de a lor cete şi avangardia lor au tăbărît acum în vale. Precît să întinde ochiul lucesc a lor lance şi săgeţi, sunetul buciumilor răsună cumplit între stînci. 
Căliman: 
Oare aşa de aproape au agiuns? Nu te teme! Mugetul doară nu va răsturna stîncele noastre. 
Păvăzariu: 
Sătenii înspăimîntaţi să suie cu mic cu mare la plai şi mînă înaintea lor turmele zbierătoare. 
Căliman: 
Lăsaţi pre toţi să intre în a me tărie; proviantul, viptul şi nutreţul nu li va lipsi! Poticele să se închidă cu copaci dărmaţi şi pietre răsturnate, porţile fie închise, îndoiască-să păzitorii de pe zidul cetăţii! Vie păgînul, ca să se întoarcă cu creştet încruntat. Du-te, însă spune-mi ce face oaspele cel străin? 
Păvăzariu: 
Bine, căci rana lui nu era de moarte. El doreşte a-ţi vorbi. 
Căliman: 
Poate veni. (Păvăzariul să duce.) 
Căliman: 
(cu adîncă întristare) 
Oare ştiu aceea ce-i voi zice? 
SŢENA III 
Cavaleriul Maltez, ieşind din cămara lăturalnică. 
Cavaleriu: 
În a ei durere Doamna păstrează un cuget măreţ. Copiii, după ce s-au săturat, osteniţi, au adormit în braţile unul altuia. Faţa cea de crin a tinerelei surori răzăma pe capul cel negru-comat a fratelui ei şi să părea îngeri în sînul unui nour. Ah, de ai fi văzut cum Doamna, rădicînd mînile ei deasupra fiilor, au înălţat cătră ceri ochii cii însufleţiţi. Ochii i-au fost umezi, dar nici o lacrimă nu roura pe a ei faţă, încît sămăna că ceriul culegea plîngerea ei. Ea era mută, numai buzele încet să cutremura, şi niciodineoare n-am mai văzut o rugă mai evlavioasă. 
Căliman: 
Nu cumva prin asemene icoană ai voi a mă înduioşi? 
246 
Cavaleriu: 
Oare mărturisi-voi că încep a mă îngriji de tine? Ce voieşti să faci? Căliman: 
Pot să ştiu? 
Cavaleriu: 
Aceea ce vei făptui va rămînea tainic cu tine şi cu numele tău. Avuţiile ce omul adună sunt pentru clironomi; pentru dînsul sunt numai faptele sale. Dintre multe lupte ai ieşit şi numele lui Căliman purure de laudă s-au încununat. Dar spre a cîştiga dafinul cel mai frumos soarta pănă astăz te-au păstrat. În tăria ta Petru-Vodă au aflat adăpost, în braţile tale fiii săi au cîştigat a lor apărare. Mare este iroul carele biruieşte pe duşmani, dar mult mai mare cînd îi iartă. 
Căliman: 
Să vede că niciodineaoară n-ai fost părinte! Oare ce vrei de la mine? 
Cavaleriu: 
Eu cer mult, dar ştiu de la cine o vreu. 
Căliman: 
Tătarii ne-au încungiurat, domnule cavaleri. Ii au închis dimpregiur cetăţuia me. Tu din întîmplare ai venit aice, unde ai fi putut petrece în pace cu un vechi al tău companion de arme; acuma văd că vei fi nevoit a lupta pentru ospătătoriul tău. Aceste sunt care foarte mă întristează. 
Cavaleriu: 
A mă lupta cu păgînii este datoria unui cavaleri maltez. 
Căliman: 
Aşadar, rogu-te, de pe turnul cel mai înalt, rogu-te, iscodeşte pe duşmanul şi aceea ce vei socoti de nevoie pentru apărare poronceşte! Eu însuş m-aş fi suit, dar Petru-Vodă au cerut a vorbi cu mine, ş-apoi într-adevăr şi eu am nevoie de această întîlnire, spre a-mi uşura povara de la inimă. 
Cavaleriu: 
Eu bucuros voi înfrîna pe duşmanul înaintea porţilor tale, dar tu supune pe duşmanul aflători chiar în sînul tău. (Să duce.) 
SŢENA IV 
Căliman , singur 
Iată un vrednic bărbat! El pentru mine va pune în cumpănă a sa viaţă. Dar a simţi aceea care pe încet mă ucide, nu, aceasta nu o va putea. A să lepăda de simţirile cele dulci este de datoria cavaleriului maltez. Un giurămînt, o aspră poroncă au îndatorit pe inima sa cea evlavioasă de a o închide împotriva simţirilor lumeşti. Niciodineoare un fiu nu l-au urat de părinte. Pe nimic altă în lume nu are, decît sabia şi pe Dumnezeul său. Supt steagurile sfintei cruci n-au învăţat a simţi acele carile mă trag astăz cătră mormîntul fiului mieu. Aceste icoane le văd scînteind ca flacăra, ele caută împregiur să afle vlăstarea cea de pe urmă a tulpinei mele, fieşcare să pare a-mi cere samă de ce braţul mieu cel tîrziu încă întru răsplătire nu s-au rădicat. Nu, nu pregetaţi, voi, icoane a strămoşilor mei! Însuflaţi apric cuget în inima bătrînului vostru nepot şi fieşcare vers ce este podoaba pavăzei voastre, care vă îmbărbăta în crunta bătălie, fie pentru mine îndemn cătră răsplătire! (Să apropie de acea întăi trofee.) 
Pe acest scut, ce s-au purtat de strămoşul mieu în epoha lui Alexandru cel Bun, în războiul asupra crucerilor în Prusia, văd pe stemă o sabie cu braţ rădicat. Versul pe giumătate şters zice: 
Tu de razăm îţi alege 
Domnul, patrie şi lege! 
(Să acufundă oarece în gînduri şi apoi trece la al doile trofeu.) 
Iată pavăza ce au apărat pe părintele meu la nenorocita bătălie de la Valea-Albă. Un cerb străpuns de săgeată, ochiul i să întunecă şi cu sîngele său încruntă iarba cea înverzită de pe vale. Versul învaţă a lui credinţă, fapte şi nedejdea: 
Pentru-un Domn ş-a patriei soarte, Dulce-m este a lui moarte! 
(Stă în gînduri şi trece apoi iute la al triile trofeu.) 
Un brad de pe a muntelui plaiuri întinde aice trainice verzi a sale ramuri cu poame coapte. Versul dizleagă înţălegerea sa: 
Aşa creşte tînăr pomul, 
Pentru patrie şi tronul! 
Aceasta au fost a me nedejde, eu sunt copaciul, dar unde-i pomul cel dorit? În zădar mai caut pe pămînt! Nu înţelegi, o, Călimane, cugetele strămoşilor tăi! Evghenia lor să răzăma în paza legii, în credinţă şi întru arme. Acel ce călca una din aceste datorii însuş pre sine să dizevghenisea. Fieşcare monument a unei strălucite fapte trezea în călcătoriul datornica sa credinţă. Numai eu sîngur să fiu în necontenită luptă cu a me ursită? Numai pe mine giugul patimirilor să mă abată din a legilor cale? Sînge roman oare nu curge şi în aceste vine? Şi tot încă mă cumpenesc între datorie şi răsplătire! Cugetă, o, bătrînule, la sfinţenia tronului! Cugetă la mîntui-rea patriei, că în unire îi stă tăria! Cugetă că să cuvine a fi îndurat cătră dùşmanul, ce soarta l-au aruncat la picioarele tale! (Zărind sabia fiului aninată pe părete şi acoperită cu un horbot.) Ah, arma fiului mieu! Ea singură au rămas pe pămînt, ca să se adape de sîngele ucigaşului! Iată-l venind! Sîngele-m fierbe în inimă! Răsplătirea au biruit! 
SŢENA V 
Petru şi Căliman 
Petru: 
Iartă, evghenisule bătrîne, de nu mai pot înfrîna dorinţa inimei mele! Tu ai primit cu ospitalitate pe străinul, în ranele sale ai vărsat valsam, fără măcar a întreba de numele său! Pătruns de mulţămire, el nimic nu-ţi va tăgădui de acuma, încredinţînd în mînile tale a lui soartă, a sale dureri şi rămăşiţa nedejdilor sale. Să ştii că sunt Petru-Vodă, Domnul Moldovei. Alungat din ţara me de cete vàrvare, rănit la bătălie, unde am luptat pentru corona şi viaţa, despărţit de soţia me, de la ai mei fii, carii, amar mie, poate de duşmani s-au prins şi s-au prădat, lipsit de boierii carii împregiurul mieu luptînd pentru patrie i-am văzut pierind, stau înaintea ta, acel mai sărac, căruia un ceas poate în lume i-au răpit soţie, fii, prietini, patrie şi coronă! 
Căliman: 
(în parte) 
Aşa este bine, aceasta mă mîngîie şi răcoreşte focul mieu! 
Petru: 
Cum? Numele mieu şi cruda me întîmplare o asculţi fără a te înduioşi? Căliman: 
Vă pare; că să ştiţi, eu de mai nainte v-am fost cunoscut. 
Petru: 
Vez! Eu am pus în tine toată a me credinţă şi cer o de asemine urmare. Căliman: 
Pre mine voiţi a mă cunoaşte? 
Petru: 
Numeşte pe îmbunătăţitul ospătători! 
Căliman: 
Gîciţu-i numele, priviţi la podoaba acestor păreţi, la armele strămoşilor miei! Ii toţi cu credinţă au slujit procatohilor voştri. (Îl duce de la una la alta trofee). Această veche sabie ruginită străbunul meu a purtat-o în Prusia asupra cavalerilor cruceri, cînd Alexandru cel Bun au fost trimes agiutori cumnatului său, lui Iaghelo. Cînd preputernicul crai al Ungariei, Mătieş Corvinul, fără cuvînt de război au întrat prin Oitoz în Moldova, socotind să stîrpească cu arma şi lauda lui Ştefan cel Mare, cu această spadă întăia oară m-am luptat în bătălia de la Baia, unde ungurii s-au învins, şi craiul lor rănit abia s-au mîntuit cu fuga. Pentru strălucitul vostru părinte am căpătat atunce la cap această rană, şi în îmbulzirea acii crude bătălii această spadă au mîntuit a me şi a lui viaţă. Asemine v-aş putea purta de la una la altă armă şi pavăză; la fieşcare aţi auzi o lăudată istorisire şi în care chip aceste arme de două vecuri s-au luptat pentru tronul Moldovei, pentru familia Dragoşilor. Urmînd eu purure unor asemine pilde, Ştefan, Luceafărul Moldovei, m-au cinstit, şi în ceasul răpo-sării sale m-au recomenduit lui Bogdan-Vodă, carile de asemine m-au avut pin Pocutia şi Galiţia martor a credinţei mele. Iar acuma ce vi să pare? Ce mi s-au hărăzit pentru această veche neclintită credinţă? De la voi ce mi s-au dăruit? Iată aice, priviţi! Această armă au purtat-o odineoare acel de pe urmă a seminţiei mele, acel unul şi sîngur al mieu fiu! Însă el n-au rămas, precum mulţi din ai săi, în cîmpul bătăliei, el au căzut jertvă nelegiuirei şi fără dreptate închisoarea l-au înghiţit. 
Petru:
A! Tu eşti Căliman!
Căliman:

Mă cunoaşteţi acuma cine sunt? 
Petru:
Eu sunt pierdut!
Căliman:

Aceea ce mi-au fost pre pămînt mai de preţ, a vîrstei mele mîngîiere, nedejde, bucurie, toate mi-au răpit omul pre carile soarta acuma, dispoiet de agiutori, îl aduce cătră mine. Spuneţi acuma, aflîndu-vă în locul mieu, ce mi s-ar tîmpla din partea voastră? 
Petru: 
Oare socoteşti că aş ascunde cele întîmplate? Vrei ca apărînd pe vinovatul să te defăimezi pe tine însuş? 
Căliman: 
Vinovat? Poate! Eu înusmi, ales de giudecători asupra lui, l-aş fi osîndit, dar aş fi cumpenit a lui călcare cu a sa vîrstă. Aşa cere legea! 
Petru: 
De demult ai fi cunoscut adevărata lui soartă, dacă urechea ta nu ar fi rămas închisă propunerilor mele de împăceluire. Domnul tău au uitat tronul, au alergat ca să mîngîie durerea unui părinte, dar ţie îţi plăcea a rămînea răstit. N-ai voit să lămureşti părerea, pentru că fără ea ţ-ar fi lipsit cuvînt de nemulţămire. Să ştii dar că fiul tău au întîmpinat hotărîrea judecăţii, omorîndu-se pe sine. 
Căliman: 
Fiul mieu ucigaş de sine! Clevetire! 
Petru: 
Aşa vorbeşte un părinte, îl iert! Prin tăcere am cruţat cinstea familiei tale, dar... destul! Nu socoţi că Domnul să va îngiosi spre a te încredinţa de adevăr prin giurămînt. Cuvîntul mieu închizăşluieşte adevărul întîmplării. De acuma ştii toate! 
Căliman: 
De şi ar fi aşa! Numai cruzimea voastră au putut a-l cufunda în asemene rîpă, în care prin deznădăjduire şi sufletul i-au căzut! Nenorocitule fiu! Pentru tine am răvărsat lacrămi, iar acuma durerea stoarce sînge din ochii miei. Aşa este, spre a vă împăca, tînărul şi-au împlîntat în piept cuţitul. Aţi fost şi veţi rămîne ucigaşul lui! 
Petru: 
Sunt osîndit a asculta o nedreptate rostită de durerea părintească. Tu poţi defăima pe un Domn în robie. Hotărăşte şi plineşte de acuma aceea ce vei socoti drept şi cinsitit. 
Căliman: 
(umblînd cu nehotărîre) 
A! Capul mieu cel cărunt! Sîngele cel tulburat... Iată mi să luminează! 
SŢENA VI 
Un păvăzari. Cii de mai nainte. 
Păvăzar: 
Domnule, cătră cetăţuie vine un alb steguşor din tabăra tătarilor. Păgînul voieşte a-ţi vorbi. 
Căliman: 
Vie! (Păvăzariul se duce.) Auzit-aţi? Duşmanii voştri, amăgiţi de biruinţă, au străbătut păn supt stîncele mele. 
Petru:
Nu ai miei, ci a Moldovei dùşmani.

SŢENA VII 
Un tătar cu un steguşor alb. Cavaleriul maltez. Cii de mai nainte. 
Tătar:
Tu eşti căpetenia aceştii cetăţui?

Căliman: Eu sunt. Vorbeşte! Tătar: Pre mine trimete Safà Ghirei-Han, pre puternicul biruitori, căruia de la Crim păn la aceşti munţi să închină toate ţările, 
înaintea căruia să cutremură împăraţi şi popoare, carile acuma au surpat în pulbere tronul Moldovei şi carile să răpede de a supune pe ardeleni, unguri şi poloni. 
Căliman: 
Taci! Aici nime nu tremură de spaimă. Ce vra păgînul? 
Tătar: 
I s-au descoperit cum că în această cetăţuie au aflat adăpost fugariul Domn a Moldovei. Aşa au cuvîntat Safà-Ghirei-Han: Noi putem a te călca supt picioare şi-ntr-o clipală a priface cetăţuia ta în cuiburi de şerpi şi păsări sălbatice. Dar fie zilele tale îndelungate! Cinstit de prietenia tătarilor vei fi, dacă pre fugariul vei da în mînile dreptei sale urgii. Însă, fereşte-te! Un ceas numai ţ-au dat spre a hotărî cele înţălepte. De vei defăima a sa îndurare, atunce tremură de a lui urgie! 
Căliman: 
Încetează a ta fălire, pentru ca să ni putem dispărţi în pace! La ce îmi dă tătarul un ceas pre îndelungat? Iată Dom-nul! 
Tătarul: 
Petru însuş? Aduceţi fieră! 
Petru: 
(iute, dar în ascuns cătră Căliman) 
Un lucru numai cer de la tine, Călimane, una numai mi să cade a cere de la tine. Deşi a ta urgie mă va lipsi de apărare, dar mai nainte de a mă da în mînile lui Safa-Ghirei-Han dă-mi o sabie! Trebui să-mi împrumuţi o sabie, ca străpungînd eu însuş pieptul mieu să cad, ca un Domn să cad, iar nu să fiu a păgînilor rob! În acest feli te vei putea răsplăti într-un chip evghenis. 
Căliman: 
Aceasta o numeşti evghenis? 
Tătar:
Apoi?... Ce întîrzii?

Căliman: 
Adevărat că pre mult am întîrziet. Oare mă cunoşti? Mă cunoaşte Safà-Ghire-Han al tău? Eu sunt moldovan, sunt creştin şi pre nime am prodosit. Ha! Ce înfruntare! Ce defăimare! Mulţumeşte steagului celui scutitori, păgînule răsfăţat. El te scapă de osînda agonisită. 
Tătar:
Tu cutezi?
Petru:

A! Acuma cunosc în tine sîngele moldovan! 
Căliman:
Fugi de aice!
Tătar:

Sui pe zid şi caută. Nenumărată ca a codrului copaci este mulţimea care te-au încungiurat. Vrei să iezeşti Dunărea în sumeţul ei curs! Plineşte mai bine aceea care Dumnezeu au menit de jertvă. Mai bine aşa şi mîntuieşte-te! 
Căliman: 
Înfrînează-ţi zisele! Pre mine nu vei spăria niciodată. 
Tătar: 
Aşadar, mă întorn, Petru-Vodă, cătră tine. De bună voie supune-te voinţei Domnului mieu! Să ştii că roabă tremură în tabăra noastră femeia cu ai tăi copii! 
Petru: 
Amar mie!
Tătar:

De moarte ii pot scăpa numai prin tine. De vei urma după mine, de vei încredinţa a ta soartă în mîna biruitoriului, apoi eu siguripsesc viaţa fiilor tăi. Iar dacă nu, apoi de pe turnul acestei cetăţui le vei vedea căzînd supt sabia călăului. 
Petru:
Aşteaptă, aşteaptă! Iată eu merg cu tine.

Căliman: 
Pregetaţi, al mieu Doamne! Satana iadului vorbeşte cu gura acestui păgîn. (Deschide uşa cămării lăturalnice). Voi mi-aţi răpit pe fiul, primiţi din mîna me pe soţia cu ai voştri fii! 
SŢENA VIII 
Ileana, copiii, cii de mai nainte. 
Petru:
Dumnezeule! Ce văd?

Ileana: 
(aruncîndu-se în braţele sale) 
Copiii: 
(îmbrăţoşindu-l) 
Părinte! Doamne!
Ileana:
Dumnezeule! Tu eşti în viaţă?

Petru:
Sunteţi mîntuiţi?
Ileana:
Din mîna hoţilor, prin acest bărbat.

Petru:
Încă şi aceasta?
Ilieş:

Eu am tras sabia asupra hoţilor, am apărat pe Doamna! Nici n-am uitat învăţătura: în primejdie, tot înainte! 
Ileana: 
Pronia mi te-au dăruit. Copiilor, mulţămiţi lui Dumnezeu! Nu am îndestule cuvinte! 
Petru: Ce-i pierderea unui tron? Eu sunt părinte, sunt încă soţ! 
Cavaleriu: 
(cătră Căliman) 
Nu te simţi mîngîiet de această întîmplare? 
Căliman: 
Dar, o simt! A face duşmanilor un bine este cerească bu-curie! 
Petru:
În acest chip Căliman răsplăteşte.

Ileana:
Cum? El este Căliman?

Căliman: 
Nu vă înspăimîntaţi, o, Doamnă, la auzul numelui mieu! Eu cred că patria îl va binecuvînta odineoare. (Cătră tătarul.) Iar tu ce mai stai uimit şi ruşinat? S-au vădit neadevărul buzelor tale. Spune acele ce ai văzut. Nici întru a sa mînie moldovanul nu va uita a sa datorie. Voinţa Domnului l-ar fi putut asupri, dar niciodinioare îl va înghiosi de a fi ucigaş a patriei sale! Căci înaintea drepturilor (patriei), dreptul unui părinte să face mut. De aceea, du-te! Oastea ardelenilor supt comanda veteazului Zapolia, începe a trece peste munţi. Înştiinţează pe varvarul tău. Oricît să îngîmfază a lui mîndrie, în zadar vra a să adăpa cu sîngele unui Dragoş. Pe cît va sta încă o piatră pe aceste ziduri, deşarta sa ameninţare nu ne va înspăimînta, şi dacă în asalt va păşi cătră acea tărie, apoi poate a mă îngropa în a sale surpări, dar nu mă va clăti din a me hotărîre şi credinţă. 
Tătar: 
Aşadar, aruncă-te, aleargă, bătrînule, în a ta pieire! (El se duce.) 
Petru: 
Bătrînule mărinimos, bătrîneţile tale să nu rămîie fără fii! vezi, iată fiii tăi! (Copiii îmbrăţoşează pe Căliman). 
Căliman: 
(dezmierdîndu-i) 
În acest chip mă uneşte încă o dată o dulce legătură cătră viaţă. Eu voi să o învrednicesc. Aşa-i! Dumnezeul este mar-tor! De nou înviez pentru patrie! Ei moldovanul rămîne credincios păn la moarte! 
Petru: 
Cu asemine supuşi Moldova nu va pieri! 
VOICHIŢA DE ROMÎNIE 
Dramă originală istorică 
PERSOANE 
Ştefan cel Mare , Domnul Moldovei.
Vlad , Domnul Muntenimei.
Coste , spatar din Moldova.
Voichiţa , fiia lui Vlad.
Sabina , muma ei.
Codrat , june sătean.
Mina , mireasa lui.
Parcala b, muntean.
Caraiman , comişelul lui Ştefan.
Osman Aga.
Oşteni de ambele ţări. Un sahastru.

Scena urmează în Romînie la anul 1474.

ACTUL I 
SCENA I 
Reprezentează din năuntrul unei case rustice,
la mijloc o masă,
în giurul căria fetile cu Voichiţa şi muma sa
destramă peteala de nuntă.

Hor de fete: 
Tu, mireasă, azi alege
Acest aur lucitor,
Care mîne va să lege
Imeneul cu Amor,
Ca viaţa ta să fie

Î(Bis)
Senină, cu bucurie. 
SCENA II 
Codrat şi Mina 
Codrat: 
(întrînd spăriet) 
Nu sunet de armonie, ce de spaimă răsunaţi împregiur! Neastîmpăratul moldovan cu a lui Ştefan a calcat pămîntul muntenesc. Şi domnitorul nostru Vlad cheamă la arme pe toată junimea; chiar şi bătrîni a început a se înarma, ca să arătăm că acii pe carii ei numesc munteni sunt adevăraţi romîni şi că noi pre dînşii i vom respinge la munte ca pe urşi în a lor caverne. 
Eu iubesc pe Mina, a mea mireasă, ce are să fericească a mele zile, dar de asemenea iubesc patria mea. Oare cum aş putea eu fi fericit, dacă patria aş vedea gemînd în fine? 
Dorito Mină, să nu te întristez de a mea departare, în ziua în care eram a ni întruni înaintea sîntului altar! 
Mina: 
(plîngînd) 
Eu plîng de despărţire, dar totodată te conjur ca lacrimile mele să nu te reţie de la datorie a apara ţara. 
Codrat: 
Dacă toate femeile romîne sunt însufleţite de asemenea sentiment bărbătesc, apoi fiii unor asemene mume nesmintit vor triumfa în cauza cea sacră a patriei. De aceea să nu mă întîrzie inima mea, deşi este înduioşită. 
Arie: 
Inima-mi în două-i ruptă,
Aud buciumul ce sună,
El mă cheamă azi la luptă,
Poate merg pe totdauna,
Că ostaşul în bătălie
Mormînt află, au marie,
Şi în cîmpul unde tună
Mormînt află, au cunună!

Mina: 
Tu mă laşi, în văduvie Voi urma dup-al tău pas Zborul tău la glorie fie, Ferice fii, dar, aleu, nu m-uita. (Bis) 
Ambii: 
Ori ce soartă a să fie,
Giur c-amorul n-oi uita! (Codrat se duce)

SCENA III 
Mina 
Se duce, aleu,
Amorul meu!
Mă lasă în văduvie,
Cînd oare a să vie? (Plînge)

Horul femeilor: 
A ta plîngere-nfrînează, Doamno, nu te tîngui, Că al tău amor e pază Şi pre el va mîntui! 
SCENA IV 
Cii de mai nainte, Vlad şi un ostaş 
Vlad: 
(intră mînios) 
Ce gemete femeieşti s-aud aicea, cînd numai cînturi de arme ar trebui să răsune? Vi e poate milă de sîngele moldovan, care în curînd are în şuvoaie a se revărsa pe cîmpul bătăliei? Din voi poate una are un amant între acii hoţi de munte? Dacă aş afla pe una, cu mîna mea aş perde-o ca p-o trădătoare a patriei! 
Mina: 
Lacrimile care le vezi rourînd şi suspinele ce le auzi sunt acele a mumelor şi a soţiilor acelor juni carii sub ordinul tău merg la bătălie. Patria va triumfa, dar multe dintre noi vor rămînea orfane şi văduve! 
Un ostaş: 
Doamne, un trimes cu însărcinare de la paşa de Silistra să anunţă ca să vă vorbească! 
Vlad: 
Oare ce să fie? Nu cumva vine cu un nou duşman? Spune să intre! (Oşteanul se duce şi femeile de asemene). 
SCENA V 
Cii de mai nainte şi Osman 
Osman: 
Alesului între sectatorii lui Mesie aduc sanatate! (Îl salută turceşte.) 
Vlad: 
Sanatate închinătoriului profitului Mohamed! 
Osman: 
Voi a-ţi vorbi de lucruri care pe ambii interesează foarte. Imperatorul meu, cărui ceriul deie ani îndelungaţi, şi ţara ta au în comun tot acel enemic puternic pe Ştefan a Moldovei, care nu mai pune în teacă sabia cea însîngerată. El nu mai lasă în repaos nici pe poloni, nici pe unguri, nici pe tatari, nici pre noi şi chiar nici pre voi, ce sunteţi cu dînsul de un sînge şi d-o lege! Iaca acuma că ţara ta, moştenirea şi corona părintească cată a ţ-o răpi de pe capul tău! Unei naţii şi unui domnitor independent, precum suntem noi, mare ovelire ar fi a i se supune. Oare arma noastră este ruginită? 
Vlad: 
(bătînd cu mîna pe sabie) 
Eu cel întîi voi arăta că sabia me are două tăişuri, înain-tîndu-mă au retrăgîndu-mă, că pururea dau loviri de moarte. Cu aseminea putere nu voi lasa a mi se răpi corona. Deci în pericolul comun, comună să ni fie apărare; deşi legea ni des-parte, interesul ni uneşte şi el cere să închiem o alianţie ofensivă şi defensivă. 
Osman: 
Dar, să închiem; mai nainte însă să ni înţelegem despre condiţiile legăturei. Spre a te agiuta, imperatorul meu, căruia Dumnezeul deie ani îndelungaţi, va coopera cu toată a sa putere a Răsăritului şi al Apusului, drept care i se cuvine o supremaţie, un drit de suzeranitate asupra ta şi ai tăi deş-tinzători; de aceea, să-i dai ca onor nominal pe tot anul 12 şoimi şi atîtea iepe, în războaile imperatorului meu să dai un corp de oaste şi împreună să vii în persoană a te închina înaintea imperatorului. Acum reflectează! 
Vlad: 
Grele condiţii, în adevăr! (În parte:) Voi giura aleanţa şi credinţa, însă fără termin; cînd îmi va da mîna o voi rumpe (Tare:) Am reflectat. Unirea noastră fie azi, închietă pe baza reciprocului interes. 
Osman: 
Giură dar pe a ta lege, precum eu pe a mea, tot în un Dumnezeu, care este pentru ambi. (Ambii ridică spadele în sus.) 
Vlad: 
Giur pe unul Dumnezeu şi sînta cruce în unire cu închi-nătoriul lui Mohamed să combat pe comunul nostru inamic, tiranul Moldovei, să-l învingem în cîmpul bătăliii sau prin alt ascuns complot să-i stîngem viaţa! (Scoborînd spadele unul pe capul altuia.) Iar dacă am fi necredincioşi acestui giurămînt, apoi acest fer cu blestemul ceriului să cadă pre capul trădătoriului! 
Osman: 
Aceste le giur, în numele turcesc a paşei de Silistra! Aşa profitul Mahomed să mă certe, prin lipsa fericirei şi a bucuriei seraiului care ni a păstrat în paradis! (Amîndoi să îmbrăţoşează.) Acum să păşim cătră lucrare. Planul meu este următoriu: cu o parte a oastei tale şi cu toată a mea calarie eu voi înainti asupra Moldovei, iar tu vei rămînea mistuit în cetatea Brăila. Ştefan cu a sa furie are să mă atace; atunci cu 
o parte a oastei tale combătînd, mă voi retrage asupra Silistrei. Cînd el va fi de agiuns departat de marginea Moldovei, tu vei înainti şi-i vei tăia drumul; atuncea cu măiestrie luăm pe Ştefan între două focuri şi atunce desigur îl vom capata viu sau mort. După aseminea triumf, tu vei anexa Moldova cătră ţara ta; puternic te vei face şi troianul nostru despre barbarii de la Nord, care tot ni ameninţă a ni răpi Stambulul, pe care noi cu atîtea sacrificii l-am conchistat. 
Vlad: 
Nu vezi în ce mod acel barbar cată a-şi mai spori puterea! Am aflat că are scop prin legături de familie a se alea cu ţarul Moscvei. De aceea, să ni grăbim prin foc şi sabie să tulburăm serbările nunţei, prin toate chipurile! 
Osman: 
Din partea mea, voi adăogi o nouă greutate; voi triimete un înadins cătră hanul tatarilor a Oardei de Aur ca să atace pe neamicul comun cu toată puterea sa militară şi cu furia religiei sale. 
Vlad: Propun ca prin mijlocirea cavaleriii sale, care repede ca vîntul cutrieră deşertările ce-l despart de moscoviţi, să cerce a întrerumpe cale ambasadei lui Ştefan, ce peste puţin s-a îndrumat spre Moscva cu mireasa, ca să o conducă în braţele fiului ţarului. 
Osman: Ce minunat vînat am face prin asta! Eu cred că Ştefan, care iubeşte foarte pe fiia sa, ar fi dispus a răscumpara a ei eliberare prin mari sacrificii. 
Vlad: 
Planul e bine combinat şi merită un ferice rezultat. De aceea, la lucru, că fortuna favorează pe acii întreprinzători! 
Osman: 
Din partea mea voi face cele pentru alţi neputincioase; mă voi îngrija a organiza cavaleria tatară, ca să cuprindă calea. 
Vlad:
Eu mă voi ocupa despre cele-alte. Să ni revedem!

Osman:
Revederea ferice să ni fie!

SCENA VI 
Cii de mai nainte, un curier 
Curierul: 
(intrînd repede, cătră Vlad) 
Despre munţii Vrancii se coboară oastea moldovană re-pede ca un povoi; a lor arme scînteiază la raza soarelui, încît abia poţi acolo ţinti ochii! 
Vlad: 
Ce fac viglele noastre? 
Curierul: 
Ai noştri a început a se retrage spre tabără. 
Vlad: 
Mişeii! Oare nu ştiu ei că eu aice mă aflu cu miezul puterei şi că la apropierea mea moldovenii ca o pulbere de vînt se vor răspîndi! Să răsune buciumul de aramă, să fluture bandierile, ca să cheme pe junii! Vie îndată aprodul meu Codrat, ca să-i dau ordinul secret! 
Curierul:
Ascult! (Se duce.)

SCENA VII 
Vlad: 
(singur) 
Pe Osman l-am ademenit, şi cu agiutorul lui vom combate pe inimicul meu. Cu paşi repezi se apropie oara dezlegării soartei mele, luceafărul meu pănă acum mi-a favorat, el va lumina şi acum, cungiurată de nourii înunecaţi, calea care o voi răzbate cu a mea spadă. 
SCENA VIII 
Vlad şi Codrat 
Vlad: 
În lovirea ce avem a face asupra moldovenilor, mă nevrează în mod ca turcii să intre în focul cel mare, că deşi combatem pe duşman comun, dar fiind ii creştini şi tot de sînge romîn ar fi pacat ca să încruntăm mînele în sîngele fraţilor. Aceste voiesc să le pui în lucrare cu toată energia. 
Codrat: 
De-agiuns este un cuvînt al tău, Doamne, ca să plinesc scopul cu tot zelul meu! (Se duc amîndoi.) 
SCENA IX 
Se aude mare zgomot; femeile spăriete, încarcate cu a lor preţuoase efecte, aleargă în toate părţile. 
Hor: 
Amar mie, amar mie,
Turcul vine cel barbar,
Să ni ducă în sclavie,
Să ni vîndă la tatar!
Unde-i scut, unde scapare
Aflu-n astă turburare!
Amar mie, amar mie,
Ne-or să ducă în sclavie. (Spăriete, fug.)

ACTUL II 
SCENA I 
O grotă întunecoasă. Sabina , Voichiţa şi stol de femei. 
Sabina: 
Oare cînd se vor curma suferinţele noastre, spre a scăpa de inemicii moldoveni? Fiul meu Vlad s-a unit cu turcii, dar aceşti noi amici ni sunt mai periculoşi decît neamicii. 
Voichiţa: 
Amar mie! Între doi duşmani puternici, de la cine vom afla scapare? 
Sabina: 
În astă grotă subterană nu putem rămînea îndelung, pe cînd deasupra capetelor noastre domnează furia resbelului, care ni pregăteşte poate sclavie sau moarte, şi nime nu vine ca să ni aducă vreo ştire. 
Mina: 
Logodnicul meu mi-a giuruit că despre toate aicea ni va înştiinţa. 
Sabina: 
Aleu! Triste zile am agiuns, dacă în ţara noastră suntem nevoite a ni mistui prin grote întunecoase, destinate a fi petrecerea balaurilor şi a şerpilor veninoşi! Şi asta numai din rapacitatea unui singur om, carele pretinde a fi părintele poporului. 
Voichiţa: 
Pe cînd cu toţi suntem constrînşi a plînge soarta patriei, mie mai ales cătră astă suferinţă adaoge soarta, în primăvara vieţei mele, a vărsa lacrimi şi în astă grotă a suspina pentru ogetul amorului primar, pe carele nu luminează făclia Imeneului, ca acea înfricoşată a resbelului, unde în miezul furiei junimea, pentru că este plină de curagiu, îşi dă poate ce de pe urmă suflare. 
Sabina: 
Nu te dispera, fiia mea! Pe cînd noi aicea sub pămînt ni disperăm, poate că deasupra capetelor noastre să plinesc lucrări pentru a noastră mîntiure. Crede că, deasupra tuturora, mai presus este Providenţa, ce veghează asupra nefericiţilor! (Scena se întunecă. Caută afară.) Dar iată că apusul soarelui mai mult încă a întunecat astă grotă şi (ascultînd) prin coridorul subteranului se aud paşi de oameni (Cu spaimă.) Să ni retragem în adîncul grotei (femeile fug în lăuntru), şi eu mai de aproape voi veghea! (Se trage într-o parte.) 
SCENA II 
Osman şi apoi  Cariman şi Voichiţa ascunsă. 
Osman: 
Lauda fie marelui profit Mohamed că a sosit ocazia ca să răzbun sîngele turcesc care Ştefan, numit cel Mare, a varsat la Racova. Acolo în curînd voi merge ca să îngrop corpurile omorîţilor mei compatrioţi, precum am giurat înaintea marelui mufti, să răstorn semnul crucii, care în memoria învingerii noastre a înalţat acolo acel tiran. Măsurile care am luat cu Vlad spre a stînge de pe faţa pămîntului pe Ştefan sunt puternice şi nimerite, dar un lucru neprevăzut ar putea să zadarnicească toată înţelepciunea noastră. De aceea, am planuit a curma ostacolul prin un mod mai sigur. (Cată în giur.) Unde întîrzie Cariman? (Voichiţa, ascunsă, ascultă. Cariman vine). 
Osman: 
(cătră Cariman) 
Mi te-a recomendat ca pe un om carele, pentru aur ce aş vărsa în chimeriul tău, tu ai putea varsa sîngele unui tiran! 
Cariman: 
Adevăr este că de la un unchi al meu am moştenit-o astă artă, ce o ţin secretă şi cu condiţie ca mai nainte de a muri să 
o trădau altuia. Osman: 
Fără a întra în secretul tău, spune-mi cum ai începe operaţia? (Arătîndu-i o pungă cu bani.) 
Cariman: 
Eu am oarecare mixtură care o voi administra armasarului lui Ştefan-Vodă cu o oară mai nainte de a-l încăleca. Atuncea peste puţin ea începe a lucra, armarasul se înfuriază ca cum l-ar împinge un roi de strechii, se învîrteşte şi în urmă împunge la fugă la apa cea mai apropietă, unde intrînd se răstoarnă pe spate şi în acel mod mai nainte de a-i veni agiutor îneacă pe călătoriul său. 
Osman: 
Minunată aflare, care ni va scuti de varsarea sîngelui şi de prelungirea resbelului, că îndată ce va lipsi Ştefan, va lipsi cauza discordiii, romînii se vor mărgini în ţara lor şi trufaşii moldoveni vor rămînea fără un cap întreprinzător, pentru că fiul său Bogdan, chior de un ochi, se va feri de ocazia de a pierde şi celalalt ochi. Deci dupre tocmala pentru care drept arvonă îţi dau aişti 1000 de ţechini (i dă punga), apucă-te de lucru şi mă înştiinţează despre toate, ca să le pot comunica lui Vlad. Să ni revidem cu bun rezultat. 
Cariman: 
La mine după începutul urmează îndată şi sfîrşitul (Ambii se duc). 
SCENA III 
Voichiţa iese din ascunsul ei. 
Voichiţa: 
Aşadar păgînul, deşi în aparenţă s-a aleiat cu creştinii pentru scopul politic, dar inima sa cea veninoasă nu încetează a urzi nouă pieire! Turburarea mea nu o voi putea ascunde maicei mele, dar din gura mea nu va ieşi misterul. 
SCENA IV 
Sabina , apoi  Voichiţa 
Voichiţa: 
Doamne sfinte, ce am auzit? Deşi moldovenii ni sunt inimici, dar nu în van Dumnezeu a voit să aud acest complot, care nu prin cavalereasca bătălie, ce prin satanica urzie vra să biruiască! Aceste nu poate suferi cugetul unui creştin. Mamă, mamă, lucruri cumplite am auzit! Deşi părintele meu Vlad este neamic neîmpăcat a lui Ştefan, dar niciodineoară nu va îngădui o trădare atît de ovelită. 
Sabina:
Lămureşte-m, fiio, acel mister!

Voichiţa: 
Iartă, maică, dacă îl voi pastra încă în sînul meu. Misterul rămîne misteri, dar să ni rugăm la Dumnezeu ca să înlătureze răul ce el cuprinde în sine. (Ambe se pun în genunchi.) 
Dueto: 
Doamne, Doamne sînte, A luminilor părinte, De la tine astăzi cere Aparare, mîngîiere Şi puternic agiutor Credinciosul tău popor! (Bis) 
Sabina: 
Mă duc pe scurt timp, iar tu, fătul meu, te fereşte de streini. (Se duce.) 
SCENA V 
Voichiţa: 
(singură) 
Misterul înfricoşat nu-l pot înmormînta în sînul meu. Religia orînduieşte chiar pe inimicii a-i scapa de pericol. Oare cum să fac? (Reflectează.) Îl voi încredinţa sahastrului bătrîn, care cu atîte duioşii m-a fost binecuvîntat. Iaca el vine. 
SCENA VI 
Voichiţa şi sahastrul 
Voichiţa: 
Cuviosule părinte, vino şi nu-mi refuza şi astă dată al tău bine-viitor concurs. Sahastru: 
Precum a mea datorie, de asemine şi plecarea este a mîngîia pe cii întristaţi. Spune-mi ce pot azi face? 
Voichiţa: 
Vezi fortuna rădicîndu-se, care ni ameninţă cu pericol, pînă şi cu moarte, şi prin satanica uneltire înarmă fraţi contra fraţi, creştini asupra creştinilor. Misiunea tagmei tale este, cu sînta cruce, a întra chiar în miezul focului resbelic, că cu acea flamură vei învinge nedreptatea. Pe darul tău cel sînt îţi încredinţez misterul ce l-am descoperit cum că turcul, spre realizarea mai sigură a victoriei, a organizat de a fi Ştefan-Vodă ucis prin mîna unui bandit. 
Sahastru: 
(spariet) 
Dumnezeu va feri pe cela ce numai pentru credinţa şi dreptul espune a sa viaţă, dar noi ce facem? Că provorba zice: agiută-te, că Dumnezeu te va agiuta! Deci ist complot, ce este nu numai omor de om, ce de un domnitor, un erou, un părinte a patriii, şi de toată naţia romînă, eu mă însărcinez a-l preveni. Lasă soarta armelor se decidă între dînşii, dar nu pumnariul unui ucigători. 
Voichiţa: 
Pînă cînd voi putea recompensa zelul tău, iaca o jumătate a mantiei mele (rumpe mantia), împarte între acii ce vor 
favora scopul meu. Dumnezeu va binecuvînta virtutea ta, demnă de a fi consignată în istoria patriei. 
Sahastru: 
Mai preţioase de cum astă mantie înaurită este virtutea şi pietatea inimei tale. (Se duce.) 
SCENA VII 
Voichiţa şi a ei curtezane (în genunchi) 
Arie 
Doamne, Doamne, foarte sfinte,
Tu, a lumelor părinte,
Auzi rugele umelite
Unei naţii asuprite,
Care azi prin rostul meu
Suie-să la tronul tău;
N-o lasa ca să pice
Între ghearile nemice!

Speranţa mea o depun în Dumnezeu şi în dreptul meu, el mă va proteja în mezul fortunei care mă încungiură. 
ACTUL III 
SCENA I 
Se aude zgomot de arme, locuitori, bărbaţi şi femei, cu copii în braţe şi cu pojijii încărcaţi fug. 
Un fugar: 
Să fugă cine poate! Moldovanul a biruit, taie, arde şi robeşte, sîngele curge, aerul răsună de suspinuri! Fugiţi! Fugiţi! 
Hor: 
Amar mie, oare unde 
De tirani ni vom ascunde! 
Pe bătrînul şi sugariul 
Azi ameninţă tatarul, 
Ni-a răpi toată avere, 
Apoi şi viaţa-mi cere. 
SCENA II 
Voichiţa şi cei de mai nainte, urmată
de a ei curtene, toate încărcate cu a lor
odoare, vase preţioase şi alte vestminte.
Un bătrîn, condus de un păstor şi de nepotul său.

Bătrînul: 
Nu mai pot păşi înainte, şi mersul meu cel întîrziet grăbeşte a voastră pieire. De aceea, feţii mei, lasaţi-mă sub umbra acestui arbore, poate că Pronia mă va umbri, iar de nu, apoi viaţa mea nu vă este de vrun folos. Pasul meu este obosit. De aceea, duceţi-vă, pănă a nu veni inemicul. 
Copilul: 
Nu te voi lăsa, moşule! Eu te voi apăra nu cu arme, ci cu rugăminte şi cu lacrimi. Cred că nu vor fi ei atît de cruzi să omoare pe un bătrîn şi pe un orfan, care nu este de pericol. (Se pune în genunchi cu nepotul său şi se roagă la Dumnezeu.) 
Bătrînul: 
Arie 
De cîte ori în cursul vieţei mele Pe ist cotun fortuna săgeta, 
De cîte ori a vieţei ostenele Nemicul crud stîrpea şi le lua! Dar după nori vinea iar senin Şi mîngîierea se înturna în sin, Că cel ce rege mii lumi Nu părăseşte pe ai săi fii buni. (Bis) 
SCENA III 
Voichiţa şi cei mai nainte, văzînd pe bătrînul 
Voichiţa: 
Doamne Dumnezeule, ce spectacol! Să luăm cu noi şi pe ist bătrîn cu copil; poate că a lor vedere va dezarma pe barbarul învingător. 
SCENA IV 
Ştefan şi cei de mai nainte,
Voichiţa şi curtenile ei se pun în genunchi,
prezentînd a lor daruri giumatate de mantie.

Voichiţa: 
Prin această jumătate de mantie s-a descoperit complotul ce ameninţă viaţa nemicului patriei mele, dar fiind tot romîn de un sînge eu l-am aparat cu pericolul vieţei mele! 
Arie 
Tu iei tronul, tu iei ţara Al învinsului părinte, Asta-i a mea rugăminte, Lasă-mi viaţa cea amară! 
Ia în schimb acest odor, Lasă-mi viaţa şi onorul! 
Hor: 
Iartă dacă eu de spaimă
Cu păgînul ni-am fost unit!
Inima mea îl defaimă
Şi în veci n-a părăsit.
Că numai la al tău tron
Cat scaparea şi pardon.

Ştefan: 
Interesul de stat, care a fost unit pre inimici, azi se preface în adevarat amor patriotic romîn. Armele moldovane încing pe neamici trufaşi, dar respectează pe neputincioşii şi inocenţii. Dacă Vlad, pargiur şi aleat a păgînilor, învins cată a sa scapare fugind spre Dunăre şi lăsînd ţara sa fără Domn, dreptul resbelului mă face Domn a ţărei muntene, dar eu o las în soarta care treisprezece seculi o a consfinţit şi în locul lui Vlad întăresc acolo pe Basarab. Din odoarile ce-mi pre-zentaţi spre răscumpărare, aleg pe cel mai preţios (întinde mîna la Voichiţa). Dumnezeu mi-a luat pe o soţie. Dumnezeu mi-a dăruit-o azi o al doilea. Erolzii să publice în tabără a mea alegere, bronzurile sînte să anunţe solenela cununie, la care o duc în templele cele sînţite. 
(Oastea face un marş, ceremonialu de curteni se înaintează spre templu, de unde răsună armonie.) 
NUVELE ISTORICE 
VALEA ALBĂ 
Moldova, deşi este despărţită prin deşerturi ţărmurale şi prin Marea Neagră de Crimeea, totuşi în vechime avea cu acea ţară relaţiuni politice şi comerciale, încît mai nainte de a agiunge la sugetul istoriei propuse credem de folos a da despre acea peninsulă clasică oarecare noţiuni. 
După ce se stînse virtutea şi bărbăţia antică a romanilor, prin care ii subgiugaseră ceea mai mare parte a lumei cunoscute, urmă epoha cea plină de turburări şi de anarhie, încît uşor au fost barbarilor, veniţi de la nordul Europei şi al Asiei, căutînd clime mai blînde şi locuri mai îndemînatice de locuit, a pune sub jug popoarele cele deznervate şi ovelite, a desfiinţa aşezămintele cele politice, a stînge lumina ştiin-ţilor, a surpa industria şi artele, ce erau productul a multor secule, şi a întinde preste lumea civilizată un văl de întuneric. Din sînul acestui haus, în care popoarele petreceau mai mult 
o viaţă hoţească, răsări un nou ordin de lucruri în Europa şi în provinţiile învecinate. Pe ruinile Romei eroice se înalţă, sub papa, Roma cea sîntă spre triumful lui Hs., iar Bizantul, ce se anevoia a purta titlul de Roma nouă, cuprins de viţii politice şi de orbiri fanatice, se făcu triumful lui Mahomed. Atunce, pe la începutul veacului al XIII, se urzi la marginea răsăriteană a Europei două staturi de viţă romană: unul în Dacia, al moldo-romînilor, şi altul în Hersonezul Tauric sau Crimeea, statul genovezilor. Trecînd amu preste istoria patriei noastre, vom aminti de Crimeea şi de colonia genovezilor. 
Aruncînd o căutătură pe harta Crimeei, astă ţară se înfă-ţoşază ca un patrat ce se pare aninat în Marea Neagră la capătul ei nordic prin istmul sau strîmtoarea de vechime numită Tafros, iar de ruşi Perecop, ce are tot o însemnare, adecă rîpă, ce era peninsulei de apărare, fiind acesta singurul punct de unde ea poate fi calcată de pe uscat. Lungimea ţărei, de la răsărit spre apus, este de 66 oare, iar lăţimea, de la amează spre nord, de 40 oare sau mile de Moldova. Din partea răsăriteană a peninsulei este Marea Azovă, sau unghiul răsăritean, carile este ca un adaos cătră forma patrată a Crimeei, unde se formează o altă peninsulă, ce era odinioară despărţită de Crimeea prin un val şi o rîpă apărată de un mur şi de turnuri; acolo stătu regia Bosforului, pe care Mitradates au strălucit-o şi a căreia capitală era Panticapea. Pre-cum partea apusană, pe la Eupatoria, este plină de stepuri, de lacuri sarate şi de rîurele ce sunt mai des săci, aşa partea de amiază a peninsulei este mănoasă, plină de suvenire istorice. Lîngă golful Ctenus, modernii au zidit Sevastopolu; aproape de aice anticul Hersonez, capul Partenium, faimos după tradiţiuni şi unde se întindeau coloniile mileziene, asiatice şi pe urmă cele genoveze. 
Partea din năuntru a Crimeei nu-i alta decît un şes întins; ochiul nu află, spre a se repoza, decît nişte înălţături piramidale, unde dorm îngropate seminţiile vechilor locuitori; aces-te movili se numesc tumuli, iar de tatari se zic curgani, în a cărora sîn deseori se află sarcofage cu obiecte preţioase de arte, depuse lîngă îngropaţii eroi sau regi. Spre amiază pă-mîntul se rădică şi la ţărm formează o culme de munţi, din care cel mai mare este acel numit Trapez, înalt 4700 palme; marmora şi iaspul, cu coloane bazaltice, formează grote ca aceea a lui Fingal din Scoţia. Vegetaţiunea de aicea a olivului, figului şi a altor poame să aseamănă cu aceea a Greciei şi a Italiei. 
TAURIDA SAU CRIMEEA 
Istoria antică a acestei peninsule se ascunde în văl de mitologie, care din evenimentele aice tîmplate au ţesut epizoade fabuloase şi poetice. Aice Efigenia, fiica lui Agamemnon, fu adusă de Diana şi mîntuită de sacrificiul la care o condamnaseră oracolul; aice ea recunoscu pe fratele ei Oreste, aruncat de furtună, cînd era să-l sacrifice în templul Dianei, despre care evenimentele amintează tradiţiunile locale şi ruinele, iară mai ales tragedia lui Euripide întitulată Ifigenia în Taurida. Aice se află velerul de aur (pielea cu lînă de aur), pentru care se întreprinsesă faimoasa şi eroica espediţiune numită a argonauţilor; asemene în adăposturile misterioase ale Tauridei dregea Medeea farmecele ei, încît faima acestor locuri, împlînd lumea de fioroase istorisiri, impuseseră mărei ce le cungiurau numele de neospitalieră, pănă cînd grecii, cercetînd şi cunoscînd în urmă mai de aproape că erau ţări mănoase şi plăcute, au schimbat numele mărei Pontul Euxin, adecă mare ospitalieră. 
Atuncea, pe la 400 ani înaintea lui Hs., mai multe punturi ale Crimeei s-au colonizat de greci, despre a cărora cultură s-au pastrat încă monumente. În decursul secolelor, Crimeea fu parte a imperiului lui Mitradates şi apoi a romanilor. După decăderea acestora, mai multe ginte scitice îşi disputau domnia asupra peninsulei, pănă cînd, după Cinghis-Han, la anul 1240, Batus-Han au reunit-o cu imperiul capceac şi au aşezat reşedinţa sa în politia azi numită Eschi-Crîm, adecă Crîmul cel mic. 
Republicile italiene Veneţia şi Genova, ce erau pe atuncea cele întăi puteri maritime şi comerciale, începuse încă de la 1100 după Hs. a avea relaţiuni cu popoarele de pe ţărmul Mărei Negre, unde, pe la deosebite punturi de la gura Dunărei, ale Nistrului, ale Niprului pănă la Marea Azov, întemeiară multe aşezăminte comerciale şi colonii. Din acea epohă, după 
o întrerumpere de 800 ani, datează reînnoirea contactului romînilor cu italienii, nu pe uscat, pe calea de unde veniseră ii de la Roma, pentru că comunicaţiunea lor de-a dreptul fu întreruptă de cătră slavi şi huni, carii la emigrarea popoarelor, în secolul IV, s-au aşezat între Dacia şi între Italia. Moldoromînii, carii posedau gura Dunărei şi ţărmul Mărei Negre pănă la gura Nistrului, ca şi locuitorii Crimeei, primiră pe ţărmurile lor colonii genoveze cu contuarele lor comerciale, la Chilia, Cetatea Albă, pănă şi la Hotin. Mai ales că plutirea ţărmurală pe Marea Neagră era şi mai nainte practicată de bîrladeni, a căcora putere se întinsăse pănă la gura Niprului, unde supusăse renumita politie Oleşie, amu Cher-son, piaţă de comerciu şi depozitul mărfurilor greceşti destinate pentru Kiev. 
Dar genovezii mai cu seamă au ţintit luarea lor aminte asupra Crimeei, unde manufacturile lor le preschimbau cu grîne, sare, pelcele şi vin pe care în cualitate aleasă le producea peninsula aceea. Drept aceasta, spre a se putea mai bine îngriji de interesele lor şi a esploata productele Crimeei, genovezii au plănuit a face pe ţărmul de la amiazăzi o colonie, pentru care prin prezenturi însemnătoare au căpătat de la hanul tatar învoirea de a aşeza contoare de comerciu, şi la 1420, sub conducerea patriciului Doria, colonii numeroase au descalecat acolo unde în timpul antic era politia Teodosia, care astăzi se numeşte Cafa. Aice, ca odinioară fenicienii sub conducerea Didonei, care prin asemenea strategimă fondară faimoasa Cartago, ce se făcusă rivală Romei, genovezii aşezară micile lor contoare negoţătoreşti; apoi neîntîrziet le-au cungiurat cu o tărie, sub cuvînt a asigura preţioasele lor producte în contra tacului sălbaticilor hoţi din împregiurime, şi aşa adăogînd pe încet un val lîngă altul, o tărie, un turn pre lîngă celelalte, Cafa se prefăcură într-o cetate puternică, cu un port ce putu cuprinde o flotă de galere. Atuncea, recunos-cînd înşelăciunea, tatarii ameninţau pe genovezi, dar aceştia din cetatea lor rîdeau de neputinţa hanului. Peste 20 ani de la colonizaţiunea ei, Cafa se făcură o piaţă comercială înflorită, încît ea putură trimite 20 galere înarmate, spre a agiutora pe creştinii de la Tir, carii erau împresuraţi de saraceni. Afară de Cafa, genovezii întemeieseră mai multe colonii în Crimeea, între altele la Solda, cu un turn foarte înalt, de unde puteau observa mişcările duşmanilor. Astăzi încă se văd ruine măreţe ale genovezilor lîngă Sevastopol, precum Balaclava, Panticapea şi altele în insula Tamas. 
Genova, înmîndrită că au cîştigat aşa poziţiune, care o făcea domnitoare Mărei Negre şi-a asigura monopolul comerciului cu Constantinopoli şi cu Asia, s-au îngrijit de admini-straţiunea acestei colonii. În tot anul trimetea la Cafa un consul sau guvernator, ales dintre cele întăi familii patriciene ale Genovei. Guvernul se deosebea nu numai prin legiuri în-ţelepte, ce mai ales prin aplicaţiunea lor cu sfinţenie, prin paza şi prin domnirea dreptăţei, încît nu numai sudiţii genovezi erau întru toate apăraţi, ce şi popoarele tatare de prin pregiur, încredinţîndu-se de puterea şi de dreptatea guvernului, deseori i se adresau şi urmau dupre rezoluţiunea sa. Veneţienii, rivali puternici ai genovezilor, neputînd suferi dezvălirea unei asemenea înrîuriri în locurile unde şi dînşii întrebuinţau speculaţiunile lor, la anul 1296 espeduiră o flotă compusă din 25 galere, care după un atac de puţine zile au surupat şi pradat coloniile genoveze ce erau fructul multor ani şi ostenele, încît coloniile aceste ar fi fost de atuncea pe totdeauna dizrădăcinate din Crimeea, dacă nu ar fi venit o încungiurare neaşteptată, adecă o iarnă din cele mai aspre, însoţită de foamete, încît Veneţia, carea întemeiesă în partea nordică a Mărei Azov colonia Trahesa, crezînd că în Crimeea ar fi aflat un paradis pămîntean, constrînsă de acele cauze, au fost nevoită a părăsi concuista cea nouă, după ce au pierdut o treime din oastea sa. Genovezii, reintrînd în posesiunile coloniilor lor, s-au sîrguit atît de bine a repara daunile pătimite, încît papa Ioan XXII rîndui în politia Cafa un mitropolit catolic, a căruia jurisdicţiune se întindea de la Pontul Euxin pănă în Rusia. 
Domnia Crimeei era de atuncea împărţită între tatari şi între genovezi, carii tratau cu dispreţ, ca pe nişte barbari, pe acei pămînteni. Din gelozia politică şi din frecarea intereselor comerciale, la anul 1342 au prorupt un răzbel. Hanul domnitori, vrînd a se desface de nişte vecini atît de asupritori intereselor şi autonomiei naţionale, adunînd o oaste numeroasă, au încungiurat Cafa. După un asediu îndelungat, neputînd-o supune nici prin arme, nici prin foame, de care începuse propria lui oaste a pătimi, el însuşi au fost constrîns a cere o împăcare, care s-au şi încheiet, după mijlocirea republicei, între coloniile ei şi hanul Crimeei, cînd atunce acesta recunoscu drepturile politice ale coloniilor comerciale pentru ambele părţi folositoare. Tamerlan, învincitorul Asiei, la 1406 au surpat domnia hanului Toctamişi, după care imperiul său se împărţi în trei hanaturi: în al Kazanului, Astrahanului şi al Crimeei. Atunce dezbinări necontenite învăluiau astă peninsulă; anarhia agiunsăse la culmea ei şi ţara umbla a se face prada oardelor vecine, cînd un simplu păstori, numit Gherai, aduce înaintea căpeteniilor adunate pe Hagi, june de 18 ani, ca pe un adevărat deviitor al lui Batuş-han şi al lui Toctamişi; acest june datorea mîntuirea şi păstrarea sa îngrijirei îmbunătăţitului Gherai. Şefii adunaţi refuzau a-l recu-noaşte de clironom al tronului, dar poporul declară de ales în astă demnitate pe junele Hagi, care, spre recunoştinţă cătră binefăcătoriul său, adoptă numele lui de Gherai şi se făcu şeful strălucitei dinastii tatare, ce au domnit de la 1440 pănă la 1780 în Crimeea, cu titlu de han. Hagi-Gherai au guvernat cu strălucire pănă la 1467. Fiul său cel mai mare, Nor-Edau-lah, avea să-i urmeze în domnie, însă fu detronat de fratele său Mengheli. 
Acesta, sub nume de Mengheli-Gherai I, este cel mai strălucit dintre hanii Crimeei şi împarte cu Mitridate onorul de a lasa în astă ţară suvenire istorice glorioase. El protegea agricultura, artele şi comerciul, pentru care întreţinea relaţiuni pacinice cu ţările învecinate. 
Moldova, ale cărei ţărmuri de pe Marea Neagră sunt faţă în faţă cu acele ale Crimeei, în depărtare ca de 28 mile, era fireşte şi politiceşte dispusă a trăi cu dînsa în armonie şi a se folosi de relaţiunile comerciale. De aceea, pre lîngă casele ei de comerciu ce erau statornicite la Cafa, Eupatoria şi Balaclava, Moldova avea prin acele politii, pentru îngrijirea şi protecţiunea supuşilor săi, agenţi şi comisionari. 
Nu tîrziu după întronarea sa, Mengheli-Gherai află că fratele său Nor-Edaulah, ce era esiliat, se adăpostisă pre lîngă Cazimir IV, regele Poloniei, şi îngrijindu-se ca nu cumva acesta să-l agiute de a recapata domnia Crimeei, după dritul său de întăia-naştere, au căutat alianţa celor mai puternici monarhi ai epohei, care, aflîndu-se în ceartă cu Polonia, ar fi favorat nesmintit interesele lui. De aceea, fără preget s-au adresat la ţarul Moscvei Ivan III şi la Ştefan cel Mare al Moldovei, cu carii, prin mijlocirea lui Cocos, evreu înavuţit portughez din Cafa, au încheiat o trainică legătură, prin care ţarul Moscvei se-ndatorea a da lui Mengheli-Gherai pe tot anul daruri, pe cînd Ştefan voievod era cu acest han puternic şi înţelept legat nu numai prin interes politic, ce şi personal, precum mai în urmă se va vedea. 
Dar mai nainte de a se pune în lucrare acest tratat, intrigile lui Nor-Edaulah detronatul, sprijinite de Polonia, aprinseră în Crimeea o învăluire şi năuntrice împărecheri de partizi atît de mari, încît, spre a feri Crimeea de un răzbel civil, Mengheli-Gherai au preferat a abdica tronul şi a se retrage cu familia sa la Cafa, între genovezi, cari-i rînduiră de reşe-dinţă cetatea Mancup, depărtată două mile de la Balaclava. Poate că Mengheli-Gherai şi-ar fi încheiet cariera sa în astă tunecoasă singurătate, dacă o nouă ceartă, născută între genovezi şi tatari, n-ar fi provocat un evenimînt prin care înturnasă lui Mengheli-Gherai sciptrul ce-l scapase din mînile sale. 
Tatarii trimeteau la Cafa un delegat a lor, care mai nainte avea a se întări de genovezi. Un nou trimis, Eminic, nu cîştigă învoirea guvernului Cafei, pentru care acesta, neputînd fi sprijinit de han, s-au adresat a cere ajutor la Constantinopoli, ce de 20 ani (1453) se afla sub domnia lui Mahomed al II, carele din cearta genovezilor şi a tatarilor ştiu să tragă folos pentru realizarea planurilor sale şi totodată a se răzbuna asupra genovezilor, carii la asediul Constantinopolei au fost dat agiutori imperatorelui Paleologu prin arme şi prin flota lor. Este cunoscut că acel mare concuistori plănuia a împlînta semiluna în locul crucei în toată Europa, unde cercînd a răzbate prin Moldova, oastea lui de 120 000 oameni fu de Ştefan voievod, în 17 ghenari 1475, deplin învinsă în lunca Racovei, pentru care toată creştinătatea şi papa Romei au serbat triumful armelor moldoromîne, care de asemene smulse din mînile turcilor Chilia şi Cetatea Albă. 
Mohamed, înţelegînd în Ştefan voievod un barbat ce contraria scopul său, invită în contra lui pe Lobodă hatmanul cozacilor Donului, pe care Ştefan voievod, învingîndu-l la Grumăzeşti, îl şi prinsă; o parte a oastei sale au înecat-o în Nistru, iar restul o alungă pănă la Nipru. Mai în urmă, pentru mîntuirea ţărei de cozaci şi tatari, au zidit în Iaşi biserica sîntului Nicolai cel Mare, cu trei altare1. Atîtea nouă 
1 Cu hramurile s. ierarh Nicolai, arhidiacon Ştefan, muc. Varvara. Editorul ediţiei de la 1867.
motive înăsprind pe Mohamed, au şi început operaţiunile sale cu Crimeea, unde la 1 iulie 1475 trimisă o flotă numeroasă de 400 galere, care se înfăţoşă înaintea Cafei, pe cînd pretendintul Eminec se apropiasă din partea uscatului cu o numeroasă oaste de turci şi tatari, care era în înţelegere cu o partidă de împărechetori din cetate. Genovezii, carii pănă atuncea despreţuiau pe orice duşman, atacaţi pe dinafară de 
o armie atît de puternică, deprinsă a învince, şi pe dinăuntru paralizaţi de împărechetorii proditori, după ce în curs de 6 zile au susţinut cu bărbăţie asaltele cele mai furioase ale turcilor, au fost nevoiţi a se supune. O deputaţiune de locuitori, compusă din dregători şi din bătrîni, lacrimile femeilor şi ale copiilor şi darurile însemnătoare au înduplecat pe şeful espediţiunei, Ahmed, a dărui cetăţenilor genovezi viaţa. A doua zi, cuprinzînd cetatea şi toate tăriile Cafei, cea întăie lucrare a învincitorilor au fost a pune sub sabie pe agentul lui Ştefan voievod şi pre toţi neguţătorii moldoveni, în număr de 160 inşi1, ca o espiaţiune (răzbunare) a perderilor ce suferise la Racova oastea otomană. 
După ce în ist mod au sfărmat în Crimeea puterea genovezilor, voind a stîrpi acum chiar şi cuibul lor, Mohamed rîndui a se strămuta toţi locuitorii de la Cafa şi de la alte locuri a peninsulei, dispoindu-i de tot avutul lor şi trădîn-du-i de sclavi. Drept aceea se făcu o prescriere de toată împoporarea, din care s-au ales un număr de june virgure pentru haremul imperial din Constantinopoli şi 150 juni de la 10 pănă la 15 ani, parte pentru serviciul curţei, iar parte spre a fi înşiraţi în guardia ienicerilor, după ce mai nainte aveau a îmbrăţişa credinţa mahometană. 
1 Singuli nuncii et exploratores Stephani Voievodae, et universi mercatores Moldaviae, numero centum sexaginta, apud Capham reperti, iussu Turci, gladio percussi sunt. Cladis maxima, et cruentus gladius, in universos ordines et aetates desaeviebat. Dlugossi Historia, liber XIII, pag. 533 (Gh. A.). 
Astă lucrare, despărţirea părinţilor de fiii şi de familia lor, înfăţoşa o icoană mai cumplită decît fiorile asediului, şi italienii o asemănau în parte cu răpirea sabinilor din Roma. S-au văzut scene de amori matern şi disperare ce ar fi umplut de oţărîre pe călăi, dacă nu s-ar fi impus învincitorilor o asemine sălbatică însărcinare. Mumele numai leşinate se puteau despărţi de copiii lor; altele se tîrau pănă la galere, care le urmăreau în not, pănă cînd obosite se înecau. S-au tîmplat ca un părinte, spre a feri pe fiul său de sclăvia ovelită şi sacrilegă (lepădarea credinţei lui Hs.), l-au străpuns cu pomnarul înaintea răpitorilor şi însuşi căzu sub loviturile lor. 
După încheierea acestei lucrări, flota s-au încărcat cu averi preţioase şi cu 15 000 sclavi genovezi de ambe sexe, care, transportîndu-se la Constantinopoli, s-au aşezat la Pera, unde păziră naţionalitatea şi limba lor italiană şi sunt uricul familiilor celor mai multe, numite pe rote, de religiune catolică şi de limbă greco-italiană. Iară pentru junii şi junele ce erau, împreună cu obiectele cele mai preţioase, destinate în dar pentru sultanul, în două deosebite galere adunate, s-au luat cea mai mare îngrijire pentru îndemînarea şi mîngîierea lor în cursul călătoriei la Constantinopoli; de aceea s-au căutat doi oameni bătrîni, ştiutori de limba italiană şi turcească, spre a le servi în astă încungiurare de îngrijitori. Alegerea au căzut asupra unui bătrîn încă verde şi respectabil, care cu doi copii în braţe, spre a-i subtrage de vînarea brutală a înarmaţilor, se înfăţoşă înaintea lui Ahmed, preferînd mai bine să facă parte acestui olocaust omenesc. 
Între moldoromînii care, pentru speculaţiunea lor şi alte interese, erau aşezaţi în Crimeea, se deosebea mai ales unul numit Radaman, barbat cu geniu şi cu patriotism, care, de 20 ani purtîndu-se între ambele aceste ţări, au cîştigat nu numai însemnătoare avere, ci şi stima şi încrederea ambilor domnitori şi locuitori ai Moldovei şi ai Crimeei, încît în cur-sul domniei lui Mengheli-Gherai el fuse mijlocitor confidenţial între Ştefan voievod şi între acest han, pentru care făcea dese călătorii, aducînd şi preschimbînd corespondenţii şi daruri între aceşti suverani aliaţi. 
Soarta care răsturnase de pe tron pe Mengheli-Gherai nu cruţasă pe Radaman. O fortună din cele înfricoşate, care dominează pe Marea Neagră, au acufundat vasul de comerciu în-cărcat cu cea mai mare parte a avutului său, încît după catastrofa politică a Crimeei el se adăpostisă pe lîngă Mengheli-Gherai în cetatea Mancup, unde, în privirea serviciilor de mai nainte, a înţelepciunei şi a încungiurărilor sale, fu tratat chiar ca un casnic favorit şi, în contra datinilor musulmane, atît el cît şi familia sa aveau liberă întrare la curte şi în seraiul hanului. 
Între cadînile lui Mengheli-Gherai, cea mai favorită sultană era o romîncă, care, din copilărie răpită de tatari din Moldova, pentru straordinara ei frumuseţă fusesă prosforată hanului şi se făcu mumă unei fiice frumoase, icoană vie a maicei sale, şi de aceea de părintele ei foarte iubită. Deşi din amori duios, de lux oriental şi de frumuseţile reşedinţei cei încîntătoare de la Bacci-Serai cungiurată, sultana era deseori cufundată în melancolie. Ea îşi amintea ca prin un vis dulce părinţii, locul naşterei sale, patria cu munţii şi rîurile ce o împodobeau, simplicitatea vieţei, iară mai ales nimic nu putu amorţi în inima sa învăţăturile religioase creştine, în care fu născută şi pe care ea în ascuns, pe cît îi era cu putinţă, au practicat în cugetul său. Unica ei mîngîiere, au insuflat fiicei sale aceste simţăminte evlavioase şi, pre-cum se tîmplă că uneori pomul hultuit întrece în bunătate pe prototipul său, de asemine învăţăturile creştinătăţei, care în ascuns insuflase fiicei sale, au prins în inima cea fragedă o mai adîncă rădăcină şi ist rezultat era triumful secret al maicei sale. 
Puţin înaintea catastrofei politice, sultana, îmbolnăvin-du-se greu şi simţindu-se aproape de moarte, espusă fiicei sale Fatme toată soarta şi naţionalitatea sa, congiurînd-o a rămînea credincioasă religiunei creştine pe ascuns, pănă cînd înduratul Dumnezeu o va îndămîna de a se înturna în sînul bisericei lui Hs. Fatme, împlîntată în lacrimi, giurui maicei murinde a plini aceste şi în cuget tînăr păstră cu statornicie misterioasa ei chemare. Rămîind orfană de mamă, ea afla mare mîngîiere în petrecerea cu Radaman şi cu copiii lui, din care o fiică era de vrîsta sa, iar fiul de cinci ani mai mare; cu aceştia ea se practică a vorbi în limba romînă, mai dorită fiindu-i, ca o dulce amintire a maicei sale, pentru care orice om, în toate părţile lumei, avînd o simpatie adîncă, de dînsa e legat cătră patrie şi cătră îndatoririle sale. 
Atacul turcilor asupra Cafei se întinsesă şi asupra politiilor învecinate şi înavuţite, între care era Mancup, reşedinţa privată a lui Mengheli-Gherai. Acesta era la turci sub prepus de amic al genovezilor. Soarta sclăviei care au pătimit locuitorii Cafei şi cruziile învincitorilor răspîndiră fiori de desperare chiar şi în naţiunea tatară, din care cea de la Mancup trăia în armonie cu genovii, încît, la apropierea oastei turceşti, cea mai mare parte din locuitorii acestei politii fugiră la munte şi se adăpostiră între grotele cele misterioase şi nerăzbătute, din vechime încă săpate în stînci pentru dosirea creştinilor de furia păgînilor. Pe cînd noaptea cuprinsăse reşidenţa lui Mengheli-Gherai, toţi casnicii şi chiar seraiul său s-au răs-pîndit, şi de spaima omorului şi a sclăviei s-au mistuit unde cine au putut. În astă fioroasă confuziune, giunea Fatme, delăsată de femeile păzitoare împreună cu giunele Radaman, de care se rătăcise sora-sa, favoriţi de umbra nopţei, s-au lunecat pintre oaste şi s-au mistuit în o grotă singuratică, unde odineoară sultana, ferită de ochii păzitorilor, îşi făcea rugăciunile creştine. Aice ambii juni agiungînd, s-au tupilat tremurînd de spaimă şi în genunchi ruga pe Mîntuitorul lumei a-i mîntui şi pre ii de pericolul care-i ameninţa. Obosala li amorţise puterile şi-i acufundase într-un somn adînc, din care-i trezi dimineaţa chemarea lui Radaman. Acesta, simţind rătăcirea copiilor, după multă căutare nu putu afla de fiia-sa, dar găsi în grotă pe aceşti doi; apoi, văzînd despre 
o parte pericolul cu care-i ameninţa brutalitatea salbaticilor ostaşi, iar despre alta nici un mod de scapare, şi cunoscînd simţimîntul duios ce lega junii din frageda lor copilărie, în-tr-o încredere în cereasca îndurare, care totdeauna l-au în-sufleţit, nu află alt mod de a nu-i despărţi, decît a învesti şi pe Fatme în port de june genovez şi pe ambii a-i conduce la căpitenia oastei turceşti, ca pe doi fugari pe cari-i prosfora spre a face parte de ceata aleasă şi destinată pentru Constantinopoli, sperînd că acolo i se va înfăţoşa vreo ocaziune de a-i puté mîntui. Prin astă urmare, bătrînul Radaman au capatat confidenţa lui Ahmed, care, pentru cunoştinţa multor limbi străine crezîndu-l grec, şi prin astă faptă stimîndu-l credincios sultanului, i-au încredinţat îngrijirea asupra cetei genovezilor în cursul călătoriei lor la Constantinopoli. 
Despre altă parte Mengheli-Gherai, precum s-au zis, ca un partizan al genovezilor, fu prins şi de asemine despărţit de familia sa, se conduse la Constantinopoli. Aice, agiungînd ca sclav, s-au primit de sultanul ca rege. Acest răzbelic şi înţelept monarh ştia că mărirea şi siguranţa unui imperiu mare nu stă în nemărginita întindere teritorială şi în nenumărata mulţime a popoarelor, ci în legăturile de interes materiale şi de glorie naţională între provinţiile subgiugate şi între centrul guvernului. De aceea, voind a face din provinţia Crimeea un razim al puterei otomane şi preţuind geniul şi înrîurirea lui Mengheli-Gherai, nu numai că l-au reaşezat sub suzeranitatea sa pe tronul ce-l pierduse, dar încă încheie cu dînsul un pact de dinastie, ca, la caz de a se stinge sămînţa sultanilor de Constantinopoli, atunce, ca un clironom legiuit, să urmeze pe tronul imperiului unul din familia lui Mengheli-Ghe-rai, care condiţiune se zice că şi pănă astăzi are tăria ei. 
După cîtva timp, Mengheli-Gherai, înturnîndu-se în Crimeea cu mare pompă, s-au reaşezat la Bacci-Sarai, dar familia sa, de fortună împrăştietă, n-au mai găsit-o şi mult s-au nevoit de a putea descoperi macar parte dintr-însa. 
CETATEA CHILIA 
Însărcinat cu îngrijirea giunilor sclavi din Cafa, între cari amu se aflau Fatme şi giunile Radaman, ci erau de cielalţi necunoscuţi, Radaman s-au îmbarcat în galera destinată în care se aşezasă o ceată de douăzeci şi patru turci, spre paza giunilor sclavi şi mai ales a preţioaselor obiecte încredinţate răspunderei lor. Modul cel blînd şi îngrijitori al lui Radaman, ca al unui părinte duios, nu putu de la purcederea flotei mîngîia pre atîţa copii cari, văzîndu-şi părinţii adunaţi pe ţărmul mărei şi pe alţii împărţiţi prin alte galere, simţindu-se amu orfani şi pe totdeauna despărţiţi de dînşii, vărsau lacrimi şi împleau aerul de bocete pătrunzătoare, pe cînd fioroşii vincitori răsunau cîntece de triumf şi de bucurie. Încărcată cu călători de aceste două opuse simţimînte, unii de doliu, alţii de bucurie pentru succesul espediţiunei şi prada cea mănoasă de care cu toţi se împărtăşiseră, flota, compusă din 70 galere mari, întinse vîntrelele sale spre Bosfor, unde 
o mîna şi cursul natural al apelor către acea poartă, pentru a căreia posesiune din vechime urmează pănă în zilele noastre lupte sîngeroase. 
După o plutire la început favorabilă, săninul ceriului se înnoură, un vînt puternic de la răsărit turbură undele mărei şi, mai nainte de a putea agiunge la vreun port, flota fu cuprinsă de cea mai înfricoşată fortună, care atît de deseori aduce daune simţitoare plutitorilor, încît nu în zadar astă mare se numără între cele periculoase. Tîmplarea, care ame-ninţa flota cu vasfrîngere, se părea lui Radaman favoritoare mîntuirei, pentru că galera pe care se afla şi se diriguié de el era acum despărţită de celelalte şi apoi el, care din deasa practică cunoştea astă mare, s-au mînat spre apus şi la încetarea fortunei, alinîndu-se marea, recunoscu că plutea spre ţărmul Moldovei, pe cînd turcilor făcea să creadă că se apropie de acela de amiazăzi al Traciei. În astă opiniune rătăcind cinci zile şi atîtea nopţi, în care spaima peirei, frigul şi durerea asuprise pe mizerii giuni, Radaman descoperi în faptul zilei pămîntul care cu bucurie fu urat de toţi ca ţărmul mîn-tuirei lor. Turcii, care crezîndu-se mai nainte de alte galere agiunşi la un port al Rumeliei, pre lîngă scăparea din pericul, se bucurau că, descărcînd giunii şi odoarele cele preţioase, vor căpăta de la sultan nu numai laudă, ci şi o parte din prăzile acele, se grăbeau a deştinde pe uscat; însă Radaman, recunoscînd că pămîntul acela era insula numită a Şerpilor, în apropierea gurei Dunărei, i-au încredinţat că acea insulă ar fi aproape de Burgas. Deci spre a repoza după un curs atît de îndelungat şi periculos, cît şi spre a se aproviziuna cu apă de băut, de care de două zile avea lipsă galera, agiungînd la un loc îndămînatic, au aruncat ancora, şi turcii, doritori a călca pămînt, giumătate dintr-înşii cîţi încăpuseră într-o luntre, luînd cu dînşii foalile deşertate, purceseră spre insulă spre a le împlea cu apă. 
Asta au fost ocaziunea a se întări prin ospătarea de merinde şi prin somn pentru o mai departe, deşi scurtă, călătorie. Turcii de pe insulă, după ce la umbra tufarilor de tamarisc au mîncat şi ceva dormit, se grăbiră a se înturna pe galeră, dar sosind la ţărm rămaseră împietriţi văzînd abia într-o mare depărtare plutind vasul în direcţiune tot spre apus. Radaman, spre mai bună nemerire a planului de mîntuire, după ce au ospătat pe giuni şi pe cii 12 turci rămaşi, le pros-foră din o foale şi ceva vin, spre a închina întru mulţămirea apropietei sosiri la picioarele sultanului, dar mai nainte au amestecat în băutura aceea ceva narcotic, care nu tîrziu i-au cufundat în un somn atît de tare, încît lesne fu lui Rada-man, cu agiutorul celor mai mari giuni, a-i ucide şi a-i arunca în mare. Dezbărîndu-se în ist mod de păzitorii lor, toţi cu sporită putere mînau vîslele spre a agiunge la gura Dunărei de la Chilia, unde, reîmpins vasul de cursul cel puternic al apelor, cu greu ar fi putut întra dacă pe insula Mocanu, una din cele numeroase pe care aice li formează Dunărea, nu s-ar fi aflat cîţiva păstori romîni mocani, de la cari se trage numele acestei insule şi cari la umbra sălciilor răsunau în fluierile lor doinele armonioase ce pe fiecare romîn îl pătrund amu de melancolie, văzînd că simţimîntul de naţiunalitate s-au refugiat numai în sînul acestor fii ai naturei, la cari, ca oratori nemuritori, amintează şi întreţine muntele şi rîurile suvenirul gloriei strămoşeşti!... Atunce, văzîndu-se în apropiere de compatrioţi, Radaman au înălţat bandiera Moldovei, însoţind-o cu strigăte de bucurie şi chemarea de agiutori a tuturor călătorilor. 
Aceşti mocani, cari au împrumutat numele lor de la cu-mani, popor barbar şi răzbelic ce în timpul migraţiunei universale se aşezaseră în Moldova sub munţii de la Comăneşti spre Neamţu, precum este ştiut, de atunce pănă astăzi se ocupă cu păstoria, şi numeroasele lor turme le duc toamna spre iernatic pe malul drept al Dunărei şi la gura ei. Dînşii au aice cotunile lor nomade, cu staule şi tării în contra hoţilor de mare, cu care deseori poartă lupte încruntate; de aceea, singura înălţare a bandierei naţiunale nu i-ar fi înduplecat a veni vasului întru agiutor, dacă Radaman nu ar fi adaos, prin sunetul buciumului, a le repeta ca un eho sonurile naţi-unale şi a le cere agiutor. Atunce, apropiindu-să la ţărm, doi din cii mai miliani mocani, văzînd pe galeră un număr mare de copii ce întindeau braţele lor, s-au aruncat în apă, ducînd un capăt de arcan, care, legat de galeră, fu de ceilalţi tras pe la gura Dunărei la mal, cu toată greutatea ce-i opunea impetul apelor. 
Soarele se apropia de apus şi discul său cel lucitor se cu-fundă în sînul munţilor, deasupra cărora Pionul înălţa as-cuţita şi ameninţătoarea sa creastă, încît, neputîndu-se înainti călătoria spre Chilia, s-au aruncat aice ancora şi toată ceata giunilor diştinsă şi cu lacrimi sărută pămîntul mîntuirei lor. Aice, pe un muncel, se afla cotunul cel întărit al mocanilor, cari, de prin pregiur adunaţi la ţărm, s-au mirat foarte de o ceată atît de numeroasă de copii delicaţi şi frumoşi, ce vederau semne de o soartă estraordinară, încît cu respect şi duioşie primindu-i baciul, după ce, pentru asigurarea gale-rei, cătră un număr de giuni mai mari au adaos o ceată de mocani înarmaţi, condusă pe toţi ceilalţi pe la locuinţile cele umilite, parte în pămînt, parte deasupra durate, unde, aprin-zînd în giur focuri, li s-au pregătit o cină din fructul turmei: lapte dulce şi acru, jîntiţă şi caşcaval, şi peşte cu mămăligă proaspătă, care de genovezi era şi în Cafa întrodusă. Pe pănuşi de papură uscată culcaţi, în mezul oilor şi a păzitorilor cîni, sărmanii copii dormiră păn a doua zi, cînd sunetul buciumului păstoresc i-au trezit din somnul ce ar fi fost dulce, întăia oară de la despărţirea lor de părinţi şi de familie, dacă visurile, prin forme felurite mîngîindu-i în somn, nu le-ar fi arătat la trezire ademenirea unei deşerte bucurii, mai ales văzînd miei săltînd pre lîngă mumele lor, de care soarta crudă pe totdeauna-i despărţisă pe mulţi orfani, încît mult s-au nevoit Radaman spre a înturna între aceşti giuni întristaţi 
o rază de mîngîiere, cum că ceriul, arătîndu-li-se favorabil prin mîntuirea de sclăvie, nu se va îndura şi în viitor de soarta acelor ce se încred în el. 
Cu agiutorul acestui popor ospitalier re-mbărcîndu-se că-lătorii, galera, condusă de păscari, purcesă spre cetatea Chilia, unde au agiuns încă înainte de seară, deşi depărtarea era peste opt oare de cale. Chilia numită de antici Ahilea au Clistomastum, era în acel timp una din cetăţile cu port care apăra gura Dunărei şi plutirea moldovenilor pe acest fluviu şi pe Marea Neagră. Astă cetate, care în alianţa lui Ştefan voievod cu regele Matei Corvin asupra turcilor se cuprinsăse de unguri, nevoind aceştia în urmă a o deşerta, s-au luat de moldoveni după un asediu lung şi fu mai în urmă cauza răz-belului între Moldova şi Ungaria, care adusăse înfrîngerea lui Matei Corvin la Baia. După aceea, întărindu-se cu puternice bastioane şi rîpi, cetatea se înarmă cu o garnizoană numeroasă, ce era amu sub comanda părcalabului Isaia. Barcele de pază care au întîmpinat galera genoveză o conduseră în port, unde Radaman espusă părcalabului evenimîntul Cafei şi vrednica de mirare mîntiure a giunilor genovezi pe cari soarta i-au adus sub puternica pavăză a lui Ştefan voievod. 
Auzirea acestui evenimînt puse în mişcare toată cetatea, mai ales mumele şi copiii lor alergau întru întîmpinarea şi mîngîierea sărmanilor orfani, care în acele femei duioase şi în copiii lor li s-au părut a revedea pe mumele, pe surorile şi pe fraţii lor. Acel întăi act al lui Radaman au fost a conduce la biserică pe giuni, spre a depune mulţămirea lor, şi Fatme văzu cu surprindere amestecată de respect biserica creştină şi ritul ei, de care atît de des îi istorise mumă-sa. După rugăciunile depuse, ieşind din biserică, acest giune popor venetic, prin soarta sa, nobleţa familiei şi frumuseţa portului şi a fizionomiilor atrasă toată luare-aminte şi duioşia publică, şi cîteva case de comerţ genoveze mai mult încă se interesară de nefericirea compatrioţilor. Parcalabul Isaia, după ce au orînduit cele cuvinite pentru ospătarea şi adăpostirea lor, îndată au şi trimis ştiinţă despre aceasta prin un înadins cătră domnitoriul ţărei, care se afla în apropiere, la Cetatea Albă. 
Acestui principe nu erau necunoscute evenimîntele politice ale Europei; agenţii lui, pretutindenea răspîndiţi, îl încunoş-tinţau despre toate. De aceea, din espediţiunea lui Mohamed asupra Crimeei presimţind desfiinţarea statului genovez, cu dreptul giudecă că va veni rîndul şi asupra Moldovei, pe care voia ca s-o atace din două părţi opuse: din partea Dunărei şi despre Nistru, pe unde putea trimite numeroasa lui călărime, atît de înfricoşată în acea epohă. De aceea Ştefan voievod s-au nevoit a face ambele sale cetăţi marginene despre Marea Neagră neînvincibile; adună mare gloată de oamini şi maieştri cari lucrau la întărirea cetăţilor, privighind în persoană un lucru ce avea a asigura Moldova şi din astă parte despre un neamic atît de puternic. Penru care, ca o viglă a Europei răsăritene în contra Semilunei, au cercat a se întări şi prin o puternică alianţă cu Ungaria şi Polonia, cu ale cărora conlucrare nesmintit ar fi ferit pe Europa răsăriteană a purta în timp îndelung obezile otomane, dacă nu gelozia deşartă, dară lealitatea ar fi prezidat la hotărîrea lor. 
Moldova, care pe atuncea poseda ţărmul Mărei Negre în lungime mai bine de 20 mile de la gura Nistrului pănă la gura Dunărei, cu delta cutetrelelor sale ramuri, domnea asupra întrărei şi ieşirei vaselor, avînd două cetăţi puternice şi porturi bune. Ea, precum s-au vederat şi mai nainte, avea o înrîurire simţitoare în plutirea Mărei Negre, şi geniul întreprinzători a lui Ştefan cugeta a face din astă parte a ţărei sale aceea ce natura şi politica sa o destinau a fi centrul industriei, comerciului şi fîntîna înavuţirei sale. El vizitasă nu de mult valul lui Traian, care, purcegînd de peste Dunăre, trece Moldova în astă parte şi se încheie la Tighina, lucru urieş al romanilor rădicat pentru apărarea Daciei de cătră barbari, cercetasă lacul lui Ovidie, lîngă Cetatea Albă, unde se zice că ar fi îngropat acel poet, care în versurile sale, Tristium, descrie astă ţară şi propriile sale pătimiri. Aceste monumente antice i se păreau ca nişte depozite sfinţite, lăsate strănepoţilor romîni cu îndatorire a le păstra şi a le apăra. Aceste şi multe alte îmbunătăţiri plănuite le-ar fi realizat Ştefan voievod, de nu ar fi fost mai totdeauna nevoit a campa şi a combate cu oastea sa, cînd despre o parte, cînd despre alta a ţarei, spre a-i asigura independinţa, încă din vechime ameninţată. 
Înştiinţîndu-se de minunata mîntuire a giunilor genovezi şi de sosirea lor la Chilia, Ştefan voievod se grăbi a călători într-acolo pe drumul cel mai drept, prin Bugeac, de-a lungul lacurilor întinse şi în curmezişul rîurilor nenumărate, ale cărora albii sunt săci mai totdeauna din cauza stîrpirei pădurilor, care din vechime, mai nainte de a fi stîrpite, nutreau şi adăpau obîrşia rîurilor şi care astăzi, prin o cultură bine înţeleasă, încep iar a se împlea cu apă. 
Parcalabul Isaia şi Radaman făcură pregătirile cuvenite pentru primirea domnitoriului şi prezentarea giunilor genovezi. Cunoscînd ei că dupre datina sa Ştefan voievod, so-sind la o cetate, cel întăi pas al său era destinat la locaşul lui Dumnezeu, plănuiră a-l întîmpina aice cu giunii şi cu odoarele aduse. Drept aceea, înaintea peristilului bisericei, descărcîndu-se din galeră, se depuse obiectele cele rare care erau lui Mohamed destinate; din aceste, parte erau manufăpturi preţioase de ale Indiei şi ale Persiei, parte de ale grecilor antici, interesante prin arta lor, prin vechime şi care aproape de 20 veacuri fuseră mistuite în sînul pămîntului Crimeei. 
În cursul domniei barbarilor, aceste antichităţi erau nebă-gate în samă, dar de cînd genovezii se aşezaseră la Cafa, dorul arheologiei şi al cîştigului i-au îndemnat a scormoli în sînul acelor movili, de unde se scoteau preţioase obiecte, din care, parte le trimiteau la Genova, parte le depuneau în muzeum de la Cafa, ca o avere a statului. Toate aceste, la luarea cetăţei, s-au prădat de învicitori şi cele mai alese, cu alte stofe de Persia şi de India, fură încarcate pe galera în care se afla ceata giunilor spre a fi împreună cu dînşii prosforate sultanului. 
Din aceste obiecte antice se înşirase înaintea bisericei pe tapete preţioase, în discuri, diademe de aur, brăţări, spate, colane, ulcioare de bronz, lacrimătorii, iar mai ales cîteva teasuri cu monede antice cu efigiile împăraţilor Tauridei, pavăza de bronz ce se zice că ar fi purtat-o chiar Mitradate1 şi pe care în basreliev era sculpită lupta amazoanelor Pontului cu scitii. Un bazen de argint, pe care se reprezenta în basreliev istoria Ifigeniei şi a Medeei, care, părăsind pe copiii săi, fuge pe un car tras de balauri înaripaţi, pe cînd aceştia, aruncaţi în o luntre fragidă, se luptau cu undele ce le ameninţa pieire. Astă din urmă istorie, ce era de minune bine reprezentată, admirîndu-se de locuitorii adunaţi, amintea giunilor genovezi chiar soarta lor, despărţirea de părinţii lor, periculul în care se aflau încă şi îi udau cu lacrimi astă icoană a propriei lor istorie. 
Astă scenă patetică, de care se înduioşau martorii boieri ai cetăţei, deodată s-au întrerupt de strigătele viglilor de pe turnurile cetăţei, care dădeu limbă de apropierea domnului. 
Bronzurile armonioase ale bisericilor şi sunetele răzbelice ale oastei dădură semnalul; un murmur de bucurie şi de entuziasm se răspîndi între popor şi între garnizoană, care vedea în Ştefan voievod pe învincitoriul ei. Oastea cu căpitani 
1 Mitradate VI, regele Pontului, cel mai mare şi ne-mpăcat duşman al romanilor, cu cari au purtat răzbel în tot cursul domniei sale de 59 ani. Acel rege, spre a se feri de a fi înveninat, se deprinsăse a mînca în toate zilele o mică porţiune de venin, încît voind în nenorocirea sa a se învenina în adevăr, n-au putut muri decît înfingîndu-şi spata în inimă. Între talenturile sale se numără că cunoştea 22 de limbi. (Gh. A.) 
şi bandiere se înşiră în piaţă, gloatele giunilor se îndesau la poarta cetăţei, bătrînii şi femeile întrau în biserică, unde ştiau că-l vor vedea de aproape, iar clerul cu sînta Evanghelie îl aştepta la uşa bisericei, înaintea căreia în două rînduri erau înşiraţi giunii călători şi în fruntea lor Radaman cu cei doi copii ai lui. 
Venirea domnului fu propăşită de un nour de pulbere, din sînul căruia ca nişte fulgere scînteiau armele aprozilor călări pe armasari sireapi, cari făceau a ribomba pămîntul de tropotile copitelor ferecate. Cungiurat de un stol de parcalabi, de spatari de casă şi panţiri înzeuaţi în fier sclipicios, Ştefan călărea în floarea şi vîrtutea vîrstei ca de 40 ani; vestimîntele sale simple se asămănau cu acele ale oştenilor săi, numai spata era obiectul cel mai preţios, cîştigată fiind în memorabila bătălie de la Racova; un tabar lat învălea formele sale cele robuste şi pe cap purta o căciulă ţurcană; dar aerul cel magestos, focul ochilor săi restrălucea mai mult decît aurul şi oţelele bravilor capitani ce-l încungiurau. Un sunet general de urare l-au întîmpinat la trecerea sa prin îndesirea poporului. El descălică, salutînd împregiur, şi păşi pe gios cătră biserică, unde îl aştepta spectacolul cel interesant şi rar în istorie. Aice se vedea un popor întreg de giuni orfani, cari la picioarele sale reclama o faptă dictată de omenie şi de politică. Trăsăturile acele aspre ale feţei lui Ştefan voievod se înduioşiră la vederea acelor fragizi copii. Salutîndu-i cu blîn-deţe, domnitorul cu tot acel stol au întrat în biserică, unde depuse evlavioasele sale rugăciuni, cerînd, ca întru toate şi în astă încungiurare nouă, agiutorul ceresc. După acesta Rada-man espusă lui Ştefan voievod cu amănuntul evenimîntul ce nu are în istorie asămănare lui şi prin care ist stol de giuni, perzînd părinţii lor, căpătă un puternic părinte în persoana acestui domnitor. Cu blîndeţe duioase au cercetat anume pe fiecare copil, mîngîindu-i şi încuragindu-i în pătimirea lor, de a căreia contenire îndată au început a se îngriji. De asemine admiră cu mare luare-aminte obiectele cele rare şi pre-ţioase ce erau destinate pentru Mohamed, iar furtuna cea nestatornică le-au adus amu la picioarele învincitoriului său, Ştefan voievod. Ist evenimînt neaşteptat, care au surprins pe toţi, aduse eroului de la Racova mare mulţămire şi voie bună, crezîndu-l o chemare a Proniei a recăpăta Cafa de la turci, care întreprindere se părea putincioasă a se plini prin agiutorul unei flote portugheze şi a armiei moldovene de pe uscat pe la istmul Tafros (Pericop)1 . 
Parte din vasele şi teasurile antice de aur curat făcute2 le prosforă bisericei din Chilia, mitropoliei Sucevei şi episcopiilor de Rădăuţi şi Roman, altele spre a se depune la Suceava în cabinetul obiectelor rare, între cari, spre mirarea tururor, se afla din nou inventatul ornic, ce pre lîngă oarele care bătea semnala zodiile anului; acolo era şi o colecţiune de nouă arme de foc, numite săneţe, de la care datează schimbarea tacticei răzbelice. După aceea, retrăgîndu-se la curte, de care 
1 Cronicile străine dau următoarea însemnare despre giunii genovezi a cărora soartă alcătuieşte episodul acestei nuvele istorice “Septuaginta magnarum navium classe maximarum opum moles, captivorum quoque et praesertim traditorum frequenes numerus, in Constantinopolim Turco traducebatur. Erat inter illas naves una, centum quinquaginta epheborum adolescentium cohortem, ex omni genere civium Caphae, venustate praestantium, pro gratissimo munere, ad castrandum vel abutendum vehens. In qua cum ad regendum Graecus (Moldavus) quidam substitutus esset. Turcis id non sentientibus, a reliqua classe se abstrahens, duodecim Turcis, qui erant in navi, sub dolo, pro aqua dulci emissis, residuis duodecim occisis, ad portum Kiliae navem appulit, et tam cento quinquaginta iuvenes, aut castrationi aut lupanari destinatos, quam ditissimam supellectilem Stephano Voievodae Valachiae (Molaviae) tradidit. Qua re Stephanus supra modum, exhilaratus, spem recuperandae Caphae, suapte sponte magnam in animum induxit. Longini Historia, liber XIII, pag. 54 (Gh. A.). 
2 Două de asemene teasuri antice, de aur curat şi de formă oblungă, în diametru ca la 5 palmace, se aflau în mitropolie şi de răposatul mitropolitul Veniamin s-au prefăcut în alte odoare bisericeşti (Gh.A.). 
în toate politiile avea cîte una bine întărită în formă de ce-tăţuie, Ştefan voievod, consfătuindu-se cu diregătorii săi, orîndui măsurile cuvinite pentru aşezarea acestor orfani, parte pe la boieri, parte pentru creşterea lor pe la dascăli, ca prin acesta făcîndu-i buni cetăţeni să poată fi şi folositori în politică, pentru o alianţă între Moldova şi Genova. Iar din acii mai mari au ales un număr spre a face parte din ceata copiilor de casă, ce erau mai aproape de serviţiul curţei şi a persoanei domnitorului şi care răspundeau la gradul de paji1. Giunea Fatme, care prin nobleţa familiei, frumuseţa ei şi mai ales tinereţa cea delicată atrăsăsă toată simpatia lui Ştefan voievod, se încredinţă deîndată soţiei parcalabului Isaia, care 
o condusă la Suceava, unde doamna Maria i-au hărăzit toată îngrijirea unei maice duioase. Pe Radaman, care, pre lîngă serviţiile de mai nainte, la astă ocaziune dezvăli pe cîtă energie pe atîta şi omenie, domnitorul l-au îndănuit cu o moşie şi i-au încredinţat asupra acestor giuni privighere, spre a fi creştirea şi întrebuirea lor conformă cu ordinul său, iar pe fiul lui îl rîndui de asemene între curtenii săi. 
Ziua despărţirei acestor copii, pe cari nenorocirea i-au fost încă mai mult legat între dînşii, înfăţoşa o scenă nu mai puţin duioasă; singura lor mîngîiere fu giuruinţa ce li s-au dat că pe tot anul se vor revedea întruniţi în capitală în curs de cîteva zile. 
Fatme, prin blîndeţa ei, frumuseţa şi mai ales prin soarta ei cea estraordinară, avînd de mamă pe fiia unui mazil mol-doromîn, iar de părinte pe un han, a căruia nume se ascundea, născută în islamiu şi plină de zel pentru religiunea lui Hs., toate aceste i-au confăptuit binevoinţa doamnei, care cu 
1 Din această epohă se pare că s-au propagat în ţară pănă astăzi familii nobile genoveze, precum vederează numele italian de Roseti, Negri, Conti etc., aşa precum tot din acel uric se trage familia Liprandi, care trecu, poate prin asămene caz, la ţarul Moscvei (Gh. A.). 
plăcere asculta istorisirea tîmplărilor sale, datinile Crimeei, viaţa cea retrasă şi ovilită a femeilor din serai. După ce prin învăţături s-au adăpat de dogmile religiunei hristiane, ea s-au învrednicit a întra în sînul bisericei cătră care din frageda-i vîrstă era atrasă. Aşa, venerabilul mitropolit Teoctist au botezat-o, puindu-i numele de Domnica, naşă fiindu-i chiar doamna; şi prin ist act solenel ea plinise cea de pe urmă voinţă a maicei sale, urmînd a fi model pre cît în frumuseţe, pre atîta în blîndeţe, în bunătatea inimei şi a caracterului. 
Succesul ce căpătă oastea turcească în Crimeea îndemnă şi înlesni pe Mohamed a pune în lucrare planul său de a ataca Moldova din partea Nistrului, drept care pusă în mişcare, pe la istmul de Perecop, o călărime numeroasă, ce cu repegiune straordinară sosi la Cetatea Albă mai nainte de a fi ea de agiuns întărită şi aproviziunată. 
Spaima Poloniei despre apropierea turcilor fu atît de mare, că o parte a Poloniei se despoporă de locuitori. Ştefan voievod, are vedea fortuna apropiindu-se şi din astă parte, trimite cătră regele Cazimir un ambasador după altul, spre a căpăta agiutori de oaste, dupre condiţiunea tractatului încheiet. Garnizoana din Cetatea Albă, atacată de puteri manine, apă-rîndu-se păn la cea de pe urmă, au dat cetatea surpată în mînile învincitorilor, împreună cu cadavrile lor. 
Turcii aruncară în cetate o garnizoană puternică şi întăriră spărturile cetăţei, însă nu mult s-au bucurat de conchista lor (cîştigare), căci Ştefan voievod, mai nainte de a fi atacat despre Dunăre, s-au repezit cu o legioană la gura Nistrului, asaltă Cetatea Albă şi pune sub sabie păn la cel din urmă din garnizoană. Mahomed s-au umplut de urgie la auzirea acestor nouă înfrîngeri ale oastei sale, încît, jurînd pieire neîmpă-catului său duşman, orîndui la 1476 a se aduna la Adrianopoli una din cele mai puternice armii, compusă din toate seminţiile albe şi negre ale întinsului imperiu din Asia şi Africa, cu scop vederat a supune Moldova puterei sale. 
Văzînd fortuna cea ameninţătoare ţărei şi carea avea a se întinde şi asupra creştinătăţei, Ştefan trimise ambasadori în Polonia, unde la Horcin era adunat Seimul, cerînd din nou, în puterea tratatului, agiutori pentru comuna apărare. Regele, preţuind pericolul, au delegat la Ştefan pe palatinul Vontrobka şi pe episcopul Borisovski, spre a-i jurui agiutorul cerut, iar pe castelanul Vorocimoviski l-au trimis la Mahomed să-l înduplice a nu combate pe Ştefan, care era aliat al Poloniei. Însă sultanul, ştiind că Polonia nu se armasă încă de răzbel, agiun-gînd cu oastea sa la Varna, răspunse ambasadoriului cum că bucuros s-ar fi înduplicat la cererea regelui, de nu s-ar fi aflat în mişcare cu asămene oaste, carea ardea de dorinţă a-şi răz-buna onorul militar şi moartea bravilor companioni de arme. Cu toate aceste, în privirea unei asămene mijlociri, sultanul va suspenda (amîna) marşul său asupra Moldovei, dacă Ştefan voievod se va îndatori a-i depune un tribut, a-i înturna pe turcii prizonieri şi a-i deşerta Chilia şi Cetatea Albă. 
Aceste propuneri ovelitoare pentru religiunea şi onorul unui popor răzbelic fură cu despreţ respinsă de Ştefan voievod, care hotărîre, împărtăşită adunărei boierilor şi oastei, de toţi s-au încuviinţat, încheind jurămînt că mai bine să piară cu arma în mînă, decît a se supune la nişte condiţiuni care în urmă nu puteau avea alt rezultat decît încălcarea ţărei şi a privilegiilor, pentru a cărora susţinere pănă atunce moldoro-mînii cu fericire s-au fost luptat. 
VALEA ALBĂ 
Munţii au fost totdeauna azilul libertăţei popoarelor asuprite. În sînul lor, în epoha modernă s-au născut şi s-au păstrat independinţa Elveţiei, şi azi încă Caucazul formează cetatea cea nestrăbătută a circazienilor. De asămene, azil şi tărie au fost Carpatul pentru romîni, cari ş-adăposteau familia şi avutul lor în sînul lui, îngrădit de stînci ameninţă-toare şi încins de rîuri limpetoase. După sfătuirea boierilor dară, Ştefan voievod rîndui a se rădica toţi locuitorii, bătrîni, femei şi copii, din şesuri şi a se strămuta cu toate cele pur-tătoare la locuri strîmte. Întristată şi duioasă privire înfăţoşa astă migraţiune, cînd fiecare şi părăsea casa, livada cu po-mătul şi ogorul, mai nainte de a-l săcera şi de a culege poama, lăsînd dupre sine cotunurile deşerte. Afară de cetăţile Romidava lîngă Roman, Mira, Ghertina şi Soroca, erau şi sunt încă şi azi în ţară poziţiuni ce de natură se par a fi plăzmuite pentru apărare şi cari poartă nume de cetăţii fireşti. Una din cele mai însemnate în Ţara de Sus este acea numită Catelina, aproape de Cotnar, care la asămene împregiurări au servit de azil şi de tărie poporului. Natura, prin minunatele ei com-binări, au urzit aice o tărie ce ar putea fi de model fortificărilor lucrate dupre regulile artei, avînd sub apărare un loc întins cu tabără întărită, unde putea petrece cîteva mii de familii cu tot avutul şi cu vitele lor. În poziţiunea aceea se închisă parte din locuitorii Ţărei de Sus, unde se vedeau adunate femei şi copii, pentru a cărora apărare erau înarmaţi chiar locuitorii, părinţi de familii, pe cînd giunimea aleasă au sporit oastea lui Ştefan voievod, care rînduise locuitorilor a arde casele, grînele şi toate cele ce nu le puteau transporta cu dînşii în taberile şi palancile întărite, pe la locurile strîmte; iar el însuşi, cu oastea sa, cerca a împedeca pe turci în trecerea Dunărei, unde ii întinsăseră cinci manine poduri preste acest rîu puternic, menit de natură, ca şi Carpatul, a fi paladiul apărători al moldoromînilor. 
Pe cînd Ştefan se anevoia de a împedeca sau macar a îngreuia trecerea turcilor peste Dunăre în Moldova, aceştia, cu agiutorul lui Vlad al Romîniei, socru necredincios al lui Ştefan, se înlesniră pe aiure a trece acest rîu şi a se înainti în ţară pe la poalele munţilor, încît oastea moldovană, spre a nu avea tăiete comunicaţiunile cu punturile muntenoase, fu nevoită a se retrage, stîrpind în calea sa toate cu foc, spre a nu lăsa duşmanilor nici o înlesnire în drumul lor. Cu toate aceste, pe cînd moldoromînii se retrăgeau spre fundul mun-ţilor, pe malul drept al Moldovei, călărimea cea numeroasă a lui Mohamed, trecînd politia Roman, răzbătusă repede partea de-a lungul Siretului, cuprinzînd între aripile ei poziţiunea oastei moldovene, încît constrînse pe Ştefan voievod a accepta bătălia cea memorabilă, luni, în 26 iulie 1476. 
Acest loc se părea din vechime menit pentru a fi teatrul unui evenimînt mare. Un şes întins, avînd spre apus culmea dealurilor păduroase, ce despart între sine rîurile Bistriţa şi Moldova, se mărgineşte despre răsărit cu ist din urmă rîu şi se deosebeşte prin natura cea mănoasă a pămîntului, care preste cea mai mare parte a anului este înflorit şi verde, şi cu toate aceste din vechime se numea Valea Albă, ca şi rîurelul care, avînd obîrşia sa în sînul acelor dealuri, şerpează de-a lungul şi dă în rîul Moldova. 
Oastea moldoromînă din acea epohă nu era compusă din soldaţi, adecă luători de sold (simbrie), ce din aprozi, oameni de oaste, a cărora căpitenii erau boierii1, îndatoriţi cu armaşii şi gloatele lor la chemarea domnitorului a se aduna spre a compune oastea ţărei. Drept aceea, aice se aflau acii întăi boieri, cu fiii şi cu armaşii lor, parte călărime, parte arcaşi, avînd pe spate o cucură cu săgeţi, la coapsă încinsă o sabie şi în mînă unii o lance, alţii măciuci ferecate şi o pavăză, iar călărimea, panţierii2 , drept gvardie domnească, erau cu zale 
1 Filologii derivă acest nume de la varo baron, un grad de nobleţă şi învechime militară. Filoslavul derivă ist titlu de la boieri slavinesc care de asemenea s-ar trage de la acest roman baron precum ţarul de la cesar. (Gh. A.). 
2 Panţierii, ostaşi purtători de panţieri, lorica sau zale, un feli de tunică, camaşă ţăsută de fier spre a apăra de lovirea ascuţitului pieptul şi pancia (pîntecele) (Gh. A.). 
de fier învăscuiţi, avînd de asămine arc şi cucură cu săgeţi, iar mai cu samă lănci şi dărzi, pe care le aruncau în depărtare, în asămănare geritului turcesc. Asămene între aceştia era şi un stol de giuni genovezi, înarmaţi după datina italiană cu săneţe, în cap coifuri de oţel, avînd în fruntea lor pe bătrînul Radaman, iar un număr de tunari, cu tunuri de nou în oaste întroduse, erau aşezate pe la locurile cuvinite. După ce au rînduit fiecărei cete şi stol poziţiunea sa, dupre esemplu anticilor eroi, cari debarcînd pe ţărmul duşmanului ş-ardeau vasele, spre a nu avea putinţă de a fugi dinaintea lui, asămene Ştefan voievod ş-au pedestrat călărimea, ca să nu mai aibă mod a se retrage din faţa năvălitorilor, ce mîntuirea ei să o afle numai în învincere. 
Împlinindu-se toate măsurile aceste în agiunul acelei zile memorabile, s-au împlîntat o cruce colosală pe un muncel, aflători în mezul şesului, aice clerul serbă o liturghie, în care Ştefan voievod, hatmanii, curtea sa, parcalabii şi aprozii s-au împărtăşit cu sînta comunicătură, spre a-şi spăla păcatele înaintea răposărei cu sîngele vărsat pentru patrie. Cercetînd apoi oastea, domnitoriul adună în giurul său pe căpitenii şi le-au rostit aceste cuvinte: 
“Oamenilor de oaste, pentru apărarea ţărei noastre, pe care soarta au făcut-o mai mult frumoasă decît puternică, noi trăim neîncetat încinşi cu arme, fiecare, cu agiutoriul Celui de Sus, pănă amu am mîntuit-o de încercările cele crunte ale dodăitorilor noştri. Amintiţi-vă că voi, ca şi nainte părinţii voştri, aţi înfrînt pe Albreht al Poloniei, pe Mateeşi al Ungariei, pe Vlad al Romîniei şi pe Manica al tatarilor. Toţi aceştia pe rînd ne învidiază ţara mănoasă şi bărbăţia oastei noastre. Puternicul sultan Mohamed, cel ce au supus împărăţia grecească, de nou adunînd gloata numeroasă de oaste, iată aice ne-au agiuns şi mîne va să cerce soarta armelor! Dară duşmanul este tot acela căruia i-aţi smult Cetatea Albă şi Chilia, acela pe care voi, în anul trecut, cu sunet l-aţi înfrînt la Racova, pentru care triumf numele moldoromîn au răsunat păn la Apus şi s-au serbat chiar în cetatea Roma! Acea amintire glorioasă, sînta cruce, în al căria semn pururea aţi învins şi care azi vă umbreşte cu lucoarea ei părinţii, copiii şi femeile voastre, a cărora singură tărie este pieptul vostru şi care, tremurînd, aşteaptă de la voi mîntuirea lor, vă conduc la învincere. Ziua aceasta va fi aceea care pe totdeauna va întemeia pacea; fiecare din voi, ostaşilor, pre lîngă laudă şi mîn-gîiere, se va împărtăşi de prăzile avuţiilor Răsăritului, de care este plină tabăra duşmanului. Viu este Dumnezeu şi vie fie pe totdeauna Moldova!” 
La auzirea acestor cuvinte, din mii de guri s-au repetat: Viu este Dumnezeu, vie fie pe totdeauna Moldova! — şi strigătul fu atît de tare, că răsunetul său au ribombat pănă în tabăra turcilor şi un tremur răzbătu inimile lor. 
Soarele, asfinţind cătră apus, umbrea nourii şi orizonul de o lucoare roşie, menire cumplită a zilei viitoare. Asemene şi luna plină, răsărind din sînul Mărei Negre, abia răzbătînd pintre nouri, întindea preste Valea Albă un văl posomorît. Pretutindenea domnea tăcerea; ostaşii cetelor deosebite, tă-bărîţi în poziţiunile ce li s-au rînduit, întinşi pe armele lor, repozau, unii îşi aminteau de familia lor, alţii de amori, cii mai mulţi dormeau, nu mai viglele, împărţite ici, colo pe la posturile lor, privigheau şi cu ochii ageri spionau cele dimpregiur. Dar Ştefan voievod, în port de aprod de rînd, acompaniat de fiul său Alesandru, petrecea pe gios întru cercetarea oastei, după care se retrasă în cortul său, unde, după ce făcu rugăciunile sale, s-au aţepit de un somn scurt şi turburat de multă îngrijire. Aurora nu răsărise încă cînd Ştefan voievod au aflat toate căpiteniile la posturile lor şi ostaşii în rînd de combatimînd. Buciumurile de aramă au dat semnalul lovirei, dar gurile de bronz ale tunurilor turceşti, care nu de mult se făcuse spaima răzbelului, răspunseră ca un urlet la astă prochemare, şi deodată cu răsăritul soarelui se repezi, ca un nor îngrecat de fulgere, călărimea turcească, învitîndu-se oştenii între dînşii cu răcnetul de Alah! 
Cine va putea număra şi descrie oastea turcească compusă din felurite naţiuni, ce se deosebeau prin fizionomie, port, arme şi modul luptei, cine este în stare a semnala bărbăţia moldovenilor! 
De trei ori călărimea turcească, peste troianuri de morţi trecînd, răzbătusă păn la cruce, care ca un centru era împlîn-tată în mezul oastei creştine, şi de trei ori moldovenii pedeştri, dar înaripaţi de un eroic entuziasm, îi respinseră pîn în tabăra lor. Mult timp bataia era nealeasă, căci ambele părţi îmblau a se osteni, dar pe cînd moldovenilor nu li venea de nicăirea agiutori, ci, din clipă în clipă picînd, se împuţina numărul lor, deodată din dosul munţilor se deştinsă un şir de călărime proaspătă turcească, care cuprinsă oastea moldovană din două părţi. Atuncea re-ncepu nu lupta, ci măcilăria, căci zece turci năbuşă asupra unui moldovan; cii mai mari boieri, cu aprozii lor, fiii, căpiteniile, călugării cu crucea în mînă au pierit de sabia cea ageră a turcilor, cari, însufleţiţi de fiinţa marelui sultan, dezvăleau o bravură şi netemere de moarte estraordinară. Ştefan vedera minuni de eroism şi de înţelepciune întru conducerea oastei, cungiurat de o ceată de aprozi şi de stolul giunilor genovezi, conduşi de bravul Radaman, domnul se purta pretutindenea ca fulgerul, dar în o amestecătură, agiun-gînd în mezul duşmanilor, armasarul său fu rănit şi el însuşi căzînd era aproape să încapă în mîna turcilor, dacă credinciosul bătrîn Radaman nu i-ar fi dat calul său, care l-au depărtat de acel pericol; însă lovirea săgeţii pregătită lui Ştefan nemeri în ochi pe mîntuitoriul său, care căzu mort. După aceasta, oastea Moldovei fu în urmă nu învinsă, ci stropşită de numărul turcilor, cari cu preţ mare ş-au răscumpărat învingerea, căci cadavrile lor acopereau toată poiana din Valea Albă. Ştefan voievod, cu un număr mic de ai săi, s-au tras pe la munte şi prin codru şi au agiuns la cetatea germană, ce-i zic Neamţul, unde se afla familia lui, odoarele şi muma sa, doamna Elena, care, dupre tradiţiunile istorice, au vederat la astă tîmplare un suflet eroic, precum o descriu şi cînticile naţiunale. Auzirea acestei catastrofe răspîndi un doliu general între familiile moldovenilor, căci fiecare din ele pierdusă un dorit fiu, frate sau părinte, şi în acest doliu rămasă ţara îndelung acufundată, însă şi popoarele de prin pregiurul Moldovei, auzind despre astă tîmplare, s-au scîrbit şi mai mult s-au înspăi-mîntat despre cele ce puteau urma pentru ţările învecinate. Polonia începu a se şi înarma. Turcii, după ce s-au adăpat cu sîngele creştinilor şi s-au înavuţit cu despoierea celor ucişi, îngropară numai pe morţii lor, iar cadavrile moldovene ră-maseră espuse cîţiva ani vîntului, soarelui şi gerului în poiana dintre Moldova şi pădurea Uscaţii, aşa denumită din cauza focului ce-i dăduseră turcii la atacul făcut din astă parte, căci necurmatele lupte n-au fost iertat pe Ştefan a se îndeletnici cu îngroparea oaselor. După acestea Mohamed s-au înaintit la Suceava şi altă oaste la Hotin; ambele cetăţi fură asediate, însă nu se putură lua. Din neîngroparea cadavrelor se născu în tabăra turcească epidemie pestileniţială; foametea urmă din lipsa proviziunei, care, împreună cu flota ce o transporta pe Marea Neagră, se acufundă de o furtună cumplită. Matei Corvin adusă o oaste ungurească pe marginea Serbiei, încît Ştefan voievod, cu toate că pierdusă bătălia de la Valea Albă, readunîndu-şi oaste, au urmărit pe turci păn la Dunăre, le-au reluat cea mai mare parte a prăzilor şi a prinşilor. Apoi, cu agiutoriul unui corp de trupe transilvane, sub comanda lui Ştefan Batori, au alungat din Romînia pe Radul voievod, aliatul turcilor, şi în locul acestuia, a cuscru-său, aşeză în Bucureşti pe Vlad Cepeluş; după ce au alungat pe soţia sa Voichiţa, fiica celui întăi, el se însură cu doamna Maria de la Mangop. 
CREDINŢA ŞI FANATISMUL 
De la reaşăzarea lui Mengheli-Gherai pe tronul Crimeei, am zis că au fără întrerumpere între el şi între Ştefan voievod 
o relaţiune neturburată. Atacurile şi invaziunile cele dese ale tatarilor contenise, numai acele ale oardei de nogai împresurau uneori marginile Nistrului, în atacurile şi prăzile lor asupra Poloniei. Ambii aceşti domnitori se îngrijau cu reciprocitate de interesile publice şi acele private. Mengheli-Gherai, care era strîns legat prin o aleanţă cu ţarul Moscvei Ivan III, fu în multe încungiurări mijlocitori între acel puternic suveran şi între Ştefan, care în o epistolă foarte patetică i se tînguia de soarta neferice care au întîmpinat fiia sa Elena, măritată cu ţarul Dmitri, clironomul tronului Moscvei, provenită din intrigile ţarinei Sofia, maştiha acelui giune ţar, greacă, principesă a Bizantului suprat de Mohamed. 
Megheli-Gherai, a căruia agerime în domnie şi simţimînte marinimoase şi umane îl înălţau preste sfera comună a com-patrioţilor săi, în lucoarea restatornicirei sale în Crimeea, nu-şi putu uita şi stînge simţimîntele lui de familie şi deseori în cele puţine oare de singuratate îşi amintea de fiinţile preţioase inimei sale, pierdute în catastrofa care, înturnîn-du-i tronul, îi lăsă o amintire atît de dureroasă, mai ales despre fiie-sa Fatme, care, precum se ştie, era pentru suvenirul maicei sale idolul inimei părinteşti. 
Fatme însă îşi uitasă ţara naşterei, la care nu o lega decît aducerea-aminte a maicei sale. Patria ei era amu Moldova şi părinţii i se reprezentau în domnitorii care o încungiurau cu 
o duioasă afecţiune, precum şi ea prosfora o respectuoasă iubire şi adorare. 
Pre lîngă aceste, se deprinsăse a considera pe Radaman ca pe părintele ei, şi fiul său, companion al copilăriei şi al soartei sale, i se făcu un ce neapărat al vieţei, încît astă afecţiune era nutrită în curs de cîţiva ani prin mărturisirea simţimin-telor reciproce ale giunelui care, ca şeful copiilor de casă genovezi, avea la curte zilnică ocaziune a întreţinea speranţa inimei sale. 
Într-o dimineaţă, Fatme, ieşind din curte şi mergînd singură prin grădină la paraclisul apropiet, cînd agiunsă între tufarii umbroşi, văzu apropiindu-se un străin, pe care dupre portul său îl recunoscu de tatar. Acesta era un imam (monah), venit de curînd din Asia, precum zicea, cu dorinţa unui sim-ţimînt de evlavie a face un pelerinagiu (hagealîc) la Valea Albă, spre a aminti acolo de fratele său ucis în memorabila acea bătălie, care cerere umilită, în privirea evlaviei, i se învoise. Acest imam era din tagma cea mai fanatică, a căria datorie şi mai mare merit sta de a mîntui din sclăvie pe acii de credinţa mahometană, însă, în adevăr, era tatar din Crimeea. El au fost descoperit că, în cursul catastrofei Cafei, pre lîngă genovezi, mulţi din legea mahometană s-au răpit şi au încăput între creştini şi prin îndelungă cercetare aflasă că Fatme, fiia sultanului, petrecea în Moldova, pentru care, ca unul ce în persoană combătusă la Valea Albă, întreprinsă astă călătorie şi cu pericolul vieţei sale s-au însărcinat a adeveri factul, a mîntui de închipuita nenorocire a Fatmei (de giugul creştinesc) şi prin un mod ce-l pregăti cu multă ghibăcie a o fura din mijlocul curţei şi a o conduce la Bacci-Sarai, în sînul părintelui, de la care, pre lîngă meritul sufletesc, aştepta 
o generoasă mulţămită. 
Luînd un aer umilit şi modest, ca acela ce caracterizează pe toţi din tagma sa, el cuprinse cărarea giunei, carea, acufundată în reflexiuni, păşea spre paraclis. De pe poziţiunea lui umilită şi în vîrstă respectabilă crezîndu-l un cerşitor străin, ea întinse mîna cu o monedă; însă imamul o apucă de mînă şi în limba tatară îi zise cu blîndeţe: “Fiică a Orientului, de unde răsare lumina şi credinţa adevărată, tu născută în paradisul cel pămîntesc, crescută în sînul desfătărilor curţei de la Bacci-Sarai! Numai furtuna cea înfurietă a mărei te-au putut arunca pe acest pămînt sălbatic, adăpat de sîngele musulman! Am văzut sorioarile tale în Crimeea plutind în aur şi în aburii miresmelor Arabiei, bînd ambrozia plăcerilor, negustînd amarul decît cînd se amintează de dulcea lor Fatme, care în străinătate petrece-n sclavie! Dupre voinţa profitului nostru Mohamed, mulţi dintre noi s-au ales, cu despreţuirea vieţei, a îmbla de la răsărit păn la apus întru căutarea turturelelor rătăcite! Cu toată greutatea, eu te-am aflat şi acesta e semnul cel mai vederat că Alah cel de sus voieşte înturnarea ta. Ferice de tine, ferice de mine, cînd te voi reconduce în patrie; vino, urmează după mine, toate sunt pregătite pentru tine, nu la fugă, ci la triumful tău. Aşa odeneoară Mohamed fugi la Meca, dar fuga lui este mîntuirea islamului; zelul cel sfînt să înaripeze pasul tău — vino!” şi aceste zicînd, trage pe giună în partea opusă. De la început, la auzirea acestor cuvinte, ea crezusă pe tatar rătăcit de minte; dar cînd auzi şi cîteva particularităţi, i s-au părut că vede un demon necurat, care îi întinde cursă spre a o abate din calea adevăratei credinţe ce îmbrăţoşasă cu atîta înfocare. 
Deci începu a-şi face cruce, ca să piară necuratul, dar acesta îndoia îndemnarea lui, întrebuind chiar şi puterea de a o trage cu sine. Atuncea, înţelegînd că acesta era un fanatic viu, nevăzînd de nicăiure vreun agiutori, se înarmă cu curagiul credinţei şi cu glas puternic zise: “Din cîte mi-ai spus, te cred întru adevăr o naibă1 trimisă din iad spre încercarea credinţei mele! Eu sunt născută din mamă creştină, care m-au crescut în sînul maicei bisericei adevăratului Dumnezeu. El este scutul şi mîntuirea mea, în numele lui orîn-duiesc ţie ca să piei dinaintea mea şi să te întorni la idolii 
1 Naiba, italian nabisso: iad; la orientali naiba înseamnă un om din tagma sînţită a giuraţilor. (Gh. A.) 
tăi!..”. Fanaticul, văzînd că nu o poate îndupleca cătră fugă, s-au înfuriat şi, decis a nu lăsa nedeplinit votul ce au jurat, scoasă din brîu un pumnal scînteitor şi se răpezi asupra-i spre a o îngiunghie; însă Dumnezeu priveghea preste credincioasa sa. Din tufari, ca un fulger se aruncă giunele Rada-man cu un strigăt tunători şi cu spata în mînă; alergînd, străbătu pe tatarul furios, care, lovit chiar în inimă, în miezul blăstămilor căzu pre pămînt. La vuietul ce urmă din astă cumplită tîmplare, se adunară din pregiururi păzitorii şi ră-dicară de pre pămînt pre giunea leşinată lîngă ucigaşul care se rotolea în sîngele său. Ea fu transportată la curte în camera sa şi însăşi doamna se îngriji de sănătatea şi mîntuirea ei. La cercetarea ce se făcu, s-au aflat între vestmintele tatarului ascuns un talisman, cu însemnare că el, din evlavia legei sale, ucisăse un număr de creştini şi că-i lipsea încă un mort spre a complecta numărul de trei ori trei ucişi de propria sa mînă, şi ca între aceştia se afla şi bătrînul Radaman, săgetat de dînsul la bătălia de la Valea Albă, pentru că tatarul, care îl recunoscu, descoperisă că el au răpit pe fiia hanului şi împreună cu 150 giuni genovezi au substras-o de la legea mahometană, la care aceştia erau meniţi. 
Ist evenimînt, tîmplat chiar în miezul curţei domneşti, vedera sumeţia unui fanatism orb al tatarului, care ştiu a învinge toate greutăţile unei asămene întreprinderi. Dar totodată astă tîmplare tristă spori compătimirea şi afecţiunea nu numai a domnitorului şi a doamnei, ci şi acea a curţei şi a publicului asupra lui Radaman şi Domnicăi, a cărora soartă din copilăria lor era îmbinată în furtună şi în fericire. 
Văzînd din toate aceste o menire cerească asupra lor, s-au decis a reuni pe totdeauna pe aceşti giuni prin o sfîntă legă-tură. Dar înaintea acestui act solenel, Domnica au mărturisit adevărata ei familie, că era fiia lui Mengheli-Gherai. Drept aceea, îndată ce se vindecă din pătimirea suferită, însuşi venerabilul mitropolit al ţărei, Teoctist, i-a cununat în biserica sîntului Dimitrie, catedrala Sucevei, şi astă zi fu serbată ca un evenimînt ferice de familie, în care s-au încununat şi s-au remunerat credinţa şi virtutea. După aceste Ştefan voievod înconştiinţă pe Mengheli-Gherai că fiia lui, ce o crezu pierdută, se descoperi în astă giune, care, înnoită prin două daruri, al botezului şi al cununiei, se făcu iar cetăţană moldoromînă şi soţia fiului credinciosului Radaman, încît astă tîmplare avea să fie un nou gagiu de statornică alianţă între ambele ţări. Mengheli-Gherai, ca un bărbat înţelept şi fără pregiudeţe, înţelesă întru aceasta voia Celui de Sus, ce este unul în ceri pentru toţi oamenii lumei şi numai de cătră aceştia sub multe numi şi forme se întitulează. El prin fericirea fiicei sale s-au mîngîiet de departarea ei şi prin asta au mărturisit că, mai mult decît plăcerea lui, prefera soarta ei. După încheierea acestei serbări casnice, au urmat alta naţiunală, sfîntă şi patetică, de care s-au împărtăşit toată ţara. 
PANAHIDA EROILOR MOLDOVENI 
Domnia cea îndelungată şi glorioasă a lui Ştefan voievod au fost, pintre scurte răstimpuri de pace, un şir de lupte grele şi sîngeroase, nevoit a le purta pentru susţinerea independinţei naţiunale şi apărarea religiunei. Monumentele triumfurilor sale nu sunt arcuri, nici coloane, dară 40 de monastiri, de după fiecare învincere au zidit şi îndănuit; aceste mărturisesc nu numai a lui şi a oastei sale bărbăţie, ci adînca evlavie şi modestie prin care el atribuia protecţiunei lui Dumnezeu rezultatul ce cîştiga din lucrările întreprinse în numele său. De aceea poporul moldoromîn purta cu resignaţiune povoara sacrificiilor de avut şi de sînge, cerute pentru întîmpinarea întreprinderilor sale, iar oamenii de oaste urmau cu încredere chemarea domnitorului lor, care remunera şi onora pe aprozii săi oşteni. 
Acest simţimînt drept şi mărinimos l-au îndemnat a con-sfinţi prin un act public memoria eroilor căzuţi pentru patrie în cîmpul de la Valea Albă, a cărora oase zăceau de 20 ani încă neîngropate în şesul acela. 
Drept aceea, folosindu-se de un paos de pace al anului 1496, un an înaintea cumplitei înfrîngeri a polonilor în Bucovina, orîndui a se face în toată ţara, în 26 iulie, ziua aniversale a bătăliei de la Valea Albă, o serbare mare bisericească, însemnînd trei zile de agiutoare şi de doliu naţiunal, iar în acel cîmp al bătăliei decise a se face o biserică votivă, consfinţită marelui arhistratig Mihail. Pentru plinirea acestei ceremonii bisericeşti şi militare, au rînduit cele cuvenite în 8 noiemvrie ale acelui an. De la toate monastirile, schiturile şi bisericile poporene s-au conchemat părinţi evlavioşi, adu-cînd fiecari cîte un amintar (pomelnic) a oamenilor de oaste din ţinutul lor ucişi în bătălia de la Valea Albă. Deputaţi de oaste de toată arma, căpitenii şi ostaşi de rînd se adunaseră în o tabără pacinică pe malurile Moldovei, unde fluturau bandierele naţiunale a fiecărei cete, cu văl negru învălite, iar în mijlocul lor se înălţa un pavilion pentru domnitor şi familia sa, în giurul căruia s-au adunat, din toate olaturile ţărei, văduvile, orfanii şi părinţii celor ucişi, a cărora durere era astîmpărată de un simţimînt de glorie, că acii din familia lor ş-au fost răpus viaţa pentru patrie! După ce, în curs de trei zile, clerul în serbare bisericească au amintat anume pe fiecare din cii ucişi, milianii oşteni săpară temelia bisericei pe locul însemnat de Ştefan voievod care era acela unde au fost urmat cea mai crîncină luptă, iar afinii morţilor adunau cu simţimînt respectuos de pe cîmp oasele răspîndite, prepuind în fiecare titvă capul iubitului său; dar nime n-au recunoscut mai bine decît Radaman titva părintelui său, prin ferul săgeţei care, intrînd prin ochi, rămasă înfipt în os. Acest cap preţios al mîntuitorului vieţei sale Ştefan voievod cu mîna sa l-a depus sub locul unde avea să fie altarul, iar celelalte se depuneau în miezul temeliilor bisericei, lîngă altari, preste care se înălţa sînta cruce, umbrită de flamurile Moldovei. 
Cele întăie raze ale soarelui din 26 iulie luminaseră preste Valea Albă un popor întreg, învăscut în doliu şi împlîntat în lacrimi; nu sunetul bronzurilor sînţite, nici gurile înfocate purtătoare de moarte caracterizau astă solenitate, ci rugi fierbinţi din inima domnitoriului şi a credinciosului popor se înălţau cătră înduratul Dumnezeu spre iertarea păcatelor acelor ucişi şi împărtăşirea lor de cununa nemurirei. După ce arhiereii au făcut orînduita panahidă asupra oaselor depuse dupre rînduială, Ştefan voievod, Alesandru şi Bogdan voievod depusă în temelie piatra cu următoarea inscripţiune: 
“În zilele binecredinciosului şi de Hs. iubitoriului domn Io Ştefan voievod, cu mila lui Dumnezeu domnul pămîntului Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, în anul 6984 (1476), iar al domniei lui 20, anul curgînd, s-au rădicat puternicul Mohamed, împăratu turcesc, cu toate puterile oştilor sale, ale Răsăritului, încă şi Basaraba voievod chemat fiind la război, au venit cu dînsul, cu toată puterea pămîntului lui Basaraba, şi au venit să robească şi să ieie pămîntul Moldovei şi au agiuns pănă aice, la locul ce se cheamă Valea Albă, şi noi Ştefan voievod, cu fiul nostru Alesandru, am ieşit înaintea lor aice şi am făcut cu dînşii mare război în luna lui iulie, în 26 de zile, şi după giudecata lui Dumnezeu biruiţi au fost creştinii de păgîni şi au căzut aice multă mulţime din ostaşii moldoveni. Atunce au luat şi a treia parte din pămîntul Moldovei, despre acea lature. Pentru aceea au binevoit tot Ştefan voievod, cu a sa bunăvrere, şi au zidit biserica aceasta întru numele arhistratigului Mihail, şi întru rugăciunea lui, şi a doamnei sale Maria, şi a fiilor săi Alesandru şi Bogdan, şi întru amintirea sufletelor lor, dreptcredincioşilor creştini cari aice au pierit. 
În anul 7004 (1496), iar al domniei lui anul 40, curgînd, în luna lui noiemvrie 8 zile”. 
S-ar fi cuvenit ca numele a atîţa eroi să se fi păstrat în analile patriei, însă în epoha aceea egoismul nu cuprindea inima compatriotului; de aceea de agiuns au fost că au conlucrat, au pătimit şi au combătut pentru binele şi gloria patriei, şi acel merit fără osebire se răspîndea preste toţi moldoro-mînii. 
Adevărat măreţ şi unic spectacol au fost acesta, de a vedea un popor întreg îngropînd deodată pe un alt popor! Aice se vedea o mumă bătrînă bocind moartea a trei fii ai săi, bătrînul lăcrăma pentru pierderea unicului său fiu, văduvele, orfanii plîngeau pe ai lor, încît Ştefan voievod, deşi deprins la toate scenele crunte, vărsa şi el lacrimi de compătimire şi asta au fost lauda cea mai mare pentru acii ostaşi că, dupre faptele lor, nu li s-au plîns viaţa, ci moartea!... 
Amintirea acelui act măreţ se păstrează nu numai în istorie şi prin astă biserică monumentală, ci şi prin tradiţiuni şi cîntece în care păstoriul din Valea Albă repetează, acompanînd pe fluieraşul său, cîntul următori: 
VALEA ALBĂ 
Păstoriul: 
Vale Albă, d-Albă Vale,
De la munte rîurel,
De ce oare-n a ta cale,
Trecînd lîng-al meu muncel,
De e nour, de-i senin,
Tu răsuni un trist suspin?

A ta rîpă înverzită
Cununată-i de mii flori,
A ta undă-i limpezită

De mănunt prund la izvor Ş-a ta dulce ap-o bea Paserea şi turma mea. 
Rîul: 
A mea apă-i limpegioară,
Din ea bea azi turma ta
Ş-acea pasere ce zboară,
Dar, aleu, ea adăpa
Turme de la Răsărit,
Ce-aici au fost tăbărit.

Sîntul Ştefan, cînd aice
Pentru ţară s-au luptat,
Cînd în ziua neferice
Ager fer au secerat
Pe boieri şi pe oşteni,
Pe păstori şi pe săteni,

De-atunci, tristă, ea tot plînge
Şi în veci va suspina,
Că au curs cu nobil sînge
Ce romînul revărsa,
Şi cu oase-ndelungat
Aist cîmp au presurat.

Eu acea zi de fortună
Amintind-o, plîng mereu,
Freamătul pădurei sună
Unit cu suspinul meu,
Că aprozi acuma nu-s
Ca acii ce au răpus!

Soarta lor şi a lor vîntă
Azi romînii au uitat;
Păstorele, tu deci cîntă
S-aibă cuget deşteptat,
Să le zică al tău cînt
Cum au fost, şi cum azi sînt!

320 
VARIA 
IUBIREA DE PATRIE 
Toate sentimentele, care unesc pre oameni între sine şi-i îndeamnă spre virtute, sunt nobile. Cinicul, ce are în dispoziţia sa purure sofisme în contra tuturor sentimentelor generoase, se deprinde a se făli cu filantropia sa pentru a despreţui iubirea de patrie. 
El zice: “Patria mea este lumea. Ungheriul cel mic, în carile sunt născut, nu poate avea drept de a fi preferat înaintea alegerei mele, fiindcă nu este mai presus de atîte alte ţări, unde-i de asemene bine, ba poate şi mai mult. Iubirea de patrie este numai un egoism obştesc a unui număr de oameni, carii locuiesc într-o ţară şi întru care şi fac dreptăţi pentru a urî pre ceilalţi oameni”. 
Nu te lăsa ademenit de această filozofie defăimată. Caracterul ei este a înjosi pre om, a-i tăgădui virtuţile sale, a numi deşertăciune, nebunie şi destrămare toate acele ce-l înalţă. A înşira o mulţime de cuvinte pompoase pentru a descuviinţa toate plecările omului cele nobile şi toate întreprinderile lui privitoare cătră folosul societăţii, asemene graiuri sofistice sunt fără îndoială o ştiinţă uşoară, însă vrednică de defăimarea noastră. 
Cinismul ţine pre om în tină, iar adevărata filozofie este aceea care se sîrguieşte a-l scoate din ea; este religioasă şi cinsteşte iubirea de patrie. 
De bună samă, se poate zice că şi lumea întreagă este patria noastră. Toate popoarele sunt o fracţie a unei familie numeroasă, care pentru întinderea sa nu poate fi povăţuită de un singur guvern, deşi are pre Dumnezeu de cel mai înalt domnitoriu. Cînd privim fiinţele noă asemene ca pe o singură familie ne facem binevoitori cătră toată omenirea în general. Dar o asemene socotinţă nu răstoarnă pre altele, ci au de asemene dreptăţile lor. 
Un lucru este vederat, că omenirea se împarte în popoare. Un popor este o întrunire de oameni, pre care unimea religiei, unimea legilor, deprinderile, asemănarea limbei, originea, faima, nefericirile, nădejdele, în sfîrşit, toate aceste elemente sau cel puţin măcar o parte din ele îi unesc într-o de-asemene simpatie. A se da numele de egoism obştesc acelei simpatii şi interesului comun, ce domneşte între mădulările din care se alcătuieşte o naţie ar fi totuna, ca şi cînd mania de a defăima ar descuviinţa iubirea de părinte şi de fiu, înfăţoşîndu-se ca pe o conjuraţie între fiecare părinte şi fiii săi. 
Să ne aducem aminte, că adevărul are purure mai multe feţe şi că dintre toate sentimentele virtuoase nu se află măcar unul, carile n-ar trebui cultivat. Dacă din osăbitele sentimente am cultiva numai pe unul singur, oare n-ar ajunge a fi vătă-mător? De aceea nu cultiva numai pe unile şi nu vor agiunge a fi vătămătoare. Iubirea de oameni este nobilă, dar nu trebuie să împiedice pe iubirea de patrie; iubirea de patrie este asemene bună, însă să nu împiedice pe iubirea de ominire. 
Defăimare fie acelui suflet înjosit, carile nu încuviinţază chipurile feluritelor înfăţoşeri, ce poate căpăta între oameni instinctul sfinţit a vieţui frăţeşte, a da cinstea cuviincioasă şi agiutorul fiecăruia! 
Doi călători européi se întîlnesc într-un alt continent, unul este născut în Turin, altul în London. Ei sunt europei, acest nume comun de europeu naşte între ei un feliu de le-gătură de iubire, pot zice un feliu de patriotism, din carile iesă o îngrijire vrednică de laudă a se îndatori unul pre altul. 
Iată, de altă parte, un număr de oameni, carii abia se înţăleg unul cu altul, fiindcă nu vorbesc tot o limbă; şi oare aţi putea crede, că între aceştia este cu putinţă a se afla vreun patriotism. Ei sunt sviţeri, unul dintr-un canton italian, altul dintr-un canton franţez şi al treile dintr-un canton gherman. Asemănarea legăturei politice, prin care se unesc şi se apără unul pre altul, ţine locul limbei comune, le însuflă tuturor iubire deopotrivă şi-i îndeamnă prin jărtvire generoasă a consfătui la fericirea unei patrie, ce nu este o singură naţie. 
Priviţi în Italia sau în Germania, acolo se văd oameni carii vieţuiesc sub deosebite legi, şi prin acesta ajunse a fi popoare deosebite, încît adeseori au venit în împregiurare a se şi război între sine. Însă ei vorbesc sau cel puţin scriu în aceeaşi limbă, cinstesc tot pre acii strămoşi, au tot aceeaşi literatură, cu care se înmîndresc, au gusturi deopotrivă, nevoie de prietenie, de îngăduinţă şi de mîngîiere. Aceste cuvinte-i fac mai binevoitori unii către alţii şi mai aplecaţi a se îndatori între sine. 
Iubirea de patrie la o naţie mare sau într-o mică parte de loc este pururea o simţire nobilă. Nu se află vreo naţie cît de mică, carea să nu aibă strălucirile sale, precum domnitori, carii au crescut puterile ei cu mai mult sau mai puţin, fapte istorice vrednice de aducere-aminte, aşezăminte folositoare, politii însemnătoare, un ce deosebitoriu şi cinstitoriu caracterului său, barbaţi, carii s-au făcut nemuritori prin curajul lor, prin politica, prin sporirea ce au făcut în ştiinţe şi măies-trie. Aceste sunt pentru fiecare temeiuri de agiuns a iubi cu întîietate ţinutul, politia sau satul, unde este născut. 
Însă trebuie să ne ferim ca iubirea de patrie, în înţelegerea ei cea mai întinsă, precum şi în cea mai strînsă, să nu se cuprindă numai în o mîndrie deşartă a fi născuţi în cutare locuri, nici să fie aceasta un cuvînt pentru a păstra ura cătră alte politii, alte provinţii, alte naţii. Un asemene patriotism, carile, în loc de liberal, ar fi îngînfat, pizmătoriu şi crud, nu este o virtute, ci un viţiu. 
MEDITAŢII 
OMUL LITERAT 
De cînd soarta, romînilor favorisitoare, au deschis căile pe care au a păşi pentru a agiunge la scopul dorit a civilizaţiii, mulţi tineri, însufleţiţi de o vrednică de laudă dorinţă, ostenesc în deosăbite ramuri, cu ţintire a înavuţi limba şi ideile compatrioţilor. În unii să descopere talent, în alţii numai buna plecare, în puţini fondosul cel clasic neapărat pentru nemerirea ţintirii lor. Grăuntea, mai nainte de a putea fi sămănată, au costisit multă sudoare ostenitorului! Sfezile şi controversele asupra formelor limbei sunt intempestive şi însorb timpul preţios a acelor autori carii, cu însărcinarea traducerii din limbi străine, să par îndatoriţi a aduce pe romînie străine idiotizme şi construcţii, încît din asemene fabrici au început a naşte bastarduri, pre carii totimea naţiii necunoscînd, nu le va putea priimi de ai săi fii adevăraţi. Fondosul limbei noastre, ce pe aiure să caută, să află în sfînta Scriptură, ce este de toţi romînii înţăleasă; această să se păstreze curată şi întreagă, ca singura legătură ce uneşte încă pe romînii despărţiţi în staturi deosăbite, şi cătră aceasta adaogă-să îmbunătăţirile cerute, după un metod simplu şi care s-ar cuveni a se legiui de un giudeţ amfiction ce să poate închega din gramaticii romîni a Transilvaniii, a Ţării Ro-mîneşti şi a Moldovei. Doritori de a vedea aşezată cultura neamului romînesc pe trainice temeiuri, noi împărtăşim aice portretul şi însuşirile omului literat, pe care să aibă totdeauna tinerii noştri de model întru a lor ţintire. 
Omul literat este acela a căruia meserie îl îndatorează a cultiva a sa minte spre a putea spori cunoştinţa altora. În această ambiţie să mărgineşte toată a sa lucrare şi interesul pe carile alţi oameni împraştie preste deosăbite obiecte. 
Ambiţios de a înmulţi ideile sale, el le caută păn prin veacuri antice, cercetează monumenturi şi scripte, pentru de a culege preste urmele uneori şterse, sufletul şi cugetarea oamenilor celor mari din toate veacuri şi ţări. El vorbeşte cu dînşii în a lor limbă, a căria odoare întrebuinţează pentru de a înavuţi dialectul patriii sale. El petrece culegerea literaturei străine, cu a căria esenţă înfrumuseţează literatura naţională. 
Înzăstrat de aceste norocite organe, care ne fac să iubim cu împătimire tot ce este frumos şi adevărat, el lasă capitilor celor mărginite osteneala cea în zădar de a supune la această măsură şi formă toate talentele şi toate haractirile, cînd el culege din deosăbirea cea îmbelşugată feliurite mijloace a naturei pentru de a încînta (a disfăta) pe oameni, a-i lumina şi a li fi de folos. Cîte să fac în lume bune şi folositoare nu sunt pentru el pierdute. 
Pentru o asemene ureche sună armonia poeziilor lui Virgil, a lui Tasso şi a lui Rasin, pentru asemene sentiment Tacitus au aruncat înfricoşate scîntieri pe inima tiranilor, cătră dînsul să adresază Monteschiu cînd apără dritul omenirii, Fenelon cînd împodobeşte virtutea. Pentru el fieşcare adevăr este o izbîndă şi fieşcare capodopera o plăcere. 
Deprinzîndu-să a să folosi atît din a sale reflexii, precum şi din acele a altora, el nu va fi nici singur în singurătare, nici străin în soţietate. Cu un cuvînt, oarecare va fi a sa îndeletnicire, el cu un pas măsurat păşeşte în lumea cea cugetătoare a speculaţiilor matematice, sau că să rătăceşte în lumea cea înfărmăcată a poeziii, au că înduieşeşte pre oameni pe sţenă, sau că învaţă prin istorie; aducînd la templul artelor a sale pîrgi, el nu va căuta de a coborî pe concurenţii (rîvnitorii) săi în a sa cale, nici va defăima lucrările altora pentru de a înălţa pre ale sale. Ochiul său, nespăriet, nu-l va întoarce de la triamvul altora; glasul faimei (laudei) nu va fi pentru sufletul său un neplăcut sunet şi în loc, ca neastîmpărata mediocritate (cii cu puţin talent), să geamă pentru toate aceste sporiuri, pentru că înaintea ochilor ei să strîmtorează neîncetat cîmpul geniii, adevăratul om literat, petrecîndu-l cu un ochi mai sigur, va vedea că rămîn lui îndestule prilejuri de a înălţa acolo cîte un monument şi de a putea cuprinde vreun loc! 
DATINE NAŢIONALE 
Preste toată faţa pămîntului, atît de variată prin clime şi producte, locuiesc oameni fericiţi. Arşiţele cocitoare a ecvatorului, gheţurile amorţitoare a polurilor nu-i îndeamnă a se strămuta aiure, deşi, macar din auz, li sunt cunoscute ţările mai frumoase şi stîmpărate în care o climă paradisită răvarsă mană şi plăcere. 
Di ce nu se oţărăşte eschimoul de cîmpiile coperite cu giulgiurea unui vecinic omăt şi de noapte neîntreruptă de cîteva luni? Etiopul di ce sufere săgetarea soarelui şi se desfătează în miezul cîmpiilor de arină? Pronia dumnezeiască au aprins în inima omului scînteia cea sfîntă al amorului de patrie, care îl leagă cătră pămîntul unde au văzut lumina vieţei, unde răposază părinţii cătră carii doreşte şi el a uni a sa ţărînă. 
Ist sentiment, de Dumnezeu însuflat find împărtăşit de mii convieţuitori a unei ţări, au produs legătura cea puternică a naţionalităţei, care se nutră şi se păstrează prin relighie, limbă, istorie, port şi datine. Evenimentele au adeverit că un popor, de demult apus din orizonul politic, carele au ştiut păstra un asemene paladium, au triumfat de giugul veacurilor şi, ca un fenix, au reînviet din proprie cenuşă. 
Precum cu interes păstrăm odoarele şi averile moştenite care ni asigurează o viaţă materială, cu atîta mai mult, mic şi mare, să respectăm şi să păzim semnele caracteristice a naţionalităţi, din care fiecare poartă în sine tipul evlaviei, a virtuţii, a pietăţii1 şi a simplicităţii trecute! 
De aceea să urmăm cu respect datina cea duioasă prin care romînii mărturiesc în sîmbăta moşilor a lor sentiment în suvenirul strămoşilor ce odineoară stătură în putere, făptuiră pentru binele patriei şi a familiei, plecară capetele obosite şi muriră! Cu cîtă îngrijire, de cîteva zile, se îndeletnicea femei bătrîne şi june întru pregătirea părţei unei pietăţi sfinte, şi în noaptea de ieri nu era mormînt carele să nu fi fost avut a sa lumină, o cunună de flori şi în genunchi o fiinţă vie carea răposatului ei consfinţea rugi şi lacrimi! 
Dar nici meserul cel lipsit nu fu ieri uitat. Precum în faptul zilei se văd albinele grăbindu-să spre stup pentru de a depune mana culeasă, de asemene de dimineaţă se purtau june fete ducînd cu panere de fructe şi cu cofe încununate şi pline de lapte, de vin, căutînd, săturînd şi adăpînd pe acii săraci! 
Mărire celor ce păzesc datinele naţionale! Prin dînşii nu va pieri dintre noi sentimentul de evlavie, de pietate, de dreptate şi de unire, ce sunt baza puternică pe care se razămă fiinţa şi fericirea unei naţii! 
1 Pietate, sentiment de iubire firească (Gh. A.). 
OBSERVAŢII FILOLOGICE 
ăDESPRE CULTIVAREA LIMBII ROMÎNE LITERAREî
Al doile an să apropie de a sa închiere de cînd, cu învoirea înaltului guvern, urmează publicaţia Albinei romîneşti după statornicul său plan de a face nu numai interesantă, ce şi folositoare cetirea găzetei, carea se poate zice a fi metodul practic al culturei naţionale. 
Greutăţile înfăţoşate în plinirea unui asemine scopos se lămuresc de sine, dacă se ia aminte că limba romînească, în a sa pruncie şi sărăcie, este întrebuinţată a fi astăzi organul politicei, a ştiinţelor şi a literaturei, ce în limbele streine numai după ostineala a mii de învăţaţi în cursul multor veacuri au răsărit! Pre lîngă aceste, spre a înlesni înţelegerea gazetei, redacţia este nevoită a o însoţi cu descrieri lămuri-toare, şi încă pentru întocma şi adevărata rostire, după regulile filologhiei a urzit trebuincioase cuvinte tehnice, a se feri de acele varvare, ce nu s-au înromînit, şi a le întroloca cu cuvinte chiar romîneşti aflătoare în vechile manoscrisuri şi cărţi tipărite în Moldova, ce le-au păstrat de uitare, cătră carea osîndite au fost de atîte împregiurări împrotivitoare la orice fericire a patriei. Întru acesta redacţia încă s-au povăţuit de o nouă pildă, ce lumei au înfăţoşat limba grecească, carea, după asemine planuri lucrată, au cuprins astăzi un post însămnat în şirul limbelor cultivite, făcîndu-să vrednică de fiinţa politică a naţiei sale. 
Întemeietă pe aceste cuvinte aducătoare unui asemene fericit spori, redacţia va urma planului său, cerînd întru aceasta agiutoriul binevoitorilor romîni filologhi, carii în luminata lor dorinţă vor împărtăşi redacţiei sfaturile şi ideile ţîntitoare cătră cultura unei limbi interesante, atît pentru începutul de unde derază cît şi pentru împoporarea a mai mult de cinci milioane oameni carii o vorbesc. 
Dorind apoi a împărtăşi străinilor interesante novitale din Moldova sau a ţărilor învecinate, precum şi îmbunătăţitoarele administrative măsuri după noua legiuire a ţărei, redacţia nu va pregeta a publica aceste împreună şi în limba franţeză. 
LIMBA ŞI PORTUL 
Portul şi limba au avut la noi totdeauna analogie între sine şi vedera starea morală a naţiei. Strămoşii noştri, venind din Italia în Dacia, purta tunica, toga, coiful şi lancea, costium carele astăzi vedem numai pe icoanele sfinţilor. 
Patricii1 noştri vorbea limba latină (sermo urbanus), plebeii acea rustică şi peregrină, care limbă astăzi trebuie să o învăţăm prin shoale. În acel costium şi cu acea limbă, plini de virtute şi curaj, dacoromanii învingea pre duşmani, mărea faima şi marginele imperiei romane, zidea cetăţile Ulpia Traiana, Muniţipium Iassiorum, Severinul etc., deschidea minele de la Torda, Auraria, Baia şi înarca peste Dunăre puntea cea ghigantică, a căria ruine pun pe lume în mirare. 
De atunce de cîte revoluţii s-au prefăcut limba şi portul patriciilor? Căci din Colona Traiană vedem că costiumul plebeilor era precum este astăzi şi di s-ar fi păstrat niscai papire (manuscrisuri) despre limba rustică, de bună seamă s-ar fi vederat limba noastră cea mai apropietă de dînsa. 
Patricii, părinţii sau nobilii (Gh. A.). 
În luptele lor cu barbarii şi nevoiţi de asprimea climei, ii au adoptat mai în urmă căciula dacică şi au înspătat burca caucazică, şi cu aceasta şi cîteva nomenclature s-au alunecat în limbă. La străbaterea hunilor în Dacia, romînii, încălţînd cizme şi încingînd brîul polon, au luat finale magiare şi litvane. 
După asta vine epoha de primejdie şi de faimă, cînd domnii moldoromîni, în costium de păstori naţionali, înarmaţi cu curaj strămoşesc, se făcură scutul creştinătăţei în contra mahometanilor, prin rîuri de sînge au răscumpărat naţionali-tatea şi cu limba lor rustică au încheiet tractaturi cu cele întăi puteri ale Evropei de a cărora binefaceri şi astăzi ne bucurăm. În veacul al XVIIă-leaîse împlînta un ram de literatură naţională, dar fortunele nu-i îngădui a prinde rădăcină adîncă. Romînia se cungiură de raiele, de unde, cu moda traiului asiatic, ni se hultuiră prinţipii cu cuvinte de şerbi, şi pasul cel slobod se încătuşă de încălţămintea tîrîitoare. 
Un venin adînc străbătu fiinţa Romîniei şi limba, portul, precum şi multe alte, se molipsiră de el. Grecească se făcu limba diplomatică şi de salon, cînd cea romînă se respinsă în sînul sătenilor, carii o păstrasă în curs de 1700 ani. În codrii întunecoşi, între plaiurile munţilor, pe malul rîurilor spumoase, unde cu simplicitatea patriarhală se îndeletnicea cu păstorie şi cu vînat, n-au străbătut săgeata tatarului, nici sunetul limbei sale, acolo în cursul fortunelor aprige s-au păstrat acest paladiu a naţionalităţei, aşteptînd zile mai senine! 
În timpurile nouă, armele străine, după fiecare campanie, lăsa în ţară some de monede cu cîteva duzine de cuvinte şi cîte o prubă de mode evropeie. Luminele Evropei începură a răzbate între romîni, cu limbele, ştiinţele şi costumurile ei. Voiajorii noştri au cutezat a trece dincolo de marginea ţărei, ce o socotea non plus ultra! 
Reforma, înturnînd driturile vechi, au agiuns a rechema din exil limba şi a-i înălţa altare de închinare. Costiumul asiatic cu deprinderile sale s-au strîns între rărităţi, încît după cufundarea vasului zbuciumat se văd încă ici-cole înotînd în mare oarecare rămăşiţuri. Apparent rari nantes in gurgito vasto. 
De atunce aretia, ce se părea la noi o zînă mitologică, lăsă tronul ei virtuţei disţărate şi lîngă ea, drept pază, timpul au cuprins postul vremei, şi domnul înteri pe bei. Astă reformă, întroducînd pe romîni în familia evropeană, urzi mulţime de lucruri nouă. Cu costiumul nou dregătorii primiră în pripă streine expresii forenze şi administrative, dar nu tîrziu moldoromînii au simţit că tot aceeaş putere ce li-au înturnat pămînturi împresurate, pronomii călcate, li dă dreptate a-şi dezşerbi şi limba de împresurări şi a o aduce la gradul per-fecţiei, întroducînd cuvinte tehnice a maicei sau o sororilor ei, pentru că, dupre cum proverbia zice, “sîngele nu se preface în apă“. 
În asemănarea grecilor, carii, curăţînd din limba modernă mixto-varvară cuvintele de element strein, videm stăruind pe literatorii romîni, adăpaţi cu studiile clasice şi păşind dupre acea sistemă, spre a agiunge la asemene scop. De aice trag despre o parte fanatismul latinităţei, franţeziei şi a italianiei, de aici şi critica împungătoare celor tîrzii, înfrînătoare celor prea înfocaţi, căci întru toate este mîntuitor a păzi mijlocul.  
Ca o critică, întru asta nemerită, cetim următoarele epistole, publicate în calendariul acestui an.