POEZII A lii AGA. G. ASACHI MĂDULARIU ACADEMIEI DE ROMA. EŞII. ÎN TIPOGRAFIA ALBINEI. 1836 ÎNAINTE-CUVÂNT. Toate limbele au început a lor carieră literală prin Poezie, pentru că simţirea, ce este a ei mumă, timpuriu să deşteaptă în om, când cunoştinţile să câştigă numai prin îndelungate ostenele. Această plecare cătră versuire, să insamnă şi între Români, mai ales de când raza culturei au început a ni lumina. De asemene au fost şi acele întâi a mele îndeletniciri, din care, ca o pârgă literală, câte au scăpat de focul anului 1827, cutez astiz a da la lumină următoarea Culegere. Îndreptat de pilde clasice şi de firea limbei, m-am sirguit a urma sistemei care cere ca poezia, ce este productul cel mai ales a cugetării prin simţire inălţată, să răsune prin ziceri elegante şi armonioase, încât de asemene prelucrată fiind limba, va putea odineoare a să arăta vrednică de a ei strălucită spiţă cu acea italiană. Întâile mele compuneri Româneşti sunt din 1812, din care unele pe rând, răzleţite, s-au fost publicat. Înaintindu-mă cu această cercare, în deosebire feliuri scrisă, doresc a îndemna pe iubitorii de Poezie, ca prin a lor talant să indeplineză un ram atâta de plăcut, carile spre bine va înriuri asupra limbei şi haractirul compatrioţilor. G. Asachi. Eşii 1 Martie 1836 [1] CĂTRĂ PATRIE. PROLOGU. În viu dor mă-naripează şi mă-ndeamnă din junie, Ca să cerc pe alăută Româneasca armonie. Acest vers, ce sună aice, lui Apolo nu-i strein, Fiind gemine cu rostul ce-i urzit din cel Latin. Armoni-au strâns pe oameni în plăcuta soţietate, Adunând pre ii din codruri în statornica cetate. De cântarea lui Orfeos munţii Trachiei s-umplea, Şi de sunetul cel dulce crude feare să-mblânzea. Însăş ruga de evlavie unei inimi credincioase, Cătră Domnul se înalţă pe aripi armonioase, Ş-o simţire legănată pin al Muzelor organ, Mângâetă cursul trece pe al vieţei Ocean; Spre virtute versu-nbie, despre răle face ură, Fermăcându-ni adapă d-o înalt-învăţătură. [2] O, Români, Români ai Dachii! ce purtaţi un mândru sămn De-nceputul vechiu, istoria acum fie ni îndemn În vechime maica Roma, ce-au fost doamnă-n toată lume, Ni-au lăsat legi şi pământuri, vorba sa şi-naltul nume, Oare harul, ce de timpuri şi de barbari s-au păstrat, Când sănină soarta luce, fi-vă astizi defăimat? Nu. Prin Muzei ş-a virtutei dorul dulce şi ferbinte, În noi lumea să cunoască strănepoţi Romanei ginte. Tu Moldavio mănoasă, ce pre mine ai născut, Adăpost dă Muzei nouă care versuri au ţesut, Pe strein şi tânăr dafin, care-n ţărnă acum răsare, Că de-a prinde rădăcină şi în urmă va-nflori, Din a sale frunzi cunună Muza ţie va urzi. O cunună cungiurată de-ale vântei line rază, Ce de foc, de fer, de timpuri trainic soarta o păstrează. Când atunce al tău nume, nemuririi hărăzit, Va luci la fii patriei chear ca-n ceriu un nou planit! [3] KĂTRĂ M.S. ÎMPĂRATUL ALEKSANDRU I. 1817 ~~~ ODĂ. Împărate preputernic! Ce în inimei mărire, Pototipul drept urzitai, depe carile domnez, Tu-npăcând crude ursite cu certata omenire, O icoană a fericirei între noi înfiinţez, Pentru care luminara a Ta epohă-ntre cele – Alte, chear ca un luceafăr între mai mărunte stele. Precum nu apun în Rosia nici odata a zilei rază, Căci s-ating a sale margini în apus şi-n reserit, Aşa trează totdeauna a Ta minte privighiază, Preste soarta-npărăţiei pe cursui-strălucit, [4] Când unit cu drepţi monarhii, în a legii sfăntul nume, Tu întăi, o Alecsandre! aşezi lină pace-n lume. Sunt al Tău ferice scintru domnesc legea şi virtute, Direptatea şi credinţa au sfinţit a lor altar. Cei ce-n sferile stelite, seau pe ţărmuri neştiute A naturei secret cearcă, cei ce ţarina lor ar, Cel ce-n fapte seau cuvinte mângăere ni aduce, Află-ndemn, lucor şi razim, care-n a lor cură le duce. Seau că-nalta cugetare patrie să poartă, Seau din sate, au prin ermuri chear ca îngerul când vii, Plânsul stergi, pre mâser vindeci, şi-nviez pe firea moartă. Unde fură dineoară părăsitele câmpii, De la ţărmurile Nevii pân l-a Caucazului munte, Cetăţi mari şi monumenturi-nalţă amu o mândră frunte. Inimosul tănăr vultur a lui aripi de depinde De la zona înfocată pân la polul înghieţat, Iar industria, neghoţul mânos ram în Rosia-ntinde, Ş-încurând din marea Caspii un canal nou adăpat, La Petropolis cea mândră, preste umeda sa cale Va cări hodarul Indiei şi trivuturile sale. Vuetul de crunte arme, ş-a Velonei recnet tare, Sunt a dafinului umbre Aris triamv sfânt, [5] Ochii săi să desfătează de uneltile de pace, Şi de dulce fericire înflorită pre pământ, El păstrează al său fulger, pe furie să detune, Care-n lume era s-arunce arzitorul ei teciune. Deci când rosturi învăţate laudă numelui Tău sunt, Iar fapta-ţi-ntremează traiul Tău nemuritoriu, Ca o pasere din codru care versul împreună Cătă armonia ce-nalţă firea le ei Urzitori, A mea Muză umelită, în Parnas de tot streină, Pârga ei cea nestolită Ţie Doamne o închină. Căci pre ţările frumoase, de-al Tău scut acoperite, Unde şesuri, vii şi dâmburi d-Istru şi de Prut se-ncing, Ce ca Pactolos al Lidiei din arine-naurite, Unde a câmpului odaoră în belşug setepii string, N-au lucit, aleu! Pre ele, e ştiinţelor făclie, Şi la Romii strenepotul zace încă-n tunecie. Timpul repede ce toate înnoianul său ascunde, Într-a sale prăzi surpat-au Dachia marelui Traian, Ce ca luntrea între stânce, zbuciumată despre unde, Au perit luptând cu vântul, păn s-agiungă în liman. Iar atunci când de furtună sau sfărmat în noapte oarbă, Au putut avea să scape al ei nume ş-a sa vorbă. [6] Însă-n astă înpilare a ei zile-s mângăete De mai vin timp ce răsare, după acel ce s-au trecut, Când a Rosii socrul Stefan, cungiurat de Asii cete, Întrarmat de fier şi lege, a Moldovii era scut, Şi lăsânduo sărmană, i-au menit în zi de moarte: C-a veni Mântuitoriul şi a ei mai firice soarte. [7] CĂTRĂ MOLDOVENI 1822 ~~~ ODĂ. Viers înalt de bucurie să răsune împregiur, Astizi gemetul Moldovii în armonii să preface. Astăzi soarta îmblânzită ne urează bun ogur, Şi din clime seninoase se întoarnă lină pace, Să întoarnă sfinte drituri ce-s odoare unui neam, Spre a cărora izbândă, de mult rugi noi înalţam. Pentru a noastră fărdeleage, pre cetăţi şi pre câmpii Din a tunetului sferă, cu-nfocată aspră mână Segeta a morţei înger mii de fulgere şi mii Ce pre creaştetele mândre sfărâmat-au în ţărână; [8] Într-atâta că urgia şi văpaia nu au stâns Calde râuri de crunt sânge ş-un amar noian de plâns. Însă Domnul preputernic, ce pre omul păcătos, Pentru lucrul cel nevrednic şi urmări vicleane ceartă, Îmblânzitu-s-au acuma, şi părintele duios, Spre a noastră vindecare; ne loveaşte şi ni iartă. Dar la cuget şi privire ne-au lăsat un vecnic semn, De-nfrânare pentru reale şi spre dreptul de îndemn. Ca nemernic călătoriul, zbuciumat d-a mării val, Când în noaptea-ntunecoasă nici o stea în ceriu nu vede, Dac-aproape de peire, din tâmplare află un mal, Cu mâni ambe îl apucă ş-abia şie însuşi crede; Dar săltând pre el din undă, care moartea îi gătea, Domnului aduce laudă că Patrie iş va vedea. O puternică fortună pe Moldova au fost împins Să plutească pe o mare, de primejdii presurată, Şi poporul fără cârmă, de mii tunete atins, Aştepta a sa sfărmare şi peire-nfricoşată. Obosâte stihii astizi mug şi sună mai încet, Vântul stă, s-alină marea, de port ne-am apropiet. Ni s-arată la vedere un frumos liman vecin, Priincosul Zefir suflă şi lucesc senine stele; [9] Însă cursul cela este de mii stânce încă plin, Şi trizvie cere dreaptă, cu-ndoite opintele, Căci o luntre struncinată, ce-au scăpat din Ochean, Deacă uită priveghere va peri şi în liman. Fericiţi strămoşii noştrii prin păzire acestei legi, Spre a patriei scutire nu cruţa jerviri nici sânge, Şi în volburea turbată stat’au pururea întregi, Ca o stâncă-n miezul mărei, ce sumeaţe ape-nfrânge. Ori de Triamburi să fie, a Moldaviei pământ Viu izvor întru vechime, iar acum uitat mormânt? Pe Moldova, când ferice era-n pace şi-n războiu Schiţi, Panoni, Sarmaţ ş-Asia n-au putut de tot să sfarme Prin a ei vârtute gustă nemurire între noi: Înţăleptul Aleksandru, Stefan fulger întru arme! Dar pe a timpurilor aripi fericiri şi slave fug, Fii, Moldovo, neînvinsă, puind patimele-n giug. Patrioţi! veniţi cu toţii lângă Tronul cel dorit, Să-ncheem spre-a lui tărie giurământurile sfinte! Dup-un curs de ani o sută, ziua ceia au venit, Întru care fiiul patrei fi va Domn ş-al ei părinte. Patria maică-n a ei floare au fost noî agiutoru, Fericiţi de fii când astâzi vor fi ei cunoscători. [10] Auritele palaturi, mândre turnuri păn la nor, Ş-a strămoşilor mărire din surpări vor să răsară, Necurmat va să răverse bielşugărilor izvor: Înflorire, fericire şi răpaos preste ţară, Când nea fi temeiu şi cârmă, subt acel Domn înţelept; Legea, Patria, unirea şi un cuget viu şi drept. [11] CĂTRĂ ITALIA 1812. ~~~ ODĂ Vă urez, frumoase ţermuri ale Auzoniei antice, Cungiurate de mări gemeni, împărţite d-Apenin, Unde lăngă Dafin verde creşte olivul cel ferice, Unde floarea nu se trece subt un ceriu ce-i tot senin, Unde monumenturi mândre-a lumei-domnitoarei ginte, Înviază mii icoane la aducirea aminte. Vă urez! ... că cine poate fără sevas ş-umilinţă, Acea pulbere să calce al Iroilor mormânt? Ce în curs de ani o mie au stătut în biruinţă, Ş-astăz vii sînt prin ecsemple de virtute şi cuvânt. [12] Încât în asămănare nu au fost subt orice nume, Mai măreţ nimic nici trainic decând omul este-n lume. Pe a Tibrului şes Roma tăbărâtă-i ca un munte, Din palaturi surupate şi mormânturi adunat, Între care Capitolul o căruntă nalţă frunte, Ce de barbari şi de timpuri cu respect i s-au păstrat, Unde un popor de statui, a lui Fidias urzire, Vânta Greciei ş-a Romei îmi arată la privire. Între sfărâmate temple, obelisce şi coloane; Ca un turm de fer întreagă stă colona lui Traian, Pre iea văd Istrul să pleacă Iasienei Legeoane, Cum cu patria sa pere a Decebalului oştean. Şi cum în deşărta Dacie popor nou să-ntemeiază, De unde limba, legi şi nume a românilor derază. Când în codru, vechiu stejarul au răpus de bătrăneţe, Din a sa mănoasă ţărnă cresc plăcute floricele, Aşa din-a Romei paos în alese frumuseţe, Răsărit-au noi lucefiri prin Ariost şi Rafaele, Galileu, Colomb, ş-Italei; ce prin genia lor luce, Ca-n vechime lumea astăzi necurmat tribut aduce. În grădina asta Europei, unde rostul dulce sună, Zugrăveala şi armonia, prin un farmec au supus Pe a lumei Domni şi sclavii, carii purure s-adună, Plini de dorul ammirărei, de la Nord şi de l-Apus; Un Român a Daciei vine la strămoşi, ca să sărute Ţărna de pe a lor mormânturi şi să-nveţe a lor virtute! [14] CĂTRĂ ONORATA EPITROPIE A ÎMVĂŢĂTURILOR PUBLICE 1828 ~~~ EDUCAŢIE Copăceii încă tineri, ce de tot s-au părăsit La voinţă şi-ntâmplare în sălbatica pădure, Mai nainte de a creşte, vor să piară nezmintit De a vitelor călcare seau de barbară săcure, Zecând piedecă în codru dărămate pe pământ. Dacă însă îngrijerea, cu o mână îndurată, Îndrepta-v-ar a lor viţă, atunci când nuele sînt, Din vlăstarea tinerică, o tulpină înformată Să făcea stejar puternic, ce sporind din an în an, Agiungea a fi coloană prin Biserici au prin case, [15] Adăpost în timp de iarnă călătoriului sărman. Al său trunchiu durat în punte, au în plutitoare vase, Ar da riurilor lege ş-a lor curs ar înfrăna, Ar căra odorul Indiei, răzbătând prin grea fortună, Sau gătit vas de războae cu străinii s-ar lupta, Fulgerând pe luciul mării ca un nour ce detună! Să asamănă şi fiii cu copacii de pe plaiu, Fii ce cresc în rătăcire şi răpun în răutate, Şi-n loc moartea să li plângem, suspinăm de a lor trai, Ce-i spre dauna şi ruşinea familiei întristate! Dacă timpuriu moralul mintea lor ar fi-nzăstrat, Atunce din sinul meser ar ieşi genii măreţe! Cela ce pe drumul public pe călători au prădat, De avea îndemn, mijloace ca virtutea să înveţe, Cu primejdia vieţei patrei sale era scut, Seau pe amvona rostirei, prin ritorice cuvinte Învingând pe nedreptate, Demosten s-ar fi făcut, Şi a văduvei sermane ar fi razăm şi părinte. Din abaterea femeiei câte rele-n lume vin, Când iea cumpără şi vinde a le sale frumuseţe, Mestecând înşălăunea ş-a plăcerilor venin. O aseminea femee, de putea viertuţi să-nveţe, Putea fi Matrona Romei seau Vestală la altar, A lui Colatinus soaţă seau de Grahi o născătoare, [16] Şi prin fapte de virtute, scutind traiul de amar, Fericirea-n sinul casei nu s-ar face trecătoare. Dar sămânţa, cât de bună, căzând pre petros pământ, Rourată de mii lacrămi, între suspinări crescută, Va da numai file amare, umbră şi uitat mormânt, Când o mână priitoare a ei creştere n-agiută. Vre un bine a face-n patrie este omul mult datoriu, Aşa faptă pe el-nalţă cătră vrednica sa treaptă, Dar s-asamănă acela unui Înger scutitoriu, Care duce tinerimea pe-a vieţei cale dreaptă! Voă! dar, măreţe inimi, ce, spre a tinerimi sporiu, Aşăzat-aţi Shoale-n ţară, mulţămire se cuvine. Dacă omului aice firea dă un născătoriu, De la Voi adevărata tinerimei viaţa vine! [17] CĂTRĂ VASUL LUI VIRGILIUS Imitaţie dupre Oraţius. ~~~ ODĂ Călăuză de ar fi ţie Zina-n Chipros domnitoare, Ş-a Elenei fraţii gemeni, în ceriu stele lucitoare, Iar Eolu ce înfrănează vănturile stele distrămate, În adâncă vizunie sumeţia lor să-nvingă. Rog ca numai blândul Iapics, cu suflări înaripate, La Atenii ţărmul teafăr, legănînd să te înpingă Vasule! Căruia Roma pe Virgil încredinţată, Şi a melei inimioare giumătatea o păstrează. De-ntriite zele-ncinsă era inima cea crudă, Ce întăi au mers în luntre pe turbata cale udă, [18] Ce întăi fără de teamă au privit în gre fortună Luptând calde Africane cu furiozul Acvilonu, Ce văzu pe triste Iade şi pre Notul, care adună Munţi de unde preste unde, marea unind cu Orizonu Încât luciul Adriatic, fulgerat şi pain de spume, Chear s-asamănă cu Haos când din sinu i năştea lumea. Oare atunce care moarte fost-au omului fricoasă, Când cu ochi uscaţi privit-au plutind monstruri fioroasă, De a cărora mugire răsuna Cheraune stânce? În zădar Dumnezeirea, prin o grijă-ndupătoare, Dispărţit-au cu-nadinsul pre uscat de mări adânce, Dacă o fragedă unealtă, de oprele călătoare, Încrezindu-să în sinul unei stihei mult temute, Cutezat-au a petrece nouă vaduri neştiute. Ca să cerce-n lume toate neastămpărata minte Pe om cătră cele oprite îl împinge înainte. Cu scântea din ceriu furată între oameni aprinsese A lui Iafet sumeţ fiiul a rănirea dor şi sete, După care a lui păcate pre pământ să întinsese Pătimi de toate feliuri ş-a lăngoarei triste cete. Iar nevoia-ntărzietă unei morţi neapărate Au sporit a ei sosire cu păşiri înaripate. [19] Să încrede-n are Dedal, prin o nouă a lui urzire De arip ce nu sînt date pentru a oamenilor fire. Printre Stix, de unde a morţii negre aburi să rădică Ercules întru vechime au trecut cu sumeţie. În fantazia sa omul crede că nu i greu nimic. Însuş ceriurile cearcă în deşarta nebunie, Nici că lasă a noastre fapte să se stângă uneoare, A lui Zoe certatoriul fulgerile tunetoare. [24] MORMÂNTUL Mormântul să încugiură De ripa mult temută Şi cu vel negru acopere O ţară neştiută. A lumei dulce armonia În sinul lui nu sună, El curmă toată patima, Pre soarta ră şi bună. A duioşiei bocetul Mormânturi nu străbate, Şi în zădar de plângere Sînt ţărânile-i udate. [25] Omul oriunde caută Alt loc ş-o altă soartă, De-a trece cătră linişte Nu află altă poartă. Căci o sermană inimă De valuri zbuciumată Atunci răpaos capătă, Când curmă să mai bată. Însă din ceriu Religia Ni aduce mângâere, Că după moarte, sufletul Acelui bun nu pere! SONETE [29] LA ÎNTRODUCEREA LIMBEI NAŢIONALE ÎN PUBLICA ÎMVĂŢĂTURĂ SONNETU. Cele neguri ce-s în ripa Aheronului născute, A lor aripi întinsesă prest-al Dachiei câmpie, Iar fantomi a nopţei oarbe, prin un somn de trândăvie, Ţănea mult timp îngânată a Românilor virtute. Musele-n nemernicie spăimântate umbla şi mute, Neputând a Patrii limbă din uitare să învie, Şi păstorii numai, singuri, cu-ntristată armonie, Românesc răsuna cântic pre cimpoi şi alăute. Însă Pronia-ndurată au sfărmat fatale fiere, Ş-a doritului luceafăr ni răsare-acum scântea, Ce pre soarile mineşte de la depărtate sfere. Aşteptând Românii ziua, când văzusă raza-ntea, Înălţând spre ceriul ochii, c-un suspin de mângâere, ,,A-nvierei noastre, zis-au, ziua-ntăi va fi acea!” [30] PENTRU COMPUNERILE POETICE ÎN LIMBA NAŢIONALĂ SONNETU. Tinerel şi verde Dafin împlântat-am dineoare Şi-nălţat-am cătră ceriuri cu rugi pofte umelite: Ca să vadă şi Românii cele rumuri înflorite, Ce urzesc cununi de laudă şi dau numelui lucoare. Am rugat pe blândul Zefir ca din nori să se coboare Şi pre el să-ntindă vara a lui aripi aurite, Şi ca agera fortună, strânsă în obezi cumplite, Să nu aibe vro putere ca în urmă si-l oboare. Ştiu că timpuri multe încă tupilată vieţui-va Astă arbure în codruri ce pre Dachia umbrează, Dar măcar tărzie foarte, spre ceri mândră răsări-va. Când prin Pronie, de unde soarta gintelori derază, Român vrednic de cunună doară între noi veni-va, Precum după oarbă noapte răsar lin-a zilei rază! [31] LAURA Imitaţie dupre Petrarca SONNETU. Să stăm, Amor! să ni mirăm d-odată De minuni nouă ale maicei nature. Vez pre pământ ce mândră zână arată, Vez cât har ploă din a ei făptură. De câte perle ş-auru-i vargată Aleasa mantea, nevăzută-aiure, Cum pasul ei ş-ochirea amorată Prin astă poartă a dâmbului pădure. Mii şi mii flori cu iarba din câmpie, Unde stejarul cel umbros domniază, Ca se le atingă urma ei o-nbie. Ceriul de a ei frumseţi să înviază Şi-npregiur sună dulce armonie, Înseninând de a ochilori ei rază. [32] PENTRU LAURA Imitaţie dupre Petrarca SONNETU. Ferice flori şi erburi tinerele, Ce primblând vă atinge multe oare Pasul cel lin frumoasei Doamne mele, În voi tipărind urmele uşoare! Câmpie c-asculţi dulce-i cuvinţele, O viore de Amor mirositoare, Păduri anuose, ce cu verzi umbrele Faceţi plăcute ascunsuri şi recoare. Limpede apă, dintre munţi născută, Ce ochii uzi şi blânde a sale feţe, Care cu a lor graţie te-mprumută. De voi ferice despre-a ei frum seţe! Nu-i stâncă ce duiosă amu făcută, De-a arde l-al meu foc să nu s-înveţe. [33] DAFNE SONNETU. Învingând riul cursului oprele, Nu sâmte alt doru, ce a se grăbi la mare, Nu-i sînt câmpii, nici reduri de-nfrânare, Macar că-s mândre aceste şi acele. La toţi copacii şi nouă floricele În rostul său de a zice ,,Adio, să pare, Şi tânguind cu dulce mormurare, Sosind la unde tot să pierde-n ele. Eu care-n doă a stelilori lumine Văd chear minuni, ce-s mai presus de fire, Numai trecând privesc la alte zine. Spre Dafne zboară aprins-a me gândire, Şi agiungând l-a ei lumini senine, Pere-n a lor noian de ferecire. ANACREONTICE [37] AMORUL RĂNIT Culegând Amor odată Trandafiri într-o grădină, N-au văzut că tupilată Era-n frunze o Albină, Ce cu ghimpul ei cumplit La un deget l-au rănit. Întru cruda sa durere Începu cu plâns să ţipe, Cătând leac şi mângâere, Să grăbea cu ambe aripe, Drept la Vinera să zboare, Plin de frică cum că moare. Amar mie! zis-au, mamă, Aleu, mama! iaca moru, Cu o dardă-mi face samă Acel şerpe zburătoriu, [38] De trup iute, dară mic, Ţăranii Albină-i zic. Însa Vinera i raspunde: Deaca Albinei micul spinu, De atât năcaz pătrunde, O, Amorule! ce chinu Simte-o inima-ncruntată, Ce o-mpunge a ta săgeata! [39] CĂTRĂ ZUGRAVUL Scrie-m, zugrave ghibace, Pe-a mea Doamnă dipartată, După cum pe ia voi face Prin al meu vers vederată. Negre coame cu lucie, Să s-ncreţă de-a lor voe, Şi de poţi prin măestrie Fă mirezme ca să ploae. Albă frunte să se vadă Şi umbroase, desse gene, Preste care-n cerc să cadă Negricioasele sprincene. Te rog, însă, scrie acele Gemeni arcuri înmândrite, Ca vederea să înşele De sînt două seau unite. [40] Căutătura-i fă sănină Ca văpaia scânteoasă Ochi albaştri de Atină Seau de Vinera frumoasă. Scrie-n tinerică faţă Lângă roză unit crinul, Când în mai de dimineaţă După roă-şi deschid sinul. A ei buze de corale Către sărutări să-nbie, Înmerită fă le cale De-îngerească armonie. Fă ca-n aer făr de nor Împregiurul ei să zbore, Împreună cu Amori, Şi Haritele suroare. Dar al ei să nu ascundă Haruri o mantelă deasă, Ca gândirea să pătrundă La frumseţă mai aleasă. [44] ALVIRU CĂTRĂ A SA MINEATURĂ. O! zugrăveală netedă A mânei lui Apele, Ce figurezi avidoma Icoana feţei mele. O! mângâere singură De amorata zină, De când o lege barbară De dânsa mă dizbină. Mergi-unde cu Haritele Dulce Amor domnează, Unde al meu gând şi inima De-apurure viază. Ascunsă subt aripele Lui Cupidon, mergi iute, Te a apăra cu armele Ce-n Olimp sînt temute. Atinsă-i fi de mânele Doritei Doamne mele [45] Şi t-or privi luminele Acelor vie stele. Pre tine vor să mângăe Mii fericiri dorite, De sărutări adapă-te, Ce mie-mi sînt oprite. Încunguirată-n negură De suspinări fierbinte, Martoră-i fi de gemete, Ş-a tristele cuvinte. În acel sin a crinului, Când te-i afla ferice, Zii: ,,Ce nu poate asemene Să fie Alviru aice? Că el cu dulce zicere Ş-a inimei văpae Ar usca cele gemene A plânsului părae. Ar alina Ursitelor Neomenita lege, [46] Cu amorate buzele Suspinul ar culege. Şi mie lin luceaferul Din ceriu va s-im străluce, Când dulce a fi d-o patimă Aminte aş aduce. Dar vor veni doritele Zile d-o lină soartă, Căci cu Amor şi Muzile De grijă mie-m portă! [48] ALBINA ŞI TRÂNTORUL La începerea Gazetei Albina Romînească, 1829 Trântorul. Spune, spune, mică Albină, Încotro mergi acum trează? Când a soarelul lumină Pe-cest câmp, nu scânteiază. Încă tremură pe foae În munţi roua şi prin râpe; Nu te temi să ţi să moae Delicatele aripe? Încă florile-nmiite, Stând în umbră tupilate, Ţin închise şi-nvălite Bobocelile plecate. De ce zbori ca o segeată, Care aerul despică [49] D-unde vii tu mânecată Şi-ncotro, Albino mică? Lină-i veaţa mea şi bună, Fără multă osteneală, Cele care alţi adună Prânz im dau, chivernisală. Aşa trântorii urmară, Am trăit aşa tot bine, Nu căra la alţii ceară, Suge merea ca şi mine. Albina Zice Albina-n repegiune: Lucru toate-nvinge-n lume; De voeşti, zburând, ţ-oi spune A mea sistemă şi nume. ,,Eu s-Albina românească, Al meu doru-i ş-a mea lege, Pre câmpia pămintească Din flori miere a culege. [50] Ale mele sorioare, Când abea se luminasă, Dulce pârgă de pe floare O căra de mult acasă. Eu de farmăc amorţită Zăcui timpuri multe aice Şi abea mă simt trezită În acest minut ferice! Aleu! lucru mult m-aşteaptă, Multe câmpuri voi petrece, Unde soarta te îndreaptă, Mergi şi tu, că timpul trece. Şi mă lasă-n a me cale S-adun ceară, dulce miere, Că de a mele şi de a tale Zile, samă ni vor cere! IMNE ŞI CÂNTICE [67] ANUL NOU AL MOLDO-ROMÂNILOR. 1830. Cununat de line raze, Timpul cursu-naintează Într-a stelilor noian; Ş-astizi preste-a lumei faţă, Cătră a omului viaţă, Mai adaoge înc-un an. Acest an menit să fie Mai ales decât o mie, Ce românii au trecut; În a Tartarului unde Toate rălile cufunde, Ce-ntre noi s-a fost născut. Dulce-armonie de pace, Care farmăcă şi place, [68] Ni răsună împregiur; Şi din sferile senine Să apropie trei Zine, Cu mânos, ferice ogur. Sfnte legi întâia duce, Şi în dreapta spata-i luce, Spre osânda celor răi; Văd într-a doua figură Cu simbol de-nvăţătură, Ce-i a binelui temei. Iar a tria a lor soaţă Este Zina ce negoaţă, Şi în cugetul dorit; Acu-n vase încărcate Subt al nostru steag răzbate La limanul fericit. N-au Golcondei mânuntaie, Nici a Mexicului plaie, De acest odor mai sfânt; Prin negoţ, ştiinţe, lege. [69] În patrie vom culege Avuţii de pre pământ. Cestor Zine ce putere Laudă aduc şi mângâere, Să dăm trainic adăpost. Celui ce ni le trimete Mulţămirea să nu-ncete Prin vii fapte şi prin rost! [70] IMNUL MOLDOVENILOR la anul nou 1832 când s-au întrodus noul Aşăzământ Din tronul cel de stele, O, Doamne, ia aminte! A fiilor, părinte, Ascultă ruga-n ceriu. Pe anul, ce acuma Din sânul tău derează Îl binecuvintează Cu cii ci-l vor urma. Nici casa, nici câmpia, Cu grindini, cu furtună, Cu fulgeri ce detună Nu ni le mai certa. [71] Pre Vasul nou ce duce A patriei noastre soarte Lin Zefir ca s-il poarte Spre ţermul cel dorit. Moldovei fericire, O, Doamne,-ntemeiaz-o, Urmaşii noştri vaz-o Din zi în zi sporind. Pre Avgustul Protector, Tot harul ş-acel bine, Ce de la ii ni vine, Răvarse-l înmiit! [72] IMNUL MOLDOVENILOR la anul nou 1836. Din sinul timpului, Ce zboară răpede Preste noian, Derează atomul Şi cătră miile Adaoge un an. Acuma Îngerii Lină menitu-i-au Ferice trecere Cătră liman. * * * În sfera patriei Petrec luceferii Curs strălucit. [73] Cu focul razilor Pre toate stelele Au tunecit. Din plaiuri nordice Unu-i iar Soţul său Din poarta soarelui Au răsărit.     * * * Manna a Proniei Preste câmpiile Au rourat. Temis şi Musile Fruntea Moldaviei Au cununat. Fie dar cursul lor În ceriul patriei Cât şi a timpului Îndelungat! [76] PRIMĂVARA Anacreontică. Neoa-n pământ ascunsu-s-au, Şi ceriu-i făr de nori, Se-nbracă iarăşi arborii De frunză şi de flori. De-acum nu cade turbure Apa din stânci în văi, Riul cu line murmure Curge pre-a sale căi. Că-s toate-aice trainice Anul ni arată chear, Stelile ascunzindu-se Din nou în ceriu răsar. Şi în căzuta epohă Iar toate se-noesc, Dar cii ce-nghite Tartarul Mai mult nu să ivesc. [77] Cine dintre neamul omului Ursita au întors: Ca să nu taie Lahezis Ce Atropou a tors? O, nebunii fantastice! Dorirea aş ţânti În gânduri pre nesigure, Având toţi a muri. Deşerte s-măgulirile Ce trec preste pământ, Ca o săgeată repede Pe aripe de vânt! Deci la ceresc repaosul Ţânteasc-al nostru dor, Precum la dulcea patrie Gândeşte un călător! [78] DORUL Oare-i veni, idol vieţei mele În acest rediu eu te aştept de mult, Mută-i de-atunci duioasa filomele, Ş-al meu suspin eu singur mi-l ascult. Al Florei timp m-au fost văzut aice, Când al meu traiu ca el era senin, Venit-au timpul auritei spice, Dar al meu suflet nu-i c-atunci de lin. Precum pe floare roua-n zădar le udă, Când segetează arsura pe pământ, Aşa cu plăns nu-m stâng văpaia crudă Ce a mele zile mână spre mormânt. Aici-o zi sub cea boltire verde, Ferice-am fost cu tine, dulce odor! Iar amu sâmt c-un ager chin mă pierde, Căci singurel am rămas făr d-Amor! [79] DORUL ÎNTĂLNIREI. Iat-aproape acea zi, Întru care soarta crudă Ruga mea va să audă Ş-a ei legi va îmblânzi. S-a plini duiosul dor, Ca să văd a Zinei mele Săninoase, cheare stele, Ce m-aprind d-atât Amor. Acea faţă voi vedea, Ce s-asamănă cu floarea, Unde sînt veţuitoare Gândul şi-nimiora mea. Noi în frunte vom privi Sufletelori noastre starea, Şi ce dulce lăcrămare Împreună vom uni! Ea-mi va spune al ei chin, Eu al meu necaz voi zice, Amor! în cea zi ferice, Vino-nvaţă un nou suspin! ELEGII ŞI IDILE [85] ELEGIE LA MOARTEA PĂRINTELUI MEU. 1825 Unde tristul vers afla-voi, d-unde voi lua cuvinte Ca să zugrăvesc durere ş-acel plâns în care-not? Amar mie, soarta crudă! am perdut pe al meu părinte Serimanii măngâerea, iar Moldova un patriot! Al bisericei podoabă, au fost amvonei mândrie, Câte ori prin blânde zise, prin cuvânt învingător, Storcea de la inimi crude lacrimi de înduioşie Şi-nfrăna pornirea oarbă a-nvitatului popor ? Întru fapte lăudate şi virtuţile mărite Simţitoriul nobil cuget de văpae aprins i-au fost, Pentru Muzile Române, a lui case umelite Şi străinului nemernic era purure adăpost. El din Proniei chemare, ce pre om au pus aice Împreună să lucreze cătră scopul ei cel sfânt, [86] Îndrepta pe tineritul, bun să fie ferice, Vrednic de o altă viaţă plinind legea pe pământ. Hărăzea bunul Părinte a lui zile mai senine, Cu fortuna bătând luptă pe-al vieţei ocean! Ca pre fiii săi s-iş crească, n-au cruţat nice pre sine, Cum cu sânge-ş adapă pe ai săi fii un pelican. Dacă din a sale pârge, macar p-un singur grăunte Cuvântatu-l-au de bine înduratul Dmnezeu, Trist, dar plin de cunoştinţă, rog cu umelită frunte: De-ei ceriul lin răpaos, mie-nsufle-m gândul seu! LACUL LUI OVID Lângă Cetatea-Albă, pe Nistru Pe stâncos plai, lângă ţermuri, în a Pontului pământ, Care peste luciul mărei şi câmpii întins domnează, Călătorul de departe vede un albit mormânt, Ce în toată dimineaţa de Apolon se uriază. [87] Acolo mai înblânzite parcă gem a mării unde, Şi Iho din dipartare cu un sunet trist răspunde. Aici fulgerul puternic a Chesarului August Pe Ovid din sinul Romei înterit-au spre urgie; A lui pulbere îi stânsă în acel azil îngust, Dar prin versuri nemurinde a lui patimi încă-s vie, Şi încât în lume Amorul inimile a să sfarme, Ceatra Ovidului purta-va între ale sale arme! Chear pe marginea Schitiei, între barbarul popor, Departat de dulce patrie şi molatica viaţă, Den-acesta plai adese, cerând har şi agiutor, Cătră ceriu şi cătră Chesar el tindea a sale braţă. Deseori aprins de dorul cerceta în fantazie Capitolul, pe a sa fiică, pe duiosa lui soţie! Deseori din sinul mărei, ce de patrie-l departa, Dulce rază-a mângâerei să părea cum că-i răsare, Şi-n noianu-i ţăntind ochii dorul său îi arata: Cu vântrele-naripate venind vasul de ertare. Dar acel semn fiind nour, umplea ceriul de fortune, Ochii săi c-un riu de lacrimi, inima de-amărăciune! După ce apoi cu ziua şi nedejdea i-au perit, La locaşul singuratic se-nturna întru durere, [88] Aici Muzile-ndurate poetului favorit Aducea din Elicona balsame de mângâere, Şi-atunce a sale versuri răsunau atăt duiose, Încât a lor armonie fărmăca inimi fioroase. A lui lacrimi, trista voace, ce-a supune n-au putut A Chesarului urgie, pe-nsuş Schitii îmblânzisă, Lângă lac, la raza lunei, deseori în codrul mut, Când cânta a sale patimi în a barbarilor zise; Schitii, carii deprinşi fură întru fapte numai crunte, Depunea cununi sălbatici pe-ntristata a lui frunte! Apoi pe mormânt Ovidul ceste versuri şie-au pus: ,,Al Amorului cel tânăr cântătoriu aice zace, Genia care-l mărisă pe dânsul l-au şi răpus; Tu ce treci, de-ai iubit, spune: răposeze Ovidu-n pace!” Şi de-atunci, din stânca albă de la apei albe spume, Lacul şi d-Alba Cetate poartă astăzi a lor nume. [89] ELEGIE SCRISĂ PE ŢINTERIMEA UNUI SAT I m i t a ţ i e Al aramei sunetoare aud tristul sămn şi sfânt Menind soarelui repaos în a lui zilnic mormânt. Obosit acum săteanul lucrul câmpului său curmă. Fluerând păstoriul vine la cotun cu a sa turmă. Au perdut a lor frumseţe înfloritele câmpii, În negură duioasă ascuzind a ei mândrii; Firea-n inimă-mi insuflă o adâncă întristare, Lumea părăseşte-n umbră şi-ntru a mea cugetare. Ca-n paragină câmpie un greu gemăt amorţit La auzul meu răsună de pe turnul învechit, Bufa cea posomorâtă, când natura să-ntristează, Pe a nopţei înturnare cu un bocet crud sărbează. [90] Câtu-i dulce a ta soartă, în sat, o, lăcuitor! Lângă soaţa credincioasă, în îngustul foişor! Nimic tulbură păşirea d-o viaţă fericită, Ziua este ostenelei, noapte Amoriului menită. Muşchiul, care anii repezi în ţărână au prefăcut, Pe părinţii voştri ascunde în mormântul cel tăcut. Acolo, pe cea movilă, unde sălcile umbrează, Ale inimei duioase lacrimile rourează. Dulce boarea dimineţei, buciumarea de păstor, A cocoşului cântare, nici plăcerea de Amor, N-or trezi pe adormiţii din întunecul mormânt. A lor seceri în tot anul adunând de pe pământ Aurite spici în jerbii, prin sudori şi osteneală Aducea nutreţul casei şi a ei chivernisală. Sara de-acum n-or să vie la duioasele soţii, Nici primi-vor sărutare de la tinerei copii. N-or să guste împreună simplă cină sănătoasă, Ce se face mai dereasă de vorba cea duioasă. O, voi carii n-aveţi stimă pentru omul umelit, Nobili plini de fantazie mândri în titlul rugenit, De ce-n ură-aveţi săteanul ? când a fruntei lui sudoare Au născut mărirea voastră ş-avuţiilor odoare? Cruţă timpul vreodată dritul unei evghenis, Ori frumseţa, avuţia, nu trec c-al nopţei vis? A săteanului vro faptă niciodată s-au lăudat, Şi al său mormânt de pompă nicicum s-au încungiurat; [91] Dar în locul unei forme, din a lui soţi fieşcare, Nu de afară, ce în cuget poartă sămn de întristare. Oare mirosul de smirnă, oare cânticul cel sfânt ? Deacă fapte de virtute, care legea ni învaţă, N-or meni şi după moarte celui drept o altă viaţă? Lacrimile ipocrite, minciunosul lor suspin, Hotarările nu schimbă care de la Pronie vin. Preţ nu are nicio pompă ce prin aur să adună, Dac-o deaptă tânguire pe mormânturi de nu răsună. Precum când un unchiu răpune, clironomul însătat Binecuvintează ziua întru care au răposat! Poate că sub astă ţărnă este-o inimă-ngropată Care avea în cursul vieţei îndrăzneală îmfocată, Suflet bun, cu direptate, ce prin sfatul înţelept Patriei ar fi fost razim prin cuvinte şi cu piept. Îns aleu! lui nu iau lucitu-i a ştiinţelor făclie Şi talantul de preţ mare i s-au stâns din sărăcie! Chear asemene adamantul, ce din stâncă este scos, Păn a nu avea lumină mai întăi de fer s-au ros, Şi asemene în tufă se ascunde-o mândră floare, Ce, de nime mirosită, vegetează, creşte, moare1 Poate aice dormitează a cotunului Franclin, Ce a patriei ş-a ştiinţei purta dragoste în sin. Cufundat în astă groapă poate zace vun Milton, Poate-n mai puţine ambţii vreun alt Napoleon! [92] Dacă fulgerul şi schiptrul prin ii nu sînt înfrânate, De n-au cântat a lui Adam fericirea şi pacate, Dac-al morţei fieros înger, de la Nord păn la Apus, Domnitorii şi popoare la un crunt giug n-au supus, Înduratul ceriu nu vrură ca modestele lor nume După moartea lor să fie spaimă au mirare-n lume! Căci virtutea, ca şi reul, cumpenite-s la sătean, El nu surpă, nici rădică, tronul crunt v-unui tiran. Niciodată Poeziei armonia cea vândută, La ambiţios nevrednic n-au dat laudă necăzută. Subt aceste mici movile ţărna lor s-au mormântat, Pe o piatră, fără lustru, un vers simplu însămnat De la duios trecătoriul un suspin, lacrămă cere. Muza n-au avut prin versuri să învite a sa durere. A lor nume, anii vieţei, poate piatra a vădi Ş-oarecare vers ce-mvaţă pe seteni de a muri. Oare cine dintre oameni căutătura sa duioasă, Păn să plece, nu aruncă peste lumea cea frumoasă? Sfărâmând a sale obeze, sufletul, la loc menit, Pasă mângâet de plânsul duioşiei însoţit. Firea a sa limbă are, ce-n mormânt nu este mută, A ei foc tot arde încă, deşi viaţa ne-i trecută. Şi la vadul vecniciei, în o inimă dorim, Care-n viaţă ne-au fost dragă, după moarte să trăim! [93] Dar când prin a mele versuri voi să trag din tunecime Pre morţi ce zac făr de laudă în această ţânterime, Un nepot al meu vrodată, întru duiosul său rost, Văzind un mormânt mai prospăt va să-ntrebe cine-am fost? Va răspunde atuncea poate un păstor cu veche frunte: ,,L-am văzut în multe rânduri, când se lumina pe munte, Cum pe iarba-nrourată mergea-n pas înaripat, Ca Fiinţei rugi s-aducă care lumea au luminat. Alteor sub acel frasin cu întinsa rădăcină, Care umbrează cu mii ramuri ce de Zefir să închină, Au căzut pe la ameazi, întristat şi singurel, Ţintind ochii plini de lacrămi în plăcutul riurel, Şi trezit apoi din visuri murmura nişte cuvinte. Uneori fugea la codru, sămănnâd smintit de minte, Şi trezit apoi din visuri mormura nişte cuvinte. Plecând capul câtodată, ca un om fără agiutor, Să părea cuprins de patimi seau de un fatal Amor. Într-o zi, pe culmea ceea, und-era a lui venire, Aşteptatu-l-am, căutându-l, dar nu-l găsiu nicăire! Au trecut şi ziua doua, de nou iar l-am cercetat, Dar pe munte, nici în codru, nici la riu nu l-am aflat! Amar mie-n ziua a trea! în adâncă duioşime Cufundat, poporul nostru îl ducea la ţânterime. Vezi în piatră Epitaful, coperit d-umbrosul rug, Vezi... străin e este ţie a scripturei ţie meşteşug:” [94] E p i t a ful Subt această piatră zace om dorit de-mvăţătură, Ce norocului şi vântei au fost purure străin. Din familie umelită, nobil Muzele-l făcură, Însă firea-i hultuisă melanholie în sin. Curat cuget, cu simţire, bunătatea-i era mare, Încât, pentru mângăere, ceriul cel îndurător I-au tremis prin un alt suflet o duioasă lăcrămare, Dănuindu-i în grea cale un soţ bun şi simţitor. Nu-ntreba să afli mai multe de a virtutei sale faptă, Dar nici cerca mai departe care au fost şi răul seu? Cu nădejde acum îmbe tremurând de faţ-aşteaptă Lângă Cela ce ni este Părinte şi Dumnezeu! FABULE [108] GRIERUL ŞI FURNICA Săltând, grierul la ţară Şuerat-au toata vară, Şi când iarna au venit, Cu nemică s-au trezit. Neavând macar de doru Muscă sau un viermişor Pe furnica sa vecină Au rugat: să-l înprumute C-un grăunte, c-o neghină, Să mai prindă la vărtute. Zicând: Zău, la timp de trier, Dau parola mea de grier, Înturna-voi toată somă Ş-interesul de-mprumut. Dar furnica iconoamă I-au zis: Vara ce-ai făcut? Prin câmpii şi prin grădine Am cântat păn au dat bruma. Tu cântai, îmi pare bine, Giocă, vere, dar acuma! [109] CORBUL ŞI VULPEA Preste ramul unui sorb S-aşezasă domnul corb, Ţiind în plisc o bucată De caş, ce avea furată. Vulpea, cum l-au mirosit, Sub acel sorb au venit Şi în sus căutând, i zice: Buna ziua, venitice! Cât eşti mândru şi frumos, Dacă versul cel duios Ţi-i c-a penilor odoare, Tu-ntreci pe privighitoare. De mândrie îngămfat, Corbul pliscul au căscat, Şi vrând versul să înceapă, Caşul pe pământ îl scapă. Atunci vulpea brânza apucă După ce o şi îmbucă, Cătră corb, spre mângăiere, Zice: En ascultă, vere, Cel ce ştie linguşala Să îndoapă-n socoteala [110] Celuia care-l ascultă. Astă daună nu-i prea multă Pentru-un adevăr curat. Atunci corbul ruşinat Giură: că minciuni c-acele Alte dăţi n-or să-l înşele. BROASCA ŞI BOUL Broasca mică cât un ou Au văzut păscând un bou, Şi mirându-să pre tare D-o făptură atât de mare Cugeta: c-ar fi noroc Ş-a familiei laudă, dacă Ar putea să se prefacă Din mic, mare dobitoc! Deci d-ambiţie s-aprinde, Mereu s-umflă, se întinde Ş-apoi zice: Sorioară, Nu-s ca boul, buneoară? Dar aceasta i-au zis: Ba! Broasca urmând a se umfla. [111] Zis-au iar: En vezi, lelică ? Soro-ţ spun că eşti tot mică! Oare acuma l-am agiuns? Încă nu, i s-au răspuns. - Broasca atunci s-au mai umflat Foarte aşa... cât au crăpat. Vra ca astă broască mică Pe mai mari cel mic s-agiungă, Tot se umflă, se redică, Fără a-ş cere sfat la pungă. De mii planuri îngâmfat, Casa-ş schimbă în palat Şi pea sa femee-n damă! Vrând apoi a mai întinde, Creditoriul pe-a lui samă Toate, păn şi cinstea-i vinde. ACII DOI CATÂRI Doi catâri călătorea Şi-n desagii lor ducea Unul ceapă de câmpie, Altul bani de visterie. [112] Cest din urmă, îngâmfat Că-i de aur încărcat, Chiar de şelile-i apasă, Nu vra sarcina s-o lasă. Mândru calcă, parcă-i leu, Şi sunănd un zurgălău. Deodată, din tufari, Es-o ceată de tâlhari. Toţi la cel catâr dau bustă Ce ducea de aur soamă, Uni-l prind d-urechi, de coamă, Alţi împung şi-l bat cu o fustă. Încât betul, gemând foarte, Zice: Oare asta-i soarte Carea mi s-au giuruit Pea ist drum când m-au pornit? Al meu soţ ce cară ceapă, Fericit de daună scapă, Dar eu, fără agiutoriu, În bataie - aleu - moriu! Iar catârul celalalt Zis-au: Vere! totdeaună Pe copaciul mai înalt Darmă repedea fortună, [113] De-ai fi şerb la un cepariu, Iar nu casă de dinariu, La os teafăr şi la pele N-ai păţi aceste rele. Când eu în seracul trai Tot în pace oi paşte scai! ASINUL ŞI FURUL Pentru asinul furat Să bătea doi furi odată, Unul vrea s-il aibe argat, Altul va s-il vânză-ndată. Dar când între ii sp ceartă Cum pe asin să-l împartă, Vine al triile tâlhariu Şi li fură pe magariu. Este asin câteodată O moşie-n giudecată, Pentru care doi mazili Se sfădesc pe la movili, Când acela ci-i împacă, Mâncând pe-a lor cheltuială, [114] Ia moşia-n socoteală Şi li lasă punga sacă. LUPUL ŞI MIELUL Orice face cel mai mare, Direptate-n toate are, Precum vom videa aice Din o fabulă c-oi zice. Un miel foarte însătat S-adăpa în riu curat, Unde lupul, cătând pradă, Începu cu mielul sfadă, Zicându-i cu rost turbat: Ori cine mă înfruntez Şi să turbur cum cutez Limpedea me băutură? I-au zis melul: Doamne, iartă, La mânie ce te-ntartă? Mai ales dacă ai vra Să-nţelegi măria-ta C-apa din sus cură-n vale La şerbul măriei-tale, [115] Şi s-o turbur eu nu pot Cu piciorul, nici cu bot! Mi o tulburi ş-acum iară! I-au zis cruda acea fiară; Ştiu că-n anul cel trecut Tu de lupi ai zis bărfele! Cum puteam să zic acele, Când n-am fost încă născut? Crede, doamne, că ş-acuma Eu sug lapte de la muma. - De n-ai fost tu, apoi, zău, Au fost un frate al tău.- Niciun frate eu nu am. - Aşadar, ţ-au fost vrun neam, Că toţi câni, păstori şi oi Bat din veci războiu cu noi! Zicând ceste, îl îmbrâncă Şi îl duce la pădure, Unde, fără să-l înjure, Îl despoae şi-l mănâncă. [116] LEUL ŞI GUZGANUL Cât se poate, se cuvine Fă altuia vre un bine, Că veni-va-ţ multe ori D-unde n-aştepţi agiutori, Precum s-a vedea aice Din o fabulă c-oi zice. Un guzgan, ce supt pământ Să urâsă a sta mereu Zburdând iesă ca un tânt Şi-ntră-n ungea unui leu. Dar acesta au arătat Cuget char de împărat, Căci în loc ca să-l zugrume L-au lăsat să roadă în lume. Însă astă bună faptă Mulţămită află dreaptă. Se par lucruri necrezute Un guzgan pe leu s-agiute! Din a sa pădure deasă Umblănd leul ca să iasă, În o cursă-ntinsă-ncape Şi cercând din ia să scape, [117] Mugind, bietul, tot se urcă, Însă-n laţi mai mult să-ncurcă. Şi acela domnitori Nicicum poate să ş-agiute Dar întâiu de vănători Guzgănelul venind iute, Pe reţeoa ce-l înoadă Nevoindu-să să roadă, Într-atâta au dărmat Pănă pe leu au scăpat. GUZGANUL DE CETATE ŞI CEL DE CÂMP Dineoară un guzgan, Politicos ceteţan, Pre guzganul de câmpie L-au poftit la prânz să vie, Că nu tot mereu lăcuste, Ce mai bun ospăţ să guste Pe vărgat, frumos covor Aşezat-au masa lor, Las să giudice oricine Cât le-au fost atunci de bine. [118] De comfeturi şi de pui Fărmăturile adună, Însă pănă a fi sătui Deodată uşa sună; Asta-i umple atât de frică Încât pofta li să strică Cetăţanul sprintinel Scapă, ş-altul după el. Iată tropotu-ncetează Şi guzganii iar s-aşază. Cetăţanul, mângâiet, La ţăranul spăriet Zice: En apucă, frate, Să mai roadem la bucate! Dar acest-au zis: Destul De astă masă eu-s sătul, Vino mâne tu afară De-i gusta ospăţi de ţară. Tupilat într-un ungheriu, Nu am masă de boieriu, Nime însă ca aice N-a veni ca să ni o strice, Şi de fărmături sărace Îndopa-ne-vom în pace. [119] Eu te las cu sănătate, Eu voi şegi cu frica-n spate, Nici mai delicată masă Care-apoi pe nări să-m iasă! CERBUL LA FÂNTÂNĂ Într-o fântână limpide, La codru, pe la munte, Văzându-şi cerbul coarnile Ce-i să-nalţă pe frunte, Lăuda podoaba gemine, Dar bănuit-au foarte Cum şi picioare asemine Nu-i dă nedreapta soarte? Zicând: ramose creştete, Mândria fruntei mele, Char ca copacii codrului Să-nalţă cătră stele, În vreme cînd picioarile N-au formă, nici tărie, [120] Că ele chear ca fusile Sînt făr-analogie. Dar când aceste cugetă, Răsună-n giur tufarii, Din care fără tropote Es sprintenei ogari. Cerbul atunci spăimântându-să D-odată o fugă împunge, Şi din câmpină repede Între tufari agiunge. Urâte mădulările L-ar fi putut s-agiute, De nu-i era de piedică Podoabele cornute. Cerbul în dese ramure Intrând, abia s-aburcă, Căci lăudate-i coarnile La trecere-lu-ncurcă. Dar când ogariul dintele Încruntă-n şold, sărmanu [121] Cerbul odoru-ş blastămă Ce-i creşte pe tot anu! Decât folosul, multe ori Deşărtăciunea place, Care apoi de-a pururea În daună să preface.