CÎTEVA CUVINTE ÎN LOC DE PREFAŢĂ 
   “Pentru ce nu publici scrierile dumitale? ” întrebai mai deunăzi pe un bărbat de spirit şi de gust care ţine ascunse în portofoliul său mai multe manuscrise de poezii. “M-am speriat, îmi răspunse, de cînd am văzut atîţia poeţi. . . ” Negreşit, niciodată nu am avut mai multă îndestulare, nu zic de poezie, ci de versuri. De unde vine aceasta? Poate în parte din greşita idee că arta poetului ar fi mai uşoară decît a prozatorului, după cum socotim cei mai mulţi, atunci cînd intrăm în cariera literelor cu toată încrederea juneţii şi neexperienţei; poate însă asemenea dintr-o lege înaltă care va ca poeţii să fie cele dintîi instrumente ale geniului noroadelor, cînd geniul acesta începe să se deştepte. În adevăr, armonia avînd o atracţie naturală pentru cei mai mulţi oameni şi versurile frumoase întipărindu-se cu lesnire în memorie, toţi aceia care la începutul civilizaţiilor simt, sau cred a simţi, în sufletul lor o scînteie divină aleg instrumentul acesta ca cel mai sigur spre a-şi răspîndi ideile lor. De aceea poezia e cea mai antică artă a spiritului omenesc; de aceea legile popoarelor celor antice erau scrise în versuri; de aceea în ierarşia1 literelor poezia are un loc aşa de înalt. Ea face cea mai mare parte a gloriei naţiunilor; şi cele mai însemnate fapte, cele mai înalte descoperiri au trebuinţă de ajutorul ei ca să poată trăi. Dar cu cît arta e mai frumoasă, atît este mai anevoie; cu cît sunt mai rari poeţii care au lăsat numele lor la veacuri, atît mai numeroşi aceia care s-au pierdut în adîncul uitării. Faimosul Béranger 2, puternicul liric al timpilor moderni, 
    1 poet popular cu aristocratice forme şi unul din capetele cele mai rezonabile ale Franţei, zice că multe din cîntecele sale cele mici l-au costat două şi trei săptămîni de lucru, mărturisire ce dovedeşte cîtă străşnicie trebuie să aducă un autor la compunerea scrierilor sale; căci arta este aşa de întinsă şi variată, frumosul are atîtea nuanţe delicate şi fugitive, lucrările imaginaţiei atîta trebuinţă de ale rezonului ca să poată ajunge ţinta lor, care este frumosul ideal sau strălucirea adevărului, după cum zice Platon, încît nu este de mirare dacă desăvîrşirea lipseşte la mulţi, cărora însă nu le lipseşte talentul, şi dacă literatura noastră mai ales, a căreia parte poetică nu se compunea pînă în anii din urmă decît de nişte balade tradiţionale, inspiraţii necultivate ale suferinţei şi ale naturii sălbatice, nu este, zic, de mirare, dacă literatura noastră n-a produs încă nici un cap d-operă care să poată sluji de model netăgăduit: acelea nu ies decît în literaturile formate şi în limbile statornicite, după cum o ştiu mai cu osebire toţi aceia care scriu şi, prin urmare, cunosc influenţa ce are limba asupra stilului. 
   Ce pot zice acum de poeziile mele? O parte din ele s-au mai tipărit la Iaşi, în anul 1842, şi defavorul de care mă bucuram atunci a contribuit negreşit la primirea ce li s-a făcut, după cum se întîmplă cu tot ce este poprit. Retipărindu-le acum, am şters pe unele, am vrut să îndreptez pe altele, şi am adăugat cîteva, între care unele sujeturi 1 istorice de un interes naţional şi, prin urmare, şi mai puţin egoist; căci eu sunt din numărul acelora care cred că poezia pe lîngă neapărata condiţie de a plăcea, condiţie a existenţei sale, este datoare să exprime trebuinţele societăţii şi să deştepte sentimentele frumoase şi nobile, care înalţă sufletul prin idei morale şi divine, pînă la viitorul nemărginit şi în anii cei vecinici. 
   Sunt departe de a crede că am tratat aceste sujete cu tot interesul de care sunt primitoare. Dar o scriere este totdeauna un mijloc de a face alta mai desăvîrşită, şi eu voi fi cel dintîi a aplauda pe acela ce va face mai bine. 
    1POEZII
  
    
     
  SUVENIRE ŞI IMPRESII. MEDITAŢII. ELEGII 
  
  Trecutul. 
  La mănăstirea Dealului
  
   Dedicată măriei sale prinţului nostru 1 
  Precum o sentinelă, pe dealul depărtat Domneşte mănăstirea; şi zidu-i cel înalt Se-ntinde împrejuru-i, pustiu şi învechit, De iedera bătrînă, de muşchi acoperit 2. Acolo au odihna, locaş adînc, tăcut, Eroi ce mai-nainte mult zgomot au făcut. Un cap îi prezidează 3 şi dacă s-o-ntîmpla, Cu vreme, Romînia s-ardice fruntea sa, P-a Dîmboviţei vale oştiri de s-or ivi, Ai luptelor cumplite părtaşi ei vor mai fi. 
  Eu în copilărie iubeam să mă opresc Pe dealul mănăstirii, şi-n vale se privesc Măreţul turn, trist martor l-al nostru trist apus, Ş-a cărui origină în veacuri s-a răpus 4; Turnul din care-odată bărbaţii renumiţi 
    1 Vedeau romîne taberi pe cîmpi nemărginiţi 1. 
  În preajma-i e cetatea! ai ei locuitori
  Ruina-i azi cu fală arăt la călători, 
  Precum atîţi nevrednici, trăind în moliciuni, 
  Se laud cu mari fapte făcute de străbuni. 
  
  Dar pentru ce oraşul atît de strălucit Acum între oraşe e cel mai umilit? Ce voie preaînaltă, ce lege porunci Căderea deopotrivă cu înălţare-a fi? E o fatală soartă? sau pe acest pămînt Lăsă urmele sale blestemul unui sfînt 2? Dacă însă o ţară, un neam ar fi dator, Cînd au greşit despoţii, nelegiuirea lor A o plăti, atuncea oraşul osîndit Şi numele-i din lume de mult ar fi pierit. Căci mii de glasuri stinse de-al tiraniei fier, În strigări dureroase s-au înălţat la cer; Căci ploi ce în torente de veacuri s-au vărsat Sîngele după pietre încă nu l-au spălat. 
  Oricum va fi, mi-e scumpă cetatea ce-a domnit; O iubesc, căci e tristă şi căci a suferit: Şi precum anticarul, la patima-i supus, Culege vechea-aramă ce nu mai are curs, Aşa în a mea rîvnă, pe locul părintesc, Fiu al astor ruine, ţărîna lor slăvesc. 
    1 Încă mi-aduc aminte de groaza ce simţeam. 
  Cînd la apusul zilei scheletul lor priveam. 
  “P-aici, ziceau bătrînii, o boltă arătînd, 
  Intră tînăra doamnă, frumoasă şi fugind
  De cetele tartare, cînd ele-acest palat, 
  Lipsind oştirea noastră, în treacăt au prădat. 1
  Peştera, ce se-ntinde departe sub pămînt, 
  Prin drumuri rătăcite în loc necunoscut
  Îşi are răsuflarea: în sînul ei găseşti
  Averi nenumărate, comorile domneşti; 
  În preajmă-le ard focuri, căci ele se păzesc
  De iesme, tauri negri, ce iadul locuiesc; 
  Şi cînd vrun om aproape a merge-a cutezat, 
  El la lumina zilei nu s-a mai arătat. ”
  
  Astfel ziceau, şi vremea un pas a mai făcut, Şi chiar acele iesme azilul ş-au pierdut! Tot e tăcut şi jalnic: însă aşa cum eşti Singură porţi povara măririi romîneşti, Tîrgovişte căzută! poetul întristat Colore variate în sînu-ţi a aflat, Războinicul modeluri; şi, dac-am asculta Ceea ce în favoru-ţi reclamă slava ta, A vitejilor umbră d-am şti să o cinstim, Vrednici de libertate noi am putea să fim. Am afla de la dînşii ce jertfe trebuiesc, Prin cîtă energie naţii se mîntuiesc. 
    1 A! facă provedinţa ca-naltul sentiment, Ce-nchină vitejiei măreţul monument, Ce-alege pe-nălţime al nemuririi loc, Să fie nouă cîrmă, coloana cea de foc, Coloana ce odată din ţara de exil Pe calea mîntuirii ducea pe Istrail! 
    
     
  
  Umbra lui Mircea. La Cozia 
  Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate, Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc, Ş-ale valurilor mîndre generaţii spumegate Zidul vechi al mănăstirii în cadenţă îl izbesc. 
  Dintr-o peşteră, din rîpă, noaptea iese, mă-mpresoară, De pe muche de pe stîncă, chipuri negre se cobor; Muşchiul zidului se mişcă. . . printre iarbă se strecoară O suflare, care trece ca prin vine un fior. 
  Este ceasul nălucirii: un mormînt se dezveleşte, O fantomă-ncoronată din el iese. . . o zăresc. . . Iese. . . vine către ţărmuri. . . stă. . . în preajma ei priveşte. . . Rîul înapoi se trage. . . munţii vîrful îşi clătesc. 1 
  Ascultaţi! . . . marea fantomă face semn. . . dă o poruncă. . . Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez. . . 
    1Glasul ei se-ntinde, creşte, repetat din stîncă-n stîncă, Transilvania-l aude, ungurii se înarmez. 
  Oltule, care-ai fost martor vitejiilor trecute, Şi puternici legioane pe-a ta margine-ai privit, Virtuţi mari, fapte cumplite îţi sunt ţie cunoscute, Cine oar’ poate să fie omul care te-a-ngrozit? 
  Este el, cum îl arată sabia lui şi armura 1, Cavaler de ai credinţei, sau al Tibrului stăpîn, Traian, cinste a Romei ce se luptă cu natura 2, Uriaş e al Daciei, sau e Mircea cel Bătrîn? 
  Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează. Acest sunet, acest nume valurile îl primesc, Unul altuia îl spune; Dunărea se-nştiinţează, Şi-ale ei spumate unde către mare îl pornesc. 
  Sărutare, umbră veche! primeşte închinăciune De la fiii Romîniei care tu o ai cinstit: Noi venim mirarea noastră la mormîntu-ţi a depune; Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit. 
  Rîvna-ţi fu neobosită, îndelung-a ta silinţă: Pînă l-adînci bătrîneţe pe romîni îmbărbătaşi; Însă, vai! n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorinţă, Şi-al tău nume moştenire libertăţii să îl laşi. 3 
       12 Dar cu slabele-ţi mijloace faptele-ţi sunt de mirare: Pricina, nu rezultatul, laude ţi-a cîştigat: Întreprinderea-ţi fu dreaptă, a fost nobilă şi mare, De aceea al tău nume va fi scump şi nepătat. 
  În acel locaş de piatră, drum ce duce la vecie, Unde tu te gîndeşti poate la norodul ce-ai iubit, Cîtă ai simţit plăcere cînd a lui Mihai soţie 1 A venit să-ţi povestească fapte ce l-au strălucit! 
  Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură Ce un uriaş odată în războaie a purtat; Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură, Ne-ndoim dac-aşa oameni întru adevăr au stat 2. 
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite, Însă triste şi amare; legi, năravuri se-ndulcesc: Prin ştiinţe şi prin arte naţiile înfrăţite. În gîndire şi în pace drumul slavei îl găsesc. 
  Căci războiul e bici groaznic, care moartea îl iubeşte. Şi ai lui sîngeraţi dafini 3 naţiile îi plătesc; E a cerului urgie, este foc care topeşte Crîngurile înflorite, şi pădurile 4 ce-l hrănesc. 
    14. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  Dar a nopţii neagră mantă peste dealuri se lăţeşte, La apus se adun norii, se întind ca un veşmînt; Peste unde şi-n tărie întunericul domneşte; Tot e groază şi tăcere. . . umbra intră în mormînt. 
  Lumea e în aşteptare. . . turnurile cele-nalte Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jelesc; Şi-ale valurilor mîndre generaţii spumegate, Zidul vechi al mănăstirii în cadenţă îl izbesc. 
    
     
  
  Răsăritul lunii. La Tismana 
  Decît în frumoasa noapte cînd plăpînda-i lină rază A iubitei mele frunte cu vii umbre colora, O privelişte c-aceea ochii-mi n-au putut să vază, Lun-aşa încîntătoare n-am avut a admira. 
  Şi întîi, ca o steluţă, ca făclie depărtată, Ce drumeţul o aprinde în pustiuri rătăcind, În a brazilor desime, în pădurea-ntunecată, Printre frunze clătinate, 1 am zărit-o licurind. 
    1Apoi tainicele-i raze dînd pieziş pe o zidire, Ce pe muche se ridică, locaş trist, nelocuit, Mîngîie a ei ruină cu o palidă zîmbire, Ca un vis ce se strecoară într-un suflet pustiit. 
  Apoi glob rubinos, nopţii dînd mişcare şi viaţă, Se-nălţă şi, dimprejuru-i dese umbre depărtînd, Pe-ale stejarilor vîrfuri, piramide de verdeaţă, Se opri; apoi privirea-i peste lume aruncînd, 
  Lumină adînci prăpăstii, mănăstirea învechită, Feudală cetăţuie, ce de turnuri ocolită, Ce de lună colorată şi privită de departe Părea unul din acele osianice1 palate 
  Unde geniuri, fantome cu urgie se izbesc: Şi pustiul fără margini, şi cărarea rătăcită, Stînca, peştera adîncă, în vechime locuită De al muntelui sfînt pustnic ce sărmanii îl iubesc 2. 
  Erau dulci acele ceasuri de extaz şi de gîndire: Şoaptele, adînci murmùre 3 ce iau viaţa în pustii, A mormintelor tăcere ce domnea în mănăstire, Loc de zgomot altădată, de politici vijelii. 
  Noaptea, totul astei scene colosală de mărire, Două nobile instincte cu putere deştepta; 
    12 Poezii şi proză 
  Unu, -a cerului credinţă, altu, -a patriei iubire, Ce odată-n aste locuri pe strămoşi îi însufla. 
  Munţii noştri-au fost adesea scump azil de libertate, Şi din vîrful lor romînii, torent iute, furios, S-aruncau; mulţimi barbare pentru pradă adunate, Lei sosind, era la fugă ca un cerb rănit, fricos. 
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  Cu trufie craiul ungur către ţară-naintează 1: Sunt plini munţii de oştire, sună zalele de fier; Pintenii lucesc; la lună săbiile scînteiază; Basarab încheia pacea cum vrăjmaşii lui o cer 2. 
  Dar romînii nu vor pacea, nu vor trista umilinţă Ce asupra-le aduce un necinstitor tractat: Ura lor e nempăcată; în a lor crudă dorinţă Cuprind munţii, închid drumul ungurului spăimîntat. 
  Astfel e atunci omorul, cît ostaşul încetează Obosit, şi riga singur cu puţini scapă fugind; Strălucitele-i veşminte le aruncă el de groază, Plînge şi în a sa ţară se întoarce blestemînd. 
  Niciodată astă lună ce înoată în tărie, Ca fanal 3 purtat de valuri pe a mărilor cîmpie, 
    1Mai mult număr de cadavre de atunci n-a luminat, Niciodată mîndru vultur ce-n văzduh se cumpăneşte, Acel domn al atmosferei ce un veac întreg trăieşte, De o pradă-aşa bogată încă nu s-a-ndestulat. 
  Se găsesc ş-acum pe rîpe bucăţi de armuri zdrobite; Am văzut întinse pinteni de rugină putreziţi, Şi pe-al războiului munte monstruoasele morminte Unde şefii ungurimii zac cu toţii grămădiţi. 
  Dar romînii, fii ai celor ce-n vechime se luptară, Cu sudori adăp pămîntul, cîştig hrana în dureri; Sunt plugari; şi alte nume, oameni noi se înălţară, Oameni nensemnaţi şi mîndri de vechimea lor de ieri. 
  Străini prinţi ce ne-apăsară au dat lor drept mîngîiere Averi, cinsti, care odată se-mpărţeau drept răsplătiri, Monopol fac azi de drepturi; în a lor scurtă vedere Propăşirii neînvinse pun ei dese-mpotriviri. 
  Nu e-aşa legea naturii, nu e-aşa a ţării lege; Ca tot ce nu e la locu-i va cădea trufia lor: Al sudorilor străine rod ei nu-l vor mai culege; Va fi mare tot romînul, ţării lui folositor. 
  Cugetări adînc ascunse, idei drepte şi înalte, Ce în inimile-alese ura lor le apăsa, Vor vedea lumina zilei; şi în formă de mari fapte, Sub privirea provedinţei, lumii se vor arăta. 
  20
    GRIGORE ALEXANDRESCU 
  Mormintele. 
  
  La Drăgăşani 1 
    
     
  Cînd vizitam odată locaşurile sfinte, 
  
  Măreţe suvenire din vremi ce-au încetat, 
  
  
  Eu mă oprii pe valea bogată în morminte, Unde atîţi războinici ai Greciei slăvite Strigarea libertăţii întîi au înălţat. 
  Ziua de mult trecuse: natura obosită. . . Se odihnea: nici zgomot, nici cel mai uşor vînt; Nimic viu: eram singur în lumea adormită, Şi stelele deasupra pe lunca părăsită Luceau ca nişte candeli aprinse pe-un mormînt. 
  Din vreme-n vreme numai, de dincolo de dealuri Părea c-auz un sunet, un vuiet depărtat, Ca glasul unei ape ce-neacă-ale ei maluri, Sau ca ale mulţimii întărîtate valuri, Cînd din robie scapă un neam împovărat. 
  Şi ochii-mi s-aţintiră pe semnul mîntuinţei Ce singur se înalţă în locul de suspin, Protector al durerii, nădejde-a suferinţei, Labarum2 vechi al luptei, simbol al biruinţei, Prin care-a-nvins barbarii creştinul Constantin. 
    1Şi mă gîndeam l-aceia ce umbra-i înveleşte, La Grecia modernă ce ei au sprijinit; Căci jertfa pentru naţii la cer se priimeşte, Căci sîngele de martiri e plantă ce rodeşte Curînd, tîrziu, odată, dar însă 1 nelipsit. 
  Precum cei dintîi preoţi ce crucea o purtară. Din peşteri, din pustiuri, săraci, dispreţuiţi, În circ, amfiteatruri, puterea înfruntară, Pe purpura romînă credinţa aşezară, Şi-nvinseră pe idoli în Capitol slăviţi, 
  Aşa sîngele-acelor ce-aicea se jertfiră Născu pe-ai libertăţii vestiţi răzbunători; Parnasul şi Olimpul cu fală se priviră Cînd flotele barbare2 zdrobite le zăriră, Şi flacăra din ele suindu-se la nori. 
  Sunt vrednici de vechimea din veacuri fabuloase, Sunt mari cum fu robia sub limpedele-i cer, Şi lupta şi izbînda a Greciei frumoase, Iar Boţari, Miauli3, colosuri fioroase, Se par ca demizeii4 eroi ai lui Omer. 
    13GRIGORE ALEXANDRESCU 
  A! dac-a ta viaţă de lume admirată, Cînd naţiei gemînde veniseşi ajutor, De asprele ursite nu ar fi fost curmată, De-ai fi văzut tu ziua în ceruri însemnată, Arold 1 al deznădejdii sălbatic călător, 
  O nouă epopee, poemă strălucită, Creştină Iliadă pămîntu-ar fi-ncîntat. Ca trîmbiţa-nvierii de suflet presimţită, A veacurilor stinse cenuşă-ar fi mişcat. 
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  
  Pămîntul ţării noastre e azi adăpostire L-a grecilor ţărînă; iar agonia lor Cu jale a văzut-o a Oltului oştire2, Şi semne de frăţie, dovadă de iubire Le-a dat ea îndestulă în ziua de omor. 
  Căci nu gîndiţi, o umbre de lume depărtate, Că locul morţii voastre e luptelor străin; Oştirile creştine de cruce însuflate, Adesea se văzură aici împreunate Sub Uniad romînul, sub Mateiaş Corvin. 
  Şi cît ura robiei, a patriei iubire În limbi deosebite se vor numi virtuţi, 
    1Cît vor număra grecii între vestite zile Ziua cînd Leonida căzu la Termopile, Şi cît va purta Oltul diadema-i de munţi, 
  Voi veţi trăi; căci vouă Grecia e datoare, Căci voi aţi dat semnalul la libertatea sa; Şi-n vremi de suferinţă, în vremi de apăsare, Nădejde şi credinţă, virtuţi mîntuitoare, A voastră pomenire ades va deştepta. 
    
     
  
  O impresie 
        1
    
  Puţini erau la număr ostaşii Romîniei, Dar cînd ale lor cete pe luciul cîmpiei Semeţ înaintară cu pas răsunător, Din suliţe, din coifuri, din armele albite, Cînd soarele în unde, în raze aurite, Lumina îşi răsfrînge pe steagul tricolor, 
  Cînd caii, repezi, ageri, cu coame răsfirate, Cu nările aprinse, cu gurile spumate, Muşcînd de neastîmpăr zăbala ce-i ţinea, Izbind sub ei pămîntul şi răsuflînd omorul, La sunete de luptă pe cîmp îşi luau zborul, Ca vulturi ce în aer o pradă ar vedea, 
    1Şi cînd auzii glasul armatei tunătoare, Şi cînd văzui silitra1 de fulger purtătoare Cîmpia, atmosfera de fum întunecînd, Iar printre fum, prin ceaţă, egretele2 -albicioase Mişcîndu-se departe, ca umbre fioroase Ce ies din întuneric o crimă-ameninţînd, 
  Electrică schînteie simţii. . . şi bucuria, Din inimă pe chipu-mi suită ca mînia, Pe fruntea-mi se aprinse, în ochi-mi străluci; Sub pasurile mele simţii arzînd pămîntul, Şi vechea strălucire, cu zgomotul, cu vîntul, Iluziei-mi bogate cu fală se ivi. 
  A! unde e acuma puternica mărire Din vremea cînd a ţării eroică oştire În lupte uriaşe Buzeştii comanda, Cînd vulturul Daciei cu fruntea-ncoronată, Şi duhul răzbunării cu manta-i sîngerată Da semnul biruinţei şi calea ne-arăta? 
  Călugărenii încă păstrează pomenirea Vitejilor ce-n valea-i aflară nemurirea, Al faptelor de cinste preţ veşnic meritat; Iar praful ce acolo de vînturi viscoloase În aer se ridică e pulbere şi oase, Ce tabere duşmane în treacăt au lăsat. 
    1 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  
  Spun că în urma luptei, în Asia bogată, Dacă mahometanii vedeau cîteodată Un armăsar ce-n preajmă-i căta el sforăind, Cuprinşi de-adîncă spaimă ziceau cu-nfiorare, Că el a văzut umbra acea îngrozitoare A lui Mihai Viteazul asupră-le venind. 
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  
  Aşa erau odată romînii, dar unirea Ce le hrănea curajul, ce le-nsufla mărirea, Cu vechea simplitate din inimi a lipsit 1. A patriei iubire, obiect de ironie, În veci este pe buza acelui care ştie Cu numele-i să tragă 2 norodul amăgit. 
  Aşa în proaste căpişti 3 care treceau de sfinte, Al idolilor preot cu magice cuvinte Mulţimii adunate oracole-mpărţea: Oracole viclene de interes dictate, De înţeles lipsite, de patimi explicate, Şi-n care neştiinţa neînceatat credea. 
  Dar tot se aflau încă virtuţi, şi viitorul În ele se încrede, aşteaptă ajutorul 
    1 2Ce îl aduc la naţii bărbaţi mîntuitori: 
  Însuşi domnul naturii zisese altădată
  Că pentr-un drept el iartă Gomora vinovată: 
  Dreptatea şi virtutea în ceruri sunt surori. 
  
  Iar voi, războinici tineri, drage batalioane, Fiice ale acelor vestite legioane, Care între noroade un nume ne-au lăsat, Voi, căror acest nume e dat el în păstrare, Cu cinste veţi răspunde l-a patriei chemare, Căci vechiul nostru sînge nu poate fi schimbat. 
    
     
  Anul 1840 
  Să stăpînim durerea care pe om supune; Să aşteptăm în pace al soartei ajutor; Căci cine ştie oare, şi cine îmi va spune Ce-o să aducă ziua şi anul viitor? 
  Mîine, poimîine, poate, soarele fericirii Se va arăta vesel pe orizont senin; Binele ades vine pe urmele mîhnirii, Şi o zîmbire dulce după-un amar suspin. 
  Aşa zice tot omul ce-n viitor trăieşte, Aşa zicea odată copilăria mea; Şi un an vine, trece, ş-alt an îl moşteneşte; Şi ce nădejdi dă unul, acelălalt le ia. 
  Puţine-aş vrea, iubite, din zilele-mi pierdute, Zile ce-n veşnicie şi-iau repedele zbor; Puţine suvenire din ele am plăcute: A fost numai-n durere varietatea lor! 
  Dar pe tine, an tînăr, te văz cu mulţumire! Pe tine te doreşte tot neamul omenesc! Şi eu sunt mică parte din trista omenire, Şi eu a ta sosire cu lumea o slăvesc! 
  Cînd se născu copilul ce s-aştepta să vie, Ca să ridice iarăşi pe omul cel căzut, Un bătrîn îl luă în braţe, strigînd cu bucurie: “Sloboade-mă, stăpîne, fiindcă l-am văzut. ” 
  Astfel drepţii ar zice, de ar vedea-mplinite Cîte într-al tău nume ne sunt făgăduite. O, an prezis atîta, măreţ reformator! Începi, prefă, răstoarnă şi îmbunătăţează, Arată semn acelor ce nu voiesc să crează; Adu fără zăbavă o turmă ş-un păstor. 
  A lumii temelie se mişcă, se clăteşte, Vechile-i instituţii se şterg, s-au ruginit; Un duh fierbe în lume, şi omul ce gîndeşte Aleargă către tine, căci vremea a sosit! 
  Ici umbre de noroade le vezi ocîrmuite De umbra unor pravili călcate, siluite De alte mai mici umbre, neînsemnaţi pitici. Oricare sentimente înalte, generoase, 
  Ne par ca nişte basne de povestit, frumoase, Şi tot entuziasmul izvor de idei mici. 
  Politica adîncă stă în fanfaronadă, Şi ştiinţa vieţii în egoism cumplit; De-a omului mărire nimic nu dă dovadă, Şi numai despotismul e bine întărit. 
  An nou! Aştept minunea-ţi ca o cerească lege; Dacă însă păstorul ce tu ni l-ai alege Va fi tot ca păstorii de care-avem destui, Atunci. . . lasă în starea-i bătrîna tiranie, La darurile tale eu nu simt bucurie, De-mbunătăţiri rele cît vrei suntem sătui. 
  Ce bine va aduce o astfel de schimbare? Şi ce mai rău ar face o stea, un comet mare, Care să arză globul ş-ai lui locuitori? Ce pasă bietei turme, în veci nenorocită, Să ştie de ce mînă va fi măcelărită Şi dacă are unul sau mulţi apăsători? 
  Eu nu îţi cer în parte1 nimica pentru mine: Soarta-mi cu a mulţimii aş vrea să o unesc: Dacă numai asupra-mi nu poţi s-aduci vreun bine, Eu rîz de-a mea durere şi o dispreţuiesc. 
  După suferiri multe inima se-mpietreşte; Lanţul ce-n veci ne-apasă uităm cît e de greu; Răul se face fire, simţirea amorţeşte Şi trăiesc în durere ca-n elementul meu. 
    1 Dar aş vrea să văz ziua pămîntului vestită, Să răsuflu un aer mai slobod, mai curat, Să pierz ideea tristă, de veacuri întărită, Că lumea moştenire-ntîmplărilor 1 s-a dat! 
  Atunci dac-a mea frunte galbenă, obosită, Dacă a mea privire s-o-ntoarce spre mormînt, Dac-a vieţii-mi triste făclie osîndită S-o-ntuneca, s-ar stinge de-al patimilor vînt, 
  Pe aripile morţii celei mîntuitoare, Voi părăsi locaşul unde-am nădăjduit; Voi lăsa fericirea aceluia ce-o are, Şi a mea pomenire acelor ce-am iubit. 
    
     
  
  Ucigaşul fără voie 
  O temniţă-adîncă îmi e locuinţa2: Prin dese, prin negre zăbrele de fier O rază pierdută îmi spune fiinţa Cerescului soare, seninului cer. 
    1GRIGORE ALEXANDRESCU 
  Şi frigul mă-ngheaţă; e umed pămîntul; De ziduri, de lanţuri eu sunt ocolit: Aici suferinţa aşteaptă mormîntul, Căci legile lumii aşa au voit. 
  Adus ca o crudă, sălbatică fiară, L-a temniţei poartă nădejdea-am lăsat, Şi simt chinuire atît mai amară, Cu cît a mea soartă eu n-am meritat. 
  O noapte fatală! o noapte cumplită! Pe patu-mi de trudă dormeam obosit: Era despre ziuă: soţia-mi iubită Şedea lîngă mine. . . un vis, vis cumplit! 
  Văzui: în bătrîne păduri depărtate Părea că mă aflu; eram călător; Dar calea pierdusem; pe ramuri uscate Cînta cucuveaua cu glas cobitor. 
  Copacii în preajmă-mi părea că-nviază: Din toată tulpina un geamăt ieşea: Flămîndă, cumplită, vedeam că-mi urmează O ceată turbată de lupi, ce urla. 
  Şi eu fugeam iute, fugeam cu grăbire, Dar locul sub mine de sînge-nchegat Silinţe-mi zadarnici punea-mpotrivire; De-o rece sudoare eram inundat. 
  Sufla un vînt iute, şi luna-ngrozită În spaţiuri veşnici trecea alergînd, Cu stinsele-i raze, cu faţa-i pălită Întinse pustiuri abia luminînd. 
  Apoi deodată în nori se ascunse, Şi lipsa ei dete cumplitul semnal: În spasma nespusă ce-atunci mă pătrunse, Văzui trecînd moartea pe palidu-i cal. 
  Schelet de-altă lume, cu forme cumplite, Rînjind, către mine privea neclintit: În mîna-i uscată, în unghi ascuţite Ţinea o femeie. . . din capu-i zdrobit, 
  Muşca cîteodată, muşca cu turbare, Şi creieri, şi oase din gura-i cădea: Uimit rămăsesem: la orice mişcare Părea că ea rupe din inima mea. 
  Dar ceata de fiare o văz. . . mă soseşte. . . Fierbintea-i suflare acum o simţii. . . Mă plec, cat, şi mîna-mi grea piatră-ntîlneşte, Curaj desnădejdea îmi dă, şi. . . izbii. . . 
  Un ţipăt s-aude. . . eu sar în picioare, Din somnu-mi de groază atunci deşteptat. Soţia-mi lipsită de-a vieţii suflare Zăcea. . . capu-i tînăr era sfărîmat! 
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  
  De-atunci zile multe şi nopţi osîndite Pe fruntea-mi trecură! eu nici am simţit 
    GRIGORE ALEXANDRESCU 
  A lor osebire; vedenii cumplite Şi ţipătu-acela în veci m-a-nsoţit. 
  Răsună el seara, l-auz dimineaţa, Precum în minutul prin crimă-nsemnat; Şi eu trăiesc încă! trăiesc, căci viaţa, Amară pedeapsă, în dar mi s-a dat. 
  Aici aştept vremea şi ziua dorită Să văz dacă dreptul ceresc împărat Priveşte la fapta-mi, ce este cumplită Sau numai la cuget, ce este curat. 
    
     
  
  Prieteşugul şi amorul 
  Zici c-ai vrea prieteneşte
  Să iubeşti, să fii iubită; 
  Zici c-amorul te-ngrozeşte, 
  Că e patimă cumplită; 
  Zici că este trecătoare
  Flacăra-i cea arzătoare! 
  Şi ce nu e trecător? 
  După vara cea bogată
  Vine iarna-ntărîtată, 
  Bate vînt îngrozitor. 
  Trandafirul din grădină, 
  Înflorit de dimineaţă, 
  
  Zace veşted pe tulpină, 
  După ziua de viaţă. 
  Dar căci iarna şi durerea
  Sunt condiţia vieţii, 
  Trebuie să las plăcerea, 
  Bunurile tinereţii? 
  Căci zîmbirea-ţi graţioasă
  Vremea o să ţi-o răpească, 
  Trebuie, cît eşti frumoasă, 
  Nimeni să nu te iubească? 
  Aşa cum miroşi o floare, 
  Care trece, care moare, 
  Care mîine n-o găseşti? 
  Primăvara, -a ei zîmbire, 
  De ce-nvie-a ta simţire, 
  Iarna nu ţi-o-nchipuieşti? 
  O, ascultă-mă, dorită, 
  Scumpă, dragă Emilie! 
  O zi bună, fericită, 
  E o parte din vecie. 
  Vezi, plăcerile uşoare, 
  Împrejurul tău unite, 
  Dănţuiesc fără-ncetare, 
  De amor povăţuite: 
  Te-mpresor cu mulţumire, 
  Fiecare ţi se-nchină, 
  Şi amorul cu mîhnire
  Te priveşte şi suspină. 
  Dă-le, dă-le ascultare; 
  Pentru tine adunate, 
  
    3 Poezii şi proză 
    GRIGORE ALEXANDRESCU 
  Sub colore de mirare, 
  Vor şti lumea să-ţi arate. 
  Pînă n-ajungi timpul rece, 
  Bucură-te de natură: 
  Apoi cînd vremea va trece
  Peste-a inimii căldură, 
  Cînd din hora încîntată, 
  Ce viaţa ta cuprinde, 
  Cu o faţă întristată, 
  Graţiile s-ar desprinde
  Cînd odată şi-or lua 1 zborul
  Tinereţe, bucurie, 
  De-i pofti atunci amorul, 
  L-om numi o nebunie: 
  Îţi voi fi prieten, frate, 
  Îţi voi fi orice îţi place, 
  Şi de lume şi de toate
  Împreună ne-om desface. 
  
    
     
  
  Candela 
  Tăcerea e adîncă şi noaptea-ntunecoasă; Norii ascund vederea înaltelor tării, Ş-a stelelor de aur mulţime luminoasă Ce smălţuiau seninul cereştilor cîmpii. 
  Numai religioasa a candelei lumină Aprinsă de credinţă, şi limpede şi lină, 
    1 Luceşte înaintea icoanei ce slăvesc. Emblemă-a bunătaţii, mîngîitoare rază, Ea parcă priimeşte şi parcă-nfăţişează, Rugăciunile noastre stăpînului obştesc! 
  În minutele-acelea cînd sufletul gîndeşte, Cînd omul se coboară în conştiinţa lui, Ca unei inimi care cu noi compătimeşte Frăţeştei ei lumine durerea mea supui. 
  Cîte chinuri ascunse, cîte lacrimi vărsate Au avut-o de martor, şi i-am încredinţat! Cîte dorinţi smerite şi neînfiinţate Am tăinuit de lume şi ei am arătat! 
  Dumnezeu ce de faţă pe cruce se arată, El care-a nedreptăţii e pildă de-ngrozit, Îmi spune că-nainte-i se va vedea odată Cel ce nedreptăţeşte cu cel nedreptăţit. 
  Atunci creştinu-acela, cu fruntea în ţărînă, Dar cu otrava-n buze, şi cu fierul în mînă, Umilit ca să-nşale şi blînd ucigător, Tronul dumnezeirii cum va putea să-l vază, Cînd la un semn puternic se vor clăti cu groază Cerurile-aşezate pe polurile lor? 
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  
  Dar adîncă odihnă în lume încetează: Religiosul clopot se leagănă în vînt Chemînd pe credincioşii ce somnu-mpovărează, Din ale lor locaşuri în locaşul cel sfînt. 
  Întunecimea nopţii care încă domneşte, Ca un om ce cu viaţa se mai luptă murind, Se-mprăştie cu-ncetul, treptat se risipeşte Şi-n umbra dimineţii se pierde-ngălbenind. 
  Se desfăşor în ochi-mi minunile zidirii; Credinţa se deşteaptă în omul rătăcit; Şi-nalţă a ei rugă cu imnul mulţumirii, La cel ce după noapte şi zi ne-a dăruit. 
  Iar tu, candelă sfîntă, a căreia vedere Îmi aduce aminte atîtea năluciri, Îmi vei fi totdeauna rază de mîngîiere, Vei şti deopotrivă şi fapte şi gîndiri. 
  Voi alerga la tine în dureri şi necazuri, De oameni şi de soartă cînd voi fi apăsat: Astfel corăbierul, cînd marea e-n talazuri, Aleargă la limanul ce-adesea l-a scăpat. 
    
     
  
  Frumuseţea 
  Adesea pe cîmpie Auz o armonie, Un ce melodios: 
  Un glas care se pare Ascuns în depărtare, Un imn misterios. 
  De unde oare vine? Din sferele senine? Din zefirii ce zbor? 
  Din iarba ce şopteşte? Din planta ce trăieşte? Din floare? din izvor? 
  Din nici una în parte, Din multe-mpreunate, Din toate e-ntocmit; 
  E glas al suferinţei, Al lumii ş-al fiinţei Suspin nemărginit. 
  Aşa e frumuseţea: Dulceaţa, tinereţea, Blîndeţea, eleganţa, o-ncing, o încunun: 
  Chipu-i e crin, profiră, Inima ei o liră, Cuvintele ei şoapte, ce-n inimă răsun. 
  Şi flacăra privirii Şi graţia zîmbirii În ochii ei se joacă, pe buze-i locuiesc. 
  Din preajmă-i ea goneşte Durerea ce munceşte, Icoană-a fericirii, iluzii o-nsoţesc. 
    GRIGORE ALEXANDRESCU 
  Un dar, ce nume n-are În limbă muritoare, 
  Mişcările-i însuflă, în umbletu-i îl vezi; Şi toate, în unire, Cîştig acea numire, Ce rar e meritată, ce tu o meritezi. 
    
     
  
  Suferinţa 
  Îmi place a naturii sălbatică mînie, Şi negură, şi viscol, şi cer întărîtat, Şi tot ce e de groază, ce e în ar monie Cu focul care arde în pieptu-mi sfîşiat. 
  La umbră, -n întuneric, gîndirea-mi se arată, Ca tigrul în pustiuri, o jertfă aşteptînd, Şi prada îi e gata. . . De fulger luminată, Ca valea chinuirii se vede sîngerînd. 
  Încerce acum soarta să-mi crească suferirea; Adaoge chiar iadul şerpi, furii ce muncesc; Durerea mea e mută ca deznădăjduirea, E neagră ca şi ziua cînd nu te întîlnesc. 
  Căci astfel e acuma viaţa-mi osîndită, O lungă agonie în care tu domneşti; La glasu-ţi, la privirea-ţi simt inima-mi izbită, Luptîndu-se-n convulsii cum nu-ţi închipuieşti. 
  Şi ochii mei în lacrimi înoată în tăcere, Şi prizmuiesc adesea pe cei ce nu mai sînt; Zadarnică dorinţă cînd sufletul nu piere! Nu o să-mi tulburi oare şi pacea din mormînt? 
  N-o să se-ntoarcă umbra-mi, cumplită, fioroasă, Pe pasurile tale oriunde locuieşti? E lume, e vecie atîta de frumoasă, Încît să uit pămîntul ce tu împodobeşti? 
  Să mor dar la picioare-ţi; să mor dar de plăcere În ceasul cel din urmă s-auz că m-ai iubit, Să strîng draga ta mînă, să simt a ta durere Vărsîndu-se asupra-mi ca balsam fericit. 
  Şi sufletu-mi atuncea pe buzele-ţi să zboare, Să ia un lung, un dulce, un veşnic sărutat; Din braţele-ţi, din sînu-ţi să treacă el în soare Să ducă la vecie plăcerea ce-a gustat. 
    
     
  
  Nu, a ta moarte. . . 
  Nu, a ta moarte nu-mi foloseşte; Nu astă jertfă eu n-am dorit; Dă-mi numai pacea care-mi lipseşte, Pacea adîncă ce mi-ai răpit. 
  Ia-mi suferinţe aspre, turbate, De adînci chinuri veşnic izvor, 
    GRIGORE ALEXANDRESCU 
  Zile amare, nopţi tulburate, Pline de tine, de-al meu amor. 
  În zadar ochii-ţi arăt iubirea Ce eşti departe de-a o simţi; În zadar chipu-ţi poartă mîhnirea, Umbra durerii, ce m-amăgi. 
  Sub astă mască văz bucurie, Văz mulţumirea-ţi să pătimesc, Şi orice-ai zice, vei ca-n vecie Ceas de odihnă să nu găsesc. 
  Cunosc prea bine a mea greşeală, Dar cunoştinţa nu m-a-ndreptat, Căci a mea soartă, tristă, fatală, Zîmbirii tale pradă m-a dat. 
  Astfel în crînguri o păsărică Aude-aproape un ciripit, Zboară îndată, şi fără frică Lîngă colibă ea s-a oprit. 
  Priveşte, -ascultă, dar fără veste Tainica cursă ce i s-a-ntins Se-nchide. . . roabă ea se găseşte; Un glas s-aude zicînd “team prins”. 
  Şi vînătorul ce imitează Pe frunzuliţă un glas străin, De vicleşugu-i se îngîmfează, De bucurie el este plin. 
    POEZII ŞI PROZĂ 41
  O! cîte lupte, cîte suspine, Tăcuta noapte n-a ascultat; Cîte pustiuri de groază pline A mea durere n-a vizitat! 
  M-a văzut şoimul pe-nalta stîncă, A cărei vîrfuri s-ascund în nori, Şi al lui ţipăt în valea-adîncă S-a-ntins departe plin de fiori. 
  Dar nici pustiul, nici depărtarea, Gîndiri cumplite n-au biruit: Molizii, brazii, ce port răcoarea, Ei suferinţa-mi n-au răcorit. 
  Te iubesc astăzi ca mai-nainte, Ca în minutul cel încîntat, Cînd eu de pieptu-ţi tînăr, fierbinte, Tremurînd, fruntea-mi am rezemat. 
  Minutu-acela-n veci mă munceşte, Ca o sentinţă e-n mintea mea; De ating fruntea-mi, simt că zvîcneşte, Focul din sînu-ţi arde în ea. 
  Fierul cel roşu, care-l 1 apasă Mîna cruzimii pe-un osîndit, Mai adînci urme nici el nu lasă, Decît minutul acel dorit. 
    1
    GRIGORE ALEXANDRESCU 
  A mea durere trecut nu are; Ea nici va creşte, nici va scădea; Şi fericita, dulce uitare Ce crezi că cearcă inima mea 
  E c-acea tristă, vie tăcere, Care domneşte după război Pe-un cîmp de groază şi de durere, De morţi, de chinuri şi de nevoi: 
  Unde un tată pe un fiu plînge, Unde nădejdea toată-a-ncetat, Unde se-nalţă un fum de sînge, Ca blestem jalnic şi necurmat. 
  Mai mult d-atîta nu poţi a face: Asta e soarta ce mi-ai gătit, Singurul bine, singura-mi pace, După amorul ce-am suferit. 
    
     
  
  Un ceas e de cînd anul trecu 
  Un ceas e de cînd anul trecu. . . Mi-aduc aminte Cu ce nădejdi zîmbinde, ce dulce a-nceput: Ce vie salutare din inimă fierbinte L-a priimit! ce seară! De anu-atunci trecut 
  Ziceam: “S-a dus ş-acesta c-o parte din viaţă, Dar ziua lui din urmă cu drag o pomenesc; Frumos apus vesteşte frumoasă dimineaţă, Şi anul ce începe tot astfel îl doresc. ” 
  Aşa-l doream! în lungă, în oarbă-ncredinţare Eu nu vedeam că soarta zîmbeşte cu amar, Că vremii şi durerii găteşte răzbunare, L-a vechile lor drepturi uitate în zadar. 
  Schimbat nimic nu pare: alesele fiinţe, Prieteni de-altădată, strîng astăzi mîna mea: De voia întîmplării mai multe din dorinţe Cu grabă împlinite putui a le vedea. 
  Apoi, unde e răul? de ce şi cum. . . cuvîntul 1, Om nu poate să-l ştie afară decît eu; Ascuns e în adîncuri, tăcut e ca mormîntul, Iar martor suferinţii-mi e numai Dumnezeu. 
  A! dacă-n astă lume ceva putea fi-n stare S-aline, să adoarmă un chin sfîşiitor, O ştiu, ar fi frăţia-ţi acea mîngîeitoare Acel sentiment tînăr ce eu îţi sunt dator. 
  E scump prieteşugul ce-nsuflă o femeie Deprinsă a-l cunoaşte, născută a-l simţi; Şi dulcele ei suflet, electrică scînteie, Mîngîie orice suflet la care s-o ivi. 
  Ades, cînd sunt în luptă cu gîndurile mele, Muncit de-al suferinţei demon neîmblînzit, 
    1Îmi pari un silf 1 ce vine pe raza unei stele, Din sfere luminoase, din aer bălsămit 2. 
  Apoi, negură deasă lumina-ntunecează; Fantome de-altă lume şoptesc, mă înconjor; În fiecare şoaptă o muncă 3 înviază, În ochii-mi se confundă trecut şi viitor. 
  Căci ştiu eu viitorul. . . el nu poate să fie Decît ca anu-acesta, ca anul cel trecut; Bogat de chinuire, deşert de bucurie, Pustiu, fără nădejde, sălbatic şi tăcut. 
  Stejarul de pe munte ce trăsnetu-l izbeşte, Stă încă în picioare, semeţ şi neclintit; Dar inima-i e arsă, şi oricît mai trăieşte De nici o primăvară nu poate fi-nverzit. 
    
     
  
  Cînd dar o să guşti pacea 
  Cînd dar o să guşti pacea, o inimă mîhnită? Cînd dar o să-nceteze amarul tău suspin? Viaţa ta e luptă, grozavă, nemblînzită, Iubirea veşnic chin. 
    12 Din cupa desfătării amărăciunea naşte; Din ochi frumoşi durerea îşi ia al ei izvor; O singură privire viaţa veştejaşte Cu lanţuri de amor! 
  Amor care adoarme şi legi şi datorie, Ce slava umileşte, ce n-are nimic sfînt: Antonie-i jertfeşte a lumii-mpărăţie, Şi află un mormînt. 1 
  Nu sunt patimi mai nobili, mai mari, mai lăudate, Mai vrednici să s-aprinză în inimi bărbăteşti? Nădejdi, viaţă, cinste, simţirile-nfocate, Femeii le jertfeşti! 
  Crezi tu că pentru tine răsare sau sfinţeşte Acel uriaş falnic, al zilei domnitor? La patrie, la lume, la tot ce pătimeşte Nimic nu eşti dator? 
  Eu lanţurile mele le zgudui cu mînie, Ca robul ce se luptă c-un jug neomenos, Ca leul ce izbeşte a temniţei tărie, Şi geme furios. 
  Dar rana e adîncă şi patima cumplită, Şi lacrima de sînge, obrajii mei arzînd, Răsfrînge frumuseţea, icoana osîndită, Ce o blestem plîngînd! 
    1O văz ziua şi noaptea, seara şi dimineaţa; Ca un rănit de moarte simt în piept un fier greu; Voi să-l trag; fierul iese, dar însă cu viaţa, Şi cu sufletul meu! 
    
     
  
  Încă o zi 
  Încă o zi cu tine, o zi de fericire, În dulcile extazuri ce simt, cînd te privesc: Încă un ceas. . . un zîmbet. . . Adînca mea iubire Izvoarele nădejdii mai mult nu o hrănesc. 
  Şi soarele mai palid din zi în zi îmi pare, Şi coardele vieţii în pieptu-mi obosit Se rup! nici tinereţea, nici scumpa-ţi sărutare Nu pot ele să schimbe ce soarta a voit. 
  Întorc acum asupră-ţi privirea-mi dureroasă, Ca cel din urmă-adio la tot ce am pierdut: Din ceaţa veşniciei, stea blîndă, luminoasă, Te văz lucind departe, departe în trecut: 
  Şi tot ce e-n natură, obiecte şi fiinţe, Panórama 1 de umbre, se-ntunec, se strecor; Iluzia mă lasă: . . . şi artă şi silinţe Sunt stăvile zadarnici l-al sufletului zbor? 
  Aş vrea numai, blînd înger, ca numele-mi să fie Scump, drag inimii tale, ades să-l repetezi, 
       1Precum un dulce sunet, precum o melodie În inimă-ţi rămasă din ani ce regretezi. 
  Căci toată-a mea viaţă îţi fu ea închinată, Căci alt decît iubirea-ţi ea nu avu mai sfînt, Căci tu eşti încă astăzi dorinţa-mi neschimbată, Şi visu-mi cel din urmă aicea pe pămînt. 
  Eu ştiu că la povara-mi şi tu ai luat parte, Eu ştiu că-n suferinţa-mi şi tu ai suferit, C-aceeaşi ne-a fost calea: a unuia în moarte S-a săvîrşit; ce strică? n-am vrut a fi iubit? 
  N-a fost această ţinta, sfîrşitul pentru care Gîndirea-mi fără preget în munci am frămîntat? Nu dobîndesc răsplata dorită cu-nfocare? Nu e acesta rodul ce eu am semănat? 
  Apoi dac-al tău suflet l-am bănuit vreodată, Dacă nemulţumirea-mi adesea te-a mîhnit, E vremea de iertare: . . . vecia nempăcată Mă cheamă. . . cerul iartă acelor ce-au iubit. 
  De ce să plîng viaţa? în trista-i prelungire Ar fi văzut ea poate amoru-ţi apuind: Minciuna, calomnia dau tainică izbire, Lumina, adevărul în inimi înnegrind. 
  Dar cînd ia însăşi moartea a noastră apărare, Cînd neagra ei pecete pe groapă s-a-nsemnat, Ca martor de credinţă, chezaş de neuitare, Păstrează suvenirul acelui depărtat. 
  48
  Valea răsunătoare, a rîului murmură, Veşteda toamnei frunză ce flutură în vînt, Palida lunii rază, puternica natură Îţi vor şopti adesea cuvinte din mormînt. 
    
     
  
  Meditaţie 
  Vara şi-apucă zborul spre ţărmuri depărtate, Al toamnei dulce soare se pleacă la apus, Şi galbenele frunze, pe dealuri semănate, Simţiri deosebite în suflet mi-au adus. 
  O! cum vremea cu moartea cosesc fără-ncetare! Cum schimbătoarea lume fugind o rennoiesc! Cîtă nemărginită pun ele depărtare Între cei din morminte şi acei ce doresc. 
  Unde atîţi prieteni plăcuţi de tinereţe? Unde-acele fiinţe cu care am crescut? Abia ajunşi în vîrsta frumoasei dimineţe, Ca ea făr-a se-ntoarce, ca dînsa au trecut! 
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  
  Ce netedă cîmpie1! Cum ochiul se uimeşte! Ce deşărt se arată, oriîncotro priveşti! 
    1Întinsa depărtare se pare că uneşte, Cu ale lumii mărgini, hotarele cereşti. 
  Cît sînge aste locuri setoase înghiţiră! Cîte oase războiul aici a semănat! Cîţi veterani războinici, moartea purtînd, muriră Pentru izbînzi de care ei nu s-au bucurat! 
  Îmi pare că-i văz încă, răsturnaţi în ţărînă, Pe-ncreţita lor frunte sfîrşitul arătînd, Dar mai clătindu-şi capul, şi c-o murindă mînă Fierul care le scapă cu furie strîngînd. 
  Ei nu gîndesc la moarte, nu gîndesc la viaţă, Ei nu gîndesc la fapte ce-n viaţă au urmat, Ci cînd sufletul zboară, cînd sîngele îngheaţă, Toată durerea le-este că nu şi-au răzbunat! 
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  
  Puţin mai înainte un monument s-arată; Să-l privim. . . Dar ce semne de cinste pe el sînt? Negreşit cei dintr-însul slăviţi au fost odată: Azi slava stă deasupra, şi omul în pămînt! 
  Iată, fără-ndoială, o mare mîngîiere, O, voi, care un titlu ş-un nume pizmuiţi! Cînd tot ce e-nalt şi cînd mărirea piere, Mărirea, înălţarea, la ce le mai doriţi? 
  Din vremile trcute, în veacuri viitoare, Un nume să răsune, în slavă-mpodobit. 
    4 Poezii şi proză 
  Să treacă peste vîrste şi peste ani să zboare, Acela ce îl poartă cu ce s-a folosit? 
  Cînd marea-ntărîtată corabia-ţi zdrobeşte, Cînd loc de mîntuire nu este, nici liman, Cînd cu grozave furii asupra ta porneşte Spumoasele lui valuri bătrînul Ocean, 
  Spune-mi, îţi pasă-atuncea să ştii de mai pluteşte Catargul fără pînze ce nu-ţi e de-ajutor, Să vezi dacă pe unde se ţine, se clăteşte, Şi dac-ai fost odată în barcă sau vapor? 
  Viaţa e o luptă, o dramă variată Şi actu-i cel din urmă în veci e sîngerat: Moarte-l încoronează, moartea neîmpăcată, Care în a sa cale pe nimeni n-a uitat. 
  A, întorcînd privirea spre veacurile trecute, Şi nencetat pămîntul văzîndu-l pustiit, Văzînd tot aste rele, tot zile neplăcute, De soarta omenirii din suflet m-am mîhnit! 
  Cîte feluri de chinuri asupra-i se adună! Însă vezi cum nădejdea o-nşeală nencetat? Cu o dulce zîmbire vine, ţinînd de mînă Icoana fericirii. Dai s-o prinzi. . . A scăpat. 
  Astfel un vis ţi-arată o iubită fiinţă; Astfel cu bucurie voieşti s-o-mbrăţişezi, Dar astfel umbra-nşeală zadarnica-ţi silinţă; Acum din mîini îţi scapă, acum iarăşi o vezi. 
  Dacă în cartea soartei omu-ar şti să citească, Să-şi afle fiecare grozavul viitor, Cine-ar mai vrea, Stăpîne, aicea să trăiască, Cînd lumea e de chinuri nedeşertat izvor? 
  Vremea de-acum, trecutul, a-l şti avem putere, Numai ce-o să se-ntîmple noi nu putem vedea; Dar cînd ceasul soseşte, cînd nălucirea piere, Se trage deodată şi veşnica perdea. 
    
     
  
  Buchetul 
  Dorită odată era a lui soartă, Pe cînd altă mînă de el îngrijea; Dar astăzi se stinge, zîmbirea-i e moartă Şi piede colora ce ochii-ncînta. Sfîrşitu-i cel jalnic îl văz cu-ntristare, Căci eu pe viaţa-i puneam un preţ mare. 
  O singură frunză acum mai pluteşte; Ea plînge atîţia tovarăşi de flori: Srăină, uitată, de ce mai trăieşte, De ce, dragă frunză, tu nu poţi să mori? Cînd pierzi o fiinţă, obiect de iubire, O lungă viaţă e nenorocire. 
  Cînd florile-acelea în mînă-mi căzură, Favor ce-n credinţă eu n-am meritat, 
    GRIGORE ALEXANDRESCU 
  Trei tinere nimfe 1 pe rînd mi-l cerură, Şi mult se rugară. . . iar eu. . . nu l-am dat. Îmi pare că încă le văz, cîte trele, Jaluze, privindu-l în mîinile mele. 
  Să vedeţi acuma de-a fost cu putinţă Acea preţioasă dorinţă s-ascult: Că lor li se cade, a mea conştiinţă Îndată mi-o spuse, eu nu gîndii mult. Ca Paris cu poama cea fabuloasă, Hotărîi buchetul la cea mai frumoasă. 
  Dar atunci nevoie, atunci greutate. Să fac osebire în zadar am vrut: Aşa din trei fluturi cu greu ochiul poate S-aleagă p-acela ce e mai plăcut; Aşa trei garoafe p-aceeaşi tulpină, Rumene şi-nalte domnesc în grădină. 
  Văzînd eu aceasta, îl luai cu mine; Cu multă-ngrijire acasă l-am dus, Şi limpede apa şi tot ce e bine I-am dat, şi silinţa cu dînsul mi-am pus, Făcînd orice poate un om să gîndească, Orcîte o mumă ar şti să găsească. 
  Zadarnici dorinţe, nimic n-ajutară! Din ceasul acela nădejdea-am pierdut: Viaţa la mine îi părea amară, 
    1Ştiind cine-l dete, cine l-a cerut. Şi galben şi veşted trecu fără veste, Şi astăzi cenuşă în mîna mea este. 
  Aşadar sfîrşitu-i veni din dorinţă; Buchet ca acela eu nu mai găsesc! Cenuşa lui scumpă o ţiu cu credinţă, Ce-a fost şi ce este adesea gîndesc. Eu sufăr de moartea-i, de-a lui pătimire, Şi-a florii trecute păstrez pomenire. 
    
     
  
  Reveria 
  De zgomot departe, în vesela vale, A cărei verdeaţă ades am călcat, În liniştea nopţii, privirile tale Se-nalţ, se aţintă pe cer luminat. 
  De unde oar’ vine a ta reverie? Ce visuri plăcute în preajmă-ţi se joc? Admiri tu natura, a ei armonie? Citeşti viitorul în literi de foc? 
  Sau cauţi departe o stea favorită, Ce crezi că asupră-ţi priveşte zîmbind? Dar nu, e instinctul de-o viaţă dorită, Ce n-o află omul aicea trăind. 
    GRIGORE ALEXANDRESCU 
  Căci sufletul nostru, ca raza de soare, Ce-şi are-nceputul mai sus de pămînt, Deşi luminează a sa închisoare, Îşi află în ceruri izvorul cel sfînt. 
  De-acolo adînca acea aspirare Spre bunuri ascunse ce noi devinăm, De-acolo deşertul, dorinţi, întristare Ce chiar în plăcere ades le aflăm. 
  Un clopot ce seara se-aude la turme, Ce stă, reîncepe, abia răsunînd, Ca glas care moartea e-aproape să-l curme, Cînd viaţa-ncetează treptat îngheţînd; 
  Un greier ce cîntă, o iarbă, răsură, Stufoasa pădure, pierdute cărări, Adînca murmură ce-nvie natura, Ca geniuri tainici ascunse prin flori; 
  Tot mişcă, încîntă a noastră gîndire; Tot are un farmec, tot este mister; Nădejdile noastre, suspin, suferire, Dorinţi fără nume, se-ndrept către cer. 
  Acolo în stele ca-n lumi de lumină, Sunt suflete, îngeri, ce cînt şi ador; Fiinţi graţioase ce blînd se înclină, Cătîndu-şi în lume tovarăşii lor. 
  Şi cînd, stăpînită de-a vieţii mîhnire, Te plimbi tu pe cîmpul tăcerii-nchinat, 
  De simţi o suflare, de-auzi o şoptire, E glasu-unui înger de tine-ncîntat. 
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  
  De ce însă gîndirea-mi se-ntoarce cu durere Spre zilele acelea? timpi ce v-aţi depărtat, Cînd pe urmele voastre tot intră în tăcere, Cînd ştergeţi plăceri, chinuri, ce omul a cercat, 
  Cînd inima sătulă de ură, de iubire, N-o mişcă nici un bine, n-o trage nici un dor, De ce singure numai a voastre suvenire Trăiesc ele în sînu-mi ca un nestins amor? 
  Sunteţi voi acel sunet, a stîncilor viaţă, Eco, care trăieşte în loc nelocuit? S-au sunteţi aurora care ştia să scoaţă Din statuia lui Memnon 1 suspin nemărginit? 
    
     
  
  Cimitirul 
  Peşteră-ntunecată, azil al pocăinţei, Unde omeneşti fumuri ca fumurile pier, 
    1Unde eroii credinţei Au murit pentru lume ca să trăiască-n cer! 
  Tu care ai fost martor l-atîtea rugăminte Ce se şopteau în umbra şi în răcoarea ta, Cînd inima fierbinte Viaţa de vecie în lacrimi o căta, 
  Dacă bolţile tale, ce nu pot fi pătrunse De omeneşti suspinuri, de-al patimilor vînt 1, Duc sufletul prin locuri şi prin cărări ascunse, Departe de pămînt, 
  Iată cumplita spaimă, ce în sînu-mi aprinse Urîcioasa privire a foştilor părinţi 2, Şi altarul de piatră, pe care stau întinse Mădulare de sfinţi. 
  Fioroasa răceală ce-nsuflă-a ta vedere, Veşnicului întuneric aicea domnitor, Şi grozava tăcere Arăt umbrele morţii ce printre oase zbor! 
  Îmi pare că mă aflu în locuinţ-adîncă A unei groaznici iesme, ce sîngiuri 3 o hrănesc; Şi care de o stîncă, Pe călător sfărîmă c-un zîmbet sătănesc, 
    13 Sau în pădurea-aceea, în care mai-nainte, Druizii 1 cei sălbatici jertfeau pe osîndiţi, Cînd, setoşi de omoruri, treceau de puteri sfinte Stejarii-mbătrîniţi! 
  Aici cu toate-acestea religia vorbeşte Celor ce vor s-asculte cuvîntul lui Hristos: Groaza cu-ncetul piere, şi omul întîlneşte Poveţe de folos. 
  Vicleanul îşi dezbracă aici ipocrisia; Acel căit se-mpacă cu ceru-ntărîtat; Aici fapta cea bună visează veşnicia Ş-aşteaptă nencetat. 
  Şi omul care crede, şi omul ce aşteaptă De-o sfîntă mîngîiere în veci e însoţit; Pacea va fi cu dînsul; el va lua răsplată, Căci a nădăjduit. 
    
     
  
  Barca 
  Păşeşte lin, o barcă, pe unda adormită! Respectă al naturii repaos trecător; Inima mea de zgomot cu totul obosită Ca la un scump tovarăş se-ncrede l-al tău zbor. 
    1 Poartă-mă-n sus, în lături, oriunde vrei şi-ţi place, Unde te-mpinge vîntul, sau unde tu doreşti; Toate-mi sunt deopotrivă, dacă mă duci în pace, Dacă cu mulţumire vederea-mi rătăceşti. 
  Voi cunoaşteţi, o unde, cu cîtă bucurie, De ce sfîrşit 1 pornită, cu ce cuget curat, Barca mea totdeauna pe-a voastră-mpărăţie Ca-ntre-ale ei cuprinsuri jucînd s-a preumblat. 
  Înghiţiţi pe tîlharii a căror îndrăzneală, Cu trupuri sîngerate, cu morţi vă otrăvesc, Ce întocmesc comploturi, şi fără de sfială, Aproape de pierzare, ucideri chibzuiesc. 
  Însă melancolia, amorul şi plăcerea, Priimiţi-le vesel ca pe ai voştri fii; Eu vă cunosc mărirea, eu vă slăvesc puterea, Cînd alerg pe-ale voastre mult umede cîmpii. 
  Din rătăcita-mi barcă, ce-o las la întîmplare, Ochii mei către ceruri uimit îi aţintez; Seninul lor însuflă sfială şi mirare; Eu mă rog în tăcere, vărs lacrimi şi mă-ncrez. 
  “Cerul o să ne-ajute”, zicea a mea iubită. El pînă acum tace! Să n-o fi ascultat? Şi poate frumuseţea a o vedea mîhnită, Aducîndu-i drept jertfă suspin neîncetat? 
    1Dacă într-aste ceasuri de vie desfătare S-ar afla lîngă mine. . . minut dumnezeit! Viaţa nu stă-n zile, şi eu cu-ncredinţare Cîtă-mi rămîne-aş da-o ş-aş zice: am trăit. 
  Mergi, mergi, uşoară barcă, în dreptu-acelei stele, Căreia i-am dat nume. . . un nume ce slăvesc, Nume ce-n înfocarea închipuirii mele Pe strălucita-i frunte îl văz şi îl citesc. 
  Acolo te opreşte, acolo priveghează, Cît raza ei asupră-ţi ş-asupră-mi va zîmbi; Cînd va pieri cu noaptea, atunci te depărtează, Şi iar cu noaptea vino la dînsa a privi. 
  Pînă cînd fericirea, atîta aşteptată, Îmi va răsplăti veacuri trecute cu amar; Dacă ş-astă nădejde, ca altele-nşelată, N-o trece ca nădejdea şi n-o fi în zadar! 
    
     
  
  Rugăciunea 
  Al totului părinte, tu, a cărui voinţă La lumi nenfiinţate ai dăruit fiinţă, 
  Stăpîne creator! Putere fără margini, izvor de veşnicie, Al căruia sfînt nume pămîntul nu îl ştie, 
  Nici omul muritor! 
  Dacă la cer s-aude glasul făpturii tale, Fă ca întotdeauna pe a virtuţii cale 
  Să merg nestrămutat. Cînd soarta mă apasă, cum şi cînd îmi zîmbeşte, Cînd veselă m-ajută, cînd aspră mă goneşte, 
  Sa pot fi neschimbat. Mîndria-n fericire să nu mă stăpînească, Mîhnirea în restrişte să nu mă umilească, Dreptatea să o ştiu. Conştiinţa să-mi fie cereasca ta povaţă, Prin ea tu mă-ndreptează, şi cînd greşesc mă-nvaţă Cum trebuie să fiu. Fă să doresc de obşte al omenirii bine, Să mă cunosc pe însumi, şi altul decît tine Sa nu am Dumnezeu. La oameni adevărul să-l spui fără sfială, De cel ce rău îmi face, de cela ce mă-nşeală Să nu îmi răzbun eu. Şi fă ca totdeauna al meu suflet să vază Lumina aşteptată, a nemuririi rază, Dincolo de mormînt, Acolo unde viaţa cea veşnică zîmbeşte Sărmanului acela ce-n viaţă pătimeşte, Gonit pe-acest pămînt. Ştiu cum că lumea noastră între globurile multe, Ce sunt pentru mărirea-ţi cu un cuvînt făcute După un veşnic plan, Nimica înainte-ţi nu poate să se crează, C-aşa de puţin este ş-atîta însemnează Un val în ocean. 
  Cunosc cu toate-acestea şi văz cu-ncredinţare Că-n fapta cea mai mică şi-n lucrul cel mai mare 
  Deopotrivă eşti, Că la a ta dreptate nu este părtinire, Că îngrijeşti de toate, că fără osebire 
  Şi-asupra mea priveşti. 
  Cu tunetul din ceruri tu ocoleşti pămîntul, Înfloreşti cu natura şi răcoreşti cu vîntul, 
  Eşti viaţa ce ne-ai dat. Ascultă dar, Stăpîne, supusa rugăciune Ce sufletul o-nalţă, ce inima depune 
  La tronu-ţi ne-ncetat. 
  Pînă-n ceasul din urmă amorul tău să-mi fie Comoară de nădejde, de dulce bucurie, 
  Izvor de fericiri; El singur să-mi stea faţă în acele minute, Cînd planuri viitoare şi amăgiri trecute 
  Se şterg ca năluciri. 
    
     
  
  Viaţa cîmpenească 
       1 
  Aşa, simpla vieţuire Eu ştiu să o preţuiesc Şi de acea fericire Voi bucuros să-ţi vorbesc. 
    1GRIGORE ALEXANDRESCU 
  Dar florile şi verdeaţa, 
  Apusul şi dimineaţa, 
  Şi fluierul cîmpenesc, 
  Cu patimi, cu chinuri grele, 
  Cu starea inimii mele, 
  Nicicum nu se potrivesc. 
  
  Departe de-acele locuri, 
  Ce poate m-ar fi-nsuflat, 
  De ţărăneştile jocuri
  Ce-adesea m-au încîntat, 
  Cuprins de nemulţumire, 
  De grijă şi de mîhnire, 
  De soarta mea ocolit, 
  În rele ce mă-mpresoară, 
  Ce gînduri, idei omoară, 
  Duhul îşi pierde puterea: 
  E greu să descrii plăcerea, 
  Cînd sufletul e mîhnit. 
  
  Însă a mea mulţumire
  Pentru a ta găzduire
  Eu tot nu o pot uita, 
  Şi cît va sta prin putinţă
  Voi pune a mea silinţă
  Adevăru-a imita; 
  Măcar în vorbele mele
  Să pot să găsesc vopsele, 
  Să ştiu să-ntrebuinţez
  Culorile osebite, 
  Tonurile felurite, 
  
  Care stilu-nsufleţez; 
  S-arăt atîta simţire, 
  Cîtă simţeam mulţumire, 
  Cînd dulcea serii răcoare
  În preajmă-mi se întindea, 
  Şi patimi sfîşietoare, 
  Ca aburi din lac, din mare
  Deşertul mi le-absorbea. 
  
  Cuprinsul, unde odată
  Împreună-am vieţuit, 
  Şi plăcerea-adevărată
  Zilele mi-a îndulcit, 
  Este un cîmp lat, ce are
  De vechi şi fireşti hotare
  Un mal către răsărit, 
  Iar către apus o apă, 
  Ce saduri, grădini adapă, 
  Ce udă ţărmul setos, 
  Şi-n ramuri multe-mpărţită
  Curge mîndră, liniştită, 
  Pe patu-i cel nisipos. 
  
  Casa pe-o muche clădită
  Singură cîmpul domnind, 
  De umbră neocolită, 
  O vezi în aer albind. 
  Să zic că a ei zidire
  E lucru cu osebire, 
  Că e de-o arhitectură
  Cap d-operă în natură, 
  
    GRIGORE ALEXANDRESCU 
  Deloc nu mi-ar părea greu: 
  Însă această minciună, 
  Deşi îndestul de bună, 
  Apasă cugetul meu. 
  Aşadar, iau îndrăzneală
  Şi spui că adevărat
  N-are nimic de mirat. 
  Dar are, fără-ndoială, 
  Tot ce e neapărat. 
  
  Spre patru părţi ale lumii
  Patru ferestre privesc, 
  Şi dacă pe tonul glumei
  Slobod îmi e să vorbesc, 
  Al lor număr, micşorime, 
  Cu a casei înălţime
  Atît nu se învoiesc, 
  Încît ochiul ce le vede
  Cu lesnire poate crede
  Că se plătea altădată
  Vreo dajdie însemnată
  Sub nume de ferestrit; 
  Măcar că nu mi se pare
  Nici undeva am citit, 
  Că la vreo întîmplare
  Nobilii să fi plătit. 
  Astfel de năravuri proaste, 
  Dacă vreodată-au fost, 
  N-au putut fi ale noastre, 
  Ci-ale norodului prost. 
  
  Numai el singur plăteşte, 
  Fiind mai obişnuit; 
  Iar de ce, nici se vorbeşte: 
  Păcatul ar fi cumplit. 
  Pricina e delicată, 
  Şi prea puţin cîştigăm, 
  La mulţimea nensemnată, 
  Adevărul s-aruncăm. 
  
  Dar în vorbă neplăcută
  Ca să nu ne încurcăm, 
  Şi ca nu, din întîmplare, 
  S-aduc la mulţi supărare, 
  Descrierea începută, 
  Mai bine să o urmăm. 
  
  Aproape de casă-ndată, 
  Spre miazănoapte s-arată
  O biserică smerită, 
  Un templu dumnezeiesc, 
  Unde muncitorul vine
  Prinoasele să-şi închine; 
  Unde ruga umilită, 
  Ca tămîia cea sfinţită
  Este la cer priimită
  De părintele obştesc. 
  Tot către această parte, 
  Un sat puţin însemnat
  În două rînduri se-mparte, 
  Pe linie aşezat. 
  
    5 Poezii şi proză 
    GRIGORE ALEXANDRESCU 
  În vale se văd desişuri, 
  Saduri, livezi, alunişuri, 
  Pe urmă ochiul zăreşte
  Un deal ce se prelungeşte
  Verde şi împestriţat. 
  Coastele-i sunt învelite
  De vii, de semănături, 
  De ţarine felurite, 
  De crînguri şi de păduri. 
  Munţii mai în depărtare
  Se văd ca tulbure nor; 
  Vara le e la picioare
  Şi iarna pe fruntea lor. 
  
  Iată, după-a mea părere, 
  Locul atîta dorit, 
  Unde zile de plăcere, 
  Zile scumpe am trăit. 
  Frumoasă singurătate, 
  Bunurile-adevărate
  În sînul tău le-am simţit, 
  Pace, linişte, viaţă, 
  Toate-acolo mă-nsoţea, 
  Şi din orice dimineaţă
  Mulţumirea se năştea. 
  Dacă vreo cugetare
  C-o umbră de întristare
  Fruntea mea acoperea, 
  Uşoara-i întipărire, 
  Ca cercul acel subţire, 
  
  Ce-aţîţă din întîmplare
  Pe-o undă nemişcătoare
  Un vînt cu lină suflare, 
  Trecea, se pierdea de sine, 
  Ş-al firii glas simţitor, 
  Şi ideile senine
  Luau iarăşi cursul lor. 
  
  Adeseori pe cîmpie
  Departe mă rătăceam, 
  Adesea cu bucurie
  În dulci gînduri mă pierdeam. 
  Simboluri de tinereţe, 
  Fluturi cu vesele feţe
  Privirea mea o trăgea: 
  Pe iarbă în depărtare
  Fluturele părea floare; 
  Dar cînd umbletu-mi simţea, 
  Insectele-amăgitoare
  Se-nălţau, găseau scăpare
  Aripile-şi scuturînd; 
  Şi eu c-o dulce mirare
  Vedeam florile zburînd. 
  
  Nori deşi, negri, cîteodată Cerul îl întuneca, Şi ploaia-n ei adunată Pe cîmpia-nsetoşată În torente se vărsa; Apoi razele-i robite Soarele-ncet desfăcînd, 
    GRIGORE ALEXANDRESCU 
  Şi-n munţi, valuri aurite
  Norii umezi prefăcînd, 
  C-o privire-nflăcărată
  Lumea el o cuprindea, 
  Şi o mreajă purpurată
  Peste dealuri întindea. 
  
  Cînd acea stea arzătoare, 
  Aproape de-al ei sfinţit, 
  Părea a da sărutare
  Pămîntului ce-a-ncălzit, 
  Şi, mai întorcînd o rază
  Ca zîmbet prietenesc, 
  Sta un minut să o vază
  Ochii care o doresc; 
  Ochii acei pentru care
  Este cel din urmă soare
  Ce ei poate mai privesc; 
  Supus la acea uimire, 
  L-acea adîncă simţire, 
  Care sub ceruri senine
  Seara aduce cu sine, 
  Slobod de griji, de dorinţe, 
  În cugetu-mi mulţumit, 
  Slăvind o-naltă putere, 
  Eu ascultam în tăcere
  Al multor mii de fiinţe
  Concertul nemărginit. 
  
  Şi cînd luna-argintuită, 
  Albind iarba de pe vale, 
  
  Ieşea plină, ocolită
  De stelele curţii sale, 
  Pe dealurile rîpoase, 
  Stam, mă opream să privesc
  Cerurile semănate
  De globuri nenumărate, 
  Care, făclii luminoase, 
  În umbra nopţii lucesc. 
  
  Prin aluniş sufla vîntul, 
  Frunza uşor clătina, 
  Nucii bătrîni ca pămîntul
  De-a lungul se desina; 
  Unda cea armonioasă
  A unui ascuns izvor, 
  Ca o şoaptă amoroasă
  S-auzea în preajma lor. 
  Curmînd adînca tăcere
  A cîmpului liniştit, 
  Un glas cînta cu plăcere
  Un cîntec obişnuit. 
  Ăst glas, această cîmpie, 
  Noaptea care mă-nvelea
  Gîndiri de melancolie
  În inimă-mi învia, 
  Şi florile tinereţii, 
  Visuri, nădejdi, amăgiri, 
  Acea ghirlandă-a vieţii
  Ţesută de năluciri, 
  Care, cîte una-una, 
  
  Treptat s-au desfiinţat, 
  Ca frunzele ce furtuna
  De verzi le-a smuls, le-a uscat, 
  Mi s-arăta înainte; 
  Cu gîndul mă întorceam
  La locurile dorite, 
  În valea ce-atît iubeam. 
  Vedeam livada, grădina, 
  Poteca ce des călcam, 
  Părul înalt şi tulpina
  Unde copil mă jucam. 
  Astfel în ţări depărtate, 
  Unde străin te numeşti, 
  De-auzi pe neaşteptate
  Limba care o doreşti, 
  Limba acea părintească, 
  În care tu te gîndeai, 
  Ce-n vîrsta copilărească
  Cu maică-ta o vorbeai, 
  Oricît de urîtă fie, 
  Aspră, grea la auzit, 
  Se naşte o bucurie
  Un ce neobişnuit, 
  O simţire vie-adîncă
  În sufletu-ţi rătăcit, 
  Şi crezi că te afli încă
  În ţara ce-ai părăsit. 
  
  A! dacă o provedinţă
  Asupra mea ar privi, 
  Dacă smerita-mi dorinţă
  
  Soarta o ar împlini, 
  Departe de-ai tiraniei
  Tovarăşi nelegiuiţi, 
  De cursele vicleniei
  De oameni neomeniţi, 
  De tot ce se crede mare
  În fapte ce necinstesc, 
  De zîmbete protectoare, 
  Care le nesocotesc, 
  Uitînd acea zeitate
  Care-n zgomotosu-i zbor
  Staturilor înălţate
  Le suflă căderea lor, 
  La cîmp, locaş de plăcere, 
  Eu mulţumit aş trăi, 
  Liniştit şi în tăcere, 
  Ziua mea aş împlini. 
  La binele ce îmi place, 
  Şi neamului meu doresc, 
  Pe voi cîţi puteţi a-l face
  Aş cerca să vă pornesc: 
  Aş pune mica mea parte, 
  Silinţa-vă lăudînd, 
  Isprava nu prea departe, 
  Bună, dreaptă arătînd, 
  V-aş arăta răsplătirea. 
  Ş-un înger ajutător, 
  Şi cinstea, şi mulţumirea
  Ce inimile aprinde; 
  Iar celuia ce se vinde, 
  Un trăsnet răzbunător. 
  
  
  Miezul nopţii 
    
     
  Aici pe-aste ruine cu mîndre suvenire Privesc cum orizontul se umple de făclii, Cum luna în tăcere s-arată să inspire Gîndiri religioase l-ai lui Apolon fii. 
  Cînd tot doarme-n natură, cînd tot e liniştire, Cînd nu mai e mişcare în lumea celor vii, Deşteaptă priveghează a mea tristă gîndire, Precum o piramidă se-nalţă în pustii. 
  Ai mei ochi se preumblă pe dealuri, pe cîmpie, Al meu suflet se-nalţă pe aripi de-un foc sfînt, În zboru-i se ridică la poarta de vecie, Căci nici o legătură nu are pe pămînt. 
  Nădejdea mea din lume de moarte se precurmă; Trecu ea precum trece un fulger printre nor; S-a şters precum se şterge a vulturului urmă Cînd spintecă văzduhul în falnicul său zbor. 
  De cînd pierdui părinţii-mi trei ierni întregi trecură, Trei ierni, căci după ierne viaţa-mi socotesc, Căci zilele-mi ca iarna de viscoloase-mi fură, Copaci din miezul iernii ce vînturi îi clătesc. 
  Frumoasa primăvară acuma se grăbeşte La caru-i să înhame pe zefirii uşori; Păşeşte, şi pe urmă-i verdeaţa se iveşte Şi cerul se dezbracă de fioroşii nori. 
  Zefirul printre frunze misterios suspină, E limpede-orizontul şi cerul luminos; A rîurilor şoaptă. . . Dar unda lor e lină, Iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos. 
  Căci închinat durerii, amara mea viaţă De-atunci e pentru mine nisip neroditor, Ce vara îl usucă, ce iarna îl îngheaţă, Pe care flori nu află sărmanul călător. 
  Lăsat străin în lume, lipsit de orice bine, Văzînd că nu-mi rămîne plăcere pe pămînt, Văzînd zilele mele de suferinţe pline, Pui mîna pe-a mea frunte şi caut un mormînt. 
  Puţină vreme încă şi glasu-mi se va stinge, Şi inima de-a bate în pieptu-mi va-nceta! Atunci fără-ndoială eu soarta voi învinge, Şi a vieţii taină în moarte voi afla. 
    
     
  
  Mîngîierea 
  De ce urăşti viaţa, tu, fiica Armoniei? De ce dintr-al tău suflet nădejdea ai gonit? Care dureri ascunse, vrăjmaşe bucuriei, A vîrstei nălucire şi visuri ţi-au răpit? 
  Tu n-ai deşertat cupa ce încă este plină; Tu nu ştii de-ţi păstrează otravă sau nectar; Dar plîngi! Zefirul astfel fără cuvînt suspină; Toată lacrima-n ochi-ţi e un mărgăritar. 
  Eu nu voi să adaug a ta melancolie, Să-ţi zugrăvesc icoana durerii omeneşti, Să desfăşor în ochii-ţi a mea copilărie, Ca osîndă de moarte în care să citeşti; 
  Să-ţi arăt împrejuru-mi un larg cerc de morminte În care dorm fraţi, rude, părinţi ce m-au iubit; Să vezi ce e durerea, să vezi de-aveam cuvinte, Cînd chiar de provedinţă nevrînd m-am îndoit. 
  Să vezi apoi în lume cumplita răutate Otrăvindu-mi ani, zile, chiar umbre de plăceri; Să vezi. . . Ah! atunci numai, atunci ai vedea poate Cîte un singur suflet cuprinde-n el dureri! 
  Lumea mă crede vesel, dar astă veselie Nu spune-a mea gîndire, nu m-arată cum sînt! E haină de podoabă, mască de bucurie, Şi mîhnirea mi-e numai al inimii veşmînt. 
  Dacă nu după zile, ci după suferinţe Ni s-ar socoti vîrsta, ştii, mare Dumnezeu, Pentru care ani, veacuri, şi lume, şi fiinţe Nu sunt nimic – ştii singur cîţi ani aş avea eu! 
  A mea credinţă însă nu este încă moartă; Mîngîietor tovarăş ea nu m-a părăsit: În umbră îmi deschide a veşniciei poartă, Şi negura mîhnirii ades mi-a risipit. 
    POEZII ŞI PROZĂ 75
  Dar tu, cărei nădejde s-arată aurită, Tu, cărei viitorul păstrează năluciri, Cînd nu ai nici o coardă a inimii izbită De viscolele lumii şi de nenorociri, 
  Mîngîie-te, copilă, şi simte mulţumirea Care o-nsuflă daruri ce firea ţi le-a dat. Eu cînd te-ascult, uit toate, uit chiar nenorocirea, Mă aflu-n altă lume uimit şi încîntat. 
  Sub degetele tale, în sunete-argintose Clavirul cînd răsună, cînd dulce preludezi, Deştepţi în al meu suflet acorduri fioroase, A patimilor stinse cenuşă înviezi. 
  Talentul, frumuseţea adesea pătimeşte; De soarta cea obştească şi tu poate să ţii; Dar vezi dreapta natură cum te despăgubeşte: Glasu-ţi este esenţa cereştii melodii. 
  Desăvîrşitul bine nu-l poate-avea pămîntul: Ce mări fără talazuri, ce inimi fără chin? Omul este o taină care-o ştie mormîntul, Femeia e un înger, viaţa-i un suspin. 
        
  
  Eliza 
  Spune-mi, scumpă Elizo, ce este fericirea? Pe ce ţărmuri răsare, ce loc îi e plăcut? E veche ca pămîntul, împodobeşte firea, De mult, sau deodată cu tine s-a născut? 
  Am cătat-o-n pustiuri, am cătat-o în lume, Am cătat-o pe dealuri, pe munţi şi pe cîmpii; Am cătat-o-n deşertul eho al unui nume, Pe valurile mării, în titluri, bogăţii. 
  Zadarnică silinţă! Fericirea s-ascunde; Fără folos pe urmă-i vedeam că ostenesc; O chemam cu-nfocare, dar nu vrea a-mi răspunde: Te întîlnii, iubită, şi-n ochii-ţi o găsesc! 
  Vedeţi aceste locuri, aceste stînci rîpoase? Vedeţi pămîntu-acesta detot nelocuit? Ei bine, aici toate mie îmi par frumoase! Mai mult decît oriunde aici sunt fericit. 
  Eliza e viaţa ce toate-nsufleţeşte; Zîmbirea-i e cerească, privirea ei Amor; A ei dulce suflare ăst aer bălsămeşte, Şi graţiile-ntr-însa văd o tînără sor. 
  Dacă ar fi pămîntul în vechea simplitate, Cînd cea dintîi femeie în rai s-a pomenit, Frumoasă, -mpodobită cu darurile toate, Şi nobila-i icoană în unde şi-a privit: 
  Negreşit că Eliza de sine încîntată, Văzîndu-şi în fîntînă atîtea frumuseţi, Tovarăşelor sale: „Veniţi, le-ar zice-ndată, În crìstalul 1 acesta minune să vedeţi. 
  Voi sunteţi prea plăcute, şi dulcea-vă privire Inima mea o trage, mi-e drag să vă ascult; 
    1Dar vaz colo în apă un lucru peste fire, 
  Un chip care vă-ntrece, şi-mi place şi mai mult! ”
  
  Pînă nu o văzusem, pîn-a nu o cunoaşte, Eram de nopţi, de zile, de toate dezgustat. Vremea ce-acuma zboară părea că se tîraşte, Anii, ca o povară grozavă de purtat! 
  Vîntu-mi părea suflare zadarnică şi rece, Cerul ca o cîmpie de care sunt sătul, Eho numai un sunet ce fără folos trece, Aurora o rază privită îndestul. 
  Ziceam: O zi ca alta, şi tot acelaşi soare! În lume vedeam chinuri, pe ceruri vedeam nori. Le privesc cu Luiza; totul schimbat îmi pare, Cerul este cu stele, cîmpiile cu flori. 
  Aurora, o nimfă de soare prea iubită, Se deşteaptă şi-n aer alunecă zîmbind, De cele dintîi ceasuri, de-ai săi fii ocolită, La soare, ce-o urmează, cu dragoste privind. 
  Zefirul, o fiinţă de bine făcătoare, Care către cer duce suspinuri omeneşti; Eho, o zeitate la chinuri simţitoare, Ce repetează glasul acelei ce slăveşti. 
  Cînd tăcerea Elizei îmi spune-a ei iubire, Cînd mîna ei mă strînge, cînd ochii-i îmi vorbesc; Cînd lîngă ea uit lumea şi nu mai am simţire, Decît pentru minutul în care o privesc, 
  Zic: „Viaţa este scurtă şi fericirea trece: Spun că plăcerea stinge făclia lui Amor: Dacă iubirea noastră e s-aibă sfîrşit rece, De ce-n minutu-acesta, de ce acum nu mor? ” 
    
     
  
  Inima mea e tristă 
  Inima-mi e-ntristată, 
  Şi-n lacrimi înecată, 
  
  La fericiri trecute gîndeşte în zadar! Plăcere, mulţumire, Viaţă, fericire, 
  Le-am gustat. A lor lipsă acum o simt amar. 
  Acele dulci suspinuri
  Cum se schimbară-n chinuri, 
  
  Şi bucuria noastră în otrăvit venin! Cît rău după-atît bine! Aşa furtuna vine, 
  Cînd soarele zîmbeşte, cînd cerul e senin. 
  Adio! N-am cuvinte
  Să-ţi arăt tot ce simte, 
  
  În astfel de minuturi, mîhnit sufletul meu, E o durere mare, Şi suferinţi, pe care 
  A le simţi pot numai; a le descri mi-e greu. 
  A! cît de mult amară
  Viaţa o să-mi pară! 
  
  Minuturile veacuri o să le socotesc. A oricărei zi rază, Noi lacrimi o să vază, 
  Cînd pe străine ţărmuri străin o sa trăiesc! 
  Spune-mi însă, iubită, 
  Cînd inima-ţi lipsită
  
  De-un credincios prieten cu el nu va mai fi, Vei putea uita toate Plăcerile gustate? 
  Simţirea se va stinge, şi nu-l vei mai dori? 
  Astă lege obştească
  Se cade să-ngrozească
  
  Amorul, care vremea atîta l-a-ntărit? În ce loc, pe ce cale, Călcînd pasurle tale, 
  Vei avea drept a zice: aici nu m-a iubit? 
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  
  Durerea cea mai mare
  Nu poate să omoare: 
  
  Pe-a mea care-a-ntrecut-o? Dar tot nu pot să mor! A! de-i mai ţinea minte Atîtea jurăminte, Îmi vei mai păstra, poate, o urmă de amor! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  Cînd seara tu vei merge
  Pe cîmpuri, a culege
  
    GRIGORE ALEXANDRESCU 
  Flori tinere ca tine, s-acoperi fruntea ta, Dacă din întîmplare Vei nimeri o floare, 
  Ce poartă un scump nume, ce-i zic nu-ma-uita, 
  Atunci, atunci gîndeşte 
  De mine că-ţi vorbeşte: 
  Asta-mi este nădejdea şi de-asta mai trăiesc: Eu tot cred că e-n fire Acea compătimire, 
  Ce inimile leagă cu lanţul sufletesc. 
    
     
  
  Te mai văzui o dată 
  Te mai văzui o dată, fiinţă de iubire, O înger ce slăvesc! 
  Şi ceasurile repezi, şi scumpa ta zîmbire, Cu suflet, cu viaţa sunt gata să plătesc. 
  În valurile-acelea de lume încîntată, În care ne-am găsit, 
  În vesele cadrile, în sala luminată, Stam singur şi mîhnit. 
  Plăcerea, frumuseţea, podoabe felurite, Tot era în zadar; 
  Ele nu pot să-nvie simţirile-amorţite De-al patimii amar. 
  Bucuria ce-n preajmă-mi trecea cu repejune, Trist, rece mă găsea, 
  Şi mă gîndeam la vremea care în veci n-apune În pomenirea mea. 
  Atunci intraşi! Deodată, de pe a mea vedere Se ridică un nor: 
  Te presimţii; îmi spuse a ta apropiere Un aer de amor. 
  Zambila primăverii aşa ea ne împarte Desfătător miros, 
  Aşa dulcele-i suflet se simte de departe, În aer răcoros. 
  Şi inimile noastre, şi ochii se-ntîlniră; Simţii ce pătimeşti; 
  Un zîmbet trist mi-o spuse; cu tine îmi zîmbiră Puterile cereşti! 
  Văzui pieptul tău tînăr bătînd de tulburare, Sub vălul ce sălta; 
  Te privii în tăcere; cunoscuşi a mea stare, Văzuşi puterea ta. 
  Dar cum se strecurară delirul, fericirea! Ce iute au trecut! 
  Jaluză de-al meu bine, făcu nenorocirea Un semn, şi te-am pierdut! 
  Multe rele de-atuncea am suferit, iubită! Multe am pătimit! 
    6 Poezii şi proză 
  Soarta mea credincioasă la ura-i nemblînzită, Din zboru-i s-a oprit. 
  Viitorul în ochii-mi îşi pierde nălucirea, Toate mă obosesc; Tu îmi erai nădejdea, tu însuflai gîndirea, Tu făceai să trăiesc. 
  Roua buzelor tale sufletul răcoreşte, Dă viaţă şi plăceri: Sub umedele-ţi gene e un foc ce topeşte Tot felul de dureri. 
  Dar depărtat de tine, ce pot să-mi folosească Lumea ş-ale ei bunuri, şi orice aş avea? Pustiul unui suflet ştiu ele să-mplinească? Pot s-aducă trecutul, pot face-a te vedea? 
  Pot să întoarcă vremea şi ceasurile sfinte Care sunt al tau dar, Ca să mai vărs o dată o lacrimă fierbinte Pe-al inimii-ţi altar? 
    
     
  
  Nina 
  După atîta cochetărie Şi necredinţă şi viclenie, În sfîrşit, Nino, simt că trăiesc. Inima-mi astăzi e izbăvită 
    POEZII ŞI PROZĂ 83
  D-acea robie nesuferită; 
  Mai mult asupră-mi nu m-amăgesc. 
  
  S-a stins în mine flacăra toată: 
  Sub o mînie neadevarată
  Mai mult amorul nu e ascuns. 
  Dacă în lipsă-ţi eşti pomenită, 
  Sau înainte-mi de eşti slăvită, 
  De tulburare nu sunt pătruns. 
  
  Eu dorm în pace fără de tine; 
  Cînd deschid ochii, cînd ziua vine, 
  Nu eşti dorinţa-mi cea mai dintîi. 
  Nu-mi mai însufli nici o gîndire; 
  Fară plăcere, fără mîhnire
  Te las, te-ntîmpin, mă duc cînd vii. 
  
  Nici ale mele lacrimi trecute, 
  Nici suvenire dulci şi plăcute
  Nu pot a face să te doresc. 
  Cît mi-eşti de scumpă poţi vedea bine: 
  Fără de pizmă, acum de tine
  Chiar cu rivalu-mi pot să vorbesc. 
  
  Fii cît de mîndră, fii nempăcată, 
  A ta mîndrie e nensemnată
  Ca şi blîndeţea ce ai avea. 
  Nu-mi zic nimica vorbele tale, 
  Şi nici ochii-ţi nu mai au cale
  Ca să pătrunză-n inima mea. 
  
    GRIGORE ALEXANDRESCU 
  La al tău zîmbet, l-a ta mînie
  A mea mîhnire sau bucurie
  Nu pot nici creşte, nici a slăbi. 
  Crînguri stufoase, peşteri tăcute, 
  Fără de tine îmi sunt plăcute
  Şi iar cu tine pot a nu-mi fi. 
  
  Tu-mi pari frumoasă ca ş-altădată, 
  Dar mai mult nu eşti Nina ce-odată
  Desăvîrşită eu o vedeam. 
  Dreapta gîndire, ce tîrziu vine, 
  Azi mă învaţă şi văz în tine
  Greşeli ce graţii atunci numeam. 
  
  Cînd zdrobii lanţul robiei mele, 
  Doamne! ce luptă, ce chinuri grele! 
  În mîna morţii credeam a fi. 
  Dar în nevoie, cînd omul are
  Curaj statornic, pentru scăpare
  Ce rău nu poate a suferi? 
  
  Aşa din cursa primejdioasă
  O păsărică simplă, fricoasă, 
  Prilej să scape cînd a găsit, 
  Pierzîndu-şi pene, ia măsuri bune
  Şi-nvăţătură de-nţelepciune
  Să se ferească de ce-a păţit. 
  
  Tu crezi că poate tot te slăveşte
  Acela care încă vorbeşte
  De nişte chinuri ce a cercat; 
  Dar însă astfel scapînd din mare
  
  Corăbierul fară-ncetare
  Spune-n ce valuri el s-a aflat. 
  
  Acel războinic ce biruieşte
  După izbîndă ne povesteşte
  Prin ce primejdii el a trecut; 
  Şi robul slobod, după robie, 
  La toţi arată cu bucurie
  Lanţul în care ani a zăcut. 
  
  Îţi arăt starea-mi fără sfială; 
  Vorbele mele n-au îndoială, 
  Că sunt zadarnici sa nu gîndeşti; 
  Şi orice-ai zice, fără-osebire, 
  Deloc nu-mi pasă, n-am mulţumire
  Şi ştiu de mine ce fel vorbeşti. 
  
  Nici frumuseţea-ţi prea lăudată, 
  Nici viclenia-ţi n-or găsi-ndată
  Amorez astfel cum mă fălesc. 
  Te pierd, dar soarta-mi rea nu îmi pare, 
  Căci eu o alta înşelătoare
  Mai cu lesnire pot să găsesc. 
  
   (Imitaţie) 
    
     
  
  Fericirea 
  O vedeţi colo, colo în vale, Unde natura vesel zîmbeşte, Unde păstorul zilele sale 
    GRIGORE ALEXANDRESCU 
  În paza turmei le mărgineşte? 
  Inimă simplă, nevinovată, 
  Orice dorinţă lesne-mplinită. 
  La cîmp simţirea e-adevărată, 
  La cîmp viaţa e fericită: 
  La cîmp, nădejdea zice, veniţi, 
  În fericire de vreţi să fiţi. 
  
  O vedeţi colo, în palat mare, 
  Înconjurată de bogăţie
  Vedeţi ce cinste, ce drepturi are, 
  Vedeţi pe fruntea-i ce bucurie? 
  Relele-i fapte se schimb în bune, 
  Orice dorinţă are-mplinirea, 
  Numai mărirea toate supune, 
  Numa-n palaturi e fericirea. 
  Măriri, nădejdea zice, goniţi, 
  În fericire de vreţi să fiţi. 
  
  O vedeţi colo, colo-n războaie, 
  De steagul slavei falnic umbrită? 
  Ochii sunt groaznici, plini de văpaie, 
  De morţi, de sîngiuri stă ocolită; 
  Apără dreptul, legea, credinţa, 
  Şi răsplătirea-i e nemurire. 
  A! ce plăcută e biruinţa! 
  Ce fericire e la oştire! 
  Nădejdea zice: războinici fiţi, 
  De fericire dacă doriţi. 
  
  O vedeţi colo, colo pe mare, 
  Cum îşi încrede soarta la vînturi, 
  Cum se preumblă fără-ncetare, 
  Şi ce departe e de pămînturi? 
  Busola drumul la pol i-arată, 
  Află lumi nouă, creşte simţirea
  Măsoară-adîncul, lăţimea toată: 
  Numai pe mare e fericirea. 
  Nădejdea zice: pe mări trăiţi, 
  În fericire de vreţi să fiţi. 
  
  O vedeţi colo, -n ţara grecească, 
  Azil al slavei ş-al libertăţii, 
  Fantoma mîndră, urieşească, 
  Unde-a scris Solon cartea dreptăţii? 
  Frumoasa climă, ceruri senine, 
  Care însufla-n veci bucuria! 
  În aste locuri cît e de bine! 
  Ce fericire e în Grecia! 
  Nadejdea, -acolo, zice, trăiţi, 
  În fericire de vreţi să fiţi. 
  
  O vedeţi colo, colo departe, 
  În noru-acela ce se zăreşte? 
  A ! zice omul care la moarte, 
  Albit de zile, mîhnit soseşte: 
  Ca voi odată aveam greşeală, 
  Dar al meu sînge astăzi e rece, 
  Astăzi nadejdea nu mai mă-nşeală: 
  
    GRIGORE ALEXANDRESCU 
  Veţi vedea singuri norul cum trece! Pîn-atunci însă, mergeţi, goniţi, Norul acela unde-o1 zăriţi. 
   Imitaţie 
    
     
  
  Aşteptarea 
  Acesta este ceasul. . . sau cel puţin soseşte, Dar ea unde să fie? De ce nu se iveşte? Minuturi fericite sunt oare de pierdut? Foarte puţine omul în viaţa lui are! Se auzi un sunet. . . Să ascult. . . mi se pare. . . Nu e nimic; o frunză în vale a căzut. 
  Noaptea în aste locuri n-are deloc tăcere; Totul se mişcă, umblă, dar toate sunt părere; Vîntul, umbra mă-nşeală, cînd cred a o vedea. Luna aci s-arată, aci iar se ascunde: Abia cîteodată întunecul 2 pătrunde, Şi norii înainte-i se pun ca o perdea. 
  Poate că şi ea are o tainică-ntîlnire, Poate că stăpînită de-asemenea simţire Păşeşte-nvăluită în umbra unui nor, Chiar în acele sfere care au ceresc nume, Poate-amorul domneşte ca aerul în lume: Cu ce drept omul singur să fie simţitor? 
    12Nu ştiu, dar la atîtea rele nesuferite, Ce asupră-mi adesea se par a fi unite, Singur amorul este izvorul fericit, Ce fără încetare m-adapă cu uitare, Ca undele vestite fîntînii de mirare Prin care morţii uită că-n lume au trăit. 1 
  Zile nepreţuite ale copilăriei, Tovarăşi ai vieţii şi fii ai bucuriei! De mi-ar fi iertat astăzi a-ncepe să trăiesc, Cîte mi-a dat amorul minuturi, ceasuri bune, La un loc adunate, cu voi să se-mpreune, Şi din toate o scurtă viaţă să-ntocmesc! 
  M-aş duce unde zboară atîtea rîndunele, Cînd viscolul începe, cînd vin vremile rele; Pe pasur’le verdeţii ca ele m-aş ivi. Din loc în loc aş trece în climele străine, Unde sunt alte stele, şi ceruri mai senine, Dar iarăşi m-aş întoarce cînd firea ar zîmbi. 
  Sătul de mari nimicuri ce nu dau fericirea, Cătînd în viaţă pacea, şi-n pace mulţumirea, Ca rîul fără nume, aş trece neştiut. Oricît de mic e templul, dar tot îl locuieşte Acela ce pămîntul şi cerul stăpîneşte: Numai pentru-a lui slavă şi omul s-a născut! 
    1Nădăjduiesc într-însul; el poate să-mi arate Un drum fără primejdii, cărări nesemănate De asupriri nedrepte, de curse vicleneşti. 
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  
  Din frunza-ntunecată a pădurii vecine, 
  Se întinde o umbră. . . cineva parcă vine. . . 
  Părere-nşelătoare, ş-acum mă amăgeşti? 
  
  Dar nu, văd o fiinţă. . . spre mine-naintează. . . 
  Să m-arăt. . . de vederea-mi ea nu se spăimîntează: 
  Un străin pe aicea sfială ar avea. 
  Ea păşeşte, ia seama. . . o aud că şopteşte. 
  Negreşit e femeie. . . Ce zice? Mă numeşte! 
  Pieptul, inima-mi bate: aceasta este ea. 
  
    
     
  
  Cîinele soldatului 
   Imitaţie 1 
  Rănit la războaie, soldatul căzuse, Şi-n puţine zile chinuit muri, Departe de-o mumă care îl crescuse, 
  Şi care-l iubi! 
  Sărman, fără rude, pe ţărmuri străine, N-avea nici prieteni, nici un ajutor; 
    1Nu era fiinţă care să suspine Pentr-un trecător! 
  Singurul tovarăş de nenorocire, Singura-i avere, un cîine iubit, Şedea lîngă dînsul şi-n mare mîhnire 
  Părea adîncit. 
  Acum tot e gata pentru îngropare, Acum ridic trupul pe mîini de soldaţi, Cinste hotărîtă acelora care 
  Mor pentru-mpăraţi. 
  În fruntea paradei cîinele porneşte, Din ochii lui pică lacrimi pe pămînt, Ca un iubit frate el îl însoţeşte 
  Pînă la mormînt. 
  Aci se opreşte, aci se aşează, 
  Nimic nu îl face a se depărta: 
  Aşteaptă să-l strige, crede c-o să-l vază
  
  Cînd s-o deştepta! 
  Cîteodată cearcă piatra s-o ridice, Cîteodată latră după-un călător, Cuprins de durere: Vino, parc-ar zice, 
  Să-mi dai ajutor. 
  Apoi cînd străinul de milă voieşte
  A-l trage deoparte şi hrană a-i da, 
  El îşi pleacă capul, în pămînt priveşte, 
  
  Şi nimic nu va! 
  92
    GRIGORE ALEXANDRESCU 
  De două ori noaptea cu umbrele sale 
  
  Emisferul nostru l-a învăluit, 
  
  Şi sărmanul cîine din locul de jale 
  
  A fost nelipsit! 
  
  Dar în dimineaţa acea viitoare, 
  
  Pe cînd se deşteaptă omul muncitor, 
  
  Zăcea lîngă groapă, mort de întristare, 
  
  Cîinele Azor! 
  
  
  
  Adio. 
  La Tîrgovişte
  
  Culcat pe-aste ruine, sub care adîncită
  E gloria străbună şi umbra de eroi, 
  În linişte, tăcere, văd lumea adormită
  Ce uită-n timpul nopţii necazuri şi nevoi. 
  
  Dar cine se aude şi ce este ăst sunet? 
  Ce oameni sau ce armii şi ce repede pas? 
  Pămîntul îl clăteşte războinicescul tunet, 
  Zgomot de taberi, şoapte, trece, vîjîie-un glas. . . 
  
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  
  Dar unde sunt acestea? S-au dus! Au fost părere. 
  Căci armele, vitejii şi toate au tăcut. 
  
  Aşa orice mărire nemicnicită piere! 
  A noastră, a Palmirei 1 şi-a Romei a trecut. 
  
  Şi pe ţărîna-aceea, de care-odinioară
  Se spăimîntau tiranii, de frică tremurînd, 
  Al nopţii tîlhar vine şi păsări cobe zboară, 
  Pe monumente trece păstorul şuierînd. 
  
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  
  Mă scol, mă mut de-aicea; duc pasurile mele, 
  Ce pipăiesc cărarea, în fundul unui crîng. 
  Şi las aste morminte cu suvenire grele, 
  Pe care nu am lacrimi destule ca să plîng. 
  
  Aicea am speranţă să aflu mulţumire; 
  Eu voi să aud unda şi cerul să-l privesc, 
  Să văd a aurorii mult veselă zîmbire, 
  Razele dimineţii ce norii auresc; 
  
  Aci stejari cu fală se-nalţ, se îndreptează, 
  Urcînd ale lor ramuri spre-azurele cîmpii; 
  Aci plopii cu frunza o vale-ncoronează; 
  Acolo se văd dealuri, ş-aici sălbatici vii. 
  
  Din coasta-acestor stînce, din vîrful ăstui munte, 
  De unde îşi apucă vultùrul al său zbor, 
  A nopţii stea revarsă lumină pe-a mea frunte
  Şi raza-i se reflectă pe limpede izvor. 
  
    1Aci zefirul vesel prin frunze-ncet suspină; 
  Aicea orizontul e dulce, luminos; 
  Aici aceste rîuri. . . Dar unda lor e lină, 
  Iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos. 
  
  Din sînul maicii mele, născut în griji, necazuri, 
  Restriştea mi-a fost leagăn, cu lacrimi m-am hrănit, 
  Ca ale mării repezi şi groaznice talazuri, 
  De vîntul relei soarte spre stînci am fost gonit. 
  
  Acuma pretutindeni întorc a mea vedere, 
  Dar ochii-mi mulţumire deloc nu întîlnesc, 
  Căci nimenea nu simte cumplita mea durere, 
  Şi oamenii pe mine trecînd mă ocolesc. 
  
  Aşa! aşa! iubite, s-a dus scumpul meu bine; 
  Văzînd că nu-mi rămîne plăcere pe pămînt, 
  Văzînd că pentru mine s-au dus zilele line, 
  Pui mîna pe-a mea frunte şi caut un mormînt. 
  
  Din zilele trecute, din vechea fericire, 
  Din vîrsta mea de aur, din sfîntul lor amor, 
  Idei au rămas numai, precum o nălucire
  Rămîne dimineaţa din visuri care zbor; 
  
  Aşa, fără-ndoială, amara mea viaţă
  De-acum e pentru mine nisip neroditor, 
  Ce vara îl usucă şi iarna îl îngheaţă
  Şi nici o floare n-află sărmanul călător. 
  
  Dar însă suvenirul fiinţelor iubite
  Va fi la al meu suflet etern înfăţişat
  
    POEZII ŞI PROZĂ 95
  Ca frunzele aduse de vijelii pornite La vechea lor tulpină ce-odată le-a purtat. 
  De visurile voastre, speranţe-amăgitoare, Acum peste măsură mă văd îndestulat; Fugiţi, zadarnici zile, ce griji omorîtoare Pe tînăra mea vîrstă curînd aţi adunat. 
  Cînd toamna se arată al iernii rece soare, Copacii plini de jale pierd frunza, se usuc: Aşa nenorocirea uscînd a vîrstei-mi floare, Zic lumii un adio: iau lira şi mă duc. 
    
     
  
  Unirea principatelor 
   Dedicată viitorilor deputaţi ai Romîniei 
  I 
  Pe antice monumente am văzut ades sculptate Acvila ce poartă crucea, zimbrul ţării-nvecinate, Sub o mînă, o coroană, întrunite figurînd; Şi în vechea capitală, o măreaţă mănăstire 1, După lupte sîngeroase monument de înfrăţire, De-al Moldovei domn clădită, stă trecutul atestînd. 
    196
  II 
  Ce spun aste suvenire? ele-arată că-altădată, 
  Înainte-acelor lupte, în vechimea depărtată, 
  Fii ai Romei cei eterne, aceşti popoli au fost fraţi; 
  C-ale lor restrişti cumplite au izvor în despărţire, 
  Că la răul ce-i apasă nu pot s-afle lecuire, 
  Decît numai în unirea către care sunt chemaţi. 
  
  III
  
  Căci de urile interne mult a profitat străinul; 
  Căci în suflete şi-n inimi el a infiltrat veninul, 
  Ce corumpe, ce îneacă tot instinctul generos; 
  Căci slăbiţi prin moliciune, umiliţi prin apăsare, 
  În furtune şi în intrigi balotaţi 1 fără-ncetare, 
  Am uitat noi vechea cale şi trecutul glorios. 
  
  IV
  
  Astăzi nu ni se cer lupte, sacrificiuri de sînge, 
  Virtuţi mari de altădată; astăzi ţinta vom ajunge
  Prin credinţă în unire, prin unire în dorinţi. 
  Mari puteri acum iau parte la destinul ce ne-aşteaptă, 
  Orizontul se-nsenină, calea noastră este dreaptă, 
  Şi asupră-ne se-ntinde mîna bunei provedinţi. 
  
  V
  
  Romîni! Dulce e unirea! Ascultaţi. . . glasu-i răsună. . . 
  De la fiii Romîniei cere patria comună. . . 
  
    1POEZII ŞI PROZĂ 97
  Steaua 1 merge înainte-i, simbol sacru pe pămînt; 
  Cum în Vitleem odată stea din cer mîntuitoare, 
  Conducea pe-ncoronaţii cavaleri, din depărtare, 
  De le marginile lumii, către leagănul cel sfînt. 
  
  VI
  
  Cînd citim în vechea carte a istoriei străbune
  Virtuţi mari, ilustre fapte ale naţiei romîne, 
  Care inimă stă rece? care suflet nemişcat? 
  Cine n-are dor să vadă ţara sa în fericire, 
  Cu legi bune, cu legi drepte, în tărie şi-n unire, 
  Cultivînd artele păcii pe al său pămînt bogat? 
  
  VII
  
  În tăcutele morminte Bogdan, Mircea se-ntîlniră, 
  Şi-ntr-o lungă-mbrăţişare pe romîni îi înfrăţiră; 
  Împrejuru-le stau dese umbre de măreţi eroi. . . 
  Ele astăzi zbor în aer, inimile-nflăcărează. . . 
  Deputaţi! asuprta voastră ei privirea-şi aţintează; 
  Fala sau ruşinea ţării se aşteaptă de la voi. 
  
  VIII
  
  Fii voştri vor ascunde a lor frunte în ţărînă, 
  Dacă voi acum veţi pierde marea cauză romînă, 
  Prin meschine interese ce-n mici inimi locuiesc; 
  Timpul trece, omul piere, dar a patriei iubire
  E averea cea mai rară, cea mai scumpă moştenire, 
  Ce de la părinţi de merit nobili fii o priimesc. 
  
    1 7 Poezii şi proză 
  98
    GRIGORE ALEXANDRESCU 
  Măriei sale domnului 
    
     
  Alexandru Ioan I 
  
  
   Anul 1859 Pentru ziua intrării sale în Bucureşti 1 
  I 
  Timp dorit, zi de speranţe, 
  Fiu al ţării, salutare! 
  Romînia învestită 2
  În veşminte de serbare, 
  Îţi doreşte, îţi urează
  De mari fapte viaţă plină, 
  Şi se-nclină stelei tale
  Ce străluce de lumină. 
  
  II 
  Cînd de glasul omenirii
  Inspirată şi condusă, 
  Pleiada europeană, 
  De puternici regi compusă, 
  Reda naţiei gemînde
  Antici drepturi de tărie3, 
  
    12POEZII ŞI PROZĂ 99
  Soarta-ţi se-nscria în ceruri
  Cu lumina cea mai vie. 
  
  III
  
  Fă dar numele-ţi să treacă
  Între numele divine, 
  Celor ce au fost ai lumii
  Nobili făcători-de-bine. 
  Secolul să te admire, 
  Şi cu noi să se fălească
  Franţa, naţia cea mare, 
  Naţia cavalerească. 
  
  IV
  
  Căci e aspră datorie
  Ce o naţie impune, 
  Căci e grea, mult grea, coroana
  Ce pe capul tău se pune. 
  Ţara te salută, prinţe, 
  Cu plăcere şi iubire, 
  Şi-ţi încrede viitoru-i
  Zîmbitor de fericire. 
    
    
  
  O profesiune de credinţă 
  Domnilor alegători, mă rog să fiu ascultat, Şi după ce m-ăţi citi mă rog să fiu deputat. Căci am cuvinte să cred că la Divanul ad-hoc, Bine lumii o să fac şi rol nobil o să joc, 
  După cum puteţi vedea Din mărturisirea mea. Încă pînă-a nu mă naşte, eu am fost patriot mare, Şi după ce m-am născut Pentru ale noastre drepturi am luptat fără-ncetare Pînă într-acest minut. 
  Cunoscînd că într-o ţară fericirea generală
  Se compune totdeauna din acea particulară, 
  Ca un iconom politic, prin mici slujbe, mici lefşoare, 
  Am îmbogăţit eu statul, cumpărîndu-mi moşioare, 
  Iar guvernul ce văzuse vrednicia şi talentul, 
  Îmi da ranguri pe tot anul, siluind Regulamentul 1, 
  Pe cînd mulţi păcătoşi alţii, lipsiţi de capacitate, 
  Servind ţării din pruncie stau cu buzele umflate. 
  Apoi cînd străine armii ţara noastră ocupară, 
  De la cine înlesnire întru toate ele-aflară? 
  Cine pentru zece care a făcut ades cinci sute, 
  Numai ca să nu se-ntîmple s-auz vorbe neplăcute? 
  Cînd era în lipsă ţara, sub a mea isprăvnicie, 
  Am ţinut-o eu cu grîne precum fiecine ştie. 
  Apoi dacă neplătite au rămas prin multe sate, 
  Dacă eu la socoteală le-am trecut ceva-ncărcate, 
  Am făcut-o-n conştiinţă, de iubirea omenirii, 
  Numai spre a mă deprinde cu regula înmulţirii. 
  Las deoparte ale mele osteneli şi cheltuială, 
  Căci îmi place a le crede nepuse la îndoială, 
  Căci aceasta mai cu seamă fu rezonul cel mai mare, 
  
    1Pentru care azi Europa, foarte recunoscătoare, 
  După lupte sîngeroase încheind tratat de pace, 
  Hotărî pe Romînia fericită a o face. 1
  Pe aceste dar temeiuri, fraţi romîni, eu vă cer votul, 
  Şi la cauza cea sacră azi mă devotez cu totul. 
  Apoi dacă după-aceste mai aveţi cumva dorinţă
  Să v-arăt printr-o programă care e a mea credinţă, 
  La Divan ce voi susţine, vă pot da încredinţare
  Că unirea o cred sfîntă, c-o voi cere cu-nfocare; 
  Căci mărindu-se pămîntul, lefile poate vor creşte; 
  Însă prinţ străin nu-mi place, căci nu ştie romîneşte; 
  Şi cînd slujbe îi vom cere el deloc n-o să privească
  De suntem boieri sau ţinem de vreo casă boierească, 
  Ci de-avem talent, virtute, merite sau probitate, 
  Calităţi din astă lume, foarte grele şi ciudate; 
  Pentru cea mai mică vină, ce o va numi hoţie, 
  Ne vom vedea prin gazete, poate şi la puşcărie. 
  Protejaţi ca şi protectori, toţi vom fierbe într-o oală
  Şi-a străinului domnire ţării îi va fi fatală; 
  Şi religia vom pierde şi vom uita romîneşte, 
  Ca în Grecia modernă unde azi vorbesc nemţeşte. 2
  Pe cînd unul dintr-ai noştri, domn de viţă romînească, 
  Tot mai lesne o să ierte slăbiciunea omenească. 
  Nu-l voi însă ereditar, căci a ţării veche lege
  Pe domn chiar şi din opincă ne dă voie a-l alege; 
  
       1 Şi aşa cu chipu-acesta deloc nu e de mirare
  Dacă chiar şi nouă rîndul ne-o veni din întîmplare. 
  Autonomia-mi place, o voi cum e scrisă-n carte, 
  O cer pentru ţara-ntreagă, dar şi pentru mine-n parte; 
  Adică în orice cazuri să urmez eu cum îmi place, 
  Fără a putea guvernul observaţie a-mi face. 
  Cît pentru guvern şi forma-i cea constituţională, 
  Vrînd să mă declar de-acuma, simt o mare îndoială: 
  Căci, vorbind drept, nu ştiu bine ăst cuvînt ce va se zică
  Şi în loc de bine ţării să nu-i fac mai rău mi-e frică. 
  
  Dacă, cum mi-a spus un dascăl cu destulă pricopseală, 
  Un guvern în constituţii e supus la socoteală, 
  Dacă adunări sau cameri pot vorbi fără-a se teme, 
  Astea n-or să ne aducă decît pierdere de vreme, 
  Decît lupte fără margini şi dezbateri încurcate, 
  Care plac junimii noastre cei 1 cu capete stricate. 
  Trebile cu vechea formă nu cerc nici o-mpiedicare, 
  Şi-un ofis 2 redijat 3 bine e o lege-n prescurtare. 
  După-aceste dar cuvinte, fraţi romîni ce mă-nţelegeţi, 
  Puteţi fără de sfială la Divan să mă alegeţi, 
  Căci să nu fiţi la-ndoială, vă voi face treabă bună, 
  Şi-mi veţi mulţumi odată dacă-mi veţi cădea pe mînă. 
  Iar pînă să vie vremea să vedeţi astă minune, 
  Sunt supusul dumneavoastră şi mă-nchin cu plecăciune. 
  
    POEZII ŞI PROZĂ 103
  
  Cîntecul soldatului 
    
     
  I 
  Pe cîmpul Romîniei Trompeta cînd răsună, La glasul datoriei Oştirea se adună. 
  Şi steagul o umbreşte, Şi arma-le luceşte, Şi inimile-n piepturi Bat repede, voios. 
  De nici un fel de vreme Soldatul nu se teme, Deviza-i e credinţă Şi suflet curajos. 
  II 
  Cînd bolta din tărie De nori se încunună, Pe munţi şi pe cîmpie Cînd fulgeră şi tună, 
  Soldatu-naintează, Şi marşul său urmează, De misia sa mîndru, Nu cată înapoi. 
  104
    GRIGORE ALEXANDRESCU 
  El legea împlineşte, 
  
  Şi ţara-şi ocroteşte, 
  
  E totdeauna gata, În pace şi-n război. 
  
  În astă lume mare 
  
  Oriunde soarta-l duce, 
  
  Viaţa-i schimbătoare 
  
  Plăceri cu ea aduce. 
  
  III 
  
  Apoi cînd totul trece, 
  
  Cînd bate ceasul rece, 
  
  De fraţii săi de arme 
  
  Măreţ e-nmormîntat; 
  
  El vesel vieţuieşte 
  
  Şi moare bărbăteşte, 
  
  Căci astfel este traiul 
  
  Şi moartea de soldat. 
  
    
     
  Cometei anosate pentru 13 iunie 
  
  
  Cometă cu lungi coade, însă cu scurtă minte, De ce vrei să arzi globul ce noi îl locuim? El, drept, mult nu plăteşte, dar tot avem cuvinte Viaţa-i păcătoasă cîtva să prelungim. 
  De ne vei arde-acuma, să ştii că or să nască În locu-ne fiinţe mai rele decît noi, Ce-n grab or să-ntărîte mînia ta stelească, Prin fapte mai cumplite, prin crime şi război. 
  Ce! ai uitat tu oare potopul de-altădată, La care, cum s-aude, destul ai conlucrat, Atunci cînd tata Noe în luntrea-i deşelată Plutea pe universul sub unde înecat? 
  Ei bine! omenirea ce moşteni pămîntul, Fiinţe, lighioane, ce-n urmă s-au ivit, Întrec ele pe-acelea ce şi-au găsit mormîntul În marea adîncime şi monştri au nutrit? 
  Cîmpiile de astăzi sunt ele mai mănoase Decît cele antice? măgarii mai deştepţi? Broasca mai muzicantă în bălţile stufoase? Tigrii mai cu blîndeţe, şi oamenii mai drepţi? 
  Nu, nu! bagă de seamă să nu faci o greaşală, De care mai în urmă amar să te căieşti; Ba încă să dai, poate, o aspră socoteală Prea bunului părinte al rasei omeneşti. 
  Căci noi avem de lucru în Ţara Romînească; Legi vechi şi ruginite avem să le-nnoim, Regulamentul multe are să pătimească, De ne-or lăsa în pace aşa precum dorim. 
  De eşti tu executor înaltelor decrete, Mai dă-ne un mic termen de zece mii de ani. 
  Să ne-ndreptăm purtarea, să ne spălăm de pete, Să nu cădem în iaduri pe gheare de satani. 
  Atuncea, dacă globul n-o merita viaţă, Poţi să-l prăjeşti în voie-ţi, eu nu mă-mpotrivesc, Dar azi, topeşte numai a inimilor gheaţă Şi arde astrologii ce lumea îngrozesc. 
    
     
  
  Răspunsul cometei 
  Iubit muritor, 
  Astăzi am primit, Prin poştia cerească, Biletul tău pornit Din Ţara Romînească. 
  Odată cunoşteam
  Sub nume de roman
  Un preaputernic neam, 
  Al lumii crud tiran; 
  Neam ce-l credeam pierit, 
  Căci nu l-am mai zărit; 
  Şi pînă-ntr-ăst minut
  (Mă jur pe al meu nume)
  Eu nici aş fi crezut
  Că existaţi pe lume; 
  
  Dar de vreme ce scriţi Voi trebuie să fiţi. Numai nu înţeleg cine v-a putut spune Că aveam pentru glob intenţii aşa bune. E netăgăduit Că-a lui desfiinţare De timp nepomenit Mi-era în cugetare, În cerc tot vicios Văzînd că se-nvîrteşte Şi omul păcătos În rele mult sporeşte, Văzînd că jos la voi mulţi oameni mari şi buni, Lumii folositori, au trecut de nebuni, Au fost persecutaţi În vreme ce-au trăit Şi foarte lăudaţi După ce au murit. Eu prea rău am urmat, Cînd am lăsat odată Pe Noe de-a scăpat Cu luntrea-i deşelată, Căci ştii ce a făcut Cît liber s-a văzut? El a sădit o vie Şi-a căzut pe beţie! Iar cu fetele lui Ce-a mai făcut nu spui. Iar de atunci încoace din el cîţi s-au prăsit. Acei ce au fost tari pe cei slabi au robit; 
  Soarele-au spăimîntat prin lupte şi omor, 
  Pentru globul pămînt, ce nu era al lor. 
  Căci socotesc că ştii, nevoie n-am să-ţi spui
  Că nu e-al vostru el, ci voi sunteţi ai lui. 
  Apoi v-aţi apucat
  Cerul de-aţi spionat, 
  Prin sticle cercetînd
  Ce avem noi de gînd, 
  Ce fel ne preumblăm, 
  Pînă şi ce mîncăm. 
  Ba încă aţi scornit
  Feluri de secături, 
  Şi pe voi v-aţi numit
  
  Alese creaturi! 
  Acestea, drept să spui, eu nu le sufeream, 
  Şi răzbunarea mea în taină pregăteam. 
  Dar fiindcă îmi scrii că sunteţi ocupaţi
  Proastelor voastre legi spoială să le daţi, 
  Fiindcă ai cerut sorocul mărginit
  De zece mii de ani, fiindc-a mijlocit
  Şi-o graţioasă stea dintr-ale curţii mele, 
  Pentru cîţiva poeţi ce casc’ gura la stele, 
  Mă-nduplec în sfîrşit, astîmpăr al meu foc, 
  Îmi pui caii la grajd şi coadele la toc. 
  Numai luaţi măsuri, gîndiţi şi căutaţi
  De indulgenţa mea acum să profitaţi. 
  Căci dacă spre pămînt vreodată m-oi porni, 
  Vă pot încredinţa că bine nu veţi fi. 
  
    
     
  
  Frumoasă e natura 
  Frumoasă e natura, frumoasă dimineaţa, Plăcut este al undei murmur melodios: Şi roua şi zefirul, şi floarea şi verdeaţa, Dar lumea nimic n-are ca tine de frumos. A mea inimă, suflet pe pasurile-ţi zbor, Şi vîntul îţi şopteşte misterul de amor. 
  Sunt dulci ale prunciei dorite suvenire Şi visuri fericite, iluzii îngereşti, Dar nu e nimic dulce ca dulcea ta zîmbire, Dar nici un vis nu-mi place, de nu-l pricinuieşti. 
  Cînd soarta nemblînzită m-adapă cu durere, Cînd lumea ş-orice bunuri aş vrea a le uita. Nimic nu cer vieţii, mărire, nici putere, Nimic nu mă mîngîie decît iubirea ta. A mea inimă, suflet pe pasurile-ţi zbor, Şi vîntul îţi şopteşte misteruri de amor. 
  EPISTOLE ŞI SATIRE 
  
  Epistolă către Voltaire 
  Din ziua cînd am citit scrisoarea către Horace 1, Doream, de s-ar fi putut, toată sfiala să las, Să-ţi scriu pe un ton măreţ, cît de măreţ s-ar putea, 
    1Şi să-ţi pornesc un bilet lucrat în fabrica mea. 
  Dar auzeam că voi, poeţi, scriitori vestiţi, 
  Îndată ce aţi murit, vă faceţi cam neciopliţi, 
  Cam groşi, necivilizaţi; şi, drept să spui, mă temeam
  Să nu-mi întorci un răspuns mai aspru decît doream: 
  Răspuns ca acel ce zici că-n anul trecut ţi-a dat, 
  Din partea lui Boileau, un secretar nenvăţat. 
  Aicea ca şi la voi se află mulţi nătărăi, 
  Care s-ar da bucuros că sunt secretari ai tăi. 
  Cu toate-acestea acum dorinţa mea o ascult; 
  Respectul numelui tău nu mă opreşte mai mult, 
  Şi pare-ţi bine sau rău, slobod din partea mea eşti. 
  Nu cercetez dacă-n rai, dacă în iad locuieşti, 
  La ce fel de munci, pedepse, păcatele-ţi te-au supus
  Şi dacă în lungi frigări dracii acolo te-au pus. 
  Sunt sigur că sfinţii toţi asupră-ţi au reclamat, 
  Şi chiar de nu-i fi prăjit, eşti negreşit afumat. 
  Trebile acolo-n iad nu merg c-aici pe pămînt, 
  Unde păgîni sau creştini cu toţii la au loc sfînt, 
  Unde vedem fericiţi pe cei mai mari păcătoşi, 
  Şi soarele luminînd pe răi ca pe credincioşi; 
  Faptele-acolo ne pun la locul drept meritat. 
  
  Dar spune-mi, te rog, Voltaire, tu ce folos ai aflat, Deşi al legii vrăjmş, să critici, să osîndeşti Acele nalte cîntări, acele gîndiri cereşti Care-al naturii stăpîn el însuşi le-a însuflat, Spre slava numelui său, poetului împărat? De nu ca om, ca creştin, dar însă ca autor, 
    POEZII ŞI PROZĂ 111
  Vrednic erai, socotesc, să simţi înălţimea lor, Şi geniul tău frumos, pînă acolo să-l sui. Cerul, tăria vestind faptele mîinilor lui, Din pavilionu-i de nori, acel prea înalt tunînd, Cu fulgerele-i de foc vrăjmaşii lui răsturnînd, Pămîntul din temelii clătit, dezrădăcinat, Suflarea-acelei mînii ce mările-a-ntărîtat, Aste măreţe trăsuri tu cum le dispreţuieşti? Idei, icoane, figuri, toate în ele găseşti. Racine, pe care-l iubeai, din ele s-a adăpat; Rousseau, pe care-l urai, adesea le-a imitat: Toate acestea le ştii, dar furia-ţi te-a orbit. 
  Tu, ca odată Satan, pe om din rai l-ai gonit, Nădejdea, rodul ceresc, în inimi o ai călcat, Şi care despăgubiri în locul ei ne-ai lăsat? Ucideri şi desfrînări, iată ce-ţi suntem datori! Viaţa-ai făcut-o grea sărmanilor muritori, Iar pe şceleraţi i-ai scos din jugul lor neplăcut. Vor în zadar a-ţi găsi un cuget ce n-ai avut, A zice că te-ai luptat abuzul să războieşti; Nu, temelia-ai surpat în dogmele creştineşti. 
  A! dacă talentul tău, mai bine-ntrebuinţat, Cu soarta-i a se lupta pe om l-ar fi înarmat! Dacă pe drepţi întărind, pe răi ai fi îngrozit, Îngerii numele tău cu drag l-ar fi pomenit. 
  Ani ai trăit îndestui, rol măreţ-ai jucat, Ai lumii stăpînitori adesea te-au vizitat: Acum acestea pe noi nimic nu ne folosesc, Iar duhu-ţi nemărginit e singur ce pizmuiesc. 
  La toate-ai fost norocit: nu crez c-atît izbuteai, De-ai fi avut să formezi limba în care scriai; Dar veacul te-a ajutat; în vremea cînd te-ai născut, Stilul era curăţit şi drumul era făcut. 
  Altfel e-n ţară la noi: noi trebuie să formăm, Să dăm un aer, un ton, limbii în care lucrăm; Pe nebătute cărări loc de trecut să găsim. Şi nelucrate cîmpii de ghimpi să le curăţim. 
  Aş vrea să poţi să-nviezi, o zi numai să trăieşti, Parnasul nostru să-l vezi, apoi să ne mai vorbeşti. Unul, iscoditor trist de termeni încornoraţi, Lipsiţi de duh creator numeşte pe toţi ceilalţi. Se plînge că nu-nţeleg acei care îl ascult, În vreme ce însuşi el nu se-nţelege mai mult. Altul, strigînd furios că suntem neam latinesc, Ar vrea să nu mai avem nici un cuvînt creştinesc, Şi lumii să arătăm că nu am degenerat; Altul ce scrie pe şleau ca preotul de la sat Zice că e desluşit, se crede simplu; iar eu Mă trag deoparte, privesc, şi scriu cum dă Dumnezeu. Cu toate-acestea luăm titluri de mari autori, Dăm sfaturi şi osîndim, ne facem legiuitori, Ne credem pe cît putem ai lui Apolon nepoţi, Rîdem de unii cîţiva, şi publicul de noi toţi. Amestecul întîmplat în limbile omeneşti, Cînd s-a zidit acel turn, în vremile păgîneşti, 
  N-a fost atît de pestriţ, n-a putut fi mai ciudat
  Decît acel ce aici urmează neîncetat. 
  Uniţi am face ceva, am fi de vreun folos: 
  Avem un dialect bun, uşor şi mlădios; 
  În el fiece cuvînt nu e ca la voi legat, 
  Cu un articol semeţ, cu un pronume ciudat; 
  Pronume, -articole lungi care sufletul ţi-l scot, 
  Şi seamănă cînd pîşesc suita unui despot. 
  Dar ce mai mult să vorbesc? Cîte am avut de zis, 
  Cîte de tine gîndesc, mă vezi că slobod le-am scris: 
  Cît pentru noi, lucruri mari nu e să nădăjduieşti; 
  Numai acel Dumnezeu, sub mîna căruia eşti, 
  Duhul unirii de sus spre noi de îl va porni, 
  Părerile ce se bat, el numai le va-nvoi. 
  Altfel, decît să gîndesc că noi ne-am alătura, 
  Mai lesne-aş putea să cred că tu te vei boteza. 
  
    
    
  Epistolă
  Domnului Alexandru Donici, 
  fabulist moldovean
  
  “Cum măsori ţi se măsoară“ este un proverb ştiut: Aste versuri, de lungimea celor ce tu mi-ai făcut, Sunt pornite să-ţi aducă ale mele mulţumiri, Sunt răspuns la ale tale vrednici de cinste gîndiri. 1 
       18 Poezii şi proză 
  Nu ştiu bine dacă cerul, precum zici, m-a înzestrat C-un talent ce mi se pare puţin, slab, neînsemnat. Dar iubesc talentu-acesta care tu îl preţuieşti; Tot ce e mai sfînt, mai nobil, în duh, inimi oameneşti Prin el ni se-nfăţişează, şi al binelui amor Se aprinde la făclia unui geniu creator. Pe acei ce mi-i dai pildă eu adesea i-am citit; La o slavă meritată cu mîndrie m-am smerit; Şă-i urmez este alt lucru; cinstea poate o doresc, Dar a lui Torquato1 soartă nicidecum n-o pizmuiesc, Am temeinice cuvinte: mă cunosc, mă simt prea mic Şi nevrednic să iau urma unui mare mucenic. 
  Cred cu tine că talentul ne e din cer dăruit, Că e foc care se stinge dacă nu va fi hrănit. Şi de am o zi mai lină, un ceas bun de întîlnesc, Cu plăcere a-l aprinde, a-i da hrană mă silesc. Dar pe om şi-a lui natură destul nu ai cercetat De voieşti să fiu ca rîul care curge ne-ncetat. Acel rîu trece pe-o vale, pe cîmpie, pintre flori, Iar prin relele vieţii e mai greu să te strecori: Prozaice umilinţe nu pot a le înfrunta. 
  Tu vezi vremile de astăzi. Te-ntreb dacă muza ta, Poftită la tribunale, ar merge să dea cuvînt, Să spuie în bună proză de ce umblă după vînt: De ţi-ar zice judecata: “Fiindcă-am aflat că scrii, Fiindcă vorbeşti cu norii şi pui slove pe hîrtii, 
    1 Adu versurile tale, avem poftă să citim, 
  Şi de n-ai atins pe nimeni noi osînda-ţi mărginim”. 
  Dacă, zic, plăceri de-acestea de l-ai tăi ai fi cercat, 
  La atîtea dobitoace suflet oare ai fi dat? 
  Ai fi zis cu îndrăzneală de-un vulpoi judecător
  Că îl vezi cîteodată cu puf alb pe botişor, 
  Că în cumpăna dreptăţii caşul el l-a cumpănit, 
  Pînă ce prigonitorii 1 cu nimic s-au pomenit? 
  
  La voi sunt mai domoli oameni, ei nu s-ating de nimic: Aicea dau de nevoie, orice mă încerc să zic. De voi să cînt eroismul bunilor noştri strămoşi, Aud o sută de glasuri: “Ce? noi suntem ticăloşi? Numai cei vechi îţi plac ţie? Prilejul s-a-nfăţişat Şi noi dovezi de virtute, curaj nu am arătat? ” De laud vreun om de merit, vreun amploaiat cinstit, “A! îmi zic de pe de lături, pe noi acum te-ai pornit? Lăudînd faptele bune, arăţi, şi învederat, Că nu suntem de aceia! Pe noi tu ne-ai satirat! ” Căci dumnealor ştiu prea bine, ca oameni care citesc, Că în lauda virtuţii acei răi se osîndesc. 
  De ar fi o mulţumire să te vezi în tipar dat, Şi pe uliţi cîteodată cu degetul arătat, S-auzi: ăsta e cutare! apoi eu te-aş ferici Pentru scrierile tale, ce iubesc a le citi, Ale cărora sujeturi, stil uşor şi lămurit Au a fabulei plăcute merit netăgăduit. 
    1Suţu1 zice într-o carte că în Grecia, de vrei, Poţi să scrii orice îţi place, fără vorbe şi idei; Mulţi din autorii noştri au acest talent dorit, Cu locul, cu-mprejurarea, cu vremile potrivit. Văd că o duc foarte bine, şi eu o să-i imitez; O să-i întrec de se poate, nimic n-o să mai lucrez; Numai din vreme în vreme, ai să afli că trăiesc Şi muzele din Moldova că ştiu să le preţuiesc. 
    
     
  Epistolă
  Dlui I. V. 2, autorul „Primăverii amorului”
  
  Tu, care-ai fost din pruncie al muzelor favorit, Şi ca strămoşască-avere geniul l-ai moştenit, Cîntător al primăverii, ce ai darul a plăcea, A fi-nalt cu desluşire, simplu fără a cădea, Care lucruri mici de sine ştii să le măreşti frumos, Şi să nu zici niciodată cuvînt ce-ar fi de prisos, Dacă mai gîndeşti şi astăzi cum atuncea socoteai, Cînd hotărît de natură să fiu poet mă credeai, Făr-a-ţi vorbi de folosul bunelor tale poveţi, La a mea nedesluşire, alerg încă să mă-nveţi. 
  Cînd nenţeleasa natură, din sînu-i cel roditor, Cu talentul poeziei naşte pe un muritor, 
    1 (Fără să mergem departe, atît aş dori să-mi spui), 
  Hotărăşte deodată şi felul scrierii lui? 
  Mulţi îmi zic cum că aceasta nu e de tăgăduit
  Şi că tot omul s-apleacă la ce este mai pornit; 
  Că acela ce-n tragedii face patimi a vorbi
  Nu poate şi-n elegie chinurile a descri. 
  Dacă iar în cea din urmă ştii frumos să zugrăveşti
  Plăcerea, melancolia, amor, chinuri sufleteşti, 
  Al odei cei înfocate ton înalt nu poţi să-l ţii, 
  Nici să alergi pe-ale slavei pline de sînge cîmpii. 
  Felurile-s osebite, şi voiesc osebit dar: 
  Cine-n mai multe se cearcă, osteneala-i e-n zadar. 
  
  Eu dar, ce din cruda-mi vîrstă, de cînd ochii am deschis, Cînd a-nceput pentru mine al vieţii amar vis, Am iubit deopotrivă tot ce mi-a părut frumos, Tot ce sufletul înalţă şi e minţii de folos; Poet cum pot a mă crede, cînd al lirei Dumnezeu Încă nu vrea să-mi arate care este felul meu? Tot ce-mi place mă aprinde, şi-n minutul ce citesc A putea lucra întocmai deocamdată socotesc. Apoi vine cugetarea. Pe-al meu duh îl întreb: Ştii Dacă tu în felu-acesta eşti născut sau nu să scrii? Cîte planuri astă aspră idee mi-a stînjenit! Şi din ce cărări plăcute cu putere m-a oprit! Eu aseamăn a mea stare cu a unui călător Care neştiindu-şi calea, fără povăţuitor, Se opreşte pe-o cîmpie şi, cu totul întristat, Drumul vede, dar nu ştie care e adevărat. Pleacă, se întoarce-ndată, se porneşte iar pe loc, 
  Pierde vremea preţioasă şi aleargă-ntr-un noroc. 
  Astfel sunt şi eu; ca dînsul totdeauna rătăcit. 
  Ca să nu-l pierd, lăsînd drumul, poate cînd l-am nimerit. 
  Apoi nu ajunge-atîta, ci şi chiar cînd mă pornesc
  A lucra cu hotărîre, pe un plan ce îmi croiesc, 
  Nu pot păzi cuviinţa, nici c-un umblet măsurat
  La sfîrşit s-ajung de-a dreptul, fără să mă mai abat. 
  Dacă descriu o pădure, suma de copaci îi las
  Şi la un stejar mai mare trec cu un repede pas. 
  Dacă sunt într-o grădină, pe la flori de rînd nu merg, 
  Ci la trandafir îndată şi apoi la crin alerg. 
  Depărtarea cea mai mare, şi ocolul cel mai lung
  Un ceas nu mă zăboveşte, fac trei pasuri şi ajung. 
  Mărunţişurile-mi scapă, şi ideile ce-mi vin, 
  Dacă-ncep cu o zîmbire, se sfîrşesc cu un suspin. 
  Aplicarea îmi lipseşte, şi n-am darul însemnat
  A strica şi a preface cîte sunt de îndreptat. 
  Fără astă slăbiciune ceva tot aş izbuti; 
  Osteneala şi răbdarea pot orice a dobîndi. 
  Însă eu, ca să mă apăr, las un lucru început
  Şi-ntr-un sfert stric cîteodată ce-ntr-o lună am făcut. 
  De pămînt trîntesc condeiul, meseria o urăsc, 
  Şi să nu-l mai iau în viaţă, eu mă jur şi hotărăsc. 
  Dar precum Boileau zise: un astîmpăr 1 nenţeles
  Nencetat se-mpotriveşte hotărîrii ce-am ales; 
  De urechi parcă mă trage, din somn noaptea mă deştept, 
  Şi cu multă plecăciune rima mîndră o aştept. 
  Patima inimii mele, chiar şi străine nevoi, 
  A le pune pe hîrtie sunt silit fără să voi. 
  
    1 Apoi cînd în elegie destul nu pot să vorbesc, 
  Şi s-arăt fără sfială toate cîte socotesc, 
  Vreun dobitoc îndată vine înaintea mea
  Şi-mi ridică cu lesnire sarcină oricît de grea. 
  Lupii, urşii îmi fac slujbă, leii chiar mi se supun, 
  Adevăruri de-un preţ mare, cînd le poruncesc, ei spun. 
  Socotesc că putem zice, fără să ne îndoim, 
  Că e prea bun pentru fabuli veacul în care trăim; 
  Măcar că se află oameni care nu pricep deloc
  Cum a putut să vorbească un sălbatic dobitoc, 
  Şi care vin să te-ntrebe dacă e adevărat
  Că în vremea veche cîinii au vorbit aşa curat. 
  Însă, cum ştii foarte bine, adevărul desluşit, 
  Fără mască, între oameni lesne nu e priimit: 
  Şi sub feluri de podoabe dacă nu îl tăinuieşti, 
  Nenţeleapta lui ivire poate scump să o plăteşti. 
  
  Tu dar, care-ai zis odată cum că neamurile-ncep Prin poezie fiinţa şi-a lor stare de-şi pricep, Slăbiciunea muzei mele vino a o îndrepta; Căci de scriu astăzi în versuri, asta este vina ta. Tu amorul poeziei mie mi l-ai însuflat, Şi exemple îndestule de ce e frumos ai dat. 
  Aşa, cînd viitorimea, al nostru judecător, Care fără de sfială, aspru, nepărtinitor, L-al său tribunal supune pe războinicii vestiţi, Pe despoţi şi pe miniştri, scriitorii străluciţi, Va voi să cerceteze pe acei care întîi Stătură începătorii romîneştii poezii, 
  În rîndul celor de frunte numele tău vom găsi, 
  Şi a-ntemeierii cinste de la ea vei dobîndi. 
  Sunt mult mai vrednici de slavă acei care au făcut, 
  În ştiinţi sau meşteşuguri, fericitul început, 
  Decît cei ce după dînşii, şi de dînşii îndreptaţi, 
  Au ajuns desăvîrşirea de exemple ajutaţi. 
  
    
     
  
  Epistolă 
  Dlui V. II 1 
  Ziceai că în viaţă cea mai plăcută stare E a omului slobod de orice-nsărcinare, Care grijile lumii departe le aruncă, Şi-n pace, în tăcere, în linişte adîncă, Lungit frumos pe spate, cu un ciubuc în gură, Avîndu-şi întru toate plăcerea de măsură, La fumul ce se-nalţă se uită, se gîndeşte, Şi slava drept nimica, drept fum o socoteşte. 
  Tu dar, apostol vrednic al acestei doctrine, Care ne izbăveşte de grijile străine, Spune-mi prin ce mijloace natura-mi pot preface Şi zilele ca alţii să le petrec în pace. Cum să mă scap de muze, de vechea tiranie, De-ale lor capricii, de-a lor cochetărie, Care întotdeauna mi-au fost supărătoare, 
    1Şi pricini felurite de lungă întristare? 
  În ce muzele noastre pot să ne folosească? 
  Nici chiar de un datornic nu ştiu să ne plătească! 
  În zadar mai deunăzi, am vrut, prin poezie, 
  Să scap de-o bagatelă, de-o mică datorie; 
  Ş-am arătat acelui care cerea parale
  Că viaţa e scurtă şi vrednică de jale; 
  Că aurul, argintul, metale păcătoase, 
  La omul ce-o să moară nu sunt trebuincioase, 
  Că averea n-o ducem în lumea viitoare; 
  I-am făgăduit încă o elegie mare, 
  Care pe larg să-i spuie, curat să-i dovedească
  Cum trebuie averea să o dispreţuiască, 
  Şi versuri prin grămadă i-am dat ca să-şi aleagă. 
  Dar toat-a mea silinţă
  A fost peste putinţă
  Puterea armoniei să-l fac s-o înţeleagă. 
  
  M-aş mîngîia d-aceasta, cînd aş vedea că, poate, Prin scrieri vom preface năravuri desfrînate; Atunci, lăsînd odihna, pentru al multor bine, Aş zice şi aş face cît spînzură de mine. Acum însă ce iese, de-oi alerga prin casă, De m-oi lovi de-un scaun, de sobă şi de masă, Ca să arăt în versuri, în rînduri măsurate, Că cinstea şi virtutea sunt lucruri lăudate, Că numai fapta bună este izvor de bine, Iar cea rea îşi aduce pedeapsa ei cu sine? Astea sunt prea frumoase şi bune pe hîrtie, Cine însă le-ascultă sau va ca să le ştie? 
  De cînd lumea e lume, ce carte omenească
  Putu de fapte rele pe oameni să oprească, 
  Tiranilor să-nsufle a patriei iubire, 
  Pe cei fără de suflet să-i facă cu simţire, 
  Pe hoţi să-i îndemneze cu cinste să trăiască, 
  Şi cîţi judec norocul să nu-l năpăstuiască? 
  Cînte lupii şi urşii în pilde cît le place
  Omu-şi caută treaba şi tot ce-a-nvăţat face. 
  Poveţele sunt vorbe, dar fapta e departe; 
  Şi prea puţini urmează moralul dintr-o carte. 
  
  De aş avea-ncai darul să scriu de porunceală, Şi cînd cearcă pămîntul vreo mică zguduială, Să fac cîte-o duzină de ode sugrumate, Să laud rău sau bine, aş fi mulţumit, poate, În vreme ce acuma, vorbind cum mi se pare, Îmi fac vrăjmaşi. Sunt oameni ce nu iau îndreptare, Iar mai vîrtos aceia ce vor să ne muncească, Cîntîndu-ne cu iadul cîntarea cea drăcească 1. 
  Tu ştii că am păţit-o, cînd am cercat a spune Că versuri schilogite nu cred să fie bune, Şi că deocamdată noi nu ştim latineşte. Ura neîmpăcată, ce-n furia-i scrîşneşte, A zis (ce urît vede a omului orbire! ): Că lupii, urşii, leii vorbesc de stăpînire, Că lupul e cutare, ce judecă, despoaie, Şi ia de pe om pielea ca lupul de pe oaie, Că lebăda e omul ce dă povăţuire 
    1Acelor care umblă pe calea de pieire, 
  Că boul e cutare ajuns în treaptă mare, 
  Dator de orice bine la oarba întîmplare, 
  Şi-n sfîrşit că măgarul ce zbiară şi răcneşte
  E un autor jalnic ce prost ne sfătuieşte. 
  Iată ce înţelesuri şi ce cugete rele
  Vrăjmaşii fără lege dau scrierilor mele. 
  Apoi pas de lucrează în aste vremi de jale, 
  Cînd vor să-ncurce statul în pricini literare. 
  În zadar şi cenzura de mine-ncredinţată
  Şi alţi cîţiva prieteni cu bună judecată
  Mă apără în lume, le spun că au greşeală, 
  Căci ei o ţin tot una şi zic că nu se-nşeală. 
  Mulţumesc astă dată şi stăpînirii noastre, 
  Care nici vru s-asculte la vorbe aşa proaste. 
  Altfel, zău, îmi e teamă că-n loc de mulţumire
  M-ar fi făcut prieten cu vreo mănăstire, 
  Unde spălîndu-mi vina, prin post şi nemîncare, 
  Mergeam în rai de-a dreptul şi fără cercetare. 
  De ce, domnilor critici, atîta urîciune? 
  Dobitoacele mele au cugete prea bune; 
  Şi numai ton de cîrciumi, poezii monstruoase, 
  Cenzura cea deşteaptă e drept să nu le lase; 
  Ele ne strică gustul, şi trista lor mînie
  Parnasul îl preface în proastă băcănie. 
  Dar fabulele mele detot nevinovate
  Nu se ating de nimeni, n-au personalitate. 
  De vă găsiţi în ele, îmi pare foarte bine; 
  Însă de vă e teamă, ca nu cumva prin mine
  
  Să se-ndrepteze lumea, greşeala vă e proastă; 
  Puteţi să luaţi pildă chiar de la dumneavoastră, 
  Care nu vă prefaceţi, şi fără încetare
  Acelor ce v-ascultă aduceţi supărare. 
  
  Oricum, îmi e cam frică; de astăzi înainte La păsări, lighioane, voi da alte cuvinte. Deşi mai aveam încă, mărturisesc păcatul, Să zic cîteva vorbe de Paris 1 răposatul, Care, bărbat de cinste, om plin de bunătate, Făcea versuri d-acelea ca din topor lucrate, Cum faceţi dumneavoastră. Dar iar v-auzeam gura, Şi iar mînjeaţi hîrtie, iar v-arătaţi căldura; Furioşi de mînie, iar strigaţi după mine: “Auzi, nelegiuitul, că morţii nu scriu bine! Auzi ale cui versuri le socoteşte glume, Şi cu ce chip vorbeşte de duşii de pe lume! Aceasta este vină grozavă, criminală, Şi merită osîndă, pedeapsă capitală. ” 
  Aşa ca să nu sufăr strigări, nemulţumire, Ca să nu trag asupră-mi vreo nenorocire, Gîndeşte-te şi-mi spune un mijloc de-ndreptare, Tu, care petreci vremea în sfîntă nelucrare, Care ai scri prea bine, de ai avea dorinţa, Dar care în odihnă îţi mărgineşti silinţa, Spune-mi cum poţi de rimă, de muză-a mă desface, Şi eu, drept răsplătire, o satiră ţi-oi face. 
    1
  Epistolă 
  Dlui I. C. 1 
        
  Prietene, mai ţii tu minte acele povăţuiri
  Care-mi dai la ale mele trecute nemulţumiri? 
  C-aveai cuvînt, o văz bine; eu prea înşelat eram, 
  Cînd socoteam de cumplite relele ce-atunci cercam. 
  Într-o zi (de atunci însă multă vreme a trecut), 
  Povestindu-ţi eu o nouă neplăcere ce-am avut, 
  Te-ai întors, şi c-o zîmbire: – “Văz adevărat, mi-ai zis, 
  Şi cunosc că ai dreptate, dar arată-o în scris, 
  Şi în versuri, iar nu-n proză, căci oricîţi sunteţi poeţi, 
  Voie a vă plînge-n proză de l-Apolon nu aveţi”. 
  
  Uitasem această glumă. Acum, fără să gîndesc, Cea dintre noi depărtare, locul unde locuiesc, Neîngrijirea, nelucrarea poet mă silesc să fiu Şi în versuri de un stînjen lucruri de nimic să-ţi scriu. 
  Sunt încredinţat c-ai rîde, cînd vreodată ai putea Să mă vezi umblînd pe cîmpuri, rătăcit cu muza mea, Şi vînînd cîte-o idee, cîte-o rimă, un cuvînt, Cînd prin lună şi prin stele, cînd pe cer şi pe pămînt. Iar de gropi nici că e vorbă, căci în cîte-am căzut eu, Căutînd cîte-un fraz 2 nobil, ştie numai Dumnezeu! 
    1Nu gîndi cu toate-acestea cum că mă gătesc să cînt Slava vremilor trecute, veacuri care nu mai sînt, Sau să laud pe vitejii fii ai vechii libertăţi, Care cu fierul în mînă, pe zidul sfintei cetăţi, Pentru a unei cruci umbră în războaie au pierit, Şi ghirlanda veşniciei cu-a lor moarte-au dobîndit. Astfel de nalte sujeturi pentru muza mea nu sînt; Pîn-a nu zbura în ceruri, ea se cearcă pe pămînt, Precum soldatul ce este pentru război pregătit, Pîn-a nu pleca, şi-ncearcă al sabiei ascuţit. 
  Vino dar, de ai răbdare, şi ascultă să-ţi descriu Un cuprins unde-ntîmplarea astăzi voieşte să fiu, Ca să n-ai cuvînt a zice c-a mea muză n-a făcut, Pentru buna ta plăcere, orice-n mînă i-a stătut. 
  Aici nu sunt văi sau dealuri, nu sunt crînguri sau păduri, Care-mpodobesc cu fală sînul veselei naturi, Şi de unde îşi înalţă cîntăreţul zburător Imnurile-armonioase l-al naturii ziditor. Nu e locul însuflării ş-al înaltei cugetări, Ce umple duhul de gînduri, inima de desfătări, Ci cîmpie fără margini, ce arată nencetat O vedere monotonă ochiului cel întristat. Spre amiazăzi se vede nişte pomi şi nişte vii, Nişte salcii semănate ici şi colea pe cîmpii. Iar la răsărit departe a lor frunte îşi ivesc Nişte munţi care cu slava cea pierdută se fălesc. Spre apus curge o apă, între două ţări hotar: Fraţi a căror neunire a avut sfîrşit amar. 
    POEZII ŞI PROZĂ 127
  Pe o margine e zimbrul, iar pe alta un vultùr 1, 
  Care nici nu mai visează de al Tibrului murmùr, 
  Care sub o nouă formă şi numire ce-a luat, 
  Ca mulţi, cîntecul, purtarea şi năravul şi-a schimbat. 
  Alt oriîncotro-ntorci ochii şi oriîncotro priveşti, 
  Nimic nu se mai arată, deşertul îl întîlneşti. 
  Se preumblă peste cîmpuri milioane de ţînţari, 
  Care după răutate seamănă a oameni mari; 
  Muşcă cît îi iartă gura şi cu cîte au puteri, 
  Prin cîntări mă desfătează, parc-ar fi paracliseri. 
  Turme de oi sunt mulţime, însă încă n-am găsit
  Un păstor ca în idile, un cioban de pizmuit. 
  Şi nu ştiu cum în vechime atîţi mari biruitori
  Părăseau avere, slavă, şi trăiau între păstori. 
  Dar adeseaori poeţii lucrurile zugrăvesc
  Nu precum sunt în fiinţă, ci cum şi le-nchipuiesc. 
  Şi acei ce fericita neavere-au lăudat
  Ale ei dulceţi şi bunuri nu cred să le fi gustat. 
  Nimfele le văd desculţe; îmbrăcate-n piei de oi, 
  Păstoriţele, pe viscol, pe furtune şi pe ploi, 
  De a lor ticăloşie2 ocolite ca de-un lanţ, 
  Îţi ridică toată pofta de a face vreun romanţ. 
  Mie-mi pare rău din suflet, căci de aş fi nimerit
  Ciobăncuţe cum văzusem într-o carte ce-am citit, 
  Ca un om care din fire nu am fost aristocrat, 
  Fără pierdere de vreme m-aş fi şi amorezat. 
  Acum însă ce pot face, cu ce mijloc să suspin, 
  
    12Cînd nimica nu mă doare şi cînd nu simt nici un chin? 
  Bine-ar fi dacă vederea aş putea s-o amăgesc, 
  Ş-un obiect ce urît este frumos să-l închipuiesc; 
  Dar măcar deşi-nchid ochii, nu pot imita detot, 
  Pe modelul rătăcirii, pe viteazul Don Quichotte 2. 
  
  Aşa mărginit în sine-mi, trăiesc aici ca un sfînt, Şi-mpărat al nefiinţei mi se pare cum că sînt; Fericit cînd se întîmplă, gonit de vrun viscol greu, Un călător să se-abată puţin în locaşul meu! Nu că e deşert pămîntul detot de locuitori; Pimprejur sunt cîţiva nobili, de moşii stăpînitori, Care din copilărie aici s-au obişnuit, Ş-ale lui Avraam bunuri din strămoşi au moştenit. Dar vorbesc numai de vreme, n-a-nvăţat a se gîndi, Şi decît zilele lunii, alta nu doresc a şti. Poate vrei să-i afli-anume, însă alt nu pot să-ţi spui, Decît că fieştecare e copil al mumei lui. Nu de mult, unul dintr-înşii părăsise-al său locaş, Cu cuvînt că-l locuieşte al cerurilor vrăjmaş; Dar în zilele trecute, după cum am auzit, Cu tămîie şi o cruce pe toţi dracii i-a gonit. Despre altele, buni oameni; ei sunt gata-a arăta, Că după sfînta scriptură cred tot făr-a cerceta. P e n t r u c e ? ăst cuvînt aspru, la auz supărător, Şi de tulburări grozave lumii pricinuitor, Cuvînt vrednic de osîndă, care totdeauna-a fost Ca un termen de chimie la norodul acest prost, 
    1129
  Nu se zice p-aste ţărmuri, unde omul liniştit, Se-ngraşă în neştiinţă, ca în veacul aurit. 
  Dar destul, iubită muză, stai să te mai odihneşti, Că puterea-ţi este slabă, şi cam lesne osteneşti. Şi tu, înţelept prieten, care-adeseori mi-ai dat Poveţe folositoare ce eu nu prea le-am urmat; Ale cărui fapte bune sunt vrednice-a se cinsti, Şi o dreaptă răsplătire merită a dobîndi, De se vor pune vreodată în cumpenele cereşti, La poríle veşniciei, purtările omeneşti, Adio! de ale mele nu-ţi mai vorbesc rătăciri, Singur pricină adesea mi-am fost de nenorociri, Măcar că şi a mea soartă, care nu prea mi-a zîmbit, Nencetat ca o fantomă pretutindeni m-a gonit. Dar ce sunt relele mele? Nimicuri le socotesc, Cînd cu ale soartei tale nedreptăţi le-asemuiesc. Astfel cînd de pe un munte mă uit în jos pe pămînt, Dealurile celelalte foarte mici îmi par că sînt, Ochiul abia se opreşte pe-al lor vîrf neînsemnat, Şi mare îmi pare numai muntele cel înălţat. 
    
     
  Satiră Duhului meu 
  – Trageţi toţi cîte o carte: domnule, eşti cu mine. Şezi, mă rog, împotrivă, şi vezi de joacă bine! 
  – Dar ţi-am spus, coconiţă, că eu, din întîmplare
    9 Poezii şi proză 
  Nici bine, nici nebine nu pot să fac cercare; 
  Am cuvintele mele: aste jocuri plăcute, 
  Cu voia dumitale, îmi sunt necunoscute. 
  
   – Nebun cine te-o crede; vrei să te rugăm, poate Astăzi chiar şi copii ştiu jocurile toate, Veacul înaintează: Caro; vezi că ţi-e rîndul; Dar ce făcuşi acolo, unde îţi este gîndul? Cînd eu am dat pe rigă, baţi cu alta mai mare? Astfel de neştiinţă e lucru de mirare! 
   Aşa-mi zicea deunăzi, cu totul supărată, O damă ce la jocuri e foarte învăţată, Apoi şoptind pe taină cu cîteva vecine: 
   – Vedeţi, zise, ce soartă, şi ce păcat pe mine? Două greşeli ca asta, zău, sufletul mi-l scot, A! ce nenorocire! ma chère, ce idiot! 
  
  Vino acum de faţă şi stai la judecată, Tu care le faci astea, duh, fiinţă ciudată, Ce vrei să joci o rolă în lumea trecătoare: De ce treabă-mi eşti bună, putere gînditoare, Cînd nu pot la nimica să mă ajut cu tine, Cînd nu te-ai deprins încă nici vistul să-l joci bine? 
  Nu mai eşti tu acela care-n copilărie Ştiai pe dinafară vestit-Alexăndrie, Şi viaţa ciudată a unui crai cuminte, Care lăsa pe dracu fără încălţăminte 1? 
    1 Tu, care mai în urmă, rîzînd de-acestea toate, De rost puteai a spune tragedii însemnate, Meropa1, Atalia2 şi altele mai multe, Declamîndu-le toate cui vrea să te asculte? 
  Negreşit îmi vei zice, ţin minte ce îmi place, Dar cărţile cu mine e greu să se împace. Mai lesne pot a spune hoţiile urmate La zece tribunaluri sub nume de dreptate, Mai lesne pot să număr pe degetele mele Cîţi sfinţi avem pe lună şi cîte versuri rele, Decît să bag de seamă ce carte nu e dată, A cui este mai mică şi cine o să bată. Cînd sunt în adunare, n-am altă mulţumire Decît să se deschidă sujeturi de vorbire: Atunci sunt gata, slobod, ascult, şi cu plăcere Tuşesc, zîmbesc, mă leagăn şi-mi dau a mea părere. 
  – Frumos răspuns! Ascultă: pe cît mie îmi pare, 
  De lume, de năravuri ai slabă încercare. 
  Trebuie să ştii jocul şi dansul ce-ţi lipseşte, 
  Şi nişte mici petreceri, ce se zic romîneşte
  Jocuri nevinovate. Nevinovate fie, 
  Măcar că vini destule din ele pot să fie; 
  Trebuie să faci pasuri şi complimente bune, 
  La vorbe serioase cînd alţii se vor pune, 
  Să n-asculţi, să spui glume, să scoţi la jucării, 
  Şi pîn-a rîde alţii, să rîzi tu mai întîi. 
  
       1 Vezi domnişoru-acela care toate le ştie, Căruia vorba, duhul îi stă în pălărie, În chipul de-a o scoate cu graţii prefăcute? Hainele de pe dînsul sunt la Paris cusute: Singur ne-ncredinţează. Lorneta atîrnată Este şi mai străină, de-o formă minunată; Vrea s-o cumpere prinţul, dar ca un om cuminte Dumnealui o tocmise ceva mai înainte. Cînd le-a spus astea toate, o ia la ochi, priveşte Chiar pe dama aceea cu care-atunci vorbeşte; I-o dă în nas, se pleacă, şi în sfîrşit o lasă, Zicîndu-i: Ce lornetă! te-arată mai frumoasă! 
  Fieşcine cunoaşte ce cap tînărul are; Dar pentru că dă bine din mîini şi din picioare, Şi trînteşte la vorbe fără să se gîndească, Am văzut multă lume cu duh să-l socotească; Iată de ce talente avem noi trebuinţă. 
  Dar tu care uiţi lesne, duh fără de ştiinţă, Socoteşti că poţi oare, prin altfel de mijloace, Arătîndu-te-n lume vreo figură-a face? Pretenţia aceasta mi s-ar părea ciudată. 
  Cînd pe la nunte, baluri, ne ducem vreodată (Căci din nenorocire puternica natură Ne-a unit împreună c-o strînsă legătură), Rîd văzîndu-te singur, şi într-un colţ deoparte, Parc-ai fi mers acolo ca să compui o carte, Iar nu ca să te bucuri cu lumea dimpreună. 
  Dacă vreo coconiţă, frumoasă, dulce, bună, 
  Crezînd că ne prefacem, ne-ndeamnă, ne pofteşte, 
  Ne ia la joc, greşeala-i îndată şi-o plăteşte; 
  Rar să se afle damă de mijloc aşa tare, 
  Ca să n-o fac să cadă la cea dintîi mişcare. 
  Ăsta îţi e talentul şi darurile toate. 
  
  Cît pentru darul vorbei, ce crezi că îl ai, poate, E numai o părere: îţi cer şi iertăciune, Că nici pentru prieteni minciuni nu voi a spune. Adevărat se-ntîmplă să zici pe la soroace Cîte o vorbă-două, care la unii place; În cîte rînduri însă distracţiile tale Te fac să scoţi cuvinte ce nu ar fi cu cale, Să superi din greşeală persoane însemnate, Ba încă cîteodată şi dame delicate, Rîzînd de-acele două, statornică pereche Care îşi petrece seara şoptindu-şi la ureche, De celelalte patru contese ideale, Umflate de pretenţii şi vrednice de jale, Pe care dacă prinţul le ia la bal de mînă, Nu mai vorbesc cu nimeni cîte o săptămînă. Astăzi rîzi de-o pedantă, mîine de-o preţioasă; Zici de una ajunsă în vîrstă cuvioasă Că atestatul vremii nu va să-l priimească; Şi de-alta ce iubeşte de cinste să vorbească, Ce laudă virtutea şi-n veci ţi-o pomeneşte, Zici că e virtuoasă cît ştim noi evreieşte. 
  Greşelile acestea îţi fac un urît nume. Tu ştii ce se întîmplă cînd se aude-n lume 
  Că cinevaşi s-apucă defecturi să arate: 
  Mulţi scot sub al lui nume minciuni nenumărate. 
  S-a vorbit într-o casă de un fanfaron mare, 
  Declamînd sentimente ce sigur nu le are, 
  Care la tot ar pune suflarea omenească, 
  Cînd cineva cu dînsul ar vrea să o tocmească; 
  S-a zis ceva de Iancu, de Stan, de Lăurescu; 
  Cine le-a scos acestea? – Le-a scos Alexandrescu. 
  Făr-a zice nimica, singura ta zîmbire, 
  De te-i afla de faţă, e o-nvinovăţire. 
  În zadar te porţi bine şi lauzi cîteodată, 
  Chiar lauda în gură-ţi de satiră e luată. 
  
  Aşa, în loc să critici greşelile străine, În loc să rîzi de alţii, mai bine rîzi de tine; Învaţă danţul, vistul şi multe de-alde alea; Iar de vrei să faci versuri, ia pildă de la Pralea 1. 
    
     
  
  Răzbunarea şoarecilor sau moartea lui Sion 
  Pe Dealul Mitropoliei, 
  În Arhiva Romîniei, 
  Unde statul grămădeşte
  Tot ce nu-i mai trebuieşte, 
  Unde s-află aruncate
  
    1Secături 1 nenumărate, Hîrtii, condici osîndite, Judecăţi nenorocite, Are cuiburi din vechime Numeroasă şoricime, Seminţie roditoare Şi de literi rozătoare; Şeful ei, un ghiscan mare, În dosare locuieşte, Nume de Rozon el are Şi pe poliţe domneşte: El e strănepot de frate Lui Raton, care odată Trăia de zgomot departe, Într-o cameră privată. Într-o zi – nu, era seară – Dup-a lui Rozon poruncă, Şoarecii toţi s-adunară Şi într-o tăcere-adîncă Aste vorbe ascultară: 
  “De cînd sub aceste bolte ne aflăm adăpostiţi, Fraţilor! voi ştiţi prea bine cît am fost de fericiţi; Şeful de azi al Arhivei2, om de pace iubitor, Ne-a fost chiar ca un părinte, un zelos ocrotitor. Nimeni din voi nu se plînge că din cuib a fost gonit, Sau că într-aceste ziduri vreo pisică a-ntîlnit. Sau că n-a putut să roază de frica vrunui duşman 
       1Pergamentele antice, condicile de divan; 
  Soarta ne era prosperă, şeful trecea zîmbitor, 
  Generaţiile noastre aveau falnic viitor. 
  Dar azi, vai! totul se schimbă, azi suntem ameninţaţi
  Să ne pierdem locuinţa şi să fim dizgraţiaţi. 
  Căci un moldovean obraznic, Sion, care a cîntat
  Paradisul1 (deşi iadul el cu drept l-a meritat), 
  A scris nu de multă vreme, într-un stil neomenos, 
  
  Că a şefului Arhivei pană noi o am fi ros. 
  Apoi suferi-vom oare ca acel cutezător, 
  Vrednic a purta mai bine nume de defăimător, 
  Să vie, precum venise, chiar într-al nostru pămînt, 
  Să ne strice fericirea? Nu, cît eu în viaţă sînt, 
  Nu va fi: acum e timpul să ne răzbunăm şi noi, 
  S-arătăm că-n şoareci curge nobil sînge de eroi
  Şi că păgînul acela, ce ura a meritat, 
  Nume de moldovean vrednic cu nedrept a cîştigat: 
  Mergeţi dar şi-n astă noapte picerile vă gătiţi, 
  Şi cînd s-o ivi de ziuă cu toţii pe drum să fiţi. 
  Ca prin marş repede, grabnic, la Moldova să-l călcăm, 
  Cine sunt şoarecii noştri şi Rozon să-i arătăm. 
  De veţi găsi-mpotrivire, să nu vă descurajaţi, 
  Şi la orice întîmplare, totdeauna s-alergaţi
  Unde-ţi zări că se mişcă vîrful de la coada mea, 
  Ce pe a gloriei cale pururea o veţi vedea. ”
  
  Zise, şi auzitorii aşa mult au aplaudat, Cît dulapurile toate în Arhivă s-au mişcat. A doua zi şoricimea cu mare grabă porni Făcu la Focşani gustare, şi seara în Iaşi sosi. 
    1 POEZII ŞI PROZĂ 137
  II 
  Noaptea domnea în natură, Şi zefirii răcoroşi Suflau cu-aceeaşi măsură La drepţi sau necredincioşi; De a zilei osteneală Sion dormea obosit: Dormea! fără îndoială, În somnul lui fericit, Visele, tainici fiinţe, Din loc în loc îl purtau Şi toate-ale lui dorinţe Împlinite-i arătau. 
  C-o graţioasă munteancă i se părea că vorbea Şi inima ei, şi mîna c-o bună zestre cerea. Cînd deodată el dete un ţipăt îngrozitor: Ţîrcovnicii cu lungi plete alerg întru ajutor; Departamentul Credinţei, la care fu mădular, Cu toţi darabanii 1 vine. . . însă tîrziu, şi-n zadar: Pe patul lui de odihnă Sion zăcea sîngerat, Ca un caşcaval de Parma pe jumătate mîncat: Urechile lui şi nasul, chiar dacă le-o fi avut, Atuncea să le găsească deloc nu s-a mai putut. Numai l-a doua-nviere eu cred că se vor găsi, Cînd şoarecii le-or aduce, dacă or mai trebui. Cu toate acestea lupta, de-o fi cum am auzit, Mortului face onoare, căci mult s-a împotrivit: 
    1138
  Şi s-au găsit împrejuru-i, de mîna lui sugrumaţi, 
  Un mare număr de şoareci tot din cei mai însemnaţi. 
  Ba încă spun (dar aceasta eu nu v-o asigurez, 
  Căci fapta e de mirare, şi nu îmi vine s-o crez), 
  Spun că şi chiar comandirul, faimosul acel Rozon, 
  Lăsă o labă în mîna eroicului Sion. 
  Ce s-a întîmplat în urmă eu nici am mai cercetat, 
  Căci de pierderea aceasta foarte mult m-am întristat, 
  Sion amic îmi fusese, talent şi inimă-avea, 
  Şi crez c-ar fi trăit încă dacă atunci nu murea; 
  Literaturii romîne el ar fi fost de folos, 
  Dacă din nenorocire şoarecii nu l-ar fi ros. 
  
    
     
  FABULE 
  
  Toporul şi pădurea 
  Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face, Dar că vorbea odată lemne şi dobitoace Nu rămîne-ndoială; pentru că de n-ar fi, 
  Nici nu s-ar povesti. Şi caii lui Ahil, care proorocea, Negreşit că au fost, de vreme ce-l trăgea. Întîmplarea ce ştiu şi voi s-o povestesc Mi-a spus-o un bătrîn pe care îl cinstesc 
  Şi care îmi zicea
  Că şi el o ştia
  
  De la strămoşii lui, Care strămoşi ai lui ziceau şi ei c-o ştiu De la un alt strămoş, ce nu mai este viu Şi pe-ai cărui strămoşi, zău, nu pot să vi-i spui. Într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasă, Un ţăran se dusese să-şi ia lemne de casă. Trebuie să ştiţi, însă, şi pot să dau dovadă, Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă. Astfel se încep toate: vremea desăvîrşaşte Orice inventă omul şi orice duhul naşte. Aşa ţăranul nostru numai cu fieru-n mînă Începu să sluţească pădurea cea bătrînă. Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte: “Tristă veste, prieteni, să ne gătim de moarte, Începură să zică, toporul e aproape! În fundul unei sobe ţăranu-o să ne-ngroape! ” 
  – “E vreunul de-ai noştri cu ei să le ajute? ”Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute Şi care era singur ceva mai la o parte. “Nu. ” – “Aşa fiţi în pace: astă dată-avem parte; Toporul şi ţăranul alt n-o să izbutească, 
  Decît să ostenească. ” 
  Stejaru-avu dreptate: După multă silinţă, cercări îndelungate, Dînd în dreapta şi-n stînga, cu puţină sporire, Ţăranul se întoarse fără de izbutire. Dar cînd avu toporul o coadă de lemn tare, Puteţi judeca singuri ce tristă întîmplare. 
  Istoria aceasta, de-o fi adevărată, Îmi pare că arată 
  Că în fiece ţară Cele mai multe rele nu vin de pe afară, Nu le aduc străinii, ci ni le face toate Un pămîntean de-ai nostri, o rudă sau un frate. 
    
     
  
  Elefantul 
  În vremea de demult, dobitoacele toate, 
  De împăratul Leul sătule, dezgustate, Îşi aleseră lor Un alt stăpînitor, 
  Pe domnul Elefant, cu nasul învîrtit, Puternic îndestul, dar însă necioplit, Şi de cap tare, gros, cît vreţi să socotiţi. Însă ca să puteţi să vi-l închipuiţi, 
  Mă grăbesc să vă spui
  O judecată-a lui. 
  Noul stăpînitor, 
  Cît s-a orînduit, 
  Puse-n slujbă pe boi, 
  Iar lupul mîncător
  Se făcu favorit
  Şi ministru la oi. 
  Vă las să judecaţi, 
  Cîţi miei fură mîncaţi, 
  Şi cîte oi sluţite
  De fiarele cumplite! 
  
  În zadar fac strigare
  Oile-mpovărate, 
  Chip nu e de scăpare, 
  Şi plîngeri necurmate
  Ce vin de pe la turme
  Răul nu pot să-l curme. 
  Lupul dar îşi urmează
  A sa nelegiuire, 
  Căci de ce se lucrează
  Craiul n-are de ştire; 
  Ba cîte lupul spune
  Le ia toate de bune. 
  A! cînd o să ne vie
  O zi de bucurie, 
  Zi foarte aşteptată
  Şi scumpă în nevoi, 
  Ca să vedem odată
  Pe lupi mîncaţi de oi? 
  “O! asta nu se poate”, 
  Zic unii-alţi în lume. 
  Domnii mei, se pot toate, 
  Deşi le spui drept glume. 
  Apoi, ştiţi dumneavoastră
  Că oaia este proastă
  Şi că nădăjduieşte
  Aceea ce doreşte. 
  Eu cu încredinţare
  Am auzit odată, 
  La o turmă cam mare, 
  O vorb-aşa ciudată. 
  
    GRIGORE ALEXANDRESCU 
  Dar cum pot şti ce spune
  Oile între ele? 
  Pentru astă minune
  Am cuvintele mele. 
  
  Acum, să venim iar la vorba începută: 
  Văzînd bietele oi că toate o să piară, 
  După lungi chibzuiri s-aleseră o sută
  Şi merseră la crai izbăvire să ceară. 
  Craiul sta ocolit de-o numeroasă curte: 
  Cerbii cu coarne lungi, urşii cu coade scurte
  Alcătuiau un ştab vrednic a fi privit. 
  Un berbece-nvăţat, ce ştia să citească, 
  Se-nfăţişă smerit şi-ncepu să vorbească: 
  “Ne rugăm să ne-asculţi, craiule strălucit! 
  Şi să întorci spre noi mila măriei tale. 
  Starea-n care ne-aflăm e vrednică de jale, 
  Pentru că domnul lup, ministru ce ne-ai dat, 
  În loc a ne păzi, de tot ne-a-mpuţinat. ”
  
  Domnul lup, întrebat, 
  Răspunse cu glas mare: 
  “Stăpîne luminat! 
  Nici un cuvînt nu are: 
  Cînd le-am năpăstuit? 
  Cînd am scos biruri grele? 
  Eu iau obişnuit
  De oaie cîte-o piele. 
  Dar prostimea ciudată
  Aşa e învăţată, 
  
  Şi făr-a şti ce cere
  Va nencetat să zbiere. ”
  
  Măreţul elefant, după ce se gîndeşte, Dă de trei ori din cap şi lupului vorbeşte: “Ascultă, zice, şi ia aminte La ale noastre crăieşti cuvinte. Cît pentr-o piele, treacă şi meargă, Fiindcă singur spui c-ai dreptate. Dar pentru c-astăzi oaia aleargă La mila noastră, care mult poate, O iert: de dajdii fie scutită; Ale ei plîngeri voi să le-ascult; Şi decît pielea obişnuită Să nu poţi cere un păr mai mult. ” 
    
     
  
  Oglinzile 
  Am citit altădată, nu mai ştiu în ce carte, 
  Că într-o ţară mare, de aici nu departe, 
  Plăcuta frumuseţe trecea de urîciune: 
  Cîţi se-ntîmpla s-o aibă se socoteau sluţiţi; 
  
  Iar frumoşi de minune Se socoteau aceia ce erau mai pociţi. Oglinzi ca să se vază nu se aflau în ţară, Şi era poprit lucru să s-aducă de-afară. 
  Aşa fieştecine
  Socotea despre sine
  Ceea ce auzea, 
  
  Căci chiar undele gîrlei ce curgea prin cetate
  Erau atît de negre ş-atît de-ntunecate, 
  Încît nu putea omul nici umbra a-şi vedea. 
  Dar după multe zile şi vreme-ndelungată, 
  O corabie mare, cu oglinzi încărcată, 
  Trecînd pe lîngă ţara de care vă vorbesc, 
  O apucă furtuna, o furtună cumplită, 
  Sau ca să zic mai bine, furtună norocită, 
  Pricină de prefaceri, de un folos obştesc; 
  Şi pentru-al obştii bine, o pagubă oricare
  
  Nu mi se pare mare; Mai vîrtos cînd aceasta nu s-atinge de mine. Împinsă de talazuri, corabia slăbită Se sfărîmă, dar marfă puţină s-a-necat; Şi în a ei pornire unda neîmblînzită Oglinzile mai toate le scoase la uscat. 
  Locuitorii ţării, 
  Cîţi se aflau atuncea pe tărîmurile mării, Cu toţii aleargară, Şi-n grabă le-adunară. 
  Se priviră în ele, şi cuprinşi de mirare Văzură adevărul, mulţi însă cu-ntristare. Dar aflînd dregătorii minunea întîmplată, 
  Porunciră îndată A se sparge cu pietre ş-a se desfiinţa Oglinzile acelea oriunde s-ar afla. Multe se sfărîmară, dar ascunseră multe Acei care porunca nu vrură s-o asculte. Şi din vremea aceea toţi oamenii frumoşi Arăt cîte-o oglindă acelor urîcioşi. 
  
  Cîinele izgonit 
    
     
  Lupul cu toată prostia Cîrmuia împărăţia; Şi ca un stăpînitor, Unora le da avere, Altora, pe o părere, Le lua chiar starea lor. 
  Favor, ură schimbătoare, Izgonire sau chemare Al domniei era plan. Cîinele gonit de soartă S-auzise cum că poartă Sentimentul de duşman; 
  C-ar fi zis, nu ştiu la cine, Cum că nu este prea bine A mînca atîţia miei, Şi că dacă le adună Lîna lor pe orice lună, Să-i lase măcar cu piei. 
  Asemenea mari cuvinte, Pe cum fieşcine simte, Nu sunt prea de suferit. Pe loc vrură să-l gonească; Dar politica domnească Alte pricini i-a găsit. 
    10 Poezii şi proză 
  A zis că nimic nu ştie, Că nu este bun să ţie Un rang între curtezani; Că la orice-l rînduieşte, Nici o slujbă nu-mplineşte, Că nu face nici doi bani. 
  Atunci vulpe, şarpe, broască, Fără măcar să-l cunoască, De prostia lui vorbea. Unul zicea că glas n-are, Altul că nu este-n stare O piatră de jos să ia. 
  Se miră cum de răbdase Domnul, şi nu depărtase Pe un cîine ticălos, A căruia toată treaba E să mănînce degeaba, Făr-a face vrun folos. 
  Dar după o lungă vreme, Sătul în zadar a geme, Jalbă cîinele a dat, Zicînd că de-acu-nainte, Toate îi vor părea sfinte, Numai să fie iertat. 
  Adesea nenorocirea Schimbă gîndul şi simţirea: Pe loc fu şi slobozit. 
  147
  Cinsti, averi nu se mai spune: 
  Ce zicea el era bune, 
  Duhul lui era vestit. 
  
  Într-o zi neavînd treabă, Domnul pe ai săi întreabă: “Voi de cîine ce gîndiţi? ” Şerpi, şopîrle, deodată Toţi răspunseră îndată: “Înălţime, să trăiţi! 
  Tuturor este plăcută Cinstea cea cu drept făcută Ăstui vrednic dobitoc. Al lui cap, a lui ştiinţă, Glas, putere, iscusinţă Pentru noi sunt un noroc. 
  De trup este prea puternic, De slujbi multe este vrednic, Şi în lupte e vestit. ” 
  – “Astea le ştiam prea bine, Ştiam ce i se cuvine, 
  Dar atunci era gonit. ” 
    
    
  
  Şoarecele şi pisica 
  Un şoarece de neam, şi anume Raton, Ce fusese crescut sub pat la pension, Şi care în sfîrşit, după un nobil plan, 
  Petrecea retirat într-un vechi parmazan, 
  Întîlni într-o zi pe chir Pisicovici, 
  Cotoi care avea bun nume-ntre pisici. 
  Cum că domnul Raton îndată s-a gîndit
  Să o ia la picior, nu e de îndoit. 
  Dar smeritul cotoi, cu ochii în pămînt, 
  Cu capu-ntre urechi, cu un aer de sfînt, 
  Începu a striga: “De ce fugi, domnul meu? 
  Nu cumva îţi fac rău? Nu cumva te gonesc? 
  Binele şoricesc cît de mult îl doresc
  Şi cît îmi eşti de scump, o ştie Dumnezeu! 
  Cunosc ce răutăţi v-au făcut fraţii mei, 
  Şi că aveţi cuvînt să vă plîngeţi de ei; 
  Dar nu sunt cum crezi; căci chiar asupra lor
  Veneam să vă slujesc, de vreţi un ajutor. 
  Eu carne nu mănînc; ba încă socotesc, 
  De va vrea Dumnezeu, să mă călugăresc. ”
  La ăst frumos cuvînt, Raton înduplecat, 
  Văzînd că Dumnezeu de martor e luat, 
  Îşi ceru iertăciuni şi-l pofti a veni
  Cu neamul şoricesc a se-mprieteni. 
  Îi duse pe la toţi, şi îl înfăţişă
  Ca un prieten bun ce norocul le dă. 
  Să fi văzut la ei jocuri şi veselii! 
  Căci şoarecii cred mult la fizionomii, 
  Ş-a acestui străin atîta de cinstit
  Nu le înfăţişa nimic de bănuit. 
  Dar într-o zi, cînd toţi îi deteră un bal, 
  După ce refuză şi limbi şi caşcaval, 
  Zicînd că e în post şi nu poate mînca, 
  
  149
  Pe prietenii săi ceru a-mbrăţişa. 
  Ce fel de-mbrăţişări! Ce fel de sărutat! Pe cîţi gura punea, Îndată îi jertfea; Încît abia doi-trei cu fuga au scăpat. 
  Cotoiul cel smerit
  E omul ipocrit. 
  
    
     
  
  Privighetoarea şi măgarul 
  Nenorocita privighetoare Cînta-n pădure a ei durere, Natura-ntreagă da ascultare, Tot împrejuru-i era tăcere. 
  Alţii în locu-mi ar descri poate Acele tonuri neimitate, Glasul acela-nmlădietor, Ce c-o-ntorsură lină, uşoară, Treptat se urcă şi se coboară, Plin de simţire, plin de amor. 
  Eu vă spui numai că despărţirea Şi suvenire pline de jale, Că nedreptatea, nelegiuirea, Erau sujetul cîntării sale. 
  Un măgar mare ce-o ascultase, Şi ca un aspru judecător 
    GRIGORE ALEXANDRESCU 
  Capul pleoştise, sau ridicase Cîte-o ureche, -n semn de favor. 
  Ieşi-nainte să-i dea povaţă, Şi c-o neroadă încredinţare: “Am fost, îi zise, aci de faţă, Dar, zău, nu-mi place a ta cîntare. 
  Cu toate-acestea, am nădejdi bune, De nu îţi pare lucru prea greu, La nişte reguli a te supune, Luînd de pildă cîntecul meu. ” 
  Atunci începe cu bucurie Un cîntec jalnic şi necioplit, Încît de aspra lui armonie, Toată pădurea s-a îngrozit. 
  Privighetoarea, fără sfială, Zise: “Povaţa e în zadar; Căci de-aş urma-o, nu e-ndoială Că eu în locu-ţi n-aş fi măgar”. 
    
     
  
  Cîinele şi căţelul 
  “Cît îmi sunt de urîte unele dobitoace, 
  Cum lupii, urşii, leii şi alte cîteva, 
  Care cred despre sine că preţuiesc ceva! 
  
  De se trag din neam mare, 
  Asta e o-ntîmplare: Şi eu poate sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi place. Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate 
  Este egalitate. Toate iau o schimbare şi lumea se ciopleşte, Numai pe noi mîndria nu ne mai părăseşte. Cît pentru mine unul, fieştecine ştie 
  C-o am de bucurie Cînd toată lighioana, măcar şi cea mai proastă, Cîine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră. ” Aşa vorbea deunăzi cu un bou oarecare Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare. 
  Căţelul Samurache, ce şedea la o parte Ca simplu privitor, Auzind vorba lor, 
  Şi că nu au mîndrie, nici capricii deşarte, 
  S-apropie îndată Să-şi arate iubirea ce are pentru ei: “Gîndirea voastră, zise, îmi pare minunată, Şi sentimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei. ” 
   – “Noi, fraţii tăi? răspunse Samson plin de mînie, Noi, fraţii tăi, potaie! O să-ţi dăm o bătaie Care s-o pomeneşti. 
   Cunoşti tu cine suntem, şi ţi se cade ţie, Lichea neruşinată, astfel să ne vorbeşti? ” 
   – “Dar ziceaţi. . . ” – “Şi ce-ţi pasă? Te-ntreb eu ce ziceam? Adevărat vorbeam, 
  
    GRIGORE ALEXANDRESCU 
  Că nu iubesc mîndria şi că urăsc pe lei, Că voi egalitate, dar nu pentru căţei. ” 
  Aceasta între noi adesea o vedem, 
  Şi numai cu cei mari egalitate vrem. 
  
    
     
  
  Pisica sălbatică şi tigrul 
  Un cotoi sau o pisică, 
  Din două nu ştiu care, 
  Nici mare, nici prea mică, 
  Dar foarte mîncătoare, 
  
  Şi din soiul acela ce-n păduri locuieşte Şi pe copaci trăieşte, Văzu un tigru mare Trecînd pe o cărare. 
  De sus de pe ghindarul unde era urcată, Pisica socoti Că poate-a-l îngrozi; 
  Şi făr-a pierde vreme se adresă îndată La tigrul ce trecea, Fără a o vedea: 
  “Ia stai, mă rog, puţin, jupîne de pe jos, Care te socoteşti Că nu ştiu cine eşti; 
  Mîndria ce arăţi cu noi e de prisos: 
  Ştii din ce neam mă trag şi că strămoşii mei
  
  Sunt fii de dumnezei? Nemuritorii toţi, din cer cînd au fugit, Sub nume de pisici în lume au trăit. Preoţii egipteni în templuri îi slăvesc. Şi nişte tigri mici cu noi se potrivesc! ” 
  – “Dacă strămoşii tăi cu tine semănau, Negreşit erau proşti cîţi lor se închinau, Răspunse tigrul meu; iar daca au avut 
  Vreun merit cunoscut, 
  Ceva dumnezeiesc, 
  Atunci eu te căiesc, 
  
  Şi pentru starea ta de milă sunt pătruns, Căci de-or fi cîte spui, zău, prea rău ai ajuns. ” 
  Deşi mulţi au zis-o, eu tot o mai zic: 
  Slava strămoşească pe strămoşi cinsteşte; 
  În zadar nepotul cu ea se făleşte, 
  Cînd e, cum se-ntîmplă, un om de nimic. 
  
    
     
  
  Dervişul 1 şi fata 
  Se povesteşte cum că odată
  Un derviş pustnic, om cuvios, 
  S-amorezase, văzînd o fată
  Cu trup subţire, cu chip frumos. 
  
    1 GRIGORE ALEXANDRESCU 
  Dintr-una-ntr-alta vorba aduse
  Şi în stil neted patima-şi spuse, 
  Zicînd: “Ascultă, eu te iubesc, 
  Şi pentru tine mult pătimesc”. 
  Stilul acesta, adevărat, 
  Nu mi se pare prea minunat; 
  Dar pentru-un pustnic trăit departe
  De ale lumii valuri deşarte, 
  Putem să zicem că nu e prost. 
  Fata răspunse: “Poate-aş fi fost
  Destul de bună ca să te crez, 
  Dar aste haine bisericeşti
  Nici n-au a face cu ce-mi vorbeşti; 
  Ş-apoi de barbă mă-nfiorez”. 
  Pustnicul nostru pe loc se duse, 
  Îşi rase barba, se pieptănă, 
  Nemţeşte bine se îmbrăcă, 
  Ş-o pălărie în cap îşi puse. 
  Veni la fată: “Cum ţi se pare? 
  O-ntrebă. Spune-mi, mai te-ndoieşti? 
  Vezi ce putere amorul are? 
  Mi-am lăsat legea; alt mai voieşti? ”
  
  – “Nu voi nimica, atunci ea zise; Credincios mie cum o să-mi fii, Cînd jurăminte în ceruri scrise Şi a ta lege nu poţi s-o ţii? ” 
  Fata avea dreptate de nu vrea să-l asculte. Cine-a făcut o crimă poate face mai multe. 
  
  Dreptatea leului 
    
     
  Leul, de multă vreme, ridicase oştire, Să se bată cu riga ce se numea Pardos 1; Căci era între dînşii o veche prigonire 2, Şi gîlcevire mare, pentru un mic folos. 
  Vrea, adică, să ştie
  Cui mai mult se cuvine
  Să ţie pentru sine
  Un petic de cîmpie
  
  Şi un colţ de pădure, de tot ne-nsemnător, 
  Ce despărţea ţinutul şi straturile lor. 
  Acum sînge mult curse, şi multe luni trecură, 
  
  Făr-a se putea şti
  Cine va birui. 
  Elefantul năsos, 
  Şi bivolul pieptos, 
  Cu lupul coadă-lungă
  Multe izbînzi făcură. 
  
  Fiecare tulpină era plină de sînge. 
  Ici se vedea un taur jumătate mîncat; 
  Lîngă el un tovarăş ce zbiară şi îl plînge; 
  Colo, un porc sălbatic fără două picioare; 
  Şi mai la vale, vulpea se tăvăleşte, moare, 
  Oftînd după curcanii ce încă i-au scăpat! 
  
    12Iar mai vrednic de jale era viteazul urs, 
  De două coarne groase în inimă pătruns. 
  Leul, văzînd că lupta nu se mai isprăveşte, 
  Trimise la maimuţă, vestită vrăjitoare, 
  Ce spun că ştia multe, şi că proorocea
  Întîmplările toate, după ce se trecea: 
  Trimise, zic, la dînsa să-i facă întrebare. 
  Cum poate să ajungă sfîrşitul ce doreşte. 
  Ea se puse pe gînduri, tuşi, apoi răspunse, 
  Rozînd cu mulţumire darurile aduse: 
  “Ca să poată-mpăratul lesne să biruiască, 
  
  Trebuie să jertfească Pe acel ce în oaste e decît toţi mai tare, Mai vestit în războaie, mai vrednic şi mai mare. ” Auzind astea leul strînse a sa oştire: “Lighioanelor! zise, viu să vă dau de ştire Că astăzi din noi unul trebuie să murim: Aşa va proorocul. Rămîne-acum să ştim 
  Cine este mai tare. Cît pentru mine unul, cum vreţi. . . dar mi se pare Că nu prea sunt puternic, căci pătimesc de tuse. ” Vulpea era aproape: “Ce-are a face! răspunse, 
  Înălţimea ta eşti
  Oricît de slab pofteşti. ”
  
  – “Dar şi puterea noastră
  E îndestul de proastă“, Strigară tigrii, urşii, şi cu un cuvînt toate Lighioanele-acelea ce erau mai colţate. “Nu rămîne-ndoială“, le răspunse-mpăratul. Iepurele, sărmanul – crez că-l trăgea păcatul, 
  Sau păcate mai multe De moşii lui făcute – Veni să-şi dea părerea. Dar toţi, cît îl zăriră, Asupră-i năvăliră. Ia vedeţi-l! strigară. Cu bună-ncredinţare 
  El este cel mai tare! S-ascundea urecheatul, şi nu-i plăcea să moară Ca să ne facă nouă biruinţa uşoară! Pe el, copii! Luaţi-l: el are să-mplinească Ce ne-a zis proorocul din porunca cerească! ” 
  Cîinii atunci săriră
  Şi-n grab’ ţi-l jupuiră. 
  
  Se află vreo ţară, unde l-aşa-ntîmplare
  Să se jertfească leul? Nici una, mi se pare. 
  Nu ştiu cum se urmează, nu pricep cum se poate, 
  Dar văz că cei puternici oriunde au dreptate. 
  
    
     
  
  Lupul moralist 
  V-am spus, cum mi se pare, de nu îţi fi uitat, 
  Că lupul se-ntîmplase s-ajungă împărat. 
  Dar fiindcă v-am spus-o, voi încă să vă spui
  Ceea ce s-a urmat sub stăpînirea lui. 
  Auzind împăratul că-n staturile sale
  Fac năpăstuiri multe păroşii dregători, 
  Că pravila stă-n gheare, că nu e deal sau vale
  Unde să nu vezi jertfe mai mulţi prigonitori1, 
  
    1GRIGORE ALEXANDRESCU 
  Porunci să se strîngă obşteasca adunare Lîngă un copac mare; 
  Căci vrea pe unii-alţii să îi cam dojenească, Şi-n puţine cuvinte, Să le-aducă aminte Datoriile lor. 
  Toţi se înfăţişară; şi-nălţimea lupească Începu să vorbească C-un glas dojenitor: 
  “Domnilor de tot felul! Bune sunt astea toate? 
  Datoriile slujbei astfel le împliniţi? 
  Nu aveţi nici sfială, nici frică de păcate, 
  Să faceţi nedreptate şi să năpăstuiţi? 
  Toate slujbele voastre ţara vi le plăteşte: 
  
  Încă, pe la soroace, 
  Cîte un dar vă face. 
  Dar reaua nărăvire, 
  Ce o aveţi din fire, 
  Nu se tămăduieşte. 
  Vedeţi cu ce morţi grele
  Se isprăvesc din lume
  Şi cum lasă rău nume
  Acei care fac rele. 
  
  Gîndiţi-vă că poate veţi da cuvînt odată La-nalta judecată. 
  Gîndiţi-vă la suflet, şi luaţi de la mine Pildă a face bine. ” Ăst cuvînt minunat, 
  Pe care domnul lup auz că l-a-nvăţat, Trecînd pe lîngă sat, La ziua unui sfînt, cînd preotul citea 
  Şi propovăduia, Pe mulţi din dregători să plîngă i-a-ndemnat. “E! ce aţi hotărît, jupîni amploiaţi? 
  Oare-o să vă-ndreptaţi? ”Îi întrebă atunci înălţimea-mblănită, Ce purta o manta de oaie jupuită. “Spuneţi, o să schimbaţi purtarea-vă cea proastă? ” 
  – “Să trăiţi la mulţi ani, dobitocia-voastră, Răspunse un vulpoi, în slujbe lăudat; 
  Ne poate fi iertat, Să vă-ntrebăm smerit, de vreţi a ne-arăta, De unde-aţi cumpărat postavul de manta? ” 
  Cînd mantaua domnească este de piei de oaie, Atunci judecătorii fiţi siguri că despoaie. 
    
     
  
  Nebunia şi amorul 
  În nişte fabule un poet scrie Că Nebunia şi pruncu-Amor Se jucau singuri pe o cîmpie, În primăvara vieţii lor. 
  Ştiţi că copiii cu înlesnire Găsesc sujeturi de neunire; Ei dar odată se gîlceviră Pentru o floare ce întîlniră. 
  Striga Amorul în gura mare; Cealaltă, însă, minut cumplit! 
  Îl izbi-ndată atît de tare, Cît de lumină ea l-a lipsit. Adînc copilul simţi durere, Rămînînd astfel fără vedere. 
  Trista lui mumă jalbă porneşte L-al său părinte, stăpîn ceresc: Va răzbunare, se tînguieşte; Cu ea toţi zeii compătimesc. Mars şi Apolon, mai c-osebire, Arată mumei a lor mîhnire. 
  S-adună sfatul cel fără moarte Şi hotărîră în obştea lor Ca Nebunia în veci să poarte, Să cîrmuiască pe orbu-Amor. 
  Această dreaptă, grea osîndire. Din ziua aceea luă-mplinire; Din ziua aceea sunt împreună, Şi Nebunia-l ţine de mînă. 
  
  Lebăda şi puii corbului 
  Lebăda odată-aflase(Însă cum se întîmplase, Nu pot să vă dau cuvînt) Cum că într-un colţ de lume, 
    
     
  Într-un loc cu mare nume, Şi pe un frumos pămînt, 
  Nişte păsări osîndite, Corbi de cîţiva ani numite, În primejdie trăiesc. Lebedele au din fire O ciudată presimţire, Care este dar ceresc. 
  Aşa, să le izbăvească, Cu o rîvnă părintească, Ea plecă pînă în zori. Ajungînd într-o livede, În culcuş de vulpe vede Pui de corb nezburători, 
  Care într-o vizuină Petrecea ca în grădină, De-a lor soartă mulţumiţi. Pasărea cea albă-ndată Către dînşii se arată, Zice: “Puilor iubiţi! 
  Soarta voastră e de milă: Spuneţi cum pe voi în silă Aici vulpea v-a adus? ” Corbuleţii în mirare Răspund iute, rîzînd tare: “Noi de voie ne-am supus. 
    11 Poezii şi proză 
  Vulpe ce e, nu ştim spune, Decît că năravuri bune Acea damă arăta: Că avea coadă pe spate, C-al ei păr în galben bate Şi că ochi lucioşi purta. 
  Ea cînd ne-a luat de-acasă, Ne-a spus că la a sa masă Are feluri de mîncări, Că e prinţ de dobitoace, Că pe noi va a ne face Să ajungem la mari stări. 
  Ne-a mai spus că ne e rudă, Că din vîrsta cea mai crudă Neamul nostru l-a iubit. Ea, ca şi al nostru tată, Că ne tragem ne arată Din vultùrul cel slăvit. 
  Şi adesea ne vorbeşte Că din suflet se sileşte A ne da slava dintîi. ” Lebăda strigă cu jale: Sunteţi pe a morţii cale, O, voi ai corbului fii! 
  Dar al vostru sec părinte Cum nu şi-a adus aminte Ceea ce i s-a-ntîmplat, Cînd îşi părăsi locaşul Şi din gură lăsă caşul, Iar de vulpe înşelat? ” 
  Puii nebăgînd-o-n seamă: “Cale bună, -i zic, madamă, Noi nu ştim ce ne vorbeşti. Şi prin astfel de cuvinte, Să ne scoţi acum din minte Cam degeaba te sileşti. ” 
  “Eu mă duc, lebăda zise, Însă vouă vă sunt scrise Multe rele să răbdaţi; Căci prostia-vă cea mare, Ca ş-a penii-ntunecare, Nu se poate s-o spălaţi. ” 
  
  Privighetoarea în colivie 
  O cîntăreaţă privighetoare , De mică prinsă, stă la închisoare, Şi colivia i-era locaş. Vreme la mijloc multă trecuse, Dar ea să uite tot nu putuse De unde-a luat-o1 omul vrăjmaş. 
    1 �
     
    GRIGORE ALEXANDRESCU 
  Nencetat tristă gîndea cu jale L-a tinereţii veselă vale, L-acele crînguri, l-acel izvor, Unde l-a nopţii lină tăcere Ea a vieţii cînta plăcere, Razele zilei, dulcele-amor. 
  La cîte păsări sunt zburătoare, Sloboda viaţă e lucru mare; Natura este patria lor. Aşa şi mica pasărea noastră, Care de minte era cam proastă, Căta mijloace să scape-n zbor. 
  Astă dorinţă e lăudată, Cînd e-ntărită pe judecată Şi cînd folosul e prevăzut; Dar ea uitase că mai-nainte O-nştiinţase un pui cuminte Că vrînd să zboare mulţi au căzut. 
  Ea n-avea aripi. Fără mijloace, O păsărică ce poate face, Decît supusă soartei a fi, Sau să aştepte pînă să-i crească Smulsele aripi, şi să găsească Noi miloace de a fugi? 
  Astfel pe dînsa o sfătuieşte O rîndunică ce o iubeşte Şi care gîndul ei îl ştia. Exemple multe des îi tot spune Şi îi arată cu dovezi bune C-acum să scape nu va putea. 
  Dar tinereţea neînţeleaptă Poveţi n-ascultă, vremi nu aşteaptă; Toate-nainte-i jucării sînt. Printre zăbrele ea se strecoară, Puţin se-nalţă, de-o palmă zboară, Şi cade-ndată jos pe pămînt. 
    
     
  
  Ursul şi lupul 
  Împărăţia dobitocească, Ca şi a noastră cea omenească, Statornicie veşnică n-are: Toate spuse sunt la schimbare! 
  Din mînă-n mînă sceptrul se plimbă. Cel de ieri mare astăzi e mic; Leu pe urs bate, urs pe leu schimbă, Dintr-o-ntîmplare prea de nimic. 
  De curînd ursul pe leu schimbase, Şi pe domnescul tron înălţat, Cîrma în labe tare-o luase, Şi cu verzi tufe sta-ncoronat. 
  Dator eu însă sunt a vă spune Că ursu-acela, măcar că urs, 
    GRIGORE ALEXANDRESCU 
  Dar sentimente avea prea bune: De-al obştii bine era pătruns. 
  Fiarele toate-ndată ce-aflară Că le-a dat cerul un stăpîn nou Să se închine lui alergară, Una c-o vacă, alta c-un bou. 
  Lupul în urmă spre tron se duce, Şi după vechiul bun obicei Măriei sale plocon îi duce Şi înainte-i pune doi miei. 
  Într-o frumoasă precuvîntare Îi dovedeşte c-ar fi avînd Nişte hrisoave arătătoare Ce-au făcut urşii, zău nu ştiu cînd. 
  C-aste hrisoave, pe piei de oaie Scrise cu apă, spun lămurit Cum au mers urşii la o bătaie Şi cîte mure ei au jertfit. 
  Cu plecăciune apoi i-arată Cum că din suflet s-a bucurat De întîmplarea cea minunată De-ncoronare cînd a aflat, 
  Cum că doreşte supus să-i fie, Că totdeauna el l-a iubit, Că pentru dînsul vieţi o mie Să le jertfească e mulţumit. 
  Astfel de vorbe se zic în lume, Însă drept formă se socotesc; Căci fieşcine le ia de glume, Care se uită cît se vorbesc. 
  Dar ursul crede, se amăgeşte, În slujbe pune neamul lupesc: Cum că prieteni are, gîndeşte, Care persoana lui o slăvesc. 
  După o vreme leul se scoală, Tocmai cînd ursul mort îl credea, După o mare şi lungă boală, Vine să-şi ceară tronul ce-avea. 
  Locuitorii se îngroziră; Vestea se duse pîn’ la palat; Lupii îndată la lei fugiră; Pe-al lor prieten toţi l-au lăsat. 
  Taurii numai, ce niciodată A-i fi prieteni nu s-au jurat, Peste cinci sute veniră-ndată, Pe crai şi ţară ei au scăpat. 
  Prea cu lesnire omul se-nşeală! Dar foarte mare face greşeală Cine la vorbe dă crezămînt. Faptele numai ne dovedeşte Fieştecine cît preţuieşte, De-avem prieteni şi care sînt. 
  
  Boul şi viţelul 
    
     
  Un bou ca toţi boii, puţin la simţire, În zilele noastre de soartă-ajutat, Şi decît toţi fraţii mai cu osebire, Dobîndi-n cireadă un post însemnat. 
  – Un bou în post mare? – Drept, cam ciudat vine, Dar asta se-ntîmplă în oricare loc: Decît multă minte, ştiu că e mai bine Să ai totdeauna un dram de noroc. 
  Aşa de-a vieţii veselă schimbare, Cum şi de mîndrie boul stăpînit, Se credea că este decît toţi mai mare, Că cu dînsul nimeni nu e potrivit. 
  Viţelul atuncea plin de bucurie, Auzind că unchiul s-a făcut boier, Că are clăi sumă şi livezi o mie: “Mă duc, zise-ndată, niţel fîn să-i cer. ” 
  Făr-a pierde vreme, viţelul porneşte, Ajunge la unchiu, cearcă a intra; Dar pe loc o slugă vine şi-l opreşte: “Acum doarme, zice, nu-l pot supăra. ” 
  – “Acum doarme? ce fel! pentru-ntîia dată După prînz să doarmă! Obiceiul lui Era să nu şază ziua niciodată; Ăst somn nu prea-mi place, şi o să i-o spui. ” 
  – Ba să-ţi cauţi treaba, că mănînci trînteală; S-a schimbat boierul, nu e cum îl ştii; Trebuie-nainte-i să mergi cu sfială, Priimit în casă dacă vrei să fii. ” 
  La o mojicie atîta de mare Viţelul răspunde că va aştepta; Dar unchiu se scoală, pleacă la plimbare, Pe lîngă el trece, făr-a se uita. 
  Cu mîhnire toate băiatul le vede, Însă socoteşte că unchiu-a orbit: Căci fără-ndoială nu putea crede Ca buna sa rudă să-l fi ocolit. 
  A doua zi iarăşi prea de dimineaţă, Să-i găsească vreme, la dînsul veni: O slugă, ce-afară îl vedea că-ngheaţă, Ca să-i facă bine, de el pomeni. 
  “Boierule, zise, aşteaptă afară Ruda dumitale, al doamnei vaci fiu. ” 
  – “Cine? a mea rudă? mergi de-l dă pe scară. N-am astfel de rude, şi nici voi să-l ştiu. ” 
    
     
  
  Vulpea liberală 
  Vulpea fără-ncetare 
  Striga în gura mare Că de cînd elefantul peste păduri domneşte Trebile merg la vale şi lumea pătimeşte. 
    GRIGORE ALEXANDRESCU 
  Că este nedreptate 
  Să va să cheltuiască 
  Veniturile toate 
  Pentru masa crăiască. 
  De-acestea elefantul, cît a luat de ştire, 
  Temîndu-se, cu dreptul, de vreo răzvrătire, 
  Pe iepure la vulpe cu un bilet trimise, 
  O invită la curte, o-mbrăţişă şi-i zise: 
  “Am aflat, jupîneasă, că ai mare talent. 
  
  Voi să te pui în pîine; 
  Şi începînd de mîine
  Îţi dăm cu mulţumire, 
  Ca un semn de cinstire, Al găinilor noastre întins departament: 
  Caută-ţi bine treaba. ” 
  –“Pe seama mea te lasă“, 
  Răspunse oratorul şi, sărutîndu-i laba, 
  Se întoarse acasă. 
  În ziua viitoare, 
  Vulpea ca totdeauna veni la adunare; Dar însă oblojită, pe sub barbă legată, Şi cu un lipan mare la cap înfăşurată. “Ce ai, de eşti astfel? ” o întrebară toate. 
  – “Îmi e rău de aseară, îmi e rău cît se poate, Şi cu trebile ţării să mă lăsaţi în pace. 
  Craiul ştie ce face; El ne-ncetat gîndeşte la al obştii folos. Adio! sunt bolnavă: m-am înecat c-un os. ” 
  Cunosc mulţi liberali, la vorbe ei se-ntrec, Dar pînă în sfîrşit cu oase se înec. 
  
  Mierla şi bufniţa 
    
     
  Într-o pădure deasă, de cetăţi depărtată, Mierla se-ntîlni seara cu bufniţa umflată. “Prietenă, îi zise, ţi-aş face o-ntrebare, Dacă a mea-ndrăzneală n-aduce supărare. Spune-mi, mă rog, lumina de ce nu-ţi e plăcută, De ce stai toată ziua ascunsă, nevăzută? Nu cunoşti, cum se vede, razele dimineţii, Dulceaţa primăverii, plăcerile vieţii. Poate eşti ruşinoasă, şi crezi că nu cînţi bine: Dar eu şi alte păsări mai vrednice decît mine Îţi vom da-nvăţătură, şi vom pune silinţă Să-ţi mai subţiem glasul cît va fi prin putinţă. Vino mîine la mine să mergem la plimbare, Ca să faci cunoştinţă cu o privighetoare. ”Bufniţa îi răspunse: “Îţi mulţumesc, iubită, Eu cu soarele vostru nu sunt obişnuită; Îmi supără vederea. Lumea o să mă vază, Însă cînd m-oi deprinde cu a luminii rază. ” 
  Mulţi zic că neamul nostru nu este încă-n stare, Ca altele, să facă cercări de-naintare, Că-nvăţătur-adîncă, idei, filozofie Sunt prea vătămătoare l-a lui copilărie. Declamaţia-aceasta, pompoasă, îngîmfată, De vreţi, poate să fie despoţilor iertată: Numai lor le e bună a unui neam orbire, Căci nu-l lasă să-şi vază a sa nenorocire; Dar în gura acelor ce-o zic pe dinafară, 
  Sau e o nerozie, sau este o ocară. 
  Noi le-am putea răspunde puţinele cuvinte
  Bufniţei adresate de mierla cea cuminte: 
  “Ai vorbit de minune! Dar ia spune-mi, vecină, 
  Dacă măcar cercare tu nu faci vreodată
  Să scoţi cel puţin capul din noaptea-ntunecată, 
  Apoi cum te-i deprinde cu soare, cu lumină? ”
  
    
     
  
  Cucul 
  Cucul, pasăre proastă, dar plină de mîndrie, Socotind c-al său nume Este vestit în lume, 
  Hotărî să mai facă vreo călătorie, 
  Ca s-adune respecturi, şi însuşi să privească
  Cu ce chip îl slăveşte naţia păsărească. 
  Plecă; dar abia merse pînă-n vecinătate, 
  Şi găsi felurimi de păsări adunate, 
  
  Care din întîmplare 
  Se-ntreceau la cîntare. Stătu să le asculte: toate pe rînd cîntară, Care prost, care bine, talentul şi-arătară. Iar bietei coţofene îi cerură iertare 
  Că nu-i dau ascultare; Îi ziseră: “Taci, soro, te roagă obştea noastră: Despre cîntec, ne iartă, eşti ca un cuc de proastă“. Astfel păţi şi cioara: în rîs ea fu luată, Şi cu un cuc nemernic de toate comparată. De asemenea cinste cucul supărat foarte, 
  Se duse mai departe; 
  Dar opriunde mergea, 
  Nimic alt n-auzea. 
  În sfîrşit obosit, 
  Şi deznădăjduit, 
  La cuibul său veni, 
  Făr’a se mai opri. 
  Puii cît îl zăriră
  Pe loc îl ocoliră; 
  Apoi îl întrebară: 
  “Ce mai veste pe-afară? ”
  
  – “Urîtă, le răspunse, şi vrednică de jale: Am umblat multe locuri, dar nu m-am mulţumit. Toate îmi par schimbate şi toate merg la vale, Păsările sunt bete şi lumea-a nebunit. ” 
  Tot omul despre sine lesne se amăgeşte. 
  Nimenea nu îşi este aspru judecător, 
  Dar judecata obştii e o învăţătură. 
  Mulţi ce se cred pe sine un ce rar în natură
  Mai lesne zic că lumea nu ştie ce vorbeşte, 
  Decît să va să-şi simtă nimicnicia lor. 
  
    
     
  
  Uliul şi găinile 
  Ion prinse un uliu şi, ducîndu-l acasă, Îl legă cu o sfoară, Lîngă coteţ afară. 
    GRIGORE ALEXANDRESCU 
  De o vecinătate aşa primejdioasă
  Găini, cocoşi şi gîşte întîi se îngroziră, 
  Dar cu-ncetul, cu-ncetul se mai obişnuiră, 
  Începură să vie cît colea să-l privească, 
  
  Încă şi să-i vorbească. Uliul cu blîndeţe le primi pe toate; Le spuse că se crede din suflet norocit Pentru vizita-aceasta cu care l-au cinstit. Dar îi pare rău foarte căci el însuşi nu poate 
  La dumnealor să vie, Vizita să le-ntoarcă după-a sa datorie. Mai adăugă însă că dacă dumnealor
  Îi vor da ajutor
  Ca să poată scăpa, 
  El le făgăduieşte
  
  – Şi Dumnezeu cunoaşte cum vorba şi-o păzeşte –
  Că la orice primejdii va şti a le-ajuta: 
  Încă din înălţime, el le va da de ştire, 
  Cînd asupră-le vulpea va face năvălire. 
  
  Astă făgăduială 
  Nu mai lăsă-ndoială; Şi găinile proaste, ce doreau să găsească Pe cineva destoinic să va să le păzească, S-apucară de lucru: azi, mîine, se-ncercară, Şi cu ciocuri, cu unghii, abia îl dezlegară. Uliu-şi luă zborul. Dar se întoarse-ndată Şi răpi o găină, pe urmă două, trei, 
  Pe urmă cîte vrei. “Ce pază este asta? strigă una cu jale, Vorba măriei tale 
  175
  Era să ne păzeşti, 
  Iar nu să ne jertfeşti. ”
  
  – “O! eu ştiu foarte bine cuvîntul ce v-am dat, 
  Şi ce fel m-am jurat. Dar cînd mă juram astfel, eram legat, supus, Acum însă sunt slobod şi vă vorbesc de sus”. 
  Eu, de-aş fi fost găină, nu l-aş fi slobozit: 
  Dumnealor au făcut-o şi văz că s-au căit. Uliii sunt cinstiţi, Cînd sunt nenorociţi. 
        
  
  Cîinele şi măgarul 
  Cu urechea pleoştită, cu coada-ntre picioare, Cîinele, trist şi jalnic, mergea pe o cărare. După îndestul umblet, iată că-l întîlneşte 
  Un măgar, şi-l opreşte: “Unde te duci? îi zise, Ce rău ţi s-a-ntîmplat? Şii, parcă te-a plouat, Aşa stai de mîhnit. ” 
  – “Dar, sunt nemulţumit. 
  La împăratul Leu în slujbă m-am aflat: Însă purtarea lui, De e slobod s-o spui, 
  M-a silit în sfîrşit să fug, să-l părăsesc, Acum cat alt stăpîn; bun unde să-l găsesc? ” 
  – “Numai de-atît te plîngi? măgarul întrebă; 
  Stăpînul l-ai găsit, îl vezi, de faţă stă. 
  Vino numaidecît la mine să te bagi: 
  
  Eu îţi făgăduiesc 
  Nu rău să te hrănesc; Nimic n-o să lucrezi, nici grijă n-o să tragi. ” “Ascultă-mă să-ţi spui: e rău a fi supus La oricare tiran; dar slugă la măgar E mai umilitor, şi încă mai amar. ” 
    
     
  
  Vulpoiul predicator 
  Un vulpoi cuprins de boală
  La putere foarte prost, 
  Însă învăţat în şcoală, 
  Logica ştiind de rost, 
  Făcu plan ca să vorbească
  Şi să predice-n pustii; 
  Se silea să dovedească, 
  C-un stil dulce, vorbe mii, 
  Că cu o simplicitate
  Şi cu traiul cel cinstit, 
  Cu năravuri lăudate, 
  E oricine fericit; 
  C-astă lume desfrînată
  Todeauna ne-amăgeşte, 
  Fără a ne da vreodată
  Cîte ne făgăduieşte. 
  
    POEZII ŞI PROZĂ 177
  Dar la buna-i predicare
  Nimeni nu da ascultare. 
  Cîţiva şoareci, cerbi de munte
  Veneau rar să o asculte; 
  Însă ei în depărtare, 
  Neavînd nicidecum stare
  Fără cinste sau favor, 
  Nu putea da-ncredinţare, 
  Slavă astui orator. 
  Aşa el schimbă vorbirea. 
  Defăimă năpăstuirea, 
  Pe urşi, tigri, lei, pardoşi, 
  Arătînd a lor turbare
  Şi a sîngelui vărsare, 
  Şi că sunt nesăţioşi. 
  Atunci cerbi, ciutele toate
  Ascultau întru mirare, 
  Şi în lacrimi cufundate
  Plecau de la adunare. 
  Vulpea-şi făcu mare nume; 
  Un leu foarte cu credinţă, 
  Domn pe-acea parte de lume, 
  Să o vază-avu dorinţă: 
  Deci şi ea cu bucurie
  La palat grăbi să vie, 
  Unde ajungînd vorbeşte; 
  Tonul ei înmărmureşte
  Pe-ai pădurilor tirani: 
  Cu putere ea descrie
  Slaba nevinovăţie, 
  
    12 Poezii şi proză 
    GRIGORE ALEXANDRESCU 
  Pradă acestor duşmani, 
  Cufundată în durere, 
  Cerînd la-nalta putere
  Asupră-le ajutor. 
  Curtezanii în mirare
  Ascultau cu supărare, 
  Căci aşa vrea prinţul lor, 
  Care plin de bucurie
  La palat pofti să vie
  Vulpea în acel minut. 
  “Ce-ai vorbit, îi zise, -mi place, 
  Căci prin tine mi se face
  Adevărul cunoscut: 
  Însă pentru osteneală, 
  Spune fără de sfială, 
  Ce vrei? slujbă, rang sau bani? ”
  Oratorul zise-ndată: 
  “Prinţule, în loc de paltă, 
  Aş pofti cîţiva curcani. ”
  
    
     
  
  Privighetoarea şi păunul 
  Filomela drăgăstoasă
  Văzînd vremea cea frumoasă, 
  Zile dulci de fericiri, 
  Povestea cu întristare
  La eho răscîntătoare 1
    
       1Tristele-i nenorociri. 
  Atunci însă deodată
  Un păun i se arată
  (Domn era într-acel loc). 
  Veni plin de supărare; 
  Mînios şi c-un ton mare
  Astfel îi vorbi pe loc: 
  “Nu vezi că nu-ţi şade bine, 
  Că nici nu ţi se cuvine, 
  Cu acel cioc urîcios, 
  Cu a ochilor grosime, 
  Cu a penei-ntunecime
  Să cînţi în ăst crîng frumos? 
  Frumuseţea cu dreptate
  Cît va vrea a cînta poate, 
  Pe ea cîntece n-o stric: 
  Dar tu cum n-ai stîmpărare? 
  Eu sunt frumos de mirare, 
  Şi tot nu vorbesc nimic. ”
  Fiolomela îi răspunde: 
  “Iartă-mă, nu pot ascunde. 
  Frumoasă deloc nu sînt; 
  Şi de cînt cîteodată
  În pădurea adîncată, 
  Soarta mea este de cînt. 
  Tu însă, ce cu mîndrie
  Astfel îmi porunceşti mie
  Şi atîta zgomot faci, 
  Tu nu cînţi, căci n-ai putere, 
  Şi singura-ţi mîngîiere
  
  Este căci gîndeşti că placi. 
  Trupul tău frumos s-arată, 
  Şi cu coada-ţi lăudată
  Poate mult să străluceşti: 
  Dar amorul vederi n-are; 
  La auz s-aduci mirare, 
  Asta vezi să dobîndeşti. ” 
    
    
  
  Papagalul şi celelalte păsări 
  Lăsînd a sa colivie, 
  În pădure vru să vie
  Papagalu-a se plimba; 
  Şi îndată ce ajunse
  Să judece el se puse
  Păsările ce cînta. 
  Că deloc nu suie bine, 
  Că glasul ei prea lung ţine, 
  Filomelei tot zicea. 
  Şi aşa pe orişicare
  Pasăre mică sau mare
  El să tacă le făcea. 
  Dar odată supărate, 
  Păsările adunate, 
  Împotriva lui strigînd, 
  Merseră ca să vorbească
  Cu dînsul, şi să-l silească
  Să cînte ceva, zicînd: 
  
  181
  “Cîntă dar tu, împărate; 
  Fă această bunătate, 
  Un exemplu să ne dai: 
  Căci din a ta şuierare, 
  Socotim cu-ncredinţare
  Că prea minunat glas ai. ”
  El atunci stă la-ndoială, 
  Şi prea cu multă sfială
  Le răspunde c-un cuvînt: 
  “Domnilor! eu rîz prea bine
  De-alţii; iar cît pentru mine, 
  Deloc cîntăreţ nu sînt. ” 
    
    
  
  Cîntarul ce-şi laudă nobilitatea 
  Catîrul unui părinte Cu proastele lui cuvinte 
  Nobleţea îşi lăuda, Zicînd fără încetare Că de o virtute mare 
  Exemple mumă-sa da, Că ea a fost la războaie, Că la cutare bătaie 
  Singură a biruit, Şi că l-a ei privire, Oricare om cu simţire 
  De tot rămînea uimit; 
    GRIGORE ALEXANDRESCU 
  De aceea se cuvine Oamenii să i se-nchine 
  Domnul catîr socotea; Şi uitînd a sa rea stare, Părinteasca naintare 
  La lumină tot scotea. Dar cum se sfîrşi nobleţea? Cînd îi veni bătrîneţea, 
  La rîşniţă el fu pus, Unde, prost, în scăpătare, De tatăl său, măgar mare, 
  El aminte şi-a adus. 
     
  
  Bursucul şi vulpea 
  Bursucului îi venise rîndul şi el să domnească Peste un pogon de tufe, în pădurea părintească, Pe marginea unei ape. Regatul îi era mic 
  Şi acei ce îl văzură 
  Toţi într-o unire zic, 
  Se învoiesc a spune că nu era alt nimic 
  Decît o miniatură. 
  Dar riga voiajase, 
  Şi-n străinătate-aflase 
  Că un bursuc domnitor, 
  Ce va să-şi facă un nume 
  Mare şi faimos în lume, 
  E neapărat dator
  Să ia un ton de mărire, 
  Să dea porunci pe oştire, 
  Chiar de n-ar avea soldaţi, 
  Căci astfel obişnuiesc
  Toţi acei care domnesc, 
  Duci sau regi sau împăraţi. 
  Aşa el şi slobozi
  Patru ordine de zi
  Într-acest chip redijate 1: 
  
  “Către armiile noastre de linie şi de mare, Cavalerii, infanterii 2 şi-artileriei uşoare, Poruncim. . . şi celelalte. ” 
  O poruncă din acestea, nu ştiu cum s-a întîmplat, De vînt a fost aruncată În ţara învecinată, 
  Unde domnea leopardul; acest domn s-a îngrijat Văzînd că bursucul are Armie aşa de mare; 
  Spre a fi încă mai sigur, el într-acolo porni Pe ministru din afară 3, pe vulpe, şi-i porunci Să saluteze pe prinţul, dar în taină-a spiona Şi a trage cu urechea, dar mai ales a afla Cum merg treburile pe-acolo, cît e de primejdios, Şi cîtă armie ţine vecinul său cel păros. Sfîrşindu-se ambasada, vulpea înapoi veni, Se înfăţişă la curte, se închină şi vorbi: 
       1GRIGORE ALEXANDRESCU 
  “Porunca am împlinit; 
  Cu ochii-mei le-am văzut toate, 
  Şi poţi dormi liniştit, 
  Fără să ai griji deşarte, 
  
  Căci toate acele armii de linie şi de mare, 
  Cavalerii, infanterii şi artilerii uşoare
  Nu sunt alt, poţi fi prea sigur, pestriţule împărat, 
  Decît un soldat pe apă şi o luntre pe uscat. ”
  Vanitatea e mic viciu, dar cu bună-ncredinţare, 
  Ea adesea ne expune la ridicol foarte mare. 
  
    
     
  
  Şarlatanul şi bolnavul 
  La un neguţător mare
  Cărui vederea-i slăbise
  Fără nici o invitare
  Un doctor vestit venise. 
  
  Cînd zic vestit, se-nţelege că nimeni nu-l cunoştea, Însă avea atestate Numai în aur legate, 
  Diplome ce-n academii luase, cum el zicea, Prin ţări care niciodată Nu au figurat pe hartă, 
  Dar care cu bună seamă el nici le-ar fi părăsit, De-ar fi mai avut acolo vreun bolnav de lecuit. Bunul pătimaş 1 îl crede, 
    1Doctorul vreme nu pierde, Ci-l unge c-o alifie, apoi la ochi l-a legat, Apoi după ce îi spune din partea lui Ipocrat Că are să şază astfel o săptămînă deplin Întinde mîna. . . pe masă era un frumos rubin, Inel de formă antică, vechi suvenir părintesc; Doctorul îl ia, se duce, şi ca să vă povestesc Mai pe scurt, el vine iară a doua ş-a treia zi, Şi nencetat, totdeauna, la orice vizită nouă 
  Luă cîte unul-două Din lucrurile mai scumpe cîte în casă găsi. Cînd se-mplini săptămîna, pe bolnav îl dezlegă: “Uite-te, cum ţi se pare, şi cum vezi? ” îl întrebă. “Cum văz? răspunse bolnavul, împrejurul său privind Şi din averile sale nimica nemaivăzînd. Cum văz? nu ştiu, frate, atît numai pot să zic Că din ce vedeam odată acum nu mai văz nimic. ” 
  Cunosc patrioţi politici, care-aşa exploatez Simplitatea populară, şi ei singuri profitez. 
    
     
  
  Atelajul eterogen 
  Un om avînd un armăsar Îl înhamă la jug C-o vită de măgar Şi cu un bou de plug. Boul fiind sacat 1, 
    1 GRIGORE ALEXANDRESCU 
  La un picior rănit, 
  Măgarul ne-nvăţat
  Şi prea rău nărăvit, 
  Stăpînul lor, din car
  Striga, plesnea-n zadar: 
  Calul se azvîrlea, 
  Dar boul îl oprea, 
  Măgarul îl lovea
  Şi carul nu mergea. 
  “Prea rău i-ai potrivit”, 
  Zice un trecător. 
  “Eşti foarte amăgit, 
  Domnule privitor, 
  Răspunse omul; eu
  Lumea am vizitat, 
  Şi, dacă vrei să ştii, 
  Într-însa am aflat
  Multe dregătorii
  Tot astfel întocmite ca atelajul meu. ”
  
    
     
  
  Iepurele, ogarul şi copoiul 
  Calităţile noastre cele mai lăudate 
  Ne sunt ades în lume drept crime reproşate; 
  Aceasta se întîmplă de cîte ori prin ele 
  Oprim executarea intenţiilor rele. 
  Iepurele odată
  Fu tras la judecată
  
  De un ogar. În tufe atuncea prezida Copoiul, şi sentinţe fără apel el da. Ogarul către el aşa se adresă 
  Şi-n limba lui strigă: “O, tu ce prezidezi senatul cel cîinesc, Te rog să mă asculţi: eu viu să jeluiesc 
  De acest ticălos 
  Ce sufletul mi-a scos. Căci vrînd a-l întîlni, pe deal sau pe cîmpii, El fuge parc-ar fi gonit de vijelii; 
  Ş-apoi n-aleargă drept, 
  Cu el să poţi da piept, 
  Ci merge tot cotiş
  Şi sare curmeziş: 
  
  C-un cuvînt, n-are pas, nici umblet creştinesc. 
  Dar ce să mai vorbesc, Cînd chiar măria ta, de-o fi cum am aflat, Ai fost adeseori de dînsul înşelat? ” 
  – “Destul, lătră atunci copoiul cafeniu; Pe el nici îl ascult, purtările-i le ştiu, Orice pentru el crez, şi iată-l osîndit 
  Să fie jupuit. Carnea va rămînea pentru judecător, Iar labele vor fi pentru jeluitor. . . ” 
    
     
  
  Ursul şi vulpea 
  “Ce bine au să meargă trebile în pădure Pe împăratul tigru cînd îl vom răsturna Şi noi vom guverna, 
  Zicea unei vulpi ursul, c-oricine o să jure 
  Că nu s-a pomenit 
  Un timp mai fericit. ” 
   – “Şi-n ce o să stea oareBinele acest mare? ”
   Îl întrebă. 
   
   – “În toate, 
  
  Mai ales în dreptate: Abuzul, tîlhăria avem să le stîrpim, Şi legea criminală s-o îmbunătăţim; Căci pe vinovaţi tigrul întîi îi judeca 
  Ş-apoi îl sugruma. ” 
   – “Dar voi ce-o să le faceţi? ”
   – “Noi o să-i sugrumăm
   Ş-apoi să-i judecăm. ”
   
  
  Cutare sau cutare, 
  Care se cred în stare 
  Lumea a guverna, 
  Dacă din întîmplare 
  Ar face încercare, 
  Tot astfel ar urma. 
    
     
  
  Corbii şi barza 
  Pe o cîmpie 
  Mare, bogată, 
  Urmă odată 
  O bătălie Aspră, cumplită, neasemănată, Încît cadavre nenumărate Zăceau grămadă neîngropate. Corbii îndată luară ştire; Lacomi de pradă, ei năvăliră, 
  Şi cu grăbire
  Aci sosiră. 
  
  Şi după ce mîncară, şi după ce băură Mult sînge, începură C-un glas îngrozitor Să cînte cina lor. 
  Barza cea simţitoare, 
  Care pe om iubeşte
  Şi-n preajmă-i se nutreşte, 
  Văzîndu-i, de departe
  Le strigă: “Cum se poate
  Aşa neruşinare: 
  
  E locul pentru cină? e ora de plăcere, 
  Pe un pămînt de doliu, în ziua de durere? Mumele îşi plîng fiii; Izvorul bogăţiei, Cîmpul e ruinat, Iar voi vă îndopaţi, Şi cîntaţi! ” 
  – “De-aceasta ne iertaţi, Răspunse deodată, 
  Ceata întunecată. 
  Omului cît îi place
  
    GRIGORE ALEXANDRESCU 
  Poate fi ruinat, 
  Dar noi suntem în pace
  Şi mult ne-am îngrăşat. ”
  
  Acei ce de a ţării grea soartă profitară, 
  Ce de străini în posturi, în ranguri se-nălţară, 
  Ce prin trădări, baseţe 1, sunt astăzi mari, bogaţi, 
  
  Poate şi decoraţi, După a mea părere, sunt corbi neruşinaţi. 
  Dar aş dori să-mi spuneţi, domnilor cititori (Căci eu vorbesc de-o ţară De tot imaginară), 
  La noi se află oare astfel de muritori? 
  Dacă aveţi de oameni idee aşa proastă, 
  Las răspunderea toată asupra dumneavoastră. 
  
    
     
  
  Calul vîndut şi diamantul cumpărat 
  Plin de bucurie mare, 
  Oarecine îmi spunea
  C-a vîndut din întîmplare
  Şi cu un preţ de mirare
  Un cal prost ce el avea: 
  “Căci bietul cumpărător, 
  Zicea el, s-a înşelat
  Şi puţin cunoscător
  
    1191
  Orice i-am cerut mi-a dat. ”
  La acestea ce să-i zic? 
  Atunci n-am răspuns nimic: 
  
  Dar peste puţine zile îl văz, însă furios, 
  Şi-mi strigă: “Nu ştii, frate, un mişel, un ticălos, 
  Ce semăna om de treabă, fără milă m-a-nşelat. 
  Mi-a vîndut o sticlă proastă drept un diamant curat; 
  Cum ţi se pare aceasta? ” – “Zău, aşa cum mi-a părut
  Întîmplarea de deunăzi cu calul ce ai vîndut. ”
  
  Strigăm şi protestăm tare
  Cînd nedreptatea cercăm, 
  Dar mulţi urmăm la-ntîmplare
  Fapta ce o defăimăm. 
  
    
     
  
  Mielul murind 
  Fiu al unui berbece care de mult murise, Un miel se îmbolnăvise, Muşcînd din întîmplare O-nveninată floare, Sau iarbă, nu se ştie; Destul că a lui moarte Nu mai era departe. 
  Acum el îşi făcuse datoriile toate 
  Cîte şi le fac mieii în ceasul cel cumplit. Mumă-sa cu durere Începuse să zbiere; Îl săruta, sărmana, plîngînd necontenit, Şi-i zicea: “Ce mi-e bună viaţa fără tine? 
  Cui mă laşi, fătul meu? Spune tată-tău, dragă, că viu curînd şi eu, Căci pe această lume nu mai aştept vrun bine! ” 
   – Dar ce să-i răspunz, mamă, întrebă micul miel, De-mi va face-ntrebare Despre a turmei stare? Tu ştii bine că el Iubea mult să vorbească 
   De dulăii din turmă şi de ceata lupească. ”
   
   – “Spune-i că turma toată zace de rea gălbează; 
   Că are şapte doctori ce prea rău o tratează. 
   Mai spune-i că ciobanul a pus pe un nepot, 
   Ce tată-tău-l cunoaşte, îngrijitor la turme. 
   Ca să stîrpească-abuzul şi relele să curme; 
   Atîta spune-i numai şi-nţelege el tot. ”
   
  
  După acei din preajmă care îi ocolesc, 
  Poţi judeca prea lesne pe cei ce cîrmuiesc. 
  
    
     
  
  Lişiţa, raţa şi gîsca 
  Spun că-n vara trecută o lişiţă şi-o raţă, 
  Ai lebedei de baltă consilieri privaţi, 
  Sub preşedinţia gîştei s-au strîns de dimineaţă
  Pe lac la Cişmigiu; acolo invitaţi
  Erau din înalt ordin, a hotărî în sfat
  
  O pricină de stat, Adică prin dezbateri adînc să chibzuiască 
  193
  Pentru un peşte mare, cu ce sos să-l gătească. Căci lebăda gîtoasă Voia să dea o masă: 
  Mare le fu gîlceava şi lungă convorbirea; Prezidentul le zise: ”Fraţilor senatori! 
  Să lăsăm chibzuirea, Pricina, cum se vede, e foarte delicată, Şi după-a mea părere trebuie amînată; 
  Veniţi mîine de zori. ” 
  Propunerea aceasta cu toţi o aplaudară Şi pentru-ntîia oară Pe gîscă lăudară 
  Pentru a ei idee, apoi se risipiră Şi a doua zi iară l-acelaşi loc veniră. Pînă-a doua zi însă ştiţi ce s-a întîmplat? Fiind vară şi soare şi o căldură mare, 
  Peştele s-a stricat
  Şi racii l-au mîncat. 
  
  Cuvintele-aci scrise să nu vă pară glume; 
  Consiliuri de-acestea vedem destule-n lume Şi la noi mai ales Se-ntîmplă foarte des. 
    
     
  
  Castorul şi alte lighioane 
  Mai multe lighioane, locuind într-o vale, Erau des vătămate de-un iute rîu vecin, Care, ieşind cu zgomot din malurile sale, 
    13 Poezii şi proză 
    GRIGORE ALEXANDRESCU 
  Strica viziunii, cuiburi, şi traiul lor cel lin. Ele dar se-adunară Şi mult se consultară, Ce fel ar putea face, Şi prin care mijloace Stavilă ar opune L-acea înecăciune. “Fraţi, zise un castor, Zidar de soiul lui, Eu asta socotesc, De mi-eţi da ajutor, Să m-apuc să clădesc 
  Zid tare de pămînt şi apei să-l opui. ” 
  – “Bravo! bine-ai gîndit, Strigară toţi pe loc; 
  Eşti patriot vestit
  Şi mare dobitoc. ”
  Castorul încîntat, 
  Făr-a mai zăbovi, 
  S-apucă de lucrat, 
  Dar nu fu ajutat, 
  Şi prea rău izbuti, 
  Căci rîul furios, 
  De multe ploi umflat, 
  Izbi ş-azvîrli jos
  Pămîntul înălţat. 
  Atunci ceilalţi fugind
  Pe meşter blestemau
  Şi toţi îl defăimau
  
  Zicînd: “Ce ticălos, 
  El a pricinuit
  Răul că a cercat, 
  În neroada-i dorinţă, 
  Lucru peste putinţă; 
  Eu l-am povăţuit
  Dar nu m-a ascultat, 
  Şi de aceea noi
  Tragem aste nevoi”. 
  
  Adeseaori virtutea aşa se preţuieşte: Orice nobilă faptă, orice dreaptă-ncercare, Pentru-al mulţimei bine ş-a ţării apărare, Mişeii o defaimă, dacă nu izbuteşte. 
    
     
  
  Zugravul şi portretul 
  La un zugrav foarte vestit mergînd din întîmplare, 
  Portretul meu îi comandai; întîi însă-ntrebare
  Artistului îi adresai, de poate să mi-l facă
  Aşa cum oricui l-o vedea portretul meu să placă; 
  Căci am un mare interes, voi ca-n străinătate, 
  Ş-anume-n Franţa mai ales, la ochi să pot eu bate, 
  Fiind acum de măritat o fată foarte rară, 
  Ş-ai ei epitropi căutînd bărbat în astă ţară. 
  “Prea lesne, îmi răspunse el, nu e întîiaşi dată
  Cînd pe urîţi făcînd frumoşi luai o bună plată: 
  
  Eşti negru, te voi face alb; eşti slab, te îngraş bine, 
  Numai vezi de portret departe a te ţine. ”
  
  Vorbind aşa, mă zugrăvi, şi dacă al meu nume
  Jos la portret n-ar figura, nici un creştin pe lume
  N-ar putea crede că sunt eu, atît sunt de schimbate
  Trăsăturile-mi, ochi, gură, nas, şi înfrumuseţate. 
  Ai noştri rîd cîţi mă cunosc, dar prea puţin îmi pasă, 
  De voi putea să dobîndesc pe nobila mireasă, 
  Şi dacă vreun venetic, ieşit din ţări străine, 
  Sau vreun romîn mai îndrăzneţ n-o izbuti mai bine. 
  
  Redactori care lăudaţi
  Pe unii dintre candidaţi 1, 
  Ce proştilor le daţi virtuţi, 
  Şi elocvenţă celor muţi, 
  Ce pe răi faceţi virtuoşi
  Şi patrioţi pe ticăloşi, 
  
  Crez că nu rău vă potriviţi cu omul ce m-a zugrăvit, 
  Sau cu vestitul Carcalechi2, redactor care a trăit, Al cărui jurnal fabulos Era destul de mincinos, Dar care cel puţin spunea Acelor care nu-l credea Că adevăru-adevărat Este prea lesne de aflat; Că n-au decît să ia pe dos 
       1Cîte a scris el de prisos, 
  Ş-atunci pot fi încredinţaţi
  Că n-au să fie înşelaţi. 
  
    
     
  
  Catîrul cu clopoţei 
  Deunăzi un văcar de sat Catîrului i-a atîrnat Salbă de clopoţei, Numindu-l el îngrijitor Şi înainte mergător Cirezii de viţei. Însă curînd s-a-ncredinţat Că şi-a făcut mare păcat Cu bietul dobitoc, Care, cît s-a simţit Aşa împodobit, Strigă: ”O, ce noroc! În sfîrşit, iată-mă chemat La gradul ce am meritat. Meritul meu recunoscut De lumea toată e văzut. Acum de sus am să tratez Soiul dobitocesc; Pe nimeni nu mai salutez Căci prea mă umilesc. ” Aşa zicînd, aşa făcu, Şi plin de îngîmfare 
  198
  El clopoţeii începu
  Să-i sune foarte tare; 
  Aşa de tare îi sună, 
  Cît mintea i se răsturnă; 
  Şi el care june fiind
  Trecea de cam smintit, 
  Acum mai mult îmbătrînind
  De tot a-nnebunit. 
  
  Cum socotiţi şi dumneavoastră, Dar eu gîndesc că-n ţara noastră Se află aşa dregător, Numit chiar excelenţă, Ce cu catîrul sunător Poate da concurenţă, Care se crede om de stat, Chiar şi politic însemnat, Şi care netăgăduit De clopoţei este smintit. 
    
     
  EPIGRAME 
  I
  
  Un osîndit la moarte pentru o vină mare
  Ruga pe un prieten să facă încercare, 
  Ca unul ce la curte avea multă putere, 
  De la prinţ sau miniştri iertarea lui a cere. 
  “A! răspunse acela, nu te pot ajuta, 
  Pentru că de aş face-o, eu te-aş compromita. ”
  
    POEZII ŞI PROZĂ 199
  II 
    
    
  Celui ce scria că poezia este 
  o boală nelecuită 
  Dar, boala poeziei este nelecuită: 
  Ai zis şi tu-n viaţa-ţi un singur adevăr; 
  Dovadă la aceasta e muza-ţi cea pocită, 
  Şi versurile tale, care se trag de păr. 
  De-atîta vreme lumea îşi bate joc de tine, 
  Şi-n loc să pui silinţă a scri ceva mai bine, 
  Din zi în zi mai tare te văz că şchiopătezi. 
  Ce doctor aşa mare poate să se găsească, 
  De a ta nebunie să te tămăduiască, 
  Sau cel puţin să facă în proză să visezi 1? 
  
  III 
  Dlui **** 
  M-am silit totdeauna să-mi dobîndesc bun nume, 
  Şi prin purtări cinstite să mă cinstesc în lume, 
  Fără să am mîndria să zic c-am izbutit. 
  Dar de cînd luai ştire că tu, ş-alţii ca tine, 
  Mă defăimaţi în obşte şi vorbiţi rău de mine, 
  Încep să mă crez singur de ceea ce-am dorit. 
  
  IV Un preot cuvios Odată spovedea Un crai religios, 
    1200
  Şi astfel îi vorbea: 
    
    
  “Ajută, domnul meu, 
  Pe cîţi săraci găseşti, 
  Căci chiar pe Dumnezeu
  Într-înşii îl cinsteşti. 
  Ştii ceea ce-a grăit
  Al lumii ziditor, 
  Că cerul e gătit
  De moştenire lor. ”
  
  -“O! dacă e aşa, răspunse mulţumit
  Acel spoveduit, Nici o grijă să n-ai, cuvioşia-ta; Căci bunul Dumnezeu de mă va ajuta, 
  Eu îţi făgăduiesc Pe toţi supuşii mei de rai să-i pregătesc. ” 
  V
  În iad, mai deunăzi, cîţiva răposaţi, 
  Care în viaţă treceau de-nvăţaţi, 
  Dăduseră jalbă, arătînd că cer
  Să se pedepsească jupînul Voltaire, 
  Pentru cîte rele de dînşii vorbea, 
  Atunci cînd trăia. 
  “Domnilor, strigă Voltaire mînios, 
  Jalba ce aţi dat este de prisos; 
  Ce pedeapsă-mi vreţi? ce rău îmi doriţi? 
  Eu vă socoteam destul mulţumiţi, 
  Cînd în Bucureşti, după cum v-am spus, 
  Doi vrăjmaşi ai mei ştiţi cum m-au tradus 1. ”
  
    1
     
  POEZII POPULARE 
  
  Cîntec vechi 
  La curte la Stefan-Vodă
  S-au strîns boierii la vorbă; 
  Stau închişi, se sfătuiesc: 
  Ostaşii la uşi păzesc. 
  Crez, vreun bine nu gătesc, 
  Ce ştii ce mai născocesc! 
  
  — “Beţi, boieri, şi ospătaţi, Şi în urmă vă culcaţi, Şi vă sculaţi în prînz mare Să plecaţi la vînătoare După păsări gălbioare, Ce sunt lesne la vînare Şi uşoare la purtare, Cînd îţi avea vreun zor mare. Noi le vînăm asudînd, Iar voi pe saltea şezînd, Căci ne jupuiţi pe noi Şi vă-mbogăţiţi pe voi! 
  Da-va Dumnezeu cel mare Să facem noi vînătoare, Cu flintuliţa-n spinare După corbi cu barba mare! ” 
  202
  
  Cîntece de peste Olt 
    
     
  I 
  Foaie verde aluniţă, 
  Aolică fa, leliţă! 
  Fire-a-ţi pieptu-o grădiniţă
  Şi ţîţele lubeniţă
  Şi gura o fîntîniţă, 
  Măselele pietricele, 
  Şi buzele ghizdurele, 
  Şi limba o ciuturea, 
  S-adăpi pe neica din ea, 
  Seara şi dimineaţa, 
  Peste zi, totdeauna. 
  
  II
  
  Între Olt şi-ntre Olteţ
  Răsărit-au nuculeţ, 
  Nucu-i mare, frunza rară; 
  Strînşi-s toţi cucii din ţară
  Şi cîntă de se omoară. 
  Iar mai sus, pe rămurele, 
  Cîntă două turturele, 
  Ce sunt mîndruţele mele. 
  Dar în vîrful nucului
  Cîntă puiul cucului
  
    POEZII ŞI PROZĂ 203
  Răşchirîndu-şi penele, 
  Ca mîndra sprincenele, 
  Şi tot mişca din codiţă
  Ca mîndruţa din rochiţă. 
  
  III
  
  Cîntă cucul, se roteşte; 
  Neica se călătoreşte. 
  Foaie verde sălcioară, 
  Călator eşti, fraţioare, 
  Nu mă pune la uitare, 
  Nici la plîns amar de jale, 
  Cît îi fi şi-i fi pe cale. 
  Foaie verde usturoi! 
  A plecat neica de joi. . . 
  Parcă mi-e de-un an, de doi. 
  
  IV
  
  De nu ţ-ar fi leleo, dor, 
  N-ai veni după obor, 
  Tremurînd cu capul gol. 
  De nu ţ-ar fi, leleo, milă, 
  N-ai veni după gradină, 
  Tremurînd, cu furca-n mînă. 
  De-aş muri de dor, de drag, 
  Tîrg cu fete nu mai fac, 
  
  204
  C-am facut eu tîrg cu tine
  Ş-am pierdut firea din mine. 
  
  V
  
  Foaie verde arţăraş, 
  Te iubii de copilaş
  Ş-acum te duci şi mă laşi! 
  Aoleo! ce foc mă calcă! 
  Neica mă lasă şi pleacă
  Şi mi-şi trece prin dumbravă
  Şi pe mine nu mă-ntreabă, 
  Parc-aş fi de nici o treabă. 
  
  VI
  
  Lele, ce păgînă eşti, 
  Pe la biserică treci
  Şi nu faci o sfîntă cruce, 
  Cînd pe mine mort mă duce. 
  
  VII
  
  Dacă-ţi este, neică, dor, 
  Dă-mi basmaua ta odor
  Şi-n basma un leuşor, 
  Să-mi botez un finişor, 
  Şi să-i pun numele tău, 
  Nume dulce ca şi-al meu, 
  Cînd m-o prinde dor de tine
  Mi-oi striga finul cu bine, 
  
    POEZII ŞI PROZĂ 205
  Zi şi noapte l-oi striga Şi pe ochi l-oi săruta. 
  VIII 
  Nu ştii, vecină, ceva? M-a-mbolnăvit nevasta. 
   — Ba eu ştiu, vecine, bine, Leacul tău e-n sîn la mine. 
   — Nu ştii, cumătre, ceva? S-a-mbolnăvit nevasta. 
   — Ia porumb şi fă la moară, Că nevasta ţi se scoală. De-ar da Dumnezeu o sloată Se găseşti la moară gloată, Să şezi o lună-ncheiată, Şi porumbul să se moaie Să nu treacă prin piscoaie. 
  
  IX
  
  Cuculeţ, unde-ai iernat? 
  Peste Jiu, la Vadul lat, 
  Într-un cătun afumat. 
  Cît e Cladova de mare, 
  Haz ca Siberelul n-are! 
  Siberelu-i mititel
  Ş-a-mpuiat dragostea-n el. 
  Dragostea ce-aveam odată, 
  
  206
  Gîndeam moartea ne-o desparte
  Ş-o grădină cu bucate, 
  Să nu mai avem păcate, 
  Ş-o leasă de mărăcini, 
  Ca să nu mai fim vecini. 
  
  X
  
  Foaie verde măr muşcat, 
  De cînd neica mi-a plecat, 
  Furca-n pod am aruncat. 
  De cînd neica mi s-a dus, 
  Trei fire pe fus n-am pus. 
  
  XI
  
  Bată-te crucea de cuc! Cîntă-mi bine că te-mpuşc. Şi te-mpuşc şi te mănînc, Nici fript bine, nici sărat, Numai prin cenuşă dat. 
  XII
  
  Bălă, cărtogelele
  Fi-le-ar bătut stelele, 
  Gardul cu nuielele! 
  Bălă, cărtogelul tău
  Fi-l-ar bătut Dumnezeu, 
  Că l-ai fost pus la loc rău, 
  Pe-o margine de pîrău. 
  
    POEZII ŞI PROZĂ 207
  Rîul mare mi-a venit, 
  Cărtogel mi-a nămolit. 
  Bălă, cărtoagele noastre, 
  Cum stau pustie pe coaste, 
  Să le văd nu le-aş cunoaşte. 
  În cărtogul de la vale, 
  Răsărit-a iarbă mare, 
  În cărtogul din mijloc
  Mi-a răsărit busuioc
  Şi-mi vine ca să-i dau foc. 
  Am pus fir de trandafir
  Şi n-a ieşit nici un fir, 
  Parc-a fost mîna de sare, 
  Că ce pun nu mai răsare! 
  
  XIII
  
  Frunză verde otrăţel, Pe deal, pe la Corlăţel Fuge dorul mărunţel Cu dragostea după el. Unde te duci, dorule? La voi, puişorule, Să-mpărţim dragostele, Cît la mine, şi la tine, Să trăim amîndoi bine. 
  XIV 
  Frunză verde mărăcine, N-a lăsat Dumnezeu bine. 
  208
  Frumosul fuge de mine Şi urîtul calea-mi ţine! 
  XV 
  Frunză verde mărăcine, S-a dus neica, nu mai vine, Tuturor le pare bine, Numai mie-mi pare rău C-a fost puiuşorul meu. 
  XVI 
  Frunză verde de sipică, Bine-a fost cu nevestică Şi prin sat cu ibovnică. Nevasta te primeneşte, Ibovnica te-ncălzeşte Ş-inimioara voios creşte. 
  XVII 
  Frunză verde de secară, Ibovnico de-astă-vară, Vină să ne iubim iară. De iubit să ne iubim, Numai amîndoi să fim Şi de dragi să ne fim dragi, Dar nădejde să nu tragi, Că nădejdea de la mine 
    POEZII ŞI PROZĂ 209
  E ca sîrma de subţire. Cînd o-ntinzi pe mărăcine Şi mi-o bate vînt cu rouă Se despică sîrma-n două. 
  XVIII 
  Foaie verde calomfir, Am ibovnicel copil Şi mi-l cheamă Constantin. Duşmanii mi-l pun la bir Şi nu-l pun ca pe-un copil, Ci mi-l pun ca pe-un mazil. El de frica birului, De groaza zapciului, Trecu vadul Jiului. 
  XIX
  
  Foaie verde de areu, 
  Ibovnică ce-aveam eu
  Nu se găsea-n sat la Leu, 
  Nici la Leu, nici la Ghindeni, 
  Numa-n sat la Coşoveni. 
  Leică, de dragostea noastră
  A răsărit pom pe coastă
  Cu tot felul de odraslă. 
  O să-l sap, să-l bag în casă, 
  Ramurile nu mă lasă. 
  O să-l sap, să-l bag în tindă, 
  Ramurile dau de grindă. 
  
    14 Poezii şi proză 
  210
  XX 
  Mîndro, cînd eram iubiţi, 
  Toţi pomii era-nfloriţi
  Şi dafinii-mbobociţi. 
  De iubit cît ne-am lăsat, 
  Toţi pomii s-au scuturat
  Şi dafinii s-au uscat. 
  
  XXI
  
  Colo-n luncă la privită, 
  Găsii pupăza-nflorită
  Şi mîndruţa mea mîhnită. 
  Nu ştiu pupăza s-o rup
  Ori pe mîndra sa mi-o pup. 
  Foaie verde mărgărit, 
  Păcat c-am îmbătrînit
  Ş-încă bine n-am trăit! 1
  
  XXII
  
  Foaie verde usturoi, 
  De ţi-e dor, neico, de noi, 
  Fă-te negustor de boi
  Şi vino-n gazdă la noi, 
  C-are taica şase boi
  
    1Şi din şase vinde doi, 
  Doi îi vinde, doi opreşte, 
  Doi mi-i dă mie de zestre, 
  Pe roşul şi pe plăviţ, 
  Cumpăraţi din Mehedinţi. 
  Pînă boii veţi tocmi, 
  Amîndoi ne-om logodi. 
  
  XXIII
  
  Foaie verde mărăcine, 
  Cît te ţii, mîndro, de mine, 
  Poartă-te puţin şi bine, 
  Că nu ştii moartea cînd vine
  Şi te ia de lîngă mine, 
  Iar mie nu-mi pare bine
  Şi plec şi eu după tine. 
  
  XXIV
  
  Luna-afară-mi luminează, 
  Puica-n casă mi-şi oftează. 
  Oftează, puică, oftează, 
  Toată lumea să te crează. 
  Oftează şi pentru mine, 
  Că eu m-am topit de tine
  Şi văz că nu-mi vine bine, 
  Că nu sunt pe-un loc cu tine. 
  Aideţi, puică, să fugim, 
  
    GRIGORE ALEXANDRESCU 
  Amîndoi să pribegim, 
  Că-acum e vremea de fugă, 
  Pînă-mi este iarba crudă, 
  Unde calci, 
  Urmă nu faci, 
  Unde şezi, 
  Nu te mai vezi. 
  
  XXV
  
  Bată-te crucea de vale, 
  Cum oi să rămîi de jale, 
  Făr’de glas de fată mare, 
  Fără voinicel călare. 
  Cîţi în tine se-ntîlniră
  Doi cu doi nu se uniră. 
  Cîţi în tine se jucară
  Doi cu doi nu se luară. 
  Vale lungă, vale-adîncă, 
  Aici lupii mă mănîncă. 
  Stăi, lupe, nu mă mînca, 
  Pîn’ să-mi văd ibovnica. 
  
  XXVI
  
  De te duci, neică, cu bine, 
  Să iei şi dorul cu tine, 
  Şi dorul şi dragostea, 
  La mine n-ai ce lăsa. 
  Du-te, neică, şi să vii
  
  Colea-ntre Sîntă-Mării, 
  Cînd se coace boaba-n vii
  Şi-i bine de veselii. 
  De-i zăbovi peste-o lună, 
  Mă găseşti pe cîmp nebună, 
  Dar de-i zăbovi un an, 
  Mă găseşti neagră buştean. 
  
  XXVII
  
  Du-te, neico, să te duci
  Pînă-i cădea rob la turci, 
  Să te duci la Marea Albă, 
  Să tragi ziua la catargă, 
  Şi s-o tragi tot pe uscat, 
  Să şezi noaptea-n lanţ băgat, 
  Să ştii că te-am blestemat, 
  Şi să-ţi faci inimă rea
  Cum ai făcut-o pe-a mea. 
  
  XXVIII
  
  Frunză verde mărăcine, 
  Oliolio, neică Marine, 
  Nu ţi-e păcat şi ruşine, 
  Noaptea fugi de lîngă mine
  Şi te duci l-alte străine. 
  Dusu-te-ai şi la surata, 
  Şi te-a priimit, şirata! 
  Surata mi-e ca o sor, 
  
  Nu pot să dau s-o omor. 
  De mi-ar fi ca o străină, 
  I-ar plînge mă-sa de milă. 
  
  XXIX
  
  Trage, bălă, bobii bine, 
  De-mi spune, neica cînd vine? 
  De-ar da bobii pînă-n nouă, 
  Neica taie Oltu-n două. 
  De-ar ieşi bobii la cinci, 
  Nu mai văz pe neica ici, 
  Şi plec şi eu să-l găsesc
  Măcar să mă prăpădesc; 
  Trage, bălă, boabele, 
  De-mi ghiceşte zilele, 
  De la Paşti pîn’ la Ispas
  Cîte necazuri am tras. 
  
  XXX
  
  Cîntă cucul să mă duc
  Şi mierliţa să mă-ntorc, 
  Să pun duşmanilor foc. 
  Spune-mi, cuce, de-unde vii? 
  De la noi, de peste Jii? 
  Dar de bălă ce să-mi spui? 
  
  — Băla ta e sănătoasă, Şede la umbră şi coasă, 
  Şi lucrează tot plîngînd, 
  Ziua, noaptea aşteptînd. 
  
  Spune-mi, bălă, şi-mi ghiceşte, 
  Voinic de ce-mbătrîneşte
  Ş-aşa curînd se topeşte? 
  De umbletul drumului, 
  De bătaia vîntului, 
  De arsura soarelui, 
  De grija argintului, 
  De-nverzirea codrului, 
  De cîntarea cucilor, 
  Sau de dragul mîndrelor? 
  Că mîndrele pot mai mult, 
  Ele te bagă-n pămînt! 
  
  XXXII
  
  Decît neica-n cale dus, 
  Mai bine la cruce pus, 
  Să mă duc duminica, 
  Să tamîi pe neicuţa, 
  Să mă uit pe cruce sus, 
  Să văz chipul neicăi scris, 
  Să mă mai mîngîi de plîns. 
  De cînd te-ai dus, băieţele, 
  N-am mai pus la gît mărgele, 
  Nici la coadă panglicele, 
  
  216
  Vai de păcatele mele! 
  Toată ziua cînt şi plîng
  Şi tot neica mi-este-n gînd. 
  
  XXXIII
  
  De n-ar fi ochi şi sprîncene, 
  N-ar mai fi păcate grele. 
  Ochii şi sprîncenele
  Fac toate pricinele; 
  Pentru ochi negri din cap
  Trecui Jiul fără vad, 
  Pentru sprîncene din frunte
  Trecui Jiul fără punte, 
  Ş-ajunsei la puica mea, 
  De-mi răcori inima. 
  
  XXXIV
  
  Nu blestema cucul, lele, 
  Că să jumule de pene
  Şi se trînteşte de lemne. 
  Şi cucul nu-i vinovat
  Că mai la mulţi a cîntat, 
  Mai pe toţi i-a mîngîiat. 
  
  XXXV
  
  Cucule, drăguţule, 
  Surule, mîndruţule, 
  Vara vii, vara te duci; 
  Spune-mi, iarna ce mănînci? 
  
   — Mănînc putregai de fagŞi viu să vă cînt cu drag. 
   
   — Cuculeţ, pasăre sură, Mînca-ţi-aş limba din gură, 
   Ca să pot şi eu cînta
   Să fiu drag la puica mea. 
   
  
  XXXVI
  
  Ierte-i Dumnezeu păcatul
  Celui ce-a lăsat oftatul, 
  Că omul dacă oftează
  Parcă se mai uşurează. 
  De oftat ce oftai tare, 
  Şi soarele zare n-are, 
  Parcă eu l-am blestemat
  Şi de tot s-a-ntunecat. 
  Du-te, dor, pînă e nor
  La puica pe delişor
  Şi-i spune că stau să mor. 
  
  XXXVII
  
  Puico, pentru Dumnezeu
  Şi pentru binele tău, 
  Nu mă tot ţinea de rău
  De la sînişorul tău, 
  Că m-ai mai ţinut o dată
  Ş-am zăcut o vară toată, 
  De mi-au plîns atunci de jale
  Chiar şi iarba de pe vale
  Şi norii opriţi din cale. 
  
  218
  XXXVIII 
  Auzi, lele, cucul cîntă; Ieşi afară de-l ascultă, Ş-ascultă cum popa toacă, Ieşi afară de te roagă, Te roagă lui Dumnezeu Să moară bărbatul tău, Să mă-nsor şi să te ieu. 
  XXXIX
  
  Lată-i, lată-i Dunărea! 
  Las-o la pîrdalnica, 
  Ca pe ea s-a dus neica. 
  Nu mai plînge, Mărioară, 
  Că iubitu-ţi vine iară. 
  El s-a dus cu şaică veche, 
  Cînd bătea vîntul de streche, 
  Ş-acum vine-n alta nouă, 
  De taie Dunărea-n două
  Şi trage la opt lopeţi. 
  Ieşi, Mărioară, de mi-l vezi. 
  
  XL
  
  Foaie verde de malure, 
  La cîrciuma din pădure
  Băui astăzi, băui mîine, 
  Băui patruzeci de zile. 
  Băui preţul a trei cai, 
  
    POEZII ŞI PROZĂ 219
  De vin nu mă săturai. 
  Băui preţul murgului
  Şi cioltarul negrului, 
  Aflai saţul vinului, 
  Vinului, hainului. 
  
  XLI
  
  Luniţă, luniţă, 
  Fa-mi o luminiţă, 
  Că am înserat
  La umbră de gard, 
  Cu doi căluşei
  Negri, mititei, 
  Şi nu-s de furat
  Ci-s de cumpărat
  De la noi din sat, 
  De la popa Vlad. 
  Mărturie-am dat
  Ieslea cailor, 
  Uşa grajdului, 
  Drumul codrului. 
  
  XLII
  
  Codri, codri, frate codri, 
  Nu mă da, codri, legat, 
  Că nimic nu ţi-am stricat, 
  Numai o cracă-am tăiat
  Şi de arme-am atîrnat, 
  Că le băteau ploile, 
  
    GRIGORE ALEXANDRESCU 
  Rugineau oţelele
  În care-mi stau zilele. 
  Cît codrul frunza mi-şi ţine, 
  Toţi voinicii trăiesc bine; 
  Dacă codrul frunza-şi lasă, 
  Toţi voinicii pleacă-acasă
  La copii şi la nevastă. 
  Cît mi-e codrul de frumos, 
  Iarna putrezeşte jos
  Şi voinicii stau culcaţi
  Ca stejarii răsturnaţi. 
  Codri, codri, loc iubit, 
  Nu te-oi mai vedea-nverzit, 
  Să zic c-am întinerit? 
  
  XLIII
  
  Topitu-s-au gheţile! 
  Oi să-mi caut armele, 
  Armele şi căişorii
  Ş-oi să-mi adun şi feciorii. 
  Croieşte-mi, maică, croieşte, 
  Şi de lupte mă găteşte; 
  Croieşte-mi de-un comănac
  Verde ca foaia de fag, 
  Să-l port în codru cu drag. 
  Croieşte-mi, maică, cămaşă, 
  Că mă cheamă harambaşă
  Să mă puie bulucbaşă. 
  Peste cincizeci de voinici, 
  
  Toţi încălţaţi cu opinci, 
  Opince de săftian, 
  Nojiţe de găitan; 
  Găitanul de mătase, 
  Împletit în cîte şase, 
  Cu poturii roşiori. . . 
  Unde-i vezi, te iau fiori. 
  
  XLIV
  
  Cine e voinic, voinic, 
  Nu şază ca vulpea-n crîng, 
  Ci să iasă la colnic, 
  Făr’ de-arme, făr’ de nimic. 
  Fie potira aleasă, 
  O lovesc unde mi-i pasă. 
  Aibă flintă şi pistoale, 
  O lovesc unde mi-o doare. 
  
  XLV
  
  Cînd mă primblam pe culare, 
  Aveam în pungă parale. 
  Scoborînd de pe culare, 
  Mă-ntîlnii cu fraţi în cale, 
  Golii punga de parale
  Şi strigai din gura mare: 
  Nu vedeţi voi, fraţilor, 
  Nu vedeţi, voinicilor, 
  Că se iau banii la crîng
  Şi se cheltuiesc la cîmp? 
  
  222
  XLVI 
  Rău, maică, m-ai blestemat
  Să stau în puşca rezemat
  Şi prin codru înfundat, 
  Să mănînc tot de furat, 
  Să fiu groaza satelor
  Şi spaima potirelor. 
  M-a făcut maica pe mine, 
  Nu-şi aude nici un bine! 
  M-a făcut taica fecior, 
  Ca să-i dau vreun ajutor. 
  Ajutorul ce i-am dat, 
  Şapte sate c-am prădat, 
  Şapte sate de pe Olt
  Şi Mehedinţul mai tot! 
  
  XLVII
  
  De cînd maica m-a făcut, 
  Soarele nu m-a văzut! 
  Daleu! soro căprioară, 
  Căprioară, surioară, 
  Roade poala codrului, 
  Să văd raza soarelui
  Pe muchea cuţitului, 
  Pe coiful pistolului, 
  Şi pe coama murgului. 
  
    POEZII ŞI PROZĂ 223
  
  Cîntecul Jianului 
    
     
  Frunză verde măr creţesc, 
  Stau în loc şi mă gîndesc: 
  Cu ce să mă arănesc? 
  Cu arana moşului, 
  De coarnele plugului; 
  Plugul este-o goangă rea, 
  Umblă de-a dărătelea, 
  Cu nişte coarne-ndărăt, 
  Mă loveşte tot în piept; 
  Nişte lemne învrăjbite, 
  Nişte vite prăpădite; 
  Nişte lemne-ncrucişate, 
  Nişte bucate stricate. 
  Au s-o face, -au nu s-o face, 
  Au de vară n-avem pace. 
  Mă gîndii ca s-o brodesc, 
  Mai bine să mă hrănesc, 
  Să pun plugul, să brăzdesc, 
  Unde-o fi crîngul mai des; 
  Să trag brazda dracului
  Prin uşa bogatului, 
  Să-i dau măciuci după cap, 
  Să-l aduc la plug legat, 
  Să-i iau ce a cîştigat. 
  Arde-vă focul, ciocoi! 
  Pune-voi mîna pe voi, 
  
    GRIGORE ALEXANDRESCU 
  Cu măciuca să vă moi, 
  Că voi ne beliţi pe noi. 
  Bate vîntul, viscoleşte, 
  Eu de gazdă n-am nădejde. 
  Căci mi-e gazda-n valea rea, 
  Mi-o pîndeşte potira, 
  Potira din Slatina, 
  Bat-o Maica Precista
  Şi sfînta Duminica! 
  Ţine, gazdă, nu mă da, 
  Că ţi-oi face-o malotea
  Cu florile cît palma, 
  Să se mire şi doamna, 
  Şi doamna lui Caragea. 
  Ţine-mă cum ai ţinut
  Să mă văz Oltul trecut. 
  Măi bădiţă, măi podar, 
  Greu de mine, greu ş-amar! 
  Trage podul să trec Oltul, 
  Că ne-am prăpădit cu totul; 
  Trage podul mai la vale
  Că-ţi arunc un glonţ în şale, 
  Trage podul mai de-a drept
  Că-ţi arunc un glonţ în piept, 
  Mi-e degrab, nu pot s-aştept, 
  Şi mi-e murgul cam nebun, 
  Trece prin Olt ca pe drum, 
  Şi mi-e murgul cam nerod, 
  Trece Oltul ca pe pod. 
  
  Dă-te, murgule, pe lat 
    POEZII ŞI PROZĂ 225
  Şi mă trece neudat. 
  Frunză verde de lipan, N-aţi auzit de-un Jian, De un hoţ de căpitan? Bea vin de la cîrciumari, Ia miei de pe la ciobani Şi nu le dă nici un ban. Măi bădiţă cîrciumar, Scoate o oca de vin, Ş-încă una de pelin, Scoate una, scoate două, Scoate patruzeci şi nouă. Scoate vin de ne cinstiţi, Că-s feciorii osteniţi. Scoate, mări, vin să beau Că bune parale-ţi dau. Dar de-oi sta să tot plătesc. . . La ce foc mai haiducesc? Ţi-oi da, mări, nişte palme, Ţi-ar părea că sînt parale, Şi ţi-oi da nişte măciuci, Ţi-ar părea că-s lei bătuţi. 
  Ardă-te focul de prun! Ce-ai făcut rachiul bun, De-a adormit Iancu-n drum? 
  Iancule, ciocoi turcit, Ce te porţi numa-n argint, Din creştet pînă-n pămînt, Căci mintea nu ţi-a venit? 
  — Iancule, Jianule, 
    15 Poezii şi proză 
    GRIGORE ALEXANDRESCU 
  Lasă-ţi nebuniile; Lasă-te de nebunii C-am să-ţi dau şi boierii. 
  — Nu-mi trebuie boierii, Nu mă las de nebunii, 
  Că ce cîştigi tu-ntr-o vară, 
  Eu cîştig numa-ntr-o seară, 
  Şi geaba, mări, umblaţi
  Pe mine să mă-nşelaţi. 
  De-oi pune mîna pe voi, 
  De piele-o să va despoi
  Şi din pielea după cap
  Să-mi fac un toc de băltag, 
  Iar pielea de la picioare
  Să-mi fac tocuri la pistoale. 
  Oltu-i mic, Olteţu-i mare, 
  Trece-un căpitan călare
  Cu cinci sute de cătane, 
  Tot cătane spătăreşti, 
  Unde dă nu nimereşte
  Şi pe Jianul goneşte. 
  Dar Jianul e voinic, 
  Şade la tulpină-n crîng, 
  La brîu cu două pistoale, 
  Strălucesc ca sfîntul soare, 
  Şi cu flinta la cătare, 
  Fuge potera să moară. 
  
  PROZĂ
  
  228
    GRIGORE ALEXANDRESCU 
  Memorial de călătorie 
  
  
    
     
  
  După o preumblare de o lună şi jumătate 1, mă întorsesem în Bucureşti, loc obişnuit al rezidenţei mele. N-apucasem încă să mă scutur bine de praf, cînd îmi aruncai ochii pe o scrisoare sosită de la Iaşi, în lipsă-mi. Amicul ce mi-o adresa 2, informat de mai-nainte de voiajul nostru, îşi arăta părerea de rău că n-a pututsă ne însoţească şi sfîrşea zicînd că se mîngîie cu ideea că literatura noastră se va îmbogăţi cu vreo producţie vrednică de. . . 
  Neînţelegînd tocmai bine spiritul celor din urmă fraze, convocai îndată consiliul meu obişnuit, care se compunea de mine şi de Ioan Ghica, tovarăşul călător şi statornic părtaş al întîmplărilor bune sau rele. Aici citii menţionata scrisoare şi cerui opinia Adunării; toţi, afară de mine, îmi răspunseră astfel: “Înţelesul scrisorii este că tu trebuie să descrii tot ce ai văzut pe la locurile pe unde ai umblat. ” O asemenea opinie din partea consilierilor în judecata cărora am multă încredere făcu să-mi cază hîrtia din mînă. Ideea de a face o carte sau o broşură mă umplu de fiori, necunoscute oamenilor fericiţi care n-au căzut niciodată în ispită de a se numi autori, ca să ia un rang pe poliţele librarilor; căci fiecare autor ce se tipăreţte, o dată sau de două ori, şi face a se vorbi de dînsul, parcă ar lua o îndatorire către public, şi fiecinese crede în drept a-i cere socoteală de întrebuinţarea timpului, cînd el, ce ar putea să facă la mulţi aceeaşi întrebare, n-are curajul 
    1POEZII ŞI PROZĂ 229
  nici a deschide gura, fiind sigur că ar auzi drept răspuns că scrisul nu este treaba lor. Dar ca să mă întorc de unde plecasem, ideea de a face o carte mă umplu de fiori: sperînd însă că judecătorii se vor fi înşelat, ca nişte muritori ce sunt, mă aruncai într-un fiacar1 şi ieşii pe uliţă. 
  Aceasta era la 30 august1842 2, zi şi seară în care toată suflarea era datoare să se bucure: toate cunoştinţele ce întîlneam îmi strigau de departe: “— A! te ai întors de la mănăstiri. — Acum sămai vezi! O să viu să-mi arăţi ce ai lucrat pe acolo. ” În sfîrşit, zării pe I. Văcărescu, care, amestecat în mulţimea ce privea cu gurile căscate o păcătoasă luminaţie, părea a alerga după vreun vers pierdut sau după vreo copiliţă de 16 anişori. 
  El asemenea mă opri şi-mi ceru să vază versurile ce nu le făcusem. Atunci în credinţa că amicii mei aveau dreptate şi că sunt negreşit osîndit să descriu voiajul nostru, mă întorsei acasă, sigur că luminaţia îşi poate urma cursul fără de mine. 
  Apoi se întîmplase să fiu şi cam supărat în seara aceea, şi-mi era teamă să nu mă vază astfel jandarmii poliţiei, care păzeau pe uliţe, şi să socotească cu greşeală că sunt om îndărătnic, care nu se bucură de fericirea publică; jandarmii au pentru mine nişte fiori deosebite, care îmi aduc aminte că am primit odată vizita unui comisar şi unui căpitan de dorobanţi şchiop, care venea cu multă plecăciune să-mi ceară hîrtiile, ca să vază ce am scris, fiind mari amatori de literatură; şi de atunci vederea unui om al poliţiei îmi face impresia unei omizi ce ar cădea pe mine, adică dezgust şi cutremur. 
  Acasă mă gîndii serios la datoria ce îmi dovediseră că am; darcă să înşel speranţa unora care aşteptau versuri, ca să evit 
    1 2bănuielile altora, care nu prea cred adevărurile poeziei (cu toate că proza este asemenea de minciunoasă, cu osebire numai că minciunile celei dintîi mîngîie inima şi înalţă sufletul, iar ale celei din urmă sunt amare şi păgubitoare), mă hotărîi în fine să scriu voiajul meu în limbajul dlui Jourdain 1, şi începui astfel. 
  Din copilăria mea auzeam vorbindu-se de mănăstirile de peste Olt, de poziţia lor, de munţi înalţi, de peşteri minunate, şi simţeam un fel de ruşine că nu le cunoşteam, eu care cunosc cu osebire toate uliţele şi mahalalele capitalei. Aşa găsind pe Ioan Ghica cu aceeaşi dorinţă, hotărîrăm să facem împreună o expediţieune, el cu un cuget de ştiinţă2, iar eu ca simplu privitor al naturii sălbatice şi admirator al eroilor care au zidit acele sfinte locaşuri. 
  Pînă a nu pleca, am găsit de cuviinţă să ne înarmăm cu ceva recomandaţii, neapărat trebuincioase ca să călătorească cineva în ţară la noi, şi ne-am adresat pentru aceasta la dl V. 3, de a căruia bunăvoinţă ne credeam siguri; se poate înţelege însă mirarea noastră, cînd el ne răspunse că trebuie mai întîi să ceară voie de mai sus, căci suntem cam bănuiţi şi poate să nu fie plăcută întreprinderea noastră. Dîndu-ne cu aceasta să înţelegem că aveam de gînd să complotăm vreo răscoală cu paşnicii locuitori ai oltarilor. Ne-am mirat îndestul de o reputaţie uzurpată, care am dobîndit-o fără să o căutăm, şi aceasta ne-a făcut să gîndim că dacă libertatea presei ar fi fost ceva mai întinsă, noi am fi putut, fără a atinge guvernul, nici religia, nici morala, să demascăm pe 
    1 2POEZII ŞI PROZĂ 231
  acei care inventează asemenea calomnii, ce interes găsesc în ele, cît de vătămător e soiul acesta de oameni, ce deosebire există între breasla spionilor şi calomniatorilor neruşinaţi, dintre care cei dintîi se mărginesc a repeta ceea ce aud, şi cum un guvern care îşi cunoaşte interesul şi consultă opinia publică trebuie să trateze pe cei dintîi; dar pentru că lucrurile mergeau altfel, aceste reflecţii le-am păstrat pentru noi. 
  Aşa, iubite cititor, fără să mai aşteptăm dezlegarea, ce putea să nu vie, iată-ne într-o frumoasă trăsură (caleaşcă care nu era a noastră), alergînd pe drumul cel mare al poştii, traşi sau mai bine tîrîiţi de opt cai ce aveau multă greutate să se tîrască singuri. Ar fi de prisos să vorbesc de starea poştiilor: căci prea puţini sunt care să nu ştie de cîte ori se deznod ştreangurile, “de cîte ori se rup hamurile” şi cîţi cai rămîn pe drum de la o poştă pînă la alta; întru aceasta 1 nu ni s-a întîmplat nimic mai neobişnuit decît altora; dar tăcînd despre lucrurile obişnuite, nu mă pot opri de a spune în treacăt cîteva amănunte care ne-au interesat. 
  Căpitanul de la a 2-a poştă, numită Baciul, pe drumul Slatinei, era un om foarte glumeţ; el avea vreo zece cîini de o grăsime nepilduită, care ne-au primit cu lătrături vrednice de cîinii cei mai vestiţi în istorie. Contrastul grăsimii lor cu slăbiciunea cailor, din care aduseserăm cu noi numai cinci, ne făcu să întrebăm pricina, căci bănuiam că poate căpitanul, abuzînd de puterea sa, împarte la cîini nutrimentul ce se cuvine cailor; dar el, înţelegînd cugetarea noastră, intră în odaie fără să răspunză, şi ieşi îndată încărcat cu o condică: “Cît pentru cîini, zise, ştiţi dv. că nu mănîncă fîn; aşa mă puteţi crede că i-am îngrăşat eu şi călătorii ce trec pe aici; iară pentru cai am făcut mai deunăzi un raport la casă, arătînd starea lor şi cerînd adăugire la hrană: iată răspunsul 
    1232
  ce am primit”. Atunci ne citi un ordin al casei, în care îl dojenea straşnic pentru cererea lui şi îi poruncea să nu mai dea crezămînt la minciunile surugiilor, care se silesc să-i dovedească pentru interesul lor că sunt caii slabi. “Neputînd îmbunătăţi starea cailor, urmă căpitanul, mă silesc să îmbunătăţesc pe a mea şi a cîinilor. ” Şi adevărat, după rotujimea obrazului său, putea judeca cineva că a doscoperit pentru aceasta cel mai bun metod. Aşa, mulţumiţi de conversaţia lui, îi poftirăm sănătate şi plecarăm. 
  Era cinci ore după-amiază; abia avuserăm timp să ajungem la poştia de la Talpa, unde hotărîrăm să petrecem noaptea; coborîn-du-ne din trăsură, văzurăm două arcuri de triumf care decorau cele două intrări ale poştii. Această vedere într-un loc ce poartă un nume faimos, scris cu sîngele a două naţii puternice1, întoarse gîndul meu spre timpii trecuţi; îmi închipuiam că sunt în lagărul viteazului împărat care a spălat ruşinea armelor romaneşti 2, şi aşteptam să văz acvila taberei fluturînd înaintea triumfătorului 3. Dar iluziunea nu ţinu mult, căci locuitorii poştii, care n-auziseră niciodată vorbind de daci sau de romani, îmi spuseră că acele arcuri s-au făcut de curînd pentru o onor. persoană ministru de Interne, care în adevăr n-a triumfat în contra nimului 4, dar a bătut pe mulţi surugii, trecînd pe acolo, lucru ce făcea totuna după părerea lor. Înşelaţi în iluziile noastre, căutarăm un loc unde să ne putem despăgubi cu somnul; un umbrar sub care se odihnise strălucita persoană ne servi spre aceasta. Ne flatam cu speranţa 
    1că sub un asemenea acoperiş ne vom odihni mai bine decît am merita; dar aci încă o amăgire: avurăm curînd prilejul să ne încredinţăm că cei mari dorm adesea pe ghimpi; lighioane de purici ne-au muncit toată noaptea: socoteam că Decebal şi oştirea lui, ce credea la metemsicoz 1, au înviat negreşit sub forma acelor insecte, ca să ne pedepsească, căci nu puteam crede că cercam aceasta din partea armatei lui Traian, care n-ar fi avut nici un interes să-şi facă o glumă din repaosul nostru, pedepsind fără milostivire pe nevinovaţii şi debilii săi strănepoţi. 
  A doua zi, foarte de dimineaţă, ne grăbirăm a închina arcurile de triumf geniurilor ce triumfaseră de pielea noastră şi a pleca curepeziciune, fără măcar a întoarce ochii spre locul de osîndă. Pe la amiază sosirăm la Slatina, oraş vechi, dar cel mai anevoie de vizitat ce am văzut vreodată. Risipit pe coastele dealurilor ce îl înconjoară, oraşul înfăţişează o vedere împestriţată, şi poate mulţumi privit de departe; însă cele mai multe case, după poziţiunea lor, sunt un fel de baterii care trebuie să le iei cu asalt, în pericol de a-ţi frînge gîtul, dacă din întîmplare vei avea acolo vreun amic pe care să doreşti a-l vedea. 
  Pe la anul 1530 trăia în acest oraş un boier, anume Vintilă, ce ocupa postul de jude sau de judecător, după cum se zicea în idioma2 părinţilor noştri. Simţămintele lui religioase şi patriotice erau în genere cunoscute, căci nu era sărbătoare să lipsească el de la biserică, şi nu era ocaziune în care să nu declame împotriva tiranilor lui Moise I 3. După moartea acestui din urmă, şi după 
       13scurta domnie a lui Vlad al IV-lea 1, care se sfîrşi în undele Dîmboviţei, alegătorii prinţilor, ca să înceteze neunirea ce domnea între ei, deteră tronul acelui boier din Slatina, şi Vintilă I fu unul din domnii cei mai tirani şi vărsători de sînge 2. 
  În scurtul timp ce zăbovirăm acolo pînă să ne aducă caii, văzurăm pe noul prefect, care trecea în judeţ, ocolit de o ceată întreagă de dorobanţi. Tistul3 sau şeful lor venea, în urma trăsurii, ţinînd deasupra capului şi înfăţişînd fără ruşine orăşenilor vederea unei mobile misterioase, ce da tuturor să înţeleagă că dl cîrmuitor este supus la slăbiciuni care îl apuc adeseori în mijlocul tîrgului. 
  Acum era aproape de Romînia Mică 4. Această parte a ţării e cea mai bogată în suvenire istorice: mănăstirile ei, pădurile, munţii, rîurile ce o adapă, toate poartă un caracter de sălbăticiune şi de mărire; cîntecele haiducilor, tradiţiile populare, costumul pitoresc al pandurilor, toate arată un popor născut pentru arme şi demn de a le purta. Valoroşii Buzeşti, nobili cavaleri ai patriei şi ai libertăţii, preotul Farcaş, general al romînilor, bătrînul Manta, banul Craiovei, spaima tătarilor şi amicul lui Mihai Viteazul, şi însuşi acel Mihai, fala oştirilor şi eroul creştinătăţii, sunt fii ai acestui pămînt. 
  Impacienţi dar de a vizita teatrul atîtor întîmplări mari, a vedea locul naşterii atîtor bărbaţi demni de comemorare, ne pornirăm curînd de la Slatina şi sosirăm la 7 ore pe marginea 
       13Oltului, care în acel loc este de o lăţime ca la 200 picioare 1. Aci pînă să tragă podul, ce se află de ordinar 2 de cealaltă parte 3, ne ocuparăm privind un măreţ apus. Soarele înconjurat de nori vineţi avea o faţă sîngerată şi forma în unde o coloană de aur ce se părea că iese dintr-un vulcan de flăcări. Apoi, cînd fu aproape a se ascunde, norii rămîşi deasupră-i subţiindu-se şi întinzîndu-se ca o pînză de păianjeni, îi formară o diademă strălucită de diferite culori. Valurile, cu o şoaptă înecată, se sfărîmau de mal, şi tăcerea misterioasă ce domnea împrejur predispunea sufletul la cugetările melancolice care ne cuprinseră, cînd după puţin umblet sosirăm la locul numit Drăgăşani, loc cunoscut de iubitorii petrecerilor pentru dealurile lui şi calitatea vinurilor, iar de amicii omenirii nefericite, pentru moartea atîtor atleţi ai libertăţii grecilor. 
  Noaptea ne ascundea vederea obiectelor, dar cerul era limpede şi stelele scînteietoare păreau a-şi aţinti cătătura spre cîmpul de rezbel. Din cînd în cînd, cîte unul din acele focuri care călătoresc în spaţiu se desfăcea din tărie 4, lăsînd după dînsul o urmă luminoasă, şi se cobora a vizita batalionul sacru prefăcut în ţărînă. 
  A doua zi cercetarăm cu de-amănuntul locul acela: nici o urmă nu arăta că aici a fost începutul luptei pentru libertate; plugul a trecut peste oasele grecilor, şi sîngele lor nutreşte semănăturile; 
  o singură cruce înnegrită de timp e monumentul ce îl arată locuitorii care au fost martori întîmplărilor de atunci. Simbol al păcii, ea uneşte sub umbra sa pe turci şi pe creştini, care se odihnesc împreună în liniştea morţii, marele împăciuitor al patimilor şi sfîrşit al luptelor omeneşti. 
       1236
  Am auzit pe mulţi condamnînd entuziasmul unui istoric, care pune batalionul de la Drăgăşani în aceeaşi linie cu batalionul tebenilor 1, sparţiaţilor 2 de la Termopile şi garda împărătească de la Waterloo 3. Cu toate acestea sunt de părerea lui: trebuie să facă cineva o comparaţie relativă; trebuie să judece că o mică oştire rău armată, străină de tot felul de tactică, şi avînd a se lupta în contra unei mulţimi de zece ori mai mare, e tot atît de demnă de laudă ca şi oastea acelei faimoase batalioane care, în fine, n-au făcut alta decît a muri pînă la unul, ca şi cei de la Drăgăşani. Grecia le este datoare onoarea întreprinderii; cele din urmă strigări ale lor au mişcat munţii Epirului şi inima lui Boţari şi au făcut să nască soldaţi din fiecare stîncă. Dar oamenii înţeleg anevoie şi rîd bucuros de întreprinderi al cărora sfîrşit li se pare himeric: numai spiritul libertăţii urmează un punct luminos prin mulţimea anevoinţelor: numai el singur inspiră curajul a semăna fără a culege; şi acei care mor pentru libertatea unei naţiuni sunt demni a trăi în memoria naţiunilor. 
  Puţin mai-nainte de valea unde odihnesc jertfele oamenilor, pe marginea unui pod, ne oprirăm la vederea unei jertfe a naturii sau mai bine a întîmplării: acesta era un copil ca de zece ani, născut fără mîini; mila ce el inspira era amestecată de groază: în locul umărului drept avea un deget de forma degetului cel mare al mîinii, şi se slujea de dînsul cu o iuţeală deosebită. Îi aruncarăm un sfanţ, care îl luă cu gura; apoi plecîndu-şi puţin 
    12POEZII ŞI PROZĂ 237
  capul, îl aruncă după deget; întinzînd piciorul, apucă pîinea ceîi deterăm şi fără cea mai mică greutate o aduse la gură. În poziţia ce avea atunci şi după furia cu care muşca din pîine, semăna mai mult o fiară sălbatică sau o pasăre carnivoră, decît fiinţă cuvîn-tătoare. În staturi unde mijloacele iert a avea instituturi pentru asemenea oameni nedreptăţiţi de natură, acest nenorocit şi-ar ţine viaţa învăţînd vreun meşteşug potrivit facultăţilor ce îi mai rămîn; dar acolo unde se afla, era pericol a muri de foame şi de frig, dacă sătenii dimprejur nu ar fi îngrijit de hrana lui. 
  În aceeaşi zi sosirăm la Ocnele-mari 1, unde fuseserăm primiţi şi trataţi ca nişte mari prinţi, mulţumită dlui Otteteleşeanu 2, care ţine acele ocne şi cu care uitasem să spui că veniserăm pînă acolo. Două zile am întrebuinţat a vizita locurile şi munţii dimprejur: pe vîrful lor se văd două mici schituri: unul făcut de spătarul Mihai Cantacuzino 3 şi numit Titireci, spre mulţumire că în timpul fugii sale în Transilvania, pe la 1677, s-a ascuns cîteva zile în acele păduri şi a scăpat de sateliţii4 ce Duca-vodă pornise după dînsul, şi pentru că luaseră sfîrşit nenorocirile familiei sale; iar celălalt schit, mult mai nou, s-a clădit de un călugăr al căruia nume nu l-am găsit. 
  Ioan Ghica, încîntat atît de maniera cît şi de frumuseţea cămărăşiţei5, i-a făcut pe ascuns portretul. E de prisos să laud talentul pictorului; vă spui numai că, după ce mi-a arătat portretul, 
    135zicîndu-mi că este femeia cămăraşului, pe care o vedeam în tot ceasul, m-am încredinţat că amicul meu este un mare politic1, un bun matematic2, un bun mineralog, în sfîrşit că este orice alt afară de pictor. 
  După aceasta, ca să nu lăsăm nimic nevăzut, ne coborîrăm în ocnă, care e de o adîncime ca de 30 stînjeni 3; se auzise că guvernul avea de gînd să ne-o dea drept lăcaş, cu prilejul unui complot himeric, şi îmi aduc aminte că această idee era atît de întemeiată, încît mulţi care nu mă văzuseră pe afară se mirau cînd mă întîlneau, şi în mirarea lor aveau un aer care părea a zice: “Ce păcat că nu sunteţi acolo! ” Aşa nu vrurăm să pierdem ocazia de a face cunoştinţa unei mine atît de tristă pentru cei care o locuiesc şi atît de profitabilă pentru dl Otteteleşeanu, care o exploată 4. 
  După aceasta ne adunarăm în formă de tribunal ca să cercetăm reclamaţia unui ciobănaş care se plîngea că l-a lăsat femeia sa; făcînd toate protestaţiile de buna sa purtare în timpul unei scurte căsătorii, conchidea zicînd că trebuie să se îndatoreze femeia a veni să locuiască cu dînsul. “Dar ce vină îţi găseşte? ” îl întrebarăm. “Nici o vină alta decît că nu mai va şi că s-a împlinit sorocul” – “Dar ce soroc? ” – “Pentru că, să vedeţi d-voastră, noi ne luaserăm cu învoială să trăim împreună doi ani, şi, de ne-o plăcea, să mai trăim; acum, pentru că ei nu-i mai place, zice că s-a împlinit sorocu, dar eu ştiu bine că mai este o lună, şi am făcut cu dînsa cheltuieli de care trebuie să mă despăgubesc. ” — “Preotului care 
    14POEZII ŞI PROZĂ 239
  v-a cununat spusu-i-aţi învoiala? ” — “Ba nu, pentru că, să vedeţi dv. , nu ne-a cununat nici un preot, numai după ce am făcut vorba între noi Ilinca s-a mutat acasă la mine”. 
  O asemenea demoralizaţie sau furialism 1 în mijlocul munţilor şi la oameni care n-au nici o idee de Fourier, ne-a făcut să ne gîndim mult la starea civilizaţiei noastre; dar aceasta nu fu singuradistracţie ce avurăm acolo. Între micii funcţionari ce veniră să se închine înaintea dlui O. , era unul îmbrăcat boiereşte, şi după aerul său de mîndrie părea a se socoti mai presus decît toţi ceilalţi; întrebînd despre dînsul, aflarăm că se numeşte banul Nicolaie, şi că mîndria lui nu este neîntemeiată, căci este, sau a fost aproape să fie ban mare; împrejurarea urmează astfel: el avea amiciţie cu un beilicciu 2 turc; protectorul acestui turc, ajutat de desele revoluţii ale saraiului, devenit vizir, şi protejatul mare hasnatar 3; atunci Nicolae al nostru, mergînd cu unt şi cu miere la Constantinopol, rugă pe amicul său să facă ceva pentru dînsul, şi acesta îl recomandă bucuros marelui vizir. Nicolae dar se învrednici a săruta poala acelui înalt funcţionar, care, în consideraţia favoritului său, îl întrebă ce post este mai mare în ţară. “Domn”, răspunse Nicolae. “Ştiu, zise vizirul, dar domn nu pot să te fac, căci cel de acum este sprijijnit de mai multe puteri; spune-mi însă după domn cine este mai mare la voi? ” – “Mitropolitul” – “Mitropolit să fii, bre! ” – “Să mă ierţi, înălţimea-ta, dar acesta este un rang bisericesc şi trebuie să fie cineva călugăr şi să treacă prin toate treptele; apoi să fie consacrat de patriarh. ” – “Nu strică nimic; trimit eu la patriarh să le facă toate acestea într-o zi. ” – “Dar aceasta ar fi 
       13240
  împotriva religiei noastre. ” – “Spune dar rangul mirenesc cel mai mare. ” – “Acest rang este ban. ” – “Ei bine: ban să fii! ” Atunci porunci de aduseră un caftan de postav roşu cu care îmbrăcă pe Nicolae; apoi îi dete o scrisoare de recomandaţie către prinţul Caragea1. Sosind în Bucureşti, N. aduse scrisoarea la prinţul, care, după citirea ei prin dragoman, îi propuse să-l facă serdar 2 şi vătaf de plai 3, dar el răspunse că nu poate primi nimic mai jos de banie. În zadar i-au dat să înţeleagă că aceasta este împotriva legilor ţării, că e peste putinţă. Nicolae nu se îndupleca. Aşa, domnul supărîndu-se, ordonă să-l aşeze într-o căruţă de poştă, şi îl porni la o mănăstire; iar vizirul îi răspunse că recomandatul său este un hain4 şi nemulţumitor către Înalta Poartă, pentru care s-a şi pedepsit. 5 
  Sunt 190 de ani de cînd, într-o seară de toamnă ploioasă şi friguroasă, trei călăreţi urmaţi fiecare de cîte o slugă intrau în strîmtoarea acestor stînci: pătrunşi de ploaie pînă la oase, şi sfîşiind cu pintenii coastele obosiţilor armăsari, ei aruncau în urmă-le căutături speriate, se păreau a fugi de o mare primejdie. Sosind la locul unde este azi mina, o luară în stînga pe muchie şi se înfundară în desimea cea mai întunecată a pădurii. “Să ne oprim aici, zise unul dintr-înşii care se părea mai în vîrstă, caii nu sunt în stare să ne mai ducă, al meu a căzut detot; apoi pe ăst întuneric, necunoscînd bine drumurile, poate să cădem în vreo prăpastie. ” 
  – “Prea bine, răspunse cel mai june, eu însă nu sunt liniştit pînănu vom pune piciorul pe hotarul Transilvaniei; îmi e teamă în 
       13 5tot minutul să n-auz umbletul sateliţilor lui Duca, dar în sfîrşit nu putem face altfel. ” Atunci descălecaseră toţi şi legînd caii de copaci se trîntiră pe iarbă, cu capetele rezemate de buturugi şi înfăşuraţi în ghebele 1 ce le slujeau de mantale. “E frig aici”, zise cel mai june. “Şi căpătîiul meu nu e nicidecum moale”, adăugă cel de al doilea. “Căpătîiul tău, Matei, este mai moale decît acela ce îl avu la Znagov nenorocitul nostru tată – răspunse cel mai mare – şi ţie, Gheorghe, trebuie să-ţi fie mult mai cald decît în temniţa lui Gr. Ghica, sau în aceea care ne pregătea cîinele de Duca 2. În adevăr, fraţilor, cînd mă gîndesc la relele ce a suferit familia noastră pe nedreptate, îmi vine să crez că este o ursită care goneşte neîncetat pe unele familii. ” – “Asta poate să fie, zise Matei, dar cînd vei cerceta mai de aproape, găseşti că unele le păţim pe dreptate; tatăl nostru, care a fost om bun şi drept, a făcut ţării un rău cum nu putea cel mai mare vrăjmaş: i-a dat un domn care a lăsat-o în sapă de lemn3; care a intrigat chiar împotriva tată-său 4 şi l-a defăimat ca să-l scoată din domnie, şi care a plătit făcătorului său de bine cu moarte. Fratele nostru Drăghici mijloci asemenea pentru un alt tîlhar, şi plata îi fu tot aceeaşi; în sfîrşit, nelegiuitul Duca este dator domnia iar unuia din familia noastră, şi de aceea noi acum fugim în ţări străine şi ne ascundem în pustietăţi ca nişte făcători-de-rele. ”
  În astfel de convorbire petrecură acei trei oameni o noapte tulburată, deschizînd urechea la orice zgomot şi ascultînd cu bătaie de inimă şoapta vîntului printre frunze. 
    1 2416 Poezii şi proză 
  Încă nu se luminase de ziuă şi ei erau călări pe potecile cele mai ascunse ale munţilor. Norocirea îi ajută astă dată şi ajunseră la hotar, de unde intrară în Transilvania. După cîtva timp, soarta familiei lor şi a ţării luă o faţă zîmbitoare, sub domnia lui Şerban II, şi spătarul Mihai Cantacozino, ce se întoarse cu fraţii săi, zidi schitul Titireci, în locul unde au petrecut noaptea în vremea nevoiei. 
  După o şedere de două zile într-un loc unde ne aflam foarte bine, şi unde am fi putut zăbovi mai mult, plecarăm într-un după-prînz, şi petrecînd noaptea în oraşul Rîmnicul-Vîlcea, a doua zi ne pornirăm la mănăstiri, după ce ne luarăm adio de la dl Otteteleşeanu, cu care veniserăm pînă acolo, de la caleaşca d-sale, de la dulceţile d-sale, în fine, de la toate bunurile care fac viaţa materială, pentru care făcuserăm un drum de ocol, ce trebuie să fi obosit pe cititor mai mult decît pe noi. 
    
     
  
  
  Cozia 
  Ca la trei ore depărtare de Rîmnic, pe un braţ de pămînt ce din poalele Carpaţilor se întindea deasupra Oltului, este zidită Cozia. Ca operă de arhitectură, mănăstirea aceasta nu diferă întru nimic de cele mai multe. Numai numele fondatorului deşteaptă nişte suvenire măreţe, nutrite încă de zgomotul valurilor care udă înaltele ziduri şi se închin în treacăt ţărînii eroilor. De ceealaltă parte a rîului, un şir de munţi acoperiţi de arbori formează mănăstirii o statornică barieră, care o apără despre răsărit şi opreşte 
    1POEZII ŞI PROZĂ 243
  razele soarelui de a tulbura fără timp1 repaosul părinţilor. Oltul, în măreţele lui capricii, aci desfăşoară cu fală undele sale, aci strecurîndu-se ca un şarpe printre două stînci, ce se par a se împreuna ca să-i închiză dr umul, îşi răzbună prin urlete sălbatice de strîmtorirea ce suferă, şi spărgîndu-se cu furie de pietroasele lor temelii, pare a le ameninţa că, ajutat de timp, va surpa odată culmea şi trufia lor. 
  În cea dintîi intrare, la uşa bisericii, este un tron de piatră, şivulturul cu două capete ţine deasupră-i coroana regală. În acel tron spun că se odihnea Mircea, care se află pictat înăuntrul bisericii, june încă, după cum era cînd a fondat-o 1. Statura lui e de mijloc, chipul blînd şi voios, ochii mari şi albaştri, părul casta-niu-blond şi bucălat. O parte din îmbrăcămintea lui e vechiul costum al cavalerilor cruciaţi: veşmînt scurt şi spată 2, călţuni 3 şi culţi 4, la genunchi are cusuţi în fir vulturi cu două capete, pe deasupra poartă mantie roşie cu marginară 5 de aur, şi pe cap o coroană. Valorosul domn este înmormîntat în biserică, în cea dintîi intrare; două mari pietre acoperă mormîntul. Inscripţiunea uneia a început a se şterge, încît abia poţi descifra cîteva cuvinte şi numele Mircea, iar pe cealaltă se citesc desluşit aceste cuvinte: “Aici odihneşte maica Teofana călugăriţă, cu fie-sa doamna Florica şi fiul seu Nicolae-vodă, leat 1425. ” 6 Descoperire neaşteptată şi plăcută! Familia lui Mihai Viteazul în acelaşi mormînt cu bătrînul Mircea. 
    12Deşi o istorie zice că doamna Florica a murit în sclavie la hanul tătăresc, căruia se trimisese în dar de Sigismund Batori în urma bătăliei de la Boroslo 1, dar se vede că sau Mihai însuşi a reuşit s-o scape cu promisiuni trimise hanului prin deputaţii săi, sau că Radu Şerban I, moştenitorul tronului 2, şi boierii ţării au liberat-o cu dare de bani, crezînd că este o dezonoare generală să se afle în mîinile tătarilor familia unui astfel de om. Cît pentru maica lui, Teodora, pe care în anul 1599, în timpul cutezătoarei expediţii în Transilvania, o trimisese spre siguranţă la Cozia, este de crezut că, amărîtă de moartea dureroasă şi timpurie a fiului său, după care ea mai trăi doi ani, a îmbrăţişat viaţa călugărească, şi s-a înmormîntat acolo lîngă un principe de aceeaşi familie 3 şi valoros ca şi fiul său. 
  Aci se păstrează asemenea comemorarea acelui principe religios, amic al sfîntului Nifon şi cel mai fanatic fondator de biserici 4. Am văzut cu părere de rău că, pentru o mănăstire cu venit de 4 sau 5. 000. 000 lei, Cozia nu era îndestul de bine ţinută; picături de ploaie şi-au lăsat urmele pe pereţii camerelor celor mai bune, şi lumina zilei spera să intre curînd în biserică prin locurile cele mai oprite. Părintele Ipolit, economul, care după cunoştinţele sale ni s-a părut demn de postul ce ocupă, ne spuse că aceasta nu este culpa egumenilor din diferite timpuri, şi spre 
       1POEZII ŞI PROZĂ 245
  dovadă ne încredinţă că unii dintr-înşii au murit săraci ca Aristid cel Drept 1. Aceasta însă nu oprea banii mănăstirii de a se cheltui, căci părinţii egumeni, spre a se ţine în posturile lor, erau nevoiţiadeseaori să dea sume mari la unele persoane. Întrebarăm de ce cuvioşii părinţi nu-şi dau demisia din egumenie cînd li se cerea să întrebuinţeze rău venitul bisericii; dar o asemenea abnegaţie de sine se păru ca un lucru peste putinţă părintelui Ipolit, şi ca să ne încredinţeze că astfel merg lucrurile lumii ne zise cu cea mai profundă umilinţă: “Veţi vedea d-voastră şi celelalte mănăstiri, dar credeţi că, dacă la noi pică, la Bistriţa plouă. ” Nemulţumiţi de această raţiune, eram să răspundem prin mai multe moralităţi, cînd ne aruncarăm ochii la un aruncător de apă plin de cei mai frumoşi păstrăvi, care jucînd şi sărind se părea că protestau în contra imprudentelor noastre cuvinte. Această vedere ne pătrunse pînă în suflet, opri nemulţumirea pe buzele murmurătorilor şi împăcă spiritul nostru cu starea lucrurilor de acum. 
  După un prînz de acelea ce nu se şterg uşor din memorie, ne aruncăm într-o luntre, însoţiţi de un june călugăr, şi trecurăm pe malul din dreapta, ca să vizităm un metoh 2 al Cozii, numit Ovedenia, ce se află pe coasta muntelui în desimea pădurii. După ce mergi cîtva pe marginea rîului, te sui pe un fel de galerie tăiată în piatră, care negreşit face parte din drumul romanilor; apoi o scară cu cîteva trepte, iarăşi de piatră, facilitează suirea pe o măreaţă teraţă 3, spînzurată ca printr-un farmec deasupra abisului. Aci sunt stîncile ce privite din foişorul mănăstirii se par a se împreuna ca să oprească Oltul. La spatele terasei, pe culmea muntelui, se văd rămăşiţele unei zidiri ce se numeşte 
    1Turnul lui Traian, loc de observare demn de acei oameni în care toate erau mari, virtuţi ca şi crime. 
  Ca să vorbim ceva cu călugărul ce ne însoţea, îl întrebarăm ce mînă puternică a făcut acel drum? “Traian”, ne răspunse el; pînăaici foarte bine, dar noi adăugarăm: “Şi în ce timp? ” – “În timpul cînd se bătea cu Mircea. ” – “Dar Mircea a trăit cu o mie de ani în urmă. ” – “Aceasta nu face nimic, Dumnezeu a putut să învieze pe Traian. ” 
  Aci părintele ne lăsă fără cuvînt, căci, deşi se vedea uşurel în istorie, dar era bine întemeiat în credinţă, şi în contra minunilor noi nu ne puteam pune. Adevărat, ar fi frumos lucru să învieze cîţiva domnitori care au fost apărătorii naţiunii, dar ia închipuiţi-vă pe Ţepeş şi alţi asemenea lui ieşind din pămînt ca să ne măcelărească; sunt încredinţat că ne-ar socoti oameni fără de gust şi că n-ar lăsa să se piarză astfel datinile strămoşeşti. 1 Ne trebui mai mult de o oră pînă să ajungem la Ovedenia, mic schit locuit de vreo zece călugări şi fondat de mitropolitul Varlaam2, pe la anul 1675, în timpul domniei lui Duca-vodă. Părinţii, în buna lor voinţă de a ne arăta tot ce au mai interesant, ne duseră la două chiliuţi făcute în piatră, care în termeni bisericeşti se numesc peşteri: una din ele, încă neterminată, se lucrează cu cheltuiala unui boier din Rîmnic. Am făcut observaţie părinţilor că cu 600 de lei ce ziceau că s-au cheltuit la dînsa putea acel boier să facă 5 sau 6 camere, cînd în chilia de piatră abia te poţi învîrti. Dar opinia părinţilor era cu totul contrarie; ei considerau scobitura în piatră ca cea mai completă probă de cuvioşie şi cel mai mare serviciu ce poate 
    12 POEZII ŞI PROZĂ 247
  cineva să facă lui Dumnezeu. Cu un cuvînt, un om care face o peşteră, oricum ar fi trăit în lumea aceasta, este sigur că ar fi mîntuit în cea viitoare. Aceste cuvinte semănau zise ca să ne îndemne şi pe noi la asemenea faptă; dar din nefericire ne lipseau şi mijloace, şi voinţa de a pune în lucrare îndemnul. Ca să nu fim însă crezuţi de eretici, dădurăm ceva părinţilor ca să ne comemoreze. “Aveţi şi ceva morţi? ” ne întrebară. “Avem, dar pentru că au murit de mult i-au comemorat alţi preoţi. ” – “Asta nu face nimic: noi aici n-avem nici o treabă şi putem să ne rugăm pentru dînşii. ” 
  Acum era tîrziu ca să mai pierdem timpul în vorbe, luarăm dar binecuvîntarea părinţilor, promiţîndu-le a cugeta mai serios la fondarea unei peşteri, şi ne întoarserăm la mănăstire. 
  Ziua începuse a se ascunde după munţii de la apus, mai luminînd încă puţin culmile cele din faţă. Apropierea serii da obiectelor culori fantastice şi deştepta nenumăratele voci ale singurătăţii. Hotărîţi de a pleca a doua zi de la Cozia, ne mai suirăm o dată în foişorul ce dă asupra Oltului: de acolo preum-blarăm căutătura noastră pe deşertele-i ţărmuri, şi îndeplinind lipsa talentului cu entuziasmul pentru gloria naţională, plătirăm un tribut de laude meritate valorosului Mircea, prin poezia intitulată: Umbra lui Mircea sau O seară la Cozia. 
    
     
  
  Mănăstirea Dintr-un Lemn 
  Mulţumiţi de buna petrecere de la Cozia, ne pornirăm de acolo în dispoziţiile cele mai bune, şi întorcîndu-ne prin Rîmnic luarăm drumul Mănăstirii Dintr-un lemn, care este în depărtare ca la două poştii de la cea dintîi mănăstire. Depărtîndu-ne de oraş şi lăsînd Oltul în stînga noastră, perspectiva luă altă faţă : acum n-aveam a mai vedea nici munţi înalţi, nici ape măreţe. Rîuri multe, dar mici, care curg în deosebite direcţii, care aci se împreun, aci se despart şi se întîlnesc iară, ca să intre deodată în rîul cel mare, dealuri în proporţia apelor, dar împodobite de crînguri frumoase, în sfîrşit, toate mici, dar toate cochete şi elegante. Iată ce întîlneşti de la Cozia pînă la Mănăstirea Dintr-un lemn, aşezată asemenea în marginea unui deal. 
  Ca să luăm lucrurile pe rînd, trebuie mai întîi să vorbim de tradiţia ce se păstrează asupra zidirii acestei mănăstiri. 
  Cu vreo treizeci ani înainte de a se zidi biserica, un cioban îşiavea stîna în locul acela pe coasta dealului. Într-o noapte i se înfăţişă în vis Maica Mîntuitorului, poruncindu-i să taie stejarul cel mare ce era lîngă stînă. Ciobanul însă nu socoti de cuviinţă a se osteni să execute porunca: dar visul se repetă în mai multe rînduri, ameninţîndu-l cu pedepse care îl făcură să se arate ascultător; abia lovi de cîteva ori cu securea, şi copacul, ce erasec, căzu. În mijlocul lui se găsi o icoană pe care ciobanul o aduse la biserica satului; dar noaptea, aceeaşi viziune i se arătă, porun-cindu-i să facă biserică în locul unde a fost copacul; ducîndu-se la acel loc, găsi iarăşi icoana ce dispăruse din biserică. Atunci, ajutat de tovarăşii săi, ciobanul făcu o bisericuţă de lemn, ce se vede încăpe deal din susul mănăstirii; pe rădăcina stejarului este zidit oltarul, şi multe minuni s-au făcut atunci de către icoana aceea. 
  Mai în jos de biserica de lemn este un alt stejar vechi, nepot al celui tăiat, fiindcă se trage din rădăcinile lui: acesta asemenea face minuni întocmai ca răposatul unchiul său; între altele, este una de care stariţa şi celelalte maici ne-au încredinţat: ele spun dar că, în timpul ocupaţiei turceşti, pe la 1822, unul dintre ei, 
    POEZII ŞI PROZĂ 249
  avînd trebuinţă de lemne, a voit să-şi facă provizie din copaculcel sfînt. În zadar i s-a zis că aceasta este o nelegiuire grozavă, turcul care nu-şi aducea aminte să i se fi citit în Coran asemenea lucrări, s-apucă de tăiat ; dar la cea dintîi lovitură toporul îi sări din mîini şi el căzu mort. Căpetenia musulmanilor, ca să răzbune nenorocirea mortului, îndatoră pe maici de-l plătiră cu trei sute lei, căci, deşi era bine încredinţat că nu l-au tăiat ele, dar zicea că astfel o cere dreptatea, fiindcă copacul este al mănăstirii. 
  Cel puţin de această minune nu ne puturăm îndoi, căci toate maicile ţineau minte că au plătit bani. 
  La sosirea noastră acolo, găsirăm patru dame craiovence, care făcuseră sfîntul pelerinagiu pentru deosebite pricini. Am avut plăcerea a le însoţi la vizita ce au dat minunatului stejar, din care, cu multă devoţie, au rupt cîteva frunze, s-au închinat, le-au sărutat şi le-a băgat în sîn. 
  Matei Basarab, prinţ religios, ca cei mai mulţi din timpii vechi, auzind de aflarea icoanei de care vorbirăm, fondă pe la 1640, în poalele dealului, în josul bisericii de lemn, o frumoasă biserică, în care se vede că icoana a primit să fie mutată. Devoţia credincioşilor, şi mai ales a femeilor credincioase, a împodobit cu cercei de smaranduri, coleturi1 şi diademe scumpe această veche icoană, îmbrăcată peste tot în argint de logofătul C. Cîmpineanul. 
  Înăuntrul bisericii, în dreapta, se vede un mormînt a căruia inscripţie abia se citeşte; pe piatră, la cap, este săpată o cunună, în ea vulturul, şi de amîndouă părţile cîte un heruvim: acest mormînt este al familiei tale, viteazule Şerban 2, prinţ demn a te 
    12odihni în sfîntul lăcaş zidit de Matei Basarab; timpul şi oamenii ţi-au lipsit pentru libertatea noastră! dar romînii îţi vor fi totdeauna recunoscători pentru bunele tale cugetări; tu ştiai că luminile şi învăţătura, vrăjmaşi ai tiraniei, sînt prieteni şi reazem al prinţilor celor buni. Ocolit de învăţaţi străini, onorînd şi încurajînd pe ai ţării sale, introducînd artele şi întemeind şcoale1 pentru educaţia publică, tu ai vrut să formezi cetăţeni, şi ai fost din micul număr de prinţi începători ai civilizaţiei şi fala noroadelor. Odihneşte în pace, măreaţă umbră, ocolită ca de atîtea diademe de suvenirele faptelor tale; şi, cînd bolta bisericii răsună de gloria dumnezeirii, cînd credincioşii îşi fac rugăciunea în limba părinţilor noştri 2, cînd înţelegem aceea ce vrem şi aceea ce zicem, gîndeşte atuncea cu mulţumire că numele tău ne va fi totdeauna scump, pe cîtă vreme vom fi romîni şi vom avea o limbă. 
  Mănăstirea are un aer de veselie şi se ţine în starea cea mai bună, în curăţenia cea mai plăcută. Aceasta face onoare stareţei de acum şi dovedeşte că femeile au pentru îngrijirea casnică un dar deosebit, la care bărbaţii sau nu vor, sau nu pot a ajunge. Acolo locuiesc vreo nouăzeci de maici, şi eu nu îndemn pe nimeni să le viziteze, de voieşte a-şi mîntui sufletul. Multe din ele sînt june, multe încă copile, care nu ştiu nici cum, nici pentru ce se află acolo. 
  Ar fi de trebuinţă să ridice cineva glasul împotriva nedreptului obicei de a închina la slujba lui Dumnezeu nişte fiinţe a cărora judecată încă slabă nici ştie preţui mărimea îndatoririlor, nici poate avea libertatea alegerii; cu cît mai ales de vom zice că multe sînt 
    12silite de părinţii lor sa îmbrăţişeze această viaţă! Oare pentru greşelile ce pot face şi păcatele în care pot cădea, cine trebuie să răspunză, ele sau părinţii? Cînd în ochii acoperiţi de vălul fecioriei arde focul dorinţelor, cînd sub rasa călugărească bate o inimă fierbinte, oare sînt ele de osîndit dacă, în loc de rugăciuni sfinte, de cugetări cereşti, duc la altar suspinuri înecate şi patimi osîndite? A fi primite acolo femeile care dezgustate de lume şi de nenorociri îşi aleg azilul acesta ca liman de scăpare, sau acelea ce au o aplecare hotărîtă pentru viaţa din mănăstiri, nimic mai bun ; pentru aceea s-au înzestrat de fondatorii lor cu dări şi venituri; dar ca un tată, spre a-şi împuţina cheltuielile, spre a scăpa de grijile înzestrării să sacrifice pe una din fiicele sale ca să norocească pe alta, aceasta mi se pare a păcătui deopotrivă înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu. Multe nenorociri, ca să nu zic crime, s-au întîmplat din pricina acestui necreştinesc obicei. 
  Un boier bătrîn cu care vorbeam despre aceste lucruri îmi dete un manuscris în care citii următoarea nuvelă, ce mi se păru a merita să fie cunoscută, şi pe care o inserai aici, modificînd puţin stilul manuscrisului ce era anevoie de înţeles. 
    
     
   Fragment 1 Dintr-o nuvelă intitulată “Călugăriţa” 
  Aceasta era în timpul domniei fericitului sau, ca să zic mai bine, a nenorocitului prinţ Constantin Brîncoveanul, pe care l-am cunoscut în viaţă şi l-am plîns după moarte. 
       1252
  Să ne aducem puţin aminte de puterea familiei lui, de nenumă-ratele lui bogăţii, de dulceţile unei lungi vieţi pline de desfătări, şi vom mărturisi că soarta nu putea face nimic mai mult pentru un Cris1 modern. Apoi să ne întoarcem cu gîndul în capitala sultanilor la leatul 1714: să vedem un bătrîn cu o fizionomie măreaţă, cu barba lungă, cu părul alb, ce îi cădea în plete pe umeri, înaintînd către locul osîndei, ocolit de fiii şi de nepoţii săi; să vedem capetele acelor copii căzînd cîte unul-unul înaintea bătrînului, şi sîngele lor stropind hainele nenorocitului tată martor, deznădăjduit al sfîrşitului lor; să-l vedem în minutul morţii, aruncînd o dureroasă privire asupra celui din urmă copil care-i mai rămăsese, îmbrăţişîndu-l cea din urmă îmbrăţişare şi întinzînd capul la satîrul gealatului2; să le vedem acestea, şi vom zice cu 3 un filozof: “Nu ferici pe nimeni înaintea sfîrşitului! ”4 Dar curajul cu care ştiu a muri şi statornicia ce avu în religia sa fură demne de un vechi creştin şi spălară o crimă 5. 
  Familia Corbenilor era una din cele mai însemnate sub domnia acestui prinţ, şi soţia marelui logofăt Corbeanu, pe lîngă o bunătate naturală, avea acea aplecare la faceri de bine, care o dobîndise în societatea prinţeselor Brîncovence; pentru biserici mai ales, nici un sacrificiu nu i se părea mare, şi toată părerea de rău îi era că nu poate să închine la mănăstiri atîtea moşii cîte ar fi dorit. Locul de întîlnire a călugăriţelor din toate părţile era casa sa, sigure fiind că vor găsi acolo ajutorul şi înlesnirile de care ar avea trebuinţă. 
    1POEZII ŞI PROZĂ 253
  Două fete şi un băiat compuneau această familie; fata cea mare, Elena, în vîrstă de 17 ani, era nu numai frumoasă, nu numai că moştenise calităţile sufleteşti ale mumei, dar se afla încă împodobită cu învăţătura cîtă se putea dobîndi pe acele vremi. Mulţi juni s-ar fi socotit norociţi să o ia de soţie; dar atunci zestrea nu era cea dintîi condiţie a căsătoriei, şi ei ar fi vrut mai întîi să se încredinţeze de pot fi plăcuţi, lucru cam anevoie într-o epocă cînd adunările erau rare, şi cînd fetele, departe de închinăciunile cele viclene şi interesate ale bărbaţilor, n-aveau altă societate decît a mumelor sau a tovarăşelor de copilărie. 
  Apoi cum, prin toate aceste greutăţi, junele Leurdeanu găsi prilej a face pe Elena să gîndească la dînsul, acesta este secretul amorului, şi îl cunosc toţi aceia care au iubit vreodată; el nu era mai frumos decît ceilalţi juni, dar se deosebea din mulţimea lor prin nişte sentimente romantice şi un caracter cavaleresc, daruri deopotrivă preţuite de femei, cel dintîi pentru că răspunde la viaţa lor de iluzii, şi cel de al doilea pentru că femeile, neputînd dobîndi singure gloria, iubesc chiar umbra ei, în aceia care o au sau care se par vrednici a o avea; şi junele amorez se purtase ca un brav în bătălia din 21 august 1690, bătălie în care romînii cîştigară o biruinţă strălucită asupra nemţilor 1. 
  Apoi afară de aceste cuvinte, poate că Leurdeanu avea facultatea a iubi mai mult decît alţii, poate că pătrunderea femeiască descoperise în el o inimă tînără şi neprefăcută. Adevărat, în adunări el niciodată nu pomenea numele Elenei, ba încă se părea a cerca un fel de supărare şi mînie cînd auzea pe alţii numărînd frumu
    1seţile ei; dar pentru acel ce s-ar fi interesat să-i afle secretul, chiar purtarea aceasta ar fi fost o dovadă. Oricum ar fi însă, Elena auzise vorbind de dînsul; îl văzuse de cîteva ori călare în parada domnească, ba chiar în casa părinţilor săi, unde însoţea cîteodată pe tatăl său la zile de vizită, şi atîta a fost destul ca să-l judece demn de iubirea sa. 
  Înţelegerea lor se urma de mai multă vreme, şi acum hotărîseră ca el să trimită pe tatăl său a o cere formal în căsătorie: toate se puseseră la cale pentru aceasta, cînd o întîmplare neprevăzută le strică planul, cel puţin pentru cîtăva vreme. 
  Doi oameni însemnaţi în istoria lumii 1 atrăgeau atunci interesul şi atenţia; unul, general mare şi războinic viteaz, pînă la nesocotinţă, destoinic de întreprinderile cele mai îndrăzneţe, natură de fier, fără slăbiciuni şi fără de preget, deştepta acel interes ce-l inspiră gloria în nenorocire. Celălalt, viteaz şi înţelept totdeodată, care smulgea în silă după ochii supuşilor săi valul superstiţiei şi al neştiinţei, care prin despotismul cel mai absolut civiliza o naţie sălbatică, insufla un interes obştesc şi exalta spiritele acelora care vedeau într-însul un liberator al creştinătăţii. Romînii ar fi putut profita de ocazia ce se înfăţişa; dar caracterul cel nehotărît al prinţului Brîncoveanu şi împotrivirea unor boieri bătrîni zădărni-ciră toate speranţele. 
  Războiul se declanşase între Rusia şi Poarta otomană, din pricina unui rege odată puternic 2, care, dispozînd 3 mai-nainte de mai multe coroane ajunsese acum să aştepte pe a sa de la 
       13mărinimia unei puteri străine: oştirile ruseşti se coborau dinspre nord, şi ura şi neunirea domnea între prinţii romîni 1. 
  În astă stare a lucrurilor, bătrînul Corbeanu plecă la Moldova, însărcinat cu o misie tainică, şi tot în acea vreme muma Elenei căzu într-o boală grea din care toţi ai săi pierduseră speranţa de-a o putea scăpa; ea avea puţină încredere în doctoriile omeneşti, şi prin urmare doctorii săi cei mai favoriţi erau călugăriţele care îi înconjurau patul ziua şi noaptea. Ele îi aduceau toate ajutoarele sufleteşti ce le era prin putinţă, o încredinţau că faptele ei cele bune îi vor dobîndi sănătatea şi îi dau despre aceasta mai multe exemple de boale primejdioase tămăduite prin credinţă; cuvinte negreşit mîngîietoare şi drepte, căci, cînd va, îşi întinde mîna şi ne opreşte pe marginea mormîntului. Dar ele îi mai spuseră că mulţi şi-au cîştigat tămăduirea închinînd călugăriei cîte unul din copiii lor sau pe singurul copil ce au avut, şi sfîrşiră povăţuind-o a face asemenea. 
  Nimic nu putea fi mai potrivit cu dispoziţiile religioase ale bolnavei; spiritul ei cel slăbit de suferinţele trupului văzu în această idee cea din urmă ancoră de scăpare: soarta căzu pe Elena, care, după starea inimii ei, nici dorea o asemenea onoare, nici era demnă de dînsa; dar jurămîntul se făcuse şi sacrificiul trebuia să se împlinească. 
  Boala începuse a merge spre bine, şi logofătul Corbeanu se întorsese de la Moldova. Acesta era timpul dorit de amorezi. Dar vai! durerea trebuia să fie cu atît mai mare, cu cît era mai neaşteptată. Nu fu cu greu doamnei Corbencei să înduplece pe bărbatul său la ceea ce hotărîse în lipsă-i. 
    1Deşi el nu era atît de stăpînit de fanatismul religiei, dar vedea în împuţinarea copiilor un mijloc de a asigura moştenitorului său o avere mai însemnată şi a scăpa de o înzestrare ce din zi în zi se apropia. Acum trebuiră să spuie fiicei lor ceea ce i se găteşte. Sărmana copilă nu ştia încă nimic de hotărîrea părinţilor; ea se afla gîndind totdeauna la iubitul ei şi, închipuindu-şi ziua cînd va îmbrăca hainele de mireasă şi cînd unirea lor se va consfinţi de binecuvîntarea părinţilor: “Fata mea, îi zise tatăl său într-o dimineaţă, ştii că maică-ta a fost bolnavă, dar ceea ce nu ştii este că, pentru dobîndirea sănătăţii, a făgăduit să te închine călugăriei, şi. . . ” Abia cuvîntul de călugărie izbi urechile fetei, şi gălbeneala ce îi acoperi obrazul ridică tată-său curajul de a urma. Deznă-dăjduirea se zugrăvi în ochii săi, suspinurile o înecară şi lacrimile, făcîndu-şi loc, începură a curge în şiroaie fierbinţi. “Trebuie să fii mîndră de asemenea cinste, ur mă mumă-sa, în care zelul pentru religie îneca simţul naturii: ce sunt plăcerile lumii pe lîngă plăcerea de a servi lui Dumnezeu? Eu cînd eram jună m-aş fi lepădat bucuros de lume, dacă părinţii ce mă aveau numai pe mine mi-ar fi îngăduit. Ştii tu ce noroc poţi să ai şi de o să nimereşti un bărbat cum trebuie? Apoi grijile căsniciei, boale de copii, şi alte; numai în mănăstiri poate cineva să scape de ele; îmi aduc aminte de grozăviile de mai-nainte, de nenorocirile atîtor familii care s-au risipit prin ţări depărtate, pentru că unii bărbaţi ţineau cu un domn, iar alţii cu altul, care, dacă biruia, trebuia toţi vrăjmaşii lui să scape cu fuga, şi mă îngrozesc cînd gîndesc că acele vremi pot să se întoarcă pentru copiii mei. ” 
  Un şir de asemenea cuvinte ieşiră din gura dnei Corbencei, ca să facă pe fiica sa să înţeleagă folosul şi trebuinţa unei vieţi liniştite; dar aceasta era ca cum ar fi cîntat la urechile unui surd; fata vedea cu un ochi detot deosebit perspectiva vieţii; în locul grijilor casnice, o fericire fără sfîrşit, în locul boalelor, sănătatea; în locul neînţelegerilor, o unire netulburată. Cît pentru expatrieri, nu puteau să se mai întîmple, căci bărbatul său trebuia să ţie totdeauna cu partea cea mai dreaptă, cu domnul cel mai puternic. Ea căzu la picioarele părinţilor, şi îi rugă cu cele mai pătrunzătoare cuvinte să-şi schimbe hotărîrea: ea vru a mărturisi că iubeşte, dar frica îi opri pe buze taina ce era gata a-i scăpa: “Ei bine – îi zise tată-său – du-te numai să vezi cum e pe acolo, să petreci cîtăva vreme, şi de nu te vei putea obişnui, ne vom mai gîndi”. 
  Nenorocita n-avu curajul a se împotrivi mai mult, şi mumă-sa îi vesti că trebuie să se gătească, că a doua zi să plece împreună. 
  Nici o altă idee de mîntuire nu se înfăţişa Elenei; numai supunerea putea să-i folosească; vorbele cele din urmă ale tată-său îi mai sprijinea oarecum nădejdea. Dar mai înainte de toate vru să vază pe iubitul său şi să se consulte cu dînsul. 
  Niciodată nu s-a socotit el atît de norocit ca în seara aceea cînd Elena îl înştiinţă că îl aşteaptă singură în grădina sa. Pînă atunci toate întîlnirile lor se urmaseră de faţă cu doica cea bătrînă, care o crescuse, şi toate favoarele ce dobîndise el pînă acum se mărginiră în a-i săruta mîna, lucru prea puţin după părerea mea, dar care el îl preţuia mai mult decît orice ar fi putut cîştiga de la alte femei. 
  Aceasta însă nu îl opri de a-şi face mulţimi de închipuiri plăcute pe care urmarea1 Elenei le adeverea oarecum. În bucuria lui, el fu aproape să îmbrăţişeze pe sluga care îi curăţea hainele, sărută căţelul pe care îl bătea altă dată şi îl strînse în braţe, încît era aproape să-l sugrume: acum se credea la sfîrşitul dorinţelor, şi cu cea mai adîncă mulţumire zicea în sine: “Iată cum sunt 
    117 Poezii şi proză 
  258
  femeile! nici o rugăciune, nici o dovadă de dragoste nu le scoate din hotărîrea lor, orice greutate le sperie, orice sacrificiu li se pare peste putinţă; dar cînd nici gîndeşti, ideile lor se schimbă şi tot li se pare lesne; poate că ele socotesc că un bine nădăjduit este mai preţios, sau poate vor să arate că ele nu se înduplecă decît de sineşi şi că noi suntem nişte sclavi care trebuie să aşteptăm buna lor voinţă: oricum, eu sunt un om foarte norocit. Nu că doar pînă acum mă îndoiam de iubirea ei, dar mai mult e totdeauna mai mult, şi mă asigură în contra temerii ce am cîteodată că poate să mi-o ia altul: să vedem cîte ore sunt; afurisite ore. . . mai am încă cîteva. . . Dar să încep a mă găti – pînă să mă îmbrac, pînă să ajung, soseşte şi ora: părinţii săi nu şed prea mult seara. . . ” 
  Puţin după aceasta un om se strecură în grădina părinţilor Elenei, pe la un loc ascuns; se vîrî sub o boltă de frunze, şi aci aşteptă; multă vreme, căci în nerăbdarea lui venise cu două ore înaintea celei hotărîte; în sfîrşit văzu în întuneric un veşmînt alb, şi Elena intră sub boltă. “Sunt două ore de cînd te aştept”, şopti el. Dar fără să-i răspunză la cuvintele acestea: “Am venit, îi zise ea plîngînd, să te mai văz o dată, mîine mă duc la mănăstire”. 
  – “Ce vorbe sunt astea, vrei să glumeşti, dar nu, mi se pare căplîngi. . . ” Se apropie de dînsa, îi luă mîinile, îi văzu lacrimile. “Pentru Dumnezeu! spune-mi curînd, spune-mi fără zăbavă, de ce plîngi? ce s-a întîmplat? cine a putut să te mîhnească? . . . ” Fata îi povesti hotărîrea părinţilor, împotrivirea ce a opus, şi neizbutirea sa. El o ascultă în tăcere, o furtună se formă în inima sa: “Nu, tu nu mă iubeşti, strigă el fără să se gîndească că poate îl aude cineva, tu nu m-ai iubit niciodată, singură ai cerut-o aceasta de la părinţii tăi, sau cel puţin nu te-ai împotrivit îndestul: ai vrut să scapi de mine; trebuia să le spui că nu eşti liberă, că mă iubeşti şi că n-au dreptul să-mi ridice viaţa”. – “Ar fi fost mai rău; tu nu cunoşti pe mumă-mea, şi cîtă putere au călugăriţele asupră-i: ele au pus-o la cale. ” – “Călugăriţele? o să le omor pe toate; dar dacă mă iubeşti, nu trebuie să te duci, să fugim în ceasul acesta. ” – “Niciodată, în cîtă vreme îmi mai rămîne nădejde: tată-meu mi-a făgăduit să mă aducă înapoi. ” – “A, acum văz cît te costă să trăieşti fără mine; acum cunosc dragostea ta; bine, du-te, o să auzi de mine, poate că o să mă plîngi, dar atuncea o să fie prea tîrziu. . . ” Fata acum plîngea cu amar. “Eu nădăjduiam să găsesc la tine mîngîiere 
  – zicea – şi tu îmi îndoieşti durerea. . . ” El îşi cunoscu greşeala, căzu în genunchi şi ceru iertare. . . “Eleno, Eleno! unde este Elena? ” strigă mumă-sa, care se deşteptase şi o căuta. “Mă duc, zise fata tremurînd, şi vrînd să alerge la glasul ce o striga. Atunci el se sculă, o apucă în braţe cu furie, cu disperare; buzele lor se întîlniră, într-un lung sărutat părură a-şi vorbi sufletele; frunzele se înfiorară de plăcere, şi cuvîntul pentru totdeauna, cuvînt al iluziei şi al amorului, fu cel din urmă care ieşi din gurile lor. 
  Peste cîtăva vreme după aceasta, mai mulţi juni se aflau adunaţi la casa unuia dintr-înşii şi vorbeau de noutăţile zilei şi de împrejurările vremii de atunci, care se păreau a pregăti o altă soartă pentru romîni; doi oameni însemnaţi erau sugetul 1 convorbirii, şi atrăgeau înteresul şi atenţia generală 2; unul, general mare şi războinic viteaz, inspira acel interes ce simte cineva pentru gloria nenorocită; celălalt, totodată viteaz şi înţelept, care smulgea în silă după ochii supuşilor săi vălul superstiţiei şi al neştiinţei, care prin despotismul cel mai absolut civilizase o naţie sălbatică şi formase un imperiu puternic, ispira un entuziasm general şi ridica spiritele acelora care vedeau într-însul un izbăvitor al creştinătăţii. 
    1Toţi vedeau un folos însemnat pentru ţară în alianţa prinţului Brîncoveanu cu Petru cel Mare, dar caracterul cel nehotărît al prinţului şi împotrivirea unor boieri bătrîni inspirau oarecare temere. “Păcat că nu e şi Leurdeanu între noi, zise unul, sunt sigur că el ar găsi cu cale să ne unim cu Carol XII, favoritul său. ” 
   – “Am băgat de seamă, răspunse altul, că de la o vreme s-a făcutîntr-însul o schimbare deosebită; de unde era glumeţ şi vesel, acum este serios şi posomorît; abia îi scoţi vorba din gură şi se supără de orice; apoi îşi petrece viaţa la vînătoare, lucru ce nu-l obişnuia; Dumnezeu să mă ierte, dar crez că este amorezat; tu Cupărescule, care îi eşti amic mai intim, ai putea să ne spui ceva. ” 
   – “Ba zău nu ştiu nimic, el are o natură afurisită, îşi păstreazăsecretul numai pentru dînsul. ” – “Şi prea bine face, strigară mai mulţi rîzînd – cînd şi le-ar spune, ai bate toba, cum faci şi pentru ale tale; cînd erai amorezat de fata Corbeanului, nu te consultai cu toată lumea ce trebuie să faci? ” – “Bine că sunteţi voi mai buni; mărturisesc că Elena îmi plăcea, dar acum s-a isprăvit tot, săraca fată vor s-o călugărească cu sila, şi am auzit că stariţa, care este o femeie foarte aspră, o maltratează, neputînd s-o înduplece; 
  
  o ţine închisă într-o chilie întunecoasă şi o sperie totdeauna cu iadul şi cu dracii, încît este aproape să-şi piarză mintea; adevărat, mumă-sa spune în lume că singură a cerut să meargă la mănăstire, că se mulţumeşte prea mult. . . Dar cine o crede? ” Uşa se deschise, şi Leurdeanu intră; el spuse că s-a întors de la vînătoare. 
  A doua slujbă a nopţii sau priveghere luase sfîrşit şi cele din urmă făclii se stinseră în biserica schitului. . . Mulţimea călugăriţelor se împrăştia în toate părţile pe la chilii; lungimea veşmintelor şi lungile rase ce se tîrau pe iarba înaltă a curţilor mînăstirii, care părea a se mişca sub pasurile unor fantome, da acestei scene o faţă fioroasă şi mormîntală; lumini se văzură aprinse pe rînd în toate odăile, dar peste puţin se stinseră toate, şi tăcerea şi întunericul rămase singure; un vînt rece sufla despre apus, şi glasul cobitor al unei cucuvaie răsuna din vreme în vreme în turnul clopotniţei şi se prelungea din vale în vale; atunci o luntre se dezlipi de cealaltă parte a lacului, se apropie fără zgomot de mănăstire, şi un om din doi ce erau într-însa se îndreptă spre o chilie aşezată aproape de locul mormintelor. 
  În minutul acela stariţa făcea o revizie de noapte, ca să se încredinţeze dacă s-au culcat toate maicile: apropiindu-se de acel loc i se păru că aude vorbind, apoi văzu ieşind un bărbat însoţit de o jună călugăriţă; vru să strige, dar ei o văzură; o mînă puternică îi astupă gura şi o tîrî în silă pînă la luntre. 
  Aci, ca să nu poată chema ajutor, o băgară înăuntru şi hotărîră să o lase pe celălalt mal. 
  Dar abia braţul ce o ţinea o lăsă ca să apuce lopata, şi ea, văzîndu-se slobodă, vru să saie pe mal, să cheme ajutor. Luntrea pe nesimţite se depărtase puţin, eleşteul era adînc – ea căzu înăuntru şi nu se mai văzu. 
  A doua zi era o tulburare deosebită în mînăstire: stariţa şi o călugăriţă lipseau, şi nimeni nu putea spune ce s-au făcut. Toate cercetările rămaseră fără ispravă; în oraş vornicul Leurdeanu era foarte îngrijit pentru fiul său, care de cîteva zile nu se ştia ce s-a mai făcut. 
  Peste cîţiva ani după această întîmplare, o trăsură cu cai de poştă se opri puţin în dreptul mînăstirii; înăuntru era un bărbat cu o femeie şi o copilă ca de 6 ani. După ce se odihniră puţin: “Să plecăm mai curînd, zise femeia, acest loc îmi aduce aminte o întîmplare nenorocită, la care aş vrea să nu mai gîndesc”; apoi adăugă, netezînd părul cel castaniu al junei copile: “cel puţin întîmplarea mea e o învăţătură care o scapă de asemenea soartă“. 
    
    
  
  Bistriţa 
  După o şedere de o zi şi o noapte, plecînd de la Mînăstirea Dintr-un Lemn şi vizitînd în treacăt un alt schit de maici, ce se cheamă Surpatele 1 sosirăm pe la amiază la mănăstirea Bistriţa. 
  Barbu Craiovescu, banul Craiovei, şi fratele său, vornicul Pîrvu, începură zidirea acestei biserici în timpul domniei lui Mihnea cel Rău, la anul 1512. Dar siliţi de cruzimile lui, ei fugiră în Turcia, şi abia o putură isprăvi, după întoarcerea lor, cînd cu oştirea adunată de peste Olt goniră pe tiran 2. 
  Banul Barbu, vrăjmaş neîmpăcat al tuturor prinţilor ce se alegeau fără voia lui, goni asemenea şi pe Vlad al VIII-lea, carese orînduise domn de Înalta Poartă 3, dar în sfîrşit fu şi el ucis 
       1de un capiciu-bassa 1 turc ce venise în ţară sub cuvînt ca să-l aşeze pe tron. La anul 1524, luînd domnia Radu al VII-lea, care se afla poprit la Constantinopol 2, făcu ban al Craiovei pe vornicul Pîrvu, fratele Barbului, şi după dînsul Moise I-i îi dete de soţie pe sora sa, vrînd să aibă mai de aproape puternica familie a Pîrvuleştilor, care era groaza mai multor prinţi; dar rudenia aceasta nu fu destulă ca să sprijinească pe Moise împotriva furtunii ce cruzimea lui ridicase asupră-i, şi banul Pîrvu dimpreună cu Moise căzură în bătălia care acesta avu cu Vlad IX, orînduitul din partea Porţii 3. Amîndoi fraţii Pîrvuleşti, cum şi Moise-vodă, sunt îngropaţi în biserica Bistriţei. 
  Pîrvuleştii sunt şi zugrăviţi în costum boieresc, anteriu 4 şi giubea 5, meşi6 cu papuci, şi la cap legătura turcească. 
    1 Se vede că egumenii după vremi 1 ai acestei mănăstiri, mîndri de vechimea locuinţei lor, n-au găsit alt mijloc să încredinţeze despre aceasta pe călători, decît lăsînd biserica şi împrejurimile ei să cază în ruine. La cea dintîi vedere mi-am adus aminte de cuvintele economului de la Cozia: “La noi pică, dar la Bistriţa plouă“. Tot e trist şi dărăpănat înăuntru, tot e vechi şi neîngrijitpe dinafară. Îngrijitorul de acum, avînd un respect deosebit pentru antichităţi, n-a găsit cu cale să se atingă cu vreo înnoire nelegiuită de sfintele chilii, dar pe de altă parte, urmînd înţelepciunii omeneşti, a zidit pentru sine afară din mînăstire o pereche case îndestul de lumeşti, dar minunate pentru odihnă. Ceilalţi călugări, supuşi la ploaie şi la frig, locuiesc în chilii neînvelite, şi suferă tot ce trebuie să sufere cineva ca să se învrednicească a ajunge mucenic. Nu sunt deloc la îndoială că în lumea cealaltă vor fi fericiţi, căci într-aceasta sunt îndestul de rău. 
  După odaia ce ne-o deteră de locuinţă, ne făcurăm o închipuire jalnică de prînzul ce ni se gătea, şi astă dată nu furăm înşelaţi. Ca să ne mîngîiem, hotărîrăm a vizita pe pustnicul ce locuieşte în munte în susul mînăstirii; un părinte bătrîn ne sluji de călăuză. Ne trebui mai mult de un ceas pînă să ajungem, poteca era strîmtă, înainte şi în dreapta prăpăstii, în vale rîul ce poartă numele mănăstirii, împotriva 2 stînci rîpoase şi goale, şi în stînga peştera, în care intrarăm pe brînci ca într-o vizuină, cu toate că înăuntru e destul de largă. Fiecare dintre noi ţinea cîte o făclie aprinsă şi înaintea tuturor mergea bătrînul pustnic, ce ne ieşise spre întîmpinare. După ce înaintarăm cîtva, el se opri şi, întinzînd mîinile, ne arătă cu un fel de mîndrie întunecoasa şi umeda sa 
    12locuinţă şi mulţimea liliecilor, înaripaţilor săi tovarăşi, care speriaţi de lumină vîjîiau în toate părţile pe la ochii noştri. 
  Acest om fără a fi mut, s-a supus de sine la o tăcere veşnică. Este cîtăva vreme de cînd nişte tîlhari au intrat la dînsul. Şi socotind că poate se află ascunse acolo averile mănăstirii, cu feluri de casne l-au silit să vorbească; dar toate au fost în zadar. În sfîrşit, pierzînd nădejdea de a afla, în necazul lor, l-au aruncat în prăpastie. 
  Dar, sau minune, după cum spun părinţii, sau întîmplare după cum ar zice un necredincios, el rămase atîrnat de un copac; a doua zi îl găsiră în aceeaşi poziţie, şi cu multă greutate îl traseră în sus. 
  Înăuntrul peşterii sunt două mici altare în faţa prăpastiei, al cărora pusnicul e singurul slujitor. Nu ştiu de ce, pînă să nu văz pe acel om al muntelui, îmi făceam o altă idee de un pustnic. Nu îmi aduc aminte bine ca ce idee îmi făceam: destul numai că un pustnic mi se părea o fiinţă care nu seamănă întru nimic cu ceilalţi muritori, un ce nematerial, care se pierde dinaintea ochilor, sau un fel de sălbatic ce iese din despicătura unei stînci şi se pierde întralta, călare pe un urs îmblînzit de dînsul. 
  Îmi închipuiam că trebuie să-l prindem cu vînătoarea; dar cînd îl văzui că îşi pleacă capul şi salutează, cînd îl pipăii şi înţelesei că este de carne şi de oase, era aproape să strig: “Nu, acesta nu este pustnicul! ” întocmai ca acea damă de provincie care mergînd la Paris să vază pe dnul Balzac, pe care după romanţurile lui şi-l închipuia un june galben ca lămîia şi elegant ca crinul, subţire să-l tragi prin inel şi slab să cază de o suflare, un ce delicat care nici mănîncă, nici bea, apoi văzînd în locul acestui ideal un om gras şi gros, rumen şi rotund, care gustă dimineaţa nu ştiu cîte biftecuri, a zis în uimirea sa: “Nu, acesta nu poate să fie Balzac”. 
  266
    GRIGORE ALEXANDRESCU 
  Bistriţa 
    
     
  (Încheiere) 
  
  
  Coborîndu-ne de la peşteră, însoţiţi de vuietul Bistriţei, ce curgea în vale, luarăm o potecă ce duce la Arnota, mică biserică, spre miazănoapte, aşezată la o înălţime de două ori mai sus decît peştera; deşi Arnota se vede din curtea mănăstirii, dar îndată ce începi a sui, desimea pădurii şi înălţimea vechilor stejari îţi astupă vederea. Nimic nu îţi spune că te-ai apropiat, decît lătratul cîinilor ce te presimt şi vestesc părinţilor că le vine o vizită. 
  Ne mirarăm de iuţeala cu care suia călugărul nostru, căruia mulţimea anilor trebuia să-i fi slăbit puterile, dar care nu se arăta nicidecum obosit, în vreme ce noi avurăm trebuinţă să ne odihnim în multe rînduri; iată ce e deprinderea. Pe muchia dealului, afară de zidurile Arnotei, este un foişor de lemn, pereţii căruia sunt acoperiţi cu numele fiecărui vizitator credincios care a avut răbdare să se suie acolo. Între alte nume citirăm pe al unei dame cunoscute şi un fel de aforism scris de aceeaşi mînă împotriva bătrînelor cochete care se joacă cu liniştea familiilor şi-şi fac o proprietate din bărbaţii altora; lucru ce ne făcu să credem că d-ei se afla atunci în minute de gelozie şi că avea să se plîngă de vreo necredinţă casnică. 
  Din acel foişor vederea se întinde în depărtare peste munţi şicîmpii, pînă aproape de Rîmnic. În dreapta mai jos, este peştera pustnicului, şi în vale Bistriţa. Mare trebuia să fi fost anevoinţa cu care se făceau aceste ziduri la astfel de înălţimi; dar se vede că greutatea biruită era unul din meritele religioase ale vremilor de atunci. Apoi aceste mînăstiri pe înălţimea munţilor erau ca nişte cetăţi care slujeau de azil libertăţii la împrejurări grele. Trei călugări 
    POEZII ŞI PROZĂ 267
  alcătuiesc toată populaţia Arnotei. Această biserică are un venit de 100. 000 lei, şi cu toate acestea, nu ştiu de a cui pricină, călugării sunt siliţi să cerşetorească prin sate pentru ţinerea vieţii lor şi a candelei care arde neîncetat la mormîntul domnului M. Basarab, mormînt frumos, care despăgubeşte cu mulţumire pe călător de osteneala ce-şi dă ca să-l viziteze. 
  Acest mormînt este de marmură albă, ridicat pe pămînt ca de patru palme şi lung ca de 4 picioare. Pe dînsul este săpat în relief armura prinţului şi a ţării, tunuri şi steaguri. 
  Am zăbovit mai multe ceasuri înlăuntrul bisericii, şezînd pe piatra mormîntului şi vorbind de virtuţile unui prinţ cu inima nobilă care, ştiind a birui, a preferat totdeauna bunurile păcii, care, destoinic a dobîndi numele de concherant1, a ales pe acela de legiuitor 2 şi civilizator al naţiei sale. Generos către vrăjmaşii săi şi drept către toţi, poate să zică cineva că el n-a făcut altă greşeală decît aceea de a trăi prea mult. Bătrîneţile lui l-au făcut să cază sub influenţa unor miniştri necinstiţi şi nevrednici, care i-au întunecat gloria şi i-au amărît cele din urmă zile ale vieţii 3. 
  Bătrînul prinţ este zugrăvit în biserică în faţa mormîntului; el poartă anteriul cu flori, malotea 4 îmblănită cu rîs şi coroană; statura lui este înaltă, părul alb şi chipul bărbătesc. 
  După ce văzurăm cu de-amănuntul tot ce Arnota avea de văzut, ne întoarsem la mănăstire, unde sosiră în lipsa noastră şi alţi vizitatori. O copiliţă ca de trei ani, veselă şi frumoasă, se juca pe 
       13iarbă. Întrebînd de numele călătorilor, aflarăm că este un boier craiovean cu familia sa. 
  Înaintea bogatului coşciug în care odihnesc moaştele sf. Grigore Decapolitul1, văzui o femeie îngenuncheată, care părea a se ruga cu fierbinţeală; lîngă dînsa era altă tînără, ce se părea că n-are să supere pe sf. cu nici o rugăciune; cînd femeia cea dintîi îşi întoarse capul, văzui nişte trăsuri care îmi aduceau aminte 
  o persoană ce am cunoscut altă dată. 
  Dar vechea mea cunoştinţă avea un chip însufleţit de culorile dimineţii, ochii plini de foc şi de vioiciune şi un ce zîmbitor în toate mişcările; acesta dimpotrivă avea suferinţa şi gălbeneala pe chip, ochii stinşi şi fără expresie şi un ce dureros în toată fiinţa. Ea se uită la noi, apoi şopti un ce tovarăşei sale, apoi, după ce ieşirăm din biserică, îmi dete cunoştinţa. “Sunt sigură – zise – că nu mă mai cunoşti; dar nu pot să mă mir, că ştiu bine cît m-am schimbat. ” 
  Se poate înţelege uimirea mea, cînd mă încredinţai că este aceeaşi persoană pe care cu trei ani mai-nainte o văzusem tînără şi frumoasă; îmi adusei aminte de cuvintele prorocului: “O suflare trecu şi floarea căzu, şi pămîntul ce o purta nu o va mai cunoaşte”. Trei ani au fost destul ca să pună o deosebire grozavă între fata de atunci şi femeia de acum. 
  Dar multe sunt durerile omului, şi adînci şi amare suferinţele inimii, schimbarea adusă de vreme este o lege a naturii, ce-şi urmează cursul fără să aibă în sine nimic sfîşiitor, căci îşi găseşte un fel de mîngîiere în soarta obştească, dar aceea pricinuită de suferinţele morale e tristă ca moartea şi apasă sufletul cu un sentiment dureros. 
    1Cînd te primbli seara pe o livadă veştedă şi vezi copacii descărcaţi de podoaba lor şi frunzele galbene risipite de vînturi în adîncimea văilor, vederea aceasta deşteaptă în suflet idei melancolice, fără amărăciune, o reverie nedesluşită, şi te gîndeşti, poate, la iarna vieţii. Dar cînd primăvara o vijelie neaşteptată ruinează parterul1, şi zambilele veştezite acoperă pămîntul, de ai vreun fiu pe care l-ai pierdut încă în leagăn, vreun frate, sau un prieten, sau orice fiinţă iubită care te-a lăsat fără vreme, găseşti o asemănare tristă între viaţa lor cu a acelor plante, şi zici că aşa piere, aşa se trece tot ce e bun şi frumos în lumea aceasta! 
  În puţină vreme cît mai zăbovirăm la Bistriţa, călugării ne spuseră multe despre ticăloşia2 lor şi obiceiurile aristocratice ale părintelui egumen; norocire că noi veniserăm în trăsură cu 4 cai, cu un surugiu care striga de îţi lua auzul şi cu 2 dorobanţi ce îi eram datori prieteneştii îngrijiri a cîrmuitorului acelui judeţ. Altfel am fi fost în primejdie să mînem afară din mînăstire, după cum se urmează cu alţi păcătoşi care vin pe jos şi fără suită. 
  După un adevăr trivial, înaintea lui Dumnezeu suntem toţi deopotrivă, şi în locaşul lui nu este mic sau mare; dar unii din ur mătorii apostolilor, uitînd adevărul acesta şi cercetînd cu scumpătate distincţiile societăţii, te primesc bine dacă vei fi boier, şi încă boier mare; mai puţin bine dacă vei fi neguţătoriu, iar de vei fi ţăran te poftesc afară. 
  Apoi se plîng că stăpînirea îi nedreptăţeşte, luînd o parte din veniturile mănăstireşti pentru trebuinţele statului; stăpînirea le-a lăsat îndestul ca să trăiască după cuviinţă, şi încă să facă şi ceva bunătăţi; să ne arate dar bunătăţile care le fac, sau care le-au făcut, chiar pînă să nu li se ia aceste venituri; să ne arate fetele 
    12270
  sărace care le-au ajutat, copiii săraci care i-au pus în şcoale, spitalele care le-au întemeiat; să ni le arate acestea, şi atunci vom zice că trebuie nu numai să li se lase veniturile, dar încă să li se mai adaoge. Cei dintîi călugări cărora li s-au încredinţat direcţia mănăstirilor s-au arătat vrednici de sarcina lor şi au împlinit în cuget curat dorinţa fundatorilor; dar alţii mai tîrziu, molipsindu-se de patimile şi vanităţile care muncesc societatea, au vrut să adune comori şi să înoate în aur. Dumnezeiescul fiu al Mariei era sărac şi smerit, iar oamenii care au făcut jurămînt de sărăcie şi de smerenie s-au întrecut la bogăţii şi au preumblat trufia lor în mijlocul obştii. Ştiu că sunt la aceasta excepţii vrednice de cinste, dar aş dori să fie încă mai multe, pentru interesul unei credinţe care slăbeşte din zi în zi, care nu s-a întins atît decît prin morala sa cea desăvîrşită, prin abnegaţie şi iubire de omenire, şi al căreia întemeietor zicea ucenicilor săi: “Cel dintîi dintre voi să fie cel din urmă”. 
    
     
  
  Polovraci 
  Cu toate că mănăstirea Polovracilor nu este din cele însemnate ale Micii Valahii 1, dar poziţia ei şi frumoasa peşteră de stalactiţi ce se află acolo o fac vrednică de băgare de seamă. Ea este aşezată pe o întinsă cîmpie, între 2 stînci care încep două şiruri de munţi şi ale cărora coaste cenuşii şi vulcanice se văd de departe; între ele în vale curge rîul Olteţul, care printr-un fel de urlet sălbatic devedeşte rudenia ce are Oltul. Biserica este pe malul din dreapta, are curţi de zid şi vreo 5 – 6 chilii, care slujesc de locuinţă unui 
    1gros arendaş. Nici un călugăr nu se află acolo, afară de preotul orînduit pentru slujba bisericii. 
  Această mică mănăstire s-a fondat pe la anul 1640 de jupîn Danciu Părăianu şi Stan, marele postelnic. 
  Aceşti boieri erau din numărul acelor ce se ridicaseră asupra lui Leon I, sub comanda aghii1 Matei Basarab 2. 
  Norociţi în bătălia de la satul Ungureni, ei se biruiră la Persiceni şi îşi găsiră scăparea în mănăstirea Tismanei, de unde fugiră în Transilvania. Apoi, pe la anul 1633, se întoarseră cu şeful lor, care era chemat de dorinţa obştească, şi cinstiţi de dînsul cu posturi mari, luară o mare parte la biruinţa lui Radu XI şi asupra lui Vasile Arnăutul 3, domnul Moldaviei. 
  Puţină vreme ne trebui ca să ne îndestulăm de vederea bisericii; lucru cel mai însemnat ce găsirăm într-însa fu un mormînt, pe piatra căruia este săpată o ghirlandă, în ea o mînă care ţine o sabie, şi dedesubt cuvintele: Andrei Scorei. 
  După cercetările ce făcurăm în vechile hîrtii ale mănăstirii, aflarăm că acest Scorei trăia pe la anul 1690, că era fiu al unui 
    12cioban şi în copilăria sa păzea oile părinteşti, în poalele muntelui Vîlcan, unde se află şi astăzi stîna familiei sale, ocupată de ciobani din acelaşi neam. Despre aceasta putem fi înşine chezaşi, căci am petrecut o noapte în stîna familiei lui Scorei şi am băut acolo cel mai dulce lapte. La anul 1687, cînd Şerban al II-lea se gătea, prin alianţa sa cu Ioan şi Petru, ţar al Rusiei, a scutura jugul turcilor1, şi aduna pe taină oştirea în munţii de peste Olt, tînărul Scorei intră ca voluntar în slujba lui Şerban şi ajunse prin destoinicia sa la rangul de căpitan. 
  Cea dintîi grijă după sosirea noastră acolo ne fu să vizităm peştera de salactiţi, ce este într-una din stîncile de care am vorbit. Ieşind din curtea bisericii pe o portiţă spre miazănoapte, apucarăm pe malul Olteţului pe sub stînca din dreapta: acum trebui, după 
  o expresie ţărănească, să ne luăm inima în dinţi, căci poteca era rîpoasă şi aşternută cu pietriş, care, la cea mai mică mişcare, se pornea în prăpastie. Aci un pas greşit sfîrşeşte o viaţă. Ne ţineam dar cu multă greutate de colţurile pietrelor şi chemam în ajutorpe sfinţii călătorilor. În sfîrşit sosirăm la intrarea peşterii; acolo aprinserăm făcliile şi intrarăm. La cele dintîi pasuri noi ne oprirăm; ni se păru că ne aflăm într-una din acele cetăţi încîntate ce le-a inventat imaginaţia zîmbitoare a poeţilor arabi; ne văzurăm ocoliţi de o mulţime de figuri de pietre, care, la lumina făcliilor, luau o formă de figuri omeneşti. 
  Ici se vedea un grup de copii, ce părea a se îndeletnici la lucrările vîrstei lor; mai încolo alte fiinţe care se împărtăşeau2 de 
    12POEZII ŞI PROZĂ 273
  om şi de hiare, fauni 1, sau silvani 2 care se ascund după o coloanăpiramidală. Înaintezi, şi aceleaşi figuri parcă au trecut înainte ca să te aştepte; unele îţi rîd, altele, cu un aer misterios, îţi facsemn de tăcere. Într-un colţ la întuneric se văd 2 chipuri sălbaticeca 2 tîlhari, care, cu armele gata, aşteaptă pe trecător. Împotrivă, contrastînd cu această scenă, o despărţire formează un alcov; o femeie se arată în fund şi priveşte prin dantelele unei perdele ce se coboară din bolta stîncii, în îndoituri graţioase; la un loc bolta se pleacă, încît abia te strecori de cealaltă parte; apoi iar se ridică, apoi se întinde şi se lărgeşte, formînd o a 2-a peşteră şi desfăşurînd 
  o nouă privelişte. 
  Aci nu simţi nici umezeala aceea pătrunzătoare, nici aerul greu, care te apasă în peştera pustnicului; o răcoare dulce te însoţeşte, pieptul răsuflă mulţumit, o uimire plăcută rătăceşte vederea. Varietatea boltelor gotice, albeaţa şi luciul parchetului, nenumăratele statui care te înconjoară, grozave sau blînde, posomorîte sau zîmbitoare, după cum le priveşti, de aproape sau de departe, la lumină sau întuneric; toate îţi cuprind cu putere simţirile, şi omul cel mai fără iluzii se crede transportat într-o altă lume. 
  Ca să lăsăm un suvenir de vizita noastră, ne scriserăm numele pe o coloană care lucea de mii de steluţe, ca acelea ce licăresc dimineaţa pe un mal de zăpadă. Dar picătura muntelui, adăugînd piatră peste piatră, va şterge cu încetul acele nume; sau, de vor mai rămînea cîteva litere pînă cînd un alt călător va trece pe acolo, ele vor fi pentru dînsul ca acele simboluri nedesluşite, înscrise pe monumentele unui norod necunoscut ce nu mai trăieşte. 
    1, 218 Poezii şi proză 
  
  Tismana 
    
     
  (Încheiere) 
  Iată cea mai veche şi mai măreaţă din toate mănăstirile depeste Olt. Începută de Radu al II-lea Basarab, la 1366, ea se săvîrşi de fiul său, Dan, şi mult mai tîrziu se prefăcu de Neagoe Basarab, în semn de recunoştinţă că şi-a găsit acolo scăparea cînd se afla gonit de Radu cel Mare, pentru găzduirea ce dăduse sfîntului Nifon 1. Dar prietenul unui sfînt, religiosul şi blîndul Neagoe, n-avea trebuinţă de acestă nenorocire ca să înnoiască biserica. Oricum va fi, el a fost unul din prinţii cei mai buni; dar virtuţile lui au pierit cu dînsul şi n-au adus nici un bine statornic la naţia în care au strălucit. Atît este de adevărat că calităţile personale nu pot aduce nici un folos temeinic, cînd toate lucrările se întemeiază pe voinţă, iar nu pe legi. “Cînd Marcu Aurelie muri, zice Chateaubriand 2 – romanii se readînciră în relele năravuri cu 
   o astfel de înfocare, încît i-ar fi luat cineva de oameni care şi-au dobîndit de curînd libertaea, ei însă nu scăpaseră decît de virtuţile celor din urmă stăpînitori. ” 
   Ca să zidească Tismana, Radu al II-lea avu trebuinţă să reteze 
  b. o parte din munte. Aşezată la o înălţime ca de 100 picioare, apărată în faţă de o măreaţă stîncă ce se pleacă deasupră-i, ocolită de 
  
       1zidiri vechi, care se întind pe marginea prăpastiei, şi încoronată de turnuri, această zidire, privită din vale, seamănă1 unul din acele palaturi din veacul de mijloc 2, una din acele cetăţi feudale, din care baronii şi cavalerii înfruntau puterea absolută, absoluţi ei înşişi în proprietăţile lor. 
  În stînca de care pomenirăm şi care se înălţă îngrozitoare la spatele zidurilor, este o mîncătură adîncă, un fel de peşteră, din care iese un izvor ce trece pe sub pămînt, prin curtea mănăstirii, se aruncă din înălţime ca un torent, şi, împreunîndu-se cu rîul Tismanei, ce curge în vale, formează împreună o gîrliţă ce şerpuieşte între 2 şiruri de munţi şi se pierde în depărtare. Tot în aceeaşi stîncă, deasupra peşterii, la o înălţime ca de 30 picioare, este o vizuină adîncă, chilie nemuritoare a sfîntului Nicodim, care se află egumen al Tismanei. Călugării şi locuitorii de primprejur vorbesc multe despre minunile acestui sfînt; şi negreşit trebuie să fi făcut, de vreme ce putea să locuiască aşa de sus, pe un perete de piatră, fără să aibă aripi. 
  Un singur călugăr, un tînăr frate, s-a deprins să se suie acolo. L-am văzut înşine agăţîndu-se de pietre cu unghiile ca o pisică sălbatică, intrînd în chilie şi scoţînd cenuşă din vatra sfîntului. Ceilalţi călugări, mai înţelepţi şi mai puţin iubitori de gloria cerească, se mărginesc a cinsti pe sfîntul în biserică, unde îşi are coşciugul; căci trupul s-a făcut nevăzut într-o noapte, după ce o vedenie ameninţătoare a îndatorat pe egumen să taie degetul sfîntului, ca să rămîie drept suvenir bisericii. 
  Aci se păstrează asemenea crucea de fier a sfîntului, haina cu care a trecut prin foc, şi un patrahir de o stofă bogată, ce se zicea a fi dăruit de mateiaş Corvin, regele Ungariei. 
    1În această mînăstire se adunau la 1820 vitejii panduri ai Mehedinţului sub steagul lui Tudor Vladimirescu, om mărginit şi crud, dar a cărui întreprindere înaintă cu un pas libertatea politică, după cum se urmează1 pretutindenea, unde oamenii sunt siliţi a intra vremelniceşte în independenţă naturală; supunîndu-se pe urmă la legi, ei păstrează totdeauna pomenirea slobozeniei lor. 
  În vreme cînd ne îndeletniceam a vizita biserica şi priveam toate amănuntele, cu acel interes ce-l deşteaptă un monument istoric de care multă vreme ai auzit vorbind, văzurăm venind către noi un bătrîn, de talie scurt, cu ochii cufundaţi în cap, dar vii şi vorbitori; el ne spuse că este fiu al împăratului Americii; ne arată cîteva decoraţii de hîrtie şi ne întreabă ce face împăratul Nicolae2; de a răspuns la scrisorile ce i s-au adresat de dînsul şide are de gînd să declare război. Îi răspunserăm că toate merg bine şi împăratul se închină cu plecăciune, şi-l rugarăm să ne spuie de cînd este fiu de împărat. “Din vremea lui Capudistria3 – ne răspunse –; la moartea lui mă aflam în biserică, şi toată Grecia s-a sculat să mă puie pe tron, dar n-am primit”. Acest nebun este unul din cei mai fericiţi ce am văzut vreodată; el ţine o corespondenţă ideală cu toţi suveranii Europei, care au să pornească curînd un război obştesc pentru drepturile lui. 
  Îndemnaţi de bunii părinţi, noi plecarăm să vizităm un metoh al mănăstirii, zidit pe munte spre miazănoapte, la o înălţime deosebită; el este făcut de sfîntul Nicodim, şi atît de mic, încît abia cinci sau 
       13POEZII ŞI PROZĂ 277
  şase oameni pot încăpea într-însul. Părinţii de acolo ne spuseră că în susul acestei zidiri, la o depărtare ca de trei ore, pe creştetul cel mai înalt al muntelui, este o altă biserică făcută de acelaşi sfînt1 care slujea în aceeaşi zi la cîteşitrele biserici; întreprindere cam anevoie, şi pot zice peste putinţă pentru un om care nu ar fi sfînt. Cu toată rîvna ce aveam a nu trece nimic cu vederea, dar astă dată vremea sau mai bine curajul ne lipsi şi ne întoarserăm iarăşi la mănăstire, unde ne odihnirăm puţin în foişorul ce dă asupra prăpastiei în faţa drumului. 
  Seara începuse a da obiectelor o culoare fantastică, dar în faţa noastră, spre răsărit, o lumină roşietică vestea apropierea lunii; peste puţin o văzurăm licurind ca o stea depărtată, ca o făclie, care se aprinse în deasa întunecime a copacilor ce acoperă muntele, apoi un glob rubinos se văzu legănîndu-se printre frunzele desfăcute de vînt şi, înălţîndu-se puţin, aruncă o rază piezişă pe rămăşiţele unei zidiri ce se vede pe coastă, apoi deodată arătîndu-se deasupra stejarilor celor mai înalţi, ca pe un piedestal de verdeaţă, lumină peştera sfîntului, turnurile mănăstirii, potecile tainice şi stîncile din faţă, în vreme ce o parte a pădurii, rămasă în umbră, făcea să se auză un vuiet fioros, asemenea cu zbieratul depărtat al hiarelor sălbatice. 
  Am văzut de multe ori răsărind şi apunînd luna, dar niciodată acea privelişte nu mi-a făcut atîta impresie. Tăcerea acestei cetăţi unde răsuna odată zgomotul armelor, întinderea pustiului, singuratica lună ce se înălţa melancolică pe cîmpiile cerului mi se părea a înota în atmosferă ca un fanal aruncat pe nemărginirea oceanului; toate umpleau inima de melancolie şi deşteaptau ideea unei vieţi petrecute în singurătate, în sînul naturii. 
    1Pe la miezul nopţii plecarăm de la Tismana, fără a ne lua ziua bună de la părinţi, care gustau în ceasul acela dulceţile somnului, şi îndreptarăm calea noastră spre Turnul lui Sever 1. 
    
     
  
  O nuntă 
  Sunt cîţiva ani de cînd pentru păcatele mele mă aflam înrolat sub steagurile armiei noastre 2. Dumnezeu să ierte pe aceia care, socotindu-mă destinat a apăra patria de primejdii, mă însărcina cu străjuirea Dunării şi vizitarea numeroaselor picheturi de pază. Născut sub o stea blîndă, eu sunt de caracterul cel mai liniştit şi niciodată sabia mea n-a fost în ispită a se mînji de sînge. Dacă vrăjmaşii ţării ar fi ştiut cu ce om au a face, s-ar fi purtat negreşit cu oarece obrăznicie, la care paşnicele mele aplecări m-ar fi oprit de a le răspunde. Cu toate acestea, sunt departe de a regreta vremea ce am pierdut cu acea ocupaţie: traiul ostăşesc face pe om răbdător şi exact. Cînd ai petrecut cîtva sub pămînt în bordeie afumate sau în colibe bătute de valuri, spulberate de vînturi, varietatea vremilor şi schimbările soartei nu te sperie lesne. Apoi cîte relaţii prieteneşti, cîte dulci suvenire sunt rezultatul acestei vieţi! Dar iată cuvinte de prisos cînd este vorba de nişte obiceiuri ţărăneşti ce am avut prilej a cunoaşte în cursul strălucitei mele 
       1cariere ostăşeşti; obiceiuri cu atît mai curioase cu cît originea lor e mai necunoscută. 
  Acestea erau, după cît îmi aduc aminte, în judeţul Rîmnicul Sărat, într-un sat numit Rîmniceni. Subcîrmuitorul locului, om vesel şi deştept, mă invită să merg la o nuntă ce se făcea în vecinătate: propoziţia nu-mi păru de refuzat, şi peste puţin norociţii nuntaşi văzură sosind o trăsură ocolită de dorobanţi care făcea să se ridice de departe căciulile, în cinstea persoanelor de ei escortate. 
  În ceasul cînd sosirăm, adunarea se dispoza a merge la biserică spre săvîrşirea cununiilor. Un car cu patru boi şi acoperit cu procoave1 sta gata pentru mireasă, care se şi sui într-însul, însoţită de cîteva bătrîne, mume, nune sau soacre, şi îmbrăcată cu trei malotele, lux ce mărturisea în favorul stării părinţilor, dar care nu-mi pricinui mai puţină mirare, căci ne aflam în luna lui iulie şi căldura era grozavă. Oricum va fi, mireasa se sui în car, după cum vă spusei, şi plecă precedată, urmată şi ocolită de cavalerii satului călări, împodobiţi cu flori, înarmaţi cu pistoale. 
  Aici poate aşteptaţi să desfăşor înaintea dumneavoastră pateticul romanţ al acestei căsătorii, sau să vă descriu frumuseţea miresei, eleganţa taliei, colora părului, strălucirea ochilor şi altele după obiceiul nuveliştilor. Dar pentru cel dintîi punct vă arăt cu mîhnire că nici o luptă de patimi, nici o scenă tragică nu a însemnat istoria acestei perechi: se zice numai că potriviţi întru toate ei se uneau cu mulţumire; că deşi mai-nainte cîntăreţul bisericii şi văcarul satului arătaseră oarecare pretenţii asupra inimii ce acum se lega pentru totdeauna, dar greutatea braţului delicatei copile le lăsase semne neşterse de antipatia sa. 
    1Cît pentru frumuseţile miresei, vă mărturisesc că hotărîrea mea era să vi le descriu cu de amănuntul; dar fatalitatea, care pune adesea stavile la execuţia celor mai nevinovate planuri, mă opreşte de a vă mulţumi, căci mireasa, afară de celelalte podoabe, purta pe cap un lung şal de pînză ce i se pogora pînă la picioare. 
  Statornic în dorinţa de a vedea figura acelei femei, o urmai la biserică cu mulţimea nuntaşilor şi mă aşezai lîngă dînsa, căci am avut totdeauna o slăbiciune deosebită pentru mirese — se înţelege, pentru ale altora — din ziua de cînd se numesc femei şi pînă cînd încetează de a merita acest nume. Dar formalităţile religioase se săvîrşiră, şi pîinea cu vinul sfînt fură gustate de mireasă sub statornicul ei voal. Cînd zic gustate, va să zică mîncate şi băute cu desăvîrşire, paharul ce era ca de o litră nemaicuprinzînd în urma acestei operaţii nici o picătură de vin. 
  Mîhnit de neplăcutul rezultat al cercărilor mele, mă întorsei cu nunta la casa socrului, unde se începură în bătătura gunoioasă danţurile şi hora. Orchestra nu era numeroasă: doi lăutari trenţăroşi alergau împrejurul cercului, cîntînd la urechea fiecărui dănţuitor: operaţie ce era, după cum pricepui, o mare cinste pentru acela în favorul căruia se făcea; pentru că toţi ceilalţi cavaleri se păreau a privi cu un fel de gelozie pe alesul ascultător, parcă ei ar fi fost la 
  o mie de paşi departe de dînsul. 
  După ce mireasa întoarse de cîteva ori danţul, două bătrîne se apropiară de dînsa şi, luînd-o fiecare de cîte o mînă, o duseră spre uşa casei. Aci ea se opri şi, punînd mîinile amîndouă pe pragul de sus, stătu nemişcată. Peste puţin, un glas bărbătesc se auzi înăuntrul casei zicînd: „Intră“. Dar mireasa răspunse cu multă filozofie: „Nu intru pînă cînd nu îmi vei spune ce-mi dai”. „Îţi dau — adăugă glasul din casă — o pereche de boi, o vacă cu lapte şi zece oi”. Se vede că darurile făgăduite nu se părură 
    POEZII ŞI PROZĂ 281
  îndestule înţeleptei mirese, căci nu se grăbi nicicum a schimba poziţia ce luase. Dar acela care încercase mijloacele amăgitoare ale făgăduielilor, văzînd că prin acestea nu izbuteşte, se arătă îndată ţinînd în mînă un frîu şi un căpăstru, simboluri magice ale supunerii, şi cu cea mai desăvîrşită eleganţă le puse de gîtul miresei, apoi o trase înăuntru, fără a mai adăuga nimic la darurile sale. 
  Acum nunta era săvîrşită şi masa întinsă pentru cei chemaţi. Ce s-a mai urmat după aceea nu ştiu: îmi place numai a crede, pentru cinstea neamului omenesc, că femeia era frumoasă, şi atît mai frumoasă cu cît am văzut-o mai învelită. Nădăjduiesc că ginerele, de nu va fi fost un dobitoc mare, trebuie să-i fi ridicat în mai multe rînduri voalul şi să fi prelungit plăcerea lunii de miere, pînă cînd arendaşul trebuie să fi venit, înar mat cu dorobanţul domnului subcîrmuitor, a-i aduce aminte nişte vechi datorii ce negreşit nu era dator.