CÎNTECE BĂTRÎNEŞTI 
 Legende — Balade 
 POEZIA POPORALĂ1 
 Romînul e născut poet! 
 Înzestrat de natură cu o închipuire strălucită şi cu o inimă simţitoare, el îşi revarsă tainele sufletului în melodii armonioase şi în poezii improvizate. 
 De-l munceşte dorul, de-l cuprinde veselia, de-l minunează vreo faptă măreaţă, el îşi cîntă durerile şi mulţumirile, îşi cîntă eroii, îşi cîntă istoria, şi astfel sufletul său e un izvor nesfîrşit de frumoasă poezie. 
 Nimic dar nu poate fi mai interesant decît a studia caracterul acestui popor în cuprinsul cîntecelor sale, căci ele cuprind toate pornirile inimii şi toate razele geniului său. 
 Comori nepreţuite de simţiri duioase, de idei înalte, de notiţe istorice, de crezări superstiţioase, de datini strămoşeşti şi mai cu seamă de frumuseţi poetice pline de originalitate şi fără seamăn în literaturile străine, poeziile noastre poporale compun o avere naţională, demnă de a fi scoasă la lumină ca un titlu de glorie pentru naţia romînă. Aceste poezii se împart în trei clase deosebite: 
 1. Cîntece bătrîneşti sau Balade,
 2. Doine,
 3. Hore.Baladele sunt mici poeme asupra întîmplărilor istorice şi asupra faptelor măreţe. 
 Doinele cuprind toate cîntecele de doruri, de iubire şi de jale. 
 Horele sunt cîntecele de veselie ale poporului. 
 Pe lîngă aceste se mai află unele cîntece numite Colinde care au un caracter 
 religios, precum: Naşterea lui Hristos, Florile dalbe, Plugul etc. ce se cîntă în ajunurile Crăciunului şi Anului Nou. Toate aceste poezii, fără dată sigură şi fără nume de autori, sunt ascunse de 
  1 Această prefaţă a fost tipărită în broşura I a baladelor — 1852 
 10
 secole întregi, ca nişte pietre scumpe, în sînul poporului. Ele sunt expuse a se pierde; prin urmare, e o sfîntă datorie de a le căuta şi a le feri de noianul timpului şi al uitării. 
 Datoria aceasta am cercat să o îndeplinesc. Ajutat de cîteva persoane, iar mai cu seamă de dl A. Russo, am adunat, în deosebite călătorii prin munţi şi prin cîmpiile înflorite ale ţării noastre, o mare parte din poeziile poporale şi acum, săvîrşind coordonarea lor, le închin patriei mele, ca cea mai dreaptă avere a ei. 
 Moldova, 1852 
 I 
 
 Mioriţa 
 
  
 Pe-un picior de plai,
 Pe-o gură de rai,
 Iată vin în cale,
 Se cobor la vale
 Trei tur me de miei
 Cu trei ciobănei.
 Unu-i moldovean,
 Unu-i ungurean
 Şi unu-i vrîncean,1
 Iar cel ungurean
 Şi cu cel vrîncean,
 Mări, se vorbiră,
 Ei se sfătuiră
 Pe l-apus de soare
 Ca să mi-l omoare
 Pe cel moldovean
 
 Că-i mai ortoman,
 Ş-are oi mai multe
 Mîndre şi cornute,
 Şi cai învăţaţi
 Şi cîini mai bărbaţi!…
 Dar cea Mioriţă
 Cu lînă plăviţă
 De trei zile-ncoace
 Gura nu-i mai tace,
 Iarba nu-i mai place.
 ,,— Mioriţă laie,
 Laie, bucălaie,
 De trei zile-ncoace
 Gura nu-ţi mai tace!
 Ori iarba nu-ţi place,
 Ori eşti bolnăvioară,
 
  1 Adică: unu-i de pe valea Moldovei, unul din munţii Vrancei şi unul din Ardeal. Din neştiinţă, poporul nostru confundă ades numele de ardelean cu cel de ungurean, căci el încă nu a ajuns a cunoaşte întinderea pămîntului locuit de romîni. El nu ştie că dincolo de toate hotarele Moldovei şi a Valahiei, peste Carpaţi şi pînă la Tisa, peste Dunăre şi pînă în centrul Macedoniei, peste pîraiele Milcovul şi Molna şi peste rîul Prutului, se află fraţi de ai lui, cu acelaşi port, aceleaşi obiceiuri, aceleaşi credinţe, aceeaşi limbă, acelaşi trecut de glorie şi de suferinţe, precum şi acelaşi viitor! 
 Drăguţă Mioară?“ ,,— Drăguţule bace! Dă-ţi oile-ncoace La negru zăvoi, Că-i iarbă de noi Şi umbră de voi. Stăpîne, stăpîne, Îţi cheamă ş-un cîine, Cel mai bărbătesc Şi cel mai frăţesc, Că l-apus de soare Vor să mi te-omoare Baciul ungurean Şi cu cel vrîncean!“ ,,— Oiţă bîrsană,1 De eşti năzdravană Şi de-a fi să mor2 În cîmp de mohor, Să spui lui vrancean Şi lui ungurean Ca să mă îngroape Aice pe-aproape În strunga de oi, 
  1 Bîrsa, în Ardeal. 
 Să fiu tot cu voi;
 În dosul stînii
 Să-mi aud cîinii.
 Aste să le spui,
 Iar la cap să-mi pui
 Fluieraş de fag,
 Mult zice cu drag!
 Fluieraş de os,
 Mult zice duios!
 Fluieraş de soc,
 Mult zice cu foc!
 Vîntul cînd a bate
 Prin ele-a răzbate
 Ş-oile s-or strînge,
 Pe mine m-or plînge
 Cu lacrimi de sînge!
 Iar tu de omor
 Să nu le spui lor,
 Să le spui curat
 Că m-am însurat
 Cu-o mîndră crăiasă,
 A lumii mireasă;3
 Că la nunta mea
 
  2 Romînul are mare plecare a crede în soartă! El îşi împarte viaţa în zile bune şi zile rele, în care se aduc cu ele fericire sau nenorocire. Astfel întîmplările lumii îl găsesc totdeauna pregătit a primi lovirile lor, căci el se întăreşte în credinţa mîngîietoare că aşa i-a fost scris! aşa i-a fost zodia! aşa i-a fost să fie! etc. 
  3 Moartea! Ea domneşte ca o regină asupra omenirii şi e totodată mireasa lumii. Tot omul e logodit cu moartea din minutul ce el intră în viaţă. 
 A căzut o stea1; Soarele şi luna Mi-au ţinut cununa.2 Brazi şi paltinaşi I-am avut nuntaşi, Preoţi, munţii mari, Păsări, lăutari, Păsărele mii, Şi stele făclii! Iar dacă-i zări Dacă-i întîlni Măicuţă bătrînă Cu brîul de lînă, Din ochi lăcrimînd, Pe cîmpi alergînd, De toţi întrebînd Şi la toţi zicînd: „Cine-au cunoscut, Cine mi-au văzut Mîndru ciobănel Tras printr-un inel? Feţişoara lui Spuma laptelui; Mustăcioara lui Spicul grîului; Perişorul lui Pana corbului; Ochişorii lui Mura cîmpului!... Tu, Mioara mea, Să te-nduri de ea Şi-i spune curat Că m-am însurat Cu-o fată de crai Pe-o gură de rai. Iar la cea măicuţă 
 Romînul iubeşte imaginile poetice, de pildă: Un om bun, e bun ca sînul mamei, sau e bun de pus pe rană; un voinic e Păunaş de codru; un tînăr cu părul alb e nins în luna lui mai; femeia frumoasă e ruptă din soare... etc. 
  1 Stelele au mare înrîurire asupra închipuirii romînului. El crede că tot omul are cîte o stea în ceruri ce este tainic legată de soarta lui. Aşa steaua omului se întunecă cînd el este ameninţat de vreo cursă, şi cade în văzduh cînd el se apropie de finitul vieţii. Pentru dînsul un om însemnat e născut cu stea în frunte. 
 Sunt stele care, după crederea poporului, se arată ca prevestiri de mari întîmplări pe pămînt, precum unele stele roşii, ca de sînge, ce apar înaintea războaielor... etc. 
  2 Cununa de nuntă care se pune pe fruntea mirilor în ceremonia cununiei. Soarele şi Luna ţin aici locul nunilor mari. 
 VASILE ALECSANDRI 
 Să nu spui, drăguţă,
 Că la nunta mea
 A căzut o stea,
 C-am avut nuntaşi
 Brazi şi păltinaşi.
 
 Preoţi, munţii mari, Păsări, lăutari, Păsărele mii, Şi stele făclii!…“ 
 II 
 
 Năluca 
 
  
 Frunză verde alunică!1
 Mircea suie pe potică
 Şi-ntîlneşte o fetică
 Ce purta cofiţă-n mînă
 Cu apă de la fîntînă:
 „Copiliţă, stăi să beu,
 Răcori-te-ar Dumnezeu!“
 „Ba, bădiţă, ba, nu vreu,
 Că mă tem de dragul meu,
 El mi-a zis să mă feresc
 De străini ce-i întîlnesc,
 Că de apă nu le-i sete,
 Ci de sărutări de fete.“
 Nu te teme, fata mea,
 Că el de s-a mînia
 
 Cu baltagul l-oi lovi,
 Cu pămînt l-oi înveli.
 „Mergi în valea cu sulcină,
 Că-i găsi o cofă plină
 Scoasă chiar cu mîna mea,
 Descalecă şi o bea,
 Bea-o toată dacă-i vrea,
 Da-ţi fă cruce mai întăi
 Şi suflă pe faţa ei1
 Să nu fie descîntată
 De baba cea blestemată,
 Să nu aibă vreo nălucă,
 În pustiu ducă-s-ar, ducă!
 Mircea-n vale se ducea,
 Dar el cruce nu-şi făcea,
 
  1 Vezi nota în balada Codreanu. 
  2 Romînul a păstrat multe obiceiuri şi crezuri din timpul păgînismului, pierzînd simţul mitologic acelor datini. Aşa el, fără a se gîndi la libaţiile vechilor romani, crede că e de augur bun a sufla în faţa apei sau a vîntului dintr-un vas şi chiar a vărsa o parte din băutură pîn-a nu duce vasul la gură. Acest soi de libaţie el o face pentru ca să alunge nălucile morţilor ce zbor prin lume şi se amestecă în faptele oamenilor. Asemenea este în ţară o datină veche de a pune cîte o mică monedă în mîna fiecărui mort, cînd este a-l înmormînta, şi aceasta poporul o face fără a se gîndi la antica obolă a lui Caron. 
 VASILE ALECSANDRI 
 Peste apă nu sufla,
 Ci la ea năvală da.
 Înghiţea, bietul, o dată
 Şi-l lovea dorul de fată.
 
 Înghiţea de două ori Şi-l apucau reci fiori. Înghiţea iar de trei ori Şi cădea mort între flori! 
 III 
 
 Cucul şi turturica1 
 
  
 CUCUL Dulce turturică, Dalbă păsărică! Hai să ne iubim, Să ne drăgostim La nouri, la soare, În frunzi, la răcoare, La stele, la lună Cîntînd împreună. 
 Dar zic şi zic ba Pentru maica ta, Că-i bănuitoare Şi fermecătoare2 Ea mi-a bănui De te-oi prea iubi Şi m-a fermeca De te-oi dezmierda. 
 CUCUL 
 TURTURICA Dragă turturică, Pentru dumneata Pasăre dălbică, Eu n-aş zice ba; Nu-mi fi duşmănică, 
  1 Turturica figurează ades în cîntecele poporale ca simbol de iubire şi de credinţă. Cucul, asemenea în crederea romînului, e o pasăre misterioasă ce are tainice legături cu soarta omului. Glasul său meneşte a bine cînd răsună de-a dreapta auzului şi, dimpotrivă, meneşte a rău cînd răsună în stînga. 
  2 Poporul crede în puterea farmecelor şi atribuie babelor ştiinţa vrăjitoriilor, de unde vine şi vorba că baba-i calul dracului. În ochii lui un om cu mintea distrasă este un om fermecat, un tînăr aprins de iubire e fermecat de vreo baba Cloanţă ce i-a făcut cu ulcica. Acel nenorocit este expus a încăleca pe o prăjină şi a se duce prin văzduh după glasul fermecătoarei care, bătînd cu o vărguţă de alun peste 
 o ulcică din vatră, cheamă necontenit pe iubitul ei. 
 Vara că ne-ndeamnă, Să ne drăgostim Şi frunza ne cheamă Şi să ne iubim. 
 Sunt oameni care pretind că au văzut asemenea călăreţi fantastici trecînd ca 
 săgeata prin aer. Nimica nu-i poate opri din călătoria lor, decît numai înfigerea unui cuţit în pămînt. Vrăjitoarele ştiu a face de dragoste cu oase de lilieci prinşi în ajunul 
 Crăciunului şi îngropaţi de vii într-un furnicar. Din scheletul liliacului nu rămîne decît un cîrligel şi o lopăţică. Cel întîi servă a atrage pe cine ţi-e drag, iar lopăţica a depărta pe cine ţi-e urît. 
 Vrăjitoarele au putere a închega apa, a lega ploile, a ghici soarta oamenilor trăgînd în 41 bobi de porumb, a vindeca de feluri de boale prin descîntece şi prin apă ne-ncepută. 
 Descîntecele sunt foarte numeroase şi unele din ele prea originale, precum acela de muşcarea şerpilor, de deochi, de săgetătură, de iele, de urît etc. Iată, ca exemplu, acel de deochi şi acel de iele: 
 De deochi Fugi diochi Ca spuma la soare, Dintre ochi Iar capul cel deocheat 
 Că te-ajunge-o vacă neagră Sa ramîie luminat,
 Cu coarnele să te spargă, Curat, de boală scăpat,
 Să te-azvîrle peste mare Ochii cei vătămători
 În pustiu, în depărtare. Şi de foc săgetători
 Acolo să pieri Înveliţi să fie cu perdele albe,
 Ca ziua de ieri, Să nu mai privească la obraze dalbe.
 
 Ca roua de floare, Descîntece de iele 
 Voi, ielelor, măiestrelor, Unde popa nu toacă,
 Duşmane oamenilor, Unde fata nu joacă,
 Stăpînele vîntului, Vă duceţi în gura vîntului
 
 Doamnele pămîntului, Să va loviţi de toarta pămîntului,
 Ce prin văzduh zburaţi, Ieşiţi din mînă, trup, picior,
 Pe iarbă lunecaţi, Şi să pieriţi sus într-un nor,
 Şi pe valuri călcaţi, Daţi omului sănătate
 Vă duceţi în locuri depărtate Că sabie de foc vă bate!
 În baltă, trestie, pustietate,
 
 Ba, cucule, ba,
 Nu te-oi asculta.
 Dă-mi tu bună pace,
 Că zău, m-oi preface
 Azimioară-n vatră
 Cu lacrimi udată,
 Şi de foc uscată,
 De toţi lepădată.
 
 CUCUL 
 Oricum te-i preface, Tot nu ţi-oi da pace, Că şi eu m-oi face Un mic vătrărel, Frumos, subţirel Şi-n foc oi intra De te-oi săruta Şi te-oi coperi, De foc te-oi feri Încît chiar de silă, Dacă nu de milă, Tu mă-i îndrăgi Şi ne vom iubi. 
 TURTURICA Eu n-aş zice ba Pentru dumneata, Dar cumplit mi-e teamă 
 De cumplita-ţi mamă Că-i bănuitoare Şi fermecătoare. Decît m-a mustra Că te-oi dezmierda Şi mi-a bănui Că te-oi prea iubi, M-oi face mai bine, Ca să scăp de tine, Trestioară-n baltă Subţire şi-naltă. 
 CUCUL Oricum te-i preface, Tot nu ţi-oi da pace, Că şi eu m-oi face Un mic ciobănaş Din fluier doinaş, Ş-oi căta prin baltă O trestie naltă, Şi cît te-oi vedea Pe loc te-oi tăia Şi-n tine-oi cînta Şi te-oi săruta. 
 TURTURICA Ba, cucule, ba, Nu te-oi asculta, Porumbacule, 
 Frumuşelule, Pestrişorule, Drăguşorule, 
 Ştiu că mi-ar fi bine Să fiu tot cu tine, Dar maică-ta-i rea, Şi decît cu ea, M-oi face mai bine Cu gîndul la tine Iconiţă mică Într-o biserică. 
 CUCUL Oricum te-i preface, Tot nu ţi-oi da pace. Că şi eu m-oi face Un mic dăscălaş 
 La cel sfînt locaş.
 Şi pe la icoane
 Oi duce plocoane,
 Şi m-oi închina
 Şi le-oi săruta
 De luni care pică
 Pînă duminică.
 Iar cînd te-oi zări
 Astfel ţi-oi grăi:
 „Sfîntă iconică,
 Fă-te păsărică,
 Ca să ne iubim,
 Să ne drăgostim
 La nouri, la soare,
 În frunzi, la răcoare,
 La stele, la lună
 În veci împreună!“
 
 POEZII POPULARE ALE ROMÎNILOR 
 21
 IV 
 
 Balaurul 1 
 
 
 
  
 
 La mijlocul drumului,
 La puţul porumbului
 Văzui floarea cîmpului,
 Dar nu-i floarea cîmpului,
 Şi-i chiar ochiul şarpelui,
 Şarpe lung cu solzii verzi,
 Nici să-l vezi, nici să-l visezi.
 Cel balaur din păcate
 Înghiţise jumătate
 Trup cu arme ferecate,
 Trupuşor de voinicel
 Ce striga mereu din el:
 „Sai, bădiţă ortomane,
 Că m-ajunge la ciolane!
 
 Sai, bădiţă, de mă scoate, Că m-apuc’ fiori de moarte!“ Iată-n lungul drumului La puţul porumbului Că venea, mări, venea Pe balaur de-ntîlnea Un viteaz de ortoman Pe-un cal negru dobrogean. „Măi balaur! striga el, Lasă trupul tinerel, Că te curm pe jumătate Să-mi răscumpăr din păcate.“ Şarpele se zvîrcolea Şi cu şapte limbi grăia: 
  1 Romînii au multe crezări în privirea şerpilor, unele întemeiate pe ispită, altele născute din închipuire. Aşa găsim în poveştile şi în baladele lor nişte fiinţe fantastice sub nume de balauri care au trup de şarpe şi grai omenesc, şi care, cînd se luptă cu vitejii feţi-frumoşi, se lovesc cu ei în buzdugane, iar cînd alung vreo pradă, o alung cu o falcă-n cer şi cu una în pămînt. Însă ei sunt totdeauna învinşi de către feţi-frumoşi şi tăiaţi în multe bucăţi care cearcă a se împreuna pînă ce asfinţeşte soarele. 
 Acei balauri se rudesc cu dragonii popoarelor Apusului. Ca şi aceşti, ei sunt păzitori de comori şi de fete mîndre de împăraţi, răpite de dînşii. Romînii cred încă că pietrele scumpe se formează din spuma gurii şerpilor şi că cuiburile lor sunt adevărate comori de briliante şi de rubine. 
 „Ortomane,
 Hoţomane!
 Bate-ţi negrul
 Pe de-a-ntregul
 Şi te du, şi fugi de mine
 Că nu-i bine nici de tine.“
 „Şerpuliţă,
 Dinţi de criţă,
 Am un paloş de oţel,
 Lasă trupul tinerel.“
 „Taie-mă, nu mă tăia,
 Nu mă las de prada mea,
 Ist copil chiar din pruncie
 Maica sa mi l-a dat mie,
 Că ades îl blestema
 Şi-i zicea cînd îl culca:
 
 „Culcă-te, alină-te 
 VASILE ALECSANDRI 
 Şarpele sugă-mi-te!“ 
 Cel viteaz de ortoman
 Izbea negrul dobrogean
 Şi cu pala lui cea nouă
 Pe balaur tăia-n două,
 Apoi trupul înghiţit,
 Plin de rane, otrăvit,
 El în cîrcă-l ridica,
 Sus, la stînă se urca
 Şi în lapte mi-l scălda,
 De venin îl curăţea
 Şi cu viaţa-l dăruia.
 Apoi, mări, cît trăia,
 Fraţi de cruce se prindea1
 Şi-mpreună voinicea
 Pe balauri de stîrpea!
 
 Superstiţia poporală pretinde că de fiecare şarpe ucis, Dumnezeu iartă un păcat. 
 Sunt cîteva zile în an, începînd de la Sfîntul Petru, în care se zice că ies şerpii la drum. Atunci se face mare ucidere de aceste reptile. Unii şerpi însă au privilegii de a fi respectaţi, de pildă acei de casă. Ei, ca şi barzele de pe acoperişul casei, şi ca rîndunelele de sub streaşină, sunt oaspeţi neatinşi, fiind apăraţi de legea sfîntă a ospeţiei ce domneşte din vechime la romîni. 
  1 A se prinde fraţi de cruce e o datină antică ce impune datorinţa de a-şi da viaţa unul pentru altul. Legătura acestei frăţii se făcea prin amestecarea sîngelui. Cînd doi bărbaţi se decideau a se înfrăţi, trebuia să-şi facă ei pe braţul drept cîte o tăietură în formă de cruce şi să unească sîngele lor. 
 Acest obicei mistic, care în epoca de astăzi e mai de tot căzut, se ţine negreşit de oarecare tradiţii de pe timpul cruciadelor, sau poate chiar de tainele introducerii hristianismului la romîni. 
 Romanii vechi încă aveau mare respect pentru şerpii de casă, pe care îi îmblînzeau şi-i primeau la masă, de-i hrăneau cu lapte. 
 V 
 
 Erculean1 
 
  
 Plecat-au în zori
 Trei surori la flori.
 Sora cea mai mare
 S-a dus înspre mare,
 Sora cea mezină
 Pe mal, în grădină,
 Sora cea mai mică
 Şi mai sălbăţică
 S-a dus, mări, dus
 
 Pe Cerna în sus2 Iar în urma lor Mulţi voinici cu dor S-au luat cîntînd Ş-au venit plîngînd. Iată-un căpitan Căpitan rîmlean,3 Că mi se iveşte, Pe mal se opreşte, 
  1 Această legendă pare a cuprinde o alegorie ingenioasă şi poetică asupra descoperirii apelor minerale de la Mihadia în Banat. Numele de Ercul Erculean repoartă gîndirea la timpurile domnirii romanilor în Dacia, pe cînd băile astăzi cunoscute sub numele de Mihadia purtau numirea latină de: Pontes Herculi şi ad media acquae sacrae. Chiar acum încă unul din acele izvoare minerale se cheamă izvorul lui Ercul, zeul puterii, căci apa lui este întăritoare. 
 Sora cea mai mică şi mai sălbăţică ce stă ascunsă într-o stîncă şi plînge în umbră adîncă reprezintă negreşit, sub o formă alegorică, un izvor limpede şi dătător de viaţă. Temerea ei de a fi sorbită de razele soarelui, şi cuibul său de floricele aşezat la răcoare, înfăţişează imaginea unui pîrîu de munte ce curge la umbra pădurilor. 
  2 Cerna este numele pîrîului de munte ce curge prin Mihadia şi merge de se aruncă în Dunăre. Acest cuvînt însemnează în limba slavonă un lucru negru: prin urmare, se înţelege pentru ce Ercul Erculean zice pîrîului: Neră limpezie. 
  3 În letopiseţele noastre cele vechi se vede numele de rîmlean dat locuitorilor din Roma. 
 Cu Cerna grăieşte:
 „Neră limpezie,
 Stai de-mi spune mie
 Despre trei surori
 Plecate din zori.“
 „Sora cea mai mare
 S-a dus către mare
 Pe Dunăre-n jos
 La un plai frumos.
 Sora cea mezină
 S-a dus din grădină
 Peste nouă munţi,
 În codri cărunţi.
 Sora cea mai mică
 Şi mai sălbăţică
 Plînge colo-n stîncă
 La umbră adîncă“.
 Ercul Erculean,
 Căpitan rîmlean,
 Îşi repede calul
 De răsună malul,
 Ş-ajunge-ntr-un zbor
 La stînca cu dor.
 „Ieşi, fată, din piatră
 Să te văd odată!“
 „Cum să ies din piatră,
 Că sunt goală toată
 Şi mă tem de soare...
 Nu m-a soarbe oare?“
 „Să n-ai nici o frică,
 
 Fată sălbăţică,
 Că te-oi lua-n braţă,
 Să mai prind la viaţă,
 Şi te-oi coperi
 Şi mi te-oi feri
 De vînt şi de soare,
 De-a lor sărutare.“
 „Bădiţă, bădiţă,
 De-ţi sunt drăguliţă,
 Soţie de vrei,
 De vrei să mă iei,
 Mă scoate din stîncă,
 Din umbră adîncă,
 Să-ţi ies la lumină
 Cu inima plină.“
 Ercul Erculean,
 Căpitan rîmlean,
 Calcă peste piatră
 Şi iată că-ndată
 Lumii se arată
 O dalbă de fată
 Albă, goală toată,
 Vie şi frumoasă,
 Dulce, răcoroasă
 Cu păr aurit,
 Pe umeri leit.
 Cît o şi zăreşte
 Soarele s-opreşte,
 Şi faţa-i s-aprinde
 Şi raza-i se-ntinde,
 
 Ca un sărutat Lung şi înfocat. Iar cel Erculean, Căpitan rîmlean, Mi-o apucă-n braţă De prinde la viaţă, Mi-o strînge la piept Ş-o leagănă-ncet; Şi-i face-n răcoare Departe de soare Cuib de floricele Ivite la stele. 
 VI 
 
 Blestemul 
 
  
 Pe cel deal, pe cel colnic „Nu ţi-e milă şi păcat!
 Trece-o pruncă ş-un voinic, De la părinţi m-ai luat,
 Voinicelul hăulind Şi-n răi codri m-ai băgat!
 Şi pe murgul netezind, Dare-ar Domnul Dumnezeu
 Iar pruncuţa suspinînd Să fie pe gîndul meu!
 Şi din guriţă zicînd: Să te duci, bădiţă, duci
 „Ia-mă, bădiţă, călare Pan-îi pica rob la turci,
 Că nu mai pot de picioare. Cu picioarele-n butuci
 Drumu-i greu şi grunţuros, Şi cu mîinile-n cătuşi!
 Nu mai pot merge pe jos!“ Să te-ajungă dorul meu2
 „Puiculiţă, chip frumos, Unde-a fi drumul mai greu!
 Eu te-aş lua bucuros, Să te bată jalea mea
 Dar mi-e murgul sprintenel Unde-a fi calea mai grea!
 În picioare subţirel, Murgul să se poticnească,
 Murgu-i mic şi drumu-i greu, În creştet să te trîntească,
 Abia duce trupul meu, Mîna dreaptă să-ţi sclintească,
 Trupul cu păcatele, Mîna stîngă
 Mijlocul cu armele.“1 Să ţi-o frîngă,
 
  1 Pistoalele, paloşul sau iataganul se purtau înainte într-o chingă lată de curea ţintuită ce se numea seleaf (cuvînt turcesc) şi care cuprindea mijlocul trupului. 
  2 Pentru cine înţelege puterea dorului, nu poate fi blestem mai amar decît acela exprimat cu atîta poezie în strofa aceasta. Dorul ce alungă pe călător şi jalea ce îi bate sufletul reprezintă o imagine de o rară frumuseţe. 
 Să ţii dîrlogii cu dinţii, Să mi te plîngă părinţii, Să te-nsori de nouă ori1 Ca să faci nouă feciori. Să te mai însori o dată Ca să faci numai o fată... 
 Ei să treacă şuierînd
 Cînd te-ar auzi plîngînd,
 Ea în palme să-ţi tot cară
 Apă tulbure ş-amară.
 Tu să bei, să bei mereu
 Gîndind la blestemul meu!2
 
  1 „Mulţimea copiilor, averea omului“, zice romînul. 
 Partea aceasta a blestemului e cu atît mai cruntă, că ea atinge una din credinţele cele mai scumpe romînului, menindu-i nouă feciori nepăsători de suferinţele părintelui lor. 
 Romînii au multă dragoste pentru copii. Cînd un copil e singur la casa omului, el este numit unicelul; cînd sunt doi, ei sunt chemaţi ochii capului; iar dacă moare vreunul, părinţii zic plîngînd că l-a îndrăgit Dumnezeu. 
  2 În locul acestui vers, unii cîntăreţi zic: „Cîte lacrimi am plîns eu“. 
 VII 
 
 Inelul şi năframa 
 
  
 I Pune-l în degetul tău. 
 Fost-au, fost un crăişor Cînd inelu-a rugini Tinerel, mîndru fecior Să ştii, dragă, c-oi muri!1 Cum e bradul codrilor „De mă laşi plîngînd acasă, Sus, pe vîrful munţilor. Na-ţi năframa de matasă 
  De soţie şi-a luat Pe margini cu aur trasă. Aurul cînd s-a topi, O copilă din cel sat, Să ştii, frate, c-oi muri!“ 
 Copiliţă romîncuţă,
 Toţi vecinilor drăguţă:
 Cu chip dulce luminos,
 Cu trup gingaş mlădios
 Cum e floarea cîmpului
 În lumina soarelui.
 Iată lui că i-a sosit
 Carte mare de pornit
 La tabără de ieşit.
 El în suflet s-a mîhnit
 Şi din gură a grăit:
 „Draga mea, sufletul meu,
 Ţine tu inelul meu,
 
 II 
 El pe cal a-ncălecat Şi pe drum a apucat. Mers-a el pîn’ la un loc Ş-a aprins un mare foc În mijlocul codrului, La fîntîna corbului. Mîna-n sîn el şi-o băga, La năframă se uita... Inima-i se despica! „Dragii mei, ostaşii mei, Puişori viteji de zmei! 
  1 În poveştile, în legendele şi în baladele romîneşti se găsesc o mulţime de idei poetice şi de imagini răpitoare, precum inelul ce rugineşte şi aurul năframei ce se topeşte în ajunul morţii unui om. Pe lîngă minunile din poveşti: palate de 
 Staţi pe loc de ospătaţi
 Şi la umbră vă culcaţi.
 Eu sunt gata de plecat,
 Acasă că mi-am uitat
 Paloşul cel rotilat
 Pe-o masă verde-aruncat“.
 Îndărăt el a pornit,
 C-un voinic s-a întîlnit,
 C-un voinic cu calul mic:
 „Noroc bun, tînăr voinic!
 Ce veste, de unde vii?“
 „Dacă vrei, Doamne, s-o ştii,
 De altul poate-ar fi bine,
 
 Dar e rău ş-amar de tine! Tatăl tău că s-a sculat, Ţara-ntreagă ne-a călcat Pîn’ ce mîndra ţi-a aflat Şi pe dîns-a aruncat Într-un tău adînc şi lat!“ „Na, voinice, calul meu Să mi-l duci la tatăl meu. De-a-ntreba unde sunt eu, Tu să-i spui că eu m-am dus Pe malul apei, în sus Şi că-n apă m-am zvîrlit La copila ce-am iubit.“ 
 cristal zidite pe munţi de oţel, copaci crescuţi pînă în nouri şi purtînd în vîrful lor cuib de zînă, herghelii de cai sălbatici ce ies noaptea din sînul mărilor ca să pască poienele codrilor, păsări măiestre ce aduc veşti de pe ceea lume, pajuri uriaşe ale căror cuiburi sunt în fundul pămîntului, zmei ce răpesc fetele de împăraţi, şerpi mari ce stau culcaţi pe paturi de pietre scumpe, iarba-fierului care deschide zăvoarele cetăţilor, iarba-şarpelui ce învie morţii vindecîndu-le rănile, poduri de argint, cu copaci de aur în care cresc mere de rubin şi cîntă păsări de briliant etc., etc. găsim mere de aur care, aruncate jos, se prefac în palate împărăteşti, furci de argint care torc singure, piatra de teacă a sfintei Miercuri, peria sfintei Joi şi ştergarul sfintei Vineri, date de tustrele tînărului Făt-Frumos ca să-i fie de ajutor cînd l-ar ajunge zmeii. Piatra de teacă aruncată în calea zmeilor se schimbă într-o stîncă naltă pînă la cer, peria într-un codru des în care nici vîntul nu răzbate, ştergarul într-o mare lungă şi lată ca faţa pămîntului. Zmeii trebuie să macine stînca, să doboare codrii şi să soarbă apele mării pentru ca să ajungă pe Făt-Frumos. 
 În numărul semnelor considerate de romîni ca prevestiri de moarte, mai sunt şi căderea stelelor, cîntecul cucuvăii, urletul cîinilor, arătări de năluce, pocnirea lemnului icoanelor din casă, stătutul cailor pe loc cînd au a pleca la drum etc. 
 III
 Tatăl său ţar-a sculat,
 Tău-ntreg de l-a secat
 Şi copiii şi-a aflat
 Amîndoi îmbrăţişaţi,
 Pe nisip galben culcaţi,
 Amîndoi senini la faţă
 De păreau că sunt în viaţă.
 Atunci craiul s-a căit,
 În mătase i-a-nvelit
 Şi-n biserică i-a dus
 Şi-n două racle i-a pus,
 Racle mîndre-mpărăteşti
 Purtînd semne latineşti.1
 Şi pe dînsul l-a zidit
 
 În altar, la răsărit,
 Pe ea-n tindă l-asfinţit!
 Iar din el, frate,-a ieşit
 Un brad verde, cătinat,
 Pe biserică plecat.
 Şi din ea o viişoară
 Înflorită, mlădioară
 Ce din zori şi pînă-n seară
 Pe biserică s-a-ntins
 Şi cu bradul s-au cuprins!
 ................
 Tună, Doamne, şi trăsneşte,
 Tună-n cine despărţeşte
 Dulcea dragoste-nfocată
 De-un fecior şi de o fată.
 
  1 Adică inscripţie cu litere latine, precum se obişnuieşte pe sarcofaguri. O variantă a legendei sună aşa: 
 Trecu toată primăvara,
 Trecu pe urmă şi vara,
 Inelul nu ruginea,
 Nici năframa nu roşea,
 C-amîndoi erau în viaţă,
 Ea cu lacrime pe faţă,
 El cu arma la război,
 Şi se doreau amîndoi.
 Iată că-ntr-o dimineaţă,
 Într-o zi cu neagră ceaţă,
 Mîndruliţa se scula,
 Faţa albă îşi spăla,
 La icoane se-nchina,
 Ş-apoi la inel căta.
 Dar inelu-i ruginit!
 „Vai! drăguţul mi-a murit
 
 Vorba bine nu sfîrşea Şi de cale se gătea, Pe-un cal ager s-arunca Şi la tabără pleca. Calul zboară ca şi vîntul De cutrieră pămîntul. Şi cînd toaca-n cer toca, Ea prin tabără umbla, Tot pe dragul ei căta, Şi-l găsea sărmanul mort, Întins veşted sub un cort. Ea năframa şi-o lua, De trei ori o săruta, Capul, faţa-şi învelea Şi pe loc moartă cădea. 
 VIII 
 
 Păunaşul codrilor 1 
 
  
 I	Nici ai grijă, nici ai frică. Să n-ai grijă pentru tine 
 Pe cel deal, pe cel colnic Cît îi fi tu lîngă mine.
 Trece-o pruncă ş-un voinic, Să n-ai frică pentru mine
 
  Puiculiţă bălăioară Cît oi fi eu lîngă tine!“
 
 Cu cosiţa gălbioară,
 Voinicel tras prin inel,
 Mult e mîndru tinerel!
 Şi-i tot zice voinicul:
 „Cîntă-ţi, mîndro, cîntecul
 
 Puse prunca a cînta, Codrii puseră-a suna. lată că-i întîmpina Păunaşul codrilor, 
 Voinicul voinicilor. 
 Că mi-e drag ca sufletul.“ „Eu, bădiţă, l-oi cînta, Dar codrii s-or răsuna Şi pe noi ne-a-ntîmpina Păunaşul codrilor, Voinicul voinicilor!“ „Aurică drăgulică! 
 „Cale bună, romînaş!“
 „Mulţumim, măi Păunaş.“
 „Măi băiete, băieţele,
 Măi voinice, voinicele,
 Dă-ne nouă pe mîndra
 Ca să scapi cu viaţa ta.“
 „Ba, eu mîndra nu ţi-oi da
 
  1 Păunaş însemnează un voinic tînăr, mîndru şi misterios, mîndru ca păunul şi misterios ca Pan, zeul codrilor. 
 În Romînia plină de urme romane, nu ar fi de mirare să se fi păstrat numele zeului Pan şi să se fi schimbat cu timpul în Păunaş, precum s-au păstrat numele zeilor păgînismului, Joe, Mercur, Venere, ce se văd figurînd în poveşti sub chi-puri de sfinte creştine; sfînta Joe, sfînta Miercure, sfînta Vinere. Prin urmare, e de crezut că Păunaşul din această baladă nu este altul decît chiar Pan, zeul codrilor. 
 32
 Pîn’ ce capul sus mi-a sta, Că-mi slăbesc puterile, Că eu cînd o am luat Mi se duc averile.“3 În cosiţe i-am jurat1 „Ba, nu, nu, bădiţă frate, Să n-o las de lîngă mine Că vei lupta pe dreptate, Şi s-o apăr de oricine.“ Şi oricare-a birui, 
  II Eu cu dînsul m-oi iubi...“ 
 Voiniceii se izbeau, Ei de brîie s-apucau Şi mai tare s-opinteau, Şi la luptă se luau.2 Şi mai tare se-nvîrteau, Cînd în loc mi se-nvîrteau, Şi mai tare se trînteau. Cînd în sus se opinteau. Din doi unul dovedea, Nici unul nu dovedea. Din doi unul jos cădea; Jos nici unul nu cădea. Cine că mi-ş dovedea, Iar băiatul cam slăbea, Şi cu mîndra purcedea? Brîul i se descingea, Păunaşul codrilor, Şi Păunul mi-l strîngea Voinicul voinicilor! Trupuşorul îi frîngea. Cine-n luptă jos cădea „Mîndro, mîndruliţa mea! Şi-n urmă-le rămînea? Vin’ de-mi strînge brîul meu! Voinicel tras prin inel, Apăra-te-ar Dumnezeu! Moare-n codru singurel! 
  1 Imagine graţioasă şi expresie foarte poetică. A jura credinţă în cosiţele fetelor este un vechi obicei ce face parte din şezătorile flăcăilor şi copilelor, noaptea, pe prispa casei părinteşti. 
  2  Lupta era la vechii romani un exerciţiu zilnic şi o petrecere: lucta. Asemenea la romînii de astăzi lupta e un obicei care domneşte pretutindeni la munţi şi la cîmpii. Ea se urmează în deosebite chipuri, cu deosebite numiri: de pildă, lupta voinicească, lupta ciobănească, lupta ursărească, lupta pe dreptate (adică fără punere de piedică şi fără ajutor străin). Cine asistă la aceste lupte ale flăcăilor romîni de la Carpaţi şi de pe malul Dunării, recunoaşte bine în ele apucăturile şi pauzele gladiatorilor din vechime. 
  3 Pentru sufletele viteze puterea e cea mai scumpă avere. 
 IX 
 
 Soarele şi luna1 
 
  
 Umbla, frate, mîndrul soare, 
 Umbla, frate, să se-nsoare Nouă ai2 Pe nouă cai 
 Care noaptea pasc în rai.
 Umbla cerul şi pămîntul
 Ca săgeata şi ca vîntul,
 Dar toţi caii-şi obosea
 Şi potrivă nu-şi găsea
 Ca sora sa Ileana,
 Ileana Cosînzeana,3
 Ce-i frumoasă ca o floare
 Într-o iarnă fără soare.
 „Surioară Ileano,
 Ileano Cosînzeano!
 Haideţi să ne logodim,
 
 C-amîndoi ne potrivim
 Şi la plete şi la feţe
 Şi la dable frumuseţe.
 Eu am plete strălucite,
 Tu ai plete aurite,
 Eu am faţa arzătoare,
 Tu, faţa mîngîietoare.“
 „Alei, frate luminate,
 Trupuşor făr’ de păcate,
 Nu se află-adevărat
 Fraţi să se fi cununat.
 Cată-ţi tu de cerul tău
 Şi eu de pămîntul meu,
 C-aşa vrut-a Dumnezeu.“
 Soarele se-ntuneca,
 Sus, la Domnul se urca,
 
  1 Printre rămăşiţele de mitologie antică ce mai există la romîni, legenda soarelui este una din cele mai poetice. Soarele e un zeu frumos cu părul de aur, care, ca Apolon, cutreieră cerul pe un car tras de cai. Asemenea romînii cred, cînd tunetul vuieşte, că sfîntul llie se primblă cu carul pe bolta de aramă a cerului. 
  2 Adică nouă ani, provincialism din Moldova. 
  3 Ileana Cosînzeana este închipuirea cea mai poetică a geniului romînesc; ea personifică tinereţea, frumuseţea, nevinovăţia virgină, suflet îngeresc, întrun cuvînt perfecţia omenirii sub chipul de copilă gingaşă şi răpitoare. 
 34
 Domnului se închina Cuvînta cu graiul său, 
 Şi din gură cuvînta: Iar cînd Domnul cuvînta, “Doamne sfinte, Lumile se deştepta Şi părinte! Şi cu drag îl asculta. 
 Mie timpul mi-a sosit, Cerurile strălucea, Timpul de căsătorit, Norii din senin pierea: Şi potrivă n-am găsit „Soare, soare luminate, Ca soră-mea Ileana, Trupuşor făr’ de păcate, Ileana Cosînzeana“. Raiul tu l-ai petrecut Domnul sfînt îl asculta Şi prin iad încă-ai trecut, Şi de mînă mi-l lua Ce mai zice gîndul tău?“ Şi prin iaduri mi-l purta, „Zice că sufletul meu, Doar că l-ar înspăimînta, Aleg iadul chiar de viu Şi prin rai încă-l purta, Numai singur să nu fiu, Doară că l-ar încînta, Ci să fiu cu Ileana, Apoi Domnul-Dumnezeu Ileana Cosînzeana!“ 
 Mulţime de poveşti există în care Ileana Cosînzeana joacă rolul cel mai ademenitor. În acele basme minunate prin originalitatea lor adeseori fantastică, Ileana Cosînzeana este reprezentată cu părul de aur şi cu farmec dulce la privire. Ea-i atît de strălucită că pe soare poţi căta, iar pe dînsa ba; păsările cîntă în calea sa cîntecele lor cele mai frumoase, florile se culcă în cîmpie ca să-i facă covor, balaurii se îmblînzesc şi vin de se întind cu dragoste la picioarele ei, şi toţi fiii de împăraţi umblă să o ia de soţie. 
 Averile ei sunt nesfîrşite, ea are trei îmbrăcăminte, una ca cerul cu luna şi cu stelele, una ca cîmpul cu florile şi una ca marea cu spumele aurite de razele soarelui. 
 Romînii din Moldova zic că Ileana Cosînzeana personifică Moldova cu podoabele şi avuţiile pămîntului său, cu farmecul răpitor care flutură pe cîmpiile sale. 
 A zice de o femeie că e frumoasă ca Ileana Cosînzeana este tot aşa ca şi cînd se zice că e ruptă din soare, adică e o fiinţă din ceruri. Între cărţile vechi şi noi ce s-au tipărit pîn-acum în ţările romîneşti, cea mai populară este micul poem al lui Arghir şi al iubitei lui Ileana Cosînzeana. 
 Soarele se cobora,
 La sora lui se oprea,
 Mîndră nuntă pregătea,
 Pe Ileana şi-o gatea
 Cu peteală de mireasă,
 Cunună de-mpărateasă,
 Şi rochiţa neţesută,
 Din pietre scumpe bătută.
 Apoi mîndri, el şi ea
 La biserică mergea.
 Dar cînd nunta se făcea,
 Vai de el, amar de ea!
 Candelele se stingea,
 Clopotele se dogea,
 Sfinţii faţa-şi ascundea,
 Preoţi în genunchi cădea.
 Iar mireasa, vai de ea!
 Frig de moarte-o cuprindea
 Căci o mînă se-ntindea
 Şi pe sus o ridica
 Şi-n mare mi-o arunca!
 Valurile bulbucea,
 Iar ea-n valuri cum trecea
 Mreană de-aur se făcea.
 Soarele se-nălţa sus,
 Se lăsa tot spre apus
 Şi-n mare se cufunda
 
 La soră-sa Ileana,
 Ileana Cosînzeana.
 Iară Dumnezeu cel sfînt,
 Sfînt în cer şi pe pămînt,
 Mîna-n valuri că băga
 Mreana-n mînă-o apuca
 Şi-n ceruri o arunca
 Şi-n lună plină-o schimba,
 
  Apoi Domnul-Dumnezeu
 Cuvînta cu graiul său;
 Iar cînd Domnul cuvînta,
 Lumile se spăimînta,
 Mările se tupila,
 Munţii se cutremura,
 Cerul se întuneca:
 „Tu, Ileană Cosînzeană,
 Sufleţel fără prihană,
 Şi tu, soare luminate,
 Trupuşor făr’ de pacate!
 Cu ochii să vă zăriţi,
 Dar să fiţi tot despărţiţi.
 Zi şi noapte plini de dor,
 Arşi de foc nestingător,
 Veşnic să vă alungaţi,
 Cerul să cutreieraţi,
 Lumile să luminaţi!“
 
 X 
 
 Şoimul şi floarea fragului 
 
  
 Sus, în vîrf de brăduleţ,
 S-a oprit un şoimuleţ,
 El se uită drept în soare
 Tot mişcînd din aripioare.
 Jos la trunchiul bradului
 Creşte floarea fragului.1
 Ea de soare se fereşte
 Şi de umbră se lipeşte.
 „Floricică de la munte,
 Eu sunt şoim, şoimuţ de frunte,
 Ieşi din umbră, din tulpină,
 Să-ţi văd faţa la lumină,
 C-au venit pînă la mine
 Miros dulce de la tine,
 Cît am pus în gîndul meu
 Pe-o aripă să te ieu
 
 Şi să mi te port prin soare
 Pîn’ te-i face roditoare
 Şi de mine iubitoare.“
 „Şoimuleţ duios la grai,
 Fiecare cu-al său trai.
 Tu ai aripi zburătoare
 Ca să te înalţi la soare,
 Eu la umbră, la răcoare,
 Am menire-nfloritoare.
 Tu te legeni sus, pe vînt,
 Eu mă leagăn pe pămînt.
 Du-te-n cale-ţi, mergi cu bine,
 Făr-a te gîndi la mine,
 Că e lumea-ncăpătoare
 Pentru-o pasăre ş-o floare!“2
 
  1 În Carpaţi pădurile sunt pline de fragi ce cresc mai cu seamă la rădăcina brazilor. Acel soi de fragi sunt lungăreţi, roşii şi foarte parfumaţi. 
  2 Cugetare poetică şi de o filozofie adîncă. 
 XI 
 
 Brumărelul 
 
  
 Într-o verde grădiniţă
 Şade-o dalbă copiliţă
 Pe-aşternut de calonfiri,
 La umbră de trandafiri.
 Trece-un voinicel cu grabă
 Şi din fugă o întreabă:
 „Spune-mi, dalbă copiliţă,
 Cu rumena ta guriţă,
 Eşti nevastă, ori eşti fată,1
 Ori zînă din cer picată?“
 „Nici nevastă sunt, nici fată,
 
 Nici zînă din cer picată,
 Ci sunt floare garofiţă,
 Răsărită-n grădiniţă;
 Dar tu, voinicele, spune,
 Eşti însurat, ori eşti june?“
 „Eu sunt, dragă, Brumărelul,
 Îi răspunse voinicelul.
 Eu viu seara, pe răcoare,
 De mă culc pe sîn de floare,
 Şi cînd plec voios cu soare,2
 După mine floarea moare!“
 
  1 După datina antică fetele poartă capul gol, pînă cînd se mărită, iar de cum se cunună, ele pun ştergare pe cap. 
 Cuvîntul nevastă trage etimologia sa de la numele zînei Vesta, căreia fecioarele erau închinate în timpul romanilor. Măritîndu-se, fata iese din rîndul vestalelor şi încetează de a fi supusă cultului zînei Vesta. Ea se face nevesta, nevastă. 
  2 Tablou poetic, alegorie ingenioasă de pierirea florilor bătute de brumă. Brumărel este numele lunii lui octombrie, cînd încep a cădea brume mici. Romînii dau lunilor numiri potrivite cu timpurile anului, de exemplu: 
 Ianuarie se numeşte Cărindari sau Gerari, adică începutul colindelor anului şi al gerului. 
 Februarie, Faur sau Făurar, adică a faurilor de fier, care pregătesc fierele aratului. 
 Martie, Mărţişor sau Germănar (încolţitor). 
 April, Prier (deschizător) sau Florari. 
 Mai, Frunzar sau Prătar (a ierburilor). 
 XII 
 
 Ciuma1 
 
  
 Frunză verde salbă moale,
 Adus-a un nor în poale
 Boala cea mai rea din boale!
 Noru-n ţară s-a lăsat,
 Peste oameni a plouat,
 N-a plouat ploaie curată,
 Dar cu ciumă-amestecată!
 Unde-ajunge picătura,
 Se închid ochii şi gura,
 Ochii să nu mai privească,
 Gura să nu mai grăiască!
 Plină-i ţara, mult e plină
 De scaieţi de mărăcină;
 
 Unde-s tufe prin potici
 Sunt morminte de voinici,
 Unde-s tufele mai dese,
 Morminte de jupînese,
 Unde-s tufele mai rari,
 Morminte de fete mari,
 Unde-s tufele mai vii,
 Tot morminte de copii.
 
 Frunză verde porumbică Stă voinicul la potică. Ciuma rea îi iese-n cale, Voinicul zice cu jale: „Na-ţi calul cu armele 
 Iunie, Cireşel (a cireşelor).
 Iulie, Cuptor (a fierbinţelilor).
 August, Măsălar (a secerişului).
 Septembrie, Răpciune sau Vinicer şi Viniţel (a vinului).
 Octombrie, Brumărel.
 Noiembrie, Brumar sau Promorar (a brumei mari şi a promoroacei).
 Decembrie, Andrea sau Neios (a ninsoarei).
 
  1 Ciuma a bîntuit ţara în mai multe rînduri, pe timpul cînd hotarele ei dinspre Dunăre şi dinspre Bugeac erau expuse călcării duşmanilor. De la aşezarea carantinelor însă, ea a fost ferită de grozăviile acelei cumplite epidemii. 
 Şi-mi lasă tu zilele.“ Frunză verde toporaş,
 Ea-i răspunde: „Dragul meu! Iat-un dulce copilaş
 Cal şi arme nu voi eu, Care-alungă-un fluturaş.
 Dar pe tine chiar te vreu“. Unu-aleargă, unul zboară:
 
 Frunză verde garofiţă, Ciuma-i prinde şi-i omoară! Trece-n cîmp o copiliţă Frunză verde poamă acră, Cum e crinul înflorit, lată-o babă, iată-o soacră3. Cum e bună de iubit. Cum o vede Ciuma-ndată Baba Ciuma cea păgînă Dă la fugă spăimîntată, Mi-o apucă strîns de mînă. Culegînd în calea ei Copiliţa-i zice: „Ciumă! Pruncuşorii mititei, Nu-mi fii ciumă şi-mi fii mumă!1 Nevăstuice tinerele, Na-ţi salba cu florile Copiliţe gingăşele, Şi-mi lasă tu zilele.“ Fecioraşi cu mintea crudă Ea-i răspunde: „Drăguliţă! Şi bărbaţi voinici la trudă. Am o neagră sălbuliţă2 Ducă-s-ar în pribegie! De cercat la gîtul tău, Ducă-s-ar în cea pustie, Care nu te-a prinde rău.“ Îndărăt să nu mai vie! 
  1 Spaima răspîndită în ţară de răutatea ciumei a născut mai multe legende şi proverbe. Cel mai caracteristic din toate este proverbul scos pe seama mamelor neomenoase şi care zice: Cutare e ciumă, nu e mumă. Asemene se zice de un om rău şi duşmănos că l-a fătat ciuma. 
  2 Aluzie la petele acele negre lăsate de boala ciumei pe trupurile victimelor sale. 
  3 Un proverb poporal sună în următorul chip:
 Soacră, soacră
 Poamă acră!
 
 De te-ai coace cît te-ai coace, Poamă dulce nu te-ai face. 
 Ideea satirică cuprinsă în aceste versuri e destul de aspră, însă imaginea ciumei spăimîntîndu-se la vederea unei soacre şi fugind din ţară numai că a întîlnit-o, face a presupune că autorul necunoscut al legendei a avut multe daune din partea mamei nevestei lui. 
 XIII 
 
 Holera 
 
  
 Jos, pe malul Prutului,
 La casele Vîlcului,
 Vîlcul bea, se veseleşte,
 Cu trei fete se-ndrăgeşte,
 De holeră nici gîndeşte;
 Maică-sa grija-i ducea
 Şi cu lacrimi îi zicea:
 „Dragul mamei Vîlcule,
 Mîndrule, voinicule!
 Tu tot bei şi veseleşti,
 De holeră nici gîndeşti,
 Lasă-mi-te de beţie
 Şi de dalba veselie,
 Că holera-i chiar la Prut
 Şi chiar dincoace-a trecut!“
 Vîlcul ei se supunea,
 Patru boi la car punea1
 
 Şi pe cal încăleca,
 Drumul la vale-apuca,
 Apuca-n călătorie
 Să facă negustorie.
 Cînd la cotul Prutului,
 Prin mijlocul cîmpului,
 El zarea, mări, vedea
 O clonţată ce rîdea,
 O clonţată-nveninată,
 Cu pielea pe trup uscată
 Şi cu părul despletit
 Tot cu şerpi împleticit.2
 Ea din loc în loc sărea,
 Spini în urmă-i răsărea,
 Iarba cîmpului ardea
 Şi oamenii morţi cădea!
 „Cale bună, măi drumeţ:
 
  1 Carul a fost adus în Dacia de coloniştii romani. Ei aveau deosebite trăsuri. Acea de care se serveau cetăţenii avuţi se numea biga. Trăsura matroanelor se chema carpentium şi era cu două roţi, însă la serbările publice ele se suiau în alte mai mari cu patru roţi, numite pilentum. Afară de acestea, romanii aveau pentru ţară o trăsură carruca. Vizitiul se numea carricarius, cărucier. 
  2 Imagine antică. Furiile iadului, după mitologia romană, poartă plete de şerpi. 
 Unde mergi aşa sumeţ?“
 „Cale-ntoarsă, cloanţă fa,
 Unde-alergi curînd aşa?“
 „Merg la casa Vîlcului
 De pe malul Prutului
 Ca să-i ridic zilele,
 Să mă duc cu dînsele.“
 „Alei! iazmă călătoare,
 Boală rea ş-ucigătoare!
 Na-ţi calul şi armele,
 De-mi lungeşte zilele,
 Să-mi mai văd copilele
 Că-mi sunt dragi ca soarele.
 Na-ţi şi carul, na-ţi şi boi,
 Numai te du de la noi!“
 „Nu vreau arme omeneşti,
 Că eu am arme drăceşti.
 Am trei coase nevăzute,
 Cu ciocan de foc bătute:1
 Una pentru cei voinici,
 
 Una pentru copii mici,
 Una pentru fete mari
 Şi neveste cu ştergari,
 Nu vreau nici carul cu boi,
 Ci vă vreau pe toţi pe voi,
 Să vă umflu zilele,
 Să mă duc cu dînsele.“
 Vîlcul biet se oţerea,
 Holera la el sărea,
 Oasele şi le-ntindea
 Şi pe Vîlcu-l cuprindea.
 Gură pe gură punea,
 Buze pe buze lipea,
 Zilele i se sorbea.
 Apoi cloanţa iar rîdea,
 Cu zilele purcedea,
 Şi voinicul mort cădea
 Jos la cotul Prutului,
 În mijlocul cîmpului!
 
  1 Adeseori se văd în basmele romînilor figurînd arme şi unelte de foc. Îngerii au în mîna dreaptă sabie de foc: o calamitate publică e numită bici de foc; vînturile de la apus, ce sunt fierbinţi, sunt vînturi de foc etc. 
 XIV 
 
 Bogatul şi săracul 
 
  
 Frunzuliţă de dudău, La umbră, la făgădău Beau săracul şi bogatul.1 Beau stăpînul şi argatul. Iar bogatul se mîndrea Şi-n glas mare poruncea: 
 “Măi crîşmar, 
 Măi făgădar! Adă-mi mie vin de-un ban Ca să beau cu ist sărman.“ Iar săracul că rîdea Şi din gură poruncea: 
 “Măi crîşmar, 
 Măi făgădar! Adă-mi mie vin de-un zlot2 Să-l beau cu bogatul tot! 
 „Măi sărace, sărăcilă,
 De ce vrei să-mi faci în silă?
 Nu-ţi pune punga cu mine,
 Că n-ai cămaşă pe tine,
 Nici nu ai turme de oi,
 Nici coşar cu păpuşoi,
 Nici car mare-n patru boi
 Ca să poţi cinsti cu noi.“3
 „Mai bogate, bogăţele!
 Dacă ai averi de-acele,
 Nu-mi scoate ochii cu ele.
 Că averile de frunte
 Sunt ca un izvor de munte,
 Astăzi curge şi îneacă
 Şi mîini scade s-apoi seacă!
 De ai turme mari de oi,
 
  1 Carul ţărănesc ce purta la romani numele de carrum se numea şi sarracum. Este dar de presupus fără amăgire că cuvîntul de sărac, adică neavut, a denumit din vechime pe oamenii însărcinaţi cu ducerea carelor, oameni cu simbrie şi lipsiţi de avere. 
  2 Zlotul e o monedă de convenţie, precum leul, a cărei valoare e de 30 parale. Obiceiul de a se număra în zloturi s-a pierdut mai cu totul în ţările romîneşti. 
  3 Cuvîntul cinste, de origine slavonă, a fost rău înţeles şi întrebuinţat pînă acum ca să exprime onorul. A se cinsti vrea sa zică a bea împreună la crîşmă sau, cum zic francezii, se traiter. 
 Ai şi turme de nevoi,
 Că pe unde-s turme blînzi
 Sunt şi lupi mereu flămînzi.“
 „Măi sărace, sărăcilă!
 Face-mi-aş de tine milă
 De n-ai fi tu om pizmaş
 Şi la inimă vrăjmaş.“
 „Măi bogate, bogăţele!
 Nu fi duşman gurii mele,
 Că nu-ţi vreau nici rău, nici bine,
 N-am ce împărţi cu tine.
 Tu ai care cu opt boi,
 Ai coşar cu păpuşoi,
 Eu, un cal bun de nevoi!
 Tu ai bani de vînturat,
 
 Galbeni mulţi de semănat,
 Eu am numai un topor
 Care mi-e bun frăţior,
 Dar ce-aduni tu într-o vară,
 Eu adun numa-ntr-o seară,
 Că toporul mi-i vrăjit,
 Cu tăişul oţelit,
 Şi cînd el se-ntoarce-n vînt,
 Cad bogaţii la pămînt.
 
 Măi crîşmar, 
 Măi făgădar! Adă-o vadră de Cotnar1 Şi de plată n-ai habar, Că săracul cînd cinsteşte Varsă sînge şi plăteşte!“2 
  1 Moldova produce vinuri foarte bune, care sunt menite a deschide un izvor de mare comerţ ţării. Unele podgorii mai ales, precum Agiudul, Crucea, Socola, Panicul, Odobeştii etc., sunt vestite pentru calitatea productelor lor. 
 Cotnarul e însă vinul de frunte al Moldovei. În acea podgorie se găsesc viile lui Ştefan-vodă. Expresia varsă sînge nu înseamnă aice că săracul ar fi ucigător de oameni. Ea vrea să zică că ar vărsa sudori de sînge, lucrînd, pentru ca să dea dreptul cui se cuvine. 
 Nu e în firea romînului de a face moarte de om; el nu cunoaşte simţirea răzbunării, vendetta italienilor. Crimele cu premeditare sunt foarte rari în ţară: cele mai multe provin din furia mîniei sau din cauza băuturii. Gelozia încă produce din cînd în cînd acte criminale. 
  2 Finitul acestui cîntec are o variantă care pune în gura săracului următoarele cuvinte:
 „Tu ai galbeni la chimir, Tu ai casă şi ai masă,
 Eu am un seleaf cu fir, Eu am lunca cea frumoasă,
 Şi-n seleaf un iatagan Şi ce-aduni tu într-o vară,
 Ce mă scapă de alean. Eu adun numa-ntr-o seară.“
 
 XV 
 
 Stejarul şi cornul 
 
  
 „Frate, frate de stejar! Lasă-mă să tai un par Să-mi fac osie la car.“ „Frăţioare romînaş, Voios parul da-ţi-l-aş Dac-ai face tu din el Să-mi fac prăjină de boi?“ „Frăţioare romînaş! Creanga lungă da-ţi-o-aş Ca s-o faci arc de război S-alungi leşii de la noi.3 Lasă boii, frăţioare, 
 l
 Buzdugan de voinicel,Ghioagă mare nestrujită, Cu piroane ţintuită, Şi cu dînsa de-ai lupta Să aperi moşia ta.“2 „Cornule, ce nu te-ndoi, De-o creangă să te despoi, 
 Şi te dă la vînătoare,
 Că nu-i timp de plugărie,
 Şi e timp de vitejie.“
 „Codri, codri, mă jur eu
 Să ucid cu braţul meu
 De tot cornul un duşman,
 De stejar un căpitan.“
 
  1 Buzduganele sunt armele favorite ale vitejilor din balade, precum şi ale zmeilor şi ale feţilor-frumoşi din poveşti. Zmeii cînd se întorn la casele lor, aruncă buzduganele din depărtări fabuloase, şi acestea după ce lovesc în poartă, merg de se aşează în cuiele de la pereţi. Lupta între zmei şi feţi-frumoşi începe totdeauna cu lovirea buzduganelor. 
  2 Moşia strămoşească, patria! Mîndre timpuri erau acelea cînd ţara reprezenta pămîntul tuturor, averea rămasă de la moşi-strămoşi şi cînd glasul codrilor chema pe romîni la vitejie! 
  3 Acest vers lasă a presupune că balada e de pe timpul năvălirilor lui Sobieski şi ale altor regi poloni. 
 POEZII POPULARE ALE ROMÎNILOR 
 45
 XVI 
 
 Călătorul1 
 
 
 
  
 
 Trece-un călător şi cîntă,
 Trece pe-o cărare frîntă
 Prin cîmpia înflorită,
 Cu inima veştejită.
 El se plînge că-n cea lume
 Nime ştie de-al său nume,
 Nime nu se îngrijeşte
 De e mort ori de trăieşte.
 Surioara Magdalină
 L-auzea dintr-o grădină,
 Şi pe gînduri ea cădea
 Şi de dor se aprindea:
 „Călătorule mîhnit,
 Şi prin lume rătăcit!
 Tu eşti pasăre străină
 
 Care cîntă prin grădină
 S-apoi zboară mai departe
 Lăsînd inimi înfocate.“
 „Surioară mîngîioasă!
 Mult eşti dulce şi frumoasă!
 Ochii-ţi ard şi-ţi arde faţa
 Ca garoafa dimineaţa,
 Cînd de rouă-i încărcată
 Şi-n lumină se arată.“
 „Călătorule mîhnit,
 Nu ţi-e calul obosit?“
 „Nu, drăguţă, nicidecum,
 Dar e săturat de drum“.
 Călătorul se oprea,
 Nici că mai călătorea!
 
  1 Există o legendă a unei călugăriţe ce a urmat în codri pe un om necunoscut şi care a fost găsită moartă sub poalele Ceahlăului. Poate ca balada Călătorului să fie începutul acelui drum misterios. 
 XVII 
 
 Fata de birău1 
 
  
 „Fată de birău!
 Fă pe dorul meu.“
 „Ba, bădiţă, ba,
 Nu te-oi asculta,
 Că mă-i înşela
 Şi nu mă-i lua.“
 „Jur pe mîndrul soare
 Ce sfîrşit nu are!
 Că eu vreau să-mi fii
 Mamă la copii.“
 
 Fata-l asculta Şi mi-l săruta; Iar a doua zi, Cînd ea se trezi, Prinsă-a lăcrima Ş-a se blestema. Ea se tot bocea, El îi tot zicea: „Fată la birău Şi de ţăran rău! 
  1 Birău: cioplitor de sare la ocnă. Tot acest subiect este cîntat în Ardeal cu 
 versurile următoare: 
 Pe cea zare de colnic Merge-un tînăr de voinic. Pe cea vale înflorită Merge-o fată-mbobocită. Cînd au fost de către seară Ei în drum s-împreunară; Cînd au fost de către zi, 
 Unul ş-altul se trezi.
 El se scula şuierînd,
 Clop de rouă scuturînd;
 Mîndra se scula plîngînd,
 Tot plîngînd şi blestemînd.
 
 etc., etc. 
 Ce plîngi la pîrău? Rogi pe Dumnezeu Ca să te iau eu? Nu mai plînge, fa, Că eu te-oi lua De soţia mea Cînd se va vedea Ursul cu cercei Umblînd după miei, Lupul cu cimpoi Umblînd după oi, Vulpea cu mărgele Culegînd surcele, Ş-un iepure schiop Într-un vîrf de plop.“ 
 XVIII 
 
 Mîndra din Muncel 
 
  
 Colo jos, pe lîngă Tisă, Merge mîndra cam descinsă Prin ierbuţa pînă-n brîu, Şi ţine murgul de frîu, 
 Meargă-acasă la părinţi
 Cu inima lui în dinţi;
 Iar pe cînd el mă va cere,
 Tu, murguţule,-n putere,
 
 Murg voinic şi pintenog Du-mă iute ca un zmeu,Care paşte busuioc. Du-mă la stăpînul tău“.
 Ea se primblă-n poieniţă Mîndra calu-ncăleca,Şi tot zice din guriţă: „Busuiocul l-aş privi1, Spre Muncel vesel pleca, Mă tem că m-oi zăbovi, Noapte-n drum o apuca. Dar l-oi smulge şi m-oi duce Ea mergea, calea-şi pierdea 
  Pînă dincolo de cruce, Şi-ntr-un rîu adînc cădea, La marginea codrului, Vai de mîndra! vai de ea! La stăpînul murgului, Sufletu-i zburînd zicea: Tot pe culmea din Muncel, „Sărmanul copilul meu! La haiducul voinicel. Cum rămîne singurel, Cine-a vrea ca să mă ieie Fără pic de mîngîiere, Meargă-acasă să mă ceie, Fără mamă cu durere!“ 
  1 Fetele romînce au obicei de a-şi pune în păr şi în sîn snopi de busuioc. Ele cred că această plantă are o putere fermecătoare ce atrage inimile bărbaţilor. Un cîntec poporal zice: 
 Floricea de busuioc Se opreşte mîndru-n loc. 
 Busuiocul se întrebuinţează la ţară în leacuri deosebite şi în descîntece de dragoste. 
 XIX 
 
 Romînii 
   de pe malurile Dunării1 
 „Fă, bădiţă, piatra-n zece
 La ist mal curînd de-i trece,
 Că suntem de soi romîn.
 Nu suntem de neam păgîn.
 Despică Dunărea-n două,
 Să facem dragoste nouă,
 Colea-n umbra istor nuci
 Pe braţe-mi să mi te culci
 Să facem dragoste dulci.
 Bădiţă, la chip frumos,
 Fă-n pădurea cea din dos
 Că-i găsi un păltinel
 Să durezi luntre din el,
 Şi-i găsi două nuiele
 Să durezi vîsle din ele“.
 
 „Face-oi, puică, cum mă-nveţi,
 Face-oi luntre şi lopeţi
 Să despic Dunărea-n două,
 Cînd a ieşi lună nouă“.
 Iată soarele-a apus,
 Crai nou se iveşte sus.2
 Mîndrul trage din lopată,
 Trece Dunărea îndată,
 Iese-n valea înflorită,
 Vede puica adormită,
 S-o deştepte-i vine milă,
 Că-i gingaşă; că-i copilă.
 Să o lase-i vine dor,
 C-are faţa de bujor.
 „Scoală, puică, să mă vezi,
 
  1 Pe malul drept al Dunării sunt multe sate locuite de romîni pribegiţi din Moldova şi din Valahia. Asemenó în Epir, Macedonia, Tesalia, Albania şi Bosnia se găsesc multe politii şi sate în care locuiesc romîni cunoscuţi sub denumirea de cuţo-vlahi. Mulţi din ei sunt negustori, iar cea mai mare parte păstori. 
 Vezi în „Romînia literară“ publicată în Iaşi în anul 1855 statistica poporimii romîne din Turcia Europei. 
  2 Cînd iese Crai-nou pe cer, fetele şi flăcăii romîni îl salută cu strigări de veselie şi îi adresează rugăminţi, zicînd: „Crai-nou, Crai-nou, sănătos m-ai găsit, sănătos să mă laşi; fără bărbat m-ai găsit, cu bărbat să mă laşi“... etc. 
 VASILE ALECSANDRI 
 Să mă vezi şi să nu crezi.“ „Ai venit, ursitul meu? Noroci-te-ar Dumnezeu! Vină-n braţe, vin’, bădiţă, Să-ţi dau miere din guriţă, Miere de floare de tei, De-i gusta-o să tot cei.“ 
 XX 
 
 Muieruşcă din Braşău 
 Sub tufe de clocotel
 Zace-un tînăr voinicel,
 Cu mîndruţa lîngă el.
 „Scoală, scoală, măi bărbate,
 Nu mai tot zace pe spate,
 Că mi-am urît zilele
 Mutînd căpătîiele,
 Cînd la cap, cînd în picioare,
 Cînd la umbră, cînd la soare.“
 „Oh! dragă muierea mea!
 Nu pot, nu pot, chiar d-aş vrea,
 Boala mea nici că s-a duce
 Pîn’ ce tu nu mi-i aduce
 Mură-albastră şi amară,
 
 
  
 Sloi de gheaţă-n miez de vară.“
 „Oh! drăguţ bărbatul meu,
 Ajuta-ţi-ar Dumnezeu!
 Eu toţi munţii am călcat,
 Mură-albastră n-am aflat,
 Sloi de gheaţă n-am găsit,
 Că pămîntu-i încălzit.“
 „Muieruşcă din Braşău!
 Mura-albastră-i ochiul tău
 Care mă ucide rău.
 Sloi de gheaţă netopită
 E chiar inima-ţi răcită
 Şi de mine dezlipită!“
 
 XXI 
 
 Dolca 
 
  
 Pe cîmpul Tinechiei,
 Pe zările cîmpiei,
 Răsărit-au florile
 Odată cu zorile?
 N-au răsărit florile,
 Ş-a dus Costea oile
 De-a aşezat stînele
 Pe toate movilele.
 Azi e luni şi mîini e marţi,
 Pleacă Costea la Galaţi.
 
 Să ia sare
 La mioare,
 Şi bolovani
 La cîrlani,
 Şi tărîţe,
 La oiţe,
 Şi glugi mari
 La cei zărari,
 Şi opinci
 La cei voinici.
 
 Iară Costea cum mergea Cu Fulga se întîlnea. Fulga cel cu barba neagră Şi cu mintea neîntreagă, Necăjit şi obosit, De trei zile flămînzit: „Alei! Fulgo, dragul meu, Să faci cum ţi-oi zice eu: Mergi la stîna mea cu bine Să-ţi iei un dar de la mine,1 Trei mioare de frigare Ş-încă una de căldare Ca să-ţi fie de prînzare.“ Fulga cel cu barba neagră, Dar cu mintea neîntreagă, Sus la stînă se ducea Ş-oile cît le vedea, Cîrduri, cîrduri le rupea, Cu botîul le mîna În codru la Pandina. 
  1 Generozitatea este una din calităţile romînului. Inima lui blîndă şi darnică îl îndeamnă totdeauna a veni în ajutor celui nevoiaş. Lui îi place a împărţi bucăţica lui cu altul: de-acolo s-a născut datina ospeţiei. 
 Iar Costea cînd se-ntorcea
 Mare pagubă-şi vedea
 Că lui, mări, nu-i venea
 Nici laptele la mulsoare,
 Nici caşul la-nchegătoare,
 Nici urda la-nvelitoare!
 Costea mult nu se-ngăima,
 El dulăii toţi chema,
 Un caş dulce dezvelea,
 Optezeci de felii tăia,
 Patruzeci la pui de cîini,
 Patruzeci la cîini bătrîni.
 Toţi în grabă le mînca
 Dar seama nici că şi-o da.
 Cînd, la urma tuturor,
 lan că venea-ncetişor,
 Schiopătînd, schelălăind,
 Laturile cam ţinînd,
 Dolca, haita cea bătrînă
 Ce ştia rîndul la stînă.
 Ea venea, nu prea venea,
 „Dolca fa, Costea-i zicea,
 Unde mi-e averea mea?“
 Dolca-ncet schelălăia,
 La pămînt se întindea.
 „Dolca fa, tu eşti bătrînă,
 Tu ştii rîndul de la stînă.
 Eu pe tine te-am grijit,
 Tot cu lapte te-am hrănit.
 Dolcă fa, cum de-ai lăsat,
 
 Furii stîna de-au prădat?“ Gemea Dolca, se culca, Laba ruptă-şi arăta: „Dolca mea, Dolcuţă fa! Furii laba ţi-au rănit Cînd la dînşii ai sărit? Dacă-mi eşti tu pricepută Şi nu te-arăţi prefăcută, Înainte să apuci Şi la furi drept să mă duci Pe urmele oilor Prin pajiştea florilor.“ Dolca vesel se scula, Cîmpul de-a lung apuca, Botul prin iarbă vîrînd, Urmele tot mirosind. Urma-i ici, urma-i colea, Dolca nici c-o prăpădea. Ziua-ntreagă ea mergea Şi-ndeseară ajungea În codru la Pandina Ce de foc se lumina. Cînd în codru se-ndesea, Bietul Costea ce zărea? Fulga masă că-şi gătea, Miei de piele că-i jupea. Care prin frigări frigea, Care prin căldări fierbea! „Masă bună, veselie!“ Striga Costea cu mînie. 
 Şi Dolca se repezea.
 La Fulga mereu bătea,
 Iar Fulga cum o zărea
 Crunt de spaimă tresărea.
 „Alei, Fulgo, barbă neagră,
 Dar cu mintea neîntreagă,
 Cînd la drum te-am întîlnit
 Eu, mări, ţi-am dăruit
 Trei mioare de frigare
 Ş-încă una de căldare
 Ca să-ţi fie de prînzare,
 Şi tu,-n loc de mulţumită,
 
 Ca o fiară flămînzită,
 Toată stîna mi-ai răpit
 Şi pe Dolca mi-ai rănit!
 Stai, măi Fulgo, barbă neagră,
 Să te fac cu mintea-ntreagă.“
 Şi cum sta şi-l judeca,
 Inima i-o despica,
 Şi Dolcăi o arunca,
 Iară Dolca n-o mînca,
 Inima de vînzător1
 E venin otrăvitor!
 
  1 Nerecunoştinţa este în ochii romînului una din cele mai urîte patimi omeneşti. 
 I-am mîncat pîinea şi sarea, nu pot să-i plătesc cu rău, şi nemulţumitorului i se ia darul sunt zicătoare poporale care arată cît de frumoase simţăminte se află în inima poporului nostru. 
 Această baladă a Dolcăi precum şi acea a Mioriţei le-am cules din gura unui baci, anume Udrea, de la stîna de pe muntele Ceahlău. Acel păstor suna din bucium cu o putere extraordinară, încît munţii se răsunau în mare depărtare. El cînta şi din fluier mai multe cîntece ciobăneşti, iar mai cu seamă Doina cu 
 o expresie de înduioşire ce aducea lacrimi în ochii celor care îl ascultau. 
 La anul 1842, într-o frumoasă seară de vară urcîndu-mă la stîna din Ceahlău unde auzisem răsunînd buciumul lui Udrea, am asistat la unul din cele mai sublime spectacole ale naturii, luminat de razele asfinţitului soarelui, iar după ce noaptea presără cerul cu stele, mă aşezai cu Udrea şi cu alţi păstori împrejurul unui foc şi petrecui pînă-n zori cu cîntecele de la munte. Udrea îmi spuse că tatăl său ştia o mulţime de balade, între care a iui Traian şi a lui Aurelian, dar din nenorocire el le luase cu dînsul în mormînt. 
 XXII 
 
 Şalga 
 
  
 Sus pe malul Dunărei,
 La perdeaua cu cîini răi,
 A Şalgăi a vădanei,
 Este-o turmă de cîrlani
 Păscută de opt ciobani,
 Turma Şalgăi cea frumoasă
 
 Ca şoimul de inimoasă.1
 La perdea-n miezul nopţii
 Nimerit-au haiducii,
 Nimerit-au, năvălit-au,
 Paloşele zîngnit-au,
 Pe ciobani legatu-mi-au,
 
  1 Şoimul e pasăre răpitoare, mai mare decît uliul şi mai mic decît vulturul, însă foarte îndrăzneţ şi rapid în zborul său. El trăieşte în munţii Carpaţi şi-şi face cuibul pe stînci înalte. 
 Şoimul vînează păsări mari precum gîşte sălbatice, cocoare, dropii etc., care trec în cîrduri prin Moldova şi pribegesc din ţară la apropierea timpului de iarnă. Cînd el zăreşte un cîrd de acele păsări călătoare, îşi ia zborul de se înalţă mult deasupra lor, apoi se repede din senin ca o săgeată şi loveşte păsările cu osul pieptului, încît acestea cad ameţite şi se ucid zdrobindu-se de stînci. 
 În timpurile de demult, strămoşii noştri aveau obicei de a îmblînzi şoimii şi a-i deprinde la vînat precum se face şi astăzi cu coroii, şi se vede că meşteşugul lor era foarte vestit, de vreme ce şoimii făceau parte din tributul ce se plătea sultanilor după închinarea Moldovei. Acest tribut ce purta numele de dar spre semn de închinare se compunea din 4000 galbeni, 40 iepe şi 24 şoimi. 
 Şoimul se vede ades figurînd în balade ca imagine de vitejie şi de repezime. Un voinic e Căpitan Şoiman şi are ochi şoimuleţi. Un cal sprinten zboară ca şoimul. În balada lui Serb-Sărac descrierea alergării cailor pe cîmpul de la Haidar-Paşa e făcută în chipul cel mai poetic: 
 Alalah! cai arăpeşti, Cum mişcau copitele 
 Alalah! cai tătăreşti, Ca şoimii aripele. 
 Dulăii-mpuşcatu-i-au.
 Iar pe baciul cel mai mare
 Îl fereca şi mai tare
 Cu coatele la spinare,
 De striga că rău îl doare:
 „Căpitan Caracatuci,
 Vătăjel peste haiduci!
 Peste cinci sute şi cinci
 Tot haiduci de cei voinici.
 De-ai făcut vrodată bine,
 Fă-ţi o milă şi cu mine
 Şi-mi dezleagă braţele,
 Rău mă dor sărmanele!“
 Căpitanul se-mblînzea,
 Braţele-i le slobozea.
 Iară baciul cum scăpa,
 Mîna-n sînu-şi o băga,
 Bucium de aur căta1
 Şi de trei ori buciuma,
 Văile se răsuna,
 Frunzele se clătina,
 Şalga-n somnu-i l-auzea,
 Din somn Şalga se trezea,
 La soacră-sa se ducea
 Şi din gură aşa-i zicea:
 
 „Maică, măiculiţa mea!
 N-auzişi tu buciumînd
 Şi văile răsunînd?
 Nu ştiu, maică, ciobanii
 Rătăcit-au cîrlanii,
 Ori drumul au rătăcit,
 Ori haiduci i-au năvălit?“
 Baba soacra răspundea:
 „Mergi, te culcă, fata mea,
 De ciobani nu te-ngrija,
 C-aşa bucium’ ei cu dor
 Cînd le-i dor de casa lor.“
 Soacra bine nu sfîrşea,
 Şalga iar că auzea
 Glas de bucium răsunînd,
 Pîn-în suflet răzbătînd.
 ,,Hei! copii, copii argaţi!
 Somnul dulce voi lăsaţi,
 Ş-un cal iute-mi înşăuaţi,
 Puneţi şaua bărbăteşte,
 Să încalec voiniceşte.“
 Ea pe cal se arunca
 Şi spre Dunăre-alerga
 Hăulind şi chiuind,
 Buzduganul învîrtind.
 
  1 În letopiseţele noastre se zice că semnalul de război se da prin buciume. Domnii porunceau a buciuma cînd oastea romînă era gata a se încleşta la luptă cu duşmanul. Este dar de presupus că în secolele de înainte buciumul nu era numai o ţevie de cireş, ca acela al ciobanilor de la munte, ci un instrument de metal, un soi de trîmbiţă militară. 
 Cît haiducii o zăreau,
 Loc de fugă nu găseau,
 Iară Şalga-i urmărea
 Şi din gură-aşa răcnea:
 „Ian aşteapt’ aşteapt’ asteaptă
 Să luptăm la luptă dreaptă,
 Căpitan Caracatuci,
 Vătăjel peste haiduci,
 Peste cinci sute şi cinci
 Tot haiduci de cei voinici!
 Stai pe loc să ne-ntîlnim,
 Două vorbe să grăim
 Şi-n arme să ne lovim,
 Că mă jur pe Dumnezeu!
 Să te-nvăţ eu, fătul meu,
 Cum se leagă ciobanii,
 Cum se pradă cîrlanii.“
 Căpitan Caracatuci,
 
 Cetaş mare de haiduci,1
 Se ducea, ducea, ducea,
 Nici capul nu-şi întorcea.
 Şalga-i ici, Şalga-i colea,
 Capul din fugă-i tăia!
 Capu-n urmă rămînea,
 Trupu-nainte fugea,
 Sîngele pîrîu curgea,
 Drumul roş că se făcea!
 .................
 Cică, mări, de pe-atunci,
 Cînd vin cete de haiduci,
 Drumul lor nici că greşesc,
 Nici că, zău, mai nimeresc
 La perdeaua cu cîini răi
 A Şalgăi, a vădanei
 A Şalgăi, a vădanei
 De pe malul Dunărei!
 
  1 Adică: căpitan de ceată. 
 XXIII 
 
 Mihu copilul 
 
  
 I Pe-un murguşor mic La dealul Bărbat, Prin mezul nopţii, 
 Prin codrul Herţii.3 Pe drumul săpat, Mult e frunza deasă,Merge hăulind, Noaptea-ntunecoasă,Merge chiuind Şi calea pietroasă!
 Mihu copilaş, 
 Dar cînd se urcaMîndru Păunaş, Şi murgul călca Păunaş de frunte, Copilaş de munte.1 Merge el cîntînd, Din cobuz sunînd,2 Codrii dezmierdînd Din cobuz de os Ce sună frumos. Merge cel voinic Piatra scăpăra, Noaptea lumina, Noaptea ca ziua. Merge, mări, merge, Ş-urma li se şterge Printre frunzi căzute Pe cărări pierdute. Merge tot mereu 
  1 În locul acestor două versuri o variantă zice: 
 “Păunaş de codru, 
 Vătăjel de lotru.“ 
 Înţelesul cuvîntului lotru nu e bine cunoscut. Unii pretind că însemnează bandă de hoţi. 
  2 Cobuzul e un instrument oriental. 
  3 Acest codru se găseşte în ţara de sus a Moldovei. El a fost mult timp lăcaşul hoţilor celor mai vestiţi. Asemenea a fost şi Strunga, şi Teiuşul în districtul Romanului, şi Bordea lîngă Iaşi, şi Lunca-Mare etc. 
 Voinicelul meu,
 Din frunze pocnind,
 Codrii vechi trezind
 Şi mereu grăind:
 „Hai, murgule, hai,
 Pe coastă de plai,
 Ce laşi tu drumul
 Ş-apuci colnicul?
 Ori zaua te-apasă,1
 Ori şaua te-ndeasă,
 Ori frîul cu fluturi,
 Ori scumpele rafturi,
 Ori armele mele
 Ce lucesc ca stele,
 De duci aşa greu
 Trupuşorul meu?“
 „Zaua nu mă-ndeasă,
 Şaua nu m-apasă,
 Frîul nu mă strînge,
 Chinga nu mă frînge,
 Dar ce mă apasă
 
 Şi-n drum nu mă lasă,
 Că s-aţin pe-aici
 Patruzeci şi cinci,
 Cincizeci fără cinci
 De haiduci levinţi2
 Duşi de la părinţi
 De cînd erau mici
 La codru-n potici.
 Ş-acum se găsesc
 De benchetuiesc
 La valea adîncă,
 La muchie de stîncă,
 La des păltiniş,
 Mărunt aluniş;
 La masă de piatră,
 În patru crăpată,
 Cu sîrmă legată,
 Cu slove săpată,
 Cu slove de carte
 Cu aur suflate.
 Iar la masă, şade3
 
  1 În secolul de mijloc oamenii războinici precum şi caii lor erau coperiţi cu cămăşi de fier, numite zale; prin urmare, balada lui Mihu se poate presupune că ar exista de pe epoca Cruciadelor. Însuşi caracterul cavaleresc al eroului baladei ne întăreşte în această idee. 
  2 Levent înseamnă viteaz de soi. Un voinic poate să fie de neam prost, iar un levent trebuie să fie de neam bun. 
  3 Şade în loc de şede, precum şapte în loc de şepte, provincialism din Moldova. Asemenea se zice ai în loc de ani, cei în loc de ceri etc. În unele părţi ale Romîniei pronunţarea cuvintelor, deşi mai puţin corectă, e mai dulce şi chiar mai armonioasă. 
 Gata să te prade
 Ianuş Ungurean,
 Vechiul hoţoman,
 Cu barba zburlită,
 De rele-nvechită,
 Pînă-n brîu lungită,
 Cu brîu-nvelită.
 El are, măi frate,
 Săbii lungi şi late,
 Durdă ghintuită,1
 Inimă-oţelită.
 Şi mai are încă
 Pe-mprejur de stîncă
 Voinicei levinţi
 Cu armele-n dinţi.
 Feciori buni de mînă,
 Căliţi, tari de vînă.
 Flăcăi groşi în ceafă,
 Voinici făr’ de leafă!
 Cu chivere nalte,
 Cu cozile late
 Lăsate pe spate.
 Ei te-or auzi
 Şi s-or repezi,
 
 Şi amar de tine
 Şi amar de mine!“
 „Hai, murgule, hai
 Pe coastă de plai,
 Lasă colnicul
 Ş-apucă drumul
 Că eşti cu Mihul!
 Lasă-n urmă-ţi teamă,
 Că te iau pe seama
 Istor braţe groase,
 Groase şi vînoase,
 Istuia piept lat,
 Lat ş-înfăşurat,
 Istui păloşel
 Cu buza de-otel.
 Unguru-i fălos,2
 Nu-i primejdios,
 Gura lui e mare,
 Dar nu muşcă tare.
 Cîţi sunt ei? cincizeci?
 Şasezeci, optzeci,
 O sută ş-o mie?
 Iasă-n cale-mi, vie
 Dacă vor să ştie
 
  1 Puşca are deosebite numiri. În munţii dinspre Ardeal e numită flintă şi-n alte localităţi durdă. 
  2 Romînul e înzestrat de natură cu un spirit de observare ce l-a făcut a caracteriza în puţine cuvinte neamurile străine cu care s-au găsit în relaţii. Trebuie să adăugăm însă că spiritul său este totodată înarmat de un ghimp satiric ce îşi arată vîrful în multe din zicerile sale. 
 Cine e Mihul,
 Mihu Copilul!“
 Murgul ca gîndul
 Lasă colnicul
 S-apucă drumul.
 „Hai, murgule, hai,
 Pe coastă de plai
 La poiana grasă,
 Dumbrava frumoasă
 Cu iarbă-nverzită,
 Cu flori înflorită!“
 
 II 
 Iată-n codru, iată,
 Că Ianuş deodată,
 Cum benchetuieşte
 Şi se veseleşte,
 Stă, încremeneşte,
 Pe gînduri porneşte
 Că din cînd în cînd
 Aude sunînd,
 Codrii răzbătînd
 Un mîndru cîntic,
 Cîntec de voinic
 Ş-un glas de cobuz
 Dulce la auz,
 De cobuz de os
 Ce sună duios.
 
 Şi iată, şi iată
 Că Ianuş deodată
 Tresare şi sare
 Şi zice-n glas mare:
 „Voi, vitejilor,
 Haraminilor!1
 Ian staţi ş-ascultaţi
 Ş-armele-apucaţi,
 Că eu cam auz
 Un glas de cobuz
 Printre frunzi sunînd,
 Codrii dezmierdînd.
 Deci voi vă grăbiţi,
 Curînd vă porniţi
 Să-i ieşiţi în cale
 Pe deal şi pe vale,
 La pod, la hîrtop,
 La lunca de plop,
 La potica strîmtă,
 La cărarea frîntă,
 La fîntîna lină
 Cu apă puţină.
 De-a fi vrun viteaz
 Cu flori pe obraz,
 Să nu mi-l stricaţi,
 Ci să mi-l legaţi.
 Iar vreun fermecat,
 De muieri stricat,
 
  1Înţelesul cuvîntului haramin este necunoscut. 
 VASILE ALECSANDRI 
 O palmă să-i daţi Drumul să-i lăsaţi!“ Ungurii pornesc Şi calea-i opresc. Iar cît îi zăreşte Mihu le grăieşte: „Voi, voinicilor, Piatra scăpăra, 
 Noaptea lumina, 
 Noaptea ca ziua. 
 Ianuş cum îl vede, 
 Din loc se repede: 
 „Voi, vitejilor, 
 Haraminilor! Haraminilor, Daţi cu lăncile, Daţi cu flintele.“ 
 Cine v-a mînat 
 „Lăsaţi flintele,Capul v-a mîncat!“ Lăsaţi lăncile,Şi nici că sfîrşeşte, Voi, voinicilor, La harţă porneşte1 Haraminilor!
 Şi se învîrteşte, Toţi îi risipeşte. Apoi iar purcede Prin cel codru verde. Murgul se urca, Şi cînd el călca, 
 Că eu Mihu sînt, Şi vreau să vă cînt Un mîndru cîntìc, Cîntec de voinic Cum n-aţi auzit Cît veac aţi trăit.“ 
  1 După letopiseţele vechi, harţa era în timpul războaielor începutul luptei, ceea ce numesc francezii escarmouches d’avant garde. Oştile aveau hărăţi sau hărţaşi care făceau atacul dintîi pentru ca să-l silească pe duşman a-şi dezveli puterile. Oamenii însărcinaţi cu harţa erau aleşi printre cei mai îndrăzneţi şi mai iubitori de luptă, de-acolo vine cuvîntul hărţăgos pentru ca să exprime un om gata de ceartă. 
 În balada lui Mihnea-vodă şi Radul Calomfirescu se vede că harţa era şi un joc voinicesc în soiul acelor cunoscute sub numele francez de tournoi. Fraţii Buzeşti şi Căpleşti zic lui Radu Calomfirescu: 
 Noi în cale ţi-am ieşit Şi la joacă războiască. 
 C-avem dor de harăţit. Etc., etc., etc. 
 Hai la harţă voinicească 
 III Glasu-şi îmblînzeşte 
 Iată, mări, iată
 Că Mihu deodată
 Începe pe loc
 A zice cu foc,
 Începe uşor
 A zice cu dor
 Un cîntec duios
 Atît de frumos,
 Munţii că răsun,1
 Şoimii se adun,
 Codrii se trezesc,
 Frunzele şoptesc,
 Stelele clipesc
 Şi-n cale s-opresc!
 Iar ungurii mult
 Cu drag îl ascult,
 Şi Ianuş îndată,
 Ca nealtădată,
 
 Mihului grăieşte,
 La masă-l pofteşte.
 „Vin’ tu, Mihule,
 Vin’, voinicule,
 Să benchetuim
 Şi să veselim,
 S-apoi amîndoi
 Ne-om lupta noi doi“.
 Ei cu toţi s-adun,
 La masă se pun
 Şi benchetuiesc
 Şi se veselesc,
 Ploştile ciocnesc,
 Vesel chiuiesc.2
 Dar cînd au sfîrşit
 De benchetuit,
 Masă de-ospătat,
 Vinul de gustat,
 Ianuş ungurean,
 
  1 Tablou sublim de adevărată poezie. Una din cele mai încîntătoare creaţii a închipuirii. Ar crede cineva că poetul ce a improvizat balada lui Mihu este acelaşi care a dat viaţă nemuritoare Mioriţei, acelaşi care a prefăcut Universul într-un templu pentru nunta păstorului moldovean cu moartea, zicînd: 
 Soarele şi luna Preoţi, munţii mari,
 Mi-au ţinut cununa, Păsări, lăutari,
 Brazi şi păltinaşi Păsărele mii,
 I-am avut nuntaşi; Şi stele, faclii!
 
  2 Chiotul face parte din toate serbările şi veseliile romînului. Ia nunţi, la hore, la mese mari este obicei a chiui într-un ton puternic şi prelungit. 
 VASILE ALECSANDRI 
 Mihul moldovean
 Deoparte se duc
 La luptă s-apuc!
 Cruntă-i lupta lor,
 Că e pe omor.
 Cine c-a pica
 Nu s-a mai scula!
 Iar ungurii toţi,
 Lui Ianuş nepoţi,
 Stau de mi-i privesc
 Cum mi se-nvîrtesc,
 Cum mi se smucesc,
 Cum mi se trîntesc
 Ca doi zmei, ca lei,
 Ca lei paralei1.
 Iată, mări, iată
 Că Mihu deodată
 În loc se opreşte,
 Pe Ianuş suceşte,
 Sus îl opinteşte,
 Jos încă-l izbeşte
 Şi-n genunchi îl pune
 
 Şi capu-i răpune. Iar ungurii toţi, Lui Ianuş nepoţi, Stau încremeniţi De moarte-ngroziţi. Mihu mi-i trezeşte Ş-astfel le grăieşte: „Voi, copiilor, Haraminilor! Care s-a afla De va ridica Buzduganul meu Cît este de greu, Durduliţa mea Cît este de grea Şi zalele mele Cît îmi sunt de grele, Acela să vie Cu mine-n frăţie Ca să vitejească, Numele să-i crească!“ 2 Ungurii se-ntrec 
  1Fiinţe fantastice care figurează ades în poveştile poporale. În locul acestor 
 două versuri unii cîntăreţi zic: Ca doi voinicei Puişori de zmei. 
 Alţii schimbă compararea şi spun:
 Ca doi negri tauri
 Şi ca doi balauri.
 
  2 Cîntăreţul care la începutul baladei numea pe Mihu vătăjel de lotru, cînta în locul versurilor de mai sus pe aceste următoare: 
 La pămînt se plec
 Şi-n zadar se-ncerc!
 Nici unul nu poate
 Să ridice-n spate
 Armele culcate
 Cu-aur îmbrăcate,
 Cu fier ferecate.
 „Voi, mişeilor,
 Haraminilor!
 Codrul mi-l lăsaţi,
 Jugul apucaţi
 Că nu sunteţi voi,
 Nu sunteţi ca noi
 Oameni de mîndrie,
 Buni de vitejie,
 Ci oameni de gloată,
 
 Buni de sapa lată.“
 Şi cum zice-ndată
 Mihul cel voinic
 Cu degetul mic
 Armele-şi ridică,
 Pleacă pe potică
 Cu murgul voios
 Prin codrul frunzos.
 Şi-n urmă-i vuieşte,
 Codrul clocoteşte
 De un mîndru cîntic,
 Cîntec de voinic,
 De-un glas de cobuz
 Dulce la auz,
 De cobuz de os
 Ce sună frumos!
 
 Ca să vitejească Şi-n frunzi să hoţească! 
 Tot acela zice mai departe:
 Că nu sunteţi voi, Vrednici de hoţie,
 Nu sunteţi ca noi Ci de sapa lată
 Buni de haiducie, Şi de cea lopată.
 
 După ideea mea, balada lui Mihu este de preferat aşa cum este aici prescrisă şi cum mi-a cîntat-o un vînător de la Bicaz, pe malul Bistriţei, anume Ştefan Nour. Eroul baladei e despoiat de nuanţele hoţiei, şi rămîne cu nobila figură a unui cavaler din secolele de mijloc. 
 XXIV 
 
 Toma Alimoş 
 
  
 Departe, frate, departe,
 Departe şi nici prea foarte,
 Sus, pe şesul Nistrului,1
 Pe pămîntul turcului,
 Colo-n zarea celor culmi,
 La groapa cu cinci ulmi
 Ce răsar dintr-o tulpină
 Ca cinci fraţi de la o mumă,
 Şedea Toma Alimos,
 Boier din Ţara-de-Jos;
 Şedea Toma cel vestit
 Lîngă murgu-i priponit,
 Cu ţăruşul de argint
 Bătut în negru pămînt.2
 Şi pe iarbă cum şedea,
 
 Mîndră masă-şi întindea
 Şi tot bea şi veselea
 Şi din gură-aşa zicea:
 „Închinare-aş şi n-am cui!3
 Închinare-aş murgului,
 Dar mi-e murgul cam nebun
 Şi de fugă numai bun,
 Închinare-aş armelor,
 Armelor surorilor,
 Dar şi ele-s lemne seci,
 Lemne seci, oţele reci!
 Închina-voi ulmilor,
 Uriaşii culmilor,
 Că sunt gata să-mi răspunză
 Cu freamăt voios de frunză,
 
  1 În partea Basarabiei de jos, ce purta numele de Bugeac. 
  2 Pămîntul din ţările locuite de romîni e vestit pentru calitatea sa mănoasă. E un soi de pămînt vegetal, negru şi gras, care dă roade îmbelşugate. De aceea romînii l-au sanctificat în gîndul lor şi îi zic sfîntul pămînt! el te hrăneşte, el te adăposteşte, el te înveleşte! Vechii romani dădeau pămîntului numele de mamă. 
  3 Una din mulţumirile romînului e de a închina pîn-a nu bea. Cuvintele obişnuite la asemenea închinări sunt „Noroc să deie Dumnezeu! şi la anul cu bine!, voie bună cu belşug şi cu opt boi la plug“ etc. 
 Şi-n văzduh s-or clătina Şi mie s-or închina!“ Iată, mări, cum grăia Că-n departe auzea Un nechez ce nechezea Şi se tot apropia. Toma-ncet mi se scula, Peste cîmpuri se uita Şi zărea un hoţoman Pe-un cal negru dobrogean,1 Un cal sprinten voinicesc... Plătea cît un cal domnesc. Hoţomanul nalt, pletos2 Cum e un stejar frunzos, Era Mane cel spătos Cu cojoc mare, miţoş, Cu cojoc întors pe dos,3 Şi cu ghioaga nestrujită, Numai din topor cioplită. El la Toma-ncet venea Şi din gură-aşa-i grăia: „Alei! Toma Alimoş, Boier din Ţara-de-Jos, Ce ne calci moşiile Şi ne strici fîneţele?“ Boier Toma Alimoş Îi da plosca cu vin roş: „Să trăieşti, Mane fîrtate!4 Dă-ţi mănia după spate Ca să bem în jumătate“.5 Mane cu stînga lua, Cu dreapta se înarma, Paloşul din sîn scotea Ş-aşa bine-l învîrtea, Ş-aşa bine mi-l chitea Că pe Toma mi-l tăia Pe la furca pieptului La încinsul brîului Deasupra buricului Unde-i greu voinicului.6 
  1 Caii din Dobrogea erau cunoscuţi pentr u calitatea lor ca şi acei din Bugeac. Erau un soi de cai sălbatici, crescuţi în cîmpiile pustii din Dobrogea, şi de soi tătăresc. 
  2 Pletele sunt un semn de bărbăţie în ochii romînilor. Ei le poartă lungi şi se mîndresc cu dînsele. Una din cele mai adănci mîhniri ale flăcăilor ce sunt luaţi la oaste, este că disciplina militară îi sileşte a se despărţi de podoaba firească a capului. 
  3 Se zice de un om aprins de mînie că şi-a întors cojocul pe dos. 4 Cuvîntul fărtat e compus din cuvintele fără şi tată şi însemnează bastard. 5 Adică să deşarte plosca fiecare pe jumătate. Încă o dovadă de plăcerea ce 
 are romînul a împărţi cu altul bunurile de care el se bucură. 6 Adică, unde atîrnă greutatea armelor purtate la piept, încingătoare. 
 Toma crunt se oţerea...
 Manea-n scări se-nţepenea,
 Dos la fugă şi punea.
 „Alelei! fecior de lele!
 Căci răpişi zilele mele!
 De te-aş prinde-n mîna mea,
 Zile tu n-ai mai avea!“
 Şi cum sta de cuvînta,
 Maţele şi le-aduna,
 În coşuri şi le băga,
 Pe deasupra se-ncingea
 Şi la murgu-i se ducea
 Şi cu murgu-aşa grăia:
 „Alelei! murguleţ mic!
 Alei! dragul meu voinic!
 De-ai putea la bătrîneţe
 Cum puteai la tinereţe!“
 Murgul ochii-şi aprindea,
 Nechezea şi răspundea:
 „Iată coama, sai pe mine,
 Şi de-acum te ţine bine.
 Să-ţi arăt la bătrîneţe
 Ce-am plătit la tinereţe!“
 Toma iute-ncăleca,
 Dupe Mane se lua
 Şi mereu, mereu striga:
 
 „Alelei! murguleţ mic,
 Alei! murgul meu voinic,
 Aşterne-te drumului
 Ca şi iarba cîmpului
 La suflarea vîntului!“1
 Murgul mic se aşternea,
 Mane-n lături se zărea,
 Toma turba şi răcnea:
 „Ţăiatu-m-ai tîlhăreşte,
 Fugitu-mi-ai mişeleşte.
 De te-aş prinde-n mîna mea,
 Zile tu n-ai mai avea.
 Stai pe loc să ne-ntîlnim,
 Două vorbe să grăim,
 Două vorbe oţelite
 Cu paloşele grăite!“
 Mane-n lături tot fugea,
 Iară Toma-l ajungea
 Ş-aşa bine mi-l chitea
 Că din fugă mi-i tăia
 Jumătate-a trupului
 Cu trei coaste-a negrului!
 Mane-n două jos cădea,
 Toma murgului zicea:
 „Alelei! murguleţ mic.
 Alei! dragul meu voinic!
 
  1 Icoană vie şi admirabilă de fuga calului. În toate baladele unde se pomeneşte de alergări de cai, poeţii poporului se întrec în imagini de o sublimă frumuseţe. 2 În poveşti, caii feţilor-frumoşi îi întreabă totdeauna cum să-i ducă: ca vîntul ori ca gîndul? 
 Ochii-mi se păinjenesc,
 Norii sus se învîrtesc.
 Te grăbeşte-aleargă, fugi
 Şi ca gîndul să mă duci2
 Colo-n zarea celor culmi,
 La gropana cu cinci ulmi,
 Că eu, murgule,-oi muri
 Pe tine n-oi mai sări!
 Iar cînd sufletul mi-oi da,
 
 Cînd nu te-oi mai dezmierda, Din copită să-ţi faci sapă, Lîngă ulmi să-mi faci o
  groapă Şi cu dinţii să m-apuci, În tainiţă să m-arunci. Ulmii că s-or clătina. Frunza că s-a scutura, Trupul că mi-a astupa!“1 
  1 Unii din cîntăreţi numesc pe Toma Alimoş, Toma a lui Moş şi adaugă următoarele versuri la finitul baladei: 
 „Şi să caţi, murgule,-n zori Să-mi găseşti vro două flori Şi la cap şi la picioare Să-mi sădeşti cîte o floare: Una, floare de bujor Ce pare că arde-n dor, Şi alta de busuioc Ce opreşte mîndra-n loc. Apoi, dragă, să-mi nechezi, Apoi să te depărtezi Şi să mergi la cîmp, la noi, Unde-am născut amîndoi. 
 Nime frîul să nu-ţi puie,
 Nici pe tine să se suie,
 Iar de-i vedea tu pe jos
 Un voinic tînăr, frumos,
 Cu păr lung şi gălbior,
 Să ştii că mi-e frăţior.
 Tu să-l laşi ca să te suie,
 Mîna-n coamă să ţi-o puie,
 Şi să-l porţi, murgule, bine
 Cum m-ai purtat şi pe mine
 Şi să-l primbli aici pe culmi
 Tot la umbra istor ulmi!“
 
 XXV 
 
 Romîn Grue Grozovanul 
 
  
 I 
 Sus, pe cîmpul Nistrului,
 Sub poalele cerului,
 La coada Ialpăului1
 Unde fat’ zmeoaicele2
 
 Poleit şi narămzat,
 Cu ţăruşi de-argint legat,
 Parcă-i cort de împărat!3
 Dar înuntru cine şede?
 Dar în el cine se vede?
 Ghirai hanul cel bătrîn4
 
 Şi s-adun’ zărnoaicele, Cu hamger bogat la sîn. 
  Şi s-adap’ leoaicele, Mulţi tătari stau împrejurMulte-s, frate, şi mai multe Cu ochi mici, ca ochi de ciur, Corturi mari, corturi mărunte! Şi stau toţi îngenuncheţi Iar în chiar mijlocul lor Pe covor cu perii creţi. Nalţă-se-un cort de covor, Iar la uşa cortului 
 Un cort mare şi rotat, Sub stejarul mortului,5 
  1 Ialpău, rîu din Basarabia, ce se varsă în lacul numit Ialpug. 
  2 Fiinţe fantastice care joacă un mare rol în basmele poporului. 
  3 În broşura întîi a baladelor tipărite la laşi în anul 1852, se zice: 
 Un cort mare şi rotat Cu sferi albe de mătasă... 
 Mult e mîndru naramzat, Parcă-i cort de-mpărăteasă. 
 De ţăruşi de-argint legat 
  4 Hanul de tătari purta denumirea de Ghirai, ca un titlu de suveranitate, după numele celui dintîi şef al tătarilor care a luat Crîmul. 
  5 Tradiţia poporală spune de un copac locuit de sufletul unui om ce fusese spînzurat de crengile lui. Oricine adormea la umbra acelui arbore, făcea visuri 
 Este-un biet romîn legat, Legat strîns şi ferecat Ca un mare vinovat. Romîn Grue Grozovanul, Romîn Grue moldovanul Care-a sărăcit pe hanul. Doi tătari ţeapa-i gătesc, Doi amar mi-l chinuiesc, Dar el cîntă-n nepăsare Parcă-ar fi la masă mare, Şi dă semn de veselie Parcă-ar fi la cununie!.. Iată mîrzăciţele1 Şi cu tătăriţele Că la hanul năvălesc Şi cu toate aşa-i grăiesc: „Alei! Doamne han bătrîn Cu hamger bogat la sîn! Fă cu Grue ce vei face Sufletul să ni se-mpace, Că de cînd s-a ridicat Şi-n Bugeac Grue-a intrat, Mulţi tătari el ţi-a stricat Şi tătarce-a văduvit, 
 Fete mari a bătrînit,
 Bugeacul l-a pustiit,
 Bugeacul pe jumătate
 Şi Crîmul a treia parte!“
 Ghirai hanul cel bătrîn
 Trage pala pe la sîn
 Şi cu glas crunt de păgîn2
 Zice lui Grue romîn:
 „Alei! Grue viteaz mare!
 De la mine n-ai iertare.
 Spune-ncalte-adevărat
 Mulţi tătari tu mi-ai stricat?“
 „Alei! Doamne han bătrîn,
 Lasă cel hamger la sîn,
 Că eu sunt pui de romîn
 Şi nu-mi pasă de-un păgîn!
 De-i iertare sau de nu-i,
 Tot cu dreptul vreau să-ţi spui
 Că de cînd m-am ridicat
 Şi-n Bugeac eu am intrat
 Mulţi tătari, zău, ţi-am stricat
 Şi tătarce-am văduvit,
 Fete mari am bătrînit
 Şi Bugeac am pustiit,
 
 de moarte care se împlineau pînă în trei zile. Poate că stejarul mortului din baladă să fie chiar acel din tradiţie. 1 Adică nevestele mîrzacilor şi tătarilor de gloată. Mîrzacii erau de sînge hănesc şi formau o castă puternică între tătari. Numele lor era Myrza. 2 Romînii dau numele de păgîn la toate neamurile ce nu erau de religia lui şi cu care se găseau în lupte. 
 VASILE ALECSANDRI 
 De bahmeţi l-am sărăcit,1 Bugeacul pe jumătate Şi Crîmul a treia parte. Iar Nistrul cînd l-am trecut, Pod pe dînsul am făcut Ca să duc, să car la noi Averile de la voi; Să duc care mocăneşti Cu copile mîrzăceşti Şi cu roabe tătăreşti. Alei! Doamne han bătrîn, Lasă cel hamger la sîn Şi-mi dă moarte de romîn, 
 Nu-mi da moarte de păgîn,
 Las’ să mă mărturisesc2
 Şi de suflet să-mi grijesc
 La un popă creştinesc
 Care zice din psaltire
 În cea sfîntă mănăstire,
 Că mult sunt eu vinovat,
 De păcate încărcat;
 C-am curvit cu sora ta
 Ş-am răpit pe fiica ta,
 Ş-am ucis pe frate-tău,3
 Viteaz mare cît un leu,
 Care-a fost duşmanul meu!“
 
  1 Bahmet sau bahamet, cuvînt de origine tătară, ce denumeşte caii din Bugeac. 
 O mare parte din Basarabia poartă numele de Bugeac, de pe timpul năvălirii tătarilor în sînul ei, în urma morţii lui Ştefan-vodă. Cîmpiile Bugeacului hrăneau înainte un soi de cai sălbatici ce erau foarte apreţuiţi de turci şi de tătari. Asemenea şi în Dobrogea, pe malul drept al Dunării, în faţă cu Basarabia de jos, se găseau herghelii de soi bun. Caii cei mai buni însă, cei mai frumoşi la faptură şi mai spornici la pas erau caii din Moldova. 
 Cantemir zice în Descrierea Moldovei că turcii au un proverb care pomeneşte de frumuseţea tinerilor persani şi de agerimea cailor moldoveni. Acei cai erau foarte căutaţi de unguri şi de leşi pentru remonta cavaleriei. 
  2 Grue vroieşte să-şi mărturisească păcatele înainte de a muri. Romînii ţin foarte mult la îndeplinirea datoriilor lor de creştini. 
  3 Unii din cîntăreţi adaugă mult la faptele lui Grue, după cursul inspirării şi cîteodată după nevoia rimei. Astfel, în ediţia baladelor din 1852, se citesc următoarele: 
 Am curvit cu sora ta Ş-am tăiat pe frate-tău Ş-am ucis pe maica ta Ş-am ars pe tatăl tău. Este însă de presupus că Ghirai hanul cel era bătrîn, nu mai avea nici tată, nici mamă pe timpul lui Grue. 
 Ghirai hanul cel bătrîn Uită hamgerul la sîn, Şi cu glasul oţerit Pe loc a şi poruncit La mîrzaci de cei mai mari Şi la cincizeci de tătari Pe Grue să-l ducă-ndată La cea mănăstire naltă! 
 II 
 Tătărimea purcedea Şi pe Grue mi-l ducea La cel popă creştinesc, Sfînt cu chipul omenesc, Care zice din psaltire În cea sfîntă mănăstire; Dacă vedea şi vedea, Grue vreme nu pierdea, Două cruci numai făcea, Doamne-ajută! el zicea, Bardă-n mînă apuca Şi-n tătari se arunca Ca un vînt înviforat Într-un lan de grîu uscat. „Aman!“ ei cu toţi răcneau1 Şi din faţa-i toţi piereau! 
 Dacă vedea şi vedea,
 El în grabă se ducea
 Chiar la grajdul hanului,
 Hanului tătarului.
 Cînd la grajd el ce zărea?
 Un bahmet ce tot sărea,
 Un căluţ cam pătrărel,
 Ieşea-n vară cincărel.
 Grue mi-l apropia;
 Mîna-n coamă că-i punea
 Şi-n podele-l azvîrlea,
 Aşa cal nu-i trebuia!
 Dar colo, cît colo,-n fund,
 Iată-un negru cal rotund,
 Care soare n-a văzut
 De cînd mă-sa l-a făcut2.
 La el Grue se ducea,
 Mîna-n coamă că-i punea,
 Din loc nici că mi-l clintea!
 Aşa cal îi trebuia.
 El afară mi-l scotea,
 Frumuşel mi-l înşeua,
 Înşeua şi-l înfrîua
 Şi pe ochi îl săruta
 Şi pe dînsul s-arunca.
 Trei dezbinuri că mi-i da,
 
  1 Aman e strigătul turcilor şi al tătarilor cînd ei se află în faţă cu un pericol. Aman înseamnă: „Graţie!“ 
  2 Vezi nota din balada lui Serb-Sărac. 
 VASILE ALECSANDRI 
 Scîntei verzi din ochi îi da,1
 Şi deodată s-arăta
 Chiar la uşa cortului
 Sub stejarul mortului.
 Ghirai han cît îl vedea,
 Ofta greu şi mi-i zicea:
 „Alei! Grue, viteaz mare!
 De la mine ai iertare,
 De vrei numai să te prinzi
 Negrul meu să nu mi-l vinzi,
 Să nu-l vinzi la ungurean,
 Nici la turc ţarigrădean.
 Să nu-l vinzi nici la litean,2
 Că liteanu-i om viclean.
 Ci să-l vinzi la un romîn,
 Că-i om drept şi bun stăpîn
 Şi de mînă mai dănos
 
 Şi de suflet mai duios3.
 El pe negrul de-a avea,
 Tot de nunţi mi l-ar ţinea.
 Eu la dînsul l-oi vedea
 Ori la nunţi, ori la război,
 Cînd ne-om lupta noi cu voi.
 El că mi l-ar dărui
 Sau că i l-oi cumpăni
 De trei ori cu venetici,4
 Venetici de cîte cinci.“
 Romîn Grue cam rîdea
 Şi din gură răspundea:
 „Alei! mări, han bătrîn!
 Ori nu ştii că sunt romîn?
 De-s romîn, sunt frate bun5
 Cu-orice cal viteaz nebun!
 Iar de ai bahmeţi fugari
 
  1 Caii din baladele şi din poveştile poporale sunt hrăniţi cu jăratic şi scot scîntei de foc pe ochi şi pe nări cînd se aprind la fugă. A scoate însă scîntei verzi înseamnă a simţi o durere vie. 
  2 Litean sau litfean, locuitor din Litfania. Desele războaie ce avură moldovenii cu leşii, daunele ce făceau aceştia în ţară, cînd năvăleau, şi numeroasele lor călcări peste tractatele de pace, au dat cuvîntului litfă o semnificare foarte urîcioasa. Litfa e sinonim de neam rău şi fără credinţă. 
  3 În ediţia baladelor de la 1852, cu greşeală s-au tipărit următoarele versuri: Sa nu-l vinzi la vrun muntean Că munteanu-i om viclean. Adevăratul cîntec bătrînesc, precum l-am aflat de la un cîntăreţ orb din satul Bohotinu, anume Neculai Nastasi, pomeneşte de litfean, iar nu de muntean. 4 Galbeni de Veneţia, ducaţi mari de cîte cinci unul ce se numesc lefţi. 5 Admirabilă caracteristică a romînului de pe timpul vitejiei. 
 Şi de ai voinici tătari,
 Bahmeţi iuţi să mă gonească,
 Tătari crunţi să îndrăznească.
 Dă-le voie, dă-le ştire
 După mine să se-nşire
 Şi s-alerge să m-ajungă
 Pe cîmpia astă lungă.“
 
 III 
 Ghirai hanul semn dădea,
 Tătărimea purcedea
 Pe cel cîmp nemărginit
 Cu negară învelit
 Şi cu troscot coperit.
 Tătărimea se-nşira
 Şi fugind se răsfira
 Cîte unul, unul, unul
 După negrişor nebunul,
 Negrişor fugea, fugea,
 Cum se fuge nu fugea,
 Ci sărea tot iepureşte
 Ş-alerga tot ogăreşte
 Nechezînd tot voiniceşte.
 Alei! voi tătari păgîni,
 Vi s-a stins ziua de mîini!
 Iată Grue dă-napoi
 
 Şi s-aruncă printre voi Ca un vînt înviforat Într-un lan de grîu uscat; Şi cu negrişor nebunul Vă ia unul cîte unul Şi din fugă vă coseşte Şi vă taie chip snopeşte1 Şi de-averi vă curăţeşte Şi de boală vă scuteşte Şi vă lasă-n urma lui Ca momîi de-a cîmpului! Apoi Grue se porneşte Şi-n Moldova se iveşte Ca un soare ce-ncălzeşte, Încălzeşte şi rodeşte, Că mult bine-n lume face Sufletul să şi-l împace. 
 Creştinează2 Şi botează, Da de fin Cîte-un tretin Şi de fină O tretină. 
 Şi cunună fete mari, Fără grijă de tătari, Şi ridică mănastiri 
  1 Adică îi taie snopuri, snopuri ca grîul. 
  2 Romînii sunt foarte bucuroşi de cumetri judecînd după marele număr de cumetri ce se găsesc în fiecare sat. Ceremonia botezului da loc la serbări voioase cu mese mari şi cu hore. 
 Pentru timp de năvăliri,1 Că romînu-i frate bun
 Iar pe negru sprintenel Cu-orice cal viteaz nebun!
 Îl face frate cu el,
 
  1 Mănăstirile ce se ridicau în timpurile grele ale luptelor noastre cu vecinii erau destinate a fi şi templul lui Dumnezeu şi locuri de adăpostire pentru bătrîni, pentru femei şi copii, cînd năvăleau duşmanii în ţară. 
 De aceea mănăstirile aveau ziduri mari ca nişte cetăţi, başte boltite şi tainiţe pentru ascunderea sculelor, şi erau mai mult clădite în locuri retrase, prin munţi şi în fundul codrilor. 
 XXVI 
 
 Codreanul 
 
  
 I 
 Frunzuliţă de dudău!1 
  1 Cele mai multe dintre cîntecele poporale încep cu frunză verde. Aceasta provine din iubirea romînului pentru natura înverzită. Primăvara cu cerul ei albastru, cu dulcea sa căldură, cu însufleţirea ce ea aduce lumii, amorţită de viforele iernii, naşte în inima romînului doruri tainice, porniri entuziaste care îl fac a uita suferinţele trecutului şi a visa zile de iubire, de vitejie. 
 Lui îi place, cînd vine primăvara cea verzie, a se întinde pe iarbă, a se rătăci prin lunci şi codri, a cînta şi a pocni din frunze, a se scălda în lumina soarelui şi în aerul parfumat al cîmpului. Frunza cea nouă îi insuflă cîntece pline de o melancolie adîncă, ce exprimă jalea unui trecut de mărire şi aspirarea către un viitor măreţ. 
 Frunza verde ce încunună cîntecele poporale servă totodată de caracteristică cîntecului. Astfel, cînd subiectul este eroic, cînd el cuprinde faptele unui viteaz, poetul alege frunzele de arbori sau de flori ce sunt în potrivire cu puterea şi cu tinereţea, precum frunza de stejar, frunza de brad, frunza de bujor, căci voinicii baladelor sunt nalţi ca bradul, tari ca stejarul şi rumeni ca bujorul. Cîntecele de iubire se încep cu frunzele de lăcrimioară, de sulcină, de busuioc, pentru că aceste flori, după crederea poporului, au o menire fermecătoare. Cînd e cîntecul de durere sau de moarte, el preferă frunzele de mărăcină, de mohor etc. 
 În legendele şi în baladele unde figurează copile frumoase, acestea sunt întovărăşite de cele mai gingaşe flori ale cîmpiilor, poetul le încunună cu ghirlande mirositoare de frunze de viorele, de trandafiri, de micşunele etc. şi astfel se poate cunoaşte subiectul unui cîntec chiar de la cel întîi vers. 
 Romînii dovedesc, prin această formă poetică a improvizărilor lor, o şi mai strînsă rudire cu fraţii lor din Italia, căci în cîntecele poporale ale umbrilor, ale ligurilor, ale picenilor şi ale piemontezilor, frunza e înlocuită prin floare. De pildă: 
 Fior de viole 
 Li vostri ochietti furono le strale 
 Che fece la ferita che mi dole etc. 
 S-a aflat la Movilău1
 De Codreanul cela rău,
 Că se primblă prin ponoare
 Prin potice fără soare,
 Cu sarică bocsănească
 Şi căciulă ţurcănească,
 Nime să nu mi-l cunoască.
 Mult e mîndru, sprintenel
 Cel voinic, cel voinicel!
 Şi tot cată-un căluşel
 Roibuleţ, cu părul creţ
 De-al lui Codrean drăguleţ.
 Mult aleargă, s-osteneşte,
 Cal pe gînduri nu găseşte;
 Cîţi fugari i s-arăta,
 El de coamă-i apuca,
 Peste tufe-i arunca.
 Dacă vedea şi vedea
 Că norocul nu-l slujea,
 În baltag se rezema,
 Colea-n vale se lăsa,
 Colea-n vale, la strîmtoare
 
 Fior di cerasa E d’una siepe de mortella e rosa Io la vorré siepa’ la vostra casa. 
 VASILE ALECSANDRI 
 Unde trec mocani cu sare.2
 Iar în drum cît se punea,
 C-un mocan se întîlnea
 Şi din gură-aşa-i grăia:
 „Cale bună, măi muntene!“
 „Mulţumim, frate Codrene!“
 „Măi Mocane frăţioare,
 Nu ţi-e roibul de schimbare?
 Să-ţi dau chebea din spinare
 Ş-un car mare plin de sare,
 Un car mare cu opt boi
 Să mergi bogat de la noi?“
 „Nu mi-e roibul de schimbare,
 Nici mi-e roibul de vînzare,
 Că cu mama roibului
 Plătesc valea Oltului,
 Şi de-aş vinde pe roibul,
 Aş plăti Movilăul.“
 „Alelei! mocănaş dragă,
 De mine dorul se leagă.
 Fă şi tu pe dorul meu
 Că bun e cel Dumnezeu!
 
 Fior di mela Vattene a casa che mamma ti chiama Mamma ti chiama e lo mio core pena.
        etc., etc. 
  1 Oraş vechi din Basarabia pe malul Nistrului. 
  2 Mocanii de la munte fac din vechime şi pînă astăzi, cu carele lor mari înhămate de herghelii întregi de cai, transporturi de sare şi de mărfuri prin ţară şi la hotare.
 Dă-mi pe roibul drăguleţ,
 Ca să cerc de-i şoimuleţ.
 De-i mi-a plăcea umbletul
 Eu ţi-oi da şi sufletul.“
 Mocănaşul se pleca,
 Codrenaşu-ncăleca...
 Trei rugini el îi trăgea,1
 Astfel roibul meu fugea...
 Văile se limpezea!1
 Se ducea hoţul rîzînd,
 Fugea roibul nechezînd,
 Iar mocanul sta plîngînd
 Şi din gură tot zicînd:
 „Alelei! măi Codrenele!
 Te vezi de pe sprîncenele
 Că eşti făcător de rele.
 Vin’, Codrene, înapoi,
 Dă-mi încalte cei opt boi,
 Cîţiva bani de cheltuială
 Şi chebea de primeneală.“
 „Ba-ţi fă cruce, măi mocan,
 Zi c-ai cinstit pe Codrean,
 Că de-oi veni înapoi
 În loc de car cu opt boi,
 Ţi-oi da nişte pumni zgîrciţi
 
 De ţi-or părea bani găsiţi“3 Şi s-a dus, s-a dus, s-a dus Pîn’ ce soarele-a apus. 
 III 
 Frunză verde de alună!
 Codrenaş cu voie bună
 Se urca în deal la stînă,
 Se urca şi chiuia...
 Toţi ciobanii că fugea!
 Numai unul rămînea,
 Lîngă foc se întindea,
 Bolnăvior că se făcea,
 Codrenaş îl pricepea
 Şi din gură-aşa-i zicea:
 „Mînca-te-ar lupii cioban!
 La ce te mai faci viclean
 Că ţi-oi trage-un iatagan
 De-i sări ca un şoldan!
 Scoal’ de-mi alege-un cîrlan,
 Cîrlănaş de la Ispas4
 Tinerel, rotund şi gras.“
 El cîrlanul şi-l lua,
 La ciochine şi-l lega
 Şi cu roibul iar pleca,
 
  1 Adică îl lovi de trei ori cu varga ruginită a puştii sau cu muchia ruginită a 
 paloşului. 2 Imagine minunată de repezimea calului. 3 Ban găsit, ban vrăjit. Comoară găsită, belea nesfîrşită, proverburi. 4 De ziua Ispasului încep a se tăia miei pentru hrana poporului. De acolo 
 Şi cu roibul se lăsa Colea-n rediul Breazului,
 Colo-n vale la Şanta, Locaşul viteazului.
 La Şanta, la crîşmăreasă El la umbră se punea,
 Cu ochi mari de puică-aleasă. Cîrlanu-ntreg şi-l frigea,
 Bea Codrean, se veseleşte, Masă mîndră-şi întindea,
 Cu Şanta se drăgosteşte Şi mînca, bea, veselea,
 Şi de plată nici gîndeşte. De potiră nici gîndea!
 Bea Codrean şi porunceşte, Dar potira-l urmărea,
 Iar crîşmaru-ngălbeneşte Potiră arnăuţească2
 Şi porunca-i împlineşte.
 „Măi bădiţă, măi crîşmar! Cu iarbă vînătorească,
 
  Adă-o ploscă de Cotnar Unde-a da să nu greşească!
  Şi una de Odobeşti Codrenaş cît o vedea,
 Dacă vrei să mai trăieşti!“ Plosca la gură-aducea,
 
  Ploştile Codrean lua, Iar potira-i tot zicea:
  La oblînc le anina, „Dă-te, Codrene, legat,
 Crîşmăriţa săruta, Să nu te ducem stricat.“
 Şi cu roibul iar pleca Codrenaş le răspundea:
 Şi cu roibul se lăsa „Mielu-i gras, ploscuţa-i grea,
 Deasupra Copoului,1 De sunteţi niscaiva fraţi,
 
 vine zicătoarea prin care cată a se mîngîia bătrînii: Prmăvara vede mai multe piei de miei decît de oi. 
  1 Copoul e un cîmp frumos în capătul Iaşilor, locul de primblare al societăţii fostei capitale. Dincolo de acest cîmp se găseşte rediul Breazului. 
  2 Arnăuţii au fost mult timp în serviciul domnilor şi al boierilor. La început ei formau o gardă domnească, îmbrăcată numai în haine cusute cu fir. Mai pe urmă ei fură întrebuinţaţi de agie ca potiraşi în contra hoţilor ce ţineau drumurile. Unul din şefii lor cel mai vestit a fost Bimbaşa-Sava. În fine, de cînd cu forma-rea miliţiei romîne, ei au rămas ca slugi de paradă la unii boieri. Meseria lor consistă numai întru a fi înarmaţi ca nişte arsenaluri şi a figura astfel dindărătul caleştilor. 
 Iată masa şi mîncaţi!“1 Arnăuţii se izbeau, Armele de foc scoteau Şi-n Codrean le slobozeau... Pieptul lui Codrean sărea! Iar el rănile-şi strîngea, Plumbii din carne-şi scotea, Cu ei durda-şi încărca Şi din gură-aşa striga: „Alelei! tîlhari păgîni! Cum o să vă dau la cîini, Că de-atîta sunteţi buni“. Apoi durda-şi întindea Şi-n plin durda lui pocnea. Potiraşii jos cădeau, În sînge se vîrcoleau. Iar Leonti-Arnăutul, Înghiţi-l-ar pămîntul! Nasturi de-argint că scotea2 De-ncărca o şuşanea3 Şi-n Codrean o slobozea, Pe Codrenaş mi-l rănea! 
 Voinicelul meu turba, În durdă se rezema, Baltagul şi-l ridica, În Leonti-l repezea Şi capul îi retezea. Capul de-a dura sărea, Sîngele bolborosea, Trupul metanii făcea. Dar Codreanul tot slăbea, Pe genunchi bietul cădea, În palme se sprijinea, Şi potira mi-l prindea, Lega-s-ar moartea de ea! 
 III 
 Frunză verde de măcieş, Pe Codreanu-l duc la Ieşi, La Domnul, la Ilieş.4 Şi mi-l duc într-un divan Unde Domnul cu caftan Şi pe cap cu gugiuman Sta culcat pe-un buzdugan 
  1 Răspuns caracteristic al unui din cele mai nobile obiceiuri romîne, obiceiul ospeţiei. Oricînd vede cineva o masă întinsă şi zice: „Masă bună!“, stăpînul mesei răspunde: „Poftim la dînsa!“ 
  2 Poporul crede că sunt zale vrăjite pe care numai glonţii de argint le pot 
 străbate. 3 Puşcă lungă arnăuţească. 4 Este de prezumat că balada pomeneşte de Alexandru Ilieş care a domnit 
 în al XVII secol, 1666. 
 Lîng-un grec ţarigrădean.1
 „Măi Codrene, voinicele,
 Spune tu domniei mele,
 Mulţi creştini ai omorît
 Cît în ţară ai hoţit?“
 „Domnule, măria-ta!
 Jur pe Maica Precista,
 Eu creştini n-am omorît
 Cît în ţară-am voinicit,
 Vreun creştin de-l întîlneam,
 Averile-i împărţeam.
 Cu doi cai de-l apucam,
 Unu-i dam, unu-i luam.
 Mîna-n pungă de-i băgam,
 Jumătate-o deşertam.
 Unde vedeam săracul,
 Îmi ascundeam baltagul,
 Şi-i dam bani de cheltuială
 Şi haine de primeneală.2
 Iar unde zăream grecul,
 Mult îmi ardea sufletul
 Pîn’ ce-i retezeam capul!
 În cap mîna că-i puneam,
 
 La pămînt îl aduceam,
 Căpăţîna i-o tăiam
 Şi la corbi o juruiam!“
 Cel grec mîndru, coroiat,
 Ce şedea cu domnu-n sfat,
 Pe Codrean cît l-auzea,
 La faţă se-ngălbenea,
 Pe covor îngenuchea
 Şi din gură-aşa grăia:
 „(De-a mai fi Codrean vro vară,
 Îmi scoate grecii din ţară.)
 Domnule, măria-ta!
 Pe Codreanul nu-l ierta,
 Că el capul ţi-a mînca
 Şi foc tîrgului ţi-a da
 Şi pe doamna ţi-a fura“.
 Domnul că se speria,
 Semn calăului făcea.
 Iar Codreanu priceputul,
 Priceputul şi păţitul,
 Semnul domnului zărea
 Şi din gură-aşa grăia:
 „Domnule, măria-ta!
 
  1 Adică grec din Fanar, unul din acei intriganţi servili care au sădit în inimile romînului ură şi dispreţ în contra grecilor, atît prin bîntuirile ce au cauzat ţării în timp de mai mult de un secol, cît şi prin coruperea năravurilor ce au lăsat în urma lor! 
  2 A se primeni în haine noi este un prilej de a primi urări de fericire şi de sănătate din partea cunoştinţelor şi a neamurilor. Aceştia zic: „Sa le porţi sănătos şi voios!“ 
 Tu pe greci nu asculta, Sta Codreanul frăţior
 Că ei viaţa ţi-or scurta, Cu butucul de picior.2
 Grecu-i fiară duşmănoasă, Popa slujbele-i citea,
 Grecu-i limbă veninoasă, De moarte mi-l pregătea.
 Grecu-i boală lipicioasă Codrenaş se umilea
 Ce pătrunde pîn’ la oase!1 Şi popii, gemînd, zicea:
 Iar de vrei tu să mor eu, „Părinte, sfinţia-ta!
 Mai lungeşte veacul meu Mai dezleagă-mi pe dreapta
 Să mă-mpac cu Dumnezeu. Să-mi fac cruce cu dînsa,
 Las’ să mă mărturisesc, Să-mi fac cruce, să mă-nchin
 De moarte să mă gătesc, Ca să mor ca un creştin.“
 Şi s-ascult slujba cea mare Popa dreapta-i dezlega,
 Din gura popii Macare!“ El în sîn mîna-şi băga,
 Domnul pe gînduri cădea, Dalb de paloş că scotea,
 Semn Armaşului făcea; De butuc că-l şi trîntea
 Porţile se deschidea, Şi butucul deschidea:
 Iar Codreanu-n gîndul său „Alelei! tîlhari păgîni,
 Zicea: „Bun e Dumnezeu!“ Cum o să vă dau la cîini,
 
  IV Că de-atîta sunteţi buni!“ 
 Cum zicea, aşa făcea, Frunză verde de bujor! Potira măcelărea La biserică-n pridvor Şi la curte se-ntorcea 
  1 Aceste versuri aduc aminte pe acelea din Eneida: Timeo Danaos et dona ferentes; şi pe acel al poetului italian: O, vili, o, superbi, ma infami sempre! Unii dintre cîntăreţi pomenesc de turc în loc de grec şi, prin urmare, Codrean zice: 
 Dumnule, măria-ta, 
 Pe străini nu-i asculta etc. Vezi partea I a baladelor, ediţia din 1852. 2 Pedeapsa butucului, obişnuită în Orient, se aplica culpaşilor chiar la romani. 
 Între ruinele oraşului Pompeia s-au găsit într-o închisoare osemintele a doi oameni prinse într-un mare butuc de bronz. 
 Şi-n glas mare-aşa zicea:
 „Domnule, măria-ta!
 Ian deschide-ţi fereastra,
 Să ne vedem feţele,
 Să ne-auzim vorbele.
 Să ştii, Doamne, să ştii bine
 Că nu-i vrednic pentru tine
 Să omori voinici ca mine!“
 Domnul faţa şi-aprindea,1
 Grecu-n beciuri s-ascundea,
 Curtenii cu toţi săreau,
 Poarta curţii închideau.
 Codrenaş dacă vedea,
 Paloşul şi-l zîngănea2
 Şi deodată chiuia:
 „Alelei! cal roibuleţ,
 De-al lui Codrean drăguleţ!
 Unde eşti, voinicule,
 Să-mi mai scapi tu zilele!“
 Iată roibu-l auzea,
 Iată roibul nechezea,
 De la iesle se smucea,
 La glas de stăpîn venea.
 Venea vesel ne-nşeuat,
 Ne-nşeuat şi ne-nfrîuat,
 
 Zbura vesel pe pămînt,
 Nara-n vînt şi coama-n vînt.
 Codrenaş se-nveselea,
 Pe el iute se-azvîrlea,
 Printre glonţuri viu trecea,
 Zid de piatră nalt sărea
 Şi, sărind, aşa zicea:
 „Rămîi, Doamne, pe domnie,
 Eu mă duc în haiducie!
 Rămîi, Doamne, sănătos,
 Că tu vrednic nu mi-ai fost.
 Ilieş, rămîi cu bine,
 Că nici tu nu eşti de mine
 Şi nici eu nu sunt de tine!“
 Scăpatu-mi-a voinicul!
 Eu mă-nchin cu cîntecul,
 Ca codrul cu freamătul,
 Ca roibul cu umbletul.
 Roibul sare zid în loc,
 Scoate voinicul din foc,
 Codrul frunza-şi îndeseşte
 Pe voinic îl mistuieşte.
 Rămîneţi în veselie.
 Ca Codreanu-n haiducie
 Şi-mi faceţi parte şi mie.3
 
  1 Adică i se cuprinse obrazul de roşaţea mîniei. 2 Adică cerca ascuţişul cu unghia ca să se încredinţeze de sună a armă ruginită sau oţelită. 3 Unele din balade se termină cu o urare adresată ascultătorilor. Strămoşii 
 XXVII 
 
 Vidra 
 
  
 I 
 Frunză verde peliniţă,
 Pe cel deal, pe cea colniţă,
 Primblă-mi-se-o cătăniţă
 
 Ce s-a lăsat de popie Şi de sfînta liturghie De s-a dat în haiducie. El de mijloc o ţinea, 
 Cu doi bani în punguliţă,
 Şi cu doi în buzunari,
 Cu doisprece lăutari,
 Şi cu doi, trei căluşei
 Încărcaţi de gălbenei.
 Iar cu dînsa se afla,
 Tot pe lună se primbla,
 Stoian Şoimul, popă vechi,1
 Cu potcapul pe urechi,
 
 Lîngă pieptu-i o strîngea, Şi mereu o dezmierda, Şi mereu o săruta, Şi lăutarii cînta, Cîmpii de se răsuna. Cînd fu către dimineaţă, Popa se spăla pe faţă, Barbă neagră pieptăna, La baltagu-i se-nchina 
 noştri iubeau să audă cîntece de vitejie, şi la mesele lor aduceau cîntăreţi ce le spuneau faptele domnilor vechi. Cîntarea acelor poezii se făcea într-un mod recitativ. Balada se zicea. Astfel mi-a zis mie balada lui Codrean orbul din Bohotin, Neculai Nastasi. 
  1 Acest Stoian care, după cum zice balada, s-a lăsat de popie şi de sfînta liturghie de s-a dat în haiducie, nu a fost singurul hoţ ieşit din sînul clerului. Pe la 1820, s-a mai ivit în ţară un alt voinic de drumul mare, anume Andrii Popa, care, cînd se întîlnea cu potira, striga la tovarăşii lui: Daţi, copii, în numele Domnului! El a hoţit mai mulţi ani, bătîndu-şi joc de domnia lui Suţu, dar în fine a fost ucis în luptă de viteazul Mihai Cozoni, care primise ordin de la vodă ca să prindă pe Andrii viu sau mort. Vezi în Doine şi Lăcrimioare balada lui Andrii Popa. 
 86
 Şi pe Vidra mi-o trezea Şi din gură-aşa-i grăia: „Ştii tu, Vidro, ce-am gîndit, Ştii tu ce m-am socotit? Suflecă mînece largi Şi-mpleteşte la colaci.1 Fă colaci mari de doi saci 
 Pentru cumnăţei burlaci,
 Ş-un covrig de un mertic
 Pentru cumnăţel mai mic.
 Apoi haideţi amîndoi
 Cu cotiga cu doi boi
 Peste codri, peste munţi,
 La cei socri cam cărunţi.“
 
  1 A da şi a primi colaci este una din vechile datini ale ţării. În toate împrejurările cele mai însemnate ale vieţii omului, la naştere, la botez, la înmormîntare, colacii nu lipsesc, şi iau proporţii de mărime potrivită cu starea omului. 
 Cînd se naşte un copil şi se botează, părinţii duc colaci naşului şi acesta dăruieşte finului sau finei ceea ce-i dă mîna. La înmormîntări se fac colaci mari ce întovărăşesc pe mort, cu pompă, pînă la mormînt şi acolo sunt împărţiţi la săraci. 
 Cuvîntul de colaci a ajuns cu vreme a fi sinonim de prezent, plocon. Aşa, locuiturii de la ţară au obicei a merge la stăpînii moşiilor cu colaci la zile mari, însă acei colaci sunt reprezentaţi prin ouă, pui de găini, faguri de miere, poame şi miei. În ajunul Sf. Vasile, copiii şi flăcăii pleacă pe la casele oamenilor ca să facă urări de Anul nou; ei se numesc atunci colaieri ce merg cu colinda prin sat. 
 Iată una din acele urări numite Plugul ce obişnuit se zice în ajunul Sf. Vasile, împreunînd cuvintele cu sunet de telincă şi cu ciocniri de fiere de plug. URARE CU PLUGUL 
 Aho! Aho! plugul badei cu 12 boi. Badea c-un plug bine-mpănatBoi bourei, Şi tot cu fier ferecat În coadă cudălbei, Tras de boi bourei, În frunte ţintaţi, Voinicei ca nişte zmei, 
 În coarne-nfieraţi, S-a apucat de arat
 Pe pînteci balani, Zi de vară
 Pe spate plăvani, Pînă-n seară.
 Fiecare de cîte cinci ani. Mînaţi, măi, hăi, hăi!
 Mînaţi măi, hăi, hăi!
 
 II 
 Amîndoi la drum plecau, Sus, la munte, se urcau Şi mereu boii-ndemnau: „Hăi Plăvan, hăi Bourean, Juncănaşi de-ai lui Stoian“. Opinteau boii mereu, 
 La luna, la săptămîna s-a dus badea să vadă grîul de-i răsărit, dar era de 
 secerat. Badea l-a secerat, Cu negrul, cu surul, În girezi l-a adunat, Şi multe care-a încărcat Apoi l-a treierat Şi la moara din vale-a plecat. Cu roibul, cu murgul, Mînaţi, măi, hăi, hăi! 
 Dar hoaţa de moară, ce păştea brînduşe pe costişe, dacă a văzut aşa povară mare,
 Puse coada pe spinare
 Şi fugi spre lunca mare. “Na, morişca, na, na, na“,
 Iar morarul, meşter bun, Moara tot hodorogea
 
 Alerga ca un nebun Şi prin apă tot fugea.
 Şi striga, mereu striga. Mînaţi, măi, hăi, hăi!
 Iar lelea morăriţă, bună meşteriţă, suflecînd mîneci şi catrinţă,
 Luă un cojoc miţos
 
 Şi mi-l îmbrăcă pe dos De o dete pe măsele;
 Cu tărîţe, cu cojiţe, Atunci moara s-a pornit,
 Prinse moara de cosiţe, Roţile şi le-a-nvîrtit
 Ş-o apucă de călcîi Şi pe loc a măcinat
 Ş-o puse pe căpătîi. Tot grîul cel secerat.
 Lovi c-un ciocan în şele Mînaţi, măi, hăi, hăi!
 
 S-a sculat apoi nevasta bădicăi şi s-a dus în cămară,
 A scos o sită de sfară Şi cuptorul l-a umplut
 Şi-i păru că-i prea rară. Şi colacii au crescut.
 Ea s-a dus iar în cămară Apoi lelea c-o lopată
 Şi a scos o sită deasă, Tras-a unul mare-n vatră,
 Tot cu firuri de mătasă. Un colac rotund, frumos,
 Mînaţi, măi, hăi, hăi! Alb ca faţa lui Hristos,
 Frămîntat-a ş-a dospit
 
 Opinteau şi suflau greu,
 Şi cotiga scîrţîia
 Şi calea se-ngreuia.
 Iar pe cînd soarele-i sus,
 Pe cînd şoimul stă ascuns,
 Pe cînd umbra e scăzută
 Şi se face nevăzută,
 Stoian popa se oprea
 Şi de prînz el poposea
 În mijlocul codrului
 Unde-i larg voinicului,
 În poiana înflorită
 Cu frunzari acoperită,
 Unde iarba se-mpleteşte
 Şi-n vîrf se găităneşte.
 Vidra masă că-ntindea,
 Şi la masă că şedea
 Cu Stoian alăturea.
 Ei prînzeau şi veseleau,
 De nimeni grijă n-aveau,
 Dar păcatul mi-i păştea,
 
 Şi mi l-a rupt drept în două
 Ca să ni-l deie tot nouă..
 De urat am mai ura,
 Dar ne temem c-a-nsera,
 
 VASILE ALECSANDRI 
 Pe Stoian îl zădăra
 Şi Stoian aşa grăia:
 „Oliolio! mîndruţa mea!
 De cînd eu mi te-am luat
 Nici un cîntec n-ai cîntat.
 Cîntă-ţi, mîndro, cîntecul,
 Că mi-e drag ca sufletul.“
 „Alei! frate, dragul meu!
 Nu mai pofti să cînt eu,
 Să-ţi cînt cîntec haiducesc
 Cu viers dulce femeiesc.
 Eu dacă ţi l-oi cînta,
 Apele s-or tulbura,
 Brazii mi s-or scutura,
 Munţii mi s-or clătina,
 Văile or răsuna
 Şi pe noi ne-a-ntîmpina
 Păunaşul codrilor,
 Voinicul voinicilor,
 Iubitul nevestelor,
 Drăgălaşul fetelor.“
 
 Şi-s cărările-ncurcate Şi casele depărtate Aho! Aho! plugul badei cu 12 boi Iată-ne sosiţi la noi. 
 Unii mai adaugă şi următoarele versuri:
 Noi din suflet vă dorim Cîţi cărbuni în cel cuptori
 Acum şi pînă murim Atîţi mîndri gonitori,
 Cîte paie sus pe casă, Cîte fire în manta
 Atîţia galbeni pe masă, Atîtea vaci a făta.
 
 „Las’ să vie că nu-mi pasă, Eu că l-oi pofti la masă, Şi de-a mai vrea altă hrană, I-oi da trei baltagi pomană.“ 
 III Puse Vidra a cînta, Codrii a se deştepta, Apele-a se tulbura, Brazii a se scutura, Munţii a se clătina, Văile-a se răsuna. Şi deodată s-arăta Păunaşul codrilor, Voinicul voinicilor: „Hei! Stoiene, bărbărie, Ce te-ai lăsat de popie Şi de sfînta liturghie De te-ai dat în haiducie! Ce ne calci poienele Şi ne paşti fînaţele?“ 
 Ci-i tot al lui Dumnezeu.“
 „Hei Stoiene, bărbărie,
 Vorbă multă, sărăcie!
 Dă-mi juncanii tăi drept vamă
 Şi îţi cată-apoi de seamă.“
 „Ba, juncanii nu-ţi dau eu,
 Că mi i-a dat Dumnezeu
 Să mă scoată de la greu.“
 „Dă-mi pe Vidra ta de vamă
 Şi îţi cată-apoi de seamă.“
 „Ba, pe Vidra nu ţi-oi da
 Pîn’ ce capul sus mi-a sta
 Că mi-a dat-o soacra mea
 Ca să ţin casă cu ea.“
 „Dă-mi baltagul tău de vamă
 Şi îţi cată-apoi de seamă.“
 „Eu să-ţi dau baltagul, eu?
 Vin de-l ia tu, fătul meu,
 De ţi-e sufletu-ndrăzneţ,
 Cît ţi-e graiul de sumeţ!“
 
 „Ce poiene, măi Păune?
 Ce fînaţe, măi nebune? IV
 Doar pămîntul nu-i al tău, Ei de brîie s-apucară
 Nici al tău nu-i, nici al meu, Şi la luptă se luară
 
 URARE DE DIMINEAŢA ANULUI NOU Anul nou cu fericire Vă dorim şi cu-nflorire Ca merii Ca perii În mijlocul verii. 
 Zi de vară pîn-în seară.
 Cînd în loc mi se-nvîrteau,
 Cînd la vale s-aduceau,
 Nici unul nu dovedea!
 Dar Stoian mereu slăbea,
 Brîul lui se descingea.1
 „Vidro, puiculiţa mea!
 Vin’ de-mi strînge brîul meu,
 Apăra-te-ar Dumnezeu,
 Că-mi slăbesc puterile,
 Mi se duc averile!“
 Iară Vidra mi-i privea,
 Ochişorii-i strălucea,
 Inimioara-i se bătea
 Şi guriţa-i răspundea:
 „Ba, nu, nu, bădiţă frate,
 Că vă-i lupta pe dreptate,
 Şi oricare-a birui,
 Eu cu dînsul m-oi iubi.“
 Stoian popa s-aprindea
 Şi făcea el ce făcea
 Pe Păun că-l aducea,
 Şi-n pămînt că mi-l izbea,
 Cît pămîntul despica,
 
 Pîn-în brîu că mi-l băga.2
 Baltagu-apoi ridica,
 Capul lui Păun zbura;
 Trupul pe brînci se pleca,
 Lui Stoian se închina.
 Iar Stoian se întorcea,
 La Vidra-ncet se ducea,
 Se ducea posomorît,
 De gînduri negre muncit
 Ca un şarpe otrăvit.
 Vidra nici că se clintea,
 Ochii-n ochii lui ţintea,
 Ochii cătau bărbăteşte
 Şi pătrundeau femeieşte.
 Stoian popa mi-i zicea:
 „Vidro, fa, nevastă rea!
 Cînd de moarte mă luptam
 Şi pe tine te rugam
 Să vii iute lîngă mine
 Ca să-mi strîngi brîul mai bine,
 De bărbat nu ţi-a fost milă,
 De păcat nu ţi-a fost silă
 Şi cu glas dulce, frăţesc,
 Zis-ai cuvînt duşmănesc:
 
  1 Romînii au obicei a-şi strînge mijlocul cu brîie de lînă roşie, sau cu chingi late de piele, ţintuite cu bumbi de alamă. Ei pretind că puterea omului e cu atît mai mare cu cît şalele sunt mai strîns legate cu cingătoarea. 
  2 În poveştile poporale, cînd zmeii se apuc la luptă dreaptă cu feţi-logofeţi, zmeii trîntesc pe duşmanii lor astfel de tare că-i bagă în pămînt pînă la genunchi, apoi feţii-frumoşi, la rîndul lor, bagă pe zmei în pămînt pînă la brîu etc. 
 Că oricare-a birui
 Tu cu dînsul te-i iubi,
 Aşa este, Vidro fa?“
 „Aşa-i, Stoiene, aşa!
 Am zis-o şi-ncă-o mai zic
 Că mi-e drag cine-i voinic,
 De se luptă făr-a cere
 Ajutor de la muiere.“
 „Ştii tu, Vidro, ce-am gîndit?
 Ştii tu ce m-am socotit?
 Astă-vară am cosit
 Vro cinci clăi de le-am clădit,
 Patru mi le-am vîrfuit,
 Iar unei vîrfu-a lipsit
 Şi mi-am pus în gîndul meu
 Să-i fac vîrf cu capul tău.“
 „Iată capul de mi-l taie,
 Ca să-l pui tu vîrf la claie
 Şi te-nvaţă de la mine
 Ca să mori cum se cuvine!“
 
 Crunt Stoian se repezea
 Şi capul îi retezea.
 Şi ţîţele-i le tăia
 Şi pe cîmp le-mprăştia;
 Apoi singur purcedea,
 La socrii lui se ducea.
 „Hei, Stoiene, popă vechi
 Cu potcapul pe urechi,
 Unde-i Vidra cea frumoasă,
 Fata noastră cea voioasă?“
 „Eu pe Vidra mi-am lăsat
 Într-un codru depărtat
 Hotărînd moşiile
 Ş-aşezînd momîile
 Cu capul şi ţîţele.“
 Bine vorba nu sfîrşea,
 Pe loc cerul s-aprindea
 Şi trei fulgeri repezea
 Pe Stoian popa-l lovea,
 În cenuşă-l prefăcea!1
 
  1 Balada lui Stoian are asemănare în unele pasaje cu aceea a Păunaşului codrilor. Ele mi-au fost amîndouă cîntate de un lăutar din satul Mirceşti, anume Didică, şi poate că au acelaşi autor. 
 XXVIII 
 
 Serb-sărac 
 
  
 I Primblă-mi-se-n sus şi-n jos 
 Pe-n mijloc de Ţarigrad, Pe fugaru-i cel frumos. La cişmeaua lui Murad Unde negrul nechezea Primblă-mi-se Serb-Sărac Ţarigradul se trezea, Pe-un cal negru din Bugeac, Turcii toţi că alergau Voinicel şi sprintenel, Şi pe Serbu-l întrebau: Dar sărac ca vai de el! „Copilaş de Serb-Sărac! 
  Cu saia îmbăirată Nu ţi-e negrul din Bugeac? 
 Şi şalvari de ciorcă lată,1 De ţi-e negrul vînzător, Cotul cinci galbeni luată, Eu îţi sunt cumpărător, 
 Cu cămaşa de mătase, Viţele-mpletite-n şase.2 Cu picioarele-ncălţate În opinci înhîrzobate: 
 Hîrzobul
 Şi galbenul,
 Nojiţa
 Şi leiţa,
 Cureaua
 Şi paraua.
 
 Că vreau bine să-l plătesc!
 Cu aur să-l cumpănesc.“
 „Nu mi-e negrul de vînzare,
 Nici mi-e negrul de schimbare,
 Că-i voinic şi-i pui de zmeu,
 Şi-i fugar pe placul meu!“
 Nepoata sultanului,
 Copiliţa hanului,
 Hanului tătarului,
 Pe Serb iată că-l zărea,
 
  1 Cioarcă-lată sau ciorcălată, cuvînt corupt ce însemnează negreşit o materie ecarlată, căci şalvarii se fac de postav roşiu. 2 Şase în loc de şese, provincialism, asemenea se zice şapte în loc de şepte etc. 
 Din sarai, de la zăbrea,1 „Floricică din zăbrea
 Şi din gură-aşa grăia: Răsărită în calea mea!
 „Copilaş de Serb-Sărac, De-ţi sunt drag, de-ţi sunt pe plac,
 Mult eşti mîndru şi pe plac! Mîini vîrtej am să mă fac
 Vin’ colea, lîngă zăbrea, Să vin turcilor de hac!“
 Să-ti dau iuzluci cît îi vrea,2 „Copilaş de Serb-Sărac,
 Negrul tău să-l primeneşti Mult mi-eşti drag şi-mi eşti pe plac,
 Şi pe mîini să-l potcoveşti Dar eu, frate, mult mă tem
 Cu potcoave de argint De căzlarul din harem5
 Ce sunt spornici la fugit. Cel cu chipul de arap,
 Că ştii, frate, pe la noi Buzat, negru, ras pe cap
 Azi e miercuri, mîini e joi, Şi cu solzii mari de crap.
 Mîini ies turcii la halca3 El că-şi are-un bidiviu6
 Sus, în Haidar-paşa,4 Cu sînge de argint viu,
 Şi oricine-a cîştiga Un fugar neîntrecut
 Roabă lui hanul m-a da!“ Care soare n-a văzut
 
  1 Ferestrele de la casele turceşti, mai cu seamă acele din partea haremului, sunt închise cu gratii împletite de lemn, sau zăbrele — jaluzele, care opresc ochii de-a pătrunde înăuntru. 
  2 Iuzlucul e o monedă turcească veche. 
  3 Halca e cuvînt turcesc ce însemnează verigă. Jocul halcalei trebuie să fi fost acelaşi care poartă la francezi numele de jeu de bagues. După înţelesul baladei, jocul consista întru a se repezi călare în partea unde se găsea halcaua spînzurată şi a zvîrli djeridul astfel încît sa treacă prin cercul ei. 
  4 Haidar-Paşa este numele unui cîmp lat şi frumos ce se găseşte în Asia, lîngă Scutari (Ischiudar) în faţă cu Stambulul. Pe acel cîmp se făceau înainte jocurile favorite ale turcilor, djeridul, halcaua, arcul; şi pe dînsul astăzi se adună caravanele şi hagiii care pleacă pe tot anul la Meca, spre a duce prezenturile sultanului la mormîntul lui Mahamed, profetul islamismului. 
  5 Haremurile turcilor, adică locuinţa femeilor, sunt încredinţate pazei eunucilor, arapi ce se numesc turceşte căzlari. 6 Cal tînăr şi sprinten la fugă. 
 94
 De cînd mă-sa l-a făcut“.
 „De ţinut unde şi-l ţine?“
 „De trei ani e ţinut bine
 Într-o boltă-ntunecată
 Sub pămînt, în grajd de piatră.“1
 „De hrănit cu ce-l hrăneşte?“
 „De doi ani îl întăreşte
 Cu floarea trifoiului,
 Hrana dulce-a roiului.“
 „De-adăpat cu ce-l adapă?“
 „Tot cu lăptişor de iapă,
 De şi-l face lat pe sapă.
 Ş-aşa, frate, mult mă tem
 De căzlarul din harem
 Şi de mîndru-i bidiviu
 Cu sînge de argint viu;
 Că pe el de-a-ncăleca
 Mîini la jocul de halca,
 Roabă lui Hanul m-a da!“2
 „Floricică din zăbrea
 Răsărită-n calea mea!
 
 Să n-ai frică 
 De nimică, Că nu-i cal împărătesc Ca negrul ist voinicesc! 
 Orice-alung Cu el ajung, Oricînd plec Păsări întrec!“ 
 II 
 Trecea miercuri, venea joi,
 Turcii mergeau cîte doi
 Ca să joace la halca
 Sus, în Haidar-Paşa,
 Şi deodată toţi plecau,
 La fugă se aruncau,
 Pe cîmp luciu se-nşirau.
 Iar sultanul, stînd pe cal,
 Sub un verde cort de şal,
 Barbă neagră-şi netezea
 Şi cu ochii urmărea.
 
  1 A creşte caii la întuneric pentru a-i face iuţi şi mai frumoşi este o crezare orientală ce există şi la romîni. Toţi caii cei mai vestiţi din poveşti, precum cal Graur, cal Vînteş şi alţii, ce duc ca vîntul şi ca gîndul pe Făf-Logofăt cu părul de aur, sunt născuţi şi crescuţi în bolţi întunecoase. Balada zice: 
 Că el soare n-a văzut De cînd mă-sa l-a făcut. 2 Adică: hanul o va da lui de soţie. Se crede că femeile, chiar cele măritate, sunt roabe la turci. 
 Alalah! cai arăpeşti,
 Alalah! cai tătăreşti!
 Cum mişcau copitele
 Ca şoimii aripele!1
 Dar căzlarul se-ncrunta,
 Bidiviu-şi întărta,
 Pe toţi turcii-i întrecea
 Şi-nainte se ducea.
 Vai! de fata hanului,
 Hanului tătarului,
 Nepoata sultanului!
 lată, iată Serb-Sărac
 Pe-un şoimuţ de la Bugeac
 Că venea, mări, venea
 Cuvîntul de-şi împlinea.
 Pe căzlaru-l ajungea,
 Ajungea şi întrecea!
 Iar căzlaru-l viclenea
 Şi din urmă-i tot răcnea:
 „Copilaş cu cal de foc!
 Opreşte negrul pe loc,
 Că-i pică potcoavele
 Şi-ţi răpune zilele.“
 Serb-Sărac descăleca,
 Potcoavele cerceta...
 Nici un cui nu le cădea!
 Dacă vedea şi vedea,
 
 Bici de sîrmă el scotea Şi pe negrul opintea, Şapte stînjeni că sărea, Pe arapu-l urmărea. 
 Punea scară
 Lîngă scară
 Şi oblînc
 Lîngă oblînc
 Şi dîrlog
 Lîngă dîrlog,
 
 Şi din fugă cum venea El în scări se-nţepenea, De căzlari s-apropia Două palme-n ceafă-i da, De pe cal îl ridica Şi pe cîmp îl arunca! Se ducea bietul arap Rostogolul peste cap, Şi pe cîmp se răstignea Şi în urmă rămînea Buzat, negru, părăsit Tocmai ca un ciung pîrlit! Iar Serbul se tot ducea, De halca s-apropia Şi din fugă azvîrlea Djeridul său chiar prin ea.2 Apoi vesel se-nturna, 
  1 Minunată şi mult poetică imagine de alergarea cailor. 
  2 Jocul djeridului a fost cel mai favorit al turcilor, căci el da prileji a arăta dibăcie şi în purtarea calului şi în aruncarea lăncii plumbuită la capete ce se 
 La sultan de se-nchina Cu adîncă temenea.1 Iar copila hanului, Hanului tătarului, Nepoata sultanului, Cu ocheana prin zăbrea Pe voinicu-l urmărea Şi cînd Serbul se-ntorcea, 
 Ea-nainte-i se ducea,
 Cu năstrapa mi-l stropea2,
 Cu năframa-l răcorea.
 Apoi nunta se făcea,3
 Şi la nuntă petrecea
 În cîntări şi veselie
 Cum e rîndul la domnie...
 Faceţi-mi parte şi mie!
 
 numea djerid. Acel joc era ca un soi de tournoi cavaleresc în care luau parte un mare număr de amatori, şi se executa ades sub ochii sultanului, pe cîmpul de la Apele-dulci din Europa. Luptătorii se împărţeau în două tabere, fiecare din ei îşi alegea protivnicul său, apoi la un semnal ce se da din chioşcul împărătesc, toţi se repezeau în fuga cailor şi aruncau djeridele. Dibăcia consista întru a se feri de djeridul protivnicului, a-l prinde din zbor sau a-l culege de jos fără a-şi opri calul şi a-l arunca îndărăt. 
  1 Cuvînt turcesc ce înseamnă închinăciune. Turcii fac multe temenele cînd se întîlnesc; ei se pleacă pînă la pămînt unul dinaintea altuia şi cu mîna dreaptă îşi ating pieptul, gura şi fruntea. Aceste semne înlocuiesc la dînşii scoaterea pălăriei şi strîngerea de mînă a europenilor. 
  2 Vas de aur sau de argint în care se vărsau ape mirositoare. Obiceiul înainte era de a stropi cu apă de trandafiri pe vizitatori la zile mari. 3 În ediţia baladelor din 1852, s-au tipărit alte versuri la finitul baladei lui 
 Serb-Sarac. Iata-le: Iar copila hanului, Şi la sînu-i mi-l strîngea, Nepoata sultanului, Şi-n iatac că mi-l ducea, Cu ocheana prin zăbrea Nuntă mîndră că făcea, Serbuşorul şi-l zărea Săptămînă, Şi-naintea lui sărea, Lună plină, Cu năstrapa-l răcorea, Cum e rîndul domnilor Cu meneştergu-l ştergea Şi rîndul vitejilor. 
 XXIX 
 
 Doncilă1 
 
  
 Sub cel păr mare din sat
 Zace Donciul pe un pat;
 Nouă ani şi jumătate
 De cînd zace el pe spate!
 Pentru dînsul nu e vară,
 Nu e dulce primăvară,
 Ci numai viaţă amară!
 Pe de-o parte carnea-i cade,
 Pe de alta vermii-l roade,
 El se roagă tot mereu
 Să-l sloboadă Dumnezeu.
 Toată lumea l-a lăsat,
 Lumea toată l-a uitat,
 Numai soră-sa Ancuţa,
 Anicuţa romîncuţa,
 Luceafărul satului,
 Salba împăratului,
 Nici pe Donciu l-a lăsat,
 Nici pe Donciu l-a uitat,
 
 Nouă ani ea l-a cătat,
 Nouă ani şi jumătate
 L-a cătat tot ca pe-un frate.
 Zi şi noapte l-a vegheat,
 Perne albe i-a mutat
 Cînd la cap, cînd la picioare,
 Cînd la umbră, cînd la soare!
 Într-o zi el o vedea
 Că de plîns se ascundea
 Şi cu jale-aşa-i zicea:
 „Ce-i, Ancuţo, draga mea?
 Ochişorii tăi frumoşi
 Sunt ca doi luceferi roşi:
 Poate că ţi-a venit greu
 De cînd tu mă caţi mereu?“
 „Ba, ferească Dumnezeu!
 Nu-i asta, drăguţul meu.
 Dar un plîns m-a apucat
 Că pe fetele din sat
 
  1 Subiectul acestei balade a fost tratat şi de poeţii poporali ai Serbiei, sub numele de Dojcin bolnavul. Vezi colecţia cîntecelor poporale ale serbilor, tradusă în limba franceză de August Dozon (Dentu libraire-éditeur Paris). 
 În Ardeal există asemenea balada lui Doncilă, însă cu numele de Radu şi călugăriţa (vezi colecţia tipărită la Pesta de dr. Marin Marienescu). 
 VASILE ALECSANDRI 
 Grea urgie a picat!
 Că ştii, frate, un mîrzac
 A sosit de la Bugeac
 Şi prin ţară face jac.1
 Lîngă sat el s-a oprit
 Sub un cort mare pîslit,
 Şi-orice vrea tătarul cere
 Tot în silă şi-n putere.
 De tot omul de pe-aici
 Zece galbeni venetici,
 Şi de fiecare casă
 Cîte-un miel şi-o juncă grasă,
 Iar pe noaptea fiecare
 Cere cîte-o fată mare!
 „Hei, Ancuţo, draga mea,
 Facă Dumnezeu ce-a vrea!
 Tu să n-ai nici o păsare.
 Fierbe lapte-ntr-o căldare
 De-mi găteşte-o scăldătoare
 Şi mă freacă-ntr-un noroc
 
 Cu floare de busuioc,
 Doar mi-ar potoli cel foc,
 Apoi adă-mi haine dalbe,
 Cusute cu firuri albe;
 Adă-mi şi armele mele
 Ce lucesc ca nişte stele.
 Apoi cheamă din cîmpie
 Calul meu de voinicie
 Care plînge cînd mă vede,
 Şi de-i zic că mor, nu crede!“
 El în lapte se scălda,
 Cu busuioc se freca,
 Haine dalbe îmbrăca,
 Calul şi-l încăleca,
 Şi cît se vedea călare,
 Striga tot în gura mare:
 „Rămîi, soro, sănătoasă
 Ca o viorea frumoasă
 Într-un păhărel pe masă!
 Şi tu, Şoime, ce nechezi
 
  1 În timpurile pe cînd Bugeacul era în stăpînirea tătarilor, aceştia făceau ades năvăliri pe pămîntul Moldovei şi căşunau cumplite rele locuitorilor romîni, arzîndu-le satele, prădîndu-le vitele şi răpindu-le nevestele şi fetele. Asemenea romînii, din partea lor, dădeau năvală în Bugeac şi-şi răzbunau cu foc şi cu moarte. În balada lui Doncilă, tătarul Crîm Hogea cere tot în silă şi în putere, el ridică haraci de tot omul cîte zece galbeni venetici etc. şi pretinde pe fiecare noapte cîte o fată mare. 
 În balada lui Romîn Grue Grozovanu, am văzut ca el intrase în Bugeac pentru ca să ducă în ţară care mocăneşti pline de copile mîrzăceşti şi de roabe tătăreşti. Tablou viu şi spăimîntător de acea epocă de vrăjmăşie, unde omul nu era sigur de azi pînă mîine, şi în care el se găsea într-o luptă necurmată cu duşmanii din ţările vecine. 
 Şi de boala mea nu crezi,
 Să te văd cum te repezi,
 Cînd în mine mă gîndesc
 Să răpun cap tătăresc!“
 Şoimul vesel necheza,
 Zborul iute-şi repezea,
 Iepureşte, ogăreşte,1
 Păsăreşte, fulgereşte,
 Şi-ntr-o clipă ajungea
 La cortul lui Crîm Hogea.
 „Bun sosit, ghiaur Doncilă!2
 De-mi aduci vreo copilă,
 Adă-mi tu pe soră-ta,
 Că nu doresc pe alta.“
 „Îti aduc altă mireasă,3
 Mai frumoasă, mai aleasă,
 Care, cînd te-a săruta,
 Halal de viata ta!“
 „Cine-i, bre Doncilă, cine?
 Unde, unde-i s-o văd bine!“
 Iat-o ici în brîu la mine!
 
 Ian vezi cît e de frumoasă,
 De subţire, de lucioasă,
 Ce glăsuţ zîngănitor
 Scoate cînd o prinde dor,
 Dar mănîncă om de viu
 Şi taie cap de deliu.“4
 „Ah! amar, amar Doncilă!
 N-am cerut aşa copilă.
 Du-te cu dînsa-napoi,
 Că eu plec azi de la voi.“
 „Ba nu! vreau să te cunun,
 C-am jurat să fiu azi nun.“
 Pala-n aer fulgera
 Capul mîrzăcesc zbura!
 Apoi Donciul se-ntorcea,
 Anicuţei de zicea:
 „Bietul om! noroc nu are;
 I-am dus lui o fată mare,
 Şi numai dintr-un sărut,
 Capul lui şi l-a pierdut!“
 
  1 Aceste patru cuvinte formează un adevărat model de repezimea calului. Ogarul e mai iute decît iepurele, pasărea mai iute decît ogarul şi fulgerul mai iute decît pasărea.
  2 Popoarele ce urmează preceptelor religiei lui Mohamed dau creştinilor denumirea de ghiauri, adică: necredincioşi. 
  3 Expresia poetică de mireasă întrebuinţată pentru spadă se găseşte şi în una din cele mai frumoase poezii ale vestitului poet german Uhland. În bucata intitulată Spada, cavalerul zice: 
 „Dar, spada mea, dar, eu sunt un om liber, şi te iubesc din fundul inimii, te iubesc ca şi cînd mi-ai fi mireasă... etc.“. 
  4 Deliu înseamnă în limba turcească un om voinic, însă cam nebun. 
 XXX 
 
 Chira 
 
  
 La Brăila-n vale Şepte bolozale1 Şi şepte sandale Descarc la zamboale Şi-ncarc la stamboale, Descarc băcălii Şi-ncarc dimerlii, Tot de grîu mărunt2 Şi de arnăut, Dar cine descarcă Şi cine încarcă? Un arap bogat Negru şi buzat Cu solzi mari pe cap, Ca solzii de crap; Şi cu buze late, Roşii şi umflate, Şi cu ochi holbaţi Şi cu dinţi smăltaţi. Dar pîn’ descărca Şi pîn’ încărca, El ce mai făcea? Tot pe mal şedea Şi mînca şi bea Sub verde frunzar De crengi de stejar. 
  1 Negreşit aceste cuvinte sunt numiri corupte de vase plutitoare, căci romînii cam au obicei a stropşi unele nume străine, precum au prefăcut cuvîntul de canton în cardon şi acel de dilijanţă în dirijancă etc. 
  2 Tablou statistic de comerţul ţărilor noastre. 
 Moldova şi Valahia sunt vestite pentru pămîntul lor mănos şi produc, de mai mulţi ani, cîtimi foarte însemnate de grîu, păpuşoi, orz, ovăs etc. ce se exportă prin porturile Galaţi şi Ibraila. Agricultura este pînă acum singura industrie importantă a Principatelor Unite, şi de cînd a încetat producerea cailor şi s-au stins numeroasele herghelii ce formau înainte unul din izvoarele de bogăţie a romînilor, aceştia s-au dedat la înmulţirea vitelor albe din care se exportă mare număr în Austria. 
 Iată-o copiliţă, Cu albă cofiţă; „Chiro, Chirolină, Floare din grădină! Ghelai tu cu mine1 Că te-oi purta bine; Bine te-oi purta Şi ţi-oi cumpăra Rochiţă cu zale Lăsată pe şale, Rochiţă în bolduri Lăsată pe şolduri. Şi paftale mari De mărgăritari, Şi paftale mici Tot de irmilici.“2 Chira tot rîdea Şi îi răspundea: „Alei, Arăpilă, Alei! măi Buzilă! Unde s-a aflat Că s-a-mpreunat Corbi cu turturele, Şerpi cu floricele, Urşi cu căprioare Şi nouri cu soare?“ Iară cel arap, 
 Cu solzi mari pe cap,
 Cît o auzea
 Se şi repezea,
 În braţe-o lua,
 În caic intra
 Şi se depărta,
 Către Sulina.
 Iar fraţii Chirei,
 Hoţii Brăilei,
 Şerpii Dunărei,
 La mal alergau,
 Pe Chira strigau
 Şi-not mi se dau,
 Şi se cufundau
 Şi cînd se iveau
 În caic săreau,
 Şi pe cel arap
 Îl dau peste cap.
 Apoi se-ntorceau
 Şi Chirei ziceau:
 „Soră ticăloasă!
 Soră păcătoasă!
 Spune la tustrei
 Care moarte vrei?
 Moarte luminată
 Ori întunecată?“
 „Frăţiorii mei!
 
  1 Cuvînt turcesc ce înseamnă: „Vină tu cu mine“ 2 Monedă turcească de o valoare de 20 lei de Ţarigrad. 
 Vă jur la tustrei,
 Jur pe Dumnezeu,
 Pe Sufletul meu!
 Că-s nevinovată
 Ca apa curată.
 Ah! drăguţii mei,
 Nu-mi fiţi duşmănei,
 Nu vă-ntunecaţi
 Nu vă încruntaţi,
 Că-s o biată fată,
 Zău! nevinovată!“
 Iar fraţii Chirei,
 Hoţii Brăilei,
 Şerpii Dunărei,
 Acasă-o duceau,
 Apoi ce făceau?
 O legau de-un par,
 De-un par de stejar
 Şi pe lîngă ea
 Vreascuri aduceau.
 Şi ce mai făceau?
 Trupu-i cătrăneau
 După ce-l goleau,
 Apoi foc îi dau
 Ş-astfel o mustrau:
 „Soră ticăloasă!
 Soră păcătoasă!
 Unde s-a aflat
 De s-a-mpreunat,
 Corbi cu turturele,
 
 Şerpi cu floricele,
 Urşi cu căprioare
 Şi nouri cu soare?
 Arzi în foc nestins,
 De noi trei aprins.
 Şi te fă tăciune
 Şi te fă cărbune
 Cu-arapi de vroieşti
 Ca să te iubeşti!“
 Focul s-aprindea,
 Vreascurile-ardea,
 Para se suia,
 Chira, vai de ea!
 Gemea şi plîngea,
 Trupul îşi frîngea,
 Şi amar zicea:
 Frăţiorii mei,
 Mă rog la tustrei,
 Faceţi-vă milă
 De-o biată copilă.
 Ah! mă doare foarte!
 Ah! mă tem de moarte
 Fie luminată,
 Fie-ntunecată!
 Vai ş-amar de mine,
 Iată moartea vine,
 Vine, se repede
 Şi nime nu-mi crede!
 Măiculiţa mea,
 Ce pedeapsă grea!
 
 Focul mă cuprinde,
 Carnea mi-o aprinde;
 Maică, unde eşti
 De mă părăseşti?
 Maică, mor ah! mor
 Şi la tine zbor!“
 Chira tremura,
 În foc se lupta,
 Şi amar striga;
 Apoi lin ofta,
 Capul îşi pleca,
 Sufletul îşi da!
 Iar trupu-i ardea,
 Trupu-i se roşea,
 Trupu-i se-nnegrea,
 Carnea sfîrîia,
 Oasele trăsnea,
 Para pîlpîia,
 
 Fumul se-nvîrtea, Iar cînd trupul ars Cenuşă-a rămas, Fraţii cîte trei, Şerpii Dunărei, Oasele strîngeau, Cenuşă-alegeau Şi-n vînt o zvîrleau: Şi astfel grăiau: „Oase păcătoase, Pulbere de oase! Mînca-v-ar pămîntul Şi v-ar duce vîntul Peste nouă mări, Peste nouă ţări, În pustiu golit Şi nemărginit!“1
   1 Unii cîntăreţi sfîrşesc balada Chirei prin următoarele versuri: 
 Pulberea zbura, La cer se-nălţa Şi-n cer aduna Nori îngrozitori, Nori răzbunători Care se-nvîrteau Şi din sîn scoteau Trei fulgeri de foc Căzute pe loc Peste cei trei fraţi Crunţi şi ne-mpăcaţi. 
 La cea casă mare
 Cu fereşti în soare,
 Multe buţi de toate
 Se lovesc în coate,
 Buţi mari, ne-ncepute
 De cîte cinci sute,1
 Ş-altele mai mici
 De-o sută şi cinci.
 La cea casă mare,
 Cu fereşti în soare
 Vinu-i bun şi rece,
 Mult vinaţ se trece
 Că-l vinde Rădiţa,
 Rada crîşmăriţa,
 Şi-l beau cazaclii,2
 Negustori de vii.
 Iar unul din ei,
 Căpitan Matei,
 Cazacliu bătrîn
 
 XXXI 
 
 Rada 
 Şi cu moartea-n sîn,
 La Rada căta,
 Din suflet ofta
 Şi-apoi cuvînta:
 „Rado, Rădişoară,
 Mîndră viişoară!
 Ia-mă tu pe mine
 Că te-oi ţinea bine
 Şi ţi-oi da eu ţie
 Ruble chiar o mie,
 Papuci în badii
 Aduşi din Indii,3
 Blană lungă, moale,
 Cu samur în poale,
 Şi un aşternut
 Cu aur ţesut.“
 Rada mi-l vedea
 Şi îi răspundea:
 „Căpitan Matei,
 
 
  
  1 Adică fiecare bute era de 500 vedre. 2 Cazaclii se numesc unii negustori din Rusia care cumpără în tot anul vin de la Odobeşti şi-l duc peste Prut. 3 Adică din India. 
 Mă vrei, nu mă vrei,
 Cît eşti de bogat
 Nu mi-i fi bărbat,
 Că ţi-e barba sură
 Şi n-ai dinţi în gură.
 Bărbat oi lua
 Care s-a afla
 Dunărea să-noate
 Ridicînd din coate,
 În picioare stînd,
 Buzdugan purtînd.“
 Nime nu s-afla
 Care cuteza
 Din cei cazaclii
 Negustori de vii.
 Iar un argăţel
 Tînăr, voinicel,
 
 Pe loc s-apuca
 De se încerca.
 Dunărea trecea,
 Şi iar se-ntorcea
 Din coate-notînd
 În picioare stînd,
 Buzdugan purtînd.
 Rada-nveselea
 Şi astfel grăia:
 „Vin’, voinicule,
 Argăţelule!
 Pe tine te vreau,
 Bărbat să te iau,
 Că-i o zicătoare
 De însurătoare:
 
 Cine bate Dunărea1 Nu mi-l bate muierea!“ 
  1 Din cuprinsul baladelor Păunaşul Codrilor, Vidra şi Rada se poate dobîndi o idee exactă de caracterul femeilor romînce. Ele sunt vesele, glumeţe şi au o plecare mare pentru voinici. Un om vrednic, care rupe mîţa-n două, după proverbul poporal, plăteşte mult în ochii romîncei, şi fie cît de sărac, el e preferat unui avut nevrednic. Romînul asemenea îşi arată simţirile lui în următoarea zicală: „Mai bine cu un voinic la pagubă, decît cu un mişel la cîştig“. 
 XXXII 
 
 Badiul 1 
 
  
 Pe luciul Dunării,
 La scursurile gîrlei,
 La cotitura mării,
 Ian că se zărea plutind,
 Cu lopeţile vîslind,
 Cu pînzele fîlfîind,
 Un caic mare, bogat,
 Cu postav roş îmbrăcat,
 Pe-n afară zugrăvit
 Şi pe margini poleit.
 Da-n caic cine era?
 Era căpitan-Paşa,
 
 Baş-agaua turcilor,
 Măcelarul frîncilor,2
 Cu cincizeci de brăileni,3
 Şi cincizeci de bosnieni,
 Brăileni din Brăila,
 Bosnieni din Bosnia.
 Ei, mări, cu toţi veneau
 Şi pe mal se coborau
 În cel sat mare, serbesc,
 Jumătate romînesc,
 La casele Badiului,
 Badiului bulgarului,
 
  1 Această baladă se cîntă pe o arie cam serbească, cu trăgănituri de glas orientale, şi lăutarii adaugă la sfîrşitul ariei un soi de suspin pe cuvintele turceşti 
 Brui aman, aman! 
  2 Turcii dau numirea de frînci la toate popoarele îmbrăcate cu haine europene, şi fiindcă ei au avut multe războaie cu ungurii şi cu nemţii, poate că versul de sus face aluzie la unul din acele măceluri crîncene ce au roşit cu sînge de atîtea ori malurile Dunării. Punem înainte această presupunere, fiindcă caracterul mai modern al baladei Badiului nu ne îngăduie a o crede de pe timpul cumplitei desfaceri a francilor sub zidurile Nicopolei. 
  3 Înainte de războiul ruşilor cu Turcia, la 1828, oraşul Brăila, întărit cu ziduri, era ocupat de o garnizoană turcească. Brăilenii din baladă nu sunt decît ostaşi din acea garnizoană. 
 Frăţiorul Marcului.
 „Dalbo, dalbă, jupîneasă!
 Cu ochi mari de puică-aleasă;
 De ţi-e Badiul tău acasă,
 Zi-i degrabă ca să iasă,
 Iar de-i dus în deal la vie,
 Mergi de-i zi să nu mai vie,
 Că s-a trecut de glumie!“
 „Nu-i la vie, şi-i în casă
 Cu paloşul gol pe masă.
 Badiului voinic nu-i pasă
 Nici de cursă duşmănească,
 Nici de oaste-mpărătească!“
 Badiule, te ţine bine,
 Că urdia-ntreagă vine!
 Turcii vin grămadă, claie,
 Capul tău să mi ţi-l taie
 Şi să-l ducă pe tipsie
 De peşcheş la-mpărăţie.1
 Iată lupta se-ncleşta:
 Badiul singur se lupta,
 
 Chiar în sînge se scălda
 Şi din loc el nu se da.
 Dar cînd trupul oboseşte,
 Cînd puterea se sfîrşeşte,
 Inima la ce-ţi slujeşte!
 Badiul meu slăbea, cădea,
 Turcii rămaşi mi-l prindeau
 Şi-l ferecau peste tot,
 Şi-l legau strîns cot la cot
 Jos la stîlpul hornului,
 La dogoarea focului,
 Cu frînghie de mătase,
 Viţele-mpletite-n şase...
 Tăiau carnea pîn’ la oase!2
 Badiul greu se răsucea
 Şi din gură-ncet zicea:
 „Băduleasa mea frumoasă!
 De mi-ai fost tu credincioasă,
 Mergi degrabă la cămară,
 De ia galbeni din comoară.
 Umple-ţi poala plină, rasă
 
  1 Cuvînt turcesc ce însemnează prezent, dar.
  2 Un lăutar din satul Folteşti, ce se află la coada lacului Brateş, lîngă Galaţi,
 
 zicea următoarele versuri: Cu-o frînghie de mătase Împletita-n în trei, în şase Cît şi braţul meu de groasă, Tăia carnea pîn’ la oase Şi cu două de fuior, Cît un fluier de picior, 
 Dar cînd Badiul se-ntindea,
 Cele două se rupea,
 Numai laţul de mătase
 Nu-i da drumul ca să iasă,
 Ci-l strîngea, strîngea cumplit,
 Ca un şarpe-ncolăcit.
 
 S-o revarsă-aici prin casă,
 Doar or vrea ca să mă lasă!“
 La bani turcii năvăleau,
 Şi pe jos se tăvăleau,
 Dar pe Badiul nu-l slăbeau!
 Badiul încă mai zicea:
 „Băduleasa mea frumoasă!
 Cu ochi mari de puică-aleasă,
 Mergi degrabă în cea casă;
 Pune faţă la ghileală,
 Buze moi la rumeneală
 Şi sprîncene la cerneală;1
 Apoi vină-aice-n casă,
 Doar or vrea ca să mă lasă!“
 Mîndra cît se arăta,
 Baş-agaua se-mbăta,
 Dar de Badiul ce zăcea,
 Milă nici ca-i se făcea!
 Badiul încă-ncet zicea:
 „Băduleasa mea frumoasă!
 De-mi eşti soaţă credincioasă,
 Fă la apă că purcezi,
 Şi-n fugă să te repezi
 Pe la gura pivniţei,
 Tot de-a lungul uliţei,
 
 La casele Marcului, Frăţiorul Badiului, Şi dă lui pe loc de ştire Că mă aflu la pieire.“ Băduleasa purcedea, Dar la apă nu mergea, Ci-ntr-o fugă ajungea
  La casele Marcului, Marcului bulgarului, Frăţiorul Badiului: „Alei! cumnăţica mea! Răsărit-ai ca o stea, Ce vînt dulce te-a bătut, La noi de te-ai abătut?“ „Am venit să-ţi dau de ştire Că mi-e Badiul la pieire, Pe mîna bosnenilor Şi a brăilenilor!“ Băduleasa nu sfîrşea, — Marcul se şi repezea, Buzduganul învîrtind Şi din gură chiuind: „Măi bosneni, măi brăileni, Mişei duşmani şi vicleni! V-aruncaţi sută pe-un om 
  1 Femeile în Orient au urîciusul obicei de a-şi drege obrazul cu suliman şi a-şi boi sprîncenele cu nucuşoară arsă. Acel obicei s-a adoptat de toate femeile, fie mahometane, fie creştine ce locuiesc în Imperiul Otoman, şi din nenorocire a şi trecut peste Dunăre şi s-a încuibat în satele romîneşti de pe malul stîng al rîului. 
 Ca şi cioarele pe-un pom.
 Ce vi-i robul vinovat,
 Astfel de l-aţi ferecat?
 De vă-i robul de iertat,
 De vîndut sau de schimbat.
 Mie mi-e de cumpărat.“
 „Nu ne-i robul de vîndut
 Ci ne-i robul de pierdut.“
 „Alei! frate Badiule,
 Cum te calcă babele!“
 Cît zicea, se repezea,
 Stîlpul hornului smuncea,
 Pe Badiu că-l slobozea
 Şi din gură-i poruncea:
 „Bate tu marginile,
 Că eu bat mijloacele,
 Care-a scăpa de la mine,
 Să nu scape de la tine!“
 Amîndoi turbat răcneau,
 Vîrteji de moarte făceau,
 
 Pintre turci se învîrteau,
 Turcii sărea şi fugea
 Dar păcatu-i ajungea!
 Care scăpa de stîlpan,
 Nu scăpa de buzdugan!...
 Noaptea neagră cînd cădea,
 Clăi de turci în foc ardea,
 Şi lumina se-ntindea
 Pe luciul Dunării,
 Pe valurile mării.
 Iar nevasta Badiului,
 Cumnăţica Marcului,
 La cel foc grozav căta
 Şi cu jale cuvînta:
 „Alei! frate Badiule!
 Cumnăţele Marcule!
 Auziţi voi parele
 Cum mănîncă oasele?
 Auziţi voi mamele
 Cum îşi plîng păcatele?...“
 
 XXXIII 
 
 Ghemiş 
 
  
 I Ea-i ogarcă pe sub foale,2 
 Frunză verde de-aluniş: Cît aleargă, nu domoale 
  Tace cucul la răriş, Şi-i lăcustă săritoare...
  La răriş, la cărpeniş Unde-o vede Ghemiş moare!
 
 De frica celui Ghemiş, Într-o zi Ghemiş punea
 
 Şapte buţi alăturea,
 Că de-i mic şi ghemuit, Cu vînăta le sărea,
 Are faţa de-ngrozit,
 Şi de-i mare cît un ghem,1 Pe vînăta o spetea!
 
 Iar Ghemiş ca un nebun
 Turcii toţi de el se tem. O lega de un alun
 Cît a fost vara de mare, Şi trei zile o plîngea,
  El a mas pe la coşare Nici că se mai mîngîia!
 
 Cu vînăta cea frumoasă, Apoi, mări, se-ndrăcea,
 Iapă scurtă şi vînoasă,
 
 Colea-n vale se ducea, Cu dungi negre pe spinare, O falangă-n drum scotea,3 Şi scîntei de foc în nare. Pe drumeţi pe toţi bătea 
  1 În poveştile poporale există o fiinţă fantastică ce se numeşte Statul-Palmă-Barbă-Cot, adică cu statul nalt de o palmă şi cu barba lungă de un cot. El trăieşte sub pămînt şi umblă călare pe un iepure şchiop. Ghemiş, mare cît un ghem, o fi negreşit rudă cu el. 
  2 Adică are formă de ogar, făcută pe alergare. 
  3 Pedeapsa barbară a falangăi s-a aplicat în ţară în timpul domniei fanarioţilor. Nenorocitul osîndit la această pedeapsă primea lovituri de bici sau de vergi pe tălpile picioarelor, în vreme ce picioarele lui erau strîns legate de un drug, numit falangă, şi ridicate în sus. 
 Ca să-i spuie de ştia
 Dacă-n lume cunoştea
 Alt fugar ca vînăta,
 Să-i se dreagă inima.
 Cînd la urma tuturor,
 Iat-un biet de cerşetor.1
 În spinare cu desag
 Şi în mînă c-un toiag.
 Iar Ghemiş cum îl vedea,
 La pămînt îl întindea,
 De falangă mi-l lega
 Şi-l bătea şi tot striga:
 „Măi sărace, sărăcilă,
 De cînd umbli cerînd milă,
 Văzut-ai în calea ta
 Vreun cal bun ca vînăta?“
 „Stăi, jupîne, nu mai da,
 
 Că ţi-oi spune tot ce ştiu. Eu cunosc un bidiviu La cel paşă din Măcin2 Care bea rachiu şi vin!“3 
 II 
 Ghemiş iute purcedea,
 Luntre mică el prindea,
 Latul Dunării trecea,
 La Măcin de se ducea,
 Şi-n cetate el intra,
 Iar de pitic ce era,
 Nime-n seamă nu-l băga,
 El la grajd şi alerga,
 Grajdul Miralaiului4
 În dosul saraiului,
 Şi la pîndă se punea,
 
  1 În ţările noastre e foarte rar de a găsi un cerşetor romîn, căci cerşetoria e considerată ca o meserie ruşinoasă. A ajunge pe la uşile străinilor este cea mai mare nenorocire pentru un om, prin urmare e o foarte crudă ocară cuvîntul de calic. ă...î 
 Cu toate acestea, pînă la domnia lui Ioan Sturza calicimea din ţară era oarecum privilegiată prin hrisov domnesc, şi poseda în Iaşi un foburg numit mahalaua Calicimii. Ea avea dreptul de a lua parte la cortegiul înmormîntărilor. Breasla calicilor era reprezentată la aceste triste ceremonii prin oameni aleşi din sînul ei, şi care purtau toiaguri groase de ceară zugrăvită cu flori şi poleită. Toiagurile însă erau atît de groase că de-abia doi oameni puteau să ducă cîte unul pe umerii lor. 
  2 Oraş mic aproape de malul drept al Dunării, în Turcia.
  3 Legea lui Mohamed opreşte băutura vinului şi rachiului.
  4 Miralai însemnează la turci rangul de colonel.
 
 În gunoi se ascundea.
 Cînd fu despre cîntători
 Pîn-a nu răsări zori,
 Ghemiş iute se trezi
 Şi-ncepea a nechezi
 Cum nechează iepele,
 Iepele sirepele.
 Armăsarul l-auzea,
 Se-ncorda şi necheza,
 De la iesle se smucea,
 Peste zid uşor trecea,
 Şi zburînd voios venea,
 Iar Ghemis îl viclenea
 Pîn’ de coamă-l apuca,
 Apoi iute-ncăleca
 Şi numai o fugă-i da
 Pîn’ la soră-sa Manda:
 „Bună ziua, surioară!
 De eşti bună, bunişoară,
 Fii de inimă voioasă
 Şi de oaspe bucuroasă.“1
 „Bun sosit, frate Ghemiş!
 Bine făcuşi că venişi,
 Dar mai bine, zău, făceai
 Dacă-aice nu veneai.
 
 Că duşmanu-ţi de cumnat
 Chiar pe cruce s-a jurat
 Să te dea la turci legat
 Pentru-o palmă ce mi-ai dat
 Cînd cu el m-am cununat!“
 „Să n-ai grijă, soro dragă,
 Că cu mine nu-i de şagă.
 De mine care se leagă,
 Sîngele-n tr up i se-ncheagă.“
 
 III 
 Iată că se-nainta
 Şi pe prag se arăta
 Cel cumnat jurat, hain
 Ce venea de la Măcin.
 „Aferim, frate Ghemiş,2
 Bine făcuşi că venişi,
 Amîndoi să veselim
 Ca fraţi buni să ne cinstim.
 Fa nevastă, du-te, adă
 Vin de cel ce fierbe-n cadă,
 Să ne cinstim oaspele,
 Să răcorim fratele.“
 Manda vinul aducea,
 La băut ei se-ntrecea,
 
  1 Datina ospeţiei e una din cele mai vechi şi mai sfînt păzite la romîni. Cînd soseşte un străin pe pragul casei unui om, el zice pînă a nu intra: bucuroşi de oaspeţi? şi-i răspunde totdeauna: Bucuroşi! 
  2 Aferim, turceşte, sinonim de bravo. 
 Pîn’ ce unul se-mbăta
 Şi-n somn greu se cufunda.
 Iar cumnatul cel hain,
 Tufecciul din Macin,1
 Pe Ghemis îl fereca,
 La seleafu-i se pleca,
 Pistoalele-i le-apuca,
 De iarbă le descărca,
 Cu cenusă le-ncărca.
 Apoi iute alerga
 Şi la turci veste le da.
 Turcii casa-nconjurau
 Şi-n casă buluc intrau,2
 Iară sora lui Ghemiş
 Punea salbă şi beniş
 Şi-ntre turci se arăta
 Şi din gură cuvînta:
 „Turcilor, spahiilor,
 Nu daţi vînt săbiilor
 Pîn-a nu mă plăti eu
 De Ghemiş, fratele meu,
 Cu o palmă ce mi-a dat
 Cînd bărbatul m-a luat.“
 
 Bună palmă-atunci îi da Cît Ghemiş se deştepta Şi pe turci cît îi zărea În picioare drept sărea, Şi pistoalele-ntindea, Dar nici unul s-aprindea! Dacă vedea şi vedea, Iataganul apuca, Printre turci se arunca, Printre turci cale-şi făcea Şi la grajd el se ducea, Chiuind şi nechezînd Iataganul învîrtind, Armăsaru-l auzea, Armăsarul necheza, La Ghemiş zburînd venea Şi-n genunchi el se punea. Ghemiş iute-ncăleca Şi spre Dunăre pleca, Apa-n două despica Şi sălta din val în val Pîn’ sosea la cela mal! 
  1 Cuvînt turcesc care însemnează fabricant de arme. 
  2 Adică dă năvală în casă cu grămada. Buluc e un cuvînt turcesc care s-a pripăşit în ţară de cînd cu năvălirile turcilor, dar începe a se pierde din limba noastră ca multe alte cuvinte slavone şi greceşti lăsate în urma lor de ocupările ruseşti şi de fatala domnire a fanarioţilor. 
 XXXIV 
 
 Vulcan 
 
  
 I	De la Dunărea-n Siret, Vadurile străbătînd, 
 La gura Siretului,	Malurile cercetînd
 
  Prin postul Sîn-Petrului, De-un Vulcan, de-un căpitan,
 
 Ian, mări, că s-a ivit
 
 Un caic lung, poleit,
 Cu postav verde-nvelit.1
 Dar în el cine-mi era?
 Era Soliman Aga
 Cu cincizeci de ieniceri2
 Care poartă-n brîu hamgeri.
 Ei veneau încet, încet
 
 Duşmanul lui Soliman.
 Iată, mări, cum venea,
 Că pe-un mal se întîlnea
 Cu trei fete moldovence
 Floricele dunărence,
 Vorbitoare, cîntătoare,
 Şi de pînzi înălbitoare.3
 „Bună vremea la trei fete!
 
  1 Colorul verde e purtat la osmani numai de persoanele ce au un caracter sacru, precum hogii, dervişii, imamii, fiindcă stindardul lui Mohamed, sangeacul, e de culoare verde. 
  2 Miliţia ienicerilor a fost instituită la 1362, sub sultanul Amurat, de către marele vizir Kara Halil Başa. Ea era compusă de robi luaţi în războaie după ce Ornus Beglerberg de la Rumelia luă Ipsala şi Malgara. După formarea acestei vestite miliţii, un şeic, anume Hagi Bektaş o binecuvîntă, zicînd: „Numele vostru să fie ienghişehri (cuvînt compus din enghi, nou, şichehri, soldat); înfăţişarea voastră sa fie vie şi mîndră; mîna voastră să fie învingătoare; sabia voastră ascuţită, lancea voastră totdeauna gata de a lovi capul duşmanului, şi oriunde veţi merge să vă întoarceţi cu chipul înflorit de sănătate“. 
  3 Viata patriarhală a familiilor romîne impune femeilor datoria de a ţese în case pînza trebuitoare pentru îmbrăcămintea bărbaţilor şi a copiilor. Ele au 
 De nu sunteţi voi şirete, Spuneţi nouă de Vulcan, Unde-i aprigul bogdan?1 Dacă-ţi spune voi cu drept, Răsări-v-ar flori la piept, Flori cu faţă de bujori Şi cu ochi de pruncuşori. Lucrul vostru să sporească, Pînzele să se-nălbească Cum e coala de hîrtie Şi floarea de iasomie. Iar de nu-ti grăi cu drept, Arde-v-ar dorul în piept, Lucrul să nu vă sporească, Pînzele să nu albească, Ci la soare să-nnegrească Şi la vînt să putrezească.“ Cele fete moldovence Floricele dunărence, De la mal se depărtau Şi din gură cuvîntau: „Atunce s-ajungeţi voi 
 Cînd îţi afla de la noi
 Unde-i badea cel iubit
 Şi de turci nebiruit!“
 Turcii se posomorau,
 Pe mal verde coborau
 Şi de mers nu se opreau
 Pîn’ ce-n cale nu zăreau
 O sălcică rămurată
 Pe-un izvor rece culcată;
 Lîngă salcie o bătrînă
 Cu trei caftane-ntr-o mînă2
 De sînge spălîndu-le,
 De pietre bătîndu-le;
 Iar sub salcIe-un căpitan,
 Şoimul ager de Vulcan,
 Stînd la umbră şi dormind
 De-a lui viaţă ne-ngrijind,
 Că de pază mi-l păzeşte
 Şi la capu-i străjuieşte
 Pandelaş, un grec voinic
 Cu pistoale sub ilic,
 Slugă veche şi iubită
 
 perfecţionat această industrie şi au ajuns a face meneşterguri şi ştergare foarte frumoase. Femeile de la munte poartă ştergare de mătase lucrate de dînsele, ce se deosebesc prin dibăcia ţesăturilor. 
  1 Turcii dau Moldovei denumirea de Bogdania, după numele lui Bogdan, fiul lui Ştefan cel Mare, ce a închinat ţara sub suzeranitatea sultanilor. Ei le zic moldovenilor: bogdani. 
  2 Caftanul e o haină orientală ce servea înainte ca un semn de onor. Domnii cînd primeau domnia, şi boierii cînd primeau boieria, erau învestiţi cu caftane. 
 De stăpînu-i dăruită.
 Soliman s-apropia
 Şi din gură-aşa grăia:
 „Bre Pandele! de vrei bani
 Să nu-i poţi mînca doi ani,
 Dă-ne pe Vulcan legat,
 Că-i peşcheş de împărat.“
 Grecul lacom răspundea:
 „Daţi-mi banii ş-om vedea.“
 Soliman se bucura,
 Bani-n poală-i număra,
 Zece pungi de irmilici,
 Opt de rubiele mici1
 Şi vro trei de venetici.
 Iar Pandele ce făcea?
 La stăpînu-i se ducea
 Şi cu brîu-i de mătasă,
 Brîu cu ţesătura deasă
 Îi lega braţele-n cruci
 Şi-l dăruia rob la turci.
 
 II 
 Lîngă malul ridicat
 Sta Vulcanul răsturnat
 Ca stejarul cel frunzos
 În pădure-aruncat jos.
 Împrejuru-i adunaţi
 Şedeau turcii înarmaţi
 
  1 Monedă turcească de aur. 
 Şi pe rînd se întreba
 Ca ce moarte i-ar afla?
 Unii ziceau să-l omoare
 Cu laţ de spînzurătoare,
 Alţii să-l cufunde-n apă,
 Alţii să-l înfigă-n ţeapă,
 Alţii să-l taie pe loc,
 Alţii să-l arunce-n foc.
 Iar Pandele-i asculta
 Şi la rîndu-i cuvînta:
 „La cea moară părăsită,
 De stăpînul meu clădită,
 Este-o piatră de rîşnit
 Care încă n-a slujit,
 Şi e bună de-aninat
 De un gît de vinovat
 Şi-n Siret de cufundat.“
 Turcii toţi evet ziceau.2
 Pe Vulcan iute-l duceau
 Şi de piatră mi-l legau
 Şi-n Siret îl aruncau.
 Apele se deschideau
 Şi pe loc se închideau
 Cum se-nchide pe-un mormînt
 Gura negrului pămînt.
 Apoi turcii purcedeau,
 La Galaţi ei se duceau,
 Lăsînd îndărătul lor
 
  2 Evet, cuvînt turcesc ce însemnează: aşa. 
 Pe luciul apelor
 Vălurele uşurele
 Şi vîrteje-n cercurele.
 Iar Vulcan se cufunda
 Pînă ce de fund el da.
 Cînd în fund el ce făcea?
 Brîul cu dinţii-l rodea.
 Mînă dreaptă-şi desfăcea,
 Din picioare s-opintea
 La lumină de ieşea.
 Apoi greu el înota
 Şi din gură cuvînta:
 „Sărăcuţ, amar de mine!
 Căci un ajutor nu-mi vine
 Să mă scoată de la greu,
 Să-mi lungească veacul meu!“
 Iată, mări, că deodată,
 Îi răspunde-un glas de fată:
 „Voinicele, ţine bine,
 Că eu vin, alerg la tine.“
 Copiliţa sprintenică
 Sărea într-o luntricică
 Şi cu mîinile vîslea,
 
 Pe Vulcan de mi-l scăpa, Iar Vulcan o săruta Şi cu drag îi cuvînta: „Fire-ai, dragă, fericită! Că tu eşti a mea ursită1, Ca lumina de iubită. Mergi acum la tine-acasă Şi-ţi ia haine de mireasă Şi m-aşteaptă bucuroasă. Că eu dacă-oi izbîndi Cu tine m-oi logodi, Ş-om face casa-mpreună, Să trăim viată bună.“ 
 III 
 El la tîrg se îndrepta,
 Mamei lui se arăta,
 Iar bătrîna lăcrima
 Şi cu jale cuvînta:
 „Alei! dragă, de eşti viu,
 Spune mamei ca s-o ştiu,
 Iar de nu, să te bocesc2
 Trupul să ţi-l pînzuiesc,
 
  1 Ursitul sau ursita însemnează mirele sau mireasa hotărîţi de soartă. Flăcăii şi fetele cred că norocul se ocupă de viitorul lor. Fetele mai cu seamă sunt în plecare de a-şi căta ursiţii în faţa apei de prin fîntîni, în lucirea misterioasă a stelelor, în forma copacilor de prin păduri etc. 
  2 Bocitul e un obicei ce există la romîni de pe timpul vechilor romani. Ca şi în epoca lui Traian, se află între femei bocitoare, care merg de bocesc morţii pe la case, şi pomenesc cu un ton plîngător, de toate meritele lor. 
 VASILE ALECSANDRI 
 Podurile să-ţi gătesc.1
 „Nu sunt mort, nu mă boci,
 Nici în pînzi nu mă-nveli,
 Ci în stremţe mă-nveleşte
 De mă schimbă caliceşte.“
 Făcea mă-sa cum zicea,
 În calic îl prefăcea.
 El pe uliţe apuca,
 Crîşmele de le cerca,
 Cerca una, cerca două,
 Pîn-împlinea cîte nouă...
 Cînd a fost l-a nouălea,
 El înuntru năvălea,
 Că-nlăuntru el văzuse
 Pe Pandeli ce-l vînduse.
 Vînzătorul sta culcat
 Tocma-n fund pe un macat,
 Lăudîndu-şi faptele
 Şi bîndu-şi păcatele.
 „Noroc bun şi veselie
 
 Celor ce-s în avuţie,
 Să-mi faceţi parte şi mie!
 Căpitane Pandelaş,
 Tu, ce eşti un bogătaş!
 Dă-mi o frîntă de leţcaie
 Că foamea cumplit mă taie
 Şi pîn’ la pămînt mă-ndoaie.“
 „Măi străine, măi sărace!
 De ţi-e foame, n-am ce-ţi face
 Că mă ţin greu înşelat
 De toţi banii ce i-am dat
 Pe ist paloş oţelit,
 Cu mănunchiul poleit.“
 „Dă-l încoace, fătul meu,
 Ca să-l cercetez şi eu,
 Şi să-ţi spun adevărat
 Dac-ai fost tu înşelat.“
 Grecul beat paloşu-i da,
 Iar Vulcan cum îl lua,
 Ochii-n sînge-şi încrunta
 
  1 Cînd este a se face vreo înmormîntare, obiceiul antic cere de a se aşeza poduri în calea mortului. Se întinde pe pragul porţii casei o pînză albă peste care trece cortegiul. A doua pînză se pune asemenea la jumătatea drumului, şi a treia pe pragul porţii de la biserică. Acele pînze se dau pe urmă de pomană la săraci împreună cu lumînările de ceară şi cu monedele aruncate pe ele. 
 Aceste poduri alegorice închipuiesc punţile ce are a trece sufletul răposatului ca să ajungă la uşa raiului, iar monedele slujesc a plăti vămile pe astă lume (?). Afară de zisele monede se mai pune şi cîte o monedă mică în mîna mortului, pentru ca să aibă cu ce plăti pe ceea lume barca lui Caron. Romînii însă au uitat şi pe Caron şi rîul Stix şi Cîmpii Elisei din mitologia strămoşească, de cînd hristianismul a înlocuit religia păgînismului. 
 Ş-apoi aspru cuvînta:
 „Alelei! fecior de lele!
 Vînzător zilelor mele!
 Nu te ţinea înşelat
 De cîţi bani pe el ai dat,
 Dar te ţine înşelat
 Într-a cui mînă l-ai dat
 Alei! fiară veninoasă!
 Litfă rea, necredincioasă!1
 Ce rău, spune, ţi-am făcut,
 Turcilor de m-ai vîndut?
 Ori la mine n-ai avut
 De mîncat şi de băut?
 Haine bune de-mbrăcat?
 Cal frumos de-ncălecat?
 Ai vroit tu să mor eu,
 Dar n-a vroit Dumnezeu,
 Că de moarte m-a scăpat,
 Să te curăţ de păcat!“
 Cum zicea se şi izbea,
 
 Capul grecului tăia,
 Apoi trupu-i tîrîia
 Fără popă, nici prohod
 Pîn la capra unui pod,
 Şi podeaua ridica
 Şi sub pod îl arunca.
 Apoi iar se întorcea,
 Iar pe uliţi purcedea
 Şi din turci el căsăpea
 Cîţi pe mînă-i încăpea.
 Apoi iute alerga
 Şi voios se cununa
 Cu cea fată moldoveancă,
 Floricică dunăreancă,
 Care-n haine de mireasă
 L-aştepta de mult acasă.
 Spusu-v-am cîntec bătrîn
 Şi mai am vro două-n sîn.
 De-ţi avea suflete bune,
 Şi pe-acele vi le-oi spune.
 
  1 Cuvîntul litfă, care la început servea a denumi pe polonii din Litfania, a ajuns a însemna neam rău şi fără credinţă. Prin urmare, el se aplică de romîni la orice popor care i-au făcut daune rele. 
 XXXV 
 
 Corbac1 
 
  
 Corbac zace la-nchisoare
 De trei ani lipsiţi de soare,
 În oraş la Ţarigrad,
 În beci la sultan Murad.
 El oftează şi jeleşte
 Şi prin gratii tot priveşte
 Cînd la nori purtaţi de vînt
 Care plouă pe pămînt,
 Cînd la cîrduri de cocoare
 Ce mereu zbor către soare.
 Iată, mări, că-ntr-un nor
 El zărea un corbuşor
 Ce pe sus tot croncănea
 Şi din aripi tot bătea.
 „Alelei! Corbac zicea,
 Căci n-am durdă, pui de corb,
 Sîngele să mi ţi-l sorb!
 Ce tot zbori şi croncăneşti?
 Ori pe mine mă jeleşti,
 Ori de mine tu-ţi baţi joc?
 Rămînere-ai fără cioc,
 
 Şi ţi-ar cădea unghiile
 Să n-acaţi cu dînsele!“
 Corbul cît îl auzea
 Din cel nor se repezea,
 Pe fereastră se lăsa
 Şi pe limbă-i cuvînta:
 „Corbăcele, dragul meu!
 Ce mă blestemi aşa rău?
 Că umblu de rîndul tău
 De trei ani fără-ncetare
 De cînd zaci la închisoare.
 Maică-ta mi-a poruncit
 Să tot zbor neobosit
 Pe spinarea vîntului
 În jurul pămîntului,
 Să te aflu, ca să ştiu
 De eşti mort sau de eşti viu.“
 „Alei, corbe, de-i aşa,
 Eu nu te-oi mai blestema,
 Ci cu lacrimi te-oi ruga
 Ca să faci pe gîndul meu
 
  1 Această baladă are multă asemănare cu acea a lui Novac şi Corbul şi, pe cît presupun, ea este numai o parte din vreo altă baladă ce s-a pierdut. 
 Să-mi aduci cu pliscul tău
 Cinci fuioare de mătasă
 De la mama, de acasă
 Ş-încă iarba-fierului1
 Din codrul Neferului.“
 Corbul iute-n zbor sărea
 Cît pe cer el se zărea
 Mai întîi ca un porumb,
 Apoi numai cît un plumb,
 Pîn’ ce-n zare ajungea
 Şi din zare se ştergea.
 Două zile nu trecea,
 Corbuşorul se-ntorcea
 Şi cu pliscul aducea
 Cinci fuioare de mătasă
 Cea mai bună şi aleasă,
 Ş-încă iarba fierului
 Din codrul Neferului.
 „Alei! corbuşorul meu!
 De-a vrea sfîntul Dumnezeu
 În cea lume să scap eu,
 Jur să mi te înfrăţesc
 Şi să mi te tot hrănesc
 Nu cu carne păsărească,
 Ci cu carne păgînească,
 Nici cu sînge păsăresc,
 Dar cu sînge păgînesc!“
 
 Corbea timpul nu pierdea,
 El mătasea o torcea,
 Lungă funie-o făcea
 Şi de gratii o prindea,
 Apoi cînd noaptea cădea,
 El cu iarba-cea-de-fier
 Atingea gratii de fier;
 Gratiile, ca de foc,
 Se topeau toate pe loc.
 Numai una rămînea
 Care funia ţinea.
 Dacă vedea şi vedea,
 Corbac timpul nu pierdea.
 Funia şi-o apuca,
 Pe funie luneca,
 Legănat mereu în vînt
 Pînă ce da de pămînt,
 Apoi el se depărta
 Şi din gură cuvînta:
 „Corbe, corbe, frăţior,
 Mergi la maica cea cu dor
 Şi-i du veste c-am scăpat
 De la loc întunecat,
 Şi de-acum ca să mă-mpac,
 Eu din funie-am să fac
 Colan mîndru pentru turci,
 Ca să mi-i ridic în furci!“
 
  1 În poveşti se pomeneşte ades de o iarbă ce are putere a topi fierul de la zăvoarele închisorilor. Ar fi de crezut că iarba-fierului nu e alta decît iarba de puşcă, dacă poveştile poporale nu ar fi existat înainte de descoperirea prafului. 
 XXXVI 
 
 Novac şi corbul 
 
  
 I 
 Fost-a, cică, un Novac, Un novac, Baba Novac, Un viteaz de-al lui Mihai1 Ce sărea pe şapte cai În neagra străinătate.2 
 Dacă sorţii te-or purta 
 Ţările de-a vîntura 
 Şi-n Stambul de a intra, 
 Tu de asta nu uita: De striga Craiova vai! Vamă dreaptă să plăteşti, El un fecioraş avea Armele să-ţi oţeleşti, Şi tot astfel îi zicea: Hainele să-ţi primeneşti „Fecioraş, Gruiuţul meu! Ca să pari un biet sărac, Ascultă de ce-ţi zic eu, Să nu semeni a Novac, Să nu cazi la vreun loc rău, Că nu-i turcilor pe plac.“ La loc rău şi mult departe Grue-n Ţarigrad intra, 
  1 Printre generalii lui Mihai-vodă Viteazul s-a deosebit Baba-Novac, om credincios al Domnului, şi care a avut o moarte glorioasă de martir, din ordinul lui Ciaki şi al Senatului unguresc. 
  2 Simţul de naţionalitate şi iubirea de patrie sunt aşa de adînc întipărite în inimile romînului, că pentru el străinătatea e neagră, fără lumină. Soarele nu-l încălzeşte pe pămînt străin! 
 Romînii sunt supuşi tristei boli a nostalgiei, cînd se află desţăraţi. De aceea în armia austriacă unde sunt mulţi feciori din Ardeal şi din Bucovina, legea de pedeapsă în contra fugirii din oaste, e mult mai puţin aspră pentru romîni. Un cîntec vechi zice: 
 Roman în ţara străină, 
 Duce dorul şi suspină. 
 Vamă dreaptă el nu da,
 De haine nu se schimba,
 Ci pe uliţi se primbla
 Tot în haine novăceşti
 Cum e drag ca să-l priveşti!
 Turcii toţi cît îl zăreau,
 Între dînşii se grăiau:
 „Ista-i Gruia lui Novac,
 Lui Novac Cara-Iflac!“1
 Şi pe loc ei s-adunau,
 Şi de Grue s-aninau,
 Şi cu Grue se luptau
 Şi pe Grue mi-l legau
 Cu trei funii de mătasă,
 Din ele să nu mai iasă!
 Dar cînd Grue se-ntindea,
 Două funii se rupea,
 Numai una rămînea,
 Una lungă noduroasă,
 Cît un braţ voinic de groasă!
 Turcii iute-l cuprindeau
 Şi-ntr-un beci îl închideau,
 Lumea să n-o mai privească,
 Soare să nu mai zărească!
 
 II 
 Grue zace la-nchisoare, De trei ani lipsiţi de soare 
 Şi prin gratii lung priveşte
 Cerul care străluceşte
 Şi de dînsul nu-ngrijeşte!
 Dor cumplit inima-i seacă,
 Plîns de jale mi-l îneacă,
 Cînd zăreşte despre soare
 Cîrduri, cîrduri de cocoare,
 Călătoare zburătoare
 Şi de el nepăsătoare.
 Iată, mări, cum plîngea
 Că departe, sus zărea
 Un corb negru, corbişor
 Ce zbura încetişor
 Şi din aripi tot bătea
 Şi cu jale croncănea.
 Iar Grue se amăra
 Şi din gură-amar zicea:
 „Căci n-am durdă, pui de corb,
 Zilele să ţi le sorb!
 Ce tot ţipi şi croncăneşti,
 Ori de mine te găteşti?“
 Corbul se apropia,
 Pe fereastră se punea
 Şi din pliscu-i răspundea:
 „Gruişor, drăguţul meu!
 Ce mă blestemi aşa rău
 Cînd umblu de rîndul tău?“
 
  1 Turcii numesc pe romîni iflac, adică valac, însă pe acei din Valahia îi cheamă cara-iflac, romîni negri, şi pe cei din Moldova ac-iflac, romîni albi. 
 „Alei! corbe, corbişor,
 De vrei tu să-mi faci pe dor,
 Ţine ineluşul meu
 Şi du-l unde voiesc eu,
 În munţii Catrinului,
 În pădurea Pinului
 La condacul lui Novac,
 Lui Novac, Baba-Novac.
 Şi mă jur că de-oi scăpa,
 Pe tine te-oi adăpa
 Nu cu sînge păsăresc,
 Dar cu sînge păgînesc!“
 Corbul vesel croncănea,
 Inelu-n plisc îl punea,
 Aripile-şi întindea,
 Şi pe cer el se zărea,
 Întîi ca un porumbaş,
 Apoi ca un lăstunaş,
 Apoi ca un bondăraş
 Şi-n zare dacă-ajungea,
 El din zare se ştergea.
 
 III
 În munţii Catrinului,
 În pădurea Pinului
 
 VASILE ALECSANDRI 
 Odihnea Baba-Novac La umbra unui copac, Şi prin vis el tot vedea Pe feciorul său Gruia. Iată-un corb că se ivea Şi pe-o creangă se punea Chiar deasupra capului, Capului Novacului: Corbuleţul uşurel Avea-n pliscu-i un inel Care jos cădea din el Chiar în barba lui Novac, Lui Novac, Baba-Novac. Adormitul se trezea, Şi inelul cît vedea, Scotea haine novăceşti, De punea călugăreşti, Scotea cuca de Novac1 Şi punea un comănac, Şi-ncăleca voiniceşte, Şi purcedea vultureşte, Cu desagi, cu buzdugele Pline de mahmudele2. 
  1 Cuca era un soi de coifură împodobită cu pene de struţ, cu care domnii Moldovei şi ai Valahiei erau încoronaţi cînd ei mergeau de se închinau sultanului ca să primească învestitura. Obiceiul era ca pînă a nu intra în sala de audienţă a sultanului, arzodaşi, cel întîi uşer numit capusilar kiethudaşi să îmbrace pe domn cu caftan şi muhzur-aga să-i puie pe cap cuca domnească. Mai erau însă şi alte cuce mai mici pentru solaki.
  2 Monedă turcească de pe timpul lui sultan Mahmud. 
 El mergea şi iar mergea,
 În Ţarigrad ajungea,
 La divan că se ducea
 Şi din gură-aşa zicea:
 „Auzit-am, auzit
 De-un voinic ce mi-aţi robit,
 Iată-mă-s că am sosit
 Să vi-l plătesc îndoit“.
 El desagii deşerta,
 Turcii toţi năvală da,
 Şi pe jos se tăvălea,
 Unul pe-altul se-mpingea.
 Iar Novac că alerga,
 Pe Grue mi-l dezlega,
 
 Un paloş în mînă-i da
 Şi din gură cuvînta:
 „Bate tu marginile,
 Eu să bat mijloacele,
 Că le ştiu soroacele.“
 El tăia la turci, tăia
 Pîn’ ce bine ostenea,
 Apoi iute purcedea
 Amîndoi de se ducea
 În codrii Catrinului,
 În pădurea Pinului,
 Unde corbii locuiesc
 Şi ca frunza se-nmulţesc
 Şi bine hălăduiesc!
 
 XXXVII 
 
 Fata cadiului 
 
  
 La grădină, la cerdac
 Lui Hagi Baba-Novac
 Care poartă comănac,1
 Lungă masă e întinsă
 Şi de oaspeţi mulţi cuprinsă.
 Dar la masă cine şede?
 Pe-mprejur cine se vede?
 Şede bătrînul Novac
 Ce trăieşte-acum de-un veac,
 Cu cincizeci de finişori,
 Tinerei, mîndri bujori,
 Şi cincizeci de finişoare,
 Tinerele garofioare.
 Toţi cu bine petreceau,
 Pe Novac îl fericeau,
 Numai tînărul Ioviţă,
 Copilaş de Novăciţă,
 Nici nu bea, nici nu mînca:
 
 De la inimă ofta. „Nepoţele hăi, Ioviţă, Copilaş de Novăciţă, Şoimuleţ, pui de romîn Ce nu ştie de stăpîn! Nici nu bei, nici nu mănînci. Ce stai pe gînduri adînci?“ „Eu pe gînduri am căzut De cînd, moşule,-am văzut Pe fata cadiului2 Din satul Odriului.“3 „Fecioraş pui de romîn Ce nu ştie de stăpîn! Dacă este mări,-aşa, Încetează de-a ofta Şi te du în grajdul meu De-ţi alege-un pui de zmeu Din cincizeci de bahameţi, 
  1 Comănacul e coifură călugărească. Este de crezut că bătrînul Novac din această baladă nu e tot acela din balada precedentă, căci nu se potriveşte comănacul său cu hainele novăceşti şi cuca viteazului ostaş şi prieten al domnului Mihai Viteazul. 
  2 Cadiu, cuvînt turcesc ce însemnează judecător. 
  3 Din Adrianopol. 
 Bahameţi cu perii creţi,
 Şi-ţi fă singur izbînda
 Ca să-ţi capeţi dobînda.“
 Tinerelul se scula,
 Lui Novac se închina,
 Mîna dreaptă-i săruta1
 Şi la grajd se îndrepta.
 Iar la grajd dacă mergea,
 El un mînz îşi alegea,
 Mînz de fugă sprintenel,
 Ieşea-n vară pătrărel2,
 Mînz ce fuge ca şolcanul
 De nu-l prinde nici arcanul.
 Pe el iute că sărea
 Şi din fugă mi-l oprea
 La o poartă de grădină,
 De grădină cu flori plină
 Unde stau cadînele3
 De se-ngîn cu florile.
 „Tu, fată-a cadiului
 Din satul Odriului,
 Ghelai, ghelai pîn’ colea4
 Ca să-mi dai o floricea,
 Şi mi-o dă cu mîna ta
 
 Ca să-mi dreagă inima“.
 Copila cadiului
 Din satul Odriului
 Rumeoară se făcea
 Şi trei flori ea-şi alegea,
 Şi trei flori ea culegea,
 Ş-un fir de păr îşi smulgea
 Şi cu firul le lega
 Ş-apoi tainic ea le da
 Unei roabe mîndruliţă
 Să le ducă la portiţă.
 Voinicelul greu ofta,
 Perişorul săruta
 Şi din gură cuvînta:
 „Tu, fată-a cadiului,
 Surioara crinului!
 Ghelai, ghelai pîn colea
 Ca să-mi dai o floricea,
 Dar mi-o dă cu mîna ta,
 Ca să-mi dreagă inima.“
 Copila cadiului
 Din satul Odriului
 Bujorică se făcea
 Ş-o garoafă culegea
 
  1 Sărututul de mînă e un semn de respect din partea celor tineri către cei mai bătrîni. Acest obicei există din vechime la romîni, căci ei au mult respect pentru bătrîneţe. 
  2 Adică de patru ani.
  3 Femeile turceşti port numele de cadîne.
  4 Expresie turcească ce însemnează: Vină pînă colea.
 
 O garoafă ca şi ea,
 Apoi singură-o ducea
 Celui mîndru Novăcel,
 Avere-ar parte de el!
 Fecioraşul se pleca,
 De mijloc o apuca,
 La sînu-i o ridica
 Şi la fugă se-arunca,
 Şi din fugă-o dezmierda,
 Mii de sărutări îi da.
 Iar cea roabă medioară
 Şi de minte cam uşoară
 Spaimă singură-şi făcea
 Şi-ntr-un suflet se ducea
 La cadiu, la cafenea,
 Unde beau turcii cafea.
 „Sai, cadiule, nu sta,
 C-au răpit pe fiica ta!“
 Cadiul se-ngălbenea,
 Celmaua pe ochi punea,
 Pe-o tătarcă-ncăleca1
 Şi la goană se lua,
 Iapa cîmpii apuca,
 Urechiuşele-şi culca,
 Urma mînzului călca,
 Fugea mînzul nechezînd,
 
 Iapa fugea rînchezînd,
 Ş-aşa bine că fugea,
 Mai că mai îl ajungea.
 Dacă vedea şi vedea,
 Fata mintea nu-şi pierdea,
 Ea pe mînz că se pleca,
 De ureche mi-l muşca,2
 Urechiuşa sîngera,
 Iar mînzul se oţerea
 Şi sărea, sărea, sărea,
 Ş-aşa bine că fugea,
 Într-o clipă ajungea
 În grădină, la cerdac,
 La hagi Baba-Novac.
 Cadiul încă sosea,
 Iataganul îşi scotea,
 Iar Novacul cel bătrîn
 Ce nu ştie de stăpîn,
 Îşi ridică genele,
 Genele cu cîrjele
 Ca să-şi vadă oaspele:
 „Stai, cuscre cadiule,
 Să ne-ascultăm vorbele,
 Că junii fac certele
 Şi bătrînii pacele!“
 
  1 Adică: încăleca pe o iapă de soi tătăresc. 
  2 Acest fapt se găseşte raportat în călătoria dlui de Lamartin în Orient. Un arap furînd calul altuia, acesta se luă pe urma furtului, dar cînd era să-l ajungă, el însuşi îi strigă ca să muşte calul de ureche, căci el prefera a-l pierde decît a-l vedea ajuns de alt cal. 
 XXXVIII 
 
 Mogoş vornicul 
 
  
 În oraş, la Bucureşti,
 Tot să stai şi să priveşti
 Pe cei şapte voinicei,
 Mîndri puişori de zmei,
 Şapte fraţi ca şapte brazi,
 Toţi de-ai lui Mogoş cumnaţi.
 Ei în capul podului,
 În fruntea norodului,
 Aşteptau pe sora lor
 Şi pe mîndru-i soţior,
 Mogoş, vornicul bogat,
 Ce glumeşte ne-ncetat.
 Ei la umbră se culcau,
 Beau voios şi ospătau,
 Cu ploscuţa închina
 De cinci vedre ş-o oca,
 Vadra Ţarigradului,
 Măsura-mpăratului.
 Iar fratele cel mai mare
 (Că-i mai mare, minte n-are)
 Pe drum ochii-şi alerga
 Şi cu glas dogit striga:
 
 „Zăriţi voi ce zăresc eu?
 Iată vine ca un zmeu,
 Vine Mogoş vornicul,
 Călare pe galbenul.“
 Fraţii toţi mi se sculau,
 Peste cîmpuri se uitau,
 Şi vedeau, mări, vedeau
 Cum venea Mogoş, venea:
 „Bună ziua, şapte fraţi,
 Şapte fraţi ca şapte brazi!“
 „Bun sosit, frate cumnate,
 Ai venit pe neaşteptate.
 Dar unde ţi-e soţioara?
 Ce ne-ai făcut surioara?
 Ori poate c-ai şi uitat
 Către noi că te-ai legat
 Cînd pe Stanca ne-ai luat,
 S-o aduci la frăţiori.
 Pe iarnă de nouă ori,
 Că-s mai multe sărbători:
 Pe vară de patru ori,
 Că-s mai multe lucrători?“
 
 „Ba, măi fraţi, eu n-am uitat
 Către voi că m-am legat,
 Şi cu Stanca am plecat
 S-o aduc la desfătat,
 Dar în drumul părăsit
 Turci, tătari ne-au întîlnit
 Şi pe Stanca mi-au răpit.“
 „Pe Stăncuţa ne-au răpit
 Şi tu, Mogoş, ai fugit?
 Cu cei furi nu te-ai luptat,
 După ei nu te-ai luat,
 Nouă ani să-i tot alungi
 Şi cu moartea să-i ajungi?
 Mori dar, cîine blestemat!
 Că ţie nu ţi-a fost dat
 Ca să fii vrednic cumnat
 Cu-ai Stăncuţei şapte fraţi,
 Şapte fraţi ca şapte brazi!“
 Şi cu toţii crunt turbau
 Paloşele ridicau.
 Iar fratele cel mai mare
 (Că-i mai mare, minte n-are)
 Paloşul mi-l învîrtea,
 În Mogoş îl azvîrlea,
 Dar nici că mi-l nimerea.
 Paloşu-n vînt vîjîia,
 De-un zid mare se lovea
 Şi-ndărăt se întorcea,
 Lîngă Mogoş de cădea
 Şi-n pămînt se îngropa
 
 Şi pînă în mănunchi intra.
 Iar fratele cel mai mic
 (Că-i mai mic, e mai voinic)
 Paloşul mi-l învîrtea,
 În Mogoş îl azvîrlea,
 Şi prin inimă-l junghea!
 Cînd deodată ce vedea,
 Ce vedea şi nu credea?
 O teleagă zugrăvită,
 Pe dinuntru poleită
 Cu doisprezece telegari,
 Telegari cu coame mari,
 Şi-n teleagă sora lor
 Înflorind ca un bujor!
 „Bună ziua, fraţii mei.
 Şapte puişori de zmei!
 Dar unde vi-i cumnatul?
 Ce mi-aţi făcut bărbatul?“
 „L-am trimis în iad de-a drept
 Cu şapte paloşe-n piept,
 Că nu-i vrednic să trăiască
 Şi cu noi să se rudească
 Cine-n oardă păgînească
 Nu ştie să vitejească
 Şi nevasta să-şi păzească!“
 „Vai de mine! ce-aţi făcut?
 Vai de voi! n-aţi priceput
 Cum că Mogoş a glumit
 Cînd de mine v-a grăit?“
 Bine vorba nu sfîrşea,
 
 POEZII POPULARE ALE ROMÎNILOR 
 
 131
 Lacrimi din ochi îi ieşea, 
 Apoi sufletul şi-l da 
 
 Lîngă Mogoş ea cădea, 
 În capătul podului, 
 
 Cu braţele-l cuprindea, 
 În ochii norodului!1 
 
 Îl bocea, îl dezmierda, 
 
 
 
 1 Poate că legenda raportată aice să fie izvorul de unde se trage numele podului Mogoşoaiei din Bucureşti. 
 XXXIX 
 
 Bujor 
 
  
 I 
 Frunză verde de negară, A ieşit Bujor în ţară!1 
 Glas frumos de fată mare, Bujor prinde-o sărutare! Ici în vale, la pîrîu, 
 Bate, pradă, nu omoară, Două fete spală grîu, Pe ciocoi îi bagă-n fiare,2 Bujor le ţine de brîu! 
 Ici în vale, la fîntînă, 
 Să-i dea bani de cheltuială Două fete spală lînă,
 Şi haine de primeneală. Bujor le strînge de mînă!
 Bujor iese, Bujor zice: Ici în valea lui Terinte,
 
 „Halal de tine, voinice! Două fete culeg linte,
 Haideţi, copii, după mine Bujor le scoate din minte!
 
 Că ştiu calea-n codru bine
 Şi ştiu turme de berbeci, II
 Izvoare cu ape reci, Frunză verde de negară,
 Şi neveste frumuşele La Focşani, între hotară,
 Şi desagi cu rubiele!“ Este-un bordei cam plecat3
 
 Ici în vale, colea-n vale De copaci înconjurat. Sună-un glas duios cu jale, Acolo-i Bujor culcat, 
 1 Acest hoţ vestit, poreclit Bujor din cauza culorii părului său, a ieşit în ţară pe la începutul veacului XIX. El era fecior boieresc la moşia unui boier pîn’ a nu se da la hoţie; fiind însă rău bătut într-o zi de stăpînul său, Bujor a apucat calea codrului, ca să-şi răzbune în contra boierilor. Cîntecul însuşi zice că el nu făcea morţi de om, dar avea mulţumire a pune pe ciocoi în lanţuri. 
 2 Fiare în loc de fere, provincialism.
 3 Bujor a fost prins într-un bordei, aproape de Focşani, unde el se odihnea.
 
 La Aniţa văduviţa,
 Ce-i dă vin tot cu vădriţa
 Şi-l îmbată cu guriţa!
 „Aniţico, draga mea!
 Mult mi-e dor de-o floricea,
 Floricică rumeoară
 Care-o porţi în buzişoară.“
 „Ştefănică Bujoraş!
 Floricica da-ţi-o-aş.
 Na şi na guriţa mea
 De-o sărută cît îi vrea.
 Iar de băut, nu mai bea,
 Că potira-i cît colea.“
 „Las’ să vie că nu-mi pasă
 Cînd mi-e paloşul pe masă
 Şi mîndruţa drăgăstoasă.“
 Sărutatul n-a sfîrşit,
 Potira c-a şi sosit.
 Luptat-a Bujor, luptat,
 De potiră n-a scăpat!
 
 III 
 Frunză verde de negară, Pe Bujor mi-l duc prin ţară De-l arată ca pe-o fiară! Şi mi-l pun la închisoare, Fără arme, fără soare! Oliolio! codru frunzos, Cît eşti vara de frumos, Iarna putrezeşti tu jos! Ca tine Bujor în gros Sta culcat cu faţa-n jos. 
 IV Frunză verde de negară, Pe Bujor mi-l judecară, La Divan îl întrebară, Mulţi creştini de-a omorît Cît prin ţară a hoţit? Iar Bujor cruce-şi făcea Şi cu dreptul răspundea: „Mort de om eu n-am făcut, Dar ciocoi mulţi am bătut!“ „Ştefane Bujorule, Unde-ţi sunt averile Ca să-ţi scapi tu zilele?“1 „Le-am ascuns pe la copaci, De-ajutor la cei săraci, Să-şi cumpere boi şi vaci!“2 
 1 După înţelesul acestor două versuri, se vede că şi pe timpul lui Bujor unii din judecători erau supuşi farmecului banilor. 
 2 Hoţii romîni s-au arătat mai totdeauna cu îndurare pentru cei slabi şi săraci; de aceea şi poporul îi consideră ca pe nişte eroi şi are pentru ei o dragoste plină de admirare. 
 V Că nu-i scara domnilor 
 Frunză verde de negară, Şi e scara hoţilor,
 Bujor se suie pe-o scară... Calea neagră-a morţilor!
 Plîng săraci cu jale-amară,
 
 În cele mai multe balade, hoţii sunt reprezentaţi în culori vii şi mîndre. Voicu, un alt hoţ ce s-a arătat în ţară după Bujor, răspunde ca şi acesta judecătorilor ce-l întrebau despre averile adunate: 
 „Averile nu v-oi da, Cu droşţile îţi primbla,
 Că pe Voicu-ţi spînzura Cu muierile-ţi mînca.
 Şi voi galbenii-ţi lua, I-am ascuns pe la copaci...
 Cu cărţile îţi juca, etc., etc.“
 
 XL 
 
 Jianul1 
 
  
 N-aţi auzit de-un Jian, De-un Jian, de un oltean, De un hoţ de căpitan Care umblă prin păduri Cu doisprezece panduri, Cu ghiebe şi cu poturi? El ia miei de la ciobani, Armăsari de la mocani, Fără plată, fără bani! 
 Şi pîndeşte la strîmtori
 De despoaie negustori,
 Şi tot prinde la boieri
 De-i curăţă de averi!
 Toţi de dînsul că fugeau,
 Toţi de el se jeluiau
 La domnul, la Caragea.
 Domnul potiră-aduna,
 După hoţ el o mîna.
 
 1 Jianul era de neamul său boier. El a hoţit, ca şi Bujor, pe la începutul veacului XIX şi şi-a săvîrşit zilele la Tîrgovişte, fiind iertat de guvern. 
 Un alt cîntec al Jianului sună aşa: 
 „Colea, maică,-n făgeţel
 S-a ivit un voinicel
 Pe-un cal vînăt porumbel.
 Mă duc, maică, după el“.
 „Nu te duce, fata mea,
 Că-i păţi ruşine grea.
 Cel voinic cu calul mic
 Iancu Jianul îi zic.
 El pe cîte le-a iubit
 Pe toate le-a amăgit,
 
 Le-a lăsat şi a fugit,
 La Jiu pe unde-a umblat,
 Cîte fete s-a-nşelat
 După el de s-au luat,
 Cu copii tot le-a lăsat.
 La Olt, prin oricare loc,
 Cîte le-a luat la joc,
 Le-a lăsat plîngînd cu foc,
 De-au rămas făr’ de noroc“.
 
 Se vede că Jianul, ca şi Bujor, avea mare prestigiu în ochii fetelor şi că era nu numai fur de averi, dar şi de inimi fecioreşti. 
 Iar Jianu-nţelegînd
 Cele ce-i treceau prin gînd
 Se-ndruma spre Olt fugînd.
 Cînd la Olt, Oltu-i umflat,
 Că la munte l-a plouat:
 „Măi romîne, măi podar,
 Trage podişca de car
 Să mă treci la cela mal
 Cu viteazul ist de cal.
 Trage podul mai de-a drept
 Pîn’ nu-ţi pun un glonte-n piept,
 Nu-mi fii duşman şi-mi fii frate
 De nu vrei un glonte-n spate.“
 Dar podarul se gîndea
 Şi cu lene se-ntindea.
 Dacă vedea şi vedea,
 Jian rostul nu-şi pierdea.
 El se aruncă înot
 Cu suflet, cu cal, cu tot.
 Calu-n apă se lupta,
 Iar Jianul cuvînta:
 „Decît să mă rog de prost
 Ca să deie podu-n rost,
 Mai bine cu murgu-not
 
 Că şi el e pui de Olt.
 Decît să mă căciulesc,
 Mai bine să haiducesc!
 Hai, voinice murguleţ,
 Nu mai face părul creţ,
 Hai la Slatina-n judeţ,
 Unde gazda ne-om afla
 Ş-amîndoi ne-om răsufla!“
 Cînd la gazdă el sosea,
 Ce vedea şi ce-auzea?
 Potira gazda lega,
 De Jian o întreba.
 „Haide iar, murgule, hai,
 Hai la munte sus, pe plai,
 Să scăpăm de chiu, de vai!“
 Fugea murgul cît fugea,
 Dar potira-l ajungea,
 Pe Jianu mi-l prindea
 Şi-l ducea la Caragea.
 Vai! sărmanul voinicel!
 Sărăcuţ, amar de el!
 Căci pe loc mi-l judecară,
 Cu lanţuri mi-l încărcară
 Şi-n ocnă mi-l aruncară.
 
 XLI 
 
 Tunsul1 
 
  
 Vestea-n ţară a ajuns
 De un hoţ cu nume Tuns,
 Că prin codri a ieşit
 De şase-ntovărăşit,
 Toţi voinici, aleşi panduri,
 Oaspeţi ageri de păduri,
 Ce se port din crîng în crîng,
 Cîţi îl văd, de ei se plîng.
 Că nici unde nu gîndeşti,
 Cu dînsul te întîlneşti
 Şi-l auzi zicînd cu bine:
 „De unde vii, măi creştine?
 Din ce sat, din ce oraş?
 Luat-ai la drum răvaş
 Să nu pătimeşti cevaş?
 
 Te jur cu pistolu-n piept,
 Spune mie tot cu drept,
 De ai bani mai multicei,
 Dă-mi jumătate din ei,
 Că-ţi dau la mînă răvaş
 Să nu rămîi păgubaş,
 Şi cu vreme de-oi trăi,
 Pîn-într-unul ţi-oi plăti,
 Dar cumva de-oi muri eu,
 Ţi-i va plăti Dumnezeu!“
 Vai! sărmanul voinicel!
 Sărăcuţ, amar de el!
 Căci păcatul l-a gonit,
 Cu moarte l-a pedepsit!
 
 1 Istoria Tunsului a fost scrisă de un autor rus şi tipărită într-un calendar, după ocupaţia Valahiei de către armiile ruseşti, la 1828. O parte din acea istorie anecdotică a fost tradusă de dl A. Donici şi tipărită fin Foaia ştiinţifică şi literară ce s-a publicat la Iaşi în anul 1844. 
 XLII* 
 
 Dragoş1	
  
 I	Lasă locurile strimte, Fuge, saltă, zboară, piere,
 Dragoş, mîndru ca un soare2,
 A plecat la vînătoare.
 Ghioaga şi săgeata lui
 Fac pustiul codrului!
 
 Ca un vis, ca o părere;
 Iară Dragoş înfocat
 O goneşte ne-ncetat.
 Zi de vară cît de lungă,
 
 Cerbul moare, urşii pier Vînătorul o alungă,
 Şi vulturii cad din cer... Ş-amîndoi se pierd de vii
 Iată că-ntr-o dumbrăvioară În codri merei pustii!
 El zăreşte-o căprioară,
 Fiară blîndă de la munte, II
 Cu steluţă albă-n frunte Iată, mări, că deodată
 Şi corniţe subţirele O poiană se arată,
 Şi copite sprintenele. Înverzită, înflorită
 Căprioara cum îl simte Şi de lume tăinuită.
 
 *
  Balada Dragoş, fiind inclusă de poet în ciclul Mărgăritărelelor, este reprodusă în întregime în vol. Înşiră-te, mărgărite. Aici păstrăm notele lui Alecsandri din ediţia de la 1866 a poeziilor populare (n. ed.).
 1 Această baladă, deşi compusă de mine în stilul cîntecelor bătrîneşti, am găsit de cuviinţă a o cuprinde în colecţia poeziilor poporale, fiindcă ea aminteşte una din legendele cele mai interesante ale Moldovei. 
 2 Dragoş, mîndru ca un soare.
 După tradiţia populară, Dragoş a venit din Ardeal şi a poposit într-o vale
 
 numită Cîmpul lui Dragoş, ce se găseşte între Bacău şi Piatra. Descălecarea lui a fost pe la începutul veacului XIII. Asemenea se pretinde că bourul Moldovei reprezintă capul unui zimbru ucis 
 de Dragoş la descălecarea lui în ţară, în secolul XIII. Bour însemnează Boul Urus. 
 Iar pe iarbă-n poieniţă
 Cîntă-o albă copiliţă,
 Cu ochi dulci, dezmierdători
 Şi cu sînul plin de flori.
 Căprioara, cît o vede,
 Zboară vesel, se repede
 Şi îi cade la picioare
 Pe-un covor de lăcrimioare.
 Cît viteazul o zăreşte,
 Pe loc stă şi se uimeşte!
 Uită blînda căprioară
 Şi săgeata ce omoară!
 Uită draga vînătoare,
 Uită lumea de sub soare!
 
 III 
 “Copiliţă! zice el
 Rezemat de-un stejărel.
 Eşti tu zîna ăstui plai,
 Sau o floare de la rai?”
 “Dragoş, Dragoş, frăţioare,
 Nu sunt zînă, nu sunt floare,
 Dar am suflet fecioresc
 
 1 Iată, arcu-mi vitejesc,
 Lîngă tine-l răsădesc.
 
 Şi Moldova mă numesc.
 Mult e mult de cînd te-aştept
 Şă-mi alin dorul din piept,
 Că de Domnul sunt menită
 Ca să fiu a ta ursită!”
 “O, Moldovo-ncîntătoare,
 Gingaşă fermecătoare!
 Iată, arcu-mi vitejesc
 Lîngă tine-l răsădesc1,
 Ca să deie pîn-în zori
 Crengi cu frunze şi cu flori,
 Şi cu-acele crengi frumoase
 Să-mpletim cununi voioase,
 Una ţie, una mie,
 Pentru-a noastră cununie!”
 
 IV 
 A doua zi ei plecară
 Şi prin codri apucară,
 Amîndoi îmbrăţişaţi,
 Cu flori mîndre-ncununaţi.
 Dealuri multe ei suiră,
 Multe dealuri coborîră,
 
 În munţii Moldovei dinspre Ardeal am văzut un stejar bătrîn de mai multe sute de ani, pe care locuitorii îl numeau: Arcul lui Dragoş. El era cu trunchiul îndoit ca un arc. 
 Pîn-în valea cea-nverzită,
 De-un rîu luciu răcorită1.
 Copiliţa-nveselea
 Şi din gură-aşa grăia:
 “Dragoş, Dragoş, frăţioare,
 Lasă ochii tăi să zboare
 Peste dealuri şi cîmpii
 Păscute de erghelii,
 Peste văi, peste grădini
 Unde zbor mii de albini,
 Peste ape curgătoare
 Şi dumbrăvi răsunătoare.
 Cît pămînt tu vei vedea,
 E cuprins de zestrea mea!
 Ş-acea dalbă de moşie
 Toată-n veci a ta să fie,
 Ca să fie-n veci scăpată
 De o fiară-nfricoşată,
 De un zimbru fioros2
 Care-o calcă-n sus şi-n jos”.
 
 1 De-un rîu luciu răcorită. 
 Rîul Moldova. 
 2 De un zimbru fioros. 
 V
 Bine vorba nu sfîrşea,
 Din rîu iată că ieşea
 Zimbrul aprig ca un zmeu,
 Cu lungi coame ca de leu,
 Şi cu coarne oţelite,
 Şi cu aripi la copite.
 Fiară cruntă şi turbată
 Pleca fruntea lui cea lată
 Şi sărind, mugind, da zor
 Peste mîndrul vînător.
 Iară Dragoş s-aţinea
 Şi, cel zimbru cum venea,
 Ghioaga-n frunte-i arunca,
 Fruntea-n două-i despica!
 Apoi capul îi tăia,
 Într-o lance îl punea
 Şi pleca în veselie
 Pe frumoasa lui moşie,
 De păgîni să o ferească
 Şi ca domn să o domnească!
 
 Tradiţia veche pretinde că bourul Moldovei reprezintă capul zimbrului ucis de Dragoş cînd a descălecat în ţară; istoria însă susţine că acel bour vine de la cetatea Caput Bovis ridicată de împăratul Traian în Dacia. 
 XLIII 
 
 Movila lui Burcel1 
 
  
 Într-o zi de sărbătoare,
 Într-o zi cu mîndru soare
 Care lumea-nveselea
 Şi cu aur o-nvelea,
 Iată, mări, se ivea,
 Ca alt soare strălucea
 Domnul Ştefan cel vestit,
 Domnul cel nebiruit!
 El pe cal încăleca
 Şi cu mulţi voinici pleca
 De la scara curţii lui
 La biserică-n Vaslui.2
 Clopotele răsunau,
 Steagurile-i se-nchinau,
 Armăsarii spumegau,
 Frîiele şi le muşcau,
 
 Iar poporul tot striga: „Să trăieşti, măria-ta!“ Cînd aproape de intrare, Ce s-aude-n depărtare? Glas de om chiuind tare: „Hai, ho, ţa, ho, Bourean, Trage brazdă pe tapşan.“ Ştefan-vodă se oprea Şi din gură-aşa grăia: „Auzit-aţi, auzit Glas de romîn necăjit? Într-o clipă să-l găsiţi, Şi cu el aici să fiţi.“ Cinci panţiri se alegeau, Pe Vaslui în sus mergeau Pîn’ zăreau într-o movilă 
 1 Între Iaşi şi Vaslui se află un deal gol numit Movila lui Burcel. Poporul însă îi zice Movila lui Purcel, şi unii arheologi pretind că acest nume îi vine de la generalul roman Porcelus care ar fi tăbărît pe vîrful ei. Balada ne spune adevărata origine a numelui dealului. 
 2 Sub Ştefan-vodă cel Mare scaunul domniei a fost cîtva timp în oraşul Vaslui, poziţia acestui oraş fiind mai îndemînatică pentru apărarea ţării în contra năvălirii tătarilor. Codrii Vasluiului erau pe atunci foarte întinşi şi au mistuit multe hoarde de tătari. 
 Un romîn arînd în silă
 Şi movila brăzduind
 Şi din gură chiuind:
 „Hai, ho, ţa, ho, Bourean,
 Trage brazdă pe tapşan!“
 Cei panţiri descălecară,
 Pe romîn îl ferecară,
 La Vaslui îl aduceau
 Şi la Domnul mi-l duceau:
 „Măi romîne, să n-ai teamă,
 Spune nouă cum te cheamă?“
 „Teamă n-am că sunt romîn!
 Teamă n-am, că-mi eşti stăpîn!
 Tu eşti Ştefan domn cel mare
 Care-n lume seamăn n-are
 Şi eu sunt Şoiman Burcel,
 Puişor de voinicel!“
 „Să trăieşti dacă n-ai teamă!
 Dă-ne nouă bună seamă
 Cum de te-ai păcătuit
 Să te-apuci de plugărit,
 Tocma-n zi de sărbătoare,
 Tocma-n timp de închinare?“1
 „Doamne, pun mîna la piept
 
 Şi mă jur să-ţi spun cu drept.
 Pîn-a nu-ajunge plugar
 Aveam falnic armăsar
 Şi o ghioagă nestrujită
 Cu piroane ţintuită,
 Care cînd o învîrteam
 Proaşcă prin duşmani făceam,
 Cîte opt pe loc turteam!
 Alelei! pe cînd eram
 Om întreg de mă luptam,
 Mulţi păgîni am mai stricat!
 Multe capete-am fărmat
 De tătari şi de lifteni
 Şi de falnici ungureni!
 Iar în loc la Războieni2
 Mi-a căzut ghioaga din mînă
 De o sabie păgînă:
 Dar n-a căzut numai ea,
 A căzut şi mîna mea
 Cu păgînu-alăturea!...
 De-atunci n-am ce să mă fac
 C-am ajuns un biet sărac,
 Nici n-am casă, nici n-am plug,
 Nici juncani ca să-i înjug!
 
 1 Cunoscut este din istorie şi din tradiţie că Ştefan-vodă a fost foarte religios. El a zidit în ţară 40 de biserici, spre pomenirea numeroaselor sale izbînzi asupra leşilor, a ungurilor, a tătarilor, a turcilor şi a cazacilor cu care a fost în luptă în tot cursul glorioasei sale domnii. 
 2 Crîncena bătălie cu turcii de la anul 1476 în care Ştefan a avut a se lupta cu toată oastea lui Mohamed II, în număr de 120. 000 ostaşi. 
 Toată vara m-am rugat
 De bogaţii cei din sat
 Să-mi dea plugul ca să ar...
 Mi-a fost ruga în zadar.
 Atunci, Doamne, mă-ntorsei,
 La tătari că mă dusei,
 Un plug mare că prinsei,
 Şi c-un bou îl înjugai
 Şi de lucru m-apucai,
 Că săracul n-are soare,
 Nici zile de sărbătoare,
 Ci tot zile lucrătoare!“
 Domnul Ştefan l-asculta
 Şi din gură cuvînta:
 „Măi Burcele, fătul meu!
 Iată ce hotărăsc eu:
 
 Ia-ţi un plug cu şase boi
 Şi mergi bogat de la noi.
 Ia-ţi movila răzăşie
 Ca s-o ai de plugărie,
 Dar în vîrfu-i să te-aşezi,
 Ca stejar să priveghezi,
 Şi tătarii de-i vedea
 C-au intrat în ţara mea,
 Tu să strigi cît ce-i putea:
 Sai, Ştefane, la hotare
 C-a intrat sabie-n ţară!1
 Atunci eu te-oi auzi,
 Ca un zmeu m-oi repezi
 Şi nici urmă-a rămînea
 De tătari în ţara mea!“
 
 1 Istorie! Tradiţia spune că în adevăr pe timpul lui Ştefan-vodă, şedea un ostaş de-al lui pe Movila lui Burcel, cale de o poştă şi jumătate de la Vaslui, şi că glasul său era atît de puternic, încît ajungea pîn-în auzul Domnului! 
 XLIV 
 
 Ştefan Vodă şi şoimul 
 
  
 ŞT E F A N 
 Şoimule, şoimuţ uşor,
 Fă-te roată sus în zbor.
 Ce se vede la hotare
 De s-aude zgomot mare?
 
 ŞOIMUL 
 Ştefane! viteazul meu!
 Zău! de altul c-ar fi rău,
 Iar de tine mult e bine
 Că tu eşti şoiman ca mine.
 De jur împrejurul tău
 Năvălesc duşmani mereu1,
 Te calc ungurii făloşi
 Şi lifteni necredincioşi,
 
 Te calc hanii tătăreşti Şi urdiile turceşti! 
 ŞTEF A N 
 Las’ să vie, las’ să vie
 Să se deie pradă mie!
 Moartea-i paşte ca o turmă,
 Păcatu-i mînă din urmă.
 Mulţi au mai venit la noi,
 Puţini s-au dus înapoi,
 Că-s romîn cu patru mîini
 Şi am leacuri de păgîni:
 De tătari am o săgeată,
 De turci pala mea cea lată,
 De lifteni un buzdugan
 Şi de unguri un arcan.
 
 XLV 
 
 Cîntecele lui Ştefan Vodă 
 
  
 Ştefan, Ştefan, Domn cel mare, AL TUL Seamăn pe lume nu are Ştefan, Ştefan, Domn cel mare, 
 Decît numai mîndrul soare!
 Din Suceava cînd el sare, În Suceava cuibu-şi are
 
 Pune pieptul la hotare Ca un şoim voinic şi tare.
 Ca un zid de apărare! Din Suceava cînd el sare
 Braţul lui fără-ncetare Zi şi noapte, de călare,
 Bate hoardele tătare, Se bate-n patru hotare.
 Bate cetele maghiare, Pe tătari îi căsăpeşte,
 
 Bate leşi din fuga mare, Pe unguri îi pîrjoleşte,1
 Bate turci pe zmei călare Şi pe turci îi risipeşte.
 Şi-i scuteşte de-ngropare. Iar pe leşi cu chica tare2
 Lumea-ntreagă stă-n mirare, Îi avîntă-n spînzurare,
 Ţara-i mică, ţara-i tare Şi-i înjugă ca să are!3
 Şi duşmanul spor nu are.
 
 1 Pe unguri îi pîrjoleşte.
 Aluzie la bătălia de la Baia, unde o mulţime de unguri au pierit în focul acelui oraş.
 
 2 Iar pe leşi cu chica tare
 Îi avînta-n spînzurare.
 Într-una din năvălirile leşilor în Moldova, Ştefan Vodă i-a surprins într-un codru,
 
 şi pe cîţi din ei a robit i-a spînzurat de păr în copaci. După acea nenorocită expediţie, regele polon, întorcîndu-se în ţara lui, a dat un decret poruncind ca toţi leşii să poarte chica scurtă. (Tradiţie). 
 3 Şi-i înjugă ca să are. 
 Aluzie la Dumbrava Roşie ce a fost arată de leşi înjugaţi la plug şi semănată apoi cu ghindă. 
 XLVI 
 
 Bogdan 
 
  
 I Care-i tras printr-un inel? Lăpuşneanul cel cumplit1 E Bogdanul cel glumeţ Stă pe scaun poleit. Şi la luptă îndrăzneţ, 
 Curtea-i plină de boieri, Şi de carte cărturar
 Vornici, hatmani, vistieri Şi de arc bun săgetar.
 Ce se-nchină Domnului El în sală-naintează
 
 Şi se tem de ura lui
 Că ura lăpuşnănească
 E peire boierească.2
 Iată, mări, că deodată
 Un luceafăr se arată
 Cu chip vesel şi domnesc
 Şi cu mersul voinicesc!
 Cine-i mîndrul tinerel,
 
 Şi la Domnu-ngenunchează,
 Apoi zice: „Mă rog ţie,
 Taică, Doamne din domnie,
 Voie dă-mi să iau soţie
 Ursita ce-mi place mie.
 Ea nu-i fată de-mpărat
 Şi-i chiar de litean bogat
 Şi de lege lepădat,
 
 1 În ediţia baladelor, partea II, publicată la Iaşi în anul 1853, s-a lunecat o greşeala importantă, confundînd pe Bogdan Chiorul, fiul lui Ştefan cel Mare, cu Bogdan, fiul lui Alexandru Lăpuşneanu. După aflările de la cîntăreţi, balada a luat schimbare la începutul ei şi se potriveşte chiar cu cronica Moldovei ce zice despre Bogdan fiul lui Lăpuşneanu că „de carte nu era prost, la călărime sprinten, cu suliţa la hal nime nu-l întrecea, a săgeta din arc era mare meşter, îi plăceau jocurile copilăreşti şi glumele“ etc. 
 2 Aceste două versuri fac negreşit aluzie la uciderea celor 47 de boieri mari în vreme ce benchetuiau la masa lui Alexandru Lăpuşneanu. Vezi descrierea făcută de C. Negruzzi. 
 Da-i fecioară ca o stea,
 Mîndră ca o păsărea,
 Dulce ca o floricea,
 Şi sufletul meu o vrea!“
 Lăpuşneanul se-mblînzeşte
 Şi din gură-aşa grăieşte:
 „Dragul tatei, mergi cu bine,
 Voie tu ai de la mine!“
 Astfel zice şi-l sărută
 Ca pe-o floare-n sîn crescută,
 Şi pocloanele-i găteşte
 Şi pe cale mi-l porneşte
 Cu o sută de nuntaşi,
 Toţi aleşi din tabaraşi.
 
 II 
 Nuntaşii încălecau,
 Cu Bogdan vesel plecau,
 Ei plecau pe la Sîn-Petru.
 Ş-ajungea pe la Sîn-Metru1
 La liteanul cel bogat
 Şi de lege lepădat.
 Iar liteanul de-i vedea
 Poarta curţii închidea
 Şi-n lanţuguri o lega
 
 1 Adică pe la sfîntul Dimitrie. 
 Şi din gură-aşa striga:
 „Care este mirele,
 Mirele, ginerele,
 Sară el zidurile,
 Să deschidă porţile!“
 Cît Bogdan îl auzea,
 De sîrg mi se repezea,2
 Calul îşi înfierbînta
 Ş-un răpez voinic îi da.
 Calul rîndunel zbura
 Şi în curte că era!
 Iar în curte cum sărea,
 Bogdan timpul nu pierdea,
 Poarta curţii deschidea
 Şi nuntaşii toţi intra.
 Liteanul că se mira
 Şi mustaţa-şi răsucea3
 Şi din gură iar zicea:
 „Care este mirele,
 Mirele, ginerele,
 Sară el teancurile
 Să-şi ia postavurile!“
 Cît Bogdan îl auzea,
 Calul iar îşi repezea,
 Peste teancuri el zbura,
 
 2 De sîrg, cuvînt vechi ce însemnează degrabă. 
 3 Răsucirea mustăţii e considerată ca un semn de plăcere. Romînul, cînd vede o nevastă frumoasă, îşi răsuceşte mustaţa cu mulţumire şi astfel îi dă a înţelege că îi place. 
 Apoi le desfăşura,
 Şi le da pe la nuntaşi
 Care-n lupte sunt fruntaşi,
 Cum era şi nuntaşul
 Aşa-i da şi postavul.
 De era el nălţişor,
 Îi da postav roşior,
 Să fie strălucitor.
 De era el medior,
 Îi da postav gălbior,
 Ca să-l prindă binişor.
 De era el mititel,
 Îi da postav albăstrel,
 Ca să se mîndrească-n el!
 
 III 
 Liteanul se bucura,
 El în casă că intra,
 Lui Bogdan că arăta
 Trei copile tot de-un stat,
 Tot de-un chip asemănat.
 Albe gingaşe tustrele
 Ca trei flori de viorele.
 Domnul tînăr le privea,
 Cu ochi dulci care sticlea,
 Iar liteanul mi-i zicea:
 „Care este mirele,
 Mirele, ginerele
 
 Cunoască-şi el mireasa,
 Cunună-se cu dînsa!“
 Bogdan mintea nu-şi pierdea,
 Inel din deget scotea,
 Pe covor îl arunca
 Şi din gură cuvînta:
 „Care-mi este mireasa,
 Să mă iubesc cu dînsa,
 Culeagă-mi ea inelul,
 Inelul cu degetul,
 Căci am sabia-nsetată
 Ce doreşte cap de fată“.
 Din trei două nici mişca,
 Iar mireasa se pleca,
 Pe covor îngenunchea,
 Ca o floare se-ndoia,
 Şi inelul culegea
 Şi-n degeţel şi-l punea.
 Ochii mirelui sticlea,
 Inima-i se-nveselea.
 El mireasa-şi ridica,
 Pe ochi dulce-o săruta
 Şi pe braţe mi-o purta
 Şi-n rădvan că o punea
 Şi spre ţară purcedea.
 După ei încă venea
 Car mare cu drsuştele,1
 
 1 Druşte se numesc fetele prietene ale miresei care o întovărăşesc şi o asistă la cununie. Ele sunt împodobite cu peteală de aur pe cap, ca şi mireasa. 
 Grădina cu florile
 Şi o sută de nuntaşi,
 Toţi aleşi din tabaraşi.
 Ei plecau pe la Sîn-Metru
 Ş-ajungeau pe la Sîn-Petru
 
 Şi pe loc cît ajungeau,
 Mîndră nuntă că făceau,
 Vestele de se duceau
 La vecini şi-n depărtări,
 Peste nouă ţări şi mări!
 
 XLVII 
 
 Iordachi al Lupului1 
 
  
 I 
 Jos, pe apa Prutului, În ţinutul Huşului La casele Lupului2 Mers-a ura Domnului! Mers-a ura şi lovit-a, 
 Mare groază-i sus, la Ieşi,
 De Iordache c-a să vie
 Să aducă grea urgie
 De tătari cumpliţi grămadă
 Să le deie ţara-n pradă!
 Boierii se adunară
 
 Pe Iordache prăpădit-a!
 El cu Domnul se-nvrăjbea
 Şi călare pribegea
 Pe drumul Bugeacului,
 Scăparea pribeagului,
 Şi cu bine el sosea,
 Adăpost el îşi găsea
 La saraiul Hanului,
 Cumnatul sultanului.
 Frunză verde măcieş,
 
 De la tîrg şi de la ţară
 Şi trei zile se vorbiră,
 Trei zile se sfătuiră
 Lui Iordache, să-l înşele,
 Trimiţîndu-i măgulele
 Ş-un poclon de zece pungi,3
 Patru şaluri tot în dungi,
 Două scurte, două lungi.
 Ş-un fugar frumos, domnesc,
 De soi bun, moldovenesc,
 
 1 În letopiseţul lui Ion Neculce, se pomeneşte de un Iordache Costache Lupu, ce a fost vel stolnic sub domnia lui Grigore Ghica 1727. El era fiul lui Lupu Costache Gavriliţă care a jucat un rol însemnat în războiul lui Petru cel Mare cu turcii. 
 2 Trebuie să presupunem că Iordache al Lupului avea afară de Mileşti ce se află în ţinutul Vasluiului, o altă moşie, pe malul Prutului, unde l-a ajuns urgia domnească ce l-a silit a pribegi la tătari. 
 3 O pungă cuprindea 500 lei. 
 Şi o carte mare-nchisă
 Ca de la Domnie scrisă,
 O hîrtie-nşelătoare,
 Poftitoare, rugătoare,
 Ca să vie-Iordache-acasă
 La Maria cea frumoasă.
 Iar de-i trebuie domnie,
 I-o dă Vodă cu frăţie,
 Între ei pace să fie!…
 Iordăchel se-nveselea,
 Iară hanul îi grăia:
 „Zece zile mai aşteaptă
 Ca să ai tu parte dreaptă,
 Căci am scris la-mpărăţie
 Pentru-un firman de domnie,
 Ori de nu, ia-ţi oastea mea
 Şi cu dînsa fă ce-i vrea.“
 „Ba, eu oastea n-oi lua,
 Că ţara m-a blestema.
 Cine-aduce oaste-n ţară
 Sub blestemul ţării piară!“1
 Astfel dac-a cuvîntat,
 Cu hanul s-a sărutat
 Şi spre ţară a plecat
 Cu Marin şi cu Ciocan,
 Cu Lisandru cel bălan,2
 
 Şi cu Zaria, bun viteaz3
 Ce-i cam negru pe obraz.
 Toţi cu inimile drepte,
 Slugi viteze şi-nţelepte;
 Oameni buni şi credincioşi
 Ce-s la masă ruşinoşi,
 Dar la luptă hărţăgoşi!
 
 II 
 Vinerea spre sîmbăta,
 El Măricăi s-arăta
 Şi cu drag o săruta
 Mulţumind lui Dumnezeu
 C-a sosit la locul său…
 Dar în lume cine ştie
 Azi şi mîini ce-o să mai fie!…
 Iată-un grec, unul Zoilă,
 Om de vrajbă şi de silă,
 Un trimis de la domnie,
 (Negre zilele să-i fie!)
 Olăceşte se ducea
 Şi la domn ştire făcea
 C-a sosit Iordache-acasă
 La Maria cea frumoasă!
 Frunză verde alunică,
 Grea pulbere se ridică
 
 1 Cuvinte sublime! Model de patriotism. 2-3 Lisandru şi Zaria în loc de Alexandru şi Zaharia. 
 VASILE ALECSANDRI 
 De la Ieşi înspre Mileşti,1
 Iar printr-însa ce zăreşti?
 Arnăuţi cu şuşanele,
 Cu argint pe la oţele.
 
 Lefegii şi darabani
 Cu-ai lor mîndri căpitani.
 Iordăchele, te fereşte,
 Cursă rea ţi se găteşte!
 
 1 Această moşie, Mileşti, din ţinutul Vasluiului a fost proprietatea spătarului Neculai Cîrnul, care trăia pe timpul domniei lui Ştefăniţă vodă, fiiul lui Vasile Albanezul (1660-1662). Neculai Cîrnul era un om foarte învăţat şi cunoştea mai multe limbi, precum elineşte, greceşte, slavoneşte, latineşte, nemţeşte şi turceşte. El era bogat şi îi plăcea fastul. Cînd ieşea, avea un cortegiu domnesc, şi el purta totdeauna un buzdugan şi o platoşă de argint, pe cînd caii lui erau împodobiţi cu pere frumoase şi cu hamuri cusute cu fir de aur. 
 Spatarul Neculai Cîrnul, uitînd binefacerile şi amicia lui Ştefăniţă vodă, începu o corespondenţă cu fostul domn al Valahiei, prinţul Basarab, care trăia retras în Polonia, şi-l îndemnă a strînge oaste leşească şi a intra în Moldova pentru ca să detroneze pe Ştefănită, a cărui domnire era prea tiranică. Basarab nu numai că refuză propunerile spatarului Cîrnul, dar le şi încunoştiinţă lui Ştefăniţă-vodă. Acesta, aprins de mînie, puse pe călău să-i taie nasul, faptă crudă de unde i se trase şi porecla de Cîrn. 
 După o aşa pedeapsă, spătariul Neculai părăsi Moldova şi se duse la Moscova, lîngă împăratul Alexei Mihailovici, tatăl lui Petru cel Mare, şi cum sosi în capitala Rusiei, el fu instituit preceptorul tînărului Petru Alexievici. Această poziţie îi dobîndi multă onoare şi mari avuţii. 
 Împăratul îl avea de-aproape credincios şi îl însărcină cu misiuni importante. Astfel fu trimis ambasador în China, unde, cîştigînd încrederea împăratului chinez, primi după trei ani prezenturi mari şi un talger plin de pietre scumpe. Între aceste pietre se afla şi un briliant de grosimea unui ou de porumb, care astăzi se află în comoară împărătească. 
 După moartea lui Alexei Mihaiiovici, Petru suindu-se pe tron şi aflînd că preceptorul său se găsea exilat în Siberia în timpul anarhiei strelizilor îl aduse îndată la Moscova şi îl institui consilierul său cel mai de aproape. Acolo el se însură cu fata unui din cei mai mari nobili din Rusia, şi după un trai îndelungat pe lîngă Petru cel Mare se săvîrşi din viaţă în timpul domniei lui Mihai Racoviţă (1707-1709). 
 Cei ce vin călări la tine
 Nu vin ca să se închine,
 Ci vin cu porunci domneşti
 Şi cu gînduri duşmăneşti.
 Frunză verde porumbică!
 Drăgălaşa de Marică
 Pe Iordache mi-l trezea
 Şi din gură-aşa-i grăia:
 „Hai, frate, la biserică
 De sfînta Duminică,
 Că de cînd ai pribegit
 Sufletul nu ţi-ai grijit!“
 Iordăchel se întindea
 Şi cu lene răspundea:
 „Mergi, Marico, dumneata,
 Că eu nu mă pot scula,
 Drumul lung m-a obosit,
 Calul greu m-a ostenit!“
 Iată, mări, cum vorbea
 Că fereastra se izbea
 Şi cădea jos la pămînt
 Fără suflare de vînt.1
 Ş-o icoană poleită
 Trăsnea făr-a fi lovită.2
 Maria se-nspăimînta,
 Iordache se întrista,
 
 Dar pe gînduri mult nu sta,
 Că Lisandru-i aducea
 Carte mare şi-i zicea:
 „O ceată de oameni mulţi,
 Lefegii şi arnăuţi,
 A sosit aici din sus
 Ş-astă carte ţi-au adus
 Cu poftire boierească
 Să mergi la curtea domnească,
 Dar ascultă-mă pe mine,
 Căci ce simt eu nu-i a bine.
 Tu eşti mare cît un domn,
 Iar de ai minte de om,
 Hai cu toţi să-ncălecăm,
 Arnăuţii s-alungăm
 Şi de drum să ne cătăm,
 Spre Bugeac să apucăm,
 Pe hanul să-l ridicăm
 Şi foc Ieşului să dăm.“
 Iordăchel nu-l asculta
 Şi din gură cuvînta:
 „Ba, m-oi duce la domnie
 Că chiar domnul mă îmbie
 Şi se jură că va face
 Tot ce-oi vrea ca să
 
 mă-mpace!“ 
 Numele său adevărat era Neculai Milescu (Vezi Fragments des chroniques Moldaves et Valaques pour servir a l’histoire de Pierre le Grand, Charles XII, Stanislav Lesczynski, Démetre Cantemir et Constantin Brancovan, par le Major M. Kogălnicean.) 
 1, 2 Semne prevestitoare de moarte, după crederea poporului. 
 Frunză verde de negară,
 Pe cel drum în zi de vară,
 Ce se vede strălucind
 Şi spre Ieşi înaintînd?
 Un rădvan cu telegari,
 Şese negri armăsari,
 Şi-n rădvanul boieresc
 Un luceafăr pămîntesc,
 Cu chip dulce femeiesc.
 Iar pe lîngă cel rădvan,
 Călare pe-un năzdrăvan,1
 Merge mîndrul Iordăchel
 Cu slugile după el:
 Slugi cu inimile drepte,
 Înţelepte şi deştepte,
 Ce-s la masă ruşinoase,
 Dar la luptă hărţăgoase.
 Apoi venea după ei
 Ceată de arnăuţei,
 Lefegii şi darabani
 Cu-ai lor mîndri căpitani.
 Ei la Ieşi cît ajungea,
 Iordache la domn mergea,
 
 Dar domnul cît îl vedea,
 De mînie s-aprindea
 Şi striga: „Jos pe covor,
 Tăiaţi-i capul din zbor.“
 Un călău se repezea,
 Iataganu-şi netezea,
 Dar Iordache-l aştepta,
 O palmă voinică-i da,
 Cît călăul jos pica.
 Apoi el se întorcea
 La Lisandru de-i zicea:
 „Ţine tu sabia mea
 De-mi taie capul cu ea,
 Că nicicum nu m-a durea.“
 Iar Lisandru, oftînd greu,
 Răspundea: „Stăpînul meu!
 Pîinea, sarea ţi-am mîncat,
 Nu mă vîrî la păcat!“2
 Din nou vodă poruncea,
 Arnăuţii se-mbrîncea,
 Pe Iordache s-aruncau,
 De păr lung îl apucau,
 Pe covor îl întindeau
 Şi din zbor capu-i tăiau.
 
 1 Adică călare pe-un cal deştept. În poveşti se văd figurînd cai năzdrăvani, păsări năzdrăvene şi oameni năzdrăvani, care au minte pătrunzătoare şi prevăd viitorul. 
 2 Răspuns caracteristic care arată cît de puternică e simţirea recunoştinţei în sufletul romînului. 
 Capul se rostogolea,
 În sînge se tăvălea
 Şi pe scări se cobora
 Şi-n rădvan apoi sărea.
 Iar Marica, vai de ea!
 Capu-n braţe apuca
 Şi plîngînd la el căta,
 Şi bocind îl săruta,
 Cînd pe frunte, cînd pe gură,
 Cînd pe gît, la-ncrestătură.
 „Alei! Doamne! striga ea,
 Facă-se pe vrerea mea!
 Doamna ta să văduvească,
 
 Neamul tău să calicească,
 Tîrgul tău întreg să ardă
 Şi domnia-ţi să se piardă!...“
 Frunză verde siminoc,
 La Ieşi arde mare foc.
 Bate para prin Mileşti,
 Zbor tăciunii la Lăţeşti,
 Scînteile-n Bărlăneşti,
 Pînă pe la Ciocăneşti,
 Şi duc veste de-ngrozit
 Că Iordache a pierit
 Şi că focul a zbucnit
 Din blestemul cel cumplit!
 
 XLVIII 
 
 Mănăstirea Argeşului 
 
  
 I 
 Pe Argeş în jos,
 Pe un mal frumos,
 Negru-vodă trece1
 Cu tovarăşi zece,
 Nouă meşteri mari,
 Calfe şi zidari,
 Şi Manole, zece,2
 Care-i şi întrece.
 Merg cu toţi pe cale
 Să aleagă-n vale
 Loc de mănastire
 
 Şi de pomenire.
 Iată, cum mergeau
 Că-n drum ajungeau
 Pe-un biet ciobănaş
 Din fluier doinaş,3
 Şi cum îl vedea
 Domnul îi zicea:
 „Mîndre ciobănaş,
 Din fluier doinaş!
 Pe Argeş în sus
 Cu turma te-ai dus,
 Pe Argeş în jos
 
 1 După cronicile Ţării Romîneşti, Radul Negru voievod domnea dincolo de Carpaţi, pre Almas şi pe Făgăraş, ridicatu-s-au de acolo cu toată casa lui şi mult norod şi pogorîndu-se pe apa Dîmboviţei început-a a face ţară nouă. Întîi a făcut oraşul Cîmpulung unde a ridicat şi o biserică naltă şi frumoasă. Apoi a descălecat pe Argeş, unde şi-a pus scaunul domniei zidind curţi de piatră şi case domneşti, şi o biserică mare şi mîndru lucrată. 
 În Revista romînă, publicată la Bucureşti, se găseşte descrierea acestei biserici împreună cu stampe litografiate ce reprezintă frumuseţile arhitecturii sale. 2 Acest meşter Manole a rămas în tradiţie un personaj legendar. Poporul atribuie lui Manole zidirea tuturor monumentelor vechi din ţară. 3 Toţi păstorii romîni poartă în brîu un fluier mic ce se numeşte fluier ciobănesc, şi sună din el deosebite arii, unele vesele, iar cele mai multe melancolice 
 Cu turma ai fost. Nu cumva-ai văzut Pe unde-ai trecut Un zid părăsit Şi neisprăvit 
 Şi Manole zece
 Care-i şi întrece.
 „Iată zidul meu!
 Aici aleg eu
 Loc de mănastire
 
 La loc de grindiş, Şi de pomenire.
 La verde-aluniş?“ Deci voi, meşteri mari,
 
 „Ba, doamne,-am văzut Calfe şi zidari,
 Pe unde-am trecut Curînd vă siliţi
 
 Un zid părăsit Lucrul de-l porniţi,
 
 Şi neisprăvit.
 Cîinii cum îl văd, Ca să-mi ridicaţi,
 
 La el se repăd Aici să-mi duraţi
 Şi latră-a pustiu Mănastire naltă
 
 Şi urlă-a morţiu.“
 Cît îl auzea,
 Domnu-nveselea
 Şi curînd pleca,
 Spre zid apuca
 Cu nouă zidari,
 Nouă meşteri mari
 
 Cum n-a mai fost altă,
 Că v-oi da averi,
 V-oi face boieri,
 Iar de nu, apoi
 V-oi zidi pe voi,
 V-oi zidi de vii
 Chiar în temelii!“
 
 şi foarte expresive. Un călător străin, muzician de mare talent, zice „că adeseori, cînd cineva umblă în munţii ţărilor romîne, el aude în depărtare un fluier păstoresc ce sună cu dulceaţa un cîntec de dor. Atunci el se opreşte fără voie, dominat de un farmec necunoscut pentru ca să asculte mult timp aceste suspinuri ale muntelui.“ 
 În călătoriile mele prin munţi după căutarea baladelor poporale, am auzit multe fluiere răsunînd prin poienele codrilor şi am rămas încîntat de frumuseţea originală a acelor sunete pătrunzătoare, iar mai cu seamă la Bicaz, pe malul Bistriţei, am întîlnit un păstor anume Brînduşă, care se înălţa la gradul unui adevărat artist prin talentul cu care cînta Doina din fluierul său. 
 Ş-apoi îi mustra, 
 Meşterii grăbeau, Ş-apoi se-ncrunta Sferile-ntindeau, Şi-i ameninţa Locul măsurau, Să-i puie de vii 
 Şanţuri largi săpau, Chiar în temelii! 
 Şi mereu lucrau, Meşterii cei mari, Zidul ridicau, Calfe şi zidari, Dar orice lucra Tremurau lucrînd, Noaptea se surpa!1 Lucrau tremurînd A doua zi iar, Zi lungă de vară A treia zi iar, Ziua pîn-în seară, A patra zi iar Iar Manole sta, Lucrau în zadar! Nici că mai lucra, Domnul se mira Ci mi se culca 
 Şi un vis visa, 
 1 Superstiţiile poporului în privirea zidirilor sunt multe. Aşa, el crede că o zidire nu poate avea trăinicie dacă nu se îndeplinesc oarecare datini mistice, precum de pildă îngroparea umbrei unui om în temelie. Pietrarii au obicei a fura umbra cuiva, adică a-i lua măsura umbrei cu o trestie şi a zidi apoi acea trestie în talpa zidirii. Omul cu umbra furată moare pînă la 40 de zile şi devine stafie nevăzută şi geniul întăritor al casei. 
 Fiind însă că acest obicei a produs adeseori nenorociri, speriind mintea celor cu umbrele furate, şi aducîndu-i astfel la boale grele, zidarii au fost siliţi a-şi schimba datina. Cînd dar este a se ridica vreo casă nouă, pînă a nu se aşeza cea întîi piatră a temeliei, se face agheasmă cu care se stropesc şanţurile. Apoi se taie doi miei de se face masă mare pentru zidari, care după ce ospătează şi închină în sănătatea stăpînului casei şi întru tăria zidurilor, îngroapă cruciş capetele mieilor în două colţuri ale casei, iar în celelalte două unghiuri, ei zidesc două oale roşii pline cu apă ne-ncepută. 
 Iar după ce lucrul se săvîrşeşte, romînii nu se mută în casă pînă ce mai întîi nu duc înăuntru icoanele, zahăr, pîine şi sare, şi după mutare ei dau masă mare de bună locuinţă. 
 Apoi se scula Aducînd bucate Ş-astfel cuvînta: La soţ ori la frate. „Nouă meşteri mari, Deci dacă vroiţi Calfe şi zidari! Ca să isprăviţi Ştiţi ce am visat Sfînta mănastire De cînd m-am culcat? Pentru pomenire, O şoapta de sus Noi să ne-apucăm Aievea mi-a spus Cu toţi să jurăm Că orice-am lucra Şi să ne legăm Noaptea s-a surpa Taina s-o păstrăm: Pîn-om hotărî Ş-orice soţioară, În zid de-a zidi Orice surioară Cea-ntîi soţioară, Mîini în zori de zi Cea-ntîi surioară Întîi s-a ivi, Care s-a ivi Pe ea s-o jertfim Mîini în zori de zi În zid s-o zidim!“1 
 1 Nenorocita este menită a-şi pierde viaţa pentru mîntuirea zidirii şi a se face stafia bisericii. Vezi nota precedentă. 
 Fiindcă am pomenit mai sus de stafii ce sunt umbre casnice care locuiesc mai cu seamă în beciuri întunecoase, aici credem că e locul să pomenim şi de alte crederi superstiţioase ale poporului romîn. Astfel sunt strigoii, moroii, rusaliile etc. 
 Strigoii sunt morţii care se scoală din morminte şi merg în noaptea Sfîntului Andrei cu sicriile pe cap, de cearcă pe la casele lor. Romînii spre a se apară de asemenea vizite supărătoare au obicei a freca uşile şi ferestrele cu usturoi în ajunul Şf. Andrei, fiind usturoiul displăcut strigoilor. 
 Moroii sunt iarăşi un soi de strigoi mici ce vin de cer ţîţă la mamele lor. Ei sunt copii noi-născuţi ce mor pînă a nu fi botezali. Spre a-i împăca, mamele trebuie să care cu gura, şapte ani de-a rîndul, în ziua de Bobotează aghiazmă mare şi să stropească astfel mormintele copiilor. 
 Rusaliile sunt trei fete de împărat care au ciudă asupra oamenilor fiindcă nu au fost băgate în seamă de dînşii în cursul vieţii lor. Ele nasc furtuni ce descoperă 
 III Vin de băutură. 
 Iată-n zori de zi Cît el o zărea, Manea se trezi, Inima-i sărea, 
 Ş-apoi se sui Pe grad de nuiele Şi mai sus, pe schele, Şi-n cîmp se uita, Drumul cerceta. Cînd, vai! Ce zărea? Cine că venea? Soţioara lui, Floarea cîmpului! Ea s-apropia Şi îi aducea Prînz de mîncătură, 
 În genunchi cădea
 Şi plîngînd zicea:
 „Dă, Doamne, pe lume
 O ploaie cu spume,
 Să facă pîraie,
 Să curgă şiroaie,
 Apele să crească,
 Mîndra să-mi oprească,
 S-o oprească-n vale
 S-o-ntoarcă din cale!
 Domnul se-ndura,
 Ruga-i asculta,
 
 casele romînilor, vîrtejuri ce ridică pînzele nevestelor în vremea ghilitului şi le anină pe copaci. Se crede ca rusaliile fură şi copii de lîngă mamele lor şi îi duc peste ape şi peste codri. De acolo vine vorba l-au umflat rusaliile! 
 Femeile romînce păzesc cu sfinţenie ziua de Rusalii, şi în vreme de nouă săptămîni ele nu culeg nici o buruiană de leac, crezînd că în acel timp buruienile sunt pişcate de rusalii şi nu au putere de lecuit. Cum vine însă ziua Sînzienelor, toate romîncile aleargă pe cîmp la culesul de buruiene crezînd ca în acea zi toate au darul vindecării. Spre a se apăra de mînia rusaliilor, este obicei în ajunul zilei lor a pune pelin sub căpătîiul patului şi a purta a doua zi pelinul la brîu. 
 Subiectul acestei balade este cîntat şi de poeţii poporali ai Sîrbiei, însă cu oarecare deosebiri. Balada sîrbească se numeşte Fondarea cetăţii Scadar ( Scutari ) ce este ridicată de trei fraţi , anume regele Wukaschin, voievodul Ugljescha şi tînărul Gojko. Meşterul cel mare se cheamă Rad în loc de Manole. Femeia zidită este nevasta lui Gojko. Din cuprinsul acelei balade se vede însă că aceeaşi superstiţie există pe ambele maluri ale Dunării. 
 Norii aduna,
 Ceru-ntuneca
 Şi curgea deodată
 Ploaie spumegată
 Ce face pîraie
 Şi umflă şiroaie.
 Dar oricît cădea
 Mîndra n-o oprea,
 Ci ea tot venea,
 Şi s-apropia.
 Manea mi-o vedea,
 Inima-i plîngea,
 Şi iar se-nchina,
 Şi iar se ruga:
 „Suflă, Doamne,-un vînt
 Suflă-l pe pămînt,
 Brazii să-i despoaie,
 Paltini să îndoaie,
 Munţii să răstoarne,
 Mîndra să-mi întoarne,
 Să mi-o-ntoarne-n cale,
 S-o ducă de vale!“
 Domnul se-ndura,
 Ruga-i asculta
 Şi sufla un vînt
 Un vînt pe pămînt
 Paltini că-ndoia,
 Brazi că despoia,
 Munţii răsturna,
 Iară pe Ana
 
 Nici c-o înturna! Ea mereu venea, Pe drum şovăia Şi s-apropia Şi amar de ea, Iată c-ajungea! 
 IV 
 Meşterii cei mari
 Calfe şi zidari,
 Mult înveselea
 Dacă o vedea,
 Iar Manea turba,
 Mîndra-şi săruta,
 În braţe-o lua,
 Pe schele-o urca,
 Pe zid o punea
 Şi, glumind, zicea:
 „Stai, mîndruţa mea,
 Nu te speria,
 Că vrem să glumim
 Şi să te zidim!“
 Ana se-ncredea
 Şi vesel rîdea.
 Iar Manea ofta
 Şi se apuca
 Zidul de zidit,
 Visul de-mplinit.
 Zidul se suia
 Şi o cuprindea
 
 Pîn’ la gleznişoare,
 Pîn’ la pulpişoare.
 Iar ea, vai de ea!
 Nici că mai rîdea,
 Ci mereu zicea:
 „Manole, Manole,
 Meştere Manole!
 Ajungă-ţi de şagă,
 Că nu-i bună, dragă.
 Manole, Manole,
 Meştere Manole!
 Zidul rău mă strînge,
 Trupuşoru-mi frînge!“
 Iar Manea tăcea
 Şi mereu zidea.
 Zidul se suia
 Şi o cuprindea
 Pîn’ la gleznişoare,
 Pîn’ la pulpişoare,
 Pîn’ la costişoare,
 Pîn’ la ţîţişoare.
 Dar ea, vai de ea,
 Tot mereu plîngea
 Şi mereu zicea:
 „Manole, Manole
 Meştere Manole!
 Zidul rău mă strînge,
 Ţîţişoara-mi plînge,
 Copilaşu-mi frînge!“
 Manole turba
 
 Şi mereu lucra.
 Zidul se suia
 Şi o cuprindea
 Pîn’ la costişoare,
 Pîn’ la ţîţişoare,
 Pîn’ la buzişoare,
 Pîn’ la ochişori,
 Încît, vai de ea,
 Nu se mai vedea,
 Ci se auzea
 Din zid că zicea:
 „Manole, Manole
 Meştere Manole!
 Zidul rău mă strînge,
 Viaţa mi se stinge!“
 
 V 
 Pe Argeş în jos,
 Pe un mal frumos,
 Negru-vodă vine
 Ca să se închine
 La cea mănăstire,
 Falnică zidire,
 Mănăstire naltă
 Cum n-a mai fost altă.
 Domnul o privea
 Şi se-nveselea
 Şi astfel grăia:
 „Voi, meşteri zidari,
 Zece meşteri mari!
 
 Spuneţi-mi cu drept,
 Cu mîna la piept,
 De-aveţi meşterie
 Ca să-mi faceţi mie
 Altă mănastire
 Pentru pomenire
 Mult mai luminoasă
 Şi mult mai frumoasă!
 Iar cei meşteri mari,
 Calfe şi zidari,
 Cum sta pe grindiş,
 Sus pe coperiş,
 Vesel se mîndreau
 Ş-apoi răspundeau:
 „Ca noi, meşteri mari,
 Calfe şi zidari,
 Alţii nici că sînt
 Pe acest pămînt!
 Află că noi ştim
 Oricînd să zidim
 Altă mănăstire
 Pentru pomenire,
 Mult mai luminoasă
 Şi mult mai frumoasă.
 Domnu-i asculta
 Şi pe gînduri sta,
 Apoi poruncea
 Schelele să strice,
 Scări să le ridice.
 Iar pe cei zidari,
 
 Zece meşteri mari,
 Să mi-i părăsească
 Ca să putrezească
 Colo pe grindiş,
 Sus pe coperiş.
 Meşterii gîndeau
 Şi ei îşi făceau
 Aripi zburătoare
 De şindrili uşoare,
 Apoi le-ntindeau
 Şi-n văzduh săreau
 Dar pe loc cădeau,
 Şi unde picau
 Trupu-şi despicau.
 Iar bietul Manole,
 Meşterul Manole,
 Cînd se încerca
 De-a se arunca,
 Iată c-auzea
 Din zid că ieşea
 Un glas năduşit,
 Un glas mult iubit
 Care greu gemea
 Şi mereu zicea:
 „Manole, Manole,
 Meştere Manole!
 Zidul rău mă strînge,
 Ţîţişoara-mi plînge,
 Copilaşu-mi frînge,
 Viaţa mi se stinge!“
 
 VASILE ALECSANDRI 
 Cum o auzea,
 Manea se pierdea,
 Ochii-i se-nvelea,
 Lumea se-ntorcea,
 Norii se-nvîrtea,
 Şi de pe grindiş,
 De pe coperiş,
 
 Mort bietul cădea!
 Iar unde cădea,
 Ce se mai făcea?
 O fîntîna lină,
 Cu apa puţină,
 Cu apă sărată
 Cu lacrimi udată!
 
 XLIX 
 
 Radu Calomfirescu 
 
  
 I 
 În oraş la Bucureşti, În curţi nalte şi domneşti Mîndră masă e întinsă Şi de mari boieri cuprinsă. Dar în mijloc cine şede?1 Mircea-vodă-n mijloc şede, Şi la dreapta lui se vede Doi Căpleşti şi trei Buzeşti Zmeii Ţării Romîneşti, Purtătorii oştilor Şi fruntea boierilor. Ei toţi beau, se veseleau Şi pe domn îl fericeau, Dar cînd fu despre beţie, Despre dalba veselie, Iată, nene, că sosea Şi la domn îngenunchea Radul din Calomfireşti, Zmeul Ţării Romîneşti, Cu sluga lui, cu Nedea, 
 Ce de mic îi tot dădea
 Ajutor bun de putere
 Şi cuvînt de mîngîiere:
 „Domnule, măria-ta!
 Fie cum oi cuvînta:
 Îţi aduc ţie-nchinare,
 Ca unui frate mai mare,
 Şi-ţi doresc mereu să fii
 Cu izbînzi şi veselii.
 Dar ştii, Doamne, ori nu ştii
 Că tătarii m-au lovit
 Şi tătarii mi-au robit
 
 Copilaşii
 Drăgălaşii,
 Măiculiţa
 Drăguliţa.
 
 Rău mă doare inimioara De copii, de soţioara, Dar mă doare şi mai tare De măicuţa ce mă are, Că-i creştină şi bătrînă 
 1 O zicătoare ce trebuie să existe de pe timpul năvălirilor de limbi străine sună aşa: să fii totdeauna la mijloc de masă şi la colţ de ţară. 
 VASILE ALECSANDRI 
 Ş-a să-ajungă-a-fi cadînă,
 De rîsul căpcînilor
 Prin casa păgînilor1.
 Rogu-te, măria-ta,
 De vroieşti a m-ajuta,
 Dă-mi ajutor pe Buzeşti
 Şi pe cei tustrei Căpleşti,
 Purtătorii oştilor
 Şi fruntea boierilor!“
 Mircea-vodă-l asculta
 Şi din gură cuvînta:
 „Alei! Radule mişel!
 Mai aşteaptă tu niţel,
 Pînă ce vom ospăta,
 Pînă ce ne vom culca,
 Pînă ce ne vom scula,
 Să văd ce vis om visa
 Ş-apoi ajutor ţi-om da!“
 Radu buzele-şi muşca
 Şi la faţă se schimba.
 „Să trăieşti, măria-ta!
 
 Iar dacă te-oi aştepta Pînă ce îi ospăta, Şi pînă ce te-i culca, Şi pînă ce te-i scula, Să vezi ce vis îi visa, Tătarii s-or depărta, Păgubaş ei m-or lăsa!“ 
 II 
 Radu iute-ncăleca, După duşmani se lua Cu sluga lui, cu Nedea, Ce de mic îi tot dădea Ajutor bun de putere Şi cuvînt de mîngîiere. Gonea el, mereu gonea, Gonea, nu mai ostenea, Nebăut şi nemîncat, De dor mare frămîntat. Cînd a fost a treia zi, Pe tătari el îi zări, 
 1 Romînii expuşi în vechime la necontenite năvăliri de limbi străine ce lasă foc şi sînge în urma lor deteră barbarilor numirea de căpcîni, adică dihănii cu trup de om şi cu cap de cîine. 
 În istoria lui Alexandru Machedon se zice: „De acolo merse Alexandru cincisprezece zile şi ajunse la o ţară cu oameni cu şapte picioare şi cu şapte mîini şi deteră foarte tare prin oastea lui Machedon; şi de aceea pieriră mulţi şi mulţi prinseră vii, să-i scoată la lume pentru minune. Şi trecu ţara lor în zece zile şi mai merse înainte şi ajunse la o ţară cu oameni cîtcăuni (căpcăuni) dinainte cu obraz de om, iar dindărăt cap de cîine ce latră cîineşte“. 
 Atunci Nedea că grăi:
 „Hei! stăpîne Radule,
 Ascultă-mi poveţele,
 C-acum e pe vitejie,
 Pe vinceală sau robie,
 Taie tu marginile,
 Eu să tai mijloacele;
 Care-a scăpa de la mine
 Să nu scape de la tine!“
 În tătari ei se izbeau,
 Vîrtej de moarte făceau,
 Şi tăiau, nene, tăiau,
 Pe tătari îi risipeau,
 Şi pe cei robiţi scoteau
 Şi pe-acasă-i trimiteau.
 Dar pe maică-sa bătrînă
 N-o găsea-n ceata păgînă.
 Radu-n scări se ridica,
 Ca vulturul se uita
 Peste cîmpii Lăpuşnii,
 Peste cîmpi merei pustii,
 Şi cum sta şi cum ochea
 Iată, nene, că zărea
 Un cort mare şi rotat,
 Cît un cort de împărat;
 Şi-n cort zărea pe-un mîrzac,
 Un mîrzac de la Bugeac
 Care-n braţele-i strîngea
 
 O creştină ce plîngea. Fulger Radu se făcea, Ca un fulger se ducea Şi la cort se repezea, Pe mîrzac îl reteza Şi în lance că-l lua, Mort în cîmp îl arunca, Apoi vesel purcedea Cu mă-sa şi cu Nedea, Ce de mic îi tot dădea Ajutor bun de putere Şi cuvînt de mîngîiere! 
 III 
 Iată la mijloc de cale,
 La fîntîna dintr-o vale,
 Iată bună-mpreunare
 Cu cinci voinicei călare,
 Cu Buzeşti şi cu Căpleşti
 Zmeii Ţării Romîneşti!
 „Noroc bun, şi cale bună!
 Ce vînt dulce vă adună
 Şi cu mine svă-mpreună?“
 „Noi în cale ţi-am ieşit
 C-avem dor de hărăţit.1
 Şi la harţă vitejească
 Şi la joacă războiască.“
 Ei la harţă se luau,
 
 Vezi nota a 10-ea din balada XXIII a lui Mihu Copilul. 
 Pe jurămînt s-apucau,
 Stăpînii să hărăţească
 Şi slugile să-i privească!
 Începea dar de călare
 Harţa cea din fuga mare,
 Paloşele zîngănind,
 Suliţele învîrtind,
 Buzduganele ciocnind
 Şi din gură chiuind.
 Cînd deodată cei Buzeşti
 Şi cu cei tustrei Căpleşti
 Peste Radu năvăleau,
 Cu cinci lănci îl străpungeau,
 Apoi capul îi tăiau,
 Pe-o tipsie îl puneau
 Şi la domnul îl duceau
 Şi cu toţi aşa grăiau:
 „Alei! doamne, doamne Mirce!
 Alei! doamne mult voinice!1
 Radu de-ar mai fi trăit,
 Scaunul ţi-ar fi răpit!
 Iată capu-i, dă-l la corbi
 Şi copiii lui fă-i robi!“
 
 Bine vorba nu sfîrşeau,
 Iată, nene, că veneau,
 Sluga veche, moş Nedea
 Cu măicuţa Radului
 La scaunul Domnului,
 Şi-amîndoi îngenunchea
 Şi, plîngînd, maica zicea.
 „Alei! doamne, doamne
 Mirce,
 Alei! doamne mult voinice!
 Fă-mi dreptate, fă-ţi dreptate,
 Radu că ţi-a fost bun frate,
 Că eu, doamne, din păcate,
 M-am iubit cu taica tău
 De-am făcut pe Radul meu!“
 Domnul Mircea greu ofta,
 Pe bătrînă o scula,
 Mîna dreaptă-i săruta
 Şi pe loc dreptate-i da.
 El boierii aduna
 Şi de moarte-i judeca.
 Gîdele îi apuca,
 Sus, la scară-i aducea,
 
 1 Mircea cel Bătrîn a ţinut multe războaie cu turcii şi a fost pururea învingător. El a domnit 29 de ani, a zidit mănăstirile Cotmeana şi Cozia şi a fost îngropat la aceasta de pe urmă. 
 În tractaturile sale de alianţă cu regele Poloniei Vladislav, Mircea se intitula astfel: „Mircea, din mila lui Dumnezeu voievodul Valahiei, ducsul Făgăraşului şi al Omlaşului, comitul Severinului, despotul Dobrodiciului şi Domnul Drăstiorului“ etc. 
 Un covor le aşternea, În genunchi îi tot punea Şi mîneca-şi sufleca, Şi pala şi-o ridica, Şi capetele zbura, Zburau pe scări de-a dura, Cînd Buzeşti peste Căpleşti, Cînd Căpleşti peste Buzeşti. 
 L 
 
 Oprişanul 
 
  
 I 
 Colo-n ţara muntenească,
 Ţară dulce, romînească,
 Ca şi cea moldovenească,
 În oraş, la Bucureşti
 Sunt curţi nalte şi domneşti,
 Iar în curţi o sală mare
 Unde şede la prînzare
 Mihnea-vodă cel cruntat
 De boieri înconjurat.
 „Boieri mari, boieri de rînd!
 (Zice domnul închinînd)
 Toţi mîncaţi, cu toţii beţi
 Şi cu bine petreceţi;
 Numai unul poftă n-are
 De băut şi de mîncare,
 Cantar Slutul, armaş mare!
 Ori bucatele nu-i plac,
 Ori de noi nu-i este drag!“
 Boierimea-ncet rîdea,
 
 Iar Cantarul răspundea:
 „Alei! doamne Mihnule,
 Mihnule netihnule!1
 Alei! tu, stăpînul meu,
 Lumina-te-ar Dumnezeu!
 Bucatele tale-mi plac
 Şi de oaspeţi îmi e drag,
 Dar unde s-au pomenit,
 S-au văzut şi auzit
 Două săbii într-o teacă,
 Doi domni în ţară săracă?
 Măria-ta-n Bucureşti,
 Oprişanu-n Stoieneşti!
 Ce-am văzut la Oprişanul
 N-am văzut nici la sultanul,
 Că el are-n cîmp, la soare,
 Mii şi sute de mioare...
 Ies în vară fătătoare;
 Berbeci are sute-ntregi,
 Cu cozile pe telegi,
 Şi ciobani tot înarmaţi,
 
 1 Acest cuvînt vechi, netihnu, trebuie să vie negreşit de la tihnă (odihnă) şi să însemne prin urmare nestîmpărat, frămîntat de griji. 
 Cu postavuri îmbrăcaţi,
 De nu crezi că sunt ciobani,
 Ci chiar neaoşi căpitani.
 Nu mi-e ciudă de asta
 Cît mi-e ciudă de alta:
 Oprişanul încă-şi are
 Herghelii în număr mare,
 Două, trei, cinci mii de iepe
 Tot alese şi sirepe,
 Pintenoage la picioare
 Cu cergi albe pe spinare
 Şi cu doi mînzi fiecare.
 Nu mi-e ciudă de asta
 Cît mi-e ciudă de alta:
 Oprişanul are-n sat
 Ogari, copoi de vînat,
 Cu zgărzi late, ţintuite,
 Pe la margini poleite,
 Şi mai are grajduri mari,
 Cu cincizeci de armăsari,
 Jumătate arăpeşti
 
 Şi ceilalţi moldoveneşti!
 Nu mi-e ciudă de asta
 Cît mi-e ciudă de alta:
 Scutarul lui Oprişan
 N-are faţă de ţăran,
 Pe deasupra-i cu suman,
 Dar pe trup are catan
 Şi cîrligu-i de scutar
 Nu-i de-alun, nici de stejar,
 Ci de aur tot săpat
 Cu pietre scumpe lucrat,
 Şi-n vîrful cîrligului
 Sub mîna scutarului
 Este-o piatră nestemată,
 Ce plăteşte lumea toată!“
 „De-i aşa cum zici, Cantare,
 Lasă prînzul, sai călare
 Şi-ntr-o fugă să te duci
 Pe-Oprişanul să-l aduci
 Cu toate podoabele,
 Cu toate averile
 
 Şi în adevăr un cronicar romîn face următoarea descriere despre Mihnea-vodă: 
 „Mihnea, feciorul lui Dracu armaşul, cum apucă domnia, îndată se dezbrăcă lupul de pielea cea de oaie şi-şi astupă urechile ca aspida şi ca vasiliscul. Iar arcul şi-l încordă şi găti săgeţi de a săgeta, şi sabia şi-o fulgera, şi mîna şi-o întărea spre rane! şi prinse pe toţi boierii cei mari şi aleşi, şi-i munci cu multe munci şi cumplite şi le luă toată avuţia, şi se culca cu jupînesele şi cu fetele lor înaintea ochilor lor. De aci unora le-au tăiat nasurile şi buzele, pre alţii i-au înecat şi pre alţii i-au spînzurat. Iar el se îmbogăţea şi creştea ca cedrul pîna la ceriu“ etc. 
 Să-şi dea socotelile!“
 Astfel domnul poruncea!
 Cantar vesel se ducea
 La cel sat, în Stoieneşti,
 Unde sunt averi domneşti.
 El acolo cum venea
 Cu scutarul se-ntîlnea
 Şi porunca-i arăta
 Şi din gură cuvînta:
 „Mihnea-vodă-n Bucureşti
 Face praznice domneşti;
 Toţi boierii credincioşi
 Şi de pace bucuroşi
 Lîngă domn s-au adunat
 Şi pahare-au închinat,
 Numai unul n-a venit,
 Oprişanul cel vestit!
 De-i vrăjmaş şi om de ceartă,
 Mihnea-vodă-acum îl iartă
 Şi-l pofteşte ca să vie
 Ca un frate la domnie!“
 
 II 
 Oprişanul credincios
 Şi de suflet omenos
 Se pornea din Stoieneşti
 Ş-ajungea la Bucureşti
 Noaptea pe la cîntători
 Pîn-a nu răsări zori.
 Mihnea-vodă adormit
 
 Dormea pe-un pat aurit
 În cămară-ntunecată
 Tot cu şaluri îmbrăcată.
 Dar deodată se trezea
 Şi la slugi aşa grăia:
 „Slugi, aprozi, copii de casă!
 Voi dormiţi şi nu vă pasă
 Soarele c-a răsărit
 Şi pe mine m-a trezit,
 Dar voi oare nu gîndiţi
 Cînd în somn vă leneviţi
 Că am ţară de domnit
 Judecăţi de săvîrşit
 Şi boieri de boierit?“
 Toţi aprozii se trezeau
 Şi lui vodă răspundeau:
 „Rămîi, doamne, liniştit!
 Soarele n-a răsărit,
 Dar în locu-i a sosit
 Oprişan din Stoieneşti
 Cu averi împărăteşti.
 El în curte a intrat,
 De zăbrea a aninat
 Un cîrlig de împărat,
 Cu pietre scumpe lucrat,
 Ce luceşte ca un soare
 Într-o zi de sărbătoare.
 Mihnea-vodă se scula,
 Faţa albă îşi spăla,
 Barba neagră-şi pieptăna,
 
 La icoane se-nchina, Apoi el se înarma Şi pe Oprişan chema: „Oprişan din Stoieneşti! Cu dreptul să ne grăieşti Ce-ai făcut de-ai adunat Averi mari de împărat, Încît nu numai averi, Dar ai şi scutari boieri?“ „Dumnezeu mi-a ajutat Şi eu mi le-am adunat Din darul sfinţiei-sale, Din mila măriei-tale!“ „Nu-l crede, măria-ta! (Cantarul atunci striga). El mie s-a lăudat Ca avere-a adunat Numai din puterea lui, Nu din mila domnului. Dar n-am ciudă de asta Cît am ciudă de alta: Oprişanul mi-a spus mie Că aşteaptă ca să-i vie Firman de la-mpărăţie Să te scoată din domnie!“ Mihnea-vodă se-ncrunta Şi din gură cuvînta: „Pîn-a veni firmanul Piară-ntîi Oprişanul! Jos la poartă să-l duceţi 
 Şi capul să i-l tăieţi!“
 De vrăjmaş ce mult era,
 Armaşul se bucura.
 Ca o fiară se-arunca,
 Pe-Oprişanu-l apuca
 Şi pe scări îl îmbrîncea
 Şi la moarte mi-l ducea!
 Cînd la poartă, frate, iată
 Un rădvan că se arată,
 Tras de şase telegari,
 Negri, ageri armăsari
 Cu cozi lungi şi coame mari.
 Iar înuntru o bătrînă
 Cu-o icoană sfîntă-n mînă
 Şi cu haine mohorîte
 Şi cu pletele albite.
 Pe-Oprişan cît ea-l vedea,
 Sus, la domnul se ducea,
 Şi-n genunchi trupu-şi frîngea
 Şi grăind amar plîngea:
 „Alei! doamne, fătul meu!
 Nu te ierte Dumnezeu
 Să omori pe Oprişanul
 Că-i peri pînă la anul!
 Ştii tu, Mihneo, ori nu ştii
 Că-n ziua Sîntei Marii
 Era, doamne, ca să-ţi vie
 Firman de la-mpărăţie
 Să te scoată din domnie?
 Ş-aveai parte de firman
 
 Făr’ de bietul Oprişan Care-n cale i-a ieşit Şi-ndărăt l-a napoit Dăruind chiar pe vizir Cu-armăsari de la Misir, Şi cu pungi de bani o mie Să te lase pe domnie!“ Oprişanca nu sfîrşea, Mihnea-n curtea lui ieşea Poruncind la toţi să saie Pe-Oprişan ca să nu-l taie. Dar Cantar, armaşul mare, Îşi făcuse răzbunare; Şi capul nevinovat Zăcea-n ţărnă aruncat Lîngă trupul răsturnat! Vai de omul cu păcat! De păcat e alungat Şi nu poate-a fi scăpat! Vînzătorul de armaş Fiară crudă, om pizmaş, Fost-a gol legat la soare, Şi de mîini şi de picioare, Gol legat de cozi de iepe, De patru iepe sirepe, Care, cînd se opintiră, În patru părţi se izbiră Şi-n patru îl despărţiră! 
 LI 
 
 Ştefăniţă Vodă 
 
  
 I Cu sîn alb de porumbiţă, Frunză verde meri creţeşti, Umple cupa mea de vin, 
 În oraş la Bucureşti, Ţie, dragă, s-o închin L-ale case mari domneşti Ş-apoi cîntă-mi viers de dor De se văd în Stoieneşti, Cu glas dulce, răpitor, 
 Mîndră masă e întinsă Cîntă-ţi, dragă, cîntecul, Şi de mari boieri cuprinsă. Că mi-e drag ca sufletul!“ Tot boieri de-a oştilor, Copiliţa se închină 
 Puterea domniilor Şi groaza duşmanilor. Iar în capăt cine şede? 
 Ca o floare de grădină Şi-i întinde-o cupă plină, Apoi zice încetişor 
 Ştefăniţă Domn se vede,
 Dar nici bea, nici veseleşte,
 Ci cu ochii lung priveşte
 La copila Dihului,
 Surioara Mihului,
 Mihului voinicului
 Din valea Cobiului.
 Că e mîndră ca o floare,
 Şi de ochi fermecătoare,
 Şi de suflet iubitoare,
 Unde-o vede Domnul moare!
 „Copiliţă, drăguliţă,
 
 Un viers dulce, plin de dor: „Frunză verde stejărel, Am un frate voinicel Şi mă tem amar de el! Frunză verde măr domnesc, Am un Domn care-l iubesc Şi de dînsul mă-ngrijesc. Vai de mine’ cum să fac Pe-amîndoi să mi-i împac, Să-mi fie traiul pe plac!“ Copiliţa nu sfîrşea Şi Domnul astfel grăia: 
 „Copiliţă, mîndruliţă,
 Cu sîn alb de porumbiţă,
 Nu mai plînge, că-n curînd
 Împlini-voi al tău gînd.
 Voi, boieri ce ospătaţi,
 Staţi şi nu mai închinaţi,
 Cuvîntul să-mi ascultaţi
 Toţi călări şi înarmaţi
 Cu săgeţi, cu buzdugane,
 Şi la brîie cu arcane,
 Ca să mergem despre soare
 Să facem o vînătoare
 După urşi şi căprioare,
 După păsări gălbioare
 Ce sunt bune de mîncare
 Şi plăcute la cîntare!“
 
 II 
 Cînd de zi se lumina,
 Boierii se aduna
 Şi pe cai încăleca,
 Şi cu Domnul toţi pleca,
 Înspre munţi la vînătoare,
 După urşi şi căprioare,
 După păsări gălbioare.
 Şi mergeau, frate, mergeau
 Pîn-în munţi că ajungeau,
 Iar cînd soarele-apunea,
 Iată că se întîlnea
 C-un cioban cu fluieraş
 
 Şi cu port de oltenaş.
 Domnu-n cale-i se oprea
 Şi din gură-aşa grăia:
 „Ciobănaş cu fluieraş,
 Puişor de oltenaş,
 Cunoşti calea codrului
 De prin muntii Crişului?
 Cunoşti fagul Mihului
 Din codrul Cobiului?“
 „Cunosc calea codrului
 Pînă-n fundul fundului,
 Ştiu şi fagul Mihului
 Din codrul Cobiului“.
 „De ştii locurile bine,
 Nu mă-i duce tu pe mine?“
 „Ba, te-oi duce eu pe tine
 De-i lăsa tu oştile
 Să-mi păzească oile,
 Că de-oi pierde-o mieluşea
 Oi slugi un an pe ea,
 Şi de-oi pierde un mieluşel
 Oi slugi doi ani pe el“.
 Domnul oştile lăsa,
 Cu ciobanul se lua,
 Singur, singur, singurel
 Pe o zare de muncel.
 Iar ciobanul se-ndrepta
 Către munţi şi mi-l purta
 Pe cărări şi pe potici
 Ce-s călcate de voinici,
 
 Prin hăţiş, prin cărpiniş, Unde nu-i loc de cîrniş, El mergea, frate, mergea Pîn’ ce-n codru ajungea Drept la fagul Mihului, Lăcaşul voinicului. Cînd de fag s-apropia, Ciobănaşul se oprea Şi din gură-aşa grăia: „Iată fagul Mihului, Mihului voinicului! Iar pe Mihul dacă-l vrei, Cată drept în ochii mei!“ 
 III 
 Domnul drept la el căta,
 Ochii lui se încrunta.
 Iar ciobanul se schimba,
 Gluga lui îşi arunca
 Şi deodată se-arăta
 Cu zelar, cu buzdugan,
 Cu haine de căpitan.
 Apoi drept la Domn căta
 Şi-n glas mare cuvînta:
 „Alei! Doamne din domnie!
 Ieri ai fost dat la beţie;
 Astăzi venişi la trezie,
 Dar n-ai prins la cuminţie.
 Ce păcate te-au împins
 Paloşul de ţi-ai încins?
 
 Fostu-ţi-a silă de tine
 De te-ai luat după mine.
 Ori că nu te-ai săturat
 Pe-a mea soră c-ai furat
 Şi-ai făcut cu ea păcat
 Făr-a te fi cununat?
 Dar gîndit-ai că păcatul
 Îşi urmează vinovatul
 Şi că-n lume orice faptă
 Are faptă şi răsplată?“
 Şi cum sta şi cum zicea
 O frunză de fag smucea
 Si-ntre buze o punea
 Şi suna hoţiş din ea.
 Frunza-n patru că plesnea,
 Codrul negru clocotea,
 De-un lung chiot chiotea,
 De-un greu tropot tropotea,
 Ş-imprejuru-le deodată
 Se ivea o mîndră ceată,
 O ceată de voinicei,
 Lotri, puişori de zmei,
 Cu căciule stogoşate,
 Cu chebe roşii pe spate,
 Şi mustăţi de varvaric
 Cum stă bine la voinic.
 Lîngă el cît îi zărea,
 Mihul astfel le grăia:
 „Fraţii mei, neferii mei,
 Lotri, puişori de zmei!
 
 Îl vedeţi voi pe ist om?
 El e mare, căci e Domn,
 Dar, cît e de Domn şi mare,
 Minte coaptă încă n-are!
 Hai, copii, de mi-l luaţi,
 Prin săbii să-l fluturaţi,
 Dar nimic să nu-i stricaţi,
 Cale bună să-i lăsaţi,
 Că de-i Domnul priceput
 E destul cîte-a văzut
 Ca să afle, ca să ştie:
 Cu Mihul nu-i de glumie!“
 Domnul pe gînduri cădea
 Ş-apoi astfel răspundea:
 „Mihule, bujorule,
 
 Frate, frăţiorule!
 Eu la mînă ţi-am picat,
 Tu de moarte m-ai scăpat.
 Cînd la mînă mi-i pica,
 Eu de moarte te-oi scăpa.
 Vină mîini tu la domnie
 Ca să vezi o cununie,
 Cununia Domnului
 Cu sora voinicului,
 S-o fac mie soţioară,
 S-o fac ţie Domnişoară!“
 Astfel Domnul cuvînta,
 Şi din codru se-nturna,
 Iară codrul răsuna:
 „Să trăieşti, măria ta!“
 
 LII 
 
 Constantin Brîncovanul 
 
  
 Brîncovanul Constantin1,
 Boier vechi şi domn creştin,
 De averi ce tot strîngea
 Sultanul se îngrijea
 Şi de moarte-l hotăra,
 Căci vizirul îl pîra.
 Într-o joi de dimineaţă,
 Zi scurtării lui de viaţă,
 Brîncovanul se scula,
 Faţa blîndă el spăla.
 Barba albă-şi peiptăna,
 
 La icoane se-nchina,
 Pe fereastră-apoi căta
 Şi amar se spăimînta!
 „Dragii mei, cuconi iubiţi!
 Lăsaţi somnul, vă treziţi,
 Armele vi le gătiţi,
 Că pe noi ne-a-nconjurat
 Paşa cel neîmpăcat1
 Cu-ieniceri, cu tunuri mari
 Ce sparg ziduri cît de tari!“
 Bine vorba nu sfîrşea,
 
 1 Constantin Brăncovanul a domnit 26 ani în Ţara Romînească şi a fost ucis de turci în 15 august 1714 la vîrsta de 60 ani. Şincai scrie în Cronica romînilor că odată cu Brîncovanul au pierit patru feciori ai lui cărora el le-a grăit astfel în ora morţii: „Iată, toate avuţiile şi orice am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem încai sufletele... Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei! să nu băgaţi seamă de moarte. Priviţi la Hristos, mîntuitorul nostru, cîte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit. Credeţi tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clătiţi din credinţa voastră pentru viaţa şi lumea aceasta...“ etc. 
 „Apoi, adaugă Şincai, aceste zicînd el, porunci împăratul de le tăiară capetele, întîi ale feciorilor, începînd de la cel mai tînăr, şi mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin Brîncovanu, şi aruncară trupurile în mare: şi creştini, dup-aceea, aftîndu-le, le-au astruncat la Patriarhie.“ 
 1 Mustafa Paşa care era imbrohor. 
 VASILE ALECSANDRI 
 Turcii-n casă iuruşea,
 Pe tuspatru mi-i prindeau
 Şi-i duceau de-i închideau
 La Stambul, în turnul mare1
 Ce se-nalţă lîngă mare,
 Unde zac feţe domneşti
 Şi soli mari împărăteşti2.
 Mult acolo nu zăcea,
 Că sultanu-i aducea
 Lîngă foişorul lui
 Pe malul Bosforului.
 „Brîncovene Constantin,
 Boier vechi, ghiaur hain!
 Adevăr e c-ai chitit
 Pîn-a nu fi mazilit,
 Să desparţi a ta domnie
 De a noastră-mpărăţie?
 Că de mult ce eşti avut,
 Bani de aur ai bătut3
 Făr-a-ţi fi de mine teamă,
 Făr-a vrea ca să-mi dai seamă!“
 „De-am fost bun, rău la domnie,
 
 Dumnezeu singur o ştie; De-am fost mare pe pămînt, Cată-acum de vezi ce sînt!“ „Constantine Brîncovene! Nu-mi grăi vorbe viclene. De ţi-e milă de copii Şi de vrei ca să mai fii, Lasă legea creştinească Şi te dă-n legea turcească.“ „Facă Dumnezeu ce-a vrea! Chiar pe toţi de ne-ţi tăia, Nu mă las de legea mea!“ Sultanul din foişor Dete semn lui imbrohor. Doi gelaţi veneau curînd, Săbiile fluturînd, Şi spre robi dacă mergeau, Din cuconi îşi alegeau Pe cel mare şi frumos, Şi-l puneau pe scaun jos, Şi cît pala repezea, Capul iute-i reteza! 
 1 Prin turnul mare se înţelege negreşit cetatea numită de turci Edicale, ridicată pe malul Mării de Marmara în capătul oraşului Stambul, şi pe care europenii o numesc Şapte turnuri. 
 2 Cînd năştea vreo neînţelegere serioasă între sultan şi puterile europene, se închideau ambasadorii străini în cetatea Edicale, pînă la sfîrşitul certei sau a războiului. 
 3 Între pîrile trimise la Poartă în contra Brîncovanului era şi aceasta, că bîtuse monedă de aur în Ardeal, de cîte doi şi pînă la zece galbeni una. 
 Brîncovanul greu ofta
 Şi din gură cuvînta:
 „Doamne! fie-n voia ta!“
 Cei gelaţi iarăşi mergeau
 Şi din doi îşi alegeau
 Pe cel gingaş mijlociu,
 Cu păr neted şi gălbiu,
 Şi pe scaun îl puneau
 Şi capul îi răpuneau!
 Brîncovanul greu ofta
 Şi din suflet cuvînta:
 „Doamne! fie-n voia ta!“
 Sultanul se minuna:
 Şi cu mila se-ngîna
 „Brîncovene Constantin,
 Boier vechi şi domn creştin!
 Trei cuconi tu ai avut,
 Din trei doi ţi i-ai pierdut,
 Numai unul ţi-a rămas.
 Cu zile de vrei să-l las,
 Lasă legea creştinească
 Şi te dă-n legea turcească!“
 „Mare-i Domnul-Dumnezeu!
 Creştin bun m-am născut eu,
 Creştin bun a muri vreu...
 Taci, drăguţă, nu mai plînge
 Că-n piept inima-mi se frînge,
 Taci şi mori în legea ta
 Că tu ceru-i căpăta!“
 Imbrohorul se-ncrunta,
 
 Gelaţii se nainta
 Şi pe blîndul copilaş,
 Dragul tatei fecioraş,
 La pămînt îl aruncau
 Şi zilele-i ridicau.
 Brîncovanul greu ofta
 Şi cu lacrimi cuvînta:
 „Doamne! fie-n voia ta!“
 Apoi el se-ntuneca,
 Inima-i se despica,
 Pe copii se arunca,
 Îi bocea, îi săruta,
 Şi turbînd apoi striga
 „Alelei! tîlhari păgîni!
 Alei! voi feciori de cîini!
 Trei cuconi ce am avut,
 Pe tustrei mi i-aţi pierdut,
 Dare-ar Domnul-Dumnezeu
 Să fie pe gîndul meu
 Să vă ştergeţi pe pămînt
 Cum se şterg norii la vînt,
 Să n-aveţi loc de-ngropat,
 Nici copii de sărutat!“
 Turcii crunt se oţereau
 Şi pe dînsul tăbărau,
 Haine mîndre-i le rupeau,
 Trupu-i de piele jupeau,
 Pielea cu paie-o umpleau,
 Prin noroi o tăvăleau,
 
 VASILE ALECSANDRI 
 Şi de-un paltin o legau
 Şi rîzînd aşa strigau:
 „Brîncovene Constantin,
 Ghiaur vechi, ghiaur hain!
 Cască ochi-a te uita
 
 De-ti cunoşti tu pielea ta?“ „Cîini turbaţi, turci, liftă rea! De-ţi mînca şi carnea mea, Să ştiţi c-a murit creştin Brîncovanul Constantin!“ 
 LIII 
 
 Cîntecul lui Mihai Viteazul 
 
  
 Auzit-aţi de-un oltean, Cîte lupte au privit, De-un oltean, de-un craiovean Cîte oşti au mistuit Ce nu-i pasă de sultan? Cîte oase-au înălbit? 
 Auzit-aţi de-un viteaz Care veşnic şade treaz Cît e ţara la necaz? 
 Mulţi ca frunzele de brad,
 Ca nisipul de pe vad,
 Ca gemetele din iad!
 
 Auzit-aţi de un Mihai Ce sare pe şapte cai De strigă Stambulul vai? 
 Spuie corbii munţilor Şi fiarele codrilor Care-a fost nutreţul lor? 
 El e Domnul cel vestit Care-n lume a venit Pe luptat şi biruit. 
 Fost-au leşuri tătăreşti Şi turceşti şi ungureşti Date-n săbii romîneşti! 
 Spuie rîul cel oltean, Alelei! Mihai, Mihai! Spuie valul dunărean Căci de noi milă nu ai, 
 1
 Şi codrul călugărean Să ne scapi de-amar şi vai!
 1 Acest cîntec l-am găsit scris într-o psaltire foarte veche din biblioteca mănăstirii Neamţului. Dedesubtul cîntecului erau următoarele cuvinte scrise cu slovă călugărească: „Scrisu-s-au acest viers bătrîn de mine, ieromonahul Paisie, credincios rob al lui Dumnezeu, iar eu l-am auzit şi l-am învăţat de la răposatul bunul meu, Stoian Jolde armăşelul“. 
 LIV 
 
 Visul lui Tudor Vladimirescu 
 „Tudor, Tudor, Tudorel,
 Dragul mamei voinicel!
 De cînd mama ţi-ai lăsat
 Şi olteni ţi-ai adunat
 Pe ciocoi să-i prinzi în gheară
 Şi s-alungi grecii din ţară,
 Mult la faţă te-ai schimbat
 Şi mi te-ai întunecat!
 Spune, maică, ce te doare
 Ca m-oi face vrăjitoare
 De alean să te descînt,
 Să calci vesel pe pămînt.“
 „Alei, maică! alei, dragă!
 Curînd visul mi-l dezleagă,
 Că ştii, maică! am visat
 Buzduganu-mi fărîmat!
 Sabia-mi cea bună, nouă
 Am visat-o ruptă-n două,
 Puşca mea cea ghintuită
 Am visat-o ruginită!
 Maică! pistoalele mele
 Le-am visat făr’ de oţele,
 
 
  
 Apoi încă-am mai văzut
 Şarpe galben prefăcut
 Ce purta coarne de ţap
 Şi creastă roşie-n cap,
 El avea ochi vînzător,
 Avea grai linguşitor
 Şi mă tot ruga mereu
 Să mă duc la cuibul său.“
 „Ba, ferească Dumnezeu,
 Să nu te duci, fătul meu,
 C-acel şarpe veninos
 E vreun duşman ticălos,
 Vreun hoţ volintiraş
 Şi la inimă vrăjmaş.“
 „Maică, măiculiţa mea,
 Cum să scap de cursă rea?
 Căci un glas prevestitor
 Îmi tot spune c-am să mor“
 „Dar să mori, drăguţul meu,
 Facă ce-a vrea Dumnezeu!
 Dar să ştii tu de la mine
 Că-un romîn voinic ca tine
 
 Pîn ce cade, pîn’ ce moare Căci de-un şarpe-nveninat Calcă şerpii în picioare, I se iartă un păcat“1. 
 1 Cunoscut este că visul prevestitor al viteazului Tudor Vladimirescu s-a împlinit! Fiind mişeleşte tras în lagărul lui Ipsilanti, şeful volintirilor greci, Tudor a fost şi mai mişeleşte ucis de dînşii. Nu mai este dar îndoială că cîntecul poporal desemnă pe Ipsilanti însuşi prin şarpele cu ochiul vînzător, cu graiul linguşitor şi cu creastă roşie în cap. 
 LV 
 
 Horea şi Cloşca 
 
  
 Horă r e v oluţionară 
 Horea, Cloşca-s la un loc Ş-au aprins un mare foc Şi cîntă voios în joc: „Pe cel cîmp pustiu şi-ntins Arde-un foc de noi aprins. Las’ să ardă şi să crească, Ca-i în ţara ungurească! Trageţi hora ca să joc La lumina celui foc! Ungurean, musteaţă lungă! Zis-am morţii să te-ajungă! Zis-am parăi să te ardă, Zis-am crucii să te piardă, Trageţi hora ca să joc 
 La lumina celui foc!
 Ungurean, cîine turbat!
 Multe-n lume ţi-am răbdat,
 Dar venit-a timpul meu
 Ca să mă răzbun şi eu!
 Trageţi hora ca să joc
 La lumina celui foc!
 Cum răcnesc jivinele!
 Cum s-aprind slăninele!
 Cum ard toate satele
 De-şi curăţ păcatele!
 Trageţi hora ca să joc
 La lumina celui foc!
 M-am suit la munte-n zori
 
 Acest cîntec, de o formă mai regulată şi mai corectă, l-am pus în numărul baladelor fiindcă are un caracter istoric. 
 La anul 1784, Horea şi Cloşca, doi viteji romîni din Transilvania, sătui de jefuirile şi apăsările ungurilor, răsculară ţara în contra lor. Douăzeci mii de romîni răspunseră la chemarea lor şi răspîndiră o groază atît de mare în maghiarime că aceasta fu silită a cere ajutor la Imperiul Austriac. Împăratul Iosef II trimise o armată întreagă asupra lui Horea şi Cloşca, care, după o luptă crîncenă, fură prinşi la 28 februarie 1785 şi aspru pedepsiţi cu moarte. Tradiţia spune că ei au fost închişi în curse de fier şi purtaţi prin toate satele şi că apoi au fost arşi de vii în ochii poporului. 
 POEZII POPULARE ALE ROMÎNILOR 
 
 187
 Ş-am prins fulgerul din nori, 
 La lumina celui foc! 
 
 Şi de sus din înălţime 
 Horea, Cloşca, la un loc, 
 
 L-am izbit în ungurime! 
 Părăsiţi de-al lor noroc, 
 
 Trageţi hora ca să joc 
 Ard, cîntînd voios în foc! 
 
 
 
 DOINE1 
 Doinele sunt cîntece de iubire, de jale şi de dor, plîngeri duioase ale inimii romînului în toate împrejurările vieţii sale. 
 Un muzician de mare talent, dl Henri Erlich care a locuit cîţiva ani în Romînia şi a publicat un album de arii romîneşti, zice în precuvîntarea acelui album: 
 „Naţionalitatea romînilor se arată curată şi necontestabilă atît în limba şi datinile lor, cît şi chiar în muzica lor deosebită de oricare alta. Negreşit ariile romîneşti vor părea foarte curioase popoarelor Occidentului pentru melodia lor cu totul originală şi cîteodată putem zice sălbatică, şi pentru acompaniamentul lor ce cuprinde uneori acordurile cele mai capricioase, cele mai bizare, şi alteori foarte simple şi monotone. Ele au însă o expresie de melancolie dulce şi dureroasă chiar. Sunt mai cu seamă unele pasaje misterioase care fac să se prezinte dorinţe înfocate şi ascunse în fundul inimii, şi care se manifestă printrun soi de plînset melodic. Acestea sunt ariile doinelor; cît pentru acele de dans, horele, ele răsună cu o veselie nebunatică, zgomotoasă, ca acea veselie la care omul nenorocit se dedă în momentele sale de uitare şi de plăcere“. 
 Vezi articolul intitulat Melodiile romîneşti în Romînia literară, foaie publicată în Iaşi în anul 1855. 
 Unele doine poartă şi numele de cîntece voiniceşti în Moldova, olteneşti în Valahia şi haiduceşti în Ardeal. 
 I 
 
 Doina 
 
  
 Doină, doină, cîntec dulce!
 Cînd te-aud, nu m-aş mai duce.
 Doină, doină, vers cu foc!
 Cînd răsuni, eu stau în loc.
 Bate vînt de primăvară,
 Eu cînt doina pe afară,
 De mă-ngîn cu florile
 Şi privighetorile.
 Vine iarna viscoloasă,
 Eu cînt doina-nchis în casă,
 
 De-mi mai mîngîi zilele,
 Zilele şi nopţile.
 Frunza-n codru cît învie,
 Doina cînt de voinicie.
 Cade frunza jos în vale,
 Eu cînt doina cea de jale.
 Doina zic, doina suspin,
 Tot cu doina mă mai ţin.
 Doina cînt, doina şoptesc,
 Tot cu doina vieţuiesc!
 
 II 
 
 Lunca ţipă, lunca zbiară 
 
  
 Lunca ţipă, lunca zbiară
 Pentru-un pui de căprioară.
 Vai de biata inimioară,
 Ca şi lunca, geme, zbiară
 Pentru-o puică bălăioară.
 Frunza creşte, frunza cade,
 Căprioara nu-o mai roade.
 Vai de mine! ce m-oi face?
 
 Doru-n sufletul meu zace
 Ş-inimioara-mi nu mai tace!
 Inimă, fii răbdătoare,
 Ca pămîntul sub picioare,
 Pîn’ ce puica bălăioară
 S-a întoarce-n luncă iară
 Cu cel pui de căprioară.
 
 III 
 
 Urîtul 
 
  
 Of! urît, urît, urît!
 Boală far’ de crezămînt!
 De te-ai duce-n codri, duce,
 Ursu-n labe-i să te-apuce!
 Urîtul din ce se face?
 Din omul care nu-ţi place.
 
 Urîtul din ce-i făcut? Din omul care-i tăcut. Cine a scornit urîtul, Nu-l înghită pămîntul! Că mie de mult urît Sufletu-mi s-a amărît! 
 IV 
 
 Cîntecul răzeşului 
 
  
 Frunză verde de cireş, Lung e drumul pîn’ la Ieşi, Lung e drumul şi bătut Din Siret şi pîn-în Prut! Nu-i bătut de car cu boi, Ci-i bătut tot de nevoi Şi de păcatele mele Cele multe, cele grele! Ard-o focul răzeşie!1 Eu chiteam că-i boierie, Şi-i numai o sărăcie! Pentru-o palmă de pămînt Zilele mi-am dat în vînt. 
 Ani întregi m-am judecat
 Şi nimic n-am cîştigat!
 Eu umblam la judecată,
 Copiii plîngeau pe vatră,
 Nevasta-mi zăcea lăsată.
 Dare-ar Domnul Dumnezeu
 Să fie pe gîndul meu!
 Lăsa-m-oi de răzeşie
 Să apuc în haiducie
 Ca să-mi fac sfînta dreptate
 Cu cea ghioagă de pe spate,
 Să-mi aleg judecători
 Cei stejari nestrîmbători!
 
 1 Nenorocita clasă a răzeşilor, printre care se găsesc coborîtorii celor mai mari familii din vechime, a avut mult a suferi, sub domnia lui Mihail Sturdza, de răpirea boierilor vecini cu moşiile lor. Mulţi din acei mici proprietari au prefer-at a se desface de pămînturile lor şi a deveni clăcaşi pentru ca să scape de prigoniri. 
 V 
 
 Cîntecul plugarului 
 
  
 Ardă-te-ar focul, pămînt,
 Şi te-ar bate Domnul sfînt!
 Căci îmi eşti duşman cumplit!
 Ce-am semănat n-a ieşit.
 Semănat-am grîu de vară,
 A ieşit numai negară.
 Semănat-am orz, oves,
 A ieşit mohor de şes.
 Semănat-am păpuşoi,
 A ieşit iarbă-n fuşoi.
 
 Stau în cîmp şi mă gîndesc.
 Cu ce o să vieţuiesc?
 N-am leţcaie la chimir
 Să mă pot plăti de bir,
 Şi de foi, şi de soldat,
 Şi de Iuda blestemat.1
 Vai şi-amar de biet romîn
 Cînd e domnul rău stăpîn!
 N-are loc în ţara lui
 Şi-i ca pleava cîmpului!
 
 1 În toate satele Moldovei, crîşmele sunt ţinute de evrei, care, ca nişte lipitori, sug avuţiile ţăranilor, îndemîndu-i la beţie. 
 VI 
 
 Cîntecul călugărului 
 
  
 Arză-te focul, pădure,
 Ş-ai cădea sub o secure!
 Arde-ar lemnele din tine
 Cum arde inima-n mine,
 Să-mi fac drum pîn’ la vecine,
 Şi de sus, din mănăstire,
 Unde zac în părăsire,
 Să văd cîrduri de copile
 Care mă sfîrşesc de zile,
 Şi să văd pe draga mea
 Care m-am iubit cu ea
 În copilăria mea.
 N-ar avea loc în pămînt
 Şi l-ar bate Domnul sfînt
 Cine m-a călugărit
 
 Şi de ea m-a despărţit!
 Eu n-am fost de pustnicie,
 Căci am fost de voinicie,
 Nici am fost de mănăstire,
 Ci de lume cu iubire,
 Că mă-nchin pe la icoane
 Cu ochii pe la cucoane,
 Şi citesc, întorc la file
 Cu ochii pe la copile.
 Unde văd o fată mare,
 Rasa-mi tremură-n spinare,
 Unde văd puicuţa mea,
 Zboară sufletu-mi la ea
 Ca roiul la floricea!
 
 VII 
 
 Nevasta tîlharului 
 
  
 Fost-am eu la părinţi una
 Precum e în ceruri luna,
 De părinţii mei iubită
 Şi de dînşii potrivită
 Cu luna, cu stelele,
 Salba cu mărgelele,
 Grădina cu florile
 Şi ziua cu zorile.
 Ei pămîntul au umblat
 Să-mi găsească un bărbat.
 Bărbăţelul ce mi-au dat
 Era tînăr şi bogat,
 Avea bani, avea inele
 De-mi umplea mîna cu ele,
 Dar vezi, frate, ce păcat!
 
 Erau toate de furat.
 Nu trecu chiar săptămîna
 Şi pe el puseră mîna
 Şi la ocnă-l înfundară
 Şi cu lacrimi mă lăsară.
 Decît m-aş fi măritat,
 Mai bine-n foc m-aş fi dat,
 C-am rămas cu rod în sîn
 Şi nu-i rod de bun romîn
 Ci e rod de om mişel,
 Sărăcuţ, amar de el!
 De-ar fi fost el un viteaz,
 Nu mi-ar fi aşa necaz,
 Dar a fost un biet tîlhar
 Şi de-aceea mi-e amar!
 
 VIII 
 
 Copila murind 
 
  
 Cîntă pasărea pe-o floare Pentru-o fată care moare, Cîntă păsăruica-n spin, Copila scoate venin. Cîntă păsăruica-n salce, Copila de moarte zace. Cîntă păsăruica-n poartă, Copiliţa dulce-i moartă! 
 Ah! amar sufletul meu,
 Tu plîngeai de dor mereu
 Şi pe floare, şi pe spin,
 Şi pe poarta lui Marin.
 Ah! amar sufletul meu!
 Ieşi curînd să mor şi eu,
 Să mă duc la cel mormînt,
 Să mă prefac în pămînt!
 
 IX 
 
 Floricica 
 
  
 Frunză verde de alună,
 Mă dusei noaptea pe lună,
 Să găsesc o floricică
 Care mult inima-mi strică,
 Şi s-o-ntreb de ce-n grădină
 Pleacă fruntea şi suspină?
 „Eu mă plec, floarea-mi răspunde,
 Căci o jale mă pătrunde,
 Arde sufletu-mi şi geme,
 
 Căci mă trec fără de vreme. Trei zile sunt înflorită Ş-apoi cad de vînt pălită. De-abia cresc şi mă fac floare, Abia mă-ncălzesc la soare, Şi pe mine cade-ndată Umbră neagră-ntunecată, Încît nime nu mă vede, Floare sunt ori iarbă verde.“ 
 X 
 
 Prutul 
 
  
 Prutule, rîu blestemat!1
 Face-te-ai adînc şi lat
 Ca potopul tulburat!
 Mal cu mal nu se zărească,
 Glas cu glas nu se lovească,
 Ochi cu ochi nu se-ajungă
 Pe-a ta pînză cît de lungă!
 Lăcustele cînd or trece,
 La ist mal să se înece!
 
 Holerele cînd or trece,
 Pe la mijloc să se-nece!
 Duşmanii ţării de-or trece,
 La cel mal să se înece.
 Iar tu-n valurile tale
 Să-i tot duci, să-i duci la vale
 Pîn’ la Dunărea cea mare,
 Pîn’ în Dunăre şi-n mare!
 
 1 Prutule, rîu bleestemat. 
 Înainte de luarea Basarabiei de moscali, cîntecul zicea: Nistr ule, rîu blestemat, fiindcă toate relele veneau de peste Nistru. 
 XI 
 
 Bobii 
 
  
 Trage, mîndro, cu bobii1, Să ştii că dorul nu-mi trece. Nu-ţi mai lăcrima ochii. De-or cădea bobii în opt, De-or cădea bobii în zece, Să ştii că mi-e dor de tot. 
 1 A trage în 41 de bobi este un obicei foarte răspîndit la romîni. Bobii prevestesc viitorul fetelor şi al flăcăilor, şi cînd, după deosebitele împărţeli în zece grămezi, şi în opt, şi în cinci, şi în trei, rămîne unul pe dinafară, bobul sositor, atunci negreşit persoana dorită vine, dorul se împlineşte. 
 Babele prin sate sunt foarte dibace în tragerea bobilor pe sită. Mai sunt însă şi ţigance vrăjitoare, care se poartă din loc în loc şi spun sorţii cu oglinda sau cu cercetarea palmei de la mîna dreaptă. 
 Romînii, ca şi strămoşii lor, au mare plecare a crede în presagiuri şi păstrează încă unele din obiceiuri antice, atingătoare de aflarea soartei. 
 Pe timpul romanilor, amorezii mai cu deosebire dau o mare însemnătate unor crederi copilăreşti. Lucrurile cele mai nedemne de băgat în seamă le umpleau inimile de bucurii sau de descurajare. De pildă, pocneau în mîini foi de trandafir sau de mac, sau de alun, şi dacă foaia plesnea cu vuiet, mulţumirea lor era mare, căci ei considerau pocnetul frunzelor de bun augur. Flăcăii romîni au încă obiceiul de a face să plesnească în palme frunze de alun. 
 În vechime, amorezii cercau iară să facă a sări pîn-în podul casei sîmburi de măr, strîngîndu-i între degete. Sîmburii de măr, curăţiţi de coajă, serveau la părinţii noştri ca un mijloc de galanterie către dame. La mese mari boierii prezentau cucoanelor sîmburi de măr pe vîrfurile cuţitelor. 
 Romanii vechi considerau ca presagiuri de fericire scînteierea lămpilor sau a frunzelor de laur în foc. Unele mişcări ale trupului erau observate cu o luareaminte serioasă. Palpitările de inimă treceau ca semne de trădare. Baterea ochiului şi a sprîncenei drepte vestea a bine, însă amorţirea degetului cel mic şi a degetului cel gros de la mîna dreaptă erau semne spăimîntătoare. 
 De-or cădea bobii în cinci, Să ştii că eu sunt pe-aici; De-or cădea bobii în doi, Să ştii că sosesc la voi, Să ne iubim amîndoi. Iar de-a mai rămînea un, Să ştii că eu vin nebun Pe-o prăjină de alun.1 
 Ţiuirea urechilor, ca şi sughiţul din zilele noastre, însemna că pomenea cineva de dînşii. 
 Iar mai ales strănutatul avea o importanţă nemărginită în ideile lor. Ei credeau că amorul strănuta cînd vroia să le înştiinţeze îndeplinirea dorinţelor. Catul, pentru ca să exprime fericirea statornică a doi tineri însuraţi, zice că amorul lea strănutat în dreapta şi în stînga. Properţiu, ca să arate că amorul înzestrase pe Cyntia cu toate darurile, o întrebă dacă acel zeu a strănutat cînd ea s-a născut. 
 Cînd amorezii erau îngrijiţi unii de alţii, ei puneau să le tragă în sorţi cu nişte mici tablete pe care se găseau scrise oarecare litere. Tabletele se aruncau într-o urnă, urna se scutura, se răsturna, şi aşezarea literelor căzute compunea un răspuns cuprinzător de secretele viitorului. Tragerea acelor sorţi se făcea de către copii ce sta pe pieţele publice din Roma şi din celelalte oraşe romane. 
 Romanii credeau şi în puterea farmecelor. Adeseori o amoreză, lăsată de iubitul ei, întrebuinţa farmece pentru ca să-l întoarne iar la picioarele ei. Afară de descîntece, ea fabrica două păpuşele, una de ceară şi alta de lut, şi le apropia de foc. Cea dintîi se topea, cealaltă se întărea; astfel dar trebuia să se topească inima necredinciosului pentru amoreză. Damele romane credeau iară că la caz de necredinţă către bărbaţii lor, dumnezeul Olimpului, pentru ca să le pedepsească, făcea să le iasă noiţe pe unghii sau puşchele pe limbă. La romîncele noastre noiţele făgăduesc prezenturi şi puşchelele nu mai au nici o relaţie cu necredinţa. 
 1 Vezi nota 1 din balada Cucul şi turturica. 
 Frunză verde salbă moale,
 Apucai pe drum la vale
 Ş-ajunsei pe Lena-n cale.
 Eu călare, ea pe jos,
 Cu gherdan de flori frumos
 Şi cercei lungi de mărgele
 Să tragă ochii la ele.
 Calea mîndrei aţinui,
 O florică de-i cerui.
 Cerui floarea sînului,
 Ea-mi dă floarea crinului.
 Cerui floarea din guriţă,
 Ea-mi dă floarea garofiţă.
 Cerui apă din izvor,
 Ea mi-o tulbură cu dor.
 Cerui apă neatinsă,
 Ea mi-o dă cu dor aprinsă.
 
 XII 
 
 Lena 
 
  
 Cît am dat de-o am băut,
 Lena alta mi-a părut,
 Mi-a părut un toporaş
 Răcorit de-un izvoraş.
 De pe cal mă detei jos
 Să iau floarea s-o miros,
 Ea s-a prefăcut pe loc
 Într-un fluturel de foc.
 Vrui să-l prind, el a zburat.
 Vrui să beau, apa-a secat.
 Vai de mine, ce păcat!
 Lena că m-a fermecat!
 Fire-ai, Leno, blestemată
 De-a mea minte tulburată!
 Să ajungi un negru nor,
 Ca să ploi lacrimi de dor!
 
 XIII 
 
 Sora contrabandierului1 
 Frunză verde de granate, Am avut un Toader frate Ş-a trecut în ceea parte Cu trei tencurele-n spate. Iar cazacii l-au zărit, L-au zărit, l-au urmărit, Şi l-au prins şi l-au legat, Şi-n carantină l-au dat De mi-l ţin jos răsturnat, Nebăut şi nemîncat! Legături i-au pus de in Ca să-l ducă la Hotin, Şi să-l judece ruseşte Şi să-l bată căzăceşte! Bate vîntul de la Prut, Inimioara mi s-a rupt. Bate vîntul despre zori Şi mă umple de fiori. 
 
  
 Bate vîntu-n miez de noapte
 Şi-mi tot pare c-aud şoapte;
 „Decît m-ar băga la oaste,
 Mai bine-aş zace pe coaste,
 Decît în oastea rusească,
 Mai bine-n cea romînească.
 Domnică, drăguţa mea,
 Mult bine mi-era la ea,
 Că-mi aşternea la răcoare
 Şi mă-ntreba ce mă doare.
 Vai! romîn, de capul tău
 Cum te-ajunse ceasul rău
 Şi n-avuşi măcar un frate
 Ca să-ţi cate de dreptate,
 Să umble cu cărţile
 Să-ţi scoată dreptăţile.
 Dă, Domnico, pe murgul
 De-mi deschide butucul.
 
 1 Aceasta doină este compusă de o tînără ţărancă, anume Domnica din satul Crăiniceni. 
 2 Cum te-ajunge ceasul rău. 
 Vezi nota 3 din balada Mioriţa şi balada intitulată Ceasul rău din Doine şi Lăcrimioare. 
 Dă-ţi, Domnico, rochiţa
 De-mi deschide temniţa.
 Dă şi carul cu doi boi
 De mă scapă de nevoi.
 Şi vin’, soro, să mă vezi
 Cum îmi frîng trupu-n obezi,
 Să tot plîngi şi să nu crezi!“
 
 Frunză verde de granate, Căci m-aş duce-n ceea parte Să mai văd pe bietul frate! Da-s o biată fată mare Şi la lume n-am crezare, Ci am numai ochi de plîns Ş-un suflet de dor aprins. 
 XIV 
 
 Străinul 
 
  
 Frunză verde rozmarin,
 Rău e de voinic străin!
 Numai luna că-l iubeşte
 Şi soarele-l încălzeşte.
 Trece-n jos, se duce-n sus,
 Nime nu-i dă un răspuns,
 Nici îi zice: „Bun ajuns!“
 Suie-n deal, coboară-n vale,
 Nici o mîndră nu-i stă-n cale.
 
 Trece sate-n curmeziş,
 Şi dumbrăvile-n lungiş,
 Vede-o mîndră fetişoară
 Ca un pui de căprioară.
 El îi zice: „Dragă, stă.“
 Ea în lături tot se dă.
 El îi zice: „Vină-ncoace,“
 Ea-i răspunde: „N-am ce
 
 face.“ 
 Taci, bădică, nu mai spune
 Că n-avem suflete bune,
 C-asta-i ţara ospeţiei,
 Ţara dulce-a veseliei.
 Taci, bădică, nu mai zice
 Că noroc nu e pe-aice,
 C-a veni luna lui mai
 De te-i crede chiar în rai.
 Iar de-i vrea să mi te-nsori,
 Să ne facem soţiori,
 
 XV 
 
 Copila 
 
  
 Da-ţi-oi dulce sărutat Şi dulci poame de mîncat. Două mere-n umbră coapte, Cu izvoare dulci de lapte, Care soare n-au văzut Şi vîntul nu le-a bătut. Rotunzele amîndouă Şi spălate tot cu rouă, Tot cu rouă de pe flori, Culeasă la cîntători. 
 XVI 
 
 Puica bălăioară 
 
  
 Frunză verde sălcioară,
 Puiculiţă bălăioară,
 Tu n-ai tată, eu n-am mamă,
 Amîndoi suntem de-o seamă,
 Tu n-ai fraţi, eu n-am surori,
 Amîndoi ca doi bujori.
 Vină, vină, puiculiţă,
 De m-adapă cu-o guriţă,
 
 Vin’ că dorul mă omoară Şi mă arde ca o pară. Vai de mine! n-am crezare! Puica-mi zice-n gura mare: „Omorî-te-ar dorul meu Că tu eşti viclean şi rău, Şi tu vrei a mă-nşela, Iară nu a mă lua.“ 
 Frunză verde mărăcine,
 Nimic se prinde de mine!
 De cînd dorul m-a lovit
 Minţile mi-au rătăcit;
 De cînd dorul m-a cuprins,
 Sufletul mi s-a aprins!
 Sui în deal, cobor în vale
 Şi-mi pierd ziua tot pe cale;
 Valea sui, dealul cobor,
 Îmi trec viaţa tot cu dor.
 Puiculiţă, floare-n gură!
 Cînd te văd în bătătură
 Îmi uit plugu-n arătură
 
 XVII 
 
 Dorul 
 
  
 Sapa-nfiptă-n curătură, Şi las boii ca să pască, Plugul să se ruginească Şi sapa să putrezească. Alei! puico, dac-ai vrea, Patru pluguri aş dura, Ţara-ntreagă aş ara. Graiul dulce de muiere Varsă-n suflet mîngîiere Şi dă omului putere Ca să facă tot pe vrere. Dar nu vrei, sărman de eu! Şi eu mor de dorul tău! 
 XVIII 
 
 Dragoste 
 
  
 Alelei! amar de mine,
 Frăţioare Constantine!
 Rele sunt frigurile,
 Mai rele-s dragostele!
 Frigurile te răcesc,
 Dragostele te-ameţesc
 Şi te-aprind, te scot din minte
 Şi te-ajung cu dor fierbinte.
 Vai de mine! ce păcat
 Ele că m-au fermecat
 Şi-n trei zile m-au uscat,
 
 M-au uscat, m-au veştejit
 Ca stejarul înfrunzit
 Cînd de brumă e atins
 Sau de mare foc cuprins.
 Alei! dragă frăţioare,
 Mă trec ca roua din floare
 Şi ca spuma de pe mare,
 Cînd le soarbe mîndrul soare.
 Fă-mi o groapă la răcoare,
 Că inima rău mă doare.
 
 XIX 
 
 Cucul 
 
  
 Frunză verde de pelin, Ce-mi eşti, cucule, hain, De cînţi vara-n jumătate Ş-apoi zbori în altă parte? Cuculeţ, pasăre sură! Muşca-ţi-aş limba din gură, Cîntecul să nu-ţi mai zici, Nici să mai colinzi pe-aici. Vara vii, vara te duci 
 Cînd îs dragostele dulci.
 Cîntă-mi mie încă-o dată
 Că mi-e mintea tulburată.
 Cîntă-n dreapta mea cu foc1,
 Să am parte de noroc.
 Cîntă-n faţa mea cu drag,
 Că ţi-oi da frunze de fag
 Să nu mai fii tot pribeag.
 
 1Vezi nota 1 din balada Cucul şi turturica în ediţia de faţă. 
 XX 
 
 Plîngerea ţării 
 
  
 Frunză verde de negară,
 Vai! sărmană biata ţară,
 Cum te-ajunge focul iară!
 Ruşii vin, te calicesc,
 Nemţii te batjocoresc
 Şi ciocoii te hulesc!
 Nu mi-e ciudă de străini,
 Cît de pămînteni haini,
 Că tu dragă le-ai fost mumă
 Şi ei singuri te sugrumă!
 Nu mi-e ciudă de muscali,
 Nici de nemţii bocăncari1
 Cît mi-e ciudă de ciocoi
 Că te lasă la nevoi
 De ţipă sufletu-n noi.
 Frunză verde de neghină,
 Vai ş-amar de-a ta grădină!
 Cea grădină cu flori plină!
 Cum o calcă, cum o strică
 
 Nişte iezme fără frică!
 Cum îi smulge florile
 Şi-i pradă rodurile!
 Frunză verde de mohor,
 Vai de sînu-ţi plin de dor,
 Cît e el de hrănitor
 Şi la iepe căzăceşti,
 Şi la cîini flămînzi nemţeşti,
 Şi la pilafgii turceşti,
 Şi la rîme ciocoieşti!
 Sărăcuţ de maica mea,
 Cui a fi milă de ea?
 Sărăcuţ de locul meu,
 Cînd l-a scăpa Dumnezeu?
 Hai, copii, la cei stejari
 Să tăiem niscaiva pari,
 Ţara să ne-o ţărcuim
 Şi de iezme s-o ferim!
 
 1 Porecla dată soldaţilor austrieci care au ocupat Principatele Unite în timpul războiului Crimeii şi care erau încălţaţi cu botine groase sau bocanci. 
 XXI 
 
 Călăreţul 
 
  
 Din Siret şi pînă-n Prut
 Murgul apă n-a băut,
 Iarbă verde n-a păscut,
 De-a păscut în cîmp vreodată,
 A păscut iarbă uscată
 Ş-a băut apă din baltă
 Cu glod negru-amestecată.
 Ţiu, ţiu, ţiu, murgule, zboară
 Pîn’ la verde dumbrăvioară,
 S-ajungem încă cu soare,
 La Florica, dulce floare,
 
 Că m-aşteaptă cu mîncare
 Şi cu dulce sărutare.
 Ţiu, ţiu, ţiu, murguţul meu,
 Fugi în zbor ca dorul meu
 Că eu, frate, bine-ţi vreu.
 Calcă, murgule, lupeşte
 Şi te-aşterne iepureşte,
 Că zăresc în bătătură
 Mîndra mea cu mierea-n gură
 Să-mi dea mie flori din sîn,
 Să-ţi dea ţie braţ de fîn.
 
 XXII 
 
 Fîntîna cu doi brazi 
 
  
 La fîntîna cu doi brazi
 Am ucis doi unguri fraţi
 Pentru-o puică ungureancă
 Care nu mi-era duşmancă,
 O copilă din hotar,
 Fată de boier maghiar.
 La fîntînă ea cum sta,
 Braţe albe-şi arăta.
 Eu pe loc mă fermecai
 Braţele-i le sărutai,
 Şi copila se pleca
 Şi pe braţe-i mă culca.
 Iar cei fraţi cam tinerei
 
 S-aprinseră ca doi zmei
 Şi de mine se legară
 Şi pe mine s-aruncară.
 Eu măciuc-am ridicat,
 Pe-amîndoi i-am şi culcat
 Şi sub brazi i-am îngropat,
 La crucile drumului,
 La răcoarea vîntului,
 Şi la cap şi la picioare
 Le-am pus flori de lăcrimioare,
 Cîte fete-or trece-n cale
 Să le plîngă-amar de jale.
 
 XXIII 
 
 Ciocoiul 
 
  
 Frunză verde baraboi,
 Mă-ntîlnii cu un ciocoi:
 „Bună cale, măi romîne“
 „Mulţumim, ciocoi de cîine“
 „Măi mojice, tu eşti beat“
 „Latră, ciocoi gulerat,
 Că eu astăzi n-am mîncat“
 „Măi mojice, mojic rău,
 Las’ că mi te-oi drege eu
 Cînd a veni birul greu“.
 
 „Alelei! pui de ciocoi!
 De te-aş prinde la zăvoi,
 Să-ţi dau măciuci, să te moi,
 De piele să te despoi.
 Ca să-mbrac cu pielea ta
 Pistoalele şi flinta,
 Vîntul să nu le pălească,
 Ploi să nu le ruginească,
 Ochiul să nu le zărească“.
 
 XXIV 
 
 Corbul 
 
  
 Corbe, corbe, frăţioare!
 Ce tot croncăneşti la soare?
 Ori ţi-e foame, ori ţi-e sete,
 Ori ţi-e dor de codrul verde?“
 „Şi-mi e foame, şi-mi e sete,
 Şi-mi e dor de codrul verde.
 Aş mînca inimi din sîn
 
 Ş-aş bea sînge de păgîn. Aş mînca rărunchi de cal Ş-aş bea sînge de moscal; Aş mînca foi de stejar Ş-aş bea sînge de tătar; Aş mînca faguri de roi Ş-aş bea sînge de ciocoi!“ 
 XXV 
 
 Codrul 
 
  
 Arde-mi-te-ai, codre des!
 Văd bine că s-a ales
 Din tine să nu mai ies!
 Am intrat făr’ de musteaţă
 Ş-acum arunc cărunteaţă.
 Am intrat pui de romîn
 Ş-am ajuns moşneag bătrîn!
 Alei! codre blestemat!
 Mă ţii de tine legat,
 Şi eu mult m-am săturat
 
 A trăi tot depărtat
 Şi de lume-nstrăinat.
 Căprioară, surioară,
 Dor de lume mă omoară,
 Roade poala codrului,
 Să-mi văd faţa dorului
 Şi să merg la mîndra mea
 Care m-am iubit cu ea,
 Din copilăria mea.
 
 Cine-i tînăr şi voinic Iese noaptea la colnic Fără par, fără nimic, Fără paloş, nici pistoale, Numai cu palmele goale! Cine-i tînăr şi viteaz Bujori poartă pe obraz XXVI 
 
 Voinicul 
 
  
 Şi la potiri se arată Pieptul gol, faţa curată, Şi cît scoate un cuvînt Cad neferii la pămînt, Cum se scutur perele, Perele şi merele. 
 XXVII 
 
 Doina voinicească 
 
  
 Frunză verde şapte brazi,
 Fost-am noi vreo şapte fraţi
 Ş-au pierit cinci într-o marţi,
 Şi rămas-am numai doi
 De umpleam lumea de noi,
 Ş-a pierit unu-ntr-o joi,
 Şi rămas-am numai eu,
 De arde sufletul meu,
 Frunză verde siminoc,
 De scîrbă, de mare foc,
 Stau în codru şi gîndesc
 Ce să fac ca să trăiesc?
 Să m-apuc de plugărie,
 Ori s-apuc în haiducie?
 Măiculiţă, ce m-oi face
 Plugăria că nu-mi place,
 Că de cînd eram eu mic
 Aveam semne de voinic.
 În loc să mă leg de sapă
 Eu duceam murgul la apă,
 
 Iar cînd murgul necheza Doru-n mine se trezea, Dor de codru înverzit, Cum e bun de voinicit. Cînd eram de şapte ani Luam miei de la ciobani, Fără plată, fără bani. Cînd eram de optsprezece, Cercam vinul dacă-i rece, Pivniţa de-i răcoroasă, Crîşmăriţa de-i frumoasă. Cînd eram de douăzeci, Mă legam de turci, de greci Şi de capete-i scurtam Şi aleanu-mi uşuram. Dar acum sunt om stătut, Şi păţit, şi priceput Şi văd bine că-i dat mie Ca să mor în haiducie. 
 Frunză verde de cicoare, Cînd văzui vara cu soare, Cătat-am pădurea deasă Ca să ţin cu dînsa casă, Ş-am cătat galbeni tăieţi Să fac zale la băieţi, Ş-am cătat galbeni uşori Să fac rochii la surori, Dar găsii numai rubiele De făcui cercei cu ele Şi salbe mîndrelor mele. Bistriţo, apă de munte! Bistriţo, şiroi de frunte! Ce te făcuşi Dunăre Şi te umflaşi tulbure De nu pot trece prin tine Cu baltagul la ciochine? Să mai ies, colo, pe vale, Ca să mă aşez în cale, În calea ciocoilor, În trecerea oilor? De cinci zile, frăţioare, Stau pe murgul meu călare Tot cu mîna pe pistoale XXVIII 
 
 Alta 
 
  
 Şi cu ochii tot pe vale.
 Mă tot uit uitare lungă,
 Doar norocul să m-ajungă.
 Şi norocul nu m-ajunge
 Şi mijlocul mi se frînge
 De greul păcatelor,
 De sarcina armelor:
 Murguleţ, copită mică!
 Ian mai du-mă la potică,
 În poiana din pădure
 Unde mîndra strînge mure,
 Şi mă du în Valea-Seacă
 Să aştept ziua să treacă,
 Iar cînd a-nsera de noapte
 Să mai cerc durda ce poate.
 Oliolio! soare rotund!
 De-ai apune mai curînd,
 Că mie mi s-a urît
 De suit, de coborît,
 Tot suind din vale-n deal
 Cu mîna pe iatagan,
 Coborînd din deal în vale
 Tot cu mîna pe pistoale!
 
 XXIX 
 
 Alta 
 
  
 Frunză verde de susai,
 Mă-ntorsei iară pe plai
 Cu mireasa pe sub strai1
 Să mai prind ceva de trai!
 Pe mîndruţa să mi-o-mbrac
 Cum i-a fi mîndrei pe plac.
 De cînd plaiul am lăsat,
 Traiul bun eu l-am uitat.
 Arma-n sîn mi-a ruginit,
 Nimic n-am agonisit.
 Mă lăsai pe plai deoparte,
 Unde soare nu străbate
 Sub frunziş de ciritei,
 Unde trec turme de miei
 Şi mocani bogaţi de vite,
 Cu chimirele ticsite.
 Nu ştiu turmele lua-le-aş,
 Ori chimirele zmunci-le-aş
 
 Că nu-i vreme de pierzare,
 Că s-aude-n depărtare
 Zgomot de potiră tare.
 Frunză verde de agude,
 Ian vezi frate ce s-aude?
 Graiul dulce-a mîndrei mele
 Ori zgomot de potiri grele?
 De-a fi puica mea frumoasă,
 Ad-o sfîntul sănătoasă,
 Sufletul să-mi răcorească,
 Zilele să-mi îndulcească,
 Iar de-a fi potira grea
 Care paşte viaţa mea,
 Las’ să vie că-am o flintă
 Pentru potiră gătită,
 Să-i pun plumbul subsuoară,
 S-o străbată-n inimioară!
 
 1 Adică cu arma, vezi nota 4 din balada Doncilă. 
 Frunză verde clocotici, Haideţi, frate, de pe-aici, Că nu-i bine la potici, Frunza-n codru s-a rărit Satele s-au înmulţit, Potirele s-au pornit! Haideţi iarna la stăpîn Să cărăm mereu la fîn, Haideţi iarna la ciocoi Să cărăm fîn pentru boi XXX 
 
 Alta 
 
  
 Pîn ce-a da frunza-n cătun
 Ş-a cînta cucu-n alun.
 Primăvara de-a veni,
 Iar la codru ne-om porni
 Şi prin frunzi iar vom cînta
 Şi de grijă ne-a purta
 Plaiul cu pădurile,
 Pădurea cu murele,
 Seleaful cu armele,
 Armele cu gloanţele.
 
 XXXI 
 
 Alta 
 1 
 
 (A lui Ion Petreanu)
 Bată-l crucea om bogat, Om bogat şi făr’ de sfat! Toată vara l-am rugat Sa-mi dea bani pe adunat, Măcar două, trei parale Să-mi cumpăr la copii sare, C-am făcut o turtă-n vatră Ş-am făcut-o nesărată. Dacă văzui şi văzui, Îmi luai coasa din cui Şi mi-o pusei pe spinare Şi plecai la Lunca Mare. 
 1 Acest Ion Petreanu sau Ion Petrariul, după cum îl numesc unii dintre lăutari, a hoţit sub domnia lui Mihail Sturdza şi a ţinut drumul mai cu seamă în Lunca Mare din Ţara-de-Jos. 
 Începutul baladei lui zice: 
 Cine trece-n Lunca Mare? Cît o roată de car mare, 
 Ion Petreanu călare, Cu trei rînduri de pistoale 
 Cu celmaua despre soare Ş-un baltag legat de şale. 
 După ce a fost prins întîia oară, el a fost scăpat din ştreang de mitropolitul Veniamin care îl şi luă pe lîngă sfinţia sa în curtea Mitropoliei cu sperare ca îl va aduce astfel pe calea pocăinţei. Zadarnică cercare. Ion Petreanu adeveri proverbul ce zice că „Năravul din născare leac nu are“. Într-o primăvară, atras de farmecul vieţii aventuroase, el se făcu nevăzut din Iaşi şi se ivi iarăşi în Lunca Mare cu o ceata de voinici. Hăituit de potiră, ca o fiară sălbatică, şi prins de-a doua oară, el fu spînzurat în cîmpul de la Frumoasa, de însuşi tovarăşul său Gavril Buzat, ţigan de soi care primi a se face călău pentru ca să-şi scape viaţa. 
 Aici e locul să facem observare că niciodată un romîn nu s-a dedat la trista meserie de călău. Chiar din letopiseţe se vede că toţi călăii au fost străini.Tomşa avea unul pe lîngă el care era ţigan şi care, cînd veneau boierii la curte să se închine Domnului, ziceau: „Măria-ta! s-au îngrăşat berbecii, îs buni de tăiat“. 
 222
 Trăsei două, trei pîrloage,
 Foamea la pămînt mă trage!
 Dacă văzui şi văzui,
 Două, trei cruci îmi făcui,
 Luai coasa de picior
 
 Şi ciocoii-nalbăstrind, Mă fac broască la pămînt, Îmi aşez durda spre vînt Şi mi-i iau la căutare De la cap pîn-la picioare,Şi-n văzduh îi detei zbor, 
 Şi chitesc şi socotesc 
 Ş-o izbii de-un păducel,
 Sări coasa din căţel.
 Iaca stăpînul călare
 Că-mi aduce de mîncare
 Mălai negru zguruit
 
 Pe unde să mi-i lovesc?
 La retezul părului,
 Pe din dosul fesului,
 Unde-i cald ciocoiului.
 Eu chitesc, durda pocneşte,
 
 Şi uscat, şi mucezit.
 N-apucai să-mbuc o dată, Ciocoiul se vîrcoleşte
 
 Ciocoiul îşi face plată Şi de zile se sfîrşeşte.
 Şi mă ia la schingiuit Las’ să moară ca un cîine,
 Că nimic nu i-am cosit. Că i-am zis ades: „Stăpîne!
 Eu o palmă îi detei Nu-ţi tot bate joc de mine,
 
 Şi toţi dinţii că-i scosei. C-a veni vara ca mîine, Dacă văzui şi văzui, De te-oi prinde-n’ Lunca Mare Şoim de codru mă făcui Să-ţi fac divan pe spinare Şi de cînd m-am haiducit Şi să te calc în picioare Drag îmi e drumul cotit. Ca pe-un şarpe otrăvit, Cînd văd tabere venind Ca pe-un duşman ne-mblînzit.“ 
 1 Boierii generaţiei trecute care purtau costumul bizantin, adică anteriu, giubea, işlic şi mestii, aveau obiceiul a-şi rade ceafa. La anul 1821, cînd Tudor Vladimirescu a intrat în Bucureşti, mulţi din boieri înspăimîntaţi se schimbaseră în haine proaste, iar pandurii lui Tudor dacă puneau mîna pe vreunul ziceau: „Cataţi-l la ceafă, măi, ca să vedem de-i ciocoi.“ 
 Sub poale de codru verde1 O zare de foc se vede Şi la zarea focului Stau voinicii codrului! Nu ştiu zece sau cincisprece Sau peste sută mai trece. Ştiu că beau vinaţe reci Şi că frig vreo cinci berbeci. 
 XXXII 
 
 Alta 
 
  
 Iar cum sta şi ospăta
 Căpitanul şuiera,
 Ei ospăţul şi-l lăsau
 Şi la luptă alergau;
 Luptau ei cît ce luptau,
 Potiraşii alungau,
 Da-n codru cînd se-ntorceau
 Nici un os nu mai găseau,
 
 Dar nu-i frig ei cum se frige, Că-n urma voinicilor Ci-i anină prin cîrlige Calcă ceata lupilor Şi-i întorc prin belciuge De prin fundul codrilor. Să le facă carnea dulce. 
 1 Unii lăutari cîntă această Doină în următorul chip:Ţine-mă-n tine ferit,
 Sub poale de codru verde
 O zare de foc se vede,
 Iar la zarea focului
 Stau haiducii codrului,
 Nu ştiu zece sau cincisprece
 Ori peste sută mai trece,
 Ci mi-şi frige un berbece,
 Dar nu-l frige cum se frige,
 Ci-l înfige în cîrlige
 Şi-l întoarce prin belciuge
 Ca să-i fie carnea dulce.
 Sub umbră de păducel
 Voinicii mănînc din el
 Şi din gură zic astfel:
 „Codre, codre înfrunzit,
 
 Că nimic nu ţi-am stricat Şi nu mă simt vinovat: În tine de cînd intrai Numai o creangă tăiai, Armele de-mi atîrnai. Le-aş fi pus, codre, pe jos, Dar pămîntu-i umedos Şi fierul e ruginos. Codre, codre, duşman eşti! Tu voinicii amăgeşti Şi de duşman nu-i fereşti. Cît eşti, codre, de frunzos, Iarna putrezeşti tu jos Şi voinicii zac la gros! 
 XXXIII 
 
 Turturica 
 
  
 Amărîtă turturică, O! sărmana, vai de ea! Cît rămîne singurică O! sărmana, vai de ea! Zboară tristă prin pustie 
 O! sărmana, vai de ea! Mai mult moartă decît vie. Cît trăieşte tot jeleşte, Cu alta nu se-nsoţeşte. Trece prin pădurea verde, Dar ea pare că n-o vede. 
 Zboară, zboară pînă cade
 Şi pe lemn verde nu şade,
 Iar cînd stă cîteodată,
 Stă pe ramură uscată
 Ori se pune pe o stîncă
 Şi nici bea, nici nu mănîncă.
 Unde vede apă rece,
 Ea o tulbură şi trece,
 Unde vede-un vînător,
 Către el se duce-n zbor.
 
 XXXIV 
 
 Ciobanul 
 
  
 De mic, sărăcuţ de mine, Crescui tot pe mîini străine. 
 Sărăcuţ de maica mea! Mă băgai la cioban slugă, Îmi deteră caţă, glugă. 
 Sărăcuţ de maica mea! Luai oile-n porneală Să le duc la păşuneală, 
 Sărăcuţ de maica mea! Lupii-n goană le luară, Jumătate le mîncară. Cînd văzui în cea din urmă C-o să rămîi fără turmă, Plec spre bîlci după tocilă Cu gîndul cam pe teşilă. Cînd trecui la crîsmă-n vale, Crîşmăreasa-mi iese-n cale Şi mă strigă: Vin’, băiete! Şi să gust vinul îmi dete. Vinul bun, ocaua mare, Băui vinul de gustare. Băui trei zile de vară, Strigînd scoate mereu, cară. Cu lăutari şi cu gloată Băui, nene, turma toată. 
 Sărăcuţ de maica mea! Cînd văzui că după toate Încă şi dator mă scoate, O capră ce-mi rămăsese Şi prin crînguri se dusese O luai la căutare Cît e ziulica mare. Capra-n deal, capra-i în vale, Nici că vrea să-mi steie-n cale. Azvîrlii măciuca-n sete, Capra peste cap se dete. Alergai cu-o rugioară S-o junghiu sub bărbioară. Măcelarii alergară, Carnea-ndată-o cumpărară, Şi pielea ei tăbăcarii Şi maţele lăutarii. Iaca veni şi romînul Păgubaşul şi stăpînul, Mă lega vîrtos de coate Cerînd seamă pentru toate, 
 Sărăcuţ de maica mea! Ş-aşa, nene, din beţie Mă trezii în puşcărie! 
 XXXV 
 
 Alba de la munte 
 
  
 „Albo, Albo de la munte!
 Ce-ai pus fesciorul pe frunte1
 Că ţi-au ieşit vorbe multe.“
 „Las’ să iasă că nu-mi pasă,
 Inima-mi de dor e arsă,
 Că bădica-i dus de-acasă,
 Să-mi cosească fîn cu rouă,
 Frînge-i-s-ar coasa-n două,
 Să vie la alta nouă!
 Să-mi cosească fîn, costrele,
 Facă-şi coasa bucăţele,
 Să vie-n braţele mele!
 Să-mi cosească fîn cu floare,
 Ca să-mi fie de răcoare
 La cap şi la ţîţişoare.
 Zică lumea, că-i dau pace,
 Eu m-oi purta şi voi face
 După cum lui badea-i place.
 Zică lumea ce va zice,
 Ea n-a putea să ne strice,
 
 Dragostea să ne-o ridice;
 Că mă ţine badea bine,
 Inima lui e la mine
 Ş-a mea o poartă cu sine.
 Inima lui îmi grăieşte,
 Ş-a mea lui încă-i şopteşte;
 Una de alta doreşte,
 C-amîndouă sunt legate
 Cu legături înfocate
 Ş-una pentru alta bate.
 Acel lanţ ce le cuprinde
 Între ele cînd se-ntinde
 Cu mare foc le aprinde,
 Iar cînd s-adun amîndouă,
 Atuncea parcă le plouă
 O răcoreală de rouă.
 Aşa le e jurămîntul,
 Îs legate cu cuvîntul
 Să le despartă pămîntul!“
 
 1 Romîncele de pe malul Dunării şi o parte din acele de la munte poartă fesuri mici roşii pe cap. Cucoanele bătrîne din generaţia trecută purtau fesuri albe şi, pe deasupra fesurilor, testemeluri subţiri de Tarigrad împodobite cu bibiluri. 
 XXXVI 
 
 Spune, mîndro 
 
  
 Spune, mîndro, mergi, nu mergi?
 Din două una să-ţi alegi
 Spune, mîndro, vrei, nu vrei?
 Că colea mă roagă trei.
 Aide, mîndro, să fugim,
 Unde-om putea să trăim,
 Că satul ni s-a mărit
 Şi nu mai e de trăit.
 Unde sunt cu trei, cu doi,
 
 Vorba le e tot de noi, Şi fac sfaturi pe ascuns Să ne facă-un neajuns. Vină, mîndro, mai curînd Că de nu, te las plîngînd Şi mă duc peste Muscel Unde n-am duşmani de fel, Că n-am ce-mpărţi cu el. 
 XXXVII 
 
 Buruian de leac 
 
  
 Aoleo! mamă Ileană! Cată-mi vreo buruiană1 Şi cu mine-ţi fă pomană. 
 Mergi în cîmp de-alege-un smoc
 Tot de mac şi busuioc,
 Să-mi stingi inima de foc.
 
 1 În toate satele sunt babe care au specialitatea de a lecui bolnavii cu buruiene culese mai cu seamă în ziua de Sînziene după Rusalii. Ele întrebuinţează cu destulă dibăcie unele leacuri ce se numesc doftorii băbeşti; dar mai totdeauna acele leacuri sunt întovărăşite cu descîntece. În notele baladei Cucul şi turturica am dat două descîntece, acela de deochi şi de iele; mai adăugăm aici altele trei. Acele de pocitură, de săgetătură şi de muşcătura şer pilor. 
 Descîntec de pocitură Păsărică albă Cel ce-a băut laptele s-a săturat,Cu aripa albă! Cel ce-a băut vinul s-a îmbătat,Din piatră-ai crescut, Iar cel cu veninul a crăpat.Cu nori te-ai bătut, Aşa să piară pocitura din pocit,Trei picături din tine-au căzut: Pîn-într-o clipă să fie lecuitUna de lapte, una de vin Şi să rămîie ca pomul înflorit!Şi una de venin. DESCÎNTEC DE MUŞCATUL ŞERPILOR Sub o tufă-n poieniţă Este-o fîntîniţă Şi-n fîntînă-o pietricică Rece, vineţică, Şi sub piatră-un şerpurel Cu dinţi de oţel. Dinţii apuc de piele, pielea de carne, carnea de os Şi prin trup trece un fulger veninos. Dar cum iese dintre nori 
 C-a fi azi o săptămînă,
 Am văzut pe la fîntînă
 O puicuţă de romînă,
 Şi de-atunci dorul mă frînge,
 Soarele din cer mi-l stinge,
 Şi la groapă mă împinge.
 Dragostele tinerele
 Nu se fac din viorele,
 Ci din buze subţirele.
 
 Fulgerii strălucitori, 
 Blestemat să fie locul
 Unde mi s-a aprins focul
 De-mi tot plîng acum norocul.
 Blestemat să fie ceasul
 Cînd i-am urmărit eu pasul
 Şi i-am auzit eu glasul.
 Cu pasul m-a rătăcit,
 Cu glasul m-a ameţit;
 Liniştea mi-am prăpădit!
 
 Celui şerpurel 
 Aşa să iasă din os, din carne, din piele Ce stă sub pietricică
 Muşcăturile rele În fîntîna mică,
 De dinţi de oţel Sub tufă sălbăţică.
 Cu aceste cuvinte se descîntă o cofiţă nouă cu apă ne-ncepută, în vreme ce
 
 vrăjitoarea tulbură apa cu trei vărguţe de alun. Apoi se deşartă cofiţa descîntată pe rana muşcăturii. 
 DESCÎNTEC DE SĂGETĂTURĂ 
 Plecat-au nouă fete fecioare
 Pe cale, pe cărare.
 Şi-ntr-o mîndra vale,
 La mijloc de cale,
 Maica Domnului le-a întîlnit
 Şi din carul ei de aur astfel le-a grăit:
 „Unde mergeţi pe răcoare,
 Voi, nouă fete fecioare?“
 „Mergem la biserica cea mare
 Cu trei altare.
 Ne-am luat năframele
 Să ştergem icoanele,
 Ne-am luat ştergarele
 Să curăţim stranele,
 
 Ne-am luat măturile
 Să măturăm scările“.
 „Voi, nouă fete fecioare,
 Luaţi toate cîte o floare
 De sub a mele picioare
 Şi vă duceţi colo-n sat,
 La cel bolnav săgetat,
 Cu ochii să-l mîngîieţi,
 Cu florile să-l ştergeţi
 
 De junghieturi, 
 De săgetături, Să rîmînă curat luminat, Cum Dumnezeu l-a lăsat“. 
 XXXVIII 
 
 Cucul 
 
  
 Vine cucul de trei zile
 Peste văi, peste movile
 Şi loc n-are să se puie,
 Să cînte, focul să-şi spuie.
 Pune-s-ar pe-o rămurea
 Aproape de casa mea,
 Să-mi tot cînte, cînte-n faţă,
 Şi seară, şi dimineaţă.
 De-ar fi cucul voinicel,
 
 Mi l-aş prinde argăţel
 Şi cămăşi subţiri i-aş toarce
 Şi l-aş purta cum îmi place.
 De-ar fi cucul un viteaz,
 El mi-ar trece de necaz;
 Dar e cucul păsărea,
 El cîntă pe rămurea
 Şi zboară pe unde vrea,
 Nu-i pasă de jalea mea!
 
 Unde-aud cucul cîntînd
 Şi mierlele şuierînd
 Nu mă ştiu om pe pămînt!
 Eu zic cucului să tacă,
 El se suie sus pe cracă
 Şi tot cîntă de mă seacă,
 
 XXXIX 
 
 Altul 
 
  
 Iar mai jos pe-o rămurea Cîntă şi o turturea Tristă ca inima mea. Cucul zice de pornire Turturica de jelire Ş-al meu suflet de pieire! 
 XL 
 
 Trandafirul 
 
  
 Am iubit un trandafir; Duşmanii l-au pus la bir! Nu l-au pus ca pe-un copil, Ci l-au pus ca pe-un mazil. El de frică s-a răznit Şi s-a dus la haiducit. S-a dus, nene, m-a lăsat, La toţi pare bine-n sat, Numai mie-mi pare rău C-a fost puişorul meu. Dar m-oi duce şi eu, duce Unde-i drumul în răscruce Trandafirul să-l găsesc Şi de sînu-mi să-l lipesc, Că de sîn de s-a lipi El mai bine a înflori Şi şi-a plăti birul său Vărsînd rouă-n sînul meu! 
 XLI 
 
 Mormîntul 
 
  
 Fost am pe unde-am iubit, Pe mîndruţa n-am găsit Şi m-am lăsat după vînt Şi am dat de un mormînt. Vîntu-mprejur suspina, 
 Iarba-ncet se clătina,
 Sărăcuţ, amar de mine!
 De-aş simţi moartea că vine,
 Aş lăsa cu jurămînt
 Să mă-ngroape-n cel mormînt!
 
 XLII 
 
 Drum la deal… 
 
  
 Drum la deal şi drum la vale
 Îmi fac veacul tot pe cale,
 N-am în lume sărbătoare,
 Nici n-am partea mea la soare.
 Bat-o crucea ursitoare
 Care s-a ursit pe mine
 Să n-am nici o zi cu bine!
 Ostenit mereu de ducă
 Noaptea-n codri mă apucă,
 
 Copacilor sunt nălucă!
 Ochii-mi nu se mai usucă!
 Unde merg, în orice parte
 Dragostele-mi sunt deşarte,
 Aolică, lică floare!
 De n-ai fi fermecătoare
 Nu m-ai abate din cale
 Să calc pe urmele tale!
 
 XLIII 
 
 Floricică-n foi albastră 
 
  
 Floricică-n foi albastră! Păcat de dragostea noastră Că e lumea rea şi hoaţă, Umblă-n faţă să ne-o scoaţă. Toţi strig şi fac gură largă Dragostea ca să ne-o spargă, Of! draga mea-n-lume una, Mai frumoasă decît luna, Cu feţişoara ca crinul Şi cu ochii ca seninul, Din mînă dacă m-ar pierde, Cine o să te dezmierde? Cine-o să-mi apuce locul Să-şi fericească norocul? 
 XLIV 
 
 Aolică, daolică 
 
  
 Aolică, daolică!
 Mult mi-e drăguliţa mică!
 Aş lăsa-o de-ar mai creşte,
 Dorul crunt mă pridideşte.
 Ah, fetiţă, fetişoară!
 
 Creşte, fă-te mărişoară,
 Să trăim cît avem viaţă
 Cu iubire şi dulceaţă;
 Să trăim cît a vrea sfîntul,
 Să ne despartă pămîntul!
 
 XLV 
 
 Fratele  răzneţ 
 
  
 Aoleo, frate răzneţ!
 Ce ne treci ca un drumeţ
 Şi nu vii să ne mai vezi?
 Ori ne ştii morţi între vii
 Pe la noi de nu mai vii?
 Ori ceva te am amărît
 Într-atît de ne-ai urît?
 Ce ţi-am făcut să ne uiţi,
 La noi să nu te mai uiţi,
 Ce te-a tras să te răzneşti
 Şi să nu ne mai iubeşti?
 Vină, vin’ încai acum,
 Te mai abate din drum,
 Că de cînd mi te-ai răznit
 
 Şi la noi n-ai mai venit,
 Potecile îţi privesc,
 Urmele ţi le jelesc,
 Că pe unde tu călcai
 Cînd veneai şi cînd plecai
 Eu mereu le măturam
 Şi cu flori le presăram,
 Iar acum, de cînd nu vii,
 Au crescut tot bălării,
 Că de cînd ne-ai părăsit,
 Cărările au înverzit,
 Sufletu-mi s-a amărît,
 Faţa mi s-a veştejit,
 Soarele s-a înnegrit.
 
 XLVI 
 
 Bolnavul 
 
  
 Scoală, sufleţele, scoală,
 Scoală să vedem ce boală,
 Ce boală te împresoară,
 Te doboară, te omoară?
 Scoală, un cuvînt îmi spune,
 Nu tăcea, nu mă răpune,
 
 Că de cînd nu-ţi este bine,
 Nu te-ai mai uitat la mine,
 Ci te uită, dragul meu,
 Să priveşti cum te plîng eu,
 Cum te bocesc, cum te plîng
 Şi de jale cum mă frîng!
 
 XLVII 
 
 Despărţirea 
 
  
 Unde te duci, bărbăţele, Vai! nu mai pot, cad pe cale.
 Şi cui mă laşi, sufleţele? Mă sfîrşesc amar de jale.
 Cum de nu te-nduri de mine Stai, drăguţul meu cel dulce,
 Şi laşi să plîng după tine? Stai, nu grăbi de-a te duce;
 Te întoarce şi te uită Stai ori mă ia şi pe mine,
 Ca să-mi vezi jalea cea multă. Să fiu la un loc cu tine!
 
 XLVUI 
 
 Sună pietricica-n vale 
 
  
 Frunză verde de alună,
 Sună, sună şi răsună,
 Sună pietricica-n vale,
 Răsturnîndu-se pe cale,
 Mîndra mea plînge cu jale.
 Frunză verde de sulfină,
 Plînge mîndra şi suspină,
 Că pe deal, pe colnicele
 Şi-a pierdut sărmana lele
 Dragostele tinerele.
 
 Frunză verde de alună,
 Duce-se lelea nebună
 Blestemînd iarba şi pirul
 Şi căutînd-o cu firul
 Să-şi găsească trandafirul.
 Frunză verde de susai,
 Leleo, nu mai zice vai,
 Din ochi lacrimi nu mai stoarce,
 Că ce zboară nu se-ntoarce,
 Firul rupt nu se mai toarce.
 
 XLIX 
 
 Oltul 
 
  
 Oltule, Olteţule!
 Seca-ţi-ar pîraiele,
 Să crească dudaiele,
 Să trec cu picioarele.
 Oltule, rîu blestemat,
 Ce vii aşa tulburat,
 Şi te repezi ca un zmeu
 De-mi opreşti pe Niţul meu?
 Schimbă-ţi, schimbă-ţi apele,
 Slăbeşte-ţi vîrtejele,
 Să-ţi văd pietricelele;
 Cînd trec fetişoarele,
 Să le speli picioarele.
 Iaca neica, nu e neica,
 
 Nu e neica, plînge leica!
 Dacă mi-ar fi fost neicuţa,
 L-ar fi cunoscut leicuţa!
 Vîntule, du-te de-i spune
 Că zăbavele nu-s bune,
 Că leicuţa-i duce dorul
 Şi i-a-nţelenit ogorul!
 Vino, Niţule, băiete,
 Ce faci puica să te-aştepte?
 Busuiocul a-nnegrit,
 Rozmarinu-a-ngălbenit,
 Leica plînge, tot jeleşte
 Şi ca ei se veştezeşte!
 
 L 
 
 Doina oltenească 
 
  
 (A Jianului) 
 Frunză verde măr creţesc;
 Stau în drum să mă gîndesc
 Ce s-apuc, ce să muncesc,
 Pîinea să-mi agonisesc,
 Copilaşii să-mi hrănesc?
 Cum şedeam pe gînduri dus,
 Mă uitai spre munte-n sus
 Şi mă luai spre apus.
 Cînd pe munte mă urcai,
 Roată-n juru-mi mă uitai,
 Mă uitai în jos spre lunci,
 Văzui oameni, muieri, prunci
 Cu plugurile la munci,
 Ei brăzduiau tot mereu,
 Numai pluguleţul meu
 L-a-nţelenit Dumnezeu.
 Că doi boi ce-i avusei
 De vremi rele-i răpusei
 Şi de sapă rămăsei.
 Tot avutul din bordei
 Mi-e pe vatră un cotei,
 Ş-un tăciune stins de tei,
 
 Şi cenusă-ntr-un ulei.
 Am umblat, am alergat,
 M-am milcuit, m-am rugat
 De sărac şi de bogat,
 Nici că-n seamă m-au băgat!
 Am cerut boi într-un ceas
 Ca să-mi ar şi eu de-un pas,
 Nevoii să nu mă las,
 Dar milă n-a mai rămas!
 Atunci mă-ntorsei şi eu
 Şi zisei în gîndul meu:
 „Dare-ar bunul Dumnezeu
 Să umble şi plugul meu!
 Din baltag să-mi fac eu plug,
 Pistoalele să le-njug,
 Ca să brăzduiesc ales
 Unde-a fi crîngul mai des;
 Să trag brazda dracului
 Chiar din culmea dealului
 Pîn-în capul satului.
 Drept uşa bogatului
 Şi prispa fîrtatului!“
 
 LI 
 
 Alta 
 
  
 Mult mi-e dor şi mult mi-e sete
 Să văd frunza-n codrul verde,
 Să mai strîng vreo şapte cete!
 Primăvară, muma noastră,
 Suflă bruma din fereastră
 Şi zăpada de pe coastă,
 Să văd iar verzind în cale,
 Să mă las iar în cea vale
 Cu-o pereche de pistoale.
 Frunza-n codru cît se ţine
 Toţi voinicii trăiesc bine,
 Iară frunza dacă-i lasă
 
 Toţi voinicii merg pe-acasă Şi la para focului Zac de dorul codrului! Frunză verde de susai, De-ar veni luna lui mai Să-mi aud cerul tunînd, Să văd norii fulgerînd Ierbuliţa-n şesuri dînd, Să mai văd focuri pe-afară, Copilaşi cu pielea goală, Cai în cîmpuri nechezînd Şi voinici pe plai suind. 
 LII 
 
 Alta 
 
  
 Lumea-ntreagă ocolii,
 Ce căutai nu găsii,
 Căutai şir de mărgele
 Să-l aduc mîndruţei mele,
 Dar cine cît mă vedea
 Averile-şi ascundea.
 Puiculiţă fa, Marie,
 Hai cu mine-n haiducie,
 
 Ce-oi cîştiga ţi-oi da ţie.
 Şi-oi anina doi cercei,
 Doi cercei de brebenei,
 Să tragă ochii la ei,
 Şi pe sînu-ţi drept mărgele
 Oi lipi buzele mele
 Să-ţi pară că-s rubiele.
 
 LIII 
 
 Alta 
 
  
 În noaptea Sîntei-Mării S-au vorbit vro trei copii S-apuce-n codrul de tei Să cerce de-s voinicei. Pe unu-l chema Ciocan Ş-avea-n mînă-un buzdugan, Pe-al doilea Busuioc Şi ţinea potera-n loc. Iar eu mă numeam Mihai Şi săream pe şapte cai 
 De striga Craiova vai!
 Şapte ani am haiducit,
 Pe ciocoi am îngrozit,
 Dar pe cînd ne luptam noi
 Au pierit doi într-o joi
 Ş-am rămas eu singurel
 Ca pe cîmp un stejărel.
 Singurel eu am rămas,
 Dar de codru nu mă las!
 
 LIII (bis) 
 
 Alta 
 
  
 Frunzuliţă, iarbă neagră, Taica, maica tot mă-ntreabă Care muncă mi-e mai dragă? Munca cea de haiducie, Pistoale de Veneţie Şi cal bun de călărie. Geaba beau, geaba mănînc, Geaba mijlocul îmi strîng, Dacă n-am arme să-ncing Şi cal bun să mi-l înching. Voinicelul nearmat E ca ştiuca pe uscat, Voinicelul fără cal E ca peştele pe mal Şi ca mărul lîngă drum, N-are pace nicidecum, Cîţi trec îl zburătăiesc Şi de crengi îl sărăcesc, Dar voinicul înarmat Şi pe-un zmeu încălecat Drăgălaş e şi frumos Ca luceafăr luminos. 
 Astă vară am vărat
 Colo-n muntele cel nalt,
 Cu luna, cu soarele
 Şi cu căprioarele,
 Că din naştere-s muntean,
 Iar din botez sunt oltean.
 Căprioare surioare,
 Sculaţi în două picioare,
 Roadeţi poala codrului
 Să văd matca Oltului.
 Oltule! pe malul tău
 Crească-ar iarbă şi dudău
 Ca să pască murgul meu.
 Oltule! cîine spurcat,
 Ce vii mare tulburat
 Şi cu sînge-amestecat?
 Aduci plăghii şi butuci
 Şi căpestre de cai murgi
 
 LIV 
 
 Olteanul 
 
  
 Şi chiar trupuri de haiduci!
 Oltule! rău blestemat!
 N-avuşi grijă de păcat
 Să-nghiţi trupuri de voinici
 Care-au haiducit pe-aici?
 Seca-ţi-ar izvoarele
 Şi toate pîrîiele,
 Să-ţi rămîie pietrele,
 Să le calce fetele,
 Că tu n-ai ţinut cu noi
 Şi te-ai vîndut la ciocoi!
 Pe unde-a trecut luntrea,
 Înalţă-se pulberea,
 C-ai fost rău de oltenaşi
 Ş-ai fost bun de poteraşi
 Oltenaşi ai înghiţit,
 Poteraşi ai răcorit!
 
 LV 
 
 Mehedinţeanul 
 
  
 Frunză verde magheran, Voinicel mehedinţean, Sunt născut pe frunzi de fag Ca să fiu la lume drag Şi-s scăldat de mic în Olt Să mă fac viteaz de tot Şi-s frecat cu busuioc Să am zile cu noroc. După ce am mai crescut Din ochi maica m-a pierdut C-am fugit de la părinţi Tot în munţi, la Mehedinţi. Apoi m-am lăsat în vale Cu trei rînduri de pistoale Ş-am ajuns un voinicel Cu inima de oţel. Aoleo! ce foc de dor! Veni-va badea Tudor1 
 Să mai strîngă din păduri
 Cete mîndre de panduri
 Ca s-alunge de la noi
 Şi pe greci şi pe ciocoi.
 Frunză verde păducel,
 Cine-a merge după el?
 Un şoiman mehedinţel
 Care ştie să chitească,
 Rîndunica s-o lovească,
 Şi mai ştie de călare
 Să se lupte-n fuga mare,
 Şi mai ştie să înoate
 Vîslind Dunărea din coate.
 Aoleo! mă arde focul
 Ca să-mi cerc şi eu norocul,
 Aoleo! de rău, de bine
 Ţipă sufletul în mine!
 
 1 În Valahia mică, peste Olt, mulţi cred că Tudor Vladimirescu, şeful pandurimii de la 1821, n-a murit, şi îl aşteaptă să se întoarcă la munţi, ca să mai organizeze o nouă goană de greci şi de ciocoi vînduţi la străini. 
 LVI 
 
 Cătana 
 
  
 Munte, munte, piatră seacă,
 Lasă voinicii sa treacă,
 Să treacă la ciobănie,
 Să scape de cătănie.
 Decît cătană la rînd
 Mai bine-n codru flămînd,
 Decît cătană-n şireag
 Mai bine-n codru pribeag,
 Decît la străini cătană
 Mai bine la oi cu pană!
 N-ar avea loc şi pomană
 Cine m-a făcut cătană.
 Mi-au dat haine mohorîte
 Cum îs mie mai urîte,
 Şi mi-au tăiat pletele
 
 De mă rîd fetele,
 Romînaş, sîrman de eu!
 Căci a fost norocul meu
 Să mă văd cu arma-n mînă
 În loc să petrec la stînă,
 Ziua ca să mulg la oi,
 Noaptea să sun din cimpoi.
 Eu voios aş cătăni
 La străini de n-aş robi,
 Eu voios aş fi cătană
 Dac-ar fi oaste romană.
 Dar decît să fiu la nemţi,
 Mai bine să mor în tremţi;
 Decît să fiu la husari
 Mai bine-n furci de stejari!
 
 LVII 
 
 Dorul de ţară 
 
  
 Plînge-mă, mamă, cu dor Că ţi-am fost voinic fecior Şi de grijă ţi-am purtat, Ogorul ţi l-am lucrat, Iar de cînd m-am cătănit, Viaţa mi s-a otrăvit Că tînjesc în ţări străine Şi tot plîng gîndind la tine. Mult mi-e dor, mămucă, dor De cel codru frăţior 
 Şi de stîna cea cu oi
 Şi de cîntec de cimpoi!
 Mult mi-e dor, mămuca mea,
 De cea mîndră viorea
 Care mă iubeam cu ea!
 Mult mi-e dorul ne-mpăcat,
 Şi mă-ndeamnă la păcat,
 Să mă las de cătănie
 Şi să fug la ciobănie,
 Orice-a fi cu mine, fie.
 
 LVIII 
 
 Împărate, împărate! 
 
  
 Împărate, împărate!
 Răspunde-mi tu cu dreptate
 Unde duci cătanele?
 Iar la foc sărmanele?
 Nu le duce aşa tare
 Că se strică la picioare,
 Îs cătane tinerele,
 
 Nu-s dedaţi la drumuri grele,
 Împărate, împărate!
 Lasă-te, nu te mai bate,
 De cînd focul ai pornit
 Mulţi voinici s-au prăpădit,
 Fete multe-au bătrînit,
 Ş-alt nimic n-ai isprăvit!
 
 LIX 
 
 Cucul 
 
  
 Pierit-ai fi, pui de cuc!
 Tu mi-ai cîntat să mă duc.
 Mi-ai cîntat mie de cale
 Şi mîndrei de lungă jale!
 Eu m-am dus din ţară-n ţară
 Tot cu inima amară.
 
 Am umblat din sate-n sate
 Tot cu puşca grea în spate.
 Ea mi-a ros umerile,
 Sabia — şoldurile,
 Cît de-abia mă ţin pe loc
 Şi n-am parte de noroc!
 
 LX 
 
 Altul 
 
  
 Cîntă puiul cucului
 Pe coarnele plugului,
 Cîntă-o mierlă pe teleagă
 Şi de mine se tot leagă,
 Cucul zice, mierla zice:
 „Nu-ţi bea banii, măi voinice,
 Că ţi-e carul fărîmat
 Şi plugul neferecat
 Şi pămîntul nelucrat!“
 
 Cucule, jivină rea!
 Nu purta de grija mea;
 Mierluşcă, pasăre sură,
 Nu-mi tot bănui din gură,
 C-oi veni cam tulburat
 Şi-oi cădea într-un păcat,
 Şi v-oi sparge cuibuşorul
 Şi v-oi rupe pliscuşorul.
 
 Cîntă puiul cucului
 Pe crucea molidvului.
 „Cucule, vin’ lîngă mine
 Că mă jur să te ţin bine
 Cu vin dulce strecurat,
 Cu pîine de grîu curat.“
 „Eu mai bine m-oi ţinea
 
 LXI 
 
 Altul 
 
  
 Cu hrana ce mi-a plăcea, Ş-oi zbura pe-unde oi vrea, Oi mînca frunza de fag Ş-oi cînta lumii de drag. Oi bea apa din izvor Ş-oi cînta lumii de dor!“ 
 Vine dorul despre seară,
 Despre zori el vine iară
 Şi-mi grăieşte şi mă-ntreabă
 De ce sunt cu faţa slabă?
 Eu zic dorului cu jale
 C-am iubit fără de cale,
 Eu zic dorului plîngînd
 C-am iubit fără de rînd.
 
 LXII 
 
 Dorul 
 
  
 Dorul rîde şi se duce,
 Bate-mi-l-ar sfînta cruce.
 De-ar fi dorul vînzător
 Şi badea cumpărător,
 Eu pe dorul vinde-i-aş,
 Pe badea cumpăra-l-aş,
 Ca să-mi fie de-ajutor
 Să mă apere de dor.
 
 LXIII 
 
 Fata ardeleancă 
 
  
 Cît e ţara ungurească,
 Cît e ţara romînească,
 Nu e floare pămînteancă
 Ca fetiţa ardeleancă!
 Ea-i năltuţă, mlădioară,
 Ca o verde trestioară,
 Şi-i frumoasă, vorbitoare
 Şi de suflet iubitoare.
 Cînd văd sînu-i rotunjor
 Mă ajunge foc de dor,1
 
 Cînd văd păru-i de mătasă, Cumplit dorul mă apasă Cînd văd faţa-i rumeoară, Dorul aprig mă omoară. Iar cînd trece şi zîmbeşte, Cîmpu-n faţă-i înfloreşte Şi cînd ea se prinde-n joc, Se tot leagănă în loc Şi-n feciori aruncă foc. 
 1 Vezi nota 2 din balada Blestemul. 
 LXIV 
 
 Dusu-s-a badiţa 
 
  
 Dusu-s-a bădiţa, dus
 Pe valea Bistriţei-n sus.
 El s-a dus ca să găsească,
 Pofta lui să-şi împlinească,
 Două vaci cu coarne largi
 Şi copile care-s dragi,
 
 Două oi ţigăi, bîrsane Şi copile năzdrăvane. Dar el oricît ar umbla, Ca mine nici c-a afla Oiţică blîndişoară Şi nevastă bălăioară. 
 LXV 
 
 Mîndra Liţa 
 
  
 Frunză verde alunică,
 Am avut o mîndră mică
 Ş-am lăsat-o să mai crească,
 Minte-n cap să dobîndească.
 Dar de cînd o am lăsat,
 A crescut, s-a măritat,
 Vai de mine! ce păcat!
 Mi-ar fi, nu mi-ar fi bănat
 Dacă s-ar fi măritat
 De-aici al treilea sat,
 Dar ea s-a făcut mireasă
 De la noi a treia casă.
 Ies afară, o zăresc
 Şi de zile mă sfîrşesc.
 Intru-n casă, o aud
 Şi m-apucă dorul crud.
 Vai! mămucă iubitoare,
 
 Inimioara rău mă doare,
 Şi tu nu-mi dai vindecare,
 Ci-mi tot zici că lumea-i mare
 Şi că-n lume-s fete multe
 Care-ar vrea să mă asculte
 Şi să facă tot ce vreu
 Ca s-aline dorul meu.
 Ah! mămucă, draga mea!
 Nu pricepi tu ce aş vrea!
 Eşti bătrînă şi nu crezi.
 Lumea-i largă şi nu vezi
 Că din sută şi din mie
 Numai una-mi place mie.
 Ceru-i mare, stele-s multe,
 Şi mai mari şi mai mărunte,
 Dar cît sunt de luminoase
 Nu-s ca Liţa de frumoase!
 
 Dragile iubirile Cîntă ca păsările În toate colţurile Şi prin lunci şi prin cîmpii Şi prin munţii cei pustii, Iubirile care-s mari Stau la drumuri ca tîlhari, Iubirile care-s mici LXVI 
 
 Iubirile 
 
  
 Se aţin pe la potici,
 Trec prin tină, nu se-ntină,
 De voinici tineri s-anină,
 Dau prin apă, nu se-neacă,
 De copile se tot leagă,
 Trec prin foc, nu se topesc,
 Ci mai tare-încă hoţesc!
 
 LXVU 
 
 Hîtrul bătrîn 
 
  
 Floricică, floricea!
 Cînd eram pe vremea mea,
 Cîte trei mîndre aveam,
 Cu tustrele mă iubeam,
 Una-n deal şi una-n vale,
 Una la mijloc de cale,
 Iar de cînd m-am bătrînit
 Fetele m-au părăsit,
 Sui în deal, cine mă cheamă?
 Moartea care-mi cere seamă?
 Dau în vale, cine-mi rîde?
 Moartea care mă cuprinde?
 Pomul dacă-mbătrîneşte,
 
 Pune-i paie de-l pîrleşte.
 Omul dacă a-mbătrînit
 Fă-i sicriu de odihnit.
 Vai de dînsul! vai de el!
 Cînd e omul tinerel,
 Lesne-i vine a gîndi
 Cît pămîntul c-a trăi.
 Ci zilele omului
 Sunt ca floarea cîmpului:
 Dimineaţa înfloreşte,
 Peste zi se veştezeşte
 Şi spre seară nu mai este!
 
 LXVIII 
 
 Fratele 
 
  
 (CĂLUGĂR) 
 Vai de mine, amar de mine!
 Fugit-am, mîndro, de tine
 De trei luni şi de trei zile
 Să găsesc pace şi mile,
 Că tu rău m-ai fermecat
 Cu trei paie de la pat,
 Cu o schiţă din portiţă
 Şi cu fire din cosiţă1.
 Mă dusei la mănăstire,
 Pusei mîna pe psaltire
 Şi citii cîteva zile
 
 Să mai uit cele copile, Dar ce-oi face ca să scap În nevoie să nu-ncap? Că drumul ce-am apucat Mă duce drept la păcat. Drăguliţă, eu văd bine Că nu am să scap de tine. Fă-te-ncalte-o mănăstire, Şi-mi dă gura de citire, Şi mă lasă să mă-nchin La icoanele-ţi din sîn. 
 1 Romînul zice ca nu e mai tare legătură decît acea făcută cu fire de păr femeiesc. 
 LXIX 
 
 Omul urît 
 
  
 Vai de mine! ce m-oi face?
 Ce iubesc mamei nu-i place.
 De-ar plăcea mamei ca mie,
 Duce-m-aş la cununie,
 Şi m-aş duce ca vîntul
 Cînd spulberă pămîntul;
 Iar de-a fi să mă mărit
 Cu omul ce-mi e urît,
 Duce-m-aş iar ca vîntul
 
 Ca să-mi aflu mormîntul.
 Decît cu urîtu-n casă,
 Mai bine cu boala-n oasă.
 Din boală vraciul te scoate,
 Iară din urît nu poate,
 Că urîtul n-are vad
 Decît scîndura de brad,
 Urîtul n-are sfîrşinţă
 Decît cu trei coţi de pînză1.
 
 1 Pînza cu care se înveleşte mortul cînd se aşează în sicriu. 
 LXX 
 
 Nevasta 
 
  
 La mama pe cînd eram,
 De lucram, de nu lucram,
 Mamei tot dragă eram.
 Iar de cînd m-am măritat
 Nici un bine n-am aflat.
 De cu ziuă mătur casa,
 Aprind focul, gătesc masa,
 Aduc apă din fîntînă
 
 Şi furca n-o las din mînă, Lau copilul, îi dai ţîţă Şi mulg vaca la portiţă. Tacă-ţi gura, măi bărbate, Că, zău, cugetul îmi bate Din străin să-mi fac un frate Ca să-mi cate de dreptate. 
 Un călător străin zice în relaţia voiajului său prin ţările noastre că nu cunoaşte pe lume femei mai harnice ca nevestele romînce, şi, în adevăr, dacă vom ţinea seama de tot lucrul ce-l fac ele, afară de lucrul pămîntului, vom împărtăşi lesne opinia călătorului străin. 
 Nevasta romîncă ţine casa, creşte copiii, face demîncat bărbatului şi îl duce la cîmp în orice depărtare s-ar găsi, mulge vaca, îngrijeşte de grădină, de vite, de păsări etc., ţese pînza trebuitoare pentru îmbrăcămintea familiei, strînge cînepa, o topeşte, o bate, o preface în cîlţi, o toarce, o ţese; apoi pînza o ghileşte etc. şi, în vremea asta, ea mai face şi boierescul, seceră, prăşeşte cu copilul ei de ţîţă alăture. Copilaşul e ascuns sub o tufă de brusture, la răcoare, şi plînge; mama lui aleargă de-l hrăneşte, apoi iar se apucă de lucru în cîmp sub arşiţa soarelui. 
 Şi, cu toate acestea, nevestele romînce sunt vesele, glumeţe şi totdeauna gata la orice treabă. Soiul lor este frumos, însă frumuseţile lor se pierd de timpuriu din cauza lucrului greu al pămîntului. 
 LXXI 
 
 Nevasta bolnavă 
 
  
 Plugurile intră-n sat,
 Nevestele zac în pat.
 Mă dusei la mine-acasă,
 La nevasta-mi cea frumoasă,
 Ca să prind un sărutat,
 Ea-mi zice: „De eşti bărbat
 Şi ai suflet cu durere,
 Adă-mi o cupă de miere
 Şi-mi adă-o cupă de vin
 Durerea să mi-o alin,
 Ia şi cea sită din cui
 Şi făină din budui
 Şi-mi fă iute-o turtă lată
 Să nu-ncapă pe lopată,
 Ah! drăguţ bărbatul meu,
 Să faci cum ţi-oi zice eu.
 Cînepa mi-am semănat,
 
 Dar cînd fu pe adunat
 Boala-n trupu-mi a intrat!
 Îs bolnavă şi mai moartă,
 Cînepa cade de coaptă.
 Ia tu coasa de-o coseşte,
 De boală mă mîntuieşte,
 Şi ia grebla de-o adună,
 Şi de boală mă răzbună“.
 Vin cu miere i-am adus,
 La cînepă eu m-am dus,
 Dar nimic n-am ajutat,
 Că nevasta m-a lăsat
 Ş-a luat, luat cu ea
 Sărmana inima mea!
 Asta-i lumea, ard-o focul!
 Cînd chiteşti să cerci norocul,
 Nici că-n lume-i afli locul!
 
 LXXII 
 
 Doina haiducească 
 
  
 Murgule coamă rotată,
 Mai scoate-mă-n deal o dată
 Să-mi fac ochişorii roată,
 Să mă uit la lumea toată.
 Veni-ar timpul, să vie
 Ca romînul iar să-nvie
 
 Şi de hoţi să mîntuiască Ţara lui ardelenească! Asta nu-i ţară de cîini, Şi e ţară de romîni, Nu-i pămînt de ungureni, Şi-i de neaoşi pămînteni! 
 Arză-te focul, răchită,
 Că eşti neagră şi pîrlită,
 Şi nu eşti încă-nfrunzită,
 Ca să-mi fac curea la flintă
 Din coaja ta nedubită;
 Să mi-o spînzur la spinare
 
 LXXIII 
 
 Alta 
 
  
 Şi s-apuc în codrul mare
 Pe cînd mugurul răsare.
 Mugurul a răsărit,
 Mie timpul mi-a venit
 În codru de haiducit!
 
 Mîndră mămucă-am avut,
 Frumos copil a făcut,
 S-a-nfăşat cu flori de munte
 Ca s-jung viteaz de frunte,
 Gura toţi să mi-o asculte,
 Mîndrele să mi-o sărute,
 Zi-le, maică, să se strîngă
 Ca oiţele la strungă,
 Mie-acum că mi-a venit
 Mi-a venit timp de iubit.
 Strigă-n capul satului
 Pe fata fîrtatului,
 Mîndra vine alergînd,
 Eu îi zic cu glasul blînd:
 „Copiliţă, Liţă, fa,
 Mai dat-ai gură cuiva?“
 Ea prinse a se jura:
 „Să mă bată anaftema
 De-am mai dat gură cuiva
 Afară de dumneata!“
 
 LXXIV 
 
 Alta 
 
  
 Iar de dreaptă ce era
 Soarele se-noura.
 De-atunci, vere,-am pribegit
 Şi m-am dat la haiducit.
 Că mi-e sufletul amar
 Şi mi-e traiul în zadar!
 Vai de mine şi de mine!
 Nu mai ştiu ce-i rău, ce-i bine.
 De cînd mama m-a făcut,
 Tot prin codri am şezut
 Şi lumea n-am mai văzut
 Decît numai soarele,
 Decît căprioarele.
 Căprioară a codrului,
 Du-mă-n valea Oltului,
 Doar oi mai răzi o dată
 Pe şerpoaica cea de fată
 Care amar m-a înşelat
 Şi în codri m-a băgat!
 
 „Eu, vere, te-aş întreba,
 Dacă nu te-ai supăra,
 Cu ce hrană te hrăneşti
 De nici vara nu munceşti,
 Nici iarna nu îmblăteşti?“
 „Nu ştiu, vere, spune-ţi-oi,
 Ori o palmă trage-ţi-oi.
 Cînd e vară, primăvară,
 Iau cu mine merinzioară
 Şi mă sui pe plai la munte
 Unde-s oile mai multe.
 Merg la stîne, le petrec
 Şi de acolo încă plec
 Jos, pe valea Oltului,
 La steaua ungurului,
 Să mă rog la Dumnezeu
 Să facă pe gîndul meu,
 Să deie ploaie cu soare
 Ce îndeamnă la culcare,
 Să adoarmă stevarii,
 Să le fur armăsarii.
 
 LXXV 
 
 Alta 
 
  
 Apoi singur îmi fac parte,
 Aleg steava-n jumătate
 Şi mă duc, vere,-ntr-o ducă,
 De se pare că-s nălucă,
 Drept la tîrg, la Brancoveţ,
 Unde-s caii mai cu preţ.
 Iepele care-s cu mînzi
 Fac cinci sute de florinzi,
 Iar de soi moldovenesc
 Cu galbeni se cîntăresc,
 Apoi, vere, încă plec
 La Aniţa de petrec
 Viaţă bună-ndestulată,
 Cît mi-e punga nesecată,
 Şi petrec într-o-ntinsoare
 Tot la umbră, la răcoare,
 Cu trupul pe frunzi căzute,
 Cu gura la cep de bute,
 De-aud vinul gîlgîind
 Şi mîndruţele alergînd
 Ca să le sărut pe rînd.
 
 LXXVI 
 
 Haiducul rănit 
 
  
 Pe cel deal îndelungat
 Suie-se-un car ferecat
 C-un haiduc de el legat,
 Iar aproapea carului
 E mama haiducului,
 Mama plînge şi iar plînge,
 Şterge rănile de sînge
 Şi tot zice la cei boi:
 „Rogu-mă, plîngînd, de voi,
 Duceţi caru-ncetişor,
 Că-i rănit bietul fecior!“
 Boii mersu-şi legăna,
 Iar voinicul suspina:
 
 „Du-te, mamă, cu norocul Şi mă lasă-aici cu focul, Că de-acum nici mama poate Sa mă scape de la moarte! Cît am fost eu neatins Multe curse am învins, Mulţi secui am secerat Ca să-mi fac pămînt curat, Dar acum mi-a venit rîndul Să mă duc şi eu ca gîndul, Să mă duc din acest loc Unde-i robota de foc!“ 
 LXXVII 
 
 Voinicii Bucovii 
 
  
 Sus, la crîşmă Sucevii,
 Beau voinicii Bucovii.
 Iată că vine călare
 Udrea, căpitanul mare,
 Şi le zice: „Dragii mei!
 Hai să ne-mpărţim în trei,
 Şi în patru, şi în cinci,
 Apoi să-ncălţăm opinci,
 Iarna grea ne năpădeşte,
 Frunza-n codru se răreşte;
 
 Hai să coborîm în ţară Pîn’ la mîndra primăvară, Ca să-mblăcim la secară Şi ca să tăiem la fagi, Fagi subţiri de hadaragi, Iar cum a-nverzi pe-afară Om ieşi la codru iară În capătul lanului, În calea armeanului.“ 
 LXXVIII 
 
 Vrăbiuţa 
 
  
 Vrăbiuţă de pe deal, Zbori degrabă în Ardeal Şi te-ntoarce de îmi spune Ori veşti rele, ori veşti bune. Du-te, vezi dacă mai sînt Fraţi de-ai mei pe-acest pămînt Sau dacă i-a omorît Ungureanul cel urît? De-or fi vii să mă repăd Într-o fugă ca să-i văd. De-or fi morţi să mi-i răzbun Cu-o măciucă de alun Ce-i bună de descîntat Şi morţii de răzbunat. 
 LXXIX 
 
 Florea Şchiopan 
 
  
 A pierit Florea Şchiopan De-o mînă de ungurean, Dar pîn-a nu fi pierit Unguri mulţi el a stîrpit. Cîntaţi, păsărele,-n pom De jalea bietului om. Plînge-l, nevastă rămasă, C-aţi ţinut frumoasă casă, 
 Plîngeţi-l şi voi, opt boi,
 Căci umblă străini cu voi.
 Pe deasupra de oraş
 A zburat un porumbaş,
 Urmărit de alţi doi, trei
 Ce tot plîng ca vai de ei,
 Că sunt căinici copilaşi,
 Copilaşi de-ai lui rămaşi!
 
 LXXX 
 
 Lelea vitează 
 
  
 Frunză verde pălămidă,
 Plină-i ţara de omidă,
 De omidă ungurească
 Şi de gîrgără săsească!
 Măi copii, copii romîni,
 De-aveţi suflet, de-aveţi mîini,
 Hai cu lelea la plivit,
 La plivit, la curăţit;
 Cine are flintă grea
 Puie şapte gloanţe-n ea;
 Cine are topor mare
 
 Scoată-mi-l la foc de soare;
 Cine are bardă mică
 Facă-i buza subţirică,
 Cînd s-a repezi prin gloate
 Să deie sărut de moarte.
 Eu n-am flintă, n-am secure,
 Nici am ghioagă din pădure,
 Dar cîţi dinţi eu am în gură
 Îs făcuţi pe muşcătură;
 Cîte degete am la mîini
 Îs tot leaturi de păgîni!
 
 HORE1 
 1 Romînii sunt foarte amatori de joc şi au deosebite dansuri caracteristice, precum: dansul de brîu sau mocăneasca, corăbiasca, ungureasca, ruseasca, olteneasca, ţiitura sau ca la uşa cortului (acesta mai cu seamă îl joacă ţiganii) şi, în sfîrşit, dansul căluşăilor şi hora. 
 Hora este cea mai veche şi cea mai naţională din toate. Ea-i simbolul Unirii, a dării de mînă într-o singură familie şi se reproduce în zilele noastre întocmai ca acele coruri ce se văd săpate pe marmura capiştilor antice. 
 Hore se numesc şi ariile ce împreunează dansul, precum şi versurile ce sunt improvizate în vremea jocului. Caracterul lor e vesel, glumeţ şi mai adesea iubitor. Ele sunt cîntate de lăutarii ce stau în mijlocul horei sau chiar de dansatori, cînd sunt transportaţi de plăcere. Unele sunt scurte, de patru, şase sau opt versuri, şi exprimă sau vreo izbucnire a inimii, sau vreo cugetare glumeaţă, precum, de pildă: 
 Cît e omul de bătrîn, Sub potcoava cizmei mele 
 Tot ar mînca măr din sîn! Şede dracul ş-o muiere 
 sau Şi mă-nvaţă-a  face rele. 
 Horele de la numărul I pînă la numărul XXIII sunt din Moldova. Acele de la numărul XXIII pînă la numărul XXXVII sunt din Valahia. Acele de la numărul XXXVII pînă la numărul L sunt din Transilvania. 
 
  
 I
  Ileana 
 „Hai, Ileană, la poiană, 
 Ileană, Ileană!
 Să săpăm o buruiană,
 Ileană, Ileană!
 
 Buruiana macului, Ileană, Ileană! Ca s-o dăm bărbatului 
 Ileană, Ileană! Să tot doarmă, doarmă dus Pîn’ ce soarele-a fi sus Şi să doarmă somnoros Pîn’ ce soarele a fi jos, 
 Ileană, Ileană!“ .......................... „Cum n-aş merge-n poieniţă, 
 Bădiţă, bădiţă! Dar nu pot după vroinţă, 
 Bădiţă, bădiţă! Că bărbatul rău mă teme, Nici de-un pas el nu-mi dă vreme. Mai stai, stai pîn’ s-a culca Şi cocoşul a cînta, De la sînu-i c-oi scăpa, Buruiana c-om săpa Şi-i vom pune-o-n locul meu Ca să doarmă somnul greu, 
 Bădiţă, bădiţă!“ 
 II 
 
 Tiţa 
 Merge Tiţa la fîntînă, Tiţa, mîndra Tiţa! Cu cofiţa într-o mînă, 
 Tiţa, mîndra Tiţa! Şi tot merge ea cîntînd, Floricele culegînd, Floricele lepădînd; Cînd voinicii le-or culege, De ei dorul să se lege. Cînd vor da să le miroase, Să le intre doru-n oase! Tiţo, Tiţo, copiliţă Cu sîn alb de porumbiţă, Nu da foc inimilor, Dă pace voinicilor, Că tu-i da peste-un păcat Cu marghiolul cel din sat!1 Tiţa rîde şi nu crede, 
 1 Marghiol înseamnă un tînăr înghimpat şi vînător de inimi femeieşti. Se zice de o persoană ce e mîndră de sine că se marghioleşte. 
 Dar marghiolul se repede IV 
 
 Ş-o urmează cît colea...
 Tiţo, Tiţo, nu mai plînge, Frunză verde de alună
 El în braţe mai te strînge Frunză verde de alună;
 Cu tot dorul satului, Decît c-un tată ş-o mumă,
 Cu focul bărbatului! Mai bine cu-o mîndră bună.
 
 Ea de vede că ţi-e rău, III Îţi face leacuri mereu Şi le-aduce-n gura ei
 Moş bătrîn1 De-o săruţi pe cînd le bei.
 Na păcatul! ce văzui Iar de vede că ţi-e bine,
 Pe colnic, lîngă Vaslui? Te strînge-n braţe la sine
 Fată mare, moş bătrîn De-ţi rîde inima-n tine!
 
 Cerînd fetei măr din sîn!
 „Fugi la naiba, ghiuj bătrîn, V
 Nu-ţi dau nici un măr din sîn. Frunză verde de piperi
 Chiar degeaba ţi l-aş da, „Frunză verde de piperi,
 
 Ca nu ai cu ce-l muşca, Haide, puică,-n deal la peri
 Nici eşti copil mititel Să te-ntreb ce-ai făcut ieri?“
 
 Ca să mi te joci cu el“. „Am dat apă de neferi;
 „Tu n-ai minte, fata mea! Am dat apă de spălat,
 
 Ochii vad, inima vrea. Buze dulci de sărutat“.
 Copilu-i copilăros, „Şi la mine n-ai gîndit?
 El arunca mărul jos De păcat nu te-ai ferit?“
 
 Şi nici ştie-a-l dezmierda, „Decît sfîntă c-un mişel,
 Nici cu el a se juca“! Mai bine c-un voinicel.
 
 1 Această horă se cîntă şi în Valahia, însă ea începe astfel peste Milcov: Aoleu! ce mai văzui Colo-n deal, la Călmăţui? 
 Voinicul are noroc Nu şedea-n Moldova mult, Şi cu dînsul treci prin foc!“ Moghior, moghiorlan! VI Şi te du în ţara ta 
  De-ţi mănîncă slănina,Frunză verde de căpşune Şi-ţi fă casă pe gunoi Ş-o freacă cu usturoi,
 „Frunză verde de căpşune, Ca s-o aperi de strigoi2.
 Zi mă-tei să te cunune, Fugi departe peste deal,
 Că de mine eşti lăsată, Peste deal, peste Ardeal;
 Cu foc mare blestemată!“ Că de cînd eşti pe la noi
 „Însoară-te dumneata, S-a scumpit brînza de oi,
 Să văd: pe cine-i lua? Şi de cînd tu te-ai ivit
 
 De-i lua una ca mine,
 Dumnezeu s-o ţie bine; Toate oile-au stîrpit.
 De-i lua o sluţioară, VIII
 Deie Dumnezeu să moară Puişorul
 Să-i mănînc din colivioară1;
 De-i lua una frumoasă, Frunză verde de bujor,
 Dumnezeu s-o facă groasă Am avut un puişor.
 Să nu-ţi poată intra în casă!“ Pui, pui, pui, pui, pui, pui,
 
 VII Vină-n cuşcă să te pui. Puişorul a zburat Ungureanul Şi cu lacrimi m-a lăsat. Pui, pui, pui, pui, pui, pui,Ungurean cu suman scurt, Cum aş face ca să-l prind,Moghior, moghiorlan! Inimioara să-i aprind? 1 În mitologia romanilor sufletele ce aveau a trece în lumea umbrelor trebuiau să împace mai întîi pe cîinele Cerber, dîndu-i o turtă de grîu făcută cu miere. Coliva morţilor se face asemenea cu grîu şi cu miere, şi dar este de presupus că ea reprezintă la romînii de astăzi turta lui Cerber. 2 Vezi nota la balada Mănăstirea Argeşului. 
 
 
 
 Pui, pui, pui, pui, pui, pui,
 De aş prinde puişorul,
 Pe loc i-aş frînge piciorul,
 Pui, pui, pui, pui, pui, pui,
 Şi i-aş face cuib în sîn,
 Să nu-mi mai fie hain.
 
 
 Ilenuţa de la Piatră 
 Ilenuţo de la Piatră
 Cu percica retezată,
 Ce-ai fermecat lumea toată,
 Vin’ să te sărut o dată,
 
 Pui, pui, pui, pui, pui, pui, Să mă farmeci şi pe mine
 Vin’ la sînu-mi să te pui! Ca să mă iubesc cu tine.
 IX De ţi-e bărbatul urît,
 Ia ţărnă de la mormînt
 
 Rîndunica Şi-i presară-n aşternut
 Rîndunea cu albă creastă, Să se scoale surd şi mut.
 Nu mai bate la fereastră, Şi-i dă-n mînă o vărguţă
 Că nu-s fată, ci-s nevastă. Să se apere de mîţă.
 Cînd eram la mama fată, Sărmanul bărbatul prost!
 Orice vream făceam îndată, Bun odor la casă-a fost!
 
 Iar dacă m-am măritat Orice vede el nu crede,
 Bărbăţelul m-a mustrat. Orice crede el nu vede!
 
 Cui e voia sa iubească XI
 Vie-n poartă să-mi grăiască;
 Nu trimită pe altul, Hora ţigănească1
 
 Că altul umple satul. Arde-mă şi frige-mă,
 Vie singur furişat Pe-un cărbune pune-mă!
 Şi-i dau dulce sărutat, De mă-i pune pe-un cărbune,
 Şi-i dau guriţă tăcută, Ibovnicul nu ţi-oi spune.
 Să facem dragoste mută. De mă-i pune-ntr-o frigare,
 
 1 Vestitul poet rus Puşkin a tradus această horă din romîneşte şi a introdus-o în
 poemul său intitulat Ţiganii.
 
 Ibovnicul vină n-are!
 De mă-i bate cu-o vărguţă
 Peste ochi şi peste ţîţă,
 Tot m-oi duce la portiţă
 Să dau altuia guriţă.
 De mă-i bate cu gardul,
 Tot m-oi iubi cu altul!
 Aşa-mi cere sufletul,
 Aşa-mi este umbletul.
 Via-n vară înfloreşte,
 Iar în toamnă, cum rodeşte,
 Vine graur de-o ciupeşte.
 Eu de ieri am înflorit;
 Sînu-mi încă n-a rodit
 Şi îl arde-un foc cumplit.
 
 XII 
 
 Barbu 
 „Ce caţi, Barbule, la noi?
 Nu sunt fete pe la voi?“
 „Ba sunt, da-s cam mititele,
 Nu mă pot iubi cu ele.
 La voi sunt mai năltişoare,
 Şi de chip mai bălăioare,
 Mi le-a făcut Dumnezeu
 Tocmai după placul meu!“
 „Barbule de la munteni,
 De-ai veni la moldoveni,
 Potoale-ţi dorinţele
 
 Şi nu-ţi pierde minţile“.
 „Mi-oi semăna numele 
 
 Prin toate cărările
 Să răsaie flori de dor
 Cu miros pătrunzător.
 Să le poarte fetele,
 Fetele, nevestele,
 Să le meargă vestele!“
 
 XIII 
 
 Baba şi fata 
 Sub răchita rămurată Şade-o babă supărată Şi-mprejur iarba-i uscată! Ce-a fost verde a veştezit, Ce-a fost dulce a amărît, Ce-a fost vesel s-a mîhnit! Pe sub lunca înverzită Trece-o fată înflorită Şi de fluturi urmărită. Ce-a fost veşted înverzeşte, Ce-i amar se îndulceşte, Ce-i mîhnit se-nveseleşte. 
 XIV 
 
 Leliţele 
 Dragă mi-e leliţa-naltă Şi la mers cam legănată. Dragă mi-e leliţa-n joc 
 Cînd se leagănă cu foc,
 Unde-şi pune piciorul,
 Se aprinde mohorul.
 Unde-aruncă-un ochişor,
 Arde sufletul de dor!
 Dragă mi-e leliţa mică
 Şi de trup cam gingăşică,
 Că se suie pe opincă
 Şi dă gură subţirică;
 Cîte fete cu mărgele,
 Toate-s drăguţele mele.
 Cîte fete cu bondiţă,
 Poartă miere pe guriţă.
 Cîte fete răsărite,
 Toate-mi par flori înflorite.
 Cum aş face, cum aş drege,
 Că pe toate le-aş culege,
 Să-mi fac traiul şi să mor
 Legănat pe sînul lor!
 
 XV 
 
 Baba şi moşneagul 
 „Fost-ai, leleo, cînd ai fost Ş-ai rămas un lucru prost“. „Fost-ai, badeo, om voinic Ş-ai rămas om de nimic“. „Avuşi, leleo, floricele Ş-acum ai zbîrceli pe piele“. „Avuşi, badeo, ochii dîrji Ş-acum eşti cu trupu-n cîrji“. „Fost-ai, leleo, cu lipici Ş-ai rămas cu fugi de-aici“. „Fost-ai, badeo, om vioi Ş-ai ajuns chiar un strigoi“. 
 
 
 XVI 
 
 Fugi încolo 
 Fugi încolo, vină-ncoace;
 Şezi binişor, nu-mi da pace.
 Lasă-mi mîna, nu mi-o frînge,
 Ia-mă-n braţe de mă strînge.
 Vrei o floare, nu-ţi dau floare,
 Na-ţi guriţă-ndulcitoare.
 Vrei ce vrei, eu vreu, nu vreu
 Şi-ţi dau tot sufletul meu!
 
 XVII 
 
 Floarea din pîrleaz 
 Leleo roşie la obraz, Leliţo, leliţo fa, Floricică din pîrleaz, 
 Leliţo, leliţo fa, Ce folos că eşti frumoasă Şi la cap căpăţînoasă. Eşti dragă flăcăilor Ca buha găinilor. Mîndră eşti şi sprîncenată, Dar la buze cam umflată. Eşti ca floarea cea de nalbă, 
 Dar împletişi coada albă.
 Strînge-ţi, leleo, buzele,
 Că le pişcă muştele.
 Strînge-ţi lipitorele,
 Că se văd fasolele.
 
 XVIII 
 
 Busuiocul 
 „Busuioace, busuioace,
 N-ai mai creşte, nici te-ai coace!“
 „Dar de ce să nu mă coc
 Că mă port fetele-n joc“.
 „Trandafire, n-ai mai fi,
 Nici în cale-ai înflori!“
 „Dar de ce să nu mai fiu
 Că mă poartă lelea viu“.
 „Tu eşti viu, dar eu sunt mort,
 Şi de-abia-n lume mă port“.
 „Mergi în horă, saltă-n joc,
 S-ai parte de busuioc.
 Vin’ la horă ici în şir,
 S-ai parte de trandafir“.
 
 XIX 
 
 Ian sui, leleo... 
 „Ian sui, leleo,-n cel măr dulce Sa vezi badea cum se duce Cu chica nepieptănată, Cu năframa nespălată, 
 Cu faţa nesărutată“.
 „Vin’, bădiţă, înapoi,
 Mai vin’, dragă, pe la noi,
 Chica pieptăna-ţi-oi,
 Năframa spăla-ţi-oi,
 Faţa săruta-ţi-oi“. 
 
 
 XX 
 
 Femeia temută 
 „Frunză verde de agude,
 Strig la puica, nu m-aude;
 Şi de-aude ea s-ascunde,
 Ea s-ascunde, nu-mi răspunde“.
 „Ba te-aud, bădiţă,-aud,
 Dar n-am gură să-ţi răspund,
 Că-i duşmanul lîngă mine
 Cu două pistoale pline,
 Cînd de cînd să deie-n mine.
 Unu-n mine, unu-n tine;
 Să deie-n noi amîndoi,
 În noi, săracii de noi!
 C-aşa ne-a slujit norocul
 Să-mpărţim amîndoi focul“.
 
 XXI 
 
 Sultana 
 Frunză verde cardama, Sultănico, fa. Ori tu mi-ai făcut ceva, 
 Sultănico, fa, De nu te mai pot uita? Cînd mă uit la casa ta, Mi se rupe inima. Alunica-ţi de la gît M-a aprins, m-a omorît. Alunica-ţi de pe braţe O să mă scoată din viaţă. Leliţo cu alunei, Nu căta la doi, la trei Şi cată la ochii mei, Că-s albaştri ca şi-ai tăi. Hai, leliţă, la prisacă, Timpul dulce să ne treacă, Să mîncăm miere de roi, Să ne iubim amîndoi; Să bem apă dintr-un loc Şi să ne iubim cu foc! 
 XXII 
 
 Leliţo de la munteni 
 Leliţo de la munteni, Leliţo, leliţă fa, Vin’ colea la moldoveni, 
 Leliţo, leliţă fa, Să ne prindem soţiori, Să-nflorim ca doi bujori. Hai în horă de-i juca Că eu sufletul ţi-oi da; 
 Tu eşti mîndră la privit,
 Eu voinic, bun de iubit.
 Piară dracul dintre noi,
 Să fim una amîndoi,
 Tot un trup ş-un sufleţel,
 Ca un deget ş-un inel!
 
 
  
 XXIII 
 
 Şapte fete 
 Pe mine ce m-a mîncat?
 Şapte fete dintr-un sat
 Ş-o nevastă cu bărbat;
 Iar nevasta dracului
 Mă spuse bărbatului,
 Mă făcu rîs satului;
 Şi fetele m-au lăsat,
 Că toate s-au măritat
 La inimă m-au secat!
 Una-i Vişa, una-i Muşa,
 A treia e Brînduşa,
 A patra-i Angheluşa.
 A cincea-i Catinca,
 A şasea e Voica,
 A şaptea Ilinca.
 Toate-au fost mîndrele mele;
 Şi cît m-am iubit cu ele
 Le-am dat salbe şi inele;
 Dar cea puică de nevastă
 
 Da cu spuză pe fereastră, Da cu spuză să mă ardă Cînd treceam ca să mă vadă. Ce-a fost verde s-a uscat, Ce-a-nflorit s-a scuturat, Ce-am iubit eu n-am uitat! 
 XXIV 
 
 Stăncuţa 
 La bordei cu crucea naltă,
 La Stăncuţa sprîncenată
 Joacă hora încheiată,
 Curge lumea fermecată.
 Vinu-i bun, ocaua mare,
 Beau voinicii pe secare,
 Nu se-ndură să se ducă,
 Noaptea la dînsa-i apucă.
 Cine trece, se opreşte,
 Cît o vede, nebuneşte,
 Bea vin, punga-şi cheltuieşte
 Şi zău că nu se căieşte.
 Cine vine-n patru boi
 Se-ntoarnă numai cu doi;
 Cine vine de călare,
 Pleacă cu şaua-n spinare,
 Iar pe jos oricine vine
 Îşi bea tot de lîngă sine
 Şi se duce gol cu bine.
 
 
 
  
 
 Mărioara 
 „Mărioară dintre bălţi
 Cu dragostea-n patru parţi,
 Na de la mine doi zloţi
 Şi nu te iubi cu toţi“.
 „Rămîi tu cu banii tăi,
 Eu cu prietenii mei.
 Banii ştiu să-i cheltuiesc,
 Dar pe bani nu mă iubesc“.
 
 XXVI 
 
 Domnica 
 Astăzi bură, mîine bură, Leliţă, leliţă, La Domnica-n bătătură, 
 Leliţă, leliţă, Ca să crească de-o răsură S-o puie la legătură; Să se primenească-n ie Şi-n rochiţă lilichie Să placă altor şi mie. Să puie la gît mărgele Şi la degete inele, Păftăluţe şi cordele Numa-n flori şi fluturele Ş-apoi să s-arunce-n joc Ca un trandafir de foc. 
 XXVII 
 
 Nevasta care iubeşte 
 Nevasta care iubeşte
 Spală noaptea şi cîrpeşte
 Şi ziua se primeneşte
 Of, of, of şi hop, hop, hop,
 Of, ce foc şi ce potop!
 La horă dacă se prinde
 Inima ei se aprinde,
 Şi dansul mereu întinde.
 Of, of, of, şi hop, hop, hop,
 Of, ce foc şi ce potop!
 Sare, pasurile-ndeasă.
 Plîng copiii, ei nu-i pasă
 Nici de casă, nici de masă.
 Of, of, of, şi hop, hop, hop,
 Of, ce foc şi ce potop!
 Iar bărbatul ei, săracul,
 Cară la moară cu sacul,
 Pe-amîndoi lua-i-ar dracul!
 Of, of, of, şi hop, hop, hop,
 Of, ce foc şi ce potop!
 
 XXVIII 
 
 Omule, boule 
 Au nu vezi unde mă duc, Omule, boule? 
 VASILE ALECSANDRI 
 C-un condur şi c-un papuc, 
 Omule, boule, Cu papucul tîrşîind, 
  Cu condurul tropăind. Că de cînd m-am măritat Şi te-am luat de bărbat, Nu te-ai mai trezit din prost Şi de necaz mi-ai tot fost. Te-am mînat să ari la plug Cu cei patru boi la jug. Plugu-mi lăsaşi la nevoi Şi-mi pierduşi sărmanii boi! Apoi încă te-am mînat Şi cu puşca la vînat. Puşca-n două mi-o frînseşi Şi nimic nu aduseşi. Şi-am dat cofa să te duci La puţ, apă să-mi aduci. Căzuşi, cofa mi-o spărseşi, Nici doagele n-aduseşi. Te-am mînat apoi pe loc Cu hîrbul să-mi aduci foc; Hîrbul mi l-ai bucăţit, Sprîncenele ţi-ai pîrlit. Te mînai să-mi tai un lemn Pînă cînd să cer un semn; Toporul l-ai năpustit, Sub lemne ai adormit! 
 XXIX 
 
 Aolea! Ce fuse asta? 
 Aoleo! ce fuse asta?
 Lupii mi-au mîncat nevasta,
 Cînd suiam amîndoi coasta.
 
 Trecui balta, 
 Luai alta. Aoleo! ce bătăioasă! Umblă tot năbădăioasă; Nici cu asta nu fac casă. 
 Nici cu dînsa 
 Nu fac strînsa. Cînd îmi umblă-n bătătură, Chiar rusalii parc-o fură... Şi cînd dă cîte o gură 
 Vaca fuge, 
 Boul muge. Ho, balţato! na, boiastră! Staţi că nu e boala voastră, Ci e chiar nevasta noastră. 
 Mi-e pereche,
 Nu vi-i streche!
 
 XXX 
 
 Nevasta harnică 
 Iaca mîndra de pe vale!
 Cu rochiţa în paftale
 Cum mă-ntîmpină în cale.
 
 Of, of, of şi aoleu, 
 
  
 Arde sufleţelul meu! Ea aleargă-n fuga mare, Seceră orz de prînzare, Şi-l usucă-ntr-o căldare. Of, of, of şi aoleu, Arde sufleţelul meu! Pînă un copil să sugă, Se azvîrle ca vîrlugă Şi rîşneşte tot în fugă. Of, of, of şi aoleu, Arde sufleţelul meu! Într-o clipă ea frămîntă, Se roşeşte, se-nfierbîntă Şi de bucurie cîntă. Of, of, of şi aoleu, Arde sufleţelul meu! 
 XXXI 
 
 Nevasta bătută 
 Aoleu! mă-mă doare spata, Că m-a bătut cu lopa-pata. 
 Sufleţelul cît colea. Aoleu! mă-mă doare gîtul, Că m-a bătut rău urîtul. 
 Sufleţelul cît colea. Aoleu! mă-mă doare mîna, Că m-a bătut cu pră-prăjina. 
 Sufleţelul cît colea. 
 Aoleu! mi-a-mi-a frînt piciorul, XXXIII 
  Că m-a bătut cu to-toporul. Decît ruda şi vecinul
 Sufleţelul cît colea.
 Aoleu! mă-mă doare şoldul, Decît ruda şi vecinul,
 C-a dat în mine cu-cu boldul, Leliţo, leliţă,
 
 Sufleţelul cît colea. Mult mai bine cu străinul,
 Aoleu! mă-mă doare cotul, Leliţo, leliţă.
 C-a dat cu lemnul ne-netotul. Ruda că te necăjeşte
 
 Sufleţelul cît colea. Şi vecinul te vorbeşte. 
 Aoleu! mă-mă doare capul Iar străinul te ajută
 Că m-a lovit cu pro-proţapul. Şi face dragoste mută.
 
 XXXII 
 
 Răzbunarea nevestei 
 Ici e ţărînă cu glod 
 Hop o dată, sus.
 Ici e bărbatul nerod,
 Hop o dată, sus.
 Ici e tocmai unde joc
 
 Decît un tată ş-o mumă,
 Să te certe pentru-o glumă,
 Mai bine c-un bărbăţel,
 Dacă-i blînd şi tinerel,
 Că-ţi spune două, trei glume
 Cum îţi e mai drag pe lume
 Şi-ţi aşează-o pernioară
 Pe prispă serile-afară.
 
 Ca să mă alin de foc.
 Ici doarme cu mîini la piept Decît un bărbat urît,
 Ş-o să joc să mi-l deştept. Mai bine-un străin iubit,
 Dar decît l-oi deştepta Cît şezi cu el împreună
 
 Oi juca ş-oi tot cînta. Nu te-nduri de vorbă bună.
 Dormi tu, bărbăţelul meu, Fie noaptea cît de mare,
 Ierte-mi-te-ar Dumnezeu! Că tot mică ţi se pare.
 Dormi, dormire-ai somnul lung, Trece-n grab’, ca o nălucă,
 Că multe-am tras şi-mi ajung! Ziua-n braţe-i te apucă!
 
 XXXIV 
 
 Dorule, odorule 
 Către mine te jurai, Dorule, odorule! Că pe nimeni nu mai ai, 
 Dorule, odorule! M-ai făcut de te crezui, Dar cu altul te văzui; Ş-acela mi-e frate bun, Nu-mi vine să mă răzbun. Poţi să-mi fii de-acum cumnată, Că de mine eşti lăsată, Cu foc mare blestemată Şi de mine-n veci uitată! 
 XXXV 
 
 Este bine, nu e bine 
 Este bine, nu e bine
 Să iubeşti de lîngă tine,
 Că te vede orişicine
 Şi te face de ruşine;
 Ci să iubeşti mai departe;
 Dusele nu sunt deşarte;
 Orişicînd doru-ţi abate,
 Te repezi ca la un frate.
 Bărbatu-i cu bunătate,
 Te-ntreabă de sănătate;
 Iar nevasta, de iubeşte,
 
 Se preface că boleşte, 
 
  
 Geme, zace, se boceşte
 Şi bărbatu-şi amăgeşte.
 El aleargă ş-o întreabă:
 „Nu ştii, soro, vreo babă
 Ca s-aleagă vreo iarbă,
 S-o pun la foc ca să fiarbă?“
 Ea-i răspunde: „Mergi la moară,
 La făina de secară“.
 El se duce, ea se scoală,
 Se găteşte,-mbracă ţoală,
 Apoi masa că aşează,
 Cu neicuţa ospătează
 Şi din gură tot urează:
 „Deie Dumnezeu o ploaie,
 Grăunţele să se moaie
 Să nu poată-a măcina,
 Nici acasă-a se-nturna!“
 
 XXXVI 
 
 Aolică, dodo, fa 
 „Aolică, dodo, fa!
 Au tu mi-ai făcut ceva?
 De nu te mai pot uita?“
 „Ba, nu ţi-am făcut nimic.
 Dar mi-e vorba cu lipic
 De supun pe-orice voinic.“
 „Hai, mîndro, pe deal în sus,
 C-a făcut fuseiul fus
 
 Şi nici haragi nu i-am pus“.
 Hai, mîndro, să ne suim,
 Să mergem, să hărăgim,
 Numai amîndoi să fim.
 Eu să hărăgesc din deal,
 Către vale-n jos, spre mal
 Şi tu, mîndro, către deal.
 Faţă-n faţă să privim,
 Ochi cu ochi să ne-ntîlnim,
 Unul spre-altul să venim!
 
 XXXVII 
 
 Zis-a badea 
 Zis-a badea c-a veni
 Luna cînd a răsări.
 Ies afară, luna-i sus,
 Bade-a venit şi s-a dus!
 Ies afară, luna-i jos,
 Badea nici că s-a întors!
 Unde eşti, bădiţă frate,
 De mă laşi pe aşteptate?
 „Taci, leliţo, c-am venit
 De cum luna s-a ivit.
 Şi te-aştept pe după casă
 Sub răchita cea pletoasă“.
 „De-ai venit, bine-ai venit,
 Trandafirul meu iubit!
 Că cu tine mă mai ieu
 De-mi alin necazul greu!“
 
 VASILE ALECSANDRI 
 XXXVIII 
  
 
 Arză-l focul de bărbat 
 Arză-l focul de bărbat!
 A venit aseară beat
 Şi de mine s-a legat.
 Eu i-am zis: „Vedea-te-aş mut!
 Că nu eşti om priceput.
 Cum te-arăţi, cum leneveşti,
 De nimică nu-ngrijeşti.
 N-ai închis ocoalele,
 Nici ai închis vitele
 Ş-un buhai s-a dezlegat,
 Toate vitele mi-a spart,
 Ş-au venit lupii în sat
 Şi pe toate le-a mîncat!“
 
 XXXIX 
 
 Leleţico, draga mea 
 Lelitico, draga mea,
 Guriţă de floricea!
 Cînd a veni sîmbăta,
 Leagă de codiţa ta
 Un fir galben de mătasă
 Şi mi-l scoate pe fereastră.
 Cînd voi veni să te-aştept,
 De mătasă-oi trage-ncet,
 Tu pe-afară că-i ieşi
 Ş-amîndoi ne-om drăgosti.
 
 XL Coşarca cu fusele, 
 
  
 
 Însura-m-aş1 
 Însura-m-aş, însura, Nu ştiu soacra ce mi-a da? 
 Costreţul cu mîţele? Însura-m-aş, însura, Nu ştiu ce fată-aş lua Să fie de om bogat, 
 1 Însurătorile pentru romîni sunt un prilej de mari veselii, căci nunţile ţin mai multe zile şi bancheturile nu contenesc. Obiceiurile sunt păzite cu rigurozitate de la moşi-strămoşi în asemenea ceremonii de familie şi sunt foarte interesante de observat. Iată, de pildă, datina împletirii cum se practică în munţii Vrancei. 
 Vornicelul, ţinînd o năframă cusută în mînă, merge întovărăşit de alţi doi oameni la părinţii fetei şi zice: 
 „Buna vreme la cinstita adunare! şi la cinstiţi socri mari! cum trăiţi? cum vă aflaţi?“ 
 Socrii răspund: „Mila Domnului, ne aflăm bine; dar şi dumneavoastră seama vă daţi: pe la noi ce căutaţi?“ 
 Vornicul se închină şi zice: „Noi cum umblăm şi ce căutăm, seama bine ne dăm, frica nimănui nu purtăm. De unde venim ştim, şi unde mergem cunoaştem, că noi suntem soli împărăteşti, oameni buni, dumnezeieşti, şi avem poruncă împărătească, nimeni să nu ne oprească. Deci dvoastră sunteţi rugaţi bine să ne ascultaţi, cînd vom cuvînta şi seama ne-om da. Al nostru tînăr împărat de cu seară ne-a chemat şi această poruncă ne-a dat: sa strîngeţi cete de voinici, cu topoare mari şi mici, ca să fac o vînătoare, de păsări gălbioare, de blînde căprioare. Noi cu toţii ne-am supus, la vînătoare ne-am dus. Iar împăratul îndeseară zări o urmă uşoară de sprintenă fiară. Unii ziseră că-i urmă de pasăre de rai, să fie împăratului bună de trai. Alţii ziseră ca-i urmă de zînă, să fie împăratului grădină, de frumoase roduri plină. Atunci tînărul nostru împărat în scări de aur s-a ridicat, peste mîndra oaste a cătat şi a zis: Cine-a fi în stare să prindă o fiară şi pe urmă-i să se ducă şi răspuns apoi s-aducă? Atunci noi ne-am ales şi pe loc am purces din urmă în urmă, ca păstorul după turmă. Şi venind noi trei voinici, şi ajungînd pe aici cu suflarea vîntului, pe faţa pămîntului, am zărit căzînd pe casă o stea mîndră, luminoasă, ş-am mai văzut o floricea mai mîndră decît o stea, care-n flori înfloreşte, dar de rodit nu rodeşte. Împăratul nostru o vrea şi ne-a trimis după ea, ca să i-o ducem mireasă, sa şi-o facă-mpărăteasă! 
 Rău mi-e teamă de-un păcat! Ea mi-a cere lumea toată Făr-a se gîndi la plată, Şi mi-a cere piei de zmeu Să-ncalţe piciorul său, 
 Că de capră
 Lesne crapă.
 Şi de oaie
 Se despoaie
 Şi de ţap
 Îţi sare-n cap!
 
 Aş lua-o de Bărgău,
 Mă tem c-a fi lucru rău.
 Oi lua o sărmăncuţă
 Care poartă opincuţă
 Şi cămaşă cu altiţă,
 Şi pe şolduri o catrinţă.
 
 XLI 
 
 Pe sub poale de pădure 
 Pe sub poale de pădure
 Merg copilele la mure,
 Nevestele la alune
 Şi rîd ca nişte nebune.
 Eu m-am dus să tai nuiele
 Şi prin huci am dat de ele.
 Venit-a ploaie cu vînt
 De le-a ţipat la pămînt.
 Eu am fost băiat milos,
 
 VASILE ALECSANDRI 
 M-am lăsat cu ele jos 
  Şi le-am mîncat murele Şi le-am muşcat gurile. 
 XLII 
 
 Fa leliţă rotiliţă 
 „Fa leliţă rotiliţă,
 Dă-mi gura peste portiţă“.
 „Ba, eu gura nu ţi-oi da,
 Că aşa tu mă-i muşca.
 Drag îmi e bădica nalt
 Că sărută dezmierdat.
 El se pleacă de eşti mică
 Şi în braţe-i te ridică,
 Dar bădica mititel
 Mi-e urît şi fug de el,
 Că cu nasu-n brîu te-mpunge
 Şi cu gura nu te-ajunge!“
 
 XLIII 
 
 Pentru mîndra care-mi place 
 Pentru mîndra care-mi place
 Nici părinţii n-au ce-mi face,
 Nici judele satului,
 Nici chiar domnii sfatului.
 Domnii şed şi sfătuiesc,
 Eu cu mîndra mă iubesc
 Şi cu dragoste-i şoptesc:
 
 „De ţi-ai face pat afară,
 Eu m-aş face vînt de vară
 Ş-aş veni la tine-ndată
 Să te văd: cum eşti culcată?
 Cu faţa către perete,
 Cu gura arzînd de sete?
 Faţa vîntura-ţi-o-aş,
 Gura săruta-ţi-o-aş!“
 
 XLIV 
 
 Trecui valea 
 Trecui valea ş-o puntiţă
 La fata de dăscăliţă:
 „Dragă mîndră, mîndruliţă!
 Nu ştii ţese, nu ştii coase,
 Dar te ştii că eşti frumoasă.
 Podu-ţi ţese pînza groasă,
 Fuiorul joacă prin casă.
 Dar fuiorul cum s-a tors?
 Coborînd pe scară jos,
 Cu trei ouă de găină
 Şi cu sacul de făină.
 Oricum fie, aşa fie,
 Eşti frumoasă şi-mi placi mie!“
 
 XLV 
 
 Bade Trandafir 
 „Bade Trandafir frumos! Vrut-ai să te-arăţi duios, 
 Dar te-ai arătat ghimpos
 Şi din minte nu m-ai scos“.
 „Vai! leliţă din cel sat!
 Ce-ai cerut şi nu ţi-am dat?
 Cerut-ai faguri de miere,
 Eu ţi-am dat buzele mele;
 Cerut-ai o viorea,
 Ţi-am adus inima mea“.
 „Dacă vrei dragoste-aprinsă,
 Adă-mi gura neatinsă.
 Şi o inimă fecioară
 Ca apa de la izvoară“. 
 
 
 XLVI 
 
 Măi bădiţă, păr sucit 
 Măi bădiţă, păr sucit!
 Şezi la noi dac-ai venit.
 Decît să văd că te duci
 Mai bine te-aş vedea-n furci,
 În furci nalte de nuiele
 Deasupra căsuţei mele.
 Vîntul să te răcorească,
 Ochii mei să te privească.
 
 XLVII 
 
 Poruncitu-mi-a mîndra 
 Poruncitu-mi-a mîndra Să mă duc pîn’ la dînsa. Duce-m-oi ca un nebun 
 Pe-o frunziţă de alun. Trec în vale, mor de sete, Mă-ntîlnesc cu două fete, Amîndouă-n berte nouă, Săruta-le-aş pe-amîndouă, Iar pe una totdeauna Că-i frumoasă ca şi luna. Copiliţă de boier! Cată colo-n fund, pe cer, Vezi cel nour, vezi cel deal? Vin’ cu badea la Ardeal. Fata-mi zice: „Eşti nebun, Mergi pe-o frunză de alun, Că te-aşteaptă oarecine Şi rîde-n braţe străine.“ 
 XLVIII 
 
 Trandafir cu două flori 
 Trandafir cu două flori,
 Mama-i cu două nurori,
 Una-i ruja macului,
 Una-i ruja dracului,
 Una-i pune lăutoare
 Ca să-i fie-opăritoare.
 Alta merge la fîntînă
 Cu cămaşa soacrei-n mînă
 Ş-o întinde-n apă-o dată:
 „Na-ţi-o, mamă, că-i spălată“.
 Ş-o agaţă pe-o nuia,
 Cîinii hîrîie la ea!
 
 VASILE ALECSANDRI 
 XLIX 
  
 
 Pasăre galbenă 
 Pasăre galbenă-n cioc,
 Rău mi-ai cîntat de noroc,
 De ţi-ar pica ciocul tău
 Precum mi-ai cîntat de rău!
 Tra, la, la, la, la, la, la,
 Nu vedeai inima mea
 Cît de fierbinte iubea,
 Dar acuma-i sloi de gheaţă,
 Rece şi fără de viaţă,
 Tra, la, la, la, la, la, la,
 Glasul tău cu amărîre
 Mi-a cîntat de despărţire.
 Să mă duc în cale grea,
 Departe de puica mea!
 Tra, la, la, la, la, la, la,
 Căci nu sunt un vînător
 Să pîndesc cînd ai să zbori,
 Şi să-ţi dau eu ţie plată
 Cu un fulger de săgeată!
 Tra, la, la, la, la, la, la!
 
 L 
 
 Răvaş, puică.. 
 „Răvaş, puică, răvaş, dragă, Nu-ţi pară lucru de şagă. Răvaş de la împăratul 
 Că-ţi vine-acasă bărbatul“
 „Arză-l focul de răvaş,
 Şi-n cenuşă vedea-l-aş!“
 „Gată-te, nevastă, bine
 Că bărbatul iată-l vine“.
 „Las’ să vie, dracul ştie!
 Calea mărăcini să-i fie.
 Eu cămaşa i-am spălat,
 Cu urzici i-o am frecat
 Şi pe spini i-o am uscat
 Ş-încă i-am gătit de cină
 Două labe de găină
 Cu smîntîna din fîntînă“.
 
 „Gată-te, nevastă, bine,
 Iată că drăguţul vine“.
 „Las’ să vie, Domnul ştie!
 Calea trandafiri să-i fie.
 Eu cămaşa i-am spălat,
 Cu sulcină-o am frecat,
 Şi pe flori i-o am uscat
 Ş-încă i-am gătit de cină
 Un pui tînăr de găină,
 Ş-o ulcică de vin plină.
 Că-i sunt dragă, ş-orice-oi face,
 El îmi zice că îi place!“
 
 CÎNTECE DIN BASARABIA
 
 
  
 
 1 II 
 Frunză verde de ovăs
 Floricică de pe şes!
 Te-am îndrăgit de pe mers,
 Că ţi-e mersul legănat,
 La inimă m-a secat!
 Floricică, floare-albastră
 Răsărită-n calea noastră,
 
 Frunză verde baraboi, Ne-a făcut maica pe doi, Unul mercuri, unul joi Ş-a umplut lumea cu noi. Ş-am avut o surioară Ce-a umplut lumea de pară! Maica s-a luat prin ţară 
 Năltişoară, subţirea, Tocmai pe potriva mea, Cărăuşii te-or călca. 
 Să ne strîngă grămăjoară.
 Să ne deie-n Bălţi la şcoală2
 (Mai bine-am muri de boală!),
 Moscăleşte să-nvăţăm
 
 Te-or călca şi te-or strica, Şi la oaste să intrăm!La inimă m-or seca. Moscăleşte-oi învăţa Floricică, floricea, 
 Vină pe inima mea, Lîngă mine să-nfloreşti, De pas rău să te fereşti, Sufletul să-mi răcoreşti! 
 Cînd eu limba mi-oi uita, Cînd a creşte grîu-n tindă, Ş-a ajunge spicu-n grindă, Cînd a creşte grîu-n casă Ş-a ajunge pîine-n masă! 
 1 Din cauza greutăţii relaţiilor între Moldova şi Basarabia, nu am putut să-mi procur alte cîntece peste Prut decît aceste XVI bucăţi, din care unele sunt numai fragmente. Sunt însă convins că s-ar putea descoperi multe balade şi doine minunate la romînii ce se află sub stăpînirea rusească, căci şi-au păstrat foarte bine pîn-acum datinile, limba şi tipul strămoşesc. 
 2 Bălţile sunt un sat mare de pe malul Prutului în Basarabia. 
 III 
 Zi şi noapte vicoleşte,
 Nevastă, nevastă!
 Dorul tău mă prăpădeşte,
 
 Nevastă, nevastă!
 Casa ta-i descoperită,
 Mie-mi pare şindilită,
 Casa ta e dezvelită,
 Mie-mi pare poleită.
 Cînd mă uit la casa ta,
 Mi se rupe inima.
 Cînd îţi zăresc umbletul,
 Rău îmi arde sufletul!
 
 IV 
 Frunză verde de măslină,
 Trecui Nistrul, apă lină,
 Să vedem pîinea de-i bună
 Ca şi-n ţara mea străbună.
 Fie dulce ca şi mierea
 Mie-mi pare că-i ca fierea.
 
 V 
 Frunză verde poamă coarnă,
 Astă iarnă era iarnă
 Şi ningea şi vicolea,
 Bădiţa la noi venea,
 Dar acu-i senin şi bine
 Şi bădiţa nu mai vine.
 
 Ori de mine-i s-a urît, 
 
 Ori cazaci l-au omorît,
 Arză-i focul la un loc,
 Cum arde pieptu-mi în foc!
 
 VI Floare, floricea, Mai zi, puica mea, Cum ziceai aseară Pe din jos de moară. Cum ziceai, ziceai, Inima-mi rupeai, Mai zi încă-o dată Şi mi-o rupe toată! VII Cine vede şi pricepe Dragostea de unde-ncepe, Cine vede şi cunoaşte Dragostea de unde naşte? De la gîtul cu mărgele, De la buze rumenele, De la grai cu drăgănele De la ţîţe bourele. 
 VIII Cînd eram la mama fată, Purtam rochii de bucată, Dar de cînd m-am măritat C-un moscal din cela sat, 
 Nici n-am fustă de purtat,
 Nici papuci de încălţat!
 Inima-mi e cu lăcată.
 Cînd aş descuia odată,
 Ar cunoaşte lumea toată
 Cît amar şi cît venin
 Bea inima la străin.
 
 IX Frunză verde de hamei, Ce gîndeşti de nu mă iei? Judecată poate vrei? Hai la popa din Orhei1: „Protopoape luminate, Judecă şi fă dreptate“. „Judecata ţi-e făcută, Ia-ţi vădana şi fă nuntă“. „Ba vădana n-oi lua Chiar de mă vei blestema, Ş-oi lua o fată mare De peste cele hotare, C-acolo sunt moldovence Şi mai colo sunt muntence Cu vers dulce femeiesc Şi cu suflet romînesc“. 
 X 
 Frunză verde de pelin, Tu străină, eu străin, Amîndoi ne potrivim. Hai în codru să trăim, Haide-n codrii Bîcului2, Pe marginea Prutului, Să ne facem bordeieş Cu uşorii de cireş, Şi cu patul de măcieş, 
 
  
 Cînd vom vrea ca să dormim În departe s-auzim Buciumele păstoreşti Din cîmpii moldoveneşti. 
 XI 
 Ionel din Chişinău,
 Drag îmi e numele tău!
 De-i trăi să fii al meu,
 De-i muri să te-ngrop eu.
 Să te-ngrop la capul meu,
 Ca să te visez mereu,
 Să dorm pe mormîntul tău
 Pînă ce-a vrea Dumnezeu
 Ca să mă sfîrşesc şi eu.
 
 1 Ţinutul Orheiului era unul din cele mai tari pe timpul domnilor vechi. Orheienii aveau veste de vitejie pe cînd Moldova se găsea în lupte necurmate cu puterile vecine. 
 2 Codri mari ce se găsesc pe drumul de la Sculeni la Chişinău, capitala Basarabiei. 
 XII 
 Ah! amar şi vai de viaţă!
 Nici o dragă dimineaţă
 Să nu vărs lacrimi pe faţă,
 Nici o dragă de cu seară
 Lumea să nu-i fie-amară!
 Mare-i lumea, eu nu-ncap,
 Şi mă mir: ce rău le fac?
 Nici averea nu le iau,
 Nici iubirea nu le vreau,
 Ci tot plîng, jelesc mereu
 La mormînt, la soţul meu,
 Pe mormîntu-i iarba creşte,
 În mormînt el putrezeşte,
 Inima mi se topeşte!
 
 XIII 
 Frunză verde peliniţă,
 Pe cea verde moviliţă
 Se roteşte-o păuniţă
 Ş-un păun cu chica scurtă,
 Ieşi, bădiţă, de-l ascultă.
 „Asculta-l-ar pustia
 Că mi-a luat soţia.
 Ochii cu sprîncenele,
 Mîna cu inelele,
 Gîtul cu mărgelele,
 Gura cu mîndrelele,
 Şi mi-a luat zilele
 De-a împlut movilele“.
 
 
 
 XIV Fă-mă, Doamne, ce mă-i face Sufletul să mi se-mpace, Fă-mă hulubaş de-argint Cu aripile de vînt, Să mai zbor de pe pămînt Pîn’ la maica pe mormînt. Şi să stau, să m-odihnesc Să plîng şi să mă jelesc Şi de bune şi de rele, De aleanul vieţii mele! XV 
 Frunză verde clocotici,
 La tot plopul cîte cinci,
 Iar la plopul cel mai mare
 Şade un voinic calare
 Şi tot zice cu oftare:
 „La fîntîna cu cerdac
 Este-un trandafir de leac.
 Cum aş face să nu-l scap,
 Să mi-l pun seara la cap.
 Toată noaptea să-mi visez
 Mîndruliţa ca să văz
 De gîndeşte ea la mine
 Ori de umblă-n căi străine!“
 
 XVI 
 Drag mi-a fost drumu-ntracoace, Şi n-am pentru cine-l face! 
 Puiculiţa ce-am iubit
 Zice că m-am moscălit
 Şi-mi vorbeşte duşmăneşte,
 De pe mal cînd mă priveşte,
 Şi-mi tot zice: Fugi departe
 Că de mine tu n-ai parte!
 Cînd erai romîn curat,
 
 Sufletul meu ţi l-am dat, Dar de cînd te-ai căzăcit Eşti ca dracul de urît. Prutu-i mare şi nu pot Pîn’ la ea să-l trec înot. Prutul vine ca un zmeu Cînd sosesc pe malul său!