  
 
 Doina* 
 Doina, doiniţă! De-aş avea o puiculiţă, Cu flori galbene-n cosiţă, Cu flori roşii pe guriţă! 
 De-aş avea o mîndrulică Cu-ochişori de porumbică Şi cu suflet de voinică! 
 De-aş avea o bălăioară Naltă, veselă, uşoară, Ca un pui de căprioară! 
 Face-m-aş privighetoare De-aş cînta noaptea-n răcoare Doina cea dezmierdătoare! 
 * 
 Doina, doiniţă! De-aş avea o puşculiţă Şi trei glonţi în punguliţă Ş-o sorioară de bărdiţă! 
  *Doina este cea mai vie expresie a sufletului romînesc. Ea cuprinde simţirile sale de durere, de iubire şi de dor. Melodia doinei, pentru cine o înţelege, este chiar plîngerea duioasă a patriei noastre după gloria sa trecută! 
 De-aş avea, pe gîndul meu, Un cal aprig ca un leu, Negru ca păcatul greu! 
 De-aş avea vro şapte fraţi, Toţi ca mine de bărbaţi Şi pe zmei încălecaţi! 
 Face-m-aş un vultur mare, De-aş cînta ziua, la soare, Doina cea de răzbunare! 
 * 
 Doina, doiniţă! Şi i-aş zice: “Mîndruliţă, Mă jur p-astă cruciuliţă Să te ţin ca un bădiţă!” 
 Şi i-aş zice: “Voinicele,
 Să te-ntreci cu rîndunele
 Peste dealuri şi vîlcele!”
 
 Şi le-aş zice: “Şapte fraţi,
 Faceţi cruce şi juraţi
 Vii în veci să nu vă daţi!”
 
 Hai, copii, cu voinicie,
 Să scăpăm biata moşie
 De păgîni şi de robie!
 
 1842 
 
 Baba Cloanţa 
 Baba-i calul dracului 
 (Vorbă veche) 
 Şede baba pe călcaie
 În tufarul cel uscat,
 Şi tot cată ne-ncetat
 Cînd la luna cea balaie,
 Cînd la focul cel din sat.
 
 Şi tot toarce cloanţa, toarce,
 Din măsele clănţănind
 Şi din degete plesnind.
 Fusu-i repede se-ntoarce,
 Iute-n aer sfîrîind.
 
 “Fugi, Urîte! baba zice,
 Peste codrul cel frunzos,
 În pustiu întunecos!
 Fugi, s-alerge-acum aice
 Dragul mîndrei, Făt-Frumos.
 
 De-a veni el după mine
 Să-l iubesc eu, numai eu,
 Dare-ar Domnul-Dumnezeu
 Să-i se-ntoarcă tot în bine,
 Cum se-ntoarce fusul meu!
 
 Iar de n-a vrea ca să vie,
 Dare-ar Duhul necurat
 
 Să fie-n veci fermecat Şi de-a Iadului urgie Vecinic să fie-alungat! 
 În cap ochii să-i se-ntoarcă Şi să-i fie graiul prins, Iar Satan, c-un fier aprins, Din piept inima să-i stoarcă Şi s-o ardă-n foc nestins! 
 Fiară-Verde să-l gonească Cît va fi cîmp de gonit Şi lumină de zărit. Noaptea încă să-l muncească Sînge-Roş şi Hraconit!”* 
 Toarce baba, mai turbată! Fusu-i zboară nevăzut, Căci o stea lungă-a căzut, Pe lună s-a pus o pată Şi-n sat focul a scăzut: 
 “Dragă puiule, băiete, Trage-ţi mîna din cel joc Ce se-ntoarce lîngă foc, Ş-ochii de la cele fete, Cu ochi mari, făr’ de noroc. 
  *Fiară-Verde, Sînge-Roş şi Hraconit sunt stihii duşmane omului. 
  VASILE ALECSANDRI 
 Vin’ la mine, voinicele,
 Că eu noaptea ţi-oi cînta,
 Ca pe-o floare te-oi căta,
 De deochi, de soarte rele,
 Şi de şerpi te-oi descînta.
 
 Vai! din ziua cea de vară
 Cînd, prin luncă rătăcit,
 Cîntai Doina de iubit,
 Cu-a mea inimă amară
 Sufletu-mi s-a învrăjbit!
 
 Adă-mi faţa ta voioasă
 Ş-ai tăi ochi de dezmierdat,
 Că mă jur în ceas curat
 Să-ţi torc haine de matasă,
 Haine mîndre de-mpărat.
 
 Vîrcolacul se lăţeşte
 Sus, pe lună, ca un nor*,
 Vin’ ca pasărea-ntr-un zbor
 Pîn' ce viaţa-mi se sfîrşeşte
 Ca şi lîna din fuior.”
 
 Baba Cloanţa geme, plînge,
 Căci fuiorul s-a sfîrşit,
 Iar voinicul n-a venit!
 
  *Poporul romîn crede că vîrcolacii mănîncă soarele şi luna în timpul eclipselor. Această crezare superstiţioasă domneşte în ţările noastre tocmai din timpul dacilor, căci însuşi Ovidiu pomeneşte despre dînsa în poeziile sale. Vîrcolacul se numeşte în limba latină: vermicolacius. 
 Mîinile cumplit îşi frînge,
 Crunt strigînd spre răsărit:
 
 “Sai din hău făr’ de lumină
 Tu, al cerului duşman!
 Tu, ce-n veacuri schimbi un an
 Pentr-un suflet ce suspină,
 Duhul răului, Satan!
 
 Tu, ce stingi cu-a ta aripă
 Candela de pe mormînt,
 Unde zac moaşte de sfînt,
 Cînd înconjuri într-o clipă
 De trei ori acest pămînt!
 
 Vin’ ca-n ceasul de urgie
 Cînd zbori noaptea blestemînd,
 Ca să-mi faci tu pe-al meu gînd,
 Că de-acum pe vecinicie
 Ţie sufletul îmi vînd!”
 
 Abia zice, şi deodată
 Valea, muntele vuiesc,
 În nori corbii croncăiesc,
 Şi pe-o creangă ridicată
 Doi ochi duşmani strălucesc!
 
 “Eu pe mîndru-ţi l-oi aduce
 (Zbiară-un glas ce dă fiori),
 Printre şerpi şi printre flori,
 
  VASILE ALECSANDRI 
 La cea baltă de mă-i duce
 Şi-mprejuru-i de trei ori!”
 
 Baba Cloanţa se porneşte
 Fără grijă de păcat,
 Cu Satan încălecat,
 Ce din dinţi grozav scrîşneşte
 Şi tot blestemă turbat.
 
 Saltă baba, fuge, zboară
 Cu sufletul după dor,
 Ca o buhnă la izvor,
 Şi-n urmă-i se desfăşoară
 Toată lîna din fuior.
 
 Fuge baba despletită,
 Ca vîrtejul fioros,
 Sus, pe malul lunecos,
 Şi-n tăcerea adîncită
 Satan urlă furios.
 
 Mii de duhuri ies la lună,
 Printre papură zburînd,
 Şi urmează şuierînd,
 Baba Cloanţa cea nebună
 Care-aleargă descîntînd.
 
 Codrul sună, clocoteşte
 De-un lung hohot pîn’ în fund.
 Valea, dealul îi răspund
 
 Prin alt hohot ce-ngrozeşte,
 Dar pe dînsa n-o pătrund!
 
 Ea n-aude, nici nu vede,
 Ci tot fuge ne-ncetat,
 Ca un duh înspăimîntat,
 Căci Satana o repede
 Către ţelul depărtat.
 
 Zece pasuri încă grele...
 Mîndrul că şi-a dezmierda,
 Ca pe-o floare l-a căta,
 De deochi, de soarte rele
 Şi de şerpi l-a descînta.
 
 Doi paşi încă... Vai! în luncă
 Ţipă cocoşul trezit;
 Iar Satan afurisit
 Cu-a sa jertfă se aruncă
 În băltoiul mucezit!
 
 Zbucnind apa-n nalte valuri,
 Mult în urmă clocoti,
 În mari cercuri se-nvîrti,
 Şi de trestii, şi de maluri
 Mult cu vuiet se izbi.
 
 Iară-n urmă liniştită
 Dulce unda-şi alina,
 Şi în taină legăna
 
 Faţa lunii înălbită
 Ce cu ziua se-ngîna...
 
 Cînd pe malu-i trece noaptea
 Călătorul şuierînd
 Printre papuri cînd şi cînd
 El aude triste şoapte
 Ş-un glas jalnic suspinînd:
 
 “Vin’ la mine, voinicele,
 Că eu noaptea ţi-oi cînta,
 Ca pe-o floare te-oi căta,
 De deochi, de soarte rele
 Şi de şerpi te-oi descînta!”
 
 1842, Mirceşti 
 
 Sora şi hoţul 
 Sus în deal la mănăstire, Plînge sora-ntr-o grădină, Plînge noaptea şi suspină Dup-a lumii fericire: 
 “De cînd eu eram copilă Sunt de toţi ai mei uitată Şi de rude fără milă În pustiuri lepădată! 
 Fără vină, din născare Mă văzui eu pedepsită, 
 Şi de-a lumii dezmierdare
 Mă simţii în veci lipsită!
 
 În amar trăind de mică,
 Ochii-mi plîng, sufletu-mi geme,
 Şi, ca pomul ce jos pică,
 Viaţa-mi cade fără vreme!
 
 Ah! sfîrşească-se îndată
 Astă viaţă de durere!
 Vie moartea aşteptată
 Ca o dulce mîngîiere!”
 
 “Ce spui, dragă surioară?
 (Zise hoţul din pădure)
 Cu-ai tăi ochi ca două mure,
 Tu, frumoasă lăcrimioară,
 
 Tu să mori, dulce minune!
 Şi de Domnul nu-ţi e frică?
 Dragă soră tinerică,
 Fă trei cruci ş-o rugăciune.
 
 De vrei ochii să-ţi lucească
 Într-un rai de veselie,
 Şi ca floarea din cîmpie
 În piept inima să-ţi crească,
 
 Hai cu mine-n codrul verde
 S-auzi Doina cea de jale,
 Cînd plăieşii trec în vale
 Pe cărarea ce se pierde.
 
  VASILE ALECSANDRI 
 Să vezi şoimul de pe stîncă
 Cum se-nalţă, se izbeşte
 Peste corbul ce zăreşte
 În prăpastia adîncă.
 
 Iar ciocoiul cum se pleacă
 De mă vede la potică!
 Cum, smerit, în genunchi pică
 Şi de fală se dezbracă!
 
 Am doi zmei de bună cale,
 Doi!... nici vîntul nu-i întrece!
 Am tovarăşi doisprezece,
 Şi la brîu patru pistoale.
 
 Am la piept o cruciuliţă
 Cu lemn sfînt, cu moaşte sfinte,
 Şi-n piept inimă fierbinte,
 Ca fierbintea ta guriţă.
 
 Am o piatră nestemată
 Care noaptea viu luceşte,
 Precum ochiu-ţi ce pîndeşte
 Fericirea depărtată.
 
 Lasă tot, neagră chilie,
 Comănac, mătănii, rasă,
 Şi de vrei a fi voioasă
 Ca o zi de voinicie,
 
 Vin’ în lumea fericită
 Cu voinicul ce te cheamă,
 Căci cu dînsul nu e teamă
 De-a mai fi călugărită!”
 
 De-a mers sora, nu e ştire;
 Iar de-atunce prin grădină
 Nici nu plînge, nici suspină
 Nime-n deal la mănăstire.
 
 1842, Hangu 
 
 Crai-nou* 
 Pe cînd la cuibu-i pasărea zboară
 C-un ţipăt jalnic ca un suspin
 Şi, plecînd capul sub aripioară,
 Pe creanga mică adoarme lin,
 
 Zamfira tristă din cort ieşise
 Şi cu ochi umezi lung se uita
 La cornul lunii ce se ivise,
 Vărsînd pe frunte-i lumina sa.
 
 De cînd în lume gingaşa fată
 Zîmbea ca floarea de pe cîmpii,
 Numai de soare fu sărutată
 Pe sînu-i fraged, pe-ai săi ochi vii.
 
  *Cînd se arată Crai-nou pe cer, fetele şi flăcăii romîni ies în cîmp de-i adresează rugăminţi pentru îndeplinirea dorinţelor lor. 
  VASILE ALECSANDRI 
 Părul său negru ca nori de ploaie
 De-a lung pe umeri neted cădea.
 Ades copila mîndră, vioaie,
 De soare-n păru-i se ascundea.
 
 Iar cînd pe frunte-i ducea cofiţă
 Cu apă rece de la izvor,
 Cînd era umedă-a sa guriţă
 Şi-i sălta floarea pe sînişor,
 
 Toţi trecătorii simţeau deodată
 O sete mare în pieptul lor;
 Beau multă apă, cătînd la fată,
 Şi urmau drumul oftînd de dor.
 
 Ea cînta dulce ca ciocîrlia
 Ce ciripeşte vesel în zori,
 Şi suna gingaş atunci cîmpia
 Ca de un freamăt de Zburători.
 
 Ades bătrînii, stînd împreună
 Şi ascultînd-o pe lîngă foc,
 Trăgeau cu sorţii, noaptea, la lună,
 Şi vesteau fetei mare noroc.
 
 Dar într-o seară, sus, pe movilă,
 O Babă Cloanţă, din bobi trăgînd,
 I-a zis cu spaimă: “Să fugi, copilă,
 De străin mîndru, cu glasul blînd!”
 
 De-atunci Zamfira în multe rînduri Vedea o umbră zburînd prin nori, Şi toată noaptea sta ea pe gînduri În doruri tainice, în dulci fiori. 
 Acum ea, tristă, din cort ieşise Şi cu ochi umezi lung se uita La cornul lunii ce se ivise, Iar glasu-i jalnic aşa cînta: 
 “Crai-nou, strălucite! Plînsă m-ai găsit, Cu gînduri mîhnite, Cu chipul cernit. 
 Inima-mi jeleşte, Dar nu ştiu ce vrea; Nu ştiu ce doreşte Inimioara mea. 
 Căci aude noapte Freamăte de zbor, Ş-apoi blînde şoapte Ce-i şoptesc din nor. 
 Iar a zilei rază Cînd luceşte sus, Mult apoi visează Visul ce s-a dus. 
  VASILE ALECSANDRI 
 Crai-nou! vin’ cu bine,
 Cu bine te du,
 Dar jalea din mine
 Să nu mi-o laşi, nu!
 
 Să mă laşi cu salbă
 De galbeni frumoşi,
 Cu naframă albă
 Şi iminii roşi.
 
 Să mă laşi ferice,
 Cu doru-mplinit,
 Zburînd tu de-aice,
 Crai-nou mult iubit!”
 
 Iată că-n valea cea-ntunecată
 Un străin mîndru atunci trecu,
 Auzi glasul, veni îndată
 Şi-n calea fetei pe loc stătu.
 
 Blînzi erau ochii, blîndă-era faţa,
 Blînd era glasul celui străin!
 Căci trecu noaptea, şi dimineaţa
 Găsi copila fără suspin.
 
 Trei zile-n urmă ea avea salbă,
 Salbă de galbeni pe-al său grumaz,
 Avea pe frunte naframă albă,
 Iar flori nici una pe-al său obraz!
 
 Trei zile-n urmă Crai-nou se duse,
 Şi, cu el, mîndrul străin pieri,
 Sărmana fată în drum se puse
 Şi mult îl plînse, mult îl dori!
 
 Trei zile-n urmă, colo, pe vale,
 Rămase singur un biet mormînt!
 Ş-ades de-atunce un glas de jale
 Şoptind s-aude astfel prin vînt:
 
 “Tu, ce spui vesel, sus, pe movilă,
 La cornul lunii tainicu-ţi gînd,
 Cînd vine noaptea, fugi, fugi, copilă,
 De străin mîndru, cu glasul blînd!”
 
 
 Maghiara* 
 Cu ce jale, ce amar
 Plîng doi ochi peste hotar!
 Cît se bate, cît suspină
 O inimă de dor plină
 Colo-n ţara cea vecină!
 
 Mîndri-s ochii ca din rai,
 Dulci ca soarele din mai.
 
  *În munţii Slatinei curge un pîrău mic cse numeşte Maghiarniţa. Legenda poporală spune că numele lui se trage de la întîmplarea descrisă în aceasta baladă. 
 Inima e mîndră iară,
 Căci ea saltă ca o fiară
 În sîn falnic de maghiară.
 
 De-ai fi pasăre sau vînt,
 S-alergi lumea pe pămînt,
 Ca maghiara scumpă floare
 N-ai vedea lucind la soare,
 Nici în luncă, la răcoare!
 
 Alb i-e sînul, dulce crin,
 Dar hrăneşte-amar suspin!
 Negri-s ochii, cu văpaie,
 Dar pe faţa ei bălaie
 Se topesc ca nori de ploaie,
 
 Căci un domn romîn vestit
 Peste munţi a năvălit
 Ş-a luat cu vitejie
 Multe suflete-n robie
 Şi maghiari nemeşi o mie!
 
 A plecat domnul romîn!
 Robii după-al lor stăpîn
 Au ieşit plîngînd din ţară
 Ş-a rămas trista maghiară
 Cu ochi plînşi, cu jale-amară!
 
 De trei zile plînge-acum!
 De trei zile cată-n drum,
 
 Dar nimică nu zăreşte,
 Căci iubitul ce jeleşte
 Pe drum nici că se iveşte!
 
 Unde-i mîndrul tău iubit?
 În ce cale-i rătăcit?
 Unde-i, Doamne! de nu vine
 De trei zile lîngă tine?
 Cine-a spune unde-i, cine?
 
 Vai! cu jale, cu amar
 Plînge el peste hotar!
 Ca şi tine el suspină
 Cu inima de dor plină
 Colo-n ţara cea vecină!
 
 Iar de vrei tu să-l mai vezi,
 Peste munţi să te repezi
 Într-a Zimbrului domnie,
 Unde zac mulţi în robie
 Şi maghiari nemeşi o mie.
 
 Peste codri, peste munţi,
 Peste ape fără punţi,
 Unde-s florile frumoase,
 Unde-s fetele voioase,
 Unde-s doinele duioase.
 
 Să te duci spre răsărit,
 La cel loc nebiruit
 Unde-s paloşele crunte,
 
 Unde cresc stejari la munte,
 Unde nasc voinici de frunte!...
 
 Iată-n zori c-a şi plecat
 Pe-un cal alb ne-ncălecat
 Maghiarina, mîndra fată,
 În bărbat mîndru schimbată
 Şi cu paloş înarmată.
 
 De-ai fi pasăre sau vînt
 N-ai ajunge-o pe pămînt,
 Căci ca vîntul ea nu zboară,
 Nici ca pasărea uşoară!
 Dar ca dorul ce omoară!
 
 Şesuri, văi, norii din cer
 În urmă-i departe pier.
 Cine-o vede, o zăreşte
 Ca o stea care luceşte
 Şi-n văzduh se mistuieşte.
 
 În codri merei pustii
 Unde urlă fiare mii,
 A intrat fata voinică
 Şi se duce fără frică
 Pe-o strîmtoare de potică.
 
 Umbra nopţii s-a lăţit,
 Groaza-n lume s-a pornit,
 Vîntul suflă, vîjîieşte,
 
 Codrul urlă, clocoteşte,
 Tunetul în cer vuieşte.
 
 Dar ea-ndeamnă tot mereu
 Calul ce răsuflă greu
 Şi mult drum în urmă-i lasă;
 Că cine doru-l apasă,
 De furtuni cereşti nu-i pasă!
 
 Iată-a sosit în ceas rău
 Pe malul unui pîrău,
 Pîrău mic şi fără nume
 Ce curgea tainic în lume,
 Printre flori revărsînd spume.
 
 “Hai, voinice, la cel mal”
 (Zis-a fata către cal.)
 Dar pe loc calul s-opreşte,
 În pămînt ochii ţinteşte
 Şi cu groază sforăieşte.
 
 “Haideţi, hai cu Dumnezeu
 Să găsim pe dragul meu,
 Că de mult amar de vreme
 După el sufletu-mi geme!
 Hai, voinice, nu te teme...”
 
 Calul trist a rînchezat
 Şi-n pîrău năvală-a dat.
 Apa-i crudă ca o fiară!...
 Iar pe mal din unde-afară
 N-a ieşit biata maghiară!
 
  VASILE ALECSANDRI 
 Cînd luci lumina-n zori, Zăcea trupu-i printre flori, Lîngă malul alb de spume... Şi de-atunci pîrău-n lume Poartă-al Maghiarinei nume. 
 1843, Slatina 
 
 Altarul mănăstirii Putna* 
 Domnul Ştefan, viteaz mare, ce-a dat groaza prin păgîni,
 Locaş sfînt creştinătăţii astăzi vrea să facă dar,
 Şi pe malurile Putnei, cu vitejii săi romîni,
 Însuşi merge să aleagă locul sfîntului altar.
 
 Mare obştie-l urmează şi pe culme se lăţeşte,
 Precum aburii pe baltă cînd lumina asfinţeşte.
 
 Căpitani, ostaşi cu zale şi cu platoşe de fer
 Pe-ai lor cai sirepi stau mîndri ca la semnul de război.
 Al Moldovei steag de fală fîlfîie falnic în cer;
 Buciumul vuieşte-n munte, sună valea de cimpoi.
 
 Iată că lîngă-o movilă domnul Ştefan s-a oprit!
 Totul tace!... ochii ţintă, stă poporul neclintit.
 
 Trei ostaşi cu arce-n mînă pe movilă-acum se urcă;
 Doi, ca zimbrul, ageri, mîndri, nalţi ca bradul de la munte,
 
  *Subiectul acestei balade l-am cules în Bucovina, şi chiar la mănăstirea Putnei, unde se află mormîntul eroului care a zidit-o. 
 Pe-ai lor umeri poartă glugă, la brîu paloş, şi pe frunte
 Cu-a lor lungi şi negre plete se coboară-o neagră ţurcă.
 
 Ei ades cu-a lor săgeată repezită sus, în nor,
 Printre-a fulgerelor focuri au oprit vulturu-n zbor.
 
 Multe fiare din cei codri, mulţi duşmani tineri, semeţi,
 Drept în inimi, drept în frunte au simţit a lor săgeţi,
 Căci ei sunt arcaşii vrednici ai lui Ştefan domn cel mare,
 Ce-şi găteşte-acum săgeata s-o izbească-n depărtare.
 
 “Copii, trageţi... eu vreau astăzi să mă-ntrec în arc cu voi”.
 Astfel zice domnul Ştefan!... iar voinicii amîndoi
 
 Se plec, arcele-şi încoardă, trag... săgeţile lor zboară,
 Spintecă repede vîntul ce dă foc şi vîjîieşte,
 Se tot duc, se duc ca gîndul, şi de-abia ochiul zăreşte
 Pe cîmp departe, departe locul unde se coboară.
 
 "Ura!”-n ceruri se ridică! Urlă dealul, clocoteşte!
 “Să trăiţi, copii!” le zice Ştefan, ce-acum se găteşte.
 
 Zbîrnîie coarda din arcu-i, fulgeră săgeata-n vînt,
 Piere, trece mai departe, şî-ntr-un paltin vechi s-a frînt.
 “Acolo fi-va altarul!” zice falnicul monarc,
 Ce se-nchină şi se pleacă pe războinicul său arc.
 
 “Să trăiască domnul Ştefan!” mii de glasuri îl urmează,
 Şi poporul jos, pe vale, umilit îngenunchează!
 
 1843, Bucovina 
 
 Andrii-Popa* 
 Cine trece-n Valea-Seacă Cu hamgerul fără teacă Şi cu pieptul dezvelit? Andrii-Popa cel vestit! 
 Şapte ani cu voinicie Şi-a bătut joc de domnie Şi tot pradă ne-ncetat, Andrii-Popa, hoţ bărbat! 
 Zi şi noapte, de călare, Trage bir din drumul mare, Şi din ţară peste tot! Fug neferii cît ce pot, 
 Căci el are-o puşcă plină Cu trei glonţi la rădăcină, Ş-are-un murg de patru ani, Care muşcă din duşmani, 
 Ş-are fraţi de cruce şapte, Care-au supt sînge cu lapte. 
  *Acest hoţ a cutreierat ţara şapte ani întregi, fără a-l putea prinde vreo poteră. La anul 1818, Mihai Cozoni, unchiul autorului, a fost însărcinat prin poruncă domnească ca să puie mîna pe acel hoţ vestit. Deci, întîlnindu-l la Valea-Seacă, l-a ucis din fuga calului, după o cruntă luptă de cîteva ore. La 1821, cînd a izbucnit revoluţia grecească, Mihai Cozoni, al cărui suflet măreţ se aprindea lesne la glasul libertăţii şi al vitejiei, s-a înrolat în armia lui Ipsilanti cu rang de sutaş (ekatondas), şi la crunta bătălie a grecilor cu turcii în Valahia, la Drăgăşani, a rămas pe cîmpul războiului, după ce făcuse mari şi minunate vitejii. 
 Şi nu-i pasă de nimic,
 Andrii-Popa cel voinic!
 
 Căpitane, frăţioare,
 Ce se vede despre soare?
 Să zăresc vro patru cai!...
 N-auzişi tu de-un Mihai?
 
 Căpitane, te găteşte,
 Mihai mîndrul te goneşte.
 Iată-l, vine ca un zmeu!
 Fă trei cruci la Dumnezeu.
 
 Cum îi vede-n depărtare,
 Popa strigă-n gura mare:
 “Hai la goană de neferi!
 Hai la horă de muieri!”*
 
 A zis! ţipă, se aruncă,
 Trece şes, pîraie, luncă
 Cu fugarul sprintenel
 Şi cu hoţii după el.
 
 Mihai mîndrul vine iară,
 Falnic ca un stîlp de pară,
 Pe-un cal alb ce n-are loc
 Şi din ochi aruncă foc.
 
   *Istoric. — Acesta era răcnetul lui Andrii-Popa cînd se izbea asupra poterelor ce întîlnea. 
  VASILE ALECSANDRI 
 Fug cum fuge-o o rîndunică,
 Fug ca fulgerul cînd pică,
 Şi se duc voinicii, duc,
 Cu urgie de haiduc!
 
 Piept în piept!... cîmpul răsună,
 Toţi de tot dau împreună.
 Toţi la luptă-s încleştaţi,
 Toţi în sînge încruntaţi.
 
 “Ura, fraţi!” caii nechează,
 Sus văzduhul scănteiază.
 “Ura!” moartea s-a ivit!
 Vulturu-n zbor s-a oprit!
 
 Zi de vară pîn-în seară
 Dau voinicii să se piară
 Şi cu fierul ascuţit,
 Şi cu pumnul amorţit.
 
 Sîngele-n răni gîlgîieşte,
 Glasu-n gură se sfîrşeşte.
 Zece-s morţi! doi încă vii,
 Mihai mîndrul şi Andrii.
 
 Andrii fuge făr’ de-o mînă,
 Prinde murgul la fîntînă,
 Dă pieptiş, sare pe şa
 Şi din gură zice-aşa:
 
 “Zbori, copile sprintenele, Să mă scapi de chinuri grele, Că mă jur, de mă-i scăpa, Ca pe-un frate te-oi căta”. 
 Murgul sprinten se repede. În zadar! Mihai mi-l vede! “Stai, hoţ-popă, dragul meu, Să-ţi arăt cine sunt eu!” 
 Şi cum zice, mi-l chiteşte, Drept în frunte mi-l loveşte! “Ura!” Vulturul din nori Răcni falnic de trei ori. 
 1843, Ocna 
 
 Groza 
 Galben ca făclia de galbenă ceară 
 Ce-aproape-i ardea, Pe-o scîndură veche, aruncat afară, De somnul cel vecinic Groz-acum zăcea; Iar după el nime, nime nu plîngea! 
 Poporu-mprejuru-i trist, cu-nfiorare, 
 La el se uita. Unii făceau cruce; alţii, de mirare, Cu mîna la gură capul clătina Şi-ncet, lîngă dînsul, îşi şopteau aşa: “El să fie Groza cel vestit în ţară 
 Şi-n sînge-ncruntat! El să fie Groza, cel ce ca o fiară, Fără nici o grijă de negrul păcat, A stins zile multe şi lege-a călcat!” 
 Un moşneag atunce, cu o barbă lungă, 
 La Groza mergînd, Scoase doi bani netezi din vechea sa pungă, Lîngă mort îi puse, mîna-i sărutînd, Mai făcu o cruce şi zise plîngînd: 
 “Oameni buni! an iarnă bordeiu-mi arsese, 
 Şi pe-un ger cumplit Nevasta-mi cu pruncii pe cîmp rămăsese. N-aveam nici de hrană, nici ţol de-nvelit, Şi nici o putere!... eram prăpădit! 
 Nu aşteptam altă din mila cerească 
 Decît a muri, Cînd creştinul ista, Domnu-l odihnească! Pe-un cal alb ca iarna în deal se ivi Ş-aproape de mine calul îşi opri. 
 “Nu plînge, îmi zise, n-ai grijă, romîne, 
 Fă piept bărbătesc; Na, să-ţi cumperi haine, şi casă, şi pîine...” Şi de-atunci copiii-mi ce-l tot pomenesc, Oameni buni! de atunce în tihnă trăiesc.” 
 Şi, sărutînd mortul, bătrînul moşneag
 Oftă şi se duse cu-al său vechi toiag.
 Iar poporu-n zgomot strigă, plin de jale:
 “Dumnezeu să ierte păcatele sale!”
 
 
 Ursiţii* 
 Ici în vale, la fîntînă, Două fete spală lînă... 
 (Cîntecul lui Bujor) 
 Colo-n vale, la fîntînă,
 Două fete spălau lînă,
 Spălau lînă şi rîdeau,
 Iar din gură-aşa grăiau:
 
 “Cînd a bate vînt de seară
 Prin ogorul de secară,
 De trei ori să descîntăm
 Ş-în fîntînă să cătăm.
 
 Dacă-a fi să ni se prindă,
 Om vedea ca-ntr-o oglindă
 
  *Fetele romînce întrebuinţează deosebite mijloace de a cunoaşte ursiţii ce vor avea. Unele descîntă izvoarele, crezînd că vor vedea în faţa apei chipurile bărbaţilor de care au să aibă parte; altele îşi leagă ochii în noaptea ajunului Bobotezei şi merg de pun mîna pe un par din gardul casei. Dacă se întîmplă ca acel par să fie drept şi curat, ursitul are să fie nalt şi binefăcut; iar dacă, din contra, parul e strîmb şi noduros, ursitul are să fie bătrîn şi urît. Etc., etc. 
  VASILE ALECSANDRI 
 De-om avea sorţi cu noroc
 Şi ursiţi cu ochi de foc”.
 
 Cum bătu vîntul de seară
 Prin ogorul de secară,
 De trei ori au descîntat,
 În fîntînă au cătat,
 
 Şi pe-a sa limpede faţă,
 Ca prin vis de dimineaţă,
 Au văzut ele, zîmbind,
 Două chipuri strălucind.
 
 Cele umbre bălăioare,
 Cu guriţe zîmbitoare,
 Pluteau lin, se legănau
 Şi pe fete le-ngînau...
 
 *
 Iată că pe apă-n faţă,
 Ca prin vis de dimineaţă,
 Alte două s-au ivit,
 Chipuri mîndre la privit.
 
 Iar aceste umbre nouă
 Nu erau ca cele două,
 Albe ca floarea de crin,
 Blînde ca cerul senin,
 
 Ci erau de vînt pişcate,
 Cu păr negru, sprînceni late
 Şi cu ochii şoimuleţi,
 La ochire mult semeţi.
 
 “Ian vezi, soro, ce minune!
 (Zis-au fetele nebune)
 Dorul nostru-i împlinit...
 Mult e mîndru la privit!
 
 Vezi tu cele umbre mute?
 Parcă vor să ne sărute.
 Vezi cum braţele-şi întind?
 Parcă vor să ne cuprind!”
 
 N-au sfîrşit bietele fete,
 Şi pe frunte şi pe plete
 Nu ştiu cine le-a furat
 Cîte-un dulce sărutat!
 
 *
 Cele fete, la fîntînă,
 De-atunci nu mai spală lînă;
 Căci în codri şi la drum
 Îşi petrec zilele-acum.
 
 Acum ştiu ce fel s-aruncă
 În duşmani glonţii din luncă,
 Ş-ades ele au văzut
 Ce-i fuga de arnăut,
 
  VASILE ALECSANDRI 
 Că de cînd pe frunţi, pe plete,
 Au simţit mîndrele fete
 Cîte-un dulce sărutat,
 Ele-n codri au urmat
 
 Doi voinici cu sprînceni late,
 Cu feţe de vînt pişcate
 Şi cu ochii şoimuleţi,
 La ochire mult semeţi.
 
 
 Strigoiul* 
 În prăpastia cea mare, Unde vîntul cu turbare Suflă trist, înfricoşat, Vezi o cruce dărîmată Ce de vînt e clătinată, Clătinată ne-ncetat? 
 Împrejur iarba nu creşte Şi pe dînsa nu-şi opreşte Nici o pasăre-al ei zbor; Că sub dînsa-n orice vreme Cu durere jalnic geme, Geme-un glas îngrozitor. 
  *Această baladă am compus-o în tovărăşie cu Costache Negri, împărţindu-ne subiectul în două părţi; eu am lucrat partea I, şi Negri, partea II. Acea compunere a prietenului meu, plină de frumuseţi poetice, este una din cele mai nimerite scrieri ale sale. 
  
  
  VASILE ALECSANDRI 
 Cînd e noapte fără stele,
 Mii de flăcări albăstrele
 Se văd tainic fluturînd,
 Şi prin ele crunt deodată
 O fantasmă se arată,
 Se arată blestemînd.
 
 Călător nenorocite,
 Fugi de-acele căi pocite
 De ţi-e calul de bun soi,
 Că-n mormîntul fără pace
 Şi sub cruce-acolo zace,
 Zace singur un strigoi!
 
 *
 Într-o noapte-ntunecată
 Dulce şoaptă-namorată
 Prin văzduh încet zbura.
 Două umbre sta în vale,
 Ce, cuprinse-n dulce jale,
 Amor vecinic îşi jura.
 
 Iar pe-o culme-n depărtare
 Se vedea mişcînd la zare
 Un cal alb, copil de vînt;
 Coamele-i erau zburlite,
 Ş-a lui sprintene copite
 Săpau urme pe pămînt.
 
 “Nu te duce, nu, bădiţă!
 (Zicea blînda copiliţă
 
 Cu ochi plînşi, cu glas pătruns)
 Ah! te jur pe sfînta cruce!
 Stai cu mine, nu te duce...”
 Dar voinicul n-a răspuns;
 
 Ci, strîngînd-o cu-nfocare,
 După-o dulce sărutare,
 Repede s-a depărtat
 Şi, sărind cu veselie
 Pe-al său cal de voinicie,
 În văzduh s-a afundat.
 
 *
 Cine-aleargă pe cîmpie
 Ca un duh de vijelie
 Într-al nopţii negru sîn?
 Cine fuge, cine trece
 Pe la ceasul doisprezece?...
 Un cal alb, cu-al său stăpîn!
 
 Vîntul bate, vîjîieşte,
 Falnic calul se izbeşte,
 De se-ntrec ca doi voinici.
 Dar prin neguri iată, iată
 Că lucesc pe cîmp deodată
 Mii de focurele mici.
 
 Ele zbor, se depărtează.
 Zboară calul, le urmează,
 Păşind iute către mal.
 
 Stai, opreşte!... de pe stîncă, În prăpastia adîncă Au picat stăpîn şi cal! 
 Şi-de-atunci în fund s-aude Gemete, blăstemuri crude Care trec pe-al nopţii vînt. Şi de-atunci ades s-arată O fantasmă-nfricoşată Care iese din mormînt! 
 1845, Mînjina 
 
 Ceasul rău 
 Pe cel deal, pe coaste,
 Trece-o mîndră oaste,
 Oaste de romîni!
 Toţi voinici de frunte
 Care merg să-nfrunte
 Oarde de păgîni.
 
 Iar pe-o culme verde
 Ce-ntre munţi se pierde
 Stau de mi-i privesc
 Două surioare,
 Albe lăcrimioare,
 Care mi-i jelesc:
 
 “Vezi tu, surioară,
 Oastea se coboară
 Colo pe costiş,
 Vezi-o cum pătrunde
 Pe rînd şi s-ascunde
 Colo-n stejăriş.
 
 Vai! nu se mai vede!
 Cine, cine-a crede
 Grija ce duc eu,
 Oastea că-i purtată
 De bătrînul tată
 Şi de dragul meu?
 
 Ei se duc în vale
 Unde ţara-n jale
 Geme cu amar,
 Căci au intrat iară
 Sabie în ţară,
 Paloş de tătar.
 
 De pe munţi în poale,
 Cu armele goale,
 Ei mi se cobor,
 Şi prin cea urdie,
 Dragă, o să fie
 Mare, mult omor!
 
 Căci tata bătrînul
 Nu cruţă păgînul
 
  VASILE ALECSANDRI 
 Cînd s-aruncă-n foc.
 El e romîn tare,
 Ca Ştefan cel Mare,
 Şi om cu noroc.
 
 Pentru el n-am teamă...
 Dar îmi fac de seamă
 Cînd stau de gîndesc
 La dragul Lisandru,
 Că-i un copilandru,
 Şi mult îl iubesc!
 
 El n-a vînat încă
 Decît şoimi de stîncă,
 Cerbi cu coarne mari;
 Ş-acu-ntîia oară
 Face, surioară,
 Goană de tătari.
 
 Ş-aşa mult mi-e frică
 Ş-inima-mi se strică
 Cînd gîndesc la el,
 Că mult, mult îi place
 Vitejii a face,
 Scumpul tinerel!”
 
 “Taci, biată copilă!
 Nu-i plînge de milă
 Iubitului tău,
 Căci ferească sfîntul
 
 Să-ţi fie cuvîntul
 Zis într-un ceas rău!
 
 Hai la mănăstire
 Ca să dăm de ştire
 Pustnicului sfînt
 Să ardă tămîie
 Ca să nu rămîie
 Tătar pe pămînt.”
 
 Oastea-nvingătoare
 A stins de la soare
 Aprigul duşman:
 Ea se-ntoarce-n munte
 Avînd chiar în frunte
 Vechiu-i căpitan.
 
 Iar sărmana fată
 În zadar, vai! cată
 Pe iubitul său!
 El în foc căzuse,
 După ce făcuse
 Vitejii de zmeu!...
 
 Din bătrîni se spune
 Că sunt ceasuri bune
 Şi că rele sînt.
 Vai de-acei ş-acele
 Care-n ceasuri rele
 Zic vre un cuvînt!
 
 
 Strunga* 
 În pădurea de la Strungă Sunt de cei cu puşca lungă Care dau chiorîş la pungă! 
 Sunt de cei ce-mpuşcă-n lună, Care noaptea-n frunze sună, Feciori de lele nebună! 
 Fă-te-n laturi, măi creştine, Dacă vrei să mergi cu bine, Să rămîi cu viaţă-n tine! 
 În potica fără soare Ei te-aşteaptă la strîmtoare Să te prade, să te-omoare!... 
 În dumbrava cea vecină, Unde buhna greu suspină, Vezi cea zare de lumină? 
 Opt voinici cu spete late Şi cu mîneci suflecate, Stau cu puştile-ncărcate. 
  *Pădurea Strungăi a fost mult timp locaşul cetelor de hoţi, încît acest nume a rămas vestit în Moldova, precum Pădurea Neagră în Germania şi pădurea Bondi în Francia. 
 Trei sărută crucea sfîntă,
 Trei se luptă greu la trîntă,
 Unul drege, unul cîntă:
 
 “Oliolio, ciocoi bogate!
 Ici de-ai trece, din păcate,
 Să-ţi arunc doi glonţi în spate.
 
 Oliolio, mîndră fetică!
 De-ai veni cole-n potică
 Să te fac mai frumuşică.
 
 Că mi-i puşca hultuită.
 Şi mi-i ghioaga ţintuită,
 Şi mi-i inima-ncolţită.
 
 Oliolio, măi Taie-Babă!*
 Căci nu şuieri mai degrabă,
 Să sărim, voinici, la treabă!
 
 Puşculiţa-mi rugineşte,
 Ţinta-n ghioagă se toceşte,
 Murgul sare, nechezeşte!...
 
 În pădurea de la Strungă
 Ce slujeşte puşca lungă
 Fără luptă, fără pungă?”
 
  *Taie-Babă: poreclă haiducească. 
 
 Cîntec haiducesc 
 Iarna vine, iarna trece
 Şi pădurea s-a rărit!
 Ziua-i viscol, noaptea-i rece,
 Greul vieţii a sosit!
 
 Cît mi-a fi iarna de mare,
 Ce-o să facem, vai de noi!
 Fără codru, fără soare,
 Făr’ de bani, făr’ de ciocoi?
 
 Sai pe creanga cea uscată,
 Dragă corbi, corbişor.
 Vezi, în calea depărtată
 Nu-i zări vrun călător?
 
 Călător cu punga plină
 Şi cu şal la cap legat,
 Să-mi mai cerc astă rugină
 Şi să-mi fac bani de iernat.
 
 Daleu! codre, frăţioare,
 Ce-ţi făcuşi frunzişul des,
 Unde-n pîndă, la răcoare,
 Stam sunînd din frunze-ades?
 
 Vara trece, iarna vine,
 Şi tu, codre, te-ai uscat!
 
 Trece vara, şi ca tine
 Florile mi-am scuturat!
 
 Ne-au ajuns vremea de muncă,
 De scos arma de la brîu,
 De lăsat potica-n luncă
 Şi de dat capul sub frîu!
 
 Daleu! dragă primăvară,
 De-ai veni cînd aş vrea eu,
 Să mai ies voinic prin ţară,
 Să fiu iar la largul meu!
 
 Să-mi pun cuşma pe-o ureche
 Şi să-mi las pletele-n vînt,
 Şi-n potica mea cea veche
 Să mă-ntind iar la pămînt.
 
 Să simt iar durda pe spate
 Şi să-mi văd ici că lucesc
 Cinci pistoale ferecate,
 Cu hamgerul haiducesc.
 
 Şi pe coarda-i cea pletoasă
 Să-mi dezmierd murgul voinic,
 Şi pe zarea luminoasă
 El să zboare, eu să-i zic:
 
 “Fugi ca vîntul, fugi ca gîndul,
 Măi, voinice năzdrăvan!
 
  VASILE ALECSANDRI 
 Căci acum ne-a venit rîndul,
 A sosit vremea de an,
 
 Să ţinem codrii şi valea
 Noi, vitejii amîndoi.
 La neferi să-nchidem calea,
 Să dăm groaza prin ciocoi”.
 
 
 Făt-Logofăt* 
 “O! Făt-Logofete,
 Cu netede plete,
 Cu părul de aur!
 Stai, te odihneşte,
 Că-n deal te pîndeşte
 Un negru balaur.”
 
 “Frumoasă fetiţă,
 Cu lungă cosiţă,
 Cu mîndru colan!
 De dînsul n-am teamă,
 Căci am pe-a lui seamă
 Al meu buzdugan.”
 
 “O! tînăr semeţe,
 Cu blînde mîndreţe,
 Cu ochii de foc!
 
  *Făt-Logofăt este eroul poveştilor poporale; el se luptă cu zmeii şi-i frumos ca soarele, avînd ca şi el plete de aur. 
 Balauru-i mare
 Şi milă nu are...
 Stai, ah! stai pe loc.”
 
 “Luceafăr din stele,
 Cu dulci porumbele
 Pe faţă de crin!
 Toţi zmeii din lume
 Se-nchin l-al meu nume,
 Tremur şi se-nchin.”
 
 “Viteze vestite,
 Cu arme-aurite,
 Cu dulce cuvînt!
 El peste munţi calcă
 Şi-n cer are-o falcă,
 Ş-una pe pămînt.”
 
 “Păsărea de munte
 Cu salbă pe frunte,
 Cu salbă de flori!
 Murgul meu, cînd sare,
 Trece peste mare
 Şi zboară prin nori.”
 
 “O! Făt-Logofete,
 Cu netede plete,
 Cu glasul ceresc!
 Nu te du de-aice,
 Nu te du, voinice,
 Că eu te iubesc!”
 
  VASILE ALECSANDRI 
 “Frumoasă fetiţă,
 Cu lungă cosiţă,
 Cu sîn fecioresc!
 Pentru-a ta iubire
 Fală sau peire
 Vreau să dobîndesc!”
 
 
 Hora* 
 Iată! hora se porneşte Sub stejar, la rădăcină. Iată! hora se-nvîrteşte... 
 Vină, puico, vină. 
 Lîngă mine vin’, drăguţă, Să te pot strînge de mînă Ca ieri seara, la fîntînă; 
 Mario, Măriuţă! 
 Duh-de-Spaimă! Piei-Nălucă!**
 Sună bine-n cobză, sună,
 Să nu-ţi fac spetele strună
 
 Şi chica măciucă. 
  * Hora este chiar jocul cel vechi al romanilor şi care era cunoscut sub numele de chorus. În timpul horei este obicei ca unul din dănţuitori să cînte din gură şi să deie astfel tonul danţului. 
  ** Porecle date ţiganilor lăutari. 
 Tu, Fes-Roş cu giubea lungă! Din arcuş trage mai tare, Căci în gard am un par mare 
 Şi mulţi bani în pungă! 
 Tot aşa pîn-în deseară!
 Mult frumoasă-mi e puicuţa,
 Ca o zi de primăvară,
 
 Maria, Măriuţa! 
 Tot aşa, tot voiniceşte!
 Nu mă daţi, măi, de ruşine,
 Căci guriţa ce-mi zîmbeşte
 
 Vîră dracu-n mine. 
 Mi-am pus flori la pălărie,
 Mi-am pus flori, mi-am pus mărgele,
 Să se uite cu mîndrie
 
 Puicuţa la ele. 
 Am cămaşă cu altiţă,
 Tot de fir şi de mătasă,
 Am pe spate-o durduliţă...
 
 De nime nu-mi pasă! 
 Nici de vornic, nici de dracul,
 Nici de vrajă ciocoiască,
 Nici de turc, nici de cazacul...
 
 Ţara să trăiască! 
  VASILE ALECSANDRI 
 Bateţi toţi într-o lovire
 Să vuiască-n fund pămîntul;
 Lumea-ntreagă să se mire,
 
 Şi Dumnezeu sfîntul! 
 Sunt sătul de biruri grele Şi de plug, şi de lopată, De ciocoi, de zapciele 
 Şi de sapă lată. 
 Astăzi horele sunt pline! Crape-mi sura opincuţă, Şi să mor în joc cu tine, 
 Mario, Măriuţă! 
 
 Zburătorul* 
 “Dragă, dragă surioară,
 Nu ştii cîntecul ce spune
 Că prin frunzi cînd se strecoară
 Raza zilei ce apune,
 Zburătorul se aruncă
 La copila care vine
 Să culeagă fragi în luncă,
 Purtînd flori la sîn ca tine?
 
  *Zburătorul este un geniu nevăzut, care pîndeşte fetele în lunci şi le sărută pe furiş. 
 Fragii el din poală-i fură
 Cu-a sa mînă nevăzută,
 Şi pe frunte şi pe gură
 El o muşcă ş-o sărută.
 Soro, buza-ţi e muşcată!
 Fragii, poţi să le duci dorul.
 Spune,-n lunca-ntunecată
 Nu-ntîlnişi pe Zburătorul?”
 
 “Dragă surioară, dragă,
 Cîntecul mai spune încă
 De-acel duh c-ades se leagă,
 Cînd e umbra mai adîncă,
 De copila mîndră, albă,
 Ce culege viorele,
 Purtînd pe ea scumpă salbă,
 Scumpă salbă de mărgele.
 
 Salba el rîzînd i-o strică
 Cu-o plăcută dezmierdare
 Şi de fieşce mărgică
 Lasă-o dulce sărutare.
 Pe sîn, dragă, eşti muşcată!
 Salba, poţi ca să-i duci dorul.
 Spune,-n lunca-ntunecată
 Nu-ntîlnişi pe Zburătorul?”
 
 Astfel vesel pe-o cărare
 Glumeau gingaşele fete.
 Iar în luncă stau la zare
 
  VASILE ALECSANDRI 
 Doi voinici cu negre plete
 Şi, cîntînd în poieniţă,
 Aninau cu veselie
 Unu-o salbă-n chinguliţă,
 Altul flori la pălărie.
 
 1845, Bucureşti 
 
 Tătarul 
 Cîntec vechi 
 Măi tătare, ţine-ţi calul,
 Măi tătare, strînge-i frîul,
 Măi tătare, lasă malul,
 Nu cerca a trece rîul,
 Că, pe crucea sfintei lege!
 De voi doi, peste hotare,
 Nimic, zău, nu s-a alege,
 Măi tătare, măi tătare!
 
 Măi tătare, dă-ne pace,
 Măi tătare, stai, nu trece,
 Măi tătare, nu mă face
 Să-ţi fărîm capul în zece!
 Că de sus, de pe movilă,
 De-oi zvîrli ghioaga cea mare,
 Zău, ţi-oi plînge chiar de milă,
 Măi tătare, măi tătare!
 
 Măi tătare,  unde-ţi e pala?
 Măi tătare,  unde-ţi e calul?
 Măi tătare,  unde-ţi e fala?...
 
 Nu spusei să nu treci malul?
 Nu ştiai tu, măi vecine,
 Ce-i romînul în turbare?
 
 Corbii muşcă acum din tine,
 Măi tătare, măi tătare!
 
 
 Cinel-cinel* 
 Păstorul zise: “Cinel-cinel, Copilei june de lîngă el. Două steluţe cu raze line Lasat-au cerul plin de lumine Şi pe-a ta frunte ele-au căzut. Ghici, drăguliţă, că le sărut.” 
 Nu ghici-ndată Gingaşa fată Şi pe ochi dulce fu sărutată. 
 Păstorul zise încă: “Cinel,
 Copilei blînde de lîngă el.
 O vezi închisă, rumenă floare,
 Cum se deschide, vezi lăcrimioare,
 
  *Flăcăii şi fetele de la ţară petrec serile iernii la şezătoare, propuinîndu-şi cimilituri, dintre care unele sunt foarte poetice. 
  VASILE ALECSANDRI 
 Şi pe-a ta faţă ea s-a născut. Ghici, drăguliţă, că o sărut”. 
 Nu ghici-ndată Vesela fată Şi pe guriţă fu sărutată. 
 Păstorul zise iară: “Cinel, Copilei mîndre de lîngă el. Albe, rotunde, două-aripioare Ne-ncetat saltă, la cer să zboare, Şi tu-n robie le-ai tot ţinut. Ghici, drăguliţă, că le sărut”. 
 Nu ghici-ndată Rumena fată Şi pe sîn fraged fu sărutată. 
 
 Mîndruliţă de la munte 
 Mîndruliţă de la munte, Ce nu treci cole, pe punte, Să te strîng la pieptul meu? Că te-aş face, zău, puicuţă, Să urăşti a ta căsuţă Şi să uiţi pe Dumnezeu. 
 De-a tot toarce nu-ţi e lene? Lasă-ţi furca-n buruiene Şi-mi sai iute cel pîrău, 
 Să culegem împreună,
 Tu, fragi roşi de prin păşună,
 Eu, crini albi pe sînul tău.
 
 Ici, în lunca înverzită,
 Este-o iarbă înflorită
 Ce se-ngînă c-un izvor.
 Vină-n iarbă, mîndruliţă,
 Eu să-ţi cînt doina, doiniţă,
 Tu să plîngi de dulce dor!
 
 
 Dorul romîncei 
 De-ar vrea bunul Dumnezeu
 Să-mi asculte dorul meu!
 De-aş avea un copilaş,
 Dragul mamei îngeraş!
 
 Cît e ziuă, cît e noapte,
 I-aş şopti cu blînde şoapte.
 Cît e noapte, cît e zi,
 Tot la sînu-mi l-aş păzi!
 
 L-aş păzi, l-aş dezmierda,
 Mii de sărutări i-aş da,
 Şi i-aş zice-ncetişor:
 Nani, nani, puişor!*
 
  *Femeile romînce au obicei a legăna şi adormi copiii lor cu cîntece dulci şi melodioase, în care cuvîntul nani, nani răsună ades ca o duioasă dezmierdare. 
 De-ar fi cerul cu priinţă,
 Să-mplinească-a mea dorinţă!
 De mi-ar da un băieţel,
 Dragul mamei voinicel!
 
 N-ar fi prunc mai fericit
 Şi pe lume mai iubit!
 Alt copil n-ar fi ca el,
 Mititel şi frumuşel!
 
 Obrăjelu-i ca de spume
 N-ar avea seamăn pe lume!
 N-ar fi ochii nimărui
 Dulci ca ochişorii lui!
 
 Iar eu, mîndră măiculiţă,
 Pe-ai săi ochi, pe-a sa guriţă
 Ne-ncetat i-aş săruta,
 Săruta şi i-aş cînta.
 
 Şi i-aş face-o descîntare
 Să ajungă-un viteaz mare,
 Un viteaz ce-ar străluci,
 Cum n-a fost, nici n-ar mai fi!
 
 Şi l-aş pune să se culce
 Pe-al meu sîn, legănat dulce,
 Şi i-aş zice-ncetişor:
 Nani, nani, puişor!
 
  ÎNŞIRĂ-TE, MĂRGĂRITE 
 
 Cîntec ostăşesc 
 Romîn verde ca stejarul,
 Rîd de duşmani şi de moarte!
 Să-mi trăiască armăsarul
 Şi prin glonţi să mă tot poarte!
 
 Sai, voinice, şi nechează
 Ager, falnic ca un zmeu,
 Căci am inimă vitează
 Şi credinţă-n Dumnezeu!
 
 Cît mi-a sta mîna voinică
 Pe-a mea pală ostăşească,
 N-aibă grijă de nimică
 Ţara mea cea romînească!
 
 Sai, voinice, şi nechează
 Ager, falnic ca un zmeu,
 Căci am inimă vitează
 Şi credinţă-n Dumnezeu!
 
 Cu-al meu suflet, cu-a mea pală,
 Cu-al meu şoim albit de spume,
 În duşmani vom da năvală,
 De s-a duce vestea-n lume!
 
 Sai, voinice, şi nechează
 Ager, falnic ca un zmeu,
 Căci am inimă vitează
 Şi credinţă-n Dumnezeu!
 
 
 Dorul 
 Cîntec de lume 
 Ah! Mi-e dor, mi-e dor de tine, Îngeraş cu dulci lumine! Ah! mi-e dor şi plîng de jale Tot privind în a ta cale. 
 Zi şi noapte cu durere Duios sufletu-mi te cere Şi cu dulci, cu blînde şoapte, Te chem vecinic zi şi noapte! 
 Scump odor, dulce iubită, Unde-i faţa ta slăvită? Unde-i glasu-ţi ce pătrunde? Unde eşti, draga mea, unde? 
 De-ar fi cerul cu iubire, Mi-ar aduce-a ta zîmbire. De-ar fi cerul cu-ndurare, Mi-ar aduce-o sărutare. 
 Dar, vai mie! vremea zboară, Zile, veacuri se strecoară, Ş-ai mei ochi nu văd lumină Şi durerea-mi nu s-alină! 
 Dorul arde ca un soare A juniei dulce floare! Dorul stinge, vestejeşte Inima care iubeşte! 
 
 Doina iubirii 
 Trece vara cea-nflorită, Trece vara cea iubită, 
 Şi cu dînsa-n altă lume Se duc florile din lume, 
 Se duc toate-n pribegie... Rămîne ţara pustie! 
 Numai două nu se duc, Nici se duc, nici se usuc. 
 Una-i floare de zăpadă, Una-i floare de livadă, 
 Una-i floarea crinilor, Un-a trandafirilor; 
 Ş-amîndouă-s răsădite, Ş-amîndouă-s înflorite, 
  VASILE ALECSANDRI 
 Una-n cîmpul raiului, Alta-n cuibul graiului! 
 Mîndruliţo, draga mea, A căzut din cer o stea 
 Şi mi-a zis într-un ceas rău C-am să mor de dorul tău! 
 Şi mi-a zis într-un ceas blînd Că de-i face pe-al meu gînd, 
 Să mă laşi a săruta Două flori pe faţa ta, 
 Una-n cîmpul raiului, Alta-n cuibul graiului, 
 De murit, eu noi muri, Ci cu tine m-oi iubi 
 Cît or creşte flori în lume Şi s-or duce-n ceea lume! 
 
 Din ciclul LĂCRIMIOARE 
 
 Steluţa 
 Dedicaţie E.N. 
 Tu, care eşti pierdută în neagra vecinicie, Stea dulce şi iubită a sufletului meu! Şi care-odinioară luceai atît de vie Pe cînd eram în lume tu singură şi eu! 
 O! blîndă, mult duioasă şi tainică lumină! În veci printre steluţe te cată al meu dor, Ş-adeseori la tine, cînd noaptea e senină, Pe plaiul nemuririi se nalţă c-un lung zbor. 
 Trecut-au ani de lacrimi, şi mulţi vor trece încă Din ora de urgie în care te-am pierdut! Şi doru-mi nu s-alină, şi jalea mea adîncă Ca trista vecinicie e fără de trecut! 
 Plăceri ale iubirii, plăceri încîntătoare! Simţiri! măreţe visuri de falnic viitor! V-aţi stins într-o clipală ca stele trecătoare Ce las-un întuneric adînc în urma lor. 
 V-aţi stins! şi de atunce în cruda-mi rătăcire N-am altă mîngîiere mai vie pe pămînt Decît să-nalţ la tine duioasa mea gîndire, Steluţă zîmbitoare dincolo de mormînt! 
 Căci mult, ah! mult în viaţă eu te-am iubit pe tine, O, dulce dezmierdare a sufletului meu! 
 Şi multă fericire ai revărsat în mine
 Pe cînd eram în lume tu singură şi eu!
 
 Frumoasă îngerelă cu albe aripioare!
 Precum un vis de aur în viaţă-mi ai lucit,
 Şi-n ceruri cu grăbire, ca un parfum de floare,
 Te-ai dus, lăsîndu-mi numai un suvenir iubit.
 
 Un suvenir, comoară de visuri fericite,
 De scumpe, şi fierbinte, şi dulce sărutări,
 De zile luminoase şi îndumnezeite,
 De nopţi veneţiane şi pline de-ncîntări.
 
 Un suvenir poetic, coroana vieţii mele,
 Ce mîngîie şi-nvie duioasă-inima mea,
 Şi care se uneşte cu harpele din stele
 Cînd mă închin la tine, o! dragă, lină stea!
 
 Tu dar ce prin iubire, la a iubirii soare,
 Ai deşteptat în mine poetice simţiri,
 Primeşte-n altă lume aceste lăcrimioare
 Ca un răsunet dulce de-a noastre dulci iubiri!
 
 
 Lăcrimioare 
 Multe flori lucesc în lume,
 Multe flori mirositoare!
 Dar ca voi, mici lăcrimioare,
 N-are-n lume nici o floare
 Miros dulce, dulce nume!
 
  VASILE ALECSANDRI 
 Voi sunteţi lacrimi de îngeri
 Pe pămînt din cer picate,
 Cînd prin stele legănate
 A lor suflete curate
 Zbor vărsînd duioase plîngeri.
 
 Sunteţi fragede şi albe
 Ca iubita vieţii mele!
 Cu voi, scumpe strugurele,
 Albe mărgăritărele,
 Primăvara-şi face salbe.
 
 Dar deodată vîntul rece
 Fără vreme vă coseşte!
 Astfel soarta crunt răpeşte
 Tot ce-n lume ne zîmbeşte...
 Floarea piere, viaţa trece!
 
 
 8 Mart 
 Întinde cu mîndrie aripile-ţi uşoare, O! sufletul meu vesel, o! suflet fericit! Înalţă-te în ceruri şi zbori cîntînd la soare, Căci soarele iubirii în cer a răsărit 
 Şi-n cale-mi s-a oprit! 
 Veniţi, năluciri scumpe, dorinţi, visuri măreţe,
 Ca păsări călătoare la cuibul înflorit.
 Veniţi de-ngînaţi vesel a mele tinereţe,
 
 Căci steaua fericirii în ochii-mi a lucit... Iubesc şi sunt iubit! 
 *
 Sunt ore fericite, sunt tainice plăceri
 Ce-n cumpăna vieţii plătesc ani de dureri!
 Atunce falnic omul ridică a sa frunte
 Şi-n ceruri cu mîndrie aţintă ochiul său.
 Fiinţa lui se-nalţă ca vulturul de munte,
 Iubirea lui îl schimbă şi-l face Dumnezeu!
 Atunci mai dulce steaua luceşte-n miez de noapte,
 Şi-n zori seninul pare mai vesel, mai curat;
 Ş-a zilei mii de glasuri, ş-a nopţii mii de şoapte
 Îl proclamează-n fală a lumii împărat!
 
 Sunt urme preţioase, sunt scumpe suvenire,
 Ce-n suflet tipărite, ca el au nemurire!
 Zadarnic timpul trece c-un zbor neobosit,
 În sînul omenirii vărsînd a iernii gheaţă;
 Lumina lor iubită luceşte lin în viaţă
 Precum un soare dulce în veci neasfinţit!
 Aşa nu te vei stinge din minte-mi niciodată,
 O! suvenir puternic de dragoste-nfocată!
 O! timp ferice-n care minunea ce iubesc
 M-a deşteptat în raiuri cu glasu-i îngeresc!
 
 *
 Era blînda oră a blîndelor şoapte,
 Cînd nu mai e ziuă şi nu-i încă noapte.
 
  VASILE ALECSANDRI 
 Pămîntul şi cerul, ca doi frăţiori, Îşi dau sărutare prin stele şi flori, 
 Şi-n aer parfumul al florilor dalbe Plutea cu lucirea steluţelor albe, 
 Şi-n toată natura cuprinsă de dor Plutea o şoptire de dulce amor! 
 Din marginea lumii a nopţii regină Vărsa-n calea noastră duioasa-i lumină, 
 Şi-n lunca pătrunsă de razele ei Zburau caii noştri cu aripi de zmei. 
 Mergeam noi în cale ca umbre tăcute, Pe-un covor de frunze, pe cărări pierdute, 
 Şi-n tăcerea nopţii ce ne-nconjura, Sufletele noastre ca şi noi zbura, 
 Zbura ca doi îngeri din stele în stele, Dîndu-şi sărutare tainic între ele... 
 Deodată fugarii cu ochii de foc La capătul luncii s-opriră pe loc. 
 Iar dulcele înger, pătruns de simţire, Îmi zise atunce, cu-o dulce zîmbire: 
 “Acum este ora cînd geniul sfînt
 Aude şi vede minuni pe pămînt.
 
 E ora ferice de sfîntă uimire
 Ce-n suflet revarsă fiori de iubire.
 
 Spune-mi dar acuma, tu, ce eşti poet,
 Ce poezii cîntă inima-ţi încet?”
 
 “Dacă vrei să afli taina ce mă-ncîntă,
 Iată poezia ce inima-mi cîntă:
 
 De este vreo fiinţă, de este vreun nume
 La care să se-nchine un suflet omenesc,
 Cu tot ce e mai nobil, mai iubitor pe lume,
 Cu tot ce-n omenire e mai dumnezeiesc,
 
 Tu eşti acea fiinţă, tu, gingaşă lumină,
 Aprinsă-n a mea cale de însuşi Dumnezeu!
 Şi sufletul meu vesel la tine se închină,
 O! scumpa mea Elena! o! drag îngerul meu!
 
 Cînd soarta vru să intru în rai de fericire,
 Cînd ochii mei pe tine zîmbind te-au întîlnit,
 Un fulger, o scînteie de vecinică iubire,
 Din ochii tăi pornită, în sînu-mi au lucit.
 
 Ş-atunci în altă lume am re-nviat deodată,
 Ş-un soare mai ferbinte în ceru-mi s-a aprins,
 
 Ş-o lume fără margini, frumoasă, desfătată,
 Ca o cîmpie verde sub mine s-a întins.
 
 Atunci natura-ntreagă, zîmbindu-mi cu plăcere,
 Îşi puse pentru mine coroana sa de flori;
 Şi glasul maicii mele, curmînd a mea durere,
 Veni să mă dezmierde din cerul fără nori.
 
 Căci faţa ta iubită mi s-arăta oriunde,
 În vis, în flori, în stele, în dulcele senin;
 Şi inima-mi, cuprinsă de dorul ce pătrunde,
 Şoptea cu tine astfel prin tainicu-i suspin:
 
 “Ferice de acela a căruia privire,
 Trezind în al tău suflet un fraged, dulce dor,
 Ar face ca să nască pe gură-ţi o zîmbire
 Ca zori misterioase de vesel viitor!
 
 Ferice care, vrednic de-o soartă neaşteptată,
 Ar face pentru dînsul, în ceas dumnezeiesc,
 A ta inimă scumpă de dragoste să bată
 Şi glasu-ţi cu-nfocare să-i zică: te iubesc!”
 
 1845, Blînzi 
 
 De crezi în poezie... 
 De crezi în poezie, În sfînta armonie Din boltele cereşti, 
 Cînd noaptea-nseninată
 Luceşte-ncoronată
 De stele ce iubeşti;
 
 De crezi în tinereţe,
 În gingaşa frumseţe
 Ce-aprinde dulce dor,
 Şi-n tainica uimire
 Ce-nsuflă-a ta privire,
 O! scumpul meu odor!
 
 De crezi în al tău frate,
 În suflete curate,
 În cer, în Dumnezeu...
 Precum eu cred în tine
 Ca în cerescul bine,
 Crede-n amorul meu.
 
 1845, Blînzi 
 
 Adio 
 De-aş trăi cît lumea-ntreagă, Gîndul meu la tine, dragă, Vecinic, vecinic va zbura, Ş-orice e mai sfînt în mine, Dulce înger! pentru tine, Pentru tine-l voi păstra. 
  VASILE ALECSANDRI 
 Cea mai blîndă-a mea gîndire,
 Cea mai gingaşă simţire,
 Cel mai falnic dor al meu
 Ţie numai, numai ţie
 Le închin pentru vecie
 Ca la însuşi Dumnezeu!
 
 Tu, fiinţă de slăvire!
 C-un cuvînt, cu o zîmbire,
 Cu un dulce sărutat!
 Mi-ai dat suflet, mi-ai dat viaţă,
 Şi a raiului dulceaţă
 Tu în sînu-mi ai vărsat!
 
 Tu mi-ai dat cu-a ta iubire
 Acea naltă fericire,
 Acel simţ dumnezeiesc
 Ce puternic ne supune
 Şi ne-nalţă de ne pune
 Sus, pe tronul îngeresc!
 
 Tu, Eleno!... dar, vai mie!
 Într-o noapte de urgie
 Cerul crud ne-a despărţit!
 Tu te-ai dus, te-ai dus, iubită...
 Fericirea-mi nesfîrşită
 Într-o clipă s-a sfîrşit!
 
 Aşa-i soarta! aşa-n lume
 Tot ce poartă-un dulce nume,
 
 Tot ce-i falnic şi frumos
 Curînd trece, curînd moare,
 Ca un cîntec, ca o floare,
 Ca un fulger luminos!
 
 Steaua vine, steaua piere!
 Astfel dulcea-mi mîngîiere
 A pierit de pe pămînt;
 A pierit, s-a dus cu tine
 În locaşul de lumine...
 Şi eu plîng pe-al tău mormînt!
 
 Singur, singur cu-a mea jale,
 Rătăcit pe-a vieţii cale,
 Ca un orb nenorocit,
 Viaţa-mi scade, jalea-mi creşte,
 Ş-al meu dor în veci s-opreşte
 Pe mormîntul tău iubit!
 
 Adio! pe-aceste maluri
 De-ale Bosforului valuri
 Îngînate lin, uşor,
 Te las, înger de iubire!
 Cu a vieţii-mi fericire,
 Cu-al meu suflet plin de dor!
 
 Constantinopol, mai 1849 
 
 Pe mare 
 Ah! viaţa pentru mine,
 Scump înger! fără tine
 Nu are nici un bine,
 Nu are nici un dar.
 În cer fie lumină,
 Sau nori, sau noapte lină,
 Sufletul meu suspină,
 Suspină cu amar!
 
 Oricare nălucire
 L-a omului simţire
 Aduce-nsufleţire
 Cu glasu-i încîntat,
 Se pierde-n neagra ceaţă
 Ce-ntunecă-a mea viaţă
 Şi glasu-i se îngheaţă
 De mine depărtat.
 
 Acum cerul zîmbeşte,
 Natura-ntinereşte
 Şi tot care trăieşte
 Se simte fericit;
 Dar mie ceru-mi pare
 Cuprins de-ntunecare;
 Văd lumea-n întristare
 Ca sufletu-mi cernit!
 
 
 
  VASILE ALECSANDRI 
 Zadarnic cat plăcere,
 Zadarnic mîngîiere,
 S-alin a mea durere,
 Să curm al meu suspin.
 Trecuta fericire
 Izvor e de jelire,
 Şi dulcea-i suvenire
 Hrăneşte jalea-n sîn!
 
 O, valuri mari de spume!
 Purtaţi-mă prin lume
 Ca frunza fără nume
 Ce o plutiţi uşor,
 Şi m-aruncaţi din mare
 Pierdut, fără suflare,
 Pe malul cu uitare
 Adîncului Bosfor!
 
 Pe Marea Neagră, mai 1847 
 
 Ursita mea 
 Într-un castel, departe, Din ceruri avui parte Să văd un îngerel. 
 Mult trist era castelul! Mult vesel îngerelul, Mult gingaş, tinerel! 
 Avea cereşti blîndeţe, Pe frunte-i dulci albeţe, În ochii-i dulce foc, 
 Ş-o tainică zîmbire, Ş-un suflet cu iubire, Ş-o soartă cu noroc. 
 Eram eu încă june... Acea scumpă minune Era ursita mea! 
 Aşa avui eu parte Într-un castel, departe, A mă-ntîlni cu ea. 
 * 
 Într-un palat, pe mare, Într-un oraş, ce pare Din valuri răsărit, 
 Departe de-a mea ţară, În urmă văzui iară Ursita ce-am iubit. 
 Ş-acolo, fără frică, Pe Mare-Adriatică Gondola ne-a primblat, 
  VASILE ALECSANDRI 
 Şi-n leagăn de iubire,
 Pierdut în fericire,
 Tot sufletul i-am dat!
 
 Pe soare şi pe lună.
 Cu mine împreună
 A fost ursita mea...
 
 Aşa avui eu parte,
 Într-un palat, departe,
 A mă iubi cu ea!
 
 *
 
 Iubitu-ne-am în lume,
 Plutind pe-a mării spume,
 Călcînd pe verde plai,
 
 Şi, lumii dînd uitare,
 Cu-o lungă sărutare,
 Trecut-am lin prin rai,
 
 Dar într-o noapte lină
 O palidă lumină
 Se stinse în eter,
 
 Şi îngeru-mi cu jale,
 Zburînd pe-a stelei cale,
 Se-ntoarse iar în cer.
 
 Eram atunci pe mare... În dulcea-i legănare Muri ursita mea! 
 Aşa avui eu parte A sta în veci departe Ş-a plînge după ea! 
 1859, Malta 
 
 La Veneţia mult duioasă 
 La Veneţia mult duioasă
 Duios zboară gîndul meu,
 Cînd, în noaptea-ntunecoasă,
 Pe simţirea-mi dureroasă
 Se abate dorul greu.
 
 Astfel pasărea rănită
 De un şarpe otrăvit
 Zboară, zboară obosită
 Şi s-abate amorţită
 Lîngă cuibu-i înflorit.
 
 O! Veneţio mult măreaţă!
 Cine a putut gusta
 A iubirilor dulceaţă
 În poetica ta viaţă
 Vecinic nu te va uita!
 
  VASILE ALECSANDRI 
 Te iubesc în a ta jale, În veşmîntul tău cernit, Şi în gondolele tale Ce se pierd printre canale Ca un vis neisprăvit. 
 Te iubesc cu dor fierbinte În frumosul tău trecut Şi-n aducerea-aminte Ale dragostelor sfinte Ş-a fiinţei ce-am pierdut! 
 
 Din ciclul MĂRGĂRITĂRELE* 
 1852—1862 
 Lacrimile izvorîte dintr-un suflet simţitor, Precum roua dimineţii, se înalţă tainic nor 
 Şi se duc de se revarsă pe al Domnului altar În odoare preţioase, în ceresc mărgăritar. 
  *Romînii de peste Milcov numesc mărgăritărele albele fiice ale primăverii, care în Moldova poartă numele de lăcrimioare. 
 
 Deşteptarea Romîniei* 
 1848 
 Voi ce staţi în adormire, voi ce staţi în nemişcare, N-auziţi prin somnul vostru acel glas triumfător, Ce se-nalţă pîn’ la ceruri din a lumii deşteptare, 
 Ca o lungă salutare 
 Cătr-un falnic viitor? 
 Nu simţiţi inima voastră că tresare şi se bate?
 Nu simţiţi în pieptul vostru un dor sfînt şi romînesc
 La cel glas de înviere, la cel glas de libertate
 
 Ce pătrunde şi răzbate 
 Orice suflet omenesc? 
 Iată! lumea se deşteaptă din adînca-i letargie! Ea păşeşte cu pas mare cătr-un ţel de mult dorit. Ah! treziţi-vă ca dînsa, fraţii mei de Romînie! 
 Sculaţi toţi cu bărbăţie, 
 Ziua vieţii a sosit! 
 Libertatea-n faţa lumii a aprins un mîndru soare, Ş-acum neamurile toate către dînsul aţintesc Ca un cîrd de vulturi ageri ce cu-aripi mîntuitoare 
 Se cerc vesel ca să zboare 
 Către soarele ceresc! 
  *Această poezie nu a fost publicată în ediţia I-a a Doinelor, fiindcă volumul, tipărit în Paris, avea a trece prin Austria pentru ca să intre în Romînia. 
 Numai tu, popor romîne, să zaci vecinic în orbire? Numai tu să fii nevrednic de-acest timp reformator? Numai tu să nu iei parte la obşteasca înfrăţire, 
 La obşteasca fericire, 
 La obştescul viitor? 
 Pînă cînd să creadă lumea, o! copii de Romînie! C-orice dor de libertate a pierit, s-a stins din voi? Pînă cînd să ne tot plece cruda, oarba tiranie 
 Şi la caru-i de trufie 
 Să ne-njuge ea pe noi? 
 Pînă cînd în ţara noastră tot străinul să domnească? Nu sunteţi sătui de rele, n-aţi avut destui stăpîni? La arme, viteji, la arme! faceţi lumea să privească 
 Pe cîmpia romînească 
 Cete mîndre de romîni! 
 Sculaţi, fraţi de-acelaşi nume, iată timpul de frăţie! Peste Molna, peste Milcov, peste Prut, peste Carpaţi Aruncaţi braţele voastre cu-o puternică mîndrie 
 Şi de-acum pe vecinicie 
 Cu toţi mîinile vă daţi! 
 Hai, copii de-acelaşi sînge! hai cu toţi într-o unire Libertate-acum sau moarte să cătăm, să dobîndim. Pas, romîni! lumea ne vede... Pentru-a Patriei iubire, 
 Pentru-a mamei dezrobire 
 Viaţa noastră să jertfim! 
 88
 Fericit acel ce calcă tirania sub picioare! Care vede-n a lui ţară libertatea re-nviind, Fericit, măreţ acela care sub un falnic soare 
 Pentru Patria sa moare,
 Nemurire moştenind.
 
 
 Sentinela romînă 
 Poem istoric 
 Romînul nu piere. 
 I
 Din vîrful Carpaţilor,
 Din desimea brazilor,
 Repezit-am ochii mei
 Ca doi vulturi sprintenei
 Pe cea vale adîncită
 Şi cu flori acoperită,
 Ce se-ntinde ca o ceaţă
 Pîn’ în Dunărea măreaţă
 Şi de-acolo-n depărtare
 Pîn’ în Nistru, pîn’ în Mare.
 Iar pe cel amar pustiu
 Cu văzutul ce-ntîlnii?
 Întîlnii viteaz oştean,
 Purtînd semne de roman,
 Falnic, tare ca un leu
 Şi cu chip frumos de zeu.
 Braţu-i stîng era-ncordat
 
 Sub un scut de fier săpat
 Ce ca soarele sorea
 Şi pe care se zărea
 O lupoaică argintie
 Ce părea a fi chiar vie,
 Şi sub fiară doi copii
 Ce păreau a fi chiar vii.
 Mîna-i dreaptă ţinea pală;
 Iar pe cap purta cu fală
 Coif de aur lucitor,
 Ca un zeu nemuritor.
 Cel viteaz era călare
 Pe-un cal alb în nemişcare,
 Şi, ca dînsul, neclintit
 Sta, privind spre răsărit.
 Numai ochii săi mişca,
 Vultureşte-i alerga,
 Pe cea zare cenuşie,
 Lungă, tainică, pustie,
 Unde, ca prin vis trecînd
 S-auzea din cînd în cînd
 Vuiet surd, grozave şoapte
 Ce veneau din miazănoapte,
 Zgomot lung, înăduşit
 Ce venea din răsărit.
 
 Iarba nu se clătina,
 Frunza nu se legăna.
 Pasărea la munţi zbura,
 Fiara-n codri tremura,
 Căci prin lumea spăimîntată,
 
 În uimire cufundată,
 Treceau reci fiori de moarte,
 Presimţiri de rele soarte!
 Iar pe cer un vultur mare,
 Făcînd cercuri de zburare,
 Se vedea plutind cu fală,
 Şi-n rotirea-i triumfală
 Ţinea ochiul său măreţ
 Pe viteazul călăreţ.
 
  — Cine eşti? de unde eşti?Pe la noi ce rătăceşti? —
  
  — Sunt roman şi sunt oşteanDe-a-mpăratului Traian!
  Maica Roma cea bătrînă
  Mi-a pus arma asta-n mînă
  Şi mi-a zis cu glasul său:
  Fiiul meu, alesul meu!
  Tu, din toţi ai mei copii
  Cel mai tare-n vitejii!
  Mergi în Dacia, grăbeşte,
  Pe barbari de-i risipeşte,
  Ş-apoi vecinic priveghează,
  Sentinelă mult vetează,
  Şi te-aţine la hotare
  Că s-aud în depărtare
  Răsunînd duşmane pasuri,
  Meninţînd barbare glasuri...
  
 
 Venit-am şi am învins!
 Pe barbari pe toţi i-am stins,
 
 91
 Şi pe ţărmurile lor Acum, domn stăpînitor, Aştept oardele avane, Aştept limbile duşmane Care vin din răsărit Ca potop nemărginit Să cuprindă, să înece Tot pămîntul unde-or trece! 
  — O! viteze neferice,
  Ai să pieri în cîmpi aice!
  
  — Eu să pier, eu?... niciodată!
  Vie-o lume încruntată.
  Vie valuri mari de foc...
  Nici că m-or clinti din loc.
  Tot ce-i verde s-a usca,
  Rîurile vor seca,
  Şi pustiul tot mereu
  S-a lăţi-mprejurul meu,
  Dar eu vecinic în picioare
  Printre valuri arzătoare
  Voi lupta, lupta-voi foarte
  Făr-a fi atins de moarte,
  Căci romîn sunt în putere,
  
 
 Şi romînu-n veci nu piere! 
 II 
 Apa trece, pietrele rămîn. 
 Abie zice, şi deodată Fulgeră-n cer o săgeată, Vîjîie, vine, loveşte Scutul care zîngăneşte Ş-o respinge,- o zvîrle jos Ca pe-un şarpe veninos. După dînsa-n depărtare, Colo-n fund, în fund la zare, Se iveşte-un negru nor Plin de zgomot sunător Ce tot vine, ce tot creşte Şi pe cîmpuri se lăţeşte Cît e zare de zărit Între nord şi răsărit! 
 — Sentinelă, priveghează,
 Norul crunt înaintează,
 Sentinelă! te arată,
 Norul crunt se sparge!... Iată
 Iată oardele avane,
 Iată limbile duşmane
 De gepizi şi de bulgari,
 De lombarzi şi de avari!
 Vin şi hunii, vin şi goţii,
 Vin potop, potop cu toţii
 Pe cai iuţi ca rîndunele,
 Fără frîie, fără şele,
 Cai sirepi ce fug ca vîntul
 De cutremură pămîntul!
 Mulţi sunt ca nisipul mării,
 Mulţi ca ghearele mustrării
 Într-un suflet păcătos,
 
 Într-un cuget sîngeros!... Sai, romîne, pe omor, Fă-te fulger răzbitor, Fă-te Dunăre turbată, Fă-te soartă ne-mpăcată, Căci potopul iată-l vine Şi-i amar, amar de tine! 
 — Vie!...
  Ca o stîncă naltă Ce din vîrf de munte saltă, Tună, se rostogoleşte, Cade, rumpe şi zdrobeşte Codrii vechi din a sa cale Pîn’ în fund, în fund devale! Astfel crunt ostaşul meu Îşi izbeşte calul său Peste codrii mişcători De barbari năvălitori. El îi sparge, şi-i răzbeşte, Snopuri, snopuri îi coseşte, Şi-i înfrînge, şi-i respinge, Şi-i alungă, şi-i învinge! Calu-i turbă, muşcă, sare, Nechezînd cu înfocare, Calcă trupuri sub picioare, Sfarmă arme sunătoare Şi cu greu în sînge-noată, Şi mereu se-ndeasă-n gloată. 
 Crunt război! privire cruntă!
 Fiul Romei se încruntă...
 Fulgeri ies din ochii săi!
 Fulgeră mii de scîntei
 Dintr-a armelor ciocniri
 Şi lucioase zîngăniri.
 Zbor topoarele-aruncate,
 Zbîrnîie-arcele-ncordate
 Şi săgeţile uşoare
 Nourează mîndrul soare
 Caii saltă şi nechează,
 Lupta urlă, se-ncleştează
 Şi barbarii toţi grămadă
 Morţii crude se dau pradă!
 Zece cad, o sută mor,
 Sute vin în locul lor!
 Mii întregi se risipesc,
 Alte mii în loc sosesc!
 Dar viteazul cu-a sa pală
 Face drum printre năvală,
 Şi pătrunde prin săgeţi,
 Că-i romîn cu şapte vieţi!
 În zadar hidra turbează,
 Trupu-i groaznic încordează,
 Geme, urlă şi crîşneşte
 Şi-mprejur se-ncolăceşte.
 Fiul Romei se aprinde,
 Hidra-n mîine-i o cuprinde
 Ş-o sugrumă, şi o sfarmă,
 Ş-o învinge, şi o darmă!...
 
 95
 Fug gepizii, fug bulgarii, Şi lombarzii, şi avarii, Fug şi hunii, fug şi goţii, Fug potop, potop cu toţii, Şi se duc, se duc ca vîntul Asurzind întreg pămîntul De-a lor urlete barbare, De-a lor vaiete amare! 
 III 
 Roma, Roma nu mai este. 
 Unde-s oardele avane?
 Unde-s limbile duşmane?
 Au pierit, s-au stins din faţă,
 Precum toamna-n dimineaţă,
 Se topesc, se sting la soare
 Negurile-otrăvitoare!
 Cu ce vifor de urgie
 Năvăliră-n Romînie!
 Cum veniră de turbaţi,
 Ca balauri încruntaţi,
 Cu o falcă-n cerul sfînt
 Şi cu alta pe pămînt!
 Dar s-au dus cum n-au venit
 În pustiul lor cumplit,
 Părăsind în urma lor
 Cîmpul luptei de omor!
 Lat e cîmpul celei lupte,
 
  VASILE ALECSANDRI 
 Lat şi plin de arme rupte,
 Plin de trupuri fărîmate
 Care zac grămezi culcate,
 Plin de sînge ce-l pătează
 Şi văzduhul aburează!
 Unde sunt atîtea vieţi,
 Unde-s ochii îndrăzneţi?
 Moartea rece le-a cuprins,
 Într-o clipă ea le-a stins,
 Şi pe cîmpul cel de moarte,
 Crunt locaş de rele soarte,
 S-a lăsat acum deodată
 O tăcere-nfricoşată!
 Numai cînd, din vreme-n vreme,
 Se aude-un glas ce geme,
 O jelire-ntristătoare,
 Un suspin de om ce moare,
 Sau nechezul dureros
 Unui cal răsturnat jos,
 Care cheamă ne-ncetat
 Pe stăpînu-i jos culcat.
 
 Soarele îşi schimbă locul!
 Şi apune roş ca focul,
 Întinzînd pe cea cîmpie
 O văpseală purpurie
 Ca un sîngeros veşmînt
 Peste-un lung şi trist mormînt!
 Iar în naltul cerului,
 Deasupra mormîntului,
 Ţipă vulturul cu fală
 
 Şi-n rotirea-i triumfală
 Încunună cu-al său zbor
 Pe viteazu-nvingător.
 
 Să trăieşti, ostaş romane,
 Stîlp al lumii apusane!
 Tu cu pieptu-ţi ai oprit
 Valul crunt din răsărit,
 Şi cu braţul tău armat
 Pasul soartei l-ai schimbat!
 Dar ce zic!... un fior rece
 Prin a lumii vine trece,
 Căci deodat-un glas prin lume,
 Fără seamăn, fără nume,
 Sună, duce-o neagră veste:
 Roma, Roma nu mai este!...
 
 Zis-a glasul, un răsunet
 Lung răspunde ca un tunet,
 Şi a Romei vultur falnic
 Cade, dînd un ţipăt jalnic!
 Zis-a glasul, şi cu jale
 Plîngînd soarta mumei sale,
 Fiul Romei cei bătrîne
 Scapă armele din mîine,
 Pleacă fruntea şi-n durere
 Moartea cheamă, moarte cere!
 
 Iară calu-i frăţior,
 Nechezînd încetişor,
 
 Cîmpul luptei părăseşte
 Şi spre munţi încet porneşte,
 Ducînd lin şi nesimţit
 Pe stăpînul lui iubit...
 Ei se duc în tristă cale
 Şi pe urma lor devale
 Cade-o noapte-ntunecoasă,
 Noapte oarbă, fioroasă
 Ca fundul pămîntului,
 Ca taina mormîntului!
 Şi sub neagra sa aripă
 Se şterg toate într-o clipă
 Cum se şterge de uşor
 Visul cel amăgitor,
 Şi ca suvenirul sfînt
 Celor care nu mai sînt!...
 
 Munţii Carpaţi, 1848 
 
 Moţul şi secoiul 
 MAGHIARUL 
 Moţule, 
 Măi hoţule! Nu tot trage-n carne vie Şi mai trage-n cea pustie. Nu tot bate-n pieptul meu Că-i păcat de Dumnezeu! 
 ROMÎNUL 
 Puiule, 
 Secuiule! Ce caţi tu la noi în munte? Lance-n coaste, bardă-n frunte, Ori un plumb vrăjit în piept, Să te duci în rai de-a drept? 
 MAGHIARUL 
 Moţule, 
 Măi hoţule! Tu eşti tare, eu sunt tare; Bun e Dumnezeu şi mare! De te-aş prinde-n mîna mea, Zile tu n-ai mai avea. 
 ROMÎNUL 
 Puiule, 
 Secuiule! Eu sunt tare, tu eşti tare, Dar ţi-e lauda prea mare! De-alde tine, fătul meu, Mulţi viteji ucis-am eu. 
 MAGHIARUL 
 Moţule, Măi hoţule! Sai din munte, dă-te-n vale, 
  VASILE ALECSANDRI 
 Ca să-mi mai scurtezi din cale. În cea vale de-ai sălta, Vai ş-amar de viaţa ta! 
 ROMÎNUL 
 Puiule, 
 Secuiule! Nici eu să robesc la tine, Nici tu să robeşti la mine. Vrei, nu vrei dintr-un cuvînt? Că te sting de pe pămînt! 
 MAGHIARUL 
 Moţule, 
 Măi hoţule! Tu n-ai nume, tu n-ai ţară, Asta-i patria maghiară. Tu se cade să-mi robeşti, Căci tu om încă nu eşti. 
 ROMÎNUL 
 Puiule, 
 Secuiule, Na! te du pe ceea lume Ca să afli de-al meu nume. Spuie-ţi morţii din mormînt De sînt om sau de nu sînt! 
 Braşov, 1848 
  ÎNŞIRĂ-TE, MĂRGĂRITE 
 
 Vis de poet 
 Ea era frumoasă, dulce,-ncîntătoare, Ca o floare vie, căzută din soare; 
 Lumea-namorată şi de doruri plină O slăvea în taină ca pe o regină, 
 Şi pe cînd nici visul nu-ndrăznea, nici dorul Pînă lîngă dînsa să-şi înalţe zborul, 
 Gingaş, cu iubire, un poet ferice Prin a lui cîntare îndrăznea a-i zice: 
 “Cînd privesc la tine, scumpa mea iubită, Ca o liră dulce inima-mi trezită 
 Cîntă şi serbează bunurile vieţii, Farmecul iubirii şi al tinereţii. 
 Cînd privesc la tine, draga mea frumoasă, Raiul îmi deschide poarta-i radioasă, 
 Şi zăresc printr-însa plaiul nemuririi, Unde ne aşteaptă îngerul iubirii. 
 Atunci omenirea, viaţa de amaruri Se îmbracă-n ochii-mi cu plăcute daruri; 
 Patria-mi ascunde chinurile-i grele, De zîmbeşte vesel fericirii mele, 
  VASILE ALECSANDRI 
 Şi tot ce încîntă, tot ce dă uimire,
 Tot ce-nalţă omul la dumnezeire,
 
 Dragostea, virtutea, dulcea poezie,
 Îmi şoptesc de tine şi mă-nchină ţie!
 
 Iar cînd, mult ferice, îmi aduc aminte
 Că-ntre-a noastre inimi sunt legături sfinte,
 
 Că tu, înger dulce, tu, minune vie,
 Ai venit din ceruri ca să te dai mie!
 
 C-al tău sîn fierbinte bate pentru mine,
 C-a ta frumuseţe este al meu bine...
 
 O! atunci, iubită, sufletu-mi s-aprinde,
 Nobilă mîndrie vine de-l cuprinde,
 
 Şi simt că el numai e menit pe lume
 De a fi altarul scumpului tău nume!”
 
 Astfel la picioare-i poetul cînta,
 Iar ea, vărsînd lacrimi, blînd îl asculta,
 
 Şi-n a sa uimire gingaşă, adîncă,
 Îl ruga, zîmbindu-i, să mai cînte încă:
 
 “Spune-mi ce minune, care scump odor
 Ar putea în lume să-ţi insufle dor?
 
 Care vis de aur s-a oprit din cale Ca să fie visul tinereţii tale? 
 Vrei pe-aripa dalbă unui sprinten nor Cerul şi pămîntul să-i alergi uşor? 
 Vrei s-anin pe frunte-ţi mărgăritărele, Salbe înşirate pe raze de stele? 
 Vrei tu la picioare-ţi lumea s-o închin? Vrei să fii regina cerului senin? 
 Spune-mi, ce minune doreşti ca să nască Pentru-a ta plăcere dragostea-mi cerească?” 
 “Dragul meu poete! nu doresc odoare, Din a ta cunună vreau numai o floare. 
 Acea floare scumpă dacă aş avea, Altă-mpodobire pe frunte n-aş vrea. 
 Şi numai amorul care mă învie Ar întrece-n mine falnica-mi mîndrie! 
 Tu eşti visul gingaş ce din zborul său Varsă încîntare sufletului meu. 
 Tu-mi îndulceşti viaţa, tu-mi şopteşti din stele, Tu luminezi calea rugăciunii mele, 
  VASILE ALECSANDRI 
 Şi în veci pe tine cu drag te găsesc În orice îmi place, în orice iubesc, 
 Ş-o credinţă sfîntă de la cer îmi vine Că în altă lume m-am iubit cu tine. 
 O! mult îmi e scumpă închinarea ta, Căci, iubind, amorul tu ştii a-l cînta. 
 Şi prin armonia dulcei tale lire Vom zbura-mpreună către nemurire. 
 O! pleacă-a ta frunte pe inima mea, De ascultă dorul ce şopteşte-n ea, 
 Ş-apoi cîntă lumii ţara mea slăvită, Cîntă Romînia şi pe-a ta iubită!...” 
 Cine-ar putea crede că acest amor A fost o părere, un vis trecător? 
 Poetul visase, cum visez poeţii, Flori de altă lume pe cărarea vieţii. 
 Iar cînd la lumină ochii a deschis, În ceruri zburase cerescul său vis! 
 “O, vis al iubirii! zis-a el cu jale, Simţind două lacrimi pe genele sale. 
 Scumpă nălucire! te întoarce-n rai, Mergi de înfloreşte pe cerescul plai, 
 Căci un vis, ca tine, aşa de ferice, A-nflori nu poate pe pămînt, aice!” 
 
 Muntele de foc* 
 Legendă din Munţii Apenini 
 Pe cei munţi pustii, sălbatici, Din Lombardo-Veneţie, Unde noaptea în orgie S-adun demonii lunatici, 
 Hoţi de moarte doisprezece Stau în rond sub vîntul rece Care şuieră şi trece! 
 Focul cerului s-aprinde, Urmărit de groaznic tunet, Şi al munţilor răsunet Printre văi adînci se-ntinde. 
 Hoţii rîd cu voie bună. Şeful lor, purtînd cunună, Cîntă astfel în furtună: 
  *În Munţii Apenini, între Giogo şi Filigare, aproape de satul Petra Mala, există un fenomen vulcanic foarte curios de observat. Pe surfaţa vîrfului unui deal, numit Munte de foc, ies din pămînt nenumărate limbi de foc care ard necontenit, răspîndind noaptea lumini fantastice pe stîncile şi pădurile de pe împrejiur (vezi în Salba literară articolul intitulat: Monte di fo). 
 “Varsă-n cupa mea de aur
 Acest vin ce desfătează
 Şi mă-mbată, mă turbează,
 Ca sîngele roş pe taur.
 
 Toarnă, drege tot aice,
 Şi cînd eu destul voi zice,
 Pe-al meu cap trăsnetul pice!
 
 Beţi, voinici, pînă la moarte!
 În ceas vesel de plăcere
 Să uităm orice durere,
 Orice chin a relei soarte.
 
 Beţi, copii, toţi după mine
 Şi-nchinaţi cupele pline
 L-a fulgerelor lumine!
 
 Vîntul bate, cerul tună,
 Munţii urlă, Satan rîde,
 Iadul vesel se deschide
 Şi cu noi cîntă-mpreună.
 
 Pe cînd lumea se-ngrozeşte,
 Omul brav benchetuieşte
 Ş-al lui suflet se-ntăreşte!
 
 Tremure-se tot în lume
 Cît va fierbe sînge-n mine!
 Facă-şi cruce şi se-nchine
 Cel ce-aude de-al meu nume.
 
 Eu sunt braţul care frînge! Eu sunt ochiul ce nu plînge! Eu sunt gura ce bea sînge!” 
 Abia zice, şi deodată Cade hoţul de pe munte, Fulgerat, lovit în frunte De a cerului săgeată!... 
 De-atunci mii de focurele, Limbi de pară albăstrele, Ard pe locurile-acele! 
 
 Hoţul şi domniţa 
 Frunză verde de alună!
 Trece voinicul pe lună
 Şi codrul voios răsună.
 
 Trece hoţul hăulind,
 Pe cărare coborînd,
 Din frunziş mereu pocnind.
 
 Măi voinice, voinicele,
 Ia-ţi tăiuşul de plăsele,
 Pune mîna pe oţele,
 
 Că se primblă pe potici
 Trei desagi de irmilici
 Şi de galbeni venetici,
 
 Iar în urmă-le, călare,
 Vine-o mîndră fată mare,
 Gătită pe măritare.
 
 Ea-i mireasa unui crai
 Şi se duce cu alai
 Peste munte, peste plai,
 
 Dar copila-i amărîtă
 C-a să fie despărţită
 De Moldova mult iubită.
 
 Şi în gîndurile sale
 Ea se roagă-amar cu jale
 Ca să-i iasă-un zmeu în cale...
 
 Frunzuliţă de brad mică!
 Iese hoţul din potică,
 Singur, vesel, fără frică,
 
 Ş-apoi zice: “Cale bună!
 Unde mergeţi împreună,
 Dragii mei, noaptea pe lună?
 
 Decît la curtea crăiască,
 Mai bine-n lunca hoţească,
 Lîngă-o inimă frăţească“.
 
 Frunză verde stejărel!
 Hoţul pleacă sprintenel
 Cu domniţa lîngă el.
 
 Iarba creşte-n calea lor Şi domniţa, scump odor, Vesel calcă pe covor. 
 Dealul-Doamnei 
 
 Ce gîndeşti, o! Margarită 
 Ce gîndeşti, o! Margarită,
 Cînd de visuri eşti răpită
 Într-al nopţii miez senin,
 Cînd din luna zîmbitoare
 Vine-o rază călătoare
 De se joacă pe-al tău sîn?
 
 Nu crezi tu, o! Margarită,
 C-acea rază fericită
 Este gingaşul meu dor,
 Ce-i trimis din depărtare
 Să-ţi aducă-o sărutare
 De la bietul călător?
 
 Ş-atunci, dulce Margarită,
 Nu te simţi duios uimită
 L-ale razei dezmierdări?
 Şi cu-o şoaptă de iubire
 Nu trimiţi a ta gîndire
 Să mă caute pe mări?
 
  VASILE ALECSANDRI 
 Mult frumoasă Margarită!
 Barca mea e rătăcită
 Pe al mării val turbat.
 Glas de moarte-n aer trece,
 Şi de-al morţii fior rece
 Sufletu-mi e tulburat!
 
 O! duioasă Margarită,
 Dă-mi o lacrimă iubită
 În acest minut amar,
 Dorul meu în cer s-o suie
 Şi, ferice, s-o depuie
 Pe al Domnului altar!
 
 Canalul de Gibraltar, 1853 
 
 Stelele 
 Doină 
 De la mine pîn’ la tine Numai stele şi lumine! 
 Dar ce sunt acele stele? Sunt chiar lacrimile mele 
 Ce din ochii-mi au zburat Şi pe cer s-au aninat 
 Cum se-anină despre zori Roua limpede pe flori!... 
 Vărsat-am multe din ele Pentru soarta ţării mele! 
 Multe pentru cei ce sînt Pribegiţi de pe pămînt! 
 Multe lacrimi de jelire... Iar de dulce fericire 
 Ah! Vărsat-am numai două, Şi-s luceferi amîndouă! 
 Sevilia, 1853 
 
 N. Bălcescu murind *
 De pe plaiu-nstrăinării,
 Unde zac şi simt că mor
 De amarul desperării
 Şi de-al ţării mele dor,
 Văd o pasăre voioasă
 Apucînd spre răsărit,
 Şi o rază luminoasă,
 Şi un nour aurit.
 
 “Păsărică zburătoare,
 Unde mergi cu dorul meu?”
 
  *Mult jelitul N. Bălcescu, autorul mai multor scrieri istorice de mare însemnătate, frate iubit al tuturor celor ce l-au cunoscut, s-a săvîrşit din viaţă la Palerma în 28 noiembrie 1852. 
 “Am solie-ncîntătoare De la sfîntul Dumnezeu Să duc glas de armonie Ţărmurilor romîneşti Şi să scald în veselie Inimile ce jeleşti!” 
 “Rază vie, călătoare, Unde mergi cu dorul meu?” “Am solie-nvietoare De la sfîntul Dumnezeu Să depun o sărutare Pe al ţării tale sîn Şi s-aduc o alinare Jalnicului tău suspin.” 
 “Nouraş pătruns de soare, Unde mergi cu dorul meu?” “Am solie roditoare De la sfîntul Dumnezeu Să mă las în Romînie, Ca să crească mii de flori Pe frumoasa ei cîmpie Ce o plîngi adeseori!” 
 “Du-te, rază strălucită, Du-te, mică păsărea, Şi pe ţara mea iubită Mîngîieţi-o-n lipsa mea! Iar tu, nour de rodire, Fă să crească-n sînul său, Cu verzi lauri de mărire, Floarea sufletului meu!” 
 Palerma 
 
 Anul1855 
 Dup-atîţi răi secoli negri de dureri, de vijelie, Ce-au trecut fără-ncetare peste biata Romînie, 
 Tu, an nou, ce ne vesteşti? Vii s-aduci patriei mele, ca o dreaptă răsplătire, Pace, glorie, putere, libertate, fericire, 
 Îndurările cereşti? 
 Din noianul veciniciei eşti tu sol de mîngîiere? Trebuie ca semn de moarte sau ca semn de înviere 
 Să te blestem, să te-admir? Eşti amic sau tu faci parte din cumpliţii ani de rele Ce-au depus în al lor treacăt peste fruntea ţării mele 
 O coroană de martir? 
 Orice-a fi a ta menire, vei găsi poporul tare, Înfruntînd lovirea soartei cu-o puternică răbdare 
 Şi cu suflet de romîn. Căci romînul e întocmai precum stîncile măreţe Care-n valurile mării furtunate şi semeţe 
 Neclintite-n veci rămîn. 
 Pe aceste mîndre ţărmuri sentinelă-naintată Neamul nostru, fără sprijin, în veghere necurmată 
 Stă pe loc la postul său. El de douăzeci de secoli a trecut prin mii de lupte, Dar acum i-a căzut braţul, i-au căzut armele rupte... 
 O! puternic Dumnezeu! 
 Sunt destule-atîte chinuri! Adă ziua mult dorită, Zi de pace, de tărie şi de glorie iubită 
 Pentru-acest  sărman popor, Pentru-o naţie creştină, care poart-un mare nume Şi în sufletu-i presimte că-i chemat în astă lume 
 La un falnic viitor. 
 Fă ca anul care vine să aducă-un mîndru soare, Să deschidă-o cale nouă de mari fapte roditoare 
 Pentru neamul romînesc, Căci el are din vechime o menire strălucită! El a fost şi vrea să fie sentinelă neclintită 
 Pe pămîntul strămoşesc! 
 
 Cîntece şi sărutări 
 POETUL 
 Ah! cîte glasuri de armonie În al meu suflet cîntă duios, Toate, uimite, se-nchină ţie 
 Cînd te-arăţi mie,
 Înger frumos!
 
 Albă romîncă! tu pentru mine Eşti adierea lunii lui mai. Darul iubirii, cerescul bine, 
 Naşte şi-mi vine 
 Din al tău grai. 
 Priveşte-n lume măreţul soare Cum răspîndeşte veseli fiori. El dă o rază învietoare 
 De orice floare 
 Ivită-n zori. 
 Priveşte-a nopţii mîndră coroană Cum lasă-a ninge stele din ea. De orice suflet care-n cer zboară 
 Lin se coboară 
 Cîte o stea. 
 O, dulce înger de dezmierdare! De-ai vrea, unită cu dorul meu, Să-mi dai, ferice, o sărutare, 
 De-orice cîntare 
 Aş cînta eu, 
 N-ar fi în ceruri dalbe lumine, Nici flori pe lume s-ar legăna, Pe cîte versuri de amor pline Eu pentru tine 
 Aş suspina! 
 ROMÎNCA 
 Cînd primăvara cu lărcimioare În locul iernii vine zîmbind, Inima, dulce privighetoare 
 Scăldată-n soare, 
 Cîntă iubind. 
 Dar cînd se luptă ţara-n durere, Tot omul tînăr şi simţitor Trebuie să-i deie cu-a sa putere 
 O mîngîiere 
 Ş-un ajutor. 
 Cînd ţara geme sub apăsare, Mai bine-mi place s-aud sunînd Un răcnet aspru de răzbunare 
 Decît oftare 
 De amor blînd. 
 Versul iubirii duios străbate,
 Focul poetic e răpitor,
 Dar nu-s cuvinte mai înfocate
 
 Ca libertate
 Şi viitor.
 
 June poete! ascunde-ţi dorul, Căci nu e timpul de dulci plăceri. Decît pe liră să cînţi amorul, 
 Apără-onorul 
 Sărmanei ţări! 
 Cîntă-un vers falnic de re-nviere Care s-aprindă sufletul meu. Ridică neamul de la cădere, 
 Ş-orice-mi vei cere
 Va fi al tău!
 
 Iaşi, 1855 
 
 Dragoş* 
 Dragoş, mîndru ca un soare,
 A plecat la vînătoare.
 Ghioaga şi săgeata lui
 Fac pustiul codrului!
 Cerbul moare, urşii pier
 Şi vulturii cad din cer...
 Iată că-ntr-o dumbrăvioară
 El zăreşte-o căprioară,
 Fiară blîndă de la munte,
 Cu steluţă albă-n frunte
 Şi corniţe subţirele
 Şi copite sprintenele.
 Căprioara cum îl simte
 Lasă locurile strimte,
 Fuge, saltă, zboară, piere,
 
  *După tradiţia poporală, Dragoş a venit din Ardeal şi a poposit într-o vale numită Cîmpul-lui-Dragoş, ce se găseşte între Bacău şi Piatra. Asemenea se pretinde că bourul Moldovei reprezintă capul unui zimbru ucis de Dragoş la descălecarea lui în ţară, în secolul XIII. Bour însemnează Boul Urus. 
 Ca un vis, ca o părere;
 Iară Dragoş înfocat
 O goneşte ne-ncetat.
 Zi de vară cît de lungă,
 Vînătorul o alungă,
 Ş-amîndoi se pierd de vii
 În codri merei pustii!
 
 Iată, mări, că deodată
 O poiană se arată,
 Înverzită, înflorită
 Şi de lume tăinuită.
 Iar pe iarbă-n poieniţă
 Cîntă-o albă copiliţă,
 Cu ochi dulci, dezmierdători
 Şi cu sînul plin de flori.
 Căprioara, cît o vede,
 Zboară vesel, se repede
 Şi îi cade la picioare
 Pe-un covor de lăcrimioare.
 Cît viteazul o zăreşte,
 Pe loc stă şi se uimeşte!
 Uită blînda căprioară
 Şi săgeata ce omoară!
 Uită draga vînătoare,
 Uită lumea de sub soare!
 
 
 
 III
 "Copiliţă! zice el
 Rezemat de-un stejărel.
 Eşti tu zîna ăstui plai,
 Sau o floare de la rai?”
 “Dragoş, Dragoş, frăţioare,
 Nu sunt zînă, nu sunt floare,
 Dar am suflet fecioresc
 Şi Moldova mă numesc.
 Mult e mult de cînd te-aştept
 Şă-mi alin dorul din piept,
 Că de Domnul sunt menită
 Ca să fiu a ta ursită!”
 “O, Moldovo-ncîntătoare,
 Gingaşă fermecătoare!
 Iată, arcu-mi vitejesc
 Lîngă tine-l răsădesc,
 Ca să deie pîn-în zori
 Crengi cu frunze şi cu flori,
 Şi cu-acele crengi frumoase
 Să-mpletim cununi voioase,
 Una ţie, una mie,
 Pentru-a noastră cununie!”
 
 IV
 A doua zi ei plecară
 Şi prin codri apucară,
 Amîndoi îmbrăţişaţi,
 
 121
 Cu flori mîndre-ncununaţi.
 Dealuri multe ei suiră,
 Multe dealuri coborîră,
 Pîn-în valea cea-nverzită,
 De-un rîu luciu răcorită.
 Copiliţa-nveselea
 Şi din gură-aşa grăia:
 “Dragoş, Dragoş, frăţioare,
 Lasă ochii tăi să zboare
 Peste dealuri şi cîmpii
 Păscute de herghelii,
 Peste văi, peste grădini
 Unde zbor mii de albini,
 Peste ape curgătoare
 Şi dumbrăvi răsunătoare.
 Cît pămînt tu vei vedea,
 E cuprins de zestrea mea!
 Ş-acea dalbă de moşie
 Toată-n veci a ta să fie,
 Ca să fie-n veci scăpată
 De o fiară-nfricoşată,
 De un zimbru fioros
 Care-o calcă-n sus şi-n jos”.
 
 V
 Bine vorba nu sfîrşea,
 Din rîu iată că ieşea
 Zimbrul aprig ca un zmeu,
 Cu lungi coame ca de leu,
 
  VASILE ALECSANDRI 
 Şi cu coarne oţelite,
 Şi cu aripi la copite.
 Fiară cruntă şi turbată
 Pleca fruntea lui cea lată
 Şi sărind, mugind, da zor
 Peste mîndrul vînător.
 Iară Dragoş s-aţinea
 Şi, cel zimbru cum venea,
 Ghioaga-n frunte-i arunca,
 Fruntea-n două-i despica!
 Apoi capul îi tăia,
 Într-o lance îl punea
 Şi pleca în veselie
 Pe frumoasa lui moşie,
 De păgîni să o ferească
 Şi ca domn să o domnească!
 
 
 1 Mai 
 Acea zi mult frumoasă, cea zi de neuitare,
 Cînd pentru-ntîia oară amorul înfocat
 Ne-a strîns la sînu-i dulce cu-o dulce-mbrăţişare
 Şi a depus pe frunte-ţi întîiul sărutat!
 
 Acea zi mult iubită, cînd tu, prin o minune,
 Mi-ai dat reînviere l-al dragostei altar,
 Din suvenirul nostru în veci nu va apune,
 Căci ea a fost hotarul trecutului amar!
 
 123
 Ea se împodobise cu-al primăverii soare
 Şi se-ngîna voioasă cu frumuseţea ta,
 Dar tu-mi păreai mai dulce şi mai încîntătoare
 Decît chiar primăvara care ne încînta.
 
 O! cît erai atunce de albă şi frumoasă,
 Cînd dorul tău, în ceruri zburînd cu-al meu suspin,
 A izvorît în ochii-ţi o rouă luminoasă
 Şi te-a plecat pe sînu-mi ca floarea unui crin!
 
 O singură minută a mea ş-a ta fiinţă
 S-au întrunit în raiul fierbintei sărutări,
 Dar din acea minută cereasca Provedinţă
 Ar face-o vecinicie de scumpe desfătări!
 
 Atît era de mare a noastră fericire,
 Că dacă moartea crudă, văzînd cît ne iubim,
 Voia atunci să curme a noastră vieţuire,
 Am fi murit ferice, făr-a şti că murim!
 
 
 Cîntece de lume 
 I
 Inima-mi e amărîtă,
 Zarea vieţii înnegrită!
 De-oi trăi, n-am ce dori,
 N-am ce jeli de-oi muri!
 
 Inimă, fii răbdătoare
 Ca pămîntul sub picioare,
 Pîn’ ce-i zace cu-al tău dor
 În mormînt nesimţitor.
 
 Ce-ţi slujeşte de a plînge,
 De-a vărsa lacrimi de sînge
 Într-al lumii val cernit?...
 Valul trece neoprit!
 
 Taci, cumplita mea durere,
 Şi tot creşte în tăcere,
 Pîn’ ce tu la Dumnezeu
 Duce-vei sufletul meu!
 
 Avut-am odată-n lume
 Dor de fală şi de nume,
 Dar acum vedea-l-aş mort
 Chiar şi numele ce port!
 
 Avut-am odinioară
 Mamă dulce, dulce ţară;
 Dar acum sunt rătăcit
 În pustiu nemărginit!
 
 Avut-am în fericire
 Un vis dulce de iubire...
 Unde-i, Doamne, visul meu?
 Unde-i raiul, unde-s eu?
 
 125
 Amar mie! amar mie!
 Din cereasca-mpărăţie
 Ce lung fulger m-a pătruns!
 Ce-am fost eu şi ce-am ajiuns?
 
 III
 Ah! durere, în ce parte
 De tine să fug departe?
 Urmă-n lume să nu las,
 Nici s-aud al lumii glas!
 
 Cum să scap de rău, de bine?
 Încotro să fug de mine,
 Pe pămînt să nu mai ştiu
 De sunt mort sau de sunt viu?
 
 Daţi-mi, daţi-mi aripioare,
 Să zbor iute pe sub soare.
 Daţi-mi aripi de pe dor,
 Pe sub noapte iar să zbor.
 
 Duce-m-aş şi m-aş tot duce,
 Dor să nu mă mai apuce!
 Cine-n cale m-a vedea
 Să plîngă de jalea mea!
 
 
 Moldova în1857 
 Scumpă Moldovă! ţară de jale!
 Ah! în ce stare tu ai ajuns!
 Lasă-mă-a plînge rănile tale,
 Căci pîn-în suflet mă simt pătruns!
 
 Tu, ce eşti bună, dulce, iubită,
 Tu, ce eşti fiica lui Dumnezeu,
 Cum te loveşte soarta cumplită!
 Cum te îneacă amarul greu!
 
 Lupii, şi corbii, şi vulpi străine
 Fac a lor hrană din corpul tău,
 Şi tu, Moldovă, plăteşti cu bine
 La toţi aceia care-ţi fac rău!
 
 O! cît de crunte ş-otrăvitoare
 Sunt pentru tine a lor muşcări,
 Cînd ei cu buze sfîşietoare
 Răspund l-ale tale dulci sărutări!
 
 Dar mult mai aprig trebuie să fie
 Chinul ce suferi, amarul chin,
 Cînd vezi chiar fiii-ţi cu duşmănie
 Rupîndu-ţi sînul de amor plin!
 
 Mamă duioasă, tristă,-n cădere,
 Cu agonie mîinile-ţi frîngi,
 Şi nu-ţi rămîne nici o putere,
 Nici glas, la lume ca să te plîngi!
 
 Cînd ridici fruntea, jos în ţărînă
 O-mpinge, o calcă duşman picior!
 Cînd ridici glasul, o cruntă mînă
 Îi curmă-ndată geamătu-n zbor!
 
 Dar cît va bate inima-n mine,
 Eu în veghere la luptă-oi sta,
 Şi, cu tărie, eu pentru tine
 În faţa lumii voi protesta!
 
 Pentru coroana-ţi de  suverană,
 Pentru-al tău nume şi al tău drept
 Eu înfrunta-voi hidra duşmană
 Ş-un scut ţi-oi face din al meu piept!
 
 Voi zice ţie: “Mamă-ntristată!
 Prinde la suflet învietor,
 Căci tu scăpa-vei de munci odată
 Şi-i avea parte de viitor!
 
 Las’ să te prade hoţii în taină,
 Să urle lupii în urma ta.
 Lasă-i să rupă mîndra ta haină...
 Haină mai mîndră tu vei purta!
 
 În zadar răii vor în orbire
 Cereasca lege a-mpotrivi.
 Cerul voieşte a ta mărire,
 Şi tu, Moldovă, mare vei fi!
 
  VASILE ALECSANDRI 
 În zadar cearcă ei să ridice Un zid pe Milcov, despărţitor. Cădea-va zidul, şi tu, ferice, Vei fi unită cu a ta sor’. 
 Căci tot se află în Romînie Inimi aprinse de-un sacru dor, Ce vor romînul ca să re-nvie Mare, puternic, ca dorul lor! 
 E scrisă-n ceruri sfînta Unire! E scrisă-n inimi cu foc ceresc! O! Romînie! l-a ta mărire Lucrează braţul dumnezeiesc!” 
 Voi zice, zice pînă la moarte Celor ce-s duşmani neîmpăcaţi: “O! voi, unelte de rele soarte Pentru romînii ce vă sunt fraţi! 
 Voi, care înşivă cu-a voastre mîine Mormîntul ţării l-aţi pregătit, Ş-aţi muşcat mîna ce vă dă pîine, Şi-aţi rănit sînul ce v-a iubit! 
 Voi, care ţării plătiţi cu ură Cînd ea vă cheamă dragii săi fii, Uitînd Dreptate, Lege, Natură, Uitînd că înşivă aveţi copii, 
 Blestemul ţării tunînd să cadă
 Pe capul vostru nelegiuit!
 Blestem şi ură!... Lumea să vadă
 Cît rău în lume aţi făptuit!
 
 Fie-vă viaţa neagră, amară!
 Copii să n-aveţi de sărutat!
 Să n-aveţi nume, să n-aveţi ţară,
 Aici să n-aveţi loc de-ngropat!
 
 Şi cînd pe calea de vecinicie
 Veţi pleca sarbezi, tremurători,
 Pe fruntea voastră moartea să scrie:
 
 Duşmani ai ţării! Cruzi vînzători!” 
 Iaşi, 1857 
 
 Noaptea Sfîntului Andrii 
 Zgomot trist în cîmp răsună!
 Vin strigoii, se adună,
 Părăsind a lor secrii.
 Voi, creştinelor popoare,
 Faceţi cruci mîntuitoare,
 Căci e noaptea-ngrozitoare,
 Noaptea Sfîntului Andrii!
 
 Vîntul suflă cu turbare!
 A picat stejarul mare,
 
 Cerul s-a întunecat!
 Luna saltă-ngălbenită,
 Printre nouri rătăcită,
 Ca o luntre părăsită
 Pe un ocean turbat.
 
 Bufnele posomorîte,
 În a lor cuiburi trezite,
 Ţipă cu glas amorţit.
 Lupii urlă împreună,
 Cu ochi roşi ţintiţi la lună,
 Cîmpul geme, codrul sună,
 Satan pe deal s-a ivit!
 
 Iată-l! iată, Satan vine,
 Răzbătînd prin verzi lumine,
 Pe-un fulger scînteietor.
 Umbre, stafii despletite,
 Cucuveici, iele zburlite
 Şi Rusaliile pocite
 Îl urmează ca un nor!
 
 Sus, pe turnul fără cruce,
 Duhul-rău zbierînd se duce,
 Şi tot turnul s-a clintit!
 Miezul nopţii-n aer trece
 Şi, lovind arama rece,
 Ore negre douăsprezece
 Bate-n clopotul dogit.
 
 Strigoimea se-ndeseşte,
 Horă mare învîrteşte
 Lîngă turnul creştinesc.
 Iar pe lîngă alba lună
 Nouri vineţi se adună,
 Se-mpletesc într-o cunună
 Şi-mprejuru-i se-nvîrtesc.
 
 Voi, cu suflete curate,
 Cu credinţi nestrămutate,
 Oameni buni, femei, copii!
 Voi, creştinelor popoare,
 Faceţi cruci mîntuitoare,
 Căci e noaptea-ngrozitoare,
 Noaptea Sfîntului Andrii!
 
 Acum iată, pe mormînturi,
 Clătinaţi, bătuţi de vînturi,
 Toţi strigoii s-au lăsat.
 Aşezaţi într-un rond mare,
 Adînciţi în întristare,
 Pe sicriu-şi fiecare
 Oasele-şi a rezemat.
 
 Unul zice: “Eu în viaţă
 Cu o mînă îndrăzneaţă
 Multe drepturi am răpit!
 Răpit-am pîinea de hrană
 Unei gingaşe orfană
 Ce, pierdută şi sărmană,
 În mizerie-a pierit!”
 
  VASILE ALECSANDRI 
 Altul zice: “Eu în lume
 Am avut putere, nume,
 Căci am fost stăpînitor!
 Dar în oarba-mi lăcomie,
 Pentru-o seacă avuţie,
 Am împins în grea urgie
 Pe sărmanul meu popor!”
 
 Altul zice: “Eu în ţară
 Fost-am o cumplită fiară,
 Plină de amar venin!
 Împotriva ţării mele
 Făptuit-am multe rele,
 Ş-am legat-o-n lanţuri grele
 Ş-am vîndut-o la străin!”
 
 “Foc şi ură-n vecinicie
 Pe voi cadă, pe voi fie!”
 Strigă-atunci un glas ceresc.
 Şi pe loc cad în morminte
 Păcătoasele-oseminte.
 Iar pe zidurile sfinte
 Trece-un foc dumnezeiesc!
 
 Iaşi, 1857 
  ÎNŞIRĂ-TE, MĂRGĂRITE 
 
 Hora Unirii 
 1857 
 Hai să dăm mînă cu mînă
 Cei cu inimă romînă,
 Să-nvîrtim hora frăţiei
 Pe pămîntul Romîniei!
 
 Iarba rea din holde piară!
 Piară duşmănia-n ţară!
 Între noi să nu mai fie
 Decît flori şi omenie!
 
 Măi muntene, măi vecine,
 Vină să te prinzi cu mine
 Şi la viaţă cu unire,
 Şi la moarte cu-nfrăţire!
 
 Unde-i unul, nu-i putere
 La nevoi şi la durere.
 Unde-s doi, puterea creşte
 Şi duşmanul nu sporeşte!
 
 Amîndoi suntem de-o mamă,
 De-o făptură şi de-o seamă,
 Ca doi brazi într-o tulpină,
 Ca doi ochi într-o lumină.
 
 Amîndoi avem un nume,
 Amîndoi o soartă-n lume.
 
  VASILE ALECSANDRI 
 Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate, În noi doi un suflet bate! 
 Vin’ la Milcov cu grăbire Să-l secăm dintr-o sorbire, Ca să treacă drumul mare Peste-a noastre vechi hotare, 
 Şi să vadă sfîntul soare Într-o zi de sărbătoare Hora noastră cea frăţească Pe cîmpia romînească! 
 
 Cristos a înviat 
 Cristos mîntuitorul din morţi a înviat,
 Şi fruntea-i ca un soare,
 Lucind peste popoare,
 Fiori de nemurire în lume a-mprăştiat.
 
 Cristos, zeul credinţei, ieşit-a din mormînt! 
 Ş-a sa reînviere 
 Ne-arată că nu piere Dreptatea, şi credinţa, şi adevărul sfînt! 
 Cristos e viu! Ca dînsul, o! voi ce suferiţi 
 În lanţuri de robie, 
 Curînd la viaţa vie Din umbra tristă-a morţii veţi fi cu toţi ieşiţi! 
 Polonie strivită sub aprigul picior A tiraniei crude, Curaj! în cer s-aude 
 Un imn de re-nviere, un glas prevestitor. 
 Curaj! Deschizînd astăzi a veciniciei porţi, Mîntuitorul vine, Polonie, spre tine, 
 Să te ridice falnic cu dînsul dintre morţi! 
 
 Înşiră-te, mărgărite 
 Legendă 
 Dedicată d-nei
 Zoe Cantacuzin
 
 Trei copile de-mpărat Stau într-un măreţ palat, Înşirînd la scumpe salbe De mărgăritare albe. Iar o pasăre măiastră Vine vesel pe fereastră Şi, bătînd din aripioare, Zice, blînd cuvîntătoare: “Bine, bine v-am găsit, Dalbe flori din răsărit!” “Bine-ai venit de la rai, Păsărea cu dulce grai!” “Eu sosesc cu primăvara 
 Ca să mă întorn cu vara;
 Ş-acum vin pe-al vostru plai,
 Aducînd luna lui mai,
 Luna cea de lăcrimioare
 Şi de doruri iubitoare,
 Şi o dalbă de poveste
 Cum n-a fost şi nu mai este!”
 “Păsărică, spune, spune
 Cea poveste de minune,
 Că ţi-om face noi trei salbe
 De mărgăritare albe.”
 
 “Înşiră-te, mărgărite,
 Pe lungi fire aurite,
 Ca o horă luminoasă,
 Ca povestea mea duioasă:
 Fost-a fost în lume-odată
 Mîndruliţă, dulce fată,
 Şi la chip fermecătoare
 De puteai căta la soare,
 Iar la ochişorii săi
 Şi la faţă-i nu putei!
 Florile îi ziceau floare,
 Stelele, stea lucitoare,
 Încît vecinic flori şi stele
 Se certau noaptea-ntre ele!
 Iată-n fapt de dimineaţă
 Că pe cîmpul de verdeaţă
 Copiliţa, cu-alte două,
 
 Se primbla, torcînd prin rouă.
 Una zice: “Am visat
 De-un fecior de împărat!
 Dac-ar fi acum să vie
 Să m-aleagă de soţie,
 I-aş aduce eu în dar
 Un şoiman de armăsar
 Care zboară, care sare
 Peste munţi şi peste mare
 Şi înconjură pămîntul
 Mai uşor chiar decît vîntul!”
 Alta zice: “Surioare!
 Eu i-aş ţese-n foc de soare
 O cămaşă-n zece iţe,
 Cu descînteci prin altiţe,
 Ca să-i fie de noroc
 Şi să-l apere de foc,
 Şi de patimi sufleţeşti,
 Şi de boalele trupeşti!”
 Iar frumoasa copiliţă
 Zice astfel din guriţă:
 “Eu i-aş face doi feciori,
 Doi de gemeni frăţiori,
 Cu cosiţele-aurite
 Şi cu feţele-nflorite,
 De n-ar fi alţii ca ei
 Drăgălaşi şi frumuşei,
 Căci ar fi strălucitori
 Ca doi ochi veselitori!”
 
 “De mi-i face-aşa copii,
 Tu, mireasa mea să fii!
 (Zice-atunce mîndrul crai
 Ce vîna pe verde plai.)
 Tu să fii a mea mireasă,
 A mea dulce-mpărăteasă!
 Tu, minune-ncîntatoare
 Care eşti ruptă din soare!”
 Copiliţă-n fericire
 Stă pătrunsă de uimire,
 Ochii galeş i se-nchid,
 Degetele-i se deschid,
 Fusu-i pică, firu-şi pierde,
 Şi ea cade-n iarba verde.
 Iară craiul tinerel
 O ia-n braţe uşurel,
 Şi cu gingaşul odor
 Saltă pe-al său cal uşor,
 Calul falnic se-ncordează,
 Sare, zboară şi nechează;
 El nechezul n-a sfîrşit,
 La palat c-a şi sosit!
 
 Şapte zile-abia trecea,
 Mare nuntă se făcea,
 Cu nuntaşi nenumăraţi,
 Cum se cade la-mpăraţi,
 De-a mers vestea-n depărtări,
 Peste nouă ţări şi mări!
 Fost-au faţă crai vestiţi,
 Cu coroane-mpodobiţi,
 
 139
 Şi vestite-mpărătese,
 Tot frumoase şi alese.
 Fost-au încă la serbare
 Oaspeţi mari de spaimîntare*
 Uriaşi cu negre semne,
 Sfarmă-Piatră, Strîmbă-Lemne,
 Zmei cu ochii sîngeroşi
 Şi vitejii feţi-frumoşi!
 Dar din toţi nuntaşii cine
 Răspîndea mai vii lumine?
 Dulce-a craiului mireasă,
 Tînăra împărăteasă,
 Care ochii fermeca
 De zîmbea sau de juca.
 Blîndul zîmbet al copilei
 Lumina ca faptul zilei,
 Ş-al ei joc părea un zbor
 Chiar de flutur sprinteior.
 Fost-am încă şi eu faţă
 La cea nuntă mult măreaţă,
 Şi de-atunci tot mă gîndesc
 C-am visat un vis ceresc!
 
 II
 Înşiră-te, mărgărite,
 Pe lungi fire aurite,
 
   *
  Poveştile poporale sunt pline de fiinţe fantastice, precum: urieşi, feţi-frumoşi, care se luptă cu zmeii pentru fete de împăraţi, Sfarmă-Piatră, ce macină stîncile ca să tulbure pîraiele, Strîmbă-Lemne, care îndoaie copacii codrilor... etc. 
 Precum şirul din poveste,
 Că-nainte mult mai este:
 
 Trecu luna, trecu două,
 Trecu cinci, trecură nouă,
 Doamna născu doi feciori,
 Doi de gemeni frăţiori,
 Cu cosiţe poleite
 Şi cu feţe înflorite,
 De păreau strălucitori
 Ca doi ochi veselitori!...
 
 Alei, mîndre surioare!
 Puteaţi voi a-mi spune oare
 Ce-i mai bun în astă viaţă
 Ca iubirea cu dulceaţă?
 Ce-i mai sfînt şi mai alin
 Ca mama cu prunc la sîn?
 Ce-i mai drag şi mai plăcut
 Ca pruncuţul nou-născut?...
 Mama doamnă, fericită,
 Cu doi prunci împodobită,
 Îi ţinea duios la sîn,
 Ca doi fluturi pe un crin,
 Şi din pletele-i gingaşe
 Le făcea lor dulce faşe,
 Şi pe braţe-i, ca să-i culce,
 Le făcea un leagăn dulce.
 Ea-i privea şi zi şi noapte,
 Le vorbea cu blînde şoapte,
 Şi, privindu-i, se uimea!...
 
 Ea-i trezea şi-i adormea.
 I-adormea tot în cîntări
 Şi-i trezea în sărutări.
 
 Cînd era pe adormire,
 Le cînta cu-nduioşire:
 “Nani, nani, copilaşi,
 Dragii mamei fecioraşi!
 Că mama v-a legăna,
 Cu vers dulce v-a-ngîna
 Ş-a ruga pe Dumnezeu
 Să vă primble-n raiul său,
 Să vedeţi, unicii mei,
 Ceruri plini de curcubei,
 Ploi de raze şi de stele
 Pe cîmpii de viorele,
 Ş-oi ruga Domnul ceresc
 Să ajungeţi cum doresc,
 Viteji mari şi feţi-frumoşi,
 Doi luceferi mîngîioşi.
 Lumea să vă îndrăgească,
 Duşmanii să se-ngrozească,
 S-aveţi parte şi renume,
 Să vă meargă vestea-n lume!”
 
 Cînd era iar pe trezie,
 Le cînta în veselie:
 “Sculaţi, sculaţi, feţii mei,
 Floricele dalbe!
 C-au venit doi îngerei
 În veşminte albe,
 
  VASILE ALECSANDRI 
 Îngerei colindători,
 Floricele dalbe,
 Noaptea pe la cîntători,
 Cînd zorile-s albe,
 Şi v-aduc pe aripioare
 Floricele dalbe,
 Rouă sfîntă-nvietoare
 Şi cunune albe!”
 
 Alei! mîndre surioare!
 Nici că se afla sub soare
 Fericire mai deplină,
 Viaţă dulce mai senină!
 Dar în lume ades trece
 Vînt de moarte, fior rece,
 Şi pe loc se vestejeşte
 Tot ce-n lume ne zîmbeşte!
 Seninul se schimbă-n nori,
 Viaţa-n noapte fără zori,
 Veselia-n aspre chinuri
 Şi cîntările-n suspinuri!
 Iată că-ntr-o zi din mai
 Mers-a vestea chiar la rai
 De-acei mîndri frăţiori,
 A pămîntului comori,
 Şi toţi îngerii în zbor
 Au venit, ascunşi de-un nor,
 Ca să vadă dacă sînt
 Fraţi de-ai lor pe-acest pămînt?
 “Dulce-s, Doamne, la privire!
 Ca un vis de fericire!”
 
 143
 Abia zis-au, şi pe loc,
 Ca un fulger viu de foc,
 Crunt deochiul au ajuns
 Pe copii şi i-au străpuns!
 Copilaşii plîng, suspin’,
 Scot guriţa de la sîn,
 Cată-n ochii mamei lor,
 Pleacă fruntea, cad şi mor!
 Vai de codrul care-şi pierde
 Freamătul şi frunza verde!
 Vai de inima pustie
 Ce-a rămas făr’ de soţie!
 Dar amar, amar de lume,
 De copiii fără mume,
 Şi de mamele cu dor
 Care-şi pierd copiii lor!
 
 III
 Înşiră-te, mărgărite,
 Pe lungi fire aurite,
 Precum şirul din poveste,
 Că-nainte mult mai este:
 
 Pe copiii-mbrăţişaţi,
 Într-un leagăn alb culcaţi,
 Trista mamă i-a-ngropat
 Lîngă ea, lîngă palat,
 La fereastra din grădină,
 Sub o tufă de sulcină.
 Iar din leagănul de flori
 Răsărit-au pînă-n zori
 
  VASILE ALECSANDRI 
 Doi brazi gingaşi de o seamă,
 Ca doi gemeni dintr-o mamă,
 Ş-au crescut, crescut-au iară
 De la zori şi pînă-n seară,
 Pîn-au dat să se lovească
 De fereastra-mpărătească...
 
 “Frăţioare, frăţioare,
 Înlăuntru ce vezi oare?”
 “Văd pe mama!...
 
 Auzi, frate, Gemetele-i necurmate?” “Măiculiţa mea iubită, Cît de-amar e rătăcită!” “Ochii-i sunt două izvoare Tot de lacrimi arzătoare!” “Ah! priveşte cum ne cată Prin cea casă întristată!” “Cum ne cehamă, cum ne plînge! Mîinile cum şi le frînge!” “Mamă, mamă, draga noastră, Iată-ne ici la fereastră, Vin’ cu dulce diezmierdat, Că de mult, amar de noi, Ne lipseşti la amîndoi!” Astfel brazii suspinau Ş-a lor crengi le clătinau Pe fereastră-n sala mare... Mama doamnă viu tresare, Vine,-aleargă, stă, nu crede, Vede brazii şi nu-i vede, 
 Şterge iute ochii săi:
 “Dragii mei, drăguţii mei!
 Voi sunteţi! inima-mi zice
 C-aţi venit voi iar aice
 Lîng-a mamei dulce sîn,
 Ce hrăneşte-amar suspin!
 Scumpii mamei frumuşei,
 Copilaşi, iubiţii mei!
 Frig v-a fost în cel pămînt,
 Pedepsi-l-ar Domnul sfînt!
 Ş-acum nu mai cată nime
 De a voastră frăgezime,
 Nici vă leagănă-n cîntări,
 Nici v-adoarme-n sărutări!”
 “Taci, măicuţă cu durere,
 Că-ţi aducem mîngîiere.
 Nu jeli a noastră soartă,
 Că de grijă cerul poartă
 Şi la morţi, şi la cei vii,
 Şi la flori, şi la copii.
 Seara primăverii caldă
 Cu dulci lacrime ne scaldă,
 Vîntul ne adoarme-uşor
 Cu suspin răcoritor,
 Şi steluţa serii, mută,
 Cu dulci raze ne sărută.”
 “Ce vorbiţi de primăvară,
 Şi de stele, şi de seară?
 Nu vedeţi cumpliţii nori
 Cum sosesc fulgerători?
 N-auziţi cerul cum tună
 
  VASILE ALECSANDRI 
 Şi pămîntul cum răsună?
 Vîntul suflă şi vă-ndoaie,
 Pe voi cade rece ploaie...
 Dragii mei, gingaşii mei!
 Cum să-i apăr eu pe ei?...
 Biata mamă n-a sfîrşit,
 Cerul brazii a trăsnit
 Şi sub ochii săi pe loc
 I-au aprins în mare foc!
 La pămînt brazii cădeau,
 Cu lung geamăt ei ardeau
 Şi spre doamna ce-i vedea
 Crengile şi le-ntindea.
 Biata mamă, despletită,
 Spăimîntată, rătăcită,
 Pe fereastră se pleca,
 Vrînd în foc a s-arunca;
 Dar deodată ochii săi
 Au zărit două scîntei
 Printre flăcări strălucind,
 În văzduh voios sărind,
 Către stele tot suind,
 Ş-amîndouă printre ele
 Prefăcîndu-se în stele.
 Faţa ei, l-acea privire,
 Străluci de fericire,
 Cum s-aprinde alba lună
 Dup-o aprigă furtună;
 Şi cu grabă-n veselie
 Ieşind noaptea pe cîmpie,
 Ea se duse aiurind,
 
 147
 Cu ochii la cer privind,
 Cum se duce neoprit
 Dorul cel nemărginit!
 
 IV
 Înşiră-te, mărgărite,
 Pe lungi fire aurite,
 Ca duioasa mea poveste,
 Că-nainte mult nu este:
 
 Pe cea vale de mohor,
 Lîng-un limpede izvor,
 Mama doamnă stă culcată
 Şi cu dragoste tot cată
 Cînd la cerul înstelat,
 Unde doru-i a zburat,
 Cînd pe faţa apei line,
 Unde-a cerului lumine
 Se prevăd, se oglindează
 Şi în taină scînteiază.
 Biata mamă-ncet suspină
 Şi cu-o floare de sulcină
 Ea dezmiardă-ncetişor
 Faţa micului izvor,
 Ş-apoi stă, şi tot priveşte,
 Apa cînd se limpezeşte,
 Care stele mai întăi
 Au să iasă-n faţa ei?
 Umbra nopţii de pe vale
 Se pătrunde de-a ei jale
 
 Şi ascultă în tăcere
 Şoapta-i plină de durere.
 Căci ea stelele descîntă
 Şi, plîngînd, astfel ea cîntă:
 
 “Cîte stele sunt pe cer,
 Pînă-n ziuă toate pier,
 Numai două-s stătătoare
 Pîn’ la răsărit de soare,
 Şi îngînă dorul meu...
 Coborî-le-ar Dumnezeu!
 
 Stelişoare, blînde stele,
 Ochişori inimii mele!
 Pe pămînt voi v-aţi închis
 Şi în ceruri v-aţi deschis
 Să priviţi la dorul meu...
 Coborî-v-ar Dumnezeu!
 
 Bine v-a fi vouă, bine,
 În cel rai cu vii lumine,
 Dar nici raiul nu e lin
 Ca al mamei dulce sîn!
 Ah! copii, la sînul meu
 Coborî-v-ar Dumnezeu!”
 
 O! minune! sus, în cer,
 Două stele iată pier!
 Şi cu zborul de săgeată
 Prin văzduh iată-le, iată
 Că vin iute şi voioase,
 
 Lăsînd urme argintoase
 Pîn’ ce cad lîngă izvor
 Într-un lung, întins ogor,
 Şi se fac din două stele
 Două mărgăritărele...
 
 Cine-n lume, cine poate
 Mările să le înoate,
 Codrii vechi să mi-i pătrunză
 Ca să numere-a lor frunză?
 Cine poate-avea aflare
 Cîte valuri sunt pe mare,
 Cîte raze sunt în soare,
 Cît parfum e într-o floare?
 Numai dorul mamei poate
 Să pătrundă-n lume toate,
 Ca să afle mîngîiere
 La cumplita sa durere!
 Astfel Doamna, ca-ntr-un rîu,
 Intră-n lanul cel de grîu,
 Şi tot cată ne-ncetat
 Stelele care-au picat.
 Spic de spic ea îl culege,
 Grîu-n palme îl alege
 Şi-l sărută, şi-l dezmiardă,
 Copilaşii să nu-şi piardă!
 Zi de vară pînă-n seară
 Ea din lan nu iese-afară,
 Spicuieşte, spicuieşte,
 De odihnă nici gîndeşte!
 Iar cînd lanul s-a sfîrşit,
 
  VASILE ALECSANDRI 
 Iată, Doamne! c-a găsit
 Într-un spic frumos şi mare
 Două mici mărgăritare!
 Şi de-atunci mama duioasă,
 În răpirea-i drăgăstoasă,
 Tot înşiră, visătoare,
 Preţioasele-i odoare
 Şi la sînu-i tot le strînge,
 Apoi rîde, apoi plînge,
 Le deşiră cînd şi cînd
 Şi le-nşiră iar, cîntînd:
 
 “Însiră-te, mărgărite,
 Pe lungi fire aurite,
 Precum lacrimile mele
 Se-nşiră curgînd la stele!
 
 Înşiră-te, mărgărite,
 Pe lungi fire aurite,
 Ca şi anii mei de jale
 Pe-a durerii tristă cale!
 
 Înşiră-te, mărgărite,
 Pe lungi fire aurite,
 Pîn’ ce dorul bietei mume
 Va-nceta de-a plînge-n lume!”
 
 Mirceşti 
 
 Din ciclul PASTELURI 
 1862—187... 
 
 Serile la Mirceşti 
 Perdelele-s lăsate şi lămpile aprinse;
 În sobă arde focul, tovarăş mîngîios,
 Şi cadrele-aurite, ce de pereţi sunt prinse,
 Sub palidă lumină, apar misterios.
 
 Afară plouă, ninge! afară-i vijelie,
 Şi crivăţul aleargă pe cîmpul înnegrit;
 Iar eu, retras în pace, aştept din cer să vie
 O zînă drăgălaşă, cu glasul aurit.
 
 Pe jilţu-mi, lîngă masă, avînd condeiu-n mînă,
 Cînd scriu o strofă dulce pe care-o prind din zbor,
 Cînd ochiu-mi întîlneşte ş-admiră o cadînă
 Ce-n cadrul ei se-ntinde alene pe covor,
 
 Frumoasă, albă, jună, cu formele rotunde,
 Cu pulpa mărmurie, cu sînul, dulce val,
 Ea pare zeia Venus cînd a ieşit din unde
 Ca să arate lumii frumosul ideal.
 
 Alăture apare un cîmp de aspră luptă,
 Pătat cu sînge negru acoperit cu morţi.
 Un june-n floarea vieţii strîngînd o spadă ruptă
 Ţinteşte ochii veştezi pe-a veciniciei porţi.
 
 Apoi a mea privire prin casă rătăcindă
 Cu jale se opreşte pe un oraş tăcut,
 Veneţia regină, ce-n mare se oglindă
 Făr-a vedea pe frunte-i splendoarea din trecut.
 
 O lacrimă... dar iată plutind pe-a mării spume
 O sprintenă corvetă, un repede-alcyon;
 Şi iată colo-n ceruri pribegile din lume,
 Cocoarele în şiruri zburînd spre orizon.
 
 O! farmec, dulce farmec al vieţii călătoare,
 Profundă nostalgie de lin, albastru cer!
 Dor gingaş de lumină, amor de dulce soare,
 Voi mă răpiţi cînd vine în ţară asprul ger!...
 
 Afară ninge, ninge, şi apriga furtună
 Prin neagra-ntunecime răspînde reci fiori,
 Iar eu visez de plaiuri pe care alba lună
 Revarsă-un val de aur ce curge printre flori.
 
 Văd insule frumoase şi mări necunoscute,
 Şi splendide oraşe, şi lacuri de smarald,
 Şi cete de sălbatici prin codri deşi pierdute,
 Şi zîne ce se scaldă în faptul zilei, cald.
 
 Prin fumul ţigaretei ce zboară în spirale
 Văd eroi prinşi la luptă pe cîmpul de onor,
 Şi-n tainice saraiuri minuni orientale
 Ce-n suflete deşteaptă dulci visuri de amor.
 
 Apoi închipuirea îşi strînge-a sa aripă;
 Tablourile toate se şterg, dispar încet,
 Şi mii de suvenire mă-nconjură-ntr-o clipă
 În faţa unui tainic şi drăgălaş portret.
 
 Atunci inima-mi zboară la raiul vieţii mele,
 La timpul mult ferice în care-am suferit,
 Ş-atunci păduri şi lacuri, şi mări, şi flori, şi stele
 Intoană pentru mine un imn nemărginit.
 
 Aşa-n singurătate, pe cînd afară ninge,
 Gîndirea mea se primblă pe mîndri curcubei,
 Pîn’ ce se stinge focul şi lampa-n glob se stinge,
 Şi saltă căţeluşu-mi de pe genunchii mei.
 
 Mirceşti, 1867 
 
 Sfărşit de toamnă 
 Oaspeţii caselor noastre, cocostîrci şi rîndunele,
 Părăsit-au a lor cuiburi ş-au fugit de zile rele;
 Cîrdurile de cocoare, înşirîndu-se-n lung zbor,
 Pribegit-au urmărite de al nostru jalnic dor.
 
 Vesela verde cîmpie acu-i tristă, veştezită,
 Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită;
 Frunzele-i cad, zbor în aer, şi de crengi se dezlipesc,
 Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc.
 
 Din tuspatru părţi a lumii se ridică-nalt pe ceruri,
 Ca balauri din poveste, nouri negri, plini de geruri.
 Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori
 Trece-un cîrd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori.
 
 Ziua scade; iarna vine, vine pe crivăţ călare! Vîntul şuieră prin hornuri, răspîndind înfiorare. Boii rag, caii rînchează, cîinii latră la un loc, Omul, trist, cade pe gînduri şi s-apropie de foc. 
 Mirceşti, 1867 
 
 Iarna 
 Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă, Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă; Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi, Răspîndind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi. 
 Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară! Cu o zale argintie se îmbracă mîndra ţară; Soarele rotund şi palid se prevede printre nori Ca un vis de tinereţe printre anii trecători. 
 Tot e alb pe cîmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare, Ca fantasme albe plopii înşiraţi se pierd în zare, Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum, Se văd satele pierdute sub clăbuci albii de fum. 
 Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare Străluceşte şi dezmiardă oceanul de ninsoare. Iată-o sanie uşoară care trece peste văi... În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi. 
 
 Gerul 
 Gerul aspru şi sălbatic strînge-n braţe-i cu jelire
 Neagra luncă de pe vale care zace-n amorţire;
 El ca pe-o mireasă moartă o-ncunună despre zori
 C-un văl alb de promoroacă şi cu ţurţuri lucitori.
 
 Gerul vine de la munte, la fereastră se opreşte
 Şi, privind la focul vesel care-n sobe străluceşte,
 El depune flori de iarnă pe cristalul îngheţat,
 Crini şi roze de zăpadă ce cu drag le-a sărutat.
 
 Gerul face cu-o suflare pod de gheaţă între maluri,
 Pune streşinilor casei o ghirlandă de cristaluri,
 Iar pe feţe de copile înfloreşte trandafiri,
 Să ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.
 
 Gerul dă aripi de vultur cailor în spumegare
 Ce se-ntrec pe cîmpul luciu, scoţînd aburi lungi pe nare.
 O! tu, gerule năprasnic, vin’, îndeamnă calul meu
 Să mă poarte ca săgeata unde el ştie, şi eu!
 
 
 Viscolul 
 Crivăţul din miazănoapte vîjîie prin vijelie,
 Spulberînd zăpada-n ceruri de pe deal, de pe cîmpie.
 Valuri albe trec în zare, se aşează-n lung troian,
 Ca nisipurile dese din pustiul african.
 
 Viscolul frămîntă lumea!... Lupii suri ies după pradă, Alergînd, urlînd în urma-i prin potopul de zăpadă. Turmele tremură; corbii zbor vîrtej, răpiţi de vînt, Şi răchiţele se-ndoaie lovindu-se de pămînt. 
 Zbierăt, răget, ţipet, vaiet, mii de glasuri spăimîntate Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate. Şi-n departe se aude un nechez răsunător... Noaptea cade, lupii urlă... Vai de cal şi călător! 
 Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n cîmp lătrare şi zăreşte cu uimire O căsuţă drăgălaşă cu ferestrele lucind Unde dulcea ospeţie îl întîmpină zîmbind! 
 
 Sania 
 Zi cu soare, ger cu stele!... Hai, iubită, la primblare.
 Caii muşcă-a lor zăbale, surugiul e călare;
 Săniuţa, cuib de iarnă, e cam strîmtă pentru doi...
 Tu zîmbeşti?... Zîmbirea-ţi zice că e bună pentru noi.
 
 Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe,
 Răpind sania uşoară care lasă urme albe.
 Surugiul chiuieşte; caii zboară ca doi zmei
 Prin o pulbere de raze, prin un nour de scîntei.
 
 Pe cîmpia înălbită, netedă, strălucitoare
 Se văd insule de codri, s-aud cîini la vînătoare,
 
 Iar în lunca pudruită cu mărunt mărgăritar
 Saltă-o veveriţă mică pe o creangă de stejar.
 
 Acum trecem prin poiene, acum trecem prin zăvoaie;
 Crengile-aninate-n cale ning steluţe şi se-ndoaie.
 Iată-o gingaşă mlădiţă cu şirag de mărţişori...*
 Tu o rupi?... Ea te stropeşte cu fulgi albi răcoritori.
 
 
 Miezul iernii 
 În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!
 Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit,
 Iar zăpada cristalină pe cîmpii strălucitoare
 Pare-un lan de diamanturi ce scîrţîie sub picioare.
 
 Fumuri albe se ridică în văzduhul scînteios
 Ca înaltele coloane unui templu maiestos,
 Şi pe ele se aşează bolta cerului senină,
 Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.
 
 O! tablou măreţ, fantastic!... Mii de stele argintii
 În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
 Munţii sunt a lui altare, codrii — organe sonoare
 Unde crivăţul pătrunde, scoţînd note-ngrozitoare.
 
 Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas;
 Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă — nici un pas;
 
  *Numele de mărţişori este dat crengilor de lozie îmbobocită cu muguri argintii. Romînii le culeg şi le anină în casele lor ca un semn iubit de primăvară, în ziua de Florii. 
 159
 Dar ce văd?... în raza lunii o fantasmă se arată... E un lup ce se alungă după prada-i spăimîntată! 
 
 La gora sobei* 
 Aşezat la gura sobei noaptea pe cînd viscoleşte Privesc focul, scump tovarăş, care vesel pîlpîieşte. Şi prin flacăra albastră vreascurilor de aluni Văd trecînd în zbor fantastic a poveştilor minuni. 
  *Homer a compus Iliada şi Odiseea din tradiţii şi, poate chiar, din fragmente de poeme poporale. Ariosto a scris fantastica epopee Orlando de pe legendele cavalereşti răspîndite în Italia şi ilustrate prin imaginaţia poporului iubitor de minuni. 
  Poporul dar este izvorul celor mai poetice creaţii, celor mai nepieritoare opere; şi poeţii mari, care apar ca nişte rari meteori, nu sunt decît revelatori măieştri ai poeziei popoarelor, concentrată în sînul lor. 
  Poveştile noastre reprezintă o comoară atît de bogată în iscodiri ingenioase, în imagini feerice, în flori de graţioasă poezie, că de s-ar naşte în Romînia un nou Ariosto, el ar compune un poem de aceeaşi valoare nepreţuită ca poemul lui Orlando. 
  În ele găsim o limbă armonioasă şi perioade întregi versificate, încît lesne sar putea crede că poveştile ar fi poeme antice prozaite cu timpul. În ele aflăm producerile unui geniu fecund şi original, precum: feţi-frumoşi cu părul de aur, fete de împărat atît de frumoase, că par a fi rupte din soare, cai năzdrăvani ce zboară în naltul cerului, şerpi cu solzii de aur care au cuiburi pline de pietre scumpe, cerbi care duc între coarne leagăn de zîne, păsări măiestre cu grai omenesc, pajuri ce locuiesc în fundul pămîntului, în lumea neagră, mere de aur care se prefac în palaturi împărăteşti, furci de argint care torc singure poduri de oţel, copaci cu poame de rubin şi de smarald etc., etc. 
  În ele mai întîlnim fiinţe fantastice care ne-au speriat în copilăria noastră: balauri, zmei, urieşi, ca Sfarmă-Piatră şi ca Strîmbă-Lemne, cîini cu dinţi de criţă... etc. În ele mai găsim zeii păgînismului, sub figuri de sfinte creştine: sfînta Miercure, sfînta Joie, sfînta Vinere, şi pe mult frumoasa Ileana Cosînzeana, imaginea cea mai graţioasă ce a ieşit din inima poporului romîn. 
  Şi dacă vom studia poveştile noastre cu luare-aminte, dacă le vom compara cu unele perioade din poemul Orlando, vom descoperi în cuprinsul lor diverse tablouri, scene şi chiar eroi şi eroine care figurează sub alte denumiri în opera lui Ariosto. 
 Iată-o pasăre măiastră prinsă-n luptă c-un balaur;
 Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punţi de aur;
 Iată cai ce fug ca gîndul; iată zmei înaripaţi
 Care-ascund în mari palaturi mîndre fete de-mpăraţi.
 
 Iată pajuri năzdrăvane care vin din neagra lume,
 Aducînd pe lumea albă feţi-frumoşi cu falnic nume;
 Iată-n lacul cel de lapte toate zînele din rai...
 Nu departe stă Pepelea, tupilat în flori de mai.
 
 Dar pe mine ce m-atrage, dar pe mine ce mă-ncîntă
 E Ileana Cosînzeana!... în cosiţă floarea-i cîntă.
 Pînă-n ziuă stau pe gînduri şi la ea privesc uimit,
 Că-mi aduce viu aminte de-o minune ce-am iubit!
 
 
 Bradul 
 Sus pe culme bradul verde Sub zăpada albicioasă Printre negură se pierde Ca o fantasmă geroasă, 
 Şi priveşte cu-ntristare Cum se primblă prin răstoace Iarna pe un urs călare, Iarna cu şapte cojoace. 
 El se scutură şi zice: “În zadar tu, vrăjitoare, 
 Aduci viforul pe-aice,
 Aduci zile fără soare.
 
 În zadar îngheţi pămîntul,
 Ucizi florile şi stupii
 Şi trimiţi moartea cu vîntul
 Şi trimiţi foamea cu lupii.
 
 În zadar a ta suflare
 Apa-n rîuri o încheagă,
 Şterge urma pe cărare
 Şi de mine ţurţuri leagă.
 
 În zadar aduci cu tine
 Corbul negru şi prădalnic,
 Şi din codrii cu jivine
 Faci să iasă urlet jalnic.
 
 În zadar, urgie crudă,
 Lungeşti noaptea-ntunecoasă
 Şi, rîzînd de-a lumii trudă,
 Scurtezi ziua luminoasă.
 
 În zadar îmi pui povară
 De zăpadă şi de gheaţă.
 Fie iarnă, fie vară,
 Eu păstrez a mea verdeaţă!”
 
 
 Sfîrşitul iernii 
 S-a dus zăpada albă de pe întinsul ţării,
 S-au dus zilele Babei şi nopţile vegherii,*
 Cîmpia scoate aburi; pe umedul pămînt
 Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vînt.
 
 Lumina e mai caldă şi-n inimă pătrunde;
 Prin rîpi adînci zăpada de soare se ascunde.
 Pîraiele umflate curg iute şopotind,
 Şi mugurii pe creangă se văd îmbobocind.
 
 O, Doamne! iată-un flutur ce prin văzduh se pierde!
 În cîmpul veşted iată un fir de iarbă verde
 Pe care-ncet se urcă un galben gîndăcel,
 Şi sub a lui povară îl pleacă-ncetinel.
 
 Un fir de iarbă verde, o rază-ncălzitoare,
 Un gîndăcel, un flutur, un clopoţel în floare,
 După o iarnă lungă ş-un dor nemărginit,
 Aprind un soare dulce în sufletul uimit!
 
  *Romînul caracterizează sub forme poetice sau glumeţe toate variaţiile timpului. Astfel, îi place a numi zilele Babei zilele cele dintîi ale lunii mart (giboulées de Mars), pretinzînd că ele sunt nesuferite, ca o babă care se ceartă necontenit, şi plînge, se boceşte şi nu lasă pe nime în pace. Însă adevărata denumire de zilele Babei e bazată pe sărbătoarea Dochiei (baba Dochia), ce cade la începutul lui martie. Acele zile sunt urmate de zilele cocostîrcului, a mieilor, a ciocîrliei, a rîndunelelor etc., care prevestesc reîntoarcerea în ţară a păsărilor pribegite de cu toamnă şi epoca naşterii mieilor. 
  ÎNŞIRĂ-TE, MĂRGĂRITE 
 
 Oaspeţii primăverii 
 În fund, pe cer albastru, în zarea depărtată,
 La răsărit, sub soare, un negru punct s-arată!
 E cocostîrcul tainic în lume călător,
 Al primăverii dulce iubit prevestitor.
 
 El vine, se înalţă, în cercuri line zboară
 Şi, repede ca gîndul, la cuibu-i se coboară;
 Iar copilaşii veseli, cu pieptul dezgolit,
 Aleargă, sar în cale şi-i zic: “Bine-ai sosit!”
 
 În aer ciocîrlia, pe casă rîndunele,
 Pe crengile pădurii un roi de păsărele
 Cu-o lungă ciripire la soare se-ncălzesc
 Şi pe deasupra bălţii nagîţii se-nvîrtesc.
 
 Ah! iată primăvara cu sînu-i de verdeaţă!
 În lume-i veselie, amor, sperare, viaţă,
 Şi cerul şi pămîntul preschimbă sărutări
 Prin raze aurite şi vesele cîntări!
 
 
 Cocoarele 
 Din cea zare luminoasă vine-un lung şir de cocoare Aducînd pe-aripi întinse calde raze de la soare; Iată-le deasupra noastră, iată-le colo sub nor, În văzduh călăuzite de-un pilot, bătrîn cocor. 
 Ele vin din fundul lumii, de prin clime înfocate,
 De la India Brahmină, unde fiarele-ncruntate,
 Pardoşi, tigri, şerpi gigantici stau în jungle tupilaţi,
 Pîndind noaptea elefanţii cu lungi trompe înarmaţi.
 
 Fericite călătoare! zburînd iute pe sub ceruri,
 Au văzut în repejune ale Africii misteruri,
 Lacul Ciad şi munţii Lunii, cu Pustiu-ngrozitor,
 Nilul Alb cărui se-nchină un cumplit negru popor.
 
 Călătoare scumpe mie!... Au lăsat în a lor cale
 Asia cu-a sale rîuri, Caşemirul cu-a sa vale,
 Au lăsat chiar Ceylonul, mîndra insulă din rai,
 Şi revin cu fericire pe al ţării dulce plai!
 
 
 Noaptea 
 Noaptea-i dulce-n primăvară, liniştită, răcoroasă, Ca-ntr-un suflet cu durere o gîndire mîngîioasă, Ici, colo, cerul dispare sub mari insule de nori, Scuturînd din a lui poale lungi şi repezi meteori. 
 Pe un deal în depărtare un foc tainic străluceşte Ca un ochi roş de balaur care-adoarme şi clipeşte. Sunt păstori în şezătoare sau vro ceată de voinici? E vro tabără de care sau un rond de tricolici?* 
 Către munţi prin întuneric un lung bucium se aude. El aminte suvenirul celor timpuri negre, crude, 
  *Tricolicii fac parte din lumea fantastică a strigoilor, a moroilor, a vîrcolacilor (vîrcolici), a zburătorilor etc., care apar în basmele şi în superstiţiile poporale. 
  
  
 Cînd din culme-n culme noaptea buciumele răsunau Şi la lupte sîngeroase pe romîni îi deşteptau. 
 Acum însă viaţa-i lină; ţara doarme-n nepăsare! Cînd şi cînd, un cîine latră la o umbră ce-i apare, Şi-ntr-o baltă mii de broaşte în lung hor orăcăiesc, Holbînd ochii cu ţintire la luceafărul ceresc! 
 
 Dimineaţa 
 Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură,
 Prevestind un soare dulce cu lumină şi căldură,
 În curînd şi el apare pe-orizontul aurit,
 Sorbind roua dimineţii de pe cîmpul înverzit.
 
 El se-nalţă de trei suliţi pe cereasca mîndră scară
 Şi cu raze vii sărută june flori de primăvară,
 Dediţei şi viorele, brebenei şi toporaşi
 Ce răzbat prin frunze- uscate şi s-arată drăgălaşi.
 
 Muncitorii pe-a lor prispe dreg uneltele de muncă.
 Păsărelele-şi dreg glasul prin huceagul de sub luncă.
 În grădini, în cîmpi, pe dealuri, prin poiene şi prin vii
 Ard movili buruienoase, scoţînd fumuri cenuşii.
 
 Caii zburdă prin ceairuri; turma zbiară la păşune;
 Mieii sprinteni pe colnice fug grămadă-n repejune,
 Şi o blîndă copiliţă, torcînd lîna din fuior,
 Paşte bobocei de aur lîng-un limpede izvor.
 
  ÎNŞIRĂ-TE, MĂRGĂRITE 
 
 Tunetul 
 Pe lanul lung şi verde, cu grîul răsărit,
 O umbră călătoare se-ntinde-ncet şi trece,
 Precum un rîu de munte cînd gheaţa s-a topit
 Se varsă peste maluri, cîmpiile să-nece.
 
 E umbra unor nouri albii, uşori, mărunţi
 Ce lunecă sub soare, clădind un lanţ de munţi;
 Ei vin în miezul zilei, c-un surd şi tainic sunet
 Şi, ca semnal de viaţă, aprind în cer un tunet.
 
 Văzduhul bubuieşte!.. pămîntul dezmorţit
 Cu mii şi mii de glasuri semnalului răspunde,
 Şi de asprimea iernii simţindu-se ferit,
 De-o nouă-ntinerire ferice se pătrunde.
 
 La răsărit urare! urare la apus!
 Un cîrd de vulturi ageri, rotindu-se pe sus,
 Se-nalţă ca s-asculte mult vesela fanfară
 Ce buciumă prin nouri frumoasa primăvară.
 
 
 Floriile 
 Iată zile-ncălzitoare După aspre vijelii! Vin Floriile cu soare Şi soarele cu Florii. 
  VASILE ALECSANDRI 
 Primăvara-ncîntătoare
 Scoate iarba pe cîmpii,
 Vin Floriile cu soare
 Şi soarele cu Florii.
 
 Lumea-i toată-n sărbătoare,
 Ceru-i plin de ciocîrlii.
 Vin Floriile cu soare
 Şi soarele cu Florii.
 
 Păcat, zău, de cine moare
 Şi ferice de cei vii!
 Vin Floriile cu soare
 Şi soarele cu Florii.
 
 Copiliţă, nu vrei oare,
 Nu vrei cu mine să vii,
 Cînd Floriile-s cu soare
 Şi soarele cu Florii?
 
 Să culegem la răcoare
 Viorele albăstrii?
 Hai! Floriile-s cu soare
 Şi soarele cu Florii.
 
 Eu ţi-oi da de orice floare
 Mii de sărutări şi mii.
 Hai! Floriile-s cu soare
 Şi soarele cu Florii.
 
 Iar tu, dulce zîmbitoare, Te-i face că te mînii... Hai! Floriile-s cu soare Şi soarele cu Florii. 
 
 Paştele 
 De Paşti în satul vesel căsuţele-nălbite
 Lucesc sub a lor malduri de trestii aurite
 Pe care cocostîrcii, înfipţi într-un picior,
 Dau gîtul peste aripi, tocînd din ciocul lor.
 
 Un scrînciob mai la vale pe lîngă el adună
 Flăcăi şi fete mîndre ce rîd cu voie bună;
 Şi-n sunet de vioare, de cobze şi de nai
 Se-ntoarce hora lină, călcînd pe verde plai.
 
 Bătrîni cu feţe stinse, romîni cu feţe dalbe,
 Romînce cu ochi negri şi cu ştergare albe
 Pe iarba răsărită fac praznic la un loc,
 Iar pe-mprejur copiii se prind la luptă-n joc.
 
 Şi scrînciobul se-ntoarce, purtînd în legănare
 Perechi îmbrăţişate cu dulce înfocare,
 Ochiri scînteietoare şi gingaşe zîmbiri
 Ce viu răspînd în aer electrice luciri.
 
 
 Plogurile 
 Noroc bun!... Pe cîmpul neted ies romînii cu-a lor pluguri!
 Boi plăvani în cîte şase trag, se opintesc în juguri!
 Braţul gol apasă-n coarne; fierul taie brazde lungi
 Ce se-nşiră-n bătătură ca lucioase, negre dungi.
 
 Treptat cîmpul se umbreşte sub a brazdelor desime;
 El răsună-n mare zgomot de voioasa argăţime,
 Iar pe lanul ce în soare se zvîntează fumegînd,
 Cocostîrcii cu largi pasuri calcă rar şi meditînd.
 
 Acum soarele-i l-amiezi; la pămînt omul se-ntinde;
 Cîrd de fete şi neveste de la sat aduc merinde;
 Plugul zace-n lan pe coaste, iar un mîndru flăcăuaş
 Mînă boii la izvoare şi îi paşte la imaş.
 
 Sfîntă muncă de la ţară, izvor sacru de rodire,
 Tu legi omul cu pămîntul în o dulce înfrăţire!...
 Dar lumina amurgeşte, şi plugarii către sat,
 Hăulind pe lîngă juguri, se întorc de la arat.
 
 
 Semănătorii 
 Semănătorii harnici, cu sacul subsuoară, Păşescu-n lungul brazdei pe fragedul pămînt; Pe culme, pe  vîlcele se suie şi coboară Zvîrlind în a lor cale sămînţa după vînt. 
 “O mie!” zice unul menind cu veselie. “Noroc şi roadă bună!” adauge un alt. “Ca vrabia de toamnă rotund spicul să fie! Ca trestia cea naltă să fie paiul nalt! 
 Din zori şi pînă-n noapte tot grîul să răsară; În el să se ascundă porumbii osteniţi, Şi cînd flăcăi şi fete vor secera la vară, În valuri mari de aur să-noate rătăciţi!” 
 Semănătorii veseli spre fund înaintează, De-a curmezişul brazdei boroanele pornesc, Şi grapele spinoase de-aproape le urmează, Îngroapă-ncet sămînţa şi cîmpul netezesc. 
 
 Rodica 
 Purtînd cofiţă cu apă rece Pe ai săi umeri albi, rotunjori, Juna Rodică voioasă trece Pe lîngă junii semănători. 
 Ei cu grăbire îi sar în cale, Zicînd: “Rodică, floare de crin, În plin să-ţi meargă vrerile tale, Precum tu, dragă, ne ieşi cu plin!* 
  *A ieşi cu plin dinaintea unui călător sau muncitor este un semn de bun augur (tradiţie poporală). 
  VASILE ALECSANDRI 
 S-ajungi mireasă, s-ajungi crăiasă! Calea să-ţi fie numai cu flori, Şi casa casă, şi masa masă, Şi sînul leagăn de pruncuşori!” 
 Cu grîu de aur ei o presoară, Apoi cofiţa întreagă-o beu. Copila rîde şi-n cale-i zboară, Scuturînd grîul din părul său. 
 
 Lunca din Mirceşti 
 Bate vînt de primăvară şi pe muguri îi deschide; Vîntul bate, frunza creşte, şi voioasă lunca rîde. Sub verdeaţa drăgălaşă dispar crengile pe rînd. Şi sub crengile umbroase mierla sare şuierînd. 
 O! minune, farmec dulce! O! putere creatoare! În oricare zi pe lume iese cîte-o nouă floare, Ş-un glas nou de armonie completează imnul sfînt Ce se-nalţă către ceruri de pe veselul pămînt. 
 Tot ce simte şi viază, fiară, pasăre sau plîntă În căldura primăverii naşte, saltă, zboară, cîntă. Omul îşi îndreaptă pasul către desul stejăriş, Unde umbra cu lumină se alungă sub frunziş. 
 El se duce după visuri; inima lui creşte plină De o sacră melodie, melanholică, divină, 
 De o tainică vibrare, de-un avînt inspirător
 Ce-i aduc în piept suspinuri şi-n ochi lacrimi de amor.
 
 Este timpul re-nvierii, este timpul re-nnoirii,
 Ş-al sperării zîmbitoare, ş-al plăcerii, ş-al iubirii,
 Pasărea-şi găteşte cuibul, floarea mîndrele-i culori,
 Cîmpul via sa verdeaţă, lanul scumpele-i comori.
 
 Sus, paingul pe un frasin, urzind pînza-i diafană,
 Cu-al său fir de-argint subţire face-o punte-aeriană,
 Iar în leagăn de mătase gangurul misterios
 Cu privighetoarea dulce se îngînă-armonios.
 
 Jos pe la tulpini, la umbră, fluturii, flori zburătoare,
 Se-ndrăgesc în perechere pe sîn alb de lăcrimioare,
 Şi, ca roi de pietre scumpe, gîndăceii smălţuiţi
 Strălucesc, vie comoară, pe sub ierburi tăinuiţi.
 
 O pătrunzătoare şoaptă umple lunca, se ridică.
 Ascultaţi!... stejarul mare grăieşte cu iarba mică,
 Vulturul cu ciocîrlia, soarele cu albul nor.
 Fluturul cu plînta, rîul cu limpidele izvor.
 
 Şi stejarul zice ierbii: “Mult eşti vie şi gingaşă!”
 Fluturaşul zice florii: “Mult eşti mie drăgălaşă!”
 Vulturul uimit ascultă ciocîrlia ciripind;
 Rîu, izvoare, nouri, raze se împreună iubind.
 
 Luncă, luncă, dragă luncă! rai frumos al ţării mele,
 Mîndră-n soare, dulce-n umbră, tainică la foc de stele!
 
 Ca grădinile Armidei, ai un farmec răpitor, Şi Siretul te închide cu-al său braţ dezmierdător. 
 Umbra ta, răcoritoare, adormindă, parfumată, Stă aproape de lumină, prin poiene tupilată. Ca o nimfă pînditoare de sub arbori înfloriţi Ea la sînul ei atrage călătorii fericiţi. 
 Şi-i încîntă, şi-i îmbată, şi-i aduce la uitare Prin o magică plăcere de parfum şi de cîntare, Căci în tine, luncă dragă, tot ce are suflet, grai, Tot şopteşte de iubire în frumoasa luna mai! 
 
 Malul Siretului 
 Aburii uşori ai nopţii ca fantasme se ridică
 Şi, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despică.
 Rîul luciu se-ncovoiae sub copaci ca un balaur
 Ce în raza dimineţii mişcă solzii lui de aur.
 
 Eu mă duc în faptul zilei, mă aşez pe malu-i verde
 Şi privesc cum apa curge şi la cotiri ea se pierde,
 Cum se schimbă-n vălurele pe prundişul lunecos,
 Cum adoarme la bulboace, săpînd malul nisipos.
 
 Cînd o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară,
 Cînd o mreană saltă-n aer după-o viespe sprinteoară,
 Cînd sălbaticele raţe se abat din zborul lor,
 Bătînd apa-ntunecată de un nour trecător.
 
 Şi gîndirea mea furată se tot duce-ncet la vale Cu cel rîu care-n veci curge, fără-a se opri din cale, Lunca-n juru-mi clocoteşte; o şopîrlă de smarald Cată ţintă, lung la mine, părăsind nisipul cald. 
 
 Flori de nufăr 
 Prin trestia din baltă ce-n aer se mlădie Răsună-n dimineaţă o tainică-armonie. Sunt zîne ce se scaldă în fragedele zori? Nu-s zîne, dar copile, a zînelor surori. 
 Verginile în apă intrat-au cu sfială, Şi-acum se joacă vesel în dulcea-i răcoreală, Şoptind, privind în undă albastrul cer senin, Umplînd cu flori de nufăr cămaşa de la sîn. 
 O rază aurie prin stuhul des pătrunde Şi gingaş luminează în cuibul ce le-ascunde Comori de tinereţe, comori de fericiri, Încîntătoare forme de albe năluciri. 
 Priviţi! cetatea verde se mişcă, se deschide. O mîndră copiliţă apare, iese, rîde Şi lunecă... Deodată, rotunzi şi albiori, Apar la foc de soare doi nuferi plutitori. 
 
 Concertul în luncă 
 În poiana tăinuită, unde zbor luciri de lună,
 Floarea oaspeţilor luncii cu grăbire se adună,
 Ca s-asculte-o cîntăreaţă revenită-n primăvară
 Din străinătatea neagră, unde-i viaţa mult amară.
 
 Roi de flăcări uşurele, lucioli scînteitoare
 Trec în aer, stau lipite, de luminărele-n floare*
 Răspîndind prin crengi, prin tufe o văpaie albăstrie
 Ce măreşte-n miezul nopţii dalba luncii feerie.
 
 Iată, vin pe rînd, pereche, şi pătrund colè-n poiană
 Bujorelul vioi, rumen, cu năltuţa odoleană,
 Frăţiori şi romaniţe care se aţin la drumuri,
 Clopoţei şi măzărele, îmbătate de parfumuri.
 
 Iată frageda sulcină, stelişoare, blînde nalbe,
 Urmărind pe busuiocul iubitor de sînuri albe.
 Dediţei şi garofiţe, pîrguite-n foc de soare,
 Toporaşi ce se închină gingaşelor lăcrimioare.
 
 Vine cimbrul de la cîmpuri cu fetica de la vie,
 Nufărul din baltă vine întristat, fără soţie,
 Şi cît el apare galben, oacheşele viorele
 Se retrag de el departe, rîzînd vesel între ele.
 
 În poiană mai vin încă elegante floricele,
 Unele-n condurii doamnei şi-n rochiţi de rîndunele,
 
  *Luminările-n floare sunt florile numite luminărica-Domnului. 
 Altele purtînd în frunte, înşirate pe o rază,
 Picături de rouă dulce care-n umbră scînteiază.
 
 Ele merg, s-adună-n grupe, se feresc de buruiene
 Şi privesc sosind prin aer zburători cu mîndre pene,
 Dumbrăvenci, ganguri de aur ce au cuiburi de mătasă,
 Ciocîrlii, oaspeţi de soare, rîndunele,— oaspeţi de casă.
 
 Mierle vii şuierătoare, cucul plin de îngîmfare,
 Gaiţa ce imitează orice sunete bizare,
 Stigleţi, presuri, macalendri ce prin tufe se alungă
 Şi duioase turturele cu dor lung, cu jale lungă.
 
 Iată, vin şi gîndăceii în hlamide smălţuite;
 Iată greieri, iată fluturi cu-aripioare pudruite,
 Şi culbeci care fac coarne purtîndu-şi casa-n spinare...
 La ivirea lor poiana clocoteşte-n hohot mare.
 
 Iată-n urmă şi albine aducînd în gură miere...
 Zburătorii gustă-n grabă dulcele rod cu plăcere,
 Apoi sorb limpidea rouă din a florilor potire,
 Şoptind florilor în taină blînde şoapte de iubire.
 
 Dar, tăcere!... Sus pe-un frasin un lin freamăt se aude!...
 Toţi rămîn în aşteptare. Cîntăreaţa-ncet prelude.
 Vîntul tace, frunza deasă stă în aer neclintită...
 Sub o pînză de lumină lunca pare adormită.
 
 În a nopţii liniştire o divină melodie
 Ca suflarea unui geniu printre frunze- alin adie,
 
 Şi tot creşte mai sonoră, mai plăcută, mai frumoasă,
 Pîn’ ce umple-ntreaga luncă de-o vibrare-armonioasă.
 
 Gînditoare şi tăcută luna-n cale-i se opreşte,
 Sufletul cu voluptate în extaz adînc pluteşte,
 Şi se pare că s-aude prin a raiului cîntare
 Pe-ale îngerilor harpe lunecînd mărgăritare.
 
 E privighetoarea dulce care spune cu uimire
 Tainele inimii sale, visul ei de fericire...
 Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntec fără nume...
 Macul singur, roş la faţă, doarme, dus pe ceea lume!
 
 
 Vînătorul 
 Vînătorul pleacă grabnic la a zorilor ivire,
 Şi pe soare, falnic oaspe, îl salută cu iubire.
 Lumea veselă tresare, mii de glasuri sunătoare
 Celebrează însoţirea naturii cu mîndrul soare.
 
 Valuri limpide de aer, ca o mare nevăzută,
 Trec alin pe faţa lumii şi din treacăt o sărută.
 Pe cîmpia rourată pasul lasă urmă verde,
 Ce-n curînd sub raza caldă se usucă şi se pierde.
 
 Vînătorul soarbe-n cale-i răcoreala dimineţii,
 Admirînd jocul luminii pe splendorile verdeţii,
 Admirînd în umbra caldă florile de prin poiene,
 Şi pîraie cristaline, şi vultani cu mîndre pene.
 
 Pe colnic, în zarea luncii, un plop mare se ridică, Cu-a lui frunză argintie făcînd umbră pe vîlcică. Vînătorul la tulpină-i cade-n visuri iubitoare... Două veveriţi pe-o creangă rîd de arma-i lucitoare. 
 
 Puntea 
 Şoapta nopţii se aude suspinînd încetişor;
 Arborii prin întuneric dau un freamăt sunător,
 Şi deodată Aurora se iveşte radioasă,
 Ca un ochi ce se deschide sub o geană luminoasă.
 
 Dulce, veselă, rozie, scumpă ca un vis iubit,
 Ea-şi ia zborul peste lume de la mîndrul răsărit
 Şi-întîlneşte-n a sa cale o copilă cosînzeană
 Ce-i scăldată în năvalnic şi-n sîn poartă odoleană.*
 
 S-a oprit copila tristă pe o punte de stejar,
 Plînsu-i lin pe sîn îi cade ca un scump mărgăritar;
 Iar pîrăul de la maluri smulgînd floare după floare,
 Le depune cu şoptire lîngă albele-i picioare.
 
 “De ce plîngi?... îi zice-o rază pe-a ei frunte strălucind.
 Tu eşti jună, eşti menită să trăieşti, să mori iubind;
 Pentru tine-orice durere trebuie ca să se curme...
 Nouri sunt ce nu fac umbră şi dureri ce nu lasă-urme.”
 
  *Fetele de la ţară îşi fac scăldătoare de năvalnic (pteris) şi poartă pe ele flori de odoleană (valeriana), pentru ca să devie mai atrăgătoare. 
 
 Balta 
 Aerul e viu şi proaspăt!... el trezeşte şi învie
 Pieptul, inima şi ochii peste care lin adie.
 Balta-n aburi se ascunde sub un văl misterios,
 Aşteptînd voiosul soare ca pe-un mire luminos.
 
 Ceru-n zare se roteşte; mii de vrăbii deşteptate
 Ciripesc şi se alungă pe girezi netreierate.
 Balta vesel clocoteşte de-un concert asurzitor,
 Şi din ochiuri se înalţă cîrd de raţe ca un nor.
 
 Printre stuhul ce se mişcă iată-o luntre vînătoare!
 Şerpii lungi se-ncolăcează sub a nuferilor floare;
 Raţele prin moşunoaie după trestii se ascund,
 Şi pe sus nagîţii ţipă, lişiţele dau în fund.
 
 Răspîndind fiori de moarte, luntrea cea de arme plină
 Cînd la umbră se doseşte, cînd s-arată la lumină;
 Iar pe mal în liniştire, un bîtlan, păşind încet,
 Zice: “Nu-i pieirea lumii... vînătorul e poet!”
 
 
 Fîntîna 
 Pe cărarea înflorită, care duce la fîntînă, În ştergar şi în catrinţă, merge-o sprintenă romînă; Ea la brîu-i poartă furcă şi la sîn un pruncuşor, Cu guriţa lui lipită de al laptelui izvor. 
 Nevăstuica trece iute, torcînd lîna din fuioare
 Şi sucind fusul vîrtelnic ce-o atinge la picioare.
 Păsărelele-mprejuru-i zbor voioase şi cîntînd,
 Ea zîmbeşte şi tot merge, pruncuşoru-i sărutînd.
 
 Iată,-ajunge la fîntînă, ş-acolo se întîlneşte
 C-un drumeţ din lumea-ntreagă, care lung la ea priveşte,
 Apoi cumpăna o pleacă, apoi scoate la lumină
 Şi vecinei sale-ntinde o cofiţă, albă, plină.
 
 Romîncuţa mulţumeşte, suflă-ncet peste cofiţă
 Şi cu apa ne-ncepută udă rumena-i guriţă;
 Iar drumeţul după dînsa bea, fugarul îşi adapă
 Şi se jură că pe lume nu-i aşa de dulce apă.
 
 
 Secerişul 
 Ciocîrlia ciripie, fîlfîind din aripioare,
 Pe o scară de lumină se coboară de sub soare.
 Aerul e-n neclintire, el devine arzător;
 Prepeliţa cîntă-n grîie, greierul cîntă-n mohor.
 
 În cel lan cu spicuri nalte au intrat secerătorii,
 Pe cînd era încă umed de răsuflul aurorii.
 Toţi, privindu-i de departe, par că-noată-n galben rîu,
 Fetele fără ştergare şi flăcăii fără brîu.
 
 Secerea, crai-nou de moarte, mereu taie, spicul cade.
 Prepeliţa îşi ia puii şi se duce; lanul scade,
 
 Iar în urmă, holda mîndră, răsturnată prin bucăţi, Se ridică-n snopi de aur, se clădeşte-n jumătăţi. 
 Mai departe, lucind iute, un flăcău ş-o fată mare De tot snopul îşi dau gingaş o furişă sărutare, Cînd o pasăre măiastră, peste lan trecînd uşor, Zice: “Dulce-a mai fi pîinea de la snopurile lor!” 
 
 Cositul 
 Faptul zilei se aprinde pe a dealurilor frunte,
 Ş-un rîu falnic de lumină se revarsă peste munte.
 Iarba coaptă străluceşte, ea se clatină la vînt,
 Ş-a ei umbră lin se mişcă în dungi negre pe pămînt.
 
 Iată, vin cosaşii veseli, se pun rînd. Sub a lor coasă
 Cîmpul ras rămîne verde ca o apă luminoasă.
 Unii brazdele răstoarnă, în căpiţi alţii le-adună,
 Le clădesc apoi în stoguri şi cu stuh le încunună.
 
 Mai devale-n cea dumbravă cu poiana tăinuită,
 Unde umbra pare verde şi de flori e-mbălsămită,
 Coasele sub teaca udă zîngănesc răsunător.
 Din căpiţă în căpiţă dumbrăveanca saltă-n zbor.
 
 Un flăcău, cosind deoparte, lîngă-o tufă de sulcină,
 Vede iarba încîlcită, frîntă pe la rădăcină.
 “Ce să fie?.. Cuib de fiară?.. O! minune!” zice el,
 Şi, zîmbind, se pleacă iute de culege... un cercel!
 
 
 Din ciclul VARIA (a) 
 
 Imn religios 
 cîntat la serbarea junimii academice romîne, dată în memoria acestui domn [Ştefan cel Mare] la mănăstirea Putna, în 15/27 august 1871 
 Etern, Atotputernic, o! Creator sublime, Tu, ce dai lumii viaţă şi omului cuvînt, În tine crede, speră întreaga romînime... 
 Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pămînt! 
 Sub ochii tăi în lume lungi valuri de-omenire Pe marea veciniciei dispar ca nori în vînt, Şi-n clipa lor de viaţă trecînd strigă-n uimire: 
 Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pămînt! 
 Tu din sămînţa mică înalţi stejarul mare, Tu junelor popoare dai un măreţ avînt, Tu-n inimile noastre ai sacre, vii altare. Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pămînt! 
 În tine-i viitorul, trecutul şi prezentul! Tu duci la nemurire prin tainicul mormînt Şi numele-ţi cu stele lumină firmamentul. 
 Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pămînt! 
 Etern, Atotputernic, o! Creator sublime, Tu, care ţii la dreapta pe Ştefan, erou sfînt, Fă-n lume să străluce iubita-i romînime... 
 Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pămînt! 
  ÎNŞIRĂ-TE, MĂRGĂRITE 
 
 Imn lui Ştefan cel Mare 
 cîntat la serbarea junimii academice dată în memoria acestui domn la mănăstirea Putna, în 15/27 august 1871 
 La poalele Carpaţilor,
 Sub vechiul tău mormînt,
 Dormi, erou al romînilor,
 O! Ştefan, erou sfînt!
 Ca sentinele falnice
 Carpaţii te păzesc
 Şi de sublima-ţi glorie
 Cu secolii şoptesc.
 
 Cînd tremurau popoarele
 Sub aprigii păgîni,
 Tu le-apărai cu braţele
 Vitejilor romîni.
 Cu drag privindu-ţi patria
 Şi moartea cu dispreţ,
 Măreţ în sînul luptelor,
 Şi-n pace-ai fost măreţ.
 
 În cer apune soarele
 Stingînd razele lui,
 Dar într-a noastre suflete
 În veci tu nu apui!
 Prin negura trecutului,
 O! soare-nvingător.
 
 Lumini cu raze splendide,
 Prezent şi viitor.
 
 În timpul vitejiilor,
 Cuprins de-un sacru dor,
 Visai unirea Daciei
 Cu-o turmă ş-un păstor;
 O! mare umbră-eroică,
 Priveşte visul tău:
 Uniţi suntem în cugete,
 Uniţi în Dumnezeu.
 
 În poalele Carpaţilor,
 La vechiul tău mormînt,
 Toţi în genunchi, o! Ştefane,
 Depunem jurămînt:
 “Un gînd s-avem în numele
 Romînului popor,
 Aprinşi de-amorul gloriei
 Ş-al patriei amor!”
 
 
 Ştefan Vodă şi codrul 
 Baladă 
 Ştefan-Vodă rătăcit Intră-n codrul înfrunzit. Codru-i zice: “Domn viteaz! Ce-ţi curg lacrimi pe obraz?” 
 “Ah! îmi plîng ostaşii mei
 Morţi, luptînd ca nişte zmei!”
 Codrul zice: “Dragul meu,
 Încetează plînsul tău,
 Căci din brazii mei trufaşi
 Face-ţi-oi voinici ostaşi
 Ca să scapi biata moşie
 De păgîni şi de urgie”.
 “Fă!” răspunde mult voios
 Domnul mîndru, inimos.
 
 Codrul puse a vui,
 Brazii a-şi însufleţi,
 Pe stejari a mi-i trezi.
 Iar copacii mari şi mici
 Se făceau ostaşi voinici,
 Şi spre domn înaintau
 Şi din gură cuvîntau:
 “Să trăieşti, măria-ta!
 Hai la luptă, hai, Ştefane;
 Du-ne-n oardele duşmane!”
 
 Ştefan-vodă-nveselea
 Şi la luptă purcedea
 Peste munte şi muncel
 Cu tot codrul după el.
 Vai de ungurul semeţ
 Ce lupta c-un brăduleţ!
 Vai de leah, vai de tătar
 Ce luptau cu un stejar!
 
 
 Ştefan şi Dunărea 
 Baladă 
 “Dunăre! ce plîngi tu oare?”
 “Plîng o floare de sub soare
 Ce din sînu-mi a răpit
 Ştefan-vodă cel cumplit!”
 
 . . . . . . . . . .
 
 Pe cel ţărm bătut de valuri,
 Sus pe zare, sus pe maluri,
 Sunt trei cete de oşteni,
 Turci, tătari şi moldoveni.
 
 Una-i ceata hanului,
 Una-i a sultanului,
 Una-i a Ştefanului!
 Iar în cîmpul cel turcesc
 Mii de săbii zîngănesc;
 Iar în cîmpul tătaresc
 Mii de arce săgeţesc;
 Iar în cel moldovenesc
 Doi luceferi strălucesc:
 Ştefan-vodă cel frumos
 Ş-o copilă, chip duios.
 
 Fata plînge, fata zice:
 “Lasă-mă să fug de-aice,
 O! Ştefane, scumpul meu!”
 Domnul zice: “Nu! nu vreu,
 
 Nu, pre sfîntul Dumnezeu!
 Că-mi eşti dulce la privit
 Şi mai dulce la iubit,
 Ca lumina soarelui
 La lupta viteazului”.
 
 “De-ţi sunt dragă, de-s frumoasă,
 Ia-mă, doamne, ori mă lasă.”
 “Ba! de-a fi să lupt pe dată
 Chiar cu Dunărea turbată,
 Nu te las nici chiar de-un pas.
 Nici chiar morţii nu te las.”
 “Apoi dar, rămîi cu bine,
 Că tu n-ai parte de mine!"
 Fata zice şi s-aruncă
 Iute-n Dunărea adîncă!
 
 Valurile clocotesc,
 Pe copilă-o-nvăluiesc
 Ş-o azvîrl din val în val,
 Depărtînd-o de la mal.
 Turcii stau încremeniţi,
 Moldovenii împietriţi
 Şi tătarii înlemniţi.
 Stau şi ulii în zburare,
 Stau şi caii-n alergare,
 Stă şi soarele-n mirare,
 
 Căci deodată ce se vede?
 Cine-n valuri se repede?
 
  VASILE ALECSANDRI 
 Domnul Ştefan cel vestit,
 Domnul cel nebiruit!
 El s-azvîrle nebuneşte
 Şi înoată voiniceşte.
 Taie-o brazdă, taie nouă,
 Taie Dunărea în două,
 Şi pe fată mi-o ajunge
 Şi la piept cu foc o strînge
 Şi se-ntoarce fericit
 Sus, pe malul înflorit.
 
 
 Din ciclul LEGENDE 
 192
 
 Dumbrava roşie 
 Poem istoric (1497) 
 dedicat amicului meu C. Negri 
 I VISUL LUI ALBERT* 
 Albert, craiul Lehiei, făcut-a un vis mare, Un vis de năvălire, de-nvingeri glorioase! El se văzu puternic, pe-un armăsar călare, Înfiorînd cu spada-i popoare numeroase. 
  *Regele Albert, după învoirea ce făcuse cu fraţii săi, regele Ungariei şi ducele Litvaniei, în conferinţa de la Leutschau, cercînd a-şi împlini gîndul asupra domnului Ştefan al Moldovei (conferinţă în care se dezbătu despre stîrpirea romînilor: super extirpatione Valachi) chemă la arme toată Polonia, Galiţia, Mazovia, pe Ioan de Tiffen, magisterul Prusiei, iar mai ales pe Alexandru, ducele Litvaniei, cu toată nobilimea litvană. Deci cu multă oaste de mercenari pedestri şi călăreţi el plecă de la Leopol spre Moldova la 26 iunie. Acea nefericită expediţie fu preînaintată de următoarele pronosticuri: Două sute de boi, apucîndu-i un vîrtej înfricoşat la ieşirea din Leopol, se împrăştiară în toate părţile, unii căzură în şanţurile suburbiei, iar ceilalţi cu greu se putură găsi şi aduna. Cînd regele trecea un rîuleţ, calul său de mînă se poticni şi se înecă. Un oarecare Sropski, nobil de neam, dar cam nebun, de mai multe ori strigă în Leopol cu spaimă, prevestind pieirea polonilor. Fulgerul, căzînd asupra taberei, ucise pe un nobil şi 12 cai. Preotul, servind dinaintea regelui, scăpă jos sfintele taine... 
  Şi cu toate aceste înspăimîntătoare întîmplări, departe de a se lăsa de păcate, oastea petrecea în libertate cu muieri, şi înşişi şefii, nu numai noaptea, dar şi chiar la lumina zilei, se desfătau în baie şi în beţie, dezmierdîndu-se în braţele femeilor. 
  Creslau Curozwanski, nobil de Roza, decan de Cracovia, şi Padlowski de Przytyk, castelanul Radomiei, au fost trimişi soli către Ştefan-vodă, pentru ca să ceară libera trecere prin ţară a oastei leşeşti, cercînd a-l înşela că expediţia lui Albert ar fi menită în contra turcilor. Asemene misie au avut şi Matei Lonzinski, episcopul Cameniţei. 
  Albert începu războiul asediind şi bombardînd Suceava, însă nu reuşi a lua oraşul, ci pierdu multă oaste şi timp în zadar. Oastea leşească se retrase prin 
 Din Miazăzi fierbinte în recea Miazănoapte, Din Răsăritul mîndru l-Apusul lucitor El auzi prin visu-i mii, mii de mii de şoapte Crescînd în zgomot falnic, gigantic, imnător, Un uragan de glasuri ce clocotea prin lume, Purtînd, nălţînd ca fală un nume... al său nume! 
 Albert, craiul Lehiei, trufaş, semeţ, uşor, Ademenit, se crede stăpîn pe viitor Ş-aruncă ochi de pradă pe ţările vecine: “Care din ele, zice, mi-ar cuveni mai bine?” El stă puţin pe gînduri, apoi cu mare glas: 
  codrii Bucovinei, avînd în mijloc pe regele bolnav şi dus pe un leagăn; însă acolo moldovenii, ascunşi între copaci, se izbiră ca lupii asupra leşilor şi le făcură multă stricăciune. Pieriră atunci mulţi din neamul lui Toporski (unul din cele mai vechi din Polonia), doi Tenczynski, Nicolai, palatinul Galiţiei, şi Gabriel de Moraviţa etc. 
  Tot atunci un contingent de cruciaţi prusieni, urmînd după armata regală, fură atacaţi de hatmanul Boldur, risipiţi, şi cîţi scăpară de moarte fură robiţi. 
  Acea oaste regală, în care se aflau magnaţii Podoliei, fu rău vătămată de oamenii lui Ştefan. 
  Matei Miechovski zice: “O! Ştefan, bărbat triumfal şi victorios, care biruişi pe toţi regii înveninaţi! O! om fericit, care te bucuraşi de toate darurile cîte natura le dă altora numai în părţi, unii fiind înţelepţi cu viclenie, alţii viteji ca sublima virtute a dreptăţii, alţii iar norocoşi contra duşmanilor, tu singur le avuşi hărăzite ţie toate deodată: just, prevăzător, viclean, biruitor asupra tuturor adversarilor! Nu degeaba cată a fi numărat între eroii secolului nostru!” etc. (Arhiva istorică a Romîniei). 
  Aceste fapte sunt relatate de Matei Miechovski în istoria lui Ştefan-vodă; iar prinţul D. Cantemir, adeverind legenda poporală, zice: “Ştefan V., prinţul Moldovei, bătînd oastea leşească la Cotnar, unde creşte vinul cel lăudat, cu totul o au stins; numai 15 000 au prins vii, pre carii i-au pus în jug şi i-au silit de au arat în lung două mile, în lat o milă de pămînt, în care arătură tot prin leşii aceia au semănat două păduri ce şi pînă astăzi se numesc, de poloni, Bucovina, iar de moldoveni, Dumbrava roşie, sau păduri roşii, pentru că s-au semănat şi sădit cu sînge leşesc”. 
 “Moldova este pragul întîiului meu pas!
 În ţara acea mică, neîncetat lovită
 De duşmani fără număr şi-n veci nebiruită,
 În care toţi bărbaţii sunt zmei ce s-au luptat
 Cu leahul, cu maghiarul, cu turcul încruntat,
 Şi unde pe sub iarbă cîmpiile frumoase
 Ascund troiene albe de-a duşmanilor oase,
 Un domn viteaz, un Ştefan, adună de mulţi ani
 O glorie ce-i demnă de-ai lumii suverani.
 Voi merge la Moldova, la Ştefan drept voi merge,
 Şi luciul de pe frunte-i cu spada mea voi şterge,
 Iar lumea îngrozită, privind spre răsărit,
 Vedea-va-n loc de soare al meu chip strălucit!”
 
 A zis, şi-n nerăbdare-i pe lîngă el în grabă Adună-a lui armată deprinsă la omor, Urdie numeroasă de fiare ce se-ntreabă: “Spre care orizonturi sălta-vom noi în zbor? În care parte-i hoitul promis l-a noastre gheare Să-l rupem într-o clipă, să-l roadem, înghiţim? În care ţări: teutone, romîne sau maghiare Vrea Albert, craiul nostru, pustiul să-l lăţim?” 
 Aşa zicea cu fală a lui Albert oştime, În cete adunată pe cîmpul din Dombrova, Cînd, prin văzduh, deodată, o gură din mulţime Rosti cu glas de taur sălbatic: “La Moldova!” “Ura!” strigă lehimea, întocmai ca un tunet, Şi văi şi munţi şi codri răspunseră-n răsunet Ura!... şi-n dor de sînge armata crunt aprinsă Ca un şuvoi de toamnă pe drumuri se întinse, Cu tunuri largi şi grele, cu flinte lungi, cu spade Ce viu luceau la şolduri şi-n teacă zîngăneau, Cu armăsari zburdalnici ce vesel nechezeau, Mergînd toţi, cai şi oameni, să calce şi să prade. 
 În fruntea lor magnaţii mîndri, bătrîni şi tineri: Toporski veteranul ce poartă barbă albă Înconjurat de neamuri: feciori, nepoţi şi gineri, Formîndu-i o vitează şi glorioasă salbă. 
 Grodeck, zis Falcă-Tare, ce-n gîndul lui se jură Atîţi romîni să darme cîţi are dinţi în gură. 
 Zciusko neîmpăcatul, cu braţe lungi şi tari, Care-n Bugeac ucis-a trei sute de tătari. 
 Biela cel nalt, subţire ca trestia de baltă, Ce-n lupte sîngeroase ca dînsa se mlădie, Cu sabia-i turcească tăind în carne vie, Pe cînd fugaru-i sprinten nechează, muşcă, saltă. 
 Gorow şi Zablotowski, amici juraţi pe moarte Să-mpartă soarta bună, să-nvingă rele soarte, Şi care în trei rînduri scăpat-au din robie, Prin degetele morţii trecînd cu vitejie. Ei zbor pe doi cai gemeni, rîzînd în hohot mare Cu alţi ca dînşii tineri, baroni, comţi palatini; Glence din Pocuţia, Zbaloş Litfan ce are Un cîrd pletos de zimbri în codri de arini. Gavril de Moraviţa, fraţii Grotov, Huminski, Mardela Veneticul, Tecelski şi Pruhninski, 
 196
 Iarmeric Mazovitul şi Kozjatic Ucranul,
 Ce creşte cai sălbatici şi-i prinde cu arcanul.
 
 Ei merg, bătînd din pinteni!... Zburdalnica lor ceată Străluce de departe în haine poleite: Dulămi cu flori de aur la piept împodobite Şi-ncinse cu paftale de piatră nestemată, Ciapce purtînd un vultur şi pene la mijloc, Încălţăminte roşii de piele de Maroc, Şi frîie ţintuite, şi argintate şele, Şi armorii cusute pe colţuri de harşele. 
 Ei merg jucîndu-şi caii, şi veseli între ei Vorbind de cai, de lupte, de-amor şi de femei, Tot ce-i mai scump în lume şi dă un farmec vieţii Pe timpul mult ferice şi viu al tinereţii. 
 Ei merg precum ar merge la simplă vînătoare, Glumind în nepăsare de moartea ce-au să-nfrunte, Urmaţi de steaguri multe, urmînd în foc de soare Pe hatmani, capi de oaste, cu Albert craiu-n frunte... 
 Şi astfel în Moldova ei dau cu toţi navală! Dar cînd trecu hotarul, al regelui cal tare Se poticni... O buhnă ţipă în ziua mare, Şi moartea-şi găsi coasa în acea zi fatală! 
 II ŢARA ÎN PICIOARE Ce vuiet lung de care, ce tropot surd de vite, 
 Ce freamăt de suspinuri, de glasuri năduşite S-aud în sînul nopţii prin neagra-ntunecime Şi către munţi se-ndreaptă l-a codrilor desime? Din cînd în cînd sub nouri, trecînd ca o săgeată, Clipeşte o lumină şi ca prin vis arată Bătrîni cu fruntea goală plecată spre pămînt, Femei cu prunci în braţe şi pletele în vînt, Copile spăimîntate mînînd turme de oi Şi flăcăuaşi în fugă mînînd cîrduri de boi. Pe jos, pe cai, în grabă toţi părăsindu-şi satul, Fugînd cu vaiet, lacrimi, căci i-a ajuns păcatul, Se duc pribegi şi palizi, în sîn de mănăstiri. 
 Dar unde sunt bărbaţii, voinicii, junii, tarii, Să-şi apere părinţii, nevestele şi pruncii? Cînd suflă grea furtună pe ramurile luncii Ş-o zguduie, ş-o darmă, ah! unde sunt stejarii? Stejarii sunt la locul lor, faţă cu furtuna! 
 . . . . . . . . . . . . . . . . 
 Acum de zece zile şi zece nopţi totuna, Din munţi şi pîn’ la Nistru, pe culme şi pe dealuri, Lungi buciume răsună, dînd tainice semnaluri; Şi călăraşi din fugă prin sate, prin oraşe Crainesc: “Săriţi cu toţii pe litfele trufaşe! Viteazul Ştefan-vodă vă cheamă-n vitejie. Cine-i mişel să fugă, cine-i romîn să vie!” 
 Toţi au răspuns: "Trăiască Moldova!” şi s-au dus. 
 Pe loc tot omul verde ce poartă capul sus Şi-a sărutat odorii, şi-a ascuţit toporul, Şi-a prins din cîmp fugarul ce-i sprinten ca o ciută, Apoi, făcîndu-şi cruce, zicînd un: “Doamne-ajută!”, Ca şoimul de la cuibu-i voios şi-a luat zborul. 
 Astfel din ţara-ntreagă plec cete înmiite Cu arce, barde, coase şi ghioage ţintuite, Purtînd căciuli de oaie, mintene-n flori cusute Şi barbe neatinse, al bărbăţiei semn. Ei merg de-a drept prin codri, pe lungi cărări pierdute Călări pe şele goale, cu scările de lemn, Şi trec în zbor prin arbori ca demoni de urgie, Şi umbra scînteiază de-a ochilor mînie. 
 Tot astfel şi boierii, stăpînii de moşii. Înconjuraţi de gloate, din casele lor pleacă, Privind cu mulţumire zburdalnicii lor fii Cum ştiu să-şi poarte caii şi-n fugă să se-ntreacă. Soţii, surori şi mame suspină-n urma lor; Dar ei alerg ferice la cîmpul de omor. 
 Coman de la Comana, un uriaş de munte Ce intră prin bîrloage şi prinde urşii vii, Aduce după dînsul mulţi vînători de frunte, Născuţi pe plaiuri nalte, trăiţi în vijelii. 
 Balaur de la Galu, Ciolpan din Pipirig Rîd şi de frigul morţii cum rîd de-al iernii frig; Şi mulţi cobor din munte ca lava din vulcan, De soiul lui Balaur, de soiul lui Ciolpan. 
 Velcea, bastard lui Şarpe, ca şarpele pe apă Alunecă prin duşmani şi mult cumplit îi muşcă. În luptă, cînd i-e sete, cu sînge se adapă, Şi drept potir el are o ţevie de puşcă. El vine din Hîrtoape cu Purice-Movilă Şi cu Roman-Pribeagul, ce nu mai ştiu de milă. 
 Scheianul şi Mircescul, vecini de pe Siret, Învingători de unguri, s-au prins cu jurămînt Nici chiar sub braţul morţii să nu dea îndărăt Pîn’ n-or intra cu leahul pe-al leahului pămînt, Şi Zimbrul de la Scheie şi Zimbrul din Mirceşti Se duc să ia în coarne pe vulturii leşeşti. 
 Bătrînul Matei Cîrjă are-mprejurul lui Cinci sute de năprasnici ce vin dinspre Vaslui, Toţi racoveni!... Iar Cîrjă, om înţelept şi harnic, E-n floare cînd se simte călare pe Şargan. Glumeţ, îi place-a zice lui Negrea, viteaz darnic*: 
 “Am să mă fac, nepoate, din Cîrjă — buzdugan!” Negrea, zîmbind, răspunde: “Ai cîrja bătrîneţii La sfaturi, iar în luptă ai braţul tinereţii”. Şi, ajungînd cu toţii la Racova devale, O cruce luminoasă le se-arăta în cale. 
 Aşa, cu mic, cu mare, apărătorii ţării, 
  *Familia Negre este una din cele mai vechi din Moldova. Chiar pe la începutul secolului XIV, un Negre vornicul figurează în istorie timp de 24 ani, adică de la 1402 pînă la 1426, între cei 12 boieri mari, consilieri ai lui Alexandru cel Bun. 
  La 1471, paharnicul Negre a fost descăpăţînat în Vaslui din ordinul lui Ştefan cel Mare, fiindcă a fost de părere a nu se război în contra lui Radu al Ţării Munteneşti, ca unul ce era creştin şi romîn. 
  Un alt Negre, Patraşco, ginere lui Petre-vodă Şchiopul, a urmat în exil pe socrul său, a fost înscris în cartea de aur din Veneţia şi a murit la Barcelona etc., etc. 
  În hronicele şi hrisoavele rămase de la străbuni, numele de Negre apare ades ca proprietari de moşii Negreşti, ca oameni însemnaţi pe timpul lor, şi ades ca victime ale urgiilor domneşti. 
 Ieşiţi ca frunza-n codri la vîntul primăverii, Din văi adînci se urcă, din piscuri se cobor, Trec rîpile în salturi, trec rîurile-not Ş-aleargă-n neodihnă, voinicii, cît ce pot La glasul ţării scumpe ce-i cheamă-n ajutor. 
 Merg unii cu grăbire spre codrii Bucovinei, Ş-acolo se adună la strîmtele potici, Pîndind, ca vînătorii, mişcările jivinei, Şi tot rugînd: “Fă, Doamne, să treacă pe aici!” Merg alţii la Suceava să facă pe Albert A pierde oaste multă şi mult timp în deşert; Iar alţii la Cotnarul iubit şi podgoriu, Pe unde stau cu oastea Bogdan, domnescul fiu, Tăutu cu mintea coaptă, Costea cu ochi semeţ, Şi Trotuşan şi Boldur, cu suflet îndrăzneţ, Şi unde Ştefan-vodă înfipt-a steagul său, Strigînd la cer: “Ajută-mi, o! sfinte Dumnezeu!” 
 TABĂRA LEŞEASCĂ 
 Pe-o culme prelungită ard mii şi mii de focuri Ca stele semănate în numeroase locuri. Se pare că tot cerul căzut e pe pămînt Şi c-au rămas în urmă-i un haos, un mormînt, Atîta întristare şi-atîta-ntunecime Împrăştie pe boltă a norilor desime. 
 Un zgomot lung se-nalţă din culmea luminată, Unindu-se în aer cu tunete cereşti. E zgomotul orgiei!... Iar zarea depărtată Roşeşte-n foc de codri şi sate romîneşti. 
 Aici beţii şi danţuri şi chiote voioase, În fund suspinuri, vaiet şi plîngeri dureroase! Aici de pofte rele sunt ochii toţi aprinşi, Acolo curge sînge, acolo-s ochii stinşi, Căci astăzi celebrează lehimea-n sărbătoare Victoria dorită a zilei viitoare! 
 Ostaşii pretutindeni formaţi în dese grupe Frig boi întregi, rup cărnuri ca lupii flămînziţi, Desfundă largi antale, beau lacom fără cupe, Se ceartă, rîd în hohot şi urlă răguşiţi. Ca dînşii, cîini de lagăr la praznic luînd parte, Schelălăiesc sălbatic, rod oasele deoparte, În mijlocul orgiei turbate ce tot creşte; Iar printre cîini şi oameni pe iarbă stau căzute Femei, prada orgiei, cu minţile pierdute... 
 Şi însă vîntul nopţii prin lagăr vîjîieşte, Ş-un glas din umbra neagră la toţi strigă de-a rîndul. “Orbi! orbi! la masa morţii voi vă mîncaţi comîndul!” 
 Magnaţii juni, sub corturi, pe perne de matase Deşartă cupe pline cu vin de la Cotnar, Cîntînd cu fericire: “De viaţă rea nu-mi pasă! Iubită-mi e pe braţe, în viaţă nu-i amar!” Şi fiecare strînge la pieptu-i cu-nfocare O fiică de-a Podoliei, frumoasă şi balaie, Cu buze pîrguite la foc de sărutare, 
 202
 Şi ochi ce-noată-albaştri în galeşă văpaie. Şi fiecare simte că mintea-i se desfrînă, Avînd lîngă-a sa gură o gură voluptoasă, Şi-n braţe-i o copilă ce rîde amoroasă, Ş-un sîn rotund ce saltă vioi sub a sa mînă. Ferice, mult ferice de dînşii!... faţa rîde, Inima zboară, raiul în cale-i se deschide. 
 Şi însă vîntul nopţii prin corturi vîjîieşte, De tunete cumplite văzduhul clocoteşte, Ş-un glas pierdut în umbră tot strigă ne-ncetat: “Orbi, orbi!! moartea v-aşteaptă c-un ultim sărutat!” 
 Cortul regal e splendid!  Duzini de candelabre Revarsă-a lor lumină pe-o masă ce se-ntinde Sub table încărcate de scule şi merinde Şi sticle largi cu vinuri spaniole şi calabre. În mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani, Încins pe-a sale laturi cu şiruri de fazani, Şi două piramide de fructe mai alese, În Asia-nflorită crescute şi culese. 
 Albert în fruntea mesei luceşte ca un soare, Înconjurat de oaspeţi în haine de splendoare. La dreapta-i al său frate mai june, Sigismund Apare-ntr-o dulamă de roş postav de Lund. La stînga-al Cameniţei episcop vechi, Lonzinski, Ş-alăturea cu dînşii se văd: Sbignew Ţenczynski, Cu Herbor Lucasievitz, Padlowski castelanul Radomiei, şi Creslau Roza, numit Decanul, Şi graf Ioan de Tiffen, magisterul Prusiei, Care-au adus la luptă cinci sute de cruciaţi, Şi falnicii Toporski, vechi neaoşi de-ai Lehiei, Şi alţi de frunte nobili, din cei mai însemnaţi. Toţi gustă din merinde, deşartă largi pahare În sunetul metalic de vesele fanfare; Şi sîngele prin vine se scurge mai fierbinte, Ş-avîntul creşte-n suflet şi nebunia-n minte... Cînd regele ridică o cupă de vin plină Şi glasul său puternic acest toast închină: “Eu, Albert, domnul vostru, şi al Lehiei rege, Intrat-am în Moldova ca leu învingător! Mîini este ziua luptei... Nimic nu s-a alege De Ştefan al Moldovei şi de al său popor. Cum beau această cupă, aşa mîndra Lehie Să-nghită această ţară! Aşa să fie!” 
 “Fie! Vivat! Ura! trăiască Albert mult glorios!” Răspund mesenii aprig c-un răcnet zgomotos, Şi lagărul răsună în lungă depărtare... 
 Dar iată că la uşă un om străin apare, Cu pieptul gol, cu părul în vînt, cu ochi focos; El spre Albert ţinteşte privirea-i rătăcită, Face doi paşi şi strigă: “Deşartă-ţi cupa jos, Albert! de soarte rele ţi-e cupa otrăvită“. Toţi se reped c-un urlet şi mîna pe el pun. “Lăsaţi-l, zice craiul; e Sropski cel nebun!” Şi iar înalţă cupa, rîzînd de-o aşa larmă... Dar cupa lîngă buze-i în mîna lui se sfarmă, Ş-un trăsnet lung deodată în ceruri bubuieşte Şi-n cortul plin de umbră furtuna năvăleşte, Şi masa se răstoarnă, şi cortul se urducă... Iar pe cîmpii, sub fulgeri, aleargă o nălucă. 
 TABĂRA ROMÎNĂ 
 O tînără pădure de ulmi şi de stejari Ascunde-oastea romînă prin junii săi tufari. Misterul şi tăcerea în sînul ei domnesc, Dar marginile sale sunt palid luminate De flăcările triste ce pîlpîie în sate Şi veselele focuri din lagărul leşesc. 
 Prin arbori şi prin ramuri, din vîrfuri pîn-în poale, Din cînd în cînd luceşte oţel de săbii goale Şi ochi de lei, de vulturi, de leoparzi sălbatici, Ce ard sub vălul nopţii ca nişte roşi jăratici, Căci ei s-aţint cu jale şi se opresc cu ură Din zarea-nflăcărată pe lagărul vecin, Şi tot romînu-n suflet pe sufletu-i se jură Cu-al duşmanilor sînge să stingă-al ţării chin. Dor crunt de răzbunare! greu, aspru jurămînt, Ce sapă-n întuneric un larg, profund mormînt! 
 Ici, colo, prin poiene, stau pîlcuri de oşteni: Arcaşi de la Soroca, năprasnici orheieni, Aprozi, copii din casă, curteni şi lefecii, Toţi, oameni tari de vînă şi oţeliţi în foc, Deprinşi a-şi trăi traiul în timpi de voinicii Ş-a da mîna cu moartea făr-a mişca din loc. Ei poartă pe-a lor frunte, pe braţele lor groase Şi-n piepturi brazde multe, hieroglife sfinte 
 Cu paloşul săpate, ce spun ş-aduc aminte
 De lupte uriaşe, de fapte glorioase!
 Şi-n viaţă-i fiecare şi-au cîştigat un nume,
 O falnică poreclă, un titlu de strămoş:
 Mihul, Păun de codru, Balaur, Alimoş,
 Ursul şi Pală-Dalbă, Grozan şi Sparge-Lume!
 Eroi de vechi balade ce s-au păstrat în minţi,
 Trecînd în moştenire la fii de la părinţi.
 
 Lungiţi pe muşchiul verde şi domolind fugarii Ce zburdă pe-ntuneric şi desfrunzesc tufarii, Voinicii buni de luptă şi bucuroşi de glumă Astfel grăiesc: 
 “Grozane! ce-o fi ziua de mîini?” “O fi la unii mumă, o fi la alţii ciumă, Amară pentru litfe şi dulce la romîni.” “Amin! să deie Domnul!” "Va da, măi Pală-Dalbă! Şi-o fi precum la Baia, n-o fi ca-n Valea-Albă, Unde-am văzut pe Ursul gonit de şase turci.” “Gonitu-m-au pe mine, dar i-am urcat în furci!” “Va fi precum la Scheie, unde-aţi văzut în silă Maghiari schimbaţi în iepuri, ş-un Purice-n Movilă”*. “Va fi precum la Lipneţ cu dumbrăvioara verde, La Racova pe unde şi azi turcul se pierde, La Grumăzeşti, pe maluri, unde cazacul jură Pe mine, chiar pe mine, m-a încrestat la gură!” “Te-a încrestat păgînul, dar cînd el vru de viu 
  *Numele Puriceştilor a fost schimbat în Movileşti pe cîmpul luptei de la Scheie, luptă în care Hroiot, şeful armiei ungureşti, a fost descăpăţînat de Purice Aprodul (vezi poemul lui C. Negruzzi Aprodul Purice). 
 206
 Înot să treacă Nistrul, o păţi rău, fărtate, Căci de pe mal în fugă tu i-ai sărit pe spate Şi l-ai trimis sub Nistru, să-şi cate un sicriu.” “Bine-i făcuşi, Grozane! E scris în cele sfinte: Chiar apele să fie vrăjmaşilor morminte!” “Aşa e ţara noastră!... e bună pentru vii, Şi pentru morţi e bună.”
  “De-aceea-n astă ţară Vecinii dau năvală cu sutele de mii. Urînd viaţa la dînşii, le place-aici să piară!” “Le place, dar, Păune, şi noi le facem placul. Ei cred că-aici e raiul, ş-aici găsesc pe dracul.” “Şi cum să nu-l găsească urdiile nebune Cînd Ştefan e-n picioare, cînd versul lui ne spune: 
 Ştefan, Ştefan, domn cel mare*
 Seamăn pe lume nu are
 Decît numai mîndrul soare!
 
 Din Suceava cînd el sare,
 Pune pieptul la hotare
 Ca un zid de apărare!
 
 Braţul lui făr-încetare
 Bate ordele tătare,
 Bate cetele maghiare,
 
 Bate leşi din fuga mare,
 Bate turci pe zmei călare
 Şi-i scuteşte de-ngropare!
 
  *Cîntec vechi poporal. 
 207
 Lumea-ntreagă stă-n mirare!
 Ţara-i mică, ţara-i tare
 Şi vrăjmaşul spor nu are!”
 
 “Trăiască Ştefan-vodă!... Mulţi duşmani vin la noi,
 Dar cît vin de năprasnici, puţini fug înapoi.”
 “Păcatul lor îi mînă, sărmanii, ca pe-o turmă,
 Şi moartea le stă-n cale, şi moartea le stă-n urmă.“
 “De-aceea la Moldova vezi floare lîngă floare.
 E îngrăşat pămîntul cu sînge.”
 
  “Aşa-i, frăţioare; Dar cresc bujorii mîndri din sînge de romîn Şi pălămida neagră din sînge de păgîn!” 
 Sub cerul ce s-aprinde şi-n clipă iar se stinge Vărsînd pe a lor feţe lumini fulgerătoare, Aşa grăiesc bărbaţii ce somnul nu-i atinge În aşteptarea vie a zilei viitoare. 
 Şi poalele pădurii sunt palid luminate De flăcările roşii ce pîlpîie în sate. Şi-n tabăra vecină orgia cea nebună Ca marea depărtată vuieşte sub furtună; Iar în frunziş romînii topoarele-şi descîntă Şi caii lor dezmiardă, şi-n umbră vesel cîntă: 
 “Sunt romîn cu patru mîini, Şi am leacuri de păgîni: De tătari am o săgeată, 
  VASILE ALECSANDRI 
 De turci pala mea cea lată, De litfeni un buzdugan Şi de unguri un arcan!” 
 ŞTEFAN CEL MARE 
 În mijlocul pădurii este-o poiană lungă Şi largă ce foieşte de oameni ca un roi. La capătu-i din dreapta ea prelungeşte-o strungă Prin care ostăşimea curge ca un şuvoi. Ea intră în poiană şi se aşează-n rînduri, Privind la o colibă de ramuri de stejar În care-o umbră mare de om plecat sub gînduri Stă pe genunchi, se-nchină în faţă c-un altar. 
 Deodată o lumină fantastic izbucneşte Din zece nalţi mesteceni cu fruntea-nflăcărată. Coliba se deschide, umbra se scoală, creşte Şi splendid maiestoasă la oaste se arată! Un lung fior pătrunde mulţimea-n admirare. Toţi zic: “E Ştefan! Ştefan!” 
 Dar! Ştefan e cel Mare! Iată-l cărunt, dar încă bărbat între bărbaţi, Ca muntele Ceahlăul prin munţii din Carpaţi! El întruneşte-n sine o triplă maiestate: Acea care o dau anii la conştiinţi curate, Acea care răsfrînge a tronului splendoare Ş-acea întipărită de faima-nvingătoare. Timpul i-a pus coroană de-argint, ţara, de aur, Şi gloria măreaţă i-a pus cununi de laur. 
 Pe falnicii săi umeri, cu anii, sunt clădite Nepieritoare sarcini de fapte strălucite, Dar, ani şi fapte, Ştefan nu simte-a lor povară, Căci dragostea moşiei, ca sfînta primăvară, În sînu-i înfloreşte şi îl întinereşte Pentru salvarea ţării, cînd ţara pătimeşte. 
 Erou plin de lumină, el e menit în lume Pe secolul ce-l vede să sape al său nume Şi să răspîndă raze pe secoli viitori, Precum un soare splendid ce sparge deşii nori. 
 Fiinţă de-o natură gigantică, divină, El e de-acei la care istoria se-nchină, De-acei care prin lume, sub paşii lor, cît merg Las’ urme uriaşe ce-n veci nu se mai şterg, A cărora legendă departe mult se-ntinde Şi-nchipuirea lumii fantastic o aprinde. 
 Măreţ, în a sa umbră un timp întreg dispare, Căci Dumnezeu pe frunte-i a scris: Tu vei fi mare! 
 În mijlocul poienei el se înaintează, Se urcă pe movilă şi astfel cuvîntează: 
 “Romîni din toată ţara! Boieri, vechi căpitani, Şi voi, feciori de oaste!... Sunt patruzeci de ani, Moldova, la Dreptate, pe soarta ei stăpînă*, Mi-a pus pe cap coroana şi buzduganu-n mînă. Prin cel Atotputernic ce apele încheagă Păstrat-am pînă astăzi coroana mea întreagă Şi buzduganul teafăr, deşi pe mulţi duşmani 
  *Locul pe care Ştefan a fost proclamat domn al Moldovei purta numele de Dreptate. 
 I-a doborît, lovindu-i, în patruzeci de ani!
 Duşmani din fundul lumii, păgîni, duşmani vecini,
 Şi, cine-ar putea crede!... chiar duşmani fraţi, creştini!
 Trufaşi cu toţi, sălbatici, lacomi, vicleni şi orbi,
 Care-mprejurul ţării, precum un cîrd de corbi,
 Stau gata s-o sfîşie... dar n-a vrut  Dumnezeu,
 N-a vrut Moldova, ţara vitează, n-am vrut eu!...
 
 Pe Radu, Aron Petru şi Ţepeluş hainul I-am frînt!... Maniac tătarul şi Matias Corvinul I-am frînt!... Chiar pe sultanul Mehmet-Fatin l-am frînt! Ş-alţi mulţi care pierit-au ca pulberea în vînt. 
 Voi îi cunoaşteţi bine, vitejii mei oşteni, Voi, pardoşi de la Lipneţ, vultani din Războieni, Zimbri fioroşi din codrii Racovei, aprigi zmei Din Soci, din Catlabuga, din Baia, de la Şchei. 
 Apărători ai crucii, voi îi cunoaşteţi bine, Căci pentru-a lor risipă aţi războit cu mine Prin şesuri, munţi şi codri, pe iarnă, toamnă, vară, Făcînd din pieptul vostru un zid, hotar de ţară, Roşind cu-al vostru sînge fierbinte, plin de viaţă, Siretul, Prutul, Nistrul şi Dunărea măreaţă; Stînd vecinic în picioare, în veci neodihniţi, De arma, sora voastră, în veci nedezlipiţi, Fără copii, soţie, o! dragii mei vultani, Şi-n luptă, tot în luptă, de patruzeci de ani! 
 Ş-acum cînd armăsarii Osmanului mărit Aruncă largi nechezuri din mîndrul Răsărit, Cînd Mohamed pe ceruri şi-a azvîrlit hangerul 
 Ce, ca o semilună, cutreieră tot cerul;
 Cînd noi oprim cu pieptul furtuna păgînească,
 Ferind de-a sale valuri amvona creştinească;
 Acum, cînd toţi creştinii, regi, domnitori, popoare,
 Ar fi, ca fraţi de cruce, să-mpartă-acelaşi soare,
 Priviţi!... Pe cerul negru se-ntinde-un roş de sînge,
 Din depărtare suflă un vînt ce geme, plînge
 Şi spune că în zare ard sate şi oraşe,
 Că fiare fără nume ucid copii în faşe,
 Că ţara e-n nevoie, că mor romîni sub chinuri,
 Că fete mor sub silă, că pruncii mor în sînuri!...
 
 Şi cine oare face această fărdelege?
 Un domn vecin, prieten, un domn creştin, un rege!
 Albert, craiul Lehiei!...
 
   Albert, de cap uşor, Făcut-a un vis mare de rege-nvingător, Dar n-are el, sărmanul, aşa de largă mînă, Să poată-n ea cuprinde o patrie romînă! Nici a ajuns Moldova de rîsul mişeliei Ca s-o răpească-n gheare-i un vultur d-a Lehiei! 
 Cît va fi-n cer o cruce ş-un Ştefan pe pămînt, Nime nu va deschide Moldovei un mormînt! Cît vor călca duşmanii în ţara de romîni, Ei robi vor fi în ţară, dar vecinic nu stăpîni! Decît Moldova-n lanţuri, mai bine ştearsă fie! Decît o viaţă moartă, mai bine-o moarte vie! 
 Romîni din toată ţara, boieri, vechi căpitani, Voi toţi ai mei tovarăşi de patruzeci de ani! 
 212
 Cînd Albert ne meneşte robie, rele soarte, Răspundeţi, ce se cade lui Albert?... 
 “Moarte, moarte!” Strigă poiana; Moarte! pădurea clocoteşte, Ş-un soare roş în ceruri deodată se iveşte. “Fie! le zice Ştefan, fie cum cereţi voi... La arme! şi pe moarte! căci Domnul e cu noi!” 
 VI ASALTUL 
 Gonise vîntul nopţii furtunile cereşti, Lăsînd acuma rîndul furtunii omeneşti, Şi soarele-n splendoare din neguri răsărise, Părea că vrea s-admire pe acel ce se fălise 
 Că lumea îngrozită, privind spre răsărit, Vedea-va-n loc de soare al său chip strălucit! 
 El primblă ochi de aur pe tabăra  leşească Superbă!... împrejuru-i avînd ca s-o-ntărească Un lung ocol de care legate strîns cu lanţuri, Ocol armat cu tunuri şi-nconjurat cu şanţuri. 
 Armata e-n picioare! Puternica armată, Cu-a sale lungi scadroane în larg cuadrat formată, Ocupă după şanţuri al taberei cîmp nalt, Stînd gata să respingă romînii din asalt. 
 Mii, mii de lănci cu flamuri se văd fîlfîietoare, Ca trestiile dese din bălţi cînd suflă vîntul. În aer zbor nechezuri, comenzi răsunătoare, Şi caii-n neastîmpăr frămîntă-n loc pămîntul. 
 Iar Albert, mîndrul rege, în mijloc pe-o nălţime, Priveşte cu-ngîmfare frumoasa lui oştime. 
 Călare pe-un cal sprinten din stepele ucrane,
 El are lîngă dînsul un grup strălucitor
 De palatini, de hatmani sleiţi pe caii lor,
 Şi steagul înainte-i cu semne suverane.
 
 La dreapta, sub pădure, romîna oaste-apare În pîlcuri şi în cete pe cîmp orînduită, Şi fiecare ceată de luptă pregătită C-un tun cu şapte ţevii, purtat pe roţi uşoare. Hotnogi numiţi de Ştefan comandă călăraşii, Aprozii, lefeciii, curtenii şi arcaşii. 
 Iar Ştefan stă pe-o culme cu-o ceată ce nu-l lasă, De-a ţării boierime şi de copii din casă. Sub dînsul are domnul un zmeu, un moldovan, În stînga lui pe Boldur, în dreapta pe Bogdan, În mînă-i buzduganul domnesc care-n războaie, Ca braţul care-l poartă, în veci nu se îndoaie, Şi pe deasupra-i steagul, ameninţînd furtuna, Cu bourul, cu steaua, cu soarele şi luna. 
 Precum doi nori pe ceruri stau faţă-ntunecoşi Şi merg unul spre altul, dînd fulgeri luminoşi, Armatele duşmane, crunt-ameninţătoare, Răspînd din ochi, din arme luciri fulgerătoare. Şi litfii şi romînii privesc în nerăbdare Unii la rege, alţii la domn, şi fiecare, Dorind, pîndind semnalul războiului...
  Deodată Ştefan ridică steagul, dînd semn l-a lui armată. “Ura!...” trei pîlcuri dese de cei mai buni arcaşi, Plecînd, pe cîmp se-nşiră în grupe de hărţaşi. 
 Voinicii merg în fugă spre lagăr, îndrăzneţi, Din arcele lor nalte trăgînd mii de săgeţi Ce vîjîie-n desimea scadroanelor leşeşti Şi prind răsad de moarte în piepturi omeneşti. 
 Dar tunurile-ascunse în lagăr, după care, S-aprind, scoţînd pe gură mortală detunare, Şi mulţi dintre arcaşii departe-naintaţi Cad morţi, scăldaţi în sînge, de glonţuri fulgeraţi. Tovarăşii lor grabnic atunci se întrunesc, Dau semne de-ngrozire, la fugă se gătesc, Cercînd s-atragă leşii din tabără afară. Dar leahul nu-i urmează, cercarea le-i zadară! “Vezi litfa! zice Boldur, stă-nchisă la ocol. Nu vrea, nu îndrăzneşte să iasă-n cîmp, la gol.” “Vom merge noi la dînşii! romînul domn răspunde, În tabări lănţuite ştim noi cum se pătrunde. Tu, Boldur, mare hatman, şi tu, Coste-paharnic, Precum se cade vouă, îmi place a fi darnic, Făcîndu-vă cu mine părtaşi la zi de fală. În duşmanii Moldovei acu să-ntraţi năvală Cum intră leu-n turme şi paloşul în coaste!” Pe loc semeţii Coste şi Boldur, capi de oaste, S-au dus, s-au pus în fruntea romînilor, strigînd: “La foc, copii!” şi grabnic plecat-au alergînd.
    Vuieşte aprig cîmpul şi armele răsună, Şi tunurile crunte ca tunete detună. O grindină de glonţuri fatală,-ucigătoare, În cetele romîne duc moarte-ngrozitoare; Dar ele, ne-ngrozite, făr-a-nceta de loc, Păşesc tot înainte, sub viscolul de foc. 
 Mulţi le rămîn în urmă, rupţi, morţi, căzuţi pe 
 brînci!
 Ei zbor ş-ajung în număr la şanţurile-adînci.
 “Năval cu toţi în lagăr, năval! oastea răcneşte.
 Din cer ne vede Domnul, şi Ştefan ne priveşte!”
 Şi toţi s-aruncă-n şanţuri, dau unii peste alţi,
 Cei mici, uşori, în grabă s-acaţă de cei nalţi,
 Le sar pe umeri sprinten, ca tigri se izbesc,
 Cu unghiile de maluri se prind, se opintesc,
 Se urcă prinşi de lanţuri, de-a tunurilor buze,
 Şi printre mii de săbii şi mii de archebuze
 Ce-i taie şi-i răstoarnă în şanţuri, fărîmaţi,
 Ei pun picioru-n lagăr, puternicii bărbaţi!
 
 Zadarnic Ceremişii, dosiţi pe după care, Îndreaptă groase tunuri, le-ncarcă, le dau foc, Romînii, de-ai lor duşmani deprinşi a-şi bate joc, Într-înşii dau izbire cu-o aprigă turbare, Îi pun sub coasa morţii, în tabără-i resping, Şi, grabnic, care, tunuri în şanţuri le împing, Şi fac podişuri late cu trupuri sîngeroase Ce mor în vaiet jalnic şi-n chinuri dureroase. Atunce craiul zice: “O! frate Sigismund! Zăreşti tu moldovenii în lagăr, colo,-n fund?” “Dar! Sigismund răspunde; zăresc o biată turmă. Nici unul însă teafăr nu-şi va călca pe urmă!” “Nici unul viu, nici unul!” zic leşii împrejur. Şi Herbor Lucasiewitz, viteaz cu părul sur, Se duce să avînte armata cea crăiască Şi cu romînii aprigi în piept să se lovească. . . . . . . . . . . . . . . . .
  Ca nişte mari balauri cu lungi coarne-ascuţite, Scadroanele în zgomot de tropot sunător 
 Se mişcă, saltă-n copce; apoi, luîndu-şi zbor,
 Cu lancele plecate la fugă-s repezite.
 Dar Costea şi cu Boldur, tovarăşi de izbîndă,
 Ţinînd în frîu avîntul romînilor semeţi,
 Le strigă: “Staţi aice! toţi după cai, la pîndă,
 Să trageţi ţintă-n litfe o ploaie de săgeţi!”
 
 Şi cum veneau grămadă scadroanele sonore, Descalecă arcaşii, gătesc arcele lor, Trag, strunele vibrează, sunînd zbîrnîitoare, Mii de săgeţi trec iute sub soare ca un nor Şi intră prin scadroane cu-o aspră vîjîiire, Ducînd cu ele groază, durere şi pieire. 
 Întregi şiruri de oameni, din fugă săgetaţi, Se pleacă morţi pe coame, cad grabnic răsturnaţi. Mulţi cai zac lîngă dînşii şi mulţi, atinşi la nări, Fug, tîrîind cadavre cu un picior în scări. Dar Herbor Lucasiewitz răcneşte: “Înainte!” Şi lungile scadroane-nainte merg grămadă, Păn’ ce topor cu lance şi buzdugan cu spadă S-ating în zîngănire sub soarele fierbinte. 
 Atunce mîndrul soare ce spre apus plecase, Oprit în a sa cale, văzu cu ochii roşi Un furnicar de moarte ce aprig se-ncleştase, Un iad grozav de demoni sălbatici, fioroşi, Sărind, urlînd ca fiare, muşcîndu-se scrîşnind, Rupînd, lovind orbeşte, dînd moarte şi murind! 
 Romînii în scadroane intrau ca-ntr-o pădure, Clădind movili de leşuri sub zdravănul topor. Şi coasa neobosită, şi harnica secure Zburau abătînd caii sub călăreţii lor. 
 217
 Iar ulii din Soroca, şi zgripţorii din Vrancea
 Cu lancea căngiuită în gloată pătrundeau,
 Şi răsturnau cu cangea, şi străpungeau cu lancea,
 Şi trupurile moarte cu trupuri le-ascundeau.
 
 Dar şi lehimea cruntă făcea pîrtii grozave, În cetele romîne trecînd ca prin troian. Bravi, ne-mpăcaţi, teribili, sub armele lor brave Curgea o dîră lungă de sînge pămîntean. 
 Deodată prin oştime o veste a trecut: “Herbor sub buzduganul lui Boldur a căzut!” “Herbor e mort!” Stau leşii pătrunşi, încremeniţi, Scot şoapte îngrozite, prin ranguri răzleţiţi, Pierd cumpătul, pierd capul, zvîrl armele-n văzduh, Dau dosul, şi fug iute, goniţi de-al spaimei duh. 
 Iar craiul trist, cu palma lovindu-se pe frunte, Suspină: "O! Toporski, o! veteran cărunte! Priveşte, fug mişeii! fug toţi, fug mic şi mare! De-acum în tine singur e singura-mi sperare!” 
 VII
 LUPTA
 
 Toporski veteranul cu-o ceată mai aleasă
 Lui Albert se închină şi pleacă la război.
 Pe loc bătrînul Cîrjă în cale-i vrînd să iasă,
 De lîngă Ştefan pleacă cu buni viteji de soi.
 Ei vin călări în grabă, aprinşi de răzbunare,
 S-apropie; iar Cîrjă, zburînd în fuga mare,
 În faţa lui Toporski s-opreşte ş-astfel zice:
 “Toporski! din doi unul e scris să piară-aice!
 Ori tu, ori eu; sus pala, şi vin’ la luptă dreaptă!”
 
 “Cîrjă! răspunde leahul, ai minte înţeleaptă,
 Dar inimă nebună. Eu te cunosc pe tine,
 Eşti leu năprasnic, însă şi tu mă ştii pe mine,
 Căci în mai multe rînduri luptat-am înainte,
 Pe cînd aveam braţ verde şi inimă fierbinte.
 Nici tu, vechiul meu duşman, nu m-ai învins pe mine,
 Nici eu n-am avut parte să te înving pe tine.
 Ce dar n-am putut face în focul tinereţii,
 Putea-vom face oare sub iarna bătrîneţii?
 O! Cîrjă, barbe albe purtăm acum noi doi,
 Şi lupta, draga luptă, nu mai e pentru noi.
 Priveşte! alţii, tineri, stau împrejurul meu.
 Demni adversari acelor de pe-mprejurul tău.
 Al lor acum e rîndul, frate. Noi, veteranii,
 Şoimi învechiţi, deoparte să stăm, privind şoimanii.
 Vin’ cole lîngă mine, şi nu fii duşman mie,
 Căci vîrsta între oameni stinge-orice duşmănie!”
 Răspunde-atunce Cîrjă: “Toporski, ai dreptate,
 Ades e rece pieptul, şi inima tot bate!
 Apoi, mărindu-şi pasul, el strigă la ai săi:
 La luptă, voi, şoimanii, la luptă, feţii mei!”
 “La luptă!” strigă însuşi Toporski-n mare glas,
 Şi amîndoi bătrînii deoparte s-au retras.
 
 Pe loc ambele cete aprins electrizate Scot paloşele-n soare c-un freamăt de oţel. Ochirile prin aer se-ntîmpină-ncruntate, Căci fiecare-alege un duşman pentru el. 
 Plecînd apoi cu toţii, strîng frîiele, dau pinteni, În sprintene dezghinuri îşi saltă caii sprinteni, 
 Şi zbor pe-aripa urii, cu-avîntul de nălucă,
 Şi intră ceată-n ceată şi-n luptă se apucă.
 Pămîntul ropoteşte sub tropot de copite,
 Văzduhul străluceşte de arme ascuţite,
 Iar paloşele albe ciocninduse-n loviri
 Dau foc, dau moarte cruntă, dau aspre zîngăniri.
 
 În clipă cad sub ele, străpunşi, scăldaţi în sînge, Iarmeric Mazovitul, ce-n două părţi se frînge, Şi Buhtea pîrcălabul, cu-o largă brazdă-n piept, Şi tînărul Cozjatic, lipsit de braţul drept. 
 Grodeck, zis Falcă-Tare, în crudul său avînt, Precum un vier de codru, se-nainta prin gloată Şi sabia-mprejuru-i făcea o largă roată Ce se-nvîrtea la soare şi şuiera în vînt. Cădeau victime multe sub arma ce zbura! Şi Grodeck în turbare pe rînd le număra, Călcînd tot înainte pe victimele sale. Cînd, iată, din mulţime apare drept în cale Balaur de la Galu, ce poartă uşurel O ghioagă monstruoasă, cu dinţii de oţel. Grodeck repede spada-i în pieptul lui Balaur! Sîngele curge!... Pieptul greu muge ca un taur, Dar ghioaga se abate!... sub crunta-i lovitură Zbor crierii lui Grodeck, şi dinţii toţi din gură; Iar leahul, cladă moartă, greu cade pe pămînt, Ne-ndeplinind în viaţă grozavu-i jurămînt. 
 Coman, de la Comana, cu Velcea, şarpe iute, Privesc din depărtare cum vine şi cum saltă Un cal de soi ogarnic, deprins a vîna ciute, C-un voinicel subţire ca trestia de baltă. 
 220
 “Cine să fie oare cel căpitan frumos?” “E Biela, păr de aur, cu mijloc mlădios”. “Vînat de soi e, frate?”
  “E pui de palatin!” “Aţine-te dar, Velceo.”
   “Comane, mă aţin.” Şi amîndoi la pîndă se pun în a lui cale, Coman cu braţe goale, şi Velcea cu o coasă. 
 Venea fugaru-n salturi, zburlind coama-i pletoasă; Venea voiosul Biela pe cîmpul cel de jale, Şi pala-i cînd de-o parte, cînd iar de altă parte, Tăind în carne vie, făcea ochiuri deşarte. 
 Deodată Velcea sare, sub cal se ghemuieşte, Şi calu-mpuns la glezne din fugă poticneşte, Turtind sub el pe Velcea; iar mîndru-i căpitan Îl zvîrle peste capu-i în pieptul lui Coman. “Bine venişi la mine!” îi zise urieşul, Şi-n braţele-i de schijă, rîzînd, grozav îl strînge, Cît pieptul îi zdrobeşte şi oasele îi frînge, Apoi între cadavre, pe cîmp, aruncă leşul... 
 Gorow şi Zablotowski combat delaolaltă Cu Stroe Vlad, hotnogul, şi cu şoltuzul Daltă. Umăr de umăr, coastă de coastă, om şi cal Se strîng, se prind cu ură în cleştet infernal, Voind a se absoarbe de pe a lumii faţă Cu partea lor de soare, cu partea lor de viaţă. Şi sîngele din piepturi, din frunţi mereu se scurge Şi pe sub cai de-a lungul el gîlgîie şi curge. Crîncenă luptă! Moartea deasupra se arată, 
 Face un semn, alege, şi cleştetul deodată
 La semnu-i se desprinde, lăsînd pe cîmp să cadă
 Gorow şi Zablotowski, amici, a morţii pradă!
 Iar caii lor, ca dînşii nedespărţiţi, cu dor,
 Se duc nebuni prin lagăr, chemînd stăpînii lor.
 
 Glence din Pocuţia sub Udrea se doboară. Udrea e prins de Cziusko, dar singur se omoară, Strigînd în desperare: “Ah! zece morţi mai bine Decît o viaţă lungă şi zile cu ruşine!” Corbaci retează capul baronului Huminski, Ciolpan apucă-n braţe-i pe junele Tenczynski Şi merge de-l depune lui Ştefan la picioare, Apoi se-ntoarce iute la nouă vînătoare. 
 Zbaloş pe-un cal de cîmpuri, Negrea pe-un cal de munte Se întîlnesc cu ochii ş-aleargă să se-nfrunte. Izbindu-se-n mulţime cu-avînt spăimîntător, Crunt se lovesc din fugă cu paloşele lor. Lovire fulgerîndă şi leahului fatală! El cade jos!... În mîna-i se frînge a sa pală, Dar Negrea, viteaz darnic, îi zice: “Frate Zbaloş, Pe-un om căzut nu-mi place să cadă al meu paloş. Te scoală, mergi în pace cu zile de la mine. Ar fi păcat să piară un bun viteaz ca tine!” 
 A zis, calu-şi întoarce şi-n gloată se repede, Lăsînd în urmă-i leahul; iar Cîrjă, care-l vede, Îi strigă de departe: “Ani mulţi, Negreo, nepoate! Braţul ce nu dă moarte cînd poate, multe poate!” 
 222
 Şi glăsuind, el vede a lui Toporski ceată, Ciuntită, risipită şi-n tabără-alungată, Fugind cum fuge spaima lipsită de ruşine... Şi simte mîndrul Cîrjă o mare vîlfă-n sine. 
 Iar cainicul Toporski, cu fruntea obosită, Şopteşte vărsînd lacrimi: “O! soartă mult cumplită! Eu, tare-odinioară, vechi arbor al Lehiei, Pierdut-am frunzi şi ramuri sub vîntul vijeliei! Iată-mă-nvins!... O! Cîrjă, de-acum sunt robul tău!” “Rob, tu! nu mi-ar ierta-o preasfîntul Dumnezeu! Cînd un popor de oameni se-nchină ţie, mie, Un tu, ş-un eu, Toporski, nu cade în robie!” 
 Aşa grăieşte Cîrjă, bătrînul înţelept, Şi, singur, merge vesel la Ştefan, domnul drept, Ce-i zice: “Ani mulţi, Cîrjă! tu fală mi-ai făcut! Ca tine fie-ţi neamul viteaz şi priceput!” 
 Apoi către oştimea pe lîngă el rămasă: “Acum e rîndul nostru, boieri, copii din casă! Să dăm zorul din urmă, cumplitul nostru zor, Ce trece şi răstoarnă ca trăsnet răzbitor. Daţi vînt armelor voastre! pe cai, şi după mine!” 
 Precum un cîrd de vulturi din sferele senine Cad iute ca un fulger pe-o pradă ce zăresc, Romînii, duşi de Ştefan, în lagăr se izbesc! Nimic nu le rezistă, nici tunuri, nici desime, Nici şanţ, nici zid de care, nici deasă călărime, Căci ei răstoarnă-n treacăt, şi darmă, sfarmă-n clipă Scadroane, tunuri, corturi, şi pun tot în risipă. 
 Fug leşii, fug cruciaţii şi fuge însuşi craiul! Îi duce domnul Ştefan cum vîntul duce paiul; Iar tabăra leşească un lung pustiu rămîne Sub apriga furtună a cetelor romîne! 
 Cînd suflă vîntul toamnei prin codrii veşteziţi, Copacii plini de frunze sunt astfel zguduiţi, Şi crengile căzute, şi frunzele uscate Pe cîmp în depărtare sunt astfel semănate. 
 VIII
 ARATUL
 
 Armata glorioasă e frîntă, risipită,
 Ca munţii de nisipuri în Africe pustii.
 Într-un vîrtej de spaimă din urmă-i fugărită
 Prin văi, prin munţi, prin codri, prin rîpi şi pe cîmpii.
 Iar craiu-n desperare, din dealul Catilinei,
 Priveşte printre lacrimi frumoasa lui armată,
 Ieri floarea vitejiei, azi, vai! prada ruşinei,
 Cum fuge ca un nour sub raze-mprăştiată,
 Ş-acum el se găseşte cu adevărul faţă!
 Slab, mic, fără trufie, văzîndu-şi înainte
 Spectacolul pieirii ce-i dă fiori prin minte,
 Şi-n urmă-i alt spectacol ce sufletu-i îngheaţă.
 
 . . . . . . . . . . . . . . . .
 
 Pe-un şes întins şi galben, sub arşiţa de soare, Cinci sute pluguri ară pămîntul ţelinos, Şi domnul Ştefan însuşi, cu fruntea în sudoare, 
 224
 Asistă pe-un cal negru, sub un stejar frunzos. Opt mii de leşi de oaste, legaţi, cu frîu-n gură, În loc de boi, la juguri se opintesc trăgînd; Ei trag mereu, şi fierul greu muşcă-n bătătură, Şi unii gem, şi alţii cad pe genunchi plîngînd! Dar biciul îi loveşte şi lancele-i împung... 
 Se scoală-n brînci şi iarăşi trag brazde pe pămînt! Mulţi dintre ei, sărmanii! în capăt nu ajung Şi chiar în a lor brazde găsesc al lor mormînt! 
 Romînii cu glas aprig îndeamnă ca să-ntindă, Strigînd: “Hăis, ţa, litfene; hăis, ţa, haram de plug! Tu-mi pregătisei jugul, eu mi te-am pus în jug. Hăis, ţa!...” Apoi din urmă aruncă-n brazde ghindă. 
 Iar Ştefan la tovarăşi le zice cu glas tare: “Aşa scrie romînul a sale fapte mari, Cu fieru-n brazdă neagră!... Romînul astăzi are Pămîntul său drept carte şi pluguri cărturari. Aici pe unde astăzi e numai cîmp, otavă, Umbri-se-vor urmaşii sub Roşia Dumbravă!” 
 . . . . . . . . . . . . . . . . .
 
 Trecut-au patru secoli din ziua cea fatală
 Cînd se-ngropă-n ţărînă a duşmanilor fală!
 Şi faptul cel istoric, sub formă legendară,
 Din neam în neam romînii îl povestesc în ţară.
 
 Priviţi! lîngă-o dumbravă stă tabăra de care. Flăcăi voinici şed roată pe lîngă un foc mare, Mirînduse-ntre dînşii cum vreascurile-n foc Ca nişte şerpi se mişcă, sucindu-se în loc. “Ştiţi voi de ce stejarul, arzînd, plînge şi geme? 
 (Întreabă-un romîn ager pe care-a nins devreme.)
 Cole,-n astă dumbravă, copacii urieşi
 Sunt locuiţi, se spune, cu suflete de leşi.
 Pe timpul bărbăţiei au prins Ştefan cel Mare
 O oaste de năvală ş-au pus-o ca să are;
 Iar în pămîntul negru cu sînge-amestecat,
 Spre lungă pomenirte el ghindă-au semănat!”
 
 . . . . . . . . . . . . . . . .
 
 El zice, şi dumbrava se pare că roşeşte,
 Ş-un aspru glas de vultur în noapte se trezeşte.
 El zice, focul arde, dumbrava luminînd,
 Prin crengile frunzoase trec umbre suspinînd!
 
 
 Pohod la Sybir 
 Sub cer de plumb întunecos,
 Pe cîmp plin de zapadă
 Se trăgănează-ncet pe jos
 O jalnică gramadă
 De oameni trişti şi îngheţaţi,
 Cu lanţuri ferecaţi.
 
 Sărmani!... de şase luni acum
 Ei merg fără-ncetare
 Pe-un larg pustiu ce n-are drum,
 Nici adăpost, nici zare.
 Din cînd în cînd un ostenit
 Mort cade, părăsit!
 
  VASILE ALECSANDRI 
 E lung cel şir de osîndiţi!
 Pe vînăta lor faţă
 Necontenit sunt pălmuiţi
 De-un crivăţ plin de gheaţă,
 Şi pe-al lor trup de sînge ud
 Des cade biciul crud.
 
 În urma lor şi pe-mprejur
 Cazaci, başchiri sălbatici,
 Cu suliţi lungi, cu ochi de ciur
 Alerg pe cai zburdatici,
 Şi-n zarea sură stă urlînd,
 Urlînd lupul flămînd.
 
 Dar unde merge-acest popor
 Ce nu mai are-n lume
 Nici o sperare-n viitor,
 Nici patrie, nici nume?...
 Se duce, şters dintre cei vii,
 Să moară prin pustii.
 
 Palid convoi, pierdut, uitat,
 Coloană funerară,
 Ea poartă-n frunte un stigmat...
 Amorul sfînt de ţară!
 O! sfînt, sublim, ceresc amor,
 Cîţi pentru tine mor!
 
 Ah! cîţi martiri pentr-un cuvînt,
 Un dor de libertate,
 
 Cu zile mers-au la mormînt
 Prin răzbunări turbate!
 Cîţi au format grozavul şir,
 Pohodul la Sybir!
 
 Acum coloana s-a oprit
 Sub crivăţul de noapte.
 Din sînu-i rece, amorţit,
 Ies dureroase şoapte.
 Toţi se înşiră-acum în rînd,
 Gemînd şi tremurînd.
 
 Un comandant, aprig călău,
 I-adună ca pe-o turmă
 Şi-nseamnă chiar pe biciul său
 Cîţi au căzut în urmă;
 Apoi în vînt cu aspru glas
 Dă ordin de popas.
 
 Convoiu-ntreg, nedezlipit,
 Îngenunchind se lasă
 Pe cîmpul alb şi troienit,
 Sub negura geroasă,
 Şi stă gramadă la un loc,
 Făr-adăpost, nici foc.
 
 Cu pieptul pe omăt lungiţi,
 Sărmani! adorm îndată,
 Visînd de cîmpii înfloriţi,
 De ţara depărtată,
 Şi pieptul lor plin de amar
 
 Se bate tot mai rar.
 
 Unul prin vis vede plîngînd
 O mamă-mbătrînită.
 Altul se-ngîna dezmierdînd
 Soţia lui iubită,
 Şi toţi pe sub genele lor
 Au lacrime de dor.
 
 Ei dorm adînc! ş-al nopţii vînt
 Cu şuier viscoleşte;
 Ei dorm adînc; şi pe pămînt
 Mereu troianul creşte,
 Şi stelele, privind la ei,
 Plîng lacrimi de scîntei.
 
 Treptat, omătul spulberat
 Se-ntinde ca o mare,
 Şi creşte, şi sub el, treptat,
 Convoiu-ntreg dispare,
 Şi-n zori tot cîmpu-i învelit
 C-un giulgi nemărginit.
 
 229
 Au fost! acum ei unde sînt?...
 Un cîrd de vulturi zboară
 Pe sus c-un repede avînt
 Şi iute se coboară,
 Iar dintre brazi vine urlînd,
 Urlînd lupul flămînd!...
 
 
 Legenda rîndunicăi 
 dedicată dnei Nyka Grădişteanu Rîndunică, rîndunea, Ce baţi la fereastra mea? Du-te-ţi pune rochiţa, Că te arde arşiţa, Te suflă vîntoaiele Şi te udă ploaiele. Mergi în cîmpul înverzit, Că rochiţa a-nflorit Şi o calcă turmele Şi o pasc oiţele. 
 (Cîntec poporal) 
 I
 Cînd se născu pe lume voioasa Rîndunică,
 Ea nu avea făptură ş-aripi de păsărică,
 Fiind al cununiei rod dulce, dezmierdat,
 Copilă drăgălaşă de mare împărat.
 Dar fost-a o minune frumoasă, zîmbitoare,
 Sosită printre oameni ca zîmbetul de soare,
 O gingaşă comoară formată din senin,
 
 230
 Din raze, din parfumuri, din albul unui crin,
 Şi maica sa duioasă, privind-o, se temea
 Să nu dispară-n aer sub forma de o stea.
 
 O zînă coborîtă din zodia cerească
 Veni să o descînte, s-o legene, s-o crească,
 Să-i deie farmec dulce, podoabe, scumpe daruri,
 S-o apere-n viaţă de-a zilelor amaruri.
 Ea-i puse-o scăldătoare cu apă ne-ncepută,
 De ploaie neatinsă, de soare nevăzută,
 Şi-n apa încălzită cu lemn mirositor
 O trestie, un fagur ş-o floare de bujor,
 Menind prin şoapte blînde copila să devie
 Năltuţă, mlădioasă ca trestia verzie,
 La grai ca mierea dulce, la chip fermecătoare
 Şi ca bujorul mîndru de ochi atrăgătoare.
 Apoi zîna-i aduse o dalbă de rochiţă,
 Din raze vii ţesută, cu stele prin altiţă,
 Şi-i zise: "De-ţi e gîndul să ai parte de bine,
 Rochiţa niciodată să n-o scoţi de pe tine,
 Şi cît vei fi al lumii frumos, iubit odor,
 Să fugi în lumea-ntreagă de-al luncii zburător,
 Căci el ţinteşte ochii şi dorurile sale
 Pe oricare fiinţă cu forme virginale,
 Pe dalbele copile, a dragostei comori,
 Ce-s jumătate fete şi jumătate flori,
 Pe zînele născute în atmosfera caldă,
 Ce sub văpaia lunii în lacuri lin se scaldă,
 Şi chiar pe luna plină de o lumină moale,
 Ce-atinge iarba verde cu albele ei poale”.
 
 II 
 Copila descîntată de zîna ei cea bună
 Creştea-ntr-o ziuă numai cît alta într-o lună,
 Ş-a sale brăţişoare, ş-a sale mici picioare
 Aveau, fiind în leagăn, mişcări de aripioare;
 Iar cînd ieşi din cuibul în care înflorise
 Ca roza dintr-un mugur cu foile deschise,
 Cînd umbra sa vioaie, plutind sub cer senin,
 Putea să se măsoare pe umbra unui crin,
 Mult îi plăcea copilei s-alunge rîndunele
 Ce lunecau prin aer şi o chemau la ele,
 S-alerge pe sub bolta bătrînilor arini,
 Cercînd să prindă-n iarbă a razelor lumini,
 Să fugă rătăcită de-a lung, de-a lung pe maluri
 Atrasă-n cursul apei de-a rîurilor valuri,
 Şi-n cale-i să s-oprească, uimită, încîntată
 De dulcea armonie naturii deşteptată.
 
 Atunci pe nesimţite un glas de zburător
 Îi tot fura auzul şoptindu-i, plin de dor:
 “Atît eşti de frumoasă la chip şi la făptură,
 Că nopţii dai lumină, şi iernii dai căldură,
 Şi orbilor din umbră dai ochi să te admire,
 Şi morţilor grai dulce să spuie-a lor simţire.
 Ah! părul tău lung, negru, ca aripa corbie,
 Cu-a lui întunecime ar face nopţi o mie,
 Şi chipul tău ce fură chiar ochii de copile
 Din alba lui splendoare ar face mii de zile!
 Ah! buzele-ţi rotunde, cu rîs înveselite,
 Se par două cireşe în soare pîrguite,
 Şi mijlocu-ţi de-albină sub vălul tău de aur
 Se leagănă prin aer precum un verde laur;
 Iar ochii tăi, luceferi cu tainice luciri,
 
 232
 Răsfrîng toată văpaia cereştilor iubiri
 Ce ai aprins în inimi cînd te-ai ivit pe lume
 Tu, zînă fără seamăn, minune fără nume!”
 
 Copila, cu uimire, îl asculta zîmbind...
 Apoi, cătînd în urmă-i, se depărta fugind,
 Lilie zburătoare, de fluturi alungată,
 Care-i formau pe frunte o salbă-naripată.
 
 III
 Visează luna-n ceruri!... sub visul cel de lună
 Flori, ape, cuiburi, inimi visează împreună.
 Nici o mişcare-n frunze, şi nici o adiere
 Nu tulbură în treacăt a nopţii dulci mistere.
 Albina doarme-ascunsă în macul adormit,
 Bîtlanul printre nuferi stă-n labă neclintit,
 Şi raza argintie din stele dezlipită
 Căzînd, săgeată lungă, prin umbra tainuită,
 Se duce de aprinde văpăi tremurătoare
 În albele şiraguri de rouă lucitoare.
 
 Dar cine-acum, ca raza, în lumea nopţii zboară?
 Ce umbră, cu sfială, prin arbori se strecoară
 Şi merge drept la malul pîrăului din vale?
 Oprindu-se-ngrijită ades în a sa cale,
 Ea vine lîngă apă, cu drag la ea priveşte
 Şi, singură-n răcoare, de baie se găteşte.
 O! dalbă feerie! divină încîntare!...
 Rochiţa de pe umeri alunecă, dispare,
 Şi lumii se arată minunea cea mai rară,
 Albind ca faptul zilei în zi de primăvară!
 
 233
 Toţi ochii de luceferi, de păsări şi de flori,
 Loviţi ca de lumina rozatică din zori,
 S-aprind de-o scînteiere ce-n inimă pătrunde...
 Dar juna-mpărăteasă în apă se ascunde.
 Ferice, dezmierdată de unda răcoroasă,
 Ea-noată cu-o mişcare alene, voluptoasă,
 Lăsînd ca să albească prin valul de cristal
 Frumoasa rotunzime a sînu-i virginal.
 Şi iarba de pe maluri se pleacă s-o privească,
 Şi trestia se-ndoaie voind ca s-o oprească,
 Şi apa-n vălurele de aur se-ncreţeşte,
 Şi nuferii se mişcă, bîtlanul se trezeşte,
 Pădurea cîntă imnuri, şi luna amoroasă
 Revarsă pe copilă o mantie-argintoasă.
 
 Acum pe lîngă trestii ea lunecă uşor
 Şi, vrînd la mal să iasă, pătrunsă de-un fior,
 Pe sînul ei ud încă ea părul îşi adună,
 Se oglindeşte-n apă, se oglindeşte-n lună,
 Şi umbra-i diafană cu formele-i rotunde
 În lină îngînare se clatină pe unde.
 
 IV
 Cocoşu-n depărtare intonă o fanfară!
 Copila cu grăbire din valuri iese-afară.
 Ah! unde-i e rochiţa şi unde-al ei noroc?...
 Ea vede zburătorul cu ochii mari de foc
 Ce vine ş-o cuprinde cu braţele-ntr-o clipă;
 Dar grabnic se aude un freamăt de aripă,
 Şi dalba-mpărăteasă, din braţe-i dispărînd,
 
 234
 Se schimbă-n rîndunică şi fuge-n cer zburînd! 
 Atunci ş-a ei rochiţă, nălţîndu-se în vînt, Topitu-s-a în ploaie de raze pe pămînt, Şi pîn-în faptul zilei crescut-au flori din ele, Odoare-a primăverii: Rochiţi-de-rîndunele!... 
 Mirceşti, 1874 
 
 Dan, căpitan de plai 
 (XV secol) 
 Frunză verde de mălai,
 Cine merge sus la rai?
 Merge Dan, şoiman de plai,
 C-a ucis el mulţi duşmani,
 Un vizir şi patru hani.
 Frunză verde lemn de brad,
 Cine merge jos în iad?
 Merg tătarii lui Murad,
 C-au ucis în zi de mai
 Pe Dan, căpitan de plai!
 
 (Fragm. de cîntec poporal) 
 I
 Bătrînul Dan trăieşte ca şoimul singuratic
 În peştera de stîncă, pe-un munte păduratic,
 Privind cu veselie cum soarele răsare,
 Dînd viaţă luminoasă cu-o caldă sărutare,
 
 Privind cu jale lungă cum soarele apune...
 Aşa şi el apus-a din zile mari şi bune!
 Vechi pustnic, rămas singur din timpul său afară,
 Ca pe un gol de munte o stîncă solitară,
 Dincolo din morminte el trist acum priveşte
 O tainică fantasmă ce-n zare s-adînceşte,
 Fantasma drăgălaşă a verdei tinereţi
 Ce fuge de răsuflul geroasei bătrîneţi,
 Şi zice: “Timpul rece apasă-umărul meu
 Şi cît m-afund în zile, tot simt că e mai greu!
 O! lege-a nimicirii, o! lege nemiloasă!
 Cînd, cînd s-a toci oare a vremii lungă coasă!”
 Apoi el pleacă fruntea şi cade în visare,
 Iar munţii, albi ca dînsul, se-nclină-n depărtare.
 
 Ai timpilor eroici imagine augustă,
 Pe cînd era el tînăr, lumea-i părea îngustă
 Pentru bine, şi largă, prea largă pentru rău!
 El ar fi vrut-o bună ca bunul Dumnezeu.
 Deci îi plăcea să-nfrunte cu dalba-i vitejie
 Pe cei care prin lume purtau bici de urgie,
 Şi mult iubea cînd ţara stiga: “La luptă, Dane!”
 Să vînture ca pleava oştirile duşmane.
 Atunci a lui mînie ca trăsnetul era,
 În patru mari hotare tuna şi fulgera,
 Iar ţara dormea-n pace pe timpii cei mai răi
 Cît Dan veghea-n picioare la căpătîiul ei.
 Ades el pleca singur prin codri fioroşi,
 În care luceau noaptea oţeluri şi ochi roşi,
 Şi dacă murgu-i sprinten da-n lături sforăind,
 
 236
 Viteazul cu blîndeţe îl dezmierda grăind:
 “N-aibi grijă, măi şoimane! eu am şi duc cu mine
 O vrajă rea de duşmani şi bună pentru tine”.
 Şi murgu-şi lua calea în linişte deplină
 Prin codri fără drumuri şi fără de lumină.
 Iar vulturii carpatici cu zborul îndrăzneţ
 Făceau un cortegi falnic eroului drumeţ.
 
 Încrederea-nfloreşte în inimile mari!
 
 II
 Bătrînul Dan ascultă grăind doi vechi stejari
 Crescuţi dintr-o tulpină pe culmea cea de munte
 Ş-avînd ca o coroană un secol pe-a lor frunte.
 “O! frate, zice unul, un vînt în miez de noapte
 Adusu-mi-a din vale lung vaiet, triste şoapte!...
 E sabie în ţară! au năvălit tătarii!
 Ş-acum în bălţi de sînge îşi joacă armăsarii!”
 “Aşa! răspunde altul, colo în depărtare
 Zărit-am astă-noapte pe cer lumină mare!
 Ard satele romîne! ard holdele-n cîmpii!
 Ard codrii!... Sub robie cad fete şi copii.
 Şi-n fumul ce se nalţă cu larme zgomotoase
 Zbor suflete gonite din trupuri sîngeroase!”
 Bătrînul Dan aude, suspină şi nu crede!
 Dar iată că pe ceruri din patru părţi el vede
 Trecînd un stol de vulturi urmaţi de uli gramadă,
 Atraşi în orizonturi de-a morţii rece pradă.
 
 Un fulger se aprinde în ochii lui pe loc.
 
 
 
 “La luptă, Dane! ţara-i în jac, ţara-i în foc!”
 Bătrînul Dan desprinde un paloş vechi din cui,
 Şi paloşul luceşte voios în mîna lui.
 Bătrînul Dan pe sînu-i apasă a lui mînă
 Şi simte că tot bate o inimă romînă.
 El zice cu mîndrie, nălţînd privirea-n sus:
 “Pe inimă şi paloş rugina nu s-a pus.
 O! Doamne, Doamne sfinte, mai dă-mi zile de trai
 Pîn’ ce-oi strivi toţi lupii, toţi şerpii de pe plai!
 Fă tu să-mi pară numai atunci paloşul greu,
 Cînd inima-nceta-va să bată-n pieptul meu,
 Ş-atunci inima numai de-a bate să încete
 Cînd voi culca sub ţărnă a duşmanilor cete!”
 Apoi el strînge chinga pe zdravenele-i şale,
 Îşi face-o cruce, pleacă şi se coboară-n vale.
 
 III În scurtele răstimpuri cînd soarele declină Şi noaptea-şi pune stema feerică, stelină, E un moment de pace în care, neoprit, Se pierde doru-n umbra amurgului mîhnit. Atunci zăreşte ochiul minunile din basme, Acele legioane de tainice fantasme Care-ntre zi şi noapte apar în loc oprite Cu mantii lungi şi albe de-a lungul învelite. Aşa apare-n şesuri măreţul om de munte, Călcînd cu paşi gigantici pe urme mai mărunte! Nu ştiu de el copacii tineri, crescuţi pe maluri, Dar rîul îl cunoaşte şi scade-a sale valuri, Să treacă înainte viteazul Dan la luptă. Şi astfel tot el pasă pe cale ne-ntreruptă Pîn’ ce soseşte-n seară la casa lui Ursan. 
 Om aspru care doarme culcat pe-un buzdugan, Ursan, pletos ca zimbrul, cu pieptul gros şi lat, Cu braţul de bărbat, cu pumnul apăsat, E scurt la grai, năprasnic, la chip întunecos. El e de peste Milcov pribeag misterios. Toţi care ştiu de dînsul spun multe, dar şoptind, Şi cale de o zare îl ocolesc grăbind, Deşi-i place să crească sirepe herghelii, Răzleţe pe întinsul cîmpiilor pustii. 
 Pe vremea lui, sub ochii lui Ştefan, domn cel mare,
 Intrînd în duşmani singur ca vieru-n stuhul tare,
 A prins pe hanul Mîrza din fugă cu arcanul;
 Iar Ştefan, de la dînsul în schimb luînd pe hanul,
 I-a zis: “Ursane frate! să-ţi faci ochirea roată,
 Şi cît îi vedea zare, a ta să fie toată!”*
 De-atunci el stă de pază în mijlocul cîmpiei
 Şi nime nu s-atinge de zmeii hergheliei.
 
 Drumeţul intră, zice: “Bine-am găsit, Ursane!...”
 Un aspru glas răspunde: “Bine-ai venit, moş Dane!
 Ce vînt te-aduse-aice?”
 
  “Vînt rău şi de jelire! Ne calc’ păgînii, frate, şi ţara-i la pieire!” Ursan tresare, geme, s-aprinde-n gîndul său. Dan zice: “De pe munte venit-am să te ieu, Să mergem”. 
  *Astfel domnii vechi, în timpul luptelor, recompensau pe bărbaţii care făceau acte de vitejie. Astfel s-au format în vechime proprietăţile mari din ţară (n.a.). 
        “Dar! să mergem!” adaugă Ursan Şi mult cu drag priveşte grozavu-i buzdugan. Apoi un corn apucă şi buciumă în vînt. 
 Deodată se aude un tropot pe pămînt,
 Un tropot de copite, potop rotopitor!
 
 Ursan cu al său oaspe în fund, spre soare, cată,
 Şi văd sub cerul luciu, în zarea-nflăcărată,
 Zburînd o herghelie de armăsari zmeioşi,
 Cu coamele în vînturi, cu ochii scînteioşi,
 Şi-nfiorînd cîmpia de-o aspră nechezare.
 
 Un voinicel în floare, pe-un alb fugar călare, Îi mînă c-un harapnic ce-n urma lor pocneşte Şi ca un şarpe negru prin aer se-nvîrteşte. Ursan le-aţine calea şi caii stau în loc. Apoi către voinicul ce poartă busuioc El zice: “Fulgo! prinde-mi pe murgul cel ţintat, Moş Dan şi eu la Nistru ne ducem pe luptat!” “Dar eu, întreabă Fulga, eu să nu-mi cerc puterea?” “Tu să rămîi aice ca să-mi păzeşti averea.” 
 Frumos odor e Fulga! şi naltă-i e făptura!
 Sub genele-i umbroase doi ochi lucesc ca mura,
 Şi părul său de aur în creţuri lungi se lasă
 Ca pe strujanul verde un caier de matase.
 El are glas puternic în gură rumeoară
 Şi mers cu legănare de gingaşă fecioară.
 Oricine-l vede-n soare cu peliţa lui albă,
 Purtînd la brîu un paloş şi pe grumaji o salbă,
 
 241
 Se-ntreabă: ce să fie, fecior de zmeu, ori fată?
 Iar cînd pe sub altiţa cămăşii înfirată
 Zăreşte la lumină doi crini ieşiţi în undă,
 Doi pui în neastîmpăr de lebădă rotundă,
 Răpit de dor, el cade pe gînduri cîte-un an!...
 
 Voinicul e viteaza copilă-a lui Ursan.
 Ea intră-n herghelie cu pasul îndrăzneţ
 Şi merge drept la murgul sălbatic şi răzleţ,
 Zicînd lui Dan ce-n treacăt îi dă povăţuiele:
 “Moş Dane! tu cu-a tale şi eu cu ale mele!”
 Sirepul o zăreşte, ridică narea-n vînt,
 Încruntă ochiul, bate copita de pămînt,
 Zburleşte coama, saltă, în lături se izbeşte;
 Dar Fulga zvîrle laţul, de gît îl arcăneşte
 Şi repede ca gîndul, s-aruncă uşurel,
 Îi pune mîna-n coamă şi-ncalecă pe el.
 Gemînd, el sare-n aer pe patru-a lui picioare,
 Azvîrle, se frămîntă, se spumegă-n sudoare
 Şi-n zbor plecînd deodată, nebun de groază, murgul
 S-afundă-n largul spaţiu şi spintecă amurgul...
 Dar cînd steluţa lunii apare viu la lume,
 Copila se întoarce cu murgul alb de spume
 Şi zice: “Iată calul! El ştie-acum de frîu
 Ca paloşul de mijloc şi mijlocul de brîu.”
 Ursan cu drag răspunde: “Aibi parte de noroc!”
 Apoi cu Dan bătrînul, arzînd de mare foc,
 Încalecă şi-n umbră dispar ca într-un nor...
 Iar Fulga-i urmăreşte cu sufletul în dor.
 
 V 
 242
 E noaptea înstelată, e caldă, liniştită!
 Se pare că din ceruri pe lumea adormită
 Pluteşte-o lină, dulce, divină îndurare,
 Dar ea nu poate stinge avîntul de turbare
 Ce duce călăreţii pe-ntinderea pustie,
 Precum doi spectri gemeni mînaţi de-o vijelie.
 Ei zbor tăcuţi sub ochii steluţelor trezite
 În orizontul negru ce-i soarbe şi-i înghite.
 S-afund mereu în taina nopţii; dar gîndul lor
 De mult e cu tătarii în luptă de omor.
 
 O ţintă de lumină prin umbră viu înoată.
 Ea creşte, se înalţă pe zare ca o roată
 Şi umple de văpaie cereştile abisuri.
 Păduri, movile, rîuri apar căzute-n visuri,
 Dar leul de la munte şi vierul de pe vale
 Nu văd prin vis de sînge decît Moldova-n jale.
 “E roşie luna!” zice din doi cel mai bătrîn.
 “E luna însetată de sînge de păgîn!”
 Răspunde cel mai aspru... Şi puii lor de zmei
 Se duc trăgînd doi spectri de umbră după ei.
 Se duc vîrtej ca gîndul plecat în pribegie,
 Se duc pîn’ ce-a lor umbră întinsă pe cîmpie
 Le trece înainte şi pîn’ ce se lovesc
 În ochi cu faptul zilei... Atunce se opresc.
 
 Şi iată-i pe o culme nocturnii călători,
 Lucind sub cerul palid în mantie de zori!
 Ei lasă jos pe coastă să pască armăsarii
 Şi stau privind în vale cum fac pîrjol tătarii.
 Cinci sate ard în flăcări pe cîmp, şi fumul lor
 
 243
 Se-ntinde ca o apă, pluteşte ca un nor
 De-a lung pe şesul umed, şi zboară sus în aer,
 Ducînd cu el un vuiet de larmă şi de vaier.
 Prin fum se zăresc umbre fuginde, rătăcite,
 Copii mărunţi, şi mame, şi fete despletite,
 Şi cai scăpaţi în fugă, şi cîini, şi boi în turme,
 Goniţi de tătărimea ce calcă pe-a lor urme.
 Ici, colo, se văd cete în luptă încleştate,
 Mişcări de braţe goale în aer ridicate,
 Luciri de arme crunte pătate roş cu sînge
 Pe care-o rază vie din soare se răsfrînge.
 Apoi din vreme-n vreme o ceată luptătoare
 Se-mprăştie cu grabă, lăsînd cadavre-n soare!
 Iar lîngă Nistru, multa urdie tătărească
 Năprasnic se ucide cu gloata romînească.
 
 Dan zice: “Măi Ursane! acolo e de noi!
 Acolo rîde moartea în crîncenul război.
 Acolo să dăm proaşcă, sub ochiul cel de sus,
 Tu dinspre faptul zilei, şi eu dinspre apus,
 Şi cale să deschidem prin aprigul duşman...
 La lucru-acum, fîrtate! la lucru, măi Ursan!”
 “Amin şi Doamne-ajută!” Ursan voios răspunde,
 Şi-n gloată fiecare ca viforul pătrunde.
 
 VI
 Ursan năval’ s-aruncă în neagra tătărime,
 Croind o pîrte largă prin deasa ei mulţime.
 Sub mînă-i buzduganul, unealtă de pieire,
 Ca un balaur face în juru-i o rotire,
 Un cerc de moarte-n care amar de cine-i prins
 
 244
 Sărmanu-nchide ochii şi soarele-i s-a stins! 
 În lături, înainte, în urmă-i totul moare! Zbor creierii din tidve sub ghioaga zdrobitoare, Şi-n urmă, şi-mprejuru-i, şi-n lături semănate Zac sute de cadavre cu capete sfărmate. Şi astfel ne-mpăcatul Ursan mereu lucrează, Şi spre apus prin sînge mereu înaintează. Ca dînsul, Dan bătrînul, erou întinerit, Tot vine după paloş spre mîndrul răsărit. El intră şi se-ndeasă în gloata tremurîndă Ca junghiul cel de moarte în inima plăpîndă, Şi paloşu-i ce luce ca fulger de urgie Tot cade-n dreapta,-n stînga şi taie-n carne vie... Fug toţi şi pier din cale-i!... El strigă: “Steie faţă Cui place vitejia, cui s-a urît de viaţă!” Dar nime nu-ndrăzneşte la glasu-i să apară, Căci el se-naintează precum un stîlp de pară, Şi cine-l vede falnic, aprins, cu fruntea sus, Îi pare că alt soare se-nalţă din apus. Şi astfel ambii oaspeţi ai morţii ne-mpăcate Cosesc la vieţi în floare pe straturi sîngerate Ş-ajung ei faţă-n faţă prin apriga furtună, Şi armele lor ude cruciş le împreună. “Noroc ţie, Ursane!”
     “Şi ţie, tot noroc!” Dar n-a sfîrşit cuvîntul Ursan şi cade-n loc, Străpuns de o săgeată ce-i intră-n piept adînc. El scapă buzduganul, se pleacă pe oblînc Şi greu se prăbuşeşte c-un geamăt de pe cal. 
 Tătarii ca zăvozii pe dînsul dau năval’!
 “În lături, litfe!” strigă la ei viteazul Dan,
 Punîndu-se de pază la capul lui Ursan.
 Cu calu-n mîna stîngă, cu pala-n mîna dreaptă,
 Ameninţînd cu ochii tătarii, mi-i aşteaptă
 Precum aşteaptă zimbrul de lupi înconjurat
 Să-i zvîrle cu-a lui coarne pe cîmpul spăimîntat.
 Dar nici gîndesc păgînii să deie piept cu el,
 Căci paloşu-i năprasnic e vultur de oţel.
 Retraşi în jur deoparte, nemernici, sperieţi,
 Ei scot din a lor arcuri un vifor de săgeţi,
 Şi Dan, lovit în coaste, şopteşte cu oftare:
 “Ursane, pentru tine de-acum nu e scăpare!”
 Zicînd, el cade-aproape, se sprijină-ntr-o mînă
 Şi paloşul lui ţine în loc ceata păgînă.
 
 O! Dane căpitane! puterile-ţi slăbesc
 Şi norii pe deasupră-ţi trecînd se învîrtesc.
 Tu mori! şi tătărimea s-apropie de tine!
 
 Dar iată din pustiuri un alb vîrtej că vine
 Şi trece prin urdie ca printr-un lan de grîu.
 E un voinic călare pe-un cal ce n-are frîu,
 Voinic, în brîu cu paloş şi pe grumaz cu salbă.
 E Fulga, ce apare ca o fantasmă albă
 Şi grabnic pe-al ei tată răpeşte din grămadă,
 Apoi cu el dispare ca şoimul cu-a sa pradă.
 
 “Alah!” răcnesc tătarii cătînd cu groază-n urmă...
 Dar ce văd ei deodată, căci glasul lor se curmă?
 Ei văd curgînd pe dealuri arcaşii din Orhei
 
 246
 Ce vin cu-o falcă-n ceruri, aprinşi ca nişte zmei!
 Un lung fior de spaimă pătrunde într-o clipă
 Prin deasa tătărime ce-i gata de risipă,
 Şi toţi pe loc la fugă plec iute, se duc orbi,
 Cum pleacă din cîmpie un nor întins de corbi.
 Amar e de răzleţul ce-n urma lor rămîne!
 Şi cade, mic sau mare, pe mîinile romîne!
 În faţă cu romînul nu-i milă, nu-i iertare,
 Nici chiar în sîn de mamă nu poate-avea scăpare.
 O ştiu de mult tătarii, o ştiu de la bătrîni
 Şi fug, nevrînd s-asculte de şefi, de-ai lor stăpîni.
 Tot omul vede moartea ş-aleargă-nspăimîntat.
 Cel viu uită şi lasă pe mortul ne-ngropat
 Şi făr-a-ntoarce capul se duce-orice păgîn,
 Că-n umbra fiecărui s-avîntă un romîn!
 
 Iar hanu-şi smulge barba, îşi rupe şalul verde
 Privind urdia-ntreagă în clipă cum se pierde.
 Sub ochii lui în lacrimi, pe cîmpul cel de lupte
 Apar grămezi de leşuri, grămezi de arme rupte,
 De cai ucişi, de care, de corturi risipite,
 Şi tuiurile oastei de oaste părăsite!
 
 O! pas cumplit al soartei! Tot ce-i era de fală,
 Cai, steaguri, cete mîndre, strălucitoare arme,
 Clădiri de visuri nalte, magie triumfală,
 A fost de-ajuns o clipă ca totul să se darme!
 
 VII
 Ghirai a trecut Nistrul înot pe calul său,
 Luînd pe Dan rănitul ca pradă şi trofeu.
 
 El merge de se-nchide în cortu-i, umilit,
 Precum un lup din codri ce-a fost de cîini gonit.
 Trei zile, trei nopţi hanul nu gustă-n suflet pace.
 Întins ca un cadavru jos pe covor el zace,
 Dar cînd revine, palid, din lunga-i desperare,
 În ochii lui trec fulgeri de crudă răzbunare.
 El strigă să-i aducă sub cort pe Dan bătrînul.
 
 Deşi cuprins de lanţuri, măreţ intră romînul!
 
 “Ghiaur! zice tătarul cu inima haină,
 Ce simte firul ierbii cînd coasa e vecină?”
 “Ea pleacă fruntea-n pace, răspunde căpitanul,
 Căci are să renască mai fragedă la anul!”
 
 Ghirai cade pe gînduri, lăsîndu-şi capu-n piept,
 Şi, îmblînzindu-şi glasul: “O! Dan, om înţelept!
 Te ştiu de mult pe tine, cunosc al tău renume
 Din graiul plin de lacrimi orfanilor din lume.
 Pe mulţi tătari cuprins-ai de-ai morţii reci fiori!
 Acum îţi veni rîndul şi ţie ca să mori.
 Priveşte! lîngă uşă călăul te pîndeşte
 Cu ştreangul şi cu pala ce-n mînă-i zîngăneşte.
 Un semn, şi capu-ţi zboară la cîini şi la vultúri,
 Şi sufletu-ţi se pierde în lumea de ghiauri.
 Dar însă îmi fac milă de ani şi de-a ta minte,
 Gîndind la bătrîneţea ce-apasă-al meu părinte,
 Şi vreau, cu daruri multe, pe tine-a te ierta
 De vrei tu să te lepezi acum de legea ta!”
 
 Creştinul Dan, bătrînul cu suflet luminos,
 
 Înalţă-a lui statură şi zice maiestos:
 “Ceahlăul sub furtună nu scade muşuroi!
 Eu, Dan, sub vîntul soartei să scad păgîn nu voi.
 Deci, nu-mi convine viaţa mişelnic cîştigată,
 Nici pata fărdelegii în fruntea mea săpată.
 Ruşinea-i o rugină pe-o armă de viteaz,
 Un vierme ce mănîncă albeaţa din obraz.
 Cui place să roşească, roşească... eu nu vreu
 Nici pată pe-a mea armă, nici pe obrazul meu.
 Alb am trăit un secol pe plaiul strămoşesc
 Şi vreau cu faţa albă senin să mă sfîrşesc,
 Ca după-o viaţă lungă, ferită de ruşine,
 Mormîntul meu să fie curat şi alb ca mine!
 Aşa m-a deprins Ştefan, uşoară ţărna-i fie!
 La trai fără mustrare şi fără prihănie.
 
 Nu-mi trebuie-a ta milă, nu vreau a tale daruri. Tu îmi întinzi o cupă mult plină de amaruri, Departe ea de mine!... mai drept e ca să mor!... Iar dacă ai tu cuget şi-ţi pasă de-al meu dor, Ghirai, mă lasă, lasă în ora morţii grele Să mai sărut o dată pămîntul ţării mele!” 
 Uimit, Ghirai se scoală, cu mîna lui desface
 Unealta de robie sub care leul zace,
 Cumplitul lanţ ce-l leagă cu strînse noduri sute,
 Şi zice grabnic: “Tată, ia calul meu şi du-te!”
 
 Bătrînul Dan ferice se duce, Nistrul trece,
 Şi-n aerul Moldovei se umflă pieptu-i rece,
 Şi inima lui creşte, şi ochii-i plini de jale
 Cu drag privesc prin lacrimi podoaba ţării sale.
 
 249
 Sărmanu-ngenunchează pe iarba ce străluce, Îşi pleacă fruntea albă, smerit îşi face cruce Şi pentru totdeauna sărută ca pe-o moaşte Pămîntul ce tresare şi care-l recunoaşte... Apoi el se întoarce la hanul, intră-n  cort, Suspină, şovăieşte şi, palid, cade mort! 
 Iar hanul, lung privindu-l, rosteşte cu durere: “O! Dan viteaz, ferice ca tine care piere, Avînd o viaţă verde în timpul tinereţii Şi albă ca zapada în iarna bătrîneţii!...” 
 
 Legenda ciocîrliei 
 Lie, Lie,
 Ciocîrlie,
 Zbori în soare
 Cîntătoare
 Şi revină
 Din lumină
 Pe pămînt
 Cu dulce cînt!
 
 (Poporal) I De cînd erau ca iarba anticii codri deşi Şi mici ca muşuroaie Carpaţii urieşi, Şi văile profunde, şi latele vîlcele Ca pe o apă lină uşoare vălurele; De cînd în lume lupii erau păstori de oi 
 Şi urşii cu cimpoaie mînau cirezi de boi;
 De cînd purta-n cosiţe Ileana Cosînzeană
 O floare cîntătoare, o floare năzdrăvană,
 N-a fost copilă-n viaţă mai dulce, mai aleasă
 Decît frumoasa Lia, fecioară-mpărăteasă!
 
 Născută-n faptul zilei cu faţa-n răsărit,
 Luceferii, văzînd-o, mai viu au strălucit,
 Ferice de-a atinge cu-o rază argintie,
 Cu ultima lor rază aşa minune vie.
 Şi astfel, de lumina cerească dezmierdată,
 Ea, răsărind ca floare, a înflorit ca fată;
 Ş-acum e fala lumii, a minţii încîntare,
 Al inimilor farmec, a ochilor mirare.
 Tot omul care-o vede, răpit, uimit simţeşte
 Că parcă se renaşte, că inima lui creşte,
 Că trece lin din iarnă în dulce primăvară,
 Că mii de păsări cîntă în sînu-i şi pe-afară.
 
 Ea are-o faţă albă de flori de lăcrimioare Şi ochi cereşti, albaştri ca floarea de cicoare, Ş-un păr ce străluceşte pe fruntea sa bălaie Căzînd, fuior de aur, de-a lung pănă-n călcaie, Încît pe cîmpul verde cînd trece zîmbitoare Se pare c-o urmează prin aer fulgi de soare. Ea poartă haine scumpe, uşoare, descîntate, Din fire de păianjen ţesute şi lucrate, Prin care tainic saltă luciri de forme albe, Comori atrăgătoare ca visurile dalbe, 
 251
 Precum acele slabe văpăi tremurătoare
 Prin frunze răspîndite de luna gînditoare.
 Aprinşii ochi ai nopţii în juru-i scînteiază,
 Formînd cununi de raze pe fruntea-i ce visează,
 Şi lunecă pe sînu-i, rai alb de fericiri,
 Voind ca să pătrundă prin iţele subţiri.
 Seninul dulce-al zilei, rîvnind acea minune,
 Din soarele-răsare şi pîn’ la soare-apune
 Se-ntinde pe deasupra-i cu bolta lui rotundă,
 Voind să-i facă-un templu în care s-o ascundă.
 Şi-i zice: “Însuşi cerul spre tine se înclină...
 Frumseţa-i o coroană pe frunte de regină!”
 
 II
 Şi mers-a vestea-n lume, trecînd din gură-n gură,
 Că Lia fură ochii, şi minţile le fură;
 Şi dus-o-au pe aripi în locuri depărtate
 Cocoarele-n triunghiuri prin aer înşirate,
 Şi spus-a vîntul ager, în veci neodihnit,
 Că nu-i copilă alta mai dulce de iubit.
 
 În grabă alergat-au din toate-a lumii zări,
 De peste munţi, din funduri, de peste nouă mări
 Cei mai viteji şi mîndri feciori de împăraţi,
 Vrăjiţi de-a fi pe viaţă de Lia fermecaţi.
 
 Venit-au Roşul, craiul înaltelor lungi plaiuri, Şi Albul ce domneşte pe douăzeci de raiuri, Şi Peneş-împăratul, arcaş cu ochiul ţinteş, Ce are-n tolbă fulgeri şi-n grajd pe calul Vinteş; Şi alţii, mulţi ca frunza, mînaţi de-a lor iubire Cu Lia drăgălaşă să cate împeţire. 
 Dar nici îşi pleacă ochii la ei frumoasa fată, Cum nu se uită crinul la iarba cea uscată, Ci vecinic ea priveşte cu drag la mîndrul soare! Şi, tot privind lumina din faţa-i arzătoare, Cu lacrimi i se umplu albaştrii ochi frumoşi. Ei plîng!... de ce plîng însă luceferii duioşi? De mult privit în soare, sau de o jale-ascunsă, De-o gingaşă dorinţă, de-o taină nepătrunsă? Ah! taina ei n-o ştie nici zîna ce-o iubeşte, N-o ştie căpătîiul pe care odihneşte, Nici apa ce oglindă obrazu-i la trezie, Nici cerul, nici pămîntul!... dar umbra să o ştie! 
 Ades copila, pradă gîndirii ce-o răpeşte,
 Se scaldă în lumină, cu soarele grăieşte
 Şi zice: “Tu, al lumii monarc strălucitor!
 O! splendidă comoară de viaţă şi amor!
 Tu, ochi deschis în ceruri să vadă-a mea iubire!
 Tu, singura-mi dorinţă, tu, dulcele meu mire!
 Pleca-voi, ah! pleca-voi, luînd urmele tale,
 Să te-ntîlnesc ferice, să te culeg în cale,
 Să fii al meu şi numai al meu, o! mîndre soare,
 Să nu mai plîng de moarte cînd tu săruţi o floare,
 Căci te urăsc atunce... cu dragoste şi dor,
 Şi văd că de-acea ură duioasă am să mor!”
 
 Ea zice şi se simte de raze inundată. 
 Iar umbra ei suspină în urmă-i tupilată: “Ah! draga mea stăpînă! Ferească Domnul sfîntul De-a-ţi asculta îndemnul, de-a-ţi împlini cuvîntul, Căci vai de-acel ce-apucă pe-a soarelui cărare! 
 253
 El intră-n cale lungă ce capăt nu mai are
 Şi unde începutul se leagă cu sfîrşitul,
 Şi unde-şi pierde mintea şi paşii rătăcitul.
 Ah! Lia, te gîndeşte că soarele-i cu dar
 De viaţă şi de moarte, că-i dulce şi amar!
 El dă junie lumii, iubire, fericire,
 La plante, cuiburi, inimii el dă însufleţire,
 Dar raza-i ce învie e rază şi de foc
 Ce arde crinul fraged şi tristul siminoc,
 Şi rîurile soarbe, şi păsări săgetează,
 Şi umbra o înghite cînd soarele-i amiază“.
 “Ah! fie oricum fie! răspunde-n grabă Lia.
 Durerea fie-mi partea sau fie-mi bucuria
 De-oi şti că-n a mea cale voi face totdeauna
 Din şapte nopţi o noapte, din şapte zile una,
 M-oi duce mult departe c-un repede avînt,
 Departe, unde cerul se lasă pe pămînt,
 Pe unde munţii falnici apar ca nourele,
 Pe unde stau de vorbă la umbră flori cu stele.
 M-oi duce, duce, duce, pîn’ mi-oi găsi ursitul
 Ş-oi sta gură la gură cu soarele iubitul,
 Căci vreau să-i privesc faţa ca să-mi alin durerea,
 Să văd curgînd din buze-i cuvintele ca mierea!”
 “Amar de tine, Lie! o! Lie,-amar de mine!
 Dar fie! unde-i merge, şi eu mă duc cu tine.”
 
 III
 În revărsatul zilei, cînd nasc a vieţii şoapte
 Şi lin se dezveleşte seninul cer din noapte,
 Pe cînd lumina-i sură, plăpîndă, răcoroasă
 Şi somnul îşi destinde aripa somnoroasă,
 
 Frumoasa Lia pleacă pe Graur, calu-i şarg,
 Ce zice că pămîntul nu e destul de larg,
 Şi zboară fără saţiu, luîndu-şi iute zborul,
 Ca vîntul şi ca gîndul, ca spaima şi ca dorul.
 El fuge pe sub soare, el fuge pe sub lună
 Şi piere într-un fulger cum piere vestea bună;
 Şi trece pe sub nour, şi trece pe sub stea
 Clipiş, cum se strecoară prin oameni vestea rea!
 
 Se duce calul Graur spre codrii de stejari În care greu se luptă balaurii cei mari Cu pajuri năzdrăvane născute-n ceea lume; Prin locuri unde şerpii brilianturi fac din spume Şi zmeii fac palaturi de-argint cu turnuri dese, Ca-n ele să ascundă frumoase-mpărătese. El trece prin poiene cu tufe aurite În care se alungă şopîrle smălţuite Şi blînde păsărele ce cîntă-n cuibul cald, Avînd rubine-n pliscuri şi ochii de smarald. Acolo vîntul serii prin frunze-alene zboară, Lovind încet de umbră aripa lui uşoară, Şi iarba, chemînd vîntul din zori ca s-o dezmierde, Se mişcă-n vălurele precum o apă verde. El trece peste rîuri ce curg necontenit Ca zilele senine a celui fericit. Şi apa-ndeamnă fata pe maluri să se culce, În ea să se oglinde, s-o facă apă dulce. 
 Zadarnic! ea-nainte, nainte mereu pasă, Ca omul cu grăbire mînat de dor de casă, Şi de trei ori trei zile şi nopţi de trei ori trei Ea lasă somnul dulce să piară-n urma ei. Şi astfel tot pe cale, cu ochii ţintă-n soare, Cu coamele-i lucioase în vînt fîlfîitoare, 
 Ea pare şi dispare, răpită de cal Graur,
 Precum un vis ferice într-un vîrtej de aur.
 Dar după multă trudă şi mult amar de cale,
 Odată cu amurgul ajunge într-o vale,
 O vale înverzită ce se uneşte-n zare
 Cu-albastra, zgomotoasa, clocotitoarea mare.
 Acolo calul Graur îşi încetează zborul,
 Nemaiavînd pămînturi să bată cu piciorul,
 Iar Lia se coboară cu grabă de pe cal
 Şi merge de se pune pe-al mării verde mal,
 Privind cu dor la raiul din fundul depărtat
 Pe care se ridică al soarelui palat.
 
 “Pe unde-ţi merge gîndul, stăpîna mea iubită?”
 O-ntreabă glasul umbrei de cale obosită.
 “Ah! dragă surioară! duioasa Lia zice,
 Zăreşti în depărtare cea insulă ferice
 Plutind sub cer albastru pe-a mării albăstrime?
 Vezi tu colo, în zare, colo, pe-o înălţime,
 Acel palat de aur, cel cuib de străluciri,
 Cu poarta de rubinuri şi stîlpii de safiri?
 Acolo-mpărăţeşte frumos ursitul meu,
 Acolo-mi zboară gîndul, acolo eu mă vreu!
 Dar cum să fac, vai mie!... ah! calul meu nu poate
 Să calce şi pămîntul, şi mările să-noate!”
 “Stăpînă! zice Graur, ce nu pot eu pe lume
 O poate al meu frate, născut pe-a mării spume.”
 
 Cum zice, cum nechează... Din marea cea profundă 
 O volvură se-nalţă şi iese-un cal în undă,
 Cu ierburi şi mărgeanuri avînd coama-mpletită,
 Şi solzi de-argint pe spate, şi palmă sub copită.
 
 Zărindu-l, Lia vesel de cale se găteşte, Dar cînd e ca să plece şi cînd se despărţeşte De Graur, ea-l sărută, pe coadă-l mai dezmiardă Şi-l cheamă drag pe nume şi plînge c-o să-l piardă. Apoi se-ntoarce iute la mal, şi iute sare Pe noul cal ce-o poartă uşor pe-a lui spinare. Şi umbra ei rămîne pe mal înstrăinată, Şi Graur se afundă în zarea nourată. 
 IV Prin valuri spumegoase ce-n juru-i se alină Cîntînd o melodie simfonică, marină, Ajunge Lia grabnic la insula dorită, A cărei iarbă vie cu raze-i altoită. Copila-n haine mîndre de fiu împărătesc S-afundă în lumină, dar chipu-i îngeresc, Dar mersu-i plin de farmec, cu pas legănător, O spun mai mult că-i fată decît că e fecior. Ea intră în palatul acel de feerie Cu inima-n bătaie de dulce bucurie, Dorind ca să-ntîlnească, temînd de-a întîlni Pe-acel care-a vrăjit-o aicea de-a veni, Şi iată că zăreşte a lui bătrînă mamă, Cu genele căzute  pe ochi ca o năframă! 
 De cînd nu era încă pămîntul care este, 
 De cînd tot ce e-n lume era numai poveste
 Şi raza de lumină şi razele căldurii
 Erau comori ascunse în haosul naturii,
 A splendidului soare ferice născătoare
 Trăieşte-n luminoasă şi magică splendoare,
 Dar tristă şi orbită de vecinica-i lucire,
 Acum ea nu mai poate pe soare să-l admire,
 Şi-i este scris de soartă atunci numai să vadă
 Cînd fiul ei în cursă ar fi expus să cadă.
 
 Sărmana-ncet aude sunînd pasuri străine, Tresare şi întreabă: “Ce om, ce fiară, cine A îndrăznit să vie aice, ş-a pătrunde În locuri necălcate de pas de om; pe unde Nici pasărea măiastră a trece nu-ndrăzneşte, Nici doru-n rătăcire pierdut nu se opreşte?” 
 Copila tremurîndă s-apropie şi zice: “Sunt om cu gînduri blînde venit din lume-aice”. “De eşti fecior, replică bătrîna îngrijită, Să-ţi fie calea floare şi urma înflorită, Şi-n viaţă să ai parte de soacră iubitoare Şi de nevastă dulce, frumoasă, zîmbitoare; Iar dacă eşti tu fată, precum te-arată glasul, Pe urma ta uşoară întoarce-ţi iute pasul Şi piei din aste locuri neatinse şi curate, Domnite de-al meu soare, copil fără păcate!” 
 . . . . . . . . . . . . . . . 
 Copila spăimîntată cu dorul ei se ceartă. Ar vrea, ar vrea să fugă, dar inima n-o iartă; 
 Cînd iată că s-aude în lunga depărtare
 De cai venind spre casă voioasă nechezare,
 Şi iată că palatul se umple deodată
 Cu zilnica lumină din lume adunată;
 Căci soarele apune, lăsînd de-a lung pe ceruri
 Clipirile de stele ş-a umbrelor misteruri.
 El vine şi apare atît de luminos,
 Că-ntunecă vederea cu chipul său frumos.
 “Bine-ai venit, copile, de mult înstrăinat!
 Îi zice blînda mamă c-un dulce sărutat.
 Te bucură de oaspe venit de pe pămînt,
 Un oaspe blînd la suflet şi gingaş la cuvînt!”
 
 În juru-i mîndrul soare se uită cu mirare... El vede şi nu crede, îi pare că îi pare Şi simte-un neastîmpăr, în inima-i vergină Sub galeşa ochire a fetei ce suspină. Apoi, luînd de mînă pe Lia tremurîndă: “Oricine-ai fi, el zice, fiinţă, tu, plăpîndă! Durerea omenească în veci să nu te-ajungă, Şi fie-ţi scurt necazul şi fericirea lungă! Pe flori de primăvară obrazu-ţi să se culce, Şi fie-ţi dulce viaţa şi moartea fie-ţi dulce!” 
 Copila îl ascultă pierdută în extaz, Cu zîmbetul pe buze, cu lacrimi pe obraz, Şi zice: “Mîndre soare! lăsat-am scumpa ţară Şi casa părintească în timp de primăvară, Cu dor să vin la tine, de-aproape să te-admir; Şi-n calea mea grăit-am cu flori de trandafir, Cu rîuri şi cu nouri, cu fluturi şi cu stele; 
 Grăit-am şi cu vulturi, cu şoimi, cu rîndunele,
 Cu tot ce putea-n lume de tine să-mi grăiască,
 Ş-acum îţi zic eu ţie în limba omenească:
 Minune mult iubită! Lumină de lumine!
 Ah, inima mă poartă să stau în veci cu tine!”
 
 Şi soarele şi Lia, pereche de iubire, În ochi aprinşi de doruri îneacă-a lor privire, Zîmbind unul la altul cu-nduioşire multă. Iar mama ce nu-i vede, dar care îi ascultă, Grăind cu mintea, zice: “Să fiu oare-nşelată? Acest străin să fie oare fecior, sau fată? El are glasul dulce, prea dulce, prea duios De cînd a dat cu ochii de fiul meu frumos!” Apoi, mai stînd pe gînduri, adaugă-n tristeţe: “Ah! unde mi-e vederea din dalba tinereţe!... Amar de cine are pe ochi un negru nor Cînd inima presimte!... E fată, sau fecior... La noapte voi aşterne în patu-i albe flori; De-a fi bărbat, sub dînsul pieri-vor pînă-n zori, Iar de-a fi fată, ele, de sînul ei lipite, În faptul dimineţii vor fi mai înflorite.” 
 Bătrîna-n neastîmpăr se duce şovăind, Condusă de-a ei cîrjă prin umbră pipăind. 
 Atunci voiosul soare, simţind o nouă viaţă,
 O ia pe Lia-n braţe şi o sărută-n faţă
 Şi-i zice cu-nfocare: “Iubita mea mireasă,
 În lumea pămînteană ai fost împărăteasă;
 De-acum tot împreună gustînd cerescul bine,
 
 Eu lumina-voi cerul, şi tu, dragă, pe mine”.
 Copila varsă lacrimi; uimită ea simţeşte
 Că inima-i ferice în sînu-i se topeşte
 Ca ziua cea de vară cînd razele se scurg
 Topindu-se în umbra adîncă din amurg.
 Şi astfel drăgălaşii de-a lor iubiri au parte...
 Iar cînd le spune noaptea că-i timp a se desparte,
 Nici unul n-are gîndul să facă începutul,
 Să rupă lanţul dulce ce-i leagă cu sărutul!
 
 A doua zi, pe timpul minunilor visate,
 Cînd faptul dimineţii la uşa nopţii bate,
 Bătrîna mamă, trează de grija ce-o domină,
 Simţeşte că e-n lume o stranie lumină.
 Ea merge cu grăbire la patul unde crede
 C-a trebuit să doarmă străinul... şi ea vede
 (Căci dragostea de mamă o face-acum să vadă),
 Ea vede-n aşternutu-i flori vii ca de zapadă.
 “Ah! zice cu durere; nici una nu-i uscată!
 Nici una veştezită! Străinul oaspe-i fată!”
 Apoi, în tulburarea-i de crudă presimţire,
 Înalţă ochii-n ceruri şi vede cu-oţerire...
 Ce vede?
 
   Pe zenitul adînc, înflăcărat, Măreţul soare plană! şi caru-i înhămat Cu nouă cai de raze, ce-n spaţiu l-au răpit, Cutrieră cerescul întins nemărginit. Zbor caii lăsînd rîuri de foc în urma lor Şi frîiele scăpate de-a lung în aer zbor; 
 261
 Iar soarele ferice, dînd lumilor uitare,
 Cu Lia legănată pe sînul lui apare,
 Şi lumile-nundate sub flăcări arzătoare
 Privesc cu îngrozire alt soare lîngă soare...
 “Blestem! strigă bătrîna, blestem pe capul tău,
 Tu, care-mi răpeşti viaţa, răpind pe fiul meu!”
 Şi mama cade moartă!
 
  Ea cade! dar urgia, Dar cruntul blestem zboară, se suie pîn’ la Lia, Ş-a soarelui mireasă lovită, fulgerată, Din ceruri cade-n mare lucind ca o săgeată. 
 . . . . . . . . . . . . . . . . .
 
 Ah! mare i-a fost visul şi scurtă fericirea!
 Iubirea i-a dat moartea şi moartea — nemurirea!
 Iar sufletu-i ferice luat-a forma vie
 De-o mică, drăgălaşă, duioasă ciocîrlie
 Ce vecinic către soare se-nalţă-n adorare,
 Chemîndu-l, primăvara, cu dulcea ei cîntare!
 
 1875, mai 
 
 Legenda lăcrimioarei 
 I
 În rai nici o minune plăcută nu lipsea.
 Văzduhul lin, răcoare, a crini amirosea,
 
 Căci albele potire în veci tot înflorite
 
 262
 Scoteau din a lor sînuri arome nesfîrşite. 
 Lumina era moale şi-ndemnătoare şopţii.
 Nici noaptea urma zilei, nici ziua urma nopţii.
 
 Prin arbori cîntau păsări, prin aer zburau îngeri,
 Şi nu găseau răsunet în el a lumii plîngeri;
 
 Căci scris era pe ceruri, pe frunze şi pe unde:
 “Nici umbra de durere aice nu pătrunde”.
 
 Pe maluri verzi, frumoase, de rîuri limpezite,
 Stau sufletele blînde, iubinde, fericite,
 
 Gustînd în liniştire cerească veselie
 Ce-n fiecare clipă cuprinde-o vecinicie.
 
 Dulce-adăpost de pace, grădină-ncîntătoare...
 Avea orice minune, dar îi lipsea o floare.
 
 II
 Şi iată că soseşte un oaspe de pe lume,
 Un suflet alb şi tînăr pe-un nor de dulci parfume;
 
 Iar sufletele toate îi ies lui înainte,
 Primindu-l cu zîmbire, cu gingaşe cuvinte,
 
 Şi-i zic: “În raiul nostru bine-ai sosit, copile!
 Curînd plecaşi din viaţă! Nu plîngi a tale zile?”
 
 “Nu, căci am dat o clipă de viaţă trecătoare
 Pe alta mai ferice şi-n veci nepieritoare.”
 
  ÎNŞIRĂ-TE, MĂRGĂRITE 
 
 Cîntecul gintei latine 
 Latina gintă e regină
 Între-ale lumii ginte mari;
 Ea poartă-n frunte-o stea divină
 Lucind prin timpii seculari.
 Menirea ei tot înainte
 Măreţ îndreaptă paşii săi.
 Ea merge-n capul altor ginte
 Vărsînd lumină-n urma ei.
 
 Latina gintă e vergină,
 Cu farmec dulce, răpitor;
 Străinu-n cale-i se înclină
 Şi pe genunchi cade cu dor.
 Frumoasă, vie, zîmbitoare,
 Sub cer senin, în aer cald,
 Ea se mirează-n splendid soare,
 Se scaldă-n mare de smarald.
 
 Latina gintă are parte
 De-ale pămîntului comori
 Şi mult voios ea le împarte
 Cu celelalte-a ei surori.
 Dar e teribilă-n mînie
 Cînd braţul ei liberator
 Loveşte-n cruda tiranie
 Şi luptă pentru-al său onor.
 
  VASILE ALECSANDRI 
 În ziua cea de judecată,
 Cînd faţă-n cer cu Domnul sfînt
 Latina gintă-a fi-ntrebată
 Ce a făcut pe-acest pămînt?
 Ea va răspunde sus şi tare:
 ,,O! Doamne,-n lume cît am stat,
 În ochii săi plini de-admirare
 Pe tine te-am reprezentat!’’
 
 Mirceşti 
 “Şi nu ţi-e dor acuma de lumea pămîntească?” “Nu, căci mai mult îmi place întinderea cerească.” 
 “Cum? Nu laşi nici o jale pe urma ta duioasă?” “Ah! las o mamă scumpă, o mamă drăgăstoasă Şi vecinic după dînsa voi plînge cu durere!” 
 Zicînd, copilul plînge, lipsit de mîngîiere, Şi lacrimile-i calde se schimbă-n lăcrimioare. 
 De-atunci nu mai e lipsă în rai de nici o floare! 
 
 Din ciclul OSTAŞII NOŞTRI 
 Balcanul şi Carpatul* 
 Balcanul şi Carpatul, la Dunărea mareaţă,
 Ca doi giganţi năprasnici stau astăzi faţă-n faţă
 Ş-aprinşi de dor de luptă, cu ochii se măsoară,
 Cu glasul s-ameninţă, cu gîndul se doboară,
 Zicînd: “Nu pot să-ncapă doi paloşi într-o teacă!
 E scris din noi doi unul în pulbere să treacă!”
 
 Balcanul cel fanatic, muncit de aspră ură,
 Nu ştie să-ngrădească sălbatica lui gură
 Şi zice cu trufie: “Carpatule vecine,
 De nu pleca-vei fruntea, amar va fi de tine,
 
  *Balcanul simbolizează Imperiul Otoman. 
 Căci repezi-voi grabnic din plaiurile-mi nalte
 Torente-necătoare deprinse ca să salte
 Din maluri peste maluri, din munte peste munte,
 Să bată-a tale coaste, s-acopere-a ta frunte,
 Să facă într-o clipă ca să dispari din lume
 Cu-a tale stînci şi codri, cu-ai tăi copii şi mume!”
 
 Carpatul scoate-un freamăt teribil de urgie,
 Mişcînd coama-i de codri, ca leul în mînie,
 Şi-n clocot lung răspunde: “Balcane,-a ta trufie
 Arată că tu astăzi căzut eşti în pruncie.
 Nevoie ai de-o cîrjă ruina-ţi s-o supoarte,
 Căci eşti, acum, sărmane, ajuns la prag de moarte.
 Ai fost odinioară gigant prin înălţime,
 Amar prin fanatismu-ţi, puternic prin cruzime!
 Ai revărsat pe lume şi groază şi ruşine
 Şi te-ai scăldat în sînge pîn’ ce-ai dat piept cu mine.
 De-atunci au trecut secoli!... Strivita omenire
 S-a deşteptat, şi numai tu stai în adormire,
 Ademenit de visuri nebune şi trufaşe,
 Făr-a pătrunde norii care te ţin în faşe!
 Orb uriaş! cu cîrja tu genele-ţi ridică
 Şi vezi l-a tale poale cît umbra-ţi e de mică!
 Eşti şters din cartea lumii, tu, care din vechime
 Stai rezemat în somnu-ţi de-o putredă mărime!
 Şi vrei să ţii în lanţuri popoarele creştine?
 Şi vrei, Balcane gîrbov, eu să mă-nchin la tine?
 Dar n-auzi cum te rîde şi Dunărea, şi Marea?
 Deviza ta-i sclavia, ş-a mea — neatîrnarea!”
 Cum zic, doi vulturi ageri, zburînd din vîrf de munte,
 Se-nalţă pînă-n ceruri şi scot ţipete crunte.
 
 De pe Balcani e unul şi din Carpaţi e altul... Mult repede li-i zborul, mult crîncen li-i asaltul, Căci se izbesc ca fulgeri la luptă-ucigătoare!... Întinsele lor aripi se bat lucind la soare, Ş-a lor cumplite gheare şi pliscuri oţelite Îşi dau loviri de moarte şi răni îşi fac cumplite. 
 Deodată cade unul din vulturii duşmani: E vulturul prădalnic din barbarii Balcani, Şi-n patru părţi a lumii zbor smulsele lui pene!... 
 . . . . . . . . . . . . . . 
 Şi cîntă libertatea pe maluri dunărene. 
 Mireşti, 14 mai 1877 
 
 Peneş Curcanul 
 Plecat-am nouă din Vaslui, Şi cu sergentul, zece, Şi nu-i era, zău, nimănui În piept inima rece. Voioşi ca şoimul cel uşor Ce zboară de pe munte, Aveam chiar pene la picior, Ş-aveam şi pene-n frunte. 
 Toţi dorobanţi, toţi căciulari, Romîni de viţă veche, Purtînd opinci, suman, iţari 
 
 
 Şi cuşma pe-o ureche. Ne dase nume de Curcani Un hîtru bun de glume, Noi am schimbat lîngă Balcani Porecla în renume! 
 Din cîmp, de-acasă, de la plug Plecat-am astă-vară Ca să scăpăm de turci, de jug Sărmana, scumpa ţară. Aşa ne spuse-n graiul său Sergentul Mătrăgună, Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu, Ne-am dus cu voie bună. 
 Oricine-n cale ne-ntîlnea Cîntînd în gura mare, Stătea pe loc, s-ademenea Cuprins de admirare; Apoi în treacăt ne-ntreba De mergem la vro nuntă? Noi răspundeam în hohot: “Ba, Zburăm la luptă cruntă!” 
 “Cu zile mergeţi, dragii mei, Şi să veniţi cu zile!” Ziceau atunci bătrîni, femei, Şi preoţi, şi copile; Dar cel sergent făr’ de musteţi Răcnea: “Să n-aveţi teamă, Romînul are şapte vieţi 
 În pieptu-i de aramă!” 
 Ah! cui ar fi trecut prin gînd Ş-ar fi crezut vrodată Că mulţi lipsi-vor în curînd Din mîndra noastră ceată! Priviţi! Din nouă cîţi eram, Şi cu sergentul, zece, Rămas-am singur eu... şi am În piept inima rece! 
 Crud e cînd intră prin stejari Năprasnica secure, De-abate toţi copacii mari Din falnica pădure! Dar vai de-a lumii neagră stea Cînd moartea nemiloasă Ca-n codru viu pătrunde-n ea Şi cînd securea-i coasă! 
 Copii! aduceţi un ulcior De apă de sub stîncă, Să sting pojarul meu de dor Şi jalea mea adîncă. Ah! ochii-mi sunt plini de scîntei Şi mult cumplit mă doare Cînd mă gîndesc la fraţii mei, Cu toţi pieriţi în floare. 
 Cobuz ciobanu-n Calafat Cînta voios din fluier, Iar noi jucam hora din sat, 
 Rîzînd de-a bombei şuier. Deodat-o schijă de obuz Trăsnind... mînca-o-ar focul! Retează capul lui Cobuz Ş-astfel ne curmă jocul. 
 Trei zile-n urmă am răzbit Prin Dunărea umflată, Şi nu departe-am tăbărît De Plevna blestemată. În faţa noastră se-nălţa A Griviţei redută, Balaur crunt ce-ameninţa Cu gheara-i nevăzută. 
 Dar şi noi încă o pîndeam Cum se pîndeşte-o fiară Şi tot chiteam şi ne gîndeam Cum să ne cadă-n gheară? Din zori în zori şi turci şi noi Zvîrleam în aer plumbii Cum zvîrli grăunţi de păpuşoi Ca să hrăneşti porumbii. 
 Şi tunuri sute bubuiau... Se clătina pămîntul! Şi mii de bombe vîjîiau Trecînd în zbor ca vîntul. Şedea ascuns turcu-n ocol Ca ursu-n vizunie. Pe cînd trăgeam noi tot în gol, 
 El tot în carne vie... 
 Ţinteş era dibaci tunar, Căci toate-a lui ghiulele Loveau turcescul furnicar, Ducînd moartea cu ele. Dar într-o zi veni din fort Un glonte, numai unul, Şi bietul Ţinteş căzu mort, Îmbrăţişîndu-şi tunul. 
 Pe-o noapte oarbă, Bran şi Vlad Erau în sentinele. Fierbea văzduhul ca un iad De bombe, de şrapnele. În zori găsit-am pe-amîndoi Tăiaţi de iatagane, Alăture c-un moviloi De leşuri musulmane. 
 Sărmanii! bine s-au luptat Cu litfa cea păgînă Şi chiar murind ei n-au lăsat Să cadă-arma din mînă. Dar ce folos, ceata scădea! Ş-acuma rămăsese Cinci numai, cinci flăcăi din ea, Şi cu sergentul, şese!... 
 Veni şi ziua de asalt, Cea zi de sînge udă! Părea tot omul mai înalt 
 Faţă cu moartea crudă. Sergentul nostru, pui de zmeu, Ne zise-aste cuvinte: “Cît n-om fi morţi, voi cinci şi eu, Copii, tot înainte!” 
 Făcînd trei cruci, noi am răspuns: “Amin! şi Doamne-ajută!” Apoi la fugă am împuns Spre-a turcilor redută. Alelei! Doamne, cum zburau Voinicii toţi cu mine! Şi cum la şanţuri alergau Cu scări şi cu faşine! 
 Iată-ne-ajunşi!... încă un pas. “Ura!-nainte, ura!...” Dar mulţi rămîn fără de glas. Le-nchide moartea gura! Reduta-n noi repede-un foc Cît nu-l încape gîndul. Un şir întreg s-abate-n loc, Dar altul îi ia rîndul. 
 Burcel în şanţ moare zdrobind O tidvă păgînească. Şoimu-n redan cade răcnind: “Moldova să trăiască!” Doi fraţi Călini, ciuntiţi de vii, Se zvîrcolesc în sînge; Nici unul însă, dragi copii, 
 Nici unul nu se plînge. 
 Atunci viteazul căpitan, Cu-o largă brazdă-n frunte, Strigă voios: “Cine-i Curcan, Să fie şoim de munte!” Cu steagu-n mîini, el sprintenel Viu suie-o scară-naltă. Eu cu sergentul după el Sărim delaolaltă. 
 Prin foc, prin spăgi, prin glonţi, prin fum, Prin mii de baionete, Urcăm, luptăm... iată-ne-acum Sus, sus, la parapete. “Allah! Allah!” turcii răcnesc, Sărind pe noi o sută. Noi punem steagul romînesc Pe crîncena redută. 
 Ura! măreţ se-nalţă-n vînt Stindardul Romîniei! Noi însă zacem la pămînt, Căzuţi pradă urgiei! Sergentul moare şuierînd Pe turci în risipire, Iar căpitanul admirînd Stindardu-n fîlfîire! 
 Şi eu, cînd ochii am închis, Cînd mi-am luat osînda: “Ah! pot să mor de-acum, am zis, A noastră e izbînda!” 
  VASILE ALECSANDRI 
 Apoi, cînd iarăşi m-am trezit Din noaptea cea amară, Colea pe răni eu am găsit “Virtutea militară“!... 
 Ah! da-o-ar Domnul să-mi îndrept Această mînă ruptă, Să-mi vindec rănile din piept, Iar să mă-ntorc la luptă, Căci nu-i mai scump nimică azi Pe lumea pămîntească Decît un nume de viteaz Şi moartea vitejească! 
 Mirceşti, august 1877 
 
 Sergentul 
 Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui
 Venea un om, cu jale zicînd în gîndul lui:
 “Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă...
 Aş vrea să zbor, şi rana din pulpă nu mă lasă!”
 Şi bietul om, slab, palid, avînd sumanul rupt
 Şi o cămaşă ruptă bucăţi pe dedesupt,
 Păşea trăgînd piciorul încet, dar pe-a lui faţă
 Zbura ca o lumină de glorie mareaţă,
 Şi-n ochii lui de vultur adînci, vioi şi mari
 Treceau lucioase umbre de eroi legendari.
 Opinca-i era spartă, căciula desfundată,
 
 Dar fruntea lui de raze părea încoronată.
 Calică-i era haina, dar străluceau pe ea
 Şi crucea “Sfîntul Gheorghe” ş-a “Romîniei Stea”.
 
 Romînul venea singur pe drumul plin de soare, Cînd iată că aude fanfare sunătoare Şi vede nu departe în faţa lui venind Un corp de oaste mîndră în aur strălucind. Erau trei batalioane de garda-mpărătească Mergînd voios la Plevna cu dor s-o cucerească. În frunte-i colonelul semeţ, pe calu-i pag, La bravii săi tovarăşi privea ades cu drag, Şi inima în pieptu-i bătea cu foc, deşteaptă, Căci el visa, privindu-i, la lupta ce-i aşteaptă. 
 Deodat’ el dă cu ochii de searbădul romîn Ce stase-n loc la umbră, sub un stejar bătrîn, Şi mult se minunează, şi nici că-i vine-a crede Cînd crucea “Sfîntul Gheorghe” pe sînul lui o vede. 
 Ş-opreşte regimentul, iar bravul colonel Se-nchină la drumeţul, s-apropie de el Şi-i zice cu blîndeţe: “De unde vii, străine?” “Vin tocmai de la Plevna.” “Cum e acolo?” “Bine.” “Dar aste decoraţii cum, cine ţi le-a dat?” “Chiar domnitorul nostru ş-al vostru împărat.” “Dar pentru care fapte?” “Ştiu eu?... Cică drept plată Că am luat eu steagul redutei... şi pe dată Cu el, străpunşi de glonţuri, ne-am prăbuşit în şanţ...” “Dar ce rang ai, voinice?” “Am rang... de dorobanţ!” Atunce colonelul, dînd mîna cu sergentul, Se-ntoarce, dă un ordin... Pe loc, tot regimentul Se-nşiră, poartă arma, salută cu onor 
 278
 Romînul care pleacă trăgînd al lui picior. 
 Mirceşti, decembrie 1877 
 
 Păstorii şi plugarii 
 I
 Priviţi pe cele dealuri înalte, înverzite,
 Pe-acele largi poiene cu flori acoperite,
 Priviţi, străini de lume, păstorii cei romîni,
 Aproape de-a lor turme păzite de-ai lor cîini,
 Trăind o viaţă lină în tainica natură,
 Cu buciumul în mînă, cu fluierul la gură.
 Cereasca limpezime, precum într-un izvor,
 Alin se oglindeşte în sufletele lor...
 
 Voi toţi, care de dînşii aţi rîs fără mustrare,
 Jos capul, o! nemernici loviţi de admirare.
 Un paloş de izbîndă există-n orice fier,
 În tot păstorul astăzi există-un scutier!
 
 II
 Priviţi pe cea cîmpie frumoasă, roditoare,
 Plugarii, muncitorii lucrînd în foc de soare.
 Pe faţa lor cea blîndă, pe ochii lor cei vii
 Adie boarea dulce din verzile cîmpii.
 Sub mîna lor e sapa, hîrleţul, coasa, plugul.
 Alăture cu dînşii stau boii purtînd jugul,
 
 Şi tot ce-i înconjoară, deal, luncă, şes, izvor, E pacinic ca blîndeţea din sufletele lor. 
 Voi toţi, care de dînşii aţi rîs fără căinţă, Jos fruntea, o! nemernici căzuţi în umilinţă. O spadă-a răzbunării există-n orice lanţ. În tot romînul astăzi există-un dorobanţ! 
 Mirceşti, noiembrie 1877 
 
 Oda ostaşilor romîni 
 Juni ostaşi ai ţării mele, însemnaţi cu stea în frunte!
 Dragii mei vultani de cîmpuri, dragii mei şoimani de munte!
 Am cîntat în tinereţe strămoşească vitejie,
 Vitejie fără seamăn pe-acel timp de grea urgie
 Ce la vechiul nostru nume au adaos un renume
 Dus pe Dunărea în Marea şi din Marea dus în lume!
 
 Vin acum, la rîndul vostru, să v-aduc o închinare,
 Vin cu inima crescută şi cu sufletul mai tare,
 Ca eroi de mari legende, vin să vă privesc în faţă,
 Voi, nepăsători de moarte, dispreţuitori de viaţă,
 Ce-aţi probat cu-avîntul vostru lumii pusă în mirare,
 Că din vultur vultur naşte, din stejar stejar răsare!
 
 De la domn pîn’ la opincă, duşi de-o soartă norocoasă,
 V-aţi legat în logodire cu izbînda glorioasă
 Ş-aţi făcut ca să pricepem a trecutului mărime,
 Măsurîndu-vă de-o seamă cu-a strămoşilor nălţime,
 
 280
 Ş-arătînd, precum prin nouri mîndrul soare se arată,
 Cine-am fost odinioară, cine iar vom fi odată!
 
 Să trăiţi, feciori de oaste! Domnul sfînt să vă ajute
 A străbate triumfalnic în cetăţi şi în redute,
 Ca la Rahova cu turnul, ca la Griviţa cu zborul,
 Ca la Plevna, unde astăzi cei întîi aţi pus piciorul,
 Înfruntînd pe-Osman-Gaziul, şi prin fapt de bărbăţie
 Ridicînd o ţară mică peste-o mare-mpărăţie!
 
 O! viteji de viţă veche! Auziţi în depărtare
 Acel vuiet fără nume ce răsună ca o mare?...
 Sunt bătăile de inimi a întregui neam al nostru
 Ce adună zi şi noapte dorul lui cu dorul vostru,
 Sunt vărsările de lacrimi pentru-acel care se stinge,
 Sunt urările voioase pentru-acel care învinge!
 
 O! romîni, în faţa voastră, colo-n tainica cea zare,
 Vedeţi voi o rază vie care-ncet, încet răsare,
 Străbătînd prin umbra deasă de lungi secoli adunată?
 E voiosul fapt de ziuă mult dorită, mult visată,
 E lumina re-nvierii, e luceafărul sperării,
 
 E triumful luptei voastre, soarele neatîrnării! 
 Dragii mei! din focul luptei oţeliţi cînd vă-ţi întoarce
 La cămin, unde romînca, aşteptînd, suspină, toarce,
 Tot poporul: rudă, frate, soră, mamă şi părinte,
 Ca la domni, cu pîini şi sare, vor ieşi vouă-nainte.
 Căci din voi fieştecare poartă-n frunte o cunună
 Şi de gloria de astăzi, şi de gloria străbună!
 
 Pas dar! pas tot înainte! timpul vechi din nou zoreşte!
 Viitorul Romîniei dat-a mugur ce-ncolţeşte!
 O, copii! de voi sunt mîndru, simt acea mîndrie mare
 Care creşte cu mărirea unui neam în deşteptare.
 Mi-am văzut visul cu ochii, de-acum pot să mor ferice!
 Astăzi lumea ne cunoaşte: Romîn zice, Viteaz zice.
 
 Mirceşti, 28 noiembrie 1877 
 
 POSTUME 
 Plugul blestemat 
 Vecină cu moşia bogată şi domnească
 Se-ntinde o cîmpie mănoasă, răzeşească,
 Pe care o pîndeşte avanul domnitor
 Cu poftă nesăţioasă, cu ochi adunător.
 El vrea ca să-şi cîrpească hlamida aurită
 Cu zdreanţa sărăcimii de veacuri moştenită.
 Dar nu vrea răzeşimea să-i vîndă-al său ogor,
 
  *Vodă Mihail Sturza. 
 Căci e legat prin sînge pămîntul de popor.
 “Nu vrea? răcneşte vodă... Prostimea înteţită
 Ridică azi din ţărnă fiinţa-i umilită
 Şi îndrăzneşte-a-şi pune vroinţa-n faţa mea?
 Să afle dar ce-i vrerea atunci cînd domnul vrea!"*
 
 A doua zi o ceată de mulţi neferi călare,
 Înconjurînd pe vodă, păşesc peste hotare,
 Şi ca să tragă-o brazdă, aduc un mare plug,
 Unealtă de răpire cu şase boi în jug...
 Cîmpia năvălită luceşte verde-n soare,
 Dar un fior pătrunde în orice fir şi floare.
 Şi via ciocîrlie cîntarea şi-a curmat,
 Şi zarea se-nveleşte c-un nor întunecat.
 
 Din capătul cîmpiei începe plugul rece
 Să tragă brazda neagră pe locul unde trece
 Şi pajiştea atinsă geme ne-ncetat
 De-a fi-njumătăţită prin fierul blestemat.
 Văzduhul se răsună de strigăte de ură
 Şi plugul lasă-n urmă-i în verdea bătătură
 O rană lungă, largă, din care amărît
 Se-nalţă-n cer blestemul pămîntului răpit.
 
 Şi tot înaintează plugarii... cînd deodată
 O falnică romîncă în cale se arată,
 Frumoasă, tristă, naltă, pe frunte cu ştergar
 Şi c-un pruncuţ la sînu-i, păşind măreţ şi rar.
 Ea vine şi în faţă cu boii se opreşte,
 Din ochi aruncă fulgeri, apoi aşa grăieşte:
 
 “Vrei să ne prăzi tu, vodă, avutul strămoşesc?
 A! dacă nu ai teamă de trăsnetul ceresc,
 Na!... zi să treacă plugul pe-al meu copil din faşă,
 Ca să rămîie-n lume pomină ucigaşă“.
 Ea zice şi depune odoru-i lîngă boi.
 Minune!... Cei din frunte, plăvanii amîndoi,
 Cu ochi plini de blîndeţe pe dînsul capul pleacă,
 Îl mirosă; el rîde şi ei nu vor să treacă.
 
 “În lături!” strigă vodă, şi glasu-i răguşit
 Se pare de păcatu-i în piept înăduşit.
 Iar falnica romîncă pe sînu-i alb cruceşte
 A sale braţe albe, obrazu-şi dezveleşte
 Ş-adaugă-n glas tare: “Mai bine mort de mic
 Decît s-ajungă-n lume prin tine un calic.
 Da! trage brazda, fiară, şi-ngroapă laolaltă,
 Alăture cu pruncul, mîndria ta înaltă!”
 
 Năprasnic atunci vodă c-un bici cumplit de foc
 Loveşte-n boi să-i mîie, dar boii stau pe loc
 Ş-acoperă copilul cu-o caldă înfăşare
 Prin aburii ce iesă din deasa lor suflare.
 Şi ciocîrlia-ncepe cîntările-a-şi urma,
 Şi mama în uimire începe-a lăcrima.
 
 “Muiere! strigă vodă turbat, schimbat în fiară.
 
 Pieri deci şi tu pe brazdă, şi ţîncul fraged piară!
 Nebun, el se repede, dar n-a făcut doi paşi,
 Şi iată că tufarii se mişcă a vrăjmaşi.
 Şi iată că s-aude un glas de răzbunare,
 Şi iată că se vede o gloată-n fuga mare
 Venind cum vine zmeul pe aripă de vînt,
 Cu-o falcă sus în ceruri şi alta pe pămînt.
 Răzeşii sunt, răzeşii!... Fugiţi, pieriţi cu toţii.
 Păcatul vă ajunge, neferi şi domni, voi, hoţii!
 Răzeşii în urgie s-apropie de voi
 Ca să vă puie-n juguri, să daţi plugul’ napoi.
 
 . . . . . . . . . . . . . . . .
 
 Dispar în clipă hoţii, şi zarea se deschide,
 Şi gloata strigă: “Oarba!...” şi copilaşul rîde.
 
 12 oct. 1888 
 
 Unor critici 
 Voi, ce cătaţi defecte în scrierile mele Şi intonaţi fanfare cînd constataţi în ele Greşeli, imagini slabe, cuvinte ce vă par Lipsite de-armonie, erori chiar de tipar, Voi, care vă daţi truda de-a şterge de pe lume Tot lucrul de o viaţă întreagă ş-al meu nume, De ce atîta rîvnă ş-atîtea opintiri 
 Ca să aflaţi în mine a voastre însuşiri?
 
 Poetul care cîntă natura-n înflorire,
 Simţirea omenească, a Patriei mărire,
 Chiar slab să-i fie glasul, e demn de-a fi hulit
 Cînd altul vine-n urmă-i cu glas mai nimerit?
 Şi oare se cuvine, şi oare-i cu dreptate
 De a schimba în crime a sale mici păcate?...
 O! critici buni de faşă, poeţi în şapte luni,
 Vulturul nu se mişcă de-un ţipăt de lăstuni.
 
 Oricare păsărică îşi are ciripirea,
 Ce-n treacăt pe-astă lume încîntă auzirea,
 Nălţînd un imn la ceruri prin alte imnuri mii
 Ş-adăugînd o notă l-a lumii armonii.
 Am scris eu multe versuri şi poate chiar prea multe,
 Dar n-am cerut la nime cu drag să le asculte,
 Nici mi-a trecut prin minte trufaş ca să păşesc
 În fruntea tuturora ce-ntruna versuiesc.
 
 E unul care cîntă mai dulce decît mine?
 Cu-atît mai bine ţării, şi lui cu-atît mai bine.
 Apuce înainte ş-ajungă cît de sus.
 La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus.
 Iar voi, care asupră-mi săgeţi tocite trageţi,
 Cîntaţi, dacă se poate, fiţi buni şi nu mai rageţi!