BIOGRAFII


 
Oamenii de măsura lui Nicolae Bălcescu sunt încă rari între romînii de astăzi. Acei care ca dînsul, în tot cursul unei existenţe de luptă, au fost insuflaţi numai de nobila simţire a amorului de patrie şi care au visat şi lucrat cu neîncetare la reînvierea şi la mărirea neamului lor, merită să atragă respectul şi simpatiile urmaşilor. Tot ce se atinge de acei oameni de frunte, diversele întîmplări ce au trecut peste dînşii, actele lor publice şi chiar incidentele vieţii lor private devin, după moarte, de un mare interes pentru cine ştie a-i preţui şi îi admiră. E o datorie sacră pentru amicii şi contemporanii lor de-a face apel suvenirelor, spre a feri de uitare toate notiţele ce pot contribui la completarea biografiei lor. 
Această idee m-a îndemnat a vorbi astăzi de Nicolae Bălcescu ca de un om al cărui nume onorează Romînia şi ca de un amic scump şi jelit. Am petrecut luni întregi cu el, nu numai în ţară, dar şi în străinătate; am avut adeseori ocaziunea de a cunoaşte frumoasele aspirări ale inimii sale; l-am văzut lucrînd cu entuziasm la Istoria romînilor sub Mihai-vodă Viteazul; am călătorit împreună prin romanticele văi ale Moldovei; ne-am preumblat pe golful poetic al Neapolei, în nopţile luminoase din Italia; am admirat flacăra uriaşă ce-ncunună fruntea Vezuvului; am respirat aerul parfumat al Siciliei, rătăcind amîndoi pe malurile mării; am trăit o parte a timpului de exil de la 1848 în mijlocul minunilor Parisului şi am făcut, la un loc, pretutindenea multe proiecte măreţe, multe visuri aurite pentru gloria şi independenţa naţiei noastre. Simt dar o mulţumire adîncă, o plăcere duioasă a mă-ntoarce cu gîndul pe cărările şterse ale trecutului şi a întîlni în acest pelerinaj fantastic dulcea imagine a lui Bălcescu. 
O, Doamne! de ce trebuia oare să-l văd, în sfîrşit, singur, părăsit, palid, descurajat, suferind de o crudă boală şi murind pe malul acel înflorit al Palermei, unde am trăit cu el atîtea zile îngînate de falnice sperări? Cine-şi poate închipui amarul ultimei ore a vieţii sale! Cine va spune dorul cumplit de ţară cu care s-a luptat atunci, sărmanul! în agonia morţii? 
O, suflet blînd şi iubitor, tu, care ai chemat gloria strămoşească din mormintele eroilor noştri! tu, care ai înălţat către ceruri cele mai nobile urări pentru viitorul patriei romîne! lasă-mă a traduce în limba poporului tău cea de pe urmă gîndire a ta pe pragul veşniciei! 
N. BĂLCESCU MURINDDe pe plaiu-nstrăinării Unde zac şi simt că mor De amarul desperării Şi de-al ţării mele dor, Văd o pasăre voioasă Apucînd spre răsărit, 
Şi o rază luminoasă, Şi un nour aurit. 
— „Păsărică zburătoare, Unde mergi cu dorul meu?“
 — „Am solie-ncîntătoare De la sfîntul Dumnezeu. Să duc glas de armonie Ţărmurilor romîneşti, Să vărs dulce veselie Inimilor ce jeleşti“. 
— „Rază vie călătoare, Unde mergi cu dorul meu?“
 — „Am solie-nvietoare 

De la sfîntul Dumnezeu, Să depun o sărutare Pe al ţării tale sîn Şi s-aduc o alinare Jalnicului tău suspin.“ 
— „Nouraş pătruns de soare, Unde mergi cu dorul meu?“

 — „Am solie roditoare
De la sfîntul Dumnezeu
Să mă las în Romînie
Ca să crească mii de flori
Pe frumoasa ei cîmpie
Ce o plîngi adeseori!“

— „Du-te, rază strălucită,Du-te, mică păsărea,
Şi pe ţara mea iubită
Mîngîieţi-o-n lipsa mea!
Iar tu, nour de rodire,
Fă să crească-n sînul său
Cu verzi lauri de mărire


Floarea sufletului meu.“1 
Am făcut cunoştinţa lui Bălcescu în anul 1845, la moşia lui Costache Negri, fostul agent al Principatelor Unite lîngă Înalta Poartă. Numele noastre nu erau străine unul altuia; căci ele se întîlniseră sub coloanele Foaiei ştiinţifice şi literare, o publicaţie periodică care începuse a apărea la Iaşi în anul precedent şi al cărui titlu primitiv, Progresul2, fusese şters din frunte-i de către guvernul de atunci, fiind considerat ca o denumire revoluţionară!3 
1 Vezi vol. I al ediţiei noastre. (Notă de V. Alecsandri.) 
2 E vorba de Propăşirea. 
3 Multe lucruri neînsemnate aveau pe atunci privilegiul comic de a fi privite cu ochi răi, pletele lungi; cravatele roşii, de exemplu, se considerau ca semne revoluţionare şi deveneau, pentru şeful statului şi pentru consulul rus, motive de serioase preocupăriV. A.î. 
Bălcescu tipărise în ea lucrarea sa atît de erudită asupra Armatei romîne, şi eu dasem la lumină cîteva încercări de poezie şi articolul intitulat Istoria unui galben. Exista dar între noi o confrăţie literară care era menită a se preface lesne în o prietenie strînsă. 
În acea epocă o frumoasă mişcare de renaştere se produce în ambele ţări surori. Tinerimea Moldovei, întoarsă de la universită-ţile Germaniei şi Franţei, adusese cu dînsa în societate o comoară preţioasă de idei noi şi de simţiri patriotice, comoară care nu întîrzia a se răspîndi în generaţia cea jună de prin oraşe. Demnitatea personală, onorul de familie, onestitatea în funcţii, patriotismul înfocat, independenţa de caracter în fata guvernului, năvăliră deodată cu o pornire învingătoare asupra cetei numeroase de vechi eresuri şi de obiceiuri vicioase clocite sub caftanul fanariotic şi încurajate de politica Protectoratului. 
O luptă neîmpăcată şi amară începu dar între oamenii neieşiţi din tară şi tinerii crescuţi în străinătate şi porecliţi în sînul patriei lor cu numele caracteristic de bonjurişti; zic luptă amară, căci nenorocitul bonjurist avea în contra lui nu numai pe guvern şi pe agenţii puterilor învecinate, nu numai o societate întreagă deprinsă cu moravurile vechiului regim, dar uneori chiar şi pe rudele lui cele mai de aproape. În fiecare familie se găseau faţă-n faţă obiceiurile trecutului cu ideile civilizaţiei moderne. Prin urmare, însăşi sfinţenia legăturilor celor mai intime era expusă înrîuririi unei stări de lucruri foarte delicate şi ades foarte critice. Şi aici sunt fericit de a putea declara, în onorul damelor de la Moldova, că ele au avut un rol providenţial în mijlocul acelei drame sociale! 
Ca mame sau ca surori, sub îndemnul inimii lor iubitoare, ele au ştiut a preveni, a stinge neînţelegerile fatale dintre părinţi şi fii, îndulcind pe de o parte asprimea uneori despotică a bătrînilor şi, pe de altă parte, potolind iuţeala nerăbdătoare a tinerilor. Ele au fost îngerii păzitori ai păcii de familie şi au contribuit mult, prin tactul lor admirabil, a înlesni triumful progresului. 
„Bucură-te ! zicea o mamă înţeleaptă către bărbatul ei, bucură-te dacă eşti învins, căci învingătorul este însuşi fiul nostru cel iubit!“ 
Bătrînii cu vreme se primiră a recunoaşte că trebuiau să dea rîndul copiilor, mai cu seamă că în o asemenea concedare generoasă, ei gustau măgulirea unei mîndrii puternice, mîndria părintească! Astfel lucrarea sublimă de regenerare, întreprinsă de un mic număr de apostoli ai civilizaţiei, găsi de la început un mare ajutor în dragostea mamelor, în părtinirea entuziastă a surorilor şi, mai tîrziu, pe nesimţite, chiar în amorul propriu al părinţilor. Astfel, ţara, setoasă de reforme salutare, făcu în cîţiva ani paşi uriaşi pe calea îmbunătăţirii morale. 
Printre acei apostoli ajunşi de-abia în primăvara vieţii lor, N. Bălcescu era unul din cei mai convinşi, din cei mai înfocaţi, din cei mai cu abnegare. Presimţind viitorul Romîniei, el se cerca a grăbi păşirea romînilor către acel viitor, purtîndu-le pe la ochi prestigiul strălucitor al gloriei strămoşeşti şi făcînd să pătrundă în sufletul lor glasul fermecător al istoriei trecutului. Pe fruntea lui largă şi curată se vedeau trecînd gîndiri măreţe; în ochii lui limpezi şi negri lucea o flacără tainică, ce părea a înota într-o rouă de lacrimi la cuvintele de Patrie, glorie şi independenţă naţională! Vorba lui era dulce şi convingătoare, ca graiul multor oameni destinaţi de soartă a muri în floarea tinereţii. Constituţia sa părea delicată şi mai mult suferindă, căci fusese adînc vătămată în timp de doi ani de închisoare la Mănăstirea Mărgineni, sub domnia lui Alexandru Ghica-vodă. Într-un cuvînt, toată persoana lui inspira simpatie şi dor de împrietenire, simţiri la care el răspundea din parte-i printr-o frăţie sinceră şi statornică. Am spus că am văzut întîia oară pe Bălcescu la anul 1845. Pănă la acel timp Principatele Moldovei şi Valahiei, deşi vecine, deşi locuite de acelaşi neam, erau cu totul străine una de alta. Foarte rareori ieşenii şi bucureştenii treceau linia hotarului, linie imaginară în adevăr, dar în realitate nestrăbătută ca zidul ce desparte China de celelalte imperii ale lumii. Romînii se cunoşteau împreună mai mult din auzite, sub nume de moldoveni şi munteni, şi cînd din întîmplare vreun impiegat al statului şi mai cu seamă vreun boier moldovean făcea vreo călătorie la Bucureşti, acel incident al vieţii lui dobîndea proporţia unui mare eveniment în ochii locuitorilor de dincoace de Milcov.1 Curajosul călător profita de privilegiul celor veniţi de departe, spre a povesti minuni de capitala Tării Munteneşti şi de traiul muchelef al boierilor de acolo. Asemenea se vorbea în Bucureşti de gospodăria boierilor şi mai ales a cucoanelor de la Moldova. 
Două puncte existau însă pe faţa pămîntului, două puncte foarte depărtate, în care romînii generaţiei noi începură a se întîlni; unul în Franţa, la cartierul studenţilor din Paris, şi celălalt în Moldova, la moşia lui Costache Negri. 
O inspirare dumnezeiască îndemnase pe părinţii noştri a-şi trimite copiii în străinătate, la universităţile de la München, Heidelberg şi Paris, spre a dobîndi învăţături folositoare  ţării lor. Deşi pe atunci mergerea în Franţa era privită ca o ducere pe ceea lume, căci drumul acel lung ţinea, din lipsa de căi ferate, peste douăzeci de zile şi douăzeci de nopţi în diligenţe; deşi durerea despărţirii era crudă pentru bieţii părinţi, ei stăpîneau jalea sufletului lor amărît, îşi împărtăşeau copiii la picioarele altarului dumnezeiesc, şi apoi, cu ochii plini de lacrimi, îi îndreptau spre Apusul luminat al Europei, ca pe nişte nemernici recruţi, destinaţi a deveni soldaţii viitorului. 
Faptă sublimă a generaţiei trecute! tu, care ai fost izvorul renaşterii neamului romînesc, ridică glasul de apără mormintele părinţilor noştri în contra insultei orbilor şi nebunilor ce nu ştiu a le respecta. 
Pe plaiul străinătăţii, trimişii din ambele Principate adevereau zicerea poporală: Sîngele apă nu se face! Ei se legau împreună 
1 Am avut un unchi care, în vremea guvernării generalului Kisseleff, fiind exilat pe trei luni la Bucureşti, a vorbit toată viaţa lui de acea împrejurare şi a fost considerat de contemporanii lui ca un soi de hagiu V. A.î. 
de la cea întîi vedere, ca nişte fraţi buni ce s-ar întîlni după ani mulţi de despărţire; trăiau la un loc, încurajîndu-se la studii, ajutîndu-se la nevoi şi deprinzîndu-se astfel la ideea mîntuitoare a Unirii romîneşti. Din nenorocire, însă, înturnarea lor în patrie punea iar între dînşii distanţa fatală, şi rareori străbătută, ce se întindea ca o cale părăsită, de la Iaşi la Bucureşti! 
Sărmanii înstrăinaţi! Cîte deziluzii îi aşteptau la marginea ţării! Cîte lupte, cîte loviri în frumoasele lor sperări! 
Unii, care cîştigaseră diplome de doctorat în jurisprudenţă, rămîneau părăsiţi de guvern, sau cel mult rînduiţi a servi în cele de pe urmă posturi ale ramurilor administrative sau financiare. Nici unul nu se vedea pus la locul lui. Alţii, care în neastîmpărul unei imaginaţii aprinse se încercau a păşi pe cîmpul ademenitor al literaturii şi fondau, cu mii de greutăţi, vreo foaie periodică, erau expuşi a privi în curînd suspendarea ei pentru cel mai uşor motiv1 şi uneori a fi chiar ei înşişi ridicaţi de poliţie din sînul 
1 La Moldova, Alăuta romînească, foiţă literară, fondată în 1839 de dl M. Kogălniceanu, a fost oprită chiar de la începutul apariţiei sale, din cauza unui articol intitulat Filozofia vistului, articol tradus din ruseşte şi considerat de guvern ca atingător politicii ruseşti. 
După un an, Dacia literară, revistă mensuală în care s-au publicat mai multe bucăţi de proză de mare merit, fu închisă pentru elogiul făcut de dl Kogălniceanu domniei lui Alexandru cel Bun, elogiu ce a părut o aspră critică pentru guvernul de la 1840. 
Foaia ştiinţifică şi literară a fost suspendată în a noua lună a vieţii sale, sub pretext de atac în contra religiei, fiindcă dl C. Negruzzi, într-o mică nuvelă numită Toderică, îl poartă pe acest jucător de cărţi prin fundul iadului, îl face a juca stosul cu Satan şi a-i cîştiga şi a scăpa de la pedeapsă douăsprezece suflete. 
În anul 1852, Romînia literară a fost ucisă pînă a nu apuca a se naşte de tot, din cauza unui adevăr istoric. Articolul din capul publicării, scris de N. Bălcescu sub titlu de Răzvan-vodă, pretindea că acest domn a fost de neam ţigan; şi conveninţele de pe atunci nu iertau a arăta un ţigan pe tron! Mai tîrziu, la 1855, Romînia literară primi din nou învoirea de a se publica; însă cu condiţia de a şterge din biografia lui Răzvan-vodă partea genealogică; şi 
familiei şi trimişi în exil la mănăstiri, fără nici o formă de proces, dar numai după placul arbitrar al domnitorului sau numai din capriciul unui ministru. Alţii iar, care, dorind a crea un teatru naţional, compuneau piese originale ori făceau traduceri din repertoriul francez, erau siliţi a pune acele lucrări sub ascuţişul foarfecelor unei cenzuri aspre şi oarbe. Ferice de dînşii dacă şi după asemenea tristă formalitate ei nu se trezeau osîndiţi la închisoare, sub cuvînt de atac în contra moralei de la 1840!1 Iată 
cu toate aceste sărmana foaie fu suspendată a doua zi după ce se promulgase legea dezrobirii ţiganilor; căci într-un articol foarte lăudăros acelei măsuri creştineşti se lunecară următoarele cuvinte: „Astăzi cade şi se desfiinţează sclavia cea neagră; mîine caută sa cadă şi să se desfiinţeze şerbia cea albă!“ 
 V. A.î. Alăuta romînească a apărut nu în 1839, cum îşi aminteşte Alecsandri, ci în 1837 - n. ed.î. 
1 Dl M.Kogălnceanu a fost ridicat de poliţie şi dus în exil la mănăstirea Secul, sub domnia lui Mihai Sturza, pentru că îndrăznise, ca avocat, să apere în divanul domnesc drepturile municipale ale oraşului Botoşani în contra lăcomiei şi actelor arbitrate ale unor călugări ce pretindeau că mănăstirea lor avea drept de proprietate asupra locului orăşenesc. 
Domnul Costache Negruzzi a fost exilat la moşia lui de pe malul Prutului, pentru că, fiind deputat, avea tendinţe liberale. Domnul Alecu Russo, dînd la teatrul naţional, tot sub domnia lui Mihai Sturza, o mică farsă, în care un ţăran cînta: 
,,De la Iaşi la Dorohoi ţara-i plină de ciocoi“, 
fu aruncat într-o căruţă de poştă şi dus pe un ger aspru la schitul Soveja, în munţii dinspre Vrancea. Acolo el petrecu trei luni întregi, păzit de aproape cu jandarmi, şi se îndeletnici în timpul exilului cu adunarea de cîntece poporale de la un bătrîn lăutar ce se afla adăpostit la acea mică mănăstire. Tot în noaptea arestării lui Alecu Russo, nenorociţii actori care avură roluri în piesa autorului fură luaţi grămadă, ticsiţi într-o căruţă evreiască şi trimişi spre pocăinţă la deosebite schituri de la munte. Iaşii rămase o iarnă întreagă lipsit de trupa naţională: dar societatea era scăpată!... de cine?... de ce?... de trupă! V. A.î 
sub ce soi de sistem despotic tinerii francezi şi nemţi, bonjurişti şi duelgii erau chemaţi a începe şi a urma fără descurajare solia lor civilizatoare. 
Aceste deosebite porecle erau date de către boierii reacţionari studenţilor din Franţa şi Germania, şi atît unii cît şi alţii inspirau oarecare groază, avînd reputaţia de duelişti, de oameni nemerşi la biserică, de antropofagi etc. În adevăr, denumirea cam turcită de duelgii era meritată pînă la un grad; căci în anii dintîi, adică de la 1839 pînă la 1845, francezii şi nemţii formau două partide rivale, cercînd fiecare a lua pasul în societate şi a face să predomine ideile ţărilor în care-şi primiră educaţia. Acea discordie da loc necontenit la o mulţime de neînţelegeri, de discuţii şi de provocări. Duelul era la ordinea zilei, încît, fără cît de puţină duşmănie, campionii germanismului şi ai francismului, sub îndemnul unui amor propriu copilăresc, se băteau pentru motivuri de nimic, şi pot zice mai mult pentru plăcerea de a practica duelul. În zadar domnul da porunci poliţiei ca să oprească întîlnirile dimprejurul Iaşilor; duelurile urmau chiar sub ochii neodihnitului agă. 
Timpul, însă, relaţiile sociale din zi în zi mai strînse, comunitatea de aspirări către acelaşi viitor şi înrîurirea amicală exercitată de Costache Negri asupra inimii tinerilor făcură a se stinge dintre aceştia rivalitatea ce îi înarmase de atîtea ori pe unii în contra altora. Costache Negri, iubit de toţi pentru înţelepciunea sa dreaptă, pentru blîndeţea şi nobleţea caracterului său, fu recunoscut ca decanul tinerimii şi chemat de atunci pînă astăzi cu denumirea drăgălaşă şi respectuoasă de Moş Costache sau cu acea mult mai caracteristică de Uncheşul. 
Prin urmare, ziua de Sfîntul Constantin şi Sfînta Elena era nu numai o sărbătoare pentru dînsul, dar şi pentru amicii lui. Pe tot anul, la acea zi, veneau mulţi tineri de la Iaşi şi de la Bucureşti ca să ia parte la serbarea de familie de la Mînjina, serbarea frumoasă, patriarhală şi care în curînd luă un caracter naţional. Mulţi din acei care trăiesc încă şi cîţiva din acei care au murit, precum N. Bălcescu, C. Filipescu, A. Russo, Coradini etc., au asistat lapraznicele homerice, la vînătorile întocmite cu mare număr de călăreţi, înşiraţi pe cîmpiile nemărginite ale ţării de jos, la horele vesele de ţărani şi ţărance amestecaţi la un loc, mînă în mînă, cu cavalerii şi damele saloanelor din ambele capitale. 
Costăchiţă Filipescu ducea hora cu pornirea voinicească a unui fecior de munte; A. Russo aţîţa glumele romîncelor cu spiritul său şăgalnic şi N. Bălcescu, cuprins de entuziasm la privirea flăcăilor ce dănţuiau cu pletele în vînt, zicea: ,,O! mîndră oaste va avea Romînia cînd i-a veni rîndul pe lume!...“ Nobil suflet!... El nu putea gusta o veselie, nu putea simţi o fericire fără de-a face părtaşă la dînsele pe mult iubita şi neuitata lui Patrie. 
Vizitele noastre la Mînjina pentru ziua lui Negri, petrecerea frăţească în sînul familiei sale, înzestrată cu cele mai frumoase calităţi ale spiritului şi ale inimii, vor rămînea suvenire neşterse din memoria noastră. Acele pelerinaje în ţara de jos a Moldovei au avut o nepreţuită influenţă în favorul mişcării naţionale de la 1848. În Mînjina tinerii, osteniţi şi descurajaţi de greutăţile misiei lor, prindeau o nouă putere pentru luptele viitoare; moldovenii şi muntenii aveau ocaziune a se cunoaşte de aproape, a se stima, a se iubi, a pune la un loc sperările lor, a face proiecte măreţe pentru renaşterea Patriei comune, a se înţelege pentru formarea opiniei publice în ţară. Zic Patrie comună, zic ţară, pentru că la Mînjina nu mai erau moldoveni şi munteni, dar romîni; nu erau două ţări pentru romîni, dar o singură ţară, o Patrie comună!... Unirea exista în inimi, ea se tălmăci în cuvinte şi prinse rădăcină, ca o plantă cerească, pe acel loc ars de soare şi lipsit de plantele umbritoare ale pămîntului. 
Nicolae Bălcescu, în vara anului 1845, petrecu împreună cu noi cîteva zile şi, plecînd la Bucureşti, ne zise îmbrăţişîndu-ne cu lacrimi: 
„Plec de aici cu sufletul plin de convingere că ne va ajuta Dumnezeu şi va ridica naţia romînă la rangul ce i se cuvine printre celelalte mari neamuri ale lumii. Adio! sunt fericit!“ 
Postscriptum: - În iarna anului 1847 am petrecut trei luni cu Bălcescu la Palerma şi la Neapoli, unde el venise ca să găsească o climă favorabilă sănătăţii sale. Peste un an, după revoluţiile din Bucureşti şi din Iaşi, am trăit împreună la Paris în cea mai deplină conformitate de idei şi de simţiri; căci el avea un caracter foarte blînd şi amical. În fine, l-am mai zărit pentru ultima oară în carantina de la Galaţi trist, abătut, suferind, desperat în suflet; căci, întorcîndu-se din exil, i se refuzase intrarea în Patria lui. Nenorocitul s-a întors amărît la Palerma, unde a murit pe mîini străine. 
Iată o scrisoare care ne arată pe Bălcescu în orele sale de suferinţă. Ea a fost scrisă de o damă1 din Moldova, care întruneşte toate calităţile spiritului şi ale educaţiei perfecte, şi conţine un portret fidel al inimii bietului exilat. 
 

 
I 
Pentru a judeca şi a preţui meritul unui autor, trebuie  a cunoaşte bine timpul în care el a scris, gradul de cultură a limbii în care el a fost îndemnat a scrie şi dificultăţile de tot soiul, prin care geniul său şi-a făcut drum pentru ca să iasă la lumină. Să vedem dar în ce epocă C. Negruzzi a creat pe Aprodul Purice şi pe Alexandru Lăpuşneanu, acest cap d-operă de stil energic şi de pictură dramatică, în ce epocă el a tradus cu atîta măiestrie Baladele lui V. Hugo şi a compus acea colecţie de Păcate ale tinereţilor, ce sunt de natură a pune pe C. Negruzzi în pleiada de frunte a literaţilor romîni. 
A sosi pe lume într-o ţară liberă şi civilizată este o mare favoare a soartei; a găsi în acea ţară o limbă cultă şi avută, pentru a-şi exprima ideile şi simţirile, este un avantaj imens pentru acei chemaţi a culege lauri pe cîmpul înflorit al literaturii. Un geniu muzical are facilitatea de a produce efecte admirabile de armonie atunci cînd el posedă instrumente perfecţionate; un cultivator harnic şi priceput are posibilitate a produce mănoase recolte pe locuri deschise, ce au fost nu de mult acoperite cu păduri spinoase; însă dacă meritele acelui muzic şi ale acelui cultivator sunt demne de laudă, nu se cuvine oare cunună de lauri acelui care a inventat şi perfecţionat instrumentele armoniei, nu se cuvine un respect plin de recunoştinţă curajosului pionier care a abătut pădurile sălbatice şi a pregătit pămîntul pentru holdele viitorului? 
Demnul de multă regretare C. Negruzzi a fost unul din acei pionieri literari din Romînia  care a înzestrat patria lui cu produceri atît mai preţioase, că ele au fost rodul unui timp contrar dezvoltării spiritului. 
Iată un tablou fidel al timpului în care C. Negruzzi a vieţuit, a luptat şi a produs. El va părea fabulos în ochii oamenilor tineri din generaţia actuală; însă mulţi sunt încă în viaţă care îl vor recunoaşte şi-l vor declara exact. Acel tablou arată societatea semiorientală în care C. Negruzzi s-a găsit rătăcit chiar la primii paşi ai juneţii sale, el, ce avea o inimă fierbinte şi un spirit luminat de razele soarelui occidental. 
II 
În capul guvernului un domn ieşit din monstruoasa împreunare a suzeranităţii turceşti cu protectoratul rusesc, un soi de paşă purtînd chiveră muscălească, puternic, despotic, dispunînd de profunda supunere a locuitorilor ţării, înconjurat de o temere respectuoasă, şi însuşi tremurînd dinaintea unui firman din Constantinopol, tremurînd mai mult dinaintea unei simple note din Petersburg, tremurînd încă şi mai mult dinaintea împărătescului consul al maiestăţii sale Nicolai Pavlovici. Acel domn, deşi înfăşat pro forma în pelincile Reglementului Organic, deşi faţă cu 
o putere legiuitoare numită Obşteasca Obişnuită Adunare, semăna cu un arbor mehanic, de la care atîrnau toate ramurile administrative, financiare, judecătoreşti şi chiar bisericeşti, ramuri destinate a hrăni trunchiul prin sucul ce absorbeau din vinele ţării. El făcea şi desfăcea mitropoliţi şi episcopi după cuviinţa sa; el numea funcţionarii statului pe termen de trei ani, în care aceştia aveau tacit învoirea de a se îmbogăţi prin orice mijloace; el da ultimul veto în materie de procese; el era cenzorul arbitrar a orice produceri intelectuale, a orice aspirări liberale; el, prin urmare, suspenda pentru cel mai mic pretext foile ce se încercau a răspîndi gustul literaturii (presa politică fiind mărginită numai în dare de seamă a balurilor de la curte şi a ceremoniilor din ziua Sf. Nicolae). El, în fine, stăvilea zborul gîndirii după placul său, şi ades înfunda chiar pe gînditori la o mănăstire, fără nici o formă de proces alta decît prin o simplă poruncă verbală dată agăi de oraş. 
La picioarele tronului se înşira treptat o boierime împărţită în diferite clase. 
Clasa I, poreclită greceşte protipenda, fiindcă era compusă de cinci ranguri înalte: logofeţi mari, vornici, hatmani, postelnici şi agi, care singuri aveau dreptul de a purta bărbi. Ea forma o bogată oligarhie de cîteva familii greco-romîne, ce-şi atribuise de la sine calificarea de aristocraţie, calificare nebazată nici pe fapte glorioase, nici pe moştenirea titlurilor, ca la celelalte corpuri aristocrate din Europa occidentală. Totuşi în acea clasă şi numai în sînul ei domnul alegea consilierii săi şi funcţionarii mari ai statului. Astfel miniştrii, preşedinţii divanului domnesc, generalii miliţiei etc. nu puteau fi alţi boieri decît numai acei din protipenda şi chiar tinerele odrasle din tulpina evghenistă păşeau triumfal peste toate treptele ierarhiei, pentru ca de-a dreptul să intre în posturile de ispravnici şi de vornici de aprozi. 
Clasa II, formată de ranguri secundare, precum: spătari, bani, comişi, paharnici etc., era mult mai numeroasă, însă totodată şi mărginită în aspirările ambiţiei sale. Din corpul ei în adevăr ieşeau diacii de visterie1, cei mai iscusiţi, cei mai cu bun condei; însă rareori, chiar după mulţi ani de serviciu, un favorit al soartei parvenea a se furişa în mîndra protipenda, şi acolo sărmanul era supus la supliciul lui Tantal. Deşi acum era boier cu barbă, deşi tolerat în  privileghiată, el făcea zîmbre, privind cu jale la jilţurile ministeriale; căci nu-i era permis să aspire decît la modestul scaun de şef de masă sau cel mult la scaunul de director de minister! 
1 Funcţionarii Ministerului de finanţe [V. A.].
2 Cuvînt turcesc ce însemnează partea [V. A.].

Clasa III, miluită cu cinuri (ranguri) de: slugeri, şătrari, medelniceri, ftori-vist, ftori-post etc., era mişină de cinovnici, funcţionari subalterni, care umpleau cancelariile şi mînjeau conţuri groase de hîrtie vînătă cu docladuri, otnoşanii, anaforale etc., scrise cu slove încălecate unele deasupra altora; căci pe atunci literele latine erau tot aşa de cunoscute în neamul latin al romînilor ca şi hieroglifele egiptene sau ca semnele alfabetului chinez. Clasa III visa la splendorile boierilor clasei II, neputînd închipuirea ei să se ridice pînă la înălţimea olimpică a clasei I, şi izbutea din cînd în cînd a se acăţa de poalele anterielor boiereşti. 
După boierime veneau breslele negustorilor şi ale meseriaşilor, lipsite de orice drept municipal, însă foarte exploatate de funcţionarii Agiei şi Eforiei. Singura prerogativă ce le mai rămăsese consista întru a prezenta domnului la Anul Nou o pîine mare şi sare. Aceste bresle au dispărut sub vălul năvălitor al jidovilor, alungaţi din Rusia şi Austria. 
În fine se pierdea în umbră, în părăsire, în ignoranţă poporul!... poporul şerbit boierescului, poporul pe capul căruia toţi erau stăpîni, toţi: vătavi, arendaşi, proprietari, slujitori, cenuşeri, ţîrcovnici, revizori, sameşi, ispravnici, judecători, directori, miniştri, domn, sultan şi împărat!... poporul supus la beilicuri, supus la biruri, supus la dare de flăcăi la oaste, supus la bătaie cu biciul, supus la supliciul fumului prin temniţe, expus la toate capriciile crude ale soartei, la toate mizeriile morale şi fizice, plecat la toţi, fie indigeni sau străini, sărăcit, înjosit, cuprins de groază din copilărie pînă la moarte şi neapărat de lege nici măcar în contra crimelor! 
Iar după acel popor romîn, în fundul tabloului rătăcea un neam de origine străină, căzut în robie, gol, nomad, batjocorit, dispreţuit: ţiganii număraţi pe suflete, proprietate monstruoasă a statului, a boierilor şi chiar a sfintei Biserici, îngenuncheaţi sub biciul plumbuit al nazîrului, vînduţi la mezat ca pe vite, despărţiţi cu violenţă de părinţii şi de copiii lor, schingiuiţi crunt de unii proprietari ce se intitulau creştini cu frica lui Dumnezeu, puşi în obezi, în zgarde de fier cu coarne, purtînd zurgalăi!... Ţiganii asupra cărora puternicii zilei exercitau dreptul arbitrar de viaţă şi de moarte; ţiganii care reprezentau spectacolul înfiorător al sclaviei negre, precum ţăranii romîni reprezentau şerbirea albă! 
Şi între clasele privilegiate şi acele dezmoştenite, un cler ignorant, superstiţios, îngrăşat cu mana averilor mănăstireşti, aplecat mai mult la plăcerile lumeşti decît la smerenia apostolească; un cler care, în loc de a căuta să apropie turmele între ele prin cuvinte de frăţie, în loc de a exercita un sacerdoţiu sacru şi mîngîietor, conform moralei lui Cristos, prefăcuse sfîntul potir în cupă de plăcere, şi talgerul de naforă în disc de parale. 
Aşadar, în vîrful scării sociale un domn cu topuzul în  mînă şi cu legea sub picioare; pe treptele acelei scări o boierime ghiftuită de privilegiuri, bucurîndu-se de toate drepturile, pînă şi de ilegalităţi, şi scutită de orice îndatorire către ţară; alături cu acea boierime un cler1 ai cărui şefi, veniţi de la Fanar şi din bizuniile muntelui Athos, se desfătau într-o viaţă de lux trîndavă şi scandaloasă; iar jos, în pulbere, o gloată cu cerbicea plecată sub toate sarcinile! sus, puterea egoistă, jos, şerbirea şi mizeria fără protecţie, şi totul mişcîndu-se într-o atmosferă neguroasă de ignoranţă, de superstiţii, de pretenţii, de lăcomie şi de frică. 
III 
După această repede ochire asupra întregului tablou, să examinăm acum unele părţi în detail şi să studiem ţara în privirea morală, socială şi intelectuală. 
Moralitatea pe la 1828 - 40 consista mai mult în observarea unor practici religioase, în îndeplinirea unor datorii de creştin, 
1 Vom detaşa din acest trist tablou imaginea îngerească a mitropolitului Veniamin, care a fost expresia cea mai pioasă şi cea mai fidelă a moralei creştine [V. A.]. 
precum se înţelegeau atunci acele datorii, adică: în mergerea regulată la biserică duminicile şi zilele de sărbători, în dare de liturghii, în facere de paraclise prin case, în ofrande de pască şi ouă roşii în sîmbăta Paştilor, în trimitere de bucate şi băutură osîndiţilor din închisori, la ajunul sărbătorii numită Moşi, şi mai cu seamă în împărtăşanii anuale. Însă adevăratele principii ale moralei lui Cristos erau destul de negrijite. 
Mituirea, departe a fi considerată ca un delict sau ca un păcat, cum se zicea atunci, intrase adînc în obiceiuri, graţie corumperii de moravuri lăţite în ţară prin fatala domnire a fanarioţilor, şi producea, pe lîngă lefi, venituri sigure şi permise funcţionarilor. Ea forma rodurile cele mai mănoase din ramurile administraţiei şi ale justiţiei, astfel că un slujbaş al statului care în trei ani de serviciu nu-şi făcea avere cădea sub dispreţul guvernului. Înşusi clerul se îndulcea de păcatul mituirii, prin fabricarea plătită de preoţi şi protopopi şi mai cu seamă prin înlesnirea despărţeniilor pronunţate de Dicasterie. 
Schingiuirea ţăranilor şi a ţiganilor făcea parte din obiceiurile zilnice şi era o prerogativă a proprietarilor atît de absolută, încît dacă s-ar trezi din morminte toate nenorocitele victime care au pierit în schingiuri aplicate lor făţiş, ne-am înspăimînta de acel nour de umbre sinistre ce au rămas nerăzbunate! 
Şi însă... oamenii care comiteau acele delicte şi crime nu erau răi la suflet, nu erau cruzi în natura lor, ci, din contra, erau blînzi, generoşi, iubitori de săraci; dar aveau dreptul de cruzime şi îl exercitau fără a avea conştiinţă de fapta lor criminală, fără grijă de răspundere, fără teamă de pedeapsă. Astfel era timpul, astfel era starea morală a societăţii. Inimi bune, fapte crude!... Şi cum putea fi altfel, cînd pe străzile oraşelor se petrecea adeseori un spectacol ce era de natură a le împietri: un nenorocit, gol pînă la şale, legat cu o frînghie lungă şi mînat din urmă de Gavril călăul, precedat de un darabancic, înconjurat de slujitori cu săbiile scoase, tremurînd, şovăind, oprit la toate răspîntiile străzilor, lungit la pămînt, bătut de Gavril cu un harapnic, apoi iară sculat pe picioare cu sila şi iară pornit pe străzi, pentru ca să fie iară bătut mai departe! 
 
Lăsaţi să treacă dreptatea domnească! 
Deschiderea cu plată a frontierelor ţării la năvălirea jidovilor, alungaţi din Rusia şi din Austria, devenise un izvor de bogăţie, nu numai pentru funcţionarii subalterni de pe la hotare, dar şi pentru alte persoane, de pe treptele cele mai înalte ale societăţii: toleranţa acordată lor de a specula mizeria poporului, prin dezvoltarea fatală a patimii beţiei, era un al doilea izvor de înavuţire pentru autorităţile ţinutale, şi periodica exploatare făcută asupra lipitorilor străine, prin ameninţări de izgonire, un al treilea izvor care producea sume colosale oferite pe tablale de aur... 
Desproprietărirea răzeşilor ajunsese o manie încurajată şi ajutată chiar de braţele puternice ale administraţiei şi justiţiei (?). Mulţime de procese se iscau din senin în contra acelor nenorociţi moşneni, se aduceau la împlinire prin măsuri arbitrare, caliceau mii de familii, pentru ca să îngraşe un vecin căftănit, şi produceau uneori scene foarte dramatice. 
Un proprietar mare şi atotputernic avea alăturea cu moşia lui nişte răzeşi înteţiţi, care ţineau la pămînturile lor, dreaptă avere întemeiată pe hrisoave domneşti. Orice propunere din parte-i pentru schimb sau vînzare rămăsese fără rezultat. Ce se întîmplă? Într-o zi, ispravnicul ţinutului, însoţit de o ceată de slujitori, aduse un plug şi, urmînd poruncilor ce primise de la Iaşi, ordonă a trage brazdă prin mijlocul pămîntului răzeşesc. Boii pornesc, fierul plugului începe a lăsa o brazdă neagră în urmă-i, cînd dintr-un rediu apropiat se iveşte o romîncă naltă, ce purta un copilaş la sîn. Ea vine sumeaţă în faţa ispravnicului, depune copilul dinaintea boilor şi zice: „De vreme ce aţi venit hoţeşte, ca să ne luaţi moşia strămoşească, na! trageţi brazda peste copilul meu, pentru ca să nu rămînă pe lume pieritor de foame la uşile străinilor!“ 
Toţi stătură încremeniţi!... afară de ispravnic,  care răcni înfuriat la slujitori să deie copilul în lături: 
— Nu vă atingeţi de el, că-i amar de capul vostru! strigă romînca, şi în adevăr deodată se văd ieşind din rediu vreo două sute de ţărani înarmaţi cu topoare şi coase. Ei veneau repede şi ameninţători către părintele ispravnic; dar acesta, negăsind de cuviinţă a-i aştepta, îşi luă ceata şi se făcu nevăzut: „La oarba! la oarba!“ strigau romînii din urmă, rîzînd de spaima lui, şi astfel ei rămaseră stăpîni pe moşia lor... pînă la anul viitor. 
De pe atunci s-a răspîndit în ţară cîntecul răzeşilor, ca un semn caracteristic al timpului: 
Frunză verde de scumpie,
Ard-o focul răzeşie!
Eu chiteam că-i boierie,
Şi-i numai o sărăcie1!

Etc., etc. 
Legăturile de familie erau în genere strînse şi bazate pe simţirile de dragoste între soţi şi de respect din partea copiilor către părinţi. (Respect manifestat zilnic prin sărutatul mîinii şi prin multe mici nuanţe în obiceiuri casnice, dispărute astăzi din societate.) Căsătoria, considerată ca una din tainele cele mai sacre ale legii creştineşti, se consolida sub scutul credinţei, şi prin urmare multe menajuri erau adevărate modele de bună înţelegere, de bună purtare şi de bun trai. Din nenorocire lesnirea fructuoasă, cu care sfînta Dicasterie din Mitropolie dezlega ce era legat de sfînta Biserică, a fost principala cauză a multor despărţenii din acea epocă. Alte două cauze nu mai puţin importante au contribuit a ajuta pe Dicasterie în traficul său: 1 - căsătoriile silite, după placul părinţilor, fără nici o considerare pentru dorinţa copiilor; 
1 Fragment cu mici modificări din Cîntecul răzeşului. Poezii populare, 1866, 
p. 227.
2 - disproporţia de educaţie ce exista între generaţia femeiască şi acea bărbătească. 
În adevăr, începutul civilizaţiei îl datorim sexului frumos (termen foarte potrivit pentru damele societăţii de la 1828, care au fost înzestrate cu o frumuseţe proverbială). Ele mai întîi au primit o educaţie îngrijită în pensioanele din Iaşi şi chiar în institutele din străinătate, învăţînd limbile franceză şi germană, studiind muzica, deprinzînd manierele europene, adoptînd costumele şi ideile noi şi simţindu-se, în fine, create pentru a fi regine, pentru a exercita o influenţă salutară în societate, pentru a păşi triumfal pe calea unei existenţe demne de calităţile lor fizice şi morale. Din contra, tinerii, meniţi a deveni consorţii lor, erau crescuţi la şcoalele greceşti a lui Govdala, Cuculi, Kirica, şcoale în care varga şi chiar falanga serveau de mijloc de emulaţie pentru învăţarea verbului tipto, tiptis1. Simţul de demnitate personală rămînea astfel ucis sub falangă; dar elevul devenea elin desăvîrşit. 
Afară de cîteva excepţii, acei tineri rămîneau în păturile neştiinţei, precum rămîneau în anteriele orientale şi nu erau în stare de a răspunde nici la visurile poetice, nici la aspirările sufleteşti ale gingaşelor soţioare ce se vedeau aruncate în braţele lor prin o absolută autoritate părintească. Din această nepotrivire de idei şi de simţiri năşteau o mie şi una de scene displăcute, pe care sfînta Decasterie le exploata în beneficiul ei. Despărţeniile, ajunse astfel la un grad de necesitate socială, se înmulţeau, şi au mers tot înmulţindu-se, mai cu seamă după întoarcerea în ţară a tinerilor crescuţi în străinătate. Sub o aparenţă de imoralitate, societatea îşi lua nivelul său moral; căci inteligenţele dezvoltate prin o educaţie egală şi inimile deopotrivă simţitoare se apropiau, şi pe ruinele căsătoriilor silite formau noi, libere şi trainice legături. 
1 Eu fur, tu furi (grec.). 
În privirea socială, spectacolul nu era mai puţin curios ă...î 
Confortul consista în îmbelşugarea camarei şi a gerghirului cu feluri de mezelicuri, dulceţuri, vutce etc., toate fabricate în casă, sub privegherea cucoanelor gospodine; căci pe atunci gospodăria, deşi cuvînt slavon, exprima însă o calitate ce făcea gloria romînilor. Luxul se manifesta prin mulţimea servitorilor, mai toţi ţigani, prin scumpetea blănurilor, a şalurilor turceşti şi a hainelor de mătase, prin frumuseţea cailor ieşiţi din hergheliile ţării, prin eleganţa echipajelor cu patru cai şi prin arnăuţii îmbrăcaţi în dulămi aurite, care din ostaşi domneşti ajunseseră a fi potiraşi, şi din potiraşi slugi de paradă, acăţate dindărătul caleştilor. 
Atelajul cu patru cai, faleturi, părea însă a fi o prerogativă a clasei I, căci o cucoană din starea II, permiţîndu-şi într-o zi a ieşi la primblare cu faleturi, a produs un mare scandal şi a păţit o mare ruşine. I s-au tăiat hamurile de la caretă în mijlocul străzii. 
După acest incident comic, se poate lesne întrevedea mulţimea nuanţelor distinctive ce existau între diferitele clase ale societăţii, nuanţe în gesturi şi întonări protectoare din partea celor mari către cei mai mici, nuanţe în alegerea locurilor şi a persoanelor la baluri, acei din starea I dănţuind împreună în fundul salonului, iar ceilalţi lîngă uşă, în sunetul asurzitor al lăutarilor sau al muzicii militare; nuanţe în proprietatea lojilor de la teatru, boierii mari ocupînd exclusiv rîndul numit bel-étage; nuanţe comice, însă caracteristice chiar în purtarea, în convorbirea şi în corespondenţa unora către alţii. 
Aşa, de pildă, un boierinaş de starea III săruta poala anteriului unui logofăt mare; boierul de starea II îi săruta pieptul, iar cei deopotrivă în ranguri se sărutau pe bărbi. Cel mic sta în picioare, cu giubeaua strînsă la piept şi într-o postură umilită dinaintea logofătului; altul, ceva mai căftănit, se punea cu sfială pe un colţ de scaun după mai multe îndemnări quasi poruncitoare; altul avea dreptul de a şedea pe jilţ, şi altul pe divan. Cel mic, adresîndu-se către puternicul zilei, îi zicea: milostive stăpîine, măria-ta, lumina-rea-ta; altul întrebuinţa cuvintele greceşti: evghenestate, eclambrotate, file etc., la care magnatul răspundea: arhonda, frăţică, sau mon cher, după persoane. Cel mic scria celui coborît cu hîrzobul din cer: sărutîndu-ţi tălpile, sunt al măriei-tale preaplecat şi supus rob şi i se răspundea cu un al d-tale gata; iar formula: al d-tale ca un frate se uzita numai între egali. Chiar damele aveau un vocabular ad-hoc, cele mai mici în ranguri dînd celor mai mari titlul de cucoană şi primind în loc un simplu: kera mu. 
Pe lîngă aceste nuanţe,  care împestriţau tabloul relaţiilor sociale, mai erau şi altele nu mai puţin comice şi ridicole, precum forma şi proporţiile calpacelor boiereşti, numite şlice sau işlice, precum prerogativa de a se închina pe la icoane şi a lua naforă la biserică înaintea tuturor (trufie grotescă chiar în locaşul lui Dumnezeu, unde toţi oamenii sunt deopotrivă), precum dreptul de a fi ras pe cap şi la ceafă de bărbier-başa, bărbierul domnesc, precum obiceiul oriental de a fi ridicat de subsuori pentru a sui scările, precum favoarea, adeseori scump plătită, de a lua dulceţi, de a bea cafea turcească şi de a fuma ciubuc la curte! etc. etc. 
Mărimea şlicelor,  care de-abia se ţineau în echilibru pe creştetul boierilor, arăta înălţimea rangurilor; aşa unii purtau calpace mici şi rotunde de pielicică de miel, alţii jumătăţi de şlicuri cu fund verde de postav1; iar protipendiştii se coronau cu oboroace atît de colosale, încît nu se găsea în Iaşi rădvan destul de încăpător ca să conţină doi logofeţi mari în costumul lor de paradă. Cînd o pereche de postelnici se urca în aceeaşi caleaşcă, şlicele lor erau expuse a se turti sub desele caramboluri ce făceau între ele pe străzile podite cu grinzi de lemn2, şi, pentru a le feri de o deformare inevitabilă, bieţii boieri se îndemnau a rămînea numai în fesuri, aşezînd baloanele lor pe banca de dinainte a trăsurii. Nimic nu 
1 Vestitul Barbu Lăutaru a purtat toată viaţa asemenea şilc [V. A.].
2 Din această cauză străzile se numeau poduri [V. A.].

putea fi mai comic decît acea sintrofie de capete fără şlice şi de şlice fără capete. De pe timpul acela au rămas cîteva fragmente de un cîntec poporal: Ciocoiaşul, boier mic, Poartă şlic cît un mirtic. Evghenistul oboroacă Unde şoarecii se joacă... etc. 
Precît dar damele societăţii prezentau aspectul unui buchet graţios, elegant, seducător, pe atît consorţii lor formau un grup, asupra cărui Orientul şi, mai bine zicînd, fanariotismul suflase o ceaţă bizară. Precît ele, cu spiritul dezvoltat, cu inima plină de aspirări frumoase, străluceau de luciul civilizaţiei, pe atît ei rămăseseră acoperiţi de vechea rugină. Crescuţi în idei de mîndrie boierească, victime acelui sistem fanariot de corumpere, care avea drept ţel şi efect degenerarea romînilor, nimicirea demnităţii personale şi stingerea simţului de patriotism în sînul lor, ei nu puteau înţelege progresul omenirii, decît ca o păşire pe calea averii şi a onoarelor. Trist rezultat al influenţei unui şir de guverne bastarde, care de un secol se abătuseră ca nişte corbi răpitori, ca nişte omizi otrăvitoare asupra ţărilor noastre. Orientul ne trimitea ciuma, Fanarul ne adusese cangrena morală, mai fatală decît toate epidemiile ucigătoare, şi din acea cangrenă se născu ciocoismul, se născu umilirea servilă, se născu ambiţia egoistă şi toate celelalte stafii funeste, care şi pînă astăzi există printre romîni, deşi însă acum tupilate şi ascunse. 
Ciocoismul îndemna a fi mare cu cei mici şi mic cu cei mari; el avea obraz de săftian, după vorba romînului; primea zîmbind insulte cît de grave şi chiar palme, fără a simţi nevoie de vreo satisfacere. Acele palme se spălau cu apă din ibric; căci duelul, introdus în societate de tinerii crescuţi în Germania şi Franţa, inspira o groază salutară ce nu-i da drept de împămîntenire. Ciocoismul bine exercitat îşi da însuşi diplomă de ischiuzarlîc (dibăcie), servind de treaptă spre acăţare, şi atît de puternic el rodea sămînţa bună din inimă, cît devenise din înjosire o înălţare, din ruşine o fală. Mulţi erau care declarau în gura mare că sunt ciocoi de casa cutărui boier mare. . . şi mulţi îi pizmuiau! 
Politica ciocoismului consista în ferventa adorare a numelui împăratului rus, în vizite dese la consulat, în ambiţia de a juca vistul sau preferanţul cu dl consul, spre a cîştiga nu banii, ci protecţia lui. Iar mica opoziţie compusă de cîţiva competitori la tron, adresa în taină memorii la Petersburg sau jalbe la Poartă, cerînd intervenţii străine; zic în taină, căci, dacă manoperele sale parveneau la urechea domnească, întreaga opoziţie era trimisă la mănăstire spre pocăinţă. Servilitatea, ciocoismul, sub mască de fineţe diplomatică, făcuse din Camera deputaţilor anticamera domnului, compusă din reprezentanţi devotaţi orbeşte guvernului. Aleşi prin varga magică a corumperii electorale, ieşiţi din urne prin un nămol de decrete de boierii, şi de rînduiri în slujbe, clociţi sub o atmosferă de intrigi, de promiteri, de ameninţări şi de hatîruri, ei deveneau umiliţii sateliţi ai tronului şi, bun sau rău, folositor sau păgubitor ţării, ei votau cu entuziasm tot ce li se prezenta de sus. Apoi, cuprinşi de recunoştinţă, adresau acte de mulţumire Părintelui Patriei1, pentru patrioticeasca sa oblăduire, hărăzindu-i drept recompensă, pe lîngă lista civilă, şi economiile bugetului anual, ofrandă depusă pe altarul Patriei! 
Serbarea cea mai solemnă pentru ciocoism era ziua sf. Nicolae, ilustrată cu ceremonii la curte, vizite oficiale la consulat, Te-Deum la Mitropolie, sunări de muzică militară, descărcări de tun (exista numai unul), bal mare la palat şi luminaţie în oraş. Pe străzi se înălţau transparante cu portretul-caricatură al împăratului; iar primprejurul lui ardeau cu pălălaie balerci de păcură şi sunau din cobze bande de lăutari. 
1 Titlu oferit din linguşire de Obşteasca Adunare domnitorului Mihai Sturza. 
Cît pentru vreo serbare naţională nici nu se pomenea; căci simţul de naţionalitate, pentru cei mai mulţi, amorţise de tot, şi pentru un mic număr de patrioţi nu se întindea mai departe decît pînă la hotarele ţării. Stranie prefacere a lucrurilor, stranie schimbare a oamenilor! Cine ar crede, privind ţara de astăzi, că acum treizeci de ani, o mare parte din ideile, simţirile şi principiile moderne, care au prins rădăcină adîncă în societatea noastră, erau litere moarte, ba chiar lipseau şi cuvintele din limbă pentru exprimarea lor, aşa: 
Onestitatea nu găsea un substantiv analog în jargonul ce se vorbea, cuvîntul omenie (om de omenie) fiind dispreţuit ca un termen uzitat printre ţărani. Un om onest se zicea pe greceşte timios sau om de treabă... de care treabă? 
Amorul propriu era poreclit filotimie şi prin o bizarerie limbistică, mita sau ruşfetul rusesc se chema filotim. 
Onorul... cinste! 
Gloria... slavă! 
Libertatea... slobozenie! 
Romînismul avea un înţeles insultător pentru tagma evghenistă, căci o apropia de clasa locuitorilor de la ţară: „Romîn e ţăranul, eu sunt boier moldovan“, declamau cu mîndrie elevii lui Cuculi şi Chiriac. 
Unirea?... Un vis nevisat încă de nime. 
Independenţa? Alt vis îngropat în mormintele lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. 
Egalitate, libertate? Utopii ieşite din sînul Goliei şi menite a duce pe utopişti iarăşi în Golia, dacă ar fi existat asemene vizionari. 
Şi precum sacrele principii de drepturile şi îndatoririle omului în societate zăceau sub pîcla ignoranţei, asemene şi limba, şi literatura, şi artele frumoase se resimţeau de influenţa pîclei. Barbaria turcească, corumperea grecească şi desele ocupări ruseşti lăsară urme deplorabile în moravurile şi în spiritul societăţii, şi caracterul ei romîn dispăruse precum dispare pămîntul sub zăpada iernii. Soarele Romîniei era palid şi fără căldură naţională! 
Limba, păstrată cu sfinţenie de străbunii noştri şi de popor, devenise un tutti frutti, împestriţat cu vorbe greceşti, turceşti, ruseşti şi franceze. Sub domnirea paşalelor ea se corcise cu ogeaguri, cu calemgii, cu taclituri, cu muchelefuri, cu chefuri, cu temenele, cu huzmeturi etc.; sub fanarioţi se încuscrise cu evghenii, cu filotimii, cu takismata, cu englendisiri, cu aporii, cu filo to heri, cu istericale, cu baclavale, cu arhontologii, parigorii etc. În fine, studiul limbii franceze introdusese în biata limbă nenumărate cuvinte terminate în arisit: amorarisit, menajarisit, amuzarisit, pretindarisit, perfecţionarisit, constituţionalizarisit etc. 
Un adevărat romîn rătăcit în societate pe atunci rămînea cu gura căscată şi se putea crede transportat într-o lume cu totul străină sau mai bine în turnul lui Babel. Ce putea fi dar literatura unui asemenea timp? 
Pe la începutul secolului s-a ivit în Moldova o pleiadă de poeţi, care au lăsat urme adînci în memoria contemporanilor. Acea pleiadă compusă de: Tăutu, Conachi, Beldiman, Bălşucă, Pogor, Bucşănescu etc., toţi boieri şi feciori de boieri, erau înzestraţi cu învăţăturile clasice ale limbilor: elină, latină şi franceză. Ei se îngînaseră cu imaginile poetice ale mitologiei antice şi primiseră totodată reflectul depărtat al ideilor voltairiene, pe care revoluţia cea mare din 1793 le răspîndise în Europa; însă distanţa nestrăbă-tută ce exista între patria lor şi izvorul acelor idei, precum şi mai cu seamă poziţia lor socială îi opriră de a se pătrunde de principiile radicale ale Franţei. Spiritul lor lua deci o altă direcţie; el se îndrepta cu tot focul tinereţii pe cîmpul înflorit al poeziei, cîmp ce îi ducea în templul amorului. În curînd Moldova fu inundată de satire, cîntece amoroase şi elegii, în care dumnezeii mitologici şi mai cu seamă Afrodita ocupau locul cel mai important, precum în poeziile franceze de la aceeaşi epocă. Acele stihuri descriau în cadenţe lungi jalnica stare a inimilor şi chiar, sub forma de acrostihuri indiscrete, publicau numele zînelor adorate. 
Satirele erau foarte mult gustate, căci ele corespundeau cu natura spiritului rîzător al romînilor; dar, mai presus de toate, cîntecele de lume erau bine primite, fiind cîntate de lăutari la mese, nunţi, petreceri prin grădini şi vii. 
Pe atunci breasla lăutarilor dobîndise o mare însemnătate, căci fiecare boier ce poseda suflete de ţigani avea şi banda sa de muzicanţi deprinşi a suna din viori, din cobze şi din naiuri; iar diversele bande se întreceau care de care a compune melodii mai duioase pe versurile boiereşti şi a scoate din piepturi ahturi mai prelungite, mai pătrunzătoare în folosul dragostei stăpînilor. Lăutarii serveau de tainici curieri ai inimilor, căci declarările de amor se făceau prin gurile lor; prin urmare un ah! sau un of! bine trăgănat plătea pungi de bani şi adeseori înstărea pe fericitul ţigan, care poseda piept sănătos şi răsuflare lungă. 
Astfel era obiceiul! Să-l respectăm, ca unul ce a contribuit la fericirea părinţilor noştri şi a păstrat, în lipsă de tipar, producerile poetice ale generaţiei trecute. Acele produceri au patru caractere distincte şi se împart în: 1) Cîntece de lume (poezii amoroase); 2) Epistole; 3) Satire şi 4) Meditaţii filozofice; însă mai putem adăuga cîteva încercări de soiul epic şi cîteva traduceri în versuri din autorii străini, precum: 
Plîngerea Moldovei sau Jalnica tragedie, poem compus de Beldiman asupra revoluţiei greceşti de la 1821. 
Orest, tragedie de Voltaire, tradusă de Beldiman. 
Henriada lui Voltaire, poem tradus de Pogor. 
O parte din poemul lui Pope, tradusă de Conachi. 
Epistolele Eloisei către Abeilard, traduse din Baur Lormian, de Conachi... etc., etc. 
Toate aceste scrieri au meritul lor în privirea versificării şi a limbii, ades mlădiată cu mult talent; dar nu au putut exercita vreo influenţă salutară asupra gustului pentru literatură în epoca de care vorbim, fiind nerăspîndite în public. Ele probează că printre părinţii noştri existau spirite cultivate distinse, ce simţeau nevoia de a-şi lua zborul în sfera ideilor înalte, însă nu erau seduse de prestigiul gloriei; căci lipseau mijloacele publicităţii. Poeţii scriau pentru mulţumirea lor, precum diletanţii fac muzică în singurătate, şi nu se îngrijeau de soarta manuscriselor. Consecinţa inevitabilă a unei asemene nepăsări a fost pierderea multor din autografe, care după moartea autorilor au servit a acoperi gavanoasele cu dulceţuri. Cămara se îmbogăţea cu paguba literaturii. 
În adevăr, demnul de laudă Asachi se încercase a fonda o tipografie şi un jurnal: Albina romînească, însă acea tipografie zăcea în nelucrare din cauza lipsei de materie şi biata Albină era condamnată a culege miere numai din florile grădinii domneşti. Îi era oprit de a deştepta opinia publică, care pe la 1840 se prezenta în ochii guvernului sub forma unui monstru ameninţător; dar îi era permis şi chiar impus a relata numai ceremoniile de la Curte şi de la consulatul rusesc. 
În adevăr, Asachi publică din cînd în cînd cîte o cărticică de învăţătură elementară pentru şcoale şi cîte un calendar la începutul fiecărui an; dar şi în acele publicaţii inocente el se găsea con-strîns de asprimea unei cenzuri neinteligente. Foarfecele cenzurii ţineau locul spadei lui Damocles deasupra capului fiecărui autor. 
Dezvoltarea ideilor şi purificarea gustului literar se resimţeau dar foarte amar de sistemul apăsător al guvernului, şi avîntul scriitorilor îşi frîngea aripile, lovindu-se de indiferenţa publică ca de o stîncă. Bătrînii nu citeau decît vieţile sfinţilor; iar tinerii nu citeau nimic, dispreţuind cărţile romîneşti, şi printre acei tineri numai un Alexandru Hrisoverghi şi un Costache Negruzzi: 
 
se băteau cu mîna pe frunte, zicînd cu desperare ca Chénier în ora morţii lui:  
1 ,,Cîţiva naufragiaţi plutind în vastul abis“ (lat. — sfîrşitul versului 118 din Virgil, Eneida, cartea I). 
2 „şi totuşi, simt că am ceva aici!“ (fr. - Poetul André Chénier, care a fost decapitat, rosteşte aceste cuvinte înainte de execuţie, referindu-se la capul său.) 
Tabloul de mai sus va părea poate depins cu culori cam mohorîte. Societatea este prezentată sub o lumină puţin favorabilă; timpul este arătat cu un nămol de defecte şi de ridicole. E drept, prin urmare, să examinăm şi părţile avantajoase ale tabloului, pentru ca să ne facem o idee exactă de epoca părinţilor noştri, epocă interesantă, de care ne ţinem noi înşine prin legături intime1. 
Am pretins că pînă la 1840 şi chiar mai încoace cu cîţiva ani, ideile şi principiile moderne înrădăcinate astăzi la noi nu pătrunse-
1 „ Un bătrîn înţelept cu care vorbeam cîteodată de starea de înapoiere a timpului trecut în comparatţie cu progresul timpului prezent (progres ce-l numea pripit), îmi zicea prin o zîmbire maliţioasă: 
„Nu zic ba, pe vremea mea erau multe rele; oamenii se găseau cam turcomeriţi, procopsiţii nu umpleau uliţele ca în ziua de astăzi, nu se strigau în gura mare: liberta, egalita, ke ta lipa, precum strigă irozii la sărbătorile Crăciunului: dar cum se face că pe atunci, cu slabele mijloace de care dispunea ţara, cu un buget de nouă milioane de lei vechi numai, toate lefile şi pensiile erau plătite regulat, toate cheltuielile statului se găseau acoperite la sfîrşitul anului, şcoalele şi spitalele se ţineau în bună stare, în Iaşi se înfiinţau o academie şi o şcoală de meserii, prin oraşele din provincii se deschideau stabilimente de învăţătură publică, străzile se paveluiau, se luminau cu fînare; pompierii se organizau pretutindenea în cea mai bună orînduială, poduri de piatră se clădeau peste rîuri, de pildă cel de pe Bahlui şi cel de la Docolina, soşele foarte bune se croiau de-a lungul ţării cu măsuri economicoase etc. şi cu toate aceste, deşi noi eram ruginiţi, deşi sameşul visteriei ţinea întreaga contabilitate a statului pe o simplă coală de hîrtie, nici un deficit nu se ivea la sfîrşitul anului, ba încă rămînea un prisos, pe care boierii deputaţi îl prefăceau în prinos pentru vodă? Astăzi lumea s-a civilizat mult, e adevărat, veniturile ţării s-au mărit peste măsură, şi însă nime nu-i plătit la vreme şi deficitul bugetului a ajuns a fi spăimîntător... Pentru ce? ştii pentru ce? pentru că lumea nouă e ameţită de teorii, cînd lumea vechea avea simţul practic, ce se dobîndeşte la şcoala experienţei, iară nu la acele din străinătate“ 
[V. A.]. 
seră încă în ţară, că societatea purta sigiliul oriental, că spiritul şi inima se luptau şi amorţeau sub suflarea otrăvitoare a fanariotismului, că precum guvernul nu avea altă ambiţie decît aceea de a fi bine văzut la Petersburg, asemene boierimea nu avea altă preocupare decît a fi bine văzută şi protejată de guvern. 
Am spus că generaţia stătută era înţelenită în vechile datini şi privilegii, fără nici o dorinţă de a ieşi vreodată din cercul lor; vom adăuga că tinerimea ce reprezenta viitorul ţării nu avea nici o însemnătate, nici o aspirare, nici o iniţiativă şi negreşit ea ar fi rămas pierdută în hăugaşul trecutului dacă unii din părinţii noştri nu ar fi avut ideea de a-şi trimite copiii la universităţile din Francia şi Germania. Această idee providenţială, acest act revoluţionar, putem zice, a deschis porţile Romîniei la toate reformele civilizatoare ce au năvălit la noi şi s-au împămîntenit cu o repejune fără exemplu în oricare altă parte a lumii. Să fim drepţi şi să ne închinăm cu respect şi recunoştinţă dinaintea memoriei părinţilor. Ei prin traiul lor păreau a face parte din secolul XVI, dar au avut meritul sublim de a introduce în Patria lor un secol de progres şi de regenerare, secolul XIX, adus din străinătate prin copiii lor. Glorie şi onor părinţilor noştri! Ei au pregătit viitorul, un viitor plin de frumoase promiteri, care s-au realizat în parte şi din care se bucură generaţia de astăzi. 
Acei oameni venerabili au undit în inima lor cea mai sublimă aspirare: căci ei păstrau cu sfinţenie în fundul inimii calităţile moştenite de la străbuni şi neatinse de cangrena fanariotismului. Pentru acei boieri demni, ţara, numită moşie, era cel mai scump odor, cea mai sacră avere strămoşească. Demnitatea lor personală îi ţinea pe picioare şi ameninţători în faţa puternicilor intriganţi de la Fanar, simţul lor de naţionalitate îi făcea a plînge, privind înjosirea Patriei lor, căzută din culmea gloriei la rangul de un simplu paşalîc. Respectul lor pentru persoana împăratului Rusiei era izvorît din recunoştinţă, căci Rusia pusese capăt domnirii fanarioţilor, ea reînviase tractatele vechi ale ţării cu Turcia şi dotase Romînia cu o constituţie mult mai liberală decît ale imperiilor vecine1. Ei au fost singurele coloane rămase al timpului naţionalităţii noastre; pe fruntea lor venerabilă aurora viitorului reflecta razele sale; însă amar de naturile alese, de inteligenţele nerăbdătoare care trăiau în aşteptarea acelui viitor depărtat! 
C. Negruzzi a fost una din acele naturi.
Crescut în ţară sub privegherea părintelui său, el îşi dezvoltă spiritul, îşi înmulţi cunoştinţele prin citirea autorilor clasici, atît eleni, cît şi francezi, şi de la sine se înfrăţi cu şcoala romantică, al cărei şef era Victor Hugo. O oprire destul de lungă în Basarabia şi Rusia de sud punîndu-l în relaţie cu vestitul poet Puşkin, gustul său pentru literatura modernă se afirmă încă mai mult şi, ca prin un efect magic, el se trezi deodată cu o avere bogată de idei noi, de poezii armonioase şi de stil curat romînesc. Avea, sărmanul, o comoară, şi nu se putea bucura a o împărţi cu nimeni, căci împrejurul său nimeni nu era în stare să o preţuiască la adevărata ei valoare. 
Efect curios al legii de contraste! efect natural al sistemului de opresie! Pe cînd stilul general arlechinat cu grecisme, slavonisme, francisme mirosea a birocraţie, modelîndu-se pe fraza stereotipă de aşa precum şi în urmarea celor mai sus pomenite; pe cînd poezia lîncezea în versuri trăgănate de 16 picioare şi şchiopăta sub forma de ode linguşitoare către ministru, domn şi împărat, C. Negruzzi traducea cu o măiestrie artistică baladele lui V. Hugo şi minunata poezie a lui Puşkin Şalul negru. Limba lui era corectă, versificarea armonioasă şi traducerea demnă de original. 
Pe cînd clerul ţinea într-o mînă discul drăgălaş şi în cealaltă fulgerele afuriseniei, C. Negruzzi îndrăznea a scrie pe Toderică, jucătorul de cărţi2 şi să traducă, în colaborare cu A. Donici, Satirele prinţului Antioh Cantemir3, în care se găsesc pasaje ca următorul: 
1 Regulamentul Organic. 
2 Dacia literară, în care a apărut această nuvelă, a fost suspendată după reclamarea clerului, şi C. Negruzzi a fost exilat [V. A.]. 
3 Volumul, apărut în 1844, la Iaşi, se intitula Prinţul Antioh Cantemir: Satire si alte poetice compuneri. 
Înfăşură-ţi trufia, îţi pune lanţ de aur, Sub mitră strălucită ascunde-ţi capul tău Şi sub o barbă lungă stomacul îmbuibat, Diaconul să meargă cu cîrja înainte. Te-ntinde-ntr-o  caretă şi tot blagosloveşte 
În dreapta şi în stînga cînd eşti plin de venin etc. 
Pe cînd tradiţiile istorice căzuseră în uitare şi faptele glorioase ale strămoşilor noştri se pierdeau în întunericul ignoranţei, C. Negruzzi avu nobila dorinţă de a deştepta simţul naţional prin poemul istoric Aprodul Purice. Acest mic poem cuprinde tablouri de o rară frumuseţe şi se deosebeşte atît prin armonia versurilor, cît şi prin o energie de stil necunoscută încă pînă la dînsul. Începutul e pastoral şi încîntător: 
Ciocîrlia cea voioasă prin văzduh se legăna Şi-nturnarea primăverii cu dulci ciripiri serba, Plugarul cu hărnicie s-apucase de arat etc. 
Iar cu cît poetul intră mai afund în sugetul său, versul devine oţelit, şi cînd descrie lupta de pe malul Siretului, între ostaşii lui Ştefan-vodă şi armia ungurească a lui Hroiot, poemul ajunge la înălţimea epică. În acel pasaj poezia descriptivă produce efecte de minune în ochii şi în auzul cititorilor prin nechezarea cailor, prin zîngănitul armelor şi mai ales prin eroismul domnului. Se cunoaşte că nu fără intenţie Negruzzi colora atît de viu tabloul său; lui îi plăcea să puie în faţa tronului imaginea sublimă a lui Ştefan, ca un contrast amar; îi plăcea să arate boierilor degeneraţi din timpul său cum erau acei de pe timpurile vitejiei, care, în loc de a trăi în trîndăvie, ştiau să moară cu sabia în mînă pentru apărarea ţării. Aprodul Purice a fost o palmă dată de trecutul glorios prezentului mişelit. 
Pe cînd palatul domnesc era considerat ca un soi de templu, iară domnul ca un soi de Buda nefailibil, C. Negruzzi avea curajul a scoate la lumină imaginea cruntă a lui Alexandru Lăpuşneanu şi a spune boierilor un mare adevăr: „Poporul e mai puternic decît boierimea!“ 
„Proşti, dar mulţi!“ răspunde Lăpuşneanu vornicului Moţoc, în scena măcelului din palat, atunci cînd poporul adunat la poarta curţii striga: „Capul lui Moţoc vrem!“ Acel răspuns al domnului: ,,Proşti, dar mulţi!“ cuprindea în trei cuvinte o adevărată revoluţie socială. Prin urmare nuvela istorică fu rău văzută la palat, rău primită de boieri; însă ea îşi dobîndi pe loc rangul cel mai înalt în literatura romînă, şi va rămînea totdeauna un model perfect de stil, de limbă frumoasă, de creaţie dramatică şi de o necontestată originalitate. 
Nu mai enumăr celelalte păcate ale tinereţilor, toate spirituale, atrăgătoare şi plăcute ca păcatul; însă voi declara fără nici o părtinire de veche amicie că valoarea scrierilor lui C. Negruzzi, mare prin calităţile lor, se măreşte în proporţie colosală cînd gîndirea mea se raportă la timpul de sterilitate în care ele au fost produse. În anii de secetă rodurile copacilor sunt mai cu seamă preţioase. 
Bagajul literar al lui Negruzzi este mai puţin voluminos, precum a fost şi acel al lui Prosper Mérimée în Francia; însă cîştigă în calitate ce-i lipseşte în cîtime. El zicea: „Mai bine vreau un armăsar arăpesc decît o herghelie tătărească“ şi „decît un cîmp de măcieşi, mai bine un singur trandafir“. Avea multă dreptate şi zicea un mare adevăr în limbajul său original: căci mai bucuroşi să fim de a poseda în bibliotecă un singur volum de păcatele lui Negruzzi decît o sută de tomuri ale unor literaţi păcătoşi. 
Am asemănat pe Negruzzi cu Mérimée în privirea cîtimii operelor; acea asemănare o găsim şi în natura talentului şi chiar a spiritului lor. Amîndoi aveau condeie de oţel mlădios, cu  care ştiau a cizela foarte fin limba de care se serveau. Ei aveau deopotrivă simţul estetic în producerile lor şi posedau acelaşi farmec de naraţie. Orice întîmplare zilnică, orice istorioară cît de neînsemnată, Negruzzi ştia să o prezinte sub forme interesante, şi atît convorbirea lui variată, cît şi tactul purtării, modestia şi blîndeţea caracterului său l-au făcut a fi mult simpatic contemporanilor săi. 
Ca om politic, deşi rolul lui nu a fost însemnat, e de ajuns să amintim aici că, fiind deputat sub domnia lui Sturza-vodă, el a fost exilat de două ori la moşia sa Trifeşti de pe  malul Prutului, pentru crima neiertată că avea idei liberale şi făcea opoziţie guvernului. 
Însă şi diversele posturi ce a ocupat, de la simplu diac de visterie, post în care intrau întîi feciorii de boieri pe atunci, pînă la postul de ministru de finanţe, şi cariera politică erau contrare gustului şi tendinţelor sale literare. În nămolul de dele, adunate împrejurul lui de şicana proceselor, în mijlocul lucrărilor seci de cancelarie, la care a fost condamnat o mare parte din viaţă, el găsea timp a comite plăcute păcate, colaborînd la toate foile ce se iveau pe orizontul literar. Astfel: Curierul de ambe sexele al lui Heliad, Albina lui Asachi, Alăuta romînească, Dacia lui Kogălniceanu, Progresul, Romînia literară ale lui Alecsandri, Lumina lui Hasdeu şi chiar Convorbirile literare s-au ornat cu mărgăritare ieşite din şiragul său. Însuşi repertoriul teatrului naţional se îmbogăţi cu două piese originale, care au avut mare succes pe scenă: Doi ţărani şi cinci cîrlani şi Muza de la Burdujeni; această muză a rămas un tip în panorama noastră socială. Aşadar, ca membru al societăţii, C. Negruzzi a fost o individualitate marcantă printre contemporanii săi. 
Ca om politic, a fost liberal într-un timp unde liberalismul era periculos, căci îl ameninţa exilul. 
Ca om de litere, a fost, este încă şi va fi mult timp în fruntea prozatorilor romîni. 
Ca romîn, cu simţul de adevărată naţionalitate, să-l lăsăm însuşi a se exprima: 
„Francez, neamţ, rus, ce firea te-a făcut,
Pămîntul tău e bine-a nu uita,
Oricui e drag locul ce l-a născut;
Eu, fraţii mei, oriunde-oi căuta,
Nu mai găsesc ca dulcea Romînie
De-o şi hulesc cîţi se hrănesc în ea,
Corci venetici! ... Dar oricum va fi, fie,
Eu sunt romîn şi-mi place ţara mea.“1

Mirceşti, ianuarie 1872 
1 Prima strofă din poezia Eu sunt romîn ..., publicată de C. Negruzzi pentru întîia oară în Romînia literară, în anul 1855. 

 
I 
Pentru cine apreciază frumuseţile literaturii franceze, pentru cine înţelege calităţile stilului şi fineţea spiritului, moartea celebrului autor Prosper Mérimée e considerată ca un foarte trist eveniment, ca o pierdere importantă pentru domeniul literelor. Iară cine a cunoscut personal pe acest bărbat eminent prin ştiinţele filologice va regreta nu numai pe literatorul distins, pe filozoful amabil, dar şi pe unul din cei mai adevăraţi reprezentanţi ai spiritului de conversaţie franceză. 
Bagajul său literar nu este voluminos; însă are mare preţ în ochii amatorilor estetici de scrieri ce pot servi de model, precum:  etc. şi mai multe studii asupra literaturilor slave şi spaniole.1 El a fost cel întîi care a făcut cunoscut în Francia pe celebrul Puşkin, traducînd diverse opere de ale acestui poet rus şi a scris un şir de epistole foarte interesante asupra Spaniei2, unde îi plăcea ades să călătorească. 
Tot ce a ieşit de sub pana lui este cizelat cu măiestrie, ca obiectele artistice ale lui Benvenuto Cellini; însă cine poate spune talentul său de narator? cine poate descrie fineţea observărilor spirituoase, care străluceau cu atîta profuzie şi atîta farmec în conversaţia lui! Eu am avut norocirea de a-l cunoaşte în călătoria 
 
din Spania, la anul 1853, şi a-l întîlni în mai multe rînduri, atît în Paris, cît şi la Cannes, unde-şi petrecea lunile de iarnă; şi dar găsesc de o plăcută datorie a spune compatrioţilor mei că Prosper Mérimée a fost unul din acele personaje eminente din Francia care s-a interesat mult la soarta Romîniei. 
— Romînia — zicea el - este acum ca o fetiţă de 12 ani, neformată încă; frumuseţea ei nu s-a dezvoltat, şi nimeni nu o bagă în seamă. Lasă ca să mai crească, să ajungă la epoca tinereţii, unde formele copilei se desemnă graţios, unde calităţile ei fizice şi intelectuale se afirmă, unde frumuseţea ia un caracter de splendoare regală, şi ochii lumii se vor îndrepta cu admirare spre dînsa. Tot ce doresc pentru Romînia este ca să aibă nu 12, dar 20 de ani!
 II 
După întoarcerea mea de la Maroc, intrînd în Spania pe la Cadix şi vizitînd Sevilia, Cordova şi Grenada, m-am dus de am petrecut o lună de zile la Madrid în compania amicului meu, marchizul de Bedmar. Începutul iernii mă prinsese în acest oraş şi mă îngrijeam în privinţa dificultăţilor ducerii mele la Paris; căci pe la 1853 călătoriile în Spania se făceau cu diligenţe trase de cîte 10 şi 12 catîri, prin locuri lipsite de orice confort. Mergînd deci ca să mă sui în deligenţă, am fost prezentat lui Mérimée, chiar în momentul cînd conductorul ne chema pe nume, pentru ca să luăm locurile în cupeu. Norocul făcuse ca să am de tovarăş pe autorul Colombei, care se întorcea în Francia. 
În noaptea aceea n-am preschimbat mai nici o vorbă împreună, căci eram despărţiţi prin o matahală groasă ce purta favoriţi englezi, favoriţi stacoşii, care se ridicau între noi ca doi tufari ruginiţi de brumă. A doua zi dimineaţă, plecîndu-ne pe după acei tufari, am cercat a ne vedea la faţă şi am legat cunoştinţă. 
— Cum ai petrecut noaptea ? întrebă Mérimée.
— Rău şi cald din cauza vecinătăţii, am răspuns arătînd peenglez, care dormea horăind. 
— Noroc că avem o asemenea sobă în cupeu, căci afară frigule aspru. 
— Aşa este, însă găsesc că soba ţine prea mult loc în apartamentul nostru. 
— Ce vrei? Englitera a fost totdeauna o putere năvălitoare;dar acest trist adevăr nu ne poate opri de a dejuna. Luat-ai ceva provizii de drum? 
— Bedmar mi-a purtat de grijă; am cu mine un paté rece şi vin de Xeres. 
— Bedmar îsi cunoaste ţara şi nevoile călătorului în ţara lui.
— Cum? Spania?... 
— Spania sună din ghitară, Spania dănţuieşte bolero şi caciu-cia, Spania face pronunciamenturi, dar nu ştie a se hrăni. În tot voiajul nostru, pînă la frontiera Franciei, nu o să găsim decît ouă clocite şi pui ofticoşi prăjiţi cu untdelemn de lampă. 
— Untdelemn de lampă! Pentru ce nu untdelemn proaspăt ? 
— Pentru că aşa e gustul spaniol. Închipuieşte-ţi că un amic al meu, consulul de la Alicante, neputînd a se deprinde cu gustul naţional, a scris la Marsilia de i-au trimis două balerci de untdelemn de Provence, foarte limpede şi bun; fiind însă că avea o prea mare cîtime, el a încunoştiinţat amicilor săi spanioli din oraş că voia să se desfacă de una din balerci. Amatorii alergară îndată din toate părţile, dar se întoarseră şi mai iute îndărăt fără a cumpăra untdelemnul, pentru că-l gustaseră şi-l găsiră fără arom... adică fără iz de lampă... Amicul meu se consultă cu colegul său, consulul englez, şi după sfătuirea acestuia el desfundă una din balerci şi o expuse la soare în timp de două săptămîni; apoi invită din nou pe amatorii indigeni ca să guste marfa. Perfect! strigară ei cu entuziasm, şi umflară balerca pe sus... Adevărul este că untdelemnul nu mai era bun nici chiar pentru lămpi, dar căpătase 

izul local... Astfel este patria lui Cid Campeador în privirea gastronomică! Însă ca o mulţumitoare compensare o să auzim tot drumul nostru sunetul castanietelor...  Îţi plac castanietele? 
— Îmi plac, cînd ele sunt mişcate de o frumoasă fiică a Grenadei. 
— Mie-mi produc o impresie curioasă...
— Care impresie? 
— Mi se pare că aud măselele spaniolilor clănţănind de foame.

Începui a rîde cu hohot şi trezii pe englezul de alăturea. Matahala privi în dreapta şi în stînga cu buimăceala unui om ameţit de somn şi, văzîndu-ne ocupaţi cu dejunul, dete semnele cele mai îngrozitoare de foame. Îndată el scoase de sub picioare o torbă plină de cărnuri fripte şi se puse a le introduce în gura lui, cu o metodă maşinală, înlesnind această operaţie gastronomică prin ajutorul unei mari butelci de Madera. 
Mérimée îl admiră cîteva minute; apoi mă întrebă dacă am fost la Grenada şi dacă am văzut familiile de gitanos (ţigani) pe dealul din faţă cu Alhambra? 
— I-am vizitat în vizuniile lor săpate în stînci şi am observat o mare asemănare între dînşii şi ţiganii din Romînia. 
— Şi cu acei din Rusia, adăugă Mérimée. Poetul rus  Puşkin i-a descris prea bine într-un mic poem foarte original, pe care l-am tradus în limba franceză.1 Am admirat mai cu deosebire în el un cîntec ţigănesc plin de o energie sălbatică. 
—  Vi-l aduceţi aminte? 
— Dar; eroina poemului zice: arde-mă pe cărbuni; eu voi muri fără a spune numele iubitului meu! etc. 
— Cum? observai întrerumpîndu-l; aceste versuri au fost compuse de Puşkin? 
— Negreşit!
— Vă înşelaţi, domnule Mérimée; acesta e un cîntec poporal de la noi. lată versurile: 

1 Poemul Ţiganii. 
Arde-mă, frige-mă,
Pe-un cărbune pune-mă!
De mă-i pune pe-un cărbune
Ibovnicul nu ţi-oi spune,
De mă-i bate cu o vărguţă
Peste ochi şi peste ţîţă,
Tot m-oi duce la portiţă
Să dau altuia guriţă.
De mă-i bate cu gardul
Tot m-oi iubi cu altul.
Via-n vară înfloreşte,
Iar în toamnă cum rodeşte
Vine-un graur de-o ciupeşte.
Eu de ieri am înflorit,
Sînu-mi încă n-a rodit
Şi el arde-n foc cumplit1!

Mérimée ascultă traducerea franceză acestei hore, apoi zise zîmbind: 
— Diable de Pouchkine! L-am admirat 15 ani cu un giuvaier străin la gît. 
Astfel conversaţia noastră se prelungi pînă la Paris sub nasul englezului cu favoriţii morcovii. Poezia poporală a romînilor îl interesa foarte mult, căci el însuşi în tinereţe compusese o colecţie de cîntece croate şi montenegriene pe care le publicase sub titlul de Guzla2, şi găsea că în adevăr poezia noastră cuprinde frumuseţi de un ordin superior. 
— Graţie romînilor, observa el ades rîzînd, nu mai cred  în simplicitatea proverbială a ţăranilor de la Dunăre. 

1 Cîntecul se află în culegerea lui V. Alecsandri Poezii populare (1866), sub titlul Hora ţigănească (p. 334). 2 Apărută în 1852, este traducerea unei culegeri de cîntece populare atribuită de Mérimée unui Hianciant Maglonovici. 
În iarna trecută, pe la februarie, găsindu-mă la Cannes, m-am dus într-o zi frumoasă cu soare să vizitez grădina numită Jardin des Hespérides1. Acea grădină, plantată cu portocali pe malul Mediteranei, merita deplin numele ei; căci prezenta un aspect feeric prin sutele sale de copaci acoperiţi cu poame aurite. Lumina soarelui poleia verdeaţa frunzelor şi răspîndea pe frunte o culoare veselă care-ţi fura ochii. Parfumul ce umplea aerul cald era îmbătător, şi vuietul lin al mării avea un ce armonios,  care încînta auzul şi îndemna sufletul la o dulce reverie. În depărtare se întindea albastrul valurilor pînă sub insula Santa Margarita şi se zăreau cîteva bărci, lunecînd cu o mişcare nesimţită. Eram în cele mai bune condiţii de trai plăcut: soare luminos, natură înflorită, cer senin, mare admirabilă, şi mă preumblam cu o vie mulţumire prin aleile parfumate ale grădinii. Deodată zării pe o bancă un om palid, trist, suferitor,  care se răsufla greu şi privea cu jale splendorile naturii; era Prosper Mérimée! 
Mă apropiai de dînsul; el mă cunoscu şi-mi zise cu o zîmbire amară: 
— Ce zici de mine, amicul meu? Nu ţi se pare că reprezint dragonul spăimîntător care în vechime păzea grădina Hesperidelor? Priveşte în ce stare m-a adus boala de inimă ce mă ucide de cînd nu ne-am văzut! Am să mor în curînd în floarea... bătrîneţii! 
— Nu crede aceasta, domnule Mérimée, căci clima de la Cannes face minuni cu bolnavii. 
— Aşa spun doctorii, însă aştept minunea de mai mulţi ani şi nu o văd venind. 

Mérimée petrecea toate iernile la Cannes, întovărăşit de două surori engleze, care se devotaseră lui cu o abnegare admirabilă 
1 Grădina Hesperidelor (fr.). 
şi se îngrijeau de el ca de un copil. Ele ştiau să aline suferinţele lui şi să-i susţie moralul cînd boala îl obosea de tot. Adeseori am făcut partide de vhist cu acele misses şi cu iubitul lor bolnav în serile lunii lui februarie, şi m-am încredinţat că suferinţele nu stinseseră cît de puţin briliantul spiritului său. 
Într-o zi Mérimée îmi arătă o sabie de Damas cu litere arabe incrustate pe lamă. 
— Ştii să citeşti arăpeşte? mă întrebă el. 
— Ba nu.
— Pune-ţi în gînd că nu am găsit încă pe nimeni care să-mi explice această inscripţie, şi însă am mulţi amici care se bucură de renumele de orientalişti şi ţin cursuri de limbi orientale la Sorbona. Păţesc şi eu cu sabia mea cum a păţit-o sora regelui Ludovic-Filip cu o materie de rochie ce avea de jur împrejurul poalelor un şir de cuvinte turceşti cusute cu aur. Acea prinţesă se adresă la dl C., profesor de limba sanscrită, ca să aibă traducerea exactă a broderiei, şi el îi răspunse că broderia conţinea un verset din Coran: „La Allah illa Allah, u Mhamed rasul Allah!“ adică: „Dumnezeu este mare şi Mohamed e profetul său!“ Doi ani în urmă un alt profesor orientalist prezentîndu-se la Tuileries, prinţesa dorind a se convinge de ştiinţele sale, îi arătă rochia sa favorită, şi noul sapient, examinînd poalele, traduse pe loc cusuturile lor în modul următor: „Nimeni nu-i mare ca Ali, ginerele lui Mohamed, nimic nu-i tare ca sabia lui Ali!“ Îţi închipuieşti mirarea prinţesei! În fine, la un bal de la curte, ambasadorul turcesc apropiindu-se de sora regelui ca să o salute, prinţesa îi zise: 
— Domnule ambasador! n-aţi fost niciodată profesor la Sorbona? 
— Niciodată, alteţă. 
— Minunat! Binevoiţi dar a-mi traduce inscripţia rochiei mele.Ambasadorul citi hieroglifele aurite şi răspunse: „Aceste litere însemnează: Abdalah, fabricant de materii de mătase la Brusa, alăturea cu geamia lui Osman“. 

Prosper Mérimée ocupă în patria lui o poziţie înaltă: el era inspector monumentelor din Francia, era senator, era membru Academiei Franceze, era în legătură amicală cu toate ilustraţiile artistice, literare şi politice, era iubit şi apreciat la palatul Tuileries pentru spiritul său, şi, cu toate dignităţile sale, era ferit de defectul fuduliei, era simplu şi afectuos în manierele lui, era serviabil şi încurajator pentru tinerii literatori. El regreta mult de a nu putea întreprinde un voiaj în ţările noastre, se ocupa din cînd în cînd cu studiul filologic al limbii romîne şi avea de gînd să scrie o disertare asupra poeziilor noastre poporale; însă moartea l-a secerat ca pe mulţi alţi contemporani de ai lui, precum Lamartine, Alexandre Dumas etc.; şi el a închis ochii ca să nu mai vadă cumplitele nenorociri care bîntuie de şase luni iubita lui patrie!...1 
(1871) 
1 Alecsandri se referă la dezastrele suferite de Franţa în timpul războiului cu Prusia din 1870-1871. 


DIN PERIODICE, BROŞURI ETC.


 
În sfîrşit, iată o carte bine alcătuită, bine tradusă şi bine tipărită! o carte ce mulţumeşte mintea prin tablourile satirice şi prin duhul filozofic care cuprinde; o carte ce încîntă auzul prin armonia versurilor şi prin bogăţia stilului adevărat romînesc; o carte ce desfătează vederea prin frumuseţea formatului şi a tiparului: Satirele prinţutui Antioh Cantemir, traduse din ruseşte de d.d. A. Donici şi C. Negruzzi şi ieşite de curînd la lumină la Cantora Foaiei săteşti. 
Acele Satire  care au făcut atît vuiet în Rusia cu un veac mai înainte şi care au fost atît de mult preţuite şi sprijinite de însăşi împărăteasa Elisaveta Petrovna, căreia au fost dedicate; acele Satire care zugrăvesc atît de viu şi lovesc atît de aspru relele năravuri...1, acele Satire care au dobîndit autorului cinstitorul nume de Boileau al Nordului, trebuie să fie primite cu atît mai mare entuziasm din partea romînilor, că prinţul Antioh Cantemir a fost însuşi romîn şi cu atîta mai mare recunoştinţă că pare să fi fost scrise pentru veacul nostru şi pentru noi! 
Noi am tipărit în no. 4 al Foaiei noastre una din acele Satire frumoase, ca exemplu şi ca dovadă de geniul autorului şi de vrednica de laudă nimerire a traducătorilor, dar şi cu prilejul acestei critici găsim o mare plăcere a supune cititorilor cîteva pasajuri din ele. 
1 Punctele de suspensie din articol marchează pasajele cenzurate în Propăşirea. 
În Satira I, precum am văzut, Cantemir defaimă ignoranţa clerului; .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  . .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  . 
În Sat. II arată pre boierul ce se făleşte cu slava strămoşească, ca cioara cu penele străine, şi care pretinde necontenit ranguri, slujbe şi chiverniseli .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  ..  .  .  .  .  .Cantemir, cu toate că însuşi era prinţ şi fecior de domn, dispreţuia pre acei nobili îngîmfaţi .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  ..  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  . el înţelegea nobleţea aşa precum trebuie să fie, o „răsplată a meritelor şi a vredniciilor personale“, iar nu un drit sec, moştenit de la părinţi. 
Dar să-l ascultăm mai bine pe dînsul vorbind prin organul lui Filaret. „EUGENIE 
Dar simt cîtă ruşine, cît de cumplit afront
E pentru noi, boierii, cînd văd un prost ţăran
Ce poartă semnul muncii pe mîinile-i asprite... ş.c.l.
.  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .
Cum au ajuns să fie în cele mai mari trepte,
Iar vechea mea nobleţe tînjeşte amărîtă!
Din vremea Olgăi încă avem strămoşi magnaţi;
De-atunce, pînă astăzi ei fură tot în slujbe...
.  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .
Vezi diplomele mele, hrisoave, spiţe lungi;
Mai jos decît namesnic nici un străbun nu am... ş.c.l.

FILARET 
Spune-mi, lăsîndu-ţi lenea, povara de oştean
Purtat-ai vreodată? Gonit-ai pre vrăjmaşi?
Asigurat-ai ţara lăţind a ei putere?
La masa judecăţii uitat-ai părtinirea?
Norodul uşurat-ai de dări, de asupriri?
Sporit-ai cu-al tău merit al statului venit?
Cu pilda ta-ndemnat-ai pre oameni la virtute,

Stîrpind prin sfaturi bune năravurile rele?
Ştii a-ţi păstra curate şi cugetul, şi mîna?
Nu-ţi sunt supărătoare a celor săraci lacrimi?
De eşti drept, nezavistnic, îndurător şi blînd,
De crezi că e ca tine fieştecare om,
Atunci cu bună seamă poţi zice că eşti nobil,
Poţi crede că cu Ector şi cu Ahil eşti rudă;
Cezar şi Alexandru şi toţi bărbaţii mari
Că-ţi sunt strămoşi socoate-i de-ţi plac şi de-i voieşti.
Dar nu te foloseşte de-ai fi chiar fiu de rigă
Cînd n-ai întru năravuri d-un cîine osebire!“

Iată sentimente cu adevărat nobile; iată idei drepte şi de care trebuie să se pătrundă tot acela ce vrea să fie cunoscut de nobil. Dea Domnul ca aceste maxime sfinte să se tipărească în minţile romînilor şi ca boierii noştri să le înveţe copiilor lor, odată cu Crezul şi cu Tatăl nostru. La sfîrşitul acestei satire poetul face următoarea încheiere: 
„Adam boieri pre lume nu a născut nici unul:
Doi fii avu, din care unul era păstor,
Iar altul în sudoare cu sapa se hrănea;
Şi Noe, cînd potopul a înecat pămîntul,
Scăpă plugari ca dînsul ce-aveau năravuri bune;
Dintr-înşii toţi ne tragem“ ş.c.l.

Voiţi să vedeţi pe ipocritul în toată făţărnicia lui, îl veţi găsi în Satira III. El „Cînd intră într-o casă se-nchină pînă jos, Pre toţi îi salutează şi-ntr-un ungher se pune, Plecîndu-şi în jos ochii, grăind din vîrful limbii Mătăniile trage, păşeşte-ncetinel... ş.c.l. .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  . El carne nu ia-n gură la mesele străine. Nici vin nu vrea să guste, dar nu e de mirat; Un gras clapon acasă întreg îl ospătă, Spălîndu-l cu-o butelcă de vin unguresc dulce. Pre cei supuşi la pofte trupeşti îi tînguieşte, 
Deşi el pe sub gene cu ochi scînteietori La sînul alb şi gingaş se uită pe furiş; Eu însă-mi spun păcatul, nu mi-aş lăsa nevasta C-un cuvios ca dînsul să facă cunoştinţă.“ 
În această satiră găsim pre zgîrcitul, care
 „Cînd vinde, este ieftin numai la jurămînt.“ 
Pre cheltuitorul desfrînat, care 
„De-a purure plăcerii deschide drumuri nouă.“ 
Pre curiosul limbut, care din zori de zi 
,,... aleargă, urmăreşte,
Ascultă ce se face prin case şi prin tîrg;
.  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .
Apoi cînd novitale destule-a adunat,
Întocmai ca o bute umplută cu vin nou
Ce fierbe, sfîrîieşte şi dînd afară dopul
Spumosul vin cu vuiet pe vrană năbuşeşte,
Asemene Meandru nu poate mistui
Nimic de cîte ştie.
.  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .
Minciuna lui o crede adese însuşi el
.  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .şi crede-n gîndul său

Că limbă n-ai în gură, eşti totul o ureche.“

Pre linguşitorul înjosit, care 
„Pîn’ şi ce pute zice că are miros bun.“ 
Şi, în sfîrşit, alte cîteva portrete asupra cărora Cantemir a vărsat cu îmbelşugare colorul ridicolului. 
Satira IV e adresată către muza poetului şi, cu toate că este o imitaţie despre Satira lui Boileau către muza sa, dar se deosebeşte ca şi celelalte prin idei ghimpoase şi prin versuri bine întocmite, ce cuprind totodată şi îndreptarea autorului, şi defăimarea năravu-rilor rele. Însă bucata prin care Cantemir s-a ridicat la cea mai naltă treaptă în arta satirei şi prin care s-a încoronat de laurii lui Pers, Iuvenal, Oraţiu şi Boileau este Satira V. 
E cu neputinţă a arăta năravurile în toată sluţia lor şi a descrie urmările beţiei cu culori mai vii şi mai fioroase. Iată un tablou al norodului prost în vreme de sărbătoare: 
„Unii ameţiţi numai se-mpiedecă-n picioare,
Mergînd fără să ştie în care parte-aleargă;
În danţuri desfrînate alţi spulberă gunoi,
Pre trecători mînjindu-i, în glod se tăvălesc.
Uitînd ruşinea toată şi buna-cuviinţă,
Se dezgolesc de haine şi cu obrăznicie
Nu dau macar cinstire la sexul ruşinos.
Ici unul plin de drojdii păşeşte şovăind,
Cu capul se izbeşte d-un zid ce-i stă-nainte:
De sînge umple locul şi toţi de dînsul rîd.
Iar dincolo un sfadnic se-ncaieră la pumni
Cu cine se-ntîlneşte; în luptă-şi scuipă dinţii
Cu vinul dimpreună, din gura-i puturoasă.
Cîntările cu chiot, strigările cu zgomot,

Păn’ şi pe-un surd îl face să-i ţiuie urechea“ ş.c.l.

Satira VI zugrăveşte defectele ambiţiei, necazurile şi supărările la care ea este supusă şi din împrotivă mulţumirea unei vieţi liniştite şi mărginite în gusturi simple. 
„Acela este numai ferice în viaţă, Ce ştie a petrece în linişte şi pace, Şi cu puţin ce are se află mulţumit!“ 
Satira VII ne arată neîngrijirea părinţilor la educaţia copiilor şi ideea ruginită a unor bătrîni ce nu nădăjduiesc nimic de la cei juni şi îi dispreţuiesc pentru că nu au bărbi albe. 
„Cînd văd pe unul care ceaslovul nu mai lasă,
Biserica păzeşte, se-nchină, ţine postul,
Nu doarme cu nevasta şi duce lumînări,
Dar ia chiar şi cămaşa de pe un biet sărac,

De-i zic: „ascultă, frate, te rătăceşti cu mintea,
Mergînd pe astă cale în rai nu poţi să intri;
Iar dacă ai dorinţă ca să te mîntuieşti,
Dă înapoi aceea ce ai luat nedrept“.
Atunce l-a mea rîvnă el mînios răspunde:
„Nu-i treaba ta, băiete, să dai bătrîne sfaturi!“
Şi bine zice omul; eu încă n-am ajuns
A iernii înturnare să văd de treizeci ori,
Şi nici un păr din capu-mi nu şi-a schimbat colorul;
Cum dar în aşa vrîstă să-ndrept eu barbe albe
Şi căzături cinstite ce poartă ochelari?
Aş răguşi zadarnic vrînd să le dovedesc
Că mintea-n om nu creşte cu lunile şi anii.
.  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .
Mulţi nătîngi în lume vor crede ne-ncetat,
Că un bătrîn cu mintea întrece pe trei juni!“

Această satiră e plină de sfătuiri înţelepte pentru creşterea copiilor şi de maxime filozofice pentru educaţia lor. În Satira VIII poetul îşi zugrăveşte portretul său; el ne spune însuşi cîtă cumpănire pune în lucrarea versurilor sale. 
„Ca nu defăimînd aspru năravul acel rău, Să dezvelesc că singur sunt rău şi pătimaş.“ 
Satiristul se aseamănă însuşi cu un chirurg cînd sloboade sînge unui bolnav. „Văzut-aţi, zice el: 
.  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  . Cu ce luare-aminte La mîna cea legată tot pipăie cercînd Să afle unde-i vina, apoi loveşte-ncet. Păzind cu scumpătate ca rana să nu fie Mai mare decît trebuie. Această îngrijire Şi eu cînd scriu la versuri întocmai imitez: Îmi pare că iau sînge la demoralizaţi.“ 
Aceste sunt satirele prinţului Cantemir! Numărul lor e mic, dar cuprinsul şi meritul lor e mare. Ele, afară de însuşirile poetice de care sunt pline, au întreita calitate de a înfăţişa portreturi vii, de a lovi în năravuri cu tot duhul cel mai iscusit al satirei şi, în sfîrşit, de a rosti maxime înţelepte după care să se poată îndrepta societatea. 
Celelalte poezii tipărite în acest volum sunt vreo cîteva ode în lauda ziditorului, vreo două epistole către prieteni, şi vreo cîteva fabule şi epigrame, toate compuse după regulile acestor deosebite soiuri de poezie şi cuprinzînd idei înalte, naive sau şăgalnice, fieş-tecare în felul său. Pre acestea domnii traducători le-au pus în versuri rimate, şi isprava le-a fost asemene deplină. 
Volumul în întregime înformează o carte nepreţuită şi vrednică de a deştepta interesul romînilor; ea este îmbogăţită cu portretul prinţului Cantemir, litografiat la Leipţig, şi cu viaţa sa, pe  care dl 
C. Negruzzi a scris-o cu condei iscusit. Acum ne rămîne a vorbide traducţie! Ea este foarte bine nimerită în toate privirile; stilul e limpede, bogat şi înţeles; versurile sunt bine întocmite, armonioase şi vădesc că au fost lucrate de doi poeţi; cadenţa lor e pretutindene plăcută. Mulţumim deci domnilor traducători care au întreprins un lucru atît de greu şi l-au desăvîrşit atît de bine; d-lor prin aceasta au dovedit că versurile albe sunt foarte plăcute la citire cînd sunt bine lucrate (acest soi de versificaţie a fost de neapărată trebuinţă la traducerea Satirelor, spre a nu se depărta de compunere), şi că limba romînească este o limbă bogată, sonoră şi plină de frumuseţi originale. 
Dnii A. Donici şi C. Negruzzi, cunoscuţi între romîni prin compuneri literare, au adăugat prin acest uvraj un nou stîlp literaturii romîneşti; şi aceasta le va fi recunoscătoare, atît pentru lucrul lor vrednic de laudă, cît şi pentru scoaterea la lumină a unei scrieri minunate, alcătuită de un prinţ mare şi înţelept, ce face cinste neamului său. 

 
Cu o nemărginită bucurie facem ştiut că o parte din cele mai duioase melodii ale poporului romîn au ieşit la lumină într-un Album foarte elegant, tipărit la Leopol1 şi cuprinzînd 48 de arii de tot soiul: doine, hore, cîntece de lume, cîntece hoţeşti etc. 
Unul din compatrioţii noştri din Bucovina, un artist de frunte, elev ale vestitului pianist Chopin, dl Şarl Miculi, pe care societatea ambelor capitale, a Moldovei şi a Valahiei, a avut plăcere de a-l asculta şi a aplauda minunatul său talent, este alcătuitorul şi totodată editorul acelui Album nepreţuit. În voiajul ce a făcut, la 1850, în provinciile noastre, dl Şarl Miculi, deşi deprins din copilărie cu armoniile europeneşti, totuşi s-a simţit cuprins de un adevărat entuziasm la auzirea melodiilor poporale ale romînilor şi a şi hotărît a le prescrie pentru ca să le scape de noianul uitării. Cu o răbdare şi un tact de artist înamorat de frumuseţile artei, el a ascultat pe cei mai vestiţi lăutari din Iaşi şi din Bucureşti şi a ştiut a deosebi ariile adevărat romîneşti din mulţimea de arii străine ce au năvălit de vro cîţiva ani la noi, trecînd prin gurile şi instrumentele ţiganilor şi ajungînd la urechile noastre într-un hal de dihanie muzicală fără formă şi fără nume. 
Mulţumită fie dar dlui Miculi din partea romînilor pentru fapta sa patriotică şi vrednică de toată lauda, căci, în mijlocul grozavelor nenorociri ce au căzut ca un potop negru asupra neamului 
1 Lwow. 
romînesc, acest neam a ştiut a feri de înecare toate odoarele naţionalităţii sale, portul, limba, credinţele, poezia, cîntecele şi numele său atît de falnic! Şi oricare om îi vine într-ajutor, oricare îi întinde o mînă frăţească pentru ca să scoată în lumina soarelui acele nepreţuite odoare face o faptă bună şi nobilă, o faptă ce merită recunoştinţa patriei. 
Albumul dlui Miculi are îndoitul merit de a fi întocmit cu gust şi ştiinţă, şi mai cu seamă de a se ivi la vreme priincioasă. Astăzi, cînd Europa întreagă se ocupă de soarta Principatelor, cînd mai toate publicaţiile periodice tipăresc articole interesante despre dînsele, cînd o mulţime de broşuri şi volumuri scrise în toate limbile ies pe fiecare zi, tratînd despre chestia Orientului şi, prin urmare, despre viitorul Romîniei; astăzi, cînd ţările noastre au deşteptat nu numai curiozitatea, dar chiar şi simpatia lumii; cînd oamenii politici cercetează istoria tractatelor încheiate între Poarta Otomană şi Principatele Dunării; cînd economiştii studiază izvoarele de avuţie a pămîntului nostru; cînd pictorii ilustrează unele publicaţii cu o mulţime de desenuri ce înfăţişează priveliştile cele mai pitoreşti ale cîmpiilor, ale munţilor, ale oraşelor şi ale costumurilor romîneşti; astăzi, zic, Albumul dlui Miculi e bine-venit, căci aduce un contingent de mare preţ la comoara cunoştinţelor Europei în privirea naţionalităţii noastre. 
Pînă acum am fost noi, romînii, uitaţi şi neştiuţi de lume; dar de la 1848 am început a ieşi din întunericul în care eram cufundaţi, şi fraţii noştri de la Apus, şi toate naţiile civilizate au îndreptat privirile lor în partea Răsăritului, ca să vadă ce este acest neam romînesc, rătăcit de două mii de ani pe marginea Europei ! Revoluţia din Valahia, mişcările din Moldova, ocupaţiile armiilor rosieneşti au tras asupra acestor provincii luare-aminte a celor care nu vroiau să priceapă importanţa acestor ţări neînsemnate în cumpăna politicii; pe de altă parte, împrăştierea prin lume a exilaţilor de la 1848 a deprins urechile străinilor cu numele de romîn şi, încet cîte încet, ajutaţi prin scrierile autorilor ce se interesau de soarta noastră, precum şi prin minunatele desenuri ale dlui Buke1 şi alţii, romînii au izbutit a ieşi puţin la iveală. 
Chestia Orientului de astăzi ne-a scos cu totul la lumină, şi acum suntem un suget de studii interesante pentru Europa: istoria patriei noastre, obiceiurile poporului, poeziile sale, tot ce se atinge de naţionalitatea romînilor au deşteptat curiozitatea publică; suntem astăzi o naţie nouă, descoperită de puţin timp, şi avem tot prestigiul noutăţii; trebuie dar să ne arătăm europenilor cu ce avem mai frumos şi mai vrednic de a-i interesa. 
În Franţa, Germania şi Anglia poeziile noastre poporale, traduse şi tipărite, au produs o mare plăcere şi au recomandat cît se poate de mult geniul poetic al romînilor. Nu rămîne îndoială că melodiile noastre naţionale vor dobîndi locul ce merită în admirarea acelor ce preţuiesc frumuseţea originală a melodiilor poporale şi care ştiu a cunoaşte sufletul unui neam în tainele acelor melodii. 
Nu-mi este iertat mie ca să hotărăsc despre meritul şi armonia cîntecelor romîneşti, căci poate aş cădea în prepus de părtinire. Mărturisesc eu însumi că pentru mine unele din melodiile romîneşti, unele doine, unele hore, unele cîntece de lume cuprind o lume întreagă de armonie dulce şi duioasă, care îmi pătrunde inima de lacrimi; las dar să se exprime asupra lor un om competent şi nepărtinitor, un pianist de mare talent ce a petrecut cîţiva ani printre noi, dl Hanri Erlich. lată ce zice acest artist în prefaţa colecţiei de arii romîneşti ce a tipărit în Viena, la 1850: 
„Strigătul de naţionalitate şi de drepturi egale a aflat un răsunet puternic în poporul romîn care locuieşte Valahia, Moldova, Basarabia, Bucovina, precum şi cea mai mare parte din Transilvania şi Banat şi cîteva comitaturi din Ungaria“. 
„Ocupînd el singur un teritoriu [de] peste 5000 mile pătrate, poporul romîn prezentează un element naţional compact, tare şi unit. 
1 E vorba de pictorul Michel Bouquet. 
Am trăit mai mult de trei ani printre acest popor. Am avut prilej a-i învăţa limba, a-i cunoaşte obiceiurile, năravurile şi ariile naţionale; şi fiindcă pămîntenii m-au încredinţat că am nimerit bine caracterurile acestor melodii atît de originale şi atît de interesante, cred că îndeplinesc o datorie de recunoştinţă pentru primirea favorabilă de care totdeauna m-am bucurat lîngă romîni, contribuind din partea mea prin publicarea acestei colecţii care este o probă mai mult că naţionalitatea acestui popor se pronunţă curată şi necontestabilă nu numai în limba şi datinile sale, dar încă şi în muzica sa, care se deosebeşte de oricare alta cunoscută pînă acum. 
Negreşit, aceste arii se vor părea foarte curioase la întîia vedere pentru melodia lor cu totul originală şi cîteodată sălbatică, pentru acompaniamentul lor,  care uneori cuprinde acordurile cele mai capricioase, cele mai bizare, şi alteori e cu totul simplu şi chiar monoton. 
Şi cu toate acestea nu ne sfiim de a spera că, cu cît îşi va da cineva osteneala de a le juca, cu atît va preţui expresia de melancolie, dulce, şi dureroasă chiar,  care se pronunţă mai în toate ariile de cîntec ale romînilor. Sunt în muzica naţională a acestui popor de acele pasaje misterioase care fac să se presimtă dorinţe înfocate şi ascunse în fundul inimii şi care se manifestă prin plînset numai. 
De altă parte, ariile de dans răsună acea veselie nebunatică, zgomotoasă, la care nenorocitul se aruncă cu totul în aceste momente de plăcere. 
Instrumentele ce întrebuinţează romînii sunt: buciumul, fluierul păstorilor, cimpoiul şi naiul. Sunt mulţi ţărani care mai joacă şi din vioară, dar artiştii de acest instrument se află mai cu seamă printre ţigani, care sunt adevăraţii muzici ai oraşelor. Aceştia se slujesc şi cu naiul, şi cu cobza, un soi de mandolină cu coarde de metal, pe care le ating cu o pană. Capul trupei execută melodia pe vioară; naiul face să se audă mai tare, în sunete ascuţite, pasajele cele mai pătimaşe; cobza ţine loc de bază, şi mai totdeauna e jucată de către cel mai în vîrstă dintre artiştii ţigani, care execută pe acest instrument acompaniamentele cele mai grele cu o îndemînare vrednică de mirat. 
Pe aceşti lăutari îi întîlneşti în toate sărbătorile; ei poartă mai totdeauna haine orientale. Cînd cineva îi aude executînd în chip serios şi melancolic, care niciodată nu-i lasă, ariile naţionale romîne într-o societate aleasă, adăugînd muzicii instrumentelor lor un cîntec plin de tristeţe, şi cînd vede cineva impresia ce produce asupra auzitorilor, atunci pricepe că, deşi toţi romînii care au primit o educaţie cît de puţin îngrijită au luat manierele şi năravurile societăţii moderne, cu toate acestea sentimentul naţional există în toată virtutea la dînşii şi pătrunde lustrul modelor străine. 
Cît pentru caracterul şi ritmul muzical al ariilor romîne, se cade să mărturisesc curat că este tot ce e mai greu de a deprinde şi de a înţelege dacă cineva nu le-a auzit jucate în ţară de către lăutarii indigeni. Mă voi încerca însă de a explica, pe cît se va putea, deosebitele genuri şi nuanţele cele mai caracteristice ale muzicii naţionale romîne. 
Ariile romîne se împart în doine sau balade, în cîntece de lume sau romanţe, în cîntece de joc sau hore şi altele şi în marşuri antice naţionale. 
Baladele sunt arii vechi ale cărora cuvinte totdeauna amintesc vreun suvenir istoric sau vreun roman de amor. Ţăranii de la munte, care sunt adevăraţii barzi romîni, cîntă aceste balade cu un glas plîngător foarte lin, cu un muvement1 de muzică cu totul neregulat, stăruind asupra notelor de cîntec şi iuţind pe cele de fantezie. Ei ştiu să dea acestor arii o expresie de întristare visătoare, de un efect extraordinar. Adeseori, cînd cineva umblă în munţii ţărilor romîne, aude de departe un fluier care fluieră cu 
1 Mişcare, ritm (fr.: mouvement). 
dulceaţă un cîntec de dor. Atunci se opreşte fără voie ca dominat de un farmec necunoscut spre a asculta mai mult timp aceste suspine ale muntelui. Am întîlnit mulţi călători străini în ţările romîne care, nefiind deloc de şcoala romantică, mi-au mărturisit că aste cîntece atît de simple şi atît de expresive le-au făcut o impresie mai vie şi mai adîncă decît toate gambadele muzicale ce se aud azi în sălile de concert şi de teatru şi care sunt primite cu aplauze frenetice. 
Cîntecele de lume (romanţele) sunt melodii făcute pe poezii mai noi şi au mai tot acel caracter ca al baladelor. Ele se deosebesc de balade în aceea că, jucate cu un muvement mai iute, ele slujesc asemene ca arii de joc. Cîntecele de joc sunt melodii înadins pentru dans. 
Dansul cel mai obişnuit în oraşe este hora. La ţară se joacă hora, jocul de brîu, căluşarii etc. 
Hora să joacă astfel: dansatorii, atît oameni, cît şi femei, al căror număr nu este mărginit, se apucă de mînă şi formează un cerc unde fiecare poate intra şi ieşi după plac. Se joacă în rînd, îndoind un picior, în vreme ce celălalt face un pas înainte sau îndărăt; totdeodată braţurile se clatină încet; dansatorii se apropie sau întind cercul tot cu acele mişcări, ceea ce dă horei un oarecare aer de indolenţă şi de o lene care nu se întrerumpe decît de către vreun vesel dansator ce-şi manifestă veselia bătînd cu piciorul în pămînt. Această legănare graţioasă se cuvine mai cu seamă de a se exprima în muzică; de aceea trebuie să se apese mai mult baterea dintîi a fiecărei măsuri, iar a doua foarte puţin. 
Cu cît mişcările horei sunt line, egale şi liniştite, întru atît cele ale jocului de brîu sunt vioaie şi zgomotoase: dansatorii se ţin cu mîna stîngă de încingătoare, rezemîndu-se cu mîna dreaptă de umărul vecinului, şi execută acest dans cu cea mai mare iuţeală. 
Dansul Căluşarilor are o semnificaţie cu totul istorică pentru romîni; ţăranii păstrează în memoria lor fapte confuze din istoria vechilor romani, ai căror sunt urmaşi, şi răpirea sabinelor este unul din înaltele fapte, cele mai memorabile, ale glorioşilor lor străbuni, al cărei suvenir ei îl celebrează prin jocul Căluşarilor. Ei aleargă la sunetele fluierului, ale vioarei şi ale cimpoiului, înarmaţi cu emblemele anticelor arme romane, măciuci, lănci, securi, şi sar, strigă, iau poziţii rezbelice, încît, prin aceste mişcări şi prin zîngănitul armelor, ei îşi reprezintă suvenirul acestui cavaleresc episod al analelor primitive ale Romei antice. Săptămîna Rusaliilor este cu totul consacrată acestui joc al Căluşarilor,  care ţine loc de capitol de istorie. 
Cititorul îmi va ierta că m-am oprit la descrierea tuturor astor amănunte. Am socotit că era neapărat a zice cîteva cuvinte asupra caracterului unei muzici naţionale care, fiind necunoscută artişti-lor, precum şi amatorilor pînă acum, nu va lipsi, după cum sper, de a lua unul din cele întîi rînduri printre ariile naţionale ale altor popoare ce au fost primite cu favor... etc.“ 

 
Cînd mintea îşi ia zborul de se afundă în hăul de suferinţe, de prigoniri şi de palme dumnezeieşti ce de cîteva veacuri au trecut şi încă trec pe capul acestui neam romîn, odinioară atît de mare şi puternic, ea rămîne înspăimîntată ca şi cînd s-ar găsi la poarta care duce la lăcaşul veşnicelor chinuri, şi nu poate să înţeleagă cum acest neam a răbdat cu bărbăţie atîtea furtuni grozave şi cum se mai află încă astăzi pe picioare! Năvăliri de limbi străine, războaie crîncene şi necurmate, împilări de tot soiul, înrîuriri fatale de corupţie, prigoniri sistematice, focuri, secete, epidemii crude şi, mai presus decît toate, dezbinări chiar între fraţi de acelaşi sînge şi nume, nimic nu i-a lipsit, nici una dintre aceste grozave rele nu a înconjurat pămîntul locuit de romîni, încît două mari adevăruri se înfăţişează minţii omeneşti la priveliştea acestui negru tablou de calamităţi: cea întîi, că mult greşiţi au fost romanii în ochii dumnezeirii, dacă, după atîtea veacuri, strănepoţii lor sunt încă astfel pedepsiţi; cel al doilea, că dumnezeirea pregăteşte un mare viitor acestui neam strecurat prin atîtea chinuri, căci furtunile cele mari lovesc fruntea munţilor celor mai înalţi, şi cercările cele aspre ale soartei lovesc sufletele cele mai tari. 
Veacuri întregi acest neam romîn aşezat la porţile răsăritului pe un ţărm care, în privirea sa topografică, seamănă cu o insulă bătută de vînturi şi de valuri din toate părţile, s-a împrotivit furtunilor şi a izbutit a-şi păstra moşia sau mai bine zicînd o parte din moşie. Înconjurat de mari puteri, cuprins pretutindene de neamuri străine, slavi, germani, unguri şi turci, cu care el nu are nici o rudire, fiind de viţă latină, romînul s-a făcut punte şi munte în mijlocul greutăţilor prin care s-a strecurat, şi a scăpat din noian sfîntul odor al naţionalităţii sale. În zadar campionii panslavismului au cercat chiar prin acte oficiale a întuneca adevărul! adevărul e un soare luminos care străbate puternic prin negurile minciunii, fie aceasta cît de pompoasă, şi în sfîrşit Europa s-a încredinţat astăzi nu numai de adevărata noastră naţionalitate, dar şi chiar de drepturile noastre politice. 
E mult aceasta pentru noi şi mult ne va fi de folos pentru asigurarea viitorului nostru, căci pîn-acum nenorocirile Principatelor Dunării s-au tras din neştiinţa marilor puteri ale Occidentului în privirea istorică, comercială şi etnografică ale acestor Principate. Pînă acum ele se socoteau chiar de oameni eminenţi ca o parte din pămîntul Imperiului Rusesc, sau ca o provincie de raiale turceşti, precum Bulgaria etc., şi puţini din publiciştii străini pricepuseră importanţa unei Romînii bine organizate în cumpăna chestiei Orientului. 
Naţiile apusene de viţă latină au trăit un lung şir de veacuri fără măcar a visa că aveau chiar pe marginea Europei, la porţile Răsăritului, zece milioane de fraţi, şi făr-a auzi glasul suferinţelor lor; dar acest glas a găsit în zilele noastre un răsunet în inimile generoase ale cîtorva oameni care, cu un curaj vrednic de toată recunoştinţa noastră, s-au făcut apostolii Romîniei. 
Printre aceşti nobili campioni ai drepturilor şi ai naţionalităţii noastre sunt de însemnat: 
1. Dl St. Marc de Girardin, care la 1836 a vizitat Principatele Dunării, le-a studiat cu luarea-aminte a unui filozof şi a publicat în jurnalul Débats mai multe scrisori asupra stării morale a provinciilor noastre, asupra relaţiilor Rusiei cu ele, asupra influenţei puterilor suzerane şi protectriţe, asupra Reglementului Organic etc. 

 Acest uvraj este cel mai apreciat de politicii străini, iar cît pentru noi, romînii, nu trebuie să uităm niciodată aceste cuvinte prin care dl Colson sfîrşeşte prefaţa cărţii sale: „În faţa atîtor umiliri şi atîtor suferinţe necunoscute Europei, conştiinţa mea îmi impune datoria de a ridica glasul în favorul romînilor!“
  
— Dl Vaillant a locuit mai mulţi ani la Bucureşti unde a fondat deosebite şcoli, şi cînd s-a despărţit de romîni, iată cuvintele ce le-a adresat: „Adio! fiţi fericiţi; redobîndiţi dignitatea şi virtutea voastră antică; lucraţi cu toţii pentru Patrie; pătrundeţi-vă de simţirea puterii voastre şi astfel veţi deveni iarăşi o naţie mare precum au fost strămoşii voştri!“ 
Dl H. Desprez, care la 1848 a publicat mai multe articole importante în Revue des Deux Mondes asupra revoluţiei romînilor şi asupra deşteptării naţionalităţilor orientale. 
Dl Arthur Baligot de Beynes, fondatorul jurnalului din Constatinopol Presa de Orient, care de la 1848, în curs de mai mulţi ani, a sprijinit drepturile romînilor prin cele mai însemnate gazete din Paris. 
Dl A. Billecocq, fostul consul-general al Franţei în Principate, care necontenit a căutat a lumina oamenii de stat ai Franţei asupra intereselor Europei în provinciile noastre şi asupra rolului ce este chemat a juca neamul romîn în chestia Orientului. Dl Billecocq s-a arătat necontenit unul din cei mai fierbinţi prieteni ai romîni-lor, şi a avut meritul a prevedea chiar de la 1848 întîmplările politice de astăzi. El a publicat un album foarte interesant intitulat: Album Moldovalaque şi ilustrat cu desinuri de dl Bouquet. 
Dl Michelet, unul din cei mai mari scriitori ai Franţei, care în volumul său Légendes du Nord vorbeşte de biata Romînie cu toată îndurarea unei inimi adînc simţitoare şi cu tot entuziasmul unui mare poet. Dl Michelet numeşte ţara noastră Italia orientală şi a ştiut a ghici chiar din poeziile sale poporale comorile sufletului romîn. 
Dl Ubicini, autorul Scrisorilor asupra Turchiei, un uvraj de mare preţ în ochii tuturor oamenilor de stat, şi director unei publicaţii ce iese în Paris sub titlul de Revue d’Orient. Dl Ubicini s-a aflat în Bucureşti în vremea revoluţiei de la 1848 şi, cunoscînd prea bine ţările noastre, a scris multe articole prin gazete în favorul drepturilor romînilor. 
Am început această enumeraţie prin dl Girardin şi vom sfîrşi-o iarăşi prin dl Girardin, arătînd că acest înalt scriitor a publicat mai multe articole în Débats atingătoare de Principate, de la începutul complicărilor de astăzi, şi, pentru ca să dăm o idee de sentimentele dlui de Girardin în privirea viitorului ţărilor noastre, iată ce găsim scris de d-lui în jurnalul francez Débats, din 18 martie 1855: 
„Suntem încredinţaţi că noul congres de la Viena,  care este chemat a alege chipurile de a da Orientului pe lîngă binefacerile păcii şi un regim social potrivit cu civilizaţia Europei, va lua în mare băgare de seamă dorinţele Principatelor Dunării. Nu putem şti lămurit care va fi viitoriul acestor ţări ce au în Orient aceeaşi poziţie ca les Pays-Bas1 în Occident şi care, ca şi acestea, trebuie a fi declarate neutre chiar de la început, dacă Europa nu vroieşte ca ele să slujească de teatru şi de pricină războaielor; însă sperăm că congresul de la Viena, cînd va fi să ia o hotărîre asupra soartei Principatelor, nu va trece cu vederea dreapta cerere a moldovalahilor în ceea ce priveşte naţionalitatea lor consfinţită prin vechi tractaturi. Principatele au apărat neatîrnarea lor împotriva năvălirilor turceşti la al 15-lea şi 16-lea veac, şi cînd ele s-au văzut silite a se închina armelor sultanilor, chiar atunci ele au făcut pe învingători ca să recunoască naţionalitatea lor, primind suzeranitatea, iar nu jugul acestora. Articolul 1 din tractatul de la 1392 
1 Ţările de Jos: Belgia şi Olanda. 
între valahi şi Baiazid I recunoaşte Valahiei dreptul de a se guverna prin înseşi legile sale, precum şi dritul de a face război şi a încheia pace; afară de aceasta, prinţul Valahiei a păstrat totdeauna putere de viaţă şi de moarte asupra supuşilor săi, ceea ce este unul din atributurile suveranităţii. Articolul 2 din acelaşi tractat încuviinţează Valahiei un drept  care dovedeşte că, fiind nevoiţi a primi suzeranitatea sultanilor, voievozii Valahiei se gîndeau şi la soarta creştinilor din Orient. Toţi creştinii, zice acel articol,  care după ce vor fi îmbrăţişat religia lui Mahomed vor trece din locurile supuse sultanului în Valahia, şi se vor creştina din nou, nu vor putea fi nici reclamaţi, nici atacaţi. La 14601, după luarea Constantinopolului, un nou tractat este încheiat între Mahomed II şi Valahia. Acest tractat recunoaşte asemene drepturi Valahiei. 
Neatîrnarea şi autonomia neamului moldo-valah este deci un drept vechi şi legiuit. Acest drept a fost solemnel recunoscut prin articolul 5 din tractatul de Andrianopol şi negreşit că va fi luat în seamă de congresul Vienei. Patrioţii din Moldo-Valahia aveau toată dreptatea de a se rezema pe acele tractaturi cînd, în anul trecut, cereau arme Turchiei şi Europei ofiţeri pentru ca să se armeze împrotiva armiilor năvălitoare ale Rusiei şi să mute teatrul războiului chiar în sînul Basarabiei. Ei vroiau să puie în lucrare dreptul de a face război pe care nici tractaturile de la 1392, nici acele de la 1460 şi de la 1512 nu l-au contestat. Poate că dacă această propunere ar fi fost primită, expediţia din Crîm nu ar fi fost neapărată. Această slujbă din partea romînilor ar fi interesat mai mult Europa la cauza lor, căci ei ar fi  conlucrat de la sine la hotărîrea soartei lor în loc să o aştepte ca acum din mîna străinilor. Ei ar fi dat de o parte rolul de nemişcare ce li se impune totdeauna şi pentru care, mai tîrziu, li se fac nedrepte mustrări. Citesc într-o scrisoare ce mi-a trimis unul din cei mai vrednici patrioţi romîni: „Noi, romînii, avem dreptul de a avea o armie naţională. Acest drept niciodată nu ne-a fost contestat pîn-acum. 
1 În Rom. lit. greşeală de tipar: 1860. 
Însă din pricina înrîuririlor apăsătoare ale străinilor, armia noastră este atît de redusă şi astfel de rău organizată, că ea nu a putut sluji pîn-acum la alta decît ca să constateze dreptul nostru de a fi înarmaţi şi de a face pace şi război.“ 
Chestia unei armii romîneşti are mai multă importanţă decît s-ar putea socoti; nu însă în privire că ea ar putea vreodată să se împrotivească armiilor ruseşti sau altor armii vecine. Principatele nu sunt în stare de a avea viaţă decît, precum Belgia şi Sviţera, prin ajutorul unei neutralităţi recunoscută şi respectată de Europa. Cu toate aceste, deşi neutralitatea de care vorbim ar fi sprijinul lor cel mai puternic, totuşi ar trebui să fie reprezentată prin o putere militară, precum ea este reprezentată în Belgia şi în Sviţera, şi aceasta nu cu ideea măgulitoare ca să se lupte împotriva unor vecini prea puternici, dar pentru ca să constateze călcarea privilegiilor lor prin o apărare de cîteva zile măcar, şi pentru ca să asigureze buna orînduială din lăuntru a ţării. 
Noi credem că Franţa şi Englitera trebuie să se intereseze foarte mult la organizarea unei armii romîneşti şi să favorizeze şi să sprijine drepturile şi neutralitatea Principatelor în toate privirile. 
E mare chestia fondării acestor state care, precum am spus, sunt menite a fi les Pays-Bas din Orient, şi nu cred că va fi mai uşoară decît a fost fondarea statelor Pays-Bas de la apus. Dacă congresul Vienei va izbuti, precum sperăm, a dezlega pentru Răsărit acest problem, care pentru Apus a ţinut aproape de 300 ani de războaie, acesta va fi unul din cele mai frumoase triumfuri ale diplomaţiei şi una din cele mai mari dovezi de biruinţă ale civilizaţiei moderne! etc.“ 
Mulţumită fie din partea romînilor acestor vrednici campioni ai Romîniei! Numele lor sunt adînc săpate în inimile noastre şi nu se vor şterge niciodată, căci inima romînului nu e uitită, şi ea păstrează pentru veşnicie suvenirul facerilor de bine. Dintre toate misiile omeneşti, cea mai nobilă este de a întinde o mînă prietenă naţiilor căzute care aspiră a se ridica în picioare şi a lua rînd printre celelalte naţii mari, glorioase şi puternice! 

 
Unul din cei mai mari poeţi ai Franciei, omul care prin geniul său a fost şi va rămînea o glorie pentru secolul nostru, Lamartine, a murit! Această tristă veste va deştepta un răsunet dureros în sufletul acelor care au gustat încîntările armoniei măreţului poet. 
Cît pentru noi, romînii, e bine să ne aducem aminte încurajările ce ne-a dat Lamartine în anul 1848, cînd el ţinea ochii lumii întregi ţintiţi asupra lui, şi adresa cuvinte mîngîietoare naţiilor ce aspirau la libertate. 
În istoria misiilor mele politice din anul 1859, găsesc următoarea notiţă scrisă după o vizită ce făcusem lui Lamartine; această notiţă e de natură a interesa publicul romîn, şi dar este timpul de-a o scoate la lumină: 
„Dl Lamartine, dulcele poet al inimilor tinere, eroul poetic al revoluţiei din 1848, deşi ajuns acum în vrîstă înaintită, totuşi încă poartă pe frunte-i aureola geniului. Convorbirea sa armonioasă şi fermecătoare răpeşte auzul şi sufletul. Simţirile înalte, ideile sublime, reflecţiile filozofice, sunt exprimate de el în forma cea mai corectă, în stilul cel mai nobil, şi cu o abundenţă care minunează pe ascultători. 
Elocvenţa sa naturală încîntă chiar în vorbirile zilnice ale vieţii private, iar în împrejurările cele mari ale vieţii politice, ea devine 
o putere care poate să oprească omenirea pe malul prăpăstiilor sau să o împingă în fundul lor. 
O oră întreagă, cît a ţinut vizita mea, am crezut că asist la un concert melodios, şi, cînd a fost ca să mă retrag, îmi zise: 
— Domnul meu, deşteptarea unei naţii e cel mai sublim spectacol ce omenirea poate să arate Creatorului, însă cînd o naţie are norocul de a atrage asupră-i ochii Providenţei, ea trebuie să se menţie la înălţimea rolului ce este chemată a avea pe lume. 
Eu fac sincere urări pentru prosperitatea şi mărirea romînilor, căci mi-a plăcut totdeauna a vedea pe urmaşii popoarelor mari păşind falnic pe urmele glorioase ale strămoşilor! 
V. ALECSANDRI“

 
I 
A. Russo, trimis de copil într-un institut din Elveţia, săvîrşi studiile colegiale şi se întoarse în Moldova la 1838 cu o colecţie de încercări poetice scrise în limba franceză. Printre aceste bucăţi inspirate de amorul libertăţii se găsea şi o imprecare violentă contra tiranilor, ce-i cauza oarecare supărări în Viena din partea poliţiei. Soarta lui îl puse chiar din prima-i junie în faţă cu prigonirea guvernelor despotice, însă această prigonire nu putu să schimbe întru nimic vesela nepăsare a caracterului său. 
După întoarcerea sa în ţară, Russo locui vreo doi ani la o moşie părintească din munţi, şi acolo, trăind în frăţie cu natura, el se îndrăgi mult de tot ce purta sigiliul naţionalităţii: obiceiuri, costumuri, dansuri şi mai cu seamă legende şi poezii poporale. Chiar de pe atuncea, adică la 1839, el începu să adune cîteva fragmente de cîntece bătrîneşti şi să scrie impresiile în limba franceză, însă toate acele manuscripte s-au pierdut. 
Singura compunere importantă ce a scăpat, pentru gloria literaturii noastre, este admirabila Cîntare a Romîniei, tradusă mai tîrziu în romîneşte de N. Bălcescu şi publicată la anul 1855 în Romînia literară. Acel poem în proză a inspirat următoarele strofe adresate lui Russo de către un profesor francez, dnul Storhas: 

 A. Russo era poet în toată puterea cuvîntului; natura lui avea nevoie de orizonturi întinse, de aerul munţilor, de sunetul doinelor, şi însă guvernul găsi de cuviinţă a-l rîndui în slujbă şi a-l închide între pereţii unei judecătorii. Prin decretul domnesc din 22 mai 1843, Russo fu trimis în calitate de membru al tribunalului la Neamţ şi apoi la Piatra.2 Cîţiva ani mai în urmă, adică la 1851, Grigori Ghica-vodă îl numi candidat la Divanul de apel în Iaşi; însă cariera judiciară nu convenea nicidecum aspirări-lor sale intime: „Prefer de o mie de ori cărarea de la munte, decît cariera deschisă dinaintea mea!“ zicea el adeseori glumind; prin urmare în loc de a mucezi în nămolul delelor judecătoreşti, el se 
... O! tu pe care o nobilă ardoare te-a aruncat în luptă
Ca să scrii în fugă o pagină de foc,
Mergi pe culmile spre care sufletul tău te împinge

Sub privegherea lui Dumnezeu.
Europa va privi la moldoveanul,
La romînul mult timp adormit, nefericit,
Care se scoală fără teamă din somnul său de rob!...

Popoare ! faceţi urări Pentru noua ţară, încă în vechile-i scutece, Pentru sfînta libertate şi apoi pentru viitor, Pentru oamenii de inimă, adevăraţi arhangheli pe pămînt 
Care-şi dau viaţa, dar nu mor....“ (fr.). 2 După date mai noi, rezultă că Russo a fost numit judecător la Piatra la 4 octombrie 1841. 
furişa printre dînsele de cîte ori o putea face, pentru ca să cutreiere munţii şi să descopere legende. 
Jurnalul său de toate zilele trebuie să fi fost o comoară... însă a avut soarta comorilor! s-a pierdut, nelăsîndu-ne decît o singură legendă: Piatra corbului, culeasă la Bicaz. 
La 1846, Russo compuse pentru teatrul romînesc din Iaşi o mică piesă intitulată: Jicnicerul Vadră, în care un ţăran cînta următoarele două versuri: 
Din Focşani la Dorohoi Ţara-i plină de ciocoi. 
Îndrăzneala-i fu mare de a emite o asemenea idee într-o epocă de aristocraţie, precum era sub domnia lui Mihail Sturza! Autorul dramatic o plăti cu un exil de două luni la mănăstirea Soveja. 
Fost-a el însă condamnat de vreun tribunal? Nicidecum! Pe atuncea voinţa domnească ţinea locul procedurii; domnul era legea — iată copia de pe Luminatul ofis gospod1 din 26 februarie 1846, care dispunea de libertatea individuală a lui Russo. El e un document curios pentru istoria „regimului regulamentar“: 
„Încredinţîndu-ne că Alecu Russo a urmat prin ale sale îndemnări de a se pune în tulburare liniştea obştii, îndemnînd mai ales şi pe actorii teatrului naţional la rostiri scandaloase pe scena teatrului. Noi am hotărît a se închide pe această faţă spre înfrînare în mănăstirea Sovejei; deci poruncim ispravnicului de Focşani ca, îndată ce numitul va sosi acolo, să-l întovărăşească însuşi cu paza cuviincioasă pînă la locul însemnat, unde, încredinţîndu-se egumenului mănăstirii, să puie la cale de a se ţine cu cea mai de aproape priveghere pe post şi rugăciuni în toată vremea cît se va afla acolo. Se va regula totodată ca numitul A. Russo nu numai să fie cu desăvîrşire oprit de a ieşi din cuprinsul mănăstirii, dar şi de a corespondui sau de a se întîlni cu nimeni. Iar dacă se va 
1 Luminatul decret domnesc. 
aşeza aceasta prin înţelegere cu egumenul, apoi se vor rîndui doi vrednici şi deştepţi slujitori spre pază, poruncindu-le sub aspră răspundere de a fi cu neadormită priveghere. . .“ etc. 
Pe temeiul acestui decret, ce merită a fi arătat ca un model de despotism burlesc, A. Russo fu dus la Soveja; însă dreptatea din anul 1846 nu se mulţumi numai cu atîta; un alt Luminat ofis gospod trimise totodată la altă mănăstire întreaga trupă romînească! Ridicolul unit cu arbritrariul! 
Pe cînd tronul se credea astfel în pericol, pe cînd guvernul lua nişte măsuri atît de aspre în contra teatrului naţional, pedepsind orbeşte autor şi actori, eu mă aflam la Bucureşti. Întorcîndu-mă la Iaşi, găsii următoarea scrisoare a amicului meu; ea va da o idee exactă de caracterul său nepăsător şi de spiritul cu care el trata împrejurările cele mai critice: 
,,Iubite! 
Nu-mi rămîne decît timpul necesar ca să-ţi vestesc că guvernul şi-a pus în gînd să facă din mine un om important şi demn de exil. I s-a năzărit guvernului, precum se năzare cailor cu nărav, şi dar el a găsit de cuviinţă a mă aresta şi a mă condamna ca să capăt simţiri religioase în fundul unei mănăstiri. O! guvern părintesc ! el nu are alt vis decît fericirea noastră, nu are alt ţel decît ane face demni de împărăţia cerului. Iată pentru ce el ne înfundă aşa de ades în sînul sihăstriilor. 
Peste un ceas plec cu nepusă masă, cum zic romînii, şi întreprind un voiaj gratis, mulţumită îngrijirii guvernului; asadar, iubite, tu nu mă vei găsi, la întoarcerca ta, lungit pe divanul tău şi dîndu-mi aer de paşă. Cînd te vei revedea cu plăcere sub cerul patriei şi sub tavanul apartamentului tău, vei simţi un mare deşert în suflet, căci amicul tău Russo îţi va lipsi. Ah! această idee m-ar face să vărs lacrimi amare dacă nu mi-ar plăcea mai bine să rîd în faţa prigonirii! Mîngîie-te, frate, căci toţi cei ce poartă numele de Russo sunt destinaţi a fi persecutaţi; omonimul meu Jean-Jacques a pătimit multe în viaţa lui!... Ce asemănare măgulitoare pentru mine! 
Lucrurile mele sunt în boccea; căruţa de poştă mă aşteaptă în curtea ministrului din lăuntru, de unde am să plec; aga fumează ciubucul său de iasomie şi mă îndeamnă să mîntui această scrisoare, în vreme ce fratele tău îmi cîntă din vioară aria franceză: Partant 
“ a zis Cezar cînd a trecut Rubiconul; eu am să trec Bahluiul! prin urmare voi zice: amice ! gîndeşte la bietul exilat şi declamă ades versul celebru: 
 
Adio! Mă duc să gust plăcerile vieţii contemplative a sfinţilor apostoli şi mă despart de lume fără amărime în contra oamenilor, fie domn sau... creditori! 
Singura mustrare de cuget ce cearcă a mă munci în acest moment este că bieţii actori împărtăşesc osînda mea. Teatrul romînesc la mănăstire!... Ferice de ţara al cărei guvern luminat produce asemene deşănţate întîlniri! Adio ! încă o dată, spune amicilor că îi scutesc de a se îmbrăca în haine negre...“etc. .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  . 
Russo gustă plăcerile vieţii apostolice pînă în primăvară, însă el nu se mulţumi numai cu extasul contemplării, ci profită de timpul arestării sale pentru ca să culeagă cîteva balade de la un bătrîn lăutar ce se găsea în mănăstire şi scrise totodată Jurnalul unui prizonier, care s-a publicat în Revista romînă din Bucureşti.3 
1 Plecînd spre Syria (fr.).
2 Prietenia unui om mare este o binefacere a cerurilor (fr.).
3 E vorba de lucrarea lui A. Russo intitulată Soveja.

 Mişcarea din Iaşi de la 1848 sili o mare parte din tinerimea Moldovei să emigreze. A. Russo fu din numărul proscrişilor. El trecu în Bucovina şi merse la Viena, unde se întîlni cu alţi romîni, ce veneau din Paris ca să intre în ţară. Plecînd cu toţii pe Dunăre, ei se găsiră pe vapor în societatea zgomotoasă a unui mare număr de maghiari înarmaţi. Ungaria răsuna de tocsinul revoluţionar şi strănepoţii lui Arpad făceau visuri de cucerinţe. ă...î 
În luna lui iulie trecînd prin Transilvania, el fu arestat la Dej şi condus sub escortă în închisoarea de la Cluj; ă...î 
Deşi viaţa lui era în pericol într-o epocă unde toate oraşele şi satele erau ilustrate cu numeroase spînzurători şi ţepe, totuşi el nu-şi pierdu cumpătul. 
„Iubite A... îmi scrise el din închisoare, în Ungaria liberă mi-am pierdut libertatea! Strigătul maghiar: Ellyen sabaciag1 însemnează: lanţuri pentru romîni. Ergo, am fost arestat la Dej, şi chiar acum mi se pregăteşte un alai de naţionalişti-gardişti ca să mă ducă la Cluj ; însă nu fi îngrijit, dragul meu, căci am o tainică şi sigură presimţire că nu mi se va întîmpla nimic. Această siguranţă îmi vine din credinţa că romînul nu piere cu una, cu două... Furia ungurească e atît de deşănţată şi de comică; lungimea pintenilor şi a mustăţilor maghiare e atît de exagerată încît, departe de a mă înspăimînta, ele îmi inspiră un rîs nebunesc... etc.“ 
Pentru ce însă Russo a fost arestat? Aceasta o aflăm din pasajele unei lungi protestări adresate de el contelui Vay, comisarului din Cluj. 
„Domnule conte! — Refugiat de trei luni în Ungaria, am asistat ca un spectator la evenimentele acestei ţări, bucurîndu-mă de ospeţia ce-o primisem, şi dorind în fine ca să mă întorc în patria mea, am luat drumul cel mai drept, adică pe la Dej; se vede însă 
1 Vivat libertatea! [V. A.]. 
că în Ungaria drumul cel mai direct nu-i nici cel mai scurt, nici cel mai sigur, căci deodată m-am trezit arestat, despuiat de lucrurile mele, cercetat pînă la piele, şi întemniţat! Trist şi neaşteptat efect al ospeţiei maghiare! 
În zadar am protestat, în zadar am cerut să mi se spuie motivul unei asemenea maltratări; nici un membru al autorităţii nu a găsit cu cale să-mi răspundă oficial. Iată însă prepusurile geloşilor impiegaţi, care mi-au deschis porţile închisorii: 
l-ul prepus. — O femeie m-a văzut făcînd semne misterioase în Dej!... Cui? 
2-lea prepus. — Sunt romîn! 
3-lea prepus. — Corespondenţa găsită în valiza mea este în limba franceză! 
4-lea prepus. — În acea corespondenţă nici nu se pomeneşte numele de Ungaria! 
5-lea prepus. — Trebuie să fiu comisar rus! 
6-lea prepus. — Trebuie să fac parte din Comitetul croato-slovaco-sîrbo-valaco-saxon format în contra Ungariei! 
Pe temeiul acestor grave prepusuri domnii judecători îşi frecară mîinile cu mulţumire şi mă întemniţară cu convingerea cel puţin naivă că şi-au salvat patria! 
Domnule conte! veţi găsi, negreşit, că am tot dreptul să protestez în contra unui asemenea act arbitrar al autorităţilor subalterne din Dej, care, după ce au pus mîna pe mine, şi-au apropiat totodată şi valiza mea, ca una ce, după socotinţa lor, conţinea destinul şi viaţa Ungariei! 
Protestez dar în numele legilor, în numele libertăţii individuale, în numele dreptului ginţilor, şi cer o satisfacere deplină în contra agenţilor care au atacat în persoana mea principiile cele mai sacre ale dreptăţii etc., etc. 
Această protestare a mea va părea poate cam lungă, domnule conte, însă nu cred să vă pară atît de lungă precum mi-au părut mie lungi aceste opt săptămîni de captivitate etc., etc.“ 
Pe cînd Russo protesta din fundul închisorii şi adresa Comitetului revoluţionar din Cluj scrisoarea sumeaţă, ce este publicată în Revista romînă, amicii lui emigraţi în Cernăuţi scriau guvernului din Pesta cerînd libertatea captivului şi în sfîrşit porţile se deschiseră dinaintea lui. 
— Nu e nimic mai dulce pe lume decît o duşcă de aer liber, ne zise el cînd ne revăzurăm. 
III 
În timpul captivităţii sale, Russo avea obicei să scrie pe bucăţele de hîrtie cugetările care îi treceau prin minte. Multe din ele s-au pierdut şi e o mare daună, căci amicul meu avea o judecată profundă şi un spirit cu totul original. 
Nepăsarea caracterului său l-a susţinut necontenit în lupte victorioase cu soarta. 0 singură dată, cît a fost el în închisoare, puterea sufletească l-a părăsit şi atunci el a început o scrisoare tristă către amicii săi, însă nu a sfîrşit-o... 
„Fraţilor! le zicea, nenorocirea care prigoneşte ţara noastră mă apasă şi pre mine. De săptămîni întregi stau închis fără a cunoaşte culpa mea. Am aşteptat dreptatea, şi dreptatea nu vine! 
Iubiţii mei! Socotiţi-mă de azi ca mort, căci de nu voi muri de mîhnire sau de boală, pierderea libertăţii mele mă opreşte de a fi ţării de folos... şi dar eu mă consider ca un om şters din cartea vieţii. 
De trei zile cînt necontenit aceste versuri din balada lui Toma Alimoş; să fie oare o presimţire?... 
„Închinare-aş şi n-am cui, Închinare-aş murgului; Dar mi-i murgul cam nebun Şi de fugă numai bun. Închina-voi ulmilor, Uriaşii culmilor,
 Că sunt gata să-mi răspunză Cu freamăt voios de frunze
 Ulmii că s-or clătina, Frunza că s-a scutura, Trupul că mi-a astupa.“ 
Afară de aceste rînduri, găsesc între puţinele hîrtii rămase de la el următoarele fragmente1, demne de a fi publicate ca unele ce cuprind cugetări adînci. 
A. Russo avea multe scrieri începute, însă cruda moarte nu i-a permis să le termine. La anul 1859 el s-a stins cu zîmbirea pe buze în mijlocul entuziasmului naţional de pe atuncea şi a lăsat 
o dureroasă jale în inimile celor ce l-au cunoscut şi l-au iubit. 
Trecut-au junele poet ca un meteor de-abia zărit pe cerul patriei sale, însă numele lui va creşte cu timpul şi va străluci glorios în fruntea poemului Cîntarea Romîniei. 
1 Alecsandri se referă la o serie de fragmente din scrierile lui A. Russo nepublicate de acesta în timpul vieţii şi găsite de scriitorul nostru la diverşi cunoscuţi, fragmente pe care le trimite pentru a fi publicate în revista Convorbiri literare, unde au şi apărut (în acelaşi număr cu această evocare). 

 
Ziarul francez Teatrul, cu data 25 iunie 1851, conţine liniile următoare: 
,,O tînără artistă, cea mai frumuşică din toate cîte le-am zărit pe scenele teatrelor de pe bulevarde, a murit în floarea tinereţii! Veselă şi graţioasă, ea poseda calităţile inimii şi ale spiritului. Toţi acei care au cunoscut-o regretă în persoana sa o artistă de talent şi un model perfect de eleganţă şi de isteţime pariziană. Ea purta între amici gentila denumire de Dridri, însă numele ei adevărat era: 
 
.  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  . 
Citind aceste rînduri, mulţi din romînii care au fost emigraţi la Paris în anul 1848 îşi vor aduce aminte de acea drăgălaşă copilă atît de pariziană în spiritul său, atît de romînă în inima sa!... Ea s-a unit la toate aspirările patriotice ale generaţiei entuziaste de acum 20 de ani, care a dat semne de viaţă naţională în Iaşi şi Bucureşti; ea a împrăştiat adeseori cu farmecul veseliei sale negurile posomorîte de pe fruntea celor descurajaţi şi a lucit ca 
o dulce rază de soarele patriei în ochii multor emigraţi din ţările noastre. Prin care mister însă capricioasa natură sădise o inimă romînă în gingaşul sîn al unei pariziene? 
Pe cînd publicul francez se găsea în cea mai deplină ignoranţă despre Moldova şi Valahia, pe cînd aceste ţări erau considerate ca pămînturi aflătoare în fundul Asiei, pe cînd un deputat al Constituantei din Francia declara că Bucureştii erau capitala Bucuriei, şi un ministru al republicii confunda Cronstadtul din Ardeal cu portul de lîngă Petersburg, Dridri cunoştea Romînia mai bine decît compatrioţii săi şi chiar decît mulţi dintre compa-trioţii noştri. Ea era părtaşă la toate secretele politicii romînilor din Paris şi se simţea mîndră de a o putea servi prin influenţa ce avea asupra unor corifei ai presei franceze. Acea jună artistă admirată pe scenă, urmărită de un cortegiu de adoratori, deprinsă a trăi în luxul şi în plăcerile modernei Babilone, părăsi deodată calea aurită pe care călca de patru ani cu nepăsarea tinereţii şi se retrase în sanctuarul inimii sale. Regina banchetelor pariziene abdică de bunăvoie, şi lumea o pierdu din vedere fără a înţelege motivul dispariţiei sale. În ziua cînd s-a decis a face acest pas atît de serios în viaţa unei femei, Dridri a scris amicilor săi un soi de circulară enigmatică în care le zicea: 
„Adio! Plec într-o călătorie la  care am visat adeseori; mă duc să cunosc o lume nouă de unde nu cred că m-oi întoarce printre voi. Nu vă încercaţi însă ca să ghiciţi care-i acea lume; cunoştinţele voastre geografice nu se întind pînă la marginile ei!“ 
Pînă a nu descrie însă realizarea visului frumoasei călătoare, să aruncăm o privire asupra fazelor existenţei sale trecute, precum ne-am uita într-o grădină înflorită ce am întîlni în calea noastră. 
Domnişoara Marie Chataignez se născu la Bordeaux şi rămase orfană de mică copilă. Ea fu crescută de o mătuşă a ei, cu care veni la Paris cînd copila împlini 18 ani... La Paris! la Paris!... Cine poate spune iluziile, sperările, visurile seducătoare care flutură prin mintea unei tinere fete care se simte în primăvara vieţii şi în deplina înflorire a frumuseţilor atunci cînd ea intră în atmosfera îmbătătoare a Parisului! 
Mătuşa ei era amică de pension cu celebra actriţă Déjazet, care pe atunci parvenise la culmea talentului şi fermecase publicul parizian. Ambele amice se revăzură cu mare bucurie după un şir de mulţi ani, şi chiar de la prima întîlnire Déjazet simţi mare simpatie pentru Dridri. 
— Draga mea — îi zise ea — eşti tînără, eşti graţioasă, ai totce trebuie unei femei ca să placă, însă îţi lipseşte piedestalul de pe care să poţi atrage ochii mulţimii. Fie o femeie înzestrată cu darurile cele mai frumoase, dacă ea nu are norocul a se face cunoscută în Paris, sărmana! rămîne părăsită, deoparte, ca o comoară neştiută. Tu însă, Angelică, fii fără nici o grijă; eu mă însărcinez de viitorul tău şi prin mine promit că vei reuşi a deveni o personalitate în Paris. 
— Eu? replică Dridri cu glasul uimit.
— Tu!... Însă, spune-mi, ai gust pentru arta dramatică? 

— Nepoata mea nu visează decît teatru, răspunse mătuşa eicu grăbire. 
— Minunat! zise Déjazet. În curînd ea va debuta pe scena„Varietăţilor“. Directorul este amicul meu, şi el va  fi preafericit de a primi în trupa lui o actriţă prezentată de mine. Pînă atunci, draga mea, să vii în toate zilele aicea, pentru ca să-ţi dau cîteva lecţii de declamare şi să repetezi cu mine rolul prin care ai să-ţi inaugurezi cariera dramatică. 

Dridri, fericită de astă propunere neaşteptată şi cuprinsă de recunoştinţă, apucă mîna protectriţei să o sărute; însă Déjazet atrase pe gingaşa copilă în braţele sale şi o sărută pe ochii săi umezi de lacrimi. 
În adevăr, după şase luni, afişul teatrului „Varietăţilor“ anunţă debutul drei Marie-Angélique Chataignez într-un rol de subretă, compus înadins pentru dînsa de autorii Duvert şi Lausanne1. 
Mari lupte între ambiţie şi spaimă se petrec în sufletul unei june artiste la începutul carierei sale, atunci cînd sala e plină de 
1 Felix-Auguste Duvert şi ginerele său Lausanne, vodevilişti francezi din secolul al XIX-lea. 
spectatori, cînd celelalte actriţe privesc la dînsa cu ochi pizmaşi şi întrebuinţează toate manevrele pentru ca să împiedice succesul ei. Sărmana! În acel moment critic, mintea i se tulbură, inima i se bate iute, glasul i se întunecă. Ea ar voi să fugă, să se ascundă în fundul pămîntului, însă nu! ea trebuie să înfrunte pericolul, trebuie să iasă pe scenă, chiar de ar fi să cadă moartă de uimire... Orchestra execută uvertura, cortina se ridică, lumina policandrelor inundă teatrul, publicul numeros aşteaptă cu nerăbdare ca un judecător aspru care are să-şi dea sentinţa... E un moment îngrozitor, căci de la el depinde succesul sau căderea, adică: viaţa sau moartea bietei artiste! 
Cu toate acestea, Dridri avu norocire de a produce o impresie favorabilă asupra publicului chiar de la prima sa intrare pe scenă: un murmur încurajator se ridică în sală cînd ea apăru cu figura sa vie, cu talia sa elegantă, cu farmecul tinereţii sale. Ea-şi jucă rolul foarte natural, şi la cel întîi cuplet ce cîntă, glasul ei argintiu deşteptă un răsunet voios în inimile spectatorilor. Celebra Déjazet dete semnalul aplaudării din lojă, şi toţi o imitară, bătînd din palme cu entuziasm. Dridri se simţea nebună de bucurie, căci succesul ei era astfel consacrat chiar de la începutul piesei; iar cînd cortina se coborî, publicul rechemă pe fericita copilă, care se prezentă cu modestie, salută lojile şi parterul, zîmbindu-le graţios, şi primi un frumos buchet de roze de China aruncat la picioarele ei de însăşi Déjazet. 
Între acte juna debutantă veni să mulţumească protectriţei sale, care o sărută în prezenţa publicului, felicitînd-o de succesul ce avuse. Toate lornetele din sală să ţintiră spre acea lojă, şi cavalerii declarară în unanimitate că dra Marie Chataignez nu pierdea nimic din graţiile sale afară din scenă; damele însă, din contra, îi descoperiră multe defecte închipuite, care erau de natură a face din copila drăgălaşă un monstru spăimîntător. 
Nu trecură zece minute şi-n loji se prezentă un cavaler de o aparenţă nobilă şi plăcută: era contele de Farol, unul din membrii de la Jockey-Club, unul din foshionabilii Parisului. El avea o figură care exprima calităţile inimii şi maniere de un adevărat gentilom. Intrînd, contele dete mîna dnei Déjazet după moda engleză şi-i zise: 
— Vin să salut luceafărul scenei pariziene. 
Déjazet îi mulţumi cu o zîmbire şi replică: „Salută, domnule conte, şi pe dra Chataignez, o nouă stea care răsare pe orizontul artei dramatice“. Contele se închină tinerei artiste, zicînd: „Am admirat pe domnişoara din stala mea: am rupt o pereche de mănuşi aplaudînd-o şi sunt mîndru de a fi cel întîi a o complimenta“. Apoi adăugă, adresîndu-se direct la Dridri: „Domnişoară, aţi făcut în astă-seară mulţi fericiţi şi totodată mulţi nefericiţi... Cavalerii v-ar duce în triumf ca pe o graţioasă regină, însă damele v-ar scoate ochii fără milă... şi zău! ar comite o mare crimă, căci nu-i nimic mai încîntător şi mai dulce la privit ca doi ochi frumoşi care înoată în flacăra triumfului.“ 
Dridri răspunse, roşindu-se: „Doamnele care ar voi să mă orbească m-ar nenoroci foarte mult, condamnîndu-mă astfel a nu mai putea admira graţiile lor“. 
— Bravo, domnişoară! strigă contele; am să duc damelor răspunsul d-voastră, pentru ca să afle că pe cît sunteţi de gentilă, atît sunteţi şi generoasă. 
— Adaugă şi din parte-mi, observă dna Déjazet, că dumnealor au prea multă ocupaţie cu ochii bărbaţilor pentru ca să-şi piardă timpul cu ochii copilelor... 
— Mă duc îndată să înfig cu mulţumire această săgeată în sînul lor, zise contele rîzînd, dar, pînă a nu ieşi din lojă, se adresă încă o dată la Dridri cu următoarele cuvinte: „Domnişoară, sunt unul din cei mai sinceri admiratori ai talentului d-voastră; daţi-mi voie a spera că veţi primi a mă număra şi între amicii d-voastră cei mai devotaţi“. 

După finitul spectacolului, Déjazet conduse pe Dridri la otelul unde locuia tînăra actriţă şi pe drum ea-i zise cu amicie: „Draga mea, iată-te acum pe cale de a-ţi face nume, avere şi poziţie. Să te gîndeşti totdeauna însă că o bună reputaţie este pentru o artistă coroana talentului şi a carierei sale!“ 
E de prisos să mai observăm că noaptea întreagă Dridri n-a închis ochii. Triumful alungă somnul. A doua zi directorul veni să-i propuie un angajament de 500 franci pe lună. „Suma, zise el, nu e mare, dar va creşte în proporţie cu rolurile ce veţi crea“. Contractul fu subsemnat, şi dra Marie-Angélique Chataignez fu anunţată prin gazete ca una din pensionarele „Varietăţilor“. 
Fericită de poziţia ce cîştigase, Dridri se ocupă cu ardoare de arta sa, şi pe fiecare zi atrăgea mai mult favorurile publicului. Autorii dramatici scriau roluri vesele pentru dînsa, siguri fiind de succes; jurnalele o lăudau numind-o Déjazet II, însă camaradele sale o considerau cu invidie ca pe o rivală nesuferită. Şi, în adevăr, sărmanele aveau bune cuvinte de a fi îngrijite, căci toţi adoratorii lor începuseră a flutura împrejurul ei. Una din ele mai cu seamă, Estera, îi declarase război neîmpăcat din cauza admirării ce avea contele de Farol pentru Dridri. 
Estera, o celebritate a Parisului de pe atunci, purta în trăsăturile figurii sale sigiliul frumuseţii ebraice. Ochii săi negri şi lungăreţi aruncau săgeţi înfocate; părul ei forma o ghirlandă bogată pe frunte-i; talia sa era maiestuoasă, umerii săi albi erau de un model perfect, însă gura ei avea o expresie dispreţuitoare, care producea un efect displăcut. Ea se deprinsese a primi omagiile tuturor bărbaţilor care îi erau prezentaţi, şi această deprindere îi dase un aer măreţ. Echipajele sale luxoase, briliantele de preţ cu care se arăta în public îi ridicaseră un piedestal în ochii parizienilor. Aceştia o numiseră regina de Saba, nume potrivit cu soiul frumuse-ţii sale şi care îi inspirase atîta superbie cît nu putea suferi nici o rivală alăturea cu dînsa. Prin urmare, chiar din seara cînd Dridri se urcase pe scenă, Estera simţi pentru juna actriţă o antipatie instinctivă, antipatie care cu timpul se prefăcu într-o ură de moarte. Mîndră de luxul ce afişa pretutindenea, ea găsea mulţumire a umili pe modesta ei camaradă, făcînd observări puţin generoase asupra simplităţii toaletei sale, şi de cîte ori o întîlnea pe străzile Parisului, Estera, culcată pe pernele caleştii, arunca din treacăt ochiri fudule asupra bietei Dridri, ochiri la care copila răspundea prin un zîmbet foarte maliţios. Astfel se născu între ambele artiste o luptă surdă şi neîncetată, care trebuia numaidecît să producă scandal la cea întîi ocazie. 
Într-o zi de repetiţie generală Estera veni la teatru în cupeul ei, după obicei, fără a se îngriji de ploaia care cădea pe străzi, şi intră în foişor purtînd o rochie lungă de catifea vişinie. Dridri, ca 
o modestă pensionară de 500 de franci pe lună, veni alergînd sub coperişul unui cortel; toaleta ei se resimţea de furtuna care domnea afară şi botinele sale umede lăsau urme după ele pe parchetul foişorului. Toţi artiştii, precum şi mai mulţi amatori  care aveau liberă intrare în culise erau adunaţi pe lîngă cămina de marmură şi rîdeau cu zgomot ascultînd glumele vestitului actor comic Odry. Deodată, rîsetele conteniră la glasul Esterei,  care, trecînd pe dinaintea rivalei sale, zise cu insolenţă: 
— Cînd nu are cineva nici doi franci ca să poată lua o birjă peun timp ploios, ar trebui cel puţin să-şi lase botinele la uşă şi să intre desculţă în foişor.
 Dridri, la această grosolană aluzie, se roşi pe obraz şi observă cu glas indignat: — că e mai lesne de a poseda un cupeu decît delicateţea inimii. Estera, astfel săgetată, ţinti ochii săi aprinşi asupra copilei şi, apropiindu-se de ea, răcni ca o furie: 
— Sărmano! m-aş înjosi poate a-ţi răspunde dacă nu mi-ar fi milă de mizeria în care te afli... Priveşte, nenorocită; eşti muiată ca şi cînd ai fi scoasă din mare. . . 
— Care mare? replică Dridri, Marea Roşie în  care s-au botezat strămoşii dumitale? 
Un hohot general răsună în foişor la auzul acestei maliţioase întrebări. Estera, înciudată, ieşi ca o bombă fără a găsi ce răspunde, în vreme ce toţi actorii înconjurară pe Dridri ca s-o complimenteze. Contele de Farol îi luă braţul şi-i zise cu amicie: 
— Estera a voit să vă insulte, dar insulta a căzut pe fruntea ei,căci aţi ştiut a răspunde cu spirit şi cu mult tact; primiţi felicitările mele, domnişoară. . . Acum permiteţi-mi a vă grăi ca un adevărat amic: nu e destul de a avea talent în Paris pentru a-ţi crea o poziţie precum o meriţi, căci directorii de teatru sunt nişte exploatatori care gîndesc mai mult la punga lor decît la viitorul artiştilor... 
— Nu înţeleg, domnule conte. . .
— Binevoiţi, domnişoară, a mă asculta cu răbdare şi a pune cuvintele mele pe seama simpatiei ce mi-aţi inspirat. . . Aveţi acum 500 franci pe lună şi poate peste vreo doi ani să cîştigaţi îndoit. Ce sunt însă 12000 de franci pe an în viaţa pariziană? o picătură de apă în mare, fie chiar în Marea Roşie a Esterei! . . . O femeie tînără şi frumoasă nu poate trăi într-o atmosferă de zilnică şi strictă economie; ea este chemată a domni în toată splendoarea luxului, a face pe publicul parizian a se ocupa necontenit de dînsa, a eclipsa mai cu seamă pe toate elegantele oraşului, pentru ca să rămîie singura stea strălucitoare în ochii lumii. 
— Şi pentru a veni la acea culme ce este de făcut? întrebă Dridri. 
— Unicul chip, răspunse contele cu puţină sfială, este de a-ţi alege un amic devotat, care să fie fericit a consacra viaţa şi averea lui la realizarea dorinţelor. . . 
— Domnule conte, întrerupse Dridri, eu am doi amici care mă opresc de a dori un al treilea. 
— Doi! exclamă contele cu mirare.
— Unul de vreme bună şi unul de vreme rea.— Şi cum se numesc? Cine sunt?

— Cel de vreme bună este caracterul meu nepăsător şi neambiţios.— Şi cel de vreme rea? 
— Este cortelul mătuşii mele, care mă apără şi de ploaie, şi de ispite. 
— Aveţi răspuns la toate şi vă găsesc adorabilă! zise contele oprindu-se, însă tot sper că într-o zi voi avea satisfacerea de a vedea pe Estera învinsă chiar prin armele cu care se făleşte. 
— Care arme?
— Splendoarea luxului de care aş dori să vă văd înconjurată. 
— Adio, domnule conte.
— La revedere mai bine! replică el, sărutînd mîna graţioasei artiste.

Astfel de scene se petreceau mai în toate zilele în foişorul teatrului; altele mai scandaloase se produceau cîteodată chiar dinaintea publicului. De pildă, într-o piesă în care Dridri şi Estera aveau roluri principale, aceasta, voind să compromită succesul rivalei sale, întîrzie înadins intrarea sa pe scenă. Dridri, asteptînd-o în zadar, deşi o zărea între culise, se văzu nevoită a improviza cîteva fraze pentru ca să-şi prelungească rolul; şi între alte cuvinte ea zise foarte apropo: „Aşteptarea e nesuferită atunci, mai cu seamă, cînd persoana care trebuie să vie este lipsită de simţul bunei-cuviinţe“. Publicul, înţelegînd aluzia, făcu să răsune sala de aplaudări şi dete astfel o lecţie aspră Esterei. 
Puţin timp după convorbirea contelui de Farol cu Dridri, juna artistă primi biletul următor: 
Domnişoară, 
Paveaua Parisului nu merită să fie călcată de picioare delicate ca ale d-voastră. Dacă poliţia m-ar îngădui, aş întinde covoare de la poarta otelului d-voastră pînă la teatrul „Varietăţilor“, însă poliţia nu înţelege actele de galanterie şi s-ar împotrivi sub cuvînt de dezordine publică. Nu-mi rămîne dar decît a lua îndrăzneala să depun la picioarele d-voastră un cupeu, care va aştepta la scară pînă vă veţi decide a vă urca în el. Iapa inhămată la acel cupeu poartă numele de Ledy, însă fiind proprietatea d-voastră sunteţi liberă a o chema Estera, drept probă de amicie pentru amabila camaradă care vă iubeşte atît de mult! 
CONTELE DE FAROL 
P.S. Echipajul vă va conduce, cînd veţi ordona, la o mică bombonieră din strada Magdalena, care poartă numele de otelul „Chataignez“, fiind asemene proprietatea d-voastră. 
Citind acest bilet original, Dridri se apropie de fereastră şi zări în curte un foarte elegant cupeu galben. Vizitiul în livrea căta să liniştească zburdările iepei de soi, care frămînta paveaua sub copitele ei, iar alăturea cu oblonul se ţinea un groom ca de vreo 15 ani, ţanţoş şi serios ca un personaj important. Dridri se uită lung la acel echipaj... Imaginea Esterei zbură pe dinaintea ochilor ei ca o fantasmă furioasă... însă copila, retrăgîndu-se iute de la fereastră, zise în gîndul ei: 
„Nu mă voi sui în cupeul contelui!... mai bine pe jos, dar onestă şi liberă!“ 
Zece zile de-a rîndul ea trecu alăturea cu echipajul fără a ceda dorinţei ce prindea tainice rădăcini în inima sa. Zilele erau senine, aerul dulce, preumblările încîntătoare. 
— Nu, zicea Dridri, niciodată! şi însă la tot momentul ea se ascundea după perdele şi admira cupeul, admira iapa sură care necheza, muşcîndu-şi zăbala plină de spume. Mărul raiului sub formă de echipaj luxos începea a produce influenţa-i seducătoare asupra fiicei Evei! 
Un nou bilet de la contele de Farol veni s-aducă o nouă tulburare în mintea fragedei copile. Iată cuprinsul lui: 
Domnişoară,
 Biata Ledy se plînge de indiferenţa d-voastră! Ea, care e deprinsă a fi dezmierdată şi hrănită cu zahăr, nu a primit încă din parte-vă nici o probă de simpatie ! Ce v-a făcut, sărmana, de sunteţi aşa de aspră cu dînsa?... Ledy e blîndă, inteligentă, celebră în Paris pentru calităţile sale aristocrate. Dacă ar avea grai, ea v-ar spune multe lucruri interesante şi s-ar prinde cu d-voastră a întrece totdeauna caleaşca Esterei. 
Mîine este tocmai sărbătoarea Longchamp; mîine ies la Cîmpii Elizei toate elegantele Parisului. Faceţi mulţumire frumoasei Ledy ca să vă plimbe şi să se mîndrească de stăpîna ei sub ochii parizienilor... Estera a invitat două dintre camaradele sale cele mai impertinente şi s-a lăudat că va trece cu echipajul ei somptuos pe sub ferestrele d-voastră, înadins pentru ca să vă umilească. Dacă aţi asculta pe Ledy, Estera ar căpăta mîine gălbinare de ciudă, căci numai cupeul d-voastră e de culoare galbenă în tot oraşul! 
Secretarul intim al Lady-ei: CONTELE DE FAROL 
Elocvenţa perfidă a secretarului aduse o mare schimbare în ideile junei artiste... Dridri îşi umplu buzunarele cu bucăţele de zahăr, coborî iute scările şi merse drept la Ledy ca să o dezmierde. Iapa necheză vesel sub mîna ei şi luă zahărul; apoi întinse gîtul ca să fie netezită. Vizitiul observă că Ledy cu nimeni nu se arată aşa de familiară, iar groomul replică serios: 
— Îşi cunoaşte stăpîna!...
— Aşa este — adăugă vizitiul — însă de o mai sta două zile astfel înfiptă pe picioare, fără a face preumblare, mă tem că s-a beteji. . . 
Auzind aceste observări, Dridri atrase capul iepei lîngă sînul ei, o sărută gingaş, apoi se întoarse zburînd ca o păsărică speriată în apartamentul ei. 
Ziua sărbătorii Longchamp se anunţă de dimineaţă ca o zi splendidă, cerul era albastru, soarele luminos, aerul cald! Şi cer, şi aer, şi soare invitau pe oameni a ieşi afară din casele lor, pentru ca să se bucure de farmecul timpului. Jumătate din locuitorii Parisului se îndrumau spre Cîmpii Elizei în toalete elegante şi răspîndeau veselie în atmosferă. 
Ca în toate zilele, cupeul galben aştepta la scara drei Chataignez, însă ea, decisă a merge pe jos, îşi făcuse o toaletă simplă şi de foarte bun-gust. Mulţumită de dînsa, Dridri se apropiase de oglinda dintre ferestre, cînd auzi trecînd pe stradă o caleaşcă răsunătoare; ea deschise una din ferestre şi zări pe Estera cu amicele ei, care, aruncînd ochii spre dînsa, începură a rîde cu hohot. 
— Sărmana! strigă Estera, aşteaptă să-i cadă o birjă din cer!
La o aşa insultă, copila simţi tot sîngele suindu-i-se la creieri; ea-şi puse mîna pe inimă ca să-i aline bătăile, apoi, într-un acces de nebunie, fără a mai avea conştiinţa de ce face, se coborî iute la scară, ordonă groomului să deschidă oblonul şi se aruncă în cupeu!... Ledy, auzind vuietul oblonului, se ridică pe două picioare şi plecă în zbor. 
În cîteva minute cupeul sosi la Cîmpii Elizei şi prezenţa lui atrase pe loc atenţia tuturor. Forma lui elegantă, culoarea lui originală şi mai ales gentileţea persoanei închise în el produse un efect extraordinar. Toţi pietonii se îndeseau să-l examineze mai de aproape şi toţi gentlemenii călări părăsiră îndată celelalte echipaje şi înconjurară cupeul artistei; unii o salutau cu amabilitate şi ea le răspundea prin o zîmbire cochetă, care-i încînta; alţii mai fericiţi i-adresau complimente şi-i prezentau buchete de violete de Parma. Într-un cuvînt, eroina noastră fu proclamată regina de Longchamp, şi, în adevăr, judecînd după cortegiul de fashionabili care o urmăreau, ea părea o adevărată regină. 
Cupeul se sui încet pînă la Arcul de Triumf,  care se înalţă maiestuos în fundul Cîmpiilor Elizei; iar de acolo, întorcîndu-se îndărăt, se întîlni cu caleaşca Esterei. Patru capete aprinse de curiozitate se plecară ca să vadă cine era obiectul unei asemenea ovaţii şi deodată îngălbeniră, ca şi cînd ar fi zărit faţa îngrozitoarei Meduze. 
Dridri începu a rîde şi le zise din treacăt: 
— S-a coborît birja din cer!
Preumblarea continuă pînă la 6 ore, şi tînăra artistă se bucură de un triumf foarte măgulitor. Ea era deplin răzbunată de insolenţa Esterei! Apoi, cînd ea ordonă vizitiului să plece de la Cîmpii Elizei, Ledy porni iarăşi cu repejunea unei căprioare şi în curînd se opri dinaintea unui otel din strada Magdalena. 
— Unde te opreşti ? strigă Dridri la vizitiu; dar deodată oblonul se deschise şi la oblon apăru contele de Farol  care răspunse: 
— La otelul d-voastră.
— Domnule conte! zise copila uimită, asta-i o trădare!
— Ba-i un simplu omagiu către suverana inimii mele.

Şi zicînd aceste cuvinte, contele întinse mîna pentru ca să ajute copilei a se coborî. Dridri sta neclintită în fundul cupeului, dar contele adăugă: „Biata Ledy n-a mîncat nimic de azi-dimineaţă; fie-ţi milă de dînsa, dacă nu de mine“. 
— Fie, replică în fine Dridri, vă sunt datoare cu o prea mare mulţumire ca să mai am dreptul de a refuza. 
— Sunteţi un înger, exclamă contele cu fericire. 
— Un înger căzut! gîndi biata copilă cu un suspin înăduşit..  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  . 

Din momentul ce dra Chataignez păşi pragul acestui otel, ea intră pe cărarea unei noi existenţe de lux, de plăceri, de nebunii pariziene, o viaţă în care amor-propriul găsea toate satisfacerile dorite, fără însă ca inima-i să fie părtaşă la ele. 
Otelul pus la dispoziţia ei de contele de Farol era un cap doperă de arhitectură italiană; mobilarea lui realiza minunile Halimalei. Salonul principal se deschidea pe o grădină plină de plante exotice şi umbrită de copaci mari de Paulonia, un adevărat colţ de rai. Acel salon era ornat cu oglinzi înalte şi cu tablouri lucrate de cei întîi pictori moderni; el comunica prin porţi de cristal cu alte două mai mici saloane, unul mobilat în stil persian şi celălalt în stil pompeian. 
Camera persiană era îmbrăcată pe pereţi cu stofă citarie de Brusa şi pe parchet cu un covor de Smirna, care producea sub picioare efectul unui gazon molatic. În unghiurile lui se rotunjeau patru divanuri acoperite cu şaluri în dungi de diferite culori. O lampă de argint de forma maurescă se cobora din mijlocul tavanului şi răspîndea o lumină misterioasă în acel cuib de visuri orientale. Camera pompeiană era întreg ornată cu mobile romane de bronz, care-i dau un aer de antichitate şi care deşteptau în minte imaginea traiului casnic de pe timpul împăratului August, pe cînd artele frumoase ajunseră la gradul cel mai înalt de perfecţie. 
Sala de prînz, spaţioasă, bine luminată cu trei ferestre mari, era învelită cu piele nohotie de Cordova şi conţinea un asortiment frumos de mobile de stejar sculptat, toate adunate de prin castele cu multă dificultate şi cu preţuri fabuloase. Iar mai cu seamă camera de culcat înfăţişa o adevărată feerie! Patul de abanos avea forma paturilor regale, purtînd un baldachin pe patru coloane lucrate la strung cu o măiestrie perfectă şi fiind capitonat cu brocart vişiniu de Lion. La colţurile acestei camere delicioase se iveau statuete de marmură de ale celebrului sculptor Pradier, una reprezentînd amorul, a doua inocenţa, a treia cochetăria şi a patra voluptatea. Pe pereţi erau aninate oglinzi de Veneţia şi pe cămină strălucea o pendulă de argint incrustată cu lapis lazzuli. 
E de prisos să mai cercăm a descrie numeroasele obiecte de artă răspîndite prin apartament: etajere de palisandru înghesuite cu mii de bagatele preţioase precum: filigrane de Genova, corali de Neapole, cutii de lac de Japon, porţelane de China etc.; e de prisos să mai enumerăm lămpile de malachit, argintăria masivă de prin bufeturi, lăzile de porţelan de Saxa, în care înfloreau arbori de camelia şi de naramze. Vom adăuga numai că grajdurile otelului conţineau şase cai de preţ, doi de călărie şi patru de ham, şi că în şură se găseau un landau, o victorie şi faimosul cupeu galben, care a jucat un rol atît de important în viaţa eroinei noastre. 
Totul era somptuos şi perfect! Dridri se afla în elementul ei! În fiecare crisalidă este ascuns un flutur strălucitor! În fiecare femeie este ascunsă o regină! Femeia se naşte cu instinctele eleganţei şi frumosului; ea simte că toate odoarele pămîntului sunt create pentru dînsa: flori, parfumuri, pietre scumpe, arte, industrie ornamentală etc. Şi nu e departe de a crede că însuşi soarele a fost aprins în ceruri numai şi numai pentru ca să lumineze graţiile ei. Pe cînd bărbatul are nevoie de ani întregi spre a se ciopli şi a ajunge la oarecare grad de distingere, femeia în cîteva săptămîni se metamorfozează ca prin vărguţa unei zîne şi se apropie de perfecţie. Crisalida se deschide, fluturul iese zburînd şi strălucitor la soare. 
Dridri, care trăise pînă atunci în simplitatea unei vieţi lipsite de avere, deveni în curînd una din primele dame elegante din Paris. Pe cît era plăcută ca artistă la teatru, cu mai mult încă ea dobîndi renume de castelană amabilă în otelul ei. Gustul perfect al toaletelor sale servea de model societăţilor bogate din capitală, încît multe din obiectele de lux purtau numele ei. Aşa, cusătore-sele vindeau mantale şi capele à la Chataignez, orfevrii lucrau medalioane Chataignez, caretaşii fabricau cupeuri Chataignez şi culoarea galbenă fu declarată culoare de modă chiar din ziua sărbătorii de la Longchamp. 
Dridri avea loji cu anul la Opera Italiană şi la Teatrul  Francez; ea asista în avanscene la toate primele reprezentări de piese noi; ea nu lipsea niciodată de la alergările de cai de la Chantilly, şi cînd un domino elegant intriga cu spirit pe fashionabilii de la foişorul operei celei mari în nopţile de carnaval, toţi se jurau că e Dridri. 
În adevăr, nimic nu lipsea eroinei noastre pentru ca să  strălucească în toată splendoarea pariziană, căci contele de Farol pusese toată averea lui la picioarele iubitei sale amante, fiind mîndru şi fericit de concheta sa. El se credea cu misie de a-i împlini toate capriciurile ei şi prin urmare nu se trecea o zi fără ca să-i aducă noi obiecte de toaletă sau de artă: şaluri, mătăsării, bijuterii, dantele, tablouri etc., etc., astfel încît Dridri îi dase în glumă porecla de contele de Bazar. 
Jună, veselă, spirituală, seducătoare în deplină putere a cuvîntului, ea avea, lucru lesne de înţeles, un cortegiu foarte numeros de adoratori; puţini însă se bucurau de favoarea de a pătrunde în sanctuarul divinităţii lor, şi aceştia erau numai amicii intimi ai contelui. Dominaţi de un farmec neînvins, ei ar fi părăsit orice adunare aristocrată din cartierul Saint-Germain pentru ca să petreacă seara în saloanele otelului Chataignez şi ar fi schimbat chiar masa lui Luculus pe un supeu animat de spiritul frumoasei artiste. Toţi făceau împrejurul ei un concert de complimente, de suspinuri, de declarări amoroase, încît Dridri îi numea orchestra mea, precum o regină zice curtea mea. Acea denumire era cu atît mai potrivită că vesela copilă atribuise fiecărui din adoratori caracterul unui instrument: aşa, de pildă, unui gros financiar care se lăuda necontenit cu milioanele lui ea-i zicea la grosse caisse1; unui marchiz care se făcea că are vedere scurtă, pentru ca să nu salute pe nimeni, ea-i dase porecla de clarinette, clarineta fiind instrumentul favorit al orbilor din Paris; unui lung şi uscat cavaler de Malta, care ofta mereu lîngă dînsa, îi lipise titlul comic de flautul fermecat etc. Unul însă dintre ei, un englez din cele mai însemnate familii din Scoţia, lord Arthur B., era mai serios înamorat de Dridri şi totodată mai rezervat în purtarea lui. El locuia în Paris de patru ani, era amicul celebrului lord Seymour,  care a fost tipul englezului elegant şi excentric, şi devenise unul din oaspeţii cei mai exacţi ai otelului Chataignez. Fiind În relaţii intime cu contele de Farol, lord Arthur nu lăsa să treacă o zi fără a face vizita sa respectuoasă tinerei artiste, mulţumindu-se numai de a o privi în tăcere şi păstrînd necontenit o fizionomie demnă şi rece. Dridri îl numise lord Nord. 
O singură dată el cercă a pune conversaţia pe calea înflorită a sentimentului, dar găsi calea prea îngustă pentru doi şi se retrase cu prudenţă îndărăt. Era într-o seară din luna lui mai; dra Chataignez se afla în grădină, culcată într-un hamac aninat de doi salcîmi înfloriţi, şi admira efectul lunii asupra frunzelor copacilor. Lord Arthur se puse pe o canapea de bronz şi după cîteva minute de contemplare zise: 
— Frumoasă seară!
— Frumoasă ca luna care o luminează, răspunse artista. 
— Mai frumoasă încă!. . . frumoasă ca d-voastră! replică lordul 

cu jumătate de glas. Dridri privi cu mirare la el şi zise zîmbind: 
— Mylord, iată cel întîi compliment ce-mi adresezi de cînd ne cunoaştem... Are să se schimbe vremea. 
1 Casa de bani cea mare (fr.). 
— Ba nu, domnişoară, căci de ar fi după dorinţa mea, toate zilele 
şi nopţile ar fi pentru d-voastră pline de lumină, de fericire, de. . . — Şi de ce alta? întrebă copila cu puţină cochetărie. 
— De amor! răspunse lord Arthur, făcîndu-şi curaj. Dridri căzu pe gînduri; englezul se apropie de dînsa şi-i zise uimit: 
— Spuneţi-mi drept, domnişoară, iubiţi pe contele de Farol? 
— Contele-i cel mai bun amic al meu.
— Între amicie şi amor distanţa e mare!... însă dacă aş veni şi eu la rîndul meu ca toţi ceilalţi să vă spun că vă iubesc, ce mi-aţi răspunde? 
— Mylord, am declarat ducelui de Valmont că nu-l pot iubi pentru că-i însurat; am declarat marchizului de Brenis că nu-l pot iubi pentru că-i holtei; am declarat prinţului Osticoff că nu-l pot iubi pentru că-i rus, şi d-tale ţi-aş declara că nu te pot iubi pentru că eşti englez. Eu mă aflu fericită de amicia contelui şi nu doresc nimic mai mult. 
— Vă înţeleg, replică lord Arthur cu tristeţe, şi vă mulţumesc de francheţe... Oricare să fie soarta noastră, eu rămîn acelaşi către d-voastră, domnişoară, şi vă stimez încă mai mult. 

Zicînd aceste, lord Arthur sărută mîna artistei şi ieşi din grădină. Rămasă singură, Dridri se simţi pătrunsă de melancolie; un fragment din conversaţia precedentă trecea necontenit ca o fantasmă prin mintea ei: între amicie şi amor distanţa e mare! 
„Amorul, gîndea copila, amorul! ce să fie această patimă puternică? ce fericire necunoscută mie trebuie să producă în realitate, cînd chiar pe scenă, în comedii imaginare, ea produce aşa de profundă impresie!“ Şi, tot lăsîndu-şi cugetarea pe valurile acestei reverii fermecătoare, ea suspină şi începu a cînta încet o romanţă cu refrenul următor: 
Amor, amor
Încîntător!
Amor, amor,
Te chem cu dor.



O axiomă pretinde că: a vorbi de amor este a face amor. S-ar putea cu drept adăuga că: a cînta amorul este a-l dori!... Tînăra noastră eroină se găsea acum în acea criză sufletească unde femeia simte că-i lipseşte adevărata viaţă a inimii, adevăratul ţel al misiei sale pe pămînt, iubirea, coroana femeii!... 
Lord Arthur, întorcîndu-se la otelul său, chemă îndată pe intendentul lui ş-i zise: 
— Sir Brown, cum stau trebile contelui de Farol? 
— Rău! răspunse Brown. După ordinele ce mi-aţi dat, am luatinformări exacte şi am aflat că averea sa este în deficit. Contele a subsemnat mai multe obligaţii ale căror termene sunt expirate şi nu cred să aibă cu ce să le plătească. 
— Cumpărat-ai toate biletele sale?
— Am cumpărat pîn-acum pentru suma de 368.000 fr. 
— Prea bine! Reclamă îndată prin tribunalul de comerţ lichidarea acestei sume, în numele d-tale, şi dacă debitorul va întîrzia cu plata, cere închiderea lui la Clichy1. 

— Bucuros, mylord.
Sir Brown ieşi, iar lord Arthur, aruncîndu-se pe un divan, zise în sine cu mulţumire: „Sechestrînd pe contele, rămîne locul vacant în otelul Chataignez, şi poate să-l ocup eu!“ 
Parisul e un haos în  care se prăbuşesc repede averile cele mai mari, poziţiile sociale cele mai solide; el este un balaur care înghite zilnic mulţime de existenţe tinere şi de reputaţii neatinse. Patrimoniul contelui de Farol, patrimoniu de un  milion şi jumătate, se risipi în timp de patru ani, şi deodată gentilomul se trezi ruinat, prigonit de creditori şi ameninţat de a-şi pierde libertatea. Deşteptare grozavă dintr-un vis încîntător! 
Contele luă pe loc o decidere supremă şi scrise amantei sale: 
Iubita mea contesină! 
Cunoscînd nobleţea inimii tale, nu vreau să-ţi ascund poziţia critică în care am ajuns. Sunt ruinat! Mai mult decît ruinat, sunt 
1 Pe vremuri, la Paris, închisoarea datornicilor insolvabili. 
falit! căci vînzînd tot ce am, nu-mi rămîne cu ce să lichidez datoriile mele... Falit! Aceasta mă disperă, fiind o pată pe numele părinţilor mei!... Două drumuri îmi sunt deschise pentru ca să ies din starea mizerabilă în care am căzut: să mă împuşc sau să mă fac soldat. Ucigîndu-mă, nu şterg pata; angajîndu-mă în oaste, am mîngîierea de a plăti măcar datoria mea către patrie. 
Adio dar, scumpa mea cuntesină!... Chiar în moment plec la Alger ca să intru în armata Africii. Dea Domnul să fiu ucis la cea întîi lovire cu arabii! Am corajul ca să mor şi nu am curajul să-ţi zic adio din viu grai... Adio! Gîndurile mele vor fi cu tine pînă în ultimă oră a vieţii mele... Adio!... 
FOSTUL CONTE DE FAROL 
Dridri primi acest bilet a doua zi după o masă mare ce dase contele amicilor săi şi în care el se arătase mai vesel decît totdeauna. D-abia copila uimită finise de citit biletul, şi otelul se umplu de oameni ai tribunalului de comerţ, care veneau să aresteze pe contele. Dridri avu prezenţa de spirit a le spune că contele ar fi plecat la Belgia pentru ca să asiste la duelul unui amic al său, şi astfel ea făcu să i se piarză urma. După dînşii se prezentă sir Brown, omul de confienţă al lordului Arthur, şi reclamă suma de 368. 000 fr. 
— Contele-i absent, îi zise domnişoara Chataignez.
— Vreţi să ziceţi că-i fugit? observă sir Brown.
— Ce te face a crede?

— Contele a fugit pentru că nu mai are mijloace de a solda creditorii lui, şi noi rămînem pe pavea, caliciţi din cauza lui!... Cine ar fi crezut că un gentlemen ca d-lui, cu tradiţii de familie onorabilă, îşi va compromite astfel numele, declarîndu-se falit, fără a se îngriji de scandalul ce va produce această veste în publicul parizian!... 
— Scandalul? . . . strigă copila spăimîntată.
— Negreşit, domnişoară. Toate jurnalele au să relateze nu numai ruinarea şi dispariţia contelui, dar şi chipul cum s-a ruinat 

prin cheltuieli mai presus de averea sa. Vă las a gîndi ce comentarii scandaloase au să se publice asupra onorabilităţii contelui. Cel mai puţin la care d-lui se poate aştepta este de a se vedea tratat de cavaler de industrie. 
— Sir Brown! ? observă Dridri indignată, nu uita că ai onorul de a vorbi de contele de Farol. 
— Mă iertaţi, domnişoară, răspunse Brown, cu umilinţă, măiertaţi... Poate că în disperarea mea să fi întrebuinţat vreo calificare cam supărătoare pentru domnul conte; însă gîndiţi-vă că eu rămîn păgubaş de suma considerabilă de 368.000 franci, întreaga starea mea şi a familiei mele!... Aice sir Brown se făcu a plînge, ascunzîndu-şi ochii cu mîna; apoi, schimbîndu-şi tactica, el atacă 

o altă strună, în vreme ce observa pe furiş fizionomia drei Chataignez. 
— Ce trăsnet pentru familia contelui! exclamă el pe un tontragic. Falit! Falit unul din cei mai însemnaţi membri ai aristocraţiei franceze! Ce durere de moarte mai cu seamă pentru sora d-sale, ducesa de Briennes, care-l iubeşte cu adorare!... Sărmana! cînd a citi gazetele de mîine va fi în stare să nebunească!... 
Dridri simţi un fior rece prin inimă şi, într-un acces de sublimă generozitate, ea întrebă: 
— Nu mai rămîne nimic din averea contelui?
— Nimic!... Contele a vîndut pe rînd moşiile sale şi a aruncat banii pe fereastră cu nepăsarea unui nobil risipitor. . . Singur otelul acesta mai rămîne; însă acesta este înscris pe numele d-voastră şi creditorii nu pot să ridice nici o pretenţie asupră-i... Otelul este proprietatea d-voastră, cu tot ce cuprinde în el, şi d-voastră nu sunteţi responsabilă de nebuniile contelui. 
— Te înşeli, sir Brown! replică Dridri. Chiar astăzi eu l-oi scoate la vînzare şi sinetele contelui vor fi toate achitate. D-ta mergi de opreşte orice măsuri ar fi de natură a compromite cît de puţin numele contelui şi liniştea surorii sale. Eu pun garanţie pentru el. 

Sir Brown salută pe Dridri cu respect şi se duse îndată să înştiinţeze pe lord Arthur de rezultatul misiei sale; iar Dridri, agitată ca de friguri, se ocupă fără întîrziere cu formalităţile vînzării otelului Chataignez. Ea parveni a realiza în puţine zile o sumă considerabilă pe acest imobil şi plăti datoriile contelui. Nobila copilă se desfăcu fără multă mîhnire de luxul princiar în care se deprinsese a trăi de patru ani, dar nu se putu opri de a plînge cînd se despărţi de Ledy. Săvîrşind acest act de sublimă abnegare şi mutîndu-se într-un apartament din strada Havrului, Dridri trimise contelui de Farol următorul bilet, la Alger: 
Iubitul meu conte, 
Fii liniştit! onorul d-tale este ferit de orice pată, creditorii d-tale sunt plătiţi. De vreme ce soarta ne-a despărţit pentru totdeauna, îţi trimit un adio de cea mai sinceră amicie şi rog pe Dumnezeu să-ţi păstreze zilele în cariera periculoasă ce ai adoptat ca un adevărat gentilom brav şi onorabil.
 Amica d-tale MARIE-ANGÉLIQIIE CHATAIGNEZ
 Contele îi răspunse aceste trei cuvinte: „Mulţumesc, sora mea“. .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  . .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  . 
Să lăsăm acum pe Dridri mulţumită de nobilul ei sacrificiu şi să facem cunoştinţă cu un alt personaj, care a ocupat un loc important în existenţa junei artiste. Vom vedea cum soarta conduce prin un şir de întîmplări extraordinare două fiinţe una către alta şi le face a se întîlni pe calea vieţii1. 
1 În Revista contemporană şi ms. 817 urmează, cu unele schimbări nu lipsite de însemnătate mai ales literară, capitolul II, care, sub titlul Un episod din 1848, a fost publicat în Convorbiri literare înainte de tipărirea romanului în Revista contemporană, şi a fost apoi introdus în sumarul volumului de proză apărut în 1876, în cadrul căruia l-am păstrat şi noi în volumul de faţă. Textul care urmează este reprodus de noi după ms. 2253, f. 64r — 66r, în care se află încercarea lui Alecsandri, nedusă la capăt, de a încheia romanul său. 
*
Peste 15 zile Vali priimi următorul răspuns:
Londra, ...1849

Ah! scumpul meu Vali, îmi tremură mîna scriindu-ţi aceste rînduri şi inima-mi se bate astfel de tare că pare a vroi să-mi iasă din sîn pentru ca să zboare la tine. Scrisoarea ta iubită e dinaintea mea, dulce, spirituală, plină de simţire, plină de soarele Orientului: ea mi-a adus cîteva raze fierbinţi, care au luminat pentru mine cerul întunecat sub care mă aflu de cîteva zile, căci nu ştii? Soarta mea bizară m-a adus la Londra! 
Îţi închipuieşti, iubitul meu, pe biata Dridri pierdută în negurile Engliterei, tristă, regretînd trecutul şi neştiind ce-i pregăteşte viitorul? Oh! pentru ce destinul ne face să gustăm încîntările fericirii depline dacă este ca mai tîrziu să le pierdem pentru totdeauna ! pentru ce team întîlnit eu pe tine în viaţa mea dacă nu mi-a fost permis să mor înainte de a cunoaşte amarul despărţirii!... Dar ce vorbesc de mine, cînd tot sufletul meu e aproape de Vali? Nu vreau să mai plîng, nu vreau să te mai întristez cu jelaniile mele, nu vrea să mă arăt ochilor tăi altmintere decît cum m-ai cunoscut, veselă şi rîzătoare. 
Ce voiaj încîntător am făcut în compania ta pe Marea Mediterană, pe la Napoli, pe la Malta, pe la Smirna, pe Bosfor, prin toate acele locuri dezmierdate de razele soarelui, unde viaţa cu tine ar fi atît de dulce!... Viaţa cu tine!... iar  mi se umplu ochii de lacrimi... 
Napoli! ai văzut Napoli, dragul meu, şi ai avut curajul să te duci mai înainte?... Eu, în zilele mele de splendoare, am cunoscut pe un nobil napolitan, contele Giuseppe Morri, care era foarte îngîmfat de frumuseţea lui şi repeta necontenit faimosul proverb: Vedi Napoli, e poi Mori.1 El îmi spunea că luna din patria lui e mai caldă şi mai luminoasă decît soarele Parisului. Aşa să fie? 
1 Să vezi Napoli şi apoi pe Mori (ital.), parafrazare a cunoscutelor cuvinte italiene, al căror sens cel mai răspîndit este: „Să vezi Napoli şi apoi (poţi) să mori!“ 
Ai observat, iubite Vali, cît mă preocup de soare? De cînd ne-am despărţit îmi e tot frig şi am căpătat nostalgia soarelui, mai cu seamă aice, în Londra, unde el este înlocuit prin gazul fanarelor. Ce oraş trist e Londra! Ce naţie maşinală, ce obiceiuri diferite de-ale noastre! Aice veselia pare o importaţie străină, căci singurii oameni care se aud grăind şi rîzînd pe străzi sunt francezi. Englezii nu se primblă, ci toţi aleargă după trebi, cu gîndul la bani şi urmînd preceptul lor favorit Times is monney, căci englezii au monetizat chiar şi timpul. Aice e locul contrasturilor celor mai exagerate, al bogăţiei fabuloase şi al mizeriei sordite; aristocraţia se arată la Hyde-Parc în  carete strălucite cu cîte doi lachei pudruiţi îndărăt, şi săracii cu picioarele goale sunt înveliţi în nişte rufe peticoase, care întrec mantaua arlechinului prin împestriţarea lor. 
Am văzut într-o dimineaţă de la ferestrele mele măturătorii străzilor în frace, dar ce frace! şi femeile lor cu şaluri şi capele, dar ce capele, ce şaluri!... Am crezut că fac un vis fantastic şi că asist la carnavalul mizeriei. Însăşi atmosfera umedă şi plină de fum de cărbune de pămînt părea că plînge de mila lor, stropindu-i cu lacrimi... de cerneală. 
Iată, iubitul meu, în ce iad sunt exilată eu, vesela ta Dridri, care n-a mai rîs de cînd a rămas singură... Îţi aduci aminte de rîsetele noastre nebuneşti din Paris? Răsunetul lor depărtat vine cîteodată de mă trezeşte din somn; atunci deschid ochii, te caut împrejurul meu cu o dulce bătaie de inimă... dar a fost un vis — şi eu cad suspinînd cu capul pe perne... 
Am întrerupt această scrisoare în timp de cîteva ore pentru ca să mă liniştesc şi să-ţi pot spune pentru ce mă găsesc la Londra, însă înainte vin să te sărut ca o soră şi să reclam indulgenţa ta. 
Acum ascultă: 
Zece zile în urma plecării tale, lord F. se prezentă la mine şi îmi zise: 
— Domnişoară, iată trei ani de cînd te cunosc, trei ani de cînd te iubesc, trei ani de cînd aştept să pierzi ura ce ai în contra englezilor. Cînd locuiai în otelul d-tale, ai respins propunerile mele sub cuvînt că erai fericită de amicia contelui şi că nu doreai nimica mai mult. Amicia contelui ţinu cît averea lui, şi într-o zi el dispăru, atrăgîndu-te în ruina lui. 
— Te înşeli, mylord, i-am răspuns. 
— Ştiu, replică lordul, că singură ai sacrificat tot ce era a d-tale pentru ca să scăpi numele contelui de pata de falit. Ai făcut un act sublim, dar şi 
o nebunie totodată, şi astfel ai răsturnat toate planurile mele. 
— Ce planuri?
— Contele fiind un obstacol între d-ta şi mine, am cătat să-l înlăturez şi am contribuit mult la ruina contelui, îndemnîndu-l la cheltuieli mai presus de averea lui... Nu te indigna, domnişoară, căci am o scuză triumfantă în amorul ce mi-ai inspirat din ziua cum te-am văzut. Aice, lordul tăcu puţin, plecînd capul cu tristeţe, şi apoi continuă: 
— Soarta mea e amară şi neînţeleasă!... Sunt tînăr, am o avere colosală, fac parte din aristocraţia cea mai înaltă a Engliterei, sunt membru al Parlamentului şi cu toate acestea nu am nici destul merit, nici destulă elocvenţă pentru ca să înduplec în favorul meu inima unei copile! Mărturisesc, domnişoară, că merit măcar de-a fi jelit... După dispariţia contelui ai rămas singură şi te-ai mutat în strada Havrului, unde ocupai un apartament modest. M-am prezentat şi atuncea dinaintea d-tale şi ţi-am oferit un otel mult mai luxos decît acel ce ocupaseşi, punînd toată averea mea la picioarele d-tale. Îţi aduci aminte cuvintele ce mi-ai răspuns? Mie îmi stau înfipte în inimă ca nişte pumnale: „Prea tîrziu, mylord, mi-ai zis cu o zîmbire graţioasă, dar crudă; acum cunosc distanţa care există între amicie şi amor!“ 
Lord F. îngălbeni şi urmă cu glasul uimit: 
— În adevăr, nenorocirea  care mă prigoneşte făcu şi astă dată ca să vin prea tîrziu; un străin emigrat din ţara lui ştiuse să găsească calea inimii d-tale!... Îl iubeai cum iubeşte o femeie pentru întîia oară în viaţa ei, cu abnegare, cu credinţă, cu toate iluziile tinereţii. El însă te iubea cum meritai să fii iubită? 
— De mă iubea Vali? am zis, sculîndu-mă în picioare. Priveşte în ochii mei, mylord, dacă vrei să te convingi cît am fost de iubită! 
— Nu mă îndoiesc, răspunse lord F., că îi daseşi toată inima, şi tocmai aceasta m-a desperat mai mult atunce. Îmi fusese cu putinţă să ruinez o avere ca a contelui pentru ca să te despart de el, dar nici Dumnezeu nu ar fi putut să risipească comorile de dragoste ce se dezveliseră în sufletul d-tale... şi însă trebuia să fii a mea, căci mintea şi viaţa îmi erau în pericol; trebuia să fac pe dl Vali a părăsi Parisul! 
— Cum, mylord, ai avut cruzimea să contribui la plecarea lui Vali ? am strigat cu indignaţie. 
— Te rog, domnişoară, linişteşte-te  şi mă ascultă pînă la sfîrşit... Dl Vali era emigrant, Moldova era ocupată de armia rusească. Singurul chip de a păstra amicia d-tale era de a contribui la dezrobirea patriei sale. Am alergat la Londra, am contribuit prin toate chipurile a pregăti opinia publică în favorul romînilor; cîţiva amici ai mei au luat cuvîntul în Parlament pentru ca să silească pe minister a cere de la curtea de St. Petersburg evacuarea Principatetor, şi nu am părăsit Londra pînă ce nu am văzut nota guvernului englez către ţarul Neculai plecînd de la Foring Office... Acum un nou prinţ este ales în Moldova, el a şi deschis hotarele ţării emigranţilor din străinătate şi dl Vali a plecat ca toţi ceilalţi moldoveni în patria sa. Astfel şi d-lui este fericit de a-şi revedea parinţii, şi eu sunt fericit de a te revedea iarăşi singură. 
— Însă eu, mylord, eu mai pot fi vreodată fericită? am zis năbuşindu-mi lacrimile. 
— D-ta, Dridri, eşti jună, ai cunoscut toate încîntările amorului, ai gustat din cupa fericirii lumeşti şi poţi să-ţi încununi viaţa prin un act de generozitate îngerească contribuind la realizarea dorinţelor unui om care te iubeşte de trei ani... Ascultă-mă, te rog, fără a mă întrerupe; dl Vali e dus din Paris şi negreşit pierdut pentru d-ta. El este chemat a juca un rol oarecare în patria lui, a prinde rădăcină în ea, a se însura poate... dar, a se însura, căci e tînăr şi prin urmare supus la furtunile vieţii... Care este perspectiva ce se desfăşoară 

dinaintea d-tale? Singurătatea şi jelirea? Perspectiva e tristă şi eu te iubesc prea mult pentru ca să nu cerc tot în lume spre a te feri de un asemene viitor... 
Aice lord F. se apropie de mine, îmi luă mîna şi îmi zise cu multă simpatie: 
— Dridri, vrei să scapi de singurătate? Vrei să cunoşti nemărginita mulţumire de a ferici zilele unui om onorabil?... Dridri, vrei să fii soţia mea?... dar, soţia mea legitimă!... Zi un cuvînt, şi în curînd te vei numi ledy F. Iţi cunosc calităţile inimii şi ştiu cît eşti de demnă a intra cu fruntea naltă în societatea cea mai respectabilă... Înţeleg că propunerea mea te surprinde şi că ai poate nevoie să consulţi pe... Ei bine... fie!... Îţi dau timpul necesar ca să te gîndeşti, şi, pentru ca să te las cu totul liberă în deciderea ce vei lua, eu plec astăzi la Londra. Acolo te va aştepta un apartament în casa unei dame respectabile, care m-a crescut de mic... Cînd te-i hotărî să-mi acordezi graţia pe care ţi-o cer, vei trece Manşa şi vei veni la Londra; eu voi merge în toate zilele la Miss Howard ca să cercetez dacă ai sosit şi să-ţi aduc coroana de ducesă... 
Zicînd aceste cuvinte, lord F. îmi sărută mîna şi se duse, lăsîndu-mă sub o impresie adîncă!... Scumpul meu Vali! Am luptat cu mine două săptămîni de-a rîndul, în sperare că voi primi de la tine vreun răvaş care să-mi vestească întoarcerea ta la Paris, dar, în fine, pierzînd orice sperare şi văzîndu-mă ameninţată de a cădea, ca multe din cunoştinţele mele, în valurile unei vieţi zvînturate spre a învinge zilnicele nevoi, mi-am pus mîna pe inimă, zicîndu-ţi ţie, amicul meu, un adio dureros şi iată-mă-s la Londra. 
Lord F. face acum pregătirile necesare pentru cununia noastră. În ziua cînd vom fi uniţi, vom pleca împreună ca să ne aşezăm în Italia... Iată, scumpul meu, tot adevărul!... Acum, cu lacrimile-n ochi, vin să te rog ca să-mi răspunzi: bine sau rău am făcut? Oricum să fie însă, sufletul meu va fi în veci cu tine, Vali, tu,  care mi-ai dat cea mai mare fericire pe pămînt. 
Adio, iubitul meu, adio! Permite-mi în viitor ca să am, ca în trecut, un loc cît de mic in inima ta... O, Vali ! O! dragul meu, nu mai văd ce scriu, lacrimile mă înăduşă. .. Adio... Scrie-mi... Îţi dau ultima mea sărutare şi pun tot sufletul meu în ea. 
Constantinopol, 1849 
Scumpa mea Dridri, ţi-am promis să-ţi fac descrierea călătoriei mele pînă la Constantinopol, şi dacă m-aş asculta, ţi-aş trimite un volum întreg, astfel mă simt fericit de a convorbi cu tine. Îmi pare că eşti lîngă mine, cu gentileţea ta de veselă păsărică; îmi pare că te văd zîmbind cu oarecare maliţiozitate în vreme ce-ţi povestesc cele ce-am făcut şi văzut de cînd am plecat din Paris; îmi pare că aud glasul tău mult iubit aplicîndu-mi proverbul francez:  Cu toate aceste, încep mai întîi a te săruta, apoi te iau pe genunchi, ca pe un copil zburdalnic, şi îţi promit o lungă şi frumoasă poveste, dacă îi fi cuminte“2. 



 
I 
BOIERII AŞEZAŢI DE ALEXANDRU-VODĂ CEL BUN ŞI BĂTRÎN 
Logofăt mare — judecător şi alegător de ocine. Ispravnic pe o seamă de oameni de frunte, ce sunt curteni la ţară, şi judecător tuturor cine sunt cu strîmbătăţi în ţară şi luător de seamă tuturor ispravnicilor ce sunt la curtea domnească. 
Vornic mare în Ţara de Jos — judecător tuturor din ţară şi globnic de morţi de om şi de şugubini ce se fac la partea lui şi vornic Bîrladului. 
Vornic mare de Ţara de Sus — judecător tuturor din ţară cine au strîmbătăţi şi globnic de morţi de om şi de şugubini ce se fac la partea lui; şi vornic Dorohoiului. 
Pîrcălab de Hotin — la margine despre Ţara Leşească şi Căză-cească; judecător tuturor la acel ţinut. 
Hatman şi Pîrcălab de Suceava şi ispravnic pe toate oştile ţării. 
Postelnic mare — dvorbitor înaintea domnului şi pîrcălab de Iasi şi tălmaci în limbi străine. 
Spătar mare — şi staroste de Cernăuti, şi este obicei să se îmbrace la zile mari cu haine scumpe domneşti; dvorbitor cu arme domneşti încins la spatele domnului întru acele zile. 
Paharnic mare — şi pîrcălab de Cotnar şi de Hîrlău; are obicei să direagă (să verse vin) domnului la zile mari, la masă, cu paharul. 
Visternic mare — ispravnic pe socotelile ce se fac să se ia din ţară, şi grijind şi împărţind lefile slujitorilor, şi purtător de grijă a toată cheltuiala curţii şi a oaspeţilor ce ar veni în ţară şi are toate catastijele în mîna lui. 
Stolnic mare — cu obicei la zile mari şi la veselii domneşti, îmbrăcat în haină domnească, să vie înaintea bucatelor domneşti; le tocmeşte pe masă înaintea domnului cu tipsiile; şi dvorbitor întru acele zile. 
Comis mare — ispravnic pe povodnici şi pe toţi caii domneşti; merge înaintea domnului şi a povodnicilor. 
Medelnicer mare — cu obicei îmbrăcat în haină domnească la zile mari; dvorbitor la masa domnului; taie fripturile ce se aduc la masă. 
Clucer mare — ispravnic pe beciurile domneşti, pe unt, pe miere şi pre colacii ce vin din oraşe la născut. 
Sulger mare — ispravnic pre toate oboroacele ce se dau la curtea domnească, şi carne la slujitorii curţii. 
Jitnicer mare — ispravnic pe toate oboroacele de pîine ce se dau la curtea domnească şi la slujitorii curţii şi la oaspeţii ce vin din ţară. 
Vameş mare — ce ţine schelele ţării pentru vămi; are obicei să ducă dulceţi şi cofeturi în zile mari la masa domnului. — Ispravnic pe negustori. 
Şătrar mare — pe corturi domneşti şi în oşti şi în alte căli (?) şi purtător de grijă tunurilor. 
Uşer mare — purtător de grijă tuturor solilor şi tălmaci străinilor la judeţ. 
Armaş mare — ispravnic şi purtător de grijă pentru toţi acei ce fac rău şi cad în închisoarea ţării; îngrijitor de temniţe şi pedepsitor acelor judecaţi de moarte, daţi în mîna lui să-i omoare. 
Aga — ispravnic pe darabani şi pe tîrg pe Iaşi judeţ. 
Logofăt al doilea — hotărîtor de ocine în toată ţara. 
Postelnic al doilea — în toată vremea dvorbitor înaintea domnului: fecior de boier ales. 
Logofăt al treilea — cărturar, scriitor bun, credincios la toate tainele domnului, şi cărţi ori din ţară, ori de la prieteni de unde ar veni toate în mîna lui merg, şi cu învăţătura 
domnului de la dînsul ies răspunsurile; şi pecetea ţării în 
mîna lui stă; şi orice judeaţă şi îndireptări se fac oamenilor 
fără pecetea domnului nu pot fi; care pecete îi în mîna 
logofătului al 3-lea. Postelnic din al doilea înainte — cîţi vrea domnul să facă, deprinzîndu-i la această cinste, ies şi la alte cinste mai mari. Spătar al 2-lea şi al 3-lea - cel al 2-lea svoreşte (servă) la masă 
cînd cel mare nu svoreşte; şi este îmbrăcat şi cu spata 
(spada) încins, şi cu buzduganul în mînă la spatele domnului. Iară spătarul al 3-lea svoreşte peste toată vremea. Paharnic al 2-lea — după dvorba paharnicului celui mare dvoreşte 
la masă şi direge pahar cu băutură la domn. Paharnic al 3-lea — cînd nu direge al 2-lea, direge el. 
NOTĂ 
Adevărul ce răsare din această întocmire de boierii este că titlurile de Logofăt mare, Postelnic mare, Vornic mare,  Pîrcălab, Spătar etc. nu au constituit niciodată titluri de nobleţe, ci au servit numai a desemna diversele funcţii din ţară. Nefiind moştenitoare, copiii boierilor nu puteau trage din ele alt avantaj decît acela de a fi numiţi feciori de boieri, iar copiii acestora reintrau în gloată, dacă nu-i favoriza norocul ca să intre în clasa funcţionarilor. Pe timpul domnilor vechi, unele familii au conservat prestigiul lor din tată în fiu prin valoarea lor personală în luptele ţării cu vecinii, însă numele lor odinioară faimoase au căzut din culme şi au rămas acum pierdute printre răzeşi; astfel Şerpe, Moţoc, Arbore, Purice, Movilă etc. Nobleţea dar, aşa precum este înţeleasă de popoarele occidentale, nu a existat în ţară, şi dacă mai tîrziu s-au introdus în societatea romînă oarecare pretenţii de nobilime bazată pe titlurile funcţionarismului, aceste tendinţe de îngîmfare ridicolă au fost aduse de fanarioţi. Ei au pus în circulare termenii greco-turceşti de celebi, afthenta, beimu, eclamprotate, evghenestate etc., 
meniţi de a ridica un piedestal personalităţii lor de parveniţi. Căzînd însă ei de la putere, s-a dărîmat şi toată clădirea cu dînşii, iar romînii au revenit la datinile democratice ale strămoşilor. Iată cum se explică avîntul generos care a îndemnat pe boierii şi pe feciorii de boieri din generaţia actuală să sacrifice în Divanul ad-hoc atît privilegiile legate de titlurile boiereşti, cît şi înseşi acele titluri. Şi, în adevăr, ce izvor de măgulire putea să fie pentru un romîn în titlurile de Paharnic, de Stolnic, de Comis, de Medelnicer etc., cînd boieria acestora nu era decît o slugărie travestită. 
Paharnicul mare, îndeplinind funcţia de échanson, diregea cu paharul, adică vărsa domnului vin şi apă la masă. 
Stolnicul mare servea de maître d’hôtel, căci el preceda în sala de prînz blidele cu bucate şi le aşeza dinaintea domnului. 
Comisul mare (écuyer) îşi rezema boieria de ieslele grajdului domnesc. 
Slugerul domnea asupra cuhnei. 
Medelnicerul avea importanta funcţie de a tăia fripturile. 
Jitnicerul (grand panetier) era mai mare peste pîini. 
Vameşul se bucura negreşit de favoarea domniţelor şi a beizadelelor, căci el aducea dulceaţă şi cofeturi la masă. 
În realitate, precum vedem, toţi aceşti boieriţi făceau parte din categoria ciocoilor, cunoscută la curtea Franciei sub denumirea grotescă de officiers de bouche. 
Un personaj însă care avea o fizionomie mai caracteristică era Armaşul mare; el inspira groază tuturor şi prezenţa lui tăia pofta de mîncare chiar acelor officiers de bouche. Îngrijitor de închisori şi pedepsitor acelor judecaţi de moarte şi daţi pe mîna lui ca să-i omoare! lată titlurile şi funcţiile Armaşului! La cîte scene tragice el era condamnat să asiste şi chiar să ia parte activă! Ce fizionomie de călău boierit! 
Se zice că mai toţi Armaşii au fost străini: greci, arnăuţi etc., căci romînul nu a avut niciodată tragere de inimă pentru meseria de gîde. 
Apropos (unii zic aproposito, însă pentru ce şi cum s-au adoptat aceşti termeni? Posteritatea va decide). Apropos de gîde, binevoiască sapienţii fabricanţi de dicţionare etimologice, sau chiar electicii fisători ai limbii romîne, să ne lămurească dacă acest cuvînt nu este cumva rădăcina cuvîntului gîdilire? Gîdele are meseria de a descăpăţîna şi de a spînzura, două operaţii care au a face cu gîtul şi care la un moment oarecare trebuie negreşit să procure pacientului o gîdilire destul de stranie. 
Substantiv: gîde — verb: a gîdili. 
Aşa să fie?... Nu ştim, dar să nu pierdem sperarea că vom vedea această ingenioasă etimologie publicată într-una din fasciculele sau faşele sub care unele doici academice pretind a creşte şi a înfrumuseţa limba romînă. 
P. S. În Letopiseţe găsim termenii de rudă aleasă, sinonim de boier. Acele rude alese se bucurau de privilegiul de a nu  fi „supuse pedepsei cu caterga sau cu ocna, ci pentru greşeli mici erau gonite de pe moşiile lor pe cîtăva vreme. Pentru greşeli mari erau descăpăţînate. Un boier vinovat şi hotărît la moarte nu se purta pe uliţe ca cei proşti, nici era supus necinstei de a fi ca ei spînzurat în furci sau înţepat. Un boier era spînzurat numai cînd se afla dovedit de hiclenie împotriva domnului, de hainlic către ţară, şi aşijderea cînd era prins la război. Atîta numai că furcile spînzu-rătorii se făceau mai nalte decît pentru un prost.“ 
Avantaj destul de iluzoriu pentru pacient! însă măngîietor pentru vanitatea rudelor alese ale spînzuratului! 

 
II 
FORMULĂ DE AFURISENIE 
„Fierul, pietrele şi toată firea neputrezitoare să putrezească şi să se risipească, iar trupurile acelor fără credinţă să steie întregi şi sufletele lor niciodată să nu vadă lumină! Să-i omoare pe dînşii dumnezeiasca sabie! Să se facă ei mîncarea vulturilor şi a corbilor! Să cadă asupra lor cărbuni de foc! Fiii lor să fie săraci şi femeile lor văduve! Diavolul să steie în dreapta lor! Să dobîndească bubele lui Ghiezi şi sugrumarea lui Iuda! Să-şi piardă inima şi faţa de om ă...î! Să fugă de el şi om şi vită, şi răcoarea şi căldura, şi umbra şi soarele, şi tot ce este bun pe pămînt!“... etc. (Extras dintr-o carte veche). 
Crîncen blestem şi de o sălbatică energie! Accentul neîmpăcat ce-l caracterizează explică luptele şi cruzimile fanatismului religios. Dar ceea ce inspiră o mirare dureroasă este că toate acele formule de afurisenii şi acte de cruzime au fost pretutindeni dictate şi executate în numele lui Christos, care a căutat să propage simţirea de frăţie pre pămînt, în numele lui Moisi şi al lui Mahomed şi ale tuturor fondatorilor de religii. 

 
III ă.  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .î 
IV 
EPITAFUL LUI PRALE 
Un bătrîn dascăl de biserică din mănăstirea Frumoasa, care cunoştea bine pe vestitul Prale, autorul excentric al Evangheliei în versuri, mi-a spus că poetul din Tîrguşor îşi făcuse singur epitaful următor: 
Toată grija mi-am luat 
Şi de lume am scăpat, 
Eu de dînsa, ea de mine 
Şi... să ne fie de bine! 
V 
 
Cînd ascultă cineva cu luare-aminte modul cu care ţăranii povestesc basmele răspîndite în popor, el constată perioade întregi, rimate, şi nu se refuză de a crede că poveştile sunt poemuri antice ce s-au prozait cu timpul trecînd prin memoria generaţiilor succesive. De exemplu, iată cîteva pasaje din povestea lui Cal galben de sub soare: 
Cic-a fost un împărat Mare, mîndru, luminat, Şi avea un cal frumos Cu păr negru şi lucios. Cînd încăleca pe el, Se simţea mai tinerel, Cînd pe el încăleca Lumea-ntreag-o alerga. El de cale s-a gătit Şi la slugi a poruncit De cal bine să grijească Şi cu ochii să-l păzească, Căci de nu l-or îngriji Vai ş-amar de ei va fi, Şi le-or sta capetele Unde stau picioarele! .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  . „Luminate împărate, Fă-ţi cu paloşul dreptate! Noi fugarul l-am pierdut Făcutu-s-a nevăzut În fundul pămîntului În vîrtejul vîntului!“ .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  . Împăratul se-ncrunta, Puse crainici a striga: Care-n lume s-a afla Lumea de-a cutreiera, 
Nouă ani să nu s-oprească,
Nouă să nu odihnească, 

Cît e noapte, cît e zi,
Pîn’ce calul va găsi,
Acelui parte să fie
Jumătate-mpărăţie
Şi o fată-mpărăteasă
Care-a fi cea mai aleasă.
.  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .
Făt-frumos a şi plecat
Pe-un cal negru şi ţintat
Şi s-a dus, s-a dus, s-a dus
Tot drept soare spre apus
Ca cuvîntul din poveste ...
Înainte mult mai este,
Mers-a mersul vîntului
Pe faţa pămîntului
Ş-a călcat în pribegie
Multă lume,-mpărăţie,
Dumnezeu numai o ştie!
Mers-a peste nouă mări,
Nouă mări şi nouă ţări,
Peste munţi, peste ponoare,
Peste cîmpuri cu izvoare,
Unde iarba verde creşte
Şi în patru se-mpleteşte
Şi-n vîrf se găităneşte,

etc., etc. 
VI 
RIME DEFECTUOASE 
Fiecare cititor este în drept a se întreba pentru ce unii oameni se înteţesc a scrie numaidecît în versuri atunci cînd, voind a face parte din pleiada autorilor, mult mai bine ar nimeri să se ţie de proză. Iar dacă aceşti nenorociţi ce pătimesc de infirmitatea versificatoare nu se pot apăra de accesele ei, pentru ce încalte nu se preocupă a face versuri corecte şi pentru ce se alunecă a împreuna rime nepotrivite. — A înhama alăture un cal cu un bou este o excentricitate ce denotă o lipsă de estetică din partea automedonului ce are ambiţie de a se lua pe urmele lui Apolon. 
Arta poeziei admite oarecare licenţe, dar nu permite ca ele să treacă peste marginile aşezate de bunul simţ şi de bunul gust. Nu este dar permis de a călca peste regulile bunei cuviinţe literare, precum nu este admis a dispreţui regulile bunei cuviinţe sociale. În cazul dintîi un autor probează că nu-şi cunoaşte arta, precum în cazul de-al doilea un om denotă că a fost rău crescut. 
Aşa cu multă mirare şi părere de rău vedem pe unii versificatori şi chiar pe unii poeţi cu renume căzînd în defectul neglijării în privirea rimelor, fără a se preocupa de paguba produsă armoniei versurilor prin asocierea rimelor defectuoase, de exemplu: 
„Scînteie, mîntuie — cunună, spumă — dulce, duce — teme, nedemne — dărîma, ţărîna — strălucind, argint — frunte, căzute 
— valuri, noianuri — azi, popas — unge, cruce — merge, drege— slab, cap — lacrimi, flăcări — brav, praf — florilor, ploilor — tun, cum —sălbatică, artistică — noastre, proaste — şoapte, poate 
— languoare, splendoare — etc“.Aceste rime sunt sălbatice şi rimează cu prostatice. 


 
VII 
CÎTEVA CUGETĂRI 
Nimic mai duios şi mai poetic ca o floare crescută pe un mormînt şi ca un copilaş jucîndu-se printre morminte. Viaţă din moarte! Viaţă printre morţi! 
* Figurile tiranilor sîngeroşi sunt mai aparente, căci ele apar pe un fond roş în cadrul istoriei. 
* Multe glasuri rugătoare, puţine urechi ascultătoare! * Floarea cu mai multe picături de rouă scoate mai dulce parfum; inima cu mai multe lacrimi scoate plîngeri mai duioase. * Vai de turma unde cîinii sunt ocupaţi a roade oase! * Tăcerea mormintelor e mai pătrunzătoare decît zgomotul lumii. * Sunt fraţi în Hristos; sunt şi în Satan. 
* 
Turbarea luptătorilor nu e adeseori decît o spaimă turbată. 
* 
Cîteodată un limpede părău se pierde-ntr-un tău glodos. Astfel şi omul! * Trist e de ţară cînd sceptrul devine furcă sau bici. * Lăcomia regilor produce foametea popoarelor. * Geniul, ca să fie complet, trebuie să aibă suflet de bărbat şi inimă de femeie. * O limpede picătură de rouă reflectă mai mult cer decît pămînt. * Cerul, sătul de a privi neghiobiile oamenilor, îşi pune vălul nopţii pe ochi. 
* Cîntarea adevăratului poet începînd pe un mod nedecis, deşi armonios, merge crescînd şi devine puternică, vibrantă, genială. Astfel faptul zilei palid precede soarele strălucitor. * A pretinde de a scrie pentru viitor este cea mai ridicolă prezumţie şi cea mai vie probă că este necitit de contemporanii săi. * Noaptea e sora blîndă a morţii, moartea e sora cruntă a nopţii. 

 
CUVINTE VECHI FRANCEZE DIN XV SECOL 
Renumitul autor francez Rabelais, născut în Turena la 1438, a scris în limba uzitată pe timpul său istoriile fantastice ale lui Gargantua şi Pantagruel, doi giganţi. Acele opere pline de erudiţie şi de filozofie ascunse sub un şir de tablouri cinice au avut un mare răsunet în Franţa şi sunt mult apreciate de filologii moderni. 
Rabelais, într-o epocă de persecutări religioase, cînd ideile de reformă în materie de credinţă expuneau pe adepţii lui Calvin la supliciul arderii de vii, au avut curajul a strivi sub biciul satirei abuzurile, ereziile, prejudiciile şi mai cu seamă pedantismul şi bigotismul ce domneau în secolul XV. Înfruntînd fulgerele Vaticanului şi ale Sorbonei, el trata de cagots, bigots, papegots, papelards, caphards etc. pe călugării ce exploatau lumea în numele religiei, iar pe pedanţi, care se încercau a latiniza într-un mod grotesc limba franceză, îi numea:  
Este de observat că un fenomen foarte straniu se produce la toate popoarele în epoca lor de regenerare sau de decadenţă şi acel fenomen este ivirea pedantismului în domeniul literar. Astfel plantele părăsite năvălesc în grădini, umplu gazoanele, acoperă drumurile nisipite şi înăduşă florile pe straturi. În Franţa, pe timpurile lui Rabelais, ca şi la noi astăzi, această calamitate se lăţise mult şi produsese o şcoală de pedanţi înteţiţi care vorbeau şi scriau 
o limbă neînţeleasă de nimeni, nici chiar de înşişi, exemplu: 
 
Ce ar fi devenit oare graţioasa limbă franceză, dacă rîsul puternic al lui Rabelais nu ar fi împrăştiat în vînt fasciculele laureatului Helcienne de Crene, şeful şcoalei de  
O! Rabelais, fie-ţi ţărîna uşoară şi memoria nepieritoare! Căci nu te scoli din mormîntul tău, neîmpăcatule biciuitor de ridicole, ca să te arăţi un moment printre noi şi să faci a reintra în întunericul lor Trisotinii şi Vadiuşii romăni, aceşti demni strănepoţi ai lui Helcienne de Crene! 
Naţia franceză se mîndreşte cu drept cuvînt de geniul profund şi de spiritul galic al lui Rabelais, căci scrierile lui sunt un adevărat tezaur de erudiţie, dar acele scrieri au totodată şi pentru noi un interes nepreţuit, fiindcă ele conţin mulţime de cuvinte romîneşti uitate astăzi în Franţa şi uzitate la noi cu propriul lor înţeles. lată aici o mînă de termeni vechi care sper că vor deştepta spiritul de investigare al filologiei noastre: 
 
Pe lîngă aceste cuvinte ce atestă antica legătură  de familie a romînilor cu francezii, se mai găsesc în Rabelais şi în ceilalţi vechi autori unele credinţe poporale, unele locuţiuni, precum şi unele forme gramaticale identice cu ale noastre, de exemplu: 
: O mie de milioane de căngi să muşte pentru eternitate încheieturile acelui care a născut pe acel ce a semănat stejarul din care a fost durat scaunul etc. 
Cine nu-şi aduce aminte de surugiii noştri, care blestemau ghinda din care a crescut stejarul, din care s-a făcut scîndura, din care s-a durat corabia ce a adus în ţară pe întreprinzătorul poştelor; sau blestemau albina care va strînge ceara din care s-a face lumînarea ce va arde la căpătîiul lor etc., etc. 

 
STOICISMUL ROMÎNULUI 
Dacă nepăsarea de moarte este o probă de mare putere sufletească, trebuie să recunoaştem că romînul este înarmat cu un stoicism admirabil cînd el se apropie de marginile vieţii sale. Aşteptînd ultimul moment fără a fi dominat de cea mai mică îngrijire, privind cu ochi liniştiţi venirea morţii, el îşi face singur pregătirile de plecare pe calea necunoscută a Eternităţii, cere a i se pune o lumînare aprinsă la căpătîi, îndeplineşte datoriile sale de creştin prin sfînta împărtăşanie, şi aşteaptă să-i vie ceasul! 
Nevasta, copiii, rudele, amicii lui stau pe lîngă dînsul, unii plîngînd, alţii ocupîndu-se de pregătirile comîndului, şi el, neuimit, grăieşte cu toţi, le dă sfătuiri înţelepte, îi mîngîie cu vorbe blînde, pune la cale avutul său cu limbă de moarte, şi cînd simte că se stinge, el aruncă asupra lumii o lină privire, zice: Rămîneţi cu bine, oameni buni! şi închide ochii, dîndu-şi ultima răsuflare. 
Această mărime de suflet în faţa morţii nu e rezultatul fanatismului, nici al dezgustului de lume, dar efectul acelui stoicism sublim care aparţinea vechilor romani şi care s-a transmis la poporul romîn prin firul secular al tradiţiei. Este dar a se întreba: La ce grad de putere morală ar ajunge acest popor prin îngrijirea unei creşteri inteligente, unei educaţii ce ar scoate la lumină calitatea naturii sale şi le-ar dezvolta pentru practica vieţii pe aceeaşi măsură cu care ele se ivesc în ora morţii? 

 
ARGHIR 
Limba este tezaurul cel mai preţios pe care-l moştenesc copiii de la părinţi, depozitul cel mai sacru lăsat de generaţiile trecute şi care merită de a fi păstrat cu sfinţenie de generaţiile ce-l primesc. Ea este cartea de nobleţe, testimoniul de naţionalitate al unui neam; semnul caracteristic prin care membrii aceleiaşi familii se recunosc în marea diversitate a popoarelor din lume; lanţul tainic ce-i leagă împreună şi-i face a se numi fraţi; altarul împrejurul căruia toţi se adună cu inimi iubitoare şi cu simţirea de devotament unii către alţii. 

A se atinge fără respect de acest altar este o profanare; a cerca de a-i schimba forma sa originală, spre a-i da o aparenţă străină este un act de pedantism şi chiar de nebunie; într-un cuvînt, a dezbina marea familie, introducînd diverse jargoane în diversele ramuri ale ei, este un fapt de les-naţionalitate, căci el naşte o fatală neînţelegere între fraţi şi poate cu timpul să producă înstrăinare între dînşii. 
Cînd dar vedem unele scrieri de peste munţi ieşite la lumină în zilele noastre, ne mirăm de forma limbii lor, lipsită de adevăratul sigil romînesc, şi ne întrebăm dacă totdeauna a dominat în spiritul autorilor ardeleni şi chiar bucovineni acea manie de schimonosire lingvistică, sub pretext de o absolută latinizare? Însă la întrebarea noastră vine eroul Arghir şi ne răspunde că pe la 1800 se uzita în Transilvania o limbă limpede şi armonioasă, pe care toţi romînii din toate colţurile ţărilor noastre o înţelegeau cu lesnire, căci o ferise încă Dumnezeu de contactul pedantismului. 
Cine nu a citit poemul lui Ion Barac din Braşov,  care începe cu această poetică invocare? 
Te visai mişcînd din buze
O! prea drăgălaşă muză!
Verşi glas îngeresc din gură
Care inimile fură,
Fură şi le amăgeşte
După ce le îndulceşte.
Te rog, muză mîngîioasă
Care cînţi cîntări frumoase,
Pică-mi puţintică miere
Din măiastra ta putere
Să pot cînta cu simţire
A lui Arghir pribegire!

Cine nu s-a înduioşat la citirea întîmplărilor acestui erou care s-a iubit cu Elena prea frumoasă şi a pierdut-o din ochi şi a cătat-o 
Prin locuri care se schimbă În necunoscuta limbă, Tot prin locuri necălcate, Şi prin păduri neumblate, Tot prin văi necunoscute... etc. O! Arghire! lungă cale! 
Lungi necazurile tale! 
O! fiule cu dulceaţă!
Cît te-am purtat eu în braţe,
Ţi-am fost maică grijitoare,
Mi-ai supt ţîţa hrănitoare;
Sînul meu a ta dulceaţă,
Leagăn ale mele braţe.
Te apăram de tot vîntul,
Te învăţam cu cuvîntul.
O! vai! o vai! nu te duce,
Tu, fiul meu cel prea dulce!

El părăseşte tot pentru ca să meargă pe unde n-a umblat nici pasărea măiastră şi să găsească pe frumoasa lui ursită. 
Calcă locurile toate
Pînă nici cum nu mai poate
Deci în partea pustnicească,
Cînd era să nimerească
Dintru o peşteră mare
Vede fum că iese tare
Şi într-acolo grăbeşte;
În case dacă priveşte
Vede un om mare foarte,
Cît s-a spăimîntat de moarte!
A se-ntoarce nu cutează,
Gîndind, fricos să nu-l crează,
Ci şi-a făcut îndrăznire
Gîndind: sau trai, sau pierire!
Iară omul cel prea mare
Dă o groaznică strigare:

— Cine este? Cine vine?Cine ce cată la mine? Şi cînd slobozea cuvîntul Se cutremura pămîntul. El avea un ochi în frunte Şi părea că-i cît un munte. 
Arghir tremură de frică Şi nu ascundea nimică, Ci se ruga de iertare... etc. 
Uriaşul se îmblînzea, vorbea lui Arghir cu vorbă mai aşezată şi pregătea cina ca să-şi mulţumească oaspele. 
Masa lîngă foc o pune
La lumină de tăciune,
Şi se pun pe lîngă vatră,
Pe cîte un jgheab de piatră,
Arghir pînă să îmbuce
O ploscă de vin aduce
Dintr-ale sale merinde
Care foarte bine prinde.
Uriaşul dacă-l gustă
Cu stomah ca de lăcustă
I-ar fi plăcut ca să tragă
Pe gît o bute întreagă etc.

A doua zi Arghir pleacă iar în lunga sa pribegire ca să descopere Cetatea în care stă ascunsă Elena, iubita lui care nu are seamăn pe lume. 
Nici cîntăreţele muze
Ce scot cîntece din buze
Nu sunt aşa drăgăstoase
Ca Elena cea frumoasă.
Păr de aur străluceşte,
Pe pămînt se tîrîieşte;
Precum luna cea ivită
E nouă şi neplinită
Aşa-i fruntea cea suită
Cu sprîncene cercuită.
Ochii privesc cu jindire
Ca a stelelor sclipire.
Trandafirul înfloreşte,
Şi pe faţa ei roşeşte.
Iar albeaţa-i de pe faţă

E şi-n sînu-i cu dulceaţă Unde două merişoare Stau ascunse rotunjoare, Ca crinul cel prea subţire Şi înalt la a sa fire Aşa oabla ei făptură Şi mîndra-i căutătură. Vestmintele ard ca focul Care-mpodobesc mijlocul. A amorului săgeată Să vezi cum stă agăţată Cam pe lîngă subţioară, De unde la Arghir zboară Şi se-nfige aurită În inimă nimerită! etc. 
După multă cale şi multe necazuri Arghir ajunge la Cetatea Elenei şi intră în o grădină cum nu mai văzuse Crăişorul: 
Cîte flori împodobite,
Cîte rîuri limpezite!
Oh! cîţi trandafiri miroase
Cu foi rumene frumoase!
Rosmarinii au verdeaţă
Şi garoafele roşeaţă.
Aici crinul se albeşte.
Colea nardul frumos creşte.
Codrul ramurile-şi tinde
Care mult văzduh cuprinde
Ciprul frunza înverzeşte
Şi văzduhul le clăteşte.
Izvoarele curg răcite,
Ca cristalul limpezite.
Scaune vezi două sute
Tot din pajişte făcute,
Cu lastre acoperite,
Toate crăiesei gătite.
Arghir se culca pe ele

Să-i treacă de ostenele. Etc. Ş-au adormit tare foarte Ca o părere de moarte etc. 
În sfîrşit ambii amorezi se întîlnesc după un şir de întîmplări care i-au despărţit necontenit, fac nuntă împărătească la care 
Foarte mulţi oaspeţi adună
Făcîndu-şi inima bună.
Strălucesc mesele-ntinse
Tot cu flori cu sîrmă prinse,
Sclipesc vase-argintuite
Şi pahare aurite.
Beau, mănîncă, ospătează,
Toată firea înviează.
Sună lăute voioase
Şi fluieri, cimpoi frumoase. Etc.
Ospăţul şase luni ţine,
Toţi cu inimile pline,
Apoi toţi în hore saltă
Cu bucurie înaltă.

Iar Elena cu Arghir, ajunşi acum pe pragul fericirii după atîta amar şi jale, Trăiesc fără supărare În dragostea cea mai mare. După chin dulce viaţă Şi după amar dulceaţă. Ce fu uscat înverzeşte. 
Amarul se îndulceşte! 
Acum e lumea întreagă 
Cînd le e viaţa dragă. Etc. 
Iată cum se scria limba romînească peste munţi la anul 1800! Pentru ce urmaşii lui Barac s-au abătut aşa de mult  din calea lui Arghir şi a prea frumoasei Elene! Un autor francez a zis că nimic nu e mai uşor decît de a nu face o tragedie; am putea să zicem şi noi: nimic nu ar fi mai uşor decît de a nu scrie ungro-latineşte. 
NECULAI BĂLCESCU 
 
Citind în zilele acestea broşura foarte interesantă a dlui Gr. Tocilescu, apărută de curînd în Bucureşti, sub titlul de Viaţa, timpul şi operele lui N. Bălcescu, m-am gîndit a completa articolul ce am publicat în Revista romînă din anul 1863 asupra amicului meu răposat în Palerma. Voi cerca dar să-mi adun suvenirele şi să le înscriu în albumul meu, făcînd apel la toţi acei ce cunosc parti-cularităţi din viaţa lui Bălcescu sau care posedă corespondenţe de-ale lui să le publice, pentru ca astfel să se poată într-o zi completa biografia unui om a cărui memorie onorează naţia romînă. 
În iarna de la 1847, aflîndu-mă la Neapoli, m-am întîlnit cu el pe malul mării, la Chiaia, însă bucuria mea de a-l vedea a fost întunecată prin aerul de preocupare posomorîtă ce era întipărit pe fruntea lui. El făcuse voiajul de la Marsilia pînă la Livorno cu un doctor napolitan, cu care avuse o ceartă, în urma căreia îl provocase la duel. În calitatea mea de compatriot, datoria mea era să-i serv de secudant, deşi împrejurările în care mă găseam nu-mi permiteau să primesc acest rol. Bălcescu era foarte aprins, foarte neîmpăcat şi vroia numaidecît să deie o lecţie de politeţe napolitanului, dar o lecţie de care să-şi aducă aminte cît a trăi dacă ar fi mai trăit. Adversarul lui nu părea dispus a se supune la 
o asemenea catastrofă şi preferă să facă toate scuzele ce am pretins de la el. Astfel numai amicul meu se linişti şi plecă la Palerma ca să petreacă restul iernii sub soarele binefăcător al Siciliei. 
În curînd m-am îmbarcat şi eu ca să caut o climă mai favorabilă pentru dna N., care pătimea de piept; am abordat la Palerma, ne-am aşezat afară din oraş la Villa Delfiina, şi am petrecut lunile ghenar, fevruar şi mart 1847, împreună cu Bălcescu,  care locuia aproape, în căsuţa unui contadin. În toată dimineaţa el se punea dinaintea uşii pe un scaun, la soare, şi citea cărţi vechi în care descoperea notiţe pentru istoria romînilor sub Mihai Viteazul, la care lucra cu mult entuziasm, iar peste zi venea la Villa Delfina. 
Societatea lui era plăcută, manierele lui afectuoase, convorbirea lui foarte atrăgătoare, căci ea dezvelea visurile frumoase ce făcea el necontenit pentru viitorul patriei sale. 
Villa Delfina poseda o terasă largă, pe care se plecau crengile încărcate de fructe a doi portocali mandarini. Privirea se întindea pe grădini pline de flori exotice, ce răspîndeau parfumuri îmbătă-toare, şi mai departe pe muntele Pelegrin, în al cărui vîrf se găseşte peştera Sfintei Rozalii, patroana Palermei. În dreapta ochii se primblau pe întinderea albastră a Mării Siciliene, brăzduită de bărci uşoare. 
Pe acea terasă ne adăposteam de ferbinţeala soarelui şi gustam dulceaţa serilor poetice, ascultînd în depărtare cîntecele pescarilor. Fiecare din noi aducea partea sa de inteligenţă spre a înlesni trecerea zilelor, iar mai cu seamă dna N., prin varietatea cunoştin-ţelor sale şi prin observările sale fine şi spirituale ne făcea a nu simţi nicidecum zborul timpului. Cînd Bălcescu ne întreţinea de descoperirile ce făcuse în bibliotecile Italiei şi ale Franţei1, el ne citea un pasaj din istoria romînilor; cînd eu recitam vreo poezie nouă, şi amica noastră ne încuraja cu o zîmbire graţioasă sau ne corecta cu acel tact fin şi delicat care distinge naturile alese. 
Cîte zile încîntătoare am petrecut noi astfel în cercul nostru intim! Cîte primblări am făcut pe malul mării sau pe împrejurimile Palermei, admirînd bogata vegetaţie de cactusi, de portocali, de chitri etc. a Siciliei! Cîte planuri am aşternut împreună pentru deşteptarea neamului romînesc! Cu ce entuziasm şi cu ce credinţă Bălcescu vorbea de tot ce se raporta la patria lui! În inima lui patriotismul ocupa atîta loc că e de mirat cum de se puteau adăposti în ea şi alte simţiri. 
1 În Biblioteca din Paris a descoperit portretul lui Mihai Viteazul, iar în cea de la Genova el a găsit trei lăzi pline de corespondenţe asupra ţărilor noastre, corespondenţe foarte preţioase, căci ele au fost făcute de impiegaţii Companiei Genoveze care avea multe stabilimente pe malurile Mării Negre şi ale Dunării [V. A.]. 
Dar în sfîrşit sosi timpul despărţirii şi Bălcescu rămase singur la Palerma, zicînd doamnei N. un trist adio cu ochii plini de lacrimi. 
Doi ani în urmă evenimentele politice din 1848 împrăştiind tinerimea Moldovei şi a Valachiei în toate colţurile Europei, am regăsit pe Bălcescu la Paris, unde am locuit împreună, Place de la Madeleine, mai multe luni de zile; însă sănătatea lui era acum foarte zdruncinată. Oftica făcea progrese spăimîntătoare şi îi rupea plămînii, dar nu-l oprea de a lucra la Istoria romanilor sub Mihai Viteazul şi de a susţine prin cuvintele lui patriotice curajul emigraţilor. Doctorii îi rînduiră să părăsească clima umedă a Parisului şi să petreacă iarna de la 1851 la insulele Hyéres. 
Iată o scrisoare ce pe atunci mi-a adresat o damă compatriotă care a mers să viziteze pe Bălcescu la Hyéres: 
„În luna lui noiembrie am primit un ravaş de la amicul nostru bolnav, care mă cheamă lîngă el. Ca toate naturile mari ce nu consideră recunoştinţa ca o sarcină supărătoare, Bălcescu nu se refuza de a primi devotamentul amicilor săi. Încrederea lui în ei era aşa deplină cît fiecare se simţea gata şi mulţumit de a-i face sacrificii.
 L-am găsit într-o stare ce nu mai permitea vreo sperare de vindecare; dar fie că el nu vroia să întunece bucuria de a ne revedea, fie că poate îşi făcea iluzii asupra sănătăţii lui, el mi-a părut plin de curaj şi mi-a vorbit necontenit de planurile sale în privirea viitorului. El lucra cu o ardoare ce se mărea cu cît puterile îi slăbeau; se scula adeseori noaptea pentru ca să adaoge cîteva pagini la Istoria romînilor sub Mihai Viteazul. Însă această lucrare silită îi scurta zilele. I-am propus să scriu eu sub dictarea lui. Suvenirele acelor ore de lucru, întrerupt prin convorbiri amicale, este unul din cele mai scumpe ce am păstrat. Spiritul său just şi pătrunzător, imaginaţia lui ardentă, sufletul său entuziast şi iubitor, răspîndeau pe fiecare suget de convorbire un interes atrăgător. Tema sa favorită era amorul. El o aborda totdeauna cu o simţire de regretare duioasă. 
Absorbit fiind din primii ani ai tinereţii sale de chestii politice şi de preocupări privitoare la ţara lui, Bălcescu conserva în inimă-i 
o fragezime şi o vivacitate extraordinare, însă aspirările îi erau mari şi îndreptate către tot ce e mai nobil şi mai frumos. L-am întrebat odată care tip de femeie îi place mai mult. El mi-a răspuns: dna Rolland. 
Acest suflet înamorat de eroism era foarte iubitor de tot ce este graţios şi spiritual, dar oricît de mare era cultul său pentru amicie, se cunoştea că inima lui simţea nevoia de un alt simţămînt, că aspira de toate puterile către un simţămînt mai complet, mai intim. Acestui vis, întrevăzut numai şi nerealizat, se cuvine să atribuim oroarea şi chiar spaima de moarte care îl cuprindeau cîteodată. El se revolta, ca de-o nedreptate, la ideea de a muri, însă revoltele lui se linişteau repede şi nu lăsau după ele nici o amărăciune. Într-o zi, după un moment de desperare, mi-a zis cu acea zîmbire ce se iveşte pe buzele oamenilor condamnaţi de a muri: Vie moartea pentru mine... numai ţara să-mi trăiască! 
Aceste cuvinte rezumă toată viaţa lui Bălcescu. Etc., etc., etc.“ 
În toamna anului 1852, aflîndu-mă la Galaţi, Directorul Carantinei mă înştiinţă că un amic al meu sosise cu vaporul de la Constantinopol şi că dorea să mă vadă. Alergai la Carantină şi găsii într-o cămăruţă pe N. Bălcescu. Sărmanul, în ce stare ajunsese! Palid, slab, gîrbov, obosit de friguri şi de opintirile tusei, el părea un schelet ce-şi caută mormîntul. 
Ne aruncarăm în braţele unul altuia cu lacrimile în ochi, şi amicul meu, după ce îşi mai potoli emoţiunea, îmi zise: 
— Vezi în ce hal am ajuns? Nu-mi rămîne viaţă decît numai ca să mă apropii de vatra părintească şi să mor în sînul familiei mele. Ah! mult am pătimit de cînd ne-am despărţit!...Multe zile amare am petrecut departe de ţara mea!... Multe deziluzii am întîmpinat în calea mea!... dar în sfîrşit o să răsuflu încă o dată aerul patriei mele. Şi murind oi să am mîngîierea de a fi înmormîntat în pămîntul strămoşesc. 
Nenorocitul! nu ştia că soarta era să-i refuze şi această ultimă mîngîiere! Ordinele lui Vodă Ştirbei îi deteră lovirea de moarte chiar pe pragul ţării lui! Căci nu-i învoiră nici măcar a se coborî din vapor şi a pune piciorul pe ţărmul romînesc! Cu moartea în suflet, Bălcescu reluă drumul exilului şi merse de muri singur, pe mîna străinilor, la Palerma, în ziua de 16 noiembrie 1852. 
Astfel dispăru din lume unul din cei mai nobili fii ai Romîniei, unul din cei mai mari scriitori, martir al patriotismului! 
Zece ani după moartea lui, cel întîi decret ce am supus lui Cuza Vodă în calitatea mea de ministru, a fost decretul relativ la aducerea rămăşiţelor lui N. Bălcescu în patria lui. Dar prigonirea soartei nu încetase încă pentru el. Rămăşiţele lui nu s-au găsit! 
P. S. — În broşura d-sale dl Tocilescu pare a avea oarecare îndoială asupra adevărului că poemul în proză Cîntarea Romîniei a fost compus de A. Russo şi tradus numai de N. Bălcescu. D-lui zice: „Această taină literară se vede că s-a împărtăşit numai de Alecsandri, pentru că toţi ceilalţi amici ai lui Bălcescu recunosc pe acesta de autor al Cîntării Romîniei“. 
Dl Tocilescu nu ştie că acea lucrare s-a făcut în urma unei înţelegeri între Bălcescu, Russo şi Eu, cu scop de a exalta spiritul şi a dezvolta simţul de romînism al tinerilor studenţi din Paris. Traducerea s-a publicat la 1851 în Romînia viitoare şi, după ce a produs efectul aşteptat, a fost din romîneşte tradusă în limba franceză pentru a deştepta simpatiile francezilor în favoarea romînilor. 
Pe atunci se întrebuinţau toate mijloacele, chiar şi subterfugiile inocente, pentru a ne face cunoscuţi Europei şi de a interesa partea inteligentă a ei la soarta Romîniei. Iată pentru ce A. Russo nu s-a refuzat de a sacrifica dreptul său de paternitate asupra poemului menţionat; dar acum ţelul fiind atins şi Romînia, scoasă din întuneric, luîndu-şi locul ce i se cuvenea la soare, e un act de justiţie de a da lui Cezar ce este a lui Cezar. Meritele şi gloria lui Bălcescu nu scad pentru că nu ar figura Cîntarea Romîniei în bagajul său literar, dar numele lui A. Russo primeşte de la acest poem o strălucire care îi revine cu drept. 
Manuscrisul francez, adică manuscrisul primitiv al poemului se găseşte la mine, împreună cu alte hîrtii ale lui A. Russo. Fie dar bine încredinţat dl Tocilescu că taina literară ce l-a mirat este un adevăr... foarte adevărat. 
V. ALECSANDRI Mircesti, martie 187 6.


 
CÎNTECUL BUCOVINEI 
Dintre toate cîntecele poporale din Bucovina nu-i nici unul mai elocvent şi mai expresiv decît acesta care începe cu versul: Plină-s, plină de străini! În opt rînduri e cuprins un poem întreg de durere şi de regretarea independenţei pierdute. Poetul necunoscut care le-a improvizat, negreşit în urma ocupării ţării sale de către austrieci, simţea în sufletul lui o mare iubire de patrie şi a trebuit să sufere cumplit cînd a văzut pe pămîntul strămoşesc împlîntîndu-se stîlpi cu pajura nemţească! Păcat că nu ştim numele lui, pentru ca să-l înscriem în pleiada poeţilor meritorii ai Romîniei... Nu volumuri numeroase constituie gloria unui autor, ci ades o pagină numai, ieşită din inimă şi inspirată de adevăratul geniu. Rouget de Lisle a compus numai Marseileza şi a rămas nemuritor! 
Plină-s, plină de străini 
Ca şesul de mărăcini! 
Plină-s, plină de duşmani 
Ca Putna de bolovani! 
De cînd neamţul m-a luat 
Multe lacrimi-am vărsat 
Ş-am făcut fîntînă-n sat 
Duşmanii de adăpat! 
CORADINI 
 
Pe coperta unei publicaţii ilustrate, apărută la Paris sub titlul de: Diable à Paris, figura desenat un diavol călcînd pe harta capitalei Franciei, însă un diavol elegant, faşionabil, avînd un chip artistic, fin, frumos şi spiritual. Coradini semăna cu el la faţă. Născut la Iaşi dintr-un tată italian şi o mamă romînă, el întrunea calităţile ambelor ramuri din marea familie latină: spirit vioi, talente pentru muzică şi desen1, geniu poetic menit a se dezvolta; pe lîngă acestea poseda cunoştinţa mai multor limbi: italiană, germană, polonă şi franceză, în care îi plăcea a compune scrierile sale. Un singur articol a scris în limba romînească şi l-a publicat într-un calendar din Iaşi sub titlul: Hai la vorbă! 
Coradini, pînă a nu veni la Moldova, luase parte la revoluţia polonă, fiind încă foarte tînăr, şi publicase în Paris un volum de poezii franceze: les Chants du Danube, dintre care una a fost tradusă, pusă pe muzică şi cîntată de toate bandele de lăutari de pe la 1841. lată acel cîntec: 
În zadar alerg pămîntul, În zadar mă ostenesc, Chipul tău în tot minutul Înaintea mea-l privesc. 
Tu eşti raza vieţii mele, Eu pe tine te iubesc, Pentru tine cat mărire, Pentru tine pătimesc. 
Ah! iubito, către tine Eu m-am prins cu jurămînt Să-ti păstrez a mea iubire Şi-n viaţă, şi-n mormînt. 
1 Mulţi se înşeală a scrie desemn în loc de desen fără a observa că cuvîntul semn se traduce în limba franceză prin cuvîntul signe şi prin urmare a desemna însemnează designer, iar nu dessiner [V. A.]. 
Peste marginile lumii Soarta de m-ar depărta Gîndul meu va fi la tine Şi în veci nu te-oi uita. 
Iată-ma acum aproape Lîngă tine-înger ceresc! Vin din lume, de departe, Ca să pot să te-ntîlnesc. 
Şi să-ţi zic încă o dată Că tu eşti al meu odor, Şi pe sînul tău, iubito, Să trăiesc, să cînt, să mor! 
Această traducere fost-a ea făcută de însuşi Coradini sau de altul careva, nu se ştie, dar ceea ce se poate constata din volumul Les Chants du Danube este că autorul avea scînteie poetică. Mai multe din bucăţile cuprinse în el se deosebesc prin o inspiraţie puternică: precum acele intitulate à Rome, Rome au poète, à Napoleon etc.; altele iar prin o vie simţire de patriotism, precum acele à la Moldavie, la patrie, altele iar prin un lirism plin de emoţiune şi de fantezie. 
Venirea tînărului poet în ţară a fost bine primită de toţi, fie bătrîni sau tineri, şi ideile sale liberale au adus un util concurs propagandei întreprinse de junimea din anul 1840. În timp de şapte ani cît a stat la Iaşi, Coradini a compus multe opere în versuri şi în proză: balade, poezii diverse, romane, maxime, însă toate aceste manuscripte s-au pierdut împreună cu dînsul, după ce intrarea ruşilor în Moldova, la 1848, l-a obligat a se depărta din ţară. De atunci nu se mai ştie ce au devenit poetul şi bagajul său literar. 
Ultima dată ce am avut mulţumire a-l mai vedea a fost în toamna anului 1848, la Visbaden, unde l-am întîlnit în treacăt. În urmă, toate cercetările mele nu au izbutit a afla adevărul în privirea lui. Diverse vuiete au circulat despre dînsul: că ar fi murit la Napoli, că ar fi plecat în Rusia în calitate de secretar al unei prinţese, că ar fi devenit fotograf şi s-ar fi stabilit la Tobolsk etc.; însă nici una din aceste veşti nu s-a adeverit. Ne rămîne dar trista alternativă de a considera pe Coradini ca pe un romîn cu totul pierdut pentru noi, fără a se şti măcar în care colţ de pămînt se află mormîntul său, şi totodată profunda regretare de pierderea preţioaselor sale manuscripte.1 

 
GEANTA LUI MOŞ COSMA 
Mos Cosma era pe la 1872 (zic era pentru că nu ştiu de mai tră-ieşte încă) un bătrîn ca de 60 de ani, cu faţa curată ca inima lui, cu barbă şi plete albe, cu ochi vioi de om de munte, cu spirit glumeţ, dar înţelept, cu graiul vesel şi dezmierdător. El locuia din copilărie la Vrancea şi era cunoscut sub denumirea de Moş Cosma Vioară, căci era lăutarul nunţilor şi al horelor şi purta pretutindeni cu el o mică vioară, pe care o ţinea într-o geantă de piele împreună cu nişte hrisoave de o veche răzeşie pierdută prin judecăţi. Acest instrument primitiv compunea toată averea lui, însă mai avea el o comoară ne-preţuită, care plătea milioane în ochii mei, şi acea comoară era memoria rară în care se păstrase mulţime de cîntece bătrîneşti, balade, legende, tradiţii istorice, tot ce caracterizează pe un bard poporal. 
Moş Cosma, în primăvara anului 1872, veni la Mirceşti, trimis de un fost servitor al meu, care îmi cunoştea gusturile, şi care se aşezase de trei ani în munţii Vrancei. Acea vizită neaşteptată am considerat-o ca o favoare căzută din cer, căci zilele ce am petrecut cu el mi-au amintit frumosul timp al tinereţii, pe cînd am cutreierat
1 Agentul nostru de la Roma ar putea să facă oarecare cercetări, prin ajutorul guvernului italian. Poate că mai există vreo rudă de-a lui Coradini la Florenţa şi prin ea să se afle ce a devenit poetul dispărut [V. A.]. 
o parte de munţi şi de văi ale Moldovei pentru descoperirea tezaurului de cîntece poporale ce s-au publicat la Bucureşti. 
L-am ţinut două săptămîni cu mine, dîndu-i de mîncat şi de băut, dăruindu-l cu haine şi cu bani, şi primind de la el o colecţie de balade şi de diverse alte poezii vechi, pe care le-am prescris din fugă în vreme ce el mi le-a cîntat. În toată dimineaţa, ne aşezam la umbră şi îi ziceam în glumă: 
— Moş Cosma, ce mai ai în geantă?
— Multe! cuconaşule; îmi răspundea unchiaşul. Geanta mea îi ca izvorul cel bun; cu cît scoţi din el, cu atît el dă apă mai multă şi mai limpede. 
Şi apoi, acordîndu-şi vioara, bardul meu începea a cînta cu un glas dulce, deşi cam răguşit de timp, şi pe fiecare zi comoara ce adunam din gura lui creştea, creştea, fără ca să mă pot sătura de frumuseţile ei. Astfel se face că acum am dinaintea mea o movilă de pietre scumpe amestecate la un loc, unele cam şterse, altele cam ştirbe, însă toate păstrînd o valoare necontestabilă. Trebuie să le curăţ, să le dau forma şi lustrul lor primitiv, să le coordonez precum am făcut cu cele publicate pînă acum; şi mărturisesc că perspectiva acestei lucrări îmi produce aceeaşi mulţumire ce trebuie să o simtă un amator de tablouri, care ar descoperi sub culorile afumate ale unei pînze lepădate un tablou de al lui Rafael. Însă ce-o fi devenit Moş Cosma? Ce-o fi devenit vioara lui ? Poate că astăzi au devenit cenuşă! Iată una din sculele genţii lui: 
STROE PLOPAN 
Sus pe muchea dealului1 Merge-n voia calului 
1 Este de însemnat că toate drumurile vechi treceau pe muchea dealurilor şi aceasta din două cauze: una că la timpuri ploioase, apele scurgîndu-se pe coaste, muchea rămînea goală şi se usca mai degrabă; cealaltă că de pe înălţime romînii zăreau de departe pe duşmani, şi astfel erau feriţi de surprinderi [V. A.]. 
Un bujor de Căpitan, Căpitan Stroe Plopan Care poartă buzdugan. El aruncă ochi de sus Cînd pe valea din apus, Cînd pe şesul înflorit Din a dreapta-n răsărit; Şi tot cată ca să vadă N-a zări cumva o pradă Ici în zare, colo-n zare Dup-a inimii oftare. Ciocîrlia sus cînta, Iar voinicul tot căta Şi din gură cuvînta:
 „Căci nu am aripa ta Ciocîrlie nevăzută, Păsărică-n cer pierdută! Căci nu am eu zborul tău Să mă-nalţ în cer şi eu Ca să văd în depărtare De vin hoardele tătare Să răpească şi să fure Fete mari cu ochi de mure, Şi copii de patru ani Copilaşi de cei bălani!1 Cum mergea şi cum grăia Iată, măre, că zărea Lîng-o apă, chiar pe mal, Un foc mare strălucind Printre sălcii pîlpîind, Şi-mprejurul focului Trei tătari stînd locului, Şi frigînd un miel furat Într-o furcă aninat; Caii lor păşteau deoparte: Iar la umbră, nu departe, 
1 Copilaşii romîni, cît sunt în vîrstă fragedă, au părul de tot bălan [V. A.]. 
Se bocea o mîndră fată
De o salcie legată,
Şi plîngea biata copilă
De umplea crîngul de milă!
Dar păgînii o priveau
Şi privind-o crunt rîdeau,
Şi ziceau în limba lor:
„Mult plăteşte ist odor,
Căci e fată de bun soi
Şi-i ca trestia la boi,
Şi-i ca luna la obraz,
Numai bună de-un viteaz.
Ghirai Hanul pentru ea
Ne va da chiar ce n-om vrea
Şi caftane de sultani,
Şi cincizeci de pungi de bani!“
Cît Plopan îi auzea
Calul iute-şi repezea:
„Bună ziua, măi tătari!
Voi, de fete buni prădari!
Spuneţi mie fără teamă,
Fără teamă daţi-mi seamă:
Ori vi-i roaba de vînzare ?
Ori vi-i roaba de schimbare?
De-i pe schimb, eu mult voi da,
Căci cu zile v-oi lăsa;
De-i pe plată, eu sunt gata
De la voi să cumpăr fata
Nu cu aur şi caftan,
Ci cu dări de buzdugan.“
Tătarimea iar rîdea;
Din trei unul răspundea:
„Auzit-aţi, auzit
Pe romînul îndrăcit?
Cică-i prins de mare dor
Ca să meargă plutitor
Cînd sub valuri, cînd în soare,
Pe sub apa curgătoare,

Pîn-în Dunărea cea lată,
Pîn-în marea tulburată!...“
Vai de lume, vai de ea!
Bine vorba nu sfîrşea,
Buzduganul se-nvîrtea
Ca un uliu s-abătea
Pe păgîni în loc turtea;
Apoi mîndru se-ntorcea,
La copilă se ducea
Şi cu glas voios zicea:
„Cine-mparte, parte-şi face
Cum îi dorul, cum îi place.
Pe tătari i-am împărţit.
Ţie, dragă fată-mare,
Îţi fac parte de scăpare,
Şi-mi las parte pentru mine
Ca să mă însor cu tine.“
Iar copila ce zicea?
Zău! că nu se mai bocea
Păru-n faţă-şi aducea1,
Cu voinicul se ducea!
Fie calea lor uşoară
Cu foc lin la inimioară,
Cum e scris, cum e menit
Cînd e timpul de iubit.

V. ALECSANDRI
1 A-şi aduce părul în faţă, sau a-şi acoperi gura cu mîna, este un semn de ruşine pentru romînce [V. A.]. 

 
Mirceşti, 1880 
Amice, 
Am pierdut în zilele trecute un tovarăş de copilărie care purta un nume mai mult de şatră decît de salon, căci se numea Porojan! El a fost unul din robii noştri, ţigan lingurar de soiul lui, însă pitar de meserie. 
Mărturisesc că m-am simţit cuprins de-o adîncă mîhnire cînd am aflat că el s-a mutat cu şatra pe ceea lume, ca mulţi din contemporanii mei, boieri, ţărani şi ţigani, cu care m-am încălzit la soarele Moldovei timp de jumătate de secol şi mai bine! Am pierdut în Vasile Porojan pe cel de pe urmă martor al începutului vieţii mele, rivalul meu în jocul de arşice şi în azvîrlitura de pietre pe deasupra bisericii Sfîntului Ilie din Iaşi, vecină cu casa părintească. 
Valurile lumii şi treptele sociale ne-au despărţit de mult unul de altul; eu înălţîndu-mă pe scară mai pînă în vîrful ei1 şi el rămînînd jos fără a putea pune piciorul nici măcar pe întîia treaptă; însă acum 50 de ani eram amîndoi egali dinaintea soarelui, fiind deopotrivă pîrliţi de dînsul, şi formam o pereche nedespărţită de cum răsărea lumina zilei pînă ce apunea. Poamele din grădină nu apucau niciodată a se coace din cauza noastră, 
1 În 1858 Alecsandri figura pe lista celor 38 de boieri dintre care în ianuarie 1859 avea să fie ales domnul Moldovei şi la un moment dat s-a pus destul de serios problema alegerii lui. 
căci amîndoi ştiam a ne acăţa ca veveriţele pe vîrfurile cele mai nalte ale copacilor roditori. Evreii nu mai îndrăzneau a trece pe strada casei noastre din cauza zburătăirilor de pietre cu care îi împroşcam. 
Meşteri în arta de a fura merele şi perele de pe crengi; îndrăz-neţi la asaltul stogurilor de fîn, din vîrful cărora ne plăcea a ne da de-a rostogol; neobosiţi la „puia-gaia“, la „poarca“, la „ţîrca“ şi chiar iscoditori de noi jocuri, eram mîndri unul de altul!... Singura deosebire ce exista între noi doi consista într-aceea că pentru fărdelegile noastre copilăreşti, numai Porojan era pedepsit de către jupîneasa din casă, mama Gahiţa! Cîte bătăi a mîncat el, sărmanul, pe socoteala mea!... De-abia scăpat din mîinile jupînesei cu chica topor şi cu obrajii bujoraţi de palme, el alerga la mine şi, uitînd usturimea, mă îndemna să ne jucăm în puf. Eu îl mîngîiam, dîndu-i cîteva parale turceşti ca să cumpere halviţă şi simit, două friandize, cum zic francezii, două Delicatessen, cum zic nemţii, pentru care Porojan era în stare să-şi vîndă căciula dacă ar fi avut-o, şi eu în stare să-mi dau papucii din picioare. 
Ce talent avea el pentru confecţionarea arcelor de nuiele cu săgeţi de şindrilă! Cum ştia de bine să înalţe zmeie de hîrtie poleită pînă sub nori şi să le trimită răvaşe pe şfară!... Acele zmeie cu cozi lungi erau fabricate de dascălul bisericii şi purtau pe faţa lor următoarele cuvinte scrise cu slove chirilice: 
„Afurisit să fie cu tot neamul lui şi să ardă în jăraticul iadului acel care ar găsi acest zmeu căzut şi nu l-ar aduce în ograda Sfîntului Ilie.“ 
Zmeul sforăind purta acest blestem pe deasupra oraşului, fiind pîndit de toţi băieţii mahalalelor, şi cînd i se întîmpla să cadă din văzduh, devenea prada lor; blestemul nu producea nici un efect, din cauză că hoţii nu ştiau carte; însă Vasile Porojan pleca îndată ca să-şi găsească paguba, sărea peste zăplazuri, peste garduri, pînă ce da de hoţi, începea ceartă cu ei, şi cîteodată izbutea a se întoarce cu o bucăţică din coada zmeului în mînă, iar mai adeseori el venea cu părul vîlvoi şi cu cămaşa ruptă. 
Atunci faţa lui se posomora şi ochii lui se aprindeau de dorul răzbunării. Cu o iscusinţă de sălbatic, el îşi pregătea armele, adică 
o piatră rotundă legată de capătul unui pac de şfară, şi cînd vedea pe deasupra capului înălţîndu-se vreun zmeu străin, deodată azvîrlea piatra în văzduh şi o azvîrlea cu atîta măiestrie, încît piatra zbura totdeauna pe deasupra sforii zmeului şi cădea iar lîngă el. 
— Al nostru-i, cuconaşule!... striga Porojan cu glas triumfător; şi, în adevăr, trăgînd şfara lui încîlcită de acea a zmeului, acesta în curînd cădea în mîinile noastre. 
Ce bucurie!... Nici o comoară nu putea plăti acea izbîndă. 
Tovarăşul meu, pe lîngă aceste dispoziţii de ştiinţă strategică, mai poseda şi aplecări artistice; el suna din drîmbă cu un talent la care nu am putut ajunge niciodată şi pe care îl admiram mai mult decît am admirat mai tîrziu talentul lui Liszt... ştia să imiteze şuierul şerpilor şi să-i cheme astfel la el cînd ne rătăceam împreună prin fînaţele înflorite din lunca de la Mirceşti... şi însă toate aceste aptitudini ale lui fiind nesocotite, el a fost destinat a deveni pitar. 
Într-o bună dimineaţă Porojan a fost dat pe mîna unui brutar pentru ca să înveţe a plămădi pîini, ciurecuri, colaci, cozonaci etc., şi eu am fost trimis la pansionul dlui Victor Cuénim1 ca să învăţ tot ce se putea învăţa pe atunci: un pic de franţuzească, un pic de nemţească, un pic de grecească şi ceva istorie, şi ceva geografie pe deasupra. 
Adio, nepăsare a copilăriei! adio, libertate! adio, fericire! 
Ce-o fi păţit tovarăşul meu sub lopata brutarului, nu ştiu, dar cît pentru mine, îmi aduc aminte că, lipsit de Porojan, îmi părea că eram o fiinţă fără umbră. 
Acea viaţă nouă de şcolar închis în sala de studiu, ghemuit pe un pupitru şi condamnat a învăţa pe de rost verbe franceze, 
1 Şcoală particulară din apropierea Iaşilor, întemeiată în martie 1828 de francezul Cuénim, fost ofiţer în armata lui Napoleon. 
germane şi greceşti1; obligaţia de a ne trezi dimineaţa în sunetul unui lighean de alamă lovit ca un tam-tam chinezesc de doamna Cuénim; sila la care elevii erau supuşi de a mînca bucate cu care nu erau deprinşi; o mie de mici mizerii ce sunt legate de bietul copil ieşit din casa părintească, foamea, frigul, neodihna şi examenele zilnice ale profesorilor mă aduseseră la o desperare amară... Deşi luam parte la jocurile camarazilor mei cînd suna ora de recreaţie, însă cea mai scumpă petrecere a mea consista întru a mă sui pe capra unei trăsuri vechi şi părăsită sub o şură deschisă din toate părţile. De-acolo priveam cu melancolie dealurile Socolei, mişcarea nourilor pe întinderea cerului, trecerea cîrdurilor de cocoare prin aer, drumul vestit al Bordei ce ducea în Ţara de Jos şi mai ales orizontul albastru, orizontul necunoscut şi plin de-o atragere misterioasă... Dorul de călătorii se deşteptase în mine de cînd într-o noapte doi şcolari, fraţii Cuciuc, ne povestiseră nenorocirile lui Robinson Cruzoe, şi de-atunci mintea mea devenise un muzeu de tablouri ce reprezentau corăbii sfărmate de stînci, valuri de mare umflate cît munţii, cete de sălbatici care frigeau oameni pentru ospăţul lor etc. 
1 Obiceiul era la pansion de a învăţa lecţiile pe de rost. Elevii cei mari, studiind istoria, ajunseseră la secolul al XVII-lea şi recitau în gura mare pasaje din istoria Germaniei. Sala răsuna de cuvintele:  care mi se tipărise în creieri, fără ca să ştiu ce însemnează, dar ele mai tîrziu mi-au fost de mare ajutor într-un moment foarte critic. La 1836, trecînd examenul de bacalaureat la Paris, profesorul de istorie mă întreabă cum se numeşte pacea care a pus capăt războiului cunoscut sub numele de războiul de 30 de ani? N-aveam nici o cunoştinţă de istoria evului mediu şi rămăsei mut dinaintea profesorului. Moment grozav, căci de la răspunsul meu atîrna soarta examenului!... Deodată începu să-mi răsune capul de cuvintele  auzite cu patru ani mai înainte şi, î „Paix de Westphalie!“ 
 a replicat profesorul şi mi-a dat o bilă albă. 
Mult am binecuvîntat pansionul dlui V. Cuénim cînd am aflat că am fost primit  
Mare înrîurire au exercitat asupra imaginaţiei mele de copil întîmplările lui Robinson povestite de fraţii Cuciuc! Aceşti elevi aveau o memorie extraordinară şi aptitudine la învăţătură, două calităţi care erau de natură a-i duce departe... dacă nu i-ar fi dus în spînzurătoarea de pe Cîmpul Frumoasei, ca paricizi, îndemnaţi la crimă de însăşi mama lor1... 
Un rege alungat din ţara lui şi-o fi aducînd adeseori aminte de tronul său aurit. Astfel îmi aduc aminte eu de capra trăsurii de sub şopron. În momentele ce stam urcat pe ea, imaginea lui Porojan trecea pe dinaintea ochilor mei ţintiţi, însă nu neagră şi veselă, ci pudruită cu făină şi umilită de această albeaţă nefirească. După dînsa veneau figurile celorlalţi robi, servitori din casa părintească, şi anume: Stoica, vizitiul tătîni-meu, care avea mania de a fura tingirile cu bucate din curţile boiereşti pe unde părintele meu se ducea în vizită şi le ascundea în lădiţa trăsurii, fără a se gîndi că va fi trădat de mirosul bucatelor şi de zîngănitul tingirilor hurducate pe pavea. Ana, femeia lui, pe care el cerea să o lase, sub cuvînt că: i s-a învechit ţiganca. Costache, bucătarul, care nimerea foarte bine sarmalele, ihnelele, ostropăţurile etc., dar se încurca în blanmangele, căci le da un miros de săpun... inde2, era obligat să le mănînce întregi. Casandra, Maria şi Zamfira, trei fete frumoase pe care mama Gahiţa le luase cu de-a sila din ţigănimea de la Mirceşti, pentru ca să le crească în casă, să le deprindă a coase la gherghef etc. Casandra, albă ca o fată de boier, se înamorase de Postolache, cobzarul de la ţară, şi dorea să se mărite cu el, însă jupîneasa o căsători făr’ de voie cu Costache bucătarul, obligînd pe Postolache să-i cînte la nuntă! Zamfira, mai norocită, izbuti a fugi cu Didică scripcarul, de la care am adunat mai multe cîntece poporale, şi a duce o viaţă nomadă cu iubitul ei pînă a muri, nu se ştie cum şi unde. 
1 Vezi şi: G. Sion, Proză. Suvenire contimpurane, Bucureşti, Editura pentru literatură şi artă, 1956, p. 166-191. 
2 De aici (lat.); aici cu sensul: drept urmare. 
Cît pentru Porojan, el deveni un pitar de frunte sub ciomagul profesorului său şi fu ridicat la rangul de ciurecar al casei. Cariera lui fu astfel desenată pe gura cuptorului cu litere neşterse de cărbune!... Domnii ţării puteau să se mazilească, datinile puteau să se schimbe în Moldova, faţa lumii putea să se prefacă în orice mod; eu, tovarăşul lui de odinioară, puteam să devin, din simplu comis ce eram, postelnic mare, ministru, domn chiar!... Porojan avea să rămîie pitar şi numai pitar pînă la sfîrşitul vieţii sale!... Stranie nedreptate a soartei! 
Din ziua tristă a despărţirii noastre numai duminicile ne mai întîlneam în curte, cînd ne întorceam de la pansioanele noastre, şi atunci recîştigam tot timpul pierdut cu studiul... Ambiţia noastră era de a chiti şi a zburătăi cu pietricele late şi rotunde pe palamarul bisericii Sfîntului Ilie, cînd el, suit în clopotniţă, bătea toaca, executînd variaţii fantastice cu ciocanul de lemn pe scîndura spînzurată alături cu clopotele. Într-o zi avui satisfacerea de a-l lovi peste mînă tocmai cînd obţinea un admirabil efect de toacă. Auzirăm un răcnet în naltul cerului şi pe urmă o grindină de ameninţări care cădeau de sus pe capul nostru. Fiind însă că distanţa ce ne despărţea de palamarul virtuos era mare, i-am răspuns prin o nouă bombardare şi, ca parţii, am rupt-o de fugă voiniceşte. Victima noastră se plînse la dascăl, dascălul la diacon, diaconul la preot, preotul la jupîneasa Gahiţa. Rezultatul acestor plîngeri succesive a fost că îndată furăm prinşi pemprejurul bisericii şi duşi dinaintea maicii mele, care mă dojeni puţin cu blîndeţe, şi apoi mă şterse de sudoare pe obraz... Iar Porojan plăti gloaba pentru amîndoi... Sărmanul! Mult l-a costat onorul de a fi tovarăşul de nebunii al cuconaşului! 
Asemenea o păţi şi înainte de a fi daţi la învăţătură. 
Pe la 1827 aveam de profesor pe călugărul Gherman1, acel care a vîndut lui Gr. Ghica-vodă manuscriptul lui Şincai2. El şedea la 
1 Gherman Vida, maramureşean de origine, autorul Gramaticii practice romîno-franţuzeşti, tipărită la Buda în 1833. 
2 Hronica romînilor şi a mai multor neamuri..., publicată abia la 1853, la Iaşi, după manuscrisul adus de acest Vida. 
noi şi, afară de mine, avea şi alţi elevi externi, dintre care pe M. Kogălniceanu. Acesta venea în toate zilele, îmbrăcat în anteriu de cutnie şi purtînd un işlic rotund de piele de miel sură... Vai de nenorocitul işlic! El devenise o minge în mîinile noastre şi ne atrăgea ocări aspre din partea părintelui Gherman, ba uneori chiar şi palme. Cum să ne răzbunăm? Vasile Porojan găşi modul de răzbunare!... Dascălul nostru avea obicei să doarmă după amiază şi să horăiască de se răsuna ograda. El atunci se afla într-un soi de letargie din care nu l-ar fi trezit nici tunul. Profitînd deci de această împrejurare, ne-am apucat de am zugrăvit cu cerneală vişinie sprîncenele, barba şi mustăţile călugărului. Efectul produs a fost de minune!... Părintele Gherman nu mai îndrăzni să iasă în lume vro două luni de zile pentru ca să scape de glumele oamenilor, iar bietul Porojan făcu pentru prima oară cunoştinţă cu sfîntul Neculai din cui. 
Sunt dator însă a mărturisi că amicul meu ştia să rabde suferinţele cu un stoicism antic. Nici ţipa, nici vărsa lacrimi, dar plîngeam eu pentru dînsul. 
În sfîrşit sună ora unei despărţiri complete!... În vara anului 1834 dnul Cuénim dusese elevii săi pe malul Prutului pentru petrecerea vacanţelor. Eram în gazdă pe la casele ţărăneşti din satul X... şi ne găseam la largul nostru: veseli, nebuni, zburdalnici ca rîndunelele. Între sat şi rîu se ridica un buchet de copaci rari şi pletoşi, care devenise arena jocurilor noastre. Adăpostiţi la umbra lor, priveam cazacii de pe cela mal, înarmaţi cu suliţe lungi, şi cînd ne scăldam strigam la ei: zdraste ciolovec1, ca şi cînd am fi salutat pe Cesar. 
Şedeam într-o amiază culcat la tulpina unei răchite, crezîndu-mă că-s Robinson Cruzoe şi aşteptînd să apară de după copaci o ceată de sălbatici, cînd zării deodată figura lui Porojan. 
— Vasile!... am strigat cu bucurie... Vasile!... 
— Eu, cuconaşule, răspunse Porojan. Am adus o scrisoare a 

1 Noroc, băieţi (rus.) 


boierului lui domnul Cuénim. — Şi te-a trimis pe tine? 
— Ba nu; dar m-am luat pe urma slujitorului de la Visterie, care a fost însărcinat cu scrisoarea. Îmi era dor să te mai văd o dată, cuconaşule, pîn-a nu te duce la Paris. 
— La Paris? eu? 
— Aşa... am auzit vorbind fetele de sus, că boierul a hotărîtsă te trimită la carte, tocmai în fundul lumii... şi am venit să te rog ca să mă iei cu d-ta. 
— Lasă pe mine, Vasile... făr’ de tine nu mă duc, am răspuns cu siguranţă. 

Însă peste vro zece zile mi-am luat adio de la maica mea, care plîngea, de la tatul meu, care se stăpînea ca să nu plîngă, de la frate, de la soră, de la mama Gahiţa, de la servitori şi am plecat, lăsînd în urma mea pe bietul Vasile Porojan... Ochii lui se umpluseră de lacrimi pentru întîia oară de cînd îl cunoşteam. Am plecat odată cu Alexandru Cuza, căruia norocul îi rezerva tronul Romîniei, cu vărul său, N. Docan, şi cu pictorul Negulici, care a murit la Constantinopol în urma evenimentelor de la 1848. Conducătorul şi guvernatorul nostru era însuşi secretarul vestitului Corai1, dnul Filip Furnasaki. 
Cinci ani întregi am stat în Paris, cercînd, după dorinţa părintelui meu, să mă pregătesc pentru studiul medicinei, apoi pentu studiul dreptului... Cercare zadarnică, fiind contrară imagi-naţiei mele vagabonde şi aplecării mele pentru literatură... 
La întoarcerea mea în ţară, pe la sfîrşitul anului 1839, după o plăcută călătorie prin Italia, am găsit casa părintească completă... Porojan singur lipsea, căci fugise a doua zi după plecarea mea la Paris şi nu se mai întorsese la stăpîni de frica zgardei cu coarne de fier şi mai cu seamă de groaza poliţaiului Urzică, prin mîinile 
1 Korais Adamantios (1748-1833), filolog grec. 
căruia era obicei să treacă toţi ţiganii leneşi, tîlhari sau prea iubitori de libertate... Nu trecu însă mult timp şi el apăru în curte, căci auzise de întoarcerea mea. Dorul de mine îl făcu să înfrunte asprimea pedepsei ce meritase... dar am avut nespusă mulţumire de a-l scăpa şi de a-l reintegra iarăşi în postul său de pitar al casei. 
După moartea părinţilor mei, am eliberat toţi robii noştri, voind astfel să recunosc amicia lui Porojan pentru mine. Frumoasă zi a fost aceea cînd, din balconul casei de la Mirceşti, am declarat ţiganilor adunaţi că sunt liberi! Că nu li se vor mai lua copiii pentru a fi crescuţi şi deprinşi ca servitori în casa boierească şi că pot să meargă unde le place fără împiedecare din partea nimănui. 
Surprinderea lor s-a manifestat prin o exclamare sălbatică, şi bucuria lor prin o mie de sărituri deşănţate, ca oameni muşcaţi de tarantelă. Vreo trei bătrîni însă au început a plînge şi a-mi zice: 
— Stăpîne, stăpîne, ce ţi-am greşit ca să ne urgiseşti astfel,păcătoşii de noi?!... Ne faci slobozi?... Cine o să ne poarte de grijă de azi înainte?... Cine o să ne hrănească, cine să ne îmbrace, cine să ne cunune, cine să ne îngroape?... Stăpîne, nu te îndura de noi şi nu ne depărta de mila măriei tale! 
Vorbe deşarte pentru mulţimea ce intrase în paroxismul beţiei!... Toţi, părăsindu-şi bordeiele, plecară a doua zi cu tot avutul lor ca să meargă... Unde?... Nu o ştiau nici ei, dar se porniră ca să calce peste orizont şi să afirme dreptul lor de oameni liberi... Laia se opri la cea întîi crîşmă, pentru ca să celebreze noua lor poziţie socială, apoi se opri la a doua crîşmă, pentru ca să cinstească în sănătatea cuconaşului, apoi se opri la a treia, pentru ca să boteze cu vin libertuşca, apoi la a patra, pentru ca să guste dacă rachiul liber e mai bun decît celălalt etc., etc., şi astfel au dus-o întruna pînă ce, bîndu-şi pînă şi căciulile şi apucîndu-se de furturi, au ajuns în închisorile de la Roman, de la Piatra şi de la Bacău. 
Peste şase luni, s-au întors cu toţii la Mirceşti, goi, bolnavi, morţi de foame, îngheţaţi de ger, şi au căzut în genunchi cu rugăminte ca să-i primesc iar robi ca în vremile cele bune, după cum spuneau ei... Această reîntoarcere de bunăvoie la sclavie m-a făcut a cugeta mult asupra modului de a libera popoarele ce sunt sclave din născare şi m-am convins că pe cît e de neomenos faptul de a lipsi pe un om de libertate, pe atît e de necumpătat faptul de a libera deodată pe un sclav fără a-l pregăti la fericirea ce-l aşteaptă şi a-l feri de neajunsurile unei libertăţi pripite. 
Porojan însă nu împărtăşi soarta celorlalţi ţigani. Devenit liber, el se duse să exerciteze în ţinuturi meseria lui de pitar şi în sfîrşit se stabili la Piatra. Astfel ne pierdurăm din vedere ani îndelungaţi... Mi se spusese chiar că ar fi murit!... 
Într-o zi, pe cînd şedeam la masă în umbra copacilor din grădina de la Mirceşti, zăresc un străin cu surtuc de nankin şi cu picioarele goale... Figura lui nu-mi părea necunoscută... o privesc cu luare-aminte... Ce să văd?... Porojan!... Cine poate spune bucuria mea?... Tovarăşul meu de copilărie! trăieşte! iată-l!... iată-l plîngînd şi sărutîndu-mi mîinile!... Nu ştiam ce să-i dau ca să-i fac mulţumire... Îmi venea să-l poftesc la masă; să-i propun o partidă de arşici. 
După cele întîi momente de uimire, el îmi povesti odiseea lui, un lung şir de mizerii omeneşti, apoi se rugă să-l primesc a fi pitar la Mirceşti, zicînd că voieşte să moară unde s-a născut. Am primit cu recunoştinţă, l-am îmbrăcat din cap pînă-n picioare, i-am hotărît o leafă bună şi i-am gătit o odaie deosebită în ogradă. El s-a instalat şi după două zile s-a făcut nevăzut împreună cu un cal al vătafului! 
De-atunci l-am mai întîlnit o dată la Piatra, slăbănogit, plin de reumatisme, plecat spre pămînt de aspra mînă a bătrîneţii şi dezgustat de lume. Sărmanul! a părăsit-o în sfîrşit, luînd cu el partea aceea din tabloul social care ne arată familiile boiereşti înconjurate de servitori ţigani, precum erau casele patricienilor romani, pline de sclavi aduşi din lumea întreagă. 

 
I 
În una din serile iernii de la 1850, palatul X din oraşul Iaşi era luminat ca pentru o serbare mai deosebită. Toate  ferestrele străluceau pe întunecata lui faţadă, şi trecătorii din strada mare zăreau înlăuntru un mare număr de dame şi cavaleri înotînd în valuri de lumină. Un lung şir de caleşti elegante se opreau una după alta la scară, şi din ele se coborau alte dame şi alţi cavaleri întîrziaţi, care se suiau repede la rîndul de sus, în sunetul armonios al unei orhestre şi intrau apoi în salonul cel mare al palatului. 
Acea sală ornată cu oglinzi nalte cît pereţii şi cu lăzi de portocali, înşirate de-a lungul colonadei de marmură ce susţinea galeria muzicanţilor, acea sală, zicem, cuprindea  în sînu-i tot ce poate încînta privirile şi închipuirea: toalete pariziene de gustul cel mai perfect, briliante strălucitoare, flori exotice, policandre numeroase de bronz aurit şi mai cu seamă figuri tinere, frumoase, vesele şi mult adimenitoare. Toate acestea formau un tablou magic! 
Focurile pietrelor scumpe se unea cu razele scînteietoare ale ochilor; parfumul îmbătător al florilor se înalţa în văzduh cu armonia orhestrei, şi lumina candelabrelor se revărsa ca un val de aur pe frunţile, pe braţele şi pe umerele albe ale damelor. Strălucită era într-adevăr acea adunare, căci venise să asiste la cununia celei mai frumoase flori din aristocraţia Moldovei, a domnişoarei Margărita X. 
În aşteptarea acelei serbări, damele aşezate pe canapelele de jur împrejurul salonului vorbeau cu cavalerii de frumuseţile miresei şi se pregăteau vesel pentru balul ce era să urmeze după ceremonia nunţii. Deodată uşile unui alt salon mai mic se deschiseră şi Margărita, întovărăşită de maică-sa, se arătă în toată pompa toaletei de mireasă şi în toată măreaţa ei splendoare. Damele se sculară repede ca să o vadă mai bine, iar cavalerii, adunaţi grămadă în faţa ei, se închinară ca dinaintea unei tinere regine. Un lung fior de uimire trecu prin inimile tuturor. 
Margărita şi cu maica sa, după o scurtă oprire, se îndreptară către uşa din fund care ducea la capela palatului. Ajungînd însă la acea uşă, copila se opri şi se îngălbeni pe faţă dînd cu ochii de un tînăr care, galben ca şi dînsa, i se închina profund pentru ca să-şi ascundă tulburarea. Această scenă mută, ce cuprindea un mister adînc, trecu nevăzută de nime, şi mireasa, urmînd după maica sa, care o trăgea de mînă, ieşi din salon. Damele şi cavalerii se îndreptară în grabă spre capela unde era să se celebreze cununia, iar tînărul, rămas singur, căzu pe un jilţ cu inima zdrobită de o crudă suferinţă; ochii i se umplură de lacrimi, şi moartea îi apăru ca o binefacere dumnezeiască! 
După o oră, societatea se întoarse în salon, felicitînd pe socri şi pe tinerii însuraţi, după vechiul obicei. Socrii plini de bucurie şi noul însurat, glorios de fericirea lui, mulţumeau în dreapta şi în stînga, pe cînd Margărita se ţinea deoparte, în tăcere, ca o statuie de marmură albă; numai ochii săi dădeau încă semne de viaţă prin două lacrimi dureroase în care se reflecta veselia adunării. 
Tînărul de care am vorbit şi pe care îl vom numi Alexis se apropie de dînsa şi îi zise cu glas uimit: 
— Daţi-mi voie, doamna mea, să adaug şi eu felicitările mele pe lîngă toate complimentele cîte aţi primit în astă seară. Toţi v-au adresat urări de fericire; eu vă doresc împlinirea dorinţelor ce aţi avut necontenit de a călători în Francia şi în Italia. 
Margărita privi la tînărul ce-i grăia cu o cătătură lungă şi întristată; apoi zise: 
— Primit-aţi un buchet de flori?
— Da, mi l-a dat domnul M., bărbatul d-voastră, cînd am intrat

în salon. — Şi v-a spus că-i din partea mea? 
— Nu.
— Acel buchet l-am compus eu însămi pentru d-voastră, adăugăea, roşindu-se pe obraji. — Şi eu mă jur să-l pastrez toată viaţa mea ca un suvenir nepreţuit!... răspunse Alexis, tremurînd de uimire. 
Cîteva persoane se apropiară de Margărita; iar Alexis se retrase încet, strîngînd la pieptu-i un mic buchet de flori de trandafir, de viorele şi de rezeda. Din cea mai adîncă desperare, el trecuse pe loc în cea mai vie bucurie. 
— Mă iubeşte! gîndi el, mă iubeşte! Ah! de-acum nu-mi pasă de suferinţe, nu-mi pasă de moarte! mă iubeşte Margărita!... 

Pe cînd Alexis improviza în sine acel monolog poetic şi naiv, pe care toţi înamoraţii îl repetează de cînd există amorul, domnul 
M. îl observa de departe şi zîmbea, văzîndu-l rătăcind prin salon ca un om ce nu ar avea conştiinţă de sine. El veni în faţa lui, îl atinse cu mîna pe umăr şi îi zise glumind: 
— Trezeşte-te, poetule, şi te coboară pe pămînt din regiunile lumii ideale, căci balul o să înceapă în curînd. 
Alexis tresări la glasul ce-l apostrofa astfel şi rămase puţin tulburat; însă dl M., luîndu-l de sub braţ, puse a se primbla cu el prin mijlocul salonului şi urmă a glumi asupra naturii fantastice a poeţilor, pretinzînd că ei sunt vînători de visuri nebune şi de rime ne-bune. Dl M. cultiva cu destul succes soiul acel de spirit francez care se introdusese în societatea Iaşilor şi care consista întru a face jocuri de cuvinte şi calambure. 
— În adevăr, observă Alexis, lumea ne crede pe noi, poeţii, cam nebuni, fiindcă noi vedem lucrurile printr-un văl magic, ce 

le înfrumuseţează; însă nu mergem cu nebunia pînă la gradul de a nu recunoaşte defectele şi ridicolele societăţii. 
— Nu mă îndoiesc despre aceasta; însă mărtureşte că dacă societatea are unele părţi urîte şi blamabile, ea posedă şi avantaje de o mare valoare. 
— Care? întrebă Alexis, oprindu-se lîngă una din coloanele galeriei. 
— Poeţi de talent ca d-ta, amici sinceri ca mine şi mai cu seamă fiinţe îngereşti ca Margărita. Priveşte cît e de frumoasă sub cununa ei de peteală. Ce asemănare poetică ai putea găsi pentru ea? Un înger încoronat cu raze de soare? Un crin zîmbitor sub roua dimineţii? Un. . . urmează d-ta, care eşti poet, căci eu nu mai găsesc nimică. 
— Nici eu, spuse Alexis, privind cu admirare pe Margărita în mijlocul amicelor sale. 
— Cum?... Muza d-tale îţi face infidelităţi? întrebă dl M. rîzînd. 

— Muza mea, am obicei să o culc frumuşel acasă cînd mă duc
la baluri. — Şi ea doarme în tot timpul cît eşti absent? 
— Doarme dusă pe ceea lume.
— Bună casă ţineţi împreună! Am să spun Margăritei istoria muzei d-tale şi chipul ce ai descoperit de a trăi cu dînsa în bună armonie. 
— Cred că nu ai de gînd a întrebuinţa cu doamna M. acelaşi sistem... 
— O! nu, nu încă. . . mai tîrziu... vom vedea. Însă spune-mi în toată sinceritatea, ce ai face în locul meu dacă te-ai fi însurat d-ta cu Margărita? 
— Eu? întrebă Alexis tulburîndu-se. Nu înţeleg...
— Vreau să zic, cum ai urma în timpii cei dintîi ai căsătoriei?
— Aş urma moda engleză; adică mi-aş lua soţia la finitul balului, m-aş sui cu dînsa într-un cupet de voiaj şi m-aş duce întins 

la Napoli sau aiure, pentru ca să-mi petrec luna numită de francezi luna de miere. Astfel aş realiza un vis plăcut al dnei Margărita şi... 
— Cum, ai petrece pe drumuri zilele cele dintîi ale fericiriicasnice? O! poet, poet! eşti sublim! mă duc să te spun Margăritei. 
Zicînd acestea, dl M. alergă rîzînd lîngă juna lui soţie şi începu cu ea o convorbire în vremea căreia aruncau împreună priviri deosebite asupra lui Alexis, el cu o expresie sardonică, şi ea cu o expresie de jale adîncă. 
Semnalul balului se dete; orchestra preludă prin un vals nou de-al lui Strauss, şi mai multe perechi de dame şi cavaleri se repeziră vesel în vîrtejul dansului. Margărita, obligată de a începe balul, făcu de două ori jurul salonului, strînsă la pieptul bărbatului său. După vals veni un contradans. Margărita avea astă dată pe Alexis de cavaler; amîndoi însă erau într-un neastîmpăr sufletesc astfel de mare, încît mîinile lor tremurau; lor li se părea că toată lumea îi observa cu maliţie şi că citea în inimile lor. După figura întîi, Margărita zise lui Alexis: 
— Adevărat e că eşti decis a pleca din ţară?
— Adevărat.— Şi pentru mult timp ai de gînd să te depărtezi?

— Pentru mai mulţi ani.
Ea coborî ochii şi după o scurtă tăcere întrebă iar:

— Cînd ai hotărît să pleci?
— Peste două luni, la primăvară. 
— Ai să petreci vara în Paris? 

— Nu cred, fiindcă voi merge negreşit la Londra, ca să vizitez palatul expoziţiei universale, şi apoi din Englitera poate că mă voi îmbarca pentru ca să mă duc în America. 
— Tocmai în America!... singur! replică Margărita cu durere. 
— Singur în America sau singur în Europa nu e totuna pentru mine? observă Alexis suspinînd. 
Deodată, Margărita îşi ridică ochii, îi ţinti drept în ochii lui Alexis şi zise, inspirată de-o gîndire ademenitoare: 
— Dar... dacă voi veni şi eu la primăvară în Paris... sau la vară... sau la iarna anului viitor, îmi promiţi că te-oi găsi acolo? 
— Promit să mă aflu în orice parte a lumii vei merge şi oriundevei dori ca să fiu. 

Figura Margăritei se lumină de focul unei bucurii nemărginite; şi cînd la finitul contradansului Alexis o duse la locul ei, tînăra mireasă îi zise strîngîndu-l de mînă: 
—Mă încred în cuvîntul d-tale. 
El se închină în tăcere şi peste puţin timp ieşi din bal, purtînd în sufletul lui o comoară de simţiri vesele şi dureroase, care îi aduceau în ochi cînd lacrimi amare de desperare, cînd dulci lacrimi de fericire! 
II 
Cu patru luni înainte de scenele descrise în capitolul precedent, Alexis se întorcea din străinătate, unde îşi terminase studiile. Era pe la finitul toamnei, atunci pe cînd în ţara noastră ploile încep a fi în două cu zăpadă şi drumurile devin nepracticabile. Caii harabagiului pe care-l luase la Mihăileni, plini de glod pînă la urechi, îngheţaţi, căzuţi de osteneală, de-abia mai puteau trage trăsura pe cîmpul moale în care roţile intrau pînă la butuc, căci din cauza întunecimii vizitiul rătăcise drumul. Din zece în zece paşi caii se opreau suflînd greu şi părea că nu mai simt loviturile biciului ce lăsa urme dese pe umeda lor spinare. 
— Unde ne găsim? întrebă Alexis pe harabagiu.
— Dumnezeu ştie, răspunse acesta. Eu nu mai văd nimic înaintea mea. 
— Ei bine, ce facem acum?
— Nu ştiu, zău! Să aşteptăm pînă s-a mai ridica pîcla, ca să ne putem găsi calea. 
— Fie! zise Alexis şi, învelindu-se bine cu mantaua, el se ghemui în colţul trăsurii. 

Pierdut astfel, noaptea, pe locuri necunoscute, tînărul călător se puse a gîndi la ţările civilizate de unde venea şi a face o tristă asemănare între starea de înflorire a acelor părţi ale Europei şi starea de mizerie a patriei sale. Acolo, oraşe mari, bine îngrijite, bine luminate, bine zidite, ornate cu monumente de artă, cu muzee, cu universităţi etc., la noi, oraşe păcătoase, glodoase, întunecoase ă...î şi lipsite de cel mai mic confort al vieţii; acolo, şosele minunate, poduri frumoase, canaluri largi, drumuri-de-fier pretutindeni, la noi, drumuri cu hăugaşe, podeţe de lemn putred, crîşme mizerabile pe ici, pe cole; acolo, cai nalţi, tari, bravi, mîndri, vite grase, bine ţinute în grajduri de piatră; la noi, cai mici, nesăcelaţi, stîlciţi de bătaie, vite slabe, chircite, părăsite pe cîmp la toate asprimile timpului; acolo, în fine, oameni care, bucurîndu-se de binefacerile civilizaţiei, au sentimentul demnităţii personale, la noi, un popor îngenuncheat dinaintea impiegaţilor guvernului, dinaintea stăpînului moşiei, dinaintea arendaşului şi a vătafului şi a feciorilor boiereşti etc.! 
Toate aceste gîndiri îl atristau adînc, însă el se găsea la acea epocă frumoasă a tinereţii unde iluziile, ca un cîrd de păsări primăvăroase, zboară în calea omului şi-l îngînă cu melodii încîntătoare! Prin urmare, tristeţea lui nu ţinu mult, căci el se mîngîie îndată cu ideea de a fi unul din pionerii civilizaţiei în patria lui, misie nobilă şi visată de fiecare tînăr, însă misie grea şi descurajatoare pentru mulţi! 
Vizitiul se coborîse din capră şi se depărtase de trăsură pentru ca să caute drumul, iar caii, cu capetele plecate şi cu urechile lăsate, se clătinau în glod, putînd de-abia să se ţie pe picioare. În curînd Alexis auzi un tropot aproape de locul unde se afla şi un glas străin care striga: 
— Măi, cel cu trăsura! ce te-ai băgat în arături ? Vizitiul veni iute prin întuneric şi răspunse: 
— Ne-am rătăcit, ş-acum caut să găsesc drumul.
— Da’ încotro mergeţi?
— La Iaşi.
— La Iaşi?... Aţi lăsat calea Iaşului departe!
— Cum se poate? zise Alexis, scoţînd capul din manta. Şi unde ne aflăm aici? 
— Pe moşia cucoanei Elencu. 
— Care Elencu?
— Dorianca.
— Departe-i satul?
— Ba nu! cît cole.— Şi este cineva la curte?

— Este cucoana şi duduca.
— Poţi să ne îndrepţi spre casa boierească? 
— Cum nu? Eu sunt chiar din curte; sunt puşcaş.
— Minunat!... fii călăuzul nostru şi ţi-oi da un bacşiş bun.
— Sărut mîinile... Hai!

Călăreţul apucă înainte peste cîmp, şi trăsura puse a-l urma încet, suind şi coborînd din brazdă în brazdă. Peste o  jumătate de oră se auziră lătraturi de cîini şi se zăriră cîteva lumini slabe prin fereşti afumate de case ţărăneşti; apoi se ivi o poartă mare, ce se deschidea într-un zid, şi trăsura, intrînd într-o curte spaţioasă, se opri la scara unui castel cu două rînduri. 
Mai mulţi servitori alergară să deschidă oblonul, iar unul din ei conduse pe Alexis într-un mic apartament în care domnea tot confortul ospitalităţii bine înţelese. 
— Pe cine să anunţ cucoanei? întrebă servitorul cu un aer respectuos. 
— Pe dnul Alexis V., răspunse călătorul nostru  care, rămas singur, îşi drese toaleta şi-şi pieptănă părul, privindu-se într-o mare oglindă de perete. 

Nu trecură zece minute, şi servitorul se întoarse zicînd că este invitat de cucoană a se prezenta ei. Alexis sui la rîndul I pe o scară îmbrăcată cu covor şi luminată de un policandru cu patru lămpi, apoi intră în salonul unde îl aştepta stăpîna castelului. El se găsi în prezenţa unei dame ca de 45 de ani şi a unei tinere domnişoare, avînd amîndouă tipul distins al adevăratei aristo-craţii. Dna Elencu Dorian, deşi în vîrstă, conserva încă urmele unei frumuseţi care acum luase un caracter de majestate, iar cît pentru fiica sa, Margărita, ea produse lui Alexis efectul unei minuni. Şi în adevăr, talia sa de regină şi expresia graţioasă, inteligentă şi atrăgătoare a figurii sale fermecau ochii la cea întîi privire. Alexis se închină respectuos dinaintea damelor şi zise, adresîndu-se către dna Dorian: 
— Vă cer o mie de scuze, doamna mea, pentru libertatea ceam luat de a căta un adăpost în casa d-voastră, neavînd onorul de a fi cunoscut... 
— Vă înşelaţi, domnul meu, îl întrerupse dna Dorian; dacă vă văd acum pentru întîia oară, este că v-aţi dus de mic în străinătate, însă am bună cunoştinţă cu părinţii d-voastră, şi fiica mea Margă-rita e amică de pansion cu sora d-voastră. 
— Şi puteţi adauga, maman, o amică iubită, zise dra Margărita cu un glas dezmierdător, căci Alina şi eu eram nedespărţite la pansion. 
— Atunci sunt fericit de a mă introduce lîngă d-voastră sub auspiciile sorei mele, spuse Alexis, şi cînd m-oi întîlni cu dînsa, oi săruta-o de-o mie de ori pentru serviciul ce-mi face în momentul acesta. 

Doamna Dorian se puse pe o canapea şi arătă lui Alexis un jilţ alăture; apoi ea zise Margăritei ca să ordone a se aduce ceaiul. 
Salonul în care intrase Alexis nu era mare, însă prin mobilarea lui arăta că era locuinţa favorită a unor dame deprinse cu luxul vieţii elegante; covoare pe parchet, flori exotice în jardiniere de lemn de trandafir, oglinzi în cadruri poleite, albume şi note de muzică pe gheridoane, mulţime de mici obiecte de artă pe etajere de palisandru, un frumos piano de Pleyel între ferestre şi un papagal verde, care se primbla pe canapele, făcînd monologuri în limba lui. Un foc vesel ardea în sobă, răspîndind căldură plăcută în salon, iar dinaintea gurii de la sobă se ţinea serioasă o mîţă albă, care torcea de mulţumire. 
După o scurtă tăcere, în timpul căreia Margărita dase ordin pentru ceai şi venise de se puse pe un scaun în faţă cu Alexis, doamna Dorian întrebă pe tînărul ei oaspe ce impresie i-a produs revederea patriei sale după o absenţă îndelungată. 
— Doamna mea, răspunse Alexis, voi mărturisi că am simţit o mare bătaie de inimă cînd mă apropiam de frontiera Moldovei. Toate suvenirele din copilărie se deşteptaseră în minte-mi şi formaseră un cortegiu ademenitor,  care mă îmbătase prin imaginile fermecătoare ce-mi prezenta. Eram, într-un cuvînt, încredinţat că aveam să intru în rai, nici mai mult, nici mai puţin. Însă cînd am sosit la Mihăileni am găsit raiul cam glodos şi locuitorii lui cam nespălaţi ă...î. Raiul se prefăcu în purgatoriu. 
Damele începură a rîde, iar Alexis, încurajat, urmă descrierea voiajului său cu harabagiul, voiaj comic şi plin de mici incidente, care aţîţau rîsul. Doamna Dorian şi cu Margărita găseau multă plăcere a-l asculta, căci el avea un spirit original şi o conversaţie fină şi variată. El vorbi de Paris cu entuziasm, mai cu seamă că Margărita manifestase o mare dorinţă de a vizita capitala Franţei şi nălţă pînă la cer pe Alfred de Musset, căci acest poet era poetul favorit al Margăritei. Astfel, pe nesimţite, începu a se naşte o comunitate de idei şi de simpatii între amîndoi. 
Un servitor aduse tablaua cu ceaiul şi o aşeză pe gheridon. Margărita împlu tasurile de porţelan şi oferi una lui Alexis, întrebîndu-l dacă îi place ceaiul dulce sau fără zahăr, precum obişnuiesc chinezii. 
— Chinezii, răspunse tînărul, au dreptate să prefere această băutură sadea, căci aromul ei este astfel mai tare, însă eu sunt de părerea papagalului d-voastră, care vă cere o bucăţică de zahăr. 
În adevăr, papagalul zburase pe gheridon şi se rotea graţios pe dinaintea stăpînei lui, bîiguind toate cuvintele ce învăţase. Margărita îl sărută şi-i dete partea lui de zahăr. 
— Ce pasăre curioasă! observă dna Dorian; este astfel deprinsă cu fiica mea, că nu vrea să primească mîncare decît numai din mîna ei. N-am văzut încă aşa simpatie!... Pe toţi, şi chiar pe mine, ne muşcă rău cînd vrem să-l luăm pe deget, iar cînd vede pe Margărita, îşi întinde penele, se gudură şi face toate gentileţile. 
— Îmi daţi voie, domnişoară, să cerc şi eu a lega amicie cu el? întrebă Alexis pe Margărita, luînd o bucăţică de zahăr în mînă. 

— Bucuros, însă luaţi seamă să nu vă muşte.
Alexis începu a zice cu glas blînd: „Giali, Giali...îi frumos Giali!...“ şi pe loc papagalul, cătînd la el cu coada ochiului, se apropie încet repetînd: „Coco, Coco“, se sui pe degetul lui Alexis şi luă zahărul fără nici o sfială. 
— Maman, maman! strigă Margărita: priveşte minune ! Gialise arată amic şi cu dnul V.! 
— În adevăr, e lucru de mirare! adăugă doamna Dorian. Se vede că domnul Alexis are talentul de a îmblînzi fiarele sălbatice. 
— Giali, fiară sălbatică! Auzi, Giali, cum te ocărăşte maman?...Giali frumos, Giali drăgalaş, Giali gentil... Vin-aici, Giali, vin!... 
În zadar Margărita îi prodiga dezmierdări şi îi arăta bucăţele de zahăr, pasărea alintată îşi plecase capul, şi Alexis îi ciugulea cu degetul penele de pe gît. El răspundea încet la glasul stăpînei lui, însă nu se mişca din loc. 
— Pare-mi-se, observă dna Dorian, că favoritul tău îţi face infidelităţi şi că s-a dat în dragoste cu domnul V. El nici mai vrea să ştie de tine, Margărită; şi tu eşti geloasă, o văd în ochii tăi. .. eşti geloasă!... Zicînd aceste, începu a rîde cu hohot. Papagalul se trezi deodată, ridicîndu-şi capul, îşi întinse aripile ca un evantai şi imită rîsul vesel al dnei Dorian; apoi îşi luă zborul şi se puse pe umărul Margăritei. 
— Vezi, maman, că l-ai calomniat pe Giali? observă Margărita. Giali tot mă iubeşte. 
— Te iubeşte, dar, răspunse maică-sa, însă iubeşte deopotrivă şi pe dl V. El vă uneşte pe amîndoi în aceeaşi simpatie. 

La aceste cuvinte, copila, întîlnind ochii expresivi ai lui Alexis, se tulbură puţin, iar acesta, vrînd să dea o explicare naturală incidentului, se rătăci într-o dizertare psihologică din care nu mai putea să iasă. Doamna Dorian îl ascultă zîmbind şi îl întrerupse, zicîndu-i: 
— Efectul simpatiei nu se poate explica!Atunci el schimbă şirul conversaţiei şi luă de pretext elegantul

piano din salon, pentru ca să vorbească despre muzică. — Ştiţi a juca din clavir? îl întrebă Margărita. 
— Puţin, foarte puţin, domnişoară, răspunse el. În vreme cît am fost student, îmi variam studiile serioase cu muzica, însă n-am parvenit a fi artist. 
— E destul să fie cineva simplu diletant pentru ca să producă mulţumire ascultătorilor, replică Margărita. Cred că sunteţi macar diletant... 
— Pentru mine, dar!... însă pentru alţii. . . mă îndoiesc. 
— Să vedem, zise dna Dorian mergînd să deschidă clavirul.Pune-te aici şi executează ce ştii mai nou. 
Alexis, fără a face multe dificultăţi, se aşeză dinaintea clavirului şi execută cu gust şi precizie una din compunerile amicului său Charles Miculi, o simfonie elegantă asupra melodiilor romîneşti. El încîntă damele prin talentul său şi primi sincere complimente din parte-le. 
— Sunteţi artist, dle V.!... îi zise Margărita, şi ce e mai rar, artist modest. 

Alexis se roşi de bucurie şi răspunse că e fericit de a primi acest atestat din partea unei persoane atît de amabile; apoi, după îndemnul ei, continuă a juca diverse bucăţi, dintre care una mai cu seamă plăcu prea mult. 
— Ce melodie-i asta? întrebă Margărita.
— E o romanţă nouă ce se cîntă acum în toate saloanele Parisului. 
— Cunoaşteţi şi cuvintele?
— Dar, mi le aduc aminte. 
— Nu aţi vroi să le cîntaţi pentru ca să le învăţ şi eu?
— Le-aş cînta bucuros pentru ca să vă fac plăcere, însă am unglas care mă tem că v-a face să fugiţi. 
— Vă asigur că maman şi eu suntem foarte curajoase, replică Margărita zîmbind. 
— Dacă este aşa, iată romanţa. Ea poartă numele de L’oiseau bleu1... însă în privirea gentileţii papagalului d-voastră, vom numi

o L’oiseau vert2. 
Glumind astfel, Alexis cîntă cu un glas simpatic următoarele cuvinte pe o melodie delicioasă:
         
PASĂREA ALBASTRĂ

Este o frumoasă pasăre fluşturatică,
Care nu rămîne decît arareori în colivia ei,
E fericirea,
Oaspe zglobiu al inimii noastre.

Tînăra copilă ascultă cu multă luare-aminte, şi cînd Alexis se sculă de la clavir, rugînd-o ca să cerce a cînta romanţa, ea răspunse că nu poate, nefiind bine dispusă în astă seară, dar se angajă a cînta în seara viitoare. 
— Atunci nu vreţi ca să am şi eu mulţumire de a vă auzi? observă Alexis. 
— Pentru ce? întrebă Margărita. 
— Pentru că mîine dimineaţă trebuie să vă zic adio şi să plec. 

—Să pleci aşa degrabă? zise dna Dorian. Nu se poate. ... În astă seară ţi-am dat ospitalitate pentru d-ta; mîine ţi-o ofer pentru mine şi pentru fiică-mea. 
— Dacă îmi permiteţi să rămîn, răspunse Alexis închinîndu-se, eu primesc cu recunoştinţă. 
— Şi noi îţi mulţumim pentru orele plăcute ce ne-ai făcut să petrecem, replică dna Dorian, întinzînd mîna lui Alexis. El sărută mîna respectuos şi se retrase în apartamentul lui tocmai pe cînd pendula din salon suna miezul nopţii. 
„Ce nobilă damă e doamna Dorian! Ce înger graţios e dşoara Margărita!“ zise el în mintea lui pîn a nu adormi. „Ce amabil tînăr!“ zise şi Margărita cînd se găsi singură în camera ei. 
Fiecare dintre noi ar vrea să pună mîna pe ea,
Dar ea, se spune, nu vrea să se dea prinsă
Decît dulcii chemări
A inimilor ce iubesc, a glasurilor cereşti.

Cîntaţi, iubiţi şi, pe sufletul meu,
Doamnă, pasărea va veni
De îndată alături de dumneavoastră,
Şi nu va mai zbura niciodată (fr.).

Peste noapte iarna sosi la Moldova şi întinse pe suprafaţa ei un tapet de zăpadă albă. Cîmpiile dispăruseră sub acel văl strălucitor în razele soarelui şi răsunau de croncănitul cîrdurilor de corbi ce zburau în aer. Alexis, trezindu-se dimineaţă şi privind pe fereastră, văzu copacii grădinii coronaţi cu ţurţuri argintii, bazinul îngheţat şi pe straturile de flori mulţime de sticleţi, care cătau seminţe pentru hrana lor. O simţire de bucurie îl cuprinse în prezenţa soarelui ce strălucea pe cerul senin; el ar fi dorit să facă o primblare prin aleile parcului, însă nu singur... ci cu domnişoara Margărita; ar fi fost fericit să vadă pasurile ei lăsînd urme mici şi delicate pe omăt. 
Pentru ce astă fantezie ?. .. Răspundă tot omul  care cunoaşte începutul amorului. 
Suindu-se în salon pe la 11 ore, el găsi pe dna Dorian şi pe Margărita în toalete de iarnă, adică în rochii de catifea, şi pe Giali ciugulind cu pliscul pieptul mîţei culcate lîngă sobă. 
— V-am adus iarnă, doamna mea, zise Alexis intrînd şi salutînd damele. 
— Aşa este, răspunse dna Dorian, însă e iarnă cu soare.
— Şi cu una din cele mai mari plăceri ale iernii: cu concerte, adăugă Margărita. 
— Dacă aş fi poet, domnişoară, aş zice că, auzindu-vă, aud primăvara făcînd panegiricul iernii, şi acest suget graţios mi-ar inspira un sonet foarte poetic. 
— Cine ştie dacă nu cumva sunteţi şi poet, domnul meu!? observă Margărita. 
— Asta o ştiu eu, domnişoară, replică Alexis cu veselie.
— Ce ştiţi? Că sunteţi sau că nu sunteţi unul din favoriţii muzelor? întrebă doamna Dorian. 
— Mie nu-mi este iertat să vorbesc de mine, dar să întrebăm pe Giali, zise tînărul rîzînd. 

Însă pînă a nu-i adresa această întrebare, Giali puse a rosti: oui, oui, oui, oui. 
— Ce pasăre inteligentă! observă Margărita. .. Nu vă mai puteţi apăra în contra deciderii lui Giali! Iată-vă proclamat poet prin urmare; luaţi iute condeiul şi improvizaţi un catren în onorul păsării mele favorite. 
Alexis deschise un album şi scrise următoarele patru versuri: 
Un papagal, prin naltul său decret,
M-a înălţat la rangul de poet.
Să-i fac un imn? Ar fi cam în zadar.
El are gust mai bun... pentru zahar.

— Iată, zise el, demisia mea din calitatea de poet. Damele citiră rîzînd aceste versuri şi apoi dna Dorian, luînd braţul lui Alexis, îl duse în sala de prînz, zicîndu-i: 
— Se spune că poeţii sunt adeseori cu stomacul gol; sper dar că vei împărţi cu mulţumire dejunul meu. 

Masa, după obiceiul ţării noastre, era acoperită cu o mare varietate de comestibile, numite de bătrîni mezelicuri, făcute în casă: smîntînă, murături, păstrămuri, dulceţuri etc., aşezate în ordin pe farfurii de Saxa, semne vederate şi gustoase de îmbelşugarea cămării, probe de spiritul de gospodărie al stăpînelor castelului. 
După dejun, Margărita propuse o primblare cu sania, şi fără întîrziere se suiră cu toţii într-o sanie elegantă, la care erau înhămaţi doi cai negri de o rară frumuseţe. Telegarii, aţîţaţi prin gerul atmosferei şi prin clinchetul zurgalăilor, plecară ca nişte zmei, ridicînd un nor de pulbere de omăt sub copitele lor. 
— Vă place primblarea cu sania? întrebă Margărita pe Alexis.
— O găsesc răpitoare ca un vis, domnişoară. Visat-aţi vreodată că zburaţi prin aer? Întocmai acest efect îmi produce lunecatul saniei pe zăpadă. 
— Şi mie tot asemene mulţumire îmi face. Îmi pare că mă găsesc într-o lume fantastică, unde sunt condusă pe aripile unui zmeu, chiar ca în poveşti. 
— Margărită, întrebă dna Dorian, se află şi lupi în lumea ta fantastică?... 
Şi, fără a aştepta răspunsul fiicei sale, ea ţinti ochii cu grijă spre marginea pădurii pe lîngă care treceau în repejune. Caii dădeau semne de spaimă, sforăind şi muşcînd zăbalele, iar vizitiul, strîngînd frîiele cu putere, cerca să-i liniştească cu glasul. 
— Gheorghe, Gheorghe! strigă dna Dorian, ce se vede alergînd spre noi de la pădure? 
— Or fi niscaiva cîini, cucoană, răspunse vizitiul.
— Ba sunt lupi, lupi, Gheorghe!... Vai de mine, suntem pierduţi. 
— Nu vă temeţi, zise Alexis, nu vă temeţi, căci nu-i nici un

pericol. Am revolverul cu mine. El se sculă pe picioare şi văzu alergînd spre sanie trei lupi. 
— Gheorghe, adăugă el către vizitiu, poţi să stăpîneşti caii? 
— Pot, cucoane. 

— Ţine-i vîrtos în mîini, ca să nu răpească sania. Lupii veneau mereu cu guri căscate ca la o pradă sigură. 
— Domnule Alexis, suspină plîngînd dna Dorian, scapă pe Margărita! 
— Apără pe maman, domnule Alexis! strigă copila, îmbrăţişînd pe maică-sa; şi amîndouă, strînse piept la piept, se uitau la tînărul lor tovarăş, ce sta gata a se lupta de moarte cu fiarele sălbatice. 

Alexis, conservînd toată prezenţa de spirit în acel moment critic, aşteptă să se apropie lupii, apoi întinse revolverul, chiti şi dete foc. Una din fiare se rostogoli ucisă în omăt, şi celelalte se opriră lătrînd. 
— Mînă acum, Gheorghe, dar ia seama la prăvălişuri.
Vizitiul pocni din bici şi telegarii se izbiră la fugă; cei doi lupi rămaşi se luară iar la goană şi în cîteva minute fură alăture cu sania. Colţii lor se vedeau sîngeraţi şi răsuflarea lor se auzea hîrîind. Damele, îngrozite, scoaseră un ţipăt fioros, iar Alexis, chitind lupii cu sînge rece, descărcă revolverul în ei. Amîndoi se zvîrcoliră în loc, fiind răniţi, şi începură a se mînca între dînşii, luptînd cu furie şi pătînd omătul cu sîngele lor. Sania se depărtă cu o repejune ameţitoare şi sosi în curînd la castel. 
Cine poate descrie manifestările de recunoştinţă ale dnei Dorian şi ochirea îngerească cu care Margărita recompensă purtarea lui Alexis? Dna Dorian îl sărută cu dragoste ca pe copilul ei, iar Margărita îi strînse mîna zicînd: 
— Ne-ai scăpat, pe maică-mea şi pe mine, dintr-un pericol de moarte; din momentul acesta te consider ca un frate iubit! 
Alexis era astfel de uimit, că nu găsi nimic a răspunde. El ridică frumoasa mînă a Margăritei şi o sărută, fără a şti ce face; iar din acel sărutat inocent izvorî scînteia menită de a-i înflăcăra inima pentru toată viaţa lui. Însăşi Margărita simţi un fior fierbinte în sînul ei, fior prevestitor al unui amor nemărginit! 
Ziua întreagă se trecu în convorbiri asupra incidentului ce transformase pe Alexis în erou; iar seara, cînd lămpile aprinse umplură salonul de o dulce lumină, tinerii, prin îndemnul dnei Dorian, se puseră a face muzică. Clavirul răsună armonios sub degetele febrile ale copilei, în vreme ce Alexis, cuprins de extaz, întorcea foile notelor; pe urmă frumoasa diletantă începu a cînta 
o arie napolitană foarte originală, precum sunt toate melodiile populare ale Italiei. 
— Minunat! strigă Alexis cu entuziasm; îmi pare că mă găsesc la Neapoli. A! domnişoară, ce glas dulce şi armonios aveţi! Şi cu cîtă expresie ştiţi a cînta!... Nu vă fac complimente; vă mărturisesc adevărul cu toată francheţea... rareori mi s-a întîmplat să fiu astfel de pătruns în suflet... Copila se roşi de o tainică mulţumire, ce-i producea admirarea lui Alexis, iar dna Dorian, adresîndu-se fiicei sale, zise: 
— Vezi, Margărită, că ai un glas de primadonă? Tu nu vroiai să mă crezi pe mine. 
— Ba te cred, scumpă maman, replică Mărgărita, sculîndu-se şi sărutînd pe maică-sa cu veselie. 
— Dacă-i aşa, cîntă pentru mine melodia cea fără cuvinte, care îmi place mie atît de mult. Amicul meu va judeca de am gust bun. 
— Oi cînta-o bucuros, răspunse Margărita, dacă dl Alexis va promite să compuie cuvintele ce-i lipsesc. Şi grăind astfel, graţioasa copilă se uită cu amicală zîmbire la tînărul nalt. 
— Promit tot, domnişoară, numai să am mulţumire de a vămai auzi cîntînd. 

Margărita se puse din nou la clavir şi cîntă o melodie pătrunzătoare, ce deştepta mii de visuri poetice în suflet. Glasul ei cînd se accentua puternic, cînd se reducea la o suspinare armonioasă, cînd exprima cu foc tainicele aspirări ale inimii, şi produse în sufletul lui Alexis o profundă tulburare. 
Fără a zice un cuvînt, el luă albumul de pe gheridon, se retrase deoparte şi scrise următoarea poezie, în vreme ce Margărita urma cîntecul ei: 
Auzit-ai, frate, de un plai frumos 
Care-n veci răsună de cîntări iubite? 
Unde se-mpreună cerul luminos 
Cu albastrul mării cei nemărginite? 
Acolo mi-e dorul, acolo mă vreu, 
Pe-ale tale braţe du-mă, dragul meu!
 etc., etc. (vezi pagina 278 în volumul Mărgăritărele) 
Finind de a scrie această romanţă, Alexis depuse albumul sub ochii Margăritei şi zise: 
— Iată versurile ce mi-a inspirat melodia d-voastră; cercaţi,vă rog, domnişoară, de a le cînta, pentru ca să vedem dacă se potrivesc pe măsura muzicii. 
Doamna Dorian ieşise din salon ca să dea ordine pentru ceai. Margărita citi versurile cu o gingaşă uimire şi mulţumi lui Alexis, asigurîndu-l că ele exprimau visurile şi aspirările inimii sale; apoi ea aplică melodia pe acele cuvinte şi le găsi conforme cu caracterul poetic şi înduioşător al muzicii. 
— Ce titlu să-i dăm romanţei? întrebă ea cu o mică sfială.
— Fiindcă versurile mele au norocire de a vă plăcea, răspunse Alexis cu jumătate de glas, vă rog să primiţi pentru această romanţă titlul de Cîntecul Margăritei. 
— Primesc şi încă o dată îţi mulţumesc de plăcerea ce mi-ai făcut, replică Margărita, dînd mîna lui Alexis şi lăsînd a se destăinui în ochii săi simţirile care înfloriseră de curînd în sufletul ei. 

Tinerii priviră lung şi cu dulce dragoste unul la altul, şi prin razele amoroase ale ochilor ei legară soartele lor împreună. 
Serata se continuă pînă tîrziu; iar cînd Alexis îşi luă adio de la dame, căci avea a pleca a doua zi dimineaţă, o umbră de mîhnire se întinse pe faţa lui. 
— Dle Alexis, îi zise doamna Dorian, n-am nevoie să te îndemna considera casa mea ca a părinţilor d-tale. Cred dar că-i veni ades să ne vezi la Iaşi, unde o să ne întoarcem în curînd. Adio! Teaş mai opri aici vro cîteva zile, dar trebuie să fii aşteptat acasă cu nerăbdare... Mergi de-ţi îmbrăţişează familia şi nu ne uita pe noi. 
— Cît oi trăi, doamna mea, răspunse Alexis, îmi voi aduce aminte de orele preţioase ce am gustat aici şi... 

El nu putu zice mai mult, ci sărută mîna dnei Dorian, care îl sărută pe frunte, apoi se întoarse spre Margărita. Drăgălaşa copilă era cam palidă pe frunte. 
— A revedere, domnule Alexis!... îi zise ea... Spune Alinei că o sărut de o mie de ori. . . A revedere! 
— A revedere, bîigui Alexis, ameţit şi îndreptîndu-se spre uşă.
— Dar lui Giali nu-i spui nici un cuvînt amical? adăugă Margărita. 
— Îl uitasem!... El se întoarse de la uşă, luă pasărea în mînă,
o netezi pe pene, îi adresă cuvinte dezmierdătoare, o sărută pe cap şi o dete Margăritei; apoi el ieşi urmărit de dna Dorian pîn în capătul scării. 
Trebuie, oare, să descopăr un secret ?... Margărita, găsindu-se un moment singură în salon, sărută pe furiş capul fericitului Giali!... 
Alexis, după multe dificultăţi cauzate prin starea ticăloasă a drumurilor, sosi în fine la Iaşi, însă, deşi cîmpiile erau acoperite cu mantia geroasă a iernii, lui i se părea că lumea-i înflorită ca în frumoasele zile din mai: însuşi croncănitul corbilor, singurele păsări ce zări el în cale-i, avea ceva armonios; căci inima lui deşteptată răsuna de acele tainice şi îmbătătoare melodii ce cîntă amorul în anii tinereţii. Imagina graţioasă a Margăritei răspîndea culori şi raze fermecătoare pe tot ce se arăta dinaintea ochilor lui, încît, deşi roţile trăsurii scîrţîiau pin omăt, tînărul poet declama cu entuziasm: 
În ţara mea dulce sunt drumuri de flori, În dulcea mea ţară zbori, murgule, zbori !1 etc. 
Reintrînd în sînul familiei sale după lungi ani de absenţă şi introducîndu-se în societatea Iaşului, Alexis deveni simpatic tuturor persoanelor care-l cunoscură; părinţii lui erau fericiţi şi mîndri de dînsul, căci el le arăta o afecţie respectuoasă, iar mai cu seamă sora lui, Alina, îi prodiga cea mai dulce şi ingenioasă probă de iubire, grăindu-i necontenit de Margărita. Ore întregi petreceau împreună, ea povestind şi repovestind toate incidentele vieţii de la pansion, şi el ascultînd-o fără saţiu, căci Alina vorbea mai mult de amica ei decît de dînsa. Drăgălaşa copiliţă ghicise secretul fratelui său şi încet-încet devenise chiar confidenta lui. 
Nimic mai gentil pe lume ca importanţa ce-şi atribuie o fetiţă graţioasă şi inteligentă, care surprinde un secret amoros; natura ei îngerească îi inspiră un tact delicat în toate cuvintele şi în toate faptele sale. Ea găseşte expresii dezmierdătoare, care dau glasului său o intonare mai dulce şi mai armonioasă; ea se transformă în geniul mîngîierii! 
1 Versuri din poezia Întoarcerea în ţară, scrisă de Alecsandri la întoarcerea din exil (după 1848). 
Într-o dimineaţă, ca o veselă rază de soare, Alina intră în camera fratelui său şi îi zise, sărutîndu-l: 
— Astă-noapte mi s-a arătat prin vis un înger frumos care mi-a 
vorbit de Margărita. — Şi ce ţi-a spus? întrebă Alexis, zîmbind. 
— Mi-a spus că amica mea se urăşte mult la ţară de o bucată de vreme, că ea cîntă necontenit o romanţă foarte poetică şi că are să vie în curînd la Iaşi. 
— Draga mea Alină! zise Alexis, ridicînd în braţe-i pe gingaşa lui surioară şi sărutînd-o pe ochi; eşti tu însăţi îngerul care l-ai visat şi îmi aduci vestea cea mai fericită. . . Are să vie, zici?... cînd?... azi? mîine?
 — Inima-mi vesteşte că a şi sosit! replică Alina cu o drăgălaşă maliţie. 
— Sosit! răcni Alexis, devenind palid de uimire. . . Eşti sigură?
— Iată proba! adăugă copila, arătînd un bilet mic şi elegant.
— Un bilet de la Margărita!
— Deschide-l şi-i vedea. Alexis deschise iute plicul şi citi:


„Scumpa mea Alină! 
Am sosit chiar acum de la ţară, unde mă luase urîtul: doresc să te îmbrăţişez. Vină degrabă pentru ca să te sărut pe tine mai întîi de celelalte amice; te aştept cu nerăbdare. Vină. Complimente fratelui tău din partea lui Giali. 
Amica ta, MARGĂRITA“ 
Alexis simţea inima lui bătînd puternic la vederea acestor linii scrise din repejune. El îndemnă îndată pe sora lui ca să se gătească şi dete ordin ca să înhame caii la cupet. 
— Vii cu mine? întrebă Alina. 
— Aş veni... însă nu ştiu de se cuvine... aşa de dimineaţă... Ce socoţi tu, dragă Alină? 
— Socot că nu e nici un rău să mă întovărăşeşti într-o vizită amicală. 
— Ba nu; oi merge singur mai tîrziu... Acum du-te tu şi-i spune... 
— Ce?
— Ce ţi-a spune inima.
— Dar biletul meu... nu mi-l dai? întrebă copila, zîmbind.
— Îl vrei?
— Ba nu; ţine-l la tine pentru ca să nu-l pierd.Şi zicînd aceste, Alina ieşi rîzînd, sprintenă şi graţioasă ca o floare înaripată. 

Rămas singur, Alexis deschise din nou biletul, îl reciti  mai multe ori şi-l sărută. Apoi el se puse a se primbla de-a lungul camerei, gîndind la vizita ce avea să facă Margăritei şi închipuindu-şi o convorbire amoroasă cu dînsa, convorbire compusă de fraze perfecte şi conforme cu dorinţele sufletului său. 
Acea vizită multaşteptată avu loc a două zi, însă el se simţi atît de tulburat în prezenţa Margăritei, că uită toate frazele ce le pregătise şi convorbirea se ţinu asupra unor obiecte cu totul indiferente. Noroc pentru el că ochii lui avură o elocvenţă rară şi grăiră, aparte, cu ochii Margăritei despre un obiect mult mai interesant, de starea inimii lor. Astfel, cînd buzele trandafirii ale copilei ziceau că stăpîna lor petrecuse în linişte zilele de pe urmă la ţară, frumoşii săi ochi protestau în contra acestei inocente minciuni şi declarau că a lor stăpînă murea de dor de a se întoarce la Iaşi pentru ca să se apropie de Alexis, şi ochii acestuia exprimau 
o fericire nemărginită, o recunoştinţă adîncă, un amor demn de îngereasca fiinţă ce purta nume de floare. Asemene vizite se repetau ades, graţie legăturilor amicale ce existau între Margărita şi Alina şi care înlesneau dese întîlniri între Margărita şi Alexis, atît în salonul dnei Dorian, cît şi în alte saloane din Iaşi, pe la vizite, pe la serate, pe la teatru, pe la baluri. Ambele amice erau nedespărţite pretutindeni, şi Alexis, profitînd de această nedespărţire, vedea în toate zilele pe Margărita, şi cu cît o vedea mai mult, cu atît el îi descoperea mai frumoase calităţi şi se exalta mai tare în simţul adorării sale. Prezentul era aşa de strălucitor, că răspîndea raze aurite chiar pe întunecimea viitorului, şi acel viitor se arăta lui Alexis ca o lume nouă, plină de încîntări şi de dorinţe realizabile... Într-un cuvînt, Margărita şi fratele Alinei plutiră în regiunile cereşti, pe aripile visurilor fermecătoare ale iubirii şi aspirau la unirea soartei lor prin sacrele legături ale căsătoriei. Însă!... O! cuvînt fatal! piatră nesimţitoare, pe care vin de se zdrobesc proiectele şi sperările omului! Ce geniu răuvoitor te-a pus în calea dorinţelor noastre!... 
Alexis fu obligat a se absenta din Iaşi, timp de o lună, fiind trimis de tatăl său la Bucureşti, şi în lipsa lui se dărîmă palatul feeric al visurilor sale! 
O amică a dnei Dorian, una din acele dame care după ce îmbătrînesc îşi impun misia de peţitoare, găsi de cuviinţă a se ocupa de căsătoria Margăritei şi propuse de mire pe un nepot al ei, dl M., care într-adevăr unea toate condiţiile de poziţie, de avere şi de bună educaţie. Propunerea conveni sub toate privirile dnei Dorian, şi aceasta exercită toată influenţa sa de mamă asupra Margăritei pentru ca să obţie consimţămîntul ei. 
Sărmana copilă cercă în zadar să lupte în contra destinului care-i ucidea fericirea. Zile şi nopţi întregi ea plînse lacrimi amare, dar nu avu putere să refuze rugămintea maicei sale cînd o văzu în genunchi, cerîndu-i sacrificiul tinereţilor şi al inimii... 
Margărita se cunună cu dl M., zicînd un adio dureros iluziilor veselei junii! 
V 
Cîteva zile în urma cununiei, Alexis trimise Margăritei un mic medalion smălţuit, ce cuprindea frunze din florile buchetului compus de dînsa pentru iubitul ei (precum s-a văzut în capitolul 1); şi tînărul primi în aceeaşi zi din partea iubitei lui o mică cruciuliţă de briliant ce din copilăria ei, purtată la sîn, fusese martorul misterios al tuturor simţirilor inimii sale de vergină. . . .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  . 
Primăvara sosi! .. . cu dînsa veni timpul de plecare în străină-tate pentru Alexis. El făcu o vizită de adio Margăritei, dar nu avu norocul de a o găsi singură; salonul ei era plin de persoane străine. În zadar el prelungi vizita lui vreo două ore, cu sperare că i s-ar prezenta ocazia de-a zice iubitei sale un cuvînt neauzit de nimeni altul decît ea! Salonul, departe de a se deşerta, se umplea încă mai mult de vizitatori, şi atît Alexis, cît şi Margărita erau munciţi de un neastîmpăr sufletesc pe care de-abia îl puteau ascunde în ochii străinilor. 
În fine, Alexis, desperînd de a putea îndeplini dorinţa inimii sale, se pregăti de plecat; deodată, Margărita, inspirată de geniul amorului, ieşi iute din salon şi se întoarse în curînd cu medailonul aninat la piept. Alexis îi mulţumi prin o căutătură plină de dragoste şi de recunoştinţă; apoi îşi luă adio şi plecă. Margărita rămase cufundată într-o dureroasă melancolie, în vreme ce persoanele adunate în salonul ei ziceau, vorbind de Alexis: „Original tînăr! în veci pe drumuri, în veci pe mare! Trebuie să fie înamorat!“ 
Alexis se porni de la Moldova în luna lui mart, luînd pe sora lui cu dînsul pentru ca să-i arate minunile civilizaţiei în Germania, Francia şi Englitera, şi pe cît Alina se extazia la privirea acelor minuni, pe atît fratele ei era nesimţitor în faţa lor, căci gîndirea lui zbura necontenit aiure, fiind preocupată de suvenirul Margăritei. În zadar gingaşa copilă căta să distragă mintea lui prin veselia caracterului ei, el zîmbea numai cîteodată, şi chiar acea zîmbire era mîhnită. 
Primăvara, vara şi toamna trecură fără ştiri de la Margărita, căci nici un răspuns nu veni de la dînsa la toate scrisorile ce-i adresase Alina din străinătate. Deşi ea promisese că va veni la Paris, bărbatul ei nu se găsi în poziţie de a îndeplini dorinţa ei de călătorit, şi prin urmare ea fu silită a petrece o mare parte din an la moşie. Pierzînd deci sperarea de a o vedea în Paris, Alexis decise a se întoarce în ţară, mai cu seamă că Alina începea a simţi dorul de părinţi, şi pe la finitul lui noiembrie ajunse în Iaşi. 
Revederea Margăritei cu Alexis fu pentru amîndoi un izvor de chinuri, căci bărbatul junei femei se găsea faţă. După o lungă şi dureroasă despărţire, după o lungă şi fierbinte dorinţă de a se revedea şi a-şi comunica simţirile cele mai gingaşe ale inimii, soarta îi osîndi a se prezenta unul altuia ca nişte străini şi a-şi cumpăni vorbele, şi a-şi ascunde uimirea de care erau cuprinşi. Conversaţia lor nu avu nici un interes, deşi Alexis, ca un călător nou sosit, avea multe de spus, multe observări de făcut asupra ţărilor ce vizitase şi mai ales asupra minunilor expoziţiei universale din Londra. 
— Adevărat e, întrebă dl M. pe Alexis, că ai făcut un voiaj cu balonul? 
— Adevărat! am avut curiozitate a cunoaşte impresiile unei asemene călătorii în aer. 
— Cum? zise Margărita, v-aţi expus la un aşa pericol? şi nu v-a fost frică?... 
— Frică? replică bărbatul ei, rîzînd. Amicul nostru e deprins să zboare prin nouri; în calitatea sa de poet nu se înalţă el în toate zilele prin ceruri, călare pe Pegas?
 — Cu toate aceste, observă Alexis, nu aş fi îndrăznit poate a mă risca prin nouri, precum zice foarte maliţios dl M., dacă nu aş purta la sînu-mi un talisman nepreţuit, care mă apără de orice pericol. Margărita înţelese că Alexis făcea aluzie la cruciuliţa ce-i dase ea, şi toată figura ei se lumină de razele acelui soare tainic ce răsare în inimile iubitoare cînd ele sunt pătrunse de o neaşteptată fericire. Dl M., însă, începu a rîde cu hohot şi adăugă glumind: 
— Zău! Ai slăbiciunea a crede ca orientalii în puterea talismanelor?! 
— Mărturisesc, răspunse Alexis, că am această slăbiciune.
— O! poet, poet, poet!
— Nu rîde, dl meu, căci dacă ai fi avut norocire să capeţi un talisman ca al meu, şi mai cu seamă tocmai talismanul meu, te-ai considera omul cel mai ferice din lume... 
Bărbatul, intrigat, încetă de-a rîde; Margărita zîmbi, aruncînd lui Alexis o ochire expresivă; iar acesta, închinîndu-se, ieşi din salon. 
— Ce talisman să aibă? întrebă dl M. pe Margărita cînd se găsiră singuri. 
— Cine ştie ?... poate vreo cruciuliţă!... răspunse juna femeie,deschizînd un album. 
— Nu se poate... Alexis e crescut în Paris, şi Parisul nu-i fabrică de bigoţi. Mai lesne îmi vine a crede că a fi vreo viţă de păr de la 

o persoană iubită, căci poeţii sunt peruchierii amorului. 
Margărita, supărată prin această observare ridicolă, se sculă şi se retrase în camera ei de toaletă, iar bărbatul ei începu a cînta încet şi se duse la un amic al său, unde îşi petrecea zilele cu jocul de cărţi. Iarna întreagă trecu fără ca ambii amorezi să aibă prilej de a se întîlni aiure decît la teatru şi la baluri, sub ochii unei numeroase adunări. Toate cercările lor de a se găsi împreună erau zadarnice, căci într-un oraş ca Iaşii, unde purtarea fiecărui e controlată de toţi, ei erau obligaţi a se feri cu multă luare-aminte de a nu da prepusuri. Prin urmare, vizitele lui Alexis în casa Margăritei se răreau cu cît iarna înainta, şi graţie acestei tactici ei reuşiră a păstra secretul lor neghicit de nimeni, însă numai Dumnezeu ştia cîte suferinţe pătimeau ei în tăcere. 
Astfel anul 1852 găsi pe Margărita şi pe Alexis în luptă necurmată cu iubirea lor, iubire ce creştea cu atît mai tare cu cît ei căutau a o comprima. .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  . 
Cînd soarele lui mai aduse naturii o nouă întinerire, Alexis decise a merge să viziteze munţii şi mănăstirile Moldovei. 
El se duse la Fălticeni, oraş vestit prin iarmaroacele lui, şi de acolo la Slatina, unde piosul mitropolit Veniamin muri după retragerea sa din scaunul eparhiei. De aici, Alexis se îndreptă spre Tîrgul Neamţului prin Rîşca şi se opri cîteva ore pe ruinele cetăţii, ascultînd în uimire glasurile tainice care şoptesc între ziduri cu suflarea vîntului şi amintesc de gloria strămoşilor noştri. 
Înspre seară, el apucă drumul ce duce la Agapia şi ajunse odată cu noaptea în sînul acestei misterioase mănăstiri aşezată între munţi. Întunecimea, străpunsă de cîteva raze argintii ale stelelor ce se iveau printre brazii de pe culmile înălţate, răspîndea un văl de tristeţe asupra acelui sfînt locaş. Tăcerea adîncă ce domnea în el era îngînată prin curgerea pîrîului Agapia şi prin ţipătul înfiorător al păsărilor de noapte, care zburau din clopotniţă pe streşinile mănăstirii şi de pe acoperiş în codri. 
Alexis fu primit la arhondaric de maica iconoamă şi dus într-o chilie simplu mobilată ce se găsea în fundul unei tinzi întunecoase. Bătrîna călugăriţă îl întrebă de numele lui şi dacă avea neamuri în mănăstire. El răspunse că avea o vară primară, numită Evghenia S., pe care nu o văzuse tocmai din copilărie, şi că dorea prea mult să se întîlnească cu dînsa. 
— Prea bine, fiule, zise iconoama; mă duc să-i dau de ştire c-ai venit; şi ieşi din chilie. Alexis se duse în balconul de lemn al arhondaricului, balcon care se prelungea pe dinaintea chiliilor de jur împrejurul ogrăzii. El se simţi pătruns de o melancolie adîncă privind vîrfurile munţilor ce păreau a cădea pe mănăstire, biserica pierdută în întunericul nopţii şi zidirile acele tăcute, care serveau de locuinţă călugăriţelor. Din timp în timp, el zărea umbre negre ce se furişau de-a lungul galeriilor sau pe cărările care duc de la chilii la biserică şi i se părea că se găseşte sub impresia unui vis fantastic. 
„Iată, zise el în sine, o colonie întreagă de femei, şi numai de femei, condamnate a duce o viaţă monastică, a stinge toate glasurile inimii lor, a opri zborul imaginaţiei, a-şi îngropa tinereţile, a se lipsi de mulţumirile lumii şi a trăi numai cu sperarea de a merita intrarea lor în rai! Curios şi puternic efect al bigotismului asupra omenirii! cum denaturează chiar legile dumnezeieşti!... Femeia a cărei misie pe pămînt e atît de frumoasă şi sacră! femeia destinată a fi amantă, a fi soţie, a fi mamă, a fi mîngîierea cea mai scumpă a omului, iată-o redusă la un rol contrariu naturii sale iubitoare, iat-o ajunsă în starea unei flori veştede, decolorate, fără parfum şi fără viaţă!“ 
Gîndurile lui ar fi mers departe dacă nu ar fi fost distrase prin sosirea a două umbre ce se opriră lîngă el. Erau maica iconoamă şi vara lui Alexis. 
— Domnule, zise bătrîna, iată maica Evghenia! şi se depărtă în întuneric. 
— Dumneata eşti, vere Alexis? întrebă un glas dulce şi tînăr. 
— Eu, măicuţă... am venit să vizitez Agapia şi am dorit să te văd.

— Şi eu de mult o doresc, căci sunt ani de cînd nu ne-am mai întîlnit. 
— Haideţi dar în chilia mea, observă Alexis, pentru ca să ne vedem la faţă. 
Intrînd în acea chilie şi aruncîndu-şi ochii la călugăriţă, el rămase uimit de frumuseţea ei şi de expresia adevărat îngerească a figurii sale. Albă ca un crin, albeaţa ei era mult mai strălucitoare sub comănacul şi neagra îmbrobodire a hainelor călugăreşti. Ochii săi albaştri ca floarea inului aveau o limpezime care reflecta virginitatea sufletului, gura ei mică şi graţioasă se desena sub o zîmbire de bucurie, şi genele sale lungi lăsau umbre uşoare pe rotunzimea obrajilor. Într-un cuvînt, ea păru atît de admirabilă în lumina lămpii, că Alexis nu se putu opri de a zice: 
— Ah, verişoară, cum de te-ai călugărit fiind aşa de frumoasă?Juna măicuţă coborî ochii şi răspunse: 
— Nu m-am călugărit de bunăvoie, verişorule!
— Cum? strigă Alexis, luînd-o de mînă, o mînă delicată de copil. 
— M-au silit părinţii mei să pun rasă.

—Ce nelegiuire! N-au milă de tinereţile tale? 
— Nu! Am vărsat şiroaie de lacrimi, le-am căzut la genunchi,i-am rugat, le-am declarat că nu mă trăgea inima să mă îngrop de vie în mănăstire... toate au fost în zadar! Într-o zi m-au ameninţat că m-or blestema dacă m-aş împrotivi dorinţei lor, şi atunci a trebuit ca să plec capul. Eu, care eram mîndră de lungimea şi de frumuseţea părului meu, am fost tunsă ca un făcător de rele; eu, care mă numeam în lume Lucia, m-am trezit deodată despărţită de această lume sub numele de Evghenia. 
Zicînd aceste, maica începu a plînge şi căzu pe un scaun. Alexis, înduioşat, cătă să o liniştească prin cuvinte mîngîietoare, dar nu putu să reuşeze decît pomenindu-i de zilele copilăriei lor. 
— Îţi aduci aminte, dragă verişoară, de teiul cel mare din ograda de la moşia noastră?... îţi aduci aminte cum ne jucam la umbra lui şi cum ne speriam unul pe altul, ascunzîndu-ne după trunchiul său? 
Copila, auzind aceste cuvinte, îşi ridică ochii plini de lacrimi, îi ţinti cu drag asupra lui Alexis şi zise zîmbind: 
— Îţi aduci şi tu aminte, verişorule, cînd te-ai suit în copac pentru ca să-mi rupi o creangă înflorită şi ai căzut lîngă mine?... Doamne! cît m-am speriat atunce!... Chiar acum, după trecere de atîţi ani, încă îmi bate inima cînd gîndesc că puteai să te ucizi. 
— Ah! observă Alexis. Ştii că lucrul rău nu piere.
— De aceea poate n-am pierit nici eu cînd m-au călugărit,replică măicuţa, rîzînd încet. Dar spune-mi, verişorule, ce te-ai mai făcut din copilăria noastră? Stiu că ai fost multă vreme în străinătate! Ai studiat în Francia... Sunt şi acolo mănăstiri şi calugăriţe?
 — Sunt, dragă, în toate ţările persoane nenorocite, căci prostia omenească nu are hotare. 
— Dar tu, fost-ai încalte şi eşti fericit?
— Eu, dragă? răspunse Alexis suspinînd, deşi trăiesc în lume,duc zile mai negre şi mai amare decît voi, care sunteţi închise în mănăstiri. 
— Eşti nefericit tu, Alexis? zise copila, apropiindu-se de vărul ei şi apucîndu-l de mînă... Cum?... Ce durere poţi să simţi cînd părinţii tăi au iubire pentru tine, cînd toată lumea trebuie să te stimeze şi să-ţi arate simpatie?... iubeşti poate vreo persoană pe care împrejurările nu-ţi permit de a o lua de soţie!?... Dar... inima-mi spune că nu este altă cauză durerii tale. 
— O! Suflet îngeresc! ai citit în sufletul meu şi ai descoperit adevărul! răcni Alexis cu desperare. Aşa este, Lucio, iubesc o fiinţă înzestrată cu toate darurile naturii, şi ea-i condamnată a face bucuria altuia. 
— Ah! replică Evghenia, eşti mult mai de jelit decît mine, dragă Alexis. 
Amîndoi rămaseră cîtva timp cufundaţi într-o dureroasă tăcere, cînd sunetul unui clopot îi trezi din cufundarea gîndurilor. 
— Ce este? întrebă Alexis. Pentru ce trage clopotul la miezul nopţii? 
— Trage pentru utrine, răspunse maica... Merg la biserică... Vii şi tu, verişorule? 
— Vin să te văd în strană. — Şi să mă auzi cîntînd, adăugă ea, că sunt eu de rînd în astă-noapte. 



Peste un cuart de oră, Alexis coborî scările arhondaricului şi apucă pe-o cărăruşă în sunetul toacei bătute de o călugăriţă pe-mprejurul bisericii. El intră în sfîntul locaş luminat de o singură lampă aprinsă dinaintea icoanei Maicei Domnului. De la uşă pînă lîngă stranele cîntăreţelor, biserica era plină de călugăriţe pierdute în umbră, unele culcate pe lespezi, altele dormitînd prin strane, iar aproape de uşa altarului sta maica Evghenia, acoperită cu o mantie lungă şi creaţă. Ea cînta psalmele rugăciunii, cu ochii ridicaţi spre icoane şi luminaţi de flacăra slabă a lămpii de argint. Glasul ei melodios răsună sub bolta întunecată şi vărsa în inimă simţirea pietăţii. Alexis o privi cu o respectuoasă admirare şi crezu că vede un palid serafim coborît din ceruri pentru ca să continue pe pămînt imnul de adorare către Dumnezeu. 
Rezemîndu-se de strana mitropolitului, el căzu într-o reverie profundă şi adresă cerului fierbinte rugăminţi pentru fericirea Margăritei; căci imaginea iubitei sale îi apărea în toate tablourile măreţe ce se prezentau ochilor lui. La finitul serviciului, Evghenia întovărăşi pe Alexis pînă la scara arhondaricului unde îşi ziseră adio, căci el avea a pleca a două zi de dimineaţă. 
— Cînd ne-om mai vedea, verişorule? întrebă maica.
— Dumnezeu ştie! răspunse Alexis, căci sunt decis a pleca iar în străinătate. 
— Vrei să fugi de durere? zise copila; în zădar, ea-i umbra omului. 
— Sau poate că omul e umbra durerii! Adio, dragă Lucie!
— A revedere dar, verişorule, cînd a vrea Dumnezeu! adăugă ea cu glas întristat şi dispăru ca o nălucire. 

VI 
Plecînd în faptul zilei de la Agapia, tînărul călător se duse la Văratic, altă mănăstire de călugăriţe, aşezată în poalele unui munte, apoi trecînd prin satul Bălţăteşti, el sui Dealul Doamnei, se coborî la Hangu, şi acolo luă o plută ca să meargă la Piatra pe apa Bistriţei. El făcu această primblare încîntătoare fără a fi distras din tristele cugetări care îi frămîntau mintea, căci în acea frumoasă perioadă a vieţii, unde inima omului domneşte în toată suveranitatea sa, lumea se luminează şi se întunecă după starea inimii. Un cîntec poporal zice: 
Inima-i voioasă, Lumea-i luminoasă. 
De la Piatra, Alexis se decise a merge la moşia unde se găsea Margărita de cîteva zile. El sosi acolo pe o minunată dimineaţă de primăvară şi se coborî în grădină pentru ca să aştepte momentul fericit în care va vedea pe iubita lui singură, căci astă dată bărbatul ei era absent. După o rătăcire prelungită prin aleile şi prin desimea parcului, el căzu pe o laiţă la umbra unui stejar bătrîn şi cercă în zadar să aline bătăile inimii sale; minutele-i păreau lungi, verdeaţa naturii posomorîtă, cîntecul păsărilor monoton, cînd deodată, prin un efect magic, totul se înveseli în ochii lui! Soarele deveni splendid, verdeaţa frunzelor şi a gazonului se învioşă, ciripitul păsărilor se schimbă în armonie plăcută, căci Margărita intrase în grădină. 
Îmbrăcată într-o rochie albă de gază, tînăra femeie venea iute prin o alee nisipită şi strălucea ca o apărire cerească în umbra deasă a copacilor. Alexis, uimit, se sculă şi se repezi  înaintea ei, mîinile lor se strînseră tremurînd şi ochii lor se umplură de o lumină aurită. 
— Ai venit, zise ea cu glas febril, inima-mi spunea că ai să vii!...
— Am venit, răspunse el, căci nu mai puteam trăi fără să te văd.Zicînd aceste, ei se apropiară de un boschet şi se puseră pe bancă. 
Cine poate inventa o limbă atît de expresivă care să fie în stare de a descrie lămurit simţirile sufletelor lor, cînd ei se văzură amîndoi singuri în misterul acelui boschet de flori? Bucuria, mirarea, uitarea suferinţelor trecute, îmbătarea fericirii prezente şi chiar o tainică timiditate se concentrau la un loc cu aspirările cele mai înfocate ale amorului. Tăcerea lor avea o elocvenţă nerezistibilă, şi privirile lor aveau electrice luciri. 
— O! Margărită, scumpă Margărită! zise în fine Alexis; aş vrea să mor în momentul acesta, pentru că nu cred să găsesc în viaţa mea alt moment mai divin. După atîtea suferinţe te văd singură, te admir în deplină libertate şi pot să-ţi spun cît te iubesc şi cîtă înrîurire ai asupra soartei mele... 
— Ah, amicul meu! replică Margărita cu tristeţe; daca ai muri,nu mi-ar rămînea multe zile de trăit!... căci sunt foarte nenorocită, şi datoriile mele de soţie nu-mi permit a realiza visul inimii mele. 

Mă iubeşti, Alexis, o ştiu, şi aceasta este singura mea mîngîiere în viaţă, însă... Ea tăcu şi plecă capul plîngînd. 
— Te înţeleg, iubita mea; legăturile căsătoreşti nu-ţi permit a dispune de soarta noastră; ele sunt ca nişte ziduri nalte, care ne despart pentru totdeauna... Ce-mi rămîne dar de făcut mie, care nu pot suferi mai mult viaţa fără tine? Să şed în ţară ca să fiu necontenit martorul fericirii altuia? Nu, nu-mi simt destulă mărinimie pentru asemene sacrificiu, nici destulă putere pentru a răbda asemene chin.
 — Şi ce ai de gînd să faci? întrebă ea, ridicîndu-şi ochii plini de lacrimi. 
— Nu-mi rămîne decît să mă depărtez de tine şi să mă duc în fundul lumii! 
— Iar să mă laşi singură? strigă ea, apucîndu-l de braţ cu o mişcare convulsivă, iar să te arunci în valurile periculoase ale vieţii vagabonde? Ce-oi să mă fac eu în lipsa ta, cînd ştii că de cînd mam măritat nu am nici o mulţumire alta decît aceea de a te vedea din vreme în vreme? 
— Ascultă-mă, dragă Margărită, replică Alexis, cuprinzînd-o cu braţele şi lipind-o de inima lui, numai Dumnezeu ştie cîtă iubire mi-ai inspirat şi cîtă amară desperare se adună în mine cînd gîndesc a mă depărta de tine; dar ceea ce vreau să afli este că te iubesc de o mie de ori mai mult pentru tine decît pentru mine şi că nici un sacrificiu pe lume nu m-ar opri de a-ţi asigura liniştea şi a-ţi feri reputaţia de clevetirile străinilor. 

— Şi ce-mi pasă de clevetirile lor, strigă Margărita; amorul nostru e mai presus decît răutatea oamenilor. Tu mă iubeşti, Alexis... lumea îmi este indiferentă. 
— Te iubesc cum meriţi de-a fi iubită, scumpa mea! ca  pe o fiinţă îngerească, care a deşteptat în sufletul meu cele mai gingaşe şi mai nobile simţiri. Amorul ce ai aprins în mine a deschis înaintea mea raiul unei fericiri la care nu-mi este permis de a aspira, căci în poarta acelui rai stă îngerul virtuţii, blînd şi frumos ca tine. Tu ai făcut pentru mine ceea ce numai providenţa era în stare să facă, mi-ai dat o nouă viaţă, şi eu nu pot să-ţi arăt recunoştinţa mea decît numai prin sacrificiul inimii mele. Trebuie să fug de tine pentru ca să rămîn demn de tine. 
— Nu vreau! Nu vreau să mă laşi singurătăţii! Nu vreau să mă părăseşti pradă suferinţei! suspină Margărita, plecîndu-şi capul pe umărul lui Alexis. 
Uimit, nebun de dragoste, tînărul depuse o înfocată sărutare pe fruntea iubitei sale. La acest contact fierbinte ea se trezi din ameţeala ce o cuprinsese, se smuci din braţele lui Alexis şi, cu ochii rătăciţi şi cu glasul tremurător, ea zise: 
— Ai dreptate... trebuie să ne despărţim... de ai rămînea mai mult, simt că aş fi pierdută... Adio! şi vru să se depărteze. Alexis 

o ţinu de mînă. 
— Adio! adăugă el. Adio pentru totdeauna!
— Pentru totdeauna!... Ah! Alexis, acest cuvînt e moartea pentru mine! şi, nemaiputînd rezista îndemnului inimii sale, Margărita se aruncă în braţele lui Alexis. Buzele lor se încleştară într-o lungă şi voluptuoasă sărutare. Sufletele lor se întîlniră în acel dulce sărutat, şi soarele străluci mai splendid pe limpedele senin al cerului. În curînd, Alexis luă calea străinătăţii! 
VII 
La Galaţi, unde era să se îmbarce pentru Viena, el scrise următorul bilet Margăritei şi i-l trimise la ţară: 
„Scumpa mea Margărită! 
Cînd vei întreprinde vreo călătorie depărtată şi te vei găsi ca mine în momentul de a părăsi patria ta, vei cunoaşte una din simţirile cele mai amare şi vei afla atunci cîtă mîngăiere gustă bietul călător adresînd ultima lui gîndire fiinţei ce iubeşte. Acest adio al inimii în ora plecării cuprinde un amestec de jeliri dureroase şi de tainice prevestiri, care îl mîhnesc adînc şi îl înfiorează, căci i se pare că zice adio pentru totdeauna !... Fericit acela  care într-un asemene moment găseşte în fundul inimii sale o imagine frumoasă, un suvenir drăgălaş, un nume adorat cărora să poată închina comorile sufletului său! 
Nu ştiu, cît pentru mine, ce-mi rezervă destinul şi cum are să fie viitorul, dar ce ştiu bine este că, zicînd acum adio ţării mele, simt o dulce mîngîiere de a gîndi la tine, îngerul meu, şi de a-ţi trimite în aceste rînduri tot ce este mai gingaş, mai nobil, mai iubitor în inima mea. 
Marinarii au un obicei foarte poetic. Pîn-a nu se arunca în pericolele mărilor, ei merg de ornează cu flori altarul Maicei Domnului, dinaintea căruia îngenunchează şi se roagă. Eu, a cărui soartă seamănă cu a lor, am aceleaşi crederi ca dînşii şi îmi place să încunun scumpul tău suvenir cu toate minunile cele mai graţioase ale închipuirii şi cu toate dezmierdările unui amor nemărginit. 
Adio dar, Margărită! Adio, îngerul meu!... Plec muncit de o cumplită durere, dar oricum să fie, sunt mulţumit de a sacrifica fericirea mea în favoarea liniştii tale, căci, precum ţi-am declarat din viu grai, te iubesc de o mie de ori mai mult pentru tine decît pentru mine. Dacă socoţi însă că merit o recompensă, fă ca să o găsesc în Paris, sub forma unui răvaş scris de tine cu toată încrederea şi sinceritatea amorului puternic ce m-a supus ţie pentru viaţa întreagă. 
ALEXIS V.“ 
Iată răspunsul Margăritei, ce găsi el la poşta din Paris: 
„Scumpul meu Alexis, 
La iubitul răvaş ce mi-ai scris din Galaţi, mă grăbesc a-ţi trimite aceste rînduri; nu ţi le trimit însă ca o recompensă, precum zici, ci ca o rugăminte şi ca o destăinuire. Află, scumpul meu amic, că dacă m-am ferit de amorul meu în timpul cît te găseai aproape de mine, a fost pentru că simţeam cît de puternic domnea el în sufletul meu şi pentru că nu mă credeam în stare de a rezista îndemnurilor lui; dar de cînd te-ai depărtat, de cînd al tău adio a deşteptat în sînu-mi durerea despărţirii, simt că am nevoie de toată dragostea ta pentru ca să mă susţie în cruda singurătate în care m-ai părăsit. Acest adio, care cuprinde un sacrficiu atît de mare din parte-ţi în favoarea liniştii mele, a adus o dulce apropiere între noi şi mi-a dat 
o vie încredere în amorul tău, amor devotat, mare şi nobil ca inima ce-l conţine. 
Iată, dragul meu, taina ce de mult doream a-ţi descoperi; ea îţi va explica tot ce a putut să-ti pară neînţeles în purtarea mea către tine. Spune-mi dar acum că nu mai păstrezi nici o îndoială asupra simţirilor mele, încredinţează-mă că te depărtezi de mine pătruns de fericirea ce gustă tot omul care se ştie iubit! 
Ai văzut cum soarta nemiloasă a stins visul cel mai frumos al juniei mele. Trebuie să mai adaug că neîmplinirea acestui vis de fericire m-a aruncat într-o descurajare adîncă? O! scumpul meu Alexis! fericirea mi s-a arătat de departe ca o fantasmă înşelătoare şi a dispărut iute din ochii-mi, pentru ca să o jelesc cît voi trăi! Sperarea m-a părăsit, şi nu mai văd înaintea mea decît un orizont întunecat. 
Crede-mă, Alexis, trist e lanţul ce te leagă de mine! Singura idee ce mă susţine este că fiinţele care trăiesc fără nici un ţel în viaţa lor mor în floarea tinereţii... Fie ca şirul zilelor mele să se curme cît mai curînd, dacă sunt condamnată de legile sociale a trăi făr’ de tine! 
Adio !... Aud pasuri în sală... de-abia pot găsi un minut unde să fiu singură cu suvenirul tău... Adio! îţi trimit în acest adio partea cea mai iubitoare a inimii mele zdrobite. 
MARGĂRITA“ 
Alexis citi printre lacrimi acest răspuns duios al iubitei sale şi, cu lacrimile în ochi, el scrise următoarea epistolă şi o expedui surorii lui, cu rugăminte de a o înmîna Margăritei: 
„Scumpa mea iubită! 
Scrisoarea ta e de natură a nebuni pe un om de fericire; ea conţine cuvinte de acele ce vibrează în inima lui, îl încîntă, îl înduioşează şi îl înalţă mai presus de ceilalţi oameni... Şi, însă, trebuie oare să spun întregul adevăr?... După ce am citit-o de multe ori, după ce am analizat fiecare frază, fiecare cuvînt, am descoperit în ea o mîhniciune atît de mare, că toată veselia mea s-a stins într-o clipă. 
Tu îmi vorbeşti de fericirea ce produce încredinţarea de a fi iubit în lume şi, cu toate că această cugetare ar trebui să fie pentru tine un puternic apărător în contra suferinţei, totuşi, scrisoarea ta respiră 
o descurajare fără margini. Eşti tristă! tristă pînă a te gîndi la soarta celor ce mor în floarea tinereţii!... Cum vrei dar ca după o asemene mărturire din parte-ţi să mai pot fi fericit?... 
Nu, draga mea; am fost crud înşelat cînd m-am crezut în stare de a răbda chinurile despărţirii. Zicîndu-ţi adio, am sperat că voi asigura liniştea vieţii tale şi chiar, poate, pe a mea, dar văd că în zadar am pus o lungă distanţă între noi doi! Departe de tine, inima mea se luptă cu dorul neîmpăcat, dorul care cuprinde o lume întreagă de suferinţe. Şi cunoşti şi tu, Margărită, acel chin ce sfîşie inima şi ştii cît e de crunt! 
Crede-mă, însă, că el e mai puţin dureros decît durerea ce simt gîndind la tristeţea ta. 
Iubirea mea pentru tine este un cult de adorare şi dar numai dacă te-aş şti fericită, aş putea gusta vreo slabă alinare. Imaginea ta, strălucitoare şi veselă, ar răspîndi asupra singurătăţii mele luciri mîngîietoare, dar, întunecată sub vălul mîhniciunii, ea întunecă lumina zilelor mele. O! scumpa mea Margărită, fă ca amorul meu să fie pentru tine un soare splendid; fii zîmbitoare, fii radioasă la razele lui, şi astfel îţi promit să uit prezentul, uitîndu-mă chiar pe mine însumi. 
Dacă ai vedea ce se petrece în sufletul meu, ai fi mîndră că ai deşteptat în el atîtea mari şi frumoase simţiri: iubirea, dorinţa gloriei, devotamentul, indulgenţa şi aspirarea către un viitor ce ţi l-am hărăzît numai ţie. Tristeţe sau veselie, toate îmi vin de la tine, căci în fiecare din cugetările mele tu domneşti singură şi singură ai 
o drăgălaşă înrîurire. Ai produs în mine o înviere morală şi îţi sunt dator mai mult decît cu viaţa, îţi sunt dator cu dezvoltarea calităţilor inimii mele. 
Ah! dacă am trăi pe timpul zînelor, pe cînd aceste graţioase zeităţi protejau destinul celor ce se iubeau şi cînd ele ne-ar fi adunat la un loc pe amîndoi, cu ce mîndră aureolă de fericire aş corona fruntea ta! Cît de bine aş şti să realizez visurile tinereţii tale! Ce inspirări minunate aş undi în zîmbetul tău! Ce nume strălucit de poet aş dobîndi pentru ca să fiu demn de tine. Viaţa împreună ar fi pentru noi doi o comoară nesfîrşită de cele mai gingaşe simţiri, de cele mai fierbinţi dezmierdări. Lumea nu ar mai exista pentru noi şi noi nu am mai exista pentru lume, căci am uita tot, şi chiar pe noi înşine ne-am uita în beţia încîntătoare a amorului! 
Cîte minunate visuri de aceste am făcut în cursul călătoriilor mele! În frumoasele seri ale primăverii, pe cînd pluteam pe Dunăre, de cîte ori închipuirea mea te-a adus lîngă mine pe podul vaporului şi, prin efectul acelei iluzii drăgălaşe, măreaţa privelişte a Carpaţilor îmi părea de-o mie de ori mai poetică. La Dresda am vizitat cu tine galeria de tablouri. În vreme ce mă primblam în saloanele muzeului, te simţeam rezemată pe braţul meu, şi admirarea mea pentru tablourile artiştilor renumiţi creştea, căci tu mă făceai să descopăr în ele frumuseţi necunoscute de mine pînă atunci. 
Ce să-ţi spun, iubită Margărită? în prezenţa minunilor naturii, precum şi în faţa productelor geniului omenesc, inima mea te-a asociat la toate uimirile sale, şi pretutindeni iubirea mea te-a înălţat pe tine deasupra tuturor făptuirilor dumnezeieşti şi tuturor operelor care onorează geniul omenirii. 
Astfel te iubesc şi astfet te-oi iubi pîn-în momentul cînd mîna morţii mi-a închide ochii şi mi-a îngheţa inima. ALEXIS V.“ 
Peste o lună de zile Alexis primi un mic bilet în  care Margărita îi anunţa sosirea ei la Paris pentru iarnă şi îl ruga să nu-i mai scrie, căci bărbatul ei începuse a da semne de gelozie. Alexis aşteptă iarna cum aşteaptă un bolnav primăvara; însă la finitul toamnei toate sperările lui căzură ca frunzele copacilor. Margărita îi trimise aceste cîteva rînduri, care îl făcură să zacă trei luni de zile pe patul durerii: 
„Alexis! 
Cu moartea-n suflet îţi scriu aceste linii!... Uită pe Margărita, care de azi nu mai există pentru tine... Sunt mamă !... Să întindem un văl negru asupra trecutului şi asupra promiterilor viitorului. . . Adio!... Adio pentru totdeauna! 
MARGĂRITA“ 
VIII 
Cum se terminară fazele acestui amor atît de mare şi de înflăcărat? 
Francezii, cu caracterul lor vesel, zic:  
Iată cîntecul final al romanului Margăritei:
 ADIO Adio! ah! niciodată N-am gîndit că pe pămînt A mea inimă-ntristată Va rosti acest cuvînt. Dar tu însăţi, tu, pe care Te-aveam tainic Dumnezeu, Ai vroit fără-ndurare Ca să sting amorul meu! .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  . 
1 Totul se sfîrşeşte cu cîntece pe lumea asta! (fr.). 
Adio, rămîi ferice! Şterge din inima ta Pe cel ce adio-ţi zice, Deşi-n veci nu te-a uita. Te-am iubit cu dor fierbinte Ş-astfel te iubesc că vreu Să văd stins din a ta minte Întreg suvenirul meu!.... 
(vezi volumul Mărgăritărele1) 
În urma acestui strigăt suprem şi dureros al inimii, Alexis întreprinse o lungă călătorie prin Africa şi America, iar în lipsa lui de mai mulţi ani, Margărita, prinsă în sloiurile vieţii căsătoreşti, deveni mamă de o gentilă şi numeroasă familie. Cînd se revăzură amîndoi în salonul Alinei, care se măritase de curînd, focul patimii lor părea cu totul potolit, şi fiecare din ei părea că a făcut un vis frumos, la care se gîndea cîteodată cu o zîmbire înduioşată. 
Margărita, înconjurată de copilaşii săi, întinse o mînă amicală lui Alexis şi-i zise cu glas sincer: 
— Alexis! vrei să fii fratele meu?
Alexis îi răspunse depunînd pe acea mînă tremurîndă un sărutat respectuos! 
1870 
1 Prima şi ultima strofă din poezia Adio, publicată pentru întîia oara în cadrul bucăţii Un salon din Iaşi (1855) şi introdusă apoi în ciclul Mărgăritărele. 

 
Dridri 201 

INTRODUCERE LA SCRISORILE LUI ION GHICA CĂTRE VASILE ALECSANDRI 
Prinţului Ion Ghica 
Mirceşti, decembrie 1883 
Iubite amice, 
Iată-ne cu iarna în ţară! Ea a sosit noaptea, pe furiş, şi s-a grăbit să-şi scuture cojoacele pe faţa pămîntului pentru ca să afirmeze stăpînirea ei... A doua zi romînii s-au trezit vasali acestei regine aspre ai cărei miniştri sunt crivăţul şi gerul, ai cărei curtezani sunt lupii şi corbii, a cărei armată sunt fulgii de zăpadă şi ţurţurii de gheată, ale cărei palate sunt clădite cu troian. Baba cochetă şi sulemenită se mirează în oglinda rîurilor îngheţate şi poartă pe frunte-i o coroană de briliante ce te pătrunde de fiori cînd o priveşti şi te preface în sloi cînd te atingi de dînsa. 
E timp de a se culege pe acasă şi de a se adăposti la gura sobei în aşteptarea altei regine mult mai atrăgătoare, Primăvara, care va detrona în curînd pe bătrîna uzurpatoare. Sperare drăgălaşă!... Ea ne face a răbda despotismul îngrozitor al iernii fără nici o încercare de răscoală în contra ei, căci orice manifestare răzvrătitoare ar luneca pe gheaţă şi ar cădea sleită sub un număr înfiorător de grade de frig. 
Pădurile apar ca nişte pete negre pe fondul alb al tabloului iernatic. Copacii desfrunziţi au aerul de schelete pîrlite în foc, şi printre crengile lor zboară ciripind mulţime de păsărele, sticleţi, piţigoi, vrăbii, ciocîrlani etc., cătîndu-şi hrana, pe cînd sub cerul nouros cîrduri lungi de corbi fac manevre prevestitoare de vijelii. În toate zările, pe toate cîmpiile se întinde o pătură albă ca o pînză pe un mort, iar pe drumurile dispărute sub zăpadă se văd mişcîndu-se încet sănii încărcate cu lemne de la pădure. Vitele par chircite, păsările zgribulite, şi oamenii vineţi la faţă. Iarna găseşte o petrecere de artist lipind pe geamuri flori fantastice de gheaţă şi vopsind cu culoare pătlăginie urechile şi nasurile omeneşti. Ea simte mulţumire de a pune natura în suferinţă şi de a face ca însuşi aerul să pară tremurînd de ger cînd priveşti fulgii spulberaţi de suflarea vîntului. 
Eu, amice, deşi mare admirator al frumuseţilor Iernii, splendide la lumina soarelui şi fermecătoare sub razele lunii, mă feresc de contactul ei prin întrebuinţarea unui număr, ajuns a fi legendar, de paltoane şi de blăni. Cînd o văd sosind, o întimpin cu bătrînescul cîntec poporal: 
Soră-mi eşti, soră să-mi fii, Iar la noi mai rar să vii. 
Şi ea, drept mulţumire, întoarce cheia în broasca uşii mele, trîntindu-mă astfel la închisoare pînă la epoca sosirii nagîţilor. Trei, patru şi uneori cinci luni de zile, retras în căsuţa mea, imi închipuiesc că sunt într-o corabie prinsă de sloiurile Mării Baltice. Părere negreşit, dar părere aşa de înteţită în mintea mea, că zăresc chiar urşi albi trecînd pe cîmp!... Cît despre lupi, îi aud noaptea urlînd în marginea satului şi ziua îi recunosc în impiegaţii fiscului. 
Cît ţine timpul aspru, cît termometrul face gimnastică sub linia de la zero ca sub un trapez ideal, îmi umplu zilele cu îndeletniciri intelectuale şi cu întreţinerea focului din sobe. Am ajuns în arta aceasta la înălţimea vestalelor şi acum ştiu a da clădirii despicăturilor de lemne forme arhitectonice care ar merita medalie de aur, dacă asemene talente s-ar recompensa în ţara noastră. 
Dimineaţa îmi place să mă scol de cu noapte şi să găsesc cabinetul meu de lucru bine încălzit şi vesel luminat de un candelabru aprins. Ceaiul e gata pe masă; căţeii mei sar prin cameră cu mii de jocuri şi de dezmierdări, aşteptînd porţiile lor de zahăr; biroul mă cheamă lîngă el, arătîndu-mi călimara plină, condeiul zburdalnic, hîrtia albă. „La lucru!“ îmi şopteşte un glas ce iese din tuspatru colţuri ale cabinetului şi cu plăcere ascult adeseori îndemnul său; încep prin corespondenţa cu Londra, cu Parisul, cu Bucureştii, cu Iaşii, cu Montpellier, chiar şi cu America; apoi mă apuc de vreo lucrare mai serioasă şi ziua trece făr-a băga de seamă dacă ninge şi dacă suflă crivăţul. 
Sunt zile în care... însă te văd zîmbind şi clătinînd din cap... sunt zile în care ies pe afară, învelit cu blana nr. 3, şi fac o primblare scurtă, de tot scurtă, pe cărările trase în omătul din grădină. Admir în treacăt cerul oţelit, zăpada cristalizată ce scîrţîie sub picioare, păsărelele ce zboară împrejuru-mi ţipînd de mirare (?)... clătinarea copacilor în semn de căinare pentru imprudenţa mea şi mă simt cuprins de un avînt eroic înfruntînd duşmana lumii, Iarna!... dar să ne grăbim a ne întoarce în casă, căci îngheţ cu tot eroismul meu! 
Seara, cînd perdelele sunt trase, cad pe gînduri, privind la salamandrele din sobă. 0 melancolie adîncă pătrunde în sufletul meu pe cînd viscolul vîjîie prin horn; iar pentru ca s-o alung, adun cu mintea împrejuru-mi pe unii din contemporanii mei ce se bucură încă de viaţă şi răsfoim împreună albumul suvenirelor noastre. 
Tu eşti unul din cei chemaţi şi mai aleşi. Iată dar un raport exact de cele ce am grăit cu tine, ieri seară, în ajunul sfinţilor Tirs, Lefkie şi Filimon. Amice, cînd vine vîrsta nemiloasă şi ne spune că e timp de astîmpărat pornirile inimii şi de strîns aripile închipuirii, cînd zburdalnicele zboruri prin lumea nălucirilor atrăgătoare devin periculoase şi călătoriile depărtate prin lumea reală o întreprindere obositoare, ne rămîne o ultimă şi nepreţuită petrecere pentru mîngîierea zilelor din apusul vieţii. Ea consistă întru aducerea aminte a trecutului şi reînvierea prin povestire a diverselor epoci prin care am trecut întîlnind în calea noastră tipuri originale şi luînd parte la fapte care se ating de istoria ţării. Acest voiaj în jilţ are avantajul de a fi şi comod, şi încîntător. 
Tu mi-ai povestit adeseori întîmplări interesante pe care le auziseşi din bătrîni şi mi-ai zugrăvit cu un adevărat talent de pictor unele figuri din generaţia ce ne-a precedat, întrevăzute de tine în copilărie. Eu însumi am cercat să fac a zbura pe sub ochii tăi un stol de suvenire variate, şi astfel orele noastre de întîlnire au fost totdeauna pline de veselie sau de uimire, pline de încîntări culese în grădina trecutului, sau de visuri patriotice vînate pe cîmpul viitorului necunoscut. Am îmbătrînit însă fără a pierde patima acestui vînat, căci dintre toate pasiunile omeneşti amorul de patrie este singurul care nu se stinge niciodată. 
Dacă am fi avut o maşină stenografică de buzunar, maşină ce se va inventa negreşit în secolul nostru de avocaţi şi de deputaţi elocvenţi, ea ar fi produs o mică bibliotecă de anecdote, de schiţe uşoare, de memorii istorice şi de portrete bine colorate, care formau un soi de muzeu demn de a fi vizitat; iar generaţia actuală, a cărei cunoştinţă de trecut nu se întinde peste limitele celor din urmă treizeci de ani, ar găsi în el multe subiecte de studiu atrăgător şi folositor... Cîte romane, cîte piese de teatru, cîte scrieri fiziologice s-ar putea clădi cu materialul adunat în el! Şi cîte spirite sănătoase s-ar retrage cu mulţumire în sanctuarul său spre a se odihni de luptele zilnice şi de preocupările, zise politice, ale epocii de faţă!... 
Tipuri pentru tipuri, sunt de preferat acele dispărute din societatea romînă, în locul acelor de venetici alungaţi din ţările lor şi adăpostiţi astăzi între noi cu pretenţiile lor ridicole de critici şi de reformatori, în locul acelor de Don-Juani de trotoires, acelor de salvatori patentaţi de patrie, acelor de invidioşi care stupesc veninul lor spre tot ce-i mai sus decît dînşii, chiar deşi sunt convinşi că stupitul cade tot pe obrajii lor etc., etc. Fapte pentru fapte... istoria va judeca valoarea acelor care s-au desăvîrşit cu sacrificii de avere şi de viaţă chiar, şi acelor săvîrşite sub îndemnul ambiţiei personale sau al dobîndirii de averi colosale. 
Această idee m-a îndreptat către tine, amice, cu propunerea ca să începem între noi o corespondenţă menită de a continua convorbirile noastre şi să le publicăm într-o foaie literară pentru plăcerea noastră intimă. M-am măgulit totodată cu slaba sperare că acea corespondenţă va fi bine primită de unii din compatrioţi care binevoiesc a recunoaşte puţine merite predecesorilor şi ceva măriri evenimentelor petrecute înainte de venirea lor pe lume. 
Tu ai admis propunerea mea şi ai realizat-o în parte cu o activitate de care s-au folosit cititorii foaiei Convorbirilor literare. Mi-ai trimis din Bucureşti şi din Londra un şir de epistole care în curînd vor fi adunate într-un volum demn de a figura în bibliotecile bine compuse. Oaspe iubit, el va veni să ia loc în familiile romîne, spre a le povesti cu graiul său limpede, vesel, plăcut, cîteva scene de la începutul secolului nostru, sau din zilele noastre, şi a desfăşura o galerie originală de figuri ce poartă sigiliul caracteristic al epocii lor. 
Sunt încredinţat, amice, că ai găsit o mare plăcere de a rechema la viaţă acele umbre care din zi în zi se afundă mai mult în pustiul uitării şi al nepăsării. Nu mai puţin sunt convins că volumul tău va procura o deplină satisfacere persoanelor inteligente ce-l vor citi din scoarţă în scoarţă şi vor fi călăuzite de el prin regiunile unei lumi necunoscute lor. În epoca de astăzi e mare meritul unei opere literare care poate să distragă spiritul omenirii din vîrtejul ce o conduce cu repejune spre ţinta intereselor materiale. 
Cît pentru mine, locuitor de ţară, retras în paşnica singurătate de la Mirceşti, apreciator şi iubitor de roduri intelectuale, îţi mulţumesc cu sinceritate pentru corespondenţa ta îmbelşugată. Totodată însă mă îngîn cu ademenitoarea speranţă că vei da un frate gemene volumului tău, dacă nu mai mulţi. Tu ai încă un tezaur de suvenire care foiesc în capul tău cu dor de a ieşi afară, precum se bat păsărelele de gratiile coliviei. Fă-ţi milă cu ele şi le deschide colivia, pentru ca să se bucure de încîntarea libertăţii şi ele, spre mulţumire, să ne încînte cu glasul lor armonios. Din parte-mi îţi promit să urmez exemplul tău precît îmi vor permite puterile şi împrejurările vieţii. 
Spune-mi dar anii tăi petrecuţi în insula Samos în calitate de bei, guvernator acestei insule1, şi călătoriile tale prin Asia Mică. Din 
1 Ion Ghica a fost guvernator al insulei Samos (insulă cu populaţie greacă în Marea Egee, lîngă coasta Asiei Mici, pe atunci sub stăpînire turcească), din 1854 pînă în 1859. 
acea epocă a vieţii tale eu nu-mi aduc aminte decît unele trăsături povestite mie de veselul nostru amic, răposatul locotenent de marină Laurent, care a primit ospăţ în casa ta de pe malul Mării Egee... Pe atunci, în timpul războiului de la Crîm, pirateria luase o mare dezvoltare în Archipel. Grecii, ostili armiilor aliate, franceză şi engleză, care făceau asediul Sevastopolului, atacau adeseori corăbiile încărcate cu provizii pentru Kamieş şi Balaclava, le prădau şi le cufundau în adîncul mării. În zadar vapoarele de război ale Franţei le dădeau goană aprigă printre insule! Îndrăzneţii imitatori ai lui Canari1 ştiau a se adăposti pe sub maluri şi în peşterile stîncilor, fiind ajutaţi de toţi compatrioţii lor... Nici o pedeapsă, nici ameninţarea de moarte, nu îndupleca pe aceştia de a trăda locul ascunderii, şi bieţii căpitani de vapoare se întorceau totdeauna fără izbîndă din expediţiile lor, retrăgîndu-se furioşi în portul de la Samos. Laurent rîdea de ei, poreclindu-i amirali Bredouille2. 
Una din acele bande de piraţi devenise mai cu seamă o calamitate pentru corăbiile de transport. Ea, fiind urmărită de aproape de către vaporul pe care se găsea Laurent, în calitate de ofiţer de marină, şi tu, în calitate de amator de vînat, debarcase în insula Leros şi se făcuse nevăzută într-o peşteră adîncă din sînul ei... Vaporul ajuns în port după piraţi, comandantul chemă autorităţile locale şi le ordonă să-i predea în mîna lui. Toţi grecii se jurară pe toţi sfinţii din calendarul ortodox că nu sunt gazde de hoţi, deşi ei se găseau în buza puştilor întinse spre dînşii de marinarii francezi. Un semn numai al căpitanului, şi cădeau morţi fără a-şi încărca sufletul cu mîrşavul păcat al trădării! 
Atunci, după spusa lui Laurent, tu te-ai apropiat de comandat şi, domolindu-i mînia, l-ai sfătuit să debarce oamenii lui în insulă pentru ca să cerceteze cu de-amănuntul toate malurile şi toate 
1 Canaris Constantin, marinar grec, erou al luptei pentru eliberarea Greciei de sub jugul turcesc, mai tîrziu prim-ministru al Greciei. 
2 Plouat — de la fr. revenir bredouille. 
stîncile. Sfatul tău fu ascultat, dar cercetările rămaseră zadarnice!... În fine, întîlnind o turmă de capre, aţi întrebat pe păstorul lor, un băietan de vreo 16 ani, unde stau ascunşi piraţii? El răspunse mîndru că nu ştie!... Căpitanul iar se înfurie şi porunci să-l împuşte. Grecul se puse dîrz în faţa armelor încărcate, fără a deschide gura, făr-a-şi pierde liniştea, deşi da ochi cu moartea. El era sublim de abnegare şi de eroism! 
— Căpitane — ai zis tu în acel crîncen moment — nu ucide păstorul; ucide caprele lui, de vrei să afli adevărul. 
Aşa s-a şi întîmplat... Abia marinarii francezi împuşcaseră vreo zece capre, şi păstorul uimit mărturisi că piraţii se găseau într-o peşteră apropiată, care comunica cu un turn părăsit din timpul cavalerilor de Rhod. Asediul stîncii se facu după toate formele strategice; lupta se începu cu înverşunare; trăgeau piraţii cu desperare, omorîseră trei marinari şi răniseră patru şi după cîteva ore banda fu nimicită! Unul singur din ei toţi scăpă cu viaţă şi fu găsit peste cîteva zile plutind pe mare într-o cutie de scînduri fabricată de el şi condusă prin valuri de o lopată ruptă... Sărmanul fu prins, însă graţiat, şi merita să fie ! 
Spune-mi cum la aceeaşi epocă ai oprit flotila lui Saltafero, care venea de la Chalris să abordeze la Samos cu scop de a răscula pe samioţi în contra sultanului, pe cînd Franţa şi Englitera apărau drepturile şi existenţa Imperiului Otoman. Măreaţă a trebuit să fie scena întîlnirii tale cu şeful energic al flotilei în capătul insulei Samos, la Calabaetas, avînd de cadru cerul albastru al Asiei şi întinderea albăstrie a mării; avînd tu, în urma ta, poporul adunat din Samos, şi Saltafero, avînd în urma lui flotila cu steaguri jumă-tate albe şi jumătate albastre! În asemenea împrejurări şi-ntr-un asemenea tablou poetic conversaţia voastră a avut negreşit un caracter epic, căci Saltafero se depărtă de Samos, fără a-şi împlini scopul, şi tu rămaşi stăpîn pe insula ta. 
Spune-mi cum ai arestat pe vestitul Hiotoglu, născut în satul Seftidikios de lîngă Smirna, acel hoţ îndrăzneţ care, după ce făcuse multe morţi de om şi atacase în trei rînduri caravanele de la Meca, se retrăsese în insula Samos, îmbogăţit, liniştit şi foarte considerat de compatrioţii lui şi trecut între ofiţerii de jandarmerie ai insulei? Ordinul de arestare a lui sosise de la Constantinopol, dar autorităţile locale se sfiau de a-l îndeplini, căci Hiotoglu nu era comod de prins. Pentru el viaţa chiar a beiului nu plătea nici o leţcaie. 
Laurent mi-a povestit că tu, suindu-te călare şi întovărăşit numai de un singur jandarm, fost şi el palicar, adică hoţ de soiul lui, te-ai dus în casa lui Hiotoglu, prin care jandarmii chiar se cam fereau de a trece. Toţi locuitorii se aflau în piaţă, căci era o zi de sărbătoare, iar Hiotoglu, purtînd la piept un seleaf bogat de arme, sta mîndru sub un măslin. El îsi făcea cheful cu ciubuc şi cafea, după obiceiul oriental, pe cînd fruntaşii satului stau în picioare dinaintea lui smeriţi şi respectuoşi. 
Tu, descălecînd, te-ai apropiat de el şi i-ai zis: 
— Bre Hiotoglu! Am venit să-ţi spun că am ordin de la Poartă să te arestez şi să te trimit la Stambul... Deci te găteşte să vii cu mine... nu te arestez, de te-i purta bine nu va fi rău de tine, dar de-i căuta să fugi te-oi găsi în fundul pămîntului şi atunci va fi rău de tine. 
— Eu? întrebă hoţul, încruntîndu-şi ochii.
— Peste două săptămîni eu mă duc la Constantinopol; să te cobori la malul mării, ca să ne îmbarcăm împreună. Ai auzit? 
Cuvintele tale au căzut ca un fulger în gloata ce te înconjura. Hiotoglu te avea la cheremul lui, după cum zic turcii, căci avea la îndemînă un arsenal întreg. Cu toate aceste, el se stăpîni, şi cătînd drept la tine cu ochirea lui de vultur, răspunse: Bine!... apoi ceru calul său şi te întovărăşi pînă la jumătatea drumului. Acolo v-aţi oprit lîngă un izvor, ca să adăpaţi caii, şi Hiotoglu îţi adresă aste cuvinte: 
— Bei mu1, ai auzit de mine? Am mîncat zilele multor turci. Sunt neîmblînzit cînd mă aprind de mînie, ucid tot ce-mi stă în 

1 Prinţul meu (gr.). 
cale... Şi însă tu ai îndrăznit să-mi spui mie verde-n ochi că ai de gînd să mă dai pe mîna turcilor!... Priveşte! suntem acum singuri; aş putea să te sting de la lumina soarelui şi apoi să trec în Asia ca să mă fac nevăzut. O ştii? 
— O ştiu! ai răspuns tu; însă dacă ai comite această crimă, dacă m-aş lăsa ca un mişel ca să-mi răpeşti tu viaţa, nu ai scăpa de urgia guvernului nici în sînul maicii tale, căci eu sunt guvernatorul de Samos, stăpînul tău... şi priveşte, am cu ce să te culc la pămînt pînă a nu pune tu mîna pe seleaf. 
Zicînd aceste, ai scos din buzunar un revolver cu şase încărcături. Hiotoglu privi revolverul zîmbind şi replică: 
— Nu arma ta mă domoleşte, ci dîrzia ta faţă cu mine!... Eştipalicar şi creştin ca mine... să trăieşti! cînd vei fi să pleci, m-oi afla la malul mării la Vathy. 

Hoţul atunci dispăru, şi la ziua hotărîtă se afla la malul mării. 
Cîţi oameni de meseria lui Hiotoglu şi chiar de alte meserii mai puţin periculoase s-ar găsi între popoarele civilizate capabili de a urma pilda lui? Orientalii nu au obicei să anine un parole d’honneur la promiterile lor; ei zic un simplu: pola cala pe greceşte, sau un peki pe turceşte, adică un simplu bine pe romîneşte, şi chiar dacă aceste cuvinte le-ar scurta viaţa, ei se feresc de a le călca. Şi pe la noi, în vremile de demult, se ţineau legăturile cu sfinţenie, însă de cînd obiceiurile noastre s-au altoit cu parole d’honneur, altoiul a corupt în parte vechea şi curata lor simplitate. 
Pe vestitul tău vînător de caravane am avut eu însumi prilejul de a-l cunoaşte. Îţi aduci aminte de întîlnirea noastră neaşteptată pe vaporul mesagerilor de Ioudain ce pleca de la Smirna la Constantinopol, în toamna anului 1854 sau 1855? Tu veneai de la Samos cu Hiotoglu şi cu jandarmii Cara-Vasili şi Themistocli; eu veneam de la Paris cu scop de a mă duce să asist la asediul Sevastopolului şi să vizitez ruinele acestui oraş. Hoţul tău era de talie naltă, însă părea conformat cu muşchi şi cu nervi de oţel; faţa lui uscăţivă şi arsă de soare avea un nas coroiat ca un plisc de uliu şi nişte ochi negri, înfocaţi, pătrunzători, care îi dau un aspect de vultur răpitor. Învelit într-o burcă mohorîtă, el sta pe podul vaporului ghemuit lîngă catarg şi părea nepăsător de soarta ce-l aştepta. Privirea lui era pironită pe întinderea mării şi părea că vînează fantastice caravane în fundul orizontului... I-am adresat cuvîntul în mai multe rînduri, dar el nu mi-a răspuns decît prin monosilabele greceşti né, ohi1, şi acest mod de convorbire m-a descurajat de a lega o mai strînsă cunoştinţă cu el. 
După două zile de călătorie, sosind la Constantinopol, ne-am suit tuspatru într-un caic, am abordat la Tophane şi de-acolo ai trimis pe viteazul mîncător de turci la cancelaria de Samos din Galata, liber şi fără pază alta decît cuvîntul său. Ştiind că a doua zi era să fie dat ministrului de Marină. Mărturisesc că am simţit atunci în mine o neînvinsă părere de rău, căci oamenii energici de soiul lui Hiotoglu mi-au inspirat totdeauna multă simpatie. Am aflat, însă, mai tîrziu că după stăruinţele tale pe lîngă fiorosul Mehemet Ali-paşa s-a arătat îndurător către dînsul, primind din parte-i cuvîntul că va lăsa în pace caravanele de la Meca, şi l-ai trimis îndărăt la Samos, unde mi-ai spus că se făcuse tutungiu. 
Grăieşte-mi de epoca aceea din tinereţe cînd şedeai cu mine în casa părintească din Iaşi, pe uliţa Sfîntutui Ilie, astăzi numită strada Alecsandri2. Iţi aminteşti pe nedespărţitul nostru tovarăş de locuinţă, frumosul pudel Caro, şi festele ce jucam numeroşilor noştri creditori? Cum alungam pe cei mai înteţiţi dintre evrei cu zburdările nebune ale cîinelui care la un semn sărea pe deasupra lor smulgîndu-le chitia neagră de pe cap?... Admirabil Caro!... deşi el avea oarecare apucături de comunist şi fura din băcălii provizii ce le ascundea sub patul tău, el pricepea misiunea lui de a ne scăpa de fiarele nesăţioase ce ne importunau, pe cînd eram ocupaţi cu redactarea foaei Pro
1 Da, nu (gr.), 
2 Ion Ghica, Opere, vol. 1, Buc., 1956, p. 194: O călătorie de la Bucureşti la Iasi înainte de 1848. 
gresu, fondată de Negruzzi, Kogălniceanu, tu şi eu. El era considerat de noi ca cel mai activ şi mai preţios colaborator al nostru şi se bucura de o stimă fără margini din partea tuturor. Mărturiseşte, amice, că dacă ar mai trăi Caro, nu l-ai da pe mulţi literatoraşi de astăzi, lătrători ca dînsul, dar nu ca dînsul inteligenţi... 
Prin îndemnul tău atunci am scris şi publicat critica mea glumeaţă asupra Stanţelor epice ale răposatului Aristia, în care vodă Bibescu era comparat cu un singur şi ţeapăn catarg... Nenorocitul poet s-a dus pe ceea lume fără să mă ierte. Fie răspunderea ta in seculum seculorum1! 
Descrie-mi tabloul societăţii ieşene sub domniile lui Sturza şi Chica-vodă, cu tinerimea ei vioaie, elegantă, entuziastă, patriotă; cu boierii săi bătrîni îmbrăcaţi în haine bizantine şi înspăimîntaţi de avîntul ideilor moderne, cu buchetul ei de dame frumoase, simţitoare, nobile, spirituale, părtaşe ale visurilor noastre de independenţă şi de mărire pentru patrie. Ce înrîurire puternică au avut ele asupra mişcării naţionale şi cît au contribuit a introduce la noi tot ce distinge pe o societate civilizată! Multe figuri graţioase de acum 30-40 de ani ar merita să formeze o galerie încîntătoare şi numele lor să fie înscrise în litere de aur pe table de marmură. 
Împrospătează în minte-mi un alt tablou de un caracter mai prozaic, acela al falansterului nostru la Pera, în timpul războiului de la Crîm; şefii acelui falanster eraţi tu, Negri şi Rallet, iar adepţii lui erau toţi ofiţerii francezi din lagărul de la Maslac, aşezat aproape de Constantinopol. Negri şi Rallet se luptau cu călugării greci în chestia averilor mănăstireşti şi răbdau multe neajunsuri din partea politicii mişeleşti a Divanului turcesc faţă cu romînii; noroc pentru ei că locotenentul Laurent, căpitanul avizoului ambasadei franceze, venea în toate zilele ca să-i facă a-şi uita necazurile. El reprezenta veselia şi spiritul glumeţ al compatrioţilor lui Rabelais şi poseda un repertoriu bogat de anecdote umoristice, afară de talentul extraor
1 În vecii vecilor (lat.). 
dinar de a imita, sau cîntînd, sau şuierînd, toate instrumentele unei orchestre întregi. Uvertura lui Guillaume Tell o executa în deplină perfecţie, împestriţînd-o cu nişte note false de clarinetă, care produceau efectul cel mai comic. 
În asediul oraşului Sevastopol el comandase o baterie şi cîştigase un reumatism ca şi dînsul de poznaş. Boala lui se dezvoltase mai tîrziu într-un mod straniu, aducînd-l în starea jalnică de a nu putea păşi înainte, însă lăsîndu-i facultatea de a merge îndărăt şi a coborî astfet scările cu o repejune miraculoasă. Cu toate acestea spiritul lui nu pierduse nici o părticică din vechea-i veselie... Îţi aduci aminte balul dat de stăpîna casei ce locuiam la Pera? Laurent, în uniforma lui de căpitan de marină militară, făcu o intrare splendidă în salon şi, apucînd de la uşă, se adresă pe rînd la toate damele, asigurîndu-le că semănau cu împărăteasa Franţei, Eugenia. Amicul nostru a fost sublim de elocvenţă în seara aceea şi a devenit eroul preferat al sexului frumos din Pera. Mi se pare că el a şi abuzat de o favoare atît de binemeritată. 
Istoriseşte-mi întrevederile şi convorbirile tale cu oamenii politici din Turcia şi din Englitera în chestia intereselor noastre, şi modul cu care fostul guvernator at Caucazului, generalul Graben, trimisul împăratului Nicolai, a surprins aderarea Înaltei Porţi la tratatul de la Balta Liman. Generalul pe care îl cunoscusem la Iaşi, căci era căsătorit cu una din surorile cumnatului meu Rolla, ajungînd la Constantinopol, adresă Divanului mai multe cereri gogonate, cum se zice la ţară: precum dreptul de trecere liberă prin Bosfor flotei ruseşti de război, dreptul de protecţie ortodoxă pentru împăratul asupra tuturor creştinilor din Peninsula Balcanică, dreptul de a cumpăra flota vice-regelui de Egipt şi alte asemenea enormităţi. Divanul, susţinut în taină de către ambasadorii puterilor occidentale, răspunse prin un refuz categoric, pe care generalul Craben se făcu că-l înţelege ca un act de ostilitate în contra Rusiei şi pomeni cuvîntul de declarare de război. 
În zadar noi, romînii aflători la Constantinopol, noi, cei cu durerea, ne încercarăm să asigurăm pe turci şi pe ambasadori că era o simplă comedie ce avea de ţintă numai tratatul de Balta Liman. Marii politici orientali şi apuseni ne tratară de ţărani de la Dunăre. Generalul Graben simulă pregătirile sale de plecare, însă pîn-a nu se îmbarca avu o ultimă întîlnire cu vizirul şi-i zise: „Ce răspuns să duc eu împăratului? Înteţirea nejustificată a Divanului are să fie privită de Maiestatea Sa ca o ofensă personală şi, martor mi-e Dumnezeu, că eu doresc a feri, Turcia, precum şi pe Rusia, de calami-tăţile unui război. Tot ce v-am propus în numele împăratului, aţi respins după îndemnul ambasadorilor străini. Ei bine, puneţi-mă măcar în posibilitatea de a domoli mînia Maiestăţii Sale, ducînd la Petersburg tratatul de Balta Liman subsemnat de Sultanul.“ Turcii se consultară cu ambasadorii şi a doua zi tratatul era învestit cu toate formele uzitate. Craben plecă din Constantinopol rîzînd în barbă, iar faimoşii diplomaţi, convinşi că au dat probe de o măiastră dibăcie diplomatică, trimiseră pe la guvernele lor respective o notă identică care proclama în cuvinte pompoase pretinsa lor victorie contra politicii ruseşti în Orient! 
Descrie-mi în tot adevărul lor evenimentele de la 11/23 februarie 1866, care, oricum ar fi caracterul lor, formează o pagină importantă în istoria ţării. 
Spune-mi, în fine, tot ce ştii din trecut prin alţii şi prin tine însuţi. Te gîndeşte, amice, că dintre contemporanii noştri tu ai fost şi încă eşti unul din cei mai activi pe tărîmul politic şi posezi prin urmare un tezaur de suvenire care cer imperios să iasă la lumină în ochii generaţiei actuale şi ai celor viitoare. Urmează dar şirul epistolelor tale cu acea vervă fericită ce distinge cuprinsul volumului tău şi să-ţi ajute Dumnezeu a lăsa în urma ta un complet de schiţe pitoreşti, de memorii istorice, de tablouri sociale care să îmbogăţească analele Academiei noastre şi comoara literaturii romîne. Ele vor adăuga un titlu mai mult la acele dobîndite de tine în ochii ţării ca unul din introducătorii Romîniei în era sa de lumină, de mărire şi de glorie. 

MANIFESTE ŞI AMINTIRI POLITICE


 
Fraţilor romîni din toată Romînia! Vă chem să fiţi martori la nelegiuirile guvernului prinţului Moldovei, Mihail Sturza, care de patrusprezece ani s-a arătat prin toate faptele sale duşmanul cel mai aprig al naţiei noastre! Veniţi cu toţi să protestăm în faţa lumii împotriva sistemului barbar şi corumpător ce a întrebuinţat pînă acum acest domnitor pornit de patimi spre a ţinea Moldova în lanţuri şi în întunecime! Veniţi cu toţi să protestăm în numele Patriei, al Omenirii şi al lui Dumnezeu, împotriva tiraniei machiavelice a acestui om, care nu respectă nici Patrie, nici Omenire, nici Dumnezeu! 
De 14 ani, Mihail Sturza, stăpînit de nesaţiul iubirii de argint, se slujeştele de măsurile cele mai arbitrare şi de chipurile cele mai neruşinate pentru de a-şi îndestula patima răpirii; dar, spre nenorocirea ţării, acea patimă este neîndestulată, căci ea nu are hotare. 
De 14 ani, Mihail Sturza, înarmat cu otrava corumperii, stinge simţirile de omenie şi de cinste din inimile supuşilor săi, degradează caracterul naţiei, o compromitează în ochii Europei şi îi dă 
o direcţie care o duce pe calea pieirii. 
De 14 ani, Mihail Sturza răstălmăceşte şi calcă cuprinsul Reglementului Organic în interesul său particular. El vinde rangurile boieriei; vinde posturile statului de la cele mai mici pînă la cele mai nalte; vinde scaunele clerului, vinde hotărîrile judecătoreşti; vinde măsurile administrative; vinde cinstea, vinde cugetul oamenilor; vinde drepturile Patriei noastre! El vinde orice se poate vinde sau nu, şi adună aur peste aur, milioane peste milioane, pe care le scoate afară din ţară, pentru ca să o sărăcească încă mai mult! 
De cînd s-a suit pe tron, Mihail Sturza a luat Moldova în arendă, şi aşa de straşnic a stors-o în mîinile sale părinteşti, că din venitul de 12.000 galbeni, ce avea la anul 1834, el a izbutit a avea în ziua de astăzi, 1848, un venit de mai mult de 200.000 galbeni. 
De cînd a apucat sceptrul în mînă, Mihail Sturza, nemulţumindu-se numai cu înmulţirea averilor sale din averea ţării, a ţintit necontenit la dărîmarea naţiei noastre. Pe toţi oamenii cu iubire de dreptate i-a depărtat din slujbele statului sau, deşi a încredinţat posturi la unii din ei, a căutat să-i comprometeze în ochii obştii, pentru ca nici un moldovean să nu rămîie nepătat şi pentru ca toţi să fie instrumente oarbe ale patimilor sale. Pe toţi bunii patrioţi ce s-au împotrivit sistemului său de corumpere i-a prigonit şi îi prigoneşte încă cu o duşmănie neîmpăcată. Pe mulţi răi huliţi de opinia publică i-a adunat pe lîngă tronul său şi le-a înlesnit mijloace de prădăciuni fără margini. Pe ţărani i-a adus în cea mai crudă şi mai jalnică stare prin asupriri nesfîrşite şi la cel mai de pe urmă grad de ticăloşie, prin biruri grele şi rău împărţite. Toate mijloacele de propăşire a neamului romînesc din Moldova le-a nimicit; şcoalele le-a lăsat în neîngrijire; Academia din Iaşi a desfiinţat-o pe jumătate; lanţuri tiparului a pus; foile publice cele mai bune le-a închis; întreprinderile de îmbunătăţiri publice le-a oprit! şi toate aceste fapte nelegiuite le-a desăvîrşit prin porunci arbitrare şi împotrivitoare atît obiceiurilor şi pravililor pămîntului, cît şi cuprinsului Reglementului! 
Fraţilor! În mijlocul atîtor nenorociri, în sînul atîtor rele, ţara noastră gemea cu durere, ţara, împinsă pe calea pieirii de părinteasca mîna a domnului, se zbuciuma în agonie, cînd deodată soarele libertăţii ce s-a ridicat asupra Europei a aruncat o rază şi în părţile noastre. 
La acea lumină mîntuitoare, toate clasele societăţii s-au trezit ca dintr-un somn adînc şi dureros şi văzînd rănile de care erau acoperite au simţit într-o unire nevoia de o grabnică vindecare. Oamenii care sunt în stare de a-şi scăpa Patria de sub asuprire au început a-şi aduce aminte că sunt romîni, şi mai ales tinerimea Moldovei, care varsă lacrimi de sînge în preajma suferinţelor obşteşti, s-a simţit deodată însufleţită de o falnică nădejde. Atunci deodată un mare număr de persoane au alergat la Iaşi de prin provincii spre a se uni cu fraţii lor din capitală şi a căuta împreună lecuirea bolii ce muncea pe romîni de atît amar de ani! 
La această mişcare însă ocîrmuirea, în loc de a linişti obştea prin măsuri înţelepte de îmbunătăţiri, s-a cuprins de groază, ca una ce se cunoştea vinovată, şi în urmare Mihail Sturza, părintele Patriei, îngrijindu-se mai mult de averea sa decît de siguranţa publică, a adunat într-ascuns pe toţi arnăuţii şi pe toţi răii din tîrg, le-a împărţit arme, le-a hotărît lefuri şi şi-a format cu ei o gardă personală şi tăinuită. 
Care a fost gîndul său, alcătuind acea ceată numeroasă de hoţi în sînul capitalei, cînd avea miliţia pămîntească, comenduită de însuşi fiul său, hatmanul Dimitrie Sturza, pentru ţinerea bunei orînduieli? Care a fost planul său, înconjurîndu-se de asemene ceată de străini fugiţi sau alungaţi din ţările lor? Judece lumea şi hotărască! 
Ceea ce ştim este că asemene dispoziţie duşmănească, ameninţînd siguranţa publică a oraşului, a adus mare împiedicare relaţiilor comerciale şi a silit pe neguţători a se pune sub ocrotirea consulatelor străine pentru apărarea averii şi a vieţii lor. Ceea ce suntem siguri este că vodă, cu toate făgăduinţele sale către domnii consuli, a ţinut într-ascuns pe arnăuţii înarmaţi şi că s-a slujit cu ei pentru ca să maltrateze pe fraţii noştri şi să le calce şi să le prade casele în noaptea de 29 mart.1 
1 Dovadă la aceasta avem călcarea casei cneazului Gheorghe Cantacuzino şi prădările de ceasornice, de bani şi de alte lucruri ce s-au făcut de către arnăutul lui beizade Grigore... Şi alte multe [V. A.]. 
Ceea ce cunoaştem este că înarmarea vagabonzilor de către ocîrmuire, această măsură nelegiuită într-un stat întemeiat pe legi şi ocrotit de două curţi suverane a deşteptat grija poporaţiei întregi a capitalei; că duhurile au început a fierbe cu ură; că boierii au început a se gîndi serios la soarta ce aştepta pe toţi; că mulţi din cei mai însemnaţi amploiaţi, precum ministrul dreptăţii, ministrul treburilor străine, prezidentul Divanului domnesc, prezidentul Divanului apelativ, mai mulţi judecători şi cîţiva deputaţi şi-au dat îndată demisiile din posturi, nevroind a fi instrumente de pieire pentru ţară în mîinile lui Mihail Sturza; şi în sfîrşit că deosebite mici adunări au început a se întruni cu gînd de a găsi chipurile legale de pază pentru fiecare locuitor. 
În preajma acestor simptome de nemulţumire obştească, domnul, urmînd pornirilor sale de despotism, a scos un ofis împotriva adunărilor, dar văzînd că acea poruncă nu se băga în seamă de către obşte şi temîndu-se de a o aţîţa pe aceasta mai mult, a socotit să-şi puie iar masca de Părinte al Patriei spre a înşela iarăşi pe acei ce-i numea copiii lui; şi pentru ca să izbutească mai sigur la acest ţel, a însărcinat pe domnul ministru dinăuntru ca să afle dorinţele obştii şi să-i facă tot soiul de făgăduinţe în numele lui. 
Dl ministru s-a adresat îndată către dnii C. Rolla, Lascar Rosetti, 
M. Epureanu, P. Cazimir, N. Ghica şi V. Alecsandri şi, încredinţîndu-i de bunăvoinţă a stăpînirii pentru de a împlini dorinţele obştii, i-a întrebat: care sunt acele dorinţe? 
Ei au răspuns că nu puteau lua asupră-le însărcinarea de a vorbi în numele obştii întregi pîn-a nu împărtăşi acesteia întrebarea ocîrmuirii şi pîn-a nu consulta glasurile tuturor fraţilor lor. Deci pe la 7 ceasuri de seară, adunîndu-se un mare număr de persoane de toate treptele şi de toate neamurile în sala lui Regensburg, d-nii Rolla, Rosetti, Ghica şi ceilalţi s-au înfăţişat dinaintea lor, le-au încunoştiinţat propunerea făcută lor de dl ministru, şi în urmare adunarea întreagă a ales îndată un comitet însărcinat de a redija cererile obştii pentru îmbunătăţirea stării romînilor din Moldova. Însuşi dl ministru şi dl aga au fost faţă la acea adunare şi s-au putut încredinţa că toţi mădularii ei s-au arătat însufleţiţi de respectul legalităţii1. 
Comitetul s-a adunat a două zi dimineaţă, 28 mart, în casele logofătului C. Sturza şi a înaintat lucrarea de care era însărcinat, cu toată nepărtinirea cugetului curat şi cu toată iubirea de binele obştesc. 
Iată, fraţilor, cercetările făcute de el asupra stării nenorocite a tuturor claselor din Moldova şi articolele propuse pentru îmbunătăţirea acelei stări. Voi toţi, locuitorilor săteni  care gemeţi sub asupririle cele mai straşnice; voi, militarilor care sunteţi înstrîmbătăţiţi cu răsplătirea slujbelor voastre; voi, nevoieaşilor,  care v-aţi pierdut sau vă pierdeţi averile în mrejele judecătoreşti; voi toţi, care iubiţi Moldova şi-i doriţi binele, ascultaţi şi judecaţi dacă acei ce au lucrat pentru binele vostru au fost nişte netrebnici tulburători, precum ei sunt numiţi în ofisurile domneşti din 29 şi 31 mart. 
l. Fiindcă Reglementul Organic al Moldovei este temelia pe care stă aşezată constituţia noastră şi fiindcă Mihail Sturza a călcat la prilejuri de interes personal articolele acestui Reglement, precum se dovedeşte prin chipurile întrebuinţate de el la formarea Camerelor de deputaţi, adică: prin împărţire de decreturi, de posturi şi de bani la alegători; precum se dovedeşte prin silnica depărtare din sînul Camerei a domnului Lascar Rosetti, deputatul ţinutului Fălciu, şi prin numirea arbitrară a altui deputat în locul său; precum se dovedeşte prin înfiinţarea unei aspre cenzuri de care nici se pomeneşte în Reglement; precum se dovedeşte prin toate zilnicele nelegiuiri ce domnesc atît în ramurile judecătoreşti şi administrative, cît şi în întrebuinţarea banilor bugetului; precum se dovedeşte prin slobozirea arbitrară de ofisuri, fără de a fi mai întîi supuse Adunării; precum se dovedeşte prin o mulţime de pedepse făcute fără judecată pravilicească şi c.l.t.: Obştea, vroind 
1 V. şi scrisoarea lui G. Sion catre Gh. Bariţ, publicată în Anul 1848 în Principatele Romîne, tom. l, Bucureşti, 1952, p. 223 şi urm. 
a pune sfîrşit unor asemene urmări vătămătoare drepturilor poporului, cere: „Sfînta păzire a Reglementului în tot cuprinsul său şi fără nici o răstălmăcire.“ 
2. Fiindcă prin sistemul lui Mihail Sturza, corumperea s-a întinsîn toată ţara, a pătruns în toate şi a ajuns la gradul cel mai primejdios pentru viitorul Moldovei, precum se dovedeşte prin neruşinatele vînzări a hotărîrilor judecătoreşti şi a măsurilor administrative, lucruri cunoscute de toţi; precum se dovedeşte prin obiceiul mituirii, care în vreme de 14 ani a prins mai adîncă rădăcină în ţară decît însăşi în vremea domniei fanarioţilor; precum se dovedeşte prin numeroasele pilde de nepăsare cu care mulţi din alegători îşi vînd voturile, fără a se gîndi că îşi vînd cugetul şi Patria: Obştea, spre a stăvili întinderea unui rău ca acela care degradează caracterul naţiei şi îl acoperă de ruşine în faţa lumii, cere: „Secarea corumperii prin pravile înadins făcute şi a abuzurilor ce izvorăsc din acea corumpere“. 
3. Fiindcă în ochii lui Mihail Sturza, cinstea oamenilor, siguranţa personală şi păzirea formelor sunt nesocotite şi fiindcă în mai multe împrejurări a arătat în faptă o mare lipsă de respect pentru drepturile oricărui moldovean, precum se dovedeşte prin arestarea şi trimiterea la mănăstirea Rîşcăi a domnului Mihail Kogălniceanu, fără nici o cercetare formală şi fără nici o judecată pravili-cească,1 precum se dovedeşte prin arestarea şi închiderea în cazarma din Galaţi a domnilor Toader Sion şi Tuchididi, fără nici 

o cercetare formală şi fără judecată pravilicească,2 precum se dovedeşte prin arestarea, închiderea în cazarma de la Galaţi şi maltrataţia neomenească ce s-a făcut domnului Panu, prezidentul 
1 Dl Kogălniceanu a fost trimis la mănăstire pentru că a apărat drepturile tîrgului Botoşani împrotiva unor călugări greci [V. A.]. 
2 Dnii Toader Sion şi Tuchididi au fost închişi în cazarmă pentru că au apărat drepturile nenorociţilor locuitori ai ţinutului Vaslui, ce au fost asupriţi prin măsurile catagrafiei trecute [V. A.]. 
de Huşi, fără nici o cercetare formală şi fără nici o hotărîre pravilicească,1 precum se dovedeşte prin exila rea de demult a logofătului Costache Sturza, visternicului Neculai Roznovanu şi alţii, pe la moşiile lor sau pe la mănăstiri, tot fără cercetare şi fără judecată pravilicească; Obştea, vroind a feri în viitor pe fiecare locuitor de asemenea acte arbitrare, ce sunt neiertate de Reglement şi nepotrivite cu legiuirile unei ţări constituţionale ca Moldova, cere: „Siguranţa personală, adică: nimeni să nu mai poată fi pedepsit decît pe temeiul legilor şi în urmarea unei hotărîri judecătoreşti“. Totodată, pentru de a feri pe fiecare arestat de a aştepta judecata ce i s-ar cuveni luni şi ani întregi, prin închisori, precum adeseori s-au văzut pilde, Obştea cere: „Ca fiecare arestat să fie înfăţişat în vreme de 24 ceasuri dinaintea tribunalului competent“. 
4. Fiindcă locuitorii săteni au ajuns la gradul cel mai mare de ticăloşie prin nepăsarea mai multor proprietari şi mai ales prin măsurile de asuprire ale guvernului lui Mihail Sturza, precum se dovedeşte prin dările de bani la care sunt supuşi, sub cuvînt de plată pentru soldaţi, plată pentru slujitori, plată pentru cutiile satelor, plată pentru foaia sătească, plată pentru peceţi ş.c.l. (toate aceste pe deasupra birului hotărît de Reglement); precum se dovedeşte prin nenumăratele beilicuri ce ei sunt siliţi a face în orice timp, atît pentru proprietari, cît şi pentru stăpînire, adică: podvozi grele, cărături de piatră, de lemn şi de păcură pentru pavelele din Iaşi sau din tîrgurile ţinutale; cărături de var, de piatră şi de cherestea pentru zidirile particulare ale domnului în tîrguri şi pe la moşii; lucrul nemăsurat al boierescului, lucrul 
1 Dl Panu a fost pedepsit pentru că, nevroind a-şi vinde cugetul stăpînirii, a ales de deputat pe dl Lascar Rosetti, ce este cunoscut de om cu iubire de patrie. 
N.B. Domnul A. Rusu şi alţii au fost încă jertfe ale nedreptăţii domneşti! 
[V. A.] 
şoselelor, lucrul podurilor ş.c.l., toate aceste sub bicele slujitorilor, pe care ei singuri îi ţin cu banii lor; precum se dovedeşte prin asupririle cunoscute ale unor arendaşi, şi mai cu seamă prin tiranicele schingiuiri ce însuşi beizade Grigore Sturza face locuitorilor de pe moşiile ce el a luat în arendă; schingiuiri care au înfiorat ţara întreagă, dar pe care domnul Moldovei le-a îngăduit ca un părinte bun şi iubitor de... popor; precum se dovedeşte, întrun cuvînt, prin plîngerile acestui popor fără ajutor şi fără nădejde, plîngeri drepte, de care se răsună ţara şi care au răzbătut în toată Europa civilizată: Obştea, ce cunoaşte pe ţărani ca fraţi buni de acelaşi sînge şi de acelaşi nume, vroind a curma suferinţele lor, cere: „Grabnica îmbunătăţire a stării locuitorilor săteni, atît în relaţiile lor cu proprietarii moşiilor, cît şi în acele cu ocîrmuirea, precum şi contenirea tuturor beilicurilor cunoscute sub nume de plată şi celelalte“. 
5. Obştea cere ca: „Mazilii, ruptaşii, ruptele Visteriei şi celelalte clase privilegiate să fie ocrotiţi potrivit Reglementului şi să nu mai fie întrebuinţaţi în trebi particulare“. 
6. Tot în privirea uşurării nevoilor ce sunt în spatele ţăranilor, Obştea cere ca: „Priveghetorii să se aleagă după glăsuirea Reglementului, fără nici o înrîurire din partea ocîrmuirii“. 
7. Fiindcă prin abuzurile catagrafiei trecute multe nedreptăţis-au introdus în plata birului şi fiindcă prin urmare mulţi din locuitorii ce sunt apăraţi de Reglement pentru acea plată se găsesc astăzi silnic cuprinşi între birnici, precum se dovedeşte prin nenumăratele jalbe ce sunt în arhiva Visteriei, şi mai cu seamă prin obşteasca jăluire a locuitorilor ţinutului Vasluiului, în urma căreia dl Toader Sion şi dl Tuchididi, împuterniciţii lor, au fost închişi la cazarma din Galaţi, Obştea cere: „Alcătuirea unei noi catagrafii, spre a scăpa de împilare pe toţi nenorociţii locuitori care sunt asupriţi prin abuzurile catagrafiei trecute“. 
8. Fiindcă şcoalele, singurul mijloc de luminare pentru popor, au fost totdeauna neîngrijite de ocîrmuire şi fiindcă Mihail Sturza 

nu numai că nu a urmat glăsuirii Reglementului despre înformarea şcoalelor, ci dimpotrivă a înăduşit pe cît a putut dezvoltarea învăţăturilor în ţară, precum se dovedeşte prin desfiinţarea claselor celor mai însemnate din Academie şi prin nepunerea în lucrare a reformelor propuse de către comisia şcoalelor, Obştea cere: 
„Reforma şcoalelor pe o temelie largă şi naţională, spre răspîndirea luminilor în tot poporul“, căci acum învăţarea limbii romîneşti este dispreţuită şi intrarea în Academie este iertată numai celor care au bani, iar nu poporului sărac. 
9. Fiindcă prin armarea arnăuţilor, Mihail Sturza a călcat Reglementul, a batjocorit miliţia pămîntească şi a pus în pericol atît averile, cît şi vieţile oamenilor, împiedicînd totodată şi relaţiile comerciale lipsite de orice siguranţă prin asemene măsură primejdioasă, Obştea cere: „Dezarmarea grabnică a arnăuţilor şi a altor inşi ce s-au înarmat de către ocîrmuire şi închezăşuirea lor pe viitor că nu vor fi pricină de tulburare publică“. 
10. Fiindcă ostaşii romîneşti însărcinaţi cu paza Patriei merită a fi sub cea mai de aproape îngrijire a ei şi fiindcă pînă acum ei au fost supuşi unui sistem de disciplină aspră şi înjositoare caracterului militar, precum şi înstrîmbătăţiţi în răsplătirea slujbei lor prin nedreptatea favorului, Obştea cere: „Ridicarea pedepselor trupeşti, înjositoare caracterului, din disciplina miliţiei naţionale; îmbunătăţirea hranei sale şi mai ales dreapta înaintare în ranguri, după vechimea slujbei şi după meritele personale“. 
11. Totodată spre a îndemna pe locuitori a nu mai fugi de ostăşie, Obştea cere: „Ca militarii care au slujit Patriei şi care au cîştigat recunoştinţa obştească să fie scutiţi de orice dăjdii, cînd vor ieşi din slujbă“. 
12. Fiindcă pînă acum miniştrii nu au fost altă decît împlini-torii vroinţelor domnului, deşi după Reglement ei au fost răspun-zători de toate lucrările lor, şi fiindcă o asemenea anomalie a fost totdeauna vătămătoare intereselor ţării, Obştea cere ca: „Miniştrii să aibă deplina libertate pravilicească în lucrările lor, pentru ca să poarte cu drept răspunderea acestor lucrări“. 
13. Fiindcă banii ridicaţi asupra poşlinei grînelor împiedicăpe de o parte înlesnirea comerţului şi înflorirea agriculturii, iar pe de altă parte nu aduc nici un folos ţării, ci numai domnului singur, căruia acei bani sunt hărăziţi de către adunarea obştească, Obştea cere: „Desfiinţarea poşlinei ca una ce este vătămătoare agriculturii şi comerţului“. 
14. Tot pentru înlesnirea negoţului, Obştea cere, potrivit Reglementului: „Îmbunătăţirea portului Galaţi, ca cel mai mare canal al înfloririi comerţului şi agriculturii Moldovei“. 
15. Fiindcă clerul Moldovei se află în cea mai proastă stareprin neîngrijirea ocîrmuirii; fiindcă Mihail Sturza nu şi-a împlinit, în vreme de 14 ani, datoria sa de domn creştin, datorie sfîntă, ce îi poruncea să ridice starea morală, socială şi intelectuală a preoţilor, adică: a acelor oameni ce sunt îndatoraţi prin misia lor de a propovădui popoarelor iubirea de oameni, de Patrie şi de Dumnezeu; şi fiindcă în urmarea acelei nepăsări a ocîrmuirii poporul Moldovei a pierdut tot respectul către tagma preoţească de astăzi, Obştea cere: 

„Ridicarea morala, socială şi intelectuală a clerului“. 
16. Fiindcă prin neorînduielile ce domnesc în ramurile judecătoreşti şi administrative şi prin sistemul de hatîruri adoptat de ocîrmuire, creditul public s-a desfiinţat cu totul; fiindcă o mulţime de datorii rămîn neplătite la vadele şi peste vadele din pricina nepăzirii legilor; fiindcă împrumutările de bani au ajuns a fi nesigure, deşi ar fi legalizate de judecătorii şi închezăşuite pe amaneturi; şi, în sfîrşit, fiindcă asemenea neorînduieli sunt menite a dărîma negoţul ţării, Obştea cere: „Păzirea cu sfinţenie a legilor pe care se reazemă creditul public, şi aceasta în privirea tuturor, fără osebire, pentru siguranţa relaţiilor comerciale“. 
17. Tot spre înlesnirea negoţului, Obştea cere: „Înformarea unui tribunal de comerţ în Iaşi şi tălmăcirea în limba naţională a codului de comerţ francez ce este primit de Reglement“. 
18. Fiindcă Mihail Sturza, nemulţumindu-se de toate mijloacele legiuite şi nelegiuite ce întrebuinţează spre mărirea averilor sale, 

a pus mîna şi pe o parte însemnătoare din banii ţării, intrigînd prin obştească adunare ca să i se hotărască şi banii Rezervei, sumă de mai mult de un milion, afară de lista civilă şi de banii poşlinei; şi fiindcă Rezerva în oricare ţară este hotărîtă pentru îmbunătăţiri obşteşti, iar nu pentru îmbogăţiri particulare, Obştea cere ca: „Banii de rezervă să fie întrebuinţaţi în formarea unei bănci de scomt pentru înlesnirea negoţului ţării“. 
19. Fiindcă pînă acum hrana Obştii de prin tîrguri a fost speculată de oamenii ocîrmuirii, de ispravnici şi de agi, care, avînd puterea în mîinile lor, au fost volnici de-a face tot soiul de abuzuri, spre cîştigul lor particular; şi fiindcă prin îngăduirea acelor neorînduieli din partea ocîrmuirii, locuitorii tîrgurilor au fost totdeauna nedreptăţiţi Obştea, spre a opri asemenea abuzuri, cere ca: „Hrana Obştii de prin tîrguri să fie sub cea mai de aproape îngrijire a guvernului, pentru de a nu se mai face un mijloc de îmbogăţire particulară“. 
20. Fiindcă poliţia este în cea mai mare neorînduială, încît comisarii au ajuns a fi tiranii claselor de jos: şi fiindcă soarta arestaţilor, supusă vroinţelor acelor comisari, înfiorează omenirea, Obştea cere: „Aşezarea poliţiei pe principii omeneşti în privinţa nenorociţilor arestaţi“ 1. 
21. Fiindcă guvernul, călcînd legile, a îndrăznit a pedepsi fără a-i judeca pe toţi cîţi s-au cercat a manifesta în public dorinţele lor de îmbunătăţiri obşteşti; şi fiindcă a îndrăznit a se arăta atît de arbitrar în actele sale, pînă şi de a ridica drepturile politice ale unor din boieri, precum se dovedeşte prin publicarea în Buletin a ridicării drepturilor politice ale hatmanului Alecu Aslan2 şi ale 

1 Aceşti nenorociţi, bătuţi şi schingiuiţi ca în vremile cele mai barbare, mor de foame şi de neîngrijire în întunericul temniţelor [V. A.]. 
2 Hatm. Alecu Aslan fără a avea altă vinovăţie decît pentru ca a vroit a se alege deputat la Bacău, în contra poruncii stăpînirii, şi făr-a fi nicidecum judecat potrivit Reglementului, i s-au ridicat drepturile politice [V. A.] 
dlui Moldovanu, Obştea cere: „Liberarea tuturor arestaţilor civili şi militari în pricini politiceşti şi reîntoarcerea drepturilor politice acelora căror li s-au ridicat nedrept pentru asemenea pricini“. 
22. Fiindcă s-au văzut multe pilde de scoatere din slujbă a amploiaţilor vrednici şi cinstiţi, care nu au vroit a fi instrumente oarbe ale nedreptăţilor ocîrmuirii — precum se dovedeşte prin depărtarea din postul de prezident a domnului Panu (pentru că acesta a ales deputat pe dl Lascar Rosetti); precum se dovedeşte prin o mulţime de alte pilde cunoscute de toţi; şi fiindcă aseminea nelegiuri sunt menite a stinge simţirile de cinste din inimile amploiaţilor care se ţin cu slujba, Obştea cere: „Nestrămutarea din posturi a amploiaţilor vrednici şi cinstiţi şi înaintarea lor în posturi mai înalte potrivit meritelor şi cuprinsului Reglementului“. Totodată spre a pune pe amploiaţi în stare de a nu fi siliţi să primească mită de la împricinaţi, Obştea cere: „Sporirea lefurilor amploiaţilor pentru de a le înlesni mijloace de vieţuire cinstită şi neatîrnată“. 
23. Asemenea, spre contenirea abuzurilor ce s-au introdus în administraţie, Obştea cere: „Ca toţi amploiaţii să fie răspunzători pentru faptele lor în lucrările slujbelor ce le vor fi încredinţate“. 
24. Fiindcă, din lipsa unei bănci naţionale, toată înlesnirea bănească a negoţului se află în mîinile zarafilor jidovi care speculează cu camete nelegiuite, Obştea, spre a dărîma acel sistem de tîlhării ce domneşte în toată ţara sub ochii ocîrmuirii, cere: 

„Înfiinţarea unei banci naţionale pe cel mai sigur temei“. 
25. Fiindcă Codica criminală şi Procedura cer o reformă radicală şi fiindcă sistemul pedepsitor, adică starea ticăloasă a închisorilor, lipsa de hrană îndestulătoare pentru arestaţi, bătăile de biciul călăului pe uliţe şi celelalte sunt acte ce degradează omenirea în veacul acest de civilizaţie, Obştea cere: „Grabnice reforme de îmbunătăţiri în Codica criminală, în Procedură şi în Sistemul pedepsitor“. 
26. Fiindcă banii pensiilor, în contra cuprinsului Reglementului, s-au împărţit nedrept şi pe hatîruri şi fiindcă multe persoane 

înavuţite primesc pensii mari, iar nevoiaşii, care prin slujbele lor au cîştigat dreptul de ajutor, sunt nedreptăţiţi precum se dovedeşte prin pensiile de zece lei pe lună ce sunt hotărîte pentru unii din soldaţii răniţi în deosebite întîmplări, unde s-au purtat cu vitejie; precum se dovedeşte prin o mulţime de alte pilde, Obştea cere: 
„Împărţirea dreaptă a banilor pensiilor şi îndreptarea abuzurilor ce s-au introdus în împărţirea acelor bani“. 
27. Fiindcă, după cuprinsul Reglementului, ofisurile domneşti nu pot avea putere pravilicească pîn-a nu fi supuse cercetării obşteştii Adunări şi fiindcă Mihail Sturza de mai mulţi ani sloboade necontenit ofisuri şi le pune în lucrare, ca şi cînd Moldova nu ar fi o ţară constituţională, ci o monarhie absolută Obştea, dorind contenirea de asemene călcări în drepturile Patriei sale, cere ca: 
„Ofisurile slobozite pînă acum de ocîrmuire în ramurile judecătoresc şi administrativ să se supuie voturilor obşteştii Adunări, şi pe viitor să se contenească de a se slobozi asemenea ofisuri fără de a fi cercetate de Adunare“. 
28. Fiindcă sfînta Dreptate trebuie să domnească la luminasoarelui şi, în urmare, fiindcă lucrările judecătoreşti trebuie să nu se facă în taină, Obştea cere ca: „Seanţele tribunalelor să fie publice“. 
29. Fiindcă după Reglement toţi romînii au dreptul de a fi faţă la lucrările obşteştii Adunări, lucrări ce privesc însăşi soarta lor, şi fiindcă stăpînirea a cercat în mai multe rînduri a opri publicului intrarea în sala Camerei, Obştea cere ca: „Seanţele obşteştii Adunări să fie publice“. Totodată, potrivit Reglementului, cere ca: „Ţinerea bunei orînduieli în sînul Camerei să atîrne de aceasta însăşi, iar nu de vornicia de aprozi“. 
30. Fiindcă obşteasca Adunare este reprezentaţia naţiei şi arede sfîntă îndatorire întemeierea fericirilor Patriei şi sprijinirea drepturilor fiecărui romîn, Obştea cere ca: „Tot pămînteanul să aibă dreptul de a adresa jalbă obşteştii Adunări“ (spre a putea găsi ocrotire împotriva nedreptăţilor ce ar pătimi din partea stăpînirii). 
31. Fiindcă prin împărţire de posturi, de ranguri şi de răsplătiri băneşti la deputaţi, domnul are mijloace de a-şi forma o majoritate favoritoare intereselor sale şi vătămătoare intereselor ţării, precum se poate dovedi prin actele Camerelor trecute care, fără nici un drept, au hărăzit lui Mihail Sturza banii poşlinei şi ai rezervei, şi care, mărindu-i lista civilă, i-au mai încuviinţat încă a lua din Visterie suma de aproape de 40.000 galbeni, sub cuvînt de chirie de palat, Obştea, spre a pune stavilă corumperii deputaţilor, cere ca: „Deputaţii să nu poată fi în slujbă şi să nu poată primi nici ranguri, nici răsplătire bănească în vremea deputăţiei lor“. 
32. Fiindcă chipurile întrebuinţate de ocîrmuire în alegerea deputaţilor obşteştii Adunări de acum au fost cu totul ilegale şi împrotiva glăsuirii Reglementului, adică: fiindcă Mihail Sturza a trimis în ţinuturi pe dl visternic şi pe dl postelnic ca să înfluenţeze voturile alegătorilor prin împărţire de bani, de posturi şi de decreturi; şi fiindcă afară de aceste mijloace de corumpere a mai întrebuinţat încă şi îngrozirea, trimiţînd la Bacău pe dl aga din Iaşi1 cu arnăuţi şi pompieri înarmaţi, ca să fie faţă la alegere; şi fiindcă fără nici o dreptate Mihail Sturza a depărtat din sînul Camerei pe dl Lascar Rosetti, deputatul Huşului, şi a numit de la sine pe altul în loc; şi fiindcă o asemene Adunare alcătuită prin chipuri arbitrare şi nelegiuite nu insuflă nici o încredere ţării, Obştea cere: „Desfiinţarea acestei Camere (ce nu poate exista, după Reglement fiind ilegală) şi înjghebarea unei noi Adunări, fară nici 

o înrîurire asupra alegătorilor din partea guvernului, pentru ca aceasta să fie adevărata reprezentaţie a naţiei şi adevărata închezăşuire a fericirii Patriei“. 
33. Fiindcă pînă acum articolul 57 din Reglement a fost nebăgat în seamă, Obştea cere ca: „În puterea acelui articol, Camera să aibă dreptul de-a face domnului punere înainte a tot felul de lucru privitor la folosul obştesc“. 
34. Fiindcă Mihail Sturza, urmînd sistemului său de dărîmarea naţiei, a căutat a opri dezvoltarea inteligenţei, spre a ţinea pe popor în întunecime; şi fiindcă de cînd s-a suit pe tron, el a înăduşit orice încercare de propăşire prin înfiinţarea unei cenzuri aspre şi despotice (de care nici se pomeneşte în Reglement) şi prin închiderea arbitrară a celor mai bune foi publice, precum Alăuta romînească, Dacia literară şi Propăsirea1, Obştea, dorind luminarea poporului şi înflorirea literaturii romîneşti, cere: „Ridicarea cenzurii în privirea tuturor trebilor şi a intereselor din lăuntrul tării“. Şi aceasta pentru ca pe viitor toate actele ce s-ar face împotriva legilor să fie supuse publicităţii, iar nu să rămînă ascunse şi necenzurate de Obşte. 
35. Fiindcă înarmarea arnăuţilor de către stăpînire a arătat vederat ţării întregi care sunt simţirile adevărate ale părintelui Moldovei, Mihail Sturza, pentru obşte şi fiindcă semeţia unei asemenea măsuri duşmăneşti a îngrijit pe toţi locuitorii atît pentru vremea de faţă, cît şi pentru viitor, Obştea, spre a se pune în stare de apărare a averilor şi a vieţii, cere: „Înformarea grabnică a unei garde cetăţene prin toate tîrgurile tării, alcătuită atît de romîni, cît şi de străini proprietari“. 

1 Toderiţă Ghica [V. A.]. 
Acestea sunt, fraţilor, cererile Obştii pentru folosul şi siguranţa Patriei; judecaţi acum, în cuget curat,  care a fost duşmanul vostru? Obştea, ce le-a propus domnului, sau Mihail Sturza, care nu a vroit să le încuviinţeze? 
După săvîrşirea redacţiei acestor articole, lucrate în grabă, pentru că stăpînirea ameninţa adunările Obştii, s-a făcut citirea lor în faţa unui mare număr de boieri însemnaţi, de neguţători şi de străini adunaţi în sala logofătului Costache Sturza şi încuviinţîndu-se ele de către toţi, cu toţii au cerut să adauge iscăliturile lor la iscăliturile mădulărilor comitetului. Peste 800 de nume s-au 
1 Asemene şi Foaia de Transilvania a fost oprită de a mai intra în ţară [V.A.]. 
subscris pîn-în seară şi au întărit valoarea acelei lucrări. Însuşi preasfinţia-sa mitropolitul Moldovei a consfinţit prin a sa iscălitură dreptele cereri ale Obştii1. 
A doua zi, comitetul a împărtăşit ministrului copie de articolele pomenite, pentru ca să o arate domnului, nădăjduind că domnul s-ar ţinea de făgăduinţa ce dase de a împlini dorinţele poporului. 
Însă Mihail Sturza, care acum îşi pregătise puterile armate bizuindu-se în oarecare notă a Rusiei atingătoare de Principatele Dunării, îşi azvîrle deodată masca de părinte al Patriei şi deodată s-arată în toată furia sa. Ura lui asupra bunilor patrioţi, aţîţată prin reclamaţiile drepte ale naţiei, se trezeşte mai înveninată decît oricînd! Stăpînit de interesul său particular, temîndu-se de a pierde mijloacele sale de îmbogăţire prin încuviinţarea acelor 35 de puncturi, şi mai cu seamă îngrozindu-se la ideea de a fi silit prin o nouă Cameră să deie socoteală de toţi banii ţării în vreme de 14 ani, Mihail Sturza se face surd la plîngerile Patriei sale, dispreţuieşte cererile ei şi porunceşte fiilor săi, beizadelile Dimitrie şi Grigore, să pornească miliţia asupra Obştii, oriunde ar găsi-o adunată! Părintele Patriei, făr-a se îngriji de ideea războaielor civile, porunceşte uciderea între fraţi de acelaşi sînge, de acelaşi nume, de aceeaşi lege! 
Odată cu această poruncă, el fuge de la palat, se închide în cazarmă, şi acolo, aţîţînd soldaţii prin băuturi îmbătătoare şi prin răstălmăcirea punctului glăsuitor despre garda cetăţeană; făcîndu-i să creadă că Obştea vroieşte să desfiinţeze miliţia prin formarea acelei gărzi; înşelîndu-i cu tot soiul de clevetiri împrotiva acelor ce vroiau binele lor, îi repede asupră-le ca asupra unei bande de hoţi răzvrătitori. 
1 Am auzit că vreo cîţiva din acei ce au iscălit în hîrtia Obştii s-au dus de şi-au cerut iertare de la vodă, zicînd că au fost siliţi să iscălească. Nenorociţi acei care şi-au pătat numele familiei prin asemenea faptă înjositoare şi prin 
o minciună atît de ticăloasă! [V. A.] 
Şase sute de soldaţi, întovărăşiţi de pompieri cu topoare, de arnăuţi înarmaţi şi de un tun, se pornesc sub comanda beizadelelor, merg de calcă casa logofăt. Costache Sturza şi, negăsind acolo decît pe stăpînii casei, se înaintează spre locuinţa dlui Aleco Mavrocordat. 
În vremea aceasta, un mic număr de persoane, adunate la dl Mavrocordat, aşteptau răspunsul ocîrmuirii, făr-a avea nici un prepus de măsurile ce se pregăteau la cazarmă; cînd deodată cîţiva mădulări ai comitetului, întorcîndu-se de la dl ministru, le spun că vodă nu vroieşte a încuviinţa unele din cele mai drepte cereri ale Obştii. Totodată soseşte vuietul că miliţia s-a înarmat şi s-a pornit din cazarmă! 
La aflarea acestor veşti o indignare grozavă pătrunde pe toţi. Toţi într-un glas strigă: „La arme, fraţilor! vodă ne-a înşelat! Vodă vrea să ne omoare! La arme, la arme, să ne apărăm viaţa!“ Dar pîn-a nu apuca încă de a se pune în stare de apărare, miliţia soseşte şi, urmînd poruncilor lui beizade Grigore, se aruncă asupra tinerilor neînarmaţi ce găseşte în casa lui Mavrocordat şi, măcar ca aceştia strigă la soldaţi: „Fraţilor! noi vrem binele vostru! noi suntem fraţii voştri!“, soldaţii turbaţi îi lovesc cu straturile şi cu baionetele puştilor, rănesc vreo cîţiva din ei, îi leagă ca pe nişte hoţi şi îi duc la cazarmă, după ce au sfărîmat toate mobilele din casă!1 
După această izbîndă în care şefii miliţiei au cîştigat hula lumii prin cruzimea poruncilor lor, oamenii poliţiei, comenduiţi de aga, şi soldaţii cu arnăuţii, comenduiţi de beizade Grigore încep a se abate ca cete de hoţi pe la birturi şi pe la casele boierilor, strică uşile, sfarmă mobilele, pradă lucrurile şi leagă pe toţi cîţi găsesc înlăuntru. Tîrgul întreg este luat în asalt de bande de slujitori beţi şi de arnăuţi aprinşi de dorul prădăciunii. 
1 Tinerii maltrataţi în casa lui Mavrocordat fac parte din cele mai bune familii şi sunt anume: A. Muruzi, A. Cuza, Iorgu Sturza, Romalo, Filipescu, 
A. Catargiu, Nicu Catargiu, A. Mavrocordat, D. Cuza şi alţii [V. A.]. 
Casa cneazului Gheorghe Cantacuzino este călcată noaptea, deşi stăpînul casei este sudit rusesc. Armele cneazului, ceasornice de preţ şi alte, tot ce se găseşte sub mîinile arnăuţilor este prădat. 
— Casa Rosetteştilor este călcată şi tuspatru fraţii arestaţi şi închişi la cazarmă. Casele lui Neculai Docan, a logofăt. Lupu Balş, a lui Harnav şi alte multe sunt călcate fără sfială; şi într-o singură noapte peste 200 de oameni sunt prinşi, legaţi şi aruncaţi în închisori. Iar 13 din tinerii cei mai însemnaţi din Moldova sunt legaţi în căruţe de poştă şi duşi la Galaţi, făr-a li se da nici apă măcar într-un drum de 14 poşte, făr-a li se da nici mantale de coperit, spre a fi feriţi de răceala nopţii!1 De la cazarma din Galaţi ei sunt transportaţi la cetatea Măcin de pe malul drept al Dunării, fără să fi fost nici judecaţi, nici osîndiţi de vreun tribunal după pravilele ţării. — Cît pentru ceilalţi nenorociţi de prin temniţele Iaşului, numai ei şi Mihail Sturza, şi Dumnezeu ştiu ce necazuri au pătimit, ce pedepse au suferit şi suferă încă poate, pentru că au manifestat nobila dorinţă de îmbunătăţiri în Patria lor! 
Iată, fraţilor! rezultatul făgăduinţelor lui Mihail Sturza! înşelăciuni, nelegiuiri, călcări de case, prădăciuni, risipiri, schingiuiri, închideri prin temniţe, bătăi cu bicele prin închisori, exiluri, călcări de drepturi ale tuturor, dispreţuirea legilor ţării, osînde fără judecată pravilicească, pedepse barbare împrotiva tuturor aşezămintelor ţării noastre! 
Şi încă nu-i tot! Mihail Sturza, nemulţumindu-se cu toate jertfele ce au picat de mîinile sale şi vroind a se dezbăra odată pentru totdeauna de tinerimea ţării, de acea bandă de răzvrătitori ce avea curaj a protesta împotriva nelegiuirilor ocîrmuirii, Mihail Sturza, zic, vroind a secera cu o singură lovitură toată nădejdea Patriei, face liste de proscripţii şi le trimite pe la ţinuturi cu porunci 
1 Aceştia sunt Alecu Moruzi, Lascar Rosetti, Raducanu Rosetti, Dimitrie Rosetti, Alecu Cuza, Romalo, M. Epureanu, Moldovanu, N. Catargiu, Filipescu, 
V. Cantacuzin, P. Balş şi S. Miclescu [V. A.]. 
aspre de prigonire asupra celor cuprinşi în ele; închide graniţele pentru ca nimeni să nu poată scăpa de zbirii lui, nici să poată intra în ţara lor tinerii ce se întorceau din străinătate1; făgăduieşte preţuri mari pentru capetele unora din fraţii noştri, anume: Costache Moruzi, V. Ghica şi alţii şi totodată, profitînd de groaza obştească şi întrebuinţînd toate mijloacele de corumpere şi de ameninţare, adună prin ţară iscălituri de mulţumire pentru părinteasca lui oblăduire! 
Iată, fraţilor, faptele cu  care domnul Moldovei s-a făcut răspunzător către Omenire şi către Dumnezeu. Acestea sunt petele neşterse cu care el s-a acoperit în ochii lumii de faţă, şi ai viitorimii! 
Acum Mihail Sturza triumfează, căci a ajuns la scopul său! Tinerimea, nădejdea ţării, este proscrisă! Patrioţii cei mai vrednici sunt depărtaţi de la sînul Patriei, încît cei dintre dînşii  care sunt încă pe loc au rămas fără ajutor şi fără putere! Acum domnul Moldovei triumfează, căci Moldova poartă doliul copiilor săi! 
Fraţilor romîni din toată Romînia! 
Voi, locuitorilor săteni din Moldova, ale căror drepturi au fost dispreţuite de acel ce se numeşte Părintele Vostru; 
Voi, neguţătorilor,  care aţi fost jigniţi în interesele voastre prin pusteirea capitalei; 
Voi, boierilor,  care aţi cîştigat cinstirea lumii întregi, sprijinind drepturile poporului; 
Voi toţi  care vă jeliţi fraţii, părinţii, rudele şi copiii depărtaţi de la sînurile voastre prin tirania ocîrmuirii; 
Veniţi să unim cu toţii glasurile noastre şi să protestăm împotriva lui Mihail Sturza! Să protestăm în numele fraţilor noştri, care au fost şi sunt încă pedepsiţi prin închisori şi exiluri, fără de a fi fost judecaţi! — în numele Patriei noastre ce este în agonie! — în 
1 Sunt porunci înadins pentru tinerimea din Paris ca să-i oprească intrarea în Moldova [V. A.]. 
numele Omenirii batjocorite! în numele lui Dumnezeu care ne priveşte! 
Veniţi să unim cu toţii glasurile noastre şi să le înălţăm la ceruri, pentru ca să se coboare în Patria noastră Sfînta Dreptate, ce judecă pe cei răi şi îi supune la pedepse înfricoşate spre a-i face pilde de îngrozire omenirii în toate veacurile! 
VASILE ALECSANDRI 
(Mădular al comitetului ales de Obşte pentru redacţia cererilor sale.) 
Mai - 1848 

 
EXTRACT DIN ISTORIA MISIILOR MELE POLITICE 
VICTOR EMANOIL - CAVOUR - LAMARMORA 
Sunt acum nouăsprezece ani, un mare entuziasm înflăcărase inimile romînilor! 
Cuvîntul magic de unire răsuna în toate gurile. Hora Unirii se cînta, se dansa de poporul întreg şi fiecare om îşi uitase nevoile pentru ca să se îngîne voios cu sperările unui viitor plin de ademeniri. Eu însumi, părăsind cîmpul înflorit al literaturii şi aruncîndu-mă în torentul ideilor politice, îmi culcasem muza în fundul unui portofoliu ministerial şi o acoperisem sărmana! cu un teanc de hîrtii oficiale, de memuare, de note consulare etc., etc. 
Voturile unanime ale Camerelor din Iaşi şi din Bucureşti înălţînd pe tronurile Moldovei şi Valachiei pe colonelul Alexandru Cuza, noul Domn găsi de cuviinţă a trimite Cabinetelor europene acea memorabilă declaraţie prin care zice că: „deşi pe tronurile Principatelor-Unite el era gata a depune ambele sale coroane pe fruntea unui Principe străin, dacă marile Puteri ar voi să realizeze dorinţele naţiei romîne exprimate de Divanurile ad-hoc din anul 1858".1 
Şapte exemplare din acest document istoric fură subscrise de Domnitor şi expediate Puterilor semnatare tratatului de Paris. Măria Sa îmi făcu onorul a mă număra între persoanele însărcinate 
1 Această epistolă se va publica, împreună cu alte documente importante, în volumul complet al istoriei misiilor mele politice ă nota lui Alecsandri la publicarea acestui capitol în Convorbiri literare î. 
„Domnule ministru, 
Trebuinţa cerînd ca să trimitem o persoană de încredere spre a transmite diverse depeşe importante înaltelor curţi a Franţei, a Marii Britanii şi a Sardiniei, am găsit de cuviinţă a-ţi încredinţa o asemenea misie delicată. Făcîndu-ţi dar cunoscut această decizie a noastră, te rog sa te pregăteşti a pleca îndată, după ce vei primi instrucţiile noastre. Dumnezeu să te ţie în a sa sfîntă pază. 
ALEXANDRU IOAN“. 
Înstrucţiile ce-mi dete Domnitorul se cuprindeau în aceste singure cuvinte ce-mi zise la momentul pornirii mele: 
„Du-te şi fă cum te-or povăţui inima şi conştiinţa!“ 
Apoi îmi mai încredinţă două scrisori, una către împăratul Napoleon şi alta către contele Walewski, ministrul afacerilor străine al Franţei, pe lîngă epistolele adresate contelui Cavour şi lordului Malmersbury. 
Astfel dar, înfăşurat în haina serioasă a diplomaţiei, am plecat în misie politică la Paris, la Londra şi la Turin pe la începutul lui februarie 1859. 
Moldova, Galiţia şi o mare parte din Germania erau albe de zăpadă, gerul foarte aspru, drumurile troienite, multe poduri dărîmate de sloiuri, calea foarte grea sub toate privirile, însă avîntul patriotic ce-mi aprinsese sufletul făcu să nesocotesc viforii iernii, să înving toate greutăţile călătoriei şi să sosesc la Paris a şaptea zi după plecarea mea din Iaşi. 
Aveam mult serioasa şi mult delicata însărcinare de a apăra pe lîngă Cabinetele Franţei, Engliterei şi Sardiniei actele săvîrşite în Moldova şi Valachia la începutul anului 1859, precum alegerea de Domn a colonelului Alexandru Cuza în aceste două provincii etc., acte care erau să fie discutate în viitoarele conferinţe din Paris. Misie importantă! răspundere mare şi spăimîntătoare!... 
Eu, un biet ţăran de la Dunăre, aveam a mă găsi în contact cu capacităţile cele mai recunoscute din Europa! cu oamenii cei mai însemnaţi!... Nu dar fără griji mă întrebam de voi putea să mă ridic şi să mă susţin la înălţimea misiei mele?... însă găseam o îmbărbătare în tainica şi deplina convingere ce aveam de mult că Dumnezeu ţine cu romînii. 
Şi în adevăr, reuşind atît în Londra, cît şi în Paris mai presus de toate sperările mele, graţie bunătăţii şi marinimiei împăratului Napoleon, veni rîndul să-mi cerc norocul şi la Turin. 
Am plecat deci din Paris cu drumul de fier a Lionului şi mulţumită ordinelor marchizului de Vilamarina, ministrul plenipotenţiar al Sardiniei pe lîngă curtea Franţei, am găsit toate înlesnirile în călătoria mea pînă la Turin. Vameşii din Savoia m-au lăsat să trec la frontieră fără a cerceta bagajul meu şi, la St. Jean de Norienne, am găsit o caleaşcă de curier ce mă aştepta ca să mă ducă peste muntele Cenis pînă la Suza. Afară de aceste atenţii delicate ale guvernului piemontez, am fost întîmpinat la Chambery de un magistrat care primise ordin să mă întovărăşească de-a lungul Savoiei. 
Am sosit la Turin în faptul zilei şi am tras la hotelul Trompeta, unde mi se pregătise un frumos apartament, şi am fost acolo întîmpinat de cavalerul Vegezzi Ruscalla, ce avuse bunătate să vie înaintea mea la acea oră matinală. Dl Ruscalla este unul din acei oameni privilegiaţi a căror tinereţe sufletească se conservă pînă la cele mai adînci bătrîneţe. Deşi părul său e cărunt, figura sa e vie, inteligentă, mişcătoare ca o figură de june conspirator italian, căci ea exprimă pornirile entuziaste ale iubirii de patrie. Filolog erudit, el cunoaşte mai multe limbi şi literaturile lor. Patriot ardent, el visează neîncetat la unirea şi neatîrnarea Italiei, şi visurile sale se înalţă pînă la culmea ideii de reînviere a întregii familii latine. 
Aceste tendinţe de panlatinism l-au îndemnat a studia dialectele tuturor popoarelor ce se rudesc cu neamul italian, încît astăzi el e singurul literator din Italia care să cunoască limba, literatura şi aspirările romînilor, el, prin urmare, a şi întreprins nobila misie de a le face cunoscute compatrioţilor săi. Cercetează toate gazetele, toate publicaţiile moderne din Italia şi ori în care vei găsi un articol politic sau filologic asupra Principatelor noastre, fii încre-dinţat că e scris de Ruscalla. Noi, romînii, îi suntem mult datori şi s-ar cuveni să-l recunoaştem de cetăţean romîn, fiind el nu numai unul din cei mai fierbinţi patrioţi ai Italiei, dar şi unul din cei mai devotaţi patrioţi ai Romîniei. 
După o lungă şi interesantă conversaţie asupra întîmplărilor din Principate şi din Piemont, amicul meu dl Ruscalla mă lăsă să mă odihnesc, făgăduindu-mi că va înştiinţa pe contele Cavour de sosirea mea şi că va veni mai tîrziu să-mi anunţe ora audienţei ce mi se va acorda. 
Pe la amiază, dl Vegezzi mă înştiinţa că voi fi primit chiar în aceeaşi zi de dl ministru al afacerilor străine, şi dar mă îndreptai spre aripa Palatului regal în  care se află toate ministerele. 
Găsii pe Exelenţa Sa într-un mic cabinet, dinaintea unui birou încărcat de hîrtii, expediind ordine şi telegrame în toate unghiurile Italiei. Cine nu cunoaşte astăzi numele acestui om mare, acestui ministru care prin talentele sale de administrator, prin tactul său politic, prin energia sa înţeleaptă, prin cunoştinţele sale întinse, prin ştiinţa cumpănirii intereselor Italiei cu ale Europei, a reuşit a ridica regatul Sardiniei la nivelul statelor celor mari şi a îndrepta aspirările italienilor către un ţel unic: Neatîrnarea şi Unirea Italiei! 
Contele Cavour e de stat mijlociu şi în puterea vîrstei. Figura lui rotundă, albă, puţin colorată pe obraz, se luminează de scînteile ochilor săi albaştri, deşi aceştia stau ascunşi din dosul unor ochelari de aur, şi se învioşează prin farmecul zîmbirii sale fine şi plăcute. Contele mă primi cu o simplitate afectuoasă, mă puse lîngă dînsul pe canapea, citi scrisoarea domnească ce-i adusesem şi apoi îmi zise: 
— V-aş complimenta bucuros pentru actul patriotic ce aţi desăvîrşit în ţara d-voastră, dacă n-aş şti că complimentele sunt de prisos unui popor ce se simte mîndru şi fericit de faptele sale. Romînii, aceşti fraţi depărtaţi ai italienilor, au dat mare probă de patriotism, un exemplu admirabil de Unire, pe care noi, italienii, suntem gata de a-l urma. 
„Domnule conte, răspunsei, dacă am izbutit a realiza dorinţa noastră seculară, această reuşire o datorăm în parte şi Excelenţei Voastre, care aţi apărat cu atîta căldură drepturile Principatelor la Congresul din Paris.“ 
— Am făcut, apărîndu-le, un act potrivit cu convingerea meaşi conform intereselor familiei latine, şi voi continua aceeaşi politică din toate puterile mele. Unirea Principatelor şi consultarea votului poporului este începutul unei ere noi în sistemul politic al Europei. Ele vor pregăti prin triumful lor unirea tuturor italienilor într-un singur corp, căci astăzi nimeni nu se poate împotrivi ca faptul minunat ce s-a realizat la poalele Carpaţilor să se realizeze şi la poalele Alpilor. 

„Cu un rege valoros ca Victor Emanoil şi cu un ministru energic ca contele de Cavour, observai, ce nu poate îndeplini o naţie inteligentă ca naţia italiană!“ 
Contele zîmbi şi-mi adresă o mulţime de întrebări asupra ţării mele, la care răspunsei cu francheţe fără a exalta calităţile şi fără a ascunde defectele noastre, căci mi se părea că vorbesc nu cu un străin, ci cu un compatriot. Apoi rugai pe dl ministru să grăbească trimiterea unui consul sard în Principate şi să binevoiască a-mi înlesni transportul a zece mii de puşti dăruite nouă de împăratul Napoleon. Contele îmi anunţă că a şi numit în postul de reprezentant al Sardiniei pe cavalerul Strambio şi îmi promise că va pune la cale nolisarea de vase de comerţ pentru transportul armelor la Galaţi. 
„Acum, dnule conte, adăugai, după toate bunătăţile ce aţi avut pentru noi îmi iau libertatea de a vă adresa o întrebare foarte serioasă şi de o mare importanţă pentru Principate, la care vă rog să-mi răspundeţi categoric: bine sau rău am face dacă am proclama noi înşine Unirea definitivă a Moldovei şi a Valachiei, după ce am ales un singur Domn pentru ele?“ 
Contele îmi răspunse nu, căci, prin o nouă complicaţie politică, am compromite actul alegerii de la al cărui succes atîrnă viitoarea noastră Unire. 
După aceste cuvinte ce se potriveau cu acele ale lui Napoleon, contele trimise ca să invite în cabinetul său pe generalul Lamar-mora, ministrul de război, şi mă prezentă Excelenţei Sale, anunţîndu-i totodată că aveam misii de la prinţul Cuza de a mă înfăţişa regelui. Generalul, nalt de stat, înzestrat cu o figură marţială, se ocupa cu o neîncetată activitate de reorganizarea oastei în prevederea luptelor viitoare pentru independenţa Italiei, şi era cel mai energic auxiliar al contelui de Cavour, avînd încrederea deplină a regelui şi bucurîndu-se de o mare popularitate ce o dobîndise în Crimeea. El a fost comandantul micii armate piemonteze care a cooperat la luarea Sevastopolului, împreună cu armatele aliate franceză şi engleză. 
Generalul Lamarmora mă strînse milităreşte de mînă şi mă îndemnă a merge a doua zi la palat, asigurîndu-mă că voi fi primit îndată de Maiestatea Sa. 
— Mîine, zise el, avem consiliu la regele. Găsiţi-vă în salonul adiutantului de serviciu cînd vom ieşi de la Maiestatea Sa, şi vă voi introduce eu însumi. 
„Vă mulţumesc, dnule general, de această amabilitate, răspunsei, şi totodată vă exprim adînca satisfacţie ce simt de a vă revedea în ajunul marilor evenimente ce se pregătesc.“ 
— A mă revedea? întrebă generalul cu mirare... Unde ne-ammai văzut? 
— În cartierul general al mareşalului Pelissier. 
— Aţi fost în Crimeea?
— Dar, şi am vizitat lagărul artistic al armatei piemonteze. 
— La ce epocă?
— Cîteva zile în urma luării Sevastopolului.
— Suntem dar cunoscuţi vechi... A revedere în curînd pe unalt cîmp de război mult mai important pentru noi, însă pînă atunci, a revedere la palat. 

Mulţumind ambilor miniştri de buna lor primire, mă întorsei la hotel, unde găsii pe cavalerul Strambio, căruia contele de Cavour pusese însărcinarea de a-mi înlesni vizitarea curiozităţilor de Turin, şi deschiderea lojilor ministeriale în teatre, etc. Am făcut împreună o lungă primblare prin oraş, admirînd fizionomiile vesele, vioaie şi entuziaste ale generaţiei tinere. 
Capitala Piemontului este unul din oraşele cele mai considerabile de peste Alpi. Aşezată la poalele acestor munţi, pe malul stîng al rîului Po, ea cuprinde o populaţie activă de 180.000 de suflete. Străzile sale sunt drepte, casele nalte, magaziile elegante, însă afară de strada numită Po,  care este formată de arcade, toate celelalte străzi nu au nici un sigiliu particular. Turinul e lipsit de monumente importante în privirea artei, precum le posedă Genova, Florenţa, Veneţia, Roma etc., însă el răsuflă un aer de libertate ce-i dă o superioritate măreaţă asupra surorilor lui. Pe pieţe nu se înalţă catedrale monumentale precum Domo la Milan, Santa Maria de Fiore la Florenţa, San Marco la Veneţia, San Petro la Roma etc., dar se ridică statui de eroi-martiri ai libertăţii naţionale. Astfel pe piaţa Castello albeşte la soare o statuie de marmură ce reprezintă, în suvenirul nenorocirilor de la 1848, un ostaş piemontez în lupta pentru apărarea Italiei şi pe piaţa San Carlo, cea mai frumoasă şi mai regulată dintre toate, se-nalţă statuia ecvestră de bronz a regelui Emanoil Filibert, lucrată de vestitul Marochetti, etc. 
Palatul regal e o zidire naltă, lipsită de orice ornamente arhitecturale şi ridicată în fundul pieţei Castello. Apartamentul regelui se găseşte la al doilea rînd unde duce o scară de piatră, largă şi măreaţă. Cea întîi cameră în care intri e o sală spaţioasă şi destul de goală, ale cărei ferestre dau pe grădina palatului; ea-i ocupată de servitori în livrea şi de cîţiva militari de serviciu. Uşa din fund se deschide într-o a doua cameră mică şi întunecoasă unde stă adiutantul însărcinat cu introducerea persoanelor ce au audienţe. Aceasta e vecină cu salonul regelui, salon simplu mobilat, îmbrăcat pe pereţi cu stofă de mătase vişinie. Un singur obiect de artă ornează salonul, dar el merită admirarea privitorilor. E un grup de marmură albă ce reprezintă pe tustrei copiii lui Victor Emanoil jucîndu-se cu un cîine de Terre-Neuve. 
Nu aşteptai mult în camera adiutantului, a doua zi cînd mă dusei la palat, şi văzui pe miniştrii care ţinuseră consiliu cu regele. Generalul Lamarmora, zărindu-mă, veni să-mi deie mîna, apoi îmi zise să intru în cabinetul Maiestăţii Sale. Trecui prin salon şi găsii pe Victor Emanoil în picioare, purtînd haine civile de culoare neagră, însă avînd un aer militar şi cavaleresc foarte impozant. Regele e nalt, are forme erculane, ochii semeţi şi pătrunzători şi 
o figură căreia mustăţile sale stufoase şi răsucite dau un caracter 
de nobilă şi energică bărbăţie. Mă închinai respectuos dinaintea Maiestăţii Sale. 
— Bine ai venit, domnul meu!... îmi zise regele cu glas puternic. Ce face prinţul Cuza? 
„Măria Sa, răspunsei, depune omagiile sale la picioarele tronului Maiestăţii Voastre şi aşteaptă cu încredere continuarea generoaselor sentimente ale M. Voastre pentru Principatele Romîne.“ 
— Are dreptate prinţul, căci am stimă şi simpatie pentru naţia romînă. 
„Naţia romînă presimte această simpatie, Sire, şi priveşte în persoana Maiest. Voastre pe şeful familiei latine, din  care face şi ea parte.“ 
— Nu am putut încă face nimică pentru dînsa, dar am sperare în Dumnezeu şi în poporul italian că în curînd voi îndeplini ceea ce părintele meu a cercat la 1848. Atunci am fost nenorociţi, însă nenorocirile noastre au dat un caracter sacru cauzei Italiei. 

„Această sfîntă cauză, Sire, va triumfa, credem noi, romînii, pentru că are pentru succesul ei spada Maiestăţii Voastre şi simpatiile naţiei franceze.“ 
— Ai văzut pe împăratul la Paris? întrebă regele, după o scurtă tăcere. 
„Am avut onorul a fi primit de două ori de Maiestatea Sa“, răspunsei. 
— Crezi că Franţa va veni în ajutorul Piemontului dacă acesta ar începe ostilităţile? 
„Opinia publică, Sire, este pentru participarea Franţei în favoarea Italiei.“ 
— Oricum să fie, replică regele, punînd o mînă în şold, eu nu voi da înapoi vis-à-vis de Austria; şi chiar de-oi fi părăsit de ajutorul Franţei, voi ţinea lupta singur, cu armata mea. Poporul sard e brav şi deprins cu războiul. Am astăzi o sută de mii de ostaşi, şi, de va fi nevoie, alţi o sută de mii vor alerga la un semn al meu, ca să ia rînd sub steagul patriei. 

Rostind aceste cuvinte, figura lui Victor Emanoil se luminase de acea sublimă flacără a entuziasmului ce inspiră sufletelor viteze simţirea amorului de patrie. În acel moment geniul său părea a pătrunde misterele viitorului şi a întrevedea realizarea glorioaselor aspirări ale Italiei. 
„Sire! zisei în admirarea ce-mi inspira regele, Providenţa ajută inimilor mari. Cauza Italiei va triumfa, căci întreaga Italie va răspunde la apelul Maiestăţii Voastre. Naţia italiană ştie acum unde merge, căci ea ştie cine o conduce. În scurtul timp de cînd mă aflu aice, am observat în fizionomia poporului un aer de convingere şi de hotărîre energică care îmi probează că ora luptei a sunat. Tot italianul astăzi pare convins de triumful principiului mîntuitor al independenţei şi pare gata a reîncepe lupta de la 1848, ca să răzbune pe părintele Maiestăţii Voastre.“ 
— Aşa este şi aşa va fi! replică regele cu glasul răsunător. 
După aceste cuvinte, Victor Emanoil se informă de starea spiritelor în Ungaria şi în Principate, apoi mă concedie zicîndu-mi: 
— Arată complimentele mele afectuoase prinţului Cuza şi spune-i din parte-mi că toate şcolile civile şi militare din regatul meu sunt deschise pentru romîni, care vor fi primiţi ca nişte fraţi! 
Mă închinai profund şi ieşii entuziasmat de caracterul eroic al regelui. Cuvintele sale răsunară puternic în mintea mea, ca nişte profeţii de mari evenimente. Ce se va întîmpla oare în viitor? Dumnezeu singur o ştie! Tot ce se poate prevedea este că de se va începe lupta cu Austria, Piemontul, condus de Victor Emanoil, va şti a face minuni de vitejie, spre a răzbuna suvenirul amar al catastrofei de la Novara. 
NAPOLEON III TREI AUDIENŢE LA PALATUL TIUILLERIILOR 1859 
I 
Îndată după sosirea mea în capitala Franţei (februarie 1859) cerui audienţă de la dl ministru afacerilor străine, contele Walewski, şi a doua zi mă prezentai la palatul ministerial ce se ridică pe malul stîng al Senei. Uşierii mă introduseră într-un mare salon ornat cu tot luxul palatelor regale: mobile aurite şi îmbrăcate cu catifea roşie, perdele lungi de stofă de Lyon cu torsade de fir, bronzuri artistice aşezate pe cămine de marmură albă, covoare groase împestriţate cu diferite desenuri etc., etc. Iar dintre toate ornamentele acelui salon de primire cele mai demne de admirare sunt portretele împăratului Napoleon şi al împărătesei Eugenia, lucrate de celebrii pictori Winterhalter şi Diubiuf; tablouri minunate în privirea artei şi a semănării! Ele au totodată meritul de a reprezenta, unul, maiestatea imperială îmblînzită prin expresia de bunătate a figurii lui Napoleon, şi celălalt, prestigiul împărătesc strălucind de tot farmecul frumuseţii încoronate. 
Un uşier veni să-mi anunţe că Excelenţa Sa dnul ministru mă aştepta în cabinetul său. Intrai dar în acel sanctuar atît de important unde astăzi se înnoadă şi se deznoadă firurile încîlcite ale politicii europene şi mă găsii în faţa contelui Walewski. Excelenţa Sa mă primi cu multă amabilitate şi se puse a citi scrisoarea ce-i adusesem de la prinţul Cuza; apoi îmi zise: 
— Sentimentele de abnegare ale Domnului romîn merită toată lauda, însă ele nu pot simplifica chestia Principatelor. Este de netăgăduit că actul alegerii sale, săvîrşit de romîni, e de natură a recomanda patriotismul lor, dar totodată el e şi de natură a produce grele complicări în politica Orientului. Ştiţi prea bine, domnul meu, cîte dificultăţi au avut a întîmpina guvernul Maiestăţii Sale împăratului în sînul Congresului din Paris, prin urmare vă este negreşit cunoscut că Turcia şi Austria sunt împotivitoare Unirii Principatelor, că Englitera sprijină sistematic politica Turciei, că Prusia nu are nici un interes de a fi favorabilă dorinţei romînilor; cît pentru Rusia, cred că nu mai aveţi nici o îndoială despre caracterul politicii sale în privirea d-voastră. 
— Aşa este, domnule conte, răspunsei; însă oricît de mariîmpotriviri poate găsi chestia romînilor în unele cabinete ale Europei, noi nu pierdem curajul, încît vom fi siguri că Excelenţa Voastră va susţine interesele noastre în conferinţele ce au a se deschide în curînd, precum le-a susţinut şi în Congresul trecut. 
— Dar ce poate face Franţa singură în contra Turciei, Austriei, Engliterei şi celorlalte puteri? 
— Franţa, domnule conte, e mai puternică astăzi decît poate se crede însăşi. Ea poate arunca în cumpăna politicii europene o greutate nemăsurată, numele lui Napoleon. 
— Aşa este; însă mărturiseşte, domnul meu, că actul alegerii colonelului Cuza este cam abătut din calea Convenţiei. 
— Mărturisesc orice veţi voi, domnule ministru, încît voi fi încredinţat de sprijinul Excelenţei Voastre... Acel act, deşi considerat ca rebel Convenţiei, are avantajul de a ne deschide calea 

Unirii, prevăzută de însăşi Convenţie, şi dar noi credem că am făcut un act conform cu spiritul ei şi chiar cu politica Franţei. Credinţa noastră nestrămutată este că Franţa nu ne va părăsi, căci ea nu va voi a lăsa neîndeplinit dorul de renaştere al unui popor întreg, un popor de viţă latină ce se rudeşte cu marele popor francez. 
— Nu pierdeţi din vedere că Franţa e singură.
— Singură, însă în capul celorlalte puteri. Dacă ea va recunoaşte actul alegerii prinţului Cuza, Europa va imita mărinimia sa. 
Contele Walewski începu a rîde şi observă că popoarele tinere nu se îndoiesc de nimica. 
— Ferice de dînsele, răspunsei, căci izvorul faptelor mari este credinţa! 

După o scurtă tăcere contele mă întrebă, cătînd drept în ochii mei, dacă este adevărat că ambele Principate doresc deopotrivă unirea lor într-un singur stat? 
— Adevărat — răspunsei în deplină convingere.
— Adevărat e că alegerea domnitorului atît în Moldova, cît şi în Valachia a rezultat din voinţa unanimă a Camerelor, iar nu din vreo înrîurire ocultă, exercitată asupra deputaţilor? 
— Adevărat!
— Însă precît ştiu, în timpul alegerii erau mai mulţi pretendenţi la tron. 
— Acei pretendenţi au cercat a se pune în iveală, dar ei nu reprezentau decît ambiţia lor personală, şi naţia era sătulă, dezgustată chiar de asemenea ambiţii egoiste. Ea aspira la încoronarea unui principe mîntuitor, iar nu la simpla înălţare a unui om. De aceea, cînd a sunat ora alegerii, toţi deputaţii au fost ani-maţi de adevăratul patriotism şi s-au arătat demni de mandatul lor. 
— Domnul actual era şeful unui partid politic pînă a nu fi ales?
— Nicidecum; el era simplu soldat în rangurile partidului naţional, ca noi toţi. 

— Şi credeţi că reprezintă în conştiinţă principiile pentru care v-aţi luptat cu atîta energie? Credeţi că va respecta Convenţia? 
— O credem.
Contele se puse a gîndi. Eu îl priveam cu luare-aminte, cercînd a ghici impresia produsă de răspunsurile mele, însă nu putui descoperi nimica. 
— Domnule conte, zisei sculîndu-mă de pe scaun, daţi-mi voiea vă adresa o întrebare: În urma convorbirii ce am avut onorul a ţinea cu Excelenţa Voastră, putem noi, romînii, avea sperare în sprijinul Ei pentru actul alegerii săvîrşite în Principate? 
— Aceasta, răspunse contele zîmbind, atîrnă de la împăratul.
— Prea bine: putea-voi dar să am onorul de a vedea pe Maiestatea Sa? 
— Aveţi vreo scrisoare pentru Ea? 
— Am şi scrisoare din partea Domnului Cuza, şi însărcinare de a prezenta verbal omagiile sale respectuoase. 
— E greu de a fi prezentat împăratului în zilele acestea, îmi observă contele, căci Maiestatea Sa e foarte ocupată, şi nu cred să fii primit înainte de 15 zile. 
— Voi aştepta pînă cînd Maiestatea Sa va putea dispune de cîteva minute în favoarea mea; tot ce vă rog însă, dle ministru, este să aveţi bunătate de a spune împăratului că sunt venit înadins cu o misie pentru Maiestatea Sa. 
— Bucuros. Chiar astăzi l-oi informa despre sosirea dvoastră.A revedere, domnul meu. 

Ieşind din cabinetul ministrului, mă simţii cuprins de o tainică grijă. Cu cît îmi repetam convorbirea mea cu contele Walewski, mi se părea că adevăratul caracter al ei nu era încurajator. Ministrul se arătase în adevăr foarte amabil, însă nu mai puţin diplomat cu mine, căci se ferise de a se lega prin vreo promitere cît de mică. Totul atîrnă de la împăratul! îmi zise el drept concluzie... Fie. Mai bine să ai a face cu Dumnezeu decît cu sfinţii, spune romînul în înţelepciunea sa; însă cînd oare va sosi ziua aceea fericită în care voi putea aborda geniul încoronat care ţine soarta noastră în mîinile sale?... 
„Maiestatea Sa împăratul va primi în audientă particulară pe dl Alecsandri mîine, la unsprezece ore. 
DUCA DE BASSANO.“ 
II 
La ora indicată mă prezentai la poarta pavilionului din mijloc al palatului Tuilleriilor, numit Pavilionul Orologiului. 
Sub peristil se aflau cîţiva Cent-gardes, în uniforma lor strălucitoare, precum şi mai mulţi uşieri, care purtau lanţuri de argint pe deasupra fracurilor negre. Unul din aceştia, aflînd că aveam o audienţă la împăratul, mă introduse îndată în salonul adiutanţilor. Aici mă întîmpină un şambelan care, citind cartea mea de vizită, mă invită să intru în alt salon, cu ferestre mari deschise pe grădina Tiuilleriilor. Acest salon are o însemnătate glorioasă, fiind sanctuarul stindardelor gărzii împărăteşti. 
De-abia mă aşezasem pe o canapea îmbrăcată cu covor de Gobelini şi auzii sunînd într-o cameră laterală un timbru argintiu; şambelanul deschise îndată o uşă mare de lemn de mahon şi în curînd veni să mă cheme în numele împăratului. 
Inima-mi începu a bate de o mare uimire... Trecui prin două saloane mici şi mă găsii în prezenţa lui Napoleon. 
Maiestatea Sa făcu doi paşi spre mine, în vreme ce mă închinam, şi zise cu bunătate: 
— Domnule A... am aflat cu mulţumire sosirea d-tale în Paris. Cred că-mi aduci veşti bune din Principate. 
Glasul plin de blîndeţe, zîmbetul încurajator, căutătura binevoitoare, care împreunară cuvintele împăratului, alinară pe loc neastîmpărul inimii mele. Ca prin un efect magic ideile mele luară un zbor mai liber şi mai înalt în atmosfera imperială în care mă găseam, şi cauza patriei mele, încredinţată mie, se prezentă atunci înaintea ochilor mei în toată mărimea sa. 
Împăratul luă din mîinile mele scrisoarea autografă a prinţului Cuza, se puse pe un jilţ de marochin aproape de birou şi îmi făcu semn să şed pe un scaun alături. 
În vreme ce Maiestatea Sa citea scrisoarea domnească, eu examinam cu o curiozitate nesăţioasă trăsăturile acestei figuri măreţe care răspîndeşte o lumină atît de glorioasă în istoria secolului nostru. Napoleon e de stat mijlociu; părul său începe a cărunţi; tipul obrazului nu seamănă cu acel al moşului său Napoleon I, însă are un caracter de energie însoţită cu o blîndeţe fermecătoare. Fruntea e nobilă; ochii albaştri au o expresie adîncă şi visătoare; graiul e simpatic, convingător şi îndulcit prin efectul unei zîmbiri amicale care atrage inimile. 
Toate persoanele ce trăiesc în contact cu împăratul sunt subjugate de neîncetata bunătate a sufletului său şi îl adorează mai mult decît pe un om încoronat, îl adorează ca pe un binefă-cător, ca pe un părinte. Generozitatea sa nu are margini; ea se manifestă la toate cazurile atît în favorul amicilor dinastiei napoleoniene, cît şi în ajutorul străinilor. 
Cabinetul împăratului e simplu mobilat; pereţii sunt acoperiţi cu hărţi geografice şi cu portrete de familie. Între fereşti, pe o consolă de marmură, este bustul lui Napoleon l, iar pe cămină bustul reginei Hortensia, mama împăratului actual. 
Sfîrşind citirea scrisorii domneşti, împăratul se întoarse spre mine cu un aer de satisfacere şi zise: 
— Simt o mare simpatie pentru naţia romînă şi pentru domnulCuza, şi văd cu mulţumire că nu m-am înşelat cînd am judecat cauza Principatelor demnă de sprijinul Franţei. Actul patriotic ce aţi desăvîrşit de curînd prin înălţarea unui singur om pe ambele tronuri, al Moldovei şi al Valachiei, tactul politic ce aţi probat săvîrşindu-l îmi dau încredere că meritaţi viitorul la care aspiraţi. 
Nu-mi rămîne decît a vă felicita şi a vă asigura că ajutorul Franţei, că simpatiile mele nu vor lipsi pe calea înţeleaptă ce aţi apucat. La aceste cuvinte atît de măgulitoare mă simţii pătruns de o adîncă uimire şi răspunsei: 
— Sire! Cuvintele binevoitoare ale Maiestăţii Voastre sunt de natură a insufla mîndrie sufletelor romîne. Nu zic a mări recunoş-tinţa lor, căci romînii au un cult entuziast pentru numele Maiestă-ţii Voastre. În ţara mea, de la mic pînă la mare, toţi binecuvîn-tează pe împăratul Franţei ca pe geniul mîntuitor al Romîniei; şi chiar în ora cînd s-a săvîrşit actul alegerii Domnului, o presimţire puternică îndemna pe reprezentanţii Naţiei a îndeplini cu toată încrederea acel act, ca unul ce le părea şi conform dorinţei Maiestăţii Voastre, şi avantajos intereselor romîneşti. 
Împăratul zîmbi cu multă bunătate la acest răspuns, aprinse 
o ţigaretă şi replică: 
— Cunosc simţirile romînilor pentru naţia franceză, căci afarăde chestia politică ce a contribuit a dezvolta acele simţiri, există şi o legătură de familie între ambele naţii. Sunteţi de viţă latină, şi mulţi din d-voastră, chiar prinţul Cuza, mi se pare, v-aţi făcut studiile în Paris? 
— Adevărat, Sire; conformitatea de caracter, de gusturi şi de idei cu francezii ne îndeamnă a veni de preferinţă în sînul Franţei pentru ca să primim lumina civilizaţiei. Prinţul Cuza a fost unul din cei întîi tineri romîni care au studiat în universităţile Parisului. 
— Ce vîrstă are prinţul?
— Patruzeci de ani, Sire. 
— Pîn’ a nu fi ales Domn, era colonel?
— Dar, Sire!... Şi acum că a ajuns la cea mai înaltă poziţie în patria sa, ambiţia sufletului său este de a fi în Orient cel întîi locotenent al Maiestăţii Voastre. 
— Care este starea actuală a Principatelor în privirea admini-straţiei, a finanţelor şi a puterii armate? 
— Sire! Principatele se află într-o deplină dezorganizareadministrativă în urma deosebitelor guverne provizorii ce s-au succedat în timp de doi ani; finanţele sunt reduse la zero, şi armata regulată, compusă de 10. 000 oameni, este rău organizată, căci ea se resimte de regimul vechi, şi rău armată, căci nu are decît puşti şi săbii vechi aduse din Rusia. 
— Cum? N-aveţi fonderii de tunuri, fabrici de capsule şi de praf?
— N-avem nimică, Sire; ne găsim săraci de toate, şi de armebune, şi de ofiţeri cu experienţă. Singura noastră sperare se reazemă în generozitatea Maiestăţii Voastre. Am dori să aducem din Franţa ofiţeri instructori pentru toate ramurile artei militare şi să introducem în oastea romînă administraţia, disciplina şi mai cu seamă acel spirit militar care face din armata franceză o armată de eroi. 
— Prea bine, răspunse împăratul; aprobez dorinţa romînilorşi le dăruiesc 10. 000 de puşti cu capsule. Totodată le promit a trimite ofiţeri instructori de toată arma, precum şi oameni speciali pentru înfiinţarea fonderiilor şi fabricilor trebuitoare oastei. 

Mărturisesc că auzind această făgăduinţă neaşteptată, nu găsii cuvinte ca să exprim în deplin simţirea recunoştinţei mele. Uimit, mă închinai în tăcere. 
— Aveţi ceva artilerie? mă întrebă iar Maiestatea Sa. 
— Am avut. Sire, vreo cîteva tunuri pîn’ a nu se aprinderăzboiul Orientului; însă cînd s-au retras ruşii din Principate, ei au ridicat mica noastră artilerie cu a lor. Pe urmă austriecii, ocupînd Principatele, au găsit prilej a vinde guvernelor de atunci cîteva tunuri vechi, precum şi o sumă de săbii de pe timpul Mariei Tereza. 
Napoleon începu a rîde şi adaugă: 
— V-aş da şi două baterii de artilerie, dacă ar fi înlesnire de a le transporta în Principate. 

— Sire, răspunsei, guvernul Maiestăţii Voastre nu va avea nici 
o supărare întru aceasta; eu însumi mă însărcinez cu transportul armelor. 
— Prea bine; ocupă-te deocamdată cu expediţia acelor 10. 000de puşti şi a muniţiilor lor; eu voi da instrucţiunile necesare ministerului meu de război. Cît pentru artilerie, vom aviza mai pe urmă. 
Împăratul luă condeiul şi făcu un semn pe o coală de hîrtie; apoi urmă întrebările sale: —- Mi-ai spus că finanţele d-voastră sunt în proastă stare. N-aţi gîndit a face un împrumut în străinătate? 
— Sire, pîn’ a nu pleca din ţară, ministrul elabora un proiectde împrumut de 6. 000. 000 fr. cu gînd de a-l supune Camerelor; şi prinţul Cuza m-a însărcinat a cerceta dacă un asemenea împrumut s-ar putea efectua aice. 
— 6. 000. 000 numai? Nu cred să poată ajunge o asemeneasumă la nevoile unei naţii care voieşte a renaşte şi a se organiza. Care sunt garanţiile ce aţi înfăţişa pentru asigurarea împrumutului? 
— Avem, Sire, mai multe venituri mari ale statului, precum vămile, ocnele, exportul grînelor etc., care sunt în stare a garanta un împrumut mult mai important. 
— De este aşa, hotărîţi-vă mai bine a contracta un împrumutde 12.000.000 franci, şi, în cît priveşte înlesnirea efectuării sale, voi vorbi eu însumi cu unul din cei mai mari bancheri din Paris, cu Pereire; însă nu uita a scrie îndată prinţului Cuza ca să-ţi trimită 

o împuternicire legalizată pentru a putea începe asemenea negociere, precum şi titlurile garanţiei împrumutului. 
— Sire, răspunsei închinîndu-mă, voi urma întocmai povăţu-irilor Maiestăţii Voastre. 
Napoleon mai făcu un semn pe coala de hîrtie, aprinse o a doua ţigaretă şi zise: 
— Mi-ai spus iară că armata romînă se suie numai la 10. 000de oameni. Pentru ce acest mic număr de soldaţi într-o populaţie de 4. 000. 000? 
— Pentru că pînă acum am fost strîns legaţi în faşele Regulamentului Organic; cu toate acestea însă, noi am găsit chipul de a 

mări puterea noastră armată prin înfiinţarea de deosebite corpuri neregulate, precum dorobanţi, plăieşi, grăniceri, al căror număr se suie la 15.000; încît socotind unii cu alţii, avem 25. 000 de oameni purtători de arme. 
— Bun soldat e romînul? întrebă împăratul.
— Precît îmi este iertat a judeca asemenea chestie în neştiinţamea de artă militară, eu consider, Sire, soldatul romîn ca pe unul din cei mai buni din Europa, căci este disciplinat prin însăşi natura sa, deprins cu toate greutăţile vieţii, cu foamea, cu osteneala, cu căldura, cu gerul, şi are o aplecare la soldăţie. În vremea cînd ruşii au organizat cel întîi batalion romînesc, ei se minunară astfel de lesnirea tinerilor recruţi a deprinde mînuirea armelor, cît îi numeau franzuski, adică francezi. Ceea ce le lipseşte ostaşilor romîni este o organizare înţeleaptă, o instrucţie militară care să deştepte în sufletul lor acel simţ de demnitate personală, acel amor fanatic al steagului, care insuflă inimile militarilor francezi şi îi îndeamnă a face minuni de vitejie. 
Împăratul mă asculta cu luare-aminte. Mă oprii din zborul entuziasmului ce mă apucase în privirea soldaţilor romîni şi a armiei franceze, căci aş fi putut vorbi o oră întreagă asupra acestui suget. 
— Văd cu plăcere, observă Maiestatea Sa, că ai o sincerăadmirare pentru armia mea. 
— Sire, admirarea mea pentru dînsa este aşa de adîncă, căîn ochii mei armata este partea cea mai nobilă a naţiei, adevărata cavalerime din secolul nostru, căci religia sa e întemeiată pe cele mai sublime simţiri: onor, bărbăţie, glorie şi abnegare! 
Napoleon făcu semn de aprobare şi, sculîndu-se de lîngă birou, mă invită a mă apropia de-o mare hartă geografică întinsă pe peretele din faţa ferestrelor. 
— Vină, îmi zise Maiestatea Sa, de-mi arată configurarea provinciilor ocupate de romîni. 

Atunci în vreme de un pătrar de oră debitai un curs întreg de geografie romînească, arătînd cu degetul mai întîi Principatele Unite, apoi Banatul, Transilvania, Bucovina şi Basarabia, ce le înconjoară, apoi satele romîneşti răspîndite pe malul drept al Dunării, vorbind de omogenitatea poporului ce locuieşte aceste părţi ale Orientului, de rodirea pămîntului, de desimea pădurilor, de bogăţia minelor, de tăria Carpaţilor ca punct strategic, de mulţimea rîurilor etc., şi sfîrşii, zicînd cu un entuziasm bine simţit: 
— Vedeţi, Sire, cît e de întinsă adevărata Romînie, şi ce Regat important ar constitui cu ale sale 9.000.000 de romîni, dacă Providenţa ar realiza visul şi aspirările lor. Pus de o mînă puternică în cumpăna politicii moderne, el ar hotărî pentru totdeauna soluţia atît de grea a chestiei Orientului. 
Împăratul ţinti ochii săi pătrunzători asupra mea; apoi schim-bînd şirul convorbirii mă întrebă de am a pleca în curînd la Londra? 
— Cît mai în curînd, Sire, răspunsei; căci afară de misia meaîn Englitera, am însărcinare a merge şi la Turin. 
— Te îndemn dar, zise Maiestatea Sa, a nu întîrzia nicidecum călătoria d-tale la Londra, căci acolo este adevăratul cîmp al misiei d-tale. Aici ai găsit calea uşoară, fiind politica mea favorabilă chestiei Principatelor; însă la Londra vei găsi oarecare prevenţii în contra alegerii Domnului, ce e considerată ca o călcare a Con-venţiei şi poate chiar ca un act de premeditare în contra integrităţii imperiului otoman. Misia d-tale e delicată şi grea, însă nu pierde curajul. Mergi, pîn’ a nu pleca, de te sfătuieşte cu contele Walewski, şi cînd vei ajunge la Londra, du-te de vezi pe ambasadorul meu, Duca de Malakof,  care îţi va da bune povăţuiri. 
— Sire, răspunsei pătruns de atîta bunătate, mă aştept la marigreutăţi de înfruntat în Englitera, şi chiar poate la o tristă neizbîn-dă în negocierile mele, dar bunătatea ce mi-a arătat Maiestatea Voastră îmi dă curajul a aborda orice lupte, orice împrotiviri. 

Napoleon îmi făcu onorul neaşteptat de a-mi da mîna, conce-diindu-mă, şi replică: 
— Cum te-i întoarce din Englitera, să vii la Tiuillerii.
Mă închinai cu recunoştinţă. Împăratul adăugă:

— Scrie prinţului Cuza că are toată simpatia mea, şi aratăcompatrioţilor d-tale deplina mea satisfacere pentru actul politic ce au desăvîrşit cu patriotism, curaj şi spirit. 
— Sire, replicai cu glasul cam tremurător, deie-mi voie Maiestatea Voastră a depune la picioarele sale mulţumirile romînilor pentru aceste cuvinte atît de încurajatoare şi totodată a-i expune nedumerirea critică în care ei se găsesc. 
Napoleon îmi făcu semn de a vorbi liber: 
— Sire! Suntem un popor tînăr, fără nici o ispită de viaţă politică, şi dar precum am fost luminaţi de un instinct providenţial a face un act ce a atras laudele Maiestăţii Voastre, am putea comite şi greşeli. Fie generoasă Maiestatea Voastră şi binevoiască a ne arăta calea ce trebuie să urmăm. Noi în ora de faţă ne găsim în exaltarea izbîndei. Am făcut un pas mare, care ne mîndreşte şi ne împinge a păşi tot înainte. Trebuie oare să cedăm acestei porniri entuziaste proclamînd Unirea definitivă a Principatelor? Cu un singur cuvînt, cu un semn, Maiest. Voastră ne va conduce cît de departe sau ne va opri pe loc. 
— Nu, răspunse împăratul; nu se cuvine acum deodată să faceţi un al doilea pas, căci însaşi Franţa, deşi vă este favorabilă, nu v-ar putea apăra în contra acuzării de călcare a Convenţiei. Această Convenţie este un act oficial european, subsemnat de şapte puteri; el trebuie respectat! În alegerea Domnului, romînii au avut spiritul de a profita de o lacună ce există în Convenţie, nefiind prevăzut cazul numirii aceluiaşi Domn în Principate; însă prin proclamarea intempestivă a Unirii aţi răsturna deodată tot lucrul Congresului de Paris, şi atunce chiar eu însumi nu aş mai putea să vă ţin parte. Ceea ce se cuvine să faceţi acum este să aşteptaţi în linişte viitoarele Conferinţe şi să vă ocupaţi cu seriozitate de reorganizarea administrativă, financiară şi militară a Principatelor. Cătaţi a vă recomanda Europei prin înţelepciunea reformelor din lăuntru, precum v-aţi recomandat prin patriotismul de care aţi dat dovadă, şi vă pregătiţi nu a silui evenimentele, ci a profita de cursul lor. 
— Sire, întrebai, Maiestatea Voastră îmi permite de a scrie aceste prinţului Cuza? 

— Negreşit, răspunse împăratul, şi-i veţi adăuga că îl sfătuiesc
să păstreze ordinul cel mai deplin în Principate! Pe urmă concediindu-mă cu o zîmbire binevoitoare îmi zise: 
— A revedere după întoarcerea d-tale din Englitera.
Mă închinai respectuos şi ieşii din cabinetul împărătesc, încîn-tat şi transportat de graţiozitatea cu care Maiestatea Sa mă tratase timp de o oră. Salonul de alături era plin de persoane în cravate albe care aşteptau audienţe de la împăratul. Ne salutarăm cu toţii, şi în sfîrşit alergai la fratele meu pentru ca să-l însărcinez cu operaţia transportării armelor. În nime altul nu mă puteam încrede mai bine pentru o asemene misie delicată, care reclama o inteligenţă vie şi unită cu o mare discreţie. 
A doua zi vizitai, pe contele Walewski, după ordinul împăra-tului. Excelenţa Sa mă povăţui de a fi foarte restrîns în vorbă cu oamenii de stat ai Engliterei şi de a susţine alegerea prin argumente doveditoare de respectul romînilor pentru Convenţie şi de a lor credinţă către suzeranitatea Înaltei Porţi; apoi mă asigură că Duca de Malakoff va fi înştiinţat prin telegraf de sosirea mea la Londra. 
Aşadar, plecai din Paris seara la opt ore, după ce mai întîi am scris prinţului Cuza toate detailurile audienţei mele la împăratul şi după ce am stenografiat toate cuvintele împăratului Napoleon, pentru ca să cunoască mai tîrziu romînii cît de generos şi de afectuos a fost pentru noi Napoleon III. 
III 
La întoarcerea mea din Englitera1, unde misia mea avu o reuşită satisfăcătoare, cerui audienţă şi mă prezentai îndată la palatul 
1 Detailurile misiei melc la Londra se vor publica mai tîrziu [V. A.]. 
Tiuilleriilor după ordinul ce primisem de la împăratul. Napoleon se găsea în cabinetul său împreună cu mareşalul Vaillant, ministrul de război, şi mă primi cu bunătatea sa obişnuită, mă onoră cu darea sa de mînă şi mă invită să iau un scaun; apoi, adresîndu-se către bătrînul mareşal, îi zise: 
— Domnule ministru, vei şti că am dăruit zece mii de puşti1 cu muniţiile lor armatei romîne. Vei da ordinele necesare, pentru de a le ţinea gata la dispoziţia domnului A. care se însărcinează cu transportul lor. Totodată vei alege un număr de ofiţeri instructori de toată arma, cu destinare pentru ei de a merge în Principate îndată ce va veni cererea oficială de la guvernul prinţului Cuza. 
Mareşalul întrebă dacă nu ar fi necesar de a se trimite şi un ofiţer superior cu cunoştinţe de înaltă strategie? Apoi, adresîndu-se de-a dreptul la mine, îmi zise: 
— Aveţi în ţară oameni capabili de a purta comanda unei armate întregi şi de a pune Principatele în stare de apărare la caz de nevoie? 
— Avem, răspunsei, puţini tineri  care au făcut studii militare, dar cărora le lipseşte practica, experienţa. 
— Nu e destul, replică mareşalul. Pre cît înţeleg, aveţi elementede buni şefi de batalioane cel mult, iar nu încă de ofiţeri superiori, de generali. 
— Pe cine socotiţi, domnule ministru, să însărcinăm cu asemene misie? întrebă împăratul. 
Mareşalul stătu pe gînduri, iar împăratul îmi făcu întrebare dacă cunoşteam vreunul din ofiţerii superiori care ar primi să meargă în Principate?... Numii pe generalul Rose, unul din cei mai bravi şi mai tineri militari, ajunşi la un grad aşa de nalt prin meritele lor. 
— Rose? replică Maiestatea Sa zîmbind, îmi trebuieşte mie; nu pot să vi-l dau. 
— Rose? adăugă mareşalul, bravo! Văd că ştiţi a alege, însă Rose e necesar armatei franceze. Sire! Mă voi ocupa însumi a găsi un ofiţer capabil pentru Principate şi voi raporta îndată Maiestăţii Voastre. 
Mareşalul se sculă, adunînd într-un mare portofoliu mai multe hîrtii de pe birou. Împăratul zise: 
— Prea bine! Domnul A... se va adresa de acum de-a dreptulcătre d-voastră atît pentru arme cît şi pentru ofiţeri instructori. 
— Sire! îndrăznii atunci a zice; deie-mi voie Maiestatea Voastră a cere o nouă graţie în favoarea organizării armatei noastre. 
— Care? întrebă Napoleon.
— Învoirea Maiestăţii Voastre de a se primi studenţi romîni în şcoalele militare de la Saumur şi de la Metz, precum şi la şcoala politehnică, şi a statului major. 

1 Acele 10.000 de pusti se găsesc în arsenalul din Bucureşti [V. A.]. 
La această propunere cam îndrăzneaţă mareşalul se întoarse repede spre mine, voind negreşit să facă o observare: însă împăra-tul nu-i dete timp, căci îmi acordă cererea cu generozitate, zicînd ministrului ca să ia notă de dînsa. Bătrînul mareşal se închină şi ieşi din cabinet; atunci Napoleon se apropie de cămină. Îşi aprinse 
o ţigaretă şi mă întrebă care a fost rezultatul misiei mele la Londra? 
Mă grăbii a face în scurt istoricul audienţei mele la lordul Malmersbury, ministrul Foring-Oficiului, şi adăugai: 
— Sire! Am buna sperare că Englitera va fi de opinia MaiestăţiiVoastre în chestia Principatelor. 
Napoleon mă ascultă cu atenţie şi curiozitate, apoi binevoi a mă felicita de rezultatul fericit ce obţinusem şi zise: 
— Încît Franţa şi Englitera vor fi în acord, orice chestie e sigurăde a triumfa. 
După aceste cuvinte memorabile, M. Sa mă întrebă dacă în timp cît m-am găsit la Londra am observat vreun simptom de îngrijire în privirea complicărilor politice dintre Austria şi Italia? 
— Mai toate persoanele ce am cunoscut în Englitera, răspunsei,mi-au părut preocupate de iminenţa unui război austro-italian. 

Mi s-a făcut pretudindeni întrebare dacă în caz de agresie din partea Austriei, Franţa ar merge în ajutor Piemontului; însă m-am ferit, Sire, de a emite vreo opinie personală în această chestie importantă. 
— Ai văzut pe lord Palmerston? 
— Nu, Sire, căci era absent din Londra; însă am făcut vizitălorzilor Clarendon şi John Russel. 
— Care e opinia lor asupra cauzei d-voastră?
— I-am lăsat în cele mai bune dispoziţii pentru noi.

Napoleon sună un timbru de argint. Şambelanul de serviciu intră şi primi ordin de a trimite să cheme la Tiuillerii pe contele Walewski. Pe urmă Maiestatea Sa, aşezîndu-se lîngă birou, mă întrebă dacă cunoşteam armia austriacă?... etc.  .  .  .  .  .  .  .  .  .  ..  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .1 
În sfîrşit, împăratul se informă despre rămăşiţele arheologice ale romanilor în ţările noastre precum: monumente, medalii, inscripţii, urme de lagăre etc. şi, aducînd conversaţia asupra limbii noastre, mă invită să scriu o frază romînească pe o coală de hîrtie, pentru ca să poată judeca despre latinitatea ei. 
— Iată, Sire, am zis, două versuri dintr-un cîntec popularpăstrat în Romînia de pe timpul unchiului Maiestăţii Voastre, Napoleon I, şi am scris: 
Bunăparte nu-i departe, Vine să ne dea dreptate! 
Împăratul cunoştea acest cîntec, căci la 1855 răposatul Ioan Voinescu, unul din exilaţii de la 1848, luîndu-l de la mine, îl comunicase împreună cu traducerea lui bibliotecarului împărătesei Eugenia. Maiestatea Sa părea a se interesa mult la acel glas depărtat din fundul Carpaţilor,  care celebra legenda napoleoniană. 
Această a doua audienţă ţinu o jumătate de oră, în care m-am convins şi mai mult de simţirile, pot zice, părinteşti ale 
1 Acele 10.000 de puşti se găsesc în arsenalul din Bucureşti [V. A.]. 
împăratului pentru romîni; apoi concediindu-mă, Maies. Sa îmi zise cu multă bunătate: 
— Ştiu că ai să pleci în curînd la Turin. Observă, cît vei fi în Piemont, starea spiritelor, şi cînd te-i întoarce la Paris, vină iar la Tiuillerii ca să-mi comunici observările d-tale. 
Mă închinai respectuos şi, întors la hotel, îmi făcui pregătirile de plecare în Italia. 
IV .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .1 
După săvîrşirea misiei mele în capitala Piemontului, plecai la Genova. Drumul de fier trece prin acea vale minunată care se întinde la poalele Alpilor pînă-n Marea Mediterană, unindu-se cu cîmpiile atît de mănoase al Lombardiei de la malurile Tesinului pînă la poalele Apeninilor. Acea cale ferată pune în comunicaţie Turinul şi Genova prin Alexandria, oraş întărit cu fortificaţii gigantice şi aşezat la confluentul rîurilor Bormida şi Tanaro. 
Viaducurile, tunelurile, podurile aruncate pe torentele Scrivia şi Traversa între Genova şi Novi sunt demne de a fi considerate ca zidiri romane. 
Am vizitat Genova cu mult interes, căci acest oraş păstrează încă sigiliul evului mediu. Am admirat palatele acelea înalte care încununează amfiteatrul portului şi împodobesc străzile Balbi, Nuova, Nuovissima etc.; piaţa Carlo Felice, pe care este clădit teatrul ce poartă acelaşi nume; palatul ducal, vechea reşedinţă a Dogilor, catedrala zidită în marmură albă şi neagră; primblarea numită Acqua Sole etc. şi mai cu seamă am rămas încîntat de acea culoare locală, de acel aspect măreţ, ce aminteşte epoca înfloririi şi a puterii fostei republici genoveze. 
De aici m-am îmbarcat pe un mic vapor,  care m-a transportat în 12 ore la Niţa, acel caravanserai feeric, ridicat pe malul 
1 Punctele în textul lui Alecsandri din Convorbiri literare. 
Mediteranei pentru pătimaşii bogaţi ce vin să cumpere în timp de iarnă razele binefăcătoare ale soarelui. De la Niţa, luînd un elegant cupeu înhămat cu cai de poştă, m-am îndreptat spre Marsilia şi am trecut prin vestita şi poetica vale a Canei, a cărei vegetaţie se compune de măslini, rodii, lauri, portocali şi lămîi. 
Între Marsilia şi Paris nu m-am oprit decît la Avinion pentru ca să vizitez pe generalul Rose, ce comanda garnizoana şi vechiul palat al Papilor, astăzi transformat în cazarmă. Generalul mi-a promis că se va ocupa în curînd cu redactarea unui proiect de reorganizare a armatei romîne, şi, din parte-mi, nu găsii mai bun chip de a-i mulţumi, decît repetîndu-i cuvintele măgulitoare ce rostise împăratul despre dînsul. 
Cînd am sosit la Paris, am constatat o mare tulburare în lumea politică. Neînţelegerile dintre Austria şi Piemontul luaseră de cîteva zile un caracter ameninţător; războiul părea iminent, căci regimentele austriace se înaintaseră pînă la hotarele Sardiniei şi se pregăteau a trece Tesinul. Mă prezentai la Palatul Tiuillerii şi fusei introdus îndată în cabinetul împăratului. M. Sa veni din salonul de alături şi-mi zise: 
— Domnule A., nu pot să-ţi dau astăzi decît zece minute, căciprezidez consiliul mareşalilor. Ce veste îmi aduci din Italia? Cum ai aflat spiritele în Piemont? 
— Sire! răspunsei; Maiestatea Sa regele Victor Emanoil e gata de luptă şi contează pe ajutorul Maiestăţii Voastre. Naţia italiană de la nord e decisă a secunda voinţa regelui. Ceea ce m-a convins despre hotărîrea poporului este că nu am văzut ca la 1848 manifestări de un entuziasm teatral, ilustrate cu steaguri, cu eşarpe tricolore, cu cocarde şi cîntece patriotice, ci un entuziasm tăcut, adînc, întunecos, pot zice, ca un cer negru înainte de furtună. Piemontezii aşteaptă numai un semn pentru ca să păşească înaintea duşmanului şi ţintesc ochii pe vîrfurile Alpilor ca să zărească stindardul glorios al Franţei. 
— Bine, replică împăratul, îl vor zări în curînd. Eu plec pestetrei zile în Italia. Acum un singur lucru cer numaidecît de la prinţul Cuza: menţinerea ordinului celui mai deplin în Principate pe cît timp va ţinea războiul de peste Alpi. 
— Voinţa Maiestăţii Voastre, Sire, va fi împlinită, răspunsei închinîndu-mă. 
— Voiesc asemenea să faci cunoscut romînilor că sunt mulţu-mit de ei şi că mă voi îngriji totdeauna de soarta lor. Astăzi poziţia politică a Principatelor e asigurată prin diversele interese ale Puterilor, căci Rusia le va apăra în contra Turciei, Englitera şi Austria în contra Rusiei, şi Franţa în contra tuturor. Organizaţi-vă în linişte, dezvoltaţi resursele voastre financiare, agricole şi militare şi aşteptaţi cursul evenimentelor în pace. 

— Vom urma, Sire, instrucţiile Maiest. Voastre. 
După această mică, dar importantă convorbire, Napoleon se apropie de mine şi mă întrebă zîmbind cu blîndeţe: 
— Nu mai ai nimic a-mi cere pentru ţara dumitale?
La această întrebare făcută cu un glas atît de încurajator, o idee luminoasă îmi trecu prin minte: 
— Sire! răspunsei, am două cereri de făcut, însă nu îndrăznesc...
— Grăieşte! replică împăratul.

— Cea dintîi, Sire, este ca guvernul Maiestăţii Voastre să admită înfiinţarea în Paris a unei agenţii oficioase a Principatelor Unite. 
— Şi a doua? 
— A doua, Sire, este învoirea Maiestăţii Voastre pentru francezi ca să poată primi şi purta decoraţiile ordinului ce prinţul Cuza are de gînd a institui. 
Napoleon stătu puţin a se gîndi. Cererea aceasta din urmă ţintea la nu mai puţin decît la recunoaşterea suveranităţii Principatelor, căci un decret împărătesc, publicat de vreo doi ani, autoriză pe francezi a primi decoraţii numai de la statele independente şi suverane. Cu toate acestea, împăratul în marinimia lui se uită la mine cu blîndeţe, îmi dete mîna şi răspunse: 
— Încuviinţez cererile prinţului Cuza şi promit să-i trimitordinul Legiunii de Onoare, îndată ce mă voi întoarce din Italia.1 

Mă închinai pătruns de recunoştinţă şi făcînd în mine cele mai sincere urări pentru gloria Franţei şi pentru păstrarea zilelor lui Napoleon. 
A treia zi în adevăr asistai la plecarea împăratului din Paris. Maiestatea Sa în uniformă de general şi, avînd pe graţioasa împărăteasă la dreapta sa, ieşi din curtea palatului într-o caleaşcă cu patru cai. Strada de Rivoli era ticsită de lume care striga cu frenezie: „Trăiască împăratul! Trăiască împărăteasa!“ 
Caleaşca înainta în pasul cailor. Unii din privitori, animaţi de un entuziasm nestăpînit, se suiau pe scara trăsurii ca sa dea mîna cu împăratul şi răcneau: 
— Mergi, Sire, şi de vei avea nevoie de noi, cheamă-ne; vomalerga cu toţii. Napoleon zîmbea, iar împărăteasa uimită avea ochii plini de lacrimi. 
Astfel plecarea salvatorului Italiei din Paris a avut caracterul unui adevărat triumf. .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .2 
Iată relaţia audienţelor mele la palatul Tiuileriilor, relaţie din care sunt obligat a omite multe părţi de un mare interes, dar pe care convenienţele politice actuale nu-mi permit a le publica. În cursul misiilor mele am găsit pretutindeni laude şi simpatii pentru romîni; pretutindeni am primit cele mai favorabile promiteri. Deie Domnul ca să ştim a profita şi a ne arăta demni de ele! 
În adevăr, un popor necunoscut pînă ieri nu poate sa aibă mai mult noroc! Şi un reprezentant al lui nu poate avea o primire mai onorabilă în palatele regale, decît aceea ce am întîmpinat în Franţa şi în Italia, în numele Naţiei Romîne! 
1 Diverse evenimente au împiedicat realizarea acestei promiteri [V. A.]. 2 Punctele se află în Conv. lit. 
MISIA MEA LA LONDRA
MAREŞALUL PELISSIER. - LORDUL MALMERSBURY.
18591

Comunicaţiile între Paris şi Londra se fac astăzi cu o mare răpejune. Zece ore sunt de ajuns spre a te transporta din capitala Franţei la Calais, de la Calais pe mare la Douvres şi de la Douvres cu drumul de fier în capitala Engliterei. Vaporul era plin de călători ce se întorceau din toate unghiurile lumii, iar dintre toţi cel mai interesant în ochii mei era un John-Bull scurt, gros, roş la faţă ca 
o rodie, roş la păr ca un morcov şi care venea tocmai de la Honcong în primblare... O primblare de trei luni de la China prin India!... Fericit roşcovan! 
Sosind la Londra am scris îndată lordului Malmersbury, ministrul afacerilor străine, înştiinţîndu-l că sunt însărcinat de prinţul Cuza a-i aduce o scrisoare autografă şi rugîndu-l să binevoiască a-mi acorda o audienţă. Totodată am trimis şi două bilete lorzilor Clarendon şi John Russel de la  care reclamam favoarea de a fi primit ca trimis extraordinar al prinţului. Voiam a cere asemenea primire şi de la lordul Palmerston, însă acest mare personaj lipsea din Londra. 
Răspunsurile dorite îmi veniră numai după o săptămînă de lungă aşteptare, timp de care profitai pentru a face vizita mea ducelui de Malacoff, ambasadorul Franţei, şi pentru a mă primbla ca un simplu turist prin toate părţile oraşului. 
Palatul ambasadei franceze se află lîngă poarta principală a lui Hyde-Parc, pe strada Piccadily. Mă prezentai a doua zi după sosirea mea la Londra şi fusei introdus într-un mare salon-cabinet unde găsii pe ducele de Malacoff. Mareşalul Pelissier, al cărui nume s-a ilustrat prin luarea Sevastopolului, este un om mic de stat, 
1 În Conv. lit. urmează menţiunile: (Extract din istoria misiilor mele politice) (urmare). 
însă are umeri largi şi zdraveni; părul său e cărunt şi tuns scurt; figura lui energică exprimă un caracter de bronz. El e tipul militarului francez ars de soarele Africii şi oţelit de focul răz-boaielor. 
Cînd intrai în acel cabinet lung şi spaţios, un cîine de Terre-Neuve ce şedea culcat lîngă mareşalul, cu capul pe genunchii lui, se sculă, veni spre mine, se ridică pe labele de dinapoi şi rezemă cele de dinainte pe pieptul meu. Dihania aceea neagră era mare cît un urs! 
— Nu vă temeţi, dnule A... zise ducele răspunzînd salutăriimele. 
— N-am frică de cîini, dnule Mareşal, replicai, căci îmi suntfoarte dragi. 

Ca şi cînd ar fi înţeles cuvintele mele, cîinele începu a se gudura sub dezmierdările ce-i făceam, apoi, ascultînd de porunca stăpînului sau, el merse încet la fereastră şi se puse a privi în Hyde-Parc. 
După complimentele obişnuite, ilustrul mareşal îmi zise: 
— Aţi venit la Londra spre a susţine evenimentele din Principa-te?... Rolul D-voastră e greu şi chiar displăcut, căci miniştrii reginei sunt foarte preveniţi contra actelor ce aţi desăvîrşit în Camerele din Iaşi şi din Bucureşti. 
— O ştiu, dnule Mareşal; Maiestatea Sa împăratul şi conteleWalewski m-au luminat asupra greutăţii misiei mele, însă am speranţă ca, prin ajutorul povăţuirilor ce veţi binevoi a-mi da, voi reuşi a combate prevenţiile cabinetului englez. 
— Cu greu! Cauza d-voastră a fost răstălmăcită aici cu multădibăcie de ambasadorul Turciei, dnul Musuri. 
— Nu mă îndoiesc de aceasta, căci dl Musuri e fanariot, şi întoate nenorocirile ţării mele, în toate persecutările ce au pătimit romînii, cei mai neîmpăcaţi agenţi au fost fanarioţii. 
— Se poate, însă nu trebuie să vorbiţi astfel cu miniştrii englezi.Aici politica de simţămînt nu-şi are loc. Grăiţi-le pozitiv şi cătaţi 

a le arăta că interesele Engliterei sunt legate cu chestia actuală a Principatelor; probaţi-le că sunteţi oameni practici şi că voiţi a respecta tractatele ce aveţi cu Imperiul Otoman, altminteri veţi pierde timpul în zadar. 
— Vă mulţumesc, dnule duce, pentru aceste povăţuiri şi văîncredinţez că voi profita de ele. 
Convorbirea mai urmă cîtva timp asupra acestui subiect, apoi îşi luă zborul spre ţărmurile Crîmului, unde văzusem întîia oară pe mareşalul Pelissier, în timpul războiului. 
— Aţi fost la Crîm? mă întrebă mareşalul.
— Am fost, după luarea Sevastopolului, şi am găzduit lacolonelul de Vernon în cartierul general, alăture cu locuinţa Excelenţei Voastre. 
— Şi de ce nu v-aţi prezentat mie? 
— N-am îndrăznit, fiindcă aveam de tovarăş un jurnalist.
— A! Dacă-i aşa... bine aţi făcut, zise rîzînd mareşalul Pelissier, care nu putea suferi jurnaliştii. El pretindea că un jurnalist indiscret poate să fie pernicios asemenea unui spion în cursul unei campanii; de aceea cît a comandat asediul Sevastopolului el dase ordin a nu se primi jurnalişti pe ţărmurile Crîmului ocupate de armia franceză. 
Luîndu-mi adio de la ducele de Malacoff, mă dusei să fac o primblare în Hyde-Parc. 
Acest parc întins cît o moşie şi verde ca smaraldul era plin de echipajuri strălucite cu cîte doi sau patru cai înhămaţi à la Daumont, cu cîte unul sau doi lachei purtînd peruci pudruite; cît pentru birje nu se zărea nici una, căci Hyde-Parcul fiind o prim-blare aristocrată, birjele sunt oprite de a intra în el; şi prin urmare cine nu are caleaşca sa proprie se vede silit a mări numărul pietonilor ce se înşiră de-a lungul aleii Amazoanelor. Spectacol răpitor! Cele mai frumoase fiice ale Engliterei pe caii cei mai frumoşi de călărie trec în zbor ca nişte visuri graţioase. Amazoanele, cu obrajii îmbobociţi ca nişte trandafiri, îndeamnă caii cu glasul lor armonios, iar fugarii înfocaţi de alergare joacă în loc, nechează, se alintă sub dezmierdările mîinilor albe, şi bieţii pietoni stau într-un extaz destul de comic, în prezenţa acelui vîrtej fermecător de graţii, de tinereţe şi de eleganţă. 
Duminicile în Englitera sunt consacrate religiei; locuitorii se ocupă cu citirea Bibliei în sînul familiei; toate trebile încetează, toate dughenile se închid, toate petrecerile zgomotoase sunt oprite, încît oraşele, de la cele mai mici pînă la cele mai mari, devin triste şi nesuferite pentru un străin. 
Mă agăţai, în cea întîi duminică după sosirea mea în Londra, pe un omnibus care mergea la Rişmond. 
Rişmond este un rai de verdeaţă! Parcul său e vestit între cele mai minunate din lume, însă ce mi-a plăcut şi mai mult decît parcul, este amfiteatrul de culmi coronate cu case de ţară ce se ridică pe malul Tamisei. Acele case numite cottage au o arhitectură variată şi elegantă care formează un tablou încîntător. Grădinile lor se coboară pînă în apă cu buchete de copaci, cu straturi de flori şi cu verzi covoare de gazon frumos ca o catifea. Mulţime de luntrişoare înguste pluteau pe oglinda Tamisei legănînd copilaşi bălăiori şi trandafirii la faţă; altele erau conduse de tinere şi răpitoare misses, adevărate figuri de keepseak. Spectacol poetic ce încîntă privirea şi face a crede la realizarea visului de perfecţie a omenirii! Cine îl vede nu se poate opri ca să dorească de a trăi şi a muri în acel loc de linişte, în sînul acelei naturi zîmbitoare! 
Petrecui o mare parte a zilei pe malul Tamisei, căci nu mă puteam despărţi de acea privelişte poetică, şi plecînd la Londra spre seară, am vizitat în treacăt grădina botanică numită Kew (kiu), unde sunt de admirat un turn chinezesc şi mai multe sere de fier şi de cristal. În una din acestea revăzui vestita plantă tropicală Victoria ale cărei frunze sunt largi şi rotunde ca nişte mari tipsii, precum şi grădinarul ce se ocupă special de cultura ei. 
Acest grădinar trăieşte cu planta sa favorită într-o atmosferă de treizeci grade de căldură; el o cloceşte cu ochii pentru ca să o vadă înflorind, şi cînd planta răspunde la dorinţa lui, el are mulţumirea de a primi vizita întregii populaţii din Londra. Adevă-rul e că toţi englezii vin să admire floarea îmbobocită, însă grădinarul se măguleşte că o mare parte din admirarea compatrio-ţilor săi este pentru dînsul, şi astfel el se simte omul cel mai mulţu-mit din regatul Britaniei. 
La anul 1851, cînd am fost cu fratele meu la cea întîi Expoziţie, Victoria se găsea în deplină înflorire. Fratele meu întrebă pe grădinar dacă planta avea nevoie totdeauna de o aşa fierbinte temperatură. 
— Oh, yes! răspunse grădinarul cu un aer de profesor de 
botanică. — Şi d-ta trăieşti necontenit în această atmosferă tropicală? 
— Oh, yes! 
— Ia seama, dnul meu, să nu creşti şi d-ta odată cu planta,fiind expus la acelaşi regim, şi tot crescînd pe tot anul, să te trezeşti într-o zi mare cît un uriaş. 
Grădinarul, mic de stat ca Ghemiş din baladă, trînti nişte hohote care produseră un adevărat cutremur în seră, şi de atunci el spune la toţi vizitatorii că s-a închis la căldură înadins pentru ca să dobîndească proporţii gigantice; însă, departe de a creşte, sărmanul! nu face decît să scadă, şi de va urma tot astfel cu scăderea, peste cîţiva ani el are să ajungă a fi piticul cel mai pitic din Englitera. 
Întorcîndu-mă la Murley-otel, Trafalgar Square, unde şedeam, prin şirul acel de străzi care nu se mai sfîrşesc şi care poartă numele de Piccadily, Regent-Street, Oxford-Street, Pall-Male etc., găsii un bilet de la secretarul lordului Malmersbury prin care mi se anunţa că voi fi primit de Excelenţa Sa dnul ministru, a doua zi la o oră după amiază, însă nu ca o persoana oficială, nefiind încă recunoscută alegerea domnitorului, etc. 
Acest bilet foarte categoric mă puse pe gînduri şi îmi dete oarecum cheia politicii engleze în privirea Principatelor. Împăratul Napoleon îmi făcuse onorul de a mă primi ca pe un ministru, lordul Malmersbury nu voia a-mi recunoaşte nici un caracter de oficialitate, ci mă reducea la rolul simplu de un trimis particular. Poziţia mea devenise foarte delicată; însă nu era loc de a da îndărăt; trebuia să merg înainte şi să sacrific amorul propriu personal în interesul cauzei noastre comune. 
În sfîrşit sosi ziua, sună ora întîlnirii mele cu lordul Malmersbury! Mergînd la Foring-Office, secretarul ministerului mă introduse în cabinetul Excelenţei Sale. Mă găsii în faţă cu un personaj nalt, demn şi sever, cărui adresai următoarele cuvinte: 
— Mylord, am fost însărcinat de înălţimea sa prinţul Cuza avă aduce această scrisoare pe care Vă rog să o primiţi. 
Lordul Malmersbury pîn-a nu lua scrisoarea îmi observă ca dacă mi-a acordat o audienţă a făcut-o ca pentru o persoană particulară, iar nu ca pentru o persoană oficială, fiindcă titlul de Domn nu a fost recunoscut de Puteri colonelului Cuza; că prin urmare însăşi scrisoarea ce-i prezentam o primeşte ca de la simplul colonel, şi nu ca de la prinţul Cuza. 
— Binevoiţi, îi răspunsei, a o primi ca de la colonelul Cuza,scrisă pe tron. 
— Mă iertaţi, replică lordul, convenienţele diplomatice nu-mipermit a considera încă pe colonelul Cuza decît ca simplu colonel, nici a privi această scrisoare decît ca scrisoarea particulară a unui colonel. 
— Fie, zisei; aveţi însă bunătate a o primi pentru ca să nu fiusilit a o duce înapoi la Moldova. 

Excelenţa Sa o luă, însă nu o deschise dinaintea mea, ci o puse într-o cutie, lăsînd un colţ al scrisorii ieşit afară, şi mă încredinţă că o va citi mai tîrziu cu toată luarea-aminte. După această opera-ţie, mă invită să mă pun pe un scaun şi se aşeză pe jilţul de lîngă biroul său. 
Se făcu o scurtă tăcere, după care lordul luă cuvîntul cu un ton foarte sever şi zise: 
— Domnul meu... cele de pe urmă evenimente din Principateau avut un caracter de neorînduială şi de dispreţ pentru Conven-ţie, care ne-au surprins din partea unui popor ce invocase protecţia puterilor occidentale. Sub înrîurirea unui partid violent, voturile Camerelor s-au rătăcit din calea prescrisă şi au ridicat acelaşi Domn pe ambele tronuri ale Principatelor, act contrar Convenţiei care stipulează că fiecare Principat va avea prinţul său stăpînitor! Acest act nu poate fi aprobat de guvernul Maiestăţii Sale Regina Engliteriei, căci afară de caracterul său ilegal, el ţinteşte la lovirea intereselor Curţii Suzerane; el ameninţă integritatea Imperiului Otoman prin o lucrare tainică şi revoluţionară ce caută a dezlipi Principatele de acest imperiu. Domnul meu, romînii au comis o mare greşeală politică, căci prin nerăbdarea lor, prin dorul de independenţă ce-i domină, prin visul de cuceriri cu care se îngînă, ei nu numai că nu vor cîştiga nimică, dar încă vor pierde simpatiile Europei. Englitera, de a cărei bunăvoinţă Principatele au avut bune dovezi, se vede astăzi silită a face mari rezerve în privirea lor, fiindcă ele au trecut peste limitele prerogativelor acordate lor, alegîndu-şi un singur Domn şi pregătindu-se, pe cît ştiu, a proclama Unirea lor definitivă. Rapoartele ce am primit de la Constantinopol nu-mi lasă nici o îndoială despre spiritul revolu-ţionar ce animă pe romîni şi vă declar, domnul meu, că Englitera nu poate suferi dezvoltarea unui asemenea spirit periculos întrun stat aliat; de aceea nu e dispusă a recunoaşte alegerea colonelului Cuza ca Domn pe ambele provincii. 
În faţa unei asemenea formale declarări, inspirată de cuprinsul unor rapoarte calomniatoare ţării mele, mă cuprinse o dureroasă indignare. Îmi ridicai fruntea privind drept în ochii ministrului şi răspunsei cu o linişte perfectă: 
— Mylord, rapoartele de la Constantinopol cuprind acuzărifoarte grave în contra naţiei mele, dar nu mă miră fiind venite de la Constantinopol, unde chestia Principatelor e rău înţeleasă. Daţi-mi voie dar a răspunde la acele învinovăţiri pe care le-am dispreţui 

dacă ele nu ar fi de natură a ne lipsi de simpatia şi protecţia Guvernului binevoitor al Engliterei. Acei ce au interes a compromite cauza noastră au răspîndit vorbe mari, pentru ca să fie crezuţi mai bine, şi au atribuit romînilor planuri gigantice, care, norocire pentru noi, sunt astfel de rău inventate încît ele cad şi dispar sub ridicol. Ei au zis că ne hrănim cu visuri de independenţă absolută, că ţintim la răsturnarea Imperiului Otoman, că avem proiecte de mari cuceriri şi celelalte. Pentru ca să susţie asemenea idei, negreşit ei trebuie să creadă că noi nu am avea nici o cunoş-tinţă de interesele noastre, şi tocmai aceasta probează sărăcia imaginaţiei lor. Toate popoarele au un simţ instinctiv de nevoile şi de conservarea lor. Romînii asemenea au acel simţ mîntuitor şi cred din vechime într-acest adevăr politic, adică: că soarta lor e strîns legată cu soarta Imperiului Otoman, că integritatea ţării lor e atîrnată de integritatea teritoriului turcesc. Pieirea ce i-a ameninţat pîn-acum nu se află peste Dunăre, şi prin urmare ei s-au arătat totdeauna credincioşi Curţii Suzerane. Istoria însăşi o probează: la 1821, cînd a intrat Ipsilanti în Moldova ca să înceapă revoluţia grecească, din porunca împăratului Alexandru al Rusiei, luat-au romînii armele împotriva turcilor? Nu, deşi proclamaţiile lui Ipsilanti erau redactate în numele religiei şi al independenţei. Din contra, ei se răsculară contra grecilor care sub steagul libertăţii făceau prădăciunile cele mai barbare. Mai tîrziu, la 1828, cînd Rusia a declarat război Turciei, cînd armiile sale au cuprins Principatele, luat-au parte romînii la acel război în contra suzeranului? Nu, ei au suferit în tăcere toate relele unei ocupaţii de şapte ani. Douăzeci de ani mai pe urmă, la 1848, cînd toată Europa, afară de Englitera, a fost zguduită de paroxismul revoluţionar, care a fost caracterul mişcării din Principate? Romînii au ars în piaţa publică Reglementul Organic impus de Rusia şi au strigat: jos protectoratul moscălesc şi să trăiască Sultanul! Divanul ad-hoc, la care a asistat Sir Henry Bulwer, comisarul englez, manifes-tat-a vreo dorinţă contra intereselor Turciei ? Nicidecum; el a cerut Unirea cu un Domn străin şi respectarea tratatelor cu Înalta Poartă. În sfîrşit acum, cu prilejul alegerii Prinţului, care a fost cea întîi lucrare a Camerelor? Cererea de investitură la Constantinopol! Ce probează toate aceste acte? Spiritul revoluţionar al romînilor împotriva Sultanului sau dorinţa lor de a sta lipiţi de Imperiul Otoman pe baza tratatelor? Judece însăşi Excelenţa Voastră. Că romînii au visuri de independenţă, cine poate să-i mustre? Este oare oprit unei naţii deştepte de a dori îmbunătăţirea soartei sale, şi încît acea naţie se poartă cu înţelepciune şi nu atacă interesele nimănui, merită ea oare de a fi osîndită? Iar că romînii visează cuceriri, această invenţie e cu atît mai sublimă că de la sublim la ridicol nu e decît un pas. Cuceriri? Cu ce? Cuceriri? Care? Nu cumva ei voiesc să încorporeze Rusia sau Austria, sau Turcia Europei, de care sunt înconjuraţi, ca un pitic intre trei uriaşi? Poate că ţintesc mai departe? La cucerirea Parisului, a Londrei? Cine ştie? Pe o asemenea cale de glumă toate presupunerile sunt permise. 
Lordul Malmersbury începu a zîmbi, şi-mi făcu semn să urmez, dînd o mare atenţie la cuvintele mele. 
— Intr-adevăr, mylord, urmai după o scurtă pauză, este o cucerire la care aspirăm cu o vederată ambiţie, mai cu seamă de la anul foametei Irlandei; singura cucerire despre care negreşit Musurii din Constantinopol şi din Londra nu au pomenit în rapoartele lor; vreau să zic cucerirea bogăţiilor noastre teritoriale, cucerirea deplinei libertăţi de a dezvolta lucrul pămîntului nostru, cu gînd de a schimba produsele agricole ale ţării romîneşti pe acelea ale manufacturii engleze. La 1846, cînd foametea Irlandei a fost uşurată prin ajutorul grînelor din Principate, Parlamentul britanic a răsunat de un mare adevăr; s-a zis atunci că Principatele Dunării sunt magaziile de abundenţă ale Engliterei! Noi voim a consacra acest adevăr şi a profita de rodul pămîntului nostru spre a introduce la noi, prin canalul schimbului comercial, confortul civilizaţiei reprezentat de produsele minunate ale industriei engleze. Dacă o asemenea ambiţie, dacă un asemenea dor de cuceriri sunt simptome revoluţionare, apoi merităm în adevăr a pierde simpatiile şi protecţia Guvernului Graţioasei Sale Maiestăţi. 
Lordul Malmersbury avu bunătatea a răspunde că încît romînii se vor ocupa de îmbunătăţirile dinlăuntru şi de dezvoltarea comerţului lor, Englitera le va conserva stima ce merită oamenii practici; însă, adăugă lordul: 
— Cum se face că un popor insuflat de idei sănătoase s-aalunecat a uita respectul cuvenit unui act oficial european, al Convenţiei, alegînd un singur Domn pentru ambele Principate ? 
— Mylord, răspunsei, actul alegerii săvîrşite de romîni estedin contra cel mai mare semn de respect al lor către Convenţie şi către înaltele Puteri ce au subscris-o. 
— Cum asta? întrebă ministrul zîmbind.
— Daţi-mi voie să mă explic. Acea Convenţie poate fi sauavantajoasă, sau neavantajoasă intereselor Principatelor; prin urmare, romînii sunt în dreptul lor sau de a o aplica în ţară, sau de a nu o aplica, şi în cazul din urmă Europa generoasă i-ar lăsa în voia lor, căci în epoca de astăzi legile nu se mai impun cu sila popoarelor. Pîn-a nu li se da noua Convenţie, romînii aveau Reglementul Organic; ei puteau dar alege între aceste două şarte, şi, găsind lucrarea Conferinţelor de la Paris neaplicabilă, să o lase deoparte şi să urmeze a se guverna după regimul trecut. Dacă am fi urmat astfel, atunci negreşit că am fi probat o lipsă flagrantă de respect către marile Puteri ce au binevoit a se ocupa de soarta noastră; însă ce am făcut noi? Plini de recunoştinţă către Ele, am primit Convenţia cu entuziasm şi am voit să o aplicăm în conştiin-ţă, mai cu seamă că ea părea a cuprinde elementele de realizarea dorinţelor noastre, a Unirii. Ei bine, Mylord, vă mărturisesc că de la cele întîi pasuri pe calea regimului nou, am înţeles, cu toată simplicitatea noastră de ţărani ai Dunării, că am intrat nu pe un drum neted, ci în sînul unui labirint îngrozitor, un labirint din care desfid pe oamenii de stat cei mai practici ai Engliterei şi ai Franţei de a putea ieşi. Şi în adevăr, Mylord, ce garanţie de bună 

orînduială şi de progres înfăţişează un regim guvernamental în care dominează influenţele contrare a cinci puteri independente una de alta: doi Domni, două Camere şi o Comisie centrală! Cum se va acorda păşirea Principatelor către Unire, cu voinţele, cu interesele de dinastie a doi Prinţi, cu spintec de partid, cu luptele parlamentare a două Camere, şi cu rolul de legislator, cu dreptul nelămurit de control al Comisiei centrale? Ca şi cînd s-ar fi înhămat cinci cai la o trăsură, trei dinainte, doi îndărăt, care, trăgînd în două părţi contrare, rup hamurile şi sfărîmă trăsura. Cu toate acestea, noi nu ne-am descurajat; decişi de a arăta bunăvoinţă din parte-ne, şi respectul nostru către actul oficial al Europei, am cercat a simplifica resorturile maşinii guvernamentale spre a o pune în stare de a funcţiona mai uşor. Ne-am rezemat dar pe o maximă a codului politic ce declară că tot ce nu-i oprit este permis, şi văzînd că Convenţia nu ne opreşte de a alege acelaşi Domn în ambele Principate, am înlesnit aplicarea ei prin reducerea numărului puterilor constituţionale ale noului nostru regim. În loc de cinci, precum am avut onorul a vi le enumera, domnule ministru, le-am redus la patru; adică în loc de cinci cai rău înhămaţi, am lăsat numai patru, destinaţi a trage cu toţii înainte spre a urni carul statului. Carul e greu într-adevăr, calea e nebătută, plină de piedici, caii nu sunt încă bine deprinşi, dar în sfîrşit, cu chipul acesta, nu suntem ameninţaţi de a sta locului; cu chipul acesta procedăm măcar cît de încet la aplicarea stipula-ţiilor Convenţiei şi probăm respectul nostru pentru voinţa marilor Puteri. 
Lordul Malmersbury stătu puţin a gîndi, apoi zise: 
— Se poate ca Convenţia sa aibă oarecare defecte, căci nu elucru uşor de a face legi pentru ţări depărtate, însă trebuie să credeţi că intenţiile Puterilor au fost toate în favorul d-voastră. 
— Noi o credem, Mylord; de aceea am acceptat noua legiuirefără a da semne de vreo nemulţumire, însă e cu drept ca şi Puterile să ne creadă. 

După aceasta, conversaţia se întinse asupra vîrstei şi caracterului colonelului Cuza, precum şi asupra nemulţumirii ce ar fi produs în Principate suirea sa la domnie după cuprinsul rapoartelor făcute de partizanii separatismului, turci, greci şi austrieci. Încredinţai pe dnul ministru că cea mai mare linişte domneşte în ţară, că entuziasmul locuitorilor romîni e nemărginit şi că de la 5—24 ianuarie Principatele, departe de a fi în doliu, sunt în sărbă-toare şi aşteaptă cu toată încrederea de la dreptatea Puterilor mari recunoaşterea actului patriotic ce au desăvîrşit. 
La aceste cuvinte lordul se sculă, se uită la mine cu o expresie de figură mult mai blîndă şi zise: 
— Dnule A... sunt foarte mulţumit de vizita D-voastră şi deinformările ce mi-aţi dat asupra evenimentelor din ţara dvoastră. Englitera e patria libertăţii şi prin urmare ea nu are nici un interes de a se împotrivi la dezvoltarea fericirii şi a libertăţii altor naţii. Dacă este adevărat, precum m-aţi încredinţat, că aspirările romî-nilor nu sunt contrare intereselor Imperiului Otoman, că ei vor să păstreze legăturile lor cu Curtea Suzerană, că gîndul lor e de a respecta Convenţia şi de a se ocupa, ca oameni înţelepţi şi practici, de îmbunătăţirea instituţiilor dinlăuntru, vă declar cu lealitate că Guvernul Maiestăţii Sale vă va da cele mai vii probe de a sa stimă şi bunăvoinţă. El va arăta chiar în viitoarele conferinţe cele mai favorabile dispoziţii în chestia alegerii prinţului Cuza. 
— Vă mulţumesc, Mylord, în numele compatrioţilor mei,răspunsei închinîndu-mă, şi adaug mulţumirile mele personale pentru bunătatea cu care m-aţi ascultat şi mai cu seamă pentru graţiozitatea cu care aţi dat chiar acum titlul de Prinţ colonelului Cuza. 

Excelenţa Sa zîmbi şi-mi dete mîna, replicînd: „De astăzi nu-i voi mai da alt titlu“. 
Ieşind din cabinetul lordului, bucuria mea era atît de zburdalnică încît puţin a lipsit ca să-mi uit gravitatea rolului meu de sol şi ca să încep a cînta în gura mare: God save the Queen! Am alergat numai într-un suflet la hotel, am raportat Înălţimii Sale rezultatul conferinţei mele cu ministrul reginei Victoria, şi a doua zi am plecat la Paris ca să raportez împăratului rezultatul fericit al misiei mele în Englitera. 
PRINŢUL NAPOLEON
CONTELE KISSELEFF — MARCHIZUL DE VILAMARINA —
CAVALERUL NIGRA — BARONUL HÜBNER —
DNUL THOUVENEL — LAMARTINE.
18591

În intervalul călătoriilor mele la Londra şi la Turin, am făcut vizite la mai multe persoane ce ocupau înalte posturi sociale şi politice, persoane a căror influenţă putea să aducă o greutate favorabilă în cumpăna intereselor noastre. 
Cea întîi vizită a fost pentru prinţul Napoleon, vărul împăra-tului. Alteţa Sa imperială locuieşte în Palatul Regal (Palais-Royal) împreună cu augustul său părinte, fostul rege Jerome Bonaparte. Figura prinţului poartă vederat sigiliul napoleonian; manierele sale au o francă apucătură; spiritul său este deschis şi luminat; opiniunile sale liberale şi favorabile principiului naţionalităţilor. Alteţa Sa mă primi îndată ce-i cerui audienţă, se exprimă într-un mod încurajator asupra evenimentelor din ţara noastră, arătă simpatie pentru poporul romîn şi pentru domnul Cuza; apoi începu a vorbi cu entuziasm de cauza Italiei, întrebîndu-mă dacă această cauză găseşte răsunet în Romînia. 
Am răspuns că o cauză atît de justă şi importantă a atras atenţia tuturor popoarelor de viţă latină şi că noi, romînii, suntem fraţi cu italienii. 
1 Şi aici Conv. lit. mentionează: (Extract din istoria misiilor mele politice). La sfîrşit se află, ca şi la celelalte însemnări, menţiunea: (va urma). 
— Îmi place de a vă şti animaţi cu asemenea simţiri, ziseprinţul, căci e cu putinţă ca Italia să aibă nevoie de concursul dvoastră. Pentru a merita de a fi liber, un popor trebuie să fie gata la mari sacrificii. 
Peste cîteva zile am primit o invitare la masă din partea dlui Bixio, un amic intim al prinţului Napoleon. Alteţa Sa imperială, avînd de soţie pe fiica regelui Victor Emanoil, prinţesa Clotilda, şi respectînd ideile sale religioase, se ferea de a da mese în palatul regal pe tot timpul cît ţinea postul mare; cînd voia să onoreze pe un străin cu o invitare, dnul Bixio punea casa lui la dispoziţia prinţului. 
Convorbirea flutură asupra diferite subiecte interesante şi în mare parte asupra ţării noastre, ieşită deodată din undă ca o insulă din fundul oceanului. Fiecare exprima cunoştinţe geografice şi etnografice mai mult sau mai puţin greşite în privirea acestui colţ de pămînt pierdut în umbră de atîtea secole, însă fiecare făcea urări binevoitoare în privirea viitorului său. Prinţul Napoleon singur dezvoltă un şir de idei exacte despre importanţa întîmplă-rilor de la noi, aprobînd alegerea colonelului Cuza ca domnitor pe amîndouă Principate şi considerînd poporul romîn ca o gardă înaintată a civilizaţiei latine în Orient. 
După prînz veniră mai multe persoane cunoscute; căci salonul dlui Bixio era locul de întîlnire al tuturor notabilităţilor politice, literare, artistice, ştiinţifice şi sociale atît din Franţa, cît şi din întreaga lume. Astfel în acea seară avui mulţumirea de a cunoaşte pe poetul Ronsard, pe dnul Charton, editorul Călătoriilor împrejurul lumii, pe unul din fraţii ilustrului astronom Arago şi pe generalul Trochu, care a fost guvernatorul Parisului după căderea împăratului Napoleon III. Acest general avea o elocvenţă naturală foarte atrăgătoare, mai cu seamă cînd el descria caracterul vesel şi eroismul soldaţilor francezi. 
— Vous êtes orfèvre, Mr. Josse, îi observă prinţul Napoleon cu amabilitate, aplicîndu-i o frază din Molière. Pe urmă Alteţa Sa imperială, în momentul de a se retrage, avu bunătatea de a mă îndemna să mă adresez bunăvoinţei sale orişicînd şi pe orişice aş avea nevoie. 
Atît de mare şi de generoasă era pe atunci simpatia familiei imperiale pentru juna Romînie! 
A doua zi m-am dus la ambasada Rusiei, unde am găsit pe contele Kisseleff fumînd dintr-un ciubuc turcesc. Eram foarte curios de a vedea pe acest om de stat care a jucat un rol atît de important în ţările noastre pe timpul ocupaţiei ruseşti de la 1828. Suvenirul administraţiei sale şi Reglementul Organic redactat sub inspirările sale personale aţîţaseră de mult în mine dorinţa de a-l cunoaşte. 
Contele e de stat înalt, are părul şi mustaţa albe; iar portul şi înfăţişarea sa au un caracter mai mult militar decît diplomat. Cum mă văzu, dl ambasador îmi zise: 
— Vizita D-voastră, dnule A., îmi face mare plăcere, căci am cunoscut pe părintele D-voastră la Iaşi. 
— Sunt fericit, dnule conte, am răspuns, de a vedea că văaduceţi aminte de Principate şi de locuitorii lor, căci suvenirul Ex. Voastre nu s-a şters din mintea romînilor. Părintele meu mi-a vorbit adeseori de contele Kisseleff. 
— Am cunoscut şi pe tatăl prinţului Cuza, la Galaţi; amcunoscut pe toţi boierii din Moldova şi din Valachia. 
— Mulţi din ei nu mai există, dnule conte. Moartea a seceratfără milă timp de 30 de ani. 
— Dar!... acum aţi rămas voi, copiii, în locul bătrînilor; voi pecare v-am văzut, pot zice, în faşă; voi, generaţia cea nouă, cea revoluţionară, observă rîzînd contele. 
— Noi, şcolarii Excelenţei Voastre, replicai, căci Excelenţa Voastră a fost cel întîi revoluţionar în ţara noastră. 
— Eu, revoluţionar!
— Aduceţi-vă aminte de reformele ce aţi introdus în ţară întimpul administraţiei Ex. Voastre. Fiecare din acele reforme era 

menită a produce o revoluţie radicală în starea socială a Principatelor. Aduceţi-vă aminte mai cu seamă că Reglementul Organic prevede şi consacră chiar principiul unirii lor. Noi n-am făcut alta decît a-l traduce într-un fapt naţional; de aceea şi avem bună sperare că la viitoarele conferinţe contele Kisseleff, astăzi ambasador, va susţine ideile contelui Kisseleff, ex-guvernator al Principatelor. 
— Vom vedea, vom vedea, însă, adăugă contele cu veselie, nu mă pot opri de a rîde la ideea că eu trec în ochii romînilor de revoluţionar. 
— Revoluţionar ultra! Dacă vi s-ar ridica vreodată o statuie, ea va purta următoarea inscripţie: Contele Kisseleff, întîiul reformator revoluţionar al Principatelor Dunărene!... Şi mai jos, intre parenteze, va figura în litere de aur articolul din Reglement care prevede Unirea lor. 
— Însă acel articol a fost şters în urmă din Reglement, dacă nu mă înşel? 
— Însă nu a fost şters din inimile romînilor. 
— A! ... zise contele după o scurtă tăcere; am păstrat scumpesuvenire de Iaşi şi de Bucureşti!... drept probă, iată ciubucul meu favorit; îl am tocmai de cînd eram guvernator şi de cîte ori fumez din el, gîndul meu zboară spre trecut... Ce femei frumoase erau în Moldova şi în Valachia! ce contraste de obiceiuri! ce popor viu, inteligent şi vesel! Era o mulţumire de a lucra la îmbunătăţirea soartei lui chiar în contra ordinelor de la Petersburg!... A! credeţi că am făcut tot ce mi-a fost prin putinţă ca să fie administraţia mea folositoare moldovenilor şi valachilor şi să deştepte în ei avîntul progresului. 
— O ştim, dnule conte, şi vă suntem recunoscători; însă văeste şi acum prin putinţă de a vă arăta amicul nostru şi de a vă completa opera începută la 1828. 
— Cum?
— Apărînd cauza romînilor şi susţinînd alegerea DomnuluiCuza în sînul conferinţelor. 
— Vom vedea, vom vedea, replică ambasadorul; însă dacă vreţi ajutorul Rusiei, trebuie să vă liniştiţi spiritele şi să nu vă mai gîndiţi la revoluţii. 
— Credeţi, dnule conte, că vom deveni oamenii cei mai paşnicicînd ne-om vedea ţara intrată pe o cale de autonomie şi de libertate; dar pentru ca să se aline fierberea spiritelor noastre avem nevoie de recunoaşterea faptelor ce am săvîrşit, avem, prin urmare, nevoie de sprijinul Ex. Voastre. 
— Dacă ar fi să urmez numai după dorinţa mea, observăcontele cu un aer de francheţe, v-aş face cea mai sigură promitere; însă ştiţi că ambasadorii nu sunt totdeauna stăpîni pe voinţele lor... cu toate acestea nu trebuie a despera de nimică pe lume... simpatiile mele personale le aveţi, ele mă vor conduce, pe cît îmi va fi iertat, pe calea cea mai favorabilă acelor ţări iubite în care am petrecut anii cei mai plăcuţi ai vieţii mele. 

Zicînd aceste cuvinte, contele Kisseleff mă însărcină ca să exprim complimentele sale prinţului Cuza, şi astfel ne despărţirăm în termenii cei mai convenabili. Ambasadorul de atunci al împă-ratului Alexandru II înţelegea politica Rusiei într-un mod mult mai larg şi mai demn decît oamenii de stat actuali. 
De la ambasada rusească mă îndreptai către Legaţia de Sardinia spre a vizita pe marchizul de Vilamarina. Reprezentantul Maiestăţii Sale regelui Victor Emanoil este un vechi colonel de cavalerie şi are o fizionomie cu totul italiană; ochi negri şi expresivi, mustaţă însoţită de imperială şi acel sigiliu particular ce se întipăreşte cu vremea pe faţa oamenilor dedaţi artei militare. Marchizul mă primi cu o politeţe foarte amicală, vorbi cu entuziasm de naţia romînă şi termină zicînd că: italienii sunt mîndri de fraţii lor de la Dunăre. 
— Dnule marchiz, am răspuns, romînii sunt astăzi fericiţi dea se vedea astfel îmbrăţişaţi de naţiile civilizate ale Europei, dar numai atunci fericirea lor va fi deplină cînd ei vor vedea întreaga gintă latină strîns unită şi ridicată iar la locul ce i se cuvine în lume. 
— Această nobilă dorinţă se va realiza în curînd, asigură dlde Vilamarina, căci triumful cauzei italiene va urma de aproape triumful cauzei romîne. 
După o convorbire întinsă asupra intereselor atît de identice ale celor două surori depărtate ce poartă numele de Italia şi Romînia, marchizul se informă de ziua plecării mele la Turin şi îmi promise de a anunţa prin telegramă sosirea mea în capitala Piemontului; apoi, luîndu-şi adio de la mine, mă invită să merg a face cunoştinţă cu cavalerul Nigra, primul secretar al Legaţiei şi ginere al filoromînului Vegezzi Ruscalla. 
Găsii un tînăr nalt, cu părul bălai, cu mustaţa fină, cu o figură simpatică şi plăcută, un adevărat secretar de ambasadă, elegant, gentilom, învăţat şi poet. La cea întîi privire ne împrietenirăm şi începurăm a ne destăinui sperările noastre, dorinţele noastre, ca şi cum ne-am fi cunoscut de 20 de ani. Nigra şi eu avem aceleaşi gusturi, acelaşi amor pentru poezia populară; ca şi mine el a făcut 
o colecţie de cîntece ale poporului italian; ca şi mine el a părăsit ocupaţiile sale literare pentru calea spinoasă a politicii, spre a servi cauza patriei sale, dar ca şi mine el aspiră a vedea sfîrşitul luptei, pentru ca să se poată retrage în sînul familiei, în liniştea cabinetului, în domeniul înflorit şi fermecător al literaturii. Vis dulce şi nerealizabil poate pentru Nigra, căci acest tînăr este unul din cei mai apreciaţi de contele de Cavour şi cred că el e destinat la un viitor însemnat1. 
După vizita mea la reprezentantul Sardiniei, găsii o plăcere originală de a merge la reprezentantul Austriei. Baronul Hübner 
1 În adevăr cavalerul Nigra a ajuns, după reorganizarea Italiei, a ocupa postul de ambasador în Paris pînă după căderea lui Napoleon şi astăzi el ocupă aceeaşi poziţie înaltă la Petersburg [V. A.]. 
este tipul diplomatului ce-şi cumpăneşte vorbele de trei ori pîn-a le pronunţa. Obrazul său e ras cu totul: fizionomia sa denotă o fineţe care îi disimulează chiar anii. Ex. Sa mă primi într-un cabinet elegant, spaţios, mobilat cu un gust sever, şi luminat de mari ferestre ce se deschid pe grădina hotelului Ambasadei. 
Scena ce jucarăm amîndoi în timp de jumătate de ceas ar putea figura într-o înaltă comedie de salon. Voi cerca a o reproduce aici cu cea mai deplină exactitate, ca un model de strategie diplomatică: 
BARONUL (cu o politeţe perfectă): Sunt prea onorat de vizita D-voastră, dle A. Binevoiţi a lua un jilţ. 
EU (închinîndu-mă): Tot onorul este pentru mine, dnule baron... Înălţimea sa prinţul Cuza m-a însărcinat a aduce complimentele sale tuturor personajelor însemnate ale diplomaţiei europene, şi m-am grăbit a mă prezenta Ex. Voastre. 
BARONUL (salutînd): Mă simt foarte măgulit de această atenţie din partea prinţului... De curînd aţi sosit la Paris? 
E U: Chiar ieri m-am întors din Londra. 
BARONU L: Cred că a trebuit să faceţi o călătorie prea grea de la Moldova pîn-aici în timpul iernii? 
E U: În adevăr am avut ceva greutăţi, însă am putut călători destul de repede. Aveam mare grabă a sosi în Paris pentru ca să arăt cui se cuvine adevărul asupra evenimentelor din Principate şi să reclam bunăvoinţa oamenilor de stat ce au a hotărî în conferinţele viitoare chestia alegerii domnului romîn... De aceea chiar una din primele mele vizite s-a cuvenit cu drept Ex. Voastre. 
BARONU L (zîmbind): Ce vîrstă are Prinţul Moldovei? 
E U: Domnul Principatelor Unite are 40 de ani. 
BARONU L (cu puţină mirare): A!... şi ce caracter are? 
E U: Un caracter conform cu împrejurările politice ale ţării; un caracter ce dă toate garanţiile de menţinerea ordinii înlăuntru şi de cea mai deplină armonie cu puterile vecine. Avem dar buna sperare că guvernul Maiestăţii Sale împăratului Austriei va recunoaşte fără dificultate alegerea colonelului Cuza ca domn al 
ambelor Principate. 
BARONU L: Prinţul Moldovei e de vreo familie mare? 
E U: Familia domnului Principatelor Unite este una din cele mai vechi dintre familiile romîne. 
BARONU L: în ce stare se găsesc partidele la d-voastră? 
E U: Partidele toate s-au contopit într-un singur partid, precum este probat prin voturile unanime ale ambelor Camere din Iaşi şi Bucureşti. Liniştea cea mai perfectă domneşte pretutindeni, căci toţi romînii aşteaptă cu încredere aprobarea Europei civilizate pentru actul politic săvîrşit de ei... Romînii, dle baron, cunosc mai cu seamă cîte interese de comerţ şi de vecinătate îi pune în contact zilnic şi, pot zice chiar, îi leagă cu imperiul Austriei, şi sunt cu toţii încredinţaţi că acele interese vor pleda puternic în favoarea cauzei lor prin organul reprezentantului austriac în sînul conferinţelor. 
În zadar întindeam undiţa, peştele nu voia să muşte; în zadar aduceam vorba la chestia Principatelor, Baronul şovăia împrejurul ei, ferindu-se de a se atinge de dînsa. În loc de a da un răspuns oare care, el se închisese, ca într-o cetate, într-un sistem de întrebări care îi evitau nevoia de a da cea mai mică explicare asupra politicii austriece. Admiram această strategie diplomatică, deşi ea contraria aşteptarea mea, şi mă credeam că asistam la o comedie jucată în perfecţie de personajul ei principal. 
Baronul răspunse la cuvintele mele din urmă iarăşi printr-o întrebare: 
— Trecut-aţi prin Viena, domnul meu, cînd aţi venit la Paris? 
Aici, mărturisesc că nu mă putui stăpîni de a rîde puţin şi răspunsei: 
— Ba nu, domnule baron, n-am trecut prin Viena, căci un amic al meu a fost însărcinat de prinţul Cuza a duce scrisoarea Înălţimii Sale adresată dlui ministru al afacerilor străine din Viena, însă la întoarcerea mea în ţară negreşit mă voi abate prin capitala Austriei, spre a vă prezenta omagiile mele, dacă Ex. Voastră s-ar afla din întîmplare acolo. 
Baronul mă asigură că ar fi încîntat de a mă revedea, şi după 
o salutare foarte politicoasă ne despărţirăm zîmbind amîndoi, el cu puţină maliţie, eu cu puţină ciudă. 
Printre persoanele însemnate ce am mai văzut la acea epocă nu voi trece sub tăcere pe dnul Thouvenel, ambasadorul Franţei la Constantinopol, şi pe ilustrul poet Lamartine. 
Dl Thouvenel care ne-a fost de mare ajutor în lupta noastră pentru alegerea deputaţilor sub caimacamia lui Vogoridi,  este un spirit înalt, un caracter drept şi energic, unul din acei oameni pe care o naţie întreagă se poate rezema cu încredere. Ex. Sa a manifestat o adevărată mulţumire pentru curajul şi patriotismul ce au arătat romînii în ultimele evenimente şi a adăugat: 
— De mult aşteptam ca naţia romînă să dea semne de viaţă şisunt fericit că aşteptarea mea nu va fi înşelată. Încît un popor nu dă acele semne, el nu merită de a atrage atenţia şi simpatia lumii. 
Dnul Lamartine, dulcele poet al inimilor tinere, eroul poetic al revoluţiei de la 1848, deşi ajuns acum în iarna vieţii, totuşi poartă pe a sa frunte largă aureola geniului. Conversaţia sa e armonioasă şi fermecătoare ca un rîu limpede ce curge între maluri înflorite. Simţirile înalte, ideile sublime, cugetările filozofice curg din buzele sale sub forma cea mai corectă a limbii franceze şi cu o bogăţie ce minunează pe ascultători. Nu cred să se găsească aiure ca în Franţa asemenea oameni care să posede o facilitate atît de mare de a-şi exprima gîndirile. Lamartine are o elocvenţă răpitoare chiar în convorbirile vieţii private, şi care în împrejurările cele mari ale vieţii publice devine o putere ce opreşte omenirea pe malul prăpastiei sau o împinge în fundul ei. L-am ascultat, timp de o oră, cu nesaţ, făcînd o mult ingenioasă disertaţie asupra poetului Béranger, şi mai cu seamă l-am admirat cînd a desfăşurat dinaintea noastră minunata panoramă a Orientului întrevăzut de el prin vălul geniului său. Dezvoltînd o teorie strălucită şi mult seducătoare asupra viitorului oriental, marele poet s-a adresat către mine şi a rostit aceste cuvinte, demne de meditat: 
— Domnul meu, deşteptarea unei Naţii este cel mai sublim spectacol ce-l poate da omenirea cerescului Creator; însă cînd o naţie are norocul de a atrage privirea lui Dumnezeu, ea trebuie să se menţie la înălţimea poziţiei şi a demnităţii sale. Eu, dnul meu, fac sincere urări pentru prosperitatea şi mărirea romînilor, căci mi-a plăcut totdeauna a vedea pe copii păşind pe urmele onorabile şi glorioase ale străbunilor! 

DIN POSTUME


 
Lui Ion Ghica 
Amice, 
În cumplitele catastrofe de la Sedan şi de la Metz, doi oameni nenorociţi, mareşalul Bazaine şi generalul Wimpfen, au avut trista misie de a subsemna cu numele lor cele mai colosale capitulaţii din istoria militară a lumii. Aceşti doi capi de oaste, dintre care unul, mareşalul Bazaine, implicat într-un proces celebru, a fost condamnat la degradare şi la închisoare pe viaţă, am avut ocaziune de a-i cunoaşte la Crîm, în nişte împrejurări ce-mi place a-mi reaminti, căci ele se raportează la un timp de glorie pentru imperiul Franţei, un timp de mari evenimente politice care au produs regenerarea patriei noastre. 
Iată notele ce găsesc în jurnalul meu de călătorii. Ţi le trimit în toată simplitatea lor, astfel cum ele au fost scrise sub impresiile diverse ce am simţit în primblarea mea printre ruinele oraşului Sevastopol şi pe ţărmurile Crîmului ocupate de către armatele aliate în anul 1855. 
25 noiembr. 
PE MAREA NEAGRĂ 
Gigantica expediţie a puterilor de la Apus în contra colosului de la Nord şi faptele săvîrşite în timp de cîteva luni pe marginile imperiului rusesc au atras ochii lumii întregi asupra Crîmului precum odinioară Palestina deşteptase avîntul războinic al Creşti-nătăţii. Numele oraşului Sevastopol a dobîndit acelaşi răsunet ca şi Ierusalimul, căci neamurile care au mers în secolele trecute ca să-şi verse sîngele pentru apărarea Sfîntului Mormînt au întreprins în zilele noastre o nouă cruciadă pentru apărarea civilizaţiei şi acum ele tabără sub zidurile Sevastopolului. 
Crîmul a devenit astăzi colţul de pămînt cel mai important, fiindcă pe ţărmurile lui se dezbate chestia Orientului. El este mai cu seamă pentru noi, romînii, locul sacru unde se plăsmuieşte viitorul ţărilor noastre. Cum se face dar că tinerimea romînă nu aleargă cu entuziasm să se înroleze sub stindardul francez şi să combată alături cu acei care acum răsădesc arborele de viaţă al neamului romînesc? Această nepăsare este un fenomen psihologic greu de explicat şi totodată prea puţin recomandabil pentru simţul de patriotism al strănepoţilor lui Traian. 
Sub îndemnul acestor gînduri şi cuprins de o neînvinsă curiozitate, m-am decis a întreprinde un pelerinaj la vechea Tauridă, întovărăşit de un amic1 ce fusese încă o dată în Crimeea. 
Deşi iarna se apropie cu cortegiul ei de furtuni pe Marea Neagră, ne suim vesel amîndoi pe vaporul ce merge la Kamieş, zicînd adio lui Negri, lui Rallet, lui Ion Ghica2 şi la mai mulţi ofiţeri din tabăra de la Maslac, care au venit să ne vadă plecînd. Unul din ei, locotenentul Laurent, ce a luat parte activă la asediul Sevastopolului în posturile cele mai periculoase şi acum comandează vaporul ambasadei franceze, mi-a dat scrisori de recoman-daţie pentru generalul Wimpfen şi pentru colonelul de Vernon, mare prevot3 al armatei de Orient. Doamna Bazaine, aflătoare 
1 Baligot de Beyne. 
2 Iniţial, Alecsandri scrisese ţie, amice, apoi a şters şi a scris deasupra lui Ion Ghica. 
3 Prévôt (fr.) - comandant al jandarmeriei, la cartierul general al unui corp de armată. 
acum în Constantinopol, m-a însărcinat cu un pachet pentru bărbatul ei, comandantul actual al oraşului Sevastopol. 
Astfel asiguraţi de a găsi înlesniri şi protecţie la nevoie pe ţărmurile Crîmului, ne lăsăm cu nepăsare pe seama generoasei Providenţe care se îngrijeşte de soarta călătorilor şi, luînd Bosforul de-a lungul ca printre o feerie de teatru, trecem pe lîngă Fanaraki şi intrăm în Marea Neagră căreia vaporul nostru se închină respectuos. Această închinare însă, provenită pe neaşteptate din undularea apei, ne face să pierdem echilibrul şi naşte mai multe incidente tragicomice. Unul din pasageri, negustor de boi, gros şi gras cît un buhai, urmînd zuliul corăbiei, găseşte de cuviinţă a executa un rostogol prelungit întocmai ca o balercă ce s-ar duce de-a dura pe o costişă. Altul, mai sprinten, surprins de o nouă mişcare a vaporului, tangajul, purcede la galop, fără voia lui, de la o margine pînă la ceelaltă a podului, şi nu se poate opri decît agăţîndu-se cu desperare de gîtul unui turc mahmur pe care îl răstoarnă împreună cu dînsul. Tot atunci, o vivandieră cochetă, deşi cam stătută, se prăvale pe spinare de pe scaunul ce gemea sub graţiile ei, şi arată soarelui aprins o pereche de calţavete stacojii, care poartă în litere de aur deviza heraldică:  
În vremea aceasta căpitanul, suit pe pasarelă, dă ordine prin buciumul de alarmă (porte-voix). Contramaiştrii şuieră din fluie-raşe de argint pentru ca să reguleze manevrele; o parte din marinari înşiraţi sus pe verguri desfăşoară pînzele şi ceilalţi aleargă de-a lungul podului trăgînd frînghiile după dînşii. Vîntul suflă cu tărie; valurile clocotesc în spumă şi se izbesc de coastele vasului; maşina geme cumplit în pîntecele lui, şi aburii ies pe ţevie cu o vîjîire înfiorătoare; iar bieţii pasageri, pierduţi în acel vălmă-şag spăimîntător, fug cînd de-o parte, cînd de altă parte, ameţesc şi încep a resimţi simptomele bolii de mare. Unii oftează adînc şi 
1 Să-i fie ruşine celui ce se gîndeşte la ceva ruşinos (fr.). 
cad pe gînduri; alţii se apropie şovăind şi grabnic de bastingajuri, alţii dispar în cabine, iar turcul mahmur, ghemuit într-un colţ, rosteşte Allahuri desperate. Dar în fine, pînzele se rotunjesc ca piepturi uriaşe de lebădă, marinarii se astîmpără şi vasul îşi ia zborul repede, lăsînd în urmă-i o lungă brazdă spumegoasă. 
Înspre seară, odată cu asfinţitul soarelui, vîntul cade, valurile se alină şi luna ridică discul său aurit pe linia orizontului. Ea pare curioasă de a vedea ce se petrece pe întinsul mării şi pe îngustul corăbiei. 
Atunci toţi pasagerii reapar zîmbitori, deşi cam palizi, şi se laudă că n-au pătimit nicidecum de boala mării; însăşi proprietara calţavetelor heraldice pretinde că are stomac de bronz ca şi inima. 
Fiind deci cu toţii mulţumiţi de dînşii, încrezători în atestatul de bravură ce şi-au acordat singuri şi liniştiţi mai cu seamă prin aspectul mării liniştite, ei se împart în deosebite grupe, cîntînd, fumînd, glumind şi vorbind cu mare entuziasm de asaltul ce francezii au dat oraşului Sevastopol. Ar crede cineva, auzindu-i, că toţi au fost faţă şi au contribuit la acel eroic fapt militar. 
Amicul meu şi eu ne primblăm printre grupele acum reînviate şi sondăm cu ochii orizontul pentru ca să zărim coastele Crîmului, sperînd că vom zări chiar turnul Malacofului. Acest turn apare în închipuirea mea cu prestigiul misterios al palatelor din poveşti, dar mai avem încă multă mare de brăzduit cu pieptul vaporului pîn-a ne găsi în faţă cu el; prin urmare ne pogorîm în cabină ca să adormim în plăcuta legănare a valurilor alinate. 
A două zi, 26 noiembrie, marea se tulbură din nou chiar pe la ora cînd toţi aşteaptă dejunul cu nerăbdare. Pe loc simptomele bolii de mare se manifestă din nou printre pasageri, găsind stomacurile lor deşarte, şi aceştia, sărmanii! departe de a se pune la masă pentru ca să-şi potoale luptele stomacului, se grăbesc a se pune în paturi. Ziua trece cu destulă monotonie pentru dînşii şi ora prînzului sună fără a-i decide să se scoale pentru ca să reîn-noiască laudele de ieri. Unii gem pe toate tonurile gamei suferinţei; alţii sunt furioşi că nu pot să ia parte la masă şi că au să fie obligaţi de a o plăti, iar majoritatea doarme dusă pentru ca să adeverească proverbul francez: qui dort, dine1. 
Cerul se acoperă treptat cu nori suri, care se tot întunecă; vîntul devine tot mai tare şi mai rece cu cît ne apropiem de Crimeea; vaporul are spasme şi înaintează plecîndu-se, ridicîndu-se, culcîndu-se pe coaste, şovăind prin spuma valurilor ca şi cînd ar fi cuprins de beţie. Turcul mahmur, ajuns la jumătate de suflet, suspină în Allah pe care nici el însuşi nu-l aude, iar vivandiera şi-a pierdut minţile şi calţavetele în zguduirea ce-i produce miş-carea corăbiei. Întîlnim multe corvete care vin de la Kamieş şi de la Balaclava; ele au transportat provizii pentru armatele aliate, şi acum se întorc la Constantinopol, ducînd la spitalurile din Pera şi din Scutari un mare număr de ostaşi răniţi sau bolnavi. Noi îi salutăm în treacăt şi ei ne răspund cu glasul slab: Vive la France! Sărmanii! Cîţi dintre ei sunt destinaţi a nu mai revedea patria lor! 
Noaptea-i neagră! o tristeţe profundă ne cuprinde cînd lumina zilei este înlocuită prin razele palide ale fanarelor aprinse pe pod... Omul de la cîrmă stă neclintit cu ochii ţintiţi pe busolă şi cu mîinile pe roată; ofiţerul de cuart se primblă de-a lungul, învelit în manta; o parte din marinari stau adunaţi în capăt, iar noi. . . Somnul e negustor de minciuni; el ne aduce visuri ademenitoare, pline de verdeaţă şi de flori... Şi în faptul zilei zărim pămîntul Crimeii alb de zăpadă. 
1 Cine doarme, mănîncă (fr.). 
NOTĂ 
 
Mirceşti, mai 1865 
Familia mea este originară din Veneţia. 
Pe timpul cînd această republică era în strălucire, un străbun al meu, om cu inimă îndrăzneaţă şi cu spirit cavaleresc, veni în Moldova, se puse cu a lui spadă în serviciul ţării, se căsători cu o romîncă şi deveni obîrşia familiei Alecsandri. 
În una din călătoriile mele, am descoperit mai multe persoane cu acelaşi nume în Veneţia, în Padova şi în Ferara. 
Părintele meu, vornic Vasile Alecsandri, om de o mare înţelep-ciune, de o probitate rară şi înzestrat cu simţiri generoase, a ştiut a-şi crea singur o avere însemnată şi o poziţie înaltă în patria sa. 
Maica mea, suflet nobil şi îngeresc, Elena Cozoni, era asemene de origine italiană. Născută în tîrgul Ocnei, maică-mea avu şapte copii, dintre care cinci fete şi doi băieţi. Din toată familia mea, astăzi ne găsim rămaşi pe lume numai fratele meu Iancu şi eu! 
Sunt născut în Bacău, la anul 1821, luna iulie, în timpul revolu-ţiei greceşti ce a izbucnit mai întîi în Moldova sub comanda prin-ţului Ipsilanti. 
Ţara fiind pe atunci în prada eteriştilor greci şi a ienicerilor, părinţii mei fură nevoiţi a se adăposti în codri, cu copiii lor şi cu cîţiva servitori credincioşi. 
Naşul meu a fost fratele maicii mele, Mihai Cozoni, om viteaz, vînător vestit în Munţii Ocnei, care, intrînd în oastea lui Ipsilanti, ca sutaş, muri cu arma în mînă la Drăguşeni, în Valahia (vezi balada Andrii Popa). 
Suvenirele mele din copilărie întrevăd ca prin vis privelişti cîmpeneşti dominate de un păr sălbatic, o casuţă mică în Iaşi, în care locuise familia mea, şi figurile unor ţigani sclavi ce tremurau dinaintea mamei Gafiţa, o jupîneasă de casă, în care maica mea avea toată încrederea, şi dinaintea bărbatului ei Gheorghe Ciolacu, un grec de la Hio, ciunt de o mînă, şi care era vătaf. Amîndoi erau tipul cel mai adevărat de servitori credincioşi ce cu vremea fac parte din familie. Mama Gafiţa m-a crescut pe braţe-i şi moş Gheorghe m-a învăţat a vorbi greceşte. Mi-am făcut cele întîi studii la călugărul Gherman, amic al casei (el a dat lui Grigore Ghica vodă manuscriptul lui Şincai), şi mai tîrziu am intrat în pansionatul dlui Victor Cuénim, un soldat din armiile lui Napoleon, rătăcit şi rămas în Moldova. În timpul cît am petrecut la el, cea mai mare plăcere a mea, cînd sunau orele de recreare, o găseam în privirea dealurilor înverzite ale Socolei. Vederea orizontului îmi insufla dorinţe de zburare. Sosirea rîndunelelor, trecerea cîrdurilor de cocori pe albastrul cerului îmi produceau un neastîmpăr sufletesc ce intriga foarte mult pe bravul soldat al lui Napoleon. 
În vara anului 1834, dl Cuénim dusese şcolarii săi ca să petreacă vacanţele pe malul Prutului; satul în care ne găseam era despărţit de acest rîu prin o mică pădure de copaci groşi şi rari. Îmi plăcea a mă rătăci la umbra lor, căci îmi închipuiam că eram, într-o insulă sălbatică, Robinson Cruzoe. Mă furişam pe după copaci cînd ajungeam pe malul apei şi priveam cu oarecare grijă cazacii ce treceau pe celălalt mal, călări pe caii lor mici şi înarmaţi cu lănci lungi. Umbrele lor se prelungeau pe faţa apei şi cîntecele lor răsunau puternic în pădure. 
(Mai multe foi sunt tăiate din caiet; probabil că 
ele conţineau urmarea relatării.) 
1

 
Mirceşti, 1881 
Amice Ghica, 
Gustat-ai vreodată pîinea amară a exilului? Sper că nu, dar în orice caz îmi place a constata că ai scăpat teafăr, ca şi mine, de influenţa sa perturbatoare. 
Pîinea amară a exilului posedă strania proprietate de a crea în ţara noastră martiri noi şi patentaţi. Ea trebuie să fie plămădită cu o parte din făină neagră, mucedă, aprinsă şi cu trei părţi de lacrimi de crocodil, de zeamă de mătrăgună şi de bocete patriotice; 
— a fi mîncat pîinea amară a exilului este un fapt care de la 1848 încoace a devenit la noi un titlu la admirarea, la recunoştinţa generaţiilor prezente şi viitoare. 
Pe frontonul Panteonului din Paris este scris în aur: 
Aux grands hommes la Patrie reconnaissante. 
Pe frontonul Panteonului ce se va ridica odată în Bucureşti va figura următoarea inscripţiune: 
Celor cu pîinea amară a exilului: Patria recunoscătoare. 
Eşti om cît de ordinar, destinat a trece pe lume necunoscut? A face umbră pămîntului de azi pînă mîine? E destul să te împingă norocul a te înfrupta măcar cu alocuţia de pîinea amară a exilului, pentru ca să te trezeşti cu un nimb strălucit pe frunte, ca sfinţii din ceaslov, să devii om însemnat, patriot de prima clasă şi să 
1 Titlul scrisorii este cel pe care intenţiona să i-l dea Alecsandri. 
aspiri la orice onor, ba chiar şi la recompensă naţională. . . reversibilă, sub pretext că eşti mucenic al unei credinţe la care nici nu ai visat. Cu atît mai mult dacă destinul te-a ajutat a juca un rol oarecare în evenimentele ţării, dacă ai fost silnic depărtat de sînul ei sau chiar dacă te-ai depărtat însuţi, de bună voie, ca un om prudent cînd ai simţit apropierea unui pericol serios. 
Totul e să fi fost condamnat să pui pe umeri haina de proscris a petrece cîtva timp în centrurile cele mari ale civilizaţiei, în Paris, în Viena, în Londra etc., a-ţi lumina mintea la focarul ştiinţelor şi al artelor frumoase, a deveni pe nesimţite un om nou... îndopîndu-te cu pîinea amară a exilului! 
Cînd privesc prin fereastră cîmpiile acoperite cu zăpadă, copacii pudruiţi cu praf de gheaţă, cerul ascuns sub o pîclă deasă, natura moartă, viscolul ce spulberă omătul, de pare că însăşi atmosfera tremură de frig, cînd aud şuieratul înfiorător al crivăţu-lui care stinge viaţa în treacătul său, mă gîndesc la adevăraţii martiri din timpurile noastre şi îmi zboară prin minte unele strofe din Pohod na Sibir. 
Sub cer de plumb întunecos, 
Pe cîmp plin de zăpadă, 
Se trăgănează-ncet pe jos 
O jalnică grămadă 
De oameni trişti şi îngheţaţi 
În lanţuri ferecaţi! 
Sărmani de şase luni acum Ei merg fără-ncetare Pe-un larg pustiu ce n-are drum, Nici adăpost nu are. Din cînd în cînd un ostenit Mort cade, părăsit! 
E lung cel şir de osîndiţi! — Pe vînăta lor faţă Necontenit sunt pălmuiţi 
De-un crivăţ plin de gheaţă
Şi pe-al lor trup de sînge ud
Des cade biciul crud!
.  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .

Convoiu-ntreg nedezlipit
Îngenunchind se lasă
Pe cîmpul alb şi troienit
Sub negura geroasă.
Şi stă grămadă la un loc
Făr’ adăpost nici foc!
.  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .

Treptat omătul spulberat
Se-ntinde ca o mare
Şi creşte şi sub el, treptat,
Convoiu-ntreg dispare,
Şi-n zori tot cîmpu-i învelit
C-un giulgi nemărginit!

Au fost!... Acum ei unde sînt?...
Un cîrd de vulturi zboară
Pe sus c-un repede avînt
Şi iute se coboară.
Iar dintre brazi vine urlînd,
Urlînd lupul flămînd!

Iată suferinţe, iată martiri! Ochii se umplu de lacrimi cînd această imagine grozavă trece pe dinaintea lor. 
Cînd mă gîndesc însă la exilul de la 1848, din care noi înşine am făcut parte, şi îmi aduc aminte de aşa-zisa pîine amară a acelui exil, nu mă pot apăra de o ironică zîmbire. Unde ne-am exilat de bună voie, noi, pretinşi eroi ai acelei epoci? Unii în Paris, alţii în Viena, adică în oraşele care ne atrag mai mult pe noi, romînii; alţii în Constantinopol, pe malul Bosforului feeric, unde tu avuseşi mulţumirea de a da ospitalitate cu pîinea amară a exilului şi cu alte cataifuri la mulţi din compatrioţii noştri, victime ale revoluţiei de la 1848 (sic); alţii la Brusa, în Asia minoră atît de frumoasă, unde guvernul turcesc i-a tratat ca pe musafiri ai sultanului, dîndu-le pensii. 
Care dintre noi a pierit de foame, de frig şi mizerie în tot timpul cît ne-am delectat sub cerul albastru al Orientului şi ne-am bucurat de bunurile civilizaţiei occidentale? Unul singur a murit de dorul ţării şi al copiilor lui, nenorocitul Ioan Voinescu, iar noi, ceilalţi proscrişi, afară de vreo doi, trei, care au trecut din viaţă ca toţi muritorii lumii acesteia, ne-am întors acasă din străină-tate, din exil, ca dintr-o plimbare prin ţări încîntătoare, dintr-o călătorie în care am cîştigat experienţă, suvenire plăcute şi cunoştinţe de folos ţării noastre. 
Am mîncat însă pîinea amară a exilului? Dar! am mîncat cu destulă veselie şi la restaurantele cele bune, şi în bună companie, şi, după revenirea noastră în patrie, ne-am gîndit adesea la dînsa, mărturisind între noi că era destul de albă şi nu tocmai amară. Unii dintre noi au mers pînă a o binecuvînta ca pe o anafură cu care s-au împărtăşit moldoveni cu munteni, pentru ca să ajungă la unirea ţărilor surori. 
A veni dar astăzi şi a se poza dinaintea publicului ca un martir cu stomacul stricat de pîinea amară a exilului este un act sau de naivitate, sau de smintire, sau de şarlatanie, şi e de mirat cum de se mai pot găsi oameni care să aibă nedemnitatea a întinde mîna la favoarea publică, strigînd cu tonul calicilor: 
„Dă la păcătosul care a mîncat pîinea amară a exilului“. 
Dar ce să ne mirăm, amice Ghica? Nu suntem oare deprinşi a vedea în zilele noastre minunile boscăriei celei mai perfecţionate? 
Epoca noastră este o epocă producătoare de tot soiul de saltimbancuri politice şi sociale. Ea dă naştere la o mulţime de îndrăzneli imprudente şi la feluri de fiinţe eteroclite care ar putea să ocupe un loc însemnat în muzeul lui Barnum, celebrul exibitor de monstruozităţi. Pe lîngă viţelul cu trei capete din Australia, pe lîngă invalidul cu cap de lemn şi femeia cu barbă din Franţa etc., ar figura cu destul succes productul cel mai straniu din Romînia, adică: omul cu burta plină de pîinea amară a exilului, şi un alt product nu mai puţin comic, despre care voi scrie altă dată, adică omul care, singur el, a făcut tot în ţara aceasta şi a ghiftuit-o de glorie, de libertate, de măriri şi de prosperităţi, fără ştirea ei. 
În primii ani ai domniei lui Cuza răsăriseră ca ciupercile nişte patrioţi de a treia mînă care se porecliseră cu emfaz ăi dintîi. Ei susţineau că aclamaseră ăi dintîi cu entuziasm ziua de 5—24 ianuarie 1859, ei aclamaseră cu frenezie ăi dintîi cu convicţiune şi admiraţiune proclamaţiunea convenţiunii, după stilul lor, ei aclamaseră ăi dintîi pe Doi Mai etc., prin urmare acei aclamatori de meserie găseau că aveau dreptul a fi tot ăi dintîi şi la împărţeala plăcintei. 
Acum însă nu mai pare destul de avantajoasă cariera de ăl dintîi; lumea e în progres, ambiţiile au crescut odată cu poftele. Astăzi a ieşit în piaţă o nouă bandă, care, neavînd cu ce să atragă ochii lumii, îşi pun pe cap pîinea amară a exilului ca o cunună de spini şi strigă cît îi ţine gura că fiecare din ei, în parte, a dezmormîntat Romînia. Ei sunt cioclii salvatori ai fiicei lui Traian!... Şi astfel e de neghioabă gloata gurilor căscate că se ademenesc a crede la eroismul acelor ciocli şi la existenţa unor fapte care n-au existat şi nici se vor găsi în istorie, precum şi la dezmormîntarea ţării noastre, care — slavă Domnului — nu murise niciodată. 
Cît de ticăloasă, cît de căzută ar fi trebuit să fie moşia strămoşească, dacă era de ajuns braţul unui pitic să o ridice pe picioare. Închipuieşte-ţi Buceciul dărîmat printr-un cutremur de pămînt şi ridicat de cine? de Statu-Palmă din poveste. 
Ce rîs homeric o să arunce posteritatea cînd va privi în panorama timpului trecut caricaturile comice ale ălor dintîi, ale celor cu pîinea amară a exilului şi ale dlor dezgropători de ţară. Cu ce sigiliu neşters de ridicol au să fie! Sărmani înfieraţi pentru totdeauna! Cum au să fie exploataţi în folosul comediei de către autori dramatici ai viitorului. 
Astfel  etc. Astfel poporul italian a incarnat grotescul în Pulcinello, francezul în Guignol, romînul în Vasilache Ţiganul, ruşii în Hagi Aivat etc. 
Fericiţi urmaşii noştri! Vesele ore au să petreacă şi mult au să se minuneze de naivitatea străbunilor lor!