I. POVESTIRI  
 POPA VASILE  
 În odaia îngustă, joasă, cu geamuri mici, roşcate de flăcăruia cînd săltătoare, cînd liniştită a beţigaşului de său de pe masă, se plimbă cu paşi largi, măsuraţi un bărbat adus puţin de spate. Barba bogat revărsată pe piept are mănunchiuri groase de fire argintii. Mustăţile-i răsucite par două coarne de berbec, ce se pierd în barbă, roşcate, cu puţine fire albe. Din cînd în cînd, se opreşte lîngă masă, vrea să se aşeze pe scaun, dar iar se îndreaptă şi iarăşi păşeşte larg şi măsurat. Pe cîteva clipite capul se ridică măreţ, şi sub sprîncenele dese, stufoase, ard în văpăi două diamante negre. Nasul de vultur palpită, pare că adulmecă în depărtări mari. 
 În casă e linişte grea. Din odaia vecină, pe uşa deschisă, se-aude respiraţia regulată a celor ce se odihnesc, scutiţi de răsufletele reci ale vîntului ce fluieră cu o mulţime de întorsături în streaşina lungă a casei, afară, în toamna tîrzie. În vatra rece, în două colţuri, doi greieri numără cu scîrţîiri uscate clipele ce trec. Din cadrele icoanelor vechi, sfinţii, în haine lungi, şterse, ascultă, cu capetele plecate, furtuna de-afară. Par adînciţi în gînduri, ca nişte moşnegi ce-au adormit la un priveghi, cu coatele pe masă. Pe după icoane sunt vîrîte tufe de busuioc şi de izmă creaţă, cu miros de sărbătoare. 
 Într-un tîrziu, bărbatul, după ce închide uşa odăii vecine, se opreşte în mijlocul camerei. Stă mult, ca împietrit, cu capul plecat, cu braţele încrucişate pe piept. Din cînd în cînd oftează, şi barba mare i se zbate ca o descărcare nervoasă. Afară, vîntul se vaietă prin frăgarii negri, se învăluie pe sub streaşină, îmbulzindu-se prin geamurile mici, şi se depărtează apoi, ca răpit, într-un întuneric de să-ţi scoţi ochii, lăsînd răstimpuri mari de linişte în urmă. Din ochii negri, aprinşi, se desprind repede doi stropi mari şi se pierd în barba încîlcită. Paşii se-ndreaptă iar, hotărîţi acum, spre masă, şi scaunul cu spetează scîrţîie dureros. 
 O coală albă de hîrtie aşteaptă pe masă. Pana înţepeneşte o vreme între degetele groase, apoi, încet, cu opintiri şi ponturi, începe s-alunece scîrţîind. 
 “Măria-ta! 
 De douăzeci şi cinci de ani sunt aici, în satul unde m-ai trimis. Douăzeci şi cinci de ani trec ca o palmă la ureche, dar pentru mine au fost douăzeci şi cinci de veacuri, măria-ta! Pînă am fost la învăţătură, m-ai cunoscut bine pe mine, şi pe Toader Vălean, şi pe Petre Muntean. Noi ţineam strana. Acuma, ei s-au dus de mult, măria-ta, şi numai eu am mai rămas, eu, Vasile Todoran.” 
 Mîna lui Vasile începe să tremure ca de friguri, pe ochi i se pune o ceaţă deasă. Şirurile ce se usucă pe hîrtie i se par grozav de încîlcite. Literele joacă, se dezlănţuie, se împrăştie şi dispar apoi cu totul. Vasile Todoran se freacă la ochi, dar ochii nu mai văd în afară. Se lasă greu pe speteaza scaunului şi oftează din adînc. Sub para tremurătoare a feştilei de pe masă, sfinţii vechi de pe perete par că se deşteaptă. Afară, vîntul se izbeşte în ferestrele mici, şi un ochi de hîrtie plesneşte. Vasile Todoran deschide ochii, tresărind. Flacăra săului de pe masă se-alungeşte şi-i gata parcă să se desprindă de feştilă. 
 — Ce vreme, Doamne, ce vreme! şopteşte popa Vasile, şi cu o năframă neagră astupă ochiul. Apoi se aşează iar pe scaun. 
 De cînd duce el amarul ăsta de viaţă! Bătrînul badea Iacob, tată-său, să-i fi dat lui bună pace, să fi rămas aici în sat, în rînd cu feciorii. Cine-ar fi ca el acum? Dar nu! Bătrînului îi ardea să-l facă domn, şi încă ce domn, ia, nu aşa, o zdreanţă de scriitoraş! Avea băiatul glas bun, — ce mai glas! — “got”, cum zice cantorul Mitru. Şi dacă nu l-ar fi făcut popă, atunci pentru ce le mai dă Dumnezeu dar oamenilor? 
 Şi Vasile Todoran, cum stă rezemat de speteaza înaltă a scaunului de stejar, vede, ca în vis, toată viaţa ce-a urmat pentru el din această hotărîre neînduplecată a bătrînului. 
 O casă mică, cu ferestrele murdare, cîrpite cu hîrtie, locuinţa unui pantofar uscat, vînăt la obraz, care toată ziua şedea pe un scăunaş, punînd petece ori tălpi, fumînd necontenit şi golind tot la trei ceasuri o litră de rachiu. Un ucenic ghebos aducea şi ducea marfă, punînd întotdeauna în buzunar glaja stăpînului. Aci a-nceput să înveţe lecţia ce i se spunea la şcoală, în mirosul de tutun, de cleiuri, de vinars şi de piele umedă, putredă pe jumătate. Cînd îi vin în minte anii petrecuţi acolo, îl cuprind fiori reci. 
 Numai după ani a schimbat cvartirul şi s-a mutat la cei doi prieteni, cu care mai tîrziu cînta în strană; numai atunci a mai prins şi el vlagă. Anii de-nvăţătură erau doi pentru cei ce se grăbeau. 
 Dar de aceşti doi ani Vasile Todoran îşi aducea totuşi cu drag aminte. Mai ales de unele zile mari. Cînd se strecura cu cei doi prieteni la crîşma lui Tănase, puneau trei şurţe de-ale crîşmăreşti în cele trei ferestre şi aşezau lumina în mijlocul mesei, iar în jurul luminii — trei sticle cu vin. Feciorii se mai încălzeau la inimă, li se dezlegau limbile şi le porneau lacrimile odată cu cîntecele. Şi ce cîntece, Doamne, Doamne! Te-aprindeau mai ceva ca vinul! Şi Vasile era cel mai meşter. În asta una nu se-nşelase bătrînul: feciorul lui avea un glas, 
 — Doamne, ce mai glas! — “got”, cum zicea diacul Mitru. 
 Vasile cînta, prietenii îl acompaniau, şi ochii lor cuminţi se umezeau. Şi cînd se depărta şi al doilea rînd de sticle goale, să vină iar pline, prietenii se îmbrăţişau, şi apoi, liniştindu-se, făceau planuri mari pentru viitor. Cei doi aveau acasă logodnice ce-i aşteptau cu ochii plînşi, blăstămînd atîta foc de-nvăţătură ce trăbă să ai ca să poţi cădelniţá în biserică. Ei se-nduioşau mai în grabă decît Vasile, şi pe buze le veneau cîntece de dragoste. Dar Todoran schimba repede rostul şi se pomeneau cîntînd: 
 Cine trece Oltul mare? Ce viteaz răzbunător Umple astăzi de teroare Zbirii bietului popor? 
 Şi nu se prea puteau dumeri ce va să zică “zbirii-bietului”, spus totdeauna într-un singur cuvînt. Dar Vasile punea capăt şi nedumeririi, căci încheia cu: 
 Plîngi, popor nenorocit! Plîngi, că Tudor a murit! 
 Şi cei doi prieteni plîngeau cu lacrimi amare moartea bietului crai Tudor Olteanul, care trecuse 
 Fără cruce, fără floare, Fără lacrimi pe mormînt. 
 Amintirea acestor zile mari era singura zare luminoasă în viaţa lui Vasile Todoran. Dar cît de rare au fost acele zile! Cîteodată i se părea că partea asta frumoasă a vieţii lui a fost un vis numai. Mai ales după ce-i muriră prietenii. 
 El nu avusese logodnică, pînă la pricopseală, dar, venind acasă, zece ar fi mers după el. 
 Lui Vasile îi vine în minte toată viaţa lui de popă aci în sat. Şi, din toate, înţelege numai atîta, că tată-său mai bine-l lăsa să crească în rîndul celorlalţi feciori. Anii răi l-au legat de gard. Cei buni i-a cheltuit cu şcolile, pentru un băiat care, după cinci ani, murise de aprindere de plămîni, şi pentru o fată care şi ea fusese un an la oraş. 
 A muncit în rînd cu ceilalţi oameni din sat. A muncit ca un bou, şi nu s-a ales cu nimic. Că dacă era an ploios, eclegia se îneca de bălţile ce le ţinea lunca o jumătate de an; iar de era secetă, crăpa cleiul de sub firele rare de iarbă, şi cucuruzul îşi învîrtea frunzele ca fusele. Moşia lor cea bună, din moşi, a pus-o tată-său cu învăţătura lui. Era înrudit cu jumătate satul, — cît despre partea lui, cît despre partea muierii, — dar de la aceştia în zadar cerea. Erau săraci şi n-aveau ce să le dea. 
 Şi tot ar fi mers cumva, numai să fi fost ani buni. Mai ales anul acesta din urmă! Trei vitişoare în grajd, şi nu avea un car de fîn! Şi toamna venise degrabă. Le-ar fi vîndut, da’ nu le cumpăra nimeni, numai cu preţ de batjocură. Oameni mulţi plecaseră la America. Îşi vînduseră tot, ca să-şi poată face bani de drum. Şi plecaseră cu gîturile uscate şi cu ochii umezi. Şi s-au dus mulţi... 
 De cînd se porniseră oamenii să meargă în lumea cea nouă, îi tot umbla şi lui ceva prin cap, dar tăcea. Niciodată însă n-a fost aşa de zdrobit ca în seara asta. 
 La o vreme, se ridică iar şi începe să se plimbe prin odaie. Întru tîrziu, se opreşte din nou, cu braţele încrucişate, şi stă mult aşa, ca împietrit. 
 Afară, în noaptea adîncă, vîntul vuieşte întruna. Două lacrimi mari se pierd în barba încîlcită, şi popa Vasile porneşte cu paşi hotărîţi înspre masă şi se apucă din nou de scris.
  “Măria-ta! 
 Eu, Vasile Todoran, de douăzeci şi cinci de ani preoţesc tot acolo unde m-a pus măria-ta. Pasămite, aşa e voia Celui-de-Sus. Acuma, eu am avut un fecior, pe care l-am purtat cinci ani la şcoală. Dar ăla a murit. Dac-a murit, s-a hodini, măria-ta. Dumnezeu să-l ierte! Acuma, măria-ta, vei şti c-a fost mare secetă în anul acesta, şi am trei vitişoare şi nici un car de fîn. Să le vinzi, le dai pe nimica. De celelalte ar mai fi cumva, dar cu mălaiul stăm rău de tot. Poporenii n-au să-mi dea nici cîte-un cop. Şi am, măria-ta, nevastă, că trăieşte încă, şi doi băieţi, peste zece ani amîndoi, dar pe ăştia vezi bine că nu i-am mai putut duce la şcoală. Şi aşa, ei pot trăi şi cu mălai. Dar mai am, măria-ta, o fată de douăzeci şi patru de ani. Şi nu s-a măritat încă... A fost un an şi la şcoală, la oraş, dar domnişoară tot nu poate fi, că nu avem nici bani; apoi, feciorii din sat se vede că nu prea îndrăznesc, ştii dumneata. Şi aşa, e trecută de ani şi nu s-a măritat încă. Şi să o vezi numai! Înaltă, mlădioasă, cu faţa albă ca de crin, cu ochii negri, negri şi umezi! Şi stă aşa, şi nu se mărită. Măria-ta! Pe mine pentru fata asta mă doare. Şi să mă ierţi, măria-ta, dar cînd mă uit la ea, blăstăm ziua în care m-a dat tata la şcoală. Acuma, de-aceea vin eu să scriu măriei-tale: vreau să adun ceva bani, să-i fac zestre, ori să mă duc de-acasă, că aşa, gîndesc, feciorii vor fi mai îndrăzneţi, că preuteasa, Ruxandra, e ţărancă şi ea. Eu singur îs domn în casă. Că, uite, de asta voiam să-ţi spun măriei-tale: eu vreau să mă duc din sat, oblu în America. S-au dus ei încă oameni de la noi, şi au făcut unii bani. Acuma, eu numai de-atîta mă rog, să-mi dea măria-ta slobozenia asta şi să-mi ţie satul pînă voi veni. Nu ca popă vreau să mă duc, măria-ta, nu! Patrafirul îl las aici; ci acolo spun că sunt fabrici multe şi plătesc mai bine. Nu pentru mine, nici pentru Ruxandra, ori pentru cei doi băieţi te rog, ci numai pentru ea. De ea mi-e milă, că e trecută de douăzeci şi patru de ani, şi nu s-a măritat încă. Ş-apoi mai spun eu încă ceva, dar numai măriei-tale: aşa-i ea, nu poate mînca nicicum mălaiul gol. Şi în America mai fac oamenii bani, măria-ta. Şi trăbă să mă duc! Aşteptînd slobozenia, sărută dreapta măriei-tale sluga plecată, 
 Vasile Todoran, 
 popa din Lupeni” 
 Popa Vasile, zdrobit, împătură hîrtia, o pune bine în buzunar, şi aşa, îmbrăcat, se răstoarnă pe laviţa de lîngă fereastra în care răscoleşte şi-acuma vîntul. 
 Dimineaţa înciripă de la judele un cal, cu şaua de lemn îmbrăcată în piele neagră, şi spuse femeilor că trăbă să meargă pînă în oraş, la poştă. 
 Cînd să iasă pe poartă, un copilandru de vreo şaisprezece ani, oacheş, îmbrăcat în suman, se arată şi el în prag, cu calul de căpăstru. 
 — Domnule părinte, să faci bine să vii, că moare taica! 
 — Cum moare, mă Ionică? N-a fost beteag! 
 — Numai de două zile a căzut la pat. Dar acum moare, domnule părinte! Fă bine, vină-n grabă! 
 Ai lui Ionică locuiau pe hotar, cale de-o poştă pîn-acolo. Popa Vasile sări din şa, se-ntoarse furtună în casă, luă patrafirul şi ceaslovul, se-avîntă iar pe cal şi plecară amîndoi. 
 Colo, după amiază, o căruţă se opri înaintea casei preoţeşti. 
 — Vină, Ruxandro, de ia patrafirul şi ceaslovul! Trăbă să-l ducem la doctor. De nu, omul ăsta moare cu zile. E în aprindere de plămîni, aşa cum a fost şi Gheorghieş al nostru. 
 În căruţă nu se vedea decît lîna cojocului ce-acoperea pe bolnav. Seara, căruţa se opri iar în faţa casei. Popa se coborî. 
 — Auzi, Ionică, dacă-i ajunge acasă, să faci cumva să trimiţi calul, că e al judelui, zise popa către băiat, şi, întorcîn-du-se către preoteasă: I-au dat doctorii leacuri şi-au zis că-i trece. Da’ de nu mergeam, era gata! Vezi, mor cu zile bieţii oameni! 
 Cînd să se dezbrace, popa Vasile dă de scrisoarea la vlădica în buzunar. Îşi uitase toată ziulica de ea. O scoate, o-ntoarce, o priveşte lung pe toate părţile, apoi se-apropie de vatră, o pune în flăcări şi oftează din adînc, cu privirile pierdute-n vîlvătaia roşie: 
 — Cîte necazuri, Doamne, cîte necazuri! 
 1905 
 CULA MEREUŢ 
 La stîna de la Comandă, Cula Mereuţ e acum a cincea roată la car. Strungarii, nişte băieţandri de ieri, de-alaltăieri, îl iau peste picior, iar păcurarii roşcovani la faţă, cu cămăşile smolite, rîd pe sub mustăţi de ponturile ce i le fac aceia. Dar cînd e să urnească o treabă cu temei, Cula Mereuţ trăbă să vie cu sfaturile bătrîneşti, aşezate, ca să iasă toate bine la cale. Cea dintîi urdă, primăvara, şi cel dintîi caş Mereuţ trăbă să le facă; el trăbă să potrivească laptele din fiert, să arate cît cheag trăbă pus ca brînza să iasă potrivită pe întreg anul. Ceilalţi păcurari stau atunci pe de lături şi privesc ţintă la toate apucăturile bătrînului. 
 — Ia gustaţi, puilor, de vedeţi, mai are moşul preţ de-un ban rău? 
 Şi Cula, cu ochii mici, strălucitori de bucurie, le împarte la toţi caş dulce şi urdă nouă. 
 — Plăteşti, moşule, un corn de ţară încă! 
 Flăcările arămii de sub căldare rumenesc şi mai mult feţele ciobanilor. Ochii le scînteie, negri ca tăciunele. Îşi scutură capetele frumoase, — să le tai în marmoră! — ca să se tocmească bine părul luciu, şi privesc la urda şi la caşul alb ca zăpada. 
 — Măi strungari, măi, mă Bucure, mă, haidaţi de duceţi zărul, să ştie şi cîinii ăştia, săracii, că a mai sosit o dată sfînta primăvară! 
 Şi Cula Mereuţ le arată cît zăr să ducă. Strungarii se codesc, se frămîntă, şi unul îşi strîmbă gura, gata să plîngă. 
 — Păi numai atîta să le ducem? Sunt şase zăvozi! 
 — Asta-i! Parcă ei ar fi sparţi, ca voi! Şi strungarii, oricît ar voi să-şi hrănească bine cîinii, trăbă să se mulţumească cu atîta. 
 La troaca îngustă, dulăii mari, lînoşi, pleoscăie cu limbile lungi, de-ai gîndi că se îneacă, nu alta. Din cînd în cînd 
 vreunul îşi arată colţii, rînjind spre vecinul ce se îndeasă în el. Apoi, în răstimpuri, cîte doi se muşcă de urechi, de gît, aleargă de la troacă unul după altul şi, unde se ajung, cad grămadă, încolţindu-se, hîrîindu-se. 
 — Nu-i lăsa, Petre, mergi şi arde-l pe Bălan de mamafocului! De nu se-nfrică acum, de la-nceput, nu va mai fi pace între ei la nici o mîncare. 
 Un flăcăuandru oacheş, larg în spate, se repede cu bîta. 
 — Aşa! Dă-i, dă-i tîlharului, să ţie minte! Bun! Bun! Mai dă-i una. Brava! Acum ştiu că nu mai muşcă! 
 Şi Cula Mereuţ rîde foarte mulţumit, înmulţindu-şi creţurile de pe obraz. 
 — Măi, aveam eu un cîine, adaugă el, — voi nu l-aţi apucat, — ăla, dacă nu stăteai cu bîta lîngă el, se punea de-a lungul în troacă, de nu se mai putea apropia nici un dulău. Muşca în dreapta, se rînjea în stînga, se îndrepta înainte, sărea deodată înapoi, de gîndeai că-l poartă zmeii. Şi dacă se sătura, rămînea aşa, cu toate patru picioarele în zăr, ca încremenit. Numai colţii şi-i arăta din cînd în cînd. Al dracului cîine! Da’ şi lup să fi fost care, dacă intra odată în turmă, să se mai întoarcă în pădure! Era o prăsilă, ştii, cum azi nu se mai află. 
 — De mult a murit, moşule? 
 — De mult! Şi nici azi nu ştiu ce boală să fi avut. Că într-o dimineaţă mă trezesc numai că voinucul meu nu se mai scoală de lîngă strungă. A zăcut patru săptămîni pe coaste şi nu mînca nimic, ci privea numa aşa, cu ochii învăluiţi de ceaţă, ca un om care simte că se duce. Îl chemam pe nume şi nu mă auzea, îl mîngîiam pe gît şi pe spate şi nu mă cunoştea. Sara numa, cînd se lăsa aşa o linişte de să auzi cum rumegă oile şi cînd vrun păcurar punea fluierul la gură şi-l făcea să plîngă, atunci numa începea şi Hectoru meu să urle, da’ nu aşa cum urlă cîinii, ci părea un glas de om, de-mi rupea inima. Pasămite numai fluierul îl mai auzea. Şi am 
 plîns eu cu baba după el multă vreme, că era de la părinţii ei, şi cînd am adus mireasa acasă, nu s-a mai lăsat de car. 
 Cula Mereuţ clipea acum des din gene şi mişca din umeri, ca şi cînd şi-ar sălta cojocul pe spate, deşi nu-l avea. Ochii i se înduioşau la amintirea vremilor apuse şi clătina din cap fără să zică o vorbă. 
 Fusese vreme îndelungată baci la stîna asta, unde ca băiat a fost strungar, iar ca flăcău, păcurar harnic şi isteţ. Acum toate s-au dus! Oamenii cu care se putea înţelege bine, prietenii, viaţa, toate. A mai rămas cu cîmpul şi cu pădurea de pe culme. 
 De cum se băgau oile în lapte, Cula Mereuţ umbla cu sterpele. Pornea dimineaţa, cu doi cîini tărcaţi după el, cu traista în vîrful bîtei, şi nu mai dădea pe la stînă cîte două-trei zile. 
 Cînd apuca să doarmă la stînă, nu mai încăpea de gura strungarilor, nişte frunză-n buze, de nu plăteau două parale! 
 — Moşule, am numărat sterpele dumitale şi se vede treaba că pe cinci le-a mîncat lupul! 
 Cula le da pace să vorbească, dacă nu-i venea somnul; se-ntorcea numai pe cealaltă parte. 
 — Ba să-ţi spun eu una, fîrtate Niculae, zece sterpe de-ale moşului, de alaltăieri, au nişte miei ca aceia, să-i frîngi în genunchi de graşi. 
 — Asta nu ştiu cum va fi, da’ cea cu lupul stă. Eu am fost azi-dimineaţă pe la Valea-Vacii şi am văzut la marginea pădurii, într-un tufiş, lînă de oaie mîncată acum, proaspăt, de lupi. Pe-acolo numa turma moşului umblă. 
 — Mai duceţi-vă şi dracului, măi copii, că de gura voastră nu poate omul închide un ochi! se răstea la ei, întru tîrziu, un păcurar ce era mai aproape. 
 Ceilalţi tăceau molcom, cu ochii la cerul înflorit de stele. Cula Mereuţ nu zicea nimic. Se învîrtea cînd pe-o latură, cînd pe alta. Nu-l prindea somnul. Se ridica într-un cot, îşi 
 scotea pipa şi o îndesa cu tabac dintr-o beşică mare, smolită. Apoi se apuca să sloboadă la fumuri, tot cîte-un ghem mic, din colţul gurii. În văzduh plutea o linişte de se auzea cum rumegă oile şi cum şopotă, înfiorată de taină, pădurea de pe culme. Sus, stelele se îndeseau tot mai mult şi trimiteau, tremurînd, suliţe albe, fine, printre genele ce se lăsau grele pe ochii moşului. În răstimpuri mari se auzea cîte un susur moale, îndelungat, ca şi cînd ar trece, prin văzduh, o pasăre uriaşă, nevăzută, cu aripile uşoare întinse. Cula Mereuţ, cu ochii închişi, punea luleaua după şerpar şi se lăsa domol pe spate. Dar cînd să-i fie somnul mai tihnit, strungarul Bucur, care nu avea deloc poftă să doarmă, se apropia încet de moşneag, îşi ducea fluierul la buze şi începea să tragă la doine ca acelea, de tresăreau coamele stejarilor bătrîni în vis. Dacă se deştepta şi alt păcurar, Bucur mînca o papară ca aceea, dar bătrînul nu-i zicea nimic, deşi de adormit nu mai putea să adoarmă. 
 Cu dracii ăştia de strungari numai o dată pe an era prieten Cula Mereuţ: toamna, cînd se împreunau oile. Atunci îi muştruluia de mama-focului. 
 — Măi Bucure şi Niculae, voi să-mi prindeţi berbecele cel băl. Da’ pînă număr la trei! 
 Băieţii alergau, speriau oile, îl prindeau şi rămîneau să tragă berbecele după turmă. Dar moşul îi ajungea şi punea şi el mîna. 
 — Aşa, acum să vie săinul.
 Acesta era berbecele bătut de bălul.
 Săinul venea adus de Bucur, se oprea aşa ca la douăzeci de
 paşi, cu capul ridicat, mîndru. Moşul şi cu strungarii ţineau pă bălul, care, zărindu-şi duşmanul înainte, îşi încorda gîtul. Bătrînul comanda: 
 — Uii-i-iup! 
 Săinul pornea furtună, de-i sălta lîna, şi se izbea ca maiul în capul bălului. 
 — Aşa, asta-i bună! Încă una, săinule! 
 Acesta se retrăgea, mergînd îndărăt, la aceeaşi distanţă, şi o altă izbitură de mai, — ca şi cînd ai da să crapi un butuc mare, — trăznea între coarnele bălului. 
 — Aşa ţi-a trebuit, hoţule! Asta-i învăţătură!
 Şi slobozea berbecele.
 Altfel, cu strungarii nu-şi făcea treabă. Numai cînd îi
 aduceau tabac, îi întreba cu ochi cercetători: 
 — Mai este, măi hoţilor? Că sunteţi curat hoţi. 
 De altfel nici nu rămînea multă vreme pe la stînă. Vuţa, baba lui, îl găsea tot pe marginea pădurii de pe culme, de cîte ori venea la el, ori în pădure. Şi venea regulat, de trei ori pe săptămînă, să-i aducă un pachet de tabac de trei, toată patima ce o mai avea moşul în lumea asta. Cînd venea bătrîna, între ei, de ani de-a rîndul, se petrecea aceeaşi scenă. 
 Vuţa se abătea totdeauna mai întîi pe la stînă şi întreba cu glas moale, sălciu: 
 — Omul meu nu e pe-aici? 
 — Nu, bunico, de două zile n-a mai venit. Poate l-or fi prins nişte lupi. 
 — Ha? făcea bătrîna şi pornea fără să mai întrebe ceva. 
 Cînd îl întîlnea pe Cula, la marginea pădurii, era bine, dar cîteodată numai clopotele se auzeau, unde şi unde, sub bolta de frunze. Atunci Vuţa dădea tîrcoale pe marginea pădurii şi-şi chema moşneagul, cu glas scîrţîit: 
 — Uu, Culo, măăăă! 
 Şi în pădure răsuna un “ă” prelung. Vuţa se da pe unde era loc mai ridicat, îşi punea mîna zbîrcită sub barbă, buzele i se despătureau din smerenia bătrîneţelor: 
 — Uu, Culo, măăă! 
 Şi abia întru tîrziu răsunau clopotele de la oi, tot mai aproape, tot mai aproape, pînă se iveau în marginea pădurii cele mai sprintene. 
 Bătrînii se aşezau, tăcuţi, pe ţelină. 
 — Ai venit iar, Vuţo? 
 Şi moşneagul privea în pămînt. Bătrîna îi răspundea întru tîrziu: 
 — Venit, Culo!
 Tăceau amîndoi.
 — Ş-ai mai făcut rînd de un pachet?
 — Mai, că încă am două găini care ouă. Ştii, ceea galbenă, cu creastă de cocoş, şi cea pestriţă, care ne-a stricat atunci, la Paşti, o fereastră. 
 Vuţa scotea din sîn o năframă neagră, o despătura pe-ndelete şi-i dădea pachetul. Nu zicea nici unul nimic. 
 Cula desfăcea hîrtia galbenă, punea tabacul în beşică, scotea pipa şi o îndopa cu “proaspăt”. Lăsa o dungă de catran pe cioareci şi aprindea iarba-dracului. Slobozea nouri uşori, alburii, prin colţul gurii. 
 Baba se uita la el. 
 — Doamne, Culo, mult pipi tu! 
 — Hm, mult! răspundea moşneagul, scurt, pe nas. — Apoi, cu gura plină de fum, adăuga: Îmi mai aduc şi strungarii. 
 — Strungarii?! De unde, Culo?
 Mereuţ clipea viclean din ochi.
 — De la sasu. 
 — De la care sas? 
 — De la cel cu tabac.
 — Şi care-i ăsta?
 — Iacă, soro, tu nu ştii! Sasu şi dracu! Acasă, în grădină, nu pune tabac, că i-i frică. La hotar, mai prin cucuruz, mai prin napi, pune. Dar au dat strungarii noştri de el şi-mi tot aduc. 
 Strungarii, ce-i drept, i-au adus de cîteva ori, dar numai cîteva fire. Bătrînul nu i-a crezut cînd i-au spus că nu mai este, şi de atunci, prăpădiţii, îl ţin pe bietul Mereuţ cu tabac din frunze uscate de napi şi de bostani. 
 După un timp baba se trezea ca din vis. 
 — Uite, Culo, stejarul acela n-a fost ars. Cine l-a ars? 
 — L-a trăznit, Vuţo! 
 — L-a trăznit! Măi, măi! se minuna bătrîna. Ce putere mare s-a făcut şi din pădurea asta! Ştii, mai demult erau numai nuiele de-ngrădit. 
 — E mult de-atunci, babo! 
 — Tare mult, moşnege! 
 Şi-şi aminteau liniştiţi, ca şi cînd ar fi spus crîmpeie din viaţa altora, atîtea lucruri trecute de pe cînd erau ei în floare... 
 Tîrziu, Vuţa se gătea de mers. 
 — Acum te duci, Vuţo? 
 — Da, mă duc! 
 — Prin sat ce mai e nou? 
 — Ce să fie, moşnege? Nimic. 
 Şi Vuţa, adunată de spate, cu cîrja bătrîneţelor în mînă, îşi trăgea cu greu cizmele mari, uscate, pe pajişte, iar Cula îşi aprindea din nou luleaua şi rămînea, aşa,-ntr-o dungă, cu ochii pierduţi spre culmile pădurii, ce părea o boltire de smarald sub lumina soarelui tînăr. 
 1905 
 MOŞ VIRON 
 Cine-l cunoaşte mai de-aproape îi zice “moş Viron”. Cînd vorbeşte mai mult cu el, îi spune simplu, cu glasul înduioşat: “Moşule”. Cei albiţi de ani însă, care-au apucat alte vremuri, nu i-ar zice pentru toată lumea asta decît “părintele Viron”. 
 Din sătuţul lui, răsfirat pe cursul unei văi ce-şi strecura argintul în valurile frînte, părintele Viron nu mai prea ieşea în lumea asta largă. Că era destul pentru bătrîneţele lui, — grele dar neînfrînte bătrîneţe, — să slujească duminica sfînta liturghie, iar peste săptămînă să mai împuţineze din cele sărindare şi canoane ce i le dau oamenii mai cu tragere de inimă ca unui preot tînăr, căci, ce să zici, bătrîneţele sunt totdeauna mai aproape de Dumnezeu. Cînd ieşea la sfînta liturghie, să cădească biserica, aceeaşi muzică duioasă, plină de pace, se desprindea din zurgălăii înnegriţi de fumul de tămîie, pe care o cunoşteau poporenii de un şir lung de ani. Şi creştinii se alinau smeriţi, cu capetele plecate, cu mîinile în lungul trupului, să-i mîngîie mirosul fumului albastru, iute, ce rămînea în clăbuci rotunjori, ca şi cînd ar fi scăpat din pumni, de cîte ori părintele Viron zmuncea din cădelniţă. Şi ferit-a sfîntul ca să cădească dumnealui ca alţi preoţi bătrîni: abia să-şi mişte paşii şi abia să adie din cădelniţă! Pe cînd buzele îi bolboroseau “psalm cinzeci”, se purta grabnic şi hotărît, ca şi cînd ar fi fost mînios pe cineva. Stîngăcia nu o putea suferi părintele Viron. Cînd vedea într-alt sat vreun preot că abia se-ncurcă prin biserică, nu se putea răbda să nu-i spună, după liturghie: 
 — Bine, nepoate, de ce ţi-a dat Dumnezeu sănătate? Nu uita că slujba-i slujbă, ori la Dumnezeu, ori la împăratu! Tu aşa te uiţi de parcă n-ai mîncat de trei zile şi ţi-i tot frică să nu ameţeşti!... 
 Nici tineri, nici bătrîni nu scăpau ne-mproşcaţi de părintele Viron dacă i se-mpărea ceva. 
 Şi în biserica lui trebuia să fie curăţenie şi rînduială odată. Că de se întîmpla să zărească căpeţele de lemnuşe pe lîngă sfeşnice, ori alt semn trădător pentru crîsnicul ce n-a măturat sîmbătă seara biserica, se oprea cu cădelniţa în loc, privea cu sprîncenele adunate la locul cu pricină şi nu se putea răbda să nu arate şi cu piciorul. Iar cînd se întorcea în altar, crîsnicul lua, cu capul în pămînt, cădelniţa şi mergea să aducă jar nou, deşi nu era nici jumătate stins celălalt. Pe diacul ce l-a avut dintîi, atîta l-a tot urmărit prin toate crîşmele, de nu-i lăsa omului răgaz să bea un pahar de vinars, încît bietul diac, cum era pătimaş de felul lui, a trebuit să se mulţumească de cinste şi de slujbă. Şi, colac peste pupăză, cînd a cîntat diacul cel nou în biserică, părintele Viron a ţinut o predică despre datorinţele feţelor bisericeşti, cum mai ales aceştia trăbă să se ferească de crîşmă, căci în fiecare butoi stau zece draci şi umblă să ducă în ispită o faţă bisericească. Şi în timpul predicii privea aspru, de cîte ori se oprea să-şi ia răsuflet, la diacul cel vechi. De altfel, părintele Viron nu-şi prea lua răsuflet. Vorba întîi şi a doua îi erau domoale, dar de-aici încolo, se aprindea văzînd cu ochii şi vorbea la inima omului, de n-ai fi crezut că-i a lui barba cea albă şi părul argintat. Îi vedeai numai ochii negri, plini de foc şi neastîmpăraţi. 
 Dar liturghie e duminica şi în sărbători, cînd are preotul slujbe de la poporeni. Multe zile însă sunt goale, pustii, fără să ştii ce să faci, mai ales dacă eşti cu-atîtea ierni în spate, ca părintele Viron. Că dacă eşti bătrîn, te trezeşti odată cu găinile şi, după ce te-mbraci, vezi că n-ai ce face. Ieşi în curte, vezi că nu-i nici acolo nimic de făcut. Atîta doar, să-ţi aprinzi pipa şi să-ţi deschizi portiţa, să-ţi mai dea oamenii bună dimineaţa. E bine şi asta, cînd ai o fire să te rabde aşa. Dar părintele Viron nu era dăruit de Dumnezeu cu astfel de fire. Nu poţi dormi? Te scoli, te speli în grabă, zici trei rugăciuni care le ştii şi “psalm cinzeci”. N-ai ce face în curte? Ieşi pe uliţă şi porneşti cu cîrja bătrîneţelor în mînă. Ci nu mergi aşa ca bătrînii, ci cum se merge în aerul tînăr de dimineaţa. Întîlneşti un om harnic şi-i dai un sfat bun pe ziua de azi, dai de o femeie şi-o întrebi de i-s sănătoşi copiii, zăreşti un prichinduţ de băiat cum mînă vaca, grăbit să nu scape ciurdarul, şi-l lauzi în gura mare, că se va face un om “fală satului”, iei în nume de rău pe un moşneag ce şi-a aprins luleaua, şi mergi aşa, înainte, pe uliţele satului, cu sprîncenele încruntate, gîndindu-te poate departe, dar văzînd, fără să vrei, tot ce-ţi iese înainte. Şi părintele Viron numai aşa putea să trăiască. 
 Destul era pentru dînsul singurătatea nopţii. Că-i era casa pustie şi rece, şi o linişte de-ţi pătrundea în urechi. La cele două mîţe tărcate se uita chiorîş, şi bătea cu piciorul în pămînt de cîte ori le zărea prin casă, de o tundeau la fugă ca arse cu biciul, şi numai departe, în curte, se opreau, şi mieunau trist, cerşind mila bătrînului. Zadarnic! Părintelui Viron nu i-au plăcut mîţele niciodată. “Satano!” zicea el, de cîte ori le vedea, şi izbea cu piciorul în podele. Cîinele Zoltan e alta. Cîinele păzeşte casa şi-şi ştie porţia: în toată ziua un bruş de mămăligă. Şi era mare, un cîine ciobănesc, de-a dragul să te uiţi la el. De-ar fi fost vreun căţeluş, cum ţin domnii, popa nesmintit ar fi bătut în podele şi-ar fi strigat “Satano!” la vederea lui.”Ce-i neputincios e neputincios, şi unde nu-i trup, ci numai o sfîrlează, nu poate să fie virtute”, zicea părintele Viron. 
 Şi cît necaz a avut el pînă i-au fost copiii mici şi trebuia să-i lase să mai prindă vreo mîţă de coadă! Dar acum băieţii lui s-au dus, ca şi cînd n-ar fi fost niciodată în satul ăsta. Domni pe la oraşe. Mai trimit din cînd în cînd vreo scrisoare părintelui, cu slova măruntă şi aşa de încurcată, de să se tot mire bătrînul: ce au făcut atît amar de vreme copiii lui la şcoală de n-au învăţat nici să scrie pe înţeles?! De multe ori se oprea la jumătatea scrisorii şi-o arunca pe masă: “Ştiu eu ce zice şi aşa”. Dar de mîniat nu se mînia niciodată pe ei. 
 Îi ziceau de multe ori cunoscuţii, oameni care îndrăzneau orice cu părintele: 
 — Vezi, dumneata ai razim la bătrîneţă, de ce nu te duci la vrunul... 
 Dar popa le tăia repede vorba: 
 — Ce să mă duc?! Ce să mă razim?! Ei să trăiască, eu nu voi muri de foame! Auzi tu, parcă numa de-aceea s-ar trudi omul cu copilul, ca să aibă odată proaptă! Nu-i asta! Să faci om din el, ştii dumneata, să-l bagi în lume şi în trai! Dacă-i odată om, celelalte vin toate. Apoi dumneata gîndeşti că noi nu mai putem face nimic? Ba putem! Ori crezi că noi nu mai trăbă să lucrăm? Ba trăbă! Că dacă nu faci nimic, eşti mort. Înţălegi-mă dumneata pe mine? Eşti mort! 
 Şi aceia trebuiau să înţeleagă, căci popa Viron îşi înţepenea odată trupul, ca şi cînd ar fi fost de lemn: 
 — Vezi, iac-aşa! Nici nu avea lipsă de sprijinul copiilor, căci un om singur trăieşte şi din aer, dar încă dumnealui, care slujea încă! 
 “Gura ta ţi-o astupi tu, gura femeii o astupi cu palma, numa gura copiilor n-o poţi astupa numa cu pîine” — o jude-cată această pe care o spunea părintele de multe ori. Dar acum copiii lui puteau să trăiască, şi încă bine, preotesei de mult îi creşte holbură şi coada-şoricelului pe mormînt. 
 Cu moartea ei s-a împăcat în grabă popa Viron. Drept că venise tîrziu, după ce şi-a făcut toate strapaţele în lumea asta şi după ce a vegheat, Dumnezeu ştie cîte nopţi, cînd el era dus departe! Numai cînd îşi aduce aminte de timpul ace-la de singurătate, cînd el nu da cu lunile pe-acasă, iar preoteasa purta grija copiilor, pe nişte vremi grele ca acelea, numai atunci inima părintelui Viron se înduioşa, clătina mereu din cap şi, ridicînd din sprîncene, zicea: “Vrednică femeie!” Şi în clipele acelea îi părea rău că a murit, că nu-i şi ea aici lîngă el, să-i spuie o vorbă de mîndrie şi una de mîngîiere, şi s-audă şi ea cum zice el din inimă: “Vrednică femeie!” 
 Dar iac-aşa, de moarte nu scapă nimeni! Ce-i viaţa asta? Iacă, să dai în dreapta, să dai în stînga, să te frămînţi, să izbeşti, dacă poţi, acolo unde e buba şi răul, să izbeşti cu nădejde, şi, cînd nu mai poţi face toate astea, cînd începi să te zvîrcoleşti numai, vine moartea şi... gata! Şi, gîndind aşa, părintelui Viron îi trece înduioşarea, ca şi cînd i-ai fi luat-o cu mîna. 
 Ceva numai nu se potrivea cu bătrîneţele dumnealui: cînd se apropia toamna, cu pîclele de neguri, cu nouri grei de plumb, cu vînturile tari şi reci, care păreau ţesute din vaiete şi durere, cu ploile dese şi subţiri-subţiri, atunci ieşea părintele Viron în pridvor şi-şi aţintea ochii neclintit în plumburiul cerului. Şi, după ce stătea mult aşa, clătina din cap şi făcea “Hm!” Se trăgea încet-încet la portiţă, ochii neclintiţi urmăreau valurile de apă tulbure ce alergau pe vale cu cîntece frînte, pline de durere, făcea iar, după ce stătea mult, privindu-le: “Hm, hm!” şi iar mergea în casă. 
 Alta-i iarna! Atunci cel puţin ştii de ce să te ţii! Vine făuraru, şi crapă stejarii şi ouăle de corb! Acolo-i putere odată, şi ţi-i drag să vezi cum scînteie zăpada sub stelele îngheţate! Dar toamna asta e slabă, şi de-aceea ucide aşa, pe încetul. Parcă anume face să tîndălească, se-nmoaie, se înăspreşte şi iar se-nmoaie, parcă se bucură de putrezirea înceată a florilor şi-a verdeţii de pe cîmp şi din pădure! 
 Şi dacă la întoarcerea în casă dădea de mîţe, tropotea părintele Viron cu amîndouă cizmele pe podele şi zicea aspru: “Satano!” I se păreau viclene şi mai ales răutăcioase, ca şi toamna. 
 Numai o singură bunătate aducea toamna pentru părintele Viron: culesul viilor. 
 Nu la el în sat, ferit-a sfîntul, că pe la ei dăduse filoxera (o goangă cumu-i mai rea), şi oamenii au scos de mult parii de prin vii. Dar erau mulţi care ar fi dorit să-l aibă pe părintele Viron la cules, în jurul acela. Popa David însă, departe de patru ceasuri cu cai iuţi, avea vinul cel mai bun, şi la el se adunau mulţi la cules. Părintele Viron în tot anul îi era oaspe. 
 — Vezi bine c-am mai venit şi eu! Vouă, ăstora tineri, vi se pare cam nu ştiu cum să vii patru ceasuri cu căruţa, pe un vînt vrăjmaş ca ăsta. Vezi că voi v-aţi domnit a dracului, de v-ar plăcea să vă steie trenul înaintea porţii. Şi nevestele parcă n-au alta de lucru, numa să se tot ţie cu gura de voi: “Griji, dragă, să nu te răceşti! Bagă samă să nu capeţi un catar!” Aşa, parcă strănutatul nu l-a lăsat Dumnezeu. Numai cît, să-mi credeţi mie, prea multă grijă ticăloşeşte pe om! Dacă merge tot aşa la trei rînduri de oameni, din urmaşii voştri cine ştie ce nemţi subţiri s-or alege?! 
 Cine să se supere pe părintele Viron? Preoteasa, care-l îmbie cu struguri de să nu ştii pe care să-l iei întîi? Popa David, care, de la o vreme, pune coşarca la o parte, căci pentru bărbat grăieşte vinul? Ceilalţi oaspeţi, care privesc cu bucurie şi cu sfială la acest om rămas din vremi atît de grele, şi totuşi atît de frumoase şi de avîntate? 
 Vinul grăieşte el, nu-i vorbă, după cumu-i şi vinul. Că un fel de vin îţi dă durere de cap, altul te-nmoaie, de eşti ca bătut, iar altul ţi se suie deodată la cap, de te ameţeşte. Dar vinul ce stă în întunericul pivniţelor şi priveghează în buţile mari, aşteptîndu-şi ieşirea la lumină, nici nu îmbată, nici nu dă durere de cap, ci întinereşte. Şi vin de ăsta avea popa David. 
 Părintele Viron îşi moaie buzele şi mustaţa şi zîmbeşte, nu doar că-i place, ci pentru că-i simte tăria. Este în el ceva, poate din multa putere de viaţă ce-i în lumea asta, ce-ţi umblă prin vine, prin toate vinele, aşa, ca o sîrmă de foc parcă. Căci vinele se întăresc, şi focul sîngelui întinerit bate deasupra tîmplelor, încălzeşte inima, te învie. 
 — Măi nepoţilor, iac-aşa, un pahar de vin sănătos şi tare plăteşte cît trei crîşme. Tot aşa vine pilda şi despre om: un om tare însufleţeşte o sută de oameni, iar doi oameni slăbănogi stau să scoată sufletul din zece oameni tari. Şi, drept să vă spun, mie nu-mi place cînd aud pe om că se tînguie. Cînd simte unul trebuinţă să se tînguie, fără să-i fie ruşine de oameni, e mai slab ca o muiere. De pildă voi: unul că n-are eclegie destulă, altul că n-are bani de ajuns. Avocatul spune că-i merge rău, doctorul se plînge că nu-l cercetează nimeni, popa vine să se tînguie ca o ceteră cu două coarde: sărăcie şi copii mulţi! Bine, măi nepoţilor, astea pot fi adevărate, şi sunt. Asta înseamnă însă a da de greutăţile vieţii. Ce credeţi voi, că noi nu ne-am izbit de ele?! O, Doamne! Da’ încă izbit, nu numai aşa! Dar am fost oameni tari, măi, şi furtunile vieţii ne-au înăsprit şi mai mult. Pe voi lupta nu vă oţeleşte, ci vă înmoaie. Şi aici e toată primejdia. 
 Cei de faţă cunoşteau bine pe părintele Viron, şi ştiau că nu vorbeşte niciodată ca să le treacă vremea. Trebuia să le spună tot ce credea el despre lumea asta nouă. 
 — Ce gîndiţi voi? Dacă la patruzeci şi opt am fi fost şi noi cu o inimă ca a voastră, s-ar fi făcut ceva? Hm! Şi doar noi n-am învăţat atîta cît voi! Da’ ştii, pe-atunci era altceva! Pentru noi zidurile şcolii erau sfinte. Ne trăgea ceva de la inimă către şcoală. Drept că şi aveam dascăli de să nu te mai dezlipeşti de ei! Şi eu vă spun cu mîna pe inimă că nu m-am gîndit o singură dată, cît am fost la învăţătură: ce cîştig voi trage din strădania mea şi cum am să trăiesc de bine şi fără de griji. Hm! Azi, pînă nu gată cu gimnaziul, ştie studentul: avocatura îmi aduce atîta, doctoratul atîta! Şi abia apucă să treacă odată peste ani, să ajungă acolo unde vede de cînd i se deschide gîndul. De aceea-i şcoala urîtă, pe cînd nouă ne era atît de dragă. 
 Vedeţi, aşa cumu-s, două locuri am şi eu dragi în viaţa mea: grădina clericilor din Blaj şi un loc în munte, undeva. Acolo, în grădina aceea, s-au aprins cele dintîi flăcări tainice în inima mea, acolo am legat prieteniile cele adevărate, care se fac numa-ntr-un chip: pe viaţă şi moarte. Iar celălalt, ştiţi voi toţi pentru ce mi-i scump, la ce să mai spun? — Aici ochii bătrînului priveau tot în lături, ca şi cînd ar fi voit să ascundă ceva. 
 Cei de faţă vedeau, ca într-o depărtare mare, locul unei lupte oţelite din vremile trezite şi scuturate de somn. Părintele vedea tot locul acela într-o lumină mare. 
 Şi multă vreme rămîneau pe gînduri, cu ochii neclintiţi. Cei mai tineri priveau în răstimpuri la faţa nemişcată a bătrînului, şi nu le venea să creadă că din aşa depărtări a mai putut să rămînă un om pînă în zilele lor. 
 Părintele Viron lăsa de altfel să fie bucurie deplină. Paharele se deşertau de multe ori şi se făcea că nici nu băga de seamă la vorbele celorlalţi, cum se înţelegeau între ei. Dar cînd se rupeau deodată vorbele toate şi rămînea un răstimp de tăcere, vedeau că el nu trece nimic nebăgat în seamă. 
 — Ce ziceţi? Că vremile mari îşi au oameni mari, că azi nu mai pot fi oameni de aceia? Vezi bine că nu! Da’, măi nepoţi, atunci nu numai oamenii mari şi-au făcut datoria. Toţi ne-am făcut-o. Că dacă s-ar porni zece la luptă, iar ceilalţi ar sta cu mîinile în sîn, să le cadă mană din cer, ce s-ar face, spuneţi voi, ce s-ar face? Aceia s-au luptat pînă la capăt, umăr la umăr. Au căzut, căci dreptăţii i se rup grumajii pînă odată. Da’ numai pînă odată! Asta-i, voi credeţi că i s-au rupt pentru totdeauna. Şi aici iar e primejdie. Că, de crezi aşa, te ticăloşeşti, poţi să te faci putred de bogat, da’ n-ai inimă, mă, că ţi s-a făcut inima ghem, şi dacă n-ai inimă, nu poţi să dai nici urmaşului tău! Cînd ne-am văzut noi cu morţii noştri mulţi, cu văduvele, cu orfanii, cu satele pustiite şi, pe deasupra, iarăşi îngenuncheaţi, atunci am gemut o dată înăbuşit, cîtorva li s-a rupt ceva în piept de geamătul acela, da’ n-am deznădăjduit. Am privit o dată la cer, a doua oară la plaiurile pe unde era să învingă dreptatea, am privit cu aceiaşi ochi încruntaţi, reci poate, da’ care nu voiau deloc să se închidă, ca şi cînd toate s-ar fi sfîrşit. Ne-am făcut o cruce largă apoi, de începutul unei munci noi, al unei noi lupte. Da’ voi vă închideţi ochii fără de-a lupta şi spuneţi că azi nu se mai poate face nimic... 
 Aici părintele Viron îşi schimba deodată glasul şi vorbea domol cu ei, cum vorbeşti cu nişte copii nevîrstnici. Şi cei mai mulţi se mirau de cunoştinţele moşneagului ăstuia şi, încetul cu încetul, îşi dădeau seama că pe vremea cînd a făcut gimnaziul şi teologia, — căci părintele Viron le-a isprăvit pe amîndouă, — se învăţa cu temei, şi oamenii de-atunci nu părăseau cititul după ce terminau şcoala. Şi vorbea înduioşat de nădejdile lui, de greutăţile de acum, de creşterea ce trăbă dată tuturor băieţilor. Mai ales să se ferească, ca de foc, să nu se tînguie de greutăţile vieţii, ci să se împace cu asta şi să răzbească. Un om harnic nu moare în lumea asta, oricît ar fi de rea. Şi lumea poate fi şi bună, numai s-o ştii face. 
 La sfîrşit vorbea aspru: 
 — Grijiţi, măi nepoţi, să nu vă treziţi că urmaşii voştri, peste trei rînduri de oameni, nu vor mai semăna cu noi, ci să gîndeşti că-s nişte nemţi subţiri, de să-i ducă vîntul. Ce tot “Doamne, cum îmi va trăi copilul? Oare ca popă putea-va trăi? Ca avocat nu va fi mai bine?” Astea-s gînduri de om slab! Da, da, nu rîdeţi, gînduri de om slab! Îndreaptă copilul în viaţă după ce l-ai făcut om. Om să fie întîi! Lasă-l să se izbească de greutăţile vieţii, el, cum m-am izbit şi eu, cum v-aţi izbit şi voi. Care n-are curajul să se izbească se prăpă-deşte, orice ar fi fost în lumea asta. Da’ voi faceţi-l să aibă curaj, măi, să fie tare, măi nepoţilor, şi atunci v-aţi făcut datoria. 
 O zi, două de avea părintele Viron, cît ţinea toamna, să se mai răzbune şi el. Mulţi îi ştiau mai dinainte mănîncărimea lui de limbă, dar le plăcea de el. Îl petreceau pînă departe între hotare, îi pofteau drum bun şi la anul întîlnire veselă şi se întorceau vorbind puţin şi încet, pe cînd căruţa cu doi cai a părintelui David ducea prin negurile dese pe moşul albit la barbă şi la păr. Nu mai zicea o vorbă legănată pînă acasă, ci se clătina în căruţă pe drumul pietros şi-i şuiera prin urechi vîntul aspru de toamnă. Prin păduri era o jilăveală rece, de pe frunzele îngălbenite picura în răstimpuri, şi vîjîitul surd al depărtărilor trecea ca prin peşteri mari pe sub bolta arămie a pădurii. Părintele Viron se uita cu ciudă la frunzele pline de tina drumului, îşi trăgea apoi pălăria pe ochi şi nu mai voia să privească. Şi în gîndul lui se încrunta cînd îi veneau în minte casa pustie şi mîţele. 
 1906 
 DOI BĂTRÎNI 
 Căsuţa mică, zgribulită de frig parcă sub acoperişul mare de paie, nu ar semăna să fie dintr-un sat cu cele două case de piatră ce-i stau una de-o parte, una de alta. Între cele două ziduri frumoase, aproape noi, căsuţa pare şi mai mică, şi mai umilită. Curtea-i strîmtă, mai numai cît o grădinuţă de flori, şi în curte creşte iarbă măruntă şi tînără. O tot retează un purceluş şi-o ciupără cîteva ciocuri de găină. Sub streaşină, la umbră, un podmol luciu, ca o umflătură învechită, razimă păretele, din care abia mijeşte o ferestuţă cu vederi slabe, ca ochiul împăienjenit al unei bătrîne. Uşa e veche, cu brazde adînci, ca lustruite. Pe sub uşă, pe lîngă pragul ros, poate intra găina în bună voie la ouat în tindă. Ba şi cocoşul. Atîta numai că el se strîmtoreşte puţin. Dar cînd intră şi cocoşul, dinlăuntru, din căsuţa ce s-ar părea pustie, se aude numai: 
 — Hîş, hîş, cocoş, mînca-ţi-ar ciorile creasta!... Hîş! Apoi un alt glas, mai gros, s-aude mai dinlăuntru: 
 — Da’ ce-i, babo? Doar n-a fi venit iar cocoşu!? 
 — Ba a venit, mînca-l-ar frigarea să-l mînce! 
 — Apoi iar a venit pe sub uşă? 
 — Vezi bine că iar a venit pe sub uşă. 
 Glasurile se opresc apoi amîndouă, şi cocoşul se zbate, se frămîntă sub uşă. Din mijlocul curţii cucurigă tare, ca un învingător. 
 — Acuma-i vine să cînte, bată-l puterile de pintenat! 
 Glasul gros nu răspunde îndată. S-aude numai o tuse cu înecuri, ca la bătrîni, de astă dată în tindă, şi, după un răstimp de tăcere, s-aude glasul gros: 
 — Acum poate cînta, că iar a mîncat din cucuruz. Ţi-am tot spus, tu babo, să astupi c-o rîză gaura ceea. 
 — Bine, omule, dar atunci nu pot veni găinile la ouat! 
 — Dacă nu pot, eu ce să le fac? 
 — D-apoi eu ce să le fac? 
 — Tu s-astupi gaura, şi pace! 
 — Bine, omule, d-apoi găinile? 
 — Găini, negăini... Bine-i c-a mîncat iar din cucuruz? 
 — Ba nu-i bine. 
 — Dacă nu-i bine, astupă gaura şi taci! 
 Se vede cum se vîră dinlăuntru un şorţ negru sub uşă. Apoi iar s-aude tusa, mai înspre fundul căsuţei. Apoi liniştea iar se aşează asupra căsuţei, ce pare părăsită. 
 Dar nu peste mult, din tindă, găina începe să cotcodăcească. 
 — Acuma pe unde să iasă găina? 
 — Treaba ta, că tu ai zis să astup gaura! 
 — Am zis, dar acuma găina a ouat. 
 — D-apoi! 
 — D-apoi trăbă să-i dai drumu, că, de nu, s-apucă şi ea de cucuruz. 
 Uşa de la tindă se deschide, şi amîndoi bătrînii răsar în uşă. 
 — Azi iar va fi năduf, tu babo! 
 — Văd eu bine că iar. 
 — Poate să-i roiască lui Ion vrun stup! 
 — Vezi bine că poate. 
 Încet-încet, s-aşează amîndoi pe podmol. În faţa lor, din sus, stă casa lui Ion. Înaltă, cu tencuiala nouă, cu acoperiş de ţiglă. 
 Bătrînul se uită mult, ca în vis, la casa ceea şi zice apoi, mulţumit: 
 — Ce-i frumos îi frumos, tu muiere! 
 — Vezi bine că ce-i frumos îi frumos! 
 Cum stau ghemuiţi pe podmol, par nişte pitici cu căsuţa lor cu tot. El, cu părul şi mustăţile de colie ninsă, cu sprîncenele înţepoşate la mijloc, cu ochii de un verde-şters, şters, ea, cu bărbuţa ridicată, cu gura căzută înlăuntru, cu ochii mici, cufundaţi, — par îmbrăcaţi în haine de oameni mari, numai ca să nu-i cunoască lumea că-s nişte copii îmbătrîniţi înainte de vreme. 
 Aici, pe podmol, e bine, că-i răcoare, da-n curte soarele arde tot mai tare. Purcelul s-a vîrît bine lîngă gard, cu nasul în buruieni. Găinile, cu aripile depărtate, îşi tot lasă pieliţa pe ochi şi iar o ridică. 
 — Vezi, tu babo, şi eu era să fac o prostie! Era să nu-l las pe Ionu nost’ să-şi zidească casă de cărămidă! Da’ vezi că eu mă temeam de gerul iernii. Cînd colo, iarna, la ei — mai cald ca la noi. 
 — Ion a făcut cărămidă cumu-i legea. A ars-o-n foc. Ştiice foc şi ce jar? De parc-ar fi ars o casă. 
 Nu mai zic un răstimp nimica, ci privesc duşi la casa dinaintea lor. O mîndrie şi o mîngîiere mare ies pe feţele lor vecuite, cînd văd ce harnic a fost feciorul lor Ion, care şi-a zidit o casă de piatră ca asta. 
 Portiţa de la curte se deschide grabnic, şi o fetiţă de vreo şase ani strigă de-acolo, tare, ca la cineva foarte îndepărtat: 
 — Buno-o! A zis mama să veniţi şi dumneavoastră să mîncaţi! 
 — Haida, tu babo, să mergem dară! 
 — Nu ştiu ce să fac, că mie nu mi-i foane! Da’ ţie?
 — Nici mie, da’ tot mă duc.
 — Atunci, aşa pot veni şi eu.
 Şi, încet-încet, se scoală amîndoi şi pornesc spre portiţă.
 — Doamne, tu babo, da’ puţin pot eu mînca acuma!
 — Las’ c-ai mîncat tu odată destul!
 — Mîncat, da! Da’ tu n-ai mîncat?! spuse dîrz moşul, şi 
 nu mai zice nimic. Afară, moşul dă să plece la vale, spre casa lui Petru. 
 — Nu acolo, bătrînule, hehei, nu acolo! Acuş nu mai ştii 
 pe ce cărări să umbli!... Şi baba se opreşte cu mîinile în şolduri, gata să rîdă. Bătrînul zice necăjit: 
 — Da’ bine, n-a fost asta Mărie? 
 — Ba Mărie a fost. 
 — Mărie, copila lui Petrea nost’? 
 — Ba Mărie, copila lui Ionu nost’. 
 Moşul clatină din cap că nu crede. Atunci, bunica îi zice scurt: 
 — Nu face pozne! Unde-am mîncat ieri? 
 — La Petrea nost’.
 — Bine, aşadar, azi la cine mănîncăm?
 El nu mai zice nimic, ci se întoarce spre casa lui Ion.
 Amîndoi erau feciorii lor, şi, cum bătrînii nu mai puteau
 să muncească acum, îi ţineau ei. Azi unul, mîine celălalt. I-au rugat pe bătrîni, amîndoi feciorii, să locuiască la ei, dar moşnegii nu s-au învoit. Cum să le rămîie casa lor pustie?! Şi mîţa li s-ar sălbătici acolo. Din curte, şi de-o parte şi de alta, au cuprins mult feciorii, cu casele şi acareturile lor, dar bătrînilor şi aşa nu le mai trebuia. Odată, curtea, — care-i acum numai cît o grădinuţă de flori, — era mare, căci moşul a stat destul de bine: car, plug cu doi boi, şi două vaci. Şi bunica de-acum pe-atunci era o nevastă sprintenă ca o şopîrlă. 
 Aşa s-au învoit cu tinerii, că ei să-i ţină cu mîncare, dar să rămîie în casa lor pînă la moarte. 
 Cînd intră în curtea lui Ion, copiii mai mărunţi sar grămadă în jurul lor. 
 — Bunică, cîte ouă aveţi acum? 
 — Zece!
 — Şi ieri ai zis că zece.
 — Acum avem zece şi încă cu zece, s-amestecă în vorbă 
 moşul. — Şi pînă la Paşti nu le mîncaţi, aşa-i, moşule? 
 — Nu, dragă, nu. Că noi acuma ne-necăm cu ouăle, da’ vi le-nroşim vouă. Ştiţi voi bine. 
 Blidul cu lapte, larg şi afund, stă în mijlocul mesei, şi vreo şapte linguri pescuiesc înlăuntru, să prindă şi cîte un glonţ de mămăligă. Ochii copiilor privesc ţintă la blid. Ochii moşului şi-ai bunicii se uită mai mult la copii, şi mîinile ce duc lingura la gură tremură, de parc-ar face lingurile tot aşa: “na şi ţie, na şi ţie”. 
 Pe bătrîn îl îneacă de multe ori tuse cu horcăieli, acolo, la masă. Copiii cei mai mici rămîn cu lingurile în mînă şi privesc speriaţi la moşul, ce stă să se înece. Cei mai mărişori rîd înfundat pe sub masă. 
 O fetiţă s-apropie de bunica şi-i şopteşte în taină: 
 — Bunico, de ce face moşu aşa de urît? 
 — Are o maşină acolo înăuntru, şi aceea cîntă aşa, tu fată. 
 Pe bunica o umflă rîsul, cîtu-i de bătrînă, cînd bagă de seamă că moşul a auzit vorbele ei. 
 — Am pe muma-zmeilor, zice el, şi se duce de la masă, să tuşească afară. 
 Bătrîna a fost femeie rea de gură, în vremea ei — ca toate muierile harnice. Îi plăcea ş-acuma să-l mai zgîndăre pe moş. A şi rămas mai în putere ca el. Copii mulţi n-a avut, numai pe aceştia doi, şi n-a avut poveri grele în viaţă. Moşul se trecuse mai tare. Cînd da vreme de ploaie, auzea greu ca pămîntul. Sta atunci cu baba în casă şi nu ştiau ce să mai facă. 
 — Auzi, moşnege, că trage clopotul, zicea baba întru tîrziu. 
 Moşul avea cinste mare de clopot, care împrăştie tunetele, trăsnetele şi toate furtunile scormonite de şolomonari. Asculta cît putea mai atent. Dar nu auzea nimic. Totuşi, ca să nu s-arate babei că-i chiar aşa de surd, zicea: 
 — Îmi pare şi mie c-ar suna. Parcă cel mare încă! 
 — Vezi bine, cel mare. Spun c-a murit Gheorghe-a Melentei. 
 — Nu mai spune, tu soro! Că n-am auzit să fi fost bolnav! 
 — Ei, nu! Şi, iaca, s-a stins. 
 — Sărac de el! Şi încă avea o fată neaşăzată. Noi, ce să zicem, tu babo, ne-am aşăzat copiii, şi cum încă! Bine! Tare bine! Pe noi ne poate lua Dumnezeu cînd vrea. În pace ne ducem, ca şi cînd n-am mai fi fost în lume de cîndu-i veacul. Iacă, Ionu de pildă. Are casă de piatră, are tot ce-i trăbă. Numai noroc să-i dea Dumnezeu de-aici-ncolo. Şi Petrea tot aşa. Au şi ei copii, dar au şi din ce să-i ţie. 
 Cînd se întîmpla să se întîlnească apoi cu Gheorghe-a Melentei, ori cu altul de care-i spusese baba c-a murit, moşul se mînia foc, dar nu-i spunea babei de ce-i mînios. Destul că două-trei zile era înţepoşat la obraz şi la privire, cînd trecea pe lîngă babă, şi nu i-ar fi spus o vorbă legănată, pentru toate bunătăţile din lume. 
 În zile de-acestea moşul era între nepoţi, cînd la Ion, cînd la Petrea, şi-i plăcea atunci să le spună poveşti cu muma-pădurii şi cu vrăjitoarea. Şi cînd da s-arate cum a fost muma-pădurii, totdeauna zicea astfel: 
 — Cunoaşteţi voi pe bunica? 
 — Cum să nu, moşule! 
 — Ei, apoi chiar aşa a fost şi muma-pădurii, leit-poleit. Iară cînd se culca, horăcăia îndată, să-i pară bătrînei că doarme fără nici o grijă că-i în duşmănie cu ea. 
 Dar de se punea în cale vreo duminică, vreo sărbătoare, moşul îşi lăsa mînia deoparte şi cerea de la bătrînă haine curate pentru praznic. 
 Porneau apoi amîndoi deodată la biserică, cu călăpăr şi busuioc în mînă. 
 — Aţi plecat la sfînta biserică? ziceau drumeţii. Dumnezeu să v-ajute! 
 — Ce să facem?! Plecăm devreme, s-ajungem, că-i de-parte. 
 — Vi-i lesne dumilor-voastre, c-aveţi doi feciori harnici şi de treabă. 
 — Avem, mulţam Doamne! Să dea Dumnezeu şi la alţii tot aşa ca nouă! Şi bătrînii păşeau tăcuţi mai departe, cu ochii umezi de lacrimi, oftînd din cînd în cînd. 
 De multe ori, seara, nu adorm decît tare tîrziu. Mai ales în zilele ploioase, cînd stau mai tot în casă şi aţipesc. În clipele acelea de aşteptare a somnului li se pare că umblă pe undeva, foarte departe, că se întîlnesc amîndoi mult înapoi pe cărările bătute ale vieţii lor, şi în astfel de clipe numai îşi zic ei pe nume. 
 — Doamne, tu Marie, de mult suntem şi noi pe lume! zice moşul, încet, din păcel. 
 — De mult, Tănase, zău că tare de mult! răspunde bătrîna de pe laviţă. Uite, eu de multe ori nici nu mai pot să-mi aduc bine aminte. 
 — Aşa şi eu, tu Marie! Aşa şi eu!
 Apoi, dup-o altă colindare lungă cu gîndurile, zice bunica:
 — Ce-ai face tu, Tănase, să mă găseşti dimineaţa moartă? 
 — Hm! Eu ce-aş face? 
 — Tu, ce-ai face? 
 — D-apoi aş chema pe popa şi te-aş îngropa, ce să fac alta? 
 De-aici-ncolo nu mai zice nici unul nimic. Poate că dorm, ori poate că stau aşa, pe gînduri, ca nălucile — uşoare, uşoare... 
 1907 
 BUNICA IOVA 
 Pentru dumneaei nu mai are nici un preţ viaţa asta. De priveşte cu ochii mici, ca două capete galbene de viespe, în lume, vede lumea spălăcită, cum ar fi o măsăriţă ce-a fost albastră odată, dar acum nu mai are nici o culoare. Se şi uită dumneaei încruntată la oameni, cu un dispreţ rece, ce-l arată cîteodată şi prin ridicarea buzelor. Trece, în casă, de la vatră pe laviţă, apoi merge iar la vatră, fără s-o întrebe cineva ce are. Nici că are dumneaei ceva, numai i se urăşte, că n-are nici o treabă. Pe-afară, într-un pui de ger de să-i facă nasul vînăt în două clipe, nu cutează să iasă. Mai strînge tăciunii de pe vatră, ia chiar în palmă jarul împrăştiat, fără s-o ardă, şi-l aruncă în sobă. Apoi se uită la mîţa ce-şi ridică spinarea în semicerc şi umblă s-o ajungă cu degetele noduroase, răşchirate. 
 — Cheeţ! 
 Cînd, pe uşa deschisă, abia se desluşeşte, în frigul alb ce năvăleşte în casă, sluga voinică, bunica Iova clătină din cap, să vadă mai bine, şi-i face apoi semn să se apropie. 
 — Dar... ai gătat-o? 
 — Nu chiar, bunico, nu chiar. Mai am de făcut trei găurele. 
 — Apoi, dacă le gaţi, mi-o aduci mie. Aşa-i? 
 — Aduc, doar amîndoi am vorbit. Va fi tare frumoasă! 
 — Noa, vezi! Cată să fie tare frumoasă. 
 Sluga îşi vede de lucru, iar bunica Iova se gîndeşte la minunea ceea de fluieră, pe care i-a făgăduit-o unui nepoţel, cel mai mic şi cel din urmă care mai ţinea la bunica. Cei mai răsăriţi ascultau şi nu prea de dînsa, dar mai ales nu prea stăteau de vorbă cu ea. Cel mai mic s-a supărat chiar acum, şi, într-un plîns cu sughiţuri, i-a spus mamei că nu se mai culcă în patul bunicii, că bunica-i suflă-n obraz. 
 Şi-i bătrînă, mînca-o-ar pămîntul s-o mănînce, de nu mai ştii de multe ori ce s-alegi din vorbele ei. Mai aude şi greu, pe lîngă alt năcaz, şi are doi obraji mîncaţi de strîmbuţele şi pîrăiaşele bătrîneţii, de să fi apucat pe drumurile acelea o furnică, ar fi rătăcit ca printr-un labirint. O bărbiţă ascuţită şi-o gură curat ca de pungă ce-o desfaci cît ţin baierele. 
 Nepoţii îi iau dintr-o alunecare a mînuţei creiţarul din pieptarul de lînă, la care bunica ţine foarte mult. Se gîndeşte că cine ştie ce cuceriri va face cu el. Cînd se pipăie, începînd să spună ce le-a cumpăra bunica pe creiţar, nu mai e nici creiţarul, nici nepotul. Şi cînd răsar nepoţii prin casă, întreabă de la vatră: 
 — Mă, care-aţi furat creiţarul? 
 — Eu nu l-am furat! 
 — Nici eu! 
 — Eu nici nu l-am văzut! 
 — Nici eu! 
 Dacă grijeşte mai bine de bănuţ şi le cumpără gogoroane roşii de zahăr, îi cheamă pe toţi în jurul ei şi desface tolceraşul de hîrtie. 
 — Ţie două, ţie două, ţie... 
 Dar n-apucă să spună cît le va da tuturor, şi cel mai ştrengar i-l zmînceşte din mînă şi fuge afară. Ceilalţi — după el. 
 Bătrîna rămîne tare necăjită, ia lemnul să alunge mîţa de pe vatră, dar izbeşte în gol. 
 — Cheeţ!
 Cînd vin nepoţii, întristaţi, în casă, bunica îşi ridică ochii.
 — Ţie datu-ţi-a?
 — Nu mi-a dat.
 — Da’ ţie?
 — Nici mie.
 — Nici ţie?
 — Nici mie.
 — Toate le-a mîncat el?
 — Toate! 
 — Spartul, că parcă-i spart, de nu se mai satură! zice bunica Iova, şi se jeluie la noră-sa. 
 — De, maică, ce să le faci, îs ca dracii...
 — Ha? face bunica, şi nu mai zice nimica.
 Seara, cînd vine acasă feciorul, tatăl ştrengarilor, se
 întoarce cu jalba către dînsul. — Şi care zici că le-a mîncat pe toate? 
 — Ioniţă. 
 — Ioniţă? Hm! 
 — El, că parcă-i spart, de nu se mai satură! Şi iară nu mai zice nimica. Vede dumneaei că Ioniţă-i vinovatul, şi alta ce i-ar mai fi trebuit? 
 La culcare-i de multe ori zarvă şi-s plînsete aprinse. Cum sunt mulţi, trăbă să se culce unul şi cu bunica Iova. De dumneaei nu le place la nici unul, că adoarme îndată şi horcăie de gîndeşti că se-neacă. Soarta cade tot pe cel mic, că numai el poate fi convins. 
 — Cine nu se culcă cu bunica nu creşte mare! 
 — Pe care n-ascultă, îl duce muma-pădurii! 
 Cei mai mari se izbesc pe jos şi n-ascultă. Cel mai mic merge sfios lîngă bunica. 
 Dacă se-ntîmplă şi cu ăsta vreo neînţelegere, bunica se sileşte din răsputeri să dreagă ce-a stricat, să-l îmbune. Mai cu-o jucărie, mai cu zahăr, dar tot mai mult cu vreun bănuţ. 
 Cînd se-apropie însă Crăciunul, mai are şi bunica ceva rost la casă. Că ceilalţi ai casei au de lucru. Cine să steie-n toate sările să-i înveţe colinde pe copii? Bunica Iova, că şi aşa n-are cu ce-şi omorî vremea. 
 Şi mai era ceva. În întunericul din casă, — numai focul în cuptor, — nepoţii nu o văd pe bunica, ci-i aud glasul tainic, ca şi cînd ar veni de după cuptor. 
 — Pe mine să mă-nveţi o colindă frumoasă.
 — Şi pe mine, bunico.
 — Pe mine, ştii, aia cu “doi boieri bogaţi”. 
 — Pe mine aia cu “mielu grasu, mielu frumosu”.
 Numai cel mic se oprea la aceleaşi cuvinte:
 — Pe mine... pe mine... 
 — Pe tine te-nvaţă bunica aia cu “doi oameni bătrîni”! 
 Bunica ştie cuvintele, dar n-o mai ajută glasul să spună cumu-i legea şi melodia. Că începe încet, pe nas, cu gura aproape închisă, de ţi se pare că, într-adevăr, glasul vine nu numai de după cuptor, ci şi dintr-altă lume, adus de un vînt încet şi slab. După ce mîrîie aşa, pe nas, mîncînd cuvintele, făcînd să se-audă numai în răstimpuri vreo silabă mai clară, trece la alt colind, cu altă melodie, pe cînd nepoţelul a cărui cîntare s-a gătat rămîne plin de ciudă, gata să plîngă. 
 — Cum ai zis, bunico, după “doi boieri”? 
 — Vezi bine, aşa trăbă, “doi boieri”! 
 — Da’ după asta ce vine? 
 — “Bogaţi”. “Doi boieri bogaţi, Domnului nostru”... 
 Şi bunica trăbă, în urma urmelor, să spună numai cuvintele, fără cîntec. Numai c-aici se-ncurcă dumneaei, că fără arie nu prea află cuvintele. Astfel, colindă de la-nceput pînă la cuvîntul cu pricina, apoi îl spune tare. E migălos şi merge încet, încît ceilalţi îşi pierd răbdarea. 
 — El ştie destul, bunico. Acum, pe mine. 
 — Pe tine te-nvaţă bunica. 
 Al celui mic e colindul cel mai scurt. Bunica i-l colindă dintr-o ruptoare: 
 Doi oameni bătrîni, Hai de daţi în cîini, Că de ne-or muşca, Voi de dracu-ţi da. 
 Cei mai mari rîd de colindul ăsta, dar bunica le spune că-i tare frumos şi-l îmbună pe cel mic. 
 Cu seara de cap, stau în jurul ei, la vatră, şi, încetul cu încetul, învaţă colindele. Numai vorbele de mulţumită le mai trăbă. Aici, bunica Iova ştie numai atît: 
 Dă-mi colăcelu,
 Că mă strînge geru,
 Dă-mi un covrig,
 Că mor de frig.
 Dar celor mai mari nu le place. Auziseră ei altfel de mulţumite de la colindători... Cel mai mic, însă, e îndestulat şi cearcă să spuie cuvintele: 
 Dă-mi lăcelu, Mă cinge gelu... 
 Dar cînd ştiu colindele, vine altă greutate. Toţi cinci nu pot merge laolaltă, ci doi cu doi. 
 — Eu mă duc cu Ioniţă.
 — Şi eu mă duc cu Ioniţă.
 — Ba eu mă duc cu Ioniţă. 
 Toţi ar voi să meargă cu Ioniţă, că el e cel mai viteaz — nu i-i frică de nici un cîine. Apoi, el ştie colindul de nu se-mpiedică niciodată. Bunica-ncearcă să-i îmbune: 
 — Că toţi nu puteţi merge cu Ioniţă! 
 — Că eu mă duc, bunico, cu el! 
 — Ba eu! 
 Şi cîte doi încep să plîngă deodată. Ioniţă, simţindu-şi superioritatea, zice dîrz: 
 — Cu plîngoci nu mă duc la colindat! 
 Şi cîte doi înceată deodată, grăbind să-şi şteargă lacrimile. Bunica-i împarte în două, ţinînd pe cel mai mic în poală. 
 — Voi mergeţi laolaltă, şi dă pe doi la o parte. Şi voi laolaltă, şi dă de altă parte pe ceilalţi doi. — Apoi întreabă: Bine va fi aşa? Tu eşti cu Ioniţă, pentru că Ioniţă-i mai mare, şi tu mai mic, şi te apără de cîini. Tu eşti cu Niculae, pentru că tu eşti fată, şi el e fecior, şi te apără de cîini. Bine va fi aşa? 
 Cei din pereche se uită unul la altul, măsurîndu-se, parcă nu s-ar mai fi văzut. 
 — Bine, bunică! 
 Dar în clipa asta începe să ţipe cel din poală, care se vede deodată rămas singur, fără soţ. Dar bunica Iova îl îmbună: 
 — Noi mergem amîndoi, taci tu, puiule! 
 Ziua cea mai neliniştită pentru bunica Iova e însă ajunul Crăciunului. 
 — Azi-i ajunul lui Crăciun, aşa-i, bunico? 
 — Aşa-i! 
 — Azi mergem la colindat, aşa-i, bunico? 
 — Aşa-i! Şi sar cu toţii de sub ţolul cald, pe cînd în ochiul de fereastră abia se crapă de ziuă. 
 Bîtele li le taie sluga, din grămada de lemne din curte, dar trăbă să reteze bunica la ele, pînă sunt pe-o formă de lungi, ca să-i încete din plîns. 
 O trag pe bunica Iova de mînecă, în unghere, să facă repetiţie, şi, cît ce gată, zup, în curte şi la portiţă, să vadă: nu se mai face seară? 
 Mama copiilor are de lucru cu pîinea, cu covrigii şi colăceii. Cine să grijească de haine mai groase pentru copilaşii ce-or porni la colindat? 
 Bunica aduce un clicin vechi, mare. 
 — Care-l vrea pe ăsta? 
 Şi toţi se-ndeasă, împingîndu-se, plîngînd. Dar cel îmbrăcat, cînd vede că nu-şi poate mişca mîinile, începe el să plîngă în locul celor ce-au rămas despoiaţi. Atunci bunica e numai gură şi numai mîini. Îmbracă pe unul, îl dezbracă şi pune haina pe altul, şi tot aşa, pînă nu mai poate, şi iese mama, plină de făină, din cămară. 
 — Care nu se-mbracă nu merge la colindat! 
 Atunci tac toţi, tăcerea peştelui, stau neclintiţi, de-i poate grămădi cu hainele bunica după bunul ei plac. Groşi, ca umpluţi cu paie, cu traista după cap, cu bîtele în mînă, stau lîngă uşă. 
 — Încă n-a înserat, bunico? 
 — Nu încă. 
 — Dar înseară, aşa-i, bunico? 
 — Aşa. 
 Şi vreunul, ca să vadă, iese afară... Al doilea, după el... Al treilea, tot aşa... Al patrulea... Cel mai mic începe să plîngă, că s-au dus la colindat. Bunica iese după ei, şi, într-un ajun de Crăciun, îi aduce în casă de treizeci de ori, ca să tacă cel mic. 
 Cînd mama, colo, dup-amiază, nu mai poate auzi uşa izbindu-se, vine şi-i spune: 
 — Să meargă acum! Nişte copii ca ei, ce să mai aştepte? Pentru ei a sosit Crăciunul. 
 Şi bunica Iova, de voie, de nevoie, trăbă să se înfăşoare în cojocel, cu cel mai mic cu tot, şi să lunece pînă în vecini, să colinde şi neamul ăsta îndărătnic. 
 Atîta-i slujba bunicii Iova: cînd se-apropie Crăciunul şi pînă pleacă nepoţii la colindat. Cînd se-ntorc, îşi spun vitejiile părinţilor, nu bunicii, care rămîne iarăşi la vatră, gîndindu-se poate departe, în urmă, la alte vremi, ori poate negîndindu-se la nimic. Dar, de la o vreme, cum băieţii n-o mai bagă în seamă, ci colindă pa tata şi pe mama, bunica îşi pune mîna în sîn. 
 — Care colindă şi pe bunica, îi dă bunica un creiţar! 
 Şi nepoţii vin, şi cei mai mari încep colindul lor cu “stratul de busuioc”, cu “cărarea prin mijloc”, cu “leagănul de mătase”. 
 Dar în leagăn cine şade? Şade buna fată dalbă, Tot şade şi chindiseşte... 
 Părinţii rîd, şi bunica le dă bănuţul, dar trebuie să mai scoată din fundul pămîntului încă doi, pentru ceilalţi. 
 După asta, bunica Iova are pace pînă la Crăciunul celălalt, de-l va mai ajunge... N-are ce face, n-o întreabă nimeni de nimic, ci trece de la vatră la laviţă, şi de la laviţă la vatră, privind la lumea asta ce-i pare aşa de ştearsă, ca o măsăriţă ce-a fost albastră odată, dar acum nu mai are nici o culoare... 
 1907 
 FEFELEAGA 
 Dis-de-dimineaţă o vezi pe drum, tîrîndu-şi calul de căpăstru. Femeia e înaltă, uscată, cu obrajii stricaţi de vărsat, arşi de soare şi de vînt. Păşeşte larg, tropotind cu cizmele tari, pline de umflături uscate. Calul o urmează cu gîtul întins, scobîlţind din picioarele ciolănoase. Poartă pe spinarea adînc deşelată două coşărci desăgite. Sub coşărci, la fiecare legănare, se văd două petece mari, pămîntii. Calul e alb, dar, sub coşărci, i s-a ros părul tot, şi pielea, de-atîta frecătură, e-o rană tăbăcită, tare ca potîngul. Merge în urma muierii, adormit parcă de tropotul cunoscut al cizmelor ei. Capul, mare cît o solniţă, nu şi-l mişcă nici la dreapta, nici la stînga. Nici femeia nu-i are grija, ci păşeşte mereu înainte; doar în răstimpuri zice aşa, ca pentru sine: 
 — Ghii, mă Bator! 
 Trec aşa, amîndoi, pe uliţele satului, urcă apoi pe cărarea dinspre Dealu-Băilor şi se pierd în coborîşul repede de dincolo de deal. Pe acolo-i coastă pietroasă, şi cărarea-i strîmtă, şi femeia tot mereu ogoieşte calul: 
 — Noa, mă Bator, mă! Numa-ncet, mă, că nu dau tătarii. 
 Bator se zdrobeşte rău pe povîrniş, şi, ciolanele aşa de tare-i împung în piele, cînd ici, cînd colo, de parc-ar căuta un loc să iese din trupul bătrîn şi ostenit. Corfele, desăgite în spinare, bleoncăne în toate părţile, dînd să se desprindă de pe şaua mică, de lemn, şi pleoapele se lasă şi se ridică mereu de pe cele două răni alburii ce-nchipuie ochii, ca şi cînd ar încerca să tragă-n sus o piele neagră ce-acoperă luminile stinse de mult. 
 Ajunşi în vale, se opresc lîngă o grămadă de piatră mărunţită. Femeia scoate dintr-o corfă o troncuţă de lemn, o umple cu piatră şi începe să încarce coşărcile. Calul se clatină încet, la dreapta ori la stînga, după cum pune femeia piatra. Apoi, cu coşărcile pline, pornesc amîndoi, încet, la deal. Se-ntîlnesc cu băieţandrii care vin chiuind, cucuiaţi deasupra coşărcilor desăgite pe căluţii mici, dar ţapeni. Vin şi ei după piatră. Băieţandrii-i dau bună-ziua femeii şi trec mai departe. 
 — Să creşteţi mari, să creşteţi mari, răspunde dînsa, şi trage-ntins de căpăstru. 
 Caii mai tineri nechează, cheamă de ici şi de colo, dar Bator urcă din greu, cu capul în pămînt, n-aude nimic, nici tropotul cunoscut al cizmelor stăpînei nu-l mai aude. Pipăie cu picioarele şi cunoaşte, ştie unde are să vie vreun pripor mai greu de urcat. Acolo se adună, se îndreaptă, suflînd, năduşit, pe nările largi, bătrîne. 
 — Ho, mă Bator, ho, mă sărace! Stai să mai hodinim, că doar nu dau tătarii. 
 Şi calul se opreşte bucuros, şi răsuflă ca din foi. Femeia tocmeşte coşărcile, mai pune la loc vreo bucată de piatră ce dă să cadă, şi cată înainte: cît mai au pînă-n vîrful dealului? 
 Şi tot aşa, cu popasuri dese, cu îndemnuri, ajung pe culme. De aici-i mai uşor. Ajunşi în sat, descarcă piatra astăzi la o gazdă, mîine la alta. La cîte unii duce şi săptămîni de-a rîndul. 
 Pe muiere-o cheamă Maria, dar oamenii, batjocoritori cum sunt, îi zic Fefeleaga. Tineretul mai mărunt din sat aşa a pomenit-o: cu Bator de căpăstru aducînd piatră la unii şi la alţii. Cît aur vor fi scos unii şi alţii din piatra adusă în spinare de Bator, Maria nu s-a gîndit niciodată să socotească, dar, de multe ori, cînd Bator abia urca pe spinarea dealului, îşi zicea aşa în gîndul ei: “Din cîtă piatră a purtat săracul, mai că s-ar putea face un deal ca acesta”. Îi plăteau de-o povară zece cruceri. Şi cînd era drumul bun, putea aduce cinci-şase poveri. Tot făcea pe săptămînă vreo trei zloţi. Şi-şi zicea în gînd: “Tot putem trăi”. 
 Odată trăise şi mai bine. Pe cînd îi trăia bărbatul, Dinu, oamenii îi ziceau Maria Dinului. Şi Maria Dinului, pe vremea aceea, lucra cu Bator alăturea ca şi acum, iar Dinu lucra în baie, sfredelea stînca şi puşca cu praf ori cu dinamită, ca toţi băieşii. Şi mai cîştiga şi Dinu trei-patru zloţi la săptămînă. 
 Copii aveau pe-atunci vreo cinci capete. Slăbuţi copii. Aveau ce mînca, şi tot erau jigăriţi. Dinu tuşea mult; de cîte ori venea de la baie, ud şi plin de tină, tuşea şi suduia copiii, — nu-i putea suferi văzîndu-i aşa de prăpădiţi. Muierea le ţinea partea, îi mîngîia, îi săruta pe obrăjorii scorţoşi, de pe care mereu se desprindea un praf ca o pulbere de făină. 
 — Lasă-i, măi romîne, ce-aştepţi tu acuma de la ei? Cînd vor începe să lucre, se întăresc ei atunci, zicea femeia. 
 — Pînă-i cucu! Dintr-ăştia nu voi vedea eu oameni! răspundea cu ciudă bărbatul. 
 Şi n-a văzut, că Dinu a murit mai degrabă ca toţi. Femeia l-a plîns ce l-a plîns, dar n-a avut vreme de jelire, că, deodată cu înmormîntarea, s-a gătat şi cel din urmă bănuţ din casă. Bator, în vreo trei zile, cît a hodinit pînă l-au îngropat pe Dinu, era aproape să înţepenească. Acum femeia simţea că singurul sprijin ce-i rămăsese era calul ăsta mare, alb, slab de să-i numeri toate oasele. Satul era tot aşa ca şi pîn’ trăia Dinu. Toţi oamenii îşi vedeau de lucru, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat. Şi cînd au văzut-o pe Maria, a doua zi după ce şi-a îngropat bărbatul, c-a şi plecat cu Bator de căpăstru, unul mai pestriţ la maţe a zis: 
 — Iată şi pe Fefeleaga!
 Şi, de-atunci, Fefeleaga i-a rămas numele.
 Dar ea nu s-a încrezut niciodată în oameni, nici nu le-a
 cerut ajutorul. Altădată se încredea în voia Celui-de-Sus, iar acum, de la moartea bărbatului, se încredea în Bator. De cînd şi-a închis Dinu ochii, şi ea a ieşit în curte şi a strigat “Tulai!”, de-atunci a simţit că nu oamenii aceia care vor veni să vadă pe mort îi vor fi sprijin de-acum înainte, ci calul acela mare, alb, care sta legat de-un pociumb şi ronţăia liniştit la ogrinji. Şi cît a stat mortul în casă, de cîte ori ieşea Fefeleaga afară, îi părea că Bator, cum ronţăia la ogrinji, dînd din cap, ar zice: “Da, da, da! Vom face ce vom putea”. 
 Şi aşa, încetul cu încetul, tropotind din cizmele mari ziua întreagă pe uliţele satului, cu Bator de căpăstru, a început să-l uite pe Dinu. Nu doară aşa, ca să se gîndească la alt bărbat, că ea de mult nu mai înţelegea decît într-un chip viaţa: să se frămînte săptămînă de săptămînă, ca, duminica, pe bănuţii căpătaţi, să cumpere bucate şi legume pentru casă. Şi, pentru asta, se simţea destul de tare, dacă avea pe Bator alăturea. Poate or fi muncit-o şi pe ea vreodată, — cîndva, demult de tot, — gînduri mai luminoase, şi inima, în tinereţe, poate să-i fi tresărit vreodată de-o căldură tainică. Dar îndată ce s-a înhămat la munca din care vedea că toată viaţa n-are să mai scape, a înţeles că, pentru o femeie năcăjită ca ea, toate acele închipuiri de mai bine sunt, iac-aşa, prostii, care-ţi fac traiul mai greu. 
 S-au aflat vreo doi-trei oameni care au sfătuit-o să se mărite iar. 
 — Ce să stai aşa? Îmbătrîneşti, ş-atunci nu te mai ia nime. 
 — Ieie pe muma-dracului! zicea Fefeleaga. 
 Şi privea cu duşmănie la oamenii aceia, care numai din bunăvoinţă o sfătuiseră aşa. Apoi îşi punea capul în piept, trăgea de căpăstru — “Ghii, măi Bator, ghii, măi sărace!” — şi-şi vedea de drum, gîndindu-se la ceva. Nu ştia ce-i, dar simţea că-i amar, şi nu ştia de ce-i mai vine în minte: că, adică, de ce mai trăieşte omul în lumea asta? N-a răspuns niciodată decît ridicînd din umeri şi, deci, îi era ciudă că, din cînd în cînd, îi venea iar gîndul acela. Cîteodată, dimineaţa, cînd punea coşărcile pe cal, i se părea că şi Bator s-ar gîndi la lucrul acesta şi că, dacă n-ar fi orb, ar privi-o întrebător. 
 În cinci ani de văduvie a rămas numai cu doi copii, un băiat şi-o fetiţă. Trei au murit. Au murit toţi cînd să treacă peste anul al cincisprezecelea. Ca şi cînd acolo, la anul acela, al cincisprezecelea, ar fi fost un prag înalt-înalt, de care era sortit să se împiedice copiii ei. Cădeau şi-şi rupeau grumajii. Sătenii se bucurau că o mai uşurează Dumnezeu, dar Fefeleaga nu se bucura deloc. Drept că băieţii erau mari, dar, fiind toţi bolnavi, nu puteau munci. Pe unul chiar l-a dat slugă, dar nu l-a ţinut stăpînul, zicînd că-i prea slab, că n-are virtute. Şi Fefeleaga tot nu se bucura de moartea lor. De spus, nu spunea nimănui de-o doare ori ba. Nici n-o puteau cunoaşte oamenii dacă are mort la casă decît de pe două lucruri: întîi că, două-trei zile înainte de moartea vreunui copil, Bator stătea legat de pociumb, ronţăind ogrinjii, şi a doua, că, după înmormîntare, Fefeleaga pornea cu noaptea-n cap, cu calul de căpăstru, pe uliţele satului. Dar, pînă era mortul în casă, dînsa ieşea de multe ori şi se apropia de cal. 
 — Ce mai faci, tu Batore, sărace? Şi calul ciolănos da din capu-i mare cît o solniţă, părînd a zice: “De, ce să-i faci, aşa e lumea!” 
 Şi drept avea calul! Aşa e lumea! Fefeleaga a simţit bine că-i aşa, de cîte ori îi murea vreun copil şi-şi vedea casa din ce în ce mai goală. 
 Mai mult venin i se strîngea la inimă duminica. Da, atunci îşi scotea plata pentru munca de-o săptămînă, a ei şi-a lui Bator. Şi bogătanii, ştiind-o fără ajutor, nu-i plăteau regulat, nu-i plăteau tot, aşa că Fefeleaga avea rămăşiţe mari pe la toţi. Se încredeau că va veni, totuşi, şi săptămîna viitoare la lucru, căci n-avea ce face cu Bator. Şi mai făceau socoteala că, de la o săptămînă pînă la alta, Fefeleaga, cap de muiere, va mai uita. De uitat nu uita dînsa, dar dacă vedea că omu-i lacom pe creiţăraşul ei, nu zicea nimic, nu-l mai cerea, ci numai un zîmbet de batjocură i se aşeza pe faţă. Şi era ceva curios de tot zîmbetul acesta pe obrajii pămîntii, mîncaţi de vărsat, ca două lespejoare de piatră surie pe care au picat mulţi picuri grei de ploaie, găurindu-le. 
 Aşa, adunîndu-şi plăţile, rar putea să dea pe la biserică. Dar nu mergeau la biserică nici bogătanii din sat. Aceştia stăteau la cîrciumă şi beau bere. Fefeleaga nu mergea la slujbă, şi, totuşi, văzînd pe oamenii aceştia, care beau poate chiar bănuţii pe care ar fi trebuit să-i dea ei, îi dispreţuia, şi, 
 — şti-o amarul ei de ce, — se simţea că-i mai mult decît ei, că-i mai bună creştină decît dînşii. Şi, rar, dar rar de tot, cînd vreunul o amîna cu lunile şi nu-i plătea, îi spunea verde în faţă: 
 — Ce-s eu? Nimic! Da’ pe mine nime nu mă blastămă, nime nu zice să mă bată Dumnezeu, pe cînd pe dumneata tot satul te blastămă. 
 Şi-acum, să-i fi dat bogătaşul plata întreită, nu-i mai trebuia. Mergea acasă, mai punea o mînă de fîn sub botul calului şi-i zicea: 
 — Da’ tu ce mai spui, Batore sărace? Şi calul, pipăind cu buzele mari, groase, fînul, da din cap, ca şi cum ar fi zis: “Da, da! Aşa-s oamenii...” 
 Lucrînd săptămîna întreagă, înţelegîndu-se cu Bator, ca şi cînd în el s-ar fi mutat sufletul bărbatului, al lui Dinu, Fefeleaga nu ştia cum trece vremea. Timpul, pentru ea, avea 
 o singură măsură: de la moartea unui copil, pînă cînd altul îşi închidea ochii. Numărînd aşa, ajunse cu un singur copil, 
 o fată, şi socotea trei ani de la cea din urmă moarte ce-a fost în casa ei. Îmbătrîniseră şi muierea, şi calul. Muierea era jumătate căruntă, avea părul ca lîna oilor seine. Pe obrajii ei mîncaţi de vărsat se formaseră pîrăiaşe adînci, zbîrcindu-i faţa. Bărbia i se ascuţise şi începea să se ridice spre gura căzută înăuntru. Calul era şi mai ciolănos. Cele două petece pămîntii de sub corfe se măriseră, părul de pe coaste, de pe spinare i se rărise şi i se rărea mereu. Buza de jos îi spînzura, ca şi cînd i-ar fi atîrnat cineva o povară nevăzută. 
 Femeile mai bătrîne din sat, babele, se dădură cu vorbe în jurul ei. Că aşa, că pe dincolo, c-ar fi bine să se facă nişte farmece, că nu-i lucru curat de-i tot mor copiii, şi tot la aceeaşi vîrstă. 
 Dar Fefeleaga nu credea în dracu’ şi în puterile lui. Femeile îşi făceau cruce de necredinţa ei, dar Fefeleaga rămînea rece. 
 — Nu, soro, nu-i duc. Drac e omul cel rău şi nedrept. 
 Ăla-i dracu! Şi n-a umblat după farmece şi descîntece. N-a umblat. Şi la patru ani, două luni şi treisprezece zile de la cel din urmă mort, i-a adormit şi fetiţa rămasă în viaţă. Cel din urmă copil. Şi tot cînd să treacă peste al cincisprezecelea an. Şi asta, ca şi vreo trei ani mai înainte, n-a fost bolnavă. Făina ce-i cădea de pe obraji, pînă a fost mai mică, s-a dus. N-a zăcut decît vreo două săptămîni. 
 Şi cînd i-a murit copila aceasta din urmă, Fefeleaga n-a spus o zi nimănui nimic. Cît ce-a închis ochii, a pus luminiţa în sfeşnic, să ardă mai departe, a ieşit în curte, a dezlegat pe Bator de la pociumb, l-a tras întins de căpăstru, l-a dus în şopronul plin de fîn şi l-a lăsat acolo slobod. Nu i-a zis nimic, ci, din întîmplare, şi-a ridicat ochii spre capul bălanului. Pleoapele-i stăteau deschise, fără să clipească. Nicicînd nu-i părură cele două răni alburii aşa de grozave, aşa de adînci, ca acum. Apoi a intrat în casă, s-a pus pe-o laviţă de brad şi a stat ziua-ntreagă aşa cum stă lemnul. N-a plîns, nu s-a bocit, nu şi-a sărutat copila, ci a stat aşa, cu capul în palmele aspre. Şi-i tot venea nodul acela amar, pînă-n gît, că adică pentru ce mai este omul în lume? Acum nu mai ridica din umeri, dar nici nu-şi desluşea gîndurile într-un răspuns. Ce vedea mai viu era viaţa pe care-o dusese, de căpăstru, întîi c-un cal negru, apoi cu Bator. Vedea Dealu-Băilor înalt, pieptiş, cu colţi de stîncă ieşiţi ca nişte măsele de uriaşi, vedea poteca de-atîtea ori bătută, şi pe potecă se vedea pe ea cu Bator de căpăstru. Număra aşa ca-n vis de cîte ori a urcat şi-a scoborît dealul acela, socotea cam de cîte poveri de piatră să fi adus în vreme de vreo patruzeci şi cinci de ani. Apoi trecea cu gîndul la duminicile de peste an; în cîte a fost şi în cîte n-a fost la biserică. Şi cînd n-a fost, de la care om cîţi bani a luat? Cu care s-a sfădit pentru plată? Apoi auzea iar pe Bator cum păşeşte, pocnindu-şi oasele, în urma ei, cum sună vreo potcoavă ce stă să cadă. Îl vedea cum se zmînceşte, cu greutatea în spate, pe Dealu-Băilor la deal, cum se propteşte pe picioarele de dinainte, pe Dealu-Băilor la vale. Îl vedea, şi se-auzea acolo, departe, pe sine cum îl îmbuna: “Stai, mă Batore, sărace! Stai să mai hodinim, că doar nu dau tătarii!” Apoi, încet-încet, cu mare greutate, socotea numărul anilor dintre morţii săi, de la bărbat pînă la fetiţa aceasta din urmă. Lung şir de ani! Şi ce de drumuri bătute, maica mea, Doamne, că dacă le-ar pune în şir drept, ar fi ajuns la marginea lumii! 
 Dar acum s-a isprăvit cu strapaţul! Nu mai avea pentru ce să se zdrobească. Pînă i-au murit pe rînd, unul cîte unul, copiii, n-a ştiut pentru ce se zoleşte atîta. Acum, cînd Păuniţa sta cu luminiţa de ceară la căpătîi, simţea Fefeleaga că toată viaţa pentru copiii aceştia s-a chinuit. Cum s-a chinuit, nu-mai ea ştia! Ba nu, nu i-a căzut greu lucrul, a muncit din inimă! Pentru ei! Pentru cinci, apoi pentru patru, apoi pentru trei, şi iarăşi, pentru doi, şi în urmă pentru unul. Şi două lacrimi micuţe, cît gămălia, îi umeziră ochii uscaţi. 
 Seara s-a dus la clopotar, la preot, “să se mai ostenească o dată şi pentru cel din urmă suflet din casa ei”. Dimineaţa următoare a intrat în şopron, l-a luat pe Bator de căpăstru şi a pornit. Calul trăgea să meargă spre locul unde ştia că stau cele două corfe legate, îndesăgite. Dar Fefeleaga l-a oprit. 
 — Stai, Batore, stai, calule sărace, că de-acum n-o să mai 
 porţi piatra în spinare! 
 Şi-l trăgea de căpăstru spre portiţă. 
 Calul, simţind că n-are coşărcile în spate, se priponi în 
 prag. 
 — Ghii, măi Batore, ghii, măi dragă! Acum nu mergem la lucru. Nu! Acum te duce Fefeleaga la tîrg să te vîndă, să cumpere mama cunună şi julj alb-alb, ca laptele de alb. Că acum a murit şi Păuniţa, măi Batore! 
  Şi ochii ei uscaţi se umeziră a doua oară. Şi, trăgîndu-l de căpăstru şi tot vorbindu-i, l-a dus la oraş şi l-a vîndut pe un preţ ca vai de el. Calul simţi mîna străină, ce-l prinse de căpăstru, mirosi pe noul stăpîn, şi, întorcîndu-şi capul după Fefeleaga, necheză întîia oară, după o tăcere de o grămadă de ani. În ochii bătrînei se iviră a treia oară lacrimi, şi, ca într-o fulgerare, înţelese păcatul ce-l face despărţindu-se de calul ce-a ajutat-o o viaţă întreagă. Dar zadarnic! Dînsa nu mai avea ce face cu Bator. De cîte ori l-ar fi văzut, şi-ar fi adus aminte de lungul şir de morţi, — da, de morţi, căci vede ea că pentru ei a lucrat, — şi n-ar fi putut răbda. Simţea că prietenia aceea aproape omenească, ce a avut-o faţă de cal, a fost numai pentru ajutorul ce i l-a dat el pentru copiii săi. Că ea, în calul acela mare, alb, ciolănos, şi-a iubit copilaşii. Şi totuşi, iată, chiar acum, cel din urmă ajutor tot de la Bator vine. Să nu fi fost el, Păuniţa n-ar avea nici sicriu vopsit, nici cunună ca de mireasă, nici giulgiuri albe. Cînd ieşi de la tîrguit, calul era legat de-o proptea într-o uliţă strîmtă. Merse la el şi-l mîngîie pe grumaji. Calul necheză iar. 
 — Batore, mă, nu fi tu supărat. Ţie o să-ţi meargă mai bine. Dar iaca, eu mă duc, mă grăbesc să împodobesc pe Păuniţa. 
 Şi tropotindu-şi pe trotuare cizmele grele, umbla, frîntă de spate, să găsească vreun car de la ei, să-şi ducă acasă podoabele cumpărate pe preţul lui Bator. 
 1908 
 LUMINIŢA 
 Primăvara începuse cu secetă mare. Se roşiseră livezile, ca arse de brumă, iar dealurile erau pămînt gol. Vitele zbierau pe cîmp ziua, mugeau prin curţi noaptea, iar oamenii îşi plecaseră capetele adînc în piept. Bucatele se scumpiseră foc, de nu te puteai apropia de ele, şi-aci, în sat de munte, erau şi mai pipărate. 
 De la Paşti pînă la Rusalii, o dată numai s-a îndurat cerul să se întunece şi să azvîrlă cîţiva stropi mari, grei, rari. Dar de la Rusalii, cerul se căptuşi deodată cu nouri grei, plini de întuneric şi de vijelie. Şi pădurile de brad începură să vuiască adînc, ca o cădere puternică de ape mari. Un fulger s-aprinse în înălţime, din Pleşa pînă-n Măgura, zvîcni în toată lungimea lui, şi întunericul începu să se coboare şi mai tare. În noaptea aceea din marţea Rusaliilor, mulţi creştini vor fi privegheat, numărînd trăsnetele ce se slobozeau cînd ici, cînd colo, cu detunături clocotitoare prin păduri şi stîncării. Dimineaţa ploua încă, şi oamenii se adunau cîte doi-trei la cîte-o portiţă acoperită şi povesteau. 
 Pe drumul strîmt, plin de bolovani, care duce spre dealul cu citeră neagră, este o căsuţă de bîrne, puţină de s-o cuprindă şase oameni în braţe. Căsuţa e răzleţită de sat, pe deal în sus, de nici popa nu merge, la Bobotează, cu crucea, pînă acolo. Cantorii au scornit vestea că femeia zăvorăşte uşa şi stă închisă, cîtă vreme umblă popa cu botezul prin partea aceea de sat. Vreodată cine ştie cum va fi fost, dar acum baba Mîia zăcea de mult în pat, şi nu mai vorbea nimeni de dînsa, ca şi cînd n-ar mai fi fost pe lume. 
 Noroc avea cu fată-sa, cu Salvina. Salvina asta era fată bătrînă, — trecuse de treizeci şi cinci, — dar apucase să rămîie aşa, nemăritată. 
 Ploaia de la Rusalii aduse bucurie şi-n casa lor. Ce-i drept, n-aveau fînaţe, n-aveau semănături să se usuce, n-aveau vite să moară de foame. Dar avea Salvina două braţe tari, ş-acum ştia că va căpăta de lucru pe la oameni. Că-n timpul cît ţinuse seceta, babei Mîia i se uscase şi gîtul, şi pieptul, iar din adîncul măruntaielor i se stîrnea ceva ce-i aducea ameţeală la cap. Salvina n-avea unde să muncească, n-o chema nimeni, şi, de cerşit, nu putea să cerşească. Şi, dacă nu muncea fata, cine amarul să se-ngrijească de o femeie bătrînă şi bolnavă? 
 Cînd îi întindea mălaiul, Mîia de trei ori pe zi clătina din cap că nu-i trebuie, şi numai a patra oară îmbuca ceva. Şi ochii ei, înconjuraţi de pieliţă zbîrcită, vineţie, priveau nemişcaţi, dulcegi, plini parcă de-o apă alburie. 
 Zicea de multe ori: 
 — Doamne, tu fată, că rău înghit. 
 Şi dacă fata nu-i zicea nimic, după un răstimp întindea din gîtul plin de vine şi de oase şi mai zicea o vorbă: 
 — Oare nu s-a-nnourat afară? 
 Şi cîteodată fata trebuia să iasă să privească cerul. În răstimpul acela dintre Paşti şi Rusalii, lumină nu s-a aprins în căsuţă la cele două femei. În trei duminici a cumpărat Salvina sare de cîte patru bani, o dată oţet de cinci, ş-atîta le-a fost tot tîrgaşul. 
 Era în casă o luminiţă, o luminiţă de ceară, pusă împletită pe o cruciuliţă afumată de lemn, pe care nu se mai cunoşteau sfinţii. Dar luminiţa aceea n-o aprindeau. O păstrau pe cînd va fi să moară baba Mîia, să aibă şi ea ce ţine în mînă, ca să-şi vadă calea luminoasă, cînd va pleca pe drumul de veci. Şi nici nu aveau lipsă s-o aprindă. În căsuţă n-aveau de ce se împiedica. Cele două laviţe înguste erau lîngă păreţi, o lădiţă — într-un ungher, patul — era bătrîna pe el, iar masă n-aveau. Cele trei icoane cu sfinţi deznădăjduiţi, care se strîmbau ca-n muncile iadului, atîrnau de pereţi şi nu le făceau val. 
 Baba Mîia nu s-a ridicat de pe oase de vreo doi ani. Cîteodată avea junghiuri adînci, “se petrecea”, cum spunea fata, apoi iar se liniştea. Dar în vremea asta de secetă, hrănită rău, Mîia slăbise şi mai tare din puteri. Durerile îi veneau mai des, şi, de multe ori, în chinurile ei, întindea mîna, holbînd din ochi, după luminiţă. 
 Fata l-a adus pe popa s-o grijească, s-o împărtăşească cu cele sfinte. 
 Dar numai îi venea aşa, să moară, ci nu murea. 
 La Rusalii, cînd se-ntunecă, bătrîna zise: 
 — Are să plouă, fată. 
 — Da, are să plouă! zise Salvina. 
 Şi cînd cei dintîi picuri izbiră pe acoperişul de şindrilă, ca un ropot dulce, ca un cîntec sfînt, cele două femei tresăriră: 
 — Plouă, zise Mîia. 
 — Plouă, zise Salvina.
 Şi deschise uşa să intre în casă mireasma ploii.
  Bătrîna a stat un răstimp şi-a ascultat. Apoi îşi măsură o cruce largă, neregulată. Cînd începură să se descarce trăsnetele unul după altul, ca dărîmări de stînci prăpăstioase, baba Mîia îşi măsură altă cruce şi zise: 
 — Închide, tu fată, uşa. Are să vremuiască. Şi-a închis fata uşa, şi s-au culcat amîndouă în lumina fulgerelor. 
 Dar ploaia vreo patru zile n-a mai contenit. Cîteodată scăpau de după dealuri vînturi mari, ce duceau spre Pleşa grămezi mari de nouri, ca nişte turme de dihănii şi de uriaşi, negri, vineţi, mînioşi, încleştaţi unii într-alţii. Cîte o ruptură de cer rămînea albastră, înaltă, dar îndată alergau alţi nouri s-o astupe. Şi vîntul se oprea, şi ploaia începea să cadă, măruntă, deasă. 
 Baba Mîia şi cu fată-sa aşteptau să se-nsenineze. Se-mpuţina mălaiul, trebuia făină, şi Salvina văzu că totuşi trebuie să dea creiţarii pe lapte. Mă-sa abia mai sufla, şi bucată uscată în zadar i-ar mai fi dat. 
 Ochii bătrînei, în cele două zile din urmă se-ngălbeniseră pe la alb. Rotunji, mici, priveau ţintă şi semănau acum cu ochii de cucuvaie. 
 I-a adus lapte, ca astăzi, şi, ca mîine, Salvina a căpătat de lucru. Era şi vremea, căci fata se asprise tare. Vorbea răstit cu bătrîna, din firea ei, căci era scurtă şi zmănîncită la vorbă, dar în zilele din urmă era tot mînioasă. 
 Dimineaţa i-a pus ulcica cu lapte lîngă pat, a luat luminiţa de pe cruce şi a aşezat-o, cu cîteva chibrituri, lîngă ulcică. 
 — Iaca, aici, lapte. Aici ai şi luminiţa, şi chibrituri. 
 — Bine, maică, bine. Să-ţi ajute Dumnezeu, zise bătrîna, cînd fata ieşi pe uşă. 
 Abia se duse Salvina, şi Mîia luă ulcica; dezlipindu-şi buzele sorbi o dată, de două ori, de trei ori. Şi băutura albă părea că trece, — în drumul său în jos, — peste podeţe, părea că se adună în gropi şi se varsă apoi mai departe, aşa ghiolcănea. 
 Şi Mîia deodată se simţi mai bine. Se uşurase şi i se muiaseră parcă toate oasele. 
 Afară ploaia încetase de cu noapte, dar vremea nu era senină. Nouri negri, mari, petece de nouri mai luminoşi călătoreau mereu, de la apus la răsărit. Vîntul numai, în răstim-puri depărtate, şuiera în vreun brad prin apropierea căsuţei, apoi iar tăcea dintruna. 
 Din pat, pe ferestruţă, baba Mîia vedea afară. De cîte ori n-a privit ea prin ferestruţa aceea! De cînd n-are ea alta de făcut decît să se gîndească, să privească pe ferestruţă şi să-şi aştepte moartea! 
 Şi, de multe ori, gîndul ei colinda departe, cu zeci de ani în urmă. Îşi amintea de tot ce-a văzut, de tot ce-a păţit în viaţă. Dar iată, acelea, ca şi cînd n-ar fi fost. Ca nourii care trec pe cer, tîrîndu-şi umbra pe pămînt, şi se duc să nu se mai întoarcă. Şi iată c-a rămas numai cu fata! Dar şi fata, ca şi cînd n-ar fi. Ea se duce la lucru dimineaţa şi vine seara, şi cîteodată nici seara. 
 Şi, în necurmatele zile de boală, părăsită, baba Mîia privea cu dragoste, cu sfinţenie la luminiţa de ceară. Iată, luminiţa asta e singurul sprijin care n-o părăseşte niciodată. Ea o păzeşte acum şi va ajuta-o în ceasul din urmă. Şi bătrîna suspină de multe ori: 
 — Sfîntă luminiţă, sfîntă ceară, sfinte albine! 
 Ani întregi au trecut de cînd nu s-a mai putut duce la biserică. Dar tot mai ştia din ce spunea popa, din ce spunea diacul. 
 Şi, mai mult, în boala şi singurătatea ei, baba Mîia la lucrurile astea se gîndea. Îşi închipuia cum are să fie Iadul cu dracii, cum are să fie Raiul cu sfinţii. Iadul? D-apoi întuneric beznă, de să nu-ţi vezi mîna! Şi, prin întuneric, cozi şi gheare de draci, care prind pe creştin şi-l duc la căldarea cu smoală, să-l opărească. Doamne fereşte! Iadul! O, Doamne, Doamne! D-apoi bivolii împungaci, ce-or lua în coarne femeile nelegiuite şi pe ucigaşii de oameni! 
 — Doamne fereşte, Doamne fereşte! suspina bătrîna. 
 Dar ea n-avea s-ajungă-n Iad. Pe ea va prinde-o sfîntul Petru de mînă, va sprijini-o să nu cadă şi va întreba-o: 
 — Tu eşti baba Mîia?
 Şi ea va zice:
 — Eu, sfinte Petre. 
 — Cea de-a avut o fată, una Salvina? va zice sfîntul. 
 — Da, eu! 
 — Cea de-a bolit vreme multă de tot? 
 — Da, eu! 
 Şi-atunci, sfîntul Petru va zurui din chei şi va găsi pe cea potrivită. Se va deschide poarta, şi sfîntul Petru îi va arăta locul de hodină, în iarbă înflorită, sub un măr cu mere aurii. 
 Nu, ea nu va apuca în Iad! Ce-a făcut ca să meargă în Iad? Şi are ea luminiţa aproape! Cînd va simţi că i se ridică nodul în gît, să-i oprească răsuflarea, aprinde luminiţa, sfînta luminiţă de ceară. Şi-atunci, chiar de-ar vrea s-o răpească, cornoraţii se vor împrăştia. 
 Şi baba Mîia îşi făcea o mulţime de icoane. Şi totuşi, vremea îi trecea destul de greu. 
 Dar astăzi, după ce bău laptele pînă-ntr-un picur, nu-i veneau gînduri de-astea. Astăzi privea dornică prin fereastra căsuţei, şi-i veneau gînduri copilăreşti. Uite, cum ar vrea să iasă puţin pînă afară! Numai aici, înaintea uşii; cînd a trece nourul de pe soare, să cadă lumina pe ea! Ba nu, ar vrea să meargă şi mai departe. I-ar plăcea să se coboare în sat, să vadă cum mai stă satul. Să-l vadă pe popa şi să-l întrebe de sănătate. Să se-ntîlnească cu două bătrîne din vremea ei, — Anuţa şi Zamfira, — să le-ntrebe: 
 — Da’ voi ce mai faceţi?
 Şi ele să zică:
 — D-apoi ce să mai facem? Iacă! 
 Şi să meargă mai departe pe uliţă, să vadă biserica. Mare şi frumoasă biserică! Să se-ntîlnească cu oamenii care i-au fost vecini pînă a stat şi ea în sat. Şi oamenii să zică: 
 — Ce-i, vecină? Ai mai venit la vale?
 Şi ea să zică:
 — Mai! 
 Tot aşa, să umble pe uliţă, pe unde n-a umblat de mult, şi oamenii să zică: 
 — Iată şi baba Mîia!
 Iar copiii cei mai tineri să-ntrebe:
 — Mamă, cine-i bătrîna aceea?
 Şi femeia să zică:
 — Baba Mîia, cin’ să fie?! 
 Gînduri de-acestea îi veneau astăzi. Şi nu erau gînduri goale, erau gînduri vii, erau icoane. Şi nu icoane reci, ci icoane aşa de călduţe, de baba Mîia le simţea căldura ca o mîngîiere la inimă. Şi cerca să se-nvîrtă-n pat, să poată vedea mai bine pe ferestruţă. 
 Nu, astăzi nu se gîndea la Iad şi la Rai! Azi, după ploaia ce-nverzise cîmpul, ar fi voit să mai fie o dată fată-mare, să pască vitele pe munte, să păşească pe frunzele uscate, umede acum, să se prindă cu mîna de-o creangă, şi picurii rămaşi pe frunze să cadă stropind-o pe obraz, pe ie, apoi să iasă pe culme, la luminiş, să toarcă şi să privească vitele cum pasc, şi seara să vie acasă cu vitele sătule cumu-s dobele. Se mai cugeta cît ar fi de bine să mai umble ea pe vîrful măgurii, pe Frasin, după fragi de pădure. Ce fragi se fac mai ales pe Frasin! “Buricul deştului” de mari! Ori să aibă ea acum nişte pere de la dascălul cel bătrîn din grădină. Ce pere! Cumu-i ceara! Numai dascălul are pere de-acelea în sat. 
 Şi, cum se gîndea aşa, la cîte toate, baba Mîia simţea că se face tot mai uşoară. De la o vreme i se păru că nici nu mai stă în pat. Şi pipăi bine scîndurile. Apoi, uşoară de tot, iată că sta aşa şi nu se mai putea gîndi la nimic. Dar era bine. Las’ să fie, că nu-i rău! Au durut-o pe ea destul oasele, au tăiat-o destul junghiurile ca nişte săbii ascuţite. Acum, aşa, călduţă, uşoară şi fără dureri, stă, şi ochii parcă-i rîd. Şi-n casă e o linişte aşa de bună! Şi soarele se uita chiar acum, deodată, pe cele trei ferestruţe. Uite, ce pulbere de lumină! 
 Deodată, însă, baba Mîia schimbă ochii şi-i umplu de spaimă. Simţea cum vine ceva, ceva rece şi greu, ca o povară strivitoare. Întinse mîna, dar n-ajunse luminiţa de ceară. Se oţărî cît putu, dar luminiţa căzu pe podele. Junghiul ce-l simţise o prinse, o-ncîrligă, dar bătrîna se zvîrcolea mereu, s-ajungă luminiţa de ceară. Aşa, frămîntîndu-se, căzu pe podele şi muri, cu mîna întinsă după luminiţă. 
 Şi prin cele trei ferestruţe pulberea de lumină albă cădea mereu în casă, apropiindu-se tot mai mult de pat. Şi dintr-o dată învălui, ca un giulgiu, trupul ţapăn al Mîiei, ulcica răsturnată, şi luminiţa de ceară, de care n-avusese parte bătrîna. 
 1908 
 VÎRVOARA 
 Am întîlnit-o pe drum, c-o traistă lungă, smolită, de lînă, umblînd în sus şi în jos. Se oprea la cîte-o poartă, privea înlăuntru, uneori vorbea două-trei vorbe cu cineva din curte şi pleca mai departe. Sapa veche, cu coada lungă, lucie, o tot muta de pe-un umăr pe altul. 
 — N-ai de lucru, nu capeţi de săpat, se vede, lele... 
  — Nu prea, zise femeia şi trecu mai departe. — Stai puţin, lele, am eu o grădină. Pîn’ desară o isprăveşti. Ea se opri deodată şi-ntoarse puţin capul: 
 — Cît îmi dai? 
 — Îţi dau o coroană. De-ai fi venit de-dimineaţă, îţi dam mai mult. Acum, uite, soarele-i sus. — Ştii ce? Să-mi dai şi o bucată de mămăligă; n-am mîncat nimic de ieri. 
 Se-ntoarce ea, ne-nţelegem noi ş-o duc în curte. Poruncesc să-i ducă un blid de lapte şi mămăligă. Şi-i arăt grădina. 
 — Să vezi numai cum am să ţi-o grijesc. Ai să mă pomeneşti cîte zile-i avea! O las să soarbă laptele şi intru în casă. Aveam ceva de isprăvit. Şi din cînd în cînd aruncam ochii spre grădină. 
 Femeia încă nu intrase în lucru. Ieşii mai tîrziu să văd ce face; nu mîntuise încă de mîncat. 
 — Cum, Doamne sfinte, mă mirai eu, de-atunci puteai mînca de zece ori! 
  — Vezi, îmi răspunse ea, că eu am durere de gură. Şi pieptul mă doare, şi tuşesc. Să vezi cum tuşesc... de se sperie copiii. Aiai-i tusă! Odată am mers eu la un doctor, ş-a zis că am hertică... Are dracu hertică! De-aveam, muream de mult. De altfel, ce zici şi dumneata, dacă moare omul, nu-i mai bine? Popa David de la noi aşa zice, că, dacă moare omul, îi mai bine. “Unde nu este durere, nici întristare”... Şi începu c-un glas gros, întrerupt, să spuie cuvinte dintr-o cîntare de la prohodul morţilor. Imita, se vede, pe popa de la ei, pe David. 
 Crezui deodată că femeia-i smintită şi priveam cu băgare de seamă la ea cum mînca încet, ca de silă, cu ochii ţintă în blid. 
 — De unde eşti dumneata, lele? 
 — Din Mămăligani. 
 — Pe-acolo au gătit oamenii de prăşit? 
 — Au isprăvit care-au avut; care n-au nu gătesc niciodată. 
 — Pesemne dumneata n-ai pămînt... 
 — Pe unde calc, pămîntu-i al meu, ca ş-al dumitale, şi începu să rîdă deodată, arătîndu-şi dinţii laţi, gălbinii. 
 Dădu să se ridice, da’, ca şi cînd şi-ar fi adus aminte de ceva, se lăsă iar, moale, jos, şi pescui cu lingura de lemn o bucăţică de mămăligă. 
 — Cred că ai putea să vii acum în grădină, zic eu. A trecut aproape un ceas de cînd tîndăleşti. Se vede treaba că de-aceea nu te primesc oamenii la lucru. 
 — Pe mine? 
 — Pe dumneata. 
 — Vezi că nu mă cunoşti?... Eu nu mă duc la oricine. Întîi întreb cine şade-n casă, şi dacă-mi place, mă duc, de nu-mi place... plec mai departe. 
 — D-apoi la mine ai venit fără să fi întrebat de cineva. 
 Femeia nu zise nimic. Se sculă, puse cojile de mămăligă în traistă, se plecă apoi iar, ridică blidul şi sorbi din el cîţiva stropi de lapte, cîţi mai rămăseseră. Îşi puse traista după grumaji; şi avu dintruna nişte priviri ca de scăpare, ca şi cînd ar cerceta pe unde să iasă afară, în uliţă. 
 Nu i-am mai zis nimic. Am lăsat-o să se ducă. Dar ea coborî treptele şi o luă spre grădină. Într-o mişcare nervoasă îşi desprinse traista şi o atîrnă într-un măr bătrîn. Apoi, începînd să sape, îmi zise: 
 — La dumneata am venit pentru că eşti om bun. 
 — De unde ştii dumneata? 
 — De pe ochi. Eu cunosc oamenii de pe ochi. Cînd te-am văzut, am ghicit cum eşti, ş-acum, dîndu-mi de mîncare, mi s-a adeverit gîcitura. 
 Sta frîntă de şale şi săpa aşa de repede, aşa de bine, de-am rămas uimit. Fir de buruiană nu lăsa, şi-n jurul cucuruzului aduna muşuroaie mari cu sapa, le rotunjea apoi repede cu palmele, ca şi cînd ar tocmi o pîine ca s-o bage în cuptor. 
 — Cum te cheamă pe dumneata, lele? întreb întru tîrziu. 
 — Vîrvoara. 
 — Vîrvara poate. 
 — Ba Vîrvoara; urît nume, nu-i aşa? Da’ dă-l în sfinţii lui, că noi avem un popă... de tot nume pocite ne pune. Iacă, de pildă, la un copil de-al meu i-a pus numele David. 
 Femeia nu mai zise nimic. Parcă i-au venit deodată în cap alte gînduri. Am lăsat-o să sape, şi eu am trecut la un strat de legume, să plivesc. Căzuse de cu noapte o ploicică, de revenise bine pămîntul. Buruiana se smulgea uşor, cu rădăcina întreagă, albă, plină de aţişoare. Mireasma pămîntului ud se ridica în văzduh, călduţă parcă şi oarecum amăruie. Pliveam, şi din cînd în cînd aruncam ochii spre femeie. Lucra frîntă de şale, cu capul în piept. Era slabă, aproape ca o suveică. Şi totuşi vedeam că nu osteneşte, că nu se opreşte să mai plivească, ridicîndu-se, în stînga şi-n dreapta, cum fac toţi săpătorii. Mi se părea uneori că bombăneşte singură, da’ ce, nu puteam înţelege. De la o vreme aud că mă-ntreabă: 
 — Nu ştii dumneata un leac de tusă? 
 — D-apoi ce umbli după leacuri dumneata? Eu nu te-am auzit tuşind niciodată. 
 — Că peste zi nu tuşesc. Numai noaptea; atunci tuşesc, să mă rup, nu alta. Doctorul zice că-i hertică, da’ nu-i hertică, ci se vede c-o fi aghiuş. 
 — Ce-i aghiuşul acela? 
 — Păi, năduşală, ce să fie? Năduşală la piept şi la răsufluş. Am fost de vreo cîteva ori de mi-a citit popa nost’, da’ se vede că rugăciunea lui nu prinde. 
 — De ce să nu prindă? 
 — Pentru că-i mai mult pe partea dracului decît pe-a lui Dumnezeu... Ăla numai bun de popă nu s-a născut! 
 — Nu-i unul mic, cu bărbuţa neagră, rară? 
 — Mic, popa David? Tiiii! ’tă-l puterile, da’ că-i mare cît un cal, ş-are o barbă lungă, ţepoasă, roşcată. Gîndeşti că-i o mătură de mesteacăn, cu care-ai măturat curtea, de s-a ţîndărit acum. 
 — Nu-l cunosc. Aşa popă nu ştiu. 
 — De unde să-l cunoşti?! Aşa popă crezi să iasă între oameni? N-a mai fost la oraş de cînd l-a sfinţit vlădica. Da’ mai bine nu l-ar fi sfinţit! Gîndeşti că nu-i însurat? Ba-i însurat, şi are-o muiere tare de treabă şi tare frumoasă. Da’ gîndeşti că popa vrea să ştie de ea? Umblă după toate femeile din sat. Amarnic om, amarnic popă! Şi biata preuteasă, dac-a văzut ş-a văzut că nu poate altfel, ş-a luat şi ea un drăguţ, un fecior din sat. Zdravăn fecior! Îl prinde cîteodată pe popa David de mătură... şi-l îmblîteşte. Vezi că popa se-mbată, şi dacă se-mbată, vine acasă şi-şi bate nevasta. Ţi-am spus eu că nu-i popă. De altfel nici n-a învăţat. Eu îl ştiu. A fost tot acasă, la plug şi la vite. Apoi, fecior mare, a mers la vlădicie vreo trei săptămîni. Da’ nainte de-a se duce a vîndut două părechi de boi. Şi peste trei săptămîni a venit acasă — popă. Gata. Ce zici dumneata? 
 — Ce să zic? A fost rău că l-a sfinţit vlădica. 
  — Ba a fost păcat, mare păcat! Că să vezi, lasă pe oameni să moară nespovediţi şi necuminecaţi. Lui să-i pui zlotu-n palmă, ş-apoi vine. — Stătu puţin, apoi adause: De altfel, îi dau pace. Cu dumnealui n-am eu nimic. Atîta numai, c-a pus nume de batjocură copilului. Dar eu acasă nu-i zic David. Acasă-i zic Pătru. 
 Soarele se ridicase sus, şi căldura cădea dogorîtoare. Am lăsat plivitul şi m-am dus în casă, gîndindu-mă la femeia aceasta din Mămăligani, care munceşte cu atîta hărnicie şi despre care nu puteam şti de-i tresărită, ori de-i aşa felul ei de vorbă. 
 La amiază am chemat-o iar să mînce. Dintîi n-a vrut să vie. Se temea, socotea că fac numai o glumă. Apoi se temea că-i trag din plată dacă-i dau ş-o sorbitură de mîncare. În urmă veni şi se apucă, cu aceeaşi tîndălire, să mînce, ca şi dimineaţa. 
 — Vezi că mă doare gura. Se vede că este ceva stricat în mine. Mi se strică şi dinţii. Iaca! şi-şi vîrî două degete pline de tină în gură şi le scoase, după puţină cercetare, strîngînd între ele un colţ de măsea. 
 — Pentru ce ţi se strică? 
 — Nu ştiu. Îmi vine aşa, o amăreală, ca şpirtul de tare; se vede c-aceea mi-i roade. Nu ştiu de unde... Poate din fiere. C-odată mi s-a stricat rău fierea. 
 — Ai avut vro supărare, vrei să zici? 
 Femeia îşi ridică deodată ochii şi privi la mine lung, întrebător, ca şi cînd acum m-ar fi văzut întîi în viaţă. Da’ poate nici nu se uita la mine. Privea prin ochii mei încolo, mai departe. De vorbit n-a mai zis un singur cuvînt, pînă spre seară. O întunecime ca o umbră de durere veche îi îmbrăcă obrajii şi începu să tuşească adînc, închis, ca şi cînd ai da c-un sul într-o gaură afundă în pămînt. 
 Nu înserase cînd isprăvi cu grădina. Îşi luă traista şi ieşi în curte. Da’ nu-ndrăznea să vie să-i dau banii. 
 — Cu zece cruceri îţi plătesc mai mult, lele Vîrvoaro. Iată şaizeci. Mi-ai lucrat tare frumos. 
 Femeia luă banii şi se duse fără nici o vorbă. 
  Mai tîrziu, ies pe uliţă şi mă-ntîlnesc c-un vecin. Umblăm noi de la o crîşmă la alta, să mai vedem cine-i pe-acolo. Cînd ajungem la crîşma lui Stan, acolo o grămadă de oameni se-mbulzeau cu capetele unu-ntr-altul privind la ceva jos, în mijloc. 
 — Ce să fie? ziceau unii. 
 — O femeie. 
 — Ce-i cu ea? 
  — A avut călcătură, dar acum s-a liniştit. Vai de ea, ce chinuri! 
 Şi oamenii încep să se împrăştie. 
 Cînd m-apropii şi eu, rămîn înlemnit. Era biata Vîrvoara! Cu gura plină de spume albe, băloase, cu faţa vînătă, cu ochii închişi, nemişcată, cu degetele încleştate, zăcea între traistă şi sapă. 
 Oamenii începură vorbele. Unul zise: 
 — A venit în crîşmă ş-a băut doi deţi de şpirt. Şi dacă i-a băut, a plătit ş-a dat să iasă. Da’ cînd să iasă, s-a împiedicat de prag şi, împiedicîndu-se, a tot mers pînă unde-o vedeţi acum. Acolo a căzut, ş-a fost vai de ea apoi, c-a apucat-o boala. 
 — De mult o duce aşa, zise altul. Cel puţin de cincisprezece ani. 
 Altul o cunoscuse pe Vîrvoara şi înainte de boală, şi ştia să spună din ce i-a venit. 
 — A rămas, spunea el, văduvă tînără, da’ nu s-a mai măritat. Avea o fată şi doi feciori. Fata, dacă a crescut, a dat-o slujnică, să lucre, să cîştige ceva. A dat-o la boltaşul din sat. Aci fata s-a răsărit îndată. Trai bun, muncă puţină, şi s-a ales în doi ani din Anuţa o fată ca de domn. Stăpînul 
 său era nădrăgar, sta bine, da’ cu muierea sta rău. Se certau în toată ziua. De la o vreme jupînul s-a dat pe lîngă Anuţa. Şi numai ce, într-o dimineaţă, fata s-a-ntors acasă. Nu peste mult timp muri în chinurile facerii. Vîrvoara de-atunci a rămas cu boala ceea de cap. 
 Am ascultat istoria asta şi mi-a venit deodată în minte că mi-a spus ceva şi dînsa, zicînd c-odată i s-a stricat rău fierea; şi înţelegeam de ce-a stat tăcută o după-amiază, fără o vorbă, cînd mai nainte fusese aşa de vorbăreaţă. 
 Acum sta încă tot întinsă. Nici nu sufla, nici nu mai trăia parcă. Traista şi sapa privegheau lîngă dînsa, şi faţa ei părea că se-nnegreşte. 
 Oamenii începură să vorbească despre altele şi-i dădură pace. Au mai văzut ei că după boala asta bolnavii rămîn aşa, nemişcaţi. 
 Dar deodată îşi întoarseră cu toţii capetele. Vîrvoara deschise ochii-nroşiţi, umflaţi, ca două răni, răcni din adînc, se întinse o dată, pocnindu-i toate oasele, apoi se zgîrci, înţepenind pentru vecie. 
 — Dumnezeu s-o ierte, c-a fost femeie harnică şi cinstită, ziceau oamenii, făcîndu-şi, cutremuraţi, sămnul crucii. 
 1908 
 LA O NUNTĂ 
 Mihail Codrea se hotărî, în cele din urmă, să-şi mărite fata. Cum n-avusese decît un singur copil, pe Linuţa, se obiş-nuise cu-o viaţă tihnită. Dar de cînd fata îşi pusese catrinţă, noroc bun! Hodină şi pace-n casa lui nu s-a mai aflat! Cînd o păruială, cînd o bătaie straşnică între tinerii satului — pentru Linuţa. Şi, de-aici, vorbe-ntre oameni, ceartă acasă cu femeia, năduf la inimă şi tulburare în sufletul lui Mihail. 
 “Stăi, că pun eu capăt la toate !” îşi zise într-o bună-dimi-neaţă, şi încă-n seara aceea se făcu încredinţarea, şi peste patru săptămîni fu hotărîtă cununia. 
 Feciorul era din neamuri, avea patru boi, dar, de cînd ştia că Linuţa are să-i fie nevastă, umbla pe uliţele satului ca şi cînd ar fi avut doisprezece boi, nu patru. 
 Fata? Ei! Fata era o şopîrlă de copilă, de să-ţi scape printre mîini, ca un peşte luciu. Cu ochii ei căprui, a băgat dracii în mulţi feciori; din unii i-a mai scos ea cu vreo vorbă bună, în alţii i-a lăsat acolo, să se înmulţească. Dar de vreun voinic anume nu s-a legat. Cînd a înţeles că se mărită, a clătinat din cap, ca şi cînd ar fi zis “nu-mi pasă!”, şi s-a apucat îndată să-şi puie în rînd veşmintele de zestre, la care începuse să coase de cînd era de doisprezece ani. Seara, în ziua nunţii, cinară nuntaşii o mulţime de mănîncări, începură să beie vin cumu-i uleiul, căci Mihail Codrea avea în sat viile cele mai mari şi vinul cel mai vechi. Şi veselia se dezlănţui deodată din piepturile tuturor, şi casele lui Codrea vuiau de chiote, de cîntece şi de voie bună. 
 Dar mireasa, de cînd s-a pus la masă şi-a început să cînte ceteraşul, nu şi-a mai luat ochii de la el. A gustat puţin din mănîncări, şi-a muiat buzele, că-i ardeau, în vinul răcoritor, şi, de-aci încolo, privea la muzicantul acela. Că ce i-a trăsnit lui Codrea prin cap? Iată, s-a hotărît ca la nunta fetei sale să n-aducă ţigan ceteraş în casă, ci un romînaş pe care-l ştia el. Ş-a trimis căruţa într-al treilea sat, şi duminică dimineaţă străinul era în curtea lui Mihail, cu cetera subsuoară. 
 Şi Linuţa privea la ceteraşul acela. Ar fi voit să ştie cum îl cheamă, ar fi voit să ştie de unde-i, ar fi voit să-l întrebe ceva. Şi, pe cînd nuntaşii se veseleau, Linuţa stătea înlemnită la masă şi se frămînta cu gîndurile. 
 La început nu băgară nuntaşii de seamă că Linuţa nici nu bea, nici nu mănîncă. Dar, după ce vinul revărsă căldură-n inimi şi văpăi de foc, unii începură să privească la mireasă. 
 — Aşa-i stă bine, ziceau unii, mireasa să fie supărată cînd se desparte de părinţi. 
 — Aşa-i frumos, să nu se vadă c-a aşteptat măritişul, spuneau alţii. 
 Tinerii începură să frămînte pămîntul. Cînd o fată, cînd alta, cînd o nevastă tînără treceau, tocmindu-şi năframa, printre scaune şi mese, la mijloc, unde le-aşteptau jucătorii. Linuţa a jucat puţin, i-a venit să ameţească şi s-a dus iar la locul ei; şi ochii i se legară iar de muzicant. Aflase ceva. Aflase că-l cheamă Nicodim. Întîi s-a minunat de numele acesta străin, apoi, încet-încet, numele i se păru tot mai cunoscut, pînă ce, în urmă, i se păru că-l ştie de un veac. Dar, după ce a ştiut atîta despre el, deodată o cuprinse o nelinişte mare şi nu mai avu astîmpăr. Se ridică de pe scaun şi se apropie de străin. 
 — Măi bădiţă Nicodime, din ce sat eşti tu?
 Tînărul îşi ridică ochii de pe ceteră şi privi la Linuţa ca la
 o minune. Se părea că pînă-acum nici n-o văzuse. 
 — Din satul cu florile, fetică, zise el, zîmbind sub mustăţile negre. 
 — Ba nu glumi, ci spune-mi, tu de unde eşti? 
 Flăcăul nu-i mai zise nimic. Îşi înclină capul pe vioară şi începu să cînte un cîntec nou, plin de înfiorări tainice. Linuţa porni la locul ei, cu inima strînsă, gata să-i dea lacrimile. 
 Şi, de-aici încolo, muzicantul nu mai cînta ce-i porunceau oaspeţii beţi. Ci toate cîntecele pe care le avea el mai dragi începură să tremure, să adie, să plîngă prin casă şi în sufletul Linuţei. Bărbatul cel nou băgă ceva de seamă, dădu tîrcoale în jurul Linuţei, dar Linuţa nu-l vedea, nu-l auzea. În ea se trezise ceva nespus de dulce şi dureros, care creştea cu fiecare cîntec al lui Nicodim. 
  Şi iată numai că Linuţa se ridică iar, merge la străin, îşi ia cununa de flori de pe cap şi o pune pe capul lui Nicodim, apoi şade lîngă el şi începe să-l dezmierde. Lui Nicodim îi amuţi vioara, i se înmuiară mîinile şi privea undeva departe-departe. 
 — Brava! strigară nuntaşii, asta-i bună glumă, asta-i adevărată păcăleală! 
 — Ba mie mi se pare că-i curată batjocură, zise Mihail Codrea. Eu n-am adus ţigan la casă, ci romîn. Dar Linuţa asta tot aşa-ntr-o dungă a fost, de cînd o ştiu. 
 Şi porni odată dintre cumetri, să-i spună fetei să nu facă prostii. 
 Ginerele pufăia, ca şi cînd ar fi vrut să se înece, şi mai căpătă răsuflet numai cînd văzu pe socru-său venind. 
 Amîndoi, însă, rămaseră zăpăciţi cînd se apropiară şi văzură pe Linuţa. Că o mînă-i sta pe genunchiul lui Nicodim şi îl privea în ochi ca fermecată, ca dusă de pe lume. 
 — Îţi place cum cîntă Nicodim, tu fată? 
 — Place, tată! 
 — Da-mi pare că-ţi place şi de ceteraş, adăugă ginerele. 
 — De el îmi place şi mai tare! Şi vedeţi amîndoi că are de 
 cine să-mi placă! Şi fata învălui iar pe Nicodim în privirile ei calde. 
 — Ba să te duci tu dracului, să nu-mi faci casa de ruşine, zise Mihail, întunecat deodată. 
 — Ce ruşine? zise fata, sculîndu-se şi mergînd la locul ei. 
  De-aici încolo Nicodim începu iar să cînte de joc. Şi unde nu i-a pus îndată şi pe bătrîni să tropăie, de părea că se clatină pămîntul. Şi cum jucăuşii erau tot mai mulţi, şi locul de jucat tot mai strîmt, Nicodim se sculă de pe scaun, schimbă o privire cu Linuţa şi începu a tot face cîte un pas spre uşă, ferindu-se de învălmăşeală. 
 Ţinu un joc lung şi frămîntat. Părea că anume vrea să-i frămînte cu zicala, să-i obosească, aşa trăgea pe coarde Nicodim. 
 Deodată, aria se rupse, şi toţi alergară să se răcorească cu un pahar de vin. Şi, pînă să răsufle, pînă să închine, pînă să se aşeze fiecare la locul lui, iată numai că intră un mort în casă, şi mortul acela era bărbăţelul Linuţei. Abia putu îngîna: 
 — Au pierit în noapte! 
 Între nuntaşi s-a făcut deodată o mare învălmăşeală. Mulţi năvăliră, îmbulzindu-se pe uşă, să vadă unde-s, să-i aducă, să mai rîdă şi de gluma asta. Dar ginerele şi tatăl fetei se urcară pe cal şi porniră în puterea nopţii. Mihail Codrea ştia, ginerele simţea că nu-i o glumă fuga asta. Fetele priveau mirate, femeile tinere se coteau, rîzînd, iar bărbaţii începură să beie şi să spuie istorii de pe la nunţi. Le veni în grabă pofta de joc, dar nu mai era ceteră. Un bătrîn luă fluierul, şi jocul se urmă pînă dimineaţa. 
 Pe Linuţa n-au găsit-o nici ginerele, nici socrul. Poate se vor fi ascuns undeva pe aproape, că noaptea a fost întunecoasă tare. Dar au trecut şi săptămîni şi n-au mai aflat-o, nici pe ea, nici pe ceteraş. Ginerele se bolnăvi de inimă rea şi de ruşine şi n-a mai ieşit din casă să dea ochii cu lumea. Iar de cei doi fugiţi n-a mai ştiut satul nimic, niciodată. 
 1909 
 ANGHELUŞ 
 În ţigănimea afumată, plină de larmă, de la marginea satului, Angheluş e împărat. Cînd trece el printre bordeiele pitite în pămînt, cu cîte un singur ochi de fereastră murdar şi speriat, ţiganii i se feresc din drum, ţigăncile tinere îl săgetează din ochii de păcură, aprinşi, harancele clatină din cap cu admiraţie, iar dancii înhoalbă ochii mari, rămînînd cu gurile căscate. 
 Şi Angheluş trece mîndru printre toţi, cu trupul drept, ca un militar, cu pălărie moale, fină, pe cap, cu straie de catifea verzie, cu ghetele elastice, scumpe. Pe jiletca lui face semicerc un pui de şarpe de aur, iar pe degetele-i scînteie inele grele, împodobite cu pietre scumpe. 
 Angheluş e de-aici din sat. Bătrîna lui trăieşte şi acum, şi, cîtu-i ziulica de lungă, stă pe podmol, sub streaşina bordeiului, şi colbăieşte din luleaua de cărămidă roşie. Ea singură, în toată ţigănimea, nu se miră de ce trăieşte şi azi în zdrenţe şi-n sărăcie. Angheluş i-ar fi putut face o casă domnească, ar fi putut s-o îmbrace în mătase, ca pe-o baroniţă, dar n-a vrut nici el şi n-a vrut nici bătrîna. Angheluş avea de împărţit într-alte părţi, iar cînd aducea ş-acasă bogăţii, de prin şetre şi prăvălii, haranca se cutremura, îl privea cu spaimă şi zicea: 
 — Vai de mine, Angheluş, au să te prindă şi au să-ţi rupă oasele!... 
 Şi feciorul abia cuteza să descarce, pe-o noapte, la ei acasă, lucrurile furate, iar dimineaţa, cînd piereau scumpeturile, pierea şi Angheluş. 
 S-a întîmplat însă că, mai nainte, vreo trei ţigănci tinere, de-aici din ţigănime, au dus-o numai în petrecanii, şi veşmintele lor, la fiecare trei săptămîni, erau nouă-nouţe. Începuse să li se facă pieliţa fină, de un brunet trandafiriu, de traiul cel bun, iar ţiganii lor nici nu mai cutezau parcă să se apropie de ele, văzîndu-le curate ca nişte doamne. Ştiau cu toţii că aici lucrează mîna lui Angheluş, şi cele trei favorite spuneau în gura mare că bărbat vrednic ca Angheluş nu mai este. 
 Dar binele n-a ţinut mult. Angheluş le părăsi în grabă, ca să-şi aleagă altele, într-alte sate, cine ştie pe unde. 
 Şi se vede că de la o vreme a dat peste una pe care n-o mai putea sătura cu furăturile sale, căci se pornise prin toate orăşelele din jur o adevărată goană împotriva lui Angheluş. Spuneau neguţătorii de stofe, spuneau aurarii că se prăpădesc din pricina hoţului aceluia de Angheluş. Nu trecea o zi de mărturie, în tot jurul, ca să nu se fure un lanţ de aur, o pereche de cercei, inele scumpe, o stofă de mătase. 
 Şi păgubaşii, să-i fi împuşcat, nu puteau să pună mîna pe tîlhar. Nici nu băgau de seamă paguba, pînă seara, cînd să-şi adune tîrgaşul. Atunci: de la cutare lipseşte ceea, de la cu-tare ceealaltă. Stăpînii se mîniau, se aprindea cearta cu calfele, cu ucenicii, se cărau la pumni, răsunau plesnituri de palme. Zadarnic, nimenea nu ştia, nimenea nu văzuse pe hoţ. Şi cînd, pe urmă, după multe întrebări, după cercetări îndelungate, se da de urma tîlharului, ieşea la iveală că într-o prăvălie s-a strecurat un domn cu pardesiu sur, într-alta unul cu o barbă neagră, într-a treia unul cu o ceteră subsuoară. Şi toţi aceştia erau unul: blestematul de Angheluş. 
 Se puse deci lumea la pîndă, cu-o sete mare să-l prindă, sau cel puţin să-i dea o sfîntă de bătaie, soră cu moartea. Dar pe Angheluş, după furături mai mari, îl înghiţea întunericul. Puteau să-l caute juraţii satelor, puteau să scormonească acasă la bătrînă, pînă şi pe unde rîma godacul... nimic nu puteau afla. Şi cum de-o vreme încoace fura tot mai des, noaptea se ţinea mereu ascuns. 
 Se simţea de multe ori obosit şi îşi hotăra de multe ori, în gînd, să nu-şi mai puie aşa des viaţa în primejdie. Dar cînd îşi aducea aminte de fata care-l trimitea în foc, Angheluş îşi iuţea paşii, ca să ajungă cît mai curînd acolo departe, la pădurea de sălcii bătrîne, care ascundea apa liniştită a Mureşului. 
 Nu-i un an de cînd norocul l-a adus mai întîi în părţile acestea. Era primăvara, băteau vînturi călduţe, apa Mureşului venea mare, vuind, şi glasuri adînci şi aspre o străbăteau parcă. Şi Angheluş ajunsese la ţărmul negru al apelor în puterea nopţii, după o pescuire bogată. Trebuia nesmintit să treacă pieptul acesta de apă întunecat, care fierbea umflîndu-se ca de patimi mari. 
 — Hei! podarule! Să vie degrabă podarul! răcni Angheluş în faţa acestui duşman care i se pusese curmeziş în drum. 
 Dar vîntul venea tot mai aspru din toate părţile, trezea glasuri amare din sălciişul bogat de pe ţărm. Angheluş săgetă cu ochii prin întuneric şi porni într-o parte, unde se zărea bordeiul podarului. Bătu la fereastră, zgîlţîi la uşă, pînă ce un glas dinlăuntru răsună clar, ca un clopoţel de argint: 
 — Cine-i acolo? 
  — Străin ce vrea să treacă, răspunse Angheluş, cutremurat de glasul acela, nespus de dulce. Atunci cineva dinlăuntru zise gros, ca dintr-o bute: 
 — Pe furtuna asta nu se poate! Vin apele mari şi-i primejdie! 
 — Ai de la mine un galben, bădicule, un galben împărătesc. Numa să nu întîrzii. 
 Acum Angheluş desluşi mişcări grabnice înlăuntru, şi glasul cel gros zise: 
 — Iute, Ravecă! Trebuie să ajuţi şi tu. Altfel, ne mănîncă peştii pînă mîine. 
 Şi îndată uşa bordeiului se dădu în lături. Un trup mare, ciolănos, ieşi întîi, aplecat de spinare, şi cercetă îndată după rude. Pe urma lui lunecă din bordei o fată înaltă, numai în ie, cu-o şurţă neagră, legată pe la mijloc. Cei doi podari nici nu băgară de seamă pe străin; îşi luară uneltele şi porniră la podul care gemea în verigile de fier ce-l ţintuiau de ţărm. Apele îl izbeau în coaste, se frîngeau, alunecau, huind pe sub dînsul. 
 — Dar unde dracu-i omul nostru? întrebă bărbatul, gata de plecare. 
 — Iac-aici, bădicule, se auzi un glas în noapte, şi pe pod se simţi cum cineva sări înlăuntru. 
 — Dumneata să ţii mijlocul, să nu te dai la margini, se auzi iarăşi glasul cel gros. Apoi, în ţigăneşte, Ravecăi: Ai grijă, fata tatii. Ruda te poate zvîrli în apă. 
 Angheluş se lumină deodată. Acum nu-i mai era frică de păgubaşii care poate-s pe urma lui. Podarul acesta e din sîngele lui şi n-are să-l descopere. 
 Podul porni, trosnind din încheieturi, iar valurile, urlînd de mînie, îi făceau loc, încet-încet. Angheluş nu simţea nimic. Credea că-i tot la marginea rîului, cînd, deodată, auzi glasul cel arginţiu: 
 — Griji, tată, că acum dăm de matcă. O simt cum alunecă înaintea noastră. 
 Bărbatul nu răspunse, ci se simţi o opintire mare în coasta podului. Acum lui Angheluş i se păru că se învîrte locului, cînd, deodată, fata se aşeză aproape de dînsul. Totuşi mai bine putea s-o simtă decît s-o vadă. Şi simţea cum i se frînge, cum i se încovoaie, vîslind, trupul vînjos, simţea căldura ce aburea din trupul fetei, care-şi încorda acum toate puterile. 
 Angheluş făcu doi paşi spre dînsa, dar fata îi zise poruncitor: 
 — La mijloc, dumneata, că te duci dracului de nu!... 
 Dar pe Angheluş îl cuprinse o putere neînvinsă. Îşi uită că-i fugar, îşi uită că-i pe apă şi se trezi în el omul cel vechi, iubitor de femei. Mai făcu un pas, o prinse pe Raveca în braţe şi o sărută tare pe gură. 
 Fata îi arse o palmă şi s-apucă din nou de vîslit, pe cînd bătrînul îi strigă să lase încet, că s-apropie de ţărm. Podul era legat acum, dar Angheluş nu voia să se coboare. Spre marea mirare a podarului, Angheluş îi zise în ţigăneşte: 
 — Tată, lasă-mă să dorm peste noapte la tine în bordei. 
 Podarul încremeni acum deodată. Să fie ăsta un ocnaş cu gînduri rele, ori să fie un nebun? Da... nebun trebuie să fie. L-a sculat pe-o groază de vreme ca asta, să-l treacă, ş-acum, hai, să-l culce la dînsul. 
 — Nu se poate, voinice, zise podarul.
 Angheluş aprinse o lampă de buzunar, hoţească, scoase
 punga, se aplecă pe podeaua de scîndură şi vărsă tot aurul ce-l avea. Vor fi fost la douăzeci de galbeni. 
 — Ţi-am dat un galben pentru trecere, dar ai tăi să fie toţi de mă duci înapoi şi mă laşi să mă odihnesc la tine în bordei. 
 La lumina gazului, aurul ardea acolo pe podele. Bătrînul începu să se scarpine în barbă, iar Raveca începu să tremure. 
 — I-ai, tată, zise ea, şi adă-l acasă. 
 Podarul se hotărî în grabă; împărţi banii în două, pentru el şi pentru Raveca, dezlegă podul, şi înapoi ajunseră cu mult mai în grabă. 
 În bordei, bătrînul aprinse o lumină de său, şi nu ştia ce să zică, cum să înceapă. În urmă, pe cînd fata spiona, pe furiş, pe străin, şi mirarea ei creştea din ce în ce, podarul îl întrebă: 
 — Unde-ţi era drumul tău, voinice? 
 — În lume. 
 — Cum în lume? 
 — Trebuia să m-ascund. Furasem, uite, lucrurile astea, — aici el scoase o traistă mică de piele şi deşertă pe masă o mulţime de aurituri, — le furasem, şi trebuia să nu mă prindă. Aici, la voi, cred că nu mă va afla nime. 
 Ochii fetei se aprinseră la vederea acelor minunăţii de aur, pieptul ei plin, tînăr, tare, se ridica rar, şi abia putu îngîna: 
 — Dă-mi şi mie ceva. 
 — Toate ţi le dau, zise Angheluş, dacă nu mă spuneţi nimănui. 
 — Dar cum să te spunem, zise podarul, cînd nici nu ştim cine eşti?... 
 — Voi nu ştiţi, da’ vor veni, poate la noapte, poate mîine, să vă-ntrebe: “Unde-i hoţul Angheluş, măi podar? N-a trecut pe-aici?...” Ce vei răspunde atunci? 
 — Dacă-i aşa treaba, dacă chiar tu eşti Angheluş, atunci o sută de ani n-or afla nimic din gura mea! 
 Şi bătrînul ieşi îndată să asculte, să cerceteze. Iar Raveca rămase ca de ceară în faţa voinicului din neamul lor, de care auzise atîtea bravuri, şi ochii ei nu mai căutau la auriturile de pe masă. 
 — Ţi-i frică de mine acum, fată, după ce mă ştii cine-s?... Fata tăcu, şi Angheluş o întrebă din nou: 
 — Ţi-i frică, hai? 
 — Ba nu mi-i frică, răspunse ea, ridicînd ochii plini de teamă spre dînsul. Nu mi-i frică, ci mi-i drag de tine. 
 Şi cînd podarul deschise uşa, îi află îmbrăţişaţi, sărutîndu-se. 
 — N-are să vie nimenea, zise el, făcîndu-se că n-a văzut nimic. Acum să adormim lumina şi să ne culcăm. 
 Dar nu putea dormi nici unul. Podarul simţea cum se zvîrcoleşte Angheluş, jos, lîngă laviţa pe care dormea el, şi auzea cum oftează fata. El însuşi se gîndea ce are să facă. Şi, de la o vreme, îl umplu o groază de moarte: au să vie acum, în noaptea asta, cercetători, au să-l afle pe Angheluş la el în bordei, şi mîine seara vor zăcea toţi trei în temniţă. 
 — Eu şi aşa nu mai pot dormi acum. Ia să mai văd ce-i pe-afară, zise el în urmă, şi se duse. 
 Din noaptea aceea Angheluş nici gînd n-a mai avut de ducă. Uitase degrabă toate femeile pentru care furase pînă acum, şi nu-şi mai putea lua ochii de la Raveca. 
 Primăvara întreagă şi o parte din vară Angheluş n-a mai ieşit nicăieri, n-a mai făcut nimic. Se schimbase la port de nimenea nu l-ar mai fi cunoscut; pleca cu Raveca prin pădurea de sălcii de pe ţărm, pescuia în apa limpede a rîului, şi, de două ori pe zi, Raveca îşi punea la gît, la mîini, în urechi podoabe de aur, pe care le purta veşnic cu sine. 
 În răstimpul acesta, într-o singură zi numai dispăru Angheluş, fără să spună o vorbă legănată nici podarului, nici fetei. 
 Şi nu veni decît noaptea tîrziu. Scoase de la subsuoară un teasc de lemn negru, îl desfăcu, şi cînd văzură podarul şi fata vioara, bătură în palme de bucurie. 
 — Ştii să cînţi, Angheluş? De ştii, cîntă-ne, că te-ascultăm toată noaptea, zise podarul. 
 Şi Angheluş cîntă, înăduşind corzile, cîntă cu ochii închişi, ca pe altă lume. Iar bătrînul plînse noaptea aceea, şi Raveca îl iubi şi mai tare. 
 Lumea credea că Angheluş e mort, ori a trecut într-altă ţară. Dar după jumătatea verii, începură iar să se vaiete tîrgoveţii. Angheluş fura acum cu patimă, cu o plăcere nespusă, tot ce credea că-i şade bine Ravecăi. 
 Şi n-au trecut trei săptămîni, şi ţiganca avea o bogăţie întreagă de veşminte, de podoabe. În bordei nu se îmbrăca niciodată cu ele. În bordei, înaintea lumii ce trecea rîul era tot fata cea frumoasă a podarului. Dar cu cît se înmulţeau podoabele aduse de Angheluş, cu atîta creştea patima ei după podoabele astea. Şi sta de multe ori ziua întreagă prin pădurea de sălcii şi se împodobea. Şi tot lucrul scump ce i se lipea de trupul cald, vînjos, o ardea, îi aprindea sîngele, şi ochii ei erau numai unde de lumină şi căldură. Ah, cît n-ar fi dat ea să poată ieşi aşa împodobită în lume, între oameni, să-i orbească... 
 Şi, cu trecerea toamnei, dragostea ei pentru Angheluş se schimbă parcă în dragostea pentru podoabele aduse de el. Îmbrăţişările ei erau mai puţine, sărutările mai scurte, vorbele mai zmănîncite. O apăsa greu că, în gerul iernii, nu mai putea, cum făcea vara, să iasă în sălciiş, să-şi arunce zdrenţele de pe ea şi să moară de plăcerea atingerii mătăsii de trup şi a tuturor podoabelor. Şi dacă aceasta n-o mai putea face decît în zilele mai moi, creştea dorinţa ei după alte şi alte podoabe. Aşa că Angheluş puţin mai stătea acum pe-acasă, în bordeiul podarului. 
 Şi-i zicea cîteodată: 
 — Iată, Ravecă, tu ai podoabe destule, lasă să mă mai odihnesc şi eu! Ea atunci îşi întorcea obrazul de la el şi nu-i mai vorbea, nu se mai apropia de el pînă ce nu venea cu o nouă podoabă. 
 “Asta-i a dracului, îşi zicea Angheluş de la o vreme, asta are să mă mînce fript.” Dar judeca astfel numai pînă ce punea mîna pe tîrgaş. Cînd pornea cu el spre bordei, inima lui se muia ca ceara, de-o căldură bună ce-i inunda tot trupul. 
 Îşi pierduse însă mult, în timpul din urmă, din elasticitatea mişcărilor de pisică şi fura tot mai greu, tot mai cu teamă. Şi într-o noapte de Făurar venea spre casă tare abătut. Abia scăpase, abia îşi pierduse urma dinaintea celor ce-l urmăreau. Auzise şoptindu-se prin tîrg că i-ar fi aflat culcuşul, c-ar şti mulţi unde se ascunde, şi mergea spre casă cu gîndul hotărît că n-are să mai fure multă vreme. Va putea să înduplece la asta şi pe Raveca. Ea are podoabe destule, au şi bani, şi nu-l va împinge pe el la moarte. 
 Era o noapte destul de luminoasă, şi Angheluş zărea bordeiul podarului. Putea să meargă cît de încet şi cît de liniştit; cum e apa îngheţată, trec oamenii printr-alte părţi rîul şi nu mai vin pe-aici pe la pod. 
 Deodată, însă, iată că dintr-un tufiş de salcie se desfac două mogîldeţe negre. Dintr-altul, alte două, şi luna, ce dăduse într-un petec de senin, luci deodată din patru baionete. Ţiganul ghici îndată ce-i, şi, o clipă, îngheţă de spaimă. În a doua, însă, sîngele i se încălzi, începu să fiarbă, şi o porni în goană nebună spre apă. Bordeiul era aproape, dar la bordei nici nu se gîndi. 
 O detunătură, două, trei îl petrecură, dar nici un glonţ nu-l ajunse, şi Angheluş era gata să iasă la mal, cînd ceva pîrîi sub picioarele lui, şi-ntr-o clipă apa verde, rece, îl trase sub podul de gheaţă. 
 1909 
 SĂNDUŢA 
 Sănduţa-i la noi în sat o femeie bătrînă, care se teme grozav de dracu. De frica lui se roagă şi posteşte, de frica lui merge la biserică şi se-nchină. Pe Sănduţa o doare de mult un picior, de numai şi-l tîrîie, gros ca un butuc, înfăşurat în zdrenţe. Drumul de-acasă pînă la biserică îl face în trei ceasuri, da’ totuşi vine regulat în fiecare duminică şi sărbătoare. Sănduţa are “rosătură la inimă”, zice ea, arătînd cu degetul undeva pe trup, şi totuşi posteşte şi postul Sînpetrului numai cu apă, cu pîine şi cu oţet. A învăţat-o un călugăr să se puie pe ajun dacă vrea să scape de uneltirile celui din pietre. Şi de-atunci bătrîna ajună şi bate la mătănii... 
 Zadarnic! De urmărirea celui necurat nu poate scăpa. Îl vede pe masă, îl vede sub pat, îl zăreşte pe vatra focului, cum îşi întinde limba lungă, roşie, să soarbă pară. Îl vede pe drum, cînd în formă de cîine, cînd ca o mîţă mare, sură. I se arată în vis ca un sfredel, ca un ţap, ca un cocoş negru. Şi, — ucigă-l tămîia! — nu-şi dă pace nici în sfînta biserică. Ş-acolo îl zăreşte Sănduţa, ca un bivol greu, negru. 
 Şi astfel, nu-i de mirare că Sănduţa poartă veşnic la grumaz un şirag de mătănii cu boabele mari, afumate, că-i spînzură de mîna stîngă alt şirag de mătănii, cu boabe mai micuţe, castanii, iar de cea dreaptă, unele mai roşietice. Trei feţe sunt în Dumnezeu? Pentru toată faţa un şirag de mătănii, în trei să crape Necuratul care s-ar apropia de Sănduţa! 
 Mergînd pe drum, bate la cruci ca şi cînd ar merge tot depănînd tort pe un răşchitor, şi, tot la zece paşi, se opreşte să zic-un Tatăl Nostru, şi, tot la douăzeci, o Născătoare. 
 Sănduţa n-are copii, are numai un bătrîn, care i-a fost bărbat şi care-i mai cară ş-acum, sus pe deal, cîte-o traistă de bucate. Că Sănduţa nu poate lucra. De zece ani, mai ales, de cînd a lovit-o Necuratul făcîndu-i rană la picior, nu-şi mai poate aduce nici apă, nu mai poate mătura nici în casă. Bietul bătrîn numai cît nu moare de ciudă şi de năduf, cînd o vede aşa de amărîtă. Da’ n-are ce-i face. Că Sănduţa bate la mătănii şi la cruci toată ziua, de n-are vreme nici s-audă mormăielile bătrînului. Ea aprinde tămîie, ia luminiţa de ceară şi face cruci pe perete, după chipul celei făcute de popa la feştanie. Maica mea! Feştania aceea se vede c-a fost de mult, căci bătrînul nu se poate uita la un petec de perete să nu vadă o cruce strîmbă, făcută de bătrîna. 
 Cînd au fost să facă feştania, erau aproape să se certe. Moşul sta tot gata numai să se plece şi să ieie o uscătură, s-o rupă pe spatele Sănduţii. Bătrîna i-a tocat la ureche pîn’ l-a asurzit. Ba că ea nu mai are pace noaptea, ba că să se mute din casa aceea. 
 Cu multe nopţi înainte de feştanie, Sănduţa îl deştepta pe bătrîn din somn: 
 — Auzi, Culae? Ha? Auzi-l cum şuieră, cum miorlăie ca mîţa, cum cucurigă cocoşeşte? 
 Se ridica din pat în capul oaselor, şi i-l arăta moşneagului cu degetul: 
 — Iacătă-l, făcea îngrozită, s-a aşezat la mine pe perină! Are gheare de uliu, cap de nevăstuică şi limba împărţită, de şarpe. 
 Moşul se zvîrcolea în pat, trezit de strigătele muierii, şi-i era grozav de ciudă că nu mai poate adormi. 
 Cu chiu, cu vai, în urmă, hotărîră ziua de feştanie. 
  Grea treabă! Mîncare popii, ţuică popii, bani popii! Da’ părintele Petrişor a fost om de omenie. S-a îndestulat cu mîncarea şi cu ţuica, banii i-a lăsat pe masă. Abia s-a depărtat sfinţia-sa, şi Sănduţa îi zice, nemaiputîndu-şi lua ochii de pe bani: — Ştii tu, Culae, de ce n-a luat popa banii? Pentru că banu-i ochiul dracului şi nu vrea să aibă legătură cu el. 
 Auzind-o, bătrînul îşi ieşi din fire. Apucase cu cîntece bisericeşti, cu vorbe sfinte în urechi, apucase o dată şi puţin bine hrănit şi se simţea şi el mai altfel, cînd, deodată, Sănduţa-i şi pomeneşte pe Necuratul... 
 — Tu, babă, dacă-ntr-atîta sfinţenie tu tot la cel din pietre te gîndeşti, nici nu mă mai mir că el se leagă de tine! 
 Sănduţa, în noaptea de după feştanie, dormi bine. Nu i se arătă nimic în vis. 
 — Vezi, Culae? Ai dat o mîncare popii şi ne-a curăţit de Necuratul. Dumnezeu să-ţi dea bine, Culae! 
 Bătrînul se simţi mîngîiat în sufletul lui c-a făcut un bine Sănduţei şi se bucura că de-aici încolo va putea dormi şi el în tihnă. Dar bucuria nu i-a ţinut mult. 
 În duminica următoare, dimineaţa, Sănduţa pleacă la biserică. De unde de neunde, o mîţă vine ca o săgeată şi trece peste piciorul cel umflat al bătrînei. Sănduţa vrea să meargă mai departe, se sprijină în băţ, bate la cruci — zadarnic! Zice rugăciunile, cîte le ştia, de zece ori — nimic! Părea că-i înlemnită. Pesemne puterea Necuratului se legase iarăşi de dînsa! Au trebuit s-o ducă oamenii pe sus, pe cînd ea se ruga cuprinsă de fiorii morţii. 
 De aici încolo cel din cînepă începu s-o neliniştească şi-ntr-altă formă. I se arăta, în toată noaptea, ca un moş bătrîn şi-i zicea: 
 — Tu Sănduţă, eu am să-ţi arăt o comoară. Iată colo, drept deasupra mănîncăturii dintre culmi, este-un frasin. Vezi tu frasinul? 
 Şi Sănduţa parcă răspundea în vis şi zicea, deşi ar fi voit să tacă: 
 — Văd.
 Şi zicea cel rău, în formă de bătrîn bun:
 — Acolo, la poalele lui, să mergi, acolo să sapi. Şi ce vei afla acolo, iată, eu îţi arăt dinainte. 
 Şi atunci, în odăiţa întunecată, răsărea deodată un soare strălucitor, bătut întreg cu galbeni. Şi Sănduţa nu se mai putea stăpîni, sărea din pat strigînd: 
 — Iată, Culae, iată comoara! 
 Ziua, bătrîna privea de multe ori spre locul arătat de moşneag şi, cu toată groaza ce-o stăpînea, ar fi voit să meargă acolo, să sape, nu atît să ieie comoara, cît numai să vadă de-i adevărată spusa bătrînului. 
 Spunea şi la alţii de visul său, de comoara de sub frasin, dar oamenii, mirîndu-se, îi dădeau pace să meliţe. N-o mai lua nimeni în seamă. 
  Cu alţi oameni nici nu are Sănduţa atîta treabă cît are cu popa. Că tot mereu îi trăbă o cetanie, o dezlegare de blăstăm, o afurisanie asupra diavolului. Şi, tot la trei săptămîni, merge să se spovedească. 
 Şi, după cîte-o cetanie, după cîte-o spovadă, Sănduţa visa lucruri sfinte: îngerii lui Dumnezeu, toţi apostolii. Vedea pe Maica Preacurată, albă ca un crin, cum vine şi-i spune o vorbă bună... Sta, ziua, trează, şi auzea glasuri prin aer. Aşa, odată, aude Sănduţa: 
 — Zadarnic se mai trudesc băieşii, că Dumnezeu treizeci de ani va ascunde aurul de la ochii lor! Au pus-o păcatele să spuie şi altora minunea, şi de-atunci băieşii o iau în rîs. Ce ştiu ei?!... 
 În răstimpuri depărtate, la trei-patru luni o dată, Sănduţa nu se mai roagă, nu mai bate mătănii, chiar de-i zi de duminică; pe vremea aceea, nu merge la biserică. Sănduţa stă atunci tăcută şi se gîndeşte la ceva foarte-ndepărtat. Oftează adînc, ca orice om care are o povară pe inimă, îşi suge buzele bătrîne şi, tîrziu, o cuprinde-un cutremur. Şi-n cutremurul acela îşi ia o hotărîre. Abia aşteaptă să-i vie Culae acasă. Da’ cînd vine, nu-i zice nimica, şi, cum nu-i spune vorba ce avea să i-o spuie, teama de diavolul o cuprinde din nou, şi iar începe cu mătăniile şi închinăciunile... 
 Dar iată că-n postul acesta, al Sfintei Marii, Sănduţa nu se mai duse la biserică... Se miră bătrînele, se miră popa, numai Culae nu se miră. El ştie că Sănduţa zace-n patul aşternut cu zdrenţe, se boceşte, se roagă şi plînge. Chiar l-a rugat pe Culae să-l cheme pe popa s-o grijească pentru cea din urmă dată. Culae îi spuse preotului şi, într-o dimineaţă, acesta veni. 
 Da’ seara, cînd ajunse Culae acasă, Sănduţa era tot aşa de neliniştită ca şi înainte de împărtăşirea cu cele sfinte. Simţi şi moşneagul că-i aproape sfîrşitul bătrînei şi începu să tuşească prin casă. 
 — Mă Culae, zise Sănduţa întru tîrziu. — Tusa bătrînului încetă deodată. — Mă Culae, eu am să-ţi spun o vorbă. Iată, acum nu mă mai tem de Necuratul. De-acum am să merg înaintea judecăţii lui Dumnezeu. De-aceea am să-ţi spun o vorbă mare şi grea. — Sănduţa se ridică în capul oaselor. — Eu am să-ţi spun cum a intrat în mine frica de Necuratul. 
 Bătrînului nu-i plăcură cuvintele. Credea că muierea lui iar începe cu minunile ei. Da’ Sănduţa era acum în toată firea. 
 — Ştii tu, mă Culae, pe Ionaşcu? 
 — Pe care Ionaşcu, tu babă? 
 — Pe Ionaşcu, care şădea în Dîmbul-Natului. 
 — Aha! D-apoi c-acela va fi ţărînă de patruzeci de ani. 
 — Ţărînă, da. Dar îţi aduci aminte de el? 
 — Cum să nu-mi aduc, tu muiere?! 
 — Atunci e bine. Atunci spun mai departe. Noi eram luaţi de doi ani, şi Ionaşcu cela era încă neînsurat. Tot umblase el după mine, pînă eram fată. Dar eu m-am măritat după tine. Aşa-i? 
 — Vezi bine că-i aşa! 
  — Dar Ionaşcu nu s-a aşăzat nici după ce m-am măritat. Venea aici, la noi, colinda pe la fereşti, zornăia pe la uşă. Dar eu deschisu-i-am vreodată? Ba feritu-m-a sfîntul! Ce zici tu la asta? 
 — Ce să zic? Iacă, nişte poveşti! 
 — Ba nu-s poveşti. Mai aşteaptă puţin şi vei vedea că nu-s poveşti. Acuma, odată tu te-ai dus cu doi boi la tîrg, să-i vinzi. Pasămite el a ştiricit tot, şi, pînă a nu se însăra şi pînă a nu încuia uşa, mă trezesc cu Ionaşcu la mine-n casă... Crezi tu treaba asta? 
 — De ce să n-o cred, că draci sunt mulţi în lume. 
 — Curat la ce voi ajunge şi eu îndată. El aduse vin, aduse zahăr, şi numa că să mînc, şi numa ca să beau, că el n-are nimic cu mine, ci vrea numa să mă omenească. Ce să-ţi spun? Fost-am eu vreodată beată de cînd mă ştii? 
 — N-ai fost.
 — Ei bine, în sara aceea m-am îmbătat cumu-i leuca. Şi el a stat la noi pînă dimineaţa... Ce zici tu, Culae, la treaba asta? 
 — Ce să zic, nu zic nimica. 
 — Da’ dacă-ţi spuneam atunci, ce făceai?
 Bătrînul se mînie dintr-o dată.
 — Ce-mi tot toci la ureche, tu muiere? Ce să mai ştiu eu acuma ce-aş fi făcut atunci? 
 — Asta-i, vezi, că eu m-am tot temut să-ţi spun. Am spus popii, m-a canonit el, dar eu tot n-am mai avut de-atuncea pace. Am început de-atunci să visez şi să mă tem de Necuratul, şi nu-n zadar, că, vezi tu, el m-a dus la păcat. Acuma, ţi-am spus şi ţie, că, şi aşa, tot trăbă să spun, dacă mă duc înaintea lui Dumnezeu. 
 Sănduţa tăcu obosită, se lăsă încet pe salteaua de pe scîndură, pe cînd bătrînul îşi aprinse pipa. Întru tîrziu Sănduţa zise: 
 — Ce crezi tu, măi Culae, la toate astea? 
 — Ce să cred? Că-i iar o prostie de-a ta. Dac-ar fi cum zici 
 tu, atunci toate femeile ar trebui să viseze urît şi să se teamă de diavolul. Da’ se vede că tu din ţîţă ai fost aşa, fricoasă. Da’ frica de-o parte-i bună, că te scuteşte de multe rele, numai de-o parte-i rea, că-l face pe om de nu-i mai bun de nimica. 
 Un geamăt adînc răsună în casă, un înec. 
 Moşneagul tăcu deodată, se apropie de păcel şi supse tare din pipă. Ochiul de foc crescu şi lumină faţa Sănduţei. Ea sta ţapănă, da’ c-un zîmbet de mulţumire pe faţă. Încă puţin, pînă pufăi pipa de tabac, şi trupul Sănduţei se răci. Moş Culae, făcîndu-şi o cruce largă, îi aprinse o lumînărică şi, tot picîind din lulea, i-o lipi de capătul patului şi-i trase pleoapele peste luminile stinse ale ochilor. Şezu apoi pe laviţă şi privi la crucile de ceară desenate de bătrînă, cum săltau ca şi cînd s-ar fi aplecat cu pereţi cu tot. 
 1909 
 DUHUL BĂILOR 
 Toată ziua plutiseră neguri lăptoase peste sat. În răstimpuri se ridicau ca nişte uriaşe pînze destrămate, şi numai fîşii subţiri, fumurii atîrnau pe umerii dealurilor înalte, ca aburii din respiraţia domoală a unor monştri. Apoi iar se coborau greoaie. Umezeala rece pătrundea nevăzută din văzduh, ajungea la os şi-i făcea pe oameni să se strîngă, să se ghemuiască în veşminte. 
 Înserarea veni ca o binecuvîntare. 
 Cînd se aprinse lampa în birtul de peste drum şi aruncă prin aerul umed o dîră slabă de lumină, mă strecurai încet spre crîşmă să beau un must, că chiar trecuse culesul, şi crîşmăriţa adusese, în trei buţi, must de la ţară. În odaia în care am intrat era foc şi bine. Mustul dăduse puţin în fierbere, pierduse mult din dulceaţă. Stăteam şi mă gîndeam, în toropeala plăcută ce mi se strecură în trup, la vremea urîtă de-afară, la iarna ce-avea să vie. Şi-mi spuneam: “Grea iarnă pentru bieţii oameni! Bucatele — scumpe foc, munca — neplătită, aur în băi — nici un grăunte!” 
 Vro trei romîni deschiseră cu zgomot uşa şi intrară tropotind din cizmele pline de tină. 
 — Bună sara, domnule Ispas, zise Petre a Rarului, suflînd prin mustăţile mari, umezite. 
 — Bună să-ţi fie inima, Petre. Da’ ce mai vînturi? 
 — Vînturi rele, domnule... Ne-apucă iarna fără mălai la copii, zise el, izbindu-şi pălăria mică pe-o laviţă. Da’, cum văd, dumneata ai apucat calea cea adevărată. Numai must gol, domnule Ispas, asta-i băutură pentru femei! Ci mestecă dumneata mustul cu vin vechi, ş-atunci eşti bărbat în regulă. 
 Şi Petre cu cei doi se aşezară la masa mea şi-şi porunciră must şi vin vechi. 
 — Acuma, domnule Ispas, zise a Rarului după ce bău, eu am să-ţi spun dumitale o vorbă. Dar o vorbă ca o sută. Ai să ţii cu mine la o baie nouă. N-ai să dai bani degeaba, de asta una stau eu bun. 
 — Şi la ce baie anume, bade Petre? Am auzit c-aţi lăsat baia de la Măgură şi, pare-mi-se, acolo mai era nădejde. A Rarului mă privi batjocoritor. 
 — Adecă şi dumneata crezi că eu sunt prost? Aş părăsi eu 
 o baie dacă n-aş şti că toată truda ce-o pui acolo e în zadar? 
 — Asta una, la drept vorbind, n-o poate şti nime, bade Petre. În sînul pămîntului cine să poată pătrunde?! 
 — Ei, iaca, dumneata nu eşti băieş! Dac-ai fi dumneata băieş şi ai fi lucrat într-o baie, n-ai vorbi aşa. Ştie băieşul cînd să părăsească o baie! Numai, vezi bine, la asta trăbă să fie omul băieş cu credinţă. 
 — Da’ de unde poate şti? zic eu. Nu vedem în fiecare zi cum se pune muncă peste muncă şi nu se mai dă de aur? 
 Petre-a Rarului bău păharul, privi la cei doi băieşi de lîngă el şi clătină din cap. 
 — Dumneata ai să mă-nţelegi numai dacă vrei. Dacă nu vrei, îţi pot toca la ureche un an de zile, şi n-ai să mă crezi. Iată ce-ţi spun eu dumitale: sunt semne pe care, dacă le ia în seamă băieşul, nu munceşte în zadar. Aşa că prin semne mă povăţuiesc să merg unde-i aurul, şi tot prin semne mă-ntorc înapoi de unde-i muncă zadarnică. 
 — Drept are Petre, zise Ion Vintilă, o namilă de romîn încruntat. Sunt semne. Numai cît nu le vede, nu le-aude fiştecine. Cînd a fost să fie aurul cel mult de la Fauri, ce crezi, că n-au fost semne? Băiam vro opt inşi, afund, în sînul pămîntului. Opaiţul abia ardea, că era un aer înăbuşit şi acru. Şi-ntr-o după-amiază ne pomenim, cum izbeam cu ciocanele, că înaintea noastră, în stîncă, încep deodată să bată din ciocane o mulţime de băieşi. Noi înlemnim şi ascultăm. Da’ să mai auzim ceva? Ferit-a sfîntul! Începem iar, încep şi ei. Stăm iar, se opresc şi ei. Şi făceau un vuiet ş-o larmă, şi se auzeau bolovanii prăbuşindu-se, de gîndeam că are să se surpe tot muntele. Atunci, îngroziţi, asudaţi de frică, plecarăm în grabă, să ieşim. Şi părea că acolo, în zidul de stîncă, au început să rîdă deodată o mulţime de glasuri. Şi, cum fugeam, auzirăm deodată un glas strigînd aspru şi răguşit: “Hocmane! Hocmane!” Cînd am ieşit, băieşii de-afară ne priviră uimiţi. Eu merg la hocman şi-i spun: “Hocmane, noi în fruntea băii nu mai lucrăm!” Da’ se nimerise chiar Nuţu Natului hocman, şi-l ştiţi cît era de aprig omul acela. Ne luă pe toţi opt, care ieşisem, şi, sub puterea jurămîntului, ne porunci să-l urmăm în baie. Mergea înainte, fără teamă, mergea mînios, şi din cînd în cînd îi scăpa din gură cîte-o-njurătură straşnică. “Muierilor, mă, voi băieşi sunteţi? Voi sunteţi 
 nişte sperie-vrăbii!” Nu ştiu de ce, dar mie îmi îngheţase sufletul şi-mi venea să merg să-l prind pe hocman şi să-l duc cu puterea afară din baie. Ajunserăm ca la zece paşi de fruntea băii unde lucraserăm. Da’ de-aici noi n-am mai vrut să facem nici un pas, cu toată porunca hocmanului. Atunci, el luă ciocanul şi sfredelul de la mine, se apropie de stîncă şi începu a bate. N-a dat, însă, a doua oară cu ciocanul: un întreg colţ de stîncă se prăbuşi şi-l făcu pe bietul om chisăliţă. Abia dup-o zi îl puturăm aduna de sub dărîmături. În ruptura din perete găsirăm aurul cumu-i mămăliga. Şi de-aici încolo nu se mai auziră bătînd în stîncă. 
 Îşi umplură paharele, băură şi vedeam cum au rămas toţi trei duşi pe gînduri. 
 — Da’ bine, oameni buni, zic eu, dumneavoastră chiar credeţi în minunile astea? Nu ştiţi că în pămînt nu trăieşte nici o fiinţă omenească, că nu este Vîlvă, că nu-i Duh al băilor şi că toate poveştile pe care le spuneţi sunt numanchipuiri? 
 Petre-a Rarului mă privea foarte serios. 
 — Domnule Ispas, îmi zise, eu n-aş vrea ca dumneata să păţeşti ceva rău. Doamne fereşte! Dumneata eşti om bun şi de-aceea te rog să nu-ţi baţi joc de semne. Ne crezi dumneata pe noi beţi, ori muieri fricoase, să spunem poveşti? Iată, eu sunt om trecut de-acum, dar în viaţa mea n-am ştiut ce-i frica. Ei bine, eu însumi am auzit şi alte semne, eu chiar am văzut, cum te văd pe dumneata. 
 A Rarului spuse cuvintele astea cu multă convingere, şi, fără voie, simţii un fior rece cum îmi trece ca un fulger prin trup. 
 — Nu-i bine, îmi zise el, să vorbeşti cu necredinţă de celea ce nu se văd. Căci duhurile sunt veşnic lîngă noi, ne-aud, ne cunosc, şi pe urmă îşi răzbună. Să vă spun acum ceea ce am văzut eu cu ochii. Băiam pe Vîlcoiu. Eram mulţi ortaci. Şi, 
 cum e baia departe de sat, mergeam cu merinde pe cîte-o săptămînă. Munca nu contenea nici ziua, nici noaptea. Băiam pe rînd: o dată şase, cîte patru ceasuri, apoi aceia ieşeau, şi mergeam alţi şase, tot pe-atîta vreme. Lucram de trei ani acolo, cu mare nădejde. Aveam s-ajungem o vînă pe care o nimeriseră dintr-alt punct bătrînii, o vînă bogată de aur. 
 Odată, era seară şi lună ca ziua, eu şi cu alţi cinci aşteptam să intrăm în baie. Şi numai iată că se zăreşte pe creasta muntelui ca un fum uşor, alb, care se tot apropia de noi. A dat într-o curmătură şi nu l-am mai văzut. Da’ cînd să ne sculăm să intrăm în baie, iată un bătrîn înalt, cu barba mare, 
 — albă ca de argint, aşa lumina în lună, — răsare înaintea noastră. Nu ne zice nimic. Se uită numai la noi cu doi ochi mari de gheaţă. Se uită, clatină din cap şi intră în baie, el înaintea noastră. Veşmintele pe el luminară încă puţin, cum dispăru în pămînt, apoi n-am mai văzut nimic. Noi nu ne-am întrebat cine să fie, ştiam cu toţii cine e, dar nici nu cutezarăm să mai intrăm în baie. Atunci iată că cei şase băieşi ieşiră obosiţi, îşi trîntiră uneltele şi se pregătiră să îmbuce ceva. “Voi nu v-aţi întîlnit cu nime în baie, măi feciori?” îi între-barăm noi. “Cu cine să ne întîlnim?!” ne întrebară ei, miraţi. “Nu v-aţi întîlnit? Bun! Atunci mergem!” zic eu. Şi intrarăm. Ne gîndeam şi nu ştiam nici unul cum să ne tîlcuim arătarea aceea. Încă nime nu mai văzuse aşa ceva. În fruntea băii, da, acolo se puteau înţelege toate semnele care veneau dinlăuntru. Dar o arătare, un semn la gura băii, nime nu ştia ce are să însemneze. Înaintam noi cu inimile strînse, da’ cu mare nădejde în Dumnezeu că nu ne va lăsa. 
 Pe la mijlocul băii rămaserăm deodată îngheţaţi. Se făcu lumină mare, lumină orbitoare. Baia părea largă cît o biserică. Şi-n mijlocul acelei biserici sta bătrînul pe care-l văzusem. Sta cu ochii închişi, cu braţul drept ridicat, şi auzirăm ca un şuier de vînt, ş-apoi se auzi de trei ori, cu glasul cel mai curat omenesc: “Nu-i, şi nu-i, şi nu-i!” Opaiţele noastre se stinseră în lumina ceea orbitoare, şi îndată după cuvintele acelea, se făcu în jurul nostru un întuneric de mormînt. Abia ne-am aprins fitilele, şi ne întoarserăm. Ceilalţi nu dormeau. I-am trezit şi le-am spus tot ce-am văzut şi auzit. Da’, vezi bine, nici ei n-au crezut, cum nu crezi dumneata, domnule Ispas. Noi, cei şase, n-am mai băit acolo nici un ceas: ştiam că aur nu-i. Ni s-a spus şi am crezut. Ceilalţi însă ne crezură nebuni şi au muncit mai departe. Ştii dumneata, domnule Ispas, cît au mai muncit? Patru ani în capăt! Şi cînd gîndeau că au ajuns la noroc, au spart deodată într-o mănîncătură mare: băiseră acolo bătrînii şi nici un fir de aur nu le lăsaseră. 
 A Rarului îmi povesti toate acestea cu atîta siguranţă, încît mă convinse. Şi acum începu să mă învăluie o taină mare, o frică aproape copilărească. Cerui şi eu un vin vechi şi băui alături cu dînşii. Tăceam cu toţii. Şi eu mă gîndeam: “Oare să fie vrun sîmbure de adevăr în atîtea istorii înşirate de oameni? Să fie duhuri în pămînt, pe pămînt, să fie stafii şi cîte minuni toate?” 
 A Rarului păru că mi-a ghicit gîndurile. 
 — Dumneavoastră, îmi zise el, care trăiţi o viaţă scriind la masă şi plimbîndu-vă puţin seara, n-aveţi de unde şti lucruri de-astea. Da’ de-aci nu urmează că ele nu sunt. Ia să te pui dumneata să munceşti ca mine, să-ţi lipeşti sufletul şi trupul de pămînt şi de toată viaţa ce iese din pămînt, ş-ai să vezi că altfel ai să judeci. Ia să te pui dumneata să umbli noaptea întreagă, cînd doarme şi aerul parcă, să vezi atunci cîte taine, cîte înţălesuri din viaţă îţi pătrund în suflet. Ai înţelege atunci că trăiesc în aer, în pămînt, în apă nenumărate puteri, care cîteodată se-mbracă în forme văzute şi se arată oamenilor. 
  — Aşa este, zise Manoilă, care pînă acum tăcuse. Şi noaptea chiar are puterea ei. Şi-i zice la acest stăpîn al întunericului Patronul Nopţii. Eu l-am văzut odată pe Dealu-Băilor. Era iarnă, un pui de ger de te frigea pe faţă, pe mîini, da’ nu viscolea. Zăpada acoperea pămîntul rotunjindu-l, şi eu veneam, scîrţîind din cizme, pe Dealu-Băilor. Şi iată, chiar pe creasta dealului, venea, în trapul calului sur, un ghinărar. Hainele pe el, frînele, scăriţele, ardeau în aurul cel mai curat. Şi nu s-auzea mersul calului, părea că nu s-atinge de pămînt. După el, la doi paşi, veneau doi aghiotanţi, cu dreptele pe săbiile de argint. Dintru-ntîi credeam eu că va fi pădurarul cel mare. Cine ştie pe unde-a fost să inspecteze pădurile, şi a-nnoptat pe drum. Dar îndată mi-am tras pe seamă. Ăsta nu-i cal, astea nu-s haine de pădurar! Dar n-am stat să judec mult. Am plecat repede acasă şi abia m-am putut linişti. Dimineaţa, de-dimineaţă, am fost în Dealu-Băilor, să văd urmele cailor. Nu ninsese, nu bătuse vîntul, trebuiau să se cunoască. Dar acolo sus era aşa cum bănuisem: nici o urmă. Neaua — neatinsă, numai cizma mea se cunoştea, altceva nimic. Şi spun şi alţii c-aşa trece Patronul Nopţii, ca un fulger, şi-ntr-o noapte cutreieră întreg pămîntul. 
 De-aci încolo începură istorisirile cele mai ciudate. De-un ţap, de-o scroafă, de-un bivol, care s-a luat noaptea după cutare şi cutare din sat, de-o pară de foc ce izbucneşte în toată noaptea pe Vîlcoiu, de oameni care se scoală din mormînt. Şi, dus ca de-o apă mare, în seara aceea posomorîtă de toamnă, ascultam, credeam tot ce mi se povestea, vedeam chiar îngrozitoarele arătări. Eu, care nu credeam înainte şi nu cred nici azi în toate minunile astea, atunci seara sorbeam cu patimă toate povestirile misterioase. Aşa că, de la o vreme, îmi veni convingerea că nu-i nimic mort în lume. Pînă şi o piatră, un rîu, un arbore cine ştie ce vor fi... 
 Cînd mi-am luat seara-bună şi am plecat spre casă, am deschis uşa cu multă teamă. Credeam că pot să-mi iese deodată în cale mii de vedenii. Şi mai ales mă temeam grozav de 
 scroafa cea neagră, de care spuneau c-a urmărit pe-un creştin, din sat pînă la el acasă, tot grohotind, tot gata să-l sfîşie. 
 Acasă la mine era întuneric. Am trezit slujnica, am pus-o să-mi aprindă lampa, şi atunci zării uimit, pe masa mea de scris, un plic alb. Îmi fulgeră prin cap că, de bună seamă, vreo fiinţă nevăzută începe să se-amestece în viaţa mea. Tîrziu, abia cutezai să deschid plicul. Citii în fugă: “Domnule Ispas! Te-am căutat de două ori în seara asta. Mîine-dimineaţă vin iar. Să fii acasă.” Subscris: I. Walter, agent de vinuri. Şi în seara aceea am binecuvîntat pe Walter şi pe toţi agenţii. Ca o mîngîiere, ca o ploaie răcoritoare pe care-o aştepţi, mi-au venit în minte afacerile mele; am deschis conturile, am început să calculez, şi, de bucurie că am scăpat de nebunia, pe care o simţeam cum se apropie, mă credeam în stare să dezleg toate problemele matematicii. 
 Şi, vezi dumneata, îmi zise la urmă domnul Ispas, din seara aceea tot mi-a rămas ceva teamă în suflet. Şi nu ştii dumneata ce teamă! Nu de stafii ori de draci, nu, ci alta, cu mult mai mare. 
 El îşi duse mîna la frunte, o apăsă, şi-o trecu apoi prin păr şi-mi zise: 
 — Ce-ar fi dacă într-adevăr ar exista şi alte fiinţe raţionale, nu numai noi, oamenii? Vezi, eu nu mă ocup cu gîndurile astea, şi totuşi îmi pare că atunci ar trebui să se schimbe lumea şi toată viaţa oamenilor. Atunci, după gîndirea mea, deodată cu mii de afaceri, cu mii de negoţuri, ar trebui să urmeze o bancrută universală în toată activitatea omenească. Nu-i aşa? 
 — Poate să ai dreptate, domnule Ispas. Dar eu nu mă pricep la lucrurile astea, îi răspunsei. 
 Şi domnul Ispas rămase pe gînduri, privind undeva de-parte, nedumerit. 
 1909 
 LADA 
 Satul întreg ştia că bădicul Clement Mîrza are bani mulţi, are aur adunat de pe cînd erau băile bune. Dumnealui locuia într-o casă bună şi largă. În răstimpul cît a stat văduv, — şi a stat un timp bun, — multe femei rămase de bărbaţi priveau cu lăcomie la locuinţa aceea singuratică. Şi chiar cîte-o fată mai trecută n-ar fi zis ba, dac-ar fi cerut-o bădicul Clement de nevastă. Erau vădane care dădeau tîrcoale bădicului oriunde-l întîlneau, ba se trezeau că trec chiar pe lîngă casa lui, cînd mergeau în pădure după o sarcină de lemne. 
 Dar bădicul Clement se părea că nici gînd nu mai are să se-nsoare a doua oară. Trăia liniştit, făcea în fiecare zi obişnuitul drum pînă la crîşmă, unde bea un strop de vin şi stătea de poveşti cu oamenii. Era trecut de cincizeci de ani şi vorbea cumpătat, cu înţelepciune de bătrîn. 
 În sat se porniseră adevărate poveşti pe socoteala averii bădicului Clement. Se spunea că ar avea lăzi grele de fier, încuiate cu lacăte mari cît un clopot, şi lăzile acelea ar fi pline de aur şi de galbeni împărăteşti. Că poate să plece fără nici o frică de-acasă: nime nu i-ar putea sparge lăzile, să-l fure. La urechile bătrînului încă străbătură veştile astea, şi el nu se mai mira de ce-l privesc oamenii aşa de uimiţi. N-avusese copii, şi rudeniile, pînă într-a şaptea viţă, se interesau mult de soarta bădicului Clement. Cît ce-şi închisese muierea lui ochii, casa i se umpluse de rudenii de toată vîrsta şi de tot neamul: bărbaţi, femei, bătrîni şi o grămadă de copii, veniseră cu toţii să plîngă. În anul cel dintîi de văduvie nu l-au prea cercetat: se temeau că se va-nsura Clement, şi lor nu le va rămîne nimic. Dar de cînd ieşise zvonul, — chiar din gura lui mai întîi, — că n-are de gînd să se mai însoare, rudeniile începuseră să se privească boldiş cînd se întîlneau în casa bădicului Clement. Unii-i tăiau lemne, alţii-i duceau sacii la moară, femeile-i frămîntau şi-i coceau pîinea, fetiţele-i măturau prin casă, aşa că dumnealui n-avea alta ce face decît să mănînce, să doarmă şi să se plimbe. 
 — Ăsta ştiu c-a dat de bine în lumea asta, ziceau bărbaţii, văzîndu-l cum îşi plimbă pe drum veşmintele veşnic curate. 
 — Şi are suflet bun, se vede, adăugau alţii. Nu face deosebire între rudenii. Şi pe celea mai depărtate le lasă să-i treacă pragul. Vezi, că are bani destui, să poată împărţi la toţi cînd va muri. 
 Cînd vreuna din rudenii se nimerea singură în casa bădicului Clement, începea, întîi cu gura pe jumătate, apoi tot mai dezgheţat, tot mai înverşunat să înnegrească pe celelalte rudenii, cum ştia mai bine. 
 Bătrînul asculta, da din cap şi, întru tîrziu, zicea: 
 — Bine, bine, ce-mi spui tu mie fleacuri de-astea?
 Apoi îşi lua băţul şi pleca prin sat.
  Rudenia, rămasă în casă, singură, privea întîi pe furiş lada mare de fier cu lacăte grele, apoi, cînd simţea că bădicu-i departe, se apropia, o cerceta, bătea cu pumnul în ea, punea urechea să cerce de nu poate desluşi cumva sunetul galbenilor, cerca s-o ridice. Încercare zadarnică: lada era aşa de grea, încît bărbatul cel mai în vîrtute nici n-ar fi putut-o clinti din loc, necum s-o ridice nici de-un deget măcar. 
 Fiecare dintre rudenii vîna prilejul de-a rămînea singură în casă. Şi, între cele vreo douăzeci şi cinci de rudenii, n-a fost una singură care să nu le vorbească de rău pe celelalte, cînd era numai cu bădicul Clement, şi să cerce să pătrundă cît de cît în taina lăzii minunate. 
 Taina însă n-o puteau pătrunde. Nici iertata Susana, nevasta bădicului Clement, n-a ştiut vreodată ce taină ascunde lada aceea. 
 Cu cît treceau anii, cu atît faima bogăţiei lui Clement creştea mai tare. Neamurile lui începură să se socotească între fruntaşii satului şi cam priveau peste umăr la muritorii de rînd. 
 Împlinise bădicul Clement vreo zece ani de văduvie, cînd, într-o zi, se trezi popa cu el că-i vesteşte însurătoare nouă. 
 — La vîrsta dumitale, bădicule?! făcu popa, mirat. 
 — Ei da, la vîrsta mea! Am cincizeci şi şase de ani, şi mai am nădejde de treizeci, cel puţin. La drept vorbind, nu mi-ar fi trecut mie prin cap gîndul ăsta, de nu venea la mine popa din Vîltori şi nu-mi spunea că soră-sa, care-i văduvă, ar veni după mine. Acuma, dumneata ştii că eu sunt un om sărman şi singur şi că femeia aceea are bani destui. 
 Popa nu putu să nu-şi zică în gînd: “Iată chipul bogătanului zgîrcit! Nicicînd nu se mai satură!” 
 În ziua cununiei, toate rudeniile bădicului Clement zăcură betege pe-acasă. Părea că a dat gălbenarea în ei, aşa erau de mohorîţi la faţă. 
 — Acuma, se cheamă c-a făcut o prostie Clement, ziceau oamenii. Cea dintîi prostie în viaţa lui. Nevasta asta, soră c-un popă, veţi vedea numai că l-a lăsa, în cîteva zile, fără parale ş-apoi a s-o şteargă. 
 Femeia era cu vreo cincisprezece ani mai tînără decît bădicul Clement. Dacă am crede în spusele rudeniilor bătrînului, apoi era urîtă ca ciuma şi bună de-nţărcat copiii, ca muma-pădurii. Ceilalţi romîni, însă, o aflau destul de potrivită pentru bădicul Clement. Vorba e că îndată ce-a intrat femeia cea străină în casa cea singuratică, s-a schimbat traiul bădicului Clement. Pe cînd rudeniile, înainte vreme, îl încărcau cu toate bunătăţile, acum nu i se mai arătau nici pe la poartă. Iar femeia lui strîmba din nas, înjura şi mereu era cu gura plină de sfadă. 
 — Eu am gîndit că mă mărit după un om gazdă, şi, cînd colo, sărăcie lucie! zicea muierea privind prin casă. 
 — N-am ce-ţi face! Acum tîrgul s-a făcut! răspundea liniştit bădicul. 
 — Ce tîrg? striga nevasta. Crezi tu că pe-o soră de popă poţi s-o batjocoreşti aşa? La asta să nu te gîndeşti, sărîntocule! Mîine plec de la tine! 
 — N-ai decît să te duci! zicea, zîmbind, bădicul Clement, şi pleca prin sat. 
 Putea umbla şi putea zîmbi liniştit dumnealui. Muierea, din clipa în care văzuse lada cea de fier, din clipa în care cercase zadarnic s-o mişte cît de cît din loc, era legată de casa lui cu lanţuri aşa de tari, încît nici cu patru bivoli n-ar fi putut-o urni din loc. Tărăboiul pe care-l făcea era numai ca să-i deschidă bădicul Clement o dată, o singură dată, lada. Dar bărbatul era încăpăţînat rău. 
 — Avem din ce trăi, tu muiere. Orice om cu minte strînge bani albi pentru zile negre. Şi se poate să trăim mult, se poate să ne trebuiască odată lada de care tot vorbeşti tu. Acum, deocamdată, mai am nişte bănuţi, mai ai şi tu, şi trăim cum ne-a rînduit Dumnezeu. Dac-o fi să mor, atunci e alta, atunci nu mai am nimic de zis. 
 Şi, într-adevăr, de unde, de neunde, bădicul Clement scotea în fiecare zi banii trebuincioşi, cînd femeia nu vroia să dea dintr-ai săi. De unde-i lua? Oricît l-a supravegheat, n-a putut afla niciodată. Dar, — se gîndea femeia, — e limpede ca lumina soarelui că numai din lada cea mare îi putea lua! Ah! de-ar putea ea pune odată mîna pe chei! Dar cheile, necum să puie mîna pe ele, nici de văzut nu le-a putut vedea, oricît a-ncercat. N-a rămas o haină de-a bădicului Clement nebuzunărită, nepipăită, n-a rămas un colţişor în casă unde să nu fi scotocit; pînă şi-n gunoiul de dinaintea grajdului. De multe ori noaptea, cînd Clement dormea tun, de-ai fi putut tăia butucul pe el, nevasta îşi vîra încet, tremurînd, mîna sub perina lui, sub aşternutul lui. Dacă dădea de ceva tare, de un cotor de pai, de-o tivitură groasă, la gîndul că a nimerit cheia, simţea că o părăsesc puterile. 
 Ceva a înţeles repede dumneaei. Cum bărbatul era tăcut şi morocănos, s-ar fi putut tare uşor să se mînie cumsecade, să facă un testament pentru rudenii, şi ea să rămîie cu mîna goală. Înţelese că purtarea ei nu era deloc cu minte, şi, într-o bună-dimineaţă, îi puse lui Clement în palmă cîteva sutuţe 
 — toată zestrea ei. 
 — Ce să fac cu banii? întrebă Clement. 
 — Să trăim din ei, e zestrea mea. Cînd se va isprăvi, ne vom întoarce la lada ta. 
 — Dacă-i pentru asta, ţine tu banii. Cumpără tu ce-i de lipsă în casă. Eu sunt sătul de bani, mi-i scîrbă de bani. 
 Femeia luă banii, convinsă acum cu totul că lada aceea e plină cu aur. Dar bădicului Clement îi era scîrbă de bani pentru că, iată, lada aceea a lui a făcut-o pe răposata nevastă să-l linguşească o viaţă întreagă, le-a făcut pe rudenii să-şi dea şi mîncarea de la gură, să i-o aducă lui, şi acum scîlcie şi mintea femeii de-a doua. 
 De aci încolo nevasta gătea bucate alese, ţinea curat în casă, vorbea cu însufleţire de bărbaţii cruţători, care pun gălbenaş lîngă gălbenaş, nu bat birturile, nu joacă-n cărţi. În răstimpuri, dînsa făcea cîte-o aluzie subţire la ladă, la chei, dar îndată ce băga de seamă că lui Clement nu-i plac vorbele astea, începea să rîdă şi povestea vreo întîmplare din sat. 
 Sătenii lăudau norocul bădicului Clement, iar rudeniile priveau pizmaş la nevasta de-a doua. 
 Într-o toamnă, bădicul răci şi căzu la pat. Femeia, cît ce-l văzu aprins la faţă şi cu răsuflarea pripită, simţi un sălbatic fior de bucurie. “În sfîrşit!” îşi zise, şi simţi c-o apucă nebuniile. 
 Toată noaptea bădicul Clement a gemut şi n-a putut închide un ochi din pricina junghiurilor care-l împungeau printre coaste, ţinîndu-i răsuflarea oprită. 
 Toată noaptea femeia s-a desfătat în visurile si-n planurile cele mai frumoase, şi simţea o bucurie păgînă la fiecare geamăt nou al bărbatului. Din cînd în cînd, bolnavul cerea o ulcică de apă. Ardea în fierbinţeli. Femeia lăsa s-o cheme de două şi de trei ori, şi abia apoi se scula şi-i dădea apă. Şi-l privea cu lăcomie cum horpăie, ca şi cum ea ar fi fost arsă de sete. 
 Dimineaţă, bădicul Clement nu se mai putu mişca din pat şi începu să se teamă de moarte. O trimise după doctor. Femeia ieşi, încuie uşa încet, cu cheia, pe dinafară, scoase unealta blestemată, o puse în buzunar şi plecă în sat. Pînă după-amiază a tot stat de poveşti, cînd la o femeie, cînd la alta. Venise cu furca în brîu şi avea mare chef de vorbă. Era agitată, aprinsă şi povestea, mestecîndu-le, o mulţime de istorii. 
 După-amiază descuie încet uşa şi intră. Bolnavul o privi cu groază cînd o văzu că intră fără doctor. 
 — Nu-l aduci? 
 — Nu-i acasă. Am umblat în două sate după el şi nu-l găsesc. 
 Bărbatul se ridică deodată într-un cot, o privi cu duşmănie şi-i zise: 
 — Minţeşti, muiere! Tu nu l-ai căutat! 
 Cine-a spus că muierea şi dracului îi dă de furcă, n-a greşit. Asta de-acum începu să plîngă cu lacrimi adevărate, cu sughiţuri, fără să se oprească. Plîngea şi-şi blestema zilele. Bădicul Clement se căi puţin şi-i ceru un pocal cu apă. 
 — Mi-a fost rău, zise el. Ardeam de sete şi credeam că mor. Iar tu nu mai veneai. Acum mă simt mai bine, zise el, după ce bău. 
 Acest “mă simt mai bine” îi opri femeii, ca prin farmec, plînsul cu sughiţuri. Bietul bădic Clement! Crezuse pe-o clipă că i-e mai bine, dar, cît ce-a dat noaptea, începu o tusă păgînă şi scuipa cu 
 sînge. Femeia dormi de astă dată tare bine, ca şi cînd tusa lui ar fi fost un cîntec dulce, adormitor. 
 Cînd se crăpă de ziuă, bădicul, ars la faţă şi pierit ca de secetă, abia îngînă: 
 — Iute după popa, muiere, să mi-l aduci îndată, că mi se pare c-am să plec din lumea asta! 
 Femeia sări din pat, începu iar să se bocească şi ieşi re-pede cu o cusătură în mînă. Încuie iarăşi uşa pe dinafară şi plecă prin sat. Tîndăli cînd la o femeie, cînd la alta; pînă seara n-a cusut un şir de altiţe, dar gura i-a meliţat, de s-au luat muierile de gînd cu ea. De-o întreba cineva: “Ce mai face bădicul Clement?” “Bine, sănătos!” răspundea dînsa, şi-şi continua fleacurile ei. 
 Cînd se înseră de tot, porni spre casă. Ajunse. Se opri la fereastră. Privi cu multă băgare de seamă înlăuntru. Bădicul Clement sta întins cu faţa la pămînt, jos, lîngă pat. “Aha, îşi zise femeia, a fi voit să fugă, cum le vine oamenilor cînd mor! A căzut şi l-a apucat moartea acolo.” Un puternic fior de bucurie o cutremură. Deschise grabnic uşa, se apropie de mort, îl ridică, îl aşeză frumos în pat, apoi începu să caute după cheie. Gura bădicului Clement rămăsese rînjită — cum căzuse cu faţa la pămînt, ochii — pe jumătate deschişi. Şi, cum sta pe spate, parcă-şi rîdea de femeie, care căuta înfrigurată după cheie. Răscoli patul tot, cotrobăi sub pat, răvăşi pînă şi părul mare, încîlcit, asudat încă al mortului. Zadarnic! Merse la ladă. Cercetă lacătul şi văzu din nou că broasca nu era mai mare decît o gaură de cuişor. Aşadar, cheia trebuie să fie de-abia cît un cuişor. Începu s-o caute cu deznădejde, înfricată de gîndul că, din clipă în clipă, putea să bată la uşă vreun om, să-l vadă pe Clement, şi atunci comoara era pierdută pentru ea. Aruncîndu-şi privirile spre pat i se păru că mortul se mişcă. Se uită mai bine şi-i păru că zăreşte ceva printre dinţii rînjiţi. Un gînd îi fulgeră prin cap, nu ca o lumină, ci ca o sîrmă fierbinte. De bună seamă, cheiţa o purta în gură! Cum de nu i-a venit mai degrabă în minte gîndul ăsta?! Se apropie de Clement, îi descleştă cu mare greutate gura şi scoase o bucăţică de fier. Dintr-o sări-tură ajunse la ladă, descuie lacătul, smulse capacul. Rămase încremenită. Lada era plină cu bolovani de piatră sură... Pe faţa femeii străluci deodată o bucurie imensă. Se aplecă, îşi încărcă braţele cu bolovani, îi sărută şi ieşi pe uşă ca o nălucă, fugind pe coastă la vale, spre sat, chiuind şi strigînd în gura mare: 
 — Iu-iu-iu! Haidaţi la aur! Iu-iu-iu! Haid’ la comoară! 
 1910 
 MELENTEA 
 Bădicul Melentea are o casă de bîrne înnegrite de vreme şi mîncate de cari, sus, la marginea pădurii, pe-o coastă pie-troasă. Căsuţa e scundă şi afumată, mică şi pitică, şi toată ziua se înhoalbă din două ferestruţe cît palma. În căsuţa aceea, şi în curte, se izbesc, cît ţine Dumnezeu lumea, o grămadă de copii despoiaţi, cu părul vîlvoi, cu obrajii nespălaţi de săptămîni. Numai cînd simt că se apropie bădicul Melentea, sar ca iepurii şi odată s-ascund grămăjoară prin ungheţe. 
 — Ho! paraleii tatii, nu sunteţi acasă? întreabă totdeauna bădicul Melentea. Gîndeam că-s acasă, zice tot el, întorcîndu-şi capul spre femeia ce cîrpeşte nişte zdrenţe, după masă. Că ce le-am adus eu? Turtă dulce din tîrg, gogoroane roşii de la jupînul şi nişte hăinuţe nouă-nouţe! 
 Apoi îşi aruncă sub pat uneltele de lucru şi se aşează pe laviţă obosit. 
 — Gata-i supa, tu muiere? o întreabă, privind-o chiorîş. 
 — Iar începi? ţipă femeia. Zău, tu-ţi faci de cap! 
 — Cum să-mi fac de cap?! N-am fost eu azi-dimineaţă la măcelar, şi nu i-am zis: “Jupîne, două kilograme de carne! Da’ ştii, cu măduvă şi grasă!”? Şi n-a dat el de două ori cu barda, şi nu m-a întrebat chiar pe mine: “Unde pofteşti s-o trimit?”? “Unde? Acasă la mine! La Melentea acasă”! Se vede treaba că băiatul n-a nimerit aici. 
 — Şi nici c-a nimeri vreodată! zicea femeia. 
 — Aşa crezi tu? Apoi iacă, voi, muierile, odată vă pierdeţi curajul. Da’ de bine să nu te temi niciodată! 
 În urmă, femeia-i punea pe masă un bruş de mămăligă, o fiertură acră, şi Melentea începea să înghită straşnic, lăudînd bunătatea mănîncării. Erau numai cartofi fierţi, zama era apă goală, subţire, mestecată cu oţet. 
 — Plutesc steluţele de grăsime! Doamne, tu muiere, mă tot gîndesc eu de unde avem noi atîta unsoare şi olei?! Iată ş-o bucată de carne! De la noi din casă carnea nu se mai gată, asta o ştie tot satul. Să vezi tu cum mîncă alţii! O ceapă, un bruş de pîine, un petecuţ de slănină. Da’ supă la ei, carne la ei, fiertură bună, nu s-a pomenit! Şi de-aceea li se lungesc lor grumajii şi li se fac străvezii urechile. Şi nu numai cei mari trăiesc aşa de prost. Copiii o duc şi mai rău! Dacă au o fărîmătură de brînză, apoi li se pare că au toată bogăţia lumii. De-aceea vezi copii aşa de amărîţi peste tot locul. Ai noştri? Unde sunteţi, paraleii tatii? Ia ieşiţi puţin la iveală! 
 — Da’ dă-le pace, măi păgînule, şi vezi-ţi de mîncare! îi zicea femeia, necăjită. 
 Melentea însă nu le da pace. Copiii veneau înaintea lui, stăteau cu capetele plecate şi aşteptau. 
 — Iată-l pe Ionică-a tatii, începea Melentea, întorcînd cu faţa spre muiere pe un băiat ca de şase anişori, slăbuţ şi pîrjolit ca de secetă. Aista-i cel mai închelmat. Leu-paraleu, 
 puişorul tatii! Da’ ce-ai mîncat tu astăzi? Tocană de berbece, aşa-i? Ş-o felie de caş? Cu-atît mai bine! D-apoi tu, Pătruţ? întreba el, prinzînd pe altul de mînă şi trăgîndu-l aproape. Tu, supă de găină? Aha, ştrengarule, de-aceea eşti aşa de aprins la faţă, ca creasta cocoşului! 
 Mai prindea pe unul, pe doi, apoi se sătura, îi lăsa să plece. 
 — Da’ să-mi spuneţi voi, începea el deodată, unde-s boii, unde-s vacile? Aha, la umbră! Aşa-i, dacă dă căldura şi umblă, zbîrnîind musca, vitele se trag la adăpost. Da’ la porci se vede că n-aţi dat de mîncare. Auziţi-i cum guiţă? Asta nu se cade, să lăsaţi dobitocul flămînd! Iute să vă căraţi — unu, doi, trei! — şi să le daţi de mîncare. 
 Copiii ieşeau, dînd buzna pe uşă, îmbrîncindu-se, ghiontindu-se. Femeia-l asculta ameţită. 
 — Doamne, măi bărbate, zicea ea, să ştii că tu nu vei ajunge bine! Să-ţi baţi tu joc de copiii tăi?! Nu ţi-i frică de mînia lui Dumnezeu? 
 — Nu, tu muiere, că Dumnezeu e bun şi nu se mînie. 
 Melentea mînca mai departe, umflîndu-şi cînd un obraz, cînd altul. În ochii lui, cînd îi vorbea femeia aşa, se cobora pe cîteva clipe o tristeţe adîncă, privirile lui se îmbolnăveau parcă. Şi atunci părea şi mai palid, şi încreţiturile obrajilor erau mai adînci şi mai dese. 
 Dar nu rămînea mult aşa. Se scula, lua doniţa cu apă, o ţinea mult la gură, în vreme ce mărul lui Adam i se plimba majestuos, domol, pe grumajii deşiraţi. 
 — Doamne, tu muiere, făcea el oftînd, punînd doniţa pe laviţă, da’ ce minune-i aici? 
 — Ce minune? 
 — În viaţa mea n-am băut aşa vin! Se vede că iar a dat domnul Beniamin pe la tine şi te-a cinstit cu vin! 
 Femeia cînd auzea de domnul Beniamin, se înciuda rău, zvîrlea zdrenţele şi-şi punea mîinile în şold. 
 — Iar îţi vin nebuniile? şi-l privea cu scîrbă şi cu duşmănie. 
 — Ce nebunii?! Dacă are omul nevastă frumoasă, înseamnă că vine norocul acasă. Aşa şi cu mine. Domnul Beniamin îi bogat, şi nu-i nici bătrîn! Cînd vrea el să-şi facă un chef, unde să tragă? La Melenteoaia cea frumoasă! 
 — Vai, bată-te sfinţii, păgînule! zbiera femeia, ieşindu-şi din sărite, şi începea să-i izbească în cap o rochie ruptă, o cizmă stricată, ce-i cădea-n mînă. Da’ cum te rabdă inima, mişelule, să mă batjocoreşti aşa, în toate zilele! Nu mi-i destul că muncesc ca un bou, că-mi pierd capul cu atîtea guri flămînde, ce mă behăiesc toată ziua? Mai vii şi tu să-ţi rîzi de mine?! 
 — Dacă te-a făcut Dumnezeu frumoasă, eu n-am ce-ţi face, zicea bărbatul, ţinînd braţul ridicat de apărare. 
 — Aşa-i, neruşinatule?! Nu mai încapi de mine?! Dar io-s de vină că mi-am mîncat viaţa? Io-s de vină că am slăbit ca o căţea jigărită? Hai, spune! Nu tu, nu copiii, nu sărăcia din casă? Ş-acum, dacă-s urîtă, tu faci glume pe socoteala mea. Şi spune, nu ţi-i frică de bătaia lui Dumnezeu? 
 — Ci hai! Să ştii că-mi place, tu muiere! Îmi pare c-aud gura unei cucoane mari care-şi spală bărbatul. Într-adevăr, e pagubă că nu te-ai născut doamnă! Da’ pentru-aceea îmi place. Ştii, la alte case de om sărac vine bărbatul ostenit de la munca zilei, îşi zic două-trei vorbe cu femeia, şi el, rupt de osteneală, se culcă... El crede că, dacă doarme, va vedea viaţa mai frumoasă şi mai uşoară dacît cum este. Femeia tace şi-nghite necazul, şi din cînd în cînd se uită cu mîhnire la omul care doarme pe-un suman, cu faţa galbenă şi suptă. Vezi, mie de oamenii ăştia nu-mi place. De la o vreme parcă nici nu mai ştiu vorbi. Aia nu-i viaţă! Nu-i de-ajuns că te roade sărăcia destul, să te mai rozi şi tu? 
 Tace puţin şi priveşte la faţa veştedă a muierii, care se mai linişteşte. 
 — Îmi place, adaugă el, că tu-ţi mai deschizi gura. Asta-mi place. Pentru vorbă, gura nu cere de mîncare. Da’ ştii, totuşi, ce-mi vine în minte cînd te văd aşa aprinsă? Păţania cu lada, cu lada ta de zestre. Ştii că plecaserăţi pe vreme bună de la voi, da’ pe drum v-a apucat o ploaie cu rupere de nour. Şi unde nu s-a umflat rîul, unde nu s-au trezit valurile care dormeau în adîncuri, şi-au început să arunce armăsari pe faţa apei! Chiar atunci intra în rîu carul cu patru boi, — Doamne, ce mai boi! — parcă-l văd ş-acuma carul cu zestrea ta de mireasă. Atunci tot aşa erai de aprinsă ca acuma. 
 — Vezi, mă, tu eşti dracu gol! striga femeia, necăjindu-se iarăşi. Ai de gînd să taci odată? Ai de gînd să-nceţi cu batjocurile? Da’ tu ce-ai avut, ce avere? Iacă, hîrbul ăst’ de casă. Ai fi aşteptat, se vede, să-ţi aduc car, şi boi, şi ladă încărcată? 
 — Aici iar îmi place cum ai adus-o, tu muiere. La casă de om sărac, de zestre nu-i vorba niciodată. Da’ casele bogaţilor tot din zestre s-aprind şi se pustiesc. Mai au noroc cu nănaşii, că merg de-i mai împacă. Fără doar şi poate, tu te-ai fi potrivit cu unul gazdă. Valeo, mămulică, ce dungi ai avea astăzi pe spinare! Să ştii tu, cei bogaţi se mînie mai iute. Noi de ce să ne mîniem?! Iacă, tu de pildă, de ce te mînii? 
 — Acuma, lasă-mă, Melenteo, vezi-ţi de lucru, ori culcă-te, da’ lasă-mă, că mi-i destul pe ziua de azi, zicea femeia. 
 Bădicul Melentea, însă, cît sta peste zi, ori seara, acasă, tot meliţa din gură. El avea o credinţă: omul sărac, dacă-nchide ochii ori gura, începe să se gîndească. A cercat el de cîteva ori aşa, dar nu i-a plăcut amăreala aceea, care izvora parcă din toate părţile şi-i pătrundea fiinţa. 
 — Gîndurile, zicea bădicul Melentea, să le lăsăm pe seama bogaţilor. Ei au la ce se gîndi, ei se pot ajuta cu gîndurile, dar omul sărac, oricum se gîndeşte, tot rău nimereşte, ca ăl 
 ce tot încărca o povară, — cînd în căruţă, cînd în teleguţă, 
 — da’ nicicum n-o putea duce-acasă, pentru că nici la teleguţă, nici la căruţă nu era înhămat vrun dobitoc... 
 Cu atît avea noroc muierea, că bădicul Melentea nu prea era pe-acasă. Muncea săptămîna încheiată, în rîsetele oamenilor cu care lucra. Melentea era bun de leac cînd muncea în rînd cu alţi săteni. Că aceştia îşi uitau supărările de-acasă, uitau povara lucrului şi, dacă foamea n-ar fi strigat cu glasul ei de broască, din deşerturi şi-ar fi uitat şi să mănînce. 
 Melentea va fi fost şi el ostenit, dar la amiază nu se apuca să îmbuce pînă ce nu mergea în şir pe la toţi muncitorii, pînă ce nu se apleca asupra merindei şi n-o cerceta. 
 — Săraci de voi, zicea Melentea, ce mănîncări, măi, ca la cîini! Aşa trăbă să se hrănească un muncitor? Ce ţi-i bun dumitale călcîiul cela de pîine? Da’ dumitale, loboda asta? Iarăşi ştir, şi fasole, şi ceapă, şi peste tot sfînta mămăligă! Măncă, romîn prost, şi te-ndoapă, că de-asta eşti bun! D-apoi colea o supă, o friptură nu vă ştie face femeia? 
 Trecea printre muncitori, clătinînd cu tristeţe şi dezgust din cap. Se-ntîmpla ca vreun muncitor să fie nou-venit, să nu ştie moarea bădicului Melentea. Acela privea întîi chiorîş la omul slab şi deşirat, care se pleca asupra mănîncărilor lui. Şi nu apuca bădicul Melentea să-i spuie două vorbe, cînd acela se şi scula, răstindu-se: 
 — Ce-i, măi bade, ce-i, mă deşiratule? Tu să-mi batjocoreşti mîncarea? Nu vezi că acuş ţi se desfac ciolanele, că nu le mai poate strînge pieliţa galbenă? Da’ tu ce mănînci, lihodule, de ne batjocoreşti pe noi aşa? 
 — Eu, zicea Melentea, surîzînd, eu, carne şi supă. Eu, mănîncări scumpe, măi! Vină şi vezi. 
 Îl apuca de mînecă şi nu-l mai lăsa pînă ce acela nu se apropia de traista bădicului Melentea. 
 — Iată carne, iată peşte, iată şi plăcinte, zicea bădicul, împingîndu-i sub nas un bruş de mămăligă, o felie de ceapă şi sare. 
 După ce mînca, se lăsa gemînd pe spate. 
 — Măi dragii mei, mi se pare c-ar trebui să-mi aduceţi un doftor. Femeia-i de vină. Mi-a pregătit nişte mănîncări unsuroase ca acelea, şi, cum îs lacom, am mîncat de m-am umflat ca un baron. 
 Şi pufăia pe nări, în hohotul de rîs al tovarăşilor. 
 — Că nu vă hrăniţi şi voi aşa de bine ca mine, să ştiţi că nu numai sărăcia voastră-i de vină, ci şi nevestele. Nu ştiu face bucate cu gust! Dar a mea? Ptii! Bat-o focu de muiere! De multe ori îi zic: “Mai las-o cu fiertura, soro, mai las’ cu domniile, c-om sărăci şi nu suntem dedaţi cu sărăcia”. 
 De se-ntîmpla să muncească pe undeva departe de sat, venea la prînz vreun băiat să-i aducă veşnicul mălai şi veşnica bucată de ceapă. Melentea, cît ce sosea copilul, lăsa unealta din mînă, se apropia de el, căuta în corfă, mirosea, şi ceilalţi îl auzeau numai că se răsteşte la băiat: 
 — Ce-i asta? Iar zamă cu carne de porc? Şi de ce-a pus 
 maică-ta atîta smîntînă? Copilul zîmbea subţire, ştiindu-i felul. 
 — Acum să ştiţi, oameni buni, zicea Melentea întorcîndu-se spre romîni, că de-oi muri odată şi odată, muierea-i de vină. Cine-o pune să mă-ndoape cu toate bunătăţile? Astea-s pentru bogaţii care se-ntind sătui pe canapele, nu pentru un muncitor ca mine! 
 Unde are o muncă mai grea, tovarăşii îl ajută cu drag. Că bădicului Melentea i s-au cam muiat puterile. De multe ori e ostenit şi se clatină ca o găină beată pe picioare. 
 — Eşti ostenit, bădicule, îi zice vreun fecior, bucuros că-i poate ajuta. 
 — Ostenit, pustia! Ba nu-s ostenit. Dar, adaugă în taină, am băut o cupă de vin vechi la amiază, şi poate asta să fie 
 vina. Că la mine-n pivniţă stau buţile în şir, de ţi-i mai mare dragul să le vezi! 
 Seara, cînd venea la rînd la plată, dacă se-ntîmpla atunci să fi lucrat mai întîi la stăpîn nou, îi zicea: 
 — Eu, domnule, scot pentru nouă. 
 — Cum aşa? 
 — Bine. Pentru nouă suflete.
 Stăpînul privea întrebător la oameni:
 — A lăsat careva să-i ridice el plata? 
 — Ba nu, s-aude din mulţime. 
 — Atunci, ce vorbeşti dumneata? 
 — Vezi că, după dreptate, aşa s-ar cuveni. Eu am acasă patru fete şi patru fecioraşi, dar ăia încă nu pot lucra. De mîncat măncă, — nici lupii... Acuma, ei îs opt şi cu mine nouă. 
 Bogaţii satului nu prea stau de vorbă cu Melentea. Îi pişcă, şi nu le place. De multe ori aduce veşti pline de spaimă: ba c-a dat, colo, pe hotar, boala-n vite, — el cu ochii lui a văzut vreo douăzeci crăpate, — ba c-a auzit la oraş că au să se puie biruri noi pe cei bogaţi, ba că se face bătaie... 
 În biserică se pomenea de multe ori că vorbeşte cu glas tare. Creştinii-l priveau nedumeriţi, iar popa, cîteodată, nu se mai putea răbda să nu-l întrebe: 
 — Ce tot ai acolo, bădio Melenteo? 
 — Eu, nimic. Da, sfîntul Niculae, colea, din icoană, nu-mi mai dă pace. Mă tot întreabă cîţi copii am. I-am spus că opt, şi sfîntul tot nu crede şi mă întreabă iar. 
 Alteori popa îl înfruntă în uşa bisericii, cînd îs adunaţi creştini mai mulţi. 
 — Eu nu-s de vină, părinte, dacă mă mai scap şi zic o vorbă tare. Sfinţii-s de vină. Ce au ei să mă tot întrebe: “Ce mănci azi, Melenteo, ce nu te-mbraci mai bine, golanule?” Eu cat să le răspund, altfel ar striga tare, de n-ai mai putea ţine slujba. 
 Mai multe glume făcea Melentea cînd murea vreun creştin în sat. Dacă mortul era bogat, numai ce-l auzeai spunînd, cînd trăgeau clopotele toate: 
 — Gros-gros,
 Că-i om bănos!
 Gros-gros,
 Că-i om bănos!
 S-a isprăvit cu mierea! zicea, bucuros, bădicul Melentea. Acum a fi stînd în faţa cazanului cu smoală clocotită şi s-a fi tîrguind cu dracul, cît să-i dea să nu-l moaie colo. Da’ Necuratul a să-i zică: “N-ai ce-mi mai da! Pîn-ai fost în viaţă, mi te-ai dat de bunăvoie mie, cu trup, cu suflet!” 
 Dacă murea vreun om sărac şi trăgea numai un clopot, cel mijlociu, numai îl auzeai pe Melentea că spunea: 
 — Tingi-tingi-tingi-tang, C-a murit un om sărac! Tingi-tingi-tingi-tang, C-a murit un om sărac! 
 S-a isprăvit şi cu ăsta! zicea el bucuros. Da’ numa mi se pare mie că n-a avea hodină nici pe lumea cealaltă. Cum e dedat cu sapa şi lopata, l-a pune sfîntul Petre să sape lîngă pomii Raiului, să facă mere multe... 
 Aşa-i bădicul Melentea. Cînd nu-i toacă muierii la ureche, îmbată de cap muncitorii care sunt cu el, îi face să rîdă şi să-şi bată joc de necazurile vieţii. Îi place să tot scadă din puteri, aşa, pe nesimţite, ş-odată numai, cînd va fi să fie, să-l umbrească moartea pe neştiute. Şi i-ar plăcea atunci să fie cineva să-i spuie în batjocură la ureche: 
 — Tingi-tingi-tingi-tang, C-a murit un om sărac! 
 1910 
 GURA SATULUI 
 Tuşa Evuţa era o femeie mărunţică, sprintenă de să-ţi lunece printre degete. De cînd i-a murit bărbatul şi-a lăsat-o văduvă la patruzeci de ani, tuşa Evuţa nu mai dă pe-acasă decît seara. Las’ că nici pînă trăia fiertatul nu păzea atîta casa, dar acum părea că-şi face de cap. 
 — Asta atîta a aşteptat: să scape de Pătruţ! ziceau femeile, şi-o priveau în batjocură. 
 Dar tuşa Evuţa nu le lua în seamă. O femeie săracă trebuie să trăiască din ceva. Avere n-are, copii nu i-au rămas s-o ajute, mană din cer nu-i cade. Îşi ia dar sapa subsuoară ori secera pe umăr şi porneşte de dimineaţă de-acasă, să-şi cîştige bucăţica de pîine. 
 Cînd e în brazdă cu bărbaţi şi cu femei, toţi o înconjură, toţi se feresc de ea. Căci tuşa Evuţa, cîtu-i ea de mărunţică şi de sprintenă, la lucru trage ca la moarte. De două-trei ori dă cu sapa, şi se opreşte privind departe, cine ştie unde. Şi dacă dă de stăpîni mai sfiicioşi, care nu îndrăznesc s-o îndemne la lucru, începe deodată cu istoriile ei nesfîrşite. 
 — Ştiţi unde-am fost ieri la sapă? La cuscra Ioana. Da’ — Dumnezeu să ne ierte! — la ei în grădină e pămîntul tare sărac. Se vede că-şi uită să-l mai gunoiască. Eram patru femei, şi săpam acolo, şi pliveam. Şi ce mi-au auzit urechile n-aş vrea să mai audă nimeni! V-aţi gîndit dumneavoastră că pe cuscra Ioana o bate bărbatul în toată sara? Poftim! Am ştiut eu că nu v-a trecut aşa ceva prin minte! Să ferească Dumnezeu de-aşa trai! Cum? Nu crezi? Apoi, iaca, să-ţi spun, am văzut cu ochii mei. Între mine a bătut-o. 
 Mai da o dată, de două ori cu sapa... apoi începea din nou: 
 — Şi ştiţi cu ce? Cu biciul cel de curea! Dumnezeu să ferească şi pe puiul de şarpe! Şi pentru cine? Pentru mutălăul de Florea. Cică ar umbla ş-acum după cumătra Ioana. Guri rele sunt care să vorbească, iar bărbaţii, ce nu cred? O, ei cred toate prostiile, numa să le-audă! 
 Vreo femeie, în cursul muncii, îi arunca vorbele: 
 — Mai las’, Evuţo, n-or fi toate cu lapte cîte le spui! 
 — Aşa eşti dumneata, cumătră, zicea cu necaz Evuţa. Dumneata crezi că eu îmi bat gura degeaba. Ce am eu cu oamenii? De ce le-aş strica casele? 
 Cînd e în rînd cu mai mulţi muncitori, bărbaţi şi femei, la sapă, ori la secere, ori la strînsul fînului, tuşa Evuţa se frămîntă mult pînă să se poată cuibări bine în cuibul ei. Oamenii, la început, n-o prea ascultă; cîte unul o priveşte cu ciudă, văzînd cum tot rămîne îndărăt şi cum altul trebuie să-i ajute. Dar tuşa Evuţa nu se dă bătută cu una, cu două. Se face că nu pricepe nimic, ci torăie mereu din gură, ca o meliţă neadormită. Oamenii, de la o vreme, încep s-o asculte cu băgare de seamă. 
 — Am fost de curînd, zicea ea, la lucru la un om bogat. La secere am fost. Acuma, bine, vineri era, aşadar, zi de post. Bogaţii, de altfel, cam în zi de post bagă lucrători. Dar aici totuşi a fost prea-prea. Nu ne putea face o zamă de fa-sole, înăcrită puţin, nu ne putea da nişte pîine? Căci doar pîinea e bucătura postului. Da’ cînd ne dăm noi, măi oameni buni ş-a lui Dumnezeu, colea, la nişte sălcii, hămesiţi de foame, ştiţi ce ne-a pus de mîncare? Lobodă şi ştir. Unul Dumnezeu, dacă mint! Acuma, spuneţi dumneavoastră de-i cinstit lucru să-şi bată joc aşa, cineva, de omul sărac! Dacă eşti sărac, încă nu urmează să te asemene cu dobitoacele! 
 — Las’, Evuţo, bune-s şi lobodele! zicea careva. 
 — Bune, dacă la pregăteşti bine. Da’ ştii cum au fost? Numai opărite. Curat numai opărite! Nu putea să le dea leliţa Marina la porci? 
 — Adică acolo ai fost la lucru!
 Tuşa Evuţa n-ar fi vrut pentru lumea asta toată să spună
 cu numele oamenii despre care vorbea, dar la urmă se pomenea că-i zice, fără să-şi dea seama. 
 — Nu ştiu dac-aţi auzit, începea dînsa, schimbînd vorba, că Onceaie iar a mai făcut o minune. 
 — Ce minune? întreba vreunul de mai aproape. 
 — Gîndeam eu că nu ştiţi! Numai ieri s-a-ntîmplat. Ieri-dimineaţă, cînd se crăpa de ziuă, iesă pe portiţă Ionu Creţului, cu coasa în spate, să se ducă la coasă. Cînd colo, ce să vadă? La portiţă îl aştepta un cal negru, rotund şi îndesat, cu frîu în cap, cu şaua în spate. Ştie el Ionu Creţului a’ cui e calul şi de ce-i legat la el la poartă? Nu ştie! Şi ce face? Îşi aruncă coasa în curte, încalecă murgul şi-aleargă ca un vîrtej peste opritul boilor, prin luncile sărate, şi ştiţi unde se opreşte? La Onceaie în curte! Iese bătrîna din casă, caută muma-pădurii la el, face-un semn din mîna zbîrcită. Calul îngenunchie, şi Ionu Creţului se coboară. “Ce cauţi la mine, voinice?” îl întreabă hîrca. Feciorul o priveşte buimăcit şi nu ştie ce să răspundă. “Ai venit pentru comoara de la voi din grădină”, adaugă Onceaie, îngheţîndu-l pe voinic cu ochii ei suri. “Eu nu ştiu de nici o comoară”, zice tînărul. Da’ bătrîna l-a mai privit o dată, apoi a făcut un semn calului. Murgul a îngenuncheat, Ionu Creţului a încălecat, fără să ştie ce face, şi a plecat iar în goană. Da’ cînd a ajuns la opritul boilor, Ionu Creţului îşi aduse deodată aminte de ceva, întoarse fugarul şi se opri la baba în curte. “Ei, tinăre, ţi-ai adus aminte?”, îl întrebă baba, răsărită ca din pămînt. “Da, mi-am adus”. “Şi ce vrei?” “Vreau să scot comoara”. S-a dus Onceaie în casă, şi, cînd a plecat, sub sară, de-acolo, tînărul era ca sosit de pe ceea lume. Nu mai vorbeşte de-atunci cu nime, şi la părinţi li-i frică să nu-şi piardă mintea. 
 Cînd aducea tuşa Evuţa vorba despre Onceaie vrăjitoarea, oamenii o ascultau cu băgare de seamă. Rar se afla vreunul mai necrezător care să-i zică: 
 — Iaca, vorbe goale, tuşă Evuţo...
 Dar tuşa Evuţa afla totdeauna sprijinitori. Toţi ştiau cîte-
 o istorie minunată cu bătrîna aceea; şi tuşa era acum supărată că nu mai poate ajunge la vorbă. Adulmeca cîndu-i pe isprăvite povestea şi schimba iarăşi vorba. 
 — Da’ cu primarul ştiţi care-i noutatea? D-apoi asta, că se desparte de muiere! Au băgat cărţi la protopopul, şi acum aşteaptă să fie chemaţi la judecată. Apoi să mai zici că nu-şi vîră Necuratul coada în trebile oamenilor?! Cine-ar fi gîndit că se va isca odată aşa neînţălegere între ei? Avere au, cinste în sat au avut, de frumoşi îs frumoşi amîndoi. Şi iată că acum umblă să se despartă!... Rele vremuri am ajuns noi, oameni buni! Ce vorbesc eu de primarul, da-n casa dascălului să vedeţi ce-i! 
 Oamenii lucrau, dar trăgeau cu urechea la vorbele Evuţei. De feţele însemnate din sat le plăcea s-audă veşti noi, şi, poate, mai ales veşti slabe. 
 — Şi ce-i în casa învăţătorului? întreba vreo codană de femeie. 
 — Acuma, ce spun, între noi să rămîie, începea tuşa Evuţa. Toţi ştiţi că, înainte cu patru ani, a venit dascălul la noi în sat. A stat un an neînsurat, a umblat el încoace şi-ncolo pe la popi, da’ se vede că nu ş-a aflat o fată pe plac. Ori — ce mai ştii? — poate că dascălul nu-i socotit în rînd cu domnii! Acuma, ştiţi ce-a făcut? A luat pe Nastasia lui badea Ilie. Frumoasă fată, nici să n-o stropească picur de apă! A căpătat avere, ş-a făcut car şi plug ş-a început şi el să se rumenească la faţă. Ei, dar acum se vede că-i pare rău că nu ş-a luat o doamnă. Tot mereu cade cu gura pe biata femeie: ba că nu se ştie îmbrăca, ba că nu ştie face o mîncare mai aleasă, ba că-l dă de ruşine cînd îi vin domni la masă... Şi tot aşa o fierbe şi 
 o zoleşte, de sărmana femeie mai că nu-şi dă sufletul. Acuma, ştiţi ce-a făcut dăscăliţa? Ş-a luat copilul ş-a fugit acasă, la tată-său. Bătrînul, cu vorba pe lîngă ea: “Să te-ntorci, Nastasio, să nu mă faci de ruşine, să nu-ţi strici tu norocul!” Da’ fata, nu şi nu. “Spînzură-mă, tată, taie-mă, dar îndărăt nu mai mă duc.” Şi, în vremea asta, dascălul ştiţi ce face? Merge, ticălosul, la boltă, cu Maia. Cică aia-i domnişoară şi i se cade! Sări-i-ar ochii! 
 Cît ţine ziua, tuşa Evuţa vîntură toate istoriile ce umblă prin sat. Cînd le isprăveşte, iscodeşte ea altele, dacă mai este pînă-n seară. Nu-i place însă două zile dupăolaltă să fie cu aceiaşi oameni la lucru. De aceea, din cît poate, se mută de la un creştin la altul în fiecare zi. Nimeni n-o primeşte bucuros la muncă, văzînd-o cum se ţine mereu de poveşti. Dar, de la 
 o vreme, muncitorii s-au dat cu ea, aşa că unde e vreo clacă, ori muncitori mai mulţi, stăpînul se simte dator s-o cheme şi pe tuşa Evuţa. 
 Atunci e dînsa în apele ei. Ştie că n-o urmăreşte nimeni cu privirea, de lucră ori ba, şi atunci nu cruţă cu istoriile ei nici chiar pe popa din sat. 
 — Zice că-i dator, măi dragii mei, pe la bănci, de acuş vor ieşi să-i bată la tobă averea. Da’ ce avere? Rochiile preutesei, că alta n-are. Aşa-i trăbă dacă nu i-a pus nici un frîu preutesei! Cine-a mai văzut atîtea haine noi, atîtea părechi de papuci cîte perindează femeia asta pe an?! Apoi, ce gîndeşte ea, că popa, dacă-i popă, însamnă că face bani? Face pe dracu, ştim noi cum face! Scoate din bănci şi se îngloadă în datorii! Frumos de la un popă! 
 Tuşa Evuţa, cînd n-are de lucru pe cîmp, cînd n-o ia nimeni, merge în poveşti la o vecină. Şi, la ea, vecine sunt toate femeile din sat. Torăie din gură, poartă veşti slabe, învrăjbeşte pe cei mai buni prieteni, iar cînd e trasă la răs-pundere jură în toată forma că ea n-a zis. Dar, cît scapă, ca argintul-viu, îşi face loc îndată şi începe alte minciuni. 
 Dar aşa cum e, trăieşte uşor. Vorbeşte mult, lucră puţin şi totuşi are pîinea ei de toate zilele. Şi mai are un dar. Să stai cu ea o zi întreagă pe hotar, cînd se pierde printre muncitori, pînă seara ai afla tot ce-ai vrea să ştii despre satul acela. 
 1910 
 DARUL LUI MOŞ MIRON 
 Era în vara anului 1916. Războiul bîntuia de-atît amar de vreme prin fundul Galiţiei, prin Polonia, în Italia. Din vreme-n vreme, îşi trimitea răniţii şi bolnavii pînă prin satele noastre. Aduceau cu ei uniformele spălăcite şi murdare, iar pe feţele supte şi înnegrite de vînturile lui Dumnezeu şi de uraganele maşinilor iscodite de oameni, mirosul, aerul războiului depărtat. 
 Cît de schimbaţi erau oamenii care se întorceau din faţa morţii! 
 Moş Miron, în satul lui de la poalele munţilor, intra greu în vorbă cu cei ce se-ntorceau de pe cîmpul de luptă. Avea o sfială ciudată înaintea lor, deşi i-ar fi putut fi, cei mai mulţi, nepoţi. I se părea lui că-s vrednici de-o cinste deosebită, că ştiu lucruri pe care nimeni altul în lume nu le poate şti. Dar de vorbit cu ei, trebuia să vorbească numaidecît. De la o vreme era nelipsit de la gară, şi cel dintîi sătean care-i dădea bineţe soldatului ce se cobora era moş Miron. 
 Cei pe care-i întîmpina nu-l prea înţelegeau, nu prea ştiau ce vrea să afle moşul de la ei. Şi, oricît ar fi voit să-şi ascundă adevăratul gînd, bătrînul tot era silit, în urmă, să mărturisească ce vrea şi să vorbească desluşit. 
 — Uite ce-i, nepoate. Noi pe-aici nu mai ştim ce să credem. Toţi minţesc, numa sufletul din noi nu. Voi, pe-acolo, trăbă c-aflaţi mai iute veştile: Au intrat ai noştri în război, sau n-au intrat? 
 — Pîn-acum nu, moşule. Da’ nădăjduim de la Dumnezeu... 
 Nădăjduia şi bătrînul “de la Dumnezeu”, dar prea-i era lui greu să mai aştepte. Din felul cum i se lungea faţa bătrînă, din felul cum îi sclipeau ochii în cap, se vedea limpede că vorbele spuse de cei ce veneau acasă bolnavi ori în concediu nu-l mulţumeau. 
 De cum a dat gură de primăvară, moşul a-nceput s-o ducă greu de tot. Îşi isprăvise tot ce strînsese peste vară, şi bucatele erau scumpe foc. În cîteva săptămîni şi-a dat şi cel din urmă ban, pe care abia l-a pescuit dintr-un cotlon al şerparului. 
 A văzut el că oameni bătrîni, femei bătrîne se tot duc la primărie şi se-ntorc cu bani acasă. Locuia departe, în capătul satului, spre munte; pe la primărie n-a dat de zece ori în viaţa lui; dar lipsa îi dete brînci şi, într-o zi, iacătă-l în faţa primarului. 
 — Văd că toată lumea duce bani de aici. Va fi, pesemne,vrun ajutor pentru oamenii bătrîni şi săraci ca mine, în vremea asta de scumpete crîncenă. Pîn-acum am mai avut cîte ceva, de-acum!... şi el făcu un semn cu degetul lui gros şi noduros că “s-a tăiat aţa”. 
 — Dumneata nu poţi căpăta, moş Miroane, îi răspunse primarul. N-ai pe nime în război. 
 — Dar nici acasă! 
 — Adevărat că vei duce-o greu. Da’ stai, mi se pare că tot 
 mai ai dumneata ceva. Ai vîndut otava? Moşul îşi încruntă sprîncenele şi privi în pămînt. 
 — N-am vîndut-o! 
 — Apoi vezi, rău faci că n-o vinzi. Se plăteşte foarte bine. Poate aştepţi să mai crească preţurile. 
 — Nu aştept! 
 — Atunci, mi-o poţi vinde chiar mie. 
 Bătrînul îl privi cu duşmănie. 
 — N-ai dumneata bani să cumperi otava mea! 
 Şi s-a ridicat de pe scaun, şi-a oblit trupul îngîrbovit şi-a ieşit din primărie păşind apăsat. De-atunci n-a mai dat peacolo. 
 Dar lipsa — tot mai grea. 
 Avea doi fraţi mai tineri, avea şi alte neamuri mai apropiate prin sat. Azi era la unul, mîine la altul, pînă cînd i s-a tăiat apa şi de la moara asta. 
 Rudeniile aduseră şi ele vorba despre otavă, că ar putea-o vinde şi ar lua bani frumoşi pe ea. 
 — N-o vînd! răspunse moşul mînios. 
 — Doar nu-i vrea s-o rumegi dumneata! Noi ştim că ai în pod şi otava din anul trecut. 
 — O am! 
 — Să vede că aştepţi s-o vinzi pe-un car de bani. Pînă cînd ai s-o tot aduni? 
 Cînd auzise aşa, s-a dus ca din puşcă, şi mai mult n-a călcat pragul neamurilor. Ce s-adune? Abia era o căruţă de otavă, că n-avea alt loc de coasă decît pe sub prunii din grădiniţa lui. 
 Lipsa era acum şi mai mare, dar moşul o mai putea strînge de grumaji: începuse prăşitul cucuruzului, şi de-aci încolo se ţineau lanţ prilejurile de cîştig. Bătrîn era, dar tot era căutat în lipsa mare a pălmaşilor. 
 De la Sfînta-Maria-mare, de cînd intrase Romînia în război, moşul nu s-a mai dus nicăieri la lucru. Nu şi-a mai părăsit casa, curtea, mai ales grădina, din care trăgea cu urechea în depărtări, să prindă vuietul războiului. Veghea noapte după noapte şi nu-i scăpa nici cel mai mic zgomot. Trecu o săptămînă, trecură două... În săptămîna a treia, noaptea, luni spre marţi, moşul, cum stătea în grădină, prinse sunetul unei copite. Într-o clipă fu în drum, dinaintea casei. 
 “De bună seamă e un roşior”, îşi zise el, adulmecînd depăr-tările. În clipa aceea, în noaptea neagră se auzi un glas, aproape de tot: 
 — Cine-i acolo? 
 — Om bun, răspunse moşul. 
 — Dacă eşti bun, vino aici! Moş Miron, sprinten ca un flăcăuandru, se înfundă în noapte. 
 Era o patrulă de cavalerie romînească. Bătrînul nu-şi putu ascunde mirarea cum de-au venit atîţia, aşa, pe nesimţite. Ştiriciră tot ce se putea afla de la bătrîn şi voiră să-şi continue drumul. 
 — O mică rugăminte am, nepoţilor: să vă dau o mînă de
 otavă la cai. Sergentul zîmbi şi zise: 
 — Nu-i vreme pentru asta, moşule. 
 — Da’ cînd vă-ntoarceţi? Am nişte otavă ca strămătura! Sergentul zîmbi din nou. 
 — Atunci, nu zicem ba. Dacă ne întoarcem cu bine... 
 Şi, peste două ceasuri, în puterea nopţii, călăreţii s-au întors cu bine. Moş Miron făcuse şapte legături de otavă şi le scosese la poartă. 
 — Să vedeţi numai ce otavă! Strămătură, nu alta! Călăreţii luară-n şa sarcinile făcute de bătrîn, îi mulţumiră şi dispărură în noapte. 
 Peste trei zile coloanele armatei romîne treceau pe drumul de dinaintea casei lui moş Miron. Frontul fusese împins înainte. Era învălmăşeală mare, şi o căldură... 
 Carele — unele treceau, altele odihneau. Şi prin învălmă-şeala aceea de oameni şi de vite se vedea un bătrînuţ în straie albe, cu capul gol, cum tot iese pe portiţă cu cîte-o sarcină de otavă, şi cum o împrăştie înaintea boilor sau a cailor. În spate aducea otava, în mînă ţinea o pîine albă, căpătată de la soldaţi. Pălăria îi căzuse prin pod, în otavă, dar nici prin gînd nu-i trecea s-o mai caute. Şi, tot astfel, nu băga de seamă că pe pîinea albă, cînd muşca din ea, erau picuri mari — lacrimi ce izvorau în neştire din ochii lui bătrîni. 
 1919 
 ZI DE VARĂ 
 Moş Gavril, în capul gol, numai în cămaşă lungă, strînsă la mijloc de-o brăcie de lînă ieşită la soare, în iţari de pînză aspră, desculţ, răstoarnă puţin capul, — cum face găina cînd simte uliul, — şi cată-n înălţimile albastre. 
 — Mare zăpuşeală va fi şi azi, măi romîne! 
 Şi, după ce mai face cîţiva paşi, se opreşte, clatină din cap şi adaugă: 
 — Mare! Da’ tot o să mai clocească trei-patru zile pînă va scoate pui. Parcă-i încuiat cerul, măi romîne, măi! 
 Ridică de lîngă tăietor o mătură de nuiele şi o duce de-o aşează sub şopronul nou, coperit cu ţiglă roşie. Din măturoi n-au rămas decît cotoarele. Poate cineva l-a aruncat acolo, ştiind că i-a sosit sorocul să fie aruncat în foc. 
 Moş Gavril umblă încet, adus de şale, şi părul lung, alb, îi cade în şuviţe pe frunte, pe faţă. Se mai apără de el, da’ mai mult îl lasă în voie. E rumen la faţă şi are ochi de un albastru ostenit, fumuriu. Cînd vorbeşte, îi place şi acum să tragă cu cel stîng, dar nu mai izbuteşte să-şi facă pontul ca în tinereţe. 
 Prin praful şi nisipul curţii, tălpile lui, ca de cizmă, lasă urme late. 
 Se apropie de podmolul de sub streaşina casei, după ce s-a mai chiorît o dată către soare, scoate din sîn pipa cărămizie şi băşica de porc, umple “drăcia” şi-i dă foc. 
 În curte, în grădină, peste sat — linişte. Numai din cînd în cînd o taie cucurigat ostenit de cocoşi, semn de năduf, de “cloceală”, cum zice moş Gavril. 
 Bătrînul pîcîie mulţumit. Şi-a isprăvit lucrul de-diminea-ţă: şi-a săturat viţeii şi purceii. Adevărat că pentru purcei lăsase noră-sa ciubărul plin de lătură. La viţei le adusese el mohor tînăr din grădină. 
 Moş Gavril se cuibăreşte mai bine pe podmol, se reazemă cu spatele de zidul ridicat de el, încă în vremea tinereţii, şi pare că abia acum se odihneşte bine. S-ar zice chiar c-a aţipit, dacă din colţul gurii nu s-ar desface, în răstimpuri rare, aţe de fum vineţiu. 
 S-a aşezat pe podmol, sub fereastra mică, pătrată, ce ocheşte în curte. Aşa cum mai nainte cercetase înălţimile cu ochiul, acum se scrinteşte, din cînd în cînd, cu urechea spre geam, şi ascultă. 
 — Mi s-a părut, măi romîne, măi! 
 Aroma proaspătă a dimineţii s-a mistuit toată. Sub streaşină, la umbră, moş Gavril adulmecă valurile zilei de vară. 
 Se ridică încet şi, punîndu-şi palmele, ca două carapace, la tîmple, se necăjeşte să vadă prin geam. 
 — Nu s-au trezit nici acum harnicii maică-sii. Da’ tot va trăbui să-i scol. E tîrziu, măi romîne, măi! 
 După porunca noră-sii, trebuia să-i trezească de mult. “Scoală-i, tată, cînd vei gîndi că noi am ajuns la moşie. Să nu-i văd cu urdori la ochi de-atîta somn! Se fac leneşi şi-o să ne scoată sufletul cînd vor fi mari”. “Haida-hai!”, făcuse moşul, în semn că poate pleca liniştită. “Să-i scoli şi să-i pui la treabă”, adăugase şi tatăl. 
 Bătrînul intră uşor în casă, lăsînd uşile crăpate, să nu facă larmă. În odaia largă, în păcelul de lîngă cuptor, cei doi copii nu 
 simt nimic. Nu-i prea mare lumină, dar cîteva muşte trezite nu-şi găsesc alt loc de odihnă decît gurile celor ce dorm întins. 
 — Ce spurcăciuni! zise moşul, cu ciudă, hîşîindu-le. 
 Muştele zboară, dar revin repede, şi se aşează în acelaşi loc. 
 — Ptii! afurisitelor, face moşul. Toată lighioana are un rost în lume. Da’ muştele ce rost vor avea, măi romîne, măi! Iată, să nu dea pace unor copilaşi! 
 Văzîndu-le obrăznicia şi-auzindu-le bîzîitul tot mai mult deasupra capetelor copiilor, moş Gavril caută o năframă subţire şi-acopere căpşoarele bălane. 
 — Poate că tot e prea devreme să-i trezesc. 
 Însă, la atingerea năfrămii, copila, Nicuţa, gîdilată, îşi încurcă mînuţele în văl, trăgîndu-l şi de pe obrazul lui Gavrilaş. 
 Moşul sare în ajutor, dar îi prea tîrziu: amîndoi au des-chis ochii somnoroşi, Nicuţa — albaştri ca cicorile, Gavrilaş 
 — negri înlăcrimaţi. 
 Copila nu împlinise încă trei ani. Bunicul o ia uşurel în braţe şi-i netezeşte părul cîrlionţat şi încîlcit. 
 — Hopa! face moşul, săltînd-o puţin în sus, şi lăsînd-o, ca pe o pană, pe nisipul moale. 
 Gavrilaş nu se grăbeşte să se coboare din păcel. Un ochi i se îngreuiază iar a somn, e-aproape închis. 
 — Să nu faci aşa, că rămîi chior, măi romîne, măi! zicebătrînul, şi-l saltă repede din pat. Uită-te la Nicuţa, ce fată harnică-i! Nici nu-i pasă că s-a sculat. 
 Copila îşi opreşte un căscat, şi cicorile albastre încep să rîdă. 
 — Moşule, mie nu mi-i somn defel. 
 — Ce somn! Copiilor harnici, pe vremea asta, li-i foame, nu somn. Ia să-ncepeţi a vă spăla, că de-mbrăcat sunteţi îmbrăcaţi. 
 Au numai cămăşuţele pe ei. Gavrilaş se repede, îşi umflă obrajii cu apă rece, şi, tot slobozind în pumni, dă pe ochi şi pe obraz. 
 — Dar urechile, viteazule? Vrei să se-adune pămînt să crească grîu? Copilul mai suge o dată bine ţîţul verde al ulciorului, dar obrajii nu i se mai umflă nici pe jumătate ca întîia oară. 
 Nicuţa se sfieşte de apă rece. Pe ea o spală moşul, pînă se obişnuieşte puţin. Apoi se repede, ia şi ea apă în gură şi începe să se spele. O pufneşte de cîteva ori rîsul, stropeşte cu apă în toate părţile, şi iar suge ţîţul ulciorului. 
 — Doamne, tu copilă, că pe mare hărnicie eşti pornită! Cînd începi cu lucru, nu-l mai isprăveşti. Griji, că dai de negru! Vin-acum, să te şteargă moşul! 
 — Da’ Gavrilaş s-a şters? 
 — Mi se pare că el a şi ajuns la blidul cu lapte. Haida repede, dacă vrai să-ţi mai rămîie şi ţie. 
 Fetiţa nu suferă ştergarul aspru din pînză de cînepă curată. Nu numai că-i aspru, da-i pare ei că şi miroase-a acru. 
 — Ai nasul prea gingaş. O să te facem o domnişoară, zice moşul, în vreme ce ţine cu putere capul copilei, să nu-l scape. 
 — Da’ Gaviaş mănîncă? 
 — Să ne grăbim, că poate să fi apucat fără ocinaşi. Ştii tu ce păgîn e dumnealui... Dar copilul nu mănîncă. Laptele nu e în blid, ci într-o oală de pămînt, pe vatra focului, caldă încă. 
 Nicuţa se ţine bine la Tatăl nostru, mai slăbuţ la Născă-toare, iar cînd moşul cu Gavrilaş intră în Cred într-unul, copila nu mai bombăne, ci-ncepe să se uite mereu la blidul gol de pe măsuţa joasă. 
 Moş Gavril descoperă sfertul de mămăligă aurie, taie cu aţa o felie, o pune în blidul înflorat vînăt, toarnă lapte, dumică. 
 — Ei, vedeţi-vă de-acum de treabă, şoldanilor! Da’ frumos şi cu rînduială! Nu vă grăbiţi, nu înghiţiţi cu noduri, că lăcomia nu-i bună, numai la porcul din coteţ. 
 Şi moşul, păşind încet, iese din tindă, caută ceva prin curte, pe podmol. Pe urmă îşi aduce aminte că pipa e în sîn, şi intră iar. Nu-i arsă decît pe jumătate. Scotoceşte-n cenuşă, saltă în palmă un ochi de jar şi-l nimereşte în drăcia roşie. 
 Copiii au mîncat cu poftă. Le mai toarnă lapte, mai pune mămăligă. Nicuţa e supărată: ultima lingură, cu dumicatul din fundul blidului, i-o suflă Gavrilaş. 
 — Dumicatul ăsta e al Nicuţii. Asta-i lege. Nu ţi-am spus să nu fii lacom, măi romîne, măi? A mai fost odată în lume un copil pe care-l trăgea lăcomia ca o vîltoare, şi s-a înecat c-un bulz de brînză, pe care i-l smulsese soră-sii. Şi-a dat capul pe spate şi-a rămas cu ochii holbaţi. Pînă să vie mumă-sa să-i dea după cap, gata a fost. Şi-au trăbuit să-l îngroape ca pe toţi morţii. 
 — Dacă i-a fulat cocoloşul... zice Nicuţa, cu cicorile ţintă la bătrîn. 
 — Vezi bine! Da’ nu de mult şi o copilă a păţit-o. Mumă-sa o lăsase lîngă vatră, să grijească să nu dea-n foc fiertura de găină. Şi copilei tare-i mai plăceau labele de găină. Şi, cu lingura, a-nceput să le caute în oala ce clocotea. A prins una cu mîna, i-a alunecat şi-a voit s-o scoată. S-a opărit, ca vai de ea; palma i s-a-nroşit şi s-a umflat, pe urmă a copt, şi era să-i cadă degetele. Mi se pare că vreo două i-au şi căzut, de-a rămas chilavă. 
 — Dac-a vlut să ieie din oală... zice, pe gînduri, Nicuţa. 
 — Da. A ascultat pe ghiavolul lăcomiei. Că la toate lucrurile rele, numai ghiavolu-i îndeamnă pe copii. Acuma, eu am văzut odată pe ghiavolul lăcomiei. Nu-i cît un ied de mare. Da’ ce spun eu cît un ied! Nu-i mai mare ca un mîţ. 
 — Io nu l-am văzut niciodată, moşule, zice Gavrilaş. Unde l-ai văzut? În podul casei? 
 — Da’ de unde în podul casei! Că noi avem cruce pe casă, şi n-avem copii lăcomoşi. Da’ l-am văzut ţinîndu-se după pîrlitul de Cuţuli, ţiganul care-ngroapă vitele moarte şi mai taie din ele pe furiş, să-şi facă de mîncare. Ba şi mîţă moartă mănîncă. 
 — Bee! face Nicuţa cu mirare şi scîrbă. Să mînce mîţă 
 moaltă! — Şi cal mort, izbucneşte Gavrilaş, că zice nenea Niculiţă: 
 Zi, ţigane, să-ţi dau carne, C-a murit un cal în vale, Şi mă duc, să ţi-l aduc, Şi te fac ca pe-un butuc. 
 — Iaca, el ştie povestea! zice moşul. Da’ cine nu se 
 mulţumeşte cu cît i se dă, o păţeşte la fel. Copiii tac o clipă, pe gînduri. 
 — Da’ brînză nu ne dai, moşule? întreabă cu sfială Gavrilaş. 
 Bătrînul se uită cu grijă pe la picioarele copiilor, sub măsuţă. 
 — Da’ ce cauţi moşule? întrebă copila. 
 — Ia, mă uit după ghiavolu-acela în chip de mîţă. Mi se 
 pare că-i dă tîrcoale lui Gavrilaş. Copiii se bagă amîndoi sub masă. Pînă cînd se ridică, moşul presară cîteva fărîme de brînză 
 în blid. 
 — Ei, mîncaţi şi isprăviţi odată. Da’ ştiţi voi din ce se face brînza? 
 — Din lapte, se grăbeşte copilul. 
 — Din lapte, vezi bine că din lapte! Da’ din ce fel de lapte, 
 măi romîne, măi? Nicuţa zîmbeşte a neîncredere, uitîndu-se la bătrîn. 
 — Din lapte de oaie, moşule, zice Gavrilaş. 
 — Lapte tale! rîde copila. 
 — Ştiu că nu din lapte de capră, că pe la noi nu sunt capre, măi romîne, măi! Da’ cum îl strînge de-l face tare? 
 — Mama zice că bagă cheag.
 Nicuţa priveşte, nenorocită, înainte. Nu mai înţelege nimic.
 — Cheag, da. Iar cheagul e ca aluatul ce-l bagi în plită. Adică-l pui în făină muiată în apă şi se face aluat şi dospeşte, apoi îl bagi în cuptor şi se face pîine. 
 — Da’ cheagul ce-i, moşule? întreabă copilul. 
 — Păi nu ţi-am spus? Se face din rînză de miel, şi-i ca aluatul. Copila rîde, cu capul bălai dat pe spate. Acum înţelege că moşul glumeşte... Din curte şi din grădina şurii două găini încep să cotcodă-cească deodată, şi cocoşul le ţine isonul, gros cu fală. 
 Nicuţa a şters-o din tindă şi aleargă prin curte de-i sfîrîie călcîiele. În grădina şurii, în căpiţa care a mai rămas din gireada de paie de astă-toamnă, ştie ea un cuibar din care aduce în toată dimineaţa cîte un ou. Soarele îi aprinde buclele aurii, şi-o scaldă-n lumină şi-n căldură. Cămăşuţa-i albă pare mai albă. Ea alunecă uşor prin aerul limpede al dimineţii, parcă plutind pe sub frăgarii din grădina şurii. De sub strea-şina gardului, din ţărîna răcoroasă, cîinele o vede alergînd, şi dă din coadă, cu botul întins pe labele de dinainte. Nicuţa intră în caierul de lumină care-nvăluie căpiţa de paie, dis-pare şi se iveşte repede, cu ochii strălucind de bucurie, ţinînd în mînă oul cald. Aleargă şi strigă: 
 — Încă unul, moşule! Încă unul, moşule!
 Moşul îi primeşte avîntul în poala cămăşii lungi.
 — Ei, bată-te să te bată! Harnică fată! Abia sculată şi iat-o cîştigată. Da’ cu ăsta cîte ouă ai acum, Nicuţo, în oală? 
 — Tiişpece, zice repede copila. 
 — Cum, treisprezece?! Apoi de-o săptămînă tot aşa spui. 
 — Nouă! răspunde fata. 
 Gavrilaş rîde. 
 — Nouă, şi ieri ai avut douăzeci! 
 Nicuţa nu se supără. Moşul iar o învaţă să numere. Pînă la cinci, treaba merge fără greş. De aci în sus, — comédie întreagă! — chiar folosindu-se de degetele subţirele şi trandafirii de la cele două mîini. Iar peste zece, nu i s-a fixat în cap, pînă acum, decît numărul treisprezece. 
 Gavrilaş îşi dă capul pe spate şi începe: 
 — Unu, doi, trii... 
 Şi nu se mai opreşte. El ştie număra pînă la sută, cu puţine încurcături. 
 — Ho, sucală, ho! Ce te-ai repezit aşa? Da’ tu crezi că Nicuţa, cînd a fi ca tine de mare, n-a şti şi pîn’ la două sute? 
 Copila se lipeşte, mîngîiată, de bunicul. 
 — Tu, cînd ai fost ca ea, nu ştiai nici pînă la cinci. Să ştii de la mine, măi romîne, măi, că feciorii sunt mai grei de cap ca fetele. 
 S-aude alt cotcodăcit, rar şi-ndepărtat. Cocoşul răspunde de undeva de prin grădină. 
 — Asta-i Boboşa, moşule! Iar a fi ouat în spinii Chivei... Trag toţi trei cu urechea. Moşul nu aude decît cocoşul. 
 — Da’ parc-ai spus c-ai luat şi cuibarul de-acolo, măi romîne, măi. 
 Copilul a şi plecat. Nicuţa cată-n urma lui cu părere de rău. N-a cutezat pînă-acum să treacă gardul şi să se apropie de grămada de spini din grădina vecinului, deşi a văzut şi ea, adeseori, pe Boboşa venind dintr-acolo, tot cotcodăcind şi oprindu-se într-un picior, să privească în urmă. 
 Gavrilaş aduce oul călduţ şi-l dă moşului. 
 — Măi băiete, ştii tu de bună seamă că găina noastră ouă acolo? 
 — Da, cum nu! 
 — Ai văzut-o şi-acum? 
 — Pîn’ am ajuns eu, a-nceput s-o fugăre cocoşul nostru prin grădină. Că pe toate le fugăre, moşule, cînd se scoală de pe ou. 
 — N-ai văzut-o cu ochii tăi venind de la vecinul? 
 — Azi nu, d-am văzut-o de cîteva ori! 
 — Da’ dacă ouă acolo o găină a vecinei, şi noi îi mănîncăm 
 ouăle? Nicuţa ia oul din mîna bătrînului şi-l priveşte. 
 — E de la Boboşa, moşule, că eu îl cunosc. 
 — Nu mai spune! Aşa copilă pricepută are moşul? Da’ de pe ce-l cunoşti? 
 — E mai roşu la coajă. 
 — Auzi tu, cuminţenia pămîntului! 
 — Nicuţa ştie, c-a văzut şi ea cînd vine găina din spini, zice copilul, mulţumit şi recunoscător că soră-sa îi vine în ajutor. 
 — Prăpădită găină! Să nu-şi găsească ea un cuib la noi! I-am tot spus mumă-tii s-o caute şi s-o lase-nchisă dimineaţa, s-o slobod eu, după ce va fi ouat. Da’ de unde! Ea n-are vreme să le-aleagă. Le dă drumul la toate deodată. 
 — Ar fi bine să le slobozi dumneata, moşule, zice copilul. 
 — Apoi da, că eu m-oi apuca să caut găinile de ou! Astai treabă muierească, măi romîne, măi! Da’ pentru ce ziceam s-o caute mumă-ta pe Boboşa, şi, dacă e cu ou, s-o lase închisă? Pentru că, iară, ar putea să nu fie oul ei, acela din spini, şi tu, din copil cinstit, să te schimbi în hoţ. Iar noi să mănîncăm ouă de furat. Şi din romîni să ne facem altă aia. Acum să ne vedem de treabă, că sfîntul soare a fi către amiază! 
 Clăteşte moşul blidul, cu apă rece, îl pune moşul în blidar şi ies toţi trei în curte. 
 Mai are de urcat împăratul cerului pînă la hodina amiezii! Moşul vede dintr-o ochire şi-i pare bine. Tot i-a sculat dedimineaţă pe copii! Ştie el că are şi noră-sa dreptate, că, dacă dorm copiii prea mult, se fac leneşi şi urduroşi. 
 Fiecare-şi ştie treaba lui: moşul ia secera de sub o streaşină, Gavrilaş — o coşarcă de nuiele, Nicuţa — o traistă mare, toată înverzită. 
 Cînd trec pe lîngă coteţul purceilor, aceia îi simt, grohăiesc rar, somnoroşi, şi un rît bălan se iveşte în troacă. 
 — Îs sătui acum, şi nu le pasă, zice moşul. 
 Copila ar vrea să pună degetul pe rîtul fraged al purcelului, dar nu cutează. Apropierea prea mare i-a trezit însă pe godaci. Se aude un măcinat des de picioare pe podeala de stejar, şi în gura troacei se ivesc şase perechi de nări tinere, unele negre, altele bălţate. Şi-ntr-o clipă toţi încep să ceară, guiţînd. 
 — Porcu-i tot porc! zice moşul. Sătui de un ceas, să fie de două, şi iar ar mînca. Dar purceii se liniştesc îndată ce moşul şi copiii trec de coteţ. 
 Uşa grajdului e deschisă. Copiii intră să scarpine bărbiile moi ale celor doi viţeluşi, moşul — să vadă ce-au mîncat boturile lor fragede din ce le-a dat de-dimineaţă. 
 Viţeluşii zac pe paiele stropite cu fire verzi de mohor. În ieslea mică — nimic. 
 — Harnici dumnealor! zice moş Gavril, vesel. 
 Viţeii întind capetele printre leţele închisorii şi mugesc scurt, numai din grumaji. Copiii zîmbesc şi-ncep să-i scarpine sub grumajii întinşi. 
 — Moşule, al meu a mai crescut de ieri, zice copilul, vesel. — Şi-a’ meu! adaugă Nicuţa. A’ meu e mai male! 
 — Mai, da’ pîn’ la urmă vor creşte pe-o formă de mari amîndoi, să fie pereche bună. Cine ştie dacă n-om mărita-o pe Nicuţa cu ei! 
 Şi moşul îşi mîngîie nepoata pe părul bălan. 
 — Vezi că ei nu zgheară ca purceii, zice Gavrilaş. 
 — Vită curată, măi romîne, măi! Că şi Domnu nostru Isus Hristos în iesle de vită curată s-a născut. Maica Precista n-a aflat hodină unde să se-aline şi să nască, numa-n ieslea boilor. Porcul şi calul ar mînca mereu, oaia behăie de te-asurzeşte, da’ boul şi vaca rumegă de nici nu s-aude. 
 Viţeii rămîn cu căpşoarele întinse după cei doi copii, care urmează pe moş în grădină. 
 E o zi de vară de pe la mijlocul lui august. Grădina-i mare cît un hotar. Au aici de toate: porumb semănat, luncă mare pentru fîn şi otavă, şi pomăt: meri, peri, dar mai cu seamă pruni, de vreo trei feluri. Doi nuci uriaşi îşi îmbie umbra deasă, plină de răcoare, şi aroma tare. În soarele de vară, coroana lor, plină şi bogată, luminează metalic. Merii — crăcănoşi, bătrîni cei mai mulţi; perii — drepţi, înalţi şi zvelţi — nu-şi mai păstrează întreaga podoabă de frunze verzi. Unele s-au pătat, altele-au căzut, mai ales de la merii dulci, de la cei văratici şi de la perii de Sîntămărie. Mai stăpînul, mai stăpîna, de cele mai multe ori Gavrilaş, doborau cu leaţa lungă fructele pîrguite. 
 Printre pomi, iarba cotoroasă şi buruienoasă fusese cosită de mult, şi acum se-nfiripă, rară, otava. Dar mai la vale, în luncă, creşte deasă ca peria, verde şi fragedă, şi răspîndeşte 
 o mireasmă fragedă şi răcoroasă. La umbra gardului de nuiele, străjuit de sălcii mari, roua nopţii mai stăruie încă. Şi unde ajunge raza soarelui, sclipesc picuri de diamante. 
 Porumbul nu fusese semănat des, anume, pentru a putea creşte în voie mohorul pentru viţei şi vaci şi buruienile pentru porci. Acum moş Gavril nu s-ar vedea nici călare din porumb. Copiilor le trece pe alocuri şi mohorul peste cap, ca şi ştirul şi loboda. Pe fiecare fir — cîte doi-trei tulăi, unii aproape de fript, după cum arăta mătasea din vîrf, ce începea să se usuce, să se înnegrească. Dar cei mai mulţi au încă mătase fină, blondă, aproape albă, care miroase de-o vrăjeşte pe Nicuţa. Ea mereu îşi lipeşte nasul, mic şi subţire, de umezeala lor. 
 Ici şi colo, prin porumbişte, luminează bostanii aproape aurii, cu puţine feţe verzi încă. Şi fire de cînepă de sămînţă, drepte, puternice, grele de ciorchine, îi îmbată, cu miresme, pe bătrîn şi pe nepot. Nicuţa zice că “miloase a ulzică”, şi nu prea crede că nu-i buruiana care ustură cînd o atingi. 
 Au intrat toţi trei în porumbişte ca în pădure. Cu nările dilatate, copiii miroase adînc. De cînd tot rup buruieni la purcei şi adună mohorul secerat de bătrîn, ei au ajuns să cunoască mireasma celor mai multe. 
 Simt şi deosebesc şi mireasma pămîntului — cînd e după ploaie, cînd e secetă, dimineaţa, în miezul zilei, sau cînd se răspîndeşte răcoarea înserării. 
 Vreme îndelungată nu mai vorbeşte nici unul din cei trei. Moş Gavril seceră vîrtos mohorul, care-i stă în faţă ca un perete; copiii adună pîlcurile rămase în urma bătrînului şi le duc la margine. Cînd l-au răzbit pe moşneag, rîd în pumni şi aleargă să rupă lobodă şi ştir, şi frunze de napi, pentru porci. 
 Sunt aprinşi la faţă şi ochii le sclipesc veseli. Mînuţele li se înverzesc de sucul buruienilor. Muncesc cu inimă şi cu o seriozitate gravă. 
 Deasupra, cerul se aprinde din clipă în clipă. Umbra porumbului nu mai dă răcoare. Valuri nevăzute, pornite din ochiul de argint al soarelui, vin tot mai dese şi pătrund în munca celor trei. 
 Bătrînul, din cînd în cînd, se obleşte din şale şi-şi şterge obrajii, asudaţi şi plini de ţepe, cu mîneca largă a cămăşii. Nicuţa îşi ridică poalele şi îşi zvîntă şi ea obrajii ca para focului. Mai tare se ţine Gavrilaş, care duce braţe mari de mohor la margine. 
 Traista cea lungă e îndesată cu buruieni: coşarca e plină de mohor, şi alte hîlmuri de verdeaţă stau împrejur. 
 O mierlă galbenă, rătăcită în prunişte, fluieră ca-n pus-tiu. Nu ştie că sunt lucrători în grădină. Copilul vrea să se apropie, s-o vadă de-aproape, dar pasărea de aur îl simte şi zboară-n sălciile înalte. 
 Moş Gavril se obleşte pentru ultima oară, se zbiceşte, după obicei, şi zice: 
 — Destul pentru azi, măi romîne, măi! 
 Priveşte şi vede cu mirare prefăcută că nu mai e nimic din tot ce-a secerat el. 
 — Oi fi secerat eu vînt, ori ce?
 Copiii îl privesc cu ochii plini de voie bună.
 — Ori au dat tătarii pe-aici! 
 Nepoţii rîd şi se alătură de bătrîn, care-i mîngîie pe colia părului. 
 — Ei, mumă-ta şi tată-tău cred că numai ei sunt harnici! Dar iată, nici noi nu stăm cu mîinile-n sîn. Mari grămezi! Putem sătura desară şi boii. 
 Duc nutreţul în şură, la umbră. De zece ori vine moşul cu Gavrilaş, şi-ntre ei — coşarca; de zece ori Nicuţa îşi îndeasă traista, încît merge strîmbă şi mai mult o tîrăşte după ea. 
 În şură, la umbră, răsuflă toţi trei şi sunt mulţumiţi. În coperişul de paie fierbe ciripit de pui de vrabie. Cuiburile sunt stup de ciocuri mici gălbenatice. 
 Gavrilaş şi Nicuţa îşi scrîntesc grumajii, de cît se tot uită în înălţimi, încîntaţi. Cum ar vrea să aibă nişte pui! Dar moşul nu se mai încumetă să se urce pe şura cea lungă, iar copilul încă nu cutează. Şi ciripesc de te-asurzesc! 
 — Lasă-i să se bucure şi ei, zice moşul. E plăcut să ţii în mînă un pui de pasăre, da’ la urmă, ce faci cu el? Tot în gura mîţei ajunge. Lasă-i să crească, să zboare şi ei în lumea lui Dumnezeu. 
 — Vrăbiile mîncă grîul, moşule? întreabă Gavrilaş. 
 — Mîncă şi ele ce le dă Dumnezeu. Dar iarna unde-i grîul? Şi tot nu mor de foame! Că tatăl din cer se-ngrijeşte de toată lumea. Şi n-am văzut încă pe nimeni sărac din pricină că vrăbiile au tăbărît pe holda lui. 
 Nicuţa întinde mîna şi strigă din răsputeri: 
 — Uite! Uite! Se vede ciocul! 
 Nu unul, ci mai multe ciocuri cu zăbale galbene se arată la marginea unui cuib. 
 — Iacă, aşteaptă şi ei pe muica lor, să le dea de mîncare. Toată vietatea, pînă-i mică, are nevoie de ajutorul părinţilor. Şi viţelul, şi purcelul, şi pasărea. 
 — Da’ goangele, bunicule? întreabă nepotul, prinzînd o mămăruţă ce se grăbea amarnic, cu picioruşele ei de aţă. — Şi ele. 
 — D-apoi cum? Le dă să sugă? Că ele n-au ţîţe. 
 Moş Gavril se gîndi o vreme. Oare ce fac gîngăniile cu puii lor, pînă sunt mici? Deodată păru că se luminează. 
 — Nu le lăptează, ci le pun la căldură, unde bate soarele, de cresc la soare. Apoi le-nvaţă cum să se urce pe buruieni să le sugă mîzga ori să le mănce frunzele. 
 — Am văzut mămăruţe în nisipul de lîngă gard, unele 
 mai mari, altele mai mici, zice copilul. 
 — Şi eu, şi eu! se grăbeşte Nicuţa. 
 Deodată liniştea e frîntă de un cîrîit prelung, înfricat, al 
 cocoşului. 
 — Uliul! Repede, Gavrilaş! 
 Copilul se-aruncă spre portiţa care dă în curte, zbierînd la uliu, pe care nici nu-l vede încă. Aleargă şi Nicuţa, strigînd şi ea. După ei — moşul, mai încet. Caută în zarea joasă, şi nu vede nimic. Răstoarnă capul pe un umăr şi, în înaltul cerului, vede plutind, în acelaşi loc, pe duşmanul găinilor. 
 În curte, copiii, cu mîna streaşină, să nu-i orbească lumina, se chiorăsc şi ei în înălţimi. 
 — Tîlharul! Nu se clinteşte din locul lui de pîndă! zice bătrînul. 
 — Oare vede el de-acolo găina, moşule? întreabă nepotul. 
 — Dacă l-au putut vedea găinile! Are ochi de fulger, măi romîne, măi! Şi iată-l, nu e mic, e hîrău, bată-l Precista! 
 Găinile încep să iasă cîte una, ca plouate, dintre buruienile de pe lîngă gard, dintre vîrfurile de lemne rămase din iarnă, negre acum şi uscate scrum. Cocoşul se plimbă rar, le cheamă, zbîrnîie din aripa întinsă, rotindu-se în jurul vreuneia, şi, rar, îşi mai dă capul într-o dungă, să privească sus. 
 — Şi pasărea, ca şi omul: cît ce simte că unul mai tare i-a luat apărarea, nu-i mai pasă de primejdie. 
 Răpitoarea pluteşte mereu, cu aripile întinse, în înălţimi. Uneori seninul o îneacă, apoi iar se vede. 
 Moş Gavril se trage spre podmol, sub streaşina casei, scoate pipa din sîn şi-şi vede de treabă. 
 Copiii s-au furişat iar în grădină. Vreme îndelungată se uită la un muşuroi de furnici, unde e forfotă mare. Duc saci mici, albi, în gură, sunt grăbite, şi unele se bat, altele poartă, în cleştile nevăzute, tovarăşe moarte. 
 Gavrilaş, c-un băţ în mînă, scormone, din cînd în cînd, un muşuroi. Nicuţa îl opreşte mereu. 
 — Nu le stîlca casa, mă! 
 — Da’ că iar şi-o fac ele la loc! Uite cîtu-s de multe! Oare moşu le poate număra? 
 — Poate, răspunde copila. 
 — Da’ cum să poată, că, uite, nu stau pe loc nici o clipită. 
 — Ba moşul poate! 
 Şi, înverşunaţi, pornesc spre curte să-l întrebe pe bătrîn. Da’ văd în iarbă alte gîngănii, şi se opresc. Pe unele le prind şi le privesc mirîndu-se, de altele, cum e lăcusta săritoare, li-e frică. 
 Deodată, lui Gavrilaş îi vine ceva în minte. 
 — Tu, Nicuţo! 
 — Ce-i? 
 — Hai să vedem, nu găsim porumb de fript? 
 — Las’, că ne dă moşu, dacă se face. 
 — Da’ dumnealui nu caută.
 Şi Nicuţa îl însoţeşte în porumbişte.
 Băiatul încearcă trei, patru. Boabele însă nu-s crescute,
 nu-s în lapte. Îi pare rău că a scobit cu unghia frunzele, şi acum încearcă să acopere locul gol. Îi ajută şi Nicuţa. Sunt cam înfricaţi amîndoi. 
 — Aşa-i că nu se vede? zice copilul. 
 — Că, de se vede, ne dă el moşu! Bătrînul le spusese: “Cine scobeşte porumbul crud, îl dă pe ciocul gaiţelor şi al ciorilor”. 
 Pornit odată pe răzvrătire, Gavrilaş o ia de mînă pe copilă, o duce sub un măr cu mere dulci, scoate din buruieni o leaţă lungă şi începe să izbească în pom. 
 Cad vreo două, şi-s gustoase la mîncare. 
 — Mai doboală, Gaviaş! 
 — Las’ pe mine! Da să nu mă spui! 
 — Nu te spun! Îşi adună vreo cîteva şi în sîn, pun leaţa la loc şi pleacă ronţăind. 
 Moş Gavril aţîţă foc în vatră. Trebuie să fiarbă apă, să opărească buruieni purceilor, pentru amiază. Suflă în foc şi tuşeşte, că s-aţîţă încet, iar fumul nu se ridică în aerul clocit, ci pluteşte în lături. 
 El strigă din uşa tinzii: 
 — Măi Gavrilaş, măi! Aduceţi şi tăiaţi buruienile, măi! 
 Copiii, din grădină, aud; isprăvesc cu merele întîi, apoi aduc buruienile şi le taie, c-o bardă mică, pe un scăunaş cu trei picioare. 
 Nicuţa taie cu un cuţit. Ei i-i frică să ţie cu o mînă mănun-chiul de buruieni, iar cu cealaltă să izbească cu barda. O cam umileşte frica asta, dar moşul o îmbună: 
 — Fetele nu taie cu barda. Ele se învaţă cu cuţitul, să ştie tăia tăieţei. 
 Acum e uşor, că taie lobodă şi ştir şi mohor. Da-n cap de primăvară, cînd erau numai urzici, grase şi pline de mîzgă! Adevărat că le ajuta şi bătrînul, ba el făcea aproape întreaga treabă. Moş Gavril ţinea însă mult la urzici. Opărite bine, cu tărîţe, dădeau cel dintîi rînd de slănină dulce, cel de lîngă şoric, trandafiriu, moale şi aromat. 
 — Cum să nu adunăm urzici, măi romîne, măi?! Că slănina vă place, şi cea de lîngă şoric şi mai tare. Dar asta din urzici se pune, că-i întîia grăsime a porcului, după ce-a ieşit din iarnă slab ca un ogar. 
 Copiii au isprăvit de tăiat buruienile. Mireasma tare, de verdeaţă, de must, i-a pătruns, şi-o simt mereu în vîrful nărilor şi le place. Moşul alege firele ce-au scăpat netăiate şi le dă lui Gavrilaş. Nicuţa caută altele. 
 — Trăbă mărunţite bine. Ţie ţi-ar plăcea să dai în mămăligă peste fire de paie? 
 Adevărata aromă a buruienilor nu se simte însă, pînă ce moşul nu presară cîţiva pumni de tărîţe şi nu le opăreşte cu apă clocotită. Le amestecă şi se face un cir. 
 Se pare că mirosul a ajuns pînă la coteţ. Purceii încep să guiţe. Moşul toarnă acum apa rece şi lungeşte cirul. 
 — N-a tras de-amiază, moşule, zice copilul. 
 — N-ai tu grijă. Pînă le vărsăm în troacă, s-a duce şi sasul să-şi tragă clopotul. 
 În sat mai sunt şi nişte saşi — o mînă de saşi. Dar au biserică mare, veche, cu turn, şi-n turn — trei clopote. Pe cel mijlociu îl trag dimineaţa, la amiază şi seara, — nici saşii nu mai ştiu de ce. E de bună seamă o datină, de pe cînd încă nu se făcuseră protestanţi. 
 Sunetul clopotului se răspîndeşte peste sat, cînd cei doi copii vin cu braţul încărcat de mohor pentru viţei. 
 Ei zîmbesc veseli spre bătrîn. 
 — Trage! zice Gavrilaş. 
 — D-apoi ce să facă, dacă-i soarele în crucea amiezii? Sasul cunoaşte după ceas, romînul după soare. Apoi ceasul se mai strică uneori, se mai opreşte, da’ sfîntul soare nu s-a pomenit să greşească-n drumul lui, ori să se oprească. 
 După ce săturară şi viţeii şi-i adăpară, cei trei se duseră în tindă să mănînce de amiază. 
 Amiaza e mai săracă decît prînzul şi cina. N-au nici o fiertură. Mămăliga s-a răcit. Dar, cu brînză şi cu ceapă, e bună. Moşul mai aduce şi cîte o crestătură de slănină, pe care o mănîncă cu pîine. În tindă e răcoare, în casa dinainte 
 — şi mai bine, în vreme ce în ogradă dogoreşte. 
 Totuşi, Nicuţa nu prea vrea să se culce. Bătrînul şi Gavrilaş şed pe laviţă, Nicuţa e în păcel, dar spune mereu că nu i-i somn. 
 — Şi ce-om minţi deseară, cînd va întreba mumă-ta dacă ai dormit de-amiază? 
 — D-apoi!
 — Şi ce ne-om face dacă-i rămînea pitică?
 — E! 
 — Iată, Gavrilaş a crescut mărişor, că el, pîn-a fost mic, a dormit de-amiază. — Şi eu am dolmit ieri. 
 — Ieri a fost ieri.
 Gavrilaş se uită cu înţeles la bunicul, şi zice:
 — Oare să mă culc şi eu, bunicule? 
 — Nu ţi-a strica! 
 Copilul se lungeşte pe laviţă, cu capul pe piciorul bătrînului. Nicuţa se uită chiorîş din păcel. Îi vine să plîngă. Ştie că cei doi o înşeală. 
 — Ba eu! şi se ridică într-un cot. 
 — Parcă cineva poate adormi cu sila! Somnul vine de voie bună, cînd vine. Da’ nu s-apropie de copilul supărat. Eu ştiu, că-s păţit, zice moşul. Da’ nici nu vă spun să dormiţi. Tot mai bine e să vă spun mai departe povestea de ieri. Mai cunoaşteţi şi voi ce se petrece în lume şi-n ţară. Unde ne-am oprit, Gavrilaş? 
 — Cînd a ajuns fata babei la cuptor. 
 — Ba la fîntînă, zice Nicuţa. 
 Bătrînul se gîndeşte şi înţelege că dreptatea-i de partea copilului. Semn că Nicuţa adormise mai devreme. 
 — Ei, la fîntînă să fie! Şi aşa, ruptă de sete, cu tălpile fripte de drum, că ardea praful ca jarul, fata cea rea, a babei, vede în zări, departe, că se ridică la margine de drum o cumpănă de fîntînă, înaltă şi subţire ca un cîrlig. I se uscase cerul gurii, de sete, şi obrajii i se făcuseră pămîntii. 
 O rupse la fugă să ajungă mai în grabă la fîntînă, dar n-o ţinură picioarele. Căzu în praful fierbinte, cu gura căscată, se ridică cu iia şi catrinţa murdare, şi merse mai departe, ostenită de moarte. Soarele, de sus, o prididea cu foc în creştetul capului. Uneori adia o boare aprinsă, care-i usca şi mai tare gîtlejul. Limba începuse să i se umfle în gură. Nu mai putea vorbi, ci numai bolborosea. Şi îşi zicea în gîndul ei rău: “De ce să fie mai bună decît mine soră-mea maşteră? Era-nsătată, ca şi mine, şi a întîmpinat-o în drum fîntîna răcoritoare. Dar iată că izvorul vieţii mi se arată şi mie. Nici nu mai e departe. Ajung acuş, şi o să beau, o să-mi sting focul ce mă prăpădeşte”. Ea nu voia să se gîndească ce-a făcut soră-sa, şi ce a făcut ea cînd a trecut pe lîngă fîntînă. Că soră-sa, la chemarea fîntînii, s-a oprit, a curăţat-o de glod, dar ea n-a voit să se murdărească pe mîini şi pe haine. Şi aşa, în pustietatea drumului, fata babei, cea rea şi leneşă, se tîra istovită. Ar fi plîns, dar nu mai avea lacrimi; ar fi strigat după ajutor, dar nu mai avea glas; ar fi fugit, dar nu mai avea puteri. 
 Iar fîntîna cu cumpănă părea că se tot îndepărtează, în loc să se apropie. Colo tîrziu, după ojina cea bună, ea stătea îngenuncheată lîngă fîntînă, ţinîndu-se cu mîna de blana de margine şi încercînd să se ridice în picioare, să prindă vadra atîrnată de cumpănă, să scoată viaţa din fîntînă. 
 Gemea cu glasul stins, gemea din fundul pieptului, şi abia tîrziu putu apuca găleata. 
 Dar din fîntînă scoase numai cir negru şi greu mirositor. Cu toată setea, îi fu scîrbă să bea. 
 În şoapte scurte începu să blesteme fîntîna. 
 “Nu mă blestema pe mine, fată-mare, că nu-s eu vinovată. La trecerea pe-aici te-am rugat să zăboveşti puţin, să mă curăţi de noroi. Da’ tu mi-ai răspuns că nu de-aceea te-ai îmbrăcat de sărbătoare şi ţi-ai spălat faţa şi mîinile, ca să te umpli de noroi. După fapta ta eşti pedepsită.” 
 Rea la inimă şi pestriţă la maţe, fata babei căpătă puteri şi blestemă tot mai tare, cînd din fîntînă începu să crească un balaur, cu şapte capete, sunînd groaznic din solzi şi şuierînd din limbi. 
 Fata babei o rupse la fugă, cu sufletul la gură... .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  . 
 Moşul, povestind, trăgea cu ochiul spre păcel. Copila, după ce oftase de cîteva ori, adormise. Gavrilaş mai ridica din cînd în cînd pleoapa, apoi se linişti şi el şi începu să respire adînc şi regulat. 
 Nu peste mult parcă aţipise, uşurel de tot, şi bătrînul... Da’ n-a fost decît o părere de cîteva clipe. El pune o perină sub capul copilului şi iese tiptil în tindă, de acolo în curte şi intră în grădină. 
 Pe o vreme ca asta se furişează prin grădini copiii mai mari; vin în sat cu vacile pe care le sug şi de amiază viţeii cei cruzi. Se strecoară ca lăcustele prin garduri, şi numai ce te trezeşti cu ei în vîrful perilor, ori bătînd de jos, cu leaţa. Nu prea au vreme să caute dacă-s coapte ori ba poamele, şi fac destulă pagubă. Că şi cîinii, care au rămas paznicii curţilor, dorm somn greu pe-o toropeală ca asta. 
 De cînd încep să cadă umbrele, cei doi nepoţi, treziţi de mult, au voie de la moşul să caute pe sub meri şi peri poamele căzute. Fiecare adună pentru bătrîn, pentru mama şi tata, pe cele mai coapte. Rar se lăcomesc să îmbuce ei cîte una. 
 Copila se urzică uneori, Gavrilaş o alină, bate cu un băţ urzica vinovată şi caută mai departe. 
 Moşul morfoleşte în gingii vreo pară mai moale, la umbra deasă a nucului. 
 Cînd răcoarea începe să se strecoare în grădină, toţi trei s-apucă de munca lor de-dimineaţă. Moşul chibzuieşte cît mohor mai trebuie să secere. Mohor mai puţin, dar buruieni mai multe, căci odată cu înserarea vor veni, alergînd şi grohotind, cele trei scroafe şi mascurul, luaţi în turmă azi-di-mineaţă. Le trebuie şi lor lături cu buruieni opărite. 
 Totuşi isprăvesc devreme, pe la ojina cea bună. 
 Acum ies toţi trei la portiţă, unde e umbră şi răcoare. Copiii se joacă, iar bătrînul îşi aprinde pipa şi colbăieşte, cu ochii împăienjeniţi, cu gîndul risipit. 
 ...Dar ce se vede colo departe, pe drum, negru şi mişcîndu-se ca o corabie în huzdoapele rămase din tina primăverii? De, caii se văd bine, dar ce trag oare după ei? Moş Gavril mai pune palma streaşină, strînge din ochi, şi parcă s-ar dumiri: o căruţă de la oraş, cu coviltirul ridicat. 
 Vezi bine că e căruţă! O văd şi copiii şi o urmăresc cu mare băgare de seamă. 
 — Cine să fie? întreabă moşul.
 Copiii se lipesc de bătrîn.
 — Cine ştie cine-o mai fi! Poate după dări să umble. Poate vro comisie de la solgăbirău. Da’ bună vreme şi-au ales, n-am ce zice! Nu vor afla pui de bărbat acasă. 
 În vremea asta căruţa se tot apropie. Cel ce mînă caii e zdrenţos, dar îmbrăcat nemţeşte. Caii sunt slabi, abia mai trag după ei corabia aceea. Da’ nu se vede cine-i înăuntru... 
 Iat-o aproape, iat-o că se opreşte drept la poarta în care şade moşul. 
 Din ea se coboară trei domni, se scutură, se desţepenesc şi pornesc spre portiţa moşului. 
 Copiii sunt la spatele bunicului acum şi se ţin strîns cu mîinile de cămaşa lui aspră de pînză. Apoi, cînd văd că cei trei străini nu glumesc, ci vin aici, fug în curte, izbind portiţa. 
 — Staţi pe loc, măi romîne, măi! Nu vă mîncă nime, n-aveţi grijă. 
 — Da’ de unde să-i mănîncăm, că şi noi avem copii, zice unul. 
 — Să vi-i ţie Dumnezeu, spune moşul, mişcîndu-se pe laviţă şi neştiind ce să facă: să mai şadă, sau să se ridice? 
 — Bună-ziua, moşule! Şezi numa liniştit şi te hodineşte. 
 — Mulţumim dumilor-voastre. 
 — Sunt nepoţii dumitale? 
 — Da, nepoţi. 
 — Să-ţi trăiască! 
 — Să v-audă Dumnezeu! 
 — Frumoşi şi sănătoşi copii. 
 — Cum dă Dumnezeu... 
 — Ba, c-am văzut noi şi slabi şi amărîţi, dacă nu-i grijesc părinţii. 
 — Da’ sunteţi doftori dumneavoastră? 
 — Nu, da’ umblăm prin sate. 
 — Cu jucuţia? 
 — Nu suntem de la percepţie, nici de la avocaţi. Iacă, umblăm şi noi să cunoaştem satele şi oamenii. 
 — Apoi, nepotrivită vreme v-aţi ales. Că oamenii sunt toţi la lucru, cu purcel, cu viţel — vorba ceea. Copiii, auzind vorbă aşezată, scot întîi capetele prin 
 deschizătura portiţei, apoi rîd amîndoi. 
 Nicuţa priveşte la ei, cu un deget uitat în gură. 
 Unul dintre domni scoate o pungă cu bomboane şi le dă 
 din ea copiilor, care se lasă îmbiaţi. 
 — Ia, Nicuţa, că-s gogoroane de zahăr. Şi zi mulţam. 
 — Mîndri copii! zice altul din cei trei. 
 — Da’, moşule, începe unul care se vedea căpetenie, cum 
 o mai duceţi dumneavoastră pe-aici? 
 — Cum dă Dumnezeu, şi mai bine şi mai rău. Da’ nu ne putem plînge. Bucatele vor fi bune în anul ăsta. Şi fîn s-a făcut destul. 
 — Şi în sat cum merg treburile? 
 — Cum să meargă? Cum au mers de cîndu-i lumea, şi mai bine şi mai rău. 
 — Da’ cu primăria, cum, sunteţi mulţumiţi?
 Moşul ridică din umeri.
 — Asta or mai şti-o alţii, că eu de-acuma nu mai am treabă pe-acolo. Da’ cum să fie mulţumiţi? Pe toată lumea nici Dumnezeu sfîntul nu o poate mulţumi. Că unuia-i place popa, altuia preuteasa, — vorba ceea. Dacă-i omul harnic, oriunde-l pui e la locul lui şi face ispravă. Dacă-i un terchea-berchea, degeaba mai face umbră pămîntului. 
 Cei trei se privesc cu înţeles, şi cel care pare mai de frunte între ei întreabă: 
 — Da’, moşule, în satul ăsta cam cu cine ţin oamenii? Bătrînul îi priveşte nedumerit. 
 — Cu cine să ţie? Cu Dumnezeu drăguţu! 
 — Apoi da, cu Dumnezeu trăbă să ţinem cu toţii. Da’ în lume nu trăim cu Dumnezeu, ci cu oamenii. 
 — Asta-i adevărat! Vorba ceea: Pînă la Dumnezeu te mîncă sfinţii. 
 Cei trei rîd şi capătă curaj. 
 — Apoi, vezi, de sfinţii ăştia am vrea noi să aflăm cîte ceva. Că ştii dumneata că unii sfinţi aduc căldură, alţii — îngheţ... 
 Moş Gavril rîcîie în băşica de porc, după tutun. Unul din cei trei se grăbeşte să-l îmbie cu o ţigară. 
 — Eu... cu pipa, mulţumesc! Trăbă să mai dea ceva.
 Unul scoate dintr-un buzunar un pachet cu tutun de pipă.
 Moşul se miră:
 — Şi dumneata cu pipa?
 — Nu duhănesc, moşule, ci, iac-aşa, mai port şi eu cîte
 un pachet, pentru cîte un om de omenie. Noşul se gîndeşte. Nu ia tutunul îmbiat. 
 — Poate vei găsi vreun sărîntoc. Noi, mulţumim lui 
 Dumnezeu, avem din ce trăi. Cei trei rămîn opăriţi. 
 — Da’, moşule, noi ne grăbim. Uite, n-am aflat bărbat în sat. Am vrea să ştim: cu cine ţine satul? 
 — D-apoi v-am spus: cu Dumnezeu drăguţu şi dacă mai 
 pot zice o vorbă, cu cel ce vine îndată după Dumnezeu. — Şi cine vine după Dumnezeu? E vreun om? 
 — Apoi om e, de bună seamă, da’ mare om. 
 Cei trei se privesc cu înţeles, şi veseli. Sunt siguri că o să spuie un nume care-i şi pe limba lor, şi despre care sunt încredinţaţi că şopteşte ţara întreagă. 
 — Om mare! Şi cine să fie? întreabă cel care pare căpetenia. 
 — Împăratu, cin’ să fie! zice moş Gavril, după ce-şi aprinde pipa. Împăratu e din veci unsul lui Dumnezeu. Aşa spune la Cartea Sfîntă. Şi aşa şi trăbă să fie. 
 Străinii îşi pleacă frunţile. Unul zice în ungureşte: 
 — E tîmpit. N-o să căpătăm de la el nici o informaţie. 
 — Da’, moşule, să vorbim romîneşte, că vedem noi că te faci a nu pricepe. 
 — Să vorbim, că doar romîni suntem. 
 — Cu cine a votat pe urmă satul ăsta? Cu care partid? 
 — Olio! Sunteţi de ăia cu alegerile? Mă miram eu cine să-şi piardă vremea într-o zi de lucru ca asta! Apoi, dacă chiar ţineţi să ştiţi, satul nostru n-a votat cu nime. 
 — Se poate? 
 — Iaca, s-a putut! Că nişte domni ca dumneavoastră le-au făgăduit oamenilor să-i ducă cu motomobile de elea mari. Şi unde nu a dat Dumnezeu o zăpadă şi-o viforniţă de n-au mai putut răzbate pînă în sat. Şi aşa, oamanii au rămas la hodina şi treaba lor. 
 Unul dintre străini, după ce schimbă o privire de zădărnicie cu cei trei, deschide o geantă şi dă o mînă de tipărituri bă-trînului. 
 — Mulţumim. Nu ştiu citi, da’ ştiu feciorul şi nora. 
 — Vezi să nu înveliţi slănină în ele. E scris acolo lucru bun pentru plugar, spune unul care pînă acum abia de şi-a deschis gura. 
 — Şi la slănină vor fi bune mai tîrziu, că văd că nu-s scrise pe amîndouă feţele. 
 Străinii pleacă repede, şi trăsura, cu caii hodiniţi, porneşte în fugă, şi îndată iese din sat, că uliţa lui moş Gavril e chiar la marginea satului. 
 Nepoţii, în vremea asta, au supt toate gogoroanele de zahăr, şi acum li se-ncleie degetele. 
 — Ptii! Iată că apune soarele şi încă n-am aţîţat focul, măi romîne, măi! Iute după găteje! Copiii aduc în tindă vreascuri, moşul face focul, pune ceaunul cu apă şi se apucă să taie el buruienile pentru porci. 
 Ştie că nu se mai poate încrede în nepoţi. Tot mereu, — cînd unul, cînd celălalt, cînd amîndoi deodată, — aleargă la portiţă, să vadă: nu vin muma şi tata de la hotar? 
 Bătrînul se supără. 
 — Parcă vă trăbă ţîţă, aşa sunteţi de nerăbdători! Las’, că vin ei, cînd trăbă să vină, măi romîne, măi... 
 Seara, după cină, cînd moşul şi nepoţii dorm de mult, bărbatul, cu ţigara între degete, la lumina slabă a lămpii, se trudeşte să silabisească cu glas tare una din foile lăsate de străini: 
 — Tică-ticăloşii de la gu-uu-vern duc ţ-a-ţara de rup, de rîp, de rîpă. P-ar-parti-parti-dul n-os-nos-nostru pri-pri-prie-priete-nul po-poporu-lui... 
 — Da’ lasă-i în sărăcie, Gheorghe, şi vino şi te culcă. Nu vezi c-a răsărit găinuşa? Şi mîine iar plecăm cu noaptea-n cap... 
 Gheorghe împătureşte foaia şi o pune la grindă, aruncă şi calcă mucul de ţigară, stinge lampa din tindă şi iese în pridvor. El cu nevastă-sa dorm afară, din primăvară. 
 Pe cer ard, albe, puzderie de stele. Din cînd în cînd, cîte una alunecă din tărie şi se cufundă în hău. Răcoarea se strecoară din necuprins şi mîngîie vietăţile. Vitele rumegă în curte şi uneori suflă greu, la vreo mişcare. 
 Pace şi linişte adîncă scoboară peste sat şi peste curtea lui moş Gavril. Pe adierile rare ale boarei, vine, din grădină, mireasma de verdeaţă şi de porumb în pîrgă. Uneori, se desluşeşte un oftat. Şi nu poţi desluşi de oftează noaptea stăpînă, sau pămîntul... 
 1936 
 Din volumul 
 “FILE DIN CARTEA NATURII” 
 CIOCÎRLIA 
 Zăpada, subţiată mereu către sfîrşitul lui februarie, la începutul lui martie se topi de tot sub adierile vîntului de la miazăzi. Pe costişele unde bătea soarele, iarba se grăbi să-şi arate acele verzi şi fragede. Fierarii satului nu mai răzbeau cu ascuţitul fiarelor de plug. Prin curţi, prin grădini, pe lîngă girezile de paie găinile cotcorozeau răsunător ca şi cînd le-ar fi zburătărit cineva. Cocoşii trîmbiţau a fală de pe garduri. Purceii mici, ca nişte şobolani, guiţau prin curţi, alergînd după mamele lor, care nu i-au lăsat să sugă de ajuns, grăbindu-se să rîme în ţelina dezgheţată din grădini. Pe drumuri, după dezgheţ, tina se strînse, şi se vedeau cărări bătucite. 
 O săptămînă de primăvară învie lumea. Dar iarna înveninată rău se hotărî să se întoarcă, părîndu-i că prea curînd a plecat. 
 Şi într-o seară dădu drumul vînturilor de la miazănoapte şi dimineaţa era alb cît bătea ochiul. Nu mai ningea, dar văzduhul era sur şi greu, coborît pe umerii dealurilor din jurul satului, şi vîntul, deşi se mai potolise, tăia ca briciul. 
 Cotcorozitul găinilor încetă, purceluşii cei vărgaţi cu dungi negre se grămădiră iarăşi în paiele din coteţe, mămăruţele — vacile Domnului — care începuseră să se ivească în ţărîna de sub streaşina gardului, unde bătea soarele, se făcură nevăzute. 
 Numai oamenii nu se înspăimîntară de toanele iernii. Ei începură să iasă cu plugurile pe cobile, cu sarcinile de fîn legate deasupra. 
 Pămîntul nu îngheţase, iar stratul de zăpadă era subţire de tot. Dacă nu mai ninge pînă la amiază se poate şi topi, mai cu seamă în locurile de feţie, cum erau cele ce trebuiau semănate anul acesta cu orz şi cu ovăz. 
 La început mai puţine, apoi, după ce se ascunse zăpada, tot mai multe pluguri brăzdau pămîntul în locurile de arătură. Vremea mirosea încă mereu a iarnă, văzduhul părea îmbîcsit cu praf fin de cenuşă. Oamenii purtau căciuli şi clicine peste pieptare, pogănicii — băieţii care mînau vitele pe brazdă — aveau buzele crăpate şi mîinile îngroşate, roşii ca racul, dar tot aveau inimă să pocnească din bici şi să strige vitelor pe nume. 
 Vîntul părea că nu mai bate, nu mai mişca nici o buruiană uscată, dar era încă viu şi ardea obrajii tineri, ca o flacără nevăzut de subţire. 
 Cîteva zile soarele nu se arătă din bolta sură şi neclintită. În lumea aceea mohorîtă, nu-i venea nici unui fecior de la coarnele plugului să cînte; întinderile — lanurile, luncile, dealurile — păreau, nu ştiu cum, ca de fier. Parcă toate răsuflau încă a iarnă. 
 Seara, cînd se întorceau plugarii în sat, vorbeau pe drum: 
 — Blestemată vreme! 
 — O mai fi asta primăvară! 
 — Ne-a zăpăcit săptămîna cea caldă. Poate am ieşit şi noi prea devreme cu plugul. 
 — Da’ de unde! Ca în toţi anii, nu mai în grabă. 
 — N-am apucat să ar de primăveri fără să aud ciocîrlia. 
 — Vom auzi-o, n-avea grijă! Să se ivească numai soarele. Ea ce aşteaptă? 
 Pogănicii, cînd intră în căldura din casă, cu degetele cîrlig, cu buzele crăpate, cu obrajii arşi de foc, au lacrimi în gene, de care ei nu ştiu nimic, ci încep să spună cu glas tare, aproape zbierînd, cît de mult au arat azi. 
 O vreme a stat încordată lupta între iarnă şi primăvară — cîteva zile. Poate deasupra văzduhului de cenuşă s-au tăiat în săbii, pentru că într-o bună dimineaţă sabia primăverii a despicat plumbul de sus, şi vînt cald de la miazăzi, cu mireasmă de verdeaţă a umplut lumea, fugărind norii cei încremeniţi parcă într-unul singur. 
 Soarele s-a ivit strălucitor de prospeţime, de tinereţe şi se înălţa biruitor în seninătatea cerului. 
 Un băieţaş, care se grăbi să iasă cu oile la păscut, ciuli deodată urechile, se rezemă în bîtă, îşi răsturnă pe spate capul înfundat în căciulă, desluşi mai întîi cîntecul mărunt ciripitor, apoi văzu şi rotirea ce se înălţa în văzduh, drept în sus, şi care părea că ea cîntă, şi un zîmbet larg îi inundă întreaga faţă. 
 — Ciocîrlia! strigă el nemaiputînd de bucurie. 
 — Ciocîrlia! Ia’ ascultaţi şi uitaţi-vă în soare! Cîntă ciocîrlia! 
 Privi împrejur; nu era nimeni în apropiere care să-l audă. Cunoştea zborul şi cîntecul ciocîrliei încă din primăvara trecută. 
 Cînd înţelese că nu-i nimeni în apropiere să-i spună vestea cea mare, lăsă oile în luncă şi alergă la cel mai apropiat plug: 
 — Bădiţă, auzita-i ciocîrlia? Eu am auzit-o şi am văzut-o! Omul cunoştea băieţaşul. 
 — Unde, măi Ionaş? 
 — Acolo unde-s oile mele. 
 — Nu mai spune!
 Plugarul ara cu boii, fără pogănici. Opri boii.
 — N-am văzut-o cînd s-a ridicat în aer, ci am auzit numai cum ciripeşte ceva mărunt deasupra mea. 
 — Tu cunoşti cîntecul ciocîrliei? 
 — Cum să nu-l cunosc! Şi m-am uitat la cercurile pe care se înălţa spre soare, pînă s-a pierdut în cer. 
 — Dacă-i aşa, a sosit de-acum şi primăvara, măi băiete. Era chiar vremea. 
 Pînă să-şi răsucească omul o ţigară, din împrejurimi se mai înălţară cîteva ciocîrlii în văzduh. 
 — Auzi? Auzitu-le-ai? Uite-o pe una! Uite încă una! Ba-s trei! Ba-s patru! Vezi-le, bădiţă? 
 Ionaş nu mai ştia după care să privească. Îşi întorcea capul mereu de la una la alta. 
 — Ţine-te numai după una, băiete, dacă vrei să o vezi pînă o înghite văzduhul. Altfel le pierzi pe toate şi rămîi numai cu cîntecul. 
 Se mai opriră şi alţi plugari, şi capete răsturnate pe spate, de oameni mari şi de pogănici, scrutau înălţimile. Cîţiva băieţaşi de pe lîngă pluguri îşi smulseră căciulile şi le zvîrliră în văzduh. 
 — A venit ciocîrlia! 
 — Cîntă ciocîrlia! 
 — De acum primăvara rămîne! 
 Liniştea a stăpînit şi pînă acum peste hotar, dar după ce au început să cînte ciocîrliile, părea şi mai adîncă. Din înălţimi pătrundea clar şi mărunt ciripitul, tot mai imaterial, cu cît se înălţau în cer păsăruicile cele sure. 
 De la o vreme cele fulgerate de lumină şi de înălţimi că-deau ca gloanţe unde şi unde, pe pajiştea rar înverzită sau pe arături. 
 Plugurile începură să umble iar. 
 Ionaş se întoarse la oile lui, care aveau miei mărişori, pe care soarele totuşi încă nu răzbea să-i încălzească, şi umblau strîmb şi zgribuliţi după mamele lor, încercînd să sugă. 
 Îşi adună turmuliţa şi o mînă într-o parte a luncii, unde mai erau şi alţi copii cu oile cu miei. Unii erau copii de şcoală, mai mari ca Ionaş. 
 — Aţi auzit? Aţi văzut? 
 — Ciocîrliile? 
 — D-apoi ce! 
 — Şi acum sunt vreo cinci în văzduh. Nu se mai aud şi nu se mai văd. Poate să le mai vedem cînd pică. 
 — De unde să pice? 
 — Din cer, vezi bine! 
 — Zboară pînă-n cer? 
 — Tu nu ai văzut? 
 — Uite, una a căzut! 
 — Unde? 
 — Colo! Da’ nu se vede! 
 — Cum să se vadă, că-i o pasăre mică! 
 — Nu-i aşa de mică, zise Ionaş. Eu le-am văzut de-aproape astă-iarnă la noi în şură, în jurul girezii de paie. Şi ciocîrlie şi ciocîrlan! Cel cu moţ! 
 Un băiat din clasa a III-a, vecin cu Ionaş, zise: 
 — Le-am văzut şi eu astă-iarnă. Dar nu acelea-s ciocîrliile care cîntă. 
 — Cum nu? Nu-s ciocîrlii? 
 — Aşa le zicem şi lor, dar ele nu cîntă în aer. Acestea care se înalţă în văzduh şi cîntă sunt mai mici şi-s păsări călătoare. Nu rămîn iarna la noi, ci se duc în ţările calde. 
 Nici Ionaş, nici alţi copii de seama lui nu voiau să creadă. Ciocîrlia e munai una: cea care vine iarna prin ogrăzi şi pe drumuri, şi cea care cîntă primăvara. 
 — Nu, sunt două feluri de ciocîrlii, întări şcolarul. Aşa ne-a învăţat domnul învăţător, aşa e scris şi în carte. Ba ne-a arătat şi chipurile lor pe nişte tabele. Cîntăreţele sunt mai mici şi nu-s moţate. Sunt păsări călătoare şi numai primăvara se întorc iar la noi. 
 Ciobănaşii rămaseră nedumeriţi. Nici unul nu ştiuse că sunt două feluri de ciocîrlii. În vremea cît ei vorbeau se mai înălţară încă multe ciocîrlii, 
 oprindu-le vorbele şi poruncindu-le să le urmărească şi să le asculte. 
 Pe nesimţite se amestecă între ei şi un fecioraş de vreo paisprezece ani care păzea oile primarului. Era un fel de sluguliţă la primar, şi-l chema Vasilică. Îl cunoşteau toţi copiii care erau aici cu oile. 
 Vasilică era orfan şi nu umblase la şcoală, nu ştia carte, îl crescură nişte rudenii îndepărtate pînă la vîrsta de şapte ani, apoi îl dădură la stăpîn. Erau în sat încă mulţi copii săraci, care gustară din vreme pîinea amară a străinului şi care nu putură învăţa carte. 
 După ce-i ascultă ciorovăindu-se asupra celor două soiuri de ciocîrlii, Vasilică zise: 
 — Nu ştiu dacă-s mai multe feluri de ciocîrlii, dar asta nici nu are însemnătate. Cîntă una ori cîntă alta, e tot atît. Dar care ştie dintre voi pentru ce ciocîrlia e singura pasăre cîntătoare care nu se aşează pe o ramură să cînte, sau de pe pămînt, din grîne ca pitpalaca, ci cîntă numai în văzduh, înălţîndu-se spre soare? Asta v-a spus-o dascălu’ la şcoală? Aşa-i că nu v-a spus? Să vă spun eu, văd că nici unul nu ştie. 
 Erau de toţi vreo opt copii, trei care umblau la şcoală, ceilalţi nu ajunseseră încă la vîrsta cerută. 
 Vasilică ştia multe poveşti şi le mai spuse şi altă dată. După ce îşi aruncară ochii după oiţele lor, se adunară în jurul lui Vasilică, iar el, dregîndu-şi glasul şi săltîndu-si gluga în spate, începu: 
 “A fost odată un împărat şi o împărăteasă, puternici şi bogaţi, şi aveau un palat de aur pe care-l aprindea în fiecare zi senină soarele, încît de departe părea că a mai răsărit un soare şi pe pămînt. Nu aveau la sufletul lor decît o fată, dar ce mai fată, ruptă din soare, nu alta! 
 Pe vremea aceea erau zmei pe pămînt care vrăjeau fetele frumoase de împăraţi şi le duceau pe caii lor înaripaţi prin văzduh, pe tărîmul celălalt. 
 După ce crescu fata, împăratul o încuie în rîndul de sus al palatului, unde erau uşi de fier, şi la fiecare uşă paznici cu arma la picior. Tot rîndul de sus era al ei, unde trăia şi se juca cu prietene şi servitoare şi avea toate bunătăţile la masă. Avea şi jucării frumoase. Nu-i fu urît în anii cei dintîi ai zăvorîrii ei. 
 Spre răsărit şi miazăzi, palatul, la rîndul de sus, avea un singur geam de aur subţire, prin care se vedea soarele de dimineaţă pînă seara, dar nu te orbea cu lumina lui, aşa că fata de împărat putea să-l privească mereu. 
 Dar la început Lia — căci Lia o chema pe fata împăratului 
 — nu-i prea avea grija soarelui, ci se juca cu prietenele sale. 
 După trecerea anilor însă fata se juca tot mai puţin şi rămînea adeseori pe gînduri. Era acum fată mare. 
 — Nu-ţi mai place jocul? o întrebară prietenele. 
 — Ba-mi place. 
 — Nu-ţi mai place de noi?
 — Şi de voi îmi place.
 — Să iscodim jocuri noi, poate ţi s-a urît de cele vechi. 
 — Nu mi s-a urît! 
 — Păi, dacă-i aşa, cum poţi tăcea cu ceasurile şi nu te uiţi la noi? 
 — Nu tac! 
 — Dar ce faci? 
 — Vorbesc! 
 — Nu auzim nimic! 
 — Vorbesc fără cuvinte. 
 — Cu cine?
 — Ştiu eu? Poate cu inima mea.
 Cînd auzi doica fetei — căci şi ea era cu Lia — vorba din
 urmă, aţă la împărăteasa s-a dus. 
 — A venit vremea, stăpînă! 
 — De bună seamă? 
 — A venit. Domniţa nu se mai joacă şi-i mereu tăcută şigînditoare. 
 — Îi voi spune împăratului să dea sfoară-n ţară şi să vină peţitorii. 
 Împăratul se bucură lucru mare; de cînd aştepta el vestea asta. Cobora spre bătrîneţe şi-i trebuia un ginere care să-l ajute la împărăţie. Apoi, dacă se mărita fata, scăpa şi el de grija şi teama lui de zi şi noapte: zmeii nu mai aveau putere să i-o răpească! 
 Se porniră crainicii să strige vestea cea mare şi în ţară şi în împărăţiile vecine. 
 În vremea asta, prietenele Liei auziră că fata începe să cînte, ea singură, abia şoptit, un cîntec care le făcea să tremure şi inimile lor, şi se mirau că fata de împărat nu se mai depărtează de geamul prin care soarele privea în palat. 
 Se uita la soare şi cînta. Uneori glasul i se ridica şi prietenele simţeau o dulceaţă nemaigustată, care le îmbolnăvea şi le făcea visătoare. 
 Trecură săptămîni şi luni, peţitori din lumea întreagă începură să curgă la palat: fii de împăraţi, în scumpeturi îmbrăcaţi, pe cai negri încălecaţi, de război înarmaţi; crai voinici şi tinerei, toţi înalţi şi subţirei, se lipesc ochii de ei, şi mulţi feciori de plugari şi de gazde păcurari, parcă-s nişte ghinerari de cei mai mari. Toţi prin curte caii-şi poartă şi-n vîrtej se-nvîrt în roată, străluceşte curtea toată de lucirea armelor, de sclipirea hainelor, mirarea boierilor, topirea cucoanelor. 
 Toţi boierii mari şi mici se adunară la palat să vadă pe cine-şi va alege fata împăratului; ei de soţ şi lor de crai. 
 Împăratul hotărîse ca Lia să se uite din fereastră în curte, cu un măr de aur în mînă, şi de care-i va plăcea, să-l lovească cu mărul. 
 Dar fata privea cu ochii împăienjeniţi în curte, nu izbi pe nici unul cu mărul, ci fugi în grabă la rîndul de sus şi rămase stană înaintea geamului de aur subţire, prin care privea soarele. Nu peste mult timp se auzi iar cîntecul ei abia înfiripat, dar aşa de dulce şi de duios, încît prietenele ei începură să suspine, iar doica ei a plînge. 
 Împăratul mai făcu proba zile în şir. Veniseră atîţia pe-ţitori, încît curtea se umplu de zece ori, tot voinici care mai de care. 
 Dar fata nu alese pe nici unul de soţ şi se grăbea mereu la geamul de aur prin care privea soarele. 
 Împăratul şi împărăteasa se îmbolnăviră de întristare. Ce să fie cu fata lor? A pătruns cineva în locuinţa ei? 
 Paznicii răspunseră: 
 — Unde ne stau picioarele să ne stea capetele, dacă om 
 pămîntean va fi intrat în iatacurile ei. Prietenele şi servitoarele se jurară: 
 — Să-mpletim cosiţe albe, dacă a pătruns aici şi numai 
 umbră de om! Doica plîngea cutremurîndu-se toată: 
 — Nimeni n-a intrat aici decît soarele prin geamul cel de aur subţire. 
 Chemară un vraci bătrîn, care, ridicîndu-şi sprîncenele cu cîrja şi privind-o pe Lia, oftă şi zise: 
 — Aş bănui că s-a îndrăgostit de soare. 
 — De soare! suspinară împăratul şi împărăteasa. Ai îm-bătrînit şi dumneata degeaba, moşule! 
 Vraciul îşi trase cîrja, sprîncenele-i căzură iar pe ochi şi porni la drumul pe care venise. Cînd veni din peştera lui de munte tot mai văzu puţină lumină şi pipăind cu cîrja ţinu drumul singur. Acum însă se împiedica la tot pasul, se izbea de lucrurile din palat şi nu mai ştia încotro să apuce. 
 — Daţi-mi o călăuză să mă ducă acasă, zise el împăratului. 
 — Încoace ai venit singur. 
 — Da, mai vedeam ceva. Acum nu mai văd nimic. M-a orbit fata voastră. 
 — Spui prăpăstii! 
 — Nu, spun adevărul. Fata voastră e acum ca ruptă din soare. Voi n-aţi văzut? 
 — Totdeauna a fost frumoasă! 
 — Frumoasă ca acum? Să ia vederile omului? Să orbească de tot pe un moşneag? Împăratul înălţă din umeri, ca şi cînd ar zice că nu-şi prinde mintea cu un bătrîn, şi-i dădu călăuza cerută. 
 ...Trecu primăvara şi vara, şi începu toamna. Începu, dar ziua în loc să scadă, creştea mereu, şi căldura verii se înteţea. Soarele răsărea la vremea lui, dar apunea tot mai tîrziu. 
 După o vreme lumea rămase încremenită. Ce să fie asta? Cum s-a schimbat rînduiala firii? Nu mai vine toamna? Nu va mai fi iarnă? Şi căldura care creştea mereu, odată cu ziua! Muncitorii lucrau să se spetească; nu puteau lăsa lucrul pînă nu apunea soarele! Dar soarele apunea tot mai tîrziu. 
 Oamenilor le venea nebunia, se usca tot ce mai era verde pe hotar. Muncitorii cădeau de osteneală prea multă, iar stăpînii nu-i scoteau din brazdă pînă nu apunea soarele. Nici pe ei, nici vitele de jug. Ajunseseră numai oasele şi pielea. Vai de zilele lor! 
 Popii se apucaseră de slujbe, clopotele nu mai încetau. Cu ziua de cap, cititorii în stele nu se mai mişcau din palatele împăraţilor, să cerceteze şi să spună ce minune va mai fi şi asta. 
 Numai fata împăratului, Lia, se făcea din zi în zi mai frumoasă şi cînta mai minunat privind, prin geamul subţire de aur, soarele. 
 Zarva din lume crescu mereu şi ajunse pînă la palatul soarelui, unde muma lui de mult se minuna şi-l întreba în toată seara de ce întîrzie să vină la culcare, din zi în zi mai mult. 
 Dar soarele nu-i răspunse nimic, şi bătrîna vedea că el adoarme mai greu, cu fiecare seară. 
 Cînd văzu că de la el nu poate afla nimic, iar zbuciumul muritorilor se înălţă pînă la ea, se hotărî să pornească pe urmele lui să vadă ce-i cu minunea asta. 
 Îmbrăcată în neguri dese, într-o dimineaţă porni tiptil în urma soarelui, merse tot după el şi nu descoperi nici o piedică în drumul lui pînă ce ajunse la palatul de aur al împăratului. Acolo soarele se opri privind prin geamul cel subţire de aur. Se opri şi bătrîna şi văzu prin geam pe fata împăratului, pe Lia, cum se schimbă la faţă, cum se luminează, şi o auzi cum începe să cînte. 
 Cînd o văzu şi o auzi, muma soarelui tresări şi se cutremură, ca şi cînd ar fi intrat în ea toată tinereţea şi frumuseţea fetei de împărat. Aşa frumoasă numai ea, muma soarelui, mai fusese la vremea ei: nu-i mirare că se oprise fiul ei să vadă minunea! Dar soarele nu se grăbi să plece mai departe, părea că-şi uitase de drumul lui. Îşi uită şi bătrîna o vreme pentru ce era aici, tot privind la Lia şi sorbindu-i cîntecul. 
 Cînd îşi veni în fire, soarele era tot nemişcat, dar zarva şi plîngerea lumii se înălţa pînă la ea şi-şi aduse aminte de ce pornise pe urmele soarelui. 
 — Adică asta este! suspină bătrîna. Aici întîrzie! Dacă n-ar fi lumea şi gemetele ei, n-aş zice nimic! Frumoasă fată, ca ruptă din soare. Sărmana fată! N-am ce-ţi face, rînduiala firii nu se poate surpa, că se prăpădeşte lumea! 
 Şi, ciuruindu-i lacrimile din ochi, muma soarelui şopti o vrajă şi schimbă pe fata împăratului în păsăruica asta ce-i zice ciocîrlie, şi o meni să se înalţe în văzduh în toată pri-măvara, drept spre soare, jucînd în cercuri tot mai mici şi cîntîndu-şi cîntecul, dar să nu poată ajunge niciodată pînă la el, să strice crugul lumii şi să se răstoarne rînduiala firii. 
 Un colţ din geamul subţire de aur se topi şi prin deschiză-
 tură ţîşni păsăruica cenuşie, iar soarele porni grăbit pe drumul lui către asfinţit. Şi pe dată se puse pe lume toamnă tîrzie cu ploi dese şi vînturi reci, şi lumea scăpă de prăpăd...” 
 Vasilică trebui să-şi curme mai de multe ori firul povestirii, ciobănaşii dădeau buzna să-şi adune oile care se răzle-ţiseră şi se întorceau cu sufletul la gură să audă mai departe. 
 După ce isprăvi, Vasilică întrebă pe şcolari: 
 — Povestea asta v-a spus-o dascălul?
 Copiii clătinară cu tristeţe din cap că nu.
 — Dacă-i aşa, nu v-a spus nici cîntecul ciocîrliei. 
 — Nu ni l-a spus. 
 — Să vi-l spun tot eu, şi dacă puteţi să-l învăţaţi şi voi. Vi-l spun de mai multe ori. Vine aşa: 
 Lie, Lie,
 Ciocîrlie,
 Primăverii
 Eşti solie,
 Cerurilor bucurie,
 Plugarilor veselie,
 Lumii-ntregi
 Minunăţie!
 Tot rotind,
 Mărunt cîntînd,
 De pe lunci,
 De pe ogoare,
 Urci în soare;
 Ameţeşti de înălţare,
 De lumina
 Cea prea tare,
 Fulgerată,
 Săgetată,
 Cazi prin vînt
 Vîjîind,
 Iar pe pămînt:
 Bulgăraş
 Cît pumnul meu
 Aldui-te-ar Dumnezeu!
 — Nu-i greu cîntecul ciocîrliei, nu-i aşa, măi copii? Vi l-oi spune eu de mai multe ori să-l învăţaţi şi voi, şi cînd veţi vedea ciocîrlii înălţîndu-se în senin să li-l spuneţi lor, că le place! 
 Vasilică tăcu, îşi săltă gluga între umeri şi porni îngrijorat după oile pe care le păştea şi care ajunseră departe, risipite. Doamne fereşte să nu se piardă vreuna! N-ar mai putea să dea ochii cu stăpînul cel rău! Ar trebui să ia lumea în cap! 
 Se apropia amiaza şi ciocîrliile se înălţau acum mai rar în văzduh. Era un senin înalt şi soarele încălzea binişor. 
 Mieii mai mari se înviorară şi căutau margini la pîraie, începînd să joace. Dar cei mai mici erau tot zgribuliţi şi se purtau strîmb printre ei, încercînd mereu să sugă. 
 Mieii mărişori îşi scuturau în joc clopoţeii de acioaie, iar oile behăiau din cînd în cînd după ei. 
 Ciobănaşii îmbucară cîte ceva din trăistuţele lor vărgate cu roşu. Abia într-un tîrziu începură să prindă limbă şi să încerce a spune cîntecul ciocîrliei. Pînă îl vor învăţa bine, mai trebuia. 
 Unul dintre şcolari zise: 
 — Mîine îmi aduc caiet şi creion şi-l rog pe Vasilică să mi-l spună rar, să-l pot scrie. Pe urmă îl învăţăm cu toţii mai uşor. 
 — Da’ dacă-l învăţăm şi-l vom spune, oare ne va auzi ciocîrlia? întreabă cel mai mic dintre ei, abia cît genunchele. 
 — Vezi bine că ne-aude, răspunse altul mai mărişor. N-ai auzit ce-a zis Vasilică? Apoi el toate le ştie! 
 LA COASĂ 
 Dis-de-dimineaţă pe uliţa care duce către luncile satului trec bărbaţi, feciori şi, mai rar, copilandri, cu coasele în spate. În traista de pînză de pe umăr îşi duc merinde pe-o zi, teocul, cutea, nicovala, ciocanul, uneltele de lipsă pentru a bate coasele, cînd li se îngroaşe limba şi cutea nu mai ascute. Cosaşii le bat de trei ori pe zi, dimineaţa, la amiază şi la ojină, dar cînd cosesc în iarba cotoroasă ori prea bătrînă, tăişul coaselor se toceşte mai repede şi trăbă să le bată mai de multe ori. 
 Au plecat aproape cu noaptea-n cap pentru a avea vreme să bată acolo în lunci şi coasele, şi să se apuce de lucru pe răcoare, pînă-i iarba încă plină de rouă. 
 Roua cade din belşug; pînă înainte cu vreo trei zile a fost vreme ploioasă, acum s-a înseninat, peste zi sunt călduri mari, dar nopţile sunt răcoroase. 
 Merg cosaşi singuratici, ori cîte doi, cîte patru, sau în pîlcuri, şi uliţa răsună de vorbele lor pline de sănătate, limpezi şi tari, care trec uşor prin aerul proaspăt. Uneori dintrun pîlc izvorăsc rîsete, şi cîte unul se izbeşte cu palma peste iţarii de pînză albă. 
 Cei care merg în grupuri au să cosească împreună şi fac, de pe drum, prinsori de întrecere, glumind asupra hărniciei unuia sau altuia, sau lăudîndu-se cît e de meşter cutare la coasă. 
 — La coasă nu-i destul să fii în putere, e nevoie şi de meşteşug. Să ştii cum să aduci toporiştea din braţele amîn-două, să nu iei brazda prea lată, nici să te pleci prea tare, nici să rămîi aproape în picioare. Şi, mai cu seamă, să nu te grăbeşti, ci să ţii acelaşi pas, — vorbeşte un ţăran ştirb de-un dinte din faţă, lat în spate, vînjos în picioare şi în braţe. 
 — Îi spui popii căzanie, zise altul, toate le ştim şi noi ca şi tine, Ştirbule. Dar lucrul de căpetenie l-ai uitat. 
 — Ce-am uitat? Să ascuţi coasa? 
 — Asta nu mai trăbă spus. 
 — S-o baţi? 
 — Nici asta. Da’ ai uitat legea de temelie a cosaşului: o gură bună de rachiu dimineaţa, la amiază, la ojină şi seara. Da’ să fie rachiu, nu apă chioară, cum am băut la Istrate! 
 — La mine, mă prăpăditule? Păi rachiu ca la mine nu s-a 
 pomenit! Mai mulţi din grup începură să rîdă. 
 — Ţi-a ieşit un sfînt din gură, zice cel numit Ştirbul. Tot satul îi spunea aşa, deşi îl chema Nicula Ivan, şi nu-i lipsea decît un dinte, de sus, dinainte. Dar acesta îi lipsea încă dintre dinţii de lapte şi niciodată nu i-a crescut acolo unul. Era o strungăreaţă mare, şi încă de copil toată lumea îi zicea Ştirbul. 
 — Da, adause el, drept ai vorbit! Rachiu ca la tine, la 
 nime! Îl ţii în butea cu varză. 
 Toţi ştiam cum lungeşte omul spirtul cu apă. 
 Înaintînd pe calea pieloasă spre lunci aşa, şi-ntr-alte chi-puri, se ciorovăiau cei din grupuri. Se cunoşteau cu toţii, şi nu de azi! De cîte ori au mai cosit ei împreună! 
 Drumul începu să urce uşor după ce ieşiră din sat. Încă nu răsărise soarele şi văzduhul senin era curat ca lacrima. Rar era fulgerat la zborul rîndunicilor. 
 De pe culmea domoală pe care au ajuns se vedeau luncile. Unele delniţe erau cosite şi le vărgau brazde verzi, groase. Dar cele mai multe erau grele de iarbă mare şi deasă. 
 Adia dinspre ele o boare subţire şi aducea mireasmă de verdeaţă crudă ca un aer răcoritor. 
 Cosaşii se împrăştiară fiecare pe la delniţele lor, şi nu peste mult deasupra luncilor începu o ploaie măruntă de sunete, care se ridica din iarbă, nu cădea din văzduh. Zeci de ciocănele băteau pe nicovale limbile de oţel ale coaselor. Din bătăile ritmice se înfiripa un cîntec rece, răsunător, care pătrundea pînă departe. 
 Unii cosaşi isprăviră şi, ridicîndu-se din iarbă, îşi umplură teocurile cu apă, le încinseră cu sfoară în jurul mijlocului şi, luînd cutea udată în teoc, începură să ascută coasele. 
 În clipa asta se ivi şi soarele de după măgura de la răsărit şi străluci în toate limbile de oţel pe care le ascuţeau cosaşii. Ca săbii şi suliţe de lumină fulgerau în toate părţile deasupra luncilor, şi cîntecul nou al ascuţitului cu cutea copleşea pe cel ce se înfiripa din bătutul ciocănelelor pe nicovale. 
 În lumina soarelui se aprinseră deodată roiul picurilor de rouă din iarbă şi culorile florilor sălbatice care împestriţau luncile. Ochiul boului — romaniţa mare — cu nasturele de aur în mijloc, cu petalele albe împrejur; garoafa sălbatică, cu tulpina înaltă, cu floarea roşie puţin învoaltă; sînziene gal-bene şi albe cu ciorchinele lor de floricele gingaşe; iarbă înspicată, mirositoare, toate îşi arătară podoaba în lumina cea tînără. 
 Cît bătea ochiul se întindea marea de verdeaţă a luncilor. Mireasma tare, sălbatică a zecilor de ierburi şi flori felurite, ameţea uşor, ca o băutură nevăzută, pe cosaşii care se înşiruiră în lunci, şi începură să se legene, aplecaţi, în urma coaselor. Ele fîşiau şi şuierau în peretele înalt de iarbă, clădind la stînga brazde groase de verdeaţă. Iarba se culca împăcată cu soarta, ştiind că i-a venit vremea să lase locul otăvii. 
 În urma cosaşilor, prin tunsătura pînă aproape de pămînt, se cunoşteau urmele dese, una după alta, ca nişte cărărui, lăsate de opincile oamenilor. Pămîntul, după ploile multe, era încă reavăn, numai bun să odrăslească otava. 
 Cosaşii erau numai în cămăşile albe şi lungi, încinşi cu sfoara teocurilor, în iţari strîmţi de pînză, unii cu capul gol, alţii cu mici pălării ca nişte cuiburi de ciori. 
 Din brazdele de iarbă, din miriştea verde rămasă în urmă, pătrundea în văzduh, se împînzea deasupra luncilor un aer nou amărîu, cu un miros abia nuanţat de sînge. 
 Tot mai multe brazde la distanţe egale se înlineau de-a lungul delniţelor, şi cosaşii, intraţi cu temei în muncă, cînd se întorceau din capătul brazdei, cu coasele în spate, la capătul celălalt, să înceapă o brazdă nouă, intrau mai mulţi în aceeaşi luncă. 
 În lunca unde cosea şi Ştirbu îşi aduseră aminte de unu’ Precupaş, care era şchiop rău şi se fărîma tot în urma coasei. Vreo doi-trei se opriră şi începură să arate cum cosea Precupaş. 
 — Noroc că-şi alegea totdeauna cîte-o şiringă şi cosea singur. Altfel ori ne-ar fi tăiat el, ori l-am fi tăiat noi. 
 — Da’ v-aduceţi aminte cum cosea a Morăresii? Să-l fi tăiat şi nu putea cosi decît în graba cea mai mare, aşa că la jumătatea brazdei scotea limba. 
 — Parcă Ionuţ al nostru nu-i seamănă? 
 — Eu, mă? 
 — D-apoi cine. Nu vezi că te pui mereu în fruntea şirului, ca să poţi alerga? 
 — Eu, mă? 
 — D-apoi ştiu că nu eu! De cîte ori te opreşti tu pînă ajungem noi? Nu poţi cosi şi tu ca oamenii? 
 — Să cosesc ca tine? Să-i fie tot frică celui ce vine dupătine că-ţi atinge călcîiele? 
 În delniţele în care lucrau mai mulţi, cum se înşirau la întîia brazdă, aşa rămîneau pînă seara. Se obişnuiau unul cu felul de-a cosi al celuilalt, şi avîntau coasa fără frică. 
 Totuşi vorbă şi poveste era puţină pînă la odihna de amiezi şi de ojină. 
 Cu cît se înălţa soarele şi creştea căldura, sudorile curgeau tot mai din belşug pe feţele oamenilor. Şi nu numai pe feţe: cămăşile se pătau în spate. Munca era grea. Iarba mare şi grea nu se lăsa uşor culcată în brazde. Cosaşii se opreau tot mai des să-şi ascută oţelul ucigaş, şi pentru că tăişul se tocea mai repede, şi pentru osteneala muncitorilor. Peste lunci ploua tot mai des, din toate părţile, cîntecul prelung răsunător al ascuţitului. 
 În mai multe delniţe lucrau şi fecioraşi care au ieşit întîia oară la coasă. De cele mai multe ori nu erau singuri, ci cu tatăl lor, ori cu alt bărbat. Singuri au făcut destule încercări prin grădina lor, şi se credeau destoinici să intre în rîndul cosaşilor. Dar greutatea cea mare a cositului abia acum o simţeau, cînd trebuiau să ţină rînd cu alţii. Ei se osteneau mai în grabă, ei nu mai răzbeau să-şi şteargă sudoarea cu mînecile largi ale cămăşii, ei se opreau mai des să-şi ascută coasele. De aceea, cînd lucra cu oameni mari, începătorul era aşezat mereu la sfîrşitul şirului, şi adeseori răsturna numai 
 o brazdă pînă ce ceilalţi coseau două. Cosaşii bătrîni îl îmbărbătau mereu: 
 — Numai încet şi cu socoteală! Nu te grăbi. 
 — Nu-ţi fie ruşine că nu ţii în rînd cu noi. Şi noi am păţit aşa la vremea noastră. Tot începutul e greu. 
 — Vezi, tu, că la coasă nu-i vorba numai de putere, ci şide măiestrie. Şi orice măiestrie se învaţă pe rînd. 
 Adeseori vreun cosaş lua coasa din mîna fecioraşului şi începea să-i arate cum s-o ţină, cum să se plece, cum să croiască brazda, ce lărgime să-i dea. 
 Şi în vreme ce coasele şuierau prin iarbă, altele răsunau şi cîntau sub ascuţitul cuţilor, umplînd de străluciri luncile, iar altele, din oţel mai slab, trebuiau să fie bătute încă înainte de amiază, aşa că ploua în văzduh şi ţiuitul ciocănelelor pe nicovale. 
 Mulţi însă nu îndrăzneau să-şi bată coasele decît odată cu ceilalţi — deşi ar fi avut lipsă — de groaza gurilor rele ale tovarăşilor. 
 — Uite-l, mă, că şi hodineşte de prînz. 
 — Lasă-l, săracul, că-i bolnav. Îl doare pîntecile. Tot pe el s-a rezemat. 
 — Da, îi “beteag de-o pită-ntreagă şi mai vrea încă o dărabă”. 
 — Leneş, frate, nu-l ştiu eu? Cine intră bucuros pe gura oamenilor? Dar unii tot erau nevoiţi să-şi bată mai des coasele... 
 Cu cît se suia mai sus soarele, căldura creştea tot mai tare şi aerul deasupra luncilor se îngroşa de mireasma verdeţii crude, răsturnată în brazde. De buze se lipea un fel de gust sărat, ca de buruieni sălbatice. 
 Din brazdele cosite ieri sau alaltăieri, din unele delniţe, se ridica, în căldura ce sporea, aroma ierbii călite, ori, şi mai îmbătătoare, a celei uscate pe jumătate, mai cu seamă după ce cositurile mai vechi erau întoarse cu furcile de lemn, pe partea cealaltă, de femei şi fete iuţi şi zvelte, răsărite parcă din pămînt în iile lor albe cu catrinţe şi şorţuri negre. 
 Căldura, în valuri subţiri, începea să joace deasupra brazdelor, deasupra pieptului nesfîrşit de iarbă, iar cosaşii tot aruncau un ochi spre cer, cînd se opreau să-şi ascută coasele. 
 Nu peste mult se puse liniştea peste lunci. Ceasornicul viu din cer le făcu semn tuturor că-i vremea amiezii. Numai un cosaş harnic şi sănătos poate să spună ce gustoasă e mîn-carea la amiază şi somnul ce-i urmează ca la poruncă, după o străveche lege a acestei munci grele. 
 Peste un ceas încep să răsune ciocanele pe nicovală, şi îndată oamenii se înşiruie iar la treabă, fără nici o poruncă de nicăieri. 
 Se mai opresc puţin, la ojină, să tragă un gît de rachiu tare, să îmbuce o crestătură de slănină cu pîine, şi încep din nou. 
 Cu cît se apropie seara, sunt tot mai veseli: răcoarea creşte, de la o vreme începe să cadă şi rouă, iar pe răcoare munca nu-i nici jumătate aşa de grea ca pe căldură. 
 Pînă mai şuieră încă prin iarbă limbile de oţel, în răstim-puri cînd se ascut coasele, începe să se audă cristeiul, nu se ştie niciodată de unde. Uneori pare că-i în gura coasei, dar nu-i, căci omul se opreşte şi caută, şi acum îl aude într-alt loc. Dar nici nu-l vede nimeni, nici nu poate spune cineva de unde cîntă, să-l poţi zburătări cu o piatră. 
 E o pasăre a înşelăciunii, ca atîtea visuri de demult ale omului: cînd credea că a pus mîna pe unul — ia-l de unde nu-i!... 
 Acum se înserează mai tare. Cosaşii îşi adună în traistă uneltele, iau coasele în spate şi, plini de vorbe spuse în gura mare, pornesc spre sat. 
 În urma lor rămîn luncile rănite cu delniţe pline de brazde lungi, paralele, cu ierburi necosite şi cu întîile căpiţe mărun-ţele de iarbă, nici pe jumătate uscată, care vor fi împrăştiate mîine iar. 
 Mireasma ierbii călite se ţine de cosaşi pînă departe. Ai zice că le-a pătruns în straie, în păr, cum aroma vieţii din sînul naturii le-a pătruns sufletele. 
 BUNICA SAFTA 
 Se împrăştiase de mult, topindu-se în văzduhul limpede, fără nici o urmă, fumul ce se înălţase dis-de-dimineaţă peste sat, cînd femeile pregătiseră mîncarea pentru prînz, înainte de a pleca la lucru pe cîmp. Se mistui şi mirosul fierturilor înăcrite cu oţet, ce pătrunsese din tinzi, din întruchipările de scînduri înnegrite, unde erau improvizate bucătăriile de vară prin curţi şi pe uliţe. 
 Aerul era iarăşi pur, răcoros şi subţire, aşa cum rămăsese peste noapte. Soarele încă nu răsărise. 
 Oamenii îşi isprăviră treburile de dimineaţă din gospodării: îşi dădură în stavă caii, scoaseră sub biciul lung al ciurdarilor vitele, fugăriră porcii flămînzi în uliţă cînd răsună cornul porcarului. Dar caprele? Cine avea, şi nu prea mulţi aveau, trebuiau să se scoale cu noaptea în cap: căprarul tutuia mai întîi din corn, scurt şi subţire, numai în falseturi, cît se trezeau cîinii din somn şi lătrau ca la alte alea. 
 Femeile se grăbiră să pună masa pentru prînz, să prindă oamenii o mîncare caldă, căci, la hotar, la lucru, nu putea fiecare gospodină să se îngrijească de fierturi. Şi care putea nu lăsa dimineaţa să plece oamenii nemîncaţi. Era lege: dimineaţa, la prînz, mămăligă caldă cu o ciorbă, cu o zeamă. 
 Acum începură să iasă pe portiţe, în uliţă, bărbaţi, femei, fete, copilandri, veseli toţi şi lărmuitori, cu uneltele în spate, unii purtînd şi traiste pline sau desagi. 
 Se grămădiseră multe munci, care ţinură pînă în a doua jumătate a lunii iunie: sapa a doua la porumb, la vii; cositul fîneţelor, seceratul orzului şi al alacului. 
 Uliţa principală din partea asta a satului, care ducea şi la porumbişti, şi la fînaţe, şi la holde vărsa mereu lume peste lume, grăbită nevoie mare. 
 Cu toată graba însă, vorbele zburau de la om la om, de la un grup la altul; răsunau rîsete limpezi de femei şi fete, şi uneori luau cuvîntul şi sugacii aduşi în braţe, orăcăind repede ca broaştele. 
 A patra casă din capul uliţii era clădită în fundul unei ogrăzi largi. Era o clădire mare şi grea din piatră şi cărămidă, care părea intrată puţin în pămînt, cu acoperişul din ţiglă, înnegrit de vechime şi bătucit cu negi mari de muşchi suri. Către uliţă avea trei ferestre, către curte două, cu ramele nevopsite de brad, bătute de ploi şi căldură, cu geamuri mici şi somnoroase, ca şi cînd s-ar fi ostenit să privească de atît amar de ani aceeaşi uliţă şi aceeaşi ogradă. 
 Uşa de lemn vechi, cu zăvor lustruit şi mîncat de atîta slujbă, se deschidea în tindă, unde coborai un pas. În tindă era cuptorul de pîine, cu o vatră mare, unde se făcea mîncarea iarna-vara, de unde fumul era sorbit de un horn larg la poale şi subţiat mai sus, luminat tot de un lustru negru. 
 Departe, la spatele casei, era grajdul şi şura, sub acelaşi acoperiş vechi de paie, cîrpit pe alocuri. Era o clădire largă, cu streaşina pînă jos, cît se putea ajunge cu mîna. Între casă şi grajd mai era un şopron pentru car şi plug şi alte unelte de-ale gospodăriei şi o grămadă de lemne, vîrfuri rămase din iarnă. 
 La spatele şurii era grădina, cu mulţi pomi bătrîni şi tineri, cu delniţe întregi de legume, de porumb, de cartofi, de sfeclă pentru vite, de lucernă şi trifoi. Se părea că strămoşul care a împlîntat mai întîi aici parul, a putut să îngrădească pămînt după plac. 
 Din gospodăria asta mare plecaseră de mult bărbatul şi nevasta, cu un cumnat şi o cumnată, cu sapele în spate; mai aveau mult porumb nesăpat a doua oară şi trebuiau să înceapă peste cîteva zile şi la secerişul orzului. 
 Trei copii — doi băieţi de şapte şi de cinci ani şi o fetiţă de trei — rămăseseră încă dormind, în grija bunicii Safta, mama bărbatului. 
 Bunica Safta era văduvă de zece ani şi împlinea în vara asta, la Sfîntă-Maria-mare, şaptezeci şi cinci. Toată viaţa ei a fost o femeie înaltă, uscăţivă, iute în mişcări, neodihnită la lucru, pornită spre mînie repede, învolburată, dar îi trecea degrabă, se liniştea şi izbucnea în rîs. 
 Se mira toată lumea cum a putut rămîne aşa de subţire şi frumoasă, şi acum, la bătrîneţe, aducînd în lume cinci copii: patru băieţi şi o fată. Altele, cu atîta prăsilă, se îngraşe, se lăbărţează, se urîţesc, se încreţesc la obraji, de nu le mai cunoşti, cînd le-ai ştiut de fete. 
 Ei, iată, Safta a rămas tot mlădioasă şi subţire, atîta doar că nu mai este aşa de înaltă ca odinioară. 
 Dar dacă la arătare era tot Safta de mai demult, scobîlţise totuşi şi ea în puteri, în cele care nu se văd pe dinafară. Începea să fie mai uitucă, greşea adeseori la numărat cînd trecea de zece, amesteca numele nepoţilor, îi lua pe unul drept altul, uita căruia i-a dat de mîncare şi căruia nu. 
 Dar poate şi alta mai tînără în locul ei nu s-ar fi descurcat mai uşor între atîta puzderie de copii! 
 Pentru că bunica Safta nu avea în grija ei în zilele de vară, cînd oamenilor le crăpa măseaua de graba muncilor de pe cîmp, numai pe cei trei copii din casă, ai feciorului său cel mai tînăr, ci şi pe nepoţii după ceilalţi trei feciori şi după fată, cînd copiii nu erau nici sugaci, nici destul de mari să iasă şi ei la cîmp, dacă nu să sape, cel puţin să ajute la fîn, ori să aducă apă. Se nimerise ca ceilalţi feciori şi fete să nu aibă nici un bătrîn la casă în grija căruia să lase copiii. 
 Şi cum bunica Safta rămăsese la casa ei, cu feciorul cel mic, cu Ion, şi cum gospodăria lor era aici aproape de capul uliţii, le venea la îndemînă celorlalţi să-i lase ei copiii cînd mergeau la lucru şi să-i ia cînd se întorceau seara. 
 Aşa că în vremea cît se scurgea lumea pe uliţă în sus, se deschidea mereu portiţa, şi cînd unul cînd altul dintre copiii bătrînei îşi lăsau odraslele în curtea cea largă, strigînd-o: 
 — I-am adus şi eu, mamă! 
 — Văd că i-ai adus! Da’ le-ai pus în traistă? 
 — Pus, cum să nu! 
 — Să le fi pus destul, că pe ăştia cu greu îi saturi. O să-mi mănînce şi urechile. 
 Omul pleca grăbit, iar bunica Safta scotea traista de după grumazul copilului şi cerceta ce merinde le-au pus părinţii. Apoi lega iar trăistuţa, o ducea în casă, în camera largă care dădea spre uliţă, şi o punea pe masă. 
 În vreme de-o jumătate de ceas cinci trăistuţe se înşirau pe masă. Bătrîna le punea în rînd, una după alta, cum veneau copiii, să ştie care a cui este, pentru că trăistuţele tare semănau una cu alta. 
 În unele erau merinde mai multe, în altele mai puţine, după numărul nepoţilor. 
 Dar cîţi erau? 
 Aici era greutatea cea mare a bătrînei, şi să-i cunoască al cui era fiecare şi cum îl cheamă. Cu cei din casă erau de toţi optsprezece copii şi copile, dar bunica Safta, de cîte ori îi număra, afla tot alt număr, cînd zece, cînd treisprezece, cînd cincisprezece. 
 Poate nu-i slăbise numai mintea, ci nici nepoţii nu rămîneau într-un loc pînă-i număra, ci se amestecau şi se învălmăşeau mereu. Din camera dinainte unde-i aduna, să le arate la fiecare unde le-au pus trăistuţele, pînă să apuce să-i numere, unii fugeau în tindă, alţii în curte. Cum să-i mai numeri? Iar dacă încerca să facă adunarea în cap, ştiind cîţi nepoţi i-a lepădat în curte fiecare fecior şi fată, se încurca şi mai rău: socoteala în cap nu mai mergea deloc. 
 Numărătoarea se mai îngreuia şi altfel. De pe uliţa asta, din vecini, mai erau trei-patru femei necăjite care nu aveau cu cine-şi lăsa copiii acasă şi, la rugămintea lor, bunica Safta îi lua sub ocrotirea ei şi pe aceştia. După ce îi dădeau de cîteva ori copiii în seamă, alte dăţi, cînd erau grăbiţi, îşi băgau copiii în curte şi îşi vedeau de drum, aşa că bătrîna se mai trezea cu un rînd de copii în ogradă. Nu mai ştia dacă sunt dintre nepoţii ei ori sunt copiii vecinilor, şi se dumerea numai cînd le vedea şi le lua trăistuţele cu merinde de după grumaz şi le punea într-alt rînd pe masa cea mare din camera dinainte. 
 De la vecine mai veneau cinci-şase copii, aşa că acum erau în ograda cea largă vreo douăzeci şi trei. Era o grădiniţă de copii cum ar fi în zilele de azi şi bunica Safta se învîrtea între ei ca o cloşcă între pui. Striga la ei, îi certa, avea şi o nuieluşă în mînă şi pe cei mai neastîmpăraţi, gata de ceartă şi de tăvăleală, îi plesnea din cînd în cînd. 
 Cel mai mare necaz al mătuşii era că le tot greşea numele. 
 — Mă Ionuţ, ce tot sari într-un picior? 
 — Nu-i Ionuţ, bunică! 
 — Ha? 
 — Nu-i Ionuţ, e Vasilică. 
 Bătrîna nici nu mai auzea bine, mai ales cînd se schimba vremea. 
 — Măi Ilie, nu te mai scobi în nas că o să-l spargi. 
 — Nu-i Ilie, bunico! 
 — Da’ cine-i? 
 — E Pătruţu lui Dumitru. 
 — Dacă-i el, să-şi scoată degetul din nas, că-l plesnesc. 
 Era şi Pătruţ al lui Năstase şi unul a Măriuţei, iar Ionei erau vreo şapte. Prin sat rămîneau însă mulţi copii de capul lor, în grija vreunui bătrîn, care aţipea toată ziua. Îşi înfulecau bucatele la o mîncare şi-apoi flămînzeau toată ziua. 
 Bunica cunoştea după obraz pe fiecare nepot al cărui fecior era, sau al fetei, ce folos însă, că rar le nimerea numele. 
 De la o vreme, fiindu-i lehamite să tot fie corectată, nu-i mai striga pe nume, ci zicea “Tu, ăla de colo!” şi întindea jordiţa către el. 
 Copiii săreau cu gura: 
 — Mă Toma, nu auzi că te strigă bunica? 
 — Tu, aia de colo, nu mai sta cu gura căscată, că intră muştele. 
 — Auzi, Sîio, închide gura, strigau copiii veselindu-se. 
 — Să nu vă butruşiţi, să nu văd că vă daţi pumni, că mă pun pe voi cu nuiaua. 
 Bătrîna ieşea dintre ei, şi copiii, alegîndu-se în grupuleţe după mărime, începeau să se joace în ograda cea largă, care se umplea în grabă de gălăgie, cît gîndeai că arde. Bunica mai intra în tindă, mai punea cîte-un lucru la loc, dar nu avea multă vreme pace: în cîte trei-patru locuri deodată se aprindea cearta şi bătăi şi izbucneau strigăte şi plînset. 
 Bătrîna trecea sprintenă de la un foc la altul şi-l stingea îndată cu nuiaua, plesnind în dreapta şi în stînga, fără să mai cerceteze care-s vinovaţii. 
 — Ha! ofta mătuşa ostenită după ce-i potolea. Voi nu vă puteţi juca frumos şi în linişte, uite, ca Măriuţa şi Sora, cărora nici gura nu le-o auzi. 
 — Că nu-s Măriuţa şi Sora, bunico, se repezea vrun nepot. 
 — Cine-or fi, sunt copile bune. Din ele vor creşte fete frumoase şi cuminţi. 
 Peste tot cu fetiţele nu avea atîta de lucru. Erau mai sfioase, mai fricoase — simţeau că tot nu erau acasă, oricît de bine era aici. Băieţii erau mai îndrăzneţi şi chiar obraznici cînd vedeau că bunica Safta nu le ştie numele, sau că nu aude ce-i strigă ei. 
 — Ha? Ţi-e foame, măi ăla? Ceri mămăligă cu brînză? 
 — Nu mi-e foame încă! 
 — Ce strigi dar? 
 — Nu strig eu, bunico! 
 Copiii vecinilor se simţeau mai străini între atîţia nepoţi şi nepoate, dar numai pînă intrau în jocul celorlalţi. Unul dintre ei era mai mărişor şi mai tare ca toţi, şi adeseori mai culca la pămînt în trîntă repede, pe cîte unul, fie şi dintre nepoţi. 
 Cei biruiţi trîmbiţau cu gura strîmbă, şi bunica alerga din tindă. 
 — Ce-i aici? Ce blestemăţie? 
 — L-a trîntit Ionuţ a Anicăi. 
 — Cine?
 Nepotul zbiera şi mai tare acelaşi nume.
 — Iar el? Iar ticala de Ionuţ? Stai tu numai să pun mîna 
 pe tine! Dar copilul era în fundul curţii, după grămada de lemne. 
 Bunica se lăuda în faţa copiilor că n-o să-l mai primească în gazdă pe bătăuş, îi spunea seara şi Anicăi, mama lui: 
 — Pe Ionuţ să nu-l mai aduci, că-i rău şi arţăgos şi bate toţi copiii. Dar în dimineaţa următoare Anica îi dădea drumul în curte, cu trăistuţa după grumaz. 
 Dacă se întîmpla să fie în curte, pe aproape, mătuşa Safta, femeia se tînguia, gata să miorlăie: 
 — Ce să-i fac, bunică, nu am cu cine şi unde-l lăsa! Dar 
 dumneata bate-l, nu-l cruţa pe tîlhar. Bătrîna se muia: 
 — Lasă-l acum odată, dacă l-ai adus. 
 Cînd nu vedea că i-l slobozea în curte, ci se trezea aşa cu el, se făcea că nu-l vede, pînă se aprindea cearta şi bătaia într-un punct. 
 După ce-l flişcăia cu nuiaua, pînă nu vedea copilul, zicea: 
 — N-o să mai pui tu picior în curtea mea!
 Nu-l mai punea pînă în ziua următoare.
 Ograda largă era plină de soare şi de căpşoare goale, cele
 mai multe cu păr auriu, puţine, cîteva copiliţe, cu cosiţe negre. Una avea păr stufos, roşu, neîmpletit în cosiţe. Pe unde trecea printre copii îşi purta prin soare flacăra din cap cu primejdie să se aprindă. 
 Curtea răsuna de nechezul cailor, de mugetul vacilor şi al viţeilor, de boncănitul tăurencilor, de cotcodăcitul găinilor, de cîntatul cocoşilor. Unii alergau în hamuri de sfoară, dădeau nărăvaşi din picioare, se opreau şi nu mai voiau să meargă. Cei care îi mînau, în mînă cu o biciuşcă sau o nuia, strigau, smînceau din hăţuri, asudau, pînă ce caii o rupeau din nou la fugă, stînd să calce totul în picioare, cît se fereau toţi din calea lor. 
 Noroc că ograda era largă, şi, în aceeaşi vreme, într-altă parte, o vacă ieşea mugind din poiata mărginită de o scîndură, 
 o viţeluşă rămînea înăuntru şi mugea uşor, scurt şi fraged. 
 Un copil făcea pe taurul împungaciu, îngrămădind pe vreo cîţiva în gard, boncăluind furios, iar o copiliţă cotcodăcea în grămada de lemne, între vîrfurile căreia se ascunsese, pînă cînd un băiat cucuriga, urcat pe grămada de gunoi uscat dinaintea grajdului. 
 Dar iată că de la o vreme se face linişte. Copii şi copile se adună în grup, se prind de mînă şi fac un singur şir, afară de doi mai mari. Aceştia se prind numai ei, ridică braţele astfel prinse în sus, ca pe o poartă, prin care trăbă să treacă şirul întreg şi să prindă pe cel din urmă din şir, băiat sau fetiţă, cum se va nimeri. În vremea asta cei care fac poarta spun: 
 — Floare — mirioare,Mie mi se pare
 Că-s mai mulţi la voi,
 Mai puţini la noi.
 Şi răspunde şirul întreg: 
 — Dacă vi se-mpare,
 Nu-i cu supărare;
 Haideţi şi culegeţi,
 Din coadă alegeţi,
 Voinicul bărbat
 Cel mai închelmat;
 Zîna cea aleasă,
 Că-i cu geana trasă
 Ca o preoteasă!
 Alegeţi ce-o fi,
 Cum s-o nimeri!
 Şirul înflorit de obraji rumeni, de ochi aprinşi, negri şi albaştri, de cămeşuţe şi ii albe, cu chindişitură rară pe mîneci 
 — cîte-un pui roşu — trece liniştit pe sub poartă. Numai cînd se apropie coada, cel din fruntea şirului, şi după el toţi cei pînă la poartă, se reped într-un iureş, să nu poată prinde portarii pe cei din coadă. Uneori reuşesc, cînd e avîntul mare şi portarii mai slabi, alteori nu, şi cel din coadă, băiat sau fetiţă, rămîne cîştigat de portari. 
 În cadenţa versurilor, jocul se repetă mereu, şirul se tot scurtează şi creşte cel legat de mîna unui portar, pînă cînd nu mai rămîn decît doi. Acum ei se fac portari, iar cei care şi-au făcut slujba conduc şirul pe sub poarta cea nouă. 
 Uneori iureşul pentru a scăpa pe cel din coadă e aşa de aspru, încît şirul se rupe, sau unii se împiedică şi cad. Jocul nu se socoteşte atunci, şi rîndul trece din nou pe sub poartă. 
 Jocul ăsta i-a învăţat şi-i învaţă în toată vara bunica Safta. Ea-l supraveghează de fiecare dată. Pînă învaţă versurile trece o vreme, şi pînă la vara viitoare mai uită pe unele. 
 Mai are mătuşa şi alte griji: cei care se joacă de-a caii se înverşunează uneori şi izbucnesc pe portiţă în uliţă şi pînă prinde ea de seamă abia-i mai vede, învăluiţi în nori de praf. 
 Strigă tare după ei, nu ştie care sunt, nu cunoaşte nume. Căluţii nu aud, zburdă şi nechează, dar de la o vreme se ostenesc şi se întorc. Vin în pas, pe o aruncătură de băţ, apoi iar încep goana, şi trec vijelios prin portiţa deschisă. 
 — Arză-vă focul! zice bunica speriată. Cum sta înaintea porţii în uliţă, erau gata să o răstoarne. 
 * 
 Pînă la amiază copiii mănîncă de două-trei ori. Unii mai ales sunt veşnic flămînzi. E lucrul cel mai greu pentru mătuşa, căci ea trăbă să dezlege fiecare trăistuţă şi să le împartă copiilor a căror e merindea. Şi de multe ori nu mai cunoaşte a cui e, şi trăbă să-i vină în ajutor înşişi copiii. E nevoie să le împartă cu bună măsură, să le rămînă destulă mîncare pentru amiază, şi pentru două-trei gustări după amiază, că ziua de vară e lungă, şi părinţii se întorc odată cu înnoptatul. 
 Cu cei trei nepoţi din casă n-are nici o grijă. De cîte ori li-e foame se duc în cămară, unde le-a pus bunica mîncarea. Şi dacă o isprăvesc mai devreme, nu-i nici o supărare, le dă alta. 
 Dar cu ceilalţi are griji şi supărări destule pînă îi mulţumeşte pe toţi. 
 Mai are supărare cu vreo şase mai mărunţei, patru copile şi doi băieţi, care trăbă să doarmă de amiază. Îi culcă pe toţi de-a curmezişul în patul cel din camera dinainte. Nici nu mai ştie care a cui sunt, poate sunt dintr-ai vecinilor. Ea nu alege. Pe care-l vede moţăind, îl duce la culcare, şi-i mai şi flişcăne pe care nu vor să adoarmă, ci după ce se văd în pat au poftă de joacă. 
 În vremea cît vede de cei somnoroşi se teme să nu-i scape pe uliţă cei din ogradă. Ei au umbră sub doi meri din curte, şi ar putea să se astîmpere pînă-i bunica prin casă. 
 Vorbă să fie! Cîte unul mai adoarme la umbră după ce a mîncat de amiază, dar celor mai mulţi le arde mereu de joacă... 
 Apoi, cînd soarele începe a scăpăta şi umbra casei bătrîne umple întreaga ogradă, cînd unul, cînd altul iese la portiţă şi se uită pe uliţă în sus, să vadă: nu vine mamă-sa? 
 Acum bunica Safta nu-i mai opreşte să iasă la portiţă: ştie că de-acolo nu-i nici o primejdie să se mai mişte pînă sosesc părinţii să-i ducă acasă. 
 Le împarte trăistuţele goale, cu ajutorul copiilor care le cunoşteau şi dintr-o sută, fiecare pe a lui, şi nu le mai are grijă. 
 Se isprăvea şi pentru ea o zi de muncă. 
 ROITUL STUPILOR 
 De-o săptămînă, mătuşa Stana intră de mai multe ori — într-o înainte de amiază, pe portiţa grădinii cu flori, unde e aşezată stupina. Portiţa e îngustă, scundă, şi bătrîna se apleacă tare, şi totuşi abia se strecoară din curte. 
 Stupina a ieşit din iarnă în primăvara asta cu cincisprezece stupi, cîţi au lăsat din toamnă. Au avut hrană destulă, că anul trecut a fost bogat în flori şi nici iarna nu a fost prea grea. 
 Era către sfîrşitul lui mai, cu senin înalt şi liniştit, întramiezi cu dogoare mare. Azi-mîine trebuia să înceapă roitul. 
 Mătuşa Stana venea la stupină şi, în fiecare seară după ce se întorceau albinele de pe hotar, se uita cu băgare de seamă la urdinişul căror coşniţe rămîneau grămezi mai mari de albine. Din ele trebuiau să pornească cele dintîi roiuri. 
 De cîte ori intra la stupină într-o înainte de amiază vedea că din ele ies grăbite şi înfrigurate cele mai multe albine, ţîşnind în aer ca nişte alice, zburînd într-o ţesătură deasă şi încurcată în faţa stupinei, într-un zumzet necurmat, pînă îşi luau drumul în depărtări. 
 Mătuşa Stana se trezise cu stupi la casă, şi cunoştea şi după neliniştea zborului, şi după melodia deasă ce se desprindea din zborul lor că mai ales doi stupi vor roi cît de curînd. Pregătise de mult coşniţele pentru roiuri, le frecase bine pe dinăuntru cu mătăcină — buruiană a cărei mireasmă le plăcea albinelor — avea pusă la îndemînă şi o scară pe care să se suie, să aşeze coşniţa în pomul în jurul şi deasupra căruia va vedea că s-a oprit roiul. 
 Dar semnele o înşelau mereu şi iată, era gata să treacă o săptămînă tot pîndind zadarnic, pînă ce trecea bine de ami-ază. Apoi nu mai intra la stupină pînă seara; ştia că după-amiază nu mai roieşte nici stupul cel mai încărcat de albine. 
 De cîte ori ieşea din grădiniţa cu stupina, un nepot şi o nepoţică, ce pîndeau mereu la uşa cea mică pînă era bătrîna înăuntru, întrebau la repezeală: 
 — Roieşte azi vreunul, bunică? 
 — Doi sunt gata să roiască. 
 — Păi, şi ieri ai spus aşa. 
 — Am spus ce văd cu ochii, dar gîndul şi hotărîrea lor cine o cunoaşte? Poate nici ele nu ştiu încă, de bună seamă, cînd vor roi. De unde să ştiu eu? 
 — Dacă le fluieri, nu roiesc mai degrabă? 
 — Fluieratul nu ajută decît numai după ce a ieşit roiul. Da’ voi să staţi pe-aici, pe lîngă portiţă, şi cînd veţi auzi zumzet greu şi veţi vedea că se ridică multe de tot în aer, înaintea stupinei, să mă strigaţi. 
 Copiii rămîneau bucuroşi lîngă portiţă, la umbra cireşului. Bătrîna la început îi punea să păzească chiar în grădiniţa unde era stupina, dar ei o zbugheau îndată în curte; prea se învălmăşeau albinele înaintea stupinei, prea fierbeau în văzduh şi treceau multe ca nişte alice rătăcite pe la urechile lor. 
 Alta era pînă nu dăduseră căldurile. Atunci intrau de voie bună la stupină, şedeau lîngă un strat de calapăr şi priveau pierduţi cum ieşea mereu cîte una din urdinişuri şi îşi lua zborul, de-acuma, în linie dreaptă, către hotar. Nu era nici o primejdie să se izbească de ei. 
 Se uitau minunaţi, pătrunşi de cîntecul zborului lor, şi îşi uitau şi de foame. Asemenea şi serile cînd se întorceau la coşniţe, cu picioruşele lor de aţă încărcate de ceară — credeau ei — nu le era frică să se apropie de stupi, ba pe la spate, îşi lipeau şi urechea de coşniţe să audă freamătul înă-buşit, cîntecul cald dinlăuntru. 
 Dar peste zi, cît ce se ridica soarele şi începea căldura mare, le era frică să rămînă aproape de stupină în grădiniţă. Nu se ştie, lumina mare ori căldura vărsa în muştele de aur un fel de nebunie, şi ele zburau orbeşte. Şi dacă te muşca vreuna, cînd erau aşa de înverşunate, durea tare şi îndată se umfla locul înţepat. 
 Nu! Acum nici bunica nu-i mai pune să păzească roitul în grădină. A văzut ea că nepoţii ei sunt fricoşi încă. Aici, la umbra cireşului, la spatele stupinei, nu se rătăcea 
 nici o albină, se auzea numai, ca o cădere continuă de apă, cîntecul lor. 
 Doamne! Cum le mai plăcea lor zumzetul ăsta, şi cît era de liniştitor şi adormitor. 
 Deasupra curţii, soarele se înălţa mereu şi ei îşi mai schimbau locul sub cireş, unde venea umbra mai deasă. Cerul era senin mereu şi prin nucii grădinii fluiera, din cînd în cînd, mierla galbenă. Uneori o ţarcă, o coţofană se lăsa în vîrful unui par din gard şi, înclinîndu-se şi bătînd rar din coada lungă şi neagră, sporovăia repede, întrebînd pe cei doi copii unde este un cuib cu ouă? Ori le spunea că a aflat ea cuibul şi vrea să li-l arate şi lor? 
 Ba nu, că ţarca-i hoaţă şi, dacă află un cuib, nu mai spune nimănui, ci lasă numai coaja oului mărturie că a trecut şi ea pe acolo. 
 ...Poate o să le vină neamuri dintr-alt sat? Bunica le-a spus că ţarca-i ştie şi le vesteşte sosirea. 
 Oricum, pînă troscote şi se închină ţarca în vîrful parului, copiii nu-şi mai iau ochii de la ea. Frumoasă pasăre, cine 
 o fi îmbrăcat-o aşa de minunat? Surioara lor mai mare, nici cînd îşi pune catrinţa nu-i aşa de împodobită!... 
 Căldura creşte şi copiilor parcă le-ar veni somnul. Se uită mereu prin cireş, dar nu văd nici o cireaşă baremi roşie. Sunt abia alburii. Las’ că se coc ele nu peste mult! 
 Nu se ştie: a crescut zumzetul înaintea stupinii, ori au aţipit copiii şi cînd se trezesc le pare zumzetul mai tare că, mai de multe ori într-o înainte de amiază, se trezesc strigînd: 
 — Roieşte, bunico! 
 — Haide că roieşte! Bătrîna, dacă le-a cunoscut felul, nu se prea grăbeşte. Iar li s-a părut, de bună seamă. 
 Dar tot vine şi intră în grădiniţă şi cercetează cu grijă zborul albinelor şi zumzetul din faţa stupinei. 
 — Încă nu roieşte, măi copii! 
 Şi buna intră iar în casă. Are treburi destule şi îşi mai şi uită de stupi. 
 — Roieşte, bunico! 
 — Haide repede că roieşte!
 De cîte ori a venit bunica în zadar!
 Dar odată trebuia s-o nimerească şi copiii.
 Bătrîna nici nu mai are vreme să-şi tocmească năframa ce-i căzuse pe-o ureche şi intră ca o furtună în grădiniţă, şi numaidecît copiii o aud cum fluieră şi bate din palme. 
 Băiatul, mai curajos, crapă încet portiţa şi o vede pe bunica într-un nor de albine. Abia îi mai vede capul din roi. 
 Închide repede portiţa şi ascultă iar cum fluieră şi bate din palme. Copila nu cutează să se uite prin crăpătura portiţei. Dar frate-său nu rabdă mult şi iar o crapă încă şi mai tare. 
 Bunica a înălţat acum într-o mînă coşniţa pregătită, tot fluieră şi se retrage încet de la stupină, învăluită de roiul ce fierbea în jurul ei, deasupra capului, în jurul coşniţei, şi pînă sus, în văzduh. 
 Tot retrăgîndu-se odată cu sumedenia albinelor înverşunate care se ţes dese, încît nu mai vezi cerul printre ele, bătrîna se opreşte sub un prun în care se aşezau cele mai multe roiuri. 
 Nu e înalt şi, rezemînd scara, urcînd, bunica reazemă coşniţa între ramurile dese, înţepenind-o bine. 
 Apoi coboară, îşi umple poala cu ţărînă şi trece dincolo de prun, fluierînd mereu. 
 Se va aşeza aici roiul, ori nu se va aşeza? 
 Albinele bătucesc coşniţa pe dinafară, se pun pe ramuri, iar se ridică şi zboară printre crengi, cu zumzet mare. 
 Oare a intrat matca în coşniţă? Încă nu va fi intrat, căci, iată, unele se ridică încă drept în sus, iar altele au ajuns pînă la mărul din apropiere. 
 Bătrîna începe să zburătăcească în văzduh cu ţărînă din poală, să întoarcă pe cele ce vor să se depărteze de prun. 
 — Haideţi şi voi, măi copii! Aruncaţi şi voi cu ţărînă în calea celor ce vor să ia tălpăşiţa! 
 Copiii nu îndrăznesc îndată. Numai cînd bunica le strigă a treia oară, a patra oară, cu glas mînios, se strecoară cu frică pe portiţă. 
 — Luaţi ţărînă şi aruncaţi. Veniţi lîngă mine. 
 — Dar nu ne muşcă, bunică? zise copila. 
 — Acum au ele altă treabă mai mare, nu să vă muşte pe voi. Nici nu ne văd. Haideţi aici! Copiii ascultă, se apropie şi văd că albinele zboară destul de sus, şi-s tare grăbite. 
 Încep să arunce şi ei cu ţărînă în calea celor ce parcă ar vrea să se depărteze de la prun. Şi cînd mai prind inimă, încep să fluiere şi ei ca şi bunica şi să bată din palme cînd nu aruncă cu ţărînă. 
 Norul de albine e tot mai gros în jurul prunului, coşniţa nu se mai vede, e bătucită pe dinafară de ele şi bătrînei i se pare, de la o vreme, cum se uită la coşniţă mai de-aproape, că 
 o şuviţă întunecoasă, mişcătoare, se scurge de pe pereţii coşniţei înăuntrul ei. 
 Cînd se încredinţează că a văzut bine, nu mai aruncă cu ţărînă, nu mai fluieră, şi le face semn copiilor să-i urmeze pilda. 
 — S-a aşezat matca în coşniţă, copii! De-acum nu mai fuge roiul. Vor veni ele şi cele care se mai învîrt prin alţi pomi. 
 Copiii nu cutează să vină prea aproape; bunica le arată pîrîiaşul acela mişcător ce se scurge în coşniţă. 
 — E mare roiul, bunică? 
 — E roi bun. Cînd vor intra toate în coşniţă, vom vedea şi cît e de mare. 
 — Le-a mirosit bine coşniţa! zice copila de departe. 
 — Păi dacă a frecat-o bunica cu mătăcină! Asta-i buruiana albinelor, aşa-i, bunico? 
 — Am rupt şi eu mătăcină şi am frecat-o, aşa-i, bunică? 
 — Aşa-i, mi-ai ajutat şi tu! Încă nu e amiază, dar nu-i mai trăbă mult. Cei doi copii aproape nu mai au umbră. 
 Înaintea stupinei albinele ţes mereu aceeaşi pînză piezişă ce se înalţă către grădină. Stupii care n-au roit se cunosc: pe urdinişul lor albinele ies şi intră buluc. Urdinişul celui din care a plecat roiul nu e bătucit de albine; aproape că le poţi număra pe cele care ies şi care intră. 
 Copiii au rămas în apropierea prunului în care s-a pus roiul. Aici zboară tot mai puţine albine şi-s toate sus, nu-i primejdie să-i muşte. 
 De la o vreme bătrîna îşi tocmeşte năframa care i-a căzut pe ceafă, îşi face o cruce şi zice: 
 — Haideţi să mîncaţi de-amiază.
 Copiii se urnesc cu greu din loc.
 — Nu fuge roiul, bunico? întreabă fetiţa, tocmindu-şi şi ea năframa cu puncte albe, care-i lunecase tare pe-o ureche. 
 — De-acum nu mai fuge! 
 — Cum să mai fugă dacă a intrat în coşniţă? o înfruntă fratele său. Bunico! E mare roiul? 
 Bătrîna chiar cobora scara. Se uitase să vadă cît e de plină coşniţa. 
 — Mare! Ăsta poate roi la anul de două ori. 
 Pe departe de stupină, unde albinele se ţeseau fulgerător — oleacă înnebunite parcă de lumină şi căldură, ori de neastîmpărul roitului apropiat — copiii se strecoară pe portiţă în curte. Bunica vine în urmă, după ce s-a mai uitat o dată cercetător la stupi. 
 — Mîine poate mai roieşte unul sau doi. Le-a fost greu 
 pînă s-au pornit! Intră şi ea, după copii, în tindă... Acum e linişte grea peste sat, peste grădini. Soarele parcă nu vrea să înceapă a coborî, ci-şi joacă încă multă vreme undele pîlpîitoare, de argint, în mijlocul tăriei. 
 Copiii dorm de amiază, bunica îşi vede de o sută de treburi mărunte şi în răstimpuri intră în grădiniţă să vadă ce mai face roiul. 
 Bine face! Puţine albine se mai învîrt în jurul coşniţei. Iar cînd îl cercetează în asfinţitul soarelui, numai două nu se aşezaseră încă pe ciorchinele greu de albine, care umplea mai mult de jumătate coşniţa mare. 
 De-acum să vină fată-sa şi ginerele de la cîmp, să ridice primul roi din anul acesta şi să-l pună în stupină, în rînd cu stupii, în locurile unde au stat cei pe care i-au tăiat în toamna trecută. 
 Pe înserate, odată cu părinţii, intră şi cei doi copii în grădină să vadă cum vor coborî coşniţa cu roiul. 
 Acum nu mai zboară nici o albină, nici în jurul roiului, nici înaintea stupinei. Nu se aude decît un vîjîit surd, înfundat, care pătrunde în stupină, şi un miros aromat de ceară. 
 Înaintea a trei coşniţe albinele stau ciucuri, nu se mai vede urdinişul. 
 — Astea poate roiesc mîine! zise copilul, privind cu aer de cunoscător la mamă-sa. 
 — Poate! Li-e şi vremea, răspunse femeia cu gîndul aiurea. 
 Cînd ieşiră tuspatru din stupină în curte, din înălţimi îi privi o stea, singura care şi răsărise, scăpărînd de bucurie. 
 LA SECERIŞ 
 Văzduhul înalt — fumuriu la poalele boltiturii — a încremenit deasupra lumii albastru, inundat de lumină tare, ce izvorăşte de pretutindeni din înălţimi, nu numai din argintul jucăuş al soarelui. Pleoapele coboară instinctiv şi ochiul mijeşte, ca de somn, privind parcă ostenit prin tăietura îngustă. 
 Se apropie miezul zilei şi căldura creşte mereu. Din marginea lanurilor de grîu, satul se vede în vale ca într-o ceaţă rară, subţire, cu casele ascunse în pomet, ca pete de var unde şi unde. Numai clopotniţa, cu acoperişul de tinichea albă, arde în valuri tremurătoare de lumină, care se desprind mereu ca dintr-un izvor nesecat şi se pierd în aer. 
 E în toiul secerii şi din lanurile de grîu, din crucile şi clăile de snopi, s-a împînzit în aer mireasma boabelor coapte, a spicelor pline şi grele, ca o aromă a vieţii celei nouă, cu o adiere de pîine proaspătă. Hotarul satului e împărţit afară de păşune, în trei table pentru grîu, porumb şi ogoare, aşa cum a rămas din vechime. Acum tot satul era în lanul nesfîrşit de grîu, cu bărbaţi, cu femei, cu copilandri, şi în multe părţi cu sugaci care dormeau înfăşaţi la umbra clăilor de snopi, gîngureau ori scînceau, iar cei mai treji strigau flămînzi, repede şi tare, ca nişte broaşte ciudate la marginea bălţii. 
 Cu secera albă la zimţi, fulgerînd în lumina soarelui, pe umbră, femei tinere se grăbeau, şi de ici şi de colo, către orăcăitul cu care văzduhul nu era obişnuit. Dintr-o mişcare îşi tocmeau năframa pe cap şi se grăbeau, cu umbletul mlădios, alintat parcă. Unele erau tinere de tot, ca nişte mlădiţe. Obrajii le ardeau, răcoriţi totuşi după ce se ridicaseră din şirul sece-rătorilor, unde căldura dogorea, şi din holda înaltă. 
 Secerătorii erau împrăştiaţi fiecare pe tabla lor de grîu. Prin lanul nesfîrşit erau delniţe secerate, cu snopii clădiţi în cruci, cu alţii ridicaţi numai în picioare, în urma secerătorilor, cele mai multe cu secerătorii înşiruiţi în faţa peretelui de holdă. 
 Se făcuse grîu bun, cu paiul înalt, cu spicul greu, încîrligat spre pămînt. 
 Dogoreala văzduhului grăbise coacerea şi oamenii, mulţi, secerau nu numai ziua, ci şi noaptea, după ce se arăta luna plină, enormă, sîngerie la început, cînd se ivea de după Măgura mare, apoi tot mai albă şi mai subţire, să poţi vedea prin discul ei. 
 Se apropia amiaza şi tot mai multe femei răsăreau prin lanuri cu desagi sau traiste în spate, cu coşuri în mînă, acoperite cu merindeţe albe. La umbra unor snopi — umbră săracă — aşterneau masa şi chemau pe secerători. 
 Fierturi acrişoare, de salată, de fasole verde, cu mămăligă caldă încă, îi răcoreau pe muncitori, care, după ce le sorbeau tăcuţi din blide, căpătau glas şi, cu larmă destulă, veseli, se înfruptau mai departe cu mămăligă cu brînză sau pîine cu slănină. 
 Dar pînă ţinea încă prînzul, copilandri şi copii mai răsăriţi porneau cu ulcioarele după apă la fîntînile din păşunele vecine, unde se adăpau vitele. 
 Erau fîntîni adînci, cu apă bună şi rece, cu cumpănă. Pe drum ei îmbucau încă din bulzul cu brînză. 
 În curînd se împînzea păşunea de ei, unii mergeau, alţii veneau cu vasele pline — căni, ulcioare sau “fedeleşe” — vase cilindrice de lemn de brad — care păstrau mai multă vreme apa rece. 
 * 
 Într-o tablă mare, de vreo zece hectare, secerau trei familii de ţigani. Întovărăşite, ele au luat cu “ruptul” secerişul holdei unui ţăran mai înstărit şi care nu avea copii. Plata nu era în bani, ci în clăi de grîu, pe care omul trebuia să le ducă şi la îmblătit cu carul lui. 
 Cele trei familii erau înrudite, bărbaţi şi femei abia trecuţi de treizeci de ani şi care ieşiseră la secere cu toată casa. Erau vreo şapte-opt băieţi şi fetiţe, tuciurii, cu capul gol, numai în cămăşuţe, cu ochii negri, arzători şi neastîmpăraţi, unii mai mărişori, alţii se tîrau încă de-a buşilea. 
 Una dintre femei, la apropierea amiezii, aţîţă focul, atîrnă de parul cu cîrlig ceaunul şi puse apă de mămăligă. Din pari, cîteva scînduri şi ţoale rupte înjghebaseră un fel de colibă, în care dormeau noaptea copiii şi stăteau la umbră peste zi cînd îi potopea arşiţa soarelui. 
 Stăpînul delniţei de grîu nu venise decît la început cînd făcuse tîrgul cu secerătorii, după multă ciorovăială şi într-o larmă mare, şi nu mai veni decît la isprăvitul secerişului, să numere clăile de grîu şi să socotească împreună plata lor în clăi. Lucrul era dat cu “ruptul”, nu avea să se teamă că oamenii se vor lenevi la secerat, să se pîrjolească grîul şi să se scuture: secerătorii se vor grăbi şi singuri să isprăvească, şi ştia cît sunt de harnici. 
 Uscăturile pentru foc le aduceau în toată dimineaţa bărbaţii dintr-un crîng de salcii, ce creştea în apropiere, în păşunea vecină, unde a fost o baltă, din care, pe seceta şi dogoreala asta, nu mai rămăsese nici un strop de apă. 
 Cît ce începu să se ridice fumul, copiii făcură roată în jurul focului — cei mai mici pe vine — şi priveau încîntaţi la fum şi la flăcări. 
 Secerătorii ceilalţi erau departe de colibă, dar văzură şi ei fumul şi se bucurară. 
 — Uite, mă, că iese fum! 
 — Harnică femeie Saveta! 
 — Păi dacă-i femeia mea!
 — Şi ce-i dacă-i a ta? A mea nu e tot atît de harnică?
 — Harnice sunt toate trei, ce vă sfădiţi? 
 Secerile începură să vîjîie şi mai repede prin peretele holdei, să cîştige cît va pierde cu amiaza. Erau lihozi de foame, dar despre asta nu pomenea nici unul nimic. Erau oameni mîndri şi nu se tînguiau, ba se întreceau care să secere mă-nunchiuri mai mari. 
 Femeia care se învîrtea în jurul focului trimise în grabă pe copiii mai mărişori după apă. Porniră vro patru cu ulcioarele de lut în mînă. Doi dintre ei erau încinşi peste cămăşuţe cu o sfoară şi ei mergeau în frunte. În urma celor patru mai venea al cincilea cu mîinile goale. Abia se ţinea de ceilalţi, dar nu voia să rămînă la colibă. 
 În curînd ajunseră în păşunea comunală şi luară drumul către cele trei cumpene ce-şi înălţau grumajii uriaşi în văzduh. 
 Încă erau rari copilandrii şi copiii care mergeau cu ulcioarele după apă. Era încă devreme. 
 Dacă nu era nimeni la fîntînă, ţigănuşii scoteau cu greu apa: şi să coboare cumpăna şi să o ridice cu găleata plină. Cîte doi sau cîte trei se încleştau cu mînuţele cănite de ruda cumpenei. Dar aproape totdeauna se afla sau venea îndată la fîntînă un fecior sau un copilandru şi le scotea găleata cu apă. Pe căldura înăbuşitoare setea ardea, usca gîtlejul — mai ales femeilor şi copiilor — şi nu era altă apă în apropiere. 
 Uneori cîte-un fecior, înainte de a scoate vadra plină, ridica în braţe pe cîte-un puradel şi se făcea că-l aruncă în fîntînă. Nu numai cel înşfăcat, dar toţi strigau ca din gură de şarpe, deşi după o întîmplare ca asta ştiau toţi că fecioraşul glumeşte. Se înspăimîntau, dar ochii le rîdeau. 
 De data asta fu ridicat deasupra fîntînii copilaşul care se ţinea cu greu în urma celor patru, dar el nu zbieră, nici nu-şi deschise gura, deşi ceilalţi ţipau din răsputeri. Strîngea tare din dinţi şi se zvîrcolea în braţele copilandrului, dar era mut ca muţii. 
 — Cum îl cheamă pe ăsta, măi? întrebă tînărul, punîndcopilul pe pajişte. 
 — Dinu-l cheamă, răsuflară uşuraţi ceilalţi. 
 — Dinu să-l cheme, dar să ştiţi că ăsta e un pui de zmeu, 
 nu-i fricos ca voi! Aşa-i, Dinule? Copilul lumină vesel din ochi, dar nu deschise gura. 
 — Ce taci, mă? îl întrebă un puradel mai mare. 
 — Vorbeşte, că doară nu eşti mut, îi spuse altul. Dar Dinu parcă nu-i aude. Se părea că-şi plimbă limba prin gură, cu dinţii strînşi. 
 Îşi umplură ulcioarele din găleată şi porniră spre locul în care secerau părinţii lor şi de unde se ridica un sul de fum alburiu în văzduh — călăuza lor. 
 Cît ce ajunseră copiii, puseră vasele cu apă în coliba improvizată şi ei se adunară în jurul focului. Muma unuia dintre ei înăcrise zeama de salată şi în jur se răspîndea mireasma de oţet, care deştepta şi mai tare pofta de mîncare a copiilor, ca şi aroma caldă a mămăligii ce fierbea în ceaun. 
 Numai Dinu — băieţaşul ca de vreo patru ani, cel ce nu-şi deschise gura ca un mut — zăbovea în colibă, tot cotrobăind prin cele trei şerpare de piele, vechi şi roase — se vedea bine că-s moştenire de la bătrînii care se călătoriseră de mult pe tărîmul celălalt. 
 Îşi ţinea gura tot strînsă şi din cînd în cînd părea că limba îi umflă un obraz. 
 După o căutare zadarnică prin cele trei şerpare ieşi la foc şi el şi se trînti mai la o parte. 
 Nu peste mult mîncarea fu gata, femeia dădu un chiot şi îndată porniră încoace, cu secerile pe umăr, trei bărbaţi şi două femei, cu capetele goale, numai în cămaşe bărbaţii, iar femeile încinse cu cîte o şurţă pestriţă, zdrenţuită. 
 Toţi cinci intrară întîi în colibă să bea apă — şi părea că nu se mai satură, aşa de îndelungat ţineau ulciorul la gură. 
 Apoi se cuibăriră roată în jurul mănîncării şi muncitorii şi copiii. 
 Numai tatăl lui Dinu, un om voinic, zvelt, tuns pînă la piele, cu nişte sprîncene negre, arcuite, groase, nu mai ieşea din coliba improvizată. 
 — Haide, mă, că-i tîrziu şi ne grăbim, îi strigă nevastă-sa. Dar omul cotrobăia mereu prin şerparul lui, prin colibă, scutura haine, ţoale, şi era tot mai cătrenit, cu cît nu găsea, se vede, ce căuta. 
 Văzură şi ceilalţi că-i tot mai furios. 
 — Haide, mă; ce dracu’ cauţi? Hai, că se răceşte zeama, îi strigă nevasta. 
 — Mi-a furat cineva băncuţa din şerpar, strigă omul mînios. 
 — Ce băncuţă, mă? 
 — Am avut o băncuţă de argint, de douăzeci de bani, şi mi-a furat-o cineva. 
 — Ţi-o fi furat-o diavolul! cine să ţi-o fure? 
 Cînd auziră de ce-i vorba, toţi îşi uitară de mîncare, şi copiii. Dinu, încalte, nici nu luase încă lingura în mînă. 
 — Măi, oameni buni, care mi-aţi furat-o daţi-mi-o. Nu mai am nici un ban altul, şi nu mai am pe ce-mi cumpăra tabac! 
 — Vezi c-o fi căzut pe jos, zise un ţigan. Va fi căzut dinşerpar. 
 — Cum să cadă? Poate ştii tu? Ai văzut-o tu? 
 — De unde s-o văd? Da’ mă gîndesc că copiii ăştia se tot joacă prin colibă şi vor fi întors şerparul cu gura în jos. 
 — Copiii! Nu copiii ăştia ştiu ce-i banul, ci oamenii mari. 
 — Haidem, mă! Vei crede că ţi-am furat eu băncuţa? 
 — Tu ori Pătru, ori vreuna din muierile astea! Dracul n-a venit să mi-o ieie. 
 La vorbele astea toţi se învolburară, săriră în picioare, începură să strige şi să gesticuleze, se părea că toţi sunt gata să sară la păgubaş, făcînd în jurul lui un cerc, din care se aruncau mereu braţe furioase. 
 De multă larmă, cei doi bărbaţi se rupseră din cerc, intrară în colibă, îşi luară şerparele şi, venind, ţinîndu-le cu deschizătura în jos, le băteau cu palma şi le scuturau. 
 — Eu am furat băncuţa, mă? 
 — Eu am furat-o? 
 Şi amîndoi îşi scuturau şerparele în faţa păgubaşului. 
 Cele trei femei năvăliră şi ele în colibă, îşi înfăşurară zdrenţele şi le scuturară şi ele în faţa omului. 
 — Eu am furat băncuţa? 
 — Ori eu? 
 — Sau eu că ţi-s nevastă? Cum te-ai putut prosti aşa? Ai pierdut băncuţa cine ştie pe unde şi acum ţi s-a răscolit veninul. Haideţi să mănîncăm, că se răceşte zeama! 
 Dar, înverşunaţi cum erau cu toţii şi de învinuirea mincinoasă şi de foamea care le chiorăia în măruntaie, nici unul nu se puse să mănînce, ci strigau şi lărmuiau, şi începu fiecare din cei trei bărbaţi să-şi pălmuiască băieţii mai mărişori, să-i întrebe unde au ascuns băncuţa. Copiii urlau şi se jurau urît că n-au văzut nici o băncuţă. 
 Acum intrară în colibă şi bărbaţii şi femeile şi începură să scuture şi să caute peste tot. Mai căutară o dată şi femeile prin cele trei şerpare. Nu era nici o băncuţă, nici un ban de aramă, nici un fel de ban, ci numai rămăşiţe de tutun de pipă. 
 Cu încetul larma începu a se potoli, şi oamenii, tăcuţi şi încruntaţi, se aşezară la mîncare. Copiii se grăbiră mai întîi cu lingurile — cei mai mărişori, cei mici scînceau pînă ajungeau femeile să le dea şi lor de mîncare. 
 Numai Dinu şedea cu lingura în mînă şi nu mînca. De la 
 o vreme mamă-sa băgă de seamă. 
 — Mănîncă, Dinule, ce mai aştepţi? îl îndemnă ea. 
 — Mănîncă, mă, îi strigă şi tatăl său, păgubaşul. 
 Dar copilul rămînea cu gura strînsă, cu lingura goală în mînă. 
 — Mănîncă, mă, nu vezi că se isprăveşte din blid? îi spuse cu ciudă mamă-sa, după ce blidul fu umplut din nou cu ciorbă acrişoară de salată, şi-i dădu şi un pumn în spate. 
 Dar Dinu nu se mişcă. 
 — Se vede că nu-i place zeama, tu, vecină, nu-l mai şi bate, zise una dintre femei. 
 — Ba-i place, arză-l focul, dar azi nu ştiu ce are, zise mama lui Dinu furioasă. 
 Şi, fără să mai zică o vorbă, îşi umplu lingura de lemn cu ciorbă şi i-o turnă cu putere în gura lui Dinu, abia descleş-tîndu-i dinţii. 
 Copilul începu să tuşească tare, să se înece şi, deodată cu tusea, îi sări din gură băncuţa de argint şi căzu drept în blidul cu zeamă. 
 — Uite băncuţa! strigară vreo trei glasuri. 
 — Unde-i? întrebară alţii. 
 — A căzut în blid! 
 Toţi se plecară asupra blidului plin de ciorbă şi femeile începură să caute cu lingura. O simţeau, dar nu o puteau prinde şi scoate. Goliră ciorba în oală şi pe fundul blidului văzură cu toţii banul alb de argint subţire, lustruit de mult umblat prin mîinile şi pungile oamenilor. 
 — Iote, mă, băncuţa! strigă vesel păgubaşul. 
 Dinu însă plîngea cu gura strîmbă, cu ochii ţintă la băncuţă, în vreme ce feţele tuturor înfloriră de zîmbete. 
 — Văzut-ai hoţul? Iată cine ţi-a furat băncuţa şi ne-ai făcut să ne jurăm pe cele sfinte! zise un bărbat. 
 — Acum apucă-te şi-l bate, să nu fure mai mult! zise zîmbind celălalt. Păgubaşul îşi luă banul de argint şi se uită la el pe toate feţele. 
 În curînd secerătorii se trîntiră pe-o lature şi se culcară de amiază, iar copiii intrară în umbra colibei, unde aţipiră şi ei pe rînd. Dinu în urma tuturor. Şi în somn îl mai cutremurau suspine la răstimpuri depărtate. 
 * 
 După odihna amiezii secerătorii intrară iar în toate lanurile şi secerile vîjîiau în peretele des de holdă. Pe la mijlocul după-amiezii, cînd începu să se răcorească, în unele lanuri muncitorii se opriră cîteva minute să îmbuce de ojină, apoi pretutindenea bărbaţii şi flăcăuandrii începură să lege snopii, să-i adune şi să-i clădească în cruci. 
 Tot mai multe şire drepte se înălţau în miriştile proaspete, dînd o înfăţişare nouă lanurilor, ca nişte paznici înlănţuiţi, ridicaţi din pămînt. Şi copiii cărau, tîrau după ei snopii, la şirurile ce se înălţau. 
 Cu cît creştea răcoarea, se porneau cîntecele fetelor din tot mai multe lanuri. Femei cu desagii ori traista pe umăr, cu coşurile pline cu oale goale în mînă, porneau acum spre sat, să pregătească cina. Bine de cele care aveau vro bătrînă acasă şi puteau secera şi ele pe răcoare pînă se însera, cînd se întorceau cu ceilalţi la cina gata. 
 Din cînd în cînd se înălţa din lanuri cîntecul cununii, a celor ce au isprăvit de secerat şi ieşeau în drum cu cununa de spice în trei braţe, grăbindu-se veseli şi plini de glume spre sat. 
 Văzduhul, după apusul soarelui, se cobora mereu, iar deasupra lui începeau să licărească stele mici, ca nişte ţinte de argint. 
 Deasupra satului se înălţau tot mai des suluri de fum şi de pe uliţe se simţea aroma fierturilor de pe vetrele din tindă. Satul răsuna de cîntecele cununii şi ţipete speriate şi vesele se ridicau în văzduh cînd cei care purtau cununa erau întîmpinaţi cu vedre de apă din care erau botezaţi. 
 Cei rămaşi în lanuri să secere şi noaptea se culcau după cină pînă răsărea luna. Unii adormeau îndată frînţi de osteneală. Dar fetele şi feciorii stăteau de poveste şi se ţineau de hîrjoane, pînă se trezeau cîntînd. 
 Cum sorbea văzduhul cîntecele tinere! Şi cum scăpărau în înălţimi stelele — o puzderie pînă se arăta luna. Atunci cele din jurul ei, şi pînă departe, nu se mai vedeau. 
 Mireasma grîului copt, a grăuntelui şi a paiului, creştea tot mai pătrunzătoare, mai grea, mai plină ca peste zi în zăpuşeala soarelui. 
 Ca un nou roi de stele nevăzute se înălţa în văzduh de pretutindeni cîntecul greierilor. Din fîneţe pătrundea uneori pînă aici glasul aspru al cristeilor. 
 * 
 Cele trei familii de ţigani care secerau cu “ruptul” îşi făcură şi cina în mirişte, şi acum, după ce nu mai rămăsese în pipele de lut ars, roşu, ale bărbaţilor, decît numai scrumul, se culcară şi ei. În coliba improvizată se culcară, ca de obicei, numai copiii. Dormea acum şi hoţul, fără să mai sus-pine. Bărbaţii şi femeile, rupţi de oboseală, dormeau cu gura căscată, sforăind cu înecăciuni. 
 Noaptea e călduţă. Nici o boare nu adie din vro parte, ci răcoarea coboară mîngîietoare din văzduh, din înălţime. 
 În curînd începe a se înălţa la răsărit şi nu peste mult se iveşte luna curioasă să vadă ce mai face lumea asta. 
 Dar curiozitatea îi trece repede: vremea cît a privit înce-ţoşată. Acum pluteşte rece şi nepăsătoare şi se tot înalţă pe bolta cerului, tot mai străvezie. Muncitorii se deşteptau cu greu, căscînd, să se vadă fălcile, trosnindu-şi braţele înţe-penite. Cum ar mai fi dormit! Lanurile în care se seceră şi noaptea au început apoi să răsune. Acum se auzea vîjîitul fiecărei seceri. Oamenii lucrau tăcuţi, plini încă de somn şi oboseală. În locul lor vorbea şuierul secerilor. Secerau şi noaptea oamenii cei mai necăjiţi şi nu holdele lor de grîu, căci nu aveau, ci lucrau cu “ruptul” de la cei mai avuţi, şi voiau să isprăvească repede, să mai poată lua şi de la alţii, pentru ca la sfîrşitul secerişului să poată îmblăti şi ei cîţiva snopi, să aibă pîine pentru sărbători. 
 MOŞ IONIŢĂ 
 Satul se prelungeşte cu uliţa lungă pînă la poalele dealurilor împădurite, în fundul cărora se ridică în cer culmile munţilor. Uliţa lungă urcă uşor pe marginea rîuleţului de munte ce-şi frămîntă necurmat, în bolovanii lucii de pe fund, apa rece, cristalină, tare. Cînd se frînge în bolovanii ascuţiţi se sfarmă, ca de sticlă. 
 De pe Cetăţuie — un deal înalt, rotund, îmbrăcat în tufişuri de mesteacăn, cu urme de ziduri dărîmate — uliţa asta se vede pornind din vatra satului, ca un braţ prea lung din trup, nepotrivit cu celelalte uliţi şi hudiţe. E o stradă întărită, pietruită cu bolovănaşi din rîu, cu case tot de piatră, acoperite cu ţiglă; de pe Cetăţuie poţi număra fiecare clădire, aşa e de înalt dealul acela, întărit odată, deasupra unei strîmtori uşor de apărat. 
 Şuviţa de apă, ce coboară din izvoarele din munţi, nu seacă niciodată şi, îndată ce scapă primăvara de învelişul de gheaţă, nu mai ştie alta decît să cînte ziua-noaptea. N-are nici un nume decît “Rîul” şi nu e decît un braţ mai slab al unei ape mai mari, care apucă din munţi pe alt povîrniş şi duce trunchi de brazi în spate. 
 Rîul de pe uliţa lungă, cît e de mic, nu seacă niciodată şi din el se adapă vieţuitoarele satului şi mulţi dintre locuitori, deşi în sat sunt şi fîntîni. 
 În albia rîului sunt pietre mari şi chiar pietroaie. Cînd coboară în vatra satului, de unde începe uliţa lungă, este un teren larg, semănat cu pietre mari, unele rotunde, altele ca nişte bucăţi de stînci, prinse, înţepenite în pietriş şi nisip, unele de mult au prins muşchiul pe ele — altele mai de curînd. 
 Cînd ajunge rîul aici, apele se pierd, sunt supte în turiştea asta de pietriş şi nu mai iese la iveală pînă departe, cînd se adună iarăşi în albia rîului. 
 Ce apă mică! Cum a putut să care aşa pietroaie? 
 Mic de obicei, dar cînd se topesc zăpezile din munţi la repezeală, sau cînd se descarcă vara ploi mari, îndelungate, ori cînd se rupe cerul, rîul vine cu ape mari, învolburate, aleargă ca un balaur cu valuri tari, cu creastă de spumă aspră în spinare, iar întunericul lui clocote şi bubuie, de pare că fierb cazanele iadului. Atunci aduce pietroaiele cele mari, pe care le poartă şi le izbeşte ca pe nişte jucării, fierbe şi sare peste piedici şi împroaşcă cu stropi pînă departe. 
 Pe terenul plin de pietriş şi de pietroaie, de unde începe uliţa lungă, creşte troscoţel gras şi e plin de gîşte albe ca neaua şi de paznicii lor, copii între cinci şi şapte ani. Gîştele rup lacome cu ciocurile aspre firele de troscoţel, tot smîcind din capul mic, cu ochi de mărgea, şi se împrăştie pînă unde se înfiripă iarăşi rîul, sau în sus, pînă nu s-a pierdut încă în pietriş. Beau mai mult din trecere de vreme, înălţîndu-şi grumajii lungi, încordaţi, intră în apă, se ciupăie de două-trei ori, dîndu-şi grumajii pe spate, ies apoi şi pasc din nou, după ce au vorbit puţin una cu alta, tot lungindu-şi gîturile, gîgîind potolit. 
 Cînd pornesc pe rîu în sus, copiii nu le au grija, dar cînd se duc la rîu unde se iveşte din nou din pietriş, pleacă doitrei să le întoarcă, să nu se piardă prin sat. 
 Peste drum de terenul cu bolovani, la începutul uliţei lungi, este o casă veche de piatră, cu doi vişini mari în curte şi cu doi bolovani mari rotunzi la portiţă, care ţin loc de laviţă. 
 Pe portiţa aceea, cît ce dau căldurile verii, iese în fiecare zi un moşuleţ adus puţin de spate, cu părul alb, lung pînă pe umeri, cu o pălărie veche, fără culoare anumită, cu boruri largi, pleoştite, încins peste cămaşa aspră de pînză cu un şerpar lat, încălţat cu opinci, bine strînse cu nojiţe pe picior, cu fluierele înfăşurate cu curele negre, de două palme, în mînă cu o biciuşcă. 
 El iese din curte, ţine deschisă portiţa şi începe a chema: 
 — Ţuguli-ţuguli; ţugu-ţugu! 
 Şi îndată năvălesc din curte vreo opt purceluşi — să tot fie de două luni, li se cunoaşte încă pe păr învîrstatul de la naştere — şi aleargă, adulmecînd din năsucurile fragede la troscoţel şi încep să rupă pe întrecute. 
 Bătrînul închide portiţa şi, cu o cîrje lucie în mînă, merge agale la pietroiul cel mai mare şi şade. Piatra e fierbinte, dar omului îi place, şi priveşte împrejur cu ochii lui albaştri împăienjeniţi. 
 Obrajii lui sunt roşii, fără zbîrcituri, şi mustaţa albă-colie e lăsată pe oală. El cască straşnic şi nu mai are ce arăta în gură: e pustiu. 
 După o vreme îşi scoate pipa mică, afumată, din şerpar, ca şi băşica cu tutun, o umple, scapără din amnar şi cremene, aprinde iasca şi-i dă foc tutunului. Apoi îşi pune pe-ndelete toate sculele iar în şerpar şi, rezemat de cîrja lucie, începe să colbăiască. 
 Nouraşi, pîlcuri mici de fum vineţiu, i se înalţă deasupra capului, să se mistuie grabnic în văzduh. Nu s-a aşezat bine pe pietroiul lui şi copiii încep să-i sară înainte. 
 — Moş Ioniţă! 
 — Ai venit şi dumneata, moş Ioniţă? 
 — Da’ ţi-s flămînzi purceii, moş Ioniţă, uite-i cum înfulecă. 
 — Flămînzi, vezi bine! Gîştele voastre nu-s flămînde dimineaţa? 
 — Da’ acum nu-i mai dimineaţă, moş Ioniţă! 
 — Nu va fi! Pentru că-i soarele sus? Vara răsare soarele devreme. 
 — Ai scos azi tîrziu purceii, moş Ioniţă! 
 — Bine că v-aţi scos voi gîştele devreme. Vom vedea care se vor sătura mai curînd! 
 — Păi gîştele rup numai cîte-un fir. 
 — Da’ nici guşa nu li-e mare. 
 — Purceii n-au guşe, moş Ioniţă? 
 — Măi, că prost te-a mai făcut maică-ta! Cum să aibă, că doar nu-s păsări! 
 — Bunica zicea că nu-i pasăre ca porcu’ şi buruiană ca curechiul. 
 — Asta-i zicală să arate cît îs de bune verzele cu carne de porc. 
 Copiii mai sgăură ce sgăură în jurul moşneagului, apoi îşi văd de gîşte şi de jocurile lor. Caută pietricele mici, albe, rotunde, şi se joacă “de-a bencile”. Iau în palmă douăsprezece pietricele, le aruncă sus, le prind pe care pot pe dosul mîinii, pe acestea le saltă din nou cu dosul şi le prind în palmă. Care reuşeşte să prindă mai repede toate pietricelele, cîştigă jocul şi nu mai are grijă de gîşte: trăbă să le grijească cel care a pierdut. 
 Moş Ioniţă rămîne singur şi cînd nu mai vede purceluşii în apropiere începe să-i cheme: 
 — Ţuguli-ţuguli! ţugu-ţugu! 
 Şobolanii îi cunosc glasul şi vin repede în jurul lui. Bătrînul le aruncă bucăţele de mămăligă, pe care le poartă în sînul cămăşii de pînză aspră, şi purceii se reped şi macină repede din fălcile crude. Cînd nu le mai aruncă şi se încredinţează că nu le mai dă, încep iar să reteze troscoţelul. 
 Dar şi dacă n-ar avea ce să le dea şi nu i-ar chema cînd se împrăştie, n-ar fi nici un rău; copiii sunt cu ochii în patru şi după purcei, nu numai după gîştele lor. Moş Ioniţă ştie şi, după ce-şi isprăveşte bucăţelele de mămăligă rece, nici nu-i mai cheamă. 
 Stă pe pietroiul rotund, prăjindu-se la soare, rezemat cu amîndouă mîinile în cîrja lui de corn, şi prin minte îi trec multe. Icoane, frînturi, amintiri spălăcite din viaţa lui. 
 ...Iată, cum priveşte la pietrele din jurul lui, îşi aduce aminte că pe cînd era el de vreo zece ani a venit într-o vară rîul aşa de mare şi de furios, bătînd din valuri şi din bolovani, încît a luat o poiată din vecini, cu un viţel, a desche-iat-o într-o clipă, împrăştiindu-i şi alungîndu-i bîrnele, iar viţeluşul abia a apucat să zbiere o dată şi a fost înghiţit de valuri. Atunci a intrat potopul şi la ei în curte şi le-a dus gardul, poarta şi portiţa, cît au rămas ca în cîmp. Ce se mai tînguia mamă-sa, dar tată-său i-a dat o palmă: “Ce te mai boceşti, tu? Nu-i moarte de om! Vom face alt gard şi altă poartă”. 
 Aşa era tată-său: om tare! Nu-i păsa de oameni, nu-i păsa de lume şi nu îngenunchea în faţa nenorocirilor. Copil, fecio-raş-fecior şi om mare apoi se uita la el ca la un sfînt. Chiar cînd el, Ioniţă — luîndu-se după datina satului — după ce se eliberase din armată, furase o fată şi o adusese în casa asta de zid. Ce bătaie i-a mai tras tată-său, soră cu moartea, ru-şinînd fata şi trimiţînd-o la părinţii ei. Îşi aduce şi acum aminte de înfruntarea tatălui său, după ce i-a trecut mînia: “Măi, Ioniţă, să ţii minte că între oameni de omenie nu se-ntîmplă furturi nici de dobitoace, dar încă de fete! Dacă-ţi place fata, i-om trimite peţitori după lege!” 
 Şi aşa a făcut şi a ieşit lucru bun. Cîţi ani să fie de cînd a murit? El, Ioniţă, era de patruzeci. Vor fi vro treizeci! Cum mai trec anii ăştia, Doamne sfinte! 
 Bună femeie a fost şi maică-sa, săraca! Parcă o vede şi acum în postul Crăciunului şi al Paştilor cum le dădea copiilor pe ascuns, să nu vadă bunica, o crestătură de slănină sau un bruş de brînză şi cum îi învăluia în poalele ei cînd răcnea uneori tatăl lor la dînşii, poruncindu-le să nu mai facă larmă. 
 Da, da! Milostivă femeie, nu ca bunica, aspră şi neîndurată, care ar fi voit să postească şi să ajuneze toată viaţa... 
 ...Hei! Bună a fost şi nevasta lui, fata pe care o furase. 
 Din ea, din fiinţa ei, se strecurase şi în el o dulceaţă care, iată, nu l-a mai părăsit nici acum la bătrîneţe. E de-ajuns să-şi aducă aminte de ea, pentru a simţi picurul acela de miere! Drept e şi aceea că pe Ana lui nu o vedea cu amintirea ca pe 
 o umbră, ca pe tatăl său, pe mamă-sa sau pe bunica, ci vie şi caldă, numai cît nu-i vorbea. Şi totdeauna după dulceaţa amintirii, urma o strîngere de inimă şi un oftat uşor scăpa din pieptul lui moş Ioniţă. 
 Luat de amintiri i se stingea şi pipa, i se împrăştiau şi purceii şi, uneori, potopit de căldură, nici nu mai ştia pe ce lume se află. 
 — Moş Ioniţă, io ţi-am întors purceii! 
 — Ha! 
 — Io i-am întors că au fugit prin sat la vale.
 — Şi io i-am ajutat, sărea cu gura alt copil.
 — El numai cînd veneam cu ei pe uliţă în sus, stăruia cel 
 dintîi. Bătrînul se dumerea tîrziu de ce este vorba. 
 — Brav copil! Da’ v-aţi scăldat voi azi? 
 — Scăldat de două ori, moş Ioniţă.
 — Şi-i caldă apa?
 — Nu, e cam rece. Nu poţi sta mult. 
 — Aşa-i apa de munte, proaspătă mereu. 
 — Da’ a Boarului m-a corlit, moş Ioniţă. 
 — Să-l fi corlit şi tu! 
 — Da’ el e mai mare şi mai tare. 
 — Cînd vei creşte să te răzbuni, să-l ţii sub apă pînă zvîcneşte ca peştele strîns în mînă. A Boarului e un copil prăpădit, ştiu eu. 
 Pe rîu în sus, nu departe de prundişul în care se pierdeau şi pe care păşteau gîştele şi purceii, era o bulboană adîncă pînă la genunchi şi destul de largă să încapă trei-patru copii deodată. Cum era la umbra unei sălcii, apa nu se încălzea niciodată prea tare şi copiii ieşeau în grabă vineţi şi zgribuliţi din ea. 
 Se apropia amiaza şi căldura era tot mai mare. 
 — Dumitale nu ţi-i cald, moş Ioniţă? 
 — Ba mi-i cald. 
 — De ce nu te scalzi şi dumneata? Îţi grijim noi purceii. 
 — Nu mă scald, că-s prea bătrîn şi mi-e frică să nu înti
 neresc. Copiii îl privesc miraţi. 
 — M-am scăldat şi eu la vremea mea, măi copii. Cînd eram ca voi. Bulboana asta era şi atunci. Ehei! Era, cum să nu fie! 
 Da, îşi aduce aminte multe întîmplări cu bulboana. Pe Florica o vede ca-ntr-o negură, pe nevasta lui ca într-o oglindă. Oare unde va fi ea acum şi ce va face? Poate va întîlni-o în curînd... 
 — Moş Ioniţă, mai rămîi cu purceii, că io plec cu gîştele. 
 — Da’ ţi-s sătule? 
 — Sătule, că nu mai mănîncă şi se tot duc pe rînd la vale. 
 — Toţi mergeţi? 
 — Mergem că-i amiază şi ni-e foame.
 Moşneagul răstoarnă capul şi se uită la soare.
 — Încă nu-i chiar amiază, mai puteţi sta. 
 — Am mai rămîne să-ţi grijim purceii, numai să ne spui şi azi o poveste, zice altul. Copiii s-au adunat cu toţii în jurul lui. 
 Moş Ioniţă se uită în jur şi vede că purceii ronţăie încă veseli la troscoţel. 
 — Ce pustie de poveste să vă mai spun? Parcă eu le ştiu pe toate? 
 — Mai ştii dumneata destule, se amestecă al treilea în vorbă. 
 — Haida să vă spun, dar asta nu-i poveste. Ştiţi voi Ce-tăţuia? 
 — Cum să nu o ştim, moş Ioniţă, sar toţi cu gura, că doar în toată ziua o vedem. Şi de-aici se vede. 
 — Voi vedeţi dealul rotund şi împădurit. Dar Cetăţuia? Copiii se uită unul la altul. 
 — N-aţi văzut-o?
 Copiii clatină muţi din cap.
 — Nici nu se vede, numai dacă te urci în vîrful dealului. Şi nici atunci nu mai vezi decît nişte ziduri dărîmate şi pietroaie rostogolite. Cetăţuia acum nu mai este, dar a fost pe vremuri, şi măgurii aceleia i-a rămas numele de Cetăţuia. Dar ştiţi voi ce e o cetate? 
 Copiii se uită iar unii la alţii şi cîţiva clatină din cap că nu. 
 — Cetăţuia îi zice la o cetate mai mică. Iar cetate este un loc pe înălţimi, întărit jur-împrejur cu ziduri groase şi înalte. Acolo se adunau locuitorii unui sat cînd veneau să-i robească păgînii şi se apărau pînă-i biruiau pe sălbatici, rostogolind peste ei pietre mari din cetăţuie. Ei, care-mi întoarce o dată purceii? 
 Moşul văzuse că i se răzleţiseră godinile. Alergară cu toţii şi se întoarseră în grabă. 
 — Da’, măi copii, cetăţuia de la noi nu a fost făcută de oameni, ci de uriaşii care au trăit odată pe lume. Aţi auzit voi de uriaşi? 
 Unii auziseră, alţii nu. 
 — Cetăţuia de la noi, spun bătrînii, cum au auzit şi ei, a fost zidită de o pereche de uriaşi care aveau o singură fată. Într-o zi a ieşit la plimbare fata, pe-aici pe la poalele Cetăţuiei, pe unde e satul nostru acum. A aflat un plugar care ara cu patru boi, cu un pogănici alăturea. Fata s-a minunat, s-a tot uitat la ei, apoi a luat în poală plugul, boii, pe plugar şi pe pogănici, s-a dus cu ei în cetăţuie şi i-a vărsat din şorţ înaintea tatălui său. 
 — Uite, tată, ce furnici am găsit eu! 
 Uriaşul a clătit din cap. 
 — Nu-s furnici, fată, ci sunt oameni. Ia-i în poală şi du-i de unde i-ai adus. Cît îi vezi de mici vor trăi mai mult decît noi şi vor stăpîni pămîntul. 
 Fata i-a ridicat în poală şi i-a dus la arătură. Şi numaidecît omul a pus plugul în brazda de unde a lăsat-o, iar pogăniciul a început să mîie boii: “Hăis, Rujan! Cea, Păun!” 
 — Şi nu le-a fost frică, moş Ioniţă? 
 — Nu, că romînii nu erau fricoşi, nici copiii! 
 În vreme ce copiii se întoarseră cu capul spre Cetăţuie, moş Ioniţă se ridică în silă de pe piatra lui şi începu să cheme: 
 — Ţuguli-ţuguli! ţîgă, ţîgă! 
 Purceluşii se adunară şi porniră după bătrîn. Ştiau că le dă acum lătură. 
 — Puteţi merge acum şi voi cu gîştele. E crucea amiezii, zise el. 
 LA FÎN 
 Într-o săptămînă iarba din toate luncile a fost răsturnată în brazde groase. Oamenii se grăbiseră să usuce fînul pe secetă, să-i rămînă întreaga mireasmă si să-l clădească în căpiţe fără să-l picure decît roua nopţilor, — chiar dacă nu-l vor putea căra acasă să-l clădească în clăi mari, pînă ţinea seninul. Să-i rămînă nu numai aroma îmbătătoare, ci şi culoarea de-un verde palid, care se trecea cu totul, se spăla, cînd brazdele erau bătute zile întregi de ploi, sau cînd căpiţele trebuiau mereu împrăştiate şi uscate din nou. Atunci cînd fînul căpăta o culoare roşcată, şi de multul întins şi scuturat, florile se scuturau şi rămîneau mai mult cotoare, ogrinji, decît fîn, şi vitele îl mîncau în silă. 
 Iar anul ăsta era nădejde să usuce şi să adune fînul pe vreme bună. Nu-i vorbă că şi oamenii se hărniciseră foc şi satul întreg ieşise în lunci. Numai babele şi moşnegii hodo-rogiţi rău, care nu mai prea ştiau cum îi cheamă, rămaseră să păzească acasă, să dea buruieni purceilor şi viţeilor şi flămînzilor de copii mai mărunţei care se tăvăleau în jocuri pînă începea să le cînte broaştele în pîntece. 
 Sugacii erau toţi în lunci. O furcă de fîn într-o ţepuşe le ţinea destul umbră. Unii erau înfăşaţi pînă la grumaji, nu-mai capul rotund, în căiţă, li se vedea, cu pleoapele închise, cu obrajii albi, fragezi, să-i tai cu un fir de păr. Alţii aveau crinişorii mînuţelor slobode, şi tot umblau cu ele să prindă parcă fire nevăzute din aer. 
 De la o vreme se pornea, cînd ici cînd colo, orăcăitul repezit al celor ce se deşteptau flămînzi, sau care flămînzeau ori se osteneau tot prinzînd cu pălmuţele aerul. 
 Femei tinere aruncau greblele şi se grăbeau să-i împace pe cei răzvrătiţi. 
 Lucrul la fîn, pe întinsul luncilor, era de multe feluri. Într-o delniţă întorceau brazdele groase pe partea cealaltă, punînd în bătaia soarelui iarba încă verde, care mirosea a suc sălbatic. Furcile uşoare de lemn lunecau cu îndemînare pe sub brazde şi unii copilandri şi copii se opinteau uneori, unde erau brazdele mai groase. Bărbaţii, chiar femeile, nu-mai se jucau cu întorsul lor. 
 Într-altă delniţă răscoleau cu furcile sau cu greblele brazdele întoarse înainte cu o zi, şi fînul se scămoşa, să-l poată pătrunde cît mai tare căldura, şi rămînea aşa răscolit pînă după-amiază cînd se aduna şi se clădea în căpiţe. 
 În alte părţi răscoleau fînul împrăştiat din căpiţele mici, făcute de cu seară, să nu-l atingă nici roua. Încă nu era de tot uscat. 
 În alte delniţe începură să clădească căpiţe mari, încă înainte de amiază fiind fînul deplin uscat. 
 Nu era copil, ieşit cu satul în luncă, să poată ţinea o furcă în mînă şi să nu-şi arate hărnicia. Părinţii s-au îngrijit să aibă fiecare cîte o furcă de lemn pe măsura lor: nouă şi uşoară. Lucrau cu toată hotărîrea, cu ochii mereu la cei mari, să vadă dacă le iau în seamă rîvna, şi unde nu puteau răsturna brazda, o lăsau şi înaintau în rînd cu ceilalţi lucrători, iar vrunul care venea după ei răsturna fînul sau îl răscolea, să dreagă greşul, icul rămas nelucrat, părînd că nu bagă de seamă nimic. 
 În vreme ce oamenii mari, femeile şi chiar fecioraşii treceau cu furcile prin fîn cu nepăsare, copiii suflau şi asudau, dar nu ieşeau din rînd. 
 — Ţi-e cald, mă Ionică? 
 — Cald. 
 — Vezi şi ieşi din rînd şi mai hodineşte. 
 — Mi-e cald, dar nu-s ostenit! 
 — N-ai flămînzit? 
 — Nu! Da’ ce? E amiază? 
 — La fîn nu este amiază, ci cînd i foame omului şi cînd se isprăveşte un rînd de lucru. Acum, după ce isprăvim cu răscolitul, vom aştepta să se usuce bine. Poţi mînca dacă ţi-e foame. 
 — Nu mi-e foame! Las’ să isprăvim întîi cu răscolitul. 
 Vro cîţiva mai mici, care n-au furci ca furcile, ci nişte lăstăraşe cu două braţe, uşoare ca pentru ei, se tot amestecă printre lucrători şi se silesc şi ei să răscolească unde lucrează alţii. 
 — Ce mai furcă frumoasă ai, măi Pătruţ! 
 — Mi-a făcut-o tata dintr-o salcie. 
 — Bună furcă! Şi coarnele i-s ascuţite.
 Copilul se uită la furcă, parcă acum o vede întîia oară.
 — Ascuţită, da, şi uite cum intră în fîn, răspunde copilul şi se repede cu mica lui unealtă neputincioasă. Unele au coarnele prea subţiri, se mai rupe cîte unul, şi atunci voinicul strîmbă gura şi începe să trîmbiţeze. 
 Dar prin mijlocul luncilor curge un pîrîu care nu seacă decît în secetă mare şi, repede, unul dintre muncitori îi taie 
 o nouă furcă din sălciile ce cresc de-a lungul pîrîului, şi-l împacă pe cel deznădăjduit, care se avîntă din nou la treabă, şi mai înverşunat. 
 Prin delniţele unde încep să se clădească căpiţele încă înainte de amiază, fînul îl cară numai bărbaţii, iar femeile greblează. Greblează şi copiii, cu unelte mai mici, cele mai multe nouă, şi se bucură cît de uşor lunecă colţii de lemn prin tunsura regulată, rasă pînă la pămînt, semn că s-a cosit bine anul acesta şi au fost meşteri buni cosaşii. Alţii se reped uneori la furcă, aruncînd grebla şi duc şi ei fîn în căpiţă. Prind în coarne cîte o pală de fîn, o ridică deasupra capului şi le pare că duc o căpiţă întreagă. 
 După-amiază munca asta se înfiripă de-a rîndul prin lunci. În multe delniţe e fînul uscat de tot şi oamenii croiesc căpiţele, tot cărînd în furci de lemn cu coarne lungi mătăhale mari de fîn, pe care uneori abia le ridică de la pămînt deasupra capului, şi din care radiază valuri de căldură, înfierbîntate cum au fost de văpaia soarelui. 
 Nu se desprinde numai căldura din fînul purtat în furci, ci şi mireasma florilor uscate, şi muncitorii cînd ajung la căpiţe se simt oleacă ameţiţi şi li se pare că au intrat cu capul în răcoare, după ce au aruncat uriaşa căciulă pe căpiţă. 
 Femeile greblează cu repeziciune şi tot adună noi valuri de fîn, ca nişte troiene, în care îşi împlîntă furcile cărătorii la căpiţe. 
 Ele-s în straie curate ca de sărbătoare, vorbesc tare, strigă una de la alta, şi de la o vreme, cînd începe a se răcori, cîte una porneşte un cîntec, şi uneori i se alătură şi altele. 
 Bărbaţii, feciorii, copilandrii parcă lucrează şi mai crîncen în aroma cîntecelor şi multora li s-a umezit cămaşa în spate, pe care s-au lipit flori de fîn. 
 — Asta-i Anica Surdului, zice vrun bărbat de la cine ştie a cîta delniţă de la cîntăreaţă. 
 — Are un glas să te scoale din morţi.
 — Şi e şi frimoasă şi harnică.
 — Mama Anicăi a fost şi ea o cîntăreaţă vestită. 
 — Cîntă ea şi Anica Surdului, dar s-o auziţi, cînd va începe, pe Sora Dinului! 
 — E la fîn şi ea? 
 — Ei au isprăvit ieri, dar azi ajută mătuşă-si. Poate fi aşasea delniţă de la noi. 
 — Păi da, Sora n-are pereche în nouă sate. În vara trecută au trecut prin sat vro trei domni, care umblau după poveşti şi cîntece, şi abia a scăpat fata de ei, nici una nici două s-o ducă cu ei la oraş, s-o audă şi domnii cei mari. 
 — Am auzit şi eu. Dar ce domni vor mai fi şi ăia care umblă vara prin sate după poveşti? 
 — Păi vor fi oameni care n-au nici o treabă, nişte îmbuibaţi care nu mai ştiu cum să-şi treacă vremea. 
 — Ba ăştia mîncau din traistă pită cu slănină şi cu ceapă, ca orice drumeţ. 
 Oamenii vorbeau ducînd mereu în furci mari încărcături de fîn, de sub care nu li se mai vedeau decît picioarele. Vorbeau după ce aruncau fînul pe căpiţe. 
 Pe multe căpiţe se vedea cîte un copil care se urca aici să “îndese” fînul, dar mai cu seamă pentru plăcerea lui de a se vedea sus şi de a se urca tot mai sus o dată cu creşterea căpiţei. Pe căpiţele din luncile mai depărtate, copiilor cufun-daţi în fîn nu li se vedeau decît pălăriuţele rotunde, negre ca nişte ciori. 
 Cînd muncitorii începeau să facă vîrful căpiţei, îi coborau întinzîndu-le furca de lemn de care să se prindă. Jos, li se părea celor care au făcut mai întîi slujba asta că s-au coborît din cer şi o vreme rămîneau ameţiţi. 
 Erau în lunci, veniţi cu satul, şi copii prea curajoşi, care vroiau să-i suie şi pe ei pe căpiţe, deşi erau prea mici pentru treaba asta. 
 Cîte unul cît ce ajungea sus şi se cufunda în fîn, începea să urle, cît trebuia coborît în grabă; alţii însă, deşi ameţeau la aşa înălţimi, strîngeau încruntaţi din dinţi şi nu se făceau de ruşine. 
 Hei! ce mai umbră aruncau căpiţele gata greblate şi netezite ca de sărbătoare, ca fetele cînd merg la joc — colo, după ojină, cînd soarele începea să coboare spre asfinţit! Acum era lumea sugacilor, care, sătui, dormeau buştean în umbra plină de mireasma fînului nou! 
 Erau unii ţărani meşteri mari în clăditul căpiţelor. Le croiau cu temei, le aşezau cu grijă palele de fîn şi le băteau bine cu furcile, le înălţau pe-o fărmă în toată circumferinţa, le subţiau cu meşteşug, nemailăsînd pe alţii să pună fîn, ci numai ei. De sub mîna lor vîrfurile ieşeau îndulcite cu măsură, tot mai subţiri, pînă nu mai încăpea deasupra decît fîn cît să-şi facă cioara cuibul. 
 Tot atît de zveltă era şi umbra lor pe cositura ţepoasă. 
 Altele erau croite rău, groase, prea pieptoase, cu vîrful pus prea repede, unde se nimereau mîini mai neîndemînatice sau cu mai puţină experienţă. Peste cele clădite cu meşteşug putea să plouă cît de bine, nu răzbătea apa, fugea pe fire în jos; în cele făcute rău sau de mîntuială, apa intra şi fînul trebuia uscat din nou. Dar cele mai multe erau bine clădite. 
 Umbrele lor creşteau mereu cu cît cobora soarele. 
 Lucrătorii se grăbeau să strîngă fînul pînă nu se umezea de roua ce cădea din belşug, îndată ce începea să se răcorească. 
 Pe cel ce nu era uscat de tot îl grămădeau la repezeală în căpiţe mici, abia înfiripate, şi aici se îmbulzeau copiii care — dacă li se rupeau furcile firave — duceau fînul cu braţele, înverşunaţi de-o hărnicie mare. 
 Glumele zburau de la o delniţă la alta. 
 — Uite, mă, căpiţă făcută de Nicodim! Ce borţoasă şi negreblată. 
 — Borţoasă, că e gata să nască una! Nu vezi cum s-a lăsat într-o parte? 
 — Caută nişte proptele, Nicodime, şi o reazemă! 
 — Da’ căpiţele făcute de Ionu’ Mărgineanului? Îs mai strîmbe ca el. 
 — Te poţi ascunde în gropile ce le-au rămas în coaste. 
 — Bine că-s mai frumoase ale tale! Ia te uită că una ţi s-a şi răsturnat! 
 Bărbaţii lucrează pînă tîrziu. Femeile au plecat de mult acasă. Nu numai cele cu copii sugaci, ci toate, să pregătească cina pe cînd vor sosi muncitorii. Copiii s-au luat şi ei după mame. Îi dor picioarele şi abia apucă să ajungă acasă... 
 Acum pleacă şi bărbaţii cu furcile în spate, veseli şi uşori, ca după o muncă ce a fost pentru ei numai floare la ureche. 
 În lunci rămîn căpiţele tăcute, tainice, care nu mai au umbră. Căci înserarea întinde vălul ei uşor, uniform, peste lunci şi peste lumea întreagă. 
 Numai mireasma fînului mai stăruie în aer deasupra luncilor şi, dusă de boare, pînă departe peste cîmp. În liniştea ce creşte mereu nu se mai aude nici o larmă, nici un strigăt, nici un răget de vită; toate au coborît către sat. Deasupra luncilor se împînzeşte numai cri-criul necurmat al greierilor şi aroma fînului nou. 
 TÎLHARUL 
 E pe la mijlocul lui iunie. De-o săptămînă s-a întemeiat seninătate adîncă şi cerul s-a înălţat sus de tot, şi-a ridicat parcă marginile şi de pe umerii dealurilor mari dimprejurul satului, pe care se reazemă de obicei. 
 Văzduhul e limpede ca lacrima. În înălţimi ameţitoare plutesc, în cercuri mari, trei cruciuliţe negre. Uneori abia se mai zăresc. Se alungă? Se joacă? Sorbite de seninătate, ca de-o apă subţire, nu pot coborî mai jos? 
 În sat, în curtea lui Ilie Rău, cloncăne trei cloşti cu pui de deosebite mărimi. Cei mai tineri sunt nimai nişte boţuri de pufuşor auriu şi fug mărunţel pe nişte beţişoare de chibrit. Rîndul al doilea de pui e în creşterea penelor, cum sunt mai urîţei, cu aripioarele şi cozile pline de cotoare. Cei mai mari pot zbura la un pas, cînd îi cheamă cloşca pe negîndite şi cu grabă mare. 
 Cei îmbrăcaţi numai în pufuşor piuie mereu şi cloşca păşeşte cu grijă să nu-i calce. Sunt tot în preajma ei şi cînd îi cheamă ridică miraţi capul şi se uită în ciocul ei. Dar cei care au fost mai aproape i-au şi luat din cioc bunătatea. 
 Rîndul al doilea, cărora le cresc acum penele, nu au astîm-păr nici o clipă şi cloşca e silită să alerge după ei, să nu-i lase să se împrăştie prea departe. 
 Cei în pene nu mai prea iau în seamă ce face cloşca, din zi în zi sunt tot mai neatîrnători şi parcă abia aşteaptă să scape din robia părintească. Uneori în apropierea cloştei rămîne numai unul, alteori e singură şi cloncăne rar, rămînînd plictisită oarecum. 
 Dar e destul să cîrîie cloştele odată cu cocoşul, şi toţi puii se adună în fugă fiecare la matca lui. Cînd s-a auzit cîrîitul au şi izbucnit din tindă în curte un băieţaş şi o fetiţă şi, curînd după ei, un moşneag. 
 Cocoşul îşi răstoarnă mereu capul într-o parte, se uită în cer şi cîrîie; cloştile cu puii s-au ascuns prin grămada de vîrfuri uscate din fundul curţii. 
 — Uite-i, tîlharii! Sunt trei, bată-i Precista! zice moşul răsturnîndu-şi capul pe spate şi punîndu-şi pălăria streaşină ochilor. 
 — Unde-s, bunicule? 
 — Colo sus! Nu vedeţi? 
 — Nu! 
 — Nu se vede nimic, întări şi copila. 
 — Ba se vede, numai nu vă ştiţi voi uita. 
 Cocoşul încetă să mai cîrîie. Cloştile cu puii ieşiră din ascunzişuri. Bătrînul şi cei doi copii se uitau mereu în cer, cu mîinile streaşină la ochi. 
 — Uite-i! Uite-i! strigă deodată fetiţa. Sunt trei, bunicule. 
 — Trei dară! 
 Copilul nu-i descoperi pînă tîrziu. Făceau şi acum cercuri unul după altul, cu aripile întinse. 
 — Nu-s nici cît nişte porumbi, zise el, oarecum dezamăgit. 
 — Nu se văd cîtu-s de mari, că sunt încă prea sus. 
 În curte era acum linişte, găinile, cloştile, puii îşi vedeau de treaba lor. 
 — De ce nu mai cîrîie cocoşul şi cloştile, moşule? întrebă fetiţa. 
 — Nu mai li-e frică dacă suntem noi aici. 
 — Văd ele că-s prea sus! 
 — Ba au văzut altceva: că sunt trei, şi găinile ştiu că uliul nu coboară, numai cînd e unul singur. 
 — Păi, de ce au venit trei? Dar, pînă ce vorbiră ei, găinile se neliniştiră iar, şi cocoşul dădu alarma. 
 Cînd priviră în cer bunicul şi nepoţii, nu mai plutea în văzduh decît unul singur, cu mult mai jos. 
 — Ăsta-i uliu de cel mare, bunicule, se minună fetiţa. 
 — Da! e hîrău, e tîlharul! Uite-l cum face cercuri tot mai mici! 
 Uliul se rotea şi cobora tot mai jos. Uneori cădea ca o săgeată, apoi iar făcea cercuri cu aripile întinse. Crucea neagră era tot mai mare pe cer. 
 De la o vreme, găinile iar se liniştiră. 
 Cînd priviră în sus, moşul şi nepoţii nu mai văzură pasărea de pradă. O descoperiră mai tîrziu, plutind deasupra altei gospodării, pe uliţă la vale. 
 — A văzut că la noi azi nu are ce face. Mai încearcă întralte părţi. Tîlharul! N-am o puşcă să-l prăbuşesc din cer. 
 — Da’ ajunge glonţul pînă la el, bunicule? 
 — Cum să ajungă, tu, proasto? Nu! Pînă la înălţimea deacum nu bate nici un glonţ. Aş aştepta eu pînă mai coboară. M-aş ascunde în uşa tinzii şi l-aş lăsa pînă s-ar coborî deasupra curţii, şi atunci, deodată, baff! Cum l-aş mai trăsni! 
 — Şi de ce nu ai puşcă, bunicule? întrebă fetiţa. 
 — Nu ne lasă stăpînirea. Numai jandarmii şi pădurarii au arme. 
 Tot vorbind se retraseră la umbră pe podmol, şi nu peste mult timp moşul intră în tindă, după ce mai cercetă o dată prin văzduh. 
 Uliul pierise. 
 Căldura creştea mereu şi albăstrimea de dimineaţă a cerului trecu într-un fel de ceaţă subţire, alburie. 
 Copiii dădură de mîncare cloştilor făină de porumb muiată şi frămîntată în apă. Grijiră să le dea în trei părţi ale curţii, să nu se bată cloştile ca orbeţele, să calce în labe puişorii cei tineri. Le puseseră şi nişte blidişele cu apă. Se uitară cum ciugulesc puişorii cei mici cu ciocuri ca acele, cum înfulecă de repede cei mari, pînă li se opreşte mîncarea în grumaz, cîtu-s de lacome cloştile care nu se mai gîndesc la pui, pînă nu se satură ele mai întîi. Cloşca cu pui mici mai sfărîmă în cioc cîte-un bruş de făină, chemînd puişorii, dar repede îi lăsă şi îşi vede de foamea ei. 
 Pe cloşca cu puii cei mai mari n-o puteau suferi copiii: după ce se sătura, începea să rîcîie cu labele în mîncare, împrăştiind-o pînă departe. 
 — Îi ciudă că puii n-o mai ascultă! zise fetiţa. 
 — Ar trebui să-i lase, că de-acum sunt mari. 
 — Da, însă cine îi mai dă ei mîncare de asta? 
 Copiii rămaseră lîngă cloşcă, pînă isprăviră, şi puii începură să se împrăştie. Priviră apoi cerul: nimic! Gol! 
 — De acum nu mai vine! 
 — Nu! 
 — Se va fi dus în pădure, la umbră. 
 — Tîlharul! Ştii cînd a prins puicuţa? 
 — Da’ cînd a prins puiul de raţă? 
 — Măi, Nicule! S-a învăţat la noi şi nu ştii niciodată cînd vine! 
 — Hai să măncăm de-amiază. Azi nu mai vine. 
 — Da’ nu-i încă amiază. 
 — Mie mi-e foame. Să-l întrebăm pe bunicul. 
 — Hai!
 Se luară de mînă şi se strecurară în tindă.
 — Aşa-i că-i amiaza, bunicule? 
 — Încă nu-i! Ţi-e foame? 
 — Ni-e foame la amîndoi. 
 — Dar dacă vine tîlharul pînă mîncaţi? Haida să vă dau pe rînd cum v-am mai dat. Unul să păzească afară. Care-i mai flămînd? 
 Fetiţa arătă cu degetul la băiat.
 — El!
 Şi ea ieşi în curte să vegheze.
 În cer nu era nimic nici acum, nici deasupra casei lor, nici
 cît putea vedea deasupra satului. 
 Cloştile cu pui mai mici se puseră la umbra gardului şi începură să se scalde în ţărînă. A treia umbla singură prin curte, cloncănind din cînd în cînd. Puii ei se împrăştiaseră. Unii trecuseră, prin gard, în grădină. 
 După ce-i dădu copilului de mîncare, bunicul ieşi în curte, cercetă şi el cerul. 
 — Vino de mănîncă şi tu, se vede că s-a dus tîlharul. 
 Dar abia începu să mănînce şi fetiţa, şi în curte izbucniră cîrîiturile cocoşului şi ale cloştilor. Ba trecură grabnic din cîrîit în cotcodăcit, încît se părea că arde, atîta larmă şi atîta învălmăşeală şi fugă de găini. 
 Cînd ieşiră grabnic în curte bunicul şi nepoţii, din grădină se ridică tîlharul cu un pui din cei mărişori în cioc. 
 Alergară, strigară, hîşîiră, aruncară cu bucăţi de lemne şi bătrînul şi copiii, pătrunzînd în grădină, dar uliul cel mare, hîrăul, tîlhar de ziua mare, bătea regulat din aripile largi şi se ducea în drumul lui. 
 Fetiţa începu să plîngă. Băiatul aflase nişte pietre şi arunca şi acum în văzduh după tîlhar. 
 — Ce mai arunci cu pietre? Acuma nici glonţul n-ar mai avea ce-i face! De cînd s-a ridicat din grădină, cu o puşcă bună îl puteam trăsni. 
 Copiii voiră să afle numaidecît pe care pui l-a dus hîrăul. Începură să-i cheme. Fetiţa aduse un pumn de grîu, dar fu aşa învălmăşeală de pui şi de găini, încît nu putură afla nimic. 
 Pînă azi din puişorii cei mai mari mai rămăseseră zece. De acum vor mai fi numai nouă. 
 — Mi se pare că lipseşte cocoşelul cel pestriţ, zise băiatul. 
 — Nu! Pe cocoşel l-am văzut. Dar n-am văzut puicuţa cea neagră. Asta trecea mereu în grădină. 
 — Ce să facem, zise necăjit bunicul. Dacă n-am grijit nici azi, apoi n-am mai grijit niciodată! Bată-l Precista de tîlhar! Se vede că a stat ascuns prin vreun pom din grădină! Acum chiar puteţi mînca de-amiază liniştiţi! Azi nu mai vine a doua oară! 
 Copiii se mai împăcară cu soarta şi începură să mănînce. Amieza şi bunicul. 
 — Oare să fi fost tot uliul care a luat şi puii ceilalţi? întrebă fetiţa. 
 — D-apoi cum? Tot el! Tot tîlharul! Că aşa-i legea lui: unde se înfruptă o dată, vine mereu. 
 — Trăbă puşcă, bunicule! se viteji copilul. 
 — Trăbă, dar de unde? 
 — Să ceri una de la jandarmi. 
 — Zadarnic aş cere, că nu dau. 
 — Spuneai că au şi pădurarii. 
 — Au, dar nici ei nu le împrumută.
 Un răstimp copilul se gîndi.
 — Să meargă tata şi să le ia una! 
 — Păi cum! Să se bată cu pădurarii? 
 — Să vină unul cu puşca lui aici, să-l împuşte pe tîlhar,zise fetiţa. 
 — Vezi, tu ai spus un lucru cuminte. Numai cît oamenii 
 n-au vreme să păzească cu ceasurile după o pasăre. Se făcu o vreme linişte. 
 — Acum iar ne ceartă mama, zise într-un tîrziu copila. Da’ noi nu suntem de vină; nu-i aşa, bunicule? 
 — Nu sunteţi şi o să vă apăr eu, nu aveţi nici o teamă. Păi, ce să-i faci! Orice vieţuitoare trăbă să se hrănească cu ceva pentru a trăi. I-ar fi şi uliului mai uşor să mănînce iarbă, ori frunză din codru, nu să sgăure cu ceasurile în înălţimi, pentru a se arunca asupra unei păsări. Da’ ce să-i faci! Fiecare vieţuitoare cu legea ei! Noi trăbă să ne apărăm avutul, nu-i vorbă! Cine-şi dă oaia lupului de bună voie? Da’ uneori, iată, nu putem! Las’ că vorbesc eu cu mamă-ta! 
 TURTURELELE 
 Păşunea comunală se întinde, cît vezi cu ochii, urcînd uşor către măgurile de la răsărit, cinci la număr, care se înalţă, toate rotunde, într-un singur şir, la marginea orizontului. Par ridicate anume, nu prea departe una de alta. Sunt pline de tufe de spini, care se mai rătăcesc şi prin păşunea comunală, de unde le-au stîrpit de mult ţăranii. Pe măguri le-au lăsat pentru capre, că lor le place să roadă mereu. Ele pasc mai mult pe cele cinci măguri. Nu-s prea multe, vreo treizeci. Înainte vreme erau peste sută. Dar de cînd sătenii au ajuns la mai multe oi şi vaci, caprele s-au mai împuţinat. 
 Dacă ele n-ar trece pînă la măguri, prin toată păşunea, s-ar prăsi şi aici mai multe tufe de spini, din rădăcinile celor răzleţe. Dar caprele, în trecerea lor grăbită, au totuşi vreme să reteze şi să ronţăie orice lujer. 
 Spre miazănoapte păşunea e tivită de păduri mari, bătrîne, iar spre apus şi miazăzi de lanurile şi ogoarele satului. 
 Întreg hotarul ce suie la o înălţime destul de mare e cam sărac şi aşteaptă multă gunoire, aşa că o parte din pămînt îl lasă la fiecare an de ogor, pe care pasc oile şi se pun stînile. 
 Mai ridicată şi mai săracă este însă păşunea comunală. Sătenii, care au copii numai buni pentru păşunatul vitelor, nu le dau în ciurdă, ci, dis-de-dimineaţă, cu trăistuţa cu merinde după grumazi, cu bîta în mînă, duc vitele la mîncare mai bună; pe marginea lanurilor şi a luncilor, dar tot mai mult prin pîraiele mari, pline de rupturi cu iarbă grasă, care trec din păşune în păduri. Cirezile sunt prea mari pentru a paşte aici, ciurdarilor li-e frică să nu se rătăcească vreo vită prin păduri, aşa că păşunea cea bună rămîne pentru vitele copiilor. 
 Pîraiele sunt largi, pline de surpături, şi prin adîncul celui mai mare se prelinge şi un firicel de apă, oprit de copii în bulboane din care se pot adăpa vitele. 
 Nu sunt mulţi de care părinţii se pot lipsi pentru a-i trimite cu vitele la păşune. Trei-patru grupuri de ortaci de aceeaşi vîrstă, între doisprezece—paisprezece ani, care se înfierbîntă la jocuri cu mingea şi cu “poarca” — un joc cu o bilă de lemn, de obicei o trupină mică şi rotundă ca măciuca unei bîte pe 
 care unul o opreşte să intre într-o gaură făcută anume, iar ceilalţi se silesc să o ducă acolo, lucrînd toţi numai cu bîtele. 
 În pîraiele acelea e şi mai răcoare ca în păşunea comunală, unde, afară de cele patru cumpene de la fîntînile din care se adapă cirezile, nu mai face nimic umbră pămîntului. 
 În pîraie sunt cîţiva stejari bătrîni cu coroanele largi, la umbra cărora se adună vitele cînd e căldura prea mare. În crengile lor vin adeseori din pădure turturele şi guruie întristate, aşezate uneori pe cîte-o ramură uscată, aşa că băieţii cu vitele le pot vedea bine. 
 Dacă nu le-ar auzi tînguirea aşa de pătrunzătoare, deşi se repetă mereu aceleaşi patru-cinci note, mulţi le-ar lua drept porumbi sălbatici, dar după cîntec le cunosc cu toţii: 
 — Gru-gru-gru! Gru-gru-gru! Gru-gru-gru! De cîte ori încep să guruie în stejarii din pîrău — uneori şi trei-patru deodată — copiii tac şi ascultă. 
 În cîntecul turturelelor este tristeţe adîncă, grăitoare, aproape omenească, ori numai oamenilor li se pare aşa şi ele, spunîndu-şi cîntecul, se veselesc ca oricare pasăre. Copiii rămîn mişcaţi la guruitul lor, care-i învăluie ca o negură de melancolie. 
 O întristare le umple sufletul. E ceva şi discret şi foarte fin în cîntecul turturelelor. 
 Copiilor le place cu toată monotonia lui. Guruitul lor e mai cald şi mai adînc decît al celorlalţi porumbi sălbatici. 
 În pădurile ce se ridică vecine cu pîraiele sunt tare multe turturele. Cînd încep să cînte şi în stejarii apropiaţi din pădure, să te răstorni pe spate şi să tot asculţi. 
 Ele se întrec în cîntec în luna mai, ca toate păsările pădurii, de dimineaţă pînă nu dau călduri prea mari şi după-amiază cînd începe a se răcori. Cîntă de dragul cuiburilor, ouălor, al puişorilor din ele. Cîntă de dragul primăverii şi vieţii celei nouă, oricît ar părea de supărate, nu numai după glas, ci şi după îmbrăcămintea lor sură. 
 Copiii cu vitele au trecut prin şcoala satului patru ani, unii mai regulat, alţii cu lipsuri mai mari, care cum au putut şi cum i-au lăsat necazurile. Cîţiva ştiu din şcoală versuri despre turturică şi le tot trec prin gînd, în vreme ce ascultă cîntecul, pînă cînd vreunul se trezeşte că le spune tare: 
 Amărîtă turturică,
 Of, sărmana, vai de ea —
 Cînd rămîne singurică
 Zboară tristă prin pustie
 Mai mult moartă decît vie.
 Unde vede-o apă rece
 Ea o tulbură şi trece,
 Şi cînd stă cîteodată,
 Stă pe-o ramură uscată.
 Unde vede vînătorul
 Acolo o duce dorul.
 Versurile le plac la toţi şi se silesc să le înveţe şi cei care nu le ştiu, sau care le-au uitat. Şi le învaţă uşor. Nu peste mult se aud repetate şi de unul şi de altul. Copiilor li se pare mai trist cîntecul turturelelor în zilele ploioase, cu cerul sur, cu pădurile întunecate, cu pîlcuri de neguri prin văgăuni. Nu se mai aude nici un cîntec de pasăre, numai al supăratelor porumbiţe cenuşii. 
 — Gru-gru-gu! Gru-gru-gu! Gru-gru! Un duh de melancolie îi pătrunde, dar le place să asculte cît de mult. Tot trăbă să fie ceva omenesc în cîntecul lor! 
 Cînd soarele începe a dogorî şi turturelele tac, ei îşi văd de jocuri pînă tîrziu dup-amiază, cînd încep iar, pe răcoarea înserării. 
 * 
 După cîteva zile de vreme rea se înstăpîni iar bolta se-nină deasupra lumii. Copiii cu vitele se împărţiră: unii care să le păzească, alţii să culeagă bureţi din pădure, schimbîndu-se. După ploi îşi ridicară din frunzişul umed încă pălărioarele albe, galbene, potop de bureţi, uitîndu-se miraţi în jurul lor, parcă neştiind cum s-au trezit acolo. Erau potop, încît copiii îşi umplură în grabă traistele. 
 După ce le puseră la umbra stejarilor începură jocurile, cînd deodată se treziră înaintea lor cu moş Mitruţ, ciurdarul. 
 — Merge “poarca”, merge, măi feciori?
 Bîtele nu se mai loviră o clipă.
 Ciurdarul era c-o traistă mare după grumaz.
 — Sunt bureţi, măi băieţi, nu ştiţi voi? 
 — Sunt potop, moş Mitruţ.
 — Păi aşa gîndeam şi eu, după atîtea ploi au trebuit să 
 iasă din frunzişul uscat. Voi aţi cules? Copiii arătară traistele din umbra stejarilor. 
 — Aţi intrat departe în pădure? 
 — Nu, moş Mitruţ, cît ce intri îţi umpli traista. 
 — Ei, dacă ar fi traista mea mică cum e a voastră! Da’ uitaţi-vă aici! Eu am un sac! 
 — Chiar un sac să ai, şi-l umpli în grabă. Că nu poţi păşi de ei! 
 — Voi vedea eu îndată, măi copii!
 Şi ciurdarul se afundă în pădure.
 Copiii îşi continuară jocul şi nici nu-şi mai dădură seama
 cum trece timpul cînd se propti în faţa lor, pe picioarele-i scurte şi groase, ciurdarul cu străiţoiul umplut de bureţi. Abia acum văzură copiii bine cît de mare era traista ciurdarului: era ca a cerşetorilor străini care trec uneori prin sat. 
 Moş Mitruţ îşi puse traista pe pajişte şi şezu lîngă ea. Îşi scoase pălăria, o puse lîngă traistă. Capul lui, cu plete sure, aburea. 
 — Bureţi sunt mulţi, măi copii, dar sunt şi locuri grele. Cei mai frumoşi pe-acolo au răsărit. Da’ voi cunoaşteţi bureţii buni? 
 — Cunoaştem, cum să nu! 
 — Ia aduceţi traistele să vedem!
 Copiii le aduseră în grabă, şi ciurdarul răscoli prin toate.
 — Numai bureţi albi şi urechiuşi! Bine, măi copii. 
 — Păi, îi cunoaştem şi noi, moş Mitruţ. 
 — E bine să se priceapă omul la toate în lumea asta. 
 Pînă vorbiră, o pereche de turturele zburară din pădure într-un stejar din pîrîu, şi în curînd mai veni o pereche. 
 — Drăguţele de ele, tot pereche le place să zboare, zise 
 ciurdarul. 
 În curînd se auzi dulcele lor guruit. 
 O vreme se făcu linişte. Toţi ascultau. Apoi un băiat mai 
 îndrăzneţ întrebă: 
 — Oare de ce-s aşa de supărate turturelele, moş Mitruţ? Omul nu răspunse în grabă. Asculta întins. 
 — Cum n-or fi, măi băiete, cînd îşi aduc aminte de suferin-ţele lor de altădată. Trăbă să ştii că odată au fost şi ele oameni. Nu le ştiţi povestea? 
 — Nu le-o ştim, se repeziră cu gura toţi copiii. Omul îşi puse mîna streaşină şi se uită după soare. 
 — Mai este vreme! zise el, gîndindu-se la ciurda de vaci unde lăsase paznici pe doi nepoţi mai mari. Dacă mai este vreme, haida să v-o spun eu. 
 Copiii se adunară grabnic roată în jurul lui. Şi moş Mitruţ începu povestea: 
 “A fost odată, în vremile cele bătrîne, doi oameni săraci, dar săraci lipiţi pămîntului. În loc de casă aveau un bordei în pămînt; în loc de mămăligă coceau cîteva boabe de porumb, că n-aveau niciodată destul să ducă la moară, să facă făină. 
 De muncit munceau din crăpatul zorilor pînă nu se mai vedea. Dar pe vremea aceea era iobăgie amară, iar stăpînii lor se nimeriseră mai pestriţi la maţe ca alţii. Munceau fără nici un folos pentru ei. Erau robi în toată legea. Şi nu era 
 nici un judecător drept la care să se plîngă cei doi oameni năpăstuiţi. 
 Erau tineri amîndoi şi frumoşi lucru mare, iar dacă-l durea pe unul ceva, numaidecît îl durea şi pe celălalt, aşa se aveau de dragi. Numai din dragoste trăiau şi din ea se săturau, că de pe partea mănîncării — sănătate bună! 
 Stăpînii îi pismuiau chiar pentru că erau frumoşi amîndoi şi se iubeau, şi-i puneau la lucrurile cele mai grele, doar se vor prăpădi de la faţa lor. Dar perechea cea tînără nu se prăpădea, ci tot creştea în frumuseţe, fiindcă iubirea lor tot sporea. 
 Lucrau, răbdau, plîngeau, dar la urmă iar se bucurau că trăiesc. Nu le păsa că-s flămînzi. La o clipă de odihnă se uita unul în ochii altuia şi se giugiuleau, se dezmierdau ca nişte odrasle de împăraţi. 
 Stăpînii crăpau de necaz: ei aveau toate bunătăţile pămîn-tului şi totuşi se certau şi se băteau în fiecare zi, spre ruşinea slugilor. Nu se înţelegeau în nici un lucru şi îmbătrîneau văzînd cu ochii de atîta răutate ce se încuibase în ei. 
 Nu peste mult timp veninul din ei îi îmbolnăvi greu şi se temeau de moarte. 
 Atunci se înţeleseră pentru întîia oară în viaţa lor. Stă-pînul zise: 
 — Noi ne prăpădim, şi cei doi mişei rămîn să se iubească mai departe. 
 — Nu pot muri pînă-i ştiu în viaţă, răspunse femeia. Dacă eşti stăpîn pe averea ta, pune slugile să-i bage în temniţa cea mai adîncă. 
 Bărbatu-său o ascultă îndată. 
 — Nici pîine, nici apă! porunci el slugilor. Perechea de tineri fu aruncată în întunericul cel mai adînc fără pîine, fără apă. 
 Dar ei cîntau ziua-noaptea, gîngureau mai mult, mîngî-indu-se unul pe altul. 
 Trecură zile în chinurile foamei, dar ei parcă nu le simţiră. 
 Stăpînii aşteptau în toată ziua vestea că au murit. Dar nimeni nu le aduse vestea. În schimb, ei intraseră cu un picior în groapă. 
 — Porunceşte-le să nu mai cînte aşa tare, că se aude pînă la noi şi nu putem dormi de răul lor. 
 — Abia suspină, stăpîne, nu mai au putere să cînte cu glas, răspundea temnicerul. 
 Dar stăpînii auzeau mereu gînguritul lor. Cînd începură amîndoi să horcăie de moarte, stăpînul mai avu putere să poruncească gîdelui să-i scoată din temniţă şi să le taie capul. 
 Porunca s-a ţinut, dar cînd a ridicat gîdele paloşul, n-a mai avut în cine da: două păsărele sure se înălţau în văzduh. Aşa s-au născut în lume turturelele, măi copii!” 
 Ciurdarul, întristat şi el de poveste, îşi luă traista şi grăbi la turma de vaci. În curînd trebuia să o pornească spre sat. Soarele se apropia de asfinţit. 
 În pădure guruiau pe întrecute turturelele. Copiii rămaseră o vreme pe gînduri, apoi, adunîndu-şi vitele, porniră cu ele spre sat. 
 LA PĂDURE 
 N-a mai putut răzbi cu el: de două zile se ţinea după tatăl său prin curte, prin grădină, la tăietorul de lemne, pe la şira de paie din grădina şurii. 
 — Mă iei cu dumneata, tată? Zău, ia-mă şi pe mine! 
 Auzise vorbindu-se în casă că omul va trebui să meargă la pădure, să aducă un car de vîrfuri, din cele rămase din iarnă în delniţa ieşită lui la sorţi. Fănică văzuse că în curte nu mai erau decît cîteva braţe de crengi uscate în locul unde fusese 
 o grămadă mare şi pricepu că tatăl său va trebui să aducă altele. 
 Tatăl său nu-i prea răspundea, se făcea că nu-l aude şi nu-l vede. Dar Fănică se ţinea scai de el şi nu ostenea să se roage. 
 Nu mai ieşise din sat pînă acum. Nici în car n-a fost, decît din curte pînă-n drum. Şi, Doamne, ce bine era în car! Să nu te mai cobori! Dar cînd ajungea carul lor în calea ce ducea la cîmp, tatăl său, fără să mai oprească boii, îl lua pe sus şi-l punea în drum. De multe ori Fănică se zvîrcolea şi răcnea în braţele romînului, pînă atingea pămîntul cu picioarele. 
 — Aha! De ăştia îmi eşti? Bine că ştiu! Altă dată nu te mai aduc nici pînă aici! 
 Cînd îl auzea pe tatăl său vorbind aşa şi părînd mînios, Fănică tăcea îndată şi numai lacrimile de pe obraz arătau că a plîns. 
 Anii cît a fost mic atîta era drumul său în car. Dar acum nu mai era mic şi tatăl său l-ar putea duce cu carul pînă la pădure, unde-o fi pădurea aia, dar de bună seamă era drum lung pînă acolo, că din sat nu se vedea nici o pădure. Şi să meargă în car atîta vreme! I se lumina faţa la gîndul ăsta. Apoi, îndată ce-i veni în minte că poate tatăl său nu-l va lua cu el, buzele i se încreţeau spre plîns, şi uneori se miorlăia: 
 — Mă duci şi pe mine, tată? 
 — De! Voi duce un plîngoce ca tine!
 Atunci îndată i se descreţeau buzele.
 — Da’ nu plîng! Mă iei cu dumneata? 
 În ziua cînd începu să gătească pentru pădure carul şi Fănică era tot în picioarele lui şi tot cu lacrimi în ochii măriţi de aşteptare, tatăl său zise: 
 — Vom vedea ce va zice şi mamă-ta. 
 — Mama mă lasă, se învioră copilul. 
 — Te lasă că vrea să mai scape de tine. Dar bunică-ta ce zice? 
 — Mă lasă şi ea. Numai zice să am grijă să nu cad din car cînd vom veni cu lemnele. 
 — Apăi vezi! Este o primejdie! 
 — Nu mă voi sui în vîrful carului pe lemne, ci voi veni pe jos cu dumneata! 
 — Măi, măi! Ţi s-a şi urît cu carul? 
 — Nu mi s-a urît, dar dacă zice bunica să nu cad. 
 — Numai copiii mici cad şi dacă ţi-e frică nu te mai duc nicăieri. 
 Fănică puse buza şi începu să trîmbiţeze în toată legea. La vorbele de mai înainte ale tatălui său şi din glasul lui domol înţelesese că nu se mai împotriveşte şi-i păruse că a prins pe Dumnezeu de picior. Şi acum, deodată, i-a turnat o cofă de apă rece în cap. 
 Ieşi şi mamă-sa şi bunica din casă să vadă pentru ce plînge aşa de tare. 
 — Ce-i cu el? Ce are? întreabă mamă-sa. Nu mai plînge, măi Fănică! 
 — Ce să aibă? E prea mic şi fricos să-l duc în pădure. Se teme să vină îndărăt în carul încărcat cu lemne, zice că va veni pe jos. Dar cum să vină pe jos atîta drum un copil ca el? Ar trebui să-l aduc în braţe. 
 — Mai taci şi tu şi ia copilul cu tine, zise bunica. Încă n-a ieşit din sat şi-i trecut de cinci anişori. 
 — Dacă zici dumneata, îl duc. Dar dacă va vedea un lup în pădure? 
 — Nu va mai vedea nici un lup, şi mai ţine-ţi şi tu gura odată. Îl fierbi pe bietul copil în toate apele, zise mama. 
 — Dacă l-ai făcut fricos, eu ce să-i fac? Acu, de-o probă, îl iau la pădure, să nu vi se pară că-l necăjesc anume. 
 Fănică tăcuse de mult din plîns. Îşi ştersese şi lacrimile cu mîneca largă a cămăşuţei. Ascultase cu încordare toate vorbele şi acum era încredinţat că-l duce la pădure. 
 Începu să zburde prin curte, să se învîrtă în jurul carului, să alerge în poiată să vadă boii, să fugă în casă şi să iasă iar. 
 Cum i-ar fi plăcut acum lui să fie fecior mare, să dezlege boii de la iesle, să-i prindă el la jug, să fie mai repede gata de drum! Ori el să înjuge numai pe Bodor, iar pe Joian să-l lase pe mîna tatălui său, că era cam împungaciu!... 
 Erau acum toate gata la car, funia cea lungă şi groasă era strînsă şi pusă cu belciugul în capătul loitrei, securea era la locul ei în inelul de fier, boii erau înjugaţi, numai traista cu merinde mai trebuia. 
 Cînd veni bunica cu ea, omul o luă în mînă, o cîntări, se uită la ea şi zise: 
 — Mi se pare că v-aţi uitat că suntem două guri. 
 — Am pus mîncare destulă, n-avea grijă. 
 — Pînă la pădure va flămînzi copilul. Apoi în pădure şila întoarcere? Va trebui să fie tot cu traista după el! 
 — Nu mi-e foame, tată! 
 — Numai asta ar mai trebui să-ţi fie foame pînă ce nici n-am ieşit din curte. Sui în car! Fănică se cuibări repede într-un ungher, înainte, pe scîn-dura tare. 
 Ieşiră în drum şi nu peste mult timp ajunseră deasupra satului. Calea era încă plină de bruşi şi carul hurduca tare. Pînă la un loc drumul urca mereu şi Fănică vedea acum mai întîi satul întreg. Îl luă cu ameţeală; atîtea case! Cîte vor fi? Şi toate sunt în satul lor. Mare sat! Şi uite ce multe grădini, toate pline de pomi! La spatele caselor şi a şurilor era o mare de verdeaţă. Poate aşa va fi şi pădurea! 
 Şi boii înaintau încet, rumegînd, şi tatăl său îi mai îndemna cu cîte-o vorbă. 
 — Cea, Bodor! Hăis, Joian! 
 Of! Doamne! Ce n-ar da el să şadă pe ceaglău, cu biciul pe spate, în locul tatălui său, şi să mîne boii! El ar pocni din cînd în cînd şi din bici. 
 Ajunseră deasupra urcuşului şi acum se deschidea, jur-împrejur, zarea pînă departe. 
 Uneori carul hurduca aşa de tare prin bruşi, încît Fănică se prindea cu mîna de loitre; începură să-l doară toate mădularele şi să-i amorţească piciorul care era sub el. Se mai răsucea luîndu-şi altă poziţie, dar de la o vreme, oricum se aşeza în car, îl dureau toate cele. Şi pădurea încă nu se vedea nicăieri. 
 — Parcă ai înţepenit, măi Fănică! 
 — Ba nu, dar mi-a amorţit oleacă un picior. 
 — Mai întinde-ţi-l şi tu! 
 — Mai este mult? 
 — Ce să fie? 
 — Pînă la pădure. 
 — Ce? Te-ai săturat de car? 
 — Nu, dar nu văd pădurea. 
 — Vei vedea-o în curînd. Acuşi începem să coborîm, şi în groapă se întinde pădurea. Dar nu ţi-e foame? 
 — Nu! 
 — Spune dacă ţi-e foame, că hurducatul ăsta flămînzeşte pe om. Copilul simţea parcă deşertul din el. Era lihod pe dinăuntru. Dar îi era ruşine să spună că-i foame. 
 Treceau printre holdele de toamnă, mărişoare pentru luna mai, şi mireasma verdeţii umplea văzduhul şi ameţea puţin pe copil, ca o băutură. 
 Cînd se ostenea de privit în depărtări, se uita prin leasa carului cum fuge pămîntul dedesubt. Era şi asta o mare minune ca şi nemărginirea în care parcă plutea cu boii, cu car cu tot. 
 Ehei! Dar acum chiar îl dor toate mădularele! De cînd tot vin, tot vin şi nu mai ajung la pădure. Începură a coborî şi numaidecît în vale, înaintea lor, se văzu pădurea tălăzuindu-se pînă-ntr-ale zări. 
 — Dac-ai înţepenit, poţi veni şi pe jos la vale, e uşor, nu te osteneşti, zise omul cînd opri boii să mai răsufle. 
 Dar Fănică rămase în car. De-acolo vedea mai bine pădurea. 
 Asta era pădurea! 
 Nu! Nu era asta! Fănică nu văzu decît tot orizontul depărtat. O întunecime neclintită. 
 Copilul nu simţi pădurea decît cînd intrară cu carul în ea pe-o cale îngustă, mai mult pajişte decît cale, peste care se bolteau coroanele puternice ale stejarilor şi fagilor. 
 Îl săgetă deodată prin inimă şi pofti să se coboare din car. Simţi că a intrat într-o altă împărăţie, în care era şi străin şi tare acasă. Parcă-l îmbrăţişa o fiinţă de neguri, ceva cald şi bun şi ocrotitor şi nu-i mai trebui car. 
 — Acum oprim puţin, Fănică, şi îmbucăm ceva, că mi s-a făcut şi mie foame. După ce-om mînca, te poţi coborî dacă vrei. 
 — Vreau! 
 Dar ce bucate mai erau cele din traistă? Era numai pită cu slănină şi mămăligă rece cu brînză şi cu ceapă, dar parcă erau dintr-altă lume. Aşa gustoase n-a mai mîncat el! Şi aşa flămînd încă n-a mai fost! 
 — Aici este şi un izvor. Nu ţi-e sete, măi Fănică? 
 — Ba mi-e tare sete! 
 Băură şi porniră cu carul mai departe. În curînd ajunseră la delniţa lor, în tăietură, şi omul dejugă boii şi-i lăsă la păscut. 
 În tăietură era păşune mare şi grasă şi boii nu se prea mişcau dintr-un loc. Omul începu să încarce carul, iar Fănică intră în tufărişul tăieturii, pînă la piept. Nu înotă multă vreme în desimea aceea mirositoare de lujeri tineri, de iarbă, de flori sălbatice cu mireasmă tare, nu cuteză să se depărteze prea tare de boi. 
 Ei erau lumea lui de-acasă, iar aici era altă lume: îmbătă-toare, ameţitoare, străină şi sălbatică. 
 Şi totuşi, ce mîngîiere îi pătrundea întreaga fiinţă cum se lăsase jos în iarba înaltă, din care nu i se mai vedea decît pălăriuţa. 
 Deosebea aroma unei ierbi pe care o aducea uneori tatăl său acasă şi o punea la grindă, iar mamă-sa în lada cu haine. Aşadar aici creştea paranginea, îşi zise el. Şi o altă mireasmă aţîţătoare venea pînă la el uneori. Vezi bine, o cunoaşte el şi pe asta. E a dumbravnicului, pe care îl aduceau copiii mari, care păşteau vitele pe lîngă pădure. 
 Să meargă şi el să caute? Dar dacă va rătăci şi se va pierde prin tufele astea? De la o vreme nu se mai putu împotrivi; va căuta doar numai pînă de unde se văd boii! 
 Cînd să se ridice din iarba parfumatăî văzu plutind în cer, deasupra tăieturii, o pasăre mare. Zbura în cercuri, cu aripile întinse, fără să fîlfîie vreodată, şi se învîrtea în acelaşi loc. Nu era nici uliul cel mare, hîrăul, care se învîrtea uneori şi deasupra curţii lor — era cu mult mai mare. Şi din cînd în cînd pătrundea de-acolo, din înălţimi, un strigăt scurt, ascuţit. Un fel de cheunat. 
 Oare pasărea trimitea ţipătul acela? Dar altul cine? 
 Privi multă vreme rotirea de sus, ce desena un cerc negru pe cer, apoi, durîndu-l grumajii, îşi plecă capul. Printre lujerii tineri şi fragezi din faţa lui se făcea ca o cărare prin care putea vedea mai departe. Îşi uită de iarba mirositoare pe care voia să o culeagă şi privirile îi fură atrase de-o pată sură, drept pe cărare înainte, care se tot mişca. 
 Ce putea fi? 
 Se uită peste umăr şi văzu boii aproape păscînd liniştiţi iarba grasă. 
 — Ce să fie? se miră el. 
 De mişcat se mişca, de bună seamă, parcă era cu cap şi păştea la iarbă. Va fi vreo oaie, vreun miel? Dar de unde să fi venit în tăietură aşa departe? 
 Deodată Fănică scoase un ţipăt: pasărea din văzduh, lă-sîndu-se în cap, căzu ca fulgerul drept deasupra vietăţii care se mişca în cărăruia aceea. Dar în aceeaşi clipă se învăluiră tufişurile din apropiere şi copilul nu mai văzu în cărare nimic. Şi îndată pasărea îşi luă zborul, fîlfîind din aripile grozav de mari. Aşa aripi Fănică n-a mai văzut. 
 — Bine că a scăpat! auzi din spate, din dreptul boilor, pe 
 tatăl său. Copilul îl privi neînţelegînd nimic. 
 — N-ai văzut? 
 — Am văzut!
 — Şi nu ştii ce s-a întîmplat?
 Fănică clătină din cap că nu.
 — A fost un fel de vultur, un uliu mare de tot, care a vrut să prindă un pui de iepure. Dar se vede că iepuraşul a fost un şoldan şi s-a ascuns în tufă. Acolo tîlharul n-are ce-i face, se încurcă cu aripile şi nu mai poate zbura. Bine că a scăpat săracul! 
 Fănică nu înţelese în grabă ce-i spunea tatăl său. Era încă înfricoşat de săgetarea păsării negre prin văzduh. 
 — Bine că a scăpat iepurele, zise el într-un tîrziu, scîrbit parcă de toată întîmplarea. 
 — Uneori scapă, alteori nu; asta merge după isteţime şi iuţime. Copilul simţi o amărăciune în suflet, care îi risipi pe-o 
 vreme bucuria ce-l copleşise aici, în tăietură. Să vrea să omoare un iepuraş? Ce pasăre blestemată? 
 — Am isprăvit de încărcat, Fănică. Haida să mănîncăm, că-i ojina, şi să plecăm, să nu ne apuce noaptea pe drum. Către casă nu-i fu frică copilului în carul încărcat cu lemne. Era şi tatăl său în car, lîngă el. 
 Fănică tăcea mereu. Omul începu să fredoneze o doină. Copilul asculta, dar nu-l auzea. Gîndul lui se înfunda mereu în lucruri neînţelese parcă, în aerul acela străin din pădure, într-o lume nouă. 
 CULESUL PORUMBULUI 
 Primăvara fusese secetoasă pînă după Sîngeorgiu, arătu-rile grele, cu bruşi mari şi tari, aşa că plugarii nici nu cutezară să arunce grăunţele de porumb sub brazdă. De ce ar fi semă-nat? Să hrănească norii de ciori care se lăsau cînd ici, cînd colo, peste arături? De unde se vor fi adunat atîtea ciori de cele mari, cu aripile sure, tivite cu negru? 
 Încercaseră o vreme cu grăpile de fier să spargă bruşii, dar colţii săreau de pe un bruş pe altul şi nu-i puteau zdrobi. 
 Plugarii erau tăcuţi, încruntaţi: îşi schilăviseră vitele cu aratul în cremene şi cu zadarnice încercări de grăpat. Priveau zadarnic cerul senin şi se scîrbiră de vînturile mari şi reci care băteau necurmat de la miazănoapte de vreo trei săptă-mîni. Multe locuri rămăseseră nearate. 
 — Anul ăsta am pus-o de mămăligă! ofta cîte unul. 
 — De! Au mai fost primăveri secetoase. 
 — Ca asta n-am mai apucat, şi-s om bătrîn. 
 — De-acum pentru porumb e tîrziu. La Sîngeorgiu trebiue să se afle sămînţa în pămînt, şi nu într-unul uscat cum sunt arăturile noastre de azi. Eu mă gîndesc ce să seamăn în locul porumbului. 
 — Ce să semeni? Eu tot porumb voi semăna, altfel ce mănîncăm la iarnă? 
 — Tot nu vei mînca la iarnă mămăligă, chiar dacă ar ploua mîine! 
 — Să fie numai ploaie destulă, să-i umble vreme potrivită şi să fie o toamnă lungă! Să vezi ce cucuruze se vor face. Cînd se vor muia de ploaie arăturile din  i e s t a n şi se vor fărîmiţa bruşii de atîtea vînturi, să vezi ce ţărînă se va face! De-a dragul să sameni! 
 Aşa şi într-alte chipuri vorbeau plugarii din sat şi chiar cei cărora le pierise nădejdea să mai samene porumb aşteptau ca pe ace să plouă. Ce ar putea face un an fără mămăligă? 
 La Sîngeorgiu se împliniseră cu străşnicie toate riturile străvechi pentru ploaie: nu rămăsese fată mare, dar nici fetiş-cană, pe care feciorii să nu toarne găleţi de apă din fîntînile satului şi nu rămaseră copile şi băieţi neurzicaţi, ei între ei. Toţi aveau mîinile pline de băşici. 
 Totuşi nu plouă pînă la trei săptămîni după Sîngeorgiu. Atunci, într-o noapte, se descuie cerul. O săptămînă a plouat mereu: cînd a mîzguit, cînd a ciuruit, cînd s-a descărcat în picuri mari şi tari ca grindina. 
 Oamenii umblau cu capul gol: las’ să-i plouă, să le fie şi lor şi arăturilor şi păşunilor! Căci şi păşunile abia de-acum se vor înfiripa, să pască vitele mari. Se muiară şi se risipiră bruşii de colţii greblelor de fier peste grăunţele semănate acum. După ploaie urmară călduri de mai, şi iarăşi ploi, a umblat tot vreme potrivită, aşa că în secere oamenii se treziră că isprăviseră cu prăşitul de-al doilea ca şi într-alţi ani. Porumbul era înalt pînă la piept, cu fire puternice, cu frunze negre şi grase. 
 — Iată, ne arată să nu mai cîrtim, ziceau cei care deznă-dăjduiseră în primăvară. 
 — V-aţi făcut păcate degeaba, răspundeau cei care rămăse-seră tari în credinţă. Niciodată omul nu ştie ce-l aşteaptă. 
 — De-acum numai de-ar fi o toamnă lungă! Oricît de frumos, porumbul e în întîrziere cu patru-cinci săptămîni. Să aibă vreme să se coacă! 
 La mijlocul lui septembrie a brumat uşor, iar pe munţi s-a pus un strat subţire de zăpadă. Dar atîta a fost toată primejdia. După o săptămînă, vremea s-a încălzit şi s-a pus o toamnă cu seninătăţi statornice, care a ţinut pînă la sfîrşitul lui octombrie, ba a mai trecut cu un picior şi în noiembrie, pînă pe la jumătatea lunii. 
 Ce porumb s-a făcut? Pădure! Cîte doi şi trei tulei pe-un fir, cît le rîdea oamenilor inima. 
 În aceeaşi zi a intrat satul întreg la cules, la începutul lui noiembrie. Dimineţile erau răcoroase, dar îndată ce se ridica soarele, o căldură bună începea să joace în valuri fine deasupra lanurilor de porumb. Frunzele uscate foşneau încet la adierea boarei şi o mireasmă îmbătătoare se risipea în aer. Era coaptă şi cînepa de sămînţă, semănată printre porumb, iar pe miezuini crescuse deasă şi înaltă, cît nu-i ajungeai cu mîna la măciuliile grele, pline de sămînţă. Mireasma ei tăia pe a porumbului, o aromă tare şi ameţitoare. 
 Plugarii îşi lungeau carele cu inima cea lungă şi le înălţau laturile cu scînduri, să încapă cît mai mult porumb. 
 Se culegea cu foi cu tot şi îl dezghiocau numai acasă, în şuri, să nu piardă bunătatea de nutreţ. 
 În toate lanurile se auzea cum rup tuleii şi-i aruncă în grămezi. Se ridica în văzduh larma vorbelor, a glasurilor, părînd o neîntreruptă fierbere. Din cînd în cînd se iţea în larma asta cîte-un chicotit de fată pe care cîte-un fecior o atingea, ca din nebăgare de seamă, cu un ştiulete. 
 Cîntece nu se auzeau, ci numai foşnetul mereu al frunze-lor uscate printre care treceau culegătorii. 
 Carele cu vitele desjugate erau la marginea delniţelor şi vitele mestecau, cu grumajii vineţii, întinşi, jipii de pe care se culeseseră tuleii, tot mişcîndu-şi coarnele albe. Uneori aflau şi cîte-un ştiulete, uitat ca din întîmplare pe fire, şi rumegătoarele îl mîncau cu plăcere, căzîndu-le, din cînd în cînd, cîte-un bob din marginea gurilor late. 
 * 
 Nu era car care să nu fi adus copii şi copiliţe din sat. Cei mai mărişori ajutau o vreme la cules, dar tuleii se rupeau greu şi curînd îi dureau mîinile. Cei mai mici îşi încercau în zadar puterile. Aşa că cei mai mulţi se pierdeau prin delniţele lor, tot scobind frunzele de mătase ale ştiuleţilor, să afle vreunul roşu sau pestriţ. Şi cînd aflau, chiuiau de bucurie şi se adunau doi-trei să-l rupă cu puteri unite şi-apoi îl dezghiocau cu înfrigurare, mirîndu-se mereu de frumuseţea lui. 
 Alţii căutau beţe uscate de cînepă de sămînţă şi le rupeau, adunîndu-le în mănunchi, apoi alergau cu ele la un luminiş să desfacă cînepa, să-şi împletească biciul. După culesul cînepii de vară, acum era cel din urmă prilej din an să-şi facă biciul, căci pe cele făcute atunci le prăpădise de mult. Beţe de codîrşte îşi luaseră de acasă, încrustate gata la capătul unde să prindă biciul. 
 Cei cuprinşi cu munca asta îşi uitau în grabă de culesul porumbului. Împleteau cu hărnicie; mergea unul de la altul să vadă cum împleteşte, cum îşi face biciul, să nu rămînă unul în urma celuilalt, cu biciul mai scurt, mai subţire, sau cu mai puţine sfori. 
 Şi nu peste mult începeau să pocnească răsunător, şi de ici şi de colo, mîndri de ceea ce au făcut. 
 Unii mai mărişori trebuiau să facă bice şi pentru fraţii mai mici. Copilele erau mulţumite dacă puteau strînge în braţe un ştiulete roş sau pestriţ. 
 Uneori copiii mai mari se făceau nevăzuţi prin porumbişti şi se întorceau tîrziu de tot cu cîţiva ştiuleţi cu frunze verzi în braţe. Ei se jurau că-s încă în lapte, dar unghia abia le intra în boabe. 
 Puteau căuta porumb de fiert nu numai în delniţele lor, ci şi la străini, nu se supăra nimeni. Într-alţi ani aflau încă mulţi ştiuleţi, în lapte, dar anul ăsta erau tare greu de aflat, aşa că era mare biruinţă pentru cei ce găseau. 
 Friptul, acum îndată, era tot aşa de greu, căci nu era urmă de lemn sau de găteje, şi focul îl făceau numai cu jipi care nu ţin jarul, iar porumbul mai mult se afuma decît se frigea. 
 Dar ce bun şi aromat era, Doamne! Trebuiau să le dea numaidecît şi celor mici, care izvorau din toate părţile de prin delniţe, chemaţi de aromă, şi făceau roată în jurul tuturor focurilor unde se frigea porumb. Puţin era, dar cum să nu le dea, cînd cei mici nu-şi mai luau ochii de la ştiuleţii din foc, tot mutîndu-se de pe un picior pe altul? 
 * 
 Carele se încărcau mereu după cît de mulţi şi harnici erau culegătorii. Unele porneau spre sat, scîrţîind de povară, altele veneau goale din sat. Nu lăsau porumb cules în delniţă peste noapte. Jitarii mai păzeau încă, dar oamenii ştiau că acum paza cea mai bună era la ei în şură. 
 În toate carele se încărcau deasupra pănuşi de cînepă de sămînţă, şi cuibărit între ele era cîte un copil căruia i se vedea numai fruntea şi pălărioara. Pînă acasă, mireasma tare a cînepii îl ameţea, dar copiilor le plăcea mirosul ăsta sălbatic, care aducea cu cel al urzicilor. Sămînţa măciuliilor nu o foloseau numai la semănatul de primăvară a cînepii de lucru, ci şi pentru ulei, iar cu cotoarele înalte şi groase ardeau cuptoarele de pîine. 
 * 
 E bine cînd se fac bucate din belşug şi cînd este sănătate. Dar dacă nu-i sănătate, toată lumea asta nu mai plăteşte o ceapă degerată. 
 Aşa se gîndea Dumitru Marcului care culegea în delniţa lui alăturea de nevastă şi de doi copilandri. Culegea tăcut şi cu un fel de scîrbă. Îl tăia mereu prin măruntaie şi uneori se oprea din lucru, se făcea cîrlig şi abia mai răsufla. Cînd se apuca iar de cules, fruntea-i era îmbrobonată de sudoare. 
 De cîte ori se-ncîrliga, şi nevasta şi băieţii se opreau pe-o clipă din lucru, cu răsuflarea oprită. Cunoşteau după semne cînd îi venea rău de tot şi cînd scăpa mai uşor. Acum, la cules, nu stătea mult ghemuit la pămînt, dar îi venea prea des. 
 — Te-am rugat să rămîi acasă, Dumitre, şi eu şi copiii. Rău ai făcut că nu ne-ai ascultat, îi zise într-un rînd nevasta. 
 — Singuri nu aţi fi isprăvit delniţa asta, răspunse el în silă, simţindu-şi gura amară ca fierea. 
 — Dacă nu isprăveam azi, am fi isprăvit mîine. Ce-i întrasta? Nu-i nici o grabă aşa de mare. Vremea e bună. 
 — Dar poate să se strice, şi mai avem de cules în două delniţe. Ar fi păcat să ducem acasă, udat de ploi, un porumb frumos cum e în iest an. 
 — Nu se mai strică ea vremea în săptămîna asta. Să ştiică mîine nu te mai lăsăm cu nici un preţ să vii. Vei rămîne în pat să ţi se aşeze durerea. 
 Dumitru făcu o mişcare cu mîna, ca şi cînd ar fi zis: “Cît despre asta, pace bună!” Lucrau tuspatru în tăcere grea. Crîşnea fiecare ştiulete rupt de pe fir, şi larma asta lui Dumitru îi făcea rău. Era bolnav de mulţi ani, din an în an tot mai greu. Azi îi venea neputinţa neobişnuit de des. 
 — Nu mai culege, Dumitre. Uite, ţi-am adus ţundra. Întin-de-te pe ea şi las’ că isprăvim noi. 
 — De întins mă voi întinde eu pentru totdeauna, nu peste mult, n-avea frică. 
 — Nu mai culege, tată, ziseră băieţii cu inima rece. Isprăvim noi şi fără dumneata. 
 — Măi copii, vedeţi-vă de lucru şi daţi-mi mie pace. Las’să mai culeg şi eu încă o dată, pe urmă tot voi veţi culege. 
 Dup-o vreme se încîrligă iar şi se lăsă la pămînt. Nu-l ţinu mult nici acum, dar pînă pe la ojină îi veni răul încă de vreo cinci ori. Şi iar se apucă de cules, transpirat acum nu numai pe frunte, ci pe întreg trupul. 
 Cînd se zgîrci şi se lăsă a şasea oară la pămînt, nu mai stătu ghem, ci se întinse căzînd pe spate, izbi de cîteva ori din picioare, din braţe, apoi se cutremură scurt şi se linişti, pînă nu apucă nevasta şi copiii să ajungă lîngă el. 
 Safta, nevasta, se lăsă în genunchi, îi ascultă răsuflarea, cum făcuse adeseori în anii din urmă, dar acum nu mai simţi nimic. 
 — Doamne sfinte şi n-avem o lumînare! Petre, Ioane, daţi fuga în vecini, poate are cineva o lumînare! Băieţii, buimaci de spaimă, începură să alerge prin porumbişti, unul la dreapta, altul la stînga. Dar cine să vină cu lumînarea la culesul porumbului? N-avea nici un culegător de gînd să înnopteze aici. 
 Ci nici nu mai era nevoie de lumînare! trupul lui Dumitru începuse să se răcească şi să se înţepenească. Safta-şi aduse aminte că dacă nu-i închizi din vreme pleoapele mortulul, rămîne cu ochii deschişi. 
 I le închise, apoi îşi puse frînte mîinile în poală şi rămase mută. Se aştepta ea de mult la moartea bărbatului, dar nu aşa, nu într-un lan de porumb şi fără lumînare. 
 Durerea şi nenorocirea ei că nu-l aflase moartea în pat, era mai mare ca pierderea lui. Dacă n-a vrut s-o asculte, să fi rămas acasă! Ea ce să facă? Ce-ar mai putea face? 
 Şi deodată izbucni într-un plîns cu hohote, care se topi într-un bocet amar, ce se înălţa în văzduh ca o alarmă a nenorocirii. 
 Cei doi băieţi nu aflară lumînare în vecini şi alergară şi mai departe, dar cînd se întoarseră cu mîna goală, erau însoţiţi de vreo zece bărbaţi şi femei. 
 Bărbaţii cu capul gol îşi dădură iertăciunile, privind ţintă la mort, femeile se alăturară la bocetul Saftei, iar cei doi băieţi erau încă tot buimaci de spaimă. 
 Dup-o vreme un om zise: 
 — Mai aveţi de cules? 
 — Puţin de tot, poate o jumătat’ de ceas, răspunse un băiat. 
 — Pentru mort e mult şi atît. Veniţi cu toţii să isprăvim repede culesul şi să încărcăm carul. Unde vi-s vacile? 
 — Acol’ lîngă car. 
 — Prinde-le la jug şi adu carul aici. 
 Şi bărbaţii şi femeile care au venit s-au apucat de cules, în vreme ce Safta se bocea nemaiauzind nimic, iar unul din băieţi stătea lîngă mort cu capul gol, cu mîinile fără putere de-a lungul trupului. 
 Pînă isprăviră de cules şi încărcară carul, înţepeni bine şi trupul lui Dumitru şi-l urcară deasupra porumbului, între pănuşile de cînepă mirositoare. 
 Se urcă lîngă mort şi unul din băieţi, iar celălalt cu mamă-sa mergea alăturea de vaci cu capul în piept. 
 Safta se mai boci pînă ieşiră din delniţă în drum, apoi amuţi de tot. 
 Între culegători vestea se lăţi repede, de la vecin la vecin, aşa că pînă seara toţi ştiau că a murit, în mălăiştea lui, Dumitru Marcului, culegînd la porumb. 
 Oamenii nu se prea mirară, îl ştiau bolnav greu de tot, dar peste bucuria şi lumina culesului li se aşternu tuturor un nor pe suflet. 
 Şi larma omenească încetă să se mai ridice deasupra lanurilor, numai fîşîitul frunzelor uscate creştea mereu, cu cît se apropia înserarea. 
 Şi din cînd în cînd se mai auzeau pocnete din bici. Copiii le încercau să nu-i dea de ruşine deseară, din carele încărcate cu porumb, în drum spre casă. 
 Şi numai semnalele acestea scurte şi seci păreau că mai răspîndesc viaţă şi veselie deasupra lanurilor de porumb, prin care fîşîia vîntul în frunzele uscate. 
 PRESURA 
 Pădurea stăpîneşte cît vezi cu ochii pe coastele de către răsărit. Se revarsă pînă jos în lunci; cînd bat vînturi mari se tălăzuieşte ca o mare cu valuri sure, pînă în zări departe, pînă în pădurile satelor vecine. Şi de vînturi are parte cum a crescut pe înălţimi mari şi nici o măgură, nici un piept înalt de deal nu se ridică să-i ţină de adăpost din nici o parte. 
 Aşa că pădurea rareori e liniştită pe toată întinderea ei. Cînd e aşa, are de departe o culoare întunecată, metalică, ca de fier, rar se află în ea alt copac afară de stejari bătrîni, cu frunza pieloasă şi aspră. În apropierea ei te ameţeşte o mireasmă tare, ca o respirare rece de verdeaţă. 
 Îl ameţeşte pe cine nu-i obişnuit, dar Petrică nici n-o mai simte. Din primăvară e tot cu nasul în respirarea aceea de verdeaţă, de suc, de mîzgă, de sevă tînără, pentru că e tot la marginea pădurii pe o costişă plină de spini, cu oiţele lui: patru sterpe, zece noateni şi un berbec. Aici e păşunea pînă la toamnă. Costişa cu spini e mare, păşunea e mereu bună. Cînd se mai pune secetă, spinii tot au lujeri; totuşi mai grasă e iarba chiar pe marginea pădurii, pe unde pasc mai rar, numai spre seară, cînd vrea Petrică să le sature bine. 
 Printre spini creşte iarbă măruntă şi deasă ca peria, retezată mereu de boturile lunguieţe ale oiţelor care nu ostenesc în veac. Numai cînd se pune căldură mare turmuliţe se adună grămadă, oile cu capetele vîrîte una într-alta suflă des şi nu şi-ar ridica capul din înghesuiala în care şi l-au plecat, nici să dea lupul între ele. Cînd vrea să le urnească din loc, Petrică le împinge proptindu-se de lîna lor, dă cu bîta şi de obicei nu reuşeşte să fugă decît una după alta, puţin mai înainte, şi iar se fac ghem. 
 Dar acum încă n-au coborît din cer căldurile. E numai luna lui mai şi Petrică trebuia să aibă grijă. Noatenii sunt neastîmpăraţi şi mereu ar vrea să scape în pădure la lujeri tineri. Copilul e mereu cu ochii în patru să nu treacă vreunul în pădure, de cînd l-a speriat odată rău de tot pădurarul. L-a aflat trîntit pe spate la marginea pădurii, cu ochii în albastrul cerului şi turma întreagă în tufişuri. 
 A vrut să ia berbecele să-l ducă în sat, să-l închidă în curtea primăriei, pînă vor plăti părinţii gloaba pentru paguba din pădure. A şi prins berbecele şi cu o sfoară ce avea la el l-a legat de coarne. Dar berbecele nu voia să meargă nici înaintea lui, nici după el, ci se trăgea mereu înapoi. Se smuci pînă rupse sfoara aceea şi fugi între oi. 
 Petrică încremeni cînd văzu ce vrea să facă pădurarul. Nu putu plînge, numai cînd îl văzu pe berbece slobod. 
 — Haida, măi Petrică, şi ajută-mi să-l mai prind o dată, îi porunci pădurarul apropiindu-se. 
 Dar copilul nu se mişca din loc şi începu să plîngă şi mai tare. 
 — Nu vrei să-mi ajuţi?
 Nici o vorbă, nici un semn.
 — Nu-i nimic! Vii tu deseară cu oile acasă, şi ţi-l iau eu din curte. Trăbă să plătiţi gloaba. 
 În ziua aceea Petrică n-a mai fost bun de nimica, iar seara îl pătrunse o spaimă rece, care în răstimpuri făcea să-i dîrdîie dinţii. 
 Dar nu a venit nici un pădurar după berbece. Nici seara, nici dimineaţa, nici seara următoare. Abia după o săptămînă se linişti, încredinţat că n-o să-i mai ducă berbecele. 
 Bine că n-a spus acasă nimic. 
 Încă în ziua nenorocirii dezlegă sfoara din coarnele berbecelui; la cîteva zile găsi prin spini şi capătul celalt. Acum se încredinţase: nu era o sfoară nici groasă, nici tare, şi pădurarul de bună seamă a glumit numai, n-a voit să-i ia zălog berbecele. O aţă ca asta, cum să nu o rupă berbecele lor, care trăgea şi pe un om mare după el! Şi apoi i l-ar fi putut lua mai uşor din curte, dacă chiar ar fi voit... Dar ce mai ştii? Poate a uitat. Mai bine să grijească să nu-i mai intre oile în pădure. Că badea Nicodim, pădurarul pe care-l cunoştea din sat, se ivea la marginea pădurii cînd nici nu visai. 
 Oile lui aveau ce paşte pe costişă, nu aveau nici o lipsă de pădure; acum primăvara şi spinii erau plini de lujeri fragezi, parcă mai cruzi ca cei din pădure, şi oiţele lui puteau paşte ce le plăcea: cînd iarbă, cînd lujeri. 
 Paza o făcea tot de către pădure, nu numai să oprească oile să intre, ci şi pentru o presură care-şi avea cuibul peaici. 
 Nu-i vorbă, cîntau ele multe presuri în spinii costişei, dar cea care avea cuibul aici, într-un spin mărişor şi des, le întrecea pe toate. 
 Şi nu era nici sperioasă ca altele: la cîţiva paşi de el cînta să se prăpădească. Petrică se lăsa încet pe iarbă între spini şi 
 o asculta. Nu se putea mira destul cum poate cînta aşa de frumos, aşa de mărunt, cum poate fi un ciripit aşa de curgător şi melodios, proaspăt şi tînăr mereu. Uneori îi părea că un-deva în văzduh picură un izvoraş, nu stropi mici de apă, ci mărgeluţe mărunte de tot, abia să le poţi vedea. 
 De jos, de pe ţelina dintre spini, vedea uneori păsărica întreagă deasupra cuibului, alteori nu-i zărea decît capul şi ciocul. Cum risipea în aer mărgeluţele cîntecului ei? Părea încremenită acolo pe spine, mică, pestriţă, cu un cioc numai cît o jucărie. 
 Mai ales după-amiezile, cînd începea să se răcorească şi să crească umbrele spinilor, presura lui cînta cu foc. Cîntau şi alte presuri în spinii costişei, dar ca asta nici una. 
 De la o vreme găsi în cuib un ouşor pestriţ, cît un bob, apoi altul şi altul pînă la patru. Nu le atingea, nu se apropia prea tare de cuib şi niciodată cînd presura era prin apropiere. 
 Se mulţumea să le vadă şi să se însufleţească. I se aprindeau obrăjorii de plăcere. 
 Ce minunăţii gingaşe mai sunt în lumea asta! Oare presura ştie cît îi sunt de frumoase ouăle? De bună seamă ştie, că-i tot în preajma lor şi le păzeşte. 
 Într-o zi, apropiindu-se de cuib, văzu în el patru pui, urîţi foc, în piele roşie ca opărită, cu capetele prea mari, cu ciocurile tivite cu zăbale galbene. 
 Se depărtă repede, scîrbit. Din ouă aşa de frumoase să iasă aşa urîţenii! Păi puii de găină ies din găoace îmbrăcaţi gata în pufuşorul lor auriu. Pentru ce nu-s aşa şi puii presurii? 
 Valeu! Şi cum se îmbulzesc toţi cu ciocurile urîte deschise pe marginea cuibului, de cîte ori vine presura aducînd în cioc ceva de mîncare! 
 Pace bună! Nu-i mai trăbă să-i vadă pînă nu se vor îmbrăca cu pene, pînă cînd nu vor creşte mărişori. Mici sunt prea urîţi şi Petrică, să-l tai, şi nu poate suferi ce-i urît. 
 Apoi nici presura nu mai cîntă acum decît rareori. Cîntă altele, va asculta pe la alţi spini. 
 Nu se poate stăpîni să nu treacă, totuşi, în fiecare zi pe la cuibul presurii, să arunce o privire în cuib, cînd nu e pasărea acasă. Uite-uite că încep să li se arate pe vîrful capului şi pe pielea care nu mai este acum aşa de roşie nişte tulee, urîte, nu-i vorbă, dar Petrică ştie că astea sunt cotoarele penelor. Se depărtează repede de cuib, sunt urîţi şi acum. Doamne, cît sunt de urîţi! 
 Într-o zi auzi larmă mare de ţarcă, de coţofană, dinspre cuib, şi se grăbi într-acolo. Ştia că ţărcile pustiesc pe puii cei neajutoraţi de pasăre, dacă pot pătrunde la cuibul lor. 
 Văzu două coţofene zburînd jos de tot, în jurul cuibului. Le străluceau în soare cozile negre-verzui şi aripile tivite cu negru. Făceau tărăboi mare, se tot coborau peste spine şi iar se ridicau. Nu puteau pătrunde printre crengile spinoase şi dese pînă la cuib. Puii nu se mai vedeau, se trăseseră zguliţi în fundul cuibului. 
 Obraznicele nu fugiră nici cînd se apropie Petrică de spine. Poate nici nu-l văzură, aşa erau de aprinse de încercarea lor şi strigau în gura mare. Nu le păsă nici că pasărea sosi şi începu să zboare pe deasupra spinului. 
 Copilul căută un bruş şi, după ce zvîrli în ele, sări şi cu bîta şi abia le alungă. 
 Presura coborî numaidecît pe marginea cuibului şi cele patru ciocuri se iviră, încă tot tivite cu galben. Nu mai erau aşa de golaşi. Totuşi erau urîţi. Petrică se grăbi de la cuib. Părea că i-i ciudă de ce nu a lăsat să-i mănînce ţărcile, căci pînă la urmă tot ar fi pătruns ele pînă la cuib, altfel nu s-ar fi învîrtit aşa de mult în jurul spinului. 
 Dar nu se grăbi la oile care păşteau liniştite pe costişe, ci către pădure, unde se puseseră ţărcile într-un stejar şi se certau încă. Se vede, îşi zicea copilul, că una pune vina pe cealaltă, pentru că n-au putut ajunge pînă la cuib. Se uită întins la ele, cum tot dădeau din cozile lungi şi făceau larmă mare, cîrîind în cascade repezi şi răsunătoare. 
 Frumoase păsări şi ele, îşi zise în sinea lui Petrică, dar pentru ce mănîncă puii păsărilor, ori le sparg şi le sorb ouăle? N-au ce mînca? 
 În vreme ce căzu pe gînduri pentru ce sunt şi păsări răpitoare în lume, cînd e prea destul cu lupii şi cu vulpile, răsări ca din pămînt lîngă el pădurarul. 
 — Iar nu eşti lîngă oi, măi Petrică? 
 Copilul tresări, privi repede împrejur, văzu turmuliţa lui la loc bun şi se linişti. 
 — Oile-s acolo! şi el arătă cu mîna. Da’ vezi dumneata, bădiţă Nicodime, ţărcile astea? 
 — Cum să nu le văd? Se şi aud că se sfădesc urît. 
 — Erau gata să mănînce nişte pui de presură. 
 — Şi nu i-au mîncat? 
 — Nu, că le-am alungat eu cu bîta. 
 — Dacă-i aşa, cu tine se sfădesc, nu între ele. Cine ştie ce blestemăţii spun. Şi nu vor să plece de aici pînă nu te vor spăla bine. Adică de ce te amesteci tu în treaba lor? zic ele. 
 — Puii sunt încă în cuib şi-s golaşi, vai de capul lor. Le era uşor să-i mănînce pînă am sosit eu, dacă ar fi putut pătrunde la cuib. Dar cuibul e bine apărat de crengi spinoase. 
 — Apoi, da, fiecare vietate ştie cîte ceva să se apere. Păsările acestea mărunţele îşi ştiu aşeza la adăpost cuiburile. Unele se grăbesc, e adevărat, şi nu-l pun la loc bine apărat, da’ presurile sunt păsări înţelepte. Da’ ascultă aici, băiete: de cîte ori ţi-au mai intrat oile în pădure? 
 — De-atunci niciodată, bădiţă Nicodime. 
 — Minciuna încă-i vorbă! 
 — Nu minţesc. Mi-a fost frică atunci că-mi iei berbecele. 
 — Dacă a rupt sfoara! 
 — Că n-a fost sfoară, numai o aţă. 
 — Apoi vezi, aşa păţeşti dacă n-ai la tine tot ce-ţi tre-buieşte. 
 Ţărcile zburară din stejar prin pădure, aruncînd mereu vorbe de ocară. 
 — Acum cred că mă sfădesc pe mine, zise pădurarul. Mi-au mirosit puşca. 
 — Da ce nu le-ai împuşcat, bădiţă Nicodime? 
 — Nu-mi stric eu alicele pe-o pasăre. 
 — Vrei să împuşti iepure? 
 — Păi cum! 
 — Da’ eu n-am văzut nici unul de cînd sunt cu oile pe costişă. 
 — Unde să vezi? Doar n-or veni iepurii să pască printreoile tale, să-i împungă berbecele? Iepurii sunt acum la holdele cele mărişoare şi în pădure, prin tăieturi. 
 — Mi-a spus un copil că mamă-sa a prins unul cînd a fost la plevilă. 
 — Apoi vezi! Pe-acolo se ţin; da’ încă-i oprit vînatul, pînă colo, la toamnă. 
 — Dacă-i oprit, de ce umbli cu puşca? 
 — Păi nu mai sunt alte gadine prin pădure? Da’ lupul? Da’ vulpea? 
 — Nici lup, nici vulpe n-am văzut! 
 — Păi astea nu-s gadine să iasă la luminiş. Mai ales aici pe costişă, unde eşti tu cu o bîtă zdravănă de corn şi unde e berbecele cel împungaciu. Aşa-i că împunge? 
 — Pe mine nu! 
 — Ba pe mine cînd l-am legat de coarne m-a izbit de cîteva ori cu capul. Da’ acum vezi că ţi-ai şi uitat de oi. Eu nu le mai văd. 
 Nu le vedea nici Petrică. 
 — Vezi cum le grijeşti tu? Vor fi intrat în holda Bologoaei! Aşa le scapi şi prin pădure. Dar de te mai prind o dată, te-ai curăţat de berbece, să ştii! 
 Cuvintele din urmă le auzi Petrică alergînd. Acolo trebuiau să fie oile, de bună seamă, unde a zis pădurarul. Le-a mai scos el de cîteva ori din holda Bologoaei. 
 Pînă s-a înapoiat cu ele pe costişă, pădurarul se mistuise în întunericul de sub boltiturile stejarilor celor bătrîni... 
 Înspre seară, pe răcoare, presura cînta de mama focului în vîrful spinului, deasupra cuibului. Lui Petrică i se păru că niciodată n-au tremurat mai armonios şi mai repede mărgeluşele glasului ei. 
 Copilul se lăsă într-o rînă, cu capul rezemat în palmă, cu bîta lîngă el, şi ascultă. 
 Era, îi părea lui, o căldură nouă, un avînt, un fel de îndrăz-neală mai mare în piuitul ei. Se bucura de bună seamă că i-au scăpat toţi puii, care acum nu-şi mai iveau ciocurile tivite cu galben pe marginea cuibului, căscîndu-le, ci dormeau claie peste grămadă în cuibul lor, unde era cald şi bine. Şi în curînd păsărica-i va acoperi şi cu aripile ei, să nu le fie frig peste noapte. 
 Presura, cîntînd, îl vedea pe copil, dar nu se speria de el. Pentru ce s-ar speria? El nu i-a făcut nici un rău, nu a zbu-rătorit-o niciodată. 
 Şi la gîndul că azi i-a fost de folos presurii, simţi o undă trecătoare de căldură la inimă şi se lumină la faţă... 
 Numai de-ar creşte mai în grabă penele puişorilor, să nu mai fie aşa de urîţi! Nici nu vrea să-i mai vadă pînă atunci!... 
 Dar cînd, după o săptămînă, trecu iar pe la cuib, cuibul era gol. Zburaseră puii cu presura. Şi spre seară, cînd presurile începură să cînte, trei chiar, de pe spinul cu cuibul, nu mai cunoscu care-s puii şi care-i presura. 
 STRĂJERUL 
 De vreo trei nopţi Niculiţă doarme tare neliniştit, adică mai mult nu doarme. Se învîrte de pe o parte pe alta, stă o vreme întins pe spate, dă ţolica la o parte că-i prea cald, apoi iar se întoarce şi se acoperă: parcă îl ia cu fiori de frig. Febra nici nu-i creşte, nici nu-i scade, nu-l doare nimic şi el nici nu se crede bolnav. 
 Vede că într-un colţ, sub o icoană, pîlpîie un sîmbure de lumină şi ştie că e candela lor, pe care mamă-sa o lasă aprinsă şi peste noapte, de cînd el nu prea poate dormi. Ştie că mamă-sa se scoală de multe ori şi vine lîngă patul lui, se pleacă peste perină şi aproape totdeauna îi spune, punîndu-şi mîna rece pe fruntea lui: 
 — Iar nu dormi, Niculiţă? Închide ochii, cu ei deschişi cum să adormi? 
 Simte că mamă-sa, şi cînd e în patul ei, e tot cu gîndul la el. Uneori îi zice: 
 — Dumneata de ce nu dormi? Ţi-e frică să nu fiu bolnav, nu-i aşa? De aceea laşi şi candela aprinsă. 
 — O las să nu-ţi fie frică în întuneric, că te trezeşti mereu. Copilul se miră: 
 — Frică? De ce să-mi fie frică? Doar îs în casă şi cu dumneata! 
 — Pe întuneric ţi-e urît. 
 — Mie nu mi-e urît. Spunea adevărul: nu-i era urît; se gîndea la atîtea lucruri la care pînă acum nu se gîndise niciodată... 
 Şi, mai întîi, iată, liniştea asta nemaipomenită care stă-pînea în împărăţia nopţii! Niciodată peste zi nu i-a ţiuit în urechi o astfel de linişte. Se împînzise în cameră, pătrundea de-afară, parcă nu numai prin ferestre, ci şi prin pereţi, cobora şi din pod şi se strecura prin tavanul de scînduri şi grinzi. Izvora şi din masă, din scaune, din laviţe, lăsînd toate lucrurile moarte, goale, uscate şi nefolositoare, care păreau cu totul străine, aduse nu se ştie de cine şi de unde şi lăsate încet, abia pipăit, în cameră. 
 Acum nici nu i-ar veni lui Niculiţă să umble printre ele, să le atingă. Prea erau străine şi de neatins, de nepipăit. 
 Pîlpîirea candelei mişca umbre ciudate pe pereţi, tot aşa de multe ca toate lucrurile din cameră. Se uita la ele adeseori, mai ales cînd stătea pe spate în patul lui. Cu ce semănau? Dar pînă să se înfiripeze o formă, se şi împrăştia şi se ridica altă pîlpîire de umbră. Cum se năşteau? Cine le purtau? Cine le sorbea? 
 Lui îi părea că le place să fluture aşa, în liniştea nepătrunsă a nopţii. Lor nu le era urît. Se mişcau şi nu cunoşteau urîtul ce intrase parcă în scaune, în masă, în laviţe, chiar şi în icoanele de pe perete, se cuibărise acolo adînc, să nu mai iasă din ele. 
 Ce ştiuse el de toate aceste înainte cînd dormea buştean, de cum punea capul pe perină seara, pînă-l trezea mamă-sa, dimineaţa, iarna să meargă la şcoală, vara cu vitele la păscut. Nu ştia nimic şi acum îi părea că-s lucruri de cea mai mare însemnătate să le ştie. 
 Cum n-a ştiut nimic pînă acum, nici în cîte părţi fuge gîndul într-o linişte aşa de mare! De necrezut! Nici nu te poţi ţine pe urma lui şi nici nu-l poţi opri! Zboară într-o clipă în locurile cele mai depărtate. 
 Iată, acum s-a oprit la un cuib de presură într-un spin de pe costişe, unde păşteau vitele. Vede şi cuibul, vede şi vitele, deşi nu-s nicăieri! Peste o clipă e la ei în şură şi-l vede pe tatăl său făcînd mestecături din paie şi fîn; peste alta e în carul care iese scîrţîind din curte, şi el şade pe sulul gros cu care se leagă snopii de grîu în carul încărcat; peste-o clipă e în şcoală şi ascultă cum îl ceartă dascălul pe un copil care nu şi-a învăţat lecţia. 
 Cum poate fugi gîndul lui aşa de fulgerător de la un lucru la altul, dintr-un loc într-alt loc? 
 Cum i-ar putea fi urît, cînd nu e nici pe-o clipă singur în pat, ci călătoreşte mereu? Oare mamă-sa nu ştie? Şi dacă ar merge numai cu gîndul în atîtea părţi! Dar se duce el însuşi, în pat nu mai rămîne nimeni. 
 — Vezi, Niculiţă mamii, şi dormi, că acuşi se face dimineaţă, şi abia ai închis ochii. 
 — Nu mi-i somn! 
 — Trăbă să adormi şi dacă nu ţi-i somn. Numără mereu pînă la o sută şi vei vedea că-ţi vine somnul. 
 Pentru ce ar adormi? El nu-nţelege. Dar pentru că i-a spus mamă-sa începe să numere. Ajunge la o sută şi începe din cap. Gîndul însă nu-i mai stă aici şi greşeşte. De la patruzeci parcă a trecut la optzeci. Şi, dac-a trecut, nu-i tot atît? Nu-i, că ajunge prea iute la sută. Cînd începe a treia oară, nu mai ajunge nici la treizeci. Se trezeşte cu gîndul la nişte ghicitori, învăţate din cartea de citire: 
 Cîmpu-i alb, oile-s negre,
 Cin’le vede nu le crede,
 Cin’le paşte
 Le cunoaşte.
 Păi da, scrierea şi citirea! Asta a învăţat-o şi pe mamă-sa, nu-i nu ştiu ce! Nici asta: 
 De la noi la munte Tot zale mărunte! 
 Furnicile prin iarbă. Mai mult îi place alta: 
 Am o casă cu două rînduri:
 Sus stau cîinii,
 Jos stăpînii!
 N-a putut-o ghici mamă-sa, în ruptul capului, că-i bordeiul ţigănesc, săpat în pămînt, pe acoperişul de paie al căruia dorm cîinii: dintr-o săritură-s acolo... 
 Îşi aduce aminte de îndemnul mamă-si şi iar începe să numere pînă la o sută. O dată, de două ori. A treia oară i se pare că s-a oprit la jumătate... 
 Îşi dă seama c-a adormit oleacă. S-a trezit de trîmbiţatul cocoşului. Oare a cîta oară a cîntat? Mai înainte ştia că cocoşul lor cînta numai cînd se face ziuă. De cînd dormea iepureşte nopţile, auzise că mai de multe ori bate din aripi şi cucurigă. Nici nu ştia că bate şi din aripi cînd vesteşte dimineaţa. Da’ în liniştea nopţii, acum aude şi fîlfîitul aripilor. Adevărat că şi ziua cînd cîntă, face aşa! Dar a cîta oară va fi cucurigat acum? Ieri noapte l-a auzit de trei ori, întîia oară de cum s-a înstăpînit noaptea, devreme. Mamă-sa — întrebată — i-a spus că vesteşte şi miezul nopţii şi zorile. 
 ...Acum va fi cîntat de miezul nopţii. Dar oare de unde ştie el cîndu-i? Cine-i spune? De bună seamă că e miezul nopţii: aude şi ceasul lor în camera vecină bătînd douăspre-zece. 
 Să fie numai miezul nopţii? Aşa de lungi sunt nopţile? Pîn-acum nici nu se culca bine şi se şi făcea dimineaţă... Da’ ceasul cum e făcut să ştie toată vremea? L-o fi făcut oameni meşteri, ceasornicarii. Mari minunăţii în cutia lui! Odată, cînd s-a oprit, l-a luat tatăl său din perete şi i-a deschis uşiţa. Şi-a înălţat şi el capul deasupra mesei şi a văzut. Cîte rotiţe erau acolo, maică Doamne! Meşteri mari oamenii! 
 Ciudat îi părea lui Niculiţă că peste noapte numai rar auzea ceasul bătînd în camera vecină. Nu bătea şi noaptea? Cum să nu, ceasul nu stă, numai cînd nu e tras sau e stricat. Cum de nu-l aude totdeauna? 
 Copilul aţipea uneori şi dormea cîte-o postată, dar cînd se trezea nu-şi dădea seama că a aţipit. Cum să bage de seamă, cînd gîndul lui era şi acum neastîmpărat? Poate urmărea încă un vis, şi o vreme visa treaz? Uneori înţelegea că continuă un vis, alteori nu... Păi, cum ar fi adevărat că el cade de pe acoperişul şurii lor şi pluteşte prin aer ca pe aripi mari, ajunge pe pămînt şi nu se loveşte? Ori că vaca lor Mîndreana a avut doi viţei, unul bourean şi al doilea un pui de bivol? Ce comedie? 
 Cum să fie drept? A visat de bună seamă! 
 ...De miezul nopţii a cîntat cocoşul, că iată liniştea creşte parcă şi lucrurile din casă sunt şi mai pustii că pîn-acum şi le cotropeşte urîtul de tot. Dac-ar putea căsca şi ele, se gîndea Niculiţă, ar căsca să le trosnească fălcile! Noaptea e tot mai grea. 
 A răzbit-o şi pe mamă-sa. O aude cum respiră de regulat şi de adînc. Pînă acum n-a auzit-o. În camera asta dorm numai ei amîndoi. Aşa a poruncit doctorul. Pentru ce? Nu ştie. 
 Dar lui Niculiţă îi place mai mult aşa. Cînd dormeau mai mulţi într-o odaie şi nu adormea în grabă, nu-i plăcea sforăitul bunică-sa. 
 Mamă-sa dormea lin. Poate nici nu aţipise decît acum, după miezul nopţii. Şi, dacă n-ar fi liniştea aşa de mare, nici n-ar auzi-o. 
 Dar liniştea-i aşa de mare, aşa de grea, atît de adîncă acum, încît îi bate în urechi. Sau îi bate un ciocănel foarte uşor? Poate nu era decît zvîcnirea arterelor. Dar Niculiţă nu simţea, ci auzea. 
 Noaptea părea că a crescut din cer pînă-n pămînt şi s-a pus pentru veşnicie... 
 Cum stătea întins, nemişcat pe spate de multă vreme, Niculiţă auzi deodată, spintecînd liniştea şi întunericul, un ţipăt mare, ca de om ori ca de fiară? Ca de pasăre ori ca de furtună? Parcă de furtună era. Îl auzi şi-a doua, şi-a treia oară, înspăimîntat, cu răsuflarea oprită. 
 După strigătul acela, liniştea crescu şi mai tare. În vis ori treaz, lui Niculiţă îi păru că numai noaptea putea să ţipe aşa, înnebunită, să nu se cufunde undeva în hău. Strigătul a trebuit să se audă peste tot satul şi chiar în lumea toată. 
 Şi-a tras ţolica şi s-a acoperit şi pe cap. Dacă va începe iar să strige? Dar n-a mai strigat! Ci, după o vreme simte că cineva-i ridică uşor ţolica de pe cap. El se ghemui tot: poate-i noaptea, cea care a strigat mai înainte! Era treaz? Visa? 
 — De ce te-ai acoperit şi pe cap, Niculiţă maichii? Iată, 
 eşti tot o apă! Aduse un ştergar şi începu să-l şteargă. 
 — Mi-a fost frică! zise copilul cu mare silă. 
 — Frică! ziceai că nu ţi-e frică. 
 — Da, a strigat aşa de tare noaptea, şi mi-a fost frică. 
 — Cine a strigat?
 Nedumerit, mai mult cu îndoială, mai treaz acum, zise:
 — Noaptea. 
 — Noaptea! rîse mamă-sa, dar dîndu-şi repede seama de febra copilului, continuă îngrijorată: cum să strige noaptea? Ea nu-i om ca noi. A strigat prăpăditul cela de Nichifor, străjerul satului. L-ai auzit şi tu? Strigă de trei ori pe noapte şi răcneşte de parcă vrea să verse tot ce are în el. El a strigat! 
 — L-ai auzit şi dumneata? 
 — Auzit, cum să nu! Înainte cu cîteva minute a vestit că-i linişte şi pace în sat. Ar trebui să strige numai cînd se iscă vreun foc, ori dacă dau tătarii — doamne fereşte — dar n-ai ce-i face! Zice că de-aceea îl plăteşte satul, să vestească linişte şi pace, să poată dormi oamenii fără griji. 
 Nichifor! Nene Nichifor! D-apoi îl cunoaşte şi el! 
 — Omuleţul ăla cărunt, mereu cu pipa-n gură? 
 — Ăla, da! El e străjerul satului. În slujba asta nu intră omul harnic, care trăbă să se odihnească noaptea, ci unul ca el, un taie cîinilor frunză. 
 Niculiţă se gîndi: cum poate un om aşa de puţintel ca nenea Nichifor să dea un strigăt aşa de mare? 
 — Nu l-ai mai auzit pîn-acum? 
 — Nu! 
 — Se vede că ai dormit. Da’ eu îl aud şi din somn. 
 — El a fost adică? 
 — Păi cine? 
 — Nenea Nichifor stă de multe ori de vorbă cu noi, cu copii de şcoală. Ştii dumneata că lîngă şcoală este o crîşmă şi dumnealui tot pe-acolo se-nvîrteşte. 
 — Da, că nu-i place să lucreze, da’ rachiu ar bea pe toată minuta. 
 — Nouă ne spune poveşti. Ştie multe, scurte, lungi, şi în versuri şi fără versuri. 
 — Va şti, că de altceva nu e bun. Acum vezi şi dormi şi nu te mai înfrica de prostii! Cum să zbiere noaptea? Doar nu-i 
 om! Strigă prăpăditul ăsta de Nichifor: pînă dimineaţa mai răcneşte o dată peste sat. 
 Frică? Păi, dacă-i nenea Nichifor, cum să-i mai fie frică? Cînd îl va întîlni pe la crîşma de lîngă şcoală îl va întreba el cum poate striga aşa de tare? Şi nu numai tare, şi cu un fel de huiet care te îngheaţă. 
 Nenea Nichifor! Mereu se adună grupuri de şcolari în jurul lui şi-l ascultă cîte spune. Ştie multe. Oare de ce nu le va fi spus niciodată că el e străjerul satului şi strigă noaptea că-i pace şi linişte? Îl va întreba el! 
 Mamă-sa s-a dus de la patul lui, dar nu-i mai aude respirarea. Se vede că n-a adormit încă... 
 Nenea Nichifor! Vai, bată-l pustia de bătrîn! adică el a strigat. A învăţat de la el şi versuri frumoase, cu haiduci, dar şi unele de scîrbă! Oare de ce-i vin în minte unele din acele urîte? 
 Saie-ţi ochii tăi, nănaş,
 Cu cine mă cununaşi,
 Cu propteaua gardului
 Cu urîta satului!
 Seara cînd se suie-n pat
 Parcă-i ursu’mpiedicat.
 Dimineaţa cînd se scoală
 Parcă-i piatra de la moară...
 Iată şi de astea le spunea nenea Nichifor, versuri care nu se găsesc în cărţi. Şi altele, încă şi mai urîte! îi veniră în gînd şi nu le mai putu opri şi pe-acestea — tot urîte — despre unul Toma, o batjocură mare: 
 Toma
 Roma —
 Cap — cumu-i al calului —
 Stă la poala dealului,
 Cu gura
 Cît şura!
 Cu dinţi
 Sfredeliţi.
 Cu buzele
 Ca lipitorile
 Are — nătărău —
 Urechi de căpău.
 Cu ochii
 Ca blidele!
 Cu mîinile
 Ca fusele!
 Cu picioarele
 Ca rîşchitoarele!
 La poale de deal
 Culege podbeal
 Să-şi facă
 O zeamă acră
 De tusă să-i treacă!
 Dară Toma ce-şi vedea!
 Doi bondari se boncănea
 Două muşte se sfădea
 Şi Toma le despărţea.
 Auzi tu, o prostie ca asta! Şi cum i-a venit chiar ea în minte? I-a venit şi iată că-i place şi-i vine să rîdă. Dar nu rîde, numai cu faţa şi cu ochii... Apoi pleoapele cad. 
 Mamă-sa s-a aplecat asupra lui şi i-a văzut zîmbetul. Parcă i s-a luat o piatră de moară de pe inimă. Poate nu va fi ce-a spus doctorul? Poate se face mai iute sănătos! Iată-l că a adormit şi doarme liniştit! 
 Bată-l pustia să-l bată de străjer! Să-i sperie el copilul în miez de noapte! Şi cine l-a pus să se oprească aşa de-aproape de casa lor! Doar trebuia să strige din capul uliţei! Numai să-l întîlnească, îi va spune ea buchile! 
 CIORILE 
 De trei zile văzduhul se întunecase tot mai tare. Întîi se părea că s-a înălţat o ceaţă răsfirată peste bolta senină, apoi negura aceea alburie s-a tot îndesat, s-a tot întunecat, ca un greu şi uniform văl plumburiu. 
 Sub el lumea întreagă era sură: dealurile, pădurile, luncile, aerul. Pomii din grădini, arborii înălţau braţe negre, neclintite în liniştea apăsătoare, ca într-o aşteptare încordată. Frunzele se scuturaseră de mult. 
 Pămîntul era îngheţat tun şi frigul pişca. Fusese şi mai rece înainte de a se înnora, dar acum, de trei zile, se mai muiase: în aer se simţea un fel de umezeală, un fel de aromă mai rece ca cea de ploaie. 
 De trei zile se învăluiau prin văzduh pîlcuri mari de ciori, izvorînd nu se ştie de unde, zburînd înghesuite, cît parcă li se atingeau aripile, vîjîind domol în aer şi lăsîndu-se pe ramurile negre ale pomilor din grădini. Crengile se aplecau şi se legănau sub povara lor: în cîte un pîlc erau cu zecile. 
 — Cra-cra! Cra-cra! Cra-cra! 
 Cele care vesteau astfel că au sosit lungeau grumajii şi se închinau din cap. 
 — Cra-cra! Cra-cra! 
 Dar numai puţine dădeau glas, pesemne ele erau crainicii. Celelalte se legănau pe crengile care nu şi-au aflat încă echilibrul, cînd adeseori după una se ridicau în grabă toate în văzduh, rotindu-se, trecînd pe deasupra grădinilor, întîlnin-du-se în văzduh cu alte pîlcuri, cu care nu se amestecau şi întorcîndu-se, uneori, să se aşeze pe acelaşi arbore de pe care s-au ridicat, alteori poposind pe alţi pomi sau arbori, în alte grădini. 
 — Cra-cra! Cra-cra! Cra-cra!
 Sunt ciori de cele mari, sure, cu aripile tivite cu negru ca
 şi coada şi capul. Văzduhul nu rămîne multă vreme gol de roiul lor: cînd un pîlc, cînd altul se ridică învîrtejindu-se, parcă acolo sus o putere străină le rupea rîndurile, le învăluia pînă se adunau şi iar se coborau undeva. 
 Ciorile n-au cuiburi prin arborii grădinilor, nici chiar în salcîmii uriaşi ce străjuiesc pe marginea pîrăului ce trece prin mijlocul satului. Au venit de departe, de la păduri, unde, în cîteva poieni cu stejari rari, cuiburile lor fac colonii întregi. 
 Aici, în sat, nici nu au astîmpăr de trei zile, mereu se rotesc în cete prin aerul sur şi, cînd se aşează pe crengi, cîteva din ele trăbă să-şi spună vestea: 
 — Cra-cra! Cra-cra! 
 Ca şi cînd zborurile lor ar prinde mereu ceva nou, ceva străin, şi vin să vestească şi oamenilor şi, nefiind încă sigure de vestea ce o dau, se ridică înfrigurate iar, să mai prindă o dată semnul, şi îl spun iar şi satului. 
 Copiii, îmbrăcaţi în veşminte groase, cu căciuli în cap, ies în curţi, îşi dau capul pe spate şi urmăresc vîrtejurile ciorilor prin văzduh, pînă se lasă iar, grele, pe pomii grădinilor. N-au mai văzut atîtea ciori din iarna trecută. 
 — Cra-cra! Cra-cra! 
 Cei mai mulţi le cunosc. Răzleţe trec şi vara prin sat, mai ales cînd sunt pui mici la cloşte, primăvara, şi de multe ori fură cîte unul. Copiii strigă, chiuie, zburătăcesc cu bruşi după hoaţe, dar ele se duc nepăsătoare cu bulgăraşul de aur în cioc. 
 Copiilor nu le plac ciorile şi nu le suferă prin curte. Dar acum nu sunt pui mici, iar ciorile sunt multe, pîlcuri întregi, şi zboară învăluindu-se, să te tot uiţi la roiurile lor ciudate. 
 De unde vor fi venit atîtea? Şi parcă-s grase şi grele, cum se apleacă crengile sub povara lor. Copiii urmăresc tăcuţi învăluirile de aripi pe sus, pînă îi pătrunde frigul. 
 Bărbaţi, femei, cînd ies prin curte, îşi aruncă şi ei ochii spre cer, nu pentru a vedea zborul ciorilor. Dar ce caută ei şi aşteaptă nu se zăresc fluturînd rar în văzduhul sur, pînă în seara zilei a treia de cînd s-au arătat ciorile: întîii fulgi de nea. Rari, mărunţi, nehotărîţi, mai mult se opresc decît coboară şi jos pe pămînt par tare firavi, ca nişte scame, ca nişte născuţi fără de vreme. 
 — Uite că ninge’ mamă! strigă un copil cu nasul turtit în geamul dinspre curte. 
 — Ninge, da, doar ne-au spus ciorile că va ninge. 
 — Ele au spus? 
 — Ele! N-ai auzit că de trei zile strigă mereu: cra-cra? Şi nu le-ai văzut învăluindu-se în pîlcuri mari pe sus? 
 — Da’ ele de unde au ştiut? 
 — Ele miroasă zăpada pînă e încă sus, în nori. În tot anul ne spun vestea. Da’ acum abia începe să ningă. Va ninge însă bine peste noapte. Pînă dimineaţa va fi tot alb. 
 — Tot ciorile au spus? 
 — Nu ele, asta o ştim şi noi, oamenii. S-a muiat afară tare frigul şi ăsta e semnul. Şi, iată, copilul vede pe geam că mamă-sa spune adevărul: cad fulgi tot mai mari, mai lînoşi, şi tot mai deşi. 
 Din alte case ies copiii mai mărişori în curte. Cu capul gol, cu pălmuţele întinse să prindă fulgii. Dar nici nu-i pot vedea bine şi se topesc. 
 După ce a început să ningă, ciorile nu se mai rotesc în văzduh, nu mai croncăie, ci stau grele pe crengile uscate — nemişcate, ca într-o adîncă meditare. 
 Apoi, cînd începu să se însereze mai tare, stolurile se ridicară în linişte de prin grădini şi plecară, fără să bage cineva în seamă, către pădurile din care au venit... 
 Dimineaţa ninge încă, văzduhul e întunecat de fulgii mari şi deşi care se grăbesc acum, roind amestecaţi, pînă unde se vede în aer. 
 Copilaşii privesc prin geamuri, cu năsucul turtit de sticlă, cei mai mărişori au început să-şi probeze săniile. Dar zăpada e prea moale încă şi săniile nu lunecă, ci trec prin omăt şi ronţăie pămîntul îngheţat. 
 Prin curţi, unde şi unde, s-a coborît din văzduh cîte-o cioară, şi fac pete pe imaculatul zăpezii. Nu croncăne nici una, ci caută cu ciocul prin nea, mai ales în apropierea girezilor de gunoi din faţa grajdurilor. 
 Sunt tot ciori sure, de cele mari, nu se ştie dacă au venit din pîlcurile din zilele trecute, sau sunt ciori răzleţe. 
 Unii copii le zburătăcesc cu cioturi de lemn, alţii se uită la ele cu băgare de seamă. Nu sunt prea fricoase. Dacă una află un oscior ori altă bunătate, se saltă din aripi îndată şi zboară cu cîştigul în plisc. 
 — Săracele! îşi caută şi ele pîinea cea de toate zilele. Iarna e grea şi pentru ele, spune vreun romîn în faţa copiilor. 
 — Să mănînce muguri din pădure, zice un băiat mai mărişor, care ţinea o uscătură în mînă, gata să arunce după cioară. 
 — Mănîncă ele şi muguri, cînd nu mai au încătrău. 
 — Mănîncă pe pustia! Nu le-am alungat eu de cîte ori, iarna trecută, de la pătulul nostru de cucuruz? Se caţără cu ghearele de laţi şi ciocăne ştiuleţii la care ajung prin des-chizături. Mănîncă rînduri întregi de boabe. 
 — Ei, şi a sărăcit tată-tău dintr-asta? Nu v-a ajuns mă-
 măligă astă iarnă? Băiatul îl priveşte prostit, cu gura căscată. Nu răspunde. 
 — Bietele ciori, zise omul, mai culeg şi ele o sămînţă din brazdă, mai dezgolesc cîţiva ştiuleţi cînd e copt cucuruzul, şi oamenii le alungă cu ce le vine la mînă. Pun şi sperietori la marginea porumbiştilor şi văruiesc tuleii de pe delături să le sperie. Dar la folosul ce ni-l aduc nu se gîndesc. 
 Băiatul care nimerise în vorbă cu romînul era de felul lui cam obraznic. 
 — Nici ouăle, nici carnea lor nu sunt bune. Ba-s chiar spurcate, se repezi el. Ce folos aduc? Poate să zicem şi noi că-s porumbi, nu sunt ciori, cum spune ţiganul. 
 — Măi că pestriţ eşti în cerul gurii! Află de la mine, dacă n-ai ştiut pînă acum, că şi ciorile sunt păsări folositoare. Cîţi şoareci de cîmp nu stîrpesc ele şi cîţi viermi stricăcioşi? Nu-i vietate care să nu-şi aibă folosul ei... 
 De a doua, de a treia zi, au început să umple satul ciorile cele mărunţele, negre ca tăciunele pe tot trupul, “ceucele”, cum le zic sătenii. Ele dau năvală oriunde se aruncă gunoi din casă sau din coţete şi fac prăpăd în seminţele ce se îm-prăştie găinilor, dacă nu-i nimeni afară. Zadarnic cîrîie co-coşul şi sare după ele: nu li-e frică şi sar mai repede decît el, dar tot pe boabele aurii de porumb se lasă. 
 Ciori de cele mari vin rareori să fure de la păsările de curte. Nu-s aşa de îndrăzneţe ca cele mici. Pentru prinderea acestora sunt în sat fecioraşi care ştiu împleti, din păr de cal, ghilţuri. 
 * După o săptămînă ninsoarea a încetat, cerul s-a înseninat şi s-a pus un ger, că trosnesc noaptea acoperişurile de şindrilă, de se părea că praf se va alege din ele. Acum începură să vină prin sat tot mai des şi mai multe şi ciori de cele mari. Ele se apropiau mai cu seamă de coteţele porcilor, de troacele lor şi ciuguleau tărîţa sau urluiala înghe-ţată pe margini sau pe fundul lor. Uneori urcau şi pe spinarea grăsunilor ce dormeau şi-i purecau de mărunţeii cei suri şi graşi. Grăsunii, şi dacă se deşteptau, nu mişcau: le plăcea cum îi gîdilă în spate. Într-o zi, într-o curte se coborî o cioară de cele mari. Se vedea că zboară cu anevoie, iar în curte se văzu că-i şi şchioapă. Şontîc-şontîc se apropie de gunoi şi începu să caute. 
 Doi băieţi mai mărişori erau prin curte. Chiar se întorseseră de la săniat. 
 — E şchioapă, mă, zise unul. 
 — Hai s-o prindem! — Cum s-o prinzi, că de zburat poate zbura. Mai bine o lovesc cu o scurtătură. E aproape. 
 Dar cînd să arunce cu bucata de lemn, o copiliţă, sora unuia, începu să ţipe la spatele lor. Ei nu simţiră cînd ieşise din casă. 
 — Ce-i, tu Aniţă? o întrebă frate-său. De ce zbieri aşa? 
 — Vleau să plind cioaua. Nu da cu bîta! 
 Copila văzuse de mult cioara pe fereastra dinspre curte; văzuse că-i şchioapă şi-şi pusese în gînd să o prindă. Dar îi trebuise mult curaj şi pază pînă să iasă din casă. Mamă-sa nu 
 o lăsa afară pe gerul ăsta. 
 — Da’ cum s-o prinzi tu, Aniţă? E şchioapă ea, dar poate zbura. 
 — O plind. Nu da!
 Şi ea porni spre cioară.
 Frate-său, de frică să nu zboare, avîntă uscătura şi nimeri
 pasărea, răsturnînd-o într-o dungă. Aniţa începu să urle. Mamă-sa ieşi din casă. 
 — Ce-i aici? De ce plîngi, Aniţă? Da’ cine focu’ ţi-a des-
 chis uşa tinzii? 
 Şi porni după copilă. 
 Dar pînă s-o ajungă, Aniţa înşfăcase de coadă pasărea 
 care era vie încă, dar făcea slabe mişcări de apărare. 
 — Ce-i asta? întrebă mama întorcîndu-se spre băiat. Îi povesri tovapăşul de săniat. 
 — Am văzut şi eu cioara cea şchioapă prin curte. Da’ tuce-ai avut cu ea s-o omori? 
 — Uite că nu-i moartă, e numai ameţită, răsuflă băiatul, văzînd că pasărea se mai zvîrcolea încă. 
 — Să loveşti o pasăre şchioapă! N-a fost de-ajuns nenorocirea ei? Şchioapă acum iarna! De bună seamă a şchiopat-o tot un blestemat ca tine. 
 Şi femeia-i arse repede două palme răsunătoare. 
 Aniţa, cu cioara de coadă, încetase de plîns. 
 Pasărea nu sîngera, nici ochii nu-i erau închişi, dar nu 
 mai avea nici o putere. Se vede că o croise bine băiatul. Mama luă copila de mînă. 
 — Vino, Aniţă, s-o ducem în casă, să o ducem la căldură, 
 să nu îngheţe. Copila ridică spre mamă-sa ochii înlăcrimaţi: 
 — Da’ nu moale, mamă? aşa de tale a pălit-o Ionuţ cu bîta! 
 — Vom griji-o să nu moară! 
 * 
 Peste cîteva zile cine intra în casa lor putea vedea pe laviţă o lădiţă cu spiţe şi în ea cioara cea şchioapă. Aniţa era mereu lîngă ea şi pasărea începea s-o cunoască. Ea-i dădea şi grăunţe şi apă. 
 Ionuţ, fratele, înconjura cît putea lădiţa. Nu-i plăcea să vadă cioara, care se înviora din zi în zi, şi acuşi îi va trece şi umflătura de la picior. 
 Cînd se întîmpla să croncăne pe-afară o cioară, cea din colivie înălţa pe-o clipă capul, apoi nu-i mai păsa. 
 NINGE 
 Toamna a fost tare ploioasă. Bine că a fost vreme frumoasă pînă a ţinut culesul porumbului, să poată aduce romînii şi jipii uscaţi şi să-i clădească în căpiţe mari, răscolite parcă mereu de vînt. Pe lîngă clăile de fîn şi girezile de paie, grămezile foioase erau totuşi mici, şi mireasma cu care veniseră din cîmp se împrăştie repede în vreme ce a fînului se va păstra toată iarna. 
 Oamenii erau veseli că au isprăvit culesul pe vreme bună, şi acum nu le mai păsa că se puseseră ploile de toamnă: se va muia pămîntul şi vor putea ara mai uşor. Cei mai mulţi nu aveau ogoare pentru grîu şi-l semănau în porumbişti. 
 Dar şi după ce arară şi semănară tot pe apucate, în zilele cînd vînturile mai împrăştiau norii, ploile nu mai conteniră. Dimpotivă, se puseră cu mai mult temei. Nu ploi mari, ci cu aţe subţiri şi dese, cu fumegări grele, cînd pe umerii dealurilor, cînd pe văi. Uneori cerul se cobora peste sat, să-l ajungi cu mîna din vîrful şurilor. 
 Azi aşa, mîine aşa, săptămîni în şir. Pe drumuri, prin curţi, se prăsise o tină în care roatele carelor intrau pînă la butuc şi vitele pînă la genunchi. 
 Satul era vestit de tinos. Din bătrîni oamenii foloseau “picioroange”, nişte păruştei ciopliţi frumos, în care erau icuite nişte cercuri de lemn, să poată intra talpa piciorului, cam la înălţime de un metru. Cei mai mulţi luau şi bîte cînd umblau cucuiaţi pe picioroange, dar alţii, mai ales tineretul, umbla uşor şi fără reazemul bîtei. 
 Umblare la hotar, pe uliţele satului, mai era destulă: vitele ieşeau încă la păscut, oamenii duceau cu carele gunoiul ce-l mai aveau prin curţi. 
 Şi ploile mărunte ţineau mereu. De la o vreme părea că se întunecă lumea toată. Şi frigul creştea din zi în zi. 
 — De-ar îngheţa odată! 
 — De-ar îngheţa, da-i prea devreme. Ce ne facem dacă se pune iarna de acum? 
 — Mai bine să se pună, decît să ne înecăm în glod. 
 — Păi, tot mai pot paşte oile prin porumbiştile nearate şi 
 vitele. Să le punem de-acum pe fîn? Într-o noapte s-au deşteptat oamenii speriaţi: umfla viforul streşinile de paie, să smulgă acoperişurile, şuiera şi vuia în hornuri, se spinteca prin crengile negre ale pomilor din grădini, văietîndu-se pe zeci de glasuri; pătrundea pe unde putea, prin toate crăpăturile, în case, şi răcea tare aerul, încît lumea se învelea mai bine în straie şi pături. 
 — Ăsta-i crivăţul, tu muiere! 
 — Va fi, că s-a făcut frig în casă. 
 — Vine şi prea devreme, şi la vreme. 
 — Cum aşa? 
 — Păi, s-a pus iarna prea curînd, dar încalte a înlemnit şi pe duşmanul de afară. 
 — Tina? 
 — D-apoi cum! Nu mai era de trăit. 
 Pînă dimineaţa, tina îngheţase tun. Vîntul spulbera mereu de pe cer toate petecele de nori care se mai iveau şi se puse un senin verziu, cu cerul tare, înalt şi larg. Şi frig! Amorţea mîna pe coada securii şi în ochi se iveau lacrimi. 
 Se oprise toată mişcarea în sat. Nici care pe uliţi, nici vite la păscut. Prin colţii de tină îngheţată, mari, cu gropi rele între ei, sa-r fi putut schilodi vitele şi să se sfarme roţile carelor. 
 Acum se pusese în sat o sărbătoare care nu se ştie cît va ţinea: pînă cînd va umplea zăpada gropile şi va astupa colţii şi bruşii îngheţaţi din curţi şi de pe drum. Acum nu cutezau oamenii să-şi ducă vitele nici pînă la fîntînă să le adape, le duceau apa cu ciuberele în poieţi. 
 După trei zile crivăţul s-a mai potolit. Şi ici, şi colo, se vedeau oameni pe acoperişurile de paie ale şurilor sau case-lor, care astupau, cu jipi, spărturile făcute de vînt. A făcut destulă pagubă, deşi paiele erau ude şi grele de atîta ploaie. 
 De departe, cei care luau snopul din furca celor ce urcau pe scări, şi-l potriveau în spărturile acoperişului, păreau nişte schilozi care nu se puteau ridica dintr-un loc, şi-şi purtau braţele fără să le poată stăpîni. 
 Suluri de fum alb se ridicau deasupra tuturor caselor, zdrenţuite la repezeală şi risipite de vîntul care bătea încă. 
 Oamenii trebuiră să facă foc, şi era numai la sfîrşitul lui noiembrie. 
 — Ne vom arde şi gardurile la iarnă! 
 — Ei, nu va ţine gerul de-acum! 
 — S-a mai pus şi-ntr-alţi ani iarna devreme şi n-am pierit. 
 — Nu, da’ mai demult ni se dădeau delniţe mai mari de pădure. Din an în an le-au tot micşorat. Oamenii erau îngrijoraţi. Mai rămăseseră şi porumbişti nearate. Nu le mai putură lucra nici cînd încetă vîntul şi se muie frigul. Pămîntul nu se dezgheţă. 
 În loc de dezgheţ începu să ningă. Îndată ce se muie frigul, vîntul începu să bată de la apus şi umplu într-o zi cerul cu nori grei. O vreme trecură în turme tulburi şi în cete pe sus, apoi văzduhul întreg se împînzi de-o culoare cenuşie, coborînd pînă aproape de sat, nemişcat, şi începu să fluture cîte-un fulg de nea, care părea că nu ştie unde să cadă, sau mai bine să rămînă în văzduh. 
 Cîrduri de ciori se învăluiau pe sus, peste sat, peste grădini, se lăsau pe crengile negre şi iar se înălţau, fîlfîind moale din aripile negre. 
 Către seară începu să cearnă cu fluturi mari, scămoşi, să ningă des cît nu se mai vedea la trei paşi, şi aşa ţinu trei zile şi trei nopţi. 
 Acum trebuia să înoţi prin zăpadă şi, pînă se făcu o pîrtie prin curţi şi pe drum, mai trecură cîteva zile. Începură să umble săniile. Sub zăpadă nu se mai simţeau colţii îngheţaţi. Oamenii duceau iar gunoi la cîmp, aduceau 
 lemne din pădure, şi unii cărau jipii de porumb rămaşi pe cîmp. 
 — Devreme ne-a intrat anul ista alba în sat! 
 — Nu-i nimic, numai de-ar pleca devreme. 
 — Aşa i-ar fi legea: dacă vine devreme, să se şi care tot aşa. 
 — Las’ că-i bine! Cu tina aceea ne-am fi înglodat de tot. 
 — Da’ era mai bine cu colţii îngheţaţi?
 Bine-i aşa! Uite ce mai drum de sanie se înfiripă!...
 Ninge, se opreşte, se scutură văzduhul, şi, cînd ai fi cre
 zut că se luminează, începe iar, închegîndu-se întuneric sur în înălţimi. Ninge acum parcă numai de mîntuială, să fie în treabă... 
 * 
 De cînd aştepta Petrică să nu mai ningă deloc, să poată ieşi cu săniuţa pe care i-a făcut-o tatăl său anul trecut, şi aştepta şi ea într-un colţ din cămară să-i vină vremea. 
 Nici nu s-a acoperit bine curtea cu zăpadă şi Petrică o şi scoase din adăpostul ei. Dar săniuţa se hurducă pe colţii înghe-ţaţi şi scrîşni, iar el se împiedică de bruşii tari şi căzu în nas. Căzu rău, îl podidi sîngele şi, cînd văzu zăpada roşie, începu să zbiere ca muşcat de şarpe. 
 Mumă-sa năvăli în curte, îl ridică, îl duse în casă şi-l spălă cu apă rece, pînă se opri sîngele. Suspinele lui Petrică încetară cu mult mai tîrziu. 
 — Te mai doare? 
 — Doare tare! 
 — Ţi-ai fi rupt nasul în colţii ăia. Ce copil ai mai fi fost tu fără noi? 
 — Da’ am vrut să merg cu sania. 
 — Văd eu bine ce-ai vrut, dar iată ce ai păţit! Trebuia să mă întrebi pe mine. 
 De-atunci copilul o întreba în fiecare zi de zce ori: 
 — Acum pot să merg cu sania? 
 — Încă nu! Nu-i încă drum de sanie. 
 — Nici acum? 
 — Păi, nu vezi că ninge încă? Vrei să-ţi ningă căciula cea nouă? 
 Era singura lui căciulă şi i-o făcuseră s-o aibă de Crăciun. Pînă acum, în iernile trecute, folosise o ruptură a unui frate mai mare, ce-i cădea peste ochi. Nu! Nu voia să i-o ningă. Dar cu pălăria nu putea ieşi să-i degere urechile. În cea folosită iarna trecută pusese mamă-sa un ou de cuibar şi o vîrîse sub pat, unde veneau vreo două-trei găini să ouă, de cînd se pusese frigul, că erau tare ouătoare. 
 Într-o zi, cînd slăbise frigul de tot, dar ningea încă, Petrică îşi tot învîrtea căciula în mînă, minunîdu-se cît era de frumoasă cu blana ei neagră, strălucitoare. Şi se gîndea: şi tatăl său, şi frate-său puseseră căciulile de cînd s-a lăsat frigul. Umblă cu ele prin zăpadă, uneori sunt albe de tot, şi nu se strică. Le scutură de zăpadă cînd intră în casă, şi căciulile sunt iar cum au fost. 
 Îi spuse şi mamei sale ce gîndea. 
 — Păi bine, alea-s rable vechi, nu-s nouă ca a ta. Şi dacă s-ar strica, pagubă-n ciuperci. Asta-i o căciulă scumpă. Petrică rămase cu ochii la căciula din mînă. Drept că era frumoasă! Şi voia să o aibă nouă la Crăciun. Totuşi, supărarea nu-i mai trecea. Ningea şi iar ningea! Aşa putea ţine pînă la sfîrşitul lumii! 
 Se urcă pe laviţă, privi prin fereastra ce răspundea în curte: se cerneau fulgi mari, scămoşi. Începu să plîngă potolit. Nu se auzea, numai cînd suspina. 
 Bunica avu treabă în camera asta şi-l află suspinînd. 
 — Ce-i, măi copile? De ce plîngi? 
 — Ninge, bunico! 
 — Şi ce-i dacă ninge? Nu-i frumos? 
 — Da’ ninge mereu şi nu se mai opreşte. 
 — Las’ să ningă! De-aceea-i iarnă. 
 — Da’ căciula? 
 — Ce-i cu căciula? 
 — O ninge dacă ies cu săniuţa!
 — Şi dac-o ninge, ce-i?
 — E nouă, bunico! 
 — Să tot fie.
 — Da’ se strică şi nu mai e nouă la Crăciun! 
 — Auzi tu, cuminţenia pămîntului! Dar căciula de-aceea-i, măi copile, s-o ningă. În ploaie — pălăria, în ninsoare — căciula. Asta-i legea de cîndu-i lumea. 
 — Da’ mama nu mă lasă cu căciula, să nu se strice. 
 — Ei, s-o strica! Ia-ţi săniuţa şi pleacă. Nu-i mai frig deloc afară. 
 Petrică stă în cumpănă. Bătrîna a ieşit în mînă cu un ştergar pe care l-a scos din ladă. Copilul se uită pe fereastră. 
 — Ninge! Ninge mereu! Nu cuteză să calce porunca mamei sale. Ce ar fi să iasă cu pălăria? Bunica a zis că nu-i mai frig defel. 
 Căută pălăriuţa veche, turtită, şi o scutură de după cup-tor. Îşi aduse săniuţa din cămară şi se strecură încet pe uşa tinzii. 
 “Nu-i frig, ba-i chiar cald”, îşi zise Petrică şi înotă prin zăpadă, trăgînd cu greu săniuţa după el. Mamă-sa îl văzu pe fereastră, şi ieşi cu căciula în mînă. 
 — Vino, măi Petrică, şi-ţi ia căciula. E ruşine să umbli prin zăpadă cu pălăria. Acum nu se mai strică. Ninge rar. 
 Copilul se întoarse bucuros. Îşi înfundă căciula peste urechi. Toată faţa îi rîdea: abia mai zărea cu ochii de sub căciulă. O împinse pe frunte şi ieşi cu săniuţa în uliţă. Era întîiul şi se simţi mîndru că-i întrecuse pe ceilalţi copii. 
 VÎNTURILE 
 Îi plac toate vînturile. Îşi aduce aminte că în copilărie a vrut odată să prindă vîntul. Ieşise cu moşul său în grădină, unde era o baltă plină de trestiiş uscat — era în gură de primăvară. Trestiişul se îndoia, foşnea uscat, uneori făcea valuri care parcă fugeau unul după altul. 
 — Uite, moşule, vîntul! striga el înveselit. 
 — Da, bate vîntul şi-i destul de rece! 
 — Dumneata-l vezi? 
 — Ce să văd? 
 — Vîntul! 
 — Cum să nu văd cum se clatină trestia şi salciile de pe marginea bălţii! 
 — Da’ nu trestia şi salciile! 
 — Păi, ce alta? 
 — Vîntul!
 Bătrînul ridica din umeri.
 — Mă laşi, moşule, să mă duc să-l prind? 
 — Ce să prinzi? 
 — Vîntul! 
 — Du-te şi prinde-l, zise zîmbind moşul său. Să-l aduci să-l văd şi eu la faţă. 
 Băieţaşul de-atunci a prins fuga, a ajuns la trestiiş, l-a văzut de-aproape cum se leagănă, a auzit cum foşneşte din frunzele uscate, s-a uitat, a căutat prin trestiiş, dar vîntul nu l-a văzut, nu l-a găsit, şi, dezamăgit, s-a întors cu mîinile goale la bunicul său. 
 — Nu l-ai aflat? 
 — Nu-i! — Păi tu credeai că-i cineva viu? Vîntul, măi băiete, e o putere a aerului. 
 Şi-aduce aminte că n-a înţeles nimic şi a rămas tare nemîn-gîiat. 
 Nu înţelege Nicu multe nici pînă acum: ce sunt vînturile, de unde vin, cum bat şi unde se duc? 
 Şi acum e mărişor, peste o jumătate de an va merge la şcoală. De cînd cu păţania din copilărie n-a mai cutezat să întrebe pe nimeni ce sunt vînturile. 
 Nu ştia ce sunt, dar îi plăceau toate. Păzea noatenii lor, vreo trei sterpe şi un berbece bulbucat, la cap cu coarnele mari, răsucite de vreo trei ori, pe o costiţă plină de spini, la marginea unei păduri. Cunoştea acum toate vînturile. 
 Cea mai mică adiere, boarea, abia pleca firele de păiş, nu putea mişca nici frunzele spinilor, nu avea cîntec, auzit poate numai de gîzele mărunte şi smălţuite, care se urcau pe firicelele de iarbă, cu picioruşele lor ca o părere şi le clătina boarea odată cu firul de iarbă. 
 El zicea că nici boarea nu putea să fie mută, cînd toate celelalte vînturi îşi aveau cîntecul lor. Îşi încorda auzul, se pleca cu urechea pe pajişte, dar nu auzea nimic. De bună seamă auzeau însă gîngăniile, care la adierea boarei parcă înviau toate de unde erau ascunse prin iarbă şi începeau să se mişte şi să se împrăştie în împărăţia verdeţii. 
 Unde era iarba mai înaltă se înfiora şi ea la adierea boa-rei, şi se închina uşor. Nevăzută şi abia simţită de obicei, ce răcoare învietoare îi aducea în obraji cînd erau călduri mari! În potopul acela din căldurile verii, în cuptorul ce dogorea sub soare, de unde aducea boarea răcoarea aceea, ca de pe alt tărîm? 
 Nu ştia, dar nici nu se întreba cu stăruinţă, ci numai aşa, de mîntuială. Se bucură că se răcoreşte şi el. 
 Uneori, după-amiezile, cînd începeau să se lungească umbrele căpiţelor din luncă, pe unde îşi păştea acum, în treacăt, noatenii, boarea trăgea mai tare, purtînd mireasma fînului proaspăt din căpiţe. Boarea mai mare părea că înviorează acum şi oiţele lui, care retezau cu hărnicie firicele nouă de iarbă din cositură. Nu avea să pască mult pe-aici, pînă vor căra oamenii fînul, apoi luncile vor fi oprite, să crească otova. 
 Lui Nicu îi plăcea adierea asta mai tare, o inspira cu lăcomie şi-i părea că-l... întinereşte, se gîndea el, dacă ar fi putut fi mai tînăr. 
 Spre seară mai pricepea răcoarea boarei, parcă ar fi adus
 o din pădurea vecină; în toiul amiezii însă, şi departe de pădure, nu avea de unde o răscoli. 
 Din ceea ce văzu cît a păscut oiţele pe costişa plină de spini, înţelese că boarea adie numai pe pămînt, nu se ridică departe în aer, nu ajunge pînă la coroanele arborilor, ba nici tufele de spini nu le clăteşte. Mai înţelese că boarea nu schimbă vremea, nu aduce nori, nu vesteşte ploi. 
 Ea răcoreşte pe lucrătorii osteniţi şi încălziţi în dogoarea zilelor de vară. Deşi rămăsese ruşinat de păţania din copilărie, cînd a voit să prindă vîntul, îi tot venea şi acum să se gîn-dească la boare ca la o fiinţă vie, pe care nu o putea vedea, dar parcă o simţea uşoară, tinerică şi fragedă. 
 Vînturile erau de multe feluri. Nicu, pe lîngă oiţele lui, toată ziua sub cer, avu vreme să le cunoască şi să se împrietenească cu toate. Cu toate cele ce băteau din primăvară pînă toamna tîrziu. 
 Îi plăcea vîntul ce bătea din aripi aspre, care venea de către răsărit, învolbura coama pădurii şi ridica în pale lîna de pe noatenii lui, dar mai cu seamă de pe cele trei sterpe, şi de pe berbece, care aveau lîna mai mare. 
 Învolburată, coama pădurii părea sură, nu făcea valuri, nu alerga cum alergau pe coastă lanurile de grîu verde înspicat. De cîte ori le vedea pornind în valuri Nicu zîmbea, căci îşi aducea aminte de-o poveste cu un om cam ţicnit, pe care i-a spus-o tatăl său. Omul a avut şi el o holdă, într-un loc singuratic pe un deal, unde nu mai erau şi alte semănături, şi într-o zi s-a dus să vadă cît a mai crescut grîul. Dar bătea vîntul de la răsărit. Holda verde unduia în valuri, care păreau că fug peste muchia dealului. Mintosul alergă acasă, îşi luă secerea şi dădu fuga la holdă şi începu a o secera aşa verde, să nu-i fugă toată peste deal. 
 Doamne, dar ce minune era să priveşti cînd bătea vîntul ăsta semănăturile de pe deal, să le vezi cum grăbesc şi aleargă toate spre culme, şi totuşi nu se clintesc din locul lor. Nicu n-a văzut nici marea, nici un lac mai mare, să poată vedea valurile de apă, ci numai bălţi. În bălţi, şi cînd bătea vîntul tare, apa abia se încreţea. 
 Privind mereu fuga lanurilor de grîu, uitîndu-se la coama pădurii frămîntată şi sură, ascultînd cîntecul potolit al copacilor de pe marginea pădurii, Nicu îşi uita nu numai de oiţele lui, ci şi să mai mănînce. Turmuliţa lui nu era departe, se răsfira numai pe costişă, oiţelor le plăcea să mănînce pe răcoare. Şi vîntul ăsta de la răsărit era totdeauna răcoros. 
 De la o vreme prindea putere şi începea să mişte şi crengile pădurii, nu numai coama de frunze. Atunci se isca şi alt cîntec, în locul freamătului de mai înainte, un fel de vîjîit domol şi adormitor, să-l asculţi cu ceasurile, îşi zicea Nicu. 
 Vîntul ăsta de la răsărit era sec, uscat, şi cînd pornea, copilul începea să cunoască din cîte a văzut, că se pune vreme secetoasă. Bătea o zi-două, fugărea norii înalţi pe cer, apoi se însenina, vîntul înceta şi vremea începea să se încălzească. Se punea vreme uscată, bună de fîn şi de seceră. 
 Dar cînd vîntul se pornea de la apus, cînd aducea mireasmă de umezeală, de ploaie, Nicu începu să ştie că se schimbă vremea, că vor veni ploi. Vină, numai să nu ţină mult, cu zilele, să-i înmoaie straiele în toată ziua, să-i fleşcăiască gurguiul opincuţelor, încît să se tot împiedice de el. Vină şi vînturile aducătoare de ploaie, să mai crească iarba pe cos-tişă. Las’ să plouă, că oilor le place să pască în ploaie, să le mai spele lîna! 
 Ş-apoi vîntul ăsta de la apus nu e statornic, nu bate regulat în acelaşi fel, zile în şir. Porneşte de cele mai multe ori năbădăios, frămîntă pădurea cu duşmănie, apoi deodată piere şi răsună ploaia pe coama neagră şi liniştită a pădurii. 
 Dacă ar răsuna numai! Dar cîntă, şi pe cîte glasuri! Cum să le prinzi pe toate? Şi trăbă să le prindă, că-i tremură sufletul la fiecare întorsătură de cîntec. 
 Minunea cea mare e cum răzbeşte vîntul pînă în înălţimi şi mînă norii, îi scoate mereu de după măgurile de la apus şi-i mînă în turme mari — parcă-s turme grele de bivoli — şi-i duce cine ştie unde, peste păduri? Că norii sunt purtaţi de vînt, Nicu nu se mai îndoieşte: a văzut de atîtea ori că dacă un nor din care ciuruie ploaia a trecut pe deasupra lui, ploaia — pînă ce vîntul aduce altul tot aşa de vînăt-negru 
 — cade mai rar, în picuri mai mici, în aţe subţiri. Cum se suie vîntul la aşa înălţimi şi cum are putere să poarte norii? 
 Dar norii oare ce vor fi? Dacă-s din apă, cum stă apa în văzduh şi nu cade, numai cîteodată? Dar el a văzut că sunt vînturi care se suie cu mult mai sus, deasupra norilor celor negri. Prin spărturi care se fac uneori în întunericul de sus, el a văzut nouraşi albi chiar la porţile cerului. Ei sunt duşi de vînturi în altă parte, nu pe un drum cu cei grei de ploaie... 
 Apoi viforele de vară, care aduc furtunile cele mari, cu fulgere şi trăsnete dese, cu durduituri ce se ţin lanţ, nu mai ştii: în cer sau sub pămînt, de unde îşi iau ele puterea cea grozavă, cu care încovoaie copacii pădurii şi urlă cutremurător prin întinderea nesfîrşită a codrilor? De unde vin aşa de viforoase, aşa de mînioase, uneori seci, fără ploaie, de cele mai multe ori însă cu descărcări de ploaie, ca şi cînd s-ar rupe cerul şi curge ca din găleată? 
 Curg şiroaie groase ca funiile de la car şi răsună cu larmă grea în pădure, de parc-ar fi la capătul lumii. Vreme grea, purtată de vifor ca un blestem peste lume: 
 culcă lanurile de grîu, strîmbă şi rupe firele de porumb, răstoarnă copacii, umple pădurea de uscături, încît au ce aduna săracii o jumătate de an. 
 Lui Nicu îi place viforul cu fulgere şi trăsnete, cu rupere de nori, numai să nu ţină ploaia prea mult, să-l răzbească la piele, deşi se adăposteşte mereu sub vreun stejar bătrîn de la marginea pădurii — împotriva poruncii ce i-a dat-o tatăl său să nu alerge sub arbori cînd e vreme tare. 
 Da! Lui tatăl său i uşor să zică, dar el nu-i aici în potop ca Nicu, şi apoi de ce-ar trăsni chiar în stejarul sub care se adăposteşte el? 
 Vorbesc şi oamenii mari cîte de toate. De cînd paşte oile pe costişe el n-a văzut să trăsnească în nici un copac!... 
 Hei! Dar ce frumos e după ce stă ploaia şi se limpezeşte cerul! Aerul parcă-i mai subţire şi văzduhul mai albastru. Şi după ce a trecut şi viforul în drumul lui, se înstăpîneşte o linişte şi pace în care răsună mai limpede şi mai tare clopoţeii de pe cei trei noateni ai lui... 
 Odată, tot gîndindu-se ce sunt vînturile şi pentru ce bat, îşi zise că trăbă să fie măturătoarele şi aerisitoarele văzdu-hului, căci după ele aerul era totdeauna mai curat. Şi apoi, acasă la ei, de cîte ori mirosea greu pe lîngă grămada de gunoi de grajd, iar după vînt nu se mai simţea nimic... 
 Îi plăceau lui Nicu şi vînturile iernii, dar mai mult să le audă şuierînd şi fluierînd în straşină decît afară, unde îi tăiau obrajii ca briciul. Îi plăcea să vadă cum învăluie fulgii de nea şi ciorile din văzduh, dar de viscol se temea. Viscolul le scotea totdeauna fum din cuptor şi casa se răcea pînă aeriseau. Viscolul acoperea cîmpul în troiene de zăpadă, aducea lupii pînă-n sat — cum auzea vorbindu-se în casă în vreme de viscole mari... 
 ...Şi după ce începu să umble la şcoală nu ştiu mai mult despre vînturi, pînă în clasa a patra, cînd le vorbi dascălul despre mişcarea aerului. Nici atunci nu pricepu mare lucru şi tot mai mult îi zăcea la inimă o poveste, ce i-a citit-o dintr-o carte străină un băiat care umbla la şcoală la oraş. 
 După istoria din cartea aceea vînturile îşi aveau zeul lor, pe unul Eol, care le ţinea închise într-o peşteră şi le dădea drumul numai cînd voia el... Pe vremea aceea, poate, oamenii vedeau vînturile. Şi lui Nicu parcă i-ar fi plăcut să trăiască pe vremea aceea. 
 ÎNTÎIUL DRUM 
 Flutură rar cîte un fulg de nea prin văzduhul sur. Se opresc pe-o clipă nehotărîţi, apoi coboară iar şi iar se opresc. Parcă le pare rău după înălţimea din care vin, se simt străini în lume şi se tem de ce vor afla, jos, pe pămînt. 
 Uneori îi prinde o undă de vînt şi-i mătură, de nu se mai văd şi trece o vreme pînă ce îndrăznesc să coboare alţii. Îi mătură şi din curte, de pe pămîntul îngheţat pe care s-au aşezat, uşor, ca nişte scame de pene. 
 Nu e frig. A fost înainte cu cîteva zile, pînă a îngheţat tina. Acum e bine. Se tot încearcă să ningă, şi nu poate. Se pare că iarna şi-a uitat din anul trecut cum să-şi scuture cojocul. 
 Lelea Anuţa e necăjită tare. Copilul cel mic, sugaciul, oră-căie ca o broască în leagăn. I-a dat să sugă, dar n-a vrut. Îşi încreţeşte şi-şi strîmbă obrăjorii şi strigă tare, parcă speriat. 
 Îl ridică iar din leagăn şi-i dă sînul plin şi alb, dar broscoiul se fereşte, se învineţeşte la obraz, şi zbeară din răsputeri. 
 Aşa o fierbe de azi dimineaţă. 
 — Ce te doare, puiule, ce te doare? Of, Doamne! De ce 
 vor mai avea dureri şi copiii? Îl pune iar în leagăn şi Ioniţă, frăţiorul cel mare, se şi repede să-l legene în locul mamei sale, cuprinsă de trebi, cît nu mai ştie unde-i este capul. 
 — Haia, haia! Haia, haia! mormăie cadenţat copilul. 
 — Mai încet, mai încet, Ioniţă, că-l răstorni. Leagănul se balansează uneori, să ajungă cu fundul deasupra. 
 Ioniţă mormăie tot mai tare şi cît poate el de gros, să acopere plînsul sugaciului, să-şi poată vedea mamă-sa de lucru. 
 — Haia, haia! Haia, haia! 
 Rar, aruncă ochii pe fereastră. Parcă ninge mai bine. Vîntul ţiuie uneori în streaşina lungă, şi fluieră scurt prin horn, şi atunci flacăra din vatră se tupilează pe-o clipă, se topeşte repede, coborînd pe tăciuni, ca şi cînd ar fi gata să se stingă. Dar în clipa următoare învie iar. 
 Leagănă cu putere, cu stăruinţă mare. Poate adoarme cel mic. El vede şi simte că mamă-sa e îngrijorată, dar de la o vreme îi vine greu şi lui să mai audă plînsul frăţiorului: parcă i-a intrat prin urechi pînă în mijlocul capului. 
 — Grijeşte, mă, că-l dai peste cap! Leagănă mai încet. Cum să legene mai încet? De la o vreme se uită cu duşmănie la cel ce zbiară mereu. 
 Mamă-sa iese şi vine şi iar iese. Are treabă în tindă, în cămară, prin curte după lemne. Au făcut foc în camera dinainte şi aici fierbe şi mîncarea pe vatră. Rar priveşte şi ea prin geam: ninge iar şi acum. Rar, dar vîntul se înteţeşte. 
 Într-un tîrziu sugaciul a adormit. 
 — Încet, Ioniţă, de tot încet! 
 Ioniţă ar lăsa bucuros leagănul şi s-ar duce la fereastră să vadă cum ninge. Dar dacă se deşteaptă şi plînge iar? Acum e aşa de bine în cameră, în liniştea mare ce s-a pus. Priveşte cu încîntare jocul flăcărilor pe vatră, deasupra lemnelor înnegrite. Par cînd săbiuţe ascuţite, cînd săbii late, cînd fuioare despletite. Şi rar, vîntul fluieră prin horn şi parcă scuipă în foc. 
 Lelea Anuţa începe deodată să caute cu înfrigurare prin solniţa agăţată într-un cui. Nu află ce caută, o ia din cui, o întoarce cu capul în jos şi o scutură pe masă. Dar nu se scutură decît cîteva fire de sare. Trece în tindă, caută în oale, intră în cămară, răscoleşte pretutindeni şi iar vine. E neliniştită, îngrijorată. 
 — Măi Ioniţă, n-ai văzut tu pe undeva sarea? 
 — În solniţă, mamă. 
 — Nu mai este în solniţă. S-a isprăvit. 
 — Poate în tindă, în oala de fier, cea crăpată. 
 — Nu mai este nici acolo. 
 Copilul se gîndeşte: unde a mai văzut el sare? Dar nu-şi aduce aminte să fi văzut într-alt loc. 
 — N-am cu ce săra nici mămăliga, nici mîncarea. Ce să fac? Aş da o fugă pînă la prăvălie, dar mă tem că se va deştepta copilul. 
 La gîndul să rămînă singur cu cel din leagăn, Ioniţă se acri tot. Ce să facă dacă se va trezi urlînd? Alta era cu mamă-sa acasă: putea să plîngă cît de tare, nu se temea de vreo primejdie. 
 — Să mă duc să cer împrumut de la vecina, mamă!
 — Du-te şi vino repede!
 Dar vecina nu avea, chiar acum o pusese în fasole şi
 mămăligă, pe care a avut-o. Şi nu avea nici cealaltă vecină. 
 — Va veni tatăl tău de la pădure şi nu pot face mîncarea. Şi, necăjită, lelea Anuţa începu să caute iar. Nu află nimic. — Ştii ce, mamă? Niţă doarme acum şi nelegănat, mă duc 
 eu la prăvălie să cumpăr sare. 
 — Tu?
 — Ştii că am mai fost şi cu dumneata.
 — Cu mine ai fost, dar singur nu. Singur nu ştii nici unde e prăvălia. 
 — Ba ştiu. Cunosc casa. Are table verzi la fereşti. 
 — Are, da’ pîn-acolo, prin cîte hudiţe trăbă să treci? Te 
 vei rătăci şi nu vei mai şti veni nici acasă. Ioniţă zîmbi. 
 — Cum să nu ştiu? Las’ pe mine. Dă-mi bănuţii şi o traistă şi îndată-s cu sarea acasă. Ce să facă mamă-sa? Nu se îndură să lase pe cel din leagăn. Era bolnăvior, de bună seamă, şi trebuia să vadă şi de mîncare. 
 Îşi aruncă ochii pe fereastră. Ningea mai des, cu fulgi mari, lînoşi.Vîntul se mai potolise. 
 — Ia-ţi pieptarul şi îmbracă-ţi clicinul cel bun. Ia-ţi şi 
 căciula. 
 Copilul se repezi să se îmbrace. 
 Mamă-sa deschise lada şi adună din lădiţa ei, cu mare silă, 
 douăzeci de bani de aramă. Căută o traistă mică şi i le dădu lui Ioniţă. 
 — Să-ţi iei şi bîta, să nu-ţi iasă în drum vreun cîine. 
 — Mi-o iau, zise curajos copilul, aruncîndu-şi traista după cap. Îmbrăcat, cu căciula în cap, părea mai mare de cinci ani trecuţi cîţi avea. 
 Banii de aramă îi legă mamă-sa în colţul năfrămuţei lui cu rîndunele şi i-o puse în buzunarul clicinului. 
 — Aici sunt douăzci de bani, Ioniţă. Tu să dai năfrămuţa lui jupînul şi-i va număra el. Să-i spui numai atîta: m-a trimis mama să-i dai sare de banii legaţi aici. 
 — Păi, eu nu pot spune: să-mi dai sare de douăzeci de bani? 
 — Ba poţi, numai să nu uiţi pînă acolo.
 Ioniţă se simţi jignit.
 — Da’ , mamă, eu ştiu şi număra pînă dincolo de douăzeci. — Ştii, cu greşeli. 
 — Acum nu mai greşesc. Dumneata nu m-ai auzit de mult cum număr. 
 — Bine, bine! Tu să dai năfrămuţa jupînului, să dezlege banii şi să-i numere el. N-ar fi ruşine să-i numeri tu şi să greşeşti? 
 Lelea Anuţa ieşi cu el din tindă, să-l ducă pînă la portiţă. Dar cum ieşi în curte — altă îngrijorare: ningea tot mai tare. 
 — Mă Ioniţă, eu zic să nu te mai duci tu nicăieri. 
 — Ba mă duc! 
 — Dar nu vezi cum ninge? 
 — Las’ să ningă, doar îs cu căciula! Bîtă avea zdravănă, cu măciucă, o bîtă de corn, călită la foc de tatăl său. Să poftească să se ia vreun cîine de el! 
 Porni pe uliţă la vale, spre vatra satului, unde era prăvălia, iar mamă-sa se grăbi în casă la cel din leagăn. Nu mai era aşa de îngrijorată. Dacă se va încurca pe hudiţe, îi va arăta vreun om unde e prăvălia. Apoi, de! Copilul era mărişor acum. Frig nu era. Vîntul încetase aproape. 
 Cu bîta în mînă, cu trăistuţa după grumaz, Ioniţă mergea vîrtos prin zăpada moale, care abia albise uliţa. În urma lui rămîneau urme negre, căci zăpada i se lua pe tălpile opin-cuţelor. 
 Uliţa era pustie. Ţipenie de om nici prin curţi. Nici un lătrat de cîine. Era o linişte şi o pace, cît lui Ioniţă îi părea că aude fîşîitul fulgilor de nea, care cădeau tot mai deşi şi se roteau uneori ca un potop de fluturi. 
 Se silea să-şi amintească prin cîte hudiţe trebuia să treacă pînă la prăvălie. Prin vreo patru, ba parcă prin vreo cinci, căci în vatra satului uliţele erau scurte şi se încrucişau mereu. Dar încă nu ajunsese pînă acolo. Mai avea, uliţa lor era tare lungă. 
 Înaintea unei portiţe văzu un cîine mare, ciobănesc, unul alb, miţos, şi îşi strînse bine bîta în mînă. Dar cîinele nu-i avu grija, părea că nici nu-l văzuse. Şedea liniştit în coadă şi se uita şi el cum ninge. Părea că pacea şi liniştea din văzduh intrase şi în el. 
 După ce trecuse de el, Ioniţă mai înturnase o dată capul peste umăr: cîinele era nemişcat la locul lui. 
 Dar cum începu să ningă de tare! Şi văzduhul parcă se cobora tot mai jos. Se opri o clipă să scuture căciula. Mai gros de un deget era stratul de zăpadă ce se aşezase pe fundul ei. 
 Se văzu deodată la o încrucişare de uliţe. Pe care să apuce? 
 Vezi că uliţele şi casele albite de zăpadă nu mai semănau cu cele pe care le văzuse el cînd a fost cu mamă-sa la prăvălie: ajunsese parcă pe un tărîm nou. Totuşi nu stătu mult la gînduri şi porni pe una. Nu merse douăzeci de paşi şi nimeri într-alta, care cîrnea la stînga. La capătul ei intră într-o uliţă mai largă, apoi în alta strîmtă de tot. Asta se înfunda într-o poartă. Nu! Pe-aici nu fusese cu mamă-sa. Se întoarse şi tot orbecăind pin zăpada ce cădea acum ca o perdea, se trezi iar în uliţa pe care venise. 
 Începu să asude. Nu-i era cald, dar începu a se teme că nu va afla prăvălia. Porni înapoi şi intră într-altă uliţă, pe care nu fusese încă. Dacă ar fi fost i s-ar fi cunoscut paşii, căci acum lăsa urme adînci în zăpadă. 
 Nu era ţipenie de om, nu zbura nici o pasăre, nu cucuriga nici un cocoş, nu lătra nici un cîine. Numai zăpada cădea în perdele tot mai dese şi lumina se micşora, deşi încă nici amiază nu era. 
 Ioniţă se opri şi îşi încordă din nou gîndurile. Deodată îi veni în minte că de-a stînga prăvăliei, nu prea departe, era biserica. Vezi bine! Cum nu s-a gîndit pînă acum? 
 Va căuta să vadă turnul, dar cum nu ştia unde se află, nu ştia în ce parte să-l caute. Aşa că se învîrti încet în jurul lui şi privi în toate părţile. 
 Dar nu vedea mai departe de-o aruncătură de băţ. Sus, perdeaua de zăpadă era parcă şi mai deasă. 
 Începu să asude şi mai are. Va mai afla prăvălia? 
 Porni cu hotărîre pe altă uliţă şi ajunse într-o nouă înfun-dătură. El era singura vietate care se mişca pe drum, alb tot în potopul de ninsoare care sporea mereu. 
 Oamenii erau prin case, prin grajduri, făceau prin şuri mestecături de fîn şi paie pentru vite. Toată lumea era mul-ţumită că ninge, că au scăpat de gerul sec. Pacea tainică ce cobora odată cu ninsoarea intrase în toţi. 
 Cum trecu de vreo trei ori pe aceleaşi uliţe, atrase atenţia unui bătrîn care privea prin fereastra unei case. Cine să fie copilul ăsta care se tot învîrte pe aici? Cînd îl văzu iar, ieşi în drum. 
 — Ce-i cu tine, măi Prîsleo? Ce cauţi pe-aici? 
 — Că nu mă cheamă Prîslea, ci Ioniţă, suspină copilul, care era gata de mult să plîngă. 
 — Fie şi Ioniţă! Ce cauţi? 
 — M-a trimis mama după sare şi nu aflu prăvălia. 
 — Ai mai fost la prăvălie? 
 — Am fost cu mama, dar atunci nu era zăpadă şi acum nu mai cunosc uliţele. 
 — Dacă-i aşa, vino după mine. 
 Bucuros, Ioniţă zîmbi şi porni după bătrîn. Nu-i mai păsa pe ce uliţe trece. Îndată se trezi înaintea prăvăliei. 
 — Ei, acuma ştii? Copilul îşi uită să-i mulţumească bătrînului şi intră re-pede în prăvălie. 
 În odăiţa ticsită de rafturi şi de miresmele diferite ale mărfurilor, în aerul acela ciudat pe care Ioniţă nu-l mai uitase de cînd a fost întîia oară la prăvălie cu mamă-sa, copilul se simţi parcă mai în putere. 
 Jupînul de după tarabă îi zise, ridicîndu-şi barba lungă şi albă de pe o carte groasă în care citise: 
 — Mă copile, ieşi şi te scutură afară de zăpadă, nu aici. 
 Ioniţă ieşi şi se minună ce strat gros de nea se pusese pe fundul rotund al căciulei şi pe mînecele clicinului. Opincile încai erau hăbucite cu zăpadă pînă la curelele ce-i înfăşurau gleznele. 
 — Să faci bine să-mi dai sare de douăzeci de bani, vorbi Ioniţă, intrînd şi întinzîndu-i jupînului năfrămuţa pe care o scoase din buzunar. 
 — Ce vrei cu batista asta? 
 — Acolo-s banii legaţi într-un colţ. 
 Jupînul luă năfrămuţa cu rîndunici, dezlegă colţul, luă banii de aramă şi-i numără. 
 — Nu-s, numai optsprezece, zise jupînul cu un zîmbet viclean în colţul gurii. 
 — Ba-s douăzeci! 
 — De unde ştii tu? 
 — Păi, mama i-a legat acolo.
 — Şi i-a numărat ea?
 — Mi-a spus că a legat douăzeci de bani să nu-i pierd pînă la prăvălie. 
 — Aşadar nu i-ai numărat tu? 
 — Nu! 
 — Vin şi-i numără aici pe tarabă, şi vei vedea că sunt numai optsprezece. 
 — Douăzeci trăbă să fie, aşa mi-a spus mama şi ea ştie număra şi nu minte. 
 Zîmbetul se înteţi pe obrajii jupînului cît se mai vedeau din barbă. 
 — Vino şi numără-i, să nu zici că te-am înşelat.
 Ioniţă nu se apropie de tarabă.
 — Vine vreme că tu nu ştii număra pînă la douăzeci! 
 — Ba ştiu şi după douăzeci. 
 — Dacă ştii, vino şi-i numără!
 Copilul se apropie de tarabă şi începu a număra banii, tot
 luînd cîte unul din grămadă şi punîndu-l de-o parte pe scîn-dură. 
 — Vezi că-s douăzeci? zise el triumfător. Doar mama nu minte! 
 — Mie mi-au ieşit numai optsprezece, zîmbi jupînul. Hai 
 să-i mai număr o dată. Şi-i mai numără sub supravegherea lui Ioniţă. 
 — Stai, că ai zis cincisprezece de două ori.
 Jupînul rîse.
 — Se poate să ai tu dreptate, că omul bătrîn mai iute greşeşte. 
 — Păi am dreptate, jupîne! Doar nici eu nu mint, ca şi 
 mama. 
 — Şi zici că ştii a număra şi după douăzeci? 
 — Ştiu pînă la o sută. Mama nu mă crede, da’ eu ştiu. 
 M-a învăţat Mitruţ. 
 — Cine-i Mitruţ? 
 — Un copil vecin cu noi care umblă la şcoală. — Eu nu te cred! Eşti prea mic să ştii număra pînă la o sută. Hai să auzim. 
 Ioniţă îşi uită şi de sare şi de ninsoare şi începu a număra. Era vorba de ambiţia lui. 
 — Bravo, măi copile! Ştii bine. Nu mă mir că aşa de mic te-a trimis mamă-ta după sare pe-o vreme ca asta! 
 Jupînul îi luă trăistuţa, îi măsură sarea şi i-o puse pe tarabă. Pînă luă Ioniţă traista după cap, jupînul căută prin cîteva rafturi şi-i dădu o fluierice roşie de zahăr. Dar era chiar fluierice, bătrînul o probă: fluiera ascuţit. 
 Mai văzuse Ioniţă astfel de fluierici pe la copii, dar el nu avusese niciodată. O luă în mînă, o privi cu admirare, apoi deziluzionat o întinse peste tarabă jupînului. 
 — Nu mai am alţi bani, zise el supărat. 
 — Nu trăbă nici un ban. Ţi-o dau pentru că ai ştiut număra pînă la o sută. 
 Copilul stătu pe gînduri. 
 — Ia-o, mă Ioniţă, dacă ţi-o dă jupînul, ce mai stai pe gînduri, vorbi la spatele lui un om care intrase între timp în prăvălie. 
 Copilul se întoarse şi-l văzu pe Ionu Linii, un om de pe uliţa lor, care avea în mînă o sticlă unsuroasă. Ioniţă întinse cu neîncredere mîna şi luă fluiericea. 
 — Ăsta-i un copil deştept, zise jupînul; cîtu-i de mic şi mi-a numărat pînă la o sută. 
 — Păi seamănă cu mamă-sa, care-i deşteaptă foc, răspunse 
 omul, în vreme ce jupînul îi umplu sticla cu gaz. Ioniţă mulţumi jupînului şi ieşi din prăvălie cu Ionu Linii. Ningea şi acum? Potop! În cîteva clipe se albiră amîndoi. 
 — N-am mai pomenit aşa ninsoare! se miră romînul. Ce noroc că venise şi el la prăvălie! Acum chiar nu ar mai fi ştiut pe unde să iasă în uliţa lor. 
 Numai ei doi înaintau pe drum, prin amarnica ninsoare: curgeau, nu alta, fulgii lînoşi, mari şi grei, cît aproape se înnoptase. 
 — Da’ cum de-ai venit tu la prăvălie, măi Ioniţă? 
 — Păi tata-i la pădure şi copilul cel mic plînge tare, se vede că-i bolnav, zice mama. Şi ea n-a putut veni. 
 — Da’ văd că bîtă ai bună! 
 — Păi, cum! Dacă mi-ar fi sărit un cîine în drum? 
 — Să n-ai grijă, că acum cîinii zac în culcuşurile lor şi miroasă zăpada. 
 — O miroasă? se miră copilul. 
 — Păi cum! Să vadă ce fel de iarnă se va pune?Una slabă sau una geroasă. Cîinii cunosc după mirosul celei dintîi zăpezi... 
 Olio! Dar cum se schimbase şi casa, şi şura, şi curtea şi gardul lor, şi acoperişul porţiţei, de cînd a plecat el la prăvălie! Gata să nu le mai cunoască. 
 Mamă-sa îl aştepta tare îngrijorată. 
 — De ce ai stat aşa de mult, măi copile? Mă temeam că te-ai rătăcit şi nu mai afli prăvălia, pe ninsoarea asta. 
 În loc de răspuns, Ioniţă îşi scoase trăistuţa cu sare de după cap, o puse pe masă, apoi duse la gură, întors către perete, fluiericea cea roşie de zahăr şi o probă. 
 Un ţiuit ascuţit răsună în cameră. 
 — Ce-a fost asta? îl întrebă maică-sa.
 El îi arătă fluiericea.
 — Mi-a dat-o jupînul, fără bani, pentru că i-am numărat pînă la o sută. 
 — Ai numărat tu? 
 — Păi cine altul, că eram singur cu jupînul în prăvălie. 
 Şi Ioniţă avu o singură părere de rău: că nu putea fluiera şi cel din leagăn cu fluiericea pe care i-o tot punea la gură. 
 LA SĂNIUŞ 
 Numai la o săptămînă după Crăciun s-a înstăpînit iarna peste lume, pînă la marginile zării. S-a pus cu temei, să nu se mai clintească pînă vor începe să bată vînturile primăverii. Cojoc gros ca în anul acesta, spun bătrînii, n-a mai avut dumneaei de ani de zile. 
 Uliţele satului s-au ridicat, astupînd şi pîraie şi şanţuri şi podeţele de la intrarea curţilor: nici nu mai semănau a uliţe, ci a fîşii late de cîmpie acoperite de covorul alb şi gros. 
 Toate casele din sat par mai mici — ca şi cînd s-ar fi cufundat — şi au căzut într-un somn adînc sub acoperişurile grele de zăpadă, cu streşinile mai aproape de pămînt. 
 Cine a văzut satul în toamnă, ori chiar cu două săptămîni înainte de Crăciun, nu l-ar mai cunoaşte: e un sat străin. 
 Pare o arătare de pe alt tărîm, străin şi localnicilor, dar mai ales copiilor, care nu se mai satură să privească noua înfă-ţişare: portiţele, gardurile, şurile, şoproanele — oriunde a fost un acoperiş — se pitulează acum sub învelişul greu de omăt, cufundate într-o pace adîncă. 
 Copiii mai mici privesc prin fereastră minunea de-afară, cei mai mărişori ies şi în curte să vadă, dar repede li se înroşesc urechile. 
 Odată cu încetarea ninsorii s-a înseninat şi s-a pus pe un pui de ger să li se lipească degetele de clanţa de fier a uşii. Intrau curînd în casă tropotind din cizmuliţele tivite la tureac, sus, cu piele roşie, şi cărora în sat li se spune: călţuni. Nu-mai fetiţele purtau cizmuliţe. 
 Cerul se înălţase tare deasupra satului, şi din hoarnele ce ieşeau prin acoperişurile albe se înălţau suluri drepte de fum. Nu mişca nimic în văzduh. Vînturile, după ce spulberară cîteva zile zăpada, ridicînd troiene lungi şi înalte, ca nişte întărituri ale iernii, se mistuiră undeva după orizont. 
 Nici o mişcare pe uliţe, cîteva zile pînă a ţinut gerul cel mare. Satul părea pustiu, aruncat şi încremenit în groaza asta de o putere peste fire. 
 Apoi frigul se slobozi binişor şi oamenii, scoţîndu-şi săniile de sub adăpostul şoproanelor, începură să le încarce cu gunoi. 
 Aproape în fiecare curte, înaintea grajdurilor, erau grămezi mai mari sau mai mici de gunoi, după cîte vite avea fiecare plugar. 
 Nu era nici un drum de sanie, dar se făcu în grabă: talpa săniilor nu se cufunda în zăpada îngheţată, ci luneca pe deasupra ei. În schimb vitele trebuiră potcovite. Zile în şir răsunară cele trei făurişti din sat, cîntecul ciocanului ţiuia ascuţit în văzduh. 
 Pe uliţele mai umblate de sănii se iviră dungi albastre, care străluceau în razele piezişe ale soarelui cu dinţi, încît îţi luau vederea. Era lunecuşul lăsat de tălpile late de lemn, care nu erau ferecate cu rafuri de fier, şi care, la cotituri, se întoroiau, părînd că vor să se învîrtă în jurul lor. 
 Copiii se bucurară mai întîi şi de muierea frigului, şi de drumul săniilor făcut pe uliţă. Ieşiră şi ei în grabă cu săniuţele. Unele erau făcute de meşteri buni, cioplite frumos, încheiate temeinic, altele erau mai din topor, dovedind fiecare price-perea părintelui sau a unui frate mai mare. 
 Întîi se iviră mai puţine, cu băieţi mai mărişori; apoi tot mai multe, cu copii şi copile şi mai mărunţei. Se umplură uliţele cu căciuli de toate formele, cele mai multe, prea mari pentru ei, le cădeau peste ochi şi mereu trebuiau să le ridice cu mîna. Căciula nu se face pentru un an-doi şi trebuia s-o croiască mai mare — credeau părinţii — să-i fie bună copilului şi cînd va creşte mărişor. 
 Cei mai mici erau aşa de gros îmbrăcaţi, încît abia-şi mişcau braţele, pe care le ţineau departe de trup ca şi cînd nu ar fi fost ale lor, ci unele străine. 
 Rînduri mişcătoare începură să curgă pe uliţe, pe drumul făcut de săniile care duceau gunoi. Unele fugeau mai tare, altele mai încet, după cum erau de tari şi ageri de picior cei ce trăgeau săniuţele. Se schimbau mereu caii şi stăpînii, căci săniile singure nu mergeau fiind uliţele drepte, mai fără povîrnişuri chiar, decît erau sub zăpadă. 
 Din zi în zi săniuţele de pe uliţe începură a se rări. Copiii mai mari şi chiar cei numai mărişori porneau cu săniuţele pe coasta din capul satului din sus, către răsărit. Era o coastă înaltă, largă, de unde puteau pleca, din vîrful ei, deodată zeci de săniuţe şi veneau ca trăsnetul pînă la poalele ei, unde era loc şes, adăpostit — nu ducea pe-aici nici un drum de care. Era, din vremuri vechi, locul de săniat al satului. 
 Şi nu veneau numai copii, ci şi fecioraşi şi feciori mari în unele după-amiezi, mai ales duminicile şi în sărbători. Ei veneau cu sănii largi cu care aduceau şi lemne din pădure, cu patru pari înfipţi în capetele tălpilor, cu cîteva scînduri drept leasă, şi altele pe de lături. 
 Într-unele se grămădeau şi zece inşi deodată. Cînd se urnea din vîrful coastei una dintre ele, era adevărat prăpăd: vîjîia ca vijelia. Să nu fi întîlnit în cale nici săniuţe, nici om, că era primejdie mare. 
 Ştiau şi ei, şi nu intrau pe dîra micilor sănii, ci mai la o parte, căci loc era destul la coborîş. Ştiau şi copiii, şi se trăgeau şi ei mai deoparte de ele, şi multă vreme uitau să se mai sănieze. Şi se uitau la fulgerarea săniilor mari, în care chiuiau feciori şi fecioraşi. 
 Dar se întîmpla uneori, cînd sănii de cele mari erau mai multe şi porneau din vîrful coastei una după alta prea aproape, să se ajungă, să se izbească, să se răstoarne şi să vezi ros-togolidu-se prin zăpadă feciori mari şi fecioraşi, unii rîzînd, alţii ocărînd, ba se iscau mai rar şi certe şi chiar bătăi cu cei vinovaţi pentru răsturnare... 
 ... Aşa că nu-i nici o mirare că doi băieţi vecini, copii de doi ani la şcoală, prinşi veri la Sîntoader, trebuiră să se roage zile în şir pînă îi lăsară părinţii să se ducă la săniuşul de pe coastă. 
 Se săturară să se sănieze pe uliţă, în rînd cu cei mici. Oricît de repede ar fi alergat calul, nu se putea asemăna cu lunecarea pe coastă în jos. Nu! Nici poveste! Au fost şi ei iarna trecută de vreo două ori, cu un frate mai mare al lui Vasilică. 
 Dar anul ăsta fratele lui Vasilică era în armată, iar Niculiţă, tovarăşul lui, nu avea mai mare decît o soră. Dar o fată mare cum să vină cu ei la săniat pe coastă? Ar fi rîs-o toţi feciorii, socotea Niculiţă. 
 Aşa că anul acesta trebuiau să se ducă singuri. 
 Să se ducă dacă-i vor lăsa părinţii, dar ei se socotiră mult pînă să le dea voie. 
 — Dacă păţiţi ceva, nici să nu mai veniţi acasă. Să plecaţi în lume! Cine a mai văzut aşa copii neascultători! 
 Plecară supăraţi, pînă ce ieşiră din curte. Mergeau cu sania lui Vasilică. Era mai tare şi mai frumoasă. 
 — Măi! Ne-au lăsat! 
 — Bine că ne-au lăsat! 
 — Acum hai s-o tulim! Se făcură amîndoi cai şi porniră în fugă către coasta să-niuşului. 
 Cînd se apropiară, stătură cu răsuflarea oprită; nu de alergare, ci de mirare cum veneau, ca din praştie, săniuţele pe coastă, la vale. Cinci, şase, opt, în zece rînduri, drepte, linie, coborau şi într-o clipă erau la poale. La coborîş nu se prea vedeau bine cei din săniuţe, cîte doi, cîte trei, chiar cîte patru, dar cînd începură să urce pe alt drum, cunoscură mulţi copii de şcoală. Ce de căciuli, maica mea Doamne, urcau, clătinîndu-se, coasta! 
 Era zi de lucru, dar tot veniră şi feciori mari şi copilandri la săniat. Nu mulţi, numai cinci sănii mari. Cu deosebire de acestea trebuiau să se ferească, cum le-au dat în grijă părinţii. 
 Dar nu era nici o pimejdie! Acestea coborau pe alt drum, văzură ei bine. Şi, Doamne, cum mai zburau! Parcă le-ar plăcea şi lor să fie într-una din ele. Cum vîjîiau spintecînd gerul! 
 Priviră o vreme cum coboară zburînd şi săniile mari şi cele mici, apoi începură să urce coasta în rînd cu alţi copii care ajunseseră cu săniuţele jos. 
 Parcă, parcă le-ar fi oleacă frică! Anul trecut în fruntea saniei a stat fratele lui Vasilică, ei doi la spatele lui. Acum, care va sta în frunte şi care la spate? Amîndoi nu încăpeau la un loc. 
 Cît priviră de jos ei văzură că cei doi ce şedeau în fruntea săniuţei dădeau uneori şi din picoare, cînd cu unul, cînd cu celălalt. 
 — Oare de ce fac aşa? întrebă, încă jos, Vasilică. — Ştiu eu?! Poate să facă să nu lunece sania prea tare. 
 — Ori poate s-o facă să coboare drept, vorbi Vasilică. 
 — Se poate şi asta. 
 Ajunşi în vîrful coastei, se mai sfătuiră care să şadă înainte. Vorbeau tare şi cam înfricaţi. 
 — Să şadă cel care conduce! zise un băiat din apropiere, care-i auzise sfătuindu-se. Care dintre voi se ştie sănia mai bine? 
 — Vasilică, zise Niculiţă. 
 — Ba Niculiţă ştie mai bine. 
 — Aţi mai fost singuri cu sania pe coastă? 
 Cei doi nu răspunseră, ci clătinară numai din cap, privind înfioraţi cum porniră de lîngă ei vreo trei săniuţe încărcate, lunecînd cu repeziciune mare. 
 — Cel care şade în faţă trăbă să ştie conduce, vorbi acelaşi băiat, apropiindu-se de sania lui, unde îl aşteptau doi ortaci. Să conducă! Ce să conducă? Sania dacă porneşte odată, se duce ea de capul ei. Şi încă cum! 
 Cei doi nu mai vorbiră nimic, se uitară cum şed în săniuţe, în care erau numai doi ca şi ei şi se urcară la întîmplare. Se trezi în faţă Vasilică, iar la spatele lui Niculiţă. 
 Lunecuşul era destul de mare de unde porneau săniuţele. Sania lor abia o mişcară, şi lunecă într-o parte. 
 — Stai, Vasilică, să o oblesc, strigă Niculiţă. Se coborî, o îndreptă, se urcă din nou, dar cînd mişcară săniuţa, o luă costiş de cealaltă parte. 
 Un băiat mai mărişor se apropie de ei şi-i zise celui din faţă, pe care nu-l cunoştea: 
 — Trăbă să-i dai direcţia cu picioarele ţinute înainte, să n-o laşi să se abată nici la dreapta, nici la stînga, pînă porneşte odată bine. După ce a pornit odată, se duce ea de capul ei în linie dreaptă. 
 După multe încercări, cei doi vecini reuşiră să pornească săniuţa în linie dreaptă. Pînă nici nu s-au gîndit bine cum s-a întîmplat, au ajuns la poala coastei. 
 Obrajii le ardeau de bucurie şi ochii le scînteiau. 
 Au grăbit spre culme şi după cîteva drumuri, Niculiţă zise: 
 — Acum tu ştii, las’ să şed eu înainte.
 — Şezi şi învaţă şi tu, nu-i mare lucru.
 Se pare că tot era mare, căci pe la mijlocul coastei, cum,
 cum-nu, săniuţa se întoroi, alta o ajunse din spate şi copiii din amîndouă se treziră claie peste grămadă. 
 — Mă, trăbă să ţii picioarele gata şi, după ce a pornit sania, să n-o laşi cînd vrea s-o ia într-o parte. E lunecuş mare şi uşor se abate din drum, zise supărat un băiat mai mare care venise cu sania a doua, ridicîndu-se cam şchiopătînd. 
 Cu toată silinţa şi grija, sub conducerea lui Niculiţă se mai răsturnară de două ori, şi atunci trecu la cîrmă din nou Vasilică şi nu mai păţiră nimic. 
 Către seară erau rupţi de osteneală amîndoi, cînd îi văzu la poala coastei un văr al lui Niculiţă, unul Ilie, fecior june care venise şi el la săniat cu alţi trei cu o sanie de cele mari. 
 — Sunteţi veniţi de mult? îi întrebă el. 
 — De mult. 
 — Isprăviţi acum, nu mai urcaţi şi mergeţi acasă. Dar înainte urcaţi-vă în sania noastră şi vă săniaţi o dată, şi cu ea. 
 Ei se codiră să urce în sania cea mare pe coastă, în sus, dar ardeau de dorinţa să vină o dată şi cu ea, să vadă cum vine de repede. 
 — Urcaţi-vă, că sunteţi osteniţi. N-aveţi grijă, nu veţi fi grei. 
 Cei doi vecini şi tovarăşi ascultară, ajunseră pe culmea coastei, se aşezară în sanie la mijloc, în jurul lor patru feciori în picioare şi vărul lui Niculiţă la cîrmă. 
 Cînd porniră în chiotele celor mari, le păru că trec ameţitor prin ceva fierbinte, aşa le tăia obrajii curentul ce-l făcea sania, despicînd fulgerător aerul. 
 — V-a plăcut? îi întrebă Ilie. 
 — Vine mai iute ca a noastră! 
 — Vezi bine! cu cît e mai grea cu atîta fuge mai repede. Mai vreţi o dată? 
 — Mai! Şi mai vrură, de patru ori, pînă ce Ilie îi duse la săniuţa lor şi-i porni spre casă. 
 Se însera, cînd intrară cu săniuţa în curtea lui Vasilică şi puseră sania sub şopron. 
 — Acum se vine, cu noaptea-n cap?le strigă din uşa tinzii mama lui Vasilică. Aşteptaţi de-acum să vă mai lăsăm! Sunteţi nişte copii care nu aveţi nici o măsură. 
 Cei doi tovarăşi nu se înfricară, cunoscură de pe glas că mama lui Vasilică nu era mînioasă, ci numai se făcea. Ştiau ei: cînd era mînioasă ţipa ascuţit şi iute. 
 — Da’ n-aţi păţit nimic? 
 — N-am păţit. 
 — De şchiopătat văd că nu şchiopătaţi. Dar haideţi în casă, să vă văd la lumina lămpii: întregi sunteţi, ori ba? 
 Cei doi tovarăşi zîmbiră. Ştiau că n-are ce vedea. S-au lovit, la a treia răsturnare, unul la frunte, celălalt la un ochi, dar nu-i mai durea de mult. 
 Intrară hotărîţi în lumina lămpii înaintea femeii, care mai învîrti ceva prin tindă, de unde-i întrebă: 
 — Nu v-aţi răsturnat?
 Copiii se priviră cu înţeles: ce să-i mai spună?
 — Nu, răspunseră ei. 
 — Nu v-a ajuns altă sanie din urmă? 
 — Nu!
 Gospodina intră în cameră, cu năframa cam pe-o ureche,
 — cernuse o sită de făină şi era năframa neagră ninsă puţin de pulbere fină. Se duse în faţa lor şi îi privi în lumina lămpii. 
 Dar abia-şi aruncă ochii şi-şi plesni palmele: al ei, Vasilică, avea umărul obrazului drept vînăt, iar celălalt avea un cucui în frunte. 
 — Vai, blestemaţilor, v-aţi înţeles să mai şi minţiţi! Se apropie de copilul ei şi puse degetul pe pata vînătă: 
 — Da-aici ce-i? Apoi apăsă cu degetul pe cucuiul din fruntea lui Niculiţă: Şi aici ce-i? 
 Copiii rămaseră năuciţi: cum nu-i mai durea nimic de mult, nu ştiau că le-a rămas vreo urmă. Îşi şi uitaseră de durere. 
 — Nu-i nimic! răspunseră ei hotărîţi. 
 — Aşa? Nimic? Mai minţiţi o dată? Şi ea luă la repezeală oglinjoara agăţată de perete şi le-o ţinu înainte pe rînd. Nu-i nimic? Hai! Nu-i nimic nici aici? 
 Tovarăşii se minunară de semnele rămase. 
 — Da’ nu mă doare deloc, zise Vasilică. 
 — Nici pe mine, spuse tovarăşul. 
 — Nu vă doare acum, dar v-a durut. Şi de ce aţi minţit? V-aţi răsturnat, nu-i aşa? 
 — Ne-am răsturnat, răspunseră ei blegoşaţi. 
 — Să vă mai cereţi voi la săniat pe coastă! Nu-i aici drumul? Vreţi să vă schilăviţi, să rămîneţi neoameni, cu o mînă ori cu un picior rupt! Să vă mai aud numai că-mi vorbiţi să mai mergeţi acolo! 
 Cei doi tovarăşi iarăşi nu se neliniştiră; mama lui Vasilică se făcea numai şi acum că-i mînioasă, dar nu era. O cunoşteau ei după glas. 
 — Aşteptaţi numai să vă vadă şi ceilalţi. Pe tine, Vasilică, tatăl tău, iar pe tine, Niculiţă, tatăl tău şi mama ta! Mi se pare că în seara asta plîng şi la noi şi la voi mîţele! 
 Vorbind, ieşi în tindă şi se întoarse îndtă cu doi bulzi de mămăligă cu brînză, pe care-i pregătise de cu ziuă, iar cînd sosiră copiii îi puse să se încălzească. 
 — Luaţi şi mîncaţi, că veţi fi îngheţaţi. Aşa copii mincinoşi cine a mai văzut? Să vă mai cereţi voi să mergeţi la săniat pe coastă! Să vedeţi ce papară veţi mînca! 
 Copiii mîncară bulzii şi Niculiţă se duse acasă. Mamă-sa nici nu băgă de seamă cucuiul din fruntea lui. Bucuros, copilul se dezbrăcă şi se sui repede în pat şi îşi trase ţolul peste cap. Începu să sforăie îndată. De-acum nu-i mai păsa: pînă dimineaţă umflătura aceea pe care o pipăia cu degetul sub ţol va trece şi va merge iar la săniat cu Vasilică. 
 POGĂNICIUL 
 A rămas orfan de tată la doisprezece ani. Avea trei fraţi mai mici şi mamă-sa, lipită de săracă, trebui să-l dea sluguliţă în sat. La ea nu avea ce păzi: nici cap de oaie, dar încă de vită mare. 
 Copilul crescuse mărişor pentru vîrsta lui şi era deştept foc, n-ar fi crezut nimeni la cîte se pricepea. Se învîrtea ca 
 o sfîrlează prin curtea stăpînului şi numai îngheţai cu ce ispravă intra în casă. Băga de seamă, dintr-o aruncătură de ochi, care lucru nu era la locul lui, sub şopron, în grajd, pe lîngă clăile cu fîn, la grămada de lemne, la coteţele porcilor, la ciubarul găinilor, şi le punea toate în bună rînduială. 
 Slujba lui, cît se înverzea cîmpul şi dădea frunza tufi-şurilor, era să pască întîi oile cu miei mici, apoi, după înţărcat, să meargă cu vitele stăpînului la păşune. 
 Dar pînă nu se ivea încă colţul ierbii, îndată ce se dezgheţa, se zvînta şi începeau arăturile de primăvară, slujba lui era să fie pogănici, să mîne vitele la plug, să tragă toate şi să ţină brazda. 
 Stăpînul lui, un ţăran cu stare, învăţa la jug aproape în fiecare primăvară o pereche de junci sau junici. Moştenise obiceiul ăsta de la înaintaşii lui în gospodărie, care nu vindeau niciodată viţei nici măcelarilor care cutreierau satul în fiecare iarnă şi primăvară, ci îi ţineau să crească, şi, după ce-i învăţau la jug, îi duceau la tîrg şi-i vindeau cu preţ bun. 
 Stăpînul copilului, unul Precup, ţinea la obiceiul ăsta, şi aşa, în toată primăvara, avea lipsă de un băieţaş care să mîne vitele la plug, să le facă să tragă toate şi să ţină brazda, sub supravegherea lui care era la coarnele plugului. 
 Perechea neînvăţată încă o prindea între boii de la rudă şi vacile din frunte, cu tînjala mai subţire, mai uşoară, îmbelciugată de celelalte două, aşa că nu prea puteau sări din brazdă nici să se înţepenească pe picioare, căci le trăgeau vacile mari dinaintea lor, iar din urmă le ajungeau coarnele boilor. 
 Totuşi era mare zoală şi frămîntare, zile în şir, şi pogă-niciul răguşea cît striga la ele. 
 Era uşor să răguşească, pentru că aerul era încă rece de tot, iar el, cum se frămînta pe lîngă vite, se încălzea şi, cînd îşi scotea căciula, capul îi aburea. Şi trebuia să şi-o ridice adeseori. 
 De multe ori, pe juncul sau junica de către om trebuia s-o ducă de corn, pentru a ţinea cea dinafară brazda. Vitele tinere se băteau repede la grumaji, jugul le ajungea dureros şi încercau mereu să iasă din rînd. 
 În jug nu le puneau întîia oară, cînd începeau arăturile de primăvară. Prin curte, pe uliţă, purtau adeseori jugul, prins într-o tînjală, uneori chiar la ruda carului, pentru a obişnui pe juncii neînvăţaţi sau pe junice. Totuşi, numai cînd ieşeau din munca grea a aratului de primăvară, stăpînul Pre-cup îi putea lăuda că ştiu a trage în jug. 
 Dar pînă ajungea la lauda lui, prin cîte greutăţi trebuia să treacă bietul pogănici! 
 Nu-i vorbă, avea şi Precup biciul pe umăr, striga şi croia şi el cu biciul perechea care învăţa, dar greul cădea tot pe Nichifor, pe băiatul pogănici. 
 Nu era uşor să ducă de corn vita de către om. Precup ţinea un soi de vite mari, care la trei ani nu mai păreau junci şi junice, ci boi şi vaci în toată legea. Copilul ajungea cu greu la cornul lor, mai cu seamă cînd vita îşi ridica sau îşi smucea capul. Şi, adeseori, îi era destul să-şi încordeze grumajii pentru a se scutura de pogănici. 
 Era grea şi ostenitoare slujbă şi pe vreme liniştită, dar cînd băteau vînturile reci, arzătoare, ale începuturilor de primăvară! Şi Precup era cel dintîi plugar în sat care răsturna brazda, abia că se ducea zăpada. Şi de cîte ori arătura lui era acoperită de covorul alb al iernii, care se întorcea să mai vadă ce-i prin ţară! 
 Stăpînul trebuia să vadă, chiar dacă nu era prea bucuros, că pogăniciul era sprinten şi curajos, neobosit şi îndemînatic. Alt copil în locul lui nu ar mai fi cutezat să prindă juncul de corn după ce s-a scuturat o dată de mîna lui. Dar Nichifor nu se dădea bătut. Iarăşi şi iarăşi se sălta în vîrful opincilor să ajungă la corn, iar cînd nu izbutea făcea un salt şi tot îl prindea. 
 Purta biciul pe spate, dar rareori îl folosea, decît să pocnească cu el. Şi pocnetele erau rare, pentru că din apropierea celor şase vite nu putea pocni, fiind prea aproape de ele. Numai cînd — pentru un răstimp — cele tinere se mulcomeau şi ţineau brazda, se depărta puţin de plug şi-şi încerca pleas-na cea nouă. 
 Ce pustiu era însă pe cîmp, pe ogoare, în văzduh! Pustiu şi sur pretutindenea. Şi frig! Nici ciocîrlia nu se ridica încă în văzduh, numai ciori treceau din cînd în cînd şi se lăsau pe arătură, iar prin văzduh trecea croncănind spre păduri vreun corb, rar de tot. 
 Nichifor simţea că toată firea era moartă încă, nici mireasma de iarbă verde, nici de ploaie, nici o strălucire a soarelui. Cerul era mereu cenuşiu, neclintit, şi rareori fluturau cîţiva fulgi de nea. 
 Precup avea vorbă în fiecare primăvară cu nevasta şi cu soacra pentru aratul prea timpuriu. 
 — Nu-i nici un cîştig. Zadarnic sameni de acum orzul şiovăzul — dai hrană ciorilor. Cine mai iese cu plugul odată cu tine? 
 Omul le lăsa să vorbească şi-şi vedea de treburile lui. 
 — Duci şi pe copilul ăsta cu iarna-n cap, încît vine degerat seara, cu buzele şi mîinile crăpate, vine, sărăcuţul, fript de vînturile primăverii. Ce va zice biată mamă-sa? Că l-a dat pe mîna unui nesăturat care... 
 — Care vrea să facă om din el, să ştiţi voi! le tăia vorba. Ce zici tu, Nichifore? 
 Copilul, în căldura din casă, simţea durerea din degete, îl pişcau mai tare crăpăturile de pe buze şi de pe mîini, dar nu se arăta. 
 — Dacă ar fi după Precup aţi pleca cu plugul în toiul iernii, zicea bătrîna. 
 Cînd se sătura de gura lor, bărbatul se proptea pe picioare şi întreba: 
 — Numai anul ăsta am ieşit prea în grabă la plug? 
 — Păi, chiar asta spuneam şi noi, că în tot anul faci aşa. 
 — Şi mi-au mîncat ciorile sămînţa? S-a făcut rău orzul şi ovăzul? Nu am avut noi clăile cele mai multe la secere? 
 — Am avut. 
 — Păi, ce mai vorbiţi? Tacă-vă pliscul că ştiu eu ce fac!Eu nu mă amestec în treaba voastră: cînd vă apucaţi de tors fuiorul, cînd puneţi războiul, cînd înălbiţi pînza. Nu vă amestecaţi nici voi unde nu vă fierbe oala. 
 Alteori cele două femei căinau juncii sau junicile pe care le dejugau seara, în curte, Precup şi Nichifor. 
 — Le pui şi tu la munca cea mai grea să înveţe la jug! Uite cum sunt de zolite şi de ostenite junicile! 
 — Da’ cînd vreţi să le învăţăm? 
 — La lucru mai uşor, că-i păcat să chinui vita crudă. 
 — N-o chinuie nimeni, că trage între boi şi vaci. Mai mult se plimbă decît trag. 
 — S-or plimba! zicea bătrîna pipăind grumazul bătut dejug al juncului. Uite ce-i aici. Omul nu le mai răspundea, ci ducea cu Nichifor vitele în grajd şi le dădea de mîncare. Dimineaţa plecau iar, cînd abia se lumina. Pămîntul unde arau era departe de sat, cale de-un ceas şi mai bine. 
 Era adevărat ce ziceau femeile: încă nu începuse nimeni la arat. Dar, de cînd se ştie satul, tot din neamul lui Precup ieşeau cei dintîi cu plugul. 
 Plugul era pus pe cobile, aşa-l duceau şi-l aduceau de la cîmp, şi pe cobilă era legată şi sarcina de fîn pentru vite. Mare sarcină pentru şase capete. 
 Precup îl lăsă pe Nichifor să se cuibărească pe fîn, dar pogăniciul nu putea rămîne multă vreme nemişcat, îl pătrun-dea frigul şi sărea în drum, încercîndu-şi pleasna cea nouă, în toată slobozenia, în urma plugului. 
 — Bună pleasnă i-ai făcut, Nichifore. 
 — Bună! 
 — Pagubă că, pe lîngă brazdă, nu prea ai loc să pocneşti. 
 — Să am, ar trage vitele mai bine, şi juncii. 
 — Cred şi eu. 
 Peste sat mai stăruia fumul de cu seară şi ceaţa nopţii. Cerul era jos şi întunecat, un aer rece, un frig uscat. Respirarea celor şase vite ţîşnea pe nări ca nişte fuioare albe. 
 Nichifor se mai urca uneori pe sarcina de fîn, apoi cînd îl pătrundea frigul iar cobora şi pocnea din bici. 
 Ajunşi iar în brazdă, lui Nichifor îi părea că juncii au, la început, aceeaşi simţire ca şi el: le era silă să plece iar. Dar după două-trei brazde intrau şi ei în ritmul cunoscut, din zi în zi tot mai bine, tot mai uşor. 
 De la o vreme, juncul de către om nu-şi mai ferea cornul de mîna lui; lui Nichifor îi părea chiar că îl priveşte cu prietenie, cu ochii lu negri, mari, înlăcrimaţi parcă. Părea că-i spun: “Ce să facem? N-avem ce face!” Adică nici juncul, nici el, Nichifor. 
 La amiază le punea juncilor fînul cel mai bun, otava, dacă aduceau şi otavă. Şi ce plăcere era pentru pogănici să şadă pe ruda boilor şi să se uite cum mîncau juncii! Dar ce bucurie să şadă, ce plăcere, după atîtea ceasuri de umblet! 
 Cînd începea să mănînce i-ar fi plăcut să-şi poată des-chide mai bine gura, dar, o vreme, cum buzele-i erau crăpate tare de vînt, nu o putea deschide bine şi trebuia să-şi taie cu briceagul bucăţi mici de pîine, pînă i se mai desţepeneau buzele. 
 Vînturile astea, de la crăpatul primăverii, parcă nici nu erau vînturi, ci adieri tăioase de pe zăpadă, de pe gheaţă, care se strecurau prin aer nevăzute, ca nişte şerpi subţiri cu limbi ascuţite. 
 Vînturile! Dacă n-ar fi vînturile astea secetoase şi în-gheţate! 
 Da, vînturile şi umblatul cel mult alăturea de vite, adeseori prin bruşi tari, încă nedezgheţaţi de tot! Nu-i mirare că înspre seară îi tot veneau în gînd versurile auzite nu mai ştia de la cine: 
 — Sfinte, Doamne, soarele Că mă dor picioarele. 
 Poate tot un pogănici a iscodit şi vorbele astea!... 
 Dar ce bucurie pe Nichifor cînd junicii sau juncile erau date bine la brazdă, cînd trăgeau întins cu celelalte, cînd se învăţaseră cu jugul! În toată seara le mîngîia pe bărbie cînd le desjuga, iar în iesle se strecura, adeseori fără ştirea stăpînului, şi cîte un braţ de otavă. 
 Şi apoi ce supărare pe capul lui, cînd venea tîrgul de la Ispas, cînd Precup ducea de obicei la vînzare juncii sau junicile! 
 Cu săptămîni înainte era tot întunecat, încît stăpîna, ori mamă-sa, zicea adeseori: 
 — Ce să fie cu copilul ăsta de-i tot cu voie rea? 
 — Poate-l doare ceva. Nici nu mai mănîncă cumsecade. 
 — I-am spus eu lui Precup, că-l prea zoleşte la plug cu iarna în cap. 
 Precup însă vedea pe Nichifor că îndată ce nu avea altă treabă, era tot pe lîngă perechea de vînzare. Le scărpina pe grumaji, le ţesăla, le hrănea bine. 
 — Aşa le grijeşte, de parcă-s ale lui! zicea stăpînul. 
 — Păi, nu le-a învăţat el la jug? răspundeau femeile. Şi acum, cînd îs învăţate, le vinzi! 
 Dar cîtă vreme a stat Nichifor sluguliţă la Precup, în doi ani, n-au vîndut vitele tinere. Într-un an au ţinut juncii şi au vîndut boii cei mari, în cel următor au ţinut junicile şi au vîndut vacile. Pogăniciului îi trecu supărarea. 
 Cele două femei se ţineau cu gura de Precup, cînd mergea la tîrg cu juncii sau junicile: 
 — Să nu uiţi să-i cumperi şi băiatului ceva. 
 — Ce să-i mai cumpăr? Pălărie i-am cumpărat. 
 — Să-i cumperi o pereche de bocanci, să aibă şi el dumini
 ca o încălţăminte în picioare. Să mai iasă şi el din opinci. Precup se îmbufna: 
 — Dacă vor ieşi toţi din opinci, n-o să fie bine de noi, tu muiere! 
 PLOAIE CU ŞIROAIE 
 De trei zile se pusese zăduf mare. Şi mai înainte s-a aprins cerul senin şi dogorea văzduhul, dar, din cînd în cînd, tot se mai isca o aripă de boare şi adia prin cuptorul lui iulie. 
 Dar de trei zile s-au încuiat porţile văzduhului şi s-a coborît peste lume o cloceală, un năduf greu, care scurta respirarea, care cobora parcă de pe tărîmuri cu bolişti grele, şi mirosea a glod, a putreziciune. 
 Prin curţi, la umbra gardurilor, cîinii scoteau limbi de-un cot, ca nişte panglici fine de catifea roşie, în vreme ce flămîn-zările li se zbăteau de respirarea deasă. În ţărîna de sub streşini se scăldau găinile, cu penele răşchirate, cînd lăsîn-du-se pe-o parte, cînd pe alta, cu sprijinul picioarelor, ridicînd mereu nouraşi de praf. 
 Vrăbiile se pitulau prin cuiburile din acoperişurile de paie ale şurilor, ori se vîrau adînc în streşinile de spini şi paie ale gardurilor. Rar se lăsa o ţarcă în vîrful unui par, cîrîia repezit şi slăbănog de cîteva ori şi îşi lua zborul. Şi mai rar se rătăcea o mierlă galbenă în cîte-un nuc, dar nu fluiera după obicei, ci se miorlăia urît, ca pisicile, semn că-i era scîrbă şi ei de cloceala asta. 
 Era încă devreme, dar năduful era înăbuşitor. Uliţele erau pustii. Peste sat linişte mare şi un fel de ceaţă alburie, care de trei zile se tot îndesa în înălţimi, cît nu se mai vedea seninul curat, ci unul spălăcit de tot. 
 Pe podmolul de lut de sub streaşina lungă de paie a casei, moş Vintilă adormise cu pipa în gură, rezemată în piept, cum i se plecase capul. Petrişor, nepotul, în mînă cu o crenguţă de nuc, alungă muştele ce încercau să se aşeze pe faţa şi pe ochii bătrînului. Erau şi muşte mari, verzi, care se izbeau ca alicele de perete şi de capul bătrînului. Petrişor era gata să le plesnească cu creanga de nuc. Îl apăra bine pe moşul său. Bătrînul, în vremea din urmă, adormea uşor cît ce şedea şii tare scîrbă de muşte. Îi asigurase lui Petrişor cîte două nuci şi un măr, de fiecare dată cînd îl păzea de muşte. Nu le-a putut suferi toată viaţa, iar acum era neputincios în faţa lor cît ce aţipea. 
 Petrişor ştia că, dacă moşul său se trezea la o pişcătură de muscă, nu mai căpăta nimic; aşa că era mereu cu ochii în patru, cîtă vreme dormea sau moţăia bătrînul. 
 Şi acum, pe zăpuşeala asta, muştele parcă obosiseră şi zburau ca turbate. 
 Petrişor se mira de fiecare dată de unde scociorăşte moşul său nucile şi merele, căci după ştiinţa lui nu mai avea de la Paşti nici de unele, nici de altele. Cît a putut l-a pîndit pe bătrîn să vadă de unde le scoate, dar n-a putut afla. Cînd nici nu se gîndea, moş Vintilă deschidea palma şi-i întindea bunătăţile. 
 Azi bătrînul nu aţipise prea mult pe podmol, sub streaşina casei. Aerul era mai greu, mai înecăcios ca ieri şi alaltăieri. Se ridică cu greu de pe podmol, făcu cîţiva paşi în curte, puse palma streaşină şi cercetă cu băgare de seamă cerul, mai ales către apus. Şi, după multă căutare, descoperi, în sfîrşit, ce căutase zadarnic de două zile: chiar la apus, pe culmea Măgurii mari, se pusese o pată mare, întunecată, care părea că creşte mereu. 
 — Azi, cît ce trece de amiază, vine potopul, măi Petrişor. Dă fuga în grădină şi adă mohorul pe care l-am cosit, azi dimineaţă, pentru viţei şi du-l în şură, să nu-l ude. 
 — Da’ chiar plouă, moşule? 
 — Plouă! Şi încă ce ploaie! Potop o să vie. Bine-i că se dezleagă, în sfîrşit, încuietorile cerului; numai să nu bată gheaţa. 
 Cînd se întoarse nepotul din grădină, bătrînul era în casă, în camera de dinainte, şi-i dădu cele două nuci şi mărul. 
 — Încă nu plouă, moşule, da’ soarele abia se mai vede din ceaţă. 
 În vreme ce vorbi muşcă din măr şi se gîndi că moşul său are de bună seamă o ascunzătoare aici, în ladă, sau în vreo laviţă. 
 — Încă nu plouă, că mai întîi trăbă să se adune furtuna cu puterile ei în jurul sîmburelui celui negru de la asfinţit, cînd porneşte să vină în galopul cel mai mare, să-l ajungă pe Sîntilie cu trăsnetele lui. 
 Lui moş Vintilă, cînd era zăpuşeala mare, îi plăcea să şadă în odaia asta, cu toate ferestrele astupate cu năfrămi negre, ca să nu umble musca şi să rămînă răcoarea de-dimi-neaţă. Aerul era mai subţire, mai uşor de respirat. 
 Bătrînul fu de părere să mănînce de amiază pînă nu se dezlănţuie potopul, şi copilul fu bun bucuros, căci de mult îi era foame. 
 Ospătară, la masa din tindă, mămăligă rece cu brînză şi cu ceapă, băură apă rece din ulciorul de lut, luminînd frumos din smalţul verde. 
 Cînd gîlgîi moş Vintilă cea din urmă înghiţitură, în plimbarea mărului lui Adam, mare cît o vertebră, se sparse departe întîiul tunet, care hurducă parcă după capătul pămîntului. 
 Afară se coborî în grabă o întunecime, cît părea că se face seară şi numaidecît pomii începură să se îndoaie şi într-o clipă din curte, de pe uliţă mai ales, se ridicară nori de praf. 
 Moş Vintilă luase năframa cea neagră de la fereastra ce răspundea în curte şi se uita cu încordare. Fulgerele sporeau, se încolăceau vinete prin norii ce veneau învăluiţi şi grei, ca nişte turme de bivoli înspăimîntaţi, şi cerul se surpa acum în toată clipa, cînd aici, cînd acolo, tot mai aproape. 
 — Vreme tare, măi Petrişor!
 Copilul se speriase, ghemuit într-un colţ.
 — Nu mai trăsneşte, moşule? 
 — Mai trăsneşte, cum să nu, că-i mare prăpădul. Numai de n-ar bate gheaţa. 
 Se miră că nu se surpă odată cerul şi nu porneşte ploaia. Era cu ochii prin geam tot în curte: să vadă, sar de la pămînt întîii picuri? Dacă săreau, era gheaţă. 
 Zadarnic pîndi el cu ochii în curte, căci ploaia se descărcă dintr-una peste tot satul, răpăitoare, bubuitoare, vîjîietoare, asurzitoare. Nu erau picuri nici de gheaţă, nici de ploaie, ci sfori groase, întinse, şi ele împînziră în cîteva clipe văzduhul, din cer pînă în pămînt, întunecînd lumea. 
 Copilul rămase cu gura căscată; nu mai auzise, nu mai pomenise aşa furtună. O vreme pomii se mai îndoiră, crengile se învăluiau ca şi cînd ar fi vrut să se smulgă din trunchi, vîntul ducea pieziş perdelele sforilor de ploaie. Apoi vîntul trecu, pomii se liniştiră, iar ploaia părea că numai acum începe să se descarce cu toată puterea. 
 Moş Vintilă, făcîndu-şi o cruce largă, veni de la fereastră. 
 — Ce te zgîieşti aşa, măi copile? Putea să bată gheaţa după aşa năduf. 
 Nepotul se apropie cu teamă de fereastră, dar repede se trase înapoi: curtea nu se mai vedea din apă, pîraie ieşeau pe sub poartă în uliţă. 
 — Ce-i, măi Petrişor, ţi-e frică?
 Dup-un răstimp de gîndire, răspunse:
 — Oare nu ne duce casa, moşule? 
 — A noastră nu, că uliţa noastră e pe-o costişă. Dar jos,în vatra satului, nu ştiu ce va fi. Asta nu mai e ploaie, măi băiete! Asta-i rupere de nori! 
 Vorbeau strigînd tare, ca surzii. Dar în curînd nu se mai auzeau oricît de tare vorbeau. Începu să vuiască şi să clocotească uliţa, tivită pe de margini cu şanţuri adînci. 
 Dar nu vuiau numai şanţurile, nu numai ele clocoteau de apă groasă, murdară, care sărea în valuri mari şi apucase razna şi pe uliţă, ci uliţa întreagă curgea întunecată, plină de valuri. 
 Uitîndu-se în uliţă, pe copil îl prinse ameţeala şi-i venea să se clatine. Era gata să verse. Îşi luă la repezeală ochii din uliţă. 
 — Acum chiar ne duce, moşule, se miorlăi el înfricat. 
 — Ne duce pe noi? 
 — Cu casă cu tot. N-ai văzut cum sălta pe valuri o căpiţă de fîn? 
 — O casă nu-i o căpiţă de fîn, măi fricosule! Nici nu ştiam că te-a făcut maică-ta aşa de fricos. O casă nu-i un bordei ţigănesc, are temelii tari de piatră. Da’ nu-i vorbă, acolo jos, în vatra satului unde se adună toate pîraiele, n-o să fie uşor. Noroc că acolo nu sunt case de oameni săraci, de nuiele, numai de cărămidă şi piatră. 
 După ce răpăi şi vui vreo jumătate de ceas, ploaia încetă dintr-o dată, aşa cum se şi pornise. În curînd nu mai curgeau nici uliţele, numai şanţurile adînci de pe margini. 
 Moş Vintilă deschise fereastra dinspre curte şi în odaie năvăli un miros greu de glod. Miroseau pîraiele cele murdare, care continuau să clocotească în şanţurile adînci, zvîrlind deasupra spinării sure. 
 Mirosea a glod, dar era răcoare. Ce răcoare! Ce prospeţime! Şi nici o muscă nu mişca. În curînd cerul se curăţi de nori, şi în cer lumină un soare tînăr, proaspăt. 
 — Bine c-a venit curată, măi băiete. Acum te poţi duce să dai mohor la viţei. A trecut de mult de-amiază. 
 Hei! Dar ce plăcere să umbli desculţ prin băltuţele şi tina călduţă de prin curte! A dat mohor la viţeluşi, dar a mai întîrziat prin băltuţele calde. 
 Trase cu urechea. Parcă nu mai vuiau atît de tare pîraiele din şanţurile de pe uliţă. A deschis portiţa; vezi bine că nu! Apa a scăzut şi în şanţuri. 
 Cînd ploua mai puţin şi pîraiele astea erau mai mici, de cîte ori n-a intrat cu picioarele în apa călduţă. Poate mai scade apa şi acum!... 
 Pînă i-a spus lui moşu-său ce fac viţeii, pînă s-a mai învîrtit prin odaie, cînd şi-a aruncat ochii în uliţă văzu copii desculţi, numai în cămăşuţe, cu capul gol, bălăcindu-se în pîraiele din şanţuri. Îşi ridicau cămăşuţele pînă la brîu şi umblau veseli prin apa călduţă. 
 Ieşi în grabă şi el. Ştia că moşul său îl lăsa, numai să aibă grijă să nu-şi stropească cu apa aceea glodoasă cămaşa. Cînd ieşi el la portiţă, şi de-o parte şi de alta a uliţei, şanţurile erau înflorite cu copii. 
 Şi acum rîsul lor umplea uliţa. 
 ADORMIREA MĂRIUŢEI 
 Sărbătoarea Constantin şi Elena cade către sfîrşitul lui mai, cînd primăvara e pe ducă, dar tot mai are încă destule flori şi prin grădini şi pe cîmp. Prin grădini iasminul abia acum înfloreşte, trimiţînd pînă departe mireasma lui dulce şi tare, din delicatele lui mici potire albe. Bujorii, gherghinele şi-au dezvelit în soare florile aprinse, mari şi roşii. Garoafele sîngerii miresmează uşor straturile şi adieri subţiri din parfumul lor pătrund pînă în suflet. Vioalele albe şi roşii, cu rozetele cărnoase, delicate, abia şi-au deschis cîte-un ochi; ele vor înflori pe îndelete, dar aerul e plin de pe-acum de mirosul lor. Peste toate se ridică şi pluteşte ca o ceaţă nevăzută mireasma rezedei înflorite de curînd, mărunţel şi sfios, peste care au dat năvală sute de albine, zăpăcite de-atîta dulceaţă. 
 Da, grădinile sunt încă în floare şi către sfîrşitul lui mai, iar cîmpul nu rămîne în urma lor. În iarba înaltă, ce se apropie de coasă, înfloreşte acum ochiul boului în fire singuratice, sau în tufe, cu petalele desfăcute şi albe, cu miezul rotund şi galben, cît un bănuţ de aur nou — un fel de crizantemă sălbatică ce împodobeşte, de-acum pînă la coasă, luncile şi fîneţele. Se ridică cutezător ciucurul roşu al trifoiului, deşi numai culoarea e de capul lui, încolo n-are nici o aromă. Înfloreşte acum coada şoricelului — o floare în ciorchine albe, cu mireasmă dulce, care aduce aminte de iasmin. Şi se ridică sau se leagănă, în rînd cu iarba undulată de vînt, pîlcuri de sînziene galbene şi albe, cu mirosul lor pipărat şi ameţitor. 
 După un obicei vechi al satului, în ziua praznicului de Constantin şi Elena se ţinea examenul de sfîrşit de an. Venea vara şi cei mai mulţi părinţi aveau nevoie de copiii lor să-i trimită cu vitele la păşune, sau cu noatenii. 
 Ca de obicei, şi în anul ăsta, cu o zi înainte de examen, dascălul ieşi cu şcolarii pe cîmp să aducă cele mai mari ramuri verzi din pădure, iar ceilalţi să adune flori, să împodobească şcoala. De cîte ori plecau din clasă şi din curtea şcolii, la excursie pe cîmp, fiecare şcolar şi şcolăriţă îşi avea tova-răşul, acelaşi de la întîiul drum. 
 Acum, în preziua praznicului, cînd porni dascălul cu toţi şcolarii la cîmp, Anuţa Surdului se trezi singură, fără to-varăşă. Se zăpăci că nu ştia ce să facă. Se uita în dreapta, se uita în stînga: toate copilele aveau tovarăşe, nici una nu era singură. 
 Îşi duse pumnişorii la ochi şi începu a suspina. 
 — Ce-i, tu Anuţă, ce-i cu tine? o întreabă dascălul. 
 — Păi, n-am tovarăşă, domnule! 
 — Da’ cine ţi-e tovarăşă? N-a venit la şcoală? 
 — Nu, domnule. Nu poate! 
 — Cum? De ce nu poate? 
 — E Măriuţa Bologoaei, domnule! 
 — Aşa! Ea este! Sărăcuţa de ea! Dascălului i se muie glasul: Măriuţa Bologoaei era bolnavă de trei săptămîni. 
 Luă de mînă pe Anuţa Surdului şi o duse la două fete, care erau în rîndul din curte al şcolarilor şi se ţineau de mînă. 
 — Anuţa n-are soaţă, le zise el, că tovarăşa ei, Măriuţa, e bolnavă, ştiţi şi voi. Luaţi-o cu voi. Veţi fi trei în rînd. 
 Şcolarii ieşiră cuminţi, în rînduri frumoase, în uliţă şi luară drumul spre cîmp, să aducă ramuri verzi şi flori să împodobească şcoala pentru examenul de mîine. 
 În vremea asta, Măriuţa zăcea albă ca o floare vestejită, în pătucul ei de lîngă fereastră. Rugase pe mamă-sa să-i pună aşternutul aproape de fereastră, să poată vedea în curte, să poată vedea cerul senin şi, prin văzduh, zborul rîndunicilor. Sub streaşina casei lor erau, de mulţi ani, trei cuiburi de rîndu-nici, şi suveicile, cu coada neagră, înforfecată, mereu ţeseau linii nevăzute prin aer, întorcîndu-se mereu la cuiburile lor. 
 De cîte ori le vedea întorcîndu-se şi le auzea ciripind mărunt pe marginea cuiburilor, pe Măriuţa o gîdila la inimă, şi un zîmbet i se înfiripa în jurul gurii cu buzele arse de febră. 
 Cît erau de frumoase, de zvelte şi de dulci! Şi cum ciripeau de mărunt! Oare ce gîndesc ele cînd vorbesc aşa cu puişorii lor de pe marginea cuibului? Le pare bine de ei? Se bucură? Cum să nu se bucure, dacă-i iubesc! Uite, toată ziua aleargă să le aducă de mîncare! Oare ce le dau de mîncare? Mamă-sa i-a spus că musculiţe, pe care le prind din zbor. Nu-i mirare că le pot prinde, dacă zboară aşa de repede! 
 Cum stă pe spate, cu capul pe pernă, vede prin geam şi în înaltul cerului. Acolo se roteşte uneori un uliu mare, care se mistuie nu se ştie unde în văzduh, şi iar se arată. În parii din gard se lasă uneori — nu ştie, stau într-un picior, ori cum — ţărci sau coţofene cu coada lungă, cu aripile tivite cu negru, şi cîrîie repezit, şi se tot închină. Se ceartă aprins o vreme, apoi fîlfîie din aripi şi pleacă într-altă parte. 
 Măriuţa ştie că ţărcile caută şi cuiburile cu ouă de găini, şi, dacă le află, nu mai rămîn în urma lor decît cojile. Fie! Da’ păsările-s frumoase, păcat că nu ştiu cînta frumos! Baremi aşa cum fluieră mierla galbenă ce se opreşte 
 adeseori în nucul din grădina lor. Adevărat că uneori şi mierla se prosteşte şi miorlăie ca mîţele. 
 De trei săptămîni, toată primăvara de-afară năvăleşte, prin fereastra asta, în sufletul Măriuţei. 
 Peste zi mamă-sa îi aduce din grădină flori proaspete. A început cu florile de păpădie, care-şi revarsă mai întîi aurul în iarba verde; au urmat curînd ramuri de păducei înfloriţi, apoi potopul de flori de cireş, de vişini, de peri şi de meri. Măriuţa voia să aibă mereu în pat, pe perini, lîngă capul ei, 
 o floare, o crenguţă înflorită. Le mirosea cu nesaţ, iar cînd nu o vedea mamă-sa şi le lipea de obrajii fierbinţi. Cît erau de răcoroase! 
 — Măriuţa mamei, nu ţi-e foame?
 Ea clătina din cap.
 — Un strop de lapte!
 Acelaşi semn.
 — Un păhăruţ de apă! 
 — Apă!
 Îşi muia buzele, înghiţea cît o păsărică.
 — Lasă paharul aici, pe fereastră, mamă. 
 — Ajungi cu mîna la el?
 Făcea semn din cap că ajunge.
 Pe mamă-sa o mînca supărarea de cînd se îmbolnăvise
 copila. Era sură la obraji, ochii îi căzuseră în orbite, slăbise. 
 — Bagă de seamă că o să te îmbolnăveşti şi tu! zicea bărbat-său. 
 Ea făcea semn cu mîna că nu-i mai pasă de nimic, chiar să moară, dacă nu i se mai ridică din pat copila. Nu mai aveau alt copil. 
 Nu se ştia din ce se îmbolnăvise Măriuţa. Într-o zi se întorsese cu durere mare de cap de la şcoală şi ăsta fusese tot semnul. Copila căzuse la pat şi nu-l mai părăsi. În sat nu era doctor, oraşul era departe şi bani să plătească o căruţă şi pe doctor, de unde să ieie? 
 Măriuţa înghiţea în silă puţin lapte şi bea apă. Apă multă: ar fi stat cu buzele şi cu limba tot în pahar. 
 Copila părea că-i dusă mereu cu gîndul, că se risipeşte în primăvara de afară. În altă parte a camerei, de unde să nu poată vedea afară, nu putea răbda patul. Mamă-sa încercă în zadar, cînd vremea afară era urîtă şi rece, să o ducă de la fereastră. Dar puţine zile fură friguroase şi întunecoase de trei săptămîni, de cînd Măriuţa căzu la pat. 
 Încă a doua săptămînă se rătăci un cuc în grădina lor şi ea-l întrebă în gînd: “Cîţi i-a da, pîn s-a mărita?” Şi pasărea îşi spuse numele cadenţat, în răstimpuri egale, de zece ori. Acum era de opt ani. Aşa că se va mărita cînd va fi de optsprezece — socoti ea — şi un zîmbet luminos îi inundă obrajii palizi şi subţiaţi. 
 Nu vorbi nimănui de taina ce i-o spuse cucul. Se simţea bine şi liniştită în sufletul său cu siguranţa asta. Apoi nu simţea nici o durere, nici nu-şi dădea seama că-i bolnavă. Îi părea, de cînd stătea în pat, că e o... altă copilă. 
 Nu-i mai Măriuţa de pîn-acum. Şi-i părea că se face tot mai uşoară, ca un abur, şi se risipeşte, se risipeşte în primăvara de afară. 
 În cele trei săptămîni venea uneori tovarăşa ei de bancă, Anuţa, care nu locuia departe, pe aceeaşi uliţă. O trimitea şi dascălul să vadă ce mai este cu ea, şi dacă-i mai bine să-i arate ce să mai înveţe din carte, să nu rămînă în urmă de ceilalţi şcolari din clasa ei, acum cînd se apropia, ba era chiar aici, examenul. 
 Anuţa veni de două ori cu carte, în care puse semne, să-i arate Măriuţei ce să mai citească. 
 Dar Măriuţa nu înţelese nimic din ce-i spuse tovarăşa sa. Se uită ca la un lucru străin, la cartea de citire în care Anuţa punea semnele. Ce să facă ea cu cartea aceea? 
 — Să citeşti, să ştii şi tu la examen, o îndemnă Anuţa. La examen? Ce putea fi asta? 
 A treia oară, tovarăşa de bancă nu mai veni cu cartea. I-a adus nişte flori de liliac învolt, albe ca spuma. 
 Bolnava zîmbi şi-şi întinse amîndouă mîinile după ră-murelele înflorite, şi-şi îngropă obrăzuţul, rămas numai cît un pumn de copil mic, în ele. Numai acum băgă de seamă Anuţa cît erau de subţiri, de firave, braţele Măriuţei. Şi-i intră o răceală în tot trupul, şi se grăbi acasă. 
 Cît stătea la bolnavă nu vorbeau nimic împreună. Măriuţa părea că nu o cunoaşte, ori că nu are să-i spună nimic. Era mereu cufundată în lumea ei cea nouă. 
 Numai primăvara de afară o trăgea cu putere. Ar fi tot privit, ar fi tot ascultat, pipăindu-şi mereu florile proaspete de pe perină şi răcorindu-şi uneori cu ele obrajii aprinşi. 
 Cu trei zile înainte de examen, bolnava nu mai bău nici picurul de lapte de pînă atunci. Nu-i mai trebuia decît apă, cu linguriţa, căci din pahar sau lingură mare nu mai putea sorbi acum. 
 Părea că nu o mai cunoaşte nici pe mamă-sa. Nu mai vorbea. Dar urmărea şi acum zborul şi asculta întins ciripitul rîndu-nicilor. Iar într-un rînd, cînd cocoşul lor cucurigă din răs-puteri, chiar sub fereastră, ultimul zîmbet trecu pe faţa ei... 
 Cînd se înapoiară şcolarii de la cîmp cu ramuri verzi şi cu flori sălbatice, Anuţa se repezi să-i aducă un mănunchi cu ochiul boului, garoafe, sînziene şi coada şoricelului. I-l pre-gătise afară de florile pe care le adunase pentru şcoală. 
 Curtea era pustie, tinda era goală, pretutindenea linişte, nici o mişcare. Copila se înfioră toată şi se strecură cu mare teamă în odaia bolnavei. 
 Mama Măriuţei stătea la căpătîiul ei cu o luminiţă de ceară aprinsă în mînă. Dar, oare, era mamă-sa? Nu mai semăna! Asta era o femeie uscată şi bătrînă. 
 Îi veni să iasă repede pe uşă, dar ochii îi rămaseră pironiţi pe fruntea Măriuţei. Ce albă era! Şi cum juca deasupra flacăra 
 luminiţei peste ochii închişi... Copila adormise pe veci, şi mamă-sa nu credea. * 
 A treia zi, pe-o vreme senină şi caldă, o duseră la groapă. Dascălul, deşi se ţinuse examenul, adună pe toţi şcolarii s-o însoţească. Pe copile le învăţase un “vers”, care se cîntă la fete tinere. 
 Mama Măriuţei o împodobi cu cununiţă de mireasă pe cap. În curte, după ce se isprăvi prohodul, dascălul porni corul şcolăriţelor: 
 Frunză verde busuioc
 N-avui în lume noroc!
 Busuioace, nu-nflori,
 Că n-are cin’te plivi.
 Busuioc, floare frumoasă,
 N-are cin-să te-amiroasă,
 Nici la brîu de-aci-n colea
 Nu te-a purta cineva,
 Nici la grindă nu-i mai sta,
 La icoane nici aşa!
 Că pe cine ai avut
 A pus capul pe pămînt!
 Te-ai bucurat, ţintirime,
 Că frumoasă floare-ţi vine:
 Da’ nu vine să-nflorească,
 Ci vine să putrezească,
 Pe părinţi să-i amărască,
 Lumea-ntreagă s-o cernească,
 Florile să ofilească...
 Mai departe corul unison al copilelor nu mai putu continua cu toate stăruinţele dascălului: izbucniră toate în plîns şi după ele începură şi femeile din curte. 
 Patru fecioraşi luară sicriul pe sub care trecuseră două năfrămi lungi, şi porniră cu Măriuţa la cimitir. 
 NIŢĂ DE LA COASTA MORII 
 Hotarul satului e tare deluros, carele urcă şi coboară mereu 
 — de departe părînd că le poartă nişte valuri largi şi potolite. Nu sunt înălţimi mari şi coborîşuri iuţi, se ară destul de uşor, şi pămîntul e negru, roditor destul, dacă-i gunoit tot al treilea an. Coaste mari, cu fruntea-n cer, abia sunt două: Măgura mare şi Coasta Morii. 
 Cea dintîi e păşunea satului, mai potrivită pentru oi şi capre, decît pentru vite mari. Iarba e rară, săracă, şi la secetă arde toată, încît păşunea se schimbă într-o întindere roşcată, pe care numai tufele rare de spini mai poartă sămînţa de verdeaţă. 
 Oamenii au noroc cu Coasta Morii în vreme de secetă: aici sunt păduri mari şi tăieturi tinere, pe care la strîmtoare mare vitele sătenilor nu le cruţă, deşi îi globeşte de-i arde. Ce să faci? Să lase vitele să le moară de foame? 
 Sub Coasta Morii nu e nici o moară, nu curge nici un rîu. Rîul şi moara sunt la vreo cinci kilometri de-aici. Dar îi spune aşa, pentru că pe sub ea duce drumul la moară şi aici e şi miezuina cu satul vecin, e cel din urmă loc cu nume de pe hotarul lor. 
 Pînă sus, la culmea împădurită, ce pare o sprînceană nesfîrşită a cerului, coasta e goală, pustie, cu surpături de nisip, cu măsele uriaşe de piatră gălbuie, ce iese din pămînt şi se prăjesc la soare, cu fire rare de ierburi seci şi de păiş. Pe-aici urcuşul e greu. Dar, din partea dimpotrivă, pădurile coboară lin pe întinderi nesfîrşite şi ajung pînă la şes, la rîul cu moara, înghiţind şi drumul ce duce la moară. 
 La poalele urcuşului greu, între pruni şi meri, se pitulează casa pădurarului, şi cîteva acareturi zgulite şi sperioase acoperite cu paie vechi, înnegrite de vreme. 
 Nu trece car la moară — vara, sanie — iarna, să nu se oprească la poarta pădurarului. 
 — Uhu! Măi nene Visarioane, acasă sunteţi? 
 Dacă nu-i acasă pădurarul, e acasă nevasta, ori fecioraşul Culiţă, ori băiatul Niţă. Cineva e totdeauna acasă, n-o putem lăsa pustie, lîngă un drum umblat. 
 — Acasă! Acasă! răspunde cineva din curte. Apoi portiţa scîrţîie. 
 — Bună dimineaţa! 
 — Să dea Dumnezeu! 
 — Ce-i mai nou pe la moară, nene Visarioane? Au trecut mulţi înaintea mea? 
 — Nu prea mulţi. Trei care.
 Altă dată mai multe. Altă dată nici un car.
 — Dar nu ştii, umblă amîndouă roţile? 
 — Umblă.
 Alteori, cînd era apa mică, nu măcina decît o piatră.
 — Da’ pe-aici ce mai faceţi? 
 — O ducem şi noi! 
 — Este ghindă în pădurile de pe Coasta Morii? 
 — Este destulă. 
 — Se vor prăsi iar turme de porci sălbatici şi va fi vai de cucuruzele noastre. 
 — Poate nu va fi vai! Mai sunt puşcaşi pe lumea asta. Da’ prin sat ce-i mai nou? 
 — Mai nimic! 
 Ori vorbea pădurarul, ori nevastă-sa, ori feciorul, băiatul Niţă se strecura de pe unde era, se oprea la spatele vorbitorului şi asculta cu încordare. 
 Cunoştea pe cei mai mulţi săteni, care treceau pe sub Coasta Morii cu carele. Asculta şi se amesteca mereu în vorbă, mai ales cînd răspunsurile la întrebările drumeţului le dădea mamă-sa, ori frate-său. Dar, uneori, şi cînd vorbea tatăl său cu omul de lîngă car: 
 — De ieri nu mai umblă o roată. Apa pe irugă a scăzut. 
 Sau: 
 — Acum umblă amîndouă, de cînd a dat ploaia. 
 — Mai sunt la moară oameni şi dintr-alte sate. Aşa, şi cu alte ştiri, se amesteca mereu în vorba celor 
 mari. De la o vreme, ziceau drumeţului: 
 — Întreabă-l mai bine pe Niţă, că el ştie mai bine ca noi. 
 — De unde să ştie mai bine un copil ca el? întreba vreun drumeţ, care încă nu cunoştea taina băiatului. 
 — Ştie, dă-l în foc, că aproape nu-i zi să nu meargă cu un car pînă la moară şi să se întoarcă spre seară cu altul. 
 — Auzi comedie! Şi dumneavoastră îl lăsaţi să se ţină mînz după cară? 
 — Nu-l lăsăm, dar nu-l putem ţinea legat de piciorul patului. 
 — Şi nu vă e frică să nu păţească ceva? Apa-i primejdioasă, nu te poţi juca cu ea. 
 — Înoată ca o raţă, arză-l focul, să tot vrea cineva să-l înece, şi nu ar putea. 
 Niţă aude şi i se lărgeşte gura mare într-un surîs. Peste neplăcerile ce le avea cu părinţii pentru moară, trecuse el de mult. Începuse să scape la moară de cînd a fost de opt ani, şi acum era de doisprezece. 
 Supărarea cea mare a părinţilor era că nu-şi puteau pune nădejdea în el, cînd îl trimiteau cu vitele. Se făcea nevăzut, cînd îl credeai mai cuminte şi mai liniştit cu slujba sa. Noroc că vitele nu intrau în loc oprit, căci nu era decît pădurea. Iar din pădure pădurarul nu-şi putea globi vitele sale. 
 Atîta lucru ştia şi Niţă, şi aşa avea curaj să scape de acasă cu vreun car care mergea la moară. Nu-i păsa că n-are traistă cu demîncare după grumaji, morarul îi dădea totdeauna să mănînce. Îngrijorat era numai să poată veni mai devreme, pînă nu se înnoptează, să-şi caute vitele prin pădure. 
 De cîteva ori s-a înapoiat fără ele şi a mîncat nişte bătăi, să-i plîngă şi mîţele de milă. De-atunci nu se mai întorcea seara fără vite şi, dacă nu era car de la ei din sat să se întoarcă după-amiază, Niţă pleca pe jos, şi ajungea mai iute ca şi cu carul cu boi. 
 Pusese el pe Joiana, vaca cea mai neastîmpărată dintre vitele lor, un clopot cu limba ascuţită, care se auzea din mari depărtări, şi totdeauna afla vitele duse departe prin pădure. Le afla totdeauna în tăieturile cele mai tinere, unde creştea iarba mare şi grasă, trifoi şi lucernă sălbatică şi lujerii cei mai fragezi. 
 Cînd intra în curte cu vitele sătule tobă, ai casei ştiau unde s-au săturat, dar li s-a urît să-l mai tot înfrunte pe Niţă: ştiau că şi aşa era în zadar. 
 De trei-patru ani îl trăgea aţa la moară. Ar fi putut merge şi pe jos, căci ştia prin zăvoiul din lunca morii poteci pe care ajungea mai curînd decît cu carul. Dar era una din marile plăceri ale vieţii lui să meargă cocoţat pe sacii plini — încolo cu grăunţe, încoace cu făină călduţă încă. 
 Drumeţul se trezea numai cu Niţă că iese dintr-un tufiş de răchite. Cunoştea pe nume pe cei mai mulţi. 
 — Bade Dumitre, mă laşi în car? 
 — Te las, da’ unde te duci? 
 — La moară.
 — Aveţi şi voi măciniş? 
 — Nu avem. 
 — Păi, cum? Ce să faci la moară? 
 — Nu fac nimic, numai mă uit. 
 — La ce te uiţi? 
 — N-am la ce? Cum se-nvîrt roţile, cum se-nvîrt pietrele, cum curge făina. 
 — Hm! D-apoi cei de-acasă te lasă? 
 — Mă lasă. 
 — N-ai nici o treabă? 
 — N-am. Sunt cu vitele. 
 — Păi, ele nu trăbăsc păzite? 
 — N-au unde merge, numai în pădure. 
 Aşa se întîmpla de cîte ori era un cărăuş nou, care nu-i cunoştea felul. Cei care îl luaseră o dată cu carul, nu-l mai întrebau nimic, ci-l lăsau să se urce pe saci. 
 Ce drum neted şi moale era prin zăvoiul din lunca morii! Niciodată nu se făcea tină. Dedesubt era un strat de nisip de pe vremea cînd a curs odată aici rîul morii. Nu se auzeau roţile, nici paşii vitelor, chiar cînd carul era tras de cai pot-coviţi. 
 Lui Niţă i se părea că pluteşte, iar dacă închidea ochii îi părea că stă pe loc. Mireasma grăunţelor uscate pătrundea prin saci, iar la întoarcere mirosul făinii proaspete de grîu şi de porumb îl ameţea. 
 Îi plăcea să se întindă cît era de lung pe un sac plin, cu faţa în sus, cu braţele încrucişate căpătîi. Dar nu rămînea mult aşa. Şezînd în carul încărcat cu saci, vedea pe deasupra zăvoiului, îmbîcsit de tufe de răchită şi de sălcii. Aici se simţea mai stăpîn decît în pădurea cea mare de pe Coasta Morii. 
 Dinspre rîu veneau adieri răcoroase, tot mai umede, cu cît se apropiau. Deodată urechea lui prindea o larmă uşoară, depărtată, mai mult un zvon, şi Niţă tresărea de bucurie şi de plăcere: cunoştea căderea depărtată a rîului prin iazul care-l tăia, de la un ţărm la altul, ca o spinare neagră de balaur. 
 Asculta cu încordare, şi de multe ori nu auzea ce-l întreabă omul de pe lîngă vite. 
 — Ce-i cu tine, măi Niţă? Parcă ai amuţit. 
 — La ce te gîndeşti, măi băiete, de nu mai spui o vorbă? 
 — Ai voştri cînd au mai dus pe urmă la moară? 
 — Mai prins-a tatăl-tău vite în tăieturi, în vremea din urmă? 
 — Sunt în anul ăsta alune pe Coasta Morii? 
 Unii, cînd vedeau că nu răspunde, înălţau din umeri şi se mirau de ciudăţenia băiatului. Îl vedeau cu faţa cam schimbată, cu linii de seriozitate grea, ce nu se potrivea pe obrajii unui copil, şi se mirau în sinea lor. 
 Alţii nu-l lăsau pînă nu răspundea. 
 — Pare că asculţi ceva, măi Niţă. Ce tot asculţi? 
 — Dumneata nu-l auzi? 
 — Nu! Ce să aud? 
 — Cum sună iazul. 
 — Ce spui? Iazul? D-apoi e încă departe. Tu-l auzi de
 aici? 
 Băiatul înclina din cap. 
 Omul îşi încorda auzul, dar nu prindea nici un zgomot. 
 Era de fiecare dată o mare încîntare pentru Niţă să prindă de departe murmurul iazului, să-l urmărească, cocoţat pe saci, cum creşte în mersul nezdruncinat, lin, al carului pe drumul pielos. Cînd mergea sau venea pe jos, nu se putea încînta aşa de tare de cîntecul iazului, nu-l putea urmări aşa de bine. 
 Şi cum se întărea cîntecul acela pe măsura apropierii de iaz, pînă cînd se pierdea deodată în larma răsunătoare, seacă, totuşi, şi ţipătoare, ca la despicarea cu securea a blanelor uscate de stejar, a căderii rîului spintecat de împletitura iazului! 
 Atunci, într-o clipă, Niţă sărea din car şi alerga la iaz, la marginea rîului, deasupra morii. Omul care-l vedea mai întîi rupînd-o la fugă se speria, nu ştia ce l-a apucat, oprea carul în drum şi se lua fuga după el. 
 — Ce-i, măi Niţă, ce te-a apucat? întreba omul cu sufletul la gură de atîta alergare. 
 În larma iazului trebuia să-i strige mai de multe ori vorbele, pînă-i răspundea băiatul. 
 — Ascult cum vîjîie şi răsună! 
 — Apa?
 Niţă făcea semn din cap.
 — Mi-era frică să nu faci vreo prostie. 
 În al doilea rînd, cînd îl aducea pe băiatul pădurarului de sub Coasta Morii, nu mai alerga după el, cum nu-i mai aveau grijă nici ceilalţi romîni care îl aduceau la moară şi-i cunoşteau năravul. 
 De cîte ori venea la moară, Niţă se oprea mai întîi lîngă iaz. Vuietul şuvoaielor de apă ce năvăleau printre coastele negre ale iazului, ca nişte şerpi groşi, sclipitori de gheaţă, se prăbuşeau de la o înălţime de peste doi metri şi se sfărîmau în valuri ce fierbeau cu furie în spuma albă, clocotitoare, împrăştiind puzderii de stropi în aer. Vuietul acesta neîntre-rupt parcă îl ridica pe Niţă de la pămînt şi-l ţinea atîrnat în văzduh. Atîrnat de ce? De nimic! 
 Nu avea ochi să vadă tot, nu avea urechi să audă tot. Ar fi rămas cu ceasurile să vadă şi să asculte mereu, dar ştia că-l mai aşteaptă şi altele. Şi cînd venea într-o altă zi, minunile de la iaz începeau din nou, ca şi celelalte. 
 Al doilea popas al lui era la irugă, unde erau stavilele ce opreau şi dădeau drumul apei bătute de iaz, la roţile morii. Îi plăcea apa oţelită parcă de alunecuşul căderii şi de strînsoarea între pereţii de blane groase. Părea un balaur încordat, o vietate sură şi grea, pornită la atac. Puterea apei, a curentului din irugă, sporea pe fiecare metru de apropiere de roţi. Înainte de a se repezi în ele, muşcă într-altă stavilă şi se aruncă sub roţi sfîşiat în două, cu două capete cu coama spumoasă, să şi le spargă în lopeţile ce le aşteptau ascunse în apă, în valuri de spumă, în nouraşi de negură şi în stropi grei care împroşcau pînă departe. 
 Niţă, de cînd a venit întîia oară la moară cu tatăl său, înlemni la priveliştea asta, şi de-atunci o vede mereu, o urmă-reşte pe-ndelete, şi mereu rămîne înfipt pe podeţul din faţa celor două roţi mari şi negre, de pe care, cînd ajung deasupra şi cad razele soarelui acolo, ciuruie şiraguri nesfîrşite de pietre scumpe. 
 Oamenii vin şi trec peste podeţ, umblînd după treburile măcinişului, şi care nu-l cunosc, care îl văd acolo întîia oară se uită la el întrebător, şi unii chiar îngrijoraţi. 
 — Oare de ce sgăură atîta vreme aici copilul ăsta? — Ştiu eu? Pare cam ameţit. 
 — Numai să nu ameţească de tot, Doamne fereşte, să cadă 
 în apă. Trece altul, care-i cunoaşte năravul: 
 — N-aveţi nici o grijă! Ăsta-i copilul pădurarului de la Coasta Morii. Aşa e felul lui. 
 — E cu tatăl său aici?
 — Nu. Vine cu cîte un car, cum nimereşte.
 — Şi de ce vine?
 — Iată, se uită şi el, vrea să cunoască, parese, ce-i pe la o
 moară. 
 — Poate o fi cam luat de pe drojdii. 
 — Nu pare. E un băiat cuminte. 
 Oamenii vorbesc, trec pe lîngă el, dar Niţă nu-i vede, nu-i aude. Cum să-i vadă şi să-i audă cînd înaintea lui cele două capete spumoase ale irugii se sfarmă mereu în valuri de spumă, în lopeţile negre ale roţilor, şi stropii se ridică mereu în nouraşi subţiri, şi pietrele scumpe ciuruie mereu din înălţimea roţilor? Şi unde mai pui larma, fierberea aceea nesfîrşită ce se aude din curentul sfărîmat, pulverizat, care a ţîşnit din irugă cu două capete pletoase? 
 Să tot vezi şi să tot asculţi!
 Uneori, cînd rămîne prea mult aici, pe podeţul dinaintea
 roţilor, parcă i-ar veni o slăbiciune la inimă, se prinde de margine, de peretele podeţului. Îi trece însă în grabă. 
 De altfel rar rămîne prea mult acolo. De cele mai multe ori se trezeşte cu o mînă prietenoasă pe umăr. 
 — Ai mai venit pe la noi, Niţă? 
 Vocea asta moale o cunoaşte bine şi o aude uşor. E bădiţa Nichifor, morarul. 
 — Mai, bade Nichifor! Azi ai apă mai multă, nu-i aşa? 
 — Aşa este! 
 — Se vede că a plouat la munte. E şi cam tulbure apa. 
 — A plouat, vezi bine. Acum vino în moară, stai de mult aici? 
 Din vorbele oamenilor din moară despre copilul care a înţepenit înaintea roţilor, badea Nichifor află devreme de sosirea lui Niţă. Dar îl lasă în voia lui, ştia că pînă nu vede ce-i pe-afară nu-l poate ţinea în moară. Cînd întîrzia însă prea mult, ieşea să-l caute. Ştia că Niţă mai are încă destulă treabă în moară. 
 Copilului pădurarului de la Coasta Morii îi plăcea, cît ce intra în clădirea morii, două lucruri: mireasma făinii proas-pete şi colbul alb ce era aşezat pe toate lucrurile din moară. Îl trăgea înlăuntru şi-l gîdila oarecum la inimă huruitul acela potolit, ce se auzea încă de afară, iar în moară îi umplea auzul. 
 Era ca pe alt tărîm, de unde n-ar mai fi voit să se întoarcă acasă. 
 De cînd tot venea la moară a observat mereu şi a urmărit toată rînduiala măcinatului. Morarul Nichifor, cînd a văzut că Niţă vrea să ştie tot, l-a luat de mînă şi l-a dus pretutindenea prin moară, arătîndu-i toate tainele morii, ca unui om mare, minunîndu-se de priceperea copilului. 
 — Măi Niţă, tu morar ai să te faci, îi zicea de multe ori. Să-i spui lui tat-tău să mi te dea ucenic. 
 Copilul zîmbea parcă şi cu urechile. 
 — Nu mă lasă! zicea supărat. 
 — De ce să nu te lase? 
 — Zice că trăbă să păzesc vitele. 
 — D-apoi, nu-i vorbă, că le şi păzeşti tu, zîmbea morarul, ştiind cum scapă el de-acasă. 
 În scurtă vreme cunoştea, după ce-i arătă morarul de cîteva ori, cînd era făina prea mare sau prea măruntă, pipăind-o, cînd luneca pe urdinişul luciu, caldă şi mirositoare. 
 — Bădiţă Nichifore, la roata asta vine făina prea mare! 
 — Bădiţă Nichifore, cea de grîu vine prea măruntă. 
 Morarul se ridica de pe un sac, unde şedea colbăind din pipă, cerceta şi vedea că Niţă are dreptate. 
 — Îţi spun eu că tu morar o să te faci. 
 Copilul zîmbea iar. Ce lucru minunat ar fi să ajungă morar, să poată vedea în toată ziua iazul, iruga, roţile cele mari şi negre, vîjîitul hurducat al pietrelor de moară ce se învîrteau ameţitor sus, în podul morii, sub coşurile pline de grăunţe, să audă mereu larma asta dintr-o lume nouă! 
 În anul al doilea, de cînd venea pe la moară, într-o vreme secetoasă cînd nu umbla decît o roată, Niţă îi zise morarului: 
 — Bade Nichifore, în rîu este încă apă destulă, dar curge prea multă prin iaz, fără nici un folos. 
 — Curge, dar ce să-i faci? 
 — Să astupi mai bine iazul, să se abată mai multă apă la irugă. 
 — Să-l astup, ca după ce va veni un potop să se proptească rîul cu putere în iaz şi să mi-l ducă cu totul. 
 — Da’ să nu-l astupi, numai cît e secetă. 
 — Adică ce fac azi să stric mîine. Dar cine poate dovediatîta şi atîta cheltuială? 
 — Să nu strici. Să pui înaintea iazului nişte stăvilare ca la irugă. Cînd e apa mică, laşi stăvilarele de dinaintea iazului 
 pînă pe fundul rîului; cînd creşte apa le ridici şi nu-ţi mai duce rîul nici un iaz. Stăvilarele trăbăsc numai o dată făcute şi rămîn acolo ca şi la irugă. 
 Morarul îl privi mirat, trase un fum adînc din pipă şi zise: 
 — Măi-măi! Se vede că tu eşti cuminţenia pămîntului. Aşa ceva, cum spui tu, mai că s-ar putea face. 
 — Se poate, vorbi vesel copilul, de ce să nu se poată? La irugă de ce se poate? 
 Altă dată, după ce rămase mult prin podul morii şi se tot uita la vîrtejul pietrelor, după ce ieşi afară şi, uitîndu-se la roţi, văzu că nici jumătatea apei din irugă nu fugea sub roţi, şi cealaltă năvălea pe jilipul gol, se apropie de morar şi zise: 
 — Bade Nichifore, nu crezi dumneata că s-ar mai putea pune două pietre la moară? Mai mult de jumătate din apă curge fără folos, pe jilipul gol. Ce zici dumneata? Să macini cu patru pietre? 
 — Da’ la patru pietre le trăbă patru roţi, măi Niţă. Unde să le pui? 
 — S-ar putea şi cu două roţi. Să mai fie un pod şi deasupra celor două roţi, să se mai pună două în podul de deasupra, sub coşurile lor, iar pietrele de sus să fie legate oarecum de cele de jos, să le învîrtă acestea. 
 Morarul rîse. 
 — Măi Niţă, mi se pare că tu tot n-o să te faci morar, cipoate un inginer. Ştii carte? 
 Copilul clătină din cap. Se născuse şi crescuse în casa de sub Coasta Morii, şi satul era la opt kilometri. Cum să umble la şcoală? 
 — Dacă nu ştii carte e rău, că fără şcoală nu te poţi face inginer. 
 Niţă nici nu ştia ce-i un inginer şi nu-i păru rău, el voia doar să se facă morar. 
 Bădicul Nichifor îl îndrăgise pe băiat şi-i arătă toate şuruburile morii. Îi dădea să mănînce de amiază şi-i spunea pe ce vreme să pornească spre casă, cînd nu pleca nici un car de la ei, iar cînd era vreunul îi spunea din vreme. 
 De înotat l-a învăţat un fecioraş al morarului, care umbla prin apă ca peştele. Niţă a învăţat repede toate felurile de înotare, pe care le ştia acesta, şi se lua la întrecere cu el. Nu se temea să se scalde nici sub iaz unde fierbe apa, nici la gura jilipurilor, cînd apa năvălea în spume de sub roţi şi făcea la coada morii valuri mari. 
 * 
 Odată, cînd pădurarul Visarion veni la moară cu Niţă, morarul îl luă pe pădurar la o parte şi-i zise: 
 — Păcat că nu dai copilul ăsta la şcoală! 
 — Cum să-l mai dau, că a trecut peste anii şcolii? Cum să mai înveţe cal bătrîn? Apoi satul e prea departe de noi. 
 — Nici nu zic să-l dai în sat la şcoală. 
 — Dar unde? 
 — La oraş! 
 — Fugi de-aici, bade Nichifor! Acolo nu l-ar mai primi în nici o şcoală. Apoi cine are bani pentru asta? Îmi pare şi mie rău că n-a învăţat carte, dar ce să-i fac? Unde să fi învăţat? 
 — Ascultă-mă pe mine, Visarioane, şi dă copilul la şcoală la oraş. Într-un an face toate clasele primare, adică ce se învaţă patru ani în şcoala satului. E deştept — lucru mare. 
 — N-am bani, bade Nichifore! 
 — Vorba ta din urmă? 
 — D-apoi cum?... Dar pînă la urmă pădurarul, cu chiu, cu vai, vînzînd ce-a putut, l-a dus pe Niţă la şcoală, la oraş. 
 După ani grei de luptă cu sărăcia, dar plin mereu de curaj şi de voie bună, Niţă, fiul pădurarului de la Coasta Morii, ajunse un inginer vestit. Norocul lui a fost că şi pe lîngă oraşul în care a învăţat trecea un rîu, încă mai mare decît cel de la ei, şi aici, la marginea oraşului, era o moară şi încă cu patru pietre, şi peste rîul de aici încăleca un iaz ca o spinare de balaur uriaş, netedă, lucind în soare, căci era de beton. Şi de cîte ori se simţea ostenit, sau prea necăjit, venea să se risipească, şi, cu el deodată, se risipeau necazurile lui, în frumuseţile sorbite încă din copilărie cu atîta patimă. 
 Şi nu ajunsese numai inginer vestit, nu-i lucra numai mintea, ci şi inima, rămînînd îndrăgostit de tot ce era frumos, rămînînd tînăr pînă la bătrîneţe. 
 ÎNTRE STEJARI 
 La marginea pădurii era o poiană rotundă, care se rezema cu spatele pe întunericul stejarilor bătrîni, cu ramuri groase, strîmbe şi încîlcite, iar cu laturea de către lunci cu un brîu de stejăriş mai tînăr, ca un semicerc de verdeaţă luminoasă. În mijlocul poienii străjuia singuratic un stejar scorburos, cu trunchiul gros, cu scoarţa aspră şi crăpată ca nişte solzi de peşte străvechi cu multe ramuri uscate, negre, dar cu coroana încă verde, largă şi puternică. 
 În poiană nu creşteau buruieni şi iarbă aspră de pădure, ci iarba fragedă a luncilor din apropiere, semn că semicercul de stejăriş tînăr, ce strîngea poiana ca-ntr-un braţ, nu se prăşise de mult şi că lunca se înfunda mai înainte adînc în pădure. 
 Numele “Între stejari” nu privea poiana, ci pîlcul întins de la marginea pădurii, în care nu creştea nici un alt neam de copac, ci numai stejari bătrîni, dar viguroşi încă, şi care erau la distanţe mari unul de altul, încît vedeai printre ei pînă departe. La umbra lor nu creşteau tufişuri, ci numai ierburi înalte şi aspre în marginea cărora te puteai tăia uşor la degete. Aveau nişte ferăstraie fine, cu dinţii mărunţi, ce nu se puteau vedea decît tare de aproape. 
 Nici într-un alt loc din pădure nu mai creşteau, pe o întindere mai mare, un singur fel de arbori, ci amestecaţi: fagi, stejari, arţari, jugaştri, mai rar chiar şi tei şi mesteceni. 
 Aşa că, la partea asta de pădure, îi zicea “Între stejari” şi chiar poiana purta acest nume. 
 Aici era împărăţia graurilor. Stejarii cei bătrîni erau plini de scorburi, de găuri scobite de ciocănitori, şi aici îşi făceau graurii cuibul. An de an ouau, cloceau şi scoteau pui sute şi poate mii de grauri. 
 Pînă nu începea ouatul, stolurile lor întunecau pe cîteva clipe soarele, aşa zburau de deşi şi de învăluiţi peste lunci, peste dealurile învecinate, ca apoi, vîjîind să se lase ca un nor pe crengile stufoase ale stejarilor celor bătrîni. Mai tîrziu, zburau tot mai rar în pîlcuri. Apoi se mai arătau în văzduh doar grauri singuratici. 
 Cînd ieşeau puii golaşi şi îşi înşirau ciocurile tivite cu zăbale galbene, pe marginea cuiburilor, în poiană, între stejari începea o forfoteală mare. Se ţeseau mereu prin aer părin-ţii grijulii şi harnici şi le aduceau în cioc hrana aşteptată. 
 Băiatul pădurarului, Vasilică, pe vremea asta venea mereu cu vitele în poiană şi urmărea, cu încordare, la care găuri din stejari, şi la cîte, zburau graurii cei mari cu demîncare. Vitele aveau păşune bună aici, aşa că el putea să nu le mai aibă grijă, şi să numere cuiburile graurilor. Dar număratul nu era uşor. Cuiburile erau multe în acelaşi stejar şi cîte trei-patru, şi pînă trecea de la un copac la altul şi aştepta să vină păsările sure cu mîncare în cioc, uita adeseori pînă la ce număr a ajuns. Aşa că trebuia să înceapă din nou, căci voia să nu greşească nici cu unul, cînd îl va întreba fratele lui cel mare, Dumitru, cîte cuiburi cu pui sunt. 
 Avea treabă Vasilică, nu glumă! Uneori se uita pierdut la ciocurile tivite cu galben ce se înşiruiau pe marginea găurii din stejar, se uita întins pînă ce veneau părinţii de cîteva ori cu mîncarea, şi zîmbea cu toată faţa cînd îi vedea cum cască cu toţii ciocurile. Cînd se trezea, nu mai ştia unde a rămas cu numărătoarea. 
 Din cînd în cînd, trebuia să iasă dintre stejari să vadă dacă mai sunt vitele în poiană, ori au ieşit în lunci. Şi iar uita numărătoarea şi iar începea de la cap, cu stejarul din mijlocul poienii în care erau cinci cuiburi cu pui golaşi. 
 I-ar fi plăcut să vadă şi pui mai mărişori! Şi se mira cum sunt toţi de aceeaşi vîrstă, toţi golaşi încă. 
 De la o vreme, cînd văzu că greşeşte mereu, îşi rupse din caietul lui o foaie, îşi puse în buzunar un capăt de creion rămas din iarnă, de la şcoală, şi, de cîte ori trecea de la un stejar la altul, făcea însemnare pe foaia de hîrtie. Dar acum se ivi altă greutate: numerele erau aşa de multe unul sub altul, coloane lungi cît foaia de caiet, încît la adunare îi ieşea tot alt rezultat. Cînd a adunat el la şcoală coloane aşa de lungi de numere? Niciodată! Şi nu numai el, dar nici şcolarii mai mari n-au adunat. Învăţătorul nu le dădea aşa adunări mari. 
 Vasilică văzu că nu iese bine nici cu însemnările. Şi, dacă ar fi fost la adunările de azi, diferenţa de numai cîteva cifre faţă de cele de ieri, încă treacă-meargă. Dar erau deosebiri de zeci de cuiburi. Chiar în adunarea coloanelor de fiecare zi îi ieşeau sume deosebite. 
 Frate-său Dumitru încă nu l-a întrebat cîte cuiburi de graur a aflat. Încă nici nu ştia că au ieşit puii. Dar îl va întreba nu peste mult. Şi de ce-i va răspunde, şi cum îi va răspunde atîrna un lucru de mare însemnătate. 
 De mult tot voia Vasilică să-l ducă într-o seară şi pe el, frate-său Dumitru, cînd mergea cu puşca la marginea pădurii, să pîndească la iepuri, să vadă şi el cum împuşcă un iepure. 
 Dumitru l-a tot amînat şi, pe urmă, cînd a văzut că nu poate scăpa de el, i-a zis: 
 — Te duc dacă-mi spui cîte cuiburi de graur sunt între stejari. Dar să ştii că pe urmă le număr şi eu... Dacă nu vei fi greşit, te duc. 
 Şi acum asta era neliniştea şi zdroaba lui Vasilică: să afle toate cuiburile cu pui şi să nu greşească la numărătoare. De ce ţinea Dumitru aşa de mult să ştie cîte cuiburi sunt şi în care stejari? Vasilică nu ştia. Poate ca să-l pună pe el la probă, poate că ştia înainte că vă greşi, şi anume-i cerea, ca să nu-l ducă cu el la pîndă la iepuri. 
 Aşa trecură zilele şi puişorii creşteau. Vasilică umpluse şi rupsese multe foi rămase nescrise în caietul lui; de cîte ori făcea o adunare pe o foaie, ce nu se potrivea cu cea de ieri, cum aceea nu se potrivea cu cea de alaltăieri. 
 Le rupea, nu cumva să-i cadă însemnările în mîna lui Dumitru, să vadă ce adunări ştie face! Ce ar mai rîde de el şi l-ar mai batjocori! Las’, că-i ştie el felul lui frate-său! 
 De ceea ce se temea Vasilică, se întîmplă într-o zi. Dumitru îl întrebă: 
 — Măi Vasilică, n-au ieşit încă puii de graur? 
 — Au ieşit! 
 — De ce nu mi-ai spus? 
 — Sunt încă mici, golaşi şi cu zăbale. 
 — Ai numărat tu cuiburile?
 Copilul stătu o clipă la îndoială.
 — Încă nu, bădiţă. 
 — Vezi şi le numără. Ştii ce înţeles avem. Să nu greşeşti. Şi încă ceva: să bagi de seamă să nu ne trezim fără pui în cuiburi. Cît ce le cresc penele, zboară. De cînd ai văzut în cuiburi pui? 
 — Va fi o săptămînă. 
 — Atunci grăbeşte-te cu număratul, că peste o săptămînă vin şi eu să număr cuiburile. 
 Vasilică începu iarăşi să numere în cap, fără însemnări. Parcă tot nu greşea aşa de tare ca şi cu adunările din caiet. Vreme de-o săptămînă le mai numără în fiecare zi. Vezi bine, tot alte sume îi ieşeau, căci stejarii cu cuiburi erau mulţi, iar cuiburile şi mai multe. 
 În ziua cînd se trezi cu Dumitru în poiană, le mai numărase de două ori şi-i ieşi tot alt număr. Pe care din două să i-l spună fratelui său? 
 Dumitru păru că şi-a uitat de înţelesul lor. Porni singur printre stejari, se oprea lîngă unul, se oprea lîngă altul, se uita la găurile negre, vedea capetele puilor, iar mergea, iar se oprea. “Le numără!” îşi zise Vasilică şi îngheţă de frică. El rămase în poiană şi de acolo îl urmărea pe fratele său. De frică îşi uită şi cele două sume ce-i ieşiră la numărătoarea de azi. Ce-i va spune? 
 Dumitru se întoarse. 
 — Mîine, cel mult poimîine, vor zbura puii, măi Vasilică. Trebuia să-mi spui mai devreme cînd au ieşit. Acum să vedem cît sunt de mari. Văd că în stejarul de aici, din mijlocul poienii, sunt cinci cuiburi, şi nu-s prea sus. Haida să te ridic să-ţi bagi mîna în gaură să scoţi unul, să vedem cum stă cu penele. 
 Vasilică rămase lemn. 
 — Ce? Ţi-e frică? Doar te ridic eu, şi pe urmă pui piciorul pe umerii mei, cu o mînă te ţii de creanga ceea care-i chiar lîngă un cuib, cu cealaltă scoţi un pui. Tu ai mînă mică şi încape uşor. 
 Dar copilul nu se mişcă. 
 — Nu vrei? Nu credeam că eşti aşa de fricos. 
 — Nu mi-e frică, bădiţă. 
 — D-apoi ce? 
 — Mi-e frică să nu-l sugrum cînd îl voi prinde cu mîna şi-l voi trage din gaură. 
 — Ş-apoi ce? 
 Vasilică nu mai zise nimic. El văzuse de cîte ori ce tărăboi fac graurii cînd se apropia vreo ţarcă sau vreo cioară de un cuib. Şi el le-a zburătăcit de cîteva ori. Cum să se atingă de un pui? 
 Dumitru îl privi ciudat. Ce era cu Vasilică? 
 — Spune-mi dar cîte cuiburi ai numărat, şi mă voi urca eu în stejar. 
 Copilul se zăpăci şi spuse, pe răpuşie, vreo trei numere, cum i-au venit în minte. 
 — Nu ştii? 
 — Nu ştiu, de bună seamă. La numărătoare mi-au ieşit tot alte numere. 
 — Sunt şaizeci şi şapte de cuiburi, aruncă Dumitru vorba. Nu le numărase, dar înţelegea că Vasilică va lua de bună socoteala lui. 
 Copilul puse capul în piept şi nu mai zise nimic. 
 — Aşa că înţelegerea noastră nu mai rămîne în picioare. 
 Şi eu chiar în seara asta ies cu puşca. — Şi nu mă duci? 
 — Cum să te duc, dacă n-ai numărat cuiburile? 
 — Du-mă, zău, bădiţă!
 Dumitru tăcu o vreme, părînd că se gîndeşte.
 — Ştii ce, măi Vasilică? Te iau deseară cu mine, dacă îmi
 scoţi un pui din cuibul ce ţi-am arătat. Iată, facem o nouă învoială! 
 Dar copilul nu voi. Vor veni graurii cînd va striga puiul şi-l vor vedea cu mîna în cuib! Nu! Nu se poate! Mai bine nu se duce cu Dumitru deseară, să-l vadă cum împuşcă iepurele. Ş-apoi nu putea să-l prindă rău, de grumaji, cînd să-l scoată din cuib şi să-l sugrume? Nu! Mănînce-şi Dumitru iepurele! 
 Feciorul, cînd văzu că n-are ce face cu el, se căţără în stejarul bătrîn, se prinse cu o mînă de creanga ce-i arătase lui Vasilică, îşi vîrî destul de greu mîna în scorbură şi scoase un pui. I-l arătă şi lui Vasilică: avea pene mari, era gata de zburat. 
 Dumitru slobozi puiul în scorbură şi se pregătea de coborît, cînd sosiră graurii alarmaţi de ţipetele puişorului. 
 Vasilică, cu sufletul la gură pînă atunci, scoase un suspin de uşurare. Puiul nu păţise nimic. 
 — Poate te-ai temut să nu te mănînce graurii cei mari, măi copile? 
 Seara aceea Dumitru nu avu vreme să iasă cu puşca. Avu ceva de lucru. Dar în dimineaţa următoare, dis-de-dimineaţă, se repezi între stejari, în mînă cu un mic toporaş şi cu o traistă după cap, şi începu să se caţere în stejarii cu cuiburi, cioplea intrarea găurii unde nu-i intra mîna, nu ştiu ce făcea cu puii, ce-i băga mereu în traistă, şi în vreme de un ceas avu traista pe jumătate; şi se opri din lucrul lui. 
 Graurii făceau mare tărăboi, zburau în jurul cuiburilor ca ameţiţi şi erau tot mai mulţi. 
 Cînd veni mai tîrziu cu vitele, Vasilică văzu zborul neogoit pe la multe cuiburi, auzi ciripituri în scorburi, puii ieşeau pe marginea găurilor şi se lăsau în jos în zbor nehotărît. Văzu şi urme de tăieturi pe la marginea scorburilor. 
 Ceva se-ntîmplase pe le cuiburi, de bună seamă! Dar ce? Nu putea şti. Dar ceva cu primejdie pentru grauri. Uite-i cît sunt de neliniştiţi! Toată ziua a fost supărat. Ce să fie? Ţărci ori cioare nu se vedeau. O vulpe nu se putea urca aşa de sus. Dar chiar dacă s-ar fi urcat, nu i-ar fi intrat capul pe gaură. Poate să fi tras puii cu laba? La multe cuiburi ştiute de el cu pui, acum nu se mai arăta nici unul... 
 Seara, mamă-sa puse pe masă o cratiţă mare, plină cu tocăniţă de pui şi o mămăligă cît o rotilă de plug. Avură şi doi cosaşi în ziua aceea. Dumitru se uita cu coada ochiului la Vasilică. Mirosul tocăniţei umplu odaia. Copilului îi plăcea lucru mare tocăniţa de pui cu mămăliguţă caldă. 
 Începură să mănînce. 
 — Măi, oameni buni, am tot auzit că tocana de grauri e minunată, dar pînă acum n-am mîncat, zise unul dintre cosaşi. 
 — Ba eu am mai mîncat, vorbi celălalt. — Noi, de cînd a crescut Dumitru, mîncăm în tot anul o dată pe vremea asta. 
 Vasilică mînca, asculta, dar nu înţelese pînă nu vorbi tatăl său de Dumitru. Atunci mîna în care ţinea furculiţa, cu un gogoloş de mămăligă cu care înmuiase în cratiţă, îi înţepeni între masă şi gură, îngălbeni şi-i veni să verse. Mamă-sa îl luă repede de la masă şi-l scoase în tindă. 
 — Vezi ce păţeşti dacă mănînci prea lacom? Hai şi bea un pahar de apă! 
 Dar copilul se lăsă pe vine şi nu voi să mai scoată nici o vorbă. Cît ce-l părăsi mamă-sa, ieşi în curte, din curte în grădină, şezu pe-o piatră sub nucul cel mare şi izbucni întrun plîns cu sughiţuri. 
 Tîrziu îl află Dumitru, care-l căuta peste tot locul. 
 — Las’, Vasilică! Tot o să te duc eu să vezi cum împuşc 
 iepurele. Copilul se smuci mînios din mîna lui. 
 — Nu! Nu mai viu cu dumneata. Adică de-aceea voiai 
 dumneata să vezi cît sunt de mari puii! Şi începu să plîngă cu hohote. 
 — Taci, măi prostule! Tu nu ştiai că graurii sunt buni de mîncare? Ce te miorlăi? Parcă tocană de pui de găină nu mănînci? 
 — Da’ nu-s pui de graur! Of! Săracii de ei! Şi iar se puse pe plîns. 
 Nici mamă-sa nu l-a putut împăca! Şi toată noaptea a suspinat prin somn. 
 NEPOATA LUI MOŞ MITRUŢ 
 E în toiul secerişului. Satul ţiuie a pustiu, uliţele goale aşteaptă zadarnic: nici copiii nu mai ies să se joace în praful lor, răscolindu-l şi pierzîndu-se în nouraşii ce se ridică deşi, grei, înecăcioşi, luminaţi de soare. Afară e un zăduf arzător, şi toată suflarea cîtă a mai rămas în sat, s-a tras la umbră. E către amiază şi soarele e ca o bobotaie de argint. Cîinii şi-au căutat umbră de dimineaţă şi nu s-ar mişca de acolo, chiar dacă ar trece o laie de corturari pe uliţe. Găinile plouate, ca vai de capul lor, s-au scăldat o vreme în ţărîna de pe lîngă gardurile cu streaşină, iar acum, cu penele burzuluite, stau pe-o dungă, cu un picior şi o aripă întinsă. 
 Deşi se apropie amiaza, purceii lui moş Mitruţ — flămînzii lumii — nu mişcă în coteciorul lor. Sunt cinci, şi stau întinşi pe-o lature, arătîndu-şi pielea roză de pe pîntece cu fire rare de păr bălan, şi suflă des, cît parcă i-a fugărit cineva. 
 De pe partea lui moş Mitruţ ar putea să zacă aşa pînă seara: el nu se mai gîndeşte să le dea de mîncare. De vreo cîteva săptămîni, părea că nu se mai gîndeşte la nimic. Nici să mănînce. 
 El dormitează mereu într-un scaun cu spetează, scaun larg, de stejar, pe care îl făcuse încă moşul său, meşter bun pe vremea lui. Acum scaunul pare poleit, aşa-i sclipesc braţele. E bine încheiat şi acum nu i se mişcă picioarele, nu scîrţîie. 
 Moş Mitruţ îşi aduce uneori aminte că în scaunul acela au şezut la bătrîneţe mari şi moşul său, şi tatăl său, şi că de acolo au fost ridicaţi şi întinşi pe laviţă, cu mîinile cruce pe piept. 
 Acum i-a sosit rîndul lui să dormiteze în scaunul acela. Şi dacă i-a sosit, ce este? Nimic. El nu putea vedea moartea decît ca un nimic, sau ca o adormire. Dar mai mult nu vedea nimic, nu se gîndea la nimic din viitor. Se zbăteau prin mintea 
 lui numai frînturi din viaţa trăită, ca nişte adieri uşoare care nu-l tulburau. 
 Putea rămînea nemişcat ziua întreagă, dacă nu ar avea pază pe nepoată-sa, Linuţa, o copilă blondă ca o păpădie, iute şi pricepută la multe, deşi nu avea încă doisprezece ani. 
 Mai bucuros s-ar fi dus şi ea să înveţe a secera, să adune mănunchiurile de spice secerate de către cei mari şi să le pună legăturile făcute de ea. Legături ştia face din anul trecut. 
 În anul trecut, moş Mitruţ putea rămînea încă singur acasă, în toiul lucrului la hotar. Nu era nici o primejdie să închidă ochii fără lumînare. Iarna trecută însă l-a dat gata, a ieşit în primăvară slăbănog şi nu s-a mai întremat, dimpotrivă, a tot scobîlţit în puteri. 
 Cine să rămînă cu el acasă? Numai Linuţa putea rămîne, căci ea era cea mai mică între surori. 
 În întîiele zile copila a fost tot supărată, şi uneori parcă-i era greu să aibă grijă de bătrîn, ceea ce mai înainte nu se întîmplase; îi plăcea de bunicul şi se străduia să-i afle din ochi orice dorinţă. Dar acum, rămasă singură cu el, parcă-i era aşa de pustiu, cum pustii îi păreau casa, curtea, grădina. Şi parcă tot pustiul acesta se desprindea din moş Mitruţ, care moţăia mereu în scaunul cu spetează. Pustiul izvora şi din gîndul că toate copilele de anii ei erau acum la cîmp, numai ea trebuia să păzească pe bătrîn. 
 Dar, cu vremea, sufletul ei se linişti şi se însenină, cînd băgă de seamă cît de neputincios ajunsese bunicul său. Oare cum era cu putinţă să se ridice cu atîta greutate din scaun şi ea să trebuiască să-i stea la îndemînă nu cu o cîrjă, ci cu două, să i le pună în mînă pînă nu pornea din scaun? De ce i-or fi tremurînd aşa de tare mîinile, încît vărsa jumătate lingura de zeamă cînd mînca? De ce nu mai putea înghiţi, numai mămăligă caldă, sau bucăţele de pîine muiate în zeamă? Doamne sfinte, oare aşa ajung toţi oamenii cînd sunt tare bătrîni? 
 Mamă-sa îi lăsa dimineaţa ciorba gata în oală, Linuţa trebuia numai s-o încălzească la amiază. Şi, văzînd cum varsă lingura, se gîndi să-i dea ea de mîncare, ca la copiii cei mici, dar o vreme nu îndrăzni: parcă şi-ar bate oarecum joc de el. Dar într-o zi, văzînd că varsă mai tare din lingură, îşi luă inima în dinţi şi zise: 
 — Bunicule, las’ să-ţi dau eu cu lingura.
 Moş Mitruţ nu înţelese şi nu zise nimic, iar copila îi luă
 lingura din mînă şi, umplînd-o în blid, i-o apropie de gură. Bătrînul înţelese atunci şi o plesni peste lingură. 
 — Încă nu-s neputincios ca un copil mic. Pot să mănînc încă cu mîna mea! zise el supărat, cu un glas tremurător. 
 Putea! Vedea Linuţa cum putea! Acum, supărat cum era, îi tremura mîna şi mai tare şi, cînd ajungea cu lingura la gură, sorbea numai aer. 
 Linuţei îi păru rău că îndrăznise şi supărase pe bătrîn. Nu ştia cum să-l mai împace! 
 — Bunicule, vrei să-ţi fac papară-jumări, din două ouă?Am două proaspete de azi. 
 — Ce spui?
 Nepoata repetă propunerea.
 — Ai două ouă. Şi ce-i cu ele? Pune-le bine în cămară.
 — Vreau să-ţi fac o papară, bunicule.
 — Păi, da, că tu ştii face papară!
 — Ştiu!
 Linuţa ştia că bunicului îi place papara cu mămăliguţă
 caldă. Ştia face; într-o oală mică, ştia face şi mămăliguţă. 
 N-a încercat să facă singură, numai cînd a rămas de pază lui moş Mitruţ, văzînd că bunicul său nu poate înghiţi mă-măliga rece. Dar acum, încercînd de cîteva ori, învăţase şi-i făcea la fiecare amiază. 
 Nu mai zise nimic, îl lăsă pe bătrîn la masă, ieşi în tindă şi în curînd se întoarse cu o crăticioară. Moş Mitruţ simţi îndată mirosul nou şi ridică capul. 
 — Ai ştiut tu să faci?
 — Ştiut, moşule. Uite şi furculiţa şi mămăliga caldă.
 Cu furculiţa era mai uşor decît cu lingura. Bătrînul mîncă
 jumătate din papară. 
 — Mănînc-o toată, bunicule. 
 — Mie mi-e destul. Asta-i a ta. 
 Din ziua aceea Linuţa-i făcea la amiază şi papară, cînd avea ouă, dar numai din cîte unul. Ea nu voia să strice ouăle şi pentru ea. Avea ce mînca. 
 După ce mînca moş Mitruţ, Linuţa îi dădea cele două cîrje şi-i ajuta să meargă iar la scaunul lui. 
 — Acum mă duc să dau la purcei, bunicule. 
 — Ce purcei? 
 — La purceii noştri. Bătrînul o întreba de fiecare dată, aşa că Linuţa înţelese şi nu se supăra că-i pune aceeaşi întrebare, în toată ziua. 
 În odaie era răcoare bună. Linuţa astupa în fiecare dimineaţă ferestrele cu năframe negre, să nu bată soarele, să nu zboare musca. 
 Într-un colţ al laviţei, îi lăsase mamă-sa de la început o luminiţă de ceară şi o cutie cu chibrituri. 
 — Să grijeşti, Linuţă dragă, să aprinzi luminiţa şi să i-oţii la cap cînd vei vedea că suflă greu şi-i cade capul în piept. Să nu-şi iasă sufletul fără lumînare! 
 Copila ce să ştie cînd va muri? Dar nici nu voia să se gîndească la asta. De cînd se obişnuise să fie singură cu bunicul său, de cînd văzu că-i poate fi de folos, că-i poate face o mîncare ce-i place, nu mai trăia într-un pustiu şi-i trecea ziua iute. 
 Uneori, se trezea că bunicul său îi pune întrebări ciudate, la care, de altfel, nici nu aştepta răspunsul, ci punea altele. 
 — Oare a venit Joiana din ciurdă? Să vezi să nu iasă viţelul din coteciorul lui pînă mă duc cu şusterul. 
 Linuţa ştia că Joiana avusese viţel mic înainte cu doi ani, şi că acum nici nu mai era la ei, o vînduse tatăl-său. 
 — Am tot zis să-i puneţi zgardă la grumaji lui Bălan. N-aţi ascultat, şi acum l-a sfîşiat lupul. 
 Nepoata îşi aducea aminte că întîmplarea cu Bălan a fost înainte cu vreo patru ani. 
 — Om de nimica Pavel ăla, v-am spus eu să nu vă faceţi de 
 lucru cu el. Linuţa nu mai ştia de acel Pavel. 
 — Păi şi popa ăsta ar putea să nu mai bată tîrgurile în 
 zile de duminică, ci să-şi vadă de biserică. 
 Copila nu mai înţelegea ce vorbeşte bunicul său... 
 De vreo cîteva zile, moş Mitruţ nu mai vorbea singur, 
 nici nu mai mînca, făcea numai semne către cana cu apă, din cînd în cînd. 
 — Linuţă dragă, să grijeşti de lumînare, îi zicea acum mamă-sa în toată dimineaţa cînd pleca la lucru. 
 Nepoata lui moş Mitruţ era tot mai întristată. Stătea pe laviţă, aproape de bătrîn, lîngă lumînare şi o aprindea mai de multe ori peste zi şi cînd bunicul său răsufla greu şi horcăia. 
 Acum iar ar fi dorit să fie la secere cu ceilalţi. Nu mai avea nimic de lucru, numai să dea de mîncare la purcei. Bătrînul nu mai voia decît apă. Linuţa îi turna într-o ulcică şi i-o ducea la gură. Bunicul său nu mai putea ţine nimic în mînă. Pleoapele-i erau mereu închise. Dar nu bea nici apă, ci mai mult îşi muia buzele. 
 Linuţa era cu gîndul împrăştiat, departe de aici. Îşi aducea aminte de cînd era mică şi bunicul său o lua pe genunchi şi o huiţa. O lua şi în cîrcă şi umbla cu ea prin odaie. O arunca mai pînă-n grindă şi o prindea uşor. 
 — Uiu! Ţuc-o moşul! 
 Cînd crescuse, îi lua apărarea de cîte ori o sfădea ma-mă-sa. 
 — Dă-i pace, tu femeie! Ce aştepţi mai mult de la un copil ca ea! 
 Dacă era în casă, n-o lăsa niciodată s-o bată, că mamă-sa era o femeie iute din fire şi zgîndărîtă mereu de cei cinci copii. 
 “Săracul bunicul! Şi acum nici apă nu mai poate bea!” îşi zicea Linuţa. 
 Uneori îi părea că odaia s-a umplut cu un aer străin, cu o răceală care-ţi prinde inima. Da! Era iarăşi pustiul acela de la început, care se desprindea din bătrînul ce şedea în scaunul cu spetează, dar acum pustiul era mai mult, mai greu, şi pe copilă o furnicau uneori fiori de spaimă. 
 Nu-i era frică de moartea bunicului, nu ştia ce-i moartea, dar pustiul acela rece intra în ea ca într-un adăpost, şi parcă nu mai putea ieşi. 
 Se simţea străină în casa lor, care parcă nu mai era a lor, şi uneori se întreba pentru ce stă ea aici lîngă bătrîn... 
 La un suspin mai adînc al lui moş Mitruţ, Linuţa se trezi şi aprinse repede lumînărica de ceară. Dar şi de data asta în zadar. Pieptul bătrînului continua să se ridice şi să coboare. 
 Uitîndu-se la faţa pierită a bunicului, Linuţa simţi deodată cum dă năvală din ea plînsul. Încă nu plînsese pînă acum lîngă bătrîn. 
 Seara, părinţii o aflară tot plîngînd pe laviţă, cu lumînarea de ceară în mînă. Era pierită la faţă şi nu răspundea decît cu cîte-o vorbă la întrebările părinţilor. 
 Seara, cînd ei credeau că ea doarme, îl auzi pe tatăl său: 
 — Mîine să rămîi şi tu acasă. E cam urîtă treabă să lăsăm o copilă ca ea lîngă cineva care trage de moarte. Poate să intre în ea o spaimă pentru toată viaţa. 
 — Da’ bătrînul nu moare încă, măi bărbate. Tatăl tău a stat pe scaun nemîncat şi nebăut două săptămîni. Avem de lucru. Las’ că nu moare! 
 — Cît va mai trăi, cît nu, mîine să rămîi acasă. Şi să vină Linuţa cu noi, să-i mai iasă din cap ce vede de-atîtea zile. Rău am făcut că am ascultat de tine. Să fi rămas cu bătrînul Anuţa, că-i fată mare. 
 — Şi să fi secerat Linuţa în locul ei? 
 Omul făcu un semn cu mîna că nu mai are gust de vorbă şi ieşi din odaie. Mamă-sa se culcă în odaie cu bătrînul, unde dormea şi Linuţa. Ruptă de oboseală, căzu îndată într-un somn greu. Deşi se simţi vinovată că lasă pe copilă cu bătrînul. Dar nu putea rupe de la lucru pe fata cea mare. Cine să secere? 
 Linuţa nu putea adormi. Se bucura că va rămînea mîine şi mamă-sa acasă, nu va mai fi singură cu bătrînul, căci nu avea de gînd să se ducă la secere. Simţea că nu se mai putea depărta de bunicul său. Nu avu nici o bucurie cînd îl auzi pe tatăl său vorbind de mersul ei la cîmp. 
 De cînd îl îngrijea pe bătrînul se ţesu între el şi ea o legătură deosebită de aceea ce-a fost mai înainte şi nu o mai putea rupe. Îi era prea milă de el. Mai ştia că mamă-sa, cuprinsă mereu de treburi şi acasă, îşi va uita de bunicul şi cînd va face semn către vasele cu apă nu va fi cine să-i ducă apă în ulcică. De pe partea mamei sale el putea muri chiar fără lumînare. 
 Şi nepoata lui moş Mitruţ nu se va duce la secere. Ştiind-o pe mamă-sa acasă, nu va mai umplea-o pustiul şi spaima. Bunicul va pleca dintre ei şi era bine să nu-l părăsească, îşi zicea copila liniştită acum. 
 Şi se cufundă în somn adînc. 
 NICU 
 Casa lui Nistor e ascunsă între pomi bătrîni în fundul unei hudiţe. De la ea încolo nu mai este nici o casă, încep fîneţele satului. Cu poarta ei de nuiele vechi, măcinată de vremuri, cu spărturi prin care sar cîinii — se închide uliţa asta strîmtă. 
 Bine face că se ascunde între pomi casa lui Ion Nistor; nu ar avea ce arăta decît pereţii scofîlciţi înlăuntru, două ferestre cît palma, uşa de la tindă roasă parcă de cîini pe dedesubt, cît pot intra nu numai găinile ouătoare, ci şi purceii, gata să răscolească cu rîturile lor bălane peste tot. 
 Casa e moştenire din moşi-strămoşi, bulgărită şi lipită din nou în răstimpuri şi în rate, după cum se desprindea vechea tencuială de lut. Văruitul proaspăt o lumina oleacă, dar um-flăturile şi gropile din pereţi nu se puteau astupa, peretele de grădele însuşi se cojise. 
 În curte era şi o poiată lăsată pe-o latură, cu acoperişul strîmb, mai prăpădită încă decît casa. De multă vreme nu mai intrară boii în ea, ci numai cîte două văcuţe şi vreo patru capre. 
 Nistoreştii ăştia sărăciseră din neam în neam, pentru că avuseră cu toţii mulţi copii. Au tot împărţit moşia rămasă de la bătrîni, pînă n-au mai avut ce împărţi. 
 Ion Nistor care stăpînea acum casa nu mai avea pămînt decît o şirincuţă de pe care scotea două care de porumb în foi. Nu-i ajungea nici pînă în postul Paştilor. Se împrumuta apoi pentru zile de lucru la vară. 
 Şi aici era tare Ion Nistor; tot la doi ani ducea cu el un lucrător nou, îi mai ajungea un copil bun de muncă. 
 Acum lucra cu cinci fecioraşi alăturea, iar acasă sub zece ani mai avea patru: tot băieţi şi ăştia. Nici o fată nu se ivi între atîţia. Şi, Doamne, ce lipsă ar mai fi avut nevasta lui Nistor, Măriuţa, de-o fată, să-i ajute în casă, la fiert, la spălat rufe, la grija de copiii mai mici. Dar nu se arăta nici o fată, parcă soarta ţinuse tot cu bărbatul său, nu cu ea, şi tot lui îi aducea ajutoare. 
 O căinau pe Măriuţa şi vecinele, clătinînd din cap: 
 — Doamne, tu vecină, să nu mai vină şi o fată! Atîta gloată de feciori şi nici un ajutor în casă pentru tine. 
 O tot căinară fără nici un folos, pînă crescu mărişor Nicu, cel de-al şaselea fecioraş al lui Nistor — pînă trecuse de opt ani. 
 De-atunci Măriuţa nu se mai lăsă văicărită de vecine. 
 — De-acum, nu-mi mai pasă. Am şi eu un ajutor în casă. 
 — Ce ajutor, vecină? 
 — Îl am pe Nicu. 
 — Păi tot un băiat şi el. 
 — Nu l-aş schimba cu nici o fată din lume. Mă ajut cu el lucru mare. Da! Şi nu numai de-acum, de cînd e mărişor. 
 Măriuţa spunea adevărul. Nicu abia împlini cinci ani şi începu să-i sară în ajutor mamei sale la multe treburi. A văzut cît era de necăjită, veşnic cu cîte un copil mic în braţe sau în leagăn, plîngaci mari pe care nici el nu-i mai putea auzi, dar încă mamă-sa! Cu cel mic în braţe mergea după apă la fîntîna din uliţă, cu el în braţe făcea de mîncare, cu el în leagăn cosea sau torcea, legănîndu-l tare cu piciorul, să adoarmă mai iute, sau cel puţin să nu mai plîngă. 
 Nicu vedea necazul şi zdroaba mamei sale, şi de cum trecu de cinci ani, începu să-i sară în ajutor. 
 — Las’ că-l legăn eu, mamă! 
 — Leagănă-l, dar nu prea tare, să nu dai leagănul peste cap. 
 Şi femeia se ridica ameţită de pe scăunelul cu trei picioare, şi-i lăsa leagănul lui Nicu. 
 — Las’ că merg eu după apă, mamă! 
 — Nu poţi scoate din fîntînă. 
 — Ba pot! 
 — Să nu încerci să slobozi cu cumpăna găleata în fîntînă, să te tragă şi pe tine. Aşteaptă pînă vine vreo femeie după apă. 
 Vreun an Nicu n-a coborît singur cumpăna în fîntînă, dar mai tîrziu a încercat şi a văzut că nu-i aşa greu. 
 — Ce să mă ştiu face? Nu mai avem nici gaz, nici sare şi plîngacea ăsta nu mai tace, să pot merge cu el să cumpăr. 
 — Mă duc eu, mamă! 
 — Te duci tu! Cum să te duci, că nici nu ştii singur unde-i prăvălia. 
 — Am fost o dată cu dumneata şi ştiu. 
 — Dar nu ştii nici cumpăra. 
 — Ba ştiu. Iacă aşa zic: să faci bine să-mi dai sare de trei creiţari şi gaz de cinci. 
 Mamă-sa zîmbi luminată: aşa ceruse ea cînd îl luase mai întîi pe Nicu la prăvălie cu ea. Uite că nu uitase? Bun cap are! 
 Nicu s-a dus întîia oară singur, a cumpărat bine, n-a pierdut nici un ban, şi de-atunci numai el mergea la prăvălie. 
 — Nu mai avem lemne tăiate, se plîngea mamă-sa. Nicule, ţine tu copilul în braţe, să mă duc să tai cîteva. În leagăn plînge prea tare. 
 Lui Nucu-i era frică să ţină pe cel mic în braţe; se temea să nu-l scape. 
 — Las’ mamă, că mă duc şi tai eu nişte lemne. 
 — Da, să-ţi tai mîna ori piciorul. 
 — Am mai tăiat şi cînd era tata la lemne. 
 Lemnele lor, ca ale celor mai mulţi săteni, erau crengi, vîrfuri, ce le rămîneau lor cînd făceau metri în pădure. Se tăiau uşor, şi Nicu veni în grabă cu braţul plin. 
 Copilul, după ce mai crescu, era tot cu ochii după mamă-sa: cum i-ar putea ajuta? O vedea slăbită, ostenită de multe ori, trudită rău, o auzea suspinînd, oftînd, şi atunci i se strîngea inima de supărare. 
 El făcea asemănare între ea şi tatăl său cu fraţii mai mari care veneau de la lucru seara şi aşteptau nepăsători cina. 
 Erau trudiţi şi ei, dar nu ca mamă-sa care, de vreun ceas, cu cel mic în braţe se învîrtea în tindă, în jurul focului. 
 Cu cît creştea îi era tot mai milă de mamă-sa. Totdeauna avea unul mic în braţe sau în leagăn, el aşa a pomenit-o, şi cînd rămînea el să legene şi mamă-sa era pe-afară, se uita cu duşmănie la cel ce zbiera des şi repede ca un broscoi. L-ar fi dat bucuros peste cap, încai să aibă de ce plînge, dar gîndul la mamă-sa îl oprea. 
 Nicu începu de cu vreme să-i ajute mamei sale, era gata să sară oriunde putea face şi el ceva, aşa că mărişor acum, trecut de opt ani, mamă-sa se putea lăuda la toate vecinele. 
 — Păi da! Aş fi voit să am şi o fată, dar dacă n-am ce să fac? Mi l-a dat în schimb Dumnezeu pe Nicu. 
 — Te-ajuţi cu el, nu zic, dar tot nu ca şi cu o fată. 
 — E mai bun decît o fată. Ştii tu, vecină, ce-i băiatul ăsta pentru mine? E mîna mea dreaptă! 
 — E săritor, nu zic, îl văd şi eu. Dar tot nu-i ca o fată. La mîncare, la spălat haine, la tors, la cusut tot singură rămîi. 
 Nicu parcă i-ar fi ghicit gîndurile rele ale vecinei şi, după ce trecu de opt ani, mamă-sa se trezi într-o seară cu el cu furca în cingătoare şi torcînd. 
 Izbucni în rîs. 
 — Numai asta ar mai trebui, Nicule! Dă-o focului de furcă, nu-i pentru băieţi. 
 Vorbind se apropie de copil, se uită la tortul de pe fus, — ajunsese rotofei fusul — şi zise mirată: 
 — Păi, nici nu torci rău, Nicule! 
 — De ce să nu torc bine? Că nu-i cine ştie ce lucru mare. Dumneata nu prea ai vreme de tors, dar eu am destulă. 
 Măriuţa lui Nistor n-a mai zis nimic, copilul a tors tot mai bine, pînă cînd ghemele lui nu se mai cunoşteau dintrale mamei sale. 
 — Am spus eu că tu eşti mîna mea dreaptă, Nicule, şi n-am greşit, zicea Măriuţa bucuroasă, numărînd ghemele. Dar la vecine nu s-a lăudat niciodată cu isprava asta a lui Nicu. 
 Era mîna ei dreaptă în multe lucruri şi sărea bucuros oriunde putea să-i fie de ajutor mamei sale. Era mereu atent, cu ochii după ea, şi ajunsese să-i cunoască toate dorinţele, numai din privirea ochilor ori dintr-un semn. 
 Tatăl său şi fraţii mai mari se mirau văzîndu-l că se pricepe la atîtea lucruri, dar nu-i spuseră o dată o vorbă de laudă: ce făcea el era lucru pentru fete, nu pentru feciori. 
 Dar mamă-sa le zicea adeseori: 
 — După voi eu n-am nici un folos. Cine mi-e de folos e numai Nicu. El e mîna mea cea dreaptă, aşa să ştiţi! Lui Nicu îi părea bine cînd o auzea pe mamă-sa vorbind aşa şi se străduia să-i fie şi mai mult de ajutor. 
 Mila şi dragostea asta faţă de ea, Măriuţa nu o simţi, nici nu o văzu la nici unul din copiii săi, nici la cei peste zece ani, nici la cei sub zece ani. Însuşi tatăl lor era de credinţă că asta-i rînduiala femeii în lume, să aibă mereu copii mici şi să facă treburile casei. Nu s-a gîndit o singură dată ce mare greutate şi chin era pentru nevastă-sa spălatul atîtor rufe, după atîta liotă de om. Nici el, nici fecioraşii lui, cu care lucra la cîmp, nu se gîndeau ce viaţă întunecată duce femeia acasă. 
 Numai în Nicu se trezise simţul milei şi al dragostei în măsura în care se arăta şi greul vieţii ei şi datoria lui de-a-i veni în ajutor... 
 Şi într-o bună zi se apropie în tindă de ciubărul în care fură opărite hainele şi începu să le zolească. Mamă-sa era la 
 o vecină, cu cel mic şi cu furca. Ieşise să mai afle şi ea ce mai este în lumea asta. 
 Nicu privise de multe ori cum spăla mamă-sa rufele. Întîi le zolea în leşia din ciubăr, apoi le ducea la fîntînă şi le bătea cu maiul, şi pe urmă iar le spăla cu săpun în apă curată. 
 El era la întîia lucrare, la zolitul în leşie. Dar începură să-l usture în grabă mîinile, tăiate de leşia tare. Totuşi nu se dădu bătut şi lucră mai departe. Greu lucru! Numai acum vedea el cît e de greu. “Săraca mama”, îşi zicea el, simţind o mare înduioşare. 
 Cînd veni lelea Măriuţa, dădu peste el la ciubăr. 
 — Nu! Asta nu, odată cu capul, Nicule! Nu, dragă, nu! Lasă-le la păcate de haine. Ăsta-i lucru greu! 
 Ea-l trase de lîngă ciubăr, îl îmbrăţişă, îl sărută, şi deodată izbucni în plîns. 
 — Săracul meu copil! suspină ea. Vrea să mă ajute şi la spălat. Săracul meu copil! 
 Şi plîngea să nu mai isprăvească. Nicu o privea mirat. Pentru ce se întristase aşa de tare? Ce o doare, că parcă o durea ceva. 
 — Ce te doare, mamă? o întrebă el într-un tîrziu, punîndu-şi mîna arsă de leşie pe mîneca mamei sale. — Ce te doare? 
 — Inima! Inima mă doare, Nicule.
 Încetă din plîns şi începu să-l sărute pe Nicu cu patimă.
 — Dragul meu! Mîna mea cea dreaptă! 
 SERI SENINE 
 Pe la începutul lui iulie se mistuiră către miazănoapte şi cei din urmă nouraşi albi, zdrenţuiţi, ce se mai zăreau în înaltul cerului, şi încremeni peste lume o seninătate s-o tai cu toporul. O vreme nopţile mai scuturară rouă, apoi secară şi ele. Un răstimp serile mai adiară boare adusă cine ştie de unde, pe urmă se puseră şi ele fierbinţi, ca de pe pustiuri de nisip. 
 Începuse secerişul şi oamenii soseau seara tot mai zdrobiţi acasă. Mulţi începură să se culce afară pe prispă, sau chiar în grădini, căutînd pretutindeni răcoarea unde s-ar putea odihni mai bine. De altfel, în toate verile, în toiul căldurilor, dormeau mulţi afară. În vara asta însă poate satul jumătate căuta oleacă de răcoare prin grădini. 
 De vreo doi ani, băiatul cel mic al lui Dumitru Linii, Ioniţă, se tot ruga de tatăl său să-l lase şi pe el să doarmă afară, cu ceilalţi fraţi mai mari, cînd începeau căldurile dogoritoare. Tatăl său avea acelaşi răspuns: 
 — Eşti încă prea mic. Las’ că vei avea tu vreme să dormi şi afară! 
 Ioniţă nu dorea să doarmă afară pentru că l-ar fi omorît năduful de peste noapte din casă. El nu ştia dacă-i cald noaptea ori nu, pentru că de cum punea capul pe perină, pînă-l trezea mamă-sa, dimineaţa, dormea tun. Pentru altceva îl ruga mereu pe tatăl său, dar nu-i spunea nici lui. Ioniţă înseta să vadă o dată cerul întreg înstelat, şi nu aşa, cîteva stele, cum vedea pe fereastra de lîngă patul lui, pînă nu-l copleşea somnul. El auzise pe tatăl său vorbind de “puzderia de stele”; ştia ce e puzderia, îşi închipuia oleacă cum ar fi “cerul puzderie de stele”, dar el voia să vadă cu ochii lui. 
 Anul acesta fu mai norocos. Nu mai era nici o primejdie să răcească, chiar dacă ar dormi descoperit, după ce încetase să mai pice roua şi să adie oleacă de boare. 
 Ioniţă nu se sătură nici de jumătate la cină, în seara aceea, atît era de luat de gîndul că va dormi la noapte afară. 
 Fraţii mai mari nu fură prea bucuroşi că-l vor avea tovarăş, pentru că părinţii li-l deteră pe Ioniţă în grija lor. 
 Cum să-l îngrijească? Ei, dacă adormeau odată, cum erau rupţi de oboseala zilei, ce mai puteau şti de copil? Cum să aibă grija să tragă ţolica pe el, cînd se va descoperi? 
 Ioniţă nici nu se culcă afară cu gîndul să doarmă, el voia să vadă cerul înstelat-puzderie, altceva nimic. Pînă la cină era tot prin curte, pe la portiţă, cu alţi copii, nemaisăturîndu-se de joc, şi în vremea asta văzu el cîteva stele pe cer, ici şi colo, rare de tot, aruncate parcă din prăpastie. Era una mică, numai cît o scînteie, care se ţinea tot după lună tare aproape de ea. Într-alte seri văzu mai multe şi mai dese, pînă ieşea luna, cînd se ascundeau toate din jurul ei. Luna o văzuse sub mai toate formele şi mai tare-i plăcea cînd era numai cît o secere de argint, şi cînd era plină şi străvezie, subţire s-o tai c-un fir de păr. 
 Strigase şi el destul cu alţi copii pe la portiţe: 
 — Lună, lună nouă, Taie pita-n două Şi ne dă şi nouă. Şi-un pahar de vin Să ne veselim. 
 Dar stelele abia de-acum le va putea vedea bine. 
 Îşi întinse şi el ca şi fraţii lui, peste iarba rară, o pătură, se acoperi cu o ţolică uşoară. La cap avea o perină plină cu otavă proaspătă, căci mumă-sa nu-l lăsa să aducă perina din casă. Se întinse pe spate, în vreme ce fraţii săi se puseră pe
 o latură. 
 — Vezi şi adormi în grabă, măi Ioniţă. Să nu-ţi fie frică dacă vom adormi noi mai întîi. Tot lîngă tine suntem. 
 — Nu mi-e frică, bădiţă Vasile! Doar suntem în grădina noastră. Da’ eu vreau să văd stelele. 
 — Poate vrei să le numeri? 
 — Dumneata le-ai numărat? 
 — N-am putut, c-am adormit. Vezi, poate le poţi număra tu, să ne spui şi nouă. 
 Ioniţă zîmbi în sinea lui: le va număra, dar nu-i va spune nimănui cîte sunt. El ştia a număra pînă la o mie, şi chiar mai departe. Era în clasa a doua a şcolii din sat. Dar de ce să le spună şi lor cîte sunt? Las’ să le numere şi ei, să nu adoarmă aşa în grabă! 
 Ioniţă se miră de la început de-un lucru: cît îşi înfipse privirile într-un rotocol al cerului, pe lîngă stelele văzute la început, se iveau mereu altele, nevăzute mai înainte. Clipeau tot mai dese, tot mai mărunţele, izvorînd parcă dintr-un fund neguros. Păreau la o vreme aşa de multe, încît nu mai încăpeau una lîngă alta. Unele se stingeau mereu şi iar se aprindeau, şi unde se vedeau ele cerul părea că cerul se înfundă tot mai departe. 
 Şi pînă încremenea privind într-un rotocol al cerului, în alt cerc, cînd îşi muta ochii acolo, vedea mirat că sunt cu mult mai dese stelele şi steluţele cele numai cît nişte ţinte, decît fuseseră înainte cînd se uită în partea aceea de cer, iar cînd privi în toată libertatea bolta întreagă — la vreun ceas de cînd stătea întins pe spate — îşi zise înfiorat: 
 — Da! e cerul puzderie de stele, cum zice tata! Nici poveste să-i vină somnul! Abia de acum va vedea el bine ce-i în cer! 
 Liniştea grea căzuse peste toate şi îmbrăcase lumea ca un zăbranic nevăzut. Părea a coborî din văzduh, poate dintre stele, şi uneori îi ţiuia lui Ioniţă în urechi. De la o vreme îi păru că o mînă nevăzută a semănat în aer, pînă sus, o altă puzderie, care nu se vedea, ci se auzea. Trebuia să fie o ploaie de cîntece mărunte de greieri venită de departe. 
 Lîngă el fraţii lui respirau adînc. Se auzea şi răsuflarea vitelor ce zăceau în curte. 
 Ioniţă privea întins cerul. Văzu iar că stelele nu-s pe-o formă de mari, nici de strălucitoare. Unele erau ca cioplite în dungi din care împroşcau raze ascuţite, clipind mereu; altele erau mici, cît nişte degetare de argint, care nu trimiteau raze; altele parcă erau numai puncte de negură, care se vedeau pe-o clipă şi iar se ascundeau. Ioniţă urmări mai multă vreme 
 o stea mai mărişoară, ce bătea în roşu, apoi pe alta care lumina verde, pe altele care parcă s-au adunat la sfat, în cîte-un mic şi frumos pîlc, iar altele se înşiraseră în linii şi figuri... 
 Da! Ce vede el acum cu uimire trăbă să fie Carul mare, pe care i l-a arătat de cîteva ori tatăl său pe cer, dar pe care el atunci nu l-a putut descoperi între celelalte stele. Da! El trăbă să fie. Uite cele patru roţi, uite ruda strîmbă cu cele trei stele! Stele mari şi luminoase, roţile mai ales trei, şi destul de departe una de alta. 
 Seamănă cu un car cu ruda strîmbă, dar cu un car gol, nu cu unul la care sunt înjugaţi boi. 
 Dar acolo, sus de tot, în adîncul cel mai depărtat, pîl-cuşorul acela de ţinte de argint să fie Cloşca cu puii? Şi pe aceea i-a arătat-o într-o seară tatăl său, dar el atunci nu a putut-o descoperi. Ea trăbă să fie, numaicît şi Cloşca nu-i mai mare decît puişorii ei. 
 Multă vreme s-a uitat Ioniţă, întins în fundul bolţii, la brîul lat de negură chindisit cu steluţe şi cu ţinte, şi care de la un loc se desface în două ramuri; un drum care taie bolta în două, şi despre care ştia de la tatăl său că e Calea laptelui. Lui Ioniţă i-a plăcut de mic cerul înstelat, şi tatăl său, cînd a văzut că-i place, i-a spus unele lucruri despre stele. De ceea ce s-a mirat mai mult atunci Ioniţă, a fost de unde ştia tatăl său cum le cheamă. Dar acum nu se mai mira. El se lămuri de mult: d’apoi de unde ştim noi cum cheamă soarele, luna, luceafărul? Ştim şi gata! 
 Ceea ce văzuse cînd privise mai îndelungat în acelaşi cerc de stele — cum răsăreau tot altele şi se îndeseau — descoperi acum pretutindenea, în Calea laptelui, oriunde-şi arunca şi-şi ţinea mai mult ochii într-un loc: adevărate roiuri de albine de argint, fumurii unele, ca şi cînd nici nu ar avea fiinţă. 
 Somnul nu se apropia de el. Fusese aşa de însetat să vadă cerul noaptea, cerul întreg, cerul puzderie de stele, cum zicea tatăl său, încît nu se mai sătura să-l privească. 
 De la o vreme simţi că s-a răcorit puţin aerul, părea că s-a subţiat. Acoperit cu ţolica, nu-i era răcoare: se descoperi pînă la brîu şi respiră adînc! Uşor se simţea! Abia acum îşi dădu seama ce năduf a fost în aer mai înainte. Oare în toate nopţile a fost aşa? Şi în casă, unde a dormit pînă acum, tot aşa cloceală a fost? De aceea ieşeau cu toţii să doarmă afară? El n-a ştiut, n-a simţit nimic. Cum să ştie dacă adormea butuc, cît ce punea capul pe perină! 
 Ioniţă cerceta mereu bolta cerului suflată de puzderie de stele. De cîte ori privea într-o parte, îi părea că n-a mai văzut-o pînă acum. Era mereu nouă, parcă tot cu alte stele. 
 Să le numere? 
 Un zîmbet larg i se risipi pe faţă! Ce prostie să creadă că poate număra stelele! Asta a înţeles-o îndată ce s-a întins pe spate şi a văzut cerul înstelat deasupra lui. Să ştii număra nu pînă la o mie, ci fără sfîrşit, şi tot nu ai putea să afli cîte stele-s pe cer. Şi cum să le numeri, cînd pe fiecare clipă unele răsar, altele se ascund? Dreptate avea bunică-sa cînd zicea: “Cine poate spune cîtă-i frunză în codru, cît nisip în mare şi cîte stele-s pe cer? Numai prostul se poate lăuda că ştie!” 
 Prostul, da! 
 Dar frate-său încă nu-i prost, dacă i-a cerut să-i spună şi lui dacă le numără? 
 — Nu-i prost bădiţa, a glumit, de bună seamă! îşi zise tot el. 
 De atîta vreme întins pe spate, parcă înţepenise, deşi-i părea că el nu mai este în trupul acesta mic şi ţeapăn, de sub ţolică, ci se împrăştiase în văzduh. 
 Deodată tresări speriat: cocoşul lor cucurigă de undeva, tare aproape. Apoi, după el, altul şi altul, din toate părţile satului, împînzindu-se în văzduh, un glas mai subţire, altul mai gros, altele cu răsunet în guşe: şi, ţinîndu-se după cei mari, cocoşei din primăvara asta trîmbiţau şi ei subţire şi scurt, ca şi cu nişte jucării, încît lui Ioniţă îi veni să rîdă. 
 Ştia el că la miezul nopţii şi în zori cîntă cocoşii, dar nu ştia ce vesteau acum: dimineaţa sau miezul nopţii? 
 El nu-şi mai putea da seama, se simţea oleacă zăpăcit, apoi în scurtă vreme începu să caşte şi adormi buştean. 
 Cînd se trezi dimineaţa tîrziu, fraţii lui nu mai erau de mult aici. 
 Se duse în casă, flămînd ca un lup. 
 — Vezi şi te spală întîi, îi spuse mamă-sa cînd îl văzu că dă năvală la blidul cu lapte şi cu mămăligă de pe masă. 
 — Ei, acum te-ai săturat de stele? 
 Ioniţă nu răspunse, dădu repede cu oleacă de apă pe la ochi şi se apucă de treabă la masă. Toţi ceilalţi mîncaseră de mult. 
 — Nu ţi-a fost frig afară? 
 — Nu. Ce frig? 
 — Da’ către ziuă s-a răcorit puţin. 
 — Nu ştiu, dar am fost acoperit cu ţolica. La noapte iar mă culc afară. 
 — Nu ţi-a fost destul? Te vei culca în casă, unde ţi-e locul. 
 După cină, Ioniţă se puse pe plîns şi nu se linişti pînă ce nu-i vorbi tatălui său. 
 — Lasă-l să se culce afară, tu muiere, nu-ţi mai bate capul cu el. Din Ioniţă ăsta şi aşa păcurar vom face şi păcurarii dorm tot sub cer. Lasă-l să se obişnuiască de pe acum. 
 Şi cît a ţinut secetea, Ioniţă s-a culcat tot afară, minunîn-du-se mereu de cerul bătucit cu puzderie de stele. Dar acum nu mai auzea cîntatul cocoşilor, nici de miezul nopţii, nici de dimineaţă, adormea curînd, alăturea de fraţii săi. 
 BOURELUL 
 De nici o vietate nu se miră Sandu ca de bourel, cum îi spuneau în satul lui la melc. Minunate erau toate gîngăniile de prin iarbă, din grădina lor, de la puzderia furnicilor din muşuroaiele răscolite cu un băţ, pînă la cosaşii verzi, care zboară zbîrnîind de la picioarele lui, fac un arc în cer şi iar se lasă în iarbă. Frumuşică era şi gîza lunguiaţă, cu aripi tari, tivite cu alb, cu două fire de corniţe subţiri ca aţa, care, dacă o luai în mînă, făcea: “Seceriş-seceriş”. Oamenii spuneau că vesteşte apropierea secerişului. Îi plăcea cum o tîrăia gros pe nas, ca popa lor în altar, bondarul rotund şi greu, îmbrăcat în catifea neagră, cu nişte puncte galbene pe la urechi. Fluturii ca fluturii, nu pune mare preţ pe ei. Parcă se împiedică mereu în aer cu aripile mari şi moi, şi zboară fără nici o rînduială. Dar gîzele cele mărunte de prin iarbă, cu aripi vîrtoase, poleite în atîtea culori, unele care se luptă să treacă un fir de iarbă, îi iau mereu ochii lui Sandu. 
 Vorbă să fie! Îi plac lui şi gîndacii verzi de pe floarea albă a bozilor, şi cei blonzi din april, şi cei mai cafenii şi mai mari din mai, care umplu serile aerul, cu zborul lor ce se încurcă şi se descurcă mereu, şi chiar rădaşca, gîndacul cel mai mare, aproape cît o păsărică, cu coarne lungi, dinţate, în care poate rupe un gătej uscat, dar care se rătăceşte rar prin sat, ci se ţine prin stejarii pădurilor. 
 Tot ce se mişcă şi-i viu îi place lui Sandu. Adică nu chiar toate vietăţile. Rîmele ce se tîrîie pe pămîntul moale, după ploaie, nu-i plac, şi trece pe lîngă ele ca şi cînd nu le-ar vedea, dar le vede şi-i scîrbă; de şerpi i-i frică, dar nu prea are unde-i vedea, iar pe broaştele cele holbate nu le poate suferi, prea seamănă la cap cu femeile bătrîne. 
 El se uită, priveşte cu băgare de seamă tot ce vede viu, şi, de la o vreme, nu se mai miră aşa de tare, ca atunci cînd le-a văzut întîia oară. Începe să le cunoască. 
 De bourel însă nu se mai poate mira destul, oricît de adeseori l-ar vedea. Pentru Sandu, bourelul e ciudăţenia lumii. Unde mai poate fi o asemenea vietate? 
 Primăvara prin buruienile uscate din grădina lor, găseşte multe scoici de bourel, dar sunt goale. Le adună şi le dă frăţiorilor mai mici, să se joace cu ele. Soră-sa, Măriuţa, pe cele mai mici le înşiră într-o aţă, găurindu-le cu acul, şi le pune, în loc de mărgele, la grumaji. Cîte o scoică se sfarmă la împunsul cu acul, în care are arnici roşu, dar nu-i nici o pagubă, îi aduce el altele, sunt destule prin iarba uscată de lîngă gardul grădinii. 
 El le ridică mereu, uşoare ca o coajă de ou, şi tot adună, poate tot va afla vreuna cu bourelul înăuntru. Dar caută zadarnic: toate sună a gol. Unde vor fi bourenii din ele? Dacă-i casa lor, pentru ce au părăsit-o? Şi ei unde sunt acum? Unde au iernat? 
 Mai tîrziu, cînd creşte iarba şi buruienile năpădesc grase şi înalte pe lîngă garduri, iată că vede unele scoici mişcîndu-se. Se pune buburuz şi se uită cu băgare de seamă: e bourel de bună seamă! Iată-i corniţele! Iată-i trupul moale, chiar ieşit bine din găoace. Se tîrăşte încet, parcă mai mult stă pe loc şi pipăie mereu înainte cu corniţele care au la capăt un sîmbure mic, negru, ca o picătură, ca gămălia unui ac. Dacă încerci să-l atingi cît de uşor, c-un firicel de iarbă, corniţele i se sug repede, şi trupul se trage în găoace. Acum îl poţi lua în mînă, nu mai mişcă nimic, nu se mai vede nimic. Găoacea e grea şi rece. 
 Dacă-l pui în iarbă şi o vreme nu te mai atingi de el, iar îşi scoate întîi corniţele, tot pipăie şi le lungeşte mereu, şi apoi iese şi o parte din trupul sur, moale şi cleios, şi începe a se tîrî, lăsînd în urma lui o potecuţă alburie. 
 Îşi duce casa în spate, scoica alb-vineţie. Sandu nu poate şti cît mai este în găoace din trupul bourelului. A încercat el de mai multe ori să-l scoată, să vadă cît e de lung, dar melcul s-a tras cu putere mare în scoică, lunecîndu-i printre degete. Ce rece era şi cum s-a umplut pe degete de mîzgă! Dac-a văzut aşa, n-a mai încercat. Mai bine să se uite cum îşi scoate corniţele şi cum se tîrîie iar. 
 N-are ochi, nu are glas, nu ştii ce mănîncă, n-are picioare şi, totuşi, e şi el o vietate. N-are nici un oscior în trupul lui, numai căsulia-i tare. Oare cum şi-o face? Ori intră în vreuna goală? Dar pe cele goale nu ei le-au făcut? 
 Ce-i mai place lui Sandu, la melc, sunt corniţele. Tare seamănă cu cele ascuţite ale unei viţeluşe de-a lor. Şi cum simt de iute orice atingere. Parcă ele călăuzesc pe bourei în drumul lui. 
 Şi iată şi ciudăţenia cea mai mare: un pui de bourel, nu-mai cît un nod, şi el cu o părere de căsulie în spinare şi cu nişte corniţe, minunăţia lumii! Mai sunt şi astea corniţe? Ceva mai gingaş n-a văzut Sandu de cîndu-i el. Şi pipăie şi ele, şi simt, căci la orice atingere de-un firicel de iarbă se trag repede. 
 Cine a mai văzut asemenea ispravă? Îţi vine să rîzi, dar te cuprinde şi o jale cînd vezi că un neputincios ca el a şi pornit singur în lume. Puişorii de găină îi apără şi-i hrăneşte cloşca săptămîni de-a rîndul; cei de rîndunică, din cuibul de sub streaşina casei lor, stau frumos cu capetele pe marginea cuibului şi deschid toţi ciocurile, cînd aud de departe încă ciripitul mamei lor. Rîndunica, într-o clipă lasă hrana ce-o aduce, încă din zbor, în ciocul tivit cu galben al unui pui. S-a uitat el bine Sandu: deşi toţi puii ţin ciocurile deschise, pasărea cu coada-n foarfecă nu greşeşte niciodată: nu dă de două ori dup-olaltă la acelaşi golaş. 
 Aşa se îngrijesc vieţuitoarele de puii lor. 
 Dar de puiul de melc nu poartă nimeni de grijă, şi, aşa de mic şi neputincios, e lăsat de capul lui în lume. Ce rînduială va mai fi şi asta? Sandu nu crede că e o bună rînduială. 
 Tot urmăreşte mişcarea înceată a nodului viu — cu căsuţă cu tot nu-i mai mare ca un nasture mic — şi îi vin în minte nişte vorbe auzite de la copii mai mari: 
 — Bour, bour, bourel, Scoate coarne de viţel Şi te du la Dunăre Şi bea apă turbure. 
 Alţii încep aşa: 
 — Bourel, bourel Scoate coarne de viţel. 
 Sandu le ştie într-amîndouă formele. Dar nu ştie ce-i, nici bour, nici Dunăre. Înţelege atît că bourelul la corniţe seamănă cu viţeluşa lor şi că, dacă îl mînă să bea apă din Dunăre, asta trăbă să fie o apă. Dar unde o fi, pîrîu ori vale, cum să meargă bourelul pîn-acolo? Şi apoi, bea el apă? Cu ce să bea? N-a văzut să aibă gură! 
 ...Fiind aşa, cum să nu se minuneze Sandu de melc mai mult decît de toate vieţuitoarele ce le cunoaşte? 
 El încă n-a văzut nici arici, nici broască ţestoasă. Pe la ei nu s-au pomenit broaşte ţestoase, arici erau, dar rar se arătau, şi numai seara tîrziu, cînd el dormea. 
 I-au spus copiii mari care umblaseră la şcoală ce sunt aceste vieţuitoare, că dascălul li le-a arătat şi în chip, şi că îşi duc şi ele casa în spate. Broasca ţestoasă are crescută în spate o scoică tare osoasă, ariciul o piele groasă, în care sunt împlîntaţi sute de ghimpi ascuţiţi ca spinii, şi că la primejdie se adună şi una şi altul sub adăpostul din spate, încît nu se mai vede nimic din trupul lor. Dar cele două vieţuitoare au şi picioare, şi gură, şi ochi, ba broasca ţestoasă are şi coadă. 
 Sandu a încercat să-şi închipuie vietăţile din carte, de care îi vorbiseră copiii, dar nu putea face nici o asemenea cu bourelul: bietul de el era şi mic, şi fără picioare, şi fără ochi şi gură. Apoi avea corniţe, iar acele nu aveau. 
 Rămînea cu ceasurile să se uite la bourei. Văzu că-s de toate mărimile, de la puii aceia plăpînzi pînă la melcii mari, cu trupul sur, învărgat parcă, şi cu grumaz vînjos, care-i aducea aminte de grumazul taurului din ciurda de vaci, cînd venea seara de la păscut, tot boncăluind şi sucind capul vînăt, cu coarnele ţepişe. 
 Hei! De unde să ştie Sandu că pe vremuri, prin munţii şi pădurile bătrîne de pe la ei, trăia un bou sălbatic, căruia bătrînii îi ziceau b o u r, că şi copiii de romîn din vremurile acelea au trebuit să cunoască fiara din codru, să vadă cum are coarnele, pentru a asemăna corniţele bourelului cu coarnele ascuţite şi ţepişe ale bourului! 
 Iată, poate va învăţa la şcoală că azi numele de bour n-a mai rămas în limbă decît în versurile acestea de joc copilăresc: 
 Bour, bour, bourel, Scoate coarne de viţel. 
 Ba, dacă-i vorba de ştiinţa lui Sandu, a rămas şi într-o colindă pe care o ştie şi el, şi care zice: 
 Colo jos, la mîndru loc,
 Este-un strat de busuioc
 Cu cărarea prin mijloc,
 Da’ cărarea cine-o face?
 Da’ o fiară împungace,
 Un bour
 Cu părul sur,
 Cu copite potcovite,
 Cu coarnele-ntr-aurite.
 Da’ în coarne
 Ce vezi, Doamne?
 Galben leagăn de mătasă
 Pentru Sora cea frumoasă.
 El la colindat punea totdeauna în leagăn pe soră-sa cu numele Sora. Dar alţi colindători, alţi copii care ştiau colin-da, puneau alt nume, pe al unei surori, pe mamă sau chiar pe bunica, dacă voia colindătorul să se pună bine cu bătrîna, să-i umple buzunarele cu nuci şi cu mere... 
 Sandu se miră el de multe cîte le vede la ei în grădină. Se miră mult şi de nişte furnici, cărora le cresc aripi şi zboară, şi de săculeţii albi ce se împrăştie cînd scormoneşte în unele muşuroaie. Se reped ca pipăruşii furnicile la sacii de trei ori mai mari şi mai grei decît ele... prind cu gura şi aleargă cu ei. 
 Dar cele care au aripi se-nţelege că pot şi zbura! Cînd le vor fi crescut? Asta nu-i treaba lui să ştie. Vorba e că au! Dar cele care duc săculeţii au gură cu care te şi muşcă, şi se opintesc din picioruşe la povară. 
 Dar bietul bourel? Ce vietate va mai fi şi el: fără picioare, fără gură, fără ochi, fără glas. Numai corniţele-s de el! 
 Şi toate vieţuitoarele pot fugi din culcuşul lor, cînd e primejdie, numai bourelul nu se poate despărţi de culcuşul lui.