[7]
Venezia rămăsese de mult în urmă. Prin cristalul verde abu­
rit al carozzei nu S€ zăreau decît palele ploii, biciuind pomii fără
frunze din marginea drumului. Fanalele trăsurii aruncau o lu­
mină tremurătoare în noroiul alunecos. La cîte o cotitură, Hri­
sr nt Hrisoscelu zărea trupurile umede ale cailor, patru armăsari
unguresti, bine hrăniţi, biciuiţi cu sîrg de către surugiu. Alături.
silueta secretarului său livonian, trăit în Bucuresci şi la Peterzbuc
multă vreme, pc urmă în cancelariile contelui Capodistria, fiul na­
tural al contelui Goncearov, cum minţea cu seninătate, făcut cu o
curvană regală de la curţile împărăteşti. pe nume Militrisa, moartă
de ani vreo doisprezece, în mizerie la Paris. de unde îl culesese
Christo, nici el nu mai ştia cum, pentru că astfel de persoane sus­
pecte, plutind în mocirla viciilor unui oraş cum era Luteţia, mai
curînd te vînează ei pe tine decît tu pe ei. Ei sunt trimişi de cine ştie
cine şi nu afli nici pînă la moarte ce anume urmăresc. Semăna mai
mult a grec decît a livonian, era un bărbat şters, îmbrăcat corect,
răbdînd orice observaţie, fără nici o tresărire. ascultînd şi memo­
rînd totul cu precizie, neuitînd nimic. ştiind că orice greşeală se
poate termina cu o concediere în asemenea vremi de nepace, Purta
fracul voltairienilor, joben de mătase, mănuşi albe, pantofi fără
fluturi, baston, iar la asemenea vreme îşi arunca peste vestrnin­
tele scumpe de postav veneţian. o pelerină neagră, uşoară. Îl pof­
tise să ia loc lîngă el pe bancheta trăsurii, acela nu-l refuzase,
primise greu pentru a-i arăta că încă îl respectă ca pe un stăpîn
deşi nu ştia dacă avea să mai capete vreun taler de la un om ca
el, încăput la mari datorii. Vremile ospeţelor săvîrşite între pa­
hare şi sănătăţi lăsau loc răbdării. Nu vor mai fi desfătări cu lău­
tari, nu se vor mai juca cărţile, neprietenii se vor arăta nemiloşi
si-l vor părăsi pentru că în casa lui din Bucuresci către care se
indrepta cu o inimă pasa că nu se vor mai omorî asupra mesii la
[8]
feluri şi bucate plătite de el şi juruinţele de dragoste ale femeilor
se terminaseră. Nu era nici bătrîn măcar, la asta se gîndea Hrisant
Hrisoscelu. Fusese bogat, cereştii lui patroni îl părăsiseră, trebuia
să invente ceva, să-I mintă întîi pe acest secretar care va duce iute
vorba în tîrgul Bukurli că urmasul bogatului Hrisoscelu bătrînul
, "
se ruinase pe unde fusese. Cu o noapte înainte dormise la Pesta,
în casa baronului Burckhardt. Nu fusese o primire rece, dimpo­
trivă, masa îmbelşugată, tutunul bun şi conversaţia agreabilă îi
dăduseră pînă la un punct speranţe, dar cînd adusese vorba de
un credit mai mare, gazda se prefăcuse a nu înţelege, lăsîndu-l să
creadă că nu ştie nimic din ce i se întîmplase şi că-I tratează cum
îl tratase pînă atunci: ca pe un om care nu are nevoie de nimic.
Ii schimbase caii, dăruindu-i aceşti armăsari focoşi şi rugîndu-l
să-şi păstreze carozza în care călătorea de două zile, o trăsură
lucrată cu grijă la Viana, numai atlazuri moi şi oglinzi în care
nisipul timpului încă nu intrase, trăsură ce cu siguranţă că-l va
scoate din sărite pe Princepe cînd va ieşi cu ea la plimbare pînă
la Heleşteu, la Băneasa, unde se plimbau elciii şi boernaşii Bucu­
rescilor. în curtea palatului său cu pietrişul bine greblat, udat
din belşug de ploaia interminabilă a acelui noemvrie, baronul
Burckhardt îl îmbrătişase şi-l bătuse pe umeri, urîndu-i sănătate
şi invitîndu-l ca la viitoarea călătorie la Paris sau la Venezia să-i
facă cinstea de a înnopta tot la el ... Vorbe, totul se terminase, îl
aştepta coltucul lui Babic, Cutia milelor, azilul şi tot restul de
umilinţe, avea să termine la treaca lui Moruzi, să primească po­
mană ca boer Dudescu, dacă nu şi-o face cumva seama într-o ast­
fel de noapte, cum era aceasta în care intra în Bucuresci după
atîta risipă şi nebunie, ca să-şi ia locul între boerii ruginiţi ce
pîndeau la cahvenelele de lîngă Curtea Veche svonurile din Di­
Van sau în grădina Mavrului unde se mai plimbau încă urmaşii
sărăciti de tot ai mazililor ce muriseră în închisoarea Bostangi,
sau aşteptaseră cîte o jumătate de secol în mahalaua de la Csşme­
Bosfor, bîzîiţi de muştele ce erau zeiţele acelor locuri şi care des­
făta seră pe filosofii greci ... Pentru el, ca şi pentru pegra aristo­
cratică, umplînd Pera ca nişte păduchi, uşile Altarului Puterii se
inchiseseră de mult şi pentru totdeauna. Ar fi fost mai bine să i
se întîmple moarte decît să mai ajungă acolo unde îl ducea luxosul
echipaj dăruit de baron. Un an ar fi reuşit să mintă pe cei din
jur, mai avea cîte ceva de vîndut, caii lui vestiţi de la Herăstrău,:
cîteva pîlcuri de păduri, balta de la Chiselet, niscaiva scule ui-
il
[9]
tate pe cine ştie unde, tocmai pentru astfel de împrejurări, cum
învăţase, ca orice fiu de neam mare, vreo două mine de sare, cam
stoarse şi braniştele de vînătoare la care toţi rîvneau, dar cind
începi să vinzi toată lumea ştie că scapeţi şi atunci nimeni nu te
mai bagă în seamă. Trebuia să se prefacă, cum o putea, cheltuind
nebuneşte, ca şi cînd averea lui ar fi sporit în lipsă şi pe acolo, pe
unde fusese îi mersese numai bine. Era cunoscut ca risipitor, se
gîndise în săptămîna dinaintea plecării de la Venezia să cumpere
pe cîteva mii de taleri nişte pietre false de la un bijutier maran
care locuia în vechiul ghetto, coliere şi inele cu ametiste de răşini
lustruite şi brăţări, atît de bine imitate că numai un bun cunoscă­
tor l-ar fi dibăcit, şi asta după multe cercetări, că marfa lui bine
încuiată într-o ladă de lemn scump nu făcea prea mult. Acum îi
părea rău că înnoptase la baronul Burckhardt, pentru că acesta.
oricum, în afară că nu era un om care nu bîrfea, totuşi va spune
cuiva că urmaşul Hrisoscelului scăpătase. Preţul era bun: o tră­
sură de 20 000 de taleri pe puţin care va orbi Bucurescii, dar o
casă mare se ţine cu sume nebuneşti şi el trebuia să risipească, să
dea serbări, să cheme lumea acasă, să tragă artifiţii de Sfintul
Gheorghe, cînd se trimiteau caii în Ceair, să îmbrace de Paşti o
icoană făcătoare de minuni în argint, să dea de pomană în fiecare
sîrnbătă, să înalţe slujbe la Mitropolie şi să trimită cucoanelor pie­
tre cum nu se vedeau pe aici. Avea să scrie prietenilor lui, conte­
lui Lagarde, verişoarei sale, Elenco ce sta la Smirna şi clocea pc
parale bune rămase după bărbatul mort, contelui Luca de Gasperi
Belleval şi marchizului de Saint Aulaire pe care-i ţinuse pe mo­
şiile lui; mai erau, alde Meitani, şi el baron, cu titlul cumpărat la
Viana, cavaler de Malta, alde Polizu Cendo, negustorii ca Hagi
Moscu, Iancu Scuffa şi chiar Manuk Bey dacă s-ar mai intoarce
de pe la misterioasele lui treburi atît de amestecate. Mai erau za­
rafii care dădeau cu dobînzi grele sume mari, o să mai scrie lui
Gianachi Dimitrie Caribolu ce nu era nici el un fitecine, cu care
familia lui făcuse afaceri din timpurile cele mai îndepărtate ...
- Nu oprim, jupîne ? se auzi de pe capra trăsurii glasul ume­
zit de frig al servitorului său pe care-I ştia la spatele carozzei, ca
să-i păzească cuferele grele, legate cu curele.
- Ajungem într-o jumătate de ceas, de ce să mai oprim? se
mirase vizitiul care vorbea româneşte. Caii au mîncat la Sibii.
Nouă o să ne dea boer Hrisoscelu ceva rachiu să ne încălzim şi la
noapte să te ţii...
9
[10]
Se auzirii cîteva glume grosolane pe seama unor celetnice cu­
noscute de ei doi pe podul Beilicului unde aşteptau în crîşme sor­
dide curvele podărese ce nu făceau nazuri. Livonianul nu spunea
nimic, nu scotea un cuvînt. Rafalele de apă tot mai loveau pieziş
în lanternele de cristal ale trăsurii şi în zare nu se desluşea nici
o lumină, de parcă Bucurescii ar fi fost înghiţiţi de noaptea pro­
fundă de noemvrie.
- Vine bălana, zisese cu glas mare servitorul Iusufache ce-l
aşteptase la Sibii, gură bogată abia aşteptînd să ajungă acasă
unde-i plăcea atît de mult.
Hrisant Hrisoscelu ura oraşul pe care l-ar fi părăsit pentru tot­
deauna dacă ar fi putut, iar să te întorci acolo pe o asemenea
vreme era ca şi cind te-ar fi aruncat cineva într-o Iatrină de
mavrofori. La vremea asta .pe uliţe se stingeau fanalele şi umblau
ucigaşii, noroiul avea să îngroape roţile trăsurii pe care numai
caii bine hrăniţi ai baronului Burckhardt erau în stare s-o mai
scoată la drum bun. Se zăreau, ici şi colo, mici luminiţe, opaite
de seu care tremurau dincolo de pieile de porc ce ţineau loc de
geam deasupra uşilor Închizînd bordeiele ca nişte morminte.
Crădinarii din marginea oraşului intrau în iarnă cu familiile
lai.' şi nu aveau să mai iasă pînă la primăvară, stînd claie
peste grămadă cu muieri şi copii, mai rău ca animalele. O să­
răcie cumplită îi adunase laolaltă pe lîngă nişte cărămidării de
unde un strămoş de-al său scosese averea pe care stătuse el cu cei
dinainte pînă în acel păgubos an al întoarcerii la Bucuresci. Ca
să uite de toată mizeria isi aminti de Rhodosul cel cu mori de vînt,
de apa lui verde ca un�maragd în care rarile furtuni ale Asiei
a�'L:'�ca:"l pescăruşi ucişi de oboseală, ori rindunicile venite de cine
ştie unde. Ce loc de pace! Dar chioşcul de la Therapia cu florile
lui violete de bouganvilleea, căzînd ca nişte cascade, ori insulele
'Prinkipo-Haliki, anticamera domnitorilor fanarioţi ce uitau cum
sfrşcşte fericirea vieţii lor în aşteptarea firmanelor cumpărate cu
sute de pungi de aur. toată acea lume orientală, amestecată, plină
de intrigi, cu micile ei tabieturi şi pe urmă cu jalea veştilor sosite
de departe şi cu înmormîntările descăpăţînaţilor şi cu slujbele
preotilor. U topos! Nu există un asemenea loc, zisese careva. Ba
exista, el trăise acolo ani buni, văzuse mărirea şi decăderea Vi­
zanţului prin amintirile altora, prin cele cetite şi mai ales privind
alaiurile fcriciţilor ce se duceau spre bucuria încoronărilor Între
steagurile lor putrede de sîngele altora, în aplausurile mulţimii
10
[11]
căreia i se aruncau bani la răspîntii pentru a meni noroc si cum
nu semănau aceste plecări fericite cu întoarcerile lipsite de .32;nO­
ţie, cu ceremoniile deşuchiate ale luării puterii la care ar.z visase,
şi el, şi-ai lui, şi la care a-ajunsese, la ziua luminoasă cind un
cal arăbesc cu tacîm de aur trebuia să-I ducă pînă la locul petre­
cerilor fastuoase unde Serenissimul ar fi trebuit să-i dea buzdu­
ganul cel bătut cu briliante. Ai lui ţinuseră numai poalele cafta­
nului domnesc al altora, in urechile lor nu sunaseră niciodată
miraculoasele cuvinte: Mugibenge amel oluna, cuvintele investi­
turii, mereu alţii urcau în scările cailor domneşti, urmaţi de hage­
ghianii de la Divan, şi ei călări, umbrind zidurile Ras Farunului
de o umblătoarecoloană fericită în soarele Marmaralei ce mi­
rosea vara a hoit şi scotea pe decapitati la maluri printre cipreşi,
devoraţi pe jumătate, nişte biete trupuri lepădate, ceea Ce mai ră­
măsese din strălucirea lumii. Q, cum se înfiorau erodiile de stire
alb în primăverile Stambulului. spre seară cînd mulţimea beată
de slava Sultanilor ieşea în priveală să mai vadă un viitor mort,
dus cu alai spre curţile cele mari. Cai, sudoare, cerşitori. şandalii
bătîndu-se pentru un galbin în praf şi pe urmă coroane plutind
pe apa mării, putrezi te şi ele de atîta vînturat şi ciudatele sunete
ale rugăciunilor muftiului şi teroarea aceea năduşită din acest
oraş al morţii şi al spectacolelor încoronărilor, fericirea şi sfîrşi­
tul crunt, laolaltă, la distanţe mici de timp. Ritualul Amedenului,
privegheat de curioşi, bogate vestminte, porţile Saraiului, pline
de umbra verde a chiparoşilor funebri ce vesteau cumplite sfîr­
şituri, tarafurile cîntînd în alaiuri şi strigăte dulci de femeie,
ceauşii cu turbane uriaşe, roşii, paicii în haine de ceremonie, ca­
baniţe de jder proaspăt în care mai trăia parcă singele animale­
lor jertfite, mereu moartea şi viaţa, arnestecîndu-se ca într-un
perete pictat de o mînă nebună ce vedea cu un ochi metafizic
învălmăşala fără raţiune, gîndită strîmb. ironic, viaţa dînd naş­
tere morţii în chiar clipa ieşirii la lumină. Steaguri şi dumbarale,
tuiuri şi vestminte în culori otrăvite. postavuri şi leneşe mătăsării.
strimfi şi văluri de gaz sub care zăceau ochi orbi, fără dragoste
sau invidiind cu ură aceste ceremonii nemeritate. Pe acele uliţe
trăise, sărac ca un şoarece Nicolo Mavrocordat care vindea stambă.
pînă s-ajungă domn, după ce se prostituase luînd-o pe Ruxandra
cea ciupită de vărsat, văduva lui Alexandru Coconul şi care avea
să-I nască mai tîrziu pe Alexandru Exaporitul Mavrocordat ; pe
aceleaşi uliţe trecuse cu vise turbate în cap. Alois Gritti, bogatul
11
[14]
,
-.1
J'i
îmbogăţise acest nabab venit de la Orient cine ştie pentru ce
Încurcate trebi, că încurcate erau cu adevărat şi nimeni nu le dă­
dea de capăt. Odată, de gelozie, văzîndu-i un umăr muşcat şi abia
acoperit cu pudră şi cu dres uri era să-i dea foc rochiei de
argint de Murcia în care era îmbrăcată, atunci adusă pe la­
gună. In altă seară, cînd se certaseră pentru că voise să plece
mai devreme aruncase pe fereastră după ea cu tot ce-i venise la
îndemînă, de la covoarele maure, pînă la sfeşnicele aurite lucrate
cu dăltiţa. Atunci se pierduse şi o Psaltire regală din secolul al
XIII-lea, trimisă după înşelătoarea ce se îndepărta pe sub fe­
restrele deschise ale palatului Caragua. Venezia bizantină; Ve­
nezia dragostelor fără noroc, Venezia plină de cupole de aramă
peste care ploua cu sunete de bronz la fiecare oră, din campanile
pentru ca oamenii să ia aminte că timpul e iute trecător; Vene­
zia piazzetelor răsunînd de copite de cai; Venezia cu log­
giile ei strălucind cu toate chipurile palide ale femeilor şi
bărbaţilor căzuţi parcă din afrescuri sub lumina faclelor ... Unde
erau acele săli pline de hermeline, de perdele, de tapiserii şterse
de vreme, mîncate de rugina timpului, gemînd de rumoarea şop­
tită a curtezanelor între care el nu o vedea decît pe una, pe
această Herula Lucrezia Vimercatti, sosită din ostrovul de la Pa­
ros, rătăcind în acest oraş al fildeşului şi jaspului ; în Venezia
plină de intrigi ca de o rîie spirituală fără moarte; Venezia
onixului şi a vaselor grele din care sburau păuniţe coapte în
uleiuri, scoţînd flăcări din pliscuri la marile banchete din palatul
baronului Philibert de Noailles, marele Maestru al Johaniţilor,
rudă cu un Noailles ce luptase la Nicopole ; Venezia ambasadori­
lor plini de intrigi ca împăraţii chinezi de ceasornice ; Venezia ce
dădea cu o mînă plină de mir şi lua cu două, pline de sînge ; Ve­
nezia tratatelor de voluptate, a desfrînărilor afrodite trăite din­
colo de zidurile garanza din care seara, la amurg cădeau bucăţi
de tencuială într-o descompunere 'care cine ştie cînd trebuia să ia
sfîrşit; Venezia ducilor roşi de păduchi sub zale; Venezia vani­
toasă a arhiducilor, senzualul oraş în care se murea de sfîrşeală
cînd începea să bată vîntul de iarnă, Bora, care lua locul leşio­
sului scirocco, vîntul dinspre Sahara ce golea urbea de lume,
vara, alungînd-o cine ştie unde; dar ce oraş părăsit, frumos, lă­
sat de capul lui să pută, să adăpostească pe cei ce fugeau de ade­
văr; Venezia aventurierilor, a femeilor ruinătoare ; Vene zia stea­
gurilor bisericeşti pictate de cei mai mari artişti ai lumii, şi el
14
---... .... '4_ x..., .. .a".IIII!' u:_-----
[15]
f
..J_
sfirşindu-se de lihtis în această puşcarie rău mirositoare, împo­
dobită cu guri de tun, desenate de Cellini sau Michelangiolo, lo­
cul unde se parfumau banii şi hamurile cailor, oraşul debordînd
de rugi, cortegii şi lepră. Surîsuri şi evantalii, cupe lucrate de bi­
jutieri geniali în care spumega otrava subtilă cu gust de vin,
oarbe oglinzi ce-l mistuiseră şi pe el îmbrăţişat, strivit în braţele
acelei femei cu nume straniu: Herula Lucrezia. Jumalţuri şi
broderii, cearşafuri din care puteai să nu te mai ridici şi chipu­
rile strivite de fum la partidele de tarocchi, oraşul ochilor di­
vini, al mărgăritarelor jertfite mării, al baldachinelor păzite de
halebardieri plătiţi cu ora, sărmani actori de pantomimă ce lo­
cuiau undeva lîngă leii de piatră ai Arsenalului, arătînd ca nişte
cîini.
Unde mergea el acum? Spre ce întunecat oraş apăsat de prima
ninsoare, de bătaia acelor fulgi rătăciţi de vînt în cîmpia Sciţiei
minor ce se prefăceau iute în lacrimi şi se striveau de cristalul
verde al carozzei. Cîteva flăcărui palide abia pîlpîiau în zare,
ocrotite de lămpile neamţului ce se ocupa de iluminatul Bucuresci­
lor. Unde erau brocarturile bogate şi caii de paradă cu prapuri
grei pe şoldurile bine hrănite, unde larma mulţimii sau lumina
reflectată de pieile de Cordova, sau acele cuori d'oro, piatra de
culoarea lămîii a palatelor la amurg pe care jucau umbrele sub­
tile ale grădinilor, ori convoaiele Bucintorelui, convoaiele de ba­
lestieri cu penaje şi livrelele albe ale valeţilor de taină, bufonii de
la Sevilla, nobilimea vorace, îmbrăcată în camora de damasc roşu şi
sberniile gulerelor scumpe? Toţi mureau undeva în amintirea
lui, şi gicolierii veseli, aruncînd cu cercuri de metal în văzduh şi
înghiţind flăcări, şi servitorii plini de cuvinte, şi zilele mari ale
Carnavalului, la false le mascherate cînd dincolo de veselia măşti­
lor, ochii unor femei plîngeau; oraşul fusese mistuit undeva în
lacomul timp, numit trecut.
Iusufache şi cu vizitiul de pe capră probabil că înlemniseră,
îşi spunea Hrisant Hrisoscelu privind cele două siluete aflate afară
Între măciuliile poleite ale carozzei. Livonianul aţipise lîngă el,
toropit de oboseală. Nu se mai auzeau nici îndemnurile ungurea­
nului, nici pocnete de bici, începuse să ningă mărunt şi îşi dăduse
15
[16]
ţ
\
seama că frigul scăzuse, nu mai bătea vîntul, un roi de fulgi ame­
ţiţi înconjurau fanalele în vîrtej uri ca nişte fluturi, iute pierind
în besna acelui noemvrie. Trase de Iănţugul care lăsa să intre
aerul de afară prin ferestruica de cristal ce reflecta luminile
Bucurescilor, ivite cu chioşcurile de privea1ă, iţindu-se peste gră­
dinile despuiate de frunziş, cu morile de la Radu Vodă, amenin­
ţătoare, scîrţîind funebru din aripele uriaşe. Un miros de postav
ud şi de fum de balegă pătrundea din afară. Se auzea vag
clipoceala Dîmboviţei, alăturea, desghiocîndu-se la uşoara încăl­
zire a vremii. Departe licăreau geamurile de hîrtie ale logofeţiei
şi sub copitele armăsarilor duruiră blănile podului Calicilor. Ii fu
frică să nu-şi rupă vreunul dintre ei glesnele, că bani să cumpere
altul nu avea de unde lua. In curţile ţigăneşti, din margine, mai
ardeau focuri şi se auzeau pusei rare. Pe urmă începură să bată
clopotele din cele cinci sau şase turnurele de la Biserica cu Brad.
Spre Grădina cu cai, acolo unde se făceau căluşeii la Sfîntul Du­
mitru, ninsoarea alerga peste maidanul gol acum şi o coadă albă
umbla nebună, aruncîndu-se spre Caimata. "Ce sfînt o mai fi şi
azi în acest oraş care ţine 210 sărbători pe an şi Paştele, două săp­
tămîni 7" se miră în sinea sa Hrisant Hrisoscelu. Or fi sfinţii apos­
toli Orest, Olimb şi Sosipatru, ziua sfîntului Grigorie Taumatur­
gul 7" Cine mai ştia 7 Unde era, el, Riga Veleştinul, descăpăţînatul
să-i spuie pe dinafară ce sărbătorea nebunul de oraş în noaptea
abia începută, cînd toţi fugeau în aşternuturi sau în crîşme să uite
urîtul 7 Unde era Dumitrache Turnavitul, cel .ce umbla cu Per­
dicarul după el, ca să-i citească în stele, împlîndu-I cu minciuni
de minune, visînd la restaurarea Imperiului bizantin, ce şi el îşi
pierduse capul în Şapte Gulade, într-o zi pe la prînzucior cind
Paşii beau cahvele şi se uitau pe apele dulci al Bosforionului,
trăgînd din narghilele şi punînd la cale alte intrigi de pe urma că­
rora aveau să mai moară cine ştie cîte beizadele şi ipsilotaţi...
Se zăreau acoperişuri şindrilate, iscînd pizme vechi prin dom­
neasca pompă ce arătau. Din grajdurile altor curţi se auzeau ne­
chezături întăritate de cai. Se vede treaba că se întîmplau veniri
de musafiri şi armăsarii amuşinau, mirosindu-le a pizdă de iapă
striină într-acea ninsoare feerică şi nesinceră ce vestea mai cu­
'rînd pierirea iernii decît începutul ei. Dar de ce băteau clopotele
turburînd tihnele Curţii 7 Să fi venit imbrohorul pe neaşteptate
Şi să se audă mîine cine ştie ce vorbe proaste prin tîrg, ori luase
16
�"'4"",:,:,.qr ,-il'
[17]
foc vreun han, ori isbucnise ciuma, dar ciuma nu venea iarna, ea
sosea prin mai sau în căldurile lui Cuptor cînd se împuţeau hai­
nele în Tîrgul de păduchi ori prin bezestemuri, ori se ivea vreun
corăbier plin de bube din Corfu.
I - Acuş ajungem, boerule, strigă de pe capră vizitiul mîndru
că-l adusese repede pe stăpîn pînă la Bucuresci.
, Trecuseră de mahalaua Scorţarului şi se auzeau trosnind nişte
stejari în acel joc al fulgilor ce păreau o cometă despletită, um­
blînd prin oraş de capul ei. Lămpile neamţului clipeau pe omăt
şi caii ungureşti auzind nechezatul din grădina lui Meitani în­
cepură să dea semne de nelinişte, nu mai ţineau trapul, trăgeau
care încotro, şi vizitiul începu să-i înjure şi să-i biciuiască. "Ta­
man acuş o - să ne răsturnăm", gîndi Hrisoscel u şi strigă la cei
de pe capră : "Uşor că nu dau turcii, lăsaţi caii ):Il voia lor", dar
cine-l asculta? 'Se vede treaba că băuseră vreo damigenuţă de ra­
chiu tot stînd ei în frigul de afară şi după ce amorţiseră niţel,
acuş se trezeau şi aveau chef să bată animalele. Trecuseră şi de
casele bi-vel comisului Velea, de gura Păscăriei şi prăvăliile Vla­
dului. Prin ferestruica de cristal intră un roiu mic de zăpadă pe
care Hrisant îl culese, bîndu-l cu gura fierbinte. Aerul părea dulce
cum numai în luna lui Făurar mai era, de undeva, din cer, dacă
ar fi stat să asculte, coborau pe scări de mătase cohorte de îngeri,
îmbunaţi şi ei, gata să intre pren cîrciumi şi să se încurce cu tă­
Iăniţele de la Cafineonul Altîntop, ţinut de un armean, de unde
slugile sale aduceau smochine şi strafide, umplînd odăile cu un
miros indicibil ce-l făcea fericit. Uite şi biserica Sfîntului Ion cu
,nava ei prelungă şi turlişoare vărsate, uite şi Bărăţia ce nu amor­
ţise pentru că aici era un loc aglomerat unde mai mişunau muş­
teriii şi muierile, şandaliii şi pezevenghii, vînînd vreun prost cu
punga plină. in faţă, la Hanul lui Piper, două mîrţoage se bălegau
în zăpada proaspătă. Vizitiul chemă masalagiii sgribuliţi de frig
sub un şopron, aruncîndu-le un pumn de parale şi aceştia, .cu gră­
tarele în spate ca nişte cocoaşe, aprinseră faclele şi cîrpele nămo­
lite în iPă,cură, alergînd în faţa carozzei. Apucară pe uliţa marchi­
tani1or, după ce trecură de casa consulului nemţesc de la Ghiulolo.
Cişmelele şi urloaiele Bucurescilor năpădite de omătul afînat su­
surau tainic pe ulucele lor de pămînt. Se vedea, sus, pe deal prin
roiul de fulgi clădirea întunecată a Băii Mitropolitului. Nebunul
de o păzea, tot mai bătea un ţucal.de tablă ca să vestească arhi­
mandriţilor că se află sus, .pe meterezele roase de vreme, păzind
17
[18]
'1
ţ
,-
averea bisericească. La casele locuite altădată de Panaiot Co­
drika, se zăreau prin grelele perdele policandelele şi girandolele
puind lumini sub tavane. Ce aveau să-i mai audă urechile mîine
de dimineaţă cînd o să-şi trimită sluga în tîrg, pe Iusufache, să-i
culeagă ultimele svonuri şi ştiri ticăloase despre oamenii pe .care
de atîta vreme îi părăsise? Şi deodată sentimentul acela că pier­
duse feerica Venezie se mai îndulci. "Ah, să facem focurile cele
mari, împărăteşti, de iarnă, să tăiem porcii, dac-or mai fi, de nu
i-or fi mîncat vehilii cu slugile şi să plec cu saxonii de vînă­
toare la locurile scumpe ce mai mi-au rămas! Un joc bun de pha­
raon şi poate îmi dreg buzunarele, că doar nu am păzit puricii
pe unde-am fost, acel ticălos Hrisoverghi ce mi-au vîndut-o pe
Herula Lucrezia, verişoara lui, ca pe 'o marfă, m-a învăţat des­
tule". Şi încet, încet, o mulţumire lentă începu să-I cuprindă,
Veneau sărbătorile de Crăciun, trebuia să facă heretisirea de
bună sosire către Domn, o să-i mai sufle în urechi vorbe dulci,
cum ştia a spune şi pe urmă să te ţii ! Numai de i-ar putea minţi
pe toţi, măcar o jumătate de an, cu ce păstrase pentru a arăta că
se întorsese, nu sărac cum era, ci plin de daruri pentru cucoane
tîrguite din vreme: două cufere pline cu inele şi lănţuguri, pie­
tre false pe care ele, oricum le vor pune pe degete sau în urechile
delicate prin baluri, ma caturi şi strimfi de mătase, şaluri ghiu­
veze şi evantalii de Sevilla, pictate.
Sosiseră.
Porţile erau date de perete, Afenduli, un bărbat gros şi mut
ca mormîntul aştepta cu căciula în mînă, salutîndu-şi stăpînul.
Primiseră răvaşul lui şi Hrisant Hrisoscelu văzu din goana ca­
rozzei remizele spoite, rădvanele vechi cu care mergea la moşii
şi săniile pregătite pentru anotimpul ce sosise mai devreme de­
cît credeau cu toţii. Ţiganii fierari băteau nicovalele cu barosu­
rile şi potcoavele de schimb scoteau scîntei roşii. Printr-o uşă îşi
zări caii bătrîni pe care avea să-i dăruiască vreunui boer scăpă­
tat ca să se ducă vorba şi hamurile roase de năduşala animalelor
de-a lungul anilor. Vizitiii şi rîndaşii, bucătarii, croitorii şi cis­
marii stăteau pe un rînd, toţi cu capul descoperit în ninsoarea
veselă. Din fundul curţii îşi auzi saxonii întărîtaţi, Iătrind pu­
ternic. Era o hămăială unanimă şi cînd coborî, desmorţindu-şi
iute picioarele înţepenite în urările de bun sosit ale domesticilor,
din Turnul meridian se auzi o detunătură şi apoi se strigă o oră
oarecare a serii sau a nopţii. Lui Hrisant Hrisoscelu îi fu lene să-şi
18
[19]
( . privească csasornicul englezesc cu perle de la brîu pe care neapă­
rat trebuia să i-l dăruiască lui Iusufache, care se va făli cu el prin
cahvenelele de la Curtea Arsă, spuind cîte în lună şi-n stele
despre stăpînul său, ţinîndu-i astfel faima, şi aşa mare. Grădina,
tunsă vara cu grijă, era acoperită de un strat subţire de zăpadă.
Lumina fanalelor în care sfîriiau încă lumînările de seu şi nu ga­
zofenul de mai tîrziu al lui Steege, nici măcar petrolul lampant,
arunca dîre mişcătoare pe covorul pur. Bucătăriile rniroseau de
departe a pîine pusă în ţest şi undeva se frigea o vită.
- Bine v-am găsit, le ură boerul şi întrebă pe logofetul Ca­
Iiarh ce se afla mai aproape:
- De ce bat atît de aprig clopotele, a dat iar boala Halepului
peste noi, ori ce e?
- Nimic, Măria ta, zisese acela, au născut Doamna pe la chin­
die şi se dă de ştire pentru a fi bucurie mare în tîrg ...
- Aşa, făcuse absent Hrisant Hrisoscelu şi mersese spre ţar­
eul ciinilor de vînătoare prin omătul afînat, în timp ce mulţimea
slugilor privea beată de uimire la cocia de Viana, atît de minu­
nată, cum nu se mai afla alta în Bucuresci, cu arcurile ei de oţel şi
cu stilpii poleiţi cu aur, bronzuri şi cristale verzui ce stic1eau dia­
voIeşte în luminile şovăitoare, ori în parada nebună a ninsorii
ce se înteţea. Şi caii? Astfel de armăsari nu se pomeniseră pe
aici. Ţigăncile roabe se uitau la fuduliile lor şi la mădularele ce li
se ivise după acele nechezături la trecerea pe lîngă zidurile lui
Meitani. Turbaseră şi sforăiau ca alte alea, grăjdarii îi apucaseră
de zăbalele de argint şi priveau hamurile bătute în ţinte fru­
moase, stelate şi nu le venea să-şi creadă ochilor. Muierile stă­
tură încremenite pe urmă în faţa scării ce se lăsa cum ai desface
un plic pînă pe pavelaţia curţii şi cînd zăriră interiorul ce adu­
cea cu un iatac muieresc de cucoană, profumat, cu oglinzi şi cu
rame bătute în cuie de argint, amuţiră. Dar parcă felinarele ce
cusur aveau, că erau numai ape, Maica lui Dumnezeu, cum lu­
ceau, toată această trăsură în care puteai să te culci cît ţinea dru­
mul, părea o lebădă neagră, uriaşă, numai oglinzi şi perne de
catifea, iar cînd se mişcau roţile, ameţeai. Doamne, apără-ne, c-o
s-audă Princepele şi o să păţim ce-a păţit Vorniceasa Tarsiţa
Filipescu cu dumnealui Vodă Caragea, cînd a ieşit pe podul Mo­
goşoaiei în fiacrul ei de speriase lumea, numai că această trăsură
era şi mai şi, cum nu mai văzuseră Bucurescii alta!
19
[20]
I
t
I �.
Hrisant fu primit cu un hămăit vesel de saxonii lui ce se ru­
peau să iasă din ţarc. In spate se afla logofetul Caliarh care, ştiind
damblaua stăpînului, ivea dintr-un coş bucăţi proaspete de carne
de viţel pe care Hrisoscelu le aruncă pe rînd în patru colţuri ca
să nu-i încaere. Erau vreo doisprezece sau treisprezece şi mîrîiau
duşmănos unul la altul de îndată ce-şi înşfăcau porţia. Un ma­
salagiu ţinea o faclă deasupra curţii mici pentru ca boerul să-i
vadă. Erau hrăniţi bine, supli, aveau ceva crud şi prietenos în
priviri, cu ei mersese de multe ori la prepeliţe, ori la iepuri, ştiau
să se ferească de focuri, să evite alicele, să înoate, să muşte mis­
treţul cînd trebuia, iar cu urechiaţii să se joace, să-i aducă în bă­
taia puscilor celor vrednice ale bărbaţilor ce petreceau la moar­
tea animalelor.
Pe lîngă el trecu perechea cailor înaintaşi, atunci deshămaţi de
grăjdar, peste care cineva pusese valtrapuri groase cu ciucuri.
Aburii ieşiţi din trupurile lor zeeşti lăsau în urmă un miros fami­
liar şi Hrisant Hrisoscelu simţi cu adevărat că se întorsese acasă.
Cîinii se potoliseră hăcuind carnea proaspătă ce le fusese arun­
cată. Era vremea să intre înăuntru, să se spele în vasele de Bos­
nia, încălzite pe cuptoare, să se îmbrace în haina de casă şi să
tragă din ciubuc un tutun bun de Smirna, cum îi era obiceiul. 1
se făcuse foame, dădu poruncile din mers, să se cinstească vizitiul
şi secretarul livonian cu ce le dorea inima şi dacă aveau chef, să
se îmbete 'cu toţii, mai puţin arnăuţii de pază ai lui Afenduli,
pentru care abia a doua zi era sărbătoare. Dinspre fabricile de
postav soseau izuri umede şi focurile caselor boereşti întări­
tate de ninsoarea molcomă topeau răşinile şi aerul era iute şi
dulce. Stăpînul casei îşi scutură cismele galbine pe care le încăl­
ţase pentru acest drum şi intră puindu-şi papucii. Ca orice boer
mai tînăr şi umblat prin cele streinătăţi, lepăda se işlicul şi ceac­
şirii, îşi răsese barba şi umbla la vreme de iarnă într-o malotea
pusă peste frac.
Se simţea că de mult nu se făcuseră focurile, un aer de casă ne­
locuită multă vreme îl isbi. Mirosea a prav intrat în lucruri, a lînă
de Anadolia ce se încălzeşte la primul foc de iarnă, iscînd un iz
greu de cîmp, ori de lînă nespălată, dar un miros familiar, ori­
cum. Lumînările lăsau o lumină verzuie, spectrală pe Buharalele
roase uşor de atîta călcat, pe sofalele joase, încărcate de perne şi
ghermesituri, pe grelele dulapuri veneziene şi, cînd văzu masa
greoaie, mînăstirească de Hurezu încărcată cu poligale, brînză,
20
',1
I
... "'AiiI"'-":�'''.''';!IIII!I--'''"'''�'''-' ----- ....... ------,---- ---- ,,-
[21]
'pilafuri, baclavale şi sarailii, cu zacuscă şi salam, prezantină şi
-ananas, uită Venezia care-I rănise atît, cu toată lumea aceea ne-
-bună, cu intrigile şi risipa făcută. Porcelanurile străluceau, tacî-
murile de argint vechi ascunse de şervetele de Damasc, luceau
stins sub roiul vesel al lumînărilor agitate de un curent secret.
Vutca franţuzească şi vinurile spaniole, caperele, andivele şi
meIcii, totul vorbea despre o bună stare ce trebuia apărată, dar
'Cum? "Să-mi odihnească şi mie şi să mi se facă orînduială de
mîncare", gîndi, dar era singur, prietenii lui muriseră pe rînd,
trădaţi, care sugrumaţi în celulele întunecate, care scurtaţi de
cap>, lăsînd numai urma faptelor lor.
Logofetul Caliarh, drept, mut, nemişcînd, aştepta ordinele. Îşi
cuaoştea stăpînul şi ştia ce-i trebuia acum, în această noapte mă­
reaţă de iarnă cînd, deasupra Bucurescilor se aşternuse nuntirea
zăpezii. Îl lăsă să se desbrace, ajutîndu-l cît era nevoie, ţigăncile
roabe aduceau de pe cuptoare vasele de bronz, din care ieşeau
ah-urii. Secretarul livonian desfăcuse cufărul cu lucrurile de tre­
buinţă şi pusese la îndemînă săpunurile franţuzeşti tîrguite din
vreme care făceau o spumă trandafirie, şi-l ajuta pe servitor să-i
toarne pe spate boerului apă încălzită cît trebuia, să nu-l ardă,
dar nici să nu-l înfrigureze. Hrisant stătea gol în faţa lor, fără
sfială, avea un trup cu bună mireasmă, subţire, bine proporţionat,
cu picioare lungi de atlet şi umeri lăsaţi. Capul blond şi cîrlion­
ţat arăta ca al unui efeb. Un uşor strabism al ochilor îndepărtaţi
puţin de rădăcina nasului făcea din acest boer tînăr şi de rang un
vînat al pohtitorilor ce nu se sfiau să-I înghesuie pe unde apu­
cau deşi lui nu-i plăceau moravurile turceşti. Îl unseră după aceea
cu uleiuri şi cu camfor, îllăsară să se usuce în faţa sobei de cără­
midă în care ardeau butucii retezaţi cu dichis ca să lase un jar
ca rubinul ce scădea în trepte, cum s-ar topi un fagure la lumina
prea puternică a soarelui de vară, iradiind egal o căldură dulce
ce te îndemna la somn. Cît timp se ocupară amîndoi de el, bei­
zadeaua cercetă pe credinciosul său Caliarh, vorbindu-i cînd gre­
ceşte, cînd româneşte :
- Cine cu cine s-a mai măritat în tîrgul ăsta puturos cît am
lipsit noi?
- Păi Bella Cantacuzen l-a luat pe primul Rosetesc, cel care era
mare scarofilax la Stambul şi au fugit în Englitera la neşte rude ...
- Păcat, bună bucăţică, zisese Hrisant Hrisoscelu. Tot aşa
scîrnavă a rămas de-şi lăsa amanţii să i se ca ce pe piept?
21
[22]
· \
I �
- Tot, răspunsese logofetul, frecîndu-i bine spinarea cu un
ulei de Hios, ca să-I scoată din oboseală.
- Frumoasă femeie, dar de tot ticăloşită ... Dar Elisaf ta Cu­
părescu ce mai face ?
- S-au dus la mînăstire, la Piciorul maicilor din pricina unui
conte rusesc ce au lăsat-o cu buzele umflate anul trecut la vre­
mea asta şi a primit tunderea monahală. Au urlat Bucurescii o
lună şi mai bine că s-a nevoit în singurătate.
- Dar Catrina Ruset ?
- Asta e o smeoaică şi jumătate. După ce l-a făcut pulbere
pe generalul baron, Tige, că numai nu lătra, de l-au şi dat afară,
zice lumea, din armată, s-a Încurcat .cu cornisul Racoviţă care a
tocat patru moşii pînă a prins-o cu cîinii lui în pat...
- Ce spui? Viciul n-are graniţă, nu-i aşa, iubite secretar?
îl întrebă în franceză pe Iivonian.
Fiul natural al Militrisei şi-al contelui Goncearov nu-şi îngădui
decît o remarcă neutră:
- Lumea e plină de curiozităţi. ..
Nu se angaja niciodată în astfel de discuţii, mai ales cu martori,
ca să nu se audă că ar fi bîrfit pe cineva, mai ales într-un oraş ca
ăsta în care nu puteai să tragi o băşină că se şi auzea. Era mîncat
de toate cele, aşa încît îşi văzu de-ale lui, strînse hainele boerului
căruia slugile îi adus eră un ceai de Rusia, dres cu lămîie, pregătit
de bucătărese, refuză vutca la care-l îndemna Hrisant şi îşi făcu de
treabă ca orice slugă de casă mare care ştie că trebuie tot timpul să
te faci util pentru ca stăpînul tău să nu se întrebe de ce-i bei aerul.
Hrisoscelu îşi îmbrăcă anteriul de mătase cu mîneci largi, pe
deasupra cu un beniş, îmblănit, lăsînd să se vadă dedesubt posta­
vul fistichiu şi şalul cu care-şi încinsese mijlocul. La brîu îşi puse
breloculcu ceasornicul englezesc pe care avea să-I dea mîine
cadou lui Iusufache şi-şi aşeză pe cap işlicul de samur, cu colţul
pe frunte. în degete îşi vîrî inelele numeroase cu pietre nebune
ce scînteiau în lumina veselă a lumînărilor, unul cîte unul. Mîn­
gîietor şi rugător al lui Dumnezeu, se reîntorsese la vestmintele
orientale, totuşi.In acest loc unde trebuia să stea cine ştie cît timp,
supus vechilor obiceiuri de care ar fi vrut să se lepede, dar nu
reuşise. Tot nu aflase ce muiere o să-i încălzească aşternutul în
noaptea aceea, deşi pe femei le ura din toată inima şi ştia că nici­
una, cît va fi de proaspătă, nu va reuşi să-I facă s-o uite pe Herula
Lucrezia Vimercatti, ce-l nebunise de cap. Careva îi adusese o dul-
22
\
[23]
-----------�-�---------- ----- -
'';' ceaţă de rodozahar ca să-i cadă bine. Nu era ceasul ţeremoniei
de cahvea, era prea tîrziu, s-ar fi potrivit mai curînd să cadă în
caifetul mesei, să lucreze asupra mîncării. Dinspre cămări soseau
izuri amestecate, de oţet şi de varză murată, ştia castraveţii puşi
în borcane la vremea asta şi gogoşarii ce arătau ca nişte bube roşii
şi gogonelele după care se omora beţivanul de Iusufache cel 'ce
bea ţuică fiartă cu piper, ori pelin, ca mitocanii.
- N u mi-ai spus, Caliarh, cu cine înnoptez eu, că afară e
pustiu şi mi se face urît...
- Ar fi ceva, o luă acela cu meşteşug ...
- Să nu-mi cari vreo slugă în iatac că nu am gusturi ancillare.
- Neranţula Mavrodin, ştia că sosiţi, mi-a zis să-i trimit vorbă
dacă ajungeţi la vreme că tot se plictiseşte. Ai ei sunt astăseară
la ghiordum, bat cărţile.
- Apropos, ce se mai joacă în Bucuresci ?
- Con cina, Calul alb, Wist, Preferance, Pichet, ce vă doreşte
inima. Prietenii mări ei tale de abia vă aşteaptă.
- Sunt toţi? Nu au plecat nicăieri?
- Unde să se ducă?
- Şi alde Ionică Greceanu, şi Vasilică Ghica, şi Neculai Ne-
gruzzi?
- Toţi, în păr! Săptămîna trecută erau să dea foc la Hanul
Gherman că au adormit cu lămpile aprinse la masă şi s-au îmbă­
tat, mai mare ocaua decît daraua ...
- Bat politichia, tot aşa?
- Dar cum? Au vrut Măria Sa să-i strîngă şi să-i trimită la
ocnă, la Telega, dar le-a luat juruinţă că nu mai umblă cu moza­
virii şi marghiolii... Se ţin acum de marşande şi o fac pe galanţii cu
damele ca să fie crezuţi că au lăsat intrigile ...
Dar alde Kostaki Kiriazi, tot boer halea ?
- Tot.
- Şi Calimah Pantazoglu ?
- O ţine într-un zamparalîc, cum îl ştiţi...
- Nu mi-ai spus cum arată Neranţula Mavrodin, că n-am mai
văzut-o demult? S-a mai îngrăşat? Că era ca o scoabă şi mie
nu-mi plac astea puţine, nemincatele ...
- După gustul meu, cum aud şi eu pren tîrg, ar fi ceva de
capul ei, că se dau în vînt ai lui Rhigas ...
- De cînd se întind la caşcaval parveniţii ăştia, la os mavro­
dinesc?
23
[24]
- Cumpără tot.,.
- O să vorbesc cu Princepele să le taie barbele, să-i sluţească,
să ştie şi ei că dacă nu ai ghenealoghion, poţi să te-arunci în
Dîmboviţa ...
Atunci? mai întrebă logofetul.
- Trimite sania după ea ...
- Bine, zise acela şi se făcu nevăzut.
- Pot să mă retrag? întrebase cu un glas imparţial secreta-
rullivonian. Mîine la cîte ceasuri să vă scol ?
Hrisant Hrisoscelu se gîndi puţin.
- Om vedea, o să te chem eu, aş vrea să dorm pînă la prinz.
E şi-o vreme bună de somn... '
Fiul natural al contelui Goncearov se înclină şi se retrase spre
odăile personalului, aflate undeva în fundul uriaşei curţi în care
se mai auzeau lătrăturile saxonilor.
Ramas singur, Hrisant Hrisoscelu privi tablourile afumate, agă­
ţate în perete. Bunicul său, Theodosis, cu soaţa, în vestminte grele,
priveau cu ochi indiferenţi veşnicia. El, cu cucă spahier agasî peste
cabaniţă, ea, cu o rochie de citarie cu flori de fir, cu şireturi de
dram, blană de sîngeap, neagră, cercei de aur cu picere de măr­
găritar, cu robinuri, inele de aur în degete încărcate cu pietre de
balaş, pafta de argint şi lefţi, cu zmaranduri şi cu pajori, ca şi
mătuşa Calista, o femeie cu privirea severă, îmbrăcată într-o
tătarcă de cacom, plină de zamfire şi nasturi de aur pe sub decol­
teul adînc. Ce vremuri nebune, gîndi, dar, iată, toate s-au dus
şi ţărîna le acoperă trupurile lor vechi şi acele capete de sidef
lustruit din ramele aurite şi afumate ce nu mai erau decît nişte
ţeste fără identitate, uitate în cine ştie ce groapă sau sarcofag de
piatră ...
Deschise ferestrele. Ninsoarea stătuse. De afară venea un aer
frumos, nu mai băteau clopotele, dinspre cîmpia nesfîrşită din jur
nu răsbătea nici un sunet. Fu o clipă de linişte nefirească, nu se
auzea decît zăpada dospind. Cerul se limpezise şi o stea verde
înţepa cu lumina ei puţină acel întuneric de catifea al oraşului.
Se auzi sania cu care sosea Neranţula Mavrodin. Cînd trecură,
cal şi echipaj, pe sub fanale, Hrisant Hrisoscelu îi văzu chipul
frumos pe care i-l cunoştea. Se auziră uşile şi pe urmă femeia in­
tră. Avea 30 de ani sau mai puţin, călca precum o fiară, învă­
luită într-o hermelină ca zăpada de afară, ţinînd în braţe un
24
t
.
[25]
:.. căţel milort, şi el alb, cilibiu, cu un cap de furnică şi doi ochi negri;
inteligenţi în care plutea stenahoria. Inaintă spre el cu acel mers
pînditor ca al călăilor sau al vînătorilor, aşeză animalul pe o sofa
ca şi cînd ar fi avut o urnă în braţe şi cînd desfăcu blana, Hrisant
Hrisoscelu îşi dădu seama că sub ea se afla o femeie aşa cum o
născuse maică-sa ...
Clopotele de madem îl treziră către prînz pe Hrisant Hrisoscelu.
Avea capul greu, vinul de Tokai pus în lăzi la plecarea din Peşta
de către baronul Burckhardt se lăsase băut, dar fusese nepotrivit
pentru o astfel de noapte. "Cîte ceasuri să fie ?" se întrebă. Prin
perdelele moi şi dese nu se desluşea decît jocul tăcut al fulgilor
de afară. Iar ningea. Oraşul fără acele clopote ar fi părut pustiu.
Se apropiau sărbătorile cele mari cînd boerii trimeteau cu cîteva
zile înaintea Anului Nou cîrjele la Curte pentru a fi reconfirmaţi
'în slujbe; daţi mai jos, ori înălţaţi de fantasiile Princepelui ; vre­
mea intrigilor cînd, în saloanele Bucurescilor foi a o lume febrilă,
purtînd vorbe de colo-colo, trimeţînd cadouri cocoanelor, surori­
lor sus puse, ori cumnatelor cu trecere pe la dregătorii cei mari.
"Azi ar trebui .să fac heretisirea de bună venire la Domnitor, dar
'cum să merg cu capul ăsta mare şi înfundat, să-i spun acele dulci
cuvinte pe care le aşteaptă de Ia mine, ca să nu mai vorbim că ar
fi bine să scotocesc prin bagaje şi să trimit femeilor apropiate lui
niscai scatulce cu odoare adevărate, niscai diamanturi din cele
veritabile, cîte mai scăpaseră de lăcomia Herulei Lucrezia Vimer­
catti, pentru că Sophiei, sorei mai mici a Princepelui nu mergea
'să-i oferi niscai imitaţiuni pentru că avea bancherii ei, maranii ei,
ce odată se uitau la o piatră şi ştiau a cui a fost, pe unde a tre­
cut ca gaj pentru niscai sume de pomină. "Las, mă duc mîine", ho­
tărî şi bătu din palme. Intră o roabă ţigană cu ochi ca Iătura,
Rafira sau Sultana, nu mai ţinea minte cum îi zice. Sta la ei în
casă de 45 de ani, îmbătrînise, îi căzuseră dinţii şi nu se mişca.
Tngropase vreo opt copii din cei vreo 26 cîţi făcuse, dar nu se cu­
noştea, avea aerul căzut al altor slugi.
"Cahveaua", poronci, "şi papucii".
Papucii erau la picioarele lui, în casă mai ardea un jăratec mol­
'corn. Toată noaptea Neranţula lVIavrodin vîrîse buşteni în sobă.
25
[26]
ţ
1
Avea un spate frumos arcuit ca un cembal, roşcat în lumina ru­
binie a flăcărilor şi părul grecesc răsturnat peste umeri îi acoperea
coapsele. Sînii mici şi ascuţiţi ca neşte ghiulele turceşti îi loveau
genunchii şi ea se întorcea rîzînd cu dinţi albi de iapă şi-l privea.
"Psihi-mu, nu-ţi este somn încă 1"
Şi dacă i-ar fi fost ce-ar fi putut să facă 1 Era gureşe, veselă,
al ei bătea cărţile la pharaon, avea să vie acasă abia peste trei zile
şi dacă se întorsese, cum se va Întoarce ea în această dimineaţă cu
un diamant încastrat într-un inel cu pecete despre care o să spună
că l-a găsit prin fundul vreunei lădiţe de taină, el, Lazu Mavrodin,
avea să o crează, visînd la clipa cînd o să i-l ceară pentru a-l juca
la cărţi pe cine ştie ce sumă. Putea s-o înşele, să-i dea una din
pietrele acelea false, dar pentru ceea ce-şi pusese în cap nu se
potrivea. Unei astfel de muieri care arăta tot ce dobîndise, oricui,
trebuia să-i oferi lucruri scumpe şi preţioase pentru ca vorbind în
urechea confidentelor să spuie de unde le căpătase, ducîndu-i lui
faima, ce pe asta se baza tot viitorul. Cît priveşte pe Princepe, el
avea să-I cumpere cu o puşcă englezească cu glonţ special care
Iărîma vînatul în bucăţi, vînatul greu, cum ar fi fost mistreţul şi
cu asta se achita de toate păcatele în faţa înaltei feţe. Iar despre
doamna, cu o pereche de canari de patru note, şi ei aduşi de la
Venezia, de nu vor fi răcit, cît îi ţinuse el în trăsura minunată a
baronului tot timpul călătoriei, în coliviile lor acoperite cu un şal
de mătase de Rindea, se numea că a cinstit-o cu gîndurile cele
mai bune.
Neranţula Mavrodin îl pusese în curent cu toate evenimentele
mai mari sau mai mici de la Curte. Nu trebuise s-o roage prea mult.
Avea o minte sistematică, nu uita nimic, de la modă pînă la arnan­
tele consulilor, care cu cine se ţinea şi unde, ce mai era la slujbele
mari, cine îl mîniase pe Princepe şi cum, ce scrisori se primeau şi
de la cine, ce se spunea despre ciuma diplomatică după care nu
murea nimeni, ascunzînd de fapt gînduri de fugă ale Domnitorului,
dar cite nu aflase în cele cîteva ceasuri trecute în nebunii trupeşti
pînă la venirea zorilor cînd femeia îşi îmbrăcase hermelina, îşi
luase căţelul acela cu cap de furnică şi dusă fusese, să n-o apuce
lumina zilei şi s-a zărească vreun suflet că ieşise pe poarta din dos
a casei lui care dădea spre maidanul Dulapului de unde, cu sania
pregătită, un om de încredere avea s-a aducă pe neştiute în aşter­
nutul soţului.
26
,
r
-""'"'-
[27]
r
-""'"'-
Roaba venise cu cahveaua şi cu ciubucul din lemn de Alep.
Alături, pe tava de Danţca, stătea punga de căprioară cu tiutunul
în ea, un tiutun dulce de Stambul fumat de mazili la Vos­
for, privind spre dulcele arhipel pe care visau să-I străbată cu ca­
baniţa pe umeri, pe corăbiile ce avea să-i ducă în paşale. Mirosul
amărui umplu odaia. Muierea desfăcuse perdelele şi o lumină pu­
foasă pătrunse în odaia afumată, încărcată de blănuri şi miţe albe
pe care stăteau aruncate în desordine perne mari, îmbrăcate în
mătase. In acel aer stătut de dimineaţă mai pluteau parfum urile
muierii abia plecate, un amestec de apă de obraz şi sulimanuri, de
mosc şi lavandă, ceva greoi, şi dulce în acelaşi timp. Neranţula
Mavrodin avea unghiile de la mîini şi de la picioare văpsite şi în
jurul pîntecului purta un lănţişor de aur subţire ca un fir de pă­
ianjen ce se rupsese şi sta rătăcit în mijlocul unui covor de Smirna,
roşu ca para focului, un Ghom cu desene cunoscute sub nu­
mele de Zil-i-Sultan, adică Umbra Sultanului, cu un Arbore de
viaţă aşezat între motivele florale. Roaba adună podoaba cu grijă
şi-o aşeză la capul sofalei celei joase într-un bulb de argint cules
de un anticar din bazare şi cumpărat de către Hrisant Hrisoscelu
la Rhodos. Nu spusese nimic, nu se mirase, era la a cincia sau a
şasea generaţie de robi şi ştia că nu trebuie să vorbească decît dacă
e întrebată.
- Deschide ferestrele, zisese Hrisant Hrisoscelu, să intre puţin
aer. Că n-o fi atit de frig afară, nu ?
Ţiganca se dusese şi făcuse ceea ce i se ceruse. Era o dimineată
turbure, ningea molcom, S2 auzea zăpada căzînd peste zăpadă ca
într-o frunză de dud cînd rod viermii de mătase. Din Turnul meri­
?ian s� auzi glasul ceauşbaşalei care anunţa orele cu glas mare,
Iarna ŞI noaptea, cînd praful de puşcă nu prea lua foc, ca vara în
văpaia zilei. Nu era tîrziu, nici prea devreme. Nu-i era foa�e,
bău cahveaua privind melancolic la Iănţugul subţire pe care tre­
buia să-I trimită repede Nerantulei Mavrodin. Noaptea aceasta
fierbinte nu-l făcuse mai fericit. Un gol il pustia, senzaţia ulti­
melor două luni de la Venezia revenise, nici călătoria grea pe
care o făcuse, nici acea femeie frumoasă nu reuşiseră să-I facă
să uite pe Herula Lucrezia Vimercatti, aşa 'cum bănuise. Va trebui
să treacă încă vreme şi nu se ştia cîtă, îşi spusese. Ar fi trebuit
să vadă dacă cumva sosise ceva cu poşta de la prieteni. Luă clopo­
ţelul de pe măsuţa turcească, plumbuită pe margini şi încastrată
cu fildeş. Asta era pentru secretar care aştepta dincolo, în cance-
27
[28]
•
I
"
larie. Livonianul se arăta numaidecît, bărbierit la sînge, cu hainele­
evropeneşti călcate, cu aceeaşi faţă impenetrabilă, cu un surîs care
nu spunea nimic, ci voia să arate numai o atenţie neexagerată lat
cele ce trebuia să afle.
- Au sosit ceva fogliete în lipsă? N-am mai citit un jurnal de­
o lună şi mai bine.
- Cum nu ? Şi corespondenţa, zise acela şi se şi prezentă cu'
un teanc de hîrtii pe care le lăsă pe măsuţă. Sunt multe acturi de
la moşii, rapoarte ale vehililor şi socoteli pe care o să le descurce­
dumnealui, logofetul Caliarh ...
- Bine, să nu mă turbure nimeni.
Şi după plecarea secretarului începu să scormone în grămada de
plicuri aruncate la întîmplare, cu o furie curioasă. Ştia cum ar fi
arătat un răvaş din partea Herulei Lucrezia, pentru că mai pri-.
mise de la ea cîteva scurte comunicări ascunse în plicuri;
francese, parfumate, de culoarea muştarului, dar din vălmăşala
aceea de mesagii nu se ivea semnul pe care l-ar fi dorit din toată
inima. Dealtfel nici nu avea cînd să sosească o astfel de leteră.
Recunoscu scrisullătăreţ al generalului lVIilaradovici, inamicul lui
Ipsilanti, despre care Langeron spusese odată că nu e "le sauveur
de Bucarest", ci "le sauteur de Bucarest", glumă rămasă celebră în
otrăvitullor de oraş. Nu-l deschise, nu-l interesa. Iată şi caligrafia.
grecească a lui Elenco, cine ştie ce cerere de bani mai ascundea.
Imbă trînise şi ea, probabil că se ţinea cu tineri vicioşi sosiţi la
Smirna şi care se lăsau plătiţi pentru serviciile lor amoroase;
Theodosie Zygomalas îi trimesese Threnosullui Duca într-o nouă
ediţie, frumosul cîntec despre Căderea Constantinopolului, poate­
mai măreţ, decit acela al lui Critobul din Imbros, dar acum nu­
mai de asta nu-i ardea. Cum spunea bătrînul Caton, la melanholie­
e bună varza crudă ... Aruncă hîrţoaga cît colo, fără măcar să ci­
tească de unde trimetea acela preţioasa carte. Cu o mînă distra tă
răsfoi foglietele aduse prin Casa de Comerţ a lui Constantin Bagi
Popp din Sibii de la Vi ana ; Mercure de France, J ournal de l'Em-·
pire, Morning Chronicle, Moniteur, ziarul Curţii din Paris, Mor­
genblatt, un ziar din Tubingen şi bătrînul Telegraf grecesc. Ştiri
de la Paris, Londra şi Viana, lucrări diplomaticeşti, nu mai ardea,
praful de puşcă în aer ca altă dată, Evropa se pusese pe petreceri
şi aici şedeau în oala dracului. Neşte Cantacuzeni se certau cu ur-·
maşii Ipsilanţilor pentru ţiitoarele comune ce le trecuseră prin
paturi, luase foc un ospel la Basel, mai nimic. Paşa din Belgrad!
28
•
ţ
I
... WilA........:: ..... - .... ;_- __ ii. � ___o-- ,-----.--
1
...."
[29]
1
�,
mai ucisese cinci simpatrioţi, ba, nu, iată că se mai afla cîte ceva
şi din foile astea. Corespondenţii de la Bucuresci transmiteau că
primul favorit al Princepelui, Philippe Linchoux, de fapt Filip
Lenş era în disgraţie, asta i-o spusese şi N eranţula Mavrodin astă
noapte. Gurile rele cîrteau că prinţul strigase la el timp de un ceas,
dar nimeni nu putuse penetra causa cîteva zile. Cu mari stră­
duinţe însă corespondentul aflase: se descoperise că totuşi acest
om de încredere al Domnitorului coresponda cu Reis Effendi în
vederea dobîndirii tronului în casul în care Princepele ar fi fost
răsturnat şi domnia ar fi luat-o cămăraşul ambiţios, care avusese
neobrăzarea, între altele, să facă daruri Paşei din Vidin, trecînd
pe numele lui ceea ce Inalta faţă trimetea cu regularitate acolo
pentru sprijin la domnie. Necugetata faptă îl hotărîse pe exce­
lenţa sa să-I expedieze pe Lenş în exil la Castoria, dar din in­
discreţiile surprinse de cel ce scria aceste lucruri, reieşea că consu­
lul austriac Kreuchely îl sfătuise pe un confident al Domnului să
nu-l trimită acolo, unde Lenş ar mai fi putut cabala împotriva
Inaltei sale persoane. Von Miltitz, excelenta nemţească, era de
aceeaşi părere, dar numai viitorul avea să decidă asupra acestor
încurcate trebi. Intr-un alt număr, Telegraful grecesc mai scria
că se vorbea despre bancruta unor bănci ce abuzaseră de svonul
ciumei pentru a-şi lichida fraudulos creditele, profitind de boala
diplomaticească. Se amintea de aerul rău de Snagov care pro­
ducea toate nenorocirile în acest oraş, aer de mlaştină ce nu fă­
cea bine sănătăţii. Indiscretul corespondent mai aducea la cu­
noştinţă publicului cetitor că Princepele se arăta misterios şi că
luminile lumînărilor se vedeau pînă în zori în fereştile palatului
deşi se ştia că petrece la Casa Arnăutului cu ţiitoarea sa. Marula
Korban, ce se ţinuse şi cu Finansul Basarabiei, spioană, ori ce,
prepusă de turci să afle ce gîndea Mărita Faţă şi ce secreturi se
ascundeau în capul domniei sale. Intr-alt număr al jurnalului se
mai da ştire că după toate probabilităţile baronul Meitani ce fu­
sese mai întîi băiat de prăvălie la Adrianopole şi-şi cumpărase o
dugheană făcînd ceva avere, după care devenise comis al banche­
rului grec Sachelarie, şi el baron austriac, ca şi actualul baron
Meitani, ar fi mijlocitorul afacerilor Princepelui în materie ban­
cară întrucît era singurul lui creditor şi lua dobînzi usucătoare pe
care nenorocitul de popor le plătea cu multă sudoare. "Ştirea n-o
să cadă bine", gîndise Hrisant Hrisoscelu, uitînd de durerile lui de
cap din acea dimineaţă şi mai citi cu sete că acelaşi baron fusese
29
[30]
v
T' .
�.
,
prins de către domnitor că a pus ducaţi falşi în circulaţie; făcuse
cercetare mare din care reieşea că de fapt sumele fuseseră înca­
sate de oamenii lui de la neşte negustori de oi de la Stambul.
Aceştia plătiseră aici cu monede calpe, afacerea era încurcată În­
trucît negustorii tăgăduiau vina şi se aflau sub cercetare. Acelaşi
corespondent mai dădea şi ultima ştire neliniştitoare despre Prin­
cepe. Din relatările verbale ale celor din jurul Curţii rezulta că
Domnul este cam îngrijorat din pricina svonurilor ce circulau în
oraş şi anume că turcii nu văzuseră cu ochi buni întrevederea se­
cretă din pădurea Pantelimon dintre Măria Sa şi un agent secret
austriac ce participase numai de ochii lumii la acea vînătoare or­
ganizată tocmai pentru a ascunde convorbirea ce durase mai bine
de trei ceasuri. Cum Ahmed Aga avea spioni în toate casele din
Bucuresci, Princepelui nu avea să-i fie moale, pentru că de multă
vreme era bănuit că trage cu ochii spre austrieci, tratînd trans­
miterea averii peste graniţă printr-un bancher din Herrnan­
stadt, ştire ce-l putea costa şi capul. Toate se conjugau, deşi
erau ştiri mai vechi decît ceea ce aflase de la Neranţula Mavro­
din: oraşul fierbea, domnia Măritei Feţe nu mai era atît de
sigură: arnăuţi! neplătiţi intraseră peste călugării de la mî-
năstirea Căldăruşani sub pretextul că aduc un boer în surghiun,
trimişi fiind de Domnitor şi după ce-i schingiuiseră pe aceş­
tia, le furaseră argintăria şi vasele scumpe, bisericeşti, fugind în
munte. Mumbasirul domnesc cu albanezii nu mai fuseseră prinşi
pentru că Princepele nu trimesese potera după ei pentru a nu-i
molipsi şi pe ceilalţi, şi ei neplătiţi în lefi cu lunile. Toate, puse
cap la cap, vorbeau despre întunecarea puterii domnitorului care
arăta verde de supărare şi nu mai voia a ştire de nimeni. Cămina­
rul Dresna în timpul acesta fusese făcut mare clucer, după ce ne­
vastă-sa stătuse zi şi noapte cîteva săptămîni cu Pulcheriţa Mavro,
sora cea mare a Prinţului care, în absenţa Doamnei, făcea onoru­
rile curţii. Pe Elena Ciucurluc pe care Hrisant Hrisoscelu nu avea
cum s-o uite de la o datorie, Princepele era cît p-aei s-o piardă.
Aceea, gură de Tîrgovişte, apucase să spună la o soarea, între ele,
muierile, că Domnitorul o luase pe urma altuia, care fugise cu mi­
lioanele la Italia, lăsînd ţara de rîpă şi 'că va fi vai de cei ce-ar
sta cînd 01' da turcii în ţară şi-o să-i facă bucăţi pre ei, cei ră­
maşi. La care, aflind Măria Sa astfel de vorbe spurcate, se arătase
milos şi spusese că auzind ce fricoasă e SIătineanca, o s-o ajute
să scape de o asemenea primejdie şi o s-o trimită în surgun la
30
....
\
[31]
pa2
mînăstirea Măxineni, unde era multă pace şi linişte. Abia după
ce prieteni de-ai gureşei femei aşteptară îmblînzirea mîniei dom­
neşti şi vorbiră, i se îngădui acesteia să se retragă pe la moşiile ei,
ca să nu sufere.
Pe Hrisant Hrisoscelu aerul dulce de afară îl înviorase, Nu se
schimbase nimic cît lipsise de aici. Trebuia să tragă un pac de
otravă cît nu se ducea jarul rămas în cămin. Fumul dulce al
tutunului de Macedonia umplu odaia de un damf subţire, verzui
care se ducea spre ninsoarea de afară. Ce tihnă! Nu bătea vîntul,
se auzea de departe scîrţîitul morilor de la Radu Vodă şi cîte un
clopoţel de sanie. Neranţula dormea, probabil, în patul său sau
îşi chemase bijutierul să-i pretăluiască piatra dobîndită. Pînă seara
avea să umple Bucurescii de svonuri. Avusese grijă să-i spuie
că se întorsese mai bogat decît plecase şi că o să trimită tuturor
cocoanelor mărgăritare şi inele de la Venezia, unde aurul era de
pomană. Asta pînă în Săptămîna nebunilor.
- Ce mai e şi asta? întrebase femeia.
- Cum, voi aţi uitat obiceiurile cele bune, ori n-au ajuns pînă
aici ştirile evropeneşti ?
Neranţula nu ştia nimic.
- N-ai auzit de pasquinate, cînd hierodulele cele frumoase şi
scîrnave se travestesc şi petrec pentru a scoate din smîrcurile plic­
tisului înaltele feţe ale oraşului ce ţin ginta şi obiceiurile mai vechi?
- Trăim într-o ţară creştinească, Hrisant, ori te-ai nebunit
pe unde ai fost? zisese frumoasa femeie, ştergindu-şi obrazul dat
cu chinoroz. Lungile-i plete negre îi băteau curii cînd se mişca în
faţa focului.
- Pe vremea cea bună a altora se făceau, după cîte ştiu eu, şi
travestiri Ia Mogosoaia ...
- Pe acela, pe Hangerly I-au mîncat cîinii, a rămas numai
numele de el, moartea l-au cerşut de la viaţă şi l-au dus unde nu
e nici bucurie, nici întristare.
Hrisant Hrisoscelu se posomorîse, Pe ce istm ajunsese! Aici
moartea face ca o nebună, cum spunea Foletul.
- Adică nu aţi auzit de acele giostri strălucitoare, de turni­
ruri, de intermezzi şi moresche ?
- Dar ce, te crezi la Italia? îl certase Neranţula şi i se aşe­
zase cu ţîţele pe piept. Lumea a căzut la daruri şi se roagă pentru
scăparea vieţii, s-au dus petrecerile şi timpul burlelor. Ce-ţi pasă
ţie care ai călătorit şi nu vrei a ştire ce se întîmplă sub acest soare
31
[32]
,
...
I
,
\
\
o
plin de nenorociri? Ai noştri se gîndesc zi şi noapte la piaţa Ghel­
Mumia unde se scurtează capetele şi des se mai scurtează ...
Luase un guadalup pus la murat în oţet şi muşcase ca să-i mai
stingă lichiorurile băute. Femeia, deşi de neam mare, avea nişte
buze ţigăneşti, probabil că vreo bunică se înghesuise cu vreun
făurar prin vreun grajd şi le spurcase sîngele. O ţinea o foame de
lup, muşca cu dinţii aceia de iapă din pepenele acrit, şi-l stropea
pe trupul gol, lingîndu-l.
- Mai spunece-i cu Săptămîna nebunilor?
Şi-i spusese:
- O să chem croitori de la Viana să-mi facă costume de bal,
că voi da un bal cum am dat la Italia, în oraşul Venezia, cel mai
otrăvit oraş din lume, unde tare am mai risipit ...
- Spune, spune, se bucura ea, şi-l apăsa cu ţîţele pe piept şi el
ii simţea tufa aspră de păr dintre picioare, frecîndu-l pe piele şi iar
se urca pe ea şi cînd se sătura povestea cu glas scăzut cum va pune
fîntîni artiziceşti prin grădina acestei case ce nu avea jocuri de
ape ca ale lui Meitani sau ca ale lui Scuffa şi cum va pietrui aleile
cu pietriş alb şi va aduce apoi de la moşiile lui şi va risipi efebi de
marmoră sub copaci, ca în grădinile italiene şi cum vor cînta mu­
sicile pretutindeni şi bărbaţii se vor îmbrăca în frunze şi vor fugări
fetele prin tufişuri şi, Doamne, ce va mai fi, şapte zile şi şapte
nopţi, dacă nu patruzeci, cît stătea Vodă în Ceair de Sfintele Paşti
şi mai apoi o să se ducă vestea că s-a întors beizadea Hrisant Hri­
soscelu plin de ducaţi, de taleri şi de funduclii turceşti. Şi-n mij­
locul acelei grădini peste care ningea în noaptea ce trecuse, o să
sape un lac mare pe care o să plutească feluci şi cai ce şi un galion
încărcat cu flori, atunci aduse de la sere, taman de la Braşov unde
lăsase el vorbă la neşte florari saşi. Şi toate crengile copacilor vor
fi împodobite cu mascaroni şi va începe carnavalul, cel mai mare
carnaval pe care l-au ştiut vreodată Bucurescii, un carnaval mai
dihai ca acela de la Urbino, despre care se dusese vorba în toată
lumea. Numai ţiitoarele domneşti şi boeroaicele să aibe cu ce se
îmbrăca pentru că el, asta visa, să le dea peste gurile lor puturoase
ce mult îl bîrfiseră, şi-l făcuseră de nimicătură, cît lipsise. Mîine,
zisese Hrisant Hrisoscelu, va trimite pe secretarul lui livonian la
moara de hîrtie de la Mogoşoaia, să-i facă aceia confetti şi serpen­
tine, cum văzuse la Italia, iar la Arsenal să comande pocnitorile şi
artifiţiile cu care o să dea foc Bucurescilor ca să se înveţe minte
fitecare.
32
[33]
Neranţula Mavrodin rămăsese cu gura căscată.
- Pentru asta, iată ce-am pregătit, mai adăugase Hrisant şi
cărase din dulapul în care adăpostise sacul cu pietre false, pre­
ţioasa grămadă, arătîndu-i-o în fugă, prefirînd minunile printre
degetele lui ca pe o ploaie cu diamanturi nemaivăzute.
- Ei nu, că mor! făcuse femeia, dînd să pipăie acele. sticle ce-i
luaseră ochii: galbine, albastre, roşii, verzui lucind în lumina lu­
mînărilor. Dar el strînsese gura sacului, încuiase dulapul florentin
cu o cheie grea ca şi cînd s-ar fi temut să nu i se fure ceva.
- Pot să spun ce-am văzut? întrebase femeia îndurerată că
nu poate să-I răpună în acel pat şi să-i ia tot ce-i arătase.
Asta şi dorea Hrisoscelu, dar nu grăi nimic. Oricum, ea tot avea
să umple tîrgul pentru că nu era de închipuit că-şi va ţine gura.
- Cum doreşti, la sfîrşit, am să dau un banchet de încheiere
pentru că după asta plec, mă duc la Muntele Athos şi mă călugă­
resc şi voi împărţi tot ce-am strîns celor mai frumoase femei din
oraş. Numai că trebue să le spui, dacă tot ai de gînd s-o faci, să-şi
cumpere trăsuri ca lumea, să vîndă boierilor de rangul doi butcile
lor răpciugoase, cociile şi trăsurile mai vechi, pentru că în curtea
mea nu va intra fitecine şi-o să pun arnăuţi la poartă, şi care nu
are un echipaj cum trebue, îl întorc înapoi şi care nu se îmbracă
după rangul său, n-are ce căuta în curtea şi în casa mea, pentru
că o dată e Săptămîna nebunilor şi să te ţii cîte case se vor strica
În oraş şi cîte mueri se vor arunca în fîntîni, ori o să le găseşti pe
la stăvilare, umflate de ape ...
- Bine, bine, mai făcuse N eranţula, tîrîndu-se la picioarele lui,
mai mîngîindu-l ca să-I scurgă bine, dar ce te faci cu Princepele
că a dat neşte legi somptuare, nice birjele nu se mai fac decît
după rang, ferească Dumnezeu să nu ai dreptul la o trăsură cu
stilpi poleiţi şi să te prindă.
Puţin îi păsa lui de legile Princepelui. Mai bine să-i zică ce se
'întîmplase în lipsa-i, şi ea le povestise pe toate, dintr-o răsuflare:
Fata lui Ilieş, cupărelul, fugise după un mavrofor şi acela fusese
găsit mort sterp în patul lui, o ştia Hrisant pe aceea? O ştia. Dar
despre jupîniţele lui Carifolu, negustorul de cherestea de la
Brăila de avea casele mari ale Mavrului, aflase? Le luaseră hoţii
arginţii de zestre, le batjocoriseră şi ele ce să mai facă, îşi dăduseră
foc în grajduri cu gaz. Sceleraţii fuseseră prinşi şi bătuţi mai rău
decît vinovaţii Giurgiului, li se întîmplă moarte după ce jupinesele
jurătoare ce fuseseră de faţă la amarnicele fapte îi recunoscuseră.
33
"3 - Săptămîna nebunilor
[34]
�
\
,
De durere, tatăl fetelor se închisese la schitul Strîmba, să-i fie
pomană în veac năpasta şi după doi ani îi îngropaseră trupul în­
lăuntrul bisericii de-acolo. Marele postelnic Sandu Stamati se des­
mîniase de necazurile ce le avusese şi el cu un fiu ce nu-l ascultase
şi luase o schioambă cu care făcuse un copil, dar de vreme ce lui
îi plăcuse, de ce să nu consimtă la cununie? Alde Neculai Comnen
tot se mai bucura de voia vegheată a Domnului şi-şi făcuse de cap
într-o zi, furînd banii orfaniceşti, dar cîte nu se întîmplaseră în
anii cît lipsise el din Bucuresci ?
- Mai spune, mai spune, o îndemna Hrisant, ca să se odih­
nească, pentru că Neranţula nu-l slăbea, îl lăsa ce-l mai lăsa, pe
urmă turna vinul unguresc în cupe şi şi-l scurgea printre ţîţe, ru­
gîndu-l să-I bea de pe unde ajunsese, că era bun, amărui, mischet
de pustă ...
Aşa, ar mai fi fost de povestit cum arsese casa de la Barboşi a
lui Safta Ruset, cînd plecase aceea acolo cu un ibovnic şi tot stînd
ei în plăceri s-a ivit soţul şi i-au prins nu cum le şedea lor bine, pe
sofale, între perini şi cearşafuri, ci înghesuindu-se pe duşamele ca
grăjdarii, că pe tare voia carnea pietroasă a muierii să fie strivită:
s-o bată la blană apăsarea bărbatului îndirjit ce fusese vîrît în
grosuri de către legitimul află tor, prin hotărîrea Divanului ce nu
se amesteca decît dacă te dovedea. La Curte soseau mereu scrisori
deşarte şi de pizmă după cîte ştia ea, pline de ameninţări şi de
mozavirii, ce nu trecea prin mintea lumească; murdăria sufle­
tului omenesc e grea şi plină de lături! Arătatele întîmplări erau
numeroase, dar lui de asta-i ardea, ori nu era sosit de la drum şi
dornic de muiere? Ce sedeau ei la farmute, cînd afară ningea de
,
topea pămîntul şi nimeni nu ştia taina ce-i lega?
- Mai zi-i ! o ruga Hrisant ca să mai scape.
Nu erau multe: se săvîrşise, aşa, sfînta cununie a Catrinei
Moruzzi în Duminica dinaintea Sfintei Troiţe şi fugise mirele, nu
se ştie nici acum de ce. Era un grec de la Pireu care, ori nu pri­
mise acturile ce le întocmise cu socrii, ori găsise pe o alta, nimeni
nu aflase încă de ce rămăsese mireasa cu buza umflată pe trep­
tele bisericii Sfîntului Nicolae Şelari. Ei, aşa se mai svoneau lu­
cruri grele, de facerea vreunei năvale a rămăşiţelor pasvangiilor
de la Vidin, dar ei trecuseră, furaseră şi neşte fete, îşi dăduseră foc,
primejdia se dusese, acum erau alte griji. Păuna Filipescu suferea
o cuvioasă văduvie la mînăstirea Mărcuţa, unde îngrijea de nebuni,
dar fapta ei nu făcea gaură în cer după cîte petrecuse. Elisaftei
34
-
I
I
I
I
�
[35]
-
..
Balş aveau să-i dea părinţii zestre 22 de sate, 20 de iepi cu mînjii
lor, vreo şapte ţigănci ertate şi slobode, başca şiragurile de măr­
găritare moştenite de bătrîna ei şi heleşteele şi blănile şi ca­
sele din Dealul Spirii, şi morile, ba era vorba de o mină de
aur de n-o ştia nimeni, toate pentru un scelerat de prinţ
austriac pe care îl tot aştepta şi el nu mai sosea de la dru­
murile pe unde umbla că era militar şi dacă scăpa cu viaţă avea de
gînd să stea la locul lui cu fata aceea ce nu împlinise 19 ani. Numai
că şi cu ea era o poveste, de n-ar apuca s-o afle striinul : cînd avea
16 ani şi sta la Cîrligătura, la locurile lor au venit neşte pehlivani
de mirare cu circul lor, cu focuri în beregăţi şi cu cercuri şi cu mers
pe sîrmă şi s-a uitat copila la unul, nu zici că o deochease, vru­
sese să plece după el şi nu se ştie dacă nu au cusut-o doctorii la
Peşta, că nimeni nu suflase un cuvînt, dar ceva tot nu era cum
trebuie că fata şi-acum ofta şi cum vedea ţigani o apuca un dor
de ducă, de abia o ţineau. Mai an, de Sfintele Paşti, că tot vorbiseră
ei de asta, de Ia Mitropolie se furase icoana făcătoare de minuni
a Sfîntului Andrei, patronul breslei bumbăcarilor şi aceia şi-acum
strîngeau bani ca să facă alta la un zugrav de subţire care ceruse
luna de pe cer, că nice el nu se apuca de treabă pînă nu-i dădea Al
de sus duhul său şi asta costa. In ce priveşte lumea din Bucuresci,
cocoanele făceau echitaţie la Herăstrău vara şi venea lumea buluc
să privească armăsarii arăbeşti dansînd ca la Viana, la manej, ori
să sară porţile şi tufişele cum ai trece peste un pai. Unde mai
pui valtrapurile galbene şi verzi, cu ciucuri, cismele şi oamenii
care-i buşumau cînd stăteau să se odihnească, şi cravaşele de piele
englezească, fină, rafturile şi tacîmurile aurite după moda tur­
cească ; adică de ce îi spunea ea, N eranţula, toate astea, că nice
nu trecuse un ceas de la intrarea lui în Bucuresci că se şi dusese
svonul că-I văzuse careva sosind cu ditamai trăsură de Beci, ca o
gondolă, neagră şi cu stîlpi împărăteşti, cu oglinzi şi atlazuri, trasă
de 6 cai unguresti, cu care, ea, una, i-ar fi fost frică să iasă la
sosea în astfel de vremi ca să nu-l supere pe Princepe, dar, mă rog,
dacă o să trimită şi înaltelor doamne de Ia curte cîte o piatră,
desigur mai scumpă decît cea dobîndită de ea în acea noapte mică,
atunci nu se mai speria. Asta îl mai costase o blană d � caracul,
scoasă din dulap, pentru a stinge orice invidie faţă de ele şi
mai ales pentru a deschide şi mai bine gura lăudătoarei care
avea să-i zăbunească de cap pe toţi locuitorii acestui sat mai mare,
sîrguincios la svonuri, ducînd şi mai departe vorbele şi sporind
35
3*
[36]
ro'
,...
" --""-�"-.-- --------------------
ceea ce auzea. Ca persoană cu meriton ce era, n-avea decît să le
aprindă minţile lacomilor de plăceri locuitori ai Bucurescilor în
aşteptarea acelei Săptămîni a nebunilor cînd, el, Hrisant Hrisos­
celu, scăpătatul, lipsitul de avere sau cu numai o rămăşiţă din ea,
o să le arate faţa unei vechi răsbunări pe care o clocea de ani de
zile cu o răbdare cum numai cei ce ştiu gustul ei otrăvit o au ...
- Cînd te mai văd? il intrebase în uşă Neranţula Mavrodin,
ţinînd în braţe căţelul acela mic cu ochi încărcaţi de neurastenie.
- Cine ştie? făcuse el dînd din umeri, poate la Săptămîna
nebunilor ...
*
In aceeaşi zi, spre seară, după prostul obicei al Ţării Româneşti,
fără să se anunţe, la poarta curţii beizadelei îşi făcură apariţia în­
tr-o sanie trasă de doi tele gari îmbrăcaţi în valtrapuri, Ionică
Greceanu şi Vasilică Ghica, afumaţi bine că soseau de la o nuntă
ce ţinuse o săptămînă şi aflaseră din tîrg că boer Hrisant Hrisos­
celu se afla în odăile lui, zăcînd de oboseală. Nimeni încă nu-l
văzuse la faţă, nu se arătase, cei ce-l ştiau erau, muşteriii de la
cahveneaua grecului Emandi, cel ce şi umpluse Bucurescii de
vorbe: cum arătau caii ungureşti ai noului sosit, şi, mai ales, ca­
rozza aceea care turbase lumea.
Hrisant Hrisoscelu îşi făcuse morticica de după masă, aţipise
adică preţ de un ceas, un ceas jumătate după o masă belşugată, cu
ananas de la cămări şi struguri uscaţi, cu friptură de curcan şi
sosuri îndrăcite englezeşti, aduse pe la vămi de negustori cinstiţi.
Visase că-I strînge careva de gît; era contele Vimercatti şi se tre­
zise cu capul turbure, privind năuc prin perdelele geamurilor. Ce­
rul era verde ca ceaiul, stătuse ninsoarea, se punea gerul, ştia cum
arată o astfel de după-amiază pustie în acest oraş cînd puteai să
auzi cum cad ultimele frunze în pădurile Cotrocenilor pe o pojghiţă
de ghiaţă şi trece un stol de ciori spre stăvilarul de la Grozăveşti
şi aripele lor parcă ar tăia hîrtie. La poartă era svon mare, Afen­
duli cu arnăuţii se răsteau la careva, se făcu năvală şi se auziră
strigăte. La uşă bătu logofetul Caliarh care-I aştepta cu toate ana­
tefterele şi catastifele, să-i dea socoteală pînă la ultima para de ce
făcuse în lipsă.
- Ce-i ? întrebase Hrisant, intrînd în papucii de mătase şi
căutînd cahveaua ce ar fi trebuit să fiarbă undeva prin apropiere,
36
"- .... A_�:;;'·_· ... "';!iiiiiJ ..... __ ..... , ........ �· _:__-�----
[37]
..
l-Au năvălit alde Ionică Greceanu, cu Vasilică Ghica, sunt
băuţi; nu, că trebue a vă spune lucruri mari...
Nu-i plăcea, dar nu mai avea ce le face.
- Lasă-i, făcuse cu lehamite.
Totdeauna aşa păţea cînd se întorcea de la drum lung. Aceştia
se înfăţoşau, voiai nu voiai, cu sacul plin. Altădată vederea lor
i-ar fi făcut plăcere, dar acum avea o somnolentă şi o lene ce nu-i
mai priau. El nu la vorbele din tîrgul Bucuresci se gîndea, ci
unde-o fi acum Herula Lucrezia şi cu cine ...
Se auziră sunete mari pe podele şi după cîteva clipe în odaia
în care mai ardeau bucăţi de mangal în căldări de metal, puse sub
fereşti ca să îndulcească aerul cît se mai răceau sobele cele mari,
pătrunseră cei doi: unul mic, negricios, cu o faţă şireată, cu ochii
codaţi, Ionică Greceanu şi Vasilică Ghica, zis şi Rît de porc, că
,swea o gură aridicată spre obraji şi aruncată înainte ca şi cînd me­
reu ar fi amuşinat ceva.
îi urară pe greceşte de bună venire, "Ghiasu", îl îmbrăţişară în­
friguraţi, lovindu-i spetele cu palmele şi privindu-l de cîteva
ori ca şi cind ar fi vrut să se încredinţeze că el e şi nu altul, după
atîtea întîmplări prin cele striinătăţi.
- Bată-te să te bată, unde mi-ai stat! spuse ţigănosul, că mi
se urîse să te tot aştept, am crezut că o să mori pe acolo pe unde
apucasei, nu tu o epistolă, un răvaş, să mai ştim cîte ceva, dar tot
am aflat, că lumea e mică ...
Cei doi lepădaseră şi ei demult îmbrăcămintea orientală, nu mai
arătau ca doi loghiotaţi, nu mai purtau calpac şi cabaniţă îm­
blănită, ori brîu în dungi pe mijloc. Erau încă subţiri, nu aveau
24 de ani, deşi semne de îngrăşare dădeau amîndoi. în locul le­
bedelei şi tombaterei se îmbrăcaseră nemţeşte: frac cafeniu des­
chis, cu coade lungi pînă la glezne şi bumbi de alamă, pantaloni
verzi, strimţi pe picior, jiletcă vărgată, cravată liliachie şi guler
scrobit, băţ, nalt peste urechi. Pelerinele le lăsaseră afară în mica
încăpere Întunecoasă unde-i desbrăcau ţiganii robi ce făceau pri­
mirea ; care în curte avînd grijă de cai şi ducîndu-i la grajduri ca
să le dea fîn; care strîngîndu-le ce aruncau de pe ei : fulare de
Paris, ori jobenele de mătase, dacă nu cereau să fie ajutaţi să-şi
scoată cismele şi să încalţe papucii păstraţi la îndemînă cînd voiau
să se simtă bine, ca pe vremuri, cînd purtau caftane matlasate şi
şalvari de frica turcilor.
.",
I
I
j
[38]
I
1
Gazda bătu din palme şi Sultana ori Rafira, cum i-o mai fi
spunînd, se ivi :
- Cahvele şi lichioruri... Ori doriţi vreun vin greu, spaniol
adus de la Venezia, unde se mai află?
Cei doi se priviră, ar fi înnădit cheful, dar parcă Hrisant Bri­
soscelu nu avea o faţă prea primitoare, asta o simţiseră de la ve­
nire, ceva se schimbase în acest chip şi în aceşti ochi de parcă
prin ei ar fi trecut un trăsnet.
- Ce s-o găsi...
Erau gata de farmute. Ţigănosul îi şi dăduse drumul după obi-
ceiul său:
- Auzişi?
- Ce s-aud ?
- Bella Cantacuzen a pus cruce, a luat-o un Rossettesc. O îm-
bracă numai la Stambul. Arată ca o celestină ...
Auzise. Hrisant Hrisoscelu îi tăiase macaroana nou-venitului.
- Dar de călugări rea Elisaftei Cupăreasca ? A ajuns ca o ju-
mătate de frînghie.
- Cum nu ?
Ionică Greceanu făcu un cap de om prost:
- Că n-o fi fost careva pe aici, alde N eculai Negruzzi cu Kos­
.taki Kiriazi şi ţi-au făcut tacrir ?
Nici vorbă.
- Atunci ?
- Mai vine lumea şi prin Paris, mai trece pe la Italia, mai află
omul...
Celălalt se desumflase.
- Atunci noi ne ducem că dacă n-avem ce-ţi povesti, mai bine
ne punem laţul...
- Nici aşa, îi linişti cu un gest gazda. îşi luase în fugă, cît n-a­
pucaseră să intre cei doi, un halat subţire de mătase deşi nu era
cald ca vara şi îi îndemna la ciubucele aduse de roaba ţigană pînă
ce făceau cahvelele prin bucătăriile din dos. Aceea pusese la in­
demînă vasele de argint în care se aflau lichiorurile şi dispăruse
în vîrful picioarelor.
- Să nu vă dau mai bine o vutcă franţozească să vă dregeţi,
că bănui că nu veniţi de la mînăstirea Praporul...
- Las' mai bine lichiorul ăsta că e mai dulce şi mai subţire.
Dar să nu-ţi povestim ce-a mai forfecat şi Catrina Ruset ? se ames­
tecă Rit de porc, şi el gata să vîndă ce ştia.
38
..... JLsdI.A _ a...".eL .... ,!'iiii!i ..... __ ..... r .... " -----...--.-�-�-�:---------
1:
,Ii
1
.:1
.1
[39]
Hrisant Hrisoscelu se făcu la început a nu fi aflat ce teleleică
mai fusese şi asta, îl ascultă ce-l ascultă pe musafir şi cînd acela
vru să-i dea lovitura de graţie şi să-i spuie cine era victima, bei­
zadeaua zîmbi a zicere :
- O ştiu şi p-asta. E baronul Tige. L-au dat afară din armată
iar ea s-a dus după comisul Racoviţă c-o are mai îmboboşată,
Rîseră toţi trei de întîmplare, după care Ionică Greceanu se
lumină:
- Mie-mi pute, a trecut careva pe la tine, nu se poate, aici e
coada dracului, spune drept care a înnoptat în aşternutul tău?
Şi făcu apelul gărzii, cum se spunea între ei, bărbaţii, pe tim­
puri.
- Alde Sevastia Stamati ? Nu, că e în retragere definitivă,
sper că nu ai rămas cu gusturile de adolescenţă, să te culci cu
başoalde ... Atunci, ia stai puţintel: Crysafina Costandachi ? Hai
spune, mărturiseşte că tot nu scapi, asta parcă era cu Iancu Canano,
ori s-o fi săturat? Nu, mai curînd cred că e vorba de Sotnica Com­
nen, dar şi ea a trecut de vîrsta serviciului! Lizica Ipsilanti, asta
trebuie să fie! mai aruncă, cum face un parior care joacă pe cai
mulţi, numai ca să nu piardă.
Hrisant Hrisoscelu tăcea; îşi aprinsese ciubucul şi trăgea fumuri.
Un parfum dulce umplu odaia.
- Nu scoţi nimic de la el, e ruginit în vicleşuguri, se resemnase
Ionică.
Dar începu celălalt, Vasilică Ghica :
- Că n-o fi nebuna de verişoară-mea cu care te-ai mai culcat
tu. Gundula ? Hai spune că nu-ţi fac nimic, tot vreau eu să ne-n­
cuscrim, dar nu se poate, e plecată la Doaga, are tinerii ei, nu era
să te aştepte pe tine, mamă, mamă ce mai mestecă şi asta, e ca
moara de hîrtie de la Mogoşoaia, cere mamă, mamă cere ... Atunci?
Se mai gîndi o clipă:
- E dar, trebuie să fie o femeie măritată, dar să lipseşti atîta
vreme şi să nimereşti tocmai cînd îi pleacă bărbatul la joc de cărţi,
asta e prea de tot. Axinia Palade ? Aş, de unde ...
Mai spuse cîteva nume; Hrisant Hrisoscelu, mut, mormînt,
ca bărbaţii.
- Aflu eu, făcuse Vasilică Ghica, dacă nu ţi-o place ce-i fac
hahalerei. ..
Şi pe urmă îşi aduse aminte parcă:
39
[40]
1
De cînd ai venit?
De-o zi.
Şi n-ai trecut pe la 'Curte?
- Eram ostenit şi Princepelui nu-i bine să-i arăţi o mutră plic­
tisită ...
- Mîine, nu mai sta, trimite-i o leteră, ceva, cu stil, ca stră­
moşii noştri. "Măria ta îţi scriu cu o mînă de ţărînă şi mă-nclin
pînă-n verdele pămînt", du-te şi fă heretisirea de bun venit. I-ai
adus ceva, sper ...
Cum, nu ? Doi şoimi de vînătoare şi o puşcă englezească .. :'
- Glonţuri ?
- Şi glonţuri.
- Merge. Şi doamnei ?
- 16 coţi de pambriu şi neşte pietre, ghiuluri, că tare le mai
place ... Canari de patru note ...
Ionică Greceanu băgă de seamă că e cam puţin.
- Niscai parfumuri?
- Da cum crezi? Şi parfumuri, că era plină Venezia de par-
fumuri.
- Arăbeşti?
- Francese?
Erau ca doi hultani, mîine de dimineaţă la cafenionul Altintop
or să spună la toată protipendada ce auziseră aici, dar asta şi voia
Hrisant Hrisoscelu.
- Parfumuri francese, de cele mai scumpe, că numai ăştia
ştiu să le tocmească bine ...
Se făcu tăcere. Intraseră slugile cu cahvelele fierbinţi şi aburul
lor umplu odaia de un damf amărui. Cerul, afară, se întunecase,
nu mai era verde ca mai devreme, avea ceva amăgit, culoarea de
dinaintea nopţii şi simţiră toţi trei frigul melanholiei acestor
ceasuri.
- Ziceau ăi de te-au zărit, cît au putut ei să vadă la lumina
fanalelor, că te-ai întors cu o trăsură, trăsnet, nice Prinţul nu are
aşa ceva ... întrebă cu o invidie greu de ascuns Vasilică Ghica. O
ai comandat-o pre ea la Londra, ori la Beci, ori la Peşta că numai
ăştia ştiu a face trăsuri cum trebue
- Mi-a dăruit-o baronul Burckhardt ...
- Ce spui?
Creştea sacul lor pentru a doua zi.
40
[41]
-..
- E ceva de capul ei ? făcea ţigănosul cu ochii mijind în spe­
ranţa că faimoasa carozză cu stîlpi poleiţi care-i fusese descrisă de
cafegiu nu arăta chiar aşa cum spusese acesta.
- O berlină ? Cum se poartă acum? îngînă cu limba uscată şi
Vasilică Ghica.
O berlină rotundă, Directoire, cu tarnbour ?
- Ori un cupeu de voyage ?
- Un Berlingot rapid? Spune, nu ne mai fierbe ...
Hrisant Hrisoscelu se făcea că nu ştie, deşi acest lucru nu i se
putea întîmpla tocmai lui.
- După cum mi-a zis care mi-a zis, făcea Ionică Greceanu, e
mai degrabă vorba de un Fiacre a la dorrneuse sau un cupeu Dor­
say, cum am văzut anul trecut la Paris, de stătea lumea cu gura
căscată ...
- Da de unde, nu te pricepi tu la astfel de treburi, după im­
presia mea ar fi vorba de o caleaşcă în formă de gondolă imperială,
care poate fi folosită şi la vînătoare ...
- Are la spate scaun pentru lacheu ? Da sau nu ?
Dar răspunsul nu-l aşteptară nici unul, nici altul, încercînd să
ghicească mai devreme decît acela putea să le mărturisească.
- Ştiu a ClL.'TI , am citit alaltăieri în Moniteur, ăştia sunt la zi
cu toate cele, trebue să fie vorba de o carosă Victoria ori Mylord,
costă o avere. Haide, vorbeşte odată !. ..
Dar Hrisant Hrisoscelu se mulţumi să mormăie :
- Os-o vedeţi cînd o să ies cu ea la Herăstrău ...
- Nucă ne înnebuneşti ! Cum adică cînd ai să ieşi cu ea la
Herăstrău? Păi cînd o să ieşi la Herăstrău, că noi nu mai putem
răbda pînă atunci, doar n-o să ne spui că nu ne iei cu ea ?
- Asta o să mai vedem ...
Cei doi înghetară. Erau familiari cu beizadeaua, dar el păstra
dintotdeauna o răceală rău ascunsă cîteodată cînd nu-i convenea
ceva, lăsindu-i să înţeleagă că-i despărţea rangul; că ei, boeri,
boeri, de familie bună, dar nu se numea că erau copii de printi
care oricînd puteau să moştenească un tron, chit că titlul ăsta de
beizadea nu i se mai potrivea de multă vreme nici lui Hrisant,
Vasilică Ghica, ca mai deştept ce era, schimbă vorba:
- Şi pe la noi ce-o să mai faci, ori pleci iară?
- Incă nu m-am hotărît, deocamdată stau, vreau să dau o pe-
trecere. Mai spre Sfintele Paşti, de Săptămîna nebunilor ...
41
[42]
�,
I
1.
I I
�.
).
i
I I
['
- Ah, făcură cei doi, la semaine des fous, am mai auzit noi
despre chestia asta? Şi cum ai să faci? Că lumea nu e pregătită
pentru aşa ceva. A mai făcut Hangerly un fel de Sabat la Mogo­
şoaia şi ştii cum s-a terminat totul? Principii au capetele înfier­
bîntate, ce li se cuvine a face lor nu e permis tuturor ...
- N-are a face. Am planuri mari. M-am întors cu mulţi bani
şi nu am cum a-i cheltui re, şi-atunci? Mai petrece lumea în con­
tul meu. Staţi să vă arăt.
Venirea lor neaşteptată nu-l găsea nepregătit. Ar fi dorit să-i
fi văzut abia peste o zi-două, dar dacă tot năvăliseră peste el, mă­
car să-i înveţe minte, să aibe ce povesti cînd s-or duce la ai lor.
Scotoci în dulapul florentin şi scoase de-acolo neşte planşe puse în
ţiplă tîrgui te de la anticarii de lîngă podul Rialto şi "De arhitec­
tura'( de Vitruviu, deschizînd paginile la Cartea a VIII-a, capi­
tolul "Despre ape." După care, timp de două ceasuri le făcu capul
mare cu planurile sale nebuneşti pe care le avea, planuri ce le
întrecea şi pe cele ale lui Ipsilante, care voise să lărgească Dîm­
boviţa, s-o unească cu Argeşul şi să aducă Dunărea în Bucuresci.
Treaba părea simplă: cu banii mulţi pe care-i avea prin băncile
veneziene o să comande nişte maşini ce aveau să sape pămîntul
şi să tragă la el în curte şi pe la alţii apa de la Grozăveşti, să n-o
mai lase să inunde grădinile din jurul Bucurescilor sau să-şi facă
de cap la secetă cînd nu puteai să foloseşti un fir. Dealtfel, pla­
nul său avea să fie supus Prinţului şi cu suiulgiul o să stabilească
şi planurile în detaliu, cum se cuvenea. Era vorba despre săpa­
rea unor puţuri şi cisterne prin diferite locuri, de ridicat un turn
de apă care ar fi ţinut echilibrul în tot oraşul şi ar fi distribuit la
voia locuitorilor bunătatea aceea de la Dumnezeu, s-ar mai fi
făcut nivelări după trebuinţă şi puse niscaiva olane în formă de
conducte că doar romanii se pricepeau la toate astea cu două mii
de ani înainte şi nu se mai mira nimeni, dar noi în puturosul ăsta
de Bucuresci, plin de mlaştini şi de oameni fără treabă nu ne în­
duram să ajungem acolo unde alte oraşe se aflau de multă vre­
me ? Puteau fi folosite şi neşte conducte de plumb la nevoie, dar
ele erau mai otrăvitoare cînd s-ar fi stricat apele la călduri şi in­
temperii, slavă Domnului, lut aveau destul cei din Bucuresci !
Mai bune erau olanele, oricum... Cu ocazia asta se puteau con­
strui şi cîteva orologii cu apă, era o nimica toată ...
întinsese planşele pe podele şi aceia se uitau simţind că albesc.
O invidie neagră le cătrănise inima, cîte milioane trebue să aibe
42
1·,1
I
'1
1
,L-.
�_.A==�-' ... *-�------�------�--·��------�-----------------
[43]
omul ăsta şi de unde? Trebuia găsită muierea cu care stătuse în pat
noaptea trecută şi vor afla ei tot, dacă era o minciună sau ade­
vărul ; că asta nu plecase cu mîna goală din patul lui şi după darul
căpătat aveau să ştie dacă nu sunt minţiţi. Hrisant Hrisoscelu
vorbea întruna, îl ştiau cît e de învăţat, dar acum îi lăsase cu gura
căscată:
- Uite aicea scrie totul. Ctesibius din Alexandria, el a inven­
tat forţa suflării naturale şi pneumatica pentru că pe asta se ba­
zează ornicele de apă ...
Şi le povesti cum fiul frizerului descoperise şi înfăptuise, cu aju­
torul unui fir, la capătul căruia se afla o bilă de plumb, prima ma­
şină hidraulică.
Ionică Greceanu simţea că se sufocă. Atunci ar fi plecat să dea
svon în oraş, ori că Hrisant Hrisoscelu s-a zărghit, ori că vrea să
devină Domn, pentru că la banii şi la planurile pe care le avea nu­
mai astfel de gînduri puteau să-i treacă prin cap ... Se stăpîni cît
putu, abia mai urmărind cele ce spunea bărbatul acela blond, cu
ochii asimetrici în care sclipea un grăunte de nebunie. Le arătă
desenate un havus şi un tambur, cum se curăţa apa cu ajutorul
unei substanţe de limpezire, după planul mai simplu al sacagiilor
din Bucuresci, care foloseau alaunul sau pietrele de moară. Pe
urmă pusese degetele peste planşele flotorului şi tambur ului care
aduceau apele spre verticală şi spre cupa care se răsturna stîr­
nind aerul ce proiecta aripele artiziceşti în sus. Le vorbi despre
liniile lunare şi pentru că tot S2 afla la ceasornice le povesti cîte
ceva şi despre ornicele anaforice, de iarnă, cu toate semnele Zo­
diacului, care ar mai fi şi spus fiecăruia soarta. Mai avea ceva de
adăugat şi despre morile de apă de pe Dimboviţa, pe care trebuia
să le moderniseze după cele mai noi cerinţe, cit despre înfrumu­
seţarea oraşului, Bucurescii fără neşte orgi hidraulice nu se puteau
gîndi de aici înainte.
- Dar ce legătură au toate astea cu Săptămîna nebunilor? în­
trebase cu un aer linguşitor, acum, Va sili că Ghica.
- Au, că vreau să fac o petrecere ca la Urbino, ori aţi trăit în
pădure sau la stînă de nu ştiţi ce jocuri S2 fac acolo?
- Ba, cum nu ? se jigni celălalt, că nu suntem nici noi slătari ...
- Păi atunci, nu pricepeţi? Va trebui să fie ceva nemaivăzut,
să stea lumea cu gura căscată ...
� le vorbi despre cilindrii de bronz cu fundul mobil pe care
avea să-i aşeze în faţa Palatului Măriei Sale pe cheltuială proprie
43
[44]
I .
I I
I'i
I
,
,1
.
,
r
ş� despre delfinii cu lanţuri, despre clopotul cufundat în apă,
ŞI despre canalele orgii tetracordice sau hexacordice, or să vadă ei,
geometrii şi arhitecţii, inginerii şi lucrătorii pe care i-a şi tocmit
la Italia şi care sunt pe drum încoace.
Ionică Greceanu şi cu Vasilică Ghica erau terminaţi. Băuseră
lichiorurile care mai rău îi treziseră şi dădeau semne de nerăb­
dare. Afară se instăpînea o noapte rece, senină, cu stele mari şi pe
uliţe se auzea tăietura săniilor pe ghiaţă.
- Păi noi ne-am duce, zisese Rît de porc, tu ce spui, Ionică?
- Am merge că mai avem treabă, ca fiecare, o să te căutăm;
nu uita însă a face heretisirea, că Princepele nu suferă aşa ceva ...
- De ce nu mai staţi, taman acum, cînd voiam să vă mai arăt
ce vreau să ridic aici, pe locul vechilor case bătrîneşti? Că ar.i cc­
mandat marmoră de Preconezia, ori nu ştiţi cum arată marrnora
de Preconezia ?
Pînă să-i răspunză, aceia spuseseră: "Avem cinstea să-ţi poftim
o seară bună" şi erau afară în frig, şi se uitau unul la celălalt ca
şi cînd I-ar fi văzut pe dracul...
*
După un mai vechi obicei, Hrisant Hrisoscelu îşi scutea o ne­
plăcere, renunţînd la o alta. Gîndul de a merge să facă heretisirea
la Princepe îi producea o greaţă fără sfîrşit. Cîteva daruri trimise
CI scuze că nu se află în cea mai bună sănătate, cumpărarea cî­
torva demnitari şi totul ar fi mers cu mult mai bine, dar la o soco­
teală subţire ieşeau destui. Dădeai unuia, nu puteai să-i laşi pe
ceilalţi: aflau cămăraşii, aflau grămăticii, vătafii, ispravnicii,
economul, divictarul, spiţerul Curţii şi ăsta mai dădea un prav
Domnitorului, dimineaţa cînd se scula 'cu faţa la cearşaf după
vreun somn uimit, şi-i mai turna în urechi vreo vorbă-două; nu
era bine să-I uiţi; afla cuparul şi la vreo masă bogată, cînd turna
vinul cel negru, apuca de zicea şi el ceva ; dar hirurgul ? Pe ăsta
puteai să-I uiţi? Lucrurile se încurcau, punea pe hîrtie; se în­
mulţeau : pe cafegi-başa puteai a-l lăsare? Dar pe berber-başa
de-l bărbierea în fiecare dimineaţă? Il apuca ameţeala, aşa că
trecea la vechiul rninavet şi s-apuca să cînte, să nu se mai gîn­
dească la cîte belele se legau de întoarcerea asta. Pe la uşi, 10-
gofetul dădea tîrcoale cu anatefterele în care se aflau cifre în­
curcate ce atît îl oboseau, dar nici să te faci că nu-ţi pasă nu se
44
.... tbdi •• g,a a.... ......... ,. __ ... __ .. """0!II!. ,-- _
[45]
*- -
putea, pentru că asta însemna ruina. Şi aşa îi încăera ca sa-l
afle: care vătăjel nu se vedea în locul lui Caliarh, tăind şi
spînzurînd şi acesta parcă scăpa averea mişcătoare şi nemişcă­
toare a boerului de sub priviri ? Ce era mort, ce-i luase Dumne­
zeu minţile? Aşa că într-o dimineaţă, cînd, pentru a zecea oară
îşi spunea trăgînd din ciubuc că ar fi fost vremea să se înfăţo­
şeze la curte, ca să se scuze, oricum faţă de el însuşi, pentru lenea
ce-l cuprinsese, îl chemă pe logofet cu registrele, ceru cahvele şi
spuse celorlalte slugi să nu primească pe nimeni, ori de unde ar
veni că are treabă.
Afară era o iarnă goală, ningea de rupea pămîntul, se îngropa­
seră Bucurescii sub un strat de omăt de un metru şi încă nu se
terminase. Cerul sur şi jos acoperise uliţele şi casele parcă fuseseră
mistuite de un incendiu alb şi mut din care ţîşneau fumuri rare
ce se turteau iute şi se risipeau pren curţile pustii. Se svonea că la
bariere se arătaseră lupii gata să intre pe podurile nedesfundate
şi să năvălească în ogrăzi. Rar băteau clopote la biserica Sfîntul
Ion Piaţă, ctitoria lui Ioniţă Croitorul.
In halat, Hrisant Hrisoscelu trăgea din tabacul de Ianina, adus
de negustorii striini şi vîndut celor agonisiţi şi cu dare de mînă şi
se gîndea la povestea lui Ghinea, grecul, poreclit şi Olariul, Iăcătar
la Rumelia, de unde şi porecla Ţucalas care, ajuns Vistiar mare, se
1ăuda că scrie toată socoteala ţării pe o unghie şi măsura cu cotul
în toate părţile şi nu găsea un om cu coaie ca el. Aşa i-ar fi trebuit
un logofet. Acela ce desfăcea foile în faţa lui, Caliarh, părea moale
şi bun de tras pe sfoară, dacă voia să fie ruinat nu avea decît să
nu-l schimbe. Şi aşa se alesese praful de toate, nici el nu-şi dădea
bine seama de asta. Numai de nu ar vorbi livonianul, să spună
ce risipise el pe acolo, prin părţile pe unde fusese ...
I se făcuse a mînca halviţă ; clătină clopoţelul de pe masa în­
castrată cu sidef şi cînd se ivi Sultana sau Rafira, cum i-o mai fi
zicînd, îi poronci să caute pren cămări şi să-i aducă ce pohtea. Ţi­
nea în mîini neşte mătănii pe care le tot pipăia fără nici un gînd.
Ce vremuri, ce vremuri... altădată nu avea grijile de acum. Se
culca la trei noaptea şi se scula la zece; slujbă, pe la cancelaria
domnească, de ochii lumii, de la unsprezece la patru, cînd se în­
tindea masa. După care îşi făcea somnul cel mic, aţipelul, pînă la
.şapte, cînd începea viaţa: ori se apuca să joace nuci sau ia sic, ori
tura, dacă nu făceau o para la cinci şi stos pe despuiate, pontari­
sind la partide înfricoşate, cu alde Pantazoglu sau Kostaki Ki-
45
[46]
1,
I
, ,
I '
I ,
I
riazi, ajutaţi de nelipsiţii Ionică Greceanu şi Vasilică Ghica şi toţi
şulerii... Era vremea danţului cu cele muieri libere ca N erantula
Mavrodin, ce nu se măritase pe atunci, cu Bella Cantacuzen şi
Elisaf ta Cupărescu ; parcă Păuna Filipescu ce păzea, că nice ea
nu era uşă de biserică şi, Doamne ce mai chefuri trăgeau cu toţii
pe la mînăstiri după ce înhămau şase poştalioni la caretă şi duşi
erau, pe la Căldăruşani, pe la Tariverde, la Fanduru, ori Cocoşu,
de nu-i ştia nici dracu şi cum se mai despuiau de era vară şi bă­
tea uşor Băltăreţul cu mirosul lui de nămol, şi ele, curvele de rang,
o făceau pe naiadele şi îşi arătau toate cele în lumina soarelui
şi erau atît de tinere, abia le îmbobociseră ţîţele, cînd le vedeai
în saloane nici nu ridicau ochii de sub evantalii, ziceai că sunt
sfinte, dar cînd apucau, nechezau ca iepele în călduri şi erau fru­
moase, înalte, bine zidite şi cum mai alergau prin ierburi cu pă­
rul lor ca mierea, curgînd pe spetele puternice, toate logoditc,
toate duse pe urmă la biserică cu popă, cum cerea ighemoniconul,
toate cu odraslele de mînă în jur, scăpînd, ca 'din cuşcă după
amanţi, atunci cînd bărbaţii apucau la chefuri, pe la moşii ori la
vînători.
Logofetul îşi rostea litania lui, în greceşte, arătînd nişte coloane
cu cifre. Ştia el, Hrisant Hrisoscelu că pielea de capră a ajuns o
nemica, 9 bani una şi că pe pielea de bou nu luase anul trecut
decît 45 de parale? Vaca se vindea cu 30 de creiţari oca, iar mielul
scăzuse la 6 bani şi atunci ce se mai miră lumea că boierii scapătă
şi că vătafii nici nu ai cu ce-i plăti? Unde mai pui rînduielile de
vamă, taxele la zalhanale, intrarea la bîlci uri dacă te duceai să
vinzi vitele pe barba ta, catachrisisul vameşilor şi luarea ne­
dreaptă? Vremuri grele, ofta acela şi el iar îşi amintea de Herula
Lucrezia Vimercatti cum venea în gondolă după ce îi pîndea de
la o fereastră, de sus, sosirea pe canal cîte patru ceasuri nenoro­
cite şi îi vedea părul acela roşu şi silueta înaltă pe sub umbra podu­
rilor. Uneori pe la amiază cînd Venezia somnola şi se auzea marea
retrăgindu-se spre larg, uscată de vîntul african rătăcit în oraş şi
de pe faţada vechilor palate cădeau bucăţi de tencuială la roaderea
timpului; o, acele după-amieze leneşe, încărcate de miresme pu­
trede de peşte stricat şi de mirodenii strecurate pe sub portalurile
afumate, cînd îi asculta paşii grăbiţi pe îngusta scară şi o pîndea cu
uşa deschisă. Ea sosea înspăimîntată, ascultînd dacă în urma-i
se închideau grelele porţi cu lacăte şi omul nevăzut, ce-i păzea, se
aşeza pe pontonul de piatră pe care jucau valurile cînd apele lagu-
46
r
I
I
.,
\
.... fâcn.,A_ ......... Jt ...... L!!OOIÎijiiiiiO;;; ............. ;;.".- ..... ----- ...... -----,.--·-----
I
�jJ ,
[47]
nei creşteau. şi atunci o rupea, despuind-o cu grabă, cu o frenezie
a mîinilor ce nu mai puteau fi stăpînite, şi ea ţipa, şi-l muşca de
ureche, şi-l însîngera. Dragostea lor era ca o luptă, nu avea ni­
mic gingaş, voiau amîndoi parcă să se distrugă. Din carnea femeii
ieşeau nişte ventuze şi Herula Lucrezia devenea o mare caracatiţă
lacomă şi avea o mie de braţe şi-l sugruma sub trupul ei puternic
şi�l tăvălea pe covoarele de Smirna. Cînd se însera afară şi prin
ferestrele deschise se auzeau strigătele gondolierilor şi chitarozii
sbîrnîind coardele, pleca grăbită, terorizată de ce avea să i se
întîmple.
- Şi tu te duci? Acum? o întreba, mereu la fel.
'- Eşti nebun, nu vezi că afară s-a întunecat?
Sub cerul verde al Veneziei sburau porumbeii, de parcă soa­
rele i-ar fi ars în acel ultim pîrjol al serii. Zidurile vechi se tocau
singure şi un frig subţire lua locul zăpuşelii de peste zi, briza mării
avea un gust sărat, intens şi femeia se grăbea să-şi încopcieze ro­
chiile de atlas de culoarea cărămidei, aduse de la Damasc sau din
putredul Cairo. Şi se auzeau Iănţugurile şi paftalele lovite uşor
şi 'un parfum insinuant rămînea în acea înaltă încăpere cu oglinzi
obosite în care intrase o rîie coclită şi el o privea încă o dată, la­
com de parcă nu o mai văzuse de un secol. Avea un chip grecesc
şi ochii minunaţi în care murea amurgul, cu tot acel vaiet una­
nim de dragoste din jur, cu rotirea năucă a paserilor de deasupra
lui San Mare iar cretinul de Caliarh îi spunea că preţul jimblei
crescuse la 5 parale pentru o jumate de oca, iar boerii încă nu
stabiliseră nartul băcanilor şi aceia luau pielea de pe cumpărători.
Ştia el, boer Hrisant Hrisoscelu, că măcelarii fuseseră puşi sub o
epistasie specială ? Nu ştia, de unde să ştie ? Aflase că Aretino
Costa Petru fusese prins cu un adevărat monopol ascuns de carne
şi-aveau să-I vîre la gros pentru că domnitorul nu se juca cînd
era vorba să fie tras pe sfoară? Acuş mare brînză nu făcuse el, dar
pentru a-şi spori veniturile, Princepele limitase numărul butucilor
la 15 de fiecare măcelărie şi numai consulii streini mai aveau
dreptul de a ţine soaune proprii întru săturarea lor şi-alor lor.
Toate în numele norodului, ziceau pitacele, ce nu trebuia să su­
fere discolie şi scumpete la cumpărătoarea hr:anei sale. Nice bru­
tarii nu trebuiau să cerce pagubă, aşa încît se făcuse şi pentru ei
cîte, ceva.
Caliarh era plicticos ca liturghia, vorbea de contractele ce înce­
peau de Paşti şi se terminau la anul viitor, spunea suma cărnii de
47
[48]
'1
'1
,
'1
1.
I
I
rîmător la preţul zilei şi el nu înţelegea nimic, îi explica răbdător
şi celălalt se prefăcea a pricepe ponturile pline de învăţături. Dom­
nitorul stabilise precis disposiţiunile articolului 18, unde se poate
ceti că ispravnicul de Curte sau becerul palatului să nu fie volnic
a ridica carne de La vreun scaun fără de o teşcherea cu arătarea
sumei de carne ce era să se ia, dar cine ţinea seama de asta ? El,
ca administrator, trebuia să ungă osiile pentru că altfel rămînea
cu carnea nevîndută şi i-ar fi fă-cut pagubă boerului, ori de ce-l
plătea? Ca să nu se întîmple una ca asta! Dacă nu ştia, trebuia
să afle şi să tragă unele învăţături. Cei ce veneau să cumpere ar­
fi trebuit să dea toţi banii deplin, dar ce, o făceau? Că n-o făceau ...
In odăi ardea molcom mangalul pe la fereşti şi în sobe se au­
zeau grămezile de tăciuni prăbuşindu-se. Afară nu se mai termina
cu tihna ninsorii ; nu bătea vîntul, nu vuia nemic, cădea numai
omătul de parcă s-ar fi vărsat toate magaziile cerului peste Bucu­
resei. Ciorile dădeau roata deasupra pieţii de la Curtea Arsă şi
amarnic mai croncăneau. "Iarnă bogată", cum spuneau bătrînii.
Cel puţin aşa avea motiv că n-a putut ieşi din odăi ca să facă he­
retisirea şi Princepele va înţelege, dacă nu era şi el plecat pe
undeva. Cît îi privea pe Ionică Greceanu şi pe Vasilică Ghica, aceia
nu se mai arătaseră, probabil că zăceau beţi de invidie prin crame,
povestind celor ce i-ar fi ascultat cît de cuprins era el şi cum
venise cu sacul plin ca să umple oraşul de bine.
Logofetul nu terminase. Se înmulţiseră angariile, spunea; pe
unii i-ar fi scutit Princepele de fumărit, de ierbărit, ar fi dat, pe
de altă parte, monopolul scaunelor unor mînăstiri ce numai treabă
pentru cinstite feţe bisericeşti nu era. In dulcele Paştelui or să
vadă ei cu toţii la scumpirea cărnii de berbec pe unde 01' să scoată
cămaşa; dacă la toate astea mai adăugai că se aridicase preţul
şi la lumînările de seu, făcîndu-se 54 de parale ocaua şi că se pro­
hibă esportarea lor în Ardeal şi la serhaturi, ori facerea de
săpun, era o jale! Unde mai pui că se dăduse pitac ca fieştecare
să ardă noaptea numărul cuvenit de astfel de lumînări în felina­
rele aşezate din 7 în 7 metri şi lucrul costa, că numărul nopţilor
nu se micşora, tot atîtea erau într-un an, nu mai puţine. El,
Hrisant Hrisoscelu, de unde să ştie că fusese în striinătăţi şi nu
aflase despre faptele nazirului Casei Podurilor care scumpise grija
pavelelor ce ei, cu toţii, trebuiau să le plătească. La Cutia Milelor
crescuse de asemenea darea de ajutorinţă ; dacă intrai în Bucu­
resei trebuia să plăteşti o taxă, dacă ieşeai - alta, ori nu băgase
48
r
•
\
[49]
....
domnia sa de seamă la bariere cînd sosise că vizitiul avea parale
potrivite prin buzunări ca să nu mai piardă vremea şi le acoperise
din alergătura cailor? Pe urmă logofetul trecu la socoteala aren­
dei ocnelor de le mai avea. Aici socoteala era tare încurcată şi dacă
ar mai fi avut răbdare ar fi venit cu alte acturi mai desluşite, acum
încă nu erau bine întocmite. Hrisant Hrisoscelu făcuse un semn
cu mîna că acela, Caliarh, putea să treacă peste asta şi cînd o mai
avea el vreme o să se socotească la bani mărunţi. Mai prost era că
se publicuise pita cuI pentru întocmirea caftanelor pe care sluga
i-l citi, cuvînt cu cuvînt:
"Cinstiţilor şi credincioşi dumneavoastre, boerilor veliţi ai Di­
vanului Domniei Mele, fiindcă Între alte iraturi ale Cutiei Miloste­
niei, care prin crisoave domnesci se află întocmite este întocmit
şi de la cei ce îmbrac domnescile noastre caftane cu cinuri de boeri
după starea boerilor, de la cel dintîi pînă la cel mai mic, dar vă­
zîndu-se că în această întocmire nu se osebesc cei ce se orînduiesc
într-acele cinuri de boerii hălea, carii au şi venituri, de cei ce îm­
bracă caftane de boerii paialîcuri, de aceea poroncim dumnea­
voastră ca, adunîndu-vă la un loc să faceţi chibzuire pentru aceasta
şi să arătaţi Domniei Mele mijlocul îndreptării în ce chip veţi găsi
cu cale ca teorisindu-se de către Domnia Mea, să dăm nizamul
indreptării. Tolco pisah gospod ... "
- Mare sărăcie trebue să fie în punga domnească de se fac
astfel de legi, zisese beizadea Hrisant Hrisoscelu ce numai cu o
ureche ascultase, dar băgase la cap totul.
- Numai asta să fie şi ar fi deajuns, dar au sporit taxa cu­
nuniilor şi anume 20 de taleri de fieştecare boer mare; 10 taleri
de boer de-al doilea si 5 taleri de cei de-a treia mînă si de la ne­
guţitori, cîte un tale{� de la cununia de ţăran din oraş. Vornicia
Obştirilor e în pagubă ...
- Nici să te mai însori nu e o pricopseală, glumi Hrisant Hri­
soscelu, înţelegînd că era şi mai sărac decît bănuise pentru că
toate aceste stiri si cifre nu făceau altceva decît să-I umple de
, ,
groază.
Bucuriile nu se opreau aici: de la pieile de iepuri ce se espor­
tau se luau 6 bani de fiecare, ca să nu mai vorbim de cei 45 de
bani ce trebuiau plătiţi la fiece şoc de sticlă importată ; la postav
se taxau 6 bani; la cărţile date de visterie, negustorilor li se lua
cîte un taler. în ce-l privea pe el, Hrisant Hrisoscelu ce nu era
boer hălea, ci paia, adică fără funcţie, ad honorern, el nu trebuia
49
C"
1
1
[50]
să plătească caftanul decît la jumătate. Se scumpiseră şi taxele
la vînzările de imobile, un condei important intra la Vornicie şi
de la vitele de pripas, de la scosul buţilor din pivniţe şi descărca­
tullor în magasii. Unde mai pui zeciuiala la cărămizile, la olanele
şi nisipul intrate în oraş, unde dregerea şi curăţirea podurilor pen­
tru care trebuia achitat, că trebuia plătit şi aerul. Dar taxa pen­
tru dulgheri, holtei şi oameni cu meşterşug ce sciau totul din
mica lor copilărie; darea anuală a o sută de podine bune şi trei­
zeci de urşi, totul pentru întreţinerea schepsisului podurilor din
oraş? Cît priveşte Calea domnească a Mogoşoaiei, pentru ea se
făcuse cuviincioasa silinţă a înnoirii, ce înghiţise peste una sută
mii de taleri şi dacă Măria Sa avea răbdare să-I asculte, el, Iogo­
fetul Caliarh i-ar spune că în anul trecut, pe Martie, pentru fa­
cerea Podului Tîrgului de Afară se re cursese la o dare straordi­
nară, impusă tuturor orăşenilor cîţi aveau case şi prăvălii sau
ţineau odăi la mînăstiri şi hanuri, adică: neamuri, mazili, postel­
nici, cumpănaşi, ruptaşi, striini, preoţi, diaconi, scutelnici, posluş­
nici, slujitori şi sudiţi, toţi de obşte ca să dea ajutor la facerea
acelui pod, de la taleri 5, pînă la taI eri 3, după starea fieşcăruia.
Asemenea se percepuseră 8 000 de taleri de la neguţi torii de la
Curtea Veche ca să se facă din nou podul de la poarta din sus
pînă la poarta de jos, cu şanţul, o mulţime de parale, comenta se
logofetul.
Hrisant Hrisoscelu mîncase aproape toată halviţa adusă de
Sultana ori Rafira, roaba ţigancă şi ninsoarea de afară şi vocea
egală, moale a lui Caliarh îi făceau somn. "Dacă o ţine aşa pînă-n
seară nu mai ieşim iarna asta din casă şi doar voiam să vîr groaza
în lume, arătîndu-mi carozza", gîndea Hrisant, privind prin per­
delele dese, afară. Aridică iar c1opoţelul de argint ce suna crista­
lin prin încăperi şi ceru cahvele. "Ori nu bei, logofete ?" Acela
bea, că i se uscase cerul gurii, ar fi luat şi o dulceaţă de caise verzi
dacă ar fi ştiut gîndul stăpînului, dar el avea alte dichisuri.
Cît se mai odihniră de la aprigele lor socoteli, Caliarh îi mai
povesti cum i-au certat cu bătaia, Măria Sa, Princepele pe cei ce
nu făcuseră lucrurile de trebuinţă cu ocasiunea tristă a dumei
mici, ce se ivise din cauza murdalîcului şi pentru că aceia nu fă­
cuseră din partea lor cuviincioasa curăţenie şi pază, metahari­
sin du-şi neguţitoria lor fără de nici o sfială şi mai întreţinînd
boala.
50
\
[51]
>
1
- Îi bătea la falangă şi-i ţinea prin grosuri, dar care cum
scăpa tot la treburile lor spurcate apucau, noroc că s-a îndurat
Dumnezeu de nu ne-a luat atunci pe toţi. Că fugeau care cum
vedea cu ochii, ori pe la moşii, ori pe la mînăstiri, în paza Dom­
nului... De unde multe pitacuri luminate pentru întreţinerea
curăţeniei pe poduri şi cerinţa ca nimenea să nu mai arunce lă­
turi ori gunoaie sub ele, ce aceia ce nu înţelegeau o să vadă pe
dracu'. Pe Podul Mogoşoaiei ştia măria sa, Hrisant Hrisoscelu,
că se puseseră 16 care cu boi şi tîrnuri pentru măturat şi lopeţi,
fiind bună rîvnă a Înălţimii Sale Princepelui ce este asupra lu­
crurilor de folos, legaţi de Casa Podurilor cu oamenii lor şi fac
gătirea materiei pentru a fi curat în tot timpul acel pod. Unii
scriseseră apelaţii, dar amenzile nu fuseseră iertate pentru cei ne­
cuvioşi cu cerinţele domnitorului, pricinuind putoare, că acuş şi
seara puneau în lucrare lumînările pentru a se vedea podurile şi
ce fac acei netrebnici pe ele, întrucît noaptea erau păzite cu fe­
linare.
Caliarh clefăia ultima bucată de halviţă adusă de roaba Ra­
fira, ori Sultana, cum o chema şi aştepta să se răcească cahveaua.
Hrisant Hrisoscelu îl lăsă să se spovedească mai departe. Gîn­
durile lui sburau în urmă, la otrăvita Venezie ; la ziua daurită
cînd, lîngă fîntîna Santa Maria della Salute, o zărise pentru prima
oară pe Lucrezia Herula Vimercatti, cu părul ei căzînd greu pe
umerii acoperiţi de o rochie de culoarea naramzei şi în ochii aceia
uimiţi îşi zărise moartea, oglindită într-o scurtă strălucire a soa­
relui de amiază ce pogora peste oraş. Trecuse cu un mers leneş
de hetairă, numai brăţări şi amînare, zăngănind din acele metale.
Era ziua logodirii Dogelui cu marea cînd trufaşul oraş scotea
din toate pivniţele săracii şi mizerii lui, amestecîndu-i cu nobili­
mea bolnavă şi posacă în haine strălucitoare pentru a se bucura
de atîta istorie. Piatră, aur şi semeţie sub ameninţarea mării ne­
cruţătoare ce visa ironic atît de aproape, uşoara mare, cu caver­
nele ei lichide, cîntătoare, cu spumele albe ce măturau piaţa Du­
calelor. Într-o clipă, femeia se mistuise în mulţimea 'înghesuită
spre scările unei biserici. Sunetele purificatoare ale bronzului din
clopotele veneziene dădeau svon vesel că e ziua fericirilor şi el
se simţise deodată pierdut, înghiţit de mulţimea strivitoare care-i
furase fiinţa pe care trebuia s-o găsească cu orice preţ. Umblase
nebun pînă la Zanipolo, străbătuse podurile, gîfiind, părîndu-i-se
că vede părul ei roşcat, de flăcări, dar nu era adevărat; intrase
51
[54]
\
"
înaltă, bine zidită? Cu un mers de leoaică şi cu un mijloc CÎt un
inel de logodnă prin care trece toată dacă-şi pune mintea?
Atunci, în ochii lui Hrisant Hrisoscelu lucise nebunia.
- Nu se poate să am un astfel de noroc!
- Vino cu mine la contele Vimercatti şi ai s-o cunoşti, e so-
ţia lui.
Ar fi vrut să urle, să-şi sfîşie obrazul în clipa aceea, să or­
bească, să fie ars pe rug numai să nu fi aflat o astfel de veste şi
celălalt văzîndu-i desolarea de pe chip, ghicise.
- Nu trebue să te îngrijorezi prea mult, la Venezia pudoarea
femeilor nu este chiar atît de mare ... O iubeşti ...
- Ce vrei să spui? sărise ars, gata să-I insulte.
Celălalt îl privise cu ironie şi rîsese ascuţit, chiţăind ca un
şoarece.
- Doar nu oi fi gelos şi pe viaţa ei de dinainte? "Ce-a fost a
trecut, prezentul se ascunde în cuvîntul "acum" şi viitorul încă
nu s-a născut", ai auzit aceste frumoase versuri ?
Tăcuse crunt, căutînd în pămînt.
Atunci? îl întrebase Christo Hrisoverghi.
Atunci, spune-mi unde să fiu diseară şi la cîte ceasuri?
Cunoşti palatul Pesaro ?
Il voi găsi.
Lîngă el se află palatul Vimercatti. Spui numele meu la­
cheului ...
- Bine ... La cît ?
- După 10 seara, stăpînii dorm pînă pe la 9, au obiceiuri si-
ciliene. Contele e gurmand, ai grije să pierzi la cărţi dacă te in­
vită ca să te faci simpatic, moare după un cîştig. Cunoşti ta­
rocchi?
Cum nu?
, - Joacă pe sume mici ca să rezişti.
- Am bani, se fudulise, ca şi cînd ar fi lansat o provocare.
Hrisoverghi îl privise cu atenţie. Nu ştia nimic despre el pe'
atunci, se cunoscuseră la rnarchesa Modiglioni, într-o seară şi, ti­
neri amîndoi, frumoşi amîndoi, spirituali din fire, se împrieteni­
seră fulgerător.
- Cum vrei, dacă o s-o faci pe grandomanul n-ai decît, eu
'te-am sfătuit prieteneşte cum s-ar cuveni să te porţi.; Şi încă
54
•
'1
[55]
*'
'j
ceva: nu pomeni nimic despre Napoleon. El a desfiinţat Repu­
blica veneziană.
Plecase posomorît. Nu mai era vară, ploua zilnic, o ploaie ţî­
rîită de toamnă apăsînd acoperişurile. Nu ieşea decît rar la o ca­
fenea unde trebuia să-I întîlnească într-o duminică dimineaţa pe
Trimisul terzimanului de la Stambul, omul lui de legătură cu
Eteria pentru care venise aici cu o mare sumă de bani, să-I co­
rupă pe acela ca să lucreze pentru cauza lor. Nu aveau o dată
fixă de întîlnire, trebuia numai să se afle în fiecare duminică di­
mineaţă, la unsprezece în locanta pustie în sezonul ploilor, aştep­
tînd să apară un necunoscut care-i va spune cîteva vorbe, în­
tr-un anumit fel. Se dusese întins la locuinţa sa de pe Calle del
Mandollo şi dormise neîntors trei ceasuri bune, voind să uite de
frica ce-i inspira ideea de a o revedea. Pe la opt seara se sculase,
aprinsese lumînarea şi-şi privise chipul pustiit de suferinţa ace­
lor luni trecute cînd nu făcuse altceva decît să vină în fiecare
duminică la "Lanterna" şi în celelalte zile să aştepte, ori să pîn­
dească pe străzile înguste ale augustului oraş o femeie cu părul
roşu ce nu mai trecea. Arăta bolnav, chipul supt şi buzele vinete
nu aveau să-i facă nici o impresie verişoarei lui Christo. 1 se pă­
rea că hainele întinse pe pat şi cămaşa de mătase chinezească cu
butoni de diamant erau umezite de briza marină ce intra prin
fereşti. Chemase o femeie care deretica prin ospel şi o rugase să
mai puie fierul pe fracul Iui de mătase şi să aibe grijă să nu-l ardă
cumva. In priviri avea o uimire tristă, i se părea că arată ca un
prost ce nu poate fi luat în seamă, ori ca unul abia scăpat din­
tr-un ospiciu. "Ce face o muiere dintr-un om" şi înjurase birje­
reşte. Trebuia să bea ceva, un lichior sau un vermut ; a, să fi gă­
sit o picătură de anason era şi mai bine. Simţea un gust sălciu în
cerul gurii, era prăbuşit, fără vlagă, nu ar fi fost în stare să lege
două cuvinte în acea noapte şi mai trebuia să mai şi joace ta­
rocchi ; n-avea inspiraţiune, mai bine s-ar fi culcat şi nu s-ar mai
fi sculat niciodată. Era noemvrie, pe canale ploua şi bătea un vînt
rece şi ascuţit, biciuindu-i obrazul. Plecase devreme, învelindu-se
într-o manta şi ţinîndu-şi jobenul cu degetele să nu i-l ia vîntul.
O să ajungă ud leoarcă, cu ghetele scofîlcite, la asta nu se gîndise,
dar acum era prea tîrziu ca să se mai întoarcă, ar fi putut să se
urce într-o birje, într-un Coucou-ernpire sau Într-un Tilbury cam
rare la Venezia, dar nu-i mai păsa de nimic, îi era frică de
55
[56]
clipa cînd avea s-o vadă din nou pe femeie şi de aceea putea să
plouă cu găleata.
Ajunsese puţin peste ceasurile zece în faţa unui peron luminat
sărăcăcios de Un lampadar pe care-I sgilţîia vîntul. Crezuse la în­
ceput că a greşit locul, dar după toate detaliile se afla în faţa
intrării palatului Vimercatti. Un valet cu brabeţi, absent, rece,
fără priviri il întîrnpină salutîndu-l cam cu dispreţ în italiană
pentru că nu înţelegea probabil cum un invitat într-un astfel de
loc soseşte pe jos, dar pe faţa lui nu se citea nici o mirare, băr­
.batul între două VÎrste avea indiferenta condescendentă a servi­
torilor de casă mare şi asta îl mai linişti asupra a ceea ce putea
să i se întîmple în seara aceea ciudată, plină de ploaie şi vînt. Bă­
riuise că va fi invitat la una dintre recepţiile de care acest oraş
nu ducea deloc lipsă, dar nu se auzea sgomotul de voci obişnuit
in astfel de împrejurări şi nici ferestrele nu arătau a fi luminate
il giorno, cum se cuvenea în asemenea ocazii. Lacheul desfăcuse
un cortil uriaş de mătase sub care Hrisant Hrisoscelu intră docil,
urmîndu-l pînă la peronul de marmură foarte alunecoasă din pri­
cina rnîzgăi ce se strînsese pe treptele joase. Intrară şi prima sen­
zaţie pe care o încercă văzîndu-se într-o oglindă din micul şi în­
runecoeul vestibul fu dezastruoasă. Ar fi trebuit să se întoarcă
;CÎt se putea de repede şi să dispară în uliţele veneziene. Arăta ca
un şoarece ud. Părul îi scăpa de sub jobenul umezit care părea şi
el strivit; avea o faţă galbenă din pricina luminii lumînărilor.
Ceea ce il isbi de la început fu o cizmă metalică pentru umbrele
în care într-adevăr se zăreau cîteva, scuturate afară înainte de a
fi vîrîte ca într-un rastel. Pe pereţii din faţa scării principale Cέ
teva cornuri ale abundenţei stricau şi mai mult imaginea pe care
şi-o făcuse despre această casă de oameni bogaţi. Palatul Vimer­
catti avea ceva cazon, asta plutea în aer, prea multă marmoră
mărind senzaţia că intri într-un mausoleu, încăperile pe care le
ghicea în jur trebue să fi fost prea înalte şi mari, reci, prost încăl­
zite în acest anotimp; o senzaţie neprimitoare îşi făcea loc în su­
fletul vizitatorului, dar Hrisant se prefăcu nepăsător, îşi lăsă pe­
lerina imblănită cu jder şi valetul o aşeză într-un fel de furcă
florentină cît vizitatorul privi pereţii tapisaţi cu hîrtie, oroare,
nu cu mătase după moda francesă, fapt ce mărea senzaţia că se
află într-un palat cu pereţii de lemn, cu toată desfăşurarea de an­
cadramente de piatră, cînd vînătă, cînd albă. Un galben stins,
vechi, afumat domina încăperile ce păreau pustii, nelocuite şi
56
•
, I
,
[57]
•
, I
I
lipsa de sgomot, de animaţie îl făcu să se întrebe încă o dată dacă
nimerise unde trebuia, dacă nu cumva Christo Hrisoverghi îi ju­
case vreo farsă.
Valetul îl conduse pe scările greoaie şi ele, neacoperite de co­
voare, la capătul cărora vegheau două statuete cu cîte un lam­
padar în mînă. Uşile din faţă erau vopsite în alb şi-i aminteau
lui Hrisant Hrisoscelu un lazaret de lîngă Giudecca pe care-I vi­
zitase în primele zile ale sosirii lui aici. Intrară într-un mic salonaş
pe podelele căruia fuseseră aruncate cîteva covoare de lînă albă,
'Ceea ce îi împrumuta un aer sărac şi mărea impresia de spital
-pentru că sub o fereastră care dădea spre Piaţa Ducalelor vizita­
torul zări şi o canapea de piele, îngustă şi incomodă, cu o oglindă
Directoire deasupra, după ultima modă. Aplicele de bronz aurit,
dublate cu dungi negre de marmură îi Iăsară un gust mortuar, de
'morgă sau de capelă. Prin alte uşi deschise, trăgînd cu coada
'ochiului zări două sau trei interioare întunecoase şi gustul lugu­
bru al gazdelor îl sperie. "Trebue să fie 'un om militar", gîndil
'Hrisant Hrisoscelu, numai ei stau în nişte grajduri ca acesta, chit
că e încadrat numai în rame de marmură. Ca să mai îndulcească
'Senzaţia de rece şi neprimitor, din instinct probabil, contele At­
tillio Vimercatti care alesese mobilele, cu siguranţă el şi nu acea
femeie, pentru că altfel totul ar fi fost dezastruos, golise un tam­
bour de metal în care plantase un ficus cu frunze palmate. In­
tră în salonul - şi el tapisat cu hîrtie - în dungi albastre şi albe,
cu un plafon depărtat, sub care spînzurau lumînări fine, fără mi­
.ros, într-un policandel cît o roată de car. Perdelele lungi de taf­
fetas, albe şi albastre, cu cordeluţe ce le sugrumau la mijloc, astu­
pau puţina lumină ce ar fi trebuit să isbucnească din piaţa
Ducalelor de la felinarele de jos. O masă acoperită cu o
'placă de marmură neagră, sporea senzaţia de funerar provocată
de mobila din jur, foarte potrivită pentru un palat oficial în care
să fie duse tratative, dar nu într-o locuinţă destinată să îmbie o
'femeie.
- Ai sosit? se auzi vocea prietenoasă a lui Christo Hri-
-soverghi,
Se ivise printr-una din acele uşi albe. Era înalt, atletic, cu o
privire şovăitoare, jaboul de dantelă în care sclipea o perlă mare,
plină de focuri, redingota albastră, cu guler de catifea, croită
:foarte bine pe corpul lui bine proporţionat, sugrumată pe
57
1
[58]
I
-- ---- ----�----------------- ......
"
talie, încheiată în faţă cu nasturi de mătase îi dădeau o înfătisare
distinsă pe care Hrisant Hrisoscelu o pierduse din pricina' ploii
de afară: Christo purta butoni de aur la vesta cu revere şi toată
înfăţişarea lui respira o agresivitate încărcată de şiretenie.
- Nu arăţi prea bine, de ce naiba n-ai luat o trăsură sau d'
gondolă pînă aici ?
I Nu-l certa, era numai îngrijorat de aspectul lui umil.
I - Poate există un loc unde pot să-mi .pun hainele în ordine?
sugeră Hrisant Hrisoscelu.
- O să găsim, dar trebue să te prezint gazdelor mai întîi, ur­
mează-mă. Lucrezia vorbeşte cu două prietene, bărbaţii joacă
Ombre în seră, acolo-i place lui Attillio să stea pe o astfel de
vreme ... Ori nu ştii Ombre ?
I Nu ştia şi asta era o nenorocire.
I - Nici Faro ?
> - Nici.
- Atunci nu ne rămîne decît biliardul sau tarocchi. Femeile
nu ne primesc pînă nu termină cu bîrfa lor.
Intraseră într-un salon dominat de un şemineu din marmură
neagră ale cărui coloane măreau senzaţia de marţial a încăperii.
Pe consolă, o pendulă de bronz aurit cu două obeliscuri, şi ele de
piatră, sporeau urîţenia demnă din jur.
- Cred că poţi să te usuci puţin pînă le spun eu ceva ca să te
scuz. Dealtfel, să ştii că puţin le pasă, aici vin oameni pe care eu,
de pildă, care sunt un familiar al casei, nici nu-i cunosc. Spun,
dacă-i găsesc mîncînd ceva la bufetul rece, că sunt în trecere şi
molfăie mai departe. Uneori nici n-apucă să dea bună ziua gaz­
delor. O să te obişnuieşti cu ei.
Hrisant Hrisoscelu se apropie de focul leneş care trebuia să re­
pare ceea ce stricase vremea de afară. Flăcările şovăitoare abia
încălzeau aerul din jur, se rezemă cu spatele de suprafaţa rece a
căminului şi aşteptă să simtă dogoarea, privind peretele din faţă
pe care spinzura o oglindă cu lauri şi arme, dincolo de care se
ghicea sera despre care-i vorbise Christo şi unde se aflau băr­
baţii. Prin geamurile aburite Hrisant Hrisoscelu văzu silueta unei
lămpi de alabastru în formă de urnă. In mijlocul vastului salon ce
părea golit de mobilă, pe o masă greoaie ca un catafalc, un vas
argintat de flori încerca să înveselească ceea ce vedea în jur:
bronzuri şi statuete cu subiecte mitologice; un covor oribil, imi­
tînd o tablă de şah şi perdelele de taffetas, sugrumate la mijloc,
58
I
....L
[59]
"
I
L
lăsînd să scape cîteva siluete de clădiri din piaţa Ducalelor. Prin­
tr-o altă uşă, la fel de înaltă şi albă, descoperi un fel de salle el
manger, tapisată şi ea cu hîrtie şi cu un perete pictat în care se
zăreau Antilele în viziunea lui Leroy. O masă de acaju, o piesă
dealtfel destul de scumpă, socoti Hrisant Hrisoscelu, nu salva ni­
mic din impresia de neprimitor pe care oaspetele o simţea, cum
nu salvau nimic scaunele în gondolă, cu desene de epocă şi lu­
mina puţină venită de la o lustră aurită, cizelată ce arăta în de­
talii un bufet jos, acoperit şi el cu marmură gri şi negru,
susţinut de doi grifoni. In rest, inventarie Hrisant Hrisoscelu,
argintărie greoaie, formată din ceainice ovale, de formă mara­
bout, cafetiere antice, farfurii desenate la Londra şi o ceramică
pompeiană. Printr-o altă uşă pe care o vedea într-o oglindă, şi ea
încadrată în marmură, abia se distingeau gheridoane din acaju,
o comodă rectangulară cu trei sertare şi picioare de leu, aparţi­
nînd unei mici biblioteci, reflectînd o altă oglindă, Les psyches,
încadrată în lemn, ornamentată cu palmieri şi lebede, şi două
scaune el la romaine.
- Ei, te-ai uscat puţin? Pot să te-arăt femeilor? întrebase
Christo Hrisoverghi, de undeva din aceşti pereţi ce se asemănau
cu oglinzile care-i reflectau.
- încă puţin, deşi nu cred să salvez cine ştie ce ...
Hrisant Hrisoscelu îşi potrivea părul umezit cu degetele şi sim­
ţea că se urăşte. La drept vorbind, ar fi preferat să fugă undeva,
si'). se ascundă, să nu mai fie văzut.
Şi în această aşteptare tăcută, oaspetele se simţi deodată pri­
vit. Nu ştia de unde vine senzaţia aceasta, dar se întoarse şi auzi
o voce de femeie, gravă, aproape bărbătească, cu inflexiuni me­
talice, cum au mezzosopranele.
- 1 me haritumeni na sas vlepas ! Sunt încîntată să te văd!
Calimera ! Nu arăţi prea bine. Christo mi-a vorbit despre dum­
neata, spunea cînd greceşte, cînd italieneşte; era grecoaică,
ghici Hrisant Hrisoscelu, totul o arăta, numele, profilul
acela şi agresivitatea cuvintelor. O grecoaică născută în arhipel,
la Paros sau la Rhodos, poate că se şi întîlniseră acolo vreodată,
demult, în umbra morilor de vînt. Herula Lucrezia Vimercatti nu
mai semăna deloc cu femeia tînără de lîngă fîntîna Santa Maria
della Salute, pierduse aerul acela copilăros şi rătăcit de animal
fugărit de mulţimea ieşită la serbarea Bucintorelui. Părea mai
înaltă, o Junonă călcînd cu siguranţă în încăperile croite parcă pe
59
[60]
j
1
I
ţ
\
măsura ei, Într-o rochie "Cheveux de la Reine", cu o jupă ro..!:
tundă căzînd pînă în pămînt, peste care aruncase o jachetă
de catifea, o cazacă Monpensier, mulîndu-i talia. Purta un
smarald în corsaj şi-l privea cu un aer amuzat, de parcă ar fi
văzut un animal curios.
- Du-I undeva să se schimbe, îi spusese vărului său, lui
Christo Hrisoverghi, cu o voce nu atît poruncitoare, cît persua-·
sivă care-I intrigase pe Hrisant chiar de atunci. Şi înainte ca el
să protesteze pentru că nici nu concepea să se îmbrace cu haine
de împrumut, femeia adăugă, adresîndu-i-se ironic:
- N-ai avut bani pentru o trăsură sau ai picat la Venezia cu"
un Mail-coach ?
Il lua peste picior şi el nu găsi replică, lucru pe care avea să
nu şi-l ierte multă vreme. Adică venise în acest oraş destrăbălat
cu trăsura de bagaje, cu un poştalion ordinar? Ce-i dădea dreptul
să se poarte astfel cu el ? Şi simţi că o urăşte din toată inima.
- Nu te supăra pe ea, are o limbă ascuţită, o scuză Christo
Hrisoverghi simţind furia celuilalt. Nu vrei mai bine să mergem
în seră, să-ţi prezint pe contele Vimercatti ?
Femeia dispăruse în încăperea alăturată şi atunci îşi aminti că
lîngă fîntîna Santa Maria delia Salute purtase o perucă, pentru
că acum avea un păr negru care îi arăta adevărata vîrstă: nu mai
mult de 30 de ani.
Primul impuls pe care-l avu fu să fugă şi să se arunce în apele
turburi ale canalului San Roco. Un sentiment de dezastru îl bîntuia ..
Redingota şi pantalonii lipiţi de pulpe îl strîngeau, se simţea cu­
sut ca într-un sac, gata să fie aruncat în adîncurile Vosforului ca'.
în povestirile acelor rude îndepărtate pe care le auzise sub sico­
morii de la Bosphorion, cînd tot acel peisaj paradisiac se întuneca
de grozăviile evocărilor teribile ale mazililor bătrîni pe care-i cu_o
noscuse, acriţi, încărcaţi de ură, gata să moară nemulţumiţi, du-o
cînd dincolo de sfîrşitul lor o duşmănie nevindecabilă. Era o seară
pierdută aşa încît îi spusese lui Christo :
- Aş vrea să mă retrag, cred că mă înţelegi. S-ar putea să ies'
fără să fiu văzut? Ţi-aş fi recunoscător dacă ai prezenta scuzele
mele contelui. Spune-i orice: că mi s-a făcut rău, că am răcit,
pricepi?
Celălalt, ca orice bărbat bine crescut, nu comentă în nici un fel
această plecare precipitată şi-i arătă o uşă masivă de stejar prin
care pătrunseră într-un alt salon cu fotoliile acoperite cu huse, a.
60
I
I
1
[61]
încăpere străjuită de uriaşe dulapuri de haine, unde se intra rar.
Coborîseră o scară în formă de melc, probabil o scară de serviciu,
luminată numai de lanterne şovăitoare şi se treziseră în vestibul;
Hrisant îşi regăsi pelerina umedă pe care şi-o svîrli pe umeri.
- Atunci cînd te mai văd? îl întrebase Christo, dezolat, dar
nu cu curiozitate.
- Duminica dimineaţa mă găseşti la "Lanterna", o cafenea de
lîngă Rialto, treci pe acolo, nu se poate să nu dai de mine, şi în
clipa următoare se afla pe peronul de afară, simţind ploaia mă­
runtă care-l biciui o clipă peste obrajii înfierbîntaţi. Era o noapte
rece şi nourii alergau goniţi de vînt peste lagună.
Hrisant străbătuse o piaţă plină de peşte, cp rafturi unsuroase
în faţa cărora se înghesuiau nişte femei gălăgioase, tocmindu-se
şi strigînd la vînzători, alegînd cu mîini lacome aterine sau raei,
scrumbii vinete în lumina spectrală a felinarelor, totul arătînd
plumburiu în coşurile mari, pline de solzi şi resturi. Era lumea
săracă ce se alegea cu nimic, cei bogaţi netîrguind noaptea. Apele
canalului San Roco somnolau sub lumina albastră a unui felinar
aburit. Acum totul îi era indiferent, lucrurile se terminaseră
înainte de a începe. Vrusese într-adevăr să moară în acea noapte
cînd rătăcise pînă spre Tragheto, unde se ridicau nişte clădiri ră­
pănoase şi în balcoane spînzurau rufe umede ce nu se mai uscau în
acea vreme rece şi umedă de noemvrie. Timpul trecuse greu, se
întorsese spre palatul Vimercatti mult mai tîrziu şi privise feres­
trele înguste şi asudate de căldura din interior în care mai sclipeau
lumini. în clipa aceea clopotele Veneziei vesteau zorile şi pe uliţele
pustii treceau cîini sgribuliţi. O duşmănie surdă faţă de femeia
abia cunoscută creştea în el şi nu putea să şi-o stăpînească. Avea
să-i arate el Herulei Lucrezia- Vimercatti, îngîmfatei ăsteia care-i
spusese că sosise în Venezia într-o trăsură de bagaje, ca ultimul
sărăntoc! Era bogat, avea s-o umilească, s-o facă să-şi dea seama
de ce e în stare. O să părăsească micul ospel în care locuia pentru
a nu atrage atenţia cuiva; puţin îi păsa de streinul acela ce nu mai
sosea şi de cauza Eteriei, şi de banii ei, încredinţaţi de oamenii de
nădejde pentru cîştigarea unei chehaiele. Erau lucruri mai fru­
moase în viaţa asta! O să închirieze unul din aceste palate pe care
le vedea acum, palate în care proprietarii lor nu locuiau aproape
niciodată pentru că le ofereau streinilor pe sume colosale.
Mîine chiar, avea să cheme croitorii ca să-şi comande cîteva cos-
61
f
[62]
------- -- -----�----------------- ... -
�
'1
tume şi-o să iasă din existenţa mizeră pe care şi-o impusese de cînd
intrase în Eterie, o să mobileze cu gustul lui oriental încăperile
reci şi streine şi-o să le arate acestor militari sau ce dracu erau
contele Vimercatti şi vărul Herulei Lucrezia, ce înseamnă luxul şi
bunul gust, o să arunce în dreapta şi-n stînga .cu funducliii tur­
ceşti pe care avea să-i schimbe pe ducaţi venezieni şi-atunci mai
stăm noi de vorbă, do.amnă !
Bătea un angelus mînăstiresc de dimineaţă cînd se întorsese în
micul lui adăpost din Calle del Mandolo .
..
Nu dormise decît cîteva ceasuri, şi acelea sbuciumate, visase
turme de cîini care îl fugăreau şi-l sfîşiau, pe urmă că stă încuiat
în odaia lui şi că cineva îl pîndea. Nu voia să deschidă şi presimţea
că dincolo de uşă se afla chiar Trimisul. Se trezise de cîteva ori din
coşmar, plin de o sudoare rece şi pe urmă readormise şi visul se
reînnodase. Necunoscutul se afla lîngă patul lui, privindu-l insis­
tent. Avea o faţă nedesluşită, de seu, lucioasă, fără trăsături, ca
a înecaţilor. Nu-şi amintea dacă vorbiseră greceşte, oricum acela îl
întrebase ceva, dar o spaimă neagră îi intrase în oase, o frică rea
îi apăsa inima. Se trezise cu gura amară, privind încăperea sordidă
şi ploaia de afară. Cerul era sumbru, apăsător, oraşul se golise, un
gondolier trecea pe sub ferestre, strigînd ceva cu glas guturaI.
Nişte femei se certau jos la intrare, de unde se ridica un miros de
gunoi putrezit. Îşi adusese aminte că stabilise să-I întîlnească pe
Christo Hrisoverghi şi ce avea el să spună cînd o să vadă cum
stă? Vechi obicei de oameni aflaţi la strîmtoare: încăperile cele
mai ieftine, haine ponosite ; dacă voia să facă impresie de la în­
ceput trebuia măcar să-şi fi cumpărat cîteva cufere arăbeşti ; pe
urmă unde era servitorul fără de care nu se putea concepe viaţa la
Venezia ? El îţi căra bagajele, el se tocmea, el îţi aducea trăsura.
îşi privise ceasornicul. Mai erau trei ceasuri pînă la întîlnirea cu
vărul Lucreziei Herula Vimercatti. Jos tocmai se deschisese o
locantă, nu avea decît să spună că îl căutase aici pe un sărman
care avea să-i aducă corespondenţa din ţară şi că de fapt locuia la
San Girolamo, unde voise să tragă încă de la sosire, dar se spe­
riase de preţurile pipărate. Primul lucru pe care trebuia să-I facă
era să-şi caute un servitor; ştia unde să-I găsească, în piazzeta
62
-
[63]
r
'1
-
din jurul podului Donna onesta, pe el o să-I trimită după
nişte cufere şi tîrguielile celelalte avea să le facă după ce va vorbi
cu Christo pe care o să-I tragă puţin de limbă.
Se spălase în grabă, îşi potrivisecu o foarfecă pletele, se cioplise
cu un brici, atît cît să nu lase impresia că e neîngrijit, hainele nu
arătau prea bine, dar pe ploile astea toată lumea părea murată,
pleoştită. Mantaua se uscase, nu avea decît să-şi cumpere din
drum o umbrelă sau să folosească una dintre cele aflate în faţa
intrării ospe1ului. Peste un ceas, după ce rătăcise cu un aer ab­
sent în jurul dughenelor pline de coşuri cu raei şi peşte, acope­
rite numai atît cît să arate ceea ce trebuiau să arate, ochi un fel
de vagabond îmbrăcat într-o bauta, rămasă de la carnavalurile
trecute, purtată de cine ştie cîţi inşi cu care acela îşi acoperise
hainele lustruite, dar încă în bună stare, mai bine zis, aproape
de a fi lepădate. Avea figura celor numiţi aici confidenti sau
bravi, soitar sau negustor de paseri, oricum, cu instinctul lui,
Hrisant ghicise că era omul care-i trebuia.
- Mi se pare că pe mine mă căutaţi? îl întreba se necunoscutul
cu familiaritatea şi insolenţa tuturor disperaţilor care amuşină
ceva de mîncare într-o astfel de zi plină de ploaie şi ştiu că într-o
clipă trebuie să facă impresie celui ce i-ar solicita în vreun fel.
Vorbea uşor stîlcit, probabil venea din Sardinia sau umblase pe
mări; era mic, pirpiriu, cu nişte ochi inteligenţi.
- Nu ştiu, îi răspunsese Hrisant bănuitor încă, pentru că lo­
curile nu erau atît de sigure, deşi la ceasurile cînd îl întîlnise, lu­
mea umbla în jur şi nu i s-ar fi putut întîmpla nimic. Ce învîrţi ?
- Fac ce trebuie ...
- Am nevoie de un om bun la toate.
Giovanni Basadonna, cum aflase că-I cheamă, îl măsurase, cîn­
tărindu-1 cîte parale face.
Eşti strein ? Nu prea căptuşit cu bani...
- Nu se ştie ...
- Am miros la oameni, cei cu bani nu caută servitori aici...
- Ai dreptate, dar am interes ca să se ştie că m-ai urmat de
unde viu ...
Şi de unde vii ?
Ce importanţă are ?
Bine, caut de lucru, azi plouă toată ziua, nu am ce face, ori­
cum, nu-ţi garantezcă o să fac pureci la dumneata. Unde stai?
63
[64]
'- Am închiriat un apartament la San Girolamo ...
- Va bene, constată el cu o obrăznicie care ar fi trebuit să-I
enerveze pe Hrisant. Mergem. Ce trebuie să fac ?
- Să nu răspunzi decît dacă te întreb ceva. Ia banii ăştia şi
cumpără-ţi cu ei nişte haine purtate, dar bune, să nu se creadă că
acum te îmbraci ca lumea pentru prima oară ...
Necunoscutul îl măsura amuzat:
- Nu eşti prost deloc. Numele meu nu-ţi spune nimic? Gio­
vanni Basadonna, mă trag dintr-o veche familie nobiliară a Ve­
neziei.;
- Toţi spuneţi aşa:
Necunoscutul luase banii fără să-i numere.
- Într-un ceas, te aştept. Bărbierit eşti, nu uita să-ţi schimbi
încălţările. Nu face economii. Să vii cu o trăsură, o să am nevoie
de ea ; şi mai ales să nu te miri de nimic ...
- Am înţeles, domnule, am avut şi eu servitori, nu te uita la
mine cum arăt acum. Care e numele dumneavoastră?
1-1 spusese.
- Bine.
Şi-i întorsese spatele. Era sigur că nu o să fugă cu banii. Nu era
o sumă importantă, dar te puteai aştepta la orice din partea unuia
care nu era prost şi îşi mai dădea şi aere nobiliare.
Lîngă ospelul San Girolamo, aflat pe canalul Giudecca, ştia încă
de la prima lui trecere pe aici un fel de dugheană întunecoasă a
unor negustori arabi care aveau cuferele ce-i trebuiau pentru a
face impresie. Trecuse în grabă pe la ospelul pîrlit în care avusese
nefericita inspiraţie de a locui şi cîntărind din priviri puţinele lu­
cruri pe care le avea, le dăruise unei femei care-l spiona din uşă,
simţind că pleacă şi că era rost de bacşiş.
- Ia-le! îi zisese şi-i mai pusese în palmă un taler de argint
la care muierea privise amuţită.
Asta era. Trebuia să fi făcut totul de la început, jumătăţile de
măsură nu erau bune. 1 se şi recomandase să nu se uite la bani ca
să nu nască bănuielile cuiva, dar vechea sgîrcenie a familiei, moş­
tenită de la înaintaşi îl împinsese în mizera locuinţă pe care o pă­
răsea cuprins de nemăsurarea celor ce nu au cheltuit niciodată cît
le trebuia.
Se oprise apoi în faţa micilor magazine din spatele lui Rialto,
ciudatele, misterioasele depozite de stofe şimătăsuri arătînd nu­
mai cîteva lucruri în geamurile lor luminate de vînăta lumină a
64
1i::��iii __ Î:: •. - -----------:--- ----.----
[65]
zilei întunecate. Ii trebuiau cămăşi şi jabouri de Flandra, panta­
loni şi pantofi englezeşti cu botul ascuţit, butoni de aur, inele, bre­
locuri, ciorapi de mătase, jachete şi vestoane croite după moda
spaniolă ori francesă, dar asta nu se bătea din palme. Christo, care
era introdus în societatea veneziană avea să-I ajute, deocamdată
trebuia să-I mintă pe Giovanni al lui dacă îl va mai revedea, că
toate bagajele sunt pe drum şi că abia sosise de undeva, de departe.
Cît despre cuferele arăbeşti, ele aveau să fie umplute în curind cu
lucruri nemaivăzute. Ajuns în faţa lui San Girolamo, o clădire
cenuşie cu cinci caturi, cu balcoanele dînd spre melancolicul ca­
nal, plin de ceaţă în ziua de sfîrşit de noemvrie, care anunţa o
iarnă ploioasă, cum erau toate iernile pe canal, intră sub porta­
lul acoperit de o perdea cu aerul unui individ care abia făcuse
listonul, văitîndu-se de mizeria de afară şi cerînd portarului să-I
conducă la recepţioner.
- Nu aveţi bagaje ? se miră celălalt.
-. � Sosesc mîine, zisese neglijent. Deocamdată te rog să mă con-
dUwCl m aRa�tament�1 pe care o să-I iau, servitorul va fi aici într-o
ora.; ara�a-l�und: sa se instaleze. Am multe treburi...
I� p':ls:�e in rr:,mă doi taleri şi asta îl scutise de alte explicaţii şi
curiozităţi, Du?� �un �ea� se arătă şi Giovanni Basadonna. Arăta
exact aşa cu� IŞI mchlpUls�. : redingotă neagră de stofă groasă, cu
g�le.: de catlfe�, yantalo.nn uş.or umeziţi de ploaia de afară. In
:uma purtase pma atunci o uriaşă umbrelă pe care o lăsase la
mtrare; acum avea un aer important de servitor de casă mare
�u plastwronul u�or îngălbenit la gît, cu un fel de cravată roşie:
mn.?data r::e�c�m, p�est� cămaşa albă, protejată de o jiletcă înflo­
rata. In mma ţinea inca un fular lung, cu care nu ştia ce să facă.
- Ei, bine, ai nimerit?
- Dar cum? se miră. Sunt în oraşul meu.
- �u pari venezian. Ai călătorit, nu-i aşa?
�ervitorul se miră încă o dată. Fusese dealtfel ultima oara cînd
o facuse.
-. Ştii prea multe ca să fii un om obişnuit. Cîţi taleri îmi dai
pe ZI ? Sau vrei să facem un contract?
Hrisant. nu-i r:ăspunsese decît după ce se gîndise puţin.
- Depinde CIt o să am nevoie de tine.
- Atunci trebuie să mă plăteşti pe şase luni înainte
-NuemuU? .
65
5 - Săptămîna nebunilor
[66]
- Pentru cîte am să-ţi fac, merge. N-o să-ţi pară rău. Dă-mi,
deocamdată, 40 de ducaţi.
Nu se tocmise. Celuilalt îi păruse rău că nu-i ceruse dublu. Prin
geamurile apartamentului în care se aflau se vedea apa vînătă a
Giudeccăi, sbicită de vînt.
- Unde sunt bagajele dumneavoastră?
- Vor sosi mîine sau poimîine de la Roma ...
Nu mai întrebă altceva.
- Ţi s-a arătat unde o să dormi?
- Da, e cam înghesuit, dar merge.
- Dacă o să am nevoie de tine, te chem, adăugă, arătîndu-i
lenta de mătase de lîngă draperii.
Îşi privise după aceea ceasornicul. Mai avea cîtva timp pînă să-I
întîlnească pe Christo.
- Ai adus şi o trăsură?
- Vă aşteaptă jos, spusese Giovanni Basadonna.
- Bine, cobor îndată. Sper că birja are coviltir. Acum du-te .. ;"
Celălalt dispăruse. Rămăsese singur, privind în jur la lucrurile
cu care trebuia să se familiarizeze. Un pat cu polog de mătase ve­
neziană, cîteva fotolii, un gheridon, sfeşnice de argint, lumînări,
uriaşe dulapuri ale căror uşi deschise larg lăsară să pătrundă în
caldul apartament un miros amărui de lavandă, covoare moi, ve­
chiul iz al apartamentelor de la Odi-Kioi, acelaşi aer marin, satu­
rat de ploaie şi uşor sărat, iritîndu-i nările. Se apropiase de fe­
restre. Jos, pe sub portalurile umede treceau femei cu ogari supli
pe sub cortilele grele de apă, făcîndu-şi plimbarea şi oprindu-sa
sub perdelele prăvăliilor aurariIor, pline de inele şi brăţări. Un
soare pierit, de dincolo de cerul neguros parcă ar fi vrut să spargă
sumbra zi nesuferită, streină, îndepărtată. Pasul fusese făcut, o
ştia. Timpul fugea în urmă. Apa Giudeccăi se spărgea din pricina
vîntului. Un sentiment de înstrăinare îl cuprindea. Totul îi era
potrivnic în acel ceas. Ce avea de gînd ? Simţea că trebuia să ia
nişte hotărîri pe care prudenţa de pînă atunci nu i le dictase. Viaţa
lui avea să se schimbe în mod primejdios. Privi se laguna cu car­
tierele ei pustii din jur, plutind Într-o ceaţă ce se înfiripa pe
nesimţite; apa, invadată de alge verzi, sosea în colonii ca un pavi­
ment de sărbătoare, străluminat de cerul plumburiu din care scă­
pau rafale cenuşii de lumină. Nisipurile mişcătoare de dincolo de
malul negru al Giudeccăi aveau o culoare tulbure. Deschisese fe-::
66
_�Â_ IL ..... ""· -.-_ .... - .... -..-----------...,--------- -- - -- -
[67]
-----
restrele. Aerul nu era rece, numai umed, o umezeală care îi pă­
trundea în oase.
Dacă venea cu adevărat Trimisul? El nu putea să nu vină.'
Chiar poimîine cînd era tot duminică, pentru că într-o duminică
avea să sosească, să se aşeze la o masă de la cafeneaua aceea de
lîngă podul Rialto şi pe urmă ce se va întîmpla? Cum arăta acel
necunoscut? Şi după ce or să-şi spună parolele, despre ce aveau să
mai discute în locanta de lîngă manufactura "La Pălărie" ? Dar el,
acest Trimis, putea să vină peste cîteva luni şi pînă atunci se în­
tîmplau multe. Să jcace şi să cîştige la jocul de cărţi că doar trăise
la Peterzbuc şi la Stambul unde era cunoscut pentru norocul lui,
nu ruinase oare atîţia prinţi moscoviţi aflaţi în trecere prin ora­
şul împărătesc, plin de canale şi de case de perdiţie ca şi Vene­
zia ? Şi dacă norocul il va părăsi ? Nu trebuia să se mai gîndească
la un astfel de lucru ...
Apele se retrăgeau, tîrîndu-se repede spre un loc secret, Ceta­
tea Dogilor era plină de răufăcători, unii oameni se mai îneacă sau
'sunt ucişi pe i calli în timpul nopţilor întunecoase, dar cîte nu se
puteau întîmpla în acest oraş?
*
Christo Hrisoverghi nu se mirase de nimic. Nici măcar că fusese
chemat într-un loc atît de deochiat şi aşteptat într-o trăsură în­
chiriată. Urcase şi îşi protejase jobenul de mătase lăsat pe o sprîn­
ceană, primind să fie condus de la Bogheiul cu care venise pînă la
banala lui carozză, sub cortilul impasibil ului Giovanni Basa­
donna.
- Ce naiba cauţi tu în acest cartier de putane ?
- Am avut o întîlnire.
Celălalt nu mai întrebă nimic, remarcînd numai:
- Sper că nu era vorba de o femeie.
- Bineînţeles.
Asta putea să însemne foarte multe lucruri.
- Numi-ai spus unde locuieşti.
Fusese un adevărat noroc că schimbase hotelul.
- La San Girolamo.
- Puteai să găseşti ceva mai bun, remarcase Christo, dar pro-
babil că acolo te-a dus gondolierul care e plătit de hotelier. Unde
mergem?
67
5*
•
-
[68]
\
\
"
- Tu ştii mai bine.
- Există o locantă care-mi place lîngă Teatrul Grimani. Iţi
convine? E ora cînd toate femeile frumoase trec pe acolo ca să ia
o îngheţată sau o cahvea.
Christo îi strigase birjarului să meargă la San Giovanni Crisss­
tomo şi pe urmă îl privise cu atenţie, spuindu-i cu o oarecare în­
grijorare :
- Nu-mi place cum arăţi. Pari frămîntat de ceva. Ai necazuri?
Aici totul se poate repara ...
Hrisant se sperie, dar nu se trădă :
- Cred că am făcut o impresie detestabilă verişoarei tale .. :'
- Da de unde! S-a amuzat teribil. Spune-mi cu ce să te ajut?
- Am nevoie de un samsar ...
Celălalt îl privise cu o curiozitate neascunsă:
- Un samsar ? Pentru care lucru?
- Vreau să închiriez un palat ...
Nu părea prea mirat, dar noutatea îl intriga.
- Poate nu ştii cît costă închirierea unui palat la Venezia .. :
- Bănuiesc, dar nu are nici o importanţă.
- Nu o să-mi spui că eşti dispus să dai un sfert de milion pe an?
- De ce nu?
Christo îl examinase ca pe un nebun. Să vii cu o trăsură oare­
care la o întîlnire şi să nu te miri că închirierea unui palat costă
250 000 pe an ! c
- Nu e totul însă. Trebue să-I repari, să-I mobilezi şi asta va
dubla preţul...
- Vrei să zici că n-o să găsesc ceva bun de locuit?
- Depinde, Aristocraţia e sărăcită de războaie, s-a refugiat
la ţară. Altfel preţurile ar fi fost şi mai mari. Nu cumva faci con­
trabandă de mirodenii, ori ai spart o bancă, ce-i cu tine?
- Sunt îndrăgostit, Christo ...
- Asta explică multe, surîsese el. Iată, am ajuns. Coborîm."
Hrisant plătise birjarului şi-l rugase pe servitor să-I aştepte
undeva într-o locantă alăturată unde se vindeau lichioruri, pînă
va discuta ce avea de discutat cu prietenul său. Străbătuseră o
piaţă. Simigiii strigau în gura mare că au cei mai buni co­
vrigi şi în aer plutea un miros de castane coapte. Intrară în cafe­
neaua plină de lume zgomotoasă, actori, femei pline de bijuterii
şi bancheri tineri. Aerul era înecăcios de la fumul de lumînări
aprinse de cu dimineaţă din cauza zilei întunecate şi în lojile în:
68
--. "'& •• - ... _.""._------------------:----------_._---_ ....
[69]
guste, căptuşite cu catifea vişinie rîsetele nu încetau nici o clipă:
- !ţi place?
Christo se salutase cu nişte necunoscuţi, cerînd apoi ceva de băut:
- Pare destul de vesel, zisese Hrisan t.
Prietenul său făcea semne cu mîna celor necunoscuţi.
- Eşti un obişnuit aici.
- Ana mattina una messeta ; al dopodisnar una bassetta ; alia
sera una donneta, psalmodie celălalt. Mă scol tirziu, sunt plin de
datorii ca orice bărbat, o să înveţi şi tu, nu după multă vreme,
cum se trăieşte la Venezia, din moment ce mă întrebi unde găseşti
să închiriezi un palat ...
Trecea o femeie corpolentă, mişcînd leneş un evantaliu şi tră­
gînd cu ochiul spre Christo care o salută ceremonios.
- Elisabeta Taber ! Ce femeie era acum zece ani, s-a îngrăşat,
umblă ca o lebădă. S-o fi auzit cîntînd aria Didonei părăsite, se
stingeau lumînările pe scenă şi lumea o căra pe umeri pînă la tră­
sură, se băteau care să ajungă s-o ducă, ce vremuri! Şi uite-o cum
a ajuns! Îşi pune perucă neagră să pară mai sălbatecă şi mai tî­
nără, dar asta n-o mai ajută la nimic. Femeile mor cînd încep să-şi
dea cu prav de Cipru pe păr, e primul semn al bătrîneţii. Cum e
mătreaţa la bărbaţi...
Hrisant privea la bancherii marani care mîncau îngheţată, ne­
înţelegînd cum pot să se îndoape cu dulciuri la o oră atît de mati­
nală pentru unii care se sculau tîrziu şi abia începeau să-şi omoare
timpul.
- Deci un samsar, reluase Christo cu aerul că nu-l interesează
afacerile prietenului său, dar nu înainte de a ţi-l aduce pe fiul
Militrisei şi al contelui Goncearov pe care l-am regăsit în Paris, ca
să-I angajezi ca secretar particular. A stat trei ani în Bucuresci cu
trupele ruseşti. Ştie româneşte, ca să nu mai vorbim de alte limbi!
Probabil că ai ajuns comanditarul unei societăţi sau eşti mason şi
nu mi-ai spus. Numai masonii caută palate în vremurile astea. Ve­
ne zia e aproape părăsită de lumea bună, ceea ce vezi sunt resturile
ei, negustorii, oamenii cu bani care nu pot să facă alţii stînd pe
la moşiile de la ţară. Deşi, fie vorba între noi, nici comerţul nu mai
merge. Sunt săraci lipiţi, crede-mă, şi vii tu, dintr-un fund de lume
şi cauţi un palat. In urmă cu doi ani fără o jumătate de milionnu
puteai închiria aşa ceva, mi se pare că ţi-am mai spus-o. Nenoro­
citul de Napoleon ne-a distrus. Nu ne ajungeau turcii, au venit
după ei, şi franţujii, şi austriecii...
69
[70]
i
,1
- Vorbeşti ca un italian, ce s-a întîmplat cu tine, chiar nu te
mai interesează d-eloc patrida ?
. Christo isbucnise în rîs :
- Agapite-mu, trebue să fii nebun. Tot mai crezi în revoluţie?
In fleacuri? Văd că eşti bogat; patria celor bogaţi este banul. Pe
deasupra te-ai mai şi îndrăgostit, o să uiţi repede totul şi n-o să te
mai mişte nimeni din oraşul ăsta. Vreau să-ţi atrag atenţia asupra
cîtorva lucruri de la început, ca să nu mai faci vreo prostie. Ai un
servitor, probabil că azi l-ai angajat, se vede de la o poştă. Ai venit
la Vimercatti acasă pe jos, plouat ca o gîscă. Asta nu se face. Şi
dacă te aflai peste drum de casa Herulei trebuia să sos eşti cu gon­
dola, chit că ocoleai Venezia toată. Pe urmă, San Girolamo nu-i
un loc rău, dar pentru unul care are bani să închirieze un palat,
trebuia de la început să întrebi care casă mare e liberă? Dacă-mi
scriai din timp te sfătuiam să întreprinzi ceeace era absolut nece­
sar să faci ca să nu te compromiţi. Familia Calbo-Crotta are un
fel de pălăţel cam ruinat, cam jupuit, dar aici contează numele.
Cînd te întreabă cineva unde ai tras, spui simplu: La casa Conta­
rini sau Gritti Maruzzi, la San Severo sau la familia Labia cu care
mă înrudesc puţin. Nu contează că nu te crede nimeni, aici toţi
mint, îşi sporesc contul din bănci şi nu vorbesc decît despre dato­
riile pe care le au. Cu cît sunt mai multe, cu atît par mai bogaţi,
să nu uiţi asta. Trebuiesc rostite nume de bancheri cu influenţă,
chiar dacă nu le ceri un ban; roagă-i numai să nu dea din cap
cînd sunt întrebaţi dacă te cunosc sau nu. O să-ţi prezint cîţiva,
uite-i : stau numai un ceas ca să fie văzuţi, pe urmă nu te mai
cunosc. De la ora prînzului se retrag şi apar numai spre seară şi
dacă-ţi fac favoarea să te primească un sfert de ceas trebuie să fii
fericit. Important este să se audă că te-au luat în seamă, lucrul se
traduce prin a avea credit. Dă bacşişuri mari pe unde mergi să se
ducă vorba că eşti putred de bogat, nu te tocmi, lasă-te jefuit, cel
puţin o vreme, pe urmă se vor bate ca să-i primeşti la uşa ta.!
Faima e mai importantă decît orice. După aia poţi să obţii tot ce
vrei la Venezia. îmi vorbeai de un palat, dar asta nu-i suficient.
îţi trebuie şi o vilă la ţară, undeva, la Friuli, sau la mare; dacă
vrei să fii mai aproape. Să-i mai ceri samsarului să-ţi în­
chirieze discret şi un apartament unde să primeşti doamnele
căsătorite. Acasă la tine nu-i de bun gust, ascultă la mine. Te vor
vinde oricum servitorii, dar femeilor le place misterul, locurile
ascunse, unde să vină cu multe precauţii, bănuiesc că nu eşti chiar
70
_ OM 4_ w,...,._ .
...
[71]
un ageamiu în materie. Cu cît există mai multe obstacole în calea
unei legături în afara căsătoriei cu atît sunt atrase mai mult...
Pe măsuţa acoperită cu marmoră roz fuseseră lăsate două li­
chioruri aurii. In lojile alăturate răsunau rîsetele femeilor, aerul
devenea înnăbuşitor, fumul de lumînări şi de tutun făcea totul
irespirabil. Intrau alte doamne tinere în pelerine lungi pe care le
aruncau în braţele însoţitorilor ce-şi scuturau umbreluţele de
ploaia de afară şi îşi făceau semne cu cei sosiţi mai devreme în 10-
canta sufocantă. Un bărbat albit prematur, cu o gură lacomă, aco­
perită de o mustaţă galbenă mişca o tabacheră care avea pe toate
feţele desene scandaloase, arătîndu-Ie cuiva din spatele lor. Christo
se amuza de curiozitatea alarmată a celuilalt, care vedea pentru
prima oară aşa ceva.
- O să te obişnuieşti cu toate, nu mai fă mutra asta. Acuş or să
vină travestiţii, să nu te laşi înşelat, îşi umflă sînii cu parafină şi se
fardează, sunt actorii de la Grimani, toţi pederaşti, dar băieţi de
viaţă ... Bea ...
Hrisant gustase băutura străvezie, uşoară, care-l ameţise încet­
încet. Larma veselă din jur, chipurile femeilor frumoase care so­
seau sau plecau, sclipătul lumînărilor mereu schimbate ce aruncau
lumini în jur, totul îl făcea să uite orice fel de grijă. Christo îi vor­
bea fără întrerupere, privind în jur la cei ce soseau, schimbînd cu
ei saluturi sau cîteva vorbe şi pe urmă, reluînd ceea ce spusese cu
cîteva clipe mai înainte, neturburat, cu o luciditate ce sporea odată
cu trecerea timpului. Avea o faţă palidă, chipul slăbit şi ochii
negri, plini de o lumină întunecată îl fixau cu atenţie. Buze subţiri,
oasele feţii scobi te, părea un fel de actor el însuşi în această lume
de actori.
- Sper că nu o să uiţi jocurile. Aici lumea se plictiseşte repede.
La unsprezece ceasuri, noaptea trebue să fii la Ridotto, la San
Mose, o să te introduc eu acolo. Ca să faci impresie trebuie să pierzi
mult Ia început, asta îţi va uşura relaţiile viitoare, te vor căuta,
vor crede că poţi să-i îmbogăţeşti, dar cum te cunosc, n-o să le
meargă prea mult. Bassetta cunoşti?
- Nu prea, am jucat pharaon pînă acum.
- Nu-i nimic, o să înveţi repede, dar Biribisso, dar Panfil ?
- Nu prea.
- Nu-ţi cer nimic, cîteva dimineţi petrecute împreună şi restul
va fi un fleac. O să mergem şi în tripourile clandestine ale nobi­
lilor, unde nu se pătrunde oricum; o să plăteşti pe cineva ca să-ţi
71
[72]
"i
facă intrarea, Vimercatti ar fi desolat să ştie că n-ai relaţii. Noroc
că nu te-a văzut în seara aia, am eu însă grijă de tot, va fi o întîl­
nite întîmplătoare. In societatea noastră cicisbeul este admis fără
examen, existau vremuri cînd la căsătorii supiranţii erau trecuţi
în contract, ca să nu fie vorbe, moralitatea viciului trebue respec­
tată, dar cum te ştiu, n-o să te mulţumeşti cu sărutări platonice
şi confidenţele Lucreziei. E o femeie dificilă, te previn. N-a avut
decît cîteva aventuri, puţine pentru cîte ar fi putut să aibă ... Ce-i
cu aerul ăsta disperat? Doar nu voiai să te aştepte pe tine! Are
treizeci de ani, dacă nu şi-o fi ascuns cîţiva, exact cînd e mai vul­
nerabilă o femeie. O să iei locul unui părintel, Mocenigo Bezzoni,
care-şi freacă mantaua lioneză în preajma Lucreziei. S-a învechit,
şi la Venezia nu ţine treaba asta, ai sosit la timp, locul e pregătit,
cu statura asta, cu privirea de lup flămînd care n-a mai avut o
femeie frumoasă de un secol, lucrul e foarte lesnicios, crede-mă.
De onanişti fug toate femeile măritate, darcicisbeul e bun la că­
rat pachete, la dus flori la zile onomastice, la pierdut la cărţi în
favoarea soţului care de asta rabdă totul, sper că mă înţelegi ...
Fii nebun, cheltuie pe măsura unui nabab şi restul o să vină de
la sine. Nu te întreb de unde ai banii pentru că nu e de bun gust,
dar cel puţin risipeşte-i cu talent, că asta nu-i e dat oricui. Şi­
acum să trecem la afaceri.;
Mai băuse puţin din lichiorul acela auriu, apăruseră şi travestiţii
în pelerinele lor lucioase, colorate: violet sau roşu aprins, cu pri­
viri curioase şi pline de viciu, se cercetau; în ochii lor apăreau ge­
lozii brusce, chipurile li se întunecau cum trec norii peste mare şi
o înnegresc, pe urmă făceau gesturi mari cu braţele, cereau de băut
şi vorbeau tare. Femeile nu erau femei şi bărbaţii nu erau bărbaţi,
dar era greu să-i deosebeşti. De sub mantii sau mînecuţele de mă­
tase se iveau braţe păroase, piciorul îmbrăcat în mătase al vreunei
fete cu ochii lacomi, iute scăpat de sub roba despicată părea per­
fect, dar vocea avea un sunet adînc, neaşteptat. Soseau cahvele şi
dulciuri, îngheţate în formă de turnuri, cataifuri enorme stropite
cu siropuri, prin uşile de cristal intrau alte cete de bărbaţi şi femei
care arătau aceeaşi lăcomie de a găsi pe cineva cunoscut în vreo
lojă, bancherii se retrăseseră, intrau acum actorii sosind de la re­
petiţii, de la Grimani, cu aerul lor imperativ, cu acea fericire ra­
finată ce li se întipărea pe chipuri de cu seară şi nu-i părăsea decît
a doua zi pe la prînz; gesticulau ca nişte regi care ar fi fost arun­
caţi în cuştile leilor, glasurile lor aveau sonoritatea de cristal cu care
72
I
_ ·JJii:......:.;;.:;.-î •• _; .. " ... ·�il< ....... �' •. ---------------------
[73]
T
rosteau replicile ce trebuiau auzite pînă în fundul ocult al benoa­
relor unde femeile se lăsau sărutate din cînd în cînd de buzele
băloase ale bancherilor, gîndindu-se la ei, la aceşti actori ce intrau
cu aerul triumfal al unei coloane de soldaţi. Erau lacomi, flămînzi,
veseli fără motiv, imbecili şi setoşi de laude, îşi şi plăteau lăudă­
torii care îi însoţeau pentru a spune în gura mare la ce triumf asis­
taseră cu o seară înainte sau două, cind scena fusese inundată cu
flori, şi ele cumpărate, şi ele stropite cu apă pînă la finalul mult
aşteptat, flori abia furate de la San Michele cu o noapte înainte şi
aduse cu gondolele pe sub zidurile canalelor întunecate, înaintea
zorilor, flori luate de pe mormintele ducale, cărate şi ele de la
parastasuri şi rugi ri tuale, pe care mîinile hoţilor nocturni le re­
întorceau în oraşul saturat de petreceri, de regrete, de minciuni şi
de ceremonii. Christo tot îi mai vorbea cu glasul lui rece, în care
exista o absenţă de care Hrisant devenea din ce în ce mai conştient:
- Am un om, un adevărat geniu al afacerilor, Alfano Stra­
diotte, să nu mi-l strici, grec de-al nostru, după tată, o pramatie de
care ai să te îndrăgosteşti, cere mult: 15% ; să nu-i dai decît
12%, asta e raţional, lasă la şi mai puţin cînd nu are clienţi, dar
nu ştii niciodată cînd e pe dric. Oricum, peste 12% să nu sări că ne
distrugi pe toţi, cum te va simţi că eşti pentru prima oară la Ve­
nezia o să încerce să te jumulească. Cînd nu te mai înţelegi cu 'el,
vorbeşte-i de patrida, asta-l mişcă, dar nu prea mult, oricum e
bine să-i încerci şi sentimentele. Ameninţă-l din cînd in cînd că
o să ajungă la Pozzi sau la Piombi, asta o să-I mai trezească din lă­
comia lui, dar ce vorbesc eu de lup, că lupu-i la uşă! Hei, Alfano,
n-auzi ? Surdule ...
Pe uşile de cristal intrase un fel de misit, slăbănog, subţire, cu o
mutră neajutorată, între două vîrste, pe care curgeau hainele pur­
tate cu stîngăcie de parcă ar fi fost şi ele luate la vreo pomană de
pe morţi. Samsarul îl salutase pe vărul Herulei cu deferenţa sub­
alternă a celui ce are mereu nevoie de ceva şi de cineva. Christo
îi făcu loc lîngă el pe bancheta de pluş, scuzîndu-se că trebuie să
dispară cîteva clipe pentru că printre mese îşi făcea loc un fel de
dihanie cu chip de lup, un bărbat între două vîrste, cu o figură
vicleană, cu ochi din care isbucnea o curiozitate lacomă ce inven­
taria într-o secundă fiecare detaliu din jur.
- E Barbaro Vimercatti, căzătura de cămătar care o să
cumpere toată Venezia dacă mai trăieşte zece ani. Şi eu îi datorez
73
[74]
'rl
l'
"
f,
1: \
'1
I
1
I
II
II
11
I
!
1·
1
I
,
bani, ne ia dobînzi neînchipuite, nici nu vreau să spun cît. Acum
îşi caută datornicii pentru a le aminti că termenele au trecut şi că
asta îi costă.
Numele îl isbise pe Hrisant, dar nu întrebă nimic, îl urmări
numai pe noul venit care, odată cu persoana lui, adusese de afară
un vînt rece, înfricoşetor. Glasurile se înmuiaseră pe neaşteptate,
lumea discuta acum în şoapte, femei şi bărbaţi păreau preocupaţi
de cahveaua lor sau de turnurile de fistic verde ale îngheţatelor.
El suridea cuiva nevăzut, prefăcîndu-se că nu cunoaşte pe nimeni.
Mulţi îl salutau, dar noul sosit nu-i zărea, era un avertisment viu:
"Sunt aici, ce aveţi de gînd, poliţele semnate de voi sunt în ser­
tarele mele" ; căuta numai un loc, cîţiva tineri se sculaseră, dar
avea aerul că nu-i vede şi cînd străbătu tot salonul acela plin de
fum şi ieşi, un oftat unanim de uşurare se auzi şi glasurile iar
crescură şi veselia întreruptă reveni, dar vocile erau mai scăzute,
rîsetele mai puţin libere, fără strălucirea voioasă de dinainte.
- Să te ferească Dumnezeu să cazi în mîna lui.
Alfano Stradiotte încă avea pe chip stigmatul unei frici ce nu
putea fi ascunsă, era ca şi cînd văzuse fantoma unui mort ce se
arătase o singură secundă, dar acea secundă durase o veşnicie în
conştiinţa vinovată a celor ce-i datorau lui Barbaro Vimer­
catti ceva.
Reapăruse şi Christo, care nu se salutase cu cămătarul sau pro­
babil că nu-l văzuse.
- Alfano, dumnealui căută un palat de închiriat. Ce spui de
asta? Un kefalonit pe care te rog să-I serveşti ca şi pe mine.
Misitul îl privea neîncrezător. Nu avea mutra unuia capabil de
a fi atît de bogat. De obicei numai bătrînii închiriau case la Vene­
zia, cînd terminau să strîngă tot ce se putea strînge pe lumea asta.
- Şi cam despre ce ar fi vorba? Sunt palate şi palate. Unele
abia se mai ţin, sunt pline de apă, ruinate, cad, sigur că pot găsi
şi unul nou, dar nu vă recomand, asta ar face impresie proastă.
Văd că sunteţi un om de condiţie ...
"Vechea tehnică, îşi spusese Hrisant, te măguleşte întîi şi pe
urmă se aruncă la un preţ de trei ori mai mare. "
- Mîine v-aş putea instala în palatul Feliciani, dar depinde
ce-mi cereţi. Cît aveţi de gînd să cheltuiţi pentru asta, probabil că
signor Christo Hrisoverghi v-a pus la curent cu preţurile. Fără un
milion, nici să nu vă gîndiţi să începeţi şi e cam mult...
74
[75]
.,...
i
....
- Alfano, nu-l speria! Vorbeşti de un milion ca de nimica
toată.
Samsarul avea mîini noduroase, umede şi negricioase, cu vine
mari pe care le freca pentru a-şi pune sîngele în mişcare. Sunau
ca lemnele şi în ochi apăruse furia pe care o simte orice animal de
pradă în faţa victimei.
- Mă gîndisem la tot, la locuinţa de la ţară, la cai, la echipaj ...
- Aşa mai merge! Adaugă şi mobila, ca să nu te aud pe urmă
că ţi-aduci aminte ... zisese Christo.
- Şi mobila, evident...
- Plus apartamentul afacerilor galante ...
- Şi mie, nenorocitului, ce-mi mai rămîne?
- Cei 10%'"
- 15% ...
- Alfano ...
Glasul lui Christo avea o violenţă dulce care-l oprise pe celălalt
să continue.
- Bine, o să mai vedem ...
- E mult, spusese şi Hrisant.
- Atunci de ce să mai discutăm, dacă vreţi un palazzo, nu am
cum să încep sub 700 000.
- Cu reparaţii cu tot?
- Nu, asta ar mai costa ceva. E palatul Leporini, care stă gol
de şase luni, dar nu vă sfătuiesc; igrasie, duşumele făcute zob,
balcoanele la primul bal se vor prăbuşi în canal. Dacă vreţi aşa
ceva, numai un decor, nu aveţi decît. Bănuiesc că dumnealui nu e
bancher ca bestiile alea pe care le cunoşti (se adresa lui Christo)
care se tocmesc pînă le sar dinţii din gură, sgîrciţi de parcă i-ar
înmormînta cu aurul lor cu tot.
- Dacă începi de la 300 000 e foarte bine, ca să ne putem opri
undeva pe la o jumătate de milion ...
- E puţin, se sbătea misitul, să mai caut, dar nu cred că o să
găsesc ce doriţi, eu îmi cunosc oamenii dintr-o privire. Omul du­
mitale e un om orgolios, priveşte-l numai. Pariez că e picat de
undeva, de la Pireu sau a umblat pe mări şi a făcut avere, de unde
vii, de la Alexandria sau din Corfu? Spune-mi repede ca să ştiu
cu cine am de-a face !
Hrisant zisese cu lehamite:
- Ce contează ?
75
[76]
I
II
I
1
1:
I
1\
- Bine, atunci, cînd îmi prezentaţi înscrisurile de garanţie?
Să mă duc în bănci să verific conturile, bănuiesc că nu umblaţi cu
sacul de bani la dv. Pe urmă, e bine să ştiţi că trebue să-mi daţi
cei 15% de la început, calculînd cheltuielile previzibile. O să mi­
tuiesc oamenii să facă actele mai repede, să găsesc lucrători price­
puţi eare cer ochii din cap, pentru că bănuiesc că vă grăbiţi să in­
traţi în palatul pe care-l închiriaţi cît mai repede posibil.
Cam aşa e ...
Asta costă. Ce termen ?
Două luni.
Nu se poate.
Nu am timp. Plătesc oricît.;
Hrisant devenise imprudent.
- Imposibil, cine poate să repare un palat care are în medie
25, 30 de camere, plus atenansele, plus grajdurile, ca să nu mai
vorbim de vila de la mare sau de la munte ...
- Aia poate să mai aştepte, vine iarna, nu pleacă nimeni din
Venezia pînă în martie, se amestecase Christo în tocmeala
celor doi.
- Sub patru luni, nici gînd ... hotărîse Alfano.
- Plătesc oricît, repetase Hrisant.
Misitul îl luase de braţ şi aproape strigase la el :
- Pentru Dumnezeu, vorbiţi mai încet. Nu trebuie să afle ni­
meni că aveţi atîţia bani, nu cunoaşteţi oraşul ăsta care are urechi
peste tot. Nu vă lăudaţi cu ce aveţi de gînd să faceţi. La drept
vorbind, aş fi preferat pînă la urmă să am de-a face cu un ban­
cher dintre aceia care-mi fac atîta scîrbă, ei se tocmesc, trag de
fiecare taler, dar ştiu că sunt serioşi, cunosc valoarea banului,
nu-l' aruncă pe fereastră ca domnia ta. Dacă nu v-ar fi recomandat
signor Hrisoverghi v-aş fi socotit un nebun. Vorbiţi de un milion
ca de o sută de mii de ducaţi, dar ăştia sunt bani nu glumă, ce dracu
aţi făcut, cum de i-aţi adunat, sau nu-i aveţi şi vă bateţi joc de
mine ...
- Mîine să mă cauţi la San Girolamo, să-ţi dau parolele şi în­
scrisurile de garanţie. Ştii ce ai de făcut, nu-i aşa?
Hrisant surprinsese privirile schimbate între misit şi Christo.
Incă voiau să ştie dacă nu se păcăleau unul pe celălalt.
- Bine, voi veni, zisese Alfano, dar ascultaţi la mine, dacă
mai aveţi prieteni în afară de signor Hrisoverghi, nu mai vorbiţi,
pentru Dumnezeu, cu nimeni. E bine să nu se afle nici numele
76
[77]
meu, aici m-au văzut o mulţime de oameni, dar ei bănuiesc că vă
ofer nişte lucruri mai mărunte, dacă cineva află că sunteţi în cău­
tarea unui palat arătos, cum bănuiesc că vă trebuie şi vă întreabă,
des minţiţi cît puteţi, dacă nu, spuneţi că sunteţi proprietar de mine
în Abisinia. Asta vă dă credit şi la poliţie, pentru că e imposibil,
grăbit cum sunteţi, ca poliţia să nu afle că aveţi atîţia bani.
Faţa i se smochinise, murea de o invidie secretă, pe care voia
s-o ascundă fără să reuşească, dar în chinul acestui josnic senti­
ment intra şi o mare doză de respect, pentru el era un client mare,
neobişnuit, cum nu mai avusese probabil de ani de zile.
- Acum, o socoteală scurtă, adăugase. Deci căutaţi un palat
pe o cale principală sau vreţi ceva discret, retras? Dacă sunteţi
diplomat, aşa ceva nu e indicat, pentru că va trebui să daţi ban­
chete şi lumea fuge de locurile dosnice. Vă trebue un palazzo cu
peron la canal, cu mai multe ieşiri, cu grădini interioare, deşi la
Vene zia grădinile costă cel mai mult, pentru că pămîntul e scump.
Iar la ţară, unde vreţi să aveţi vila ? Pe Brenta, deşi la Tivoli v-aş
indica, ştiu ceva, e aproape, lumea nu mai are timp, aleargă de
colo-colo, nu se îndeasă la drumuri lungi şi drumurile lungi costă,
aşa încît, gîndiţi-vă bine. Nu-mi răspundeţi astăzi, mîine va fi
foarte bine dacă putem să stabilim ceva. Va trebui să caut şi un
pictor, pe cineva care să vă pună la punct interioarele. Cu mobila
iar e bătaie mare de cap. Lumea de aici bîrfeşte, un mic amănunt
vă vinde şi să te ţii! Nu aş vrea ca Alfano Stradiotte să dea greş.
Atunci, dacă mîine îmi avansaţi ceva, în patru luni vom putea să
deschidem casa.
- Două, am zis, cu orice preţ. Pe la Crăciun aş dori să invit
lumea bună din acest oraş la mine ...
- Mamma mia, dar e o nebunie, ise trelos ...
Christo Hrisoverghi îl privise şi el cu acea curiozitate plină de
spaimă pe care o acorzi celor ce-şi pierd minţile pe neaşteptate,
dar nu se mai putea face nimic ...
... şi, deodată, acest oraş secret fu întrevăzut, îşi desvălui misti­
cele sale ascunzişuri şi el se tîrî pe sub portaluri de piatră, des­
chise uşi scorojite şi intră sub bolţi de grădini părăginite, urcă
treptele roase ale sanctuarelor patricienilor pe care călcaseră ba­
silei, regi fugiţi din ţările lor, judecători ce hotărîseră soarta
altora; călcă vechile parchete afumate ale iatacurilor dogale, stră­
bătu coridoare tainice şi coborî în pivniţe umede, roase de cance-
77
"
1
*
",
[78]
rul timpului, auzind sgomotul valurilor bătînd sub porticuri şi
acea lentă, neîntreruptă mişcare a apei; i se descoperiră pe rind
plafoanele aurite, roase, tapetele sub care fuseseră ascunse averi
şi bijuterii; mari saloane înnegrite, arse de incendii de demult)
ferestre cu rame plumbuite prin care cerul albastru-auriu al ce­
tăţii se arăta sgîrcit, amestecîndu-se cu marea radioasă, urcînd
sub canaturile verzi, pline de muşchi, clar-obscurul unor încă­
peri cu bolţi pontificale, lanterne ruginite în care abia mai pîl­
pîiau Iuminiţe şterse, mişcate de vîntul ce le mătura la vreo ra­
fală şi, peste tot, simţise mirosul de pepene şi gudron al Veneziei,
cu tot ce avea ea esoteric. Laguna întreagă, ameninţătoare
undeva, cu tonele ei de apă ce puteau să irumpă peste diguri ;
umbrele umede şi ele, negre-cenuşii, verzui, umbre catifelate, fe­
restre cu perdele sfîşiate de timp şi de fum, mirosind-a prav şi a
vechi, a ambră şi a şoareci, sgomote abia auzite-sosind de undeva
din bîrnele măcinate de carii imemoriale; impasibilii, mohorîţii
dispreţuitorii monseniori trecînd nevăzuţi încă prin încăperile
obscure în care mai puteai să auzi sgomotele intime ale vestminte­
lor lepădate şi chiar tîrîrea vîntului de afară pe nervurile de plumb
topit undeva, în besnele unor turnătorii şi îndoite de cleştele for­
jorului, devenite după aceea numai nişte ramuri uscate de me­
tal care protejau între cristalele lor subţiate de vreme acea
intimitate care nu se cerea decît apărată şi în care intrau strigă­
tele violurilor mărturisite sau nu, rezultatul tranzacţiilor fami­
liale, dincolo de sumele şi interesele puse în joc; Venezia aţipită
în duminicile matinale, plină mai apoi de strigăte înăbuşite, ră­
masă fiind afară, dincolo de tumultul pasiunilor strivite de se­
cret; cu discursurile de demult ale demagogilor şi rîndurile şterse
în denunţurile alcătuite la lumina lumînărilor pentru Marii
Inchizitori ai Consiliului celor zece; puterea în care nu puteai
penetra, ocrotită de bogăţie, de halebardierii de sub bolţile de
piatră de afară, păzind războinici ordinari, aventurieri plătiţi cu
luna sau cu anul, vechi mercenari ce jefuiseră aiurea în numele
unor idealuri mincinoase şi risipeau aici totul, tăvălindu-se cu
femei în imensele paturi, apărate de baldachine pictate de cei
mai renumiţi pictori ai cetăţii, deflorînd fecioare venite din cerul
pur al iluziei, bine crescute, cu guvernante, cu profesori de dans,
marfa părinţilor ce vindeau totul: reputaţie, frumuseţe, gingăşie,.
victimele ştiind că sunt vîndute sau că or să fie vîndute şi abia aş­
teptînd să li se întîmple acest lucru; marele teatru al lumii, des-
78
k��� __ ;_""�·��_�·""����--" � __ � _
[79]
făşurîndu-se sub candelabrele acum stinse, abia arătînd mucar­
niţele lor negre, roase şi ele de praf şi nepăsarea timpului... Ai mai
fi putut să auzi scufundarea secretă a mobilelor vechi ce nu mai
fuseseră urnite din loc de o jumătate de secol din sălile uriaşe
unde băuseră generaţii de beţivani, urmînd altor generaţii de be­
ţivani, meseni făloşi, toastînd şi rîgîind, plini de cuvinte frumoase,
desprinse din cărţi vechi şi lachei tăcuţi, abia respirînd acel tu­
mult al ospeţelor, cu toată grandomania lor ce făcea să isbuc­
nească paseri din uriaşe torturi sau din animale spintecate savant
cu pumnale vînătoreşti, de hirurgii vestiţi ai petrecerilor, gestu­
rile lor fiind însoţite de sunete de Iăută sosite de undeva din vreo
loggie de piatră, ascunsă privirilor, sub un ocheţ cenuşiu, prin
care abia pătrundea reflexul mării omnipotente de afară, ea, re­
gina Veneziei, în care totul era voluptate şi ameninţare pentru că
moartea venea pe canale, cu ciuma, cu urîtul boalelor ei, cu
răsboaie şi impozite, cu grijile grele ale celor ce urzeau complo­
turi şi afară vegheau numai străluminatele basilici, divinele
icoane pictate în ziduri şi cenotafurile prefigurînd absente tru­
puri regale, rămăşiţe ale trufiei omeneşti cu tot ce se mai ostenea
din propriul trecut, cerşind osanale, flori şi rugăciuni din infinita
moarte care nu era moarte, pentru că nu e mort cel ce mai e ser­
vit de umilinţă şi dă de pomană din nesfîrşirea lui, adunînd lu­
mea şi silindu-i pe preoţi să le rostească numele şi să le arate fap­
tele mincinoase, împodobite cu laude cumpărate încă de pe
vremea cînd îşi pregăteau aceste suspine, voind să şteargă ne­
pieirea Vene ziei eterne chiar în despuierea pereţilor goi ai pala­
telor abandonate, despuiere lipsită de răsuflarea celor ce trăiau
cu numai părăsirea, uitarea şi regretul rămas după cei duşi sau
numai plecaţi în alte locuri, cu impersonalitatea saloanelor nelo­
cuite multă vreme şi aflate în aşteptarea altor oameni care să re­
însufleţească vastele odăi fără mobilă şi fără flacăra unor focuri
ce se reaprind după ani de absenţă, sau luni, sau zile, lăsînd um­
bre proaspete pe pereţii din care a muşcat tocmai acea absenţă a
unor proprietari care făceau aceleaşi gesturi ce vor fi făcute de
cei ce vor sosi în locul lor, îndeplinind adică ritualul aceloraşi
gesturi şi fapte, şi refăcînd în jurul lor aura nevăzută a habitu­
<linii pe care cei noi vor să şi-o însuşească şi nu reuşesc pentru că
o familiaritate este proprietatea morţii care urmează vieţii şi
gesturilor făcute deja şi nimeni nu şi-o poate însuşi; Venezia
putredă care te posedă te ia în stăpînire fără să-ţi dai seama,
79
[80]
I
otrăvindu-te lent cu imaginea ei turbure, cu cupolele ei ca nişte
meduze plutitoare în marea cerurilor mereu schimbătoare, cu
brumele sale subţiri ce-ţi fură conturul feţii şi ţi-l proectează în
viitor, cu toată păpuşeria celor ce te înconjură, umbre ale saloa­
nelor înăbuşitoare, în care se înghesuie nişte marionete şi li se
pare că petrec, că se împrietenesc, că se iubesc sau că se posedă
şi deodată magia se sparge şi soseşte ultima seară, pe care şi el,
Hrisant Hrisoscelu, avea s-o cunoască, cea mai rece seară, cea mai
streină, cînd oraşul cu iluzia lui multicoloră, fierbinte, iresponsa­
bilă te părăseşte şi nu poţi să-I mai iubeşti, nu ai de ce să-I mai
iubeşti şi tot ce crezi că ai adunat numai pentru tine şi îţi apar­
ţine pe veci: plăcere,obişnuinţă, lucru familiar, amintire dispar
într-o secundă si afară rămîne o cetate streină, cea mai frumoasă
,
din lume, dar, deodată, cea mai înstrăinată de tine, un oraş uitat,
cu uliţe umede, poduri şi gondole care duc şi miri, şi defuncţi în­
ţepeniţi spre San Michele cu pietrele lui tombale, semănate parcă
de pe o altă planetă pentru a-ţi aminti că bornele morţii au mar­
cat pînă şi un astfel de loc şi te aşteaptă şi pe tine o gondolă nea­
gră cu patru îngeri aurii, cu aripi de gips şi coroane, şi acele vă­
luri ultime ce bat în trupii ei şi pe care nu le vei mai auzi, însoţit
de uitare, şi degeaba sunt strigătele şi cîntecele ce ar vrea să te
însoţească pînă în cer şi mor chiar în acea clipă, în acel loc, şi el
strein de viaţă, pentru că nopţile, morţii sunt mai singuri decît
oricine în lumea asta, mai singuri decît stelele îndepărtate, mai
singuri ca marea ce şi ea e singură ; 0, Venezia opacă, surdă la
orice regret; Venezia obosită de SIne, nemaiauzindu-se ; cu seri
livide, streine, fără palatele dogale pe care întunericul le
absoarbe şi le retrage în uriaşa umbră a nopţii, strania, sălbatica
cetate plină de şoapte dulci sub portaluri, de gînduri ascunse, în­
cărcate de imense uri, înveninînd aerul pe care-I respiri în irealul
decor minat de funestul sentiment ce înjoseşte omul, dar care-l
şi mişcă; intrigi, şoapte, denunţuri, călăi, preoţi, iubiri, fecioare,
curtezane, prezicători, atleţi pe frînghie, noctambuli, beţivi, po­
vestitori, improvizatori, materia magică a Veneziei compusă din
lumea coruptă a apelor ei puturoase, a zidurilor în care au murit
cîteva epidemii de lepră şi ciumă, acele nuntiri infinite intrunind
:recutul, prezentul şi viitorul; leneşa, morbida Venezie,
imensul mormînt de ape, suspendat sub cerul în care ve­
ghează heruvimi funebri, coloanele de mătase în amurg ale lui
80
[81]
-
San Mare, turlele de plumb, scurgîndu-se în ceţuri, topite în ima­
ginaţia infinitului; scări neştiute, roase de paşi nenumăraţi care
au favorizat şi favorizează adulteruri ; marele fast venet, ştiut de
nimeni în întregime, de necuprins, marea minciună a acestei aşe­
zări ireale pe care Dumnezeu o ignoră pentru că a uitat-o sau a
trecut-o în contul Diavolului; taina Veneziei din care iradiază
carnaţia femeilor frumoase care au putrezit demult, întîi îmbă­
trînind, secătuite de vîrste, de amintiri, erodate de timp şi pe urmă
vegetînd în iatacurile dosnice, trăind din invidia pentru altele
care le iau locul, acele nesfîrşite emisii de urmaşe ce le acoperă cu
uitarea lor şi le desfiinţează cu nepăsare, cu vitalitatea nemiloasă
ce şterge tot ceea ce o naşte ...
Rafira ori Sultana, sau cum îi zicea, mai intra în odăi şi aducea
mangal care odată ce se stingea lăsa un fum gros; arunca butuci
în sobe, mai deschidea ferestrele şi întreba: "N-ar voi ceva
de îmbucat, dumnealui Hrisant Hrisoscelu, că se făcuse de
prînzişor şi n-ar strica un lichior, o lacherdă, o prezantină, ori
măcar alune să mai mestece să nu-i stea gura şi stomahul, da r
beizadeaua mîngîia absent mătăniile, privind lănţugul de aur ce
trebuia de mult trimis. Neranţulei ca să şi-l lege în jurul pînte­
celui în care borîse boerul în prima noapte a venirii lui din acele
locuri depărtate pe unde iubise şi fusese sărăcit. Simţea că ceva
ce nu putea fi controlat îl luase în stăpînire de la sosirea lui aici,
o lipsă de voinţă ce-l măcina ca o boală. Se scula tîrziu de parcă
acel drum, ce-i drept lung şi sdruncinat, îl topise. Nu-i era nici
foame, nici sete, ar tot fi zăcut pe acele macaturi moi şi ar fi
fumat numai, privind fumul verde şi profumat al tutunului. Se
scula cu gura amară, cu limba ca iasca şi nu simţea njmic decît
golul fără sfîrşit al sufletului. îi era lene să se îmbrace, secretarul
'. livonian voia să intre la acelaşi ceas în odăile lui, dar nu-l lăsau mu­
ierile, pentru că ora deşteptării se lungea. De unde altă dată, cînd se
anunţau cu glas mare din Turnul meridian ceasurile opt, turceşti,
el .era în picioare, după cîteva zile nice la unsprezece nu făcea
ochi. "Ce-i cu boerul ?" întrebau ai curţii, îngrijoraţi. "Este sănă-
81
.-
[82]
f
tos, are ceva ?" Slugile dădeau din umeri; "Nu are nemic, ce să
aibe? .Gogeşte numai. Citeşte gazeturile sosite de la Viana şi pe
urmă iar doarme; ciuguleşte ceva şi spune să pregătim trăsura
că vrea să iasă pînă la Herăstrău să ia aer şi după două ceasuri se
răsgîndeşte,îi e lene şi nu vrea să cheme bărbierul să-şi radă obra­
zul, arată ca un călugăr, rar mai face cîte ceva, de parcă l-ar fj
stors tălăniţa aceea care a stat cu el în noaptea venirii şi nu mai
are snagă, nu mai are nemic în el" ...
Careva vrusese să aducă doftorul, să-I cheme pe Perdicaru
ştiind că se au bine, dar Hrisant Hrisoscelu îi luase la goană, să
n-audă de aşa ceva; ce, se nebuniseră la cap? Nu-i ardea de ne­
mic, voia numai să zacă, dacă nu făcuse el nici măcar
heretisirea la Domnitor, atunci ce mai voiau? Dădeau cu toţii nă­
vală sp-re porţi, dar arnăuţii nu mai primeau pe nimeni pînă la
noi ordine şi acele noi ordine nu soseau. Perdelele stăteau trase
pînă la prînz şi din odăi nu se auzea vreun glas. Ionică Greceanu
trimisese vorbă prin Iusufache care mai ieşea la cafenion că
îl invită pe boer la o vînătoare, să-şi scoată saxonii care se
sălbăticiseră în curte, să-i mai arunce la o amuşinare, la o pulpă
de mistreţ că altfel se blegesc, dar el nu dăduse nice un semn, sau
măcar la o partidă de cărţi să iasă, să-I vadă lumea că se svonise
că are rac şi că o să moară curînd şi asta nu era bine. Ii trimeteau
răvaşe după răvaşe, soseau şi biletele de la femei, dar el citea unul
sau două şi pe urmă cădea iar în melanholia aceea care nu-i mai
trecea; se afla departe de Venezia, îngropat sub zăpada unei ierni
ce se anunţa teribilă. Şi de fiecare dată, de cîte ori primea cîte un
semn din afară, îşi spunea, jurîndu-se după ce se privea în oglindă
că de mîine începe viaţa de la început, că o să meargă împreună cu
Vasilică Ghica şi N eculai Negruzzi şi cu Kostaki Kiriazi ori cu
Calimah Pantazoglu în vizite, că o să cheme muieri la el, pe alde
·N �:anţula Mavrodin, pe Chrysafina Costandachi ori pe Anica
Filipescu, ce se mai găsea prin acest puturos oraş de Orient să-I
scoale din morţi pentru că mort era, deşi trăia... '
Şi acela, logofetul Caliarh, nu mai tăcea cu ale lui, dar cine-I
asculta ?
- Ce spui? Ce spui? se mira Hrisant Hrisoscelu cu glas din
ce.în.c�.m�i �tin.s pentru că parcă ceva din el se scufunda în pro­
pria-i fiinţă ŞI vorbele aceluia începeau a-l plictisire, dar nice sin-
82
1
�± •• ==��$�.�--�------------�----------�--�-----------------------
[83]
1'"
--
gur nu voia să rămînă întrucît destul se deştepta fără nimeni ală­
turea în recile cearşafuri şi voia să cheme pe careva să mai
aprindă focurile din sobe, dar nu mai avea puterea de a se ridica
în coate şi de a da vreun semn, ori de a vedea pe careva, ori de a
aprinde vreo lumînare. Asculta numai, învăluit în cergile cele
groase la viscolele de afară care dădeau roată Bucurescilor pen­
tru că nu aveau unde să se oprească şi pisau orăşelul de cîmpie
şi era de mirare că atunci cînd se astîmpărau, el mai exista şi că
pe uliţele cele năvălite de gheaţă şi zăpadă mai ieşea cîte o sanie
ce-şi suna zurgălăii şi pe urmă acel sunet delicat şi lin se stingea
undeva, departe sub cerul negru. Ciorile îşi făceau şi ele roţile
funebre şi strigătoare. Veneau zorile turburi, cenuşii, se auzeau
în grajduri caii boereşti rozînd zăbalele şi slugile care le puneau
fînul dinainte şi i se făcea dor de locurile pe care le părăsise şi iar
se hotăra : "Vînd tot, lichidez ce mai am şi plec înapoi s-o găsesc
şi s-o fur, ori s-o omor". Şi se scula, bătea din palme, scula slu­
gile, asta se întîmplase numai de două ori, îşi chema bărbierul
care-l rădea bine de aspra barbă şi se privea în oglinzi şi le spunea
celor din jur: "Ne punem pe treabă de azi, auziţi voi, pregătiţi
săniile şi caii pentru că bănuiesc că trăsura nu poate străbate în­
tr-atîta zăpadă". Şi slugile se bucurau şi începea un frecuş prin
curte şi logofetul şi secretarullivonian dădeau ordine după ordine
şi femeile călcau hainele şi cămăşile şi cîntau de bucurie că se
înzdrăvenise beizadeaua şi, maică, ce-o să mai facă el acuş, în
nenorocitul de tîrg şi cum or să mai curgă bacşişurile şi-or să se
ivească pe la uşi acele femei ce mult rîvneau la bijuteriile lui Hri­
sant Hrisoscelu despre care numai auziseră şi se şi svonea că sunt.
mai ceva decît ale împăraţilor ruseşti întrucît beizadeaua lor dă­
duse lovitura prin Francia şi îşi depusese toată averea în
băncile veneziene ce gemeau de ducaţi şi rubiele şi că
era vorba să ia tronul şi de aceea Princepele nice măcar­
nu-l întreba de ce nu venise să facă heretisirea şi că
dacă ar vrea el, Hrisant, l-ar cumpăra în aur de Viana,
ori i-ar da credite să umple ţara de mori nemţeşti că avea
de unde şi ce adusese el acasă, era numai un gunoi, neşte bijuterii
pentru bietele kiramele de pe podul Beilicului, nu demne de
doamnele ce ardeau din pipote să se culce cu el, chit că cele mai
multe erau măritate şi duse la popă cu ai lor, dar ar fi fugit
de-acasă fără să clipească, cum scriau în bileţelele trimise beizade­
lei şi aduse pe furiş de alde Iusufache căruia nu-i mai ajungeai la
83;
[84]
r
1-
I '
I
nas cu prăjina de cînd se întorsese stăpînul şi sta numai în cahve­
nele şi povestea în ce lux şi desmăţ se desfată Hrisant şi cum îl pă­
zesc arnăuţii toată noaptea cu puscile lor să nu fie urui ala dracului
şi să-I prade careva că era putred de bogat, başca ce avea în sipete
şi-n Iăzile aduse, dar unde mai puneai banii din bănci? Şi svonu­
rile creşteau şi în seama noului sosit în Bucuresci se puneau cele
mai năstruşnice fapte. Ba că ar cumpăra toată Valahia cu ce era pe
pămînturile ei şi s-ar întinde la domnie şi că Poarta chiar l-ar primi
cu multă bunăvoinţă dacă ar face un semn, terminînd cu Princepele.
Svonuri primejdioase, dar cine le putea desminţi decît nebunul de
boer ce tot nu se arăta pentru că după ce mînca puţin, cînd voia să
se îmbrace era apucat de plictis şi-l întreba pe secretarullivonian :
"Cum e afară ?" Şi acela ieşea puţin şi se întorcea spunînd: "Bate
niţel vînt, dar dacă vă puneţi căciula şi luaţi blana de lup nu sim­
ţiţi nimic pentru că parcă ar da soarele." "Bine, făcea el, să mai
bem o cahvea şi o să vedem noi". Şi mai beau o cahvea şi pe Hri­
sant iar îl apuca lihtisul şi o lene ucigaşe şi începea să-şi desbum­
'beze nasturii de diamante de la cămaşă şi să o lepede pe covoare,
întinzîndu-se pe sofa şi uitîndu-se afară cum era cerul: cînd se
lumina, cînd se împosoca, "Ce facem, stăpîne ?" întreba Iusufache
din sfert în sfert de ceas, gata să se urce pe capra săniei boereşti,
'Şi ea lucrată la Viana deşi în mintea lui blestema toana vremii
care-I împiedica pe boerul său să iasă cu carozza aceea nemaivă­
zută în care sosise şi mai ales să fie privit, bătînd caii ungureşti
cum nu mai avea nimeni. Dar iar începea ninsoarea şi se aşeza
zăpada, vătuit, tiptil şi se auzeau lupii dinspre pădurile albastre
ale Cotrocenilor. "Ce vreme, zicea Hrisant, să nu dai un cîine
afar' din casă şi noi ce să căutăm la Herăstrău, că nici măcar nu e
muzică, cum e vara! Meterhaneaua cîntă numai din mai", şi iar
'se ofilea şi se băga în aşternuturi, şi-i gonea pe toţi, şi fuma, şi pri­
vea prin perdele cerul apăsător, jos, negru. "Dar dă el soarele, îşi
spunea singur, şi o să vină primăvara şi să vezi atunci ce mai
plimbări o să fac ... " Deocamdată soseau sărbătorile Crăciunului
şi în curţi se tăiau porcii şi se auzea un guiţat nemaipomenit şi se
.aprindeau lemnele cu catran şi se pîrlea şoricul şi el nu avea nici
măcar atîta voinţă să le spună că degeaba fac piftii şi pregătesc
murăturile şi varza acră pe care o pritoceau, pentru că nu are de
gînd să invite pe nimeni la petrecere, dar ei tot sperau că o să fie
iar veselie şi-or să cheme lăutarii ca pe timpuri, să cînte trei zile
S4
-
�'''.��Oij�,,,'',,.WQ�_�'' '''' � -
[85]
şi trei nopţi în şir şi se vor umple de parale de Ia boerii cherche­
liţi care fugeau pe furiş să mai doarmă pe la casele lor, cu rîndul,
ca să nu-l supere şi pe urmă se întorceau tot în sănii, spunînd că
au zăcut pe undeva prin colţuri pentru că pe vremea cînd se în­
tîmplau acele lucruri, alde Kiriazi, alde Matei Cigala ori Codrika
sau Riga Velestinul nu se dădeau bătuţi toate zilele şi nopţile pe­
.trecerilor. Cereau afion, mai luau nescai frunze pe care le rume­
gau în măsele, beau ulei ca să nu se îmbete, dar se ţineau în pi­
doare, nu-i cărai decît pe la joia mare cu săniile, înveliţi ca nişte
morţi în cergile miţoase şi aruncaţi în paturile lor, îmbrăcaţi cum
erau} de unde nu se sculau decît după o săptămînă. Ce vremuri,
ce vremuri, dar nu se putea ca stenahoria să mai ţină. Şi uite că
ţinea, pentru că de fiecare din cele două dăţi, Hrisant Hrisoscelu
se răsgindise pînă a ajunge în curte şi dacă mai trecea vremea,
ei bănuiau cu toţii că beizadeaua nu se va mai mişca decît,
Doamne fereşte, pe la Sfintele Paşti şi asta o să-I supere pe dom­
nitor ...
Dar mai avea vreo importanţă? Căpătase viciul tăcerii. Asculta
numai pe alţii şi se gîndea la ale lui. Mereu îi venea în minte iarna
de dinainte de a o revedea pe verişoara lui Christo Hrisoverghi,
pe femeia cu părul cînd roşu ca ambra, cînd negru, cu privirile
halucina te ca ale celor ce iau haşiş, probabil suferind de o miopie
accentuată, provocată de picăturile pe care şi le punea în pupile
şi care-i dădeau aerul pur şi mirat al venezienelor. Era ceasul
cînd Herula Lucrezia Vimercatti spunea cu o voce stinsă privind
apele încărcate de o scăpărare ciudată de fosfor din adîncuri:
- li simţi pe morţi? Sunt aici, în adîncul lagunei şi mai în­
colo, pe mare.
Şi el simţea cum i se face frig şi se întreba de ce spaimă este
dominată acea femeie pe care o iubea nebuneşte şi de ce mergea
cu el şi cu Hrisoverghi spre Murano care se vedea în zare cu focu­
rile lui la amurg, dintr-o vegetaţie putredă, cu cimitirele sale plu­
titoare, insulă cu adevărat a morţilor, ca şi San Michele şi numai
în faţa acestei bucăţi de pămînt simţea şi el că moartea este pre­
zentă mereu în viaţă şi că nimeni nu dispare din existenţa noas­
tră, mai ales a acelora ce tîrau după ei ucişii trădaţi şi sugrumaţi
în carcerele de lîngă Piaţa Ghel lVIumia şi pe cei retezaţi de cap,
acele cranii ce erau golite de ochi de către peştii răpitori de la
Yosfor şi se ridicau, albe şi fără altceva decît nişte găvane şi le
85
[86]
amintea lor ce evanescentă e viaţa în aşteptarea domniilor
ce nu mai veneau.
Şi, umbrele palatelor, pe care le bîntuiseîn căutarea ei cîteva
"luni grele,dar-obscurul lor melancolic, spaima fără r.ume care
îl lua în stăpînire pe neştiute, umbra catifelată, dar îngheţată a
unei zile de martie, cînd soarele abia licărea pe lagună şi îl cu­
prindeau presimţiri că va fi înjunghiatîn vreo biserică plină de
copii încununaţi cu margarete, umezeala crepusculară a Veneziei
intrînd în zidurile palatului Caragua, toată iarna aşteptării lui
disperate i se recompunea în memorie. Odăile păreau pustii fără
femeia ce nu mai sosea. Mohorîţii lui servitori, cărînd mobila din
bazarele de la Rialto, îl priveau fără curiozitate, făcîndu-şi treaba
şi numărînd banii împărţiţi cu mari strigăte de disperare de către
Alfano Stradiotte. Pe urmă, cînd totul se termina, rămînea sin­
gur într-o Venezie aţipită pe la prînz cînd saloanele se goleau de
toată gloata ghiftuită şi înaltele odăi bătute de soare îl trimeteau
la gîndul că se poate muri din cauza mării, de urîtul ei, cum îi
spusese tot Herula, cu ceva mistic în vorbele rostite. Oraşul aş­
tepta un semn ca să fie distrus, Venezia limpezită atunci de apele
sale purulente, de toate mizeriile iernii, de gunoaiele funerare, de
florile sale fana te, putrezite sub poduri, se purifica. Străluminatele
sale bazilici, opulente şi fudule, cu cupolele lor ca nişte magnolii
roz, de două ori existînd ;în reflexele mişcătoare ale canalelor şi
sub cerul palid se arăta primăverii. Dar cîte Venezii fuseseră?
Venezia muzicală, plină de o lumină nobilă sau de o brumă ca su­
doarea îngerilor, mai ales dimineaţa, o brumă, şi ea roz, o brumă
subţire ca transpiraţia frunzelor şi Venezia acelor seri cînd He­
rula Lucrezia Vimercatti ii promisese că va sosi la el în palatul
Caragua, neapărat trebuia să fi fost o astfel de seară cu ceaţă roz,
plină de linişte, şi nimeni pe uliţele pavate cu piatră, ori pe ca­
nale, nimeni care s-o spioneze, şi ea, furişîndu-se pe sub acope­
rişurile brumate şi atunci nu vor fi sburat nici măcar porumbeii
din piaţa San Mare, va fi fost o linişte unică, şi tot ea spusese
că în acea seară va veni, ca altă dată în acest oraş, ciuma cea
mică şi nu va mai fi nevoie să se ascundă şi vor aştepta moar­
tea sub troienele de flori pe care el mereu le împrospăta pentru
că palatul Caragua, de la închirierea lui şi pînă la prima ei ve­
nire acolo, fusese mereu plin de trandafiri galbeni de Isfahan
aduşi pe ghiaţă din ţara celor opt raiuri, umplînd cu o um­
bră palidă pereţii. Venezia aşteptării, o Venezie fără contur, cu
86
__ q __ UW��-';_�-- � __ � __
[87]
clădiri amorfe ca nişte elefanţi îngenunchiaţi într-un cimitir sa­
cru, cu o vegetaţie ce macera cimitirele- negre de la Murano,
înconjurate de flăcările cuptoarelor şi de licăririle in decise ale
sufletelor celor morţi, plutind parcă în etaje, deasupra mării. Ve­
nezia ciuruită de lumini şterse, cu sîngele ei abia sclipind, un
sînge plin de umbre divine, Venezia ca o stampă pictată dintr-o,
indispoziţie zeiască cu palafiticolii ei, începînd cu Palazzo Chigi­
Zondadori şi terminînd cu cuibul lui ruinat şi refăcut în care
sosise tocmai ea, Herula Lucrezia Vimercatti; Şi-atunci, în gîn­
durile lui nebune, privind pe acei oaspeţi reci şi bîrfitori ce-o în­
soţeau, pe ducii şi principii ruinaţi ce beau şi mîncau fără să le
pese de sbuciumul lui, luînd aminte la femeile care ar fi vrut să
rămînă în locuinţa sa, el făcîndu-se că nu înţelegea acest lucru
pentru că o singură femeie intrase aici şi trebuia să rămîie şi aceea
multă vreme nu sosise, lăsînd ca trandafirii lui nebuni să se rui­
neze lent sub plafoanele palatului Caragua, ca o lepră galbenă,
lepădîndu-şi pielea vegetală pe pavimentele îngheţate ca
nişte pietre tombale. Altă dată, mai ales în zorii verzi ai oraşului
dorea să vadă mirificul oraş scufundîndu-se lent, începînd cu
Piazza del Campo şi terminînd cu biserica del Reden tore în mî­
lurile ce înghitiseră pădurile din jurul Veneziei, dincolo de stîlpii
Cadorei pe care era clădit fragilul oraş cu lespezile lui curate, cu
Campani1a din care băteau clopote lovite cu ciocane de bronz mî­
nuite de nişte sfinţi rotitori, mişcaţi de maşinării subtile, şi toate
minunile născute din carierele ei de piatră, calliii şi campii golaşi
pe care murea mierea soarelui pe la patru după amiază, prin mar­
tie, cu fundamentele secrete ca nişte păduri ale mării, rezistînd
1 vremii şi "fu?oziunii, 'n Venezie care va fi fost să dispară în fundul
secret allagunei, înghiţită de o moarte lentă, şireată, păstrînd to­
tul pentru a fi reinventat vreodată pentru alte personaje şi pen­
tru un alt timp ... "Venezia du cală ; Venezia leneşă, bolnăvicioasă,
Venezia norilor scirocali ai lui Giambatista Tiepolo; Venezia
magică a fecioarelor cu feţele ca perlele, Venezia întunecat ului
sînge al morţilor de pe mare care chemau din apele fugare, mereu
'� cîntătoare, ca sirenele ... ", cum zicea un scriitor.
*
La sărbătoarea Redentore, Christo Hrisoverghi îl chemase, spre
seară, la San Marco, acolo unde fuseseră pe vremuri cele patru
87
-
[88]
i
!
I
':
"
,
figuri, Fluviile ,cu care Galla Placidia ornase palatul de la Ra­
venna. Laguna fumega într-un fum verde, cum se iscă în oraşul
Dogilor de cîte ori lumina o părăseşte intr-o zi de vară cu ploi ne­
sfîrşite, ce pisează acoperişurile şi opresc sborul porumbeilor care
se aciuiază sub cortilurile de piatră ale galeriilor Ducalelor, torcînd
amoros. Piaţa era spălată de valurile care treceau scundul dig de
piatră şi în balconul de alabastru se ivise un băiat de patrusprezece
ani, îmbrăcat în hlamidă albă, cu două lumînări aprinse în mînă pe
care le aşezase în faţa Madonei de Mozaic. Din campanilă se auzise
bătaia unui ceas de seară; jos treceau grupuri de oameni cu stea­
gurile corpora ţiilor, foşnind umezi te în răcoarea serii. Un
ultim foc al soarelui ce se scufunda în lagună ca mumia
arzătoare a hoaţei împărătese ce-şi lăsase chipul pe vase de aur,
cu ochii ei imenşi şi sprîncene arcuite, cum o ştim din tablourile
lui Nicolo Rondinelli. Era ora cînd în jurul altarului de la Parenzo
se celebra imperiul aripilor, misterul pas erei, ultimul ritual bizan­
tin al Veneziei, cînd în aer se aruncau porumbei şi vulturi captivi
ce osteneau leneş după cîteva sbateri de aripi, deprinşi cu prizo­
nieratul lor aurit şi sacru. Un viscol de clopote îl asurzise
mai devreme, acum bronzul lovit cu tandreţe avea parcă o catifea
dulce şi semăna cu zumzetul unor albine. Feeria crepusculului se
termina ca totdeauna cu un Ave Maria unanim, isbucnit mai întîi
din bisericile apropiate, strînse parcă laolaltă de o mînă nevăzută
pentru a vesti lumii Sărbătoarea morţilor. Cele mai frumoase gla­
suri ale Veneziei se ridicau sub cerul schimbător al acelui amurg.
- Cred că mergem la Torcello, îi spusese Hrisoverghi, acolo-i
place Lucreziei la începutul verii şi mai ales să sosim noaptea, cînd
toată insula este plină de luminile miilor de lumînări aprinse pe
morminte. Cunoşti Torcello ? .
- Nu, mărturisise Hrisant, deodată mInIOS că nu avusese
această curiozitate care l-ar fi scutit probabil de ironiile femeii.
îşi privise pe furiş costumul comandat la Viana, o redingotă
completată cu Vaterrnorder, un guler înalt, cu vîrfuri ascuţite, cu
o cravată vînătă înnodată după manualele ce circulau în oraş, în
saloanele ducilor şi principilor. înfipsese în ea un ac de aur închi­
puind un vultur străpuns de o săgeată, simbol enigmatic ce o in­
trigase pe Herula Lucrezia Vimercatti. Ea nu întrebase nimic din
bună creştere, spre enervarea lui Hrisant Hrisoscelu care abia aş­
tepta să-i dea o explicaţie. De cîte ori se privea în oglindă îşi aducea
aminte de ridicola costumaţie orientală adoptată ori de cîte ori se
88
[89]
întorcea în ţară şi i se părea că ceva îl îng.ro�pă în acest mormînt
strălucitor al Veneziei din care nu ar mal fi plecat, cu lumea sa
amestecată, ciudată, _evropenească.
Noaptea căzuse de-a binelea, oraşul era luat în stăpînire de
cortegiile ce plecau spre insule în bărcile lor lungi sau rotunde,
dromoane bizantine, nave ce serveau numai la ceremonii, scoase
din subsolurile palatelor, reparate în grabă şi date la apă, galere
veneziene rămase prin muzee, dar şi ele folosind în asemenea îm­
prejurări, pline acum de lanterne şi de pînze strînse în jurul catar­
gelor pe care spînzurau schelete şi capete de mort, după gustul
macabru al localnicilor în acea noapte a Redentorelui, feluci
maure, suple, înguste, gata să se răstoarne la cea mai mică creştere
a valurilor, galease francese, cu cîte nouă rînduri de oameni la
rame, trăgînd după sistemul alIa scaloccia, totul într-un amestec
multicolor, luminat de facle şi fanale, un amestec de voci de băr­
baţi care cîntau sau se strigau de pe o punte pe alta, unii desbră­
caţi pînă la mijloc ca vechii robi, prefăcîndu-se că repară velele,
cu peruci ce le acopereau părul adevărat pentru a revela nişte
capete tunse chilug precum condamnaţii de odinioară, cu semnul
înfierării desenat pe frunte. Cei cu un smoc de păr şi el trucat la
măsluitorii din teatrele venete, machiori şi şarlatani de ocazie,
purtau în jurul şoldurilor cearşafuri de in, roşii, verzi sau albastre,
la culoarea galerelor pe care serveau. Peste umeri, înfriguraţii
nerăbdind umezeala nopţii abia începute ţineau un caftan şi pe cap
o beretă roşie şi aşa-numita gabbano. o manta lungă de postav
aspru şi ieftin, şi ele scoase din magaziile teatrelor. Intre uriaşele
corăbii se învîrteau descumpănite de mişcarea valurilor iscate de
înghesuiala din jur, acaccile, joase la apă, cu prova rotunjită, cu
ve le patrate sau triunghiulare, construite la Venezia în secolul
al XIII-lea ca şi toridele, mai mici decît primele, cu fundul plat,
o singură punte şi cu un catarg, corăbioare pentru sfinţi, cum se
putea vedea pe pereţii lui San Mare pe mozaicuri. Convoiul era
încheiat de cîteva vase mari de tipul Rocheforte, navlosite la Ge­
nova de către un Ludovic pentru transportul cavalerilor în cea
de-a noua cruciadă, nave de expediţie cu corpuri greoaie, cu prova
şi pupa ridicate şi etrava verticală, încărcate de suprastructuri, fă­
loase, închipuite, lustruite, cu etambolul perpendicular pe chilă, cu
castele de observaţie, numite în alte locuri şi cuib de corb, îm-
89
[90]
'1
II
podobite cu sculpturi de lemn; tritoni sau sirene, două punţi
despărţite de spaţii apărate, paradisurile şi unde se aşezase încă
de pe acum trufia princiară reprezentată de făloasele personaje cu
care Hrisant Hrisoscelu începuse să -se deprindă la reuniunile
din iarna trecută, pline de petreceri şi mese nesfîrşite; corăbii
încărcate cu preoţi şi călugări -sosiţi cine ştie de unde, purtînd
coroane de flori în jurul gîtului şi 'învîrtind la nesfîrşit
mătănii1e, .. aşezaţi pe bănci negeluite, dar roase de atîtea
funduri pe care le suportaseră, sabordiere : pentru trans­
portul cailor de călărit pentru că după serbare, Hrisant Hrisoscelu
aflase că era invitat de către soţul Herulei Lucrezia Vimercatti la
o vînătoare; asta şi explica de ce ea sosea singură, soţul plecînd
înainte pentru a pregăti hăitaşii şi cîinii. Dinspre mare sosea o
uriaşă navă în jurul căreia reiau ca nişte delfini, panfilii şi bri­
gantine încărcate cu o lume veselă. In apă, luminile şovăitoare ale
faclelor roşii, galbene şi chiar verzi din pricina pucioasei folosite,
făceau să explodeze arteficii. Vele triunghiulare, arabe, mînau mai
iute unele echipaje ce le foloseau cu îndemînare, strecurîndu-se ca
nişte ştiuci. Piraţi încă neîmbrăcaţi, cu un postav negru peste ochi
şi cap de mort la pălării, se grăbeau spre punţile de lemn alunecoase
şi primejdioase ce lăsau să cadă în apă pe cîte un imprudent. Scări
de frînghie ridicau lăzi la bord, încărcate cu curmale şi sticle bo­
toase, îngropate în rafie împletită, pline cu un vin negru sau amă­
rui de culoarea cerii vechi...
Herula Lucrezia Vimercatti sosise. Cu acea plină de cruzime
atenţie, Hrisant o zărise într-un Tonneau tras de doi cai mărunţi
ce se opriseră în marginea pieţei aglomerate şi căuta în mulţime
chipul lui Christo Hrisoverghi. Birjarul conducea la pas, prudent.
In spate, o servitoare tînără păzea un coş de bagaje pe care sta
aşezată privind ameţită mulţimea din jur. Lucrezia era îmbrăcată
cu o jachetă peste o fustă de catifea, cu o tocă de lutru, acoperin­
du-i părul roşu al perucii, parcă ghicind că aşa o place el mai mult.
Mîinile şi le vîrîse într-un manşon în care - avea să bage de
seamă asta mai tîrziu - îşi ascundea o mică pungă de crocodil,
plină de flacoane, parfumuri şi carnete vieneze. O cuvertură de
Tibet îi acoperea picioarele pentru a nu simţi umezeala nopţii
începute.
90
__ .'4_ a;.:-"", ...... "";----------.-..-.-..---...,--�------------
[91]
Ii recunoscuse şi le făcuse un semn cu mîna înmănuşată :
- O, iată-te, îi' spusese, adresîndu-se lui Hrisant Hrisoscclu,
care îşi scosese jobenul de mătase şi-i sărutase mîna după moda
evropenească. Nu mai ai aerul de cîine plouat din seara aceea. De
fapt, de ce-ai plecat atunci? Ţi-am spus ceva neplăcut?
Rîdea cu privirile ca nişte cuţite,. amestec de batjocură şi de
promisiune tandră, dacă i-ar fi-plăcut vreodată. Cel care aprinsese
luminările în cinstea Mariei din Campanilă se retrăgea acum în
bătaia clopotelor. Hrisant îi văzuse chipul palid de copil crescut în
mînăstiri, Lumina săracă a lumînărilor tremurătoare îl prefăcuse
într-un fel de mucenic.
- Ai aflat unde mergem, nu ?
- Mono zeo xeri, Dumnezeu o ştie !
- Christo ţi-a vorbit de vînătoare? Sper că ai un cartuş şi o
puşcă, dacă nu două, cum se obişnuieşte ...
Le avea. Bagajul- şi-al lui şi-al verişorului ei - fusese încărcat
de mult pe acel vas roşu ca purpura care se legăna uşor lîngă
cheiul de piatră.
- Eşti cam tăcut, spusese ea, privindu-l pentru prima oară.
Era greu să rezişti unei asemenea cercetări ce semăna cu pre­
ţăluirea unui obiect.
- Ascult, este cu totul altceva, răspunsese scrîşnit Hrisant, şi-i
înfrunta se privirea ·cu ochii lui uşor asimetrici care-I făceau fru­
mos şi agresiv. De sub bordul scurt al jobenului îi scăpase o şuviţă
de păr, aurie.
- Ce-ai făcut toată iarna? îl mai întrebase femeia, [ucîndu-se
cu o brăţară şi privind la vizitiul care descărca bagajele cu servi­
toarea ei. Acesta avea un capuşon cu zurgălăi care sunau lin la
cea mai mică mişcare. Ii întindea cu atenţie nişte lumînări lungi
fetei, acele mocoletti ce aveau să ţină loc de confetti cînd începea
ceremonia stingerii reciproce a feştilelor.
- Te-am aşteptat, îi răspunsese, simplu, tutuind-o după obi­
ceiul grecesc.
Christo le arătase scările pe care trebuiau să urce. De pe puntea
ag-lomerată se auzeau vocile unor femei care strigau la cei rămaşi
pe cheiul de piatră. Hamalii urcau bagajele cu scripeţi şi în în­
vălmăşala aceea, Herula Lucrezia Vimercatti nu-i mai răspunsese.
Cînd Venezia rămăsese în urmă cu luminile ei, cu o rugă m ur­
murată şi cu corurile înnăbuşite de depărtarea ce creştea şi lumea
amestecată începuse să vorbească aproape în şoaptă, privise spre
91
[92]
ţ
\
Herula. Lumina fanalelor o arăta nevie, rece, ferindu-şi faţa de
frigul lagunei. Jos, undeva în apă, se auzeau lopeţile celorlalte
ambarcaţiuni mai mici; careva cînta un Imn pentru fecioară. Ieşi­
seră la larg şi tot cortegiul se transformă într-un Triumf al Morţii.
Corăbierii stăteau nemişcaţi la bord, toate faclele fuseseră stinse
în apa sărată a mării, cuprinsă de o ciudată linişte în care coşmarul
nocturn ce avea să înceapă trebuia să se desfăşoare cu complici­
tatea tacită a nopţii. Despre moralităţile italiene, cortegiile
carnavaleşti descriind Moartea cu toate bunătăţile sale, Hrisant
ştia cîte ceva din cărţile citite în lunga lui recluziune din
tinereţe, dar, ciudat lucru, Sărbătoarea Redentore începea
cu o teribilă rumoare, cu strigătele, iute amuţite, ale femeilor
ce se simţeau deodată singure în feluci sau corăbii în pre­
zenţa uriaşei tăceri a mării din jur. Orice relief se pierduse,
Venezia nu mai era, ultimele sale lumini fuseseră şi ele înghiţite
de ape, se aflau undeva în larg, într-un ţinut neprecis şi toate
acele corăbii se opriseră în întuneric, nemişcate, într-un abia sim­
ţit tangaj. Mirosea a plante putrezite, necunoscutul miros al lar­
gului, cu ceva sărat şi cu un iz de iod şi de apă pulverizată ce se
lipeşte de obraz ca o ceaţă pe care o ştergi şi ea revine şi
te inundă. Herula Lucrezia sta încremenită cu faţa spre un
orizon numai de ea văzut. Abia se zăreau stelele, şi ele acoperite
de fîşiile pline de abur ale nopţii, şi nimeni nu spunea nimic şi
toţi tăceau înfricoşaţi, poate cîteva sute de oameni aşteptînd ceva
ce ştiau şi el nu ştia, dar care trebuie să fi fost îngrozitor din mo­
ment ce le stîrnea atîta frică. Şi minutele se scurgeau în acea
tăcere şi nimic nu se întîmpla. "Eşti aici ?" ar fi vrut să întrebe,
dar ruşinea îi tinuse gura încleştată. Cu voinţa celor îndrăgostiţi
privise spre locul unde ghicea că se află femeia, siluetă neagră în
neagra noapte, nu ştiută, bănuită, acolo, sus, undeva, sub un
catarg, lîngă alte siluete, aproape şi foarte departe de el în acelaşi
timp, gata să plece pe mare sau să fie răpită de un demon al acelei
nopţi fantastice.
Şi-atunci, dinspre portul din care plecaseră, parcă isbucnind din
apele lagunei, se auziră înfundat, mai întîi nişte clopote dogite,.
încărcate parcă de alge şi bătute cu fier peste care se puseseră ban­
daje de cîrpe, acel sunet prevestitor al morţii pe care-l aud cu
adevărat numai cei ce sunt cuprinşi de presentimentul sfîrşitului.
Dangătul îndepărtat, surd al Veneziei nu mai avea acurateţea de
mai înainte, la amurg cînd băiatul de patrusprezece ani dispăruse
92
..... sid.-"_ ..... ,.. ) il P-
[93]
I
I
\
j
II"
�.
în zidurile Campanilei după Ce aprinsese cele două lumînări
pentru Fecioara Maria; nu mai semăna cu zumzetul de albine,
avea ceva straniu şi, din adîncuri, se iviră lumini ca şi cînd
acel cimitir de apă se pregătea de o imensă resurecţie a
înecaţilor. Inotători, cum avea să afle mai tîrziu, purtau talgere
cu fosfor care păreau lanternele celor ce muriseră pe mare, o lu­
mină metalică, ostenită, mereu dispărînd şi ivindu-se din scurtele
valuri ce mişcau apele în jurul corăbiilor şi bărcilor. Şi dangătul
clopotelor crescuse ca un urlet, ca o furtună şi Isbea urechile celor­
aflaţi în larg şi parcă din străfunduri se ridicau acum zidurile
uriaşe ale unei catedrale ce semăna cu biserica Redentore, dedi­
cată răposaţilor şi, undeva, într-un amfiteatru închipuit, pe ape'
răsări un altar cu mii de lumînări aprinse, iluzie a nopţii, dar
pentru el o insuportabilă realitate, ca şi cînd marea scotea acum
la suprafaţă o catedrală făcută din pereţi de aer prin care se ve­
deau altare din piatră şi imnuri acatiste însufleţite. Din gurile ne­
văzutelor fîntîni ale adîncurilor isbucni lumina unor oreficii ce
închipuiau fîntîni artiziceşti, adevărate geizere argintii, ce
devorau întunericul şi în acea lumină desluşiră gondolele
tragice ce se îndreptau spre San Michele, insula morţilor creştini
ce trebuiau depuşi în acea noapte, cortegii funerare, cu cosciuge
uriaşe, acoperite cu mormane de flori, omagii aduse răposaţilor
de rang la sărbătoarea Redentore cînd se evocau cele 40000 de
victime ale Sagrei peste. Cineva striga cu un glas profund deasu­
pra mării în latineşte: hodie mihi cras tibi şi de undeva i se răs­
pundea peste ape: memento vivere - pentru ca un alt glas să
curme pe cel dintîi, cu teribilul avertisment: memento mori! Şi­
atunci de pe un catarg care nu se vedea din întunericul dens pen­
tru că luminile iar se stinseseră, în jur rămînînd numai catedrala
de aer care semăna cu San Mare, şi el o copie a bisericii Sfinţilor­
Apostoli de la Bizanţ, din care nu se mai zăreau acum decît altarul
ca un pala d'oro, ornarnentat cu email cloasonat şi pietre preţioase.
Atunci peste ape se revărsă un stol de serafimi cu zece aripi, nu­
mărul sacru al creştinilor, numărul decalogului plutind lent şi că­
zînd în valuri cu un fîşîit teribil. P.e urmă totul fu acoperit de că­
tre vestirea unor goarne anunţînd lumii nepăsătoare, pre­
ocupate de plăceri şi vicii că începe sărbătoarea morţilor. Şi
din turnurile nevăzute ale dromoanelor şi galeaselor sburară le­
muri, morminte ce păreau de piatră şi explodau în întuneric, arun­
cînd schelete şi oase rătăcite, iute înghiţite în mîlul negru şi umid
93:
[94]
I
I
!
de dedesubt, o adevărată răscoală a cimitirelor mării din care is­
bucneau de asemenea într-o chermeză veselă, lapidarii şi osuare
într-un răcnet comun al celor din jur tînguindu-se la vederea
'spectacolului fantomatic ce-i învăţa cu prezenţa neîntreruptă a
morţii. Un vaier şuerător în care se distingeau strigăte de copii
înecaţi, copite de cai ce băteau în tavanul cerului, alergînd cu ca­
petele în jos, un cor funebru şi, în sfîrşit, plutirea pe
gondolele ascunse de întuneric a unor capele în care se aprindeau
acum lumînări; giulgiuri albe, fantomele nenumite ale morţilor
nenumiţi. Dintr-un front nevăzut, un semicerc descris de corăbi­
ile aflate pe mare se producea un asalt al celor ucişi pe ape asupra
celor vii din feluci şi brigantine, aflaţi la îndemîna morţii, spre
groaza prefăcută a actorilor amestecaţi printre cei naivi ce nu mai
participaseră încă la o astfel de bătălie. Agresiunea îi su­
foca pe cei din micile tritonii şi femeile leşinau. In aer sburau
schelete cu coase pe umeri, plutind miraculos printre atîtea ca­
targe nevăzute, umplînd aerul de prezenţa Morţii necruţătoare.
Se auzeau ţipete ca ale sugrumaţilor din temniţe şi marşul Marilor
Vînători ce culege au viaţa şi apa însăşi începuse să miroasă a pu­
trefacţie, se aflau într-o baltă stătută unde se aşezaseră cumpliţii
arhangheli secerători. Din adîncuri înaintau putregaiuri marine,
şi ele, nişte plante canceroase în erecţie vegetală, proliferînd ame­
ninţător sub botul rotund al felucilor şi voind parcă să înghită
toată acea suflare înfricoşată. Pe un catarg se scurgea într-o clep­
sidră gigantică nisipul timpului răsturnat în vasul transparent, cu
un fîşîit de rozătoare uriaşă ciuruind urechile celor ce asistau la
amarnica bufonerie. Pe mare, trecînd pe rotile sau pe patine alergau
acum Vanităţile, nişte marionete, femei cu părul roşu ca peruca
Herulei Lucrezia Vimercatti şi el înţelese abia acum ce trebuia
'să-i"spună acel păr fals văzut pentru prima oară lîngă fîntîna din
faţa bisericii Santa Maria della Salute, dar tăcu, nu spuse nimic,
nici măcar nu o privi deşi ea întorsese puţin obrazul, atît cît să
nu-l privească, dar să-i ghicească surîsul de pe buze. Un preot
ridicat în picioare se răstea spre larg, ascultat de către corăbieri
cu cuvintele vechi pe care cardinalul Oliva le citea zilnic pe un
sipet sculptat în formă de mormînt: Memorare novissima tua et
in aeternum non peccabis. Incepuseră funeraIiile princiare ale
celor ucişi de eternitatea mării, convoaiele plecate spre San Mi­
cheIe se desprins eră de grosul cortegiului general care deschidea
94
[95]
o poartă în amfiteatrul nevăzut al nopţii. Corurile se indepărtau
şi ei simţeau mirosul de lumînare stinsă, de ceară topită, de putre­
ziciune al adîncuriIor despărţite parcă de puritatea sărată a largu­
lui, acel gust amar al mării, sărat şi umed în acelaşi timp. Vanită­
ţile alergau şi ele undeva sub zarea neagră, cu rochiile multico­
lore, cîrpite, cu trenele vînate de laţuri ce le scufundau una cîte
una în abisuri, într-o nălucire secretă, însoţită de strigăte de
spaimă. Deasupra se auzi iar o sbatere de aripi ale unor schelete
sburătoare care alergau de Ia un catarg la altul, maşini teatrale
în care se aflau adevăraţii acrobaţi ai serbării, rămînînd anonimi,
dincolo de masca nopţii. Pluteau şi se aruncau în goluri, erau agă­
ţaţi cu căngi nevăzute din nevăzutul mării şi iar proiectaţi pe acel
cer pe care pluteau acum fantomele de siliciu aprins, nişte uriaşe
personaje feroce, vînînd şi ele ceva ce se afla deasupra mării. Tan­
gajul corăbiilor scăzuse şi vîntul iute al largului se iţise
uşor pentru că de undeva soseau zorile, lăsînd pe ape un polen
translucid, o fosforescenţă vană. O tristeţe surdă plutea pe mare.
Spectrele gigantice se topiseră în lumina indecisă, giulgiurile nu
mai străluceau, turnurile corăbiilor, acele cuiburi de corb se des­
luşeau, puţin cîte puţin, în pîcla dimineţii ce se instaura pe apă.
Sdrenţe de smeie ce folosiseră la ciudata mascara atîrnau printre
catarge. Tot balamucul nocturn îşi arăta spatele nestrălucitor,
aţele cu care totul fusese minţit. PanouriIe şi paravanele erau re­
trase, ridicate cu scripeţi pe punţile scenelor ce stătuseră pînă
atunci în întunericul prielnic şi oamenii ce fuseseră astfel amăgiţi
vrură 'cu toţii să întreprindă ceva, să cînte, să strige, să îndepăr­
teze acele bube luminoase ale fanalelor ce pluteau pe mare ca să
îndepărteze coşmarul, dar nu reuşiră să facă nimic decît să pri­
vească pustiul verde al mării peste care lumina aşeza covorul său
triumfător ...
*
Afară se întuneca şi peste Bucuresci cădea unul dintre acele
amurguri sfîşietoare care făceau pe bărbaţi să fugă pren cîrciumi
ori după curve podărese, nemaisuportînd casele lor în care la
ceasul acela se aprindeau lămpile sau lumînările, să nu mai ştie
urîtul nopţii ce se apropia de oraş, de undeva din intinsa cîmpie
peste care se înteţea acum un ger sălbatic ce ingheţase apa Dimbo­
viţei şi născuse ţurţuri mari sub şindrilele acoperişurilor. Era o Ii-
95
[96]
nişte ca în ianuarie, rar bufnea cîte un cotoi gras pe magazii şi caii
băşeau puternic în grajdurile lor, îndopaţi bine cu fîn de spaima
stăpînului. Slugile, de cînd beizadeaua sosise, nu mai furau decît
cu frică, neştiind ce gînduri are. Trecuseră trei săptămîni şi nu
ieşise din casă ; pe logofet îl judecase, mîine cine ştie ce-i mai tre­
cea prin cap? Beau pe furiş vin negru, fiert, cu slugile de la bucă­
tărie şi mîncau împărăteşte f.elurile refuzate de către Hrisant Hri­
soscelu care avea el ceva la stomah, ori într-alt loc de lăsa masă
după masă necercetată, cu tot ce era mai bun pe ea. Se strica
zacusca, se stricau poligalele, aceia băgau în ei cît puteau, mai
trimeteau şi pe acasă, pe la ai lor, se afla de unde, vinurile cele
bune erau ţinute cu cheia de chelar, aşa încît pentru ei mai rămî­
nea niscai ţuică fiartă şi pelin din cel bun, ori primoi, ori căpşu­
nică de pe la moşii, cu nuci, trai pe vătrai, nu făceau nemic, po­
runci nu soseau, toată curtea sta într-o aşteptare ciudată. De cîteva
ori Afenduli cu ai lui dăduseră svon că în acea dimineaţă boer Hri­
sant va porni cu trăsura spre curtea Princepelui spre a face hereti­
sirea de sosire, dar de fiecare dată lacătele fuseseră puse la loc,
străjile retrase pe meterezele foişoarelor şi natinglle persoane îl
tot întrebaseră pe Iusufache ce se petrece cu stăpînul lor de nu
iese afară să-I vadă lumea că fiecare întreba: "Dar ce-i cu beiza­
deaua, că s-aude că dă un bal, că merge la Princepe să i-o ceară
pe sora cea mică în căsătorie, adevărat era ori nu ?" Cine putea
şti? Svonurile se băteau cap în cap: ori că Hrisant suferea de o
boală cumplită care-I desfigurase şi nu voia să se arate cîrtitoru­
lui de oraş cu oamenii lui clevetitori, ori că pregătea planurile cele
mari pentru Săptămîna nebunilor, despre care se auzise cîte ceva.
Fuseseră cercetate străjile de la bariere: nu intraseră careva ta­
lieni, sosiţi de la Italia cu sculele lor pentru săparea fîntînilor arti­
ziceşti despre care atîtea se svoneau ? Nu fuseseră primiţi la
vreun ospel niscai arhitecţi striini cu planurile pentru canalizarea
Bucurescilor? Şi de ce nu-i mai primea Hrisant Hrisoscelu pe
Vasilică Ghica şi pe Ionică Greceanu deşi aceia, trimişi de alţii ce
nu aveau intimităţi cu beizadeaua, morţi de curiozitate, nu reu­
.şiseră să treacă de oamenii lui Afenduli care spunea cu glas în­
.gheţat că "Boerul nu primeşte" ? Sentimente amestecate, de ură
şi curiozitate, începuseră să înconjure persoana noului venit.
Răutăcioşii ziceau că agia avea de gînd să trimită ordin de arestuire
pentru Hrisant şi că or să-I vadă ei cu toţii pe boer în cremenalion
.pentru fapte necugetate, dar cînd îl cercetau mai bine pe Iusufache
'96
[97]
la cafenionul Altîntop, acela spunea, grozăvindu-se că boerullui
e bine, sănătos şi că primeşte În fiecare noapte cîte o vizită de la
persoane ce nu pot fi numite. Nici bacşişurile grase strecurate în
largile şi primitoarele lui buzunare nu-l convinseseră să spună
vreun nume. Ca orice servitor bun ştia că asta îl costă capul, aşa
încît şedea şi bea cu răbdare cahveaua pusă dinainte, plătea mai
mult că avea de unde sau se făcea că avea de unde şi pleca urmă­
rit de privirile curioase ale celorlalte slugi boereşti ce şi ei
aşteptau o veste de la aceştia în tavernele din jurul Curţii Arse.
Nu aflaseră nemic.
Cît îl priveşte pe Hrisant Hrisoscelu, acestuia puţin îi păsa de
cele ce se vorbeau pe seama lui. Acum scăpase de arătatele în­
tîmplări şi de comedia de a se fi făcut că se interesează de cele de
trebuinţă, adică cum mergeau cele încurcate socoteli, putea să
doarmă şi el puţin pentru că vorbăria aceluia îi făcuse un somn
ca la Crăciun. Ciugulise cîte ceva, se privise într-o oglindă şi
pentru prima oară zărise o undă de osteneală în ochii săi atît de
frumoşi după care mureau muierile. "Imbătrînesc, uite cutele
astea, ,şi dacă o să mai zac mult în pat o să mă îngraş
şi va fi vai de mine", se căina în gînd şi parcă-i venea să rîdă : ce
importanţă mai aveau toate acestea acum, cînd totul era sfîrşit?
Dar asta o ştia numai el şi nu trebuia s-o spună la nimeni. Nu se
plictisea, curios lucru, nu simţea nici o nevoie de lume, ori de
vreun desfăt cu lăutari şi cu prieteni. "Am căzut într-o cuviin­
cioasă văduvie", rînjea în sine, privindu-şi părul ce se mai as­
prise şi se albi se pe la tîmple. Trebuia să mai trimită cele daruri,
mai ales Princepelui, soaţei lui şi surorilor, boerii mai puteau aş­
tepta, dar nu atît de mult, pe urmă aveau să facă năvală spre casa
lui şi nici arnăuţii nu puteau ţine piept atîtora şi cu atîtea ran­
guri. Bătuse din palme şi se ivise secretarullivonian :
- Ai trimis canarii şi pusci1e la Curte? întrebase, deşi ştia că
acela nu primise poruncă.
- Cînd binevoiţi ...
- Mîine. Şi vezi ca paserile să nu se fi betegit. Ori a murit
vreuna?
Se poate? se miră celălalt. Ochii din cap ...
Bine.
Şi cu darurile celelalte ce fac?
Le trimiţi şi pe ele, tot ce-am pus noi deoparte la plecarea
din Venezia, să nu-mi mai aud vorbe ...
97
7 - Săptămîna nebunilor
[98]
•
. - _. ---------------- ...... ;,-----
I
II
Hrisant Hrisoscelu privise după aceea cu o stăruinţă plictisită
prin perdele la întunericul ce cuprindea curţile. Era un fel ele­
gant de a-l concedia pe celălalt.
Dar secretarul mai avea ceva de spus :
- poate că ar fi bine totuşi să le duceţi dumneavoastră ...
Hrisant Hrisoscelu promise, dar a doua zi de dimineaţă se
sculă tîrziu, dinadins. Afară era frig, viscolea, trecuse scurtul
senin al zîmbitorului soare şi zăpada creştea sub ferestre.
- Nu vezi ce-i afară? îl cercetase pe secretar, parcă cerin­
du-i aprobarea. Nu e chip să ies şi aş vrea să mă prezint la curte
cu carozza dăruită de contele Burckhardt. Mă înţelegi?
- Cum, nu ? Dar poate ar fi bine şi cu o sanie pe care am îm­
podobit-o ... Ighemoniconul e ighemonicon şi Măria Sa, nu ştim,
după cum spune logofetul, dacă mai are răbdare ...
- Trimite-i darurile şi spune cui le va primi că sunt foarte
bolnav şi că cer iertare.
- Nu e bine, signore, ascultaţi pe un om care a mai văzut lu­
cruri din astea. Principii sunt geloşi dacă nu-i bagi în seamă. Ei
nu au nevoie decît de vorbe cuvioase, de complimente şi atunci
cînd le faci, par a nu le băga în seamă, dar mai rău e cînd nu le
faci, pentru că le lipseşte ceva, urechile lor destrăbălate sunt obiş­
nuite cu mierea asta care le curge în auz şi, vezi bine, domnia ta
face rău că nu se îmbracă acum ca să meargă la curte ...
- Nu sînt anunţat, nu se poate nici aşa. Trimite pe cineva să
spună că sosesc mîine cu toate cele ...
Prudent, livonianul nu o făcuse şi bine făcuse, pentru că a doua
zi Hrisant Hrisoscelu îi sculă de cu noapte pe toţi servitorii şi le
spuse că suferă de ameţeală, cerînd să vină Perdicarul şi cînd
careva era gata să se arunce într-o sanie ca să-I cheme, beiza­
deaua îl oprise la poartă :
- Ce, eşti nebun? Vrei să afle lumea că nu mă simt bine?
Mă vindec eu pînă mîine, daţi-mi neşte apă fierbinte şi aruncaţi
sare în ea, cît pot să rabd, şi-o să-mi vîr picioarele pînă îmi iau
foc şi-mi trece ...
Făcuseră ce le ceruse, dar livonianul care era om cuprins de
minte ghicea că stăpînul său începuse să sufere de o lipsă de vo­
inţă care avea să-I dea gata. Nu spunea nimic nimănui. Mai în­
cercase de cîteva ori să-i aducă aminte de datoriile pe care le
avea faţă de stăpînire, dar Hrisant se prefăcea a nu înţelege. îl ru-
98
•
,
I
[99]
gase să meargă la Pulcheriţa Mavru cu nişte scrisori şi cu o blană
de cacom şi cu cîţiva coţi de stofă şi cu un şal beldar de 1 500 de
taleri. Sophicăi, sora mai mică a Princepelui, i-ar fi trimis un
cepchen, numai fir, cu bumbi şi găitane de aur, scriindu-i şi cî­
teva rînduri în care ar fi rugat-o să-I scuze pe lîngă Prin cepe că
nu poate veni el personal cu canarii de patru note, pentru Doamna,
puşi într-o colivie de aur venezian, cu 16 coţi de pambriu, cu
neşte ghiuluri vîrîte în cutioare vieneze de catifea şi cu parfu­
muri francese. Cît priveşte şoimii de vînătoare, dacă Măria sa ar
binevoi să pună pe cineva să-I primească pe secretarul lui livonian,
care şi el nu era fitecine, ci fiul natural al contelui Goncearov,
făcut cu numita Militrisa ce trăise la Peterzbuc, la Curtea impe­
rială, i-ar înmîna darurile.
- Vezi, îi spusese fericit secretarului, vezi că se poate? Tot
!prin femei şi pe urmă hotărîse şi ce se cuvenea şi celor de la
curte, zicînd că o să umple slugile .sale o sanie cu daruri care ar
trebui lăsate pe la porţile boereşti, unde ai casei tare s-ar bucura
să primească atenţiile bogatului bărbat de a cărui soartă nu ştiau
nimic şi care-i îngrijora.
- Văd, răspunse acela, dar cînd o să scrieţi scrisorile?
- E timp. Săptămîna viitoare. Poate mai stau viscolele.
Intr-o dimineaţă se trezi pe neaşteptate cu Kostaki Ki­
riazi la uşă.
- Cum ai pătruns? se miră Hrisant Hrisoscelu, mînios pe
Afenduli şi pe arnăuţii săi.
Am sărit gardul cînd nici nu gîndeau paznicii.
- Am să-i dau afară, zisese mînios beizadeaua.
I - Ce-i cu tine? Bolnav nu pari, nu mă laşi să te sărut?
Erau prieteni de mulţi ani de zile, chit că nu se văzuseră de atîta
vreme. Kostaki avea un cap ca o lubeniţă şi dinţi de cal, rîdea şi
desfăcea mîinile parcă gata să-I înghită între ele.
Mirosea a tutun bun şi a votcă, chit că era dimineaţă. Era îm­
brăcat şi el evropeneşte, numai cu o manta deasupra fracului de
dimineaţă. Obrazul roşu de frig, tăiat bine cu briciul şi o mustaţă
palicărească , îi întreg ea chipul agresiv. Nişte sprincene groase îi
acopereau pe jumătate privirile curioase care-l cercetau.
99
7*
[100]
- Nu-mi spui să stau jos, nu-mi dai ceva să beau? Ce face
revolutia noastră?
Cuvintele astea îl scoaseră din sărite pe Hrisant, pentru că,
Kostaki Kiriazi era unul dintre cei mulţi ce nu cotizaseră nici­
odată pentru Eterie. A, întelesese să-si dea adeziunea orală dar
" ,
nu să se scarpine în pungă, unde mai pui că lucrurile se mai şi
aflau şi dacă puneau mîna pe el turcii şi o păţea ca alde Codrika
şi Riga Velestinul, ca să nu mai vorbească de Dumitrache Tur­
navitul!
- Revoluţia pe care aţi trădat-o cu toţii, zisese Hrisant
scrîşnit.
- Mă rog, eu nu am vrut să mă îmbogăţescu de pe urma poli­
tichiei ca alde Hagi Moscu, ori Facca... ,
Se aşezase neinvitat pe un divan şi căuta în jur un vas în care
s-ar fi găsit vreun lichior sau ceva de băut pentru că-i ardea gît­
lejul de dimineaţă.
Celălalt nu chemă pe nimeni, nu-i oferi nimic. Sta în picioare
lîngă o fereastră şi aştepta parcă să-I vadă pe Kostaki plecînd.
Aceluia nici nu-i trecea prin gînd aşa ceva.
- Toată lumea mă întreabă ce-i cu tine şi eu nu ştiu ce să!
răspund. N-ai ieşit din curte, nu te-ai arătat nicăieri, crezi că
asta se face ?
Hrisant Hrisoscelu tăcea îndîrjit.
Să înţeleg că nu mai mă suferi ?
- Inţelege ce vrei ...
- Vasilică Ghica şi cu Ionică Greceanu mi-au spus cîte ceva,
că nu ai mai fi în minţile tale.
Voia să-l insulte, să facă ceva care să-l scoată pe celălalt din
sărite, dar beizadeaua se ţinea bine.
- Ascultă-mă, Hrisant, tu tot mai crezi în lozinca grecilor:
Tha elithi to romaico ? Tu crezi că mai vine romaica ? Că noi,
nemernicii de fii de plăcintari, pricopsiţi în Fanar vom împlînta
vreodată crucea !pe cupola Hagiei Sofia, ,crucea care a stat o mie
de ani veghiind Răsăritul pentru a ţine spiritul creştin? Eşti ne­
bun de legat, ori ce eşti ?
Celălalt nu spunea nimic, simţea numai o imensă scîrbă. Nici
el nu mai avea dreptul să vorbească despre Iubirea de neam,
martirii Eteriei putrezeau undeva .în fundul Bosforului sau în
pămîntul sterp al Anadoliei. Şi el trădase Mişcarea, dar nu putea
s-o spună. Dar de ce o trădase ? Pentru că oameni ca acest Kostaki
100
[101]
-
Kiriazi o trădaseră înainte ca ea să se desfăsoare să facă ceva
. ,
împotriva asupritorului. In stenahoriile lui nocturne îl aştepta pe
Trimis, pe omul Terzimanului de la Stambul care avea să-I gă­
sească oriunde s-ar fi ascuns pentru a-i cere socoteală: unde pie­
riseră atîţia bani strînşi pentru Revoluţie? Oare nu mai ţinea
el minte cumplitul blestem al jurătorilor : "Fierul şi pietrele să
putrezească numai trupul celui ce va vinde Rornaica să rămînă
în veci neputrezit"?
Kostaki Kiriazi nu înţelegea muţenia ce urmase a beizadelei.
De unde să ştie că Hrisant Hrisoscelu nu avea nici un drept să-I
judece pe el, ce nu se amestecase în Mişcare, dar nici n-o trădase
ca acel om ce nu mai dormea de frică în aşteptarea Trimisului.
Şi, în clipa aceea de muţenie prelungă îşi aminti dulcile crînguri
ale Bosphorionului, pline de fete vesele ce se jucau în minunatul
loc, în aşteptarea logodnicilor domneşti, peste care nosocul cădea
pe neaşteptate, după ani lungi de desnădejde. O, acele zile nesfîr­
şite de pîndă, de căutare a unui prilej de a corupe pe înalţii func­
ţionari, capriciile acestora ce nu voiau să primească de la necu­
noscuţi nimic, de frica călăului ce le-ar fi scurtat capetele şi pe
urmă toanele lor repetate, nemulţumirile disimulate sub zîmbete
sau indispoziţii ce nu puteau fi prevăzute, desnădejdea, singură­
tatea oraşului aurit, cu nepăsarea lui, cu acea fericire a feţelor
necunoscute ce treceau prin porţile Saraiului şi ei, aceşti urmaşi
ai vechilor greci, cerşind un surîs de la protectori, conştienţi că
într-o zi, odată aflaţi în oraşul din care strămoşii lor fuseseră
alungaţi pentru cine ştie cîte sute de ani îl vor şi cuceri vreodată
fără arme, găsind şi ei o Kerka porta şi vor cînta laolaltă, după
cine ştie cite veacuri, Kyrie eleison sub cupola cea mai frumoasă
din lume a Sfir:tei Sofia după care vor ieşi în oraşul blestemat ca
să calce în singele păgînilor. Generaţii întregi de rîvnitori la tro­
nurile Ţării Româneşti, acolo unde se făceau averile ce aveau să
servească la ridicarea Eteriei şi a gloriei greceşti, se stinseseră pe
malurile însorite ale cetăţii lui Justinian şi ei tot mai sperau că
odată, nu armele, ci şiretenia milenară, răbdarea lor care întrecea
orice, vor birui.
Ce să înţeleagă nesimţitorul de Kostaki Kiriazi care, în afara
jocului de pharaon şi de vutca de dimineaţă nu trăise pentru alt­
ceva, decît pentru femeile pe care le vîna şi le vîra în patul lui
nesătul ? Boala, singurătatea, desnădejdea lunilor şi anilor lungi
de aşteptare, surghiunurile şi torturile celor care trebuiau să
101
t
[102]
mărturisească în urma unui denunţ cît strînseseră şi unde depu­
seseră banii şi giuvaerele ce trebuiau nesăţioşilor .sultani, înşelă­
toria repetată, frigul morţii, bîntuind dinspre Ghel Mumia, mereu
căderea securii pe butuc la Şapte Gulade ... Totul într-o visare
prelungă ce lăsa pe feţele lor, ale fanarioţilor, ceara nesănătoasă a
spaimei şi nici o bucurie, nici măcar atunci cînd plecau spre ţăr­
murile fericite ale Ţărilor române, acolo unde banii se înmulţeau
ca în poveşti, unde slugi hotărîte storceau tot ce putea fi stors în
cel mai scurt timp, fără scrupule, în numele Revoluţiei sau al
unei lăcomii ce nu putea fi controlată. Creştini turciţi cu bise­
rica în suflet, ascultînd cîntecele muezinului şi psalmodiind în
minte: "Pămînt sunteţi şi pămînt vă veţi face ... Copiii unor copii
plăcuţi lui Dumnezeu ... " De la Nistru pînă în Peloponez, insule
mici ca nişte candele într-o mare de întuneric, visînd la -un viitor
improbabil ce se va stinge în veac, acea năzuinţă unanimă a unui
popor, istovită de aşteptare, de speranţe trădate, de morţii căraţi
de ape, ori înmormîntaţi fără nume în gropile comune, în şan­
ţuri, traşi în ţeapă ori retezaţi de iatagane. "Trăiască iubirea de
neam !", iată cine era iubitor de neam, acest Kiriazi, scurs do
beţii, nepăsătorul tînăr care acum cinci sau şase ani, cînd Hrisant
îl rugase să dea ceva pentru Mişcare, răspunsese cu cinism :
"Poate o sticlă de şampanie cînd tu vei fi Domn al Valahiei, iar
eu un nemernic de dregător la curtea ta ... "
- Lumea spune că eşti bolnav şi de-aia nu te arăţi. Ba, alţii
mai răi aşteaptă să-ţi facă pomenile: un cap de ţărînă, o slobo­
zi re a apelor, acolo, după datină ... Dar eu nu cred, nu pari atins
de nimic, poate eşti puţin cam palid pentru că stai prea mult în casă.
Ar trebui să mai petreci puţin cu noi, să mai faci berbantlîcuri.
S-au ridicat femei noi, demoazele gătite, e una Lizica Ipsilanti,
de i-ai bea apă din păsărică, ori pe Axinia Palade s-o vezi, într-o
blondă dantelă de mătase, mamă ce drojdie! A stors pe .cine a
'putut, numai cotoi amorezaţi, cred că nu s-ar da îndărăt de Ia
unul ca tine care aud că putrezeşti în multul banilor şi ar zăbovi
în cele osteneli trupeşti. Azi de dimineaţă, cînd erau aţipite stră­
jile şi am putut să sar gardurile curţii tale, că numai aşa te mai
poate vedea cîte cineva, m-am strecurat în remiza trăsurilor şi
ţi-am văzut faetonul princiar. Ce e ? Un Boghei sau un Duc? Bă­
nuiesc că e făcută la Londra, nu la Viana unde comandă toţi mi­
tocanii trăsuri... Nu vrei să-mi răspunzi? Eşti mut ca orice
conspira tor ...
102
�_ ..... _� ��t � � __
[103]
Tonul lui Kiriazi devenea ameninţător.
- Ştiu că ar trebui să mă tem de tine pentru că am auzit că'
ai umplut Bucurescii cu briliantele pe care le-ai trimis femeilor
de neam, başca ce mai ascunzi prin Iăzile tale, dar dacă te porţi
urît cu mine s-ar putea ca şi eu să mai deschid gura şi să mai latru
unde se poate şi nu se ştie bine ce s-ar alege de tine ...
Hrisant Hrisoscelu crezu că nu aude bine. Cum 'îndrăznea ne­
norocitul?
Bătu din palme şi se ivi livonianul care, la .intrarea lui Kostaki
Kiriazi, se opusese să-I lase să pătrundă în încăperile beizadelci,
dar renunţase văzînd că acela era decis să nu se lase împiedicat
de nimeni.
- Pofteşte-l pe dumnealui afară! spusese scurt, întorcîndu-i
spatele.
- Ai să regreţi! ameninţase Kostaki Kiriazi cu bastonul său
franţuzesc, cu măciulie de argint. Am să spun tot ce ştiu în oraş
şi cunoşti ce rahat de tîrg e ăsta şi cum le înfloreşte.
Hrisant Hrisoscelu nici nu binevoi a-i răspunde, ca şi cînd ar
fi vrut să nu lase să-i scape vreo necuviinţă. Şi asta fusese totul...
*
Multă vreme după vizita lui Kostaki Kiriazi, beizadeaua avu­
sese coşmaruri. Pe Afenduli era cît pe aci să-I dea afară pentru
că oamenii lui permiseseră unui strein să sară gardurile şi să dea
năvală peste el, arvaniţii fuseseră şi ei pedepsiţi cu scăderea
hranei pe cîteva săptămîni şi logofetul Caliarh îşi luă şi el papara
ce i se cuvenea. Supărat, Hrisant Hrisoscelu nu mai primi
decît slugile de-i făceau focurile şi trimise de mai multe ori înapoi
masa neatinsă. Nu bea decît foarte puţin şi 'În silă, felurile gus­
toase se întorceau cum veniseră în cuhnie şi geaba un rîndaş căra
cele mai bune prepeliţe şi fazani de la vînători, gura boerului n1J
mai primea nimic. Se usca văzînd cu ochii, nu avea somn, căuta
numai în grămada de fogliete sosite de la Viana cu poştalionul şi,
mai ales, în vraful de scrisori ce <Începuseră şi ele a se rări. So­
seau mai multe răvaşe de la cei pe care nu-i primea, cu toţii în­
grijoraţi de cele ce i se întîmplau şi nu ştiau, dar el nu răspundea
nimănui. Băteau curieri în poartă, paznicii îi alungau din
chioşcurile de priveală şi arătau puscile dacă ar fi mai stăruit.
Plecau speriaţi şi lumea vorbia şi mai şi că trebuie să fie o mare
103
I
1
[104]
..
,
1·
taină la mijloc, dacă apropiindu-se Crăciunul, boer Hrisant nu-şi
Iăcuse heretisirea şi nu trimesese darurile, cum spuneau apropiaţii
Domnului, Doamnei şi surorilor, ce mare supărare s-ar fi adunat
în sufletele lor, dar aceluia nu-i păsa. Cum cădea seara, peste
ferestre se puneau obloanele şi nici o rază nu străbătea în afară
sau măcar să muşte cu o gură galbină zăpada, să rupă din acel
întuneric ce nu se mai isprăvea, că zilele erau lungi şi se apropiau
marile sărbători şi tot oraşul fierbea pentru că nu ştia ce se în­
tîmpla cu beizadeaua. Mai răii de gură vorbeau c-ar fi murit şi
că-I ascund rudele de va mai fi avînd aşa ceva, că nimeni nu
aflase, ori servitorii, ori acel livonian care sosise cu el pe capra
carozzei în seara plină de viscol din noemvrie, cînd minunata
trăsură plină de oglinzi şi catifele, trasă de cai ungureşti, străbă­
tuse barierele în goană şi doar cîţiva o văzuseră şi încă vorbeau
despre ea ca despre o trăsură împărătească, 'cum nu avea nice
măcar Domnitorul. Se svonea că darul era de la Napoleon, altfel
cum de nu s-ar fi supărat Princepele pînă acum că nu-i calcă pa­
latul şi nu-i face complimenturile de bună sosire? Nerantula
Mavrodin auzind toate acestea scosese darurile primite de la
Hrisant şi ieşise cu ele în lume. Care cum întreba - şi muierile
picau de necaz că nu ştiu - ea numai ce scutura din umeri: "Mi
le-a dat o rudă îndepărtată ce au trecut prin Bucuresci acuş
două-trei săptămîni, un văr de-al doilea", zicea, dar cine o cre­
dea? Diamantul încastrat într-un inel cu pecete, se vedea bine,
era un dar regesc şi cine în acest oraş pîrlit putea să facă un astfel
de cadou decît noul venit? Dar blana de caracul de unde o avea?
Bărbatu-său, ca să nu se ducă svonul că ce şi cum, zisese că o
cumpărase el de la Viana, prin trimişi şi că să le mai stea gura că
nu poate omul să-şi ţie muierea în acest tîrg mai bine că ţi se şi
îndeasă auzul cu vorbe spurcate şi că dacă e pe aşa, el n-o să mai
rabde şi vor vedea fiecare după păcătoasele cuvinte ce vor scoate!
Dar de toate acestea habar nu avea Hrisant Hrisoscelu care se
încuiase în casele lui păzite acum şi cu cîinii ce fuseseră scăpaţi
din lanţuri şi lăsaţi liberi, mai ales noaptea şi care ar fi sfîşiat pe
cei striini de locul acela pustiu pe care oamenii începuseră să-I
ocolească cu spaimă. Slugile însă cîrteau şi vorbele sburau peste
ziduri ; dincolo de pus ci le albanezilor, se zicea că beizadeaua bea
vutcă cu eter şi cade în adevărate halucinaţii, 'că e mut ca mor­
mîntul şi stă numai în visurile sale de om bîntuit. Incepuse a se
scula din ce în ce rnai tîrziu, cu privirile înceţoşate, abia gustind
104
'*
[105]
'*
din murăturile trimise de bucătari pentru a-i .întărîta pofta de
mîncare şi din jumerile ce trăsneau nările pofticioşilor, dar care
lui nu-i făceau decît greaţă. SIăbea văzînd cu ochii, se subţia,
halatul de mătase în care lîncezea ceasuri întregi atîrna larg în
jurul şoldurilor; se spăla de cîteva ori pe zi în vasele pline
cu apă încălzită, se privea în oglindă şi îşi bărbierea obrazul
în fiecare dimineaţă ca şi .cînd ar fi aşteptat pe cineva care nu
mai venea. Cînd scormonea grămada de scrisori aduse cu poşta­
lionulla patru zile, ar fi dorit să găsească un plic anume, dar acea
scrisoare pe care tot n-o mai afla nu mai sosea şi-atunci el nu
mai deschidea nici pe celelalte, le lăsa lipite, pline de veşti ce nu-l
mai interesau. Livonianul încercase de cîteva ori să-I hotărască
să despecetluiască sigiliile de ceară roşie, dar el dădea din umeri :
- Deschide-le tu şi spune-mi despre ce e vorba ...
- Dar dacă sunt lucruri confidenţiale?
- Nu am secrete, citeşte-le şi spune-mi din cînd în cînd
cine-mi scrie şi ce vrea ...
Fiul Militrisei şi-al contelui Goncearov, deşi credea că savir­
şeşte un sacrilegiu, desfăcea plicurile şi citea îngrozit cum credi­
torii de la Viana şi Paris, de la Venezia şi Genova îl somau să-şi
achite poliţe mai vechi, împrumuturi încă neonorate. Erau şi fac­
turi pentru mobile şi bijuterii pe care nu le achitase şi acei oa­
meni îndîrjiţi îl ameninţau că nu mai au răbdare şi că vor face
reclamaţii la Prin cepe prin consulii lor şi prin reprezentanţii
aflaţi în Bucuresci. Hrisant Hrisoscelu asculta toate vorbele ace­
luia şi pufnea :
- Nsau decît, să poftească încoace. Cine le va recunoaşte
cambiile lor falsificate, destul m-au stors şi m-au furat.
Iusufache, şi el de faţă, rîdea cu gura pînă la urechi auzind
toate astea:
- Bine le face măria ta la pungaşi şi la bancheri, să se
ruineze, n-au decît...
Beizadeaua, care nu . avea intimităţi cu servitorii, îl poftea
afară din odăi 'Şi rămînea cu livonianul.
- L-ai întrebat pe logofet ? Mai avem ceva prin bănci ?
- Puţin şi nu e bine să atacăm fondul.
Secretarul avea felul său de a privi lucrurile ca un om care
văzuse multe în viaţa lui.
105
[106]
---------------------------�
- Cum crezl.,;
I - Nu ştiu ce să le răspund .. �
Hrisant . Hrisoscelu găsise soluţia, cel mai neaşteptat lucru
pentru el:
- Lipeşte scrisorile la loc, ori nu le mai deschide şi trimite-le
înapoi cu menţiunea: persoană necunoscută la această adresă.
Să-i vedem, mă vor găsi ei în acest fund de lume?
- Şi dacă or să vă găsească ?
- Om vedea atunci ce avem de făcut, deocamdată nu-mi mai
spune nimic ...
Şi-l concedia şi pe el, începînd să citească Threnosullui Duca;
trimis de Theodosie Zygomalas din cele striinătăţi. Adormea pe
neaştepta te şi se visa la Venezia în micul ospel în care locuise
pînă a nu întîlni pe Lucrezia Herula Vimercatti, simţind parcă
în nări acelaşi miros de igrasie ca şi în casa bătută de viscole, atîta
vreme neîncălzită şi nelocuită. I se părea că aude pereţii ruinîn­
du-se şi simţea în păr, prin somn, mătreaţa varului cojit de ume­
zeală ce picura ca o ploaie măruntă peste el. Pe urmă fantasmele
creşteau uriaşe şi revedea odăile palatului Caragua, cu Ianter­
nele lui arabe în care pîlpîiau lumînări fără fum şi tabernacolele
alexandrine închipuite de un decorator 'cu imaginaţie ce lucra în
teatrele veneziene unde fabrica maşinile lui de groază, inferna­
lele şi mişcătoarele turnuri ce striveau în sgomote teribile perso­
najele de pe scena mică, luminată cu fanale. Acestea se stingeau
în urletele suplicatiilor cînd zeii sfîşiau cerurile de hîrtie de
dincolo de rivaltele misterioase în sunete de gonguri vestind pe­
depse inimaginabile, şi revelînd bestiare în clar-obscur prin care
mişunau monştri închipuiţi din legendele Evului Mediu,
stîrnind o groază ce se topea abia în foyerele bine lumi­
nate, cînd publicul înspăimîntat se regăsea ca şi cînd ar fi tra­
versat Iadul într-un ceas. Focuri şi groază, teribile himere, fan­
tome plutind prin fumuri verzi ce lăsau un miros de pu­
cioasă şi trosnetele ce te asurzeau şi sîngele de vopsea, ce-i
drept, isbucnind spre spectatori şi invadînd printr-o iluzie optică
fosele înguste, înghiţind violoniştii ce purtau pe faţă măşti mor­
tuare. Punerea în scenă a "Uraniei" de Bridart îi dăduse ideea de
a-l chema pe acel Bertolluci, căruia îi ceruse să transforme pa­
latul părăginit a cărui închiriere îl costa atît pentru a-l desafecta
de ruina ce îl invadase. După o privire îndelungată şi o inspectie
106
[107]
..
minuţioasă din pod şi pina m cavele întunecate şi pline de şoa­
recii Veneziei despre care se spunea că se .hrănesc cu cadavre de
copii avortaţi, arhitectul zisese că ştia ce avea de făcut şi ceruse
pentru tot 175 000 de taleri, înţeles cu Alfano Stradiotte. Hrisant
Hrisoscelu nu se tocmise, apucat de megalomania celor ce nu ri­
sipiseră niciodată pentru că în familia lui toţi fuseseră sgîrciţi şi
adunaseră, mîncîndu-şi de sub unghii. Şi, într-adevăr, se ivi seră
zidari şi ipsozari, oameni ce scoseseră duşumelele şi spărseseră zi­
durile cu o frenezie iscată de banii plătiţi pe jumătate înainte,
schimbaseră magazia de piatră, arătoasă pe dinafară, dar aproape
de nelocuit pe dinăuntru, într-un palat islamic, cu lapidarii su­
gerate, cu odăi scunde, cu tavane ogivale, în care ardeau lanterne
încărcate de cioburi colorate, pardosite cu piatră uşoară de Tunis,
marmura sunind ca violele, peste care alt furnizor arab aşternuse
nebun-ele covoare, cumpărate pe nimic de la aristocraţii ruinaţi
ai acestui oraş al ruinaţilor şi revîndute la preţuri fabuloase. Bal­
dachine de mătase somptuoasă, în culori neînchipuite, acopereau
micile divane peste care erau aşternute de asemenea covoare
subţiri şi moi, postavuri de Persia ce acopereau unele colţuri ale
pereţilor ca să dea impresia unor lucarne feerice pe fonduri
negre sau verzi, damaschinuri şi sarazine, ornamentate cu pă­
sări aurii, privighetorile iraniene pe tafte şi sigla toane, carno­
eate şi maramuturi din Famagusta şi Nicosia, dabikiuri egipţiene
şi voaluri alexandrine, adică tot ce-şi doreşte un autor de deco­
ruri cînd i se dau bani pe mînă ,şi el nu se uită la ei, şi-i risipeşte
cu pasiune. El, acelaşi Bertolluci, îi desenase mai apoi şi rochiile
'de argint, imaginate pentru Lucrezia Herula Vimercatti, aduse
'de la Murcia şi Malaga, din rnătăsuri pictate la care femeia pri­
vea fermecată, spuindu-i :
I _ Acum înţeleg de ce mi-ai zis odată că locuiesc într-un cavou
'(l-o spusese, într-adevăr, poate după plimbarea lor la Torcello
runde înţelesese ce o obseda : ideea că va muri tînără, idee im­
.plantată de acel om militar, contele Vimercatti, care o înspăi­
mînta pentru ca s-o păstreze sau era numai jocul lor. O spusese
făcînd aluzie la locuinţa lor rece, atît de deosebită de palatul Ca­
'ragua, care avea cu totul alt aspect decît imunda 'casă .plină de
marmură rece, impersonală, fără 'căldura încăperilor în care
in trai 'ca într-o grădină .plină de grote pardosi te cu covoare şi
:07
[108]
abia luminate de fanale). Dar să ştii că eu n-am văzut o astfel de
lumină decît în bordelurile cairote.
Rîsese sălbatic cu dinţii ei de fiară regală, cu care-i sfîşiase
mai apoi umerii şi pieptul tînăr de efeb ca şi cînd ar fi vrut să-I
devore ca un animal ieşit după pradă.
Ce să fi căutat tu în acele locuri?
-- Poate că de-acolo m-a luat bărbatul meu ...
-- Nu se poate să glumeşti cu asemenea lucruri. Mi-ai spus
că eşti grecoaică ...
-- După mamă, tatăl meu a fost italian, un sărăntoc de ma­
rinar care trebuia să mă crească şi, cînd nu a mai putut, m-a
vîndut pur şi simplu unei putane care ţinea o astfel de casă lîngă
Bazar. Ai fost la Cairo, ştii unde e Bazarul?
Nu fusese. Tăcuse furios. Voia să creadă că îl minte,
altădată o rugase să-şi povestească viaţa şi ea îi vorbise
despre un bordel din Alexandria şi de un tată bogat care o mă­
ritase cu un fals prinţ berber care o vînduse după un an pe trei
cămile într-un tîrg african şi ajunsese într-un harem 'puturos de
unde fugise cu ajutorul unui grăjdar. Poveşti ale Orientului,
cine mai ştia care e adevărul adevărat? Se contrazicea, se pre­
făcea că-şi aduce aminte de lucruri pe care nu le spusese altă
dată, poate erau numai fapte ale altora. Oricum, decorul palatului
Caragua îi plăcea şi-l sfătuise să cumpere uleiuri şi mirodenii ce
trebuiau arse în încăperi pentru a-i aduce aminte de aerul stătut
al locuinţelor încărcate de jeg, dar totdeauna purificate de nişte
ierburi pe care i le şi adusese, într-adevăr, miraculoase ierburi,
lăsînd în pereţii vechi ai locuinţei sale un miros afrodisiac fără
pereche. Pe măsură ce descoperea interioarele numeroase ale lo­
cuinţei închiriate. Lucrezia Herula Vimercatti se minuna de ra­
finamentul celui ce-l decorase cu atîta măiestrie. "Trebuie să fie
un iniţiat, un evreu sau un sirian care ştie să citească eşarfele
cufice, enigmatice, :pe care sunt scrise sfaturi cifrate, ori nu ştia
el ce ţine pe pereţi?" Vorbea gutural ca egiptenii, avea, atunci,
nu o vulgaritate, cit ,o gravitate în voce, care o făcea de nerecu­
noscut. Odată îi adusese un Coran 'cumpărat de la nişte moza­
rabi, dăruindu-i-I şi el nu-l uitase la Venezia, -îl luase în graba
plecării ca pe ceva foarte preţios. Dar toate astea se petreceau,
după acel drum la Torcello unde ceea ce 'încă fusese vag în senti­
mentele lui luase o formă demenţială ...
108
�_._ ... �------������,��--------�---------------
4
[109]
Sosiseră în zori, în lumina turbure a .insulelor peste care ră­
coarea nopţii mai lăsa o nepăsare funebră, îmbrăcînd pinii în
giulgiuri negre, de ceaţă.
Insula era, toată, o mare de lumînări palide ce isbucneau abia
pîlpîind din zorii lăptoşi pentru a aminti celor ce debarcau că păşi­
seră pe un alt tărîm, cel al morţilor din veci ale căror suflete răsă­
reau acum deasupra ierbii proaspete, de vară. Bătea un clopot abia
auzit, în aerul trandafiriu, soarele se ridica de undeva de
pe mare şi ceţurile deveneau linţolii aurii ·ca voalurile de Damasc,
cu taina pe .care o au ţesăturile foarte fine. Mulţimea nu scotea
nici un cuvînt, se îndrepta spre o mică bisericuţă albă, cu turle
rotunde, acoperite cu olane ca şi cînd ar fi fost foile unor nuferi
în marea cerească, nişte nuferi portocalii, decoloraţi şi caşti, des­
compunîndu-se în lumina arzătoare a dimineţii. In aer plutea un
miros de tamarisc, un amestec de plante iuţi şi istovitoare, expiind,
trezindu-i şi făcîndu-i să treacă într-o stare de inoccntă visare.
Cavouri şi plăci de marmură ca nişte timpane de piatră pe care
soarele se tîra leneş, îmblînzind sentimentul morţii şi născînd
o senzaţie de pace eternă. Undeva, în faţa pelerinilor apă­
ruse un car negru tras de Ş2.Se bivoli, condus de un per­
sonaj cu coasa pe umeri, îmbrăcat într-o pelerină neagră.
·0 cruce uriaşă ţinută de un călugăr se pleca din cînd în
-cînd spre cei ce urmau tristul convoi. Angelusul se auzise iar, cu
acea stranie bătaie subţire dintr-un clopot fragil, un clopot-copil,
născut din alte clopote ce vor fi vărsat din bronzul lor toate tu­
netele şi acum scăpau numai un strigăt mic, amintitor de moarte
pentru pomenirea ce urma. Cavouri deschise, cu uşile grele de
fier forjat, lăsau să intre în ele o muzică murmurată de gurile pe­
lerinilor care cîntau şi ei abia auzit. Din acele reşedinţe prin ci are
ieşeau personaje îmbrăcate în costumul negru al morţii cu măşti
peste feţele necunoscute, conducînd convoiul spre locul slujbei. O
voce puternică domina acel murmur unanim: Dolor, pianto e
penitenza. Totul amintea Carnavalul lui Pierro di Cosimo. în
urma convoiului se alătur au de pe aleile nevăzute ale cimitirului
alţi actori ai kermezei funerare, încălăraţi pe mîrţoage costelive,
droaie de schelete desenate pe valtrapuri negre, prapuri şi torţe
incheiau mizera feerie a dimineţii ce se limpezea şi mai mult.
109
[110]
- Pentru ce această familiarizare cu moartea? o intrebase
Hrisant Hrisoscelu.
, - Pentru că viaţa e numai o pregătire a morţii.
- Şi tu simţi că începi să mori?
Lucrezia Herula Vimercatti îl privise intens o clipă ca şi cînd
atunci ar fi aflat un lucru nemaipomenit despre sine.
- Ce spui ? se miră.
Hrisant Hrisoscelu nu-i răspunsese. Vorbele sunau ca o răsbu­
nare şi ea ghici înţelesul tăcerii sale. Christo Hrisoverghi le în­
mînă un snop de moco1etti. Convoiul era lung şi fiecare rugă dura
cîteva minute. Aşteptau între chiparişii negri sub soarele ne­
milos care începea să le amintească de noaptea pierdută, dar um­
brele lor scădeau şi dinspre mare venea o boare sărată, umezin­
du-le buzele.
- Totdeauna te gîndeşti la morţi? o întrebase. Ai mulţi morţi
la care te gîndeşti ?
- Mă gîndesc la toţi morţii, nu numai la ai mei, acesta e sen­
sul serbării Redentore, să ne amintim de cei ce au plecat şi pe
care-i vom reîntîlni vreodată.
Corurile se stingeau încet-încet şi bătaia rară a acelui clopot­
copil, al angelusului, se stingea în torpoarea soarelui iute,
de vară.
- Dumneata, Hrisant (nu se mai tutuiau, nu ştiau nici ei de
ce, în schimb îi spusese pe nume), ai mulţi morţi de care trebuie
să-ţi aminteşti? îl întrebase fără curiozitate, parcă ascultînd nişte
voci ce veneau de undeva de pe o altă insulă, cine ştie unde aflată
vestind că şi acolo sosiseră pelerini. Mirosea a frunză încinsă de
soare, tamariscul se usca lăsînd un miros mortuar, purificator, cum
are tămîia sau lumînarea arsă.
- Nu i-am numărat, îi răspunsese. Prieteni şi rude apropiate,
poa te ucişi...
- Ucişii nu sunt morţi?
- Poate că sunt morţi, dar mai înainte de orice ei rămîn ucişi.
- Vrei să spui că ai omorît oameni ?
- 0, da. A trebuit ...
- Cine eşti tu ?
- Cine ştie?
110
[111]
Christo Hrisoverghi o luase înainte, privea nepăsător, aproape
pIictisit la acest convoi de nevolnici cu lumînările lor aprinse,
sfîrîind sub lumina mare ,a zilei. Pe el nu-l impresiona nimic,
ardea de nerăbdare să 'termine cu această obligaţie la care lua
parte şi nu-i trecea prin cap decît gîndul unui vin negru, ţinut
în pivniţele călugărilor, care trebuia să se afle la vreun han din
apropiere.
Lucrezia Herula Vimercatti se întorsese, privindu-l drept în
faţă, fixîndu-i gura tînără şi proaspătă, cu acea privire care ex­
primă totdeauna dorinţa. El nu zîmbea, ochii săi depărtaţi de
rădăcina nasului, asimetrici şi ciudaţi, o obsedau de cînd îl văzuse.
- Vrei să spui că eşti un aventurier din aceia de care Italia
e plină? Un condotier venit aici pentru cine ştie ce treburi
murdare?
- Ce importanţă are?
- Nu-mi răspunde prin întrebări. Din moment ce ştii cine
sunt, spune-mi cine eşti ...
- Un venetic de la Răsărit, cum ai spus-o, mi se pare ...
Nu i-o spusese încă atunci, la .Torcello, avea să i-o spună mai
tîrziu ca şi cînd ar fi fost invenţia ei, dar el nu mai ţinuse seama
de asta,
- Ce înseamnă Răsărit?
- Jumătatea a doua a portocalei, locul de unde vine soarele
în fiecare zi.
- Doar stăm pe acelaşi pămînt. ..
- E adevărat, dar soarele nu ne luminează în acelaşi timp,
cînd aici e amiază, acolo de unde vin eu, pe cîmpuri aleargă
.amurgul cu caii lui vineţi. ..
Eşti literat? De ce vorbeşti aşa?
Cum?
Intr-un fel în care oamenii obişnuiţi nu vorbesc ...
Nu sunt literat, nu-mi plac indivizii ăştia, nici pictorii care
au umplut toate bisericile romane, şi drumurile, şi saloanele, şi
muzeele, cum nu-mi plac nici muzicanţii, sunt nişte farseuri be-
tivi, fii ai himerelor care fac atîta rău oamenilor ...
, Lucrezia Herula Vimercatti tăcuse puţin, convoiul înainta
încet spre altarul nevăzut unde trebuiau să lase lumînările lor
uriaşe arzînd liniştit. De undeva, dinaintea lor, Christo Hriso­
verghi le făcea semne.
111
[112]
1
Il
- Atunci ce faci ? Eşti bogat sau mi se pare mie? Şi dacă
eşti bogat, cu ce te ocupi?
- Prea multe întrebări deodată.
Femeia rîsese, scuturînd din umerii de amazoană.
- Călăreşti ? o întrebă pe neaşteptate.
- De unde ştii ?
- Se vede. Asta mă şi intrigă, un om atît de sănătos şi care
să creadă atîta în viaţa de apoi.
- Dacă vin la sărbătoarea Redentore nu înseamnă neapărat
că trebuie să cred în viaţa viitoare. Dar tot nu mi-ai răspuns la
. întrebare. Ce faci ?
- La Venezia ? Sau în general, aşa, rîsese ca şi cînd ar fi vrut
s-o sfîşie.
- La Venecia, de pildă? (pronunţa Venece, în dialect, sau
Venise).
- Aştept pe cineva ...
- De atîta vreme? Mi se pare că a trecut destul de cînd te-ai
luat după mine de la fîntîna aceea pînă în cartierul evreiesc.
- Ştiai că te-am urmărit?
- Dar cum, ce vînat nu ştie unde e vînătorul ?
- Şi de ce n-ai stat pe loc, de ce nu m-ai lăsat să te găsesc atîta
vreme?
- Eu l-am trimis pe Christo la tine ca să-ţi spună unde ai să
mă afli.
- De ce?
- Nu ştiu.
- Ai fi 'putut s-o faci mai devreme!
.- Nu se putea. Il iubisem 'Pînă atunci pe el...
- Pe cine .? Pe Christo ? Doar sunteţi veri şi pe urmă eşti
măritată ...
- Şi ce importanţă are asta?
O durere pe care o resimţea şi acum la atîta vreme de la au­
zirea acelor cuvinte îl sfîrtecase.
- Nu se poate, mă minţi, eşti cea mai mare mincinoasă pe
care am cunoscut-o.
- Dacă vrei să crezi asta, nu ai decît...
Erau aproape (le pragul acelei bisericuţe albe, acoperite cu
olane ca nişte nuferi palizi.
Nu intrăm, ce faci ?
112
[113]
Înăuntru era o penumbră verde, 'sfîşiată de mirle de lumînări
aprinse pe pavimentul răcoros, lipite toate la capăt şi stînd 'drept
ca o pădure arzînd. Fumul ieşea .pe undeva printr-o deschizătură
a turlei. Peretele diaconic părea un fagure de miere 'ce luase foc.
Nu slujea nimeni, uşile împărăteşti erau închise. Din pereţi is­
bucneau simbolurile ibizantine, acel Iapis lazuli amestecat cu au­
riul nimburilor şi sticlirea lentă a pietrelor incastrate în ziduri,
avînd un aer cuvios. Se auzea abia sunetul clopotului de afară,
dintr-o turlă nevăzută, totul părea sacru, dar el nu se gîndea Ia
nici un mort, nu rosti în gînd nicio rugăciune, îi urmări profilul,
simţind cît 'O urăşte. "Şi la urma urmelor 'de ce-mi spune toate
aceste lucruri, putea să le ţină pentru ea pînă crapă, curvă fără
noroc şi mistificatoare."
Erau din nou afară, în faţa unui cîmp plin de maci roşii, hră­
niţi probabil de 'cadavrele fără cruci pentru că într-acolo uriaşul
cimitir era 'absorbit de o cîmpie anonimă.
- Ei, bine? Nu mi-ai spus pe cine aştepţi de atîta vreme! O
femeie, nu-i aşa?
Vru la început să-i spuiecă da, pentru a o pedepsi, dar crezu
că e mai bine să-i mărturisească adevărul, nu fără speranţa că,
tocmai acest lucru nu-l va 'crede,
Aştept pe un Trimis.
, - Ce-i acela un Trimis?
- Un Trimis este un om care te visează mereu. Şi cînd nu te
mai visează, mori.
Christo se apropiase de ei.
- Vouă nu vă e foame? :Eu crăp, mi s-a uscat cerul gurii şi
aş bea un vin rece ... Veniţi cu mine, ori vreţi să vă plimbaţi peste
trupurile acestor morţi care probabil că ne privesc fără ca noi
s-o simţim?
- Sosim îndată, spune-ne unde să te găsim ?
Le arătă un drum plin de praf pe care urcau şi ceilalţi pelerini.
- I
- Sus, acolo unde se vede un acoperiş ascuns de tufe este
un han ...
Hrisant Hrisoscelu îl privea 'cu o ură nedisimulată şi Christo
o simţi, 'părea mirat, dar nu întrebă nimic şi dispăru departe
de ei...
- Ei, bine, acel Trimis ce face el în afară de a te visa ?
- Trimisul este un om care trebue să primească ,ceva ...
-' Vorbeşti ca despre nişte conspiratori. Venice e plină de ge-
113·
S - Săptămîna nebunilor
[114]
----- . - .. - ._--
nerali care au pierdut toate 'războaiele lor şi visează să răstoarne
pe ducii ce le-au luat moşiile şi le-au uzurpat puterea. Vrei să
spui că eşti unul dintre acei oameni fără identitate care se ascund
şi urzesc comploturi?
- Cam aşa ceva ...
Lucrezia Herula Vimercatti îl măsură ca pe un om picat din
lună.
- Nu arăţi ca un conspirator, dar dacă mă gîndesc bine ;ai
ceva suspect pe chip. Şi, mă rog, ce cauţi aici ?
- Ţi-am spus : aştept pe un Trimis. Mai mult decît 'atît .nu
am voie să spun ...
- Bine, am înţeles, nu am să te mai 'întreb niciodată despre
acest lucru, dacă ţii cu orice preţ la secretele dumitale. Nu ai
obosit? schimbă după aceea vorba.
- Cred că da, cînd se întoarce corabia înapoi?
- Nu mergi cu mine? Soţul meu ne aşteaptă. Ai uitat de
vînătoare?
- Cred că aş face mai bine dacă aş pleca.
- Nu cumva eşti gelos pe cele ce ţi-am spus şi vrei să mă pe-
depseşti pentru trecutul meu? Ciudată mentalitate de om venit
într-adevăr de la Răsărit, acolo unde femeia e numai o roabă ...
Deci vii cu mine? In că nu te-am prezentat soţului meu, a fost
destul de intrigat de dispariţia dumitale ... S-a bătut în armata
austriacă şi l-a înfruntat pe Napoleon care l-a vînat după ce repu­
blica veneciană a capitulat. Spune-i lucruri cît mai urîte despre
Impărat. Il urăşte de moarte ...
Nu putea să afirme nimic rău despre ace.st om pe care-I iubise
şi el atîta vreme cît promisese celor din Răsărit că îi va elibera
pînă cînd, din cauze politiceşti, se aliase cu turcii, duşmanii de
moarte ai Eteriei, dar ştia femeia ce era aceea Eteria şi morţii ei ?
Cei ce erau gata să se jertfească pentru a reinventa patria liberă
'Şi Bizantionul ?
O urmă fără să spună nimic, posac, ştergindu-şi obrazul asudat
cu o batistă, privindu-i din cînd în cînd curb ura şoldurilor. Tre­
buia să-i fi fost cald în fusta de catifea care-i prin.sese bine noaptea,
pe mare. Probabil că o enerva şi toca de lutru, dar servitoarea
ajunsese cu siguranţă la han, înaintea lor, cu coşul acela uriaş în
care se găseau alte vestminte mai uşoare. Simţea nevoia să facă
o baie, să se spele cu apă rece pe tot trupul şi arşiţa sosită din larg
odată cu refracţia marină îl înăbuşa aproape.
114
[115]
.1
-
Drumul urca drept sub o coastă golaşă, plină de pini şi de flori
de oleandru. Un miros de flori distruse de căldura ce creştea îi
apăsa răsuflarea. Praf, un cer alburiu, acum, fără un nor şi undeva,
jos, biserica şi dromoanele şi galeasele, jucînd în valurile mici,
abia simţit, �ntr-o mare ca o baltă stătută, cum era sufletul lui
murdărit de cuvintele Lucreziei Vimercatti.
Privi soarele gol ca sfera Sophonisbei, o minge de foc aruncată
zeilor, stăruind o clipă deasupra mării. Era un soare fără noroc,
cum avea să-şi dea seama mult mai tîrziu.
*
Ninsese apocaliptic, Bucurescii zăceau sub o povară albă şi pă­
reau deşerţi. Fumurile ridicate spre cerul apăsător arătau că sub
acel linţoliu mai existau fiinţe vii. Nu se auzea nici un sunet. Iusu­
fache ieşise în tîrg ca să-şi arate ceasornicul englezesc cu briliante
pe care, în sfîrşit, Hrisant Hrisoscelu i-l dăruise şi spunea la în­
toarcere că la Hanul Zamfir, pe Uliţa Mărgelarilor, se iviseră într-o
dimineaţă căprioarele fugite din pădurile Cotrocenilor, frumoase,
frumoase şi flămînde şi că din stabilimentul Zincăi Păuţa, unde
şedeau la farmute tăIăniţele în jurul unei sobe îndesa te cu mangal
şi coceni de porumb bînd zaibăr ori ţuică fiartă, dreasă cu piper,
curvele ieşiseră afară şi le dăduseră din palme pîine umezită şi roş­
cove cumpărate de la băcani. Lupii în schimb pătrunseseră în ma­
halaua Scorţarului mîncînd trei cai pe care-i jupuiseră de vii cu
colţii şi cu ghiarele, aceia bătîndu-se cu fiarele pînă la moarte.
Era sfîrşitul lumii, cişmelele lui Mavrogheni îngheţaseră şi lumea
topea zăpadă pe plite şi se ruga la Al de sus să nu dea năpaste mai
mari peste lume. Cădeau ciori din cer trăznite de gerul amiezilor
cînd sta ninsoarea şi un soare scurs atîrna ca un funducliu de aur
deasupra turlelor abia ivite din nămeţi. Slujnicarii domneşti îm­
brăcaţi în haine proaste şi cu pusei la şolduri plecaseră după lemne
de metru, ba mai scoteau şi bîrnele de pe poduri de sub zăpadă
cînd nu ajungeau pînă acolo unde erau trimişi. Popii citeau gla­
vele, dar rugile erau zadarnice, porţile sfintelor lăcaşuri se zidi­
seră în ghiaţă, în capace de sticlă, ca şi cînd ar fi fost cavouri, pu­
nînd între credincioşi şi Dumnezeu un zid. Din Turnul meridian
căzuse cel ce anunţa orele, îngheţat tun şi el de frig, îl ridicaseră ca
pe un lemn şi-l îngropaseră sub zăpadă pentru că pămîntul era
115,
J
[118]
II
I
nneri mai puteau să ţină minte strigătele învingătorilor pe uliţele
în marginile cărora zăceau decapitaţii: Jagma ! Jagma! Apo�
teoza funebră a biruinţei păgine nu lăsase să doarmă cîteva ge­
neraţii de greci, dar acum totul se stinsese ca un glas în apă, Răsă­
ritul dormea de patru sute de ani aproape, visînd la un viitor incert,
ici şi colo se agitau popoare mici, cădeau cîteva capete, erau schin­
giuiţi nişte visători şi aruncaţi într-un sac cusut la gură, aurul se
scurgea în hazinelele Sultanilor şi oraşul mirţilor înflorea mai de­
parte.
La toate aceste lucruri se gîndea Hrisant Hrisoscelu în coşmaru­
rile lui în care Stambulul nu mai avea deloc înfăţişarea aceea mo­
latică ce urmase zăngănitului armelor sale glorioase, transformîn­
du-se într-un staul multicolor, într-un bazar plin de sticle colorate,
de lene şi rafinament. O idee trebuie să trăiască în arme sau să
moară, nu are de ales, asta o spunea beţivanul de Dumitriţă Turna­
vitul, dar pe el armele nu-l interesau; mai mult, răsboiul i se părea
o preocupare pentru soldăţoi grosolani, el se socotea un secretikoi,
un om de cabinet, dar nu reuşise niciodată să ajungă la acest rang­
dificil pentru că se îmbăta prea des şi divulga secretele şi legile
conspiraţiei cereau ca atunci cînd unul dintre cei juraţi vorbeşte
prea mult sau ştie prea mult să fie sacrificat şi Dumitriţă Turna­
vitu fusese sacrificat fără scrupule. Cînd se trezea cîteodată din
somn pe la miezul nopţii, cînd ultimii butuci din sobă trosneau, pră­
buşindu-se în jarul rămas, Hrisant Hrisoscelu dădea un strigăt de
spaimă şi căuta în întunericul odăii silueta celui strangulat cu firul
de mătase. El se afla undeva în prag şi de fiecare dată cînd ră­
mînea singur în odăile sale, beizadeaua avea senzaţia că-I vede pe
prietenul Perdicarului în rama uşii, aşteptîndu-l cu laţul fin al
imbrohorului pentru judecata de apoi. Probabil că nu lenea îl ţi­
nea pe el în casă de nu voia să vadă pe nimeni, ci teama inconştientă
că undeva, pe o uliţă, va sări careva pe scara trăsurii şi-l va ucide.
Mai erau otrăvitorii, femeile cumpărate, dar cîte posibilităţi de
a fi omorît nu mai existau ?
In acele nopţi nesfîrşite ale viscolului, cînd Bucurescii păreau un
loc abolit, luat în stăpînire de neantul iernii, Hrisant Hrisoscelu
aprindea lămpile şi lumînările, nu chema pe nimeni ca să nu arate
că-i era frică şi se ruga fierbinte deşi nu credea în Dumnezeul
predicat de către Nicolae Depasta, ori de Riga Valestinul. Panaiot
Codrika îi fusese cel mai apropiat, el era un om melancolic în felul
filosofului Boetius, care vorbea despre o existenţă nemistică, dar-
118
[119]
curată ca vieţile sfinţilor, cuvintele putînd să mîngîie mai mult
decît orice plăceri lumeşti.
Unde erau plimbările nopturne din curtea Academiei greceşti
de la Bucuresci în acele tinereţi comune cu ale lui Pa naiot Codrika,
cînd acest oraş de cîmpie, prăfos, fără identitate, nu însemna
decît un popas în calea lor triumfătoare ce trebuia să nu
se oprească decît acolo, pe locul vechiului Hipodrom, unde
alergaseră cei mai frumoşi cai din lume? Unde erau strigă­
tele de altădată pentru Justinian : Tu vincas, Justine ! Şi el răs­
punzînd de pe acele promontorii de marmoră: Bene vibite, cives.
Timpul lacom ştersese toată gloria creştină din care nu mai ră­
măseseră decît ruinurile aspiraţiilor unor nebuni ca ei, şi ei trădaţi
de nesimţirea bogaţilor ce se făceau că nu pricep pentru ce se bă­
teau acei tineri idealişti ce sărăciseră sau se lăsaseră sărăciţi pentru
o nălucă ...
Afară crivăţul făcea ca deasupra Bucurescilor să se ridice fan­
toma lui de zăpadă, o furtună albă, parcă plină de biserici de ghiaţă
în care slujea vocea puternică a patriarşilor morţi de la Răsărit ...
*
Intr-o noapte visase că fugise din casa de vară de la Eyub, unde
stătuse cîţiva ani buni inainte de a se întoarce bogat şi gata să
dobîndească un rang cît mai mare în Bucurescii plini de noroaie,
primăvara şi toamna. Viscolea puternic şi lui Hrisant Hrisoscelu
i se păruse în somn că se întîmpla ceva nefiresc, dar se trezise
tîrziu dintr-un coşmar în care se înghesuiseră fără nici o logică
alaiurile lîngă Orta-Kapu şi chipurile cazascherilor, un halou de
blănuri strălucind în lumina dulce a Marmaralei ce scotea aburi.
Ceva, o primejdie plutea în văzduh, pe urmă parcă se trezise şi
auzea tumbulhaneaua asurzitoare pe uliţele strimte ale Stambu­
lului vechi, acolo unde puteai fi asasinat sub o streaşină
pe care urca o viţă neagră, sălbatică. Era ameţit, fugea de cineva,
nu ştia ce-i cu el, ar fi vrut să se trezească, conştient oarecum că
visează şi că nu i se întîmplă nimic, dar acest sentiment turbure
se anula singur şi se afla iar undeva, într-o mică biserică grecească
şi se cînta heruvico, lăudările se auzeau stins, în greceşte, cineva
îl pîndea dintr-o mulţime amestecată, pe urmă visase cîini, cete
119
[120]
,
Intregi de cîini alergînd grămadă cu spinările năduşite pe un teren
mlăştinos, plin de ochiuri de apă pe care trebuia să le ocoleşti şi
în care te scufundai dacă nu erai atent... .
După' ceremonia Redentore de la Torcello urmase vînătoarea
aceea, începută într-o dimineaţă. cu ceaţă, undeva într-un ţinut
.sterp, plin de vulpi. Călăriseră un ceas şi pe urmă întregul cin se
.strînsese pe o buză de pămînt. Se aflauîn preajma Veneziei, sosi­
.seră încă din zori cuo corabie mai mică; hăitaşii îi aşteptau, ma­
estrul de vînătoare îi şi trimisese în spatele copacilor şi tufişurilor
joase. Odată cu creşterea luminii puteau zări vegetaţia de culoarea
sodei şi smîrcurile lucind 'Îndepărtat sub soarele palid, răzbătînd
de undeva de sub orizon. Mirosea a noroi dospit de căldura verii
.şi, sus, deasupra acelui tainic loc, sburau paseri cu o vîslire rară.
Vînătorii se grupaseră după simpatii: Antonio, marchiz Mazza­
coratti, alături de baronul Campagna, amîndoi scunzi, agresivi,
adăstind mai rău decît animalele care abia mai erau ţinute de
sgardă, gata să tragă cu armele lor, îmbrăcaţi în pantaloni pe pulpă
.şi cisme, cu scurte îmblănite 'şi -şepci englezeşti, alături de Attilio
Vimercatti, care-i domina cu statura lui înaltă, împărţind ordine
servitorilor şi hăitaşilor. într-o parte, ducele .Corigliano, alături de
care se afla contele Lucchesi Palli,cu .o jumătate de obraz sfîşiat
la o altă vînătoare şi, în al treilea grup, condus de către marchizul
Ottoboni, fragil, agitat, se însoţise cu un urmaş al familiei Fiano,
un tînăr frumos şi palid, parcă scos dintr-un mormînt, cu ochii
numai spre Herula Lucrezia, puţin păsîndu-i de regulile ce se sta­
biliseră înainte de începerea vînătorii şi un alt nobil venezian
- Gianni Faggiano, asudat, trăind încă de pe acum cele ce aveau
să se întîmple. In spate, Iao lizieră, grupul 'femeilor aduse de con­
tele Vimercatti special pentru partida din acea dimineaţă. Maria,
născută Otrante, soţia marchizului Mazza:coratti, îmbrăcată într-o
livrea de catifea roşie, călărind foarte bine pînă în acest loc unde
descălecase ca un bărbat; lîngă ea, Luisa Ottoboni, cu o figură vi­
cleană, într-un amazon gri, agrementat cu lampasuri aurii, surî­
zînd peste umăr Mathildei Faggiano, fiica acelui senior, cu un bu­
chet de violete în corsajul negru. Pantalonii bărbăteşti cu broderii
de piele lăsau să se-vadă un trup tînăr, numai muşchi, o mică vestă
120
... 5 ;..-...?'� .. ·a.;;·;;=-iiiii_. C·�ii ... ;;'�·· •. IIIIIi __ ... __ iiiii"'_""---------------
[121]
strînsă pe talie îi turtea sînii ascuţiţi şi toca de lutru împodobită cu
pene de fazan îi ascundea cruzimea privirii, pentru că toţi aceşti
oameni sculaţi de dimineaţă aveau pe chip o ciudată tristeţe, sporită
de privirile ucigaşe, încărcate de o ură nejustificată, ca nişte răz­
boinici ce trebuie numai să omoare fără să se întrebe pe cine. In
spatele lor, într-un brek, baroana Giovanelli, sora contelui Vimer­
catti, se aşezase pe două perne îmbrăcate în piele de tigru, împopis­
trate cu ghinde roşii şi aurii royale. Fuma nepăsătoare, deşi Attilio
se uita mustrător către ea, pentru că mirosurile streine de acel loc
puteau să îndepărteze vînatul şi cînd femeia trecută de 40 de ani,
greoaie, corpolentă şi necurioasă de violenta celorlalţi în­
ţelese, strivi ţigara aflată într-un fume-cigarette de argint, ascul­
tînd tăcerea aproape religioasă ce se instaura se în locul mlăştinos.
Hrisant Hrisoscelu nu avea plăcerea de a vîna, venise aici numai
pentru a fi prezentat soţului Lucreziei, urmînd o grea obligaţie ce
acum luase sfîrşit. îşi găsise un loc retras într-o parte a amfiladei.
Era frig, soarele abia încropea aerul, o uşoară ceaţă mai plutea
deasupra ochiurilor de apă, tăcerea era covîrşitoare. Undeva, în
stînga se zărea silueta nedesl uşi tă a Veneziei, con tururi albăstrui
şi turle, ceva vătuit se sbătea în aer. Paserile înţelegînd parcă
primejdia mlaştinilor îşi aleseseră alte cărări de aer, vîslind pru­
dent pe undeva, departe, pîndind din cer acel loc încărcat de ură.
La cîţiva paşi, ultima din grupul de femei, Herula Lucrezia, într-un
panta 10n scurt terminat în jambiere montante, cu un jupon pînă
la genunchi, cu broderii Renaissance în piele de Cordova, aurite,
dublate cu stofă de culoarea nisipului, stil fermier, sugrumat de
un cordon de piele bătut cu nasturi mari de aramă în formă de
capete de cîini, adulmeca nevăzutul vînat. Purta peruca ei roşie
dela fontana Santa Maria della Salute şi părea foarte tînără. Vest­
mintele bărbăteşti nu reuşeau să-i ascundă formele atleti ce. Emana
o energie îngrozitoare şi cînd trase primul foc, Hrisant Hrisoscelu
văzu pe chipul ei cruda plăcere a ucigaşului. Zîmbise triumfător
privind la vulpea care sosise în salturi mari spre locul unde se aflau,
în larma focurilor din jur, zăpăcită de împuşcăturile încrucişate.
Ochise precis, cu gesturi sigure, privind o singură clipă animalul
înspăimîntat ce-şi căuta salvarea în vreo văioagă. Hăitaşii erau de­
parte şi cîinii chifneau în mlaştini, opriţi ca să nu intre în bătaia
focurilor. Fusese un moment cînd tot acel ţinut pustiu, sărat şi
121'
[122]
sterp se însufleţise ca şi cînd din şanţuri nevăzute s-ar fi iscat pe
neaşteptate flăcări mici, cozile de vulpi, roşcate şi mişcătoare foind
deasupra ierbii, o viermuială de blăni lucioase, mişcătoare, şi te­
roarea din spate şi din faţă, şi simţiseră cu toţii în nări mirosul de
sînge proaspăt care stropea pămîntul, mici izvoare vitale maculînd
apele stătute, acele ghioluri sărate şi tunetele înfundate ale împuş­
căturilor, turburînd pacea nesfîrşită, stranie a locului.
Din nou tăcere. Nu scotea nimeni nici un cuvînt. Vulpile rănite,
încercînd să treacă de lanţul de vînători, strecurindu-se prin noroi
şi ape, chelălăind, făceau şi mai crudă acea ucidere. Animale
chircite sub smocurile de iarbă urîtă, spasmele, agonia şi apoi sîn­
gele ce nu mai curgea, mirosul rece, ceea ce lasă o sumă de cadavre
în aer, memento-ul teribil al sîngelui scurs ce gîlgîie şi, pe urmă,
totul ia sfîrşit pe neaşteptate şi ceaţa tîrîndu-se, parcă voind
s-ascundă crima şi iar soarele, şi, în fundalul palid al cerului, ne­
păsătoarea Cetate a Dogilor cu palatele ei abia văzute într-o ceaţă
lipicioasă. Apoi hăitaşii şi cîinii iar fugărind ce mai rămăsese nefu­
gărit : iepuri de cîmp şi cîrtiţe speriate şi vulpi ce înfruntaseră
riscurile de a fi sfîşiate de însoţitorii vînătorilor şi-acum, nemai­
avînd ce face, se duceau spre gura puştilor şi ele trosniseră din
nou, semănînd o nouă moarte. Pe urmă iar tăcere, nimeni nu se
adresa nimănui. Se suna încetarea focului, o trîmbiţă pe care la
deschiderea vînătorii, Hrisant Hrisoscelu nu o auzise şi care vestea
că vor veni cîinii să strîngă cadavrele şi să le aducă vulpile la pi­
cioare şi atunci abia se auziră glasurile vesele ale bărbaţilor şi fe­
meilor şi servitorii aduseseră brek-urile mai aproape şi începură
să încarce iepurii şi blănurile sfîşiate şi vulpile gracile, cu ochii sti­
cloşi, cadavre ca de ghiaţă, ţepene, sunînd ca scîndura cînd erau
aruncate în larma cîinilor ce se bucurau că aduc stăpînilor acele
prăzi uşoare, lovite, fără viaţă, o larmă generală, o fericire ciudată
într-atîta moarte şi, pentru prima oară, Hrisant Hrisoscelu, şi el
vînător, simţi cum urăşte levrierii iuţi şi cruzi ce scotoceau şanţu­
rile şi ascunzătorile şi sfîşiau cu colţii gîtlejurile animalelor care
nu muriseră încă.
- Ce-i cu tine? îl întrebase Herula Lucrezia Vimercatti. Nu
ai tras nici un foc.
De unde ştii ?
Te-am urmărit.i.
122
� .. iWX-s.:sarC ........ o;;;;.::;;· ;;;;;-:!I;:;;"".OO;;'---------.--� - -r-.
[123]
-
- Ai mai avut timp? Tragi foarte bine:
Pletele roşii ale perucii erau mîngîiate de vîntul de dimineaţă:
Pe şold purta - abia acum băgă de seamă - o geantă de piele
de căprioară.
Bărbatul ei, înalt şi grosolan, cu apucături militare, de la tonul
răstit pînă la felul marţial de a călca, îl irita. "Cum o putea această
femeie să doarmă cu el ?" se întrebase de cînd îl văzuse. Cu o
seară înainte mîncaseră împreună într-un pavilion de vînătoare
din grădina vilei lui, unde ajunseseră împreună cu Christo Hri­
soverghi şi cu ceilalţi oaspeţi. Lui nu-i era foame deloc, abia gus­
tase nişte lapte rece dintr-o cană de lut şi puţină brînză de capră,
privind la adunarea de vînători ce se lăudau cu ce făcuseră în
Piemont cu un an în urmă. Erau amici vechi, pe el nu-l băgau în
seamă, nu avea nici o curiozitate faţă de prietenul lui Attilio;
acesta, ca gazdă, îl întrebase cîte ceva, rupînd cu poftă o ha1că de
carne nrăiită. îi vorbeau familiar, păstrînd o distanţă ce nu putea
fi dedusă din nimic, dar care exista, era de-ai lor; vorbeau îl)
aluzii, se refere au la isprăvi comune de care el era strein şi
nu voiau să-I jignească, şi tocmai convorbirea convenţională îl
scotea din sărite. Pavilionul în care avea loc întîlnirea dinaintea
vînătorii era împodobit cu capete de mistreţ! şi păstra aceeaşi ră­
ceală ca si locuinta contelui din Venezia. Pusti austriece încruci­
şate pe pereţii de bîrne şi coarne de cerbi, ochii sticloşi ai cadavre­
lor de animale, totul îngheţat şi îndepărtat. Rareori i se adresau,
marchizul Ottoboni vorbea şi franceza, cu el incercă să lege o con­
versaţie, dar totul se slei în cele din urmă pentru că ceilalţi îl
atrăseseră într-o lungă dispută despre o veche vînătoare care avu­
sese loc lîngă Pisa, nu ştia cînd. Herula Lucrezia, i se adresa în gre­
ceşte, fapt care-I scotea elin sărite pe Attilio, deşi n-o arăta, neîn­
ţelegînd ce-şi spun. Christo se plictisea şi căsca din răsputeri. în
cele din urmă, contele îl interogase scurt, fără să pară că vrea
să-I menajeze : de unde venea, cu ce se ocupa şi ce avea de gînd să
facă în acea Venezie plină de lume streină, în vremuri atît de tur­
buri, cînd întreaga Italie era răscolită de lupte fratricide, de tră­
dări şi de alianţe neaşteptate. Nu uitase să-i amintească faptele lui
de arme şi, mai ales, ura faţă de Napoleon pecare-l numea cel mai
mare tiran al omenirii. Christo, care nu-l slăbise, îi şoptise de cîteva
ori să-i ţină hangul, ceea ce Hrisant Hrisoscelu încercă să facă,
dar nu reuşi pe deplin. Trecuseră anii cînd Spiritul absolut
123
- ----- ------='------
[124]
I
I
I
1
,1
"
călare pe cal cutreierase Europa cu un Cod într-o mînă şi cu sabia
în cealaltă, aducînd jumătăţii de omenire care-l iubea speranţa unei
libertăţi ce se dovedise iluzorie. "Ce voiau grecii dumitale de la mi­
cul caporal ?" îl întrebase aproape răstit Vimercatti. "Ceea ce do­
riţi şi dumneavoastră, italienii: libertatea", îi răspunsese. "Şi cre­
deţi că el, acest vînător de fuste, în afară de făcut răsboaie ştia ce-i
aceea libertate? Pentru ce se bătea el, în afară de a se ilustra ?"
"Cine ştie? N oi avem răbdare", răspunsese gînditor Hri­
sant Hrisoscelu. "Poate nu te înţeleg, exclamase Attilio, vor­
beşti italiana destul de bine, numai gîndurile dumitale sunt
puţin confuze. Şi dacă visezi la libertatea Greciei de ce eşti aici
şi nu în acele sate din Muntenegru, unde se dau lovituri turcilor T"
Hrisant vrusese să nu-i răspundă, dar ruşinea de a rămîne tăcut în
faţa unei întrebări atît de grave în prezenţa acelor doamne care nu
plecaseră încă la culcare şi, mai ales, a Herulei, îi dădură curajul
de a-l înfrunta pe acest om agresiv. "Lupta noastră, a celor din Ră­
sărit, e mai grea decît a celor de aici. Nici italienii nu sunt liberi,
dar ei nu au pierdut sensul libertăţii, cum au pierdut cei din Ră­
sărit. Este o diferenţă." "Ce vrei să spui ?" Ducele Corigliano lă­
sase bucata lui de friptură de căprioară sau ce va fi fost şi-l privea
curios pe acest strein. "Nu înţeleg, cum se poate pierde sensul
libertăţii la unele popoare ?" "Bine, ele se ticăloşesc. Orice cuce­
ritor îşi face treburile cu o sumă socială de vînzători, de obicei
cu meteci, cu nişte indivizi care preferă să uite cine sunt numai
pentru a trăi bine." "Şi asta s-a petrecut cu un popor atît de mîn­
dru cum e poporul grec? El a putut să uite o istorie atît de veche
numai pentru că turcii au fost mai puternici ?" se mirase Luisa
Ottoboni. "Poporul nu a uitat nimic, "au uitat cei care ar fi trebuit să
nu uite, şi mai ales cei bogaţi", răspunsese, cu o încrîncenare ce
suna se foarte curios în acele urechi, Hrisant Hrisoscelu.
Tăcuseră cu toţii şi pe urmă contele Vimercatti îl fixase cu o
privire turbure: "Soţia mea mi-a spus că eşti nobil şi că ai stat
multă vreme la Constantinopole. Nu-i aşa, Christo, pentru că tu
îl cunoşti de mai multă vreme ?" Acela spusese că e adevărat.
Contele Vimcrcatti nu mai desluşea înţelesul cuvintelor musafi­
rului său. "Nu eşti cu cei bogaţi şi nobili ?" "Nu toţi cei ce sunt
bogaţi sunt şi nobili", răspunsese Hrisant în tăcerea posomorîtă a
celor din jur. Attilio aruncase soţiei sale o privire ce voia să în­
semne: "Pe cine mi-ai adus ?", dar trecu peste asta, stîrnit de vor­
bele lui. "Dacă am înţeles bine, dumneata eşti venit aici pentru a
124
[125]
-----------
strînge în jurul ideii de independenţă a ţării dumitale pe oamenii
de bine. Dar să ştii că nu de la acest general francez trebuia să
vină libertatea Europei. El voia să se înţeleagă în cele din urmă cu
asupritorii ţării dumitale şi ai Italiei pentru că ţările mari nu se
încurcă în probleme secundare. Am fost ofiţer în solda austriecilor,
le cunosc politica: ei, cu ruşii, şi cu turcii vor să stăpînească răsă­
ritul Europei, silindu-i pe francezi şi pe englezi să nu se amestece.
Cînd se vor sătura de asta, imperiile vor veni încoace, setea de
pămînt nu se potoleşte niciodată. Napoleon dorea să înghită Rusia
unde a terminat prost. Toţi se pîndesc unul pe altul, aşteptînd ca
să slăbească celălalt." "Mi se pare că tocmai asta dorim noi, popoa­
rele care visează la independenţă", spusese Hrisoscelu, aşa că orice
idee care ne ajută în vreun fel ne foloseşte." "Eşti un om ciudat,
oricum, Christo, se adresase vărului Herulei, ce-i cu omul acesta,
şi tu eşti grec, şi tu visezi la independenţa Greciei ?" Hrisoverghi,
care era un cinic, protestă cu glas moale: "Visez să destupi sam­
pania aia care aşteaptă să fie băută şi n-o mai aduci, Attilio !"
Şi cînd toţi se retraseră şi rămase numai cu Herula Lucrezia
sub acoperişul de lemn al cabanei de vînătoare peste care plutea
lumina turbure a lunii, femeia îl întrebase: "Spune-mi, e ceva
adevărat în ce zici ?" "Dar tu ce crezi?" Il măsurase cu ochii ei
iscoditori, abia sticlind în întuneric. "Ce importanţă are libertatea
altora cînd tu eşti foarte bogat ?" "De unde ştii că sunt bogat ?"
"Mi-a spus Christo, care a avut şi el ideile tale, dar acum îmbătrî­
neşte şi nu se mai ocupă de fleacuri." Hrisant Hrisoscelu simţise
că oricît i-ar fi vorbit acelei femei, ea n-ar fi înţeles nimic, nicio­
dată. Era obişnuită cu luxul şi trîndăvia acelei existente pe care
şi el o încercase pînă cînd nu-l întîlnise pe Nicolo Depasta şi pe
Riga Velestinul şi pe ceilalţi tineri frumoşi, auriti, hrysous nea­
nias ... Ştiu ce vrei să-mi spui, îi zisese la început cu prudenţă, pe
urmă, din ce în ce mai cu ură, că Europa e plină de aventurieri
care vorbesc despre revoluţii, de oameni gata să ridice ghilotine
şi să-şi lase capul sub cuţitul lor. Franţa a lansat moda şi ceilalţi
nu fac altceva decît s-o imite. Ideea republicană moartă în fastul
imperial al soldăţoiului Napoleon, parcă aşa spunea mai devreme
soţul tău, dar nu e vorba numai de un teritoriu pe care-l vrem
numai pentru noi. Poţi să înţelegi? Vechiul paganism al strămoşi­
lor noştri s-a transformat într-o feerie creştină, Cristos e o inven-
125
[126]
I
I
I
!
l
ţie iudaică care a trecut Mediterana, ascunzîndu-se în catacombele
Romei, ea a devorat toată puterea armelor cu umilinţa şi cînd a
ajuns în Răsărit a născut un fruct frumos: Bizanţul, sora trufaşei
Rome. "Eşti cel mai ciudat nebun pe care l-am văzut", îi zisese He­
rula Lucrezia. "Nu sunt vorbele mele, sunt ale unui învăţat care
mi-a schimbat viaţa." Tăcuse. Locul mlăştinos, luminat de o lună
spectrală, mirosea tot a ierburi descompuse. In pavilionul unde se
mîncase pînă atunci şi se aduseseră mesele de joc bărbaţii vorbeau
tare şi aruncau cărţile pe mese cu exclamaţii violente.
"Ii auzi? o întrebase pe Herula Lucrezia, îşi închipuie că
există. Se bat ca nişte mercenari cînd e cazul, bîrfesc, se
culcă cu femeile şi-şi închipuie că şi-au trăit viaţa dacă mai beau
din cînd în cînd." "Şi ce mai este în afară de asta ?" îl întrebaso
femeia provocator. "Ştiu şi eu ? Poate moartea pe care atît o slă­
viţi. M-am uitat la tine ieri, la Torcello, aveai atîta dorinţă de
moarte şi ea, moartea, te pîndeşte, dar dacă ar veni, te-ai
speria. Crezi oare că eşti pregătită pentru moarte ?" Rîsese scurt,
ca şi cînd ar fi muşcat-o de beregată şi ea simţise o rană pe chip.
Îşi acoperise obrazul cu o palmă rece ca şi cînd s-ar fi ferit de ceva.
Şi-acum, cînd şi-o amintea trăgînd în vulpile ce se rostogoleau ca
nişte mingi la picioarele sale, cu privirea îngheţată, cu setea de a
ucide în ochii sticloşi se întreba cînd şi pentru ce o iubise de cînd o
văzuse? Acum, după coşmarul acelei nopţi de viscol, i-ar fi putut
răspunde: o iubise pentru că simţise sub chipul ei pe Distrugător,
pe cel care îţi ia viaţa. Hotărît că el încetase să trăiască în afara
existenţei din care fusese alungat. Degeaba îi vorbise despre auleţii
şi chitarozii cerşetori ce rătăciseră în pămîntul Greciei cînd Magna
Hellas pierise şi urmaşii acestora cerşeau la porţile cuceritorilor.
Ce putea să înţeleagă femeia de lux pentru care numai strălucita
viaţă pe care o ducea însemna totul? Dar atunci cuvintele lui o
mişcaseră, Hrisant era altf.el decît bărbaţii sastisiţi de viaţa lor
nobiliară, de vînători şi de tarocchi, de baluri şi de carnavaluri,
fostii soldătoi austriaci trăiau numai din amintiri, cîteva
lupte norocoasa duse undeva, în cîmpiile siciliene şi pe urmă dul­
cea pritoceală a timpului de pe domeniile paşnice, cu servitori în
jur şi cu lenea Sudului, unde Vimercatti avea întinse domenii.
Sigur că acestui trai regal, dacă-i adăugai şi visul unei Italii libere,
totul era cum nu se poate mai bine. Herula Lucrezia Vimercatti îi
spusese simplu; "Unei femei îi plac cauzele mari ale bărbatilor
, ,
sunt ca nişte poveşti despre viscolele răsăritene despre care Christo
126
[127]
J
J
mi-a vorbit, dar pe care nu le-am văzut niciodată". Îi apucase
mîna. În jur era numai o lumină rece de lună şi mlaştinile din
jur miroseau amar şi sărat. "Cine eşti 7" "Un grec care gîndeşte
ca Aristotel sau ca un sfînt", îi răspunsese.
*
Se apropiau Sărbătorile cele mari ale Crăciunului şi pe la curtea
beizadelei se vînturau oamenii de trebuinţă cu anatefterele, tot
sperînd că Hrisant o să-i primească pentru a desluşi încîlcitele
socoteli de pe la moşii, dar el se dădea bolnav, ori, poate, era bolnav
şi nu ştia. Se scula tîrziu, cerea, dacă avea poftă un salmingodis
pregătit de bucătari în misterioasele lor magupii, deasupra cărora
fumurile nu mai stăteau, dar parcă nu-i era atît de foame cît ar fi
vrut aceia şi înapoia tăvile, cerînd ori castane fierte în zahăr, ori
lisă de chitră în care punea pravurile lui, că-I spion au pe la fereşti
şi-l vedeau dregîndu-şi băuturile cu eterurile aduse de la Vene­
zia în sticluţe mici pe care le ţinea ascunse, ca un vrăjitor ce era.
Trăgea tiutiun din ciubucul de Alep şi cădea în gînduri, cerînd să
nu fie turburat.
- Măria ta, zicea Afenduli, caii ar trebui scoşi din grajduri că
se înţelenesc ...
Hrisant Hrisoscelu nu-i asculta, nici pe el, nici pe secretarul
livonian care îi aducea aminte, din cînd în cînd, că nu făcuse he­
retisirea.
- Mîine, arunca el, pufăind din tutunul de Macedonia care
umplea odăile cu un fum verde şi privea afară prin ferestre la ză­
pada rînită dis-de-dimineaţă de slugi şi care iar se aşeza pînă sub
cercevele.
- Ce mai e în tîrg 7 îl întreba pe Iusufache abia sosit din turul
de dimineaţă de pe la cafenion, ori de la precupeţi, mai mult ca
să-şi arate ceasornicul englezesc căpătat de la Hrisant Hrisoscelu.
- Ce să fie, măria ta 7 răspundea sluga, la Biserica Bărăţiei
i-au pus iooanei Sfîntului Andrei atîtea lumînări, afară, de nu
se mai poate intra înlăuntru. Alde Saf ta Ilderoaia, de rămăsese
văduvă de bărbat, a fugit cu un mus cal. Lumea zicea că avea tre­
buinţă, că nu era dusă de tot, mai putea. Gavriliţă Ganciu, de-l
ştie Înălţimea ta, a lăsat borţoasă o ţigancă şi aceea s-a spînzurat
că o omora tat-său, care umblă după beer cu un cosor zicînd că-i
taie boaşele ...
127
[128]
r'
Hrisant .Hrisoscelu se scărpina uşor pe sub halatul de malotea,
neascul tind u-l.
- Şi pe la curte ce mai fac, ei, boerii ?
- Trag fitilele, măria ta. Care fură, care minte, toţi strîng şi
se pregătesc să dea în primire că domniile sunt scurte si banii se
agonisesc din vreme. Toată lumea se pregăteşte de Săptămîna ne­
bunilor. Au auzit că face Măria ta mare carnaval, cu măşti cu
toate drăcăriile ... Mereu mă întreabă: "Mă, Iusufache, dacă 'alde
boer Hrisant ţi-a dăruit ţie un ceasornic ca ăsta, cu briliante, tre­
bue să fie tare bogat... "
- Şi tu ce le spui? întreba beizadeaua cu un glas tot mai stins
privind prin ferestre soarele care încălzea uşor bogata zăpadă:
De cîteva zile stătuse urgia şi noaptea îngheţa şi oraşul era aco­
perit de un cristal, cînd cutreiera luna deasupra Bucurescilor
făcînd să sclipească bălţile şi Dimbovita ce se căznea pe sub sloiuri
să iasă la limanurile ei.
- Ei, eu le spun multe. Că ei întreabă şi abia aşteaptă să vadă
trăsura domniei tale cu care ai venit şi eu le P?ve�tesc ce oglinzi
are, si ce felinare, şi scările cum se fac ele mICI, ŞI cum sunt caii
care ne costă - să ştie măria ta, că fînul s-a scumpit cu iarna asta
grea şi de la moşii nu prea a venit anul trecut mare lucru ...
_ Lasă fleacurile, că n-am vreme, spune mai bine ce mai bat
ei din buze ...
Iusufache odată se strîmb a ca şi cînd ar fi înghiţit o pricomig­
dală tăvălită prin smîntînă.
_ Mai ales m uierile ar da şi pielea de pe ele să facă năvală
Încoace. Cocoana aceea de a fost la domnia ta cînd ai sosit se dă
de ceasul morţii să mai pătrunză încoace, dar n-o lasă albanezii.
Alaltăieri au prins-o că se îmbrăcase cu niscai nădragi şi apucase
să intre pe la cămări şi dacă nu era c�re�a. cu ochi] în patru, te
trezeai cu ea în pat, că bună sculă - sa ma iertati pentru îndrăz­
neală - trebuie să mai aveţi devreme ce au nebunii toate muie­
rile din Bucuresci şi vor să rupă porţile ...
Hrisant Hrisoscelu nu ţinea să asculte asemenea lucruri de la
slugile lui, aşa încît schimba vorba, trecînd la treburile domes­
ticeşti ; dacă aveau destule lemne pren magazii, dacă purtau grijă
de paserile aduse de la Venezia pentru feţele cele mari şi dacă le
dădea de mîncare cîinilor şi cailor ungureşti. Toate ar fi fost bune,
numai că înaintea primei zile de Crăciun, logofetul Caliarh apă-
128
&2
[129]
ruse; vînăt-vînăt, spuindu-i un lucru de întristare: unul din ca­
narii lui, ce trebuiau dăruiţi soţiei Princepelui, murise.
- Nu se poate! se mirase Hrisant Hrisoscelu, sărind din aş­
ternutul de pe care nu se mişca. Da' unde-i ţineaţi ?
- Sus, în filegorie, ardeam şi seara şi dimineaţa niţel mangal
ca să-i încălzim şi uite că unul s-a dus şi o să-i moară şi muie­
ruşca, pentru că aşa sunt paserile astea, dacă piere una, gata şi
ailaltă ...
Se îmbrăcase cu halatul şi urcase grăbit scările de lemn care
duceau într-un fel de turlişoară monahală unde vara se ţineau
mesele şi se luau geamurile pentru ca să intre curenţii umezi ai
bălţilor şi pădurilor din jur. Hrisant Hrisoscelu nu mai urcase aici
de multă vreme, dinaintea plecării lui, şi, odată ajuns sus, văzu co­
livia cu stinghii de aur şi trapezele metalice, frumos strunjuite
care-l costase destul, cumpărată la Venezia tocmai pentru a-i face
praf pe cei de la Curte, ştiind că Doamna slăbiciunea asta o avea,
să asculte canarii. Sus, geamurile nu erau îngheţate, dovadă că nu
de frig murise pasărea, ci de misterioasele boli ce le ucid pe aceste
fiinţe ce nu se simt bine decît în anume locuri şi cum le streinezi,
odată bagă capul sub aripă şi încremenesc. Cealaltă, muieruşca,
scotea strigăte ce te asurzeau, de parcă ar fi nebunit, sărea de pe
un trapez pe altul şi iar se repezea în sus ca şi cînd ar fi vrut să
scape din închisoarea daurită. Răsturnase micul vas cu apă şi la
boabele puse de slugi nici nu se uita, era mei sau altceva
şi o bucăţică de zahăr, şi o coajă de naramză, dar nevestica nu
voia să moară în colivia ei din care cadavrul bărbătuşului fusese
scos. O furie rece îl încălzise. Ar fi pălmuit pe careva, dar se stă­
pîni, şi, deodată, în soarele acelei dimineţi care punea peceţile sale
roşii peste zăpada încremenită, primordială, ce acoperise oraşul
jos, văzu turlele depărtate şi auzi nişte clopote într-o dungă, su­
nînd a mort. Era linişte altfel, o linişte s-o tai cu cuţitul, o linişte
cum numai într-un astfel de oraş puteai să asculţi, o linişte de
început de lume şi din cînd în cînd se auzeau clopoţeii de la săniile
boereşti care alergau spre Herăstrău, unde ar fi trebuit să se afle
şi el acum, să stea sub neşte blăni de lup, cu căciula trasă pe urechi,
cu o mită deasupra genunchilor şi să privească la cucoanele ce în­
cepuseră a se îmbrăca muscăleşte, cu salopuri de samur şi cu cuşme
căzăceşti, ce le stătea cum nu se putea mai bine. lşi aducea aminte
de caii bine hrăniţi, de poştele de hîrtie, de Herăstrăul către care
treceau echipaje cu tineri nebunatici ce dădeau foc cozilor anima-
129
9 - Săptămîna nebunilor
[130]
-
"
lelor, şi de săniile ce o luau nebuneşte pe lacul acoperit numai de o
pojghiţă, ca unghia. Vreo trei fete ale Zincăi Farfaroaia Golescu se
înecaseră cu sanie cu tot, duse în ale morţii de beţivanii de copii ai
lui Holban Hartulari, ce din neamul lui fusese mămular şi se pri­
copsise şi ţinea hanguri mari. Lucruri uitate şi iată, acum, privind
oraşul îngheţat sub lumina palidă a unei dimineţi de decembrie,
Hrisant Hrisoscelu se simţi bătrîn şi fără putere.
- Să puneţi aşternuturi pe patul ăsta, zisese, că vreau să stau
aicea dimineţile şi duceţi pasărea asta undeva, să n-o mai văd ...
Iusufache luase colivia şi întrebase :
- Să nu merg eu mai bine şi să cumpăr de la negustori vreo altă
sburătoare, să-i ţie locul celei moarte?
- Nimeni nu poate ţine locul unui mort, zisese absent beiza­
deaua, privind afară unde copacii erau plini de chiciură. Morile
de la Radu Vodă scrîşneau din aripile lor de lemn. Parcă ceva în­
ghiţise toată suflarea din acel oraş în care numai sunetele dulci
ale clopoţeilor de sănii mai vorbeau despre oameni.
- Să faceţi foc aici, s-aduceţi sobiţa aceea de la Viana cu care
mă incălzeam pe vremuri, vreau să stau în priveală ...
Il lăsaseră singur şi el se aşezase într-un balansoar de lemn cam
dogit, în care se legăna ca şi cînd ar fi visat, uitîndu-se ceasuri în­
tregi afară. Urcase şi Rafira sau Sultana, cu alte slugi şi dereti­
caseră repede, pe apucate, căraseră cearşafuri şi blănuri, aprinse­
seră mangalul şi aduseseră aici şi minaveta la care boerul umbla
din cînd în cînd, învăţînd paserile să cînte.
De Crăciun nu coborîse. Zăceau cozonacii şi piftiile şi nimeni nu
fusese chemat să împărtăşească sfînta masă cu beizadeaua.
- Incai, înainte îi mai plăceau muierile, dar acuş, cîrteau alde
Sultana sau Rafira şi celelalte, e încă tiner, că nu s-o fi sluţit pe­
acolo pe unde a fost şi de unde se zice că s-a întors mai bogat de­
cît a plecat, că am auzit că are saci cu briliante şi pietre, şi le ţine
ascunse, şi mare minune să nu-i treacă cuiva vreun gînd să-i dea
în cap cu ceva într-o noapte ...
Vorbe, el nu le auzea. Stătea neclintit şi ura oraşul acela fru­
mos sub povara zăpezii. Cîteodată, cînd eterul şi pravurile pe care
le amesteca în cahvea îl luau sub stăpînirea lor îşi închipuia că
ridica perdelele şi obloanele de lemn ale caselor şi privea înlăuntru.
De sus, din miradorul rotund, cu vedere în toate părţile, zărea şi
130
�
.... ' - ----�_.�--------'-'-�----:-----------------
-
[131]
-
cel mai îndepărtat colţ al oraşului. Turnul Meridian dădea ceasu­
rile lui turceşti prin strigătele noului crainic ce avea o voce mai
dogită care se auzea pînă la casa lui Hrisant Hrisoscelu. Ascultase
clopotele de la Mitropolie, unde fusese slujbă mare şi văzuse con­
voaiele spre Uliţa Calicilor, sănii şi carose, trăsuri şi droaşte ale
boerilor de rangul trei, urcînd spre palat ca să dea urările Prin­
cepelui. Numai el nu se mişca şi simţea cum se bucură, cu o furie
pe care nu şi-o înţelegea. "Lasă-I, să bage de seamă că nu mă duc
la el, că nu-mi pasă de puterea lui şi de ce face. Să mă strîngă, să
mă ia cu neferii, să mă bage în beciurile lui, nu-mi pasă. Nu vreau
să-i văd pe toţi spurcaţii ăştia !" Ii ştia de mult pre mulţi, din
Fanarul puturos, unde strîngeau bani cu ruptul pentru a cumpăra
tronurile şi a mitui unde trebuia. Acum erau boeri, purtau caftane
îmblănite cu misada lată, tivită cu cacom, ţineau hangere bătute în
pietre scumpe la brîu şi se scărpinau cu unghiile crescute sub işlic,
care n-avea calpac de samur, contăş şi feregea, de ajunseseră
boeri de starea întîi, dar cum arătau ei în acea mahala unsuroasă,
plină de cîini şi pisici moarte,cu curţile păduchioase, acoperite de
o viţă vinătă şi cu încăperi strimte în care abia îşi trăgeau răsu­
flarea, nu mai spuneau. Hrisant Hrisoscelu încă mai ştia în nări
acele mirosuri de haznale şi de uleiuri grele, încinse pe plite şi izul
de sodă ieftină ce duhănea din vesmintele spălate rar, din econo­
mie. Unde erau casernele trăsnitoare de la Vani Keuii din care
ieşeau cavaleriile strălucitoare ale oştenilor aduşi din stepele Ana­
doliei, fioroşii soldaţi precedaţi de gardienii de turbane, armiferii
ce deschideau drumul europalaţilor prea învăţaţi? Totul se şter­
se se în memoria sa ostenită, o dulce zăceală îl învăluia, o stare de
lene ce nu-i mai trecea, greaţa de a rupe hîrtiile ce ţineau fogli­
etele sosite de la Viana în care nu mai voia să citească nemic. Mai
curînd desfăcea un jurnal vechi care dădea cifre despre jocurile
finanţelor şi n-apuca să citească mai mult de trei rîndurică-l şi
apuca un căscat şi mai cerea un şerbet şi apă rece, ţinută în doni­
ţele puse în zăpadă sau în beciuri, deşi era iarnă afară, că apa
caldă avea gust de zeamă de varză şi nu-i plăcea şi iar fuma şi se
mai dregea cu pravurile lui şi atunci Bucurescii se despuiau pe di­
năuntru ca la teatru şi el vedea odăile în care fusese de atîtea ori,
cu sofalele lor joase şi cu covoarele scumpe de rugăciune pe care
alunecai şi auzea unele şoapte şi ştia sînii de demult ai femeilor ce
se başoldiseră de atîta pilaf mîncat şi smochine şi le căzuseră din­
ţii cu care îl muşcaseră în tinereţele lor nebune, o, cîte chiote în
131
9*
[132]
I
I
I
!
1
I
11
<,.
crîngul de atunci al Cotrocenilor, cînd un puf verde împînzea trun­
chiurile şi ramurile, şi pădurea avea parcă buze de copil şi respira
un aer rece pe care ei, nebunaticii adolescenţi, îl simţeau pe obra­
zele încinse. Primele jocuri cu fetele beizadelelor, cu chipurile lor
de porcelan, îngheţate, cu ochi albaştri de păpuşi, cu acea mîn­
drie învăţată cu doicile nemţeşti ori francese, venite de cine stie
unde ca să dea lecţii de bună purtare vlăstarelor princiare ale foş­
tilor vînzători de locum de la Stambul, ajunşi aici boeri cu arbore,
cu diplome cumpărate pe bani grei, ce minţeau pe naivi şi îndul­
ceau stările incerte ale acelor oameni pe care numai copiii lor îi
mai înnobilau. Serile nebune din mlaştinile de la Radu Vodă, cînd
se auzeau sărutările scurte, furate copilelor îmbrăcate în satinuri
de Lipsea, albe, cu horbote sau agitînd un petit mouchoir de gaze
rose, bătîndu-şi iubiţii cu jordii de salcie abia culese de pe malul
gîrlei puturoase care le plăcea atît pentru că locurile aveau o taină,
şi lui îi plăcea să vîneze cîte o mamuzelă ce alerga prin iarbă, pre­
cum felinele de la Persida, în rochiile lor aeriene ce ardeau cîteo­
dată pren biserici luînd cu focul lor, cu tot, vieţile cele neştiutoare
şi tinere, cum se întîmplase de un Sfînt Paşte cu Elisaf ta Comnen
care cine ştie ce păcate plătise, buzata fetiţă de 16 ani, ce nu mai
fusese fecioară de la 13, pentru că mult mai era săltăreaţă şi cu
care, cum se ascundea vreunul în vreo odaie, se trezea fără snagă.
Acum umbrele oraşului invadat de zăpadă se lungeau peste
uliţe pe furiş. Apăreau primele felii de întuneric, dina­
intea nopţii, ştia cum începeau amurgurile de iarnă în
oraşul Bucuresci: întîi gri urile apăsătoare devorînd zidurile
şi ştergerea contururilor, vechile hanuri de lemn fiind pri­
mele absorbite în nefiinţă, cu acoperişurile lor de şiţă,
putrezite şi ele, încărcate de spăimoasa lumină, ultimă, şi pe urmă
copacii despuiaţi de frunziş, siluete vagi în albastrul nemilos
deocamdată, nişte jonci lipite de zidul cerului, alb aproape la ori­
zon, cu vagi explozii de lumină, repetate într-un infinit ce avea un
calm funebru. Oraşul halucina în acea amiază de iarnă şi Hri­
sant Hrisoscelu simţea că este sustras de un lucru pe care nu-l des­
luşea, era ca şi cînd ar fi ieşit din viaţa reală şi ar fi intrat în altă
existenţă. Nici o dorinţă, numai o lene ucigaşe, o vagă dorinţă
după ceva de care nu avea nevoie. Clădirile sticloase ale Bucures­
cilor, dincolo de care vedea iatacurile, duhnind de lene, se pulve­
rizau în acea lumină. Fusese ceasul siestei, mai scurt acum, iarna,
al lepădării vestmintelor, cînd barbele decavaţilor de boeri umblau
132
[133]
$
]
pe sub cracii muiereşti plescăind din buze, ohtînd şi vărsînd toată
puterea ce-o mai aveau în acele neostoite pîlnii nesătule de plă­
ceri, şi oraşul tot, dacă l-ai fi ascultat, nu ar fi fost decît un gea­
măt de voluptate. Era vremea cînd se făceau copiii, ieşeau şi cîte
doi, gemeni, din acele mari dorinţi, şi soarele declina măreţ peste
case şi palate; era ceasul voluptăţilor casnice, cînd numai tălăni­
ţele nu serveau, cum spunea dada lor, cea care le ţinea socotelile
pren pivniţele ce se măturau acum pentru că sosea seara şi se În­
vîrteau muşterii pe afară, ora ticăloasă a incesturilor, cînd mintea
preacurvea în cuget şi vreun tată, rămas văduv, îşi desvirgina fata,
abia ivită la viaţă, cu sînii îmbobocind impudic, luată pe neaştep­
tate în aşternuturile asudate, cu chiote şi rumegări de mistreţ, cînd
pereţii crăpau de frică la atîta ticăloşie, dar ceea ce greşise trupul,
aveau să ierte slujbele şi rugile popilor, plătite cu galbini mulţi
ca să-i învelească iar în cuvenita ruşine. Numai cerul Bucuresci­
lor era clar, imperturbabil, pînă la el nu se auzeau strigătele de
voluptate şi nici sgomotul mic, definitiv al hymenelor rupte, cel
ce împingea copiliţele nevinovate în teritoriul curviei. Dacă privea
prin alt geam, Hrisant Hrisoscelu vedea Cotrocenii cu copacii săi
negri, acum roşi de podoabă, oraşul Hilarii părea ridicat într-un
Ierusalim al soarelui, era frumos în nemernicia lui şi o căldură
dulce îi intra în obraji, Hrisant îşi aducea aminte şi de şoimii de
vînătoare cumpăraţi pentru Princepe şi i se făcea frică; dacă îi
mureau paserile şi darurile lui se împuţinau ? .. Vrusese să cheme
pe cineva, dar îi fu lene să se ridice, ori să scuture clopoţclul care
scotea sunete stinse. Prea multe vorbe căzute trebuiau spuse la
heritisire, de aceea nu se ducea să lase stofele şi parIumele şi ce
mai adusese, lăcomia de complimenturi a domnitorilor îi mîncase
toată viaţa, era tăcut, ostenit, privea bogăţia ca pe un dar firesc.
dar nice să-i linguşească pre aceia nu putea. Se auzeau paşi pe
galeriile de lemn ale casei, careva, o slujnică, se ghilosea cu vreun
rindaş, muierea scotea icnete ascuţite, lui nu-i mai spuneau nimic
aceste lucruri, din el ieşise ispita, ceva murise acolo, în Venezia
şi veselia lui de demult nu se mai întorcea, dorinţa turbată de a
trăi, de a risipi; lumea nu mai valora un sfanţ, părea stoarsă de
orice tentaţie, ar fi trăit zidit în acea nepăsare rozîndu-l pe de­
desubt, de care era conştient, dar neputînd să i se împotrivească.
Era fericit că nu trebuie să se mişte, că nu-i mai era foame şi sete,
că era lăsat în pace, păzit, uitat, nefericit dar şi fericit în acelaşi
timp, pentru că totdeauna cînd pierzi ceva, un lucru te răs-
133
[134]
I
i
I
I
i
I
I
"
\
cumpără singur şi te ia într-o altă stăpînire. Nu o visa pe
Herula Lucrezia Vimercatti, cum şi-o dorea cîteodată, nu
putea s-o viseze, dar nu dorea nici o altă femeie, deşi în
acest oraş erau destule şi încă ce femei! Le ştia de la alu­
niţe pînă la rădăcina părului, se culcase cu cele mai frumoase, ele
se umiliseră cu toatele, pe cîteva le alungase fără nici o remuşcare
atunci cînd încercau să-I subjuge cu o apăsătoare dorinţă impera­
tivă ce zăcea în fiecare femeie, cu insistenţa de a-i impune să facă
ceea ce doreau numai ele. Era un tînăr revoluţionar pe atunci,
scopul politic îl domina, femeile erau numai nişte surse de bucurii
întîmplătoare de care se putea lipsi. Fusese pregătit pentru beciu­
rile reci de la Şapte Gulade, gata pentru chinurile infernale ale
gîzilor turceşti ce nu se jucau cu cei ce li se opuneau. Ştia din au­
zite cum începeau necruţătoarele întrebări, dar mai întîi învăţase
să iubească moartea, adică era pregătit pentru sfîrşit, şi restul nu
mai avea nici o importanţă. De ce mor oamenii, mai ales cînd sunt
tineri, pentru nişte idei abstracte? se întreba acum, cînd, dezamă­
git, trădat de către vechii lui tovarăşi, trădînd şi el pe alţii numai
pentru a muri într-un fel pe care-l socotea eroic, demn. In sfîrşit,
aflase că limonada retorică nu o poţi bea decît la o vîrstă tî­
nără, cînd moartea ţi se pare mai frumoasă decît viaţa întrucît
numai ea are sens, cum spunea Nicolo Depasta, arătîndu-i scopul
jertfei în care el crezuse. Morţi, mereu morţi, morţii care ne iau
în stăpînire imediat ce ne naştem, existînd în funcţie de ei, de ală­
turarea aceea nevăzută, într-un cortegiu ce nu se sfîrşeşte şi care e
început, de undeva, din niciodată ...
Trecuse şi Crăciunul ; într-adevăr, cănăriţa murise şi ea peste
o zi, o svîrliseră undeva în zăpada proaspătă şi colivia de aur, cu
trapezele ei frumoase, legate cu fire de mătase, rămăsese goală.
Moartea pustia totul, lua cu ea orice sens al existenţei; odată cu
distrugerea trupului nu mai exista nimic din moment ce nu mai
ştiai nimic. Şi într-o dimineaţă sau într-o amiază ca asta avea să
vină Trimisul, omul cu laţul, care-I va întreba unde sunt banii
Eteriei, banii aceia ce se topiseră pe neştiute în nebuniile pline de
fantasii fără oprire, săvîrşite de dragul femeii ce se despărţise de
el cu o perfectă indiferenţă, cu răceala cu care lepezi un vestmînt
vechi. "Şi-acum ?" întrebase în acel ultim ceas, în palatul Caragua,
dospit de sudorile ultimei lor întîlniri. "Acum, nimic, spusese
Herula. Trebue să înţelegi, nu mai e nimic de făcut, totul �-a sfîr­
şit, ca o boală de care te mîntui." Frumoase cuvinte, dar la ce-i fo:
134
r
_����:�·�ci- .... �:�:���---:: .......... � .......... �-------------------------------.:-
[135]
loseau lui? Intr-o astfel de împrejurare numai unii pot să zică:
"Şi-acum, nimic", pentru că, într-adevăr, pentru ei nu mai în­
seamnă nimic restul de zile şi de nopţi, întrucît acel lucru în care
numai unii crezuseră, luase sfîrşit pentru ceilalţi, înainte de a
afla ei înşişi.
Bucurescii cădeau sub tencuiala acelui amurg, depărtat şi rece;
o înstrăinare intra în ziduri, deodată simţeai că suferi de frig, dar
de un altfel de frig decît cel de care suferă toată lumea. Cei de afară
se întorceau de la Herăstrău, se auzeau clopoţeii, hilar şi vag, el ştia
asta, simţea acum foarte bine că se afla într-un oraş strein cu totul,
existînd între nişte oameni ce nu-l iubeau şi care îi rămîneau de­
finitiv indiferenţi. Impotriva lor pregătea o teribilă răsbunare. Se
gîndise la asta de multe ori în nopţile cînd nu reuşea să adoarmă
cu nici un chip. ,,0 să-i ruinez, spunea cu glasul celui care vrea să
pedepsească, am să-i împing la mare risipă, am să-i fac să-şi vîndă
sculele de prin scrinuri ca să cumpere rochii muierilor de la Viana
sau de unde dracu' îşi tîrguiesc ele trenţele bine croite, am să-i
silesc să-şi vîndă moşiile pentru a-şi cumpăra cai ungureşti, fiindcă
ei asta vor voi să aibe: cai ungureşti, ca ai mei şicarose de Viana
sau de Bratislava, şi ambiţia le va lua carnea de pe os ; o să-i în­
văţ eu minte, odată pentru totdeauna, să mă mai invidieze, să-mi
mai dorească moartea, prefăcîndu-se că mă iubesc şi sărutîn­
du-mă cu barbele lor puturoase. ,,0 să vă vindeţi fiicele şi o să le
faceţi tîrfe pe Podul Beilicului, numai ca să dansaţi la Săptămîna
nebunilor!" Şi, la gîndul acesta deplin, de vindictă, o fericire pe
care n-o cunoscuse niciodată îl năpădea ca o apă fierbinte, învă­
luitoare.
Se trezea uneori noaptea şi auzea gîndacii foşnind parcă în pe­
reţi. Casa veche, plină de găuri, nu fusese măturată de mult, slu­
gile se leneviseră, intraseră şi ele într-o apatie pe care el le-a trans­
mitea, cu cea nemişcare. Mirosea a cerneluri uscate pe hîrtie veche
de căldura focurilor mari de iarnă şi mai ales a sfoiag. Păianjenii
îşi ţeseau tăcuţi, ziua, pînzele lor sub tavane. In plasele aeriene
cîte o muscă mare, trezită din hibernare, era vînată şi devorată
lung de cruzii călăi ai încăperilor. Praful îi usca beregăţile, simţea
că nu mai poate să respire şi că se sufocă. "Mîine îi chem pe aceşti
puturoşi şi le frec ridichea de n-or să se mai vadă, mănîncă de
135
[136]
-r-
1
I
cîte şase ori pe zi, au început să se îngraşe, le-au crescut
curii ca la' nevestele de popi, bîrfesc şi mă vorbesc în tîrg. O
să-i mai împuţinez, las' că-i învăţ eu minte", dar cum se scula
tîrziu, se lua cu altele şi uita; ei se prefăceau că au treabă,
tot răzui au zăpada ce se topea lent şi scăzuse ca marea sub lună,
părea numai un grunz murdar ce păta grădina despuiată şi pe zi­
duri, pînă şi arvaniţii moţăiau. De fiecare dată, sorbind cahveaua
bine pregătită de Rafira ori Sultana în cuhniile casei, trăgînd din
tutunul de Macedonia se lăsa cuprins de o lene ce-l scotea din să­
rite, dar în care se complăcea fără să vrea. Ca să scape de senti­
mentul acesta de pierdere a conştiinţei îl chema pe Iusufache ;
acela făcea temenelele de cuviinţă : "Frumos eşti, Doamne, sprin­
cenat eşti! Vesel să fii l", ca lui Vodă, pe urmă scotea ceasornicul
englezesc cu briliante, se uita lung la limbile lui şi se mira, ca şi
cînd l-ar fi certat: "Tîrziu, tîrziu" ... Nu-i spunea lui anume asta,
pentru că nu îndrăznea să se întindă la caşcaval, dar era într-ade­
văr tîrziu, aproape de prînzucior ; boerul nu era mîncăcios, lăsa
bucatele aproape neatinse, dacă gusta o smochină sau două, avînd
pe faţă o schimă de greaţă. Masa de prînz o lua pe la cinci, un borş
fierbinte şi cîte o bucată de carne, mai mult viţel dacă era, de car­
nea de porc nu se-atingea, crescut la Stambul se deprinsese cu
cele mahometeşti, aşa încît la ei în curte nu se găseau astfel de
animale. Pe urmă iar cădea în visătoria lui plină de tăceri. Iusu­
fache îi dădea raportul; cum se sărbătoriseră cele cuvenite la Naş­
terea Domnului, care boer lipsise, şi de ce, cum se ţineau popii, cu
Mitropolitul, ce se mai spuneau despre nebunul de Teodat, pul ar­
nicul care ar fi încălărat o vacă a sfinţilor părinţi, că nu-i mai
ajungeau muierile şi cîte şi mai cîte. Acela dădea din buze, nu
ostenea ; arsese cuptorul curţii domneşti de era să se facă praf
palatul care şi aşa era mai mult din lemn decît din ziduri; alde
Princepele trimesese, cîrteau slugile boerilor, plocon Împăratului
peste una sută mii de taleri ; Validelei, zece mii, că era mai mic;
Marelui Vizir, tot atît; Chehaiaua de la Stambul se îndopase şi ea
ca un gînsac cu grăunţe de aur: 5 000 ; Caimacam paşa de ase­
menea ; Reis Efendice trecuse pren Bucuresci ca să mai dea un
svon, două, plecase cu sania plină; mai marele eunucilor, avînd
omul său la curte, se alesese cu 800 de funduclii din cei zimţaţi,
Padişahul, Între altele, primise şi o scatulcă cu diamant uri de la
domnitor. Nu era încă mucarerul mare, dar nu strica să bucuri
pe înălţimea sa cu niscai pietre scumpe, cevaşilea ; precum Alte-:
136
���:a_ �·�;��· � .. � ---------- -..
[137]
....
ţei, mamei Princepelui Serenissim, ceva perle, din cele grele, cît
oul de bibilică. Pentru restul curţii imperiale fuseseră trimise cu
săniile peste 60 de blăni de hermelină şi 500 de sîrturi de samur,
o avere, nu alta. Pe alde Aslan Ce aur îl prinseseră cu şolticării,
că-i luaseră ţechinii şi rialii spanioli cu pajoră, guruşii, caragroşii
şi zloţii turceşti, găsiţi într-un beci, vîrîţi într-un perete, alături
de galbini turceşti, stambulii de opt lei unu', misiri, galbini de
Stambul şi cîte şi mai cîte odoare. Era vorba să-i scurteze capul,
ori, în cel mai fericit caz, să-I trimită în surgun pe la mînăstiri,
ori cine ştie pe unde aveau să-i zacă oasele.
- Dar Măria Sa, Princepele, nu întreabă de mine? îşi isco-
dise Hrisant Hrisoscelu sluga.
- N-am auzit...
- Să mă fi uitat Fericirea Sa ?
- Cine mai ştie, dacă nici domnia ta n-ai dat semne, că toată
lumea aşteaptă să te vadă cum mai arăţi şi mă întreabă.
- Şi tu ce le spui ?
- Ce să le spui? Că o să te înfăţişezi la Săptămîna nebunilor,
atunci vreai domnia ta să dai o mare serbare, cu fasturi şi cu 0.1'­
teficii, cu danţuri şi cu muzici, să întorci Bucurescii pe dos ...
- Bine zis, care te mai întreabă, asta să le adaugi: b021'111 nu
vrea să se arate pînă cînd o să vă spargă ochii cu luxul şi brilic ,­
tele aduse de la Venezia şi o să dea un bal mare, să deschidă C:::t­
sele lui şi să vă ţineţi, aşa să le zici, m-auzi tu ?
- Da cum ? Cine minte mai bine ca mine?
- Cum adică: cine minte mai bine ca tine?
Iusufache îl privise cu ochii lui pustii în care se răsfrîngea tot
golul sufletesc al unei slugi ce nu are altă bucurie decît să mănînce
şi să bea pe la patru, cînd stomahul lui rumegă ca al animalelor
din curte:
Măria ta nu ştie că oamenii au început să cîrtească?
- De ce să cîrtească ?
- Au tot aşteptat ca acel logofet, al domniei tale, Caliarh, să
le mai dea ceva din lefile lor, că se apropie Anul Nou ŞI au şi ei
de trebuinţă ...
- Şi de ce nu le-au dat?
- Pentru că n-are ... Moşiile sunt înglodate în datorii, dobîn-
zile cresc şi creditorii, zice el, au devenit neîndurători, abia îi ţin
albanezii cu pusci1e pe la porţi...
137
[138]
----------------------�--- --------
- Să vîndă ceva, prisăci1e, o pădure, un heleşteu, o moşie, să
nu stea cu mîna în cur!
- Ar vinde, dar cine ia moşiile astea, pline de ipoteci, de an­
garalii ?
- Ia te uită, se mirase Hrisant, ai învăţat limba logofetului !
De unde?
- Ei, măria ta, prea ne crezi proşti pe toţi..;
Hrisant Hrisoscelu căuta ceva în mintea sa ostenită. Oare ce
locuri nu mai erau iptotecate, ce păduri nu fuseseră tăiate şi ce mai
putea vinde pentru a nu-l mai înghesui acei streini de pe la porţi?
Se hotărîse să-I cheme pe logofet cu anatefterele lui cu tot şi să
socotească împreună, cît mai avea, ce trebuia dat, astupat, ce era
nevoie, dar la gîndul că acela o să-i vie cu chitante, cu poliţe, cu
acturi năc1ăite de cerneala literelor columbate, cu socotelile în­
curcate din care nu răzbea nici o lumină, simţea că înnebuneşte.
- Bine, încheiase cu un gest care-i spunea slugii că nu mai
avea nevoie să fie supărat cu chestiuni din astea, mîine, cînd îmi
aduci ciubucul, aminteşte-mi de ce mi-ai zis azi, că trebue să fa­
cem o socoteală. Şi să le spui la ai tăi, care stau pe sub scări şi
trăiesc din belşugul meu, că or să primească tot ce e de cuviinţă,
că am de unde. Odată am să încep să vînd pietrile mele şi nu ştiu
cine va putea să le cumpere ...
- Să mă duc la ovrei, în bezestemul Sărindarului şi s-aduc
pe bancherul Rosenthal ?
- Nu-i nevoie de bancherul Rosenthal, am eu bancherii mei
în Bucuresci, ori mă sfătuieşti tu pe mine ce să fac? şi-l plimba se
afară cu un gest.
A doua zi, bineînţeles că mutase vorba despre cele discutate cu
o zi înainte, puindu-l să-i povestească cum fusese slujba cea mare
de la Sfînta Mitropolie.
- Cum să fie? S-a sculat Princepele, devreme, au
bătut seimenii cu foc mărunt şi au ieşit cu odobaşii şi ciorbagiii.
Au cîntat din instrumenturile lor turceşti din zî1zen şi boluzen,
lume ca la carnaval, ţimbale, tromboane, boerii fuseseră dis-de­
dimineaţă la palat cu matrazurile, corul bisericilor din Bucuresci
cînta de te durea in ema : "Vrednic este !" şi domnia sa se uita ca
şi cînd nu ar fi văzut pe nimenea. S-au pus covoare, dinainte-i,
sus în deal, ca să nu se sdruncine cînd cobora din trăsură. Băteau
timpanele de te asurzeau şi davul făcea să se spargă cerul cu tu­
netele lui, lumea iubeşte fastul domnilor; dacă sunt bogaţi se simt
138
[139]
T"
I
şi ei puternici şi cu buzunarul plin, chit că le chiorăie maţele de
foame. In dreptele lor cugete gîndesc la fericirea măriei sale şi
nu-l invidiază. Sus, în deal, au venit Mitropolitul şi l-au întîmpinat
cu mare prisoseală de vorbe. De trei ori iese Domnul din ghecit
pe an şi se cuvine a fi ocărîţi de bine cu toţii că Princepele e Dom­
nul lor lumesc, în afara lui Dumnezeu care-i aşteaptă în cer cu
tot ce-i folositor sufletelor.
Hrisant Hrisoscelu nu asculta acea învălmăşire de cuvinte a
slugii sale credincioase şi compara în gînd vechile ceremonii la
care participase, cu ciudatele, depărtatele, pierdutele ciurde de
boeri şi soldaţi, îmbrăcate în haine orientale, încărcate de blănuri
şi erodii fastuoase ce abia se înclinau fi aerul dulce al arhipelului,
cufundat într-o dulce torpoare, cu serbările din orăşelul prăbuşit
şi sărăcit, ce nu semănau cu marile, nemaipomenitele cortegii
proiectate pe majestuoasa Aia Sofia de bazalt, cu acele case pe
balcoanele cărora se aşterneau cele mai frumoase covoare din
lume, în cinstea bazileilor morţi de mult, lăsînd locul cailor ară­
peşti şi giubelelor încărcate de briliante turceşti. Unde erau pali­
dele figuri de împăraţi creştini ce se orbeau unul pe altul, ori îşi
tăiau mîinile sau îşi smulgeau limbile cele păcătoase ce cîrtiseră
unele împotriva altora, unde era mileniul şters, putrezit el însuşi
ca un corp viu, trupul timpului luxuriant în care se topiseră atitea
visuri de mărire, gloria mai marilor sufletelor şi ai bunurilor de
nemic, pămînteşti? Fala Bizanţului înmorrnîntată în piatra
stearpă a oraşului cucerit? Dincolo de Rumeli Hisari smoneau vîn­
turi mici dinspre Asia Mică şi mirtii aruncau parfumul lor ames­
tecat cu duhoarea Orientului, miros de cadavre abia descăpăţînate,
udind cu sîngele lor ţărîna setoasă în care intraseră găleţi întregi
şi totul răsuna dintr-un timp de demult, încărcat de strigăte şi
vaiete, ca un urlet al descăpăţinaţilor, al celor din fundul Bospho­
rionului, dacă gurile lor smulse din trup ar mai fi putut să CÎnte
vreodată; poate numai tigvele lor din care peştii luaseră ultima
bucăţică moartă de carne, acele cranii golite de ochii frumoşi ce
vor fi ştiut înaltul cer, verde al Islamului sau al creştinităţii, dom­
nii cuvioşi ce vor fi sforăit prin trapeze de mînăstiri, ori în stra­
nele frumoase din lemn de Iămîi ce iradiau mirosuri nespuse la
slujbe, acum numai nişte orgi ale golfului în care se sbuciumau
apele, ele, acele cranii golite spuiau acum un cîntec melanholic
despre măreţia trecătoare a lumii. Figuri palide într-un convoi,
139
[140]
I
I
I
I
'1
I
II
trufia puterii dusă călare într-acele sunete ce-ţi tăiau nervii, bă­
taia profundă a tumbaralei şi cihodarii plini de măreţie în decorul
nelumesc al celei mai minunate cetăţi de pe lume ... Poarta cea
mare, Bab-i-Humaium, Poarta Fericirii, Poarta Jalbelor, egrete
şi cabaniţe anonime într-o lume de viitori descăpăţînaţi ce doreau,
făceau totul pentru a ajunge din cetele ceremoniale, jos, în golful
parsiv care la amurg era violaceu şi paşnic, străbătut de feluci şi
cai ce şi, dedesubt, morţii lui foşneau putrezi în saci şi se clătinau
la curenţii adincurilor ca o vegetaţie de cadavre frumoase, drepte,
ca trunchii unei păduri tinere, plutind leneş, nu cei din care se
rupsese totul, cei mai proaspeţi, abia sosiţi din celulele pline de
păduchi cît oul, roşi de rane, bătuţii, arşii pe la subsiori ca să măr­
turisească pe unde au ascuns averile, foştii domnitori, şi viziri, şi
paşi, cei ce uitaseră prin garnizonuri că puterea e numai a unuia
singur ce-şi trimetea imbrohorul care glumea cu tine, bea şi odată
băt-a din palme şi apăreau acei harapi nemiloşi şi scoteau ferma­
nul şi vedeai moartea cu ochii, cît ai clipi. Mii de ucişi, înşiraţi în­
tr-o tribună a răposaţilor, decapitaţii sau morţii fără trup ce şi ei
se întrupaseră într-o tristă cohortă, dreaptă, încremenită, plină de
dignitate, cu acele figuri hieratice de fantome înşiruite rînduri,
rinduri, atît de multe rînduri, încît Hrisant Hrisoscelu credea că
trăieşte un coşmar cu ochii deschişi. Şi parcă atunci Ioşgăiala gin­
dacilor, mişunarea lor secretă prin podele şi munca titanică a
păianjenilor sub acoperiş şi mirosul de prav îi mai dădeau spe­
ranţă, speranţa că scăpase odată pentru totdeauna de oraşul în
care atit aşteptase şi care-I deţinea într-un fel, ca pe o fiinţă pe
care poţi s-o retragi dintr-alt loc, şi s-o readuci în rîndul acelor
morţi ce aşteptau solemni, palizi, descarnati, în rîndurile lor in­
finite, sute de morţi pe care nimeni nu-i mai lăuda şi nu-i mai în­
soţea cu plecăciuni şi cu vorbe roditoare, cuvinte, deşarte cuvinte,
privirile scurse, pline de o tîrîtă, cerşetoare lipsă de demnitate,
complimente soioase ca măslinele abia scoase din butiile de Chios,
care nu aveau însă mirosul de căcat al gurilor spurcate ce lingeau
tronul cel plin de daruri lumeşti. Totul într-o ciudată cavalcadă a
morţilor cu cei vii pe care-i ştia aici, aproape, urcînd dealul prică­
jit al Mitropoliei, prin forfata mulţimii dornice să-şi vadă grămada
de gunoi, strălucitoare a favoriţilor curţii, bălegarul bogat în care
140
�
,.���;�.�w ��!��� � ----------� ..
[141]
mişunau muieri şi limbile cele mai spurcate altfel prin cotloane;
pe unde urdinau cu vorbe greşite, necuvioase, cu calomnii care
mai de care mai încărcate de ură. Alaiuri peste alaiuri, astfel iu­
beau toţi domnii, neînvăţînd de la ceilalţi, mereu gloata care se
amuza de împiedicarea unui cal la vreun colţ de uliţă, toată fala
vegheată a garnizoanelor de ieniceri din care se auzeau îndepăr­
tate trîmbiţe, sunînd cîteodată, la ceasuri de seninătate; Judecata
de apoi, nebunia colectivă a gloriei ce trăia pe ascuţişul săbiilor
nemiloase, bucurie curmată într-un mîine foarte apropiat, un
mîine plin de groază, lipsit de bucuria turbatelor alaiuri, bete ala­
iuri, încărcate de aur şi bogăţie, prag de morminte ce se deschideau
de pe acum, secret, cu o mişcare nevăzută. Unde erau toate acele
mina rele cu turlişoare ca ţurţurii de ghiaţă, vibrînd în serile Stam­
bulului ; unde, grădinile profumate cu mirosuri numai ale acelui
oraş ce nu putea fi confundat cu nemic ? Altul era sensul morţii
la Vene zia, unde puteai să te stingi de plăcere ascultînd corurile
basilicilor sau aşteptînd în mirosul de nămol al canalelor pe Lucre­
zia Herula Vimercatti şi altul era sensul morţii lîngă moscheia
Fethie, lîngă pragul Asitane, sub cipreşii somnolînd, lîngă groaza
pasalelor ce aşteptau sentinţele în Bostangi Beşa, acele cuvinte
scrise de Ambasadorul Morţii pe pămînt în cancelariile lui şi citite
la lumina faclelor în beciurile umede de sub palatele cele ce ară­
tau numai faţa lor, trandafirie în răsăritul soarelui, a vieţii care
era vînată diurn de Marii Venatori ai spuzitelor stele ce întîi pe
soare îl ucideau, undeva în crîng urile de la Azap-Capu ...
- Au cîntat Axionul, îşi bătea degeaba buzele Iusufache, auzit
numai de el însuşi, şi pe urmă s-au sfinţit colivele ori pilaful şi ce
mai era pe-acolo. A dat Domnul şi-o masă, nu afară, că era ger,
ci în trapeza cea mare a Mitropoliei cu vînat şi jimbluliţă cu urdă
sărată. După protopsaltis se înghesuiau calpacele boereşti la mîn­
cat asudind cu sîrg. Înălţimea sa, sculat cu tot parataxisul, era
vesel - aşa ziceau aceia ce mi-au povestit - şi tare mai m-am
bucurat că a uitat de măria ta, care nu a făcut încă heretisirea,
că zice şi secretarul domniei tale că nu se cuvine şi că nici el nu
mai stă dacă nu i se dă leafa, că n-are nice ce îmbrăca ...
- Cum n-are ce îmbrăca? se mirase Hrisant Hrisoscelu, parcă
trezit din somn, slavă Domnului, că la Venezia l-am ţinut numai
în hainele mele că nu era să mă fac de rîs, ori şi-a vîndut trenţele
în Cochivechi ? Să ia ce-i trebue de la mine de pren lăzi că n-o
să moştenesc lumea asta. Ce vrea ?
141
[142]
- o blană. L-a podidit frigul iernii cu care nu e obişnuit.. ..
- Dă-i ce-i trebue şi mai spune-mi ce-a mai fost?
- Ce să fie? Lume multă, vătavi de aprozi, care abia ţineau
mulţimea cînd s-au dat pomana banilor, vătavi de păhărnicie ce
au făcut scurtă la mîini, turnînd în pahare, Mitropolitul a bine­
cuvîntat pe toţi cu pateriţa în mînă şi boerii cu toiegele lor aurite
au luat sfinţirea de sărbători. S-a mai făcut slujba mică la urmă,
dar lumea era ameţită, cucăiau toţi, gata-gata să se facă de rîs,
dornici să se întoarcă în aşternuturile lor, s-au îndeplinit toate
schimele de smerenie, au pus fiecare în blid cîte 15 lei pentru po­
mazania mare după ridicarea colivei, preoţii domneşti şi diaconii
au zvorit cu sîrg ...
- Au cîntat şi protopsalţii cei mari de la Mitropolie?
- Dar cum? Toţi îmbrăcaţi în trup! Strigau către Dumnezeu!
- Au zis şi tropariu, şi condacul ?
- Totul, măria ta.
- Dar lăudările s-au făcut?
- Ce mai întrebare, parşivii de-i cunoaşte mana ta abia aş-
teptau. Răuascunşii din jurul Domnului se băteau cu barbele care
să încapă mai în faţă şi să facă temenelele.
- Sfetagoriţi şi Sinaiţi au venit la sfînta slujbă?
- Asta nu mai ştiu, măria ta.
- S-a făcut engomionul, tot?
- Tot.
- S-au dat confeţioane ?
- Tot, au luat de la preuţi înghiţitura de credinţă, măriile lor;
vin şi mîncare.
- V utcă şi cofeturi ?
- .Dat, că noi, slugile, la asta ţinem, cum se taie ceva de la
mesele împărăteşti înseamnă că-i de rău, că se strînge sacul la
gură şi, adio bacşişuri, adio bună stare ...
- Pe boerii de rangul doi i-au băgat Măria Sa în seamă?
- Era u cam roşi şi duhoşi, cu blanele cîrpite, le mai căzuse
nasul, cîrteau buziş pe la colţuri, umpluţi cu răutăţi. Obrajii lor
luaseră văpseaua plînsului ochilor lor, cum zice sfîntul Irace Sirul!
Iar s-aude c-o să avem Domnitor nou, careva se pregăteşte pe la
Stambul, a dat mai mult şi abia aşteaptă să se facă încoa.
" - Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor. Ţara asta e să-
tulă de nepace : încai, Iusufache, să ştii de la mine că boerii şi dom­
nii care au stat mai mult sunt sătui, şi-au mai acoperit găurile bu-
142
"+
[143]
,!,"\
-
zunarelor, dar vin alţii, tineri, nesăţioşi, gata să prăpădească totul
în jur, şi cu ăştia e mai bine să n-ai de-a face. O javră bătrînă în­
ţelepţeşte, mai lasă carne pe os, învaţă de la mine ... Şi-acum, du-te
că am o treabă ...
- Parcă ieri spuneaţi că .. :
Ii făcuse vînt cu mîna:
- Piei ! Te chem eu cînd am nevoie de tine.,"
Urcase în fiIegorie, abia tîrîndu-se, nu înainte de a se dichisi,
de a se spăla cu apă de obraz şi de a-şi rade barba, că nu se mai
suferea cu păr pe faţă, ca maimuţele, slăbise, oglinda veche arăta
un chip striin şi în ochi zărea un deşert ca în privirile nebunilor, o
osteneală mare, Iicărlri vechi, încremenite, parcă nici nu vedea cu
ele, deşi dincolo de acea suprafaţă verzuie de sticlă se recunoştea,
era poate închipuirea fiinţei lui. "Cît m-am schimbat! se căinase
singur. Parcă am trăit un secoL."
Sus era cald, blănile moi, oraşul se vedea aşternut la picioare,'
cu pomii lui scheletici, cu acea depărtare rece care-l separa de ce
era în jur; un cer seninos, trufaş, stătea deasupra. Nu trecea nice
o pasăre sub covorul de aer, totul era lipsit de viaţă, nu bătea
nici vîntul, zăpada se luase aproape de pe uliţe, mai erau gorgane
uriaşe, strînse pe la colţuri, ori pren grădini, adevăraţi tumuli,
livide morminte în acea pustiire a Bucurescilor care aducea cu
şiragurile de piramide naturale despre care îi vorbise Dumitriţă
Turnavitul odată, ciudatul beţiv care ameninţase beiza­
delele că o să scrie cîndva o carte în mai multe tomuri despre ţi­
nutul mirific al Valahiei şi al celor de departe, de la Marea cea
Mare, la stepele Tisei, ţinutul imemorial al Daciei felix, de unde
trăgea ciudatele sale semne. De la el auzise teoriile bizare că de
fapt mitologia greacă se trage din poveştile acelor ciobani ce stă­
teau în neclintirea zării pe ciumaguri, cum îi vedea el din carose,
sosind în ţară, mute personaje ce erau de fapt nişte iniţiaţi, acei
analfabeţi geniali care se duceau în muntele Kogaion de unde luau
împărtăşania de la un preot al lor, Zalmoxis sau aşa ceva, un
munte misterios pe care se afla o coloană a cerului din argint,
ridicat de preoţi ce-i învăţaseră pe pitagoreici religia lor de mai
tîrziu. Ciudate vorbe ale unui nebun, spuse parcă în somn, dar
avînd în ele o taină ciudată. Curiosullui prieten bea prencrîşme
puturoase şi deborda de cuvinte} spuiind cui îl asculta că pînă şi
crîngurile de piatră ale Athenei sacre erau inspirate de acei
143
[144]
iniţiaţi ce făceau transhumanţe şi umblau după stele în nopţile
geroase, bîjbîind prin Tracia lor milenară ce premersese civiliza­
ţia elenă.
Tăcerea liturgică a amiezii Bucurescilor copleşea toată acea casă
pe care o simţea pîndindu-l. Desigur, Iusufache se dusese de ieri
să le spună slugilor că boerul o să aibă grijă să le dea lefile şi să
treacă la socotelile lor atît de încîlcite. Pînă atunci se descurca­
seră ei oricum, pentru că-I ştiau ce belaliu este şi cît de greu îi
vine să facă adunări şi scăderi. Probabil că logofetul Caliarh îşi
pregătise niscai măruntei pentru ei, cît să le ajungă să nu moară de
foame, că slugii dacă-i dai, se învaţă cu multul şi nu e bine, nu se
mai opreşte cu răsipa. Asta o învăţase de la ai lui, de la acei falnici
strămoşi, sgîrciţi şi mîndri pentru că, spuneau ei, aşa se fac ave­
rile, se clădesc cu trudă, dar mai ales punînd puţin lîngă puţin.
Şi gîndul i se întorcea iar spre beţivul delirant de Dumitriţă
Turnavitul, la ideile lui ciudate, la euforia cu care exalta acel tre­
cut imemorial al acestor valahi, răspîndiţi pînă în stepe şi în ţara
tătărască de unde veneau călăreţi înfricoşetori, nesătui de pă­
mînturi noi, cu cruzimea lor, cu minciuna batjocoritoare cu care
înfruntau ce mai avea elevat acest colţ european de lume, un ultim
salon în faţa iurtelor şi a corturilor asiate, ce aduceau un vînt
rece dinspre Răsărit. O vreme nu-l înţelesese pe Dumitriţă pentru
că el avea cîteodată un fel de a vorbi foarte ocolit, ca el oracolelor,
probabil că o veche deprindere de conspirator îl obliga la asta,
nu înţelegea de ce-l urăşte pe Napoleon pe care mai apoi şi Hri­
sant Hrisoscelu îl urîse din toată inema.
- Ne va trăda. E prietenul turcilor, nu iubeşte libertatea, cum
susţine, el nu vrea decît gloria Franţei şi mai ales faima personală.
Degeaba predicile, atîta vreme cît îngăduie acestor trei puteri din
coastele noastre să se tocmească pe soarta altora. Visezi ca si mine
la o patrie liberă, Hrisant, dar ea, această patrie liberă, � foarte
departe. Vor mai muri mulţi, poate şi noi amîndoi, pînă vom ve­
dea Romaica. Turcilor puţin le pasă de ceea ce dorim noi, dacă ar
fi să judecăm drept, nici nu s-au atins vreodată de credinţa noastră,
au o cinste a lor. Ei doresc să ia tot ce se poate lua de aici, restul
nu-i priveşte. In cruzimea dovedită există încă o poartă de scăpare.
Alţii, prietenii tăi şi ai Eteriei, sunt necruţători şi vor veni tim­
puri cînd vei înţelege asta. Vor eliberarea grecilor şi a românilor
144
•
[145]
>
de sub turci, dar nu numai atît. Ei doresc să ia locul celorlalţi de
fapt şi o să vezi tu ce bine o să mai fie ...
- Ce vrei să zici? îl întrebase pentru că pe atunci era exaltat.
Ştii doar că pe stema Eteriei se află iniţiala ţarului, între alte
semne.
- Ştiu, şi ce-i cu asta? Nu-i cunoşti. Ei ne vor sufletul, nu n.u­
mai pădurile şi rîurile, şi minele de sare, şi aurul din prunduşuri ...
Cu toate astea trebue să le stăm alături.
Prietenul său îl pregătea de fapt pentru altceva, pe nesimţite,
şi abia mult mai tîrziu înţelesese : pentru ideea de jertfă, pentru
renunţarea la viaţa trecătoare, lipsită de spiritualitate şi nimeni
ca un suflet tînăr nu crede mai uşor în astfel de basme frumoase
decît cei ce trăiesc puţin. Sosul grosolan, pragmatic, al sfaturilor
foştilor plăcintari din Fenal îl desgusta. Era atît de frumos să
mori pentru o cauză nobilă, înţelegea Hrisant pentru ce-l făcuse
ucenic?
Nu era simplu, ai lor erau împrăştiaţi în toată lumea, exista o
organizaţie, grade, o ceremonie de iniţiere, se coresponda cu aju­
torul unor semne secrete în care pînă şi culorile aveau rolul lor,
existau simboluri ce puteau fi citite numai de către cei iniţiaţi,
statute, jurăminte, semne misterioase de recunoaştere la întîlniri,
inele, ieroglife, peceţi, adică acel alfabet ocult care place atît celor
ce abia ies din copilărie. Ii arătase o hîrtie pe care fuseseră desenate
două cercuri concentrice, unul mai larg decît altul. In cîmpul din
mijloc era săpată litera A şi un K, iniţialele lui Kapodistria şi a
Sfintei Sofia. Ii vorbise apoi despre puterea diriguitoare a Eteriei
care era un Principiu şi era bine să-şi bage asta în cap; Archi, su­
fletul, puterea Asociaţiei. Cei ce s-ar fi îndoit de această putere
erau executaţi în umbră, fără să ştie nimeni, fiind socotiţi trădători
ai cauzei. Cine sprijinea Eteria ? Să nu creadă că erau lăsaţi sin­
guri. Impăratul Rusiei, Alexandru; Primaţii Moreei, cu flota lor,
Conspiraţia se întindea de la Neva, Pontul Euxin, pînă la Venezia
şi chiar în mădularele administrative ale Imperiului Otoman.
Existau peste 200 000 de membri ai Eteriei, la Smirna, la Constan­
tinopole, la Hios, Samos, Calamata, Missolonghi, Ianina ; la Iaşi şi
Galaţi, în Bucuresci, Tîrgovişte, Craiova, Triest, Moska, Viana,
Peşta. Un anume Emmanuel Xantho fusese trimis la Peterzbuc
pentru a-l convinge pe contele Capodistria să-i ajute. Ce spunea?
Ii întinsese mîna, adăugînd:
145
10
[146]
F
i .
)
1
" I
r
,\
I�!ţ
i
� .
,>
'- De aici înainte tăcerea este legea vieţii tale. Nu vei vorbi
nimănui despre cele ce ţi-am spus, altfel vei fi mort. Şi-i dăduse
semnele de recunoaştere pentru cei ce l-ar fi căutat din partea
Eteriei.
Şi-atunci cine minţea? Nicolo Depasta sau acel aventurier Du­
mitriţă Turnavitul, care era şi el din Eterie, nu i-o spusese, dar
Hrisant ghicea asta după cuvintele lui, pentru că şi românii, el
şi cu acel Constandin Dudescu, erau, limpede, nişte răsculaţi îm­
potriva Imperiului şi dacă făceau politica de răsvrătire, de ce
prietenul Perdicarului vorbea atît de urît despre împărat şi boerii
lui care erau amestecaţi în conspiraţie?
*
Numai dormea cît trebuia, se scula noaptea pe la trei şi privea
oraşul cufundat în mocirla albă a zăpezii. Timpul se încălzise pe
neaşteptate, deşi trecuseră de Anul Nou, streşinile curgeau - cu­
rioasă vreme - se auzeau gîrlele desghiocîndu-se şi în braţele
morilor de la Radu Vodă scîrţiia un vînt rătăcit. Peste zi, Iusufache
îi adusese veştile cele mai noi: pe Filip Lenş erau gata să-I spîn­
zure, într-atît era de supărat Princepele pe el pentru cîte făcuse
după atîtea iertări ; despre Mihăiţă Filipescu, ceilalţi boeri spu­
neau că devenise o lipitoare, un lup nesăţios care, după ce rodea
carnea pînă la os, vrea şi măduva, vorbe spurcate, parcă despre
el, Hrisant Hrisoscelu, cîte se vor mai fi zis de cînd se întorsese?
Marelui logofet, Bălăceanu, i se punea în seamă faptul că după
ce se arătase patriot se aliase cu domnitorul pentru a deveni Ban
al Craiovei.
- Fleacuri, mormăia beizadeaua, au nebunit cu toţii, altceva?
- Aşa ar mai fi fost o treabă, că Chehaia bey ar fi pus niscai
întrebări, ştie domnia ta cui, şi nu e bine. Se svoneşte despre o
revoltă a ţăranilor, şi cîte şi mai cîte ...
Căsca, îl lăsase în plata Domnului. Mai rău i se întîmplase
înaintea Bobotezei că îi murise un cîine de vînătoare.
- Dar ce-a avut? îi luase la întrebări pe logofet cu ai lui, cu
Afenduli cu tot, ori i-aţi dat ceva de nu i-a priit?
- A murit de bătrîneţe, zisese şeful albanezilor.
Secretarul livonian, care era şi el de faţă, se amestecase ca să
se ara te util :
Ar trebui să faceţi o vînătoare-două, să-i mai scoateţi din
146
_;ii���a.;�;_""�.Ci���' •.. """"""""""""""""--------------------
[147]
T
..
ţarcurile lor, se sălbăticesc, ori mor de plictiseală, mă pricep la
animale, era bătrîn, avea vreo 14 ani, îmi spune Afenduli.
Se împăcase cu ideea asta, dar o vînătoare nu-l amuza atît acum.
- Las', în februarie, că atunci e mai bine, zisese şi-i trimisese
la plimbare, că nu-i putea suferi. O să scot şoimii pe care tot nu
i-am trimis Princepelui. Sper că nu o să mi-i omorîţi şi pe ei ...
- Se poate? se mirase logofetul care privea fioros la slugile
din jur.
Ii lăsase în pacea lor şi urca se în filegorie, deschizînd un geam
care dădea spre gîrle. Dintr-acolo venea un miros greu de nămol.
Se auzeau cîinii din mahalaua Scorţarului şi pe uliţe nu mai um­
blau cu săniile, ieşiseră trăsurile, bătînd noroaiele groase de pe
poduri, caii aveau un aer falnic, îi vedea de departe umblînd in
buestru şi îşi amintea de armăsarii lui ungureşti din grajduri; nici
măcar nu mai trecuse să-i vadă, să le dea cîte o bucăţică de zahăr,
să se împrietenească cu ei, cumva. Trebuia neapărat să iasă la
Herăstrău. "Uite, mîine, dacă o să fie frumos, neapărat mă duc,
îi mai scot, să ia aer."
Rafira sau Sultana, ori cum îi zicea, se învîrtea în jurul lui cu
cahveaua şi cu dulceţurile, avea să-i spună ceva. Pe el nu-l inte­
resa, dar nici s-o suporte atît în preajmă nu mai răbda.
Ce-i cu tine? Ce tot mă ocoleşti?
- V-aş zice o vorbă ...
- Zi-o ...
- Cineva tare mai oftează după domnia ta şi nu poate să pă-
trundă înlăuntru că o omoară neferii cu puscile lor ...
Hrisant tăcuse mînios.
- Cocoana N erantula Mavrodin mi-a dat un pumn de galbini
ca să vă fac vorbirea, ce să-i răspund?
- Să nu-i răspunzi nemic, auzi? Şi să nu mai stai de vorbă
cu fitecine ...
Muierea ţigană dăduse să fugă, un rest de demnitate însă o
opri locului :
- Dar a stat cu măria ta în pat, credeam că de atîta vreme ti
s-o fi făcut şi mări ei Jale dor de ea, că e frumoasă, frumoasă.' ..
- Piei!
Nu ştia de ce se înfuriase. Cu cît vremea trecea, acea rană ne­
văzută nu se vindeca deloc, dimpotrivă. Un amestec de ură şi ne­
putinţă îl măcina. Trimetea după pravuri de dormit şi doftorii îi
dădeau neşte fleacuri, aţipea ce aţipea, şi pe la trei noaptea se
147
[148]
I
I
I
...
ţ
\
trezea asudat, pîndind uşa bine cetluită în trei zăvoare. I se părea
că cineva respiră neauzit în cadrul acelei intrări Idin lemn de
stejar, ghintuit cu piroane, aprinde a o lumînare, pe urmă lampa
şi începea să citească cîteva minute aceleaşi fogliete întîrziate
pentru că pe cele mai noi nu le mai desfăcea. Le strîngea şi le
arunca într-un coş de papură, cerînd slugilor să le puie pe foc. Co­
respondenţa, de asemenea, tot n-o desfăcea, să nu mai citească
ameninţările creditorilor de la Viana, ori Paris, căuta numai un
anume plic care nu mai sosea. Acel plic nu avea să vie niciodată,
o ştia bine, dar o speranţă nebună încă îl însufleţea şi cît mai cre­
dea că ea îi va scrie odată, putea să mai trăiască ...
In sfîrşitul lui septemvrie, Lucrezia Herula Vimercatti ple­
case la ţară, cu soţul şi prietenii lor, fără să-i spună vreun cuvînt.
Suferea. Vestea i-o dăduse Christo pe care-I privea ca pe un asa­
sin. Oare era adevărat că se iubise cu el ? Era frumos, avea ceva
atletic în mersul elan sat de ogar, plăcea femeilor. Mai bătrîne, mai
tinere, adolescente ce abia se pregăteau să iasă în lume, treceau pe
la el, prin odaia micuţă pe care o avea în podul unei clădiri din
Plazzo dei Carmelenghi, un fel de grajd parfumat, cu mobilă pu­
ţină, numai perdele şi perne, cu un pat uriaş în care ar fi putut
să doarmă trei inşi, cine ştie cum urcat în acea încăpere cu tapete
roase, luminoasă şi absorbind toată ziua soarele; fîn care, spre
seară, se auzeau chemările îndrăgostiţilor, cum se auzeau dealtfel
în toată Venezia. Balconul ei spînzura deasupra unui canal lumi­
nat noaptea de o faclă unsuroasă şi leneşă ce arunca mici umbre
pe apele stagnate. "Aici se întîmplase ?" se întreba mereu, înne­
bunit de gelozie, privind patul uriaş în care ar fi încăput pînă şi
Vimercatti ; amutea cînd intra, sedus de o curiozitate ce nu putea
fi înfrînată, tot aşteptînd o confidenţă care să-I facă să-i urască pe
cei doi, şi mai mult.
In sfîrşit, lunga lună trecuse şi într-o dimineaţă Christo apă­
ruse radios :
- S-a întors.
- Lucrezia?
Da.
Şi cum arată?
Belissima, i-a priit, nu vrei s-o vezi?
Dar ea vrea să mă vadă ?
Cred că da ...
148
.... 1&& A WtUW ...... --....,.....,--
[149]
- Intreab-o, şi dacă nu ai alt lucru de făcut, vino cu ea la
Florian, la cafenea ...
Sosise înainte de amiază, arăta ca o actriţă de la Paris care
iese dimineaţa să-şi facă plimbarea. Era îmbrăcată într-o rochie
rose de Noel, combinată cu bengalină. Un cordon lat, auriu, îi
strîngea bustul. Fusta lua amploare spre spate şi scotea în relief
talia subţire şi corsajul luminat de o broderie de perle. La gît
purta o şemizetă de guipure şi braţele înnegrite de soarele necru­
ţător al verii erau acoperite numai pînă la jumătate. Venezia
goală în acel ceas părea mistuită de văpăi. în lagună, vase mici
cu pînze somnolau pe apele scăzute şi sub perdelele cafenelei se
aflau puţini clienţi, toropiţi de soare, sorbind cu' paiul Iimonţerii
colorate.
Lucvezia venea parcă de departe, cu un mers amînat, cu o pă­
lărie de pai, albă, umbrindu-i fruntea şi o panglică argintie îi
flutura pe spate, uşor. Pantofii albi de satin abia călcau pavimen­
tul lustruit de soare. O umbră îi întuneca faţa rîzătoare.
- Ce faci? îl întrebase direct, întinzindu-i braţul înmănuşat,
- Te aştept, ca totdeauna. De fiecare dată cînd te văd îmi placi
mai mult, îmi pari mai frumoasă şi mai dulce ...
Herula rîsese scurt ca de o glumă pe care nu o mai auzise.
- Christo, pot să beau ceva rece?
- Cum nu? se oferise acela, gata să-i lase singuri. Tot am
treabă, intru înăuntru şi trimit pe cineva.
Se plecase scurt, ceremonios, cu surîsul pe care Hrisant îl ştia
de-acum, un surîs care putea să însemne orice : şi o galanterie
nemărturisită de cuvinte, şi o promisiune, şi o recunoaştere a
unei intimităţi dispărute care devenise acum o amiciţie fără re­
proşuri.
- Ei ? exclamase ea, privindu-l cercetător ca şi cînd ar fi vrut
să ghicească cît suferise în absenţa sa. Nu spui nimic?
- Aştept să-mi povesteşti cum a fost.
Lucrezia Herula Vimercatti privise spre lagună şi răspunsese
tîrziu, cînd un bărbat le adusese, la comanda lui Christo, oranja­
dele în nişte sonde prelungi, după moda englezească:
- Ce vrei să ştii ? Viaţa noastră e făcută din nimicuri plăcute.
Din stenahorii şi petreceri. Am fost la Parma, pe unde avem prie­
teni. Ne facem vacanţele vagabondînd, ne plictisim de oameni şi
149
[150]
'\
I �
de casele lor prea mari, prea înghesuite de lucruri. La ţară e fru­
mos, mai ales' în acest anotimp cînd Venezia se goleşte. Apropos,
ce se mai aude cu palatul pe care l-ai închiriat? Abia aştept să
văd ce gusturi ai. Probabil că te-a costat o mulţime de bani...
Hrisant nu-i răspunsese.
- Nu bei nimic?
- Nu. Te privesc numai, povesteşte .. �
- Nu e atît de interesant. "Verzi raiuri pămînteşti", cum zice
poetul. Bărbaţii au jucat cărţi toată ziua şi toată noaptea, au băut
vin de Malvasia, vinuri uşoare, ieftine ca să nu se îmbete; cei
tineri mi-au făcut curte, ei se plictisesc, ca femeile ...
- Cicisbeii ?
- Da, e un vechi obicei veneţian - quatro cicisbei che ser-
van o la signora - trebue să te înconjuri decurtezani, să nu pari
sărac. Bărbatul care nu e înşelat înseamnă că nu şi-a ales o fe­
meie frumoasă ...
Obrazul ei avea ceva agresiv, totul era agresiv în ziua
aceea pe chipul său, şi buzele pîrguite, umflate parcă de vint şi
mai ales părul acela roşu pe care-l spulbera vîntul. Terasa dădea
spre canal, un canal cu apă tulbure, grea de uleiuri cărate de cine
ştie unde. Ar fi înecat-o acolo.
- Ce să-ţi mai spun? se mira Herula Lucrezia Vimercatti. Am
asistat la o fiesta dei tori, gazdele ne-au dăruit la plecare cîte o
osella, ştii ce-i aia ?
Ii Întinsese o monedă de aur cu efigia unui centaur, semnul ace­
lei case, vreun urmaş al marilor familii, vreun Gritti, vreun Don­
dolo, vreun Vendramin ...
- E frumoasă.
- Frumoasă e vara, spusese ea, ca să adauge ceva; avea în pri-
viri un regret secret, ca şi cînd vremea care trecuse de cînd nu
o văzuse îi furase ceva, numai de ea stiut.
Eşti îndrăgostită? '
Nu mi se întîmplă prea des.
Nu mi-ai răspuns la întrebare.
Ce importanţă are!
"Iar se joacă cu mine." Nici mîna nu i-o săruta se Încă. Glumea
numai, cum s-ar fi jucat cu cîinii ei, cu care o văzuse de cîteva
ori la Giudecca, nişte feline albe, cu capul lunguieţ de iezi şi ochi
subtili, trişti, ţinute în lessă, tîrînd-o parcă în lumina trecutei
primăveri.
150 ,
«
[151]
..
- Trifone ne-a arătat cedrii de pe vremea lui Pietro Bembo,
aduşi de la Benaco, sunt foarte bătrîni. Femeilor le-a dat numai
vin de Trevisano, care-i grădina Veneciei. Numai acolo şi în re­
giunea Padovei creşte o asemenea viţă de vie, colinele sunt limpezi
şi deschise ...
Spusese un lucru foarte frumos, el n-ar fi fost în stare să-şi
dea seama dacă o privelişte e mai frumoasă decît alta şi de ce.
- ... Dacă ai şti ce plăcut este cînd plouă; se aud cocoşii cum
cîntă răguşit, asta dă o impresie de depărtare. In rest flori, jocuri
de apă, statui, verdeaţă. Toată Italia e un cimitir de piatră. Şi tu
ce-ai mai făcut?
- Nimic sau aproape nimic.
- Şi cel ce te visează ?
- Nu a sosit încă, dacă ar fi venit poate că în seara asta ar fi
trebuit să ne despărţim ...
Tăcuse cîteva clipe încărcate, pe faţă se isca un fel de furie
înăbuşită.
- Ce vrei să spui ?
- Ce-ai auzit. Ar fi trebuit să plec sau să mor ...
- Aş fi vrut să nu fi auzit aceste cuvinte de la tine ... Ti crima,
ti sinfora ! Ce păcat, ce nenorocire!
Il privea cu un reproş intens, ochii îi erau umeziţi de lacrimi.
Chiar îi părea rău că el ar fi putut să plece în seara asta, aşa, pe
neaştepta te ?
Ii aşezase palma pe braţ, ca şi cînd ar fi vrut să-I reţină, deşi
lui nu-i trecuse prin minte să se ridice.
- Şi dacă nu aş fi venit azi, aici, şi celălalt ar fi sosit, plecai
fără să-mi spui un cuvînt, fără să mă mai vezi?
- Aşa cred, aşa e regula ...
Treceau lorettele Veneziei, sub umbreluţele lor roz, aurii, al­
bastre. Era ora cînd îşi căutau clientela nobilă pe la mesele rotunde
de pe terasele din jur. Aveau ceva triumfător pe chip, soseau de
lîngă mare, cu feţele smolite şi dinţii le sclipeau în obrazele negre
de soare, sub pletele în care un vînticel sosit dinspre Ponte dei
Pugni îşi făcea mendrele.
De ce îi reproşa plecarea ce nu avusese loc; ea nu dispăruse
fără un rămas bun, fără o vorbă, deşi Christo probabil că-i vor­
bise de sentimentele lui?
Herula Lucrezia ghicise la ce se gîndea.
151
[152]
- Ar trebui să înţelegi că am nişte obligaţii faţă de soţul meu;
Aceste vizite făcute prietenilor aduc relaţii noi, Attillio e intere­
sat de multe lucruri, eu trebue să-i fac jocurile. Puţină curte unui
nobil care are proprietăţi de vîndut că-I înghesuie impozitele sau
carnetele, nu-i atît de uşor ...
- Credeam că în afară că vînează şi strînge monede vechi;
soţul tău nu face nimic ...
- Nu e numai numismat, se ocupă şi de heraldică, glumise
cinic femeia, surîzînd.
Acum nu mai avea nimic tragic pe chip, nici măcar melanholia
de la venirea sa la Florian.
- Inteleg ; cineva mi-a arătat odată într-o sală cu armoarii
nişte simboluri grăitoare ; îmi spunea că dacă văd un leopard, ori
un trandafir trebue să ştiu că în curînd va fi o luptă.; Nu vrei
să-mi povesteşti cum ţi-ai petrecut vremea?
- Dacă ţii cu orice preţ! Vrei să afli tot? Cu cine am dormit,
cu cine ...
- Bănuiesc că' ai dormit cu soţul tău ...
- Ţi-am mai povestit că sunt o hierodulă scîrnavă care se culcă
cu cine-i place ...
- Şi Attillio nu are nimic de spus?
- Prea-l crezi viteaz (altă dată afirmase că minte de stinge
apele şi să n-o creadă niciodată, adăugînd că bărbatul ei e foarte
gelos şi că e în stare, ca orice italian, să-şi omoare rivalii, pe urmă
iar uita şi inventa poveşti cu arabi care o plăteau ca să se culce cu
cîte trei deodată, ca odinioară în bordelurile cairote). Are nevoie
de mine, îl ajut foarte mult să obţină credite, cumpără caS·2 şi
pierde mult la tarocchi, cînd îl cauţi se împrumută cu dobînzi mari.
- Şi te foloseşte pe tine ?
- Da.
Pletele garanza îi cădeau pe marmura măsuţei. Avea o faţă
pură, frumoasă, tînără. Numai privirile erau rele, în ele citeai o
lăcomie ciudată, o ferocitate pe care abia mai tîrziu avea s-o în­
ţeleagă. Acum părea indiferentă numai o clipă, pe urmă parcă
s-ar fi plictisit.
- De ce-ţi place să spui despre tine lucruri pe care probabil că
nu le-ai făcut niciodată? De ce te murdăreşti mereu?
Părea să nu-l fi auzit, privea după o putană tînără de tot, cu
o faţă de copil speriat care se strecura prin mulţime ca un vînat
152
-
[153]
-
ce nu ştie că e adulmecat de mulţimea de bărbaţi. Avea o curiozi­
tate devoratoare totdeauna cînd vedea o femeie frumoasă, pe chip
i se ivea atunci un amestec de furie şi de plăcere. Îşi smulse se pe­
ruca de pe cap pierzîndu-şi dintr-odată aerul pueril care-i plăcea
atît de mult lui Hrisant, Ceva îi despărţea acum, se înstrăina seră.
- Nu vrei să-ţi pui peruca ?
- De ce ? se mirase. Iubeşti pe altcineva în mine, pe o femeie
cu părul roşu?
- Nu-i adevărat, aşa arătai cînd te-am văzut prima oară.
- Nu-mi place să mi se poruncească. Ce .importanţă are dacă
am părul roşu sau negru ?
Hrisant Hrisoscelu privise spre 'piaţa umezită de valurile care
se spărgeau în joasa rampă de piatră. Putea să-i spună că ,nu ştia
nici el de ce o plăcea mai mult cu peruca aceea, dar privind-o cu
grămada 'de păr fals 'înpoala rochiei avu impresia că cineva o
decapitase. (Mereu obsesia decapitării, cum o aveau toţi fanarioţii,
gîndul secret la condarnnaţii din Neagra .Edeculă pe care-i vă­
zuse sosind acolo, întregi şi deodată, după ce li se retezau capetele,
privirile din ochii celor ce încă nu muriseră se stingeau cu o frică
înspăimîntătoare în capul despărţit de trup, Tostogolindu-se pe
caldarîmul insîngerat. Moartea sosea cu o întîrziere scurtă, dar
venea; pleoapele .dccapitaţilor se învineţeau, cît putea să simtă
el asta, pentru că nu vedea, simţea numai că acele pleoape ale
'decapitaţilor se învineţeau 'în lumina turbure .a pieţii si ochii
parcă .se uscau dintr-odată, uimiţi, îndureraţi, strigînd cu o ul­
timă lumină. Trupurile se sbăteau mai mult, dar 'capetele se 1'8S­
togoleau şi deveneau rigide, grele, le strîngeau numai nişte nefe­
riciţi în saci pătaţi de sîngele altor decapitaţi, ca pe nişte bile: de
lemn.
Şi cu răceală îi povesti toate acestea, ca şi cînd ar 'fi fost un
lucru obisnuit pe care el îl văzuse de multe ori, ceea 'ce nici nu
era departe de adevăr.
- Vrei să mă înzrozesti ? întrebase femeia care avea pe chip
o ,
numai rigiditatea celor ce află fapte incredibile, pline de cruzime.
- Sunt 'lucruri adevărate. Şi pe mine mă aşteaptă un tron
sau un gide.
- Ai citit romane francese.
- Deloc. Trei din familia noastră, mai apropiaţi sau mai În-
depărtaţi, .au pierit astfel pînă acum.
153
[154]
I
il
I
'l
1
"
"
Herula îl privise cu o curiozitate ironică. Pe femei trebue să
le faci să rîdă sau să ile jnspăiminţi, Hrisant .ştia asta de la băr­
baţi mai bătrîni. Numai aşa devin curioase.
- Nu vrei să mergem să ne plimbăm )puţin, e prea frumos
afară ca să stăm aici şi să vorbim despre descăpăţînaţi. Uite, îmi
pun peruca Ia Joc capă nu-ţi aminteşti de lucruri neplăcute ...
Hrisant lăsase cîteva monede mărunte pe masa 'de marmură şi
porniseră spre Erberie. Aurea Venezia îşi arăta jpalatele scăldate
de soarele puternic. In gondole, barcagiii somnolau după ce seri­
seseră cu creta pe tălpile încălţărilor că nu vor să fie turburaţi,
întrucît în acea zi cîştigaseră /banii 'pentru hrană. Sub perdelele
colorate ale campiellelor putrezeau piersicile şi .strugurii tim­
purii ; roiuri de muşte se ,aruncau în văzduhul auriu, 'Cămara
Oraşului Dogilor răspîndea în acel ceas al zilei un miros de fructe
putrez'ite, de verdeţuri şi (de [pătlăgele strivite, un parfum de li­
vadă ce se Întrecea cu :izul1de gunoaie ,plutitoare, scurgindu-se
la vale către cine ştie 'ce destinaţie. ,Orologiul de la San Ciovanni
Elemosinario răsuna muzicalpeste 'lagună.
- Nu (vrei să mîncăm ceva 'sau te aşteaptă soţul tău acasă?
- Ar trebui, dar puţin mai tîrziu. (Poate mergem la o trattorie
să luăm o minestră şi 'Să bem un alea tico ... Jţi plac heringii ?
- Sunt grec lea şi tine, sigur că-mi plac.
- Atunci 'mergem la ,Far,.în străvechile hrube de :la San
Mattio.
Şi chemase un gondolier care 'se 'trezise tocmai din beatitu-
dinea prematură de amiază.
- O plimbare mai lungă ? întrebase acela.
Herula Lucrezia îi 'spusese unde să-i ducă.
- A, IŞtiu, zisese streinul, şi-i privise surîzînd. Erau tineri şi
frumoşi amîndoi ; vremea, numai bună pentru nişte îndrăgostiţi,
cum 'îi bănuia. Turlele de plumb şi Ianternele .de la San Mare, 'cu
crucile lor auri te, sclipeau ,în luciul amiezei yenete. 1ngerii cu
zece aripi isbucneau în azurul cerului, sburau deasupra locului
tutelar 'care-i adăpostise �i 'Se roteau ; aşa i se 'păru lui în ceasul
divin ce începea ; se reîntorceau în ziduri pe nesimţite, strecurîn­
'du-se în <cuiburi nevăzute, iute, cît durează un astfel 'de 'miraj.
Venezia nu mai avea aerul ei secret, 'funebru .ca în :alte zile, nu
mai 'semăna cu .cirnitirele 'părăsite, pline de cavourile Dogilor
154
<
[155]
,
.. L
parteciaci ; 'era deschisă, - limpede, plină de o glorie solară. In
fleşele Molei sclipeau două tfacle ; erau numai razele ,de soare 'ce
se aprinseseră în cristalul unui candelabru. '
.' Hrisant o ,privise cu 'o Insistenţă .pe .care femeia 'o ignora. La
<ce se gîndea? La bărbaţii cu care străbătuse în '<llte gondole ace­
laşi drum? Pe faţă 'Îi jucau urmele apei luminate 'violent, o tris­
teţe dulce, plină de regret se adîncea pe obrazulobosit dintr-o­
dată. 'Venezia de la amiază 'părea un rug g.alben, arzînd blînd 'În
boarea lagunei.
- Osă plouă spre seară, spusese Igondolierul, privind spre
!cerul 'ce se .întuneca, undeva :spre apus. ,Totdeauna cînd .bate
'vîntul dintr-acolo lînseamnă că vine ploaia, dar rioi .ajungem la
Far şi am 'cortilul pentru întoarcere. Vreţi să.vă aştept?
Nu-i răspunseseră nici unuldintre ei ; priveau îngîndurati apa
nepăsătoare Icare-i înstrăinase o .clipă, Carcerelc dcIa Piombi
rămăseseră în urmă, acoperişurile lor ardeau mort. Ieşiseră puţin
la larg, oraşul era în urmă, 'apele se sălbăticiseră, vălurite de
vîntul ce 'se înteţea. O umezeală iautumnală urca de undeva,
dinspre mare, dar 'asta nu 'o simţeau decîtexaltaţii.
- Sinoporo, vine toamna, totdeauna o :simt mai devreme,
'spusese Herula. Intii ăngălbenesc cop.acii de la Procuraţiile Vechi,
atunci scapă cite ,o frunză pe 'care vîntul o cară .peste olanele aco­
perişurilorşi. ·eu o văd, tllu ştiu de ce, sau poate ;numai îmi în­
chipul că o văd, .toată Venecia devine atunci o uriaşă ureche care
aude �ndepă'rtatele sunete jvestitoare ale J.ui septemvrie. Ai să
'mai fii aici ?
- Nu ştiu, răspunsese : .tr-ist Hrisant, 'privind-o 'ca şi 'CÎnd
atunci ar fi descoperit 'ceva pe chipul 'ei.
Dece depinde ?
- De sosirea omului pe care-I aştept.
- Atunci de ce ai închiriat un palat? Asta m-a făcut să cred
că o să întîrzii din cauza mea ...
Poate că e chiar aşa, dar mi-e frică IS-O spun .. .'
- Şi Trimisul ?
- El nu ştie cum I arăt, Trebuie numai 'să-i dau o parolă.
Poartă un inel cu un fenix încrustat pe o pecete ... Atît. Numai eu
ştiu semnul, el 'nu are 'Cum să mă afle, de aceea îl aştept ...
Ce ciudat eşti...
155
[156]
Zif
. Trecuseră de Dogana del Mar. Sta tu a tie aur a Fortunei care
'păzea Antrepozitele, stînd în echilibru pe o sferă rotitoare de aur,
fusese lăsată în urmă. Condola schimbase direcţia şi in faţă aveau
;acum o columnă de granit care-I purta în vîrful ei pe Sfîntuf
�eodor deasupra unei piazzete.
) - Mîine �ată Venecia va afla că am fost cu tine... spusese
;femeia ca şi cînd s-ar fi bucurat de un .astfel de lucru.
, De unde ştii ?
- Aici totul se află.
- Parcă spuneai că soţul tău e obişnuit cu asta ...
Herula nu-i răspunsese. Privea la vînzătorii de scoici de pe
Icheu şi la clopoţelul cu şnur pe care 'un 'factor îl agita sub un
balcon, 'ca să i se trimită coşul împletit .pentru corespondenţă. Un
dentist ambulant lucra în gura .unui bărbat răstignit pe un scaun,
smucindu-se să scape din mîinile cavadentelui ce se silea să-I uşu­
reze de dureri.
- Brrrr ! făcuse femeia, mutîndu-şi privirile în altă parte.
Sciroccoul arunca.se o undă fierbinte pe neaşteptate, vaporii
cenuşii de deasupra mării aduceau în grabă 'ploaia.
- Acum ajungem, spusese pe neaşteptate gondolierul.
Osteria era aproape. Cîţiva oleandri vîrîţi în butoaie, nişte ie­
deră pălită pe pietrele zidurilor; lume amestecată: gondolieri,
negustoraşi, zidari, vînzători ambulanţi beau cipro sau un pă­
hărel'de garba ; alţii despuiaţi pînă la brîu băteau cărţile pe 'nişte
bănci grosolane, sorbind din ulcclc în care se afla vinul săracilor,
cumpărat pe nimic. O femeie urduroasă, cu un şorţ roşu dinainte,
căra porţiile 'de peşte prăjit, 'legume fierte, raei, rnoluşte, ouă tari,
murături şi bucăţi de brînză proaspătă, aşezate pe insalatiere ;
nu lipseau sepiile tăiate în felii subţiri sau polipi ,plutind 'într-o
zeamă turbure, înconjurate de foi de ţelină, lcuştean şi ridichi,
totul făcîndu-ţi o poftă turbată să guşti din fiecare fel.
ii luase în primire un bărbat intre .două vîrste, vorbind in­
tr-unul dintre dialectele pe care nici italienii nu le înţelegeau
prea bine.
- Sigriora, signore, pe aici, avem un loc discret, retras, după
mine, poftiţi ...
ii condusese după un zid, şi el năpădit de iedera aceea fără vlagă
şi le aşezase pe o masă primitivă, de lemn negeluit, o diirtie mare,
albă pe 'care o avea sub braţ şi pe care o netezise cu iuţeală, vor-
156
��' .... _�_u--� � � _
[157]
F
bind în acelaşi timp şi trăgînd cu ochiul dacă nu se iviseră şi alţi
rnuşterii :
- Avem rnelci şi 'lăcuste în ulei lşi 'lămîie, brodetto alla vene­
ziana ; caparozzoli, bosega, chefal, ţipar, Doriţi poate inainte o
supă de orez? Cîrnăciori ? Dar granceola de 'Adriatica şi 'lan­
gusta sunt regine aici, nu puteţi să plecaţi fără să gustaţi. Dacă
nu, avem sardele, calamaretti, moleche, sardele in saor. La 'in­
ceput vă recomand o grappa, un digestiv, pe urmă un vin 'uşor :
Capo Buona Speranza, un Pazaret, un Muscat de Canare, sau
unul roşu: LuneI...
Obosise, vorbea atît de repede că pînă Ia urma. \se lăsaseră în
voia lui: să aducă ce crede, numai să nu-l mai audă vorbind. Soa­
rele fusese înghiţit de nouri şi se făcuse frig. O lumină nevero­
similă acoperea Venezia. Bubuia scurt sau prelung, niciodată
la ['el, proprietarul osteriei trimisese un 'copil care întindea o
'prelată pescărească deasupra viţei sălbatice care atîrna peste
acoperiş ca o perdea vegetală . Parcă Ia San Mare se trăgea cu
tunul Porta delia Carta, ICU leul marcian xdispăruseră într-o
ceaţă vînătă, Herula Lucrezia avea o faţă aburită, numai bro­
boane, nu-i rnai era 'frig, o năduşală 'cobora pe sub nourii ame­
ninţători, vîntul dispăruse undeva, pe mare.
- Mi-e frică" riu-mi plac furtunile, spuse femeia. Ia-mi
umerii...
Clopotele Veneziei băteau stins, 'chemînd icorăbiile 'din 'larg,
marea avea o fosforescenţă bizară, undeva se zăreau nişte brazde
Iumincase ca nişte 'coapse de delfin, în nuntă. Sarea din adîncuri
lucea şi ea în mii de serpentine, numai în stînga sclipise ceva
fabulos. Un incendiu scurt, despică decorul sinistru în lumina
cenuşie. Amiaza picrea pe neaşteptate în holocaustul norilor că­
raţi de vîntul african. Farul apropiat, un gît Ide piatră ridicat pe
un cheu murdar, începuse să arunce focurile sale scurte.
Hrisant îi apucă umerii, simţindu-i carnea fierbinte ca după
o febră; nu era în asta nici un fel de îmbrăţişare, braţul lui nu
avea 'nimic posesiv, .dar o simţea dureros de aproape de el şi cu
toate astea nu voia deloc ca femeia să-şi dea seama de asta.
Vîntul aruncase o jerbă de frunze de viţă, smulsă din coroana
de deasupra lor: oleandrii si butoaiele cu sempreverdi se sbăteau
.. ,
în aerul fierbinte.
Mi-este foame, spusese .Herula Lucrezia. Ţie, nu ?
157
----
[158]
Q
Hrisant nu-i răspunsese, mai tîrziu, nu ştia nici el de ce îi spu­
sese că în urmă cu cîtva timp, adică în clipa cînd începuse să
plouă cu violenţă, dorise să moară.
îşi dăduseră .întîlnire in ziua deschiderii Carnavalului. "Plec
iar, spusese, lăsînd să se înţeleagă �că e bolnavă şi că trebuie să
fie văzută de un medic undeva, .în , Paris, sau în Anglia. Pînă
.a tunci termini şi ,tu cu instalarea." Era şi mai limpede pentru el
,că nu se puteau vedea în oraş, lin cine ştie ce odăiţă, precum cu­
sătoresele !pe care le inviţi în mansardele de pe Lato dei Squartai.
E drept 'că avea gusturi ciudate, de pildă de a ,fi venit aici, la Far,
să mănînce şi să bea Lunel 'cu gondolierii şi parlagiii, care ştiau
să nu se arate curioşi, dintr-o 'complicitate 'profesională, dar asta
era altceva, părea un capriciu, nu trebuia să ia 'în serios tot ceea
,ce ispunea, ori făcea. Dacă o iubea, aşa cum bănuia, trebuia să
aibă răbdare, să o curteze discret, 'să ştie să-şi apropie pe Vimer­
catti care ar fi putut să facă 'lucruri de neimaginat, şi pe care l-ar
fi îmblînzit dacă i-ar fi cultivat viciile, jocul .de cărţi, ba chiar
.dacă 'ar fi mers cu el Ia alte femei aît ea lipsea, ca între bărbaţi,
aici toate acestea se obişnuiau, să nu se mire, să nu facă mutra
aceea intrigată, ofuscată pentru că bănuia ICă nici el nu trăise
,n umai în munţii Kefaloniei şi că mai văzuse multe, că se culcase
cu femei mai ceva decît 'o putană veneziană de lumea mare, care,
nici măcar nu făcea 'caz de virtutea ei.
a ascultase, dar demult învăţase să nu se mai mire de nimic.
Nu e rnult pînă la Crăciun?
Aşteptarea o să mă facă mai frumoasă 'în ochii tăi,'
Pled singură ?
Cuo prietenă. Poate n-o să mă mai întorc ... Niciodată nu
se ştie ...
Gondolierul îi aştepta (CU cortilul deschis. 'Încă mai picura, Ve­
nezia zăcea ,sub' o pătură .de nouri cenuşii, învăluită într-un
plictis grandios. Peste cîteva zile Christo avea să-i spună cu ci­
nismullui bine 'cunoscut : '"Te minte, cine ştie prin ce provincie
zace, singură; tare o ami'că,o destrăbălată şi aia, trăiesc totdea­
una cîteva luni împreună, se travestesc 'în femei sărace, fac pros­
tituţie pentru cîţiva taleri, asta le amuză, pe urmă povestesc
prietcnelor cu cine s-au 'întîlnit 'pentru că astfel [de curvane sunt
căutate mai ales de oameni din lumea mare. Cîteva mosche, tie-
158
����F�_""",.�-��WW· " '- --�----------------------- -�
[159]
Q
,.
,
,
i
senate cu ristic pe 'obraz, o mască, schimbarea glasului şi mai ales
veştminte cumpărate din Tîrgul 'de păduchi, -le schimbă de nu 'le
mai cunoaşte nimeni. Unii le spun secretele lor lPe care Attillio
le foloseşte mai apoi la afacerile sale. E de fapt un amuzament.
Aici dragostea e un giocco di palla. Nu cunoşti cîntecul:
"Quanto son scaltre le mie cortegiane !
Sanno usar con gli amanti arte e drittura :
Prodighe a quelli dan tutto il cuor l'oro
E si tirano a se l' argento e l' oro ... "
Obiceiul era vechi în societatea venetă, soţii nu sufereau, ba îşi
găseau, după aceea, femeile mai proaspete. Cîteva perle în plus;
cîte un inel nu prea scump; rugăciuni multe pentru iertarea păca­
telor după spovedania la preot şi totul era ca la început, de ce se
mira atît, trebuia să se obişnuiască... Cognitio mali, non
mala ...
Ii apucase mattutinul, clopotul de dimineaţă, vorbind. Hrisant
voise să părăsească în ziua aceea Vene zia ; rătăcise pe uliţele din
jurul ghettoului pînă pe la prînz, secat, ca şi cînd cineva i-ar fi
scos toate măruntaiele din el. Il cuprinsese o frică pe care nu o
mai încercase niciodată. In ce se vîrîse, lîngă ce oameni ajunsese
să trăiască? Nu era neobişnuit cu ticăloşia cunoscută mult şi în
multe forme, dar o rămăşiţă de idealism îl atrăsese încă spre He­
rula în care, ca orice îndrăgostit, văzuse pe cea care-i putea
schimba viaţa. Şi i-o schimbase, dar în ce fel! Un gust de
pierzare îl însoţea de cînd era adolescent, o tentaţie faţă de ne­
prevăzut îl conducea orbeşte pe drumurile cele mai complicate.
Nici măcar nu mai putea da înapoi. Nu mai avea cum. Alfano
Stradiotte intrase în banii încredinţaţi de Eterie cu o furie de­
menţială. Pe lîngă el se ivise un fel de avocat isteţ, vorbăreţ, Igna­
zio Beccafumi, şi el plin de texte de legi, explicîndu-i de cîteva
ori pe zi în ce greutăţi intraseră cu toţii, şi mai ales ce sume tre­
buia să lase în palmele lacomilor cerberi ai băncilor. Sumele în­
credinţate casierului Eteriei erau garantate, bineînţeles de băn­
cile din Peterzbuc şi Viana, trecuseră din mînă în mînă, bancheri,
oameni de stat semnaseră cambiile, existau ipoteci ce Întăreau
livrarea celor trei milioane de taleri, în diferite monede ; gre-
. ceşti, turceşti, ruseşti şi austriece, pentru că la atît se ridica pre­
. ţul coruperii Terzimanului de la Stambul, dar asta presupunea
159
[160]
un mare schimb de documente, treceri prin bănci, acte peste
acte; el nu avea timp, de aceea se ivise Ignazio Beccafumi care
servise la casele cele mai cunoscute. Auzise el de DaI Moro, de
Moretto, de Fini, de Candiotte ? Beccafumi lucrase cu bancherul
Hagopian din Stambul, cu Spiro, cu Ivanoff, să aibe încredere.
Nu-i va risipi un sfanţ, aşa să ştie, nu va lua decît ce i se cuvenea.
Avea nişte ochi galbeni, mîinile palide, de muiere îl îngrijorau pe
Hrisant, dar nu mai putea da înapoi. Sumele curgeau, el numai
iscălea, se prefăcea că socoteşte contul şi că nu-i scapă nimic, dar
de fapt nu înţelegea mare lucru. Ştia că va fi ruinat, dar la "Lan­
terna" nu mai avea rost să se ducă. Nu-i rămînea decît să devină
un vînat al celor ce-l trimiseseră aici cu banii Eteriei, fie ce-o fi.
Stradiotte găsise ceea ce căutaseră multă vreme amîndoi, un pă­
lăţel, cum îi spunea el, exact ce-i trebuia, discret, pe o uliţă scurtă
în care nu intrau alte trăsuri decît cea pe care o cumpărase tot
el, că de-aia era misit, pe o nimica toată: 34000 de ducaţi, cu cai
cu tot, cu matlasarea interior ului şi cu angajarea unui vizitiu care
şi el primea cu ocazia aceasta un fel de bacşiş princiar, şi-l con­
dusese în fostul palat Caragua al unui nobil ce se sin ucisese eu
vreo 80 de ani înainte, chiar în salonul pe care i-l arătase Stra­
diotte, povestind drama ca şi cînd ar fi fost martor. Acesta se
spînzurase cu lenta unei perdele şi trupul lui fusese văzut de toţi
gondolierii de pe Canal, atirnînd deasupra apelor, pînă ce,
cineva, un vecin tăiase netrebnica legătură care-i luase viaţa. Pa­
latul nu era în cea mai bună stare, dar nici nu putea să aibă pre­
tenţii la aşa ceva, îi arătase pivniţele încă inundate ce aveau să
fie uscate cu focuri mari după ce apa va fi absorbită cu pompele,
plafoanele afumate sub care, după ce ipsozarii îşi vor face treaba,
spălătorii vor scoate la iveală tablouri votive semnate de Gio­
vanni Mansuetti, auzise el de Giovanni Mansuetti ? Palatul acela
trecuse prin mai multe mîini ilustre, îl stăpiniseră familiile Fos­
cari şi Soranzo ; pe urmă misitul îl cărase pe scări, îi arătase cele
două intrări: cea principală şi riva, care era poarta discretă pen­
tru cei ce aveau să-i facă vizite confidenţiale (Stradiotte clipise
mărunt din ochi, cu o complicitate care pe Hrisant îl deranjase,
dar nu avea ce face), străbătuseră o grădină părăginită, cu plante
sălbăticite ce trebuiau înlocuite cu altele proaspete, pentru asta
şi vorbise cu un grădinar ce avea să se îngrijească de peluze
şi de straturile ce vor fi plantate curînd. Arcadele, dacă bine­
voia să vadă, erau în bună stare, scările somptuoasa, atriile
160
�!����rz.i��.·"".�?7�-,_" •. """""�""""""""-------------------------
[161]
măreţe. Sălile de jos, în frunte cu cea mare; portego, de la primul
cat, erau bine luminate; palatul mai avea o poartă dosnică pentru
domestici, uşile cu arhitrave şi stîlpi de marmură lăsau trecerea
spre apartamentele largi ce trebuiau mobilate după gustul noului
proprietar, dar de asta avea să poarte de grijă un decorator. Ta­
vanele aurite abia se mai zăreau sub fumul gros ce se prelinsese
pe pereţii laterali şi urcaseră pînă sus din pricina unui coş ce nu
funcţionase . cum trebuia. "Opt sute de ducaţi plafonul", esti­
mase în treacăt Alfano Stradiotte, atîta costase la vremea lor, fie­
care, era o sumă, nici nu ştiţi ce pomană este că am obţinut un
preţ de închiriere pe care nu-l bănuiţi, o nimica toată pentru
luxul care o să iasă de sub aceste ruine. O să-mi spuneţi: "Bravo,
Alfano ! Meriţi cei 15% .. ." ,,12%", rectificase pe loc Hrisant, în­
văţat de Christo să nu-l slăbească pe cel ce te fură ... Pe urmă mi­
situl îl plimbase prin grădina în formă de labirint, arătîndu-i
canaletto-ul acoperit, cavana pentru gondole. "Discreţie perfectă,
nu o să ştie nici musca cine vă vizitează", şoptise iar cu o compli­
citate murdară-omul său. Intr-o debara găsise şi un tablou
uitat de vechiul proprietar pe care i-l atribui lui Carpac­
cio : Nativită della Vergine, deşi se vedea cale de o poştă că era
o amărîtă de copie a cine ştie cărui pictor de mîna a treia pe
care Hrisant avea să uite unde-l văzuse. In sfîrşit, după ce făcură
turul proprietarului reveniră în cabinetul care trebuia să-i ser­
vească lui Hrisant de birou, unde avea să-şi ţină actele secrete,
un fost refectoriu întunecos şi afumat, cu tavanul boltit şi dula­
puri negre, solide în ziduri, ce se încuiau cu mari obloane meta­
lice de fier alb. Fu amintit cardinalul Contarini, patriarh de
Aquileia care ar fi locuit şi el în acest palat şi ar fi folosit întune­
cata şi misterioasa încăpere în care se mai găseau pene de scris,
pergamente, totul de fapt o recuzită de la Teatrul Grimani pe
care abilul misit o împrumutase ca să facă efect noului loca­
tar, să aprindă imaginaţia ageamiului ce voia să locuiască o casă
princiară, numai pentru că avea bani, cine ştie din ce afaceri mur­
dare scoşi. Acolo mai trebuia adus un lettorin, spunea Alfano,
pentru codice sau cărţi, şi un scabelo pentru ca decorul să fie re­
întregit cum se cuvine. Toate costau, ştia el ce sume cer anticarii,
pentru că numai ei puteau să găsească ceea ce lipsea sau fusese
furat din palat. In ce-l privea pe Hrisant, o resemnare blîndă
luase locul unei împotriviri iniţiale. Cu asemenea oameni nu se
161
11 - Săptămîna nebunilor
________ o _
7
I
-
[162]
'1
I
1
I
I
�
I
i
,
.
t
1,
putea discuta la infinit, trebuia să te laşi jefuit cu aerul că nu le
merge cu tine, deşi celălalt zîmbea în barbă pentru că pe mulţi îi
trăsese pe sfoară. De fapt la socoteala finală nu avea decît să-I
trimită pe fiul Militrisei şi al contelui Goncearov, pe care-l anga­
jase de curînd şi care i se părea un om destoinic, să se tocmească
el în locul său pentru că nu mai avea nici un fel de energie.
Pe urmă Giovanni Basadonna cărase cîteva săptămîni, cu încă
un grup de servitori, mobila grea, pe scările ce trebuiau ferite de
încălţările lor grosolane. Lucrătorii aduşi de misit, şi ei gălăgioşi,
plini de pretenţii şi de fumuri, se lăudau cu palatele în care fă­
cuseră aceeaşi muncă, şi dă-le vin roşu, şi dă-le de mîncare: apă­
ruse şi un bucătar, şi o femeie care trebuia să aibă grijă de lenje­
ria lui, să spele şi să calce, să pună în ordine vestmintele lui Hri­
sant pe care tot Christo îl dusese la croitorii cei mai renumiţi din
Venezia să-i croiască pelerine franţuzeşti, jabouri de mătase, pan­
tofii englezeşti urmînd să fie cumpăraţi de la magazinele de lîngă
Rialto. Dar alergătura aceasta de dimineaţă pînă spre seară prin
dughenele cu lucruri îl scotea din gîndurile negre pe care le avu­
sese la început, după dispariţia Herulei Lucrezia, despre care nu
mai avea nici o ştire. Il mai încerca cîteodată pe Christo, crezînd
că-I va surprinde şi că acela îi va spune unde se ascunde, dar el
era mut ca mormîntul, jurîndu-se că habar nu are unde putea să
stea atîta vreme fără să dea vreun semn.
Serile şi le petreceau prin teatre. Pe Hrisant nu-l amuza viaţa
asta, dar trebuia să se obişnuiască cu ea dacă voia să o mai vadă
pe Herula Lucrezia. Aşa încît se iluziona că se distrează, răbdînd
să-şi frece fundul de băncile strimte ale stalului de la Grimani,
care aduceau cu cele de la biserica Santa Madona, cumpărînd,
fără poftă, mere coapte şi mîncînd în silă sau bînd lichior de ana­
son în pauzele dintre acte, privind la mulţimea ce descojea por­
tocale, mestecînd lacomă covrigi, castane, seminţe, alune sau bînd
cahvea şi certîndu-se cu custodele teatrului pentru preţurile prea
pipărate ale locurilor. Fumul de lumînări era ameţitor, se scurgea
greu pe sub plafoane ; mirosul de mulţime asudată îl îngreţoşa,
dar trebuia să-i facă pe voie lui Christo care se amuza spuindu-i
că îl căleşte în vederea "logodnei" cu Herula. Mergeau şi la Operă,
unde se fluiera cînd aria nu era cîntată �u convingere de vreun
tenor venit de la Palermo sau din altă parte, nedeprins cu vio­
lenţa celor din stalurile veneziene şi atunci pe scenă se arunca cu
162
-
l
I
_'�7���A.'w.�,," •. �.��!�-�� .. """"�"""""""�"------ �J� __ �
[163]
mucuri de lumînări, cu coji de portocale sau se fluiera, pur şi
simplu. Aristocraţia plictisită din loji îşi trimetea, ca pe timpuri,
porumbei sburători de la o loje la alta, cu mesaje scrise pe hîrtie
fină, legate cu lănţuguri subţiri de aur, în veselia fremătătoare
a parterului care fluiera ca să sperie păsările ce duceau misivele
unde trebuia fără să se turbure de zurba sălii încălzite. După
care plecau cu toţii la Ridotto unde-i aşteptau prietenii, în frunte
cu Attillio Vimercatti care de la o vreme nu-l mai slăbea pe Hri­
sant cu amabilităţile, invitîndu-l la o bassetta. Streinul ţinea
banca, pierdea atît cît credea că va potoli setea de ducaţi a soţu­
lui Herulei şi se ridica ostenit de la masa de joc. Şi aici era fum
şi înghesuială, tîrfele nobiliare se arătau după miezul nopţii în
rochiile lor, mariage sau andrienne, în stofe brodate cu aur şi ar­
gint, cu penaje, batistă de mătase albă, jabouri, unghii lungi:
quasi per testificar di esser bestie, mănuşi lungi, manopole, bro­
date şi parfumate, cu eventalii cu mînere de aur făcute la Zucchi,
Bagozzi sau Finezzi, ori, şi mai scump, la Remondini di Bassano,
bijuterii false sau veritabile, totul sclipind sub policandrele stră­
lucitoare, luînd ochii bărbaţilor, şi ei îmbrăcaţi în haine de cati­
fea, efeminaţi, plini de importanţă, aferaţi, arătîndu-şi butonii de
aur, Iănţugurile, inelele şi brelocurile, ciorapii fini, englezeşti,
pantofii ascuţiţi la vîrf sau şosetele albe. Erau găunoşi, vorbăreţi,
plini de promisiuni, trişori, adevăraţi cartofori ce pierduseră şi
făcuseră averi, înşelînd pe alţii ori traşi pe sfoară de cei mai bine
pregătiţi pentru tacita luptă de subtilizare a banilor din buzuna­
rele celor naivi. La ziuă, Hrisant se îndrepta, rupt de oboseală,
spre ospelul său, adus de un gondolier, închiriat şi el cu luna pînă
cînd avea să angajeze unul, al casei. Palatul Caragua ieşea din ju­
puiala lui matusalemică, zidurile se luminau ; lucrătorii nu aveau
sporul pe care-l bănuise el, nici vorbă de cele două luni cerute
de noul chiriaş, trecuseră patru, cît zisese Basadonna şi mai era
încă mult de făcut, curţile interioare erau pline de moloz şi de
resturi de lemne, grămezi de marmură împiedicau accesul spre
apartamente; încăperile pustii, lipsite de mobilă, cu ferestrele
deschise prin care intra un aer salin de pe canale îl alungau din
nou în stradă. Era ceaţă şi umezeală, dimineaţa şi seara; toamna
rodea paragina fastuoasă a oraşului, vopsitorii lustruiau grila­
jele, tavanele erau săpunite cu grije; pe scări, decoratorii şi
pictorii migăleau cu grijă să scoată la suprafaţă picturile ucise de
fumul timpului, apărea ici-colo cîte o pată roz sau albastră, pro-
163
11*
[164]
miţînd să desvăluie vreodată întregul misterios al plafoanelor ;
mozaicurile vechi, parchetele nelustruite de un secol sau mai puţin
se arătau cu greutate de sub jegul vremii; vechile perdele sfîşiate
de praf erau trase de la geamurile pe care nişte femei ce nu le mai
tăcea gura le frecau cu sîrg ca să facă sticla mai luminoasă. Dar
cu răbdare, vechea magneficenţă a acestei locuinţe ieşea, încet­
încet, la suprafaţă deşi încărcătura ei barocă nu era pe gustul lui
Hrisant căruia îi plăceau mai ales lucarnele acelui palat, încăpe­
rile intime de la parter, ascunse în ziduri, cu uşi joase de stejar.
Ceruse decoratorului să pună draperii deasupra lor să le învăluie
în valtrapuri somptuoase care dădeau intimitate greoaiei clădiri.
Eclerajul saloanelor îl făcuse tot el, supraveghind ca nu cumva
lumina să fie brutală. Soseau şi mobilele, scrin urile, dulapurile
greoaie, acvariile şi oglinzile, şi ele cărate din alte palate, puţine
la număr, verzi, întunecate, fără sclipiri, cu rame grele de cristal
argintat, ros de vreme, cu o adevărată pecingine în aur care nu
făcea rău, dimpotrivă. Trimisese înapoi pe ebenist după fildeş uri
mai învechite, lipsite de albeaţa vulgară pe care o avea noul, fără
lustruI lui indecent, mozaicurile trebuind să fie şi ele purtate,
roase, ciobi te , orice pietricică proaspătă îl enerva, îi chema pe lu­
crători şi-i certa şi aceia înjurau birjereşte pentru că clientul lor
era prea pretenţios. Intervenea Stradiotte care le explica că e
vorba de un fel de prinţ oriental care locuise la Stambul şi în Spa­
nia (asta era de la el) şi care se pricepea la astfel de lucruri, nelă­
sîndu-se dus de nas ca fitecine. Nici ceramiştii nu scăpaseră de
gura lui Hrisant, fastidioasele gravuri aduse de decorator fuseseră
refuzate în cîteva rînduri ca necorespunzătoare, Iăzile arăbeşti,
lanternele scodolite din magazinele prăfuite de sub podul Rialto
erau înapoiate după ce fuseseră cercetate; Hrisant nu admitea
copii, pentru că în materie de marfă orientală se pricepea ca ni­
meni altul, că doar nu degeaba bătuse bazarele din Pera ani de
zile. Nici vopsitorii nu ieşiseră mai bine; el hotăra albul şi auriul
cu care se decorau ramele uşilor sau ale plafonului; alesese cu
Christo vesela fină, porcelanele, lingurile şi furculiţele de argint,
el desenase modelele şi aşteptase cu răbdare să i se aducă comanda
de pahare de la Murano. La cumpărarea trăsurii nu lipsise, nu-i
plăcuse catifeaua şi damascul decoraţiei interioare şi desenul
livrelei lacheului care trebuia să stea în spate, litierele şi cupeul
erau matlasate după cererea sa cu herburi aurite, harnaşamentele
celor şase cai, cumpăraţi şi ei de la un moşier rural de lîngă Vietto,
164
_ .... q_ ... "s. _ _"
se
[165]
nimic nu fusese neglijat, de la Oratoriul cu cinci orgi care te în­
tîmpina în holul imens de la intrare şi pînă la lăutele veroneze
ce zăceau abandonate pe podelele acoperite cu covoare orientale
din micile refugii ne încăpătoare în care numai cîte un divan şi
pernele risipite pe jos erau singurul mobilier alături de băile mici,
joase, pline de săpun uri francese şi parfumuri subtile, pecetluite
în sticle de cristal. Alfano Stradiotte dorise să se spînzure cînd
Hrisant refuzase statuile mitologice de marmură ce ar fi trebuit
să împodobească încăperile de jos.
"Nu e muzeu, e o casă de locuit", protestase chiriaşul şi cu asta
discuţia se încheiase pentru că misitul atîta învăţase în cele cîteva
luni cît avusese de-a face cu grecul său încăpăţînat, să nu-l con­
trazică.
"Fără nimfe, fără driade lîngă cămin 1 făcea el patetic, asta e
blasfemie, îmi dau demisia din serviciul dumneavoastră, o să-mi
pierd clientela cînd se va vedea că nu am reuşit să vă conving l"
Avea un fel de plîns gîtuit în beregăţi, îşi smulgea părul din cap,
dar Hrisant rămînea impasibil la disperarea lui teatrală. Fîntîni
interioare, da, asta-i plăcea noului chiriaş al Palatului Caragua,
dar capete antice, pe piedestaluri, Neptuni şi Delfini care să sub­
linieze jocurile de ape, asta cu nici un preţ, nu; marmura are
ceva funerar în ea, spunea Hrisant, mai ales cînd e multă. Nici
afrescul ivit pe plafon nu-l fericea prea mult, noroc că nu-l văd,
spunea, doar dorm în altă parte, şi acolo nu am amoraşi şi frunze
de acant şi stema familiei Pesare, nud uri grăsălane după moda
acelui timp cînd se pictau personaje despuia te, greoaie, repre­
zentînd Banchetul Cleopatrei, ce putea fi semnat de Tiepolo sau
de un imitator, cu totul, o pictură jovială de gustul cel mai jos,
dar pe care nu mai putea s-o acopere cu ceva pentru că ar fi stri­
cat stilul locuinţei. Avea de gînd să trucheze totul cu o lumină
secretă care să lase în umbră plafoanele care-l scoteau din sărite.
Se certase cu grădinarul şi cu decoratorul la croi rea grădinii
plină de o luxurianţă ce nu-i plăcea deloc; prea multe plante, prea
multe arcade, nici aici gusturile lor nu coincideau. Aleile trebuiau
lăsate să fie invadate de iarbă, să nu aibă acel aer nou care-l irita
,
vegetaţia nu trebuia mereu scurtată şi tunsă ca grădinile franţu­
zeşti, iubea sălbăticia, chiar închipuită, lăsată să se desfăşoare în­
tr-o exuberanţă naturală. Era greu să-i convingi pe aceşti ita­
lieni încăpăţînaţi, cu ei o scoteai tîrziu la capăt. Pînă la urmă
165
[166]
totul se terminase cu bine, îi apucase iarna, venea Anul Nou şi
încă se mai cărau mobile vechi, se aduceau modificări în unele
colţuri ce nu aveau destulă intimitate şi cînd, în sfîrşit, după toc­
meli homerice scăpă de el, plătindu-i cei 12% care deveniseră de
fapt vreo 20%, cu ce-i încărcase la socoteli, Alfano Stradiotte
constatase cu humorullui involuntar:
- Totul îmi place în acest palat. Numai că-i lipseşte ceva.
- Ce anume? întrebase Hrisant, uşor nedumerit de această
ultimă pretenţie a misitului.
O femeie ...
Christo era de o veselie nebună. Cîştigase o sumă mare la Pan­
fil şi seara aceasta care mai păstra ceva din iarna funerară a Ve­
neziei în care grădinile lîncede emanau un miros trist nu-l făcea
deloc melancolic. Era deghizat în madonier ; îşi făcea din cînd în
cînd vînt cu tricornul pe care-l ţinea în stînga şi se saluta cu ne­
cunoscuţi. Undeva ţipau nişte femei, mirosea a parfum prost şi a
carne friptă. Deasupra pieţii San Mare se aruncaseră primele
arteficii în văzduhul negru ce se lumina intermitent arătînd înalta
Campanilă roşie din turlele căreia sburau porumbei speriaţi de
traiectoriile luminoase din jur.
-, Cum o s-o recunoaştem? întrebase Hrisant.
- Cu inima, zisese acela cu un surîs batjocoritor. Probabil că
va purta un costum de mahalagioacă; ai băgat de seamă ce
gusturi are. Cînd o să vezi o gnaghe, însoţită de un chiogian,
să ştii că ea este cu Attillio. Pe el nu or să-I ţină puterile şi o să se
ducă repede acasă, să doarmă. A jucat toată noaptea cu mine
cărţi.
Pe lîngă el trecea Nebunel, îmbrăcat în alb, cu încălţări şi şire­
turi de culoare roşie, agitînd o pălărie încărcată de pene şi arun­
cînd în mulţime cu ouă de carton. Carnavalul începuse devreme,
aproape de miezul nopţii; aerul era sărat, cu o prospeţime care
venea ţotdeauna dinspre mare. Il Mattaccino săruta femeile mas­
cate, la întîmplare, era gras, înalt, buzunarele hainelor lui erau
pline de confetti pe care le svîrlea în dreapta şi-n stînga.
Christo îl privea pe Hrisant. Bauta lui neagră atîrna într-o parte;
peruca îi venea cam şui. "Nu e obişnuit cu astfel de spectacole,'
166
��i:;IJ �"t��u •
[167]
pare stingherit, gîndise, dar se obişnuieşte el cînd vor începe fur­
lanele şi manfrinele."
Undeva se spintecau vite, un miros de sînge proaspăt umplea
imensa piaţă. Clopotele băteau aiurea, parcă încercînd să acopere
confuzia sonoră a San Mare-ului. Măcelarii şi fierarii se ameste­
cau cu ambasadorii; putanele de pe Fondamenta pe care le re­
cunoşteai după mişcările şoldurilor, îmbrăcate în mătăsuri fine
de Lyon, se aruncau în mijlocul aristocratelor. Cenda vestminte­
lor lor strălucea în focurile încrucişate ale arteficiilor. In scurtele
sclipiri sticleau briliantele din degete, agrafele şi cataramele de
aur, firele de argint cu care îşi legaseră mijlocul, ori cerceluşii cu
perle din urechi. Purtau papuci de casă, o făceau pe popolanele,
dar nu le mergea, bădăranii se strîmbau la ele şi le ciupeau de
fund.
- O vezi? întrebase Christo în cele din urmă.
- Nu.
Hrisant era abătut şi nu ştia de ce aşteptase atîta vreme ziua
aceasta şi, iat-o, nu avea nimic deosebit, poate numai sfîrşitul ei
care însemna dimineaţa de a doua zi cînd trebuia să-i primească
pe primii săi oaspeţi în palatul Caragua în care ardeau toate lu­
mînările încă de cu seară şi servitorii aşteptau încremeniţi pe trep­
tele măreţei scări principale. Toată febra acelei înfrigurări pre­
lungite, certurile scurte şi violente cu decoratorul care avea alte
idei decît ale lui trecuseră şi-l Iăsaseră cu o oboseală covîrşitoare.
Ar fi dormit, deşi numai de dormit nu-i ardea într-o astfel de
noapte; băuse cîteva cahvele care-I ţineau pe picioare, dar ceva
greoi îl apăsa: un fel de bănuială tenace că ea· nu va sosi şi,
anume, făcînd-o dinadins, pentru că în ce-l privea, totul era fă­
cut dinadins ...
- Şi dacă nu vine? întreba se pe Christo.
Cum îţi închipui? Nu stă ea în casă pe o vreme ca asta.'
- Dar dacă n-o lasă Attillio ?
- Nu s-a născut acela care s-o împiedice pe Herula de la o
plăcere, zisese rîzînd celălalt. Dacă vrei s-o recunoşti, priveşte-i
aluniţa ; va avea una pe gît: galante; ori una în colţul gurii: as­
sassina. Ii cunosc obiceiurile ...
Nimfe, păstori calabrezi, Zanni în pantaloni albi, largi, tiviţi cu
verde, astrologi, cabalişti se învîrteau în jurul lor fără vreun scop
sau avînd aerul că se distrează, căutînd şi ei pe cineva, pe care
167
[168]
să-I recunoască în mulţimea pestriţă din jur. Un vînt rece făcea
să scîrţîie statuile de 'lemn ale Pieţei San Mare, Cei mai mulţi se
înghesuiau în jurul unui stîlp deasupra căruia ardea o roată de
flăcări şi sub care Ercole îşi încerca forţele îmbrăcat într-un tri­
cou vărgat, ridicînd haltere false, cu aerul că e distrus de greu­
tatea lor, asudînd, gemînd şi, în cele din urmă, smulgînd ropo­
tele de aplauze ale curioşilor. Pe o sîrmă dansa o fată slabă, pa­
lidă, cu o umbrelă roşie în stînga, abia ţinîndu-şi echilibrul şi aju­
tîndu-se cu braţul celălalt; mulţimea o ironiza, îi striga : Hopla !
dar ea n-o auzea; nu voia decît să ajungă dincolo, la capătul
acelei sîrme ce atîrna ca o burtă spre mijloc. Brighiellele alergau
de colo-colo, furînd pe cîte un gură-cască, luîndu-i batista sau
punga în care-şi ţinea cîţiva bănuţi de aramă. Pantalone, regele
Carnavalului, împărţea pungi cu nimicuri şi vorbe de duh în
dreapta şi-n stînga, făcîndu-şi loc cu ajutorul unui lung baston
cu care despărţea grupurile ce-l împiedicau să treacă.
- Nu e ! zisese de cîteva ori, impacientat, Hrisant Hrisoscelu.
Ai să vezi că va lipsi, o face dinadins ...
- Nu vrei să mergi la astrologi să-ţi ghicească în palmă dacă
vei fi fericit în noaptea asta? îl ironizase Christo cu vocea lui tur­
bure, obosită după noaptea pierdută înaintea acestei serbări ce
abia începuse.
Hrisant nu-i răspunsese. Il ura din inimă, ar fi vrut să-I vadă
căzînd pe pietrele pieţei, svîrcolindu-se în dureri. Profesorul
Masgumieri, dentist, ocultist, vînzător de vopsele pentru păr şi
mustăţi îşi desfăcea sticluţele sale cu soluţii şi alifii, preţul lor
fiind încasat de o femeie slabă, deşirată, care lua banii fără să-i
numere, cu un aer absent, aruncîndu-i într-o basma pe care o des­
făcea şi o înnoda cu dexteritate.
- Trebue să fie la marionete, hotărî Christo, haide cu mine.
Mulţimea se înghesuia într-acolo, era greu să pătrunzi printre
rîndurile strînse, dar, încăpăţînat, o luase înainte şi-şi făcea loc
cu coatele, privind cu atenţie la fiecare persoană care ar fi putut
aduce cu Herula Lucrezia. Se auzeau capetele de lemn ale păpu­
şilor, lovindu-se unul de altul: Pulcinella cu Arlechino, Turcul cu
Soldatul se fugăreau caraghios în faţa unei perdele albe de mătase
lucitoare; băteau nişte tobe mici, copiii rîdeau de se prăpădeau,
ţinuţi pe umerii unor bărbaţi groşi, înalţi, ce nu mai lăsau pe alţii
să mai vadă ceva din lupta înverşunată ce era urmărită cu sufle­
tulla gură.
168
[169]
Herula nu era nici aici. O tombolă scîrţiia din greu înainte de
a fi pornită, abia urnită de un uriaş îmbrăcat în costum de pirat.
Pana albă de struţ cu care se termina braţul de lemn al Roţii N 0-
rocului se oprea în faţa vreunei culori sau cifre, mulţimea de jucă­
tori urla de bucurie, ori de furie, fericitului cîştigător i se dădea
cîte un purceluş de gips, pictat cu auriu şi cu roşu şi acela pleca
bucuros că-i surîsese norocul şi că va avea un an bun înainte.
- Plec, hotărîse brusc Hrisant.
- Ce, eşti nebun ? S-ar supăra. Cred că stă în vreun colţ şi ne
pîndeşte, are răutăţi din astea.
Manechinul Bătrînei, La Vecchia, fusese spintecat şi din mijlo­
cul pîntecului ei ţîşneau flori şi confetti, revărsîndu-se peste mul­
ţimea ameţită de atîtea surprize. Un cîine sărea prin mijlocul unui
cerc de foc, artificiile îl orbeau, dar el continua să se întoarcă me­
canic şi să sară exact prin mijloc şi curioşii îl gratulau cu oase
de pui pe care le scoteau de prin buzunare.
- Uit-o! strigase Christo dintr-odată şi îşi făcuse loc, dînd
ghionţi în dreapta şi-n stînga, să ajungă o siluetă care aducea cu
a Herulei. Hrisant simţise că se înăbuşe, abia se ţinea după prie­
tenul său, mînat de o speranţă ce-i dădea o greaţă uşoară, era
ameţit, curios, vederea i se turburase.
- Mască! Mască! striga Christo, dar femeia era un travestit
care rîdea acum cu gura pînă la urechi văzînd mutrele dezamă­
gite ale celor doi.
- Aş fi jurat că e ea! spusese Christo, avea acelaşi mers şi
aceeaşi statură ... Mai căutăm, nu-mi scapă!
Deasupra pieţii se înălţase un balon aerostatic, umflat cu aer
cald. Avea o bordură de lumînări ce pîlpîiau în vîntul nopţii, se
legăna ca şi cînd ar fi fost gata-gata să se prăbuşească, mulţimea
ţipa de frică ca nu cumva pînza să ia foc, dar flăcăruile erau prea
departe şi nu se auzeau decît bufnetele celor ce se stingeau pe
rînd. Băteau tobele, înverşunat, se auzeau aplauze, mirosea a
alune prăjite şi hohotele de rîs ale celor din jur îl scoteau din să­
rite pe Hrisant. "Il las şi dispar în mulţime, hotărîse, s-o caute el,
să-i spună ce-o vrea, nu doresc s-o mai văd, parcă ar fi ultima fe-
meie din lume ... "
Dar nu plecase, îl urma tăcut, obsedat, pe Christo, simţea că
asudă, că i se usucă limba în cerul gurii, o ură neagră, veninoasă
169
i
II
j
[170]
-------------�._--- ------ ----------
urca în sîngele lui. �,Vreodată cînd va fi a mea o voi umili, cum
i-am făcut. Chrisafiney Costandachi pe cînd era fecioară încă şi
mă juca pe degete şi am despuiat-o şi am uns-o cu miere şi am
legat-o de un salcîm de au mîncat-o muştele şi pe urmă am pus
un ţigan s-o Iingă pe toate părţile şi ea ţipa de plăcere şi ar fi vrut
bărbat şi am lăsat-o să stea singură, încuiată la moşie, la Gliganul,
într-o chilie, de se urcase pe pereţi şi mă implora s-o deflorez, să-i
fac ceva, că nu mai putea, şi am dat-o potcovarilor s-o răstig­
nească ei, să borască în ea, rînd pe rînd, pînă au crezut că moare
pentru că poştă o făcuseră şi ţipa ca din gură de şarpe şi a tre­
buit s-o repare doctorii cei mari de la Bucuresci că n-o mai lua
nimeni de nevastă, zdrenţuită cum era."
Trecuseră două ceasuri de cînd rătăceau prin mulţimea ce se
ameţise de-acum, se auzeau cîntece deşuchiate, perechile se să­
rutau după ce-şi scoseseră măştile şi-şi arătau chipurile. Petre­
cerea se spărgea. Incă nu era dimineaţă, aerul părea mai rece,
dinspre mare venea o boare salină, lipindu-se de faţă, obrazele se
umezi seră în lumina slabă a faclelor ce se mai scurseseră şi ar­
deau, abia pîlpîind. Era limpede că ea nu venise, că-I făcuse de
rîs în faţa lui Christo care avea să povestească tuturor prietenilor
lor cum îi trăsese clapa grecoaica. Musafirii probabil că aveau să
vină pe la cinci de dimineaţă; nici mai devreme, nici mai tîrziu,
adică exact cînd carnavalul se spărgea, trebuia să bată tunurile şi
să se arunce ultimele arteficii spre cerul întunecat al acelei ultime
zile de Crăciun. Vînzătorii ambulanţi îşi strîngeau tarabele să­
răcăcioase ; vînduseră tot ce aveau, îşi numărau banii la lumina
unor lumînări, chioşcurile erau închise, se puneau obloanele, se
închideau lacătele, lumea se rărea, se auzeau voci guturale de
cheflii care se re trăgeau spre mahalalele Veneziei.
- Mergem? îl întreba se pe Christo.
Părea şi el întristat de întîmplarea căreia îi fusese martor.
- Nu ştiu ce-i cu ea. Nu face niciodată aşa ceva, dacă spune
că vine, nimic nu o împiedică să se ţină de cuvînt... O să ne distrăm,
în schimb, o să bem şampanie şi o' să ne culcăm cu frumoa­
sele veneziene. Am chemat un adevărat corp de elită, o să ai de
unde alege. Nu-ţi rămîne decît să te răzbuni, ea o să afle, oricum ...
Prietenul său nu mai avea nici un haz. Gîndul de a patrona o
serbare în halul în care se afla nu-i făcea nici un fel de bucurie.
Gîndurile cele mai sumbre îl întunecau şi mai mult. "Lichidez
totul chiar azi, vînd, plec, să nu mai aud de acest oraş şi de pu-
170
[171]
torile care trăiesc în el. Curve şi mascarale, parcă nu am mai vă-­
zut fund de muiere, parcă nu sunt destule tălăniţe în Bucurescii
ăia puturoşi ? Parcă nu ştiu că marfa cea mai lesnicioasă în lu­
mea asta, tot femeile sunt ... " Mai împăcat, îl luase de braţ cu
tandreţe pe Christo şi-i spusese:
- Haidem, am un chef teribil să mă îmbăt.::
Celălalt nu-l auzise niciodată de cînd îl cunoştea spunînd astfel
de vorbe. Gondola îi aştepta; pe lîngă ei mai treceau cîţiva tra­
vestiţi, ţinîndu-se de gît şi sărutîndu-se cu neruşinare. Aveau
buze lipicioase de satiri, îi făceau scîrbă, erau scîrnavi, i-ar fi tri­
mis în ocne, atît îi ura, poate şi pentru că arătau fericiţi, poate şi
pentru că nu se uitau după femei...
Palatul Caragua strălucea de departe, peronul de piatră era
pustiu, numai doi lachei nemişcaţi, le arătară drumul cu faclele.
- A venit cineva? întrebase Hrisant.
- Incă nu, spusese unul dintre ei, Giovanni are să vă
spună ceva.
Urcaseră cîteva trepte şi Basadonna le ieşi înainte. Era îmbră­
cat şi el într-o livrea albă, cu perucă şi pantofi de lac cu cata­
rame argintii:
- Vă aşteaptă o doamnă!
Hrisant crezu că moare, simţise cum tot sîngele i se urcă)
în cap.
De mult? Unde e ?
.- Sus! arătase servitorul cu capul:
::- ti seamănă: ca orice face, comentase uscat Christo. Aleargă,
ce mai stai?
- Şi invitaţii? făcuse prostit Hrisant.
- O să am eu grijă de ei. O să le spun că te-au răpit piraţii,
că te-au închis la Piombi, pentru datorii la cărţi, găsesc ceva:
Aleargă pînă nu se răzgîndeşte ...
Cînta, se afla undeva, dar nu o vedea. Un săpun uriaş de cu­
loarea fisticului alunecase pe sub o perdea, se auzea căderea apei
într-o cadă, lăsînd să scape în acel atrium verzui un abur
parfumat.
- Tu eşti? întrebase cu glasul puţin răguşit şi-şi arătase mîna
cu unghii lungi. Vezi ce ai cîştigat la tombolă în noaptea asta ?
Rîdea de una singură şi se auzea cum îşi freacă trupul cu un bu-
171
[172]
1
rete. Mai ai răbdare? Şi iar rîdea. Vorbea singură ca şi cînd el
n-ar fi fost acolo :
- Ce-am mai căutat pînă am găsit săpun urile, şi parfumurile,
de unde le-ai adus, cine ţi le-a furnizat? Să-mi dai numele, îmi
place totul aici. De la miezul nopţii rătăcesc prin palatul tău.
Aveai dreptate; casa lui Vimercatti pare un cavou pe lîngă aceste
încăperi. Te credeam un sălbatic şi cînd colo; fumarniţele astea
care lasă numai jarul, şi cărbunii, şi mirosul de mosc al pieilor de
Cordova, sunt nebună după aşa ceva, îmi place la tine; ai să mă
obişnuieşti prost...
Alunecase iar un săpun uriaş, roz, plin de spumă, Herula turna
ceva dintr-un flacon în apă şi cînta greceşte "Buze dulci, buze
dulci, cine le va săruta" ... Hrisant se gîndea să comande chiar în
această dimineaţă roze de Siria, să-I pună pe Giovanni Basadonna
să răscolească toată Venezia ca să-i găsească aşa ceva, şi o pasăre
septicolor, cum văzuse într-o prăvălie de sub Podul Rialto. Asta
o învăţase de la bătrîna Arhiţa Arhipoaia care şi ea, mamă-mamă,
ce mai forfecase, cu ducii ei, cu conţii ei scăpătaţi, dar plini de idei
ce-şi dădeau singuri titluri de hypatoşi...
Palatul Caragua mirosea a nou, a piper, a curmale de Aravia şi
a cuişoare. Era răcoare, ea se afla dincolo de perdea, goală; blă­
nile şi macaturile de pe paturi nu ajungeau, trebuiau aprinse
mangalurile din tombakul poleit care scoteau flăcări. Il apucase
o febră, nu ştia cu ce să înceapă mai degrabă; jos se auzeau pri­
mele voci ale invitaţilor, dar nu-i mai păsa ; gondolierii se stri­
gau, cereau loc la peron, foşneau rochiile de atlaz şi glasurile
femeieşti aveau ceva aţîţat în ele. Bărbaţii grizaţi glumeau porcos
între ei. Îşi adusese aminte tocmai acum, nu ştia de ce, de cuvin­
tele lui Christo, spuse cu cine ştie ce prilej, la vreun joc sau cînd
se îndreptau spre palatul Caragua : "Femeile veneziene sunt mai
nesăţioase de carne fragedă decît de pîine" ...
Abia atunci îi văzu rochia aruncată pe podele, pelerina neagră
şi pantofii, o diademă şi un inel mic pe care, chiar în dimineaţa
aceea, avea să-I înlocuiască cu un altul, comandat de mult şi care
aştepta doar să fie pus în degetul acelei doamne necunoscute
despre care îi vorbise bijutierului lui de pe Cheiul Sclavonilor
pentru că la Venezia trebuia să ai lacheu, croitor, cismar, bucătar,
servitor, dar şi bijutier; altfel te numeai fitecine.
172
�·���t�'��Q""I5.�ţţ�'=�· •. """""",,"""""�"""" !
[173]
- Iată-mă! zisese Herula, intrînd, învăluită numai într-un
prosop, înaltă, călcînd pe dalele de piatră, pe vîrfurile picioarelor.
In Turnul Orologiului din Piaţa San Mare, Regii Magi se învîr­
teau pe scripeţii lor de lemn, sacadat, arătîndu-şi rînjetul de
bucurie şi vestind dimineaţa.
- Smirna mării, Fecioară Marie, cea amară, tu mi-ai dat mie
toată această zi care începe? se miră Hrisant, vorbind greceşte,
ca în copilărie ...
•
Vasilică Ghica sta la capul lui, se trezise cu el ca şi cîne! ar fi
intrat pe coş. "Unde dracu or fi arvaniţii mei şi ce păzesc ei de pă­
trunde ăsta peste mine cînd nici nu m-am spălat pe ochi? ! Acuş,
pînă-n prînz îi dau afară, că nu se mai poate !"
- Am luat o vutcă de anghelică, zicea acela, picior peste pi­
cior la capătul patului. Era îmbrăcat într-o redingotă pe talie, cu
pantaloni pepite şi cu ghete negre de lac, cu gumilastic. La gît îi
flutura o lavalieră, jobenul şi-l lăsase pe un scaun alăturat, ca şi
bastonul cu măciulie de argint. In sprînceana ochilui stîng stră­
lucea monoclul, cu ramă de aur şi şnur, favoriţii stufoşi îi dădeau
un aer bătrînicios. "M-au trimis prietenii. Domnul se află foarte
îngrijat că nu te-ai arătat şi n-ai făcut heretisirea. Ce să le spui ?'*
Hrisant, încă buimăcit de somn, nu ştiu la început ce să-i răs­
pundă, mai curînd voia să afle cum pătrunse se în casa lui, cu
toată paza. Smuci de lenta perdelei de lîngă pat şi Iusufache îşi
făcu apariţia cu o mutră pleoştită, cu privirile numai în jos.
- Cum a intrat dumnealui?
- Măria ta, l-am rugat să nu facă una ca asta; n-a fost chip;
stă aici, la capul dumitale de azi de dimineaţă, cică are a-ţi da
veşti mari şi proaste, am crezut că e mai bine ...
- Trage perdelele ! spusese cu lehamite Hrisant. Cîte ceasuri
să fie?
Iusufache îşi scoase ceasornicul cu briliante dăruit de beizadea
şi îl privise cu o atenţie mare.
- Peste unsprezece .. �
- Bine, lasă-ne, adu-mi o cahvea. Pe dumnealui l-ai omenit
după cum se vede ...
- Da' de unde, s-a servit singur; umblă pe aici ca la dum­
nealui acasă. Aşa boer n-am mai văzut.
173
r
[174]
După care dispăruse, încă mormăind.
- Zi-mi ce, să-i spui Măriei Sale ...
- Că avînd un cal bolnav, n-am putut să ies.c
Rît de porc făcu o schimă de mirare :
- Cum adică, pentru o nenorocită de mîrţoagă, nu ajungi la
domnitor? Cine să creadă una ca asta? Mai bine, orice altceva.
Vorbeşti himere! E un bărbat sapient, dar nice aşa! Mai gîn­
deşte-te, nu mă grăbesc, mai ales că am mai multe mesaje de la
feţe luminoase, ai auzit de Luţica Mişoglu? Mi-a zis că moare
pînă nu te pune jos; rea de muscă, abia a luat în pîntece şi dă cu
ea de-asvîrlit a , dacă o vezi, te nebuneşti de cap; umblă alde Pa­
pafilu, s-o ia de nevastă, dar ce-i proastă? Acela i-a promis că-i
scrie fabrica de postav pe numele ei, să fie stăpînă, dar Luţica,
nu şi nu, că nu se lasă să plece îngreuiată de neguţitori hrisove­
liţi, că pentru tine e făcută ...
Lui Hrisant îi venea să rîdă. Ia te uită! ° ştia pe Luţica. Cînd
plecase în cele striinătăţi era o copilă cu coade blonde, sărind
coarda şi cercul şi-acum s-ar îndrăgi cu el ! Parcă prezenţa aceluia
după atîta singurătate îi făcea bine, mai afla cîte ceva, că era bun
de gură, mişelul, şi le ştia pe toate.
- Spune, îl îndemnă pe Vasilică Ghica cu un glas blînd, ce-i
cu fata asta, a căpiat la cap, ori ce ?
- Umblă muscadinii, galanţii şi dandişii după ea, ca pisica
după vrabie. Eleganţii îşi schimbă cămăşile de două ori pe zi de
dragul ei, doar-doar i-o băga în seamă, dar ea : nu şi nu, că ţie
îţi este promisă! 0, de-ar fi numai ea, dar s-au ivit destule fete­
gentile, simple, naive care abia aşteaptă să fie chemate. Ţi s-a dus.
vestea. Neranţula Mavrodin l-a ruinat pe bărbat-său, l-a trimis la
Viana după o carozză ca lumea; acela şi-a vîndut moşia Toporul,
cu Săcădaţii şi cu Gî1ca şi dus a fost ca din puşcă la cumpărat.
Umblă boerimea cu limba scoasă după armăsari arăbeşti ; s-a
auzit ce haită ai în remize, numai unu şi-unu, şi vor să-i dai la
montă după ce inviţi lumea la Săptămîna nebunilor. Văzui că în
curte nu se află nemic, se pare că are dreptate alde Kostaki Ki­
riazi, care cu dinţii- lui galbeni cu care a mîncat numai căcat, de
se umple de ruşine în tîrg, zicînd că ai venit cu idei stravagante
de pe unde ai fost şi că de fapt eşti nebun, şi-i păcăleşti pe toţi.
Ai promis că aduci meşteri talieni să facă fîntîni şi lucrări arti­
ziceşti, dar nu văd nemic ...
174
[175]
- Vin ei, făcuse Hrisant, vag, aruncînd un braţ leneş în aer. Ii
aştept de mult, dar sunt angajaţi la conţii ungureşti din Transil­
vania, mă lupt să-i scot din mîinile lor ...
- Atunci e bine, o să le spun la toţi ce-am aflat, că mai ales
muierile s-au ţîcnit, nu mai au marşandele de mode timp nici să
se odihnească noaptea. Umblă toate ca zărghit ele după mala­
cofuri, după rochii de taffetas, după evantaie, buchete false de
flori din pînză sau mătase charlotte şi cahioleuri, după rochii de
gaze, învaţă limba franceză care mai de care, şi au jurat că anul
ăsta nu mai pleacă una la apele minerale pentru că nu mai au cu
ce ; nice la Buziaş, nice la Mehadia. Şi-au angajat dascăli muzi­
coşi tare-n tambură şi la forte piano de le cîntă, iar danţul le în­
vaţă maestrul de graţii Cocoratu. Bărbaţii nu mai joacă lansker­
net, nici macca, nici calul alb, nici ghiordum, i-au curăţat nesă­
buitele pe toţi.
Intrase Iusufache cu două cahvele fierbinţi care dădeau aburi
parfumaţi în încăperea cam rece, acum de dimineaţă.
- Cum mai e afară ? îl întrebase Hrisant.
- O pişoarcă de vreme, dar ieşim noi în primăvară, acuş dă
iarba şi punem poştalionii la caretă şi să te ţii, să se uite lumea
după noi, ca la urs, că demult aşteaptă ...
- Auzi, auzi, făcea şi Vasilică Ghica.
- Ei, să treacă noroaiele astea, să ies la Herăstrău, să v-arăt
carozza contelui Burkhardt, nu sunt două în toată Evropa ca ea ...
- Am văzut-o, minune ! se lingea mosafirul pe buze.
Sluga se irosise prin perdelele ce acopereau uşa. Erau din nou
singuri.
- Ionică Greceanu te roagă ca pe un frate să trimiţi odată suro­
rilor Princepelui cele brilianturi, că lumea cîrteşte, cică nici nu ar
exista aşa ceva ...
- Vrei să ţi le arăt? se mirase, din pat, Hrisant. Vorbesc
degeaba!
Ochii celuilalt se aprinseseră de o curiozitate neînfrînată. Dar
beizadeaua nu se ridică decît în coate, dînd să coboare.
- Lasă, lasă, mîriise Vasilică Ghica, bănuind că el, de mîn­
drie, o să scoată pietrele şi o să le înşire. Ceva mai ştia de la Ne­
ranţula Mavrodin care le împodobise pe toate, nu se mai sfia, ce
dacă aflase bărbat-său de unde avea inelul acela cu care se întor-
175
..
[176]
.....
se se după noaptea petrecută cu Hrisant ? Cel puţin aşa aveau să
ştie cu cine se culcase pretiosul bărbat cum venise, nice soţul ei
nu putea să dea înapoi de la o asemenea încornorare cu fală.
- Şi-atunci, ce aşteptţi? Că holerele alea tremură la gîndul
că ai putea să trimiţi altora ceea ce cred ele că li se cuvine, ca feţe
regale ce sunt. ..
- S-aştepte, dacă Pricepele nu se supără că nu mi-am făcut
heretisirea, ele de ce n-ar aştepta ? ...
- Ai dreptate, dragule, zisese Vasilică, pot să fumez, că am
un tutun bun de Ianina, stai să-I tai niţel, că-I ţin în boccea, în
ţiplă, ca să rămînă proaspăt...
- Fumează, Vasilică, şi mai spune."
- Ei, ar fi multe, aşa, dar de ce nu te-arăţi, că zice lumea că
eşti bolnav ...
- O să le spui tu cum arăt, nu-i aşa? Sunt vesel, puternic;
cînd m-oi şubrezi dau avize medicale la gazete şi să vezi cum nă­
vălesc doftorii să mă facă bine ...
Tabacul aprins lăsa în odăi un miros bun, profumat.
- Nu ţi-am spus ce mai făourii coclitele văduve: alde Mar­
ghioala Calimah, care a băgat al cincilea răposat în răbdătorul
pămînt. Nu l-a lovit ciuma mică; ea i-a făcut moarte din zburdă­
rile cărnii. Ce crezi, ăsta, ultimul, era mai tinerel, şi ea, nu şi nu,
că să-I înscrie la Societatea Ecvestră, că avem şi aşa ceva de cînd
cu moda de la Paris, să-I vadă rudele şi ai ei, duminica la Şosea,
călare. Prostul, că prost a fost, s-a dus, a luat lecţii de echitaţie şi
nu zici că a dat peste un cal cam nebun care l-a aruncat sub el şi
l-a strivit ca pe o muscă; era, ce-i drept, şi cam slab de ţîţînă, şi
uite-o iar în căutare de bărbat... care o mai lua-o că i-au prins
frica ...
Avea pe chip o şiretenie abia ascunsă spunînd lucrurile acelea
şi-l privea pe sub sprîncene, mai schimbînd un picior peste altul
ca să-i arate mai bine pantalonii din stofă pepite, croiţi de croito­
rul Kokadu, care rupea inema tîrgului cu fantasiile lui în mate­
rie de îmbrăcăminte.
- ... chiar mă gîndeam; aveam o curiositate juvenilă, oare tu
nu ai de gînd să faci prostia pe care o facem cu toţii cînd mai
îmbătrînim de a lua o nevastă, că muşterii s-ar găsi. Neranţula a
şi dat în tîrg că-l lasă pe al ei şi că te ia pe tine. Alelalte, să moară,
176
•
[177]
n
---------_._----- -----�
nu alta, alde Bella Cantacuzen, alde Elisaf ta Cupărescu; ca să nu
vorbim de Catrina Ruset şi Sofnica Comnen care dau slujbe la
popi să nu te-apuce vreo toană, că ele mai bine se omoară decît
să afle că ţi-ai pus pirostriile de dragul cine ştie cui... Barim Gun­
dula, verişoara mea, era de cîteva ori gata-gata să sară gar-dul,
numai să te vadă. Abia am potolit-o: Stai, fată, în treaba ta, că
nu-l cunoşti: cînd vede că este asediat, se întoarce pe partea aia­
laltă şi s-a zis cu tine! Dacă mai rămîi mult închis, o să le scoţi
pe toate din sărite. Mai ales, astea măritate au mîncărime undeva,
de nu le mai ţine nici dracu' în loc ...
Frumoase lucruri mai aflase în dimineaţa asta. Il mai stîrnise
niţel pe Va sili că Ghica :
- Ia mai spune, şi cum ziceai că-şi cumpără toti trăsuri şi
cai buni?
- Da, de la neguţătorii din bezestemul Sărindarului, care-şi
tîrguie de unde apucă patachesuri, fiacre, burse pe care le dau la
revopsit, pînă la pişlerii ce sosesc la baluri în daradaică, sau în­
tr-un balon-brişcă, tras de două mîrţoage, toţi se laudă că o vînd
şi pe maică-sa, dar nu se lasă pînă nu aduc de la Viana o carozza
ca a ta ... Pe care-i auzi: Mă-mlbrac frumos ca un mort şi nu mă
las pînă nu ajung şi eu să fiu invitat la Săptămîna Nebunilor, nu
afli un ruginit, un destrămat, un şandaliu care să nu se' şi vadă
în curtea ta, să joace şi să danseze, să aibă ce povesti pînă la adînci
bătrîneţe; le-ai făcut capul mare. Nu s-a mai cheltuit atît în Bucu­
resei de pe vremea lui Hangerly şi-a lui Caragea, care şi ei erau
făloşi. Cică Princepele o să dea o �nistie cu acest prilej pentru
a fi bucuria mai mare, cine ai ajuns, daţi-ar Dumnezeu toate să­
nătăţile ... Păi eu m-aş cam duce, ce să spun lui boer Roset, de-i
zice Baston, care şi el ar vrea să te vadă ?
- Asta ce mai vrea ?
- Ei, s-a încurcat cu Tarsiţa Vardala, şi am eu bănuială că i-ar
trebui o sumă mai bunişoară, cu dobînzi mari, bineînţeles, dar nu
cuteză că i-am spus; asta nu face impresie bună la un nou venit
în oraş cu atîta cinste şi bogăţie ...
- Şi el ce-a zis ?
- Ce să zică, nu-l interesează nemic, îl roade muierea, că şi
asta vrea berlină şi cai frumoşi, şi rochii, şi sticlărie la gît şi în
degete. Aşa, ar avea garanţii, mai ţine ceva moşii, vreo patru,":
177
12
[178]
sprezece, toate frumoase şi bogate, nu ai pierde dacă l-ai sărăci
niţel, s� se înveţe minte că omul la bătrîneţe se scrînteşte ... Nu
mai trăieşte înfrînat după o viaţă cuvioasă, preamărită.
Dacă ar fi ştiut Vasilică Ghica că în cîteva luni, cu adevărat
trebuia să vîndă şi el ce pămînturi mai avea, şi ce pomi, şi acarete
pe unde vor mai fi fost, neamaneta te, ba chiar puţinele pietre P{'�
ţioase pe care le ascunsese bine şi nu avea de gînd să le arate cuiva,
să n-ajungă cumva ca Dudescu, ăl bătrîn, la Cutia Milelor.
- 'Nu dau cu împrumut, nu-i de bun gust; nu vreau să alerg
pe urmă după banii mei, cît despre camătă, nu obişnuiesc să
trăiesc din mizeria altora ...
- Bine spus, dar nu ştii cum e omul cînd i se aprind călcîiele
după vreun cur de muiere? O să-I sfătuiesc să meargă la ban­
cheri, la negustori, ăştia fac aşa ceva. Păi, m-aş cam duce, dacă
mai e ceva, mai vin eu, dar mai îmblînzeşte servitorii, să mă lase,
nu să sar gardurile sau să dau bacşişuri ca să te văz. Imi crapă
obrazul de ruşine, dar nu puteam să nu te previn. Cîteodată mă
gîndesc cum de nu ţi-e frică la gîndul că Princepele te aşteaptă
şi tu, nemic. Are şi el o răbdare, va fi mai rău dacă o să te uite, dacă
nu ţi-o trimite cîrja ; că şi cu chestia asta, ştii cum e ...
Hrisant făcuse iar un gest de lehamite. Să n-aibe el grijă, chiar
şi înaltele obraze trebuiau să mai intre la idei din cînd în cînd, să
nu creadă că toate li se cuvin, că pe lume mai există şi indivizi ca
el ce văzuseră multe şi trecuseră prin cîte şi mai cîte, şi e bina
să se gîndească şi ei, la cîte şi mai cîte.
Vasilică Ghica mai băuse un păhărel de vutcă de anghelică şi
se aridicase cu greutate. Se mai îngrăşase, nu mai avea aerul lui
vesel de altă dată. "Probabil că ăsta voia să-mi ceară ceva, dar a
pus-o pe seama lui Roset, m-a încercat şi văzînd că nu-i merge,
se duce să mă facă cu ou şi cu oţet, cine ştie ce mai inventă, că
am rac, că mă duc, că abia mai mă tîrăsc prin încăperi, pentru că
aşa e omul: nu-i dai, îţi pune în spinare toate belelele, dar o să-I
afle el, că or să mai vină şi alţii, şi Iusufache ce păzeşte prin ca­
fineoanele prin care umblă decît să tragă cu urechea şi să-i mai
spună una, alta, care ce-a mai cîrtit şi l-a luat pe dracu' în gură,
-, M-am cam dus, eu zic că ar fi bine pînă în Săptămîna ne­
bunilor să-I vezi pe Măria sa şi pe urmă să dai drumul petrece-
178
[179]
F
rilor cu inema largă, aşa e mai bine. Toată lumea te aşteaptă, vrea
să vadă ce n-au văzut Bucurescii de cînd sunt ei...
- Du-te, Vasilică, şi n-avea nici o grijă. Cum se drege calul
ăla care nu ştiu ce are la un picior, poate că nu l-au potcovit bine,
sosesc şi eu în tîrg, să mai văd lumea ...
De unde să ştie el că rămînea mereu în stenachoriile lui de so­
fialist ...
..
[180]
Bucurescii stăteau sub epitropia verii. Era o arşiţă cîinească.
In oraş, o linişte de moarte, ca la prînz; Hrisant auzea cum leor­
băie un cîine apa dintr-o troacă, undeva în vreo curte; cerul ver­
zui ca răşina de Livan, fără nour. Prin perdele nu adia nici un vin­
ticel. Aripile morilor de la Radu Vodă înţepeniseră şi trosneau de
căldură.
- Ce zi o fi azi, Iusufache ? întrebase.
- Păi, miercuri, în iuliu, iar ai uitat, boerule. Cuviosul Lam-
padie. Sacagiii au vîndut toată apa, nu-i mai auzi, s-au tras şi ei la
umbră ...
- Bine fac ... Da' logofetul Caliarh pe unde o umbla el acuş ?
La cancelarii au terminat cu trebile, că nu mai stă nimeni să ju­
dece. Toţi sunt plecaţi la băi să-şi dreagă stomahurile de cele
boale ...
- Ei, aleargă să facă bani că ne sdrobesc creditorii, s-au pus
pe capul nostru ...
- Ce spui?
- Mereu te miri, de parcă n-ai şti, boerule .. �
Nu mai avea aerul spăsit de altădată. Sta pe un scaun, în file­
gorie, lîngă patul în care Hrisant Hrisoscelu se afla tologit, ca
de obicei.
- Am terminat noi toate bunurile de vîndut, eleşteele, pădu­
rile, cîmpurile, moşiile, parcă nu-mi vine a crede ...
- De ce nu-l întrebi pe el ? Umblă cu anatefterele alea pe la
cei rău îndemnători, pren tîrgul domnesc, dar aceia nu-i mai dau
păsuiri. Ţi-au luat totul pe nemica ; dacă eşti neprevăzător şi sil­
nic şi nu te scoli, să iei frînele în mînă ...
- Ce vrei a zice?
- Ce-am spus! Ca mîine, Caliarh ăsta o să se ducă pe unde-o
vedea cu ochii şi o să aflăm că e bărbat cu sacadat. Ştim noi a cui
180
[181]
r parte o ţine el, pe-acolo pe unde merge? Cumpără lucruri nemiş­
cătoare, stă la licitaţii pentru puduri de fîn, a cumpărat astă iarnă
şi stînjeni de lemne, vorbeşte anapoda cînd îl întreb despre cesfer­
turile de făină, ovăz şi orz, dar cine le vede ? Se pare că ştie a in­
triga şi-l laşi să-şi joace caii cum vrea ...
Hrisant se juca cu neşte mătănii de abanos, negre, de la Athos.
Fumase pînă atunci puţin tutun, lăsase ciubucul deoparte şi tră­
gea pe nas din eterurile lui.
- Nici cînd nu se scurtaseră veniturile nu era prea darnic;
l-ai lăsat să împartă el paralele pentru cămară, pentru taxe, pen­
tru daraveli. Nu mai ieşim din linte şi din fasole, măcar domnia
ta nu guşti, că ţi-e silă; nici nu ştiu cu ce te ţii, ca paserea ; ciugu­
leşti şi dai deoparte, eu, bate-mi-se gura de păcătos ce sunt, aş zice
că suferi de ceva, deşi, uite, de cînd te-ai întors trecură cîţiva ani
bunişori şi pînă acum nu te-ai dărîmat...
Chiar ? Cîţi să fie ?
Da' cine-i mai numără ? Lumea te blesteamă.
Ei, mă ble stemă !
Da', cum? Cîţi s-au ruinat de cînd cu Săptămîna aia a ne­
bunilor pe care n-ai ţinut-o ... Ai uitat că Bella Cantacuzen şi-a
amanetladisit sculele de aur numai ca să-şi cumpere carozză ? Dar
Catrina Ruset ? Unde-s paftalele ei de aur? La marani în depo­
ziton, fuiii ! S-au dus! Numai Pulcheriţa Mavro, ca mai deş­
teaptă, şi-a salvat mătăniile de diamante şi inelele, c-a avut
minte ... Fie că bine i-ai mai păcălit. .. De negustori ce să mai spun;
s-au umplut de binefaceri! Trăsuri le trebuia şi cai arăpeşti ? Au
dat ce-au avut de pe ei, numai ca să facă faţă. Comandă haine, co­
mandă rochii pentru ale lor; umblau ca neşte păuniţe muierile
şi, cînd a fost la o adică, a fugit şi Princepele în cele striinătăţi, de
n-apucasei nici cherofilima să faci! A venit alt domnitor, te
aşteaptă şi el de nu ştiu cînd să te duci să-i săruţi dreapta, dar nu
te mişti, parcă eşti zidit în casele astea ce se dărăpănează ... Incă
Perdicarul, de a dat Dumnezeu de l-au iertat şi pe el, că mult mai
bea, zicea că te muncesc Frumoasele, că prea eşti ciudat... Au ră­
mas toţi cu trăsurile în ogrăzi, cu caii de marafet şi cu livrelele
roşii ale birjarilor, nu-i cumpără nici dracu', a sărăcit lumea, cine
ştie ce zile ne mai aşteaptă şi domnia ta, puţin îţi pasă, te mun­
ceşte adiata aia care nu mai soseşte ...
1.81
•
..
[182]
"- Las' că facem şi Săptămîna nebunilor, numai să mă mai în�
tremez niţel, că nu-ş' ce am, un lihtis, nu-mi vine să fac nimic]
nu mă trage inema ...
- Cine te mai crede? Prima dată ai dat sfoară că nu te simţi
bine, că de-aia nici n-ai ieşit din curte şi că după Sfin­
tele Paşti o să te-arăţi cu caii contelui Burkhardt şi cu carozzaJ
Sta lumea în priveală şi nu-şi credea ochilor. Adică să nu-şi ţină
cuvîntul boer Hrisant Hrisoscelu, beizadea ce se află? Şi uite că
nu te-ai ţinut de cuvînt! Dar ei tot te-au crezut. Şi-a dat Dum­
nezeu de a venit şi toamna şi iar s-au pus muierile să calce ro­
chiile şi să mă. cerceteze pe mine pe unde mă vedeau: cum te
simţi şi ce ai de gînd, şi eu îi minţeam că acuş-acuş te aridici şi că
deschizi porţile, şi-i laşi să intre şi le trimiţi darurile promise, cui
promisesei, şi cînd colo ...
Hrisant era obosit de vorbăria servitorului, l-ar fi alungat, dar
iar rămînea singur şi i se făcuse urît.
- Uite, cum o trece arşiţa asta, să ştii că ieşim în petreceri}
- Cine te mai crede? S-a dus şi toamna, şi iarna acelui prim
an cînd te-ai întors şi tragi nădejde ca spînul de barbă ! Incai,
în primăvara următoare ai găsit o scuză mai ca lumea ; dăduse
Sfînta, lumea toată trasă în casă. Cioclii cu prăjinile pe la porţi,
cu ochii cît polul, ce să mai fure. La noi nu a fost chip să intre,
că-i ţineau albanezii; pe vremea aia mai aveam arvaniţi pe
ziduri...
- Cum adică pe vremea aia, ce, acum nu mai sunt?
Iusufache îl privea ca pe un înviat din morţi.
- Boer Hrisant, glumeşti, ori nu mai ai ţinere de minte ... Ai
uitat că nu i-ai plătit patru ani şi că au fugit mîncînd pămîntul,
le dădea Caliarh numai mîncare de post; duminica ce mai tăia
cîteva oretenii, cît au mai fost şi alea prin ogradă. Umblau pren
sacnacsii cu limbile scoase, vin nu mai văzuseră de cine ştie cînd,'
cît despre leii, numai cismele din picioare nu şi le vînduseră. Nici
băcanii nu ne mai dădeau pe datorie ...
Hrisant simţea că se înfurie.
- Iusufache, doar tu ai văzut ce pietre am, ţi le-am arătat. O
să le scot, şi o să ne răscumpărăm moşiile şi o să vină iar vremea
să ne roage toţi să-i primim ...
Iusufache pufnise stropşit: _
- Ce pietre! M-ai trimis cu vreo cîteva la bancherul Ro­
senthal. Acela s-a uitat cu un geam pus în ochi la ele şi mi le-a
182
:_"1F_:·",!>"t:'��·'. __ i:'a�·"'r.a" ... -- 1
............... ..!-�- - ..
[183]
dat înapoi: "Sticlă !" a zis. M-am dus şi în Pazar, la neşte bijutieri.
S-au uitat şi ăia şi au pufnit ca dracu' cînd dă de tămîie. Pe urmă
ai scos sacul cu grăunţe lucitoare, de credeam că îmi ia ochii:
cînd colo, pietrele domniei tale se cocliseră ; erau făcute din ră­
şini, aşa mi-au spus; ba, mai m-au luat şi peste picior: "Du-te
dumneata acasă şi lustruieşte-le cu un postav şi după aia mergi
la Zinca Arghiroaia care ţine tălăniţe şi kiramele şi culcă-te cu
ele şi la urmă dă-le cîte un inel din ăstea care se vînd la kilogram
la Italia, dar dispari repede pînă nu bagă de seamă acelea că le-ai
tras chiulul, că-ţi pun fustele-n cap !" Aşa mi-au zis, să nu mai
apuc ziua de mîine ...
- Răutăţi lumeşti, făcuse filosofic Hrisant, mai trăgînd din
eterurile lui pe nări. Am, puşi deoparte, lei essindari, am diaman­
ticale, tu ştii mai bine, dar alea trebuesc ţinute pentru zile grele.
Tot o să fac Săptămîna nebunilor, nu am kief de nernic. Mai bine
povesteşte-mi ce mai e pren tîrg.
Iusufache nu se înghesuia la bîrfeală, dar îi era milă de Hrisant
care-parcă mai albise pe la tîmple şi arăta ca unul lăsat în nepur­
tare de grijă, sortit să moară de moarte bolnăvicioasă.
- Ce să fie, măria ta, în mahalaua "Bate peşte", neşte argintari
s-au făcut bancheri, poartă pălărie înaltă, strigă Pitulicea ţiganca
după ei : Mă, nemîncaţilor, să vă dau un galbin de pomană, ori
v-aţi ajuns? Şi ei, s-o ucidă cu slugile, le fugăresc, alviţaruJ Ba­
calu şi-a cumpărat, dacă ai pomenit dumneata, ariston cu 6 cîn­
tece şi o brişcă cu leagăn, zice că o să-ţi dea de pomană cînd n-o
să mai ai de mîncare, că tot la troaca lui Moruzi o să ajungi ; şi
eu cînd aud astfel de vorbe spurcate, cît e el de pricopsit îl scuip şi-i
povestesc în ce benchetuiri ai stat pe-acolo pe unde ai fost şi-n
chem să vadă caii noştri care s-au sfoiegit şi ei în remize, că nu
i-ai scos decît prin curte şi au orbit aproape, sunt numai' coaste,
nu mai stau şeile pe ei, le dă slugile de milă cîte o crosnă de fîn
ca să nu se prăbuşească. Zău dacă mai pricep ceva. Ce oi mai aş­
tepta dacă mai ai diamanticalele rulea de nu le scoţi, că te prăpă­
deşti. Te-ai uitat în oglindă?
Hrisant iar se oţărîse, /
- Mai tacă-ţi gura aia spurcată că nu ştiu ce-ţi fac::: Nu-mi
plînge tu de milă, că nu mă prăpădesc, am' trecut prin multe. Ia
te uită la el...
':= Pot să fumez în faţa măriei tale ? '
183
..
[184]
--------------------------------------���-- -----
, Altă dată numai pentru întrebarea asta l-ar fi biciuit, dar acum
nu mai avea nici un fel de însemnătate dacă nu-i arăta respectul
pe care-l merita, în definitiv, cu el se ajuta, ţinea la el nu ca-la o
slugă, ci ca la un prieten.
Incuviinţase din cap şi acela îşi tăiase tutunul cu un briceag,
murmurînd de unul singur:
-- Pe urmă şi pe secretarul ăsta al dumitale de ce-l mai ţii, de
parcă te-ar avea la mînă. Nu suf Ii înaintea lui, parcă nu vă aud
eu cum vă sfădiţi noaptea? Uite-l, acuma doarme, nu face nemic.
Citeşte faglietele alea pe care le aduce de la cafineon de la Altîn­
top, pe furiş, că nu ştiu ce caută în ele, şi cînd mai vine poştaşul
cu vreo leteră ţi-o citeşte că şi de citit ţi s-a făcut lehamite, de nu
mai citeşti nimic.
-- Ei, nu mai văd bine, asta e ... Obosesc, ce rost are să-mi stric
ochii ? Spune mai bine ce mai face lumea ?
Iusufache, mai îmbunat de tutun, se scormonea în cap, să le
mai adune.
-- Păi Lolea a pus neşte haidamaci de au strîns lumînă­
rile de la casele Belvederului, de pe afară, pe cele de la
casa Maricăi Dăhmăroaia, de la Carabet şi Avramoglu, ba a tri­
mis pe unii şi pe la binaua mînă stirii Mărcuţa şi i-au prins. "Ce
faceţi, mă, nenorociţilor, cu lumînările oamenilor?" "Ce să fa­
cem ? Alte lumînări pe care le vindem", au răspuns hoţii. I-au
bătut, au mărturisit pentru cine lucrau, ia-le pielea, n-ai ce le face!
Negustorii au făcut petiţie să-i bage la Cremenalion, se judecă, e
o daraveră întreagă, s-a păcătoşit lumea de tot ... Altceva ce să-ţi
mai spun eu, boerule ? S-au mărit taxele de către Eforia poduri­
lor, că vor să pună piatră, şi asta costă. Lumea mormăie, prea
multe angarii, nu e bine nici aşa ... Pena Papugiul din mahalaua
Silivestrului şi-a măritat fata şi-a dat-o după un boer zabiţ, cu
meriton, şi zestre, numai sipet.e legate în fier şi hunteri de vînă­
toare, că acela face ce face şi merge pe la moşii să mai tragă focuri
în prepeliţe, sitari sau ce-ar mai vîna ei pe-acolo, în rest e pace,
lumea petrece cînd apucă, cu vinuri întunecate, sînge de taur ...
Arşiţa parcă se mai ostoise. Iar se auzea cîinele ăla care lăpăia
apa dintr-o copaie drept în mijlocul Bucurescilor. Pe Hrisant îl
luase un somn, picotea. Iusufache înţelese că era vremea să se
retragă, îi era şi milă de boerullui. Oare nu-şi mai dădea el seama
ce i se întîmplă? Că sărăcise şi că rîdea lumea de el ? Ce mai vor­
bea de Săptămîna nebunilor, că în curînd nu vor mai avea nici
184
�_��';��2 --.�!��;� ..
[185]
după ce bea apă, numai dacă nu cumva ţinea ascunse cu adevărat
pietrele pe care le văzuse şi el odată, dar pe care Hrisant le căuta
din cînd în cînd şi nu le găsea, pentru că uitase unde le ascunsese.
"Să nu le fi furat alde secretarul livonian, ori cine ştie ce slugă;
alde Sultana ori Rafira, sau cum îi mai spunea", că le uitase şi el
numele adevărat.
Beizadeaua aţipise şi visase scurt că se află în Pera, unde-l ur­
mărea Trimisul cu un laţ de mătase pe care voia să i-l arunce de
gît. Alerga şi gîfîia, strigînd. Iusufache îl auzise cum urlă în somn
şi-l sguduise cu milă: "Scoal', boerule, eu sunt, ai visat urît !"
Hrisant se trezise, privise buimac în jur, îi văzuse faţa prietenoasă
şi recăzuse iar într-un somn agitat. A doua oară se visă la Venezia ;
se afla în gondolă cu Herula Lucrezia, pe Canalazzo, peste ei că­
deau frunze de bergamot şi bătea vîntul grecale, simţise un frig
mare în oase, ea parcă ar fi vrut să plece şi să-I lase, şi el se ruga să
nu facă una ca asta, asudase, se smucea în aţipirea scurtă şi ilogică
şi iar se trezise şi-l alungase, parcă atunci văzîndu-l pentru prima
oară în ziua aceea: "Şi tu ce cauţi aici? De ce nu mă laşi singur ?"
Iusufache dispăruse, făcîndu-şi cruce cu limba în gură; "Nu mai
e sănătos, mai bine l-ar duce prietinii la doftorii cu ipolipsis, să-I
vadă". Dar cine să mai intre aici? Pe Vasilică Ghica îl alungase
beizadeaua cu bastonul pentru că acela se spurcase la lichioruri şi
vutcă, îl bea cîte o zi întreagă, abia îl urneau cu arnăuţii, cît mai
avuseseră aşa ceva la poartă. Alde Kiriazi, barem, nu intra nici
în curte, striga numai de afară: "Ieşi, Hrisant, să te vadă lumea,
că zice că ai murit! "Ăsta îl ura cel mai tare pentru că îşi făcuse
planurile cele mai mari cu el şi ajunsese la salamet. Spera că la
Săptămîna nebunilor o să-I îmbuneze şi o să-I stoarcă de ceva
parale, dar el, Hrisant, nemişcîndu-se din curte nu avea de unde
să-I apuce şi să-I întoarcă. Beizadeaua sta în faţa lor şi-i asculta, şi o
ţinea, una şi bună.: Numai să se facă el bine şi o să iasă în tîrg,
să meargă la Princepe pentru heretisire, după care, să te ţii petre­
ceri, şi-atunci o să le arate el ce adusese de pe unde fusese! Numai
că zilele, şi lunile, şi anii trecuseră şi nu se întîmplase nimic; care
se curăţase intrînd la cheltuieli, îl blestema şi-acum, şi-l făcea de
ocară. Unde se mai văzuse boer care să făgăduiască ceva şi să nu
se ţină de vorbă! Îi dădeau de ştire că pragul lor nu o să-I mai
calce, că 01' să-i otrăvească armăsarii, parcă bieţii cai aveau vreo
vină; ba chiar puneau la cale să-i dea, foc la case şi bietul Iusu­
Iache, care ţinea la el, nu mai avea somn, mai punea ce slugi mai
185
,.',.
ti
[186]
se tîrau prin curte să stea de veghe, mai ales după miezul nopţii;
să nu se întîmple una boacănă. Dumnezeu îi ştia cum se mai ţi­
neau în viaţă armăsarii baronului Burkhardt, cît aveau să se mai
ţină, pentru că porţiile de fîn se impuţinau, trebuia să-i mintă pe
creditori, ba de cîteva ori îşi şi amanetase ceasul lui cu brilianturi
la care ţinea ca la ochii din cap, ca să-I scoată din încurcătură. Ce
ştia beizadeaua? Nu se mişca din locul său din filegorie, cînta la
minavetă spre seară, fuma pufăind, rar şi nemaislăbind din priviri
cerul palid de la amurg, pe urmă cădea iar într-o melanholie ne­
sfîrşită. Mai venise pe furiş Neranţula Mavrodin să întrebe ce-i cu
el. "Cred că e nebun, spunea ea, îngrijorată, prietenelor după
aceea, dar şi cu o bucurie secretă, altfel ar face ceva, ar mai da
ochii cu lumea, parcă a amuţit de tot, n-ai aflat din ce i se trage ?"
Aflase Iusufache, dar nu-l vînduse. Aceea îl ispitea: "Se zice
că e la mijloc tot o femeie, de a iubit-o el pe-acolo, pe la Venezia".
"Vorbe, cucoană, cine ştie ce altceva îl roade! De dorul de muiere
te vindeci! Vine alta, de-o pildă, una ca domnia ta şi-l scoate din
ale lui, nu e lucru greu, trebue că e altceva la mijloc. A trăit mo­
latec ... " Livonianul cunoştea mai multe, dar era mut. Fusese cu
el pe-acolo, ei ştiau ce făcuseră. "Da, bani, giuvaericale mai are ?"
"Are, le-am văzut eu. Doar dumitale ştiu că ţi-a dat un inel de s-au
speriat Bucurescii." "Şi-atunci de ce nu le (Scoate, de ce nu-şi
plăteşte datoriile? Că-I vorbeşte lumea şi nu e bine." "Ştiu eu ?
O fi avînd motive să sufere, că altfel ar petrece, ar chema prietenii.
Oricum, dumneata spune-le la toţi că Săptămîna nebunilor tot o
să aibe loc, numai să se mai întremeze puţin, să aibe toţi răbdare ... �
*
Intr-o dimineaţă cînd logofetul îi ceruse să scoată ce stambulii
ori funduclii mai avea prin fundul lăzilor, ce lire italiene sau tur­
ceşti, Hrisant răspunsese că ce mai ţinuse mărunţiş, lui îi dăduse,
ba chiar şi neşte înscrisuri mîncate de dobînzi, cum aflase mai
tîrziu tot de la omul său. "Ce facem ?" întrebase Caliarh. "Pune
ceva la bătaie, ce mai avem ... " "Numai avem nemic, neşte păşuni
mărginaşe, nes-cai eleştee care nu acoperă ipotecile şi puşca engle­
zească pe care ai adus-o pentru Măria sa." "Şi-atunci ?" Logo­
fetul îndrăznise: "Atunci, zic să scodoliţi şi să scoateţi vreun dia­
mant din acelea despre care vorbeşte lumea ... " "Ei, diamanticalele
186
[187]
nu. se vînd aici, că le dai în pierdere, bijutierii nu se pricep, şi nici
nu au capitaluri ca să le acopere. Numai unora care cunosc me­
rită să le arăţi." "Totuşi o să facem ceva pentru că ni se �uce
vorba în tîrg că nu mai avem un sfanţ, au aflat pînă şi telalll d�
asta şi nu e bine." "Du-te pe la boerii magnaţi, pe la alde pet.ra�hl
Mavroghene, pe la Chiţiga, Fotachi, ei trebuie să aibe ceva lichid,
spune-le că nu mă aflu în sănătate şi că numaidecît ce mă ��n p:
picioare vin şi le dau garanţia, să mă creadă pe cuvîn�.·· ,!E1:c
cuvîntul, cînd ştie lumea că ai scăpat, nu mai face nici do� ba�':i
;,Lasă-mă atunci", făcuse aspru Hrisant şi acela pierise pr;n o �1 e
casei, pe unde şedeau domesticii, şi ei gata să spuie ca s-a v us
strălucirea boerului lor, că e falit şi că nu se ştie ce zile urmeaz�i"
Dintr-odată 'Hrisant se simţise gol, sărac, scos din aca�etun�e
lui, cum mai păţiseră şi alţii cu mare ruşine. Aveau să-i. mt!,e in
curte, să-i scoată.boarfele la Cochiivechi, să-i vîndă caii ŞI tdrasur�
aceea care era ultimul lucruepe care l-ar fi înstrăinat. On e �a1
pui rîsul-şi vorbele, unde muierile care-l urau pentru că li se taI�­
seră rochiile de vechime în dulapuri pentru că el nu fus�se �n
stare să .Ie cheme ela Săptămîna nebunilor! Nu mai era ,?C � :
glumă, logofetul avea dreptate, trebuia să facă ceva să ntl r�mma
de rîsul Bucurescilor ! Şi-atunci îşi adusese aminte că rr:a1 �vea
ascunse nişte paruri, nişte lănţug uri de aur, nişte ema1l�nt cu
camee, .. de la Venezia, unde mai pui ce adunase şi lăsase 1� 1':0
ascunzătoare, într-un zid, vîrîte într-o casetă: ceapse ctl marga­
ritarevinele cu zamfire cît oul de bibilică, zichire, mătcal� �e aur,
lefţi cu izmarande şi pajori, cum le ziceau pe aici, nasttlfl� e �ur,
cercei cu mărgăritare, dar cîte nimicuri încă, ce s-ar fi stfln�, v e�s�
d . 1 d tama ISI
tule, la o cercetare; dar pe un e mal era ocul acela e t' 'v
amintea vag. Parcă şi cămările nu mai semănau: avea el v imp sa
le ia-larînd, cînd o să-i trimeată pe toţi în treaba lor şi o sa cerce-
teze perete cu perete; nu se putea să nu-şi aducă aminte.» v v
Dar tot amîna să înceapă cercetarea, cu o frică ciudata �a nu
va găsi în cele din urmă nimic din lucrurile ascunse şi attl�C1 p.err
tru a se feri de o asemenea descoperire, lăsa să mai treac� o îl d 1
venea parcă şi greu să se scoale din pat. Pînă sus, în fileg�;lei 1 M'�=
ceau: de umere ori Iusufache, ori Caliarh, ori fiul natur>' a � la
triseişi-al contelui Goncearov. De-acolo, de sus, de unde se ve �_
tot oraşul, parcă mobilele greoaie de nuc din incăperea i11. car� za
cea nu-l mai apăsau atît. Vara dormea în mirador, nu mal co ora,
mîncarea puţină şi cele de trebuinţă; tutunul şi împuţiIlatele ete-
t 187
..
[188]
ruri, şi ele ascunse în locurile cele mai neaşteptate de spaima de a
nu da cineva peste ele, să i le fure, le avea la îndemînă, le găsea
repede, dar tocmai multele ascunzişuri ale bocalelor şi cutiilor cu
pravuri îl îndepărtau de adevăratele şi preţioasele locuri de taină
în care-şi depusese lucrurile cele mai scumpe care ar fi putut să-I
scoată acum din încurcătură. Silit de repetatele cereri ale logofe­
tului, începuse totuşi să caute prin fundul Iăzilor lui, încuiate cu
lacăte. Le luase pe rînd, cu o răbdare disperată în cele din urmă,
dar în ele nu se aflau decît haine vechi, după moda turcească ce
trecuse, mici fleacuri şi lucruri fără preţ pe care le arunca înapoi
şi închidea cu grijă grelele încuietori metalice pe care uneori, cînd
uitase în ce sipete mai umblase, le găsea deschise, şi intra în panică,
stînd ceasuri întregi şi încercînd să afle dacă el era de vină că la­
cătele erau neîncuiate sau cu adevărat cei din casă ar fi putut să
le violeze. Şi atunci devenea bănuitor, începuse să-i întrebe pe
rînd, pe cei trei, ba chiar şi pe Sultana sau Rafira, sau cum o mai
chema, dacă nu cumva ştia cine scotoceşte noaptea sau cînd lip­
sea el, de era sus, în filegorie, prin Iăzile sale? Şi ei, cu toţii, se
mirau, cum adică îi bănuiau, după ce atîţia ani îi fuseseră credin­
cioşi şi din casă nu lipsise un ac ? Cum se putea una ca asta, şi
muierea plîngea de umplea pămîntul cu lacrimi, logofetul spu­
nea să i se facă socoteala chiar atunci că nu mai sta nici măcar un
ceas, şi trebuia să-I îmbuneze şi să-i dăruiască un cadou, ceva, un
fleac, o amuletă, un ac de aur, un costum mai vechi de-al lui ; cît
despre Iusufache, el era cel mai nepăsător, îi arăta unde ţinea
cheile lacătelor, în buzunarele halatului său de malotea şi rîdea
ca de un caraghios : "Doar nu o avea careva curajul să te fure în
somn, boer Hrisant !" Şi el iar îşi frîngea mîinile de părere de rău
şi le dădea dreptate, dar asta nu-l împiedica să-I cerceteze şi pe
secretarul livonian, spuindu-i că nu-şi mai aduce aminte dacă
nu cumva se afla de faţă la întoarcerea lui la Bucuresci, cînd îşi
pusese lucrurile în ordine şi cam pe unde ar fi putut el să ascundă
o cutie de fier, bine Iăcătuită în care ţinea lucrurile cele mai de
preţ cu care se salvase din acel oraş al pierzaniei, Fiul Militrisei şi
al contelui Goncearov dădea din umere, în semn că astfel de lu­
cruri nu le putea şti tocmai el, pentru că stăpînul său nu-i arătase
niciodată încredere, dar îl sfătuia să se gîndească bine unde ar
putea fi acele preţioase scule, să o ia cu binişorul şi să scotocească
pentru că în casă erau, şi anume nu departe, pentru că el nu ieşise
nici pînă la bucătării sau la remize decît în ziua venirii, ori acolo
188
[189]
nu avea de ce să ascundă lucrurile sale cele mai preţioase. Aveau
dreptate cu toţii şi începuse să-şi strîngă lucrurile cu mare grijă,
de la aşternuturi pînă la hainele pe care le împăturea cu grijă la
culcare sau le aşeza în dulapuri cînd trebuia să se schimbe. Dar din
această pricină i se părea că obiectele din încăpere se împuţinează.
Cît zăcuse în patul fui şi se urnise mai greu, credea că e înconjurat
de prea multe scaune, prea multe perne şi obiecte nefolositoare.
Le scotea afară, cerînd Sultanei sau Rafirei, sau cum îi mai zicea,
să le ducă unde o şti, că nu are ce face cu ele, dar pe urmă îl apuca
un fel de panică: odaia i se părea prea goală, despuiată de podoa­
bele ei ; unde erau covoarele, parcă se răriseră, le număra în fie­
care seară înainte de culcare şi dimineaţa după ce-şi bea cahveaua,
singurul lucru la care nu renunţase cu nici un chip. Unde era
tabloul ce-i înfăţişa pe bunicul său, Theodosis, şi pe mătuşa Calista ?
Cine-Iluase ? Ori îl vînduseră ? Nu-l vînduseră, el, Hrisant, le ce­
ruse să-I ducă undeva, în altă odaie că nu mai putea să sufere pri­
virea interogativă a bătrînului. Il aduseseră la loc, atîrnîndu-l în
perete şi o săptămînă beizadeaua avusese impresia că totul e cît se
poate de bine, în ordine, nu lipsea nimic, slugile erau credincioase.
Numai seara, înainte de căderea întunericului, odaia parcă rede­
venea strimtă şi ceva îl constrîngea : dulapurile negre, masive, de
lemn de nuc, cu încuietorile lor de metal, cu zăvoarele lucrate cu
ciocanul de fierarii ţigani, îl asediau. Simţea! că nu i mai are
aer şi deschidea larg ferestrele; afară cădea o besnă abia ciuruită
de puţinele lumini slabe de pe podurile Bucurescilor, numai par­
fumurile florilor de salcîm, dacă era primăvară, îl mai scoteau din
frică sau vreun chiot de fată care se sbătea în braţele cine ştie cărui
hăndrăIău. Şi în ultima lumină a zilei i se părea că zidurile ne­
desluşite ale caselor din jur cresc şi-l constrîng, ca şi cînd
ar vrea să-I sufoce. Aprindea toate lămpile şi-atunci mobila
veche şi greoaie creştea, gigantic; îi venea să strige, să cheme pe
cineva, dar i se făcea frică şi numai nevoia de a pune în ordine
sfeşnicele, vechile Sinaxare şi cărţi greceşti, mucurile de lumînare
ce trebuiau aruncate afară, îl liniştea. Simetria lucrurilor din odaie,
scaunele şi pernele de piele aruncate pe covoare, anularea dezor­
dinei create tot de el, îl împăca, stingîndu-i teama. In primăvara
celui de-al doilea an, după ce se întorsese, ceruse lui Afenduli să
puie jos, cu arvaniţii lui, toţi copacii din jurul ferestrelor şi aceia,
nemirîndu-se de nimic, îi tăiase şi atunci parcă panorama oraşului
189
[190]
';
i
1,
I
.1
\'
I
văzut de mai departe îl mai Iiniştise, crescuseră distanţele şi ni­
meni nu putea să se suie în crengile bătrînei lui livezi şi să-I spio­
neze sau să tragă cu puşca ; locul putea fi citit ca în palmă. Dispă­
ruseră şi sgomotele pe care le făceau marile lor coroane de frunze
cînd izbucneau furtuni neaşteptate şi crengile uscate, rnai ales,
toamna, sgîriind geamurile şi dîndu-i un frison prin oase. In prime­
le luni uitase de Trimis, aici era greu să-I găsească, deşi cei din Ete­
rie ştiau la urma urmelor unde se putea întoarce şi tot l-ar fi dibuit,
dar pînă atunci mai era, probabil că-I căutau prin oraşele italiene;
întîi scormoniseră Venezia şi pe urmă luaseră la rînd toate tîrgu­
rile, bănuind că el căutase adăpost în cine ştie ce păcătoasă urbe;
asta-l făcea să se încuie noaptea cu nişte drugi de fier, puşi de-a
curmezişul uşilor care-i luau multă vreme, să le deschidă dimi­
neaţa, pentru a putea să primească slugile în odaie. Ii era şi
ruşine de ei, dar îi şi ameninţa cînd credea că-I privesc cu un fel de
veselie lipsită de orice respect. "Ce vă holbaţi aşa, am condus tre­
buri politiceşti mari, pe capul meu cele trei imperii au pus aur
mult, nu vă mai miraţi atît şi spuneţi-mi dacă se iveşte vreun ne­
cunoscut în ogradă, şi întăriţi paza, şi nu lăsaţi pe nimeni să-mi
calce pragul, fie ei şi prieteni, şi asta, zi şi noapte. Care mai sare
gardul, ca Vasilică Ghica şi alţii, trageţi cu puscile în ei, să se în­
veţe minte să cadă pe capul omului ca iarna pe casă ... " După care
iar pica în letargiile acelea prelungite, uita în ce zi se află, ba chiar
în ce an, ca mai încoace, dacă se aducea vorba de Săptămîna nebu­
nilor, promitea lui Iusufache sau lui Caliarh că nu o să se scurgă o
lună şi o să deschidă porţile şi o să iasă cu trăsura aia a lui, cum
nu mai văzuseră Bucurescii, la Herăstrău. Dar vremea trecea, slu­
gile nici nu mai îndrăzneau să-i mai aducă aminte de sărbătoarea
promisă, aveau nevoie de bani, logofetul abia mai făcea faţă cere­
rilor, de la Hrisant nu mai scotea decît cu greutate nişte acte vechi,
şi ele nemaivalorînd nemic ; cum avea să se convingă imediat ce
ajungea prin cancelarii, la creditorii nemiloşi ce le aruncau cît
colo, arătîndu-i alte înscrisuri mai vechi ce anulau valoarea hîrti­
ilor aduse de el. Şi sluga se bătea cu pumnii în cap şi pleca de-acolo
înjurîndu-şi birjereşte stăpînul. Dacă-l lua la rost pe beizadea,
Hrisant se făcea că nu-l ascultă, privea pe ferestre din mirador,
ori învîrtea încet, desgustat manivela minavetei care scotea din ar­
curile ei nişte melodii greceşti sfîşietoare. Şi-atunci beizadeaua se
înduioşa şi îşi aducea aminte de patrida şi Caliarh pleca cum venise,
190
[191]
:
I
• I
m
adică fără să obţină ceva de la el. Tot cotrobăind prin poduri dă....:
duse peste nişte dele, pline de hirţoage, care arătau că mai aveau
cîte ceva, nişte pămînturi de care Hrisant nu-şi mai aducea aminte,
ce puteau fi şi ele făcute bani. Le pusese în bătaie, le vînduse pe
nimic, pentru că era presat de creditori şi mai întîrziase, cu cîteva
luni bune, dezastrul ce se arăta înaintea lor. Beizadelei nici nu-i
mai pomenise de ele, deşi acela se prefăcea că se uită cu atenţie
în hîrtiile pe care era obligat să le semneze, dar nepricepînd nimic.
Vorbea mai puţin cu cei din jur, frazele i se rupeau la jumătate, pe
neaşteptate. Secretarul livonian încercase de cîteva ori să afle ce
avea de gînd stăpînul său, dar el se gîndea la o veche împrejurare
de la Venezia şi cînd îşi dădea seama unde se află, tăcea, privind
duşmănos la celălalt. Vorbele îi veneau greu pe buze, o greaţă de cu­
vînt îl silea să tacă ceasuri întregi. Ceva se rupea în Hrisant, se des­
trăma, ăsta era cuvîntul, ar fi trebuit să se îngrijească, să aducă
un doctor, pe Palamiriu, de pildă, dacă mai trăia, să-i dea ceva:
miere, balsam, ulei de sunătoare, aloes, ori zeamă de varză ; dacă
nu, aveau să sosească cioc1ii ce erau oameni bisericeşti ! Dar şi
aceste porniri se stingeau în el. Un om nou în casa lui l-ar fi tur­
burat sau obosit.
Odată Iusufache îl prinsese pe Hrisant furînd mîncare din far­
furiile ce le adusese Sultana ori Rafira pentru el. Se închinase în
ascuns şi nu mai spusese la nimeni. Era limpede că boerullor nu
mai era în minţile sale. Adică nu mai avea el ce să mănînce, şi
măcar de-ar fi mîncat! Dar ni ce atîta nu făcea: găseau slugile res­
turile pe sub paturi, ori în dulapuri ; felurile, răcindu-se, sleindu-se,
puţind, aducînd şoarecii şi gîndacii, dar nu puteau să-I certe pen­
tru că s-ar fi făcut foc, îi scotea cu înjurături din odăi, făcîndu-i
pe ei de nebuni şi de apucaţi. Ciudat lucru, şi asta o observaseră
şi alde Iusufache, şi secretarullivonian, şi Caliarh ; firea i se schim­
base cu totul într-o vreme. "Are o troahnă", spunea fiul Militrisei,
"îi trece" ; devenea brusc vesel fără vreun motiv, rîdea de ce-şi
aducea aminte şi cînd observa privirile lor curioase, ţintindu-l, că­
dea brusc într-o posomorîre adîncă, se încuia în filegorie şi nu mai
primea pe nimeni cîte două sau trei zile. Atunci îl auzeau trîntind
zăvoarele de fier şi după o înţelegere tacită, de mai demult, îi
lăsau urcioare cu apă sau vin la uşă şi tăvi cu mîncare ce rămîneau
neîncepute. Pe urmă iar devenea prietenos şi îi încerca cu întrebări
ciudate şi perfide : dacă ştiau ceva despre caseta aceea cu bijuterii
191
[194]
poftă de mîncare oare nu de aici se trăgea ? Şi poate tot o conse­
cinţă a acestei frici era faptul că mai tîrziu avea să se laude fiului
Militrisei şi al contelui Goncearov că se trage din ultimul împărat '1'"
al Bizanţului şi că atunci cînd Imperiul de la Stambul se va pră-
buşi şi creştinii vor pătrunde iar în oraşul sfînt, va deveni primul
basileu, după atîta amar de vreme ... Părîndu-i-se că vede pe faţa
aceluia un fel de neîncredere, încercase să-I convingă, strigînd la el
şi umblînd în sertarele dulapului cu acturi, în căutarea dovezilor
pe care nu reuşise să le găsească niciodată pentru că după aseme-
nea crize îl apuca iar o incertitudine. în ce loc se afla? Trăgea
atunci pe nări din eterurile învechite, pe urmă cădea într-o mu­
ţenie de cîteva zile, cînd nu mai primea pe nimeni, rămînînd ne­
mişcat în faţa ferestrelor şi privind oraşul acela prăfuit. Secreta­
rului livonian îi spusese odată, luîndu-l martor, că era de faţă cînd
era să se distrugă Venezia şi el o salvase. Acela îl privea ca pe un
nebun, neştiind ce să mai creadă. Ce fel de distrugere a Vene ziei ?
Un incendiu, o creştere a apelor? Dar nu întreba nimic.
Pe urmă iar cădea în îndoiala plină de nelinişte, întrebînd dacă
e seară sau e dimineaţă, dacă a mîncat ceva sau se spălase pe mîini,
pentru că de frica de a fi otrăvit îşi freca de cîteva ori pe zi mîinile
cu săpun, cu o îndîrjire cumplită. Cînd se mai liniştea deschidea
'"Oglinzile Domnitorilor", condica de ceremonii pe care i-o trimi-
sese în dar Nikita Akominat sau Depasta, ori Zygomalas, nice asta
nu mai ştia, şi citea cîteva ceasuri fără să înţeleagă nimic din lite-
rele ce-i deveniseră streine ; o făcea ca să-I găsească secretarullivo­
nian aşa şi pentru a putea să-i spună că se pregătea pentru cere­
moniile viitoare ale Bizantionului, cînd se va aşeza el în tronul
acela de aur şi va conduce lumea creştină, scăpată de mahome- J
tanti. Atunci căpăta o privire de vizionar, se încrunta şi vocea ,
urca pînă la o demenţă solemnă, şi fiul Militrisei îşi făcea iute de I
treabă în alte încăperi, şi el rămînea singur, deodată, simţind pe, I
neaşteptate mirosul puturosului de oraş care-şi trimetea izurile �
prin ferestrele deschise: un amestec de pulbere, umezită, de cereale
vechi ce se descompuneau, totul amintind ceva greţos ce adu-
cea cu susanul încins de soare în coşurile simigiilor de la Curtea
Arsă; ceva de pepene borşit şi scurs pe pavelaţiile unsuroase, un
194
I
"
[195]
••
aer rînced în care se prăjiseră, în cazane, gogoşi şi plăcinte, ori se­
minţe, un fel de prav de zahăr, de rahat locum pe care se aşezau
muştele în amiezele albe, goale, fără suflet ale Bucurescilor ...
Tu suferi de boala prinţilor, de melanholie, îi spusese odată
Hrisant, Herulei Lucrezia Vimercatti, privind la peştii dragon din
acvariul dăruit de ea, două animale vorace ce se pîndeau, gata
să se sfîşie şi pe care le ura din toată inima încă de cînd le văzuse
prima oară.
- De ce crezi asta? întrebase la rîndul său femeia, cu o curio­
zitate leneşe.
- Pentru că totul te nemulţumeşte.
Poate că avea dreptate. Să te scoli de dimineaţă, să mănînci, să
leneveşti, să te duci să joci cărţi sau să facllistonul, iar să mănînci
şi pe urmă să leneveşti din nou în aşternuturi pînă spre seară, cînd
trebuia să te hotărăşti în ce casă să mergi şi cu cine să te întîlneşti ;
dacă era cazul să întîrzii la teatrul Grimani pînă la sfîrşitul acelor
tragedii francese, nesărate sau să pleci la mijlocul unui act, după
ce priveai complice la prietenii din alte loji care şi ei înţelegeau că
e vremea să se adune undeva, sub vreun acoperiş. Dar toate aceste
se repetau şi deveneau plicticoase. In loc de răspuns, îi astupase
gura cu palmele: "Eşti un barbar. Tu nu înţelegi viaţa celor de
aici. Va trebui să te convingi de cîtă libertate m-am bucurat şi mă
mai bucur 1" "Atunci de ce ţi-e frică de soţul tău ?" "Pentru că el
nu suportă să fie înşelat." Altă dată îi spusese că "o împrumută",
adică o lasă cu alţi bărbaţi numai pentru a-şi atinge scopurile.
Care era adevărul şi dacă toate acestea erau adevărurile, de ce i
le spunea cînd ştia bine cît o iubeşte 7 "Nu pot să-ţi dau nici o
explicaţie", spunea ea cu un aer absent. Era poate numai o strate­
gie de femeie, voia să-i lase impresia că nu-i poate aparţine în
întregime niciodată, că putea fi a oricui dacă ar fi avut vreun ca­
priciu, fără ca el să o poată împiedica. Aparţinea mai întîi bărba­
tului său, individului grosier care se purta cu ea brutal, care o
sechestra săptămîni întregi în casă şi cînd scăpa, Herula avea aerul
rătăcit al celor ţinuţi multă vreme la întuneric şi jura că nu se mai
întoarce la el, dar după cîteva ceasuri se ridica speriată şi aler­
ga înapoi, în mormîntul de marmoră al casei lui Vimercatti,
în care, de cele mai multe ori, Attillio nici nu se întorsese, pentru
195
[3*
[196]
,1
i
!I
'1
I
l'
I
ţ
\
că la asemenea despărţiri el pleca la vînătoare sau se înfunda în
cine ştie ce speluncă cu jocuri. Era modul său de a o pedepsi. Herula
îi aminti se şi de brutalităţile lui şi, curios lucru, faptul nu-l mirase,
prea îi semăna lui Vimercatti ca să n-o creadă. Ii arăta trupul
plin de vînătăi, carnea ruptă în unele locuri şi tocmai umilinţa fe­
meii pe care o iubea îl făcea să o dorească mai mult şi să caute s-o
ocrotească. "De ce nu-l laşi 7" o întreba contrariat de răbdarea ei.
"Pentru că nu ştii ce greu se divorţează la Venezia. Nu ai auzit
de biserică, de gura lumii, de răsbunările soţilor 7 Ar trebui să mă
ascund în fundul pămîntului, dar el tot m-ar găsi cu sic arii lui.
A mai avut o nevastă pe care a ucis-o. Şi nu i-au făcut nimic ; aici
numai femeia e vinovată ... " Pe chip se ivise o rătăcire tulbure, dar
un instinct îi spunea că Herula îl minte de fiecare dată, că dincolo
de aceste grozăvii se ascundeau altele, şi mai şi, o complicitate
între cei doi. Unele lucruri auzite de la Christo îl făceau şi mai
bănuitor, dar ea rezista oricăror capcane; răspunsurile la unele
întrebări erau destul de ciudate, dar dacă insista, ea nu-i mai răs­
pundea, cădea într-o muţenie nesfîrşită şi atunci Hrisant nu mai
încercase niciodată să treacă peste rezerva din care nu reu­
şea s-o scoată. Il lăsase să înţeleagă limpede că există un prag
peste care nu va fi în stare să sară. Atunci părea duşmănoasă, il
ura cîte o zi întreagă, şi trebuia s-o îmbuneze şi alerga la bijutieri
şi iar trebuia să care gondolierii trandafiri galbeni de Isfahan, ţi­
nuţi pe gheaţă şi aduşi pe ape cîteva zile, şi roze de Siria, iute
ofilite, ce trebuiau stropite de cîteva ori pe zi de servitorii ce se
înmulţiseră în palatul Caragua. Giovanni Basadonna nu mai pri­
didea cu comenzile şi alergăturile în oraş. Trebuiau organizate par­
tide noi; Hrisant lăsa atunci la mesele în jurul cărora se aşezau
sume mari, şi lui Christo, şi lui Vimercatti şi totul se schimba;
Herula devenea prietenoasă, păstra numai o tristeţe bolnăvicioasă
în tot ce făcea, avea presentimente, spunea că visele n-o înşală:
o să moară curînd, tocmai îi ghicise o ţigancă care locuia într-o
speluncă de pe Latto della Rabbia. Il ruga să se poarte frumos cu
ea pentru că viaţa sa era scurtă - o ştia de la prima cuminecătură,
cînd preotul o privise cu o milă nesfîrşită şi-i spusese mamei sale
că e prea gracilă şi expusă tuturor răutăţilor lumii şi ar trebui să
se îngrijească, mai ales de suflet, să n-o lase din mîna ei şi s-o
ducă cît mai des la biserică pentru a o întări cu rugăciuni. Da, avea
dreptate, suferea de melanholie, boala prinţilor, cum spusese el
atît de frumos, dar de ce nu-i povestea ce-i ascundea pentru că îl
196
-
_ ii:! _
[197]
•
simţea, era un om secret, nu se înşela, nu-i aşa'] Nu se înşela, dar
nu putea să-i facă mărturisiri pentru că în viaţa lui erau amestecati
foarte mulţi alţii şi i-ar fi pus în primejdie. Ea nu ajungea niciodată
la întrebarea de care se ferea Hrisant cel mai mult: de unde avea
banii pe care-i cheltuia? Era cu adevărat un prinţ răsăritean, cum
văzuse cîţiva pe aici, ruinîndu-se şi pe urmă punîndu-şi capăt
vieţii pentru că risipiseră totul, nebuneşte? Herula părea cînd cal­
culată, atentă la darurile pe care le primea, cînd dezinteresată, ui­
tînd inelele dăruite pe scundele tabernacole din jurul patului,
după care îşi amintea că avusese un colier pe care un alt bărbat i-l
dăruise cu un prilej, şi-l întreba dacă nu-l lăsase pe aici. Asta îl
mîhnea. Darurile lui aruncate pe cine ştie unde şi cele ale
altora, uitate prin colţurile nesfîrşitelor odăi ce se ruinau parcă
secret, deşi abia fuseseră restaurate de zidarii lui Alfano Stradiotte.
Şi tot farmecul iubirii lor căpăta o inconsistenţă nedorită.
Nimic nu era sigur la această femeie, ea surîdea cîteodată
unor amintiri; un gest al său o trimetea în trecut, evocîndu-i un
alt bărbat cu care făcuse dragoste cine ştie în ce oraş şi în ce loc.
Ba mai avea şi voluptatea de a povesti prin ce case trecuse şi prin
cîte paturi; vorbea de locuri suspecte, murdare, pline de lume care
o privea ca pe o putană şi ea se simţea astfel, o putană, dar asta
îi dădea o ciudată veselie, putea el să înţeleagă aşa ceva? Nu putea,
dar îi venea s-o ucidă şi chiar îl lăuda pe Vimercatti că o chinuie,
dar el nu reuşea să se înfurie şi ea îl sfida: "Haide, lo­
veşte-mă !" îl conjura şi el fugea atunci, o lăsa singură şi nu o
mai găsea şi nu ştia zile întregi de unde s-o ia pentru că acasă
servitorii lui nu erau primiţi de servitorii ei, care minţeau cu ne­
ruşinare, spunînd că doamna era plecată la Ascoli, la nişte rude
cu soţul, şi ei se întorceau şi spuneau ceea ce auziseră şi o furie
fără margini îl făcea să alerge după Christo pe care abia îl găsea
şi să-i ceară sfaturi: De unde s-o ia ? "Intîi trimite-i ceva, spu­
nea el, asta mişcă totdeauna inima femeilor." Şi iar alerga pe la
bijutieri să găsească un lucru nemaipomenit şi împăcările dintre
ei erau teribile; Herula uita de toate primejdiile pe care le in­
voca şi nu se întorcea acasă nici nopţile. "Mă va omorî, mă va
omorî! spunea cu o adevărată voluptate. Şi ce bine va fi să mor
pentru tine! Abia aştept, trebue să mă duci la San Michele cu
gondola, să pui o mulţime de flori peste cosciugul meu de argint.
Nu-i aşa că o să fie un cosciug de argint? Şi flori, foarte multe
197
[198]
1,
I \
flori, şi mai ales să nu plîngi, să priveşti numai cum mă aşează
în cavoul familiei mele. Trebue să te duc să vezi acest cavou",
spunea cu aceeaşi tristeţe jucată. Şi-l dusese. Era o dimi­
neaţă de septemvrie, cînd Venezia îşi luase aerul ei tragic de
toamnă, palatele devenind spectrale, dimineaţa, şi la amurg
de o culoare pală, moartă, roşcată sau galbenă, şi apele
neclintite. Gondola în care se aflau se mişca uşor pe canale şi
ciprii negri în ora dintre dimineaţă şi amiază aveau o gravitate mă­
reaţă ; locul, insula toată mirosea funerar, a tămîie şi a smirnă, un
fum înecăcios de lumînări plutea peste ierburi; ziua morţilor, şi
preoţii slujeau cu glas tare, capetele plecate ale rudelor celor po­
meniţi asudau în soarele scurs al zilei de toamnă. Herula avea în
priviri ceva fanatic, o lucire ca a doritorilor de moarte, există
astfel de indivizi care poartă în priviri dorinţa morţii, cu o fericire
ce nu poate fi ascunsă, un fel de forţă irezistibilă de a-şi apropia
moartea. Lumea era amară în acel ceas, unsprezece, cînd băteau
clopotele, de undeva din campanilele Veneziei, şi ele aducînd
aminte de moarte, de trecerea spre o altă lume. Mii de lumînări
albe şi galbene ardeau pe morminte proaspete. Exista în tot acest
spectacol o beatitudine căreia Hrisant nu-i scăpase şi pro­
babil că ea, Herula, asta dorea, să-I familiarizeze cu eva­
nescenţa existenţei. Privea mormintele roase de apele la­
gunei cu îndărătnicie şi-i arătase un mausoleu ruinat din
margine, pe care vremea aproape îl înjumătăţise. "Aici voi fi
îngropată, spunea şi într-o noapte cosciugul meu de argint va fi
luat de curenţi şi îngropat in mîl". El nu avea abulia tragică a
Herulei ce i se întipărea pe chip şi-i strecura în suflet
o spaimă "fără nume, şi atunci trebuia să înţeleagă de ce
voia să smulgă vieţii tot ceea ce aceasta putea să-i dea. De
aici desfrînarea agreabilă pe care în unele clipe ea o nega, con­
trazicîndu-se ! "Dar tu nu înţelegi că te mint, că nu mă gîndesc
decît la tine, ce, eşti nebun, prost sau ce mai eşti ?" Cînd s-o
crezi? In asemenea clipe de dăruire iresponsabilă cînd se umilea,
cînd cersea să fie mîngîiată sau în clipele acelea de refuz cînd în­
ţepenea Iîngă el şi nu scotea ceasuri întregi vreun cuvînt,. privind
numai prin perdelele ce începeau şi ele să miroasă a vechi pentru
că tot acest palat emana din el igrasie, era un loc arheologic în care
părea imposibil să eviţi ceea ce evoca el însuşi: trecutele chipuri
ale altor femei ce se iubiseră poate în acelaşi loc, între aceleaşi
198
•
[199]
•
ziduri, în faţa aceluiaşi foc; din septemvrie Basadonna făcea fo­
curile În toate încăperile pentru că Herula era friguroasă şi atunci
cînd zilele erau călduroase totul devenea insuportabil aici, în în­
căperile înalte, prea încinse, ca iarna, şi ferestrele nu se deschideau
niciodată, erau înţepenite şi nimeni nu reuşea să le desfacă pentru
a lăsa să intre din afară aerul trist al toamnei vene­
ziene, cînd cerul era de un albastru degradat, aproape albicios şi
numai exploziile porumbeilor din văzduh, zborul lor înalt mai tur­
bura tăcerile lungi, insuportabile ale acestei femei în stare să ră­
mînă mută atîta vreme, Hrisant simţea că înnebuneşte atunci şi
lupta peştilor dragon din acvariul întunecat îi vorbea de sfîşierea
lor nemărturisită, peştii le semănau, voiau să se distrugă reciproc
şi nu reuşeau, lui îi treceau atunci prin cap cele mai nesăbuite bă­
nuieli şi răsbunări ; cine ştie cu cine fusese cu o zi înainte şi unde,
cine ştie ce vorbe îi spusese necunoscutului cu care se iubise şi acum
se gîndea la ziua trecută, la îmbrăţişările pe care voia să nu le uite
şi gelozia îl rodea, ar fi vrut ca ea să fie bolnavă, să fie silită să
stea lîngă el, să o îngrijească, să aducă pe cei mai buni medici din
Venezia la căpătîiul său, numai aşa Herula i-ar fi aparţinut cu
adevărat; numai aşa nu ar mai fi putut să facă aluziile despre lu­
cruri vagi, care-l scoteau din sărite evocînd ceasuri la care probabil
visa cu chipul încremenit, cu o delectare morbidă şi atunci iar evoca
insula San Michele, cu mormintele ei proaspete în care ar fi vrut
să se afle, în cavoul rece de marmoră al familiei pe care i-l arătase.
Era monumental, aducea cu tot ce construise Vimercatti în viaţa
lui: coloane puternice, nişte plăci de marmură enorme, de parcă
sub ele ar fi trebuit să fie înhumaţi uriaşi, dar se mira văzînd că
era pe jumătate distrus, cărat de ape şi ros de sarea mării. Şi odată
plecaţi de acolo, ceva se insinua pe chipul ei, un fel de pecete fu­
nerară, un sentiment agonie pe care nimic nu-l mai putea
clinti: Herula părea o fiinţă destinată morţii, el trebuia să
ştie asta în tot timpul şi să n-o turbure. Nici trandafirii cît nişte
capete de copil cu mirosul lor dulceag nu o scoteau din răceala ce
o cuprindea, parcă îngheţa, obrazul devenea translucid, toată fi­
inţa ei emana o depărtare fără 'speranţă. O ura în acele clipe şi îi
treceau prin gînd idei ucigaşe. Poate ar fi fost mai bine să ter­
mine, să se mîntuie de neînţeleasa iubire. O absenţă morocă­
noasă se stabilea între ei, nimic nu-i mai unea, o înstrăi­
nare fără posibilitatea de a fi distrusă creştea irevocabil
199
[200]
t i.1 I
în amîndoi, trebuiau foarte multe zile după aceea pentru a ajunge
la căldura, la nebunia din alte dimineţi cînd ea sosea pe neaşteptate,
încărcată de flori şi de flacoane mici cu eteruri cu care-l îmbia,
amestecîndu-le într-un vin auriu pe care declara că ea însăşi îl pre­
parase, ceva spumos ca şampania, cu un gust aducînd cu Setuva sec,
cu gust amărui, de rodie necoaptă ; îmbătîndu-1 repede şi dîndu-i
o senzaţie de plutire, de împăcare şi atunci îmbrăţişările lor aveau
un elan ce nu putea fi măsurat, dragostea lor, ceva pustiitor, dis­
perat, fără speranţă. Atunci i se părea că pe scări aude paşii lui
Vimercatti şi că el era gata să pătrundă în încăperea plină de perne,
de umbre, şi ele aurii, la amiază, în septemvrie şi că-i va ucide aşa
cum erau, goi, în uriaşul pat comun. Pe urmă totul scădea, o re­
găsire stupidă, o cădere amară lua locul pasiunii. Herula plîngea
fără să ştie de ce, obrazul i se chircea, parcă îmbătrînea ; remuş­
cări sălbatice o cuprindeau, se întreba de ce se află acolo şi-l privea
ca pe un strein şi o depărtare glacială se construia în ei, un îngheţ
lua loc acelei călduri înfricoşetoare care-i unise. Se depărtau unul
de celălalt, înstreinaţi, reci şi înduşmăniţi parcă pentru totdeauna.
Singurătatea de după dragoste, acea distanţă ce putea să ucidă iu­
birea, îi chinuia alte cîteva zile ; ea fugea, lipsind cîte o săptămînă.
La început, un fel de uşurare îl fericea pe Hrisant ; atunci bătea
cluburile aristocratice, lăsa să curgă ducaţii pe mesele de joc, mai
şi cîştiga pentru că nu era chiar un ageamiu şi nu voia să aibe aerul
unuia care cumpără toată societatea şi pe urmă iar era apucat de
melanholia sfîşietoare pe care parcă Herula i-o transmitea. Christo
îi aducea cîte o actriţă tînără, proaspătă, cu ceva lilial în privire, şi
îl îndemna să se culce cu ea. "Sunt discret, suntem bărbaţi. E mai
bine aşa ; îţi va trece, nu vezi că Herula te devoră, cui pe cui se
scoate". Dar primele îndemnuri se topeau după cîteva clipe. Fata
surîdea prosteşte, spunea ceva necuvenit cu glasul baritonal al
actriţelor ce făceau zilnic exerciţii de impostaţie şi nuanţa vocii ei
îl supăra, avea în ea ceva vulgar şi o îndepărta cu o mică atenţie, un
inel sau o brăţară ieftină trimisă a doua zi prin Basa­
donna, care se mira de atîta gentileţă faţă de asemenea fiinţe. Şi
din nou absenţa Herulei îl făcea să sufere; se întreba unde putea să
stea ascunsă sau ce voiajuri făcea şi cu cine, îl întreba pe vărul ei
dacă are idee pe unde se află. Christo dădea din umeri: "Cine
ştie? Parcă spune cuiva, nici bărbatu-său nu ştie, te bănuie pe
tine, dar cel puţin tu eşti acum înscris pe lista lui, lumea te crede
cicisbeu, nu pari periculos, deşi eşti frumos. Am avut şi eu grijă să
200
-
j
I
��_�t;;�'-"iiJI'[ "_·.Ct���. ""_ ... !11111
[201]
II
le spun la toţi că te culci cu mine şi cu alţi bărbaţi, asta nu scanda­
lizează pe nimeni aici, nu-ţi face grijă. în felul acesta totul este
cum nu se poate mai bine." Şi Hrisant primea totul, aşteptînd-o
resemnat, mereu cuprins de panică, după trecerea mai multor zile,
că nu o va mai vedea niciodată. Aşa cum apăruse în viaţa lui, aşa
putea să dispară, fără nici un fel de explicaţie, fără păreri de rău.
Herula îl certase de cîteva ori: "De ce eşti atît de apucat, nu ştii că
în dragoste, cineva trebuie să piardă, şi nu voi fi eu aceea care va
pierde, şi atunci de ce nu faci ceva ca să te aperi, să nu te aud că
nu ţi-am spus-o ... " Dar astea erau răutăţi, credea el, numai jocuri
pentru a-l face să creadă cît e de nesigură şi pe urmă iar plîngea pe
umerii lui şi-i spunea cît de bine fusese cu el şi că nu-l va părăsi
niciodată pentru că e tînăr, şi puternic, şi frumos, şi are un fel de
a poseda femeile, sălbatic, cu disperare, ca unul care a mai murit
odată şi ştie ce-i aia viaţă şi cum trebuie trăită ... Hrisant se întreba
atunci dacă el o iubeşte mai mult pe ea sau totul era numai o
închipuire, dacă nu întî1nise de fapt o mare mincinoasă, şi atunci
căuta s-o scuze: avea toate motivele să fie aşa, o păcăliseră toţi,
trăise greu, fusese săracă; de aceea nici nu-i trecea prin cap S;l
se despartă de bărbatul său, pentru că, aşa cum era, simţea lîngă
el un fel de siguranţă pe care alţii nu reuşiseră să i-o in­
sufle. Vimercatti o tolera, cîteodată o trata ca pe o soră; sigur că
părea violent şi nedrept, că o punea să se prostitueze, dar era o
practică veche a bărbaţilor de aici şi tocmai din această scîrboasă
existenţă emana siguranţa viitorului ei, cu el nu putea pierde ...
"Dar bine, atunci, el, Hrisant ce însemna ?" Herula Lucrezia se
gîndea cîtva timp şi spunea cu inocenta criminalilor. "Ştiu eu,
altceva, un lucru nou, necunoscut. Nu am aflat nimic despre tim',
nici nu vreau să aflu ... " "Nu-i adevărat, mă spionezi, vrei să ştii
de unde vin şi ce am făcut, am să-ţi spun totul odată şi o să te
sperii..." Ea rîdea nepăsătoare: "La ce ţi-ar folosi? Dacă ai afla ce
lucruri mi s-au povestit! Nimic nu mă mai poate îngrozi pe mine ... "
Şi cu asta îl descuraja; îl umilea; de cele mai multe ori, nici nu pă­
rea dispusă să cunoască ceva despre el, îl privea ca pe un strein, de
parcă l-ar fi întrebat: "Dar tu cine mai eşti ? Parcă acum te-am
văzut prima oară. Oare cu tine m-am culcat sau abia acum ne cu­
noaştem ?" Asta îl scotea din sărite. 1 se părea îngrozitor să-şi dea
seama ce puţin însemna pentru o fiinţă ca ea. Şi atunci de ce come­
dia cu ducerea la San Michele ca să-i arate locul unde voia să fie
201
--�_ ....... ------------------------------------------
[202]
-:.
\
'1
îngropată, de ce poveştile cu gelozia lui Vimercatti ? Toate acestea
te puteau duce la nebunie. Uneori Herula trăgea obloanele şi aprin­
dea numai lumînări în jurul patului. Atunci îi plăcea să se privească
în oglinzi. Buzele palide îi împrumutau chipului ceva tragic, o dis­
perare cu care se şi lăuda: "Nu-i aşa că acum sunt şi mai frumoasă
şi că mă iubeşti mult de tot, că vrei să mori cu mine? Aş dori să
ne înecăm, ai curaj ? Mergem spre Murano, ştiu eu un loc care-mi
place, răsturnăm gondola şi nu ne mai întoarcem; sunt nişte nă­
moluri din care nu mai scapă nimeni, acolo merg sinucigaşii cînd
vor să termine cu viaţa. Putem s-o facem şi într-o dimineaţă, de­
vreme de tot, vrei ?" Bătea din palme, se bucura ca de o fericire
ce le-ar fi aparţinut numai lor. "Voia ?" Sigur că voia, dar acea
dimineaţă, sau seară, sau noapte, nu sosea niciodată, pentru că
totdeauna după astfel de invitaţii pofta ei de viaţă parcă creştea,
atunci organiza cele mai nebuneşti petreceri cu Vimercatti, atunci
îl chemau la Tivoli, unde Alfano Stradiotte îi cumpărase şi lui o vilă
de ţară şi încingeau nişte chefuri de cîteva zile. Gelozia lui lua
forme ingrozitoare în acele ocazii; Herula se purta ca o hetairă
cu toţi, devenea provocatoare, şi ghicea că totul era făcut numai
pentru el, tinerii amici ai lui Christo erau luaţi de braţ şi Herula
dispărea cu ei în locuri ascunse, ivindu-se după o vreme cu un aer
triumfător, sfidîndu-l. De cîteva ori Hrisant părăsise serbările lor,
jurindu-se că nu dorea s-o mai vadă; se culcase chiar cu cîteva din
femeile atît de slobode ale societăţii lor, ba chiar şi cu o prietenă
de-a Herulei, care, cu siguranţă, avea să se laude că trecuse şi prin
patul ei, dar toate astea îl costa seră pentru că fusese greu s-o re­
împace; fugise de el un timp, îi trimisese vorbă prin Christo că se
îndrăgostise de un actor de la Grimani cu care se simţea foarte
fericită, ba şi apăruse cu el la o reuniune; un friulan frumos, cu
nişte ochi arzători, cu ceva devorator pe chip, vag aristocrat, vag
numismat, cu proprietăţi la Malamecco, trăind din expediente fără
s-o arate, după care toate prietenele Herulei alergau, şi atunci îi
dorise moartea, se dusese la biserică, el, care nu era credincios, şi
se rugase să se îmbolnăvească, nu actorul, ci Herula, să ajungă pe
moarte pentru a putea să o salveze, recîştigînd-o în felul acesta, dar
lucrul nu se întîmplase şi zilele treceau îngrozitor de greu, aflase
de la Christo că de Vendemmia, Herula plecase cu Vimercatti şi cu
acest Gentille Labra - la I'uccellagione - vînătoarea cu şoimi,
la el, la ţară. Nu-l mai ajutau nici eterurile, nici vinurile cu care
încerca să se ameţească, nici jocurile de cărţi la care cîştiga, spre
202
ZSQ
[203]
T
hazul prietenilor care spuneau că atunci cînd cîştigi la tarocchi,
pierzi în dragoste. Rătăcea prin Venezia care i se părea pustie,
năzărindu-i-se că o zăreşte într-o gondolă, urmărind zadarnic pe
nişte îndrăgostiţi necunoscuţi, fericit totuşi că nu fusese ea cu alt­
cineva. Zilele treceau greu, goale, începea să-şi închipuie ce face
Herula în acele ceasuri ce nu-i mai aparţineau, cum se culcă cu
frumosul actor sau cu soţul său şi se jura că nu se va mai atinge
de ea niciodată. Christo îl compătimea, avea totuşi o afecţiune
pentru el, poate era o veche ură de refuzat sau plătea trădarea
Herulei în ce-l privea, pînă şi amănuntele astea îl scoteau din să­
rite, dar de ascultat îl asculta.
- Ar trebui să-i dai o lecţie, îi spusese acela într-o dimineaţă
pe cînd îşi beau cahveaua lîngă Teatrul Grimani (cînd îl revăzuse pe
Barbaro Vimercatti, fratele lui Attillio, care, curios lucru, îl salu­
tase ca .pe un vechi amic, deşi nimeni nu le făcuse cunoştinţă. "De
ce mă salută ăsta ?" îl întrebase pe vărul Herulei şi el îi răspunsese
brutal, cum îi era obiceiul: "Iţi ia măsura la cosciug 1" "Ce vrei să
spui ?" "Că în curînd o să ai nevoe de el... CI)
- Cum adică ?
- Simplu. Să te încurci cu altă femeie, s-o aduci la tine şi să o
ţii cîteva săptămîni. Herula va afla şi atunci intră în joc riscul:
cît le cunosc, de obicei vin ca nişte mieluşele la cel trădat, de frică
să nu-l piardă, dar în ce-o priveşte pe ea, aici nu am nici un fel de
siguranţă. S-ar putea să fie exact pe dos să nu o mai vezi niciodată.
Eşti în stare să rişti ?
- Da, spusese imprudent şi cu o oarecare mîndrie.
- Să vedem. Dacă vrei îţi fac cunoştinţă cu o femeie din buna
societate, se numeşte Daria Fini, face parte dintr-o familie foarte
bogată şi acum nu are pe nimeni, abia l-a lăsat pe unul dintre cei
mai frumoşi bărbaţi din Venezia cu care a trăit cîţiva ani, e un
moment propice. Cred că asta ar scoate-o din sărite pe Herula.
Incerci ?
- Incerc ...
Christo îi ajutase să se întîlnească. Era una dintre acele frumu­
seţi venete care făceau victime sigure ori de cîte ori întîlneau un
strein pentru că păreau disponibile oricînd, fără a avea aerul că
sunt femei uşoare. Blondă, cu un păr ca paiul, nu arăta cei 30 de
ani pe care-i avea, dar nici aerul copilăros al altora pe care Hri-,
sant nu-l suferea, şi asta ghicise Christo cînd o alesese. Carnală,
violentă, bine crescută, ascunzîndu-şi apetenţa pentru viaţă prin-
203
[206]
1
I
·r
cît mai era soţia lui. De altfel, căsătoria lor nu mai putea să du­
reze, totul era pierdut, să ştie bine, dar timpul era necruţător şi
venise la el în numele unei iubiri ce se pare că se stinsese în ce-l
privea şi nu-l ruga, voia numai să ştie ce putea să facă fără să
iasă umilită din urîta afacere, pentru că, dacă s-ar întîmpla aşa,
ea şi-ar lua viaţa. Nu era vorba de bani, era în joc onoarea unei
familii cunoscute. După ce va fi ieşit din îngrozitoarea situaţie îl
va lăsa pe Attillio şi cînd totul va fi uitat, va fi liberă pentru cine
o va iubi atunci, pentru că el, iată, se dovedise, la rîndul său, in­
fidel şi se încurcase cu o femeie ca Daria Fini, toată Venecia
vorbise, nu se putea ca să nu afle şi ea ...
Şi, un plîns sfîşietor îi curmase vorbele precipitate; era dispe­
rată, voia să moară, nu ar fi plecat din palatul Caragua fără pro­
misiunea lui că va face totul pentru a-l salva pe nenorocitul de
bărbat cu care trăise atîţia ani! Atîta dorea, după aceea putea să
i se întîmple orice: el s-o dispreţuiască ca pe o femeie de stradă,
să o sfideze în public, era vorba numai de salvarea onoarei unei
vechi familii, repetase cu o insistenţă dureroasă.
Atunci îşi dăduse seama .Hrisant cît de slab era. Primise fără
să clipească să-i ofere suma, fără nici o pretenţie. In ceea ce pri­
veşte relaţiile dintre ei, Herula nu avea nici o obligaţie. Putea
să se întoarcă la actorul acela al ei şi să trăiască cu el. Dacă voia
să ştie, pe Daria Fini nu o mai vedea, nu mai aveau nimic comun;
poate că vor rămîne prieteni, dar asta nu ştia nimeni dacă se va
întîmpla; de obicei, în asemenea cazuri, nu mai există întoarcere,
era o chestiune care nu-l privea decît pe el.
- Totuşi nu pot pleca aşa, spusese Herula privind încăperile
din care parcă avea să dispară pentru totdeauna .
. - Ce vrei să spui ?
- Nu primesc decît .. :
- Decît ce?
Il privise cu aerul ei disperat, rece, îndepărtat. Nu înţelegea?
Ce era ea, o putană de doi bani căreia îi oferi o sumă de bani şi o
dai afară pe uşă? Nu, astfel nu se puteau încheia legăturile dintre
ei, dar nici ce trebuia să spună nu ghicea Hrisant.
- Probabil că o să rămîn la tine. Banii îi voi trimite cu cineva:
'. Se va şti de unde i-a luat Attillio şi eu în cazul acesta nu.mai pot
sta cu el nici măcar un ceas ...
Era ceva nebunesc în ceea ce spunea. Adică se vindea cu ade­
vărat pentru soţul ei, asta era un ţel de a spune că nu o interesa
206
..
. b'.
..
[207]
Ţ
•
atît onoarea soţului, cît onoarea ei, dar cum? Rămînea aici, nu­
mai pentru că se îndatorase la el ca să-I salveze pe Attillio, ce fel
de om era atunci el, Hrisant, şi ce avea să spună lumea ? Că o
cumpărase, pur şi simplu ...
1 -o mărturisise deschis.
- Da, chiar aşa, e mult mai logic şi mai onorabil pentru toată
lumea ...
- Dar divorţul despre care spuneai că e atît de greu de acor­
dat de către biserică? Toate acestea cum vor fi evitate?
� Nu-mi pasă de nimic. Attillio se va opune la divorţ, sunt
sigură, dar nu mai are nici o importanţă pentru mine. Vreau să
stau cu tine de-acum, nu mă va mai vedea, înţelegi ? Trebuie pe­
depsit pentru cele ce a făcut, probabil că ştii că mai m-a pus de
cîteva ori în situaţia asta, dar nu mai pot să-I rabd. Ii voi da o
lecţie ...
Hrisant simţea că cel umilit, între ei trei, era el acum.
- Asta nu pot să primesc eu, spusese.
Herula se roşise.
- Cum adică nu poţi să primeşti, dar ca să ştie toată Venecia
că trăieşti cu mine ai primit? Asta nu crezi că putea avea conse­
cinţe ? De unde vii tu ? Din ce locuri unde femeile nu înseamnă
nimic! înainte de toate, şi tu şi Attillio, trebue să salvaţi repu­
taţia mea ...
;�Ce se mai putea salva în asemenea împrejurări din reputaţia
unei astfel de femei ?" se întrebase Hrisant, uluit de întorsătura
lucrurilor. Şi mai ales ce mai putea să-i spună ea în asemenea
împrejurări? Un gust amar însoţea despărţirea lor ce nu mai avea
nici un fel de sens, nici împăcarea, însă cum să-şi dea seama că
atunci greşise, pentru că nu o rupsese cu ea ; pe urmă totul fusese
atît de firesc ....
Trecuseră cîteva săptămîni. Ea plecase la Vimercatti a doua
zi, acesta îl poftise la el acasă cu mai mulţi prieteni la o cină, ca
şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, ceilalţi nu aveau aerul că afla­
seră ceva; dealtfel, la Venezia 'Se ştia ce trebuia ştiut, nu ce ar.
fi vrut toţi să ştie. Datoria fusese onorată, viaţa lor în trei de­
curgea ca mai înainte, cu aceleaşi reuniuni, cu lume, cu jocuri;
cu spectacole la Grimani şi plecări neaşteptate la Tivoli. Numai
Christo dispăruse ca orice codoş care ştie cînd să se retragă. Mai
207
-.=,.
I
I
[208]
I
I
I
l
i
I
I
I
I I
.,J
I
,1
rămînea ca el şi Herula să se împace. Oraşul i se părea strein,
duşmănos, se gîndea la o retragere sub pretextul unei afaceri
încurcate; ar fi fost cel mai bun lucru pe care-l putea face, dar
treburile nu luară întorsătura logică pe care o doreau toţi. Golul
pierderii acelei iubiri aproape de neînţeles nu putea fi atît de
uşor umplut. Părea simplu: fug şi gata. Dar unde fugea, şi dq
ce ? Intrase într-un joc mult mai grav decît bănuise. Era foarte
greu să lase totul baltă şi să se dea bătut. O insatisfacţie fără
margini îl rodea. Ceva îi scăpa la această femeie; ea nu-i apar­
ţinuse cu adevărat nici măcar o clipă; era trista realitate. Se ju­
case cu el, era limpede, părea un copil păcălit şi mîndria lui nu
suporta să părăsească scena atît de uşor, trebuia să se ştie că nu
ea cîştigase jocul, dar pentru asta ar fi trebuit să se întîmple un
lucru neobişnuit şi el nu se întîmpla.
Reîncepuse viaţa lui trîndavă, cu jocuri de cărţi; pe
Trimis îl uitase, parcă nici nu ar fi existat vreodată. La "Lanterna",
nu mai intrase niciodată, o ocolea instinctiv; nu aveau decît să-I
caute, era prea tîrziu pentru a mai putea da îndărăt. Trebuia să
meargă pînă la capăt şi acel capăt era obscur, plin de primejdii.
Şi din frica latentă ce se năştea în el, se iscară imprudenţele ce-l
aruncară pe un drum fără ieşire. Tot mai des simţea nevoia să ia
eterurile cu care Herula îl obişnuise ; nevoia de a ieşi din reali­
tate devenise tiranică, nu voia să mai ştie de răul pe care-l făcuse
şi de care suferea şi cînd vrei să nu mai ştii că există ceva ce ţi-e
potrivnic te prefaci că acel rău a dispărut. Hrisant nu mai avea în
faţă un viitor incert ce trebuia să înceapă din momentul în
care va termina banii şi cînd va trebui să se întoarcă.
Restul nu conta. Această nebunie de a deveni hoţ, de a
trăda o idee nu era un lucru de care era vinovat. Aproape
fusese împins la faptele pe care le săvîrşise, nu era o scuză,
sigur că un om cinstit s-ar fi întors cu banii Eteriei înapoi
şi ar fi căutat pe un ipsilotat ca să-i predea, spunînd că nu
a găsit pe Trimis, dar cine ar fi fost acela? Ce mavrofor neno­
rocit care ar fi zis bogdaproste pentru o pomană ca asta? Cei'
buni, idealiştii, tineri alumnieli, tinerii luminoşi fuseseră ucişi,
care scurtat de cap, care chinuit în beciuri şi gîtuit, care aruncat
în Bosphorion. Unde erau ei, Riga Velestinul, unde Depasta, unde
Codrika, Cigala ? Morţi cu toţii, putrezind în pămînt, trădaţi,
vînduţi. Principiul fusese trădat de cei mai puţin îndrituiti s-o
facă: de Ipsilanti, de Cantacuzen, de Caravia care furaseră o
208
..
I
-
[209]
-
=
sută de mii de ducaţi înaintea bătăliei de la Drăgăşani şi dispă­
rus eră cu ei, lăsîndu-i pe proştii din Batalionul sacru fără arme.
Parcă Hrisant nu fusese acolo şi văzuse: în loc de ghiulele, nişte
care cu pietre; în loc de fitile pentru tunuri-paie, în loc de
pusei - lemne; în loc de instrucţie, baluri la Tîrgovişte ; în loc
de eroism, certuri pentru muieri între Ipsilanti şi Cantacuzen.
Ce folos că Riga Veleştinul aruncase sămînţa şi că viitorimea avea
să culeagă roadele ! Care viitorime ? Petrecăreţii de la Viana, cei
ce diluaseră otrava înaintea bătăliei decisive ca să nu moară, vor­
bindu-le ca la nişte proşti despre viaţa viitoare în care ei ar fi
trebuit să fi şi intrat la cîteva ore după băutul cucutei în comun,
divina senzaţie că te duci şi te baţi pentru a ajunge, oricum,
în ceruri pentru că turcii nu aveau să omoare decît nişte morţi;
de aici nemaipomenita lor ardoare de a ucide cît mai mulţi duş­
mani şi furia lui pe care nu putea s-o uite în vecii vecilor cînd se
trezise într-un morman de cadavre, viu, după o zi, nevenindu-i
să-şi creadă ochilor că mai trăia! Şi nu era singurul, mai scăpa­
seră vreo doi, şi ei minţiţi, plini de răni, dar vii, păcăliţi de hilarul,
acum, discurs de îmbărbătare al şefului lor, cel ce fugise primul
din bătălie şi ei, nemaiînţelegînd nimic dintr-o asemenea întîm­
plare se consola seră că, totuşi îşi va găsi şi el sfîrşitul, oriunde
s-ar găsi, că doar sorbise primul din cupa aceea din care gusta­
seră cu toţii. Cum mai puteai să mai trăieşti după o asemenea
crudă desiluzie, cînd aveai 22 de ani şi aflaseşi mai pe urmă că
Ipsilanti murise la Viana, la 33 de ani, beat sau ucis probabil de
unul dintre supravieţuitorii masacrului de la Drăgăşani ! Ceea ce
nu mai putea fi reparat în ce-l privea era faptul că nu el fusese
cel ce-i dăduse lovitura de graţie trădătorului. Şi atunci toate tor­
turile morale pe care le încercase o vreme păreau simple copilării.
Revoluţia murise; nu mai credea nimeni în ea ; lui i se încredin-
ţaseră prin hazard banii şi multă vreme vrusese cu adevărat să-i ­
predea Trimisului pentru cauză. Dar cum orice lucru murdar,
murdăreşte totul în jur, era limpede, nimic nu avea să mai facă
din el un idealist. O ştiuse de la plecare, dar încă �c�nstea lui H
oprea de la orice lucru nepermis, dacă omul Terzimanului ar fiI
sosit la vreme, ar fi predat banii şi s-ar fi întors în ţară, trăind din
veniturile moşiilor lui. Pe cînd aşa ...
Venezia de iarnă, numai brumă şi aburi, ceva şters, amorf, un
oraş strein, numai conture ghicite ; palatul Caragua, un mormînt.
209-
14
[210]
-----------------��������-- ----------�- ... Î----
Totul se degrada, el locuia sus, unde nu venise niciodată Herula
Lucrezia, într-o încăpere simplă, cu ferestrele încărcate de perdele
grele prin care lumina vagă a lui decemvrie abia pătrundea, lăsînd
pe podele un fel de zăpadă spectrală. Focuri mari trosneau în
căminul uriaş de piatră şi ecoul paşilor lui Basadonna care aducea
etenurile sau furişarea secretarului livonian avînd să-I mai întrebe
din cînd în cînd de ce nu merge la petrecerile din acea iarnă. la
care era mereu invitat, spre mirarea prietenilor săi ce nu ştiau ce
să mai creadă.
Poate atunci se născuse urît a stenahorie pe care nu mai reuşea
să şi-o alunge ...
•
Azi-noapte a mai murit un cal, spusese Iusufache, parcă fără
părere de rău. Dacă nu mai are cine să-i îngrijească! Au fugit
grăjdarii, au luat ce mai aveau de luat de la logofetul Caliarh şi,
poteca ! Or să moară şi ceilalţi, au ajuns nişte mîrţoage, trei mai
avem, e mai mare păcatul de ei ; stau la întuneric, unul a orbit
pe la Crăciun, nici nu ţi-am mai spus, măria ta, ca să nu te supăr ...
Hrisant nu-l asculta. Privea cerul alb, gol, de afară, sub care
se urzeau halucinatiile amiezei de iuliu a Bucurescilor, o văpaie
fierbinte, un cer sticlos, înalt, fără paseri. Băltăreţul nu mai bă­
tuse de o săptămînă. Mirosea a nămol uscat. Plopii de la locurile
Prinţipului Zamfir arătau ca lumînările, erau drepţi, aproape că
nu mai aveau crengi, le mîncaseră vipiile verii, cădea rar cîte o
frunză şi pînă ajungea jos pe pămînt, beai o cahvea, se rotea le­
neşă, căutînd golurile de aer, parcă şi, pe urmă se răsucea într-o
parte şi-n alta. Bine mai era să priveşti, să nu te gîndeşti la nimic.
Toţi erau plecaţi pe la moşii; altă dată, şi el, la vremea asta, sta
pe la Gliganul, pe la Potroci ; era june pe atunci, petrecea cu mu­
ierile tinere. Doamne ce mai făceau! Memoria îi juca feste ; nu-şi
mai aducea aminte în ce an se află, la cîte o trezire bruscă din
somnurile scurte şi agitate, confunda numele celor pe care-i
striga să-i aducă un pahar cu apă sau o dulceaţă, cu servitorii lui
de la Venezia. Semănau între ei, aveau parcă aceleaşi chipuri ne­
identifica bile; niciodată nu-i privise prea mult şi nu-i ţinuse
minte. Erau numai nume şi plecăciuni, neşte răspunsuri la cere­
rile lui: "Dă-mi aia, dă-mi aia ... " Şi ei aduceau, după .��re nu-i
210
�Sf��··��· "�=h��._""""""""""""""--"--"--"�··"-
[211]
mai vedea, dispăreau, mersul le era furişat, paşii nu li se mai
auzeau.
De undeva, din depărtarea albicioasă şi ştearsă a panoramei
oraşului se auzea cadenţa unui cîntec soldăţesc: "Raţa", parcă
aşa-i spunea, o horă de trupeţi, dar totul devenea fantasmagoric.
Readormea şi visa scurt că e urmărit de Attillio şi de fratele aces­
tuia, Barbaro, care avea un vraf de hîrtii în mînă, cu care îl ame­
ninţa. Străzile erau ude, parcă plouase, el aluneca şi îi era frică
că va fi ajuns de cei. doi. "Asasinii, asasinii !" striga şi gîfîia, asu­
dase şi cînd se trezise văzuse iar chipul de lemn al lui Iusufache.
Acesta fuma alături, nu mai avea nici urmă de respect pentru el ;
aş a-i dacă slugii nu-i dai bani...
Il mînca barba, îi crescuse sălbatic şi nu mai umblase în ea cu
foarfeca. Era cînepie, şi murdară ; îşi vedea chipul într-o oglindă
aburită de deasupra patului larg în care zăcea în chioşcul de pri­
veală de atîta vreme. Iusufache se ruga de el să mai coboare, că
nu e sănătos ceea ce face, dar nu-l asculta; trupul i se îngreunase,
îi era lene să se şi spele, deşi la lucrul ăsta încă mai ţinea, nu se
putea suferi murdar; îşi schimba mereu rufele, dar îl mînca
barba, era năclăită, ar fi trebuit să cheme un bărbier de la Baia
Mitropoliei, să-I radă ca pe Fleury, cel frumos ca luna, cum spu­
sese careva. Dar ce-i trebuia? I se părea că aude un havus
curgînd, dar pe seceta asta nici sacagiii nu mai ieşeau la soare,
numai dimineaţa de tot mai strigau cu glasurile lor ruginite :,
"Apă, apă! Eau, 0000, pe franţuzeşte, că, de, ne franţuziserăm,
Eau, 000000 ! Ia apa, apa, ia cu doniţa, ia cu sacaua, două parale,
două parale ... "
- Ce spuneai, Iusufache ", întrebase, prefăcîndu-se că nu-l
văzuse fumînd de faţă cu el.
- C-a mai murit un cal, şi că mai avem trei, şi gata.
- Ce cal? Care cal? se mirase beizadeaua peste mintea că-
ruia iar se aşternuseră uitările lui dese.
- Calul de la carozza dată în dar de contele Burckhardt, de
la Sibii.
- Ce spui? Ia te uită! Şi-ai cui erau caii ăştia?
- Ai domniei tale, ai cui să fie? Caii ăia pe care nu i-ai pus
încă niciodată la trăsură să ieşi din curte, să te vadă lumea şi să
moară de necaz ...
,
Hrisant rîsese mărunt, ca şi cînd ar fi auzit o glumă bună.
211
14· ..
..
[214]
· �
i
I
- Ce este? întrebase pe neaşteptate beizadeaua.
Nimic, ce să fie ? Aşteptăm ...
Ce aşteptaţi?
-' Logofetul e pe la Tribunale, se judecă pentru braniştea de
la Pociovaliştea. Noi ce facem ?
Hrisant se uita la ei ca la alte alea.
- Să vă băgaţi un deget undeva şi să mă lăsaţi în pace 1
- Nu-i plăceau veştile proaste, nu voia să ştie de ruinarea lui,
cum începeau cu socotelile - şi Iusufache, şi secretarul, şi Ca­
liarh - îi dădea afară. "Descurcaţi-vă! De ce vă plătesc?" le
striga, dar cum să te descurci ?
Servitorul dispăruse. Celălalt ce mai aştepta? Se visase lîngă
Monastirea Cordeliarilor, din Pera, era cu Riga Veleştinul şi fă­
ceau calemburguri, petreceau, rîdeau, şi-acuş veniseră ăştia cu
rahaturile lor, să-i turbure tihna. Ia te uită! Ca prin vis îşi aduse
aminte de cele spuse de Iusufache.
- E adevărat că nu s-a ţinut Săptămîna nebunilor, că eu
am uitat?
Iusufache, nu şi nu, că nu s-a ţinut ...
Secretarul livonian nu ştiuse ce să-i răspundă, dăduse să scape
de întrebările lui, dar Hrisant nu-l slăbise:
- Vorbeşte, de ce mă minţiţi toţi şi mă amărîţi? Nu am îm­
părţit eu bacşişuri şi pietre? Nu le-am dat eu la toate curvanele
astea cîte un briliant ? Că un sac am avut şi nu-l mai găsesc; nu
am deschis havuzurile ce cîntau prin pieţe şi pe la poduri? NU:
erau străzile pline de echipaje lăcuite il la Daumont şi cai fale�
raţi ? Aşa o sărbătoare nu s-a mai văzut în Bucuresci de pe vre­
mea lui Hangerly ... De ce taci ?
Secretarul livonian prinsese din sbor dorinţa celuilat de a fi
minţit, chiar dacă după aceea ar fi protestat şi l-ar fi făcut
mincinos.
- Da, cum? Era înghesuială ca la scoaterea crucii, şi ce de
trăsuri!
- Nu-i aşa? Nu-i aşa? se bucura beizadeaua. Mai spune că
eu am uitat.
- Păi, veniseră toţi: care în butci, care în trăsuri ordinare,
cu cai de dîrvală, dar nu era unul pe jos. Cel puţin boierii se aflau
toţi cu nevestele, împodobite cu diamanticale, cu zgripţori, cu
lefţi, cu paftale. Cantorul de avis a dat şi un anunţ: ce bofeturi
cu bune dulceţuri, ce uşurare omenească; oameni foarte literati
214
[215]
-
,
au scris la gazeturi. Atît au mîncat, atît au băut, că trei săptămîni
doftorii au recomandisit numai iarbă de curăţenie. Au ars lam­
pele cu untdelernnuri şi unturi de peşte, ziua şi noaptea; nu mai
era cine le stinge. Tînărul ucenic hipocratic, Meschitz au greşit
pravurile de l-au făcut pe boer Biţă Brâncoveanu să se cace trei
zile la rînd, că avea o boală de şezut. Şi ceilalţi se rugau de el, pe
afară, pe lîngă latrine : "Boer Biţă, cine e constipat nu ocupă tro­
nurile ! Lasă-i şi pe alţii să se deşarte !" 0, unde-s zilele trecute
şi moarte ... ofta el, minţindu-I cu convingere.
Dar tocmai siguranţa celuilalt îl făcuse bănuitor pe Hrisant.
"Asta mă trage pe sfoară, uită-te la el, nici nu clipeşte! De unde
să se fi ţinut Săptămîna nebunilor ?" Ii venea să rîdă. Parcă se
ridicase o perdea de pe mintea lui şi vedea totul limpede, dar acuş
nu mai putea să dea îndărăt, cel puţin avea un martor mincinos
care-I ajuta, cu asta îi mai potolea pe alde Caliarh, pe sluga Ra­
fira sau Sultana, sau cum naiba îi mai spunea, şi pe Iusufache.
Găsise cel puţin o scuză de ce nu mai are parale şi-i şi convenea
să se laude că trecuse printr-o mare încercare bănească, ceea ce
mai scuza lipsa sumelor cu care trebuia să acopere cheltuiala
casei.
I se făcuse pe neaşteptate o foame mare. De obicei abia gusta,
bea mai mult ceaiuri în care amesteca eterurile lui, care-i dădeau
starea aceea de visare din care nu mai ieşea, dar de data asta o
foame cum nu mai avusese de ani de zile, îi rodea stomahul.
- Vrei s-o chemi pe Rafira sau Sultana, ori cum îi mai zice?
Secretarul livonian nu întreba niciodată de ce. Be ridicase şi-i
poruncise lui Iusufache care pîndea lîngă uşă:
- Vezi că are nevoie de bucătăreasă, nu ştiu ce vrea. Adu-i-o.
Femeia se înfăţişase, avea pe chip o compătimire care nu-i scă­
pase beizadelei. "Asta-mi plînge de milă !" Dar nu-i mai păsa. Ar
fi mîncat licurini, nişte hulubi în papioturi, sorbeturi.
Aş bea un vişinap, zisese cu dulceaţă.
Da, cum nu ? dăduse ea să fugă pe uşă.
Stai. Roşiile s-au fiert?
Nu, că e abia iuliu ...
Aş fi băut un bulion şi pe urmă să-mi frigă Iusufache un
miel tîlhări t, tu ce zici ?
- Ce să zic? se mira femeia cu mîna la gură, care nu-l mai
auzise pe Hrisant cerînd de mîncare de, nu-şi mai aducea aminte
de cînd.
215
[216]
I
I
i
I
!
,
-�� � �---� ------�----.
- Da' zumaricale mi-ai face?
- Nu-i sezon ... zisese aceia.
- Ia te te uite, nu-i sezon! rîsese beizadeaua ca de o glumă
bună. Mă, v-aţi boerit la limbă. Da dacă am eu, aşa, un kief ?
Iusufache îi făcea semne că poate să-i aducă orice zumaricale, că
tot n-o să guste nimic, pentru că e dilit, nu mai ştie ce vrea şi de ce ...
- Da, cum nu ? se mirase ipocrit Sultana sau Rafira, sau cum
îi mai zicea.
- Şi pîine de Spania, dacă se întîmplă ...
-- Nu se întîmplă, dar o să trimit la simigii pe careva; te duci
tu, 1 usufache ?
Acela minţise că se duce cît ai clipi din ochi.
- Şi supă de clapon, niscai icre de ştiucă ce pohte m-au
apucat! se mira singur. N-aş vrea să am greaţă de băutură,'
să-mi cadă greu. Să nu ne păgubim la scrierea îngerului pentru
puţintica dulceaţă a mîncării, cum zicea dumnealui velitul Antim
din Iviria ...
Cei doi se uitau unul la celălalt. Secretarul livonian privea
afară pe fereastră la amiaza straşnică de vară ce arunca clăbuci
de aburi, secînd fîntînile Bucurescilor.
- Mi-e dor de nişte dropioare, mai făcuse visător Hrisant şi
de un vin snob ... Nu se adresa nimănui, vorbea singur, amintiri­
lor. Doar o sticlă cuvioasă şi prăfuită bine.
Ce zăduf, ce sete, ai dreptate, boerule, ofta se Iusufache. Ce-ar
fi să mai petrecem, că de mult nu am mai făcut-o. Şi-a trecut
ceva vreme ... Pui un prun în pămînt, pune şi-o doagă-n pod,
ziceau bătrînii noştri.
- Mă, dar tu te-ai înţelepţit rău de tot.
Sluga se gîndea că vinul tînjise destul în poloboace, s-o fi acrit
de mult, dacă nu l-or fi băut albanezii cei ce plecaseră, ori grăj­
darii. �Ceva mărunţiş mai avea pus deoparte, nu se lăsa el fără o
para, ar fi alergat să-i facă beizadelei o plăcere, dar ştia că totul
nu era decît o toană a nebunului ce nu se mai mişca din filegoria
lui şi nici măcar foame de-adevărat nu simţea. Visase probabil că
petrece pe undeva, pe la moşiile lui şi îşi adusese aminte de mîn­
carea dulce de morcov, de marule, de bob verde murat, ori de
marinată de stacoji, dar ia să-i puie o masă, că-I ştia: odată
strîmba din nas ca şi cînd i-ai fi dat otravă. De doftori, să nu
audă; de doftori şi de mîncare şi, uite că odată înviase! Ca mîine
o să joace în baluri cotilionul, şubeta ori cadrilul Iăncierilor ! Pe
216
[217]
n
dracu! Era surpat, îl ţineau pravurile şi eterurile pe care le
sorbea. Numai el ştia ce păţea cu spicerii ca să-i mai vîndă cele
otrăvuri fine din care beizadeaua se ameţea în visele lui plăcute,
ieşind din cea lume! Noroc cu doftorul Hrista, înfocat eterist şi
el ; acesta îi scria cu litere fără cusur reţetele pentru farma­
ciştii ce nu se lăsau duşi, fiindcă, spuneau ei, îl omoară pe Hri­
sant Hrisoscelu cu acele droguri şi să-şi ia răspunderea cine voia,
ei nu şi-o luau! Şi cît mai costau toate pravurile astea, că vîn­
duse o jumătate de moşie pe 8000 de lei, cheltuiala numai pe
an 1..11 ce trecuse.
- La ce te gîndeşti, Iusufache, de nu dai poruncile şi nu mi-o
scoţi pe muierea asta de aici ?
Sluga îi făcuse semn cu ochiul Rafirei ori Sultanei, sau cum îi
mai zicea, adică : fierbe şi tu ceva pe foc, pune pe nişte farfurii,
că el tot n-o să guste, că nu mai are stomah, e o ruină pe dinlăun­
tru ... Şi aceea ieşise.
Erau de tot singuri, cu livonian cu tot; trebuiau să mai spună
ceva şi nu ştiau ce. Despre ploaie să zică, despre soi tarii din
Tîrgul de păduchi, ori că dăduseră foc Momîii de paie care, de
obicei, anunţa venirea primăverii, dar asta se petrecuse cu trei
luni în urmă; acuş umblau paparudele, nişte ţigănci după care
alerga cu limba scoasă Teodat, pularnicul, nebunul cu ţucalul de
la Mitropolie, şi acela, ferindu-se de cuţitele potcovarilor şi argin­
tarilor care le iubeau pre ele şi pe alţii nu-i lăsau să se apropie.
Hrisant era chinuit de un gînd vechi, voia să-i prindă cu şoalda.
- Ori la Săptămîna nebunilor au fost şi măscăricii talieni, că
eu i-arn tocmit, le-am dat destule parale?
- Au fost, făcuse sigur de el secretarullivonian, care ştia mai
bine să intre în joc şi mai uşor.
Dar Geamala au jucat-o?
Au jucat-o, cum nu ?
Şi pehlivanii arapi au înghiţit săbii?
Au înghiţit.
Dar prezicători de la Hindea au fost?
Fost.
Măi să nu vă deochiaţi ! Şi Sgabercea, nebunul Dudescului ?
- Cum nu ? Cel ce rupe gîtul porumbeilor şi-i mănîncă cu
pene cu tot. A fost, şi Dună - măscăriciul boerilor, şi Manea al
lui l>umitrache Ghica, şi Bărbucică şi Chimiţă.
217
-',o
[222]
cheIe că nu o să-I mai vadă niciodată în viaţa ei, că nu vrea să
mai ştie nici cum îl cheamă şi-i arunca brăţările şi inelele lui pe
care ar fi vrut să le svîrle în canal, dar geamurile palatului Cara­
gua erau înţepenite, aerul intra prin nişte lucarniţe de sus, nu
ajungea pînă acolo pentru că le-ar fi svîrlit în mocirla puturoasă
a canaletto-ului. ..
După care urma tristeţea iremediabilă a zilelor de despărţire
cînd Hrisant nu se mai înţelegea cu nimeni. Degeaba veneau
Christo şi ceilalţi la el, îmbiindu-l la jocuri şi la serate muzicale;
nu ieşea din odăi, tăcea; nici măcar lui Stradiotte nu-i mai dădea
ordine; secretarullivonian îi gonea pe toţi, spuindu-Ie că în ase­
menea clipe era mai bine să nu fie văzuţi. In acele momente de
singurătate îşi propunea să cheme alte femei, Christo putea să-i
aducă cîte voia, să se iubească cu ele cîte o săptămînă, să bea vi­
nuri franţuzeşti şi să părăsească palatul care nu-i mai plăcea.
Ceva sleit lua loc pasiunii pure de la început. Se minţiseră, iu-'
birea nu mai putea să renască; dar venea, deodată, o după.
amiază cînd se auzea de undeva, de jos, o uşă deschizîndu-se vie­
lent, cineva striga de acolo că a sosit, şi el nu răspundea, şi,!
deodată, ea apărea în încăperea cu pereţii poleiţi, cu mobilă în­
tunecată şi smulgea perdelele şi soarele de afară pătrundea în­
lăuntru, invadînd încăperea înaltă şi descoperind ungherele fami­
liare pe care le uitase. Era îmbrăcată în rochii transparente, albe
sau roz, sau viorii ; alerga pînă în locul în care se afla cu braţele
deschise, cu un avînt ce nu putea fi descris, şi o avea în braţeţ
toată, numai tinereţe şi disperare, şi lacrimi, şi scîncete, şi min ....
ciuni : "Nu mă crede, tot ce ţi-am spus nu e adevărat, mă ierţi,
mă ierţi? Spune că da pentru că altfel plec imediat, nu ai să mă
mai vezi niciodată ... " Şi nu o lăsa din braţe şi ea avea pe chipul
alb urmele unei boli ireversibile, chiar îşi inventa boli năpraznice,
fără nume, ce aveau s-o răpună, primele semne se şi iviseră spu­
nea; medicii îi dădeau foarte puţin de trăit, dar ei nu-i mai păsa
de nimic. Ştia el ce simţea în acele clipe? De ce nu aflase că fe­
meile mint pentru a fi dorite mai mult, era o veche lecţie învă ...
ţată de la mamele mamelor lor, şi el, prost şi uituc ce era, credea
toate basmele pe care i le spunea? Era nebun, sau ce era?
Atunci reveneau trandafirii galbeni de Isfahan, şi rozele de Si­
ria, bijuteriile filigranate, cum numai mîna meşterilor venezieni
ştiau să facă, batiste, mousseline, parasole, evantalii, hermeline,
CÎini brack pentru soţul ei; coli vii de aur cu canari, după
222
-
\
I
)
)
t
f
[223]
------ �������������--
moda orientală, guşi de vulpe de Mosc, mărgăritare, ceasornice
englezeşti cu surprize, şaluri de Halepa, ba şi o trăsură, şi iar se,
auzeau vorbe mari, şi se făceau promisiuni nesăbuite şi jurăminte
ce nu erau ţinute decît cîteva săptămîni; reîncepeau vînătorile şi
jocurile de cărţi la care Hrisant pierdea nebuneşte dintr-o vani­
tate de sinucigaş. Pentru el nu mai exista decît un singur sfîrşit,
ruina, moartea, ştreangul de mătase sau otrava ...
*
Din cînd în cînd, lenea stupidă în care se complăcea era între­
ruptă de cîte o veste proastă pe care tot Iusufache i-o aducea:
turbaseră saxonii de vînătoare, îi apucase şi pe ei stenahoria ; stă­
teau închişi, dăduse boala în ei şi se muşcaseră sălbatic, trebuise
să-i împuşte pe rînd ; Hrisant nu-i mai auzea amuşinîndu-se prin
curte; era o linişte ce-l scotea din sărite. Doar ce mai bătea cu
puscile la amiază din Turnul Meridian, sau răzbea strigătul din
dealul Mitropoliei al nebunului de Teodat, care se răstea la necu­
viincioşii ce nu ţineau rîndul la punerea lumînărilor. In rest, oraşul
părea ucis, numai un nor de praf albicios învăluia turlele; de la
hanurile din jur, spre seară, un svon de lăutari se tîra spre feres­
tre. Şi atît. Se ducea viaţa lui... Celorlalţi ce le păsa? Petreceau, se
făcuse pîinea şi mierea, şi vin mult, cum zicea Iusufache, parcă cu
o invidie neagră faţă de alţii; adică, pe ocolite, el, Hrisant, scăpă­
tase, nu mai avea ce arunca la răspîntii, parale, să audă boerii pî­
rîcioşi şi mincinoşi că nu ajunsese la salamet. Slugile îl părăsiseră;
nu-i mai mîncau lacherda, scrumbiile şi sardelele, ajunseseră la se­
minţe de dovleac, mai mare ruşinea, se duseseră la alţii şi-l po­
vesteau; nu se mai putea face nimic. "Dar or să vadă ei, îi ame­
ninţa Hrisant faţă de secretarul livonian, să audă şi acela, în
genunchi se vor întoarce şi vor cere să-i primesc în slujbe, dar să
nu mai aud de ei..." Nu-l credea nimeni; usturatele lui cuvinte nu
însemnau nimic, o ştia, mai bine decît toţi, chiar el. Şi, ca să pară
că nu-i pasă de pagubele ce se înmulţeau, îi spunea lui Iusufache :
"Las' să mai treacă o zi-două şi ies în tîrg, să m-arăt, O să scot
din banca lui Rosenthal, că am înscrisuri, bani cu ghiotura şi o să
ne cumpărăm alţi cai şi alţi cîini de vînătoare. Ce mai dau din
clanţă bărbierii, că tu de-acolo le afli pe toate ?" Iusufache atîta
aştepta, măcar cu asta se mai spăla în faţa beizadelei, şi-i arăta că
el rămăsese al său credincios: "Ce să mai spună? Au scos prosopul
223
",.
[224]
li
'1
,
in băţ, afară, în faţa prăvăliilor şi se uită la canarii din coli vii şi la
buchetul de flori cu care îmbie muşterui. Ei duc veştile proaste,
le dau tutun, mă uit la ceasornicul englezesc cu care m-a cadorisit
măria ta şi ei mă întreabă: "încă nu l-ai vîndut, Iusufache ?" "încă
nu, să vă crape vouă leibărul, uite aşa ! "Da' jupîn'tu ce mai zice ?"
"Ce să zică, zice că să-I pupaţi undeva. Pe la dekemvre se pune pe
picioare şi vă arată el, nădăjduim ceva rodire de coconi..." Cu
asta-i lăsa cu gura căscată pe curioşi, Iusufache. Adecă boerul nu
căzuse în starea eunuhilor, mai putea, ocărîte isprave se ştiau
despre el, din tinereţe, dar că după ce-l făcuseră de scurs şi fără
snagă, rîsul Bucurescilor, să mai afle că pune jos şi că va mai
avea şi niscai moştenitori, asta era prea de tot. "Vă lăudaţi voi !"
făcea careva şi Iusufache pleznea de furie. "Cum adică, ne lăudăm,
îşi însuşea el pluralul acela măgulitor. Habar nu aveţi cu ce femei a
trăit el pe-acolo, pe la Venezia. Am aflat totul de la secretarullivo­
nian, pe el să-I puneţi să vă spuie, vi se face părul măciucă." Că
aceia îl mai întrebau: de ce, la o adică, beizadeaua nu mai ţinuse
Săptămîna nebunilor? se oprea să zică, să nu-l supere. între ei,
ai casei, aşa rămăsese, că petrecerea cea mare se ţinuse şi că boerul
fusese generos, le împărţise tuturor darurile aduse de la Cetatea
Dogilor, dar cum să crezi într-o minciună atît de gogonată ? Mai rău
era că fiul natural al Militrisei şi al contelui Goncearov o luase de
bună şi numai ce-l auzeai şi pe el : "Mai ţii minte, Iusufache, ce-am
mai petrecut la Săptămîna nebunilor ?" "Cum ?" se mira sluga, cu
aerul că nu-i vine a crede cele ce auzea. "Ce te prosteşti atît, ori
ai timpit şi tu, ca toţi băşinoşii ăştia de boeri, plini de barbe şi goi
de minte, boeri de pungă? Ai uitat mesele frumoase de le-au pus
boer Hrisant, mistuirile de foc cînd a dat cu arteficii şi cu bombe
de se luminase cerul ca la focul cel mare? o-r 'nu mai vor să
ştie că stăpînul nostru au vrut să le treacă vremea din privit, că
altceva nu mai au ce face, spun snoave, mănîncă rahat şi trag la
lulele ?" "Nu, că s-a sfărîmat şi ăsta", gîndea Iusufache, se umple
lumea de nebuni, mîine, poimîine, o să mă auzi şi pe mine poves­
tind cu ficlenie cum ne vom fi veselit cu toată pripa la Săptămîna
nebunilor!" Şi dacă era pe aşa, las-o cum ai pus-o! bea apă de
putină, şi zi-i că-i şampanică ... încă n-am ajuns la mezaturi, dar
nici departe nu suntem, pînă atunci măcar să petrecem ... Se vede
treaba că secretarul trăsese luna asta în piept aer de Snagov şi
aceia nu-i priia. Aşa se întîmplă cînd averile sunt rău agonisite
şi lumea se nebuneşte, ori se preface, pentru că el, Iusufache nu
224
q
_:z�tati�':;:1_ ._�!:!h��!11��_- -_---------------
[225]
credea că Hrisant al lor era chiar într-o ureche : se ferea de dînsul,
aşa, ca să nu-l mai întrebe nimeni de ce-a pătimit pe acolo, pe unde
a fost, altfel de ce ar lua-o rasna ? După ce vorbeşti cu el, de parcă
nu ar avea nemic, odată o cîrmeşte cu minciunile, într-un rătăcit
curs al planeţilor, pentru că, dacă voia să ştie beizadeaua, asta era,
trebuia dus la descîntătoare, deasupră-i veghea Saturn, cel plin
de plumb, cu relele lui ...
Şi, ca să-I mai distreze, Iusufache îi povestea că în tîrgul păcătos
al Bucurescilor se deschisese o Înaltă şcoală de hăţuri lungi, adică
de dresat caii, de şedeau aceia în două picioare şi jucau în cerc, ca
la circ, şi toate demoazelele şi angliştii, şi riderşii se înscriseseră
acolo şi făceau poze academice pe armăsari, stravaganţe plutar­
hice, cum scria în foglietele de le zicea acum gazeturi, în libelele
sale, fratele lui Theodosie Zigomalas, un grec ca şi Hrisant, ce in­
flua cu scrisul lui în opiniunea publică. Şi iar se mira beizadeaua:
"Mă, Iusufache, eu nu te mai ţin pentru că nu mai am cu ce te
plăti, tu ai ajuns de vorbeşti mai bine ca mine." Asta îl mulţumea
pe Iusufache mai mult decît orice. "Vezi, boerul tot boer, cugeta
el în sine, dacă te mai ridici la minte, nu se supără, te bagă în
seamă. Are frăgezimi sufleteşti, că de-aia era bună pricopseala în­
văţăturii şi cînd ar avea el vreme, că vorbise cu secretarul livo­
nian, s-ar apuca să citească cărţi şi organe matematiceşti sau ar
tocmi un dascăl latinesc să-I deprindă cu lucrurile subţiri ce se
arătau acum în lume. Parcă alţii erau mai breji decît el, numai
că ştiau pe dinafară Gnomele lui Esop şi Homer, urmaseră scho­
lana şi uite că-i porunceau lui, cel fără de nice o învăţătură! Pe
Iusufache îl băteau de mult gîndurile astea pentru că tot scodolind
pren poduri ca să vadă ce să mai vîndă din casă, dăduse peste
"Tomul uitării" şi "Panoplia dogmatică", două cărţoaie din care-i
citise livonianul din greceşte de cîteva ori şi, Doamne, ce mai învă­
ţături erau acolo, să tot asculţi şi să te destupi la cap! Auzise el, îl
întreba acela de "Politichia" lui Aristotel, dar de "Cuvintele au­
rite" ale lui Pithagoras ? De unde să audă, că trăise prost, numai
lăcuste nu mîncase, ca sfinţii părinţi în deşerturi. Şi secretarul îl
trimisese la un grec sofialeu, unul-de avea dugheană lîngă "Ochiul
lui Dumnezeu", unde se vindeau pantofi cu cataramă, ştia el ? Dacă
ştia, o să-I găsească că nu prea avea clienţi, sta cu un pudel bine
pieptănat în braţe, afară, că o tarabă era toată negustoria lui, şi să-i
spună de cine-i trimis şi să-i dea nişte cărţi de învăţătură, şi-atunci,
225
15 - Săptămîna nebunilor
[226]
I
I
II
'i
!
1
I
I
!
'1
I '
I
"
t,
\
pe Sfîntul Mihail al Sinoadelor, o să vadă el, Iusufache ce carte o
să-I înveţe că tot nu mai aveau ce face cu nebunul lor de boer, ce
nu mai ieşea din parigoriile sale. Se dusese sluga : acolo, altă lume,
numai desmădulaţi, loghiotaţi de prindeau muşte, poeţi, cum li se
spunea, cu pălării clacă şi pantaloni colanţi, femei groase, dar boite,
vorbind franţuzeşte, şi-n jurul lor ţapi tineri, nişte păpuşei de ca­
fenele, cu plete lungi, îmbrăcaţi în doi coţi de postav roşu, legaţi
la gît cu o panglică de-i zicea lavalieră, după moda de la Paris, cu
jiletci galbene ca mierea, a la republicaine, cum auzise de la
secretarul livonian, scurtă pînă la genunchi, cu colţuni de
mătase, ori în pantaloni albi, moi şi surtuce de prunelă, trăgînd din
ciubeice şi învîrtind zariflîcuri ori suveniruri mitologice în �€şte.
Avusese ce-i povesti beizadelei o săptămînă, pentru că de învăţă­
tură tot nu se apucase. Grecul sofialeu îi dăduse cîteva tomuri, dar
Iusufache adormea pe ele, după ce citea cîteva rînduri despre
Alfavita sufletească. Prost se născuse, prost avea să moară, ce-i
trebuia lui; aşa că să nu se mai mire boer Hrisant că mai scăpa cite
un cuvînt mai altfel pe gură. Beizadeaua rîdea de se prăpădea şi
ivea de unde nu se ştie cîte un leu de argint otoman şi i-l dădea:
"Ia-l, Iusufache, să ai cu ce plăti cahveaua, să mai afli". Aceluia
îi răsărea faţa de bucurie, lua bănuţul şi, cu ce mai avea, mergea
în Tîrgul de păduchi, a doua zi să cumpere niscaiva mărfuri pa­
cotile, că altceva nu-i mai dădea mîna. Veneau vremuri grele, ar fi
plecat la alt boer, dar se legase sufleteşte de Hrisant ; ar fi fost
mai mare ruşinea să-I lase la greu precum alţii. Măcar el avea haz,
îl mai distra oleacă cu novitalele sale: ba că în tîrg veniseră arhi­
tectoni cu planuri măreţe de acheducturi şi fontane publice ; ba
că Domnul cel nou o să ardă Condica datornicilor şi-o să se şteargă
toate ruşinile, paremii de-ale domneşti1or adiotaţi ce promiteau şi
niciodată nu se ţineau de cuvînt, dar scutelnicii şi sărăcimea trăgea
nădejde, ce altă ceva să facă? Mai venise şi un hindiu-harap care
sărea peste şase bivoli deodată, ori se lega de coada unui cal şi-l
ţinea pe acela în loc, asta la bîlciul din Mahalaua Calicească, mi­
nuni ce atîta groază de limbi de om nu poate povesti, ba că Marula
Korban se desfăcuse de soţul său, ori că Ionică Greceanu căzuse din
nou în fapte de curvie, ori că Elisaf ta Balş a rămas săracă de soţul
ei pe care l-a găsit la Grădina Darea la semn cu alta şi de atîta
materie de iubire s-au încăierat şi acela a plecat de-acasă; lumea
trăia, îşi vedea de-ale ei...
226
I
[227]
=
•
Se plictisea repede, aţipea în timp ce sluga vorbea de ale lui
fără să se mai oprească. Căsca plictisit, dar Iusufache nu înţelegea;
ori îi era milă de el şi voia să-I scoată din gîndurile negre ce-l păş­
teau de multă vreme. Totul era rupt în memoria lui, ba se visa
la Turla Jalikioscului privind ceasuri întregi la jocurile apelor, la
ciprii ce fumegau în amurg într-un abur; ori întindea
mîna şi i se părea că atinge carnea Herulei pîrguită în lumina roş­
cată a lumînărilor aprinse în palatul Caragua. Alături acvariul
întunecat, plin de plante putrede lăsa să se vadă pînda celor doi
peşti dragon ce se aşteptau unul pe celălalt. "Unde eşti ?" întreba
şi auzea glasul lui Iusufache şi asta îl scotea din minţi: "Nu ai
plecat? Ce mai îndrugi acolo vrute şi nevrute. Du-te, voi a sta
singur". Şi sluga pleca umilă, privindu-l ca şi cînd l-ar fi certat:
"Ce-ţi veni? Ce ai cu mine ?" Dar avea nevoie de tăcerea din jur
ca să se întoarcă în acel trecut din care nu mai voia să iasă.
Venezia rece, iarna, ca o poză de dagherotip, cu ceva metalic în
cerul strein şi el singur, focuri încă arzînd în căminele şi ele reci,
streine, interioare austere, fără viaţă parcă, deşi acolo fusese ea
şi nu se ştia dacă se va mai întoarce vreodată, pentru că totdeauna
gustul pentru moarte o făcea să spună lucruri ce-l înfricoşau.
"Adu-ţi aminte că va veni o dimineaţă al cărei apus nu-l vei mai
vedea", îi repeta Herula Lucrezia Vimercatti un principiu iezuit
şi pe urmă îi pomenea de morţii ei de la San Michele, care o aştep­
tau, morţii ce o apăsau cu memoria lor, cei ce trăiau încă în fiinţa
ei atît de mistică, pe care-i visa şi-i blestema. "Sunt mereu cu
mine, spunea, nu mă slăbesc nici o clipă, grei, uriaşi, mulţi.
Haide să ţi-i arăt", şi-l ruga să o însoţească în gondola care o aş­
tepta lîngă poarta lor secretă, dar el nu avea chef de cimitire, de
trandafirii fanaţi de pe marmora îngălbenită de vreme în care
soarele mort de la cinci după masa, iarna, lăsa un fel de spumă
albicioasă numai, o aureolă. Pe Herula o chinuiau oglinzile pe care
le acoperea cu perdele de cîte ori intra în înaltele odăi ale palatului.
Plafoanele ce se înnegriseră repede de fumul lumînărilor şi
arătau iar a vechi, a ceva trecut, ciudat lucru, nesfîrşitele odăi îi
dădeau o furie de a umbla prin ele, de a se ascunde, şi el o uita
o vreme şi pe urmă îşi dădea seama că ea plecase poate sau îi făcea
numai răutăţi, lăsase ,Ila vedere un colier sau o batistă, sau un şal
străveziu, şi o striga, şi nu o găsea ceasuri întregi pentru că stia
să folosească toate ungherele secrete ale acelei case închiriate' pe .
227
15*
[228]
I i
care el încă nu le descoperise. O striga ca şi cînd ar fi chemat-o în
apă, perdelele grele vătuiau glasurile, se instaura, mai ales iarna,
o besnă moale, cenuşiu-portocalie sosită din evantaliile focurilor,
din recele cer de afară, ce avea în el o frică. O implora: "Să nu ple­
d în noaptea asta, nu pot să suport întunericul şi singurătatea".
"Nu plec, iubitule, spunea şi dispărea pe neaşteptate şi el o căuta,
voind să ghicească unde s-ar putea ascunde şi nu reuşea s-o gă­
sească decît tîrziu, cînd, sub cine ştie ce scară se auzea un rîs răută­
cios care putea să însemne orice; dar uneori pleca cu adevărat şi
el zadarnic implora pereţii reci pentru ca ea să se arate; era de­
parte, în cine ştie ce sală de jocuri sau în casa ca un gheţar a lui
Vimercatti. Atunci ar fi vrut să moară, atunci ar fi vrut să vină
Trimisul, să-I gîtuie, dar nu se arăta nimeni. Afară ploua, o ploaie
subţire, sîcîitoare. Ceasurile treceau greu, se plictisea, nu-i venea
nici să citească, arunca cărţile pe podele, fuma, auzea cum putre­
zesc fructele în vazele de argint, uitate pe, podele, urme
ale trecerii ei pe aici, mici flacoane cu eteruri, totul îi aducea
aminte de nebunia ei cînd se deslănţuia, cînd intra în cada în care
aruncase mai înainte trandafirii galbeni de Isfahan, cu ţepii că­
rora îşi sfîşia sînii cu o voluptate turbată, tot trupul ei fiind re­
pede umplut cu rîuleţe de sînge roşu pe care Hrisant le sorbea
ca şi cînd ar fi vrut să-i ia puţina viaţă, cîtă mai era în acele clipe
de uitată voluptate, cînd nu mai ştiau cine sunt, doi îndrăgostiţi
pierduţi în acest oraş uitat pe lagună, şi Herula îi striga în ure­
chea însîngerată. "Fos mu, acum aş dori să mor! Sinfono 1"
"Sinfono !", spunea el. Trandafiri striviţi, căldura înăbuşitoare a
încăperilor roase pe dedesubt de un cancer al varului ce plaua
mărunt peste cearşafurile în care se învăluiau, răniţi amîndoi, arşi,
privind plafoanele aurite şi afumate, atît de îndepărtate. O căldură
zăpuşitoare le ardea carnea. Hrisant simţea o ameţeală dureroasă
şi ar fi vrut să deschidă ferestrele mereu închise ale palatului Ca­
ragua, pecetluite parcă pentru totdeauna în chenarele lor de
plumb ca şi cînd ar fi fost zidiţi de vii acolo. "Să fugim, spunea
Herula sufocată şi ea de acele ziduri, altfel vom muri... "
Memoria lui se întuneca, nu mai ştia unde se află : la Bucuresci,
în torpoarea lui Iuliu, cînd arşiţa muşca din frunzele de salcîmi ai
mahalalei Scorţarului sau în planturoasa Cetate a Dogilor care în
luna aceasta era deşartă pentru că toată lumea pleca în vilegiatură
încă din iunie, după ziua sărbătoririi sfîntului Anton din Padova ...
228
[229]
Totul era turbure. Numai mirosurile, altele, Bucurescii nu
avea� izul d� vanilie şi .scorţişoară, esenţele exotice ale pieţelor
asurzitoare din Cannaregio sau Dorsodure ; vara mirosea a boşar şi
a tei, ultimii tei ce mai lepădau florile lor în uliţe ca pe un dar în­
tîrziat al întîrziatelor veri, uitate parcă în cer de sfinti si aruncate
ca o pomană peste Bukurli ... Nu mai erau campielli plini de gon­
dolieri care, la ceasul amiezii, jucau borele sau lippa cu derbedeii
desculţi, în lipsă de muşterii. Clienţii lor se aflau prin viile de la
Treviso unde strugurii abia începeau să se coacă şi arătau ca
nişte perle, de culoarea galbenă a ochilor de pisică. Golanii cîntau
sub ferestre "Gerusalemme", uliţele mişunau de berete albaneze şi
vînzătorii de biscuiţi îşi strigau mărfurile. Treceau cu lăzi în căru­
cioare neguţătorii de bagigi şi portocale, cei mai mulţi armeni, cu
chipuri smolite şi glasuri groase ce se întreceau cu mugetul clopo­
telor Marangorei, chemînd spre ateliere pe meseriasi! băuţi de cu
seară, care nu mai aveau chef de lucru în ziua aceea. între feres­
trele caselor joase de dincolo de canalul de la Santa Croce atîrnau
rufele multicolore ale spălătoreselor cu ziua, plimbate pe frînghii
mînuite dintr-un loc într-altul cu ajutorul unor rotile neunse ce
scoteau strigăte ascuţite ca paserile mexicane, vîndute la San Gia­
como, duminica pentru a însufleţi apartamentele celor bogaţi.
Treceau curvele ieftine în mulette, înjurindu-se în grai friulan cu
puturoşii ce dădeau să aţipească în soare pe cheurile încărcate de
coşuri de peşte şi acoperite cu saci umeziţi pînă se îndura vreunul
dintre ei să le ridice şi să le care în depozitele din apropiere unde
gheata lăsa să curgă un rîu plin de paie tocate, murdar şi împuţit.
Pe la prînz cînd, cu timpul, scădea marea, sosea un fel de barcă
dosădită, încărcată cu înecaţii culeşi din lagumii în noaptea ce
trecuse. Trupurile ţepene erau aruncate ca buştenii pe pavimentul
încălzit şi cine avea neamuri dispărute trecea să le vadă, să facă
recunoaşterea. Din cînd, în cînd, cîte o muiere scotea ţipete ascuţite
şi-şi lovea cu palmele obrajii, într-o disperare teatrală, mortul era
vîrît într-un sac si-l cărau cu o roabă spre mahalalele îndepărtate.
Dar la toate astea Hrisant nu privea decît cînd rămînea singur
şi-l măcina urîtul. Atunci smulgea perdelele încărcate de prav şi
se uita prin geamurile turburi la mulţimea confuză mînată de griji
ce alerga spre locuri necunoscute, ori la lesinul de la amiază al
hamalilor. Pînă se auzea Realtina, clopotul de la San Giovanni, ce
marca sfîrşitul/zilei de muncă, zăcea în aşternuturi, ucis de obo­
seală. Se adunau nopţile pierdute în tripourile de la Ridotto şi
229
[230]
t
\
:�
ceasurile nebune petrecute cu Herula care pica pe neaşteptate;
grăbită, privind în jur, ca şi cînd ar fi bănuit că cineva îşi petre­
cuse noaptea aici, în palatul Caragua şi ea căuta vreo urmă"
punîndu-l să jure că-i este credincios, şi neîmpăcată îşi rupea
şalurile de mătase cu care-şi acoperea obrazul pentru a nu fi
recunoscută de careva. "Hrisant, spune că nu o mai vezi pe Daria
Fini, Christo mi-a spus totul, te vizitează în lipsa mea ... " Minţea.
Orice ar fi făcut ticălosul de verişor al Herulei, dar să-I vîndă dacă
l-ar fi văzut cu o femeie, asta nu ! Ar fi fost descalificat, nu ar
mai fi putut să iasă în lume, era o lege bărbătească, nescrisă pe
care o respectau pînă şi pungaşii ce dormeau noaptea pe bacul de
pe Rio de Verieri. .. "Eşti nebună!" îi spunea, rîzînd şi necrezînd-o.
De fapt se scuza că pica neanunţată pentru că pe urmă mărtu-.
risea singură: "Mi-a fost dor de tine, voiam să dorm puţin aici... "
într-o dimineaţă, parcă presimţind că va sosi, adusese cu un
gondolier un sac de perle ordinare pe care le risipise ca pe un
pietriş în atriumul acela în care ea îşi pierdea mereu săpunurile.
Erau mici, mărunte, cîteva mii, costaseră destul, pentru că dacă
le vindeai una cîte una sau înşirate pe sfoara unui colan puteai
lua un preţ bun. La început, Herula nu-şi dăduse seama că pie­
trişul alb de dinainte fusese înlocuit, dar pe măsură ce se apropia
amiaza şi soarele pătrunsese prin îngustele ferestre, perlele în­
cepuseră să licărească, scoţînd o lumină nelumească, ca şi cînd
un foc rece s-ar fi aprins pe neaşteptate şi iradia din mozaicul
atriumului. '"Ce se întîmplă? îl întrebase, vine de undeva o
lumină supranaturală. Sunt fantome ?" Era speriată, nu înţelegea
nimic, se ridicase într-un cot şi privea spre locul acela pe care
Hrisant presărase perlele înaintea venirii ei. "Ghici ! ?" O luase
de mînă şi o adusese în faţa bazinului în care pluteau peştu
manciurieni, roşii, cu cozi fastuoase. Pusese neîncrezătoare tăl­
pile pe falsul pietriş şi simţise răceala catifelată a perlelor ce
păreau ochi omeneşti pe care călca. Şi tot ce 'fusese pînă atunci,'
spaimă şi reţinere se transformase într-un dans sălbatic. "Eşti
nebun, eşti nebun! striga. Ai făcut toate astea pentru mine ?" n
sărutase fericită ca un copil, se plecase peste măruntul pietriş.
preţios şi prefirase printre degete perlele care curgeau unele peste
altele scoţînd un sgomot de ghiaţă sfărîmată, pe urmă şi le
aruncase printre sîni şi le lăsase să curgă de-a lungul trupului,'
să le simtă răceala. Ochii îi străluceau ca într-o nebunie. "Nimeni
nu m-a iubit aşa, spunea gîfîit, gata să-I înăbuşe cînd se arunca
230
���S�i��''j''ii';.=t»���.''''I1'''''''''''''''''''''''''''''''''''' ......... e
[231]
f
n
asupra lui. Unde ai învăţat toate astea? In puturosul vostru de
Orient? Spune! Spune !" Dar el nu mai putea să răspundă pen­
tru că îl sufoca cu gura ei sălbatică. Urmase apoi o lungă, ne­
bunească îmbrăţişare şi pe urmă dormiseră cîteva ceasuri şi ea se
sculase, plîngînd. Visase ceva teribil, nu voia să-i spună ce, pro­
babil morţii ei o chinuiau în coşmare, era suptă, desfigurată
aproape, avea o privire pierdută. "Ce-i cu tine?" "Nimic",
spusese, dar se temea de ceva venit din fantasmele ce o bîntuiau.
Ar fi vrut să plece, dar nu se îndura. "Am fost atît de fericită
azi, spusese, încît mi-e frică; totdeauna cînd eşti prea fericit tre­
buie să ţi se facă frică, înţelegi, fericirea se răscumpără cu multă
suferinţă, tu o ştii ?" O ştia, dar nu voia s-o spună. Se îndreptase
spre locul acela în care lumina perlelor se stinsese, mocnind
numai ca un foc înăbuşit. Prin perdele nu mai sosea decît o
muşiţă tremurătoare, mai mult cenuşie. Herula se aplecase spre
grămada de perle şi le cărase spre uşa care dădea spre balconul
ce spînzura deasupra canaletto ului, singurul loc prin care intra
aerul în încăperile oculte ale palatului Caragua, aruncîndu-le în:
apa neagră acum, lăsîndu-le să curgă printre sînii ei ca şi cînd ar
fi vrut să le mai simtă încă o dată tandra mîngîiere rece şi ascul­
tînd cum plescăie lovind valurile, cu o bucurie de copil ce face
şotii. "Trebuiau restituite mării", spusese la sfîrşit cu gravitate.
"Te superi pentru ce am făcut ?" "Iţi aparţineau, puteai să faci
ce vrei cu ele." Noaptea înăbuşită de vară sosise, în sfîrşit;
Gondolierii se trezeau din lunga lor somnolentă de peste zi, era
ceasul cînd îndrăgostiţii săraci sau uitaţi ai Veneziei ieşeau din
cotloane şi voiau să simtă răcoarea lagunei. Ţînţarii turbaţi
năvăleau spre focurile aprinse pe Fondamenta. Soseau în haite
iuţi, bîzîind, însetaţi de sînge, trebuiau trase iute perdelele. Era
vremea cînd blondele femei ale oraşului îşi încercau rochiile şi obra­
jii lor de piersică erau ciupiţi de lacome1e insecte ce găseau pe unde
să se strecoare. Curvanele Veneziei le blestemau, îşi puneau spirt
pe pielea delicată sau aprindeau planteodorifere ce lăsau un
miros ascuţit de piper sau de ambră, un miros ucigător care le
alunga. Adevăratele doamne / sau tîrfele nobiliare părăsiseră
oraşul şi Herula îl anunţase că peste două zile pleacă cu Attillio
Vimercatti pe Brenta cu il burchiello, împreună cu prietenii, să-şi
facă villeggiatura del Sante, "poţi să vii şi tu", spusese în treacăt,
ca şi cînd ar fi vrut să-I lase să înţeleagă că ar fi mai bine să nu
231
[232]
I
I
I
1
,
1.
�
,
;,
I
'1
1·
"
l'
,
vină. "Nu m-a invitat sotul tău, cum să fac ?" "La astfel de voia­
juri nu se invită, te prezinţi, pur şi simplu, dacă ştii de unde să iei
barca, înseamnă că cineva te-a chemat, nu o mai face pe supăratul.
Iei o gondolă şi ne aştepţi la Mestre, eu am să fiu pe punte, o să-ţi
fac semn cu o eşarfă roşie, asta-i tot, ai înţeles?" Se îmbrăca
repede, grăbită ca şi cînd i-ar fi fost frică să nu întîrzie undeva.
"Şi cine mai vine cu voi ?" "Nu ştiu, bărbatul meu se ocupă de
fleacurile astea ... " In cîteva minute dispăruse, o mai văzuse flutu­
rînd o mînă în gondola lui care o aducea şi o lăsa din nou pe pe­
ronul casei Vimercatti. Cîteva ceasuri îşi jurase sieşi că nu se va
duce pentru că nu astfel se invită un om ca el la o petrecere
mai lungă, cu acele fraze derizorii, cum ai lăsa dispoziţii unui
servitor, dar gelozia îl lua din nou în stăpînire. In astfel de ocazii
nu lipseau cicisbeii mai vechi sau mai noi ai acestei femei, avea
un bun prilej de a vedea ce-i mai fac "grajdurile", cum spunea ea
cîteodată. O s-o înveţe el minte, o să-i umilească pe toţi neispră­
viţii ăştia săraci, care se dădeau drept conţi şi baroni deşi erau
numai nişte scăpătaţi cu nume ilustre. II chemase pe secretarul său
livonian care era bun în astfel de împrejurări şi-l pusese să-i caute
cea mai frumoasă gondolă din Venezia pe care o încărcase cu
covoare şi cu un cort de mătase argintie, cu luciri nemaipomenite
în acel amurg al întîlnirii cînd în delta de la Mestre se ivise cu
destulă întîrziere acel burchiello, încărcat de lume, strigînd şi
cîntînd în acelaşi timp, un fel de corabie a nebunilor, care abia
îşi făcea loc spre intrarea rîului. Se aprinseseră felinarele de bord
şi Hrisant zărise silueta subţire a Herulei care agita într-adevăr
o flamură. Cîntau din ghitare cîţiva inşi îmbrăcaţi în vestminte de
sărbătoare, tocmiţi din timp, totul avea ceva carnavalesc, cum erau
toate la Venezia. Vimercatti probabil că începuse de pe acum un
Panfil pentru că nu se arăta; pe puntea de lemn se aflau mai multe
femei decît bărbaţi. Beizadeaua desluşi chipul smolit al lui Gentille
Labia, flancînd-o pe Herula, îmbrăcat într-un costum de pirat cine
ştie de unde închiriat. Era sigur că acest tînăr nu va lipsi, dar părea
prea tîrziu pentru a mai arăta vreo proastă dispoziţie. Urcase pe o
scară de frînghie la bordul corabiei, părăsindu-şi însoţitorii din gon­
dolă. Ii întîlni pe vechii cunoscuţi de la vînătoarea de vulpi, organi­
zată cIe Vimercatti : baronul Campagna, scund, cu ochii lui iscodi­
tori, cu o agresivitate reţinută în priviri; marchizul Mazzacoratti cu
232
,1
i', ,�.iiiic�.iiilll._iiiiiiiiiiiiiiiiiiiii""iiiiii_Iliii"'--- lI!!mlllli
� S;I'III:;;;;ar !� .
[233]
•
cu soţia lui Maria, născută Otrante ; Luisa Ottoboni, Mathilde
Faggiano şi baroana Giovanelli, sora lui Vimercatti; nu lipsea
tînărul Fiano, şi el în preajma Herulei, vorbindu-i sîsîit, gesticu­
lînd agitat, toţi în costume pestriţe de marinari. Herula îl întîm­
pină cu un zîmbet care nu spunea nimic, aproape cu răceală,
urmărită de femeile din jur, care ştiau povestea lor, desigur, dar
nimeni nu-şi permitea să arate asta. Gianni Faggiano, ca tot­
deauna asudat, sosise din pîntecul corăbiei care părea foarte în­
căpătoare, pentru că de jos se auzeau strigătele jucătorilor de
cărţi ce se grăbiseră să-şi omoare timpul pe acest bastiment lent
ce abia înainta prin noroaiele rîului secat de arşiţe.
- Ce faci? îl întrebase repede Herula, după ce dăduse salu­
tul către doamne şi însoţitorii lor.
- Bine, dacă pot să spun aşa ...
Ii întinsese un pahar cu un vin amărui pe care-I luase de pe
tava purtată pe punte un valet în livrea şi ciocnise cu el.
- Te bucuri că eşti cu mine ?
- Sunt mulţi care se bucură că sunt cu tine aici; soţul tău,
Gentille Labia şi chiar tînărul Fiano ...
- O, mai sunt, nu i-ai văzut pe toţi, risese ea cu un glas re­
ţinut. O să ţi-i prezint...
Apăruse Christo care nu putea să lipsească de la această pe­
trecere.
- Ei, te-ai acomodat? îl întrebase. Nu ai un aer prea fericit.
Suferi de ceva. Aici trebue să zimbeşti tot timpul, altfel lumea o
să creadă că eşti constipat. Hai mai bine să-ţi arăt unde ai să
dormi. Dar nu ţi-ai luat puşca? se miră. La Bassano va fi o vînă­
toare de mistreţi, dar nu-i nimic, avem cîteva în plus pentru gură­
cască de felul tău ...
O luase înainte, coborîseră pe o scară ce scîrţîia îngrozitor şi
intraseră pe un coridor de lemn, luminat de un felinar de vînt.
Aerul era îmbîcsit de fum, undeva se auzeau puternic glasurile
jucătorilor ce se tachinau cînd ceilalţi pierdeau vreun pot. Ii des­
chisese uşa unei cabine înguste cu două paturi şi i-o arătase:
- O să dormi cu mine, dacă nu cumva vrei să stai pe punte.
Sunt şi acolo locuri pentru cei mai puţin mofturoşi, dar nu te sfă­
tuiesc, ţîntarii or să-ţi muşte pielea de o să-i pomeneşti. Lasă-ţi
bagajele aici...
îi luă geanta de piele în care îşi adusese schimburile şi i le
aruncă într-un dulap.
233
[234]
I �
I
I
1.
I
ţ
A
- Vrei să te speli? îl întrebase, arătîndu-i un lighean de argint
şi un vas cu apă. E cam strimt aici, dar ne descurcăm noi. Ştii ce ai
de făcut: du-te întîi şi joacă cu Vimercatti, la să-i ceva pe masă,
doar nu eşti prima oară cu el. O să-I facem să se simtă bine. Pe
urmă totul o să-i placă.
De afară se auzea glasul puternic al marchizului Antonio Maz­
zacoratti care-l pisa pe ducele Corigliano că pierduse un rond. Cei­
lalţi rîdeau în gura mare, hohotind amuzaţi de mutra pe care o
făcea probabil cel ce pierduse.
Cine se mai află pe pun te ?
Păi, pe contele Luchesi PaHi îl cunoşti?
Parcă.
Mai a venit şi Barbaro Vimercatti, te sfătuiesc să-I cîştigi
lăsindu-i ceva în ghiare. Cu viaţa pe care o duci, nu se ştie cînd o
să ai nevoie de el... Un cămătar este întotdeauna necesar şi trebue
îmblinzit.
- Aşa îmi urezi ? Să ajung la mîna lui?
Christo rîsese mînzeşte.
- E mai bine să ştii ce te aşteaptă, decît să te miri ce
te-a găsit.
Mi i-ai spus pe toţi ?
Nu. L-am uitat pe părinţel.
Ce părinţel ?
Pe Mocenigo Bezzoni. Herula are grijă ca totdeauna toate
generaţiile sale de amanţi să fie de faţă: trecutul, prezentul şi
viitorul. ..
- O, avem şi viitorul cu noi? Cine ar fi? întrebase cu o
ciudă grea.
- O să-I ghiceşti, jocurile noastre nu permit desvăluirea unor
secrete. Ele.-.trebue să fie aflate ... Mergi sus sau te duci să joci ?
Jucase pînă spre zori. Era ostenit de moarte, femeile dormeau
de mult în cabinele lor. O dimineaţă murdară, năduşită, încărcată
de nouri se ivea undeva, din stînga Brentei. Platani, obloanele
somnoroase ale vilelor ruinate de războiul cu Napoleon, ţînţari
care nu-ţi dădeau pace, ciupind sălbatic, o boare umedă, fierbinte
încă de la ceasul acesta matinal, undeva spre dealurile înverzi te :
Treviso, Castelfranco, Monfiumi şi Padova, distanţă pe care le­
neşul lor vas avea s-o parcurgă în cîteva zile, cu opriri şi petre­
ceri, cu nămolurile ce făceau să eşueze burchiello-ul, cu trasul pe
234
....
[235]
uscat şi căratul în trăsuri pînă la alt punct unde altă corabie îi
aştepta, cu servitorii gălăgioşi ce făceau transbordările, prilej pen­
tru femei de a-şi schimba rochiile, punîndu-şi cisme cînd era cazul,
pentru a traversa mlaştinile şi locurile noroi oase.
Hrisant fumase îndelung, singur, pe urmă coborîse şi dormise
cîteva ceasuri, trezit de clopotul care bătea anunţînd prînzul. Se
spălase în grabă, pe Christo, pe care-l găsise dormind, nu-l mai
văzu, se sculase înaintea lui. Pe punte se da un vin frizando, şpri­
ţat, şampanică de Asolo. Bărbaţii se bărbieriserăţ arătau
proaspeţi chiar după o noapte de joc întărîtat. O ploaie caldă cu­
răţase puntea înghesuită de cîntăreţi şi marinari aflaţi în treabă,
de jucători încă năuci de somn, dar cu priviri aţîţate de uşoara
băutură care-i scotea din mohorala nopţii trecute.
- Qui si bebe anche bene ... spusese, în hazul celorlalţi, Gianni
Fagiano, cerînd încă un pahar din Suavele ce făcea o spumă albă
în cristalul de Murano.
Se întrebau cum au dormit fiecare, cît au cîştigat în seara tre­
cută. Vimercatti, deobicei cu o mutră plouată de parcă-i tot tuna
şi fulgera, îi dădea ocol lui Hrisant, întrebîndu-l ce-a mai făcut
şi de ce nu răspundea la invitaţiile repetate pe care i le transmi­
tea prin soţia lui? Nimeni nu schiţa măcar 'vreo schimă de rîs
la auzul acestor cuvinte. Păreau înghetaţi, absenţi, priveau
fastuoşii copaci în haine de vară şi Hrisant îi răspunsese că mul­
tele ocupaţii îl împiedică să vină la petrecerile lor atît de dese.
- Înţeleg, înţeleg, zisese contele. Afaceri diplomaticeşti. Mi
se spune că eşti un om foarte important.
Dorea să-I măguIească, să-I facă să se simtă bine între acei duci
şi marchizi scăpătaţi pentru care seninătatea cu care pierduse cu
o seară înainte 10000 de reali la jocuri rămînea un mare mister.
- Uite-l şi pe părintele Bezzoni, spusese careva. El nu bea
decît limonadă, rîsese acela.
- Vorba proverbului: nu se scufundă vreun burchiello pe
care să nu se afle un călugăr, un student şi-o curtezană, conchi­
sese Barbaro Vimercatti, şi el bine dispus în ziua aceasta atît de
turbure.
Valeţii serveau frutti di mare, marinarii de la lopeţi strigau în
cor, opintindu-se să scoată corabia din nămoluri. Apa scădea, se
pregăteau să facă transbordarea. Vilele Grimani, Finni şi Ales­
sandrini se zăreau prin stuful Brentei, locuri parcă părăsite, sub
235
[236]
-
cerul vînăt. Aerul era din ce în ce mai înăbuşitor, Venezia pră­
fuită rămăsese undeva în urmă, nu se mai vedea de mult, se aflau
într-un ţinut muşcat de seceta verii, ierburile erau pălite, din ele
sburau iute paseri, se auzeau primele împuşcături şi bufnetul
fazanilor care cădeau greoi în apă. Femeile încă se dichiseau
în întunecatele cabine ale corăbiei, dregîndu-şi la lumina Iumî­
nărilor, în faţa oglinzilor, zugrăvelile de pe obraz ele devas­
tate de noaptea ce trecuse. Camerierele alergau, de colo-colo,
pe coridorul întunecat, încurcîndu-se una pe alta, se certau
în fugă; bucătarii pregăteau la pupă mîncărurile calde,
mirosea a peşte prăjit, a ulei şi a condimente. Vîslaşii cu cagule
roşii pe capul încins de efort se apărau de ţînţari şi înjurau în
gura mare. La drept vorbind, Hrisant nici nu înţelegea de ce fă­
ceau nebunii ăştia plimbarea pe Brenta. Totul era incomod, aerul
devenea din ce în ce mai pestilenţial, se loveau unii de alţii, era
sgomot, se întindeau cortile colorate care să-i apere de soarele
ascuns de nori, se întinseseră iar mesele de joc pe punte, pînă
spre seară nu avea cu ce să-şi omoare vremea. Probabil că vor
dormi la vila Foscari, îl înştiinţase Christo care le ştia pe toate,
dacă la transbordare nu vor avea dificultăţi, dar ceata de servi­
tori ce avea să facă decît să care şi să-şi blesteme zilele vieţişoarei
lor? Se aşterneau covoare pe punte, chitarozii cîntau uşor să nu
le supere urechile, suiţi pe un fel de estradă; la provă erau şi pînze,
mai făcea şi vîntul cîte o treabă dacă avea să înceapă să bată.
Probabil că în ziua aceea nu adia nici măcar vreo răsuflare de aer,
aşa încît catargele rămăseseră goale, arătînd cerul cenuşiu.
Herula nu se ivi decît tîrziu într-o rochie albă, amplă, sugru­
mată pe mijloc cu o bantă de moar care o subţia şi mai mult.
- Cum ai dormit? o întrebase Hrisant.
-- Cum se doarme pe un asemenea vas. Spune-mi, am auzit
că te-ai ruinat aseară, mi-au spus femeile. De ce faci toate astea?
Vrei să mă plăteşti?
Avea un fel direct de a intra în subiect, îl stupefia cu întrebări
ca acestea.
- Cînd se joacă, se mai şi pierde ...
- Da, dar tu pierzi mereu ...
Il certa? îşi bătea joc de el, nu ştia niciodată. Doar Christo era
cel ce regiza toate acestea, el îi spunea ce trebue să facă şi nimeni
nu avea aerul că e jignit.
236
t=��·���;;�iiiiii.�t���·"liil""iiiiij"""�"""""""""""",,,,-•
... �"-",,,:M1 _ -
[237]
F
I
Iţi place? îl întrebase Herula, arătîndu-i Brenta ..
Nu ştiu ce găsiţi voi amuzant în aceste plimbări...
Schimbarea locului, chiar dacă e mai neplăcut ca la Ve-
necia ...
Asta era. Tînărul Fiano le dădea tîrcoale.
- Te las, îi zisese, am un concurent dîrz. Nu te slăbeşte
din ochi.
- 0, Mario ! îl strigă. Ce te guduri ca un căţeluş ? De ce nu
vii încoace ?
Il săruta se ca pe un verişor, adică în fugă, abia atingîndu-i cu
buzele obrazul asudat. Ce e cu tine? Roşeşti ca o servitoare ...
Celălalt nu mai putea să spună nimic, vorbele usturătoare îl
făcuseră să fie şi mai încurcat.
- Ei, haide, haide, apropie-te, Hrisant n-o să te urască, deşi
ar avea destule motive.
Mereu vorbele în doi peri, mereu insinuările ce-l muşcau
de inimă.
- Mai bine ar fi să vă las pe amîndoi să vă jigniţi cît vreţi,
zisese Herula rîzînd de ei şi văzindu-i cît erau de încurcaţi. Pînă
la urmă vă descurcaţi voi...
*
Ziua trecuse greu; se încurcau unii cu alţii pe puntea îngustă,
femeile chicoteau, servitorii, şi ei, abia îşi făceau loc cu gustările
şi cu paharele ce iute se goleau. Christo dispăruse, ca şi părinţe­
lul, lipseau, şi Herula, şi tînărul Mario Fiano ; în schimb Hrisant
nu mai scăpase pînă spre seară de Barbaro Vimercatti care-I cer­
ceta discret de unde are atîţia bani şi cum de nu-i cheltuieşte mai
bine? Ipochimenul îl plictisea, avea o curiozitate agresivă, ţi se
vîra în suflet, cu surîsul lui unsuros de cioclu ce te măsura. Aflase
că în după amiaza aceea mai pierduse 4 000 de scuzi, spunîndu-i în
treacăt că dacă va termina banii pe care-i luase asupră-şi, ţinuţi
de livonian cu grijă, poate să-I împrumute contra unei semnă­
turi simple alte cîteva mii ? "Cu plăcere", răspunsese sec, banche­
rul. Secretarul nu bea, nu prea mînca şi abia aţipea din
cînd în cînd, lăsînd impresia că deşi se afla între prie­
teni se teme parca de hoţi; e drept că locurile aveau o reputaţie
rea, dar erau mulţi, aveau arme cu ei, părea greu de închipuit că
cineva ar avea îndrăzneala să-i atace, oricum, suspiciunea lui
237
..
[238]
d
r:
I .
1.
'I
I
părea jignitoare pentru ceilalţi, dar n-o spuneau, îl priveau, cu
aerul că-i făcuseră favoarea să-I primească printre ei. Fiul Mi­
litrisei şi al contelui Goncearov îndrăznise numai spre seară să-i
atragă atenţia lui Hrisant că pierduse destul pentru cît timp tre­
cuse de cînd se urcaseră pe il burchiello, dar beizadeaua dăduse
din umeri ca şi cînd ar fi vrut a-i spune că asta nu avea nici o
importanţă, să-şi vadă de ale lui, şi îl întrebase, unde dormise?
Livonianul îi răspunsese că pe punte, cu toţi ceilalţi, cu
bucătarii şi valeţii, unde parcă era mai plăcut decît jos în burta
corăbiei cu aerul ei stricat de lumînări şi de atîta suflare ome­
nească. "Şi ţînţarii?" Secretarul era obişnuit cu ei, nu-l mai
pişcau, se săturaseră de sîngele lui, glumise. Se nămoliseră înainte
de a ajunge aproape de vila Foscari, pe mal însă, nevăzuţi, îi înso­
ţeau cîţiva ţărani cu care şi bivoli ce fură puşi să tragă cu frînghiile
corabia de pe mal şi cînd nu se mai putu, coborîră şi bagajele le că­
rară servitorii. Drumul de ţară era prost, birjele ce-i aşteptau
hurducăiau, dar toţi ţipau de o plăcere falsă, găsind că tocmai difi­
cultăţile ivite făceau bucuria călătoriei, şi apoi la capătul acestei
chinuitoare căi de pămînt îi aşteptau gazdele lor ce se tachinau,
urîndu-şi un partener nou în noaptea aceea, cum era regula ne-:
scrisă a lumii lor, lucru ce-l umplea de mirare pe Hrisant.
- De ce se ghilosesc atîta? îl întrebase pe Christo.
- Pentru că s-ar putea să dormi la noapte cu Luisa Ottoboni,
care nu se mai află în prima tinereţe şi dacă nu o să-i faci faţă: o să
rămîi compromis pe viaţă.
Beizadeaua nu înţelegea.
- Cum adică?
- Cum auzi. Inainte de a ne culca se face tragerea la sorţi şi;
cum ţi-o fi norocul...
Hrisant îl privise năucit.
- Vrei să spui că s-ar putea să am parte, să zicem, de sora lui
Vimercatti ?
- A, asta încă mai poate fi iubită dacă nu va fi lună la noapte,
ca să n-o vezi, mai prost ar fi să te însoţeşti cu Mathilde Fag­
giano, pentru că ea nu doarme în astfel de ocazii nici măcar a
clipă ...
- Nu se poate!
- De ce să nu se poată, dar pe ce lume trăieşti? Chestiunea
e veche, nu noi am inventat distracţia. Poate ai noroc să rămîi
238
���_ut?Q=··"d".Ct�� •. " .. r
[239]
fără parteneră şi atunci o să-ţi găseşti o fetişcană din cele care
ne gătesc şi dupa care se omoară marchizul Mazzacoratti.
Christo rîdea de se prăpădea de încurcă tura lui. Se gîndea la
acelaşi lucru ca şi Hrisant, adică la insul cu care va dormi Herula
Lucrezia.
- Mai ai o şansă: să fiu eu norocosul, dacă nu vei fi tu. Putem
să ne înţelegem, ţi-o cedez pe verişoara mea şi mă voi resemna
cu ce-mi oferi, dar asta o să te coste ...
- Totdeauna se întîmplă astfel de lucruri cînd plecaţi pe
Brenta ? mai întrebase, tot ne dumirit, Hrisant.
- Aproape totdeauna. Să ştii că nu se clipeşte, nu se comen­
tează. Totul e să ai norocul de a nu vîrî pîinea într-un cuptor rece,
cum zicea Periandru din Corint. A doua zi toată lumea se poartă
ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic. Dar mai sunt şi gazdele; Fos­
cari are două fiice superbe : pe Madona ! mi-aş dori una din ele.
Nici nevastă-sa nu e rea. Are cu 23 de ani mai puţin ca el ; e a
treia, s-a măritat abia de doi ani, fetele sunt din prima căsătorie ...
Se înserase bine, se auzeau strigăte din delta mică a Brentei,
silueta vilei Foscari mai purta cîteva urme de soare, înainte de a
se scufunda în magma întunericului, după ce o zi întreagă se ascun­
sese în nouri. Tufe de iarbă leşuită de vipii se sbăteau uşor la un
vint nedecis. Mirosea a ghiol, noroiul fusese tăvălit peste zi de cete
de mistreţi. O alee de carpeni ducea spre scările monumentale. Re­
mizele erau arse, şi pe aici trecuse războiul, încă în aer mai plutea un
miros vag de fum. Sere, havuzuri fără apă, secate, jupuite, bazine
în care se aruncaseră gunoaie şi bălegar de cai ; nişte lebede abia
mişcîndu-se pe un cot al Brentei cărînd mîlul dintr-un fel de grădi­
nă în formă de labirint, colivii uriaşe în care se sbăteau leneş vul­
turi bătrîni, roşi de păduchi, cu privirea aceea ce nu se poate
descrie, a paserilor captive, cu o pleşuveală Ce le dădea aerul unor
arhiepiscopi ; în jur: centauri, tritoni, cam ciobiţi, bazinele nu
mai aveau decît mîzgă pe funduri, totul emitea o tristeţe fără sfîr­
şit, dar însoţitorii lui Hrisant nu păreau să bage în seamă ceva,
vorbeau tare, se tachinau pe chestia pierderii la joc din seara tre­
cută sau făceau aluzii la norocul nopţii următoare. Flori sălbăticite
invadau aleile neîngrijite de multă vreme; tufe de mirt şi merişor,
un imens plictis de după-amiază risipită se instaura în sufletul lui
Hrisant ; ar fi dormit, aerul era înăbuşitor, dar odată ajunşi în faţa
unei porţi de fier descoperiră cu toţii faclele înfipte în faţada roasă
de vreme şi lacheii în livrele de pe trepte, drepţi, solemni, pudraţi,
239
-
[240]
(
0.
I
ca şi cînd ar fi fost uitaţi acolo de o mie de ani. Nu clipeau, păreau
ireali în fracurile lor verzi, roase şi aurite, cu chipuri albe de ca­
botini şi cu perucile, mîncate şi ele, îngălbenite, dar asta se văzuse
mai tîrziu cînd Hrisant trecuse pe lîngă ei şi îşi dăduse
seama că erau toţi bătrîni, abia mai ţinîndu-se pe picioare.
De sus, prin uşile deschise ale unui vechi salon, o încă­
pere cu plafonul acoperit de oglinzi, albăstrite de vechime şi ele,
crapuloase, ca nişte solzi de crocodil, soseau sunete de flaut.
Cineva îi conducea spre locurile unde aveau să doarmă; lumina,
înlăuntru, nu era orbitoare, lămpile emanau raze discrete, gal­
bene ce învăluiau totul într-un fel de aură, şi ea veche, cum vechi
era totul în vila Foscari, In spate, pe cînd se spălau în micile odăi
ce ţineau loc de băi, utilate cu tot ce trebuia, după un drum lung
şi ostenitor, auziră cîteva carozze ce soseau de undeva din apro­
piere, probabil. A doua zi aveau să le vadă; nişte trăsuri arhaice,
cu herburi abia distinse pe uşile joase, landouri cu coroane du­
cale pictate cu aur, tapiserii roase, damascuri în care vremea lo­
vise discret, cai ce erau înşeuaţi rar şi stăteau în ham ca pe rug,
cu birjari, şi ei solemni şi stranii, în haine de catifea, prea strîmte,
dar toate acestea le uitai; şi pe marchizii de ţară, şi pe conţii cu
genealogii inventate, cînd intrai în înaltele încăperi, cu pereţii
matlasaţi, cu uşi uriaşe şi clanţe de aur, pe care nu se ştie cum
soldaţii francezi, care dormiseră în aceste iatacuri regale, le cru­
ţaseră, cu geamuri pe care ploile de pe Brenta şi rarele ninsori în­
scriseseră hieroglifele lor verzui în cristalul geamurilor. J
Panoplii, fotolii, paturi cu polog, dulapuri de stejar, cufere cu
chivăre de fier intarsiat, tablouri afumate, în rame grele, cu scene
de vînătoare, pictate de maeştri provinciali, covoare arse pe
alocuri, urmele militare ale tuturor războaielor; în sfîrşit, cămine
uriaşe în care de toamna pînă în martie ardeau buşteni acum
numai nişte guri afumate prin care intra un curent secret ce mai
răcorea încăperile şi alunga mirosul de vechiu atît de persistent.
Servitorii cărau bagajele aduse de musafiri, uşile se deschideau
după nişte bătăi discrete în tăbliile lor din care pica rumeguşul şi
se iveau valeţii aceia care arătau de 80 de ani, cu perucile îngăI­
benite şi livrelele prea mult periate, aducînd pe tăvi de argint
pahare cu băuturi răcoritoare. De jos, din curte, se auzeau hămăi­
turi de cîini, se pregătea vînătoarea de a doua zi, cineva alerga
240
I
�
��·��t.':::<"IIII.C!���""""""""""""""""""""""""" ....
[241]
de colo-colo pe pietrişul rărit al curţii; se dădeau ordine, undeva
ardeau focuri mari, într-o bucătărie aflată într-o aripă îndepăr­
tată a palatului. Volteggiatori locali dădeau tîrcoale intrărilor,
servitorii abia ţinîndu-i dincolo de porţile de fier, mirosi seră ca
nişte CÎini că era rost de o masă pe veresie din ceea ce ar rămîne
de la banchetul ce avea să înceapă aproape de miezul nopţii. Se
pregăt�au fazani, potîrnichi, c1aponi, raţe de India, asta o află de
la Christo, un mare mîncău, care, după ce-şi schimbase vestmin­
tele, dăduse o raită pe la bucătării ca să ştie ce îi aştepta. De sus,
din loggia orchestrei, se auzeau sunete de ghitare, cineva CÎnta se
pînă. atunci la o spinetă, salonul sunase ca o biserică, dar acum
muzica era veselă, un gong discret îi anunţă că gazdele îi aşteptau
şi oaspeţii începuseră să coboare ...
De pe rampa scării, salonul vilei Foscari părea invadat
de verdeaţă : perdelele care le ascunsese priveliştea la sosire, fuse­
seră date deoparte şi salonul părea o imensă seră; arbuşti de un
verde crud sau plante exotice în butoaie cu pămînt se înălţau spre
tavan, mesele erau ascunse după tufe artificiale, în ha­
vuzuri translucide se mişcau sub o lumină spectrală peşti argintii.
In jurul vaselor de porcelan de Murano, valeţii cărau vesela şi
gustările. Se ardeau tije chinezeşti aromitoare, lăsînd în aer un
fum exotic şi din loggia orchestrei fuseseră lansaţi porumbei cu
zurgălăi la gît, un stol întreg care umplu uriaşa încăpere cu un
clopoţit dulce ce dură puţin, de un mare efect.
Hrisant văzu abia cînd atinse ultima treaptă, mesele încărcate
cu salate uriaşe, grămezi verzui de lămîi, fazani cu beţişoare de
santal în cioc, încremeniţi de parcă ar fi fost împăiaţi, fripturile
în sosuri parfumate din care bucătarii tăiau cu sîrg pe măsură ce
oaspeţii luau loc pe îngustele şi incomodele lor scaune, priviri­
du-se, căutînd să se recunoască şi să se grupeze după simpatii.
Deasupra fastuoaselor mese la care se aşezaseră: imagine»
răsturnată, feerică a acestora, ştearsă fantomatică în oglinzile
vechi. Trufe, stridii, mortadela în vase de argint, caş de Piacenza,
lăptuci, morcovi, păstrăvi, sturioni, paste de Genova, sturzul de
Peruggia bine ars, gîşte de Romagna, prepeliţe de Lombardia,
totul se învălmăşa în privirile uluite ale oaspeţilor. Vinurile grele
si usoare erau cărate în butelci înveli te în rafie, turnate în pahare
, ,
şi gustate de gurile experte ; muscaturi, vinuri dulci, brognoli de
Friuli, vinuri de Candia, seci, tari, mai uşoare, toate îl ameţeau
241
16
[242]
.\
r
I
1'.···
I
I
I
,
I
� :
I
i
I
pe Hrisant prin neomeneasca abundenţă. Mai tîrziu aveau să so";
sească şi tortele uriaşe, în caturi, îngheţatele roz sau de fistic, cu
frişcă sau cu bordaj de ciocolată, adevărate piramide. Era cu ne­
putinţă să-ţi închipui că pe aici trecuse războiul. Muzica
stinsă din loggia orchestrei îl făcuse melancolic. Herula se în­
treţinea cu Salvadore Foscari, gazda, căruia beizadeaua îi strîn­
sese mîna la sosire, în uşa de la intrare, unde marchizul îi întim­
pinse împreună cu soţia lui, o doamnă înaltă, indiferentă, între două
vîrste, plină de bijuterii, cu aerul acela straniu şi teatral al celor
puşi în situaţia de a arăta că sunt fericiţi să primească atîta lume
la masa lor; Attillio Vimercatti se aşezase între cele două fiice ale
marchizului, într-adevăr frumoase, dar lipsite de aroganţa mamei,
figuri palide, în rochii de vară ce le împodobeau cu discreţie. Bar­
baro şi Christo atacaseră piesele tari ale expediţiei, cum glumi se
vărul Herulei pe drum, adică pe soţia lui Mazzacoratti şi pe ba­
roana Giovanelli. Spiritele se încălzeau greu, vecinii de moşie ai
marchizului, provinciali în gesturi şi în frazele găunoase pe care
le auziseră cine ştie la ce ultim banchet de prin cine ştie ce loc,
se sileau să lege o amiciţie rapidă cu noii veniţi. Aceştia li: se
păreau cu adevărat nişte nobili, dar rămîneau posomorîţi cu tot
vinul pe care-I îngurgitau, silindu-se să se înveselească cît mai
repede, ceea ce se şi întîmplă în cele din urmă, spre bucuria
tuturor.
La îngheţată, cînd turnurelele reci, stropite cu sirop provocară
strigăte de admiraţie, mai ales femeilor, bărbaţii cerură cahvele
şi fumară ţigări de foi după o modă recentă. Mesele de joc luară
pe nesimţite locul celor pe care se aflaseră grămezile uriaşe de
cărnuri şi peşti, salate şi fructe ce se descompuneau lent în vasele
de argint, din cauza căldurii. Prin ferestrele deschise intra un
miros amărui de nămol. Cîinii chelăIăiau în ţarcurile în care
fuseseră închişi, li se aruncau resturile de mîncare şi oase; se
auzeau mîrîiturile înfuriate ale celor mai lacomi, cîte un schelă­
lăit, şi înjurăturile servitorilor. Cei ce nu jucau Panfil făceau
curte femeilor; de dănţuit nu se dănţuia încă, dar, peste două sau
trei ceasuri, numai pătimaşii la tarocchi mai rămăseseră în jurul
meselor rotunde, aflate după perdelele de catifea, separîndu-i
de ceilalţi.
- Nu joci? îl întrebase Herula Lucrezia Vimercatti pe neaş­
teptate.
242
-----
1
[243]
-
Se aflau pe balconul care dădea spre Brenta luminată de o lună
ruginită. Jos, în curte, alergau încă slugile bete şi ele de-acum,
după ce băuseră resturile din carafe. Nişte păuni se strigau
impudic, era umezeală, broaşte şi paseri de noapte trimeteau me­
saje amoroase în văzduh. Chitarozii încercau corzile, cîteva perechi
începuseră să danseze într-un colţ al salonului.
- Nu.
De ce ? Ai pierdut prea mult?
Sunt obosit.
Iţi pare rău că ai venit cu noi?
Cîteodată trăim prea mult; una e să exişti şi alta să petreci...
O, ce vorbe înţelepte.
Nu erau singuri, cîteva perechi se ascundeau în umbra
balconului.
- Probabil că eşti aşteptat. Soţul meu de cînd vrea să te
jupoaie!
- Astă-seară o să am noroc. O să-mi scot banii pe care i-am
pierdut. Să ştii că mai şi cîştig, din cînd în cînd.
- Mi-ai mai spus-o, de ce crezi că o să cîştigi?
- Am o bănuială, aşa ...
Herula rîsese stins, cu glasul ei gutural ce-l turbura de fiecare
dată. Ochii îi străluceau, avea o privire ironică.
- Te gîndeşti la loteria femeilor. Poate mă cîştigi pe mine .:
- Şi dacă nu te cîştig?
Ezitase o secundă, pe urmă răutatea învinsese.
- Va fi cu atît mai bine, mîine de dimineaţă o să vin la tine
după ce o să mă culc cu un bărbat care nu-mi place ...
- Nu glumeşti?
- De ce aş glumi, totdeauna aşa mi se întîmplă. Doresc pe ci-
neva din grupul celor ce mă însoţesc şi mereu cîştig un nătărău
care nu ştie ce să facă pentru a-mi place, ori e stîngaci, ori e nepu­
tincios şi de cele mai multe ori mă întorc în culcuşul lui Attillio şi
el rîde de mine ...
Nu vrei să vorbim despre alte lucruri?
- De ce eşti atît de laş?
- Nu sunt laş, dar ţie îţi place viaţa asta?
- Nu suntem nişte sfinţi. Tu vii din răsăritul sclavelor şi nu
suporţi. Aici lumea e mai deschisă ...
- Şi mai imorală ...
243
[244]
1,
- Imoral e să nu iubeşti..:
- Tu pe cine iubeşti, Herula ?
- Nu ştiu. Poate pe tine, atît cît am să te iubesc, poate pe un
altul cînd îi va veni vremea ...
- Şi te poţi culca în noaptea asta cu oricine?
- De ce nu ? E numai un amuzament. Cînd eram o putană, pri-
meam cîte cinci-şase bărbaţi într-o zi. Erau şi mai mulţi cîteodată,
asta nu IT'� împiedica să mă duc la iubitul meu, seara şi să-i aparţin
ca în prima noapte cînd ne cunoscusem. .
Hrisant nu înţelegea.
- De ce te uiţi aşa la mine? Îţi spun numai adevărul. Pot să
mă culc în seara asta cu cretinul ăla de Fiano, sîsîitul plin de co­
şuri încă pe obraz, care mă adoră de doi ani, şi ce-i cu asta ? E ca
şi cum ai muşca un fruct acrişor, nepîrguit. Altceva e să iubeşti.
Voi sunteţi plini de prejudecăţi, credeţi în viaţa viitoare, în nepă­
cat, în mîntuire. Nu există mîntuire pentru om ...
Trebuia să recunoască că aşa era, dar nu o spuse.
Herula se apropiase de el şi-l sărutase cum ai săruta un bolnav.
- Dacă te vede cineva ? întrebase Hrisant.
- Pe Brenta nu se vede nimic, aşa sunt jocurile în societatea
noastră, nimeni nu se supără. Crezi că Attillio nu mă înşală ? Şi
încă cum!
- Atunci geloziile lui, ameninţările că te va omorî?
- Cuvinte, dragostea e altceva.
Totul era spus rece, sigur, dar el tot credea că femeia glumeşte.
Ai haz ...
- O să-ţi dovedesc foarte curînd că nu e aşa ...
- Vrei să spui că-ţi este indiferent cu cine o să te culci în
noaptea asta ?
- Nu, dar nici nu o să-mi pară rău şi, pe urmă, nimeni dintre
noi nu are voie să strice o lege nescrisă ...
- Este o lege nescrisă ?
- Chiar aşa, asta ne face să suportăm viaţa stupidă pe care o
ducem. Crezi că are vreun haz să te culci de atîţia ani cu acelaşi
bărbat? Numai orgoliul vostru este de vină. Nu ştiu dacă mă în­
ţelegi. ..
Hrisant ar fi vrut să plece în clipa următoare, să-i lase pe toţi
şi să aştepte zorile, undeva în cîmpul de lîngă Brenta. Se simţea
murdărit, o umilinţă mistuitoare îl încerca. Da, orgoliul lui era de
244
[245]
-
2
vină, vechi prejudecăţi, poate, dar mai poţi iubi o femeie după ce
auzeai ce spune Herula ?
Hrisant, tu chiar mă iubeşti? Atît de mult? Hrisant, tu ai
putea să mori din cauza asta? Taci! Nu spune nimic, nu vreau
să aud idioţeniile pe care le aud de la toţi cei ce mă adoră. Înţelegi ?
Deasupra Brentei treceau paseri negre, parcă agonizînd, abia
mişcîndu-şi aripele, erau ameţite de lumina sură a lunii sau erau
bolnave? Pluteau numai, nu sburau ...
Toate acele zile fuseseră otrăvite de gelozie. Hrisant încercase
de cîteva ori să părăsească Foscari, dar nu reuşise, cineva se ivea
de fiecare dată şi urmă un joc de Panfil sau de tarocchi ; pe urmă
fusese vînătoarea unde Mazzacoratti se rănise uşor la o mînă; nu-l
slăbea nici Christo care-i aducea ştiri despre Herula ; înainte de a
se face loteria femeilor, ea şi cu fata cea mare a gazdei spuseseră
că sunt bolnave şi se retrăseseră în camerele de sus, Iăsîndu-i pe
bărbaţi să întindă cărţile pînă în zori.
Dar tu de unde ştii? îl întrebase.
Eu ştiu tot, tu nu-i vezi pe ceilalţi la mese?
Lipsesc cîţiva, constatase beizadeaua.
Dorm, i-a toropit oboseala drumului şi vinurile grele.
Nu era prea convins. Jucase totuşi turbat ca să uite, cîştigase de
cîteva ori la rînd. Vimercatti părea iritat, se posomorîse, aştepta
de la el altceva, dar Hrisant era hotărît să le arate că nu stau la
masă cu un ageamiu. In zori erau curăţaţi cu toţii; nici Barbaro nu
scăpase, se jurase că nu mai ia parte la nici o partidă; el era
bancher; ce, voiau să-I decaveze ? PIătise caniotape care gazdele
o luau tacit, împărţise bacşişuri la servitori; aceştia erau numai
plecăciuni. Herula nu apăruse ; aflase mai tîrziu că fusese la vînă­
toare cu cei ce nu jucaseră, însoţită de Mario Fiano, vînaseră vulpi;
mistreţii îi aşteptau la Pizani, unde hăitaşii încercuiseră pădurea
din jurul castelului, Abia a treia zi convoiul se pusese în mişcare,
cu larmă într-o confuzie de bagaje, servitori, uituceli ale femeilor
ce trimeteau cameristele să le scotocească odăile în care dormiseră
în căutarea dresurilor şi a piepţenilor lăsaţi prin sertare. Hămăiau
245
.''-'
[246]
I
I
11
,1
'1
•
.
cîinii, lacheii solemni primeau ultimele bacşişuri în palmele mereu
umplute cu monezi.
Brenta era turbure, deasupra treceau raţe sălbatice; careva tră­
gea păgubos după ele, se auzea ecoul văilor din jur, în pomi alicele
smulgeau crengi ce sunau uscat; cerul era tot vînăt, aerul înăbu­
şitor, o enervare creştea în fiecare; erau prea mulţi, isbucneau
scurte certuri, iute potolite. Se aduceau carafele de la Foscari ; în
cănile de lut sau în paharele subţiri de Murano curgeau spumoa­
sele vinuri uşoare, albe, roz. Se mînca puţin, unii dor­
meau toropiţi de zăduful din jur; ţînţarii erau alungaţi, arzîndu-se
mirodenii pe punte; pe la amiază monotonia copleşitoare îi vîrîse
pe toţi în pîntecul întunecat al burchiello-ului şi abia la şase, spre
seară, începură să iasă la aer, cu feţele umflate, mohorîţi, cerînd iar
de băut. Herula se ivi tîrziu, avea o agrafă de argint în păr, faţa îi
era suptă, palidă, lumina unui felinar de vînt îi împrumuta un aer
spectral. Faţada vilei cu coloane egipţiene, galbene în palida lumină
a amurgului, de la Pizani, opera lui Palladio, se arăta. Foscari şi
orăşelul Castelfranco rămăseseră în urmă. Călătorii văzură zidul
ce încercuia pădurea. Copacii găunoşi, nişte cedri sau stejari, ori
paltini vechi, sunau sec în vîntul stîrnit de învolburarea apei care
aici era mai lată şi mai puternică. Porţile magnifice de fier erau
deschise, un custode, şi el în frac, îi aştepta pe pontonul aflat ceva
mai departe. Cabriolete cu doi cai, trăsuri cu şase, berline închise,
în total vreo zece echipaje, îi aşteptau. Nu vedeau pe nimeni în
afara acelui bărbat cu părul sur. Christo le spuse că gazda murise
în urmă cu şapte ani, dar puteau să se simtă ca la ei acasă; erau
servitori, aveau ce mînca, o rudă îndepărtată îngrijea de toate
acestea; o s-o întîlnească puţin mai tîrziu; un bătrînel oacheş, cu
mutră de podgorean, care îşi spusese numele: Pandolfo, afabil,
plin de humor, glumind cu ei ca şi cînd s-ar fi cunoscut de multă
vreme. Se urcaseră în trăsuri, căruţele ce urmau birjelor or să le
care bagajele; nimeni nu-şi mai aducea aminte cu ce venise, de
asta se ocupau servitorii. Merseseră în grup, pe jos, înconjurînd
uriaşul bastiment de piatră; clădirea purta şi ea urmele unor schije
ce sgîriaseră coloanele de piatră. în spatele curţii ardeau focuri,
vînătorii de a doua zi se pregăteau să intre în corturile lor, cu
cîinii alăturea. Fumul de crengi abia se tîra deasupra peluzelor
arse de soarele zilelor trecute. Acelaşi miros de mîl, de putred, de
grajduri; în jur, larma veselă, iscată din te miri ce a vizitatorilor.
,
pe urmă instalarea în camere abia luminate de lumînări infipte în
246
[247]
-
I
sfeşnice de argint, un curent secret într-o clădire prea rece, mai
puţin primitoare ca aceea de la Foscari ; ancadramentele puternice
ale plafoanelor abia văzute din păturile acoperite cu blăni, faclele
de pe coridoarele nesfîrşite, marmura prea multă şi bazinele din
jurul ferestrelor ce luceau în lumina săracă a nopţii de vară, îl fă­
ceau pe Hrisant să se simtă strein de toată acea mulţime gălăgioasă
ce-l înconjura. Nu-i plăceau inghesuiala de lucruri şi de fiinţe, vo­
cile răstite sau răguşite, poruncile mereu repetate şi se întreba ce
caută el între amicii Herulei, de ce nu rămăsese la Venezia ? Spre
miezul nopţii se auzi chemarea la masă; nu mai era ca la Foscari,
li se servise o cină vînătorească, şi un vin tare, aspru ce se lăsa
băut, dar nimeni nu protestă, erau sătui, abia aşteptau să se culce,
deşteptarea era devreme, cînd încă noaptea se îngîna cu ziua.
Christo îl întrebase dacă merge la mistreţi, dar el refuzase; nu-i
plăcea carnagiul ; să se ducă ei, care or vrea.
- Înţeleg, vrei să rămîi singur cu Herula, zisese rîzînd cîineşte
celălalt.
- Da de unde. Ea nu merge la vînătoare?
- Ai mai văzut femei la mistreţi ? Ai humour ... accentuase cu-
vîntul ultim. Te priveşte. Ţi-am mai spus; nimeni nu întreabă ni­
mic, nimeni nu se miră de nimic. La revedere ...
Dormise mult, pînă pe la unsprezece. Castelul Pizani era pustiu,'
vîntul uşor mişca frunzele arborilor seculari ai parcului din jur. O
linişte desăvîrşită urma acelei foiri de coroane bătrîne. Nu se auzea
nimic, nu ştia ce să facă. Christo plecase din zorii zilei, nu dormeau
împreună, slavă Domnului, loc era pentru toţi. Se întorsese în
clădirea rece şi pustie. Piatra de pe jos era acoperită, ici şi colo, cu
preşuri de ţară, se vede treaba că lucrurile cele mai bune fuseseră
ascunse. Nu se vedeau decît nişte mese de stejar şi scaune croite.
grosolan. Perdelele erau rărite de lumina soarelui, mirosea şi aici
a vechi, a locuinţă părăsită. Căminele, două în dormitorul lui,
nu înţelegea de ce ; unul mai mic într-un perete şi altul pe un
colţ, cu un trepied în faţă între două coloane,' probabil locul
pentru femeile casei, unde altădată vor fi stat torcătoarele, îi dă­
deau nu ştia ce sentiment de singurătate. Bănuia că mai se
aflau şi alţii în uriaşele odăi de ţară, solemne ca nişte ca­
vouri, cu multa lor piatră, cu bîrne ce susţineau tavan ele simple,
albe altădată, afumate şi ele. După un ceas pierdut în faţa ferestre­
lor coborîse pentru a doua oară cu o greaţă abia stăpînită. Nu
247
[248]
mîncase mult, dar băuse sălbatic pentru că vinul greu îi plăcuse şi-l
durea capul, i-ar fi trebuit ceva care să-I dreagă, dar nu ştia cum
trebuiau chemaţi servitorii, ei fuseseră destui de puţini şi cu o seară
înainte. "Mă descurc pînă la urmă" îşi spusese şi coborîse în su­
frageria, şi ea pustie, aşteptînd apariţia cuiva. Acela se ivise, nu
era Pandolfo, ci un fel de intendent, cu glas spărtigos care bătuse
din palme, chemînd servitorii, doi, îmbrăcaţi ca nişte argaţi de
ţară cărora le porunci ceva, întrebîndu-l în cele din urmă şi pe el,
dacă nu greşiseră cerînd puţină brînză şi lapte? Era exact ce dorea,
spusese la rîndul lui Hrisant, fumînd pînă ce, după o lungă aştep­
tare, o femeie scundă şi iute îi aşternuse pe masa scrijelată un şer­
vet alb, curat pe care aşezase un coş cu pîine, o uriaşă piramidă
de brînză de capră şi o cană cu lapte bătut.
- Ia te uită, se auzi glasul Herulei din spatele său, te-ai sculat
atît de tîrziu! Cum de nu eşti la vînătoare, care e o ocupaţie băr­
bătească?
Rîdea, Hrisant se sculase în picioare şi o invitase să se aşeze.
Bărbatul acela lipsit de amabilitate se ivise iar, o întrebase scurt
ce doreşte, mai mult hotărînd el ce avea să-i aducă buna femeie
care-l servise şi pe el.
- Dar tu ? De ce te-ai sculat atît de tîrziu? Aseară nu s-a ju­
cat şi alte lucruri nu-mi închipui să se fi întîmplat fără ca să le aflu
şi eu ...
- Nu se ştie, rîsese ea scurt, cu un aer prefăcut de vinovăţie.
Aş mînca nişte castane coapte, am să-i spun acestui om foarte
dezagreabil. Tu ce bei? A, lapte! se miră după ce şi gustase din
cana rece de lut, privindu-l sfidător cu buzele pline de urme de
smîntînă. Chiar, de ce nu te-ai dus la vînătoarea de mistreţi ? Nu
eşti prea brav ...
- Crezi? se mirase Hrisant.
- In locul meu nu ai gîndi la fel ?
Rîdea, sosise femeia cu o bucată de unt galben şi cu un fel
de pîine de ţară, neagră.
- Vrei? îl întrebă.
- Nu doresc decît să te privesc ...
Rîsese. Erau singuri.
Ei ? Cum a fost?
Ce să fie?
Femeia cu care ai dormit la Foscari ?
248
•
i�
I
I�
•
[249]
-
i�
- Nu a fost nici o femeie .. �
- Pe cine minţi? Christo mi-a spus tot.
- Christo e un mincinos. Despre mine a povestit ceva?
Il sfida, luase iar oala de lut şi băuse din laptele adus pentru el.
Îşi întinsese apoi cu un cuţit cioplit grosolan, untul pe bucata de
pîine pe care o tăiase ca un pădurar, sprijinind-o de pîntece:
- Vrei?
Ii oferise o altă bucată pe care aşternuse untul galben, surîzind :
- Să ne închipuim că sunt soţia ta ... haide, muşcă!
Hrisant muşcase.
- E bine aşa?
Cred că da.
Nu eşti sigur ... Să ne dezmierdăm cu lapte şi cu miere.
Unde e bărbatul tău adevărat?
La mistreţi, moare după aşa ceva. Faci bine că nu mergi cu
el la vînătoare. Nu sta în bătaia puştii lui, s-ar putea să greşească
o dată, deşi trage foarte bine.
- Ce vrei să spui ?
- Că e în stare de orice.
Iar poveştile ei...
- Cum poate fi cineva gelos pe o nevastă pe care o oferă altora ?
- Asta-i altceva. Un joc de societate. Ştie că te iubesc ...
Minţea, îl privise drept în luminile ochilor, sfidîndu-l.
- Mi-ar place să cred toate cuvintele tale ...
Mînca cu poftă, parcă nu-l mai auzea, era preocupată să nu scape
vreo firmitură pe masa grea şi scrijelată.
- De fapt, de ce nu ai încredere în nimeni ? îl întrebă după o
lungă şi îngindurată tăcere. Numai oamenii care mint nu au în­
credere în ceilalţi. Ţi-a trecut frica?
- Frica de ce ?
- Nu ştiu. Te iubesc cîteodată cînd te crezi singur în mijlocul
celorlalţi. Ţi-este frică de ceva, nu ştiu de ce anume ...
Se vede?
Se simte, eu miros frica la oameni, cum simt cîinii.
Si} zicem că mi-e frică. Asta poate să schimbe ceva între noi?
Poate. Femeile caută oameni siguri cu care să stea multă
vreme.
249
[250]
•
- Şi cu mine nu ai putea sta mai multă vreme?
- Nu cred. Eşti alunecos, ascunzi ceva. Mă uit la ochii tăi.
- Ai vrea să ştii ce ascund ?
- Poate, dar nu sunt sigură. Mi-ai spus cîte ceva, trebuie să
ghicesc restul, dar e foarte greu. Nu vrei să umblăm puţin? Un­
deva, pe aici, e foarte frumos, sunt nişte lacuri.
Soarele se arătase în sfîrşit. Ardea puternic, dar umbra verde
a platanilor făcea plăcută plimbarea. Rochia uşoară de vară,
aproape transparentă o întinerea mult, îşi strînsese părul cu o fibulă
de aur cu briliante, sus, în creştet. Paloarea îi dispăruse, se cunoştea
că dormise mult. Dar ceva strein creştea între ei de fiecare dată
după un timp.
- Lumea vorbeşte despre noi şi, iată, nici măcar nu ţi-a trecut
prin minte să mă săruţi, deşi suntem singuri.
- Mai avem timp ...
- Crezi?
Se îndepărtase puţin ca s-o vadă cum umblă, cu paşii aceia pre­
lungi, amînaţi, legănîndu-se uşor, ştiind că-i stîrneşte dorinţi după
fiecare mişcare.
- Dacă te-aş lua cu mine? o întrebase pe neaşteptate.
- Unde să mă duci? Mă aşteptam să-mi spui asta. În Răsăritul
vostru plin de primejdii, unde averile se topesc peste noapte, unde
sunt descăpăţînaţi oamenii care rîvnesc la tronurile altora? Attillio
mi-a spus că eşti un pretendent la un tron şubred. Nu am simţul
aventurii, prefer mocirla Veneciei, care este o mocirlă aurită, mult
mai atrăgătoare decît necunoscutul în care mă chemi. .. Şi pe urmă
totul s-ar distruge. Crezi că pe Vimercatti nu l-am iubit? Sau pe
alţii. Fugi dacă ţii la mine, cel puţin aşa o să-mi aduc aminte de
aceste zile. Imi place tot ce mi se refuză ... Sunt nestatornică, Hri­
sant, o fiică a mării, gata să plece unde va vedea cu ochii. Pe At­
tillio nu l-am părăsit pentru că el e cel la care te întorci de fiecare
dată. Tu nu ai putea suporta aşa ceva, te cunosc bine.
Il îmbrăţişase cu o duioşie ce-l umilea.
- Şi să ştii că m-am culcat şi cu Mario. S-a întîmplat la Fcscari,
tu nu ai să crezi. Intr-un loc ascuns. Sub o scară. Imi plac la ne­
bunie aceste lucruri făcute împotriva a tot ce este obişnuit.
- Mă minţi, spusese el cu o siguranţă dezarmantă. Vrei să mă
faci să te urăsc, n-ai să reuşeşti...
250
!
���._._'l�--�.--------�----·�'�'------�--------------------------�-��
[251]
•
t
_.
Femeia îl privise ca pe un bolnav.
- Cît eşti de naiv! E adevărat, ţi-o jur. Aş fi fost gata s-o
fac cu oricine.
- Dece?
- Pentru că-mi place primejdia. Aş fi vrut să mă prindă Attillio
şi să mă omoare. Asta gust eu, spaima de a fi prinsă.
Hrisant insistă:
.- Nu cred nici un cuvînt din cîte ai spus ...
- Nu ai decît să nu crezi, dacă l-ai întreba pe Christo, el ţi-ar
spune de cîte ori mi s-au întîmplat lucruri dintr-astea! Pe cînd
trăiam şi cu el, Madona mia, cîte i-am făcut şi lui! Trebuia să fiu
moartă de mult, dacă nu m-ar fi ajutat norocul.
Era incredibil, dar Hrisant se hotărîse să nu o creadă. Se prefă­
cea a fi vesel, o veselie stranie care o irita pe Herula Lucrezia.
- Mai bine, spune-mi cît mai durează plimbarea asta care m-a
scos din sărite?
- O, eşti exasperat de noi! Nu-ţi placem, suntem prea frivoli.;.
Măcar o mărturisim, nu avem haremuri...
- Pe acolo, de unde vin eu, nu sunt haremuri. Tîrfe avem, ca
fiecare. Din toate rasele, cu adevărat nişte minuni, unele din­
tre ele ...
- E bine de ştiut; cînd Attillio o să mă alunge, am cel puţin
unde să merg, sper să mă ajuţi. ..
O apucase de umeri şi o smucise ca şi cînd ar fi I vrut s-o
împiedice să mai spună ceva, cu o furie reală, încărcată de o dorinţă
de a o ucide parcă.
- Nu încetezi odată cu toate minciunile astea? Cine dracu
eşti ?
- O tîrfă grecească, de ce mă împodobeşti atît? Visătorule !
Alerga înaintea lui ; rochia albă de vară în care soarele ardea ca o
torţă îl făcu să o urmeze. Nu o ajunse, ea se pierdu sub umbra
copacilor; o strigă; nu voia să se arate.
Spre prînz, Hrisant îi părăsi pe neaşteptate, fără nici o expli­
caţie, căutat de secretarullivonian care abia îl găsi în palatul Cara­
gua, după o alergătură de două zile. Cu ce ajunsese aici, cum, nu
întrebă: era fericit că nu-l uciseseră tîlharii Brentei cum crezuse
toată lumea. Stăpînul său zăcea tăcut pe un pat, în jur se simţea
mirosul eterurilor ; se afla între vis şi viaţă, perdelele lăsate ascun-
251
[252]
I
i
1,
i�
I
deau arşiţa de afară; nu schimbaseră nici un cuvînt între ei, atunci
crezuse pentru prima dată fiul Militrisei şi al contelui Goncearov,
că Hrisant va muri, dar lucrul nu se întîmplă .
..
Agonica Venezie era pustie în acea vară fără sfîrşit. Pînă spre
seară nu se auzeau decît cîinii hoinari, hălăduind pe sub ziduri,
muşcîndu-se turbaţi de căldură. Pe canale, nici o gondolă, numai
somnolenţa amiezii, turburată rar de un clopot ce parcă bătea
singur, lovit de vreo pală stingheră de vînt, iute curmată de ne­
mişcarea aerului. Parcă toţi fugiseră din oraşul acesta. Podurile
de lemn aruncau o umbră subţire în apele puturoase. Un
întuneric palid domnea în încăperile pustii. Marea lehamite
a oraşului se simţea în tăcerea lui nefirească. Cerul de la
amiază, aproape alb nu se mai umplea de paseri. Porumbeii,
somnolenţi şi ei, se prăbuşeau pe acoperişurile de olane cu bufni­
turi mari. Mirosul de peşte putred invadase uliţele, în camerele
din palatul Caragua arseseră mirodeniile în vase de argint, pînă în
septemvrie şi lumina de afară nu pătrunsese aici. Herula nu dă­
dea nici un semn; nici el nu o mai căuta. Nu o aştepta, era prima
oară cînd simţea nevoia de a nu se mai ridica din aşternuturile
fierbinţi. Nu mînca mai nimic, bea doar ceaiuri şi trăgea pe nări
pravurile cu care-l obişnuise femeia; odăile erau pline de cutii de
fildeş în care erau ascunse haşişurile. Luîndu-le, Hrisant regăsea
lumina şi o feerie rece, ca şi cînd ar fi intrat într-un ţinut de gheaţă.
Sub ziduri, rar cîte o gondolă era legată de un stîlp, i se
părea că ea soseşte, dar se înşela. Pe scări nu se auzeau paşii pe
care i-ar fi cunoscut dintr-o mie. "Pe unde-o fi acum? Şi cu cine?
Imi plăteşte ... ", gîndea înfricoşat totuşi că nu o va mai vedea. Ar
fi primit-o oricum ar fi venit şi de unde, dar nu mai avea energia
de a ieşi din intunecatul şi vechiul său palat. Slugile aşteptau po­
runcile ce nu mai erau pronunţate, secretarullivonian, la sfaturile
lor ar fi trebuit să cheme un medic, dar el ştia ce-l rodea pe Hrisant,
nu mişca un deget. "Ii trece, le spunea, cunosc boala asta." Din
ziduri pîndeau rele necunoscute, blesteme vechi, oraşul te lega de
el, aici te întorceai dacă voiai să fugi; reveneai ca un milog, te stre­
curai pe sub ziduri, îl cerşeai din memorie. Degeaba promitea ellu­
crurile cele mai răzbunătoare, era legat pe veci de mirosurile, de
parfumul secret, de tăcerile sale, de lumea amestecată pe care o ştia
252
--­
n
[253]
>
dincolo de obloanele închise, numai un murmur stins pe canaluri
şi cîte o melodie obosită la ghitară. La San Michele marea fura încet
mormintele în ceasul acela, valurile tulburi băteau în maluri; tre­
cea un preot în sandale de lemn, cu un peşte uscat agăţat de frîn­
ghia cu care îşi legase mijlocul, îi auzea glasul cu care binecuvînta
copiii, îl văzuse de cîteva ori ; se ivea pe la prînz pe sub obloarrele
lui; unii mureau a doua oară în acest oraş, cum se întîmpla cu el.
Venezia fusese parcă furată de orice fiinţă vie, o linişte sepulcrală
se înstăpînea pe ziduri, soarele fugea pe lagumii, pîrjolind to­
tul, prăvăliile erau închise de mult, numai seara se mai auzea c1ăn­
ţănitul obloanelor. Sciroccoul scotea nebunii din balamucul de lîngă
Arsenal şi aceştia muşcau fetele tinere de sîni sau de gît, urlînd de
plăcere, urmăriţi şi bătuţi de taţii acestora şi sluţiţi cu pumnii.
Mai tădea cîte o ploaie scurtă, caldă ce făcea şi mai rău nervilor ;
pe Hrisant îl durea capul, trebuia să ia iar pravurile acelea care-l
retrimeteau într-o dulce toropeală. Abia spre seară, ce spunea el
spre seară, pe la ceasurile apropiate de miezul de noapte
se auzeau viorile din San Mare cîntînd în piaţa pustie la
cafeneaua Florian pentru nu se ştie cine. Oraşul era gol,
pustiu, părăsit de toţi. Hrisant îşi vedea chipul în oglinzi, slăbise,
credea că va muri. Visa urît, Trimisul i se arăta parcă sub un chip
smolit de turc sau de arab ; lunile de după septemvrie erau departe;
asta îi spusese Herula odată : "cînd nu mă vei mai vedea, aşteap­
tă-mă într-una din zilele de luni ... " Nu primea pe nimeni înăuntru,
cobora rar să guste cîte ceva, mai mult fructe şi limonăzi, nu mai
reuşea să citească nimic. Nici Christo nu dădea nici un semn, toţi
erau plecaţi cine ştie pe unde, puţin le păsa de el. Nici măcar nu
putea să spere că vreo ploaie lungă de cîteva săptămîni va face ca
Venezia să fie inundată, să acopere palatele şi bisericile, şi pieţele,
să le fure şi să le ducă undeva în larg, să piară odată pentru tot­
deauna blestemata cetate! Numai nişte bufniţe din podurile Pro­
curaţiilor mai cobeau, asta la cîte un miez de noapte. O căldură
fetidă îl înăbuşea. Simţea că se sufocă, transpira, des­
chidea uşile spre balconul dinspre canaletto, de afară ve­
nea tot o duhoare pestilenţială de vară, şi iar ardea bas­
tonaşe tibetane cu miros amărui de plante necunoscute.
Streinele ziduri ale palatului Caragua îl copleşeau; se visa strangu­
lat, îl vedea pe Trimis la capătul patului, se scula ameţit, plin de o
sudoare fierbinte pe frunte. Şi-o amintea lîngă el pe Herula în
puţinele lor întîlniri de pînă atunci, în patul cu polog, străjuit de
253
[254]
1
I
I
coloanele răsucite de stejar. Totdeauna simţise depărtarea dintre ei
spre sfîrşitul zilei. Totul începea violent cu o posesiune disperată, cu
mugete şi lupte, ca şi cînd ar fi vrut să se devoreze unul pe altul, pe
urmă îngheţau amîndoi, ca şi cînd ar fi stat într-un mausoleu rece;
disperaţi că se urăsc fără să ştie de ce, cu sentimentul că îşi furaseră
unul celuilalt ceva; tăceau, dormeau scurt, nu se priveau, o înstrăi­
nare desgustată îi făcea să rămînă încremeniţi ceasuri întregi;
apoi dorinţa venea spre ei, îi hăituia, o mîndrie prostească îi silea
să nu trădeze nici unul ceea ce simţeau, fiecare aşteptîndu-l pe ce­
lălalt ; o atingere întîmplătoare îi făcea să se aprindă din nou, cu o
furie nestăvilită; cu o remuşcare turbată şi ceea ce fusese
pînă atunci strein, între ei, devenea un foc uriaş. Li se părea că dra­
gostea lor a murit şi tot ce contribuise la asta trebuia să fie
distrus. Şi glasurile lor rosteau mari jurăminte, iute uitate şi se
certau peste un ceas numai, geloşi pe trecutul lor, pe timpul cît nu
fuseseră împreună. Herula devenea iar rigidă, nu se mai mişca, tru­
pul îi îngheţa; Hrisant nu îndrăznea s-o atingă, desgustul de dra­
goste îi făcea să se urască iar. Călcau blănile aruncate peste mo­
zaicurile reci, femeia desfăcea obloanele şi un aer stătut venea de
afară, împreună cu larma de noapte a oraşului. Nu ştiau cîte cea­
suri erau şi dacă nu cumva Attillio o căuta. Şi iar sentimentul
acela de spaimă că o va pierde îl făcea să se întoarcă spre ea şi s-o
îmbrăţişeze, ca şi cînd nu ar mai fi fost posibil s-o vadă vreodată.
Certurile scurte şi violente erau uitate, reproşurile deveneau cu­
vinte dulci, neinventate încă de nici un îndrăgostit, un fel de rugă
spusă cu gura închisă, un murmur de plăcere şi implorare; o tăcută
recompensă pentru tot ce ieşea urît din gura lor în momentele de
furie. "Nu ţi se pare că suntem închişi într-o piramidă ?" întreba
Herula, neliniştită dintr-odată, ca şi cînd acest lucru ar fi fost ade­
vărat. Pe canal alergau nouri luminaţi de fulgere, furtuni mag­
netice loveau acoperişurile Veneziei, împroşcîndu-Ie cu frunze şi
crengi rupte, cu cadavrele porumbeilor loviţi de trăsnete. Parcă
cineva ar fi bombardat oraşul cu bolovani.
- Noi ne iubim cu adevărat? o întreba Hrisant.
- Nu, ne minţim numai că ne iubim, spunea ea cu un glas
strein, rece şi îndepărtat.
- Tu nu crezi în nimic ...
Tu crezi?
254
[255]
- Nu ştiu.
- Atunci?
Obloanele scîrţîiau în furtuna violentă. Gondolierii rătăciţi stri­
gau după ajutor, dar nu-i mai auzea nimeni. Felinarele fuseseră
stinse de vînt, aveau să-i pescuiască alţii a doua zi din larg, cărîn­
du-le cadavrele rigide, vinete ce trebuiau înşirate în pieţele ume­
zite şi încărcate de resturi; pe urmă soseau rudele să-i recunoască,
asta era tot, ce le păsa lor de ce era afară ? La vremea asta şobo­
lanii Veneziei apucaţi şi ei de stenahorie ieşeau din ascunzişuri şi
invadau magaziile de cereale din depozitele de la Castello ; în bi­
serici se aprindeau mii de lumînări pentru sufletul celor duşi pc
mare, flăcăruile lor luminau pereţii şi în cafenele oculte se juca
biribisso, tîrfele nobiliare se pregăteau să-şi părăsească amanţii,
întrebîndu-se cu ce se vor întoarce la soţii lor pentru că gondolelc
nu se mai mişcau pe o astfel de vreme.
Vrei să pleci? o întreba, simţind-o neliniştită.
Nu. Vreau să vie Attillio să ne omoare pe amîndoi.
Ştie unde eşti ?
Bineînţeles.
Şi de ce nu o face odată ?
Vom afla cînd îl vom vedea în uşă ...
Servitorii n-or să-I lase să intre.
Nu-l cunoşti. Nu-l poate opri nimeni... Vrei să rămîn?
Da.
- Bine .. :
Dar se răzgîndea. Gondola lui o ducea pe orice timp şi la orice
ceas din noapte unde ar fi vrut. Avea un om care ar fi înfruntat
orice furtună ca să-şi facă datoria.
- Plec, spunea, te simt, nu mă mai doreşti...
_ Nu e adevărat... urla el, exasperat, vreau să mă scol mîine
de dimineaţă şi să-ţi văd obrazul, să-ţi citesc gîndurile ...
_ N-ai să poţi citi nimic, rîdea Herula. Au încercat mulţi şi nu
au reuşit.
Goală, umblînd uşor spre atriumul, dincolo de care se aflau
băile, păşea peste rozele de Siria, le privea cu regret cum se fanau,
lepădate pe mozaicurile lucioase ; îşi umplea cada cu buchetele
acelea ce se opăreau sub apa fierbinte ca şi cînd nu ar fi vrut să
) le lase cuiva.
- De ce faci asta? o întrebase odată.
255
..
[256]
- Le iau cu mine, nu înţelegi? Nu mă pot întoarce acasă cu
braţele pline, Attillio îmi trimite şi el trandafiri, dar sunt alţi tran­
dafiri, pe aceste roze le ucid, nu vor mai fi nici măcar ale tale ... cît
voi lipsi... Înţelegi?
Acum nu mai era nici ea, hălăduia cu solozzierii ei, la vînători,
prin vilele lor de vară sau cine ştie pe unde, puţin îi păsa că el
putea să plece şi să n-o mai vadă; dar, chiar, de ce nu avea el cu­
rajul să încheie socotelile încurcate de la Venezia ? Îşi făcuse în
cîteva rînduri bagajele, dar lichidarea celor ce lăsa aici era
mai complicată decît credea. Secretarullivonian spunea că are ne­
voie de cel puţin o lună ca să termine totul; dacă voia să se ruineze
nu avea decît, dar nu era bine să apuce cine ştie încotro; răbdarea
era sfetnicul cel mai bun. Răbdarea şi o laşitate nemărturisită
care-I ţinea legat de acest loc blestemat, speranţa că într-o dimi­
neaţă, amiază sau seară o s-o mai audă pe scări sau coborînd pe cheu
din gondolă ; de aceea nici nu ieşise atîta vreme, şi atunci totul
va fi ca mai înainte. Ea va rîde de prostia de a se fi certat,
dar, ce, parcă se certaseră? Era o toană numai; el se jignise ca un
prost şi lumea o să-i reproşeze mojicia de a-şi fi părăsit priete­
nii fără un cuvînt... "Îngerii cerului rămăseseră în carnea lui", cum
zice poetul.
Pe urmă memoria i se turbura, timpul începea să se destrame ;
nu mai ştia dacă la sărbătoarea Vendemmia, cînd pe dealurile de
la Asolo se culegeau viile, se împăcaseră sau dacă în încăperile
de la palatul Caragua ea îl pusese să jure că vor merge împreună
la Capela Madonei Nicopeia, care se afla undeva sau în închipuirea
ei, pentru a se lega pe veci. Dar ce însemna o veşnicie ? Cîteva zile
sau săptămîni, şi pe urmă iar dispărea sau îi trimetea vorbă că-I iu­
beşte pe altul şi-l lăsa să joace cărţi cu Vimercatti şi cu ceilalţi stri­
cători de bani pe care oraşul ăsta îi strîngea din toată lumea. Acolo
pierduse el o sută de mii de taleri într-o singură noapte şi Barbaro
îi oferise alţi bani şi-l pusese să iscălească nişte hîrtii pe care nici
nu le citise, spre spaima secretarului livonian care îl trăsese deo­
parte şi-l sfătuise să nu mai facă astfel de imprudenţe pentru că
nu cunoştea lumea în care se vîrîse ; dar cine-I ascultase? "Barbaro
Vimercatti, ca să zic aşa, mi-e cumnat, spunea rîzînd mînzeşte, nu
mă ruinează el, şi la urma urmelor nu-i mai păsa de nimic; o să
mănînc seminţe de dovleac în Pera şi am să-mi aştept rîndul la
256
[257]
domnie şi măcar să am la ce mă gîndi", vorbe păguboase ce aveau să
se adeverească dacă nu o să-I asculte pe el, fiul Militrisei şi al con­
telui Goncearov ruinat şi el prin lume.
Petrecerile se ţineau lanţ, toată societatea veselă din jurul lor îl
privea ca pe un nebun la care te uiţi cu înţelegere, şi nu o dată
ahia ascunsa privire compătimitoare a marchizului Mazzacoratti
sau a baronului Carnpagno îl făcuseră să simtă un fior ascuns în
inimă, dar de dat înapoi nu mai putea da, era ca un om aruncat
în mare care nu ştie să înoate şi face ce poate. Trebuia să-şi joace
rolul pînă la capăt, altfel ceilalţi ar fi rîs de el. Sfaturile secreta­
rului livonian nu mai aveau nici un fel de răsunet.
Serile de la Asolo erau dulci, prelungi; după-amiezele treceau
vesel sub un soare ca o piftie de aur, bătea un vînticel uşure, se
aduceau coşuri cu struguri bruma ţi, ţinuţi la întuneric, răcoroşi ;
femeile îşi schimbau mereu rochiile, aveau pălării mari de paie
de orez ca să nu li se înnegrească obrajii, iar bărbaţii nu se mai
ridicau de la mesele de joc. O terasă care da spre miază-noapte îi
apăra de ultima vipie a verii. Christo îl sfătuia să nu mai întîrzie
atît cu Herula prin viile culese că s-ar putea să-i vadă argaţii gaz­
dei şi, cu gura lor spurcată, să se spună una şi alta şi atunci Vimer­
catti ar fi trebuit să facă ceva, să se supere; altceva era să fie, ei
între ei, care nu aveau prejudecăţi, şi altceva să te laşi bîrfit de
slugi ; dar Hrisant nu mai vrea să ştie de nimic. îşi pierduse orice
prudenţă, aproape îl sfida pe bărbatul Herulei care se prefăcea că
nu vede nimic. Contele Luchesi Palli încercase şi el odată să-i facă
o aluzie, dar nu ţinuse seama de nimic pentru că i se părea
că ipocrizia generală nu mai avea nici un rost; toată lumea ştia
despre ce era vorba, nu aveau decît să-şi bată gura ; el tot o va
lua pe Herula Lucrezia de la bărbatul ei, şi atunci ce atîta tevatură,
nu le ajungea că la jocul de cărţi, îi lăsa să cîştige sume nevisate,
ceea ce cu adevărat le potolea nevoia de a vorbi pe socoteala lor?
Se certaseră acolo, în vila marchizului Ottoboni sau nu mai ţi­
nea el minte? Totul se întuneca în mintea sa. Dacă nu ar fi auzit
bătaia tobei de seară şi ţucalul lui Teodat, pularnicul din Dealul
Mitropoliei, s-ar fi crezut încă la Venezia. Mirosul de nămol era
altul decît cel al canalelor; asta mai distingeau nările sale dedate
eterurilor. Uliţele puturoase ale Bucurescilor aveau mirosul lor in­
confundabil : amestec de gunoaie stătute, de fumuri ca pe vremea
ciumei mari; guzganii ce şi ei puţeau a hoit, mişunînd prin curtea
257
17 - Săptămina nebunilor
[258]
care rămăsese ca un maidan de la fuga arvaniţilor şi dărîmarea
gardurilor ; lacurile trimeteau şi ele un damf de peşte stricat, unde
mai pune ai pravul ca o plapumă la amurg, deasupra turlelor pisate
şi, mai ales, muştele cît unghia ce se aruncau asupra omului ca şi
cînd ar fi vrut să-I devore şi hoiturile de cai, rupte de CÎinii pribegi
ce hăpăiau ca la marile ospeţe. Iusufache umbla cu căţuia de miro­
denii prin casă, pre jos şi urca din ce în ce mai greu scările ce du­
ceau în filegorie pentru a-i mai primeni aerul şi Hrisant îl întreba .:
- Dar ce fac bestiile alea de tot mănîncă ?
- Nu sînt ai noştri; saxonii au turbat, rupînd ostreţele, şi duşi
au fost de cînd nu mai avem carne de vitel să le dăm ...
- Cum, nu mai avem carne de viţel ? se mira beizadeaua, dar
logofetul ce face ?
- A fugit şi el, înaintea cîinilor. Nu l-a plătit măria ta, pe un
an şi jumate ...
- Ce vorbeşti, Iusufache ? Şi de ce nu mai vindem noi ceva,
o moşioară, un cot de pădure, ceva ?
- Pentru că nu mai avem ce ...
- Avem, de ce să n-avem ? Să-mi aduci cărţile bătrîne ale mo-
şiilor ca să rămînă socoteala curată, luminată.
- Dar ce, aşa nu e curată, luminată?
- O fi, dar ai uitat cîte ceva. Locurile domneşti de la Şin-
driliţa ..•
- S-au dus .. ,:
-. Dar locul sterp de trei prăvălii de lîngă hănişorul din Uliţa
lipscanilor ?
- Păpat, că domnia ta te-ai învoit să fac acturile. Să ţi le aduc?
.- Dar banii din bănci ?
,- Care bani? Bancherii nu se mai lasă înşelaţi, nici măcar cu
vreun credit mic ...
- Şi diamanticalele mele unde sînt? Ori le-aţi furat?
Iusufache îl privea cu milă; Hrisant simţea nesfîrşita duioşie din
ochii servitorului său şi asta nu mai suferea.
- Să te duci repede la Rosenthal şi să le dai pe toate, dar nu pe
oricît, că sunt 'pietre cum nu se mai găsesc în Evropa, să nu te
înşele; ai auzit?
- Bine, bine, făcea acela cu o compătimire ce-l scotea din să­
rite pe Hrisant...
- Şi să-mi pregăteşti puscile pe care le-am adus. Săptămîna
viitoare merg la vînătoare.
258
..
l
[259]
.- Puscile le-a pus în mezaturi logofetul Caliarh, cît a mai stat
aici ; pe nemic ni le-au luat...
- Nu se poate; mă duc la Princepe şi îi pîrăsc; slugi mizere
şi mişei şi neputernici, aşa credeţi voi că mă înşelaţi pe mine? Unde
sunt hainele mele de vizită? Cele cu butoni de aur, să mă îmbrac,
acuş mă duc la Măria Sa şi vă arăt eu vouă ... Nu auzi, ce mai aş­
tepţi ?
Iusufache se uita la el ca la un nimeni.
'- De ce nu te mişti?
� Nu vrea înălţimea ta să mă asculte? Princepele pe care-I
ştie măria ta a pierit în diastima vremii; acum au venit altul ce
te-au uitat că nu te-ai dus cu cirja să faci heretisirea şi te-au scos
din cele condici, abia dacă îţi mai ştie careva numele; multă lume
a pierit în vremea cuviincioasă de cînd ai sosit aici; alde Neculai
Negruzzi, alde Kostaki Kiriazi, de-i zicea măria ta Cap de lu­
beniţă, s-au trecut cu toţii după ocărîte isprăvi...
- Ce spui, Iusufache ? se mira beizadeaua, şi eu ce-am făcut
în acest restimp ?
-. Ai dormit, ori te-ai gîndit la ale dumitale ; pe la locurile pe
unde ai fost şi ai risipit, că secretarul livonian ne-a povestit tot,
cum dădeai de-asvîrlita cu talerii şi funducliii turceşti, de parcă
i-ai fi duşmănit, şi cum te-au jupuit talienii ăia cu tîrfele lor de
muieri.,;
Era parcă o poveste despre altul. Frînturi vagi, o Venezie ştearsă,
uitată, de parcă ar fi fost o stampă arsă.
- Ce-a mai tocat măria ta, îl atingea el cu cuvintele, cîte
jocuri ca să-ţi treacă vremea din privit; ... alde dumia ta spărgea
mesele şi le punea iar şi o luai de la început ; de-acum, nemic în
nepioaseletale mîini: dacă n-ar fi Iusufache să măture, să spele, să
gătească, să cîrpească, să tragă la gherghir, ca muierile, pravul s-ar
alege ...
- Păi muierile noastre unde sunt? Sultana ori Rafira sau cum
i-o mai fi zicînd; cu ţigăncile bucătărese şi cu spălătoresele de
aveau treabă cîte o lună ?
Fugite, toate ...
- Unde să fi fugit ele, cînd sunt roabele mele?
- Ei, unde? Unde au văzut cu ochii, că ne cîntă cucu-n pungă!
Hrisant nu înţelegea.
259
17*
[260]
,
,1
, I
I
- Atunci m-au golit hoţii de ce am avut şi cine să fie hoţii, dacă
nu voi, apropiaţii mei, tu şi cu secretarul livonian, cu logofetul
Caliarh?
Servitorul îl privea blînd:
- Nu vrea măria ta să mai bea o cahvea, că asta mai avem, de
orice ne putem lipsi, dar de cahvea, nu ... Cerşim, furăm, cahvea
este. Mai ales că înălţimea ta, doar te atingi, ca paserile de mîncă­
rurile de urzici de vară şi de pilaf, dacă e iarnă ...
- Cum ai zis? Mîncăruri de urzici ? Păi asta mănîncă mito­
canii, cum o să mănînc eu urzici? Ori ai uitat cum te poruncearn
eu la Săptămîna nebunilor? Nu le-am dat înaltelor feţe, hulubi
în papiloturi, salce de hrean cu migdale amare, sarailii şi bacla­
vale; nu le-am destupat pelinul tinut în butoiaşe de teiu ? Ce
tot mă minţiţi voi ca pe un prost? Ori mi-aţi prăpădit averea l'
Cămările erau pline, nu luam noi la vremea asta miel fript cu salată
de fetică ; fazan şi potîrnichi ? Dar cocoş fript, ori mezelicuri făr
de care orice masă e de neînchipuit?
- S-a dus vremea cînd măria ta îmi porunceai: "Ia, pune
neşte mese frumoase, Iusufache", şi eu mă dădeam peste cap, cu
tigăncile bucătărese şi cînd totul era aşezat, să ne tihnească şi nouă,
şi celor boieri plini de barbe şi goi de minte, odată ce te răsgindeai :
"nu-i mai chema, Iusufache, că n-am kief de ei". "Şi cu mîncările
ce facem, măria ta ?" "Dă-le la cîini, că ei sunt mai credincioşi !"
Asta spuneai, şi ce mai prăpăd de peşte! Işi blestema zilele Rafira
ori Sultana, sau cum naiba le mai chema, că le-am uitat şi eu, totul
a fost o sfărimare în zadar ...
Iar privirea aceea plină de milă pe care Hrisant nu o mai putea
suporta. Il dădea afară din filegorie şi acela greu se mai îndemna
la o astfel de invitaţie; nu-l mai asculta nici el, dar se va însănătoşi
odată şi-odată, şi-atunci o să-i arate el lui şi altora că lihtisul îi tre­
cuse şi se va ridica în scări şi să te ţii ce-or să mai vină la uşa lui
cu cerşutul, într-o nesuferită ruşine, ficleni şi nesătui, dar pe toţi
o să-i dea afară! Şi, mai întremat, il chema cu un clopoţel de-I avea
la îndemînă, cerîndu-i oleacă de vin, să se dreagă.
- Nu mai e ! spunea sec Iusufache, parcă cu o satisfacţie ce-l
scotea pe boer din sărite.
- Cum aşa ?
- Bine. Dacă vrea măria ta apă de putină de la puţul Consu-
lului frances, două parale doniţa, şi ăştia numai eu ştiu de unde-i
mai scot în fiecare zi ...
260
[261]
Hrisant se supăra şi nu voia a-l mai vedere cîteva zile, cînd nice
nu se mai atingea de mîncare, o uita la capul lui, rozînd cîte o cojiţă
de pîine învechită şi privindu-se în oglinzi; nemairecunoscîndu-se ;
din apele lor murdare răsărea un chip sfoiegit, palid, cu ochi pustii
în care bîntuia nimicul. Hainele erau vechi, ponosite, roase, deco­
Jorate, numai primeneala o schimba des şi Iusufache se blestema
că mai sta lîngă beizadea; trebuia să se spele din patru în
patru zile rufele, îşi băşicase palmele, soda îi rosese degetele, parale
nu mai avea să cheme chivuţele sau spăIătoresele ; el deretica, el
stropea duşamelele putrezite, vara, cînd începeau să se ştirbească
punînd în primejdie viaţa stăpînului care se văita în gura mare:
- Te-ai înţeles cu secretarul ca să omorîţi! Scoateţi lem­
nele din podele, doar-doar o să-mi rup gîtul şi să mă moşteniţi, dar
nu vă merge, ticăloşilor, aşa să ştiţi!
Iusufache îşi făcea o cruce apostolească şi scuipa în sîn:
- Doamne, s-a zărghit măria ta, să nu fie cu păcat, doar
ne vezi că noi am mai rămas ...
- Să taci, şarpe de Eden, că te ştiu eu ! O să-mi fac testamen­
tul, ia să-I chemi la mine, mîine, pe Vasilică Ghica să-i spun ce las,
şi cui ...
- I usufache rîdea cu gura pînă la urechi :
- Ce să mai lase măria ta, pravul de pe tobă ...
In Hrisant se deştepta fălosul risipitor de altădată, lăudindu-se şi
crezînd cîteodată cele ce spunea:
- A�a credeţi voi ! Mai am bani, în bănci, la Viana, şi la Peşta ;
să mă caute baronul Burckhardt, cel de mi-a dăruit carozza : la
el am lăsat cele mai scumpe scule, că nu eram nebun să le aduc
încoace, să le furaţi voi. Ca să nu mai vorbesc că am dosit şi sacii
aceia cu perle şi cu pietre scumpe ...
- Cu care m-am făcut eu de rîs la preţăluitori, de erau neste
răşini şi sticle ; şi ei rîdeau cu gura pînă la urechi de mine, veni­
natele hiare !
- Ce tot spui, Iusufache ? l-ai pus să le bată cu ciocanul? Să l-e
cerceteze? Să vadă dacă sunt adevărate?
- Dar, cum? Se spărgeau în măsele ca nuci le, nu alta, ori te-au
păcălit pe măria ta, ori ai fostvreun prost...
Cuvîntul îl speria pe Hrisant. Ia te uită cum îi vorbeşte în faţă
sluga lui; l-ar fi omorît, dar i se făcea lehamite, nu mai avea nice
puterea să se mai supere; mai bine să se prefacă a nu înţelege
261
[262]
cele ce-i spunea şi cînd o putea, o să-i arate el ce merită; aşa se vor­
beste cu un boer de viţă ?
-' - Ce-ai zis? Ce-ai zis ? se prefăcea a nu-l fi auzit.
- Ce să zic ? Că te-au păcălit pe măria-ta, că eşti tare bun la
suflet şi de-aia ai ajuns într-o astfel de dărăpănare sufletească
şi calicească ...
- Cum adică, calicească ? se indigna el. Nu mai avem noi aco­
periş ? Nu mai avem cu ce să ne arătăm altora împodobiţi de bună­
tăţi ? Nu mai avem cu ce să fim foarte milostivi asupra celor scă­
pătaţi? Ori casa noastră a ajuns un ţarc fără gard?
Iusufache se aşeza nepoftit pe fotelul îmbrăcat în miţe de lîngă
patul lui Hrisant.
- Cam aşa ceva. Uite, boerule ce mai avem, asta-i toată averea
noastră ... Şi prefira printre degete cîţiva puişori, bani mărunţi de
cîteva parale. S-au dus galbenii împărăteşti, s-au dus livezile, s-au
dus pădurile, logofetul le-a vîndut pînă la una, am rămas sărmani
în curgătoarea lume ... cum scrie la Cheia Inţelesului.;
Hrisant îşi aducea aminte de prietenul lui şi de ceea ce pretin­
dea el că mai are de lăsat altora :
-- Du-te acuş după Vasilică Ghica, am a-i spune ce rămîne de
pe urma mea, şi cui; dacă eşti cuviincios, ceea ce bag seama că nu
mai eşti, o să te alegi şi tu cu ceva ...
- Nu mai vine Vasilică Ghica la domnia ta, ai uitat oare cum
nu-l primeai, cum sărea el gardurile ca să te vadă, crezînd că o
să se aleagă cu ceva? Acuş nu te mai scoate din rău agonisit şi
căzut în multă boală, să mă ierţi c-o spun ...
-. Cum adică ?
- Ei, s-a ajuns şi el, şi-a luat o trăsură Victoria, cu patru cai;
nu se mai dă jos din ea, salută cu jobenul de parcă-i Princepele.
Numa ce priveşte cu coada ochiului şi care are meriton, îi dă bună
ziua, care nu, se face că plouă ...
- Parcă noi nu avem carozză, şi încă ce carozză, numai oglinzi
şi catifele şi şase armăsari unguresti de mănîncă foc. Uite, numai
de al dracului, duminică le punem hăţurile şi ieşim la Herăstrău,
să-I învăţăm minte ...
Iusufache îl nrivea cu o milă nesfîrsită. Se obisnuise cu uitările
... "
beizadelei, deşi nu credea în ele, mai curînd bănuia că o face pe
prostul.
Care, cai ungureşti ? întreba.
262
1
n
[263]
- Cum care cai ungureşti ? Armăsarii cu care am venit noi de
la Sibii... ori te-ai tîrnpit la cap ...
- Au murit de mult, făcea amarnic Iusufache.
- Nu se poate! striga cu glasul slăbit Hrisant. Voi mă minţiţi,
i-aţi vîndut, ori ce le-aţi facut?
Sluga se mira că nu ţine minte cînd i-a spus de multă vreme
că nu mai aveau ce le da de mîncare, că se împuţinase fînul şi
că unul dintre ei orbise, stînd în întunericul grajdurilor şi că mai
bine i-ar fi trimis duminica în Ceair sau la concursul de poze aca­
demice, călare, cum se făceau de la venirea noului domnitor, dar
el se incăpăţînase, şi-i lăsase să piară cu zile, de nemîncare si
tinjală. '
Hrisant, supărat, deodată, nemaiputînd să suporte atîtea veşti
proaste îl dăduse afară.
- Piei ! Să nu vă mai văd pe niciunul, slugi necredincioase ce
sunteţi, şi risipitoare, şi duşmani ai mei. Marghioliţi, rău sfătuitori
şi ruinători ai averii..
Afară se treceau tomnaticii trandafiri suavi ai Bucurescilor,
ducînd cu ei în mormîntul de aer tot ce mai agonisise vara ...
Hrisant se închidea în el, parcă timpul ar fi împietrit în jur,
nu mai ţinea minte zilele şi lunile; nu mai ştia unde se
află, poate unele sgomote familiare sau mirosuri ciudate de mîncă­
ruri îi mai aduceau aminte de vechi mahalale sau de Venezia. Se
credea cîteodată în palatul Caragua, ori la viile lui Lazu Mavrodin,
cînd defJorau ei ţigănci de patrusprezece ani \ şi acelea
chirăiau de plăcere în aşternuturi. O tristeţe ucigaşă îl făcea
să stea în nemişcare zile întregi; nu era durere ceea ce simţea, cît
o nepăsare uriaşă ce zidea în jurul lui ceva de nepătruns. Nu pri­
mea pe nimeni, îl alunga şi pe Iusufache, ca şi cînd nu ar fi vrut să
iasă din acea tăcere leşioasă de vară a Bucurescilor, cînd căldura
îi dădea o torpoare dulce, un leşin din care nu ieşea, ca să nu-şi
mai aducă aminte de nemic ; orice loc ştiut sau lucru pe care I-ar
fi folosit, l-ar fi adus la realitate şi asta nu mai suporta : să ştie
că trăieşte. Dureroasa sa absenţă de la viaţă i se părea cel mai fru­
mos lucru pe care-I cîştigase; cu asta se hrănea, cu senzaţia că
altii, prin nedreptatea pe care i-o făcuseră, îl ajutau acum să treacă
d� remuşcări, de căinţă. O bucurie sălbatică îl cuprindea atunci
cînd îsi aducea aminte de cele trei milioane de taleri pe care le pră­
pădise în mai puţin de doi ani ; chiar frica de Trimis se prefăcea
Într-o ciudată voluptate; puteau să-I caute; nu aveau să
263
[264]
�,
'.
găsească decît un cadavru; omorau un mort �ncă o .d�tă;
el nu mai trăia, şi tot ce fusese desamăgire, senzatia eşecului, a
neputinţei de a duce ceva la cap, la care ţinuse foarte mult, ideea
de refacere a patridei se transforma într-un triumf asupra celor
ce-l înselaseră la rîndul lor' începea să creadă că atunci cînd se
, ,
lăudase faţă de Herula că îşi trădase pe cei mai buni prieteni : pe
Riga Veleştinul, pe Pa naiot Codrika şi pe ceilalţi, spusese adevărul.
Ori era adevărat? Nu mai ştia bine nimic; s-ar fi putut ca el să-i fi
vîndut cu adevărat şi asta numai pentru că aflase că Ipsilanti se
afla cu o tălăniţă la Bucuresci în timp ce ai lui mureau la Drăgă­
şani, de otravă sau de glonţ; şi deodată o seninătate şi o pace su­
fletească fără sfîrşit îl luau în stăpînire; el plătise pentru morţi,
toţi cei furaţi de o izbîndă la care visaseră atîta erau răz­
bun aţi. Remuşcării îi lua locul vanitatea, iar absenţa de
la viaţă pe care şi-o impusese ce era? se întreba altădată. O răs­
cumpărare a ticăloşiei, o autopedepsire ? Perioadele de euforie, de
bucurie secretă erau urmate de o frică persuasivă, rece, sugrumă­
toare : şi dacă vor veni, dacă acel Trimis era chiar secretarul livo­
nian care-l ruinase mai întîi şi-acum se desfăta, privindu-l cum
decade; cum nu se mai bărbiereşte şi lasă să-i crească unghiile ca
la morţi, cum nu se mai spală; el care era un tînăr frumos ce iubea
femeile, jocurile şi caii, şi-acum arăta ca un cadavru îmbălsămat în
aşteptarea, a ce ? Da, ei nu-l mai puteau pedepsi; dar boala de
care suferea, inaniţia asta, lipsa de gust pentru mîncare, pentru
aer, delirurile lui după ce lua eterurile, visurile false în care trăia,
ce erau? Nebunia în care se refugiase, pentru că era o nebunie să te
prefaci că exişti, să suporţi insultele slugilor şi nepăsarea lor, să te
laşi terorizat de mereu cererile lor de bani şi să simţi că numai
o moarte aparentă te scuteşte de a-i mai auzi, nu era chinul
cel mai rafinat, nu era pedeapsa cea mai rea pe care o primise?
Nu, Trimisul, dacă secretarul livonian era Trimisul, nu-l va su­
gruma cu laţul de mătase, îl va ucide cu răbdarea lui şi numai
atunci cînd va fi la marginea vieţii îi va spune că astfel au hotărît
ei să-I pedepsească; cei pe care-i trăda se şi care-l trădaseră, la
rîndul lor, pe el... Ah, numai milă să nu le stîrnească, asta nu voia
cu nici un chip! Şi după lungi perioade de somnolenţă prelungită,
urmau nopţile nedormite, ascuţirea auzului, pînda la ideea că so­
rocul sosise şi că totuşi Trimisul vine cu laţul. Cu simţurile lui as­
cuţite desluşea totul în jur: rîcîiala gîndacilor în pereţi şi păianjeni!
ce-şi sporeau pînzele cu migăloasa lor răbdare ; umbletul şobolani-
264
[265]
lor pe sub podele, în căutarea hranei ; iarba din curtea pustie ce
creştea sub lună, trecerea leneşă în zori a unor păsări ce abia 10-
pătau din aripi deasupra oraşului toropit de somn; clinchetul in­
finitezimal al unei raze de soare ce bătea în vreo oglindă, toată
apăsarea pravului asupra încăperii vechi în care gogea, cu ochii
plini de recunoştinţă spre zorii vineţi ai zilei ce venea.· Dacă
se lumina însemna că va mai trăi, pentru că dacă erau să-I omoare,
noaptea aveau să-I omoare; dar de ce nu şi într-o lîncedă amiază de
vară cînd, să fi strigat, nu te mai auzea nimeni, ascuns aici, în În­
căperile dărăpăna te pentru că albanezi nu mai stăteau pe crestele
zidurilor, şi ele împuţinate, iar în jur nu mai rămăsese decît
un maidan plin de buruieni, păscut de gîşte ţigăneşti ce gigiiau pe
la unsprezece ceasuri, sburătăcind prin noroaiele ce se făcuseră în
jur. Iarna, frica lui creştea, teribilele ninsori ce cădeau
peste Bucuresci mistuiau tot: case, curţi, rîul îngheţat
al Dîmboviţei, cu morile sale încremenite, să fi strigat nu ai fi fost
auzit de nimeni; şi-atunci se ridica din velinţele lui ce începuseră
să pută de nespălare şi mai punea un zăvor sau un scaun greu de
nuc dinaintea uşii prin care ar fi putut să pătrundă Trimisul, numai
să-I audă, că ar fi ştiut el ce face. Unde erau oare puscile engle­
zeşti să tragă cu ele? Amanetate ori vîndute de logofet, ori furate,
în locul lor avea un topor cu care s-ar fi apărat, deşi ştia că nu
mai are puteri şi că forţa i se sleise şi că s-ar fi prăbuşit, atît era de
slăbit, fără sînge, scurs ca o lumînare şi cînd ajungea să gindeasca
aceste lucruri, îl cuprindea mila de sine însuşi. Unde era
frumosul Hrisant de altă dată? Unde era forţa lui cînd punea un
cal jos la jocurile armăsăreşti din Ceair, la sărbătoarea Domni­
lor? Unde zilele pline de echitaţie, unde frumoasele răpuse în
pădurile albastre ale Cotrocenilor în care, pe la septemvre, suna
prima frunză uscată şi cădea într-un rotocol leneş? Era angelic,
puternic, inocent, mînat de un ideal, asta îl făcuse frumos,
generos, delirant, ilogic şi, poate, nedrept cu alţii, dar ce putere
emana din el ! Şi-acum? Cine-l privea din coclitele oglinzi? Un
căzut, un dogit, o vechitură ! Unde erau visurile lui de altădată,
unde speranţa că va domni la Vizanţ, că pe monede va fi chipul
său, că se vor face sigilii cu numele său? Amară era viaţa lui, şi
toate cîte trecuseră! Zilele ce nu mai erau, fastidioase, pline de
voluptăţi păreau numai o viaţă visată de altul; cineva il gîndise;
cineva îl dorea dincolo de ele, sleit, sărăcit, plătindu-i pentru tot ce
fusese înainte trufaş, plin de mîndrie, şi-acum nu-i rămînea decît
265
1:
- nzrĂ'
[266]
. I
li
I
�
i
I
beatitudinea morţii, sfîrşitul de care se temea cu o ciudată voluptate.
Epifania morţii. Cîtă căldură şi plăcere în fiecare ceas trăit în pri­
mejdie, şi ceea ce îl slăbea îi dădea şi forţă în acelaşi timp ; ce era
muritor în el se pregătea pentru distrugere şi asta il umplea de
mindrie. Trăise : dragostea, spaima de dragoste, împlinirea ei şi
singurătatea de dincolo de dragoste cînd pierzi totul şi ceea ce părea
cîştigat, al tău, era numai o înşelătoare iluzie ...
Gîndirea lui logică se rupea, căuta să lege întîmplări şi cuvinte,
voia să priceapă ce i se întîmplase; nu reuşea, dînd un
înţe1es vieţii sale ar fi sărăcit-o; trebuia s-o lase cum fu­
sese, un şir imprecis de fapte, fără vreo explicaţie, gelozii pe un
gest al Herulei, trădarea lui inexplicabilă la urma urmelor, ispita
cînd o văzuse alergînd spre biserica Maria della Salute, laşa dorinţă
de a scăpa din laţul iubirii, ori poate chiar dorinţa de a trăi tră­
darea femeii; el, căruia nu multe femei i se refuzaseră, totul deve­
nea de neînţeles... Extazul şi frica, ruga şi îndepărtarea, re­
fuzul şi revenirea în laţul necruţătoarei hierodule, vînatul
venind după vînător şi vînătorul care caută vînatul, regula
nescrisă a celor ce ştiu să joace, dar trişează şi se lasă tri­
şaţi. Cînd fusese el cel adevărat, cînd crezuse în revoluţie sau
cînd o trădase şi de ce pe un preţ atît de la îndemînă? Ce era un
jurămînt şi ce era o sărutare? Cînd o iubea? Atunci cînd o auzea
urlînd în palatul Caragua de voluptate sau cind îi dorea să se
îmbolnăvească pentru că îl părăsea pe neaşteptate, ducîndu-se cine
ştie cu cine şi unde? Cînd era adevărat că exista : atunci cînd o aş­
tepta şi ea nu venea şi pe urmă spunea cu cinism că nu-i fusese
dor de el şi că se răzgîndise pentru că se întîlnise cu Mari o Fiano,
ultimul ei amant, gîngavul băieţel, plin de acnee, cu chipul său lăp­
tos şi priviri turburi; dar, la urma urmelor, putea s-o creadă? Nu
erau destui cei din jur? Nu era mereu prezentul Christo, mantaua
ei de ploaie şi vreme rea cînd o părăseau amanţii ? Cel ce ştia ce-i
trebuie şi unde s-o ducă pentru a-i potoli stenahoriile ? Cine iubise
mai mult între ei doi? Dar ea, Herula Lucrezia, chiar îl iubise şi
astfel arăta o iubire? Goana aceea printr-o Venezie plină de ilu­
zii, unde totul era minciună; de la palatele răpănoase şi igrasioase
pe dinăuntru şi arătoase, feerice pe afară care aduceau musafiri
de pretutindini aici tocmai pentru că irealul oraş creea spaima că
poţi să te culci liniştit şi că te poţi trezi pe lumea cealaltă, în fundul
lagumiei ; asta probabil că-i atrăgea pe toţi; ideea de a muri odată
266
. ta .
[267]
r
cu regala, impetuoasa, nemaivăzuta, unica Venezie ... Să mori odată
cu sunetele ei, cu oamenii ei, cu petrecerile nesfîrşite într-un delir
de culori, mirosuri şi serbări, orgoliosul oraş trăgînd totul după el ;
fastul, desnădejdea, speranţele, vanitatea ... Pîndele lui pe sub po­
durile pline de lume, în speranţa că o va vedea într-o gondolă cu
altul şi atunci ceea ce îi plăcea să creadă că este numai minciună
în stare să-i stîrnească dragostea, e adevărat şi ar fi găsit motivul
pentru a o părăsi, dar motivul exista: era soţul ei, omul lîngă care
dormea cel mai des; pe care nu voia să-I lase, doar o implorase
să fugă cu el, avea destui bani, puteau să se ascundă undeva în
lume; dar ea refuza cu o leneşă negare: "Nu e nimic de făcut,
am mai încercat de cîteva ori cu alţi bărbaţi ; de fiecare dată mă
găseşte şi mi se face frică să nu mă omoare, şi-l urmez, şi el rîde
de mine, şi-mi spune că dacă nu o să poată să mă mai întoarcă la el,
mă va ucide", ah, vorbele astea vulgare ca Între slugi, dar atît de
adevărate parcă ... Stîrnirea orgoliului, o gelozie adevărată, o iu­
bire atît de cumplită încît să uite de mîndria lui la care ţinea cel
mai mult? Visase pedepse pe care ea nu avea să le ştie niciodată
şi după urile iute stîrnite, cumplite în imaginaţie veneau iertările
dulci şi dorul de ea, şi iar glasul cu care o întîmpina atît de supus
că femeii îi stîrnea rîsul...
Scrinuri aurite, plafoanele vechi, uscate de focuri, ferestrele
umezite de bruma de afară, oglinzile reci, îngheţate ca nişte vitra­
lii întunecate, în care mişunau umbre, şi bezna verde din zilele
de vară, refracţie a grădinilor oculte, în trepte, din jur, gîndite de
Alfano Stradiotte care atîta merit avusese spunîndu-i: "Cît ar
părea de curios, nicăieri nu eşti mai singur ca la Venecia unde ai
nevoie de decor, de grădini, de copaci şi aici e numai apă şi ziduri,
şi trebue să-ţi construieşti ceva în jur ca să te apere de singurătate".
Ştia el cît de singur se simţea în timpul certurilor cu Herula ? O
cunoştea dinainte? Auzise cum îşi părăseşte amanţii şi voise să-I
protejeze? Putregaiul ce creştea din mozaicuri şi pereţii umeziţi,
parchetul vechi care pocnea, ca şi mobila, noaptea, la o căldură
mai mare, iarna în singura lor iarnă, fîşîitul cearşafurilor, mor­
bidul odăilor înalte, gheaţa, ambra, florile de geraniu din balcoane,
aruncînd şi ele un miros funerar în încăperile în care vîntul mişca
abia vechile perdele încărcate de prav; aşteptarea, ura că nu
venea sau întîrzia, pe urmă o bruscă afecţiune, ceva încărcat de
recunoştinţa că se primejduia şi sosea aici, urmărită de gelozia
celuilalt, care-i promitea moartea, şi chiar exaltarea ei. la ideea că
267
[268]
I
I
I
I
'1
I
il
I
I
il
II
�
ţ
\
Vimercatti va sosi vreodată în palatul Caragua, el fiind singurul
care nu călcase aici spre a-i surprinde, şi .plăcerea femeii
de a fi prinsă, de a fi ucisă cu el în acelaşi timp, Herula
evocîndu-i scurgerea sîngelui lor pe piatra atriumului ; şi aştep­
tarea morţii între rozele de Siria ce-i plăceau atît de mult, şi-atunci,
spunea, vor lăsa slobode apele fierbinţi în bazinuri şi de
afară nu se va mai auzi c1ipocitul vîslelor, şi ei vor dispare din
această lume pe drumurile de apă ale lagunei. Oratoria deşartă
a scenelor de împăcare în care erau atîtea stridente şi lucruri nea­
devărate, luate ca atare, şi reproşuri, şi strigăte, şi insulte, şi pe
urmă împăcarea dureroasă; parcă mai trăise astfel de lucruri, nu
era la prima iubire, dar de ce între atîtea femei există numai una
singură care ia totul, care îţi schimbă viaţa şi felul de a gindi,
pentru care eşti în stare de orice fel de umilinţă; femeia faţă de
care nu eziţi în nici un fel şi ţi-ai da pînă şi moartea fără nici un
fel de regret? Apoi dezgustul de tine şi de aceea pe care o gă-
seşti asemănătoare cu toate femeile din lume şi te miri de ce mai
întîrzii în dragostea oarbă care te-a scos din făgaşul vieţii obiş­
nuite, ba chiar te cuprinde un fel de veselie că ai scăpat de un
lucru plin de primejdii, că eşti eliberat şi că înaintea ta stă viaţa
cu toate plăcerile ei ; alte femei, alte prietenii şi senzaţia că ai ter­
minat cu habitudinea, că n-o să mai auzi aceleaşi cuvinte, şi eşti
ca pasărea cerului, şi nimeni nu te mai poate opri din drumul tău ...
Asta durînd numai cîteva zile care încep să se lungească şi nu mai
ai gust de viaţă şi cauţi ceva care să ţi-I redea. Christo îl cărase
după el în alte locuri, femeile visate să o înlocuiască pe Herula
nu-i spuneau nimic şi verişorul ei îl certa amarnic ! "Dacă mă
află, trebue să plec din Venezia ! O astfel de trădare nu se iartă."
"De ce o faci ?" îl întreba. "Pentru că te văd cum arăţi şi am
cunoscut şi eu sentimentul ăsta, pe ea mă răzbun". "Ai iubit-o
cum o iubesc eu ?" "Cine ştie? Dar eram la fel, căutam alte femei
şi nu găseam, nu ştiu ce se întîmplă în asemenea împrejurări. Ori­
cum, dacă vrei să scapi, există o singură ieşire. Altfel o să regreţi,
va fi din ce în ce mai greu." Femeile acelea se sileau zadarnic să-i
placă, Hrisant simţea că ceva se ofileşte în el, mai rezista cîteva
zile şi îl ruga pe Christo să facă ceva, să-i împace. Trimetea daruri
pe care Herula i le restituia, refuzînd să-I mai vadă. Degeaba
căutau bijutierii cele mai frumoase brăţări, degeaba îi arătau
268
•
Î
[269]
i
p
pandantive şi inele, moarte bijuterii în moarta Venezie în care el
nu mai încăpea pentru că dragostea lor fusese pierdută ...
*
. V.isase flo.rile aruncat"e re puturoasa Brentă, dincolo de locurile
vilei Foscari, un mormm de ginestre uscate pe care leneşa apă
îl căra la vale. Herula privea la grămada fanată, frunze
pălite pluteau în jur; sentimentul că tocmai călătoria
aceasta distrusese dragostea lor, il persecuta şi în somn;
pe urmă, pe neaşteptate îl visase pe Riga Veleştinul sau
pe Codrika, chipurile lor se confundau, careva dintre ei doi vor­
bea despre musivarii, imnografii, poleitorii şi eburarii Vizantului,
totul se încîlcea, Printii Răsăritului veneau spre el în nesfîrşite
convoaie, cetatea curvă strălucea din jumalţurile ei cloasonate, din
fildeş, şi în Piaţa Taurului se dădea jertfa, Magnaura măreaţă Încă
îl persecuta. Herula trecuse în rochia aceea în care era îmbrăcată
cind o văzuse pentru prima oară, cu părul ei ca o flacără. Erau
acolo şi Nicolo Depasta şi Theodosie Zygomalas, ardeau ruguri în
jurul arborelui nopturn care arăta ca un cireş înflorit şi Hrisant
se mira că nu arde şi acela, înconjurat de umbre, cu chipuri pălite
de preoţi şi de savanţi. Era sărac-pulbere, cerşea în genunchi ca şi
cind picioarele i-ar fi fost retezate. Patricii, consulii şi comiţii îl
priveau de sus, cu milă; erau aşezaţi în joasa tribună şi vîntul le
mişca bărbile venerabile, eunuhii palatului mişcînd abia penele
. roşii, vopsite, de stîrc ale uriaşelor evantalii cu care le clătinau ae­
rul din jur. Caii legiunilor bizantine, numai argint şi hier, jucau
pe loc, plini de spumă. Carneficele sub masca secretarului livo­
nian îl urmărea prin mulţimea ce se strîngea şi se desfăcea în faţa
lui; pe urmă scena se schimbase, se afla pe Giudecca, peste care
parcă atunci căzuse o zăpadă ca făina deşi la Venezia ningea rar ;
totul era glacial, gracil, prelung, diformat, eterurile lui îi ju­
cau Ieste, apa avea o crustă albăstrie sau verde, culorile se ames­
tecau, deveneau sumbre ; băteau clopotele, era în ziua plecării,
cînd Barbaro Vimercatti îl căutase în toate locantele ca să-i ceară
ultimii bani care-i mai avea asupra-i, cu toate actele mincinoase,
smulse în nopţile de joc, cînd pierdea nebuneşte sume neînchipuite
si acela îl punea numai să semneze în josul unor foi albe pe care
�ai apoi le umplea cu caligrafia lui brutală, plină de litere uriaşe.
Palatele ruginite de vreme aveau o faţă cărămizie, păreau dărăpă-
269
[270]
I
I
I
�
'T
ţ
\
nate, un alt oraş, de data asta negru, lua loc feericei cetăţi de altă­
dată; apele urcau spre ferestrele oarbe şi acoperişurile plumbuite,
sarea lagumiei mînca piatra cenuşie şi parcă totul pierea, devenea
numai o ceaţă viorie, fără adîncime, peisajul se ştergea, rămîneau
numai izvoarele subterane din care ţîşneau smîrcuri murdare,
toate gurile de canal ale Veneziei arunc�u noroaie subţiri, aluneca
pe o ghiaţă, parcă fugea şi în urma lui se aflau şi Attillio, şi
Christo, şi Barbaro Vimercatti, cerîndu-i banii împrumutaţi; asu­
dase, se sufoca în somn, aerul stătut din filegorie îi uscase pieptul,
respiraţia gîfîită se auzea pînă în curtea în care Iusufache mai
mătura anapoda, într-o dimineaţă senină de vară. Visul se între­
rupea şi pe urmă nu mai avea logică sau se recompunea încît pu­
teai să crezi că te treziseşi şi că eşti iar în mijlocul palatelor, stră­
lucind de poli candele aprinse, spre seară şi mirosul de gudron şi
pepene al Veneziei îi revenea în nări. Promontoriul, Duealele,
Procuraţiile, San Mare, lustruite, şterse de vînturi, oamenii fericiţi
pe terasele cahvenelelor, lanternele gondolelor aruncînd pe ape,
şterse serpentine galbene, umezeala de seară a Veneziei, boarea,
asudarea fierbinte a sciroccoului, obloanele ce clănţăneau în vînt,
gunoaiele plutind sub podul Rialto, o Venezie îngîndurată şi po­
sacă lua locul încet-încet oraş.ului plin de viaţă. Pisici sure, în
cete, ca nişte şobolani urcînd treptele de piatră, glasuri guturale
ce se strigau de departe peste amorţitele grădini de seară uscate
de vîntul cald, Hrisant auzea cum se sfoiegesc frunzele de parcă ar
fi fost de ceară şi se desluşea manfrina sau furlana şi femei necu­
noscute dansau în rochii de mătase şi decorul devenea iar lepros;
curgea pe ape, macerarea zidurilor semăna cu ronţăitul şoarecilor
la amiază, vara, cînd Hrisant îi auzea prin pivniţele umezite unde
găseau de hrană cine ştie ce resturi, dar nu se afla în Venezia, ci
la Toporul, în cîmp, era cald, fierbinte, se stropea cu apă din sfert
în sfert de ceas, geaba perdelele de trestie de la ferestre, soarele
pătrundea cu forţă peste tot, năduşea zidurile, pe vremea aceea
Crysafina sau o altă femeie dormea hipnotic lîngă el, tresărea, era
beată, se răsucea în pat, îl cuprindea pe neaşteptate şi îl încălăra
iubindu-l încă în somn, cu ochii închişi şi dînd ţipete mici pentru
că nu mai aveau niciunul dintre ei snagă ; era numai o furie a plă­
cerii, se storceau cu furie, luînd totul unul de la celălalt; dar acum
se afla în Venezia plecării, rece sau în plină vară, zăpada aceea
era tot torpoarea lîncedă a grădinilor ostoite de atîta căldură,
�70
[271]
mirosul de nămol devenea înăbuşitor; nu era Crysafina, era He­
rula, cea care venise pentru ultima oară la el ca să-i spună că nu
era adevărat ceea ce-i spusese Christo, el nu înţelegea că o veche
gelozie îl silea să mintă şi că voia să-i despartă?
Totul se petrecuse într-o dimineaţă de toamnă, ploua, o ploaie
oblică lovea în obloane. Hrisant nu mai voia s-o vadă. Cu o seară
înainte, Christo îl vizitase aici; avea pe faţă o ticăloasă bucurie,
faţa-i lucea de căldura veche, stătută de afară, dar şi de plăcerea a
ceea ce avea să-i spună.
- Ce-i cu tine? îl întrebase. Arăţi fericit ca şi cînd ai fi cîştigat
la joc ...
- Chiar aşa şi -este, spusese celălalt. Am jucat cu Vimercatti
aseară, în trei ceasuri i-am luat toţi banii. Vrei să-i vezi?
Hrisant nu avea astfel de curiozităţi. Christo scosese o pungă
de piele şi golise pe masă taIerii austrieci de argint. Erau mulţi,
sunau bine.
Ei ?
- Ce ? întrebase beizadeaua.
- Nu-i recunosti ?
Hrisant nici nu privise spre masa pe care celălalt vărsase în­
tr-un gest măreţ monedele sunătoare.
- Banii nu au miros, spusese, un taler seamănă cu celălalt, de
unde aş putea eu să-i cunosc?
Christo rîdea cu dinţii lui strălucitori, părea vestitorul unui te-
ribil adevăr.
Numără-i I
Ai vreo datorie la mine, nu-mi amintesc ...
Numără-i!
Nu înţeleg!
Sunt 40 000, asta nu-ţi spune nimic?
Nu înţelegea. Era poate nedormit, făcuse o noapte mică citind
"Istoria amorurilor celor mai gingaşe ale Parisului" şi nu vedea ce
dorea a-i spune verişorul Herulei.
Tăcerea dintre ei devenea stingheritoare.
- Şi dacă ar fi 40 000 ce ar însemna asta?
- Cît ţi-a cerut iubita ta alaltăieri pentru mormîntul lui Vi-
mercatti de la San Michele ?
Stupoarea îl amuţise. In cele din urmă reuşise să îngîne :.
- Nu se poate!
271
[272]
· - Ba se poate! I-am cîştigat de la Attillio azi noapte I Sunt
ai tăi, ţi-i restuiesc ! .
Hrisant se ridicase şi-l privea cu o uitătură sălbatică.
_ Ia-il Sunt ai tăi, nu ai mei. Sunt cîştigaţi la joc, nu-mi da de
pomană, şi chiar dacă ar fi ai lui Vimercatti nu pot să-i iau. Eu,
în locul tău, nu aş fi spus un asemenea lucru! De ce o faci?
Christo pălise, îl privea ca pe un nebun.
_ Dar nu înţelegi că-şi bate joc de tine? Că te-au ruinat
amîndoi; ea şi bărbatul ei, aşa face cu toţi, eu am păţit-o printre
primii şi nu mai vreau s-o păţească şi alţii...
Hrisant îi întorsese spatele şi nu voia să-I mai ştie acolo. Celă­
lalt îşi adunase talerii şi-i vîra în punga de piele, cu siguranţă
că nici nu se gîndise cu adevărat să-i înapoieze banii, ahtiat şi
sărac cum era, voia numai să-i spună că e minţit de Herula. Da,
banii erau ai lui, cu două zile înainte ea venise aici de dimineaţă,
cernită, într-o rochie neagră, spunîndu-i că merge la San Michele
şi că-I roagă s-o însoţească; era tristă, abia vorbea, ce se întîm­
plase cu ea ? o întrebase. "Ce să fie, creditorii îi scoseseră în vîn­
zare cavoul familiei Vimercatti şi trebuia să facă ceva, să depună
osemintele celor morţi undeva, în vreo capelă pînă cînd avea să
facă rost de 40000 de taleri cu care să cumpere un alt cavou.
"Cum, şi pentru 40 000 de taleri, laşi să ţi se ia acest loc scump
inimii tale ?" se mirase el cu o candoare de care cei doi sau cei
trei tîlhari, probabil că rîdeau şi acum. "Nu-i am", spusese He­
rula. Nu-mi ajunge că apele au mîncat tot locul din jur şi că
piatra a început să se scufunde şi că într-o noapte nu o să mai
găsesc nimic din aceste pietre şi rămăşiţe, ca să nu mai spun că
risc ca beţivanul de Attillio să mă lase să fiu înmormîntată într-o
groapă comună ... "
Ii pusese banii pe o măsuţă şi se prefăcuse că are treabă
un minut sau două, cît ea ar fi trebuit să-i ia. Dar la în­
toarcerea în înaltele odăi, banii erau tot acolo. "Ce faci? De ce
întîrzii? Spui că eşti aşteptată şi că monumentul acela sau ce este
va fi vîndut, şi ce se află înăuntru, rămăşiţele celor din familia
voastră, aruncate cine ştie unde. Du-te, primeşte-i, nu-mi mul­
ţumi ... " Herula sta neclintită şi privea afară prin ferestrele înguste
ce dădeau spre canaletto-ul pustiu. "Nu pot. Nu am să reu­
şesc să-ţi înapoiez niciodată această sumă ... " "Dar cine-ţi cere să
272
"
_���·��-�·t .... a'�I=�.�."""""""""�"""""""""""".:
[273]
mi-i înapoiezi ?" Şi ca să curme încurcătura în care se aflau,
dispăruse, lăsînd-o singură acolo ...
o auzise plecînd tîrziu cu gondola care o aştepta. Nu o pri­
vise. Şi-acum venea Christo şi-i arăta unde ajunseseră acei taleri.
Atunci ar fi trebuit să plece, să n-o mai vadă niciodată, dar o la­
şitate pe care n-o putea birui, îl ţinea pe loc. Cine ştie ce intrigă
mai făcuse acest Christo Hrisoverghi ? Dacă taIerii erau, pur şi
simplu, ai altuia, de unde să-i cunoască el ? Dacă suma coincide a ?
De întrebat pe Herula nu putea s-o întrebe, chiar dacă ar fi fost
o chestiune de viaţă şi de moarte: nu vrei să scapi pe cineva la
care ţii, dîndu-i o sumă de bani şi după aceea s-o întrebi ce a fă­
cut cu ea ! Mai ales pe o femeie pe care o iubeşti. Putea să vor­
bească despre orice cu ea, dar despre mormîntul familiei Vimer­
catti de la San Michele, asta, niciodată. Aşa încît tăcuse, sufe­
rind cumplit. Ar fi putut să se intereseze printr-un interpus,
prin Alfano Stradiotte, sau prin secretarul livonian, dar asta in­
semna că mai aflau şi alţii despre secretul care era numai al lui
şi al Herulei şi un bărbat ca el nu putea să divulge un' astfel
de lucru. Numai nebunul de Christo să nu apuce să se laude sau
să-I batjocorească în cercurile lor; dar acela nu ar fi fost în stare
să facă aşa ceva, cît era de ticălos, pentru că o iubea încă, cu si­
guranţă pe Herula şi onoarea îl oprea s-o bîrfească, dar cine mai
ştia ce se mai putea întîmpla? Nu-i părea rău de generozitatea
lui, cheltuise mult mai mulţi bani de cînd se afla la Venezia,
aruncase cu ei, ca şi cînd ar fi vrut să-i termine mai repede, su­
ferea numai la gîndul că cineva ştia cît fusese de ridicol şi cum o
crezuse pe femeia ce nu avea nimic sfînt. Răbdase, se mira numai
că ea nu-l mai căuta, deşi nici el nu-i mai dăduse nici un semn;
tot Christo venise spre seară, peste vreo săptămînă şi-l întrebase
neliniştit:
- Ce-i cu tine? Eşti bolnav? Herula întreabă de ce nu te
mai arăţi?
Hrisant nu-i răspunsese, îl găsise stind-cu luminările neaprinse
în odăi, cu nişte struguri dinainte, din care ciugulea nepăsător.
- Ce să-i spun? mai întrebase după un timp celălalt. Sper că
nu vrei s-o laşi să înţeleagă că ai aflat de la mine ce-a făcut cu
banii tăi?
Hrisant nu răspundea în nici un fel.
273
18
1
..
[274]
- Bine, atunci să pricep că nu vrei s-o mai vezi?
Plecase spre uşă, dar se întorsese:
- Totuşi, o explicaţie se cuvine să-i dai, nu înţelegi? Altfel
va bănui. Inventă ceva; că eşti bolnav, că te-ai îndrăgostit de
alta; tăcerea ta nu o va face decît să ne urască pe amîndoi. Măcar
dacă ai demnitatea de a uita ceea ce ţi-am spus, du lucrul pînă
la capăt, prefă-te că nu ştii nimic; trirnete-i un dar, nişte flori,
minte-o, numai să trecem peste momentul ăsta, dacă nu vrei s-o
pierzi, mai ai vreme să dregi ce ai stricat ...
Zăcuse cîteva săptămîni în încăperile în care nu mai pătrun­
dea decît secretarullivonian cu portocale şi băuturi reci. Toamna
venise cu nesfîrşite ploi, sîcîitoare, apele negre ale canaletto-ului
nu-l mai îndemnau să iasă, făcuse focurile mai devreme deşi nu
era atît de frig. 1 se părea că Buranul sgîlţîie obloanele ; măcar
de s-ar fi umilit să vină aici, să-i spună ceva, dar rezista, era mai
puternică decît el. Citea cîteva ceasuri, măcina plictiseala, se
gîndise de cîteva ori să cheme pe vreuna din acele femei pe care
le cunoştea şi care abia aşteptau să le dea un semn, dar i se părea că
răzbunarea lui ar fi fost prea meschină. 1 se năzărea, sau iar auzea
ţipetele 'nebunilor pe calli ; ei alergau după putane sau scuipau pe
copiii ce-i loveau cu pietre; ah, ce oraş! Ce mai căuta el aici ?
Îşi făcuse bagajele de cîteva ori, secretarul livonian îl privise cu
scepticism, ştia că nu era nimic serios în toate astea; o să-i
treacă ...
Nu-i trecuse. Christo, marele maestru al ceremoniilor o adu­
sese cu tot grupul lor de prieteni într-una din serile cele mai în­
tunecate din noemvre ; erau mascaţi, mergeau la un bal, arun­
cau cu confetti pe pavimentul dat cu ceară al saloanelor si su­
flau în trompete de carton, guiţînd ca la Carnaval. Costum�le de
mătase amestecate, veselia tîmpă a musafirilor, faptul că erau
băuţi şi sgomotoşi îl indispusese la început, dar cînd o văzuse pe
Herula Lucrezia într-� costum de matelot, toată furia lui luase
chipul unei înduioşeri ciudate: era un fel de a-i scuti pe amîn­
doi de explicaţii.
-- Ce faci? Nu vii cu noi? îl întrebase, ca şi cînd nu l-ar fi
văzut de o zi.
Ochii ei mari, arzători, acel trup mulat de mătasea strălucitoare,
abia strîns într-o vestă neagră, aerul fericit, un fel de ameţeală
:274
[275]
in tot ce făcea, o inconştienţă dulce, totul îi produse o dorinţă ar­
zătoare. Nu voia în acel minut decît să-i simtă mirosul cărnii. să-i
ia braţul pe care i-l întinsese, ferm, imperativ, căruia nu-i rezis.ase.
Şi nebunia legăturii lor continuase încă în acea iarnă, plină de
certuri, de o agonică încleştare. Ştiau amîndoi că ceva se pier­
duse, că se îndepărtau tot mai mult unul de celălalt şi atunci se
iubeau cu o disperare prelungită; reproşurile curgeau, Herula îl
învinuia că trăise în tot acel timp, cît nu o văzuse, cu Daria Fini
care se şi lăuda se că o înlocuise pe ea, pe Herula, dar se înşela
tîrfa şi nemernica pentru că mai bine mureau amîndoi decit să
i-l lase: biete cuvinte mincinoase în care nu mai credeau nici­
unul dintre ei. Şi nebunia iniţială revenise : îi aducea bij uteriile
cele mai năstruşnice şi ea le refuza; aruncase scarabeii de aur,
şi lăntugurile cu briliante pe podele şi voise să le sfărîme, pe urmă
se înduioşa, le culegea de pe jos, cu o piozitate caraghioasă ŞI se
bucura ca un copil că nu se stricaseră, reconstituindu-Ie cu răb­
dare, punîndu-le la gît, biruitoare, sărutîndu-1 şi spuindu-i că nici
un bărbat nu fusese atît de nebun ca el, Hrisant, şi atunci ceea ce
mai rămăsese din înflăcărarea dragostei lor, reînvia ; ploile 1"'­
sfîrşite ale acelei toamne întîrziate şi începutul de iarnă îl trăi­
seră ca Într-o beţie continuă. Herula întîrzia nopţile la el şi cînd
o întreba dacă nu-i era frică de bărbatul ei, îi răspundea că abia
aştepta ca el s-o ucidă, şi că ar fi foarte bine dacă i-ar omorî pe
amîndoi; asta i-ar uni pe veci, ce-ar putea să-şi dorească cai
mult? Totul era ca o boală din care nici moartea cea adevărată
nu putea să-i scoată, orice ar fi făcut...
*
Pe la amiază, într-o luminată zi de. primăvară, Hrisant se
trezise cu Vasilică Ghica în filegorie. Era îmbrăcat într-o jiiotcă
uşoară, purta joben şi pantofi de prunelă, sosise într-o trăsură nea­
gră, cu două sirene de argint de-a dreapta şi de-a stînga vizitiu­
lui; avea un aer compătimitor de cum intrase, îşi scutura pravul
de pe încălţări şi se bătea nerăbdător cu mănuşile de bumbac pe
coapse, punînd bastonul alăturea.
- Bine te-am găsit, vere. Am venit să-ţi dau o vizită! îi spu­
sese cu glasul lui cu doagă şi atunci Hrisant îşi adusese aminte c«
printr-o complicată legătură de familie se cam înrudeau, cum se
275
[276]
înrudeau cam toţi boerii în Bucuresci, dar era prima oară cînd o
afla.
- Şezi, îl invitase Hrisant, deşi prezenţa oricărui strein în în­
căperea lui, din în ce mai sărăcăcioasă, îl mîhnea, dar acum nu
se mai putea schimba nimic pentru că nu mai avea paznici, nu
mai avea slugi, dacă nu-l punea la socoteală pe ultimul său drept
credincios: pe Iusufache, dus în dimineaţa aceea după încurcatele
trebi lăsate în seama lui de beizadea.
Vasilică Ghica, ras bine, dat cu parfumuri, inspecta cu un ochi
sever încăperea.
- Faci copilăreşte de nu şezi, zisese Hrisant,
Celălalt nu-i răspunsese, scruta cu un ochi sagace Iilegoria.
- Asta-i claustrul tău? Toată lumea vorbeşte 61 eşti bolnav
şi că nu vrei să te îngrijeşti. Multi se bucură că ai scăpătat şi că o
să le laşi o suvenire pietoasă, mai ales de la pozna pe care le-ai
făcut-o cu Săptămîna nebunilor, dar eu te-am iertat. Chiar am
venit spre a-ţi oferi ceva bani, dacă ai avea trebuinţă ...
- Eu ? se mirase Hrisant. Cum să am trebuinţă de bani,
sunt bogat ...
- Pe dracu, bogat! Toată lumea ştie că ai vîndut ce-ai mai
avut şi că te caută creditccii din cele striinătăţi, şi băncile. Pe
cine minţi tu ?
Hrisant se ridicase în coate şi-l privise sfidător:
- Să nu mă ridic de aici să-ţi arăt diamanticalele pe care
le-cun adus, că n-aveti voi, cu ai voştri, strămoşi şi urmaşi. nice
cît sub unghie, şi o să vă speriaţi ... Nu mai intriga şi tu, şi-mi face
numele de ruşine. Sufăr. o să-mi treacă, o să merg la medici să iau
ierburi, leacuri. Mai bine, că tot ai venit, spune-mi ce mai e
pe-afară? Dacă o vezi pe Doamna, dă sărutări de mîini de la
mine şi spune că abia aştept s-o văd şi să-i prezint omagiile. Dacă
n-ai greaţă de băutură să-I chem pe Iusufache şi să-ţi dea o vutcă,
ceva, că ştiu că foloseşti, mai ales în vizite ...
- Nu, nu-i nevoie. Mă aflu în dulce, acum mănînc nuci. Am
băut aseară destul şi dacă o mai ţin astfel nu o să mai fiu harnic la
femei, mă lasă cîinele, nu te supăra că te refuz. Am fost şi eu ne­
bun de cheltuitor, dar mi-a trecut; nu vrei mai bine să te duc la
spicer, să-ţi dea ceva, un balsam, un ulei de întărire, o apă de
plumb, aloes, ori să-ţi puie frunze de varză acră la inemă, ori să-ţi
facă vreo baie de şezut, să te umplu de binefaceri...
Nu-i nevoie, vere, spusese Hrisant, nu te uita la mine că
2':"6
[277]
am slăbit şi că sunt palid, nu am mai ieşit din casă, asta e, dar
111[\ dreg eu, nu avea grijă ...
- Cum vrei, dar să ştii că s-au înmulţit vindecătorii, ştiu neşte
frizeri care ţi-ar pune lanţete, ţi-ar vîrî niscai clistire undeva sau
să-ţi dea droguri purgative, că nu te simţi bine, parcă eu nu văz,
că văz ... S-au deschis şi neşte stabilimente evropeneşti, cu apă
rece, sămurită şi caldă pentru uşurarea omenească. La Baia
Ţiuloaicăi ai putea face o cură de apă, avem dohtori în Bucu­
resei cu bun ipolipsis, faci rău că nu te cauti ... Oricare dintre ei
ti-cu' precurma boala de care zici că suferi. O clismă, acolo, ţi-ar
face să-ţi revină pohta de mîncare, de ce te fereşti? De ce nu bei
niscai pelin să-ţi facă foame? S-a inventat şi-un panaceu: Mori­
son, neşte hapuri ; le înghiţi şi te învie, nu de alta, dar iar mă în­
treabă muierile de tine, cît te-ai dărăpănat ? Nu mai dau năvală
incoace, că nu le mai îmbie nimic, şi nu te-au iertat că le-ai ruinat,
pe ele şi pe ai lor cu nebunia ta, cu serbările acelea de nu au mai
avut loc ...
- Nu-i adevărat! se supărase Hrisant, vorbind cu o convin­
gere nebună. Poate ai fost tu plecat în timpul acela; întreabă pe
toti : ce trăsuri, ce petreceri, ce fîntîni artizicesti, am dat cep la
40 de butoaie de vin, curgea şampania ca rîul Doamnei. numai
spume, şi fetele, cum mai erau ele împodobite şi cine le-a împărţit,
izrnarande, perle de Venezia, şi lăntuguri, şi inele cu zarimf, ză­
bălute de argint şi pinteni pentru echitaţie la Herăstrău?
Celălalt nu-l mai contrazisese, dădea numai din cap ca şi cînd
ar fi ascultat pe careva întors de pe Steaua Păstorului.
- Hai mai bine să-ţi torn ce mai e pren Bucuresci. O ştii pe-a
lui Cuşcungachi, pe Calita, podoabă negrăită, de, că acus s-a Iăcut şi
ea de măritat, pe cînd te-ai întors, abia repeta alfabetul. Nu, şi nu.
s-a ia pînzarul Carabet, s-o ducă în aşternut cu miros de busuioc şi
iarbă mare, tînjea, ce mai, după ea ; a tocmit trăsură, cai, cu mara­
fet. vinul fierbea în boloboace, s-au făcut strigările ; au adus lăutarii
de la Puţul cu zale, cînd colo, ce să vezi, mirele pe la miezul de
noapte a găsit uşa spartă! Scandal, bătaie, sînge a făcut-o. Au ru­
şinat-o, au pus-o pe mătură ca pe o curvană. cu rudele lui, că are
cinci fraţi, cum ştii, a plins; mirele cît era el de înalt şi cocorat.
de năduf au chemat pe Arghira de la Podul de pămînt şi-a Îm­
brăcat-o în mireasă, a umplut-o de bani şi-au petrecut trei zile.
Pe mireasă au dus-o la Spitalul nemernicilor şi se află în jude­
căţi cu Carabet care-i cere tatălui despăgubiri pentru ruşinea fă-
277
[278]
cută faţă de venirile de musafiri ce le-a suportat în casa lui, ca
încornorat ce era.
Pe uliţe trecea aparul cu putina lui şi striga păgubos :
- Ia apa de băut! Eau, 0000, apă, apă, ia apa, ia apa ...
Oraşul părea deşert, soarele încropea, primele muşte bîzîiau,
izbindu-se de geamuri. Pe Vasilică Ghicaîl apucase desgustul,
dar parcă agonia înceată a celui ce atît îl dispreţuise odată îi făcea
bine, avea să-I povestească la cafineon, să-i facă pe ceilalţi să-i
plîngă de milă, ba, de-al dracului, o să le ceară să-i aducă fiecare
ceva bani, ori scule că era tare scăpătat.;
- Şi Princepele cel nou, ce mai face, cu ai lui beeri, S-2U ter­
minat dresul Curţii şi mai păIăvrăgesc aceia ca înainte, ai
novităti ?
- Cum nu ? se bucurase Vasilică Ghica, căruia îi răsărise de
bucurie că i s-a făcut o asemenea îndemnare.
- Ei ? Ei ? tresărise bolnavul din patul lui.
- S-o luăm pe rînd, să nu scăpăm ceva, le ticăi oaspetele. Pe
nemernicii din jurul lui, îi ştii: Stau în Scripturi şi preacurvesc
cu plăcerile de sub pîntec; se aruncă asupra meselor strălucite
şi spun altora să se sfiască spre a nu se îngrăşare; cu sfat bun
beau vinul şi săracilor le lasă apa de Giuleşti ; trăiesc într-o vie­
ţuire deşartă şi cer celorlalţi să se umilească; se scoală tîrziu, şi-i
mînă pe ai lor la treabă din zori de ziuă; de multul banilor şi de
sătui, nu mai termină cu predicile ; sunt umpluţi de răutate şi in­
vidii şi Princepele, care-i drept, vrea să le mai taie din coaie: să-i
mai scurteze pe la subsori, pe unde puroiesc ; ei chiţăie şi trag
libele injurioase. In faţă îl prea măresc şi pren locuri ascunse îl
batgiucuresc, dar mînia e dracul întristării şi veninul şerpilor.
Domnul clocoteşte între ziduri şi-l dor intrigile, dar nu poate sin­
gur, nici să tocmească lucruri ne cuviincioase nu-i este îngăduit;
vorbeşte în pilde şi ceilalţi se fac a nu-l înţelege, pînă i-o izbăvi
odată cu urechea bătută în cuie la răspîntii, să-i mîntuie de coli­
beturi. Ascultă la mine, o să-i auzi pe nătîngi că ajung la linte,
şi la fasole cu apă, şi la vin împuţit, că din băutură li se trage; se
adună şi se îmbată şi pe urmă devin rău îndemnători, ori el nu
mai poate, citu-i de blînd, aşa că s-a cam pus pe capul lor şi n-are
nice o vină după proasta-mi judecată... Dar nu te-am plictisit?
Nu, nu m-ai plictisit, tăgăduise Hrisant.
278
[279]
Vizita lui îi făcea bine, deşi încă nu aflase care era scoposul ei
cu adevărat.
Vasilică Ghica privea în jur, ca şi cînd ar fi căutat ceva ce ar
fi uitat la ultima lui înfăţişare de la care trecuse destulă vreme.
- Ai pierdut ceva? îl întrebase Hrisant.
- Nu, mă gîndeam numai că tu, nu ştiu dacă te mai uiţi în
oglindă, te-ai cam scurs, cad hainele de pe tine, nu mai ai mult ;
nu ai vrea să-ţi fac vreo înlesnire ceva, să mă îngrijesc de trupul
tău schingiuit pe lumea asta ...
- Vrei să zici că mă duc, că vă las?
- Toţi ne ducem, făcuse Vasilică Ghica visător, omul e mai
bine să se îngrijească din vreme de sufletul lui. Mă gîndeam că
poate ai mai pus ceva deoparte, e păcat să cadă vreun lucru
scump pe mîna slugilor. Neranţula Mavrodin mi-a arătat inelul
pe care i l-ai dăruit, să nu te superi, aşa-s muierile, se laudă; mă
gîndeam că poate mai ai niscai bijuterii ascunse; le-am putea
pune la adăpost, că e păcat, văd că totul se ruincază, slugile astea
te-au stors de tot ce aveai, se milesc pe la unul şi altul în oraş de
parcă ai fi Iov pe grămada lui de gunoi, mai mare ruşinea; nu e
mai bine să mă laşi pe mine să mă îngrijesc de afacerile tale, mai
mult de asta am venit. Secretarul te-a lăsat după ce mai mult
rîvnise la cele ce mai aveai decît să te ajute, duşman îţi era, ca
orice apropiat care-ţi ştie secretele; în numele prieteniei noastre,
zic că ar fi mai bine să-mi încredintezi ce mai ai, adică bani, ac­
turi, tot ce poate să mai folosească, să te scoatem din mizeria asta,
că uite cum ai ajuns ...
Hrisant Hrisoscelu simţea că era vremea să-I pălmuie. "Uite
ce-şi permitea licheaua, dar cine-l chemase pe el aici să-i soco­
tească ce-a mai rămas din averea sa ?" Lacomul şi fiara, viermii
banchetau pe trupul lui încă viu, Vasilică Ghica vorbea ca logo­
feţii bisericeşti la înmormîntări. Mai bine cerşitor la Mînăstirea
Arhimandritul decît să se dea de viu pe mîna hulpavului ăstuia;
mai' bine să intre în defăimarea lumii decît să ajungă la pomana
lui Vasilică Ghica ...
Nu-l mai ascultă, acela vorbea, vorbea, cuvintele sburau pe
lîngă urechile lui astupate, îl ura de moarte, dar nu-i aruncă nici
o privire şi după ce Vasilică Ghica îşi bătu gura de pomană încă
un ceas şi mai bine, înţelegînd că e de prisos şi că numai că nu e
"2"79
[280]
poftit afară, musafirul se ridică, îşi luă bastonul şi jobenul de
mătase, făcu un salut: "Păi de azi încolo, cred că n-o să ne mai
bonjurim !" şi dispăru, lăsîndu-1 singur, nu înainte de a-i aminti
că odată cu moartea începea uitarea cea mare şi pustiul neexistcn­
ţei şi că nu va avea cine să-I pomenească, dar de aceste lucruri de
mult nu-i mai păsa lui Hrisant Hrisoscelu ...
Secretarul livonian îl înştiinţase într-o duminică de demult. la
Venezia că băncile îl amînă mereu, cînd era vorba de scos
noi sume.
Cum adică? Nu avem acturi bine întocmite?
- Ba, da.
- Atunci ?
- Vor să mai întrebe, pentru că dacă o mai ţinem aşa, vor
da faliment. În mai puţin de un an şi jumătate s-au dus peste
două milioane de taleri. Au secat şi ei, vor să mai întrebe, colo,
colo. Li se pare că risipa e prea mare şi că al' mai trebui oprită ...
- Nu-mi pasă de ci ; să plătească dacă avem acoperire.
- Avem, dar mai sunt politcle lui Barbare Vimercatti. Crezi
că el nu şi-a luat măsuri? Joci, scrii, iscălesti, nu te uiţi, s-au
adunat 350 000 de ducati şi peste 300 000 de taleri ; nu e banc.r-r
în lumea asta care să arunce pe fereastră sumele pe care le chel­
tuieşti.
- Dar mobilele ? Tot ce am pus Înăuntru; ele nu valorează
nimic ?
- E cam puţin. Zic să ne strîngem, altfel vom fugi cu coada
Între picioare. La o nevoie cine ne mai împrumută?
- Cum, cine? Prietenii mei; doar ai văzut în ce societate
mă învîrt...
- Nu crede în prietenie la nevoie; e sfatul unui om mai
bătrîn.
Niciodată Hrisant nu se gîndise cîţi ani are fiul Militrisei şi al
contelui Goncearov. Îl privise, avea un chip fără vîrstă, uşor obo­
sit, ca unul care trecuse prin multe. Modestia lui, ştiinţa de a tace,
şi de a nu da sfaturi decît cînd era întrebat, îi plăcuseră beizadc­
lei. Dar acum ce-l apucase? Erau ei chiar la fundul sacului? Il
întrebase. Nu era chiar aşa, dar nici departe nu se aflau; trebuia
să ştie din vreme că-I aşteptau zile grele. Îi amintise de moşiile
280
[281]
lui din ţară; le putea, amaneta, să n-aibe nici un fel de
grijă, nu era un scăpătat. Numai că sfaturile bune nu
sînt ascultate, mai ales cînd era vorba de un tînăr ca acest stăpîn
al său. Şi ziua cea mai tristă sosise. Socotelile, oricît le ura el, erau
limpezi: băncile nu mai aveau ce să mai livreze. politele lui Vi­
mercatti trebuiau onorate; unde mai pui creditorii care afla­
seră şi ei de ruina acestui strein păgubos care reuşise să toace cu
atîta uşurinţă într-un răstimp atît de scurt o sumă colosală? Tre­
buia făcut ceva; încercase să cîştige la joc şi chiar reuşise de
cîteva ori, dar ceilalţi, în frunte cu Vimercatti, începuseră să-I
ocolească, ba erau obosiţi, ba trebuiau să plece în provincie după
nişte lucruri mereu amînate; nu le mai convenea. Altceva erau
partidele în care el pierdea cu bună ştiinţă, şi altceva, acum, cînd
Hrisant avea nevoie de bani, şi-şi încerca şansa fără cruţare. Mer­
sese În locurile lor de pierzare din bunele zile de altădată, în tri­
pourile de lîngă Rialto, dar cu fali ţii nu încerca nimeni să joace
prea mult; n-aveau chef să-I vadă fără un sf'anţ, doar îl cunoşteau
de mult şi nu i-ar fi stat bine să înceapă a se împrumuta de la
alţii; el, căruia îi merseseră toate atît de bine pînă atunci şi care
nu se uita la bani. Pontau şi pe sume foarte mari pentru a-l sili
să iasă din joc, dar el mersese curajos şi cîştigase de cîteva ori; se
părea că norocul orbesc îl însoţeşte; avea memorie, îi luaseră
frica; cît puteau, îl evitau ; plecau de la mese de parcă ar fi fost
ciumat. Cu ce cîştigase se mai încropise. Ducea aceeaşi viaţă
destrăbălată, aruncînd cu banii, sfidîndu-i, îi invita la el, la tară
sau în palatul Caragua, la petreceri, dar numărul musafirilor
scăzuse simţitor; veneau numai curioşii şi pierde-vară, ca alde
Christo sau Mario Fiano ; Mazzacoratti sau marchizul Ottoboni,
Faggiano şi Vimercatti trimeteau invitaţiile înapoi prin servitori,
în ideea că erau plecaţi din Vene zia ; dar el ştia pe unde se ascun­
deau, le scria cuvinte usturătoare prin Hrisoverghi care le în­
mina leterele injurioase, dar acelora puţin le păsa. Apăruse în
schimb Herula Lucrezia, care dormea la el cîteva zile şi nopţi,
dăruindu-i-se cu o frenezie necunoscută.
- Ce-i cu tine? o întreba.
- Nimic, se mira ea, ce să fie? A început să nu-mi mai pese
de bărbatul meu. Aş vrea să mă despart de el, e şi mai gelos, cîte-
281
[282]
odată cred că nu o să mai apuc dimineaţa care urmează,
� ţelegi ?
In e egi ....
- Nu ai auzit nimic despre mine? o întrebase îngrijorat, cer­
cetîndu-i chipul pe care nu se putea citi nimic.
- Ce s-aud?
- Că nu mai am credite, că bancherii au început să mă re-
fuze şi chiar Barbaro nu-mi mai acordă împrumuturi decît cu
dobînzi pe care nimeni nu le-ar primi ...
- Nu ştiu nimic, şi puţin îmi pasă de faptul că eşti sărac. Eu
te iubesc şi aşa, poate mai mult chiar. Nu ai aflat că în fiecare
femeie trăieşte o soră a bărbatului? Am să fac totul pentru ca să.
te ajut. De cîţi bani ai nevoie?
- A, încă mă descurc, nu-ţi face griji.
- Spune-mi orice sumă; pe Barbaro îl conving eu să nu-ti
mai ceară dobînzile nebuneşti cu care i-a ruinat pe atîţia. Îl cu­
nosc : e lacom, nu ar fi trebuit să iei nimic de la el ; e josnic, nici
pe frate-său nu l-a cruţat...
Pe urmă, uita de toate aceste lucruri, părea înverşunată, asculta
vîn tul de afară :
- E Bora, bate a pagubă, şi doar nu e anotimpul lui. Ce ai să
faci dacă pleci din Venecia ?
Ciudate întrebări punea după atîtea sărutări.
- Nu ştiu. Am să mă întorc acolo, în Răsăritul meu, de unde
vin. Am să vînd ce am şi am să revin. Sunt foarte bogat.
- Atunci e foarte bine, am să te aştept, nici nu ştii ce greu
are să-mi fie fără tine.
Obloanele erau sgilţîite de curentul canaletto-ului. In pieţele
pustii din apropiere se strîngeau tarabele scoase afară şi pinzele
care le acopereau. Mirosea a peşte stricat; dinspre lagună se În­
torceau bărcile grăbite, să nu le apuce furtuna.
- Acum ar trebui să murim amîndoi, spunea Herula Lucre­
zia. Să închidem obloanele şi să dăm foc acestui palat. Focul e
purificator. Nu ţi-ar place?
Era frumoasă, cu chipul ei livid în umbra vagă a încăperii.
Soarele orb de afară arunca numai o scursură galbenă de lumină.
Se auzeau frunzele uscate prematur în obositele grădini ale Ve­
neziei, roase de buran, ceva ce scrîşnea pe granitul unsuros peste
282
[283]
'Care apele împuţite trecuseră în valuri. Era frig. ar fi trebuit să
aprindă focurile cele mari, deşi iarna cam trecuse. Un cer cloco­
titor rodea asfinţiturile, se făcea şi mai rece în acel oraş deschis
spre mare.
- Vino ! îl chema.
Era ostenit, slăbise, femeia avea ceva devorator în tot ce făcea.
-- Tu nu simţi cum viaţa ni se duce, cum trece pe lîngă noi?
Să luăm totul de la ea.
Trupul îi era încă tînăr, musculos, alb, sînii puternici, cînd se
ridica părea un arcaş plecat la vînătoare, umbla cu paşi mari prin
odăile înalte în care încă mai stăruia amăruia căldură din alte
nopţi mai fierbinţi, pentru că aici nu ştiai cînd e primăvară, vară
sau toamnă; nici iernile nu erau statornice: blănile albe pe care
se tăvăliseră pînă atunci încă miroseau a trupurile lor încinse.
Numai pereţii strîngeau în ei ceva mohorît, sgrunţuros ; se ero­
dau secret, în covoare parcă ar fi tors un milion de molii, mobila
grea şi neagră strălucea mat şi troznea noaptea cînd focurile, în­
tr-adevăr se reaprindeau şi o lumină mişcătoare se urca pe pe­
reţii igrasioşi. Palatul Caragua avea ceva nesănătos, vechi, pu­
tred. restaurările grăbite nu reuşiseră să scoată din zidurile lui
rumegătoare pecetea timpului trecut. Ceva salin, muşcător care
le făcea sete plutea în aerul odăilor, Nici florile ce soseau mereu
cu o gondolă nu reuşeau să scoată mirosul de umezeală şi ruină,
de mucegai şi iarbă de mare,
Hrisant o alungase de cîteva ori, amintindu-i de Vimercatti ; ea
se lăsa greu convinsă. Îl privea ca pe un bolnav de care trebuie să
ai grijă şi asta-l scotea din sărite. Se hotăra greu să părăsească
patul uriaş în care rămînea ceasuri întregi singur, fără să ceară
nimic servitorilor, golit, fără nici o dorinţă, bînd doar din cara­
fele pe care mereu le schimbau servitorii. un fel de licoare ver­
zuie de lămîie amestecată cu cterurile pe care i le aducea Herula
şi care-I scoteau iute din lene. Atunci îşi lua băile, începea să um­
ble, ii era foame, pe urmă vîntul de afară ce nu mai contenea îl
făcea să recadă în starea de torpoare pe care nu mai reuşea s-o
domine. Adormea, visa, avea coşmaruri, ceva îl rodea secret, un
fel de frică de zilele care urmau: creditorii lui încă nu se arătau
atît de enervaţi de faptul că el nu-şi achită dobînzile măcar;
Barbaro era mai nesăţios, se prefăcea că are treabă în vreun loc
283
[284]
mai apropiat şi că trecuse numai să-I vadă pentru că auzise că
nu-i mai mergea atît de bine cu sănătatea, că avea o slăbiciune ce
nu-l părăsea, ba îi mai aducea şi nişte siropuri de întărire, în semn
de prietenie. "Imi ia măsura la cosciug", gîndea Hrisant, vorba lui
Christo. Despre datoriile lui nu pomenea nimic, avea numai pri­
virea aceea aţîţată a creditorului care cîntăreşte din priviri cît
poate să răscumpere din acele mobile, din covoare şi ce mai avea
el ascuns prin sipeturi. Nu arăta nici mulţumit, nici îngrijorat.
dar beizadeaua simţea că mult nu mai putea trece şi vor începe
presiunile, şi doar el nu era singurul. Sporeau datoriile la biju­
tieri. la croitori şi cismari, la florari ...
Şi din frica ce creştea pe nesimţite, în el se născuse o ură fe­
roce pe oraşul acela atît de trist cînd ea nu venea, atît de strcin
în zilele şi nopţile, pustii şi nesigure şi tot fastul lui arăta ca un
decor sumbru în care stătea parcă zidit. Nu mai ieşea din odăi
pentru ca să nu întîlnească pe cine ştie ce cunoscut care I-ar fi
privit ca pe un sărman lovit de boala sărăciei sau pe vreun cre­
ditor ce i-ar fi amintit nişte termene. Noaptea avea lungi coşmare
amestecate. Uneori credea că Vcnezia fusese invadată de valuri �j
că la ferestrele palatului Caragua, acoperite de obloane Bara ri­
dicase apele. Ii era frică să se trezească şi să cerceteze
dacă visa sau într-adevăr de afară îl apăsa o masă uriaşă de apă.
In coşmarurile acelea auzea fîşîitul marilor vase de la sărbă­
toarea Redentore, scîrtiind şi lovind cu catargele 101' acoperişul.
Intr-o noapte, în somn, crezuse că deschisese uşa balconului şi
privise spre piaţa San Mare, Oraşul tot era verzui, poate cterurih­
lui fuseseră de vină, dar piatra albă a pieţii, dalele pe care apele
revărsate le spălau aveau ceva translucid, alunocau ; nu era
nimeni în jur, numai cerul pustiu, şi deodată, simţise fărî­
marea coloanelor Ducalelor ca şi cînd ar fi fost surpate;
păreau făcute din nisip şi dinspre lagună soseau spumele
albe ale mării ce-şi întinsese valurile pînă aici. Bucăţi
tronconice de piatră sculptată se rostogoleau spre locul unde se
afla, dar totul se întîmpla Într-o mare linişte, stîlpii păreau grei.
el se sufoca simtind că va fi sfărîmat odată cu locul în care se afla
şi arhitravele crăpau, sgîriindu-i faţa, cornişe, grifoni, Irize, toate
234
[285]
păreau de cocă, temeliile de piatră şi palafiticolii de sub buzele
oraşului plezneau ca nişte arteficii, baldachinele cu statui se sub­
ţiau ca şi cînd cineva le-ar fi supt măduva; ceaţa le rodea, f.icca
din ele nişte fuse luminoase, Nu era nimeni în pustiul acelei pieti
ce se lungea ca şi cînd din uriaşul ei trapez nu rămăsese deci: un
culoar găunos, şi el întunecat ca şi cerul ce contrasta cu acea apă­
sare a apei, albe, pline de spumă, ce căra totul spre mare: coro­
namentul faţadei, triglife, himere, dragoni, putti, metope, ba­
ghete, lăcrimare, cchine, inele, vimperguri în acolade, cons.ile.
statui furate grădinilor ce se chirciseră şi arătau ca uriase stra­
fide coapte sub un soare lichefiat, aflat deasupra campanilei ce se
clătina şi ea ca o uriaşă lumînare roşie, elastică, gata-gata se], to­
vească bulbii de aramă ai basilicei şi caii pontificali ai quadri.ici.
Nu-i era frică; ceea ce simţea era numai un mare regret ce se
năştea în el la privirea catastrofei ce nu mai putea fi evitată; ''(pa
căra totul şi piaţa rămînea singură ca un stadion de piatră pe
care numai rămăşiţele coloanelor se mai tîrau într-o ultimă si- '1'­
tare de a rămîne pe terra ferma; loggiile de piatră erau sdrobito de
tumultul viril al valurilor, odată cu sălile hipostile sfărîmate. tel'­
ciuite, cu cosciugele de lemn ale stranelor de lemn de palisandru.
cine stie cînd lucrate cu dăltita si o veselie ciudată îl in-
, ,
cerca. Totul se ducea de rîpă, totul era cărat de valul uriaş
care spărsese Ducalele, cu ferestre cu tot, cu treflele şi cu
maurii de bronz ai Turnului orologiului, cu toată acea viaţă 1.:[­
vială, fericită a Veneziei ; poate aşa era mai bine, ca apele să în­
ghită totul şi el să scape din acest naufragiu şi atunci, şi Trimisul.
şi ceilalţi puteau să piară; Vimercatti, fratele său, Barbare.
Christo şi prietenii lor care nu mai voiau să-I vadă ...
Pe urmă simtea frigul pînă în sînge, de parcă totul ar fi
fost de ghiată în el, ca şi cum Într-un arbore ar creşte un altul
de cristal, Venezia devenea un fel de cimitir vinăt, în care mai
atîrnau puţinele resturi de coloane ciuruite, găunoase în care Bu­
ranul îşi cînta solemnele elegii. Campanila se în roşea la un foc
sosit de undeva, din adîncurile reci ale lagunei şi un muşchi găl­
bui urca pe resturile ei, funii murdare sugrumau piatra scăpată
din dezastrul glacial. Creşteau uriaşi palmieri pe care sepii si
meI ci urcau tăcut, vătuit, cu o foame neînchipuită, plante şi tufe
285
[286]
secrete ale mării, o invazie de mîzgă, rapace, cu rădăcini furioase
ce începeau şi ele să roadă temeliile crăpate ale pieţii şi înghiteau
cu ferocitate campanila. Totul în lumina unui cearcăn verzui­
albastru în care soarele fierbea lent ca un sîmbure. Ecou­
rile unor voci de înecaţi soseau din larg, cerînd ajutor, gla­
surile erau ruginite, uriaşe, ecourile poate le făceau astfel; ele se
repercutau în ce mai rămăsese în picioare din ferestrele ca nişte
ochi morţi ale fostelor cancelarii, nişte văgăuni somnoroase, din
care ieşeau caracatite, şi totul se transforma într-o pardoseală
plină de mîzgă rece pe care Hrisant aluneca: o căuta ca în somn
pe Herula şi din toate vechile palate ale oraşului nu mai rămăse­
seră decît cîteva cupe răsturnate de bronz în care clocotea un abur
ciltos, şi trupuri reci, îngheţate pluteau deasupra, figurile
înecaţilor aveau numai rînjete pe feţele spectrale şi caraca­
tiţe înfometate alcătuiau ciorchini străvezii, mucilaginoşi, o piftie
uriaşă ce plutea spre insula San Giorgio lVIaggiore. Cerul era
plumburiu, nu adînc, ca o cupolă sufocantă, simţea că se inăbuşe ;
vedea San Michele plutind cu mormintele lui de piatră, ca o navă
uriaşă şi din margini se rupeau lespezi pe care erau scrise cu li­
tere de aur numele nobiliare ale bunelor familii. Pe urmă tot ce
era sumbru şi devorator cădea într-o stoarsă lumină galbenă şi
din zidurile bisericii Santa Maria della Salute ieşea Herula Lu­
crezia, cu icoana Verginei Mesapondissa în braţe, alergînd pe da­
lele pieţii. Bazine de piatră se recompuneau în apa ce stagna de
data asta, şi fîntînile reisbucneau cu şuvoaiele lor de apă crista­
lină, ciudata înseninare era acoperită de un val mat în care din
nou totul se pierdea şi se recompunea. Herula Lucrezia Vimer­
catti dispăruse parcă înghiţită de apele dare în care biserici şi
palate erau spălate. Cearcănul de lumină de deasupra campanilei
se făcea roşu şi cărămida părea a fi luat foc, pavelele aveau o ca­
tifea strălucitoare pe care Hrisant aluneca în căutarea lui
înfrigurată. Sub bolţile din care mai ciuruia varul, se zăreau scări
căra te de un curent misterios, rampe de lemn, un perete diaconic,
cu sfinţii lui mîncaţi de vreme din care curgeau rumeguşul şi sfeş­
nicare, şi trepte erodate de sare, un mîl ce devenea un rîu mocir­
los acoperea totul şi scena atît de limpede a San Marcului cădea
într-un rîu noroios în care totul se murdărea şi devenea schele-
286
[287]
tic. Ducalele erau numai ruine albastre, mîncate de spumă şi
nimic nu mai amintea strălucirea lor furată de adîncuri; scoici
uriaşe clincăind la curenţii apelor; Hrisant se afla pe un fund de
mare prin care vedea o altă Venezie, părăsită, fără viaţă, numai
cu nişte ziduri răpănoase pe care melci băloşi urcau tăcuţi. Un rîu
mic scurgea mîlul cu o încetineală obosită, şi într-un ultim efort
de a se trezi, de a depăşi acest coşmar, Hrisant mai văzuse ocnele
de la Priggione, crăpate, invadate de o paragină verzuie. Sub
Puntea suspinelor trecea, într-o gondolă un heruvim abia lopă­
tind prin nămolul gros, cafeniu, mirositor, cu o gesticulaţie ll'rl�,�oi,
ca şi cind ar fi fost ultimul martor al strălucirii oraşului prof'anat
ce nu mai exista ...
Afară bătea cineva cu f')l'ţ:l în poarta dinspre canaletto. '=:'9.
probabil Cnristo cu o veste led. il lăsase să aştepte lTl1..1.Hă v. me,
prcîăcindu-sc că nu-l aude ...
*
1 S2 făcuse dor să aud} o pasere cîntînd. Unde vor fi fihd ca­
narii aceia de patru note, pe care nu-i trimisese Princepelui. to: în
coli viile lor, ori i-au mîncat pisicile de foame? Dar caii ungu­
reşti, falnici, ce-i băteau pe cei orlofi ai fiului lui Pandele Colpor­
toriul, zis Alexandru l\Tavrocordat, cel ce speriase Bucurescii cu
o asemenea podoabă. Totul pierise în zarea din urmă a vremii.
Iusufache se uita la el ca la un nebun cînd mai întreba de ei.
- Ai uitat, măria ta, că s-au stins şi lighioanele cîntătoare, şi
caii, care de nernîncare, care de neiubire, că pe toate le-ai lăsat
de rîpă.
Hrisant nu-i răspundea; se uita numai în cerul adînc al acelei
veri. Se simţea slăbit, nu s-ar mai fi sculat din patul lui. Bătea
un vînticel dulce, dinspre morile de la Radu Vodă se auzea clăn­
ţănitul uscat al roţilor. Miros de nămol şi de gunoi; undeva, în
curţile sparte de amiaza leşinată gîgîiau cîteva gîşte. Bătea un
clopot în dungă şi la Baia Mitropoliei, Teodat pularnicullovea cu
un melesteu ţucalele sale ce sunau dogit.
287
[288]
- Cîte ceasuri să fie? întrebase pe sluga cea credincioasă.
- Nu mai am ceas, l-am lăsat amanet, zisese fără vreun re-
gret Iusufache.
- Nu, că eşti nebun! Cum aşa? !
- Bine, cum se amanetează, de luna viitoare nu mai am ce-ţi
mai da de mîncare. Şi aşa nu prea te înduri, mai mult cu apă te
ţii, dar eu, în schimb, trebue să te spăl, să te curăţ, te-ai uitat în
oglindă cum arăţi?
Nu se uitase şi nici nu dorea.
- Parc-ăi avea o sută de ani. O să prinzi rădăcini în pa­
tul ăsta.
- Mai bine ţine-ţi gura! Unde-i secretarullivonian ?
Iusufache iar făcea un cap mare, arătînd o ului re ne­
maivăzută.
- Cum aşa? A uitat înălţimea ta că a fugit acela cu tot ce
mai sfeterisise ?
- Nu se poate! Azi dimineaţă l-am trimis să se ducă la evreii
din Bărătie să-mi aducă un Sbornic, cu viaţa mitropolitului Ha­
Iiciu. o carte adîncă spre buna gustare a citirii! Cum de-mi torni
prostii? !
Iusufache căscase a plictiseală.
- Dacă nu mă crede, măria ta să-I aştepte pînă la Crăciunul
viitor. Pe unde o fi el acuşica ...
- Azi aş mînca fazan, făcea Hrisant ca să schimbe vorba, cum
făcea de cîte ori nu se mai înţelegeau din motive pe care nu le
pricepea.
- Terci, asta avem, şi acela că ni l-a adus Lalea, lumînărarul
care-şi face pomană cu noi.
- Cum terci? Nu-mi trebue terci...
Avea un glas slab, tînguitor.
- Atunci o dulceaţă de trandafiri cu apă rece, e tot ce
mai am ...
- Păi nu ţi-am dat eu tot ce mai aveam, pietrele alea cu care
te-ai dus la telali, puteam trăi din ele, zece ani buni...
Iusufache rîdea tare ca un ghiolgan :
288
[289]
- S-au săturat şi telalii de pietrele mări ei tale, le-am dat una
cîte una giştelor lui Guşe Fotino, de-a cumpărat casele din ve­
ci ni. Ele, ca neşte tîmpite ce sunt, le înghit ca pe grăunţele de
porumb ...
- Nu se poate, eşti nebun! Te-ai dus cu ele la bijutieri, să-i
întrebi?
- Nu m-arn făcut de ris odată cu răşinile cele măslui te ?
Hrisant credea că înnebuneşte: doar servitorul uitase că nu
erau pietrele false cu care voise să ia gura tîrgului, ci cele vreo
zece-cincisprezece diamante veritabile pe care le găsise din în­
tîmplare în grămada de corespundenţă şi fogliete vechi şi in care
aruncase, fără să-si dea seama, la sosirea în Bucuresci, geanta
aceea cu acturi de la Venezia şi lucrurile cele mai preţioase. Pe
urmă. o ceaţă i se pusese parcă pe creier. Nu-l mai întrebase ni­
mic: cu alt prilej îi spusese din nou să caute pietrele, că nu erau
din cele false, dar Iusufache se sbîrlise la el :
- Mai lasă-mă, măria ta, cu prostiile, ce pietre bune? Sunt
ncste sticle, parcă nu le-am văzut eu ? Mai am una, am rătăcit-o
pc sub pat pe la mine, o s-o caut şi o să mă duc să o arăt, dacă tot
ţii la asta ...
Da,' nu se dusese încă. Hrisant nu mai întreba se nimic, era
ostenit, ostenit, tot ar fi dormit, doftorii nu-i mai dădeau eteru­
rile pe care le cerea pe o hîrtie scrisă pentru că servitorul nu mai
U\ ca cu ce le plăti, erau scumpe şi mai şi rîdeau de ei amîndoi:
- Să scoată giuvaerurile cu care se lăuda, şi să dea odată săr­
b�t102.:'ea aia, de Săptămîna nebunilor, pe care ne-a tot făgăduit-o
şi nu s-a ţinut de cuvînt, tu nu vezi, Iusufache, că boerul tău era
se' .ntit de cînd a venit, ba ne-a mai băgat şi la cheltuială pe toţi,
de l-am crezut şi cu ce ne-am ales? Unul încă şi-a pus şi sbiltul
de git că şi-a prăpădit tot ce strînsese ca să-şi croiască haine pen­
tru a lui şi pentru el, să facă faţă la acea pomană de sărbătoare
nctinută ...
Hrisant o lua de la cap:
-- Şi tu chiar crezi că secretarul meu livonian m-a lăsat şi
a plecat ?
Dar cum?
-- Nu l-am omorît eu cumva?
289
19 - :i ;Jptăi111n.1 ncbu.utor
[290]
Avea nişte ochi goi, pustii. Servitorul nu se înspăimînta, dar
în mintea lui îşi căina stăpînul.
- Ei, nu, că-i bună 1 Păi eu l-am dus la poştalion, o fi pe la
el, pe la Riga, prin striinătăţi. A plecat sărac ca un ou, cu ce avea
pe el, te-a slujit cîţiva ani pe degeaba, vindea ce strînsese, nu­
mai ca să te ajute şi, cînd n-a mai putut, dus a fost. Să nu te afle
mort în vreo dimineaţă ...
Pe chipul răutăcios al beizadelei se arăta un zîmbet plin de:
şiretenie.
- Ăla era poate vreun frate geamăn al său, dar să ştii de 1:1
mine că eu l-am gîtuit într-o noapte cu un laţ de mătase. DaL�:
vrei să te convingi, sapă sub scara filegoriei şi-ai să-I g;:sc�u
acolo ...
Iusufache rîdea sufocat de atîta greaţă:
- Ei cum asa că nu mai ai puteri ni ce să te dai jos din pat !
, , , , .
Cum să-I fi omorît, şi cînd, pe acel frate geamăn pe care 1 l-ai
dăruit? Şi pe urmă ar mai fi trebuit să mai şi sapi, şi pămîntul
e tare, şi lopată de unde să fi avut? Şi cine să ţi-l care, şi cine
să te ajute?
Rîdea şi el cu o răutate neascunsă, ca şi cînd ar fi vrut s:1-1
jignească, deşi i se făcea milă de nebunia ce-l cuprinsese pe b021.
- Dacă vrei să crezi, bine, dacă nu, nu ...
Iusufache, că tot n-avea ce pierde, îi mai dădea sfoară :
Şi, adică, de ce să-I fi ucis domnia ta pe secretar?
- Ei, era o taină care ne lega, nu pot a o spune ...
- Nu-ţi mai dau mîncare la prînz dacă nu-mi mărturise=ti.
îl ameninţase într-una din zile, cînd povestea se repetase ŞI
curiozitatea lui Iusufache nu mai avusese margini.
- Cum, adică, nu mai îmi dai de mîncare?
- De ce ţi-aş mai da ? Nu m-ai plătit de nu ştiu cînd, mi-am
amanetat şi ceasul pe care mi-I dăruisei, atit am mai putut bC2
pentru măria ta, şi, dacă vrei să ştii, mă ţin din pomana vecinilor
şi stau aici şi cînd nu o să mă mai pot mişca, o SZl murim amîn­
doi de foame ...
- Să murim de foame?
- De ce te miri? Nimeni nu mai vrea să ştie de noi, n2-:1U
lăsat cu toţii ...
290
[291]
- Şi femeile mele care m-au iubit?
- Unele au murit, altele au plecat, ce-a mal ramas nu se mai
uită într-acoaca, au amanţi, au cine le sprijini bătrîneţele, pentru
CLI sunt bătrîne de-acum, neşte babe ...
- Ce tot vorbeşti? Şi Neranţula Mavrodin ?
- Şi. .. Cîtă vreme a curs pe Dîmboviţa, habar nu ai. Pri-
veşte-te în oglindă şi o să te vezi. Te-a mai ţinut prescura pe care
ti-am dat-o şi pomana celor din jur, cei mai săraci. Mai bine mi-ai
spune ce era cu secretarul, de ce l-ai ucis?
Păi nu spuneai tu că nu l-am ucis şi că a plecat de
bună voie ?
Ei, glurneam, se vîra Iusufache în jocul nebunului.
Atunci îţi spun. El era Trimisul..
Ce Trimis?
Nu-ţi spun decît dacă juri după mine.
Jur!
- Unii ca aceia să fie proc1eţi şi afurisiţi şi anatema de vlădica
Isus Christos şi de cei 318 părinţi de la Nicheia, aşişderea şi de
vlădicia mea, şi să aibe parte la un loc cu Iuda şi cu Asia şi pietrile,
şi fierul să se topească iar trupurile acelora să nu se mai topească
în veci, dacă vlădicia mea va spune ce a aflat acum. Iusufache îl
în;i'nase, cuvînt cu cuvînt.
Trimisul era cel ce mă visa şi trebuia să ia banii şi să-I cumpere
pe Terziman ... dar să nu spui la nimeni un cuvînt; jură-te şi pe
oasele mamei tale care zac cine ştie unde îngropate ...
- Ce Terziman, ce bani? se mira intrigată sluga la auzul unor
astfel de vorbe.
- Lucruri confidenţiale, ce ştii tu ? Trebuia să ajung Împărat
la Bizanţ. Ai auzit de Bizanţ? M-aI' fi încoronat în Sfinta Sofia
şi ar fi cîntat coruri îngereşti, dar n-a fost să fie ...
Basme de dus dintre cei vii, gîndea Iusufache şi vechea lui dra­
coste faţă de beizadea îi spunea că nu putea să-I lase în voia Dom­
riului, pentru că într-adevăr ar fi murit de foame fără el. Îl ştia
de tînăr, îl cunoscuse de cînd se întorsese din Pera, pe unde fu­
sese şi el, cu cinstitul său părinte şi cu toată spiţa lor boerească,
din os domnesc. Dar gîndul la împărăţia Bizanţului era prea mult,
închipuiri făuritoare de-ale sale, născute din pravurile pe care
le mai găsea prin colţuri, mucegăite, vechi, pentru că doftorii din
Bucuresci nu-l mai lăsau să le ia şi spicerii nu-i mai vindeau.
Între timp, Hrisant adormea pe neaşteptate, aţipea preţ de un
291
[292]
ceas, cît îşi mai făcea el treaba pe afară, pe la amurg se scula şi-l
punea să umble la minavetă. Aceasta se hodorogise, i se stricase
un arc, horcăia mai mult decît cînta un marş turcesc, ori o ro­
manţă grecească, tristă, tristă. Pe el nu-l supăra la ureche, părea
că nici nu mai ascultă, ori îi cînta în cap vechiul instrument care
umbla ca lumea în alţi ani ce trecuseră, pompoasele zile ale plă­
cerii şi tinereţii. Şi cerul avea şi el o leşie, se împurpura pe urmă ;
sub orizon treceau paseri ciudate de cîmpie, negre, plutind leneş,
cum leneş era totul în acest oraş, Bucuresci ...
Memoria i se întuneca puţin cîte puţin, un şir de fapte nu mai
aveau nici o logică şi le povestea fără să aibă vreo legătură între
ele; căuta să retrăiască acea ultimă parte a vieţii sale de la Ve­
nezia, a rupturii de Herula Lucrezia Vimercatti, căutîndu-i un
înţeles. Fuseseră epoci în care o credea nebună, cînd ea îi spunea
că de fapt el doreşte să scape de această dragoste ce-l putea îm­
povăra şi svonurile că băncile nu-l mai creditau nu erau decît
nişte şiretenii ; atunci reproşurile furioase creşteau într-o ava­
lanşă de insulte: "Ştiu bine ce vrei să faci; după ce ai trăit cu
mine, după ce m-ai compromis, vrei să te întorci în Răsăritul acela
despre care îmi vorbeşti ca despre Paradis, dar mie puţin îmi
pasă; putem vinde tot ce se află în acest palat, şi sunt destule, ca
să trăim un an-doi, fără atîtea petreceri şi jocuri, pentru că ele
te-au pierdut; tu nu pe mine m-ai iubit; ai iubit luxul acestui
oraş; ai iubit ceea ce dincolo nu ai avut: o femeie ca mine;
această risipă ce te-a ruinat şi prieteniile costisitoare; iubeşti S{l
iubeşti; şi anume să iubeşti în Venezia care este un fel de scenă
pe care te-ai arătat; dar dragostea e ceva mai profund decît I�i
închipui; eu o cunosc în toate felurile: iubeşti ca să iubeşti cum
doreşti tu, pentru că eşti egoist; te laşi iubit; nu iubeşti, te pre­
faci că iubeşti; spune dacă nu am dreptate? Dar eu mă voi prosti­
tua, şi ştiu s-o fac, pentru a sta lîngă tine chiar de vei fi scos afară
din palat. O să găsesc cu ce ne va rămîne o locuinţă mai ieftină şi
o să trăim împreună, puţin îmi pasă de Vimercatti şi de tot ce face
el ; dacă e nevoie, voi vinde cavoul acela pe care mi l-ai răscum­
părat şi tot ce mai am, bijuterii, daruri nebune de ale tale; mai
ţii minte, mi-ai trimis două zaruri de aur, un dar cum se făcea
Dogilor şi cu care o să ne descurcăm multă vreme; am toate ta­
bacherele arabe pe care ai aruncat o grămadă de bani şi emailu-
292
[293]
riie scumpe, la care putem adăuga covoarele şi mobila; din
păcate, n-o să putem răscumpăra cheltuielile făcute pentru restau­
rări; dar dacă Alfano Stradiotte se va bate cum trebue, mai
scoatem ceva şi de aici; aş vrea să nu te mai văd atît de îngin­
durat, mi se pare că asta îmi dă iar gustul morţii; ştii cît mă gin­
desc la gondola care mă va duce şi pe mine la San Michele, stră­
juită de îngerii ei de gips auriti. ..' ·
Afară vîntul de toamnă mişca frunzele uscate ale grădinii pala­
tului Caragua pe aleile umede şi ceaţa vătuia ferestrele plum­
buite ; focurile ardeau cu trosnc l0 mari, umezeala disp..­
rea puţin cîte puţin, uriaşele blănuri albe păreau roşcate în jocul
flăcărilor, un parfum greu de mosc plutea în aerul veşted ; ceva
nu mai semăna cu nebunia de la început: cu prospeţimea iniţială
a acelei dragoste atît de ciudate; o oboseală vagă îi lua în stăpî­
nire ; se iubeau cu o falsă foame: sărutările aveau parcă aceeasi
intensitate ; dar osteneala era mai grea după aceea; un desgust
al cărnii îi făcea greoi, absenti; tăceau mai multă vreme, ascultînd
obloanele sgîlţîite de vînt. Era vremea cînd la Ridotto se pierdeau
sume mari şi vechiul jucător din el îl rodea pe Hrisant ; se plic­
tisea, ciudat, deşi dacă ar fi părăsit-o nu ar fi ştiut cum să se în­
toarcă mai repede înapoi. O melanholie stranie îi învăluia. Dra­
g0stea lor se ruina, cum se ruinau odăile acestea, şi ei o simţeau.
Din obscuritatea colturilor înaltelor odăi casetoanele auri te tri­
meteau o vagă lumină sporită de focurile ce se stingeau
încet. Atriumul şi băile verzui păreau nişte sere; peştii cei
lacomi se pîndeau dincolo de plantele care le ascundeau tru­
purile negre şi şerpuitoare. Nu reuşiseră nici ei să se distrugă
unul pe celălalt, Hrisant le vedea numai cozile fastuoase ce se în­
văluiau, şi umbra rece şi feroce Ce se strecura in spatele celeilalte
umbre, şi ea la fel de rece şi feroce, şi priveau la nesfîrşit
amîndoi la acest joc al morţii ca şi cînd al' fi pariat şi chiar pariau
fiecare în gînd pe cîte un astfel de luptător rapace, dar niciodată
ci nu oboseau, noapte şi zi se pîndeau neostenit, neadormiti, ve­
ghind momentul de slăbiciune al celuilalt: plantele se ofileau.
apa se învechea, trupurile acelea niciodată nu trădau vreo obo­
seală. Afară vîntul şi ploaia măturau fucsiile care scoteau un sgo­
mot sec. La intrarea din spate, acolo aştepta mereu. sub un covil­
tir, un gondolier tăcut, ca şi cînd nu ar fi existat. În Torre del'Oro­
logio orele băteau tîrziu, parcă niciodată exact; ar fi trebuit ca ea
�93
[294]
să plece, dar nu pleca, tocmai pentru ca Hrisant să nu o bănuiască
că se grăbeşte, şi el dorea să rămînă singur, să-şi pună ordine în
gînduri, dar Herula nu se mişca; trupul îi devenea rigid, o simţea
cum îl pîndeşte: "Te-ai plictisit, spunea, cunosc senzaţia asta,
carnea ta nu mai emană un suflu de dorinţi, nu mai asuzi cind
mă simţi lîngă tine, şi sărutările sunt fade". Privea florile ce se
fanau tăcut lîngă uriaşul pat cu peleg, risipite pe mozaic sau pe
covoare. Aerul se usca în jurul lor cînd pălălaia creştea, pentru
că slugile aveau o ştiinţă de a aşeza buştcnii într-un fel de pita­
midă ce scădea uşor, lăsînd sub ea numai un rumeguş pufos, auriu,
ce-şi schimba culoarea, devenind cînd brun ca berea, cînd galben
ca trandafirii de Isfahan, ce-şi trimeteau ultimele mirosuri atît de
depărtate şi ciudate, un miros de deşert, un miros sterp ca
aerul din jur. "Soţul tău se ruinează dacă-l mai laşi atîta
vreme singur", îi spunea şi ea se ridica brusc şi voia să plece. "rvIă
goneşti, am ştiut că va veni şi clipa asta, spunea, sunteţi toţi la
fel." O ruga să nu plece, ea începea să vorbească fără şir, parcă
psalmodiind nişte versuri sau spunînd fraze fără şir: "San to
fosmu se agapo, den to erata mistico, tha to farnaxo na acusti se
disiche Anatoli ... " Alături, pantofii de mătase şi rochiile mototo­
lite. Îi plăcea să rămînă goală cît suporta frigul, pe urmă se învă­
luia în blănurile moi, strălucitoare care-i mîngîiau pielea. Îşi freca
sînii cu ele şi atunci celulele aţîţate se ridicau ca nişte ventuze
din trup într-o voluptate nesăţioasă. "Ia-mă!" gemea şi se răsu­
cea, ferindu-se de el, depărtîndu-se, şi Hrisant trebuia să se tî­
rască, s-o ajungă, şi ea îi scăpa şi iar se depărta; fugea, rostogo­
lindu-se pe recele mozaic care-i rodea pielea, cît mai departe de
el ; se apropia de uriaşul cămin în faţa căruia lua un chip sălba­
tic, luminată de flăcările potolite, vinete, tîrîtoare şi se
apropia aţîţat, dar ea îi scăpa, mereu frecîndu-şi pielea de blă­
nurile scumpe. Afară vîntul se înteţea, obloanele clăntăneau stra­
niu ca un tropot sălbatic. Pajerele de deasupra scaunelor pontifi­
cale, luate de cine ştie unde de Stradiotte şi de misiţii lui, ori de
sccretarul Iivonian, aveau un luciu mat în depărtata scăpărare a
focului ce mai trebuia alimentat cu bucăţi de lemne de care ei
uitau totdeauna şi urmărirea, tăvălirea femeii pe recele paviment
se lungea. Sticlăria şi ceramica din portego sclipeau rece. Pe pereţii
294
[295]
acestui habitaclu ocult ramele grele de lemn aurit lăsau să se
vadă puternicele trupuri veneţiene, portrete de dogarese îmbătrî­
nite prematur în astfel de încăperi, în vestminte sumare, alături
de privirea rece, indiferentă a soţilor care se uitau la ele ca la
nişte streine. Sfinţi cu aurcolc greoaie învăluiau compoziţiile aca­
demice ca să dea un aer cuvios acestor intimităţi. Labirintul aurit
(11 plafonului, obturat de grinzile greoaie, ici-colo, oferea o
mai mare adîncime încăperii sub care se simţeau înstrăinaţi şi
mai mult; dantclele vechi ale pcrdclelor mîncate de praf pe la
poale rniroseau a pustiu, dar ci nu-şi simţeau decît trupurile aţî­
ţate ce se urmăreau pînditor, cu o lene sau o aprindere, mereu
reinnoite. Stucul închipuind frunze de viţă de vie, stilizate şi co­
lonctele ce sustineau unele bolti, si ele de marmoră, măreau si
, , ,
mai mult s=nzatia de raceala. Ornamente obscure şi stranii se
iveau din unghiuri nebănuite, cînd oboseau şi stăteau spate la
spate, sau unul lÎngrl celălalt căutînd ceva cu privirile sub
plafoanele pe care rcstnurăvilc nu le scoseseră din obscuritatca
lor. Pieile aurite, un goblcn ostenit pe care secretarul livonian îl
r;5.sise la un preţ convenabil acoperea un perete; scene de vînă­
tiarc cu un inorog : cornul său era de fapt un phalus încărcat de
dorinţă; ochiul lui rece scurrna desişurile unei păduri pline de
frunze, totul avea luxurianţă, numai vechimea şi rozătura cusăturii
îi dădeau relief, şi nebunia ornamcntală continua în nişte intarsii
de pe un perete ale unei încăperi mici care conducea spre băile
luminate tot timpul, acoperite, spre locul în care se aflau, de co­
voare palide. Chenarele de marmoră ale înaltelor uşi opreau toată
profunzimea creată de jocul umbrelor şi al focului. Prea multe
figuri, festoane, capete şi busturi în aceste locuinţe prea mari; în
cele cîteva clipe de răgaz ale prelungite! vînători, îşi amintea cu in­
duioşare de conacele lor de ţară, de caseJe încăpătoare, pline de lu­
cruri care le micşorau, creind intimitatea, ele nu aveau aerul mu­
zeal al palatului Caragua. Undeva, alături, curgea o fîntînă; gura
unui delfin lăsa o lavă argintie care umplea un bazin. N eptunul
cu trident, greoi şi aproape trivial, se scălda în apa lui pînă la
genunchi, vînînd ceva ce nu se vedea pe fundul de piatră. Uneori
Hrisant arunca acolo perle şi mărgăritare care luceau albastru sau
295
[296]
argintiu, mărite de unda transparentă a apei mereu primcnite,
Piatra de Verona avea o brumă gălbuie de parcă de undeva din
fundul micului bazin ar fi stat să răsară nişte nuferi. Vaze cu o
măruntită vegetaţie înconjurau bordurile ; ei ajungeau aproape
de uşile uriaşe şi se rostogoleau dincolo, apropiindu-se de masa
plină de argintărie. Deasupra ardea o lanternă, putea să intre
cineva să aprindă focurile pentru masa de seară; era cinci sau
şase după amiază, pc canal hălăduiau vînturile; se auzeau stri­
găte guturale dinspre Zecca, tineri nebuni se băteau cu sete pen­
tru vreo putană ; Hi isant o 2j\..;n,SLd pc Herula, care avea o dexte­
ritate ciudată de a-i scăpa chiar atunci cînd credea el că e mai
aproape de a o prinde şi iar se rostogoleau pe covoare. Oboseau,
dar el nu renunţa: se loveau de uşile grele şi ajungeau
în vreo galerie, se reîntorceau în aceeaşi nemiloasă pîndă, curmată
de sărutări, de scurte supuneri cind îi simţea sînii aspri sub el şi
ti upul gata să-I primească, dar ea ii scăpa din nou şi el o înjura
scurt cu nişte cuvinte ţigănc/i, pe care Herula nu le
în1�kgea ; nu era grc:u să-si dea sc arna că Însemnau de fapt tri­
vialităti ce numai in acele momente puteau fi spuse de gurile lor
muşcate şi pe urmă ea se prefăcea că a obosit şi-l aştepta, şi-llăsa
s-o cotrobăie pe mutcste, muşcînd-o fără să scoată vreun cuvint;
mîrîind ca o căţea. Oglinzi obosite, undeva, deasupra sau lîngă
ei, repetindu-le imaginea încordată, aproape confuză a celor două
trupuri ce se căutau. şi unul dintre ele scăpa de sub celălalt, ca
în jocurile peştilor voraci din acvariul opac; himere, paseri
sculptate în picioarele roşcate de lemn, pe care le atingeau cu
spatele, şi, deodată. ea se lăsa învinsă, privindu-se hăituită într-o
uriaşă Sansovino, coclită, cu ape grele, neguroase, cu un chip de
sălbatică, albă, goală, cu sînii atîrnind ca nişte grele ghiulele, cu
părul lăsat pe ochi, de sub care dorinţa mereu stîrnită îl chema ca
s-o posede, stînd ca animalele şi urlind cînd îl simţea, tot, în trupul
încordat, plin de bucurie; şi gura ci rostind cuvinte porcoase, mîn­
gîieri şi nume necunoscute. de sfinti, de iubiţi uitaţi, de îndemnuri;
urlete şi implorări într-un limbaj umilitor care ar fi ruşinat-o dacă
i l-ai fi amintit după aceea, şi chinul acela ce se transforma într-un
urlet comun de plăcere, se termina cu prăbuşirea amîndurora pe
mozaicul rece, cu privirile îngheţa te, reci, stinse; şi ea îl im-
296
[297]
plora să nu reînceapă, dar tocmai asta îl hotăra să o ia de la cap
şi Herula urla şi-l ruga să înceteze, făgăduindu-i orice, dar Hrisant
era neînduplecat şi Începea iar o luptă Îngrozitoare; femeia in­
cercînd să scape dorinţei nebuneşti, aproape fără scop. stirnita
tocmai de suferinţa ei voluptoasă, sătulă, dar dornică în acelaşi
timp, din mai ales nemărturisita sete de a se umili, de a-i cere
iertare, de a făgădui că a lui va fi, în vecii vecilor, şi el, minios.
urînd-o şi spuindu-i că nu o crede si că vrea să o sature de el
odată pentru totdeauna, şi mereu întrebarea: dacă cineva a iu­
bit-o atît de violent cît o iubise el cu atita nesatiu şi sălbăticie, şi
ea jurînd că nu, şi pe urmă după numai un ceas, rîzînd de el si
batjocorindu-l : "Uite unde se afla atletul care-mi cerea să-i spun
că nu am mai avut un bărbat ca el", şi-atunci ura lui creştea,
amintindu-şi de alte dăţi, cind fusese păcălit şi tot ce mai era vi:
în el il făcea şi mai sălbatic şi o poseda iar cu o demenţă a simţu­
rilor care o făcea să nu mai ştie dacă visează, dacă e gata să moară.
dacă îl iubeşte sau nu ; dacă ce i se întîmplă era adevărat. şi daci
nu-i va fi după aceea ruşine ele ceea ce spusese şi. mai ales. de ceea
ce dorise să i se întîmple şi i se întîmplase cu adevărat şi încă la ce
mod. Totul vibra în privirile ei : darnascuri şi piei auritc, cadrele
greoaie ale tablourilor cu dogarese şi stinsele mobile, şi vagile
figuri înnegrite ce privegheau spectacolul cărnii şi vîntul făcea "il
tremure afară obloanele, şi parcă i se părea că trăieşte în altă
viaţă şi că într-adevăr îl iubeste, dar el nu o credea niciodată <i
pe urmă totul se potolea în ura şi bănuiala lor veche; tăceau
ostoiţi, ascultînd ploaia de afară şi el îşi amintea de Christo, de
Mario, de preoţelul acela şi de cei pomeniţi numai cu numele pe
care nu avea să-i cunoscă niciodată, şirul nesfirsit de arnanţi care
o posedaseră poate în acelaşi fel şi cărora le strigase aceleaşi cu­
vinte porcoase şi pe care-i rugase la fel cum îl rugase pe el, cerînd
puţină milă, dar asta nu Însemna decît cîteva ceasuri de ură
şi pe urmă dulcea împăcare: era tînăr, trupul lui refăcea iute do­
rinţa de dragoste, cu o uluitoare capacitate de a repeta ceea ce
repetau de atîtea zile şi cînd, în sfirsit, ceva întunecat, un fel de hău
al singurătăţii se instaura între ei, şi ea cu adevărat voia să plece.
începeau reproşurile şi certurile, şi ameninţările că se vor despărţi
297
[298]
odată-şi-odată, tocmai pentru că nu se hotărau să-i spună lui Vi­
mercatti că viaţa lor dublă nu mai putea continua. Şi Hrisant ră­
mînea în palatul pustiu, bîntuit de vînt şi singurătatea îi făcea
bine, dormea cîte trei zile, abia mîncînd cîte ceva, se simţea bol­
nav, golit parcă de orice dorinţă, gata să nu se mai ridice multă
vreme. Secretarul livonian se îngrijora, îi spunea că prietenii îi
dădeau iar tîrcoale, ce se întîmplase oare, îi minţise Herula că
bancherii îi împrumută din nou bani, că mai sosise ceva din ţară
unde el avea o stare destul de bună, cu care ar fi putut acoperi orice
datorie şi într-adevăr i se făcea dor de obscurele încăperi de la
Ridotto, cu lumea lor amestecată şi era încercat mai ales
de un dor de revanşă, fiind gata să joace pînă îi va curăţa,
pînă ce va re cîştiga tot ceea ce pierduse prosteşte în anul ce tre­
cuse numai pentru a le arăta că e bogat şi că poate risipi oricît,
pentru că avea de unde. Pe urmă incepeau jocurile de trei zile şi
trei nopţi, partidele uluitoare de tarocchi şi vremea nu mai conta,
Vimercatti îl implora să nu-l curete, pentru că de cîteva ori îl Iă­
sase afif, fără un tak r pe masă, dar tot el îl împrumuta ca să-I
umilească şi mai mult şi iar îl curăţa, si iar il împrumuta permitîn­
du-i în cele din urmă să-şi reciştigc sumele pierdute, ceea ce îl
fericea pe nenorocit.
Spre primăvară plecaseră la Malmocco, în apropiere, pe la vi­
lele altora şi încinseseră nişte vînători cu laţul la pasere, umblînd
prin crîngurile abia înverzite, mai schimbînd decorul plin de ape
şi vînt; totul mirosea a iarbă, nu a nămol; se puneau mese
pe covoare, sub pomii abia înfloriti, se mînca miel; alături
susurau nişte pîriuri reci, limpezi, proaspete, în care răceau
vinurile de Frascati. Slugi, vînat, grădini artificiale chiar
în natura atît de simplă, totul îngrădit de mari ziduri, ve­
gheate de paznici, ca nu cumva cei de afară să arunce vreo
privire asupra acestor existenţe private pline de petreceri;
şi iar focuri în păduri, noaptea şi dispariţii de perechi, din­
colo de tufiş urile abia înverzi te, crude, şi ţipete de femei
parcă violate în care el căuta să distingă glasul Herulei, care
pleca cu Mazzacoratti sau cu Gianni Faggiano şi o urmărea şi o
punea să jure după aceea că nici măcar nu se lăsase sărutată, şi
ea ezita, avea în privirile concupiscente acea neruşinată nernărtu-
298
[299]
risiro, pofta şi satisfacţia că nu era aşa,' sau că, dacă era aşa; asta
nu se întîmplase numai pentru că nu dorise să-I înşele pe Vimer­
catti şi nu pe el, pentru că pe el putea să-I inşele şi trebuia să-I
înşele pentru a-l pedepsi pentru Daria Fini sau alta, care-i ţinuse
locul într-o vreme cînd se certaseră, lucru ce nu se putea uita, şi
cearta se înteţea; uitau că se mai aflau şi alţii de faţă; el pleca
pe neaşteptate în alte locuri, nu revenea cîte o săptămînă, lăudin­
du-se că a întîlnit alte femei, Herula ar fi vrut să nu-l creadă, dar
îl cerceta bănuitor şi făcea totul, cu ajutorul lui Christo mai ales,
să-i aducă la cunoştinţă că nici ea nu stătuse degeaba şi că apă­
ruse şi altcineva în viaţa ei în afara celor ştiuţi pentru că viaţa lor
trebuia să le aducă mereu alte schimbări, Minciunile îi rodeau pe
amîndoi, îi măcinau, ura creştea. Hrisant voia să fugă pe neaştep­
tate din Venezia, îşi făcuse bagajele de cîteva ori, dar secretarul li­
vonian îl înştiinţase pe vărul Herulei că de data asta totul de­
venea serios şi că s-ar putea cu adevărat să plece. Impăcă­
rile nu mai aveau atunci farmecul de altădată, erau pline de
insulte şi reproşuri, îşi aruncau unul altuia cele mai triviale cu­
vinte, pe urmă rîdeau pe neaşteptate şi îşi Iăceau semnul in­
drăaostitilor inainte de a se iubi din nou infometati unul de
� , ,
celălalt, dar ceva se stinsese, cuvintele nu mai avc�u parcă
sens, reproşurile creşteau, despărtirile se lungeau. Ea lipsise mai
mult de o lună sub pretextul că Vimcrcatti o cară in nişte
vizite prelungite, făcute unor oameni faţC]. de care era în­
datorat, dar ştia că minte, că pentru asemenea vizite nu era ne­
voie de atîtea zile, si atunci îsi trimetea iscoadele să afle cu cine
, ,
petrecea. De cîteva ori avusese surpriza de a afla că IIc­
rula Lucrezia nu părăsise V enezia şi că stătuse cu nişte prie­
tene, încuiate în casă, dîndu-şi în cărţi ca nişte ţigănci venite:
special pentru asta, ronţăind castane şi bînd vin. Altă dată, vizi­
tele pomenite avuseseră loc, erau de fapt serbări cîmpeneşti pc
care Herula nu le gusta, dar trebuia să-i facă plăcere şi lui Vimer­
catti, aşa că nu mai avea ce să zică. Era parcă stăpînită de o
chinuitoare sete a plecărilor şi a schimbărilor; asta o ştia, era
grecoaică; se urca în căruţe ţărăneşti, se scălda în rîurile mocir­
loase de pe lîngă Torcello care mai păstra ceva din primitiva Ve­
negia, cum îi spunea ca, cu un cuvînt vechi, nişte bălţi puturoase,
299
[300]
pline de pa1afite si stîlpării pentru cîştigarea terenurilor dii. la­
gună, se amesteca cu negustorii de legume, cu suflătorii de la tur­
nătoriile de sticlă, bea must acrit şi ieftin, le asculta poveştile cu
nevestele pline de copii, furate de la habotnicii părinţi, dormea în
corturi vegheată de lacheii lui Vimercatti, care pleca dis-de-dimi­
neaţă după raţe în mica şi noroiasa deltă, lăsînd-o singură să
fiarbă fructe în nişte vase uriaşe în care se făceau magiunuri. O
fericeau cabrioletele deşchiolate, care o cărau prin cine ştie ce
sate amărîte unde se întreţinea cu femeile unor cărămidari, le
cerea sfaturi pentru prepararea unor plante pe care le culegea cu
E:�2 din cîmpiile din jurul acelor aşezări mizere, unde încă în mar­
tie se mai adunau cu roaba verzele din anul trecut, lăsate pe
cimp pentru a hrăni pe cine ştie cine şi în cuptoarele cărămidă-
1 iilor se mai ardeau cărbuni care înnegreau nobilele feţe ale
doamnelor venite în aventură în aceste păduchioase cătune peri­
L"u a avea ce povesti la intoarcere. Se Întorceau în Venezia aduse
de cupeurile pline de praf, roase de drumurile proaste, cu nişte cai
C�L poştă, şi ei dărăpănaţi, cu picioarele şi crupele mîncate, cu ochii
scurşi, nehrăniti la vreme şi osteniti parcă de un secol. Herulei îi
p.ăceau focurile făcute pe cimp, în micile insulite încărcate de
s. uf unde orăcăiau broaştele pe care copiii le vînau şi le frigeau
L:'� bucăţi de lemn, umezeala de noapte, ceaţa de dimineaţă, vîntul
călduţ de avril, şi toate dimineţile Încărcate de mirosuri nemaipo­
menite de plante de apă, sălbatice. ghiolurile verzui, şerpii care
mişunau printre picioarele 101' goale, fără să le provoace frică.
Intra în micile bisericute săteşti, ale fecioarelor, toate mu­
] uite, cu turle de piatră şi cu icoane primitive, în cimitirele
pustii, pline de iarbă, umbla dcsculţă şi pe urmă îi arăta tălpile
crăpate şi întepăturile de mărăcini şi palmele pline de bătături de
la ramele primitive ale bărcilor grele şi nu scăpa ocazia de a-i
=minti că în unele nopţi dormise cu pescari tineri care aveau co­
serele lor de stuf şi nu lipseau detaliile asupra murdarelor paturi
Pe care nu se aşeza decît un ţol murdar, dar ce noutate, să te culci
cu asemenea ţărani, putea el să înţeleagă? Pe urmă totul era des­
mintit, Herula jurîndu-se că a minţit tocmai pentru a-l necăji
pentru că nu ştia unde se afla el şi cu cine, şi de ce nu venise cu
ea, să o vadă cum împletea coşuri cu ţărăncile şi stingea varul în pi-
300
[301]
cioarele goale, plină de vînătăi pe care înainte le dădea drept ur­
mele unor brutalităţi bărbăteşti! Cununa cu Attillio Vimercatti pe­
rechi de tineri, asculta taraf urile primitive care însoţeau ceremo­
niile, vorbea licenţios în graiul lor, o amuza că aflase cum înjurau
acei tineri, cînd nu-şi găseau nevestele fecioare şi le trimiteau la
părinţi în darabane, cu caii bătuţi la sînge, intrînd ur1înd de in­
dignare în satele ultragiate unde se iscau bătăi cu partizanii socri­
lor, scandaluri ce se terminau după trei zile, uneori cu morţi, şi
cel mai adesea cu răniţi sau chiar cu cîte o împăcare pe bani pen­
tru insulta suferită de fericitul mire, gata să treacă peste
neplăcerea suferită dacă i se mai dădea ceva la zestre. Pe urmă,
sătulă de atîta mizerie îl chema cu ea în vilele patricienilor vene­
zieni, la Friuli şi Bresciane, să-i arate bazinele lor cu peşti exotici
şi scările care aduceau cu minunile celor din Cetatea Dogilor,
mereu însetată de noutatea cunoaşterii altor oameni, de a gusta
alte feluri de mîncare şi de a asculta complimentele noilor
cur tezani care o înconjurau de fiecare dată ca un roi nesătul sub
pi ivirile ironice ale lui Vimercatti. Acesta nu mai avea aerul fio­
ros din ziua cînd îl cunoscuse, părînd mai curînd părintele Heru­
lei decît soţul ei. Se pierdeau cîte trei pînă la zece mii de scuzi pe
zi la cărţi; Barbare, care era realist, creştea suma dobînzilor şi
Herula auzind acestea îl înjura în gura mare, dar lui nu-i păsa,
doar pierdea şi el la jocuri, atît cît socotea că era onorabil,
ca să nu pară meschin faţă de ceilalţi; băncile trimiteau cîte
o sumă rotundă de cînd începuse Hrisant să pună drept gaj
moşiile lui din ţară pe care secretarul livonian le descria ca pe
adevărate latifundii. Hrisant cîştiga, dădea bacsisuri mari
, , , ,
mai plă tise din datorii ca să sporească încrederea celor mai
bănuitor! şi astfel trccu şi vara cu plăcerile şi voiajurile ei, cu
anecdotele galante spuse la urechea femeilor chicotind de
plăcere, cu plimbarea ocultă de scară şi, mai ales, cu petrecerile
neuitate ale nopţilor cînd bîjbîiau in locuinţe necunoscute, în cău-
tarea prietenelor de o noapte... --
Toate acestea fuseseră cînd? Înainte de plimbarea pe Brenta
sau după aceea, în care antotimp venezian ? Totul devenea con­
fuz, visa o partidă întinsă de basseta în care cîştiga porceşte ;
301
[302]
auzea rîsul milog al lui Vimercatti, implorîndu-l ca să mai lase
ceva pe masă, dar se prefăcea că nu-l vede, îi evita privirile, şi,
dincolo, în spatele fotoliului său, ros de atîtea spinări de jucători,
apăruse figura răvăşită a Herulei Lucrezia, fixîndu-l cu ochi
arzători.
*
Un cer amar, nourii pieptănau piaţa San Mare, ziua aceea nu
avea s-o uite curînd. Herula îi spusese în rîs, privindu-l cu o milă
nesfîrşi tă.
- Ar trebui ca înaintea plecării să-ţi inviţi prietenii ca s.l P2-
trecem pentru ultima oară ...
Nu mai avea nici un rost să întîrzie în Venezia din moment ce
totul se încheiase. Pe chipul ei de gips - nici un fel de afecţiune :
totul respira desgustul şi răceala. Femeia privea la cerul frag::;d
de afară. De la fereastră, Hrisant zărea 'I'etrarhii, asudaţi de boa­
r�a unei zile înăbuşitoare de toamnă ce aducea aburi dinspre
mare; Sarrazinii păreau cu adevărat nişte conspiratori uitr ţ: în
piatra Veneziei.
- Ce rost mai are? întrebase.
- Nu poţi pleca ca un hoţ din acest oraş, ar rîde cu toţii şi de
amintirea ta ...
Avea dreptate. O privise ca într-o iluminare şi atunci incolţise
ideea răzbunării, dar cum să se răzbune? Cele cinci cupole de
bronz ale Basilicii Evanghelistului mocneau în aerul putred. Leul
Sfîntului Marcu răsfoia cartea cea mare, cu o aripă de piatră sub­
ţiată de ceaţă. Mirosea a frunză trecută de bergamot, cum mi­
rosea la începutul toamnei; veneau nesfîrşitele ploi, atîta lucru
învăţase şi el ; marea avea să intre în oraş, învăluind acele calli de
piatră cu parfumul ei salin. Trecea un covrigar cocîrjat ; din la­
gună suna clopotul unei corăbii rătăcite ; undeva, aproape, C.1'..I­
tind cheul.
- Andar in Candia, îi spusese Herula Lucrezia, eşti ruinat, nu
vezi, nici sănătatea pe care ţi-o ştiam cînd ai venit aici nu o lT.ai
302
[303]
ai ; de bani, ce să mai vorbim? Ce o să faci cu acest palat? spu­
sese uitîndu-se în jur.
- O să-I las, aşa cum este, cu toate lucrurile lui şi cu ce am
tr{tit în el...
Crezuse că o va înduioşa, dar ea măsura totul cu o privire în­
ghctată,
- Barbare se va bucura, zisese în cele din urmă; o s�i.-ţi pună
sechestru pe tot ce va găsi la nişte sume de nimic, aşa face tot­
dea una ; ar fi mai bine să vinzi ...
Nu mai avea nimic din femeia PE' care o iubise atît. Simţea şi
ea. dar nu făcea nimic pentru a-i schimba gîndurile.
- Nu se pleacă astfel din oraşul vostru, spuneai chiar tu mai
devreme. Cred că ai dreptate. O să-i chem pe toţi şi o să facem o
pet i ecere de pomină ...
Rîsese ca şi cînd gîndul acesta l-ar fi făcut fericit.
- Nici nu-ţi închipui ce bine îmi pare că vom petrece pentru
ultima oară cu toţi amicii noştri; sper că ai să le spui la toţi să
vin.i, să zicem sîmbătă, e o zi bună?
Ea îngăduise din cap, după o scurtă şovăire.
Să nu lipsească nimeni; trebue să fac invitatii?
� ,
- Dar cum?
- Perfect. Secretarul livonian se va ocupa de asta. Tu vei
veni? înmormîntările nu sunt prea vesele.
- Pe cine o să înmormintăm atunci ?
- Dragostea noastră va fi dusă cu gondola la San Michele,
acr 10 unde sunt căraţi toţi morţii ... Te aştept deci sîmbătă spre
miezul nopţii, după obiceiul vostru venezian. Nu-l uita pe
Attillio ...
- Soţii, dacă ai băgat de seamă, nu prea se arată în lume cu
sotiile la Venice ; nu e de bun gust...
Îşi aruncase pelerina de tabarr cu guler de jder peste umeri,
acoperindu-şi rochia subţire care-i desvăluia gîtul prelung, fără
colanul de perle ca nişte boabe de rouă, cu care voise de cîteva
Oi i s-o sugrume în ceasurile lor de dragoste. Se oprise în uşă;
- Atunci, pe simbătă noaptea... Se latrevo, se potho, ti alo
thelis na su po, gia na pistepsis poso e sena agapo ...
303
[304]
Cuvinte dulci, greceşti care nu mai aveau acum nici o semni­
ficaţie.
*
Pe Marchizul Mazzacorati l-ai invitat?
- Cum nu ? se mira secretarul livonian, palid în acel miez de
noapte trecut, cînd în palatul Caragua nu se afla încă nici un
musafir.
- Dar pe baronul Campagno ?
- Am lista; cum trimeteam invitaţia, cum tăiam un nume .. :
I-o arătă, dar Hrisant nu voise s-o privească. Repeta numele
musafirilor ce nu se arătau Încă.
- Şi pe ducele Corigliano ? Şi pe contele Luchesi Palli ? Dar
pe marchizul Ottoboni ? Spune?
- Pe toţi. Cu soţiile lor. Care aL!. .. Şi pe signor Mario. �i pe
signor Gianni Faggiani ; şi pe baroana Giovanelli, şi pe signor Vi­
rnercatti şi pe fratele său, Barbaro ; pe signora Dada Fini. şi pe
signor Gentile Labia, citea el lista imperturbabil; şi pe părin' ele
Mocenigo Bezzoni. ..
Cine a dus invitaţiile?
Beccafumi.
L-ai controlat?
L-am însoţit; el prezenta invitaţiile; îl aşteptam în gondolă.
Nici măcar Christo nu venise. pe care nu-l invitase, dar care
sosea nechemat acolo unde se întindea o masă sau începea un JOc
de cărţi.
Privi se încăperile pustii în care luminările ardeau leneş. Un
vînt uşor le mişca flacăra; uriaşele mese încărcate de mîncăruri,
fructe şi bauturi îl scoteau din sărite pe Hrisant, şi asta secretarul
livonian înţelegea foarte bine.
- Poate mai întîrzie, după prostul obicei venezian, îngînasc el,
nu prea convins.
Nu-i răspunsese: s-ar fi putut întîmpla şi lucrul acesta, dar ca
pînă şi Christo să nu se ivească pînă la un ceas atît de înaintat,
asta nu era lucru curat. Furnizorii se întrecuseră pe ei cărind vi-
304
[305]
nurile de Soranzo şi primii struguri brumaţi din acel an, strălu­
cind şi plini de o sevă chihlimbarie. Erau aşezaţi în piramide,
revărsîndu-şi ciorchinii aurii peste bordurile de argint ale talgere­
lor. Se auzea curgerea fîntînilor interioare; aerul era înă­
buşitor ; afară, cerul jos, Încărcat de ploaia ce se pregătea să aS2-
dieze oraşul arunca un zăduf ce se strecura pînă în saloane. Pe
tăvile uriaşe langustele în uleiuri strălucitoare se sleiau de căldură,
sos urile deveneau rincede, se degradau ; francolinii se desfrăge­
zeau, trebuiau puse bucăţi de ghiaţă peste ei, dar asta le-ar fi
alterat gustul, Muscatul dulce. grcco şi Chiarcllo de Alba se În­
călzeau în caraf'ele subţiri de Murano.
Hrisant îşi privise de citeva ori ccasornicul, Trecuse de unu, pe
canaletto-ul de alături nu se auzeau nici un fel de lovituri de lo­
peţi de gondolă.
Secretarul Iivonian, neclintit. aştepta lîngă uşa balconului, pri­
vind afară. Fulgera; de departe, pe acoperişurile veneziene bă­
teau primele rafale de ploaie.
- Numai vin, spusese.
Celălalt privea nemişcat siluetele palazzourilor. Fazanii copţi
şi rurneniti se uscau, bucătarii aşteptau dincolo de uşi, abia
respirind, simţind încordarea din aer. Ce nu căraseră din pie­
ţele scotocite trei zile la rînd? Melci pregătiţi într-un unt galben;
sepii şi polipi ; tipari şi raei cu carapacea subţire, batog şi morun,
gătit alla Vinccntina ; friptură de gîscă, cocoş sălbatic, pirguit
bine, salăţi proaspete peste care se turnaseră mirodenii exotice,
paverada, un sos picant din scorţişoară, nucşoară şi piper. Lumi­
nările se topiseră pe jumătate; valeţii vegheau, pregătind altele,
strîngînd cu grijă ceara în mucarniţe. Supele ce trebuiau servite
în al doilea salon se sleiau pe sobele bucătarilor. Şampania şi dul­
ciurile din al treilea salon erau vegheate de alte slugi care nici
nu clipe au în spatele scaunelor pe care în noaptea aceea, după
toate probabilităţile, nu avea să se mai aşeze nimeni.
Plouase mult şi violent; cerul se curăţase spre zori, o lumină
turbure luase locul nopţii. Oraşul se deştepta tîrziu; numai spre
cheu se auzeau glasuri răguşite de marinari abia treziţi, trebă­
luind pe punţile umede.
305
[306]
- Strîngem? întrebase secretarul livonian.
- Nu. Puteţi să vă duceţi să vă culcaţi. Dă oamenilor să bea
ceva; numai să nu se îmbete; dacă au chef de aşa ceva, să meargă
în speluncile lor. Aşteaptă-mă; dacă poţi dormi puţin, pe urmă
vom vedea ce o să facem.
Îşi schimbase hainele şi coborîse, străbătuse piazzetta, lăsînd în
urmă coloanele bizantine. În faţă, la Dogana dell Mar, sfera de
aur se umbrise sub cerul vînăt. Văzu silueta sumbră şi greoaie a
bisericii Santa Maria della Salute. Treptele de piatră şi contra­
forţii îi amintiră cum alergase după Herula Lucrezia Vimercatti
peste podurile Veneziei, rătăcind după ea şi căutînd-o. Cîtă vreme
trecuse de atunci? Vru întîi să apuce pe Riva degli Schiavoni ; se
răzgîndi şi o luă spre debarcader ; cheul era pustiu, doar cîţiva
hamali se îndreptau spre un mare barcaz sosit de undeva;
puntea lui era plină de saltimbanci. În cuşti de lemn cîteva mai­
mute tinere şi un urangutan cu cap senil se agitau. Băr­
baţii înjurau grosolan, veghind la coborîrea lăzilor pline cu
instrumentele lor de lucru. O matracucă groasă şi vulgară număra
banii datoraţi pentru transport. Începuse dealtfel o tocmeală sgo­
motoasă la care Hrisant privise plictisit. Maimuţelor tinere şi agile,
doi tineri, un băiat şi o fată, le ofereau banane dintr-un coş pe
care urangutanul fu cît pe-aci să-I sfarme, dînd să-I smulgă din
mina binevoitorilor. Moimele desfăceau cojile galbene şi umede
cu o privire înfometată, pe urmă înghiţeau lacom fructul, lingin­
du-şi cu poftă buzele.
- Minette ! Cecca ! Tette ! striga muierea la ele, nu mai mîn­
caţi atît! Şi pe urmă se repezise spre perechea de îndrăgostiţi:
adresîndu-se, mai ales bărbatului, cu o furie produsă probabil de
faptul că trebuia să plătească atîţia bani celui ce-i adusese cu
barcazul :
- Bigolante ! Despogia negai! De ce vrei să-mi îmbolnăvesti
animalele! Ecco ! Nu vezi să sunt fragile, inteligente, toată ave­
rea mea, la o parte ! La o parte ! La o parte ! Ei ...
Şi iar număra banii pe care îi aştepta căpitanul barcazului eu
mîna întinsă, înjurînd şi el că nu se mai termină odată tîrgul.
Dar patroana circului nu avea de gînd să isprăvească număratul,
mai găsea să mai spună ceva şi celorlalţi :
306
[307]
- Mille ! Gerelemo ! Agostino ! Fiţi cu ochii în patru că ră­
mînem săraci, număraţi Iăzile, vedeţi să nu ne fure careva feli­
narele. Pînza de cort aţi strîns-o bine?
Saltimbancii se învîrteau în jurul hamalil 01' pe care un bărbat
slăbănog, îmbrăcat într-un tricou de marinar îi certa în gura mare
să aibă grijă să nu strice ceva, pentru că înăuntru se aflau unel­
tele magice de lucru.
Ordinele femeii nu încetaseră:
- Tassini ! Pasqualigo ! Ce staţi, daţi o mînă de ajutor acestor
nepricepuţi care 01' să ne strice vasele şi baghetele, unde mai pui
că le umblă ochii după niscai rochii să le dea curvelor lor diseară.
1\;1ă sărăciţi ! Ochii-n patru, ei, tu ce stai, Flagini ? Ia te uită la el !
Matracuca avea un neg pe obraz, buze groase, vinete, era îm­
brăcată într-o rochie largă, murdară pe la poale, scuipa din cînd
În cînd În sîn, făcînd cruci mari şi mirîndu-se ce sumă putuse să-i
ceară căpitanul barcazului. Perechea de îndrăgostiţi, fata Într-o
rochie roşie, culoare ce Începuse să scoată din sărite ceata de mai­
muţoi şi tînărul pletos, cu ochi senini, terminase să împartă ce
aveau de împărţit din coşul lor, golit acum. Mairnuţele începu­
seră să se strîmbe la cei doi şi să se agite din nou, cu strigăte mici
şi ascuţite.
- Potoleşte-le! striga patroana circului celui ce răspundea la
numele de Gerelemo. Nu vezi ce fac, neruşinatele, tocmai în ziua
sfîntului meu patron ...
Hrisant privi cuştile în care masculii tineri din grupul maimu­
ţelor se masturbau cu neruşinare în faţa celor doi îndrăgostiţi.
Fata roşise şi se smulsese de lîngă cuşti, urmată de tînărul ei, în­
jurînd şi el cu sete. Beizadeaua isbucni într-un rîs neaşteptat.
Asta era! Maimutele aveau să-I răsbune, să plătească pentru
insulta de a fi lăsat singur să aştepte în palatul pustiu.
Saltimbancii încă ajutau la descărcatul lăzilor. Erau o
ceată de tineri slăbănogi, în tricouri de atleţi sau în bluze de mă­
tase pe care le foloseau probabil şi în spectacole. Cărau trapezele
înfăşurate în frînghii şi plasele, cumpenele arcuite cu care pluteau
pe sîrmă deasupra pieţelor, avînd pe faţă gălbejeala celor hrăniţi
prost şi rar; pe obrazele smolite de gitani le crescuse barba ne­
rasă de cîteva zile, suferiseră de rău de mare, nu arătau prea fe­
ricit, vorbeau o italiană de sud.
307
[308]
Hrisant se apropiase de cel ce părea impresarul sau bărbatul
patroanei, Gerelemo şi-l întrebase :
- De unde veniţi?
- De la Palermo, dar tu cine eşti? îl tutuise el după obiceiul
circarilor, deşi hainele streinului nu arătau a fi ale unui om
de rînd.
- Ce importanţă are? Vreau să vă invit la mine să daţi un
spectacol...
Celălalt îl privise ca pe un nebun.
- Atît de dimineaţă? Şi se întorsese spre femeia lui: Auzi ce
zice signorul acesta, vrea să dăm un spectacol poate chiar acum,
se mira el ca de o obrăznicie, peste un ceas sau două, după ce noi
ne-am tîrît două zile pe mare din cauza furtunii, cu aceşti bravi
atleţi şi ridicători de haltere ! Ha, ha, ha ...
Femeia se apropiase şi ea cu un aer compătimitor de Hrisant :
- Dacă ai băut prea mult, Messir, ar fi bine să te duci la cul­
care. Noi suntem artişti, cum îţi permiţi? Suntem nedormiţi, ani­
malele sunt surmenate, abia ne mai tîrîm ...
Hrisant lăsase să-i scape un pumn de dubloni la picioare.
Banii zăngăniră sgomotos pe dalele de piatră şi deşchiolaţii de
atleti si cchilibristi De sîrmă se aruncară să-i strîngă cu o lăcomie
, • , Ă
feroce. Nu mai văzuseră asemenea bani, îi încercau între dinţi,
mirîndu-se că nu sunt falşi, se loveau, înjurindu-se care să apuce
mai multe monede.
- Ei, ce spui? făcuse beizadeaua, privindu-l cu un surîs
cinic O să mai aveţi încă pe atît dacă veniţi cu mine ...
- Mammma mia ! strigase Gerelemo. Margheritta, priveşte, ia
banii de la hotomanii aceia şi numără-i că-i înghit şi pe urmă tre­
buie să-i păzim cînd al' să-i scoată pe cur!
Matracuca, fără o vorbă, întinsese mîna ei grasă în care du­
blonii erau depuşi cu părere de rău de ceata de năimiti. Unul în­
cercase să tragă chiulul, dar Mama Margheritta nu-l scăpase din
ochi şi-acum îl dojenea cu un glas ameninţător :
- Mille, scoate ce-ai ascuns pînă nu mă supăr, şi repede, că-ţi
dau o palmă de nu te mai scoli!
- Şi cu maimuţele astea ce facem, şi cu atîtea lucruri? între-.
base cu un aer nefericit Gerelemo pe strein.
303
tât���_��� s�;����a. __ �B
[309]
- Cheamă hamalii, plăteşte-i că ai cu ce acum, adu mai ales
maimuţele. Stau foarte aproape. Întrebi unde e palatul Caragua
şi te duce oricine. Vă aştept într-un ceas ...
Secretarul Iivonian nici nu clipise cînd văzuse ciudata ceată
care urca scările: în frunte, femeia care răspundea la numele de
Margheritta, îmbrăcată într-o rochie verde. stropită cu paiete, cu
o mare diademă de pietre false aşezată peste părul negru.:,trîns
într-un coc uriaş. Pe braţele arse de soare jucau cîteva brăţări de
tablă, zăngănind la fiecare mişcare. Avea şolduri apocaliptice;
părea că mişcă un munte de untură, fata ii era lucioasă. se spă­
lase şi părea mîndră de propria-i infatisare. Era urmată de
Gerelemo, care purta sub braţ o biciuşcă de piele, îmbrăcat În­
tr-un frac lustruit de vreme, bine periat. care-I făcea şi mai sub­
ţire şi mai înalt. purta joben, un ucenic 1'11ai tînăr căra după el un
coş cu porumbei şi, într-o cutie metalică, baghetele şi sculele lui
magice. Se pudrase gros, femei=sto. Purta m.inu-! de bU'11]Y1.C: de
care era mîndru şi salută cu eleganţă. si pe secretarul Iivonian. şi
pe Basadonna care, şi el, îi răspunse abia inclin ind capul. făru un
zimbet. Ceilalţi. parcă pentru a marca gradul lor de subalterni,
veniseră în tricouri şi pantaloni subţiri de vară. decolora ţi de atîta
spălat, curaţi, fiecare avînd un aer cuvios, de gentlemani care au
mai fost invitaţi la astfel de spectacole private. Unul ducea în
jurul braţelor .şi al gîtului un boa enorm care suera amenintitor.
Erau patru sau cinci, tîrînd de cîte un lănţug cîte o maimută, şi
ele îmbrăcate in costume de circ, nişte veste roşii şi albastre ce le
dădea un aer şoltic, pus pe rele. Erau gati S:l sară din cînd în cînd,
dar biciuşca lui Gerelemo le potolea cît ai clipi.
Hrisant îi aşteptase între cele două uşi deschise, spunînd :
- Sunt invitaţii mei! Mi s-a făcut foame! N-am mîncat nimic
de ieri...
- Şi cu moimele astea ce facem ? îndrăznise Basadonna.
- Ce să facem? Le asezăm si De ele la masă, că doar din mai-
, , �
mută ne tragem cu toţii ...
- Meravigliosa ! exclamase matracuca de cum intrase în palat,
privind în jur şi zăngănindu-şi brăţările de tablă. O să se ducă
309
--------------------- --- -
azil
[310]
vestea în toată lumea circului de această invitaţie. Messir, scu­
zaţi-ne că nu am ştiut cu cine avem de a face. Am fost peste tot,
în Venezuela, În China, în Africa, dar un palat pe dinăuntru, la
Venecia, nu am văzut niciodata ...
Scosese din S2n un pumn de seminţe şi le aruncase pe mozaic,
ca şi cînd ar fi semănat :
- Să fie cu noroc, sunt boabe de orez din delta Nilului, spu­
sese cu mîndrie, unde arunci, încolţeşte totul şi aduce noroc ...
Aerul vînăt al zilei trecute lăsase loc unei dimineţi albastre, de
o paliditate diafană. Dinspre canale veneau mirosurile proaspete
ele zarzavat ale pieţelor şi izul de peşte abia răsturnat din bărcile
ce se Întorceau din larg.
- Bine e s{, trăieşti la Venecia � exclamase Gerclcmc. încă nău­
cit de ceea ce vLaeEl.
Îl urmaseră pc Hrisant care le arătă scaunele goale �:1 care ar fi
trebuit s:-' petrcac .. ' invitatii săi de C"' seară
l, \.., l. el L. i , ;... ........ c .. _.1. J. \ 1 ta, 1 ..... \.A. L� •
- Luati loc 1
- Intii spectacolul ! spusese cu multă demnitate �\lama Mar-
gheritta şi bătuse din palme spre ceata de circari din spatele ci.
Din nişte lăzi apărură două borcane cu fetuşi în spirt. o bufniţă
împăiată, cîteva fosile şi un clavecin ocular; şarpele bCCPUS2 să
şuiere pc marmora din faţa căminului, unde, cu o perdea sdren­
tăroasă, agăţată pe o bucată de sfoară, şefa acestui ti ib de vaganzi
improviza o scenă. lnghiţitorul de flăcări îşi începuse numărul
dînd foc smoalei core scotea un fum gros, iar nu.n. :'��.: Agostino
anunţa programul:
- Messir. o să fiti martor al celui mai mare spectacol de circ
, �
din lume: O să vedeţi Atlanţi năvălind din sferele celeste, Roboţi
cuccritori ; pe Angelus dubiosus, Mandarini chinezi şi pe 11/1ai­
muţa lui Dumnezeu, Inocenţa întruchipată de marca noastră ar­
tistă, Margheritta care a făcut turnee în America. Africa şi
Asia. Şi-acum Concertul angelic, interpretat la ti ompctă de
Maestrul Pasgualigo ...
Cu o îndemînare şi o iuţeală care-I uimise pe Hrisant, ceata de
atleţi şi ridicători de haltere se deghizaseră, invăluiţi în mantii
stacojii, în mandarini cu măşti de carton pe feţe, luminate spectral
de un Ielinar cu lumînare pe care Mama Margheritta sub chipul
310
[311]
Inocentei, îl agita sub bărbiile artiştilor improvizatori. Agostino, în
fracul lui prea larg, care-i ascundea cocoaşa, cu faţa dată cu pudră
şi cu buzele vopsite violent declama cavernos :
- Mcssir. o să vedeţi pe Schingiutori, în Pantomima Veneciei,
pe cei ce scot inimile din pieptul îndrăgostitilor şi le aruncă în foc.
Ciumaţii, Cruciatii, Papii şi cei arşi pe ruguri, cu plăgile lor su­
fleteşti, chinuiţi de demoni pentru că au suferit de viciul infernal
al ingratitudinii !
Flangini, Mille şi Gerelemo se sbăteau spasmodic, învătuiti în
nişte sdrente care altă dată mai avuseseră în pinza lor citeva fire de
aur, dar acum erau ciuruite şi scoteau la fiecare mişcare un praf
vechi ce se împrăştia sub plafoane.
- Iată-i pe călăii supranaturali, anunta. neobosit, Agostino, iar
Maestrul Tassini o să vă joace pantomima lui Prometeu pe care-I
sfîşie vulturul.;
El însuşi îşi pusese la repezeală nişte aripi uriaşe de carton, pe
care le agita, şuerind ca şi cînd ar fi coborît din ceruri:
- De sus, o să auziţi îngerii muzicant! cu goarnele lor!
Făcuse 1.-'.11 semn şi cei ce jucaseră pînă atunci pe Ciumati şi pe
Papii blasfcmatori, arşi pe rug, încercară să sune din trornpetele
lor ruginite, care scoaseră strigăte triviale. Mama lVIargheritta cu
o falcă uriaşe de bou dădea şi ea semne de nebunie în rolul Înge­
rului psihopomp, care culege cadavrele de pe un cîmp de bătălie.
Agostino anunţa tot mai funebru pe cei cinci cabotini care in­
trau în alte roluri:
- Şi-acum, Messir, Îngerii celeşti care au cap de cal şi aripi
de pasere, venind din neant.
Tassini bătea într-o tobă al cărei timpan suna desfundat, anun­
ţînd Cucerirea Imperiului roman. Întîi se auzi tropotul cavaleriei
vizigote marcat cu lovituri seci şi înfundate, Pasqualigo şi cu Mille
duceau în spate cîteva mături care simbolizau pădurea Nibelungi­
lor, cum anunţa cocoşatul cu un aer înfricoşat. Un spectru care
era jucat de Mama Margheritta, învăluită într-un cearşaf alb şi
peticit, dădea tircoale fetuşilor din borcanul cu spirt şi menea
ceva cu gesturi groteşti.
Funambulescul spectacol îl amuza pe Hrisant care aplauda sec
la fiecare schimbare de subiect, cu o încîntare care îi încălzea tot
311
[312]
mai mult pe circari. Maimutele, legate cu lanţurile lor de scaune;
începuseră să dea semne de nelinişte, Urangutanul lua din talere
struguri şi-i Înghiţea cu poftă.
- Gerolemo ! strigase de cîteva ori pe ajutorul ei, Mama Mar­
gheritta, nu vezi ce face Melchiore ? Cîrpeşte-l ! Ce mai stai!
Îşi ieşise din rol, dar repede reintrase în altul:
- Şi-acum o să vedeţi Gnoza sau Sfinxul sihastru, Torcătoa­
rele, Sabatul diavolilor. pe Pensierosa şi Gardienii Raiului şi Ia­
dului! anunta. imperturbabil, Agostino cu vocea lui spartă de
beţiv ...
Urangutanul mesteca leneş ceva; trecuse la molechi şi la sepii
şi mai ales sosul paverada îl mulţumea ; pe bărbie îi curgea un fel
de zeamă verde pe care o aduna şi o vîra în gui ă ca şi cum nu
ar fi vrut să piardă ceva. Atleţilor şi ridicătorilor de haltere le lăsa
gura apă, dar glasul nemilos al cocoşatului nu-i slăbea :
- Messir, urmează Tabloul vanităţilor, Nebunia şi Moartea,
Jocul măştilor şi pe Donna ovală cu Oul ei zămislitor. În rolul prin­
cipal : Mama Margheritta, care a încîntat cu aCE::3t spectacol pe
Împăraţii chinezi ...
Orchestra improvizată a cabotinilor scotea sunete ascuţite din
nişte xilofoane. Gerelerno şi cu Mille, ajutaţi de Flangini şi Pas­
qualigo mînuiau cîteva marionete ce simbolizau spiritele rele şi
spiritele bune. Mama Margheritta, cu o pernă sub rochia de
paiete abia se mişca, simulînd greutatea unei sarcini imemoriale.
Oul creuzet se rostogoli după nişte gemete cumplite pe pavelele
palatului Caragua ; era de lemn şi se desfăcuse în două la picioa­
rele lui Hrisant care văzu ieşind din el un iepure viu. Ochii Bufni­
ţei împăiate se aprinseseră, Tassini prinzînd într-o oglindă o rază
de soare şi proiectînd-o în spaţiul umbros. Urmaseră tablouri vi­
vante : Mesagerii Numărului în care trăznetele scoase de o bucată
de tablă lovită cu un melesteu făcea să se înfioare carnea pe Ba­
sadonna, neobişnuit cu asemenea spectacole, şi Defilarea rabinilor
miraculoşi şi a Zugravilor de infernuri, iar Carnavalul Calicilor fu
jucat de întreaga trupă, în frunte cu Mama Margheritta care
arunca dintr-un Corn al abundenţei flori creponate şi sticle
colorate.
- Acum se trece Apa groasă, anunţa Agostino cu vocea lui
spartă, Magii necromanţi şi Martorii malefici se duc spre Iad.
312
[313]
Schelete umblătoare pictate pe alte cearşafuri defilau sub ochiul
lui Hrisant, circarii îşi schimbară costumele şi vocea lui Agostino
vesti Pantomima: Oglinda nepreţuită a iubirii:
- Messir, veţi vedea halucinaţii colorate, cosmaruri adevărate,
elementali, lernuri, larve şi spectre ...
Clavecinul ocular proiecta pe un perete intunecat forme vagi şi
umbre chinezeşti. Perdelele fuseseră trase de Mille si în întuneri­
eul prielnic de culoarea urii, cum spunea cocoşat· ti, se arătară de­
moni în livrele spectrale, copacul heraldic şi Nebunii rătăcitor! ...
Afară, în aerul limpede al Veneziei. ziua se mistuia incet. parcă
înghiţită de timp. care e călăul zilei de ieri.
Mama Margheritta se lamenta cu vocea ei groasă. de fu­
mătoare :
- Ceea ce '.'edeţi sunt Ienicsi şi basilişti, p::'."::�': cu un ochi şi
un singur picior. pustiul Gobi cu golul lui sunăor. arhati budhisti
şi palate de jad. care emană un miros princiar. uitati-vă bine la
aceşti flagelanti, la dresorii de cîini. la blasfcmator i, la Iakiri şi
profeţii orbi, la minunatele femei care răspindesc Lin parfum de
ţclină şi sunt .mbrăcate în rochii de rouă ; o '�l vedeţi minuna le
paravane, păduri de bambus, păuni si copaci ce VOl' fi devora ţi
într-o secundă de fluturi Cap de mod, iată cetele de sodomiţi,
histrioni, eretici şi sperjuri, ei merg spre Tărîmul întunericului
lîngă Ialsificatori de bani şi vizionarii mincino-i. Engă proxeneti
şi curve. Auziţi cum îi devoră păsările ...
Gerelemo Ir.-ca un fierăstrău de un lemn '3i ssomotullui sinistru
dădea impresia unei dureroase masticări. Din cuşca răpciugoasă
cu care veniseră isbucniseră leneş. abiel dînd din aripi. cîţiva po­
rumbei somnorosi, bătrîni, plictisiţi de acest spectacol pe care-I
[ucaseră de prea multe ori. Le cădeau penele si S2 aşezaseră pe
masa încărcată, ciugulind boabe de mazăre şi orez, murdirindu-si
obositele aripe cu sosul paverada. Mama Margheritta se sbătea
sub un palanchin străvechi pe care-I purtau cei patru atleţi şi ri­
dicători de haltere.
- Acum trec Profesorii de imortalitate, anunta neturburat
Agostino. Dintr-un coş furi aruncaţi nişte simulacrs de lei piper­
niciti, ca nişte pisici, jigăriţi, cu blănile roase şi Tassini căra în
spinare un coşciug gol de carton, arătînd o mare oboseală şi
greutate.
313
[314]
- Aşa ajung cei necinstiţi, clevetitorii, striga cocoşatul. fe­
meile care leapădă înainte de naştere, cerşetorii, efebii, hoţii de
cămile, geambaşii necinstiţi, concubinele ...
Mama Margheritta lovea nişte mandibule uscate legate cu o
sfoară şi blestema pe bufoni, pe eunuci şi pe Regii Mumificaţi.
Apăruse Omul-pardos, întruchipat de Pasqualigo, care era gol
pînă la brîu, purtînd în jurul şoldurilor nurrxri o blană de leopard,
şi ea parcă mîncată de molii. Muzica stranie, licenţioasă, insultă­
toare pentru urechi, îi spărgea timpanele lui Hrisant, dar nu ştia
nici acum de ce-i plăcuse atît spectacolul acela atît de sinistru.
- Sufletele ticăloase sunt blestemate să spele toată vremea
frunze şi să jupoaie copaci, cîinele cclest le roade oasele, unul cîte
unul şi Măgarul magic va fi purtat pe spinare de cei mai vinovaţi,
o veşnicie ...
Apăruseră şi oglinzile fermecate, nişte geamuri spoite cu co si­
tor în care fantomele feminine ale Printeselor defuncte dansau
fără sgomot în frunte cu Regina Ciumelor.
- Ceea ce vedeţi, anunţa cocosatul, sunt miresele îmbălsămate
şi aruncate pe rîuri sălbatice ca să ducă răul cît mai departe.
Acum urmează finalul, Messir, Cortegiul geniilor, care aduce în
casă lumina benefică şi norocul, astrologii curţii regale chineze si
himerele lor, Menestrelii orbiti pentru că au cîntat prost la me­
sele împăraţilor.i.
Muzica funobră se amesteca. cu o strălucire galbenă, de
ceai, pe care îndeminaticii artişti o prcduseseră cu o lanternă ma­
gică, un abur rugos plutea sub plafoane, o culoare de vară şi glasul
grav al Mamei Margheritta declama versurile poetului: "Florile,
vai, cum se trec, vesele spre moarte","
- Melchiore! Melchiore ! Pleacă de acolo. îşi ieşise iar
Mama Margheritta din rol. Şi tu, mastega brodo, se adresase iui
Gerelemo, de ce-l laşi să strice masa?
Urangutanul, cu capul lui senil, rumega o halcă de carne,
mestecînd-o rar, cu atenţie. Matracuca anunţa cu glas victorios:
- Spectacolul Pantomima Veneciei a luat sfîrşit...
- Bravo! Bravo! strigase Hrisant încîntat, îmbrătisînd-o De
, , <
femeie, Şi-acum la masă!
Perdelele fuseseră desfăcute şi lumina senzuala a oraşului nă­
văli prin ferestre, arătînd chipurile spoite ale circarilor. Erau asu-
314
[315]
daţi. osteniti, mai bătrîni. Melchiore vmse iar laba lui păroasă
într-o farfurie şi înfuleca nepăsător spre disperarea femeii.
- Flangini. ce faci?
- Lasă-l în pace, zisese cu lehamite Hrisant, S3. stea cu noi la
ma să. E bătrîn ';
- A prăsit multe familii de maimuţe capucine. Cu el cerşeam
pe vremea cînd nu aveam circul ăsta. Are mai mult de 30 de copii,
dacă nu era el am fi fost săraci, în veci. Să-I fi văzut ce făcea cînd
era tînăr: ştia să plîngă, juca pe ologul, fura de stingea pentru
noi toţi: inele, brăţări, tot ce vedea. Inghitea obiectele şi a doua
zi ii dădeam ceva să verse, ori să se cace, scuzaţi, Messir, asta-i
limba noastră, pe urmă vindeam totul şi puneam deoparte. L-am
adus tocmai din Amazonia, are cîţiva ani bunişori, abia se mai
ţine, doarme cu mine, nu vă uitaţi la ce-a făcut, e foarte simţit,
ştie să poarte Iracul, e jongleur, umblă cu cheta prin pieţe, toată
lumea îl iubeste, Dacă vreţi să-I cumpăraţi, vi-I dăm pentru atîta
cinste care ne-aţi făcut. Dar nu v-am întrebat, cu ce ocazie oferiti
acest banchet '"}
Hrisant nu-i răspunsese. Privea amuzat la atleţii şi ridicătorii
de haltere, cum mîncau, cu o lăcomie nesupravcghcată, lucru care
o scosese ain sărite pe Mama Margheritta :
- Hei, tu. Agostino, şi tu, Miile, lăsaţi labele voastre puturoase
şi apucaţi furculiţele, cum v-am învăţat; sunt de argint, ce dracu,
ori nu mai ştiţi să le folosiţi? Şi pe urmă se întorsese spre el ca
să-i scuze: Ce vreţi, Messir, se ţin cu lacherdă şi cu ce le pică, cu
mmcări stricate, furate de la osterii, ori cu covrigi. Xu au mai vă­
zut aşa ceva, le e şi frică să guste din unele feluri.
Hrisant facuse un semn discret lui Basadonna si celor doi valeti
, ,
ai casei, să le aşeze saltimbancilor cîte ceva în farfuriile de porce­
lan de Murano. Oaspeţii păreau paralizaţi de priveliştea racilor şi
francolinilor peste care se presăraseră bucăţi de ghiaţă; de melcii
uşor fanaţi de năduşala zilei trecute, daţi prin unt : de batogul şi
friptura de gîscă şi de salăţile ce se desfrăgezeau. Servitorii lua­
sera sosul paverada în care Melchiore îşi vîrise ghiarele şi-l înlo­
cuiseră cu altul. Maimuţele care stătuseră liniştite pînă atunci se
agitau, excitate de mirosul mîncărurilor răscoli te. Scoteau gemete
mici, se smuceau în lanţuri rîcîinc1 pereţii.
315
[316]
- Dati-le drumul, spusese Hrisant, agasat.
Nu S2 poate, Messir, protestase Mama Margheritta, nu le
cunoşti, nu ştii de ce sunt în stare, 01' să distrugă totul.
- Nu-i nimic.
Matracuca privise spre Gerelemo cu aerul de a spune: e ne1
bun, nu avem ce-i face ...
Pasqualigo şi cu Tassini se aruncaseră asupra fripturii de cocoş
şi deveniseră mai îndrăzneţi pe măsură ce goleau paharele pe care
valeţii le umpleau numaidecît. Nu erau încă chercheliţi, dar pe chi­
purile lor încălzite urca o veselie tîmpă.
- De ce nu le aşezaţi şi pe ele la masă? întreba se Hrisant, pri­
vind încă o dată la maimuţele nelinişti te. Deslegaţi-le!
Mama Margheritta, cu o îndoială ce nu scăpase mesenilor îi
făcu un semn lui Gerelemo să le elibereze din lanţuri. Apoi dădu
ordine cu strigăte scurte : Tetta, aici! Cecce, lîngă mine ! Minette,
şi tu, Ippolito, staţi la stînga. Dă-mi biciuşca ! poruncise impresa­
rului, ştiu ce le fac dacă. nu se astimpără ...
Cristoforo, un maimuţei tînăr, urcă tor la trape>. care lucra cu
Flangini, după spusele acestuia şi cu Pasqualigo. scotocea în gră­
mada de melci, fără să-i pese de strigătele Mamei Margheritta,
care se mira in gura mare :
- Ce v-am spus? Nu se astimpără deloc ...
Hrisant nu avea însă aerul că e supărat. Făcuse semn SR se mai
toarne saltimbancilor din vinul Chiarello de Alba şi, curînd, rîse­
tele se întctiră .. Tassini povestea cum i-a luat foc beregata la o re­
prezentaţie �i Mille cum a căzut de pe trapez de la zece metri
înălţime, cînd era gata-gata să rămînă cocoşat ca Agostino, la care
Hrisant privi mai bine. Era un barbat trecut, cu un chip tragic,
aducînd cu mutrele celor de la Ridotto cînd pierdeau. Îşi ascundea
bine cocoaşa sub haina lui largă şi Iăbărtată care-i dădea un aer
comic; avea o faţă vinătă şi bea în duşmănie, schimbînd vinurile
cu Iichiorurile aflate la îndemînă, parcă pornit să se îmbete mai
repede. Mama Margheritta trăgea cu ochiul la maimutica Tetta,
care începuse să caute ceva în jur. Învîrtise biciusca în aer şi ani­
malul se întorsese la locul lui, furînd din mers cîteva portocale pe
care le descojise cu îndemînare.
De ce nu le laşi să se joace? intrebase Hrisant.
316
[317]
- Nu le cunoşti, Messir. Praf 01' să-ţi facă perdelele şi tot ce
mai e pe aici...
- Nu are nici o importanţă, zisese Hrisant, ostenit parcă, dîn­
du-şi seama că abia îi mai suportă pe cabotinii aceia şi scotocind
în punga unde ţinea pravurile lui de peyotl, planta care îi inrni­
nuna ochii. Afară, în amiaza venetă, minerală, creştea o melanho­
lie surdă din ziduri; era singur, spera că Herula Lucrezia va veni
totuşi, chiar dacă trecuse şi noaptea, şi dimineaţa. O lumină
tăioasă îi descoperea cu o şi mai mare cruzime musafirii care în­
cepeau să se îmbete ; aveau feţe înduioşate, matracuca începuse
să povestească de spre grădinile Împăraţilor chinezi şi ]'n:1n50')0
un pachet de taroţi pe masă, poruncindu-i să taie şi Hrisant se su­
pusese, mai mult mirat decît curios.
- Nu-mi plac cărţile dumitale. zisese Mama Margheritta.
Parcă suntem la o înmormîntare, şi-şi rinjise dinţii strîmbi de sub
buzele vinete.
- Nu eşti departe de adevăr.
In momentul acela Melchiore insîăcase o carafă cu vin şi o go-
lisc însetat dintr-o lungă înghiţitură.
- Maimuţcle beau şi ele? întrebase.
- Ca fiecare! făcuse filosofic muierea.
- Atunci să fie adusă şampania! poruncise lui Basadonna.
care asista înmărmurit la acest ospăţ despre care avea să PO­
vestească toată viaţa lui celor ce ar fi vrut să-I asculte.
Cabotinii aplaudară fericiţi că li se oferă o băutură atît
scumpă.
Paharele sunătoare de Murano fură repede umplute de către
impasibilii valeţi. Primul care goli cupa lui, fu Melchiore. sor­
bind cu o lăcomie neaşteptată băutura. Tetta, Cecce şi Minette
făcură la fel, gemînd mai întîi de plăcere şi mai cerşind, după care
măturată cu lungile lor cozi felurile şi tacîmurile de pe masă.
Mama Margheritta le smulse farfuriile cu care în curînd începură
să arunce pe mozaicul portegoului.
- Pasqualigo şi tu, Mille, ce faceţi? Legaţi-le, 01' să spargă tot
ce 01' să găsească ...
- Asta şi vreau, o potolise Hrisant. Mai toarnă-le, o să ne îm­
bătăm cu toţii azi, aşa că nu mai are nici o importanţă dacă se
sparge ceva sau nu ...
317
[318]
Matracuca îl privise uluită CU ochii ei cercănaţi :
- Ţi-a fugit mireasa în noaptea nunţii sau ce dracu se pe":
trece aici?
- Cam aşa ceva, rîsese Hrisant din toată inima, dar nu-ţi
place?
Melchiore, care avusese pînă atunci priviri blegi în fundul
capului bătrinicios, se însufleţea pe măsură ce golea cupă după
cupă, pe care Agostino i-o umplea cu furie. Unul dintre atleţi îi
vîrî şi un trabuc aprins în gură, una din acele ţigări cu care se în­
torseseră din lungile lor turnee.
- Prete soto ! strigase muierea lui Gerelemo, vezi să nu mi-l
îmbeţi sau să dea foc palatului! Messir, eşti mai prost decît
mascalţonii ăştia dacă-i laşi să se distreze astfel. Lor ce le pasă,
dar dacă moare Melchiore suntem sfîrsiti. Cine o să mai buzună-
, ,
rească pe cei ce nu dau bacşiş artiştilor la sfîrşit, cine o să le mai
ia femeilor inelele de pe deget şi brăţările de la mînă ?
Nu o asculta nimeni. Parcă înnebuniseră cu toţii, apucaţi de o fe­
ricire oarbă: dansau, strigau unii la alţii, se sărutau prosteşte, ier­
tîndu-şi vechi insulte sau iscînd alte scandaluri pe care Mama
Margheritta abia le putea înăbuşi, urlînd la ei :
- Ce dracu' v-a apucat? Tu, cretinule, Agostino, pe care te-am
cules din Uliţa Ţîţelor, nu te mai astîmperi ? Şi tu, Mille, care cer­
şeai în Piaţa Leoncini, nu mai ai nici un respect?
Melchiore trăgea în piept fumul parfumat al ţigării de foi şi-I
arunca în sus, încîntat. Pasqualigo fu primul care începu să sughită,
pentru că prea amestecase băuturile. Tette, maimutica cu un fund
roşu se urcase pe o draperie şi de acolo pe un candelabru, care se
clătina cu trupul ei cu tot, încolo şi-ncoace.
- O să strice totul! se lamenta Mama Margheritta, dar văzînd
că nimeni nu o ascultă, se apucă şi ea să bea din răsputeri, pahar
după pahar.
Melchiore se prăbuşise cu capul în propria-i vărsătură, căinat
de stăpîne-sa :
- O să mori, Melchiore, o să mori! Cine o să ne mai însămîn­
ţeze maimuţele urlătoare, cărora li s-a dus specia! Melchiore!
Melchiore!
318
4
[319]
Plîngea cu capul adunat în pumni şi Gerelemo i-o tăiase scurt:
- Nu mai boci atît! Maimuţe sunt pe toate drumurile! Ce tot
îl jeleşti atît? Ia te uită !
Totul devenea scabros, numai eterurile îl mai ţineau pe Hri­
sant într-o dulce absenţă. Totdeauna, în starea asta, devenea bine­
voitor şi un surîs înţelegător i se aşternea pe buze.
Cecce, Tetta şi Minette dispăruseră undeva, în apartamentele ne­
cunoscute ale palatului. Secretarullivonian, care supraveghea mase,
voise să se ducă după ele, să închidă uşile, dar Hrisant îl oprise :
- Ri:i.mîi aici!
Se auzeau ţipete mici şi ascuţite, beţive, ceva era sfîşiat. perde­
lele sau atlazurile de pe paturi; apăruse Ippo1ito cu un covor pe
care-l tira amuzat, rînjindu-şi dinţii galbeni. Răsturnase un tabor­
nacol, care se făcuse ţăndări şi vasele încă sunau lovitc de mozaicuri.
Basadonna se turişase spre Jocul dezastrului, dar Hri=ant, mai lucid
ca ei toţi, îi poruncise :
- Nu se mişcă nimeni, lăsaţi-le' în pace!
Cristoforo, fiul lui Melchiore, un urangutan tînăr, căra o ladă
mare, cetluită cu fier, un cassoni cu intarsituri arăbeşti, din care se
scurgeau afară mătăsurile luate pentru Herula Lucrezia, uitat",
aici. Cecce apăruse cu un şirag de perle la gît şi se privi se într-o
Înaltă oglindă. Rochii şi nimicuri se înşirau Urîte de lacoma cu­
riozitate a maimuţelor: o casetă de fildeş cu inele şi brăţări de
argint fusese răsturnată pe marmura lucioasă. Minette se bătea
cu Tette sub privirile Mamei Margheritta, care se trezise brusc
din scurta ei beţie :
- Messir, nu poţi să faci o asemenea risipă!
Hrisant rîdea fericit ca şi cînd ar fi auzit o glumă foarte bună.
- Nu-i nimic, lasă-le ...
- Nebunule astea or să le înghită şi ce-o să păţim pînă o să le
luăm înapoi! De ce nu le dăruieşti, mai bine?
- Cui să le dăruiesc? Cea care trebuia să le primească lipseşte
şi va lipsi toată viaţa de-acum înainte.
Se făcuse o tăcere îngrozitoare. Atleţii şi ridicătorii de haltere se
treziseră şi ei brusc din beţie. Flangini vîra în buzunarele fracului
linguriţele şi furculiţele de argint, ca şi Pasqualigo, dealtfel, iute
319
[320]
imitat de Miile şi de Agostino, cărora nu le mai păsa de nimic din
moment ce gazda lor îngăduia tot ce se petrecea în jurul său.
Minette îmbrăcase o rochie a Herulei, ridicindu-i poalele prea
lungi pentru ea, clătinîndu-se beată şi privindu-se în oglinzile din
jur. Cecce smulsese perlele de la gîtul celeilalte maimuţe şi bilele se
rostogoleau pe mozaic, iute vînate cu piciorul de trapezist şi de cel
ce umbla pe sîrmă. Numai Melchior« dormea dus în propria-i bo­
rîtură, cu un obraz chircit, gemînd din cînd în cînd, spre spaima
Mamei Margheritta, care nu uitase nici ea să fure cîteva tacimuri
şi S1 le ascundă în decolteul care-i dosvclea sînii uscaţi. Ippolito şi
Cristoforo se băteau pentru un cavedoni, luat de lîngă căminul de
alături. Gerelemo abia îi desnărtise. Cecce căra într-un colt o cutie
� , ,
cu pălării pe care le încercase pe rînd, spre gelozia Tettei şi Minet­
tei. Acestea, de furie, spărgeau pernele cu ghiarele şi începuseră să
arunce cu fulgii în aer, iscînd o adevărată ninsoare. Saltelele, şi ele
spintecate, sporeau pornirea lor nebună. Prin ferestrele deschise
curentul purta pene de gîscă, totul avea ceva carnavalesc, cel
puţin aşa vedea Hrisant lucrurile sub imperiul pravurilor lui. Şi
în acest balamuc se ivise pe neaşteptate Christo. Intrase ncanuntat,
pentru că nimeni nu se mai afla la uşi şi privise fascinat la Mel­
chiore care, trezit pe neaşteptate, se învăluise într-un baldachin
verde de damasc şi-şi pusese pe fruntea teşită diadema de pietre
false a Mamei Margheritta.
- C:; se întîmplă aici? îl intrebase pe Basadonna.
Nu înţeleg nimic, mîriise servitorul,
Şi de ce nu Inci ceva ?
Aşa sunt ordinele.
A înnebunit stăpînul vostru. sau ce ?
Întrebaţi-l pe el, spusese flegmatic acela.
Hrisant îl zărise în cele din urmă şi se ridicase din scaun:
- Imi pare bine că ai venit.
Christo căutase să citească pe chipul gazdei un semn, ceva care
să-I facă să inţeleagă ce se întîmpla, dar beizadeaua părea treaz.
- Ce-i cu tine, totuşi? întrebase noul venit.
- Nimic, ce să fie? Am invitat pe prietenii mei la un ospăţ şi
ei mi-au făcut cinstea de a petrece cu mine în această frumoasă di-
320
[321]
mineată : uite-o pe Herula Lucrezia Vimercatti vara ta si o arătă
, , , ,
pe Mama Margheritta, care se strîmb a cu limba scoasă la ei ; dum­
nealui e marchizul Mazzacoratti, făcuse un semn cu capul spre
Tassini ; nu lipseşte baronul Campagno şi, aici, alături, e chiar
ducele Corigliano, în costum de atlet de circ. Suntem în plin bal,
s-au deghizat; numai tu ai făcut-o, rîsese crîncen Hrisant, p+ivm­
du-i chipul ce exprima uluiala cea mai mare. Iată-l şi pe cori-ele
Luchesi Palli, adăugă, aruncînd un braţ spre directia în care se
afla Mille. Marchizul Ottoboni mi-a făcut şi el cinstea; hei, Ge­
relemo, ridică-te şi prezintă-te, spusese şi acela, abia ţinîndu-so
pe picioare, îngînase ceva. Iată-l şi pe tînărul Gianni Fiano, care a
căzut de pe trapez şi a rămas cu o cocoaşă, dar nu se 002e1"/[,:
Agostino, fii bun şi stringe-i mîna prietenului meu, Christo : restul
doamnelor vor sosi curînd. De ce nu iei loc? Nu serveşti ceva. şi-i
arătă masa pe care farfuriile sparte lăsau sosurile să se scur��:l 1""2
pavimentul murdar. Gustă puţin fazan, nişte molechi, sunt
delicioşi, s-au mai trăzvit puţin, dar mai merg. Nu vrei o saată '.
Şi ea s-o feştelit dar nu ţine seama de asta. Ori vrei să bei ceva?
Şampanie, Muscat ori vin de Salvazio ?
Christo dădu si! plece, dar celălalt îl împiedică furios apuc.n­
du-l de gulerul fracului în care rămăsese de cu seară. pentru cr,
era limpede că venea de la un joc si nu avusese timp să S2 schimbe:
, , <
- Ce, vrei să fugi? Doar ai trecut pe aici ca să vezi ce se În­
tîmplă. Spune, ea te-a trimis?
- Hrisant, ai înnebunit, e limpede! Ce te-a apucat? Nu am
văzut-o pe Herula de o săptămînă. Am trecut pe la tine, sperind
să-mi împrumuţi nişte bani, m-au curăţat astă noapte ...
Într-o încăpere alăturată se spărgea ceva. Cristoforo se bătea cu
Melchiore care îi smulgea o cutie cu jaspuri şi cornaline ce se risi­
piseră pe mozaicuri, curgînd spre locul unde se aflau. Din alte în­
căperi ale palatului se auzeau ţipete ascuţite.
Ippolito, învăluit într-un polog de mătase, se silea să-şi distrugă
îmbrăcămintea neobişnuită la C2.1'e privea cu mirare. Cuverturi.
moscheti, stofe roz de bumbac, cine ştie unde găsite, perne, ducaţi
de aur f'alşi, găsiţi în lăzile arăbeşti zornăiau pe pietre; saltimban­
cii se încăieraseră ca să-i strîngă, Melchiore, ostenit şi făcindu-i-se
din nou foame, mînca lumînările căzute pe jos dintr-un candelabru
321
21 - Săptămîna nebunilor
[322]
în care se hîţîna Minette. Cristoforo desfăcuse un jeţ, cu o atenţie
sporită, ca şi cînd l-ar fi despăduchiat. O Veneră, copie după Gior­
g.o Castelfranco fusese sfîşiată de ghiarele lui Cecce; totul lua
in ochii lui Christo un aer nebunesc şi el i-o spuse lui Hrisant după
ce băuse pe nerăsuflate cîteva cupe de şampanie.
- Ce-j cu tine? Ce-i cu tine? repeta in neştire, privindu-l.
- Nimic, bea cu noi, de ce trebue să pricepi tot ce se întîmplă
în jurul tău?
- Nu vezi că o fac? Ai să-mi dai banii? Mă aşteaptă încă la joc
prietenii noştri, vor rîde de mine dacă nu mă mai intorc, înseamnă
că nu mai am credit în oraş.
- Am să-ti dau, tot am să-ţi dau; voi m-a ţi jefuit, tu şi Hcrula,
nu-i aşa? Mărturiseşte ! V-aţi bătut joc de mine. Spune, Christo,
pentru asta am să-ţi achit toate datoriile, pentru mine totul s-a
sfîrşit.
- Ţi-am spus doar că e o scursură. Te-am prevenit. Nu eu ţi-am
mărturisit că banii luaţi de la tine pentru mormintul familiei, de la
San Michele, i-a jucat Attillio la cărţi? Dacă te interesează ceea ce
ţi-a arătat, nu era nici măcar mormîntul familiei Vimercatti, l-a
mai arătat şi l-a mai vîndut cîtorva. De cîte ori bărbatu-său se află
în lipsă de bani, ea duce cîte un prost ca tine la cimitir şi îi spune că
o să se omoare sau că se va lăsa tîrîtă de apele lagunei pînă cînd
se va îneca, şi voi o credeţi, cum am crezut-o şi eu.
- Şi atunci ce erau vorbele acelea frumoase: Se Iatrevo, se
photo. Filatemu monon, o, Ypsistos gnorizi to megetos tis aga-
. ?
plsmu ;
- Cuvinte, Hrisant, cuvinte, atît...
Saltimbancii plecaseră, portegoul era deşert, măturat, servitorii
mai adunau încă resturile de mîncare risipite pe mozaicuri şi cio­
buri ; găseau din cînd în cînd cîte o perlă rătăcită pe lîngă dalele
sgîriate şi o ascundeau cu grijă, să nu fie văzuţi. Talgerele de argint
fuseseră golite şi geamurile de cristal sparte erau aruncate in apa
caneltto-ului ; încă, în aer, mai pluteau fulgii uşori şi albi din per­
nele sfîşiate. Văzduhul era limpede; trecuse amiaza, cerul iar se
întunecase. Gunoiul princiar al palatului Caragua era cărat afară,
resturi de paseri şi portocale putrezite, pietre false pe care alunecai
322
[323]
dacă nu erai atent, cîteva din brăţările de tablă ale Mamei Marghe­
ritta şi furculiţele de argint, scăpate din buzunarele atleţilor ce nu
reuşiseră să le fure pentru că Basadonna le strînsese cu grijă. De
un candelabru spînzura un şal venezian de culoarea ambrei, al
Herulei. Măşti de la vechiul carnaval pe care Minette sau Cecce
le sfîşiaseră erau cărate afară, beteala şi un polog rupt cu furie de
Me1chiore.
Hrisant privise jobenul de mătase al lui Gerelemo, rupt şi el, şi
pătat de sosuri, larga haină a cocoşatului, Agostino, care se bătuse
cu Pasqualigo, cercurile jongleurilor şi bagheta maistrului impre­
sar. Saltimbancii îşi uitaseră bătrînul şarpe boa fără dinţi care
mai şuiera printre rămăşiţele acelei mese sardanapalice. Vîntul
rece, neaşteptat după căldura înăbuşitoare a zilei, umflase per­
delele ciuruite de ghiarele maimuţelor, umflîndu-le şi făcîndu-le
să măture mozaicul.
- Vine Buranul ! zisese Basadonna, adunînd cioburile unei ca­
rafe cu o măturică.
Hrisant nu-i răspunsese. Il auzea pe secretarullivonian strîngînd
lucrurile, în zori aveau să plece. Totul se sfîrşise atît de brutal şi de
neaşteptat. Mama Margheritta încă urla pe cheu spre circarii ei :
- Acum să vă văd, tîrîturilor ! Coate-goale ce sunteţi, nenoro­
ciţilor ! Melchiore ne ţine pe toţi în spinare, pentru el vin oamenii
la spectacol, nu pentru rahaturile voastre de pantomime, şi voi
l-aţi îmbătat! Dacă moare ? .. Şi cînd dăduse cu ochii de Hrisant,
care-i privea de pe balconul palatului Caragua, îi strigase: Iar
dumneata eşti un om bun şi nefericit, nu o să te mint! Să ştii că
nu am văzut nici America, nici Africa, nici China, suntem nişte
pîrliţi de circari, nişte ladroni, nişte împuţiţi care nu au trecut de
Palermo şi Neapole, toată viaţa noastră ne-am tîrît prin sate răpă­
noase şi am dormit pe cîmp, cît despre palatele şi grădinile despre
care ţi-am povestit, ele au existat numai în mintea noastră, dar nu
le-am văzut niciodată. O să minţim şi de aici înainte pentru că nu
avem ce face altceva, dar dumitale voiam să-ţi spun adevărul. ..
Şi plecaseră tîrîind cu ei trupul greu al lui Melchiore, care abia
se ţinea pe picioare, avînd un rînjet fericit care-i înfrumuseţa
capul senil.
323
"21*
[324]
*
Se trezea năuc, cu senzaţia că nu dormise deloc. Totul se ames­
teca în coşmarurile lui; imaginea Trimisului care începea să
aducă cu Riga Veleştinul sau cu Codrika ; altădată Iusufache intra
mai des în filegorie să-I întrebe ce bune doriri ar mai avea pe la
acest ceas de amiază, cînd Bucurescii cădeau în lehamitea verii şi
se auzeau trosnind salcîmii. Mirosul lor dulce şi greu, din începutul
lui iuniu, trecuse; acum se uscau primele frunze şi îngălbeneau,
bătea un vînticel şi lua neşte roiuri, ducîndu-le spre Tabaci de unde
nu mai veneau mirosurile de argăseală dacă nu se isca Băltăretul ;
frunzişoarele păreau galbeni de salbă, pluteau rotund spre bălţile
Bulindroaiei şi se aşezau peste scundele acoperişuri. Unde era fe­
ricirea şi pururea pomenita ascultare a slugii, ori vorbele lui cu­
vioase :
- Scoal', măria ta, că azi sunt Sfinţii Sărmani, Sfinţii cei făr'
de arginţi, Sfinţii Doctori şi poate te faci şi domnia ta bine, îţi
trece bîzdîcul, că mult te-a mai ţinut şi nu te mai lasă ...
Dar nu-l mai auzea; au murise, au se săturase şi-l lăsase? Era
o linişte de cimitir; mai treceau rar frînghierii, rîndaşii şi croitorii
cu vreun vizitiu beat, beţi şi ei, chiuind scurt, mai mult icnind, asta
însemnînd că trecuse sîmbăta ori duminica şi ei făceau blau, adică
lăsau puturoasele de ateliere şi înfundau crîşmele.
Vara pleca; ştia el asta mai bine decit oricine. Cerul albastru era
galeş, nourii abia se tîrau mai încoace. Veneau dimineţile afînate,
triste de toamnă, cînd îţi ţiuiau urechile de atîta linişte.
- Zilele noastre muritoare sunt ca iarba, zis-a Cuviosul Pavel
Tabeul, menea Iusufache, şi el cu o suferinţă în glas şi cu un lihtis
adînc. Trecea vremea de tihnă şi senin, ce mai, vara se ducea cu
pompă frumoasă şi alai; trebuiau să-şi caute hainele groase de
postav de Afumaţi, să adune lemnele mai pe lîngă casă, că odată
din năduşala cea de pe urmă a verii, ploua şi, pe urmă, cădea frigul
acela ca briciul ce îngheţa zidurile şi numai cu focurile cele mari
mai încălzeai odăile bine aşternute, cu masă, cu bucate şi cu cele
du1ceţuri. Dar vremea asta trecuse cu mare dobîndă; parcă i se
părea lui, ori ăsta era adevărul adevărat: sluga aducea, de nu se
ştie unde, colivă şi prescuri, ba un pilaf ce se sleia cu zilele pentru
324
[325]
că pohta lui nu creştea, ori covrigi, uscaţi şi ei, şi, întrebat fiind
pentru cine a întins Iusufache pomeni, acela răspundea că pentru
morţii lor, ai amîndurora, că erau destui, şi că să nu-şi facă grijă,
că e bine aşa. Pe urmă, fără să vrea, ridicîndu-se şi privind spre
locul unde mai erau grajdurile, şi ele dărăpănate, fără porţi şi fără
nemic în ele, în afara trăsurii lui celei mîndre, cocia de Vi ana,
dăruită de contele Burkhardt, în care acum ouau găinile pentru
că, paznicii fugind, zidurile fuseseră lipsite de pietrele de rîu,
furate de vecini lacomi. Casa lui mîndră rămăsese parcă în cîmp,
nu o mai ocrotea nemic şi nimeni, porţile fuseseră băgate pe foc
cu un an în urmă, deşi el nu-şi crezuse sluga, pentru că nu mai
aveau nici un butuc de lemn în curte, şi nici plopii săi înalţi nu se
mai vedeau; în alte trei ierni de mai 'nainte, şi ei daţi focului ce
cu mare lăcomie îşi făcuse muncile sale.
- Au tu vrei să mor de moarte silnică ? îl întreba se pe Iusu­
Iache,
- De ce, măria ta ?
- Cum de nu mai stă nimeni să mă păzească şi unde e mîndrul
gard de piatră şi foişoarele albanezilor?
- De cînd au plecat, săracii, bată-te să te bată, că mereu uiţi.
Ce foişoare ? Ce gard? Ruine, asta mai avem şi buna nădejde că
ne vom mîntui pren sărăcia cea mai amară, umbră de domn ce-ai
mai rămas ...
Un frig i se strecurase în oase şi nu mai întrebase nimic, ca nu
cumva al lui om de nădejde să-i dea vreo veste proastă. Altădată
tot fără să vrea, văzuse o femeie bătrînă aducînd o farfurie cu supă
fierbinte din care ieşeau aburii şi se întrebase pentru cine venea
buna fiinţă, iar cînd Iusufache îi întisese lui acea fiertură sărmană,
era cît pe ce să i-o arunce în faţă, de furie, fără ca sluga să bănu­
iască de ce o face, pentru că îl găsise trîntit în patul lui şi nu-i tre­
cea prin cap că Hrisant ştia că primeau de pomană ca nemernici
ce ajunseseră. Beizadeaua nu întrebase nimic, se întorsese numai
cu spatele spre peretele coşcovit de umezelile atîtor anotimpuri şi
plînsese încet, vrînd să rămînă singur şi să nu stîrnească milă.
Iusufache pricepuse şi se făcuse nevăzut cu farfuria aceea încă abu­
rind, cu tot. Multă vreme Hrisant nu-i vorbise şi acela îl pîndea cît
dor-mea şi îi lăsa pe masă turtiţele cu susan cumpărate pe
325
[326]
cîteva parale; ori vreo varză călită, într .. un castron ieftin, şi aceea
luată tot de pomană, de la cine ştie ce biserică din Uliţa Mărgela­
rilor. Mai pe urmă, băgase de seamă că şi hainele putreziseră pe
el, erau rupte şi cîrpite, cămăşile abia îl mai ţineau, şi ele date la
tinda bisericii Sfîntul Ioan Nou, unde, probabil că sluga se ducea
de Sîmbăta morţilor. Il întrebase o dată unde-i erau mindrele lui
vestminte de la Venezia şi Viana şi Iusufache spusese că i le fura­
seră slugile la plecare în schimbul banilor pe care îi datorau ei
amîndoi.
- Dar cum? se mira Hrisant, doar mă ştiu cît sunt de bogat,
ia caută tu unde trebue, pren lăzi şi scoate pietrele pe care le mai
am şi care fac averi şi du-te la Marchitani şi ia-ţi neşte
haine mîndre pentru că mie nu mai îmi trebuesc, nu am trebuinţă,
dar măcar tu să fii îmbrăcat cum se cuvine, să nu rîdă lumea ...
- Mă duc, măria ta, spunea el cu o nesfîrşită blîndeţe, mîine,
mă duc, dormi liniştit, şi beizadeaua închidea ochii şi se prefăcea
cii doarme pentru ca Iusufache să plece din filegorie şi să-I
lase singur.
Atunci se ridica cu greutate din cearşafurile rupte şi se privea
într-un colţ de oglindă şi vedea acolo un bătrîn cu un păr
cenuşiu, albit, nespălat. Cine era cel ce se uita din spatele lui în
acea oglindă, spuindu-şi că nu poate să fie chipul său pentru că el
era încă frumos şi tînăr, cu ochii aceia migdalaţi şi asimetrici pe
care îi iubiseră atîtea femei!
- Paracletule, îl cerceta cînd îl mai vedea, să mergi în Nicolaie
Şelari, lîngă Simigeria lui Antofie şi să-mi cumperi un fular de
cel de mătase, că am răcit şi mă doare gîtul, să-mi înfăşor ciolanele,
auzi tu ?
- Cum nu, măria ta, răspundea sluga, care niciodată nu-l
contrazicea, mai ales cînd era vorba de lucruri netrebuincioase ca
acelea pe care i le cerea acum: haine noi, fular de mătase, ba chiar
cîte o masă mai aleasă, ca pentru un om mare ce era.
- Să se fi scurtat atît veniturile? se mira, să nu mai avem noi
de niciunele ? De ce nu se ducea el la zarafii subţiri, să-I caute pe
Ghenea Ristea, pe care de atîtea ori îl împrumutase cu bani şi nu-i
mai ceruse niciodată.
- Nu ne mai cunoaşte, măria ta, răspundea Iusufache, poate
dacă te-ar vedea, s-ar ruşina, dar de mine, puţin îi pasă. Spune că
326
[327]
te descurci înălţimea ta, că ai ascunse pietre şi ducaţi, şi bani
turceşti, nu te vaită el, dacă te-ar vedea poate i-ar fi nu ştiu CUlTI ...
- Adică ce vrei să spui? se supăra beizadeaua şi-l dădea iute
afară din filegorie :
- Piei ! Să nu te mai văz ! Ce, am ajuns de rîsul lumii, ia te
uită! ?
Şi rămînea singur, şi nu se mai atingea de covrigii ori de coliv­
lăsată pe masă de slugă. Bea apă si sughiţa, nu-i era foame, nurr ; i
de dorul după pravurile lui se st.ngea. Căuta, ce mai ră'l13S2';C :�"2n
pungi dosite sau în cutiile aduse cu el, nuterea lor se trecuse, Î'Ş,
dădea seama de asta şi atunci se înfuria şi-l trimetea la spiceri, să-i
cumpere, şti. el ce, dar aceia nu-i dădeau nemic lui Iusufache, căci
ziceau că o să moară dacă mai trage pe nas asemenea nenovocitc
doft..rii, şi după o vreme îşi dăduse seama că foamea năştea un Ic
de delir sec, alb, şi că privind pe fereastră vedea Bucurescii parc"
lnvăluiţi de o ploaie de făină, subţiaţi, apoşi, în ceaţă. Spre 1\;1 orrl
Vlădichii se isca atunci un fel de furtună şi totul se ştergea, .ar c'
cădea într-un lung leşin şi se trezea cînd Iusufache îi turna ceva pc
gît, un f21 de băutură fierbinte, pe carp o înghiţea greu şi as' a î'
mai scotea din leşinuri, dar se înfuria pentru că-i plăcea mai mult
starea aceea de inconştienţă în care se credea din nou la Venezia.
Totul nu mai avea contur, reapăreau din cine ştie ce colţuri ale
mintii fumegoasele chenare ale ferestrelor palatului Caragua, pla­
[(lan"le aurite şi chipul Herulei, care se întorsese la el şi-l certa
drăgăstos de ce plecase fără să o vadă şi de ce nu mai aşteptase
măcar cîteva zile, pentru că fusese plecată cu prietenii ei şi cu soţul.
O Venezie lăptoasă se alcă' uia încetul cu încetul, altădată parcă
ar fi ars, avea o fierbinţcală ameţitoare. Unde era delirul verilor
de pe canaletto-ul acela? Auzea vechile strigăte de dragoste de'
cînd erau împreună în odăile încinse şi ea spunea că fac rău că nu
pleacă undeva, în Nord, unde sunt păduri şi de ce stăteau ei în zf.­
pucul acela şi-n mlastina Veneziei, dar tot Herula Lucrezia adăuga
că e mai bine acolo, pentru că erau singuri şi Attillio al ei, nesufe­
rind năduful, fiind astmatic, nu se putea întoarce şi atunci oraşul
acesta le era locul cel mai fericit. O Venezie coaptă ca un
fruct prea mult pîrjolit de vară, cu mirosurile ei pe care le învăţase
de acum, cu acea dulce şi somnoroasă frecare a tamariscului din gră­
dini şi amara boare de seară a bergamotului ; cu lumina filtrate
327
[328]
prin obloanele de lemn de la ceasul amiezii, cînd femeile
dormeau bestial şi în uterele lor fecundate de amariti se
năştea viaţa, oh, unde erau "verile tîrzii ale morţilor",
cum recita ea un vers, învăţat cine ştie unde, în bordelurile cairo te
sau în casele oculte, unde se iubea cu alţii, în cine ştie ce alt timp?
Atunci auzea urletele nebunilor ce scăpau de sub supraveghere
şi hălăduiau p� calli, beţi de libertatea dobîndită, şi el le arunca
dodecari şi monede austriece numai să tacă. Era ora cînd pietrele
pretioase cloceau în icoanele scumpe de atîta căldură şi ametistele
se îmbolnăveau în apele lor albe sau verzui, turburate de o infuzie
necunoscută, rozîndu-Ie şi degradîndu-le ; o febră intra în metale,
în apele stătute, în sticla geamurilor şi cupolele de aramă de 13
San Mare păreau jumătăţi de măr putrezit. Pe canalele oraşului
curgeau gunoaiele de la amiază, ceva borşit umplea aerul de
miasme, era ca înaintea ciumei turceşti, se speria Herula Lucrezia
Vimercatti şi aprindea ierburi pălite, tinute în sîn totdeauna şi un
fum subţire plutea prin încăperi. Femeia se ruga cu glas stins, în
greceşte şi cînta cu glas îngînat : Glike-mu, Stravomeni, Dulcele
meu Răstignit... şi el o pîndea pînă ce ieşea din frică, plîngea
ca şi cînd ar fi vrut să-şi ispăsească toate păcatele pe care le fă­
cuse şi, jos, apele moarte ale Veneziei năşteau tînţari, roiuri uriaşe
ce se strecurau pe sub uşile ce nu se închideau de tot şi se reîugiau
sub pologuri şi simţeau că se înăbuşe, aşteptînd serile cu răcoarea
lor. Atunci, din zidurile vechi, ruginite de timp, se ivea o Iosfo­
resccntă care lumina vag în jur; urla o femeie de urît
şi ei credeau că Cetatea fusese părăsită şi rămăseseră singuri.
Nici un cîntec, nici un oblon lovit, numai nouri de forma Bucinto­
relui, fugind înaintea lunii, care răsărea dinspre Mestre, abia ridi­
cîndu-se din aburii de peste zi, căzuţi deasupra lagunei. Venezia
părea o halucinaţie a mării. Hrisant o întreba pe Herula : "Mă
iubeşti ?" şi ea nu-i răspundea, devenea răutăcioasă, îl muşca încet
şi repede cu dinţii săi mărunti, ca şi cînd ar fi încercat un fruct
care-i plăcea, şi în el creştea o dorinţă sălbatică şi o răsturna şi se
luptau obosiţi ca două fiare sătule, desgustate una de cealaltă. Ira­
dierea începutului de noapte lăsa un iz de nămol ars, de vară. Su­
nau leneş scoicile moarte, frecate de cheu, ca nişte zaruri; clopotele
de seară, dogite, abia auzite le amintea trecerea timpului; carnea ei
328
[329]
fierbinte îl întărîta iar, şi sînii aceia ascuţiţi şi aţîţaţi, şi Herula
Lucrezia urla : "Lasă-mă, lasă-mă!", dar el nu o credea şi iar se
luptau fără cruţare, clopotele deveneau tandre, aveau un sunet
moale, în încăperile neluminate creşteau umbre ciudate ca nişte
nuferi, reflexul vreunui felin ar de pe canaletto, proiectat pe tava­
nele înalte ; afară, grădinile fierte de căldura de peste zi, lepădau
acele chiparoşilor şi dafinilor ; nespolele se amărau în uriaşe co­
şuri şi trandafirii galbeni de Isfahan explodau, umplînd mozaicu­
rile cu pe tale moarte. Inaintea lor, o noapte lungă, fără somn. Pe
la miezul nopţii aerul se umezea puţin; salinitatea mării le
usca buzele, sărutările reci îi făcea să se certe: "Nu mă mai iu­
beşti", spunea femeia şi-l muşca, sîngerindu-i gura, eşti ca o tufă
de mirt în deşert", pe urmă plîngea pe neaşteptate şi începea să se
roage cu ardoare.
Se trezeau tîrziu, cînd, în timpanele străvezii de marmură ale
bisericilor, soarele ca un melc roşu se tîra spre biserica Ruga
Vecchia, Pisanii afumaţi se arătau glorios în zidurile Procuraţiilor,
laurul CÎnta parcă, scirocco-ul încă nu-şi arunca strepezitele lui
mesaje; bifore aurii se împlantau în Campanilă. Herula Lucrezia
dormea uşor, lui i se părea că murise, nu reuşea să-i vadă mişcarea
inimii sau respirarea, se speria, o scutura uşor, pe urmă mai puter­
nic, întrebînd-o: "Ce-i?" "Nimic, mi se părea că ai murit ... "
Cerul se albea către prînz, era osificat, li se făcea sete, beau lichi 0-
rurile acelea verzui în care ea arunca pravurile sale subtile care
îi dădeau un fel de euforie uşoară ca într-o înălţare. Totul înflorea,
un frig uşor îi intra în sînge, oraşul îşi pierdea magneficenţa, de­
venea fragil în ceaţa uşoară şi, pe urmă, magica amiază se sfărîma,
cum se sfărimau şervetele acelea de zahăr fin la mesele ducale.
La fîntînile de lîngă Santa Maria della Salute se strîngeau muierile,
asteptindu-şi tăcute rîndul în jurul ghizdurilor de aramă. "Tu crezi,
Herula, că acest oraş există sau e numai un vis al nostru ?" o în­
treba. Ea îl privea cu o lene plină de -voluptate, şi-i arunca un
trandafir cu ai cărui ţepi îşi sîngerase pielea. "De ce faci asta ?" o
întreba. "Ca să înţeleg ce a simţit Mîntuitorul pe cruce cînd i s-a
pus coroana de spini". Erau desgustaţi unul de celălalt, de lăcomia
fiecăruia, de trufia măgulită în secret ; ar fi vrut amîndoi să se
despartă, lui i-ar fi plăcut să dea o fugă pînă la Ridotto, la un joc,
dar nu era chip să ieşi în fierbinţeala de afară; ea se visa undeva,
329
[330]
lîngă un lac alpin, dorind să audă o cădere de apă, dar rămînea
aici, pînă cînd simţea că îl urăşte şi că dragostea lor se primejduia.
Patul era fierbinte, aruncau cearşafurile de pe ei şi pe urmă Se
lungeau pe mozaicul şi el fierbinte, stînd nemişcaţi, privind ser­
pentinele de lumină ce se lăteau pe plafoanele afumate, la mişcarea
uşoară a valurilor de pe canaletto. Atipeau fără să ştie unul de ce­
lălalt, nu intra nimeni nechemat în refugiul lor nupţial; Basa­
donna lăsa cu paşi neauziti fructe În talere, la uşi şi caraf'ele golite
erau înlocuite cu altele. Pe la ceasurile patru, cerul era ca un vin
trăzvit, de culoarea morcovului ; ardeau mirodenii zadarnic, amu­
şinînd ca fiarele oraşul ce se ascundea, dincolo de obloanele bin..
închise. Cîteodată cerul se întuneca pe neaşteptate, soseau nouri
ca nişte tauri, ploaia venea iute, cu o putere nemaivăzută, Gl111
lagunei, plină de nămol, bolborosea şi din depărtare se auzea cu­
tremurul mării, spume iradiau în depărtare, spărgînd aburii salini :
rîuri descătuşate de miresme soseau, de undeva, din depărtare. FL
diguri se aprindeau focurile, măturînd piatra cheului. Din altarele
bisericilor deschise pentru cei ce se refugia u în ele de frica furtunii
licăreau aurăriile vanitoase ale oraşului. Fulgera undeva şi cădca:
trăznete seci cum s-ar fi spart nişte nuci. Şi golul arzător de dcasu­
pra Ducalelor, revenea repede, vintul căra ncurii şi cerul se iim­
pezea, soarele luînd locul acelei besne putrefacte care o .::;C'�­
tea din sărite pe Herula Lucrezia Vimercatti. Grădinile umczite
de furtună scînteiau, ea îl punea să repete: .,zi-f după mine:
niciodată altă femeie! Jură, jură !" Avea o ghiară în gît care-i
sugruma vocea, părea răguşită şi crudă, îl privea cu ochi răzbună­
tori, cu ceva vrăjitoresc şi i se făcea frică. Afară, zidurile roase de
Veneziei tremurau în moliciunea şi fierbinteala luminii ce revenise.
Undeva, cineva ciupea o coardă de ghitară, numai o dată, ca şi cînd
i-ar fi încercat elasticitatea şi iar bufnea o fereastră cu un sgomot
sec, dinspre Scitia minor, Hrisant simţea o bănuială gravă, un frig
verde ce-i îngheţa şira spinării. "Ai să dai socoteală, îi spunea ci­
neva, era poate glasul Trimisului, acolo nu te vei mai întoarce
pentru că ai să răspunzi, te aşteaptă laţul de mătase". Pe urmă
crepusculul venea tîrîtor dinspre lagună, băuturile uşoare din ca­
rafele răcite cu bucăţi de ghiaţă, parfum ele trandafirilor ce muri-
330
[331]
seră de mult pe lespezi cu o ultimă şi tragică expiere, îl scoteau din
frică şi extazul întreţinut de Hcrula Lucrezia re năştea arzător.
"Sunt ca un rug, spunea. Vrei să murim? îl întreba ea. Acum e cel
mai uşor, cînd suntem atît de fericiţi !" "Da, vreau, răspundea, şi
aştepta ceva rău, îngrozitor, un pumnal care să-i reteze beregata,
dar femeia rămînea nemiscată lînuă el, cu lacrimile siroindu-i pe
,'" ,
obraji : "Imi pare bine că ai primit, dar mai putem aştepta, moartea
vine ea singură, poate se numeşte Attillio sau altfel, de cîteva ori
am trecut pe lîngă ea ... " Vene zia anadyomene somnola afară pe
labele ei de piatră ca o rodie în violul soarelui de la amiază.
,.Murim, spunea Herula Lucrezia, fericită ca de o mare descope­
rire, ia-mă!" Oraşul cădea în asceza serii, voci femeieşti din
biserici, pline de ardoare răcneau imnuri spre cerul lesios şi viaţa
se ştergea din memoria lor: măşti, dansuri, orgoliu, sete de dra­
goste, lentoare, somn, himere, corupţie, nimic ...
Treziri pline de spaime ; era în Bucuresci, o ştia după mirosul
vechi, de haine putrezite şi de sărăcie, după gustul sălciu al apei
băute dintr-un urcior de pămînt, după imobilitatea luminii pră­
foase de afară, după scîrţîitul funebru al aripelor uscate ale morilor
de la Radu Vodă.
- Iusufache! Iusufache! striga cu glas neauzit, uscat şi el,
şi nimeni nu-i răspundea. De patru zile servitorul nu mai venise.
Pe masa de lemn a filegoriei nu se mai vedea nimic, nici urmă de
covrig sau de pîine, puţină apă clocită în urcior, atît...
Se tîrîse spre fereastră ca să vadă dacă nu cumva sosea măcar
femeia aceea cu farfuria ei de supă fierbinte. Afară nu erau decît
cîteva găini clocind ouăle în carozza lui dărăpănată din care nu
mai rămăseseră decît arcurile. Paznicul Turnului meridian uitase
să anunţe ora. Bucurescii cădeau în somnolenţă pînă spre seară. Nu
se ivea nimeni. Cu o milă, nesfîrşită, Hrisant privise la fanalele
de bronz ale trăsurii dată de contele Bruckhardt. Geamurile de
sticlă veneziană fuseseră de multă vreme furate. Uşile erau sparte
şi scara, în formă de plic, ruginise. "Parcă ar fi trebuit să fac here­
tisirea la domnitor, îşi spusese, dar cînd asta ?" Cîtă vreme trecuse?
Şi în jur nu mai era nimeni, unde fugiseră cu toţii ? Ii era foame, ar
331
[332]
fi gustat o baclava înainte de moarte; pentru că moartea venise,
era undeva aproape, sau se înşela el? Nu se putea să-I fi uitat
toţi, într-o dimineaţă urcase cele cîteva trepte care duceau în
podul miradorului. Toată noaptea auzise o rumegare surdă care
venea parcă din pereţi. Era întuneric, nici un ocheţ ca să lase lu­
mina. Aprinsese o lumînare şi văzuse uluit cum podelele de lemn
foşneau viermii de mătase în sute de frunze de dud. Era o căldură
de cIoacă şi coconii albi şi aurii străluceau în palide umbre.
Laţul de mătase! Cineva îl pregătea. Nu dormise două zile şi două
nopţi, pe urmă căzuse iar în halucinaţiile lui. Se visase la Bizanţ,
i se arătase Ingerul lui Isaia, erau ipsilotaţii care-I judecau şi pe
urmă îl condamnaseră la moarte, purta o cruce, ca Răstignitul ;
pe urmă înviase şi bea cu Depasta şi cu Theodosie Zygomalas
in crîşmele alexandrine; îi servea o femeie cu părul roşu,
care semăna cu Herula Lucrezia Vimercatti. Femeia avea gura
plină de muşte, pe străzi soseau împăraţi în haine grele de aur,
cu coroanele pe frunte, luminaţi de o pădure de lumînări şi
Hrisant auzea răsunătoarele imnuri creştine, spărgînd zidurile
de lîngă Pera; decorul se schimba, tiare asiatice luceau în Soare,
vedea pe neaşteptate Bosforionul şi cum jucau capetele descăpătî­
natilor ca nişte nuci pe apa trandafirie de la Ot Kapu, şi ianicerii,
gonind cu săbiile scoase şi împrăştiind mulţimile, şi pe urmă iar
teribile convoaie de preoţi, cu feţe negre şi bărbii argintii în care
mai picurau boabe de ceară, albă, parfumată. Asta simţea în
nări : mirosul de tămîie al atleţilor lui Hristos, cum spunea Ioan
Scărarul. Duceau uriaşe icoane de aur, cu un Mîntuitor răzbună­
tor, cu o privire rea; unde era veghea acemaţilor, credinţa lor, totul
nu fusese decît o farsă dar cei fără somn din mînăstirea Spudeilor?
Prinţii şi apostolii lui Dumnezeu trădaseră biserica care devenise
mireasă; spiritul hoardei o ardea pe la poale, setea de îmbogăţire,
megalomania, teatralitatea, corupţia, mormintele faraonice, tur­
nurile strălucite, cavourile grandioase cît nişte temple, orgoliul lor
neruşinat. Peste chipul Christului militar la care Romaica visase
se aşternuse fardul ; biserica lor devenise o curvă; fildeş şi jaspuri,
ghirlande de diamant, pixide şi urne de porfir pentru aghiazmă
în locul vaselor de milă din lut; ferecături de aur, talere, patere,
juavere, jumalţ cIoasonat, marmură şi ornament policrom, cîtă
zădărnicie ! Paoni şi flori în locul spinilor ; parfume în locul miro­
sului de sînge, pietrei şi deşertului îi luaseră loc grădinile trufaşe,
332
[333]
-
J
.. -
carnavalurile în care se juca Răstignirea cu actori beţi; encomiaş­
tii emfatici, argintul şi trufia, imnografii fără ruşine, poeţii litur­
gici ce se îmbătau în altare; patriarşii Răsăritului alături de Im­
păraţi doripurtaţi în carul triumfal, cîntînd: "Doamne, da no­
bis abundanciam. Adorna, cursele de cai, hippomachia, cei arun­
caţi în rheuma, cei scurtaţi de limbă ca să nu spuie adevărul; gî­
tuiţii de sub arcadele Augusteonului, luptătorii suiţi pe măgari cu
faţa spre coada asinilor; Origene ruinînd Bizanţul cu predicile
sale, toată melopeea dulceagă a Răsăritului care voia să mute
Roma la Constantinopole, o mie de ani de curgere a sîngelui în
spatele Răstignitului, Magnaura, Hebdomul, Blacherna clădite pe
sărăcia lui Hristos ... Unde greşiseră învăţătorii lui ce-l împinse se
să trădeze, să risipească banii Eteriei, să trăiască cu spaimă uci­
gaşă de Trimis, care tot nu sosise, şi căruia avea să-i scape, pentru
că avea să moară, murise, murise ...
1975-1981
- sfîrşit -