[5] .. PREFAŢĂ Dlndu-şi consimţămîntul la adunarea în volum a acestor' pagini publioisrlce de "vM"iate vîrste", Tudor Arghezi nu-şi poate reprima "obişnuita îndoială", ce întreabă cu fermecătoare ingenuitate: "Mai pot ele să intereseze pe cititor?" Această îndoială carteziană, ne­ lipsită însoţitoare a omului de geniu, ca şi a celui de ispravă, În genere, nu poate primi desigur un răspuns mai nimerit decît parafra­ zarea unei vorbe a lui Anatole France, care, şi el, a împrumutat-o de la Leconte de Lisle. "Un beau vers - scrie prodigiosul risipitor de idei scinteitoare, într-un articol reprodus În prima serie din La vie littbaire, - restera beau quand le soleii Sera eteint:" Însuşin .. du-ne aserţiunea, vom preciza, fireşte, că avem în vedere "versul frumos" străbătut de o mare idee. In loc de "un beau vers", aş scrie "une belle pbrase", pentru că, într-adevăr, nu numai versul desăvîrşit, oi orice potrivire măiastră de vorbe în scopul statornicirii unui înţeles este menită să supravieţuiască veciilor pămînteşti, cum notează şi Mihail Sadoveanu, în articolul Poezia populară, zicînd că, din nobilele osteneli ale făurarilor de frumos ace să rămînă, fără doar şi poate, mileniilor viitoare ,.0 linie graţioasă şi o dulce im­ perecbere de sunete ... " Nu c, fireşte, pentru nimeni o noutate a constata că Arghezi e un artist, un mare artist, şi în creaţia sa publicistică. Nimeni, de la Caragiale încoace, afară de Sadoveanu, n-a fost pătruns ca autorul Cuvintelor potrivite de Însemnătatea efortului literar, chiar dacă acesta ar fi impus doar de nevoia acoperirii unui mic spaţiu alb dintr-o pagină de gazetă. într-o activitate publicistică de nu mai puţin de şase decenii, Tudor Arghezi a redactat mii şi mii de "tablete", "bilete", "efemeride", articole de tot felul, multe, desigur, cu operaeivitatea cerută de raţiunile sorisului zilnic. Ei bine, nici din cea mai piperniciră notă de ziar nu lipseşte - cititorii volumului 5 -------------- 1, ;ii tU " ră iă tă a- ai ce te zei oe ie tu • lis ei, {fi. e : tii, ie, ei- le, lul a în ele sul nis ou- -rin ale, .ate enii 9 [6] Tablete de cronicar au un nou prilej de a verifica acest fapt - harul ori, măcar, fărîma de har proprie artei argheziene, Conştiinţa artistică se adaugă la Arghezi sclipirii de geniu ; creatorul se apleacă asupra hirtiei, de fiecare dată, indiferent dacă făureşte un poem sau se pronunţă asupra unei chestiuni la ordinea zilei, cu acea cucernică infiorare de care este cuprins pLugarul cînd azvîrle sămînţa în brazdă. Ne-o spune, în diverse moduri, scriitorul însuşi şi chiar de nu ne-ar spune-o, simţim înfrigurarea, tensiunea emotivă, vibraţia, în fiece frază. Fiecare rînd al operei lui Arghezi zvicneşte şi frea­ mătă, transmiţînd, şi după paoruzeoi şi cincizeci de ani, Febra ce I-a generat şi pe care, ou siguranţă, o vor regăsi, întreagă, şi urmaşii noştri. În preafrumosul său articol despre pamflet, pe care-I găsiţi îq cartea de faţă, scriitorul refleotează : "Inainte de toate, pamfletul trăieşte prin sineşi, ca romanul, epo­ peea sau satira - ii poate fi cultivat pentru frumuseţea lui, ca tin ficat' Într-un bocal, E un gen literar, jumătate actual ii jumătate etern. Incape în el actualitatea, atit cit Margareta încape în Faust" Fără să urmărească anume, Tudor Arghezi şi-a caracterizat prin aceste propoziţiuni, nu numai propriul pamflet, oi activitatea publi­ cistică îndeobşte: ancorată tematic în actualitate, veşnic actuală prin pulsaţie, prin realizarea artistică. Frecventator al oelor mai diferite arte, scriitorul arc cuvinte spe­ ciale de laudă pentru pictură şi sculptură. Din domeniul picturii şi al soulpturii, îndeosebi, lŞl culege artistul elementele vorbirii plastice, cînd vrea să reveLeze felurite aspecte ale meşteşugului scriicoricesc. Discutînd, de pildă, despre stil, Arghezi o�servat că, întrucît "limba tinde la caliţruri"; "scriitorul e cbemat să le sfărîme, să dea cuvintelor orientările sale, să le dozeze cu [anterie, să cioplească din nou calapoadele, după pasul cugetării lui". Altă dată vorbeşte despre "luminişul cuvintelor" şi "reflexul cuvin­ telor", socotind că a seri e tot una cu a "împăinjeni ipotezele ii icoanele cu vorbe". Altundeva ni se spune că ,, o piesă tradusă din Rostand, jucată la Naţional, ar fi indispus pe unii actori, obicinuiţi cu salamalecuri şi co­ roane de dafin. Indignaţi că nu i-am declarat cel puţin geniali, ei împing naivitatea pînă la inconştienţă şi au aerul să voiască să ne ceară socoteală că îndrăznim o părere liberă asupra jocului lor public. Ca şi cum ei s-ar produce pentru zei şi nu pentru spectatori, sufletul lor preacurat şi mintea lor sculpturală nu concep ca un mu­ ritor de rînd şi neras la mustăţi să puie la cîntar perso­ nalitatea-le augustă. � Dacă ar fi vorba de nişte prunci abia înscrişi intre jucătorii efe teatru, poate că ne-am mai căzui să înţe­ legem surprinderea lor faţă de elogiul măsurat. Dar " actorii cu pricina sînt oameni cu vîrstă, şi, se presupune. cu educaţie sufletească şi pregătiţi ca să fie discutaţi. D1. A.B.C.D. nu Înţelege de pildă, pentru ce am făcut. � drept orice aplauze sau denegări, observaţia justă că în rolul lui pergamin dl, Soreanu era fără ochelari. Fiindcă nu ştie cum trebuie să desluşească fraza noastră, ca un, elogiu sau nu, d-sa se supără pe noi şi clocoteşte. "Are talent sau nu are talent? Întreabă d-sa : ce vorbeşte ăla de ochelari!" - ăla fiind subiscălitul, Atît vrea să ştie dl. A.B.C.D., are talent sau nu are talent? Noi ne mirăm 34 - [35] f 1 -1. chiar că nu ne pune chestiunea altfel, şi că nu ne-a somat să-i răspundem dacă are stomac - căci tot atît de puţin era vorba de talentul cît şi de stomacul d-lui Soreanu, cînd vorbeam de ochelarii d-sale. Graţie unui jlair extraordinar de dezvoltat, trebuie să credem, la oamenii de teatru, dl. A.B.C.D. a luat oche­ larul ca o insultă şi s-a simţit jignit. Ce se întîmpla dacă i-am fi contestat amicul? Şi dacă numai la bănuiala că l-am fi nesocotit s-a revoltat atît de mult, cît de mare trebuie să-i fi fost, ne întrebăm, bucuria, anul trecut, cînd l-am lăudat în cuvinte pe înţelesul d-sale ! Pe noi, evident, supărările sau bucuriile de felul acesta, deopotrivă de copilăreşti, ne privesc destul de puţin, şi am trece peste ele, dacă n-ar avea şi o cauză de ordin social. Aceşti oameni, fie actori, fie cîntăreţi, fie pictori, scri­ itori sau popi, s-au deprins cu marea ipocrizie care stăpî­ neşte presa, mai ales de cîţiva ani încoace. Intre unii şi alţii s-a încheiat sufleteşte un pact avantagios, Eu te laud pe tine, tu laudă-mă sau plăteşte-mă pe mine. Tot ce se face e inregistrat cu elogii. In fond, pactul era necesar : unii se aseamănă cu alţii, şi dacă nu se vor scărpina �ntre dînşii cadru, cine să-i gîdile în lipsa profesiei de scărpinător de catîri ? Pictorul care vrea să fie lăudat de ziarul cutare ştie că redactorul cutare primeşte cîteva tablouri cadou la deschiderea expoziţiei, şi i le oferă. Actorul are şi el oamenii lui. Scriitorul de asemeni. Din punct de vedere practic, procedeul e excelent, căci presa avînd, din neno­ rocire, prea multă influenţă asupra cititorilor care ignoră 35 [36] ,1 " t· cum se Eabrică jurnalul, actorul, pictorul, literatul, mi­ nistrul sau episcopul îşi asigură opinia publică. Talentul şi valoarea te ajută mai adeseori să mori de foame şi candoare. Ori în mijlocul armoniei care înfrăţeşte astfel catego­ riile sociale cu presa, vii dumneata şi nu-ţi iei căciula la un actor declarat încă de multă vreme extraordinar. O simplă vorbă, scrisă în doi peri, cade ca o bombă, dl. A.B.C.D. se supără că vorbeşti de ochelarii d-lui So­ reanu, atunci cînd dintr-o elementară delicateţă, şi faţă de sine-ţi pentru că altă dată l-ai lăudat, şi faţă de el . pentru că îl cunoşti şi ai stat de vorbă cu dînsul, oco­ leşti să spui pe şleau şi într-o formă comună că jocul lui nu ţi-a prea plăcut. Iată ce se alege din critică în Rorninia şi iată cît pre­ ţuieşte sinceritatea, cinstea profesională. Iată în ce atmo­ sferă bolnavă şi sărăcăcioasă trebuie să zaci. Iată de ce mai toate condeiele noastre dispar în saliva cea mare. Iată pentru ce Caragiale - pe care actorii îl joacă şi cu care se mîndresc - a fugit la Berlin şi a voit să moară peste hot�rele ţării lui. Şi iată pentru ce este o datorie să te poţi închide er- ,- metic şi rigid în insul tău şi fără cruţare să rupi, rînd pe rînd, măştileeurîzătoare şi mulţumite, în dosul cărora izbuteşte viermele şi colcăie stricăciunea. Căci oricît s-ar � coaliza interesele mici cu lumea mică, pentru ca să te elimine dintr-însa sau să facă gol în jurul tău, interesul - cel mare cîştigă şi tot el trebuie la urmă să triumfe. [37] -.:"" CESAR BOLLIAC Ziaristul are asemănător cu actorul caracterul fugitiv şi instantaneu al artei sale, dacă se poate spune, dacă scrisul ziaristului este într-adevăr o artă, cum credem noi. Ceea ce rămîne dintr .. un actor e numele lui comentat în ziare şi ceea ce rămîne din munca ziaristului este ziarul acesta care a înregistrat numele actorilor, adică nimic. Viaţa unui ziar poate atinge veacuri; nu .. i mai puţin adevărat că viaţa unui număr de ziar durează cît exis­ tenţa unei efemere, ale căreia aripi au atîtea analogii cu hîrtia: 24 de ore. Ziarul necitit la timp, în ziua lui, a murit, foaia se pierde şi păstrînd-o este ca şi cum ai arunca-o, ochiul nu mai e atras de un jurnal peste care a trecut lumina soarelui o singură dată. Căci foii vechi i se preferă cartea din bibliotecă. Ziarul joacă totuşi un rol în viaţa cititorului ; apariţia tot mai numeroasă şi mai diversă, şi cu atît mai utilă, a ziarelor, este astăzi indispensabilă. Bine sau rău, poli­ tica se face de ziare, şi chiar dacă ziarele ar fi, în ge­ nere, rele, folosesc. Să se suprime ziarele, nu le poţi înlocui cu nimic. Să li se suprime diversitatea şi .. i va lipsi ceva important publicului politic sau nepolitic. Evident că în majoritatea cazurilor ziarismul e o profe­ sie. Aceasta interesează pentru registrul pe care .. l ţine de faptele întîmplate într .. o zi. Dar este şi un ziarisrn de 37, [38] idei, de ideal, un ziarism supărător, pătimaş, care ştie să transforme minunat pe oamenii ei şi să-i consume în cîţiva ani de zile şi pe cei mai bine chemaţi să înfăptu­ iască un ideal. Cesar Bolliac, cel sărbătorit după un veac de la naş­ tere, a fost un ziarist cum nu mai sînt prea mulţi, astăzi cînd, uemaşii lui, mai practici şi mai pozitivi, sînt în bună parte nişte excelenţi pipăitori de bancnote. Pentru cugetarea lui, acest om cu privirea cruntă a fost izgonit din ţară şi a avut să guste înstrăinarea silită, cea mai grea pentru un luptător naţional şi care-i pentru bărbaţii de idei o consacrare. Ziariştii contirnporani au de sărbătorit în Bolliac un pre­ cursor şi un exemplu. Dacă ziarele lui s-au numit numai Trompeta Carpaţilor şi Buciumul, într-un timp cînd do­ minau concepţiile auditive, Cesar Bolliac a fost în schimb şi de fapt un mare precursor, şi el merită să-şi aibă por­ tretul în odaia de lucru a tuturor gazetarilor asiguraţi în libertatea scrisului lor de jertfa predecesorilor, care nu trebuiesc nicicum uitaţi. Un festival a fost organizat de "Asociaţia Generală a " presei" pentru Bolliac, la Ateneu, pentru seara de azi... Trebuie repetat un singur lucru, că scriitorii cu auto­ ritate simt prea puţin necesitatea legăturilor cu trecutul revoluţionar al ţării şi că nu s-au grăbit să facă din centenarul lui Bolliac o sărbătoare a Iibercăţii de gindire romîneşti. 1913 33 - -, .! .' , .. [39] f' I : i 1 ci "DE VORBĂ CU MINE INSUMI" de 1. Minulescu E nevoie de un dram de teorie şi de un ritm lent in această modestă - se înţelege - cronică literară. Unii oameni se freacă de ani de zile cu condeiul şi cu tiparul fără să fi ajuns la utila insensibilitate. Un elogiu-i cu uşurinţă în stare să-i scoată din sărite, şi cu cît elogiul va fi mai complet, mai liric şi mai disproporţionat, cu atît se simte mai vesel omul frecat, şi mai mare cu atît. Din hîrtie şi negreală i-ai compus insul monumental ce doreşte să fie. Cînd nu se găseşte nici un devotat ca să-i corijeze dimensiunile prin exagerare, atunci autorul ia condeiul şi se înfăţişează singur - şi tot e mulţumit. Cîţi băieţi din literatura noastră pot să rămîie nesimţi­ tori la acatiste şi tămîie şi să guste toată amărăciunea laudelor căpătate? Faţă de o părere slobodă de convenţii şi legături, băieţii noştri sînt cu desăvîrşire dezarmati. La fel cu o bună parte din politiciani, înfiorati la cea mai slabă zbir­ lire de pană, ei sînt în stare să-şi piardă apetitul şi som­ nul reparator. Ii obsedează cuvîntul, fraza; recitesc. Şi pe cînd în faţa eternităţii toată literatura pe care o scuipă negru condeiul nu face cît un fulg de ţărînă, ei sînt munciţi în colivia lor de suferinti uriaşe. Susceptibi­ lităti diverse complică sănătatea sufletelor primitiv simple, indată ce încep să vibreze în public, îndată ce se stre- 39 .� [40] , I ·il ceara in literatură şi teatru, unde orgoliul e permanent şi beteag. Căci arta nu se face ca o disciplină şi ca o credinţă ; pentru că este artă şi pentru că-ţi trebuieşte. Pentru cei mai mulţi, ea-i o etichetă, un titlu şi o gă­ teală, un frac de societate. De aceea-i şi o modă, de cele mai multe ori. Dl. Minulescu e acest scriitor, care suferă cînd nu este lăudat, ca de o calamitate. Ni s-a întîmplat pe vremuri să ne îndoim de darurile sale poetice şi îndoiala noastră a dat naştere la tot atîtea tînguiri dintr-o parte cîte şi regrete din ceialaltă. Aveam bună nădejde că dl. Minu­ lescu nu va mai tipări multă vreme carte. Şi iată că un volum apare : De vorbă cu mine insumi, un volum care vrea să spuie, probabil, că autorul n-are neapărată nevoie de cinci sau şase prieteni ca să poată vorbi, şi că stă şi singur de vorbă destul de bucuros. * De fapt, poetul afectează această atitudine cugetătoare ca în toată literatura lui de versuri în zigzag a caror " supremă originalitate rezidă în răscăcărarea tipografica a strofei pe o pagină întreagă. De aceea critica noastră a şi descoperit în dl. Minulescu un simbolist, cu obser­ vaţia, în cele din urma, că este singurul şi adevăratul nostru simbolist. E de mirare că încurajat şi sarbatorit cu atîta pricepere în cataloga re, d-sa s-a putut mulţumi cu un lucru dobindit şi consacrat ca un semn de simbo­ litate şi a rămas la alexandrinul de 48 de versuri, şi nu şi-a tipărit volumul al doilea de-a-ndoasele cu de-a-uda­ ratele textul. Simbolismul d-lui Minulescu ar fi atins bectimisul artei şi critica ultimele limite în ezoterism. 40 .. [41] DI. Minulescu face parte din poeţii muzei absente. E tot simbolismul de care poate dispune şi singurul simbo­ lism de altfel al aşa-zişilor noştri simbolişti, preocupaţi foarte puţin de însuşirea literaturii ce-o fac, dar foarte mult, în schimb, de titlul acesta şi fără sens, şi ridicul. Drept este că noi n-am priceput, graţie, desigur, unei tare speciale, cum poate fi cineva simbolist fără să fie poet şi cum poate să fie un poet, simbolist. Din tot ce-am apucat să citim, ceea ce ne-a izbit întotdeauna a fost impresia talentului şi forma personalităţii. In schimb, am întîlnit mulţi tineri dezorientaţi şi suficient mediocri, care să ne facă destăinuirea că aparţin şcolii simboliste. De altfel ca toţi scoliştii ; căci fie clasic, fie modern, fie alt­ ceva, un scriitor impotent rîvneşte ca şi un impotent social, la parvenire, într-o castă, măcar literară. Intru tîrziu, am ajuns să pricepem cam de ce lucru atîrnă simbolismul rominesc, citind, fără glumă, produc­ ţiile literare speciale unor reviste. Ni s-a părut că prima condiţie pe care trebuie să o respecte un tînăr romîn şi viitor simbolist este să citească franţuzeşte şi să n-aibă de limba franceză habar. Cine învaţă limba franceză şi o cultivă, riscă să nu prea devie simbolist şi deserveşte şcoala, al căreia şef s-a proclamat, după o matură chibzuire, dl, Minulescu. Astfel, din in­ spiraţie îi rămîn exteriorităţile disparate, firimiturile, pleava, mătreaţa unei idei, pielea jupuită a unei imagini. Şi citind şi răscitind autorii dificili şi mai ales pe copiştii lor, pe toţi imitatorii în franţuzeşte ai cîte unui maestru înăbuşit, silit să joace pe Messia într-o cetate de nulităţi, ei capătă o stare de spirit haotică şi propice unei pro­ ducţii dezmătate. De-aci, literatura se cheamă nouă, rîn­ duri-rînduri poeţii se înmulţesc şi creează o şcoală ... Pen- 41 T 1 [42] ii 1 � I 'I tru noi nu este nici o părere de rău, facem o simplă constatare. Fabricanţii de hîrtie, ca şi tipografii, nu vor avea niciodată să se plîngă de numărul scriitorilor. In sensul acesta d1. Minulescu este un simbolist de­ săvîrşit. O frazeologie pretenţioasă acoperă volumul său poetic şi, de cele mai multe ori, enervant. E ca un plisc farfu­ ride răzbit în simbolism, în poezie. Gura lirismului său bate tot întunericul mieilor basses-cours literare. Gazetar versificator şi tocătură artistică, dl. Minulescu ia elanuri in comic, cu o seninătate de Înger. El cîntă numerele paisprezece, douăzecişiunu şi şapte; iachturile, castelele, mătăsurile ; săpunul "Flora", fabricile de parfum şi sper­ mancet cu o convingere uneori de agent de publicitate care se complace în obscurităţi. Are dl. Minulescu şi obscurităţi, pentru că a văzut că şade bine să ai şi de astea de cînd Maeterlinck a orînduir necesitatea obscurităţii în literatură. Numai că pe cînd fa acest Maeterlinck, unul din colegii ci-lui Minulescu, întunerecul are sinceritatea şi puterea germinativă a " pămîntului care acoperă rădăcinile, la dl. Minulescu e o insuficienţă de respiraţie şi de cugetare. Zece cuvinte amestecate sînt trîntite peste foaia de hîrtie ca o cocă şi lucrul e gata... Imaginile d-lui Minulescu sînt sau banale, sau imbecile. O elucubraţie de cititor naiv şi umflat. Ca să fii poet, ajunge, desigur, să debitezi cu­ vinte şi să le înşiri în oacecare direcţie. Şi ca să fii sim­ bolist CÎteva marchize, ceva trene lungi, castele şi cava­ Ieri; un volum galben purtat în buzunar; o masivă doză de nerozie. 42 .... [43] .... Dl. Minulescu va seri cu o divină inconştienţă: "Eu sunt o-mperechere de straniu Şi comun ... Eu sunt o cadenţare de bine Şi de du ... Eu sunt .o-ncruoişare de harfe Şi erompete De leneşe pavane Şi repezi farandole". (imagine) Dl, Minulescu va avea momente în care, negăsind în reminiscenţă ajutorul aşteptat, recurge la propria lui putere ca să spargă gheaţa inspiraţiei. Limbajul său este atunci următorul: "Vorbesc cu mine Însumi şi-mi zic : - De ce mă minţi ? ... Mă simt aşa de singur c-aproape-mi este frică Să mai vorbesc cu mine" şi cu el vizează efecte de simplicitate. Dl. Minulescu gîndeşte. Iată cum gîndeşte dl. Minu­ lescu : "Copiii Purtau pe umeri prapuri de doliu Fredonind Versele-nvăţate din cartea-n care fiii Desăoirşesc doctrina părinţilor ... " sau: "Glasul monilor de apă, Glasul monilor de vint, Glasul marilor severe care macină Romanţe Zilelor de miine ... " 43 [46] �f#" " I I �J , Fleurs du mal Iegate-n piele de Cordova şi pe pian (silabă) Cbarles Baudelaire şi-alături Villiers de l'Isle-Adam.;" Pentru cine se mai Îndoieşte că dl, Minulescu e poet simbolist să mai cităm : "Cînta un matelot la proră Şi dmntJIl lui solemn plutea Pe-ntinsul Mării Marmara Ca-ner-o cetate spaniolă (bis), Cînd orologiul din cupolă Anunţă fiecare oră Printr-un preludiu de mandolă ... Sau amestecînd Londra şi Mizilul : .Eau de Cologne Şi chiparoase Pe valea Oltului Sau poate (O pe valea Prahovei.. ." De alilfelţ cuvîntul "simbol" vine de atîtea on m poe­ ziile d-lui Minulescu, încît de îndoială vorbă nici nu poate � fi. D1. Minulescu este, hotărît, poet şi simbolist. Totuşi din aceste citate, în care cele mai multe cuvinte sînt subliniate chiar de dl. Minulescu, cititorul a putut face cunoştinţă cu mentalitatea acestui poet şi cu calitatea in­ spiraţiei lui, care nu-i izmenită, cel puţin de bunăvoie, dar dintr-o penibilă neputinţă. Verbalismul său insipid şi de prost-gust demască o cerebralitate săracă şi o edu­ caţie intelectuală, prin exteriorîtăţi, de rnahalagiu epatat şi rafinat la cinematograf. Nouă nu ni se pare că se poate vorbi despre literatura d-sale falsă în termeni deosebiţi de aceştia. E singurul 46 .. """" [47] j .. . ;il punct de vedere, dacă este punct şi este vedere, din care dl. Minulescu, un perfect farsor literar, trebuie privit. De altfel e un exces de atenţie în care cădem şi nu ca să-i dis placem d-sale, unul din oamenii cei mai sim­ patici de la cafenea, dar ca să curmăm unele confuzii, bănuieli şi nedreptăţi. 19 I 4 .� 1, I I I , , . ii ,'1 �. I I I j . .1 ..... [48] , I I " , , SOCIETATEA SCRIITORILOR Încă un an a trecut peste cadavrul tînăr al acestei societăţi. Tot ce s-a putut obţine de la un organism aproa­ pe mort a fost în ultimele patru anotimpuri o uşoară înviorare, care la urma urmei pare intrucitva un rezultat. De fapt societatea n-a prea existat mai mult de cîteva zile, din 12 luni. Singur prezidentul, dl. Mihail Dragorni­ rescu, care a făcut de colaboratorii săi, ori de cîte ori a fost nevoie. abstracţia cea mai desăvîrşită, a întru pat un an de zile şi societate, şi comitet, fără ca, desigur, să în­ locuiască zelul, lesne uzat, şi bunăvoinţa membrilor. Pre­ zidentul nu poate fi acuzat că nu şi-a dat toate ostenelile ca să le' împingă indiferenta la exces. Astăzi, cînd un nou comitet este ales, dl. Dragomirescu poate avea satisfacţia " că numele d-sale n-a fost o singură dată rostit cu elogii, măcar administrative - celelalte ar privi meritele sale inte­ lectuale -şi că vilegiatura sa hibernală a venit la timp. Prezidentul noului comitet, ales cu unanimitate de vo­ turi, este simpatic şi celor mai ursuzi. Scriitorii şi cuviinţa aşteaptă de la d-sa, care nu-i un profesor universitar scolastic, orgolios şi un om fără orient, nici un rob papu­ giu al politicianismului, dar un spirit, o inteligenţă şi am putea zice un libertar în ce priveşte arta, CÎteva eforturi, capabile să transforme societatea într-o confrerie profesională, respectată şi avută. 48 [49] Dl. Dragomirescu, capacitate groasă de lucruri mă­ cunte şi futile, n-a putut vedea ce-i lipseşte societăţii, nici concepe un plan sobru şi realizabil. Pe cît e de voluminos în expunerea legilor după care 'ii-ar H construind un discurs indigest sau s-ar oroi o poezie proastă, pe at�t e de puţină cerebralicatea profesorului de estetică de dte ori erebuie ceva realizac în afară de lista lucrurilor îrwăţate : be... be... be 1 . Societatea Soriitorilor trebuie, fireşte, să fie o putere practică pentru ocrotirea tuturor celor ce-şi mizgălesc degetele cu cerneală ; dar ea n-are să uite că prin defi­ niţie este o companie de artişti şi activitatea ei va deveni utilă tuturor felurilor de artişti, şi în special pictorilor, evoluţie să se petreacă. In voinţa �să ascult, făcusem o bucată de drum, şi noul decor în care intram nu mi-a displăcut. _ - Ajunge să te gindeşti, vorbeam în patru ochi cu mine. Dacă făceai aşa mai demult nu ţi-ar fi trecut sterile atîtea lucruri pe dinainte. Ştii că de mai multe ori te-ai încăpăţînat să te măsori şi cu lucrurile ce ţi-erau urîte şi nu se poate spune că n-ai izbutit. 108 .. - [109] '\ I . - E adevărat, îmi răspundeam. - Nu ţi-au prea plăcut deocamdată: te-ai obişnuit. Odată, ai vrut să citeşti o gramatică latină groasă, pe nerăsuflate, ca un roman ... Şi, vai de capul tău, ai citit-o ... - Intenţia era bună. Numai punctul de vedere a fost fals, Copenhaga, mă gîndeam că a putut să ajungă să refacă din porţelan şi emaa toată zoologia, redusă la o scară de giuvaere, şi un profesor ca Madwig să nu poată el reorganiza limba sudului roman, făcînd veveriţe şi că­ prioare sintactice? Mvam aşteptat la formule şi reguli inedite, sintetice.; O nerozie: textul trebuie muncit, ca orice cod al unei limbi, pe manuscrise ... Am stăruit: tot m-arn ales 00 ceva, cu o decepţie definitivă. - Aveai o idee fixă. Vreai să vorbeşti latineşte cu Jean Pierre, curelarul din Vevey. - Orice om are o idee bună şi fixă - răspund - care arată incapacitatea lui de 1ibertate ... Acum idee fixă de­ vine obligaţia să scrirn o viaţă. Ai văzut că amintirile încep să vie ? La urma urmelor, sînt mai puţin responsabil pentru Amintiri decît de o iniţiativă personală : am un complice. Dacă dau greş, o să-I iau deoparte: "Ai văzut? Mai bine nu te ascultam." Iată de ce înjgheb prezenta prefaţă. E nevoie să pipăi cu virful mai înainte de a pune toată ciubota pc teren. In sfirşit, constat că s-a modificat şi judecata: a trebuit numai o intervenţie. Tirizia de jos s-a ridicat la o atingere cu degetul arătător: de ce puţin lucru aternă, ca să se schimbe o anumită poziţie fixată de 40 de ani! Omul nociv sau favorabil apare, şi totul apucă pe-alături. Lu­ crul indiferent te captează şi ce te-a înspăimîntat începe 109 [110] -, , să te bucure, Ai trăit un adevăr personal şi ţi s-a mutat constelatia la diametrul opus. De ce m-am tot mirat de transformări1e atribuite insu­ ficienţelor personale şi foamei de putere a cite unui prie­ ten, sculat din berăria unde ciocneam o halbă cu el şi aşezat de-a dreptul pe un fotoliu de ministru ? A treia zi după jurămîntul cu joben, el era alt om, la care trebuia să ceri audienţă. Fostul camarad era transfigurat, în an­ samblul lui de subaltemi, de sonerii şi telefoane. S-a petrecut' in el ceva, care, golindu-l de un conţinut, l-a , împlinit cu altul. A suportat să-i zici dumneavoastră, domnule ministru şi chiar excelenţă. Şi după ce a picat din slujbă a rămas în el ceva cîştigat, un aer, o iluzie că a fost unul din cei puţini şi dreptul de a nu se Îtntrerupe. Ritmul de colegialitate se isprăvise. Condeiul s-a substituit însă facukăţii de a gindi, pînă la exclude re radicală : sînt incapabil să rostesc un gînd dacă nu ţin de vîrf un băţ cu cerneală. Faţă de scriitorii Care lucrează un subiect întreg întîi cu capul şi după ce l-au isprăvit mental îl aştern pe hîrtie, trebuie să fie vorba " de un sector de inteligenţă mai puţin. Mi se pare adeseori, într-adevăr, că sînt cel mai cimpit dintre proşti. In cea­ surile, zilele şi anii de o( imbecilitate totală socotesc, fără să � mă supăr, că toată lumea s-a înşelat, începînd cu mine, care am cutezat să le arăt similitud�niJe mele de averi, Cu o excepţie. Dacă fără voie şi fără punct de plecare, îmi vine condeiul de la sine între degete, situaţia se inver­ sează şi c.qntrastul e izbitor. Atunci am impresia că alt­ cineva scrie cu mîna mea şi poate să sorie uneori chiar foarte frumos şi din această pricină nu-mi atribui nici un 110 r [111] merit, atîta timp cît nu-l înţeleg. Acest altcineva nu mă înşală, am încredere să mă bizui pe el şi-l găsesc lîngă mine numai dacă sînt ajutat de condei, ca în spiritism. E poate absurd, însă m-am obişnuit să n-am orgoliu şi nu-mi atribui darurile ce mi se acordă. Politica mea faţă de atîtea neînţelese taine e de aşteptare. Epoci de nepu­ tinţă a condeiului alternează cu epoci de belşug, seceta se împărechează cu fructificarea, citeodată monstruoasă. Rămîne să corectezi excesele şi să le diminuezi. Indată ce vreau intens să răstorn o idee în călimară, mi-e cu nepu­ tinţă, şi cu cît vreau mai tare, cu atît izbutesc mai slab. Înainte de această introducere am făcut exerciţii de aducere-aminte, ca să văd, pot sau nu să scriu, din amin­ tiri. Nu e lesne. Imi uitasem trecutul ou o uşurinţă care face parte din temperament şi nu rn-aş putea plînge de această unică facilitate a mea. Am fericita facultate că uit instantaneu : nici nu se poate poziţie mai proastă pentru un om pregătit cu toate tacîmurile să-şi scrie amintirile. Cu condeiul, exerciţiul a fost totuşi ceva mai bun decît fără el. Spaţiul s-a populat cu spectrul lucrurilor descom­ puse şi mi-am adus aminte sumedenie de oameni şi de împrejurări, care muriseră pentru mine treptat. E o în­ viere, o înviere în dezordine. Şchiopii caută cîrji, nebunii minte, ciungul mădulare. Trebuie să mă prevăd şi cu un arsenal de proteze, fără să ştiu dacă o dată cu iadul meu paradiziac voi învia şi eu din tăndările mele. Nu bănuiam cît e de întins cimitirul oe zăcea în mine. Mormintele s-au deschis, ca nişte cutii de carton din pod, cu beteala şi cu lurnînările stinse, ale foştilor pomi de Crăciun, şi mă uit la maimuţoii şi îngerii ce-mi trec prin mînă cu o uimire cu atît mai vie, ou cit pieriseră din perspectiva mea definitiv. Dar inainte de a-i face să joace din elastice şi III ,� I I " [112] , I I , II i arcuri, mă împiedic de mme : trebuie să scriu. Dificulta­ tea de-ahia începe. Încă nu m-am obişnuit pînă la vîrsta mea să nu iau foarte serios actul banal de "a seri". Adeseori dau de acest verb în ziare, la cronica judiciară, la informaţiile cu aldine. Referindu-se la autoritatea lrui personală, redactorul scoate în relief că ea s-a mai pronunţat asupra unei chestiuni, ce revine, zicind "După cum am mai scris" şi el "scrie" neturburat ... Cuvinru] a-are, în condeiul care şi-l asumă aşa un simplu înţeles grafic, ca în seria lui activă alte verbe, puse să exprime acţiuni materiale: am dat la rindea, strănut, am plins., E plin, dimpotrivă, de toate înţelesurile şi spaţiile evocate, are adevăr, demonstrează, clădeşte, perspectiva e strînsă în silaba lui. Dacă mă în­ trebi : "Ce mai faci ?" presupui că vrei să ştii cît sînt de sănătos şi răspund: "Bine !" - întrebarea nu mă jigneşte. Spune, fiindcă te simţi obligat să ştii că mă îndeletnicesc cu cea mai delicată dintre absurdităţi: "Ce mai scrii?" ş.t m-ai mortificat. Cineva obişnuia să mă întrebe, dacă nu-l vedea� ca să-I evit: "Ce mai compui?" Două lucruri nu-mi intră în cap, "interviul" de care mă � feresc cu teroare şi întrebarea de mai sus. Mulţi scriitori o rezolvă anticipat, ou mîna la frunte lîngă pană, pe un fond de bibliotecă. Aş prefera să fiu intrebat cu cît se vinde w. piaţă kilogramul de ceapă. Există un gen de oameni interogativi, Am primit ade­ seori chestionare biografice cu numeroase puncte de între­ bare. Interogativul vrea să ştie şi insistă pentru derizoriul autograf. O domnişoară din învăţămînt m-a întrebat odi­ nioară ce păreri aş avea despre Gustave Flaubert, cu o familiaritate faţă de un scriitor, care exclude părerea 112 r [113] -- personală, stupctLia.ntă. Am întrebat-o cine este Flaubert şi, naeural, ignoranta mi-a fost plătită cu surîsul marelui dispreţ academic. Dar profesoara a ţinut să-şi împărtă­ şească părerea ei, afiJrm�nd textual că autorul Doamnei Bovary "serie curăţel", A seri ollirăţeJ e o modalitate de a sari, diminutivă şi acceptabilă, ca : a f,j drăguţ. Sînt î,ntr-adevăr scriitori dră­ guţi şi e un scris drăguţ. Dar a seri pur şi simplu e ceva cu totul grav, peste toate sensurile de vocabular. A seri e a face din nou şi Îlntr-altfel tot ce fusese indiscutabil făcut şi bine făcut. Am fost conştient deexcepţionala intindere şi adîn­ cime implicate de arest cuvint, încă de pe la sflrşitul copi­ lăriei, cînd nu-mi puteam da seama ce însemnează a seri şi cînd scriam şi cuvincam cu UID avint de cocoş analfa­ bet. Am şi publicat. Singura dată, în toată viaţa, am tri­ mis, la r6 ani, o poezie revistei socialiste Lumea nouă. Fusesem odată dus de colegii de şcoală la Clubul din strada Doamnei şi-mi plăcuse că puteam intra într-o sală cu oameni mulţi, fără bilet. Trimisesem o poezie, numai ca să concurez un coleg de bancă, poet consacrat de unanimitatea notei trei ,în catalo­ gul clasei şi CMe purtînd părul Jung şi nasturele hainei cusut tocmai sus, la gît, îşi aoomodase un cap după dl. Radu Rosetti, care şi�l confectionase pe al lui după Francois Coppee, un as, cum se zice azi, al epocii literare de la Paris. Colegului meu de bancă nu i-a răspuns redacţia revistei nimic şi el s-a consolat, afirmind că plicul cu manuscrise, pe C3JrC avusese grija să-I ducă "per,sonal", se rătăcise. Spusese întîi "personrul", şi pe urmă i-a părut rău de acest I , I ,1 - " I , I 1- , 1· ". 113 I �jil ------""""--�----------------------� [114] '!T. adaus de prestigiu dezminţit. Mie mi s-a răspuns la ru­ brica redacţiei: "Mai ştii de unde sare iepurele?" Cole­ gul meu a fost ou atît mai jignit ou cit eu pusesem ma­ nuscrisul, faţă de el, �n cutia poştei. . Nici n-am urmărit mai mult, El trebuia pedepsit pen­ tru că afecta o întîrziere, un amurg sufletesc şi un oftat, nepermise în relaţiUe noastre, o autoritate care-i venea de la repeţirea de mai multe ori pe rind a clasei a patra şi de cîteva ori a celei de-a treia. Era timpul unui paralelism curios, într-adevăr ; copiii de 16 ani fiind colegi de clasă �u oameni făcuţi, de cîte 25 de ani, care se bucurau de epitetul acordat ca o distincţie de către profesorii, opor­ tun nedelioaţi, "măgarii din fund". E adevărat că de toţi aceşti măgari din fund nu s-a ales nimic, Unul singur a devenit din gardian director de închisoare. Melancolic şi nesigur, răspunzînd la istorie din geografie şi preferind caligrafia chiar gimnasticii, prac­ ticată cu asprime de către alţi repetenţi aleşi, el era admi­ ratorul poetului cu haina încheiată la gît. Poetul era su­ părat numa] de o jerpelitură sorofuloasă cu neputinţă de invelit în guler şi cravată, dedesubtul obrazului şi al jrrechii şi care îl silea să se fotografieze numai din stînga, chinuit ca un om, pus să doarmă, din pricina ficatului, 'numai pe partea unde bate inima . .., Autorul răspunsului din Lumea nouă l-am descoperit cu 30 de ani mai tîrziu, în persoana lui Ioan Teodorescu, di­ plomat al unei şcoli de chimie din Belgia şi ajuns direc­ torul general al unei mari societăţi de asigurare, prin ga­ zetărie, Aducindu-şi aminte de durerile încercate alături de oamenii politici ai primelor demagogii burgheze disi­ dente, o fărîmă ,intelectual şi o fărîmă ziarist, cornplexi- 114 , , .. - [115] .... li .1 unea fragmentată i se rezolvase în hibriditatea unei po­ ziţii de "liberă cugetare". A cugeta şi a gîndi, cugetare şi gîndire, cuvinte pro­ gram şi care enunţă poza comică de a fi savant, sînt lucruri de gingăşie, tn afinitate de sfieli şi rezerve cu actul : a seri. Scrisul, ca şi dragostea, e poezie. Te apropii de idee ca de fata leneş adormită, pe care nu vrei să o turburi şi care nu vrei să se deştepte şi să-ţi fie ruşine. Intri în cui­ bul unei păsări ascunse, Ţi se pare că numai prezenţa im­ plică o lipsă de bună-cuviinţă. Ai toate îndoielile sfîşie­ toare ale candoarei. Ai umblat după ea, te-ai dosit, te-ai temut şi ţi-a fost frică, fireşte, şi de ea, şi de tine. Ideea ţi s-a părut de departe frumoasă, dar s-ar fi putut să ai o dezamăgire şi să sîngeri de un contrast de mare şi com­ plicată suferinţă. La un felinar, care-şi aruncă deodată lu­ mina pe faţa întoarsă, poţi să dai sub marginea pălăriei, strîmbată cu cochetărie, de un ochi de sticlă. Nemaipu­ tîndu-te retrage, ca să nu brutalizezi nevinovăţia, eşti monstruos obligat să mergi pînă la capăt, dacă nu dispari ca un mişel. Scrisul şi dragostea sint cu consecinţe, te legi faţă de sine, de răspunderi secrete cari privesc de-a drep­ tul conştiinţa. Scrisul nu e o simplă jucărie şi tragedia lui e cu atît mai grea, ou cît îl guşti mai mult. Nu iei hirtia şi condeiul fără şovăială şi repeţirea actului nu-ţi toceşte sensibilitatea. Scriu de 45 de ani şi nici azi nu ştiu cum se începe o pagină, după ce am scris zeci de mii, fără să ştiu nici pe acelea cum le-am scris şi am rămas debutant în perpetuitate, iritat de suficienta arogantă şi de atitudi­ nea de omnipotenţă a majorităţii confraţilor mei. Mai mult: nu ştiu cum să scriu o frază. 115 ( ------�---------------- .s1 I 'i , , vroia să dmiie numai Carnii Petrescu şi nimic mai mult, Dar, nici mai puţin ... Ce era acest CamiJ Petrescu, ca să aibă dreptul să fie aăzuros, cine putea să ştie pe vremuri, cînd el era atit de tînăr - mai cu seamă in Banat? Spiritul critic al omului vrea să ştie mai mult decit îi dă drumul inteligenţa per­ sonală. Nici azi nu se dumiresc prea bine confraţii ce este la uema urmei Carnil Petrescu. Cînd îl cred poet, el e romancier ; cînd au stabilit că e romancier, el e autor de teatru. De-abia s-au învăţat ou el autor, că e maternati­ eian. Cînd încep să se deprindă cu această fază, Camil Petrescu se măeeuriseşte fiJozof... In toate cazurile el . refuză să afirme că e scriitor, şi totuşi e scriitor ... Eu aş prefera să-l ştiu atit: scriitor. Este el mai mult decît un scriitor ? este el mai puţin ?... Ceea oe-i sigur, este o mare individualitate. Pentru un inteleceuaâ de, rind, atîta aglomeraţie de apa­ renţe contrarii ar fi un material de simptome complet, pentru stabilirea unui diagnostic de diletantism. Camil Petrescu a exoelac însă in toate capitolele spicieului enci­ ,clopedist, care-l caracterizează. E poet, cu adevărat poet; e prozator, ou adevărat prozator ... E autor de teatru adevărat. E şi critic incisiv. Ca mare­ ..matician n-aş putea să-i măsor nici valuta aritmetică, iar ca filozof nici atit : filozofia îmi face o detestabilă oroare. In toate diametralele opuse, Carnii Petrescu are talent, ceea ce m-ar înclina să cred că se bucură de haruri excep­ ţionale. Intt� vreme I-au pasionat boxul şi mingea lovită cu bocancul ; chiar şi strategia militară, dar acestea ca o recreaţie ... 124 .. [125] Autorul Mioarei poate fi asemuit cu o boare de mi­ reasmă, care trece prin toate apartamentele intelectului, din odaie ÎIn odaie, egal, nemodificat şi insesizabii. In schimbul de idei şi de calificative, şi în sentimente există ouv�ntuJ. : neinteles. Cărturarul vrea cu orice preţ să inţdeagă şi nu admite locuri neînţelese decît în dauna lor, nu într-a lui. Înţelesul e o strecurătoare, pe care cărturarul o pune în dreptul fluviului de creatie, ca să se poată bucura de imaginile care vin pe apă neturburat. Aci, ca să zic aşa, e o neîntelegere.; Tot ce trăieşte este neînţeles. Nu e de vină nici analistul că nu pricepe, în sensul gros al cuvîntului, nici, de pildă, opera de artă. Aşa sînt făcute lucruriie, minţele, sufletele: să nu se acopere unele pe altele, decît parţial. Oamenii sînt ca nişte discuri, care alunecă şi se perindă unele in dreptul altora, lăsînd întotdeauna o margine dezvelită. Pe mar­ ginea aceea se strecoară toate misterele, de la om la om, de la gînd la gînd, de la viaţă la viaţă şi de la viaţă la moarte.; Cărturarul se deprinde foarte greu şi foarte tî.rz1u cu situaţia că nimeni nu intelege absolut nimic, satisfăcut cu atît, că înţelege măcar acest ciudat şi admirabiJ. feno­ men ... Camil Petrescu e unul 00... tineri; cu care mă cunosc de 33 de ani şi cu care n-am izbutit să mă cert niciodată, cu toate că am incercat. Vream să-I văd cum îi stă necăjit, cit se poate supăra şi pînă unde. El aştepta serios şi grav, gata de o ceplică abruptă - şi suridea odată brusc... Su­ risul lui fraged îi copilăreşte pe neaşteptate toată figura şi, în ochii Lui albaştri, trăsare ca o mărgică un punct azuriu de inocenţă. Supărarea s-a isprăvit ... 125 ,4 [126] I I 1, I I I 1: Era să ne certăm amindoi, tocmai acum, miercurea tre­ oută, cu prilejul avanpremierei de azi. El voia să mă aibă naş, dar fiind mindru, adică şi sfios şi orgolios, mă cerea indirect, printr-un terţ, Pe de altă parte, imi plăcea şi mie să-i fiu naş, dar mă prefăceam că mă codesc... Nici nu vă închipuiţi ce lesne se împacă doi cîntăreţi, care se uită strîmb unul Ia altul, dar care în secret, unul pentru altul, au slăbiciune. Sînt sigur că nu v-aţi aşteptat la o prezentare critică şi la un dictat. Mioara o să o vedeţi., Publicul a mai văzut 'şi altă piesă de teatru a lui Camil Petrescu, asigurîndu-i un succes considerabil. Autorul consimţi se la concesii, care nu par să fie chiar in natura calităţii lui, dar fără de care poate că piesa n-ar fi ţinut afişul atît de mult cît l-a ţinut. Cei care nu-l cunosc îndeajuns pe Camil Petrescu - şi cine poate fi, dintre scriitori, iadeajuns de cunoscut? - ar putea să creadă că, în definitiv, un scriitor este ceea ce afirmă cuvintul care-i califică activitatea ... Nu prea e aşa. Din grosul scriitorilor se deosebeşte, iui-colea, cîte unul, cite un exemplar unic, şi din această unicitate a cîtorva (în cazul cînd nu cumva e fiecare în parte unic) se alege � un fel de elită... Poetul nostru de azi face parte din această clasificare şi are dreptul să fie şi întortocheat, şi . . . . � capncios, Şi excesiv. Cam il Petrescu, pe care unii din noi îl iubim cu această dragoste policromă şi confuză, reprezintă în paralelismul - epocii un nivel ; el nu e un om (nici un om DU e numai om) : el e o linie (frîntă uneori), dar o linie tangentă pe om şi pe viaţă ... 194 ; [127] pa ACTIVITAŢI BELETRIST/CE Inaugurarea celor 12 busturi din grădina Cişmigiu a ,întrerupt numai o duminică tratamentul de care se bucură scriitorii în carne şi oase, neîrnpiedicaţi de un soclu şi de un guler de marmoră să respire şi să se plimbe pe aleile parcului Cişmigiu. In literatură competinţa incepe din momentul trecerii în vecinicie, la înmormîntări şi la dez­ veliri de statui, şi scriitorul interesează cînd nu mai mişcă. După ce ne-am încredinţar că nu-l zvîcneşte nici o arteră, scriitorul e al societăţii, intră în patrimoniul public şi devine eminamente cultural. Fiind nevoie de un stagiu de noviciat post-mortem, ca la consacrarea cuvioşilor în Biserica Romei, terminarea fazei prin evenimentul imor­ talităţii tocmai coincide cu degenerarea comercială a ope­ rei, cu falimentul proprietăţii literare, căderea ei în do­ meniul public. Memoria autorului rămîne cu laurii, desinati de un artist al fabricii de timbre, iar drepturile lui trec în bunurile de negustorie ale editurilor. Nivelul admiraţiei e în eterul pur: dezgustătoarea materialitate n-are ce căuta in Paradisul gloriei integrale. Să comparăm aceste realităţi mistice cu o realitate de viaţă. Un prieten al lui Coco a fost solicitat de mai multe ori, din cind în cind, să colaboreze la cîte o revistă scoasă de cîte o administraţie cu tendinţe, mă rog, literare. Ul- 127 [128] I 1, 1. i. 1" I , li ,II I '1 , i tirna intervenţie s-a petrecut chiar ieri pentru o revistă a copiilor obscuri, cu totul necunoscută. - Neam auzit, s-a răspuns doamnei profesoare, rugată să faciliteze con­ tactul. - Totuşi, apare mereu, are mii şi mii de abonaţi plătiţi şi o subvenţie. - Puteţi să-mi spuneţi ce scriitor o dirijează P - Bucuros : nici un scriiror l O scoate un domn inspector, care nu scrie, dar se pricepe admirabil să ia colaboratori. Trebuie să admiteţi că o publicitate literară poate să fie condusă de orice funcţionar, afară de un scriitor. , Doamna profesoară a suris. Priceperea i se părea, în­ tr-adevăr, problematică. Scriicorilor morţi li se cioplesc . momîi de piatră sau li se toarnă fantoma in bronz. În viaţă, sînt lnlăouraţi ca şi cum nici nu s-au născut. Ei pot cel mult să slujească de umplutură, la discreţia unui şef de birou, ca in bucătăria marelui restaurant, unde sînt păstrate la cămară citeva feluri de sosuri şi glazuri deco­ rative, întrebuinţate să acopere cu o faţă atrăgătoare mix­ tu"rile şi sefisticăriile interioare. Scriitorii dau revistelor oficiale cofeturile, boabele de vişine conservare şi peticile "de poleială. Cînd un domn sau o domnişoară fără lucru, într-un birou ou covoare şi sonerii, cască de urît şi se plictisesc de o lene melancolici stipendiată, li se oferă o direcţie, o publicaţie şi o redacţie completă care ştie să redacteze 'o invitaţie la un vernisa] cîteva săptămîni. E 00 fel de a se afla cite un personaj În treabă, risi­ pind un buget, din care s-ar putea cumpăra mai cu folos cite o sticlă cu lapte pentru copiii anemici, indiferenţi la o literatură dirijată prost. \ 128 j I 1, . , ..f .. [129] P. S. Un oarecare Cineva cere ca pe cele 12 busturi din Cişmigiu să 'se sape in socluri pentru amatorii de literatură la sursă, citeva versuri sau fraze caracteristice, extrase din opera soriironilor nemuritori, pentru a U învăţate pe dinafară şi debitate în conversaţiile ce vor avea loc Î!l1 viitor, între oamenii cultivaţi. Inscripţiile pot servi şi eri­ ticilor care n-au avut vreme să citească în volum. 1943 I I '1 li ! I 1,1 :!I il: � I ,i � [130] LITERATURA DE TREN Acum vreo 50 de ani erau patru-cinci editori în toată ţara. Şaraga din Iaşi, Samitca din Craiova, Miloşescu la Tg.- Jiu, şi Socec- Teclu în Bucureşti. Ultimul din serie, M;l1er, un german, întemeietorul Bibliotecii pentru toţi, falimentară, din lipsă de cititori, a fost un vizionar pă­ călit de iluzii. Librăria lui era în Pasajul romîn. Pinath, din calea Văcăreşti, tipărea Micul dor, Halima, Barbara Ulbrich, Haiducii şi Minunile sfîntului Sisoe, a 5 parale fascicula, prin iarmaroace. Alexandru Macedonski îşi vin­ dea versurile singur, cu o cartă de vizită trimisă la domi­ ciliu. Eventualul cumpărător, căruia îi certifica poetul titlusile de bărbat distins şi unic, cunoscut ca ilustru şi > amator asiduu de opere de artă, era invitat să contribuie la" evoluţia culturii. Literatorul popular, un precursor, cunoscut pe vremuri în toată ţara, era Nicu Meţ, care îşi vindea broşurile în tren, de preferinţă clasa a treia. Ca să plaseze o broşură " de 10 bani, el trebuia să cîştige bunăvoinţa pasagerului, gidilîndu-l cu un discurs de snoave, totdeauna vesel şi coleg cu toată lumea. înfăţişarea lui de nebun cu joben şi mănuşi ascundea o inteligenţă şi, s-ar putea spune, o vocaţie. Hazufile-i circulau din clasa trenului a treia in toate celelalte clase şi la cafenea. 130 [131] - Am!cdotele lui Nicu Meţ veneau cu sutele, în acelaşi prost-gust, dar mărturiseau ceea ce s-ar putea numi un talent. Intr-alte epoci, autorul în redingotă, cu cilindru, ar fi putut să aibă un public mai mare, o inspiraţie deba­ rasată de vulgar şi să lase ceva în literatura de umor, cea mai săracă din toate literaturile de bibliotecă. Mai încoace, un soi de scriitor mult mai puţin gustat, era un oarecare Albulescu, domn cu barbă albă, fost oarece în ştiinţa dreptului şi la vîrsta pensionării căzut în ţîcneală, fără nici o chemare pentru litera tipărită. El vindea o gazetă fără dată, pe culoarele vagoanelor de clasa întîia. 1 se cunoştea o singură vorbă de spirit, des­ tul de dubios. Cînd călătorul acostat se întîmpla să-i dea o bancnotă de un pol sau de o sută, Albulescu răspundea că pentru persoanele «nobile» nu există rest. a celebritate de stradă fusese Cilibi Moise, într-adevăr un înţelept. Nu l-am cunoscut. Bănuiesc că l-am apucat. Un colportor excepţional de tren era şi călugărul Dio­ nisie. Mulţi ani de zile el şi-a vîndut pe linia ferată şi prin cîrciumi ziarul, lînsoţind tipăritura, pe care cînd o vindea, cînd o da gratuit, cu îndemnuri, cu maxime şi, la nevoie, cu o gîlceavă ... Ce-ar fi dacă poeţii şi romancierii s-ar întoarce la Nicu Meţ, trăgîndu-i de mînecă, în gări, pe negustorii plecaţi în campanie comercială, şi demonstrîndu-le că poemele şi proza fac parte esenţială din compoziţia normală a sufletului unui călător? I ! II [132] , 1 , I I , I '1 It � II , I I I � , 1, 1· " i 1, I POMPILIU P ompiliu Constantinescu a fost furat pe neaşteptate noaptea, deunăzi, tinăr şi-n plină voinicie. Brusc, ceasor­ nicul inimii i s-a oprit în somn, pe cînd altele, mai vechi, continuă să bată. B un făcut, ca împotriva nedreptăţilor şi răzvrătirilor noastre, nici durata oamenilor in egali să nu fie egală. De la om la om, l-am cunoscut prea puţin. Nici o împrejurare nu ne-a aglomerat într-o redacţie şi nu ne-a pus cot la cot la o masă de lucru. L-am întîlnit din cînd în cînd, şi de la întîia strîngere de mînă, cu ochii în ochii lui de majolică, am simţit că dau mîna cu un om cinstit. #Impresia. s-a menţinut şi a sporit documentată de artico­ lele lui de critică literară, duse pe o linie dreaptă, poate că niţel prea albă, dar onestă. Un caracter se prezintă, intr-adevăr, ca o coardă de vioară, întinsă ; pe altul tre­ buie să-I descurci şi ţă-I deznozi, ca o jurubiţă încîlcită prin sinuozităţi de intenţii şi duplicităţi. Poziţia criticii implică o atitudine de responsabilitate şi francheţă, situaţie delicată pentru un profesor, cum­ pănit între interese şi amabilităţi contrarii şi tentat de oportuni�me. Ea derivă pe tangenta evazivă. Odată, ca să amintim un incident, nu prea onorabil pentru obrazul specialităţii, criticii au stagnat într-un 132 .. [133] impas penibil în disputa dintre poezia şi proza lui Tudor Arghezi cu trustul Nicolae Iorga, stăpînul absolutist al Universităţii, Academiei, Literaturii şi al tuturor institu­ ţiilor în contiguitate cu catedra. In critică, proporţionalitatea dintre om şi scriitor e mai obligatorie decît în scriptura artistică, unde licheaua se distribuie şi se pierde în imagini şi prozodie. Talentul necesar nu e chiar prima şi indiscutabila cerinţă ; e ne­ voie mai ales de ţinută de om. Pompiliu Constantinescu a fost întîi un asemenea om. Mi-este peste măsură de greu să mă fac cioclul lui şi să duc un mormînt pe poteca unei coloane de ziar. Nu mă lasă ougetul, nu mă Iasă spinarea. După spusele unui prieten comun, care m-a chemat la îngropăciunea de duminică, unde n-am fost în stare să fiu, "Pompiliu s-a pregătit ani de zile să-mi facă o vizită la gospodărie şi s-a sfiit ... " A fost caracteristica lui, sfiala. Copilandru şi la faţă, rumen ca o păpuşe de porţelan, şi gingaş la suflet şi retractil ca mimoza, proaspăt ca o virginală petală de roză, Pompiliu Constantinescu, rebar­ bativ la cea mai favorabilă ambianţă, a ocupat locul cel mai curat, străin de complicaţii şi complicităţi, sincer ca fluturele într-un petec de lumină. O reticenţă uşor de înţeles m-ar împiedica să mă refer la o carte întreagă scrisă de el asupra celor socotite de el izbutiri ale mele. In ceasul morţii şi după ce benedic­ tinu} comentator a pierit, sînt cu indurerare mîngîiat să mă gîndesc că, fără să fi ştiut şi fără să ne vedem unul pe altul, am stat alături, în spirit şi inefabil, multe nopţi. 133 [134] r I 'l de vorbă împreună, o parte din viaţa lui, atît de iute tre­ . cută, eu cu slovele mele, el cu scrutările lui... Mi-a zburat o pasăre pe care nu o să o mai găsesc în ramurile mele niciodată. ". , , [135] . TALENTUL MEU Talentul meu, îmi scrie un confrate străin, felicitat pentru o carte a lui, în sfîrşit apărută, nu e ce pari a crede dumneata. De ce m-aş ascunde şi ţi-aş părea năz­ drăvan? Talentul meu te farmecă, dar talentul meu e o tortură. De la mintea la condeiul meu e un drum de piedici şi de prăpăstii, ameninţat la fiece cotitură să mă prăbuşesc ori să cad în golul fără fund. Mă tîrăsc cînd ca Iov pe coate şi pe coaste, mă duc cînd pe brînci, cînd în cîrji. Suişul e greu şi-l sui 'cu povara mea încet-încet. Dacă ar fi numai o muncă de suprafaţă n-aş fi nefe­ ricit. Trebuie să ar prin buturugi şi să le smulg din locul lor zidit, cu plugu!. Cîteodată mă duc pînă-n adîncul pămîntului ca să le scot din el. Nimic nu-i pentru mine lesnicios. Sînt blestemat să \ stărui acolo unde altul fluieră şi trece. Dacă nu stau neclintit, pana, cea mai uşoară dintre scule, îmi ajunge grea ca un bolovan de plumb. Nu am odihnă, nici sărbătoare. Toate plăcerile mie-mi sînt refuzate. Mă gîndesc: otrava mea, şi uit lingura în supă, ademenit nu de o idee distinctă, dar tîrît ca de un nor confuz, care mă ia cu el şi mă duce. Stau locului şi călătoresc. Carul a rămas pe loc şi roţile lui fug înainte. Nu am talent, am o turburare. Cuvîntul îmi vine greu \ în condei. Il şterg de zece ori şi tot nu l-am găsit. Mă 135 .� I I ea [136] l' li 1· I s sîngeră fraza, mă doare. Sînt bolnav de ceva, bolnav de nedesluşit şi dorm neiacrerupt. Un singur lucru le cer oamenilor care mă iubesc, să mă lase singur, să nu mă ceară, să nu mă cheme. Că dacă sînt în stare să fac ceva, nu pot izbuti în vuiet, în ropot şi alarmă: îmi trebuie liniştea de la început, aceea în care plutea peste ape cuvîntul. Dumneata crezi că lucrez ca o maşină de tipar, că pui hîrtia, învîrtesc de roată şi iese scris. Nu, dragul meu ! Nu m-am născut înzestrat cu facilităţile pe care mi le-aş dori. Capul mă apasă ca o piatră. Am ajuns la sîmburele ţărînii pe dedesubt, pe unde trebuie să sfredeleşci, şi să deschizi o galerie, pas cu pas, palmă cu palmă. Tot ce-i de mine: sînt un cuceritor tenace şi neînduplecat şi nu­ mai într-un etern întuneric. Mă lupt de moarte cu ogo­ rul meu, din care ţîşneşte rar o vînă de argint; mă duc pînă la ea cu lopata. Cîtă sforţare îmi cere mie, ca ni­ mănuia, orice bob de nisip, e de neînchipuit. M Lăsaţi"mă singur - le spun prietenilor mei - şi nu vă supăraţi. Numai aşa vă place condeiul meu, pe care nu trebuie să-I pierd. " -, [137] CARAGIALE o foaie a căzut în seara de 9 iunie din calendar: sfîntul Chiril. Citesc dedesubt: Moartea lui Caragiale (1912). Cînd au trecut 35 de ani? O amintire de la defunct poate să dea o culoare mai justă a omului decît un panegiric. Aveam 16 ani şi, ca să nu-mi pierd toată vacanţa, m-am băgat custode pe o lună la o expoziţie, întîia expo­ ziţie internaţională de pictură din Bucureşti. Sala de mar­ mură, aşa-numită din strada fostă Regală, a hotelului "Union", pe cît de plină cu tablouri, pe atît de goală de vizitatori, avea în mijlocul ei o masă, la care citeam ne­ turburat. Cîte o pereche îndrăgostită se arăta din cînd în cînd sfioasă în uşă, şi era poftită să intre, timldităţile dragostei nevinovate fiind întotdeauna atrase de muzică, de poezie şi pictură, elementele climatului necesar sufle­ tului devenit brumos. Pe la prinz, odată, a intrat Caragiale cu un cîrd de admiratori gălăgioşi. Cu toate că amar în sine, scriitorului nu-i dis plăcea să provoace ilaritatea facilă a diletantilor dintre cafenea şi literatură. In faţa unui peisaj de Puvis de Chavannes a consimţit ca prin estropierea vulgară a primului nume, să-i facă să rîdă ca nişte tineri imbecili ce erau. 137 [138] I 1· - ',1 I , . , '1 I I ,. " , I ; I i' , I Scena m-a vexat. Am mai povestit-o cu condeiul, dar mi se pare că numai parţial. M-am apropiat respectuos de Caragiale, făcindu-l atent că nu a citit bine silabele şi literele din semnătură. Hazul cetei a stagnat. Caragiale m-a întrebat, ca un pro­ fesor, cum mă cheamă, şi în ce clasă sînt. l-am spus. Cam iritat, m-a mai întrebat dacă ştiu cine este el. Am răs­ puns : "Nu ştiu". "Sînt Caragiale", a precizat Caragiale. "Nu ştiu, am zis, nu cunosc." Ar fi putut să-mi dea ex- plicaţii, să-mi facă o mustrare de ignoranţă, dar Caragiale • avea prea dezvoltat simţul comicului ridicul ca să mai adaoge ceva. A ieşit din expoziţie destul de plictisit şi dacă n-ar fi stăpînit irascibilitatea admiratorilor contra­ riaţi, aş fi rămas in expoziţie bătut. Vocifera între ei un vJăjgan frumos, cu jobenul şi oravata impecabile, în stare să dovedească maestrului un devotament excesiv şi să-i apere prestigiul cu o boxare la sînge. A doua zi, aproape de prînz, Caragiale reapare în expoziţie singur. Poartă o pălărie de panama superbă. Vine spre mine. Mă scol. Ii ,întind catalogul, pe care-l înlătură cu dosul mîinii, îmi ia scaunul, şade, şi fără l' I � bună ziua, nici altă introducere, mă aţinteşte. Tace. Mă l . înfăşoară cu privirea, ca şi cum m-ar fi desemnat cu un tibişir ... - Tu eşti un pezevenghi! îmi spune în sfîrşit, suri- zînd, Caragiale. Nu răspund. - Tu ştiai cine sînt ... - Ştiam, domnule Caragiale, dar ... - Nici o vorbă 1 Am înţeles... Ai avut dreptate. V rei să iei masa cu mine ? , 1 138 , ' , , [139] - Bucuros, domnule Caragiale. - Haide, închide prăvălia. Mi-a ajutat şi maestrul şi am trecut cu el alături în restaurantul pe atunci renumit al hotelului "Union'". Masa a fost excelentă şi copioasă, şi am pierdut şi ora deschiderii expoziţiei de după-prînz. - Nu fi prost, mă băiete, nu vezi că nu vine nimeni? A treia zi la orele 12 precis s-au repetat şi vizita, şi masa şi delicata plăcere de a-l asculta vorbind pe cel mai rafinat om de spirit şi de inimă al epocii literare din adolescenţă. Continuarea pe altă dată, pe cine ştie cînd ... 1947 I I il 111 --'�'.+��---------- .. �'� rr:d [140] o. IBRAILEANU Mi se pare că întîia oară l-aş fi zărit în strada Doamnei, la clubul socialist al ziarului Lumea nouă, o casă în etaj, cu fatada acoperită mai tîrziu de scuturile de reclamă spînzurate de faţadă, ale unei firme de ma- o şini de treierat. Aveam vreo 16-17 ani, vîrsta socialismului romantic. Ibrăileanu, dacă nu mă înşel, cel mai feroce cititor al bibliotecii, purica pe cotoare raftul de cărţi. Mi-au rămas de atunci în suvenire ochii lui, ca într-un peizaj variabil, lacul neschimbat şi acelaşi. Unde am mai văzut aceşti ochi de catifea? m-arn în­ trebat la Iaşi, cînd aveam 35 de ani. Erau singurii, cu o expresie unică ; o căutătură iconografică, dreaptă, sin­ ceră, neiscoditoare, adîncă; surîs de încredere şi de su­ ferinţă. Pe omul cu ochii aceia puteai să întemeiezi o o 'certitudine definitivă şi de intelect, şi de caracter. Iată un om pe care studiul nu l-a făcut pedant, pe care �tedra nu l-a ciocoit, care n-avea UIQ stil. pentru academie şi altul pentru fitecine, care nu era dublu, triplu, nici încincit ca personalităţile de rînd ale gradelor urcate: scara cetăţii trecea pe la spatele lui, sus de tot, şi el sta pe cea mai de jos, simplu, tocmai din pricina imensei lui cornplexiuni, şi omogen : la 50 de ani, el îi avea încă pe cei vreo 20, cu care pornise, pelerin singuratec, pe un 140 .. [141] drum de cipri fără sfîrşit în noapte, desluşind printre ramuri strălucirile eternităţii. Numai o asemenea sensibilitate de primire şi de îm­ păcare a contrariilor putea să adune şi să păstreze în ambianţa ei, făcînd din redacţia revistei Viaţa romi­ nească o şcoală subtilă, unităţile disparate şi totuşi prinse unele într-altele, cu un cheag ... Aflîndu-mă la Geneva în strîmtorare şi luînd cunoş­ tinţă din coperta revistei trimisă de cumnatul meu, un ofiţer care ar fi fost un mare scriitor, dacă nu se inti­ mida dinaintea hîrtiei albe, colonelul Felix, că lucru ne­ maiauzit la noi, Viaţa rominească plătea colaborările la număr, i-arn trimis lui Ibrăileanu un nume încă nerostit în valori literare, cîteva manuscrise, în versuri. Contrariu regulei publicate, că manuscrisele se ard, ale mele au fost puse deoparte şi am primit şi o scrisoare semnată G. Ibrăileanu. Poate că se mai găseşte pe undeva prin vreo ladă cu corespondenţă, scăpată de bornbardamen­ tele din 1944. Secretarul meu gratuit, care va fi cîndva moartea, poate că va da de ea, dacă nu cumva voi mai face un foc frumos într-o zi, în grădină, din urmele scrise ale unei vieţi, trăită coincident cu creionul. Ibrăileanu plătea "onorarii" din sărăcia unei publicaţii, cea mai reprezentativă pe vremuri, a cărei situaţie finan­ ciară au divulgat-o ungurii, în auzul iritat al lui Ionel Brătianu, la Versailles, prin 1918: tiraj 4.000 ex., abo­ naţi 2.000 neplătiţi ; vînzare în librării, neglijabilă ... La Iaşi l-am văzut de mai multe ori pe Ibrăileanu. Mă duceam chemat într-acolo de vîrfurile Cetăţuii, de liniile Galatei, de Rîpa Galbenă şi mai ales de frumuse­ ţile ascunse ale marelui intelect de atunci, al Moldovei. '141. [142] '1 \ I I I Ultima oară, dus de braţul lui Topîrceanu, care tocmai creştea într-un potcapet preoţesc un pui de vulpe sau de lup, şi în colţul odăii un păianjen, l-am vizitat în fundul unei curţi mari, într-o cameră vastă. Parcă în strada Remînă. Era bolnav sau obosit. Ibrăileanu lucra de predilecţie noaptea, cind zgomotul tace. Intre timpuri, apărînd Viaţa socială a prietenului Cocea, cu mostre din manuscrisele mele - e-o viaţă, de atunci I - ne-am pomenit pe neaşteptate cu Ibrăileanu, in biroul unde bîjbiiarn pe nişte' hîrtii în serviciul unei tipărituri de afaceri scrisă în două limbi, din care una franceză. Aveam numai două scaune şi pe cel paralitic pusesem dosare. A trebuit să mă lupt, ca să primească scaunul valid şi am stat de vorbă stupefiat de vizita care-mi făcea o nespusă plăcere, el pe al meu, şi eu pe o ladă. Nu mai ştiu ce mi-a spus. Era îmbrăcat frumos, într-un costum alb, probabil de mohair mînăstiresc, in şi mătase, purta pălărie de fină panama, dulce gesticulînd lîngă piept cu nişte mîini de la încheietura cărora lipsea � numai dantela, ca să pară ale unui monsenior. Intre războaie nu l-am mai văzut pe Ibrăileanu. Aproa­ pe nici nu ştiu cînd a murit. Mi se pare că a murit. Nu prea cred, dar mi se pare că-i adevărat, de vreme ce nici nu-mi scrie, nici nu-mi trimite nici o vorbă cu ni­ meni - şi de vreme ce nu o să mă mai întîlnesc cu el niciodată. 1947 [143] • " I :1 EDIT,URI ŞI TlLMACIRI În calitate de profesionist al unui condei şi al unei călimări, dacă ţi-ai dus întrucîtva proiectul unei cărţi la capăt, fie că ţi-a ieşit mai bine, fie că mai prost, ai trebuinţă de o editură, cum şi editura are trebuinţă, să zicem, de tine. Întîia datorie a omului scriitor sau plugar este să trăiască din meseria lui şi să fie prezent în epoca lui. Se petrece şi la noi fenomenul că un scri­ itor poate trăi într-adevăr din slovele lui. Pe vremuri, foarte aproape de noi, trăiau din profesie numai editorii şi de felul cum trăiau ei şi cum nu trăiau scriitorii, sînt martore, pe de o parte clădirile, instalaţiile, proprietăţile lăsate de ei, societăţile şi exploatările va­ riate, ascunse, în flagrantă opoziţie cu profesia pe faţă. Editurile se înmulţeau văzînd cu ochii. Băieţii de pră­ vălie, lăcornitii şi neruşinaţii tuturor profesiilor zise libe­ rale, descoperiseră mina de aur din care scoteau la ne­ sfîrşit, cu găleata: mintea, vocaţia, sufletul, inima, ră­ runchii, boala şi sărăcia scriitorului. Ba editorul anal­ fabet pretindea să formuleze şi opinii literare. Ca să ajusteze tocmeala el zicea : "nu-mi place l" Unul se făcuse chiar scriitor. De la manuscris pînă la carte se încîlceau toate mis­ terele, şiretlicurile, falsificările şi ticăloşiile care îndopau casele de fier ale brutelor editoriale, adeseori foşti ne- 143 [144] , I ·1 I 1, i, 1: .1 ! L 1 li gustori de mărunţişuri, băcani, ingineri rataţi, cămătari, tîlhari de gazetărie, advocaţi, clănţăi, tejghetari, profe­ sori fără tragere de inimă, acţionari de toată aventura. Orice propunere de control jignea susceptibilităţile de gingăşie ale editorului revoltat. Tiraiele erau secret pro­ fesional, conturile inexistente. Numerotarea exemplarelor fusese o ultimă escrocherie de împăcare ipocrită a inte­ reselor editurii cu exigenţele autorilor, militanţi pentru o lege clară, refuzată de toate guvernele, cît şi de guvernul unui cărturar cu editură proprie. Acelaşi număr de ordine ,era repetat pe cîte trei exemplare. Parcurgînd toată claviatura literaturii literare, artis­ tice, ştiinţifice, lipseau odinioară din librărie vreo 400 de volume de bază care trebuiau împrumutate dintr-alte limbi. Activitatea scriitorului trebuia organizată în interesul !cititorilor de limbă natală; scrieri personale şi traduceri. Dar sînt traduceri şi traduceri, traduceri asimilabile cu o , creaţie, şi traduceri de mintuială, pentru lichidarea în p!ls gimnasjic a unui contract călcat. Traducerile reparti­ zate pe afinităţi şi aderenţe cu autorul străin ales au " şansa să fie cele mai apropiate de original şi de sub- stanţă. In materie artistică, unde scrisul ţine de meşteşug şi stil, şi episodul povestit e învăluit sau alterat cu de­ ducţii, concluzii, poezie, reflecţie, transparenţă, traducerea brută, consistînd în echivalarea cuvîntului scris cu cores­ pondentul lui din lexicon, nu e de ajuns. Pe lîngă por­ tretul personal al cuvîntului în perspectivă, întors de . profil sau prezintat din spate, cuvîntul limbii are nuanţe, sporiri şi scăderi de intensitate, ;odificăride siluetă şi de aromă, atît pentru umbra sau scăpărarea vecinătăţilor 144 .. - [145] mai apropiate sau mai depărtate, cît şi prin circulaţia pe dedesubt în text şi frază a intenţiei, lăsată prin cerinţele evocărilor subtile, răzleţe, nedesluşită şi perceptibilă în atmosfera lucrului scris. a însemnătate majoră o are şi coincidenţa accentului ideii cu accentul frazei. Indată ce zigzagul viorii inte­ rioare nu se suprapune cu pasul expresiei, ritmul compro­ mis o destrăbălează, Sute de asemenea probleme, în apa­ renţă mărunte şi nedecelate de cititorul satisfăcut me­ diocru la lectura unei aşa-zise traduceri, se totalizează concentrate în personalitatea autorului ales pentru o tra­ ducere bună, pe linia originalului. Alegerea traducăto­ rului aproape exactă trebuie făcută prin analogie de către un for expert, căruia nu-i lipseşte sensibilitatea nu numai materialmente profesională, dar şi cu exponentul personal, căpătat din strădania de a extrage continuu din întunericul spontaneitătilor gratuite o scînteie. Căci a-l munci, scrisul nu e în sine o jucărie anodină, ci, de fapt, o tortură frumoasă, dar şi dureroasă, ca orice naş­ tere, obligată să dea o fiinţă nouă, umană, vegetală sau elucubrativă dintr-un embrion ... Traducerile sînt de toată trebuinţa, însă scrise decent şi frumos şi de către scriitori, şi perfect calificaţi, dar şi în concordanţă de sensibilitate cu originalul. 19 j 4 [146] • , 1 ANTON PANN "Poarta condei la ureche, Ca sa-i zicem logoţ ete," Anton Pann Într-un an, odată, prin preajma primului mare răz­ boi din ultimele două, fosta societate a scriitorilor hotă­ rîse să dea o agapă în onoarea unui mare eveniment. Societatea cîştigase printr-o strădanie personală primele fonduri importante, fără să mai cerşească de la bună­ voinţa capricioasă a guvernelor succesive, derizoriul bacşiş anual. Sînt de atunci vreo 40 de ani trecuţi şi ceea ce se numeşte azi scriitor răspundea la o noţiune aproxima­ tivă, cu toate că de la un folclor admirabil, ignorat de o 1Jrotipendapă de dornnişori fals franţuzită, literatura romînească atinsese cu poezia lui Eminescu un apogeu. � Trebuie spus că, deşi în răspăr temperamental ca mai totdeauna cu colegii de meserie, Comitetul, din care poate . mi-aş aminti că fără să-l rfrecventez, făceam parte şi eu, �m-a însărcinat, după ce Încercase mai multe viori obo­ site, să redactez ornamental o listă de bucate literară ... _Se obişnuia stilul facil şi de o puerilitate senilă al schi­ monosirii epigramatice, în calificările acordate conţinu­ tului farfuriilor şi paharelor cu băuturi. Aveam nevoie şi de un desinator, care n-aş fi voit să fie pe gustul orişicui - şi l-am ales pe cel mai inteligent, mai cultivat şi mai puţin acceptat dintre toţi, pe mult 146 .. [147] regretatul, tînărul Henri Sanielevici, UC1S pe frontul din 1916. ,- Să facem, dragă Sanielevici, un menu demn de o asociaţie de scribi, i-arn spus. Un chenar pătrat de frunze înfăşurat într-o panglică în zigzaguri, pe Iăţimile căreia să scrim cîte o sentinţă, cîte o vorbă, cîte un crîmpei de frază, de jur împrejur. Modelul nu era genial, ba era chiar destul de medio­ cru, parcă inspirat din felicitările de Anul nou ale facto­ rilor poştali, tipărite cu bronz şi prezentînd un porumbiel cu plic în cioc. Realizat cu creionul lui Sanielevici, el era mai mult decît interesant. Rămînea de găsit sentinţele necesare. Cinstea literară ne interzicea împrumuturile din limbile streine. Se impunea un text romînesc. In ce mă priveşte, selecţia era făcută. Pregătisem pe masă Povestea corbii, a lui Anton Pann. Dar încă îmi lipsea consimţămîntul desinatorului cu care e obligatoriu să fii de acord. Am deschis cu băgare de seamă cartea lui Pann. Am citit ceva împreună, apoi altceva şi, în sfîrşit, am stat o noapte întreagă amîndoi, citindu-l şi recitindu-l pe Pann pînă Ia ziuă. Exploziile de rîs ale pictorului veri­ ficau sentimentul meu din belşug. El nu-şi închipuia că deasupra unui mormînt uitat, de 60 de ani, juca vîlvă­ taia unei comori îngropate. Am ales vreo sută de zicale, pe care le-aş cita cu însufleţirea din momentul culesului făcut, dar le-am pierdut. Nu i-arn citit Comitetului zicalele adunate, şi oaspeţii agapei, cu prozatori şi poeţi, au luat cunoştinţă de ele de-abia la masă. O întrebare circula printre camarazi: cine era autorul? Binevoitorii şi prietenoşii mă Felicitau, 1"7. II [148] " 1,1 � I r • � I � ' �, I ii I II î Pizmaşii presupuneau că inscripţiile cu care îşi imaginau că am de gînd să mă laud, le furasem, ca un plagiator, din cine ştie ce literatură. Niciodată blestemata invidie nu-ţi permite, in concepţii şi idei, dreptul de primogeni­ tură. Am lăsat masa să sofisticheze pînă ce m-arn încre­ dinţat cu de-amănuntul că le-am preparat colegilor, ca ultim desert, o ruşine meritată. Am scos din buzunar Povestea vorbii, al căreia singur titlu e o bijuterie ver­ bală, şi le-am arătat subliniate cu roşu sentinţele repro­ duse. Oameni de spirit, ei ar fi rîs inteligent. Dar nu erau oameni de spirit. Ca nişte vinovaţi, ei au îngălbenit. Nici unul din intelectualiştii prezenti nu citise nimic din literatura obscurului cîntăreţ de strană, scrisă pe genunchi. Anton Pann şi Creangă se găsesc pe aceeaşi linie, şi în împrejurări sociale şi artistice, la distanţe de sute de ani şi de peşti, aproape identică cu Francois Rabelais, autorul vesritilor Gargantua şi Pantagruel. La Rabelais şi Creangă suculenta condeiului, delicioasă, consistă mai . , misterioasă cu care o vietate vine pe lume, fără conştiinţa că ar fi aflat ceva din trecut, un trecut care-i al lui, bă­ nuieşte, şi-i oricum al universului de unde scoboară, ori­ care i-ar fi calea, pîntecul femeii, sămînţa vîntului şi a moşiei; pentru că agitîndu-se cinstitor al elenilor şi fran­ ţuzilor, unda uriaşă a lumii a găsit o expresie nouă, o expresie Brîncuş ... - , I " , [279] A�TĂ ŞI A�TĂ .... Sculptorul Brîncuş a fost prin Bucureşti, un oraş, fie zis în treacăt, pe care nu-l poate suferi. A văzut tot ce era de văzut: Terasa, de mai multe ori într-o zi, Terasa literară, ştiinţifică, teatrală şi artistică - şi a fugit înapoi, la Paris. Viaţa unui romîn care trăieşte la Paris este, pentru comunul intelectual, jignitoare. 1 se presupun latifundii la Otopeni sau Jilava şi economiştii neproprietari din Ca­ meră şi Senat îl acuză de absenteism. Sculptorul Brîncuş e un absenteist. In loc să primească o catedră de maestru de caligrafie şi dictando la liceul din Mizil, într-o bună zi, acest ţăran autentic şi care n-aduce nici pe departe cu cioolovina naţională, a ieşit din patrie, sărac printre munţi, şi dacă nu ne înşelăm, pe jos. La Paris, el a găsit Sena curgînd noroioasă şi moale pe sub poduri. Astăzi, el poartă o barbă de sălbatec şi dintr-un atelier multă vreme sărac, aruncă din cînd în cînd pe fereastră cîte un bolovan scobit care, ciudat, în­ cepe îndată să umble şi să impresioneze ca o fiinţă vie. Brîncuş a cunoscut succesul, şi numele lui schimonosit azi în Luteţia, mîine la Londra sau în oraşele mari ale Ame­ ricii de Nord, este reţinut pretutindeni. In Romînia... in Roinînia, numele lui figurează la ca­ talogul expoziţiilor "Tinerimii". In fiece an vine, din [280] I i' I l' " ! L. '', ' mîinile lui incoace cîte un personagiu de marmoră sau bronz, ca să enerveze pe mai toţi sculptorii obicinuiţi cu platitudinea tradiţională şi vrăjmaşi ai puterii în artă, Brincuş a expus şi anul acesta lucrări în totul admira­ bile, prin care transpare geniul virstelor omeneşti, însem­ nate din antichitate, cînd pe un urcior de pămînt, cînd pe un os de vită, cînd pe o statuie sau pe un sul de papir. Şi statul şi particularii s-au arătat nepăsători, n-au înţeles cîtă subtilitate frumoasă au strecurat destinele artei în plă­ mădeala de pămînt şi gîndire a minilor lui Brincuş. La închiderea expoziţiei "Tinerimii U artistice, atunci cînd toţi expozanţii vînduseră cel puţin cîte un tablou, Brîncuş trebui să-şi ia pietrile şi să plece. Ceea ce n-a putut fi apreciat de Rornînia, va găsi loc într-o colecţie streină, pe lîngă clasici. Dar dacă Brîncuş nu găseşte loc pentru statuile sale pe pămînt romînesc, cum n-a găsit nici pentru odihna mulţumită a ostenelii lui de aprig şi cinstit muncitor, o imensă ospitalitate este acordată sculptorilor lipsiţi nu numai de. talent, dar cu desăvîrşire goi de-o cît de slabă preocupare superioară interesului imediat şi brutal bă- " nesc. Acestor flaşnetari şi zarzavagii ai artei li se uşu­ rează greutăţile pe care talentele nu le pot învinge fără jertfă şi sleire. Ei sînt primiţi ca nişte prieteni, ospătari ca nişte profeţi şi sculîndu-se din scaunul ocupat prin graţia ignoranţei de sus, mulţi dintr-inşii strîng la piept punga cu aur căpătată Cu preţul şalelor incovoiate şi-a - unei rnetodice linguşiri. Uitaţi-vă la dl. Filip Marin, care, ca să fie mai artist, poartă, lipit sub buzele groase, un pui de cioc itai 0- franc, plete, pălărie mare şi cravată înnodată ca petalele unei pansele, Dvlui Filip Marin i-a cumpărat un ministru 280 .. [281] de 8.000 de lei (citiţi : opt mii) ipsos şi var 1 In vreme ce un tînăr de talent, Dimitriu, avea să înfrunte toate rigorile unei comisiuni de nulităţi şi săraci cu mintea, în vreme ce el se vedea redus la cea mai abjectă indigenţă, dl. Filip Marin, vecinul lui de expoziţie, vinde statului de 8 mii de lei material cumpărat cu sacul. DI. . Filip Marin face mai mult. Cu o admirabilă in­ conştienţă, el ţine să interpreteze - mă rog 1 - geniul lui Eminescu şi să ia mărturie la durerile lui, de con­ cepţie, toată Rornîaia. DI. Fjlip Marin răspîndeşte liste de subscriere şi invită publicul să-i dea parale, ca să poată face operă nemuritoare. Indoindu-se că i s-ar în­ credinţa vreodată sarcina să-şi iscălească numele, Filip Marin, pe talpa unui Eminescu de piatră, el şi-a luat precauţiile practice şi, ce şi-a zis ? - ia să-i ridic statuie eu. Unde mai pui buzunarul meu! Nu ştim ce se va alege din această "iniţiativă". Cînd, după atîtea alte monumente insultătoare pentru bărbaţii pe care-i reprezintă, s-ar întîmpla ca Eminescu să fie imortalizat de un Filip Marin, noi declarăm din vreme că vom alcătui un grup a căruia misiune va fi să mutileze şi să spargă statuia lui Eminescu. Căci se poate ca dI. Marin şi Filip să păcălească o dată mai mult publicul nostru, parte naiv şi parte nerod, şi să adune ce-i lipseşte pentru fairnoasa-i subscriere, comparabilă pantahuzei de acum cîţiva ani a d-lui G. Ranetti de la Furnica. Dar poate că această supremă decădere, ridicarea d-lui Filip Marin faţă de izgonirea lui Brîncuş, să fie în or­ dinea lucrurilor normale şi ea, stupiditatea, avînd toate drepturile de prirnogenitură omenească. 1914 [282] CRONICA ARTISTICA • I I I I- I I ,i I Subit izbucnit, războiul răsturnă catapeteasma tuturor speranţelor, într-o noapte. Incălecîndu-şi fugarul, primul soldat care şi-a luat suliţa şi carabina pe cal, ca printr-o auroră albă de august, să plece în fugă către fruntarii, '. tînăr viteaz şi fantastic, a trebuit să spintece întîi pînza de reverie fericită, lăsată de ceruri peste holde, laolaltă cu zarea. Acel oştean, oricine ar fi fost, putea să se ridice-n scări şi, aruncîndu-şi vultureşte privirea la faţa pămîntului aşezat între ape şi bătîndu-şi pieptul îm­ brăcat în fier, să afirme un adevăr incontestabil că el a prăbuşit în dimineaţa aceea altarul omenirii. � Cîntările de-atunci încetară, coardele uneltelor de 'mu­ zică fură 'smulse sau sparte. Orgile se prăvăliră înlăuntrul lor. Penele fură sfărîmate, pensulile zvîrlite. In gloata " oştilor artiştii se pierdură, purtînd la piept, ca o icoană, un număr de înmormîntare, gravat în metal. Artiştii rornini renunţau şi ei la tot re putea fi o idee, ;' o viziune şi un proiect, în aşteptarea trîmbiţilor matinale de adunare sub arme şi steaguri. Preocupările lor se tran­ sformau o dată cu toată viaţa Europii turburată de un început de dezastru. Simţindu-se animat, fiecare se pre­ gătea să fie un soldat inteligent şi sprinten, şi un stra­ teg. Definitiv, îşi închise muza ochii şi-şi strînse pumnul delicat, pe piept. I 282 1·· . .. [283] .....- Lunile treceau astfel in inacţiune, sălile goale nu ispi­ teau, cumpărătorii de tablouri păreau absenţi. Tîrziu, cîţiva expozanţi se iviră totuşi, cu timiditate. Afişele care anunţau deschiderea primei expoziţii de pic­ tură fură primite cu surprindere şi plăcere: se mai putea citi o bucată de hîrtie tipărită, cu alt cuprins decît o în­ şirare de telegrame - şi se mai găseau imagini închinate altui subiect decît: Tranşeele din Argonnes - sau: Pe frontul din est. Scos din actualitate şi trimis să revadă pacea cîntată, jocurile candide ale naturii în tărîmul idilic, înfăţişate cu vopsele, publicul şi-a amintit de trecut şi s-a bucurat. In cîteva luni de război ne pierduserăm noţiunile co­ mune; pămîntul, lumina, trebuiau să fie de sînge; oamenii ne apăreau întorşi în patru labe la datoriile pă­ mîntene, de-a se alunga prin pustietatea lumii şi a se mînca între dînşii patetic. Noi nu ne mai aduceam aminte că ţara fusese pură şi pastorală, uitaserăm de anotimpuri, ne enervau florile, cărţile, ceva murise şi-n sufletul nos­ tru, ceva solidar cu toată tinereţea atîtor armate distruse cu armele ucigătoare din depărtare. Omul ni se părea o făptură detracată, cultura o zădărnicie. Sînge pretutin­ deni, cadavre peste poezie, molie şi putregaiuri în artă, un nihilism definitiv saccificlnd mindriile naţionale. Pa­ sările nu ni le mai puteam înfăţişa, dobitoacele, cuminţi, nu mai solicitau nici o atentiune ... Şi din acest artificial hîd, ne-au chemat peisagiile li­ niştite şi visătoare ale pictorului Sanielevici, culorile în­ gînate cu violet ale lui Neylies şi arhitectura acuarelelor lui Cretzoiu, corecte ca nişte proiecte cu deviz. Era ca şi cum ne întîlneam cu un ideal sau cu un frate, anihilat în timp. 283 [284] '1 I I 1 I , I i I I I r, 1 I Il I • I Nu ne puteam încrede în impresia însoţită de un senti­ ment bănuitor că toate acestea puteau să fie adevărate, că într-adevăr Franţa, pe care o zugrăveşte Sanielevici, a fost vreodată altceva decît o brazdă de apărare, decît un spital şi un cimitir. Ne îndoiam că pictorii aceştia povestesc adevărat. Şi cînd am ajuns să ne împrospătăm figurile vieţii, întune­ cate de fum şi rupte - şi să le întocmim pentru zugravii din faţa noastră, am simţit o nesfîrşită recunoştinţă de bună-vestire. In acelaşi timp ce dînşii expuneau la Ateneu, d-na Ma- 'ria Ciurdea-Steurer şi Iosif Steurer, soţul său, irnprovizau o expoziţie în localul urît, antipatic ca o morgă, al "Pa­ noramei". Soţia expunea un rînd de capete de copii, şi un copil, cea mai bună bucată din sală, aşezat pe un scaun şi curios compus; soţul, tablouri cu intenţii umoristice, exprimate în oameni fără pici pare sau în picioare fără om, şi schiţe de ţară sau de margini de oraş, fixate la Cîmpulung ... . � In sfîrşit succesul sezonului pare a fi fost rezervat lui Petraşcu, "care a vîndut cele mai multe tablouri... Re­ flecţia lui trebuie să fie de natură optimistă. Munciţi, ," băieţi, perseveraţi, victoria e cu voi. Şi cu atît va fi mai fericit în gînduri cu cît Petraşcu se socoteşte "şef de şcoală" şi revoluţionar în arta culorilor amestecate. [285] ŞTEFAN LUCHIAN Ultima vară ne-a primit în fotoliu. In cîteva luni de. zile, el părea mai slab, dacă figura lui abruptă n-ar fi căpătat o expresie mai mare - o atitudine a capului de cerb care ascultă un pas depărtat, sau o chemare din piscuri. Ochiul a concentrat toată voinţa zadarnică a mîi­ nilor de a munci şi toată mînia sufletului viu Între braţe moarte. Gura e mai strînsă. In, odaia aproape goală gîndeşte prizonierul. Acum un an degetele lui îngreuiate s-au mai putut mînji o dată de culoare,încerdnd naşterea pe pînză a unei flori. Şi de atunci, ele mai ţin abia, lîngă bărbie, numai ţigarea. Uni­ versul s-a strămutat mai sus, ca un şoim. Numai aducerea aminte, ca un preludiu de uitare, se mai poate desfăta. Lumina bate-n deşert în lume, plantele sînt de prisos; ar putea să plouă de aci inainte mereu, pe la ferestre ar putea să treacă in locul trăsurilor carele funebre toate. Răstignirea s-a făcut. Dar, înlăuntrul acestei poveri, arde sfînta lumină. Lu­ chian ar fi fost un scriitor pe piatră, şi cu patru cuvinte ar fi făcut ce alţii şi din cei mai buni, nu pot reflecta in patru sute. Judecată adîncă şi rapidă, exactitate de pizmuit în impresii, intuiţie ageră la exces. El pare că nu se găseşte în luptă cu gigantica fatalitate, ca un munte sau ca un planet. El mai pare om şi-i om între noi. El mai 235 fu [286] 'II I � I 1: , 1, i' , '1 I I J I I ,1 .' . vrea să priceapă ca noi, cu inteligenţa lui îndelung perfec­ ţionată. Şi mai vrea să cîdă şi să se dezguste de mărun­ taiele acţiunilor noastre. Il laşi să vorbească pe Luchian, aşa cum laşi, fără să . vrei să te împotriveşti, să se zguduie marea sau să sune vintul. Te găseşti în faţa lui ca într-o bibliotecă vastă. Îţi închipui că acest om trebuie să ştie totul - şi Într-a­ devăr, îl ştie, Ştiinţa sfîrşeşte cu capetele-i la el, ca nişte drumuri într-o mănăstire. Cine-şi mai -aduce aminte de pictorul Luchian, de pic­ . tor? Tablourile lui au intrat �n casele în care artistul nu .. putuse să şadă. Ele fac scumpetea citorva somptuoase do­ micilii. Am cinci Luchieni, ţi se spune ... Am zece ... Am oou ... A-l avea e un cectificat de gust. Floarea albastră a lui Luchian e pentru colecţii o icoană. Singur artistul nu o mai are. Păreţii lui au murit - şi ei. Cîteva tablouri mai întreţineau iluzia tîrzie a lui Lucbian : deunăzi le-a vindut. E pustiu la el - şi o tăcere tragică, de absenţă, ca-n Dostoiewski, � Îşi mai, aduce cineva aminte de Luchian? El face În artă cît un Ardeal. E slovă romînească, e geniu romînesc. ,. O muncă, un idealism. Omul trăieşte dacă artistul s-a oprit. El n-a cerut şi nu va cere nimănuia nimic, ignorant de rugăciuni ca o pasăre de pădure şi cinstit ca firul de iarbă. Voieşte un ministru să se refugieze un sfert de oră la Luchian ca să nu-d mai uite? Voieşte el să rupă statului contribuţia pe care obştea o datoreşte zeilor În suferinţă? 191 l .. [287] CUVINTE, DE PICTU�A Dacă judecăm după numărul considerabil de tablouri vîndute în ultimii doi ani, pictura se găseşte în mare progres, sau spiritul public dacă voiţi. O linie mare de front. Cronicarul are hîrtie şi cerneală din belşug ca să descompuie graficul comercial din punct de vedere ar­ tistic, şi, Ia nevoie, să se răzbune. Greutatea adevărată a fost ca tablourile să pătrundă în casele oamenilor oneşti ... Pînă nu demult, desenul şi pictura nu intrau în casele demne de respect, decît în forma litograflei în culori iar cetăţeanul, astfel dispus pentru artă, ţinea să aibă la domi­ ciliu pe Columb şi Isabela, pe Romeo şi JuIieta, pe Daf­ nis şi Chloe, probabil ca să fie în acelaşi cadru, poleit şi infam, cît mai multă lume şi cel mai puţin doi inşi cu "şi" între dînşii, În cît mai varii costume. Timpurile de binecuvîntare cînd răposatul întru domnul' membru al Academiei Romîne, 1. Kalinderu, complimenta sculptura pentru că era în relief şi felicita pe pictori fiindcă peisa­ giul lor avea "mişcare". Era timpul de acum vreo 15 ani, de care au mai rămas să ne aducă aminte "criticii" revis­ telor şi jurnalelor, unul mai expert decît altul, şi părtaşi cu toţii ai aceluiaşi rafinament cuadruped în orice materie de artă. Publicul are calităţi, cumpără şi tace, şi pictorii n-au nevoie de mai mult. 287 [288] l' .1 I Este în adunarea de tablouri şi o parte de mercanti­ lism şi o parte bună de imitaţie. Creşterea cu mii la sută a unor tablouri vîndute anii trecuţi, furtul şi regăsirea [ocondei cu toată gălăgia ce s-a făcut în jurul ei, se îm­ pletesc cu snobismul. Dar e şi o parte de sinceritate, în aceste manifestări mondene. Cînd ajunge omul să guste tabloul, este ca după înţărca re prima supă pe care o mănîncă un copil. Pe viitor, el o să consume toată lista de bucate, indiferent că va fi porc sau fazan. Punctul primejdios a trecut, in sfîrşit! domnilor zugravi, la lucru ! . spicele înoep să rodească în ţara noastră şi pentru voi... Pictura e mai mult decît literatura un instrument cul­ tural (să recunoaştem în acelaşi timp că imbecilitatea unui pictor nu poate suporta comparaţie decît cu o imbecili­ tate de actor). Superioritatea ei într-un fel asupra lite­ raturii este că pictura se povesteşte singură dintr-o dată şi se înfăţişează ochilor întreagă. O carte peste 3 zile are 300 de pagini. Un tablou, �i azi, şi peste o lună e aceeaşi pînză deghizată inot-un Cap de expresie şi acelaşi eadru limitat. Nefericirea cărţilor cea mai mare este că trebuiesc citite. Tabloul a simplificat literatura şi arta, ,. ideea şi efortul în rostire, iar pictorul, concentrat şi precis, ştie mult mai bine decît soriicorul să-şi asoundă durata gestatiei, care în cărţi, are totuşi farmecul ei valoros. Tabloul e şi mai primejdios pentru artist decît cartea, caci brusc el se poate scufunda definitiv în prăpastia unei singure clipe. Indată ce ochiul a trecut peste un ta- - blou, fără să se fi oprit la el, tabloul acela s-a sinucis. De unde pictorul trage învăţătura că tabloul lui trebuie să răcnească, în orice caz să nu pară bîlbîit. Ochiul pu­ blic trebuie prins solid, ca de-o coadă, şi aruncat în tablou. Pretinsele delicateţi de viziune, de colorit, de subiect sînt 233 5 IiI [289] bune în literatură. In pictură, lipsa de vigoare echivalează cu lipsă de talent. Nu ştim, din cite lucruri decorează viaţa, să fie vreunul mai emoţionant şi mai frumos decît tabloul.; Un desen e preferabil unei poezii şi unei cărţi îi poţi da rîndul, bucuros, după o pictură. Pictura se povesteşte lin şi neted şi instantaneu. Dintr-o dată tresare pe pînză ceea ce cartea pune timp şi caznă ca să înfăţişeze, de cele mai multe ori penibil şi fără stil. Cu scriitorul pierzi aproape acelaşi răgaz şi cîştigi aceleaşi amărăciuni ca el, din durata muncii. Ceea ce pictorul a zămislit încet, punct ou punct şi pensulă cu pensulă, ţi se dezvăluie cu desăvîrşire într-o secundă. Sforţările artistului rămjn se­ crete, asounse î:n linia şi culoarea lui. Cu o impresie l-ai judecat, te-a dobîndit sau l-ai invins. Pictura este natură nudă şi primejduită, Ochii ei stau deschişi, naivi şi liniştiţi. E o artă la lumina zilei, care de cîte ori se atinge de dînsa, poate să o ucidă sau să orhească, şi pictorul îşi riscă viaţa sufletului cu fiece ta­ blou. El se supune criticii întreg şi n-are din cadrul în­ gust în care îşi încearcă puterea şi adîncimea decît un singur mijloc de scăpare, talentul. Aci judecat, aci osîn­ dit, şi deces tot aci, pe o pînză cît palma. E jongleria supremă. Şi ou ce puţine şi copilăreşti mijloace se captează ta­ lentul în pictură I Dintr-o cutie cît geanta unui chirurg, pictorul scoate o mie de impresii şi o lume care poate să fie infinită. Bijuteria şi piatra scumpă topită a vop­ selii lucesc în paletă. Roşul purpurei, albastrul azurului, galbenul aurului, verdele, violetul, soarele, cîmpul, fîn­ tînile, vîntul - toate sînt strînse într-o pensulă şi o cutie, de buzunar. Cu o linişte de zeu păgîn primitiv, optimist 289 .� [290] 'U" , I II I ! ( ,'.' ! ; I I I .. Ii 1 I , I , , 1 , I , 1: II '1 I I I j[ I j I il I " l' şi vesel, pictorul reface fir cu fir universul. Şi cît e de fericit lucrul lui 1... Şi-i fermecător cum darul" de a chema cu privirea şi de a strînge cu creionul şi vopseaua, vine brut, lipsit de împletirea factice a "culturii" livreşti. Ceva de sine stă­ tător şi neastîmpărat. Pe linia ce şi-a tras-o cu cărbune, pictorul, odată pornit, merge pină-n sfîrşit, pînă la sfîr­ şitul lui, dacă linia este infinită. Viaţa lui se va strecura printre imagini, nimic nu-i poate distra mîna lucrătoare şi nimic nu poate fi amestecat întru atît cu materialul lui încît să-i schimbe făptura desenului şi a culorii. Scrii­ torul se poate împrumuta atîtor influenţe streine care-I silesc să iasă din sineşi în larma municipală. Pictorul ră­ mîne pictor de-a pururi şi pururea el. Meditarea şi o tă­ cere ce-i nutreşte îmbelşugat vigoarea însoţesc vîrstele operii sale, şi în divina lui îndeletnicire, el se ascunde mai bine decît scriitorul trădat la tot pasul, şi in fiecare cotitură a închipuirii. Apoi tabloul are asupra cărţii superiontatea unicului exemplar ; el este şi scop şi rezultat, truda plămădită cu arta, sîngele petrecut în vopsea şi linii. Dacă pictorul ştie să se învăluie în marele anonimat al formelor ne­ sfîrşite, nu-i mai puţin adevărat că-i urma chiar a mîi­ nilor lui acolo, pe faţa de pînză sau de hîrtie spînzurată în odaia dumitale ... Desigur că nu toţi pictorii consideră arta ca un sacer­ doţiu, şi pentru mulţi dintr-inşii pictura e un negoţ. Şco­ lile nu sînt făcute să aleagă, şi dacă un ministru ar emite un progr!lm de studii, pătat de lirism, bele-artele n-ar mai adăposti atîţi flăcăi şi atîtea mirese atrase din capri­ ciu către o instituţie profesorală a durelor arte. Şcoala 290 .. • [291] foloseşte artiştilor întrucît îi învaţă cînd să se lepede de dînsa. Intre pictori se găsesc aici la noi, şi s-ar părea că nu se poate, oameni devotaţi cu învierşunare artei. Puţini scriitori s-ar putea lăuda că într-o zi oarecare şi-au iubit meseria cu pasiunea pictorilor, la care văpaia nu ştie con­ teni. E cinismul deprinderii - iar omul şi cu geniul se scîrbeşte lesne. 19 1 j .} * - i ::;;�·n'd _ �: [292] VIOA�A ŞI PALETA L ucrul a fost atît de frumos şi de neobicinuit încît mi se cere să-I mai relatez o dată, la o distanţă de 20 de ani. Fiind unul din foarte puţinii care am luat cunoş­ tinţă de el, din gura chiar a pictorului defunct, vizitat numai de cîţiva prieteni rămaşi cu dragostea intactă, am fost în măsură să ascult spovedania emoţionată şi să fiu crezut pe cuvînt, atunci cînd dezlegat, dinaintea unui mormînt, de obligaţia delicată a discreţiunii, am povestit faptul petrecut. De astă dată, sentimentul că trebuie să adaog pentru farmecul amintirii cadrul şi ambianţa în care momentul s-a-materializat şi a trăit, îmi face sarcina şi mai dulce, căci noi păstrăm în altele şi turburarea noastră, relativ la viaţa trecută şi la oamenii trecuţi, pe lîngă fiinţa � noastră ameninţată de o dispariţie uniformă şi legală, ceva din sensibilitatea, dacă nu şi din speranţa acelora care, adunaţi cu aducerile-aminte şi cu rnihnirile lor, ca s!i evoce din întuneric, la o reverberare a secundei şi la lumina abstractă a unui fosfor, figura nemincată de uzura beznei şi a tăcerii, a unui părinte, a unui copil sau a unui frate, risipită cu pulberea ei esenţială în umbra de din­ colo de inteli%enţă şi claritate. Pictorul Ştefan Luchian zăcea de 9 ani în patul ago­ niei lui, cuprins de un neant răbdător şi tenace, care 292 . , .. [293] înainta pe trupul lui înlănţuit, cu o încetineală aproape amicală, Iăsindu-l luni întregi cu sine, de vreme ce şi-l asigurase, şi dizolvînd puterile şi năzuinţele vieţii �ntr­ altă parte. Nu-mi aduc exact aminte care insectă din ad­ mirabila ordine a biologi ei, făcîndu-şi proviziile de iarnă din alte insecte, consumate încet, are prevederea practică şi bunul-simţ, pervers, să şi le păstreze proaspete şi vii într-o stare de letargie. Ca să-şi asigure această conservă, ea se slujeşte de un ac, cu care a înzestrat-o buna şi pă­ rinteasca natură, şi de un cloroform personal. Cîtă vreme mîna i-a rămas articulată pe voinţă şi atît timp cît ochiul din vremuri i-a rămas cu însuşirea lui de a descompune şi recompune just o culoare, Ştefan Luchian nu s-a simţit afară din cale de nenorocit. Ci­ neva putea să-I ia din aşternut în braţe, să-I puie înfă­ şurat �n jilţ dinaintea iconostasului cu pînză preparată, cu pensule şi vopsele, şi dinaintea unei oale cu flori. In această epocă de singurătate şi de scufundare în sine, pînă la izvoarele acoperite de obicei de lutul drumului pe care îl parcurgi valid şi intact, natura o dată cu america lui invaliditate i-a mai trimis unicul mesagiu al existen­ ţei, aşa transportate şi facil păstrate, florile. Timp de 9 ani, artistul n-a putut să aibă alte modele, şi florile au fost nişte martori de care slăbănogirile lui fizice puteau să nu se sfiască, Făpturi de contemplare, florilor le este de ajuns din partea unui om singură privirea, şi ochi în ochi cu ele, Luchian le-a descoperit un grai şi un mister, concentrind în expresia lor tot ce pierduse viaţa pentru el, şi el pentru viaţă. Aşa că un subiect de pictură de pensionat, searbăd şi anemie pînă la el, ajunse să repre­ zinte suficient şi integral viaţa toată, cu superba ei ani­ malitate şi cu însufleţirile-i răscolitoare. 293 .} [294] • , I ..... I 1: l' ,I I I I I � Dar mina nu i-a scăpat pînă la urmă teafără şi ne­ înecată în păinjinişul care-i amortea vitalitatea pe ne­ simţite. Braţul nu i se mai supunea din umăr, apoi din cot, şi în sfîrşit încheieturile mînei şi ale degetelor re­ Euzau să-I asculte. El nu mai zugrăvise de aproape doi ani în propriul înţeles al muncii, conturul, organizarea şi împlinirea unui tablou pieriseră din mijloacele lui. Pi­ păitul îi fusese suprimat, intelectul şi cazna morală con­ ştientă fiind neatinse. Silit să introducă diviziunea mun­ cii, care din punct de vedere artistic este perfect valabilă, -Luchian a soluţionat problema cu o dureroasă originali­ tate. D1n florile vii şi uscate ale camerei, el punea să i se facă un buchet. Alegea atitudinea buchetului şi com­ poziţia cea mai omogenă. Alegea culorile, pensulele, şa­ siul sau cartonul. Punea sub ochii lui să Ee schiţat obiec­ tul cu cărbune, rectifica. Se frămîntau sub controlul lui culorile, care erau trecute pe tablou. Mai lipsea un punct dintr-un anumit albastru, obţinut printr-un anumit a­ mestec. Şi după ce tabloul era gata, lipsea ceva: o scîn­ teie, pe care executorul tablourilor din ultimii vreo doi ani de viaţă ai artistului, ucenicul lui, nu o putea scă- ,- păra. Ii mai rămînea pictorului o rămăşiţă inutilă a pipăi­ tului, şi el a găsit putinţa să o folosească. Dacă pensula � mai putea fi ţinută între degetele lui de o mînă străină, mîna lui mai putea să aibă vigoarea să imbrincească - pensula odată, şi să puie într-o floare un punct. Pictorul făcea aşa. Cîteva împungeri obositoare însufleteau în in­ tregime eabloul, şi atunci, satisfăcut, se auzea risul brutal al celui mai gingaş dintre iconari, Vocea lui bolovănoasă afirma că lucrul era bun, şi că putea să fie publicat. 294 .. [295] .. In cele din urmă, Luchian nu a mai fost în stare O1CI de această ultimă cumplită colaborare a suferinţei lui cu pictura. Ziua întreagă şi noaptea întreagă, el sta dinaintea golului neutru, lucid şi neputincios. In această nemai­ auzită tragedie, desfăşurată ceas cu ceas de 9 ani de zile, de ore şi de minute, în mijlocul nostru, publicul snobis­ mului ajunsese să recunoască mai mult decît în pictura ieşită din zbuciumul mut, un semn şi un destin, compa­ tibile cu favorabile plasamente de fonduri. Nu era încă recentă încrucişarea la o răspîntie din Paris a unui somp­ tuos convoi funebru de mare proprietar comercial, cu moştenitorii în zdrenţe ai unui pictor francez, de la care defunctul cumpărase pe nimic, la un termen de chirie, o compoziţie celebră, trecută în testament cu o valoare de milioane, şi vîndută de moştenitori cu un preţ îndoit chiar decît valoarea testamentară? Lumea începuse să cumpere "Luchieni" şi să revîndă, cîştigînd supravaluta. Intre cumpărători era un puternic om politic, pe cît de inteligent pe atît de crud în funestul lui egoism, şi de aprig în lăcomia lui, generoasă cu lăutarii. Calul lui po­ litic mergea iute, şi roţile nu mai ştiau peste ce calcă. Dacă nu s-ar fi împiedicat de un scabros amănunt de fatalitate şi nu s-ar fi prăbuşit, omul politic retras din activitate, pomenit, ar fi fost astăzi, pe temeiul unei ca­ pacităţi de fineţe excepţională, stăpînitorul ţării nedis­ cutat şi primejdios. El a născocit fabula plagiatului admis de autor şi în colaborare, şi a depus la Parchet o plîn­ gere de escrocherie împotriva pictorului Ştefan Luchian. Ceva mai monstruos: s-a găsit un procuror - un tînăr procuror - care s-a transportat la locuinţa artistului ca să-I aresteze, şi care, găsindu-l pus în fiare de dumnezeu, s-a mărginit să-I declare arestat în pat... Fără această inter- 295 e [296] 1· .. 1 venţie şi ofensă a justiţiei în ultimele zile de viaţă ale artistului, Luchian putea să mai trăiască un timp. Este adevărat că potentatul politic, prin simetria care conste­ lează şi solidarizează contrariile, a cunoscut o cădere din . apogeu, lamentabilă. In aceste zile de viaţă şi de moarte amestecate, într-o seară, �ntr-Q înnoptare totală a camerii şi a străzii, uşa camerii lui Ştefan Luchian, imobilizat în întuneric ca un dolmen, se deschide. Uşa lui era în permanenţă liberă, ca să poată să fie vizitat oricînd şi de către orişicine. ,Intrase un străin, care nu mai fusese în camera pictorului _niciodată. Puteau să fie procurorul sau reclamantul, care ar fi venit noaptea să ceară iertare? Luchian aştepta. Străinul se putu descurca. Işi scoase pelerina, aruncînd-o în întuneric. Sub pelerină adusese o cutie : se auzeau, bîjbîite, catarămile. Era o vioară, căci vioara începu să cinte. Ce a cintat, cum a cintat, Luchian, care plîngea po­ vestind basmul unei seri de jumătate agonie, nu a putut să spuie. Străinul i-a cîntat un ceas întreg, numai pentru urechea lui aproape astupată cu lut. El trebuie să fi cîntat toată mierea, toate parfumele suave, şi toată lumina de­ părtată a stelei cea mai din fundul Căii robilor, tot ce � putea să fie mai transcendent, mai subtil şi mai ou nepu- tinţă de rostit într-alt limbaj decît al muzicii, pe vioara lui. Şi după ce a isprăvit străinul, care nu putea vorbi, şi după ce l-a ascultat şi pictorul, fără să fie în stare să scoată un cuvînt, să-I întrebe de unde vine, de jos ori de sus, trimis de o inexplicabi1ă vocaţie, străinul şi-a luat boarfele şi vioara în braţe, şi ieşind, a spus cine era el, cu un glas oftat din rărunchi : - George Enescu. 1931 , [297] fRANCISC ŞIRATO V orbind ou el despre nişte lucruri neobişnuite în con­ versaţiile mărunte dintre artiştii culoarei, dacă ne întîl­ neam la 10 dimineaţa făcîndu-se orele ; după-amiază fără să ştim, şi amindoi, eram de abia la început. Inceputul era întotdeauna altul sau nici unul, o descifrare în ceaţă, sau pe firmamentul, încărcat cu miliarde de lumini, apa­ rent la fel şi deosebite, aparent vecine, dar depărtate în adîncimi. Am vorbit cu acest om tăcut şi profund despre sume­ deniile de aspecte şi de nuanţe ale unui punct, despre care nu se grăieşte şi nu se scrie şi care constituie studiul de expresie în doi, cel mai frumos, şi am fi stat unul în faţa altuia, ani de zile şi toată viaţa, fără să ne fie urît, călugări ai aceleiaşi chilii, intr-un timp cînd spectacolul unic de activitate era contemplarea. M-aş sili zadarnic să strîng din aduceri-aminte ceea ce se numeşte un su­ biect precis. Totul a fost impalpabil şi abstract în inte­ riorul unui atom. Dar pe cînd vorbeam cu el, privind în căutătura lui stagnantă, din ochelari, îi făceam, ca un pictor fără scule, portretul social. singurul adevărat şi singurul care trebuie prins de inspiraţia picturii, ca să semene cu originalu1. Cred că n-arn uitat : mi se pare că scriu acum întîia oară 297 .=_.1._ [298] II I I " , I I .. despre Francisc Şirato, în aproape 40 de ani. Averile de tezaur se păstrează ascunse. Pictura lui e operă de artă, nu vreau să am aerul că o judec şi o cîntăresc: nici nu m-aş încumeta să încerc. , Imi dau seama cît e de ridicul şi de grotesc vanitos actul de a transpune în schiţe şi în fotografii interpretările lu­ crului numit operă de artă. Este sau nu este I Aci nu încape nici "poate", nici "mi se pare". Cînd este fără să fie şi totuşi vrea împotriva propriei naturi să fie, a­ tunci da, intervenţia unei desluşiri e necesară, polemică . şi violentă, pentru a fi exterminată din cîmpul spiritului de creare. Opera de artă nu se interpretează, după cum, în lite­ ratură, dar şi în pictură, nu se poate să fie tradusă. Ac­ ţiunea de maimuţăreală, dintr-o limbă într-alta, dintr-un domeniu într-altul, din fiinţă �n paiidu-i simulacru, pe înţeles mijlociu, e inestetică şi stupidă. Poezia se citeşte în limba în care a fost scrisă, şi, chiar fără să pricepi, cîştigul intrinsec e mai mare şi onoarea mai curată dedt în succedaaeu. Metoda de învăţat ceva străin e intrare" directă în operă, fără juxtă, vocabular şi cicero ne, cîrjele "fiind pentru pierderea picioarelor, nu pentru dobîndirea umblatului vertical. O traducere poate s1\ fie didactic culturală, adică indi­ ; ferentă, Însă e antiartistică în general dacă interpretul nu dispune de aceleaşi valori ca originalul. Aceste digresiuni nu-s nişte zigzaguri pentru a evita modelul prezentului medalion : ele sînt chiar portretul lui Francisc Şirato, urmărit ani de zile de mărturisirile din­ tre noi, despre existenţă şi inexistenţă, cu întreruperi cîte­ odată de alţi ani de zile. 298 [299] Mi s-a întîmplat să nu-l întîlnesc o vîrstă şi numai din vîrstă-n vîrstă să mai stăm împreună, pe două scaune dintr-o cameră tăcută. Uneori, se părea că o pauză lungă putea să comporte o semnificaţie. O modă sau alta, izbutită prin agilitătl de pălărie şi prin contor­ siunile lui zero, căznit să se-ncovtige în 8 şi prolificat ca o celulă patologică, multiplicată prin sine însăşi, se putea să pară că absoarbe personalitatea artistului meu ascetic sau îi dă o tinctură de lustru artificial la supra­ faţă. Ne reîntîlneam după cîte zece ani, ca două clopote încremenite şi nemaisunate: întîia bătaie corespundea identic ultimei unde sonore, de cu zece ani înapoi, din­ tr-un crepuscul, observat de ceasornic, la îngîna rea zilei cu noaptea. Dacă ro-aş fi priceput la sculptură, în locul conturului de faţă, ou care mă iluzionez să transcriu aureola invizi­ bilă a marelui artist ocolit de umbră, i-aş fi frămîntat un portret din materiale tari, uitîndu-mă numai la ochii lui lăuntrici şi la surîsul lui, puţin amar, inefabil, şi i-aş fi dat un nume de titlu : Cugetătorul. Francisc Şirato e ar­ tistul care, cu pensula şi culoarea, gîndeşte. Şi gîndul lui continuă, departe în tabloul zugrăvit dinoolo de el, şi nu se mai isprăveşte. El va umbla mereu, cînd al altora se va fi sfîrşit încă de mult. 1944 [300] I \ , I I PESTE 40 DE ANI " Într-o. tabletă s-a vorbit deunăzi de o. foarte veche nedreptate care nu a constituit niciodată preocuparea nici unui minister. Era a repetire a expunerii unei opinii per­ 'sonale, exprimată întîiaşi dată acum vrea 30 de ani. Ştiu că într-un sens, bis repetita ... displacent, dar nu e . atit vorba de a plăcea, sau nu. unei minorităţi negative, care face ploaia şi soarele !În toate timpurile şi pe toate latitudinile din lume. Nevoia cere să fie vindecate şi pre­ venite suferinţele unei alte minorităţi, tot atît de intere­ santă cel puţin cît şi cealaltă, dar indiscutabil mai mizeră şi mai valoroasă : a sculptorilor şi ou deosebire a pictorilor artişti. Aceşti creatori de bunuri pentru gloria popoare­ lor şi de avuţii pentru muzee izbutesc să fie pentru sine creatori de sărăcie. Printr-un abuz de tradiţii, sînt depo- .'sedaţi de orice drepturi la posteritatea materială. Bineînţeles. nici un "critic de artă" n-a dat semne mă­ car iritate că ar fi luat cunoştinţă de impertinentele noas­ -ere sugestii. Au tăcut şi forurile. autorizate să nu ignore ce se petrece în cimpul competinţei lor, nici atunci cînd umblă printre rîndurile tipărite a idee necesară şi utilă categoriei, Comitetele şi comisiunile îşi fac treburile lor particulare şi o fractiune de artişti înfruptaţi apără tacit minoritatea de cumpărători. Prin concesiile făcute privi­ legiului, asigurat de a vinde scump, şi prin consimţirile 300 • I [301] laşităţii de interese se obţine o disciplină dăunătoare celor mulţi. Am încercat de cîteva ori să-mi dau seama, cu unii profesori, de diferenţa in catalog dintre notele 5 şi 6, de pildă, dintre 5 şi 7, dintre 8, 9 şi 10, şi prin ce disociaţii se poate căpăta noţiunea care permite ca meritele unui şoolar să fle notate ca o pereche de ciorapi din vitrină. La ciorapi, se adună fibra, mîna de lucru, amortizările şi beneficiul ; totalul poate fi analizat şi descompus. In opera de artă cum corespunde diferenţa de valoare artistică diferenţei de tarif? Nu se datoreşte ea mai degrabă, pe de o parte, incapacităţii amatorului de a juxtapune un ex­ ponent aritmetic în dreptul exponentului nedeterminat al calităţii, iar pe de altă parte influenţelor de ordinul imi­ taţiei, al snobismului şi publicităţii? Că intr-o zi sau alta, drepturile de autor ale artişti­ lor plastici vor fi organizate, este sigur. Dreptul îşi faoe loc pe tăcute. Acţionarii celebrităţii unui Luchian, unui Tonitza, unui Grigorescu, Andreescu, Tattarescu, Arnan, Padurea va veni momenrul cînd vor plăti. Numai că trebuie sunată alarma mai des, pentru ca adormiţii şi surzii, treziţi dintr-un somn comod, să iasă pe balcon şi să înceapă tirguiala cu artiştii de pe trotuar, Iătraţi de cîinele din curte. Relaţiile actuale dintre artişti şi cumpărători prezintă analogii cu rele de altădată ale scriitorilor cu editorii. Emil Gîrleanu vindea editurii AJcaJay, o dată pentru tot­ deauna, un manuscris pe 50 de lei şi editorul putea trage oricîte ediţii fără să-i fie dator autorului nimic. Unii colegi de generaţie vindeau capaoitacea unei broşuri mi]­ locii şi cu 5 lei. Gheorghe Coşbuc nu lua nimic la ediţiile 301 .� f,' [302] r 1, l' :1 :1 'i II I � ţ: ti I . ' I ,- 1: f , I r I ;' 1 I .1 . il ,,:, I succesive ale poemelor lui scoase de Sfetea, care-i mai era şi cumnat. I ., Am cîntat pe toate ton urile, timp de o viaţă, cupletul : Autorul şi Editorul. Ajunsesem pentru cei cu ureche muzi­ cală monoton. Iar pentru urechile franţuzite ... emmerdant. Nici unul din făhrerii scriitori, asociaţi la profituri cu edi- torii, a-a binevoit niciodată să se solidarizeze, nici de formă, cu camarazii lor repetenţi, corijenţi, ori cu nota 5, 6 şi 7. Stăruinţa a dus la infiintarea contractului, care-i un mare fapt cîştigat, la participarea organizată a scriitorilor la beneficiile editorului. Mai rămîne de stabilit un control eficace şi amical asupra tiraj ului corect. Iată de ce nu e rău să trăieşti şi să poţi urmări o in­ tenţie pînă la realizare. Pentru asemenea sfîrşit se cere o vîrstă de fermentaţie de 40 de ani. .� [303] ACUM VREO 60 DE ANI... (Pe marginea retrospectivei Luchian) V ă rog să-mi daţi voie să încep mai demult şi prin urmare să intru în amintire. Ştefan Luchian nu e numai o amintire, e o muncă şi un rezultat, dar, fără amintire, zilele de azi i-ar fi .uitat şi munca, şi aurul pe care şi l-a scos, rîcîind cu mîinile şi cu pensula în stînca perso­ nalităţii lui - şi viaţa. Voi începe de acum 60 de ani. Cine trăieşte mult, şi cîteodată prea mult, are voie de la durată să-şi permită asemenea cochetărie şi să vorbească din amintire ca din­ tr-o viaţă nouă, cînd şi lumea din jurul lui intinereşte şi poate că o dată cu ea şi el. Acum vreo 60 de ani, toată arta rorninească zăcea amorţită în letargia pe care o dădea impulsului de afir­ mare şi zămislire anestezicul indiferentei şi lăcomia unei minorităţi organizată pe ban şi lipsită de merite, lipsită de probleme, de credinţe, fie şi greşite, şi chiar de iiuzii şi reverie. Acum 60 de ani, meşterii artelor supărau p.rin exis­ tenţa lor digestiile marilor elefanţi. (Un compozitor era un lăutar bun Ia beţie, cu singura excepţie a lui Enescu, slujit de o împrejurare exceptională.) Pictorul era un zugrav cu bidinea şi cu mistrie. Am povestit altă dată cum Ştefan Luchian, redus la mizerie, a fost însărcinat să-i spoiască locuinţa de către 00 fost 303 . .::. te tt ref' _ ..J [304] . '::1 I I I I i � . !I :1 " II I t .' , rrurustru romin, doctor de Sorbona şi diplomat, mai tir­ ziu, al ţării la tratativele de pace din Paris în 1918. Acest bărbat fin şi intelectual de marcă l-a plătit pe Luchian, la finele .Jucrăcii'', ou o pereche de pantaloni vechi, pur­ taţi de ilustra lui anatomie. Desigur, artistul i-a aruncat valetului purtător al nădragilor excelenţei-sale pachetul in cap. Sculptura făcea parte din ceremonia cu colivă a înmor­ mîntării. Amatorii de artă "de familie bună" - de la daci milioane venit - găseau ingerul de piatră necesar, gata făcut. Mai rămînea de instalat pe soclurile din cimitire bustul, realizat după fotografie, al defunctului, care lăsase o moştenire pentru a primi dovada regretelor eterne. Atelierele de pieerărie din Bucureşti fiind necorespunză­ toa.re cu volumul politic al unui mare defunct, ţara recu­ noscătoare îi comanda printr-un comitet un monument demn de valoarea lui, la Paris. Veţi avea o idee despre cît preţuia nivelul acestui gen de opere de artă, contem­ pllnd statuile lui Ta.ke Ionescu şi Lahovary, încă în fiinţă îa Capitală. Literatu�a izbutise să bage in capul stăpînirii dogma infailibilă că un scriitor era obligat să moară la spital şi , că talentul, dacă avea cineva nevoie de aşa ceva, spo­ . reşte la foame. Dacă .vreun ministru sărbătorea o zi cu un banchet, pe lîngă cobzarul care-i cînta la ureche sti­ � huri de amor cu tarif, avea trebuinţă şi de cîte un poet făcător de epigrame, Preferatul se numea Cincinat Pavelescu, a cărui vervă în catrene se răzbuna l"idioolizind pe toţi oaspeţii vese­ lului domn, ministru. Ospăţul se termina pe la 3-4 noap­ tea şi uneori ploua cu găleata. Cu carimbii scilcii şi cu pingelele găurite, poetul pleca acasă pe jos, fără leul în 304 .... [305] • I buzunar de trăsură. Şi să nu uităm că romlnii putuseră să dea pe Eminescu, care Eminescu, fie vorba Între noi, a fost ignorat timp de 40 de ani şi mai bine după moarte, descoperit de-abia tntre cele două mari războaie. Am apucat pe poetul Macedonski, fluierat şi huiduit În hohote de rîs, pe Calea Victoriei. Supranumele de "zgîrie-brînză" nu era acordat funcţionarilor denumiţi con­ ţopişti, ci scriitorilor. Să mai spunem că pînă la Alexandru Davila teatrul se deschidea 6 zile pe an : 3 la Paşti şi 3 la Crăciun şi că actorii împărţeau cu compozitorii, pictorii şi scriitorii dreptul frăţesc la nepăsarea batjocoritoare a unei aristo­ craţii de tejghea, din care ieşea o elită obraznică şi nă­ zuroasă P Să ne întoarcem la pictură şi la Ştefan Luchian, obiec­ tul sărbătoririi lui printr-o expoziţie retrospectivă. Ce era pictura acum 60 de ani şi cînd a fost descifrat întîiaşi dată numele lui Luchian in colţul unui tablou? Se iviseră ca nişte năluci, un Tattarescu şi .un Andreescu O sau Arnan, mai norocos decit ei, dar de o însemnătate, I fără indoială caracteristică, însă de originalitate pe atît mai relativă, pe cît artistul muncise intr-adevăr mai abun­ dent. Arnan a infi�nţat Şcoala de bele-arte şi a fost, cum s-ar zice, un boier al picturii, ceva cam ca fericitul poet Alecsandri, raportat la nefericitul Eminescu. Se ivea personalitatea nebăgată Tn seamă a lui Gri­ gorescu, care din ucenic de zugrav de biserici a sărit în linia de frunte a plasticii romineşti. Se ivea şi pictorul Mirea, autorul tabloului Vîrful cu dor, dar atît. Insă toate aceste iviti nu contribuiseră la dărîmarea unui clasicism oficial de mediocritate, care înăbuşea vo­ caţia liberă. Salonul Oficial, cum i se spunea, se deschi- .. • e [306] - II '1 (' I ;� il ,i dea anual şi respingea tot ce nu încăpea în capacităţile de prost gust şi [ncremenire ale unui puternic personaj, oare era un mare nimic, Stăncescu, un pictor ratat, deve­ nit expert. Probabil că auziţi acum întîia şi ultima oară . de el. Sînt anume inşi de neant, parazitari ai unui mo­ ment nefast de stagnare, spulberaţi brusc şi pe vecie, la o Îi!ltorsătrură de timp, dar care au împiedecat timp de o epocă întreagă înaintarea valorilor adevărate. Acum vreo 60 de ani, la inaugurarea, într-o primăvară, a numitului SaJ.on Oficial, la Âteneu, s-a deschis peste ,drum, pe strade Franklin, o expoziţie revoluţionară, "Ar­ tiştii independenţi". Pe o scară proastă, peste o cîrciumă, .ajungeai la sala lor sărăcăcioasă, dar curată şi albă. In­ dependenţii erau mai mulţi şi de exponent variabil, dar în catalogul expoziţiei figura un nume care nu s-a decolorat şi nu a trecut ca mai toate celelalte. Acela era Luchian. Luchian se născuse bogat, dar într-o tinereţe uşoară şi-a cheltuit repede averea. In casa lui de pe şoseaua Kiseleff, unde prin preajma Arcului de triumf se mai ză­ reşte un et;împei din ce fusese, avea în grajd unii din ar­ măsarii negri cei mai reputaţi din Bucureşti şi faetonul lui cu patru cai scăpăra pe şosea, la intrecere cu vestiţii � .muscali" de odinioară. Eram copil şi-l vedeam pe Luchian . în picioare pe capră, OJ.1 hamurile infăşurate pe mîini, În­ sufleţit de pasiunea alergării, ca un jocheu, gonindu-şi pe ; Calea Victoriei armăsarii, aprinşi ca nişte flăcări. Căderea prea de sus a marelui artist a fost o prăbu­ ·şirl!e. De la viaţa de domn la existenţa de proletar, Lu­ chian a trecut cu optimismul unui temperament care a primit lupta cu viaţa şi adversitatea, eroic, Adversitatea mocnită, care unelteşte Întotdeauna pe sub ascuns, l-a urmărit pe Luchian neîntrerupt. Ea venea de la confraţii 306 [307] mai puţin înzestraţi, a căror viermărie de larve colcăie în jurul oamenilor de energie şi iniţiativă, de cînd se po­ meneşte pe lume valoarea lîngă zero. Se va găsi, poate, cindva un condei ager şi bine infor­ mat care să dea o carte a vieţii de mari suferinţe şi amă­ răciuni a lui Luchian, dar şi de hotărîtă voinţă de a duce războiul şi cu timpul şi cu ceea ce se numeşte destin, pînă la capăt şi biruinţă. Dacă a pătimit cumplit un om şi de la contemporani, şi de la viaţă, acela a fost Ştefan Lu­ chian. A îndura sărăcia morală într-o societate de miliar­ dari, solidari în a respinge şi înfometa demnitatea con­ ştiinţei de sine, este pînă la un punct - pînă în punctul în care răbdarea ia foc - suportabil. Dar în plină matu­ ritate a facultăţilor de creaţie să zaci zece ani paralizat pe o saltea, e neobişnuit. Luchian a indurat şi această catastrofă ou o înfăţişare de Prometeu. Mai mult, ca­ tastrofa a trecut peste orice răbdare omenească şi din­ colo de abject: paralitic, Luchian a fost arestat în pat. Un politicastru puternic, care a sfîrşit Într-o ispravă de esorocherie vastă, cu neputinţă de a i se ascunde propor­ ţiile, a poruncit ca muribundul să sufere şi această ultimă murdară ofensă şi s-a găsit o javră de procuror tinerel, gata putred pentru parvenitism, să asculte. Odiosul poli­ ticastru se numea Victor Filotti şi era una din mîinile drepte ale şefului politic Take Ionescu. O carte a vieţii lui Luchian ar aduce în educaţia tine­ retului o plldă de muncă, răbdare şi hotărîre adevărată, trăită între noi. I se face azi artistului nostru un act de reparaţie şi dreptate, care nu e nici primul, nici cel din urmă la noi, în ultimii zece ani. Asemenea fapte concrete de gene­ rozitate intelectuală, de sentiment de datorie şi de 307 l [308] dragoste manifestată faţă de geniul naţional nu s-au pe­ trecut niciodată - sublinieznidodată - în epocile trecute în care a trăit în agonie şi a murit la nevreme, pălmuit .de mişelia unei magistraturi servile, la ordinul unei coterii a tot ce a fost mai depravat în ţara noastră. 19 j j .. .... [309] - JEAN STERIADI În momentul scoborîrii lui în mormînt, aci, alături de mine, !În cetatea morţilor, de la o răscruce de două şo­ sele, îmi trece prin amintire viaţa prietenului furată de moarte. N-am fost cu el numai prieten ca toată lumea care îl [eluieşte, prieten de zece, de douăzeci, de treizeci de ani, prieten de pictură sau de Iiteratură, în 76 cîţi aveam amîndoi. Şi, împrejurare ciudată, de vreme ce ne cunoşteam chiar exact de atîţia şi chiar mai înainte de a ne fi cunoscut ... Naşii mei mi-au spus, intrînd în gimnaziu împreună, că sîntem după zisa lor "fraţi de lapte". Se simţea acest ,lucru şi din atracţia, ca de sînge, a unuia pentru celălalt. Despărţiţi după un timp de şcoală, şi de alte timpuri de viaţă, ne-am întîlnit din nou oameni făcuţi, el pictor şi cestălalt ucenic de slove. Intr-adevăr, fără să fiu nevoit la explicaţii indiscrete, cei doi prunci care tre­ buiau să se regăsească tîrziu, de Li scutece şi caiete, la pensulă şi condei, au supt, o lună de zile, la ţîţa împru­ mutată a unei aceleiaşi doici, In clasă ne-am vorbit de această curioasă intimplare, uneori mîngîindu-ne copilăreşte cu mina pe obraz. Făceam parte dintr-o generaţie de minoritate şcolară, pe cînd veneau la carte camarazi mai vîrstnici şi decît profesorii intimidaţi, bărbaţi cu podoaba mustădlor groase, întoarse pînă la urechi, improvizaţi de altminteri, ca şi 309 .� [310] il r( II I I t·1 . :1 I I i, i I dascălii unor cadre didactice adunate din neisprăviţii altor f,ragmente de profesii, şi o clasă avea cel puţin 50 de în­ văţăcei. Trei singuri profesori erau de origină aproape universitară, în Bucureşti: cel de limbă rominească, un mare profesor, cel de istorie, un excelent pedagog, şi maestrul de desen, un dement interesant, atent exclusiv in studiu la Steriadi şi în fratele lui de lapte, cu facili­ tăţi deopotrivă pentru desenul cu cibişirul. Directorul ou catedra de ştiinţe naturale, recunoscîndu-şi caricatura bar­ betelor albe, lungi, ale epocii, pe tablă, schiţată in re­ creaţii, nu ştia niciodată pe care anume dintre cei acuzaţi 'să-i elimine din şcoală, într�dt se dezvinovăteau amindoi, ameninţaţi continuu 'cu spaima consiliului din "cancelarie", . o instanţă atunci fără apel. Pe GÎnd un Kimon Loghi arăta ce poate in compoziţii de inspiraţie imaginativă, ca Post mortem laureatus, un craniu încoronat, strins mi se pare in poala unei tinere femei, Steriadi punea pe pînză şi pe hîrtie priveliştile irnediaoe ale muncii, indiferent la "şooli", la teorii şi eri­ rici, zîmbind inteligent şi avînd întotdeauna la înde­ mînă un splrit elastic şi fin, un răspuns de calitate. Ironia lui blajină, fără să supere propriu-zis pe cineva, ii făcea "circumspecţi şi sfioşi pe oolegi. Monom, dar treaz şi sprin­ . ten la minte, Steriadi şe bucura între ai lui de o auto­ ritate venită şi de la o dibăcie nesimţită decit în 'rezultate -privilegiate, de a se ajusta pe dificuităţile luptei de a trăi. In diplomaţie el ar fi făcut carieră excepţională, de acord intotdeauna ou contrariile, dar rezervîndu-şi delicatul lui punct de vedere aproape invizibil. Boema lui, sufleteşte elegantă, e� bine primiră ,în clasificăoile sociale cele mai opuse, domn cu domnii, şi bun coleg cu colegii. Ochii lui ştiau să aleagă din aspectele refuzate sau poate că şi nă- 310 .. [311] zăcite de către alţii, ale Capitalei, pe cele mai caracte­ ristic ilustrative. Cbiouţele, strînse laolaltă în piaţă ou bidinelele in cozi, în aşteptarea clientului, au dat Pina­ cotecii Naţionale unul din cele mai realizate tablouri. Prin mahalalele dispreţuite de confraţi, cărora le-a trecut mai întotdeauna pe lîngă o paletă oarbă viaţa frumoasă în va­ rietatea ei chiar vulgară a inegalilor şi frămîntaţilor Bucu­ reşti, iJ. întilneai pe artist pe un scăunel dinaintea piros­ criilor unui şevalet, cu pensula tn mînă, privind adiacenta luminii ou perspectiva. Ar trebui citate numeroasele tablouri şi desene ale Lui Steriadi, ceea ce nu intră în dimensiunile unui medalion, dar o subliniere a schiţelor, pe o caligrafie măruntă, în portretele rapide, oreionate din fugă, nu e de prisos. De altfel, predispoziţia pentru instantanee fusese moştenită de la taică-su, amuzat să construiască in slobodele lui mo­ mente o figură şi o semuire. In sfîrşit, mcă un prieten sfîrşit, pe linia ta. Vremea s-a îngustat, orele finale incep să sune din turnul cu orologiui negru. Oricit te-ai avînta înainte in dragostea de oameni, prezenţi �n contimporaneitatea ta, eşti din ce în ce mai trist şi mai însingurat. Moartea e o prinţesă perversă, logodită cu bătrînii. Alteţă, care-ţi va fi logodna următoare ? [312] . , PICTORUL DARASCU N -aş dori să fi ajuns un cioclu de necroloage, dar de-abia înmormîntat medicul nostru cel fără de arginţi -Haţieganu, trecînd prin medicină la pictură, alte două de­ gete moarte dau bobîrnac peniţei şi mută de pe hîrtie condeiul pe rnarmora funerară. Parcă s-aude un suspin mai de departe ... Aflu tocmai În septembrie că pictorul Dărăscu şi-a pus mîinile pe piept încă din luna august, În curcubeiele lui de lumină. Mi-a fost, încă tînăr, laolaltă cu Carnii Ressu, prieten de a doua tinereţe. Am dus un timp, împreună, lingura la gură, aproape din acelaşi blid. Zugrăvind, unul cu pensula şi celălalt cu pana, ne-am citit unul altuia, eu tablourile " lui, fragede şi vii, el încercările mele cu negreală. Tăcut, concentrat, şi niţeluş agreabil gingav între silabe, el spu­ nea: "îmi place". Ii' răspundeam, cu ochii în grădina � pensulei lui: "tu faci mai bine decît mine", dîndu-ne mina dură de lucru, într-o stringere aspră. Cît să fie de atunci? Cîţi vor fi fost anii care trec atît de iute, adunindu-se povară? Dărăscu debuta la Sa­ lonul Oficial sau la Tinerimea, nu mai ştiu. O seamă de zecimale, zero, virgulă, zero, primise fără sfială Însăr­ cinarea să examineze tablourile şi să dea verdict. Compo­ nenţii mîrîiau subtil, indispuşi că de la coloristul Luchian 312 , [313] se mai arată un stăpîn vioi al soarelui şi umbrelor trans­ parente. Tabloul i-a fost respins. Era, furată arşiţelor midi-ului francez, o privelişte suculentă de ogradă inte­ rioară, prin care trecea călărit un măgar. "Ascultă - rîdea din toată inima Dărăscu - mi-a fost refuzat tabloul care-ţi plăcea mai mult. Ia-l tu şi tine-l la tine." N-am fost în stare să i-l refuz. Pictură reprezentativă, il am acasă şi mă uit in el ... In schimb, lui Luchian ii refuzasem o pisică încolăcită, cenuşie, cu care mă familiarizasem vizi­ tînd bolnavul. Slăbănog pe saltea, nu puteam să lipsesc pe Luchian de sutele de lei cu care avea să fie cumpărată pisica. Avea nevoie de banii necesari căutării de iluzii medicale în flacoane, prin farmacii. Cum îţi explici de ce maeştrii picturii şi ai ciopli­ rilor în piatră au, îndeobşte, ceea ce se numeşte caracter mai plin decît alţi meseriaşi ai intuiţiilor şi sugestiei ma­ terializate, mai lepădaţi de sine, mai streini de servilism, mai generoşi, mai bravi şi mai rectiIini? Poate că unde imprumutîndu-se de la pămînt, înaintea intelectului de­ ductiv, le munceşte braţul şi-i orientează căutătura pluga­ eului, de-a dreptul. Morga pedantă afară de a criticilor de artă, aşa-numiţi, şi a colecţionarilor, sarnsari de ta­ blouri (sper să nu fiu auzit), n-am întîlnit-o la nici unul din ei, nici la noi, nici la streini. Un Paciurea, un Brincuş, un Rodin, un Hodler, un Cezanne n-au cunoscut aliş­ verişul. O francheţe expresivă, de copil sănătos, cu har; o ati­ tudine de anahoret convins de o chemare misionară făceau din omul Dărăscu un prieten total. Sănătatea moralului corect şi lapidar a trebuit să su­ cornbe la netimp, copleşită de cea mai infamă boală din 313 .� J i • �;joll 1''' [314] I I I I I CÎte ne murdăresc viaţa, dată artistului ca un fulger scurt, îndată şi stins după ce s-a iscat. Pe cine să întreb şi ce să mai întreb? Să intreb me­ dicul? Să întreb spitalul? Să întreb ţărîna? Să întreb azurul? Iartă-mă că plîng ... E tot ce mai pot să fac. I 9l 9 - I \ il ,1 [315] CAMIL RESSU Mai în şagă şi mai cu solemnitate, s-a spus că aca­ demicii sînt nişte cam aşa ceva, nemuritori. E de văzut. Deocamdată, Academia pare să fie o condiţie de lon­ gevitate. Iată încă unul, ajuns la 80 de ani, pictorul Carnil Ressu. Dacă mi-a făcut el, nu prea demult, un portret în ulei, de ce nu i-aş face şi eu lui, la '�ntrecere, un medalion cu cerneală? Se zice, in pictură, că asemănarea nu-i obli­ gatorie. E de văzut şi asta. Te apropii cu pensula ori cu condeiul cit mai mult de model şi iscăleşti. Pe vremuri s-a discutat febril dacă barbişonul lui Napoleon al III-lea fu­ sese negru sau roşcovan, şi a rămas problema nedezlegată. Sînt imprietenit cu persoana şi paleta lui Ressu de peste vreo 50 de ani. Un timp am şi locuit împreună un etaj mic, împărţit in două cu uşile la tel. Ba nimerea el în odaia mea, ba eu într-a lui. Pardon! Pardon I Nu-i ni­ mic! Dar ce mîncăm la prinz? Las' că ne descurcă ne­ vastă-mea Paraschiva. Persoana lui, lesne irascibilă, era, de două ori pe an, la cele două soroace ale chiriei, revoltată. Samsarul de ta­ blouri, Iscovici, care aproviziona viitoarele muzee, Simu şi Kalinderu, se arăta cu surisul lui comercial în capul scării. Claie peste grămadă, şasiurile şi mucavalele, în­ cepute sau sfîrşite, ocupau "atelierul", odaia de dormit, 315 f, [316] II impuţită de mirosul greţos al tuburilor de vopsea. Atelie­ rele propriu-zise, confortabile, de pictură şi sculptură, sînt de-abia operă recentă. Iscovici "cumpăra" toată marfa, Începînd de la un pol în sus, dar susul era scurt şi pictorului îi ardeau palmele să le puie în acţiune. - Mă grăbesc, maestre, n-arn timp de pierdut. Mă aş­ teaptă trăsura să le duc. "Du-te la dracu" se imperechea, măcar în gînd, şi cu CÎte o mai plastică exclamaţie. - Hai, că mai dau ceva pe deasupra. . Orişicum alişverişul se făcea aproximativ posibil, dar dezgustat pictorul tot rămînea în palmă cu niţel argint, . tocmai bun de ţigările pe o săptămînă. Sucit, necăjit, bosumflat, plin de chichiţe, Ressu era un excelent camarad şi coleg, cu toate că gura le-o lua bucu­ ros, adeseori, intenţiilor înainte. Nu l-am simţit niciodată pizmuind succesele altora, solidar, în meşteşugurile lui, cu toţi "băieţii", cu bunii băieţi. Pictorii sînt băieţi la toate virstele vieţii, şi pînă in ziua de azi Carnil a rămas un băiat. In sincerltătile lui, cînd abrupte, cînd sfioase, naive şi gingaşe, Ressu e mai mult un băieţel, un copilandru de "So de ani, inimos şi gata să-şi cheltuiască insufleţirile larg, . pentru toţi. Mi se pare că asemenea fire răscolită s-ar chema tem­ -perarnent. J [317] Muzică [320] , I zecimi de nuanţe în felul de-a atinge,' dau o viaţă stranie de omenire tumultoasă sau de univers răzvrătit, ori calm, ori cugetător uneltei cu dinţi... E ca un zbor de polenuri nevăzut şi ca nişte flori ce erăsar sau ca nişte vegetaţii desfăcute deodată de profunzimi nocturne de lacuri ne­ mişcare, semănate cu stele. Intreg Beethoven a fost nă­ zuit şi scris într-adins pentru Dimitriu ... Iată omul şi iată lîngă el, instrumentul. In curînd între ei amîndoi se iscă un torent de influenţe depărtate. A dispărut şi insul, şi a dispărut şi instrumentul. Rămîne «urat şi întreg artistul, rămîne arta ca un glas de pustie, ca o făptură fără consistenţă şi nu mai e nici muzică, nici . artă, e mai mult decît toate aceste ciudate presimţiri şi iluzii ... Poate că arta n-ar avea nici un sens dacă n-ar duce la această stare de intuiţii şi de chintesenţe: la turburarea fără seamăn de grandioasă, la chinul, la truda sufletului meu, la putinţa de a pipăi parcă întunerecul prin veci­ nătatea lacătelor grele sub care se găseşte definitiv închisă peisonalitatea intrigantului mister al aparenţei ... Am avut norocul de-a asculta cum vorbesc mîinile şi geniul pianistului Dimitriu, de aproape, între patru pereţi strînşi în jurul nostru, de unde a Jipsit mulţimea unui au­ 'ditoriu concertist, murrnurul picioarelor de scaune şi-al .1-,amatorilor de artă". Nu ne aducem aminte să fi rămas vreodată atît de copleşiţi şi atît de zdruncinaţi în temeliile puterilor noastre citind, văzînd, ascultînd, ca atunci. Şi o umilinţă deplină şi fermecătoare ne-a luat în stăpînirea ei. E o datorie pentru noi să însemnăm cu timiditate aceste impresii, in lauda unui artist care a răscolit pizma tuturor concurenţilor săi parveniti fără merit, care a avut să 320 [321] • lupte cu toţi, înzestrat cu capacităţi de siguranţă şi răb­ dare pe măsura lui. Profesor al Conservatorului de muzică el a fost numit cu greu. Celebritatea nu i-a făurit-o ni­ meni. Afară de prietenia cu Caragiale, care l-a iubit ca pe puţini, el n-a cultivat nici o Legătură