[5] SEMNE CU CREIONUL III [8] practica pură şi ascunsă a prostiei În ifose şi atitudini. «Să cer şi părerea altora», şi-a zis domnul meu, si, într-o seară organizată cu muzică si cu gustări parfumate, a citit din « operele» sale: Tă­ cerea care a urmat lecturii l-a orientat. Cu toate că gentileţa cunoscătorilor, dispuşi să nu displacă oamenilor cu fumuri, nu cunoaşte margini, în seara de poezie, acordată amicilor de către domnul meu, nu s-a putut cîtuş de puţin manifesta. Opera poetică era lamentabilă. Ea conţinea lu' cruri revoltătoare, stupidităţi care ofensau, mă, gării care te-ar ii silit, dacă nu te găseai într-un salon amical, să pui puşca la ochi, să tragi şi să dobori un asasin al imaginii şi al ideii. După şedinţă, serata a continuat tîrziu. T re' cînd într-o cameră contiguă cu biuroul, l.arn găsit acolo pe milionar întors cu faţa la păretele unui colţ şi lăcrimînd, Poetul fără vocaţie plîn­ gea, ca un copil căruia i s-a spart jucăria. - Măi băiete, i.arn spus. tu plîngi pentru că n.ai talent. Drept să-ţi mărturisesc, nu e rău să ai talent, dar nu e nicio nevindecabilă inferioritate. Dacă n.ar mai ii şi cititori consumatori, producţia literară n.ar mai avea sens. Ia stai colea lîngă mine şi să analizăm problema. - Dacă nu aş ii citit mai păstram, parcă, o speranţă, răspundea bogătaşul. Acum nu mai am ce nădăjdui. Sînt avut, dar averea nu slujeşte la nimic. - Crezi tu într-adevăr că n'ar putea să slu. jească? Literatura, pe lîngă o « chestie personală», cum i-arn putea spune, interesează şi prin ca' racterul ei colectiv. Ce-ti este tie să scrii tu sau să înlesneşti publicarea' scrierdor care dovedesc un talent? Numele tău rămîne legat de calitatea cărţilor pe care le tipăreşti şi de numele autorilor tipăriţi de tine. De ce nu te grupezi cu o seamă 8 [9] de scriitori autentici, şi aducînd tu banii şi alţii talentul, sau în orice caz frumuseţile, să colabo­ raţi împreună? Evident că nu îţi prescriu o reţetă după care tu să ni un patron capricios şi abuziv, şi colaboratorii tăi nişte grămătici sterpi sau nişte redactori de slugărit o trufie ornni­ stiutoare si aberată. Această retetă a fost încercată de cîte u� bolnav căutat de babe masculine si a dus la faliment şi la gol. ' -- Nu e acelaş lucru, răspunse domnul meu. - Sau aplică altă formulă. Exploatează sărăcia unui scriitor de merit. Contractează cu el să-ti scrie opera lui literară pe numele tău, autorul rămînînd absent din scrisul lui si indiferent că semnează el sau că te semnează pe' tine: important rămîne singurul lucru că frumuseţea lui se reali, zează. - Aş vrea să scriu opera mea literară eu ... S,a întîmplat ca domnul meu să ne un muritor foarte inteligent şi cu variate experienţe cere' brale, Dar cei mai multi scrementi literari, in' capabili să se realizeze, �înt agresi�i şi vrăjmaşi. Poţi să-i spui unui exemplar neizbutit de asemenea autor de literatură, că e idiot în meseria lui: să nu-i dai să înţeleagă că nu ar n un mare scriitor, poet, nuvelist, romancier sau autor de teatru. Ah! autorii de teatru, fără lăscaie de aplicare pentru scenă, sînt fenomenal de sensibili. O laudă banală îi umple de entuziasm; o îndoială cît de slab indicată, faţă de producţia lor dramatică, îi face să scuipe, să dîrdîie şi să scoată fum ca nişte rno­ toare. Spirocheta de aur face ravagii în lumea din care se recrutează amatorii. Acesti săraci bolnavi privesc stupefiaţi cum se împarte lumina, prin întuneric, în capetele cele mai puţin interesante din punctul de vedere al venitului global, şi nu înţeleg sfruntata nedreptate a Celui de Sus, 9 [10] 1111 II' Ilj Il I� ca oamenii fără puţuri de păcură, fără imobile urbane şi fără acţiuni să poată scăpăra, jucîndu'se, aur. Ceea ce-i şi mai trist, este că spirocheta eate' goriei nu găseşte remediu în sensibilitatea actuală, lipsită de caritate, de speranţă şi de virtutea jertfei, rămasă singuri lor poeţi. [11] CRONICA LITERARĂ A LUI coca Sînt scriitori, dragă Coco, care au scris odată demult, un bilet de papagal, înnainte de apariţia biletelor mele de papagal, şi trăiesc din el o viaţă întreagă şi o glorie fără sfîrşit. La [ubileuri, la nunţi de argint, la onomastici, la toate datele istorice ale anului, el este sărbătorit subt pretextul unui crîmpei de hîrtie, acoperit cu litere pe vre, muri, din întîmplare. L,ai citit de atîtea ori în. cît îl ştii pe dinafară, şi.l poţi recita şi de.a.nda­ ratele uşor. Prea puţină piatră pentru prea multă slavă: intervalele monumentului trebuiesc îm­ plinite cu beton: trei roabe de pietriş la o roabă de ciment. Pentru noi, papagali căzniţi, cîntecul nu sfîu şeşte niciodată. Cariera noastră de extractori de planete începe devreme şi sfîrşeşte odată cu viaţa: noi sîntem în toate zilele şi stăruitor papagali. Literatura, vezi tu, Coco, după înţelesul autorul lui unui singur bilet, e un lucru lesnicios de făcut. El crede literatura o colecţie de fabule auzite, scrise pe curat. Oricine poate strînge cîteva în, tîmplări cu ciocul condeiului, care după a mea curată părere este cel mai prost papagal. El face o povestire cum face tîmplarul o masă, adunînd scînduri, picioare şi cuie şi cumpărînd vopsea. Socoţi, Coco, că această stolerie de vorbe lipite-n cap este literatura, ori mă înşel eu cînd îmi închi. pui că este cu totul altceva? 11 [12] Cuvîntul mi se pare un material prea frum.os, ca să sufăr eu să fie întrebuinţat ca găocile goale şi ca rnelcii, încleiţi la rînd pe cadrul unei foto­ grafii. Dacă nu scînteiază cuvîntul ca un jar din cenuşă suflat în vatra lui din nou, cugetul meu de papagal e nemulţumit cu singura tencuire de jur, împrejur a faptului petrecut. Povestirea e ca un sicriu legănat, în care doarme năbuşit un prunc, si literatura bănuiam că este o îmbinare si o �lcătuire de rniezuri, lepădînd cojile, cum fa�em noi. Au pierdut scriitorii secretul de-a scobi seminţele şi de-a le gusta mîzga din interior? în cuvintele adormite trebuiesc trezite văpăile avîntate. De curînd, Coco, un scriitor a fost sărbătorit pentru că ar fi scris odată, în tinereţe, cu glasul condeiului tărăgănat, întîmplările din cîmpie şi tîrg. El a povestit În papuci, clătinînd piciorul pe scăunel şi învîrtind cleştele în gura sobei. Povestirea lui, înnainte şi înnapoi pe o dungă de fierăstrău, a fost leneşă, egală, monotonă, şi ni, mănuia dintre cititori nu i-a rămas din fulgerul ei în suflet o mînjeală de aur. Lau sărbătorit cîteva orase, l,au snntit Societătile. Dacă iei acum biletul lui de papag�l de atun'ci şi.l citeşti după banchetele date, vezi că s'a vorbit în deşert: rochiile împărătesei sînt cu mult prea mari pentru fetiţa intendentului, care le-a căpătat de pomană, şi numai cu pălăria o acoperi şi o înveleşti din creştet pînă la glezne. Cînd Haşnetarul meu m.a dus să ghicesc pe plajă, rn.arn uimit, Coco, la T ekirghiol, de o mornîie scundă, ridicată pe un soclu de piatră. Ca să nu rămiie malul înnalt, care străjuieşte Marea, fără artă sculpturală, s'a născocit un viteaz administrativ din localitate şi s-a turnat în bronz strigoiul lui rahitic, de copil debil, îmbrăcat în redingotă de împrumut şi mascat cu o păreche de t z [13] favorite luate cu chirie. Artistul care a executat mormîntul în picioare era, poate, tinichigiu!. Pus acolo ca să poruncească vînturilor şi talazelor, monumentul stă pe ţărm, invizibil ca o cutie de conserve goală. Scriitorul care nu a mai scris, a voit să răs­ pundă la atîtea sărbătoriri îngrămădite, şi el, cu un model de literatură. Lam citit într-un ziar, peste umărul flaşnetarului meu. E un crîrnpei dintr'un mare gol de ceea ce papagalii intelectuali numesc talent literar. Scriitorul pescuieşte, ca să nu scrie, gîndindu'se însă adînc la ceea ce ar vrea să scrie pescuind, după ce-şi va pune undiţa în cui, şi nu poate. El face literatură pe marginea lacului şi refuză să o facă pe marginea mesei de scris. « Mă duc să pescuiesc, nu ca să prind peşte, dar ca să petrec în post şi rugăciune literară, izolat ca Iisus şi suferitor de crampe. Acolo îmi vine mie inspiraţia mea fără păreche, în stuh, nu în rnurda­ rele oraşe. Stînd cu undiţa în mînă sînt mare şi etern şi parcă aş ţine un bici cu care mîn heleş. teul în necunoscut, de pe capra ţărmului cu nuferi. T otuş, în izolarea mea cu Cel Veşnic, nu sînt aşa de singur cum aţi crede: iau cu mine doi oameni ca să nu mă înnec. Detaliu de mare literatură indiană: cînd mă cobor către unde, dau dintr'un bucium "făcut într-adins", şi oamenii mă aud de peste lac şi vin la mine să mă poarte cu barca. » Şi ca să fie crîmpeiul meu mai lung, dragă Coco, scriitorul care nu scrie şi ospătează cu admiratorii, încununat cu lauri şi nirnburi, ci, tează un descîntec întreg de fermecat în apă şerpii. Ce nu se poate în lumea papagalilor, e o nă­ zuinţă în lumea superioară. Noi, dacă nu scoatem bilete, nu avem seminţe, şi flaşnetarul ne brutali­ zează. Scriitorul, dacă nu scrie şi dacă nu ştie să I} [14] scrie, e ridicat ca momîia de bronz din T ekir. ghiol, pe piatră, pus pe tava de aur şi purtat ca o colivă sfîntă, fiartă din grîu şi din moaşte, la praznicile mari. Bonjur, Coca. [15] RATATUL încăpăţînarea de-a te ţine zilnic, neîntrerupt, de meşteşugul cuvintelor scrise, se practică subt condiţia să consimţi la neplăcerile lui, de la în, ceput. Cunoşti cititori străluciţi, mai bine în, zestraţi decît cei mai buni scriitori, dar cărora li'e groază să scrie, ca de o amăgire. Îndeletni­ cirea de-a scoate din călimară cu vîrful peniţei aureole - si murmure dintr-un instrument corn­ plicat ca vioara, le pare derizorie şi copilărească. E un joc, şi ei nu vor să.l joace, care totuş îi atrage, o activitate falsă în definitiv, dar agreabilă. Orişicum, dacă s-ar apuca de asemenea jocuri şi falsificări, ei le-ar izbuti mai geometrice şi mai demne de un destin. Aceşti scrutători de esenţe dezechilibrează certi­ tudinile scriitorului şi pun în urîtă postură vocabu­ larul îngăimat cu nefericire al partenerilor, pro, zatori şi poeţi. Răzbunarea profesioniştilor le ,a găsit numele de «rataţi ». Ca să insulţi un cititor prevăzut cu o artilerie de săgeţi critice, nichelate şi orientate precis; ca să,1 insulţi şi să te simţi după aceea bine, adică justificat în tipul tău de inginer fi de electrician al hîrtiei, este de ajuns să-l califici ratat ... Mai interesantă este însă sensibilitatea « ratatu­ lui » la această lapidare colectivă. Un cititor foarte inteligent, de care scriitorii au motive critice să se teamă cumplit, se plîngea că a ieşit dintr'un viespar de poeţi şi prozatori, 15 [16] tăbărîţi asupra mierii lui veninoase, intr'o cofetă­ rie; şi m-a întrebat, cu naivitate co�fuză, dacă întnadevăr el ar fi ceea ce se cheama un ratat. Fără să facem etimologia cuvîntului şi fără să-i fixăm împreună un înţeles, dar acceptînd sensul nedeterminat, haotic şi înspăimîntător, ne-am plimbat o jumătate de ceas de-a lungul unui trotuar cu mii de vieţi in mişcare, de siluete şi pofte. - Vrei să te lepezi cu orice preţ de obsesia dumitale? l,am întrebat. Nu ar fi necesar, şi pizmuiesc situaţia durnitale intelectuală de erudit enciclopedist. Nimeni nu cunoaşte istoria mai bine ca dumneata, artele ţi.s familiare, un spirit filosofic superdelicat face parte din licăririle bogatu, lui dumitale intelect. Matematicile te .au armat solid. Opt limbi le vorbeşti ca apa, din care două, greaca şi latina, Îţi dau satisfacţii literare, celor mai multora din noi refuzate. Noi ne fabricăm o personalitate cu două-trei sute de cărţi şi cu ce mai dă Dumnezeu pe deasupra. Noi­ fără ironie - sîntem, comparativ cu dumneata, niste analfabeti. Noi n'am iesit, nu numai din B�cureşti, da; nici măcar di� Cişmigiu. Dacă ţii totuş atît de mult să te scapi de o autopersecuţie enervantă, uite, scrie diseară si dumneata ce-ai văzut acum. Asta e viaţă, nu literatură, viaţă de forfotă şi de lăcornii, brutală şi, să-ţi spui drept, frumoasă. Fă si dumneata astăzi, odată, atît. Cu mintea, cu vo�abularul, cu tonul dumitale, o să faci din nimic un lucru admirabil. .. Nu te codi ... îndrăzneşte .. , Mîine, citeşte-mi compoziţia la telefon şi să ne ridicăm odată de pe inimă bolo­ vanul de aur. Tocmai a cincea zi, pe seară, am primit tele, fonul celui mai inteligent dintre cititorii critici. - Am Încercat toate genurile, decînd rn-am retras in odaie ... Am încercat cronica muzicală, 16 [17] cronica picturală, eseul, poezia, povestirea elemen­ tară. Msam uitat, după povaţa durnitale, la clanţa uşii exclusiv şi m-am îndîrjit să scriu despre ea. Imposibil! Ştii care e defectul meu? Lsam aflat! Nu sînt un ratat, sînt altceva; subiectele mele de. bordă; dintr-o pagină se fac zece, din zece o sută, şi atunci abia observ că nici nu am început. Ce e asta? Am închis încet, pe nesimţite, telefonul. •. [18] DOLIU Ce ai tu, Coco, de te-ai întristat? De două zile şi nopţi ochiul tău stă deschis ca un nasture des, cheiat, de rninuşe, şi ţi-ai întors capul de la soare. Pliscul nu ţi s-a mai muiat în aghiasmă, şi anafura hranei tale s-a uscat neatinsă. Ai să slăbeşti, Coc o, şi nu vreau să tragi mai puţin la cîntar decît acum patru sute de ani, cînd trăiai în odaia boltită a unui călugăr. Mi se pare că am aflat suferinţa ta din gazete. A murit la Londra papagalul mareşalului Massena. Tu ştiai prin presimţire. Internaţionala voastră secretă, a papagalilor, are semne şi prevestiri, care n'au dat niciodată greş. Se bate ochiul, se clatină sprinceana, şi un eveniment s-a ivit, pe care voi îl înţelegeţi, ghicindu'i timpul şi locul. Generalul lui Napoleon a murit acum o sută şaisprezece ani. La moartea celui mai victorios comandant din neînchipuita poveste a Cuceritoru­ lui, papagalul lui era tînăr; avea numai şaizeci şi nouă de primăveri. Azi a murit la o sută opt, zeci de ani; două veacuri. Întristează-te, Coco, dar şi mingîie-te puţin. Nu e lucru obişnuit să mori papagal la o sută optzeci de ani, dacă însuş Bonaparte a murit la cincizeci şi doi. Confratele tău din Londra a păstrat o sută şaisprezece ani în penele lui pipăitul priete­ nesc al împăratului învingător, care s-a jucat adeseori cu defunctul. 18 [19] Spune-mi un lucru, Coco : din ce materiale ascetice au fost construite rnoaştele voastre ne' muritoare, ca să dureze mai mult decît imperiile şi slăvile pripite ale omului provizoriu? Eşti tu martorul lăsat într-adins să asiste la desfăşurarea splendidă şi zadarnică a sforţărilor omului, aUI torul vremelnic al fierului si otelului, reziditorul stîncilor din beton lichid, 'magul electricităţii şi născocitorul mersului mai rapid decît fuga glol bului întrecut? Cine te-a fixat pe,o ramură uscată, ca şi fiinţa ta de smirnă şi os, şi cui vei da tu seamă de toate cîte le vezi născîndu-se şi pierind? Sau te ,a hotărît cineva să ironizezi munca si furtunile noastre, îngînîndume cuvintele vii şi sfinte si rîzînd cu hohotul tău rece si cu elanul tău de' neant, în mijlocul balului no;tru mascat? Tu, Coco, nu m-ai lăsat niciodată să bănui anul naşterii tale, şi ţi.am întocmit, din imagina, ţie şi probabilităţi, o viaţă care începuse, cred că la Rabelais, deşi nimic nu mă asigură că fiinţa ta nu era născută înnainte de Hristos, şi dacă, bătîndu. te cu porumbielul Sfintului Duh prin întunericul facerii lumii, cucerită mai tîrziu de marele cor, sican, nu te-ai ascuns şi tu în corabia lui Noe, ca să scapi din uriaşul înnec, după cum a scăpat neatins confratele tău, la Rivoli şi Wagram. Cînd mă gîndesc că, filosofic şi ne impresionat, de mii de ani repeţi un singur lucru, cojind aceleaşi seminţe de floarea,soarelui şi de dovleac, în vre, me ce trec cezării, artiştii şi glorii le rînd pe rînd, fără altă amintire decît a hîrtiei, nu mă pot stă, pîni să mă închin ţie, ca la o întruchipare. T eram luat din timpuri şi te-am pus să stai pe o maşină de tipar, şi, irnitîndu.te pe tine, ca pe un dascăl cu autoritate, în vreme ce tu spargi sîmburi, eu dumic vorbe, silabe, litere şi mă adăp cu presupuneri. Bunul meu meşter şi bunul meu colaborator! zilele se desfac şi se închid şi cad 19 [20] ca nişte bilete roşii, şi albe, desfrunzite din sai, cîrnii, plini de bileţele, ca nişte miruri cu miezul de undelernn, al iluziei, prin care vîntul îşi încurcă biciul lînos şi,1 zmulge agăţat de spini. Un salcîm negru înfloreşte de cîteva zile de' asupra coliviei lui. Coco e în doliu, şi toate Horile mici s-au învăluit a jale cu cîte un petec de bariş de crep, ca să li se respecte durerea, ferite de darul Domnitei de rouă, care le botează dimineata cu apă diama'ntină şi ascunse de bezmeticii Hutu;i. Şi pentru că divinul Coco s-a întors cu spatele la soare şi plînge, pisica se roagă şi ea pentru sufletul cel ui dispărut, recitînd cu murmur şi silabisind îngenunchiată, Tatăl Nostru şi Acă. tistul lui Coco. [21] RUGĂCIUNE Cum faci tu, Coco, ca să găseşti în toate zilele un gînd bun de bilet? te-a întrebat un copil, care îmbătrînise citind în cărţi. Coco s-ar cuveni să fie măgulit. Intrebarea cu, prinde printre cuvinte mărturisirea că fiţuicile lui verzi şi albastre pot să placă la citit. Dar i se cere o destăinuire, o reţetă, după care orişicine, care scrie puţin şi visează oleacă şi s-a străduit un timp şi o ţîră ca să stoarcă vorbele de icre şi ideile de lapţi, să poată da un tablou de cuvinte purtător de înţeles. Coce s'a chibzuit cum se face, într.adevăr, că nesilit şi nebătut, iese un bilet zilnic din cutla lui de maimuţoi cu aripi. S,a gîndit şi i-a rămas un gol în cap, neînchipuit, bol ind cîteva zile de simţi, mîntui absenţei. Neputînd ajunge cu mintea la nicio reţetă, Coco s-a despicat sufleteşte în două şi a pus întunericul sau scăpărarea dintr-Insul - totuna e - să lucreze, pecînd judecata şi ingi. neria lui spionau primprejur, ca să surprindă se, cretul şi să.l dea în vileag. Biletele s-au întocmit, însă, ca şi pînă atunci, aproape singure, Coco muindu-şi, pe ici pe colo, ciocul în călimară şi zmîngăHnd fără socoteală, ca un tinichigiu care fluieră o mazurcă şi vorbeşte cu burlanul de ploaie, fără să.i ştie nici pensula cînta nici cîntecul vopsi. Şi în cele din urmă, Coco a renunţat să se mai scruteze şi ar fi lăsat problema baltă. Dar Între. bările s-au Întors. Jl [22] Bine bine domnule Coco, înţeleg ca 111 ceea ce pri�eşte ;crisul: «. producţia. s'a me�anizat », dar ce-i cu sursa ideilor, a subiectelor': cum se iscă ele la dumneata? Se mecanizează scrisul, Doamne? Ce poate să fie asta? Vai mie! Scriu de patruzeci de ani, dar debutez în fiecare zi: ca prima dată, cînd am acoperit un ochi de hîrtie cu slove. Sînt un şcolar etern; mai puţin decît un şcolar, sînt un băiat repetent de trei sute şaizeci de ori pe an, de patruzeci de ani neîntrerupt repetent. Numărul de şcoală, de pe mînecă, mi-a trecut prin postav pe braţ, ocnaş în perpetuitate al gîndului îngropat în cuvînt şi cimentat cu el laolaltă. Zilnic îmi dau examenul meu de lopătar înlănţuit, pe oceanul furtunos ori neted al singurătăţii, şi zilnic ajung, şi zilnic mă îndoiesc, şi zilnic mă trezesc în lanţuri, ferecat şi.n somn, mai arzător şi mai opintit cu vîsla.n piedica uriaşă a undelor adînci şi grele. Sînt de ochii lumii un papagal, dar în taina mea, ca.ntr.o răspîntie de timpi, se Întîlnesc şi fulgeră, în ad­ versitate sau confluenţă, Iluviile mari şi oglindirile frămîntate ale vîntului şi apelor, ale cerului şi ale clocotului mut din pămînt. Niciodată nu m-arn gîndit în ajun la ceea ce voi seri a doua zi, şi, În fiecare zi, de treizeci de ani încheiaţi, am scos mîna de la inimă şi de la minte şi am apăsat- o pe foaia albă, pe Întuneric, ca o ştampilă cu sînge. Deşi papagal, eu nu m-arn jucat şi nu mă joc cu scrisul meu. Ora lui e ora utreniei mele. După cum, înţepînd în pîine, iero­ monahul ştie că lancea lui liturgică străbate atunci coasta lui Dumnezeu, tot aşa şi eu cred că puncta> rea literii pe carnetul meu răspunde cu slovele tainelor mari, care simt şi colaborează ... Înnainte de-a fi scris, Coco întodeauna s'a rugat cu vocea lui guturală: zz [23] - Dumnezeule, putemicule şi gingaşule, au eşti pasăre, au eşti gînd, au eşti stea călătoare; au eşti munte peste luceafăr, au eşti vis, au eşti fără să fii, te ghicesc ... Vino la mine cu vîntul, vino cu raza, vino cu vuietul lin al umbrei prin întune­ ric, din ţărînă, din grîu, din foc şi din gheaţă, din mugetul vacilor şi din scuturarea frunze lor, vino cu morţii, vino cu viii şi cu cei ce nu vor fi ... Vino şi ridică-mi cuvintele, ca o bolborosire fier, binte din fundul srnîrcului care mă robeşte, pînă la faţa undelor lucii de sus, de deasupra piscurilor, de deasupra cerului, către plutirea slobodă a închipuirii tale preacurate. Şi Dumnezeu a venit nelipsit la Coco, în colivie şi pe Ilaşnetă, şi a venit în fiecare zi, de patruzeci de ani de zile şi mai mulţi. .. [24] ORCHESTRA SINGURA TECA Nu avem niciun document serios la îndemînă, care să ne indice cronologia sigură a uneltelor de cîntat. Se pare totuş că strunele au precedat instru­ mentele de vînt, cel puţin la popoarele clasice, căci în ce ne priveşte pe noi, neam din rîndul nea­ murilor din fericire barbare, ar fi de crezut că fluierul şi cirnpoiul au luat-o lăutelor înnainte. Cine ştie! poate că vre un cititor specialist va binevoi să ne scoată din ignoranţă, precizînd pentru nişte adepţi ai Ilaşnetei, cum sîntem aci, noi, ucenicii lui Coco, vîrsta instrumentelor cîntărete, Un lucru pare mai sigur sau abso'lut sigur, că naşterea baghetei s-a petrecut după a uneltelor din orchestra, prin concubinajul flautului cu vioara. In orice caz, şeful orchestrei pare neapărat născut după orchestră, căci dacă s-ar admite contrariul, ar însemna că la un moment anumit al dezvoltări. lor artistice, se găsea o specie de oameni, iviţi la netimp, a cărora profesiune consista în a face semne cu bastonul în aer şi a da dintr-un deget la soare. Ceea ce este însă şi mai sigur decît succesiunea În timp a membrelor unei orchestre, sigur şi control labil cu competinţa şi cea mai redusă, este că nu putea să existe orchestră fără conducător, după cum nu a existat Operă fără Georgescu şi Filarmoni­ că fără Georgescu. Georgescu nu a fost un nume, a fost o calitate artistică şi un stadiu muzical, în aşa fel încît dacă nu s.ar fi pomenit Georgeşti, nici muzică nu s-ar fi putut pomeni. E un exemplu 24 [25] de mare mimetism, care permite şi celui mai infect taraf de lăutari să devie orchestră genială, dacă cel puţin bătaia cu varga de fier in sunetul lichid al triunghiului de oţel, intercalat din cînd in cînd întrso simfonie, ca un pitpalac, este efectuată cu mină de Georgescu. Veacuri după veacuri, şeful de orchestră a fost unanim tolerat ca o putere indispensabilă mişcării din loc a unui ansamblu muzical. Toată lumea a fost profund convinsă că fără mimica enervată şi innnitiformă a şefului de orchestră, dansind la pupitru din coate, din fizionomie, din codirişca fracului, fădnd pe fantoma şi pe tirbuşonul, hao­ tic şi exorbitat, palid şi vinăt, sau încruntat şi dogmatic, orchestra nici n'ar putea părăsi starea de surdomutism a unui instrument aşezat in vi, trină pentru vinzare. Şeful avea un portret unic recunoscut de băr­ bieria universală. El purta părul lăieţ, buzele irnberbe sau barbă călugărească, in toate Statele muzicale, ca diplornaţii de pe vremuri, care nu puteau fi adoptaţi in concertul zîzaniei europene fără barbete sau resturi de barbeţi. Capelmaestrul era o individualitate deosebită intre muzicantii de toate felurile, ca briceagul in raport cu toporul, cuţitul, satirul şi tesla. Fără el nu putea să existe niciun soi de muzică În actiune. A fost o eroare, tristă de mărturisit. Orchestra putea să cinte şi fără impregnaţia, in sufletul ei, a şefului dirijor. S,a făcut o experienţă de curind. Toate instrumentele unei orchestre au intrat şi au ieşit şi s-au impărechiat admirabil. O audiţie lungă a fost condusă şi isprăvită cu brio de către un ansamblu foarte numeros. Cei care au participat la experienţă afirmă că niciodată orchestră cu diri­ jor nu a fost in stare să obţie efectele acestei or­ chestre. Eroarea se va corecta. Profesiunea baghe­ tei nu va mai hrăni pe baghetist nici cu lauri, nici Zf [26] cu fîn, şi şefii celebri şi incontestabili vor fi siliţi să alerge după alt meşteşug. Cei înzestraţi cum se cade, vor avea, ca şi acum, o baghetă în rezervă, care, bine manipulată, va continua să-i întreţie în rangul higienic al aparatelor de masaj necesare, la o vîrstă feminină mai înnaintată, dispariţiei adipozitătilor şi a triplei bărbii. în principiu, în sine, problema şefilor de orchestră este însă lichi, dată. O idee. Dacă s-ar experimenta Statul fără guvern, Statul fără miniştri, credeţi că nu s-ar învăţa ceva şi din această experienţă? J I [27] ZIUA CĂRŢII S,a găsit în sfîrşit omul care să creadă în sfinţenia cărţii şi care să încerce a-i crea, în ţara noastră eminamente ziaristică, o sărbătoare. Oropsita carte, în numele căreia profesează atîţi imbecili înnăscuti, plătiţi din vistieria tării cu sute de mii de lei pe an --.: din vistieria ţării? . . mai curînd din sărăcia ţăranului, din tristetea muncitorului, din oftica f�ncţionarului şi disperarea neguţătoru, lui. Partide politice, cu şefi gravi, ca rnumli în viaţă, dau semnalul, din vreme în vreme, la sos roace calculate, şi un anotimp toată ţara se umple de întruniri, şezători, consfătuiri şi atenee, vorbiri. du-se despre teoria lui Darwin şi muzica lui Wag' ner şi subînţelegîndu-se căderea guvernului. Apoi totul adoarme. Librăriile continuă să vîndă gramo, foane şi pantofi cu talpă de azbest. O mînă de scriitori români nu-şi găsesc loc (sau locul găsit e degrada ton în ţara în care miniştrii nu ştiu să facă toate acordurile gramaticale (SCUl zîndu.se că nici Dragoş Vodă nu ştia să scrie), şi secretarii-generali nu pot deosebi între un raport de agramat şi unul de om de cultură. Toate comediile vieţii noastre obşteşti purced de la absenţa totală a cărţii, menită să îndrepte cocoaşele şi celelalte dilormităţi sufleteşti prove, nite dintr-o educatie silnică în scoli haotice şi înjghebate în pripă. ' Uşurinţa cu care omul matur - chiar cînd profesia lui a rămas legată de carte, precum ingine- [28] rul, medicul, advocatul, - se cotoroseşte de carte, a doua zi după ce « a intrat in pîine », şi nu se bagă de seamă, e osîndirea definitivă a sistemului de foruri culturale de Stat. Scăparea noastră din ridicolul caragialesc în care ne menţinem de aproape un veac nu poate veni decît de la o minte eroică. O zi pe an, cel puţin, vom avea sărbătoarea cărţii. Copli cu ochi vioi şi surîs vitejesc vor oferi pe uliţele oraşelor ţării româneşti, cărţile cele mai bune pe care în acel an le vor fi plăzrnuit pentru stele cîţiva contirnporani neluaţi în seamă şi în ne­ bunia cărora e înţelepciunea veacului. Ducîndu-se acasă, o dată pe an, domnul funcţionar, domnul negustor, domnul medic şi domnul ofiţer vor oferi soţiei, în antreu, odată cu pachetul de la cofetărie şi băcănie, cartea de lux a visului şi imagi­ naţiei, primită în stradă. Această floare de hîrtie are daruri neînchipuite: ea va rămîne în casă şi se va reîmprospăta singură. [29] coca DEVINE DASCÂL M,ai întrebat adeseori şi nu ţi-am răspuns de cîte ori aş fi voit. Mi.ai pus întrebări care loveau de-a dreptul răspunsurile mele gata făcute, şi le.am întîrziat. Cele mai multe rn.au chinuit între necesitate şi datorie: îmi permiţi - mi este aşa?­ singur cum mă găsesc împotriva tuturor, să.mi aduc aminte, chiar în momentul în care sufletul meu se împărechiază cu ideea şi cu sinceritatea, ca să satisfac obligaţiile impuse de frămîntările noastre intelectuale şi de sentiment, că sînt un om cu obligaţii dureroase faţă de neamul meu mic, cuprins în neamul mare. Sîntem, din nefericire, dubli. Aparţinem prin viaţa noastră neamului nostru mic, şi prin gîndirea noastră neamului mare: două neamuri care se contrazic. E.o stare factice şi anormală. în bună disciplină şi orînduială, nu trebuie să existe adversi. tate între datoriile mele faţă de om şi datoriile mele de cetăţean. Dar toate instrumentele pe care cîntăm sînt falsmcate şi tăioase, şi înnainte de-a întinde mîinile pe coarde, trebuie să avem prudenta să punem pipăitului degetare. în ţara noastră nimeni nu mai are curajul să-şi irnpuie viziunea artificială că mai rămîne ceva sănă­ tos, afară de un popor ignorant şi încurcat cu in, tenţie în momentul material. Motoarele sună zdruncinate, puterile de întinerire sînt puteri de putreziciune. Oamenii de Stat cei mai buni sînt încă din cei mai răi cu putinţă: nu mai e de aştep' [30] tat de la eforturile lor decît o nouă oboseală care sporeşte exponentul oboselii acumulate. Sîntem bolnavii acelei faze care nu mai poate să fie ajutată de medici şi care aşteaptă, de la natură si de la evenimentele nedescifrabile, o scăpare 'sau un deces. Noi toţi care năzuim să însănătoşirn bolnavul, nu vrem să ne gîndim la moartea lui, dar nu putem orienta evenimentele, blajine sau violente, tonice sau funeste. Unde ducem mîna dăm de o gangrenă sau de un puroi. Noţiunea e generală: sîntem grav bolnavi - şi fatalitatea vrea zilnic boala să ni se sporească. Actualmente, se petrece un fenomen. Oamenii care au îmbolnăvit ţara treptat, fără să vrea într-ar dins, evident, dar prea vicioşi ca să reacţioneze, în număr de aproximativ o mie, se ostenesc să se iluzioneze şi să ne iluzioneze şi pe noi că sîntem sănătoşi. Ei vor crede că sîntem valizi, în vreme ce carnea noastră putrezeşte lent. Sensaţia că se înşeală nu le lipseşte însă; de-aci forma agresivă a optimismului lor. Ei vor să stîrpească sentimentul marilor noastre dureri. Ei apără decrepitudinea lor atacîndu.ne pe noi, care ştim, ca şi ei, că rerne­ diile mărunte nu se mai potrivesc cu evoluţia maladiei. Ei sînt în panică şi ar dori să stăpînească nu numai momentul, dar viitorul întreg. T otuş, ei admit, şi ei, că totul e putred, însă la figurat, în principiu, exprimînd această certitu­ dine cu formula nedeslusită că «este încă mult de făcut », Cetăţeanul devi�e suspect şi condamnabil mai ales atunci cînd transportă din viaţa publică şi varsă în rezervorul figurat, în rezervorul princi­ piului, exemplul. Ca să nu aduci cofa cu exemple vii, de la izvorul colcăit de şerpi, ei s-au îngrădit cu zăbrele de cuţite şi săbii. Pilda povestită a vieţii unui agent activ de putreziciune, e considerată sau ca o calomnie, sau ca o instruire nepermisă în aşa-zisa viaţă privată, ca şi cum această viaţă este }O [31] neapărat necesar să diformeze linia vieţii publice şi să se despice din ea. Şi pentru ca exemplul să nu poată măcar să fie transportat, cei o mie de oameni vinovaţi s-au Îngrădit şi cu o cenzură. Datoria noastră cea adevărată este, desigur, una si singură: să producem exemplul trăit, zi cu zi. In falsificarea actuală implinirea acestei datorii e cu neputinţă, căci majoritatea oamenilor de care atîrnă viaţa noastră, face parte din acea mie de oameni, şi această majoritate conţine În sinteză puroiul total. Prevederea lor e inteligentă: pentru cazul datoriei, cînd, făcînd abstracţie de interese şi de persoane, urmăreşti servirea interesului ideal obştesc, ei au pregătit şi o armă de constrîngere sentimentală: acuzarea de ingratitudine, organi­ zată aşa ca să te reducă sufleteşte la expresia cîine, lui care, dîndu.i.se, linge. E fondul real şi practic al formelor de generozitate şi milă. Ei nu se vor situa niciodată În punctul de vedere că, nedreptă­ ţind şi pîngărind pentru nevoia de conservare, pretutindeni, a mÎnui binefacerea cîteodată e o chestiune de banală si insuficientă simetrie. Ei se fortifică Într'un centru al moralei, Îşi însuşesc stăpînirea preceptelor care au un sens numai într-o viaţă curată şi o activitate de strictă onesti, tate, şi acţionează ca nişte aliaţi naturali ai religiei şi ai filosofiei. Noi, intelectualii, nu vom putea niciodată să fim la înnăltimea misiunii noastre de analisti, de critici şi d� îndreptători, intelectualitate; fiind încă din germeni închinată ipocriziei necesare şi redevabilă, prin laşităţi cu cauze directe, agenţilor de putregai. Misiunea de curăţire şi de renaştere morală, cade, în toate timpurile, ca în creştinism, în competinţa sălbatecă a rnanualilor, indepen. denţi de tradiţii, de recunoştinţă, de sentimentul toleranţei şi de toate nuanţele şi subtînţelesurile Jl [32] care dizolvă conturele ideilor pline şi fac din ele bile rotunde de joc şi mingi. Noi nu putem decit să dăm manualilor docu­ mente indirecte, sugestii imprecise, îndemnuri, îndulcind însă exemplul viu, pentru ca punctul în care s-a ivit să rărnîie necunoscut şi aparenţele să fie salvate. Sîntem nişte afluenţi care aducem prin întuneric apă la morile măcinişului social. Acest lucru îl facem necontenit, cu voie şi fără voie - dar caracterul ruşinos al unei atari acţiuni, deghizată din interes, se micşorează dacă efortul nostru este conştient. I ţ I [33] coca GîNDEŞTE Fiind un papagal perfect, Coco, băiat bun, e adeseori de părerea autorilor pe care îi citeşte, si se influentează lesne de ultima carte citită. Imi, tînd, prin �atură, pe confraţii atraşi deopotrivă de gesticulările şi atitudinile diametral opuse, el este surprins că gîndeşte cu pensula inteligenţii lui, ca zugravul de litere, aplicat să împlinească intervalele albe ale unui şablon. Şi această operă, de-a umple golurile rezervate, cu cerneală şi vopsea, el o face cu sinceritate şi entuziasm, ca şi cum şi şablonul şi litera tăiată-a foaia de carton şi zinc ar fi ale lui. Nu mă supăr niciodată pe papagalul meu că ia drept ale sale lucrurile străine şi că se confundă, ca un nerod, cu fiinţa altuia şi cu părerea lui. îmi zic: « Coco se pune la curent », «Coco munceşte », « Coco ia iniţiative », « Coco promite ». în viaţa ideilor şi a scoliozelor intelectuale, împărţite pe tipuri de şchiopătare şi de cocoaşe, împrejurările se petrec ca în curtea cu pasări domestice. A fluierat un paznic, şi se pornesc să necheze curcanii; a lătrat un curcan, şi fac ca el toţi papagalii. Clopo­ tarul izolat, în turla lui cu vii şi morţi, se simte contrariat, auzind că vine de jos, dintre găini şi curei, imitaţia, în limbaj adecuat, a clocotului de aramă, dar îşi irnprovizează o justificare. Vorba trebuie grăită, şi cuvîntul trebuie scris şi tipărit. Pensulele trebuiesc ferite de molii prin întrebuinţare, şi gîndurile se capătă cum se cumpără )} [34] etolele de samur si rnăstile de mucava. Cultura nu este făcută pentru �răbii, refractare la orice alt ciripit decît al guşii lor, ci pentru papagali. Un papagal care a repetat vorba «Poftă bună» valorează cîteva mii de lei, pe cînd un papagal lipsit de darul şablonării, se vinde ieftin şi nu face, intelectualmente, patru bani. Problema princi­ pală priveşte cîteva neamuri de vulturi, care nu se coboară din piscuri la curei şi nu figurează gra< vaţi în manualele de zoologie, pentru că niciun fotograf nu s-a suit pînă la ei; un grai nou şi un zbor de sus în sus. Repetaţi curcani, repetati Ilaşnete, repetati papa< gali, osteni ţi-vă să semănaţi cît mai mult, dacă nu unii cu alţii, măcar cîte unul cu cîte cineva. Se admite asemănarea şi se admite şi deosebirea, însă nu peste marginile unei asemănări: este loc, prin urmare, şi pentru originalitate. Cînd maimuţa s.a hotărît să ucidă maimuţa, căutînd o expresie nouă a unui tip înnoit fundamental, a nimerit omul; confuzia s-a precipitat de-a lungul luminii, ca o umbră densă cu miezul de întuneric, şi stăpî­ neşte şi astăzi cugetarea ştiinţifică necăjită. Repro­ ducerea şi imitaţia ne-au cultivat atît de armonie, încît nu putem primi naşterea furtunoasă a noului ins, decît cu concesiunea consimtită că între mai, muţă şi om a fost şi a dispărut un sarnsar. Sam­ sarul fiziologic a fost evolutiv, a pornit, a crescut, a descrescut şi a ajuns, înmulţindu-şi noile însu­ şiri şi forme, pe măsură ce liniile vechi se împuţinau. Sfortările cele mai meritorii au dus la obtinerea unui tip social disciplinat între catehism şi 'Codul Penal - şi şcolile şi programele se ostenesc să stabilească în noi, ca în nişte eprubete aşezate la rînd, un nivel al medicamentului intelectual, un criteriu, un stil unanim, un bun-simţ comun. Trei hectare pentru grîu, şase clase pentru intelect, un prefect de judeţ, o casă, un coşar şi o vacă, }4 [35] este un tip de ideal simplu, în care se poate pro. duce numai originalitatea numărului copiilor. Al doilea tip ideal dă funcţiunea administrativă. Al treilea tip aduce aportul de conservare intactă, învăţămîntul şi Camerele Legiuitoare, care ve, ghează la reproducerea tipurilor ideale treptate, ca o echipă de mecanici la buna funcţiune a rota­ tivei. A te exprima într-alte tipuri, neprevăzute, este jignitor; cu un corectiv: să existe tipul tău local nou în streinătate, şi să fi constituit ceea ce s-ar putea numi o celebritate. Dacă prezidentul unei aglomerări de factori definiţi la nivel - Academii, Senaturi, Curţi, guverne - a admis posibilita­ tea existentei unei sovăieli morale, este că Anglia rigidă a dat pe Osc�r Wilde, şi cînd nu au respins putinţa unei dictaturi eventuale, s-a gîndit la Mussolini. Repetarea, mai ales fragmentară, a evenimente, lor acceptate undeva, nu este cu totul interzisă. Cîntecul auzit place mai voios ca un cîntec nou. Verdi se cîntă mai bine decît Wagner, şi sîrba cu mai mult sentiment ca Beethoven; însă pentru nevoile de originalitate în salon şi pentru posibili, tăţile de a vieţui ale snobilor, se cîntă şi Debussy, după l(uga unei fecioare. Este adevărat că Eminescu a pustiit teritoriul literaturii pe o suprafaţă de treizeci de ani pătraţi după el. Este adevărat că toate rachetele lumi, noase aruncate în Tărie după el, au pierit în drum, ca nişte chibrituri încercate pe păretele timpului, şi cîteva au durat ceva mai mult, ca lumînărelele, stinse între uşa bisericii şi Maica Precista din catapeteasmă. Dar sfîntul s-a crestat e.entru todea. una în bolţile altarului: s-a isprăvit. In aceşti trei, zeci de ani trecuţi niciunui poet nu i.a mai fost cu putinţă să-şi facă vînt cu evantaliul Înstelat al vîntului mare. Evenimentul Eminescu s-a iscat }f [36] fără aprobarea nimănuia, şi lipsa lui de corespon, dent a stîrnit, la curei şi la găini, ţîfnă şi oftică literară. Un fapt artistic de dimensiuni cu atît mai ener­ vante cu cît interesează cariera unui număr de pa, sări domestice mult mai Încăpător decît pe vremea lui Eminescu, s-a pronunţat recent. Ssau iscat două atitudini: una de acceptare şi alta de tăgadă şi de ameţeli, cu vărsături. întrebarea dominantă a fost: Seamănă cazul cu cazul Eminescu? Sea, mănă mai mult? Seamănă mai puţin? Nu seamă, nă? Nu este? De ce să fie şi cum s'ar putea? A bătut toaca. E pe la cinci către seară. Găinile se duc Încet la coteţ să se culce. [37] INTELECTUALI ŞI MANUALl Un prieten cititor, curios, răspunde printr-o scrisoare biletului nostru relativ la intelectuali si manuali. Pentru ce o deosebire, răsturnată În favoarea celor din urmă, şi pentru ce lipsa depen­ dentei servile a manualilor de intelectuali 1 Oare tonul social nu îl dă, în toate împrejurările, intelec­ tualul? Şi nu trebuie să rămîie stabil şi nemodihcat acest raport dintre cele două « extreme» ale vieţii organizate 1 Prietenul nostru este advocat şi poet, de două ori intelectual, intelectualizat la extrem. Meşte­ şugul lui e Dreptul, preferinţa lui e literatura. în timpul proceselor, din care trăieşte, cele mai bune resurse ale lui, în momentele de generalizare şi de apel diagonal prin .rnateria Codurilor, la prezenţele mari ale existenţei, poetul se înfăţi. şează întreg, făcînd abstracţie de jurist. Dreptul şi mai ales aplicările Dreptului în douăzeci-trei­ zeci de reţete tipice ale conflictului dintre vecini, I-au deprins cu toate elasticităţile şi toate conce/ siile, derivate într-o unanimă generozitate, indi­ ferent de nuanţa şi de calitatea culpei. Poezia l-a obişnuit cu încovoierile infinite ale gîndului, pre, gătindwl pentru justificarea tuturor concepţiilor. Ins mai agreabil unei convorbiri private nici nu se poate. Ins mai incapabil pentru o reacţiune integrală e greu de găsit. Cazul lui, cel puţin pe jumătate, este cazul quasiunanimităţii intelec/ tualilor. J7 [38] Prietenul este înscris într-un partid politic cu autoritate, căruia îi face o cinste de două ori mai voluminoasă decît cinstea pe care o primeşte. Este chemat să apere persoane şi situaţii displăcute şi să susţie vederi poruncite. Ca să le cîştige, el are nevoie de toate resursele de erudiţie şi de talent, forţate către scop. Dreptul li slujeşte atunci ca să strîmbe conştient cumpăna într-un folos anti­ patic, şi poezia aleargă la el, şi.l sprijină să nu alunece din greşeală şi să cadă. Rezultate: O sporire a reputaţiei lui şi o legă, tură de vasalitate mai mult cu partidul. O mic, şorare a individualităţii lui de rezervă. Acceptarea oricărei împrejurări. Scuza oricărei măsuri. Cazul cornplect se manifestă atunci cînd intelectualul trece cu desăvîrşire dincolo de el însuş, întîi cu mîhnire şi mai tîrziu cu transformarea acestui sentiment - pentru compensaţiile obscure - în ură agresivă împotriva steagului sau culorilor subt care se angajase la început. După cum fonta, fierul şi oţelul sînt modalităţile aceluiaş material, tratat la temperaturi variate şi cu o chimie apropriată, tot aşa Între Pavel din Tars şi Pavel creştinul, sau invers, stă o problemă de atmosferă. Intelectualul e de origine, îndeobşte, rurală. Ca să parcurgă drumul dintre opincă şi pantoful de lac, el are nevoie de un călăuzitor care se arată la timp, odată cu prima dependenţă. Pantoful de lac, ciorapul de mătase, cravata cu un punct de mărgăritar şi ceea ce urmează: postul de în, credere, automobilul, apartamentul şi apoi imo­ bilul propriu în capitală; călătoriile în străinătate, căsătoria şi cele ce urmează: pasiunile citadine ­ cele afişate şi cele ascunse, - tranzacţiile sufle, teşti, coarnele din teatru, teatrul etc. sînt un ideal. El permite părăsirea vitelor de acasă, evită pămîntul şi bălegarul bătăturii, întunericul cornu­ nei, anotimpurile grele şi toată sărăcia satelor, J8 [39] de care şi manuali şi intelectuali fug din răsputeri, unii din prostie, alţii din viciu. în ziua cînd intes lectualul începe să miroasă a o picătură de vio­ lete pe batistă, puterea de primenire a lumii a pierdut un resort. Timiditatea originii îl angrenează în mecanis/ mul de jos, care treptat îl introduce, aservit, în angrenajul central. Manual el nu mai poate fi, şi nu poate parveni să fie un aristocrat, un individ cu cîteva zeci de generaţii de stăpînitori în măduvă. La această şcoală au învăţat toate generaţiile ultimi, lor cincizeci de ani, - şi stările colective au rămas intacte, aşa cum le 'a găsit momentul aruncării punţii între mocofan şi Stat. De la aceste personalităţi de mare tiraj, care compun intelectualitatea generală, cine are de aşteptat ceva? Zilele se aseamănă în perpetuitate, si bezna îngheată pe colibele tării. Să voiască din răsputeri, şi un' salt înnapoi � cu neputinţă. De la costum la suflet, totul s-a schimbat, şi trăim fiecare din noi fenomenul absurd al suprapunerii a două timpuri ce nu se pot încăpea. Analfabe­ tismul satelor coincide cu titlul de doctorat. Manualul, ţăran sau muncitor industrial, nu are legături cu epoca lui de oameni, fiind şi prea numeros şi lipsit de inteligenţa problematică a cotidianelor ambiţii. Intelectualizarea lui, atunci cînd s-a putut produce, este practică şi slobodă. Actele lui sînt arrnonice cu brazda cîmpului şi cu motorul uzinei. El n.a inaugurat niciun contact cu educaţia politică şi socială a victorioşilor zilei. Rupt, dimpotrivă, prin deprinderi şi port, de lumea celor o mie, în care se intră în vîrful picioare' lor şi pe burtă tîrîş, el în orice ceas al timpului este nou şi simplificat. Agrementele vieţii nu-l obligă să ţie la numărul anilor prea mult, şi din plă­ cerile lui sexul nu-şi dispută partea cea mai mare. 39 [40] Aceste împrejurări vor deveni doctrină, iar cînd intelectualii manualilor şi manualii intelec­ tualizaţi fără contingenţe cu epoca lor se vor înmulţi, domnia celor o mie încetează, suprimată prin Buviul liniştit şi adînc al conştiinţei manuale. Educaţia noastră a fost greşită de cîteva zeci de ori, şi cea din urmă educaţie se determină acum, cînd constrîngerile sociale şi beneficiile independenţei personale, acceptate de conştiinţă cu sirnplicitate, sporesc intelectualizarea manuali­ lor şi fac din oameni valori de echilibru şi din minte un auxiliar imediat al braţelor de la unelte . ..... [41] LE STYLE CEST L'HEURE Toţi ciinii sint prevăzuţi de natură cu o coadă, dar pe cind unii o poartă subsuoară, ca ţăranul dinaintea boierului căciula, alţii, mai bine hrăniţi, o duc ridicată ca o trompetă, ca boierul intrind in casa ţăranului cu pălăria in cap. Iată două sti, luri, şi in ambele intră cite stiluri toate, ale cozii-n sus şi intre picioare. Coada.n jos merge pînă la Werther, şi coada pe spate pînă la Buffon - şi mai jos şi mai sus. Cuvintele capătă cînd un lfos, gradat pînă dincolo de rezistenţa învelişului, care le cuprinde intinderea fi sensul, cînd o uscăciune de piele cu mătreaţă. In sus, pleznesc de obezităţi variate, şi.n jos cad anemiate. Unul poartă cuvintele pe tobă, altul in praf uri da oră un virf de cuţit). Cele mai nenorocite sorţi sint ale cuvintelor goale in sus şi-n jos, care se scarpină. Buffon a zis «Le style c' est l'homrne » şi toată lumea crede, de o sută de ani, cu admiraţie, că Buffon a spus ceva foarte important şi că ar fi spus chiar mai mult decît a spus. Decum cazi in generalizare, orice cuvînt transportă orice sens. Dacă aş zice « Stilul e omul », aş putea zice « Cum e turcul şi pistolul» şi « Unde dai şi unde crapă », fără să ies din cugetarea lui Buffon. Marele Buffon ma spus nimic. Tocmai ii era mintea foarte goală în ajunul recepţiunii lui la Academia Fran­ ceză, şi el a dat drumul băşicii, A pus pe pupitrul Academiei un om de cauciuc scos din buzunar. [42] De o sută de ani păpuşa goală trece din universitate în universitate, şi toţi învăţaţii în înţelesuri ne, pricepute o sună la ureche şi spun: înnăuntru e ceva; în acest obiect mic este un încăput mai mare ca el. Mă rog dumitale, pot pune şapte sute de grame într-un flacon de douăzeci centimetri cubi? În nicio sticlă nu se poate petrece acest fenomen; În sticla verbală şi literară totul e cu perfectă pUI tinţă. Prin prestidigitaţie, intră Mediterana într-un bulin - şi cîteodată interiorul cu galeriile şi ecou' riie lui ramihcate e cu atît mai sonor cu cît e mai absent. Păpuşa lui Buffon e un dop, şi-n dopuri nu e nimic. Buffon a spus în realitate că omul are două picioare. Dacă picioarele au şi cîte cinci degete şi tot atîtea unghii, nu e vina lui Buffon. Orişicum, stilul e mai repede Împrejurarea decît omul. Să vă povestesc o Împrejurare trivială. Sînt un om cît se poate de binecrescut, Şi 10 convorbirile mele cu doamnele îmi aleg cuvintele care evocă albul, pasărea-ibis, umbra violetă, cerul albastru, nufărul şi toate articolele de toaletă ale unui stil care circulă între Chateaubriand (ce, lălalo şi Scribe. Cu toate că doamnelor distinse, de cîte ori se găsesc în bună societate, ştiu că le plac anecdotele puturoase, mie mi/este cu nepu' tinţă să trec dincolo de myosotis şi dincoace de heliantă, Mai mult; nici în singurătatea mea, acolo unde sînt stăpîn să mă pot purta cum Îmi place, nu Îndrăznesc să schimb culorile şi să În. locuiesc parfumele. În societatea doamnelor mi se modifică şi liniile surîsului, personalitatea mea psihică obţine ascuţiş, catifelare şi transparenţă. Zic «mersi» în loc de «mulţumesc », pentru că e mai pur, şi, ascultînd, gura mea devine guriţă, ... [43] se strînge în stil şi lasă o scăpărare ivorie de dinte gentil aparent. Înnăduşesc şi zic că transpir. Mi,e foame şi în loc de poftă de mîncare zic apetit. Acasă mi.aş sufla nasul, golindu,l cornplect: în societate mi-I şterg frumos şi conserv. Aceeaş atitudine o păstrez atunci şi cînd mă găsesc, în societate, în pielea goală. Da. Am fost odată în cea mai bună societate în pielea goală - opii despărţiţi de zăbrele ----�� --- [85] şi de un corcoduş cu mărgelele coapte, repeziţi după fructele de chihlimbar. Am stat locului: vocea lui nu se schimbase, dar În cuvintele ei se petrecuse un îngheţ. Vorbele vechiului nostru camarad erau separate unele de altele, ca să nu se lipească, şi învelite pe trei sferturi, ca bom­ boanele sticloase de glazură, În gulere încreţite. EI a surîs mai puţin ca o domnişoară de la cassă, care primeşte preţul şi dă un rest. Părea că vor, beşte de dindărătul unui vitrou chibzuit în culori cu vine de plumb. O Întrebare a lui ne.a mirat în secret si ne.a făcut o neînchipuită plăcere, tocmai cînd ne aşteptam la banalul compliment pentru ultimul articol publicat: - Mai cînti din vioară? .. Bine cîntai din vioară! ... Mi,aduc aminte, ştii, bucata ceea, nu ştiu cum îi spune, care era extraordinară. Nu am cîntat niciodată si nici din vioară. Colegul nostru de bancă ne cunoştea şi nu ne putea recunoaşte. EI ne amesteca figura cu o realitate ce nu ne aparţinuse, ca un timbru cumpărat, pus pe o scrisoare isprăvită, care merg la o singură destinatie amîndouă. - Mai cînt, i-am răspuns. Todeauna am cîntat. - Ştiu, am auzit, răspunse prietenul nostru cu un oftat, din care putea să reiasă şi regretul că şi el a încercat să cînte pe vioară, şi un omagiu pentru abilităţile noastre de violonist. Şi am mai schimbat cîteva păreri relative la criză şi la timpul capricios al primăverii actuale şi, cu o dragoste lină de oameni care se cunosc de aproape şi s'au văzut mereu, ne-am despărţit pentru poate că alţi treizeci şi cinci de ani. Ignoranţa sigură şi convinsă a camaradului nos. tru ne 'a dat o adiere a simţirii de mare puritate şi frăgezime. Subit, s'a făcut vremea sul şi s'a strîns de-a.ndaratele, pînă la marginea începută 85 [86] - şi ne/am văzut copii, răsfoind pe Jules Veme şi pe Robida, aruncînd mingeasn părete şi prin. zînd,osn mîini, zburînd ca iereţii, pe nisip, cu braţele întinse. Iată primul om pe care-I cunoaştem şi care nu ştie că scrim, că am făcut versuri şi proză, că unii ne acordă drepturi literare şi că altii ni le refuză, ca si cum această marfă i-ar ţine bani şi le-ar primejdui un capital asociat. Iată un om care citeşte şi care nu ştie nimic despre noi. Această suavă sensaţie n-arn mai avut-o de un şir de ani, decînd, cumpărînd săptămînal raţe, găini, rogojini, tărîţe şi oale din Obor, ne cunoş­ teau toţi negustorii şi ne salutau cu « Domnule Popescu », Poezia omului e imaginea pe care şi-o contraface inconştient. Dacă i-arn fi spus lui Bădilă cine sîn. tem şi prietenilor din Obor că nu eram arendaşul heleşteului din Colentina, i-am fi dezamăgit, lutndu-le în răspăr o noţiune. Cel mai fericit din. tre poeţi e Dumnezeu, care lucrează într-ascuns şi al căruia portret nu s-a tipărit în nicio revistă, niciodată ... [87] EPISTOLĂ CĂTRE TIMOTEI Msai intrebat şi dumneata, Băiete, simţindu-te, crezi, oarecum determinat să scrii, cum tre­ buie să incepi. Adică vrei să ştii cum incepe intii să scrie un scriitor care şi-a cîştigat un nume oarecare, căci încă nimeni nu ţi-a lămurit într-o carte meşteşugul lui. Trebuie să ştii că Întrebarea precisă supără ca o insultă, şi că autorii de literatură te vor lua peste picior cu ferocitatea breslei faţă de începă­ tori. Un scriitor e îndeobşte un infumurat şi un individ destul de mediocru. Oglindit exclusiv in platoşa lucie a trufiilor lui, el crede că « mai mare» ca personalitatea lui ingimfată nu este niciuna, şi lumina soarelui ii slujeşte ca să-şi frece ziua oglinda. Specia ridiculă parcurge toate gene. raţiile, de la cele cu ghebă pînă la sugacii mici de tutun. Un scriitor are un inceput, fără îndoială, care incepe in fiecare zi. Cind îi dispare stîngăcia faţă de sineş, cind nu se mai scoală in picioare la bătaia in fereastra lui a unui mugure de gînd, trebuind înflorit şi miruit cu rod, scriitorul şi-a pierdut frăgezimea, suavitatea lui rîncezeşte, zîrn­ betul s'a transpus în rînjet, şi urzeala morală, întreagă, lăbărţată, curge pe scheletul lui sufletesc, ca zdrenţele unui năvod, prin care scapă peştele de aur şi luna ... Din răscoacerea individualităţii, strecurată de la sfiială la cinism, de la idilă la [88] lupanar şi la cabinetul medical, nu mai este de aşteptat nimic. Literatura-în-viaţă este în bună parte un cimitir de cărţi şi reviste, aşezate pe lat, ca pietrele de morminte, printre buruieni şi lăcuste, cu o inscrip­ ţie funebră pe copertă. Nu-ţi pierde niciodată, dragă Băiete, naivităţile şi temerile delicate, şi nu-ţi fie ruşine cu ele: e marea sigură avuţie a unui artist. Şi să nu-ţi închipui că omul poate să fie dublu, şi artist şi porc, şi selenar şi mocirlos, că poate fi spurcat în aer şi divin pe hîrtie. Cel care poate să afecteze două sensuri în contrazice re şi nu în prelungire, nu e un artist, nu e un poet, nu e măcar bărbat: e o corcitură de două corcituri căţelite în atitudine literară. Trebuie să te simţi fericit cînd scrii, împărtăşindu.te cu trupul şi sîngele miracolului din mister, tîlmăcit în pasul cuvintelor, în luminişul cuvintelor, în reflexul cuvintelor ascuns. Nu uita că atunci cînd gîndeşti şi cînd scrii, cînd împăinjeneşti ipotezele şi icoanele cu vorbe, alese pe firul lor întreg şi încrucişate la timp, nu uita că tu te rogi, şi că fără rîvnă şi fără văpaie nu poate să fie nici rugă nici rug. Aşa să începi, virginal, cu adevărat şi simplicitate, stropit cu aghiasmă de luciole. Dragă Băiete, eu am primit, la foiţa mea, multe spovedanii, cu stihuri şi fără stih, în care m.a făcut să tresar tocmai ivirea cîte unui răsărit pe cîte o papură depărtată, şi o lumină într-o picătură de cerneală. Dar am aruncat la coş, cocoloşind, un orgoliu în deşert agresiv, o grimasă neizbutită, o infatuare proastă, din manuscrisele cîte unui autor, care nu mai era demult la niciunul din începuturile unui scriitor, destul de greoi ca să nu se ştie urca în Carul Mare şi destul de vulgar ca să contemple stelele cu pantalonii descheiaţi. Toate lucrurile vieţii sînt sfinte. Viaţa e zidită, 88 [89] pardosită şi învelită cu catapetesme şi cu odăjdii, şi tu, de cîte ori purcezi, fie către viaţă, fie către vis, abstracţia aibă a vieţii, faci o intrare în Ierusa­ Iim, şi măgăreaţa care te duce calcă pe purpură şi pe ramuri de finic. începutul tău să fie cu cărbune sau cu tibişir, cu negură sau cu zare, ca al unui copil care zgîrie piatra cu un ocol de arşice. Punem pana ta lucrul ce cade atunci, o surcea sau un mărgăritar, şi du-te cu pana pe marginile lui, pînă unde te duce: şi să iasă ceva din pana ta, care să fie puţin mai mult ca surcica şi puţin mai puţin ca mărgări­ tarul, .. [90] REVISTE MICI Revista e o formă expresivă a preocupărilor de un moment, revista reprezintă mai puţin decît cartea, dar mai mult decît ziarul. Ca nişte pasări în Mare, apropiate de un ţărm către care plu. teşte corabia, revistele vestesc un continent. Nu mai pluteşte nimeni şi nu mai doreşte nimeni o grădină nouă pe o coastă încă nedescoperită? E vorba de revistele mici, de rîndunele, nu de şoimii vînători de peşte. Unde sînt revis­ tele mici şi de ce nu mai apar? - revistele de literatură, de idei, de cîte şi mai cîte mărfuri ale fanteziei. Marile, clasicele, îmbătrînitele reviste lunare, cu tendinta de a deveni trimestriale, semestriale şi anuale, 'ca praznicele împărăteşti, apar, obosite, incerte, dezidealizate. Aroma lor de dulapuri foarte vechi, cu costume ce nu se mai pot purta, întristează. Ele se mai luptă cu memoria, ele mai cîntă pe nişte viori ce nu se mai aud: arcuşuri de lînă pe strune de bumbac, făcute vată pentru urechi, ca să nu mai fie perceptibilă nici suve­ nirea ultimului horcăit. Reviste tinere, nu sînt reviste tinere şi nici nu doresc să apară. La ce reflectează tinerii, cărora le 'a mai rămas o pană la chivără şi o lavalieră în geamantan? Pantofii cu zimţi şi cu tălpi de argint nu se aud sunînd nicăieri. Poeţii au pus papuci; idem prozatorii. La naiba, băieţi! aţi îmbătrînit cu toţii? 90 [91] Era un timp cind publicul se plîngea de prea multe reviste. A venit şi celălalt timp, cind publi­ cui se plînge de lipsa lor. Nimic? nimic? Un an fără reviste e ca un cimp fără flori şi albine. Ce s-a putut întîmpla? Aţi ajuns atît de serioşi, bă. ieţi, încît nu vă mai atrage decit volumul În citeva tomuri? Nu vă mai necăjeşte nimic? Nu vă mai face veseli şi iluzionişti nimic? Toată vlaga voastră rămîne exclusiv aşternută între examene şi odaie, între odaie şi cantină? Nu mai iubiţi? Nu mai urîti? Nu vă mai înşelati? Ati căpătat acea definiti�ă certitudine, care i�obilizează pă, mîntui în dealuri şi face bradul şi gorunul direct lemn de construcţie, fără ramuri, fără teci, fără umbră? Două generaţii n-au dat nimic decit imi, tatori. E prea puţin. Au apărut citeva reviste, care nu mai sînt seri­ serile de protest ale unei vîrste, trimise vîrstelor mari: reviste politice, revistele oamenilor politici care au mai fost şi care vor să mai fie - calculate, greoaie, combustibil rece mult şi văpaie pe drojdii, atîta cîtă trebuie ca să tie fumul în horn. Chioşcul aşteaptă. V eniţi, reviste, reviste mici, nedisciplinate, agitate; veniţi, tăgăduiţi, scanda, lizaţi, TiBa voastră originală nu se mai iveşte în drumul nostru, şi e rău. [92] · POLITICA ŞI LlT ERA TURA De la Vasile Alecsandri pînă la domnul Ion Buzdugan, deputat, poet şi om aşa de cumse­ cade, raporturile dintre literatură şi politica de Stat s.au menţinut variate. Mai miniştri, mai depu. taţi şi senatori, scriitorii au fost îndeosebi ziarişti, ca numitul Eminescu. Salariati ai cîte unui boier plictisit, cu accese de activit�te, sau ai cîte unui om politic de parvenire şi parvenit, la scriitori aleargă de preferinţă politica de opoziţie, în căutare de afrodiziac. Cîtă vreme marele bărbat de Stat stă pe porto, foliu, complexele lui facultăţi guvernează; « Acum guvernez! », EI este în plină funcţiune şi os neli­ niştit din ţara lui. EI vede poporul, judeţele, minorităţile, confesiunile, ordinea legală şi, însu' şirea lui de căpetenie, inteligenţa, se altoieşte pe toate inteligenţele şi se modalizează, ca un mugure de mare nobleţe, pe soiurile de arbuşti; « Astă-vară la Crăciun, mîncam mere dintr-un prun ». Absorbit furtunos de acţiunea lui, care concentrează, controlînd, toată orînduiala Statu­ lui. cu echilibrul fixat precis pe falanga degetului arătător, bărbatul de Stat În funcţiune uită, ba, ceea ce-i şi mai probant, refuză să plătească şi abonamentul revistelor literare primite. Ziaris­ tul necesar în aceste momente, în aceste luni, În aceşti ani de mare temperatură, este reporterul informaţiilor mici, însărcinat cu hotelăria şi cu [93] tapajul pe calea ferată, plecări şi sosiri, din şi 1/1 sau de la şi la Bucureşti. E literatura în consistenţă spălăcită a ministrului din guvern. Ea se plăteşte cu o funcţiune fără prezenţă, cu o sinecură plăcută, cu înscrierea de mai multe ori pe lună a ziaristului în ştatul sergen, ţilor de stradă şi al măturătorilor cu cotiga bascu­ lantă pe două roţi. Chiar dacă a tachinat o muză, a versurilor sau a prozei, în ceasurile lui literare de opozant, titularul întreg sau fracţionar al unui departa. ment, şef.de'cabinet sau director-de-cabinet, nu mai pune mîna pe pana de aur. Permanent che. mat între datoriile care-I constrîng de pretutin. deni, şi între primul-ministru izolat la domiciliu, automobilul lui, picioarele lui, capul lui umblă simetric pe cîteva poteci şi în zigzag. Un ministcu mai tînăr, însă plin de o mare valoare personală, destul de discretă, lua în fiece dirnineată « con, tact» cu şeful guvernului, din epoca l�i. O oră întreagă, cel puţin, toată suflarea ştia că ministcul stă în contact dimineaţa cu preşedintele, ca să puie la cale, pe departamente, programul unei zile în curs; un contact pe latura întreagă şi pe lat, ca al echecului, răzirnat şi mobil pe teu. Con, tactul era totuş mai divers decît şi,l putea închipui alergătocul. Ministrul cel tînăr ţinea să-i servească celui mai vîrstnic cafeaua cu lapte cu mîinile lui, - şi pe cînd şeful mai căsca şi mai exprima din consecinţele unui principiu, vasalul topea zahărul, amestecînd cu linguriţa în pahar, ca într'un clopot de capre, tăia cozonacul sau tencuia felia de pîine cu unt şi o ducea la pat. O ţigare e gustoasă după cafeaua cu lapte: i-o aducea de pe biurou, i-o aprindea. Ca ministri, literatii propriu-zişi nu au făcut pentcu lite�atură ispravă. Ei s'au �flat în situaţia 9J [94] unui prieten, care refuzînd să aducă servicu oamenilor necunoscuţi, regretă că nu poate înda­ tora pe prieteni, ca să nu fie suspectat. «Dacă mă voi ocupa de literaţi, o să aud mustrarea că lucrez pentru breaslă. » Din ce soi de logică scot aceşti sensibili proba comodei laşităţi a unei soco. teli tirnorate, este destul de greu de ghicit. lndi­ ferenţi faţă de adversari, pe care nu-i pot suferi, ei cad în nesimţire faţă de prieteni pentru că-i iubesc. Literatul ministru se depărtează cu hotărîre de ai lui, ca să nu pară boem, şi forţează intrările unei lumi din care nu face parte naturală, ca să cornplacă cercurilor închise, unde naşte intriga şi se produc sezoanele politice. Această lume îl primeşte todeauna numai pînă la tacîmul pregă, tit la masă, şi literatul ministru, devenit hibrid, dezancorat din ţărmul lui, rămîne fără liman, închipuindu-şi totuş că mai trăieşte. Fără să fie literat, un ministru cunoscut, cu servilisme remar­ cabile faţă de Domnii mari şi de Doamnele bine, născute şi purtînd cîte un nume levantin, păstrat intact sau transformat, a dat, bietul, pe brînci ca să se apropie de tainiţa lor. Obişnuit cu limbi mai puţin muzicale, el a făcut sacrificiul să înveţe şi franţuzeşte la o vîrstă înnaintată, amestecînd tonuri şi elemente din regiunea Ciucului, în noul său dialect, şi prezintînd cadouri în atitudinea unei politeţi şi bune-creşteri de vizitiu. Eram, îmbrăcat negustoreşte, odată, pe un coridor de vagon, în spatele unui viitor ministru, un multi, milionar, înconjurat de un viespar de ademeni. toare siluete feminine regăţene, jumătate din publicul călător fiind nevoit să călătorească în picioare. Viitorul ministru, greoi la minte, cu limba înnămolită într. o cugetare lentă şi deioasă, voia să facă desigur curte, şi fetele se lăsau pe salteaua inteligenţei lui întreadins, înţelese să-I 94 [95] zeflemisească. Am tras cu urechea două ore şi, impresionat de inaptitudinile intelectuale cît şi de falsa bună-creştere, prosteşte linguşitoare, a ministrului, am fost silit să mă strărnut, descu­ rajat, scîrbit, în capătul opus al coridorului ocu­ pat. Simţeam o îmboldire tenace să iau pe viitorul ministru de ştofa pantalonului şi să-i dau drumul în nisip, pe fereastră. Literaţii miniştri se comportă în felul de pe vremuri al literaţilor simpli, poftiţi la Palat, unde regina a trebuit să facă de aproape cunoştinţă cu un stil de animal neprevăzut. Ei sau afectau poza visătoare, destinată să farmece, observată de regină într-o fotografie, care a determinat-o să renunţe la şezători literare, sau bîlbîiau slu­ garnici, cu umerii scoborîţi pe şolduri, sau evoluau întrro camaraderie de chelneri. Grav şi rnedi­ tativ cînd urcă scările ministerului, ministrul literat se zăpăceşte dinaintea telefonului sunat de o casă boierească şi, confundînd perspectivele şi uitînd protocoalele, crede că vorbeşte dela dreptul cu stăpîna, dînd sărut-mîna de repetate ori servitoarei din casă, pecînd, amuzată şi cu psihologie, stăpîna ţine urechea la un al doilea receptor. Idealul ministrului literat este săsşi renege obîr­ şia şi imaginile covîrşitoare ale unei juneţi, petre' cută între «birtul economic» şi berărie, imagini care, orice ar face, sînt mai tari şi au lăsat în hai, nele sufleteşti ale vechiului consumator evoluat, mirosul de sos şi lătură al meselor cu muşamalele jupuite. Lui i se pare că originea literară devine o fracţiune din cinism, şi de cîte ori aduce vorba de un coleg întîrziat într-un meşteşug, fără renta, bilitate, ministrul zîrnbeşte, ca de o eroare ce a fost şi a lui, dar a trecut. Parlamentarii literaţi, fără portofoliu şi numai cu ghiozdan, au fost cu mult mai numeroşi ca 95 [96] miniştrii. Ei n'au ridicat vocea niciodată în folosul breslei, nesimţindu-se cu o vocaţie reală şi soli, dară implicit cu semenii lor; ba literaţii sînt eate­ goria parlamentarilor care a tăcut Întodeauna sigilată la gură, mărginită să trăncănească din palme. Omul politic în general, şi cel cu literatură în bibliotecă si cel cu manuscris În cut ille biuro­ ului, autor i�termitent de vagi epigrame sau de oareşicare sonete, se găseşte Încă la concepţia poetului necesar flămînd sau, în cazul cel mai aristocratic, la tipul scriitorului amuzant, pus cu tine la masă. Din vremea Papilor şi a Prinţilor cultivaţi, care au ştiut să ţie la Curtea lor un ar, tist şi un- bun meşteşugar şi au provocat puterile lor să se exprime, a rămas la cîţiva colecţionari de cărţi şi tablouri onorabilul sentiment al stimei şi al unei datorii, aproximativ. Erau timpurile nedemocratizate, în care stăpînul nu cerea, în schimbul rninirnului de confort, artistului nimic pentru sine, Însă totul pentru satisfacţia spirituală. Ideea de salariu, achiziţie democratică ieşită din sistemul metric, cu opt ore de muncă pentru manual şi cu douăzeci pentru intelectual, totuş neplătit proporţional, a desfiinţat raporturile din­ tre valoare şi compensaţii, cifrate înnainte la cîntar şi, pe vremea ceasornic ului de soare, pe cadranul instabil al irnponderei ; privilegiul a fost scos din contabilitate odată cu mila, cu cari, tatea şi cu dezinteresul procentual. Că este un progres din punctul de vedere al capitalului şi al proletariatului, care-şi dispută progresele cu el, pare incontestabil; dar s'a pierdut un sens, s'a pierdut o f:tcultate, o serie de posibilităţi strict creatoare au căzut în mocirlă. Artistul şila căutat întodeauna un stăpîn, po' litica lui găsindu'şi stabilitatea gîndirii şi a ins. 96 [97] piraţiei În legătudle dintre boier şi slugă, mult mai adecuat obiectului preocupărilor intr-altfel esenţiale, decît dreptului muncii şi al flămÎnzirii legale, care cuprinde, pe lîngă schimbul irnate. riei cu materia, un teoretician şi un economist. Artistul preferă infinit dependenţa materială că, tre un prinţ, un stareţ sau un prelat, cu preţul independenţei artistice, şi nu are să se felicite de carnaraderiile de pură politeţe şi ipocrizie ale miniştrilor faţă de cetăţeanul egal În falsificare cu el. lată Însă că transforrnîndu.se fiinta socială a scriitorului cu pensula, cu pana, cu' dalta şi cu mistria, meşteşugarul cuvîntului, care construieşte mobilier exclusiv sufletesc şi nu poate vinde ni, mic vizibil pentru păreţii de var ai omului po, liric, scos din formula servitutei şi cerşetoriei lui, a fost Înlăturat de la beneficiile salariului si de la minimum de schimb prin salariu. Pentru' scriito. rul român, prădat sistematic, cu consimţămîntul autorităţilor, de produsul brut, real şi sigur al muncii lui, dar neîncetat aşezat În fruntea culturii, fără să ceară, nu există nici dreptul de a-şi căpăta salariul pe care singur şi l.a plătit. Scriitorii din Parlament se socotesc că si-au pierdut legătura placentară cu clanul şi 'evo' luează către un tip superior, asemănători În ascen­ denţa lor cu căţeluşul curtezanei, care, dormind pe canapeaua stăpînei, se identifică În toate cu ea, pînă la bomboane şi fard, urînd şi dispreţuind pe cîini şi dulăi, pentru ipoteza că el a intrat într-o fază de om si de miliardar. Un autor cu multe volume foarte vîndute, căpătase un rost politic Într'un partid, În care se Înscrisese cu cî, teva ore mai nainte de.a fi pus pentru Întîia oară jobenul şi de.a fi Încăput În Parlament. Într-o singură zi, la mandatul de înfăţişător al neamului românesc, i se adăogaseră nişte consilii de administraţie dintre cele mai bine întreţinute. 97 [98] I \ I I A fost cu neputinţă să schiţeze o cît de ştearsă atitudine de colegialitate literară cu grosul con, fraţilor, de dinafara politicii, ca să nu-şi indispuie editorul, ca să nu lase să se creadă la guvern că el ar mai putea suferi de vreo nemulţumire­ şi pentru că i se făgăduise şi un portofoliu de ministru. Dacă guvernul nu cădea pe neaştep­ tate, domnul confrate ocupa un departament. Cazul literar se Întinde numai pînă aci; dacă l-am spori cu detalii şi am mai spune că, după o tăcere imobil placidă, relativă la confraţi, ministrul care Îi făgăduise să-l facă şi pe el ministru, a fost unanim şi feroce atacat şi acuzat în toate chipurile menite să degradeze pe un adversar, şi că el a tăcut şi atunci, ca în Parlament, n.am face-o decît ca să anirnăm o pagină de realităţi şi moravuri. Pe toată linia, an de an şi zi de zi, breasla scriito­ rilor a fost trădată de toată lumea, şi politică şi literară. Renunţînd la toate condiţiile de nuanţă care fac opera de artă cu putinţă, în cea mai favo­ rabilă dintre expresiile ei diverse, reţinem, aşa. dar, condiţia nouă, industrială. Fără să fim cîtuş de puţin partizanii unei vederi care face din manuscris o marfă şi din artist un fabricant, alte criterii totuş nu ni se permit. Unicul pe care sîn, tem constrînşi să-I acceptăm este criteriul curent, şi clasificările impuse trebuiesc adoptate şi pentru scriitori. Ar fi aproape o abdicare să asirnilezi meşteşugul subtil al scrisului cu o profesiune, dar el a devenit o profesiune. Odată porniţi de-a lungul sensului, trebuie să.l parcurgem pînă la capăt şi să facem negreşit din manuscris obiectul unei profesii întregi, ca să nu riscăm să rămînem dincoace, în amatorism şi la pianină. Dacă ai roşit, ezitÎnd să răspunzi: «Sînt scriitor », cînd cineva te -a Întrebat: «Ce esti? » si ti-ai dat seama . .. 98 [99] că nu eşti nimic, decît un cercetător de penumbre si un răscolitor de stele, acum esti nevoit să-ti �auti o stare în această îndeletnicir�. T oată lum�a te cunoaşte scriitor, te felicită sau te înjură ca scriitor; pornenindu-te, zice: scriitorul. Nu mai e nimic de făcut. Apoi documentul străinătăţii, unde pe lîngă autorii cei buni, care trăiesc civilizat din manuscrisul lor, numeroşi mediocri literari au « pignon sur rue » şi « roulent carosse » pe soco' teala exclusivă a lipsei lor de vocaţie. Şi, unde mai punem documentul istoriei, statui de scriitori şi arbori genealogici cu tidve în furcile coroanei, de scriitori? Dar sfîntul manuscris al Sfintelor Scripturi, nu hrăneşte el, de cîteva mii de ani, zeci de Biserici oficiale şi de schisme, un cler opulent în toate organizaţiile sacre şi atîtea di. nastii, autorizate numai de pergamentul florat al copistului de slove? Literatura îşi revendică amîn, două Testamentele, din care, complectate cu Homer şi cu povestirile Şeherezadei, cu cincizeci de povestiri europene şi cu douăzeci ale pieilor galbene, îşi face albia de intrare în literat urile recente. In stil capitalist şi democratic, scriitorul este un industriaş pentru că dă materie-primă indu. striei tiparului şi alimentează comerţul de libră­ rie, unde cartea se vinde laolaltă cu celelalte articole, utile existenţei, aparate fotografice, plăci de gramofon, scule optice, pantaloni de sport şi geamantane, manufacturate de nişte poeţi şi proza, tori aplicaţi pe metal, sticlă, cauciuc şi piele. Îrn­ potriva atîtor similitudini şi evidenţe, Statul, căruia îi place titlul de Stat cultural, se amestecă numai în industria petrolului şi a spirtului, a tutu­ nului si a zahărului, reglementează fabricatia berei si alcool�rilor, selecţionează oile, porcii şi �rmăsari;. Ca şi cum, în general, ar fi mai apropiaţi moral, mente de unele din aceste rase dornesticite, mi, 99 [100] I /', 1: 1\ I " '1, I "'\ " 1 I I 1 i ;1 ' \ t niştrii nu simt pentru scriitori ace/aş interes. Statul nu stie să le ceară nimic, ca să nu le dea nimic. în deriziune, un guvern le-a dăruit o lege a proprietăţii literare, furată de primul depozitar de ziare şi cărţi, în văzul şi cu aprobarea tuturora; şi însăş această lege, care ar fi putut să fie chib. zuită într-un fel anumit, a fost compusă pe texte străine, de către o comisiune de parlamentari amatori de literatură, asa cum se scrie în redactia unui ziar ilustrat un n;anual de moşit după le�i, con, cu foarfeca şi guma de lipit. Nu vom zice că scrisul nu este protejat ca industria de hîrtie. La o protecţie a Statului nici nu ne-am putea aştepta pentru o industrie şi o negustorie ale căreia acţiuni pur sentimentale nu pot fi cumpă, rate nici de bancheri, nici de familiile cu bla. zoane desprinse din heraldica medievală. Pro. prietarii hîrtiei, necunoscuţi publicului cititor, care îi salută pe alte drumuri decît acelea ale culturii, nu vor consimti nici ei, indirectii bene­ ficiari adevăraţi din lit�ratură, nu o vî�zare pe preţul de cost al materialului, pentru scriitori şi editori, dar nici un preţ egal cu preţul străinătăţii. Au fost miniştri care făgăduiau cu vehemenţă, în opoziţie, ieftinirea hîrtiei; parveniţi la guvern, li s'au şoptit în ureche numele adevăraţilor deţi. nători ai majorităţii acţiunilor, şi, înfricoşaţi de obiectivităţi pin.atunci ignorate, au făcut tot ce-au putut ca să uite făgăduielile date cu uşurinţă. Ne puteam însă aştepta la o asociere a Statului cu interesele scriitorilor, cărora, Statul. servitor al aceleiaş limbi şi al aceluiaş popor, ca şi scriito­ rii, le putea da sprijinul unei legi speciale, garan, tînd corectitudinea legăturilor cu negoţul, un sprijin plătit cu impozite exagerate. Literatura nu are a se felicita de raporturile cu politica, În nicio formă, şi poate că e cel mai 100 [101] bun Început. E de nădăjduit că solidarizaţi pro, gresiv mai strîns unii cu alţii din punctul de vedere profesional, care trebuie să excludă deosebi, riie de şcoală, de temperament şi vanităţi, şi pro' gresiv mai conştienţi, scriitorii vor ajunge să se organizeze şi să-şi dobîndească singuri o situaţie distinctă, Înnafară de partidele politice şi de luptele lor. Ei trebuie să se Înfăţişeze direct pu, hlicului, ca meşteşugari şi ca artişti, evitînd inter­ mediarul unui partid, şi munca lor se va rezuma În efortul de a Înmulţi mijloacele de legătură cu poporul satelor şi oraşelor, ca nişte deputaţi sufleteşti, ce sînt, ai cedrului, ai pămîntului şi ai limbii româneşti. încercarea de a strînge pe seri. itori pe un punct Întărit, strict profesional, într-o organizaţie defensivă, a dat de cîteva ori greş, din pricina unora din ei, angrenaţi În gazetăria politică sau prinşi În cleiul cîte unui partid. Se va reînnoi Însă Încercarea oridecîteori se va putea, pînă la constituirea unui prim nucleu cu viaţă şi mişcare independentă. Adversarii sînt destul de numeroşi ca să nu fie nevoie de o activitate susţinută, - şi cel dintîi adversar de doborît este sentimentul indiferentei culturale al oamenilor politiei. ' II Gravă indicatie pentru eficacitatea natională a partidelor noastre politice În general: niciunul din ele nu are stabilit un program cultural. Din În, tÎmplare, un ministru joacă o piesă de teatru sau publică o epigramă, ţine o conferinţă, rosteşte un discurs literar, adică o compoziţie Învăţată pe dinafară, În care petltru că e pus la locul lui, şi verbul fac funcţionează gramatical exact. Din Întîmplare, alt ministru emite un program pentru 101 [102] reforma acelui învăţămînt, graţie căruia într-un an trec toţi elevii fără nicio repetenţă, şi în anul următor cad şaptezeci şi cinci la sută din candi­ daţi. Zece ani bacalaureatul are opt clase şi trei despărţăminte, şi alţi zece ani îi pică una, rărnl­ nîndu-i unice şapte. în prima serie un ministru bagă de seamă că şcolarii nu ştiu să scrie, şi face o reformă multumită căreia ei uită să citească. O promoţie a parcurs în opt ani studiile primilor patru, şi altă promoţie acumulează, în şapte, eforturile a cincisprezece ani. Miniştrii se zben­ guiesc de-a mingea culturală, învăţămîntul merge tîrîş, profesorii participă fără voie la sport, şi candidaţii prind mingea de cele mai multe ori în gură. Observaţie În treacăt, experimentată timp de un an şi jumătate, În redacţia unui mic ziar literar, al nostru. Cele mai bune manuscrise din miile ce s'au primit au fost ale studenţilor politehnicii şi ai învăţătorilor de ţară; apoi, ale magistraţilor şi advocaţilor - şi, în sfîrşit, ale studenţilor în Litere şi ale profesorilor din programul literar. Un director foarte aspru în materia bacalaure­ atului, la liceul pe care îl guvernează, ne-a trimis o dată un manuscris, nepublicabil chiar după retuşă şi cu mult inferior manuscriselor cîtorva elevi ai lui, publicişti. Care-i scopul unui sistem de învăţămînt? Să se promoveze elevii? Să-i « trîntească»? Ori să-i facă apţi nu numai să asimileze, dar mai ales să asimileze atît de ade, cuat şi de armonie, încît să poată reproduce în expresie proprie noţiunile cuprinse? Se întîmplă că şcolari cu o frecvenţă mediocră şi cu studii mai puţine bat la linia acestui unal pe şcolarii mai învăţaţi. Este de discutat punctul geometric din care să pornească starea de cultură a unui popor ca al nostru, surprins de iuţeala istorică fără o tras tOl [103] diţie a cărţii şi cu o majoritate zdrobitoare de anal. fabeţi. Trebuie început de la adult, prin metodele vii şi sprintene, care interesează o minte coaptă, hotărîtă să nu primească decît esenţialul şi cu­ loarea clară - sau de la copil? Ministrul care se lasă încurcat, din pricina [ilţului de specialitate, în atari probleme, tratează chestiunea de la bibe: ia copilul şi.l îndoapă ca să se facă mare. El soco' teşte că dacă în loc de o mie de şcoli [113] = prevăzute cu deputaţi, senatori şi stenografî, însă fără niciun scriitor, însărcinat să elimine parazi­ ţii retorici de pretutindeni, unde se găsesc; căci orice s-ar zice, antipatică şi amestecată, colecţia Monitorului ,!ficial este un moment al Statului şi serveşte în ziua istorică următoare. Nici la tipo. gra6iile Statului n.au loc scriitorii. Un mare nu' măr de ani a funcţionat la direcţia imprirneriei din capitală un domn gras şi violent, care a ju, cat în cărti cîteva zeci de milioane. Unicile lui calităţi erau că domnul se trăgea dintr-o familie de protipendadă şi că i se zicea în intimitate Bebe sau Toto. De jurîmprejurul lui o sumedenie de briganzi, din aceia care intră, cînd vor şi unde vor, cu pălăria în cap, au furat serii de milioane, si dacă am calcula numărul scriitorilor care au murit de foame în timpul cît, mai multe guverne, tari în moralitate şi severe în adminis­ trarea principiilor, au facilitat înnavuţirea escro­ cilor autorizaţi, s'ar vedea că nu pornim dintr-un spirit de castă ridicul, cînd cerem să fie interca­ laţi scriitorii, ca nişte elemente utile şi necesare, ­ şi oneste, - în maşina Statului, cu profesiunea lor. Condescendenţele nu au lipsit însă neapărat. Un ministru parvenit la guvern, a recompensat cîteodată pe cîte un scriitor, deznodat în munca unui ziar de opoziţie, scos pe datorie şi cu re' dactori neplătiţi. Un mandat de deputat, un con. siliu de administraţie, o călătorie de studii, pen, tru a se raporta guvernului, la întoarcere, cîte becuri electrice slujesc la Copenhaga pentru lUI rninarea pe stradă a unui cîrd de o mie de oameni, sau cu ce preţ se vinde făina de talc la Madrid. Căci oamenii politici, şi din guvern şi din opo, ziţie, se menţin încă la concepţia sclavajului şi a serviciilor personale, neputîndu-se degaja de pla. centa individuală, pentru a înţelege rostul pro' JI} [114] " 1 I 1 1, '1 \i 1 I fesional. Pentru ei un scriitor nu însemnează ceva decît în numele lui şi al intereselor lui. Scriitorul nu reprezintă, de pildă, voturi şi o putere de antrenament cu lipici pentru votanţi. De aceea un ministru care citeşte şi preţuieşte, aşa-zicînd, cărţile, va prefera constant, unui scriitor cu în, suşiri necesare, pe un fabricant de cărămidă, care bate în alegeri şi a brigandat la drumul mare: nici nu e de stat la îndoială. O conştiinţă vagă a situaţiei au avut unele gu, verne, ca acel guvern liberal care a înfiinţat aşa, zisele premii naţionale. Acuzat că nu-şi găseşte o concepţie culturală, i-a venit o idee bancară şi a înscris la fondurile pierdute ale Statului, cum fac întreprinderile industriale pentru presă, o sumă de trei sute de mii de lei anual. Dau unui pictor, unui scriitor de versuri şi unui scriitor de rînduri neîntrerupte, cîte o sută de mii lei, şi am isprăvit împăcarea cerului cu trei lumînări. Şi, evident, hotărîrea nu a sărit departe de minte. Criteriile premiilor naţionale au fost politice, a, micale sau milostive. Drept vorbind, este şi in. comod să cauţi un merit pur, şi acest efort cere o abstractie si o chintesentiere de care toate puterile epocii noastre reunite se vădesc fără ca, pacitate. Rezerva de generozitate, capitalul comun care constituie solidaritatea pe dedesubtul cuvin. telor, atitudinilor şi diferenţelor, a generaţiilor şi individualităţi lor succesive, s-a cheltuit în bacşi. şuri şi arvuniri: cassa e goală, sufletul e pustiu. Politica, este drept să notăm, s'a preocupat de scriitori şi într/alte forme, alegînd între scribi pe cei mai puţini calificaţi şi consacrîndu-i conferen­ ţiari, ataşaţi la autorităţile cele mai neaşteptate. [n contul Ministerului de Război, timp de ani de zile, plătiţi individual cu zeci de mii de lei pe lună şi cu întreţinerea pe picior adecuat, în provinciile vizitate, călătoreau în ţară o cantitate 114 [115] de confraţi, dintre cei mai nuli şi agramaţi, tri. rnişi să unihce sensibilităţile şi să dea provincii, lor uimite, modele de inteligenţă şi de sinteti, zare. Ne-am întîlnit cu ei prin oraşe, unde ul­ timul auditor de conferinţe era cel puţin de o sută de ori mai informat si mai destept decît conferentiarul - si nu o dată obrazul' ne-a roşit. Ei se bu�urau la' centru de o autoritate absurdă, şi au fost ofiţeri superiori care aveau nevoie de protecţia acestor siniştri analfabeţi. Prirnăriile şi însăsi Căile Ferate aveau asemeni agenti de cui, tură: care treceau înaintea inginerilor: Iuncţio. narilor de specialitate şi oamenilor de experienţă. Preferinţa oamenilor politici pentru lichele pe de o parte şi pentru proşti pe de altă parte, este unanim cunoscută, şi desigur că nu politicii în toată puterea sînt cei chemaţi să abroge stupide tatea din forţele motoare ale Statului nostru - şi s'ar putea ca necesitatea ei să covîrşească pe todeauna proprietatea lor de discernămînt. Ceea ce este foarte trist este că elitele se nasc încet: dar este totuşi îmbucurător că o elită sporeşte, cu încetineala ei, orişicurn. Ţara aceasta nu este lipsită de energie răzleaţă, în stare să.i prefacă spiritul şi să.i stabilească pondere le şi zăcămintele morale; sînt pretutindeni, în toate tîrgurile ţării, personalităţi sigure, mai bine conformate decît toţi oamenii publici cunoscuţi, favorabile învie­ rărilor depline. Izolarea lor în cercurile locale şi în atmosfera ţării, mai permite ridicarea din ni, mic, din gunoiul politic, a cîtorva noi piedici viitoare la aşteptările unor intelectuali, printre care se găsesc şi scriitorii. Cărţile şi presa, rău vehiculate cum sînt şi poate că într-adins, de, vreme-ce niciun guvern nu voieşte să le organi­ zeze circulaţia, vor sfîrşi, probabil, prin a isca în ei nevoia unei întovărăşiri, unei apropieri­ Şi în ziua cînd aceşti prizonieri vor fi laolaltă 115 [116] \' " ;, .. III, 1,[ \ două sute, va sfîrşi o eră neapărat, pentru ca timpul să fie reconstruit omogen, din toate ma, terialele incompatibile de priceperea calfelor zi, lelor de-acum, IV Am înţeles - nu este aşa? - în politică pe oa. menii politici şi în literatură pe oamenii care o fac, pe scriitori. In cincizeci de ani de convie­ ţuire, aceştia din urmă, ca breaslă, au rămas cu totul înnafară de cetate; un ghetto naţional în' tr.al şaselea etaj hotelier. S,a băgat de seamă de la început: nu e vorba, în repetatele noastre în, sernnări, de cazurile individuale ale scriitorilor înrudiţi, din neamuri, cu un partid politic, cu un om politic, sau ale scriitorilor care au satis­ făcut o necesitate politică de un moment. Sînt si cazurile minore: scriitorii miluiti. Toate aceste �azuri adunate nu constituiesc de�ît o situatie de care scriitorul roseste. Terorizat de o nevoie, el cere sau se laSă: cum zice substanţial ţăranul, «mînjit». Nimeni nu e dator să moară. Se urmăreşte dreptul categoriei, dreptul de ta, cîrn, către care scriitorii n-au făcut un singur pas, decînd cereau pomana Într'un joben boie­ resc. E penibil de constatat absenţa simţului de solidaritate profesională, materială, a scriitorilor în nainte de toate. Pecînd manualii toţi, în bresle si sindicate, si-au construit o conceptie si au cîs­ tigat măcar dreptul de-a se examina' nemulţumi. rile lor, atunci cînd izbucnesc, intelectualii, mî­ naţi mai mult de o pervertire slugarnică a sen­ timentului decît de o trufie a ignoranţei, nu au fost în stare cel puţin să se alăture şi să stea de vorbă, la invitatia unora dintre ei. E interesantă' superbia celor mai puţin însern. naţi -lintre iteraţi, in aţa unei doleanţe de corp. 116 [117] Scepticismul lor afectat, incapabil să pună în plan o problemă, care îi interesează pe toţi, se urcă la cauze şi pastişează atitudinea filosofului, ironi­ zînd sfortarea de colectivizare a oamenilor din meşteşug.' Cu un romantism de flaşnetari, ei ci, tează personalitatea, ca şi cum ar fi inventat-o şi ca şi cum i-ar copleşi: individualitatea suferă, scade într-o organizare pe breaslă. Ea se simte prostindwse, dacă luptă laolaltă cu hotărîrile bres. lasilor adunati. Pe scriitorul a căruia individua. lit�te integrală trebuie păstrată neştirbită, îl întîi, nesti însă cu sufletul întins ca o mînă invalidă. El' nu diminuează decît prin vecinătatea cama. razi lor lui. Oamenii politici sînt mulţumiţi că au de-a face cu o categorie socială activă mai puţin, pentru cele patru operaţii politice elementare il le văzului lor guvernamental, şi scriitorii rumegă mai de, parte, într-o tihnă vastă. Scriitorii fac parte din noţiunea nedelimitată a « intelectualilor». Ce este un intelectual nu ar fi lesne de spus dintrodată. Intelectualii sînt o rno­ dalitate profesională care cuprinde şi pe profesori, şi pe medici, şi pe ingineri sau advocaţi, însă, într-un fel, dincoace şi dincolo de profesiunea lor. Profesioniştii se intelectualizează cu începere din momentul în care, inadaptaţi în stricta prolc. siune, ies dintr-însa şi, cu bagajele intelectuale spe' ciale, trec într-o expectativă frămîntată, de discuţii, de critici, deziderate şi cumpăniri, vecină cu spe' culaţia literară liberă, sau pugilează pe schemele ei. Din punctul de vedere universitar şi al ela, sificărilor oficiale, categoria imprecisă a intelec­ tualilor pare ridiculă, şi poate că şi este, cu atît mai mult cu cît originea intelectualităţii poate să fie doctoratul, dar cîteodată şi cursul primar. O apă duc şi Huviile, şi rîurile, şi pîraiele, şi Marea, dar apa ia numele volumului şi ălbiilor mai [118] adînci, mai repezi sau mai agitate. între profesie, nistul intelectual şi «intelectualul pur », adică acela care vine de unde ştie el şi se manifestează după norme personale în hidraulica activă eul. turală, sînt deosebiri şi de terminologie, dar şi de spaţiu. Se zice un heleşteu şi se zice o mostişte . Intelectualul e un ferment şi o pricină de agil taţie cerebrală, şi intelectualii sînt acele fracţiuni vorbăreţe, certăreţe şi gîndăreţe, care, risipite în toată provincia, cum pot, întreţin cum se pricep, dar îl întreţin, un gust de neplăceri, de gîlceavă şi de dospiri intelectuale reale. Viaţa tuturor funcţionarilor de Stat, de la dascăl la magistrat, se poate materializa, şi în capitală şi mai ales în provincii, pînă la insignifianţă. Partida de poker devine un ţel cotidian şi un ideal al vieţii întregi, ca aperitivul. Funcţionarii care scapă de acest de, zastru, găsesc o adiacenţă cu intelectualii locali, tăţii, si, orişicurn, viata se colorează cu o acti­ vitate: fie numai verb�Iă, şi cu o activitate cere' brală, bună şi pentru rezoluţii eventuale. Scrii, torii rataţi sau în plină individualizare, fac parte din această intelectualitate: a necesităţii, dar a nerentabilităţii. Şi nu e un fenomen banal şi fără însemnătate socială acela care determină neîn­ cetat deplasarea profesională şi menţinerea unui satelitism al luminii culturale, pretutindeni. Un exemplu de intelectualitate, de asemenea intelectualitate, este Blaise Pascal. Mare materna' tician, el şi-a făcut un ideal din a demonstra pe Dumnezeu, nu prin « geometrie », cum a scris, ci prin reflexiune - şi alt ideal din combaterea jezuiţilor, proclamînd jansenismul. în Provincia, lele şi Cugetările lui, Pascal a fost un scriitor, un ziarist, un intelectual, declasat din toate ela­ silicările academice şi vărsat în singurătatea mî, năstirii Port/Royal, unde în zilele noastre el ar fi scos o foaie de informaţii politice, literare şi I1J [119] economice. Cantemir a fost un intelectual. A fost un intelectual Gheorghe Panu. Dar T ake 10' nescu a fost un mare advocat. A fost încă un intelectual Ghită Rădulescu prinde staulul, idila de la fîntîna cu cumpănă, strachina, ţelul, naţionalismul îţi interzice să scrii, datoria literatului fiind să scrie cu ţărani pentru ţărani, şi ţăranii neputînd să rămîie ce sînt decît prin exploatarea intensă a bălegarului local. Cum s'o gîndi săteanul şi la altceva decît la ceapă şi la Dumnezeu, se strică, îşi pierde naţionalitatea. Universitarii noştri fac tot ce pot ca săteanul să nu se simtă în Europa, şi intelectul lui să nu se clatine dintre veacuri. Petrolul, automobilul, rnitraliera, avionul, binoclul, cinematograful, tre­ nul, electricitatea-sînt agenţi de înşelăciune. Tot păsatul e mai bun. Ceea ce se poate admite ca mecanică utilă la ţară este ceasornicul de la pri­ mărie, care nu umblă. Dacă n-ar fi fost instructia militară, săteanul nostru nu afla niciodată pe 'ce lume se găseşte, şi, după literatura ce i se oferă, el ar fi rămas în eternitate un viteaz care înfruntă mereu istoria şi bate pe toată lumea. Deplasarea militară, armamentul, oraşul, i-au despăduchiat sufletul invadat de colonii de mucegai uri. Medicul a pătruns cu foarte multă greutate la ţară, şi nu am putea afirma că şi astăzi el este prezent, plătit cum se găseşte şi lipsit de leacuri şi unelte. Linia ferată e destul de depărtată de ţară, şi însuş drumul, şoseaua, care era un bun învăţător, s-a împuţinat şi s-a rupt. 1}1 [132] Nationalismul universitar nici nu la contact cu tăranul, Nimeni dintre oamenii cu carte nu se duce să-I înveţe carte direct, de la om la om. Ei se satisfac pe calea presei, citiţi cîteodată de orăşenii agasaţi de lfosele sentimentale şi dezi. deratele «pentru popor». Votul universal pune lichelele electorale în tren şi automobil şi, din cînd în cînd, într-adevăr, ţăranii sînt adunaţi la întruniri, ca să afle că toţi oamenii care fac po, lirică şi doresc ţării un progres mai sigur sînt sau pungaşi, sau bandiţi, sau vînduţi cîte unei străinătăţi. Ţărănimea este un abstract în numele căruia îşi permite să vocifereze în capitală oricine bine' voieşte să pară pasionatul inspiraţiei verbale. Cu. noaştern învăţaţi care fac cîte zece lungi călă. torii costisitoare pe continent, pentru ca la în' toarcere să ne legene cu laude în vederea chel, tuielilor viitoarelor călătorii. La tară însă ei nu ies nicicînd, admirînd pe sătean de la distanţă. Atunci cînd universităţile şi şcolile secundare, cu miile lor de profesori şi zecile lor de mii de şco, lari, ar putea măcar trei luni pe an să lucreze la informarea pozitivă a ţărănimii, toată lumea pleacă în străinătate. Absenteismul latifundiului a tre' cut la cărturari, şi cu cît e mai sărac, sărmanul, cu atît cărturarul fuge mai des de ţara lui, pe care o vrea fericită si o adoră, Este cărturarul de vre un folos poporului din care s'a născut? Poporul continuă să rărnîie sin, gur şi să trăiască izolat ca în vremea invaziilor, a domniilor străine şi a ocupaţiilor militare. Fie, care domn îşi face însă acasă o cameră ţărănească, opincile, iile, betele, doniţele, oalele au devenit decorative, de pe urma sentimentului intuitiv că sîntem străini de ţărani, compensat prin transpor' tarea în copie a mobilierului ţărănesc în gospo' dăria noastră. Din acelaş sentiment ne.am pră- IJ2 r • I li [133] pădit douăzeci de ani după boii lui Grigorescu, si acelas sentiment ne face să iubim folclorul, �uzica 'ţăranului acasă, la Bucureşti. Toate a, ceste platonisme ne dau conştiinţa că ne facem teoretic datoria. 1 s-au trimis ţăranului cîteva categorii de agenţi de contact. Preotul nu se ocupă de ţăran. Învă­ ţătorul prea puţin. Prefectul habar nu are, cu gîndul la teatru şi la Calea Victoriei. Jandarmul aduce ţăranului regulamente. Perceptorul vine cu toba. Proprietar nu mai e. Tot ce vrea rnagis. tratul este să se mute mai repede în capitală. Vlădica stă la episcopie. Universitatea călătoreşte cum am spus. Cu ţăranul rămîne cîrciumarul. Şi pelagră ici, tuberculoză colo, sifilis între ele. Statul are douăsprezece ministere la Bucureşti. Idealul consistă în a-ţi iubi puternic poporul în fiece zi, cu conditia să nu.l vezi niciodată. Noi, în Bucure'şti, iarăş nu facem mai mult decît să ne îngrijim să trăim singurateci, însă cît mai bine, cu cît mai mult belşug exclusiv pentru noi. Ţara, văzută din Bucureşti, este un cîmp de afaceri pentru ahliaţii partidelor politice. Pă­ durile ţării, minele, apele ei sînt chibzuite zilnic în combinaţii cu un capital căutat. Concesii, au­ torizaţii, Societăţi, acţiuni - se mai capătă o piele, se mai jupoaie una, în beneficiul cîte unui grup de oameni mai mult sau mai puţin politici. Poli, tica e un meşteşug de a căpăta aptitudini pentru meşteşuguri le cele mai opuse unei similitudini de meşteşug. O tranzacţie de benzină procopseşte un doctor în medicină, un actor, un spiritist, un arhitect şi o cucoană care ocupă două camere la hotel. Se ivise acum cîteva luni o împrejurare, care constituia tot o afacere de cîştiguri rapide, fără pricepere tehnică nici profesiune, dar suscepti. bilă de utilităţi practice imediate. Radiofonia la Jjj [134] sate putea să suplinească deocamdată absenţa cărs turarilor din sat. Nu s'au dat comisioane su6.� ciente, de n-a putut să izbutească fiecare comună să aibă un aparat de recepţie? Cine ne-ar putea lămuri? Postul cel mare de emisiune a fost ins, taIat. Pentru cine? Pentru a cînta sîrba în Europa? Pentru a transmite continentului muzica ţigă, nească şi rornanţele franceze cîntate pe ţambal cu acompaniament? Ca să se filtreze poporul întreg prin şcoală şi să ajungă tot românul cititor, e trebuinţă, după ritm, de vreo două-trei sute de ani - şi încă nu a învăţat decît să citească. Cum toată cultura vie, aplicată popoarelor, are scopuri practice, ar fi fost nevoie de o cultură eminamente materială. Bătrînii, laolaltă cu vîrstnicii şi cu tinerii, trebuiau cîştigaţi, în folosul naţional, la civilizaţia mijloacelor de muncă şi viaţă. îndemnurile, pildele, organizaţiile sînt operă de şcoală atunci cînd copiii au găsit în casa părintească un minimum de confort. Adulţii nu sînt chemaţi la viaţa Occidentului şi agremen, telor lui. Mentalii naţionalismului integral, re' nunţă mai bine la electrificarea, pietruirea şi ca­ nalizarea satelor, decît să adopte un ţăran în peizaj fără căciulă şi fără iţari, alergînd pe mo­ tocicletă si cu gloabele, în căruta fără arcuri. Ori pitoresc, ori mor! La ţară totul e pitoresc două zile, cît trece baciul cultural prin cîteva sate, şi prima obiecţie pe care o are politicul din Bucu, reşti la ţară este următoarea: « Ce fericit e ţă, ranul! şi ce dobitoc e că nu-şi înţelege ferici, rea ». Fericire cu bube, cu mortalitate, cu praf în gură, fără apă, fără baie, fără cămin sănătos, fără pat. Ţăranul e dobitocul nostru literar. E, prin urmare, o literatură a poporului, pe care poporul nu o poate citi, fiind fără înţeles, şi o literatură aşa-zisă modernistă, probabil din ne, voia de a preciza că dacă în această literatură lJ4 [135] este vorba de lucrurile de la ţară, ele se înnă­ desc şi cu stări sufleteşti interzise ţăranului, a. restat în coaja mămăligii. Şcoala naţionalistă con, cepe săteanul ca un tub digestiv prevăzut cu o tărtăcuţă, care simulează capul, şi o traistă mar. supială, încăpătoare pentru procreaţie. Faptele li, teraturii se petrec sănătos, pe o suprafaţă lină, întinsă pe o dimensiune unică, fără perspectiva, planurile, confuziile şi frumuseţile lor împletite. Corpurile plate, capetele plate, pentru descriptiv plat; sufletul ar fi imaginea corpului văzută din dos, o foaie cu două pagini, a doua albă. Pe ase, menea teren evenimentul vine turtit, roata se mişcă ţeapănă, solidară cu carul, înţepenit la rîndul lui cu animalele ţepene. Această literatură se aseamănă cu pictura naturalistă a copiilor, care prind muştele în mijlocul hîrtiei îndoite şi apasă netezind. Indată ce i se ghiceşte un suflet, ţăranul de' vine supărător. Proorocii întîrziaţi peste limita ori, ginalităţii ieftine, ştiu ce vor cînd acuză litera, tura nuanţelor şi a succesivului în adîncime, de anarhism şi demoralizare: elasticitatea inteligen. ţei şi varietatea judecăţii uzează şi dizolvă. Ne-am îndemna să relatăm, despre inteligenţa prostului de ţăran, o experienţă concludentă, pe care o poate repeta cu înlesnire cititorul. Aflîn. du-ne, acum vreo doisprezece ani, la un conac boieresc din Argeş, unde, recunoaştem, sătenii reprezintă cea mai bună calitate de inteligenţă românească, am chemat opt săteni, care se nirne. riseră cu carele prin apropiere, şi le-am citit li. teratură din cei mai reputaţi scriitori orăşeneşti de literatură ţărănească: e o particularitate a cui, turii din capitală ca pe de o parte chelnerii să vorbească radical, iar scriitorii să se exprime în volapuk rustic. Invitaţii bucureşteni se deosebi, seră în două tabere, cei mai mulţi argumentînd 135 [136] cu « sănătatea» literară, iar cîţiva socotind că săteanu] nostru pricepe şi altă literatură. Ca niste aristocrati ce sînt, într'adevăr, tăranii noştri din Argeş s:au simţit numaidecît' Ia ei acasă în conac, şi în figura lor de gali, cu mus, tăţile roşii mari, domnii şi doamnele din Bucu­ reşti, urmăreau încordarea atenţi unii ochilor şi munca interioară. Cele mai multe pagini ale scriitori/or pentru ţărani au lăsat pe ascultătorii plugari indiferenţi. Incepuserăm să descoperim pe feţele lor o politicoasă poftă de căscat. Pe neaşteptate, le-am citit Din negurile oremii de Eminescu. Oamenii s-au miscat o dată. Le-a plăcut ca un covor frumos şi au surîs. Supremă şi tragică experienţă: le-am citit din Les Fleurs du mal. Uitînd că erau şi cîteva doamne de faţă, sătenii au admirat, după rit, cu o înjurătură, şi ne-au rugat să le mai citim. [138] [139] CRITERII LITERARE Domnul Brătescu- Voineşti e un mare scriitor pentru că, citindu-l, oamenii de o înnaltă irite­ ligenţă şi de o strălucită cultură varsă lacrimi. în AJeverul literar şi artistic, domnul 1. SUI chianu, care ştie tot, permite cîteodată vîrtej ului rotativei să-i răpească reflecţii condescendente, ne. glijenţe miloase şi sentinţe aparent zeflemisite, însă definitive pentru futilul joc al literaturii. Numărul din urmă oferă şi o lege critică, redusă la forma ei lapidară şi chintesenţială, uşor aplicabilă şi lesne de controlat. « Cred - scrie autorul - că simplitatea şi mo­ ralitatea fondului fac azi pe mulţi scriitori post> belici să strîmbe din nas cînd li se vorbeşte de domnul Brătescu/Voineşti şi să găsească banale bucăţile sale. Dar puţin importă. Am văzut oa­ meni de o înnaltă inteligenţă şi de o strălucită cultură plîngînd la citirea unor bucăţi ca Intuneric şi lumină,' şi desigur o să mai fie şi alţii care vor face la fel. Acesta e singurul lucru care importă ... » Faptul că autorul pune trei puncte la sfîrşit nu însemnează că ideea continuă într-un număr viitor. Punctele includ toată ironia şi totodată tot adevărul scurtat, care putea să devie lung, însă absolut. Că nici nu se poate discuta carac­ terul secular al adevărului domnului Suchianu, arată de la început cuvîntul cu care porneşte. Domnul Suchianu a zis «Cred», adică: «S,a isprăvit»; adică: «S,a judecat ». Toată chestiu- l}g [140] nea este cum o iei din loc, ca şi la automobile - şi cred Însemnează numaidecît a patra viteză, a, dică priza directă, superlativul. Din citatul de mai sus invătăm două notiuni: cunoaşterea cu nasul şi legifera�ea cu pupila. Na, sul strîmb este efectul unei literaturi de valoare, nepricepută însă de proprietarul nasului res. pectiv; nimic nu împiedică această grimasă re, velatoare să fie în strînsă concordanţă cu lipsa, în alte cazuri, de calităţi a literaturii ce o pro, voacă. Plînsul constituie totuş apanajul incontes. tabil al literaturii autentice. Şi nici nu este de mirare: vezi hreanul, vezi ardeiul, care au co­ mun cu literatura autentică o tărie specială. Citi, torii care au plîns la citirea domnului Brătescu. Voineşti, domnul Suchianu nu raportează că ar fi strănutat, lucrul de la sine înţeles, între plînsul intrensesc şi extrensec fiind tocmai diferenţa din, tre o boia şi o cerneală. Domnul Suchianu, care precizează atît de exact criteriile, exagerează însă în ceea ce priveşte nu­ mărul partizanilor integrali ai metodelor domniei, sale artistice. Cînd domnia-sa scrie « Am văzut oameni de o înnaltă inteligenţă şi de o strălucită cultură plîngînd », nu numai că se mărgineşte să-i vadă mulţi fără să-i fi relevat vreodată pînă azi, dar domnia-sa se smereşte excesiv. Adevărul ade, vărat este că nu există oameni de o innaltă in. teligenţă şi de o strălucită cultură. Unul singnr există: domnul Suchianu. Cît despre plînsul domniei-sale, din el nu se poate scoate un argument pentru toţi autorii. Domnul Suchianu plînge suferind cronic de gu< turai şi de o afecţiune a conjunctivitei datorită lecturii intensive. l " li \1 ",1 II �,I j! ---, [141] LITERATURĂ ... Se înşeală cel ce crede că se face literatură numai la Academie, la Teatrul Naţional şi la Siguranţ1i, şi că Prefectura Poliţiei se Iasă mai prejos. Implinind zece ani în funcţia domniei, sale de simpatic dictator al sergenţilor de oraş, domnului general Nicoleanu i-a fost dat să-şi audă elogiile compuse cu stil. «De la Saita, parcurgînd galeria portretistică a foştilor prefecţi, din care se desprind luminoase figurile cneazului Moruzzi, blindului Emil Pe, trescu, Mitilineu sau a rneticulosului si subtilului intelectual ce a fost prefectul Corb�scu - per, sonalitatea generalului Nicoleanu va ocupa de ,a pururi locul de cinste.» Dacă îi ura: «Să trăiţi, domnule general! », oratorul s-ar fi simţit diminuat. Ar fi interesant de stiut cum construieste el cuvîntul « rnultus mes�» şi din cîte crăci.' ' [142] �II 111'(' I I I II' :1 , I I l' I ALO! ALO! RADIO BUCAREST Societatea de difuziune radio-telefonică are în sfirşit un comitet de conducere, pe care şi.l do, reşte de cîţiva ani. Prezident : Domnul P. Gusty, reprezintînd colecţiile Institutului social. Dom, nul Alesseanu de la «Casa şcoalelor », Domnul Brătescu-V oineşti, care îşi înmulţeşte funcţiile cu una, reprezintă Ministrul Cultelor, adică Biseri. cile. Domnul Emil Giurgea: mulţumită domniei. sale radiofonia românească a făcut progresele de pînă acum: cinci autorizaţii şi patruzeci de mii de posturi clandestine. Domnul Alexandru Ma, vrodi, reprezintînd ziarul Viitorul şi revista De, mocraţia, Doctorul Ştefan Bogdan, din partea medicinii nasului, gîtului şi a urechii. Domnul profesor Hurmuzescu. Domnul comandor Boe­ rescu, reprezintant al navigaţiunii pe timp favo. rabil, Domnul Rădescu. Domnul inginer Pitu. lescu, reprezintînd pe domnul general Văleanu, Domnul Ludovic Dauş, traducătorul lucrării Sa. lamba de Flaubert ca nu se confunda cu puşca de salon>. Domnul Victor Iamandi: surîde cînd grăieşte. Domnul Ion Buzdugan [ ... ]. Director. general: domnul Munteanu, inglnere al domnului Băicoianu, de la Banca Naţională. N,au repre, zintanţi: Vatra Luminoasă, Societatea de Protec­ ţie a Animalelor, Muzica militară, Asociaţia con, tabililor şi alte instituţii. Domnul C. Dlmitriu, ministru al Comunica, ţiilor, unul din amatorii cei mai pasionaţi ai mus [143] a zicii de cameră (CU c mic), a ţinut categoric ca Societatea de Difuziune radiofonlcă să înceapă să cînte în timpul guvernării sale. Cu acest prilej domnia,sa le-a servit muzicanţilor profesionişti şi o surpriză tehnică neaşteptată, comparabilă, după afirmaţiile specialiştilor, cu descoperirea contra' punctului. Se ştie că exista de mai nainte do bemol şi do diez. Domnul ministru C. Dirnitriu a găsit o modalitate nouă a acestei note: pe do ulecel. [ ... ] Toată lumea care a luat parte la adunare este, natural, de acord să recunoască marile meriternuzicale ale ministrului, însă nu şi imensele sale cunoştinţe electronice. Dar a mai spus ministrul ceva; şi anume: co­ mitetul să nu-şi ia rolul în tragic şi să se puie pe lucru. Alţii vor lucra: în comisiuni, în subco­ misiuni şimtr-alte ramificaţii divizionare. Alo! Alo! Radio Bucureşti. A căzut în gîrlă, romanţă de Leon Alcalay. [144] ! I \ I I ,i 1 I I 1, , ,11;1 ' I , " , I I ,1 I I! f i A RĂBĂŞI, RĂBĂŞIRE Atacind În primul articol al revistei Scrisul ro, mânesc ideea Statului cultural, domnul C. Rădu­ lescu-Motru scrie că «Atît Statul cît si cultura sînt cuvinte răbăşitc », Cuvîntul care> exprimă această actiune veche a Statului si a culturii este Însă cu totul nou, şi credem ci domnul Rădu. lescus Motru îl întrebuintează cel dintîi în faza culturală în care ne aflăm. Ce Însemnează a răbăsi? După aspectul grafic, cuvîntul răbăşit se des, compune în două cuvinte distincte, În particula ră, rostire românească a repetitivului re (re,iau, t'e,vin, re,dau) şi în cuvîntul de bază, pe care nu-mi vine să.l rostesc cu voce tare, rnărginin­ du-mă să-I citesc cu ochii şi cu gîndul. Prefixul arătînd că acţiunea verbului se produce de cel puţin două ori, eventual de trei-patru-cinci ori pe rînd, dacă separăm verbul de particula dom, riului Metru, constatăm că actiunea verbului se produce o singură dată, indiferent de rnodula­ ţiunile în semitonuri sau de scăpărarea ei bruscă într-un ton întreg. Teoriile pure şi dezvoltate voluminos şi muzical, cititorul curios le va găsi în Enciclopedic domnului Petoman, cel mai răbă­ şitor artist de music-hall, care înlocuia o Întreagă orchestră cu sonoritătile insului său sintetic. Dar tot nu am prins sensul exact al cuvîntului a răbăşi. Un moment! A răbăşi un cuvînt, este a nu.l pronunţa cu buzele gurii, gura mărgi, [145] r lizată întrso versiune care să despice sensul şi să,i scoată miezul crud. Căci, cu toate traduce, riie incolore care au bagatelizat frumuseţile strict incomparabile ale cărţii celei mai mari din bi, bliotecă, Scriptut'ile încă nu fac parte din lectura curentă nici a literaţilor noştri, probabil din pri, cina intervalelor obscure dintre cuvinte şi rinduri, păstrate cu o sfinţenie numai bisericească, indi­ ferentă limbii. O versiune viitoare a Bibliei ro, mâneşti, descumpănind atomul rigid al radicalu­ lui ideii şi stricînd coheziunea blocurilor textuale, va trebui să libereze gindul de conventie si tirni­ ditate şi să facă elastice lespezi le verb�le, 'pentru o utilitate literară efectivă. Psalmistul trebuie indemnat să înveţe să scrie cu creionul. .. Modelul Lar putea da tîlmăcirea protestantă a pastorului calvin Louis Second, scrisă zi şi noapte timp de şaizeci de ani. Traducerile româneşti de dinaintea părintelui Galaction pierdeau sensul, totuş precis într-un contur, al psalmilor, intre original şi efortul de interpretare. Ideea se ramifica in intuneric, făcea coarne, imaginea prindea ceaţă şi se scămoşa cu mucegaiuri didactice. Amorul de specialitate al învăţatului, devine o calamitate pentru limbile cu sensuri evaporate ale timpurilor vechi, şi orni­ siunea unui «căci» din text, neechivalat în vers siune, dă inteligenţei, înfăşurată in pîsle, sufe. rinta reumatismului cerebral. Toti savantii trăiesc în tragedia lui «este », a lui «fiindcă »: a punc, tului şi a virgulei, bacilii sensului clar şi al tîl, măcirii, Cu o pasiune mai puţin remarcabilă pentru fiinţa detaliului şi orientat exclusiv pe axul sen. timentului şi al noţiunii, rămîne loc pentru o reproducere a fabulei fizice şi sufleteşti in modul minor, vulgar, şi totuş foarte artistic, al povesti, rii curente. [143] zicii de cameră (CU c mic), a ţinut categoric ca Societatea de Difuziune radiofonică să înceapă să cînte în timpul guvernării sale. Cu acest prilej domnia-sa le-a servit muzicanţilor profesionişti şi o surpriză tehnică neaşteptată, comparabilă, după afirmaţiile specialiştilor, cu descoperirea contra, punctului. Se ştie că exista de mai nainte do bemol şi do diez. Domnul ministru C. Dimitriu a găsit o modalitate nouă a acestei note: pe do olecel. [ ... ] Toată lumea care a luat parte la adunare este, natural, de acord să recunoască marile meritemuzicale ale ministrului, însă nu şi imensele sale cunoştinţe electronice. Dar a mai spus ministrul ceva; şi anume: co­ mitetul să nu-şi ia rolul in tragic şi să se puie pe lucru. Alţii vor lucra: în cornisiuni, în subco­ misiuni şisntr-alte ramificaţii divizionare. Alo! Alo! Radio Bucureşti. A căzut În gîrlă, romanţă de Leon Alcalay. [144] A RĂBĂŞI, RĂBĂŞIRE Atacind în primul articol al revistei Scrisul ro' mânesc ideea Statului cultural, domnul C. Rădu. lescu-Motru scrie că «Atît Statul cît si cultura sînt cuvinte răbăsite ». Cuvîntul care' exprimă această actiune veche a Statului si a culturii este însă cu totul nou, şi credem că domnul Rădu­ lescu- Motru îl întrebuinţează cel dintîi în faza culturală în care ne aflăm. Ce însemnează a răbăsi? După aspectul grafic, cuvîntul răbăşit se des. compune în două cuvinte distincte, în particula ră, rostire românească a repetitivului re (redau, re.vin, re,dau) şi în cuvîntul de bază, pe care nu-mi vine să-I rostesc cu voce tare, mărginin, du-mă să-I citesc cu ochii şi cu gîndul. Prefixul arătînd că acţiunea verbului se produce de cel puţin două ori, eventual de trei.patru-cinci ori pe rînd, dacă separăm verbul de particula dom, nului Metru, constatăm că acţiunea verbului se produce o singură dată, indiferent de modula­ ţiunile în semitonuri sau de scăpărarea ei bruscă într-un ton întreg. Teoriile pure şi dezvoltate voluminos şi muzical, cititorul curios le va găsi în Enciclopedia domnului Petoman, cel mai răbă. şitor artist de music-hall, care înlocuia o întreagă orchestră cu sonoritătile insului său sintetic. Dar tot nu am prins sensul exact al cuvîntului a răbăşi. Un moment! A răbăşi un cuvînt, este a nu-l pronunţa cu buzele gurii, gura mărgi, 144 [145] nindu.se să repete, nu să răbăşească. Acţiunea răbă­ şitului trebuie să aparţie altui aparat decît aparatu' lui bucal, dacă, într-adevăr, acel aparat ştie să ros' tească, fără eliziuni şi apostrcle, cuvinte ca Stat şi cultură. Care-i aparatul, ne putem poate închipui, dar este mai bine să aşteptăm lămuririle domnului Metru, inventatorul sugestivului cuvînt, şi care va trebui, pe lîngă o comunicare la Academie, să pu­ blice şi o monografie ilustrată ieftină, în cîteva sute de mii de exemplare, destinate culturii generale. Totodată ne permitem să ne adresăm simţului de gramatică şi de limbă al savantului, cu între. barea dacă înnafară de forma a răbăşi, a cuvîntului său, nu ar fi de studiat şi forma a răsbăşi, care ar indica o răbăşire ridicată la cub şi un superlativ. T otuş nu pierdem nimic anticipînd şi căutînd a scoate sensul adevărat al cuvîntului răbăşite din chiar contextul domnului Metru, cornplectîndu.i citatul şi explicînd pe domnul Motru prin domnul Motru. Savantul nostru scrie: «Ce vrăjitorie face că aceste două vorbe < Stat şi cultură), care prin ele înseşi, luate separate, sînt ca nişte flori veste, jite, care prea des mutate din sacsie, au pierdut culoarea şi mirosul, împreunate fiind să dea un mănunchi care atrage, ba chiar pasionează lumea prin farmecul lui. Atît Statul cît şi cultura sînt cuvinte răbăşite,» Cu alte cuvinte, în concepţia domnului Motru, a răbăşi este a nu mai avea miros, este a fi avut totuş miros, un miros astăzi inexistent însă treptat, un miros care va fi fost la un moment dat foarte tare, sau mai puţin tare, slăbit în orice caz prin durată. Ne temem acum că, scriind răbăşite, domnul Rădulescu-Motru a voit să dea curat pe româneşte un cuvînt franţuzesc, rabâchees, nemulţumit de rostirea lui anterioară, rabaşate, românească numai prin aproximaţie. Ambiţiunea e legitimă şi eul, turală şi ea ne învaţă că un cuvînt străin, strămutat 145 [146] în vocabularul nostru, devine perfect românesc, dacă punem pe fiecare literă a o căciuliţă întoarsă. Cum rosteşte domnul Motru, de pildă, cuvîntul contrabas? Probabil că domnia-sa lasă liberă prima literă a şi întoarce căciula pe a doua. Cît priveşte alte două cuvinte din textul citat, în sacsie, domnul Motru vrea să fie regional şi oltenesc, iar în « două vorbe, care prin ele însăşi» preferă gramatica domnilor Schulder şi Berger; şi nu cutezăm să-i facem nicio. . . imputoare. [147] pîRŢOTINA BOŞOROAGĂ Nu pot să fiu decît violent cu astfel de bandiţi, ascunşi ca păduchii în consiliile de administraţie, pe care le spulber. Cînd am pus mîna pe condei, am înţeles să răcnesc, să biciuiesc, să znopesc şi de aceea am exterminat şi exterrninez. Să nu mă facă pîrţotina rnasculină boşoroagă să. mă răpăd odată şi să-i rup rnustăţile, căci atunci îl muşc de nas şi-l scuip cu muci cu tot, în Dumnezeul măsii, Ca un turbat mă voi arunca şi, zgîlţîind stîlpii telegrahci şi rozînd cu măselele din garduri şi din zăbrele de fier, mă voi antrena astfel, să-l sfîşii, pe el şi pe ai lui, de burtă, şi să mă înfăşor cu maţele lui puturoase ca să mă zmucesc din ele şi să le rup. Pornind la lupta sfîntă, făcînd acest mare organ de publicitate, la baza căruia am pus toată averea mea de cîteva milioane, cîştigată numai Dumnezeu ştie cu ce sudori, nu m-am împăcat degeaba cu Chichifor Trainic, care mă porcăise cu cîteva săp­ tămîni înainte: ideal lîngă ideal, am izbutit ca să curăţăm politica de căcăcioşii de otrăvuri. Să tre­ mure porcii în groapă şi să dîrdîie gheşeftarii, pun, gaşii, fleoarţele financiare şi toţi şantagiştii, tero­ riştii, bestiile, de furia noastră, dezlănţuită cu gÎr. baciul de vergele. Ai priceput, cititorule, blegule, care rabzi toate? Sau faci cunoştinţă cu mine? Că iau trăsura şi un dric după trăsură şi vin la tine acasă, de te bat şi te şi îngrop. Să nu cazi în raza vizuală a ochiului meu magnetic! Atît îţi spui, bagă.ţi minţile în cap şi citeşte-mă regulat. Dorifil Fleicaru 147 [148] :1 I IDEILE DOMNULUI BRĂTESCU,vOINEŞTI Sărbătoritul literelor româneşti a scris un arti. col! Prosternaţi-vă, popoare, şi trîrnbiţi îngereşti sunaţi: Domnul Brătescu. Voineşti a mai scris un articol! Mai puţin; fiind tare ocupat, a scris o scrisoare. Marele nostru povestitor a găsit ideea Biletelor de papagal bună, şi acum concurează cu Coco, săptămînal. într'un an domnul Brătescu.Voi­ neşti va scrie cincizeci şi două de scrisori, care vor reflecta cugetarea domniei-sale politică şi socială şi principiile literare. Domnul Brătescu-Voineşti nu este un risipitor, nici un dezorganizat: este un concentrator şi un sintetic, semănînd cu radiul: un miligram extras din două sute de vagoane de blendă. Într-o scris soare, domnia-sa pune ce a gîndit zece ani şi ceea ce alţi muritori de marcă nu gîndesc un veac întreg. Marele literat s'a oprit la stilul epistolar, pe care l.a mai redus; o singură carte poştală este de ajuns ca să dea o supraesenţă - şi cugetarea domniei-sale se îndreaptă rapid, adică încet, către tirnbrul poştal. Peste o altă treaptă a evoluţiei, domnia-sa se va subţia pînă la cinci vocale unice, drept vocabular, şi în cele din urmă va bate cu degetul ca pendula şi cu talpa piciorului, ritmul gîndirii, pe scăunel. O literă va avea unsprezece mii opt sute douăzeci şi cinci de sensuri, şi cu cinci vocale, ca nişte simţuri, marele prozator, dis, pensîndu-se de ceea ce vulgul numeşte stil, va cu' prinde toată cugetarea şi expresia ei. [149] Ultima scrisoare a vastului nostru în adîncime autor, este adresată unui profesor care poartă un nume de judeţ, după cum domnia-sa poartă unul de comună - fericită comună! -: V oineştii au scris Mehedinţilor. Scriitorul a fost întodea. una un sentimental (nu costă parale), un dulce (vine bine la buze) şi un blînd (nu supără pe nimeni) şi, cum bine spune singur, un optimist (merge cu toată garnitura: ochiuri pe spanac). Domnia,sa crede că e bine să nu fie rău, însă că nici aşa rău detot nu este după cum se spune: baza filosofiei sale. Desigur, lucrurile trebuiesc în, dreptate, însă dacă te gîndeşti mai bine nu se poate spune că sînt strîmbe, ci prea puţin aple­ cate - şi să ştiţi că este cine să le netezească. Scriitorul nu are nicio grijă, şi nimeni nu trebuie să.şi facă spaime. Domnul BrătescwVoineşti ad­ miră dinainte pe cei care vor îndrepta. Domnla-sa e optimist. Credea şi domnia-sa pe vremuri că relele sînt mai multe, dar s-a înşelat. După o ex­ perienţă de şaizeci de ani, cît au durat erorile sale, s'a ivit un eveniment: fetele de la Mogo­ şoaia i.au făcut cadou o minge, ca să se joace cu ea în Cişmigiu, şi băieţii de la Colintina i-au adus o băşică de cauciuc roz în care sulli şi care ţiuie ca un pitpalac. Această din urmă muzică i.a fost dăruită ca să cînte în literele române şi să impresioneze. Cum să mai fii trist şi amărît după aşa dovezi de îmbunătăţire a genului uman? Ce reforme, ce zguduiri, ce revoluţii mai aşteaptă omenirea, după ce domnul Brătescu-Voineşti a primit de la un admirator un drîng? « Mai bine nici nu se poate. Sînt optimist. Problema chiriilor pentru mine e dezlegată: stau 149 [150] 'i II 1, i I gratis la Cameră, într-un confort de o sută de mii de lei pe lună. Primesc o leafă de cîteva zeci de mii peste, şi mai încasez vreo douăzeci şi cinci-treizeci de salarii, după putinţă; nu sînt pre. tenţios, sînt sentimental. Şi sînt optimist. Ce vreţi? Aşa mi-e firea şi aşa e lumea, bună, dulce Te pup, frate Mehedinţi.» [151] IAR A SCRIS DOMNUL BRĂ TESCUNOINEŞTI Sîntem confundaţi şi retractăm. Domnul Bră­ tescu-Voineşti nu e un autor infecund. A mai scris patruzeci şi trei rînduri pe o coloană opt din coala numărul şase, cu litere aldine, al pa, truzeci şi patrulea rînd fiind ocupat de numele autorului. Proza academicianului nostru nu e mai lungă decît o telegramă, Însă e a treia operă li. terară a domniei-sale de la Întîi ianuarie, decînd a mai publicat şi două scrisori - şi sîntem abia la finele lui martie. Cu vacanţa Paştilor, pe cu­ rînd; cu vacanţa de vară şi cu vacanţa de Cră­ ciun, cînd orice surmena] intelectual merită ră­ gazul unei reparaţi uni, să nu uităm că mai avem nouă luni de activitate literară, în care autorul poate să mai scrie încă trei, patru scrisori. Pînă în anul de faţă domnului Brătescu-Voi­ neşti îi lipseau subiectele, problema cea mai aspră pentru un scriitor neînvăţat să utilizeze decît un vocabular de şaizeci de cuvinte, începînd cu pen< tru şi sfîrşind cu bunătate, şi nefamiliarizat cu ideile şi spurcata lor invenţiune. Domnul Bră, tescu- Y oineşti urmează calea sănătoasă a inspi­ raţiei, anecdota şi faptele diverse, şi nu i.a mai căzut domniei-sale demult, în viaţa mediocră pe care o duc contirnporanii, avîntaţi cu singura inteligenţă şi nuli în gesturi fizice impresionante, un subiect. Abia în 1928, anul actual, i-au dăruit fetele dintr-o comună rurală un băţ de trestie cu coinac şi undiţă în vîrf, pentru spe. lJ1 [152] datul- broaştelor din Mostiştea, şi băţul a intrat numaidecît în literatura universală. De două zile un alt nou subiect solicită gramatica şi punctua, ţia marelui scriitor. Apelul M. S. Regina pen, tru binefaceri. Ca să arate pînă la evidenţă treapta mare ar, tistică pe care a închiriat-o în literele româneşti, domnul Brătescu-Voineşti semnează după regină şi cornplectează gîndirea ei cu ceea ce discreţia augustei doamne a scăpat din vedere să puie în text. Neavînd prilejul de-a iscăli lîngă Eminescu, care a avut nerăbdarea să moară la netimp,­ şi după ce a crezut că era suficient să iscălească lîngă domnul De Herz, la care a renunţat, dom, nul Brătescu-Voineştl semnează lîngă Coroană. Dacă nici asemenea certificat nu este convingător, şi dacă nici acum nu vom adopta în religia noas­ tră literară descălecarea domnului Brătescu-Voi. neşti, însemnează că sîntem afară din cale de o' braznici şi pretenţioşi. [153] DOMNUL EFTIMIU LA PARIS Agenţia Rador anunţă Europei, care va trebui un moment să uite comemorarea lui Ibsen la Oslo, că « teatrul de avangardă Albert I a dat ieri seară reprezintaţia generală a piesei de teatru Faru toma celei care va veni, scrisă de domnul Victor Eftimiu. Domnul ministru Diamandy, împreună cu întreg personalul Legaţiei române, a asistat la reprezintaţie, care a avut mare succes. » Nu se precizează dacă, afară de domnul Dia, mandy şi « întreg personalul », a mai asistat ci, neva. De succes nu mai poate fi vorba. A avut succes domnul Eftimiu la Bucureşti, unde pu­ blicul e mai pretenţios şi unde e cunoscut şi preţuit la valoarea-i certă, cum să nu aibă succes la Paris, unde nu-l cunoaşte decît Legaţia? .. Nu înţelegem însă trădarea domnului Eftimiu, care ne preferă Parisului, şi ambiţia de a figura acolo în avangardă, cînd în Bucureşti preferase o viaţă întreagă şi se simţise atît de bine în arier­ gardă. Să fi simţit că miroase a decadenţă şi să fi fugit la Paris pentru a-şi dărui mediocritatea de care prinseseră de veste chiar vechii săi admira, tori, bărbierii şi profesorii universitari? .. Şi ce principiu să.l fi dus tocmai la Paris? .. Dacă s-a gîndit la distanţa în linie dreaptă spre Apus, piesa domnului Eftimiu ar fi trebuit re. prezintată în Vandeea sau, dacă mergem şi mai departe şi nemcumetăm să trecem oceanul, în Mexico. Ecoul succesului, transmis prin tele�ra, [154] fie fără fir in ţară, ar fi crescut cu numărul kilo­ metrilor. Dacă s-a gindit la numărul locuitorilor, după legea că unde sînt oameni mai mulţi sint şi proşti mai mulţi, domnul Victor Eftimiu ar fi trebuit să-şi reprezinte creaţia de avangardă la Londra sau la New York, nefiind cu putinţă o convocare a ambelor oraşe. Nimeni nu s-a gîndit totuş săli sugereze dom' nului Eftimiu gindul cel adevărat, care i-ar fi creat sigur şi repede gloria pe care o doreşte şi de care totusi e scirbit: reprezintatia la înnăl­ ţime. Pe Mo'nt,Blanc nu se putea fiind frig, dar lucrul ar fi fost cu putinţă pe acoperişul eate. dralei Notre-Darne din Paris, sau pe turnul În' clinat de la Pisa. Şi mai cu seamă nu s-a gindit nimeni să-i su. gereze ideea banală - dar salvatoare - că oriunde şi-ar reprezinta piesele, în California sau în Kam­ ciatka, la Polul Nord sau la Polul Sud, pe Pă, mînt sau în Sirius, domnul Eftimiu va rămîne dela pururi domnul Eftimiu. [155] PALA VRAGEALĂ ŞI PALAVRAGII La orice oră din zi şi din noapte, în orice sat, tirg şi oraş din România, se ţin azi conferinţe. Femeile care au izbutit să scape din gineceu, ţin conferinţe. Ţin conferinţe bărbaţii care n-au iv butit să intre în gineceu. Miniştrii ţin conferinţe. Conferinţe ţin şi cei care vor să fie miniştri. Ţin conferinţe cofetarii, fetele de măritat, docenţii, elevii şi vardiştii. O asociaţie de idealişti şi-a luat însărcinarea de a conferenţia la sate, cu idealul ca şi ţăranul, după rînitul grajdului şi mulsul caprelor, să ţie conferinte. Nim�ni în tara asta nu vrea să mai tacă. Fetele şi băieţii şi-au vîrît cărţile în geantă şi semghesuie în banca oblică din amfiteatru să as, culte cum un coleg rezumă bîlbîit o nuvelă care se găseşte neted în trei file dintr-o carte. Soţia s'a pregătit trei ore ca să piardă două ore într-o sală în care a auzit pomenindu-se din cinci în cinci minute numele lui Shakespeare, în loc să citească însăş, în camera capitonată cu tăcere, Vi. sul unei nopţi de vară. Soţul prepară o conferinţă asupra lui Tolstoi şi e foarte amărît că numitul autor a scris în ruseşte ni La făcut pe acest inimitabil August cel Prost al literelor române, simpatic demult. Dar ce lucru curios: sirntirea noastră a fost înselată. Toate ho­ hotele de 'rîs, pentru care-i er�m recunoscător, Mihalache nu le iscodea, săracul, din mintea lui. Dumnezeu nu l-a făcut nici măcar August cel Prost de la circ. Hazul venea, de cele mai adeseori, de la minciună. Individul e un farseur. Toate momentele grandioase ale secularei sale cariere, da, intelectuale, Mihalache le-a furat şi le-a jucat din nou. Acest păun, îngreunat de pîntec şi îndurerat de lipsa unei splendide cozi multicolore cu care să umilească cocosii, ratele şi luna plină din ograda literaturii ro�âne,' îşi împodobea în fiecare an secunda guriţă stearpă, cu o rnajestuoasă pană, pe care o recunoşteai. Pe apele culturii române pluteau senin Conuor birile literare. Dimpotrivă, a venit şi Mihalache, din milioanele de numiri, posibile, inedite, cu Convorbirile critice. Prestigiul Convorbirilor era es- 16] [164] if I I I 1 ! '! I I' • I ! I li li camotat, precum galoşii « T retorn » sînt concuraţi cu succes de firma « Tritorn », Pe nesimţite, toată seriozitatea unui Maiorescu strălucea, pen' tru neştiutori, în coada unui Mihalache, În literatură, din nenorocire, diploma cu note nu dă drept decît la o catedră şi un salariu, nu todeauna la gust. Un băiat care căra sacii în portul Giurgiului, s-a aBat mai tîrziu că era Emi, nescu. Publicul ştie acest lucru. El preţuieşte rnin­ tea şi sufletul scriitorilor nu după leafa pe care le-o plăteşte patronul sau Statul. Dar Mihalache năzuieşte după o glorie sigură, înnafară de viei, situdinile preţuirii populare. În ce crede popo, rul orbeşte? fn ştiinţă. Ştiinţa a făcut trenuri, seruri şi patefoane. De ce n'ar avea şi critica prestigiul ştiinţei? .. Să fie şi literatura, deci, o ştiinţă, si criticul, doctorul ei. Mihalache s'a de, �ret�t a�tfel şi el doctorul ştiinţelor literare, pe care le.a catalogat ca pe o mineralogie, şi unde, cercetînd cu mintea lui pe Shakespeare, Ibsen şi Cervantes, dă reţete cunoscute în ultimul timp numai de domnul Talaz. Că retetele lui sînt extrase din cadavre, iar cei vii, încăpuţi pe mîinile lui, devin de nerecunoscut, e altceva. Conu Mihalache, la Seminar, a voit să se în, Iătiseze ca doctorul Cantacuzino în Laborator. 'Nemulţumit cu Seminarul, unde se spunea că profesorul are drept de viaţă şi moarte asupra elevilor, a creat un Institut pentru toţi iubitorii de literatură - dar unde vin, tiranizaţi, toţi stu­ dentii înfricosati, de la Seminar. De cîţiva ani Institutul a devenit atît de comic, chiar în ochii celor care-I frecventau şi care, de rîs, plecau, ţinîndu.se cu mîinile de pîntec, încît, alături de el, Mihalache Dragomirescu a creat o « Academie». Academia se vede deposedată de toată spiritua. litatea ordonată şi veche pe care.] cuprinde acest [165] cuvînt, spre a împodobi instinctul de îrnpăunare al unui anus cerebral compromis de aproape o jumătate de veac de producţie nedezminţită. Dar experienţa cu Institutul a servit la ceva. T emîndu,se că la Academia lui vor candida, de teamă, tot numai elevii şi asistenţii, legaţi ornbi­ lical de filosofia rnihalachistă, păunul a recurs la un şiretlic. Spre deosebire de Academie, pe care o solicită discret toate valorile adevărate, « Aca. demia» domnului Mihalache solicită ea pe vii, torii membri. Şi cum s'ar putea ca înnafară de domnul N. Rusu, bas caritabil, să nu primească nimeni onoarea de a figura pe creasta posterioară a Criticului, în statutele publicate ale «Acade­ miei », se prevede că vor fi numiţi membri acei scriitori pe care-i vor recomanda Maestrul şi le, fegiii săi - chiar dacă scriitorii vor refuza, cu scandal, atare descalificare. Un scriitor, informat de proiectul grandios al Împăunatului, a întrebat: - De ce nu deschide domnul Dragomirescu şi o lăptărie? .. Lăptăria există. E în dosul statutelor. O întretine Ministerul lnstructiei cu vreo cî- teva milio�ne. ' E adevărat că porţiile cele mai grase le înghite tot Maestrul. [166] LIBERTATEA PRESEI Cu strîngere de inimă am citit plîngerea bres­ laşilor condeiului că guvernul, peste un text de Constituţie, i-a dat pe mîna oamenilor de arme care stăpînesc în Bucureşti. Toţi ziariştii care, altfel, purcezînd în certuri personale, se demască, au fost uniţi în glasul lor de protestare. S,ar putea ca acest cotidian care apare în două petale să nu plîngă şi el, alături de marile cucurbi­ tac ee, măcar după ce li s'a dat confraţilor dru­ mul din închisori? Incontestabil, guvernul îşi plăteşte luxul unei greşeli al căreia mare defect e că nu foloseşte nimănuia. Publicaţiile româneşti plutesc pe o undă a opiniei publice superficială. Adîncurile naţiunii nu sînt scormonite de niciun condei, şi vor rămîne intacte, cel puţin o jumătate de veac. Jocul de-a «opinia publică », pe care toţi oamenii politici inteligenţi Îl cunosc, de ce vrea guvernul, fără nicio pricină alta decît enervare a, să-I ia În serios? . . Cred oare domnii Duca şi Tătărăscu, războim du-se cu bieţii scriitori de ziare, că publicul va pierde vechea lui convingere În calitatea sigură a inteligenţei de care dau dovadă În Împrejurări de guvern mai grele? Deci: Jos cenzura!. .. Ea nu are ce să cenzu­ reze. Tot ce scriu ziarele româneşti e perfect anodin, iar efectele absolut inexistente. Şi totuş, o Întrebare se insinuează Între rîn. duri: de ce un om inteligent e enervat de condeie 166 [167] înmuiate În cerneală cu apă? Nu cumva acel om, acei oameni inteligenţi cunosc presa? .. Căci aci pare să fie adevărul. Nicăieri presa n.a avut un rol mai precis de împlinit ca în ţara noastră lipsită de opinie pu' blică. Presa este singura opoziţie. De o jumătate de veac, în România, presa a avut sarcina să ros' tească în faţa guvernelor adevăruri pe care ni, meni dintre oamenii politici, din opoziţie, nu le putea formula fără a se acuza. Cine nu ştie că foşti prim-miniştri care n.aveau curajul să vor' bească În faţa Parlamentului, vorbeau prin pana unui ziarist? Care român nu ştie că menirea ga, zetei e să «combată»? .. « Combat» gazetele noastre? .. Desigur! Vio­ lenţa lor de azi nu mai cunoaşte nicio margine. Sînt ziarişti care confundă toate noţiunile, ca pe vremea recruţilor de veselă memorie, deosebind stîngul după paie şi dreptul după fîn. Efectul violenţei lor nu e mai puţin nul. Pen­ tru că cele mai cornbative pene sînt toate de la ministri, daruri de zi onomastică. Sîntem hotărîti să dăm afară din mijlocul nostru miniştrii care, ieri colegi, vor să fie azi călăi. .. Există vreo ga, zetă în Bucureşti, în redacţia căreia să nu fie cel putin trei redactori în relatii mai mult decît ami, cal�, personale cu anumiţi membri ai guvernul lui? E vre un director de gazetă care să nu ştie acest lucru, şi care, lăsînd «omul să trăiască şi el », să nu caute să stoarcă avantaje de orice natură, pentru gazetă? .. Nu fac redactorii «ro. taţie », odată cu rotaţia guvernelor? [168] ASASINAREA UNUI MORT Se mai găsesc tineri literaţi, acreditaţi în nu­ mele artei şi gîndirii pe lîngă marile cotidiane co­ merciale şi politice, care să 'şi istovească forţele în a ironiza în foiletoane întregi opera literară a domnului Victor Eftimiu. Oricît de grea eva' canţa, lipsită de subiecte sensaţionale, nu.i mai e îngăduită nimănuia lipsa de gust de a spinteca, fie şi abstract, cadavrele rămase în urma luptei. Cadavrul poate deveni victimă, iar viteazul asa, sin, odios.] ... ] E drept că domnul Victor Eftimiu nu se dă bătut, ca vechiul său camarad de litere, domnul Radu Cosmin. Călătoreşte la Paris, de unde a băgat de seamă că vine gloria atîtor bucureştence l şi ce-a ieşit! Dacă Statul are un auz perfecţionat pînă la per, ceperea ocării, el a putut afla din microfonul So. cietăţii de Radiodifuziune, în sfîrşit încurajată şi de el, cîteva adevăruri nu tocmai menite să.l măgu, lească. Conferenţiarii şi inginerii, în aplauzele mul. te ,!lle amatorilor, i-au sărit cu ciocul în cap. In vreme ce postul cel mic îşi face cum poate da' toria, se instalează postul mare, acela care va permite cuvîntului şi ghiersului românesc să fie auzit de foar. te departe, dincolo de graniţi. Peste mai multă sau mai puţină vreme turnul de unde şi rotogoale va fi zidit, şi vorbitorii noştri, cu o voce de zei tunători, vor fi în legătură instantanee cu ţara şi continentul. De cîteva ori Coca s'a plimbat de jurîmprejurul templului de sticlă, în care sta închis domnul Giuf< gea, cu vizibilă preocupare de gîlceavă şi iritat pe UJ [224] il " , I I , I I I I II I măsură ce spaţiul devenea mai surd. Domnul Giur, gea, acuzat că a ţinut radiofonia prizonieră, e un personagiu liniştit şi lapidar, pe care nu-l impre­ siona nimic ilegal, şi aparatul de radiofonie era o cutie ilegală şi liberă de purtat subt pelerină numai cu certificat. Un adult, în lipsa tatălui său din exis­ tenţă, era îndatorat să ceară un bilet de bună-pur. tare subcomisarului din cartier, care trebuia să afir, rne pe răspunderea iscăliturii că amatorul nu întîr­ zie niciun termen din chirie, că şi-a plătit pînă la zi impozitele la Stat şi Comună, că e un consuma. tor entuziast al produselor Regiei, cu atît mai do. rite cu cît scot fum mai puţin, şi că nu s'a plîns niciodată, nici în scris nici verbal, împotriva niciu. nei autorităţi. Cînd îşi lua, cu multe greutăţi, ates­ tatul, amatorul avusese vreme să se înrudească sufle, teşte cu sub comisarul şi să-l considere ca pe un al doilea părinte. Domnul Giurgea sosise din streinătate. O primă codeală şi stîngăcie: domnul Giurgea stătuse într-un sanatoriu ca să-şi repare un surmena] îndelungat. Privirea domniei.sale, de colonel francez din colo. nli, mai păstra melancoliile palide ale ostenelii ner. voase şi o umbră din Alpii pe unde fusese. Să crezi că te lupţi cu un autocrat dîrz şi să te găseşti pre. zintat unui domn shios, cu o energie pur teoretică, în mîna feminizată de contactul cu norii si cu în' tristarea, este ca o precipitare din Infern. Văzîndu.1 în carne şi oase, pe dictatorul spaţiului şi al eteru­ lui, Coco s-a simţit cuprins de o ruşine disperată, silit să suporte ochiul calm al dictatorului, ca un căr­ bune aprins în palma întinsă. « Iar am scrîntit-o, şi.a zis Coco. Aşa îţi trebuie. » Conversaţia a fost, negreşit, civilizată, politicoasă şi agreabil distantă. împăratul aerului era blajin şi simpatic. Cauzele de întîrziere, şchiopătare şi ne' hotărîre nu aparţineau, în cariera radiofoniei, aces­ tui temperament. Cine a fost vinovatul? Statul. Te ll4 I I I • [225] rog nu cerceta în dosul acestui monument insonor, Statul poate să fie cine ştie ce, dacă te vei apuca să-I descînţi «melc, melc, codobelc, scoate coarne boiereşti », Te poţi aştepta să iasă te miri ce şi cum. Lasă moluscele în pace. Pricina a fost cîştigată, sta. tiunea de ernisii radiofonice functionează. Ce mai �'rei? Vreau o staţie mai mare. O vei avea. Mai vrei ceva? Mai vreau să nu aud postul cel mic din Bucu­ reşti în substanţa tuturor posturilor din Europa. Uite, cîntă italieneşte un tenorino de la Opera Ro. mână; el cîntă extraordinar de frumos, dar aş pre. Iera să nu-l aud. Mă duc la Viena: tot el cîntă. Por. nesc la Breslau: îl aud. Mă mut la Varşovia, la Kat­ towitze, la Praga, la Roma, la Kosice, mă ridic pînă la Ţ uluza - în zadar, sau e prilejul să spunem: de-a surda. Pas cu pas, kilometru cu kilometru, meridian cu meridian, tenorul se ţine după mine. Fostule dic­ tator al bolţilor dintre stele, ţi.a mai rămas un pumn din autoritatea trecută: arde-i, te rog, o pal. mă ştiinţifică tenorului şi opreşte.l să cînte: scurtea­ ză-i unda detot, « coupez-lui le siffiet ». Se pare că domnul Giurgea nu ne-a spus că au, torizatiile cu certificat nu se mai acordă de către un comitet de Curte cu Juri, ci de către primul o. hciu poştal, pe formular - şi probabil că nu ne-a spus nimic precis din ceea ce constituie secretul domniei-sale profesional. E foarte probabil că nu, mai antena sensibilităţii noastre, educată şi compli­ cată în universul electronilor . [363] NECAZURI ABSTRACTE Domnul Corneliu Moldovanu, directorul T ea, trului Naţional din Bucureşti, s'a necăjit atît de tare pe subtalternul domniei-sale administrativ şi artis­ tic, Ion Manu, colaboratorul nostru, din pricina pOl vestirii Amatorul dramatic, apărută în Bilete de pa. pagal, încît l-a amendat cu leafa pe o lună. Lam căutat de cîteva ori pe domnul Moldovanu, şi sîntem nevoiţi să i ne adresăm prin scris. Ce a pUI tut să.l supere, în loc de-al bucura, din notările de pe natură ale domnului Manu, ca să.i atragă aces. tuia o măsură de o severitate necunoscută în domei niul funcţiilor intelectuale? Căutînd, extrem de in, trigaţi, informaţii în jurul absenţii domnului direc­ tor, ni s'ar fi comunicat că supărarea domnului Moldovanu a ieşit dintr-un singur cuvînt, derectorul, subliniat, care ar fi trebuit să fie tipărit directorul şi nesubliniat. Se pare că domnul Manu tot a fost slu­ jit de norocul că n.a apărut cuvîntul cu literă mare şi cu punct şi virgulă după el. Ţinem să precizăm, pentru edificarea domnului director, că dacă este cineva vinovat de o glumă inocentă, care nici glumă nu a fost, acela este ... noi. Sublinierea a fost un simplu accident de tipo, grafie, ca şi forma «derector» culeasă de zeţar. Domnul Corneliu Moldovanu ne pune în oribila situaţie să-i rambursăm domnului Manu salariul noi -şi domnul Moldovanu ştie că papagalul e/o pasăre fără buzunar la frac. [364] r II , I l' I , ' Desnecăzeşte-te, domnule director, şi dă un or­ din actorului Manu să ne aducă pe viitor rnanu. scrise desluşite. Căci de talentat este talentat, şi ta, lentul nu se pedepseşte. [365] coca ARE ADVERSARI Cititorii noştri sînt înştiinţaţi că indivizi pe care nu i.am putut încă identifica, puşi în serviciul unor interese necăjite de succesul, zilnic sporit, al Bile, telor de papagal, se prezintă Ia chioşcurile vînzăto­ rilor de ziare, îndernnîndu.i să nu mai depoziteze ziarul nostru. Unii sînt amenintati cu Politia, su/ gerîndu,li,se că Poliţia confiscă pretutindeni Biletele de papagal, altora li se povesteşte că Biletele de pa, pagal nu mai apar. Cititorii noştri sînt rugaţi să insiste la chioşcari ca să li se vîndă ziarul. Poliţia niciodată nu s'a gîndit să confisce Biletele de papagal, pentru că nu este mo­ tiv, iar apariţia lor zilnică nu e turburată de niciun eveniment. Papagalul e sănătos şi vesel. Fusese vorba odinioară, între ziarele mari, de in, formaţie şi publicitate, de o aşa-numită concurenţă neloială. Nu se stie cum a fost solutionat între ele acest conflict de moralitate; dar procedeul continuă şi ni se aplică şi nouă. Mai este nevoie să explicăm marilor antreprenori de presă că Biletele de papagal n-au apărut ca să-i concureze, că nu se poate ivi ni, cio concurenţă care să le strice clientela, că în cel mai rău caz lectura Biletelor scrise de Coco este in, dependentă de lectura produselor politice şi infor. mative ale marilor noştri confraţi