[5]
SEMNE CU CRElONUL
II
[6]
[7]
PANA MĂIASTRĂ
încă o literatură de Paşti.
Nu poţi şti pentru ce ziarele se socotesc da.
toare ca, la Paşti şi Crăciun, să scoată cîte un
chiot literar şi artistic. Gazetele, care n-au cu
literatura niciun alt soi de raport decît tiparul,
apar În numere, spre deosebire de ediţii, speciale.
T rei sute şaizeci de zile, cîte încap într-un an,
ziarele masacrează idee, inspiraţie, limbă, cons­
trucţie şi stil, şi cedează scriitorilor, cînd acest
fenomen se Întîmplă, a zecea coloană, pentru o
povestire banală, pe care directorul, un domn cu
aer de critic, a înteles-o,
În cursul anului, ziarele publică o cantitate de
romane, sustrase Însă, ca un omagiu pentru geniul
omenirii, literaturilor străine. Un redactor, spe.
cial Însărcinat cu cota Bursei, cu serviciul pri­
măriei, cu Academia Română şi cu Compania de
gaz, traduce romanul, schimbîndu.i titlul şi nu.
mele personajelor, sare cuvintele pe care nu le
ştie, suprimă frazele pe care nu le pricepe şi capi.
tole Întregi. Cine şi/ar lua de bună-voie pedeapsa
controlului acestui furt sistematic, şi pentru ce?
Altă literatură În presa cotidiană românească nu
se cunoaşte.
De ce să facă atunci excepţie zilele de Paşti şi
de Crăciun?
Ace/aş lucru îl pat desinatorii. în vreme ce
ilustratorii noştri mor aproape de foame, deseori­
sideraţi de o presă irnorală şi hîdă la exces - o
7
[8]
presă care nu se preocupă măcar de curăţia tiparul
lui - şi luaţi în seamă numai atunci cînd au ne.
voie de concursul de reclamă al gazetelor, în
schimbul cîtorva tablouri dăruite unui guzgan de
colaborator cu pana la ureche, ilustraţiile ce apar
sînt ocazionale şi ele, ca literatura, de Paşti
şi de Crăciun.
Deşi concepţia literară şi artistică a ziarelor este
nulă, ziarele caută totuş literatură şi artă festi.
vală. Ele convoacă pe scriitori şi pictori şi le cer
«ceva de sărbători ». E nostim caracterul reli­
gios pe care îl impun acestor încercări «ceva» ocazi.
onale. în toate ziarele trebuie să fie tipărită o
icoană şi o bucată kilometrică în versuri despre
« Mîntuitorul ».
Portretul lui Iisus Hristos, al unui general la
pensie sau fotografia unei biserici sînt menite să
însemneze că o foaie « simte româneşte».
Scriitorii şi pictorii cu demnitate ştiu să dis.
preţuiască pasiunea literară şi artistică de sfintele
sărbători, subită ca o apoplexie, a redacţiilor
noastre. Norocul ziarelor este Însă că ssa format,
cu timpul, o echipă de scriitori de sărbători. Aceş.
tia reprezintă resortul sufletesc al gazetei.
Îi întîlneşti neapărat la datele consacrate. Unul
face un sonet, altul o poernă vastă. Din vreme, ei
se pregătesc pentru Crăciun sau pentru Paşti: aşa
că numele lor, venind odată cu ouăle roşii sau
cu cîrnaţii de porc, au cu alimentele un intim
raport. în cartoanele lor, unde zac atîtea capo,
dopere, negreşit, nu e vorba, inteligenţa lor pre.
văzătoare a produs şi cîteva poeme de nuntă sau
de înmormîntare, cu o teză generală de viaţă şi
de moarte, de viitor şi trecut. îndată ce se simte
prezidentul Senatului ceva mai rău, sau bănu­
ieşte poetul că o Înnaltă doamnă din aristocraţie
vrea să nască, poezia cu ton funebru sau de vese­
lie a şi luat o formă hexametrică încrucişată. Să
8
[9]
It
I
tot lipsească o rimă la farmec sau la naţiune, dar
acestea se vor găsi, chiar prin licenţă poetică, ta.
lentul neputîndu-se împiedica de un ticălos de
cuvînt.
Ceea ce a turburat Întrucîtva pe aceşti poeţi
ce.şi croiseră genul demult, a fost numai războiul.
După războiul neprevăzut balcanic,. iarăş un
război neprevăzut. Cîntecele de vitejie stau cu
desăvîrşire de prost. Ce vrei? Trebuie obişnuinţă.
Dar cum nu «existează trandafiri fără spini »,
ca să ne exprimăm ca un ziarist la modă, nici
această fericire nu poate să fie întreagă. Poetul
sau prozatorul ocazional şi ingenios ar fi voit ca
numele să-i apară cu o literă mai groasă, mult
mai neagră şi mai vizibilă. Şi e gelos că celălalt
poet, care-i şi reporter la gazetă, şi nu numai
literat de sărbători, a putut să se Înţeleagă cu
tipograful de noapte ca silabele numelui său să
domine toată poezia şi proza din ziar.
[10]
NOŢIUNI VICIOASE
Literatura războiului se Îmbogăţeşte, pe zi ce
trece, cu tot soiul de cărţi, broşuri şi reviste.
Nici nu se poate un omagiu mai mare pentru
condei. Armate de milioane de oameni, care merg
la moarte ca nişte stoluri adînci de ciori, care.au
Îndurat calamităţile şi oţelirea unui an de lupte
fără păreche pînă azi, au grijă de bucata de hîrtie
tipărită. îndrăzneţe În faţa maşinilor de război şi
dispretuitoare, ele trec pe lîngă pacifica maşină de
tipar descoperite şi respectuoase. Teama de ino­
fensiva foaie de hîrtie, îndoită-n două, şaispre­
zece şi opt, Întrece cu mult teroarea duşmanului
strecurat cu tunurile şi caii lui prin apropiere. La
început, zice Ioan, a fost Cuvîntul: sfîrşitul va fi
al aceluiaş Cuvînt. .. O iscălitură subt un text
va încheia epoca noastră de avînturi şi dezastre,
ca un articol de jurnal.
Paralel cu frontul, merge războiul cu pana.
Scriitorul îşi sapă tranşeea lui într-o carte şi trage
de-acolo.
Dar e o literatură pripită şi, ierte-ne geniul
războaielor, destul de mediocră. Cuvinte multe,
absenţă de idei - şi de convingeri adevărate.
Oride unde ar porni, tema unei scrieri e simplu
enunţată de la început. Autorul zice: « Vom în,
vinge, victoria e a noastră» - şi termină cu această
declaraţie de la început. E ca o îndoială pe care
vrei să o Înlături cu autosugestia rostită tare. în,
nafară de acest leit-motiv monoton, zeci de pagini,
10
I
r
[11]
umplutură. E ciudat să vezi cum războiul a para<
Iizat puterile de viaţă şi ale celor mai buni scrii,
tori, făcînd dintr-inşii nişte pui de papagali, nişte
ecouri care repetă formula la nesfîrşit.
Şi în această literatură, multă calomnie, multă
injurie, multă înclinare pentru lucruri mincinoase,
o pierdere a greutăţii normale, veştejirea rădăcinii
intelectuale. Detaliul se substituie fondului inexis­
tent, pretutindeni. în gropile bravilor morţi pen,
tru patrie se vor găsi şi cadavrele reputaţii lor de
timp de pace, ruina rnoralităţilor de decadenţă,
care n'au putut să suporte zdruncinul şi prăvă­
lirea unui moment istoric. Oportunişti şi timizi,
mulţi au căzut răniţi în inteligenţa lor din prima
zi de luptă, mulţi au sucombat ritmului înzecit al
timpului şi s-au oprit în năvala lui ca nişte cea'
sornice de părete al căror ideal a fost ca, la fiece
oră, întreagă sau întîrziată, să cînte leneş: Cu-cu!
cu-cu! de cîteva ori. Oseminte de cuci. . . Spi­
ritul multor contirnporani a făcut un salt brusc
de maşină subt impulsul unui motor trezit din
regula lui, la o muncă violentă. Spiritul lor şi.a
frînt spetezele şi s'a întors pe dos ca o umbrelă
izbită-n aripi de uragan.
E aventura tuturor inteligenţelor superh­
ciale care n'au fost aşezate la timp, ca o lespede
de piatră, indiferentă ploii, focului şi clătinării
dimprejur.
Literatura războiului a produs o nesfîrşită stri­
care de înţelesuri şi a pus în circulaţie, prin gazeta
populară, unele sentinţe, poruncite şi nejustih.
eate. Se procedează prin afirmaţii, prin impera­
tive - şi atît ajunge; cititorul, căruia îi lipseşte
simţul criticii şi care mănîncă lucrul mestecat de-a
gata, căci judecata are darul să întîrzie soluţiile
şi să nu satisfacă eterna noastră pripeală şi nesă­
ţiosul nostru romantism de cîntăreţi cu oboiul ­
e mulţumit.
Il
[12]
o noţiune astfel sofisticată şi circulatorie, e că
ncutralitatea însemnează sinucidere. Şi de la irn­
presia de culoare sau de inactivitate, pe care o
sugeră acest cuvînt îngăduit, se induce, prin tra­
gere de păr, la moarte. Ziarele au popularizat ad.
mirabil această falsă idee, răzimată pe nimic. Ace,
laş lucru se spune în timp de pace despre
război. ..
De ce neutralitatea ar însemna dezastru nu se
ştie, şi nu vedem cum ar fi abţinerea întemeiată
de la război, chiar cel mai sigur mijloc de
pieire ...
[13]
SCRIITORII ROMÂNI. ..
Scriitorul e un individualist, şi societatea e o
alcătuire practică, burgheză. Mai întîrziază con'
cepţia romanţioasă că înnafară de nori, de stele,
înnafară de « iubită» şi de alte lucruri frumoase,
poetul, abstinent de la bunul muncii şi-al confor­
tului pe care munca îl aduce, trebuie să se resern­
neze la bogăţia numai a coamei, la camera rnlzeră
din mansardă, la beciul umed de la mahala. E de
rigoare, s'ar zice, ca un scriitor să dureze în timpul
vieţii ca un mort şi să nu 'şi înceapă o carieră
acceptabilă decît după moarte, în organe de pia.
tră sau bronz.
- Ce fericiţi sînteţi voi, ţi se plînge un exce­
lent ipocrit, şi cît vă invidiez! Să fii întodeauna
un om superior]. . . Să nu te amesteci în nevoile
noastre! Să nu cunoşti groaza de a fi un individ
ca noi (un milion venit anuall i, să ai iluzia, faţă
de blazarea noastră, că ocîrrnuieşti lumea, că-i
impui cîntecele şi visările tale!. . . Voi cîntaţi, voi
gînd iti, voi suferiti. ..
Dr�gă poete, de ce nu vii ca să prînzeşti la
mine? Casa mea ţi-este deschisă orişicînd vrei. De
vară, vino la moşie. Ai trebuinţă de ceva? spu<
ne-mi. .. Apropos! Mi-am făcut nişte haine -- şi
mi-au rămas cam strîmte. .. Văd că ţi-e piciorul
mic: trebuie că porţi numărul treizeci şi doi, ca
mine ... Şi ştii, să nu te jenezi defel. Nevesti.rni
îi place poezia - scrie şi dînsa. O să cunoşti pe
soacră-mea, o femeie cultă. O să.ţi prezint pe
I}
[14]
Mitică: nici n'am văzut copil atît de inteligent,
cîntă din vioară ca un înger. .. Ai să cunoşti pe
nepoată-mea, care pictează flori, cî�tă la piano şi
face incrustaţii în metal. .. Te aSigur că nu te
simţi « depeizat » la noi - sîntem o familie de
artisti. .. La revedere]. . . Noi mîncăm la două,
sprezece, te rog să nu ne faci să aşteptăm ...
Asupra sentimentelor mele de admiraţie, iată un
aconto de cinci lei ... Ce an păcătos! Război, ploi
prea multe, lipsă de credit ... Să mă crezi, un
franc face astăzi cît o hîrtie de-o sută ...
Aşa vorbeşte « mecenatul». Sînt unii asemeni
vagi mecenaţi la noi. Ei trăiesc într-o «. atmosferă
de artă », Lucrul se află, vanitatea cîştigă. Numele
acestor diletanţi figurează în necroloage; la rnoar­
tea unui scriitor ei depun o coroană de cincizeci
de lei pe excelentul mormînt care le slujeşte de
expoziţie sentimentală. Subscriu pentru văduve şi
busturi. « Sprijină mişcarea literară şi artistică»
prin ofrande a un pol, şi, în sfîrşit, mai multe
mese dînd drepturi celui ce le oferă, prin sfaturi
şi .. orientări ...
Ce,i « scriitorul» produs de singura natură, în
ceasul în care începe să înfrunte tiparul? Un copil
foarte naiv, foarte inexperimentat. Îndrumarea lui
nu şi-o cunoaşte. Steaua lui el nu şi-o vede. Medi­
ocru şi prost, se crede genial; talentat, el e timid
şi cadem toate ispitele, de la slujba de -ziarist pînă
la grandomania binevoitoare a mecenaţilor. ÎI spe'
culează vreo rablă oarecare de literat. V re un an,
treprenor de anunţuri, care are propria lui revistă
literară. Cu o felicitare exagerată pentru o poezie
nulă sau ridiculă nuvelă, el e plătit de toată munca,
de tot devotamentul lui naiv. Scriitorii tineri sînt,
în mîinile directorilor de gazete, ca pruncii ban,
dajaţi peste ochi, din braţele cerşetoarelor care
le .au pus o viespe pe pleoapă, ca să-i înţepe şi
să.i silească necurmat să plîngă. Dacă au talent,
14
[15]
,;-�--
I
1
J
r
impresarii lor dobîndesc şi faimă literară pe lîngă
bani.
Educaţia scriitorului sărac şi lipsit În genere de
voinţă se face pe nesimţite în acest singur sens.
Munca se dispretuieste, fumurile cresc, cresc un,
ghiile şi neghina' 10;. Cămaşa e murdară, gheata
scîlcie, ciorapul putred sau absent. Scriitorul do,
bîndeşte o imagine de intelectual, care-i de fapt
a haimanalei. îşi asimilează în acel aş timp tot ce-i
mai candid şi mai impur, ca un complement firesc
al artei. Cafeneaua îl cîştigă. În vreme ce fabri,
cile şi cantoarele produc aurul viu şi energia schim­
bului care preface lumea; în vreme ce muncite­
rimea braţelor urcă spre un ideal şi se organi­
zează pentru drepturi, pentru luptă şi pentru biru.
inţă - el, scriitorul, Îşi pleacă frumosul lui cap cu
plete, doseşte viaţa, evită ritmul cel adevărat al
vieţii, şi, mînjit Între rime, ticăloşit de prozodie,
ofticat de subiect, se strecoară din lume afară,
caută senzaţia solitară, şi se scufundă ...
Poate fi ceva mai tragic, mai bine idiot, decît
viata scriitorului oi l'eta: de nature] Ciocoit de un
patron mecenat căruia-i serveşte de valet intelec­
tual, sau covîrşit de mizeria singurătăţii, el joacă
acelaş rol fantastic şi lugubru.
Noi vrem să.l scoatem din această mocirlă. Cu
voia sau fără voia lui, el trebuie ridicat. El trebuie
să ştie că organizaţia bine Întemeiată are grijă de
dînsul În toată ora. Adversari de concepţii sau de
temperamente, scriitorii trebuiesc puşi în situaţia
de-a se şti uniţi de-o patrie care-i iubeşte.
Alt rost Societăţii Scriitorilor Români nuri tre­
buie acordat. Cine vrea să facă din această tovă­
răşie o academie abstractă - greşeşte. Scopul So.
cietăţii trebuie francamente să fie declarat, îna,
inte de toate mercantil.
Activitatea Societăţii trebuie să pornească de-aci
şi să ajungă aci, neapărat. Dacă membrii ei
15
[16]
morţi au dreptul la coroane şi inscripţii, cei vii
au un drept la viaţă hotărît.
Noi dorim să facem din scriitor un egal în pro.
fesia lui cu toţi specialiştii celorlalte profesii, şi
cel puţin cu un actor... Un ideal de muncă
dîrză pe douăzeci de ani pentru Societate va fi să
înlesnească fiecărui scriitor în parte o viaţă de,
centă şi de sine stătătoare.
Societatea îşi va strînge acţiunea ei într'un punct
foarte precis: exploatarea sub toate formele a facui.
tăţilor productive şi a accesoriului cultural. Un
capital de exploatare de un milion poate fi cu
uşurinţă strîns prin cea mai imorală şi mai prote,
jată -instituţie, a loteriei. întemeierea unei tipo/
grafii, a unei mari librării. organizarea unei re.
dacţii numeroase, divizată în secţii, pentru SCrii
erea atîtor sute de cărţi ce încă nu s-au scris în
româneşte; metodica rnonopolizare a activităţii in.
telectuale - ar ocupa o sută de scriitori, bine
dirijaţi, le/ar preface personalitatea, le-ar procura
plăcerea de a trăi, lucrînd pentru cultura româ­
nească mult mai cu folos decît pînă azi, şi pentru
dînşii.
Nevroza unui poet poate fi interesantă. Noi vom
căuta cu drept cuvînt şi utilitatea ei. Vom face
pe scriitor să înţeleagă că el are o datorie faţă de
sineş, Că are una faţă de ţară, şi că poporul româ­
nesc aşteaptă de la el mai mult decît o tiradă veni.
Iicată. Munca, ordinea şi metoda sînt forţe de
geniu colectiv poate mai mari decît invenţiunea
artistică şi originalitatea ...
Ideea nu e prea nouă. Dar ideea este confuză.
Nu demult, în revista Drum drept, a domnului
Iorga, s,a vorbit intuitiv de acelaş lucru. Numai
că noţiunea talentului pus în serviciul naţiei era
de ordin romantic intelectual şi mistic. Raţiona.
.mentele revistei craiovene purcedeau ocazional,
din preocuparea de a reveni asupra unei declaraţii
[17]
r
J
'1
integral făcute, asupra «talentului» unuia din
modest ii redactori ai Cronicii, vinului căruia, des,
coperit ca prea tare, i se adaose apoi şi un pic
de apă.
Cum se naţionalizează un talent nu ni se spune,
şi,i tot ce importă în haosul de azi. Convingerile
politice şi sociale, criteriul subiectelor; ce lucru
anume nationalizează un talent, afară de limbă 7
După concepţia Drumului drept s'ar părea că sin,
gure individualitatea răzleaţă şi întîmplarea feri,
cită dau acest rezultat, inutil căci răzlet.
Pornind cu toţii la o luptă care-i acum inevita­
bilă, pentru împuternicirea sufletească a neamului
românesc, ne trebuiesc soluţii şi reţete practice.
Dorinţele, iluziile, nu mai au ce căuta între noi,
ezoterismul lor s-a învechit.
Scriitorii nostri se vor dedubla. Ei vor face artă
pentru dînşii .:-. pentru cititorii din bibliotecă. Şi
vor face în acelaş timp, pentru toţi ceilalţi, operă
utilitară, simplă. Cultura legumelor se poate înver
cina frumos într-o minte de scriitor cu florile
dalbe. Nici poporul cînd răstoarnă brazda În care
crede, născocind basmele crepusculare, nu pro.
cedează deosebit.
Scriitorul credem că trebuie să fie acest plugar
ŞI acest povestitor laolaltă.
[18]
SINDICA TUL SCRIITORILOR
Ideea înfiinţării unui sindicat profesional
al scriitorilor a. făcut, încet, înconjurul ţării.
Manifestul, ce va deveni public la momentul ales
poartă de pe acum patruzeci de semnături şi a
provocat adeziuni de simpatie în număr satisfă­
cător. E un început de succes; în abstract, sindi­
catul există. Ca să devie o realitate este nevoie de
un efort susţinut de cîteva luni - şi acest efort
nu lipseşte. Poate că pînă la întocmirea spicelor
viitoare de grîu să iasă şi roadele lui din întuneric.
Chemat să facă din scriitor un profesionist corn,
plect, hrănit din munca exclusivă a urzirri
cuvintelor cu gîndul şi un tip social deplin, sindi­
catul, care va fi un chip de şcoală şi un atelier,
întîmpină adversităti si rezistente.
Adversitatea i se' a�ordă din' cercurile asa-nu.
mitei Societăţi a Scriitorilor Români, care' prin
indiferenta justificată a membrilor valizi, s-a trans­
format din nu prea ştim exact ce fusese, în depou!
de papagali bolnavi şi de gaiţe proaste ce este.
S.S.R. nici nu şi-a propus a răspunde, nici nu a
răspuns vreodată unei alte chemări decît a para,
dării cu ifos a cîtorva serii de botgroşi, unii dîrzi,
altii ploua ti.
'Rezistenţa, sindicatul o primeşte din partea seri­
itorilor cu situaţie editorială făcută. Deşi intere­
saţi să se vadă tipăriţi frumos şi răsplătiţi în pro,
porţie cu beneficiile literare, rezervate pînă astăzi
exclusiv cîtorva editori, ei n-au încredere - întîi
18
[19]
r
I
pentru incapacitatea formală a intelectualului ro.
mân de a crede în ceva, şi al doilea pentru că nu
J pot să fie constrînşi fiziceşte - în viitorul unui
sindicat.
Dar mulţi dintr-inşii au afirmat că nu ştiu
măcar la ce vor fi determinaţi să se aştepte din
partea unei atari cooperative - estetismul unora
mergînd pînă acolo încît să-i displacă numele
de sindicat, pe care I-ar prefera botezat «Flora»,
ca o cremă de obraz, sau «Excelsior», ca un săpun.
Am primit şi scrisori nedumerite, care mă hotă,
răsc să iau cu împrumut o atitudine de belfer şi
să lămuresc, celor ce nu şi.l închipuiesc, rostul
sindicatului. .. meu. Regret că atitudinea iarăş
mă sileşte să-i zic sindicatului « sindicatul meu».
pentru motivul şi simplu şi corect că am fost şi
sînt şi rămîn croitorul acestui model pînă în ziua
cînd cincizeci-saizeci de scriitori se vor arăta
trăind si lucrînd în uniforma lui.
S,ar putea ca un cititor analist să întrebe: « F oar­
te bine, sindicat de scriitori - dar ce-i aia scrii,
tor? Ce e scriitorul? » - Şi în faţa acestei chesti­
uni ciudate aş rămîne deocamdată interlocat.
Unde începe, într'adevăr, scriitorul ca să nu
mai fie cititor, şi ce te deosibeşte pe dumneata,
scriitor, de cititorul durnitale, poate că mult mai
inteligent şi mai dotat? Şi - ce fel? - a seri e o
meserie, într-o societate în care lumea e obligată
a citi, seri şi socoti? Uite, cutare scriitor e un
catîr remarcabil. Cum i se poate acorda lui un
titlu asupra mea, cititor, pentru o funcţiune pe
care eu nu vreau să o exercit şi poate că o şi dis,
preţuiesc? ..
Toate discuţiile în această direcţie sînt şi rămîn
jenante şi juste. Dar e un fapt. Un om pe care-I
cheamă Gheorghe are într.o zi negrăita obrăznicie
să scrie un articol şi să-l tipărească, să scrie o po'
ezie şi să o tipărească, să scrie un roman şi să şi-l
2*-
[20]
tipărească. Şi i se face lui Gheorghe po.�tă de. scris:
si mai scrie. Nu devine Gheorghe scrutor Şl deci
nu face un pas peste capul lui Jorj, care, causeur
admirabil, critic spiritual şi erudit, ilustrează dog'
ma că a seri e o actiune inferioară? Uneori dom,
nul Jorj, cedînd stăruinţei admiratorilor lui, con,
simte chiar să-şi depuie genialitatea'i ascunsă pe
hîrtie, şi devine autorul unei imense gugumănii,
pe care Gheorghe n-ar fi putut-o seri niciodată.
Este Gheorghe un scriitor? Rămîne domnul Jorj
un ratat? Vă las să decideţi. De la minte pînă la
hîrtie este o distanţă mai lungă decît poate măsura
un cosmograf burghez instruit: păianjenul lui
Gheorghe o parcurge pe firu,i propriu, - însă nu
şi scarabeul de aur al domnului Jorj, fără aripi
si fără mătase, ac de cravată decorativ.
. Poftit sau nu, scriitorul se iscă singur, ca mitul,
apărut călare între munţi. Vine fără permis de
locaţiune, se instalează şi îl suporţi. Gheorghe se
nărăveşte să scrie, încep să-i placă numai anumite
lucruri şi.i creştem cap un cucui, cucuiul scriito­
rului: la bosse ... Gheorghe-i aproape un profe,
sionist. De ce nu l-am face, cu ajutorul sindica­
tul ui, profesionist deplin?
fi zice sindicatul: «Gheorghe! tu n.ai să mai
faci nimic altceva: ai să scrii. Scrisele tale sînt ale
sindicatului, care le tipăreşte şi vinde, întîi în fo,
losul tău, şi apoi în folosul lui, care tot un soi de
tu este şi el. Vreau, Gheorghe, îi zice lui Gheorghe
sindicatul, să te văd bine îmbrăcat şi ţi-aş reco­
manda chiar un crîrnpei de lux. Aş vrea să ieşi
cel puţin o dată pe săptămînă în automobil. Vreau
să te caute femeile ca pe un bărbat responsabil,
vreau să ai un interior, desfătări, copii sănătoşi.
Te vreau vesel, Gheorghe, şi dacă.mi dai voie,
fericit. ..
Nu te înfricoşa, îi spune lui Gheorghe sindi­
catul. Ştiu bine că te tragi dintr-un neam de robi
10
[21]
speriaţi. Astăzi, cuvîntul neamului tău trăieşte în
J agerimea pe care i-o adaogă condeiul tău. Gheor,
ghe, te-ai emancipat! Ai dreptul să trăieşti ca me­
dicul care nu te caută gratuit, ca editorul care te
fură, ca ministrul care te ia cu chirie la gazetă,
sau cel puţin ca un actor care slujeşte de încălţă,
minte unui personaj fictiv, născocit de tine. Muzi.
cantii şi-au creat situatii de printi, tenorii sînt
milionari, pictorii trăies� în opulenţă, cornedianţii
străbat Europa în automobile. Şi numai tu, Gheor,
ghe, ai să te învoieşti, fără revoltă, a fi umărul de
deal pe care se resfiră drumurile tuturor? Numai
tu, sirnbriaş obscur de gazetă, valet de om politic
şi de librar, numai tu, Gheorghe, pe care istoria
te numeşte tîlmaci de cultură, păstrător de civili,
zaţie şi de limbă, să primeşti, în cetatea îrnbui­
bată pînă la crăpare, un rol de gură'cască, jucat
cu entuziasm? S,a făcut România Mare si este ru­
şine să te mai prindă veacul luptelor şi �I victorie
ilor tremurînd ca un searbăd romantic subt Ieres­
trele balului social.
Gheorghe, vreau să fii stăpîn de sine stătător.
Primeşte cu bărbăţie darul meu », spune sindi­
catul.
Sindicatul va creşte negreşit în pretenţii, pro,
porţional cu vîrsta lui. EI va fi întîi casa de edi.
tură, de tipar şi de vînzare a membrilor lui - şi
a scriitorilor morti. Din zece editori milionari
încă nu s-a găsit unul care să-i ridice unui Emi­
nescu un mormînt frumos de hîrtie.
Sindicatul desfiinţează rolul de parazit al casei
editoriale, care consistă în a înmulţi, nimic mai
mult, exemplarele manuscrisului adus de seri­
itor.
Operaţia e simplă: sindicatul cheltuieşte, şi bene­
ficiile le împarte de mai nainte cu autorul, care
poate să trăiască pînă la lucrarea lui viitoare.
[22]
De vînzarea unei cărţi tipărite sindicatul e sigur
ca şi editorul, care « riscă» - nu numai pentru
că totul (orice nerozie tipărită) se vinde, - dar
pentru că sindicatul, pe simplu temeiul autorităţii
căpătate din calitatea de membru sindicalizat, nu
tipăreşte chiar orice nerozie i s'ar prezinta.
Nu. Principiul sindicatului este că orice scriitor
să scrie cînd îi vine să scrie, nu cînd are nevoie
de mia de lei pe care i-o dă editorul actual. Şi
Dumnezeu stie dacă scriitorul simte atît de des
cît ar părea' să afirme frecvenţa operelor lui, irn­
pulsiunea poruncitoare de-a scri. EI scrie de cele
mai multe ori cu dezgustul pentru că trebuieşte.
Scrisul lui nu are frăgezimea şi suculenţa pe care
o aduce scrisului spontaneitatea unei idei şi a
unei imagini. Lăsînd autorilor răgaz, literatura se
îmbunătăţeşte, cultura cîştigă, cititorul îşi ahnează
gustul. Aceasta în ce priveşte produsul artistic al
literaturii.
Căci sindicatul mai vrea să dezlege altă pro,
bie mă, dînd publicului în mod sistematic o litera,
tură utilă, informatoare - şi la 'această muncă
precisă si frumoasă sînt utilizati tcti mern.
brii sindi�atului. Împărţiţi în biuro�ri şi' redactii,
ei vor face să apară periodic în fabrica deasupra
căreia muncesc, revistele, broşurile, cărţile pe care
toate limbile le au şi nouă ne lipsesc. Această
muncă în colectivitate a sindicatului, care va pune
în circulaţie zeci de lucrări serioase, pentru instru­
irea poporului, e cea mai de căpetenie căreia i se
poate închina un scriitor - şi ea este bine plătită,
căci sindicatul produce mult.
Limba românească nu are Încă Abecedarul ei,
Cartea ei de citire, Cartea ei de socoteli - cărţi tip,
inteligent şi sistematic elementare, interesante şi
limpezi. Publicul românesc aplaudă la creşterea
ţării, dar el nu ştie ce-i Ardealul, Banatul, Buco,
vina şi celelalte; nu ştie judeţul ce-i judeţul vecin.
[23]
Românul nu-şi cunoaşte trecutul, rornânul nu ştie
nimic. Căci la nepăsarea directorilor politici şi a
guvernelor pentru învăţătură, se adaogă vina edi.
torilor, care, analfabeţi şi lacomi de bogăţii false,
n-au întreprins alcătuirea unui plan şi realizarea
lui. Sindicatul scriitorilor va face tot ceea ce ni,
meni n-a voit, n'a cutezat şi n'a ştiut să facă. Cît
priveşte politica, sindicatul va avea o politică, dar
una singură: a limbii româneşti. Iar cititorul va
trage, pe lîngă folosul cultural al activităţii sindi­
catului, folosul material de a.şi plăti cărţile
ieftin.
Sindicatul face mai mult. Se declară cu neobrăs
zare proprietarul exclusiv al limbii româneşti scrise
şi mijloceşte, prin campanii energice, revizuirea
erorilor occidentale în materie de propr;.ietate lite­
rară şi anularea « domeniului public ». In virtutea
niciunei falsificări de noţiuni opera literară nu
mai trebuie să iasă din moştenirea urmaşilor unui
autor: ea rămîne a copiilor, a nepoţilor şi străne­
poţilor, şi cînd aceştia se vor stinge, a sindicatului.
Sindicatul mai obţine înfiinţarea monopolului
traducerilor. Cu fiece traducere nouă se comite o
nouă crimă literară. Ţ raducerile vor fi bune, vor
fi româneşti - sau nu vor mai fi. Şi în acel aş
timp, un control sever va fi făcut, zi cu zi, ceas
cu ceas asupra presei, pentru respectarea dreptu­
rilor autorilor străini, sistematic furati de toate
ziarele şi de toţi editorii, ca şi autori'i naţionali.
librăriile la sate, iată iarăş un punct din pro'
gramul sindicatului, al căruia program este vast
şi cu de-amăruntul studiat. Ajunge. Gheorghe e
edificat.
- Bine, bine, dar unde se vor găsi sumele
enorme, mai multe milioane, trebuincioase fOf<
mării şi înzestrării acestui sindicat, care s'ar părea
să fie emanatia literară a unui creier fără subiect
mai consiste�t?
[24]
Să nu se Înşele contradictorul crezînd că a citit
un articol care trebuia să sfîrşească printr-un apel
la inima patriotică a Parlamentului şi a guvernului.
El poate cel mult să surîdă ; dar îi dau asigurarea
că milioanele cerute de Înfiinţarea sindicatului scrii,
torilor sînt foarte aproape de noi şi că într-o zi,
nu prea tîrzie, scriitorii vor avea casa lor masi.
nile lor şi mîndria lor de-a se fi zămislit Folositor!
puternici din nimic. ..
[25]
PROFESIA DE ZIARIST
într-o zi, domnul [nculet rostise cuvinte de dis,
preţ pentru arta de-a fabri�a, fără convingere, COl
Ioane de gazetă - şi toată presa s-a simţit «bie.
sată ».
Odată, generalul Averescu a fost puţin poli,
ticos cu reprezintanţii ei, şi însuş Universul şi-a
găsit destulă sensibilitate ca să se revolte.
Cu un an înnainte, cincisprezece ziarişti fuse.
seră ţinuţi arestaţi cîteva luni de zile, şi cinci din.
tr.înşii condamnaţi pentru articole de ziar, fără ca
demnitatea confraţilor să fie jignită. Ba n-au lipsit
nici propunerile de excomunicare formală din SOI
cietăţile de presă, din care unele i-au şi excornu­
nicat.
Demnitatea ziaristului român se zbîrleste numai
atît cît nu este el în pericol, şi ziaristul suferă
exclusiv de jignirile care impresionează pe valeţi.
îl supără pe ziaristul român lipsa de considerare
a celui ce l-a plătit: bacşişul şi subvenţia el ţine
să i se dea cu ceremonie. O insultă a principiilor
îi Iasă educaţia indiferentă. Prinde guvernul şi
beleşte pe unul de-ai lui pentru o credinţă expri­
mată prin scris? Ziaristul român aplaudă numai,
decît, îşi acuză confratele, îl denunţă şi-I înfierează.
S,a spus că ptesa oglindeşte politica locului,
care nu.i mai bună decît presa. De,aci, consolarea
că ziaristul trebuie să fie neapărat un şnapan, o
maşină de articole şi de vorbe, pusă în slujba cui
plăteşte mai bine, şi uneori în serviciul, în acelaş
15
[26]
timp, a doi sau trei adversari politici. Ziaristul se
recunoaşte, fără greutate, slugă şi dator să semene
cu boierul -- numai că nu doreşte să i se spuie.
Cu un cuvînt, cînd nu-i radical un nenorocit,
incapabil să se măsoare cu dificultăţile, ziaristul e
o javră pură.
Ziariştii români ar face o ligă ca să fie dat afară
uşierul Ministerului de Interne, care 'ii 'impinge
la intrare, dar nu s'au grupat să lupte cu o cenzură
administrată presei timp de patru ani.
De cîteva zile s.a inhintat «Asociatia criticilor
dramatici». Criticul dram'atic poate să scrie arti.
cole de fond, informaţii, reportaje, cronica modei;
indiferent. în seara premierei el se transformă în
critic dramatic, după cum, alteori, în economist
sau meşter de politică externă, - şi atunci opi­
nează în materie de teatru. Dacă opinia lui i-ar
aparţine lui şi nu casierului trupei, oricît de rea,
ar fi de respectat şi de. cititori şi de actori.
Actorii însă, care ştiu pe cine plătesc şi pe cine
nu, trag uneori la răspundere pe un critic dramatic
prea cinic şi dornic de sporuri noi, fie lipindu.i o
labă pe figură, fie aducînd registrele la redacţie,
ca actorul Ciucurete, ca să dovedească cît ia dom,
nul Fagure pe lună de la trupa respectivă. Criticii
atunci se găsesc ofensaţi şi protestează. Ei vor să
continue să primească bani, însă mai mulţi şi cu
condiţia ca platnicul să se supuie regulii tăcerii.
Auzit-ati vreodată că s'ar fi întrunit criticii drama,
tiei ca 'să dezaprobe pe colegii lor de 'o notorie
venalitate? Nu. Ei se asociază însă ca să apere
interesele specialităţii lor - una din specialităţi ­
dramatice.
Teatrele sînt avizate formal. Şi ca să caracteri­
zeze de la început, fără echivoc posibil, Asociaţia
lor, criticii dramatici aleg preşedinte pe cel mai
murdar dintre dînşii, pe Emil D. Fagure.
z6
[27]
Mizerabil spectacol al presei româneşti actuale,
în care, ca să se afle în treabă unii, şi alţii ca să se
reabiliteze, îşi iau sarcina să poleiască blazonul uns
cu mocirlă al unui ziarist definitiv clasat în abjec.
tiune.
, . Altădată, generalul Averescu şi-a cîştigat dreptul
să puie uşierul să dea în brînci pe ziarişti afară.
Libertatea părerilor şi drepturile omului nu vor
avea nimic de pierdut.
[28]
TIPOGRAFI ŞI SCRIITORI
Intre numeroasele mijloace de exploatare a scrii,
torilor, unii editori adoptă tertipul reproducerii
fără indicatia sursii.
Publicaţi� Orizontul a tipărit o poezie a colabo­
ratorului nostru T. Arghezi, uitînd să numească
revista din care a desprins-o şi dînd, vizibil intern
ţionat, cititorului impresia mincinoasă că Între pus
blicaţie şi autor sînt legături de cerere şi ofertă.
Dacă actul Orizontului nu se cheamă cumva hotie,
probabil că el trebuie numit bună carnaraderie şi
salutat.
Un domn din Bucureşti cumpără maşini de
tipar cu care treieră zilnic, nesupărat, bucatele
străine şi se instalează editor de literatură fără o
redacţie de scriitori şi fără cheltuieli de autor.
Proprietatea unei maşini Îi asigură domnului în
chestiune proprietatea limbii şi scrierilor româ­
neşti, ba stăpînirea tuturor literaturilor din lume,
editorul român fiind cornplect iresponsabil şi sus'
trăgîndwse de la orice îndatorire.
lntr,o organizare profesională a scriitorilor
- necesitate de numeroase ori discutată în de,
şert, - actul de a tipări o lucrare şi de a face
reclamă, pe afiş, cu nume de scriitori care n'au
cu tipografia dumitale nicio legătură, şi cărora nu
li se cere măcar consirnţirnîntul atunci cînd este
de rigoare tariful, ar fi judecat de un juriu recu­
noscut competinte, şi editorul condamnat să des,
păgubească. Orizontul, care face negustorie cu
18
[29]
marfă furată din toate limbile şi plăteşte un salaor
ca să-i opereze cu foarfeca, n-ar mai putea nici să
apară.
Ar fi de dorit ca noul Parlament să se îngri,
jească de proprietatea literară, ca de toate celelalte
proprietăţi, din toate cea mai incontestabilă şi mai
sacră, şi în studiile pe care îi dorim să le facă, să
ne poftească să-i prezintăm şi studiile noastre în
această chestiune. Francezii au putut să valorifice
proprietatea lor literară chiar în conferinţele de
la Versailles.
[30]
PUBUCUL ŞI PRESA
Să notăm un fel de fenomen.
In vreme ce valorile comerciale mediocre au
sporit cu mia la sută; în vreme ce nisipurile de
aur, după retragerea undelor de sînge, au clădit
bancuri statornice în cele mai mizere limanuri; în
vreme ce toate santierele muncii sociale s-au înna­
vuţit, şi cele mai provizorii bordeie se reclădesc
cu turnuri; în vreme ce cîrciurna, cafeneaua, circul
şi teatrul cunosc neaşteptate opulenţe (chelnerul:
capitalist, actorul şi clovnul transmutaţi în baroni
şi prinţi i - tărîmul de farmece al literaturii stă,
dinaintea soarelui, sterp.
Niciodată cartea n.a însemnat mai puţin ca azi,
niciodată scriitorul nu s-a vădit mai inutil - scrii,
torul, preotul limbii, cel exaltat de domnii sena,
tori si deputati teoretici, - niciodată nu s-a citit
mai puţin. Consecinţa cea mai crudă a războiului
o suferă invalizii si orfanii literaturii. Cine afirma
cu o convingere 'agresivă că războiul civilizează
şi alege?
Nimeni nu mai citeşte. Ediţiile încep să fie scur­
se cu greutate, şi editorii încep - în sfîrşit! - să
aprecieze durerile autorilor.
Scriitorii, şi cei mai cotaţi în piaţa librăriei, se
văd refuzaţi de toate casele editoare. Exemplul
cel mai recent ni-l aduce domnul Agârbiceanu,
care, cu două manuscrise voluminoase în ghioz­
dan, bate la usile editorilor în desert. Literatura
care mai prinde trebuie să fie strict pornografică.
jO
[31]
A circulat pe subt masă, în capitală, o broşură de
patru pagini, care cînta, în versuri, nici măcar
lubricitatea brută. Domnii cu studii înnalte, cu
pantofi de lac, şi cu monoclu, o căutau numai
pentru că broşura numea organele pe rostirea lor
vulgară. E, probabil, o perversitate analogă ace'
leia care face ca, la oraşe, boii, stîlciţi în bătaie
la ţară, să fie adoraţi în pictură, şi, la Universi­
tate, profesorii în redingotă, să recomande în lite­
ratură deliciile cioreciului şi ale extractului de oaie
turcană.
, În ultimele zile s-a împărţit în public urrnăto­
rul afiş. Se discuta cu aprindere tocmai liberta.
tea preseI.
FETELE LA ŞAlSPR-EZECE ANI
Dintre cele două perioade critice, pe care le are femeia
în viaţă, cea de la şaisprezece ani e cea mai turburătoare,
cea mai plină de farmec.
Ochii turburi rămîn fixaţi în gol, iar sînul fraged şi crud
e răscolit de suspine neînţelese. Simţiri pe care ele nu le
pot pricepe, cuprind inimioara fetei la şaisprezece ani, şi o
dorinţă nebună, mii de dorinţi îi agită febril fiinţa.
Pentru a întruchipa această minunată trezire a simţurilor,
pentru a putea uni sensualitatea încă nedefinită, cu perver,
siunea instinctivă a femeii, pentru a reda setea de iubire,
de iubire pătirnaşă, fără alegere şi fără de gînd la consecinţe,
Pina Menicheli, marea artistă italiană, a dat filmului unul
din capodoperile cinematografice VîRSTA CRITICĂ, ce se
rulează de luni j iulie la cinema « Apollo » şi la frumoasa
grădină « Arena Blanduzia », din str. Paris Nr. 7.
în filmul montat cu o artă superbă, joacă şi popularul artist
Livio Pavanelli. Monopol S.A.R.P.I.C.
Ziarul, nici el nu este, relativ, mai cumpărat
decît cartea. Tirajul neînsemnat al marilor coti,
diane, pentru un popor de şaisprezece milioane de
părechi de ochi, s-ar putea explica prin formatul
hîrtiei, care slujeşte la împachetat. Cele mai răs­
pîndite ziare nu trec în zilele lor meritorii peste
o vînzare de şaizeci de mii de foi, şi atunci este
JI
[32]
nevoie de o gîlceavă de generali care au cornan­
dat armatele în război şi îşi servesc reciproc q�i,
tetele inspirate de la dezerţiune şi trădare. In
ultimele luni au dispărut, şi din capitală şi din
Ardeal, cîteva ziare. Maşinile tipografice treieră
aiurea decît în presă şi literatură: chitanţele, fac,
turile, formularele, poliţele, sînt singurele opere
de artă care le hrănesc.
Acum doi ani s'a citit ceva mai mult decît anul
trecut. Anul acesta se vînd numai cărţile obliga,
torii, didactice, şi presimţim un an cînd cursurile
se vor face de mimi şi echilibrişti. E surprinzător
că individul devine incapabil să stea cu sine însuş
pe o carte; concentrarea este pentru contirnpo­
ranii nostri o pedeapsă, si fiecare dintr.însii eva,
dează c;mera, biuroul, c�sa, unde acum z�ce ani
familia întreagă începuse să citească.
Pe un om de cultură această situatie trebuie
neapărat să-I jignească. La începutul oricărei isprăvi
a insului, a tovărăşiei şi a societăţii, a stat rodea.
una o idee, o carte. Cartea este, poate, înnainte
de toate, un mijloc de autocontrol, pentru pon'
derea judecăţii, pentru aprofundarea analizei, pen,
tru confruntarea cititorului cu constelatiile mari
ale cugetării. Să fi devenit moralmente atît de pu<
ternici, atît de siguri de dînşii contimporanii noş'
tri, încît să nu mai simtă nevoia de un canon şi
să nu mai caute plăcerea tradiţiei în înmugurirea
fiinţei lor abstracte pe o ramură întinsă dintr-o
lumină depărtată?
Omul de intelect este pornit în turbarea lui să
bată generaţiile cu biciul şi să le împovăreze cu
impozitul forţat al culturii.
Dar nu e cumva locul să ne punem şi altă
întrebare?
Este literatura actuală pe gustul cel bun al citi,
tor ului, şi mulţumeşte, oare, presa curiozitatea lui
aţîţată de nişte timpuri iuţi şi acre?
jJ
[33]
Ce află de fapt cititorul În literatura curentă?
Aceleaşi poze se repetă pretutindeni, În toate căr­
ţile şi revistele. Scriitorul morfoleşte un fapt di.
vers, care de cele mai multe ori are savoarea unei
bomboane de săpun; aş îndrăzni să scriu: a unui
supozitor. Scriitorul iese la ţară, sau se plimbă
prin mahala, În toate scrierile lui. Fie că-şi caută
florile pe hîrtia altora, fie că le ia, cum se zice
«din viaţă », sau din imperiul sărăcăcios al inven­
tiei - el izbuteste mai todeauna să dezinterese­
ze ... Tineri şi' mai bătrîni, acestor simpatici fa'
bricanţi de cărţi le lipseşte nivelul, poate de ne'
vroză, poate de energie, al timpului lor. O carte
care iese azi, pare scrisă şi tipărită cu treizeci de
ani mai devreme, şi dacă, în principiu, cartea ar
trebui să depăşească hotarul vremii, În realitate
prezentul trebuie să comunice neapărat cu inte­
riorul ei, o carte trebuie să se afle În atmosfera
ceasului În care a fost compusă.
Se pare că publicul este prea conştient de abscn­
ţa geniului la scriitorii care.l poftesc să-i citească,
şi nu le acordă nicio autoritate. Se pare că publicul
acesta ticălos nu mai poate să fie simţitor decît la
lucrul rar, la o esentă cu totul tare si nouă.
În această privinţă ziarul stă neasernănat de
prost. Presa cotidiană, care ar putea răspunde mai
bine decît cartea aşteptărilor de sensaţii aspre ale
cititorului, a parvenit la o formă de expresie şi
inteligenţă, care nu mai permite mişcarea creie­
rului şi a sentimentului. Pagini imense cenuşii, ca
poteca mizeriei, articole ca pulberea lentă a care­
lor cu nuiele, duse pe drumurile de humă plum­
burie ale băltii.
E un deze�hilibru regretabil. Publicul nu mai
tolerează Ilaşneta, pecînd scriitorii au rămas la no­
bilul ariston şi ziariştii la fonograf. Publicul ar
simţi, pare.se, nevoia unei orientări, unei puter<
nice orientări.
3-
JJ
[34]
Atari probleme muncesc fără îndoială şi pe alţi
confraţi, care le rezolvă cam după cum îi taie
capul. Cităm, de pildă, din ultimul număr al re'
vistei Flacăra, încercări de-a satisface publicul cu
orice preţ, în genul ahşului reprodus mai sus. Re,
proşînd Sulamitei că a evitat, fată săracă, propti<
nerile proprietarului şi prilejul de a se procopsi,
poetul Minulescu îi spune, cu un accent oportun,
împrumutat din sensibilitatea unei directrice de
institut special:
«Dar tu minte n'ai avut
Şi cînd Regele te-a vrut ...
Pentru ce-ai fugit de Rege
Şi,ai fost proastă? ... »
Dacă aci trebuie să ajungă cititorul, soluţia e
găsită şi să nu ne mai intristărn. Scriitorul viito­
rului culturii româneşti va copia fidel pe carnet
literatura păretilor acoperiti cu inscriptii si va tri.
mite la tipar. ' , , ,
[35]
LIBERTATEA PRESEI
Nu s-au stins Încă vocile care discută asa-numita
libertate a presei. Broşura domnului G�aur păs'
trează, peste limitele fragile ale ziarelor, argumen'
tele şi vederile care au inspirat pe autorii mai con,
vinşi sau mai ipocriţi ai articolelor de presă În
această chestiune. Din turnul de ivoriu, care-i este
familiar, domnul Graur, interesant şi vivace ca În
tot ce scrie, Îşi risipeşte cugetarea în cele patru
vînturi ale orizontului bucurestean.
Se Întîmplă Însă că turnul de ivoriu al domnu­
lui Graur este clădit În aripa unei întreprinderi de
presă, care, paralel cu lupta ideală pentru liber,
tate, duce, de la administraţie, o luptă de rnono.
polizare.
Cititorul român, alegătorul, cetăţeanul, către
care se îndreaptă toate efluviile democratice ale
presei, geloasă de libertăţile poporului, a fost, fără
îndoială, în calitatea lui de mare naiv, adeseori
încălzit de articolele din presa «independentă ».
Mulţi cititori îşi vor fi pierdut uneori şi apetitul
de indignare. Ce să te faci, într-adevăr, fără liber­
tatea presei, decît să-ţi vie să înnebuneşti? Să nu
mai poţi citi articole de sfîntă revoltă, iscălite X.,
Y., W., S., P.? Este cu putinţă?
Cititorul român nu ştie însă că Îndată ce apare
un ziar, majoritatea ziarelor celorlalte, adică două
ziare, ziarele cele mari, se asociază pentru dispa­
riţia lui. Cititorul român nu ştie că vînzătorii şi
chioşcarii, În majoritate greci şi albanezi, primesc
3*-
J5
[36]
ordinul administra ţii lor să nu se aprovizioneze cu
gazetele concurente. Cititorul nu ştie că şi atunci
cînd ia gazeta boicotată, chioşcarul o ascunde, îi
ascunde afisul si afirmă că ziarul boicotat nu mai
apare. Cititor�l nu ştie că marile uzini de presă
înţeleg să nu aibă concurent de calitate şi să ro'
bească în redacţiile lor, pe un salariu de flămînzi,
pe toţi scriitorii de ziare. Cititorul nu ştie că pe
cînd refuză să vîndă foile româneşti puse la index
de către gazetele democratice şi libertare, chioş­
carii expun cu un lux deosebit ziarele şi revistele
streine, de toate naţionalităţile cu putinţă.
Cititorul va înţelege acum poate chiar mai mult
decît îi spunem noi.
Dat procedeele marilor fabrici de ziare vor tre­
bui să constituie neîntîrziat obiectul îngrijorării nu
numai a publicului, dar şi a guvernului, căci aten.
tatul adevărat la libertatea culturală a cugetului
scris face parte din incorectitudinea ziarelor, şi nu
din arbitrariul partidelor politice.
[37]
o EDITURĂ NouA
- « CULTURA NAŢIONALĂ» -
De curînd s'au inaugurat în Bucureşti uzina, ca'
sele si biurourile celui mai recent institut de editură.
Am'aflat din ziare de bogăţia instalaţii lor, de ma'
şinisrnul ultra perfecţionat al atelierelor, de locale le
vaste şi foarte aerate, în care muncitorii de la prese,
claviaturi şi zeţărie, se vor bucura de toate cubajele
de aer recomandate de higienă. Descrieri ilustrate
au pus în vedere somptuozitatea neobişnuită a
ultimei fabrici de copiat şi înmulţit manuscrise.
Numele acestei case, acordat parcă într-adins ca
să însemneze o evoluţie în editura noastră, suna
plăcut: «Cultura naţională ». Apoi, faptul că în,
temeietorul ei era un bancher foarte îmbogăţit din
operaţiuni de finanţă şi comerţ, domnul Aristide
Blank, permitea presupunerea unor raporturi noi
între scriitori si editură. Căci într.altfel, la ce ar
fi renuntat fin�nciarul la cîteva zeci de milioane
din capital urile sale, care ar fi putut să fructifice
incomparabil mai bine pe tărîmurile Băncii decît
ale literaturii? Scriitorii şi-au putut spune cu
toată dreptatea: In loc să construiască un spital
pentru întreţinerea epitropilor şi economilor, dom,
nul Aristide Blank a preferat să facă un sacrificiu
spiritual în numele tuturor durerilor şi nenoroci,
r ilor, pe care le reprezintă cîteodată o mare Bancă
în tezaurul ei. De-aci înnainte, au continuat să-şi
zică scriitorii, producţia literară intră într-o epocă
de abundenţă de care se vor putea folosi în sfîrşit
şi autorii ...
J7
[38]
Dar dacă pentru muncitorii ca�e mişcă litera �i
maşina domnul Blank a construit ferestre mari,
plafoane înnalte, closete �i spăIăt�ar: .si�ematice,
pentru ceilalţi, pentru acel� care mişca ml.ma, conş'
ştiinţa şi imaginile, domnia-sa nu a realizat abso.
lut nimic.
Domnul Aristide Blank avea o concepţie sau
nul Una din două: sau a ostenit în drum, distrat,
În ideile sale mari, de bibelourile decorative ale
vieţii, sau şi-a părăsit drumul apucat, subt infltll
enţa unei atmosfere locale, in argumentele căreia
se complac şi alţi oameni decît ai finanţei. In
niciun caz personalitatea de creator a domnului
Aristide Blank nu poate să fie cu efuziune fe,
licitată.
îndoielile noastre sînt Întărite şi de un prece,
dent. Scriitorul Gala Galaction, unul din stăpînii
cei mai autentici ai prozei româneşti, uneşte sub,
tilitatea şi însuşirile artistului de elită cu ingenui,
tatea Evangheliei, cu spiritul religios şi învăţătura
teologică. Domnul Aristide Blank, prin nu price­
pem ce fel de absurd miracol, il alesese să facă
singura traducere românească frumoasă posibilă a
Sfintelor Scripturi. Primă pornire bună. Angaja'
rnent cu contract, salariu mic dar plătit, livrare
regulată a traducerilor, in Fascicule de manuscris.
După. cîteva luni, pornire contrarie. Cineva, un
zeu mic de seu, de talc sau tibişir, sau pîlcul întreg
din jurul domniei-sale, determină pe domnul Aris.
tide Blank să descalihce pe traducător. Cu acelaş
entuziasm cu care îi dăduse însărcinarea, i-o şi re'
trage. E adevărat că, petrecînd pe domnul Galac,
tion (azi părintele Grigore) pînă la uşă, domnul
Blank îşi dete seama de situaţie şi, întors către cel
care asistase la ruperea, cu surîsuri, a contractu­
lui, spuse intristat, ca un dramaturg după ce şi-a
realizat conform textului întreg personajul: «]'ai
l' impression d' auoir foit une mauuaise ac/ion. .. »
J8
[39]
Voinţă proprie În linii frînte sau influenţă dina­
fară, este egal: se vedea că domnul Aristide Blank
nu-şi poate duce o idee pînă la capăt, chiar cînd
o are. Şi dacă editura domniei-sale, « Cultura na­
ţională », se găseşte În starea morală a tuturor ve'
chilor edituri abuzive, care nu ar fi fost motiv
cultural să sporească la număr, probabil că acest
rezultat trebuie atribuit Statului său Major, care,
În societatea unei galbene invidii, devoră salarii
monumentale. Singur directorul propriu-zis al edi­
turilor literare, un snob de literatură cu sufletul
amar şi cu scheletul bolnav, este plătit cu trei sute
de mii de lei anual, ca să-şi măsoare slăbiciunile cu
artele şi maşinile.
Un autor care s'ar adresa « Culturii nationale»
este ca şi cum şi-ar propune manuscrisele la' « Stein­
berg», la « Herz», la «Alcalay », care, cel puţin,
fac din copierea manuscriselor un negoţ, şi nu
« cultură naţională» ... După cele şaizeci şi cinci
milioane investite de domnul Blank într-al său
institut, scriitorul român se găseşte exact în aceeaş
stare, dacă nu mai rea, ca mai Înnainte de răz­
boi, În legături de inirniciţie fundamentală cu
editorul. Gratie lui, editorul face avere cu marius.
crisul poetului, iar acesta este silit să-şi caute o
meserie suplimentară ca să trăiască, şi să cedeze
terenul ce-i aparţine amatorilor şi fantomelor fli'
gitive.
Scriitorul român este obiceiul să fie citat şi clic.
mat să mărturisească pentru cultură şi pentru naţie
atunci cînd prezenţa lui În viaţă nu mai poate
irnportuna pe nimeni şi cînd posteritatea i.a pie­
rit. Toate Camerele au răsunat de rechemarea din
ţărînă, prin organul cîte unui domn ministru, a
cîte unui scriitor, şi niciun Parlament nu s'a gÎn,
dit cel puţin la Îngrădirea prin legi serioase, şi
artistice.literare si ştiintihce, mai sacră decît toate
celelalte. Anunţtndu.sc domnul Aristide Blank,
J9
[40]
editura lui, literatura s.a simţit emoţionată. Se aş'
tepta ceva nou, c�:a �a ? in�titl�ire �e. rapo:turi
civilizate Între scrutort ŞI edItura. Caet, daca ne
vom mărgini să adrnirărn, ca nişte maimuţe atrase
de mărgele, frumuseţile de mucava concavă ale
volumelor, curat tipărite, este drept, - datorie
esenţială a tiparului, - scoase de «Cultura na­
ţionaIă», şi atîta tot, ne aşezăm cu mult mai pre,
jos de adevăratele dorinţe ale culturii româneşti şi
dintr-un punct de vedere altul decît acela în care
stă de la sine chestiunea. Cărtile «Culturii» car'
tonate, pătrate, cu chenare şi cvadrige, cu ecu.
soane de hîrtie frezată, pe fonduri de linii şi culori
(CU un program prostesc şi cu traduceri din cele
mai dobitocesti i - toată lumea le-a văzut, acum
cincisprezece 'ani, prin Germania cataloagelor ilus­
trate.
T otuş, noi credem că nu lipsesc mijloacele pen,
tru ca editura domnului Aristide Blank să capete
însemnătatea culturală pe care nu se poate să nu
o fi avut În primele sale intenţii; mai ales în sta,
rea de înnămolire În sterp funcţionarism, «CuI,
tura naţională» este exclus să producă altceva decît
mari dehcite.
Dacă s'ar deştepta într-o bună zi cu hotărîrea
să nu-şi mai consulte miniştri universitari şi simpli
mondeni, care n-au cu arta, cu limba românească
şi cu vocaţia literară decît indirectele raporturi de
samsari savanţi, şi ar trece direct «Cultura naţie.
nală », cu toate proprietăţile ei, la o asociaţie de
scriitori calificati, domnul Aristide Blank ar face
un act de nebunie sublimă. (CU atît mai uşor cu
cît se vor putea găsi, prin tratative duse Într'un
spirit de culturală toleranţă, şi modalităţile pentru
ca proprietatea să fie plătită.i
în spatele fotoliului domnului Aristide Blank se
ridică, enigmatică, o statuie mare a pribeagului
Tolstoi. EI face chiar, În material rigid, mai mult
[41]
decît genialul creier totalizat al unui norvegian
de Focsani, ca domnul Marin Sirnionescu.Rîmni.
ceanu. 'lată un prilej cînd domnul Aristide Blank
ar putea sta de vorbă un sfert de ceas cu sta­
tuia ...
[42]
PROPRIETATEA LITERARĂ
Proprietatea artistică şi literară face obiectul
unui proiect de lege depus pe Biuroul Corpurilor
Legiuitoare de către domnul Banu, ministrul Ars
telor, pentru inlocuirea vechei legiuiri din 1862.
Momentul coincide cu inmultirea, am zice dis,
proporţionată, a caselor de edit�ră, prea îrnbelşu.
gate din lipsa de drepturi şi apărare a scriitorului.
Artistul, cu pana, cu pensula sau cu arcuşul, a
rămas iobag şi minor: tatăl lui, ţăranul, împro­
prietărit pe ogoarele muncite, i-a luat-o Înnainte.
In special scriitorul, cel care păstrează, subţie şi
înnavuţeşte limba poporului şi a civilizaţiei lui, se
bucură, pentru că aşa vine vorba, de starea cea
mai contradictorie cu rostul lui. Pictorul şi sculp.
torul au cel puţin norocul să fabrice o artă, cu
care, dacă nu o înţelegi, te poţi cel puţin mobila.
Un tablou cît de urît tot se agaţă avantajos pe un
părete, şi pentru un studiu de cap, normal sau
torturat, se găseşte Întodeauna colţul potrivit În,
tr-o odaie. Din carte nu se poate face mobilier
decît cu cotorul, şi pentru o mobilă deplină este
nevoie de sute de cărti. Un estet al cotoarelor se
mulţumeşte, la urma urmei, cu o colecţie dinMo,
nitorul C!ficial, in rindul cărora mai aşează volumele
din coduri, o fotografle şi o ulcică. Cartea trăieşte
prin conţinut - şi cine se mai împăinjeneşte lesne
in filele unui text?
Cartea este citită mai ales de o lume care nu
colecţionează beneficiile lui, pe-atît de imense
[43]
pecît de absente sînt drepturile unui autor. într'o
organizaţie a scriitorilor, cu desăvîrşirea anorga,
nici, fiinta editorului, tolerată din lene, nici nu ar
putea să' existe; ca şi ţăranul, scriitorul ar deveni
proprietarul nu numai al terenului, dar şi al uriel.
telor cu care îl munceşte şi-i transportă recolta.
Din Parlament fac parte cîţiva poeţi, începînd
cu autorul proiectului de lege, şi mai mulţi iubi,
tori de artă. Nu se poate admite că adunarea de,
putaţilor unui popor de artişti de scoarţe, de cîn.
tece şi cioplituri, se va dezinteresa de oportuni.
tatea legii domnului Banu.
Poate numai că domnul Banu a scăpat din ve'
dere cîteva amănunte ale vieţii de autor: repro,
ducerea fără autorizaţie. Un editor se joacă de-a
admiraţia, şi în elanul lui îţi reproduce o povestire,
o fabulă sau un tablou, şi te vinde exclusiv în
folosul lui. Aceşti editori extatici circulă prin toate
răspîntiile: ei se numesc, pentru prestigiu, « direc­
tori », după cum semnatarii iau titlul protocolar
de « profesori» - directori de reviste. Fiecare
samsar fără altă îndeletnicire, se face « editor» şi
« director» şi, cu proză furată, încasează la pre,
fecturile, primăriile şi regimentele din ţară, sute
de mii de lei anual.
Nu ar fi timpul ca domnul Banu să se gîndească
şi la ei, astăzi, cînd vine în dezbaterea parlarnen­
tară şi aşa-numita libertate a presei, care ocroteşte
prin lipsurile ei de precizie, împotriva artistului,
vermina publicităţii?
[44]
PROPRIETATEA ARTISTICĂ
Aşteptăm încă proiectul domnului Banu, care
ne promite garantarea proprietăţii artistice. Este şi
timpul ca să se pună stavilă legală furtişagului exer­
citat de editori şi actori pe seama artiştilor creatori.
Trupe improvizate din dorinţa de speculă stră­
bat ţara în tot cuprinsul, jucînd piese de-ale au'
torilor români, cărora nu li se plăteşte nicio tan.
tiernă, şi legea actuală, ineficace, adaogă scriitoru­
lui furat, pe lîngă pierderea materială suferită, şi
o pierdere de timp inutilă pe sala paşilor pierduţi
sau În cabinetul ministrului de Interne. E tot con'
cursul ce-i dă actuala lege. Telegrama de oprire
soseşte todeauna prea tîrziu ca să zădărnicească un
spectacol dat în condiţii larnentabile şi pe care
autorul nu l.a autorizat, sau, În rari le cazuri, cînd
l,a autorizat, după borderourile speciale aranjate,
autorul nu mai primeşte nimic, fiindcă trupa s'a
dizolvat si nu are de la cine încasa.
Exemplele sînt multiple şi aproape tot atîtea cîte
turneuri şi autori sînt. O trupă cumpără o tradus
cere pe care se face definitiv proprietară şi o re'
vinde în cont propriu altor companii; un editor
trage ediţii la nesfîrşit, cu un tiraj ce nu se poate
niciodată efectiv controla; o artistă de operetă,
fiind oprită de autori să reprezinte o revistă, se
declară ea singură ca autoare; o casă de ghips trage
fără autorizaţii copii după o machetă a unui sculp­
tor în viaţă; o revistă Îşi umple paginile, repro,
Jucînd fără autorizarea autorului, cu pagini din
44
[45]
opera lui; un libretist introduce într-o lucrare corn,
poziţii originale, pe care le semnează, fără nicio
shială.
Şi exemplele, care se pot multiplica după expe,
rienţe ale scriitorilor şi artiştilor, fac ca legea pro.
prietăţii artistice să fie cerută ca o imperioasă ne'
cesitate.
[46]
UN STIL DE LITERATURĂ: ZIARUL
Pentru întreţinerea intelectuală a publicului, ti,
parul pune pe piaţă trei soiuri de lectură: cartea,
revista şi ziarul. Cărţile puţini mai au timpul să
le citească. Revistele sînt o reducere a cărtilor si
constituiesc lectura durninicală: cetăţeanul' poate
lua cunoştinţă de o povestire, de o poezie. Singur
ziarul circulă şi se citeşte într-adevăr.
Nu se poate reglementa că această preferinţă a
publicului reprezintă, cum se afirmă, o scădere.
S,ar părea că cititorii au toată dreptatea; datoria
scriitorului este să caute în preferinţa lor mijlocul
de a-i interesa la maximum. Cînd publicul cere
ca un punct al curiozităţii lui să fie satisfăcut în
zece rînduri, el cere ceea ce-i trebuieşte.
De multe ori literatura, de cele mai multe ori,
în loc de a fi sinteza artistică a unui eveniment
sau a unei situaţii, este pretextul de-a îngrămădi
pagini aproape goale, de ostenitoare dezvoltare,
împrejurul unui detaliu. Romancierii consacraţi
suferă de lungimi exasperante, menite să întindă
un bob de cerneală pe suta de foi şi să dividă o
aşa-zisă problemă în douăzeci de volume. Ziarul
scurtează: foarfeca e un simbol, nu numai un ins,
trument de colaborare al secretarului de redactie.
Şi cu cît un fapt e redat mai telegrafic şi mai 'di,
rect, cu atît cititorul se simte mai multumit.
În presa românească, există, slavă Do�nului, nu'
meroase ziare; dar nu este un singur ziar care să
înfăţişeze genul. Ziarele noastre sînt încă o rărnă.
[47]
şiţă de literatură, din acea literatură jumătate ro'
mantică şi jumătate speculativă, care nu a folosit
niciodată nicicui ... şi o rămăşiţă de cea mai rne­
diocră calitate.
Ziarul se confecţionează după tipic. Pagina În,
tîia este rezervată interpretării, destinată să ridice
la linia generalizărilor o chestiune sau un fapt, şi
servită cu o atitudine şi patos. E pagina greoaie a
ziarului, cea mai puţin inspirată, şi într-însa îşi dau
Întîlnire de obicei redactorii cu lfos şi rablele spe,
cializate. Munca totalmente inutilă pentru toată
lumea, pe care o reprezintă această pagină, îrn.
părţită cu metrul, este de o deşertăciune perfectă.
Ziarul se găseşte obligat, prin rutină, ca în pri.
mul articol, numit « articolul de fond », să dog'
matizeze obscur. Este cu neputinţă să-i scoţi din
cap unui director că măcar o dată să-i lipsească
ziarului articolul de fond: în ziua cînd s'ar petrece
fenomenul, el s-ar simţi nenorocit. Închipuiţi-vă
grozăvie: să apari fără articol de fond!
Tonul acestui articol este contrabasul sau 1S0'
nul, si articolul se rezervă de obicei colaborator
rului . cu trese ipotetice mai multe. În spaţiul lui
se produc deobşte profesorii, pensionarii, foştii mi.
niştri, care formează armătura unui partid politic
şi apără « ideile» fără iscălitură.
Este interesant de ştiut ce preţ imens ataşează
un partizan cîte unui articol ieşit din imaginaţia
politică, văduvă de orice însemnătate. .. « Să ci,
teşti articolul meu de fond de mîine », îţi răspun­
de cu o făgăduială de infailibilitate omul politic
căruia i.ai pus o întrebare de orientări. ÎI citeşti:
autorul pozează ca o fantomă la fotograf, şi proza
lui nu face o ceapă degerată. Cu cîteva zile înnain­
te el a vestit pe tipograf şi pe şeful partidului; a
luat măsuri să nu se strecoare nicio greşeală; a
citit manuscrisul de mai multe ori familiei şi co­
religionarilor plictisiţi. Dacă în timpul culegerii ar-
47
[48]
articolului este în călătorie, îşi aduce aminte că nu
a fost destul de desluşit şi, din Tecuci, dă o tele,
gramă, ca să se schimbe neapărat cuvîntul « căci »
din rîndul al patrulea, de la pagina opta a rnanus­
crisului, prin cuvîntul «pentru că ». Fatalitatea
arnestecîndu-se la rîndul ei, se întîmplă că tele,
grama transmite, în loc de «pentru că », «pe,
rucă ».
Pagina întîia mai conţine «un cursiv», o «ca,
setă », un desen dezolant cu o legendă idern, un
« haz» de care îţi vine să plîngi, un foileton, de,
venit în zilele noastre «cultural» etc.
A doua pagină este surogatul paginii întîia, în
mult mai inferior ... dacă se poate! A treia sau
a patra pagină - în sfîrşit! - ... dă ştiri, prime
si ultime informatii şi inventii politice lamenta,
bile. Pe ici-colo u� clişeu, car� apare neschimbat,
acelaş de zeci de ori pe an, cu numele personagiw
lui dedesubt. Clişeul e cănaful gazetei.
Dacă, pe de altă parte, iei metrul şi măsori ar,
ticol cu articol şi spaţiu cu spaţiu, conţinutul ma'
terial al gazetei, alcătuit din trei-patru titluri SUI
prapuse de fiece articol, ajungi la rezultatul că un
sfert de gazetă conţine un text oarecare şi că trei
sferturi sînt compuse din vînt. Şi textul acesta,
extrem de redus, este şi el, chiar el, de o supremă
insignifianţă. Redactorii au aerul că sug şi rumegă
un borhot intelectual insipid, scos din gura altora,
după ce a mai fost de cîteva ori mestecat şi îmbă.
lat într-alte guri.
Genul la care au parvenit ziarele din Bucureşti
este de strictă dimensiune. Ziarele se mărginesc
la comerţul de hîrtie înnegrită, în patru, şase, opt
şi douăsprezece pagini, deopotrivă de goale.
Dar, într-un fel oarecare, toate ziarele slujesc,
şi aşa, cîte un partid politic, fără altă preocupare ...
iar oamenii politici şi partidele politice au o slăbi,
ciune remarcabilă şi respectată de toate progra<
[49]
mele şi doctrinele, În special pentru ziarul inex­
presiv, idiot şi zadarnic. Pe motivul de curiozitate,
se caută ca ziarul politic să fie - cît mai fad, - cît
mai nul.
Genul adevărat al ziarului e altul. Ziarul· pre,
supune un stil, indiferent dacă.l va ajunge sau nu
În presa românească. Noţiunea exactă de ziar co.
rnandă genul particular al ziaristicii. Ziarul e o
formă şi cea mai simpatică din literatură..
Interesul publicului pretinde ziarului Înnainte
de toate să-l informeze, exact sau aproape -exact,
nu se ştie ... Însă să il informeze fără idee pre,
concepută. Publicului nu/i place să i se irnpuie
din redacţie un fel de judecată asupra unui eveni­
ment. Lui Îi trebuie faptul, evenimentul brut şi
libertatea de-a se orienta singur intr.insul. A pune
fiece fapt politic, social, mereu În legătură cu un
program, cu un punct de vedere fix, cu o rancună,
cu- o dezamăgire, cu o invidie ... ' este a silui pe
cititor, şi dacă ziarele- de partid au dreptul să o
facă, acel aş drept este interzis în principiu ziare,
lor făcute pentru public.
Asemenea ziare lipsesc din presa românească.
Singurul ziar mai apropiat de chipul unui ziar
pentru public ar fi fost unul Întemeiat de un ita­
lian, dar care şi-a căpătat mai tîrziu o credinţă po,
litică şi este obsedat de ea. Din ziar obiectiv, de
prezintare, el a devenit un ziar de atac şi apărare
în diverse domenii Îngrădite şi păzite, dar zadarnic
păzite de un ziar pentru public.
In datoria dea informa pur şi simplu, Însă cît
mai complect, stă toată nevoia de apariţie a unui
ziar ce nu aparţine politicii. Şi din această datorie
se deduce un stil.
Faptele trebuiesc strînse pînă la schemă şi pre,
zintate cu uscăciune, adică fără sentimentalism, de
niciun fel, şi fără principii, oricît de avantajoase
ar fi ele. Un fapt e vorbitor prin sine mai clar
4-
49
[50]
decît adăogîndu.i limba redacţiei. Probitatea por,
runceşte şi ea această rezervă a delicateţei.
Aici intervine valoarea redactorului, care intr-un
spaţiu obiectiv limitat afinează şi perfecţionează
genul pînă la stil. Redactarea uşoară şi fragedă a
faptului nu poate fi interesantă la extrem; metoda
succesiunilor; spuma înviată la suprafaţa pahare'
lor, în care se cuprinde un conţinut greoi. Şi in,
venţia ziarului se manifestă în titluri, în aceste
flori pe dedesubtul cărora cad faptele vii sau
moarte. Nimic nu se poate mai prostesc şi mai
antiartistic ca titlurile articolelor din ziarele noas­
tre. Telegrama care anunţă în două rînduri rnoar­
tea lui Anatole France, purta, în toate ziarele,
titlul: A murit Anatole Francel Alegerile din An,
glia au nimerit în titlul: Al�g�ril� din Anglia. S,a
spînzurat un bărbier : Un bărbier s'a spînzurat.
Accidentul de automobil din Calea R..ahovei. O decla­
raţie a domnului Herriot. Activitatea Crucii R..oşii.
Macdonald va vizita America de Sud. Criza minis­
erială din Austria. Bulgarii tot nu se astîmpără.
Titlurile revin de zeci de ori la fel.
Este greu de găsit ceva mai monoton narativ.
La titluri vii, adevărate ilustraţii care dau joc
şi culoare unui ziar, trebuie să corespundă arti­
cole scurte, foarte scurte. Orice subiect poate fi.
înscris, în cîteva fraze, cu toate complicaţiile lui
Naraţiunea faptului începe de-a dreptul, odată cu
articolul, şi sfîrşeşte cu el. Dacă începutul trebuie
scutit de pregătiri şi zorzoane, nu tot aşa se poate
spune despre sfîrşit, care se împacă agreabil cu o
mărgică sau cu un punct de dantelă. Tipografia
vine în ajutorul scriitorului cu un semn, cu o
linie dublă, cu un « şpiţ », şi se mai utilizează şi
azi în reviste boul.lui.Dumnezeu, fluturele sau o
vrabie pe o creangă, drept final, schimbate, în
ultimii ani, cu imagini împrumutate din publi­
caţiile străine şi cu motive de ţesături şi oale.
fO
[51]
Unui text tipărit i se cuvine o estetică, asupra
căreia ingeniozităţile foarfecii au variat în toate
editurile; dar estetica în stilul tipografic cea mai
justă rămîne în studiul dimensiunilor, al îrnple­
tirilor dintre alburi şi negreli.
Cititorul trebuie să simtă punctul unde sfîn
seste un articol cu inteligenta, mai mult decît
�� ochiul, care de fapt nu citeşte, ci numai trans­
mite.
Ziarul este menit să anuleze trei sferturi din
literatura ce se face de obicei si să reducă facui.
tatea elucubrativă a scriitorului la o îndeletnicire
materială. încet, dar fără greş, ziarul va deveni
ceea ce trebuie să fie: un gen literar, o literatură,
separîndu.şi domeniul de preocupările de politică
propagandistă şi rnărginindu-se la viaţa unei zile,
în lumina căreia nu se ruşinează natura externă
să-şi desfacă detaliile meticulos, cu splendoare,
fiind momentană şi actuală. De altfel, ziaristul bun
este superior scriitorului bun, care rîvneşte la pos.
teritate, neputînd să încadreze în momentul lui
un fapt petrecut. Scriitorul bun seamănă cu pic.
torul bun, care vede în fiece obiect altceva decît
reprezintă, din pricina unei educaţii sentimentale.
Cînd îţi trebuie să tipăreşti un corp omenesc,
care se scrie cu linii exact cum se scrie cu litere
imaginea lui verbală, zadarnic te-ai adresa unui •..
artist. EI are pentru fiece formă a naturii o ana.
tomie personală, după cum un gîng sau un afon
îşi are vocabularul lui, paralel cu vocabularul co/
mun. Apropierea este şi mai adevărată atunci cînd
ai nevoie de un portret, din care desinatorul ex­
clude asemănarea, pentru motive încîlcite, de artă
mare, adică de-o artă abstractă, mască a unei
incapacităţi grafice, evidentă dar ţîfnoasă.
Apoi, scriitorul e artistul fără control, pecînd
ziaristul, continuu confruntat cu modelul, stă în
obiect. Celălalt, în divagaţie.
4·-
fI
[52]
In războiul dintre ziare şi fabricile de hîrtie s-a
lansat, pentru întîia oară în România, termenul
de «editori de ziare». In această formulă se refu­
giază neliniştea profesională a cîtorva « directori »
de gazetă care n'au avut cu presa niciodată alte
raporturi decît beneficiile şi din cînd în cînd sem,
nătura cu literă uriaşă a cîte unui articol modificat
si rămas tot atît de sec ca in momentul creatiei.
. Editură sau industrie ziaristică, se poate şi' s-a
putut, de-vreme-ce nimic nu se opune intrării în
presă, la conducerea ziarelor, a cui binevoieşte să
se transmute în intelectual, din berbec. Această
evoluţie este vrernelnică şi pe dos. Evoluţia zia,
rului aşteptată este către o individualizare deplină
şi exclusivistă.
[53]
LITERATURA ÎN SPECTACOL
Scriitori şi-au creat interesanta deprindere ca o
dată pe an, şi de preferinţă toamna tîrziu, după
cîntatul mierlelor, după plecarea gingaşei rîndu.
ne le şi a ogarilor Tăriei, - cocorii, - cînd frun'
zele au pierit şi plop ii rămîn adunaţi laolaltă, ca
nişte tîrnuri cu mătura în sus, să pornească de
acasă şi să viseze în cuiburi străine.
Ei se duc să citească, şi citesc din proprie opera lor.
O caravană de domni pletoşi sau cu chelia opa<
lescentă părăseşte într-o bună zi capitala, condusă
de un domn prezident. În buzunarul acestuia se
găseşte tipărită pe hîrtie velină ştampila tuturor
ministerelor, de cornpetinţa cărora atîrnă fie inspi,
raţia, fie geamantanul, fie. libertatea, fie locul în
tren al cîntăreţilor călători. După o sută de amî­
nări şi tot atîtea refuzuri, autoritătile cad de acord
asupra utilităţii ipotetice a turneului de scriitori,
şi trenul se urneşte din gară cu şaptezeci şi cinci
reducere la sută, acceptată pentru toate tîrgurile
de mostre.
Geamantanul propriu-zis este înlocuit adcse­
ori cu un ghiozdan de advocat sau, mai modest,
cu o hîrtie tipărită unsuros, în care se înfăşoară
două părechi de ciorapi şi cămaşa de gata, subt
monograma democratică a singurelor litere cu pe.
trol din titlul unui ziar. Cu toate că protocolul
alege de preferinţă pe scriitorii bine îmbrăcaţi, cu
hăinărie potrivită, cărora, dintr-o direcţie oare'
care, dintr-o magistratură, dintr-o academie sau
JJ
[54]
dintr'un guvern, le-au mai rămas fracuri şi redin­
gote cu butoniera înflorită de o rozetă, printre
prinţii de o zi ai garderobei se mai strecoară şi cîte
un confrate mai puţin decorativ, dat fiind că ja<
cheta şi smochingul nu cuprind în totalitatea lor
geniul literar ambulant.
Ce caută de fapt aceşti tineri şi mai bătrîni, ca
să prefere ploşniţei din Bucureşti păduchele de
lemn al Ardealului, plin de gospodării conforta.
bile pentru alţii, şi rnititeilor din patria mică, Holz,
fleişul şi Szekăligulaşul din patria mare? Ducă-se
ei ca să prindă stoluri de aplauze prin stufişuri de
oameni şi ca să exerseze o meserie tragică şi ridi.
culă, care împodobeşte fără consecinţe un discurs
şi pe care nici Statul, nici oamenii lui nu au luat-o
nicicînd în serios?
Scopul plirnbărilor pare într-altfel lămurit.
După culesul şi vînzarea bucatelor, scriitorii se
duc în propagandă culturală.
într'o sală populată cu numeroase locuri goale,
ei reeditează, de astădată prin grai, scrieri publi­
cate, adrnirate, readrnirate 'şi clasate. Capacitatea
de plăcere a unui cititor al operelor proprii rezistă
tuturor repetirilor, ca o piuă de aramă în care se
pisează uniform, timp de zece ani, piperul şi SCOfl
ţişoara. .
Este intelectuală această stare de spirit, care per'
mite scriitorului să se măgulească, întîi: o dată, şi
apoi: todeauna cu insul său literar?
Cu foile în mînă, scriitorul calcă, slab sau masiv,
către tribună. Prezidentul prezintă, publicul bate
din palme, autorul salută, aşteptînd o tăcere. Se
numeşte titlul; să zicem: Seară de april. Pauză. Şi
poetul citeşte ... E ceva nemaipomenit! Înconju­
rat de lume, el îşi dezvăluie curajos o însufleţire,
o înduioşare, pe care ne .arn obişnuit să le inter-
[55]
calăm între coarde mute şi vibrînd într-ascuns, ale
harfelor sensibilităţii. .. Pentru meritul de a se
publica, poetul e satisfăcut. EI surîde, succesul îi
place. Contrariu tuturor plantelor, care fac flori
suave în neştire, şi contrariu tigrului care îşi exe­
cută saltul fără să fie preocupat de fotograf şi re.
porter, el este fericit. Auziţi? Un sentiment, o deli­
cateţe, un mister, o rugăciune sînt în stare să facă
viaţa dulce şi confortul semeţ ca nişte suculente
bucate de vînaturi. Ce zic? Ele devin mijloace şi
ţeluri, pîrghii şi schele de îngîmfare. Pentru că
scrie, individul jubilează. Indiferent de opera lui,
nulă sau valoroasă, el se socoteşte în fiinţa lui,
limfatică sau sanguină, frigidă şi lipicioasă sau
fierbinte şi năduşită, un purtător al Planetei în
spinare. Este morală această trufie?
Doctrina artistului nu poate să fie în sute decît
de totală umilintă. Talentul care strecoară în tevile
de orgă al hoh�tului sufletesc altceva decît 'jalea
de a fi tăcut şi tristeţea de a re începe - este un
fals talent, o imitaţie, o abilitate, un rînjet care ar
surîde. EI trebuie înlăturat şi ucis.
Nimeni nu-i răspunzător de ceea ce-i mai mult
sau mai puţin în compoziţia lui, şi într. un fel
stupiditatea este de respectat ca şi geniul, - şi
nimeni nu poate suferi cu sinceritate de osînda
de-a fi mediocru, după cum nimeni nu se poate
nici făli că străluceşte acolo unde altul rămîne
argilos şi opac.
Cineva, care nu-i el, care-i nu ştii cine, de
unde şi cum, călăuzeşte mîna abandonată între
întuneric şi zare. Sînt linii în desenul unei ide-i
şi al unei forme, care aparţin unei preciziuni exte­
rioare şi unui dictat străin controlului individual.
Cînd acest desen iese mărgăritar, Întrucît artis­
tul este justificat să se bucure de altă bucurie decît
a umilinţei?
ff
[56]
în realitate, artistul nu cunoaşte niciodată preţul
lucrului săvîrşit, ci, artificial, împrumută unui re'
zultat, îndeobşte mijlociu şi adeseori inferior,
etichetele desprinse din ştofele scumpe. Iar recus
noscîndu.i preţul, .întrucît poate să şi-l menţie pe
cel artificial, în permanenţă afişat?
Doctrina bunului şi simplului artist mai învată
că artistul dispreţuieşte pas cu pas, bucată ,�u
bucată, tot ce construieşte el, ca o . îndreptare
măsurată către un edificiu în constructie, care nu
va fi sfîrsit niciodată. Artistul rămÎn� ucenic si
mester În' fiece zi a vietii lui de lucrător Întru cele
ese�tiale. EI se trezest� cîteodată chiar în Acade­
mie: însă subt unifo;ma lui de marchiz ocazional,
rămîne, nedescins, şorţul cu buzunar al calfei, cu
o coajă de pîine în buzunar şi un chibrit. Are
timp artistul să exulte şi să iasă.n bîlci cu frumu>
se ţi le lui imperfecte?
Stima socială este în cele mai multe cazuri
fructul decorativ al ignoranţei. Cînd s-ar putea
cunoaşte detaliat nu numai ce se petrece în mărun­
taiele morale ale unui om public, dar ceea ce ma.
terialmente alcătuieşte în fărîmituri viata lui ne'
ştiută, sentimentul �instirii ar rămînea suspendat
în umbră, neştiind asupra cui să se pogoare. Tot
aşa, admiraţia artistică este ocazionată de o dife.
renţă. Artistul ştie în taină ceea ce publicul
ignoră. EI ştie că a purces într'un fel şi a sosit
aproximativ conform - şi motivele lui de-a fi
dezgustat sînt fundate. Publicul ia numai ce se vede.
Cum poate bunul artist să fie deturnat de la con.
vingerile lui, pentru că publicul îl preţuieşte, şi
cum poate mai ales să.şi ia asupră'şi preţul ieşit
la o licitaţie populară?
Mai sînt obiecţii de adus imperturbabilei sigu,
ranţe cu care un stolde scriitori, în special, pleacă
să cucerească urechea naţională. Cea mai gravă
[57]
este de ordin biologic-tehnic. Una e scrisul, şi alta
e cititul.
Scrisul nu se citeşte, ci numai se urmăreşte. Ivit
din constrîngere, din concentrare şi din tăcere,
legile lui sînt fixate. A seri este a clipi şi a gîndi
în semitonuri, în sferturi şi.n optimi de ton.
Faceţi experienţa unei bune poezii, - poezia rărnî­
ne orişicurn limba interioară a sensurilor şi a cu.
vintelor, - citind.o tare, citind-o si urmărind-o cu
ochii. O carte este ca lumina iunii rămasă pe
pietre, după ce luna. a dispărut. între cititor şi
carte se aşează, nenatural şi obscen, un samsar,
care turbură cu atitudinea, cu glasul, cu erorile
lui de tonalizare, egalitatea cititorului cu cartea.
Cînd însuş autorul se interpune ca să dea o viaţă
zgomotoasă cadenţei spirituale a scrisului artistic,
indiscret şi violent, autorul rupe armonia scrisu­
lui, şi din scriitor iese un actor lipsit de darurile
(care trebuieşte să rămîie străine) actorului şi un
orator redus la rolul fabricat şi contrafăcut de a
vorbi în scris. Meşteşugul scriitorului cere un gen
de expresie propriu. Puterea scrisului este strict
ascunsă, vocea o alungă, o prigoneşte, o trans.
formă: inflexiunile ideilor se petrec pe catifeaua
moale a gîndului, care repudiază instrumentul
vocal.
După cum fosforarea îşi atinge intensitatea la
întuneric, meritul literaturii artistice se vădeşte în
ambianta tăcerii. Vehiculul ei natural ,este rnanu­
scrisul sau tiparul. A părăsi hîrtia şi semnul şi
a deveni sonoră şi verbală, este pentru literatură
il trece în domeniul igliţei şi al broderieLEste
ca şi cum acul ar voi să coasă pe aer şi piatră cu
lustru. Este ca şi cum ar cînta betonul şi ar mirosi
diamantul. O artihcializare.
[58]
SCRIITORUL ROMÂN
Ziarul Universul îşi pune o întrebare, cu care
s'a dus la domnul Octavian Goga, membru al
Academiei, prezidentul Societăţii Scriitorilor Ro,
mîni şi primul fost ministru al Artelor. Intre'
barea, cît se poate de precisă, priveşte onoarea
socială a scriitorilor şi solidarizarea lor într-un
corp activ.
« Dintr-un fel de lene sau poate dintr-un fel
de obişnuinţă servilă, cei mai mulţi aşteaptă ori,
entarea de la şi prin politică - scrie Universul.
Dar oare scriitorii n'au şi ei un rol, n'au o che­
mare pe care trebuie să şi-o îndeplineascăj' »
Iată, în sfîrşit, odată, pusă-n presa cotidiană o
problemă de care ne-am ocupat inutil timp de
zece ani în articole inutile de revistă. Interesînd
la maximum într'o convorbire de cafenea, chesti­
unea a fost întodeauna imediat abandonată
atunci cînd venea vorba ca scriitorii să se rnani­
festeze ca o putere deosebită neted. Scriitorii mai
au o Societate, care a început să îrnbătrînească
în sterilitate şi care, dacă se menţine încă pe
firma organizaţiilor profesionale, se datoreşte,
putem spune exclusiv, domnului Eustaţiu Măciu.
cescu, casierul Societăţii şi care nu este scriitor.
Oricare intenţii teoretice ar avea, scriitorul
român nu s'a degajat încă sufleteşte de iobăgie
şi nu a putut ajunge la concepţia atît de insultată
şi totuşi atît de înnavuţitoare şi de fecundă, a
domnului Vintilă Brătianu; la acel « Prin noi În'
[59]
şi ne », comandamentul războinic pentru victoria
tuturor îndrumărilor de după război şi o morală
integrală.
Ascunşi în pulpana unui om politic sau a unui
îmbogăţit, timizi încercători de se mi gesturi schi,
ţate, scriitorii, fragmentaţi în interese, sînt pre'
ocupaţi de un singur lucru: pe cine să nu su­
pere o atitudine eventuală, cîţi s'ar putea simţi
vexaţi că scriitorul vrea să se emancipeze şi să
intre în rolul lui.
La toate initiativele menite să.l facă să tră­
iască o viaţă complectă, cu funcţiunile ei proprii,
şi să-şi găsească într'o activitate originală formula
de fericire, la care au dreptul să rîvnească toate
vietătile distincte ale civilizatiei şi ale Planetei, seri.
itorui a ezitat, s'a temut ş{ a căzut şi mai mult
În dependenţa cîte unei organizaţii străine sau
parazitare, înjghebată pe inacţiunea şi pe cadavrul
lui.
Sînt destui scriitorii aparent mulţumiţi cu aceas­
tă situaţie de negri, de cimpoieri şi de valeţi ­
multumiti materialmente cu un salariu de mici
subalterni şi măguliţi că iau partea umpluturii la
cîte un ceai artistic, la cîte o masă somptuoasă ce
nu le aparţine, unde li se citeşte ultima producţie
de imitaţie literară, cu aprobări obligato:ii, a cîte
unui potentat provizoriu al Economiei. In secret,
ei sînt cei dintîi umiliti şi întristati. Privirea lor de
sălbăteciuni, închise in menajeria admiraţiunilor
falsificate, se întîlneşte prin zăbrele cu lumina
soarelui care coace spicul pe cîmpia liberă, şi
mirosul lor e gîdîlat de vîntul stîrnit pe brazdele
fierbinţi, spintecate de pluguri. Fiecare scriitor
poate să-şi rezumeze sentimentele adevărate dintr-o
zi de moleşeală socială, de anticameră, de amăgire,
seara, cînd îşi scoate picioarele opărite din încăl­
ţămintea tocită pe treptele Băncilor, editurilor
şi ministerelor, în cuvîntul « Mi,e scîrbă ».
59
[60]
într'adevăr, îi este scîrbă de marele fanari­
otism în care se istoveşte, dar îi este scîrbă deopo­
trivă de sine. EI nu mai poate lua o hotărîre,
înmormîntat cum se găseşte în obligaţii strict
ajustate pe mişcările lui biologice. El aşteaptă un
resort dinafară, care să-i întinerească resortul in­
terior, cu vibraţia moale; aşteaptă un eveniment.
Acest eveniment, pentru măreţia actelor cultu.
rale pe care le va provoca, trebuie să vie, trebuie
silit să se adune şi să se producă. Întrebarea Uni,
versului se anină în oarecare chip de această si,
tuaţie şi de asemeni aşteptări.
Domnul Octavian Goga, pentru personalitatea
căruia toţi scriitorii au o stimă egală şi o stimă
superstitioasă, a dat ziarului anchetor un răspuns
în ce priveşte rolul scriitorului:
« În frămîntarea noastră actuală, scriitorul tre­
buie să-şi păstreze atribuţiile istorice ale tagmei.
Noi facem artă şi apostolat subordonînd creaţia
noastră literară ideii mari de existentă natională.
Sîntem receptacolul sentimentului public; şi oricît
de sus am îndrepta privirile noastre spre cer,
picioarele ne sînt adînc înfipte în pămîntul ţării.
Acest contact cu pămîntul determină şi valoarea
scriitorului nostru. »
Răspunsul domnului Goga este cît se poate de
frumos, însă acest răspuns, cu toate că are în
vedere şi picioarele materiale adînc înfipte în
pămînt <pînă unde? - pînă la genunchi, se chea­
mă: înnămolire ; pînă la piept, se cheamă: îngro,
pare de viu; pînă la umeri 1), s'ar părea că s'a
raportat îndeosebi la nişte scriitori spiritualizaţi,
zugrăviţi în altar, la nişte icoane fluide, fumurii,
impalpabile, cu buzele închise ca în pictură şi cu
stomacul îngropat în păcate, ca în iconografie.
Frumoasa formulă a domnului Goga se adre­
sează unor scriitori care s-au dezvăţat de apu'
căturile vieţii, sau care s'au amendat să digereze
60
[61]
în viaţa viitoare. Domnul Goga este o persoană
vie şi robustă: de unde, din ce elemente subtile,
de sarcofag sau de aristocraţie avută, a iscat ba.
gheta domniei-sale de aur, bătută în ţinte de
rubin, pe aceşti scriitori uituci de rîia suferinţe.
lor diurne, ca să-i îndrepte, nocturn şi sideral, în
abstractul definitiv?
Fie cît de jalnică cealaltă preocupare, aceea
care în viaţa Statelor se traduce prin bugete, prin
războaie şi revoluţii, adică prin actele care au
înfiinţat şi au continuat istoria, politica, ştiinţele
şi artele; ea trebuie să ne umilirn să încapă în
enunţul prim al problemei. Cu ce trăiesc scriitorii,
cu ce trăiesc ei în aşa fel, încît să poată dura,
fără să se scufunde printre stele şi fără să se înnece
cu' raze şi azur, la nivelurile astrale, indicate cu
un tibişir de argint'de mîna voluptoasă a domnu­
lui Goga?
Fostul ministru al Artelor s-a gîndit şi la acest
amănunt, însă cea dintîi verigă a lui o atîrnă de
scriitor numai în momentul cînd acesta, iesind
de acasă, a parcurs cîteva străzi pînă În C�lea
Victoriei, pînă acolo unde Începe activitatea ol»
ştească şi unde scriitorul Încetează de a mai fi un
om nevoiaş, devenind o moleculă anonimă a
talazului, Declaratiile fostului ministru intră în
amănuntele financiare ale activităţii colective, însă
le uită În raport cu individul izolat cu familia lui,
al scriitorului. Domnul Goga vorbeşte:
« La Înfiinţarea Ministerului Artelor, m-a călă­
uzit ideea că astăzi, cînd vrem să consolidărn
ţara, patronarea tuturor ramurilor artistice intră
în atribuţiile cele mai de căpetenie ale vieţii de
Stat. Producţia artistică mi se pare cu deosebire,
în mijlocul frămîntării actuale, un factor irnpor­
tant în Întărirea şi echilibrarea energiei naţionale.
La înfiinţarea Ministerului Artelor, m.arn gîndit
să creez mijloace pentru a intensifica, aici, în ţară,
61
[62]
o dezvoltare artistică. Am crezut că trebuie coor­
donate, la adăpostul acestui minister, producţiile
noastre artistice, şi patronate direct printr'un con'
curs material.
Legea timbrului, - aşa cum a fost făcută subt
guvernul Averescu, - a avut în vedere tocmai
crearea acestor mijloace materiale.»
Trebuie retinut din ultimele rînduri « con,
cursul material » prin care fostul ministru priveşte
iarăs chestiunea. Ochiul este însă destul de distrat
şi strîns pînă la dimensiunea unei cheutori de
rozetă ... E cam puţin.
Este nevoie de curajul, întîi, de-a asimila pe
scriitori cel puţin cu profesorii, care singuri duc
o viaţă cu caracter cultural, lucru de zi şi de
noapte pentru perfecţionarea intelectuală - şi de-a
le înfiinţa - da!, - şi privilegii.
Uneori cîte un scriitor recomandat, s'a stre­
curat printre funcţionarii unui minister, la un
post de bibliotecar sau de secretar, ca să fie, după
cîteva luni, dat afară ca sinecurist, într-o vreme
cînd Statul nu este numai biuroul şi arhiva, dar
suma tuturor activităţilor risipite, în cancelarie,
în fabrică, în atelier, în ogoare, în redacţie, în
mansarda hotelului. Aceste pomeni, la care se mai
adaogă cîteva din cînd în cînd, mai mult sau mai
puţin deghizate, nu sînt de natură să creeze un
şantier pentru muncile culturale.
Un scriitor nu are prea mult de ales. Producţia
lui artistică îmbogăţeşte pe editor, iar producţia
lui de a doua sau de a treia mînă nu are decît
plasamentul problematic al presei cotidiane, care
pune conditii. Se deshintează un ziar cum s'au
desfiinţat atîtea, un rînd întreg de scriitori­
buni sau proşti: nu importă - mai chemaţi sau
mai puţin chemaţi: nu importă - tradiţionalişti
sau revoluţionari: nu importă - singurul lucru
care importă este că rămîn literalmente fără pîine
61.
[63]
(şi ce pîine l i, - un rînd întreg de scriitori so­
seşte să îngroaşe rîndurile scriitorilor fără salariu.
Ofertele lăturalnice sînt pur şi simplu larnentabile :
cîţiva vor deveni perii de unghii sau buretele
de spălat acriturile cîtorva constipaţi înfumuraţi.
Domnul Goga, sau alţi miniştri de Arte, dacă
această specialitate va dăinui, au îndatorirea de a
crea de urgenţă fonduri mari pentru scriitori şi
un program de lucru care să ţie seamă în primul
rînd de independenţa individuală intelectuală a
scriitorului, descurcat de orice program politic.
De la început, în atare caz, sinecura şi pomana
trebuiesc înlăturate. Se vor pune la îndemîna
scriitorului şi a grupurilor spontan formate de
scriitori, în jurul unei idei, în capitală şi în pro,
vincie, pretutindeni, capitaluri restituibile într'un
număr de ani, instalaţii, hîrtie şi localuri. Obligaţi,
unea scriitorilor de a urma hotărît ideea emisă va
fi contractuală. Ei vor edita singuri scrierile lor
admirabile sau stupide, nu interesează, dat fiind
că în genere literatura mediocră are un plasament
mai avantajos. Vor seri reviste, ziare, vor lucra în
tipografiile lor, pentru comerţ, pentru public,
pentru Stat - şi plăti. Aceşti patroni cărora ni,
meni nu le acordă niciodată un credit integral, se
vor dovedi industriaşi onorabili cînd încrederea
Statului, servit nu se poate mai bine, le va da
mijloace de proprietate şi de muncă mai liberă. Ei
se vor găsi în situaţia săteni lor care, odată pro'
prietari de pămînt, plătesc fără să discute, mai
precis şi mai exact decît foştii mari proprietari.
Sînt, în România, poate, două sute de scriitori,
din care, poate, o sută nu au niciun alt beneficiu
decît veniturile iluzorii ale speranţei. Cred că cel
mult o sută de milioane de lei rezolvă problema
scriitorului definitiv, cu cele mai bune foloase
şi pentru Stat şi pentru cultură. Şi din asocierea
tuturor acestor viitori scriitori.tipografi şi scriitori,
6J
[64]
editori se poate crea pe de o parte o armată de
siguranţă, pe de altă parte instrumentul care lip'
seşte totalmente astăzi, al colportajului, al înca­
sărilor şi al corectitudinii obligatorii. Şi, anual,
cîteva cărti .fundamentale, care actualmente se
risipesc între chirie şi tutun.
Se poate admite chiar că Statul va pierde din
fondurile lui speciale o parte: totul nu va putea
să fie pierdut. Şi în cazul pierderii totale, averile
rămîn. Beneficiul adevărat şi indiscutabil va fi al
culturii româneşti, pentru care astăzi se distrug,
prost întrebuinţate şi cu o shială indirectă comică,
anual cîteva sute de milioane - şi al propagan,
dei prin producţie şi valoare.
Acum e întrebarea dacă scriitorii au meritul
unei atari atenţiuni, Subsemnatul, care nu e poate
chiar primul venit în literatura românească şi
care - cert - a contestat nenumărate valori ad.
mise, răspunde foarte afirmativ. Păstrînd unele pro,
porţii, se poate răspunde, în plină obiectivitate,
că scriitorii români actuali pot face onoare ori,
cărei literaturi occidentale, de-vreme-ce străină,
tatea adoptă ca scriitori de elită ai ei pe cei mai
putin înzestrati dintre noi.
S,ar ivi poate obiecţia că artistul trebuie ne'
apărat să trăiască în mizerie cumplită ca să dea
operă bună. Obiecţia aparţine unui romantism
ţigănesc, demult isprăvit: să nu insistăm.
Obiectii finale: cum să se intereseze Statul de
producţia artistică şi ce fel de calitate poate să pre,
zinte o artă, liberă prin esenţa ei, patronată de Stat?
Conditia libertătilor s'a arătat că este posibilă.
Apoi, 'îl�ainte de' începutul notelor de faţă, s'a
admis că arta este cultură, şi scriitorul un factor
important de cultură.
Fără această ipoteză, negreşit, discuţia e ridi­
culă, argumentarea copilărească, şi scriitorul o
băşică de neant.
r
I
I
[65]
N u.i mai puţin adevărat că scriitorii au înte­
meiat nădejdi puternice pe Întoarcerea domnului
Octavian Goga la guvern şi că Partidul Cultural
al Intelectualilor, care poate Întruni În douăzeci
şi patru de ore toate sufragiile abstinenţilor poli,
tiei actuali, aşteaptă numai o invitaţie de prietenie
ca să fie cu utilitate iscat şi grupat subt prezis
denţia domniei-sale.
5-
[66]
SCRISOARE CU TIBIŞIR
Miracole nesfîrşite zac în noi şi împrejurul
nostru, pe care viaţa în societate ne-a dezvăţat să
le preţuim. O educaţie condusă de dascăli dezgus,
tati şi administrată de autorităti de biurocratie
n� face să ne pierdem frăgezim'ea şi virginitate�
sensibilităţilor native şi să uităm să considerăm
lucrurile dintru Începutul lor. Noi am uitat cu
desăvîrşire mijloacele de împrospătare a inşilor
şi a cunoştinţelor, prin întoarcerea la surse, sin,
gurul criteriu de artă şi de cultură şi de primenire
a civilizatiilor dezorientate.
După 'cum viaţa politică începe de la Paria,
ment, viaţa intelectuală porneşte de la licenţă şi
doctorat, încoronarea marelui artihcializator, YnvăI
tămîntul. Tinerii ne sosesc din urmă cu cincizeci
şi două de noţiuni învăţate, cu Popii, cu Fanţii,
cu Birlicii, cu care au să joace viaţa întreagă pe
masa profesională, la toate capetele ei. De la
jocul din buzunar porneşte totul, fără a cuteza
cineva să examineze, pentru înnavuţirea lui, cum
s'au stîrnit legile celor cincizeci şi două de car,
toane.
Atîta vreme cît fiecare inteligenţă nu a refăcut
drumul în zigzag al ideilor pînă la una din for,
mele lor, anexată şi recomandată arbitrar, nu
poate să fie vorba de cultură în sensul exact al
acestui cuvînt. Cultura respectă, iar izbînda nega,
ţiunii este uşoară, căci purcede şi sfîrşeşte cu o
broşură de propagandă. A învăţa este de cele mai
66
[67]
multe ori a repeta, şi repeţirea este sugestie şi
inculcare. Invăţămîntul cultural conduce inteli­
genţa către un total de noţiuni deosebit în formă
pentru fiecare om, prin colaborarea inteligenţei
fiecăruia cu învătămîntul. Ultimul si cel mai fin
rezultat al culturii este un fel de a fi şi de a gîndi
primitor şi optimist, tolerant şi primitiv - un
« savoirdaire » tonalizat după indivizi şi infinit.
Universităţile noastre, populate de o masă de
profesori, de cele mai multe ori absolut necunos­
cuţi, ar fi trebuit să aibă un şir imens de individul
alităţi. Recunosc că individualităţile culturale se gă,
sesc, pe alese, la biurourile de servitori. Dar în.
nafară de universitate şi în genere înnafară de
clasele zise culte, individualităţile sînt numeroase,
mai numeroase decît naturi le comune: fiecare ins
reprezintă o individualitate. Am mai povestit ca­
zul « rnuetelor » de pe lacul Geneva. Muetele
sînt nişte pasări acvatice cenuşii, care în lunile
de iarnă scoboară din nord pe lacurile elveţiene.
Am văzut, cred, milioane de asemenea pasări, aşe.
zate alături şi în rînduri, ca o pardoseală de aripi,
pe toată suprafaţa imenselor ape, prinse ca pe o
pătură de nuferi legănaţi de unde. Ciocurile lor
ascuţite se orientau toate într-o singură direcţie,
după săgeata vîntului. Dedesubtul ochiului fiecare
muetă purta o pată neagră de frumuseţe: această
pată nu era niciodată la fel aşezată şi de aceeaş
mărime: la zece milioane de muete erau zece
milioane de pete deosebite.
Este cu neputinţă ca oamenii, care se nasc fie,
care cu figura lui particulară, să fie, subt raportul
intelectual, identici, ca să Încapă într-un singur
învătărnînt si într-o singură cultură. Nici acade­
miil� nu ar 'putea să admită o egalitate intelectu­
ală şi cu calapod Înnăscut.
Suferinţa morală începe atunci cînd funcţie.
nează calapodul cu model şi tip cultural. Din
[68]
intercalarea cala podului În inteligenţă, şcoala tre­
buie să-I producă În multe exemplare, ca o fabrică
de ghete specializată excluziv în numărul treizeci
şi doi. Ceea ce refuză natura împlineşte învăţă­
mîntui: uniformizarea inteligenţii înnăuntrul unei
scări de preţuire fixă între unu şi zece.
Cetăţeanul îşi începe, prin urmare, exerciţiul
libertăţii intelectuale după ce a căzut în sclavie,
după ce toate facultăţile lui şi-au pierdut aroma
şi s'au închegat în vederea unui grad pe densi­
metru. El a uitat să vadă, a uitat să guste, a uitat
să se mire. în experienţa altora, aridă, rădăcinile
inteligenţii s-au sclerozat. Deprinderea timidităţii
de a verifica, "a aruncat în comertul de schimburi
fixe; s-a valorificat eticheta şi s'a devaluat conţinu­
tul. Criteriul s-a deplasat din individ în lexicon;
de aceea, orice bibliofil care se respectă îşi cumpără
si un dictionar universal în patruzeci.cincizeci de
�olume: �iguranţa lui intelectuală.
Omul şi-a pierdut puterea de-a se aşeza în faţa
lumii şi de-a interoga, pentru a obţine un răspuns
sau o îndoială din confundarea lui cu natura. Ne
găsim aci în plin teritoriu moral; originea artelor,
originea originalităţii, a invenţiei, a calmului, a
credintei. Nu mai interesează cît continut din
adevăr' suportă un act, ci producerea ;ctului de
personalizare, de cultură.
In acest s6rşit de parenteză, ecoul catedralei se
repetă: Miracole nesfîrşite zac în noi şi împrejurul
nostru.
Miracolul suprem: Cuvîntul, cu diviziunea lui:
limba. Cum s-au născut cuvintele? Intrebarea, de
sineş didactică, cere răspunsul care aparţine di.
dacticii celei mai sterpe. Să nu insistăm, să con.
templărn ... Dar al cui este cuvîntul? Al omului,
sau al naturii? Nu este cuvîntul de un neam cu
apele, cu vegetalele, cu minereul? A putut cineva
să.l « facă », să.I facă viu şi energic, să-I ţie minte
68
[69]
înnaintea tiparului, să.I treacă urmaşilor fără ca.
talog? Cuvîntul se moşteneşte ca bătaia inimii şi
ca sîngele; cu o lingură de sînge s-a făcut alt
sînge, şi torente de sînge în sute de milioane de
vieţuitoare. Generaţiile toate zic pînii «pîine »,
şi,i singurul cuvînt potrivit şi propriu; căci « cîine»
Însemnează altceva, şi «pîine» iarăş ceva deose­
bit. La începutul veacurilor a rostit cineva sin.
gur, odată: pîine? Cine? ..
E miraculos cuvîntul pentru că la fiecare obiect
din natură şi din închipuire corespunde un cuvînt.
Vocabularul e harta prescurtată şi esenţială ana,
turii, şi omul poate crea din cuvinte, din simbole,
toată natura, din nou, creată din materiale în spa'
[iu, şi o poate schimba. O mie de tone de pietriş
sint chiar pietrişul, şi dacă elin ele nu aş putea
face decît mac adam, cu simbolele lor eu pot face
orice afară de macadam, şi chiar macadam în.
cliipuit. Cuvîntul permite evocarea şi punerea în
funcţiune a tuturor puterilor închipuite şi sacre.
O idee se face act, scoborîtă în cuvinte. Dar cu'
vîntul insuş, nealăturat unei împrejurări descrise,
are o viaţă personală, împrumutată de la Iw
crur i, şi el poate ajunge o putere de sine stă,
tătoare.
Meşteşugul cuvîntului a cernut şi cerne fără
răgaz lumea şi sufletul - şi a dat naştere literaturii
şi elocvenţei.
Un cuvînt numeşte, alt cuvînt îl pune în rniş.
care, un alt cuvînt Îi aduce lumina. Un cuvînt
cîntăreşte un miligram, şi alt cuvînt poate cîntări
greutatea muntelui, răsturnat din temelia lui şi
înnecat în patru silabe. Cuvinte-fulgi, cuvinte-aer,
cuvinte-metal. Cuvinte întunecate ca grotele, A şi
cuvinte limpezi ca izvoarele pornite din ele. In,
tr-un cuvînt se face ziuă, şi alte cuvinte amurgesc.
Cuvintele scapără ca pietrele, sau sînt moi ca melcii.
Ele te asaltează ca viespile sau te liniştesc ca ră-
69
[70]
coarea ; te otrăvesc ca bureţii, sau te adapă ca roua
trandahrie. Chimia, aplicată la culori şi parfume,
este o copilărie, comparativ cu magiile foarte
vechi, pe care le realizează cuvintele, de la pri­
mele cîntece şi basme despre Dumnezeu şi om.
Toate cuvintele însă, lăsate-n voia singurătăţii
lor, sînt ca nişte timbre uzate şi nu pot evoca
peste înconjurul lor îngust nimic. Cînd vine cîn.
tărcţul, povestitorul sau apostolul, cuvintele tre­
mură ca pasările îndrăgostite la ivirea liniştitelor
dimineti; ele cîntă, vorbesc sau amenintă şi
bleste�ă. Cu aceleaşi cuvinte cu care ciobanul
îşi întoarce caprele în sat, s'a scris Sfînta Scrip-
. tură şi s'a făcut introducerea la Bacteriologie. Şi
după cum subt un condei cuvintele uscate se
îndulcesc, subt un condei mai viu ele Înviază
mai mult; focul sfînt care le-a zămislit le dă şi
o vigoare mai dură. Miracolul cuvîntului se îrn­
plineşte cu miracolul înflăcărării lui. Prin cuvinte
trec lămpile cu raze divergente ale talentului de-a
le reconstrui.
Fiecare scriitor este un constructor de cuvinte,
de catapitesme de cuvinte, de turle şi de sarco­
fagii de cuvinte. Cuvîntul construit poate să aibă
gust şi mireasmă; poate oglindi în interiorul lui
profunzimi imense pe,o singură latură lustruită;
el dă impresii ele pipăit aspru sau catifelat, după
cum sapă-n lespezi sau se strecoară prin frunze.
Scriitorul e un asistent, care a fost mut şi jurat
să dea uitării, al operelor de construcţie cu ma'
terii brute de la început - şi el lucrează acum din
amintiri încrucişate, descoperite în stare de enig'
me. EI povesteşte şi în amăgire ceva care a fost
şi mai este identificat. Cuvintele artistului sînt
nişte uşi încuiate, prin cheia cărora scapă cîte
un punct de lumini de torţe, aprinse în interior,
de unde se mai aud vocile unei aristocrat ii secre-
te, beată de feroci tate sau de azur. '
[71]
Nici un meşteşug nu este mai frumos şi mai
bogat, mai dureros şi mai gingaş totodată ca meş'
teşugul blestemat şi fericit al cuvintelor. El de.
vine o pasiune nestăpînită şi a scriitorului mc­
diocru, şi a meşteşugarului de geniu, - şi cînd
o urăşte mai mult, atunci o iubeşte artistul mai
puternic. Atelierul: un colţ de masă, instrumentul:
un condei pe hîrtie; cea mai ieftină instalaţie:
totul se găseşte concentrat în linia care le uneşte,
inventia - si din mîna deschisă, ca dintr-un corn
de abundenţă, curge avalanşa miraculoasă a CUI
vintelor, Hacoane de super.esenţe.
Dacă şi-ar da într-adevăr seama de zestrea fiiră
sfirşit care mişună ca nişte aur viu în chivotele
lor sufleteşti, scriitorii s'ar simţi mai mulţumiţi,
şi invenţiile lor literare ar aduce optimism şi
bucurie în viata bunilor cititori. Ei ar construi
iluzia cu realitatea în cantitatea necesară, pentru
a înconjura minţile cu confort şi a incendia lumea
cu văpaia pură a speranţei.
Dar şi cuvintele mor, în aer, ca pasările lovite
în cerul senin de paralizia subită a întinselor
aripi. In apoteoză, cuvintele dispar pulverizate
de un neant nebănuit; căci ele trăiesc exact atît
cît durează şi obiectul pe care I-au simbolizat.
Dumnezeu, care-i etern, nu şi-a pierdut nici,
odată Cuvîntul. ..
[72]
ISPITA
Există o clasă de oameni, săraci de bunăvoie.
Ei s'au jurat ca, împotriva tuturor forţelor unite
în ternpestă, să-şi ducă virtutea prometeică din
an în an, din veac în veac, pînă la capăt. Drumul
lor de piatră spinoasă e un urcuş. EI răzbeşte de,
parte, poate în grădinile cerurilor, plantate cu
codri de sidef.
T otuş, în schima Sfîntului Spirit celui adevărat,
care pluteşte văzut peste oameni, ucenicii călu­
găriei F rumuseţilor-fără.de.răsplată trec singurateci,
unul cîte unul şi unul după altul, printre brazi
şi ienuperi. In mîna lor închisă cu fermitate pe
sîn, ei strîng un pumn de ţărînă de-acasă, schim­
bat În pulbere sacră. în spinare, ei poartă povara,
cu care străbat universul, a giuvaerelor răpite
scînteii. Ca un coif sau ca o creastă grea de metal,
o aureolă individuală apasă fruntea lor, irnper­
meabilă la întuneric.
E un cin de bărbaţi care suferă constrîngerea
legilor de păcat şi impuritate ale tuturor oamenilor
de şes. lnsă număraţi din muntele pe dedesul»
tul căruia suie, ei se deosibesc numaidecît, lumi,
nosi ca licuricii. Ştofa cu care sînt îrnbrăcati nu
poate fi cumpărată nicăirea, fabricată, imi tată,
Întrucît pentru dînşii ţes măsurat, cu calicie,
singuri păianjenii Domnului, dintr-un fir necu­
noscut.
Tîlhari puternici au ieşit la drumul de silex,
ca să-i prade şi să le fure veştmîntul. Au ucis
[73]
pe unii, au dus în robie pe alţii. Curtezanele lor
şi-ar fi croit din omofoare, svite şi epitrăhile, pe
linia pulpelor fierbinţi şi a şoldurilor legănate,
rufăria licăritoare pentru jocul în ospeţe. Iar
giuvaerele ar fi înflăcărat subt genunchi, pe co­
pita elegantă a pantofului sau în subsuoara mij­
locie, unde se Îndoieşte braţul, paloarea brună a
dansatoarei macerată în luxurie si vin.
îndată ce se desface de la insul purtătorilor de
drept, veştmîntul se întunecă, însă lumina lui
orbeşte, şi cei ce vor a se împodobi cu furtul,
ies în adunarea, chemată la sărbătorile izbînzii,
ca nişte lupi bolnavi, gătiţi, în circ, cu mantale
murdare de sac. Aurul se cocleşte, mătasea se face
mucavale moi, focul pietrelor a murit. Un îrnpă­
rat adoarme În dorinţi şi visuri şi se deşteaptă
acoperit cu mucegai.
Statornicii sihăstriei certaţi întodeauna cu tim,
pul lor, sînt pizmuiţi. Sărăcia lor înnavuţită nu
Iasă să doarmă zarăhi, Îmbelsugati în toate, aces­
tora le lipseşte singurul bun' ce 'nu se poate ne'
gustori, şi mîndria lor, îrnpotrivită destinului, le
comandă să-I aibă.
De la război încoace parveniţii rneritului al,
tora au strîns păduri, moşu, fabrici, mori, heleş.
taie, rîuri, mine şi munţi. lntr.un coş de logodnă
viile ,se amestecă, înstrugurite cu cărbunii şi fle,
rul. In vreme ce popoarele cu spada ridicată aş'
teptau privind în sus, ei căutau cu febrilitate pe
jos, pe la picioarele statuilor, şi, disputînd cu
corbii, scoborîţi pe bucate, adunau grîul furat
în dăsagi. Acelas ins fără ascendentă si cu o pro'
genitură absenti, peltică sau gîng�vă: are turme
de vite în Carpaţi, vapoare pe Danubiu, dealuri
cu fructe, uzine, cuptoare de var şi sticlă, rah.
nării de zahăr, spirt şi petrol, ţesătorli, tăbăcării,
cai de curse, librării, cofetării şi Bănci. Unghia
lui liberă ciupeşte din fiecare durnicat, degetul
73
[74]
lui rupe din fiecare floare, maşmana lui cerne
toate bunurile, strecurate printr-o sită măruntă.
Un fir din părul, din mustaţa, din barba fiecăruia
ţine de puterea lui de tracţiune. EI înfiinţează pe
de o parte cantitatea acumulată a bunurilor imo.
rale �i a nedreptăţilor explozive, şi tot el cumpără
glasul şi energia celor chemaţi să restabilească un
echilibru, Întemeiat pe obişnuinţa comercială că mas
teriile intlamabile trebuiesc asigurate. In propri,
etatea lui, el cuprinde parcuri, castele, femei,
deputaţi şi ziarişti, - şi, Noe recent, arca lui
blindată, cotată la Bursă, cu orchestră la proră,
pluteşte beată, şi totuş nefericită, pe talazele
vinete ale morţii.
Proprietarul jinduieşte poetul. Prestigiul iscat
fără capital îl vexează. Cinci miliardele sale nu.i
pot da mai multe satisfacţii decît comportă con'
fortul dintre baie şi alcov, şi nu lungesc cu o
singură oră zilele lui mediocre, Începute cu un
act de naştere, continuare cu un registru de
cassă si încheiate cu o invitatie la Înmormîntare.
Cînd 'rîvneşte să fie milostiv' �i darnic, ofrandele
lui sînt primite cu indiferenţa lucrului datorit
şi plătit cu Întîrziere. Dacă s'ar supune poruncii
Mîntuitorului: « risipeşte-ţi averile şi ia-te după
mine », jertfa lui imensă ar avea Însemnătatea
comună a unui ultim. tîrg avantajos moralului
său osîndit.
De iubit el nu poate iubi integral, pentru că
nici nimeni nu iubeşte numai pentru tezaur, şi
nici Întinderea simţirii nu.i ajunge. De urît, iarăş, el
nu poate urî. Calculat în daruri, el este timorat
În ciudă şi meschin îrr iubire. Prietenia lui este
amestecată cu un sentiment de binefacere publică:
bal pentru orfani, cu loterie. Elanurile lui cele
mai calde sînt pedepsite cumplit, cu Îndoială şi
bănuire. Rîsul lui pare cinic, mîhnirea: afectată,
74
[75]
surîsul: obraznic, lacrima lui chiar pare factice.
Toate tiparele sînt socotite prea mari sau prea
mici pentru personajul lui, şi rellecţia publică îl
degenerează în toate faptele Încercate sau săvîr ,
site.
. Sătui de sateliţii lui domestici, îmbogăţiţi la
rîndul lor din lada de gunoaie a patronului, res­
turi de plăceri consumate ca havanele, pe sfert,
el îşi construieşte o Curte intelectuală, ca măcar
din contactul cu ea să capete sensaţia unui suro­
gat de haruri literare. Dar, fragmentar şi aproxi­
mativ în orice initiativă care iese din sfera zără­
fiei pure, el îşi al�ge curtenii dintre mijlocitori.
în locul episcopilor, el cade peste paracliseri,
Înşelat de uniforma identică aparent şi de faptul
că si arhiereii si ascultătorii i-a văzut iesind din
aceeaş biserică,' fără să cunoască împărţirea intel
rioară a sfîntului locaş. Şi în serile Cinei de Taină,
celebrată la domiciliu, el constată cu tardiv re'
gret că Sinodul a rămas pe dinafară şi că vasele
de aur trec prin mîinile ţepene ale slugilor din
arhondaric. Foarfeca mută a irnplacabilului des.
tin rotunjeşte metodic şi de la sine limbile mai
lungi decît capacitatea gurii, urechile afară din
cale de proeminente şi nasurile nepermis de
monstruoase.
Fiecare parvenit a parvenit să aibă o idee, o
inspiraţie literară, un subiect. Dacă nici din corner­
tul cu noii curteni nu si-a împlinit năzuinţa,
neliniştea, absenţa, în cele din urmă el se sirr:te
apt să-şi fabrice o glorie singur şi un talent. Ce,i
în definitiv talentul, ca să-l aibă un flămînd şi
să lipsească unui milionar? Bine judecînd, nici
nu poate să fie talent. Alegi un subiect şisl dez.
volţi, aşa cum ai citit că fac toţi scriitorii. Se naşte
lucrarea literară de la sine? Nu. Trebuie să o
muncesti şi să o răsmuncesti - si opera si talentul
sint g�ta: talentul nu-i decît iucrarea' isprăvită.
75
[76]
«O idee, am; am cîteva idei, am o grămadă
de idei, şi ceea ce mi-a lipsit În realitate pînă
acum nu a fost talentul, ci timpul. Numeroasele
mele afaceri au Întîrziat manifestarea nu a ta,
lentului, ci a geniului meu.
Cine mi-ar putea tăgădui această Însuşire, mie,
care din capital urile altora am realizat capitalu­
riie mele; mie, stăpînitor de sonde, de perimetri,
de regiuni, de redevenţe şi participări? Nu este
nevoie, cel puţin tot de atîta putere intelectuală,
ca să fie convinşi nişte acţionari, cît trebuieşte
unei scrieri literare oarecare? Drept să spui, cele
mai multe nici nu-mi prea plac. Shakespeare e
adeseori incolor, Goethe mă cam plictiseşte, Dan,
te s'a banalizat, Balzac rămîne o amintire. Eu
am cîteva subiecte pe care nu le-am găsit la nici,
un scriitor; viaţă, dramă, psihologie ... tot ce vrei.
- Ascultă, domnule casier ... Am o idee ...
- Nu mă miră, domnule director-general.
Ati avut multe idei admirabile ...
'- De data asta am o idee literară ...
- Domnule director.general! ...
- Să ţi-o povestesc ... Azi-dirnineaţă, intrînd în
biurou, am găsit o mătură pe masa mea de lucru ...
- Cît spirit de observaţie aveţi, domnule di.
rector'general! .. '.
- Subt mătură era un Iăraş ..
- Admirabil!
- Şi mi-am zis că mătura şi Făraşul sînt ale
femeii de serviciu, care le 'a uitat pe biuroul
meu, lîngă tampon.
- Extraordinar!
- F umezi, domnule casier?
- Nu am Îndrăznit niciodată să fumez în
faţa superiorilor mei ...
- la o tigară ... si să mă laşi să ţi-o aprind cu
chibritul meu. .. .
- Mă uimiţi!
[77]
- o să te uimesc şi mai mult cînd îţi voi spune
deducţiile mele de la mătură şi făraş ... M.am
gîndit, vezi dumneata, că la urma urmelor nu-i
nicio deosebire între mătură si viată. Ce este
viaţa? Un complex de ani adunaţi într� un termen
si o scadentă. Ce,i o mătură dacă nu un mă.
nunchi de 'fire de paie? Asemănarea e foarte
izbitoare şi mă mir chiar că alţii înnaintea mea
nu au remarcat-o. Viaţa funcţionează pînă la
deces: mătura durează pînă la cotor. Acest su­
biect de roman are să fie primul volum al activi.
tăţii mele literare.»
o idee, o predispoziţie, ceva ... Toată boieria
nouă a Economiei suferă de această maladie, şi
ambiţiile celor mai contradictorii dintre profe­
sioniştii pungilor proaspete groase năvălesc în li.
teratură. Mi.au povestit cît iva din aceştia, ca să
mă facă, probabil, invidios,' stupidităţi grandioase,
care vor apărea poate în volum, poate la rampă.
Atunci am înţeles de ce unii au arborat fără
motiv evident pălăria cu streaşina mare şi părul
de popă, cravata înfoiată, ochelarii cu sticle de
ceasornic montaţi pe o coadă de linguri.
Pentru că a fost la teatru şi a băut cu o actriţă,
el se cheamă autor dramatic. Pentru că a împru­
mutat bani cu dobîndă la literati, el a devenit
romancier şi poet. Din Je sais 'tout şi-a copiat
un « cabinet de travail » cu trei mii de cărţi,
comandate, după cotoare, la Paris. Fotografia lui
Anatole F rance i-a servit ca să-şi compuie o foto­
grafie gînditoare, cu fruntea curată, cu comisura
gurii zbîrcită de un dezgust filosofic. în toate
actele lui sociale tînărul bogătaş se poartă ca un
pirat: nu face nimic! EI vrea să fie atins de unde'
le eterne. Molia literară îl devoră, publicitatea îl
pasionează, sufletul lui bolnav de lingoare caută
.aplauze, elogii - şi le plăteşte.
77
[78]
Or voi confrati talentati ai epistolistului Pavel,
să n� simţiţi luc;u de ruşine că scriţi, cînd epoca
voastră economico,financiară vă face mustrarea
indeletnicirii voastre ne industriale. în armura lor
de oameni tari si victoriosi, printii precupeţiei
oftează după o ;imă, îngălbenesc după un vers,
şi se schilodesc ca să compuie cîte o piesă de tea­
tru ridiculă şi solemnă.
[79]
PAMFLETUL
Oroarea de a tăcea cît mai puţin, fără obligaţia
de a exprima un conţinut, înlesneşte confecţiona,
rea unui vocabular care împacă toate cerinţele
perfectei banalităţi. Ca să fie perfectă, banalitatea
trebuie să se prezinte retorică şi gesticulativă.
Ca şi atunci cînd ar avea ceva de spus, domnul care
nu spune nimic asimilează în flacăra falsă a debi­
tului său, toate mijloacele oratorului şi ale tri­
bunului: mimica ochiului şi a gurii, lovitura cu
pumnul în pupitru, rînjetul, apelul cu braţele la
ceruri. Cînd zice «am fost », el se încruntă. Cuvîn­
tul «tărîte » îl Înfioară. Verbul « a scutura » îi feri.
ceşte !izi�nomia. «La primăvară » îl face macabru.
Singurul cusur al domnului care grăieşte con.
sistă, ca şi cusurul domnului care scrie, în facui.
tatea pămîntului călcat de multe picioare: de.a
face praf nemotivat. Cuvintele, trecute prin apara.
tul de ostenit cu vocea sau cu peniţa, îşi pierd
noirnele şi figura. nu mai scapără din cremenea
lor şi ajung să intre în concertul scîrţîiturilor, al
pocniturilor, al tîrşelii, degradări pentru nearu
tul de condensaţie al zgomotelor fost utile.
Vocabularul acestui protocol, pe lîngă cuvin,
tele pe care le strică, pe toate, îşi alege predi­
lect, pentru o fanfaronadă disciplinată, mai ales
cuvintele lipsite todeauna de un sens. Acestora
le dă un ton, o sacădă, cu aerul suficient că le
deschide o perspectivă, măritindu.le cu mirii ab­
senţi ai unor intenţii inconsistente.
79
[80]
Personalitatea oratorică deplină a banalităţii ri.
dicată la apogeu - printre defuncţi - a fost, pen.
tru cine îşi mai aduce aminte de acest fost prim.
ministru şi şef de partid politic, Gheorghe Canta.
cuzino <Nababub. Cred că niciodată n-a putut
şi nu va putea să existe o poză mai superbă pe o
fărîmiţă. Atitudinea lui statuară, de mare savant
politic, grandilocvenţa lui strălucită, paralel cu
nulitatea complectă a ideii, sprintenă şi curgă.
toare, erau de-o substanţă care te făcea să te
gîndeşti la Tatăl. Istoria naturală povesteşte exi­
stenţa primitivă a unor pasări uriaşe, cu aripile
cît răsăritul şi cu capul mic, de sifon; - sau
dispariţia unui soi de vertebrate cu încheieturile
betege, cu şoldurile oloage, încă cu gîtul înnalt
de un kilometru, aşa construite încît animalul,
în vreme ce s'ar fi scărpinat pe marginea Cas­
picei subsuoară, zărea Portugalia şi Finlanda­
fără să-I intereseze, totuş, spectacolul, prea mult.
Cînd sta în redingota lui pe picioare, cu braţele
nernişcate, cu privirea lucidă, cu glasul armonie,
susţinînd o părere albă într-un discurs de-o oră,
integral consumată, lorgu Cantacuzino semăna cu
un' viteaz de cocărie presărată cu anason, cu o
icoană fantezistă zugrăvită cîndva pe un părete de
biserică rnînăstirească, prin colaborarea vopselii
incoherente cu pensula absurdă. EI vorbea li,
nistit si sigur, măsurat si categoric, sententios
şi' lin;' rostea totul şi �u grăia nimic, at�nt
să netezească amănunţit şi corect silabele, ca
o maşină de călcat, angajată caldă, într-un cear­
şaf imens, cu broderii fără relief şi plate. Şi
în momentul în care îşi sfirşea discursul, el
se găsea ca la-nceput, întocmai, neobosit, inco­
ruptibil şi demn la elogii, ca o maşină de cu­
sut care a tighelit, fără ştofă şi fără aţă, în
gol, şi străluceşte zilnic identic din organele,i
nichelate.
80
[81]
Printre cel 1I1că vii Sl 111 scris, memoria retine,
ca o pildă izbutită superior, pe domnul profesor
Mihail Dragomirescu, nedepăşit încă de nici,
unul din elevii săi eminenti. Acelas ritm, aceeas
infanterie verbală, acelaş ;gomot fără de sunet:
Culoare incoloră, căldură fără temperatură, iu­
teală fără miscare, sucuri fără aromă, idei,
pelicule, cuvinte-ţinte-de-lemn. Călăreţ pe jos,
năduşit în fuga răscăcărîie după un armăsar de
mucava, înmuiat de ploaie, pe care suferă din
juneţe de idealul de a.l încăleca şi simţi subt
buza anală.
Pe deasupra gropilor astupate, gropile moarte,
umblă forfota gropile vii, care se pot defini ca
mingea: găuri cu piele de jurîmprejur. Mingea
domnului Dragomirescu sare de jos în sus şi de
sus în jos, cu elasticitate, în toate ogrăzile, din
măidane în grădini, ducînd cu ea, În această per'
petuă activitate, interiorul ei plin cu nimic. Tînăr,
actualul pedagog a abordat literatura: în treizeci
de ani o mai abordează şi azi. Pe atunci el nu
purta decît un creier subt o pălărie şi o umbrelă;
mai tîrziu a pus dedesubtul gurii şi un barbişon.
Inculoare si fizică deosebită: ochii de cerivis
au fost aşezaţi în carne de pap cu ţăcălie de
sfoară.
Prin mîinile acestor pasageri inexpresivi, toate
materiile naturii şi obiectele cu caracter se deapănă
îmbolnăvite de un privativ. Insuficienţă glandu'
Iară, atrofie a tiroidei, secreţi uni vătămătoare şi
amare, cine ar putea, fără un studiu de veacuri
de laborator, să fixeze, pentru pedagogie şi tra­
tament, originea exactă a marelui sentiment al
tîmpeniei monumentale? Probabil că va veni şi
ziua cînd, graţie unui ac lat, împlîntat în locul
potrivit, şi graţie unei Iinguriţe cu ascuţiş, învăţa'
ţii vor rectifica în permanenţă, în maternităţi,
rezultatele hibride ale unui coit defectuos.
6-
8J
[82]
·1
I
! I
1
1,
"
i
I
j',
III' �
il
Pînă atunci, pamfletul săvîrşeşte, şi pentru artă,
şi pentru ştiinţă, şi pentru compensaţiile nece­
sare vieţii sociale, opera lui de învigorare.
Pamfletul? Dar cine este pamfletul?
De obicei personagiile care fac obiectul unui
pamflet, la auzul acestui singur cuvînt muzical,
devin agitate şi estetice. Nu le place, la niciun
grad, şi tot ce nu le place capătă numele de pam,
Het. Pamfletul ar fi ceva asa ca un hoit în ultima
lui descompunere, de care, dacă te apropii, rişti
să-ţi murdăreşti trupul tău, pur şi sacru, cu droj­
diile şi poşircile purulente. Dacă te-a supărat
afară din cale un articol literar sau de gazetă,
ajunge să-I clasihci pamflet, pentru ca orice om
civilizat să priceapă că nu mai e nevoie să fii în
stare de un răspuns. De unde reiese, bineînţeles,
că pamfletul nu poate exista în pictură sau în
arhitectură, ci exclusiv în presă. Cel care a scris
pamfletul, de bună seamă, capătă numele de pam,
fletar - şi « pamfletar» este mai rău decît « asa'
sin». Un guvern poate urmări cu toate rigorile
lui pe un pamfletar, pecînd un asasin îl poate
lăsa indiferent, pentru că asasinul nu scrie, ci se
mărgineşte, pur şi simplu şi propriu-zis, să ucidă.
Pamfletul nu e numai o crimă; este ceva cu mult
mai primejdios şi mai urît; nu aş putea spune
exact ce este, dar, mă rog, o simt, am noţiunea
clară a pamfletului în capul meu inteligent.
Un asasin - nu este aşa? - omoară un om
pentru ca să.l prade mort. Poţi afirma că întra"
devăr asasinul s-a dus să fure cu intentia ca să
omoare? Poate că asasinatul a fost un �ccident.
Dar pamfletul nu are această scuză. El nici nu
urmăreşte - vorba vine - măcar să jefuiască. El
se strecoară în afacerile private; se leagă de chesti­
unile politice; nu.i convine azi una, mîine alta;
ţine condica dregătoriilor; vorbeşte cu Statul fără
[83]
ruşine. In rezumat, pamfletul se ocupă de ceea
ce nu-l priveşte, şi cu cît 1'0 privi ceva mai puţin,
cu atit stăruie mai mult. Bunul cetăţean îşi vede
liniştit de treabă, dacă vrea să fie iubit de legi
şi stimat de Poliţie şi de regulamente - şi cel
mai fericit mijloc de-a-ţi vedea de treabă este să
nu te amesteci. « Cînd te-oi chema eu, să vii
bucuros şi să-mi dai votul durnitale mie; restul
vietii ai să stai acasă. Pentru dumneata nu există
ch�stii de guvernămînt, de Stat sau de comună. »
Caută să nu necăjeşti oamenii de la putere sau
pe primarul în funcţiune. Căci atunci începe
pamfletul, şi la auzul acestui cuvînt se ridică îm.
potriva ta, numaidecît, Notarul, Prefectul, lnspec­
torul, Directorul-Ceneral, Directorul, Şeful de
Biurou, T utungiul, Brevetul De Băuturi Spir<
toase - toată Ierarhia.
Într.adevăr, totul pînă la pamflet. Dar lăsînd
de-o parte o clasă de oameni mai mult sau mai
puţin iluştri, care urăsc pamfletul din instinct,
să căutăm a restabili notiunea.
Pamfletul reprezintă U;l gen literar. EI e un
fel de-a slobozi condeiul în răspăr. Nu ajunge să
scrii că domnul Mihail Dragomirescu e Păcală
universitar, ca să fi şi scris un pamflet. Acest
lucru e unanim recunoscut, şi totuş această cuno­
ştinţă nu este un pamflet. Pe de altă parte, nici
domnul Dragomirescu nu este un pamfletar pentru
că dă despre domnia-sa impresia - să zicem­
că ar fi ceva aşa, cum s'ar spune, mai pe departe,
ca un prostănac. Pamfletul însă trebuie să lase
el această impresie, că personagiul - să zicem Ix
- de care se ocupă, este cum ziserăm cu două'
trei rînduri mai sus. Orice personagiu care poate
deveni subiect de pamflet este, într-o măsură
oarecare, ridicul prin diferenţa dintre calitatea lui
socială, dintre aşteptări şi calitatea reală. Tot pam,
fletul se inspiră din această singură diferenţă: con'
6*-
8J
[84]
deiul se vîră aci şi scobeşte lărgind: poteca sufle'
tului este deschisă. Subiectul cedează, gÎdîlat În
punctul convenabil.
Ca să.şi atingă scopul, pamfletul trebuie neapă­
rat să concretizeze vizual şi să corespundă egal cu
subiectul; el lucrează În adîncime, cu intuitia si
cu imaginea. Pamfletul se învîrteşte în jurul obiec­
tului cu oarecare frumuseţe de corb: între două
zboruri circulare, ciupeşte, zgîrie, înţeapă, rupe.
Pamfletul se lucrează cu undreaua, cu peria de
sîrmă, cu răzătoarea sau cu herăstrăul bijutierului:
şi uneori, în clipele supreme, cu sculele măcelăriei.
Un pamflet îşi atinge scopul cînd izbuteşte să
strecoare otrava îndoielii în insul însusi al celui
pamţletizat. Şi această victorie, eminamente morală,
o cîştigă orice pamflet bine echilibrat şi scris cu văz.
In pamflet, ca în comedie şi ca în toată satira,
rezidă puterea imbatabilă a surîsului. Scriitorul îşi
domină subiectul. In proza dogmatică şi banal
afirmativă, scriitorul suferă disciplina greoaie a
dramaturgiei, a tragic ului, copleşit. Pamfletul e
tifla - şi acestui gest i se cuvine o mînă curată,
elegantă, şi chiar o bijuterie pe degetul mic. Pam,
fletul frumos, animat şi stropit cu lumină, re'
uneşte toate însuşirile care fac preţul lucrărilor de
artă - şi.i lectura cea mai plăcută.
Numai că pamfletul bun este rar ca şi poezia
bună, totuş mai deasă. lmitatorii, al căror număr
dezgustător face genul de ocară, sînt incapabili
de invenţia personală activă, condiţie esenţială a
pamfletului bun. Ei maimuţăresc, ca în toate
meseriile, obsedaţi de un model, pe care, de la
sine Înţeles, sfîrşesc prin a-l tăgădui, tocmai cînd
furia imitaţiei se vădeşte mai arzătoare.
Rămîne pe dinafară de rîndurile de mai sus,
neschiţată, o problemă: alianţa spiritului de pam,
flet cu entuziasmul şi respectul naturii. Pamfletul
e pumnul iritat de rîvna de stăpînire a stupidităţii.
[85]
UN SINDICAT AL SCRllTORILOR
o împrejurare ostilă a strîns laolaltă pe con'
fratii scriitori, duminica trecută. Ar fi fost de
dO;it să nu o aştepte treizeci de ani şi să o pre,
vadă. Acum douăzeci de ani, acum cincisprezece
ani, acum zece, li s-a spus: e nevoie să lucrăm
şi să ne apărăm. Scriitorii n.au înţeles, ori au glw
mit. Conştiinţa de breaslă era inexistentă, ca şi
sentimentul de camaraderie. Fiecare confrate
toarce pentru sine un geniu taciturn şi agresiv,
proprietar al unei poziţii de luptă humoristică
sau al unei vîrste, care adaogă la nesuferitul mi,
ros individual, flerul pe generaţii. Război de pen
sonalitate şi bătaie sterilă de epoci: printre restu­
riie campamentelor provizorii, mutate din loc în
loc, poeţii se strecoară şchiopătind şi tuşind,
răniti de viată si eliminati cîte unul.
S,� propus' cu' mult Înn�inte de ameninţarea cu
un impozit pe mizeria profesională, o atitudine
socială de solidarizare. Nu spuneţi că individul
alitatea este rebelă spiritului de tovărăşie: aşa
individualitate este o suficientă declamatorie si o
Înfumurare. Omenescul artist�lui e dedesubtui tu.
turor numelor şi În toate stihiile acelaş, iar satis­
facţiile de orgoliu, dacă sînt reale şi nu minei­
noase, se capătă În ipoteză şi nicidecum În sălbă­
tecia unei singurătăţi de stÎrpiciune.
A circulat şi un manifest acoperit cu patru'
zeci si cinci de semnături hotărîte să deosibcască
într-o lume organizată o nouă organizare.
[86]
Desigur că se naşte întrebarea: este poetul un
profesionist, şi poezia, în versuri şi proză, în cărţi
voluminoase şi în plachete, o profesiune? A seri
este a face o ispravă utilă?
Cine ar putea să afirme cu tenacitate? Prea
deseori ai dovada influenţei tardive şi succesiv
de lente a scrisului chiar utilitar. Ca să se creeze
corespondenţa dintre lucrul gîndit şi public este
nevoie de artihcializarea prin educaţie înceată, de
un rafinament prin transpuneri, de adoptarea
materialului hîrtiei introdus în viaţă, de un tic
cultural. Această grimasă de catalepsie, rară ca
maladia lui Bright pînă acum vreo douăzeci de
ani, a devenit şi la noi epidernică, circulă şi se
propagă. Cititorii se înmulţesc, relativ încă foarte
puţin, dar comparativ imens: cartea românească
este cerută, este cumpărată, plătită. Cosmeticul
literar trebuieşte: te poţi sustrage producţiei şi
industrializării? Nu. Vasăzică e vorba de o pro,
fesiune, de interese de salarizare: vrei au ba,
marfă si consumatori.
Mai 'practici decît furnizorii de manuscris, edi­
torii au făcut o asociaţie: nici nu încape îndoială,
e în joc o industrie.
S,a mai discutat ce aduce autorul la manufac­
tură. EI dă şi materia primă brută, şi materia
transformată, şi obiectul gata făcut: editorul îl
înmulţeşte; pecînd ţiteiul, de la acţiunea forajului
pînă la comercializarea lui, trece prin cîteva
serii de operaţiuni şi întreprinderi independente
unele de altele, implicînd capitaluri şi activităţi
distincte. Numai literatul dă laolaltă şi sonda
şi lacrima pură, de ultimă distilerie, trei-patru
operaţiuni suprapuse, gata, unei întreprinderi care
o flaconează şi o vinde. T otuş, literatul e mult
mai slab decît editorul: singura lui plăcere, fă,
cută să-I compenseze, se găseşte la întîlnirea cu
editorul civilizat, atent şi corect, căci nici acest
86
[87]
tip de editor nu ne lipseşte, Dar editorii organizaţi
profesional era nevoie să găsească dinaintea lor
organizarea profesională a literaţilor.
Manifestul ar fi fost publicat dacă autorul lui
era un prost psiholog. El a a�teptat să treacă o
săptămînă, două, trei, patru săptămîni, şi între
săptămîni a pipăit pulsul celor patruzeci şi cinci
de semnatari entuziaşti ai primului moment. Nici,
unul nu s'a mai prezintat la nicio convocare,
şi cei mai mulţi s'au rugat să nu le-apară iscălitura
'pe manifest ... Unul se motiva cu o funcţiune,
altul cu o dependenţă de umilinţă, altul cu grija
să nu supere un protector: nefericiţii confraţi se
temeau să profeseze o opinie şi aveau sensaţia că
onorabila lor emancipare şi o atitudine cinstită
constituiau o rusine.
Abia acum îşi dau seama ei, după împlinirea
tuturor soroacelor, că o tovărăşie profesională putea
să aibă un rost. La o gazetă apărută de curînd
şi cu celeritate dispărută, au fost recrutaţi seri­
itori tineri, în deznădejdea şomajului, cu salarii
de o mie de lei pe lună. Sînt oameni politici şi
directori de gazetă cărora nu li se urcă sîngele în
obraz cînd acordă unui poet apuntarnentul re'
fuzat de un rîndaş. Poate apăra cineva pe copilul
care primeşte această primă de tuberculoză? Ci,
ne? .. Poate înfiera cineva pe un patron abuziv?
Cine? .. Societatea Scriitorilor Români, aristo.
eratică si academică, nu are cădere să intervie în
conflict: nici să plaseze un literat, nici să-i asigure
un tratament decent.
Pînă la eroarea unui functionar din Ministe.
rul de Finanţe, prea zelos, 'scriitorii n'au avut
sensibilitatea interesului lor. Statul, care le refuză
orice asistenţă, trebuia să le mai puie şi un impozit
asupra unor beneficii fictive. Azi, domnul Victor
Slăvescu, care-i şi domnia-sa scriitor, va repara
greşeala unui subaltern, probabil bine plătit.
[88]
Mîine se va putea să avem alte soiuri de miniştri
de Finante. Am avut nu demult un ministru de
Justiţie, f�arte bine intenţionat, care, întocmind o
lege a proprietăţii literare, nu s'a consultat cu
nimeni şi a omis din legea lui esenţialul elementar.
Lipsea organul trebuincios.
A venit ceasul ca să se organizeze un sindicat
profesional independent, viu, activ şi de permanen,
tă iniţiativă. Materialmente el poate apăra toate
interesele breslei, şi opera lui de creaţie intelec.
tuală poate lăsa în urmă toate încercările hibride
de participare a literaţilor la viaţa culturală efec.
tivă românească, printr-un sistem de grupări care,
grupîndud în colaborări felurite, poate procura
fără greutate o existenţă demnă. Şi sindicatul, a
căruia întemeiere e necesară, va putea să fie, în
lipsa oricărei autorităţi speciale, o autoritate
ascultată
[89]
CĂRŢILE
lnvcntia cărţii, care adună, superioară tiparu­
lui, care răspîndeşte, egalează pe a hîrtiei, care
păstrează. Cutie cu rugăciuni şi tabachere cu amă­
nunte sacre, aşezată într-un colţ de masă, pe o
velinţă de catifea, cartea nu a întîrziat să devie
un mobilier, ca oglinda, ca patul, ca dulapul cu
blănuri si accesorii. Rafturile stratihcate ale bi,
bliotecii 'fac parte din «menaj », armonizate cu
zestrea, cu covoarele, cu tablourile, cu nevasta.
Nu se mai concepe gospodărie fără bibliotecă,
după cum nu se putea să nu fie, pînă mai ieri,
apartament fără «salon ». Cărţile au înlocuit vasele
de aramă de odinioară, din care bătrînii, orgolioşi
că le străluceşte un părete, nu mîncau niciodată,
de teama coclelii.
Belşugul de cărţi a provocat stricăciunea bi.
bliofiliei şi a legătoriei. Mii de oameni aleargă
prin Europa, toată viaţa lor, după o carte splen­
didă la pipăit. Satiri bătrîni, superpervertiţi, în
căutarea unei milaneze cu un ochi albastru şi
celălalt cafeniu. Dacă pe unii bărbaţi îi intere­
sează amănuntul feminin mai mult decît femeia,
copleşiţi de plăcere în faţa unui pantof cu tocul
înalt dintr-un «galantar », adulînd un neg de pe
figură sau mustaţa parazită din colţul unei guri
de carrnin, bibliohlii leşină după dată, după che­
nar, după piele de viţel. Cărţile se înşiră în biblic.
teci conform unui cotor. O editie valorează in,
finit mai mult decît orice text, prin rîndul sărit
89
[90]
:11
II
II
"
I
'. I
I
sau prin titlul estropiat. Pe o carte de bucătărie
s'a iscălit Gambetta: tmi vine rău!
între bibliofili se stabileste, ca între amatorii
de timbre sau de cutii de' chibrituri, o ernulati.
une. Se obţine ca o mîndrie profesională, ca 'Ia
doctorii în ştiinţe politice, filosofie sau belearte.
Se iveşte o nobleţe, un punct de onoare, un cod
oral. Se nasc ticuri, din care cel mai armonios e
braţul strîns pe mapă, subsuoară, cu capul puţin
aplecat. Buricul degetelor unui bibliofil ia în,
dată contact cu foile şi examinează: are merite
sau nu, volumul oferit? EI rosteste cuvinte mis­
terioase şi neobişnuite, ca iubit�rii de covoare,
subtili în Karamani, Sumacuri şi particularităţi
cu nume de ceaiuri. Moralul el însuş e atras:
amatorul caută tertipuri ca să înşele pe negustor
şi este satisfăcut că întodeauna l.a păcălit. Lucrul
cumpărat face de zece ori cît l-a plătit; vînzăto­
rul era un ignorant: el nu şi.a dat seama ce te,
zaur se afla în mîinile lui pînă la vînzare, şi nici
nu a bănuit că s.a găsit în faţa unuia din cei mai
mari cunoscători, dacă nu chiar cel mai mare.
Cumpărătorul, invariabil expert, are şi o stra­
tegie: operează cu etape. Cînd i s'a propus un
obiect, el şi-a fixat ochii pe altul, pe cel de alături,
a căruia valoare o remarcă pentru întîia dată el.
« Acoperit cu praf, lucrul de preţ zăcea aruncat
într-un colt; am bănuit numaidecît că aveam
de-a face cu un Rembrandt, după atmosferă,
deşi purta o altă semnătură ... » Urmează veri,
ficarea posibilităţilor: ce căuta obiectul în Bucw
reşti? Se argumentează cu lpsilante sau cu Di,
vanul Ad-hoc. Se presupune romanul unui tînăr
polonez, căpitan refugiat, care şi.a vîndut, în tre.
cerea lui spre Bizanţ, bijuteriile la Tecuci, cărţile
la Ciocăneşti şi armăsarul roib la Giurgiu. Înna­
inte de a se despărţi de nobilul animal, l-a săru­
tat pe grumaz, şi Ducipal a nechezat.
9°
[91]
Nu, azi nu va cumpăra, nici nu-l interesează ...
Mai trece peste cîteva zile şi confruntă verifică,
riie cu obiectul: nu a greşit. Obiectul e autentic.
Dar nici de data asta nu se tocmeşte. Peste o
săptămînă, distrat, cu ţigara în dinţi, cu o zbîrci.
tură de dispreţ pe obraz pentru meseria de auti­
car, cu o sprinceană ridicată ca din pricina fumului
de la ţigară, întreabă aga le : « Ce să-ţi dau pc
po!căria aia, de colo? ».
Incurcat în reţelele amatorului, negustorul vin.
de şi, evident, se păcăleşte.
S,ar părea natural ca în bibliotecă să se ser,
vească toată familia. Deşt domnul figurează pe
lectorul, cu o carte permanent înjunghiată cu un
cuţit cu cap de pasăre de nichel, pe biurou, el
se inlorrnează de mersul culturii în les Annales,
în les lVouvelles litteraires, şi pentru ştiinţa adevă.
rată şi.a rezervat alrnanahul H achette . Cărţile,
încremenite în nemişcare, rămîn intacte genera­
ţiei următoare, sau sînt cumpărate, după moarte,
de alt amator, de alt bibliofil, conservator al
speciei sfinte.
Dar alături de bibliofilul, amator de ambalaje
şi etichete, s'a n�scut individul contrariu, al ci,
titorului turbat. Indeosebi adolescentei, Ia vîrsta
primelor ţigări şi gelozii, îi este plăcută lectura,
ca o presimţire că diploma, funcţiunea şi vastele
preocupări politice viitoare, vor interzice cititul
altor lucrări de gîndire şi inteligenţă decît ale
scriitorilor de tinuta domnului C. MilIe, scoborî­
tor din Pascal �i confrate cu Clemenceau. Lectura
se administrea�ă Ia nouăsprezece ani, cînd stu­
dentul nu se îndoieşte o clipă de genialitatea lui
fără păreche, cu o lugubră generozitate. În mir»
tea, de cele mai multe ori aproximativă. a candi.
datului, se debalează activ lăzile cu cărţi, aşa cum
sosesc. Sînt prin Bucureşti băieţi cumsecade, au-
91
[92]
tori din cînd în cînd sau de stihuri crete, sau de.o
proză coriace, care s-au ales dintr.o înflăcărată
epocă de lecturi în zigzag, cu o căciulă intclec.
tuală de patru ori mai mare decît numărul capo>
lui respectiv. Ei ştiu tot, chiar dacă au citit mai
puţin de zece volume pe zi - şi socotesc drept
o datorie sacramentală ornniştiinţa librăriei. Vie.
time ale literaturii, ei nu mai simtesc decît în
mod de literatură, vorbind exclusi� în versuri
şi proză, şi Iiteralizînd buna viaţă a simplicităţii.
Nefericirea cărţilor întrece bucuriile incornpati­
bile pe care aceste odrasle ale reveriei ştiu să le
procure.
Ca si ciupercile, cărtile trebuiesc alese după
puterea digestivă şi după inocuitate - şi după
vîrstă. Este foarte straniu ca, în raport cu anal,
fabetismul nostru obştesc, să avem poeţi Laforgi
si alchimisti Gourmonti. Asta ne vine cam ca
un roşu d�" buze pe gu'ra unchiaşului plugar din
Pătrăoaia. lnnainte de-a fi evoluat pînă la abece.
dar, avem, ca Europa, o abundenţă de pede­
rastii intelectuale ultrarahnate care merg de la
« cubisrn », la «constructivism»: prin veacurile
de o sută de ani unul, noi am trecut rîzînd, din,
tr.o singură dată, dintr'un salt printr'un cerc de
hîrtie spart şi jumulit cu căpăţîna.
Cărtile stau În raport direct cu înrnultirea ti,
pografiilor, nu numai În ce priveşte numărul vo­
lurnclor, dar si suma totală a foilor. La noi coin­
cide exact î;Wintarea cîtorva mari tăbăcării de
editură, cu cartea foarte voluminoasă. Niciodată
literatura românească nu a biruit răbdarea citi.
torului ca În epoca noastră de arte grafice. Cărţile
ies multe şi groase. Kilograme de literatură Într'un
singur volum, sute de pagini, mii de pagini.
Cartea groasă e reputată «operă », pecînd car,
tea subţire e numai volum. Unii scriitori au în,
[93]
locuit dihcultătile concentrării, înnăltirnii si adin.
cimii cu şesul 'emolient infinit, în c;re te 'întinzi,
mergi şi stai, rurnegi şi iar te duci, sint�ur, liniştit
şi mediocru. Autorii au fost distinşi, în ultima
vreme, pentru că au scris cărţi imense, care nu
pot să fie citite, aparent satisfăcuţi de asemenea
distinctii.
Crit�riul numărului de pagini s-a impus, În
conştiinţa citorva măcelari, după sistemul metric,
care orientează preferinţele la cîntărirea rimăto­
rilor cumpăraţi pe picioare. Absenţa tinereţii ver.
bale şi a virginităţii de inspiraţie este mascată cu
asa-numita muncă, în sensul ei de brate suflecate
şi năduşeală, ca geamurile sparte, lipite' cu jurnal:
munca bivolului înjugat la isprăvi nebivoleşti.
E,o muncă asimilată cu prepararea varului cu
nisip şi cu căratul apei la groapa cu var: această
muncă pe distanţe şi în lăţime, nu construieşte
bazillci, şi între arhitecţi este plătită cel mai
puţin şi cu titlul de salaorie.
Cărtile,bolovani, la locul lor în stiintele docu.
menta�e şi descriptive, denotă pentru artistul care
asediază cu ele cetatea sprintenă şi ascuţită a lite­
raturii, neputinţa de a-şi vedea obiectivul, căutat
cu strădania paginilor acumulate; incapacitatea
strîngerii laolaltă a cornponenţilor armonici, lipsa
de gust şi de facultate a construcţiei prin elirni­
nare. Autorul de bolovani tipografici ia tot şi
utilizează tot materialul ce-i vine la lopata steri­
lităţii, milos cu sine, blînd şi frăţesc cu propriile-i
băligare. Dacă orice adevăr poate fi înscris în
citeva cuvinte, nu există subiect care să nu fie
tratat în citeva pagini şi al căruia interes de origi,
nalitate să treacă peste numărul lor.
Cînd face un roman, scriitorul este ademenit
de vanităţi abstracte şi influenţat de vorbele năs­
cocite de o critică fără imaginaţie, care scapă de
obligaţiile individualizării şi preciziunii în rezers
9J
[94]
voriul cu psihologie, marele canal colector de
impalpabile superfetaţiuni. Psihologia în roman
constă în a descri pe lung şi pe nemaisfîrşite ceea
ce se petrece exact în sufletul unui individ, în
momentul cînd îşi încheie ghetele, cînd îşi taie
friptura. Este obligator în psihologia acestor băr.
baţi de ştiinţă ce vor să fie romancieri, ca eroul
să nu se comporte niciodată mental în concor­
danţă cu actele lui, trebuind, de pildă, ca atunci
cînd vorbeste cu N ichifor să creadă că stă de vor,
bă cu Ma;ilu, şi chiar să-i confunde pe unul cu
celălalt, pe baza unui beteşug sincer sau imaginat.
Psihologul escortează toate mărunţişurile romanu­
lui său cu un alai de consideratii, de accesorii si
analize, în care rnăruntisul moare ca să trăiasc'ă
psihologia. Mulţumită maşinii de tipar, domnul
T artampioneanu se face egal cu Claparede şi
Freud, dacă nu chiar i.a întrecut, şi însuş docte.
rul Marinescu, specializat cu toate acestea în cre,
tinologia literară, rămîne un modest debutant,
tolerat cu titlul de coleg.
Concluzii: Să scrim închegat şi după geometria
în spaţiu. Şi să scrirn scurt şi nou. Şi să ne lepădăm
de roman. Biblioteca noastră să aibă cel mai mult
douăzeci de volume ...
[95]
UN MINISTRU AL AGRICULTURII
Domnul Al. Constantinescu, ministrul Agri
culturii şi Domeniilor, a cumpărat un castel brîn­
covenesc în ţara Făgăraşului, pentru artişti. ..
Mulţumită domniei-sale pictorii, muzicanţii, poeţii,
actorii vor putea să trăiască o dată pe an, şi atîta
timp cît le va plăcea, gratuit şi confortabil, cu
pensulele, cu cărţile şi călirnările lor, cu oglinda
şi fardurile profesionale, într-o insulă a liniştii şi
a singurătăţii. Ştirea e sensaţională.
Actul domnului Constantinescu este de natură
să lase violent căscate gurile care nu se oste­
nesc de zece ani să hîrfească în toate anotimpurile
pe ministrul presupus cel mai inestet. S,au suc'
cedat prin toate guvernele amorezii sentimentali
ai artelor, declamatorii devotati dar lenevosi să
transpuie în realităţi grandilo�venţa lor apelpi­
sită. Din mijlocul cedrilor şi fermelor, în care îi
este închis departamentul, domnul Constantinescu
a putut, liniştit şi sobru, să împlinească afară
din program, ceea ce un minister precis al Artelor,
creat cu scop categoric, nu a parvenit nici să
formuleze în multi anii lui de existentă.
S,a spus întod�auna că ministrul Agriculturii
este un personaj foarte inteligent, ceea ce ar fi
putut să nu pară extrem de anormal, dar şi în
superlativul inteligenţei se deosibesc grade şi
tonalităti. Cel mai putin tînăr dintre ministri,
dovedeşte, în paguba colegilor domniei-sale, vizi.
taţi, se spune, de toate muzele valide, o inteli-
95
[96]
genţă generoasă şi o sensibilitate constructivă: să
nu ne temem de noţiuni şi de cuvinte.
Castelul va putea să fie pregătit pentru primire
mai devreme sau mai tîrziu. Artiştii se vor grăbi
mai mult sau mai puţin să se folosească de ospi­
talităţile lui boiereşti. Se va putea chiar ca direcţia
castelului (nu se concepe castel fără director l j
să revie temperamentului de unanim cumulard al
domnului Brătescu<Voineşti, titular al vreo patru
sute şaptezeci şi opt de slujbe şi căruia nu i-ar
sta infinit de rău să ocupe cu numeroasa,i dulce
persoană toaţe camerele şi dependinţele domnescu.
lui refugiu. Insemnătatea actului domnului Cons­
tantinescu depăşeşte darul făcut.
Pentru prima dată un ministru serios al Statului
se gîndeşte la existenţa În carne şi oase, înnafară
de bibliotecă şi carte, a rneşteşugarilor de cuvinte
şi vopsele, părtinindu.i cu un privilegiu. Premiile,
înhintate anul trecut, se adresează unei cariere si
unei 'vieti, nu unui artist; intentia distincti�i
este complicată cu spaţiul şi timpul; . iar Acade�ia
ţine socoteală, în alegerea membrilor ei, la o vîr.
stă În genere înnaintată, de proporţiile sociale,
În special pedagogice, ale scriitorilor chemaţi să
sugă din laptele.i bătrînicios. De «artist» pur
şi simplu, vorbeşte Întîia oară un ministru al
Agriculturii: trebuie subliniat apăsat.
Să recunoastem în treacăt că literatii militanti
din Corpurile Legiuitoare primesc u� bobîrna�.
A trecut carul cu crăci de la pădure, şi un vîrf
înmugurit de nuia a scăpat elastic şi a pleznit
delicat peste nasuri. Sfiielile diurn ii şi frica de-a
nu displăcea oamenilor politici antiartişti, care au
făcut din siluetele lor literare nişte deputaţi de.
corativi şi cu autoritatea mărginită şi pulverizată
de o grimasă, i-au împiedicat să-şi amintească o
singură dată de datoriile lor, măcar într-un pro.
iect de lege, care să garanteze, de pildă, pentru
96
'1
I
I
[97]
presă, plata abonarnentelor şi încasările de la de.
pozitarii de cărţi şi hîrtie tipărită. Ba, aceşti par,
lamentari cu pana la ureche şi cu manuscris în
buzunar, s-au simţit irnportunaţi şi cam jigniţi ori,
decîteori li s-a atras luarea-aminte asupra sensu­
lui de colegialitate solidară al mandatului lor,
şi, îndoctrinaţi la metoda hatîrului evaziv şi la
arta de-a fi piezişi, tangenţi şi ocol nici, şi final,
mente meschini, au fost adeseori auziti, în exerci­
ţiul abilităţii, debitînd făgăduie/i în gustul urmă,
tor: « De asta am să-i vorbesc mîine lui [onel,
Astăzi dejunez cu Vintilă şi am să-i cer şi opinia
Lui ... La revedere! ... Dacă mergi cu trăsura, te
însoţesc şi eu pînă la mine acasă ... »
Fată de atari curteniri de camaraderie, care
etern'izează agonia ideilor si intretin pe artisti cu
oxigenul falsificat în stihia' ipocriziei, fapta 'dom.
nului ministru Constantinescu, care nu este mă.
car poet agrest şi nu a scris măcar o prefaţă,
capătă o considerabilă expresie de cultură.
Pentru că, în sfîrşit, se găseşte un ministru cu
auzul orientat de la sine către atmosfera frămîntată
de nădejdi şi sugestii; un ministru cu care artiştii
pot comunica, nu numai prin crăpătura şi gaura
uşii; un ministru ne copleşit de munci fioroase şi
de răspunderi fenomenale; un ministru cu per'
sonalitatea activă, şi nu compusă exclusiv din re'
Hexe şi parenteze; o voinţă, şi nu o absenţă; o
energie, şi nu un amortizeur - artiştii s-ar simţi
ispitiţi să formuleze propuneri ...
Fără să ştirbească bugetul Statului cu nimic,
ministrul Agriculturii ar putea să facă dintre­
dată o situaţie onorabilă artiştilor pensulei şi
condeiului, şi de mare fertilitate. Cugetarea dom,
nului ministru Constantinescu avem temeiuri să
credem cu certitudine că nu admite pentru artişti
viaţa mizeriei sordide, tîrîtă Între o tipografie de
7-
97
[98]
ziar si un interior fără scaune. De la cadrul În
care s.au mohorît sau strălucesc, mintea şi talen.
tul cîştigă facultatea de a se stinge sau de a se
anima, ca briliantele, cărora li se potrivesc cati­
feaua, metalul şi feminitatea.
Statul are pămînturi imense În zestrea lui de
expropriator, clădiri pe aceste pămînturi, conace,
plantaţii şi ape, de la care se inspiră băştinaşul,
pana, pensula şi scripca. Ar fi, oare, nepotrivit
şi nedrept ca artiştilor care se simt atraşi mai mult
de pămînt decît de mocirlă, mai mult de soarele
ogoarelor decît de felinarul trotuarelor ; ar fi
nedrept să li se Înlesnească putinţa de a se stabili
În cîte o gospodărie care să devie proprietatea
lor? împroprietărirea, cu plată treptată, a pri.
begilor şi clăcaşilor artei româneşti, pe cîte zece'
douăzeci de hectare de pămînt, sprijiniţi de un
credit de materiale şi unelte, ar vindeca o sărăcie
ruşinoasă, gătită cu pardesiu, ar Înmulţi pe supra,
faţa ţării punctele stabile de influenţă intelectuală,
centrele de organizare a educaţiei şi disciplinei
sociale. Cît despre valoarea lucrărilor artistice,
realizate În asemenea condiţiuni, ea nu poate fi
decît cel puţin Îndoită, comparativ cu cea de azi.
Cartea frumoasă, sculptura frumoasă, zugră,
veala frumoasă, preţuiesc mai mult decît o oală
artistică şi decît un şervet, care se folosesc de toate
oblăduirile oficiale. Ţara e bogată şi pregătită
pentru un popor bogat. Puneţi pe artişti În rnij­
locul ţării.
Smeriţi interpreţi ai intuiţiilor celor de-o ==r­
tă cu noi si muncitori voiosi În grădina cuvinte,
lor româneşti cu mii de Înfl�riri şi parfume, care
se deschid la trecerea prin plasa nopţii a ideilor
fierbinti din constelatia reveriei, ne bizuim că
vom i�teresa, poate �ai mult, poate mai puţin,
voinţa pregătită a unui ministru al cîmpiei natale.
98
[99]
In ce ne priveşte, crîmpeiele noastre literare,
cele mai bune, le-am scris întodeauna după apusul
soarelui, după ce ne-am spălat mîinile de pămîn­
tul din livadă, după ce ne-am închis orăteniile
în coteţe, după ce am stat de vorbă cu vitele şi
cu cîinii, şi ne-am ras de lut tălpile la uşa gos,
podăriei.
întrebaţi pe prozatorul Sadoveanu unde îşi
reînnoiesc frăgezimea şi gingăşia scrierile sale,
dacă nu în via de la Iaşi. Să răspundă poetul
Goga: contrazice gospodăria de la Ciucea, ti,
nereţea optimismului său?
Pămîntul e marele cosmetic.
Ştim cîţiva artişti, pictori şi scriitori, care ar
urma cu cîntece carul Încărcat cu sculele mese'
riei şi cu copiii deasupra, peste tablouri şi cărţi,
pornind din Bucureşti către ţară ...
7'-
[100]
J
I
,II
1'1'
l'
l'
I
I
« CAPŞA» ŞI CAPŞISMUL
Un confrate provincial, subt modesta semnă­
tură X şi Y, a publicat, în ultimele săptămîni
de dinaintea Postului Mare, un articol în revista
de fată, menit să discrediteze în ochii Moldovei
cafen�aua din Bucuresti. Inocentul svart si căndi.
dele prăjituri servite �lientelei artistice, 'literare şi
politice ale singurului local intelectualizat, rămas
pe Calea Victoriei după război, erau prezintate
cititorului care-si roade cizmele de urît în Panciu
şi la Folticeni, ca nişte otrăvuri abjecte ale creieru­
lui contimporan.
După autorul ieşean, « Capşa» ar fi pentru
capitală ceea ce îşi închipuie cuviosul Meftodie din
schitul Văgăunoasa că este ladul faţă de Paradis.
O învierşunare primitiv ortodoxă şi aproape gre,
cească pentru nişte liber-cugetători cum sînt iubi,
ţii confraţi de la Lumea, îi făcea să incendieze
la figurat locaşul de pierzanie al elitei bucureş.
tene. Să vedeti.
La « Capşa '» intră nişte oameni obişnuiţi să'şi
perie hainele de două ori, să-şi schimbe des că,
rnaşa, să se radă zilnic şi să-şi lustruiască ghetele.
Oroare! Ei se spală pe dinţi cu nişte alih] cu men­
tol. InfamieI Subsuoara lor nu pute a năduşeală.
Abjecţie! Ei se stropesc şi cu o apă nemţească.
Ba, unii dintre ei sînt îmbrăcaţi ca nişte prosti,
tuate, adică poartă pardesiul căptuşit cu mătase,
şi gulerul de catifea. .. Ce să mai pomenim de
acele infecte personaje care vin cu trăsura sau în
100
[101]
automobil?! Într,o viitoare epocă de îndreptare
socială ei vor fi daţi jos din birji, cu bîta, şi siliţi
să lingă scuipatul de pe trotuar.
Dar viciul şi ofensa culminează în cravată şi
plete. Un mare număr din aceşti pierduţi ai doc.
trinelor pure sînt prevăzuţi într-adevăr cu o şu­
viţă de mătase la beregată şi cu un păr dat pe
spate. E de necrezut!
Confratele nostru de la Iaşi n'a avut, probabil,
în ziua redactiei, un subiect, si si-a închipuit că
dărîmă ticăloşia de a bea tUtUI; cu o satiră naivă.
Articolul, să fim drepţi, nici nu s-a remarcat, şi
numerele din revista Lumea nu au fost zrnulse
din bratele încărcate ale vînzătorilor, ca să fie
citite cu lăcomie şi spaimă. Capşiştii sînt intc­
ligenţi, capşisrnul e tolerant. EI nu reprezintă
nicio morală şi niciun fanatism. Capşistul fu,
mează, soarbe cafea şi discută - şi apoi fuge după
nevoile zilei: advocaţii fug după procese, ziariştii
după ştiri, senatorii după cucoane, ardelenii după
decoraţii, şi domnul Mihalache Dragomirescu
după ţăcălie, căci şi acest domn sublim a devenit
capşist, decînd nu mai are revistă şi - pardon ­
anale.
E adevărat că la « Capşa» se tăgăduiesc glo'
riile incontestabile. Dar ce-i o glorie incontesta.
bilă mai mult decît un capşist, care comandă,
consumă şi plăteşte - sau uneori uită să plă.
tească? O glorie incontestabilă este ca şi noi toţi,
din provincie sau din capitală, un sac cu maţe
peste care s'a suit un burduf cu circonvoluţii
cerebrale. Superioritatea capşismului consistă în
aceea că exclude conformatia tabu.
Amicul de la Lumea e '{umoristic ... El aduce
aminte de găinăresele din piaţă, cu mustăcioară,
cu păr în nas şi în urechi, şi care, după ce-şi vînd
curcanii tăiaţi unei cucoane cochete, şi-i duc la
trăsură, se întorc la coşuri şi oftează:
101
[102]
�,
I ,
l'
l'
i
,
I "
- Ai văzut, curva? Nu mănîncă decît curcan.
- Numai puterile au noroc! mamă Zinco.
- Cum ţi le-aş mai pune eu să spele pri.
văţile 1
Fără Îndoială că simpaticul Titu de la « Capşa »,
care cumpără ţigările cu un leu şi cincizeci şi
le vinde clienţilor cu doi lei bucata, este şi el
foarte bine îmbrăcat şi probabil că într. o zi cîş.
tigă mai mult decît un profesor universitar şi,
la urma urmei, el este şi mai comod, căci nu pro'
povăduieşte nimic, nu face partid politic, nu
ţine să fie ministru, aduce cafeaua tîrziu, dar o
aduce, şi ştie să surîdă. Chelnerul Titu e tot atît
de onorabil ca şi clienţii lui, care-i dau cu plăcere
bacşişul: rnoraliştii sînt firi complicate, ei preferă
comisionul.
Dar de ce atîtea fulgere care nu se aprind decît
pe cutia lor, Împotriva « Capşei », domnule din
a doua capitală? Crezi dumneata într,adevăr că
Înnafară de consumaţii, capşisrnul nu însemnează
nimic În cultura generală? Apostole, domiciliat
pe Ararat!
Provincialul crede că la « Capşa» face purici
orişicine. Trebuie rezistenţă şi spirit. Mesele sînt
alăturate, localul e mic, şi toată lumea stă pe o
canapea lungă de pluş. « Capşa» e un parlament
universal. Cine vrea să devie capşist trebuie să
fie, cum se zice la Braşov, xolid, El soseşte, ia o
cafea, intră în vorbă cu un capşist inveterat, şi
a doua oară nu mai dă pe la « Capşa»; fie că se
abţine definitiv, fie că răsuflă într-o zi printr-o
revistă. Urechile aud, mintea rosteşte ... şi eşti
clasat definitiv, ca zincul în lexicon, la litera z.
Capşistul e un individ inteligent şi primejdios, şi
critica reală se face la « Capşa », nu În presa
literară. Dacă eşti prost la « Capşa », este imposibil,
- zice capşistul, - să fii inteligent altundeva,
măcar În scris.
IOl
[103]
Uite, fraţii noştri transilvăneni, saşi sau maghiari,
veneau odinioară, fiecare cu cifra lui, la « Capşa ».
Au venit o dată, de două ori, de trei ori la « Capşa»
... I-a mai văzut cineva? Nu s'au putut menţine.
Actorul lancovescu, care-i un capşist dezgustă,
tor, susţinea odată, în gura mare plină cu fum, că
optzeci şi cinci la sută din somităţile politice şi
culturale, valoroase în special prin abţinerea lor
de a circula, « s-ar curăţa » în douăzeci şi patru
de ore, la « Capşa». In Cameră şi Senat presti,
giul poate spori prin tăcere; la Capşa el trebuie
să vorbească - şi dacă nu vorbeşti exact, vorba
lui Iancovescu, « te curăţi» ...
De altminteri, iubitii mei confrati, cafeneaua
e o trebuinţă civilizată a oraşelor 'mari, şi din
punctul de vedere al intereselor stricte. La « Cap'
şa» eşti sigur să găseşti un concetăţean pe care
l-ai căuta zadarnic la biurou, la laborator sau
acasă. «Capşa» e încrucişarea tuturor drumuri,
lor, şi toate drumurile duc la « Capşa» o dată pe
zi. În Occidentul cel mare, cafeneaua primează
la toate orele de pe cadran. Acolo oamenii sînt
politicoşi, sînt sociabili înnainte de sosirea societă­
ţii viitoare celei fără de prihană; ei se adună
ziua, îşi aduc familiile seara. Oamenii se cunosc,
vor să se 'cunoască, se controlează, se întovărăşesc,
Cafeneaua e o legătură, e un examen permanent.
La noi în ţară cafenelele din Timişoara şi din
Oradea-Mare sînt staţiuni confortabile luxoase,
pentru oamenii crescuţi În educaţia respectului
de aproapele lor. O muzică bună se asociază la
agrementul de-a trăi mai viu decît într-un muzeu
de urşi urnpluţi cu paie.
Aş vrea să sugerez confratelui care a spart în
spirit geamurile de la « Capşa», că perfecţia ade,
vărată, - oricîtă depărtare kilornetrică ar fi de
la ea la noi, - nu este apanajul exclusiv al celor
care refuză, din Podul,lloaei, cu jurămînt, să dea
tOJ
[104]
prin Bucureşti. Apoi, inteligenţa nun ll1compa­
tibilă cu cafeaua, ca să rămîie atasată exclusiv
secărichii şi pîrjoalelor moldoveneşti.' Şi dacă nu
vin la « Capşa », confraţii care detestă, în cadrul
Copoului, locaşul de perdiţie al bucureştenilor,
sînt siguri ei că gîndesc mai temeinic şi scriu mai
frumos decît capşiştii? Au căpătat ei convingerea
înfumurată că bunii lor creieri functionează mai
elastic şi că au cuprins în cutia lor cu păr geniul
total rezumat, numai pentru că nu cer lui Titu
un şvarţ cu un pic de lapte şi că înfulică la « T ufli »?
Cîtă mîndrie, Doamne, la un modest superb!
Confrate bolnav de dictatură şi ursuzlîc: fii om
cumsecade. Pune pălăria cea mare, ce-o ai la Iaşi
în cuier, şi vino la «Capşa ». Aici sălăşluieşte
fericirea: crema gălbuie, strudelul, cadaiful şi
frişca. Şi fiecare capşist are de la un milion în
sus lei venit net anual. ..
[105]
CRĂClUNUL ÎN LITERATURĂ
Povestirea de Crăciun fiind inventată, scrisa şi
tradusă În literă de plumb, directorul ziaru­
lui literar, cu număr special pentru sărbători,
aştepta numai tiparul. Autorul Întrebuinţase
decorul clasic învechit, Însă todeauna de actuali,
tate: zăpadă, numai zăpadă, neîncetat zăpadă­
cu diversele succedanec de conhserie ale acestei
materii-prime universale din lunile de iarnă:
ţurţuri lungi şi scurţi, fulgi impalpabili Înstelaţi,
lespezi de gheaţă şi flori pe sticla ferestrei. Pentru
că în oraşe zăpada se murdăreşte mai repede
decît se termină cea mai scurtă povestire, el îşi
alesese locul acesteia pe cîmp, un cîmp neurn­
blat, străbătut de trei soiuri de pasageri cu
picioarele curate: lupii, corbii şi vîntul. Cititoru.
lui îi trebuia neapărat un model de iarnă pură şi
virginală.
Apropiindu.se ziua tiparului, directorul îşi che­
mă colaboratorii. Barometrul încremenea la « frUl
mos uscat », şi cuierul redacţiei, ca un arbust
prirnăvăratec, purta, În locul căciulilor şi pal,
toanelor normale, pălării uşoare şi pardesie de
Mai.
--- Ce ne facem? Întrebă directorul. Am
Întocmit un număr ridicul pentru un anotimp
care anul acesta nu vrea să se ivească. Singura
zăpadă ce se pomeneşte e În gazeta noastră. Po­
zele, poeziile, istorio arele dezvoltă exclusiv tema
zăpezii, absentă din toată natura. S,a devaluat şi
1°5
[106]
iarna: categoricul ei precis, caracterul ei afirmativ
s'au efeminat. Cu numărul nostru de Crăciun
ne facem de rîs ...
Colaboratorii constructivişti emiseră părerea de
a se sugera municipalităţii să presare cîteva
vagoane de făină pe străzile principale şi să spo,
iască trotuarele cu var. Pe ici, colo, se va arunca
şi cîte un pumn de zahăr tos, ca să dea la iveală,
În matitatea făinii, punctele de scînteiere, evo­
cative de zăpadă. Negustorii să fie rugaţi să-şi
descheie pentru trei zile vitrinele şi să aştearnă
în faţa prăvăliilor, pe jos, geamurile desfăcute,
pentru ca eventualul cititor să se poată da Ee
gheaţă cu un număr de Crăciun în buzunar. fn
general, publicul să fie invitat prin afişe mici,
distribuite de Poliţie, ca în tot timpul nopţii
care precedează Crăciunul să-şi facă sugestia
următoare: « Mi-e frig, mi-e foarte frig, mi-e din
ce în ce mai frig, n'am mai pomenit o iarnă atît
de aspră. Mi-a degerat degetul cel mic de la
picior, mi.a degerat şi degetul următor, acum
îmi degeră şi al treilea deget: o să-mi degere toată
laba piciorului. » Cunoscute fiind efectele sigure
ale autosugestiei, publicul va găsi a doua zi capi,
taIa înnămolită în zăpadă, şi suplimentul literar
va putea să rămîie nemodificat.
Altă categorie de redactori, a tradiţionalişti,
lor, fu pentru prima oară de acord cu construc­
tiviştii, integraliştii, cu poeţii picturali şi cu pic­
torii literari, cu toate diviziunile şi familiile ace'
lor artisti care, nemultumiti în sărăcia artei lor,
ies din' fruntariile ei 'mes�hine şi convertesc la
meşteşugul lor meşteşugurile străine. Însă tra­
diţionaliştii se afirmară respectuoşi faţă de numărul
literar de Crăciun, pentru alte motive: anume că
iarna, fiind un ce românesc, nu poate fi înlătu­
rată nici atunci cînd nu e şi nici cînd natura,
influenţată de internaţionalism, se « jidoveşte »
106
[107]
într'atît încît renunţă la cele mai bogate ornamente
ale cedrilor şi refuză să mai îngheţe şi apele, cu
scopul ca să faciliteze comerţul şi transporturile.
Ca demonstraţie, ei propuseră pentru timpul carna.
valului fracul, smochingul şi jacheta căptuşită cu
cojoc.
Situaţia fu salvată de un reporter literar,
căruia îi veni ideea să viziteze un punct unde se
mai păstrează iarna intactă în toate sezoanele,
Societatea « Frigul », Groenlandul Bucureştilor.
Acolo, reporterul tăbărî cu fotografi, desinatori,
poeţi şi prozatori, care, inspiraţi în frigorifer,
cornplectară numărul de Crăciun, înnainte de a
fi ajuns aventurierii la poartă. Evident, ei se înveşt­
mîntară ca pentru o escursie la Pol şi, în prealabil,
depuseră omagiile literaturii încurcate, la picioar
rele unicului ţar rămas în Europa şi refugiat în
imperiul gheţurilor artificiale, doctorul Strun Ga,
un Lebaudy al elernenţilor congelaţi, flancat de
doi miniştri laponi, Nem Es şi Har Nagea, care
conduseră convoiul de literaţi prin misterele sep'
tentrionale, confecţionate cu maşina, şi.i scoaseră
prin subterane tocmai la linia tramvai ului cu
cai.
Reporterul literar văzuse bine, căci în monarhia
Frigului se rezolva contradicţia din natură şi din
suplimentul de Crăciun. gheaţa fiind numai un
pretext pentru prelungirea lunilor calde dincolo
de marginile permise. In interiorul gerului,
literaţii făcură cunoştinţă cu iulie şi august, per,
sonihcate în livezi de mere, în grădini de legume,
în stufişuri cu iepuri, în lacuri cu peşte şi gîşte.
Flora şi fauna climatului agreabil trimiteau eşan.
tioane pentru corabia lui Noe îngheţată. Numai
că fructele, gîştele şi peştii, în loc de a trăi într-o
libertate anarhică şi incomodă, în pomi, în iarbă,
în apă, vieţuiau în disciplina strictă a lăzilor cu
capac, iar iepurii, ca să fie împiedicaţi să alerge,
1°7
[108]
se învoiseră să he atîrnaţi de picioarele dinapoi,
legănaţi de o răcoare de minus patru grade,
deasupra icrelorsnegre şi a uritului bălan, într-o
perspectivă Duiliu Zamfirescu, de portocale, zrno.
chine şi mandarine, idem la lăzi. ..
[109]
REPEŢIRI
Visul unei reviste mari, de neam bun şi cu
zestre, l-au avut, rînd pe rind, toţi bărbaţii între
treizeci şi cinci şi şaizeci de ani, din Bucureştii
literari şi politici. îndrăgostiţi de cel mai frumos
surîs al culturii, sau numai loviti de-o streche
artistică la netirnp, şi gravii şi ridi�ulii, şi potenţii
şi famenii, şi cei inteligenţi de-a binelea, şi cei
nelecuiţi de o tîmpenie definitivă, au umblat să
peţească fetiţa, În zadar. La Bucureşti, căsătoria
fusese cu neputinţă, şi diverşii flăcăi mai tineri
sau mai copţi ai Cosînzenei, s'au mulţumit tem,
porar cu un concubinaj în domesticitate.
Revista e un bun delicat, capricios şi de lux.
Ea trebuie să fie împodobită cu bijuteriile cele
mai fine, la întocmirea cărora ajunge o civilizaţie
înstelată şi înflorită, şi să afirme nivelurile înnalte,
atinse şi străbătute de belşugul intelectual al
unui popor. în România, singura revistă care să
prezinte, ca un fluviu cu afluenţe variate, pri,
veliştile răsfrînte ale unui parcurs, s'a stabilit la
laşi; încercările, prost organizate în capitală, au
dat greş.
In timpul tratativelor de pace şi teritorii cu
Ungaria, delegaţia românească a putut să audă
şi să vadă că din circulaţia revistelor, adversarii
ei au scos un argument care a slujit favorabil
teza culturală a Peştei. Cîte reviste avem noi,
citite şi cumpărate de public şi plătite de abonaţi?
întrebau maghiarii: iată-le, sînt aci, în cuferele
[110]
noastre. Cîte au românii? Maghiarii le aduseseră
cu ei şi pe ale noastre ...
De ce nu avem reviste şi de ce revistele pe
care le avem se găsesc în agonie săptămînală,
cele săptămînale, şi în agonie mensuală, cele men­
suale? Desigur, excludern din tabel acele
publicaţii hibride, compuse cu praştia şi cu furca,
inconsistente, lipsite de caracter şi orientare, care
apar şi se menţin graţie unui măritiş monstruos de
interese, abonate de silă, plătite cu scîrbă, suportate
cu teamă, subvenţionate în scopul unei corn,
pensaţii şi reparaţii, şi apărînd ca să gătească în
policromie, cu pene de struţ şi de cocoş, vani­
tăţile de stupiditate ale cîte unui personagiu
gogoneţ şi nul. De ce nu avem reviste repre.
zintative?
întîi, pentru că editorii oricărei reviste, menite
să capete accentul individualităţii, sînt convinşi
că pornesc o întreprindere mai puţin serioasă
decît o bodegă, un restaurant sau o fabrică de
limonadă. Ca să fie condescendenti cu o rubedenie
vizitată de fantome si muze si ca să placă unui
scriitor simpatic, ei' vor ris�a niscaiva parale,
fără să se gîndească un singur moment că sînt în
stare să facă un act intelectual şi politic important
şi, cu multă răbdare, şi o afacere bună. Este ca
şi cum s-ar cumpăra unui copil din familie un
măgar de carton cu gîtul agăţat într-un resort.
Mai dă măgarul din cap, ori s'a stricat? - jucă­
riile se strică numaidecît. întîi, prin urmare,
absenţa fondurilor şi greutatea de-a rezista
împiedică apariţia revistelor solide.
AI doilea, pentru că scriitorul şi colaboratorul
în general este considerat că scrie din distracţie,
aşa cum s-ar îmbăta sau ar fugi pe bicicletă. Fon­
datorii şi editorii de revistă acceptă plata hîrtiei şi
a lucrătorului tipograf. însă în capul lor nu încape
ideea că şi colaborarea implică o muncă şi un sa,
110
[111]
lariu proporţional. în cel mai bun caz ei cred că
această muncă nu poate să fie plătită, şi că dacă
ar plăti-o s'ar ofensa Dumnezeu şi s'ar ofili prin,
cipiile, în virtutea cărora - ce să-i faci? - de ce
ti-ai ales meseria asta? - artistul, orice artist afară
de cel interpretativ şi decorator, are datoria
abstractă să moară de foame. Artistul e omul,
�arpe: el trebuie să mănînce puţin, ca să rămîie
fluid şi e1ega ... t, cu o singură linie dreaptă din
creştetul capului pînă în vîrful cozii; şi cu cît va
mînca mai puţin, cu atît opera lui va fi mai grasă,
şi cu cît va muri mai repede de foame, cu atît
opera lui va fi mai concentrată.
Al treilea, maghiarii de la tratativele de pace se
înşelau. Nu ne lipsesc în primul rînd cititorii;
ne lipseşte agentul activ şi onest care să ne puie în
contact cu cititorul. Pînă acum acest agent este
librarul, pentru reviste şi cărţi, şi depozitarul,
pentru ziare şi reviste. In privinţa acestor harnici
pungaşi, toată lumea este de acord, editorii,
administratiile ziarelor si autorii. Sînt în toată tara
vreo patru' sute de bandiţi librari şi vreo mi; de
bandiţi depozitari; excepţiile nu se pot socoti:
sînt puţine. Tîlhăria e înfloritoare şi tolerată. Un
învăţ neconceput în toate celelalte ramuri ale
negoţului, obligă pe editor să trimită cărţile şi
revistele pe credit, cu un beneficiu, de mai înna­
inte asigurat, de douăzeci şi cinci la sută, în rea,
litate de peste treizeci şi trei la sută, suta de
bază fiind mai mică decît suta reală. Librarul
opreşte douăzeci şi cinci la sută, dar opreşte şi
restul de şaptezeci şi cinci, şi opreşte şi ceva mai
mult: marfa nevîndută, pe care tot el o vinde,
cu kilogramul.
Se face librar cine voieste si vînzător de ziare
cine voieşte. încă nu dem�lt, chioşcarii din Bucu­
reşti erau în unanirnitatea lor bulgari, ca zarza­
vagiii - şi măcar nu ştiau româneşte. Faţă de
111
[112]
nimeni, librarul nu este constrîns de nicio obliga'
ţiune. Nu-l controlează, cum cere cazul lui, nici
Poliţia, nici Siguranţa, nici Administraţia Finan­
ciară. Nu-l ţine de scurt nici Ministerul Artelor,
care este si ministerul Literaturii si al Cărţii, nici
Casa Şcoalelor, care este cea mai sinistră organiza'
ţie de aruncat milioane la gunoi, nici altă autori,
tate. Aci nu se fură o marfă oarecare: se fură
inteligenţă, talent, geniu, nădejde, se fură însăş
ratiunea de a fi a Statului românesc nesimtitor
la' marele lui postulat. '
Directorii Statului nostru sînt cei mai puţin
informaţi despre starea lamentabilă a raportu'
rilor dintre cultură şi negustorul de cultură. Le.o
povesteşti şi surîd. Le aduci dovezi şi nu le cred.
[ntr-adevăr, este de necrezut că o întreagă clasă
producătoare este sistematic şi permanent ruinată
de-o clasă parazitară, împuternicită prin nepă­
sarea autorităţii. Aşa că de o parte, strînşi pe
insula iluziilor, stau scriitorii, şi de partea opusă,
cititorii, cornplectamente izolaţi şi ei. Cine va
scurta mai repede drumul dintre categorii?
O altă pricină de ruină a revistelor este neplata
abonamentelor. Abonatul sărac, plăteşte; abona,
tul bogat, refuză să plătească. Se poate şi aci
crea un organ, fără multă greutate. Dar mai e un
vierme, viermele poştal: pin-a nu începe să fure
librarul, fură funcţionarul de la Poştă. Singura
expediţie sigură este expediţia recomandată: doi,
sprezece lei în plus la foaia simplă! ...
Dar situaţia va apărea cu totul infectă cînd
vom adăoga la stocul de cauze enumerate mai sus
şi ornise, indiferenţa în primul rînd a scriitorilor
atacati de atîtea banditisrne diverse. Scriitorul
dibuie prin întuneric şi crede întunericul nor'
mal, ca un bolnav care s-a născut cu splina dure,
roasă şi s-a deprins cu gîndul că omul trebuie
neapărat să sufere de splină.
uz
[113]
Se repetă în scrisoarea de faţă, Într-o formă
accesibilă si unui epistat, substanţa numeroase,
lor tentative şi articole pornite de la cel mai jos
iscălit, de vreo zece ani Încoace. Apariţia la Cra.
iova a unei mari reviste de literatură si idei con'
stituie un eveniment, date fiind mai ales garanţiile
de durată ale acestei reviste. însă mai importantă
decît orice revistă şi decît orice mişcare culturală,
menită să satisfacă sufletul, este organizarea stă,
ruitoare a unui colporta], întemeierea unui nou
serviciu de librărie, ramificat de la centru şi su­
pus unei reguli precise. Dacă pînă la sfîrşit, Statul
va refuza să puie la îndemîna cărţilor şi a reviste,
lor mijloacele lui administrative, nimic nu îrn­
piedică organizarea particulară a unui vehicul de
circulaţie şi desfacere. Zece mii de preoţi şi zece
mii de învătători şi zece mii de cetăteni interesati
băneşte la răspîndirea librăriei pînă 'în satele cefe
mai necunoscute -- zece mii de comune rurale,
numai ele - pot fără mare greutate să consume
dintr-o singură dată o ediţie de zece mii de exem­
plare dintr-o carte şi dintr-o revistă. Băncile popu,
Iare şi cooperativele, - obligate categoric să
înfiinţeze biblioteci cît de vaste, - pot ele singure
să desfacă repede o ediţie, cumpărată prin con,
tribuţia uşoară a zecilor de mii de clienţi. Şcolile,
toate şcolile, pot fi obligate să facă biblioteci, mai
ales În regimul eforiilor şcolare. Dacă fiecare şcoală
ar cumpăra cîte un singur exemplar din cărţile
şi revistele apărute, - afară bineînţeles şi strict
înţeles de marfa anonimă a publicaţiilor de specu<
lă şi împorcărire a inteligenţei, fabricată de edi­
tori fără nume, strămutaţi din toate negustoriile în
industria tiparului şi a editurii, - dacă fiecare
biserică ar fi silită să facă o bibliotecă, viata cui,
turală şi viata scriitorilor s-ar resimti de' aceste
inovaţii elementare, numaidecît; dar: paralel, şi
calitatea literaturii. Şi s'ar naşte cartea practică,
8-
I1J
[114]
,: I
' "
II
I
I
!
i
!
şi literatura practică, ŞI publicaţia populară
bună.
Un legiuitor atent ar lovi traducerile de o
taxă atît de violentă, Încît ar dispărea o Întreagă
literatură de abjecţii şi aberaţii, în folosul pro,
ducătorului nostru, bun sau rău e egal.
Începeţi cel puţin, domnilor de la Scrisul
românesc, cu adunarea treptată a scriitorilor într-o
organizare profesională, care să ştie, înnainte de
orice, anume ce trebuie să dorească, să ceară,
să impuie şi să iniţieze.
, ,
I,i
[115]
ARS POETICA
Mi se părea că seria articolelor publicate în
obiectul Cuvintelor mele potrivite a Încetat. Am
aşteptat,o să se curme, şi oridecîteori era să am
impresia că se isprăveşte, se isca o serie nouă.
Poate sînt ameninţat să aştept cîţiva ani şi încă
o viaţă: sufletul cărţii mele - e de prisos mode.
stia, căci nimic nu există pentru ca să se teamă ­
circulă, este viu şi nu mai poate fi ucis: el aparţine
literaturii, ca şi cartea, cu izbuti riie şi cu
neizbutirile ei.
Dar am făgăduit că sleindu.se şirul articolelor,
- elogioase sau injurioase, - voi publica şi eu,
autorul, note la cuvintele mele. Le cunosc mai
bine decît cititorii mei şi, fără vanitate, le explic ...
Cînd am pornit să scriu, acum treizeci de ani,
nu o făceam ca să satisfac vreodată pe altcineva
decît personagiul simţului meu de ordine şi
simetrie, rămas, trebuie să mărturisesc, nesatis­
făcut. Putinii mei prieteni, încă de atunci, îsi
vor aduce aminte că 'mi pusesem de gînd, în;ă
cu seriozitate, să scriu, pînă la patruzeci de ani, o
carte. Nu m'am ţinut de cuvînt; am mai întîn
ziat şapte. Sînt spini care se reproduc de zeci de
mii de ani şi rodesc ghimpi exclusiv.
In treizeci de ani, cîţi mi-au trebuit să scriu o
carte, am scris o grămadă de alte cărţi. Cele mai
multe au fost cu sirnplicitate expediate la ceruri
cu colaci de fum. Trebuia să scriu. Mi-era foame,
s-· 340
115
[116]
mi-era somn să scriu: mă odihneam, de o muncă
zilnică, deseori foarte grea, în colaborare cu o
putere de concentrare în răbdare şi efort agresivă.
Cu sufletul furnicat de atomi imponderabili şi
mistici, am luat parte la străduinţa cumplită de
a ridica un sac cu plumb, pînă-n Ţării, şi înlă,
untrul lor de-a mă duce departe. Vroiam să
sufăr, cu un temperament distinct care nu încheie
alianţe cu nimeni, pînă la victorie totală sau pră'
buşire,
Nram vizitat niciodată niciun literat. Cînd m-am
ivit incidental printre scriitori, veneam cu totul
din altă parte, din părţi în care nu pusese încă
niciun scriitor calificat piciorul. Şi miroseam a
sălbătecie, ca un lup intrat din eroare în cetate.
Scriam fără să vreau să fiu ceea ce se numeşte
un scriitor, lucrul acesta se simte clar din Cuvinte
potrivite, care nu măgulesc falsi6cările intelectu­
ale şi artistice ale niciunui gen de a mînji hîrtia.
Prietenul meu C. a publicat o poezie şi apoi
cîteva, în revistele lui, autorizat mai mult de pri­
etenia decît de intenţiile autorului. Mi-era de
tipografie, care.i o artă japoneză, aş putea zice
silă, de vreme ce o vedeam lucrînd ca o maşină
si nu ca o instantă.
, ,
In douăzeci şi patru de ore ajunsei scriitor.
M,am luptat din răsputeri ca să dau înnapoi :
a fost cu neputinţă - m-a luat curentul şi vilva
m-a cuprins. Niciodată nu m,aş fi gîndit să opresc
asupra mea opinia literară, elogiul sau tăgada,
admiraţia imperială sau contestarea valeţilor : aces­
te unităţi, aporturi şi in6ltraţii erau, cum sînt şi
astăzi, cu totul străine preocupărilor mele, adus
nate în singura pasiune, aceasta desfrînată, de a
cînta pentru urechea mea şi pentru ţărînă.
M,a nemulţumit în ceasul cînd am pornit să
mă ţin de cuvinte, ca de nişte funigei şi să zbor
116
[117]
cu ele, toată literatura ce se făcea şi care se
făcuse, inexpresivă, moale, cu aderenţe mucila­
ginoase. Îmi venise, nu ştiu de ce, nevoie dela
întări cuvintele şi de a îngropa în fiecare din ele
o alică de plumb, în jurul căreia să basculeze
fix, ca figurinele de celuloid. Observasem că
buruienile mele vulgare din fereastră nu mă
plictisesc niciodată, că mi se păreau proaspete
şi noi în fiecare zi, ca şi cîinii şi mîţele cu care
trăiam, pecînd cărţile mele cele mai bune şi
rezistente mă cam scîrbeau. Oare cuvintele nu
puteau fi noi ca pisicile şi ca iarba din ghiveci?
Această obsesie niciodată nu m'a părăsit. Şi am
umblat peste tot locul cu un gol şi cu o nevoie de
a.l împlini. Să mă păzească Dumnezeu, nu am
căutat să fac literatură, dar am căutat cuvintele
care sar şi frazele care umblă, de sine stătătoare.
Nu ştiu, am sentimentul că încă nu le 'am găsit
şi probabil că nu le voi mai găsi. Însă căutînd
cuvinte săritoare şi găsind puţine, am înlocuit
natura lor printr-o natură de adaos şi m'am apucat
să fac resorturi pentru cuvinte, ca să poată sări.
J ucăria e de altfel lesnicioasă de fasonat: con,
strîngi cuvîntul să fie strivit între un arc şi un
capac, şi cînd vrei să sară cuvîntul dai drumul
la capac, şi cînd vrei să stea încordat pui capacul
la loc şi închizi cîrligul. Atîta tot.
Recunosc că e un joc ridicul, care nu poate
ispiti un om grav, şi jocul devine şi mai ridicul
cînd voi mărturisi că.l făceam cu convingere şi
gravitate. Aş fi fost în stare să ucid pe omul care
nu m.ar fi lăsat să mă joc noaptea cu resorturile
şi cu maimutele mele. Recenzentii inteligenti sau
proşti care a� judecat Cuvintele potrivire, au' găsit
că se petrece ceva neobişnuit în interiorul cuvinte,
lor şi al stihurilor. Unii au crezut că surprind
în ele o realitate care era o realitate a lor, alţii,
cu naivităţi complicate, au crezut că descoperă
[118]
micimi şi îngustimi, pe care eu nu le prevăzu­
sem: sîrme strimbe pe dindărătul păpuşilor, gre,
şeli de vopsea. Cîteodată, şi destul de des, am
strîmbat resorturile, într-adins, ca să le văd cum
sar ele strîmbe, şi am lipit o pensulă cu chinoroz
pe nasul cuvîntului care mă necăjea. Faptul ade,
vărat este că am răscolit cuvinte cu cuvintele
mele potrivite, şi ele au dat de lucru belferilor
loviţi de neputinţa de a se juca. în jucăriile mele
am pus pe lîngă resorturi şi cîte o băşică, şi cîte,
odată cîte cinci, şase, şapte, opt băşici care ţipă
odată toate, sau treptat, după cum se întîmplă
să le strîngi. Cîte un cuvînt fuge ca o găină şi
deodată se opreştem drum şi se întoarce cocoş.
Cîte un alt cuvînt răcneşte ca ologii în tîrguri,
şi te supără, şi te pomeneşti ridicîndu-se din carul
care duce ologul, o voce cu tonuri adînci - şi
iar te superi, pentru că nu înţelegi. Însă eu, care
m'am jucat, ştiu şi mi-am făcut socoteli, că vÎr
într-o pagină de versuri, ca Într'o colivie cu sîr.
mele paralele, lucruri şi vieţuitoare care trebuie
să se bată unele cu altele, să se extermine şi să se
întovărăşească rar, la cîte un ceas de universală
hodină.
Nsam făcut altceva nimic, m'am jucat.
Cînd cineva spune că aş fi lin scriitor mare,
mă înveselesc: cu atît de puţin lucru se face un
mare scriitor? Şi cînd cineva mă piteşte În dosul
lui, ca să fiu mai mic decît el şi mă asperjează
cu tulumbele şi orificiile lui naturale, iar mă
Înveselesc: atîta lucru Îl face să,1 doară şi să capete
cufureală, bietul om 7 Mă găsesc În mai bună
tovărăşie cu viţeii mei, care n'au auzit că sînt
scriitor şi nu au citit literatură, nici ca artişti,
nici ca universitari: ei umblă şi sar, şi asta mă
interesează de vreo treizeci de ani Întregi. Scri,
itorii, melancolici, bolnavi de eu, cocoşaţi sau
grandificaţi, nu ştiu să sară şi să danseze.
118
[119]
Şi, desigur, la bancul meu cu menghină mica,
m.am nărăvit. Pe lîngă cuvintele care sar m'au
interesat tot atît cuvintele care se înţepenesc, care
stau de tot, îngropate mult în pămînt şi ridicate
mult în văzduh: cuvintele stîncoase. Cind nu
le-am găsit, am luat cuvinte de celelalte şi le-am
bătut un· cui lung înlăuntru şi le-am lăsat aşa;
şi acest cui e un cui care nu mai iese. Nu sînt
vinovat. Msarn jucat.
Apoi, evident, am căutat cuvinte virginale, cu.
vinte puturoase, cuvinte cu rîie: le-am excitat
aroma, le-am avivat rănile cu sticlă pisată şi le-am
infectat pe unele complect; şi cum de la ele la
azur e o distanţă directă, o corespondenţă, am
făcut pe cale artificială şi cuvinte oglinditoare
sau străvezii si am silit să intre în lumina lor ete­
rogenul, ca intr-o vitrină de optician ambulant.
Mai pe scurt, m.a posedat intenţia de a îrnpru­
muta vorbelor însuşiri materiale, aşa încît unele
să miroasă, unele să supere pupila prin scînteiere,
altele să fie pipăibile, dure sau rnuşchiulate şi
cu păr de animal. Toată viaţa am avut idealul să
fac o fabricC[ de jucării, şi, lipsindu-rni instala,
ţiile, rn-am jucat Cll ceea ce era mai ieftin şi mai
gratuit în lumea civilizată, cu materialul vaga,
blind al cuvintelor date.
iată aproape toate reţetele mele. Dacă cineva
continuă să se mai schilodească, umblînd cu gîtul
strîmb după cuvintele mele, vie-i inima la loc;
apuce,se şi ej-să se joace, şi dacă mai are nevoie de
reţete, să mi le ceară: le dau bucuros, după cum
le-am aflat.
Însă toată j ucăria are un Înţeles. E nevoie să
te joci de mic şi să adaptezi o viaţă şi o nefericire
pe statul mic al jucăriei. Meşteşugul ăsta pueril
nu.l poate duce la capăt un individ pripit pentru
o profesiune respectabilă sau bine plătită, deco.
rat şi sociabil. Oamenii definiţi socialmente, ori,
119
[120]
cît ar dori-o, nu pot face jucării, după ce şi-au
deprins pipăitul, căpăţîna şi fesele cu un contact
stabil. Căci şi jucăriile au drama lor, călugăria
lor, fecioria lor, care nu se p�trivesc cu meşte­
şugurile nici unui parvenitism. In treizeci de ani,
cu am făcut o carte, şi am văzut toţi oamenii
de.o vîrstă cu mine trecînd înnaintea mea, şi
am acceptat. ..
Dacă mărgeleie şi jucăriile mele sînt date pier­
zaniei, ceea ce nu cred, din pricina cautităţilor
de viaţă, de sănătate şi de timp cristalizate in sub,
stanţa lor, eu unul nu mă Îngrozesc: mă joc În,
nainte. Dar dacă sînt destinate să dureze, ceea
ce mă tem că mi se pare, nemijlocit ele vor dura,
solidare cu limba din care le-am zmuls si în care
le.am reintercalat. '
[121]
SPINI DE HîRTIE
[124]
cumva să creadă că domnul Brătescu-Voineşti,
de pildă, este un epic-romantic atunci cînd dom,
nia-sa este liric-romantic, şi că domnul Pătrăşl
canu, epic-romantic, ar putea fi confundat cu un
l iricsromantic,
Sînt adevăruri de-acestea care sar în ochi.
«Eu am spus,o cred cel dintîi odinioară»
- scrie domnul H. Sanielevici, conştient de ce-i
datoreşte, domniei-sale şi nu altuia, literatura.
Desigur - şi nu.i rău să se atragă atenţia pu'
blicului, atît de pasionat de problemele şi de
filosofia literaturii şi care face adeseori greşeala
să uite.
[125]
UN SEMN BUN
După o pauză lungă şi bine meritată, şi· domnul
Eugen Lovinescu se Întoarce În presa săptărnî.
nală, pe care o abandonase cu scîrbă Încă de la
Rampa, al cărei colaborator formidabil şi cotidian
fusese.
Debutul domniei-sale se face În Flacăra, nu.
mai cu iscălitură şi fără portret. Trucurile şi
clişeele cunoscute rea par În scrisul celui mai erus
dit, este drept, dintre cronicarii literari, şi nu
ajung să alcătuiască un stil, să scapere vreo idee,
un contur, să aducă măcar un mucegai interesant
În cuvintele sale, tratate cu o amploare de eveni­
ment. Replica la scrisoarea domnului Duiliu
Zamhrescu trebuie Însă relevată cu elogii şi
poate ca primul act de independenţă literară a
tînărului doct.
115
[126]
ELEGANŢĂ
lată cum stie să : se rostească Adeverul în îm­
prejurările care-i emoţionează redactorii. Cuvin,
tele următoare, de un stil fenomenal, au apărut
la locul de onoare, subt portretul domnului Emil
Costinescu, ministrul de Finanţe demisionat şi
re găsit :
«Demisia d-lui Costinescu e motivată că este
pentru d.sa imposibil să mai rămînă în minister
în urma faptului că după ce Camera a votat în
unanimitate acest proiect, el nici n.a fost înnaintea
Senatului, care a şi fost închis ».
Secretul demisiei financiarului din guvern e
prin urmare lămurit. în ce priveşte limba româ­
nească şi eleganţa de-a fi mînuită de către a
patra putere din Stat, rareori s-au putut îngrămădi
mai multe măgării În rînduri mai puţine.
116
[127]
F1NEŢEA SCRlITOARELOR NOASTRE
La cassa de bilete a magazinului « Jean [eder »,
un distins profesor secundar de limba română,
autor al mai multor cărti didactice si al unei
antologii publicate într-o 'bibliotecă de' populari,
zare, cumpără bilete de teatru.
O Doamnă Scriitoare, autoare a vreo duzină de
volume, zărind pe domnul profesor, intră repede,
ţinîndu-i următorul început de discurs:
- Bună.seara, domnule A., ce mai faci?
- Sărut-mîna, bine!
- Ştii că bărbatul meu e supărat foc pe durn-
neata? Dar foc detot?
-?!
- Păi bine, domnule, am şapte volume ti,
părite şi nu pomeneşti nimic de mine in antologia
dumitale?
Monitorul '!ftcial apare şi el de zeci de ani de
zile şi cunoaşte aceeaş soartă crudă ca şi Doamna
Scriitoare nedreptăţită.
[128]
DOMNUL V ARONE
Mijlocul cel mai simplu de-a fi autor l-a descope­
rit un domn care iscăleşte Varone şi tipăreşte
subt proprie iscălitură volume cu nume şi- fraze
citite în cîte un manual, pus de domnia-sa la
contributie modestă.
Astfel' domnul Varone poate fi oricînd estet,
critic, filosof şi în definitiv de orice breaslă artis.
tico-literară. Cînd te gîndeşti că alţii se duc la
cafenea, joacăm cărţi şi sînt roşi de vicii, îndeletni.
cirea domnului Varone apare moralizatoare şi
trebuie recomandată ca un ce social.
[129]
PIGMEI ŞI MUŞTE
Excesul de personaje ridicule care vor ilustra
istoria epocii noastre de lupte şi idealism nu se
datoreşte vre unor convingeri, credinţe sau sin,
cerităţi. Abundenţa lor are o cauză particulară.
Ei trăiesc cu intensitate, mulţumită celor morţi:
Caragiale, T oni Bacalbaşa, Panu au dispărut de
timpuriu. Cu aceşti bravi soldaţi ai bunului,
simţ şi ai măsurii am petrece o proză mai îngri.
jită, şi o bună parte din retorica urnllată a zilei
ar rămîne îngropată în gîtleje şi călirnări, sau
şi-ar amîna indehnit expansiunea.
Un alt vremelnic dispărut, între alţii, llarie
Chendi, angajase cîteva reputaţii false să se al»
nege. Dacă el ar mai face parte din viaţă şi presă,
domnul Theodor Speranţia, de pildă, ar continua
să facă parte din tăcerea în care Chendi îl aşezase.
Revista noastră a publicat un desen şi un arti­
col lnteroicio cu d. Papagal. Pseudo-umoristul
Speranţia scris-a într-un ziar articolul Biet Papagal.
Hazul acestei elucubraţii consistă în faptul că
autorul ei îşi închipuie, fără contrafacere, că a
emis un articol de haz; spiritul ei îşi trage înfă,
ţişarea din lipsa ei totală de orice spirit.
Domnul Speranţia, prin urmare, a reapărut,
ca doctorul Ureche în « turneuri» şi ca Spana­
chidi în politica europeană - şi ia la vale, deocam­
dată, pe ... Petre Carp. O să le vie rîndul, fără
Îndoială, şi altor papagali.
La sottise donne du cot/rage.
9-
119
[130]
COINClDENŢ Ă ...
o revistă nouă, la Bîrlad, poartă pur şi simplu
numele revistei noastre, cu un adaos regional.
Din întîmplare, formatul revistei e al nostru, şi
tot din întîmplare, dispoziţia tipografică e cam
aceeaş, cum acelaş este şi preţul de vînzare.
Revista are, evident, un director, şi.i de
mirare că nu are doi. El nu se numeşte Marin Galac'
tion sau Dumitrescu-Arghezi. Nu, pe director îl
cheamă numai « A. Ştefănescu, profesor ».
Acest domn Ştefănescu, care-i profesor sec un,
dar la Bîrlad, a dat pe la redacţia noastră, ni s.a
prezintat şi ne-a explicat că nu este vorba de o
simplă şi vulgară imitaţie a revistei Cronica, nu;
dimpotrivă, domnia-sa doreşte cu pasiune să con,
tribuie, prin situaţia de parazit al titlului revis­
tei noastre, la prosperitatea culturii generale,
române şi bîrlădene. Ba, ce-i mai mult, revista
dumnealui ne laudă, domnul profesor ne admiră
şi - delicios! - ne cere şi colaborarea! ...
1)0
[131]
MAXIME ŞI SENTINŢE
«Vorbe, vorbe, vorbe ... »
(V. EFTIMIU)
Nimic nu se aseamănă cu un cal ca un cal.
Foarfeca e o maşină de fier; totuş, între o maşină
de gătit şi o foarfecă, un om învăţat face deose­
bire. Maşina de frizat e singura foarfecă comodă.
Nu taie. Şi nici maşina de gătit.
Soldatul poartă cizme, şi bărbatul mustăţi. Dar
soldatul nu mai poartă cizme. Mai poartă bărba.
tul mustăţi?
Băcanul face parale. Profesorul de greacă
citeşte pe Homer în original. E,o nobilă meserie
să citeşti pe Homer în original. Nu,i aşa?
Petrol şi electricitate? Nu te murdăreşti nici,
odată pe mîini.
De ce zici: « Să-mi sară ochii », şi nu zici:
«Să,mi crape ghetele de lac»? E ciudat.
Cine cîntă din piano crede că gramofonul e un
instrument inferior. Eu prefer gramofonul, care
cînd nu cîntă tace ...
- Bună-dumneaţa, ce mai faci?
- Patru şi jumătate.
- N,ai mai venit pe la noi. De ce ne eviţi?
- O sută de lei pe lună cu serviciu cu tot.
- Duminică te aşteptăm la masă.
Canalizarea Dîmboviţei.
9*-
lJl
[132]
Politică nu fac, Îmi plac piesele de teatru.
Ouăle de raţă nu fac şoareci, Şoarecii nu fac
ouă de rată, Însă le mănîncă. De ce n.au soarecii
coajă şi o�ăle păr? .
Vorbele nu se fac numai din scuipat, ci mai
vîrtos din cerneală. Eu am cunoscut la Chicago
un turc de hîrtie sugătoare.
Pentru o babă surdă să toci de o mie de ori.
Se zice că nemţii au pe Goethe, şi englezii
pe Shakespeare.
l,am citit pe amîndoi. îţi mărturisesc: mi.e
scîrbă.
Apropos, vrei să-ţi citesc o poezie de mine?
Antisemit? Nu sînt antisemit. Eu nu pot să
fiu antisemit.
Eu mă spăl în gură cu Vichy şi În nas cu sifon.
Ce.ar fi, rn-arn Întrebat adesea, dacă aş greşi adresa?
Cred că n.ar fi nimic.
[133]
NĂRAVURI
Relevînd preocupările despre o perfecţionare a
vieţii creştine la cler, emise de către domnul
Galaction Într'o conferintă tinută unui auditoriu
de preoţi şi într-un articol din Cronica, ziarul
St�agul uită titlul articolului ce consacră tocmai
acelei conferinţe, şi ca şi cum l-ar fi:îndemnat
domnul Galaction să-i lipsească un subiect de-o
jumătate de coloană, face Încheierea că acum,
trebuindu-ne soldaţi şi nu oameni de credinţă,
să vorbim despre de.alde astea după ... adică
mai tîrziu ...
Pentru a fi un ziar nou, St�agul nu dispreţu­
ieşte clişeele vechi. Lui i se prezintă lucrurile
separat şi iavaş.iavaş, boiereştc. «După ce Întîi»
e, pentru boierie, o formulă fericită. Sînt oameni
noi În această ţară, care văd lucrurile într-altfel,
hotărîţi să puie capăt şi formulelor, şi oriental
lismului lor.
IjJ
[134]
:1
III
!II
STUDIUL ŞI CAFENEAUA
De cîte ori s'a scris În trecut Împotriva stărilor
de lucruri din România, comparată cu streină.
tatea, criticul social şi.a făcut întodeauna o
rezervă si si-a zis că obiectul criticilor lui trebuie
oricum �ă' fie mai bun. Dorinta perfecţiunti si
optimismului exagerat al celor' ce luptă' pentru
ceea ce nu le aparţine, l-a împins să găsească totul
stricat în Ţara Românească şi totul repede, totuş,
reperabil.
De la război încoace toate micile noastre păcate
s'au agravat. O situaţie excepţional de prielnică
infuzoriei politice a colorat toată microbiotrca
socială într-un roşu violent. Pe lîngă unii oameni
care cu mai mult sau mai puţin dezinteres, sau
idealişti dacă voiţi, lucru însă de cercetat, şi pe
11ngă cei sincer convinşi de cuvintele buzelor
lor, au apărut, cu un elan fenomenal ele ciudat,
nişte patrioţi de zi şi de noapte, domni simpatici
sau indiferenţi, pe care erai obişnuit să-i zăreşti
la masa unei cafenele, cugetînel la un post de
copist sau la un capuţiner, cu cele mai clare ale
lor facultăti.
Cine ar' fi zis că aceşti excelenţi consumatori
de iluzii şi de apă chioară, vor fi Într,o bună zi
mai apţi decît un guvern să salveze onoarea
naţională şi că vor aduce, în buzunarele lor găurite,
darul Ardealului, Bucovina, Maramureşul şi cele,
lalte provincii româneşti acasă! Cine ar fi zis că
ei vor deveni marii îndrumători ai istoriei şi fac,
1}4
[135]
torii ehcaci ai transformării noastre Fundamen­
tale, pe care au fost incapabili să ne-o procure
atîtea generaţii, mai ilustre aiurea decît în ca.
fenea.
Acest miracol s.a efectuat. în vreme ce oamenii
de Stat păstrează, în majoritate, o rezervă evi,
dent condamnabilă, şi nu au, vorba ceea, curajul
să rezolve chestiunile nationale cu cîteva bas,
toane şi picioare, ceilalţi, plini de virtuţi morale
ca o canapea de resorturi de sîrmă, obscuri cetă­
ţeni lipsiţi de-o vocaţie alta decît politica inter.
naţională, se rostesc pentru colegii lor parveniţi
la guvern şi le semnifică să ia urgente măsuri ca
să se supuie.
Un guvern viril nu procedează, evident, ca
guvernul nostru, ci prompt, pecît de nerăbdă­
tor de glorii, intră în politica externă înjurînd
de mamă, scuipă în Europa ameninţată să piardă o
protecţie valoroasă, şi în cîteva zile ocupă o
parte din continent şi o anexează.
Dar suma micilor păcate izbucneşte enormă,
ca un adevărat război sufletesc. Războiul euro'
pean ne-a dat putinţa să examinăm cu uimire
adevărata caricatură şi să găsim exasperanta pro,
blemă a perfecţionării noastre insolubilă pentru
încă prea multă vreme. Poporul orăşenesc, pri.
vilegiat graţie straielor lui negre şi pantalonului
neplătit la croitorie, ne dovedeşte o dată mai
mult incapacitatea lui socială, uşurătatea, pri­
peala, confuzia lui. Şi acest popor orăşenesc,
special capitalei, se reduce la cîteva mutre din
asa -zisul Centru .
. Evident că se poate ironiza la infinit asupra
acestor virtuţi de Calea Victoriei, dacă muşche­
tarismul pe care-I pricinuiesc n'ar lua forma
scandalului public şi al unui terorism subt
cuvînt de «politică» şi de «ideal », care răstoarnă
lJf
[136]
noţiunea de societate şi de Stat şi batjocoreşte
lupta elementului cultural din România pentru
o democratizare a bunei-cuviinţe cel puţin.
« Incidentul» domnului Pârvan, cum a bine'
voit să-I califice ziarul cel mai răspîndit, Uni,
versul, consistă în luarea la bătaie, pură şi simplă,
a unui profesor universitar pîndit în stradă,
pentru deosebire de vederi. .. Dumneata con'
testează civilizatia mexicană: la un colt de stradă
te aşteaptă cin�va şi te bate. O de�sebire de
vederi, fie zis în treacăt, care era de fapt o simili­
tudine de opinii. Dumneata nu contestaseşi
civilizaţia mexicană, dar i s'a părut chelnerului
care iti aducea cafeaua.
« In�identul» domnului Pârvan pretează ca
fapt la multe comentarii; să renunţăm. Ceea ce
surprinde e urmarea, felul cum a primit presa
atacul şi cum a fost apărat domnul Pârvan de
amicii lui. Nici că se poate ceva mai caracteristic
ca Întîrzierea ziarelor celor mai multe de-a se
ocupa convenabil de «incident». Numai după
ce Academia şi 'a dat comunicatul cunoscut, con'
fratii nostri cotidiani au intervenit si ei.
Un d�mn profesor Aldem şi apoi un domn
deputat Em. Dan, cunosc, pecît se pare, senti­
mentele politice ale domnului Pârvan, cu de.a .
măruntul. Aceşti onorabili domni publică în
ziare aprecierile dumnealor asupra patriotisrnu­
lui domnului Pârvan. Este sau nu un bun patriot?
Vrea Transilvania sau nu? E tot ce au putut să
vadă aceşti domni în demnitatea omului şi în
respectul dator it profesorului, şi asupra acestei
chichite indirecte dumnealor discută pînă la
iscălitură.
închipuiţi,vă pe Emile F aguet ieşind de la
Sorbona, acostat de cîţiva indivizi şi bătut.
Revoltaţi, prietenii lui publică scrisori de protes,
tare: «Se înşeală cine crede că domnul F aguet
1}6
[137]
scrie cu cerneală roşie, eminentul nostru arme
îsi compune cărtile cu creionul Faber nr. 2 ».
, Aşa e apărat şi domnul Pârvan: «De ce I'aţi
bătut, domnilor, căci el e de păren;a durnuea.
voastră! Cînd veţi mai crede că are alte principii,
mai trageţi-i o sfîntă de bătaie, că noi vom seri
din nou' cite o epistolă la ziare.»
Nimeni nu se preocupă de altceva: De faptul
de a fi atacat întîi un om paşnic şi un om de idei,
apoi un profesor universitar, expresia cea mai
înnaită, după definiţia oficială, a culturii. Nu.
Lucrul pare natural. Ba, ceva mai mult, ziarele,
publică şi justificarea agresorului, care se spove,
deşte cu o rară seninătate: «l,am tras două pal,
me ca să.i arăt că intrăm În Transilvania».
E amuzant unul din apărătorii domnului Pâr,
van, care rămîne încremenit de faptul că amicul
domniei-sale a fost atacat ziua si în centru. Pen­
tru a nu suscita măcar această 'revoltă, agresorul
ar fi putut să salveze aparenţele - ce naiba! ­
şi să fie mai gentil, atacînd pe domnul Pârvan
în strada Muzelor sau la Cotroceni.
[138]
II
II
I
'1
II'
1
II
:1
, I
,
I
I J.
;1'" , '
, I .
I '�
I��
UNI VER,SUL SUBT DUMITREŞTl
Adeseori am fost aduşi să vorbim de starea
morală a presei noastre reputată independentă.
lipsă de scrupul profesional, de convingeri, de
sinceritate; negaţia «principiilor» trîmbiţate pînă-n
ajun, contradicţii ruşinoase, demagogie, vînzare,
prostie, răutate. Cum presa zisă independentă
este căutată tocmai pentru caracterul pe care
nu-l are, şi pretenţiile criticii asupra ei trebuiesc
să fie mai mari decît faţă de presa de partid,
menită să se restrîngă la cîmpul politic înlăuntrul că'
ruia trăieşte. Un ziar independent pare mai apropiat
de conştiinţa cititorului şi are putinţa să fie mai
expresiv, mai vioi, chiar de n.ar fi cu totul şi în
totul adevărat. El nu cunoaşte piedica unor dog'
rne definitive şi nu are de menajat atîtea diverse
susceptibilităţi cîţi partizani multiplicaţi cu subt,
partizani, prieteni şi clienţi numără o disciplină
politică oarecare. Ea vorbeşte mai liber şi nu se
preocupă de o mie şi unul de amănunte care
paralizează vivacitate a foilor de partid. Cel puţin
în teorie, căci de fapt, presa cea mai subjugată
tot cea «independentă» este.
îndeobşte însă, criticile aduse presei trec ca pOf'
nite din spirit de concurenţă şi de calomnie, ceea ce
face că de cîte ori se precizează un document, mai
ales cînd emană, cu autoritate, de la însăş presa
În chestiune, el trebuie reţinut În sprijinul tezei
generale.
Sugestiv în această privinţă, e un articol apărut
de curînd în Universul.
1}8
[139]
Ziarul defunctului Cazzavilan, adevărat bazar
publicistic, e poate cea mai bună foaie de infor.
rnaţii românească, de pînă azi. Conceput ca o sa'
ladă, Universul conţine lucruri comparabile un'
delemnului, esenţei de oţet, mărarului, pătrunjel
[ului şi altor comestibile vegetale. Dacă de cele
mai multe ori sarea e absentă din ele, savoarea
ţîrilor, astăzi de sezon, o Înlocuieşte. Dar, vom
repeta, e ziarul nostru cel mai variat şi mai in'
formativ. Ziarul e bine tipărit, se vinde mult
si realizează deocamdată vreo trei sute de mii de
iei beneficiu net anual. Putine vaste domenii se
pot făli că dau cîştiguri �tît de considerabile,
ca această simplă foaie de hirtie, semănată cu slove
negre, de cele mai multe ori prin ele înşile ste­
rile şi la care sapă cu un condei de salaori, un
număr de sclavi de presă mizerabil plătiţi.
Articolul În chestiune poartă titlul de roman
sensaţional şi cam lung: O maşinaţiune infernaLă
împotriva ziarului «Universul». El face povesti,
rea unor peripeţii scabroase care dezvăluiesc o
întreagă situaţie şi fondul însuş al presei inde­
pendente.
în termeni nu se poate mai direcţi şi într-un
stil de cioclu în luptă cu paznicul de cimitir la
căpătîiul unui mormînt, şi ca şi cum ar fi fost
rugat să o facă, Universul pune publicul În cu.
rent cu scenele petrecute dacă nu chiar în clo­
set, dar între bucătăria şi alcovul « directorului»
său.
O doamnă, Dumitrescu-Cîmpina, de.o vîrstă
respectabilă, proprietară pecît se vede a ziarului
cît şi a soţului durnisale, primeşte atacul a doi
bărbaţi, şi, consimţind să-şi lepede soţul, « aren.
daş » totdeodată al ziarului, trece arenda în po,
sesiunea altui domn, Virgil Dărăscu. Acesta s-a
mai bucurat de atare favoare înnaintea sotului
de azi. care se pare că i-a dat aceeaş lovitură
Ij9
[140]
« infernală» ce-o primeşte azi, cu cîţiva am mar
nainte.
Domnul Virgil Dărăscu vrea, prin urmare,
să puie mîna pe Universul, iar domnul Dumi­
trescu-Cîmpina vede aci şi dispariţia doamnei
sotii.
Se întîlnesc în articolul Universului expresii şi
destăinuiri de calibrul următor:
« O neînţelegere de menaj... S,au introdus
în casa directorului nostru şi speculînd momentele
de supărare ale doamnei Dumltrescu.Cîrnpina,
i-au zrnuls, fără voinţa ei rsic l» ... contractul de
arendare pe cinci ani. .. Condiţii revoltător de
avantagioase ( ! !) pentru pungile dumnealor. ..
J?omn�i Virgil Dără�cu şi _ Stel.ian Popescu� �Mc
smgufl aveau acces 111 casa, alimentau supararea
doamnei Dumitrescu ... pentru ca orice împă­
care să devie cu neputinţă ... Un prieten al casei
a putut să intervină şi neînţelegerea casnică a
fost înlăturată repede! ... Şi e ciudat că în aşa.
zisul contract, domnii Virgil Dărăscu şi Stelian
Popescu arendează şi noile maşini rotative, lino­
tipurile, uzina electrică, materialul rulant şi acce­
sorii de tot felul, în valoare de peste un milion
lei, care nu sînt proprietatea doamnei Dumitrescu,
ci aparţin exclusiv directorului nostru. (Al cui
al nostru?).»
Şi aşa mai departe. E vorba de-o porcane ge.
nerală. Articolul e un imens mahalagism ţigă,
nesc şi ameninţă cu un proces, care s.a judecat
sau nu.
Doi bărbaţi care se bat pe o femeie, ca să puie
mîna pe un ziar. Niciunul din ei nu.i ziarist,
ceea ce nu.i împiedică să-şi ia titlul de director
în fruntea ziarului lăcornit. In două rînduri, se
defineşte presa, care fabrică opinii şi curente:
directori geambaşi, văcari. Legea care împiedică
pe tinichigii să fie dentişti, nu opreşte pe sarnsari
140
[141]
să fie directori de ziare şi conducători ai credinţe'
lor publice.
Iată un ziar, Universul, al cărui fondator
moare. Acest ziar nu va trece, ca de drept, subt
direcţia colectivă a redactorilor lui, ci devine nu
numai proprietatea, dar proprietatea morală şi
politică a soţului nou, fie el cÎrnăţar sau chelner,
pentru ca mai tîrziu să poată trece, la un eventual
divorţ şi o nouă căsătorie, altui bărbat, cojocar
sau negustor de brînză. Duhoarea latrinei con,
jugale, miazmul putreziciunii morale răbufnesc
subit chiar din coloanele ziarului, care incon­
ştient, s-ar zice, de tot ce este murdar în această
afacere de «jurnal », etalează, împotriva mă,
car a demnităţii ipocrite faţă de cititor, toată
vomitura « casei », ca un steag şi ca o credinţă
orgolioasă.
In statutele Asociatiei Generale a Presei Ro,
rnâne, întemeiată nu demult, s'a scris că Asociaţia
caută înnălţarea prestigiului presei româneşti. Doi
ani mai tîrziu au loc, în presa românească, ope,
raţiile cele mai abjecte.
Ar fi loc pentru o nouă Societate de Presă,
care să se preocupe, înnainte de toate, de acest
prestigiu, şi, într-un ziar nou şi cu adevărat in,
dependent, să ducă o luptă definitivă de izgonire
a paraziţilor din presa românească renovată.
[142]
I I
I
pADUCHII
În vreme ce armatele se distrug cu tunul,
bomba, mina şi baioneta, în vreme ce zilnic se
înmulţesc văduvele, mormintele, orfanii şi sluţii,
un individ necunoscut şi ignobil este adevăratul
devastator al armatelor în luptă, gentilul bestiol
cunoscut subt numele de păduche. Eroii se bat
şi se scarpină.
Păduchele politice-literar pare, comparativ, şi
mai detestabil. EI scoate şi din război efecte. Se
strecoară între beligeranţi cu broşuri, fiţuici şi
telegrame şi se ridică pînă la a reprezinta însăş
onoarea, bravura şi puterea unei ţări care nici
în elin nici în mînecă nu are cu el.
Acest păduche îşi fabrică o personalitate, ago.
niseşte titluri de recunoştinţă. În ziua păcii el
va cere, nu fără ifos, misiuni, burse şi subscripţii.
Poate că păduchele de sex feminin trebuie
totuş respectat. Să cerem atunci scuze doamnei
Elena Bacaloglu, care, uzurpînd situaţia inter­
naţională a doamnei Smara, strînge legăturile
dintre România şi Italia şi publică la gazetă
răspunsurile ce le primeşte ca o muză reprezinta.
tivă a geniului latin românesc.
[143]
UN AGENT DE CULTURĂ
Domnul MunteanusRîmnic « profesor Ploieşti »,
cum singur se întitulează, e un agent activ de
cultură. Metoda întrebuintată de acest domn fiu
al învăţămîntului e rapidă. Domnia.sa reali,
zează cultura si mediul cultural fără bătaie de
cap, ceea ce, trebuie să recunoaştem, e o inovaţie
fericită. Pentru împlinirea sublimului său rol,
domnul Munteanu,Rîmnic n.are nevoie decît de o
tipografie şi hîrtie. Materialul îl furnizează cine
pofteşte, şi în cazul care ne atrage atenţia asupra
profesorului din Ploieşti, domnul Delavrancea,
- cu o conferinţă la Ateneu, tipărită întîi de o
societate culturală.
Acelaş domn profesor scoate şi o foaie, România
riitoare, săptămînală, în care domină material
extras din diverse ziare, reviste, şi publicaţiile
Tribunalului de Prahova. Profesorul nostru îsi
publică, după oportunitate, şi fotografia, şi pentru
că România se găseşte în fază istorică naţionalistă,
domnia-sa e naţionalist. Citînd cît se poate de
elogios numele cîtorva scriitori şi oameni politici,
domnia-sa vrea să dea o aparenţă că are ceva
comun cu dînşii.
14)
[144]
I
II'
'I
,'1111
: I
II
['II
1 II
i I
r
1· I
,1
.
II
I
!)
, I
I
II
, l'
DESPRE CRITICĂ
Domnul Eugen Lovinescu, o cunoştinţă veche
şi o precocitate literară, era la paisprezece ani de
două ori mai abundent decît Balzac si de trei
ori mai genial ca Goethe. Mîna lui scrisese din
vreme cîteva volume. La torentul de mediocri,
tate al literaturii mai noi, domnul Lovinescu a
contribuit cu o dărnicie splendidă. EI primeşte
şi Împarte tot ce primeşte, ca o pasăre cu m,
testinul scurt, care se hrăneşte şi evacuează pa.
ralel.
Literatura domnului Lovinescu nu se deosi­
beşte nici în calitate de acest produs al pasării
noastre. Atingînd toate chestiunile şi digerînd
toate obiectele, ele sînt toate uniformizate si
reduse la ... acelaş lucru. E literatura omului
erudit care doreşte să scrie şi nu ajunge să se
personalizeze.
La vreo patruzeci de ani cîţi ni se pare că
are, domnul Lovinescu se găseşte pe acelaş punct
literar ca la frageda sa vîrstă de celebritate. Pres
cocitatea a Încetat să mai constituie, atît de tîrziu,
o promisiune. Scriitor de moment, el şi-a pier.
dut momentul, în vreme ce alţi scriitori, mai
puţin imberbi la debut şi mai puţin pripiţi,
si-au consolidat un loc în istoria literaturii. Pe
de altă parte, el nu cunoaşte sentimentul nici,
uneia din compensaţiile care remediază omeneşte
atît de bine, durerile de ordin artistic. lnsufi.
cienţe, care explică precocităţile copilăriei, îl fac
144
[145]
impropriu pentru eroismul comun al vieţii.
. Chiar mediocritatea domniei-sale literară este
atinsă de artificiu.
S,a zvon it că domnul Galaction va fi numit
director al Teatrului National. Fără să tie o
distinctie acordată talentului, functia de director
al T eatrelor poate fi socotită la u� scriitor ca o
recompensă a sîrguinţii literare. Intre diverşii
postulanţi la funcţiune, este, măcar sufleteşte, şi
domnul Lovinescu, care, ca orice român, a fost
pe la teatru şi a scris că a fost şi ce a văzut; ar
avea chiar drepturi, cîştigate prin faptul iscăli­
turii, pe cîteva aprecieri.
Asupra acestei eventualităţi, domnul Lovinescu
scrie un articol despre domnul Galaction, de
critică, într-o revistă Flacăra, la care domnul
Lovinescu consumă resturile, cu lăcomie si rnul.
tumire. Înnainte de toate, articolul său trebuie
deci socotit ca un act meschin, şi numai după
aceea ca o critică neizbutită.
Domnul Galaction, care pentru sensaţiile dom,
nului Lovinescu e şi posesorul unul premiu aca­
demic, e acuzaţ de conruperea limbii în care
scrie ... E un lucru citit, subt o formă mai dulce,
în unele notiţe de revistă, agravate ca să pară o
descoperire. E greu de admis că observaţia per.
sonală poate fi aşa de prost exemplificată.
Deşi capricioase, citatele domnului Lovinescu
nu dovedesc că domnul Galaction conrupe Iim'
ba; cel mult că-i strică tiparele uzate. Limba
domnului Lovinescu este, fată de limba domnului
Galaction, limba oricui începe să scrie după o
cantitate de lectură: o limbă decentă, otova şi
lină şi nesemnificativă; toate limbile au această
limbă am putea spune quasi-purgativă. Limba
domnului Galaction purcede de la sineş; aci e
toată diferenţa; el are limba lui, care nu-i a dom,
10-
[146]
nului Lovinescu. Regretabil este că nu are şi
domnul Lovinescu o limbă personală.
Un scriitor român trebuie, bineînţeles, să scrie
româneşte: pentru motivul practic �ă trebuie să
fie Înţeles: cine scrie datoreşte, de altfel, celui
ce citeşte, această probă de respect, care nu poate
fi totuş Împinsă pînă la adulatie şi lichelism. Dar
tot fiind român, el va rămîne scriitor, putem să
zicem artist. Or, ca scriitor el are altă datorie,
să scrie altfel decît toţi scriitorii, ceea ce-i evi,
dent greu şi irealizabil numai prin voinţă. Cîţi
nu voiesc să fie străluciti si nu-s decît searbezi
şi proşti! ' ,
Scriitorul Încărcat cu o personalitate, se Înfă,
ţişează, însă, prin firea lui, ca un individ, puţin
docil jugului obişnuinţei. EI va jigni, cu utilitate,
urechile criticului literar sacrosant şi.i va păsa
puţin, de altfel, de rănile pe care le primeşte
spiritul de rutină, pregătit În toate timpurile să
tragă la o răspundere didactică şi doctorală pe
un nou-venit. Limba tinde la calipuri, scriitorul
e chemat să le sfărîme, să dea cuvintelor orientă­
riie sale, să le dozeze cu fantezie, să cioplească
din nou calapoadele, după pasul cugetării lui.
Din citatele domnului Lovinescu nu se cunoaste
că domnul Galaction ar fi un « pîngări tor» 'de
limbă; rezultă însă din ele că domnul Lovinescu
nu pricepe ce-i limba la un scriitor. Domnia-sa
crede că limba este cuvîntul, cuvîntul mort din
vocabular, pe care-I concepe izolat, atunci cînd
numai mişcarea cuvintelor şi influenţa lor reci,
procă alcătuiesc o limbă literară.
Iar la urma urmei, domnul Galaction, care
cumpăneşte fraza şi o lucrează ca un giuvaer,
giu, are dreptul să scrie şi cu mai puţină auto'
supraveghiere cînd voieşte.
Un lucru este cert, că nu În greşelile sale tre.
buie căutat domnul Galaction, dacă le are. Cînd
[147]
r
I
criticul face ca domnul Lovinescu, învinovăţeşte
pe scriitor că profanează limba, ca după un re,
chizitoriu obositor de lung să afirme că acelaş
scriitor are multe pagini frumoase, el e un fUI
mist sau un bolnav de gălbinare literară.
Solidar cum se găseşte întodeauna cu sine,
un scriitor trebuie sau contestat în întregime, sau
primit. Contestat, calităţile lui accesorii nu intes
resează ; primit, valoarea lui predomină, şi atunci
defectele nu pot fi înfăţişate pe primul plan,
din acelaş motiv. Acestea pentru calificarea eri,
ticii, nu a scriitorului, cîtuş de puţin.
Deci domnul Galaction se zvonise că va fi
directorul Teatrului Naţional.
10'-
[148]
R.OMAN/A F//TOAR.,E �I DOMNUL
MUNTEANU ,RîMNICPROFESOR,Pl OIEŞTI
Într'o dare de seamă asupra cîtorva publicaţii
fără rostul ideilor sau talentului celui mai vag,
tăbărîte astăzi pe piaţă, am semnalat o foaie ce
ne vine la redactie, România viitoare, sub « di.
rectia » unui anume domn « Munteanu.Rîrnnic­
Profesor-Ploieşti »,
Arătăm cum se construieşte textul unui ziar
săptămînal de un profesor, reţetă lesne de aplicat
de orice nulitate cu ifos, pasionată de reclamă.
Tai cu foarfeca articole din Neamul românesc si
din orice altă publicaţie, patronată de un om cu
reputaţie, de care poţi avea nevoie; te Împrumuţi
elin discursuri şi conferinţe; pe două-trei coloane
Înşiri, la « Informaţii », numele revistelor pe care
le « primim», în urma rugăm,schimbului repetat.
Adaogi eventual un « articol» de dumneata, în
nota zilei, prost scris şi pretenţios. Şi foaia dom,
nului «MunteanwRîmnic,Profesor,Ploieşti;) e gata.
Rămîne de căutat �um o susţii din cheltuială.
Foarte simplu: Pe alte trei-patru pagini publici
toate hotărîrile Tribunalului de Prahova, pe care
le-ai obţinut ca patriot, ca naţionalist, ca spinare.
Pentru ca să te cunoască lumea, îti dai mutra
în propriul tău ziar şi scrii dedesubt '« Munteanu.
Rîrnnic.Profesor.Ploieşti ».
E o meserie uşoară. Oricine o poate profesa:
ajunge să nu ai respect de sineţi, de public şi
să.ţi lipsească scrupulul de minte şi de moralitate.
Din această facilitate au ieşit şi acele legiuni de
r
I
[149]
«apaşi al presei », care fac atîta gazetărie prin
Bucureşti. Nu c, mă rog, greu defel.
Or, la observatiile noastre de ordin sanitar.
intelectual, domn�l « Munteanu, Rîmnic,Profesor,
Ploieşti» îşi Închipuie că ne « răspunde», şi cu
o senină obrăznicie dispune ca revista noastră
să nu mai fie citită, fiind « nerntohlă ».
Nimeni nu ne cere Însă să stă� de vorbă cu
domnul « Munteanu,RîmnioProfesor,Ploieşti». Ne
vom ocupa cel mult vreodată de dobitoacele,
puşlamalele şi escroc ii sentimentelor şi ideilor, şi
atunci îi vom găsi un loc modest În această clasi­
ficare şi domniei-sale.
[150]
I
, I
I
I
I
I
III
!
ili. '
I I
I
II
f
.1
I
l
I
I
,III
CODoşLlcUL DE PRESA
o nouă foaie, de care publicistica românească
ducea o lipsă mare, maimuţăreşte aspectul revis­
tei noastre, Israelitul. Confratele ne şterpeleşte
chiar detaliul spaţiului din ultima pagină, re'
zervat adreselor si timbrului abonatilor. Fiiră
nicio indicaţie de sursă, desenul copertei este
furat cu legenda lui din Facla. Domnul «Oi,
rector Carol H. Agatstein» ar fi putut face mai
mult şi să urmeze pilda bunului său camarad
« Profesor Ştefănescu» din Moldova, care ne.a
tras la stînga chiar titlul Cronica, născocind un
adaos cu literă mai mică dedesubt -;;i revista
domniei-sale ar fi putut lua numele de C,'C'nica
israelită.
Soarta scriitorilor probi din România cultu­
rală a veacului nostru este să fie intens escrocari.
Pecînd unii banditi îi discreditează Încasînd de
la public « pentru;) dînşii, alţi bandiţi pun masca
Înfăţişării lor.
Lipsa de orice onoare rentează şi În pseudo'
publicistică; codoşlîcul se încetăţeneşte în aşa'
zisa presă. Scriitorii şi ziariştii cu un nume şi o
chemare vor fi siliti să-si cedeze locul acestor
şnapani, pe care ziarele' nu-i stîrpesc, pe care
Poliţia Îi tolerează şi la foile cărora, colaborează,
într'adevăr, uneori chiar victimele lor ...
IfO
[151]
UN RAPORT ACADEMIC
In Analele Academiei Române descoperim ra­
portul domnului A. Naum, unul dintre poeţii
noştri nemuritori, asupra cărţii domnului V.
Demetrius, Tinereţea Casandrei. Să cităm şi să
fim seriosi:
« Departe de-a avea vreo legătură cu legendara
şi poetica fiică a lui Priam şi profetesa T roiei de
homerică memorie, după cum ne-ar putea înşela
(?> titlul, Casandra domnului Demetrius este
fiica unui măcelar, locuind un bordei cu un singur
pat, avînd la căpătîiul lui o lumînare înfiptă în.
tr-un bot de lut».
Indife;ent unde se găseşte luminarea, la căpă­
tîiul bordeiului sau al rnăcelarului, domnul ra.
j'ortor este vexat că poate fi Casandra fată de
măcelar si nu « de homerică memorie», atunci
cînd însuş numele academicianului străluceşte pe
atîtea oneste firme de băcănie. Raportorul e rău.
dispus de la început; domnul D�metrius nu va
pupa premiul academic.
« De la cele dintîi rînduri cetitorul este încă,
tuşat în marginile chinuitoare ale unui realism
hidos. lată cum descrie autorul - urmează
domnul A. Naum - pe tatăl Casandrei.» Ca să
agraveze situaţia candidatului, domnul A. Naum
adaogă pe « citez textual»:
« Pe maidan să te duci să-ţi lepezi spurcă,
ciunea de poşidic »,
« Nu vă e ruşine, la miezul-nopţii după porcării.»
151
[152]
«Şi'mi făcuse leoarcă poalele de lacrămi.»
Regimul academic trebuie să se traducă la
unii din nemuritori cu paralizia simţului de in'
teres pentru nou şi frumos. Academia, după
domnul A. Naum, are datoria să caute si să
Încoroneze bucatele fade ale literaturii, oam'enii'
clăbuc, naturile-clei.şi-hîrtie, scrierile capuţiner.
potrivit.
«Ce pumni şi ce palme i-arn tras porcului! »
- mai citează Încă din Demetrius raportorul, Şi
ce bună-i această frază, şi ce rotundă! - comparată
cu alde « poetica fiică a lui Priam şi profetesa
T roiei de hornerică memorie»!
[153]
EXTEMPORAL
Noua revistă română încearcă unele sferturi si
optimi de atitudine faţă de Cronica. într,un stil
crÎmpei, cu aere substanţiale, întîlnim chiar un
fel de intenţie, din cînd În cînd, de a 11 caracte­
rizaţi prin insinuare.
Numărul 16 al Noii reviste române ne dă şi
sfaturile unui priceput se vede În meşteşugul de
scriitor, Îndreptînd fraza noastră: « Lupta îm.
potriva conrupţiei trece din jurnale În bastoane
si revolvere ... », ceea ce este fals. Limba ro'
;nânească nu Îngăduie, cui o cunoaşte, alternanţă
Între din şi la, care-i un ţigănism. Sau se zice
cum nu înţelege recenzentul, « de la jurnale la
bastoane », şi e vulgar şi moale, sau se zice « din
jurnale În bastoane », şi e cum am scris noi.
Alergînd după stil cu ac, recenzentul lVoii
reviste române remarcăm că ne si înţeapă ­
cînd scrie: « Pe două feţe (fără �ala�bur!) şi
subt iscălitura lui N. Filea, Cronica îşi urmează
opera ».
Opera ca opera, dar stăm rău cu rornâneasca.
« Pe două feţe» cumpănind pe «cu două feţe»
nu constituie, nici tras de păr, un calambur.
Fără duh - nu fără calambur.
tf)
[154]
A BîRFI
în polemicile de idei sau de interese, dintre
ziare, se uită adeseori respectul cuvenit persoane,
lor care compun redacţia unui ziar, simpatic sau
ba, şi orice mijloc este binevenit în slujba pîrei
si bîrhrii.
, Lupta povesteşte în sarcina Adeverului că unul
din redactorii acestui ziar ar fi scris niste articole
potrivnice Societăţii Govora,Călimăn�şti, ca să
răzbune o cerere a lui de bani, refuzată. Afirmatia
ni se pare fantastică. '
Se pun în legătură aceste articole defăimătoare,
pe care nu le cunoaştem, cu un alt articol, adrni.
rativ pentru opera Societăţii Govora,Călimăneşti,
pe care l.am citit şi noi, - şi se trage concluzia că
refuzul s'a transformat, în sfîrşit, în parale.
Nu ţinem să luăm apărarea Adeverului, pentru
care profesăm o admiraţie extrem de moderată
şi a cărui activitate a fost persiflată în revista de
faţă. Datoria însă ne sileşte să apărăm un redactor
calomniat, într-un caz pe care îl cunoaştem în'
deaproape.
Am fost la Govora şi Călimăneşti printre zi,
ariştii şi medicii invitaţi de Societate. Rezulta­
tele eforturilor doctorului Botescu, sprijinit de
capitaluri inteligente, ne-au entuziasmat. Reali,
zarea în România, între atîţi sceptici, nebuni ŞI
trîndavi, a unor staţiuni de sănătate, comparabile
cu cele mai bine înzestrate din Occident, ne-a
părut, reprezintanţilor Ada'erului şi nouă, ca o
154
[155]
pildă ce trebuie popularizată, de solidaritate şi
energie. rVlăcar ca să mulţumim Societăţii pentru
o găzduire, aproape sentimentală, ne-am hotărît
să scrim fiecare articolul nostru, şi Împreună
- ne destăinuim acum - o broşură pe cheltuiala
noastră,- care, întorsi în mediul de batjocură si
falsificare al capitalei, trebuia să rămîie balti
Ceea ce face că articolul din Lupta ne-a revol­
tat, ca o insultă adusă celor mai slobode şi mai
curate gînduri.
[156]
« ORTODOXIE, NA ŢIONAUSM,
ORf fNCONŞTIENŢ Ă ? »
Subt acest titlu, Tribuna ardelenilor din Bucu­
reşti publică următoarea notiţă:
«Societatea ortodoxă a femeilor române îsi va
ţine la 21 şi 22 noiembrie a. c. al cincilea Co�gres
anual al ei. Programul acestui congres prevede un
serviciu divin ohciat de mitropolitul-primat, o şe­
dinţă cu rapoarte şi dezbateri, o "frumoasă ser'
bare", cu care ocazie "doamnele membre vor
vizita şi expoziţia de păpuşi aranjată în institutul
ei din str. Principatele Unite" şi un bal organi,
zat de Societate, în salonul hotelului "Athenee
Palace".
Aşa ortodoxie mai zicem şi noi! Ce-i pasă ei
că e postul Crăciunului; ce-i pasă ei că zeci de mii
de români mor pe toate cîmpiile de luptă străine;
ce-i pasă ei că în întreaga ţară se lăfăieşte serni­
doctia si imoralitatea cea mai mare? Ea'şi tine
bal�1 ei' netulburată, şi sîntem siguri că şi 1i�ba
franceză se va auzi din belşug la balul acesta
ortodox-national.
Cîtă inconştienţă, Doamne, la această Societate! »
Indignarea confraţilor ardeleni este motivată.
Am dori Însă ca Tribuna să înhereze toate marii.
festările de inconştienţă, şi mai ales să nu le treacă
cu vederea pe cele din Ardeal. Un bal nu este
todeauna o manifestare a frivolităţii. în cazul de
faţă mai ales, el are un caracter naţional-Elan.
tropic. Dar ce spun prietenii de la Tribuna de
ideile şi simţirile exteriorizate în această poezie,
156
[157]
apărută în penultimul număr al Gazetei Transil,
uaniei? Autorul ei este un teolog ortodox, ba,
mai mult, pare.mi-se, predicator la catedrala din
Sibiu.
« SEARĂ ROŞIE
Triumfătoare ziua-şi trăieşte agonia
Camtr.un reflex de apă, pe cerul rubiniu;
Aleargă siluete fantastice şi-şi scriu
Pe draperii.n mătase, uşor, melancolia.
E,atît carrnin în aer, ca la serbări galante,
Şi majestos vibrează al serii suflet trist,
Cum plînge'o simfonie, în care.un mare-artist
Şi,a pus superba nită într-uri superb andante.
Simt noaptea, ce-mi pătrunde în trup ca o aromă,
Atîta-i de fluidă, de grea şi senzuală ...
t n spuma de dantele îmi pari tu o vestală l
Şi ridicînd, deodată, profetic a ta mînă,
Mi se deşteaptă.n suflet din nou ca o fantomă,
Cu vecinicul ei zbucium, iubirea mea păgînă ...
1. BROŞU})
Dacă unui teolog, predicator la catedrala din
Sibiu, îi este permis, «acum cînd zeci de mii de
români mor pe toate cîmpiile de luptă străine »,
dacă.i este permis să vadă că noaptea e senzuală,
şi.i este permis să spună că această noapte sen­
zuală îi deşteaptă.n suflet « iubirea păgînă », - şi
dacă Gazeta din Brasov nu se scandalizează, ci
publică acest juvaer,' fie,le permis şi doamnelor
ortodoxe din Societate să aranjeze, nu la Sibiu
sau Braşov, ci la Bucureşti, un bal pentru ajute.
rarea fetitelor orfane.
Iar cei 'care protestează să 'şi aducă aminte de
vorbele Mîntuitorului: «Vezi bîrna din ochiul
tău, nu paiul dintr-al altora! » ...
[158]
l'
II
I
I
!I
"
1
I
1
'i
1:
111\
li! �
,
,
1 ;
I
I
il
II
,1
II
MOMENTUL CANAUEI
Din mai multe părţi persoana şi revista noastră
Cronica au fost obiectul de asalt al unei medio,
crităţi infinit multiple. Sînt de acord ca să ne ţie
calea: imbecilii literaturii, lichelele politicii, toată
ploşniţa şi păducherniţa pseudo-culturală, căreia
într-o împrejurare sau alta nu i.arn cruţat fericirea
de-a se hrăni neturburată din cadavru] indiferenţei
româneşti.
jivinele cele mai variate ale societăţii noastre
se socot în drept de'a'şi depune contribuţia de
scuipat şi fecale morale în jurul cetăţuii noastre.
Masturbati si fameni iau atitudini si vorbesc pi,
ţigăiat de' n�i, cu o demnă emfază. intestinul lor,
devenit cerebral, ne judecă, ne clasează. Ei cred
cu seriozitate că decăderea spiritului public româ­
nesc e definitivă, şi momentul favorabil verrninei
socot că se va eterniza. Un bleg de dascăl din Plo.
ieşti, pe care l-am aşezat în elementul ce i se
potriveşte, face pe secţia «Ligei Culturale» şi
ne pune, pentru judeţul Prahova, revista la index,
ca filo'germană.
E întuneric ... Şi forma sililisului intelectuală
are cuvîntul. Noaptea se prelungeşte. Noi aştep'
tărn în armura linistii totale.
Nu va trece însă 'mult si se va lumina de ziuă. Sau
cel puţin se va lumina de noapte ... Avem con,
vingerea că luceafărul va răsări din vreme, deasu­
pra horn ului nostru. Adevărul este cu noi şi
rămîne cu noi. Zi cu zi steagul dreptăţii noastre
[159]
va creşte, şi în Duminica Mare îl vom desfăşura
puternic.
Toate încercările de asasinat moral nu ne miscă
şi nu vor fi în stare să împiedice izbînda noast�ă.
Şi cu noi, vor cîştiga victoria în această ţară,
mînjită de toţi escrocii sentimentelor mari, munca,
sufletul perseverent, spiritul de credinţă.
Avem un bici pregătit în vatră pentru spinările
abia despovărate de slugărnicie. Observatori re,
traşi îndeajuns ca să nu cuprindem evenimentele
în întregimea lor, noi ne/am mărginit să notăm
si să ne aducem aminte.
, Ne vom ţine de cuvînt şi vom proceda după
datorie.
E tot ce răspundem azi la calomnie şi ofensă.
[160]
I
'1
.1
1,
j
il
,II
UNGOAREA FfLOSOFILOR
Nu ne-am aşteptat ca un elogiu adus unuia
dintr-ai lor, să turbure atît de mult pe filosofi,
şi un articol de « pamflet» să-i facil să zacă. Aceste
lumini ale cugetării universale s-ar speria de un
fluture de noapte şi s-ar stinge. Hîrtia şi tiparul
pe care le .au rumegat pînă la esenţă, le inspiră
o comică teroare. Ei sînt, sărrnanii, culturali cum
se află" sătui de carte, ca nişte copii de untură-de­
peşte. lmbrăţişînd profesia de filosofi şi ducînd-o
pînă.n doctorat şi universitate, ei se socot în drept
să dea dracului, în sfîrşit, şi critică şi idee şi să se
odihnească în papucii domnului Jourdain, uitaţi
de control, idilici sacri şi intangibili. Văzurăţi ce
neaşteptată uimire şi-au descoperit ei în faţa unui
condei care le-a schiţat conturul urechii?
La un articol din Cronica, evaziv, ei răspund
ca nişte analişti ideologi, răspund cu un belşug
pretenţios şi zadarnic, mai demonstrativ decît
orice satiră. lluştrii cugetători abia Încep acum
să gîndească, şi din această operaţie a creierului
lor, îmbrăcat în prestigiul cîte unui profesorat,
se naşte o apărare bufă, o larmă de şcolari atinşi
Cll biciuşca mai jos de spinare.
Cei care şi-au luat sarcina să fie solii biruitori
ai Societăţii de Filosofie din Bucureşti, sînt dom,
nii Virgil Bărbat şi Rădulescu.Metru, trimişi la
luptă, desigur, ca bravii cei mai făloşi la ce.
rebru şi mai drăceşti în pană, din copia Soro
bonei.
160
[161]
Infantil, domnul Bărbat aleargă la ţîţa dascălu.
lui său, domnul Rădulescu-Motru, care se refugiază
cu elia vaca filosofiei universitare, cu o gură lacomă
de vitel. Să ne ferim de echivocuri: domnul
Virgil' Bărbat poate să-şi convoace În paginile
Noii reviste române si doica naturală - iar maes.
trul său ne va pedepsi să-i citim o şi mai imensă
apostrofă, căci mai stupid bombastică e cu ne,
putinţă - Într'un număr al hîrtiei sale tipărite,
ulterior.
Dar nouă tot mai mult ne place filosoful Rădu­
lescu, care, mai constient de misiunea lui morală
decît Platon, Schopenhauer şi Nietzsche, scrie,
nu «noi catîrii », ci «noi filosofii ». Filosoful
Rădulescu este filosof. Nu doar de-a surda si -a
tocit el nădragul pe scaunul cogitaţiunii, frecind
cursurile domnilor săi profesori, cu diligenţă.
Ca să ne puie cu botul pe labele sale, el se
avîntă cu bolovanii unui scris de furier atîr­
naţi de picioare, prin psihologie, îmbrăţişează
existenţa cît şi inexistenţa, parcurgînd neantul,
devenirul, futmul - şi, să ne ierte Seneca - :
pî'J!
In solemna domniei-sale nerozie doctorală,
filosoful Rădulescu crede cu sinceritate că titlul
de « filosof », ce şi-l agaţă cu seninătate de nume,
se si poartă cu adevărat. EI nu a învătat încă
situaţia spirituală a cuvintelor, căzute din ceruri
în privăţi - şi că mînuirea lor e rezervată pos.
terităţii. Se va duce la Paris, la Bergson, anun.
ţîndu.se « C. R. Limbric, filosof », ca un maestru
tinichigiu.
lată ce soi de vertebrate ascultau conferinţa
domnului Sanielevici, la Fundaţia Universitară.
Inşi care n-au ghicit încă, măcar, sensul metafizic
al unei îndeletniciri si atitudinea interioară a lim­
bajului. A seri, la 'dînşii, e a purta condeiul;
a seri frumos, cu decenţa gîndirii, e a seri caii,
11-
161
[162]
II
II
. '
'1
grafic. Cum n-are să Însemne « sînt prost », « sînt
filosof» ?
Acţiunea «pamfletarilor », cum zice domnul
Rădulescu-Metru cu un cuvînt ce n.a fost nicio,
dată o insultă, Înnafară de intelectul domniei-sale,
definit mai sus, e la noi mai ales extrem de
utilă, pentru readucerea lucrurilor la matcă şi
refacerea paletei cu vopsele, În societate ca şi În
universităti.
Publicui se va deprinde să de coloreze făpturile
excremenţiale, spoite cu trandafiriu şi azur; pă,
eluchele nu se va mai Înfumura cu transparenţa
aripilor libelulei ; va redeveni boul bou şi ciuperca
ciupercă - iar beatitudinea autocontemplativilor
doctorali ce ,şi fac drepturi la genuflexia semenilor
inatenţi, din suprafaţa şi volumul unei fese purtată
subt cilindru şi ochelari, se va furişa În modestie.
Cît priveşte emfatica grupare a filosofilor
strînşi în societate pentru inteligenţa ideilor bru­
talizate, am avut semne că scopul « pamfletului »
a fost cu prisos atins .
[163]
PAMFLETUL
Cu ce puţin lucru poţi cîştiga lotul intelectual
în România! Numeşti cîţiva imbecili pe nume,
silcuezi cîteva obrăznicii, întepi si dezumfli cîteva
baloane - toate acestea cu o pană 'normală şi numai
gramaticală, ca să-ţi şi agoniseşti, cu acţiunea ta
uşoară, o reputaţie ce te pune pe gînduri. în loc
să se îndrepte, proştii aleargă să-ţi aştearnă, omagiu,
ura lor la picioare. O ură puerilă, este drept, dar
semnificativă pentru psihologie.
Atari reflecţii ne inspiră o sumă de indivizi
bolnavi de literatură, care viermuiesc, de la un
domn Rădulescu.Metru pînă la nu ştiu ce Eugen
Lovinescu, în mustul tipografiei. Ei scriu punctual
pentru noi, şi singurul lucru care trebuie să ne
întristeze, ca lectori, atenţi la inspiraţie şi idee, e
că mereu pornesc să ne ucidă şi că mereu rămîn
cu sensatia că vor fi siliti să reînceapă... O
fatalitate 'infectă face ca nefericiţii noştri adversari
să se bucure cu exces de darurile mediocritătii.
Desigur că.n sufletul lor zguduit de ciudă, ei 'au
mai mult decît în pană. De la intenţie la realizare e
de parcurs obstacolul imens al posibilităţii. Chiar
dacă, vorbind de lucrurile învătate din frecventa
hîrtiei tipărite şi a cuvintelor digerate de-a gat�,
ar dovedi pentru locurile comune ale expresiei
facilităţi indiferente, cînd ne «combat », cînd ne
« execută », ei au de răsturnat neprevăzutul; tre­
mură, bîlbîie, ajung peltlci, şi. .. dau greş. Praful
lor de puşcă e ud în chiar momentul potrivit,
11'-
t6J
[164]
din pnclOa emoţiei, care se manifestează prin
umezeală ...
Noi citim o critică sau o injurie ce ni se face,
intrigaţi ca pentru o lucrare de artă. Primim,
în lipsa obiectivităţii studioase, anoste, a criticii, cu
bună dispoziţie insulta. Dar o voim inteligentă,
şi-i pretindem, ca pentru cîntece şi blesteme, o
situaţie şi un stil. A «înjura» e o artă literară
tot atît de spinoasă ca şi lauda, în acătiste, în
sonete sau la. .. « notiţe». Pînă astăzi, intelectul
omenesc nu a depăşit unicele sale două resurse:
admiraţia şi repulsia - şi în aceste două extreme
spiritul trebuie să se comporte cu o egală putere.
Omul sentimental e un degenerat dacă nu ştie,
iubind frumos, să urască admirabil ...
Domnul Lovinescu, la care ne oprim ca la un
exemplu caracteristic, dorea pentru a şaptezecea
oară, să ne micşoreze, într-un articol din ziarul
Rampa, în coloanele căruia depune cu solemnitate
grăsimea rnuşiţii sale cerebrale. Ca să ne scurteze
el întrebuinţează toate uneltele ce-i stau la-ndemînă,
pieptene, briceag, furculiţă, şi cînd niciuna nu
taie, păcălit încă o dată de iluzie, se apleacă şi
se încrede ca un ne rod în ascuţişul gingiei.
Luăm pe acest impotent din mai mulţi, pentru
că veleitătile lui sînt mai multe. Nemultumit să
fabrice o literatură ca oricare alta, el rîvneşte uni,
versităţi şi academii, se întinde la... personagiu.
Am observat cîndva că şi ăst imberb bătrîn
îmbrăcat în lfose şi fumuri, e o vastă nulitate
literară, şi nud, desigur, vina noastră şi nici a
lui. îi este greu morcovului să facă fragi.
EI a ţinut să ne răspundă în atitudine comba­
tivă, de care, nu-i vorbă, i-arn fost, într-o vreme
lipsită de distracţii, recunoscători. Poate că i-ar
fi stat mai bine să ne dezmintă prin valoarea unui
scris ales, lucru mai dificil, bineînţeles, decît
[165]
o proză de nătăfleţ, din ce în ce mai nulă, - dacă
gradaţie în nulitate se poate, - pe care, obsedat
de aprecierea justă, o face.
Am căutat măcar în injuriile lui o compensare;
în deşert. Aceleaşi resorturi ridică şi inima şi
pumnul. De altfel, infirmitatea e comună, şi
precizînd un caz, de fapt generalizăm. Lovinescu
e numai unul din lovineşti, Cine bate gîsca prinsă
între roze, nu o distinge în particular nici prin
durata bătăii, întrucît el ţine sub tîrn gisca în
general. ..
Şă stabilim regula sumară a unui pamflet.
lnnainte de toate pamfletul trăieşte prin sineş,
ca romanul, epopeea sau satira - şi poate fi cui,
tivat pentru frumuseţea lui, ca un ficat într-un
bocal. E un gen literar jumătate actual şi jumătate
etern. încape în el actualitatea, atit cît Marga'
reta încape în Faust. E un gen iute şi viu. Apar o
mie de poeme frumoase şi abia se citează un
pamflet suportabil. Cititorul pe care pamfletul îl
jigneşte înnainte de a.l interesa, nu poate să apre'
cieze nici pe Beethoven sau Puvis de Chavannes;
el trebuie să-şi facă educaţia deprinderilor frumoase.
EI e jignit de idee, şi, ceea ce-i mai comun şi mai
grosolan, de cuvinte, fără să perceapă _ super,
valoarea lor, fără să pipăie fraza în care cuvîntul, cu
doza lui relativă, e urzit. Gîsca domnului Lovi,
nescu, ca mai toţi tovarăşii ei de profesie critică,
nu se deoslbeşte întru nimic de cititorul-de-rînd
- şi pentru scris ea are o lipsă de respect haină,
care, în măsura sensibilitătii artistice, se vădeste
ca un analfabetism.' ,
Pamfletul nu exclude scopul; cînd cade pe mîna
unui filistin, el vizează o satisfacţie de orgoliu
supărat. Ţ'i.ai scris pamfletul ca să depreciezi un
individ şi mai ales ca să-i munceşti o Încredere
în sine imorală ...
[166]
I
I ,
� I
'1
t
i
I
,1
I
I
I
I
! I
1.'
I
1
I
1 �'
, 1
' I
1:
li
� i
1
'1
! I
I
• I
i li
,
II
Pasărea noastră domestică încearcă din nou un
timid pamflet împotrivă-ne, criticînd pamfletul şi
pe « pamfletari» şi rezervîndu.ne nouă onoarea
acestui titlu, care, la rigoare, nud de respins.
Motivul său e un soi de poezie din Cronica asu­
pra căreia, speranţa de.a ne înjura cu eficacitate,
îi oboseşte un creier economic şi steril.
Dar versurile noastre importă puţin, importă
puţin dacă merită elogii sau dispreţul. Importă
puţin justeţea motivelor care determină chelnerii
muzelor ingrate, indispuşi de modesta lor exis­
tenţă, să ne înhereze ca poeţi sau pamfietari.
Ceea ce nu ne munceşte niciodată e grija dacă
însemnăm sau nu ceva în mahalaua literară. Ne
place scrisul, pentru că ne place şi olăria, pentru
că ne place lumina electrică, mecanica, pentru
că ne plac mîţe le şi cîinii. Ne-ar pasiona într-o
viaţă de mai puţină uzură, precizia cuvintelor,
puritatea conturelor în gîndire, plastica imagi,
nilor, arhitectura abstractă a unei idei. Dar nu
primim cu niciun preţ rnorfoleala literară, scrisul
fără rîvnă, fără dogoare. Ne interesează să căutăm
în scriitor suferinţa şi bucuria şi pe artist, atunci
cînd cei mai mulţi ne supără învariabil cu impre.
sia că ling în tingire streină. Ne supără rolul de
rîndaş în care se complace scriitorul. Şi nu sîntem
vinovaţi dacă, furioşi de absenţa omului superior
în cel care îndrăzneşte să joace rişca în piaţa
teatrului cu îngerul artei, punem mîna pe baston
şi măsurăm spinarea brutei sculate din tingirea
în care îşi cornplăcuse nasul.
Vanitate, îngîmfare? Nu; foarte simplu şi
curat: un sentiment la mijloc, de restabilire de
proporţii. Dacă, din întîmplare, sîntem la rîndul
nostru o mediocritate, ceea ce nu-i defel exclus,
lucrul nu ne doare; aşa doreşte Domnul Dumne,
zeu, ca toţi să ne găsim uneori laolaltă, izbiţi de
o istorică stupiditate; rămîne, totuşi, năzuinţa vio.
166
[167]
lentă către mai bine şi mai pur, bun corectiv de
bună esenţă, iar dacă, dimpotrivă, ne deosebim
şi realizăm în noi intuiţia pe care o avem despre
ce trebuie să fie, iarăş nu ne priveşte. O ridiculă
mîndrie nu poate salva de pieire, după cum o
învierşunată ură, pe care o primim să muşte, cu
pumnul, nu poate doborî o singură frunză. Lu­
mea-i supusă orişicum unui misticism imparţial,
care distribuie şi aşează ...
Se cuvine însă ca un pamflet să fie şi frumos
şi întocmit. Pamfletul unuia sau altuia dintre cei
care, într-un elan de imitaţie vulgară, năzuiesc,
ca supremă sforţare literară, să te rnairnuţărească,
trebuie întîmpinat cu generozitate? Aceleaşi scă­
deri sînt remarcabile la toţi Şi domnul Rădulescu­
Motru cu ucenicii săi, şi diverşi alţi stercorari
intelectuali de aiurea, au încercat cu toţii pam'
fletul lor inutil. Se bucură atît de puţin de propri­
etatea de a gîndi cu cuvinte, de-a inventa o figură
şi o direcţie într-o pagină cu munci înjghebată,
încît, hotărîţi să te deprecieze, să te suprime sau
să te jignească măcar, ei se dovedesc a li contri­
buit cu o pagină idioată şi pretenţioasă la facerea
elogiului dumitale.
Croiala frazei, tăietura cuvîntului. ascuţişul in,
tenţiei, totul lucrează ca să facă din personajul
insultat o făptură centrală şi de primă valoare,
pe lîngă care adversarul, pamfletarul controlabil
pe propiul lui efort, se vădeşte prost benevol.
E pedeapsa pe care obişnuiesc să şi-o acorde
singure stîrpiturile literaturii: proclamarea infe,
riorităţii lor.
[168]
COMPETINŢE
Pregătirea, de care cu drept cuvînt ne vorbeşte
domnul Iorga de mulţi ani de zile, trece însă,
în ce-l priveşte, printr-un moment de arnbigui.
tate. In lVoua revistă română, domnul Tafrali,
profesor la Universitatea din Iaşi, demonstrează
cîteva lucruri penibile pentru trei învăţaţi, domnii
Iorga, Onciul şi Bogdan, trimişi în comisiune
ca să verifice descoperirea inscripţiei de la Curtea
de Argeş. Aceşti savanţi au dat domnului
T afrali, descooeritorul inscripţiei, care răstoarnă
cele mai pozitive date 6xate 'de trustul istoriei,
un vot de dispreţ.
Răspunsul inoportunului cercetător supără toată
siguranta cu care ne învătaserăm să idolatrăm
munca' unor savanţi necontrolaţi de nimeni.
Pentru nobila dar inutila plăcere de a verifica
pe domnul Iorga, şi-ar pierde, bietul rumân,
existenţa, frecînd documentele şi spălind pietrele
tornbale. Domnul T afrali afirmă, cu probe, că
domnul Iorga nu ştie greceşte, că domnul Iorga nu
ştie să citească măcar o inscripţie românească 1
Pildele domnului T afrali pot face carieră unui
autor de comedii care şi-ar lua îndrăzneala să
sicaneze oamenii mari.
, In fata acestor dovezi, cititorul care vrea să
fie bine' informat de ponti6i ştiinţei şi caută, ca
un naiv, în hîrtia lor tipărită, adevărul istoric
imposibil, Îşi pierde încrederea şi se vede păcălit
de 'o imensă serie de lecturi. Ca să discrediteze o
168
[169]
.lată incomodă şi munca omului care a clcscoper it.o.
savanţii noştri nu se shiesc să-I escamoteze. Cînd
domnul Cuza Îşi plagia cartea pe temeiul căreia
s-a făcut Papă al antisemitismului, ţi se răspundea:
« Ce.are.a face! Economistul e bun român, �i
azi avem nevoie de românii cei mai buni, indi­
ferent dacă o pasiune niponă sau armenească ÎI
mînă. »
Cînd se jeluia cineva de excesul de antisemitism
al domnului Iorga, «Nu,i nimic - ţi se obiecta
- e slăbiciunea lui; Iorga e impetuos şi, ca orice
om de valoare, cam Într'o ureche; să ne bucurăm
că e un mare învătat, că cinsteste tara. Germanii
l.au premiat, engle�ii l.au tradus, » ,
Rămîne ceva din acest entuziasm în fata eri.
ticii simple dar oribile cu care mutilează d�mllul
Tafrali trei magi ai stiintei istorice?
Anul trecut, graţi� incornpetinţei istorice a
domnului Eftimiu, piesa FJngala fu scoasă de pe
afişul Teatrului Naţional. Putem acum să ne
Întrebăm dacă unui autor de piese de teatru
nu.i este permis să facă cel puţin tot atîtea erori
cîte poate iscăli un învăţat istoric.
Domnul Iorga primeşte pedeapsa propriei
sale firi. Restrîns pe terenul ştiinţei, e sigur că
nu s-ar fi văzut discutat astăzi În chiar temelia
operei sale.
Domnul Iorga a făcut politică, literatură, a
fost deputat, şef de partid, polemist, orator - a
tradus din toate limbile, şi în aceleaşi limbi a
scris; de la epigramă pînă la tragedie, spiritul
său s-a răspîndit ca o ploaie vastă peste prea
multe ogoare.
Domnul T afrali ne ştirbeşte o iluzie. Ce,i de
făcut?
[170]
Iii
II
il
I
1:
:1
I �
"
i
, I
i �,
f 1
II
I
I
I
1"
I
I
!
I
1
I
I
1
J
itJ
CONSECINŢELE RĂZBOIULUI
îN UMBA ROMÂNEASCĂ
La publicitatea comercială a ziarelor se întîi,
neşte adeseori menţiunea « nernobilizabil », ca
un titlul decisiv. în lipsa muncitorilor, concen­
traţi pe fruntarii, Îşi fac loc, prin strecura re şi cu
sprijinul puţin scrupulos al unor patroni exces
sivi, invalizii. Să nu bîrhm invalizii merituosi.
Cel mai savant filolog român poartă cu sine un
picior mai scurt decît părechea lui. Dostoievski
a fost epileptic, iar Beethoven surd - şi se ştie
că un spirit războinic foarte circulă printre
cocoşaţi. Mă întîlnesc uneori pe trotuarul sonor cu
un tînăr care mi-a fost arătat ca naţionalistul cel
mai eficace: şchiop cu solemnitate. Toate scn­
timentele mari, năzuintele fundamentale, se
zidesc tot atît de bine pe infirmi ca pe valizi - şi
vremile noastre idealiste ne-au demonstrat chiar
că mai mult.
Cînd se vor întoarce însă acasă, cu datoria
împlinită - în biurouri şi ateliere - muncitorii
cu organe depline vor găsi locurile ocupate de
necunoscuţi.
In literatură se reproduce această vacanţă. Slu­
ţii penei îşi fac, pe nesimţite, o carieră. Dar dacă
fenomenul e tragic în primul caz, în cel de-al
doilea distrează.
Oameni de ispravă, cu o bună situaţie mate­
rială uneori, dar mărginiţi, în atitudini şi.n chel,
tuiala manifestărilor prea intelectuale, de o
modestie ce vine de la creier, s'au apucat să facă
[171]
un schimb forţat cu posteritatea. încercînd
marea cu « deştiul », ei s'au pomenit scăldîndu-se
serios: în plin sezon de frig ţărmul e plin de sport.
meni, cărora le-a lipsit - şi se. Înţelege de ce ­
chiar prevederea de a purta subt braţ, În jurnal,
un tricou de baie.
Amărunţind sinuciderile şi sparge riie din capi,
tală În cuprinsul unui ziar, ci s-au pomenit, de
pildă, pe tărîmul filosofiei, să zicem engleze.
Cînd şi cum s-a Întîmplat precis acest miracol,
nu se ştie: cugetarea omenească numără din april
un apărător mai mult. Ce lucru admirabil e,
într'adevăr, intelectul!
Romancierii s-au născut, binişor, Între două
«ultime informaţii », Omul s'a prezintat întîiaş
dată cu un surîs şi s'a rugat să nu fie cercetat
după reguli: «Iacă, am şi eu nişte timp liber
şi nu vreau să-I pierd la club; sînt modest »,
Mai tîrziu vom citi pe cartea lui cuvîntul
« nuvele », In sfîrşit, pe un volum, Însemnarea pe
care Balzac 111a însingurat-o fără sfiială, de
« roman », Ce repede parcurse luceafărul etapele
literare! Şi surîde şi azi. Cînd Sadoveanu se va
Întoarce din tranşee, va descoperi colegi
pătrunşi de o nobilă misiune literară.
Nud excelentă anecdota?
O manifestare nouă a istor infirmi: îi auzi
discutînd limba românească şi cenzurÎnd cuvin,
tele şi pe scriitorii care le utilizează.
Un domn Mestugean invită pe scriitor să
Înveţe turceştc ca să parvie să dea cuvîntului
« bocluc » înţelesul ce-i displace domniei-sale. Să
nu ştii turceşte, ca scriitor român, i se pare o
murdărie. Nu vom mai zice ciorapi: literaţii Belu.
cistanului ştiu că «ciorapi» Însemnează «ridichi ».
Şi observaţiile domnului Mestugean nu trec
neobservate. Cititorul Universului încă nu a
171
[172]
rrr
!I
1;
I
I!!
� 11
i
I
I
I
, ! I
� 1"
I
I
I
I
u
,
I
; i
i
I
: ' II
i II . I
II
'1
învăţat acest meşteşug. Răspunde unul care ştie
ungureşte. Plaga se întinde: mai răspunde cine,
va, mi se pare că un doctor sau un tinichigiu.
Ne găsim subit în analogia unui medievalisrn în
care un croitor de giubele ahrrnă la templu că
stat de vorbă cu Dumnezeu, care l-a Însărcinat
să explice dogma curninecăturii, ignorată de
Papă, în esenţa ei.
Bunul acelor posomorîte timpuri era că domnul
croitor suferea încercarea focului purihcator, care
grăbea întoarcerea profetului la sursa esenţială a
shntelor dogme. Evident că omenirea nu putea
rămîne peloc. în 1916 domnul Mestugean e citit
şi primeşte comentarii.
Iată hlologie! Universul propune prin pene
vacante refacerea limbii româneşti prin studiul lim­
bilor străine gîngave. Dacă vom învăţa şi lati.
neşte, limba românească va intra în forma ei ade,
vărată. Să nu ne mirăm cînd, peste un an doi de
război, se va relua activitatea literară, şi scriito.
rii vor găsi o limbă nouă în Bucureşti, pe care, ca
nişte sălbateci, nu vor fi în stare să o mai pri.
ceapă - datorită ziarului Universul şi Mieei lui
Publicităţi.
Fără să ştie, cultura latină datoreşte un altar
cauzei supreme care face din Universul un focar
intelectual al domnului Mestugean: doamnei The­
odora Dumitrescu, văduvă Cazzavilan.
[173]
ION AL. BRĂ TESCU.vOINESTI -
O JIGODIE LITERARĂ'
Să nu fie surprins cititorul că este vorba de
cel mai celebru si mai nul scriitor.
Cititorul s-a obişnuit să cugete la domnul Bră,
tescu- Voineşti cu o superstiţie învăţată din publi.
citate. Analişti denaturaţi în vlagă, rarnoliţi ai
hîrtiei tipărite şi ai scaunului care le-a mîncat
potenţa, se miră ca de un miracol de cîte ori tipă,
reşte omul cu capul de găină o nouă stupiditate.
Domnul Brătescu e trecut sistematic prin triplul
aparat al artei, al sociologiei şi al filosofiei şi decla­
rat profet şi precursor. Proza de copist a poeticu­
lui cumulard devine scăldătoarea erudiţiilor born.
bastice şi exernplificatoare. Se încearcă pe cer­
bicea voluptuos frecată a Nuvelistului, a Gîndito,
rului, a Complexului Fenomen, definiţii şi preziceri.
Este Brătescu. V oineşti, din anul în curs, de două ori
şi jumătate mai mare decît Brătescu- Y oineşti de anul
trecut? - şi cu cît va creşte genialitatea lui peste
patru luni? Seamănă absolut Brătescu<Voineşti de
la orele nouă ante.meridian cu Brătescu< Voinesti
de la două şi jumătate de după. prînz, sau numai
întrucîtva? Cum era Brătescu- Voineşti cînd a fost
de tîtă, si cum ar fi fost în momentul cînd încă
nu începuse să fie? Este înrudit cu Goethe şi cu
Shakespeare? în ce raporturi cerebrale se găseşte
congenitalul său cu Merimee şi Petrarca? E tOI
deauna aristotelic, sau uneori şi dantesc?
O publicaţie care s-a consacrat cu autoritate,
din pricina format ului ei voluminos, acestui ser-
'7}
[174]
VlCIU de valetudine admirativă şi extatică, a fost
revista domnului Stere, din laşi. Cînd domnul
Brătescu-Voineşti scrie « pîrţ», Viaţa româ­
nească oftează: « Ce deliciu! Cîtă profunzime!»
De cincisprezece ani urechile ne-au fost împu­
iate cu Brătescw Y oineşti. Criticii literari ai aces­
tui maaare scriitor, sărac ca un cocean, uscat şi
sălciu ca mătreaţa şi cîlţii, nu s'au lăsat pînă ce
nu I-au încărcat de glorii si functii. Gratie geniu<
lui, care a ţinut departe şi de blid�1 cotid'iall pe un
Eminescu, pe un Creangă, pe un Coşbuc şi pe
alţii, domnul Brătescu.v oineşti e Membru al Aca­
demiei Române, Membru în Comitetul de Lec.
tură al Casei Şcolilor, Expert literar al Editurii
« Cartea românească», Director al Biuroului
Camerei Deputaţilor, Director-General al T ea,
trelor, Membru în cîteva Consilii de Administra,
ţie, după ce în timpul războiului a mai fost şi
Comisar Regal. .. Tot ce au suferit întemeietorii
scripturii româneşti se întoarce, se povîrneşte şi
plouă asupra spinării încovoiate a domnului Bră.
tescu.Voineşti, în pomeni, sinecuri şi acţiuni. Şi,
domnul Brătescu, Voineşti afectează, subt povara
acestei avalanşe, martiriul. Tîrtita lui intelectuală
ia o expresie' de durere blajină. Casier ii plătesc,
buzunarele marelui scriitor se umflă. Scriitorul
e distrat şi dus cu gîndul: inima lui moare după
flori şi se topeşte de chinurile inexprimate ale
speciei umane.
Dar Muza, - palida şi matinala Muză, - ima­
culata fecioară a inspiraţiei se necăjeşte, îşi suflecă
braţele, se face trivială şi,l apostrofează din uşa
bucătăriei:
- Catîr infect! Cine te-a sfinţit scriitor, fără
să ştii să scrii? Ce gusturi, pervertite de-o înde.
lungată frenetică alimentare cu albuşul nasului
şi cu gălbenuşul urechii, drept delicat desert,
s-au adăpat la fîntînile tale de cleiuri şi pap şi au
[175]
lins din sudoarea ta de cerneală şi alifie, ca să le
găsească suculente şi cereşti? Jivină urîtă, dihanie
meschină!
Se cuvine să cădem de acord cu Muza mîniată.
Coca moale a domnului Brătescu.Voinesti nu se
deosibeşte prin nimic de lichidul literar al con,
curenţilor lui, mai nefericiţi subt raportul pomel
nilor ca filosoful de la Tîrgovişte. Platitudinea
lui stilistică e o continuare la nesfîrşit a platitu­
dinii lui sufletesti.
Poate că l-am fi suferit încă cincisprezece ani
instalat în jilţul bărbieriei literare pe domnul
Brătescu,Yoineşti, fără să-i punem o vezicătoare
la şezut, dacă pe lîngă scriitorul nul n'ar fi operat
Încă o dată, şi de astădată nepermis de cruţată,
jigodia din interiorul scriitorului.
Ascultaţi de ce-i în stare virginala şi abjecta
făptură a poetului.
Sîntem în 1914. Inefabilul academician se adre­
sează tinereţii intimidate a domnului A. de Herz,
autorul de teatru, incontestabil cel mai stăpîn pe
meşteşugul lui dintre contimporani.
- Domnule De Herz, i se mărturiseste acade­
micianul. Imi umblă de mai mulţi ani prin creier
LIna din acele idiotii literare al cărora secret Îmi
aparţine exclusiv. Aş vrea să o scriu pentru scenă,
ca să .mi justific şi drepturile la Direcţia generală
a T eatrelor. Aş vrea tare să scriu şi nu pot. Simţul
compoziţiei şi al echilibrului dovedesc toate poves'
tirile mele mălăieţe că -rni lipseşte. Dialog, vei
vedea din fiece nerozie de-a mea că sînt incapabil
să rup. Acte, scene, Înţelegi: sînt mai presus de
puterile mele. In absenţa acestor daruri am însă
altceva, o nobilă însuşire, voinţa de a parveni.
V reau să fiu si autor dramatic. De ce să fii
numai dumneata, aşa de tînăr şi atît de sărbătorit?
Spune, mă primeşti să « colaborăm»? Durn-
175
[176]
I I
III
'I
:!I
1'1
I
I
�
I'
t!
!II
�
I
"
,
1.
"
I
"1
II
I
'1 I
I
neata pui pensula şi culoarea: eu o să pui « subiec­
tul» ...
, Domnul De Herz era pătat de două cusururi.
lntîiul cusur: o bună-creştere excesivă, care amor,
tizează pornirile şi le Înmoaie. Domnul De Herz
s.a simţit jenat; cunoaştem temperamente mai
umane care i-ar fi turtit domnului Brătescu<Yoi,
ueşti, cu istoria literaturilor, bosa comediei.
AI doilea cusur: Domnul De Herz suferea, din
cabotinism, de idolatria oamenilor mari şi necon.
trolaţi. Omagiul scriitorului bătrîn care cere spri­
jinul unui adolescent şi nu se shieşte să recurgă
la linguşirea orgoliului unui debutant, La măgulit,
l.a scos din sărite... Şi domnul De Herz s-a
apucat de lucru. Şi din lucrul ăsta a ieşit Sorana.
Această Sorallă nu-i o perlă, nu.i o splendoare,
e.o piesă care nu sporeşte faima domnului De
Herz, dar care a constituit unicul titlu de teatru
al domnului Brătescu,Yoinesti. Pentru cine stie
să citească, Păianjenul lui Her� umblă pretutindeni
pe sub textul şi prin urzeala Soran-i.
Repede după gătire, Sorana s'a şi tipărit în
Viaţa românească, vitrina produselor covăsite ale
domnului Brătescu<Yoinesti. Domnul Brătescu.
Voinesti era nerăbdător �ă,si expuie certificatul
de autor dramatic subscris de mîna unui autor
aplaudat. Unul avusese « ideea», celălalt a reali,
zat.o. În 191) apare Sorana în volum, cu numele
reunite ale celor doi «colaboratori».
Jucată, piesa cade. Nimeni nu s.a mai preocu<
pat de soarta lepădăturii. Cine voia să se mai
documenteze asupra unei colaborări ilegitime şi
neizbutite, s.a dus la librărie şi a răsfoit volumul.
Rămăsese noţiunea sigură, de netăgăduit, pe care
o dă faptul viu, petrecut subt ochii de martori,
că domnul Brătescu-V oineşti participase cu foarte
puţin la o lucrare teatrală scrisă de A. De Herz.
Pentru De Herz, această muncă nu însemna nici
[177]
efort, mCI privaţiune. Mîna lui Herz e uşoară.
concepţia intantanee, execuţia rapidă. E un seri­
itor plin de ornizi, dar un om de teatru născut.
Fertilitatea lui dramatică poate atinge un tonaj
săptămînal de două comedii, o dramă şi patru
« reviste». El face piese cum toarce pisica. E
năravul lui.
Să trecem în anul 1920, în luna lui iunie. Isprava
s.a petrecut săptămîna trecută. Iată ieşind din
tipar o nouă ediţie a volumului Sorana.
Numele lui De Herz este de astădată sters -de
pe copertă... Domnul BrătescuN oineşti îşi
revendică singur proprietatea lucrării. într,o pre,
faţă lăcrirnoasă, jucind modestia celui cu merite
puţine, dulcele şnapan parcurge cu cinismul parti,
cular oamenilor reputaţi mimeze, romanul de
invenţie recentă, al unei sumbre escrocherii.
A zis cindva cineva că domnul Brătescu,
Voineşti e un psiholog. Este. El îşi despoaie
colaboratorul într'un moment de criză de antipatie
publică acută pentru domnul De Herz. Domnul
Brătescu. V oineşti a fost comisar regal în MoI,
dova, iar domnul A. De Herz un acuzat al Curtii
Martiale din Bucuresti. .
.: Ce timpuri potrivite] În numele eroilor de
la Mărăşeşti declar pe Herz duşman al neamului,
îi aplic exproprierea silită şi-mi anexez opera lui.
N,are să ţipe nimeni. Adeverul, ziarul eroilor
sîngeroşi, va refuza publicarea unei întîmpinări a
scriitorului furat, Izbînda va fi indecisă, Viitorul
e gazeta domnului Corbescu, fostul dictator
poliţist. Cum? România poate lua Ardealul, Buco,
vina, Banatul etcaetera, şi eu, Brătescu<Voineşti,
nervul artistic al acestei Românii, să nu-mi pot
însuşi piesa de teatru a unui scriitor cu nume
nernţesc, despre care s-a scris că ar fi fost şi jidan?
Dar în ce lege veţi găsi dumneavoastră prevăzut
12-
177
[178]
li
II
I'
l'
I
I
li
"
1':
II
1
l'
- I
că un advocat democrat din districtul Dîmbo.
viţa nu are drepturi asupra unei lucrări dramatice
a unui baron originar din Viena?
Domnul Brătescu< V oineşti şi-a asumat lovitura
unui măgar mai vechi, care nici el nu scria pentru
teatru, dar a jucat în schimb într-o fabulă.
Şi toată această psihologie complicată pentru ca
domnul Brătescu, V oineşti să cîştige singur o
sumă de şase mii de lei.
Se ivise o conjunctură favorabilă ... O dată mai
mult domnului BrătescwVoinesti i s-a încredintat
interimatul directiei Teatrului 'National. - DO�l'
nul BrătescuN oineşti Împlineşte' rolul de buş.
tean. Cînd rămîne deschisă usa, căreia-i cade
clanta, doi servitori ai teatrului reazimă usa cu el.
C� interimatul domnului Brătescu-Voineşti
coincise termenul de distribuire, din fondurile spe,
ciale ale teatrului, al premiilor destinate lucrări,
lor dramatice cu succes. Domnul Brătescu. Voi,
neşti Îşi aduce aminte, din întîmplare, de vechea
Sorana, care căzuse acum cinci ani, si îsi acordă
sieş, pentru piesa căzută, un premiu' de' şase mii
de lei; cu consimţimîntul de altfel al tuturor
membrilor din comitetul de lectură, care s'au
autopremiat cu toţii la rîndul lor. Şi pentru ca
să Încaseze singur premiul, Îi trebuia o ediţie
din Scrana, tipărită exclusiv cu numele lui, ceea
ce s-a şi făcut prin bunăvoinţa casei de editură
« Cartea românească », de unde îngerul cel dulce
a mai încasat Încă cel puţin alte două mii de lei.
Diferenţa dintre măgarul fabulei şi domnul
Brătescu- V oineşti este că măgarul, neavînd por,
tofel, s'a mulţumit cu gloria şi n-a umblat după
gologani. Diferenţa dintre domnul BrătescuN oi.
neşti şi un hoţ de buzunare consistă în faptul
că cel din urmă ştie să fie brav: bagă mîna şi seca­
te. Autorul nostru e om de legi, pe lîngă filosof;
el cunoaşte preţul inestimabil al formei: jefuie
[179]
părinteşte, despoaie oftînd 'şi compunînd nuvele.
E de crezut că în cariera bine cercetată a acestui
om cuminte şi ticălos trebuie să figureze măcar
un asasinat.
Pentru că Sindicatul Ziariştilor a cerut un per,
mis de export ca să.l speculeze, un gazetar, mem­
bru al Sindicatului, a demisionat cu zgomot.
Sîntem curiosi să vedem cum va reactiona Aca.
demia fată de un membru al ei care f�ră munca
si ta[entuÎ unui scriitor nevoias. Si ne întrebăm ce
�ocoteală vor cere şi deputaţii' României mari,
giuvaeru[ui de moralitate ce-i directorul chesturii.
Că domnul Br5tescu<Voineşti e un sentimental
căptuşit cu o sinistră canalie o ştim dintr-un ante­
cedent al său, ce ne-a fost împărtăşit în ceasul
chiar cînd se definea.
Am primit la Cronica, înnaintea războiului,
vizita înspăimîntată a scriitorului-ţăran l. C. Visf
sarion.
- Ynvată'mă ce să Lc, ne întreabă Vissarion.
Într-o zi 'din luna trecută, ca să cîştig o pîine,
pe care îl rugam să mi. o înlesnească, Brătescu<
Voineşti mi.a spus: « Ştii, Vissarioane, cît îţi
apreciez talentul: am să vorbesc cu miniştrii
despre tine şi de cei zece copii ai tăi. Să mă
găseşti la Ministerul de Interne.»
Mă duc bucuros, [a Ministerul de Interne,
Brătescu' Voineşti mă face să aştept, ia înţelegere
nu ştiu cu cine, mă poartă pe la vreo două-trei
biurouri, si un casier îmi numără două sute de
[ei. '
Am plecat vesel, cu făgăduiala să trec de cîte
două ori pe lună ca să.mi încasez « leafa ». Mă
dusei acuşica şi viu de-acolo, prăpădit precum mă
vezi. Directorul-general trimite să mă cheme
în cabinetul lui şi.mi cere « raportul ». « Ra'
port?! Eu?! domnule director-general? îl întreb.
12*-
179
[180]
I
,1
II
11'1
III
II
I
Ce raport, sărăcuţ de maica mea?» Şi directorul,
general mă ia lamjurături! Şi se răsteşte la mine.
Imi cerea un raport scris, birnensual, asupra
stării de spirit a ţăranilor din regiunea satului
meu. Mă băgasem spion făr' să ştiu.
Pe domnul Vissarion, domnul Brătescu,Yoi,
neşti nu a putut să.l fure, ca pe domnul De Herz:
poate că indirect, în vreo nuvelă, într-o povestire,
La furat. Mai mult, lui Vissarion domnul Bră,
tescu. Yoinesti i-a recunoscut însusirea de scriitor
faţă de Sig�ranţa Generală, de vreme ce rapoar,
tele lui trebuiau predate în scris. Părintescul
nuvelist şi ilustrul academician vînduse pe Vissa­
rion poliţiei secrete, ca să-i asigure un scriitor
ţăran agent provocator ţărănesc.
Cade în sarcina unui critic, mai obiectiv decît
cei din trecut, să examineze opera literară,
politică, socială şi filosofică a domnului Brătescu­
Voineşti şi din acest punct de vedere nou, al
agentului special.
[181]
REPLICA ÎNGREŢOŞA T A
Domnul Brătescu- Y oineşti dă prin Dacia, arti­
col ului publicat în Hiena, un « Răspuns». Pentru
că am început-o la dumneavoastră, o să mă
lăsaţi, domnule director, tot în revista dumnea­
voastră să o sfîrşesc.
Îmi voi abandona însă subiectul, după ce însuş
cel interesat să.l explice l.a abandonat bucuros:
hotărîrea domnului Brătescu-Voineşti - romana
sans paroles - este demonstrativă. Şi nu voi
reţine punctele în care mă opresc decît ca să adaog
o pensulă mai mult la tonalitatea marelui acade­
mician.
In chip de mustrare, domnul Brătescu.Voineşti
face aducerea-aminte că, pecînd mi se judeca pro'
cesul la Curtea Marţială şi materia subtilă a ideii
se cîntărea cu mîna expertă a unui domn colonel
de cavalerie, asistat de un domn 'maior de [an­
darmi pedeştri, domnia-sa, domnul Brătescu-Voi­
neşti, cerebralul şi ideologul, era directorul ziarul
lui Dacia, care, după «îndemnul» domniei-sale
« a avut o atitudine binevoitoare inculpatului».
Simetria şi sentimentul de solidaritate că ăsinii
sînt datori să se scarpine unii pe alţii cînd îi mă,
nîncă, cereau, prin urmare, la rîndul meu, de la
mine, o atitudine identică în momentul în care
Membrul Academiei Române îşi dezbrăca de
drepturi colaboratorul. « Lasă.l să fure, trebuia
să-mi şoptească delicat conştiinţa, că şi el te-a
lăsat sl trădezi. .. » Mi se pare că interpretez
181
[182]
1111'1
1
: I
�
I
1
I
I
I
III1
\
II
,
li II
I
I
l'
II
'I
I j
1.
I
LI
'1
l'
, I
I
i
It i'
I,I
I
II! I
exact cugetarea de după ureche a ilustrului scris
itor.
O să-mi permită bunul contemplativ şi arvunit
al imortalităţii, ca în ce priveste această chesti.
une, introdusă fără abilitate şi cu multă Bstîceală
Într'un subiect precis, să profesez păreri deose.
bite. Din partea domnului BrătescusYoineşti, om
de litere şi ziarist, s'ar li cuvenit nu o atitudine
binevoitoare a ziarului Dacia, dar o apărare de,
plină şi bravă a domnului Brătescu,v oineşti,
Căci crima mea consistă în a li aplicat în scris
o credinţă, bună sau rea, justă sau eronată, la
modă în ianuar sau demodată în noiembrie - nu
importă. Dacă unul, cîte unul, a purtat costu­
mul întreg şi nu l.a lepădat, cîte o cravată cel
puţin din ştofa lui purtaseră, cu cîteva luni în
urmă, toţi locuitorii României, în cap cu oamenii
politici care arboraseră măcar o cocardă. Intreg
procesul ziariştilor s-a învîrtit în jurul unui singur
vîrf: substanţa gîndirii politice. Aci nu încape
« bunăvoinţă»: osîndeşti categoric, sau îrnbră.
ţişezi cu francheţe libertatea de gîndire. Că
domriia.sa a luat o jumătate, sau un sfert, sau
numai o zecime de atitudine şi, f..'lră să apere,
a fost numai binevoitor, adică, ştii, nici pentru,
dar, mă înţelegi, că nici contra, însă cîte puţin
şi contra, dar şi cîte puţin şi pentru, domnul Bră,
tescu-Voineştl se dehneşte şi se clasează singur.
Ca să ajungem la crima domnului Brătescw
Yoineşti, ea e cu totul de altă natură. Domnia.sa
deposedează, ca scriitor, pe un scriitor de opera
lui. 1 se păruse că Herz a murit: i.a spart ser,
tarele, şi-a Însuşit manuscrisul lui. E un atentat
la proprietatea cea mai indiscutabilă şi singura
sfîntă, e un viol la Mistere, e scuipatul unui
ucenic cocoşat al Muzei, care se înnalţă pe vîrful
pingelelor ca să stingă lumina stelei sacre; e
Regma blajină a unui director de chestură.
[183]
Ce legătură este, într-adevăr. cum se întreabă
singur, ca un nepriceput în cele curate şi eterne,
între ura mea şi persoana domnului Brătescu­
V oineşti? Acest domn a uitat că sînt atitudini
care trebuiesc ispăşite.
E bizar şi comic un lucru: domnul Brătescu­
V oinesti s-a decis să-i recunoască colaboratoru.
lui domniei-sale toate « drepturile », deşi nu-l mai
recunoaşte, aşa de tîrziu, colaborator. Ciudat
record de compatibilităţi morale realizează domnul
Brătescu,Yoinesti! Domnia,sa are un butoi din
care curge şi ţuică de prune şi bere de orz, indi.
ferent, şi cade pe gînduri, dacă-l acuzi de magie,
şi �e uimeşte dacă-i declari conţinutul apă chioară.
In răspunsul domnului Brătescu-Voineşti găseşti,
ca într-o rahagerie, tot ce se poate concepe
afară de ce căutai, de pildă: afară de colofoniu.
l-aş atrage autorului atenţia că e un foarte slab
şi inatent compozitor chiar de răspunsuri scurte,
cînd într-o problemă de împărţire de paternitate
literară strecoară pe cei doi copii ai domniei,
sale fizici. Dar domnul Brătescu- Y oineşti (ah!
acest Voineşti lîngă acest Brătescul i vizează la
un efect indirect de înduioşare. li place teatrul
(vezi Scrana ). Dumnezeul comisarilor regali l.a
păzit să-şi frîngă vreo unghie de la picior în război:
căci ne-ar fi fost rezervate emoţii palpitante �i
o piesă în colaborare cu Victor Eftimiu.
Publicul a luat notă. Publicul a mai luat bună
notă că si în cazul scriitorului Vissarion buzele
domnului Brătescu, Voineşti au rămas pecetluite.
[184]
I ,
I
I
1"
MUŞTELE CADAVRULUI
Domnul Emil Fagure, unul din membrii fa'
miliei politice comerciale Honigman,Brănişteanu,
Schulder,Berger 0 Cie, s'a congestionat la faţă
şi a năduşit la picioare. Necrologul nostru, adre­
sat cadavrului Constantin Miile, l.a emoţionat,
l.a revoltat. Cînd se revoltă, domnul Fagure
face explozii de fiară; domnul Fagure e ca Georges
Clernenceau: Tigru. Domnia-sa ţine să solida,
rizeze şi atitudinea actuală, de după Miile, cu
dublele, triplele şi cvadruplele atitudini, ante­
rioare mortii aceluia, în serviciul corectitudinii
şi inteligenţei căruia i s'a subţiat intelectul şi i-a
crescut bazinul.
Deşi fioros, domnul Emil Fagure nu cunoaşte
însă mîndria împărtăşită în cuprinsul zoologiei
de toate dobitoacele, care, atacate, se apără cu
coarnele, cu copitele şi cu dinţi proprii. Măselele
sale stricate domnul Fagure vrea să şi le păstreze
în fălci intacte pentru rumegarea pe viitor a
rnilostivului buget consacrat invalizilor presei
româneşti de către domnul Blank - şi îşi împrw
mută unghiile cu care ne prăpădeşte şi ciocul cu
care ne săgeată din pomenile noastre de «pam,
fletari ».
Domnul B. Brănisteanu - Bubi sau Bebe nu
importă, - cu toate �ă mai felin, este mai dibaci.
Bijuteria dibăciei acestui foarte simpatic milionar
e strecurarea cattfelată ,prin tăcere, prin toate
tăcerile lin organizate. lşi împrumută şi dînsul
[185]
dinţii, însă nu ca să muşte, ci numai ca să devore
- oh! o devorare liniştită şi inofensivă, - şi nu
şi,i împrumută de la mine sau de la dumneata,
ci şi.i potriveşte la un dentist - oh! să nu felici,
tăm prea mult nici pe dentistul care i i-a potrivit.
Domnul B. Brănişteanu rămîne, de pildă, în
Bucureşti, după retragerea lui Miile din Munte,
nia. Nicio înţelegere, dar ştiţi, niciuna, nu inter­
venise între Miile frantuzescul si domnul Bră,
nişteanu germanicul. De pildă,' Miile plecînd,
nu i-a şoptit domnului B. Brănişteanu: «Vezi,
dragă, aranjează cu nemţii ceva, ca să nu-mi
strice instalaţia ». Desigur că nu; s'ar fi putut?
Şi aşa, năvălesc nemţii peste domnul Brăniş'
teanu, şi, din întîmplare, Bukarester Tageblatt nu
se tipăreşte nici la Universul, cu o instalaţie tipo.
grafică formidabilă, nici la Minerva, proprietatea
din timpul neutralităţii a unui consorţiu german,
nici la Viitorul, destul de bine utilat - ci exact
şi exclusiv la Adeverul. U rsitoarele au fost şi mai
generoase: au împins pe ocupant nu numai să
păstreze, dar să şi perfecţioneze proprietatea dom,
riului Miile.
Ei bine, vorbit-a vreodată domnul Bubi Bră,
nişteanu de asemenea bagatele? Nu. Căci dom,
nul Bubi Brănisteanu e dibaci. Ba, ceva mai mult:
domnul Brănişteanu, cu restul familiei de presă,
rămasă în Bucureşti, şi asociindu-şi pe domnul
C. Stere, care se găsea tocmai într-un impas de
cancelar - ce să facă? să-şi rază mustaţa, sau
să. şi lase barbă? - a scos Lumina, lumina mîntui,
toare de după întuneric, cu ajutorul cărei lumini
şi al lui Dumnezeu, domnul Brănişteanu a mai
pus deoparte suma de un milion. Vedeţi, aceasta
c presa cea bună, aceea care îţi permite ca din.
tr-un condei prost şi cu un pardesiu, melodra.
matic, rupt în coate, să tezaurizezi capitaluri.
Presa cealaltă, a « pamfletarilor », a celor cu cîte.
[186]
i
li
t '
'I
I'
I
"1
va idei în cap, cu bravură apărare, şi care ca să
trăiască normal trebuie să .şi schimbe profesia şi
să lasc Brăniştenilor, Honigmanilor şi tuturor
reprezintanţilor fagurismului loc pentru trafic, e
o presă de antologie.
Domnul Brănişteanu e dibaci şi inocent; aceste
subiecte domnia-sa nu găseşte că-i de-o educaţie
aleasă şi oportun să le atingă în scris.
A vorbit domnul Brănişteanu de ce i s'a
întîmplat la închisoare, unde a stat arestat cu noi
pentru aceeaş «vină »] Ferească Dumnezeu! A
pomenit domnul Brănişteanu vreodată misterul
pentru care a fost, într-o noapte pe la douăspre­
zece, pus brusc în libertate, din mijlocul a cincii
sprezece ziarişti stupefiaţi? V,a spus domnia-sa că
în crivăţul nopţii, care zguduia puşcăria, era
aşteptat, într-un automobil capitonat, de domnii
Schulder şi Berger, locotenenţii lui Miile? Că
În seara punerii sale În libertate, Îi pierise prin
farmec ciudat apetitul, şi că acasă, În sînul
familiei, îl aştepta un banchet, la care s'a ospătat
discret, cu numeroşi admiratori, şi s-a glumit pe
socoteala celor ce nu ştiu să se învîrtească? ..
V,a spus domnia-sa cum s-a făcut că procesul său
a fost înnăbuşit, pecînd al nostru s'a judecat şi
s'a încheiat cu cinci condamnări de scriitori,
care şi-au cîştigat în literatură un nume şi în presă
numai galoane şi niciun gologan? V,a supărat
vreodată domnul Brănişteanu cu spovedanie
împrejurărilor în care şi-a reluat colaborarea la
AdelJerul şi legăturile cu fostul său patron Miile?
V.a comunicat sentimentul de satisfacţie al pa<
tronului pentru conservarea proprietăţii lui în
timpul ocupaţiei? A făcut oare cea mai slabă
aluzie la vînzarea Adet'erului, negociată de domnia­
sa, şi la cei cinci sute de mii de lei pe care i-a
căpătat, cu acest prilej, numai dintr-o singură
parte?
186
[187]
O! nu! Domnul Brănişteanu e.o fiinţă dibace
şi o făptură nevinovată. El ştie să tacă, ştie să se
strecoare, şi nobilul său temperament orientează
foloasele, cele mai multe, evident, în buzunarele
sale de «proletar», dar, ce mai rămîne din
ele, şi la cassa comunităţii «Fagure,Honigman
etc ».
Uite, domnul Brănişteanu a fost în Franţa,
mi se pare că la Luchon, ca să-şi caute de-o boală
nenorocită - Dumnezeu s'o ierte -- sotia. Dom,
riia-sa a dat şi pe la Berlin, a stat de' vorbă ­
cine ştie ce aduce ziua de mîine? - cu ocupantul
de ieri, care a fost şi a rămas un naiv. A spus
domnul Brănişteanu ceva? S,ar putea? Adeverul
a şi dat o dezminţire oficială - era Încă director
Constantin Miile.
Domnul Brănişteanu, În inocenţa lui, iarăş, n.a
căutat să se explice cum s'a putut împăca pre,
zenţa lui în redacţia Adeverului cu injuriile pe
care ni le adresa cu regularitate ziarul, şi cum s'a
făcut că injuriile acestea au sporit odată cu pIe.
carea domnului Brănişteanu, colegul nostru de
puşcărie, din puşcărie?
Domnul Brănişteanu e mult mai dibaci decît
domnul Fagure; el tace şi se strecoară. Te întîl.
neşte, zîmbeşte. Te ia de braţ şi te înghesuie:
« Cînd o să scoatem si ziarul nostru Trădătorul? ».
Şi dacă.l pişti pe domnul Brănişteanu, dacă.l
faci să-ţi strănute în cleşte, oricare ar fi nasul pe
care l-ai apucat din familie, domnul Brănişteanu
se necăjeşte. Dar îşi ascunde necazul. Cel mult
dacă insinuează, în proza cu ca�e răspunde Ade,
rărul la necrologul nostru, că a isprăvit cu noi
definitiv, intr-un moment cînd nici nu Începuse.
Prudenţă logică şi cuminte, convenabilă şi domnu.
lui Fagure.
Ca să răspundă, prin urmare, domnul Emil
Fagure evită toate punctele din articolul nostru,
[188]
care caracterizează activitatea de douăzeci de ani
încheiaţi ai ziarului Adevlrul. [ ... ]
Domnul Fagure se apără şi răspunde prin pu.
blicarea în Adeverul a unei scrisori pe care a pri­
mit-o anul trecut din închisoarea Văcăreşti, du,
pă un articol, subit ca un acces, instantaneu venit,
instantaneu pierdut, dar neobişnuit de drept şi
semnat cu numele său. Articolul cu pricina a fost
însă repede retractat prin numeroase alte articole
injurioase.
Dar publicînd scrisoarea mea, domnul Fagure,
emoţionat şi confuz, dă uitării esenţialul. Nu e
vorba de determinat conduita mea privată faţă
de un redactor al Adeverului. Problema era pusă
cu preciziunea cu care a şi fost dezlegată: rolul
politic, educativ şi moral al ziarului Adeverul
subt directia de douăzeci de ani a lui Constantin
Miile. .
l-am trimis domnului Fagure, adevărat, o scrii
soare de mulţumire. Din florile pe care le culti.
vam, broderii, în celulele nostre, subt mantale,
am zrnuls cîteva şi le-am aruncat în fereastra lui.
A fost un dar, un dar de poeţi. Cind ni s'a mînjit
ofranda, nu am socotit că ne-am băgat sufletul
cu simbrie în «fondul moral» al domnului Fa,
gure şi că ne-am identificat cu pestilenţele ziaru­
lui domnului Miile.
Ca să nu părăsească însă năravul tarabei, dom­
nul Fagure, neputînd să opereze un şantaj, COl
mite un fals şi o escrocherie în publicarea seri.
sodi; modifică finalul şi reduce iscăliturile la una.
Scrisoarea i.a fost adresată şi iscălită de toţi
ziariştii arestaţi. O notă murdară pentru ambii
domni, şi Fagure şi Brănişteanu: necrologul
nostru nu a greşit.
Scrisoarea o revăd cu plăcere. E frumoasă.
Domnul Fagure o închide în două capace de
proză personală. E lamentabil. Dar îşi face din
188
[189]
scrisoarea noastră un certiiicat: sînt măgulit
şi-mi pare rău.
In definitiv, pentru domnul Fagure nu putea
să existe decît o decepţie: că în plicul nostru a
găsit o scrisoare în loc de o bancnotă.
Eram strîmtoraţi.
[190]
1·
I
I
I
. � III
'I
II
I I
UNDE DUCE IMPRESIONISMUL
Fiindcă după şapte ani de la moarte, « cenuşa
scriitorilor se aşează în columbariile definitive »,
de unde nu mai pot tresări, cum se cuvine, la
aprecierile lovineştilor literari, directorul Sbură,
totului l-a pus în fine la locul lui şi pe llarie
Chendi.
In două pagini La neantizat. Din Cheudi n'a
mai rămas decît pulberea şi copita domnului
Eugen Lovinescu. E drept: « morţilor li se cu,
vine adevărul ». Ei nu mai pot răspunde. Cu
dinsii poti fi viteaz. Gelatinoasa'ti bravură nu
se infricoşează de umbre. '
lIarie Chendi? Dar a fost un mit, un paradox
monstruos al creaţiei, o apariţie hibridă şi efemeră,
pe care cugetul domnului Lovinescu o turteşte
postum cu un singur pumn bărbătos.
llarie Chendi? Hm. « Inteligent, dar poate mai
mult vioi, harnic, de o hăruicie risipită însă în
lucruri mici, de oarecare lectură, deşi-i lipsea cu
totul fundamentul urnanistic şi cultura latină,
om de gust şi de bun-simţ, judicios fără a fi pe,
dant, uşor fără a fi frivol, cu un talent literar ce
nu l-a împins totuş pînă la artă, deşi i-a dat o
claritate suficientă, stilist întrucît nu i se simtea
stilul, fără idei directive dar cu intentii să�ă,
toase, cu un indiscutabil curaj intelectual, dizol­
vat adesea în gest şi paradă, agresiv şi temerar
pînă la lipsa de probitate intelectuală, - l!arie
Chendi avea destule calităţi pentru a se vorbi
190
[191]
de dînsul, i-au lipsit totuş multe pentru a-şi marca
un loc.»
Socotim dimpotrivă, graţie domnului Eugen
Lovinescu, Chendi Îşi are de acum locul marcat.
Regretabil că directorul Sburătorului nu şi-a con.
tinuat evocarea, dernonstrîndu.ne, Încă mai ta.
lentuos, că: « spin, dar purtînd barbişon, scund
fără a fi înnalt, teolog fără a fi popă, grăbit fără
a merge încet, vindicativ dar totodată răzbunător,
Chend.i avea pasiune atît pentru plăcintele cu
carne cît şi pentru cele cu brînză, fără a-şi fi
fixat însă predilecţia pentru una din două, În,
nafară doar dacă nu prefera şpriţul, ridichile de
lună, "Lectura pentru toţi" sau impresionismul
cu panglicuţi, zgardă şi clopoţei de tinichea ».
Domnul Lovinescu nu-şi desface talentul în
monedă măruntă, ci cu toptanul.
Că are de unde, omul.
[192]
!II
I '1
I j,
1, 1"
,,,
'1
"
J
I
I
I
"
: '1
1
I
� I
I
II
'1
I
,
I
l'
! J
,1
II I
,
,
1• ,1'
.." -
OMUL DE SPIRIT
Domnule doctor Urechea, vă citesc proza din
cînd în cînd. Procedaţi numai pe specialităţi.
Demult detot vraţi îndeletnicit cu Lazăr Şăi,
neanu şi cu dicţionarele sale, devenind la rîndul
dumneavoastră autorul unui dictionar. Ati de,
căzut, dinţii dumneavoastră nu �ai pot muşca,
dacă, precum se povesteşte, e adevărat că vor fi
muşcat vreodată. Vsaţi specializat acum în sucul
ugerilor vacii, care nu cere eroilor ei decît o
păreche de gingii nude. Vă întîlnesc în Universul
polemizînd cu lăptăreasa Mitana Gebe şi cu lăp.
tarul Ivan Stoica Ghiciu.
Funcţiunea de inspector al zerului capitalei
vă împrumută, din frageda tinereţe a laptelui,
o copilărie de mare viţel, foarte compatibilă cu
glorioasele dumneavoastră ambiţii literare. Zia,
rele vă publică proza. E drept că la rubrica
morţilor. Ghicesc cîtă durere a stăpînit bosa durn.
neavoastră de fost calarnburist, cînd aţi citit,
graţie unui hazard mai humorist decît medicul
de odinioară al vardiştilor, în aceeaş coloană cu
inspiraţiile domniei.voastre despre Iăptari, anun.
ţul mortuar al defunctului Eugene de Laptev.
Domnule doctor, aţi fost întodeauna o nuli­
tate literară. Vsati ramolit. Lăsati-o naibii de
literatură si dati,!, dracului de sarcasm! Deschi­
deţi o iau;geri�!
191
1
I
\
.�
[193]
« LITERATURA NOUĂ»
De cîtva timp, se readuce în discuţie o veche
mare nerozie, care nu se bucură măcar de cali­
tatea stupidităţilor utilitare. Pînă acum vreo
citiva ani s-a vorbit de simbolism si decadentă.
A;tăzi, aceste cuvinte fără sens, tocite subt pana
insignifiantă a rnulţilor scribi de literatură, rea par
în formula « poezia nouă».
Dacă reeditorii ei ar fi cu totii de calibru] sub,
divizionar, nici nu am încerca o relevare. Dar
deasupra acestor ţăndări, surcele şi rumeguşuri,
care se reclamă de autoritatea tăietorului de
lemne, stă cel mai simpatic şi mai înzestrat din
cîţi rotari are mişcarea intelectuală. Numim pe
domnul Iorga, şi credem că elogiul nostru n-are
să fie interpretat injurios de către fierbintele
scriitor al unei limbi în vîlvătaie.
Diverşii purici ai grădinii literare actuale se
refugiază în frumoasa domnului Iorga barbă, ori,
decîteori n'au nimic de spus, şi aceşti purici, lă.
trători şi scriitori, n.au de spus niciodată nimic.
Pe crîmpeie de Iorga brodează, cu citat în cap,
diverşi diletanţi şi rataţi, închipuindu-şi, în stîr­
pici unea lor vanitoasă, că fac parte din Iorga şi
război adversarilor pe <;.are domnul Iorga bine,
voieşte să şi.i aleagă. Incercători de literatură
neizbutită, ei devin pe neaşteptate îndrumători:
chirurgi şi medici, din coxalgici şi eczematoşi: o
transrnutare instantanee totală.
13-
19J
[194]
I
,
1
.1
l'
II
I
II
II·
I
1 I
: j
I! I
I
I I
, II
I ;
De altfel, un mare dubiu public planează
asupra chestiunii poeziei, iar unii, şi nu puţini
dintre cititori, nu se pot hotărî cum să gîndească
între o poezie atrăgătoare şi o critică lipsită de
talent şi lecuitor doctorală. Dubiul merge pînă
sus, şi, ca să vorbim întreg, pînă şi.n detractorii
cu meritele literare ale domnului Iorga. Adevă­
rul este că decînd combate « poezia nouă» dom,
nul Iorga nu a ridicat în faţa ei o piedică cehi­
valentă cu un argument; între «poezia nouă»
şi ochiul cititorului domnia. sa nu a putut aşeza o
imagine capabilă să o înlăture sau măcar să o
umbrească. Şi de bună seamă, căci domnul Iorga
e un artist care simte frumuseţea «poeziei noi».
Ea îl supără nu prin absenţa sensibilităţilor au­
tentice. Ea nu-l jigneşte măcar prin libertăţile
exagerate, şi nici tonul de familiaritate universală
al «poeziei noi» nu-l indispune pe domnul
Iorga. Poezia nouă îl impresionează displăcut
pentru motivul, ca să zicem aşa, de tradiţie ime.
diată, si mai cu seamă - nu stiu cum ne ,am ex­
prima �ai încolăcit şi cu o m�i catifelată perfidie
- pentru că aşa-numita poezie nouă, în care se
recunoaşte o tenacitate veche cît lumea, s-a pro,
dus şi a recoltat cu totul înnafară de controlul
unanim al domnului Iorga.
Se întîmplă că în fundul rîpilor şi.n creştetul
munţilor se reproduce de veacuri cîte o floare,
pe care savantul o descoperă după încheierea
celui de-al doisprezecelea volum al operelor sale
complecte de botanică, integral clasificată. Cam
enervat, învăţatul îi acordă un nume minor, o
învîrteşte « nouă» şi o aruncă într-o notiţă apen,
diculară, Nu.i chiar atît de nouă poezia nouă
cît sînt mai cu seamă noi poeţii acuzaţi de poezie
nouă. Cu vederile sale largi în multe probleme,
domnul Iorga în materie de poezie se păstrează
pentru cunoştinţe şi amici.
[195]
Mie unuia, nu este vorbă că atitudinea defini.
tivă a domnului Iorga îmi place. O guşti în orice
caz mai mult decît oportunismul cîte unei calfe
de critic, care ştie să ocolească dificultatea de-a
călări pe două spinări, una gîrbovă şi cealaltă
verticală, comandindu.şi la păpuşar un al doilea
ins aparent identic sieş, de mucava. La un rno­
ment dat al vieţii lui literare, de cornplimentare a
poeziei-tip-Victor Eftimiu, şi după neîncetate tă,
gade şi imense munci morale răbdare, criticul
simte că intuitiile I-au trădat şi îşi alege subit,
din duzină, şi după ce duzina a crescut, un oare,
care « poet nou », pe care îl decretează justifi,
carea curentului pînă la el tăgăduit. Ceea ce se
poate caracteriza şi cu o expresie nouă: liche­
lism literar - sau: lichelism divin.
Prin ce oare ar putea să fie nouă poezia
nouă? Prin limbă? Prin sentiment? Prin pla.
giat?
Că se află ceva nou în poezia timpului prezent
nu este totuş neadevărat: vecinul e mai tînăr,
şi tinereţea lui este mai recentă. Noul acestei
poezii a fost determinat de învechirea clişeelor
anterioare, trase În mii de exemplare şi neprime­
nite la timp: nimic nu se ştie prime ni la timp;
într-altfel nu s'ar putea învechi nimic. Secretul
poeţilor noi e simplu: ei lucrează pe alte clişee,
pe nişte clişee născocite sau nu de dînşii toţi,
însă altele decît acelea din piaţa comună: amar
va fi de ei cînd şi aceste noi clişee vor fi fost scil­
ciate. Atunci, în locul poeziei noi, se va impune
o poezie mai nouă.
De altfel, toată lumea ştie, pentru că toată
lumea pricepe mai bine în trecut, că toţi poeţii
care au marcat un nivel descifrabil în cota lite­
raturii, au scandalizat pe cîte cineva la timpul
lor. Atît numai: că astăzi se scandalizează per,
soane mai multe şi necontenit mai multe, pro,
13'-
[196]
gresiv cu sporirea tipografiei şi-a exernplarelor de
abecedar. Acum treizeci de ani străbunii mei nu
s'au scandalizat, în România, de Eminescu, sau,
în Franţa, de Baudelaire. Paşnici rîjniţari în Asia
Minoră sau bravi halvagii la Monastir, ei n-au
învătat limba română ca să o scrie si să o con'
ture�e, sau pe cea franţuzească, decit prin vlăs.
tarul lor actual. Astăzi, Eu mă scandalizez.
Că se află ceva nou în toată poezia timpului
de faţă, în cărţi, în teatru, pretutindeni, este,
într-adevăr, adevărat. Şi acest nou e considerabil,
- nu vreau să exagerez nimic, - căci el nu e
numai un nou de clişee, ci e şi un nou interior,
un sîmbure nou, aş zice un stil. Limba rornâ.
nească Începe să aibă piezişuri, măsuri şi tran­
sparenţe, şi o manufactură nouă. Analizaţi numai
cretinismul sincer al criticii uimite. Criticii de
meserie sînt aproape disperaţi. Ei nu Înţeleg cum
s.a făcut şi cum se face că ştofa limbii, la care
ling ei molcom de cîteva decenii şi o îmbălează,
începe să aibă inflexiuni de mătase, şi chiar pentru
potenţa lor labială o suculentă neobişnuită. Do<
cili cîntători ai grosului bun-simţ, ei ar trebui cel
puţin să răcnească a bine dacă nu să şi jubileze ;
dar trecutul lor de onoare, acela de a muri pre'
cum au trăit, cîntărit, îndeosebi atunci cînd sînt
si căntori universitari. Ei nu se multumesc să
accepte cu generozitate şi cu entuziasm. Ei Îşi
fac probleme, ca să analizeze şi să piardă timpul
cu o sirnilitudine de savanterie: ca să deprecizeze
ceea ce nu.i la Îndemîna omului de a dispreţui.
Arsenalul lor se găseşte risipit în faţa lucrului
nou şi inevitabil; calapoadele lor se vădesc za­
darnice şi ridicule : ei le par anatorniceşte irnpo­
sibile, şi corul dascălilor şi paracliserilor se vaietă
că miracolul se cheamă găină.
In cîteva consideraţii stă toată povestea lite­
raturii.
[197]
Ca să ne Întoarcem - domnul Iorga, care e un
istoric, pricepe foarte bine că dacă toate celea
curg şi se schimbă, numai poezia singură nu tre­
buie obligată să se fixeze locului trunchi. Ar fi
şi o proastă pildă de vitalitatea inteligenţH rornâ­
neşti, ca toată lumea să scrie la fel cu Mihail
ZamfÎrescu. Noutatea e condiţia ce se impune
insului înnainte de toate, necum să nu fie po,
runcită literaturii. Ce-ar mai fi istoria pentru
domnul Iorga, care şi-a concentrat În frumuseţea
ei nobile le sale pasiuni, dacă toate popoarele
şi toţi împăraţii s'ar fi mişcat la fel, după un
tipar, preocupaţi să nu supere pe contimporanii
primului părinte? Dar domnul Iorga, fără să ad­
mită identitatea şi maimuţăreala istorică, se pre.
face că i-ar conveni În literatură căprăria ; poeţii
să facă pasul pe compănii, cu palma pe vipuşcă
şi să.ntoarcă toţi capul odată, pentru onor literar.
Subsemnatul roagă pe domnul Iorga să-şi for,
muleze doctrinele, dacă poate, în chiar paginile
publicaţiei, de-a lichida, odată pentru todeauna,
chestiunea poeziei noi. Dacă cu cinci mii de cu­
vinte unul nu-i în stare nici să bîlbîie, iar altul
ştie să exprime simţiri neobişnuite şi să cîrmească
În interiorul lor rigid, acest ultim rezultat e de'
parte de-a constitui o vinovăţie; este pentru
limba ce le cuprinde o înnavuţire, o creştere,
o complicare.
Nu-i aşa că fiecare Îşi alege cuvintele lui pro'
prii din limbă, ca plantele care Îşi iau indivi­
dual, pentru dezvoltarea particularităţilor, numai
cît le trebuieşte din pămînt şi lumină? Natura
se vădeşte mai complexă şi mai inteligentă decît
critica literară: pe un metru pătrat de pămînt
mama Saf ta cultivă zece plante cu mirosul tare,
absolut distinct: măghiranul, busuiocul, cal om'
firul, cimbrul, mărarul, izrna, rnelisa, leuşteanul,
usturoiul şi livănţica - şi mai Încap În metrul
/97
[198]
,. ,
, i
I I
, I
. ,
II
J
:1
, I
III' '
l'
I
,
, '1
I
i I
; ,
I
II
pătrat alte douăzeci de parfurne deosebite, toate
hrănite exclusiv din ace/aş gunoi. Mama Saf ta se
bucură de grădina ei. Să fie domnul Iorga sincer
ofensat că limba românească se mai poate seri şi
altfel decît de către poeţii Vlahuţă şi Coşbuc?
Acest soi de judecată nu poate aparţine domnului
Iorga. Domnul Iorga a apucat să comită greşeala
de-a vorbi într-un fel. Sîntem siguri că, aşezată
şi proporţionată cu problema, domnia-sa va bine,
voi să facă o corectură de opinii. Insuş domnul
Iorga e altceva decît un scriitor nou al unei noi
poezii, care se bîrfeşte? Intr,o limbă sînt mai
multe soiuri de limbi, şi din momentul în care se
face despărţirea limbilor e vorba de suflet, de
individ, de capacităţi înnăscute; aci critica lites
rară umblă în întuneric, şi trebuie să se resernneze,
nu mai interpretează; primeşte sau refuză. Dar
refuză pentru că e nou - şi atunci nu mai e
vinovat obiectul, ci contemplatorul.
Cred că este ca si dovedit că noutatea limbii
nu are nou decît aspectul nou al aceloraşi cuvinte,
puse să comunice unele cu altele şi să se împru.
mute între ele, aşa încît un critic superficial nu
le mai recunoaste. Evident că în această circulatie
a torentelor s�bterane ale limbii prin sedim�n,
tele vechi ale vorbelor, este nevoie şi de puţin
meşteşug; oare să fie vreo ispravă demnă de luat
aminte dacă la compunerea ei nu a participat
şi meşteşugirea?
Mai e nou în poezia nouă alt lucru, şi acesta
destul de vechi, numai că profesat intermitent în
literatură, de nimereală. Căutînd aurul şi.n aer,
niste poeti au născocit chim ia - si de aci-nainte,
pînă la materiile colorate şi pînă la sinteze, fie,
care chimist a exploatat izolat cîte un punct al
chimiei.
E nouă în poezia nouă atitudinea, concert­
trarea, părăsirea subiectului din tactica veche,
198
[199]
care se naşte ca o artihcie, descrie o curbă lumi,
noasă şi se stinge. Pînă într-un timp, toate poves,
tiriie Începeau cu « A fost odată» şi toate rugă,
ciunile se terminau cu « Acum şi pururea ...
amin». Poeţii au observat că rugăciunea se mai
poate exprima şi altfel. Pînă într-un timp, orice
bucată literară era obligată să cuprindă un episod:
literatura faptelor diverse şi a invenţiilor istorice,
de la roman la teatru. Poeţii au observat că din
opera poetică poate să fie sustrasă o parte care să
fie mai caracteristic poetică şi, din evoluţie În
evoluţie, ei au ajuns la exploatarea supracol1'
centrată a sensibilitătii: fabula a fost din ce În ce
mai abandonată şi înl�cuită cu exploatarea imagini.
lor, cu intensificarea sentimentului: şi, grad cu
grad, poeţii au parvenit la o stare de vaporozi­
tate a ideii, care le permite să părăsească şi metrica
şi însăş rima ... Dacă impresia cîştigă, dacă pu'
terea sentimentului cîştigă, şi metrul şi rima pot
să fie fără pagubă Înlăturate. Or, şi În aşa-zisa
poezie nouă ca şi În aşa-zisa poezie clasică, singur
talentul interesează.
O! desigur că ceea ce-i la unii o stare naturală
a firii lor proprii sau o preocupare de arhitect,
poate cădea la alţii În simplă imitaţie sau În marii.
eră. Slavă Domnului că literatura « nouă» ro,
rnânească prezintă şi exemplare de acest soi - şi,
lucru edificator şi sugestiv pentru teza noastră,
acelea sînt cele mai acceptate. Impotriva acestui
fel de-a fi nou domnul Iorga Îşi poate arunca
toate pietrele: ele nu izbesc În literatura nouă,
ci În mediocritatea cea nouă. însă mediocritatea
veche e atît de numeroasă şi atît de grandiloc'
ventă, Încît se cade să fim cu multă luare aminte
shioşi ...
[200]
:11"
I
Ir
I
i
.1
:·1
I
I
, .
1.
il'
pADUCHII CULTURALI
Un ziar periodic, Ideea europeană, reprezintînd
în presa literară din aceşti Balcani subtconstis
paţia, pentru că integrala constipaţie intelectuală
este masată la «Cultura naţională», îşi permite
curajul suspect, nu să ia apărarea casei de editură,
dar să îmbăleze, după un tipic sufletesc local,
intenţiile, categoric exprimate, cu care subsem.
natul a cercetat, în revista Cugetul românesc,
rostul cultural al bombastice! «Cultura natie.
nală ». '
Mă rog, una din două: ori domnii de la « Cui,
tura natională » se multumesc cu o satisfactie
conlidenţială de polemică' de bragagerie, acoperită
şi de un strict anonimat, ori rămîn pe terenul
pe care singuri s-au aşezat, al utilităţii literare
româneşti.
în cazul Întîi trebuie să rîdem, caci e cazul
comic al Ideei europene: meschinăria nu e înto,
deauna sinistră. « Cultura naţională », prin domnul
Simionescu<RÎmniceanu, sufletul chinuit şi remu.
nerat cu suma de anual lei trei sute de mii al acestei
« instituţii», şi-a asigurat din timp trompetele
de hîrtie din presa românească, prin funcţiuni
şi traduceri fără gramatică, plătite de institutul
de beaute, Domnul Simionescu<RÎmniceanu a
căutat să se puie bine şi cu subsemnatul, printr. o
propunere plină de humor care va fi povestită,
şi spiritul său ultra-rafinat a putut să bage de
seamă că subsemnatul la muzică nu se pricepe.
100
[201]
Domnii de la Ideea europeană, sînt cu toţii În
solda strategiilor domnului Simionescu-Rîrnniceanu
şi printre cei dintîi care au căzut pe noa dă În
faţa scoarţelor de mucava minunată ale peda­
gogului de frumuseţe.
Cugetul românesc a stabilit primul bilanţ eul.
tural al existentei « Culturii nationale». Am dat
copertele, afişeie colorate deoparte şi am Între,
bat « Cultura natională », care căuta să ne or­
bească săptămîna!' cu poze vopsite, întrucît este
Cultură, Întrucît este Natională si întrucît face
Întreprinderea onoare firm�i sale �ugrăvită proas,
păt. Am Întrebat: ce s'a schimbat în raporturile
dintre scriitori şi editori, care-i aportul de civili,
zaţie al unei Întreprinderi, pornită pentru cultură
si căzută În cel mai Înfumurat mercantilism.
, Pentru că proiectele domnului Aristide Blank
circulau şi pentru că nu le-am văzut realizate,
am Întrebat: e aci un vinovat - cine-i vinovatul?
Adevărul este că În zădărnicirea proiectelor dom'
nului Blank scriitorii români pierdeau o împre­
jurare de ridicare materială la care trebuia să
răspundă un nivel literar ridicat. Acum, dacă o
minoritate de scriitori, satisfăcută de sa/arii, dis,
preţuiesc interesele breslei, fondul problemei nu
este schimbat.
Vinovat că nu s-a tinut de cuvînt si de rol am
găsit în primul rînd' pe însuş dom�ul Aristide
Blank, care, circumstanţă atenuantă, suferă de 'o
abulie, interesantă numai din punct de vedere
balzacian, şi de 'o slăbiciune de.a se influenţa În
coteria sateliţilor săi, comparabilă cu a omizii
azurii, care sfîrşeşte prin a fi mîncată de puii
de găină.
Dar vinovatii adevărati erau satelitii, valetii,
feciorii literari ai domn�lui Blank, pe care l:au
împiedicat să devie, cu o vanitate istoriceşte răs­
plătită, chiar o figură culturală.
201
[202]
I
! I
I!I
I
Ştiu că nici domnului Aristide Blank nu i-au
convenit constatările din Cugetul românesc, de
care a găsit oportun să se plîngă chiar acolo unde
tactul şi protocolul cer o ţinută.
Cît priveşte pe domnul Simionescu-Rîmniceanu,
acest valet estetic e supărat foc, şi, evitînd să
arboreze chestiunile hotărîte din articolul meu,
îşi decide subtvaleţii, cu multă greutate, recunosc,
şi foarte tîrziu, să mă, ceea ce se numeşte, înjure.
Articolul meu din Cugetul românesc demonstra
nulitatea nocivă a domnului Simionescu<Rîmni,
ceanu la conducerea unei mari organizări de
editură, care ne priveşte direct pe noi scriitorii,
în totalitatea noastră profesională, indiferent de
calitate. Articolul meu mai strecura si bănuiala
că domnul Aristide Blank va sfîrşi prin alunga,
rea personajului nefast, de cioclu înnăcrit, de la
direcţia editurii sale, cu gogoloaie de hîrtie,
confecţionate din paginile maculaturilor artis.
tice. Această bănuială mi.a rămas şi o conserv,
chiar cu preţul de-a exaspera pe domnul Blank
prin analiză. Într'un număr viitor voi face exa.
menul lucrărilor literare publicate din iniţiativa
tîmpită a domnului Simionescu-Rimniceanu: sînt
silit să le citesc pe de.a.ntregul. Nădejdea mea
este că într-o zi sau alta «Cultura natională »
va trece în averea Societăţii Scriitorilor Români,
înnainte de-a i se vinde instalaţiile cu kilogramul.
Şi, nu mă pot ascunde, ţiu la această nădejde.
Cu domnul Simionescu-Rîrnniceanu am căutat
un diferend de artă şi de breaslă; domnia-sa,
tocmai cînd scrisul românesc duce mai multă
lipsă de temelii, încurajează de preferinţă lucră­
rile proaste. Şi, pe deasupra, proprietar foarte
bogat, domnia.sa, la «Cultura naţională », pe
un teren ce nu.i aparţine cu asemănătoare titluri
ca viile din Putna, devorează cu o guriţă mică şi
soz
[203]
zbîrcită, hrana a cel puţin şaisprezece scriitori, go.
niţi din ogoarele lor naturale, stăpînite de venetici.
Cîtă vreme a fost prefect de judeţ şi mai mare
peste jandarmi, nu am avut cu domnul S.,R. ­
regret că a moştenit de la două familii un nume
4tît de imens - nimic: functia domniei-sale nu
intra în conflict cu aşteptările' culturale şi cu viaţa
literară. Locul ce-l deţine azi prin parazitie,
interesează dezvoltarea literaturii, şi ca autori şi
ca lucrări, priveşte de aproape moralitatea literară.
Rolul pasiv din trecut al scriitorilor, pe spina­
rea cărora s'au ridicat atîtea hibride autorităti
şi s'au fabricat atîtea averi, a Încetat. în rîndu�i
compacte şi organizaţi pentru o biruinţă ce li
se cuvine, scriitorii vor ataca şi slăbi, unele după
altele, toate citadelele zidite în numele unei
culturi subiective şi cimentate cu sîngele lor.
Deocamdată domnul S.,R. va fi silit să plece de
la « Cultura naţională». Deja articolul din Cu;
getul românesc i.a zdruncinat situaţia morală în
insula-i tipografică şi a verificat iniţialele prognos,
ticuri. Pentru că domnul S.,R. îşi acordă neper,
misa licenţă de a răspunde la constatările din
Cugetul românesc cu insinuări murdare, voi avea
de aci în nainte cu domnia-sa şi un diferend
personal. îmi iau sarcina să-I învăţ clar deosebirea
dintre actul pasiunii şi masturbare, şi diferenţa
dintre un ostaş în zale şi un sirnbriaş inveştrnintat
în găinaţ. Am arătat cu alte prilejuri că mă ţin
de cuvînt. Că va pleca de la « Cultura naţională»
huiduit sau numai escortat de pufnete de rîs,
e o chestiune de sensibilitate în mila mediului său.
Ajutoarele de slugoi se numesc, mi se pare,
rîndaşi. Unul din rîndaşii domnului S.,R. era un
băieţaş obsecvios, cu o figură angelică de picolo
de cofetărie, şi care avusese ideea originală de
a-şi lua numele de Andrei Branişte, de la o piesă
ZO)
[204]
,1
II
de teatru, astfel intitulată, a eber.ului său actual,
domnul SimionescwRîmniceanu. Probabil că vă,
zuse piesa înnainte de-a fi aplaudat Raţa sălbatică
şi Maurul din Veneţia, căci altfel ar fi ezitat în
alegerea numelui său literar mai mult. Tînărul
Branişte nu avea nicio veleitate de obrăznicie
literară; se mulţumea, în viaţa artelor, să culeagă
muc urile altora ca să răsucească din ele ţigări
subţirele, iar în viaţa civilă, cu bacşişul unui
răspuns la salut, fericit şi peltic. Nu aş fi crezut că
domnul SimionescwRîmniceanu şi-ar putea deter­
mina vreodată argatul cel est, să.mi dea o aspră
lectie de conduită, să mă corije si să mă omoare
Înt�,un articol din Aurora. Şi totuş evenimentul,
cu toate tragicele lui consecinţe pentru mine,
s-a întîmplat: zadarnic i.aş comanda tînărului
Braniste un cadaif si o privire binevoitoare. Băia,
tul m-a pătat cu cerneală de sus pînă jos, şi cer'
neala arde ca sifonul.
Celălalt rîndaş, de la Ideea europeană, nu ştiu
cine este: căci, cavaler în arme, el preferă o vizi­
eră adîncă şi un prudent provizorat care să-i
permită să o şteargă din arenă imediat ce orga,
nul polemic al trupului său a reuşit să scoată un
horcăit porcesc.
Domnul Em. Bucuţă, pe care l-am interpelat,
faţă de martori, părea numele cel mai răspunzător
de la numitul ziar. Din bîiguiala domniei-sale am
înţeles că dezaprobă şi că a lipsit în ultimul timp
din Bucureşti.
Păduchii! Căznitele injurii ale paznicilor dom,
riului SimionescwRîmniceanu ar fi putut să fie
înlocuite cu o discuţie demonstrativă: se cuvine
« Culturii naţionale» să producă măcar atît. lnju.
riile, «băietii» le-au învătat de la mine. Ei se dove­
desc medio�ri în gen: îi �fătuiesc să-l părăsească şi,
mai ales, să semneze; să semneze şi cînd apără, şi
cînd năzuiesc să atace - aşa precum i-am învăţat.
[205]
ÎN LA TRINA « CULTURII
NAŢIONALE»
« Cultura naţională» a domnului Aristide
Blank şi a slugoiului său găunos, Simionescu­
Rîmniceanu, răspund la critica mea culturală cu
calomnii personale: o deplasare totală a chesti­
unii.
Aş fi putut să înregistrez o etapă subliniind cu
sarcasm fuga acestor directori de cultură, la cea
dintîi alarmă, de pe terenul pe care aşteptau o
promovare cu lauri. Şi aş fi putut să mă declar
satisfăcut cu acest rezultat.
Fuga lor devine pasională, Ei părăsesc terenul
pe care singuri şi l-au ales, şi aruncă, în retragere
şi derută, cu bolovanii constipaţiei lor consis­
tente: dovadă nouă de felul cum şi-au propus să
se respecte pe sineşi, întreprinzînd deşteptarea
publicului românesc, şi cum sînt inte1ectualmente
în stare să întreţie raporturile cu scriitorii care nu
s-au băgat feciori la orgoliile speriate ale domnului
Blank.
Aş fi putut să mă opresc. Vreau să dau o pildă
deplină în sensul luptei, la care invit zadarnic
pe scriitorii români de trei ani încoace, despre
rolul adevărat în cultura românească a unei case
de editură cu firmă sentenţioasă şi despre feroci.
tatea apetiturilor de nuanţă liberală ale unei
categorii de nulităţi abjecte, care, aliate cu marile
capital uri, parazitează literatura şi cultura, şi
le descompun. Primesc lupta şi pe terenul calorn­
niei.
lOf
[206]
După ce prin Ideea europeană - o filială a
« Culturii nationale» - s'a strecurat ca să se
caracterizeze 'campania mea literară în sensul
moravurilor şi sensibilităţilor morale ale « Casei »,
cuvîntul şantaj, în ziarul Aurora, al domnului
Blank, sînt numit de-a dreptul escroc şi şantajist.
Numărul de fată al ziarului Natiunea se va
găsi pe piaţă sîmbătă dimineaţa, I� orele ciuci,
ca de obicei. Pînă duminică la prînz, apar două
rinduri de ziare: sîmbătă seara şi duminică dimi­
neaţa. Domnii care mă interesează au prin urmare
tot răgazul ca să răspundă pînă duminică la
prînz, la sornaţiile de mai jos. Pe lîngă ziarele
casei, le stau la îndemînă, cu plată, toate celelalte
ziare.
I. Somez ziarul Ideea europeană să se explice
satisfăcător asupra cuvîntului « şantaj », fără să
mă intercaleze în abstractiuni.
2. Somez ziarul Aurora să precizeze, cu toate
datele şi cu mărturia persoanelor escrocate, « ex­
crocheriile calificate» pe care le.am săvîrşit şi,
de aşijderi, « şantagiul» pe care l-am făcut.
Mai somez Aurora să dovedească precis:
). Că Na!iunea « apare stipendiată de Banca
Românească ».
4. Că domnul N. D. Cocea, care, am mai
auzit la întoarcerea mea în ţară, acum doispre.
zece ani, că ar fi adunat fonduri pentru un poet
care se afla în Elveţia, mi-ar fi trimis vrodată,
mie, bani. Sînt convins că domnul N. D. Coc ea nu
a strîns niciodată asemenea bani, pe care aş fi
avut multă nevoie să.i primesc de la un prieten.
5. Că domnul N. D. Cocea mi. ar fi « servit»
vreodată «lefuri ». Ştiu că domnul N. D. Cocea
nu are deprinderea de a le servi nici personalului
său, necum, fără utilitate, unor prieteni.
6. Că l-aş fi înjurat pe domnul N. D. Coc ea în
ziarul Seara da care colabora dimpreună cu mine).
206
[207]
7. Că aş fi primit vre un ban de la Legaţia
germană, care a refuzat plata unui abonament
anual de zece lei, la revista mea Cronica, abonată
de alte legaţii.
8. Că am fost « gazetarul domnului Ţăzlă.
uanu », fostul ministru de Industrie: unde am
fost gazetarul acestui domn? Că am trahcat cu
« permise le » sale. E vorba poate de permisia
pe care domnul Tăzlăuanu mi-a dat- o de-a umbla
cu tramvaiul electric.
9. Că am oferit vreodată vre unei case de
editură vre un volum din scrierile mele. Toată
lumea ştie că dacă aş fi solicitat publicarea unui
volum de al meu, el ar fi fost imediat primit
şi publicat demult. Din demnitate profesională,
sînt singurul scriitor român cu peste douăzeci de
volume, nu tocmai proaste, în manuscris. Mie,
ca scriitor unanim recunoscut, literatura nu mi.a
produs încă un leu, pednd domnului Simionescu­
Rîmniceanu, directorul « Culturii nationale »,
care nu scrie, şi nu poate, literatura îi raportează
pe an 300.000 (trei sute mii) lei plus casă, au­
tomobil şi combustibil.
10. Că m-a « subventionat» vreodată vreo
« Bancă» sau vre un « b�ncher ». Că am primit
vreodată o « subvenţie» de 8.000 (Opt mii) lei
lunar. Care Bancă? Ce bancher?
I 1. Că as avea sau că am avut un « cont curent»
de 250.000 '(două sute cincizeci mii) lei de la vreo
Bancă, - ceea ce nu m,ar nemulţumi deloc, ­
şi că aş fi în « solda» unei asemenea Bănci. Care?
Aceste unsprezece puncte. de mai sus, consti.
tuie materialul foiletonului din Aurora. « Cultura
naţională» a găsit în persoana unui lacheu dintre
lacheii cei mici şi numele ca să iscălească foile,
tonul. Acestui bleg imbecil, autor de numeroase
articole, enervante prin stupiditatea lor, de adu­
Iare pentru mine, i.a plăcut iluzia ce şi .a făcut-o
1°7
[208]
cu sentimentul că e consacrat într-o polemică
literară, că vorbind într-un articol trecut de
cîţiva scriitori calificaţi din jurul « Culturii na­
ţionale », l.aş fi avut în vedere pe el. ..
Cer nu răspunsuri, cer precizări, precizări care
să nu dea loc la îndoială. Nu ezitări, nu confuzii,
nu interpretări. Cer probe, dovezi.
Este de la sine înteles că acuzatii lor cu vorbe
precise, odată form'ulate, trebui� neapărat şi
imediat să le corespundă dovezi precise şi indis­
cutabile, pe care domnii de la « Cultura naţie­
nală » - dacă ştiau ce fac - trebuiau să le pro,
ducă odată cu acuzatiile.
Este de la sine înţeles că orice ezitare, orice
preambul, orice zigzag, orice dialectică, orice
« am auzit că », « ni s'a spus că », şi alte formule
de amînare şi de trimitere mai departe sînt acum
cu totul excluse. Am determinat cu de-amănuntul
cercul strîns în care trebuie amintită proba,
dovada pentru a le face categorice şi prompte.
Dacă domnii de la « Cultura natională » nu
cunosc notiunea cuvintelor « escr�cherie» ŞI
« şantaj », cu care se vede că tratează ca şi cu
celelalte două cuvinte, «cultură» şi « naţională »,
vor avea de astădată un prilej dureros ca să o
înveţe. Pour une .fois geniile creatoare ale domni,
lor Aristide Blank si Simionescu.Rîmniceanu
sînt silite să consulte 'dicţionarul.
Dacă domnii de mai sus şi prepuşii lor; dacă
ziarele lor, Ideea europeană şi Aurora, nu vor do,
vedi afirmaţiile cuprinse În somaţia de mai sus,
- ei vor mînca bătaie, căci unei Bănci interna,
ţionale nu poate să-i fie totul permis, fără impuni­
tate, În lumea culturală, din care domnul Blank
face un obiect de excitare pentru măruntaiele
sale.
Vor mînca bătaie următorii domni:
1. Aristide Blank.
108
[209]
2. Sirnionescu.Rîmniceanu, slugoiul preceden-
tului,
3. Redactorul responsabil de la Ideea europeană,
4. T. Branişte, slugoiul slugoiului.
Primii trei vor scăpa de bătaie în singurul
caz cînd, pînă duminică la prînz, se vor desoli­
dariza în mod public sau prin scrisoare parti,
culară: primii doi de al patrulea, iar al treilea
de autorul notiţei din Ideea europeană.
Bătaia va fi dată în aşa fel ca personajelor
culturale aci numerotate să le treacă definitiv
cheful de a glumi cu vorbele, cu tiparul şi cu
libertatea presei. .
Subsemnatul e om de cuvînt.
14--
[210]
RECAPITULĂRI
Domnul Aristide Blank a invitat acum un an
pe scriitorul Galaction la Bancă, şi i,apropus
să-i facă o traducere pentru domnia-sa, - Arist ide
Blank, - a Sfintelor Scripturi. Bancherul evreu
îşi permitea un gest de prinţ creştin. Scriitorul
Galaction a primit, şi un contract a şi fost semnat
în biuroul domnului Blank, contract În care Galac­
tion dădea totul, iar bancherul, în raport cu
munca scriitorului, foarte puţin.
După cîteva luni, Bancherul invită din nou pe
scriitor - şi rupse contractul. Nu era prevăzut în
destinele domnului Blank să joace pe prinţul,
peste capacităţile lui de sînge şi de moral - şi
natura compensatorie nu i-a îngăduit să-şi puie
numele de zaraf pe coperta unui monument de
nostalgii şi de vocaţii mistice. Traducerea trecu
în mîinile unui prinţ autentic, care îşi va pune
numele pe Biblie.
Am precizat aceste situaţii cu prilejul unui
zgomot exagerat, fabricat împrejurul altei [an,
tezii a tînărului bancher evreu, o casă de editură:
« Cultura naţională». Dezgustat de Dumnezeu, ca
fiind prea departe, domnul Aristide B1ank păşea
acum spre cultură şi spre cultura naţională,
românească. E o neobrăzare care ar putea să
fie expiată prin utilitate.
In articolul meu, publicat în revista Cugetul
românesc, am întrebat: pentru ce atîta larmă?
Şi am contestat titlurile la cultura românească
210
[211]
ale bancherului, nu pentru că era evreu, ci pen,
tru că nu se dovedise merituos. T angenţial,
făceam şi analiza calităţii oamenilor de care
ştiuse bancherul să se împresoare ca să impresie.
neze; ceea ce constituia în fond un supliment
de analiză a posibilităţilor intelectuale ale ban,
cherului, cunoscut ca o inteligenţă din cele me­
diocre. Nu voi strica nimic din decenta limbii
româneşti dacă voi spune cu francezu'l despre
domnul Aristide Blank, cuprins în orgoliile sale,
că « ÎI veut peter plus haut que son cuI ».
Blazoanele culturale începură să ia formă pe
firma din capul bancherului; presa îl legăna lent
cu zeci de. pene afiliate Băncii prin «Cultura
naţională». Articolul din Cugetul românesc a
dezumflat un balon de operetă, care prin Ileşcăiala
lui a trîntit un întreg ciorchine de figuranţi,
atîrnaţi de frînghie. E o dezorientare generală
la «Cultura naţională», pe care o înţeleg: ceea
ce însă nu mă va împiedica să-mi fac datoria
pînă la capăt.
Critica din Cugetul românesc pornea de la idei
şi fapte; pentru ce n'au răspuns cu idei şi fapte
domnii şi valeţii lor, din preajma domnului
Blank?
Mai ales din mediul lor de gogomani patetici
vine adeseori imputarea ce se aduce polemicii
de presă, că nu este obiectivă. Articolul din
Cugetul românesc reprezintă însăş obiectivitatea.
în schimb, domnul Blank îşi pune slugoii să
mă insulte direct pentru chestiuni care, chiar
adevărate, nu rezolvă problema pusă şi care
rămîne solutionată de mine. Orice as face eu, ­
escroc, samsar, cum îşi permite să' mă califice
domnul Blank printr-unul din cei mai mici ai
săi supusi la closetul Băncii si curătitori de scui.
pători, -.:... «Cultura naţională'» rămine o casă de
editură pentru specularea celui mai dezarmat
14'-
211
[212]
agent al culturii româneşti, scriitorul, o organi,
zare nulă din punct de vedere cultural şi cu
efecte de ticăloşie. Domnul Aristide Blank pare
să-şi fi propus, ca supremă plăcere de evreu
parvenit, să verifice tezele domnului A. C. Cuza
şi să le procure o monumentală exemplificare.
Domnul Blank alimentează, pentru nevoile sale
culturale, o Întreagă presă de apariţii diverse, cu
programe variate şi cu conducători aleşi după o
politică denunţată de .profesorul de la Iaşi, ex­
clusiv dintre români. In Aurora, unde a Întoc­
mit director pe revoluţionarul dr. domn Lupu,
domnul Aristide Blank avea un Întreg foileton
injurios pentru mine, dictat unui băiat, pe care
l-am identificat de curînd cu un picolo de bodegă
si care-i ernanatia tuberculoasă a domnului Simio.
�escwRîmnice;nu, unul din ceilalti directori ai
domnului Blank, - dintre esteţi: - prepus la
« Cultura natională ».
Vedeti că totul se tine ca un fir de muci. Cum
ai tras 'puţin, iese pe un vîrf de unghie, şirul
Întreg, pînă la creier.
[213]
BELFERII CU UNU ŞI PATRU
PICIOARE
Dibăciile căznite şi stupidităţile magistrale,
adunate după mirosul picioarelor şi al rînzei, la
ziarul săptămînal Ideea europeană - o altă foaie
- «[euille de rase » - a pasiunilor domnului Aris.
tide Blank, - au fost somate prin Naţiunea să
se explice asupra cuvîntului «şantaj », strecurat
într-o notită anonimă.
O altă �otiţă, tot anonimă, dă răspunsul că
distinselc nulităţi, care se hrănesc Iingînd din
sucurile domnului Aristide, nu stau de vorbă
cu cel provocat, nici cu ziarul Naţiunea.
Argumentare mai simplă nici nu se poate. Cu
Naţiunea nu stau de vorbă fiindcă e liberală,
şi cu mine iarăş nu, pentru că eu am fost băgat
În puşcărie de liberali. O să întrebaţi, poate,
ce/au dela face acestea toate cu acuzarea de « şan.
taj» pe care n.au avut ruşinea să o formuleze,
dar de care i.a apucat ruşinea să vorbească. Ce
importă! Belferii cu cap de muscă de la Ideea
europeană declară că ar prefera să stea de vor,
bă cu altcineva, cu o revistă, cu Cugetul ro,
mânesc,
Răspuns pecît de comod pe-atît de necinstit
si de idiot. Belferul care si-a excitat năduseala
ciorapului intelectual pînă la acest răspuns, �ită,
În accesul lui de rnlzeră tîmpenie, că eu sînt şi
la Naţiunea şi la Cugetul românesc. Poate că
dascălul lor ar prefera, de fapt, să stea de vorbă
cu Ideea bulgărească.
[214]
I
II
[II
III
I
I
1'1
I
! '
II!
l'
" I
: I
,
I
!'I
l'
II
II
III
II
III
Aş vrea să aflu cum rămîne cu angajamentul
ce şi La luat formal, şontorog prin jurul meu,
bîlbîu si sententios, omul muntilor si al Edelwei,
sului, domnul Em. Bucuţă, car�, vi� şi apostrofat
de mine, acum două săptămîni, la «Fundaţia
culturală principele Carol », a «dezaprobat »,
cu o mare abundenţă, şi genul de reclamă depra.
vată ce se face domnului Aristide Blank pentru
«Cultura naţională », prin Ideea europeană, şi
măgăriile cu sforăit doctoral În ce mă priveşte,
din foaia la care colaborează ca principal agent.
In numărul trecut al Naţiul1ii am evitat să-mi
precizez opinia, ca să nu comit o greşeală. Con,
stat Însă că domnul Em. Bucuţă - care este şi
poet (ah! sufletul de azur al poeţilor h - tace
mult. l,am acordat două lungi săptămîni suhci.
ente.
Este domnul Em. Bucuţă un om onest, faţă de
care aş putea să-mi retractez expresia bănuielii,
sau este şi domnia-sa o javră sinistră?
Domnul Rădulescu,Motru, psiholog, nu ar
avea nimic de zis despre aceste suflete delicate
strînse la oala sa de noapte?
[215]
UN RĂSPUNS
Un oarecare domn C. Beldie afectează o caii,
grafie de literat, cu grosimi inutile şi cozi deco­
rative, după cele mai avantajoase destăinuiri
grafologice, ca subt firma Ideea europeană, ilus­
trată cu un om care îşi încearcă temperatura
urinii cu degetul, să.mi trimită scrisoarea de mai
jos.
Cunoscînd acum metodele caselor de tipografie
şi editură subalterne domnului Aristide B1ank,
sînt silit să fac confesiunea legăturilor mele lite­
rare cu domnul Beldie, care acum trei ani a mai
avut amabilitatea să-mi împrumute un kilogram
de zahăr tos. Vasăzică nici domnul Beldie, nici
domnul Blank nu mi-au dat nici vagoane, nici
fabrici de zahăr: să fie bine stabilit.
Zahărul l-am restituit cu multumiri în formă de
cubic. '
« Bucureşti, J9 aprilie 19J)
Domnule Arghezi,
Pentru tot ce se tipăreşte în Ideea europeană,
responsabilul căruia i se va cere şi care va da
întreaga socoteală este subsemnatul secretar de
redacţie.
C. Beldie »
Cu data de 1 mai s'a trimis corespondentului
nostru de ocazie următorul răspuns:
ZIf
[216]
I� 1
1
I
1 I
; 1,
ill
I�
1:
I
1;
, I
1
",
I
II::
« Domnule Beldie,
O scrisoare a domniei,tale cu data de 29 aprilie,
mă încunoştiinţează că "responsabilul pentru tot
ce se tipăreşte în Ideea europeană" ai ii dumneata.
Nu mă îndoiesc că eşti un tipograf conştiincios
şi dotat cu spiritul răspunderii profesionale, deşi
pînă astăzi, mărturisesc, nici această problemă
măcar nu am dezbătu!,o cu mine însumi privitor
la vocaţiile dumitale. Imi aduc aminte că nu am
comandat niciodată o sută de cărti de vizită la
tipografia dumitale. '
Pe mine m'ar ii interesat insul care a scris
fără să iscălească, nu omul care a tipărit; sau, ca
să înţelegi mai bine, responsabilitatea redacto.
rului, nu a tipografului; căci jignirea măgulitoare
a bănuidii că scrii şi dumneata nu mi.aş fi permis
să ti-o aduc.
r� redactor mi.l voi alege singur, fără indicaţiile
şefului zeţar sau rnaşinist ; de asta ai ii avut dreptul
să iii sigur înnainte de a-rni onora cutia de seri,
sori cu vizita domniei,tale.
J mai Ig2}»
[217]
CONTRIBUŢII ROMANTICE
De Ia domnul N. D. Cocea, sau un interpus,
primim în plic două pagini tăiate dintr-o colecţie
veche şi cuprinzînd reproducerea ironică a unui
articol al nostru, anterior războiului. Reprodus
cerea precedase atunci o polemică Între domnul
Cocea şi revista Cronica, de pe urma căreia fostul
bărbat al fetei domnului Constantin Mille a
iesit cam cocolosit.
'Paginile tăiate 'sînt însoţite în apostilă recentă
de un rînd în manuscris, semnat N. D. C., care
poate să ne sau nu de mîna proprietarului celor
trei iniţiale, dar care mustră pe domnul Tudor
Arghezi că şi astăzi, cînd este «liberal », a rămas
ace/aş ...
Domnului N. D. Cocea îi place mult să facă
pe romanticul cînd o Îndrăzneală ieftină şi un
suflet timorat nu.I mai pot sluji. Domnia.sa a
citit unele pagini de scepticism şi scîrbă ale lite­
raturii si i.a rămas în ureche, reminiscentă obse.
dantă, accentul şi compoziţia lor. Aşa se întîmplă
că domnul Cocea are fulgere amare în chibri­
telniţa sa, uneori, În momentele sale politice.
sociale, Împotriva prostiei omeneşti, din care
totuş deşteptăciunea domniei-sale face parte fără
să ştie. Domnia.sa se concentrează şi ar juca
bucuros şi pe Crist, cu gura plină de imprecaţii,
necum pe prietenul îndurerat de ingratitudini.
La vexat pe domnul Cocea proba, cerută
unui valet Însărcinat să mă calomnizeze, care
[218]
[1
I
.1
I
afirma că domnul Cocea mi-ar fi trimis bani
adunaţi dintr-o colectă pentru întoarcerea mea
din străinătate în tară.
Se pare că într,�devăr domnul Cocea a strîns
bani pentru tin poet, cu aceeaş romantică ati,
tudine cu care i-a si cheltuit. Domnul Cocea
e.o natură complexă: �I poate să fie şi dezinteresat,
şi aş zice uituc în acelaş timp. La întoarcerea mea
în ţară surprindearn pe cîte o figură expresia,
deocamdată inexplicabilă, a unei ciudate aştep'
tări. Contribuabilii la iniţiativa domnului Cocea
aşteptau mulţumiri. Era o situaţie penibilă, pe
care am parvenit să o înţeleg foarte cu greu!
N u-rni inchipuisem un grad de amiciţie atît de
înnaintat: exploatarea prietenului în folosul idea­
listului cu gesturi. Parcă şi astăzi, aş prefera să-i
fac domnului Cocea concesia că m-arn folosit eu
de banii adunati de domnia-sa, decît să fiu dureros
silit să înregist:ez pentru conştiinţa cititorilor mei
cifra de nivel a unui devotament fără păreche.
Dar aş minţi. Şi sînt pus în situaţia de a mă
apăra cu singura mea putere, a adevărului.
Ce mulţumit aş fi fost să pot să afirm că o
singură dată în raporturile sale cu prietenii domnul
Cocea a fost un cornplect bun camarad. Aş găsi
un peizaj curat, în mijlocul dejecţiunilor cere,
brale inlame, cu care păduchii cei mai noi şi
lichelele cele mai recente ale epocii de faţă au
avut obraznica speranţă să creadă că mă înnă­
buşă, cu începere din momentul cînd am luat
conducerea acestui ziar, îndreptat agresiv îrn.
potriva demagogiilor variate, politice, sociale şi
culturale.
Mi-ar sta rău să mint, şi minciuna mi-ar slăbi
inspiraţia şi dezgusta frăgezimea, de care am
nevoie în măcelul de viermi întreprins aci.
In cutia mea poştală de la Geneva am găsit
într-o zi um mandat uimitor, de... 5 lei. EI
ZI8
[219]
venea de la prietenul meu Demetrius, care cîştiga
pe atunci, cu o muncă grea, cincizeci de lei pe
lună. Era banul văduvei, şi acest ban sărac şi
admirabil mi-a provocat o întreagă criză de
emoţii. Un sentiment de recunoştinţă umilă mă
leagă de el pe toată viaţa.
S,ar putea să tăgăduiesc ofranda domnului
Cocea, chiar atunci cînd exploatarea ei abuzivă,
într-o polemică literară, ar da o argumentare
plăcută domnului Cocea, dar de neînţeles? Şi-ar
putea închipui cineva că mi-aş putea permite să
neg că domnul Cocea mi-a trimis sumele colectate
de domnia-sa, dacă mi le .ar fi trimis? Nu as
putea'o face decît în cazul unei stări cerebrale de
aberaţie totală, de care, pe cît îmi dau seama, nu
sufăr şi de care nu aş fi putut suferi doisprezece
ani neîntrerupt.
[220]
" '1
. I
'1, I ,
I'I I
1
I
,
1.
, ,
. I
I
,i
I
'Il
I :
ORGANfZA ŢU SECRETE
o întreprindere de dizolvare şi amoralitate, condusă de
un bancher. - Domnul Aristide Blank şef de acţiune
Sîntem siliţi să ne repetăm. Repeţirea nu con'
stituie, în cazul acesta, un neajuns. Ridicînd
neîncetat la punctul de pornire un Început de
polemică, degenerat în porcărie gen « Cultura
naţională» şi gen Aristide Blank, se pune În
evidenţă un procedeu. Dacă ar fi numai un pro,
cedeu de mediocritate, el e de tolerat. Nu ne
găsim nici la debutul, nici la Iinalităţtle medio,
crităţii în artă şi cugetare; personagiile prin
autoselectiune vor continua încă destulă vreme
să joace 'rolul inutil şi deşert al băşicilor de aer,
sparte la suprafaţa apei.
Dar e un procedeu de anumită finanţă, care,
bizuindu.se pe eroarea că totul i.a devenit permis,
recrutează cu bani soldaţi de pripas, îi angrenează
la politica ei secretă, îi dernoralizează, îi despersona.
lizează, pentru ca din spatele frontului lor, împins
din Bănci în ţară, să murdărească, dacă se poate,
- şi nu se poate! - forţele ce i se opun.
Am spus în numărul nostru trecut că mişcarea
studenţească trebuie să-şi corijeze obiectivele, şi
dacă loveşte, să lovească just. Cultura românească
nu poate să devie un nou trafic politic al unei
firme, « Marmorosch, Blank [5 Cie », a cărei
dibăcie suspectă Îşi constelează strategia cu nume
de profesori universitari români, zeloşi În a cîştiga
cîteva zeci de mii de lei mai mult pe lună, dintr-e
muncă pe care nu o fac şi nici nu li se prea
cere.
ZJO
[221]
Asistăm la conrupţia şi degradarea intenţie­
nată, cu tarif şi program. Şi în vreme ce Banca
ne conrupe, ziarele Băncii ne batjocoresc, învi­
nuindu.ne de conrupţie şi destrăbălare, iar agenţii
ei, din străinătate, ne fac portretul naţional, ol»
ţinut prin conrupere, în persoana cîtorva duzini
de sornnolenţi, atrofiaţi sau vicioşi, Aceste nuanţe
ar fi de dorit să le mediteze tineretea vie a stude.
ţilor, cu un ceas mai devreme, innainte de a fi
tîrîţi, la rîndul lor, în marea mocirlă organizată,
şi pentru că au pornit, să se oprească numai după
ce reacţiunea deplină se va fi făcut, însă În sensul
evenimentelor, nu al iluziilor şi al resentimentelor
pripite.
Cînd se iveşte o pildă demonstrativă, ea trebuie
ţinută şi îndelung arătată.
Iată acum exemple despre formula după care
organizaţia secretă a actelor de cultură românească
improvizează un front pentru necesităţi diverse,
În caz de descoperire şi primejdii.
Aristide Blank face « Cultura naţională », pentru
tipărire de cărţi, la care închiriază ctitoria de
faţadă a domnilor Pârvan, Gusty, Ţiţeica şi
altii. Aceştia, Ia rîndul lor, sînt încurajaţi să
mobilizeze Ia editură cît mai mulţi tineri scriitori,
care, izolati de conducerea «casei », sînt risipiti
prin posturile subalterne. .
«Cultura natională » scoate o serie de « bibli.
oteci » şi de r�viste cu aparenţa independenţei,
care par a fi numai tipărite Ia ea, şi de fapt se
hrănesc din orientările directivei supreme.
« Cultura naţională» improvizează, tot cu aer
cle independenţă, un serviciu de colporta], ca să
acapareze şi piaţa librăriei, şi scoate un Buletin
al cărţii, pe care-I pune subt conducerea unui
ucenic de filosofie ratat, însă util prin numele lui
de Ionescu.
ZZl
[222]
1,
, ,
l'
Aristide Blank scoate ziarul Aurora cu domnul
doctor Lupu, notabilitate a partidului ţărănist,
asigu- rîndu-şi pe firmă şi prezenţa unui ţăran
zugrăvit.
In « Pasajul român» iese ziarul Ideea europeană,
ai cărei redactori fac servicii si la « Cultura nati.
onală » şi la Buletinul cărţii.' Ziarul e editat de
un alt organ al organizaţiei secrete « Marmorosch,
Blank 0 Ce », de Reforma socială, organizaţie a
şehlor ţărănişti şi proprietară a unei tipografii.
Indată ce caracterul cultural al « Culturii na.
tionale » este contestat, din toate băltile alimentate
cu lăturile în care Aristide Blank işi spală irite.
lectul presupus, ies broscoii la iveală. Aţi observat
socotelile organizaţiei: pretutindeni ea plăteşte
numai profesori. Ceilalţi, profeţii, stau sus, pe
Sinai, în Bancă.
Este ceva, ceva bine sistematizat în toate aces­
tea? Este.
în polemicile noastre trecute - şi avem la ac­
tivul nostru destule - niciodată nu am apelat
la pumn şi la baston; căci, într-un fel sau altul,
toate polemicile au fost duse cu fantezia şi culti,
varea caricaturii, ceea ce face chiar din pamflet
o savuroasă operă de artă.
De astădată, în chestia « Culturii nationale »,
a intervenit factorul asasin al asociatiei de dizol.
vare, care, în probleme de cultură, descoperit
şi ruşinat, caută să murdărească o pornire mentală
si o ferventă literară cu insulta zarafului ticălos,
procopsit din zdrenţe dezbrăcate de pe morţi şi
mascat cu figurile celor vii.
Aci pumnul şi bastonul sînt de rigoare. Discuţia
devenind infamă, încetează. E de doborît un
făcător,de,rele, care, în întuneric, încearcă, pe
sufletele noastre, cheile lui false. El se doboară
cu pumnul şi cu bastonul - nu este nevoie de
revolver.
111
[223]
LIBERTATEA PRESEI
lMinţarea unei asociaţii de represiune
Cînd guvernul actual a reflectat, într-un articol
al Constituţiei, la îngrădirea aşa-zisei libertăţi de
presă, ziarele «independente» şi «democrate»
s-au ridicat în vîrteje de mînie împotriva reformei.
Din discuţie s-au reţinut şi argumentele fru<
moase ale cîtorva, foarte puţine, inteligente,
civilizate, pe care presa românească de astăzi
dovedeşte zilnic cît le merită de puţin. Căci
cuvîntului «presă» nu i se poate da un acel aş
înţeles la o distanţă a două Constituţii, şi dacă
a comportat în trecut o noţiune de luptă pentru
civilizaţie, în zilele noastre presa e o întreprindere
de industrializare a ştirilor cancanului În bene­
nciul patronilor, care, cum este cazul cu cele mai
răspîndite ziare din Bucureşti, sau nu ştiu decît
să iscălească, sau nu sînt decît bancheri, sau
cumulează ambele conditii.
Ca orice industrie, şi presa poate să ne supusă
unui regulament, şi mai ales presa, căci ea mani­
pulează calomnia cu seninătatea cu care sonda
varsă păcură din pămînt.
Un ziar foarte gelos de libertatea presei era
Aurora, la care funcţionează ca director domnul
doctor Lupu, şi ca eminenţă plătitoare, domnul
Aristide Blank, acaparatorul curentelor politice
contradictorii în folosul politicii sale pentru cui.
tură şi tijghea.
S,a întîmplat ca tocmai Aurora să ne primul
ziar, care, de la votarea Constituţiei încoace, a
22J
[224]
produs, ca o exemplificare, primul model de
calomnie totală - şi nu împotriva unui om po,
litic, dar împotriva unui ziarist şi scriitor.
Scopul ziarului domnului doctor Lupu n'a avut
cel puţin scuza de a se fi înşelat, urmărind păstrarea
intactă a unui program sau a unei etici, profe­
sată în catehismul partidului reprezintat de ziar.
Aurora era chemată să mîngîie irascibilitatea şi
rănile orgoliului unui bancher, Aristide Blank,
improvizat amator de cultură. Şi Aurora s-a su­
pus ordinului cu docilitatea unui subaltern şi
s'a achitat de însărcinarea de a imprima edom,
niile cele mai base, fără control, pe seama unui
scriitor, care nu este chiar primu\'venit în litera.
tura românească. Mai mult: după ce scriitorul a
somat, cu absolută precizie, ziarul, să facă do,
vada aserţiunilor publicate, răspunsul lamentabil
apărut în Aurora, cu evitarea minuţioasă a preei.
zărilor fundamentale, nu a fost în stare să tre­
zească sentimentul de onestitate al domnului doc­
tor Lupu, şi să,1 oblige să ia poziţie într-o calomnie
care La clasat definitiv.
Băgaţi de seamă că doctorul Lupu este un şef
de partid politic care cere guvernul şi un fost
ministru de Interne - şi este vorba de un prin,
cipiu moral general.
Concluzii: Sau doctorul Lupu nu -şi citeşte ga,
zeta. S3U servilismul la care domnul Aristide Blank
a redus Aurora obligă pe director să primească
orice. S3U doctorul Lupu este un om fundamental
necinstit, pe care cinstea altora, calomniată ală.
turi de domnia-sa, nu are de ce să.I impresioneze.
Altă concluzie: Asociaţiile de presă nu par să
facă niciun caz, în atroha lor morală, de faptul că
o gazetă calomniază, în înţelesul tuturor, pe un
ziarist care a contestat sanctitatea unei edituri,
« Cultura naţională », şi infailibilitatea creatoru.
lui ei, Aristide Blank.
I
j,
I
I "
iil I
, II.
l'
: I
I
1,
II
i !;
: I
: '1 I
,1
[225]
Cît priveşte în strictă considerare răspunsul Au.
rorei la sornaţiile mele, scirba pe care mi-o de,
termină laşitatea, inconsecvenţa, dobitocia şi tur,
pitudinea asociate în cuprinsul lui, o împărtă­
sesc cu mine toti cîti au luat cunostintă de el. A
�ai stărui e in�til.· Am ţinut de' fapt să dove.
dese procedeele de falsificare şi calomnie al con,
sorţi ului Aristide Blank, şi prin acest lucru per,
fect dovedit sporeşte autoritatea analizelor mele.
Această libertate a presei nu poate să ne to­
lerată, şi pentru că ea nu are să înceteze cu înles­
nire, o reactiune e necesară. Constitutia să o în,
grădească. Adevăratul frîu al acestei abjecte liber­
tăţi este publicul - şi nu « marele public» din
fabulă, dar o elită activă din public, care trebuie
invitată la acţiune pozitivă.
Se poate argumenta că la ziar se răspunde prin
ziar. Am fost şi eu de această părere pînă la răz.
boi; astăzi sînt partizanulstîrpirii abuz ului prin
violenţă şi recomand persoanelor calomniate prin
presă represiunea cu bătaia. Cîţiva ticăloşi cu oasele
bine înmuiate printr-un masaj cu pumnii şi cu
bastonul, şi acţiunea de civilizare a presei romii,
neşti va începe abia atunci.
Propun aci înfiinţarea unei Asociaţii de re'
presiune, de la care, cel puţin în presă, sînt de
aşteptat rezultate interesante. Adeziunile se vor
trimite la ziarul IVaţiunea, şi după strîngerea unui
număr oarecare de aderenţi hotărîţi, se vor corn.
pune statutele, pe baza cărora, În văzul şi în auzul
tuturor şi cu publicitatea trebuincioasă .. Asociaţia
se va pune pe lucru.
15-
[226]
"Il
II
i'
I
I
I
II
III
1
,II'
, i
ESTE TEKIRGHIOL, AU BA?
Scumpe domnule profesor,
Am crezut că T ekirghiolul este o localitate.
Vorba dumitale, m'am înşelat; dar numai vorba
e a durnitale, nu şi sensul ei, căci dumneata nu
te-ai înşelat şi nu te vei înşela niciodată. Sînt trei
T ekirghioluri: trei localităţi, sau mai hine-zis nu
este T ekirghiol deloc. Aşa că nu ştiu unde să te
trimit mai bine. De la Tomis pînă la Mangalia
şi Balcic şi înnapoi, este, cum se zice la Facultatea
de Litere, numai T ekirghioluri, deopotrivă de
bune pentru răul domniei-tale incurabil.
T ekirghiol este şi la Eforie, şi la Educaţia Fi,
zică, şi la coloniile «Doctor Lupu », T ekirghiol
este şi la Movila, şi T ekirghiol este şi Satul: nu
te.aş putea informa unde se află T ekirghiolul
adevărat. Dacă te-ai stabili în vre unul din aceste
puncte, este ca şi cum ai aj uns direct la T ekir­
ghiol, căci zilnic trebuie să parcurgi cîte opt
kilometri între fiecare din ele, ca să faci ici nă­
moi, colo Mare, şi dincolo nisip sau gimnastică
- total cincizeci de kilometri. Cu toate că ti/as
recomanda să umbli toată ziua nud, ca un Ad;nis:
dumneata eşti un bărbat care asuzi repede la
picioare şi nu aş dori să ,ţi scadă greutatea şi tem'
peramentul, indispensabile literaturi lor mondiale.
Mă întrebi cum să te echipezi. Înnainte de
toate, mi-aş permite să-ţi atrag atenţia în modul
cel mai respectuos că Marea nu se aseamănă cu
muntele decît de-a.ndaratele, Marea fiind un
n6
[227]
munte cu vîrful în jos, găunos pe dinlăuntru şi
plin cu materii lichide. Rău Iăcuşi că ai cumpărat
bocanci cu cîrlige pe talpă şi o frînghie pentru
ascensiuni. Pe Mare nu se suie nimeni; singurul
care a umblat odinioară printre talaze pornise
desculţ şi cu o creastă de aur, pe locul unde la
dumneata s'a rostit acum vreo cincizeci de ani o
splendidă chelie, precocitate evidentă a unor în,
suşiri ascunse dedesubt. Te povăţuiesc să cumperi
două băşici umflate tare, cu care să te culci legănat
pe unda amară, ca pe nişte perini: în caz de înnec
eşti sigur că salvezi principalul: capul din profil.
Pînă a intra în Mare, ai nevoie însă de cîteva
accesorii, din care cel mai util este destinat să
conţie zăcăminteie unor amintiri ce nu pot fi
calificate drept încă vii. EI poate fi croit, în cu­
noştinţă de cauză, acasă, spintecînd o basma în
două, pe linia diagonalei şi cusînd cap în cap
vîrfurile din mijloc.
Pîntecul şi corespondentele lui, acoperite cu
două triunghi uri, vor lăsa vizibilă graţios carnea
şoldului aibă, iar ornbilicul cu mimica lui, repro,
ducînd în miniatură expresia de inteligenţă şi
sarcasm a figurii dumitale cu frunte abdominală,
nu este imoral să fie contemplată pe plajă. După
ce vei fi lepădat mantaua ce-ţi învăluie statuia şi
te vei Înfătisa naturii flocos si cret la subsuori,
lăbărţat cu' gingăşie şi candid 'În su�iturile şi cir,
convoluţiile eului dumitale anatomic, vei sur,
prinde surîsul curtezanei şi şoaptele băieţilor spor,
tivi lungiţi În soare. Pedagogia du mita le să nu
se supere, ca de nişte contestări de principii.
Principiile dumitale sînt bune: ceea ce este prost
nu te interesează. Şi unele şi ceilalţi vor filosofa
melancolic asupra gîlcilor mari din costumul de
baie, croit după modelul triunghiular.
Si să-ti mai faci niste papuci si să-ti cumperi
o bicic1�tă. ' ..
f5·-
1.1.7
[228]
1 ..
, II
:1; II
I "1
I
I
III ..
I II
Dacă vrei într-adevăr să vii la T ekirghiol,
unde optimiştii pretind că ologii umblă, că orbii
văd şi că tîmpiţii se deşteaptă, te vei sili zadarnic
să capeţi un bilet. în cel mai bun caz, trenul te
va duce în nişte localităţi care ar părea să fie
nişte T ekirghioluri, însă nu la T ekirghiol. Te
vei putea scoborî cu bagajele la Carrnen.Sylva,
traducerea în limbă străbună a vrăjitului Tekir­
Ghiol. Ca să facă detot nepătruns misterul, chiar
pentru spiritul dumitale de pătrundere, Ministe­
rul Căilor Ferate a înhintat si două Movile: una
pentru călătorii care dispun de timp, şi alta pentru
cei grăbiţi, cu cîţiva kilometri mai încoace. Inge,
niozitătile administrative şi-au pus de gînd să
ridice T ekirghiolul în abstractul hermetic, în,
mulţindu-l de-a lungul litoralului Mării Negre şi
presărîndu-l eventual în toată ţara, pentru ca
toată populaţia să se folosească de binefacerile
lui. Pasiunii de călătorie a cetăţenilor i se va pro,
cura posibilitatea cea mai ieftină de.a rămînea
peloc. Dacă preferi să-ţi faci un T ekirghiol aca­
să, nu mai e nevoie de pantaloni de baie şi poţi
intra în Marea Neagră cu toată încrederea şi pe
răspunderea mea.
Pentru savantul care iscodeşte în perspicaci­
tăţile durnitale, voi invoca magia poştală, care îţi
va dovedi cu argumente proprii că dacă există
mai multe T ekirghioluri, în schimb un T ekir.
ghiol lipseşte, T ekirghiolul.
Te rog fă un drum pînă la Galaţi şi trimite-mi
o telegramă urgentă la T ekirghiol. Stai la Galaţi
şi aşteaptă răspunsul meu. Telegrama dumitale
îmi va sosi a şaisprezecea zi de la expediţie, şi
răspunsul meu îl vei primi sigur peste treizeci şi
trei zile, o zi trebuindu-rni ca să împuţinez cu.
vintele textului telegramei pînă la maximum (doi
lei cuvîntul: reforma Papacosteai. Telegrama du,
mitale va întreba pretutindeni în Dobrogea:
[229]
- Aci e T ekirghiol?
Şi va pleca mai departe. Căile Ferate au pOl
trivit Împrejurările aşa încît Tekirghiolul să se
depărteze pe măsură ce locomotiva parcurge mai
repede distanţa de la dumneata pînă la el. Sînt
cincizeci de trenuri pe zi şi niciun vagon poştal.
Gările nu au cutie de scrisori, trenurile nu au
cutie; singur şeful staţiei are o cutie, cu chibrituri.
Pentru o corespondenţă susţinută, mai rapidă,
cu familia durnitale, vei Întrebuinţa, după ce te
stabileşti la T ekirghiol, procedeul următor: Vei
cumpăra cărţile-poştale la Movila, şi timbrele la
Constanta, - singurul loc unde se găsesc, - şi
după ce vei seri ce ai de scris, te vei furişa pînă
acasă la dumneata, vei arunca scrisoarea sau carta.
poştală În curte şi te vei înnapoia la gară pe dru­
mul cel mai scurt; vei aştepta pînă dimineaţă
şi te vei Întoarce la T ekirghiol să-ţi continui
băile, de care Îmi scrii ins istet • "ă. �: avea mare
nevoie. Cu alte cuvinte- v; i 'olica la l-';)ştă pro.
cedeele dumitale literare. '
T e-arn visat azi-noapte scufundat În nămol.
Erai negru ca un bivol cîrn şi te uscai voluptuos
pe ţărm lîngă un satir cu ţăcălie negru mat. Cine
crezi că era? N.ai să ghiceşti: Dragomirescu.
iti citea din cartea lui cea mai nouă, scrisă În
limba le tonă (a găsit un editor h Ştiinţa găinii.
Dumneata aprobai şi strigai mereu, nu ştiu de
ce, « mintenaş! ». La noi mintenaşul e un rnin­
tean mic. Ce vroiai să spui? Poate crezi că la
Tekirghiol poţi să vii În pielea boală, cu un sim­
plu mintenaş în spinare. Să nu te aventurezi, că
te dă jos din tren. la măcar o păreche de cioareci.
Mai ample detalii, în scrisoarea viitoare. Cu
excelente sentimente critice.
[231]
I
I I
! II. I I
1, I I
I
"
i
,1·
: i ! ""
l : [
ARHIV Ă DE LITERATURĂ
[234]
I
I
de-a fi făcut, cu împrejurările, schimbul cere'
bral.
Cu toate cîte pot fi spuse în astă privinţă, ne
vine greu să ne încredem prea mult facultăţii
care consistă în a separa terenurile strict şi a privi
ideile izolat ca şi cum o serie de concepţii poate
vietui neatîrnată si fără să participe din viata
tut�ror celorlalte. Neapărat că tendinţa de-a sist�,
matiza un număr de idei este omenească, întrucît
uşurează lupta şi stăvileşte marginile ei. Nepu.
tînd să locuiască pămîntul, omul îşi construieşte
un apartament şi, în nestare să înveţe totul, Îşi
alege din toate ştiinţele una. Operaţia lui se
cheamă specializare. Cît cîştigăm în ce priveşte
ideile şi starea de spirit generalizatoare din acest
dogmatism trebuincios, care hrăneşte atîta lume,
rămîne însă de ştiut.
Noi vom lăsa, prin urmare, programele şi
litera lor să robească pe alţii, şi, liberi îndeajuns,
nu vom fi siliti să ne străduim cum am reduce
mai comod universul la proporţiile pretenţiilor
noastre, şi paginile cele mai bune - dacă poate
fi ceva bun în materie intelectuală - ale revistei
noastre nu vor fi consacrate slorţării de-a pune de
acord un program cu tot ce există.
Ceea ce trebuie să ni să ceară şi ceea ce vom
da negreşit, este, în totul, o nuanţă, un tel de
temperament, şi.i de ajuns şi-atît, de-vreme.ce În
această nuanţă încape şi exclusivismul ei.
Nu vroim să se înţeleagă însă că deschidem
cititorului chibzuit aceste pagini, cu indiferenţă.
Fără patimă, să trăiască nu merită nimic, spaţiul
măcar al unei clipe.
Noi aducem ceva mai mult, o emotie; atîta
timp cît emoţia creşte, virginitatea sufletului du,
rează neatinsă. O emoţie, am putea spune, co.
pilărească. Cel ce se apropie de idei cu evlavie,
c ca omul care nu şi.a sleit rezervoriile de iubire în
l.J4
[235]
dragostea rnercantilă, şi scriitorul, cu fiece lucru
nou ce-l încearcă, este ca într-o dragoste nouă,
alimentată cu dogoarea iubirilor trecute. Actorii
numesc atare simţire «le trac » - şi-i de văzut
dacă acest « trac » e un efect al contactului cu
publicul, sau al unui contact superior ...
Cititorul are să găsească şi subt pana noastră
cuvintele care mărginesc în genere acţiunile şi
fac că unele activităţi se numesc « politice »,
faţă de altele care poartă eticheta de « literare»
sau « artistice». Am dori să risipim noţiunile
acestea şi să le amestecăm într-o singură imagine,
care să fie viaţa şi prin care să treacă ochiul citi,
torului, încruntîndu-se sau strălucind.
Ţinem să spunem că tot ce va cuprinde această
revistă, - excluzie făcînd de partea-i documen.
tară şi informativă, viitoare, - trebuie considerat,
înnainte de toate, ca literatură, o literatură apli­
cată, o literatură venită să trăiască cel mult o
săptămînă, de la un număr la altul.
[236]
1"1
II
I
l'
,
II
l'
I
'1 .
II
!.
,:
I!'I
1:1
1: I
1 !;111
I :!il
1,11
IIIJil
1111,
DOMNII CUMSECADE
Ce ati zice de un domn bine îmbrăcat si foarte
cumsecade, advocat, fost prefect, proprietar, cu
mustaţa ridicată, ras cu Îngrijire, care v-ar spune:
« Nu ştii cît mi-e de cald, nu pot suferi nici par<
desiul »?
Evident că n.ati zice nimic. Domnul este nor,
mal. observatia domniei,sale este normală. Tem,
perament, temperatură - lucruri elementare.
Altădată domnul ar zice: « Cum?! Mă cre,
deai mai tînăr?! Sînt cu trei ani mai tînăr ca
dumneata! Sînt sigur că dumneata faci abuzuri.
Eu dimineaţa nu iau nimic, pe la unsprezece un
ou şi puţină şuncă. Seara legume. Cafea? Nici,
odată! Şi nici nu fumez. M,am lăsat de patru ani.
Fumam cîte trei-patru pachete de ţigări "Regale"
pe zi, plus ţigările de foi.» Şi iarăş conversaţia
este respectabilă, domnul cu faţa atît de vie este
normal si cumsecade.
Dar deodată acest domn se opreşte în Calea
Victoriei, Întinde un picior, aruncă braţul În aer,
priveşte.n cer şi spune:
« 0, cît am vrut să fug, să fug de tine
Şi glasul pribegiei să ascult!
Dar te-ai uitat cu-atîta drag la mine,
Că, rob rămas privirilor senine,
Msarn răzgîndit şi ne-am iubit mai mult!
Şi am mai vrut să nu-ţi ating făptura
Cu buzele-mi de patimă fierbinţi ...
[237]
Dar ţi.am zărit Întredeschisă gura
Şi prea cumplit m-a chinuit ars ura
Şi setea nenfrÎnatelor dorinţi l »
Ce ai zice atunci dumneata? Desigur că dom,
nul cuminte e nebun şi pornografic.
0, nu! Domnul e poet. Citiţi În revista Fla.
căra poezia domnului George Cair: Am vrut.
Nu vroi să insist.
Poezia de mai sus a domnului Cair e făcută să
surprindă, pusă-n faţă cu autorul. S,ar putea in,
stitui un fel de criteriu Întemeiat pe operă şi
autor. Mulţi autori sînt adevăraţi În persoană şi
falsificaţi În scris. Poema poate fi şi frumoasă,
În care se cîntă mireazma rozelor şi parfumul,
dar cînd poetului Îi miroase nasul şi.i pute că,
maşa, poema s-a compromis. Cine-i veritabil la
domnul Cair? Ori e artificial domnul Cair­
şi, slavă Domnului, nu este, - ori Îi este falsă
poezia.
Pentru ce, eşti adus să te Întrebi, această mare
nevoie la scriitori de-a se feri să fie ce sînt? Uşura'
tecii şi superhcialii fac pe adîncii ; firile curnpănite
se ostenesc să ia foc de-a surda. Cauciucul face
pe chibritul, T ocătura literară a genului de a
fi nesincer, e de neînţeles cum poate mulţumi
un scriitor. E o vîrstă pentru serviciul militar şi
o natură aparte pentru profesia de suspinător
care, nu.i vorbă, dispare din literatură.
Un curs, eventual, pentru poeţi ar trebui să
Înceapă cu sfatul: Fiţi oameni detreabă,
E drept că revistelor le-ar lipsi colaboratorii,
cei mai multi scriitori ÎntelegÎnd atunci că este
higienic să s� lase. .
[238]
I I
I
i
:/.
: I II
·11 1 I 'i
I I
I ' I
I I
1 1, I
SIMPLĂ LĂMURIRE
Apariţia revistei ne-a pricinuit felicitări, pe
care nu le-am căutat, şi reproşuri, cărora trebuie
să le răspundem. Cu toate că primul nostru ar,
ticol a fost limpede într-o privinţă, ni se aduce
învinuirea că nu sîntem deserti de talent, dar că
ne lipseşte o evanghelie, care de fapt le lipseşte
acelora ce ne îndeamnă astfel să visăm pentru
dînşii.
Am fost întrebaţi ce de nu sîntem «violenţi »,
după ce pe vremuri ni s'a reproşat tocmai vios
lenţa şi după ce «brutalitatea» pe care am exer,
citat-o, este drept, dar cu o grije de formă, a produs
o seamă de frazeolo'gi regretabili. Ne-ar veni
destul de greu să ne menţinem într-un gen literar
care a fost atît de rău aplicat. Ni se cere violenţă
din partea celor ce se dovedesc mai timizi şi mai
laşi.
Ni s'a spus că n'avem un «steag» - obiec­
[iune făcută de un prieten binevoitor. Sau că ne
lipseşte un sistem de credinţe declarat, ca şi cum
ar trebui să umblăm după firme luminoase,
e1ectrizaţi de-o lesnicioasă demagogie. Cînd mai
toate steagurile au fost tîrîte în bălegar şi mocirlă,
nu noi vom aviva prin culorile noastre drapelele
celor ce le.au pierdut şi şi-au făcut umbrelă din
ele.
Ne simţim datori odată pentru todeauna să
declarăm că tonul revistei Cronica e rezultatul
unei hotărîri. Comparaţia cu noi înşine e la nela-
2}8
[239]
locul ei să fie făcută de oameni care în toate
dificultăţile noastre ne lasă să ne luptăm singuri
cu ele şi s-au strecurat, la orele grele, pe lîng ă
noi, ca nişte cuminţi şi ruşinoase personagii.
Pentru plăcerea de.a le da celor jenaţi de con,
ştiinţă spectacolul sadic al unei lupte împotriva
întregului univers, nu vom face altceva decît ni
este vointa.
Prietenii noştri, mai numeroşi decît ne-am fi
aşteptat, ne vor urmări însă cu încredere, Ş1 e
tot ce trebuieşte sufletului nostru împăcat.
[240]
; i
I
I
1·
I
1·
I
I I
1,
II i
I I
CULTURĂ
Dacă un an de război nu ne-a stricat, odată cu
judecata, şi aducerea-aminte, mai sîntem în stare
Încă să facem inventariul sfintelor preocupări de
pînă ieri. Subiectele noastre preferate puteau fi
strînse într-o singură frază. Ele au stat în raport cu
regiunile intestinale, unde se găsesc, grupate la,
olaltă, stomacul, buzunarul şi. .. restul.
Înlăuntrul propriului nostru pîntec ne-am to.
lănit o Întreagă viaţă de putrefacţie lină. Progresul
cel mai mare pe care La realizat hîrtia priveşte
biletul de rendezsuous şi hîrtia de şters pe undeva,
iar arta decorativă pe faianţă şi porcelan şi-a găsit
adevărata-i expansiune popularizatoare în vasul
cunoscut subt un nume interzis limbajului literar
convenit.
Acum apare cuvîntul « cultură » ... Importă că
nu ştii construi o propoziţiune, dacă datoriile
de civilizat reclamă de la tine un aviz urgent
despre cultură? Ce cuvînt searbăd pînă ieri!
Numai publicaţiile cu colaboratori universitari
puteau să abuzeze de aceste trei silabe, care evo­
cau imaginea cărţilor groase, a ochelari lor Cll
pîrghii, aşezaţi ca un jug al capului pleşuv pe
nasul violet sau palid, de bărbat savant. După
cum ocoleşti dreptatea din pricina dizgraţioase,
lor dosare, tot aşa te lepădai de.o ştiinţă aparentă,
din pricina « culturii ».
Cît despre democraţie sau marele public, cu­
vîntul se pomenea numai la negativ, şi atunci
[241]
, leasă de la sine, Îţi
cînd cultura durrutale, Inţe t si să înberezi un
Permitea să constati un contras t:uoe şi adus de
, . leva I I
adversar. Gelos de stil ŞI e . 'uo porc! », şefu
� .. «Eşti d
temperament să.ţr stnge: si te uei ea CUiO
dumitale îşi corecta exubera�ţa it ».
. .. . c � E' un IneU d I
InjUrie mal nna : « şti vorbeste e cu'
, Imea,
In 191 s, pe vară, toată u i tigarete scoate
·'1 îdtlune,
tura mal a es. n rep u l ulturii europene.
fum cîte un arbitru benevol a el't Toată,lumea
Iămur .
Sufleteşte, lucrul pare 'd Toată,lumea pune
trăieşte fără drepturi, şi C1n" zeze deplin şi să
, d' l ge sa u � ..
rruna pe un rept, rnţe eli r din 1907 ţaranu
se răzbune. în timpul răseoa e. °coiului », pînă la
, l' C ta «elo , •
cîntau a plano, ca Ia niciun cîntec sa
di . putea d l'
Isperare, - ŞI cum nu atît e gura LV,
• di l totuS l .
apara m instrumentu : strumentu ŞI ...
furioşi, răsculaţii spărgeau In
«se puneau» într-insul. pianul. Pe lîngă
R· C . • te ea 1 �
evista roruca paţeş « înte es», ca au
cei care îşi închipuiesc că ne'�lasific;, _ inocentă
pus mîna pe dreptul de a n� te _ ne amintesc
idioţie sau ieftină perver��ta �nipulanţi ai re'
noţiunea de cultură dive�ş�L �diferentă, merită
vistei. Opera lor, în defi�LtE lfigurează în exern­
atenţie şi CÎteva însemnări- aîntoarse.
plarele noastre pierdut� sau I de expediţie, foai�
îndată ce părăseşte bLurou ,. împrumută servi'
d l . are LI R' �
evine proprietatea ce UL c Of. posta omana,
ciile sale. Aventura începe !a. 0: resp�ct. Se conti­
institutie ce trebuie pomenita ct'a de destinatie, în
, . , cu I '
nuă în geanta factorului, 1°1 soanei din adresă.
labele servitorilor, în biurou per cinci,sase numere
l"cere ,
Un domn primeşte cu p a tepte la o chitanţă
si, simtind că trebuie să se atş lă admirativă sau
" � OS a
de plată, trimite o cart�'P i său nume un fals,
rece şi, iscă1ind cu preţl0SU umăr, că,1 opreşte
(' •• ., 'ogur o
anrma ca a primit un SI
şi că nu datorează nimic ...
16-340
[242]
1 !I:
il
I
I
I
I
i .1
I
,
I
1;
I
1.
! •
I
1'1
Formula clasică şi dreaptă pentru refuzul unui
abonament e «Refus» (CU s ) sau «Retour».
Un domn caută cel mai gros şi albastru şi mai
roşu din creioanele sale şi, în diagonala unei
pagini întregi, face un exerciţiu de caligrafie,
nu fără să fi tăiat paginile revistei mai întîi, cu o
brutalitate de sălbatec. Dunga mîinii sau laba
piciorului, trecînd prin foi, le-a masacrat.
După ce s'au iscălit părinţii, e rîndul vlăsta­
rilor să scrie. Crezîndu.se într'un muzeu sau lîngă
un monument national, creioanele familiei IU1
crează la acoperirea marginii albe sau a textului
cuprins.
Nemulţumiţi cu atît, funcţionarii Poştii adaogă
inscripţia lor personală. Avem numere pe care
le.am încadrat pentru posteritate. Amestecate cu
numele factorilor din toate cursele, stă numele
cîte unui profesor universitar, sau un om de Stat,
sau dovezile simturilor de acuratete pe care le/a
dezvoltat «cultu;a» în aceste div�rse personagii.
Unuia i-a plăcut o pagină: a tăiat-o, sau dintr-o
pagină numai jumătate.
Foaia ce se trimite înfătisează averea, putină
dar curată, a colaboratoril�� ei, înfătisează ;tră,
duinţa maşinilor create de inteligenţă, munca
lucrătorilor de-a fabrica suprafaţa hîrtiei, osîrdia
tipografului de-a culege, studiul şi fantezia de,
sinatorului, ingeniozitatea gravorului, abilitatea
degetelor femeieşti care îndoiesc, şi sinceritatea
scriitorilor ... Ca să poată fi dată la lumină, pa,
gina, cît palma, impune efortul armonie al unei
forţe de cincizeci de bărbaţi putere. E un rezultat
aproape sacru: cîteva mii de ani de cultură ade'
vărată într-o literă neagră! ...
Omul civilizat s-a putut ridica pînă la gîndire.
El respectă hîrtia şi cerneala; sfinţeşte limba în
care s-a scris, cu piezişuri de idee, atrăgătoare;
el caută cîtă artă, cîtă iubire, cîtă cinste s-au
[243]
strecurat prin cuvintele pornite într'un ritm. Şi
cum el ştie ce se găseşte în ultimele unde ale unei
cugetări şi se turbură de prezenţa marilor taine
şi-n fundul naturii şi-n zarea inteligenţei, religia
muncii îl stăpîneşte ca suprem cîştig al culturii.
Spiritul lui pune cămaşă aibă duminicală.
Într-un tablou documentar, Cronica va cerceta,
din proprie experienţă, la finele anului ei întîi
de viaţă, cultura vie şi probată, la advocaţi, la
medici, la ingineri, la oameni de Biserică şi Stat,
cîtă este şi cîtă lipseşte cu adevărat.
16- 340
[244]
1'!
II-
UN POET SATIRIC
Ni s.a născut nu demult şi un satiric. Ascul­
taţi :
« lîngă El În noaptea aceasta strînge. ţi, Vodă,
oastea toată
Nu spre stearpă defilare, cu mulţimea adunată
Ca s-adrnire strălucirea de fireturi, ci să vadă
Că oştimea ţării tale nuri doar oaste de paradă ».
Acest inspirat urmaş al lui Eminescu· răspunde
la numele de Radu Cosmin. Ati înteles că aci
poetul ia de sus şi cam subţire pe r�gel� Ferdinand.
Cine ar cuteza să afirme despre conştiinţa naţiunii
că n-a aflat un ecou profund În literatură?
« NU.În ch bătrînă catedrală ci la statua călare
A celui ce decenii te-a văzut la defilare ...
Iar acum În fruntea oastei, nu-n ţinută de paradă
CiIO ţinută de campanie (!) Voivodul să te vadă! »
Bucata e lungă, dar cu tîlc. Aci « învierea
sună », dincolo răsună bubuitul « pînă.n Tisa»;
ba-i vorba de
« Nici tribune cu bilete de favoare, nici cordoane
De jandarmi brutali, nici flirturi, diplomaţi,
lachei, cocoane »,
ba de.o luptă în genunchi, cu tunul. Odată, Mihai
de la Universitate (a nu se confunda cu domnul
Dragomirescu, care se numeşte Mihalache) în,
vîrteşte toporul şi ne dă Ia cap, regelui şi nouă;
144
[245]
ca să se răzbune, norodul Îl mănîncă « cu gigan.
tiei osanale ».
Evident, uneori poetul se emoţionează şi mai
mult si caută Într-adins cacofonia, ca să dea o
idee despre ce s-a petrecut într-însu] şi pe dina,
fară cînd şi.a Înfăţişat Carpaţii:
« Cît de nalţi ni sînt Carpaţii n-o rărnîne-ntrînşii
stîncă
�a să nu o prăvălească-n ţeasta celor ce demult
In trufia lor barbară glasul nostru nu-l ascult ».
Satiricul nostru manipulează cu multă îndernî.
nare licenţa poetică.
Cine va putea citi aceste versuri fără ca sufle'
tul în el să se înfierbînte şi cine va scoate din gura
lui strigătul admirativ de: « Pîrţ! »]
[246]
în vreme ce versurile şi aşa-zisa proză se Îngră,
mădesc În librării şi Împrumută fumuri atîtor
găteje intelectuale, stau nescrise numeroase cărţi
utile, pe care ignoranţa profundă a celor mai
mulţi din poetaştri le nesocotesc cu trufie.
Limba românească e mult departe de a avea
literatura ei de fond, agreabil sistematizată şi
scrisă pentru erudiţia strictă a publicului, titrat
sau nu, căruia Îi lipseşte şi timpul şi răbdarea de.a
căuta în volumele'saltele ale pedanţilor cu ochelari.
în această muncă, încă prost recompensată, s'a
distins pînă azi mai ales domnul Victor Anestin,
care a contribuit vîrtos la cunoaşterea cerului de
către locuitorii mînjiţi de noroiul Bucureştilor,
şi s'a făcut cunoscut şi domnul Stahl.
Un alt lucrător pe acest tărîm este domnul B.
Marian, merituos şi prin urmare izolat.
Dicţionarul său de citate şi locuţiuni streine nu
intră în seria Codul maniere/of' elegante, Secretarul
amoros. EI răspunde unei necesităţi care, din
nenorocire, se simte în lumea presupus cultu.
rală. Domnul B. Marian dă, din cele şase limbi
ale culturii, cuvintele şi formele care Împestri,
ţează vorbirea modernă, grăbită să se exprime
scurt, atît la Londra, Paris, Berlin şi Roma, cît
şi pe Dîmboviţa - toate însoţite de traducerea,
mai bună sau mai slabă, notată dedesubt.
Un aşa manual poate sta pe masa şi a unui
profesor şi a unui magistrat _. şi graţie domnului
B. MARIAN: DICŢIONAR., DE
LOCUŢIUNI
1, i
!
1,
I I
[247]
B. Marian desigur că domnul Miile, de pildă,
nu va mai avea prilejul, în orele grave ale poli.
ticii noastre, să-şi scrie titlurile în latineasca dom.
niei.sale particulară.
Recomandăm cu căldură dicţionarul domnului
B. Marian, potrivit buzunarului şi ca preţ şi ca
format.
[248]
CRISTU S. NEGOESCU:
FO�ŢA MO�ALĂ
Forţa morală, conferinţă de Cristu S. Negoescu,
banalizată ca formulă, corespunde noţiunii de
« caracter », totalmente absent în zilele noastre,
altă formulă banală.
Profesorul Cristu Negoescu pare să demonstreze
necesitatea pentru oameni de-a se prezinta cel
puţin ca dobitoacele, care n'au cunoscut bine,
facerile de laşitate ale civilizaţiei, solidare cu un
tip sufletesc invariabil, în faţa necunoscutului.
Lipsa omului întreg s-a dovedit cu desăvîrşire
la noi, în ultimul an, cînd, obişnuiţi să-şi spulbere
personalitatea şi moleşi ţi de un trai fără credinţe
şi jertfe, intelectualii au fost surprinşi de eveni.
mente noaptea, ca nişte pasageri adormiţi într-un
hotel incendiat şi, goi, din aşternuturi au năvălit
afară, fiecare în costumul unui vecin, bărbaţi
cu bonete de femei, boieri în redengote de
« gan;ons », rîndaşi cu ghete de lac şi cilindru
etc.
Pentru că nimeni nu crezuse în ceea ce pro,
fesase, toţi am apucat iluzia ce ne-a ieşit înnainte.
Spectacolul a fost pur şi simplu hidos, căci el
verifica, pînă-n detaliu, tot ce se spusese intuitiv
pînă atunci, că minţeam.
Dacă pot conferinţele să facă nişte preoţi (con'
ferinta a fost rostită la o Societate de clerico,
niste' apostoli, din niste cetăţeni, nişte mari cetă­
ţe�i, Forţa morală a' domn�lui Cristu Negoescu
este, Între altele, binevenită. Noi rămînem însă
[249]
sceptici şi ne mărginim să considerăm aceste pre.
legeri ca nişte exerciţii de intelect şi artă ora,
torică, ascultate fără osîrdie şi părăsite cu indi­
ferenţă.
[250]
H. SANIELEVIC!:
CER.,CETARJ CR.,ITICE ŞI FILOSOFICE
Iată o carte asupra căreia ne-am mira să nu se
aştearnă cea mai onorantă tăcere. Ea se cheamă,
cu titlul doct şi moderat, Cercetări critice şifi/oso,
fice, şi autorul lor: H. Sanielevici.
Va fi tăcere pentru că domnul Sanielevici e
un «tip» incomod, gîndeşte şi operează. Şi dom,
nul Sanielevici se prezintă ca o inteligenţă nouă.
Dacă nu va fi tăcere, are să fie distantă. Pionii
universitari îl cunosc şi au priceput În�ă demult
că Între aprecierea lor şi el va fi Întodeauna o
diferenţă, cu neputinţă de înnecat În niscaiva
fraze. Ei vor face cel mult ca poeţii, admirÎnd
brazii şi neputîndu.se urca în crengile lor. �a
piqlle ...
Pe Învelitoarea cărtii sale domnul Sanielevici
a gravat un Arhimede simbolic, preocupat să
precizeze creştetele triunghiului, pe nisip, cu trei
legionari În spate ... doctori În filosofie.
Asupra calităţii de moral a domnului Saniele­
viei nu ne-ar trebui decît o dovadă. în sala de
conferinte a «Fundatiei Carol », domnul Sanie le,
viei inaugura un cenaclu de filosofi,amatori cu o
conferintă de nivelul căreia ne-am face o idee
citind î� volumul apărut ultimul articol: De la
critica literară la biologia mamiferelor. Ne găseam
în publicul nespecialist, compus din vreo trei
singure persoane. Conferenţiarul aducea subt pla­
fonul boltit pe mediocritatea locului, probleme
noi şi o personalitate neprevăzută. A vorbit un
-s»
[251]
ceas în faţa unui auditor care lua note. Am exa­
minat auditoriul.
O şoaptă ne spune că toţi chibzuitorii conte.
rintei erau doctori cel putin, ai universitătii lui
Mi�andola. Cam toţi de vî'rsta lui Crist, ei' pose,
dau, evident, mult mai multe adevăruri decît
fiul lui Dumnezeu. Ţi se strîngea inima gîndindu.
te la volumul de erudiţie şi de supremă înţelep.
ciune distribuit În cei vreo cincisprezece doctori
şi o domnişoară urîtă. Gestul lor frecvent, două
degete pe frunte, deschise ca un cîrlig de rufe,
făcut celebru de fotograful criticului Lovinescu,
În prima lui pubertate, le da o expresie ridiculă
şi solemnă.
Presedintele acestui cenaclu are ochelarul dom,
riului 'Rădulescu,Motru, Apis literar. Un moment
şi-a făcut apariţia, cu o traistă roşie subsuoară,
răzimată pe fesă, alt învăţat, Mihalache Drago,
mirescu, prevăzut subt gură cu o pensulă ton
fecal şi gen barbişon. Simţind că e vorba de altceva,
puternicul critic se strecură în vîrful ghetelor cu
elastic, afară. Discuţia ce avea să urmeze putea
să-i tenteze beregata.
Discuţie, în sfîrşit ... Ideile domnului Saniele­
viei fură criticate, cornbătute, trecute prin rafi,
neria cerebrală a domnilor de fată. Cineva cu
fălcile late cuvÎntă mult. '
O singură obiecţie: « colegii» domnului Sa.
nielevici se războiau cu el în privinţa unor idei
pe care nici nu le ernisese, de o banalitate pură.
Conferenţiarul trecu pe lîngă intelectul atîtor doc­
tori ca o pasăre cu aripile mari prin faţa unui rînd de
stîlpi telegrafici. Nenorociţii, n.au Înţeles o iotă!
Niciodată nu ni s'a părut mai stupidă filosofia,
ca atunci, cînd atîti eminenti lingeau bolovanii ei.
Domnul Saniel�vici e si 'un ins ciudat. În loc
să caute succesul facil al �arierii făcute si victorii
de polemist, Înzestrat cum este cu un tăiş de jude.
251
[252]
cată prompt şi radical, şi cu o pană plină de un
minunat venin, el, într-o bună zi, profesor de
Stat şi invitat, prin urmare, la o agreabilă existenţă
de vegotal înBoritor în politică şi roditor în fi,
nanţă, nu făcu cel puţin pe naţionalistul şi plecă
să reia studiile de ,a cap o şi să înveţe antropologia ...
Pentru această ispravă, Universitatea, sîntem
convinşi, îl repudiază. Şi e.n dreptul ei. Cine nu
se învoieşte cu un arivism uşure şi se vădeşte
vizitat de probleme, poate să stea deoparte, jw
cînd pe Spinoza într'un ungher de stradă, şi pe
savantul la el acasă. Acolo, una din două: ori te
hotărăşti să fii un bun idiot ca Rădulescu, Dra.
gomirescu, Lovinescu, - ori n-ai de ce intra.
Oricum, ştiinţa, care, profesată cum o înţelege
domnul Sanielevici, e o artă superioară şi o arcană,
are în persoana scriitorului nostru un mare mi,
sionar.
[253]
B. MARIAN: DICŢIONAJ( DE CETATE
ŞI LOCUŢIUNE STJ(AINE
<Ediţia Il,al
Intre o editie si alta a acestei lucrări n'a fost
interval de o 'lună:. Dovedeşte aceasta că lucrarea
a corespuns unor cerinţe ale publicului. Poate
că publicul cititor a obţinut o dorinţă de a cunoaşte
exact citatele şi locuţiunile care circulă aşa de
falsificate în publicistică. Sau poate dicţionarul
acesta a deschis cititorilor perspectiva deprinderii
unei gîndiri mai sintetice şi unei exprimări mai
închegate, şi de aceea o caută ca pe un « vaderne­
cum» de exprimare limpede şi cuprinzătoare.
Inlăturînd falsitatea formulelor, care dăinuiesc de
veacuri, tocmai fiindcă închid adevăruri generale,
dicţionarul domnului Marian ar putea să pro,
voace unele înclinări spre utilizarea pedantă a
citatelor. Mai uşor de crezut e însă că va suscita
dorinţa de a pătrunde cît mai larg cuprinsul
cugetărilor, redate în forme todeauna simple,
clare şi ca atare frumoase.
lf}
[254]
R..AMUR..I
Revistă politică săptămînală
Potcovarul din tîrg e pus de multe orr m faţa
celor mai variate probleme. El repară bicicletele,
drege balama lele de argint de la geanta soţiei
domnului subtprefect, şi, la nevoie, scoate şi
măsele ... E singurul meşter din regiune.
Intelectualitatea Craiovei, În trecut, s-a lipsit, cu
toată pasiunea clasei culte din localitate pentru
idei, de literatură şi de comentariile ei. De vreo
cinci ani Încoace, Craiova e centru literar: s'au
Înmulţit şi.acolo tipograhile, care, silite să lu'
creze, au provocat cultul artei, idealismul şi nece­
sitatea teoretică superioară de a preface societatea
românească. Curios efect! Ar fi fost de-ajuns ca
În urbea Craiova să nu se găsească acţionari, pen,
tru ca să nu se mai simtă nevoia de revolutii sociale!
Au apărut ziare, reviste, unele dint;,altele, la
Craiova - si efemere. La fiecare din ele, cu orice
crez şi tendinţe, apar aceiaşi oameni întodeauna.
în numărul Întîi, din care nu poate lipsi aşa,
zisul program, se tipăreşte articolul justiticativ.
Odată se cere «lumină», altădată «Îndreptare»;
se revendică un principiu, se fac dogmele datoriei. ..
Literaţii din Craiova se supun, de acord cu
cele mai solide legi ale naturii, progresului neîn­
cetat şi tinereţii eterne. Şi peste patruzeci de ani
ei vor mai sLoate opt numere dintr-o revistă
nouă, ca să reclame trecerea Ialomiţei prin T urnu­
Severin. Uneori unul si acelas intelectual combate
cu fibră în două partide opuse.
2f4
[255]
În belşugul de publicaţii, intelectualii Craiovei
ajung să nu mai descopere noi titluri, şi atunci
revistele moarte reînviază, nu ca să continue,
dar ca să reînceapă d-a capo, Făcîndu-se că nu-şi
mai aduc aminte deso viată anterioară.
E cazul revistei R.;lmuri: al căreia număr unu
bis revine la viată introdus de domnul D. T omescu.
Domnia-sa s.a intrebat, trebuie să credem, de ce
la urma urmelor mai apare revista; ceea ce i-a
sugerat un titlu: Pentru cine întreabă, care tra­
duce enigma: «Pentru ce mai venim şi noi? »,
Domnul Tomescu declară, se înţelege, că tot
ce a ieşit pînă azi din tipografia prietenului său
Făgeţel, cît şi din toate maşinile din România,
a fost prost şi că se simte nevoie de ceva mai bun.
Publicul e flămînd de o reviste fără păreche,
la care trebuie să colaboreze domnul T ornescu.
Nimeni nu bănuieşte cît geniu, cît dezinteres,
cît avint binefăcător zace în capitala Olteniei.
Domnul T omescu e încă messianiac si convins
că buricul pămîntului e-ri călimara dor�lniei,sale.
El nu vrea să afirme omeneşte că-I mănîncă pana
sau ceafa ca să scrie şi că, în definitiv, a seri e mai
agreabil decît a juca o carte cu bărbierul, că seri.
sul te face să uiţi de nevastă, de soacră şi copii.
Nu, el scrie ca să regenereze România, să omora,
lizeze şi să o bage în război.
E drept că programul îi pare nedesluşit în
bună parte chiar domnului T omescu.
In orice caz, scrisul îi dă iluzia că împinge la
moara ce-l macină lent, ca să meargă mai iute,
şi domnul T omescu rămîne simpatic cînd îşi
închipuie că rectihcă fatalitatea cu o revistă.
[256]
Drum drept s-a lepădat de redactorul N. Ciotori,
cu aceeaş simplicitate cu care şi.l adaose cîndva
pe copertă. Numele domniei-sale nu mai figw
rează «în cap», cum se plîngea, dintr'un ex.
ces de modestie, acest fost colaborator şi al nostru,
fără să observe orînduiala redactorilor după al,
fabet.
Domnul N. Iorga, întodeauna la datorie, pre,
cizează regula după care unui scriitor îi e îngăduit
să abordeze descripţia unei călătorii. « Trebuie o
pregătire. Şi nu una prin cetiri pripite, ci prin
îndelungate meditaţii ... şi aici muncă. Şi aici
răbdare, şi aici operă îndelungată de ştiinţă şi
conştiinţă. »
Înnainte de a întreprinde o călătorie, a căreia
povestire pare să intereseze mai ales prin fres,
cheţa irnpresiilor brute, muritorul ar trebui să-şi
asigure cel puţin doctoratul în limbile clasice
şi să aştepte pînă la etatea de patruzeci şi cinci de
ani. A călători mai devreme e nu numai inutil,
dar şi primejdios.
Pentru că nu dispreţuieşte cu desăvîrşire ca,
larnburul, domnul Iorga preferă pe Xavier de
Maistre, autorul scrierii Msam tot învîrtit prin
odaie, oricărui alt călător fără domiciliu.
D�UM D�EPT
i
I
II
I
I
I
1
I
II
I
I I
I
"
II I
r 1\11
II:,: I
1, Il
1.1
1 '1111
I 1 I
I : I
"
[257]
SOLIA
Solia e o revistă nouă, de literatură.
Theocrit e întors pe româneşte cum urmează:
« Atunci cînd Cythera
Văzut-a mort pe Adonis
Cu pletele grozave
Şi cu obrazul galbăn,
A rînduit pe Eroşi
Mistreţul să-i aducă ».
Dacă gustaţi aşa soi de limbă, cereţi la chioşc
idila întreagă. Interpretul ticălosului de Theocrit
se cheamă Theodor A. Naum.
O bucată, desigur extraordinară, iscăleşte dom.
nul Alexandru Cazaban, care era cît pe -aci, ni
se pare, să fie un scriitor mare, mai acum cîţiva
ani. Cineva şi-a permis odată fantezia să atribuie
domnului Cazaban apucături de talent satiric, şi
domnul Cazaban s-a considerat ca foarte serios.
Cu o lăudabilă energie acest domn urmăreşte
ironia şi ferocitatea fără stil.
17-
157
[258]
I
II
II
I
1:
1.;
�
I
II
I
1 I
i
II
li
I
, I
• I
'1 I
FLACA/{A
Se citeşte că această revistă s'a modificat, s-a înnoit.
Ră$foim ultimele numere. Revista e în al
cincilea an de apariţie. Director e domnul C.
Banu, ca şi acum cinci ani. în ultimul timp se
prostise detot hîrtia; hîrtia şi ,a revenit în fire. Şi
coperta, care graţie nu ştim cărui nou intelect,
- pe această «Bacără» au fiert rînd pe cînd
toate vasele şi mîncările, - ajunsese în halul Uni,
versului literar, minus culoarea. Da, coperta e
nouă, însă acum e « artistică ». Era întrucîtva
fatal ca, pornind de la imitaţia revistei pariziene
Les annales, Flacăra, în ziua cînd încearcă o re'
novare, să imiteze LI! eri de Paris. Ceea ce apare
însă în această revistă cu roşu şi simplu, iese În
Flacăra Îndoit şi verde.
Renovare! Căsătoria unei burgheze bătrîne cu
un tînăr liberat de serviciul militar. Dacă tine,
reţea poate fi strămutată, mai bine.
Relevăm pentru lungimea ei o poezie, Balada
lunei, iscălită Horia Furtună. într,o metrică o,
bişnuită - orice metrică e obişnuită, - sînt in,
filtrate rumori de reminiscenţe de cititor, aşa,
zise moderne. Modernismul bucătii e hotărît de
vreo şaptezeci şi cinci de nume pestriţe, iar va,
loarea ei, de aceea că autorul le ,a învăţat. Să apro,
piem şi două strofe ale aceleiaş bucăţi:
« Opalină, care-i chipul
De fetiţă or femee
[259]
Profilat de.un Benvenuto
In ovalul tău, camee?
Glob de aur, unde este
Valea verde.mtinsul plai
Unde doarme cam poveste
Oastea marelui Mihai? .. »
Ar părea cu neputinţă! T otuş citim aceste
triste lucruri drept poezie. Modernismul domnului
Furtună e o searbădă preciozitate, şi românismul
domniei-sale, fad cum îl vedeţi, o stricăciune pa.
riziană. lţi aminteşti de baba Ioana, cîntată în
franţuzeşte de domnul Jules Brun de la l{ow
manie]
Artistul cu autoritate la revistă trebuie să fie
domnul Minulescu, care cu un aer enigmatico,
dogmatic ne arată pe pictorul Iser, cu aerul unu'
ia care l-ar fi făcut. Intimitate de cenaclu rneta.
fizic, dezvăluită, de cetăţean care cere prinţului
audienţă şi,i spune: «Imi dai voie să mă servesc
de nasturii de la pantalonii dumitale? ».
Limbajul domnului Minulescu poate, mai pu­
tin decît ambitionează, să se reclame de lecturile
�ale : «Iser nu' pictează frumos fiindcă frumosul
în artă nu-şi poate lega existenţa de banalitatea
formulată de cei multi».
Si ala ne vous en a 'pas bouche un ccin ...
17-
[260]
I
II
! I
I
I/i
1:
1,
I
'1
1 lfi
il
I
,1
,II
, il
i I
CUGETUL R..O.iVfÂNESC
Pînă la marele nostru război, 'care' a fost un
război universal, literatura românească izbutise
să intre în sfera de mare dizolvare a literaturii
mondiale. Se precizau accente sufleteşti vecine,
în subordine cu cele mai înnaintate nuante de
rafinament steril. Cuvintele îşi pierdeau tot mai
mult mirezmele iniţiale, ca nişte flori ce treceau
dincolo de viaţă ptin ierbar; ideile deveneau fu�
murii, concepţiile, tot mai anerniate, îşi uita,
seră originile. O tocire generală a formei şi a
gestului a caracterizat ultimele timpuri premer,
gătoare războiului. Lupta începea -să ' semene' cu
dragostea şi antagonismul cu' simpatia ... O tole­
rantă universală slăbea resorturile vietii, si nici,
odată nu s-a scris si nu s-a vorbit cu neurastenie
ca pînă la război.'
Războiul a surpat dintrodată etajele unei ci,
vilizaţii prea depărtate de pămînt, şi omenirea
s'a găsit scufundată şi încăierată, timp' de mai
multi ani, în subsolul veacurilor artificializate.
Războiul a fost un fenomen unic; de la el încoace
toate ideile merg într-altfel şi toate concepţiile
s'au schimbat; oricîte sforţări s'ar face pentru a
dovedi o continuitate şi pentru a lega pe acel
ieri, situat, pare că, în extrema depărtare a trecu.
tului, cu acest azi atît de nou, rezultatul lor rărnî­
ne, cel puţin în generaţiile actuale, cu totul deşert.
Continuitatea e atît de absentă din sensatiile
noastre, încît mulţi dintre supravieţuitorii �ăz,
li ,
IIJl
260
[261]
boiului se descopăr avînd două memorii şi două
serii de amintiri: una foarte veche, ca şi cum ar
fi aparţinut unui ascendent, unui strein; şi alta
cu totul recentă. Războiul a fost, Înnainte de toate,
un extraordinar fenomen psihologic: clopotul SUI
Iletului dă alt sunet astăzi decît acum şase ani ...
Poporul românesc, îndeosebi, şi.a întreit, prin
războiul trecut, puterea· de a trăi. Cu războiul
lui de calamităţi fără păreche, au coincidat trei
evenimente: unirea tuturor românilor întrso ţară
de trei ori mai mare, exact asa cum a visat. o
poetul; votul universal, "care l:a făcut într.o zi
din slugă stăpîn, şi exproprierea, care i,a dat
noului stăpîn avere. Niciun alt popor din CÎte
au participat la 'război nu a ·cunoscut În acelaş
grad aceste trei emoţii într-un singur moment.
Ne găsim, şi ·prin definiţie şi de fapt, În faţa unei
lumi absolut noi, Vigorile fiecărui român au SpOI
rit, prin definiţie, În proporţie cu ţara, şi fiecare
gînd românesc prezintă astăzi o curbă de creştere
mai adîncă decît pînă ieri. Singur sentimentul că
străbaţi în patru zile o ţară prin care pînă ieri
trenul trecea în patru ore, dă ideilor o perspeo
tivă şi o sonoritate nouă.
Pînă ieri am fost un regat: astăzi sîntem o
patrie. De aci Înnainte munca noastră va avea de
. scop să facă din fiecare român un cetăţean real
al patriei sale, şi cu fiecare să meargă sufleteşte,
pretutindeni unde el se duce, patria întreagă.
Cuvîntul a fost cam uzat şi a ieşit cam jerpelit
din condeiele şi buzele celor ce pînă la noi I-au
Întrebuintat ca trei silabe scoase din vocabular.
Azi Patri� a căpătat un sens viu, şi poporul nos­
tru trebuie identificat cu el.
Dacă astăzi pornim din negreala tiparului şi
din nesimţirea hîrtiei această revistă, este ca să
o semănăm cu cîteva scîntei şi nu pentru bucuria
deşartă de-a pune slove pe pagini şi de-a ne iscăli
261
[262]
II
r
I I � I
1., I ' ,
.'. !j,
I '11
1111
,
, I
II
:: II
'1
:'
dedesubt. Liniile noastre sînt destinate în primul
rînd, nu să ne satisfacem pe noi înşine, care
putem cu entuziasm să rămînem nişte anonimi,
dar să indicăm cu degetul pe aer zborul viitor al
neamului nostru, văzut cu o zi mai devreme.
Literatura românească, viaţa românească nu
vor mai fi, credem noi, încă puţin degajaţi de un
trecut intelectual disolut, ceea ce au fost şi ceea
ce poate că încă mai sînt. Dascălul, poetul şi
omul politic au încetat dela mai fi nişte cercetă­
tori melancolici, nişte cîntăreţi de reminiscenţe
palide şi nişte domni CU ghiozdan, în automobil.
Datoria intelectului românesc este să provoace
creşterea pînă la extrem a voinţei, a voinţei de
putere şi a încrederii în sine. Am fost un popor
de jăluitori: vom deveni un popor de braţe tari,
de conştiinţe aspre şi de rectitudini grave. Am
fost o uşă legănată moale pe ţîţîni: vom deveni
un lacăt.
După război, mulţi povestesc iarăş, de-o vîrstă
istorică de concesii către noi înşine, de dulci
slăbiciuni pentru prieteni, de congratulări pentru
adversari. Dacă trăim o epocă de glorie, trăim
şi timpurile cele mai primejdioase din povestirea
neamului nostru - şi trebuie să privim lucrurile
drept, fără şovăieli. Trebuie să facem onoare de,
plină primejdiilor noastre, printr/o atitudine. Să
nu ne temem, să nu ne simtim îmbătrîniti: bă.
trînii si famenii să căIătore�scă si să doarmă,
Popor�1 nostru începe să fie mare şi să ducă viaţa
de popor mare, numai de atunci decînd viaţa
lui s'a complicat şi s'a îngreuiat. Să fim bucuroşi
că vom cunoaşte de aci înnainte o existenţă de
luptă permanentă.
Fără şovinism şi infatuare, ştim că sîntem un
popor foarte inteligent şi artist, care intrăm în
cultura universală cu un profil personal, cu o
individualitate clară. Vom munci să devenim un
[263]
popor fiziceşte şi moralmente puternic şi victo.
rios - şi vom izbuti. Toate scrisele, toate cuvin.
tele şi actele noastre se vor inspira de la această
atmosferă.
Cu asemenea preocupări apare CugetuL re.
mânesc, care poate să fie acuzat de virtutea misti.
cismului şi de dărnicia exagerării. Fie acestea
singurele noastre păcate. Ne vom ţine Însă de
ele cu energie, şi ele vor forma lumina centrală
din care vor purcede dibuirile noastre.
[264]
. r .
I . 1.,
• ,1
I
,
I
'\
l
ION DE DOMNUL L. REBREANU
SAU
CUM SE SCRIE ROMÂNEŞTE ...
u-
"
I
, :1
II
i II
il!
I
r
\ I
I
1111
De observat, poate, în nainte de toate, că Viaţa
românească, şi în materie de ortografie, caută să
împace, de la război încoace, pe toată lumea,
adoptînd în revistă scrierea cu î, şi în editură
însemnarea aceluiaş sunet cu â. Cît despre roman,
se ştie că el a fost premiat de Academie, şi acest
unic titlu literar al autorului i.a făcut în presă
o primire cu chiote şi cimpoaie.
Domnul Rebreanu a fost minunat inspirat din
punctul de vedere al librăriei, acordînd eroului
său numele votului universal, care se poartă cu
plăcere decînd partidele politice au cîrrnit.o spre
stînga. Propriul său nume, care se articulează,
pare-mi.se, Liviu, se restrînge şi el la o iniţială
incertă. Numai la dedicaţie distonează, în at­
mosfera de cioareci şi năduşeală în care şi-a în'
velit autorul pruncul artistic, numele de Fanny.
De altfel, toată opera e bine chibzuită în sensul
ei economic.
De ce însă şi Academia şi presa au luat, în
rîndul al doilea, pe Ion drept un miracol literar,
ar fi o chestiune deosebită, căci numai calitatea
de Ion şi de căciulă nu conferă valoarea artistică
unei lucrări. Răspundem, fără întîrziere, că ni,
meni nu mai ştie să scrie şi că Academia şi presa
trec printr-o criză de gîndire comparabilă numai
cu deprecierea valutei.
A seri începuse să aibă un înţeles înnainte de
1916. A scri b ... a = ba, b ... e = be, b ... i
[265]
= bi este a seri, evident, dar a seri aşa, sau a
rîncheza, sau a umbla pe bicicletă e cam acelaş
lucru.
Cînd oaia zbiară se scrie, desigur, «oaia zbia­
ră », dacă verbul e corect şi în Bucureşti şi la
Năsăud, şi a seri că oaia zbiară nu este literatură
şi nu este artă. Căci a seri e mai mult decît funcţia
de a învîrti litere şi de 'a zgîria cuvinte, şi cine
tndrăzneşte să facă literatură trebuie să se obrăz­
nicească pînă la artă, căci într-altfel zbiară.
Ştim, fără îndoială, că anume critică este sa­
tisfăcută numai de faptul că-i vei vorbi de oaie
şi de brînza ei; dacă oaia paşte lîngă un sat din
comitatul Braşovului, şi brînza ei se vinde în
Banat, prestigiul celui ce-o spune prin scris şi nu
într-o scrisoare de negoţ, dar într-o carte, spo.
reşte,
Literatura e un adaos, nou în permanenţă, la
materia primă, oferită de-a gata în natură; scrisul
este menit să cornplinească materia cu un accent
personal, să o transforme, să facă din oaie altceva
decît oaie şi din brînză să scoată mai mult decît
brînză. Ne ţinem la oaie şi brînză, ca să fim în
cadrul autorului lui 1011. A seri ca domnul Re,
breanu nu este cîtuş de puţin a seri, este a lipi
cu pap, pe geamuri, ilustraţii din Universul li.
tcrar, Omul ia foaia, foarfeca şi papul, şi lipeşte.
Proza domnului Rebreanu şi proza uşierului de
redacţie sînt la fel, plus gramatica şi punctuaţia
- şi, din nefericire, tiparul. Mă rog, o mostră
luată la întîmplare:
« Ion nu răspunse. Amîndoi tăcură apoi multă
vreme. Calul se opintea, iuţea paşii cîte o postată
bună, pe urmă se oprea singur şi răsuf la pornind
iarăş singur înnainte.
Ţăranul, pe marginea şoselii, mergea cu paşi
rnărunţi, învîrtea biciul deasupra capului şi În'
demna calul din cînd în cînd cu cîte un Ilhi,
165
[266]
cionş, hi!", dar fără să se mai uite la învăţăto.
rul care, cu un zîmbet îngheţat pe buze, clipea
des din ochi, cuprins de o nedumerire apăsătoare.
Din vîrful dealului se deschidea o privelişte
măreaţă.
Valea Bistriţei se deştepta ...
Jos în faţă ... »
Aşa e scrisă toată cartea, pe unde apuci să
intri, şi asta se cheamă literatură. In rîndurile
citate, îngerul bleg care le poartă nu are o tresă,
rire, o enervare; el trece cu maţele tîrîş prin praf,
şi doarme.
Un scriitor nu scrie că «Valea Bistritei se
deştepta»; căci aşa au scris toţi proştii, şi el ştie
că a repeta prostiile nu este a seri, El nu scrie
« privelişte măreaţă» şi nu scrie că această pri.
velişte măreaţă «se deschidea», pentru că atunci
cînd scrie el e înfrigurat, pasionat, şi nu se rnul­
ţurneşte să îrnbăleze natura. « Ţăranul, pe mar'
ginea şoselii, mergea cu paşi mărunţi... ),
Platitudine de plăcintărie şi mediocritate to.
tală. Ochi mort, minte somnolentă. Un artist se
spînzură şi nu dă la tipar asemenea rezultate.
Demnitatea literară îţi impune un rol activ în
spectacol, o atitudine în cuvinte, o frîntură în
imagini, o iuţire şi o abreviere lapidară, un ritm
- o mie şi una de sarcini pe care trebuie neapărat
să le răstoarne scriitorul. Ceva să umble prin
fundul cuvintelor, să le reînsufleţească, să le cro.
iască un destin, să le stăpînească şi să le comande.
Limba nu poate să ne o magazie şi un depou de
unelte sterpe ca dicţionarul, decît în cărţile
proaste.
O carte în care ţi.e cu neputinţă să treci peste
douăzeci şi şapte de pagini, cîte am avut puterea
să îndurăm, în Ion, nu este cartea unui scriitor.
O carte în care de-alungul acestui imens număr
de pagini nu găsesc o invenţie, o surpriză, o
J66
[267]
lumină, nimic care să mă intereseze, cu toată
marea mea bunăvoinţă, e-o carte de registratură,
nu de scriitor. Şi sînt dator să-i cer ceva scriitoru­
lui, de vreme ce însăş găina şi însuş puricele
izbutesc să mă intereseze. Dacă vrabia îmi pro,
voacă o infinitate de surprize prin ţinuta, prin
cochetăriile ei, măgulind un bălegar, să nuri cer
măcar cît ei scriitorului, care cloceşte un roman
şi este distins cu un premiu de către Academie?
să ştie să se întoarcă în vocabularul şi în subiectul
lui?
Ţăranii pe care-i exploatează pana inferioară
a domnului Rebreanu au cîntece, au cuvinte, au
duh, au cuţit şi fluier la brîu. Ia pune-i să poves,
tească şi vezi.i, aşa se comportă ei în znoavele
lor, ca nişte mortăciuni? Cuvintul lor e atît de
incolor, atît de molîu, atît de fără mîzgă, şi se
intinde aşa, ca o ninsoare de tărîţe inhrută? Nu
are zdruncinături, concentrări, raccourci-uri şi
sărituri? Aşa trebuie să se scrie după război, aşa
literatură trebuie să se facă? Autorul lui Ion a
căzut într-o putină cu clei în care se zbate, şi
cînd vrea să iasă cade înnapoi şi reîncepe . Ion
merita un titlu mai adecuat: Musca şi SNUI.
Cineva cu care stam de vorbă, enervat de nă­
molul şi drojdiile literare ale domnului Rebreanu,
cineva care pretindea că avusese răbdare să ci,
tească ambele volume, - ceea ce cred că nu a
izbutit să facă nimeni din cîţi au aplaudat pe
autor, cu atît mai vîrtos Academia, - singurii
cititori integrali ai lui Ion au fost cel care l,a
scris şi, cel mai mult, încă unul, Fanny, - acel
cineva mi-a dat sfatul scîrbos să citesc romanul
întreg, socotind că dacă m,aş obişnui să mănînc
mălai prăjit pe băţ de chibrit ar însemna că mă,
laiul la chibrit e delicios.
În toată arta lucrurile se petrec însă ca în piaţă,
pe gustate; îmi aj unge un vîrf de cuţit ca să judec
[268]
despre burduful Întreg, fără să fiu obligat să îngur.
gitez tot conţinutul.
Scriitorul care nu este' în stare să' facă ce face
negustorul, ca să-mi placă marfa lui de la gustare,
nu e un scriitor - şi dacă gustarea e proastă, cum
a fost cazul cu domnul Rebreanu, totul e netă,
găduit prost.
Nu mai pomenim mirosul de şoareci care te
dezgustă din primele pagini, nici de gîndacii pe
care i.arn simţit pe limbă, morţi în tocătura dom,
nului Rebreanu.
Ni s'ar putea face imputarea unei severităti
exagerate. Ni s-ar putea răspunde că, odată �e
domnul Rebreanu e român, iar eroul lui, Ion,
'calităţile sînt suficiente pentru mulţurnirea su­
fletească a cititorilor şi pentru încoronarea auto,
rului. Măcar munca de.a fi tăvălit prin cerneală
cinci sute cincizeci şi două de pagini trebuieşte
răsplătită. Dacă nu l-am consacra, columba domnu,
lui Rebreanu n-ar mai încasa nimic, ghişeul său
sufletesc ar rămîne gol, ca într-o gară rurală, şi
ar fi păcat să nu ne folosim de clientela ţărilor
alipite ca să vindem literatura chelneri lor noştri
literari. Dacă se va mai adăoga că autorul are
nevastă şi copii, nu mai rămîne decît să scoatem
batista şi să ne pornim cu toţii pe un mare hohot
de jale. Partida e în felul acesta cîştigată, şi. ..
hai, băieţi, să scrim şi să tipărim şi să ne facem
limba de ocară!
Ţăranul, el, are o limbă; poporul românesc are
o literatură, a lui, orală, de-o exemplară [rumu,
seţe. Dacă scriitorii români nu pot să scrie mai bine
decît vorbeşte ţăranul, şi cugetă mai puţin, să
se aseze măcar la nivelul artistic [a care stau cînte,
cele: basmele, ţoalele şi urci:oarele lui; ceea ce nu
însemnează deloc că arta scriitorului român con,
sistă în il face în scris pe Brumărescu şi în a izmeni
[269]
�i reproduce. Măcar . atît spirit de invenţie cît are
săteanul, care nu candidează la Academie şi nu-şi
face din distracţia lui o profesiune şi un ifos,
trebuie neapărat condiţionat scriitorului român,
pentru ca acesta să parvie să scoată altceva din
limba lui decît tăranul,
Cînd iei căruta din Obor si te duci să cumperi
ovăz pa Ialomiţa, străbaţi un 'şir de sate şi o gloată
de situaţii foarte interesante, care sînt viaţă, şi
nu literatură; .şi dacă a seri s'ar numi numai
actul de-a aglutina privelişti şi personagii şi de a
le pune într-o carte, literatura ar fi numaidecît
dedesubtul realităţii,. pe care copistul ş� anecdo­
tistul le adună în sac, private de viaţa lor. Şi aci
încep, ni se pare, şi vocaţia, şi talentul, şi arta:
să substitui vietii materialelor în libertate o viată
esenţială, conc�ntrată, compatibilă cu constrîng�.
riie şi disciplina artei. În dozajul acestei vieţi,
în felul cum o dozează, în abilităţile, violenţele
şi farmecele pe care le pune în joc, se vede artis.
tul, şi În raport cu această singură muncă de ză.
rnislire, care n.ar fi nici numaidecît o muncă şi ar
fi mai mult inspiraţie subită, se cunoaşte ar>
tistul.
A umbla haplea după subiect şi a-l înfăţişa pe
sutele şi miile de hectare, .unde el trăieşte slobod.
este a seri cinci sute de pagini şi a face literatură
ca domnul Rebreanu. în acest caz, e mai plăcut,
mai sănătos şi mai recomandabil să iei o brişcă
din Obor şi să dai o fugă pînă la Bojdani.
Incapacitatea dela inventa, dela vedea strîns şi
dela reproduce viu sau a crea din nou, a dus. pe
contimporanii noştri mai tineri la o formulă de
concesiuni reciproce, într-adevăr comodă: a seri
româneşte. Nu importă cum scrii, este destul să
scrii româneşte ca să fie bine. Formula se mai poate
simplifica: este de ajuns să scrii cu cerneală roşie.
Inţelegeţi ce gras pulsează laşitatea autorului
II
'1
I
[270]
I
1 r:
r
I
; I
I
:'
III
,i
I r
1
1
l'
:1 .. 1
il II � !
I II
li
li
cînd toate dificultăţile acestei arte pecît de de,
licată pe-atit de tragică, a scrisului, se elimină şi
se rezolvă în uşurinţa grafică de a pune slove pe
hîrtie. Prostului şi mediocrului i-a venit În ajutor,
- crede el, - şi starea de spirit a rornânului de
după război, justificată de situaţii precise, de-a
naţional iza produsele şi de-a iubi mai de aproape
ceea ce este românesc.
Dar cărbunele şi petrolul pe care le scot din
pămîntul patriei mele, au caloriile şi destinaţiile
valorificate pe toate pieţile şi În toate laborato­
riile lumii, iar grîul meu românesc, la Marsilia,
la Rotterdam şi New,York, este primit ca un bun
obştesc. Pămîntul românesc îşi face toată datoria,
el este şi românesc, şi şi-a cîştigat şi-o autoritate
universală. La ce mi-i bună însă o literatură care,
deşi românească, produce gogoşi şi muşte? Aceas­
tă literatură a limbii noastre, trebuie să meargă,
în liniile ei verticale, de concert cu literatura rnon­
dială, Bîlbîiţii şi gînglwii literilor noastre trebu­
iesc, n-arn zice aruncaţi afară din grădinile limbii,
dar Înfricoşaţi, ca să cugete mai bine cînd scriu
şi să nu ia cuvîntul În deşert, căci loc pentru
deşertăciune şi afaceri nu este în artă nicăieri.
Numai prostimea culturală îşi Închipuie că
arta e o cravată şi literatura o umbrelă; şi numai
industrializarea prin tipar şi expediţie a cărţilor,
dînd autorilor putinţa să trăiască din scrisul lor
într-alte ţări, a stricat concepţia profetică şi că.
lugărească a literaturii. Arta fără suferinţă nu
există, şi trebuie bine lămurită starea de deda,
sare socială în care se aşează benevol artistul,
pentru ca începătorii să nu sufere decepţii prea
tardive, la o vîrstă cînd schimbarea macazului
din fuga trenului cere un eroism excepţional­
si pentru ca scriitorii înnărăviti să-si modereze
instinctul de.a culege bancnote pe dî�a imaculată
a razelor de lună.
[271]
Tendinţa de a degrada rolul aproape rrustic
al artistului in lume, de a.l incuraja să calce cu
nesocotinţă răsadele ingrijite de geniul artiştilor
cu o sfinţenie veche - va fi energic reprimată
in revista de fată. Ne însărcinărn să salvăm din
haosul de banalitate actuală noţiunile ce se sting,
şi, aşezîndu.le laolaltă, să facem din ele o constela­
ţie ce nu trebuie pierdută niciodată din vedere.
Şi dăm toată asigurarea că ne luăm rolul in serios.
Este o probitate literară, cum este şi o probitate
comercială. Literatura limbii româneşti nu are ce
face cu lipsa de respect şi de religiozitate a calfe­
lor şi ucenicilor ei. Şi a fi bun român in literatură
este a seri frumos româneşte - şi original.
[272]
VITRINA FRANCEZĂ
La ROI/manie nouuelle , de Marcel Gillard - Agrege
de I'Universite
E O carte care serveste România, un volum
informativ menit să prezinte, deopotrivă, şi viaţa
României pitice dinainte de 1916, şi viaţa noului
trup naţional, Închegat vînjos În jurul coloanei
vertebrale carpatine. Evident, domnul Gillard nu
descrie priveliştile româneşti. Dorrmia.sa descrie
viaţa noastră politică, economică şi socială, pre.
zintînd problemele care-o frămîntă, subt Între.
itul ei aspect.
Preponderenţa masselor rurale şi rolul covîrşi­
tor al producţiei agricole, problema minorităţi.
lor expusă obiectiv, chestiunea evreiască expli­
cată nu tocmai exact, dar lămuritor şi admirabil
de obiectiv, mai cu seamă cînd reliefează inexi­
stenţa unei uri confesionale, criza economică şi
cauza ei iniţială, criza transporturilor, sînt chesti.
uni care străbat, de cele mai multe ori într-o
expunere pur informativă, paginile volumului.
Partidele politice sint puse într-o lumină irn­
parţială. Nici domnul Marghiloman nu e atacat.
Infringerea sa e Însă explicată. Istoricul partidul
lui liberal, rolul său, se Învecinează cu pagini
scrise pentru T ake Ionescu, înnainte de moartea
acestuia. Partidele noi, ţărăniştii şi averescanii,
sînt explicate ca formare şi program. Notăm
cîte un madrigal pentru personalităţile vieţii noas.
tre publice, În frunte cu domnul Iorga.
O luminoasă expunere a politicii externe În,
cheie volumul.
[273]
\
I
1
l
Ceea ce caracterizează cartea e exactitatea de
informatie. De obicei străinii la noi sînt induşi
in eroa;e, sau, căzînd în mîinile unei călăuze
interesate, sînt purtaţi pe aceste meleaguri cu
ochelari de cal sperios, siliţi să vadă într-o singură
direcţie. Lucrul acesta nu s'a întîmplat domnului
Gillard.
Domnia-sa vorbeste cu familiaritate de lucruri
cunoscute bine şi de aproape.
La Roumanie nouuelle contrabalansează, cu suc,
ces, toate cărţile de propagandă româno-Iobă,
mai cu seamă pe chestiunea minorităţilor. E
cartea unui spectator, dar amiciţia lui se ghiceşte
printre rînduri.
18-
[274]
REVISTA REVISTELOR
Gîndirea tot mai înfrumuseţată în formă şi din
ce în ce mai legalistă, începe să se deşerte de un
conţinut, care, expus într-o vitrină mai puţin
gătită, ar putea să strălucească mai mult. Revista
domnului Cezar Petrescu s-a contaminat de bolile
clorotice ale uscatului tibisiriu din editura « Cultu­
rii naţionale », care a parvenit la unificarea reviste,
lor din Bucureşti, transformate în proba re de
literă de tipar. Sînt Iarrnacii prin faţa cărora toţi
trecătorii devin verzi. «Cultura natională » îsi
face clienţii incolori. ,.
De reievat:Note de drum (domnul N. M. Con,
diescu), Prolog (domnul G. Topîrceanui, Cariera
lui Vidran (domnul Cezar Petrescu), articole si
poezii de domnii Lucian Blaga, Emil lsac, lo�
Minulescu, AI. Busuioceanu, A. De Herz, Adrian
Maniu etc. şi în mod special următoarea poezie
curioasă a domnului Ion Pillat :
"GINGUL
Clopotnita din deal aruncă pietrem zare.
Vezi, porumbieii albi prin seri albastre cad.
Amurgu-ş! dă pe,o stea zăvoiul de vînzare.
Pe-o stea de-argint curat ce-a licărit în vad.
Guşatul la izvor a regăsitso.n apă:
Talant stelar lăsat În dar de Dumnezeu.
[275]
Lsau rîs ţăranii răi, Încovoiaţi sub sapă
Dar plopii, Îngeri stau, păzind În heleşteu.
Clopotniţa de-acum azvîrlă greu, cam groapă
în noapte bulgări mari de sunet şi tăceri.
Dar gîndul duce-n pumni pe.o minunată apă
In mărţişor, un strop strălucitor de cer.»
[276]
A. L. ZISSU: SPO VEDANIA UNUI
CANDELABR.U
Oamenii trăiesc în ceruri şi nu le văd, scăldaţi
în miracolul luminii şi abrutizaţi de obişnuinţă.
Pentru ei materia iniţială şi finală, prin care sca.
pără fulgerul vieţii lor, e inexistentă. Inteligenţa
şi sufletul1i se petrec departe, izolate în magaziile
cu sensibilităţi şubrede şi ireparabile, străine de
lume, înlăuntrul căreia lumea, oraşele, civiliza.
ţiile şi planeta dispar ca o crevetă într-un ocean.
Bătut de vînt, omul se acoperă cu ziduri;
înherbîntat de soare, el aleargă să se răcorească;
zgîriat de frig, se refugiază la vatră; flămînd,
munceşte şi fură; sătul, se răsfaţă. De aceea,
viaţa devine o pîine, un combustibil, o localitate;
lumina devine o fereastră - şi toate virginităţile
se traduc în obiecte şi cuvinte, banalizate, in.
colore.
în zarea fiecărui lucru trece totuş seama irnpal­
pabilă a tainelor de veghe şi de păstrare. De la
firul de nisip pînă la torentul prăbuşit în cîntec
de haos şi în hohote de îndemnuri şi de victorii
de fiece minut, din catapetesmele munţilor pe
rîpi, toate lucrurile duc cu sine un înţeles şi
cîteva înţelesuri. Omul nu se prea turbură de
şoapta lor, şi lăsat un moment fără teatru, fără
joc de cărţi, fără politică şi vanitate, şi în patru
ochi cu neîntelesele înţelesuri, insului i se urăste,
Vulgar întrupare, aspiraţiile individului soclal
nu trec dincolo de indiferentele lui rnetarnor­
foze, măşti şi păpuşi. Nimic din ceea ce consti.
[277]
tuie viaţa lui artificială, caducă şi de convenţie,
nuri apropie, în intervalul dintre momente şi
realizări, sonoritatea timpului, ecoul misterelor
ce-l învăluiesc totuş cu frumuseţi, răspunsul du.
rerilor simţite în stihia de sus.
Omul actual se naşte ca muşiţa şi moare ca
vrejul. Niciodată el nu a fost mai superficial şi
mai lipsit de dimensiuni. Curiozitatea, cîtă i-a
rămas, i se risipeşte între două ediţii de gazetă,
şi leşină în conţinutul unui fapt divers. Puterea
care îl mai deplasa încă nu demult, pe schela
lui sufletească şi îl silea să-şi ridice cadavrul la
ceruri, să primească revărsările luminii, să puie
zilnic un punct de diamant pe încheietura vieţii
lui triviale cu viaţa unui univers, el a izgonit,o,
pricină a unui control permanent deficitar, ce
şi-l făcea sieş,
Cartea domnului A. L. Zissu, Spouedania unui
candelabru, nu· seamănă cu niciuna din cărţile
apărute în româneşte. In ea spînzură de sus an'
cora cu şapte vîrfuri, pregătită pentru luminile
nestinse. Romanul acela de strict interior secret
al luminii, care nu mai face parte din niciun
roman, din nicio carte, din nicio povestire,
- balul stelelor albe, - care abia dacă este
presimţit arareori în poeme, chemate singure
să izbăvească prezentul de tragica lui mediocri'
tate, - este condensat în întregime în cartea dom,
nului Zissu. Unde începe, unde sfîrşeşte cartea?
Fără sfîrşit şi fără început, ea-şi trage obirşiile,
poate, din afirmaţia Scripturilor Vechiului Aşe.
zămînt: la început era Cuvîntul. Evident con.
ştient că în fragmentul cărţii sale curge spirala
fără capete totală, domnul Zissu îşi desface şi
grafic fiecare povestire, ca apele, ca uscatul, ca
sunetul şi ca tăcerea, fără titluri şi de-a dreptul
din substanţă şi din hîrtie. Ca zarea şi cîmpia,
cartea sa începe din orice punct; din orice măr-
[278]
I �
I
I
găritar, ca şirul de mărgele; din orice picătură,
ca ploaia; din orice frunză, ca murmurul.
Alături de timpul şi În mijlocul timpului
nostru de oboseli deghizate, de agonii În reden­
gotă, În domino şi În arlechin, domnul Zissu
Înfăţişează contrastul integral. Privirea acestui
straniu scriitor porneşte de acolo unde ochiul
liber se închide, unde binoclu] lăcrimează, unde
luneta şi rnicroscopul se Întîlnesc şi se măsoară,
din plin Întuneric, sau din plin răsărit: este ele
ales. Pentru acest artist, care-i mai mult decit un
artist, totul poate să fie, dacă voiţi, nedozabil,
incomensurat sau imperceptibil, Însă nimic nu
s'a iscat fără un sens care să covîrşească rezultatul.
Pretutindeni În lumea domnului Zissu se ză.
reşte umblînd În trăsură un personagiu cu coşul
ridicat, Într-un vehicul cînd minuscul cît melcul,
cînd grandios cît coviltirul Tăriei. EI suie firul de
iarbă încovoiat, cu vîrful cristalizat într.o scăpă­
rare de rouă, călătoreşte pe treptele de lavă şi
foc ale lui Miază-Noapte, străbate pămîntul sub,
teran, face drum lung şi ramificat în continentul
al.şaselea, al cugetului nostru.
Intr-o societate intelectualizată, de frivolităti sin,
cere şi de farse pasionale, autorul Spooedaniei
dispune de potenţa de a transforma cuvintele
vocabularului uzual în nuclee de extract de gîndire,
În mingi de.her şi în lanţuri. Fără să jongleze cu
uneltele, găureşte cuvintele, le umple cu metal
personal şi le fixează grele. Umbra tunătorului
Daniel rătăceşte cîteodată prin silueta, pe bolţi,
a scriitorului.
Autorul verifică în inteligenţă şi în literatură,
alt miracol, al florilor, pe care de aşijderi omul
social le-a uitat, decînd le converteşte În jerbe,
buchete şi coroane. Cu acelaş pămînt creşte
morcovul, dalia, orhideea şi tulipa, fiecare plantă
alegîndll'şi esenţial exact şi identic şi exclusiv
I
I
)
[279]
ceea ce i se potriveşte. Domnul Zissu introduce
În cuvintele limbii româneşti, simple şi obişnuite,
arome de rădăcini astrale.
De la un cap la celălalt al cărţii, se iveşte con,
stant fenomenul disproporţiilor dintre cuvinte şi
precipitat. Cu treizeci de vocabule elementare
domnul Zissu strînge tntr-o frază o idee de un
volum care trece peste capacitatea normală a
frazelor literare.
Citatele pot fi luate la întîmplare, ca nişte
chibrituri, din orice pagină a cărţii. Ele vădesc
În mod egal unanimitatea tonului, .arhitectura
sensaţiei şi exponentul de supercubaj. Cititorul
iniţiat, căutător de elixire de tinereţi sufleteşti,
îşi datoreşte luişi să citească Spooedania: o sută
douăzeci şi patru de pagini mici, o sută douăzeci
şi patru de tablete, de inscripţii, de poeme.
Revelaţia materialelor mistice din care este
frămîntată personalitatea autorului, pare cu atît
mai uimitoare cu cît domnul Zissu ar fi avut
cuvinte binecuvîntate să nu/şi singularizeze pen
sonagiul social, gîndind cu o gîndire proprie şi
încercînd expresia gindului ca un leac şi ca o
speranţă.
Domnul Zissu nu este un profet sărac şi niciun
profesionist obligatoriu al literaturii. Pe semenii
noştri averea îi scuteşte îndeobşte şi de neliruşti
divine, şi de cercetări inhnitezirnale, şi de patimi
abstracte. Domnul Zissu e un mare industriaş
şi un administrator cu concepţii recunoscute de
membrii diverselor consilii pe care priceperile
sale le animează: dividendele construiesc un eri,
teriu irefutabil. Ar fi interesant să se analizeze
sentimentul de confuzie secretă sufletească al
marilor acţionari grupaţi în jurul individualităţii
vizibile a autorului, în momentul apariţiei volu­
mului Sţooedania unui candelabru, analog de alt.
[280]
mintreli cu sentimentul de panică al confraţilor
scriitori. între carte şi raportul de bilanţ, un om
de afaceri cu bunul-simţ, ca şi un scriitor normal,
distinge o prăpastie fără fund. Serviciul ce-l face
În treacăt domnul Zissu confraţilor săi săraci şi
primitivi, reabilitîndu.i în opinia milionarilor re.
beii la literatură şi profunzime, este inapreciabil,
Or tocmai personalitatea dublă şi triplă şi
aparent contradictorie pentru bancheri şi boerni,
un scriitor de sinteză împărechiat cu un sintetic
industrial, tocmai acest paralelism vădeşte o pUI
tere întreagă şi un imperiu nou, a căruia noţiune
educativă trebuie sugerată magnaţilor sociali, ca
o justificare a existenţei.
Cîştigul literaturii româneşti, în specie, este
indiscutabil, şi putinţa limbii de a digera în celula
ei o sensibilitate care pînă azi i.a rămas categoric
înstrăinată, cinsteşte elasticitatea limbii noastre,
dar şi pe autorul care i-a descoperit o încovoiere
atomică nouă. Domnul Zissu nu este un creştin
ortodox, domnul Zissu este un strănepot al Este,
rei, contimporan cu Noemia ... în genere, scriito­
rii români de rit lehovah s'au inspirat sau de la
sursele şi locurile comune naţionale româneşti,
producînd, laolaltă cu colegii lor creştini, litera,
tura hibridă de după Eminescu, sau din tendinţele
mai recente ale literaturilor universalizate. Nici,
unul din ei nu a putut, sau nu a ştiut, sau n/a
vrut să amestece ceea ce este preţios şi particular
În ritmul valurilor lui Israel cu undele limbii
româneşti.
Acel complex de certitudini şi de îndoieli, de
reflexe mobile şi încremenite, de obscurităţi lu'
mina te; de asprimi, de rigidităţi şi de tonalităţi,
care constituiesc caracterul frumuseţii unice, crin.
cenă şi singuratecă, a primei părţi din Biblie,
pustietate de piatră ascuţită subt sandalele Unului
;80
[281]
Dumnezeu, escortat de poeţi. Domnul Zissu, în
inspiraţia căruia mistica nesfirşitului muncit să
se desluşească se găseşte în stare de facultate nativă
şi de autoacţiune, face în literatura noastră o
transfuzie.
Un citat. David Gugumanul vorbeşte cu ra­
binui în Carpaţi:
« - Nu stiam, nu bănuiam nimic. De ani de
zile urc coa�ta pentru a întîmpina zorile pe piscul
pleşuv de colo, atît de aproape de Dumnezeu.
Jos, în vale, Între zidurile sinagogii, răsună glasuri
mai plăcute Domnului, pecînd aici, în această
nemărginire, numai glasul meu păcătos urcă, cu
zvonul dimineţii, spre tronul ceresc. Şi, pecînd
eu mă rog, ciob anul se roagă şi el din Buier,
şi plînsul Buierului Îmi tîlmăceşte tîlcul adînc al
Şachritului, aşa cum nu l-am pătruns niciodată
de jos ... »
Cartea domnului Zissu este Împăinjenită În
cenuşiu şi negru. Ideile poartă un doliu delicat,
ca insectele de noapte, zburătoare şi nernişcate, a
cărora mantie de aripi, mai mari decît crisalida,
tăinuieşte fiinţa dinlăuntru într-un contur imens.
[282]
[283]
CUTIA DE POŞTĂ
[284]
[285]
Mai multor Îndrăzneţi timizi.­
Primim orice şi publicăm orice lucru adevărat
şi scris cu oarecare respect de idei, de cititor şi
limbă. Cu o condiţie formulată mai demult prin
revistă: Odată cu pseudonimul adoptat să ni se
comunice numele şi adresa autorilor. Argumentul
că faptele interesează mai mult decît numele
celui ce le observă, e-o maximă justă, care trebuie
Însă iscălită.
[286]
i,
1,
,
II
I
, I
�
� I
I
"
"
it
"
I
il
·1
I
1,
I
1,
A. Mar i nes cu, IV o III·. - Ultimele arti­
cole le primim sîmbăta. Răspunsul dumneavoastră
vine cu trei zile mai tîrziu. Dar 'chiar la timp
sosit, el este cel puţin prea lung, pentru a fi pw
blicat, Ceea ce cereti e însă o satisfactie morală
pentru sufletul dumn'eavoastră, nu o publicitate cu
orice preţ.
Vom transmite deci scrisoarea dumneavoastră
domnului Gorun, care n-a luat nicio parte la
apărarea ce i s.a făcut; dacă se va crede obligat
vă va răspunde, ceea ce nu.i absolut sigur. Şi
după aceea, autorului articolului publicat, extern
ca si dumneavoastră. Vă atragem însă atentia că
pseudonimul lui acoperă numele unui naţionalist
de marcă, factor puternic al partidului naţionalist.
Obişnuiţi să vedeţi numai « vînduţi» pretutin.
deni, şi se întîmplă să descoperiţi că propria
dumneavoastră cărnasă e « vîndută». E sănătos
şi onest ca omul cu' o minte formată să se pri­
pească mai puţin.
[287]
DECLARAŢIE
În ultimul număr al revistei noastre s'a pw
blicat, cu titlul O rildă şi cu iscălitura Preotul
R. M., un articol care făcea elogiul unui preot
din Ialomiţa, Gh. O. Popa .
. Primind articolul, redacţia scăpase din vedere
să-şi aducă aminte că acest preot nu era altul decît
agitatorul antisemit din comuna Mă nucu, care
în foaia Buna, Vestire a exploatat legenda « omoru­
lui ritual », scoasă la iveală în Rusia, cu prilejul
înscenării afacerii Beyllies.
Revista noastră nu simte ruşine să afirme că
după cum publică uneori, şi poate că mai des
decît crede, şi articole proaste, tot aşa a lăsat să se
strecoare în paginile ei un articol strein, a căruia
calitate nulă s-a agravat prin tendinţele lui.
Ar fi inutil să adăogăm că revenim aci din
proprie pornire, dacă n-arn socoti că această de'
c1araţie ţine de onoarea revistei.
[290]
[291]
SEMNE CU CREIONUL
/9/5-/927
Pana măiastră
Noţiuni vicioase
Scriitorii români.
Sindicatul scriitorilor
Profesia de ziarist
Tipogrcifi şi scriitori
Publicul şi presa
Libertatea presei
O editură nouă - « Cultura naţională»
Proprietatea literară
Proprietatea artistică
Un stil de literatură: ziarul
• Literatura In spectacol
Scriitorul român
Scrisoare cu tibişir
Ispita
Pamfletul
Un sindicat al scriitorilor
Cărţile
Un ministru al Agriculturii
« Capşa» şi capşismul
C răciunul In literatură
Repeţiri
Ars poetica
7
Ia
l)
18
2J
28
)0
)J
)7
42
44
46
n
J8
66
72
100
10J
109
IlJ