[7] CUVINT INNAINTE Dînd vremea îndărăt încă o dată, şi de astă. dată paginile de faţă au variate vîrste, tinerele, dacă se poate zice, cînd copistul a intrat într-al optzeci şi şaselea an al duratei, alternînd cu cele de peste patruzeci. Mai pot ele să intereseze pe cititor? - întreabă obişnuita îndoială. Se afirma, aş fi crezut din politeţe, că ele încă suportă lectura. In ce mă priveşte, le-aş fi aruncat bucuros în foc, obişnuitul meu de o viaţă întreagă, permanentul activ colaborator. M,am lăsat încredinţat că însemnările de-a fuga de altădată coincid cu împlinirile unora din ele de mai tîrziu. Verificate de timp, ele se încru­ cişează, într'adevăr, cu ignoranţa sinceră sau prefăcută, din spirit de originalitate nătîngă, a cîte unui ucenic beleartistic, căruia în momentul cutare nu-i ieşiseră încă dinţii şi care, în aşteptarea ivirii măselelor de minte, se complace încă în infantilism tardiv pentru acoperirea lipsei de informatie sau a deficiente lor de intelect. Adevărul exclude' şi reticenţa şi 'tăgada neghioabă. Ei bine, dacă osemintele de slovă şi hîrtie mai pot să tremure în criptele arhivei, să le scoatem Ia aer. De acord! Apoi, dezgropa rea le mai împrumută un fel de viaţă cioburilor, prin patina vechimii. Am participat, ca un prim-cititor sceptic, şi Ia întocmirea prezentelor volume şi le accept ca o introducere, cumva, Ia probabilele « memorii », 7 [8] antipatice subsemnatului, propuse odată, demult, dar acum din ce în ce mai ispititoare. Ele ar putea să îmbrăţişeze şaptezeci de ani de trecut amestecat, mai mult sau mai puţin literar, încă nescris. Trebuie notate şi amplificate unele lu­ cruri date uitării. Scriitorii au pătimit în toate generaţiile ultimei sute de ani de nenorocul unei prea scurte vieţi. Pana muncind, amintirile se risipesc. Uneori şi poate că şi mai des cere cuvîntul şi procurorul conştiinţei, care nu adoarme niciodată, dar aţi peşte des. Mi-ar veni să cred că umbra noastră care se ţine după noi să ne soarbă, va mai aştepta, consirnţindu.i condeiului un răgaz pentru purtarea lui mai departe. La răsfoirea ziarelor şi revistelor cercetate, s.au găsit acum toate ifemeridele şi tabletele de altădată. Am lăsat Însă intenţionat CÎteva goluri pe care nu aş fi. avut cuvînt să le regret. Regret Însă unele însemnări scăpărate din aprinderea unei împrejurări, atunci necesare - şi pe unele mai puţin utile le.am înlăturat, ne din pricina excesului de accent, ne pentru că gustul polemicii în apărare şi atac, dintr-o epocă lungă, m'a cam părăsit. Procurorul conştiinţei mai ştie şi să uite şi să ierte. tg60-tg67 [9] DINTR,UN FOIŞOR N!i/a trecut cîteodată prin gînd să/mi caut trecutul cu condeiul. Unele lucruri mi s-a părut că ar putea să-I ispitească prin meritul originalităţii. Parcă n-ar mai fi fost într/altă viaţă cunoscută de mine. Eşti atras de cîte o împrejurare consumată, ca un ac purtat pe un geam de magnetul plimbat pe dede­ subt, şi cine a durat o bucată de timp are tendinţa să solemnizeze mărunţiş urile existenţei şi să le prefacă în evenimente. Neputînd realiza nimic valabil în activitate, începe să creadă, cînd oste­ neala o temperează, că un simulacru de acţiune trecută c mai mult decît un neant. Oratorul şi omul politic îşi adună discursurile indiferente în volume, voind să-şi afirme în prezentul absent un trecut din care au lipsit. Dar nici aceia care au izbutit odată să/şi închege, urziţi cu ambianta unui moment, o figură, nu rezistă peste o epocă lichidată. Timpul s-a Întors într-altă parte şi schiţează alte scheme provizorii. Solicitat astfel să mă scormonesc, am analizat şi, ajutat de lene, am ajuns la încheierea că nicio amin, tire nu plăteşte cerneala, cheltuită pentru a i se acorda relief. Intenţia de a înjgheba ceva din prea puţin, s.a descompus. Obiecţiile nu erau lipsite de temei. Poate să intereseze faptul brut petrecut şi ridicat din mormîntul lui, numai pentru motivul că ar fi existat? Ar 11 putut să nu ne, şi între a fi ceva şi a nu fi nici atît, în timp diferenţa se pierde. 9 [10] Am umblat o zi întreagă dintr-o vară, deasupra ruinelor unei cetăţi de piatră de acum două mii de ani, organizată pentru o rezistenţă istorică îndelungată. M,am oprit în vasta încăpere de colonade frînte unde judeca şi hotăra un Senat. Trăiseră acolo mii de voinţe şi de energii şi a pornit din vechea cetate tumultul repetat cîteva veacuri de-a rîndul, al victorioaselor initiative. Am adunat colţuri de calcar pe care se mai puteau cunoaşte un fragment de inscripţie, o fărîmă dintr-un chenar decorativ. Către seară, în fulgerul de aur al soarelui din apus, am văzut însă o şopîrlă verde întinsă pe lespedea fierbinte. Fusese cel mai frumos lucru din cetate ... Din pragul porţii monumentale, am aruncat crîmpeiele de sculptură îndărăt. Nu mai puneam pe ele niciun preţ, şi mi-a rămas numai amintirea bijuteriei vii de zrnarald, Poate că tîlmăcirea întrucîtva, culoarea căpătată din trecerea pe plan actual a planurilor de demult, să facă accep' tabil un trecut. Mai este această schimbare de perspectivă un trecut şi o amintire, şi mărturisirea lor în scris nu e mai degrabă un pretext de lite­ ratură? Cadavrul se împrumută cu prestigii din strălucirea ceremoniei cu care este adus de la groapă înnapoi, Amintirile implică şi bătrîneţe, care-i cînd un termen, cînd o notiune de neadrnis. La saizeci de ani şi încă unul, autorul a rămas un începător: dovadă! Aceleaşi imprecizii 11 frămîntă, ca la optsprezece ani. Se îndoieşte. El nu cunoaşte fericirile certitudinii şi facilitatea de a intra în topul de hîrtie şi materiale cu entuziasmul unui căţelandru într-o grădină de mierle. E perplex. Lasă pe mîine. 10 [11] Oricare ar fi însemnătatea gunoaielor măturate şi strînse într. o carte, trecutul şi amintirile tre­ buiesc mutate din peizajul lor în caiet. Ai o şovăire. Te codeşti : de unde şi cum să începi. Cauţi în ghemui de lînă compact un căpătîi, din care să se desfacă. Dar mai mult decît un început de povestire te turbură tonul. Nu-ţi place niciun fel de ton şi ţi-ar trebui de-abia o a şaptezecirne de ton aproape justă, neaflată pe diapazon, Care-i aceea, din miile de crîmpeie de tonuri 1 tntr,o viaţă, un scriitor ajunge să înveţe numai atît: nu tonul, ci condiţia tonului şi a nuanţei. Se vorbeşte de stil. Nici asta nu ştii pe dinafară şi fără document ce s-ar putea să fie. Dar este altceva decît tonul, o fantezie interioară a tonului, un zigzag, un arabesc pe linia de ton. Cu totul abstract şi absurd rămîne tot punctul din care se ridică a mia firimitură de ton. Punct infinit de mic, într-insul se cuprinde totul, ca într-o sămînţă de fag: sutele de ani şi pădurea. Este permisă o digresiune. Dintr.un semiton trăiesc literaturi întregi şi vremuri de literatură. Nimereşte tonul un condei, şi tonul se reproduce tip, din călimări în călimări. El se percepe cu instinctul: miroase a acelaş ton pretutindeni, variat cu o degradare în care s'a strecurat un alt miros, mai slab. Cînd se uzează tonul, monotonia deca­ denţei însemnează o pauză. Servilismul imitaţiei sincere sau maimuţărite se sleieşte şi el, şi sensibil litatea, redusă la onomatopeic, te face să gîndeşti expresia cu cele cinci degete pe buze, bolborosind copilăreşte cinci singure silabe. Din stînga, din dreapta, de sus, de jos, se aşteaptă tonul nou, care poate să întîrzieze o viaţă de timp. Pauză tragică de intelect: epocă de revoluţii. Nu ştii de unde se iscă şi, subit, ce-l sugerează; o lovitură de săcure, o rugăciune, un cîntec de greiere. Dar îndată ce tonul nou a fost 11 [12] auzit, fauna intelectuală, În suferinţă de originali' tate, se năpusteşte şi,l adoptă. Se mai creează Încă o glorie şi încă un servilism. Gîndul amintirilor mi-a fugit întodeauna cum a venit. Să trăieşti de două ori un lucru trăit o dată cu adevărat, e afară din cale de mult. Versiunea lui nu-l trezeşte în realitatea defunctă mai bun. Nici atunci cînd Lai trăit n'ai stiut că.l trăiesti. Cîtă vreme Lai parcurs în frag�ente, interval�le dintre minute s'au compus cu el arbitrar, şi mai tîrziu reconstituirea e falsă, căci i-ai adăogat, fără să vrei, o nouă subiectivitate. Cel care gîndeşte un act al lui, petrecut cu treizeci de ani mai înnainte, îl diformează cu drept cuvînt. Era mai exact în timpul lui decît în forma evoluată? Ambele timpuri, de realitate şi de aducere' aminte, sînt două aspecte ale unui act trăit in' cornplect şi reprodus parţial. Dacă ai prins din el o aromă, singură emotia parfumului poate să fie adunată. Ce a rămas din amintire? Nimic. Trebuie neapărat să fie amintirea decalcul fidel al unui eveniment? O carte de amintiri se defineşte de rînd pe criteriul istoric: însemnarea de.a-ndaratele pe calendar a zilelor petrecute, notate, poate, şi într-un «jurnal », Nici jurnalul nu e real, nici criteriul - şi nici însemnarea; şi cît vezi din realitate e inexact, realitatea fiind mai mare decît momentul, şi, în definitiv, indiferentă. O colecţie de fotografii pe sărite e un teanc de realităţi afirmate în tot cuprinsul tehnic al obiectivitătii si al criteriului istoric. Nici viata unui sing�r 'element din complexul omenes�, Il [13] a figurii aparent invariabilă şi fixă, nu e mai norocoasă În ceea ce priveşte amintirea şi stabili, tatea. Te uiţi uneori la fotografiile tale. A trebuit săsţi faci: civilizaţia se rabdă cu carnet de identi­ tate. Ai vreo sută - şi niciuna nu seamănă, nici cu originalul nici cu niciuna din toate celelalte. Cînd ne lipseşte un subiect de ilaritate acasă, deschidem albumul familiei, cazierul nostru gro. tese, şi pecînd varietatea comică a expresiei ne excită rîsul, ne Întristează contradicţia Iundarnen­ tală. Eşti de cîteva ori tatăl, unchiul şi moşul tău propriu, mai tînăr decît nepotul, şi evoci toată antropologia. Lumina ochilor vine de la altcineva, surîsul e străin. O strîmbătură profană te înrudeşte cu cine nu vrei. In ceasul ei fotografia atesta originalul. Veridic În secunda obiectivului deschis si valabil o zi sau două, portretul se descompune, murind în fie. care fotografie o dată. Omul viu scapă şi actelor, ca fotografiilor lui. Cum l-ai recăpăta după zeci de ani cu con' cleiul? Dar care e omul viu şi adevărat? Cel silit să se trăiască, sau cel care fuge necontenit de sine în sute şi mii de fantome transparente, schimbîndu-şi umbra necontenit? E şi el, În carne şi oase, o ipoteză, şi ipotezele se experimentează, ca şi certitudinile, pe de lături. Nu eşti adevărat nici cînd eşti adevărat. Amintirile sînt de considerat În scris: verbale, devin anecdote. Amintirile se preferă din copilărie. Maturitatea e pentru «memorii », cu fotoliu, cu ghiozdan: evocă diplome, grade, statui şi cimitire. E titlul rezervat omului politic, şefului de partid, generalului pensionar. Memoriile rectihcă timpul I} [14] şi evenimentele antipatice. Lungite cu o silabă, « memoriile» se îndulcesc pînă la «memorial », cuvînt romantic şi funebru, cu tendinţe de Panteon şi Ateneu. Din fundul unei amfore goale se ridică un fum subţire violet şi o bătaie de tobă. După dric, păşeşte un cal singuratec în doliu de cioclu. A îmbătrînit şi calul mascat, călărit în adolescentă. Atît în copie cît şi în original, nu m-am sur­ prins, în ce mă priveşte, că m/aş fi iubit prea mult. N,aş putea spune că m-am detestat cu o formulă integrală. Sentimentul nu mă urăşte propriu-zis şi nu pare scîrbit de actele mele: el a refuzat numai să se expuie. Să te spovedeşti, cui te-ai spovedil Cititoruluil Scriitorul e propriul lui saltimbanc, Cel puţin să fii onest, îţi zici, să nu minţi, să nu amăgeşti, preocupat să stupefiezi. Dar poţi, cinstit, să fii cinstit? Există o curiozitate maladivă şi degenerată fixată asupra scriitorului care s-a ridicat cu un lat de palmă peste epoca lui. Ea se satisface uitîn­ du-te pe gaura cheii. O viaţă e un trecut de scutece întinse pe o frînghie, care poate să fie ridicată mai sus ori lăsată mai jos, cu o prăjină, mai oblică sau mai verticală. Omul se povesteşte pe sine fals. E sugestiv la judecătorie spectacolul constant al neputinţii împricinatului, să relateze adevărul si fapta, dacă adevărul e numai fapta constatată. lnsuş bolnavul pe care.l doare într-un loc precis, descrie medicului o durere de alături sau de dincolo de sfera ei. Sînt rninţiri adevărate, şi ale naturii şi ale conştiinţei. E de examinat comentariul de pe dinafară. El alege din ce are, înţelesul despre ceea ce ar 14 [15] ramine. Un comentariu critic, de pildă, e un produs independent, rafinat prin pervertiri de intelect. Arhivarul ideilor caută avid în coşul de boarfe gogoloaiele de hîrtie, le întinde, le lipeşte, le raportează unele la altele. Pe fiecare om îl slujeşte un mobilier elementar, care se încarcă tot, în tărăboanţa cu o singură roată piezişe a vieţii. Nu te mulţumeşte să treci măcar peste mobilier. Ai vrea să ştii cum a fost distribuit în apartamentul scriitorului şi întrucît un scaun fără fund ori în trei picioare a contribuit la o atitudine sau a suportat,o. Dinaintea unei fructificări excepţionale a sîmburelui comun, comentatorul mirat caută bălegarul. Opera singură nu-i e de ajuns: poate să pară îngerească. Nefiind primită ideea spontaneităţii, ivirea oamenilor fără ascendenţă şi placentă vizibilă strică o con, venţie, contrariază un principiu. Lipsind sensul unei dimensiuni, eşti împins să te ţii iritat după mistere cu sfoara, cu balanţa, cu decilitrul: cu o inteligenţă cornparativă, de raporturi. Trebuie căutat dincoace şi dincolo de lucrul realizat, jurîmprejur şi dedesubt. Metoda Bertillon şi spiritul detectiv au intrat în literatură, miezul intrensec fiind derivat în patologie şi delir. Tres buiesc petice şi zdrenţe, pilituri şi urme digitale. Tendinţa sporeşte monstruos pe măsură cu tipo/ grafia. Are măcar comentatorul meritul săd fie scriitorului duhovnic 1 Scriitorul suspect de durată e dator să se admini­ streze pentru puritate, în aşa fel încît nimeni să nu poată întreprinde după moarte spionajul literar în bagaje. Din pretenţiile de a te explica în nişte amintiri se poate admite atît, că viaţa unuia care şi-a răbdat internperiile neîngenunchiat în rîvna de a se concretiza, poate să fie educativă pentru viaţa celor mai puţin apţi să îndure, - dar şi asta e 15 [16] o pedagogie pentru repetenţi. Nu poate să zboare pasărea fără aripi, şi dacă, din zbor, s'a prins în aripa ei un luceafăr, întîmplarea nu se repetă de mai multe ori în spaţiul unei literaturi. Răspun­ derea cade în sarcina deterrninării, şi nu a insului determinat. A orbecăi în trecutul necunoscut nu dă un rezultat despre valoare şi-i numai o iluzie de vedere strîmbă. Nevoia de a şti mai mult decît permite expo, nentul se traduce în studii, urmate de alte studii, de stive de studii, şi nu lipseşte din devoţiunea celui ce se martirizează cu ele nici sadica vigilenţă de a diminua obiectul. Rămîne aşadară loc şi motiv ca scriitorul să se îngîne şi fără plăcere. « T otuş, nu! Nu voi fi un autor de amintiri. » Aşa ziceam. Împrejurările au făcut să cunosc mai de aproape pe domnul Cineva, care m'a judecat dintr-un jilţ de piele, două ceasuri. Trebuie să încerc un caiet de amintiri, dacă bineînţeles voi putea să le condensez numai într-unul singur. Ispitit de literatura povestitoare, adeseori am retuzat-o din pricina fricii de revărsare. Proza e o anarhie, şi dacă mi/am ales de preferinţă expresia versului, care retează aderenţele, este pentru rezultate concentrate rotunde, ca piersic a şi oul. Poezia se dezinteresează de genealogii şi ramificaţii, mulţurnindu-se cu fructul, care poartă în sine şi vîrfuri şi rădăcini. Mram aşteptat să fiu, faţă de inspecţiile de psihologie ale domnului Cineva, ceva ca o bucată de teracotă, ca un urcior, ca o străchioară, rîn. duite Între bibelouri şi zrnalţuri, pe marginea bibliotecii, fără nicio răspundere a proprietarului de hîrburi. Oamenii care trăiesc laolaltă, strînşi într.o epocă pe o bucată de pămînt, nu se prea [17] deosibesc în ahnitătile dintre ei de vietile repartizate pe sute şi mii de ani, şi întîmplarea' te pune cîte. odată în situaţia descoperirii. Nu pot să uit o coincidenţă fortuită, care mi-a arătat cît sînt oamenii de străini unii de alţii şi cît se ignoră reciproc. Am rămas, pe vremuri, o noapte într-un cătun, Înmormîntat în pustietăţile de şes ale Olteniei. Silit de neplăcerea că-şi pierduseră caii de la căruţă potcoavele în nisip, umblam după un adăpost. Călătorisern cîteva ore într-o mare singu­ rătate de ape răshrate, prin prundişuri nemărginite. Oprit din cînd în cînd, ca să se adape caii, ascultam imensitatea tăcerii, într-o reproducere rornâ. nească a momentului paginii întîia din Biblie: «La început era Cuvîntul », Potcoavele se dez­ lipiseră cîte una, şi tovarăşii mei de drum, de la oiştea căruţei, călcau păturile unui diluviu secat, de.a curmezişul rîului mare, de-a dreptul pe copite şi unghii. Teama noastră, a sătean ului cu căruţa şi a călătorului, era de uscatul pietros al şoselei, pînă la care mai aveam de străbătut cîţiva kilometri. O clopotniţă ridicîndu-se din zare, ne-am dus într.acolo. Era un sătuc alb, ca o cutie de jucării. începea seara să-I cearnă cu umbră. Am tras la popa. Preotul, un om, poate, de vreo optzeci de ani, sărac şi mic de stat, m'a culcat într-o cameră de bîrne şi lut, cu păreţii plini cu cărţi, pînă la tavan. Am răsfoit în ele. Erau cărţi în mai multe limbi, despre un lucru care, căutat în ceruri, îl găsesc unii în matematici. Părintele Învătase limbile singur şi biruise stiinta mistică a cifre'i si a cantitătii. " A d�ua zi nu m'ai Îmi venea să plec. Problemă de contemporaneitate: cum se întoc­ meşte un om, fără să prindă timpul de veste, pe o margine de hotar. 2- [18] Domnul Cineva mă cunoştea mai mult decît aş fi crezut. Cartea provoacă apropieri nevăzute, pe care răspîntiile şi evenimentele sînt neputincioase să le înceapă. Poţi face sindrofie cu semenii care au trăit acum cîteva mii de ani şi cu cei din zilele tale, aruncaţi în cine ştie ce depărtări. Scrisul, născocit de oameni ca o zămislire din nou a lumii, are o putere egală cu aceea exprimată în Geneză. Nu mă pot mîndri că scriu şi mă shiesc ca de o Îndrăzneală. Cunosc în toată ţara, de zeci de ani, oameni pe care nu i-am văzut şi nu-i voi vedea niciodată. Mi/au scris după ce rn-au citit şi am rămas cu ei în ceea ce se cheamă, cu un cuvînt minor, corespondeţă. Nici nu e nevoie de mai mult. Contactul cu întinderile nevăzute dă impresia vîrfurilor de aripi ce se ating din zboruri contrarii. Şi, oamenii pierd, cînd se cunosc şi peste scris, dominaţi de fizicul brut. Cartea săvîrşeşte o taină delicată, şi de cîte ori dai piept cu un prieten căpătat la citire, rămîi încurcat. Cartea ajunge şi acolo unde nu se ridică nici nu coboară niciodată fapta politică; mai ales cartea lite. rară, şi pecît miră înnălţirnile atinse, pe-atit satis­ fac distanţa şi profunzimea pînă la care pătrunde. M,au emoţionat tot felul de cazuri, şi n,aş putea să deosibesc pe cel mai caracteristic din toate. Fabula merge de la marele demnitar pînă la cizrnarul dintr-o mahala, de la vînzătorul din negustoria de vopsele pînă la cotiga împinsă cu braţele, a unui precupeţ ambulant. Am găsit pe cititorul de literatură lîngă sacul cu fasole şi movila de cartofi. Meserii depărtate de intelec­ tualitatea cărturarului bănuit om,de'gust, simţitor de ponderi subtile, se apropie de cartea frumoasă. Şovăind cîteva luni, am izbutit odată să mă prezint guvernatorului unei instituţii de finanţe, 18 [19] de care aveam o veche nevoie pentru organi. zarea unui sistem de plăţi de datorii. Cu o repulsie înnăscută, de ţăran, pentru autorităţi, ca să ajung să pui piciorul pe scara mare a trebuit să lupt şi să mă biruiesc. Am intrat într-un biurou vast cît o gară şi înnalt cît o biserică. Călcam pe covoare profunde, urzite ca din resorturi tăcute, căutînd cu ochii personajul invizibil care mă primise. Miam oprit aşteptînd la uşe, Intre păreţii încărcaţi cu tablouri, am zărit mişcîndu.se ceva, ca un păianjen strîns ghemotoc, în mijlocul acestei catedrale. Un domn mic, greu perceptibil, s-a desfăcut din mijlocul depărtat al încăperii, de la o masă, şi a venit la mine cu mîinile întinse: guverna. torul. In loc de «bună.ziua» şi de « mulţumim dumitale », mi/a recitat versuri de ale vizitatorul lui. Era neverosimil. Ştia pe dinafară tot ce uitase autorul, prins la strîmtoare cu un titlu sau cu un vers pierdut şi neputînd să dea, ca de un scriitor necitit, nicio referinţă. Cizrnarul s-a revelat la o păreche de căpute. Mă duceam întîia oară în camera lui, atelier, dormitor şi bucătărie. Pe o poliţă de calapoade erau rînduite cărţile clientului întîmplător: eram autorul lui preferat. Făcînd greşeala să-i spui cum mă cheamă, ca să ştie unde să-mi trimită încălţămintea reparată, cizmarul a încercat o dezamăgire. Mă credea înnalt, subţiratec, veninos şi cu barbă. M,a crezut poate şi mai inteligent. Fără să fi bănuit, i-am stricat o zi, căci sculat din scaunul lui triped, uns pe nădragi, cu pap, ca un dos de afiş dezlipit, el se uita la mine halucinat. Eu îi vorbeam despre picioare, şi el nu-şi muta ochii din capul meu, parcă obligat să ia măsuri pentru o aureolă de box-calf In cartea căreia însemnările acestea îi vor servi, poate, de prefaţă, o să vie vorba de un mare şef de industrii. Hrănit cu cît roade un iepure, 2*- 19 [20] · II � " r II II, I îmbrăcat mai ieftin decît cel din urmă lucrător al lui, întodeauna dus pe gîn9uri şi întristat, în adunările numeroaselor lui întreprinderi el participă la dezbateri distrat: cu o carte de versuri pe genunchi ... Ce fenomen le naşte şi le face să dureze perso, nalităţile excepţionale la toate excepţiile închipuite? E un greş al fanteziilor naturii, o implinire de splendoare germinativă a vieţii? Orişicum, un lucru pare adevărat, că realităţile româneşti, aşa cum sînt, au putut să dea fiinţă unor oameni cu mai mult labirint decît chiar, adeseori, ome­ nirile de întîietate conventională. Germenul e substanţial. ' - Apucă-te şi scrie-ţi viaţa, mi. a spus domnul Cineva. Dumneata eşti un om de constrîngeri şi eliminări. Din tot ce-ai scris ai dat afară ceva, ai ascuns, ti.ai interzis ceva şi ai retinut putin. Ştiu, a fost' un stil al expresiei frînte: o discreţie voită, o refulare violentă. Dintr-un trunchi ai construit o nuia, cînd cu săcurea, cînd cu briceagul. l-ai sucit gîtul vieţii. Ai silit-o să stea cu nasul în gaura uşii şi să bea din aerul mare de afară numai un fior. Te,ai evaporat prin disciplină şi severitate. 'Ţi-ai prins îngerul, l-ai frînt, i-ai rupt oasele şi l-ai răstignit: el răsuflă numai prin rănile cuielor, din care se scurge un sînge viu, fierbinte şi chinuit. Ai reticenţe. Să nu mai ai reticenţe! Dai un ocol îndelungat, ca albina, Borilor în care cauţi. Du-te de-a dreptul în polen şi tăvăleşte.te în pulberea lui. Te aştept acolo demult: de ce Întîrzii? Am citit odată o mărturisire a dumitale: că n.ai avut nici timp să scrii ce ai fi vrut. Scrie o viaţă, scrie-ţi amintirile şi începe cu amintirile din copilărie. Ai trăit mult şi divers, dar crezîndu-le retorice, ţi-ai oprit expansi • .20 [21] unile la poruncă. Din tot ai rostit o fracţie, şi pe cea mai rece. Dă'ţi, domnule, drumul! Descătu­ şează-te l Sparge'ţi lampa, fă explozie şi lasă incendiul să te ia cu el, şi să arzi detot, pînă la stingerea focului de la sine. Prea multă piatră nearsă în cuptorul dumitale rămîne stei nesimţitor, şi orice piatră are într-însa miez de vîlvătaie : sparge'o. Povesteşte ce vrei şi ce nu vrei, şi, dacă nu vrei nicidecum să povesteşti ceva, parcurge diametrul sau tangenta. Oprit aşa, în mijlocul unei nebuloze, ca un hoţ care caută scăpare în refugiul Căii Lactee, am rămas întîi obscurat. Nu mă aşteptam la o execuţie atît de lapidară, într'un moment cînd mă interesa cu totul altceva decît literatura. Făceam o vizită de protocol. Ca să mă pot gîndi, m'am dus acasă, am luat uneltele de grădină, şi răscolind pămîntul şi tuhşurile, ascultînd vrăbiile din duzi, lăcusta şi piţigoiul, a trecut o zi. « Mi se pare că e adevărat ce spune domnul Cineva, mi-am zis. Msarn eliminat sută la sută din mine, lăsînd să se vadă numai părticica lui Dumnezeu. Povestirea directă mi s-a părut, ca şi acum, "fără eleganţă It. Dar să scrii o viaţă este o căutare, şi poate că nu e şi o regăsire. Aş putea să mai adun de sus în jos tot ce. am aruncat din carul meu cu boi opintiţi, atîta cale? Şi să mai fac o dată calea înnapoi? » A trebuit întîi să încerc să mă familiarizez cu ideea, să.mi fac scuza că a vorbi despre sine nu e a impune cititorului personajul tău, nu e o grosolănie sau o acţiune trufaşă. Trufie nu avea să fie: îmi lipsea de la natură şi nu m'am lăudat niciodată nici cu gîndul, necum cu trîmbiţa, încredinţat că n'am cu ce şi mai cu seamă pornit de la natura primitivă să mă subestirnez. Dar dacă e vorba de înfăţişat lucruri adevărate, nu mă 11 [22] mulţumesc nici ele nici caricatura lor. A te face singur subiect şi a te da singur în vileag ar fi o condiţie postumă. La fiece deceniu mi s-a părut că viaţa nu a fost trăită de-ajuns şi că am trăit cu întîrziere. Cînd alţii ajungeau la ţintă şi se odihneau de un efort sflrşit sau renunţau să mai fie, eu de-abia ridicam traista şi mă uitam, din prispă, incotro să apuc. Pînă la treizeci de ani, nu avusesem o prea bună părere despre mine, sau nici nu-mi făceam o părere, evaziv şi tolerant în scrutările mele secrete. Simţeam că dacă aş încerca să mă analizez, tempo. rizînd mereu această operaţie serioasă, n'aş fi putut obţine o notă prea măgulitoare, şi evitam să mă transpui în juxtă pe mine însumi, ca o traducere într-o limbă incomplect învăţată, cu aceea ce puteam să bănuiesc a fi textul original. Concesiile ce/mi acordam şi o supraveghiere prea politicoasă a faptelor mele mă cam ruşinau, dar trecîndu-mide milostiv cu vederea, mă lăsam dus de împotriviri. Meticuloasa mea trebuinţă de ordine, înnăscută, ssa mărginit la realizări de materiali, tate, amînînd fără termen conformarea morală la un criteriu totuş continuu prezent şi continuu evadat, destul de vexat de o amînare inhnită. Pesemne că e destul să vrei hotărît un lucru chiar dezagreabil, pentru ca o evoluţie să se petreacă. 1n voinţa să ascult, făcusem o bucată de drum, şi noul decor în care intram nu mi/a displăcut. - Ajunge să te gîndeşti, vorbeam în patru ochi cu mine. Nu e nevoie numaidecît să crezi. Dacă făceai aşa mai demult, nu ţi-ar fi trecut sterile atîtea lucruri pe dinainte. Ştii că de mai multe ori te-ai încăpăţînat să te măsori şi cu lucrurile ce ţi-erau urîte, şi nu se poate spune că n.ai izbutit. - E adevărat, îmi răspundeam. 22 [23] - Nu ţi-au prea plăcut deocamdată: te-ai obişnuit. Odată, ai vrut să citeşti o gramatică latină groasă, pe nerăsuflate, ca un roman ... Şi, vai de capul tău, ai citit-o ... - Intenţia era bună. Numai punctul de vedere a fost fals. Copenhaga mă gîndeam că a putut să ajungă să refacă din porţelan şi email toată zoologia, redusă la o scară de giuvaere, şi un profesor ca Madwig să nu poată el reorganiza limba sudului roman, făcînd veveriţe şi căprioare sintactice? Msam aşteptat la formule şi reguli inedite, sintetice... O nerozie: textul trebuia muncit, ca orice cod al unei limbi, pe manuscrise ... Am stăruit: tot m'am ales cu ceva, cu o decepţie definitivă. - Aveai o idee fixă. V reai să vorbeşti latineşte cu Jean,Pierre, curelarul din Vevey. - Orice om are o idee bună şi fixă, răspund, care arată incapacitatea lui de libertate ... Acum idee fixă devine obligaţia să scrim o viaţă. Ai văzut că amintirile încep să vie? La urma urmelor, sînt mai puţin responsabil pentru amintiri decît de o iniţiativă personală: am un complice. Dacă dau greş, o să,1 iau de, oparte: «Ai văzut? Mai bine nu te ascultam.» Şi domnul Cineva o să-mi răspundă: «Nu ai ştiut să te achiţi de datorie », Dificultatea e prin urmare triplă, şi trebuie înnainte de toate să mulţumesc pe domnul Cineva. Dar determinarea fiind exterioară, nu-i lipseşte conştiinţei motivul de scuză, şi tot se împărtăşeşte vina cu domnul Cineva. Iată de ce înjgheb prezenta prefaţă. E nevoie să pipăi cu vîrful, mai înnainte de a pune toată ciubota pe teren. În sfîrşit, constat că s'a modificat şi judecata: a trebuit numai o intervenţie. Tirizia de jos s.a 2} [24] ridicat la o atingere cu degetul arătător: de ce puţin lucru atîrnă, ca să se schimbe, o anumită poziţie fixată de patruzeci de ani! Omul nociv sau favorabil apare, şi totul apucă pe alături. .. Lucrul indiferent te captează, şi ce te-a înspăimîn­ tat începe să te bucure. Aproape să.mi vie să cred că ideea mi-a aparţinut şi că domnul Cineva n-a fost amestecat în actul meu cîtuş de puţin. Ai trăit un adevăr personal şi ţi s'a mutat constelaţia la diametral opus. Mai e valabilă o convingere, dacă eşti în stare să te converteşti atît de repede la alta? De ce m-arn tot mirat de transformările atribuite insuficienţelor personale şi foamei de putere, a cîte unui prieten, sculat din berăria unde cioc neam o halbă cu el şi aşezat de-a dreptul pe un fotoliu de ministru? A treia zi după jurămîntul cu joben, el era alt om, la care trebuia să ceri audientă. Fostul camarad era transfigurat, în ansambiul lui, de subalterni, de sonerii si telefoane. S,a petrecut în el ceva, care golindu,j de un conţinut, La împlinit cu altul. A suportat să-i zici Dumnea­ voastră, Domnule Ministru şi chiar Excelenţă. Şi după ce a picat din slujbă, a rămas în el ceva cîştigat, un aer, o iluzie că a fost unul din cei puţini şi dreptul de a nu se întrerupe. Ritmul de colegialitate se isprăvise. Condeiul s-a substituit însă facultătii de a gîndi, pînă la excludere radicală: sînt incapabil să rostesc un gînd dacă nu tin de vîrf un băt cu cerneală. Fată de scriitorii ca�e lucrează un subiect întreg întîi' cu capul, şi după ce I-au isprăvit mental îl aştern pe hîrtie, trebuie să fie vorba de un sector de inteligenţă mai puţin. Mi se pare adeseori, într-adevăr, că sînt cel mai tirnpit dintre proşti. În ceasurile, zilele şi anii de imbecilitate [25] totală socotesc, fără să mă supăr, că toată lumea s-a înselat începînd cu mine, care am cutezat să le a;ăt si�ilitudinile mele de averi. Cu o excepţie. Dacă fără voie şi fără punct de plecare, îmi vine condeiul de la sine între degete, situaţia se inver­ sează şi contrastul e izbitor. Atunci am impresia că altcineva scrie cu mîna mea, şi poate să scrie uneori chiar foarte frumos, şi din această pricină nu-mi atribui niciun merit, atîta timp cît nu-l înţeleg. Acest altcineva nu mă înşeală, am încre­ dere să mă bizui pe el şi,1 găsesc lîngă mine numai dacă sînt ajutat de condei, ca în spiritisrn. E poate absurd, însă m,am obişnuit să n'am orgoliu şi nu-mi atribui darurile ce mi se acordă. Politica mea faţă de atîtea neînţelese taine e de aşteptare. Epoci de neputinţă alternează cu epoci de belşug, seceta se împărechiază cu fructilicarea, cîteodată monstruoasă. Rămîne să corectezi excesele şi să le diminuezi. îndată ce vreau intens să răstorn o idee în călimară, mi,e cu neputinţă, şi cu cît vreau mai tare cu atît izbutesc mai slab. Înnainte de această introducere am făcut exerciţii de aducere,aminte ca să văd, pot sau nu să scriu, din amintiri. Nu e lesne. imi uitasem trecutul cu o uşurinţă care face parte din tem pe, rament, şi nu m,aş putea p.lî�ge de această unică facilitate a mea. Am feflC1ta facultate că uit instantaneu: Nici nu se poate poziţie mai proastă pentru un om pregătit cu .toate tacîmurile să-şi scrie amintirile. Cu condeIUl, exerciţiul a fost totuş ceva mai bun decît fără el. Spaţiul s-a populat cu spectrul lucrurilor descompuse, şi mi-am adus aminte o sumedenie de oameni şi de îrnpre. [urări, care muriseră pentru mine progresiv. E o înviere, o înviere în dezordine. Şchiopii caută cîrji, nebunii minte, ciungul mădulare. Trebuie 25 [26] r ,I I � I �---- să mă prevăd şi cu un arsenal de proteze, fără să ştiu dacă odată cu ladul meu paradiziac, voi învia şi eu din ţăndări le mele. Nu bănuiam cît e de întins cimitirul ce zăcea în mine. Mormintele s'au deschis, ca nişte cutii de carton din pod, cu beteala şi cu lumînările stinse, ale foştilor pomi de Crăciun, şi mă uit la maimuţoii şi îngerii ce-mi trec prin mînă, cu o uimire cu atît mai vie cu cît pieriseră din perspectiva mea definitiv. Dar înnainte de a-i fac� să joace din elastice şi arcuri, mă împiedic de mine: trebuie să scriu. Dificultatea de abia începe. O povestire care mi-a plăcut neînchipuit de mult e naşterea lui Iisus din Fecioară nenuntită şi Dumnezeu. în venirea miraculoasă a Fiului pe lume am găsit documentul stării civile literare. încă nu m'am obişnuit pînă la vîrsta mea să nu iau foarte în serios actul banal de «a seri », Adeseori dau de acest verb în ziare, la cronica judiciară, la informaţiile cu aldine. Referindu-se la autoritatea lui personală, redactorul scoate în relief că ea s/a mai pronunţat asupra unei chestiuni, ce revine, zicînd: «După cum am mai scris» ­ şi el «scrie» neturburat... Cuvîntul n-are în condeiul care şi.l asumă aşa, un simplu înţeles grafic, ca în seria lui activă alte verbe, puse să exprime acţiuni materiale: «am dat la rindea », « am strănutat », «am plîns» ... E plin, dimpotrivă, de toate înţelesurile şi spaţiile evocate, are adevăr, demonstrează, clădeşte, perspectiva e strînsă în silaba lui. Dacă mă întrebi: «Ce mai faci? », presupui că vrei să ştii cît sînt de sănătos, şi răs. pund: « Bine!» - întrebarea nu mă jigneşte. Spune, fiindcă te simţi obligat să ştii că mă îndelete nicesc cu cea mai delicată dintre absurdităti : «Ce mai scriij », şi m'ai mortificat. Cine�a z6 [27] obişnuia să mă întrebe, dacă nu-l vedeam ca să,1 evit: « Ce mai compui? ». Două lucruri nu-mi intră în cap, « interviul )}, de care mă feresc cu teroare, şi întrebarea de mai sus. Mulţi scriitori o rezolvă anticipat, cu mîna la frunte lîngă pană, pe un fond de bibliotecă. Aş prefera să fiu întrebat cu cît se vinde în piaţă kilogramul de ceapă. Există un gen de oameni interogativi. Am primit adeseori chestionare biografice cu numeroase puncte de întrebare. Interogativul vrea să ştie şi insistă pentru derizoriul autograf. O domnişoară din învăţămînt m'a întrebat odinioară ce păreri aş avea despre Gustave Flaubert, cu o familiaritate faţă de un scriitor, care exclude părerea personală, stupefiantă. Am întrebat-o cine este Flaubert, şi, natural, ignoranţa mi. a fost plătită cu surîsul marelui dispreţ academic. Dar profesoara a ţinut să'şi împărtăşească părerea ei, afirmînd textual că autorul Doamnei Bovary « scrie curăţel », « A seri curăţel » e o modalitate de a seri, diminutivă şi acceptabilă, ca « a fi drăguţ », Sînt, întrsadevăr, scriitori drăguţi, şi e un scris drăguţ. Dar a seri pur şi simplu e ceva cu totul grav, peste toate sensurile de vocabular. A seri e a face din nou şi într-altfel tot ce fusese indiscutabil făcut si bine făcut. Am . fost conştient de excepţional a întindere şi adîncime implicate de acest cuvînt, încă de la sfîrşitul copilăriei, cînd nu-mi puteam da seama ce însemnează a seri şi cînd scriam şi cuvîntam cu un avînt de cocoş analfabet. Am şi publicat. Singura dată, în toată viaţa, am trimis, la şaispre­ zece ani, o poezie revistei socialiste Lumea nouă. Fusesem odată dus de colegii de şcoală la Clubul din Strada Doamnei, şi.rni plăcuse că puteam intra într'o sală cu oameni multi, fără bilet. Vorbise un domn foarte elegant, î� contrast cu adunarea [28] r f t II '1 j I '] de gloată zdrenţuroasă, George Diamandy, cu jobenul pe masă. Lam cunoscut bine, cu mult mai tirziu, director al Teatrului National. T rimisesem o poezie, numai ca să concurez un coleg de bancă, poet consacrat de unanimitate a notei trei în catalogul clasei şi care, purtînd părul lung şi nasturele hainei cusut tocmai sus, la gît, îşi acomodase un cap după domnul Radu Rosetti, care şi-l confecţionase pe al lui după F rancois Coppee, un as, cum se zice azi, al epocii literare de la Paris. Colegului meu de bancă nu i-a răspuns redacţia revistei nimic, şi el s'a consolat, afirmînd că plicul cu manuscrise, pe care avusese grija să-I ducă « personal», se rătăcise. Spusese întîi « personal», şi pe urmă i.a părut rău de acest adaos de prestigiu dezminţit. Mie mi s-a răspuns la rubrica redacţiei: ��Mai ştii de unde sare iepurele? ». Colegul meu a fost cu atît mai jignit cu cît eu pusesem manuscrisul, faţă de el, în cutia poştei. Nici n-arn urmărit mai mult. EI trebuia pedepsit pentru că afecta o întîrziere, un amurg sufletesc şi un oftat, nepermise în relaţiile noastre, o auto' ritate care-i venea de la repeţirea de mai multe ori pe rînd a clasei a patra şi de cîteva ori a celei de-a treia. Era timpul unui paralelism curios, într'adevăr, copiii de şaisprezece ani fiind colegi de clasă cu oameni făcuţi, de cîte douăzeci şi cinci de ani, care se bucurau de epitetul acordat ca o distincţie de către profesorii, oportun nedeli­ caţi, « măgarii din fund». E adevărat că de toţi aceşti măgari din fund nu s'a ales nimic. Unul singur a devenit din gardian director de închisoare. Melancolic şi nesigur, răspunzînd la istorie din geografie şi preferînd caligrafia chiar gimnasticei, practicată cu asprime de către alţi repetenţi aleşi, el era admiratorul poetului cu haina încheiată la gît. Poetul era 18 [29] supărat numai de o jerpelitură scrofuloasă cu neputinţă de învelit în guler şi cravată, dedesubtul obrazului şi al urechii, şi care îl silea să se foto' grafieze numai din stînga, chinuit ca un om pus să doarmă, din pricina ficatului, numai pe partea unde bate inima. Autorul răspunsului din Lumea nouă Lam des, coperit cu treizeci de ani mai tîrziu, în persoana lui Ioan Teodorescu, diplomat al unei şcoli de chimie din Belgia şi ajuns directorul, general al unei mari Societăţi de Asigurare, prin gazetărie. Aducindu-şi aminte de durerile încercate alături de oamenii politici ai primelor demagogii bur­ gheze dizidente, o fărîmă socialist, o fărîmă inte. lectual şi o fărîmă ziarist, cornplexiunea frag' mentară i se rezolvase în hibriditatea unei poziţii de « liberă cugetare », fosta victorie declarativă a gîndirii « materia liste ». A cugeta şi a gîndi, cugetare şi gîndire, cuvinte, program şi care enunţă poza comică de a fi savant, sînt lucruri de gingăşie, în ahnitate de shieli şi rezerve cu actul: (' a scri ». Scrisul, ca şi dragostea, e poezie. Te apropii de idee, ca de fata leneş adormită, pe care nu vrei să o turburi şi care nu vrei să se deştepte şi să.ţi fie ruşine. Intri în cuibul unei pasări ascunse. Ti se pare că numai prezenţa implică o lipsă de bună-cuviintă. Ai toate îndoielile sfîsietoare ale candoarei. Ai umblat după ea, te.at dosit, te-ai temut şi ţi-a fost frică, fireşte, şi de ea şi de tine. Ideea ţi s-a părut de departe frumoasă, dar s'ar fi putut să ai o dezamăgire şi să sîngeri de un contrast de mare şi complicată suferinţă. La un felinar, care-şi aruncă deodată lumina pe faţa întoarsă, poţi să dai subt marginea pălăriei, strÎmbată cu cochetărie, de un ochi de sticlă. [30] Nemaiputtndu-te retrage, ca să nu brutalizezi nevinovăţia, eşti monstruos obligat să mergi pînă la capăt, dacă nu dispari ca un mişel. Scrisul şi dragostea sînt cu consecinţe, te legi faţă de sine, de răspunderi secrete care privesc de-a dreptul conştiinţa. Scrisul nu e o simplă jucărie, şi tragedia lui e cu atît mai grea, cu cît îl guşti mai mult. Nu iei hîrtia şi condeiul fără şovăială, şi repeţirea actului nu-ţi toceşte sensibilitatea. Scriu de patru. zeci şi şapte de ani, şi nici azi nu ştiu cum se începe o pagină, după ce am scris zeci de mii, fără să ştiu nici pe acelea cum le-am scris, şi am rămas debutant în perpetuitate, iritat de suficienţa arogantă şi de atitudinea de omnipotenţă a majorităţii confra­ ţilor mei. Mai mult; nu ştiu cum să scriu o frază. Şi, ca dragostea, şi scrisul are prostituţia lui. Mi,e greu să mă gîndesc să scriu, şi mi-e mai uşor să scriu decît să mă decid. Am intrat în viaţa expresiei cu zăticnire şi cu certitudinea că scrisul e mai mult şi altceva decît a pune condeiul pe vîrf şi a-l lăsa să colinde hîrtia semănînd-o cu muşte. Această religiozitate a sentimentului poate că ţine de o însuşire de refracţie sau de un strabism a ceea ce ar fi spiritul meu. Nsaş putea să definesc, dar opreliştea e permanentă. Impresia că scrii de la început pe material scump, pe aramă, şi că nu trebuie să-I strici, dar că trebuie mai mult să muşti din el precis decît să,1 zgîrii, m'a împiedicat de la înmulţire şi spumă şi nu m-a lăsat să/mi fac o sculă dintr'o stare pe care o presupuneam de har. Dacă aş fi putut micşora însemnătatea scrisului, aş fi fost în stare să dovedesc fără greutate pse cărţi pe an. Pana nu se mai opreşte dacă pleacă la drum, dar nu porneşte de bună-voie. Rămîne în loc, lovită de paralizia scrupul ului nevăzut, opus înfometării de spaţiu. Mă ofensează la autori lipsa ţinutei, uşurinţa că-şi iau activitatea de orişiunde şi că se măsoară }O [31] cu orişice, sărind peste piedici fără să le doboare, parcurgînd arena cu dexteritatea paiaţei şi făcînd la fiecare înconjur un compliment. Mă ofensează şi volumele prea groase. Recompensa le vine scriitorilor de la măgulire, de la opinia agonisită de la alţii, de la mulţumirea aşteptată de mîndrie, de la un fel de a fi, egal cu o modalitate intimă a lipsei de caracter. înlăuntrul lor cel adevărat, descoperit fără voie în calamitate, ei se vădesc săraci, provizorii şi caduci. îmi place gladiatorul care nu primeşte aplauzele cu slugăr. nicie. Am incapacităţi agresive împotriva consolărilor artificiale. Dacă-mi ştiu lucrul ieşit din mîinile mele prost, pentru motive cunoscute mie, nicio laudă nu mă poate împlini, după cum nici injuria lucrului definit nu mă ştirbeşte. Reputaţia unui autor cu nume e înjghebată, în general, pe centimetrul unei diferenţe confuze şi pe un compromis; din ceea ce autorul a fost inapt să spuie şi din ceea ce cititorul, ignorant al operei de inducere în eroare, sinceră sau frauduloasă, îi acordă peste măsură. Deficitul şi golul sînt totuş de faţă, şi germenul e sterp. Scrisul poate să fie un lucru de superficialitate, o bagatelizare. Nu asemenea scris, fără vocaţie şi turburare, mă interesează. E vorba de inspiraţie şi de obiect împachetat. Artistul fără colaborarea inefabil ului e lipsit de chin şi de îndoială. Pro. ducţia lui cinică e fundamental vulgară. Nu mi-am explicat multă vreme de ce-mi preferă gustul, unei icoane catolice semnată chiar de un nume din istoria artelor, o icoană ortodoxă. Anatomia' si carnatia romană exube. rantă, exprimă o beatitudine îndopată, pecînd iconografia noastră exploatează exclusiv convenţia că dobîndirea cerului e o suferintă torturată şi fără extaz. Organele neverosimile' afirmă asce- }J [32] tismul, şi contra esteticei pruderiei lucrul urît se înfrumuseţează prin subînţeles. Zugravul şi argintarul îngrămădesc aurul pe o figură sche­ letică si ursuză si dau un Iisus cu viata exterioară oprită 'Ia scîndu;ă şi metal. ' Apoi, şi alte deficienţe personale împiedică scrisul. De multe ori redactarea e relativ corectă. O împlinire pe ici, pe colo, mai tîrziu, dă un rezultat relativ bun de tipar, dacă implică tiparul. De obicei, n'am scris pentru tipar, şi m-am păzit de teme date, cum e cazul cu paginile de faţă. Scriu în toate zilele fără această constrîngere şi adun manuscrise fără scop. T rebuinţa de a le lăsa să zacă şi să se răcească e un comandament: la citire, selecţia e făcută prin rezistenţă. Dacă rabzi o primă şi o a doua lectură a manuscrisului tău, sforţare mai todeauna antipatică, şi dacă manuscrisul nu ia directia cosului numaidecît, poate că ai norocul să br�deşti. 'Plăcerea rneşteşu. gului ţine atît cît durează scrisul - ca visul, frumos numai în somn. Dacă îti trezesti scrisul la lectură, îţi dai seama fără gre�tate, că, luat de condei, ai dormit un vis, la lumina zilei stupid. Am scris sumedenii ele versuri în manuscris şi am tipărit cartea mea de versuri, cea dintîia, la patruzeci şi şapte de ani, cînd trecuseră toate momentele de coincidenţă. Intîrziasem asupra orariului meu cu şapte ani, gîndul meu statornic Gnd că scot o carte, dacă se va putea, la patru. zeci de ani - şi o singură carte. Nu devenisem profesionist, interzicindu.mi categoric să-mi fac din ce mocnea mai delicat iradiant, o meserie­ şi adevărata carte a unui artist cred că e una, cu condiţia să fie unică. .. I"1ai tîrziu, a trebuit să cedez şi să public mult mai mult decît voiam. J2 [33] Neavînd avere părintească, a trebuit să o cîştig, pentru că nu mi s.a Împăcat firea cu boema, cu gheata scîlcie, cu mătreaţa de pe guler, cu cămaşa murdară. Din pînză mi-am ales inul şi din ştolă mohairul, Natura mi-a dat un ceea ce se cheamă standard de viaţă ridicat, care nu putea să Ee alimentat dintr-o profesie de subaltern, ŞI cea dintîi avere adunată, la fizic şi la moral, a fost o ireductibilă independenţă. De cîte ori am simţit că o Îndatorire plătită mă face număr curent, am părăsit-o, riscînd să mor de foame, însă foarte incredintat în secret de contrariul, cum a si fost Întodeau'na. ' Am făcut multe meserii şi am trecut prin vîltori ca un cîine care le biruie, preocupat să scape de înnec un singur obiect. Obiectul ciinelui meu era ... condeiul. Mi La dus în gură ani de zile vitejeşte. Şi, fireşte, am ţinut să întemeiez o bună-stare dintr-una din meseriile părăsite. imi trebuia o meserie, ca să nu cer penei niciun trafic şi să o pot păstra curată, cum cred că a rămas. Niciodată n-arn dat greş în ce am început, şi succesul că m'am ţinut la suprafaţă putea să-mi dea autoritate comercială. Allîndu.mă că scriu versuri, cînd voiam să fac o treabă, literaţii cu lectură anecdo­ tică îmi aduceau aminte, cu surîsul nerodului ironic, de Balzac tipograf şi de lngres violonist, cunoscînd si două boabe de frantuzeste. Pe de altă parte, ban�herii la care m.arn �dr�sat de cîteva ori, nici ei oameni de finante si dobîndind din concesiuni politice reputaţii 'fal�e de «brasseurs d'affaires », erau roşi de un demon, frecvent la oamenii mie la sută, al literaturii. Mi s'au refuzat imprumuturile din care puteam să mă stabilesc, pe motivul suspinat cu o sinceritate tristă, că am « talent» ... Talentul te obliga să nu dispuţi cu contirnporanii tăi înnavuţiţi nu ştii cum, dreptul de a trăi confortabil. Pe cîteva tangente încercate, )} 3- [34] trebuia să mă elimin singur din viaţă, ca să plac mai mult. Punctul meu de vedere era să rezist cu orice preţ. Refuzam să vînd pe Dumnezeu în flacoane şi aveam sentimentul că scrisul profesional duce la o modalitate de înticăloşire. Cu atît mai puţin aş fi putut accepta soluţia uşoară, a banditismului de presă cu un condei căruia, în polemică, începuse să.i crească un colţ ascuţit. Mi-au displăcut cu deosebire soluţiile uşoare şi am socotit o declasare adaosul la uşurinţă al malonestităţii. Am lăsat pe cei cu poftele dîrze şi cu vocaţii mai turburi să agonisească situaţiile, cu care n'aş fi avut ce face. Dar de multe ori redactarea dintrodată iese proastă. La citire, a doua zi, eşti înspăimîntat. Scos din fire şi pişcat în punctul de onoare, bagi în foc şi faci a doua redactare, poate că mai bună. Se întîmplă ca tocmai a patra să capete faţă. Dar pînă atunci te laşi. .. Pot să scriu din nou ceva, dar nu pot să mă copiez. E o mare insuficienţă practică pentru un scriitor să nu se copieze: optzeci la sută din succes ţine de facultatea catîrului. Te poţi face scriitor cu un sistem de fişe şi biletele organizat. Cunoaştem un autor care scrie o carte de literatură într-o lună. El n-a scris/o, a lipit-o şi a croit-o. El con, fecţionează. Alţii fac un volum în două luni, cu verva robinetului de apă. A seri devine prin « muncă » o posibilitate de a face cărţi. Oricine poate să le facă şi să fie scriitor. Difuziunea im­ primeriei cere copie şi răspîndirea ştiinţei de carte de lectură, servită de editori: industrie compusă. Pe de altă parte, spiritul critic de nuanţă pro, fesională, furnizat de bibliotecă şi cartoteci, nici nu se împiedică de problema vocaţiei. Munca o înlocuieşte. Un merit de tăbăcar şi de firmă }4 [35] se substituie acelei spontaneităţi, reale sau obţinute, care dă aromă şi substanţă cuvîntului cuprins de frază. Calificative critice, mutate dintr-alte profesii în literatura de «creaţie », răspund la modificarea tineretii de zbor în îmbătrînirea substantei. Se citeau' despre cărţi judecăţi de această c�litate: «bine construită ». Ion Kalinderu a fost un precursor. Elogiul lui pentru sculptură era că « are relief» şi pentru o figură că « parcă vorbeşte». Sensurile falsificate treptat prin diformaţie pro. fesională ajung să promoveze în literatură merite pe care literatura le ignoră. În vacanţele goale dintre clase căpătasem deprinderea, pe care am păstrat-o pentru copii, să folosesc lunile de vară cu o treabă manuală. Un astfel de răgaz m-a găsit angajat la un pietrar industrial. Din atelierul lui au ieşit toţi îngerii şi toate alegoriile şi busturile care contribuiesc încă şi azi la arnpliricarea grozăviei monumentale în cimitire şi pieţe. Un lucru m-a dezamăgit: exe­ cuţia unei statui, tertipurile tehnice întrebuinţate pentru scoaterea din blocul de piatră a unei figuri. Imi închipuiam, de bună. credinţă, că sculptorul taie cu dalta de-a dreptul în material etern. Că fiecare spărtură ruptă de ciocan înnaintează pînă la forma dinlăuntru, scoasă la lumină progresiv. E trivial! Figura, modelată în pămînt, e strămutată în ipsos pe scheletul unei armături de sîrme şi fier. Se obţine întîi, pentru fiece parte, tăiată din model ca săpunul şi uscată, cîte două tipare, reproducînd în gol interior formele masive. Negativele împreunate ca nişte coji de nucă erau unse şi împreunate. Pe o gaură se turna ipsos lichid. Se despărţeau găocile după închega re şi apărea copia lucrului modelat. Braţele, capul, picioarele, erau turnate deosebit, şi modelul se reîntregea din lipituri între bucăţi. JI 3*- [36] Procedeul, la îndemîna oricărui potcovar, mi s'a părut ruşinos, şi artistul inutil. Trecerea din ipsos în piatră era făcută de calfe. Cu un compas încrucişat, lucrătorul însemna modelul de gips, protuberanţele, excavaţiile, toate innăltimile si adînciturile cu puncte. Ipsosul era învăluit în sute de constela;ii solidare, numeros tate, concretizînd planurile d�screscînde ale unui relief. Era o contabilitate. După ce această migăloasă operă de cîrpaci era isprăvită, lîngă ipsos era transportată pe vălătuci lespedea de piatră aleasă. Compasul cu patru vîrfuri, ca o pirostrie mobilă, ridica punctele de ipsos şi le strămuta pe bloc, reproduse unele după altele. Dalta ciupea din bloc nivelul ce-i trebuia şi, încet-încet, se arăta o mornîie încă diformă, de dimensiunile modelului imitat. Mi,a căzut de pe ochi o iluzie şi un farmec. Frumosul meşteşug imaginat, n'avea nici un mister, nicio poezie, şi orice lucru lipsit de aceste însuşiri decepţionează, pentru că se învaţă. Tot aşa se clădeşte din materiale analoge şi o carte. E o metodă, un complex de şiretlic uri. Viata dîndu-ti totul de. a gata aduni acumulezi, încleieşti, şi '« opera » e tefl�inată. Mai trebuie o semnătură, un editor care o lansează si o critică arnicală, ca familia care primeste statuia funebră şi recunoaşte asemănarea pietrei cu decedatul, după barbişon. Parcă ar avea cravata un defect, dar merge: cheotoarea de la revers e exactă, şi jiletca perfectă. Literele de aur, care vor fi spălate de ploaie, ale inscripţiei, se vor împrospăta la o ediţie viitoare, prin suprapunerea unei foiţe de bronz peste o urmă de lipici. Am pornit în viaţa confuză cu o certitudine totuş încă şi astăzi intactă: literatura trebuie, întîi }6 [37] simtîi si pînă la urmă detot, să Ee animată de o viaţă' îngropată în temelii, şi controlul acestui duh nu poate fi făcut pe îmbîcseala prozei lungi, decît intermitent, în paginile foarte puţine ale unei cărţi. Concluzia e simplă. Orice gen de literatură întins e artificial şi minte principiul, care cere întinderea în profunzime. Domnul Cineva mi. a mai spus: - Ai trăit momente multe, ai cunoscut feluri de oameni, ai avut o copilărie. Dă şi cîteva por, trete. Tot cuprinsul frazei e adevărat, dar ceva de care n.aş dori să mai aud e copilăria. O au copiii mei, eu ruam avut o copilărie şi rn-arn răzbunat am, plihcînd.o pe a lor. Ar trebui suprimat radical basmul literar al copilăriei fericite. Nu-şi date. reşte sieş un interes copilăria, ci facultăţii de amin' ţi a celui ce şi-ar povesti-o. Scriitorul cu vocaţie trece înnaintea copilăriei lui. S,a citat în convorbire un povestitor. Acela şi-a scris o copilărie şi nu a putut SMl dea transfigurarea pe care o capătă, de pildă, găina comună în desenul japonez. E o copilărie cu sărit uri de garduri şi, scrisă de el, nu se deosi­ beşte de nicio altă copilărie. Un fapt trăit nu me­ rită să fie povestit fără o echivalenţă artistică peste isprăvile unui puşti. Mai dibaci să noteze după ureche decît să transpuie lucrul viu sau să-I urzească închipuit, copilăria lui scrisă e ca orice copilărie nescrisă şi, purtată de condei, nu capătă accent. Amintirile copilăriei, prin imitaţia unei poziţii care a consacrat fericirile vîrstei, par frumoase fără să fie. Copiii trăiesc aproape la fel, suferinţele lor şi cruzimile sînt aceleaşi. Este cea mai amară vîrstă a vieţii. Nraş voi să mai fiu o dată copil. Tablourile ei cumplite, de scîrbă, îmi fac odioasă J7 [38] t I \'11 !, 1 I copilăria. Vorbind de copilăria mea cu sinceritate, ar trebui, dacă aş mai avea concepţia de acum patruzeci de ani că oamenii sînt răspunzători, să osîndesc şi să execut. Azi, cînd mi-am schimbat per, spectivele, aş batjocori o abjecţiune numai pentru necesităţi de stil, şi nu mă mai lasă inima, care împacă totul şi iartă totul, pentru rînduielile consfinţite ale laşităţii, să urmăresc orbeşte, cum făceam în gînd altădată, omenirea, val -virtej , cu granate aruncate indistinct în vălrnăşagul ei. Amintirea fiind o mărturie la toate momentele vieţii, şi pentru că înfăţişează pe filmul sufletesc, gratuit, lucrurile trecute, din trecutul ei se iveşte părerea de rău, deviată în consolare, că viaţa scade. De-vreme-ce am trăit o împrejurare avem satis­ facţia iluzorie că am biruit.o şi că biruim totodată şi timpul, care ne ajunge din urmă şi ne înneacă. Nefericirea zilei de azi se mîngîie cu nefericirile unui trecut isprăvit. Omului îi place să se mintă şi să fie minţit, şi cînd nu-l mai minte nimic şi nimeni, se dezorganizează. Portretele oamenilor pe care i-am cunoscut ar fi într-adevăr o resursă: cîte un medalion, ca un mărţişor, o să se strecoare printre rînduri. Gîndul domnului Cineva se ducea poate într-altă parte, la oamenii numiţi pe nume, precis. Nu m'aş mai încumeta să zgîndăresc un viespar. Oridecîteori am conturat în trecut o fizionomie anumită, la tristeţea că i-am deteriorat ceva din echilibrul sufletesc venea să se adaoge scanda li, zarea categoriei, şi în orice categorie numeri cunoscuţi, pe care nu ţii săd mîhneşti. Scriitorul nu trebuie să aibă legături, el ar trebui să cunoască foarte puţină lume: n-ai cel puţin libertatea să alegi. [39] Un portret, dacă nu e sincer, îşi pierde autenti­ citatea. Injurios, indispune; omagia!' pare inte­ resat. Nu poţi insulta o canalie pentru că stîrneşti toate canaliile, şi nu poţi fi elogios cu un om de ispravă pentru că ţi-ar fi făcut bine - iar pe cei ce ţi-au făcut rău nu-i dezmierzi. Un prieten din prima tinereţe, fost şi şef de guvern, dispunea de o sensibilitate adecuată, refuzînd să/şi ajute prietenii pentru că erau prieteni şi pentru că îşi închipuia, printr. o deformare a sentimentului fricii, că e cinstit. În schimb, îşi îndatora adversarii cu slugărnicie. Bilanţul vieţii acestui mare neferi­ cit? A dezgustat pe toată lumea şi n-a lăsat o amintire decit plăcii de piatră, pe care i-a fost numele săpat. Un portret bun e fără elogii. E curios că elogiul nici nu atrage nici nu se scrie lesne decit pentru muzicanţi, pictori sau poeţi, adică dinaintea unui lucru definitiv conturat. Omul social şi politic are silueta fluidă, tremurătoare şi dizolvată, oglin' direa lui se prezintă slută, ca într-un geam cu luciul ponciş. El nu ajunge, improvizat şi contradictoriu, să-şi rostească o figură fără variante, şi schema lui morală, trăită din aproximatii, e inconsistentă. Dacă te-ai apucat, tonul polemic e cel mai convenabil, fiind cel mai dinamic, şi eşti dator să te achiţi de el frumos. Fără a urmări desconsi­ derarea publică a modelului, portretistul e in, spirat de la o problemă mai subtilă. Silindu-l să se îndoiască despre sine, scopul unui atac e satisfăcut. ti ajuţi să intre în panică treptată, şi dacă e rău şi duşmănos, insul se lucrează singur, în tăcere, ca un venin, care-şi capătă toxicitatea întreagă în filtrări divizate şi prin rnaceraţie lentă. Am avut cazuri caracteristice în observaţie. Descurajare, inapetenţă la lucru, demoralizare. Pe măsură ce ura sporeşte, după o vivisecţie bine operată, individul se infectează de la sine, J9 [40] şi plaga lui, întinsă pe toată faţa necicatrizată, dezveleşte şi scheletul. Uneori, ai operat în treacăt, subt impulsul secundei, şi ai şi uitat, pentru că niciodată nu te mînă răutatea, ci numai nevoia compensaţii lor şi a restabilirii, şi ani de zile de la data unui portret, te întîlneşti cu un om des, lînat, care-şi datoreşte dezagregarea unui articol al tău de douăzeci de rînduri. Îi sugeraseşi cîteva idei care I-au obsedat. De altfel, niciun om nu rezistă unui refec bine condus, fie cît de beat de sine şi de închipuit puternic. Acest lucru e valabil, nu numai pentru cetăţenii speriaţi care nu răspund, dar, lucru ciudat, mai ales pentru scriitori şi pentru polemiştii cu profesia de polernişti, Amintirile sînt legate şi de mulţi oameni care au murit dar care nu intră între acei morţi pe care îi numim « morţii noştri » ca să-i respectăm. Multe împrejurări evocate aduc din pămînt leş uri care trebuiesc judecate. Ele au prelungiri şi afinităţi cu locurile comune actuale şi cu oamenii lor în viaţă. Cu atît mai mult ar trebui judecaţi. Judecata adevărată suferă însă de ştirbi rea pre' zenţelor contimporane - şi nu poţi face judecată adevărată, pentru că nu eşti liber - libertatea morală fiind monstruos condiţionată, şi eroismul de a te propune victimă pentru admiraţia cerească bind un eroism nepractic şi brut. Eşti obligat faţă de morţi să te porţi ca faţă de reeditări le lor în viată. Iată de ce istoria e mincinoasă, oridecîte, ori înfăţişează situaţii şi lucruri mai noi de o sută de ani. Pentru cele mai vechi cronicarul nu are documente trăite, şi făcînd apel la imaginaţie şi la interpretare, adevărul adevărat se pierde în drum de două ori pe veac. Şi viaţa tăgăduieşte. Avem două opinii sau feţe ale unuia şi ace' 40 [41] luiaş lucru: unul convenţional şi scris, şi altul gîndit. Pot eu şi poate oncme să ia momentul trăit şi să şi.l aducă aminte cu sentinţa lui? Nu se poate. Scrisul din memorie e, orişicum, falsificat, şi ipocrizia de azi porunceşte retrospectiv şi atitu­ dinea din ziua de ieri. Tot ce putem cere unor amintiri, care în singura lor materialitate sînt fără valoare, este compli­ citate a condeiului şi o trădare redusă. De altfel, nimeni nu preferă un adevăr idiot unei alte rări bine intenţionate, sperînd cu toate acestea, pentru onestitatea abstractă, că şi adevărul poate să Lgureze într'un text, ca fragmentele inactive dintr/o emulsiune. Asta a fost o prefaţă. Mai trebuiesc amintirile în. cercate? Am o îndoială. '94' [42] ;, ,*.'i , I 3 L [43] VERS ŞI POEZIE il! Sînt cîţiva ani decînd Tolstoi şi.a răspîndit cartea O!!' est-ce '1ue t' ari? Printrsînsa impunea artei să se îndrumeze pipăind gardurile unui drum croit de dînsul, iar decum o părăsi acest unic drum, să nu i se mai zică artă, ci să fie bleste­ mată ca erezie. Wagner, Verlaine etc.... fură decapitaţi - vorba vine! - şi atîtea idei, mîncate şi digerate ca o simplă iarbă - idei şi oameni care vor trăi subt scutul artei poate că mai mult decît măcelarul lor. Tolstoi venea cu auzul plin de gemetele Siberiei geografice şi politice, cu o inimă de ţăran polar - să asculte pe omul de la Bayreuth şi să interpreteze melancoliile fără cauză violentă sau fără cauză, ale bătrînilor şi trişti lor vagabonzi de subt cerurile Occidentului. Tot ce n-a simţit el, dar a descoperit într. alţii, i s-a părut exagerat, bolnav şi ridicul. Negreşit că Tolstoi, sîmburele atitor eveni­ mente literare în lumea rusă, în calitatea lui de apostol al dezrobirii întru înfrăţire, putea pune în cătuşe şim ocnă, dimpreună cu tot personalul ei libertar, fără ca punctele de observaţie secundară, din text, să fie in valore, arta. Căci să ne-nţelegem: filosoful muscal e un scriitor de preţ. II< O revistă de la laşi, Epigonii, Într-al doilea număr al său, publică un articol de domnul G. Panu, care a con, stituit pricina celor ce urmează. 4J [44] '1 Greşelile, in aptitudinile şi «ignoranţa» în materie, ale lucrării sale, i-au fost excelent demon' strate la vreme. Scurt, Tolstoi fusese nechemat în chestiune, de pe cum se arată ca fiind, în materie de poezie, si autorul articolului indicat, - concis, lămurit şi de admirat, cînd nu face artă. S,a întîmplat ca numai deunăzi - De ce articolul consideră numai marea comunitate a lepădaţilor? Dar susţine oare cineva că e uşor ca-ntr.o formă aproape invariabilă sămgheţi o idee inalterabilă şi de nedespărţit? un eu cu două ipostaze? Munceas­ căise! - de unde nu, adopte-se remanul, nuvela, ­ proza - vers conrupt. Dar versul va rămîne veşnic o înnaltă ţintă literară. 47 [50] 7' putea face astfel, ci totuş schilodesc versurile sau ideile, se pot socoti născuţi-morţi, în poezie. Le rămîne însă fraza, fraza mare, fraza lungă. Poeţii care devin jurnalişti nu.s poeţi, ci copii spălăcite. Dacă un creier avortat va scăpa cîteva versuri indigeste, această acţiune ruşinoasă nu-l sacrează poet. Jurnalismul e numai o supapă trecătoare a stomacului strins în chinga sărăciei; nu-l ispiteşte decît în treacăt pe adevăratul scriitor. Indivizi de-o croială intelectuală cu fason, nu se întîrziază decît pedepsiţi de soartă într'o astfel de carieră. Că un scriitor părăseşte versul şi intră în frază ­ nu fără regret, - sau că scrie mai multă proză decît versuri în decursul unei vieţi, se explică şi prin faptul că fraza e mai comodă; versul cere, înnafară de muncă, şi degajare, rardiare; o sub li, mizare întîmplată nu tocmai des, - pecînd proza, pecînd vulgarul 5 din Cod. « Admitem», chichiţe, vorbe supuse ener­ vării limbii, deducţiuni de tiple - n-au sens, şi demonstrează, dar absolut, incapacitatea judecăţii în poezie a domnului Panu. Dornnia-sa spune că într-aste versuri Eminescu n.are ... logică. Să arăt că are o logică lineară. Un moment asupra vorbei: boltă. Ideea are nevoie de plastic pentru a fi exprimată: plasticul e perceptibil ochiului şi susţine concepţia; mintea, după ce s'a folosit de el, Îl străpunge şi,1 Iasă deoparte - simbol. Infinitul, infinit cum este, e o boltă pentru ochi şi numai apoi devine, pentru minte, nimic 9i 7- [98] !. { ':1 îngrădit, pentru judecata filosofică. « Credinţa celor vechi » n-are ce căuta aci, decît ca insinuare cu scop spiritual. Eminescu e indus să gîndească la ceea ce s'ar întîmpla dacă o ezitare în ordinea infinitului, cum e într-însu] acum cînd îi e draga moartă, ar descentraliza planeţii de pecum lui moartea neaşteptată i.a risipit bolizii gîndirii. Figurat: s'ar sparge bolta; în poezie imaginea e totul; apoi: s.or nărui coloniile planetare care scînteie în nepătruns, şi locul lor va rămîne negru; bezna îrnpănată cu stele şi le va cerne, -- şi ea: nimic cum este (absenţă a luminii), va fi « noapte largă ». Şi tocmai la urmă vine neantul propriu-zis, atri. buit fals de domnul Panu cuvîntului nimic, după ce ningînd tot ce a luminat, domină «moartea eternă ». Progresivmatural, Eminescu spune într-o stro­ fă ceea ce se întîmplă deodată; versurile nu se numără pe degete, ca găinile din curte, oprin­ du-te la fiecare: una neagră, una moţată, una grasă - ci în privinţa concepţiei dominante se consideră fuzionate. Mai înnainte : «simtiri reci charfe zdrobite) » pare non 'sens domnul�i Panu; faţă de neputinţa de a se zice «nesimţiri reci» nu e... Simţiri calde, îmi pare că există; simţirile, ca şi apreci­ atorii, pot fi calde, reci, refractare, bolovănoase ş.a.m.d, dvlelcul e o anomalie cu sînge ... rece.) Eminescu a strîns admirabil de bine ceea ce intenţiona; el, ca oricine şi mai mult decît oricine, căuta expresia fericită, sintetică, şi o găseşte foarte des; în definitiv, cuvîntul nu poate avea oricîte accepţiuni? Lui Eminescu îi trebuiesc sinteze; domnului Panu nu.i trebuiesc. Dar cine-I obligă? Eminescu n.a scris decît pentru pricepători; de altfel, el n'a făcut ceva prea diferit decît face într-un sens inferior domnul Panu. cînd numeşte 9S [99] « negri» şi « caracude » o seamă de oameni nici harapi, nici caracude. Eminescu şi-ar permite să înţeleagă pe domnul Pa nu şi să facă haz de aşa desele domniei-sale repeţiri spirituale. Există mulţi oameni, buni pentru orice fel de activitate, dar deloc pentru artă. Ei bine! totuş ei nu vor mărturisi niciodată, cînd socotesc tăr cerea de păcat (frumos în umilinţa inimii, cum stă bine unui cît de cît gînditOr), că sînt lipsiţi de o astfel de aptitudine, ci dimpotrivă: ei vor legi, fera că tocmai cei ce au creat arta sînt streini de dînsa, pecînd ei, ei sînt artiştii - care, în paren, teză, n'au scris măcar o slovă consistentă. 7"- [100] ,.al «CAP DE ŞCOALĂ)) ŞI «CAP DE DOVLEAC» i(evista idealistă se cam miră că Tudor Arghezi a fost consacrat cap de şcoală - mirare cu atît mai naturală cu cît de consacrarea în chestiune nici n'a fost vorba în Viata socială, Dar să lăsăm concepţiile trezite, cu şcoli şi capi, ale R,..evistei idealiste, şi să nu intervenim tot noi într'o apreciere asupra noastră. Să ne oprim la felul cum ni se citează dintr-o poezie, Drum în iarnă, citat prin care recenzorul de acolo vrea să se dovedească, parcă i.arn fi cerut-o, vinovat de un analfabetism intelectual deosebit. Iată, în chip de lecţie, 1 - originalul, şi 2 - ci, tatul. Sublinieri le din original le vom face noi; pe cele din citat le.a făcut Revista idealistă, 1. E feerie de argint Cristalizat în ţurţuri lungi Şi pecît ochii ţi,i alungi, Pecît ajungi, E marmur alb, neprihănit­ Pustiu şi nesfîrşit. In umbra lămpilor cernite Se varsă vis în cupe noi Şi capetele mult iubite Se-nvecinesc pe nesimţite, Ca nişte frunze de trifoi - Feţi dulci, o clipă-ndrăgostiţi, Pe'atÎta farmec şi senin, 100 [101] f Fiţi, cel puţin Voi, fericiţi! 2. E feerie de argint Cristalizat în ţurţuri lungi (P ) Şi pecît ochii ţid alungi Pecît ajungi, E murmur alb, neprihănit­ Pustiu si nesfirsit. tn umbra lămpilor cernite Se varsă vis în cupe noi Şi capetele mult iubite Semvecinesc pe nesimţite Cu nişte frunze de trifoi (p) Fiţi dulci o clipă.ndrăgostiţi De-atîta farmec si senin Fiţi cel puţin Voi fericiţi. Inteligentul critic nu se mulţumeşte să subli. nieze ce-i face lui rău la minte si să se întrebe naiv ce poate fi acolo. Ne core�tează poezia şi ne traduce cuvintele. Scrim: marmur, el îndreaptă: murmur. Scrim: Feţi, el pune: Fiti. Scrim: Pe.a» tîta, lui îi place să �e atribuie: De:atîta. Şi aceasta ca să.şi îndreptăţească întrebarea: « Unde e marea noutate şi putere a poeziei pe care vrea s'o creeze domnul Arghezi?». De s'ar fi mărginit la sublinieri, două în toată bucata, ne-am fi putut bucura de Iacultăţile eri­ ticului subt altă formă. Lam fi Întrebat de ce îl jigneşte imaginea ca gheaţa ţurţuri lor argintii şi ca apropierea spontanee şi progresivă a unor capete, comparată cu a frunzelor - şi nu l-ar jigni alte imagini şi mai depărtate de spiritul lui. Versul Se varsă vis În cu pe 110i, de pildă, este şi mai simbolic. 101 [102] Una din două: sau pricepi, sau nu pricepi nimic. Şi nu poţi zice despre un scriitor nici că-i vechi, cînd arăţi tocmai dimpotrivă, că pentru inteligenţa ta este nou. Iară «puterea» poeziei în genere a lui T. Arghezi e prostesc să o cauţi cercetînd în nişte versuri din care se degajează un simplu sentiment de extaz. Ne-ar plăcea să găsim în revista domnului Holban cel puţin dări-de-seamă cu sens. [103] +"J __ SCRISOARE DESCHISĂ DOMNULUI N. IORGA Într'unul din numerile din urmă, Neamul românesc al domnului N. Iorga reproducea un articol tendenţios, publi­ cal în ViitC'rul. E opera unui gazetar anonim, dar nu destul de anonim ca să nu,l trădeze mirosul; un ziarist dotat sufle, teşie pentru locul de parazit ce-l ocupă graţie unei protecţii sensibile la servilism, într-o redacţie care-I dispreţuieşte. Vorbind de articolele publicate în Facla de ierodiaconul IOSif N. Theodorescu, găsea un prilej să învinovăţească de ele pe ... evrei csic i, evitînd, pentru împrejurare, de-a cita numele autorului articolelor. Ar /i fost într-adevăr greu să afirmi că evreii �e amestecă în religia strămoşească a valetului de la Viitorul, citînd numele diaconului care iscăleşte artico­ lele. Recurgînd, dimpotrivă, la Ialş şi escrocherie, orice afirmare e cu putinţă, şi abonatul din provincie, care citeşte Viitorul, poate pe gratis, şi căruia Facla nu-i parvine, e indus în eroare. Cînd articolul a apărut în Viitorul, colaboratorul nostru a crezut nedemn să răspundă unui gazetar care recurge la astfel de mijloace. Reprodus de Nt!amul românesc, lucrul apare altfel. De aceea icrodiaconul loslf N. Theodorescu Iăcu scrisoarea ce se va citi mai jos, şi cîteva clipe înnainte de.a o recomanda pe adresa domnului N. Iorga, află că autorul multor lucruri rele, dar şi al cîtorva cărţi bune, zace deodată greu bolnav la Vălcni, Dintrmn respect strămoşesc la oamenii cu sufletul sănătos, această scrisoare n.a mai fost expediată. O publicăm Însă noi, dat fiind că înnafară de oamenii supuşi slăbiciunilor, durerilor şi întreruperilor, faptele îşi urmează hotărît curgerea lor, fără de răgaz, şi că cei care, cruţaţi un moment de îrnprc. jurări. au rămas 1" locul lor, c at ă să/şi împlinească datoria. t o] J [104] I r I II I 1, Bucureşti, 8 iunie 19" Onorate domnule /orga, Mari sînt si le cunosc necesitătile de redactie ale unei publicaţii care la o dată hotărîtă trebuie să dea cititorilor ei, reali sau imaginari, un număr hotărît de pagini tipărite. T otuş, reproducind, cum faceţi, din ziarul Vi, itorul, în numărul din 6 iunie al IVeamului româ» nesc, nişte proză, pe care îmi permit să o cred mincinoasă si necinstită cu stiinta autorului ei, si, fără ştiinţa lui, idioată, orniteti, si nu stiu dacă �veţi intenţia, ca inspiratorul d�m�eavo;stră, nu. mele meu din articolul iscălit în Fac/a de mine. Dacă cititi Facla, si am motive să cred că o citiţi, veţi fi 'aflat, ca un bărbat de ştiinţă documer» tară cum am onoarea să vă cunosc, că am publicat, cu aj utorul lui Dumnezeu celui preaslăvit Întru Treime, subt proprie iscălitură şi răspundere, nişte articole ce privesc Biserica noastră bizantină. Vă rog, onorate domnule profesor, să reparaţi această scăpare din vedere şi să nu-mi luaţi dreptul de.a protesta cînd, colaborator fără voie la Nea, mul românesc, găsesc unsprezece rînduri de mine în ziarul dumneavoastră si numele meu niciodată. Trăim încă într'o societate burgheză, domnule profesor. De unde la dumneavoastră dreptul să mă puneţi pe mine cu anticipare în regim socialist de expropriere? Eu cred că niciodată n'aţi cola. borat dumneavoastră la F acla cu un singur rînd fără ca să vă .fi fost numele pomenit cel puţin de zece ori. 104 [105] De altfel, onorate domnule profesor, spre pă, rerea mea cea tare de rău, vă înţeleg. în avîntul dumneavoastră nernăsurat de-a boteza cu numele de jidan pe oricine vă contrazice, şi cu atît mai vîrtos pe cei care ca om politic v'au distrus; "În pornirea dumneavoastră dela se răspîndi cît mai mult zvonul că Fac/a, la care scriu regulat patru români, şi buni români, e o publicaţie jidovească, nu vă mai opreşte nimic, şi, dintr'o singură foar' fecă, aveti cruzimea să tăiati, la o vîrstă înnain­ tată, pe �n smerit diacon o;todox, împrejur. De ce uitati, însă, să mentionati că gruparea care scoate Viitorul numără 'în s�rviciul ei cel puţin trei « jidani » autentici? Unul din ei este preacunoscutul domn Sache Petreanu, stăpînul administrativ al Viitorului, din care reproduceţi apostrofele antisemite. De ce uitaţi, domnule Iorga? Vă trimit rîndurile acestea ca o revendicare de proprietate legitimă şi vă rog să le publicaţi, cu toate că, învăţat cu obiceiurile În vigoare la Nea, mul românesc, mă cam Îndoiesc că veţi face'o. Nu vă opresc, bineînţeles, de a le însoţi de oricîte comentarii doriţi. Imi veţi da astfel prilejul fericit de.a sta de vorbă mai mult cu un fost deputat naţionalist şi de-a mă poftori cu folos şi pentru cititorii Fac/ei şi pentru admiratorii dumneavoastră. Primiţi, vă rog, onorate domnule Iorga, încre. dinţarea că zi şi noapte mă rog fierbinte pentru dumneavoastră, citind molitvele cele duhovni. ceşti de cuviinţă. Smeritul între ierodiaconi, IOSIF N. THEODORESCU fost diacon în Mitropolia din Bucureşti [106] i I j '1 I NEAMUL R..OMÂNESC şr FACLA JIDOYEASCĂ Unul după altul, iVeamuL românesc al domnilor Iorga şi Cuza, publică două din acele faimoase articole care fac din publicaţia naţionaliştilor ceea ce numeşte francezul un rasoir, Un ierodiacon român cu aplecări spre mozaism. Ar' ticolul acesta este iscălit Ştefan Bosie (cu si. Mi se spune că acest domn Bozie e un savant vete. rinar şi prin urmare chemat să puie naţionalismul pe adevăratul teren. Celălalt articol se cheamă Două scrisori către d. Iorga. Pe autor nu.l cheamă în niciun chip. Dacă iscăl ea, am ii aflat că ne răspunde, poate, un învăţat pedicur. La scrisoarea mea din FacLa, pentru domnul Iorga, mi se dă răspuns prin locotenentă, printr-o locotenentă cu două săptămîni întîrziere şi doi locotenenţi. Locotenenţii sînt sentimentali. Sînt indignaţi că un diacon poate ii scîrbit de Biserica pe care o adoră el - indignat filosoficeşte. Cu un spirit mai analitic, domnul Bosie nu s-ar mai fi indignat atît, şi resentimentul şi I-ar fi redus la proporţiile revoltei benigne pe care o încearcă vechiul amator de popici cînd i se vorbeşte de frumuseţile jocului de şah. E o intoleranţă internaţională după care desertul cu caşcaval repugnă gustului obişnuit cu maudarine, şi nu prea mi se parc că mişmaşul 106 [107] p sufletesc cu sifon al domnului Bosie s-ar putea clasa într-altfel. Locotenenţii se indignează că unui preot îi este scîrbă de ce se petrece în Biserica pe care a slujit-o alături cu tovarăşii făţarnici şi venali, cu arhiereii străini de demnitate, cu episcopii tragerii pe sfoară şi unşii lui Veliar. În sufletul său de şoarece creştin, religia strămoşilor s-a cutremurat. Strămoşi grecotei? strămoşi bulgrii? ce soi de strămoşi 1 Aceasta nu se ştie şi trebuie să ne În' trebăm, Sîntem obişnuiţi să descoperim în pielea naţionaliştilor noştri surprize ca-ri pocnitori. Colo un schipetar, dincolo un fanariot, şi toţi răcnind că românii-a la pieire, către care i.a trimis Levantul pe dînşii zei mîntuitori. După ei, ca să denunţi oamenilor de omenie tîlhăria celor care le necinstesc credinţa, le jefuie cerul şi le ucid lumina, e o pîngărire. E mai duhovnicesc, se pare, să fii un ticălos de preot înnărnolit, care se strînge ca broasca rîioasă, se dilată ca rîmătorul şi se crăcănează gîdîlat în zrnîrc ca bivolul, decît un cercetător de visuri, decît un călător pe linele întinderi ale idealului. Şi,i neîngăduit să judeci, să suferi şi să te ridici cu scrîşnirea profundă a vulcanilor, împotriva celor ce fac din viaţă un chef murdar şi din che­ mare trafic. Oamenii aceştia nesimţitori, care trăiesc fără o pasiune mare în vizunia goală a sufletului lor, au aerul să discute curăţia intenţiilor noastre şi să regenteze drepturile revoltei. Şi,i vedem urmă, rindu.ne, plectndu-se jos, frămîntînd pămîntul bulgări cu care să ne alunge, subt cuvînt că în gogoloiul acela e o frîntură din osul lor strămoşesc. Domnului Iorga îi place să aibă În ţara lui un cler nelegiuit, numai cler să fie. Dar i se face rău nele­ giuirile din cler să fie descoperite. Teoria vine la încheierea că victima.i mai vinovată decît asasinul. /°7 [108] Domnul Iorga are dreptate, din punctul său de vedere. Între noi şi dînsul, care ar trebui să fie alături de noi, de nu I-ar împiedica nu naţie­ nalisrnul, dar vanitatea, zace o prăpastie. Teoriile sale îşi trag viaţa din Biserică, se reazimă pe Bise­ rică, pe acest cler concentrat într'un Sinod de fiinţe umflate ca înnecaţii, de vicii. Aceasta este Biserica adevărată, cea vie. Şi cît preţuieşte asemenea cler, ştie şi domnul Iorga. Însă ca să iasă învăţătura lui curată, îi trebuie o ipoteză curată. Cată dar să apere Biserica şi să o dea, împotriva unei realităţi ce se impune şi orbilor, ca o temelie. Ca să-şi poată susţine acest curaj, domnul Iorga se gîndeşte, nu mă-ndoiesc, la Biserica regulilor, a canoanelor, a scripturilor, la Biserica de hîrtie, aceea care nu se zăreşte-a viaţă nicăieri şi nu se vede îndreptăţind o doctrină politică. Domnul Iorga e istoric şi a deprins pentru bătrînisrn un gust exagerat. Cu cîţiva preoţi de valoarea unui episcop Gherasim nu se fac decît dovezi noi de o ticăloşie veche. Ei nu.s de niciun folos Bisericii; Bisel'ica lor nu există; ei sînt niste individualităti sociale. Cei mai buni preoţi ro�âni sînt asupriţi şi suspecţi. În fiece mînăstire şi tîrg se chinuieşte cîte un astfel de Crist mărunt, strivit de marele Popa Venter, mitropoliţi, episcopi, protopopi şi cucernicii colegi. Aceştia nu se pot mişca, blocaţi cum sînt ca diamantele în sînul des al unui mllOte'ntreg, so!idar. Tatălui meu i-au pus odată foc nişte preoţi de ţară la hambarele lui cu grîne. Cel care i-a scăpat de Închisoare - fără să ştiu cît a fost plătit pentru asta - făcea desigur În ziua aceea un raţionament naţionalist: E o pildă rea să se afle că focul a fost pus de nişte preoţi. Legea străbunilor slăbeşte dacă bagi pe preot în puşcărie. Să-i dăm drumul J08 [109] r si colaci, caci 10 vremile noastre de necredinţă, Îegea strămoşească trebuie Întărită. ' Excelent argument! Simţul răspunderii, mai valoros şi mai social decît practica religioasă, trebuie trimis la preumblare. Naţionaliştii nu pierd niciun prilej ca să spe, culeze pentru ochii prostimii ceea ce prostimea nu ştie, şi cu o seninătate imbecilă, dacă n'ar fi ten, denţioasă şi vinovată, pentru neputinţa lor şi mişcările intelectuale temeinice, au inventat cu, vîntul jidov şi derivatele lui, cu care etichetează tot ce răsare înnafară de şanţuri le cu bozii pe care le ocupă dînşii. E oare vina noastră că Biserica nu-şi merită defel apanagiile speciale pe care i le acordă Statul, şi că În loc să fie un ciment e o muşiţă şi o viermărie? Ce fac doi mitropoliţi în ţara aceasta? Ce fac şase episcopi? Ce fac şaisprezece arhierei? Parastase, molitve, masluri şi avere? Vreau să-mi spuie domnul Iorga ce a făcut Bise' rica noastră de patruzeci de ani încoace; am luat o cifră intenţionat rotundă. Şi dacă domnia-sa îmi va dovedi că Biserica a făcut ceva, voi recu­ noaşte.o cu sinceritate şi zgomotos. A făcut ceva, nu-i vorbă, Sinodul : o ediţie de cărţi bisericeşti înspăimîntătoare, în care limba românească se fasona pe creierul verbal « radical » al odăia­ şi/OI' din ministere. Sinodul n'a fost surprins nici, odată într-o înfăţişare istorică. Acest corp nu s'a miscat decît ca să devore. Fără interventia Statului civil, n-am avea nici bisericile ce se văd, reparate. In 1907, pentru o simplă pastorală colectivă, a trebuit ca Sinodul să fie îmbrîncit de guvern să o fabrice; aţi citit acea lamentabilă binecuvîntare împăciuitoare trimisă ţărănimii răzvrătite? Ieşise din şaisprezece minţi de arhierei, insuflaţi de Sfintul Duh! 109 [110] Dusu.s.a vreodată Sinodul la poporul din care a ieşit, cocoşat şi moale de picioare, ca un avorton? Simţit-a el vreodată nevoia să se împărtăşească launloc cu el din sfînta pîine a nădejdii sociale? A protestat vreodată Sinodul de-o singură nedrep­ tate din miile ce se fac zilnic în ţara unde ospă­ tează? Căci, în definitiv, faptul că Sfîntul Spirit purcede numai de la Tatăl sau şi din Fiul, şi că de.a dreapta Tatălui stau oile şi de.a stînga ca, prele, şi că aghiasma ortodoxă e mai sfîntă decît cea catolică, nu ajunge în viaţa modernă ca să justifice prezenţa unui cler într-însa. Noi aştep' tăm de la cler altceva, fără de care îl dăm în lături sau trecem peste el cînd mii de glasuri sufleteşti ne împing să mergem înnainte. Biserica nationalistă e-o biserică falsă, o Biserică pe care n-o �edem. Biserica naţionaliştilor nu e. O fi fost! Eu personal nu ştiu nici dacă a fost şi tare rnă-ndoiesc să fi fost vreodată, conştient. Sînt, mărturisesc, adevăruri istorice care mă lasă rece, deşi trecutul, cam toate epocile fără viaţă actuală puternică, este acum o obsesie. Această vorbire.n trecut mi se pare goală pentru mine care sînt acum, e un chip de a evita frumos pre, zentul şi de a bate cu sentiment cîmpii orientali. Nu-i mai util şi mai omenesc să ne strîngem în limitele putinţii noastre şi cu elemente actuale să zidim cetatea actuală 1 Avem o Biserică. Mai poate da ea ceva poporului nostru înnafară de patru posturi pe an şi de un mitropolit bolnav de boale lumeşti în 19II? E obligat poporul nostru să aştepte vindecarea Într/a noua generaţie a sifili, sulul moral sinodal? Ar trebui să fim o ţară de nebuni! Ce,i mai comod de invocat decît strărnoşia! Cu această teză romantică domnul Iorga s-ar cuveni să ne mai slăbească, şi chiar atunci cînd 110 [111] originile sale propru i-ar da autoritatea să ne ţie cuvîntări de descălicător. Dar nu găsiţi dumnea­ voastră stranie această documentare precisă a trecutului la un istoric care nu ştie ce se petrece În vremea predicilor lui, şi care, vorbind cu aceeaş competenţă de «jidanii» de la Fac/a, afirmă că eu nici n'am fost şi nici nu sînt? Iată nota cu care Însoţeşte domnul Iorga arti­ colul domnului Ştefan Bosie din Neamu/ românesc de la 4 iulie: lerodiaconul Iosif «N,are de unde ieşi fiindcă ma fost niciodată în rîndul tagmei preoţeşti. « lero­ diaconul » F adei se pare că nici nu există». Domnul Iorga cunoaşte însă bine obiceiurile, faptele şi năzuinţele lui Tugomir. Eu gust În nota domnului Iorga şi o frumuseţe literară. « Rîndul tagmei» m'a fermecat. [112] , I 1 1 " I !' I il -- ( PENTRU NEAMUL R..OMÂNESC Numărul jubiliar al Faclei, închinat domnului N. Iorga, m-a făcut să nu turbur sărbătoarea sufletescului acord al osanalii, cu o replică la Neamul românesc. Domnul Ştefan Bosie n.a pierdut, cred, nimic, să aştepte o săptămînă. La articolul meu relativ la inexistenta desăvîr. şită a unei Biserici româneşti, domnul Bosie, găsind nimerit să vorbească despre propria sa persoană şi propriul său stil, răspunde că « Nu se ridică cu spiritul analitic şi cu puterea domniei, sale de cugetare pînă la cine ştie ce sferi astrale ». Nici eu nu-mi amintesc să fi pretins că intelectul domnului Ştefan Bosie poate da ce-i lipseşte; şi faptul că recunoaşte la mintea domniei-sale oareşcare îngrăditură, e un act de modestie meri. toriu, care ar putea închide ipso Jacto orişice discuţie. Şi aş fi închis-o fără şovăială, asupra sentimentului de melancolie intelectuală cu care am închis si numărul Sj din Neamu/ românesc, în care o doreşte, dacă rolul domnului Bosie ar fi fost indicat să se rnărginească la o simplă declaraţie de neputinţă cerebrală. Domnia-sa trebuia să simtă unde stă chesti­ unea şi să-şi facă un punct de onoare din datoria în care se găsea ca să-mi dovedească hotărît că o Biserică « strămoşească» există; căci domnul Bo, sie, care am zis, şi am zis.o înnaintea sa, că e veterinar, taie ciinilor frunză în numele ei, al Bisericii străbune. Nimeni nu te opreşte să fii 112 [113] « naţionalist », Însă se cade, măcar luat de scurt, să-ţi lămureşti şi logica incontestabilă a « naţie. nalisrnului » tău bisericesc. Şi, slavă Domnului şi tipografului, locul nu i-a lipsit domnului Bosie, cînd pe mai bine de două pagini se răsfaţă corn, poziţia sa cu literă şi minte măruntă, proză de altfel aidoma cu vorbăria cea de toate zilele si de trei ori pe săptămînă deşartă, şi o dată « pentru popor », a Neamului obişnuit. Ba vorba goală e chiar măduva nationalismului acestuia de calfe de bărbier şi sing�ra,i scăpare. a dovadă patentă despre neputinţa de a se justifica naţionalismul, ne.o aduce însuş omul care singur Înseamnă ceva Între naţionalişti. Unde.i domnul Iorga mai lipsit de orice talent şi luai zadarnic decît În naţionalism? In universali, tatea Fiinţei Sale celei Întru optime adorată, domnul Iorga ar putea fi şi curelar, nu numai poet, cugetător etc., şi tot mai bun ar fi curelar decît om politic. Iar dacă e să,mpingem cu o palmă mai departe discutia si e să căutăm fondul real al nationalis­ mului, c�re murise cu prernergătorul Polichroni, ade şi cu prerafaelita Ţiţa Pavelescu, apoi nu ne.ar fi greu să tragem la răspundere tot vanitatea, de altfel omenească, a domnului Iorga, de-a fi de toate şi afară de asta şi om politic, şi şef. Niciun partid existent nu srar fi grăbit să poD tească pe domnul Iorga la şehe. Era, Într'adevăr, un singur loc de şef vacant În România, Într'un moment În care şi socialismul reînviase, şeha unui partid de născocit. Dacă la suirea sa pe tronul emfazei, domnul Iorga ar fi găsit un partid naţio­ nalist format, acest profesorsmeternpsihoză ar fi întemeiat alt partid, orice fel de partid, chiar al Mîinii Negre, numai dînsul şef să fie. In asemenea stare, îndreptăţirea doctrinei devine vădit penibilă, şi de aceea asistăm la spectacolul llj 8- [114] şi mai penibil al unui naţionalism care, strîns cu uşa, este cel dintîi să caute pricinile existenţei lui. De-acolo exagerările în stilul plat, fereala de lămuriri serioase, humorul trist, de boală intesti­ nală, al prozei naţionaliste. Aceşti morţi caută zilnic viaţa, ca nişte orbi zidul de ieşire. Chiar un derna. gog luminos, n-ar putea argumenta decît fals, ca domnul Iorga. Ar fi, prin urmare, excesiv să cerem mai mult de la ciraci şi în special de la domnul Bosie, care în legătură cu mărturia citată de mine la început, şi nepricepînd decît cu intermitenţă, jură că pentru o parte din scrisul meu creierul domniei-sale e încuiat. Articolul meu mai avea şi o parte zoologică, pe care, făcîndU/mi.se ecou, o reia şi domnul Bosie, dintr-o plăcere care la maimuţe se cheamă darul imitaţiei. Nu băgasem însă de seamă partea lui botanică; meritul descoperirei revine tot veterina­ rului. Bozia, rectihcă domnul Bosie, nu creşte în şanţuri, precum incidental şi simbolic spuneam eu, dar se cultivă. Se prea poate; la Vălenii de Munte totul e posibil. Eu nu voi lua însă de scurt pe învăţatul meu adversar pentru figura ce o face cînd, vor. bind de mărăcinii Faclei, ne spune că vor fi cosiţi din rădăcini. În aceeaş împrejurare Facla s-ar sluji, cred eu, de sapă sau tîrnăcop. Dar ia să vorbim serios, domnule Bosie. Nu mi-ai putea mai bine spune dumneata, ca un spe' cialist, pe unde se ... vorba ceea ... găina? Aştept cu nerăbdare viitorul dumitale articol politic, social, economic, religios şi literar, de peste patru săptămîni. [115] �,l.. SCRISOARE DESCHISĂ DOMNULUI A. c. CUZA Ilustre Economist, De la 22 iulie pînă astăzi au trecut, într-adevăr, vreo cîteva zile. Ar fi trebuit să vă scriu mai de timpuriu. Dar vedeţi, bătrîneţea care vă face pe dumneavoastră întreprinzător, limbut şi glorios, pe mine mă.ntîrzie. De altfel, singurul ziar unde pot să-mi strecor şi eu proza mea jidovească e Fac/a, ocupată în ultimul timp să cînte pe directe­ rul dumneavoastră. A trebuit să aştept şi v-am făcut să aşteptaţi şi dumneavoastră. Ce rău îmi pare! Dacă n'aţi fi un bărbat cu o fire îndeajuns de răbdătoare, şi chiar profesorul eminamente de răbdare al cititorilor dumneavoastră, m,aş con, funda într-o mie şi una de scuze. Aţi înţeles de ce cutez ca să vă scriu. Nernulţu­ mit să v-adrnire acoperit, sufletul e demult în aşteptarea prilej ului de-a v'o spune pe faţă. Aşa e dragostea făcută; fie ca a mea, creştinească, fie ca să zic aşa, mirenească, urmăreşte o decla­ raţie. Ceea ce admir afară din cale la dumneavoastră (fără aluzie, vă rog să credeţi, la Poporaţie) e minus nata.vă putinţă de-a vă eterniza într'o idee; e facultatea ce-o aveţi de-a fi, cînd vă puneţi, inva­ riabil, ca un barornetru nedres, e lipsa din mintea dumneavoastră luminoasă a urîtului simţ critic, care împiedică pe român să se înnărnolească într.o doctrină, pînă la nas. 11 ) 8'- [116] Adevărul este că în genul acesta nu':sînteţi unica mea simpatie şi aş fi putut admira în locul dumneavoastră pe alţii. Cine v'a împins să vă opriţi la mine şi să-mi afirmaţi în Neamul românesc o iubire de care nici nu mă-ndoiam? Reciprocitatea cere să mă folosesc de dînsa. Şi fiindcă am slăvit, într'un stil ce v'a speriat tobele urechii, pe arhierei, de ce n,aş trece ocazional, cu briciul ascuns pe mînecă, şi la Universitate, a căreia barbă sînteţi? Sfintul Thomas d' Aquin vă admira cu teamă şi cu mult înnaintea mea, simplu diacon. Fereş­ te-te, spunea el (şi tot fără aluzie la Poporaţie, să credeţi), de omul unei singure cărţi. Căci omul care ştie o carte, nu o poate şti decît pe aceea. Cînd şi-a găsit cartea ce i se nimereşte, o devoră. O mistuie şi o mănîncă din nou. O ia de-o mie de ori la răscitire, o învaţă pe-de-rost şi chiar o scrie din nou. Iarăş nu poate fi o aluzie la Poporaţie, această operă uriaşă fiind revărsarea mai multora. Omul unei singure idei, al unei idei fixe, omul, cloşcă. De creierul lui se prinde un singur lucru, ca de apele zăcătoare singura rnuşiţă verde. Maşina ideală cu un singur maţ. Nu-i, negreşit, vina dumneavoastră că v-aţi născut aşa. t nsă de ce ar fi a mea, vezi, asta nu-n­ ţeleg. Ba, mai vîrtos, socot că faceţi în generozi, tatea dumneavoastră un abuz exagerat cînd, ne, mulţumit să vă slujească numai pe dumneavoastră, voiţi cu orice preţ să adaptaţi rnaţul dumnea­ voastră intelectual şi celorlalţi, cărora le place să aibă maţe mai multe. Ei! lăsaţi-mă să spun ade, vărat. E pasiunea simpliştilor şira mărginiţilor, de-a simplifica totul la unic şi de-a-l mărgini la dînşii. Nu mă.ndoiesc de frumuseţea ombilicu­ lui dumneavoastră, dar îmi păreţi pretenţios, şi, cum se mai zice, cam rîios, cînd doriti ca uni, versul să se opreascămtreg în faţa lui, într-o docilă conternplare. 116 [117] , fi I i, I 1 i l, Vă urmăresc, llustre Economist, cam demult, şi am cunoştinţă de viaţa dumneavoastră ca să zic aşa, iertaţi-mă, intelectuală. Nu sînteti dumnea­ voastră acel 's.c. Cuza care afişa pe v�emuri un liber-cugetism naiv şi cam găgăuţ? şi care în versuri absolut nule şi în nişte proză mai mult decît nenorocită lua grave atitudini de mucos idealist? Făcea ţi să roşească şi pe liberii.cugetători, economistule. Aveaţi îndrăzneala şi ifosul care nu v-a mai părăsit de-atuncea, ale felcerilor ştiinţifici. în lucrările dumneavoastră dezvoltaţi de pe atunci o îndrăzneală, de altfel importată de.a­ iurea, care umplea pe cititorul inteligent de greaţă. Era o extremitate. Omul unei singure cărţi se azvîrlea, cu coarnele-n jos (tere baissee) într-o direcţie, ca ţapul muşcat subt coadă de tăun. De cîtva timp s'a dezlipit tăunul de muşcătură, şi omul unei singure cărţi a luat.o-ntr.altă parte, după un repaus, şi iarăş deodată: alt tăun îi pune o moleculă de foc pe punctul lui descoperit. Azi omul unei singure cărţi scrie articole ca acestea: Jidanii insultători ai religiei creştine - şi «libera cugetare»! Repet că vă admir, căci nici nu s-ar putea într-altfel, dar botezul dumneavoastră de azi şi neruşinarea lui particulară mi se par prea respectuos abjecte. Cu ce uşurinţă vă hrăniţi din vomiturile de ieri, apostole! Şi dumneavoastră acesta, îmi cereţi mie soco' teală, păreţi revoltat de ceea ce am putut scrie despre arhiereii dumneavoastră, despre Biserica aceasta căzută pe mîinile unor apărători de ase' menea ridiculă te apă, care de n-ar fi profesori la Iaşi sau mai ştiu eu ce altceva, ar ilustra Sinodul românesc din anul de la Hristos 191 I. Eu pe Dumnezeu nu l-am batjocorit ca dumnea­ voastră; eu am scuipat în faţă pe cei care-l bat, jocoresc pe el. Pentru mine Dumnezeu va însemna todeauna ceva ce mintea dumneavoastră nu concepe [118] 1\' ' I • , l 1, : I II decît în legătură cu un interes sau cu o poruncă; măcar nădejdea nedehnită a lumii care se zbu­ ciumă şi luptă; în numele lui Dumnezeu atitu­ d inea mea nu poate fi decît a unui om cu drag pentru frumos şi bine. Preotul care subt cuvînt că-I laudă îl murdăreşte, numai dumneavoastră vă poate inspira stima pe care, cînd lipsesc autorii, vă sprijiniţi economia politică naţionalistă. Eu, şi cînd voi nega pe Dumnezeu, voi avea senti­ mentul că-I voi iubi mai mult decît dumneavoastră. care nu ştiţi nici să-I uriti ca un bărbat, nici să-l adoraţi ca 'un creştin. ' [ar indignarea vă e fermecătoare. Prin lunile trecute, de căldură, toboşarii dumneavoastră, jigniţi că teza Neamului românesc cu «jidanii» de la F acla primea o nouă tiflă prin apariţia iscăliturii unui cleric în paginile acestei reviste, declarau, dintr-o pornire naturală la cei simpli cu duhul, că eu nici exist. Toată activitatea dumneavoastră se rezumă În a hotărî că ce există nu este, si că este ceea ce nu există; baze suficiente pentru un oareşcare fel de-a cugeta. Cu această ocazie am servit Neamului românesc un bobîrnac de reali, tatea căruia amicii dumneavoastră au evitat să vorbească. Se spunea acolo că aş fi fost evreu şi că uzurpam un titlu bisericesc ce nu-mi aparţinea. Procedeul n.a reuşit. Dumneavoastră, ca mai deş­ tept, lăsaţi articolele mele baltă şi vă mulţumiţi a cita din ele cîteva rînduri pentru ca să le aruncaţi în spinarea ... jidanilor, la plural. Cu mine nu mai aveţi de discutat; cunoscut fiind că orice chestie n-are importanţă pentru dumneavoastră şi că nu puteţi tenta să o pricepeţi decît întrucît o confundaţi cu naţionalitatea de jidan, pe mine mă lăsaţi unei uitări binefăcătoare pentru nevoile dumneavoastră de combatant. însă, se înţelege că nu se mai poate scrie un singur articol în presa continentală, care să vă 118 [119] displacă, fără ca un jidan sau mai multi să cadă numaidecît vinovaţi. Dumneavoastră nu vă mai războiti cu cel care a scris articolele, ci cu cei care le-au publicat şi care nu pot fi decît jidani. înţeleg să vă folosiţi personal de procedeul pus în joc la compunerea cărţii Despre poporaţie, şi, nepomenind de cei care au scris.o, să imprimaţi numai numele celui care a tipărit- o ; acesta e un procedeu al dumneavoastră particular, care nu se aplică scriselor altora. Eu înţeleg să-mi iau răs­ punderea a tot ce scriu, oricît am fi deosebiţi în păreri asupra acestei datorii. Mult m'am mirat însă că v-aţi mulţumit şi cu atit. De ce pentru articolele mele să trageţi la răspundere pe colaboratorii mei? In locul dumneavoastră eu aş fi cerut mai repede soco, teală lui Gutenberg şi inventatorului hîrtiei, mai ales că suprimarea tipografiilor ce nu-şi învîrtesc roţile la Văleni, ar fi un punct din programul dumneavoastră social şi politic. E de scris o carte, Ilustre Economist, pe care o aşteptăm să iasă din pana dumneavoastră: Despre "ifutarea invenţii, lor ştiinţifice solidare cu tiparul. Vsas mai aduce aminte o insinuare pe care o faceţi: cînd temperamentul, foarte onest, vă împinge să lăsaţi a se crede că eu aş fi fost dat afară din cler. Procedeul trebuie să fie nationalist. Aflaţi, Ilustre Autor, că iscălind «fost diacon » în cutare loc, însemnează că am fost acolo, că n.arn mai voit să fiu şi că am plecat cînd n'am mai voit să fiu; şi de aceea sînt fost. Primiţi, vă rog, Ilustre Economist, omagiile admiraţiei mele. IERODIACONUL IOSIF N. THEODORESCU fost diacon în Mitropolia din Bucureşti a Ungro.Vlachiei [120] GRAIUL VIEŢII R..OMÂNEŞTI SAU RĂSPUNSURI FĂRĂ DE RĂSPUNS Adesea prin mahalale se ceartă cîte doi cu' metri. Disputa lor e interesantă prin puţinul caz ce pare că fieştecare face de celălalt. Gîlceava rupîndu-le prietenia, le dă deodată un drept de mîndrie pîn.atunci necunoscut. Cumătrul Nae se uită la cumătrul Manole de sus; cît despre cumătrul Manole, ci nici nu se mai uită la celălalt. Cuvintele lor exprimă superioritatea reciprocă a doi bărbaţi care se dispreţuiesc. Vorbesc unul cu altul întorşi cu spatele. Prezenţa celuilalt jigneşte, şi care de care se căzneşte să scoată la iveală din discuţia lor, cît duminica de lungă, că el s'ar socoti înjosit să vorbească celuilalt, deşi o groaz­ nică ardoare îi zgîlţîie rărunchii şi un necaz ucigător. In această comică atitudine se găsesc prietenii noştri de la Viaţa românească din Iaşi, organul de gîndire al domnului G. Ibrăileanu. Fără să poarte nădragi umflaţi şi creţi, dispoziţia la nobleţea care-ţi permite să vorbeşti cu dosul şi să te.nnalţi deasupra rivalului printr-o nebăgare în seamă profundă, Nicanor & Co. o împărtăşeşte ca un frate cu domnii cumetri. Aceleaşi aere, aceleaşi gesturi. Pe trei pagl1l1 îndesate Viaţa românească ne spune că nu vrea să discute cu Fac/a. E greu de înţeles pentru ce simte nevoie de-atîta tipar pentru atît de puţine cuvinte. Acest mut care şi-a pecetluit buzele s-ar zice că vorbeşte mai mult decît un limbut, şi 120 [121] ne facem o idee despre ce s-ar întîmpla cînd, hotărîndu-se să părăsească tăcerea lui mormîn­ tală, Nicanor & Co. ar consimţi să vorbească. Un număr întreg din Vi·ata românească nici nu s'ar putea să-i ajungă. De altfel, nu acuma pentru prima oară sîntem distruşi cu asemeni argumente. Şi Neamul românesc ne face cunoscut, pe multe pagini, că nu vrea să stea de vorbă cu noi. Acest ziar nu voia să vorbească fiindcă sîntem jidani. Viaţa românească nu ne vorbeşte pentru că sîntem rău-crescuţi. T endin­ ţele la acest aristocratism intelectual al lipsei de fond, poate se vor manifesta şi altfel. în viitor, adversarii noştri pot refuza să discute fiindcă purtăm ciorapi, sau gulerul scrobit atît la ceafă cît si subt bărbie. Un motiv de.a dosi discutia poate fi şi barbişonul unui confrate sau pingea�a de la ghete, prea groasă ori prea subţire. E desigur un chip de apărare la îndemîna oricui aceasta. Viaţa românească ne citeşte, ca toti cititorii nostri, din scoartă.n scoartă, si volu­ minoasei revist� ieşene nu-i scapă un ;ing�r rînd din F acla necitit. Şi culege impresii care o so. mează să le dea pe faţă, în vreme ce spiritul ei practic nu vrea să se aventureze într-o expri­ mare poate ridiculă a irnpresiilor dobindite. Prietenii noştri vor, într-acelaş timp, şi nu vor să răspundă, şi tot răspunzînd, reuşesc să se al» ţină. « Dacă nu vorbim de Facla, prea o să avem aerul că ne ocupăm de dînsa - îşi zice Nicanor & Co. Haide să-i consacrăm cîteva pagini ca să se afle că nici nu ne gîndim la ea.» Această originală tăcere vine cu un belşug de vorbe nemaipomenit, şi niciodată limba confraţi, lor noştri nu se dezleagă mai harnic decît atuncea cînd păstrează tăcerea. [124] a It ' 1, i I sirea, să fie achitaţi... Cum se fac judecăţile si cum se dau sentintele, se ştie ... Noi nu avem preoţi culţi, însă răi avem prea deajuns. . . Preotul oficiază mai pompos sau mai puţin pompos, după cum nădăjduieşte o recompensă mai bună sau mai rea. Toate slujbele poartă pecetea sim­ briei, şi această pecete (Vorba vine, căci într,altfel pecetea e cam riscată, N.R...) astăzi creşte mereu, încît a pierdut adevărata rugăciune din preţul ei. .. Astăzi preotul, cînd merge la biserică, se întreabă cît va cîştiga la liturghie ... Dacă ţăranul. .. îşi mai respectă preotul, apoi aceasta nu o face din cauza preotului. .. » etc., etc., etc. Am făcut aceste extrase în stilul lor particular şi scrise de un om « cult », de un teolog din Neamul românesc. Acum se pune întrebarea: Ce să credem despre domnul Iorga, care, cînd învinovăţearn eu clerul de aceleaşi lucruri, cita articolele mele ca nişte atentate şi umplea Neamul de protestări revoltate? Farsă. .. Boală.. . Care din două? Sînt semne că datoresc membrilor respectabili din cler o mărturisire. Niciodată nu m'am îndoit că se găsesc şi preoţi în faţa cărora îţi poţi scoate pălăria. Numai că numărul lor e prea mic faţă de clerul întreg din ţară. Şi de aci o teorie de care nu mă simt defel vinovat. Ce trebuie să facem? La ce ne foloseşte Biserica? Biserica răpeşte din bugetul Statului o parte însemnată si nu ne dă în schimb decît cadavre pe care de' cadavrele adevărate singura facultate a reproducerii le deosibeşte. Şi încă de ar ii un produs mediocru, fără strălucinţă, pur vegetativ, dar mărginit în cele cîteva datorii care modelează o societate impersonală, ar mai merge. Aceste cadavre sînt Însă centre de inlecţiune morală: 124 [125] popii noştri au o reputaţie în ţară asupra căreia e inutil să mai insistăm. Pilda lor e o pildă de ruşine. Repet, excepţiile nu se socotesc. Să aşteptăm, prin urmare, ca toţi preoţii să ajungă respectabili, şi pîn-atunci să-nchidem ochii 1 Mi se pare că de la regat încoace şi de la oficializarea lui, clerul avea vreme şi mijloace să însemneze ceva. Ceea ce n'a făcut pîn-acum, nici în viitor nu va face. Pentru ce să suporte ţara permanenţa putregaiului? Urmînd o lege categoric exprimată de natură, putregaiul lăsat în voia lui, creşte mult mai repede decît materia sănătoasă. Or, într'un singur fel se poate sfîrşi cu el: prin curăţire violentă, alt mijloc natural. Şi a curăţi clerul este a-l suprima. Această măsură va fi opera guvernelor de mîine, care vor avea chiar mai mult de curăţit. . . Căci e nădejde că guvernele n-or să aştepte todeauna revolte, vărsări de sînge şi ridicarea rnasselor, adesea prea oarbe, pentru ca să rectifice drumul unei omeniri. Negreşit că încheierea mea: suprimarea cleru­ lui, prin toate mijloacele, mai admite şi alte încheieri. Însă eu nu pot apăra decît încheierile mele, cărora rn-am devotat cu toată ardoarea, convins că fac un act de patriotism. Dacă a fi patriot este a-ţi minţi sufletul tău însuţi, aceasta e altceva şi nu mă priveşte. Mulţi confundă sentimentul religios cu Biserica. Religiunea e în simţire, în gîndire, în idealuri, în sinceritate, într-un sunet frumos de muzică, în inima tăcerii, în şuierul vîntului, în steaua cea limpede şi depărtată, în prietenul, în vrăjmaşul tău, în iubirea şi ura ta. În Biserică sînt lumînări cu fum, popi mărginiţi la minte, colive, candeli, certuri popeşti, cîntă, reţi chelălăitori la strană, năduf şi gologani sună, tori, care se strecoară în pungile cucernicilor fraţi. IZf [126] Fără sentiment religios Biserica a existat întodea­ una. Şi sentimentul religios a existat Întodeauna fără de Biserică. Sînt cel mai neîmpăcat protivnic al Bisericii. Sti' fletul meu e plin de religiune, ca Dunărea de unde. Auzeam deunăzi un popă grăind. Deşi băuse, judeca; « Pentru ce mai iscăleşti ierodiaconul Iosif, de-vreme/ce te-ai lepădat de Biserică r » Părintele s'ar fi mulţumit să iscălesc Ioan N. Theodorescu, căci m-ar fi putut tăgădui. Bisericeşte am tot dreptul să iscălesc cum fac În serviciul cauzei ce am îmbrăţişat. Nimeni nu-mi poate contesta un titlu recunoscut, pînă ce Împotriva lui nu se va pronunţa - ce ironie! ­ Sinodul, pe care înnainte de toate l,am descali­ ficat destul de des eu, ca să mă descali1îce şi el o dată. Anume popi, surprinşi cu mîinile În excre­ mentele sfinţite, s-au şi pregătit să ceară darea mea în judecată. Ii doresc Sinodului, în starea în care se găseşte, curajul ca să o facă în prezenţa vinovatului. Sinodul va fi mai şiret; el mă va pedepsi fără judecată. Procedeu bisericesc. Acelaş părinte tare-i supărat de articolele mele din Fac/a şi de ingratitudinea mea. « Dumneata, care ai fost atît de protejat, spunea părintele, de cutare personaj din cler, tocmai dumneata să te răzvrăteşti aşa? » Asupra protecţiei acesteia sînt rezerve de făcut. Dar numai faptul că s'a putut răspîndi asemenea zvon printre clerici, îmi impunea pare că datoria să evit a vorbi de cel care, bucurîndu-se de această reputaţie, m'ar fi ţinut de rău in sufletul său. De altfel, «protectorul» meu a mai protejat o serie de actuali arhierei şi feţe de ruşine pentru Biserică, aşa că însăş lipsa lui de discernămînt m-ar indritui la independenţă. Şi pîn-acum de ocrotitorii mei n-arn vorbit, şi chiar de voi fi [127] silit să O fac, nu voi porni, ca mC1 pîn.acurn, dintr-un resentiment meschin, personal, şi voi avea oareşcum meritul de-a zdrobi o simpatie pentru o idee, ceea ce nu.i un act de rînd. Dar e de reţinut raţionamentul părintelui Cutare pentru psihologia lui foarte generală, care subordona sentimentelor superioare, ca aceluia al recunoştinţei, - căci nu vreau să împing filosofia pînă la a contesta moralitatea recunoştinţei, - sentimentul mai superior al dreptăţii, şi robeşte trebşoarelor bune şi afacerilor între patru ochi, pornirile mai largi decît interesul tău în parte. Parcă.l doare pe părinte să vadă la ce bunătăţi ai renuntat ca să scrii un sir de articole într-o gazetă, şi te mustră dintr-dn soi de solidaritate egoistă. Dînsul, dimpotrivă, s-ar fi folosit de el pînă la ultimele lui consecinţe şi ar fi speculat pe o întindere considerabilă faptul că un demnitar îl simpatizează. Părintele nu e în stare să aprecieze valoarea morală a gestului meu, cu care m-arn ridicat conştient împotriva unui zid de prejudecăţi, şi pecînd el şi.a mai îngroşat chimirul şi situaţia, eu n'am suferit necinstea de.a nu risca-o pe,a mea. Multumită măruntei sale multumiri, el face o fată liniştită si demnă între oam�ni, care cunosc din 'el ce cun�sc şi adulează oamenii: suprafaţa. Din pricina actului meu de onoare, eu mi-am înstreinat, pe lîngă o lume întreagă care iubea în mine torturătoarea suprafaţă, şi unele prieI tenii la care am slăbiciunea să tin, cu toate soma, tiile j udecătii, si azi. ' , Eu am pierdut. El cîştigă. Pentru ce se supără shntia-sa? Evident că e mai folosit să mă aibă de 'adversar intelectual, decît m'ar fi avut, să zicem, de mitropolit. Pentru că el ştie că izbînda din urmă tot a mea va fi. [128] li Mi se comunică prieteneşte că Mitropolie m'a uitat şi că în dorinţa ei de-a mă cunoaşte, după o lipsă de cîţiva ani din ţară, a stăruit la Poliţie să i se dea informaţii despre mine. Faptul că umblu mai mult singur şi todeauna pe jos contribuieşte să nu impun atenţiei cu uşurinţa cu care atrag privirile anume peşti sau escroci care spintecă lumea, salutaţi, « în mus. cal ». Şi această obscuritate exterioară poate jigni pe agenţii care se vor fi ostenind aproape în zadar pe urmele mele şi cu care n.aş dori să mă stric pentru atît de puţin lucru. Laş ruga să se adreseze direct la mine, de unde vor putea culege cele mai complecte informaţiuni, printr-o scrisoare trimisă la redacţia Fac/a, strada Zorilor 1, hotărînd o întîlnire orişiunde, ziua şi subt cerul liber, pentru care am o înclinare deo. sebită. îi previn că afară de o floare la butonieră şi un briceag pentru ascuţit creioanele în buzunar, nu port nici baston nici arme şi sînt de un acces foarte potolit, civil şi cuviincios cu oamenii politicoşi. Aveam în Politie un prieten licentiat în litere şi filosofie şi auto; al unei cărţi pentru îndreptarea lumii. .. Aş prefera să fiu cercetat de un om ca el, căci ne. am putea deda şi la consideraţii artistice în acel aş timp, ceea ce-i todeauna agre, abil; sau măcar de un agent care scrie versuri. l.aş putea citi şi eu dintr-ale mele ... Era să uit o scrisoare hazlie ce mi/o aduse poşta, de la Craiova. Nefiind timbrată, cunosc îndată că vine de la un naţionalist, şi faptul că mi-a ajuns în mînă se datoreşte faptului că şi poşta a uitat să o timbreze. Naţionaliştii, cel puţin cînd vor să manifesteze ostil, nu pun mărci pe scrisori. în geamurile prăvăliilor această rnen­ talitate se exteriorizează cu lovituri de bîte. 128 [129] Analfabetismul corespondentului meu mă îrnpie­ dică să citez din scrisoarea lui, în care luxul gramaticii se abţine să se strecoare. E o şarjă vehementă la adresa mea, şi scrisoarea sfîrşeşte cu « îmbrăţişări înghioldite, Andrei Butucă, rîn­ das la d-nu Petru Săvulescu », Recunosc Însă într,însa calitătile literare ale revistei craiovene Ramuri şi pe unul din colaboratorii acestui monu/ ment literar. Expresia « îmbrăţişări înghioldite » e aproape o frumuseţe şi salvează toată scrisoarea. Se înţelege de-acolo că naţionalistul meu cores­ pondent s-a indignat văzînd F 'acla citită de un Învăţător, pe drum, şi că de-atunci o citeşte, ierte-mi-se figura, şi el. De Dumnezeul mamii nu mă înjură, e adevărat, însă am sensaţia că de-mi va mai scrie, scrisoarea lui va debuta cu Paştele ei sau alte sfinte sărbători. El a mai învăţat apoi în IVeamul românesc că sînt jidan şi mi-o spune revoltat de faptul, cu toate acestea delicios, că m'am vîndut şi eu şi toţi tovarăşii mei pe importantele sume de aur ce ni le serveşte, ca să-I sprijinim, risipitorul şi adorabilul Cahal. Avem şi noi mîngîierea aceasta, într-altfel - nud aşa domnule Iorga? - ce ne-am face fără talent, fără idei şi fără cititori? în orice caz, n'avem pretenţia că cititorul craiovean a putut fi format de F acla. Constat, şi nu fără sarcasm, că domnul Şt. Rosie, unul din sprintenii mei polernişti de la Neamul românesc, a fost redus la tăcere. Şi sar, casmul ia vocea hohotului de rîs cînd îmi aduc aminte că belicosul veterinar hotărîse să mă prăpădească. în ce priveşte pe domnul A.C. Cuza, căruia i-am adresat o scrisoare, acesta Îşi Întemeiază tăcerea pe motive desigur universitare. 129 9-407 [130] i�' Il I I NEAMUL FACE ŞI CRITICĂ LITERARĂ Fac/a nu mai lasă Neamul să doarmă. In nu­ mărul lui din urmă, dublu, ziarul naţionalist, pe care l-am semnalat adeseori ca pe cel mai prost scris din presă, şi care chiar în numărul în chestie debutează cu o formidabilă iacnie datorită chiar maestrului Iorga, se fac încercări de critică lite­ rară. Era un timp cînd Fac/a tipărea şi cîte-o bucată în versuri, e adevărat, la care a renunţat demult şi fără să fi dat vreodată versurile acelea ­ amestec de prozaism voit şi de ironie, - scrise de domnul B. Nemţeanu, ca un model. Literatura Faclei trebuie căutată aiurea, în Viaţa socială, revistă care, în mişcarea noastră, reprezinta mult mai îndeosebi elementul artistic şi care a dat la iveală cîteva talente, cu toate că prin felul cum este scrisă şi ilustrată singură Fac/a suferă avantajos comparaţia cu orice publi­ caţie, nu din ţară, fireşte, unde n-avem altă revistă în acelaş gen, ci din streinătate. E convenit că Neamul românesc e o bună-cuviinţă să nu se socotească. Insă poetului B. Nemţeanu, pe care mCI nu l-am făcut nici nu l-am lăptat noi, i s'au recunoscut merite reale chiar de revistele literare serioase româneşti, între altele de Lucetifărul, care pentru Neamul românesc ar trebui să aibă o autoritate în special recunoscută, căci doar colaboratorii lui sînt foştii colegi de redacţie ai domnului Iorga şi de la care domnia-sa a deprins, muncind la, [131] r unloc pe vremuri, să se exprime ceva mai limpede uneori. Incontestabil că şi domnului Goga, şi domnului Iosif, şi domnului Sadoveanu, şi mai cu seamă domnului Chendi domnia-sa datoreşte ceva şi chiar mai mult, de la Semănătorul încoace. Traducerile în versuri ale unui şir de poezii germane, au dat domnului B. Nemţeanu o întîie, tate pe care numai colaboratorii actuali cu caş la gură şi lumînări la nas, ai domnului Iorga, i-o pot contesta. Adevărul este că paginile Neamului românesc în care-i vorba, sau mai bine zis unde-i mucul, de « literatura Faclei », se resimt imediat de citaţiile, slabe bineînţeles, pe care le face, dar care, cu această calitate a lor recunoscută, fac să cîştige întreg numărul dublu al Neamului românesc. 9*- [132] TROPARELE ZILEI Sînt foarte supăraţi Vălenii pe mine. Le-am stricat citiva polernişti, si un nou atlet se des, prinde din circul Neam�lui, ca să-i răzbune, ca să apere frunza de viţă americană a domnului Iorga şi onoarea gazetei. Acesta soseşte gol pînă la coate, scuipînd în palme din balele-i spirtoase, şi frecîndu'şi,je tare. Numele lui e Rudu; să-i zicem domnul Rudu. După fire pare un nobil sacagiu, şi scrisul domniei-sale dovedeşte rninu­ nate calităţi de gloabă. M'aş mira să nu fie un profesor de limba română. însă atletul meu, înherbintat să-şi lepede zăbu. nul, ca să fie mai uşure, şi-a scos din repezeală, cu el, şi şal varii, lucru imprudent, căci cea mai fină piele a combatantului ar putea suferi oareş­ care zdrenţe şi avar li. Voi cunoaşte mai bine pe domnul Rudu în ziua cînd se va ţine, sper, de făgăduinţa ce mi.o trimite. Domnia-sa doreşte să mă bată. Aşa stă scris în cartea neamurilor, aNeamului românesc, revistă pentru afinarea poporului român. Citez din această hurnoristică gazetă: « Şi cu asta poate ar fi de-ajuns. Dar am scăpat din vedere cel mai imund şi respingător articol, de scîrba căruia s-au scîrbit desigur şi perciunaţii "ridactări", cu toate nasurile dumnealor deprinse, cînd au primit şi cetit acest. . . articol! Este al "coadei de topor", articolul Drăciei.Sale Necuratu. lui ieri.diacon Iosif N. Teodorescu. E atît de ljl [133] r copilăros şi de murdar, încît mă mir, nu că l,a scris Drăcia-Sa ieri-diaconul, ci de faptul că I-au primit "ridactării", faţă cu atîta stupiditate. E imposibil să cităm, să reproducem. Închipuiţi-vă tot ce a putut înşira şi imagina o minte seacă şi un suflet putred, vorbind despre un "scutec murdar" de copil mic, făcînd jocuri (p) de cu­ vinte cu "explosive" şi "rezultate gelatinoase", sau cu o anumită oală trecută drept călimară, - şi mărturisind că o pornografică şi cunoscută cacofonie a căutat-o anume, fiind zice el, în "nota ... sinodală si nationalistă". .. Rămîne-i-ar în gît, îi dorim noi, dacă e "notă" ... Faţă de care lucruri, iată cum aş ruga eu pe prietenii noştri: Insultele şi murdăriile perciunaţi­ lor să le despreţuim. Dar pe "coada de topor", pe Drăcia-Sa ieri-diaconul şi astăzi [idovitul Iosif Teodorescu, să nu-l lăsăm numai cu atît, ci, pentru că vedem că nu.i roşeşte obrazul cu niciun chip, să.i roşim noi, cu cel dintîi prilej, sau urechile, sau ... cacofonia Drăciei.Sale. Şi-acum să facă bine civilizaţii "Labini" să nu tipe, căci asta nu e bătaie "nationalistă", ci e aş�,zisa "corecţiune" pentru moralizare. Ştie si Drăcia-Sa, si apoi aşa zic si cărtile englezesti de educatie si chiar asa se si 'practică în "civili, zata" A�gli�. Ştie şi :,Adiv�r", editorul Faclei, deoarece o spunea mai zilele trecute pe nu ştiu cîte coloane. .. » Prin urmare şi păcatele Faclei sînt chemat să le ispăşesc pe toate eu. Fiindcă domnul Iorga bate cîmpii, vinovăţia mi se cade mie; fiindcă domnul Rudu scrie, tot eu cad în răutate diavo­ lească. Asinăriile domnului Cuza se notează de, asemeni la rubrica mea. Drept vorbind, avertisrnentele Neamului româ. nesc mă fac să surîd. Nu cîinii care latră mai tare se apropie mai mult, şi se-ntîrnplă să te-ntorci, 1}} [134] din întîmplare, spre un dulău, instantaneu, cerţi soseşte din spate, şi indată să-l vezi chelălăind fără motiv prealabil şi rupînd-o la goană, de s'ar zice că l-ai izbit cu o căpăţînă de zahăr. Mi s-amtîmplat şi mie, trecînd pe stradă, să trag cu urechea la oareşcare zvon de voci grupate,n cîte un ungher, dar pîn-acum nu mi-a trîntit nimeni ciomagul naţionalist în moalele capului, precum, în lipsă de un curaj personal sălbatec, prin gura atletului său, îşi îndeamnă domnul Iorga cititorii să o facă. Socot că cel care necin­ steşte faţa omului, făcută pentru zîmbet şi lumină, pentru duioşie şi sărutare, e o brută. De faţa mea încă nu s-a atins al patrulea organ siarnezic al unui adversar, şi cred hotărît în minunea slujită de un bun revolver, că vrăjmaşul, care mi-ar atinge-o, s-ar împărtăşi în ziua ceea cu o suficientă măsură de plumb. înştiinţare la înştiinţare. Voi cere într-una din zile procurorului bine' cuvîntare ca să mă folosesc la nevoie de manualul bunului trăgaci. Şi cînd vre unui naţionalist isteric i-ar veni cu adevărat un acces în faţa mea, atunci vom fi înţeleşi de mai nainte. Dar ce mentalitate, la oamenii aceştia, şi ce dovadă mai bună că instrucţia nu poate face o pleoapă dintrsun corn. Un profesor universitar primeşte ca în ziarul lui să se facă îndemnuri la bătaie împotriva unui liniştit măsurător cu pana al faptelor şi slujitorilor lor. La cuvînt se răspunde cu cuvinte. Condeiul se ucide cu con, deiul. N,ai putere, s'a isprăvit, victoria nu va fi a ta. Şi nu-i, în definitiv, o ruşine să te recunoşti, cînd firea ma roşit să te plărnădească slab. De altrnintreli, pentru adevăr şi talent, ofranda ruşinei măcar, se cuvine. Nu e întîia oară acum, cînd, exagerată de-o ironie dreaptă şi răsturnată c-un zîmbet sau cu lJ4 [135] o idee, fiinţa prostului se-aruncă la tine cu parul. Cretinul cu spoieli de bun-simţ e.o jivină deose­ bită; însă ce caută cirezile acestea în presă? Ce-a păcătuit cultura omenească pentru ca incuria bestiilor să o calce, şi ca în numele ei cornutele mari să-şi ridice... frontispiciile? Neamul românesc n-a putut ajunge la toleranţa culturală care îngăduie diversitatea ideilor şi-a indivizilor, care mărgineşte lupta la terenul cel mai concentrat şi cel mai dificil, e-adevărat, al scripturii. Este ceva mai util unei vieţi intelec­ tuale - şi orice viaţă ar trebui să fie intelectu­ ală - şi unei dezvoltări de subtilitate-a spirit decît tocmai varietatea gîndurilor, întîlnirea lor, polemica şi contrazicerea? Domnul Iorga admite un tip de individ, acela-i pedicurul său; şi nu-i vine să creadă că natura mai produce şi oameni care nu-i pot fi, lui, pedicuri. Or fi ele îrnbăl­ sămite unghiile sacre de la picioarele apostol ului, dar nu pentru mirosul tuturor. Şi nu oricine le adună într-o cupă de cristal. Şi nu pe oricine îl Iasă apetitul să'şi facă din ele un desert. întrebuinţez aceste imagini concrete pentru ca lectorii Neamului românesc să mă-nţeleagă. [136] '1 , 1 i' " " NOTITE îmi aruncai ochii pe un număr din aşa-numitul Neamul românesc pentru popor. infiinţînd un supli­ ment la ziarul său, domnul Iorga şi-a zis să se-ndrepte şi sătenilor, deşi cel care nimereşte cel mai puţin graiul rornânului de la ţară, e mai ales domnul Iorga. Domnul Iorga nud nici sătean şi nici n.a trăit cu săteanul ca să-I cunoască. Cînd scrie pentru săteni trebuie să facă o sforţare de condei care se simte în toate rîndurile unui arti. col; ca scrisul elevului nedeprins cu litera nern­ ţească. Un asemenea articol, cu gust tîrgoveţesc, e Serbările « Ligii Culturale» povestite într-un ton de naivitate afectată asupra beţiei de fraze de la Parcul Carol. « S'au văzut, zice domnul Iorga, o sumă de lucruri frumoase. Cu o masină de zburat (aero­ plan), prinţul Bibescu a 'trecut sus deasupra capetelor tuturora şi cu alta locotenentul Protopo­ pescu: pluteau ca nişte păsări care lunecă prin văzduh uşor şi sigur. Au cîntat coruri bine alcă­ tuite, şi pe deal sus, în două zile de-a rîndul, s-au împărţit premii, daruri în bani, la sătencele care s.au înfăţişat în port mai frumos şi mai adevărat.» Acest «adevărat» e cu literă cît mai mare. Cînd ar vorbi tăranul ca domnul Iorga, ar trebui să se prefacă. .. Şi un furnicar de obser. vaţii de stil în cîteva rînduri! Se poate releva uşor şi sigur, scos direct din franţuzeşte. Apoi 1}6 1 [137] cînd scrie că două zile de-a rîndul s-au împărţit premii, probabil că o face dintr-o lipsă de expresie potrivită, împlinită Ia-ntîrnplare ; căci nu-mi vine-a crede că domnul Iorga vrea să facă pe ţăran să spere că din zori pînă noaptea tîrziu, şi două zile lipite, Liga s-a spetit aruncînd «darurile de bani ». Sau poate a voit indirect să afirme domnul Iorga contrariul? Cu aceeas afectare se urmează descrierea în modul următor: « Şi pe urmă tot în locul acela s'a înfăţişat lupta de la Griviţa, din 1877, cu patru asalturi: numai cît puştile n.aveau gloanţe (I), obuzele zvirleau numai scîntei mari roşii, albastre şi galbene, cum sînt culorile neamului nostru ... » Ce fru, mos! Si cît trebuie să creadă de idiot domnul Iorga pe ţăran, ca să-i administreze un reportaj ce nu poate mişca nici copiii. Se va observa că prin tot în locul acela se înţe­ lege nu atît în Parcul Carol, cît la Griviţa. Dar scînteile aveau culorile neamului - nici măcar pe ale steagului. Domnul Iorga şi.a propus să discrediteze cuvîntul acesta de neam, să-I seu­ funde în banalitatea multor altor cuvinte ce-au ajuns infame, ca: amor, vrajă ... puse anapoda de toţi cîrpacii poetici de ieri şi de azi, în sti, hurile lor. Domnia.sa cînd îşi curăţă picioarele, desigur că taie bătături le neamului, şi că seara îşi trozneşte oasele pe a neamului saltele. Vedeţi acele scîntei care se folosesc de împrejurare ca să scape re cu tricolor? Acelaş lucru s-ar fi întîrn. plat, numcape vorbă, şi cu asalturile, dacă n.ar fi fost patru la număr. Am fi avut un asalt roşu, unul galben, unul albastru - asalturile neamului. Domnul Iorga nu dă totuş detalii despre felul cum au trăit în Bucuresti si ce au plătit oamenii veniţi la Bucureşti. ,. încheierea e şi ea o mostră: IJ7 [138] i 1 1 I « Ţerănimea (Ţe/rănimea! De ce nu terra» nimea? Cînd domnul Iorga era la Să.mănătorul acesta se scria Sesmănătorub, T erănimea noastră a dovedit (să vedefi cela dovedit) astfel că vrea să vadă lucruri nevăzute şi să ştie lucruri neştiute. Calea mîntuirii e aceasta. A vîntul in sus spre lumină va fi mîntuirea voastră a tuturora, şi, prin voi, mîntuirea neamului nostru întreg.» Ceea ce-i adevărat. SI ar părea că a voi să vezi lucruri nevăzute e destul de elementar natural şi că ţăranul român urmează întru aceasta o simplă logică gramati. cală care face ca numai lucrurile nevăzute şi cele neştiute să aibă nevoie să fie văzute şi ştiute, căci altfel nu se poate decît în stilul Neamului românesc. În cazul tăranului român sînt de altfel mai mulţi muritori,' şi mulţi din cei care au voit să vadă lucrurile nevăzute şi să ştie pe cele ne. ştiute, n-au găsit « mîntuire » în faptul că au voit să vază şi să ştie. Ei cel mult au găsit articolele domnului Iorga fără miez. în acelaş «neam pentru neam», e un articol mai românesc, Peirea voastră prin voi, în care se fac nişte constatări triste dar reale şi nu prea potrivite În filosofia lor cu doctrina de antisemitism sălbatec a aşa-zişilor noştri naţionalişti. Se dau mai multe pilde de ce preţ au în faptă Încercările de negoţ românesc la ţară, unde săteanul a bun de speculat, însă nu în stare să speculeze. Pizma ţăranilor pentru consătenii lor, care făcînd negoţ ies din starea celorlalţi, face folosul negustorului strein sta' hilit la sate. Cooperativele săteşti se desfac şi se ruinează din lipsa solidarităţii şi prin abondenţa omnipotentă a invidiei. Calităţi specifice rornâ­ neşti, lipsa de solidaritate şi dezbinarea păgubesc toate mişcările şi ne caracterizează, de la ţăran, J}8 [139] care slujeşte la evreu sau grec cu plăcere, pma la orăşeanul instruit ce/şi trădează şi minte colegii, pe toţi. Sînt slăbiciunile de căpetenie care trebuiesc biciuite şi insultate mult mai vîrtos şi mai aprig decît jidanii domnului Iorga. . De altfel, negustor român şi « mitocan obraz' nic », cum se zice, sînt două vorbe cam sinonime. Autorul acestor rînduri din F acla şi-a propus să scrie întrso bună zi un Manual de bună creş« tere pentru comersantul român, pe care dacă Lar alcătui domnul Iorga, ar face operă mult mai profitabilă decît cu romantismul său politic, lipsit de orice calitate practică. În nicio prăvălie nu eşti mai rău şi mai greţos primit ca la români. Prea puţini din ei pricep că urbanitatea vînzătoru­ lui îndoieşte calitatea mărhi, compensată adeseori la streini printr'un zîmbet si o dorintă de a-ti h' plăcuţi, ademenitoare. Evreul e simplu şi lipicios. In mahalalele unde un grec şi un român se concurează de la o cîrciumă la alta, deosebirea se stabileşte imediat. Negustorul român e plin de irnportanta.i persoană, şi faptul că se găseşte în ţara lui el îl subliniază cu grosolănia cu care domnul Iorga se crede idealist pentru că face să se simtă pe streini că trăiesc în ţară streină. Ro, mânul care a vieţuit într-o ţară streină şi s'a amestecat cu poporul şi-a avut nevoie de el, cunoaşte sensaţiile de suferinţă şi de bucurie ce le ai după felul cum eşti primit. De aceea unele ţări, cînd le părăseşti, îţi lasă o veşnică nostalgie, pecînd la altele nu te poţi gîndi fără de scîrbă. Cu cît e mai penibil acest sentiment pentru streinii născuţi şi crescuţi într-o anume ţară şi condamnaţi să rămîie veşnic streini, veşnic suspecţi pentru că fatalitatea îi aruncă într-un pămînt unde primul gînd ce vine clasei cultivate este ca să.i zdrobească. Căci mai e şi sufletul oamenilor de luat în seamă, în care trebuie să pui încredere şi dragoste, şi lJ9 [140] \: I� l nu domnul Iorga e chemat să dezlege psihologia lor si să declare că un individ din neamul cutare are neapărat sufletul rău, al neamului său neapărat rău, în faţa unui alt neam neapărat dumnezeiesc. Dacă ai lua lucrurile de scurt şi ai discuta proprie' tatea, negaţiunea ei n'ar întîrzia să vină, şi totodată şi a drepturilor naţionale, întrucît pămînturi şi fruntarii. Dar această idee trebuie să fie anarhistă sau jidovească. De aceea românul aleargă la negustorul strein, care ştie să.l primească. Ba îţi pare adesea rău că anume industrii sînt aproape româneşti, ca de pildă bărbieria. Naţionaliştii ar trebui să se aplice să înceapă educaţia poporului, abstracţie făcînd de naţiona­ litate, şi să pregătească pe român destoinic de-a se împotrivi streinului econorniceşte. Urletul fără sens al nationalitătii înnainte de toate, nu duce la ispravă.' Se poate pe tema naţională scrie studii ca La France Juive a lui Drumont, dar nu porni o mişcare �i constitui un partid, nu întemeia o politică, în special astăzi. Pergamentele au stricat simţul domnului Iorga, care pune proble­ mele din punct de vedere sentimental. «O să scăpăm odată de cea mai rea liftă, de jidan» ­ zice articolul de care vorbesc. Ce mai învătătură pentru sătean! Vorbe goale! Cum o să te' scapi de «liftă »] Afară de un asasinat în massă, nu te scapi; eşti silit să trăieşti cu « lifta » lîngă tine, neîncetat: ba e si.o datorie. Cine rosteste vorbele de « scă. pare »', de «suprimare », n� e un om politic, e om nebun. Şi în definitiv meritul chiar al claselor nevoiaşe, unde chestiunea luptei e mai logică şi mai bine aşezată, nu va fi niciodată în faptul că s-ar azvîrli în aer clasa ce le asupreşte, ci în acela de-a cuceri-o prin valoare, prin hotărîre şi statornicie morală - clasele stînd progresiv 140 [141] între sineşi în raporturile de altădată dintre ras ele streine. Evident că streinii sînt încă la locul lor în tara aceasta, si nu fanfaronadele nationaliste îi 'vor putea înl�cui. Dorinţa multora "':a fi ca numărul lor să fie cît mai mic si chiar absurd inexistent, dar faptele pun şi dorinţele cele mai sincere la locul lor, ca niste rătăciri. Şi este normal si ştiinţific ca atunci �înd consideri un fenomen să,1 înfr�nti pe de.a.ntregul, cu toate dificultăţile lui, şi num�i în marginile realitătii să cauti a face ceva. Ori realitatea c 'una: cuÎtură şi educaţie. Jos naţionalismul! In numărul Faclei din 6 august 1911 nu.mi mai amintesc cum şi de ce venise vorba şi despre un domn Ştefan Bosie, care îmi dăduse prilejul să fiu curtenitor cu lVeamul românesc. Acest ono' rabil domn îmi răspunde în ziua de 9 septembrie din acelaş an. Domnia-sa se scuză că dacă o face numai după vreo cinci săptămîni, nu e pentru că ar suferi de vreo infirmitate cerebrală, cum i se părea că pretindcam eu. Şi chiar aşa fiind, ca medic veterinar, domnia-sa crede că n'ar fi lipsit de mijloace ca să-şi lecuiască beteşugul, Domnia,sa a fost foarte ocupat, asta e toată pricina întîrzierii. Constat din respectabilul său text că domnul Bosie nu e numai un literat, prin lungime, dar şi o inimă la urma urmei destul de bună şi mai ales un bărbat de spirit. Şi cred că altceva nu mai e de zis nimic. [142] i " '1 I I ( IARÂŞ POETUL NEMŢEANU Anturajul literar al domnului Iorga e de un analfabetism înspăimîntător, lucru ştiut şi în genere admis. Relevăm din nou, cu toate acestea, o pagină din Neamul românesc «literar », fiind. din nou vorba de domnul B. Nernţeanu, fostul colaborator al Faclei. Şi aceasta ca să aducem domnului Iorga aminte că acest «puiet », cum îl numeşte astăzi unul din chinezii săi, care ne mărturiseşte cît, în ce-l priveşte pe sineş, e plin de subtilitate, a debutat în coloanele chiar ale Neamului româ« nesc, la care i s-au găsit încercările excelente de, vreme-ce s-au publicat. Domnul Rădulescu.Metru scria mai deunăzi că domnul Iorga avea reputaţia unei memorii deosebite, întrebîndu-se de nu şi-a pierdut apostolul însuşirea-i esenţială. Spuneam, vorbind de Nemţeanu, că traducerile lui în versuri au fost elogios primite de Lucetifărul. Creierul de la Neamul românesc iată ce răspunde: «Lucetifărul a fost în compania d-voastră, în, jurîndUlI pe d. Iorga, cînd cu aniversarea de 40 (adică patruzeci) de ani. Apoi ce. are a face chestia noastră cu domnul Iorga l Ce are a face, aici şi astăzi, domnul Iorga cu foştii colaboratori l » Se dovedeşte că nimic, şi această moralitate e foarte sugestivă. Ce va avea a face domnul Iorga mîine cu colaboratorii lui de azi l Şi ce-are a face Lucetifărul cu domnul Iorga l Autoritatea revistei sibiene nu trebuie invocată, negreşit, de-vreme-ce nuri asociată cu domnul Iorga. Concepţia merită [143] toate felicitările. Eşti cu mine, exişti; nu eşti cu mine, nu te recunosc. Bate laba, colea, cu zapciul. Luceafărul are însă legături cu bunul-simţ, dacă nu şi cu domnul Iorga, şi reprezintă un întreg public pe care se reazimă, şi în felul lui o autoritate românească. De fapt colaboratorii de altădată ai domnului Iorga, dacă s'ar mai găsi cu domnia-sa, de la multe porniri generoase I-ar opri, iar literaţii domniei-sale ar mai putea deprinde puţin, subt dojana lor, dacă se poate, să scrie, ca înşuş ma. rele apostol pe vremuri. [144] CUM SE SCRIE ISTORIA Există undeva un român pe care-I cheamă 1. N. Rusu şi care scrie la Tribuna din Arad. De acolo, de unde este pitit, acel Rusu, elev al domnului Cuza - se vede după stil, - ne înjură pe noi. Lucrul nu ne supără deloc. îl relevăm numai din spirit de imparţialitate, căci nu vrem să ascundem faptul că domnul Cuza face pui. Iată, de pildă, lina din prostiile puiului dom, nului Cuza: « Şi cînd un deputat român «l. Simionovico apără prestigiul istoriei înaintea unui parlament, Întemeiat pe acelaşi principiu, pe care.l profesează astăzi şi rutenii pe aici, - cum nu e altfel posibil ei tac. Totusi rutenii acestia de la noi, ei îşi află un puternic' apărător al 'drepturilor lor istorice. Un apărător? Şi cine? Facla. Da, Fac/a; tocmai Fac/a, care apare în editura Adivorului, str. Să, rindar II, care Adivor şi el apare în edi­ tura Alianţei Israelite Universale. Jidanii din Bucureşti sprijinesc pe prietenii jidanilor din Bucovina. » Stilul e atît de încîlcit încît ai jura că domnul Rusu este elevul domnului Iorga. T otuş, e evident că influenţa domnului Cuza e şi mai puternică. Mai Întîi continutul rîndurilor de mai sus e absolut cuzist; apoi sînt întorsături luate cu hapca din articolele domnului Cuza. De pildă: « Un apărător? Şi cine? Facla; Da, Facla; tocmai Facla ». Oricine vede aici sistemul domnului Cuza- 14-1 [145] sistem de dascăl prost, - care în loc să dovedească un lucru, o dată şi bine, îl repetă de zece ori, ca să-I bage cu sila în capul băieţilor. Lăsăm laoparte faptul că F 'acla are în adevăr cinstea de a fi în editura Adevărului. Această cinste au mai avut-o şi alte reviste: de pildă, Viaţa literară a domnului Chendi, redactor la Tribuna. Domnul Chendi s'a înfruptat deci, ca şi noi, din fondurile Alianţei Israelite. Cum vedeti, această Aliantă e foarte multilaterală. Şi 'dacă e vorba d� Alianţă, lăsăm laoparte şi faptul că după cum Adevărul e vîndut Alianţei, tot aşa şi Tribuna e vîndută lui Ieszenski, lucru afirmat nu de un biet Rusu, ci de domnul Aurel Popovici şi de alţi fruntaşi ardeleni. Cine, Tribuna? Da, Tribuna; tocmai Tribuna, - am putea zice şi noi, dacă am fi tentaţi să-I plagiem şi noi pe domnul Cuza. Dar este altă chestie de relevat: este invenţia idioată că noi am apărat vreodată, direct sau indi­ rect, pe ruteni. Şi cînd zicem « invenţie idioată » nu vrem deloc să fim violenţi. Spunem numai purul adevăr. Dacă ni se arată o singură silabă în toată colecţia Faclei, prin care apărăm pe ruteni, ne obligăm să desfiinţăm F acla. Şi asta n-o spunem, bineînţeles, pentru plăcerea de a polemiza cu acel Rusu. Ştim că mulţi copii au mania de a minti, si de această manie nu vor fi scutiti nici băietii' di� centre. Dar 'întrebăm pe domnul Bocu, directorul Tri. bunei; crede domnia-sa că în ziaristică obrazul e ceva cu totul de prisos? Crede domnia-sa că pentru gustul fistichiu de a-şi atrage binecuvînta, rea rabinului de la Văleni îi este permis să publice toate ticăloşii le copiilor din centre? Adică Tribuna să fie un simplu scutec? Şi întrebarea o punem şi domnilor Iorga, Chendi, Agârbiceanu etc., care sînt adunaţi în jurul 'Tri- 10-407 [146] bunei şi care se plîng că alţii se poartă rău cu dînşii. Nu sîntem infailibili şi primim îndreptări de la oricine; dar să se născocească anume nişte ruteni care să ne fie aruncaţi în spinare, şi asta pentru simpla plăcere a Tribunei de a zvînta pămîntul minţind - asta e prea lată. r 1: [147] SALUT, MEDIOCRITATE! - PENTRU FL.4.CĂR.A - În fiece om, la o anumită vîrstă, se deosibeşte o preferinţă şi o pasiune, menite să facă dintr-un om suportabil, dintr'un burghez stimat, un perso, naj ridicul. înnafară de colecţionarii de cutii de bomboane, de muc uri de ţigare celebre, de capital uri, de cărţi şi imagini obscene, pasiunea literară strică şi reputaţii din cele mai ponderate. Tot omul e ros de un vierme şi obsedat de un el însuş inexistent, de ceea ce ar fi dorit el să fie. O stare sufletească destul de cunoscută. Funcţie. narul doreşte să fie agricultor. Agricultorul: deputat. Militarul, dezgustat de carieră, se face advocat. Cuvîntul «satir» se potriveşte unchia­ şului pensionar sau retras, pe care viaţa sau ipo­ crizia socială Lau silit să-şi astîmpere ardoarea tinereţii la timp, făcînd economii meschine şi aşteptînd momentul liberator al vîrstei împli, nite, lipsă de curaj, lipsă de hotărîre şi lipsă, vai, de multe. Mai toţi purtăm în spinare povara insului social ce nu sîntem şi hrănim o speranţă secretă. Şi cei aleşi ies învingători. însă ei sînt puţini; cei care cad învinşi, cu sunetul unui rînd de oale sparte, sînt nenumăraţi. Pe-aceştia să-i deplîngem. Insă nu todeauna. Cînd oala goală şi butia goală vin să facă discursuri asupra pivniţelor pline, e sănătos şi bine ca să rîdem. Pretenţia şi ifosul, la cei ce n-au statul să le poarte, trebuiesc lovite 147 [148] ,! I peste nas. Sînt măşti pe care e milostiv să le laşi să zacă pe unii ochi; altele în a fi zrnulse, şi uneori şi cu puţină barbă, slujesc. Domnul C. Banu trebuie să fie unul din acei vechi tineri care au gîdîlat vreodată muza simţi, toare şi au rămas cu veşnicul oftat în suflet. Ca profesor domnia-sa nu era numaidecît indicat să colecţioneze fire de păr ilustre, scobitori de dinţi sau cartoane de prăjituri. Meseriasi culturală îl împingea către literatură. îndată ce se simţi cu bani în buzunar, domnia-sa scoase o revistă, Flacăra, de care vorbeam într-un articol trecut, cînd, în termeni obscuri, o declaram dăunătoare şi nulă. Ce şi-o fi zis domnia-sa? « Lipseşte un judecător literaturii, un judecător ca mine, cineva care să refacă gama criticii.» E dorinţa mutului să domine Senatul cu un discurs. însă cînd s-a apucat să scrie, domnului Banu i s-a împiedicat limba. Aţa asta nu se taie. Şi a fost silit să urmeze calea furcilor caudine, a robilor care nu se pot dezlipi de stăpîn şi adoraţie. Dar această adoraţie, pe care natura lucrurilor o indică, ia o formă neaşteptată. Domnul Banu răspunde, crede domnia-sa, la articolul nostru, şi ne citează numaidecît pe Goethe! Respectul faţă de scriitorii mari e un fel de profanare şi ceva mai mult. Morţii nu mai pot protesta; ajunge să fie mari, ca toţi mărunţeii, neputînd vorbi în numele lor, să se simtă auto, rizaţi a exprima părerile acelora. Ei sînt convinşi că-s de o natură cu aceia, numai să fie morţi. Indată însă ce ar fi vii, contirnporani cu ei, domnii Banu fac în toate vremurile mizerii si mici murdării celor ca Goethe. Cînd te gîndeşti că fiece artist de valoare are cîte un cerc postum pe care ar fi fost cel dintîi ca să.l dispreţuiască. Căutati în Goethe vreo frază de-a domn�lui C. Banu. 'N,o găsiţi. La domnul Banu găsiţi însă versuri întregi [149] # r de Goethe. Domnul Banu se solidarizează cu Goethe, îl admite, e de o fiintă cu el; o simte omul, ce vrei! Căci domnul Ban� nu e un profesor român; domnul Banu e o entitate, e un tip cultural, unul din aceia care, nechemaţi de natură în slujba culturii, nu pot să-i facă decît rău, căci n'o pricepe, sau, şi mai puţin, o pricepe prost; domnul Banu e banalitatea ... De-aceea am zis în articolul meu trecut, care a lovit mai dureros decît credeam, că Flacăra serveşte la stricarea bunului-gust public. Educaţia nu poate fi decît mizerabilă în banalitate. Scriitorul cel mai mărunt, care în vîrful penei lui are un reflex cît de slab de scînteie, nu de flacără, face neasemănat mai mult pentru cultură decît un papagal dresat. Domnul Banu este, nu ştiu cum să zic, - mi-e teamă că are să confunde nece/ sităţile stilului cu intenţia pe care nu o am, de a-l insulta, - este o mîncare ce-a mai fost mîncată şi revine pe farfurie în faţa unui apetit cinstit. În ideaţia articolului cu care ne răspunde ex« cathedra domnul Banu, şi-a mai spălat picioarele multă dăscălirne. Cunoaştem cîntecul din alte flaş' nete; flaşneta e un instrument care nu serveşte arta decît pe genunchiul domnului Banu. într'un articol atît de banal domnia-sa n-are cu ce răspunde de la sineş şi ne face trei citate: unul a fost Goethe; cellalt e Eminescu: al treilea n'are decît semne de citaţie. Or menţinem că domnul Banu, fiind directorul revistei, evident că ea nu poate fi deschisă decît acelora care cad subt simturile directorului, deja constatate. Caracterul ei �'a definit progresiv cu apariţia. De fapt, o direcţie este: a mediocrităţii. Cînd vom găsi o pagină bine scrisă în Flacăra, aceea se va datori împrejurărilor, nicidecum domnului Banu - căci nu se poate. Facem, în definitiv, un studiu zoologic. 149 [150] E curios cum domnul Banu se mira că cerem de la revista domniei-sale tinerete. Noi nu credem că se poate naşte ceva vechi, undeva în lume. Apariţia unei reviste nu credem defel că trebuie să se deosibească de naşterea unui pui de lup - şi se ştie că orice fiinţă, reproducind, cel mai des, un tip fundamental, se naşte şi cu o fire ca a ei. Ce aduce nou domnul Banul Nimic. Atunci? Numărul din urmă al Flacării are sumarul următor: Cine strică gustul publicului de domnul Banu; articol scris pînă acum de o mie de ori, însă mai bine. O poezie, Crisanteme, extrem de banală. Ceva care se intitulează Burcuş, de ... Nicolae Pora! Inutil să insistăm. Icoane din trecut, poezie banală, Cîntec, la fel. 'Ţăbliţele unui ursuz, note de domnul Streitrnan, fără pretenţii literare şi din care cea mai lungă s'a mai publicat într'alt număr. Cum am cunoscut pe Caragiale, un articol de reportaj datorit, zice domnul Banu, unor « doi scriitori de talent »- articol aproape anal, fabet. Unei mame, poezie de.o banalitate gravă. Vidra de Mihai Sadoveanu; acest scriitor datoreşte accidentului de a purta un nume prea cunoscut, colaborarea la Flacăra. Aforisme şi Paradoxe, care trebuie să fie scrise de domnul Banu. Restul ­ material tot fără stil, gazetăresc. Domnul Banu, ocrotit de cîteva nume tabu, încearcă să-şi facă un nume literar. Ne vom da osteneala să-l despoiem de această nobilă veleitate, Iar dacă domnia-sa nu ţine ce făgăduieşte, noi ştim să ne ţinem energic de cuvînt. O ultimă observaţie: Domnul Banu şi-a greşit şi teza articolului său. « Direcţia» la care făceam aluzie nu.i direcţia domniei-sale ... [151] PILDE CIVICE Revoltător şi jalnic. Sînt oameni în ţara noastră care nu concep viaţă şi bucurie innafară de igno, bila tîrîtorie. Un suflet de un servilism înspăirnîns tător zace, mlăştinos şi pestilenţial, în mulţi dintre noi, şi o ţinută demnă, o minte liberă, o pornire de independenţă, sînt socotite de aceştia ca nişte abateri grave, ca nişte crime. Cîte veacuri vor trebui să se mai piardă pentru ca sentimentele de cuviinţă, de dreptate şi de solidarizare socială să nu mai pară unora dintre noi, românii, desprinse dintr'un sistem de judecăţi streine? Ce vil şi dezgustător animal e de multe ori orăşanull Aţi citit in Universul de la 1 ianuarie o notiţă. Cu prilejul slobozirii din ocne a soldaţilor din Stăneşti, acest ziar răspîndit prin sate, citit de învăţători, citit de mahalale, găseşte cu cale să facă dintr-un act a căruia frumoasă îndeplinire se datoreşte domnului Nicu Filipescu, ministrul de Război, o prlcină pentru linsoarea picioarelor de la Palat. Sub titlul de Clementa regală, tipărit cu literile cele mai mari cu putinţă, s'a putut citi următorul text, pe care trebuie neapărat să-l reproducem ca pe un document de moralitate şi de inteligenţă de la începutul anului 19I1: lJ1 [152] , " t \ I I , I I CLEi'v!ENŢ A REGALĂ. GRA ŢIEREA CONDMv1NA ŢlLOR DE LA ST ĂNEŞTI Sînt cinci ani decînd un nor negru s-a abătut asupra ţărei noastre, şi cînd armata a ştiut să'şi facă datoria cînd s'a simţit nevoia să fie chemată la îndes plinirea ei. Un Joat·te mic (!) număr de ostaşi au uitat jură. mîntui făcut, şi în rătăcirea lor (h au comis una din cele mai grave fapte pomenite în istoria ţării. Această rătăcire a Jost pedepsită aşa cum merit a d h spre a se da o pildă pentru viitor. De cinci ani, părinţi, neveste, copii ai acestor /'ătăciţi, au ridicat ,"ugile 10/" către M. S. R..egele spre asi graţia. Presa întreagă s-a făcut ecoul acestor rugi, şi pînă azi M. S. R..egele a ţinut săsi lase să'şi ispăşească păcatele în închisoare. Az.i, cu ocazia Anului Nou, după propunerea domnului Nicu Filipescu, ministru de R..ăzboi, M. S. R..egele a semnat decretul de graţiere a con. damnaţilor militari de la Stăneşti, redîndu-i astfiL familiilor lor. V. Rusănescu Ar fi să slăbim caracterul acestui ticălos do, cument, făcîndusi comentarii. Să se observe în ace/aş timp că această simplă informaţie e, după toate celelalte, iscălită. Acel « V. Rusănescu» din josul ei n-a iscălit Însă pentru frumuseţea textului său, pentru importanţa ges. tului domnului Filipescu, şi zece rinduri de text informativ nu s.a pomenit vreodată să fie semnate de un ziarist, sau cel mult semnate cu o literă sau o monosilabă, El a iscălit pentru că titlurile şi dovezile de laşitate şi de slugărnicie trebuiesc expuse cît mai mult. Ele sînt pîinea de toate zilele 1f2 [153] f '" a unei pături de oameni triviali, o pîine cu deo­ sebire de murdară, din care multe familii nenoro­ cite sînt însă silite să se nutrească, şi mulţi prunci nevinovaţi. Cînd va fi nevoie de un Deibler, de un gîde spînzurător la Petersburg, de un torturator sau de un trădător, cei care n.au dispreţ pentru această muşiţă omenească, să se adreseze la ziarul Unioersul. [154] SCRISOARE DESCHISĂ DOMNULUI C. BANU, DIRECTORUL REVISTEI FLACĂR.A Primim spre publicare următoarea scrisoare: Domnule director, În numărul Il al revistei domniei-voastre « literară, artistică, socială », Flacăra, am putut citi, fără mirare de altfel, ştiind de unde vine, un articol de ceea ce dumneavoastră desigur numiţi critică, asupra prologului meu în versuri, debitat pe scena Teatrului Comoedia, la des, chidere, Nu mă voi opri la insinuările neroade, lesne de calificat de orice cititor şi cu care o anumită presă, care constat că se introduce acum, cu domniile-voastre, în literatură, ne/a obişnuit, - şi negreşit, şi mai puţin la aprecierile proaste şi prosteşti la care, în conformitate cu spiritul redacţional al revistei dumneavoastră, aveţi un drept netăgăduit. Ar fi şi de prisos. Preţiosul dumneavoastră colaborator care le iscăleşte îşi dă un certificat de inconştienţă hazlie, căci făcînd şi domnia-sa parte din comitetul de lectură al Teatrului Cornoedia, în ziua cînd i s'a dat citire prologului meu, el a împărtăşit opinia membrilor comitetului, cu care dimpreună mi/a primit prologul şi l-a preferat celorlalte prologuri con, curente, unul din acestea fiind al domnului Victor Eftimiu. De altfel, eu n-am pretins niciodată la o frumuseţe excepţională a acestui prolog, improvizat 1;4 [155] in citeva seri şi scris în urma unei rugăminţi insistente. T otuş, el va fi publicat in curînd în o broşură, şi la citirea lui se va verifica încă o dată cît preţuieş­ te intelectualmente Flacăra, pe care modelul ei in ce priveşte titlul, revista Fac/a, a mai declarat-o incapabilă de aprecieri literare juste şi prin urmare de literatură. Rămîne însă alt punct, în numitul articol, o insinuare - ah! foarte murdară! - şi, e adevărat, abia îndrăznită şi cu atit mai josnică. E o incercare de atentat la onoarea mea, şi inţeleg să scutur fără întîrziere urechea foarte respectabilă ca lun­ gime, a celui ce are impudoarea ei. Onoarea mea negreşit că nu o discut cu Flacăra, unde acest lucru, probabil ca socialist, am învăţat să ştiu cît preţuieşte. Doresc să aflu numai dacă vă luaţi dumneavoastră, directorul revistei, răspunderea următoarelor rînduri din articolul pomenit: «Fiindcă în lumea asta sint două feluri de Pierrot: unul, acela pe care domnul Arghezi l.a pus să debiteze versuri atît de banale (-fie! - ); altul care se vopseşte cu alb imaculat, ca să i se ascundă petele şi culorile adevărate ale feţei şi care în adunări populare speculează mizeriile sărăcimei (?). Cel dintîi se mulţumeşte să facă lumea să rîdă; al doilea se sileşte să stoarcă lacrimi, ură şi bani şi de la cei care-I ascultă. Pe acesta din urmă îl cunoaşte mai bine domnul Arghezi. » S,a uitat să se adaoge în această bîlbîire enumera' tivă un al treilea Pierrot, care seamănă atît de mult cu unii din dumneavoastră, pe care v-am avut în vedere schiţînd unele versuri. Insinuarea de mai sus, subliniată de mine, îmi veţi spune, poate, domnule director, că e clasată prin însuş nivelul ei. Eu vă cer un lucru: vă cer ca în numărul imediat următor al Flacărei să vă lff d [156] explicaţi asupra ei, şi anume în sensul scuzelor ce mi se cuvin şi pe care le redam, hotărît ca, în lipsa lor, să fac uz de mijloacele mai puţin indirecte cu care îndeobşte se pedepseşte laşitatea. În aşteptarea precis determinată a scuzelor dum­ neavoastră, primiţi, vă rog, domnule director, salutările mele de perfectă politeţe. [157] PENTRU FLACĂR.A Primim următoarea scrisoare: Domnule director, La întrebarea ce este calul, e un mijloc de-a tangenta chestiunea răspunzînd cu ce se hrăneşte măgarul. Prin ultimul număr al revistei Facla am adresat domnului C. Banu, directorul revistei Flacăra, o respectuoasă scrisoare şi i-arn cerut satisfacţie asupra unei insinuări, tipărită în revista domniei, sale şi care mă privea. Desigur că, faţă de ceea ce este o murdărie, am adoptat un limbaj potrivit. Ceream domnului Banu o explicare publică prin Flacăra, şi o ceream domniei/sale, şi nu altuia, pentru că mi se pare demn ca într-o afacere de slugi să se adreseze cineva stăpînilor. Cu toate protestările de independenţă literară făcute de Flacăra la apariţie, această delicioasă revistă nu poate da uitării anume vecinătăţi, şi am găsit o grimasă de răspuns la scrisoarea mea, În Viitorul de duminica trecută. Principalul scrib al domnului Banu crede, neinvi­ tat, să răspundă dînsul. Evitînd punctul principal al scrisorii mele, acest scrib are aerul să creadă că m-ar fi afectat nişte aprecieri asupra prologului meu, zis la Teatrul Cornoedia, atunci cînd eu am cerut socoteală de o neobrăzare care privea nu 157 [160] PROFANII ŞI FURII Hotărît, domnii de la Flacăra au o forţă care mie unuia îmi lipseşte. O recunosc cu umilintă si cu o părere de rău cu atît mai mare cu cît pe' zi ce merge îmi dau mai bine seamă de energiile suBe' teşti pe care le asigură tipului social o abjectă laşitate şi o duplicitate tenace. Şi aceasta îmi ia puterea entuziastă de a mă revolta si mă aduce să Închei o serie de scrisori, ce-ar fi' trebuit să se urmeze biciuitoare si sîngeroase cu niste consi­ deraţii triste. Dacă 'privitor la �ersonalitatea lite­ rară multe rămîn de zis si de îndeplinit îmi închis puiam că faptul de a te' sluji de un co'ndei, chiar fără chemare, si de-a vîntura cît de putin ideile purifică suBet�1 şi.ţi aduce în viaţă şi caracte; o nobilă lumină, deosebitoare. Căci pana noastră a trecut prin mîinile cele mai pure şi mai venerabile pînă ce să ne-ajungă nouă. Un Pascal, un Goethe, un Shakespeare, un Bossuet, un Dante, au fost scriitori, domnule Banu, şi ei au cultivat cu totul altceva decît fariseismul şi escrocheria. Mi se părea că în fiece scriitor român văd un om de respectat şi un cavaler. Msam înşelat ... cine nu se înşeală? Pilda Flacării vine să insulte generozitatea iluziilor mele. Mă simt ca insul în luptă cu păian­ jenii, cu păduchii şi viermii, într-o planetă fabu. loasă, de care viaţa nu s'ar fi prins decît în aceste forme. Şi groaza mea creşte neînchipuit la ideea că aceste jivini unsuroase au aerul că tind spre aceleaşi teluri culturale ca si noi, că si ele ca si noi se , J, 1 , , 160 rostesc în numele artei şi al adevărului. Domnul Constantin Banu şi ceata domniei-sale îmi amin, tese, cu sensaţia de atunci, ploşniţele dintr-o catedrală măreaţă, care, ascunse printre simbolele sculptate în lemn, devorau pe la şezut pe credin­ cioşii unei vechi localităţi străine, aşezaţi în jeţuri ca să se roage. Voi povesti în cît mai puţine cuvinte îrnpreju. rarea cu domnul Constantin Banu. Acest domn, vreau să se noteze pentru moralist, că este director al mai multor ziare, profesor, director al unei reviste literare, fost deputat, membru marcant al partidului naţional-liberal şi aspirant la un porto, foliu de ministru ... In revista domnului Banu s-a tipărit în timpul din urmă o apreciere literară asupra mea, în care fusese strecurată, cu speranţa că va putea trece, o aluzie străină literaturii, şi pe care, de acord cu toţi cîţi au luat cunoştinţă de ea, am socotit-o defăi­ mătoare. Domnul Banu înţelege să facă literatură cum se face în ziarele domniei-sale politice. Acestui domn i.arn adresat o scrisoare publicată în Fac/a, cerîndu.i lămuriri si scuze. l,a venit mai bine să tacă. .. Domnul Banu e un bărbat cinstit. De aceea s-a făcut anonim şi pigmeu, şi subt inspiraţia laşităţii, a publicat în revista domniei-sale rîn. durile următoare: «De ce a tăbărît asupra noastră cu atîta furie Facla? Cine ar răscoli coşul redacţiei noastre ar găsi, poate, în fundul lui, cauza versificată şi iscălită a nemulţumirii unuia din conducătorii acestei re' viste. » Se înţelege că în aceste rînduri meschine este vorba de mine. Ca să scape cu faţa curată, domnul Banu simte plăcere să şi-o spele cu murdărie. Oricîte dovezi de inferioritate morală mi-a dat pin-aci domnia-sa, la atîta ticăloşie nu m'am aştep' tat. Niciodată nu mi-am simţit mîinile cu care am 11-407 ---------- � J [162] !, l st�îns încrezător de cîteva ori pe ale domnului Banu, mai mînjite ca după citirea rîndurilor reproduse. E adevărat că o poezie a mea se găseşte nu în coşul, dar în buzunarele domnului Banu, care mira plătit- o ca să fie publicată, şi după o insistenţă din parte.i aproape jignitoare. Astă-vară mi se spunea că domnul C. Banu mă caută pretutindeni. Pe domnul Constantin Banu îl cunoşteam de la ziarul Viitorul, unde slujisem o lună, mai demult, şi de unde plecasem cu o impresie mizerabilă şi din pricina acestei impresii. Directorul ziarului creştea şi se înmulţea într-o atmosferă bolnavă de intrigi slugoieşti, de care sufereau redactorii cei mai buni. De la atelierele tipografice pînă la cabinetul domnului Banu se ţesea neîncetat un păinjeniş opac. Preferinţă vicioasă sau atrofie a vointei, ori amîndouă, domnul Banu se complăcea în' această obscuritate. Dar ce putea să aibă acest domn Banu cu mine? mă întrebam ... Într-o bună după.prînză, la cafeneaua «Otete* leşeanu », zăresc pe domnul Banu luptîndu.se cu desimea meselor, a scaunelor şi a consumatorilor şi venind spre masa mea cu unul din cele mai sedu­ cătoare zîmbete ale sale, care pune pe acest carac­ ter de nimic o mască, de naivitate şi gingăşie, s-ar zice sinceră. Domnul Banu, abordîndu-rnă, rămase cu pălăria în mînă. O, ce explozie! ce elogii! Făcusem prin scrisele mele un fericit, fără să ştiu. Domnul Banu îmi explică nevoia ce-o avea de colaborarea mea la o revistă literară pe care o proiecta şi care nu era alta decît Flacăra de mai tîrziu. Tonul de cordialitate exagerată cu care fui chemat să vorbim de o nuanţă polemică şi de economia literară a revistei proiectate, mă decise să urc scările Viitorului unde, în cabinetul său, directorul mă aştepta cu o prietenie surprinză, 162 [163] toare. Domnul Banu n.avea, cum ruei azi nu are, nicio idee privitor la revistă. Ştia numai că moşte­ nise o avere şi că un nume în literatură, cumpărat cu ostenelile altora, îi devenea necesar, mai ales că nu strălucise în politică si ziar. Mai stia de-o frică groaznică să nu supere pe nimeni din cei sus-puşi. La vizita de-a doua începui să pricep şi mai bine ce urmărea domnul Banu: o glorie de editor deghizat în director. între întrevederile noastre apăru un afiş anunţînd Flacăra şi dînd cîteva portrete de scriitori printre care era şi portretul meu. Se citea pe acest afiş o frază: «Cu colaborarea tuturor scriitorilor de seamă ». După insistenţele domnului Banu, dădui o poezie, Psalm de taină, poate cea mai bună poezie a mea de pîn.atunci ; titlul de «scriitor de seamă» mi.l agonisiseră, prin urmare, de la domnul Banu, alte poezii, mai slabe. Domnul Banu îmi plăti îndată versurile, care fură găsite «admirabile» şi pentru care domnia-sa proiecta, frecîndu'şi mîinile, un desen de Iser. Aceasta este poezia care azi, după ce i-arn repetat că scoate o revistă imitată şi proastă, domnul Banu pretinde că s'ar găsi în fundul unui coş de redacţie. Domnia-sa are şi acest înjositor curaj de-a căuta să lase să se înţe­ leagă că poezia i-aş fi trimis. o eu domniei/sale, si nu că mi-ar fi cerut-o domnia-sa mie. . De atunci însă, cu toate noile sale insistenţe să-i dau şi alte bucăţi, şi să mi le plătească, oricît de multe, nu i-am mai dat nici manuscrise şi nici eu n-am mai dat pe la domnia-sa. În calitatea revistei sale, pe de o parte, şi în faptul că îngrijirea lites rară o avea, în locul unui literat, cum era firesc, ce se găsea în chiar redacţia Viitorului, un vag reporter, distins numai prin apucături de formida­ bilă lichea, aveam cuvînt ca să nu mai frecventez pe domnul Banu. E adevărat însă că poezia mea nu a fost publicată în Flacăra, din motive pe care 16} .� 1 [164] 1, 1 I dispreţuiesc să le relev. însă, la tipografia « Socec », versurile de la coş au fost compuse, pentru ca să se publice, de două ori, şi de două ori descompuse ... De ce? .. Să spuie domnul Banu. Cred că aceste toate amănunte interesează cro­ nica literară şi de-aceea le-am şi schiţat. Proce­ deul domnului Banu este demn de persoana dom, niei-sale, nu şi de literatura românească pe care este sigur că o reprezint eu mai mult decît dom, riia-sa, ceea ce ,mi conferă dreptul să o apăr, cel puţin în ce mă priveşte, de asaltul paraziţilor. Dar îi rezerv domnului Banu o ultimă pedeapsă. A putut domnia-sa să se derobeze într-o chestiune de onoare; poate că nu-i va fi tot atît de lesne să nege dreptul meu la proprietatea poeziei Psalm de taină. 11 somez dară să o publice în Flacăra, întreagă şi iscălită, fără tăieturi, inversiuni şi falşificări de text; să o publice aşa cum i-arn dat-o, fie chiar între două anunturi. Cer această inserare a bucăţii mele să se facă î� numărul Flacării de la 4 februarie. Cu acest prilej rog în particular pe toţi direc­ torii de reviste sau cronicarii literari din tară, pe care în bună parte am avut onoarea să-i �tac, să binevoiască să citească poezia mea şi să 'şi dea sincera lor părere asupra ei. Rezultatele le voi înregistra într-un articol viitor. [165] VIAŢA R,.OMÂNEASCĂ, FLACĂR,.A ŞI FACLA in numărul ei din urmă Viata românească relevă, singură în toată presa n�mită literară, onestitatea FLacării, de care ne-am mai ocupat, dovedită mai ales prin cazul colaboratorului nostru Tudor Arghezi. Se ştie cum FLacăra, după ce i-a cerut colaborarea Literară şi după ce şi-a făcut reclama trebuincioasă şi cu numele lui, încolţită într-un moment dificil pentru ea pe,o chestie de cinste, crezu că iese din impas printr-un nou act de necinste, însoţit de declaraţia deghizată că scrisele lui T. Arghezi nu ar satisface gustul, devenit deodată subţire şi preţios, al celor ce slujesc FLacării de surcele şi paie. Se născocea chiar, cu o impudoare specială, împrejurarea cu o bucată aruncată la coş, şi domnul Arghezi, din colaborator cerşit de domnul Banu, era prezintat de FLacăra ca un solicitator nenorocos. in vremea aceasta cîteva bucăţi în versuri, de acelaş Arghezi, apăreau în Viaţa românească, iar FLacăra, încrezîndu-se în şansa secăturilor, reproduse, fără menţiunea că fuseseră publicate, şi unde, patru din aceste versuri ca un model despre ceea ce afirmase dînsa pe jumătate, sigură fiind - altă escrocherie! - că cititorii vor avea impresia că versurile citate fuseseră scoase din «CoŞ». FLacă ... , însă, atît de iscusită în manifes­ taţiile ruşinoase ale sufletului omenesc, nu doreşte să se arate defel simtitoare la forma în care domnul Arghezi îi răspunde. [166] Să dăm Vieţii româneşti cuvîntul: « Flacăra reproduce în al lf'lea nr. al ei nişte versuri ale domnului Tudor Arghezi, publicate în revista noastră, pe care le numeşte "năzbîtii" si care ar dovedi definitiv că autorul lor este o �1Ulitate. Aceasta pare a fi o provocare la adresa noastră, căci mult răspîndite revistă bucureşteană nu poate fi convinsă de nulitatea domnului Arghezi. In adevăr, cînd şi-a anunţat colaboratorii, Flacăra a prenumărat printre ei şi pe domnul Arghezi, care tipărise deja în Viaţa socială aproape tot ce a dat domnia-sa pînă acum la lumină. Ba, mai mult, cînd a făcut o selecţie printre colaboratorii ei şi a placardat pe zidurile oraşelor acele panere pline de capetele celor mai iluştri dintre dînşii, - aleşii dintre aleşi, - în unul din panere se răsfăţa şi capul domnului Arghezi alături de al domnilor Brătescu, Sadoveanu etc ... Atunci, pentru ce colaboratorul nostru este o nulitate? Şi'a schimbat Flacăra în cîteva luni criteriul aprecierilor estetice? Nu. O spunem cu hotă, rîre. Şi ca s'o dovedim, spicuim chiar din nr. acesta 1.>...» Singura învinuire ce-am aduce-o acestei urecheli ar fi că este prea dulce şi că e făcută cu o triplă păreche de rnînuşi, atît de vătuite, încît urecheala riscă să piară. Viaţa românească nu 'şi cunoaşte todeauna bine adversarii, şi poate că nici priete­ nii, şi pentru scrintirea zgîrdului urechilor prea lungi, duce o grijă pe care n-o vom numi păriru tească, negreşit, căci nu ni/i defel gîndul să o jignim, dar care porneşte oricum dintr-un senti­ ment exagerat de urbanitate, de felul celor numite de poporul nostru slăbiciuni. Iată, acum, ce răspunde Flacăra, strîmtorată şi cercînd să scape prin trei arabescuri de duh 166 [167] nereuşite. Alegem ce ne interesează, fragmentul din care duhul revistei, din fericire, lipseşte: «Cît despre refuzul nostru de a primi cola­ borarea domnului Arghezi, după ce noi înşine i.am cerut-o, el are, printre altele, o explicaţie foarte simplă (sic). Cînd i-arn cerut colaborarea, domnul Arghezi se retrăsese de la Facla. În urmă, domnia-sa a crezut că trebuie să se întoarcă în mediul din care plecase. Îl priveşte. Noi însă nu putem primi prorniscuităţi de asemenea natură.}) Onestitatea Flacării se trezeşte, de bună seamă, cam tîrziu. De ce domnul Banu, care pare sincer într-acest răspuns, a crezut de trebuinţă să-şi scuze atîta timp mizeria sufletească născocind aventuri şi debitînd atîtea minciuni, menite să justifice purtarea domniei-sale? E greu, evident, să mărturiseşti, ca director de revistă, un astfel de criteriu literar, căci un cititor inteligent îţi vede îndată preţul adevărat; dar nu.i şi mai penibil să recurgi la sistemul intrigăriei? Jalnic criteriu, într'adevăr, pentru un literat, cînd recunoaşterea unui talent atîrnă pentru el de numele publica, ţiei în care se găseşte. Cîtă vreme crede dom, nul Banu că domnul Arghezi scrie la Fac/a, acesta n-are nicio valoare; îndată ce crede că el nu mai scrie în F 'acla, Arghezi ajunge deodată genial. Mă rog, ce.i domnul Banu? Director de revistă literară, cum s-a improvizat, ori simplu politician de culoare? Şi ce-i revista domniei-sale dacă nu o gazetă de partid liberal? Pentru ce protestările ipocrite din capul revistei, de la apariţie, cînd toată lumea vedea în ieşirea ei de sub tipar o simplă tentativă de politicianism mascat? Şi sînt sigur că primul care să strige împotriva acestui pcliticia/ nism înnăbuşitor la noi de orice activitate şi năzuinţă, este tocmai acest domn Banu, pentru care un scriitor nu poate exista decît atît cît face parte sau pare că face parte din oamenii [168] săi. Pentru un « conservator », atunci, este bun un scriitor cînd va fi alegător conservator? Pentru un « liberal» el trebuie să fie liberal? Ce să mai mergem mai departe? Dacă arta n'a definit-o încă nimeni, cum n'a putut lui Pavelescu şi a frumuseţei de inspirare din operele domnului Eftimiu, cultul pentru peltic şi fîrn. Laoparte cu Horaţiu, de-vreme-ce la Bucureşti scrie domnul Anghel! Şi cînd te gîndeşti că peste concurentul domniei-sale au trecut mai bine de două mii de ani, parcă-ţi vine să-l rogi să aibă puţină răbdare şi dînsul. Noi am spus că domnul Banu e lipsit de temei literar şi că o revistă patronată de domnia-sa nu poate fi decît dăunătoare literaturii. Cu fiece număr al Flacării lucrul se adevereşte tot mai mult. 15- [226] ALELUIA, ALELUIA, ALELUIA ... Domnul Constantin Banu, simpaticul para, cliser al literilor române, simte durere că l-am cam dat uitării. Dacă articolele domniei-sale, iscălite invariabil cu tot soiul de pseudonime, trase cînd din folclor, cînd din subdiviziile zoologiei, nu fac nici cald nici rece nimărui a, cele care vorbesc în Fac/a de domnia-sa îi slujesc, mai bine decît operele, gloria, şi dau de veste cititorilor humoris­ tiei că dornnişoara cu barbă mai funcţionează pe terenul politico-literar. în tristeţea de-a nu fi fost remarcat prin transparenţa numelor împrumu­ tate după care se ascunde, deopotrivă de turburi toate, nu publica domnul Banu mai deunăzi şi o scrisoare «de un caracter prea intim» de la domnul 1. Bassarabescu mulţumit că îşi poate releva indirect în public numele subt care ştie să dispară atît de bine? , Genialul fruntaş al literaturii ni se arată brusc subt o faţă necunoscută. Domnul Banu polemi­ zează, satirizează, ironizează - într-un cuvînt, a devenit spiritual. E o plăcere să citeşti, de pildă, articolul domniei-sale Distrugătorul Bisericii, publicat în Viitoful, subterana Flăcării. Aţi auzit vreodată papagalul care făcea ca mierloiul, schim. bîndu-şi subit inspiraţia şi punîndu-se să strige «Mielu gras! Mielu gras! »? E o surpriză. Ca orologiul lui Baudelaire, briceagul domnului Banu are toate limbile. 226 [227] Singurul lucru ce mă mîhneşte este că F 'acla, făcînd în literatură şcoală, numără printre elevii ei şi începători atît de slab dotaţi. Căci dacă domnul Banu este un mare om de litere, trebuie să recunoaştem, de asemeni, şi cît mai curtenitor, că este mai cu seamă atuncea cînd se abtine. Ce nenoroc au unii, cînd te gîndeşti, că slujesc veşnic de umbră, în toată viaţa lor, în toate gesi turile lor, că suferă povara fatală de-a fi nişte irnitatori, şi, ca orice irnitatori, sarbezi şi deşerţi. Cu o atenţie încordată, grupul satelit de la Flacăra se aplică de la naştere să fie cît mai bine influenţat de noi. Numai că unde F 'acla arde şi urcă, domnul Banu fumegă şi cade. Scoteam F 'acla, domnia-sa a scos Flacăra. Polemizam: a încercat să polemizeze. Am dat portrete: a făcut portrete. Am desfiinţat cîteva mori de vînt: s'a spetit în atitudini comice de luptător. Modelul şi imitaţia. Domnul Banu a angajat pe însuş desinatorul nostru pentru publicaţiile sale, şi s'a căznit să ne ia şi din cola' boratori. În epocile cu majorităţi atît de mediocre, e inevitabil să nu inunde contrafacerea literatura. F 'acla reprezintă un moment intelectual al eul. turii noastre, s'a ivit în chip fatal cu oamenii şi sufletul de care avea nevoie; dovadă că revista reuneşte tot condeie bune, şi toate noi în presa noastră, că ele alcătuiesc o putere proaspătă, ce va dura în mijlocul vieţii politice şi culturale, de-acum în chip neînlăturat şi continuu. Fac/a e un generator. Istoria zilelor de azi n'o mai scrie Caragiale, şi domnul Iorga nici atît; o scriem noi, şi trebuie să fie a noastră pentru motivul, la recunoaşterea căruia modestia n'are ce căuta, că avem forţa vietii cu noi. A, stiu! multora nu le placem si mu'lti s'ar asocia ia disparitia noastră. Noi n� continuăm mai puţin să 'trăim cu hotărîre, si intrăm cu de-a sila în viaţa epocii noastre, să [228] I " II I, ' t I,j , I 1 , facem parte din ea, căci sîntem din aceia care ştim să cucerim locul ce-I cuprindern, să ne impunem neîncovoiata voinţă, să ridicăm regulat dajdia morală ce ni se datoreşte, şi din pumnii încleştaţi cu disperare, frîngîndu,le degetele cînd trebuieşte, pe cîte unul, să zmulgem sceptrul pentru care ni-s mîinile şi braţele făcute. Opintirile atîtor morţi pe jumătate - căci orice ins care se naşte slab e ştirbit, din prima zi, de moarte - nu ne supără şi nu ne poate în loc opri. Ştim să năzuim bine, ştim să vieţuim frumos, şi un rîs de sănătate mare gargarizează sufletul nostru în care se vede cam Ron, pînă la fund ... Ce mai e domnul Banu şi rnărunta-i pleavă! Sulli, şi toată această ţărînă conglomerată se sparge şi fuge. îmi place adeseori să mă uit la dînşii, răsculaţi de un vîrtej efemer. Trece trenul, şi foile cu el. Trece trenul, şi ei nu vor să-l scape. Ei cer un loc în clasa-ntîia. Ei vor avea locul, trenul va trece, şi ei cu vagoanele lui. Noi însă rămînem, şi acţiunea noastră va şti să răstoarne zăgazeie şi zidurile, bisericeşti sau nebisericeşti, pe care bietul domn Banu caută să le apere cu mica lui măturică în mînă, cu gesturile protol colare ale lui Pere Ubu. în ce mă priveşte în special, pseudonimul domni, ci-sale să vedeţi că nu-mi acordă dreptul să poves, tese viaţa Bisericii româneşti. Domnul Banu pre' tinde că picioarele mi-ar li prea scurte pentru asta. Afacerile bisericeşti nu se pot discuta, după Viitorul, decît cu nişte picioare irnpozante, dacă nu prin lungime cel puţin prin număr. La Viitorul eforturile intelectuale le face capul cu piciorul. Sînt sigur că picioarele domnului Banu cred în învierea lui Iisus Hristos si în Biserica autocefală română. Cînd va li mini�tru de Culte, domnia, sa îşi va adăoga armonie picioarele la celelalte, ale Sfîntului Sinod. Domnul Banu are un picior 2J8 [229] s foarte inteligent. Partizan sincer al simetriilor, Viitorul voieşte ca la urechile lungi, după care îşi alege simpatiile şi colaboratorii, să corespundă nişte picioare ca lumea. îmi pare mult bine că ni se aduce o dovadă chiar de interesaţi. Noi todeauna am spus că domnul Banu face o intelectualitate de copite şi că reprezintă, cu scînteietoarea sa rnuşiţă lite. rară, cOIupetinţa exclusiva picioarelor. Rămînea să o mai afirme, într-un avînt de inteligenţă, şi singur. în de-finitiv, oamenii aceştia nici nu pot fi decît apărătorii convinşi ai Bisericii, şi sînt mai orto­ docşi decît o cred singuri. Capacitatea, În Biserică, rezidă în părţile lornbare, şi orice virtute îşi are aşezămîntul la căpriorii picioarelor. E atît de adevărat, încît şi noi, cînd, luînd apărarea unui cleric valoros, vrem săsi scoatem meritele în evi, denţă, trebuie să adoptăm o morală anatomică. Vom zice că mitropolitul cutare a fost un sfînt, adică inteligent şi înţelept, după cum o parte spînzurată de dînsul a fost sau nu retro-ditormată. Şi vom zice că arhiereul cutare este un om de nimic pentru că i.a fost alterată virginitatea. Biserica, În idealismul ei dumnezeiesc, afirmă imperiul acestui dezgustător materialism - cu gîndul veşnic la comerţul sexual. Or de la acest punct select porneşte şi criteriul domnului Banu, vreau să zic picioarele de la Viitorul. Şi la urma urmei nu.i nici atît de rău cultul acesta, pentru nişte ziarişti chinuiţi de lipsa talentu­ lui. Ei pot avea mulţumirile lor: Am un pisoi asupra căruia îmi cade privirea din cînd În cînd, de la masă, şi îl întîmpin cercetindu-şi neîncetat subsuoara picioarelor, cu o insistentă arnănuntită, Sînt cele mai fericite momente �le vieţii ;ale. [230] · I ·.1 l' , L.:.:J CRUCIADA SPANACULUr Domnul Vasile Stroescu e un om curios, o figură ciudată între noi. In loc să.şi toace banii la cărţi, în loc să-şi închine averea afacerilor, în loc să zbirniie în muscal pe Calea Victoriei, unde încap toţi egoiştii, toţi burghezii sufletului, toţi ticăloşii, toţi betegii şi moftangiii, el duce coşuri şi dăsage de aur de le aruncă în topitoarea de energii ale Transilvaniei. Neîncetat el trimite românilor de dincolo din punga lui o parte, pentru gospodăria lor naţională, partea pe care boierii din Regat o dau curselor şi tripotorilor. Pentru domnul Vasile Stroescu naţiunea nu e o simplă cuvîntare de comedie, şi poporul românesc i se înfăţişează altfel decît celor mai mulţi politi­ ciani şi bogătaşi din Regat, care au robit ţărănimea, bună doar de exploatat, pe proprietăţile lor. Un om foarte curios, vă spun, şi de 'aceea sus' pect, oricît ar căuta presa, care exprimă sensaţiile stăpînilor ei jigniţi, să facă din Stroescu, apro' piindu-l de noţiunile reputate morale, un «filan' trop ». Domnul Vasile Stroescu nu este un filan' trop, cum au zis ziarele din ţară. EI e un luptător şi un prieten bun al duşmanilor celor ca dînsul, e un fel de idealist. Ciudăţenia acestui om se agravează prin aceea că el gîndeşte. Un român cu avere o duce-n chef şi/n batjocura drepturilor semenilor săi, e un mincinos sau cel puţin un porc-de/eline, un îngîmfat obraznic; asta e regula pentru cei mai ljO [231] mulţi. Domnul Stroescu judecă, şi, cinstit, jude. cata lui el şi-o dă pe faţă. Bani transilvănenilor el le-a mai trimis de multe ori. tn ultimul timp însă le trimisese şi o scrisoare, care a căzut la noi ca o piatră într,o bătătură de raţe şi cloşti. în cîteva rînduri reţi nu te, domnul Stroescu ne-a pus în faţa sufletului, nouă, românilor din Regat, o teribilă oglindă în care numaidecît riesarn recunoscut şi. . . ne.am supă. rat grozav. El ne-a arătat că sîntem o ţară de oameni mici şi de paraziţi ai bugetului, şi Fac/a a prelungit efectul scrisorii prin cîteva articole cunoscute. Au fost protestări deghizate cu bonomie, în presa de-aci, S'a înregistrat cu timiditate seri­ soarea domnului Stroescu. Ziarele s-au reţinut de la comentariile ce le. ar fi vărsat în alte împre. [urări, cu plăcere, în coloanele lor, şi domnul Iorga, care, foarte prudent, se mulţumeşte cu o rezervă spumantă şi drept orice judecată prea precisă învinovăţeşte Românul din Arad că a publicat scrisoarea, nu găseşte - lucru curios! ­ că domnul Stroescu este plătit de Cahal. Atitu. dinea presei, aproape respectuoasă, nu se datoreşte însă numai confuziei în care a băgat.o scrisoarea, dar mai ales faptului că Stroescu e un om cu parale. în faţa pungilor pline, presa noastră are o veche obişnuinţă de închinăciune. S.a găsit totuş un ins care a încercat să opuie mediocritatea lui mălăiaţă bobîrnac ului din T ran­ silvania, şi acela răspunde la numele poetic de Nanu, scriitor şi tare prost scriitor român. Autorul atîtor pagini searbăde n-a cutezat, credem, să-şi măsoare natura la care este înjugat de către marele hazard, decît din dorinta de a se vorbi de dînsul; căci în proza lui �ombativă n,arată să aibă vre un motiv potrivit de războire. E bizar că pătura vizată în scrisoarea lui Vasile ZJ 1 I '\ [232] I . I 1: Stroescu găseşte un singur apărător, şi acela în persoana unui scriitor de duzină. Pe domnul Iorga nu-l socotim, căci nu.l mai putem lua în serios; în curînd domnia-sa va fi instalat pe acoperişul Palatului, deasuyra ceasornic ului, ca să ţie, săr­ bătoarea, steagu regal în bătaia vîntului. Trebuie să spunem, cu regret, că domnul Nanu e, intelectualiceşte, mai puţin decît nimic. Medio. critatea sufletească, aparentă atît pe faţa,i cu surîsuri răscoapte cît şi în literatura sa de- braga, gerie romantică, nu l-a aruncat niciodată în rîndu­ riie de luptă ale vre unei idei. Domnul Nanu n'a luat niciodată apărarea unui ins apăsat sau a unei dorinţe moralizatoare; n-a fost niciodată cu nimeni şi împotriva nirnănuia, ca scoici le, ca bureţii, ca uscăturile. El face parte din şcoala bătrînilor şi mulţurniţilor, care îşi îngrijesc cu dragoste, într-un colţ, simpatica lor persoană, ca un altoi de leandru sau de muşcată, şi pe care nuri cheamă la viaţă şi la dezordinea ei armonică nimic. Şi dacă poetului... (haide! treacă b i,a rămas drept orice bărbăţie banală însuşirea de-a juca pe adversarul prin faţa oamenilor cu demni. tate, care din gîndire îşi fac o armă de atac şi o cetate sfîntă, unde, drept e, domesticitatea n'are loc, este cu nădejdea de-a plăcea stăpînilor de partea cărora trag atît de mult pasivii, linguşi, torii şi benonii. Subt mesele lor cad firimiturile cele mai gustoase şi scapă şi cîte un bulgăre - de friptură, uneori şi cîte o decoraţie pentru împodor birea zgărzii. Filosofia aceasta e cît se poate de suculentă; ea consistă în a-şi cuceri bucuriile şi reputaţia cu burta pe covor, printre scaunele boiereşti, deşi, în definitiv, pentru aceste făpturi ruşinoase n'au nici stăpînii vreo stimă durabilă şi întreagă. Domnul Nanu a fost sau mai este şi astăzi pro. fesor, pe undeva, de limba franceză. E dureros 2J2 [233] membru al Societăţii să se oprească tocmai ca 10 studiile sale, acest Scriitorilor Români a fost la cuvîntul mouchard. in viaţa lui, omul, şi mai ales omul român, poate fi adus să lupte, în dorul lehi, pentru o concepţie ce nu-i crezul lui; e cazul, mi se pare, al ziariştilor de profesie, care, toţi, dispreţuiesc religia gazetelor lor olicioase. Dar să fii liber şi, nesilit de nimeni, să faci gestul de-a lua, împotriva strigătului de întristare revoltată, al unui om izolat care se jertfeşte şi îşi plăteşte jertfa cu găIăgia nerozilor şi a dobitocimei speriate şi duşrnane, apărarea cuiva, apărat îndeajuns şi de prisos prin însăş situaţia lui, este o laşitate, o trădare, un fel de spionaj - şi acest apărător gratuit trebuia dispreţuit. Noi nu vom confunda niciodată pe cei care riscă prin scrise le lor închisoarea sau mîrîitul claselor înstărite, cu aceia care aşteaptă de la gestul lor de nedernnitate răsplata unui bene-rnerenti literar, felicitări sau bacşişuri. Nu ne vom opri asupra aşa-zisei Scrisoare deschisă domnului Vasile Strcescu, ca să-i preţuim gîndirea ce nu o are şi talentul sau cinstea ce-i lipsesc; numele domnului Nanu nu este întru aceasta o garanţie solidă, şi abia vom indica, în treacăt, că ea a fost publicată de revista Flacăra, al cărei caracter l-am definit pîn-acurn de mai multe ori în F acla. Ceea ce ne ,a interesat e sensul acestei scrisori, actul de dornesticitate al iscălitu. lui ei, şi dacă îl relevăm cu insistenţă, n'o facem pentru plăcerea de-a vorbi de un pretins poet, ei pentru a supune cititorilor noştri, care repre' zintă o bună parte din lumea onestă de la noi, un caz nou de josnicie sufletească. [234] · l' '1 DIN PRESĂ Presa, pentru cine o cunoaşte, presa de partid şi de afaceri, cu inhrmii ei morali, cu ţaţele ei bătrîne, sterpe şi mustăcioase, cu staroştii, cu pezevenghii, cu dobitoacele gulerate, veştejitură şi gunoi, noroaie şi bale, mîncărime şi neputinţă, e ceva ca un templu prelungit cu un bordel, în care Fac/a şi-a pus de gînd să ardă cîndva o noapte. într'un număr ce va fi închinat acestei a patra puteri în Stat, se va face inventariul nulităţilor căscate, care în bună parte alcătuiesc numita putere. Cu tămîia cuvenită va fi afumată cinstea arendaşilor de presă, oameni care adeseori nu cunosc uzajul propriu al condeiului, rataţi ai tuturor profesiilor şi chiar ai politicii, slugi sugă' reţe, cretini şi gheşeftari. Nimic mai jalnic, în acelaş timp, ca lumea de robi a celor aşa-zişii mici; salaorii fără scînteie posibilă, ai celor douăzeci-treizeci de coloane cotidiane, asupriţii unei munci care ar ţine prin definiţie de creier şi care se face mai mult cu spinarea. Talente adevărate, rătăcite prin redacţii, unde cel mai slab interes merge fără greş la per, sonalitate, inteligenţe tari, năzuinţe frumos por< nite, se pierd neîncetat, în vecinătatea molipsitoare a cîte unui catîr en chef sau director, incapabil adeseori să aprecieze un talent sau mai bine zis jignit de fiinţa lui. Prostia ce domneşte într'o bună parte din presa românească, azi cînd prea puţini mai sînt să-şi amintească de adevărata 2}4 [235] chemare a gazetarului, cînd dascălii independenţi de gîndire au pierit cîte unul, şi cînd cei rămaşi par grosului ziaristic sau nebuni sau subvenţionaţi, e o prostie neînchipuită. Şi această prostie comandă un cortegiu întreg de apucături şi vicii care înjosesc meşteşugul de ziarist, privit ca o îndelet­ nicire de multe ori inferioară. Spionaj, delaţiune, trădare, Eresa convine confraţilor ambigui, vin şi sifon. în acest şpriţ intelectual se simt bine [urnaliştii în solda poliţiei, care slujesc, pe cîţiva gologani, şi Anei şi Caiafei. Cutare şoarece de redacţie, de la ziarul cutare, fură manuscrisele anonime ale oamenilor politici care colaborează dinafară, şi le duce la Siguranţă ... în definitiv, cîte ziare se pot lăuda că fac edu­ caţia politică sau sufletească pe care cititorii o aşteaptă de la presă, pentru ca ziaristul să merite salutul respectuos al publicului, cu care el ştie să-şi întîmpine prietenii şi apărătorii? Ceva caracteristic iarăş în presa noastră este lipsa de raporturi intelectuale Între direcţie, de pildă, şi redacţie; lipsa de-o atmosferă, particulară fiecărui ziar, bun criteriu sufletesc de prietenie şi de solidaritate pentru orice încercare, spiritul acela de familie care poate face din cinci inşi grupaţi subt o flamură, o forţă de douăzeci. Sînt sigur că dacă astăzi s-ar începe o discuţie de principii între ziare, nici partidul conservator nici cel liberal nu vor găsi în presa lor doctorii care să le apere, şi aceste partide istorice, care ne stăpînesc, ar trebui să alerge la bunăvoinţa filosofilor anexă, retraşi din presa mare, cotidiană. Singuri socialiştii şi democraţii pot scoate imediat un rînd de intelectuali capabili să dovedească un adversar şi să cîştige o victorie universitară într-o polemică dată. Cine să lupte, într'adevăr, pentru conservatori, care îşi descurajează parti, zanii, ca în cazul nefericitului Antemireanu; şi lJf J [236] cine pentru liberali, cînd e cunoscută părerea şefilor acestui partid în ce priveşte presa şi utili. tatea ei? Gazetarii noştri sînt doar profesionişti. Ei se duc la punga mai mare şi la reuşita mai imediată. Muncesti zece ani într-o redactie cu directorul tău, cot la cot. Srar crede că o simpatie v-a legat şi îndatoriri îndelungate. Dimpotrivă, într-o bună zi. sau redactorul pleacă pentru că într-altă parte i se plăteşte mai mult, sau directorul îl congediază p�ntru că un candidat neprevăzut Îi propune servicii cu preţ scăzut. Şi despărţirea se face cu aceeaş nepăsare cu care două vagoane ce-au străbătut pe aceeaş linie Europa întreagă, se des, prind deodată în gara Bucureşti, pentru două destinaţii deosebite. Nicio părere de rău, nicio Îmbrăţişare, nicio nevoie de-a strînge legăturile mai mult, de a le face eterne, Între tovarăşii de pînă ieri. E,adevărat că viaţa e un lucru trist şi tragic; dar omul dispune de resorturi mari ca să facă din ea un apostolat sau o bucurie - şi de cele mai multe ori o bună prietenie ajunge. Lucrurile se prezintă - vai! - cu totul în, tr-altfel, O redactie e o vierrnărie de sentimente mici, meschine, de intrigi, de calomnii, de concu­ renţe necinstite. Gazetarul care ne va da într-o carte sau piesă stilizată, jumătate satirică şi [urnăs tate sentimentală, amintirile lui, va face operă literară şi educativă. E ciudat că el, care cunoaşte şi se pasionează pentru toate revendicările, şi varsă cîte-o lacrimă neagră sau violetă pentru nefericirea cuiva, el care însemnează, vorba vine, atît de mult În ţara constituţională, el n.are mijloc să se gîndească la dreptatea şi la nefericirile lui proprii. Gazetarul trebuie să fie mut în ce-l priveşte. Doleanţele lui profesionale nu pot avea trecere la ziare, şi nu găsesc niciun apărător. Dacă n.ar fi atît de poltron şi de laş, ziaristul român ar găsi 1}6 [237] în asociaţii şi sindicate, independente de domnii procopii, o armă de apărare antipatronală, şi soarta lui te-ar Înduioşa şi ţi-ar scoate accente aproape sentimentale. In timpul din urmă personalul de redacţie al ziarului celui mai Înnapoiat din ţară, Universul, foaia cea mai incoloră, se pusese în grevă. Domnul DumitrescusCîmpina, care subt raportul inteli­ genţii şi al moralei se ştie cît străluceşte, îşi numi se colaboratorii « boi». Unii redactori se simtiră măguliţi; alţii s-au revoltat şi au cerut, odată' cu « retractarea » insultei, sporirea salariilor şi dreptul la congediu, care la ziarele înnaintate e demult acordat din chiar initiativa directiei. Grevişti.i au ameninţat, s-au frămîntat, au pus la cale o campanie şi . . . au tăcut. Căci « boii» negrevişti, aceia care s'au simţit incapabili să-şi cîştige viaţa într-altfel decît în proza Universului, au zădărnicit acţiunea colegilor şi au rămas «locilii la paie, unde s'au Întors să rumege înnainte şi greviştii. Sînt în presa noastră tot soiul de varietăţi de oameni, cît se poate de interesante, care trebuiesc fixate, căci se vor pierde - cu clei sau cuie ... o varietate de tipuri sufleteşti curioase, de deca­ denţă, la care moralitatea capătă, prin exagerarea ei, un caracter quasi.artistic, un cachet, ca la ceasloa­ ve1e vechi, soioase, lustruite, cu un miros printre paginile murdare, de lubricitatc şi peşte. [238] I L NOBILII FLĂCĂl(II Pentru trebuinţele de reclamă care ţine loc de merit şi de talent, domnul Constantin Banu obişnuieşte să.şi costumeze pe unii din colaboratori în haina comodă a anonimatului. În special la Flacăra, revistă literară, unde deghiza rea e de ţinută şi formează codul intelectual al numitei foi, anonimatul ia şi o formă aristocrată. Cu un spirit sensaţional de roman-foileton şi de par, venitism rîvnitor la ilustre ascendenţe, directorul suplimentului săptămînal al ziarului Viitorul îşi prezintă colaboratorii în felul acesta: « Cu acest număr începe să colaboreze Mefisto. Pseu­ donimul ascunde pe unul din membrii înnaltei societăţi ... » Titlul la glorie al lui «Mefisto» fusese aris­ tocraţia, după cum titlul la calitatea de cetăţean respectabil va li suma averii adunate, rareori prin muncă şi mai todeauna cu japca şi cu mîna stîngă. De curînd Flacăra numără în redacţia ei un alt colaborator: «Titanic », Nobletea acestui scriitor nu-i mai prejos de a lui Mefi�to, şi chiar mi se pare că o întrece. Domnul Banu îşi alege de altfel numele colaboratorilor pe care vrea săli deghizeze, cu îndemînarea şi gustul fabricantu­ lui de săpunuri sau de cozondroace : Carmen Sylva, Flora, Cleo, Kinemacolor. Iată pergamentul care întăreşte pe « Titanic ». Să se observe că domnul Banu uzează cu acest prilej de acel duh inteligent şi ales cu care l,a zJ8 [239] înzestrat natura încă din pruncie. Şi mai spune în rîndurile mai jos citate, că pînă aici, noul colaborator al Flăcării n'a mai scris în româneşte, şi că domnul Banu ar avea ceea ce se cheamă « adversari» - : «Cu tot sîngele rău ce-l vom face adversari, lor noştri, anunţăm că în numărul viitor va debuta în revista noastră un mare scriitor, care se ascunde sub pseudonimul Titanic şi care aparţine celei mai nobile elite din ţara noastră. Bucata de debut a lui Titanic este intitulată Spre Ceragan. Acest debut Ia Flacăra este de altfel şi debutul în limba românească, deoarece pînă acum Titanic a scris numai în limbi străine. Ne putem felicita cu atît mai mult de acest mare succes, cu cît noul şi distinsul nostru cola' borator a ales singur Flacăra pentru debutul său în limba românească. » (Flacăra, nr. 39' Am primit însă Ia redacţie scrisoarea următoare: Stimate Domn, « Titanic », pseudonim subt care se ascunde un scriitor din cea mai nobilă elită, după cum zice Flacăra, nu este altcineva decît modestul insti. tutor din Sinaia, George DumitrescwMugur: cunoscut mai mult sub numele de G. Mugur şi mai ales în revistele de peste munţi. După cît ştiu, numitul face parte dintr-o modestă şi obscură familie din Bucureşti. Iată deci încă o escrocherie a revistei cu pricina. Cu stimă, x. Domnului Banu îi place să confunde literatura cu circul, atît din obişnuinţe politice cît şi din lJg [240] faptul că unii scriitori aduc aminte gîştele şi ăsinii dresaţi. in toiul luptelor ce s.au dat la « Sidoli » apare, într-adevăr, cîte un « om mas. cat », care dorind să păstreze, din pricina înnalte­ lor lui relaţii sociale, anonimatul, nu consimte să/şi exprime pe afiş decît clasa căreia apar, tine. . Arena literară a domnului Banu exală un pătruns zător miros de grajduri imperiale. [241] NEAMUL RPMÂNESC ZGIRIE,BRîNZĂ E o chestiune palpitantă pe care ne-am pus,o adeseori, şi todeauna, o mărturisim, fără succes: Ce vede la Bucureşti un ardelean? Neamul româ. nesc, cu graba obişnuită pusă ca să-şi satisfacă cititorii flămînzi de actualitate, răspunde curios zităţii bucureştenilor pe cinci pagini de tipar îndesat. De aci-nainte e de prisos să ne mai în, trebărn ce vede un ardelean la Bucureşti. « Ca un vis frumos au trecut şi serbările Ligei! » - ne scrie ardeleanul nostru recunoscător, şi intră în amănuntele visului său cu un avînt pecît de magnific, pe -atît de literar: «Dis,de,dimineaţă încep oltenii să cutreiere străzile strigînd în gura mare: pui, struguri, varză, prune, gaz etc.» E o impresie matinală tratată cu brio şi cu acea dezordine artistică gustată de esteţi, care face pe oltenii din Bucureşti să arnes. tece.n coşurile lor, puii de găină cu strugurii, cu varza, cu prunele şi cu gazul. La sfîrşit, « etc.» însemnează brînză. «tn halele de carne şi legume mişună jupî, nesele ... lîngă hala de carne e o fabrică de gheaţă. . . O bucată patrulaterală, de un metru de lungă, e numai cincizeci de bani.» Ardeleanul se sfiieşte să spuie pe şleau. Bucata patrulaterală de un metru de lungă, rămîne să o ghicească cititorul naţionalist. Dar orişicum tot e ieftină, într-un timp cînd viaţa s-a scumpit atît de mult. 16- [242] Ardeleanul este mirat că ziarele, Ia Bucureşti, se strigă, şi mai ales cu voce tare: «Pe străzi vînzătorii de gazete strigă, in gura mare ». 11 mai miră şi curiosul obicei ce-l au bucureş­ tenii de.a se duce la birt, la prinz. «La amiazi ospătăriile sînt pline », spune ardeleanul. Dar adevăratul observator prin ce s-ar deosebi de un gură'cască, dacă nu prin acel ti propos al ochiului de-a surprinde dintrodată caracteristica unei populaţii? Ardeleanul se vede că e in această privinţă neinchipuit de înzestrat. « Într-o stradă am văzut trecînd un car mortuar. Trecătorii toţi îşi luau pălăria de pe cap cînd treceau pe lîngă car, fie acela meseriaş, soldat, boier etc. » Observaţi gradaţia savantă de la urmă. Aci etc. desigur că nu mai însemnează brînză, dar e adorabil: « meseriaş, soldat, boier etcaetera » ... Apoi, bucureştenii au un lucru de care noi nu ne-am fi dat seama: poartă pălăria pe cap, nu în cui, nici în vîrful bastonului. E ciudat cum te obişnuieşti, cînd eşti de pe loc, cu lucrurile. În lipsa lui de spirit de observaţie, un bucureş. tean ar fi zis: «Mi,am scos pălăria», uitînd să adaoge - bucureşteanul e distrat - de unde anu< me o scoate ca să salute, din ladă, din cap sau din capitală. Fără concursul Neamului românesc noi n'am fi ajuns să descoperim încă alt lucru, totuş atît de simplu: carul-meseriaş, carul-soldat, carul-boier şi carul-etc. Ne învirtirn toată ziua printre ele. Cine nu vede la fiece pas un car' soldat sau un car-meseriaş! Cu toate astea, în orbirea noastră am fi jurat că din Bucureşti asemenea care lipsesc. E totdeauna bine ca un ardelean să .fie scriitor şi să dea o ţîră prin Bucu, reşti, căci mai aflăm şi noi cîte ceva, oricît de crud ar fi adevărul. «1ntr,0 stradă am văzut trecînd un car mortuar. Trecătorii toţi îşi luau pălăria de pe cap cînd treceau pe lîngă car, fie acela meseriaş, 14J [243] soldat, boier etc.» Noi, unii, după acest stil al Neamulu; românesc ne prăpădim. Altă descoperire. Cui i-ar fi trecut prin cap să măsoare Şoseaua; ba cu atîta preciziune! « Şo. seaua asta, aşa de frumoasă, e lungă de douăzeci de metri.» Douăzeci de metri lungime! oh, ce de lume, ce de copaci, ce de trăsuri! Ardeleanul acum eşti sigur că nu pleacă de acasă fără un metru în buzunar. Totuş el nu măsoară toate lucrurile. Felinarele, de pildă, nu ştim de cîţi coţi să fie. Tot ce învăţăm este că felinarele se aprind la o oră neobişnuită. «înspre seară se aprind lămpile electrice », grăieşte ardeleanul nostru. Dar el nu numai că vede şi aude, ardeleanul se şi pricepe. Avem de-a face cu un ardelean îndrăcit, cu care nu te joci. Pe lîngă simţul său observator, posedă într-un grad înnalt şi simţul politic, ca de altfel toţi naţionaliştii. Şi are în cerneala lui aşa un sarcasm dureros, dar ce zic, aşa o virulenţă zdrobitoare pentru noi, «cii di la Fac/a », care, jidani, «trimorăm şi intrăm dija ăn pumunt ». «Una din foile acestea cu un caracter atît de mîrşav e revista jidovească », zice ardeleanul domnului Iorga. Desigur, desigur!... Dar de ce o excursie tocmai la Bucureşti pentru această solemnă decla­ raţie? Naţionaliştii noştri, fripţi atît de definitiv cu Fac/a, îşi termină toate articolele lor cu un blestem împotriva Faclei. Orice ar spune, despre orice ar vorbi, ei îşi aduc aminte, Doamne, de noi. .. Au nevoia sufletească, sinceră, de-asşi afirma loruşi ceva; de o autosugestie care să corespundă unei terori binecuvîntate, unui păţai ireparabil. Şi-atunci, prelăcîndu-se că ignoră Fac/a, pe care o citesc cu o poftă foarte regulată, - e răul lor necesar, - se scapă sufletul lor cu o ieşire aci dă şi caustică, dar de un causticism ce rămîne de fapt într-înşii, ca să continue să.i arză. Într-o Z4J 16*- �I I i I [244] 1'1 . !I formă mai îmbobocită am putea spune ca-i o diaree cu constipaţie. Ei zic atunci că Facla e.o foaie « mîrşavă », «vîndută », « jidănească» ­ e greu într.o lipsă atît de gravă de talent polemic şi de substanţă cerebrală reală, să ieşi din tirania unui lacăt de trei-patru cuvinte, care te strînge cu belciugul de buze şi de limbă, bagaj de mizerie cumplită şi drept orice idee. Felicităm pe ardelean de dorul său de-a povesti şi de excelenta idee ce o avu să vie la Bucureşti. Să sperăm că se mai întoarce, să mai vază şi alte lucruri de un interes captivant . [245] 145 r PROCESUL ROSETTI - STERE Asupra domnului Radu D. Rosetti, întrucît scriitor, au apărut în Viaţa românească nişte păreri care nu exprimau o admiraţie prea mare. Ca orice scriitor contestat, şi îndoielnic el însuş în ce priveşte propriul său geniu, poetul s'a simţit jignit. Cîteodată criticei nu-i lipseşte, pedt se vede, îndrăzneala. Injunghie unele reputaţii. Uneori, ca pentru bulbucile unui balon, e de ajuns un vîrf de ac. Obişnuit cu florile şi cu dafinul, domnul Rosetti a fost uimit să se vadă într-o bună zi încununat cu saladă, Zmulgîndu.şi din panoplie cel mai usturător condei, compuse domnului Stere un răspuns cu poşta. Dacă mîncărirnea de autor s-ar învoi cu tăcerea, o simplă scrisoare, cel mult, ar fi servit poate mai bine pe poet. Un « răspuns» e altceva. Domnul Rosetti l-a şi socotit. .. bun de imprimat. Pesemne că răspunsul domnului Rosetti n/a prea părut literar, de-vreme-ce a rămas în manuscris şi domnul Stere nu s-a supus dorinţii arzătoare a poetului de a-şi vedea răspunsul separat de opera-i de pîn.atunci, Viaţa românească era singura revistă la care domnul Rosetti încă nu colaborase, şi sforţările amorului său propriu se înţeleg. Poetul se hotărî la un asalt. «Am să colaborez cu orice preţ» zise amorul, şi, fiindcă este şi advocat, poetul trimise revistei o somaţie prin portărei, cum că I �� J [246] r răspunsul domniei-sale trebuie publicat nea, părat. llaritate ... Mîniat, domnul Radu D. Rosetti chemă pe domnul C. Stere în judecată ... Cunoaştem pe domnul Rosetti, care ni-i sirn. patle, 11 cunoaştem încă din vremile bune, de pecînd era cel mai mare poet al ţării, de pecînd semăna leit F rancois Coppee şi ieşea cu părul lung şi retezat orizontal pe pîrţag, visător, adorat, iubit, în muscal, la Şosea, urnbrit artistic de o pălărie vastă. Dacă ne-ar fi consultat în conflictul său cu libertatea tiparului şi a criticii, chiar literare, l-am fi înduplecat să se consoleze de insuccesul domnei-sale cu ideea că la Viaţa românească scrie încă demult un Radu Rosetti, mai ales cînd în spiritul cititorilor confuzia s.a şi produs. Dar ce voieşte domnul Rosetti? Ce rost are procesul domniei-sale? Obligaţia ziarelor de a publica răspunsurile celor atacaţi de ele, anterioară constituţiei care reglementează delictele de presă în detaliu, şi discutabilă, ce poate căuta în literatură? De.vreme-ce dreptul meu, conferit de inteligenţa, de estetica mea, e să cred că domnul Duiliu Zamfirescu este genial sau mediocru, domnul Zamfirescu nu mă poate împiedica să răspîndesc punctul meu de vedere care apără arta şi nicidecum pe scriitor. Pretenţia domnului Rosetti dovedeşte pruncie. Ce sînt aceste procedee scriitoriceşti? Avea domnul Rosetti ceva de zis împotriva opiniilor rele ale revistei ieşene care La suprimat din lite­ ratură? Putea să răspundă aiurea, în Flacăra, de pildă, care l,a reintrodus. Domnul Rosetti nu mai e la modă. Răzvrătirea împotriva destinelor care dizolvă tot ce e factice, poate fi umană, dar este caraghioasă. Domnul Rosetti nu se poate resemna, tăgăduie timpul, se revoltă, după cum s-ar revolta vacsul, [247] scos din uz, impotriva cremei de ghete adoptată azi, dacă vacsul ar avea inimă şi păr ca poeţii. De aceea domnul Rosetti voieşte să fie poet mare printr'o hotărîre judecătorească. Tăblii de tinichea fac, in cite un colţ de stradă, pe trecător atent la: «Murdăria oprită », Poetul va obţine autorizaţie de la poliţie, să se adaoge un rînd dedesubt: «Citiţi pe Radu D. Rosetti ». [248] gîndit că,i place şi magnifiţentul BIBLlOTECI N,AVEM Bucureştii sînt capitala românismului - e o frază în genul: Iedul sare. Cu toate că Bucureştii stau peloc şi că iedul n'a servit pînă azi decît de capră, asemănare între capitală şi puiul de satir există: nici iedul nu sare tot mereu, nici Bucureştii nu sînt capitala românismului neîncetat. Putem acum lăsa deoparte ţapul şi să luăm Bucurestii. Metropola neamului nostru, din zidurile căreia trebuia să pornească, peste hotarele geografice şi sociale, cuvintele încărcate de polen şi fagurii plini ai ideilor, are o universitate, licee, şcoli, reviste, ziare, ministere, judecătorii... und so ueiter, Acest final nemtesc ne-am domnului Bianu,' directorul Academiei Române. Bucureştii n'au biblioteci pentru public. Sin, gurele biblioteci sînt două: şi acestea închise, ca nişte Bănci. La Fundaţie e o citadelă, un loc îngrădit, un fel de spital pentru contagioşi, unde nu se poate pătrunde decît cu certificat. In forturile de apărare ale tării un intrat toti străinii, în sala de lectură a F �ndatiei accesul �omânilor e interzis. Ca să consulţi 'o pagină dintr-o carte, două singure mijloace sînt îngăduite: sau să cumperi cartea, sau să te duci la liceu, să iei bacalaureatul si să te înscrii apoi în universitate. în mai puţin de [249] zece ani eşti sigur că vei putea găsi răspunsul la o chestie care preocupase pe tatăl dumitale. Fundaţia Universitară are cel puţin o scuză, dacă în materie de cultură scuză poate să fie. Biblioteca ei este destinată studentilor, adică tine. rilor care citesc cel mai puţin. ' O altă bibliotecă de acel aş fel, care este fără să he, e Biblioteca Academiei Române, unde se cere paşaportul, actul de vaccin, bilet de la nevastă, recomandaţi a gardistului etc. Cînd în străinătate ţi se pun oriunde la dispoziţie, subt simplă cerere, pînă şi manuscrisele cele mai vechi şi mai preţioase, În Bucureşti, la Academie, nu poţi răzbi nici la colecţiile MOT/itol'ului Oficial. Căci domnul Bianu, a « organizat» biblioteca, liberă pe vremuri şi folositoare. Din cioarecii şi cizmele sale potco. vite, domnul Bianu a sărit direct în aristocraţie, şi, mic cezar ţîfnos şi strîmt la creier, a făcut din biblioteca noastră, a cititorilor şi scriitorilor care cultivăm limba administrată de un dascăl prost şi surd la frumuseţea ei, un imperiu al său, ungurenesc. Venind din Europa, unde, străin şi cunoscut numai birtaşului tău, ai putut să cercetezi în toată liniştea caietele lui Victor Hugo, foile lui Rousseau, manuscrisele lui Rabelais şi toate bibliotecile celebre, vrei să ,ţi arunci ochii pe o carte oarecare la Academie. în uşă te izbeşti de cizmele domnului Bianu. Custodele îti refuză cartea subt cuvîntul că nu eşti văr-primar cu el, şi nu te cunoaşte. Trebuie să faci o petiţie cu rugăciunea smerită, adresată domnului bibiotecar Bianu, de a ţi se permite intrarea gratuită. Petiţia nu ajunge; mai vrea şi domnul Bianu să te vază. « Poftiţi la domnul Bianu », Pofteşti la domnul Bianu. Urcînd, scoborind, scările care urcă şi scoboară, ajungi la o uşă. " « Bateţi vă rog », - « Intră! » [250] Ceva ca un guzgan te aşteaptă frecîndu'şi nasul de labe pe un maldăr de tomuri. Un glas imper­ tinent te supune unui interogatoriu amănunţit E domnul Bianu, un burete, un ficat gălbejit cu mustaţă, o privire rea de om cu lefuri multe şi conştient de nulitatea şi zădărnicia lui care-I devoră. Acesta-i domnul Bianu? - Cum, dumneata eşti domnul Bianu, care nu mă Iasă să citesc? - Nu te cunosc! Domnul Bianu trebuie să mă cunoască. Dacă n'am băut cu domnia-sa bere şi n'am mîncat ridichi, dreptul meu de a citi o carte în Academia Română nu există. Şi trebuie să plec; trebuie să renunţ la cărţi sau să iau trenul pînă la Budapesta, ca să citesc o carte pe care mi-o refuză Statul, protectorul culturii româneşti, în România. Domnule Dissescu, deschideţi bibliotecile ca să citim. Sau vindeţi-le anticarilor, ca să ni le procurăm de la dînşii. Domnul Bianu poate fi găzduit şi într-o Academie Română goală, dacă Statul ţine cu orice preţ să-I găzduiască gratis într-un imobil din Calea Victoriei. [251] p CĂRTI ŞI BIBLIOTECI Era vorba de biblioteci. Deş] ne fălim cu oră, şeneasca noastră cultură, n'avem unde citi o carte, n'avem o biserică a intelectului, unde să mergem, unii mai rar şi alţii zilnic, unde să ne sfătuim cu mai-marii gîndirii. O bibliotecă este refugiul sufletesc cel mai adînc, grădina de întîlnire a oamenilor care trec, cu ideile şi arta, care sînt eterne. Cine scrie o carte, îi încredinţează, ca semănătorul pămîn­ tului, un germen, o trimite tuturora, distribuie săracilor din pîinea inimii şi cugetării lui, fie. căruia o picătură din dumnezeiasca lui cumine­ cătură. Cartea necitită e o carte moartă. Inutilă, ca sămînţa de grîu legată în saci şi încuiată în ham. bare, departe de brazde şi de gura sătean ului flămînd. Pentru ca o idee să trăiască, n,ajunge să-i puie un miez de geniu scriitorul. ti trebuie ideii contributia de minte şi bunăvointă a citi, torului, • • Şi ce poate fi mai frumos decît dragostea şi cititul! O carte bună e ca o amantă pe care o apropii de tine sau care te seduce r.rin farmecul gingă�iei şi atenţiei neîncetate. Între cititor şi carte se iscă o logodnă, apoi se împlineşte o căsătorie. Cînd priveşti pe cititor plecat pe foi, pasionat, absorbit, inexistent înnafară de sensibilitatea lui, muncit ca de o sublimă nebunie, ţi se pare că 251 [254] PROCESUL REVISTEI F ACLA Revista Fac/a a publicat acum cîteva luni, pe copertă, un desen care reprezinta figura domnu­ lui C. Banu, directorul ziarului Viitorul, directorul revistei Flacăra, profesor secundar şi de Seminar, deputat şi liberal. Parchetul, influenţat probabil de efectele vre unei simpatii care nu figurează la dosarul afa, cerii, a dat revista Fac/a în judecată, şi girantul acestei reviste a fost condamnat, în lipsă, la cîteva luni închisoare. Astăzi procesul Fac/ei se judecă În opoziţie. Cititorul, fireşte mirat, se va întreba cum se poate ca portretul unui deputat şi profesor să dea loc unui proces la Curtea cu Juri, cînd il reproduce o revistă. Este figura domnului Banu atît de primejdioasă încît să facă asupra Parche­ tului efectul unui atentat? Poate ca surîsul şi barba de Crist a celui mai literat din directorii de ziare, la care scrupulul literar merge pînă la a.l împiedica să scrie, poate ca această figură de apostol, cu prea puţină chelie, să alarmeze Justiţia? Dar ce.i domnul C. Banul Anarhist? Să examinăm puţin gravura Faclei. Pe pagina întîia a acestei reviste se înfăţişează o ţigancă adorabilă cu mîinile la ochi. Nimic anormal. O ţigancă, destul de tînără, cu cosiţa încărcată de «bani» pe care voim să-i credem de aur. Pînă aci domnul Banu nu se vede Z54 [255] nicăieri. Cel mult de i se găseste asonanta numelui în cuvîntul subliniat. . • Dar ţiganca e întreagă. Privind de aproape, femeia pare nudă, Rînă la un punct. E tocmai punctul incriminat. În loc de o frunză de viţă sau de un evantaliu, desinatorul a crezut că ascunde mai bine ceea ce nu trebuie văzut, subt o figură cu barbă ca a domnului Banu. Aci e toată gravitatea. Parchetul, fără să se explice destul de clar, a găsit că desenul este « pornografic », şi fiindcă revista Fac/a, unde scriu trei jurişti, n'a cruţat de multe ori magistratura, pe care aceşti oameni de legi pretind că o cunosc, girantul revistei a fost osîndit ca un atentator la bunele moravuri, ca şi cum el al' fi fost surprins violînd o copilă în grădina Ci�migiu, sau în pielea goală şi nebun, pe Calea Victoriei, la orele şase după-amiază. Bunele moravuri la care a aten­ tat revista Fac/a sînt lumina ochiului public şi sînt moravurile excelente, desigur, şi foarte pure­ nu este aşa? - ale domnilor şi doamnelor cu ghete americane etc., etc. Pe noi sentinţa [uraţilor ne/a amuzat cît şi desenul Fac/ei, în care n-am găsit nimic porno. grafic. Pornografia şi satira, credem, ca nişte pîrliţi de literaţi, că sînt două lucruri foarte deo. sebite, cu rezerva că dacă vom fi vreodată magis­ traţi să ne schimbăm judecata. F ac/a e-o revistă biciuitoare, satirică - vezi Juvenal, vezi Marţial, vezi Mirbeau. Vezi Harden, vezi Rochefort. Unii numesc Fac/a un pamflet; fie şi pamflet. Pamfletul e un gen literal', şi satira la fel. Scopul satirei e de a pedepsi în oameni viciile, prostia pretenţioasă, şi satira aleargă la toate resursele intelectului şi artei ca să se mani­ feste îngrijită, cum se cuvine. 255 [256] Satira e un gen superior şi romanului şi poeziei şi elocvenţei, căci nu admite mediocritate. Satiră proastă nu poate să fie - şi cînd osîndeşti, ca magistrat, satira, osîndeşti de-a dreptul inteligenţa. Pornografia are un scop aparte. E porno grafic tot ce ţinteşte la fornicare, la excitaţie de patimi. Aurul, de pildă, care constituie capitalul şi civilizează societăţile, e mai pornografic, mult mai porno grafic chiar decît un sex prezintat în vederea unei base fornicaţiuni. Pornografia este: imaginile lubrice, vîndute babalîcilor şi muierilor bătrîne, ca o amuletă amintitoare ; cărţile care se ascund ca obiectele speciale şi ca sexul căruia i se adresează. Pornografia e o. .. mîngîiere - satira e un bici şi o armă. Deşi pornografia nu se pretează artei, căci nimic artistic nu poate să fie porno grafic, cînd intervin chiar în pornografie oarecare facultăţi interesante, intelectuale, ea îşi pierde caracterul de boală si trivialitate. • Se poate discuta pe un întreg ziar acestă ches­ tiune interesantă, care cere o educaţie intelectuală atît de absentă la judecătorii noştri. Majoritatea juraţilor şi a magistraţilor nu pot să priceapă nici arta, nici pornografia. Cu toate că cea din urmă e foarte gustată la noi, dovadă destrăbălarea oraşelor. La fiece rînd vine un nou argument. Chestiunea e complexă şi inhnită, şi ca să o înţelegi mai bine e nevoie de concursul unei . nenumărate serii de nuante de facultăti. Pr�cesul Facle/eprocesul artelor, al literaturii, al muncii, al modei, e procesul vieţii întregi. Un astfel de proces atîrnă de vîrsta unui procuror, de inteligenţa, de creşterea lui. Să nădăjduim că printre juraţi se vor găsi şi cîteva minţi afinate, cu toate că o nouă condamnare a Fac/ei ar servi literatura şi desenul satiric mai bine decît o achitare, cum trebuie să fie. [257] INTELECTUALII Cu titlul Din zbuciumările intelectualului nostru, domnul Octavian Goga publică un articol în R,..omânul. Articolul e scris în Paris, oraş pe care nu demult domnul Goga l-a blestemat în nişte sonete, lipsite de inspiraţie, ca pe o cetate de fărădelegi. Astăzi, după ce desigur poetul a stat mai Uluit de o săptămînă într-însu], Parisul influenţează cu aceeaş exagerare asupra lui, în sensul opus. Cuvîn­ tul «intelectual », pe care bucureştenii îl rostesc de şaizeci de ori pe zi la berărie, ca un merit, şi care trecea pînă acum, în Ardeal, ca un caraghiozlîc, este pus în articol şi în titlu. Domnul Goga deplîn­ ge soarta intelectualului român în patrie, şi, cu durere, mai mult pe a intelectualului întors în patrie după studii, şi călătorit prin străinătate. Intelectualul român este un nenorocit. El nu mai găseşte nivelul de care începe să simtă nevoie şi de care sfîrşeşte prin a nu se mai putea despărţi fără sfişieri la bătaia ceasului întoarcerii acasă. E o parte de adevăr în jelania domnului Goga, pentru care trebuie să spunem că avem o stimă specială, mai ales datorită bănuielii că el este un om întreg şi faptului tocmai că nu şi-a părăsit terenul de luptă, că luptă în Ardeal, unde ştie să pătimească şi să înfrunte cu mîndrie duşmănia, atunci cînd putea foarte lesne să-şi imite compa, trioţii, să se stabilească în capitala vorbelor şi să se dedeie, de aci, unui romantism de diletant. 257 17- J [258] Avem impresia că domnul Goga nu mai este acel aş om. Am avut deja impresia că domnia-sa nu mai era acelaş poet, ceea ce, întrucîtva, poate fi un semn. Articolul de azi te induce să crezi că domnul Goga n-a fost niciodată acelaş, că ne-am înselat si noi în măsura noastră, si ceilalti ... 'E surprinzător cum defineşte d�mnul Goga pe intelectual, ce nevoi neapărate îi găseşte şi în ce dependenţă îl aşează. Neamul lui, în care altădată găsea cîntăreţ minunat pe « Lae Chiorul», şi atît de minunat încît ar fi trebuit să-I cînte într-o întreagă poernă, e pentru domnul Goga nenorocit prin aceea că nu poate zilnic auzi C avaleria rusii­ cană sau Ballo in rnaschera. Intelectualul român ascultă, în timpul studiilor lui de chimie sau de literatură prin oraşele străine, concerte, opere ieftine, adesea; se duce la teatru cînd voieste. In patrie, în provincia Regatului sau în Ard�al, acest intelectual e deodată ucis peloc şi se prosteşte din lipsă de muzică occidentală şi de spec, tacol. Fără să vrea, domnul Goga descrie sufletul micului-burghez, căruia i se urăşte acasă, care cască pe uliţa oraşului său, căruia i se urăşte de altfel pretutindeni, - căci viaţa de burghezie e o fîntînă de veşnică plictiseală, şi la teatru, şi la operă, unde burghezul merge fiindcă merg şi alţii, care şi ei cred că descoperă astfel mijlocul cel mai bun ca să omoare timpul. Intelectualul împărtăşeşte, altfel zis, sufletul cucoanelor care, lipsite de modă, de trăsură, de flirt şi de teatru, se topesc şi nu mai sînt femei. Ciudată personali, tate trebuie să fie aceea care se păstrează rnulţu­ mită teatrului şi influenţelor externe! Aceasta nu este intelectualitate, este insuficienţă cerebrală, este bătrîneţe, este slăbiciune, în niciun caz intelectualitate. ' 258 p 1 I (1 _ [259] « Intelectual» însemnează cu totul altceva. Pe clientii cafeului-concert noi nu.i numim intelec­ tuali,' deşi ar avea dreptul să fie. Pentru noi ei sînt nişte oameni care n'au mijlocul să trăiască şi care au iluzia că trăiesc aplaudînd o viaţă care trăieşte sau care li se pare lor că trăieşte, atunci cînd de cele mai multe ori nici aceea nu viază. Mai ales în timpul nostru, şi.n ţara noastră, intelectualul are o importanţă excepţională, şi trebuie să însemne altceva decît un orăşean ostenit de slujbă, decît un funcţionar care nu ştie să-şi petreacă seara şi pentru care spectacolul ajunge o Pricină esentială a vietii. , , Noi nu visăm cîtuş de puţin o lume care cască, un funcţionarism bine plătit şi fără suflet, ca domnul Goga. Noi nu putem autoriza în niciun fel autoritatea care se vaietă şi se ofileşte pentru că nu poate să se distreze. Noi ne înfătisăm intelec­ tualitatea ca o valoare, ca o putere sig�ră şi vie, de sine stătătoare. Noi refuzăm numele de intelectual unui om în nestare să dureze şi să crească în singu, rătatea sufletului şi neîncetat. Scopul culturii, al intelectualizării, ar fi foarte simplu dacă omul năzuieşte numai să înţeleagă muzica, literatura. Cultura înseamnă idealizare, împuternicire. Cui, tura trebuie să ajungă - într-altfel nu-i cultură,­ nu la burdufi de carte, nici la funcţionari buni şi atît, dar la sufletele mari, la energii considerabile, la însuşirea individului apt să se lepede de toate, şi de viaţă la nevoie. Cultura e o pregătire pentru cer, nu pentru teatru, şi acestă cultură era neschim­ bată şi înnainte de Wagner, şi înnainte de Beet­ hoven, de Shakespeare şi de alţii; am Îndrăzni să spunem că, pentru această cultură profundă, n.are nevoie omul nici să scrie, nici să citească, şi că un analfabet poate fi începutul şi sfîrşitul unei culturi integrale. lf9 17*- [260] Dacă în viaţa noastră şi a poporului nostru urmărim o intelectualitate decadentă, degenerată, măsurată cu arcuşul sau cu condeiul, o intelectuali, tate sinonimă cu o suferinţă, noi, pretinşii intelec. tuali, n.avern ce căuta şi nu putem face parte din timpurile noastre. Scopul vieţii nu poate fi baia de abur, electrici, . tatea, ascensorul, opera, literatura, teatrul, căci această viată idioată n'ar mai folosi la nimic. Noi vrem o viaţă eroică şi un popor eroic, şi căutăm în acest ideal singura intelectualitate cu putinţă. [261] r PORNOGRAFlE Procesul intentat revistei Facla de către Ministe­ rul Public aduce la ordinea zilei, din nou, porno, grafia. Primul.procuror pretindea că desenul pUI blicat în revista noastră era pornografic. Pagina încriminată înfăţişa o femeie pe jumătate goală, cu fusta ridicată, ca să se vadă figura domnului C. Banu. Acest curajos zarist şi om politic scotea o foaie, Ţignalul, o foaie care în intenţia directoru­ lui ei ocult şi a colaboratorilor tot atît de oculţi, avea menirea să purihce, din întuneric, atmosfera politică de la noi, datorită tocmai ocultei, ires­ ponsabilităţii, dosirii, laşităţii, care se afla în mare onoare la Semnalul. Domnului Banu, care ne-a mai maimuţărit de cîteva ori, în acelaş timp ce foile domniei-sale ne înjurau, după ce nu putuseră să ne atragă în redacţiile lor, a ţinut să ne maimuţărească şi cu Ţignalul, o imitaţie de prost> gust a Fac/ei, după care revista noastră trebuia neapărat să moară. Ţignalul şi.a dat msa repede sufletul, la al optulea număr mi se pare. Mediocritatea, oricît de bine patronată ar fi, nu durează, sau durează cel mult atîta timp cît activitatea ei nu e reprezin­ tată de talente �i valori. Cînd şi-a scos domnul Banu Ţignalul, revista domniei-sale era destinată de mai nainte mortii, căci Facla, care apărea demult, grupase toate co�deiele polemice mai bune şi făcea inutilă orice revistă polemică scrisă prost. Semnalul ar fi prins înnaintea [262] 1, ,1 i: 1 noastră, ca să moară cînd vom apărea noi. După noi, domnul Banu, orice ar fi făcut, nu mai putea să izbutească. Evident că felul de.a se ascunde al domnului Banu, Facla trebuia să-l batjocorească. Atunci a apărut desenul nostru « pornografic» care invita pe curioşi să caute pe domnul Banu şi preten, ţiile sale de pedepsitor al propriilor lui moravuri, într-altă parte decît la lumină, la locul pe care şi-l alesese singur, nu În faţă, dar dedesubt. Pentru sirnbolizarea acestei oculte desinatorul a preferat o ţigancă, şi capul domnului Banu a fost aşezat unde dorise să sadă, Pornografie? . Pentru ce? Atunci ar fi pornografice spiritul, sarcasmul, ar fi pornografică ironia, inteligenţa, ar fi geniul pornografic, ar fi pornografică arta Întreagă, care exprimă prin corpuri şi atitudinile lor idei şi sentimente. E porno grafic corpul omenesc, e pornografică dragostea, căsătoria - totul e pornografic. Adevărul este că, într'adevăr, totul poate fi pornografic, după scopul urmărit şi mijloacele cu care este atins. Pornografia e negativul, e o modalitate, e un colorit pe care ÎI dobîndeşte nu sexul, nu corpul, nu dragostea, dar toată viaţa, privită dintr-un anume punct, noroios. Pornografia nu e, În definitiv, decît un cuvînt parţial al cinismului. Pornografia este laşitate, este minciună, este asasinat. E pornografică lipsa de geniu, imbecilitatea. Diminuarea personalităţii se traduce În orice acţiune, morală, intelectuală, artistică, ştiinţifică, literară, într-un chip pornogra, fic. Pornografia nu e o specialitate, e un mediu, o vîrstă, un grad moral. Aceeaş viaţă cade În porno grafie sau În sublim, după cum o poartă insul, ca un nădrag sau ca o cruce. 161 [263] De aceea revista Semnalul a domnului Constantin Banu era pornografică şi cînd atingea argumentele si ideile morale; de aceea F acla este morală si �tunci cînd se scoboară, cum din nefericire 'e obligată să facă stăruitor, în cele mai adînci irnoralităţi pe care trebuie să le arate şi să le cureţe cu foc. Pornografie mai în special este tot ce se adre. sează simţurilor ca să le excite. Spiritul înclinat pe această pantă nu poate avea, ca să.l salveze, nici talent nici înnălţirne. Pornografia nu pedepseşte simţurile, le flatează. Or F acla le-a pedepsit întodeauna cu biciul şi cu satira. Acum, dacă magistraturii nu-i convine ironia, ce poate face Arta, decît să glumească şi să urmeze? .. [264] MORAVURI LITERARE Revista Flacăra, pentru literatură, nu refuză să joace toate rolurile intermediare. Numai să fie vorba de un personagiu cunoscut, al căruia nume poate, tipărindu-se în paginile ei, să atragă atentia, si directia revistei se însărcinează bucuros şi cu ;fac�rile m�trimoniale, cu căutarea de doici, cu ducerea ciinilor bolnavi la şcoala veterinară. Dacă domnul Sadoveanu are nevoie de o servitoare, nu trebuie să se adreseze unui biurou de plasare; revista literară Flacăra îl poate servi prompt şi gratuit şi în acelaş fel cum tipăreşte un catren de domnul Cincinat Pavelescu, cu cîteva rînduri de proză în cap, sau o informaţie cu croială spirituală despre numirea unui colaborator al ei în slujbă. Ciudată familiaritate! în patima de a fi cu duh şi în neputinţa de a concepe sensul şi măsura, direcţia Flacării confundă spiritul cu mahalaua, şi punga ei cu visteria altora. Cu aceeaş inconştienţă cu care nişte oameni, potriviţi într'altă profesie şi săraci de chemare, au scos o revistă literară, alimentează şi apariţia ei regulată. După multe acte şi gesturi care au compromis cu totul revista domnului C. Banu si au făcut progresiv pe colaboratorii ei să se abţie şi să îrn. părtăşească vederile noastre, exprimate la apariţie, numărul din urmă al Flacării e consacrat unei certe de cumetre. Gospodăria iritată a unui literat fertil pe vremuri şi azi retras din literatură, mînia [265] casnică a unei soţii care s'a certat cu dumnealui, ocupă o întreagă pagină a revistei - publicaţie pentru sporirea gustului literar şi educaţia bunului. simţ în tineret. E o ceartă începută pe măidan şi care se continuă la spălătorie. Să debitărn şi numele iluştrilor îrnpricinaţi. Domnul Anghel şi soţia s'au simţit vexaţi de o dare de seamă, din Viaţa românească, datorită foarte simpaticei şi inteligentei persoane ce-i doamna Izabela Sadoveanu, asupra unui volum de proză de doamna Anghel. Căci scrie şi doamna Anghel, şi prin urmare nu tolerează să intre în literatura lumii altfel decît ca o persoană genială. În gospodăria domniei-sale geniul e atît de răspîn­ dit încît cu el se joacă şi pisica. Dacă cineva exprimă cît de slabe îndoieli, soţii se supără ca şi cum le-ar fi [urat vecinii un curcan şi le-ar fi prăjit bucătă. reasa peştele prea tare. Coniţa leşină, conaşul leşină. Cînd în afaceri atît de personale ca litera, tura se amestecă si o femeie ca doamna Sadoveanu, atunci răul e c�tastrofal. în alte familii se cheamă doctorul sau bărbierul. Cîteva picături de eter, o fricţiune, gonesc furtuna casnică, instantaneu. Familiile acestea păcătuiesc prin vulgaritate. La literaţi, vindecarea se face altfel. Bărbatul - sau dacă nu sînt destul de respectuos, domnul - ia condeiul ruginit şi compune o înjurătură care apără soţia ultragiată, şi o trimite la tipar. Pentru asemenea servicii apare şi o foaie, Flacăra, În Bucureşti. E cazul marelui stilist Dimitrie Anghel. Lucrul nu e de ajuns. Scrisoarea e Însoţită de un desen, Însărcinat să reprezinte caricatural pe doamna Izabela Sadoveanu şi să arate publicului că această doamnă care şi-a permis să puie În cumpănă geniul doamnei Anghel cu simţul domniei-sale critic, este o femeie urîtă ... Ceea ce, la marginea oraşului, unde încă n'a pătruns arta [266] domnului Banu, se demonstrează prin ridicarea fustei şi o uşoară bătaie semnificativă. Nouă nu ne vine să credem că lucrul ar n cu putinţă nici după ce l-am savurat. Ce,i literatura? o prelungire a bucătăriei conjugale? Şi ce-i o revistă literară? o fereastră a cabinetelor particu­ Iare? Şi care-i rolul, la urma urmei, al domnului Banu în literatură? Un rol de căcănar. Doamna Izabela Sadoveanu găseşte motive, în bîlbîielile domnului Anghel, să ne satisfăcută şi să lase pe poet să-şi cureţe dinţii. [267] UN DOMN CARE MĂ DOREŞTE Un oarecare domn Petre Lăcusteanu, de meserie tipograf, acuzat pentru nu mai ţiu minte a cita oară de exerciţiul unei voluptăţi speciale, de care eu unul nu-l cred nici mai capabil nici mai nedestoinic decît în profesia lui rnărturisită, găseşte cu cale, în urma unui articol scris de către un coleg al meu de redacţie şi în niciun caz de mine, să-mi pomenească numele cu o încîntătoare stupiditate si usurintă în Viitorul. . i�i aduc aminte de acest domn din trei îrnpre. jurări sau patru, şi nu cred să mă înşel crezîndu.l acelaş, Lam găsit odată gravitînd ca un personaj comic şi slugarnic în jurul domnului C. Banu, care mă rugase să colaborez la o revistă pe cale de apariţie, anume Flacăra - şi l-am dispreţuit. Lam regăsit la Societatea Scriitorilor Români, vociferînd în urma unui articol al meu în care îi acordam, Întrucît numitul scria, şi ca o calitate superioară a intelectualităţii sale, titlul de bărbier - şi mi-a inspirat destulă milă. intf', « imbecil », «prost », par a fi, la domnul Sorieu, un fel de virgule şi puncte. În sfîrşit, el se osteneşte să renunţe la maniera de a seri Iătălău, care face să se tîrască literatura noastră în jurul cîtorva clişee cadavre. Cititorul nepriceput şi redactorul Rcmânului din Arad nu voiesc în ruptul capului ca aceste epitete să fie adevărate. Dar la ce foloseşte un lucru adevărat cînd dintr-un neadevăr se poate ridica o impresie viguroasă?! Şi, la urma urmei, pare că.ţi vine să crezi că tocmai neadevăr nu este prea exa­ gerat de mult în apostrofe1e jignitoare de mai sus. Ne pare cu atît mai bine de succesul domnului Soricu în arta de a da cu pietre şi cu nuci după oameni, cu cît sîntem partizanii unei primeniri a cuvintelor si unei înflăcărări a limbii româneşti, căzută pe m'îna redactiilor si-a acaderniilor. Cît ne-a stat în putere, noi am înmulţit pildele în sensul unei reforme, într'un timp cînd s-a supărat pe noi o lume întreagă, şi supărarea ei ne-a mulţumit. Sînt semne bune că încercările vor creşte şi V0r face curent. [298] mîncat în cantităţi surprinzătoare, tăvălit în zahăr - porţii, - ne,a lăsat loc să năzuim la aprinderea lui totală. E un ideal pentru toată viaţa; răbdarea şi hotărîrea sînt cu noi. Pentru ce orizontul atît de senin, să fie spurcat, ci nu senin? Linia dreaptă... o să apară pînă-ntr.o zi, şi poate că mai nainte de vremea calculată se va stinge. Fie! Rămînem însă, prietenii grupaţi in direcţiunea ei, reintilniţi; fiecare venind din as, cunzătoarea lui cu inima tot caldă şi cu privirile înnălţate. [299] LtLlA GEORGESCO: APHOR./SMES DU eOEUR. lui Vîntul, duce mîna şi pana domnului Moldo­ vanu. Însă ce ne spune ea e searbăd, ştiut şi de prisos. Cînd Într'un scriitor nu găseşti nimic care să te facă să tresari, să te opreşti, să te gîndeşti, nicio transparentă si nicio nedeslusire vie, cînd totul e vorbe şi [;az�, cum poate fi sc�iitorul acela? Scriitor, de bună seamă, prost. Recunoaştem că judecata aceasta, din care am eliminat orice nuanţe, te [ace să te gîndeşti la politeţe şi cruzime, deşi, în ce ne priveşte, mila n'are ce căuta în artă decît ca subiect de compo> ziţie. 1n definitiv, am fi preferat să nu vorbim ele domnul Corneliu Moldovanu si să aşteptăm ocaziile profitabile lui, ca să o fa�em în' modul laudativ. Aşa am fi procedat, dacă acest autor ar fi un necunoscut. Dar iată ce se întîmplă. Domnul Corneliu Moldovanu este înfăţişat de criticul său ca un model. Domnul Milialache Dragomirescu, a cărui specialitate de a ne zidi statui de colivă a ajuns îngrijorătoare, ne îrnpuie urechile cu discursurile din faţa celei din urmă şi mai proaste plachete }04 [305] în jurul căreia se învîrteşte de cîtva timp şi pe care vrea cu orice preţ să ne-o impună. Domnul Corneliu Moldovanu, e cert, n.are talent, şi lucrul exclude orice regret viitor. tnsă domnul Moldovanu e un candidat la arivism, o să alunece şi o să se strecoare, ca atîţi alţii, rupţi din aceeaş cocă - domnul Moldovanu e foarte numeros, - şi o să ajungă, tot ca ei. întru, cît trebuie să se tolereze, fără o însemnare, această împingere înnainte a mediocrităţilor subt eticheta literaturii, cînd epoca noastră începe să contesteze tocmai domnia lui zero? Domnul C. Popescu, politician imbecil, suie, şi.n treacăt întindem biciul după el. Pentru ce l-am cruţa cînd poartă chică şi ochi visători? Pentru că scrie? 20- [308] F,..AMUR/ Neajungînd să pricep de ce această revistă iese, ba, ce-i mai mult, cu o regularitate înspăimîntă. toare, am căutat să înţeleg măcar de ce ea se numeşte cu atîta preciziune F,..amuri şi de ce nu altfel, cu alt cuvînt, cu oricare, ca de pildă, Nas, turi, Găuri, Urechi ... ca să respectăm inexplicas bilul plural. Mi-am zis că titlul acesta n'a fost ales de florile rnărului, deşi, în definitiv, pe ramuri dau şi ele, şi că o legătură între el şi o idee tainică trebuie să existe. Ei bine, care? Apariţia acestei reviste se cade să fie justificată. De ce fel de ramuri e vorba? Se pomeneşte, e adevărat, o plantă cu un nume chiar literar, de spanac, şi ale cărei analogii răspund cu simpatie în paginile revistei, însă nu cunoaştem să aibă ramuri, ca la Craiova. Sau este o aluzie specială la coarnele cerbilor? Sau ce el J08 [309] I J N.e. PAULESCU: FIZIOLOGIE FILOSOFICĂ Domnul dr. N.e. Paulescu, profesor universitar, tipăreşte o carte de Fiziologie filos?ftcă care se termină cu următoarea concluzie: «Cred în Dumnezeu şi în Iisus Cristos ». Pentru întîia oară nu ştiu sfîrşeşte cu un cred, şi în vremea noastră de zăpăceală naţională gene. rală, în care muşiţa istoriei si imbecilitătii se învecineşte cu fer�entul ide�lurilor vigu�oase, nu-i de mirat să vedem şi un medic cu oarecare reputaţie scriind foarte prost o carte de ţîrcovnic. Domnul Paulescu nu e nici popă nici teolog, domnul Paulescu e fiziolog; totuş, depărtîndu.ss de regulă şi de disciplina care îi impune să nu afirme decît ce poate dovedi, domnia-sa dă ca nişte adevăruri o serie de idei-Iantome şi de idei. păpuşi, care au ieşit demult din drumul ştiinţei. Domnul Paulescu n'are emotia artistică a savantul lui adevărat în faţa orîndui�lii şi simplităţii corn­ plicate a splendidei naturi, sentiment care împrus mută atîta poezie studiilor ştiinţifice moderne. În penumbra cugetării ştiinţifice, un zeu nehotărît care aşteaptă să i se precizeze fiinţa, poate la urma urmei să aibă loc, dar atît tot. Şi de aci se vede că domnul Paulescu e nechemat pentru gîndirea filosofică. Punctul esenţial al cugetării, cel mai adînc şi mai culminant totodată, îl îngro, zeşte în loc să-i ţie ochiul aţintit pe el, şi neputînd nimic să vadă şi nimic să caute, domnul Paulescu, I I I J [310] �I foarte simplu şi cu naivitatea pompoasă a spirite' lor de-rînd, se.ntoarce către Biserică, unde va lua din mîinile preotului mirat anafora spirituală a babelor, şi va fi mulţumit. Fiziologul nostru scrie pentru asta o carte. Dar am împins prea mult vorba. Începînd această notă, vream să spun mai ales altceva, anume că la analiza cărţii domnului Pau' lescu am renunţat. Mi s'au spus despre autor atîtea lucruri noi şi ciudate, că o discuţie cu cartea asta mi-a ajuns imposibilă. Acum două luni credeam pe autor responsabil. Astăzi, nu mai pot - şi sentimentul adevărului a făcut loc unui sentiment de milă. Vom căuta alte prilejuri ca să discutăm credinţa religioasă. Dacă va fi nevoie ne vom explica. E delicat şi civil ca atîta timp cît nu sîntem pro, vocaţi, să ne oprim aci. Ne-ar plăcea totuş să ni se spună dacă autori, tatea competentă cunoaşte cartea lnstincte sociale, Patimi, Conflicte, Rrmedi; morale, şi dacă ştie că domnul Paulescu o impune studenţilor în medi­ cină ca s'o înveţe pe dinafară. [311] I .L R.,AMURJ Cînd nu te mai întîlneai cu el o săptămînă, două, trei, patru săptămîni, ziceai că piticul de pe bulevard s'a dus la băi sau că a murit. Nu ne-a mai sosit revista craioveană de nu se mai ţine minte; pe vremuri era săptămînală. S'a dus la băi? Nu. A murit. Cînd piticul de pe bulevard a murit de-a binelea, gîndul că n'am să-I mai văd învîrtindu-se ca un scarabeu cu baston sau ca o broască.tes­ toasă, pe lîngă treptele Universităţii din Bucureşti, mi-a fost de multă jale. Eram obişnuit cu acest zeu chinez de.o şchioapă, vînăt la faţă, cu mîinile grase si bobosat în ochi. De cîte ori treceam pe bulev;rd, mă' uitam la colţul din care ani de zile îşi scosese el capul din zidărie, ca să-I vezi, colţul şi astăzi atît de gol şi de urît al intrării, unde piticul se potrivea ca un păianjen pe roata.i de mătase, într-un cerdac. Cum se face că un mort, indiferent, deşteaptă alt mort, simpatic şi depărtat, nu mă mai Întreb. Moartea scriselor trebuie să întîlnească în inima noastră acelaş sentiment de frumuseţe, pregătit tuturor lucrurilor ce pier. Cu ce visuri trebuie să fi pornit şi revista Ramuri din sînul proaspăt al înterneietorilor ei! Cîţiva profesori cu intentii excelente si dascăli buni, nu mă îndoiesc, �e simţeau apăsaţi de urîtul neguros al provinciei, unde toată lumea cu veni, turi, de la odăiaş pînă la magistrat, profesor şi }11 [312] r 1 ofiţer, au o singură şi uniformă concepţie, că existenţa e un joc de poker şi de baccara. Viaţă lipsită de orice pornire înnafară şi chiar de orice romantism, în care şi iubirea ajunge un fel de obicei, un procedeu casnic, ca măturatul pe jos. Singura nebunie permisă în ascuns, se mărgineşte la cîte-o aventură conjugală obeză, de persoane căsătorite. Viaţă înnăbuşitoare, de afaceri, de mii de escrocherii sufleteşti mărunte, de intrigă şi bună calomnie creştinească . . . .Iată-i adunaţi, într-un gînd şi o simţire, pe profesorii noştri, hotărîţi să răstoarne deprinderi le sfinte ale locului şi să se zmulgă din maşina mută care le toarce tinereţea cu lungi fire de întuneric launloc. Pare că-i auzi vorbind de însănătosire de muncă cinstită, cu scopuri chiar necinstite: de roluri de rnoralizatori, de nevoia ce-o simte un popor întreg să-i citească, să se lumineze, de făclie a viitorului. Adunările acestea sînt tipice. - Vom scoate o revistă literară. Oameni plini de talente si culti, cuvîntul nostru va fi scris bine şi bin� ascuÎtat. Mii de minţi cer rodurile îmbelşugate din sămînţa noastră nemcercată ... Mîna sernănătorului e largă şi adîncă... Iară revista noastră, unică în ţară şi chiar în lumea întreagă, se va numi: Ramuri ! Speranţele noastre se.ntind în univers ca nişte ramuri]. .. Şi, revista iese. E cît se poate de proastă şi de zadarnică - ramuri de scrum! Şi revista. .. dispare, dispare fără să lase vreo urmă, prea mulţumită cînd vre un colaborator poartă, pe şale sau pe nas, vestigiile vre unui picior violent sau ale unui deget bobîrnac, care se va fi milostivit de mediocritatea lui. Viata de dincoace de Paradis rămîne supusă legilor d� fier. în răutatea ei, natura a dat naştere, spre o bat, jocură specială, care urmăreşte şi loveşte pînă şi cele mai sfinte năzuinţe dintr-o inimă ridiculă, J 12 [313] unui tip cunoscut în franţuzeşte subt numele de «tete a gifles», obraz pentru palme. Şi trec ani, ani. Un redactor a putut scăpa, poate, din vîltoare, la vreo prefectură, în Paria, merit, sau cine mai ştie unde. Ceilalţi, plutesc ca nişte dopuri, ce-au pocnit odată, în voia [eşiei în care au căzut. Neputinţa a şi dat figurilor zbîrcitura specială. Profesorul e iritat în clasă, ochiul lui va urmări, mînios şi vitreg, raza feri, cită a copilului nevinovat care s'a distins la o compoziţie de româneşte. Pokerul începe, dulce, să ademenească... Vin serile lungi de iarnă, cu rnolcorne căscături ... Şi vin şi alţi profesori, mai tineri, nou iesiti din Universitate, care la rîndul lor vor scoate 'şi ei o revistă, poate Muguri. poate Boboci. - Şi noi aveam pe vremuri una... Nrai citit-o! ? .. Nici n.ai auzit de ea! ? .. Se poate!. .. R,.amuri 1. .. O să ţi.o dau, cartonată cu piele fină de viţel şi margini de aur ... Să citeşti Zmeura lui Moş Mărin ... E de mine. Nu am obiceiul să mă laud, dar e-o bucată bună. . . O să ,ţi arăt o scrisoare autentică a criticului Puricescu, care m'a felicitat... Ce vremuri! Ei, eram şi noi tineri, ce vrei. Vă vine rîndul şi d.voastră, o să.mbătrîniţi ca noi ... Ia şezi mai bine niţeluş, şi taie colo cărţile. . . şi spune>ne ce mai e nou pe la Bucureşti ... [314] VIAŢA NOUĂ Viaţa nouă a domnului Ovid Densusianu, cu toată rnodesta-i abundenţă literară, urmează să apară, o dată pe săptămînă, şi, aceasta, de şase ani În şir. Independent de valoarea bucăţilor, graţioasa revistă a celui mai june dintre profesorii noştri universitari, cuprinde tot atîtea pagini albe cît şi text. Cînd într-însa predomină versurile, colaborarea neantului ajunge exclusivă: textul e o succesiune de bărăgane de hîrtie, imaculate. De multe ori eşti tentat să pui revista în dreptul lămpii şi să cauţi de nu cumva tăinuieşte În trans­ parenţă compoziţiile oculte ale unei pene fiii, granice. Iară cînd, ca În ultimul număr, în versurile domnului, sau domnişoarei Ervin, rima lipseşte, calitatea de versuri albe dă o şi mai aprigă intens sitate culoarei de fond. Domnul Densusianu a găsit soluţia ideală a publicaţiilor, care pe alte planuri corespunde tutunului fără nicotină, vinului fără alcool, seri, sului fără talent etc., - revista fără colaboratori. Cît pe-aci rămînea şi fără de titlu, dacă o in, spiraţie pe cît de lilială pe-atît de nimerită, n.ar fi Împins pe fondator să constate că s-ar mai putea bucura viaţa şi de o formă nouă: a absenţei. De altfel, Viaţa nouă mai are şi un rol estetic În literatura noastră. Revistele fiind îndeobşte r [315] prea pline, ne trebuia şi o revistă goală, care să tempereze negura textului celorlalte prin doliul ci cel alb. E depărtarea, într-un apartament, din, tre o mobilă si alta. Printr'un c�lcul algebric, răposatul Hasdeu sta, bilea Încă de pe acum vreo zece ani, proporţiile albe ce se găsesc În numele domnului Densusianu, prin formula: O + Vid = Ovid. J [320] R,.EVISTA DEMOCR,.AŢIEI R,.oMANE Valoarea numărului 7 al acestei publicaţii, de obicei dormitive, o face articolul consacrat unei anchete în comuna Vînători (T eleorrnan), pagini simple datorite unui învăţător, Darvin C. Voicu­ lescu, martor de toate zilele ale nevoilor din satul lui si al cărui nume nu trebuie uitat. Obiectivitatea amănunţită şi locală, foarte adaptată, poate juca în scriere rolul unui stil. Mizeria ce-o descrie el nu surprinde prin nicio nuantă nouă si nu se deosibeste întru nimic de mize;ia sătea�ului nostru de' oriunde l-ai lua, moştenire din ce în ce mai sporită şi mai Întinsă. T otuş nu poţi citi această dare-de-seamă pe care adevărul o umple de atîtea imagini negre, despre avutul, gîndirea şi mărginirea sufletească a satu­ lui, fără să simţi pentru acest colţ ce nu l-ai văzut, de ţară, fiorul care te goleşte de puteri cînd în cetăţuia gălăgioasă a lurninatelor cioclo. vine bucureştene o dipă de cugetare îţi evocă satele pe care le-al văzut. Comuna Vînători e numele unui mormînt, o groapă mai mult a prohodiţilor de vii, din cimitirul ţării tale întregi şi-al neamului tău întreg. A! cît se zguduie în tine fiara deznădăjduită a durerii! rncă o dată vezi rodul civilizatiei noastre mincinoase, cu vie­ leirn, cu partide �ise politice şi toboşari. D. Dia­ mandy pare cîteodată dispus să-şi aducă aminte ce a crezut el altădată despre ea. Noi nu putem însă uita cum a sprijinit-o de-atunci încoace, şi în 1907. J10 [321] Personajul domnului Diamandy e foarte curios. Cînd răzvrătit social, cînd patron social liniştit, nu-l poţi şti ce e în de1initiv. Căci în concepţia mea simplistă despre viaţă, în care văd două taberi permanente, mi se pare cinstit să fii într'una sau în cealaltă, nu în acelaş timp în amîndouă, sau mai bine zis în niciuna. Definiţia demagogiei mai trebuie făcută. Interesantă e şi o scrisoare a domnului Dia, mandy, din acelaş număr, către domnul Pompiliu Eliade. Mairnuţoiul-general al teatrelor din Româ­ nia, din Facla de săptămîna trecută, e descris ca un slugoi de-rînd al celor mari, împlinind la teatru slujba de valet cu titluri universitare, pus acolo intr-adins ca să scoată persoanelor oficiale galoşii; ca un om fără nicio demnitate şi inteli­ genţă, şi care împinge servilismul pînă la a nu îndrăzni să fie stăpîn măcar pe propria şi slaba lui judecată. Dispreţul unui prieten al domnului Haret pen, tru o creatură a însuş domnului Haret, măr' turiseşte o conduită cavalerească pe care nsarn mai remarcat-o la oamenii noştri oficiali, şi aş fi tentat, măcar ca să-] compromit, să cred că la urma urmei domnul Diamandy tot de bunul-simţ se găseşte mai apropiat. 21- [322] � l' 1, I 'i � GABRIEL DONNA: MA�GINALIA Mă străduiesc de o săptămînă să pot gîndi ceva bun despre volumul domnului Gabriel Donna, şi mărturisesc că încă n-am putut. Formatul păI trat al broşurii, culoarea copertei, de azur, numele autorului evocator de peizaje şi titlul latinesc al cărţii, tot atît de limpede, mă predispuneau, dacă nu la admiraţie, cel puţin la binecuvîntare. Dar e foarte greu să te îrnpaci cu tine şi cu poeziile neizbutite în acelaş timp. Domnul Donna îmi pare că face parte din numărul acelor scriitori fără vocaţie, cărora muza nu le surîde niciodată şi care pot scrie o poezie ca zece poezii şi un volum ca şi zece volume. Nu voi zice că e un scriitor mediocru, pentru că nu e nici chiar scriitor, e ceva ca un amator de cutii de pudră şi numismat al inscripţiilor de pachete de ceai. Avea cu toate acestea un prilej să nirnerească vreo cîteva versuri, în traducerea îngrozitoare ce dă din Verlaine : Les sanglots longs des oiolons de l'automne. Pauore Lelian ! Jll [323] f VIAŢA l\OMÂNEASCĂ Decebal, poezie cu ritm jucător de domnul A. Toma, ne dă o pildă de poetica numai de supra, feţe a revistei ieşene şi care se poate compara cu pictura bizantină din bisericile satelor noastre, unde cu albastru de scrobeală, galben'portocală şi roşu, se evocă toată Evanghelia şi Vieţile Sfin, ţilor, pe un plan. Citind poeziile Vietii româneşti, adesea mi s-a părut că am în faţa mea un profesor primitiv care învaţă desenul după gramatica prun, cilor : calul cu patru picioare, omul cu faţa şi ceafa launloc, clopotniţa din fundul peizajului, deopotrivă de mare cu mîţa de lîngă elev. Poezia domnului A. Toma e ca un cap în profil cu amîn, doi ochii pe'o faţă, unul la ureche şi cellalt pe nas. îndată ce o poezie e citeaţă şi tinde spre poezie adevărată, Viata românească n/o mai pricepe. De pildă, sonetele domnului Codreanu, poet din ce în ce mai curat, sînt aşezate după versurile domnului A. Toma, presupunînd, precum se pare, că ordinea bucăţilor la Viata românească e clasihcativă. O rubrică în care s-ar putea scrie şi care ar da revistei pe care i-o tocmeşte calitatea obişnuită a celor mai multe din pagini e « Miscellanea » iscălită P. Nicanor § Co., cu pretenţii de spirit jignitoare. JZJ 21*- [324] CONVOl\BIR/ LITEl\Al\E Cum s'a stricat limba românească? e-o urmare la un articol ajuns abia la capitolul 5, prin care onor. d. 1. N. Lahovary - cu i grec! - caută să ne demonstreze că limba românească s'a stricat. .. De data aceasta e vorba de Biserică, de Doftori, de ]uristconsulţi şi de etc., etc. Pe lîngă lucruri adevărate şi cu desăvîrşire de prisos cînd nu sînt spuse de un scriitor, autorul ne poartă prin atîta vorbărie, Încît ne aducem aminte, fără voie, de ceea ce numea odată Hasdeu, la un om politic, ziarist de ocazie, «o vizită armenească », deşi nici vizitele armeneşti nu cred să dureze cît arti­ colele domnului Lahovary. E inutil să mai ana' lizăm paginile acestea, pe care orice alt director de revistă decît domnul S. Mehedinti le-ar fi aruncat la coş. Ele par mai repede d�stinate să arate că domnul Lahovary e cu totul străin de arta dela scrie, şi În acest caz Încrederea domniei, sale de-a da lecţii celor ce au ce spune e uimi, toare. O poezie Şoimul, iscălită P. Cerna, e desigur genială: « Şoirnule, ce-mi cazi din zbor, Ce ţi-e glasul cobitor, Ce ti-e sufletul rănit, Şoimule neogoit? Ori vreun vultur te-a ajuns, Ori săgeata te-a pătruns, jZ4 [325] I J Ori iubita te ,a lăsat, Şoimule nemîngîiat? » E greu să invinovăţeşti hotărît, sau pe public că mai citeşte, sau pe poet că scrie asemenea poezie. Aceeaş inspiraţie goală prezintă şi Doina domnului G. T utoveanu. Ce flasnetar n.ar scrie treizeci de volume pe lună, pline de aceleaşi versuri? Şi se numeşte decadenţă Încercarea de.a scoate poezia din această robie! 1 [326] R..AMURl Piticul de pe Bulevard nu murise. Se dusese numai la băi. Dispărută de cîteva luni, revista Craiovei reînviază îndoită ca volum, şi s'ar zice că schimbarea guvernului i-a fost favorabilă. Sti' marul începe cu Opera literară a d,lui Barbu Delavrancea, ministru. Dar uitîndu-ne la grosimea ei actuală, încoronată cu roze - ramurile au ajuns de trandafir, - avem oricum impresia că ne găsim în faţa unui bolnav a cărui corpolenţă su­ bită şi trandalirie e un semn prevestitor de rele. Adevăr zic vouă, Piticul de pe Bulevard ... file du mauuais coton. între alte provincialisme se poate citi o poezie din Literatura japoneza cu o horă înlăuntru. De ce o fi atît de slabă lămurirea dată domnului Chendi? J16 [327] LUCEAF Ăl\UL Am retinut din ultimele numere ale revistei sibiene dirile de seamă, cu portrete, privitoare la şezători le din Ardeal. A trece cît mai des Carpaţii, măcar în tren de nu călare, măcar cu pana de nu cu arcul, şi a vorbi peste hotare românilor înmormîntaţi în ungurime, româneşte, lor, care ne ştiu şi nu ne văd, ci pe care îi ştim şi nu-i cunoaştem, e bine. Francezii ţin conferinţe la vecini, în Belgia şi Sviţera, şi limba nu-şi opreşte drepturile. la graniţi. Călătoria trebuie să fie mişcătoare. Intinderile de pămînt românesc dau şi celui mai sceptic şi celui mai stiintific român o mîndrie stăpînitoare şi ca o nesfîrşită oglindire a sufletului său. Ne place să vedem că tinerii de la noi apucă drumul trecătorilor şi se strecoară, fără ceremonii germane şi doici universitare, prin munţi, la fraţii lor. O plimbare lungă, un popas, un prînz si o citire. Niciun pedantisrn si niciun discurs �cademic. Şezătorile acestea au' doar simplitatea unui şvarţ cu un pic de rom. Ne mai place amestecul exagerat al scriitorilor care iau parte la ele, dovadă de-o toleranţă cu care nu eram obişnuiţi în literile noastre, şi poate că în acelaş timp de-o slăbiciune ce trebuie notată. întîlnirea e cît se poate de sentimentală, şi după fiece şezătoare te aştepţi la un burlac şi la o domni, soară mai putin. Tineri si mai copti, excursionistii suspină de dimineaţa pînă seara. De la Cinci�at )27 [328] Pavelescu, care, pleşuv, citea În prezenţa craniului său indiscret, versuri pentru păr, şi pînă la cel mai puţin zbîrcit dintre cititori, n.auzi decît modulaţii despre amorosul mesteşug. De-o naivi, tate şi un avînt copilăresc, care uneori merg pînă la searbăd şi cîteodată trec şi de jigodie dincolo, ­ e de prisos să indispunem cîteva simpatii pomenind unele nume, - scriitorii noştri par nişte şcolari la cofetărie, în jurul casieriţei. Sensualisrn găgăuţ, fadă virilitate de eunuc. Trebuie să fie În toată sala numai rotogoale de ochi serahci răniţi în inimă şi un comic dulceag, agreabil. Dar impresiile acestea nu pot influenţa senti­ mentul nostru de aprobare pentru pelerinajele literare în românime. [329] CULTUR,.A Cultura e-o «revistă pentru literatura şi arta renaşterii evreieşti» şi care ajunge la numărul 4. O copertă foarte încărcată de sirnbole religioase iudee, vesteşte pe cititor că are de.a face cu o publicaţie mistică şi naţionalistă. Din campaniile noastre de pîn.acum s-a putut vedea, cornbătînd curentul domnului Iorga, cam ce credem noi des, pre naţionalism. Şi negreşit că nu ne opunem întunericului românesc pentru a rămîne nepăsători faţă de o beznă evreiască şi pentru a privi cu ochi buni o literatură profetică. JZ9 I ,1 1 [330] NOUA I\EVISTA R..OMÂNĂ Numărul din urmă pare excepţional şi consacrat cu luciditate salonului Tinerimii Artistice şi unei critici, ar crede cititorul, plină de convingeri dacă nu şi de pricepere. Reproduceri numeroase înso. ţese, într'adevăr, aprecierile unui text pestriţ şi lipsit de mult discernămînt. De fapt, numărul acesta e o reediţie În mai lat şi mai subţire a catalogului expoziţiei. Aceleaşi clişee care au slujit la compunerea catalogului au trecut în tiparul IVoii reviste române, şi centi. nuă clasificarea din oficiu a catalogului din care au fost reproduse. Nici coperta n'a scăpat, şi preţiosul nume al domnului Murnu subt pretiosul său desen trec la rîndul lor pe învelitoarea revistei. O poezie, Să riu-l vai, de domnul Haralamb Lecca, dovedeşte că vîrsta nu e o garanţie de ameliorare la un scriitor forţat şi banal. .. Pe o temă tocită si răstocită, care tentase odată demult şi cu spirit 'pe caricaturistul Guillaume, domnul Lecca Haralamb aşterne episodic vreo cincizeci de versuri proaste, ca să ne spuie că poetul nu trebuie cunoscut îndeaproape. Atît. Pentru re' vista domnului Motru, care în literile româneşti ia atîtea aere protestante fără să fi înfăţişat un singur talent decînd apare, trebuie să fie arta supremă. E vorba de o femeie cu iluzii. Amăgită În aşteptările ei în prima strofă, găseşte pe poet beat. 1n a doua, incestuos. Autor dramatic, poetul, ss» [331] în a treia strofă, dă, mi se pare, palme de culise unei actrite. Contrastul acesta dintre realitatea unuia şi visul celuilalt, dacă mai era de speculat, domnul Lecca trebuia să-I aşeze pe o zonă sufletească. Dar atunci domnia-sa nu s'ar mai numi Haralamb Lecca, autorul atitor volume stricate. Domnia.sa vine însă cu procedeele literare de la Furnica, şi nu se sfieşte să mînjească arta versurilor, care nici Iva început nici nu sfirşeşte la domnia-sa, cu gînduri şi imagini cu totul străine poeziei. Dar nu concepe măcar nobleţea de rigoare a unei simţiri de artist, pe care poţi prea bine să nu o ai, dar pe care, mai ales cînd scrii, trebuie să te arăţi că ai fi în stare să o pricepi. Poetul, pentru acest versificator, e omul de la cafenea şi lupanar. Un poet, pentru el, trebuie să fie ceva cam ca un porc - băgaţi de seamă că « poezia» domnului Lecca nu e satiră, e o apologie. Nu trebuie, fărămdoială, să cerem de la men/ talitatea domnului Lecca mai mult. însă e o date­ rie ca de cîte ori se prezintă în grădina literilor un trecător ameţit care varsă, să fie sculat din vomitură, cu bolovani. I [332] II \ R,..EVISTA IDEALISTA R,..evista idealistă cuprinde pagini încărcate de vorbe datorite doamnei Eugenia de Reus Iancu, lescu, persoană care se ocupă, fără de.ndoială, cu literatura', Din conferinţa sa ţinută nu ştiu pe unde şi tipărită în capul revistei, NeapoLe, Pompei, am putut citi pentru cititorii mei nerecunoscă­ tori trei pagini şi jumătate, ceea ce s-ar putea exprima, într'un stil mai familiar, cu trei pagini şi un băţ, îmi fac plăcerea să citez declaraţiile următoare, de lin stil grotesc ce se voieşte artistic, şi pe care le-au mai semnat cel puţin o sută de efebi arnbi. secşi de la noi: «Sîntem admiratorii liniei curbe - simbol al vietii şi al desăvîrsirii - analizatorii tainelor na­ turii, filosofii seni�i adîncitori de cauze prime şi scopuri finale, scolastici rafinaţi, poeţi plăsrnu­ itori ai frumuseţii simple, Amorul nostru se numeşte izbînda naturii şi cultul formei plas. tice », , , Aceste preciozităti care ar trebui să-ti îmbete sufletul şi să te transporte, îţi provoacă' întodea­ una un apetit de trivial considerabil şi e un singur fel dela aprecia, întrerupînd pe autor cu o frază domestică: - Macaroanele vă plac cu brînză sau cu sos? - Ce face Mita? Tot în R,..evista ideaListă se publică din scrierile talentatului predicator protestant liber de la Ge. jjl [333] neva, Franck Thomas, cîteva pagini din Ches» tiunile lui vitale, titlu generic al unei serii întregi de studii religioase. Pentru revistă c'est le vrai plat de resistance şi singurul lucru mai bun ce se poate citi acolo decînd domnul Holban o scoate. însă pastorul genevez e departe de a avea în scris calităţile de emoţie - de convingere e de prisos să vorbim - cu care îşi stăpîneşte ascultă. torii la Victoria-Hal]. [334] PUTEREA ADEVĂRULUI Oricît ar fi de rebelă tara noastră la sentimeu. tele bune, nu lipsesc o�menii care să înţeleagă rostul carnpaniilor dezinteresate şi al sănătoasei revolte, şi sinceritatea o găsesc la locul ei. Numărul acestora creşte pe zi ce trece, pe zi ce cultura, ţinută în loc, se dezrobeşte şi se întinde. Cînd am pornit cu F ac/a la luptă, mărturisim că n-aveam în succesul ei aceeaş încredere ca în puterile noastre, deşi faptul că ne-am găsit mai mulţi, din aceeaş generaţie, cu o scîrbă deopotrivă de mare în sufletul nostru, şi cu aceeaş sete de-a zdrobi minciuna şi ipocrizia, şi cu aceeaş nădejde de îndreptare, e un fenomen natural, _care trebuie să-şi aibă consecinţele lui naturale. In generaţia noastră trebuiau să fie mulţi ca noi, pe care nu-i cunoşteam. Aceştia au şi fost. Facla a răspuns la o necesitate. Însă nu toată lumea ne-a înteles tot asa; avem buna nădejde că inteligenţele clare şi fără gînduri preconcepute vor fi toate cu noi. E Între noi şi unii intelectuali cu care nu ne-ar displace să fim alături şi care, în mai strîmt şi mai searbăd, duc o luptă analogă cu a noastră, o deosebire de menta, litate, deosebiri de cultură, de fire. Mai sînt şi deosebiri - de ce-am ascunde? - de talent. Publi­ caţiile cele mai multe româneşti sînt tipărite; Fac/a are avantajul de a fi scrisă. Facla reprezintă activita. tea politică şi socială măruntă, a unui grup restrîns de scriitori cu un nume în literatura românească. ])4 I J [335] Duşmanii Faclei sînt dînşii numeroşi. Mai toate ziarele ne privesc cruciş, cu 'toate că, înnafară de eticheta locală, mulţi din redactorii lor ne sînt ca nişte prieteni şi chiar admiratori. Multe inimi jignite, multe naturi frumoase, oprite din mani­ festarea lor de robia salariului oficial sau oficios, bat la unison, din umbră, cu inimile noastre. Avem cu noi forţa cea mai temeinică: simpatia celor care tac şi aşteaptă. Domnul Iorga face cursuri, mitinguri, conferinte: forta ce.o are cu el e o forţă de paradă. A noastră este a convingerii comprirnate. Ca să ne găsească un criteriu care le convine în necazul lor mai bine şi să caute astfel prilejuri de a ne pune vreodată în contrazicere cu noi înşine, cei care uneori ne răspund admit, ca un fapt enunţat de noi, că Facla este destinată munci, torilor. E adevărat, însă nu muncitorilor în înţe­ lesul redus al cuvîntului. Fac/a se adresează tutu­ ror muncitorilor: funcţionarilor ca şi fierarilor, dascălilor, militarilor şi scriitorilor ca şi cizmarilor. Numai că fierarii, cizrnarii si celelalte bresle ne citesc mai puţin, şi concurs�1 ce ni se dă vine tot de la clasele suprapuse, unde elementele intel ligente au avut în genere mai multe mijloace să-şi prepare gustul cititului. La o consultare a registrelor noastre de abonamente s'ar vedea mai bine decît la răsfoirea iluziilor cîte unui scrib naiv sau necinstit, cui se adresează Fac/a. Atîta doar, că faţă de curiozitatea vrăjmaşă, registrele noastre rămîn secrete. Ei da! avem adversari. Adevărul şi văpaia noastră le simt şi dînşii. Simţitori la nădejdi şi dureri ca ale noastre sînt uneori şi dînşii. Aceasta îi exasperă. Ei nu primesc să ne sistematizăm sin, ceritatea şi revolta. Atitudinea noastră de drămu­ itori ai faptelor nesocotite şi murdare supără. A fost o întîmplare ca balanţa să fie în mîinile noastre. J}f [336] { I Undeva ea trebuia să fie. În starea lucrurilor de azi, acţiunea noastră e indispensabilă; am spus,o mai sus. Ca-ntodeauna însă, pizma şi vrajba ne' putincioşilor şi.a vinovaţilor o iscă persoanele şi mai puţin ideile, precum şi relele sociale tot persoanelor se datoresc. Ideile, în definitiv, cu puţine retuşări, se aseamănă, şi negreşit că un despot cu mintea mare e de preferat unui democrat idiot. Ce opun detractorii noştri adevărului de care ne simt şi cei din urmă însufletiti? Idei? Nu. Cuvinte. Am găsit într'un roman de' care-mi amin, tese prea puţin, un bancher atins de cretinism. Cu gura veşnic plină de un zîmbet mălăieţ, el nu mai putea rosti decit o singură vorbă: «Păcatele tale! ». Era răspunsul cretinului la saluturi, la strîngeri de mînă, la teatru. Creierul lui întreg nu mai imprima decit două cuvinte: «Păcatele tale », Cretinii noştri au găsit formula [idovismului: «Jidanii de la Facla ». Şi dă.i cu «jidanii dela Fac/a» de cite ori vine vorba de noi. Creierul lor nu mai poate imprima decit trei cuvinte, şi ignoră sentimentul de ruşine literară pentru repe' titie. De cite ori iese din cite-o latrină cotidiană sau săptămînală, cu pantalonii pe vine, vre un ziarist cu fasoane de adversar, argumentul lui este acelaş : «evrei», «foaie evreiască». Un argument, fireşte, groaznic şi definitiv, care ne topeşte. Puterea adevărului nostru n'are dovezi mai bune decit sărăcia de idei a celor ce ne ... corn, bat. Jivina strivită nu dă decît un geamăt. [337] REVISTE - CĂRŢI Nu ne-am mai întîlnit cu surorile noastre de nu se ţine minte, şi zoriţi în jurul Faclei, dădusem chiar uitării plăcerea cu toate acestea preţioasă, a uşoarelor atingeri de biciuşcă pe şoldul lor elastic. Regăsim la întoarcerea noastră în salonul literilor cîteva scaune goale. Revista d.lui Rădw lescu-Motru vilegiază. Altele s-au pierdut, sau fac şi ele băi de apă sărată, şi plecînd în cîrji se vor întoarce poate întinerite şi cu vre un cavaler cu plete de braţ. Viata românească e însă la locu-i de onoare, grasă, 'vorbăreaţă, asudată; cîţiva sclavi îi fac vînt împrejur. Şi regăsim, subţire şi androgină, şi Viaţa nouă a domnului Densusianu, cu gura strînsă ca un as de pică şi cu ochii ridicaţi în fundul capului, către tavan. Se vesteşte însă pentru la toamnă o sindrofie nouă şi relativ numeroasă. Cîteva grupări, puţine, de confraţi literari, prepară cîteva reviste, două, trei. Cei care nu pot să fie grupaţi prin talent, se adună pe afinităţi negative şi, ca să fim şi mai obscuri, pe concordanţe adversative. Mai ales că Viaţa socială, transformindu-se În revistă săptămînală, curat literară, şi subt un titlu pe care.l vom mai tăcea cîteva zile, zvonul că va merge de mînă cu Fac/a displace unor confraţi, obişnuiţi să dea pe vremuri tonul literar, confraţi ss: 22- [338] l în genere simpatici, dar trecuţi: cu sensul francez al acestui cuvînt, aplicat la culori. A se tipări cît mai multe reviste, dacă nu e adesea un cîştig pentru cultură, un rău întodeauna nu este, măcar ca să nu caşti de singurătate. Iar în societate, ai folosul că lipsa celorlalţi de multe însuşiri bune nu-ţi dă timpul să analizezi fondul meritelor tale proprii, în care ai astfel starea sufle, tească proprie ca să crezi. Viata nouă a domnului Densusianu suferă, ca întod�auna, de un singur lucru: de-o mare lipsă de colaboratori. Tiparul ei frumos, hîrtia aleasă, ar merita desigur altă proză decît aceea a scoriilor literare româneşti. E adevărat că uneori în tai, gerul domnului Densusianu cade şi cîte o monedă cu sunet de aur. Aşa, în numărul din urmă al revistei sale, colaboratorul nostru, G. Galaction, publică Bisericuţa din R..ăzoare, şi se citeşte cu multă plăcere un articol de Emil Isac, Ardealul nou. tnsă e, între alte lucruri, şi o poezie de Ervin; ni se spune, şi nu ne vine să credem, că Ervin ar fi chiar domnul Densusianu. Această bucată în versuri se cheamă Coboară corbii: « Privirea noastră.nnaltă un rai 1n fiecare colţ de plai �> Două versuri cît se poate de banale, cu un cuvînt impropriu: înnalţă. Privirea nu poate înnălţa nimic; cel mult se innalţă, Iar raiurile nu pot fi înnălţate. Privirea descoperă un rai; ochiul e pasiv. Un (rai) e de prisos. Dar versuri banale: «La glasul nostru.n simfonii Tresar grădinile pustii». Rima - un substantiv cu un adjectiv - satis­ face. tnsă versuri absolut goale. Glas în simfonii? }}8 [339] ia 1 I "l Se poate? S,ar putea pricepe prin nevoile rirnei. «Cu gîndul nostru.ntindern punţi Şi peste mări şi peste munţi », Pe lîngă banalitatea minuţioasă a versurilor, ima­ ginea lovită aşa de -a dreptul pare scabroasă. «Dar umbre, vezi? plutesc pe sus Coboară corbii spre apus.» Copilărie şi lipsă de gust. «Şi cum trec mîndri! Parcă-n zbor Simt că pămîntu-i tot al lor.» Sfîrşit îngrozitor de primar. Poezia toată. .. Dumnezeu să mă ierte. Cu toate că recunosc vădit în ea un accent rerninis. cent. Să venim la domnul Densusianu, autorul, asta e sigur, al ultimei pagine a revistei sale. Domnia/sa simte o satisfacţie pe care o înţelegem, reprodus cînd, la rubrica literaturilor streine, citatiile di. rect din franţuzeşte, netraduse, deşt n'o 'primim într'o revistă românească. Domnul Densusianu ar putea şti chinezeşte sau eschimos, şi mi-ar displace să nu pot pricepe un text reprodus în aceste limbi. Numai că mulţumirea domnului Densusianu trebuie ştirbită printr-o consideraţie. Ştie domnia-sa atît de bine Iranţuzeşte încît să poată suporta consecinţa curiozităţii supărare? Mă cam îndoiesc, nu pentru că domnia-sa este cîteodată examinater de franţuzeşte la Universitate, dar fiindcă în textele sale franceze întîlnesc greşeli de-acelea care nu cad în sarcina tipografului şi care nu se tolerează unui francez cămătar, necum director de revistă: Util în loc de utile; Septembrie în loc de Septembre; pel:Jectionnemant în loc de sment; dedaigmeux în JJ9 22*- [340] loc de .dedai-gneux; a propos în loc ele el P,.opos,· indiferent în loc de indiferent. Numărul mic, deşi relativ prea mare, al aces­ tor greşeli de Iranţuzeşte se datoreşte, ştiut, cita, telor scurte în care se găsesc. Un citat franţuzesc am prefera să.l citim în româneşte. Adevărul e că dificultăţile unei tra­ duceri bune n'au acelaş aer de exotism ŞI de distanţă şi s-ar putea încheia cu o pagubă. [341] o REVISTA TEOLOGICA Săptămîna trecută a apărut primul număr al revistei Pagini teologice, «buletin lunar apolo' getico.exegetic» cu redacţia la arhiereul Sofronie Craioveanul. Reproducem, pentru edificarea binecredincio­ şilor creştini şi. a colecţionarilor de aberaţii teo. logice, prima pagină a acestei reviste: «Ţinta noastră? Ea e arătată prin titlul ce poartă buletinul nostru: Pagini teologice. Acest cuvînt, care re aminteşte aducerei aminte, suve­ nirul, că: să nu laşi pe nimeni fără răspuns, noi voim a răspunde tuturor obiecţiunilor cari vin asupra şi împrotiva religiunii ortodoxe; a lămuri obiectiunile inarnovibile cari durează de veacuri, cari par că s-ar stinge cîteodată, dar care renasc totdeauna din cenusa lor si care nencetat trebuie să-nceapă să loveas�ă; a dezlega obiecţiunile mos mentane, care nasc dintr-un incident oarecare, dintr-o întîmplare, dintr-un episod al vieţii şi care se sting îndată, după ce au produs răul pentru care s-a făcut; a lumina obiecţiunile născute în popor şi.n mod particular în sînul şi pentru pOl vaţa poporului; a răspunde obiecţiunilor cu o oarecare aluzie mai ştiinţifică, luîndu-le, nu aşa în mod precis cum ele' se nasc în spiritul savanţilor, dar în felul cum le înţelege poporul şi le repetă după ce el le-a auzit de la cei învăţaţi în jurnale şi publicaţi uni întrebuinţate azi; vulgarizîndu.se obiecţiunea ştiinţi f1.că, trebuie vulgarizat şi răs. J41 [342] l' ji- , I l' l 1, I I 1, I! punsul, toate celelalte lăsîndu-le tot ştiinţi, fice.» Aţi citit bine. Nu e nicio greşeală de tipar. Am reprodus cuvînt cu cuvînt tot frăzoiul cu « suve­ nirul care rearninteşte aducerei aminte », cu « obiectiunile inamovibile cari durează de veacuri » şi care' « renăscînd din propria lor cenuşă neru cetat să-nceapă să lovească », cu « vulgarizarea obiecţiunilor ştiinţifice» pe cînd celelalte « tre. buiesc lăsate tot ştiinţifice », în sfîrşit cu toate virgulele, puncto-virgulele şi punctele stilului acestuia teologal. Am reprodus neschimbată proza arhiereului Sofronie Craioveanul, şi cu tot hohotul de rîs care se ridica în noi, mărturisim că rîsul ne-a îngheţat pe buze. Nsarn rîs, pentru că acest arhi. ereu reprezintă, după concepţia naţionalistă şi-a partidelor noastre de guvernămînt, tradiţia unei Biserici de cultură naţională; n-arn rîs, pentru că acest imbecil în odăjdii a fost judecătorul epis. copului de Roman şi pentru că mîini.poimîini va fi poate chemat să ia cîrja episcopală sau să se aşeze pe scaunul mitropolitului Atanasie; n.arn rîs, pentru că mai presus de rîsul nostru ssa ridicat mila şi scirba pentru o Biserică osîndită să fie slu­ jită şi apărată de asemenea arhierei. In orice altă ţară din lume arhiereul Sofronie Craioveanul, zis şi Popa Iapă, ar fi fost ras pentru păcatele lui lumeşti şi scos din rîndul oamenilor pentru ignoranţa şi prostia lui; la noi se va găsi desigur un Iorga sau un altul care să solidarizeze menirea istorică, şi culturală şi naţională, a Bise. ricii ortodoxe cu trecutul unui popă hoţ de cai şi cu stilul unui arhiereu analfabet. [343] r 1. H. BREZIS: OMOR..UL R..ITUAL Mai Întîi nu Înţelegem ce rost are dedicaţia tendenţioasă a broşurii : «Martirilor evrei, [ern felor setei de sînge a norodului cumplit». Fiind scrisă în româneşte, broşura pare dedicată unor « martiri» din România, şi poporul românesc pare a fi acel «norod cumplit». Părintele rabin l. H. Brezis ar fi de dorit să-si modereze misti, cismul şi să nu vrea cu orice preţ să ia o atitudine care place atît de mult domnului Cuza să o îrn. prumute evreilor. Am mai spus,o: dacă nationalismul domnului Iorga trebuie combătut, ni�i naţionalismul evre­ iesc nu trebuie crutat, mai cu seamă cînd se tentează a se înfăţişa poporul românesc, paşnic şi tolerant, ca un « norod cumplit». Chestiunea evreiască trebuie apărată şi rezolvată; însă În folosul acelor evrei care îşi iubesc ţara de naştere şi poporul ei, cum sînt cei mai mulţi, iar nu ca o curtenire şi ca o teamă de evreii care, vieţuind laolaltă cu noi, ne urăsc. Al doilea, nu pricepem de ce se publică în broşură o conferinţă pur religioasă şi adresată exclusiv evreilor practicanţi. Omorul ritual e o eroare veche şi tenebroasă pe care găseşte cu cale să o mai aducă la ordinea zilei un spirit vechi şi tenebros ca domnul A.C. Cuza. La aceasta se răspunde, dacă vreţi, însă, cu o broşură ad-homi­ nem, polemică, înnafară de publicul de sinagogă, o broşură pentru toată lumea, şi mai ales pentru }4} [344] români - si scrisă cît mai putin de un rabin. Popii nu �ai au autoritate să discute nici chiar chestiunile rituale. Aşa cere vremea. [345] REVISTE NOI Anotimpurile ploioase coincid îndeobşte, fără de ironie, cu apariţia revistelor literare. De data aceasta era chiar o nevoie ca numărul lor să crească. Se vesteau cîteva publicaţii săptămînale care n'au iesit. Într-un moment cînd scriitorii români s'au înmulţit, spre bine desigur, atît de mult, şi cînd Societatea lor se reconstituieşte, se.ntîrnplă că pu­ blicaţiile de care ei au nevoie, au scăzut. Afară de Viata românească de la Iaşi, destinată poate să rămîie cea mai literară, ca si acum; înnafară de Luceafărul, care a ajuns o revistă provincială de familie pentru serviciul abonaţilor; înnafară de Viata nouă a domnului Densusianu, cu o apariţie atît de tenace; celelalte sînt şi mai puţin literare decît acestea două din urmă. Convorhirile literare nu mai trezesc sentimentul curiozităţii. Noua revistă română are ceva din clasa sîrguitoare a dascălului de greceşte. Ţara nouă, care ieşi, e-adevărat, în toamna din urmă, nu.i revista care lipsea, şi-i tot un soi de catedră. Literaţii, e un fapt, literaţii artişti, nu s-au gru­ pat nicăieri şi par retraşi cu voie deoparte. N,avem o revistă scrisă de scriitori cu talent, cu o redactie de astfel de scriitori, o revistă mică, iute şi bine desinată în conturul ei. Dacă scriitorii s'au abtinut, unu ziarişti Însă s'au folosit de lipsa stăpînilor, ca să zic aşa, şi au scos una, o revistă. }4f [346] Această revistă, pe cheltuiala unui distins pro, fesor secundar şi director al ziarului Viitorul, este Flacăra. O remarcă asupra titlului, copiat după F acla, e prima notă proastă. Nume dulceag prin exce­ lenţă. Apoi un nume care nu exprimă nicio combustibilitate de directie. Directia, în genere absentă, deşi nume de director prezent. Se pare că motorul artistic al Flacării e domnul P. Locus­ teanu, a căruia proză serveşte de ciment între bucăţile dinafară, şi care este la locul ei, după părerea mea, într'un ziar. Numele literar la care aspiră domnia-sa nu e destinat să-l aibă. Altă remarcă, altă imitatie. Flacăra vrea să fie ca Les Annales. Acelaş f;rmat, aproape aceeaş învelitoare. Prin ce greşeală nu s'a numit Flacăra Papagalul sau Cod, eu nu pot pricepe. Campania de reclamă pentru scoaterea acestei reviste, debutase cu un afiş de o inspiraţie extrem de sleită, mai cu seamă pentru un debut. Pe două funii atîrna o grămadă de capete curioase, care voiau să însemne eclectism. Initiatorii luau calea excelentă a caprei pe varză, fel' de mîncare tonic pentru anernici, împăciuitorul întregului univers, însă cu rezerva bine stabilită de mai nainte. Au fost văzuti adresîndu.se la scriitori diametral opuşi, făgăduindu-le colaboraţii per' manente, cumpărindu.le vreo bucată: un nume pus la timp, serveşte - nu-i aşa? - cu folos reclama. Le tour jou.!, aceleaşi persoane au fost văzute dosindu-se şi [enate, evitînd o întîlnire de surîsuri deosebite şi de ochi dispreţuitori. La numărul 5 o revistă nuri prea de timpuriu să fie judecată. Primele cinci numere ale Flacării, progresiv mai uscăţive şi mai banale, făgăduiesc viitorul incolor la care trebuia să ne aşteptăm. Pînă una-alta, Flacăra serveste minunat stricarea gustului public şi-i cu atît 'mai primejdioasă cu [347] L cît e mai ieftină. In orice caz, pare o afacere excelentă. Domnul Banu are un nume politic, şi cu toate protestările domniei-sale, nu credem că s-ar fi riscat să scoată o revistă literară, dacă n/ar fi fost sigur de abonamentele Viitorului, Voinţei naţionale şi lndependenţii, plus alte pricini. E adevărat că Flacăra proclamă unele genii ce-i aparţin în propriu. Şid cu atît mai dăunătoare literatura Flacării cu cît zăpăceşte în cititorul de zece bani, noţiunea talentului, pe care un critic anonim şi doritor de a cultiva relaţii folositoare şi de a le dezvolta, o dă pe statura sa. E regretabil că nici editorii, porniţi să facă un magazin, nu ajung, la noi, măcar la acest puţin lucru, să facă un magazin. Regretabil pentru literatură, care se vede nevoită să asculte de pre, ferintele cîte unui biet ziarist ranchiunos, care n-a scris în viaţa lui o pagină cu talent. Ei n'au nici capacitate, nici curajul de a deosebi un talent adevărat, pentru simplul motiv că înnainte de toate nu se pot deosebi pe sineşi, Dacă un talent se întîlneşte pe la ei, apoi răspunderea întreagă e a altora. Ei au imitat. în intelect ca şi în viaţa de toate zilele acesti a sînt la fel. întflun articol 'viitor ne vom ocupa Însă pe larg de paraziţii literaturii. [348] CU PRILEJUL REVOLUŢIEI CHINEZE - O IMPORTANTĂ LUCRARE A DOMNULUI IORGA- Decînd a izbucnit revoluţia din China am primit mii de scrisori de la cititorii noştri din ţară şi din străinătate, care ne cereau lămuriri: care e rostul acestei revolutii democratice într-o tară în care Cahalul domn�lui Cuza n.are nicio putere? Căci, ştiut fiind că toate răscoalele sînt puse la cale de Cahal, naşte întrebarea: de ce s-au răz­ vrătit chinezii? A trebuit, deci, pentru a satisface curiozitatea legitimă a cititorilor noştri, să cer. cetăm chestiunea din p'unctul de vedere naţie. nalist-democrat român. în acest scop ne-am pro. curat lucrarea domnului Iorga R.,ăzboiul din Extremul Orient: China, Japonia, Rusia asiatică - Schiţe (Bucureşti, Socec, 1904), şi citind-o cu atenţie vom face o dare-de-seamă pentru cititorii noştri. Ce vor înţelege cititorii din această dare-de-seamă, e ceea ce am înteles si noi din lucrarea domnului Iorga. " De la început ţinem să accentuăm că lucrarea iscălită de domnul N. Iorga este de domnul N. Iorga. Făcînd această declaraţie solemnă ne conformăm dorinţei domnului Iorga, care decla. ră în prefaţă: « Cartea aceasta e a mea ca oricare alta, pagină cu pagină, rînd cu rînd, idee cu idee ». Vorbă cu vorbă, literă cu literă, virgulă cu virgulă etc. cu etc. adăogăm noi, ca să nu mai fie discutii. A mea e subliniat în text; ca oricare alta e subiiniat de noi, pentru că aserţiunea ni se pare [349] cam exagerată: nu oricare carte e neapărat a domnului Iorga: numai cele bune sînt ale domniei, sale. Dar înţelegem excesul acesta al simţului de proprietate: în 1904 domnul Iorga se încuscrise deja politiceşte cu domnul Cuza şi a vrut să evite o funestă analogie, pentru că domnul Cuza are cărti care nu sînt ale domnului Cuza. Domnul Iorga mai are grija să ne asigure că n.a fost nici în China, nici în Japonia, nici în Siberia, insistă că «orînduirea, judecata, punctul de vede. re şi combinarea elementelor» îi aparţin, şi, odată aceste formalităţi îndeplinite, ne dă drum în cu> prinsul cărţii. Şi, în adevăr, are cu ce să se laude. Cîteva exemple de orînduire, judecată, punct de vedere şi combinaţie o vor dovedi cu prisosinţă. De pildă: sîntem curioşi să avem o idee despre chinezi? Gata: «Oameni mari şi moi, tari şi înceţi, neobosiţi şi răbdători, aceştia sînt chinezii» . O parente�ă: comparaţia � superbă: domnule Iorga, ieşi din cămăruţă să te felicit. Pecînd chinezii lucrau în acea cămărută care se cheamă China, coreenii făceau altec�le. Dar ce sînt coreenii? « Coreenii sînt de aceeaş rasă ca şi chinezii: oameni puternici şi muncitori, mai murdari însă» . .. «Coreenii mari (si moiî ) în rochiile lor albe, subt pălăria lor cu fu'ndul înnalt şi ascuţit sau subt glugi, se perindau pe pămînt, fără să dovedească prin ceva că sînt vrednici a trăi» (pag. 6p. în adevăr, nu vedem ce rost puteau avea oamenii aceştia care purtau - pasă-mi-te! -- pălării cu fun, dul înnalt şi ascuţit, ba chiar şi glugi (cu ce fel de Iundej'). A, dacă şi-ar fi înţeles menirea lor de oameni, dacă ar fi purtat şapcă ori fes, ar fi fost ... altă căciulă! Ceea ce te revoltă mai mult este că acesti coreeni mari obisnuiau să se perindeze în nişte rochii albe, pe c�re le puneau subt acele faimoase pălării ori glugi; nu era mai practic să le poarte pe trup? De-aia, vezi, erau mai rnur­ dari decît chinezii. în aceste fapte domnul Iorga găseşte sfîrşitul lor apropiat şi - cu francheţea ce-l caracteriză­ le-o spune verde: « E vădit că peste cîteva zeci de ani nu va mai exista Coreea, cu toată încercarea ei de a se înnar­ ma, cu tot titlul de împărat, de mare împărat, ce şi-a luat suveranul ei, cu toată pompa şi mîndria de care se înconjură Curtea, cu toată constituţia, măsurile privitoare la felul pipei şi hainei şi apoi întoarcerea la vechiul regim absolutist » (pag. ICI). J5° [351] � .... ------------------------ II S,a isprăvit. Această condamnare fără apel e un simbol prin stilul ei: într-însu] se reflectă toată anarhia din nefericita Coree. Alta e situaţia în Japonia. în Japonia sînt două sexe: unul masculin si celălalt feminin. Domnul Iorga se ocupă numai de unul, de cel masculin, pentru că celălalt nu-i acasă: « femeia e coborîtă în căsătorie» . L SINTHESES ENER.GETIQYES DE LA VIE ET DE VAME de Le capitaine Stlfan Christesco, ingcnieu" des constructicns naonlrs Odată cu cartea domnului căpitan, ne-a sosit şi foaia pentru inserţiune. În această pagină volantă, domnul căpitan e declarat cel puţin cît Spencer şi Darwin de mare. Să cităm: « Concepţiile atît de înnalte ale domnului Christescu sînt destinate unui succes considerabil. Ele reînnoiesc, într'adevăr, mai multe ştiinţe deosebite şi stabilesc încă de pe acum un fapt pin-aci necunoscut: a patra stare a materiei.» Şi aşa mai departe şi aşa mai Încoace, domnul căpitan Christescu este un filosof uriaş. Ne-am informat cine-i acest nou înţelept al secolelor viitoare, cine-i acest savant care trăieşte atît de aproape de noi fără să-I cunoaştem. Desigur, e un militar dezgustat de carieră şi retras la Paris ori la Londra, în cine ştie ce turn de ivoriu, inaccesibil mulţimii şi mizeriilor omeneşti. Care nu ne-a fost uimirea să aflăm că domnul Christescu fusese într-adevăr un căpitan, dar că acum se convertise, înnafară de speculatiile filo­ sofice, la ° oareşcare politică de culoare. E de prisos să înşirăm toate cîte ni s'au spus. Atunci ne-am hotărît să citim. Şi am citit din ce în ce mai surprinşi, ° proză care nu însern­ nează absolut nimic, debitată Într'un stil cu desă- J79 li I se [380] vîrsire banal si mobilată cu tot ce circulă mai des şi mai mediocru, din jurnal în jurnal, din gură în gură, ca idei. Şi am încheiat că domnul Le capitaine Chris. tesco are toate darurile de 'a rîvni la o catedră universitară în Bucureşti. [381] Th. Ionescu, o necunoscută publică un volum Dragoste LITERATURA CELOR CARE SE PLICTISESC Doamna Maria pentru literatură, cu foc. De la înfăţişare, cartea e antipatică. O citaţie de Eminescu se ghiceşte a fi fost potrivită pentru ca numele lui Eminescu să fIgureze şi el în cartea doamnei Ionescu. Un volum care începe cu poezia unui scriitor, mai ales recunoscut, mai ales celebru, si mort mai ales, e ceva preţios şi lipsit de seriozitate. Pentru ce la doamna Ionescu nevoia de un citat de Eminescu, pe care, dacă ar fi în viaţă şi rău îmbrăcat, şi rău salariat, cum era, doamnele ama' toare şi domnii diletanţi de literatură nici nu I-ar băga în seamă? Căci Eminescu, nevoie de a fi citat nu avea defel. Voia doamna Maria Th. Ionescu să ne facă să înţelegem că între Eminescu şi spiritul domniei-sale este identitate? Ori gîndea că versuri de Eminescu pe proza domniei-sale însemnează consacrarea acestui poet pe care La detestat, cît a trăit, toată ciocoimea? Exagerăm. .. Debutantă, doamna Maria 10' nescu simţea că.i lipseşte un bilet de recomandaţie, şi pentru că morţii se supun ca nişte copii, de poţi face tot ce pofteşti cu dînşii, chiar opere literare, biletul a fost găsit într/o strofă de patru versuri. Rămînem la exterior şi mai Întoarcem cîte o pagină, de la sfîrşit şi de la început. La o impresie [382] L rea vin să se adaoge celelalte. Marfa mediocră se cunoaşte după ambalaj. Luxul futil al volumului, tipărit pe o hîrtie excelentă, cu litere colosal de mari şi plin de o cantitate de albituri, spune numaidecît că iscă­ iitorul cărtii n.a avut nimic în vedere decît să intre în lit�ratură cu o carte absentă, să fie cu orice preţ şi în dispreţul oricăror datorii, autor. Doamna Maria Th. Ionescu desigur că a citit. Desigur că i s'a părut că ar putea seri. Desigur că a fost sigură că dacă nu e tocmai geniu, are măcar talent, dar un talent desigur mare, evident. Desigur că odată şi odată i,a venit o idee. Desigur că ideea i s-a părut miraculoasă. Atunci a început să şi-o realizeze. Numai că tocul mergea destul de greu. Sîmburele de nimic i ssa părut doamnei Ionescu, înnainte chiar de a fi Incolţit cel puţin, că este pădure. Avea şi domnia-sa cartea domniei-sale în cap. Şi a umblat aşa, cu cartea în cap; a avut şi domnia-sa fenomenul domniei-sale. Cîtă încredere! pentru ce rezultat! Ne place prefaţa; căci nu se putea volum fără prefaţă. Prefaţa, ca şi volumul, e tot de doamna Ionescu. E o prefaţă iluminată. Vorbeşte de Floarea şi Radu, de sufletul român, de sîngele românesc ce curge din strămoşi. Şi, la sfîrşit, foarte simplu, stă scris că totul a fost scris la St. Moritz, 19tz În largul mării, pe «A I b e r ta», j sept. 19lj Preciziunea aceasta ne verifică părerea că doarn. na Ionescu are o excelentă opinie despre geniul domniei-sale literar. Înţelegeţi, minunea s'a produs la St. Moritz, în largul mării, nicidecum la Lourdes, Să nu se creadă cumva că Dragostea cu foc a fost scrisă pe Mont.Blanc sau în Bretania; o, nu! totul a fost scris la St. Moritz. j81 [383] > f Acest St. Moritz lîngă acel Radu, lîngă acea Floarea, lîngă acel sînge românesc, dă loc la bănuială şi miroase a demagogie literară - ceea ce si este. La St. Moritz nu se scrie de tăranul român, şi cînd scrii de ţăranul român, n� e decent să scrii că erai la St. Moritz, cînd ai scris. Convinsă că ţăranului îi trebuieşte mila ciocoiu­ lui, doamna Maria Th. Ionescu face cu naivitate următoarea declaraţie în a domniei-sale prefaţă: «Nu am nicio pretenţie (0, stil I) decît (0, limbă l) a face să vibreze (subliniatl) în sufletul tău de român dragostea şi mila pentru ţăranul nostru. » Acest «nostru» e cam mult. Ţăranul nu e nici « al nostru », necum al persoanelor care fac băi si literatură la St. Moritz - tăranul e numai al iui. El şi al lui - şi atît! ' În prefaţă, doamna Ionescu face o destăinuire atingătoare - « că această carte (e) scrisa cu foc, scrisă în amintirea anilor copilăriei trecuţi ». Nici nu se mai discută, amintirile doamnei Ionescu interesează într'un grad suprem pe ţăran şi sîngele strămoşesc. Dar cu ce fel de foc e «scrisă» - căci doamna Ionescu crede sincer că scrie - cartea, se vede din orice citat. « Secerişul s-a sfîrşit. De opt zile umblă două maşini, una la deal, în Frasin, alta la vale, în Lilieci. Tot satul e în picioare, din zori de zi fluieră maşina. Boierul a chemat pe Radu la curte, l-a însărcinat a supraveghia toată munca. El îndeamnă oamenii, toţi flăcăii sînt la arie, grîul curge ca un rîu aurit. » Acum, capitolul V, întreg: « S,a luminat de ziuă şi dragostea încă le îngheaţă buzele. Radu a luat pe Floarea acasă la el. » Acesta a fost un capitol întreg. [384] I t Acum din capitolul XVlIl: « Radu a fost luat in ziua de 1 noiembrie, e dus la Bucureşti in regimentul 9 de Roşiori. învaţă cu înlesnire, pentru el nicio teorie, nici instrucţia nu prezintă nicio greutate.)} în acest stil analfabet e scrisă toată cartea doamnei Maria Th. Ionescu, care vrea să intre cu tot dinadinsul În literatură. Persoanele cu dare de mină sint convinse că totul e permis. Preţul volumului, 1,50; la librăria Alcalay. [385] CĂPITAN G. ANGELESCU,ADVOCA T : SCINTEI Domnul căpitan G. Angelescwadvocat, ne' mulţumit cu două ipostaze în care bănuim că străluceşte, caută una nouă, de poet. Domnia-sa cîntă ca militar, domnia-sa cîntă ca poet: « Pătimeam în tinereţe de.o cumplită sărăcie, Pînă şi plumbul din măsele îl aveam pe datorie Ca să achit vreo socoteală făceam versuri uneori. Asta e inevitabil, toţi poeţii sînt datori. Astăzi una, mîine alta, am ajuns poet - ce vrei? A sunat suprema oră şi semnalul aşteptat; După matură gîndire, azi în fine, ni s'a dat. lnnainte! lîngă tunuri, lîngă steaguri s-alergăm. Pentru ţara noastră scumpă, viaţa noastră să ne 'o dăm. Laoparte dulci iluzii şi pacifice idei! Luptă, sînge, moarte, gloanţe, să lovim ca nişte lei. » Domnia-sa cîntă ca advocatul: « Advocat, tot idealul rezumat în trei silabe, Cu hatîr la toată lumea şi cu trecere la babe. Dau oşti rei cu piciorul şi mă-rnbrac cu pardesiu, Am scăpat de umilire şi ministru pot să fiu! » Domnul căpitan G. Angelescwadvocat, atacă de altfel toate subiectele, şi pe cele care au trecut pe la nasul poeţilor celorlalţi de-a surda: Omagiul artileriei române,' Lui Alecsandri,' Inundatii în 25-414 [386] 1 1 Banat; Atila; Pe albumul nepoatei A ... ; Băile Movilă; Ali Ormuz; Incidentul de la Pireu; Con­ flicte cioilosmilitare; Pescărie; Brezeanu director (Piesă de teatru). Şi poetul cîntă şi La ruinele Tîrgoviştei: « Aiurit privesc trecutul printre bolţile surpate Şi mă duc cu minteam urmă veacuri trei şi jumătate ... Iar pe scară lîngă Doamnă, ce mai văd 7 şi jupînese, Toate mîndre şi frumoase, una urcă, una iese. » Şi ceea ce-i mai curios e că acest autor care se prezintă cum îl vedem, nu este lipsit de unele accente. [387] ARCHIBALD: IlvIPR..ESII DE CĂLĂTOR..IE (NOTE DE OM NECĂJIT) Subt numele de Archibald se ascunde domnul « Ghiţă» Rădulescu, un eminent ziarist, care-i, în schimb, un scriitor de cea mai bună calitate cu putinţă. In două sute patruzeci de pagmt compacte, ce se citesc cu părere de rău că s'au isprăvit, domnul Archibald îşi aruncă notele de călătorie, o mie de crochiuri rapide, precise, de colorit spiritual. E.o scriere de nuanţe şi amănunte, în care punctul răzleţ, invizibil ochiului normal, creşte şi centrează o împrejurare, şi care reduce massa împrejurărilor la minim. Pentru a fi ajuns să-şi farmece cititorul, domnul Archibald a strecurat oamenii şi Europa prin urechea unui ac fin, cu vîrful de aur, şi cu acest fir, împiedicat pe ici pe colo în noduri negre, brodează figuri ca de mătase. Un scriitor poate să aibă tot felul de atitudini în faţa lumii pe care se crede chemat să o gîndească, şi poate suferi în fel de fel de chipuri influenţa ei. Sînt scriitori care jelesc şi gem; sînt scriitori care rîd prosteşte sau care se căznesc să rîdă şi izbutesc. Archibald zîrnbeşte, şi pentru că zîm­ beşte şi se joacă, îşi domină subiectul şi se cotoro­ seşte de el fără niciun pericol, amuzat şi bucuros că-şi va fuma liniştit ţigara bine cîştigată şi că a doua zi îşi va continua, temperat şi egal, pagina lăsată la timp. Ca să scrie o foaie delicioasă, ritmată deseori cu un admirabil simţ al pulsului intern al frazei, [388] I li ,. Archibald are nevoie de un lucru de nimic, de un fir de praf, de ceva care nu atrage atenţia scriitorului bombastic şi pompier, aşezat în mijlocul intelectului său magnific ca un şef de orchestră cu braţele ridicate. Spiritul îi este mobll ca o mîţă care vede spaţiul dintre canapea şi masă imens şi populat, pe vasta lui întindere, cu sute de fantome mărunte care.l gîdîlă şi.l atîţă la joc. Tonul lui Archibald e al povestitorului super< Iicialmente liniştit. El vorbeşte cu dumneata, care îl citeşti, şi'ţi face onoarea să te asocieze la toate isprăvile ochilor lui, cu genele încurcate în urzeala vietii. Pentru cititor el are o atentie de egal, şi de aceea, recunoscător, cititorul' o să-i aşeze cartea la îndemînă, ca să se mai audă chemat pe nume de prieten, de către un scriitor în alcătuirea sufletească a căruia se găsesc arneste. caţi, cu originalitatea nativă, ceva Topffer, ceva Creangă şi ceva Swift. Vom cita la întîmplare, două pagini din Impresiile de călătorie, care nu sînt dintre cele mai reprezin­ tative. Autorul călătoreşte şi s-a suit în tren: «Pe culoare sed oamenii clădărie : cu mîinile proptite de cerceveaua ferestrelor, iar cu picioarele sprijinite pe lăzi, pe coşuri şi pe geamantane, care zac pe jos, ca cîinii la Ţarigrad. Mă ţiu de hamal ca să nu ne pierdem, şi, pecînd cu o mînă îmi culeg de jos pardesiul care mi-a alunecat de pe umăr, cu cealaltă, ca să-i uşurez sarcina, îi împing cufărul. Se opinteşte, el, şi ajunge pe scară, cu mine după el - cînd aud: pleosc! Mă uit ca să pătrund fenomenul: cu vîrful umbrelei mele, alunecată la vale de subt cureaua lăbărţată a geamantanului turtit, harnalul jupuise nasul unui domn care şedea spînzurat de scară, aşteptîndu-şi familia; domnul răspunsese cu represalii; hamalul a încasat cu filosofie palma­ iar eu, care împinsesem, m'am dat în lături, [389] prudent, ca să nu mi se încredinţeze restul - şi incidentul s'a închis. Mvarn aşezat comod pe culoar, eu peste ge. Domnul Minulescu va avea momente în care, negăsind în reminiscenţă acest ajutor aşteptat, recurge la propria lui putere ca să spargă gheaţa inspiraţiei. Limbajul său este atunci următorul: « Vorbesc cu mine însumi şi-mi zic: - De ce mă minţi ... » «Mă simt aşa de singur c-aproape.rni este frică Să mai vorbesc cu mine.» Şi cu el visează efecte de simplicitate. Domnul Minulescu gîndeşte; iată cum gîndeşte domnul Minulescu: « Copiii, Purtau pe umeri prapuri de doliu Fredonind, Versetele.nuăţate din cartea-n care fiii ... Desăotrşesc doctrina părinţilor ... » sau: «Glasul mori lor de apă, Glasul morilor de vînt, Glasul morilor severe care macină Romanţa Zile/or de mîine. » sau: « Tu pari cuceritoarea Amantului postum Iar eu părtaşul celei din urmă Bachanalel » sau: «Sărmana învinsă de însuşi învinsul Voinţelor tale ... Jg6 ------------------------ [397] Supremă chemare Ce-şi pierde zigzagul În gesturi ce mor ... » Domnul Minulescu abundă în cuvinte subliniate: «Şi'ascult Perpetuarea cum jredonează în haos ... » «Căci vagabonzii sunt enigma eternului "de,atîtea ori". " » « Mă.ntrupez în al veciei si al imensitătii , domn I .. .» « Că, El şi Eu nu suntem decît acelaş frate ... )} « Răspunde-mi - "Nu" I ... » « De ce n'aveau în gloata de Noi, un singur Eu... » « Trăiau atîţi Apostoli, şi niciun Prometeu I » «Şi soarele preface oerbum cînt ... » « PIămădeştemdestularea 1. . . » « Toţi călătorii spre mai bine. . . » «Eternului Mîine şi fostului Ieri ... » « Şim viaţă, acelaş etern Inceput E doar profanarea acelor Sjîrşituri... » « Trăite (sic) Şi-apuse cu cei din trecut (sic)! » Domnul Minulescu furnică de cuvinte cu literă mare înlăuntrul frazei, care dobîndeşte multumită unui P., unui C., misteriozitate. Do�nia'sa scrie Atei, Preoţi, Crucea Sfîntului }97 [398] 1, II " Andrei, Mîine, Ieri, Bulevarde, Bachanale, Uni, vers, Neînţeles. «Dă,mi A.B.C. al vieţii subterane.» Domnul Minulescu e plin de cuvinte şi nume străine. El evită cuvintele drepte, pe care nu le găseşte, ca un om pudic vorbele de ruşine la medic, înlocuindu.le cu greutate şi însoţindu-le cu «pardon». Nume de scriitori citiţi de literaţi: Marcel Schwob, Villiers de I'Isle.Adam, Tristan Cor' biere, Charles Baudelaire, Jehan Rictus. Nume de pictori despre care iarăş domnul Minulescu trebuie să fi citit undeva, Gauguin, Cezanne, şi zice ca un cabotin: «Cezanne te-ar fi pictat într-altfel Eu însă te-am văzut (sic) aşa». Nume de muzicanţi: Beethoven, Berlioz,Wagner, Chopin, - şi de artă muzicală: Valpurgis, Wal, kirya; ceea ce permite poetului să cînte aşa: «Dă,mi preţul primei victime-a femeii, Dă-mi simbolul opal ului şi,agatei, Dă-mi ritrnu-nveninat al Salorneii Şi tusea-n fa minor a Traviatei », Nume străine de tot felul, geografice, mite­ logice, literare, istorice etc., etc.: Versailles, Phrynea, Heliogabal, Marmara, Odiseea, F/o. renţa, Izabela şi Colurnb, Venere, Golgota, T eseu, Arhipelagul, Bazinul Latonei, Hamlet, Oedip, Bukhara, Prorneteu, Polonius, Parisul, Bassora, Vaticanul, Insulele Boromee etc. Cuvinte străine şi fraze citate din franţuzeşte