[7]
f77l T . d y de ai y
1_ "J_ u vei cre e, poate, ca e e ajuns sa vor'
bim aceeaş limbă ca să ne înţelegem.
Atîta timp cît viaţa este considerată ca un hotel
sau ca o strictă ospătărie, un vocabular de cîteva
sute de cuvinte e mai mult decît ne trebuieşte.
Ştet'gar în toate limbile este ştergar. îndată însă
ce părăseşti nomenclatura obiectelor fabricate, pen,
tru o utilitate precisă, cu formă hotărîtă, a început
controversa; şi cea mai insolubilă dintre contre­
verse este aceea care nu poate fi exprimată, supusă
fluxului personal si instabilitătilor de nivel.
Mai întregi sad mai ştirbite, nici acţiunile nici
cuvintele active n-au aceeaş durată şi mărginire de
înţeles. în fiecare cuvînt vieţuieşte viermele inegal
şi neliniştit al inteligenţii, şi niciodată două inte­
ligenţe nrau corespuns matematic.
Cînd lipsesc din kilogramul cîntărit o sută de
grame, rămîn nouă sute bune de consumat. Un
miligram absent sau adaos, modifică livra. Viaţa
noastră adevărată fiind viata care nu se vede,
toată bucuria, tot tragicul şi ;idiculul existenţii vin
de la diferenţe, din rninusuri şi plusuri,
înnotînd pe înţelesuri mobile şi agitate, ele ne
ridică şi ne scufundă, şi cîteodată avem iluzia
aproximativă că le dominăm, umblînd de-a buşile
pe valuri de hîrtie.
Schimbul nostru cu autorii, discuţiile sensului
şi al cuprinsului ne apropie de un înţeles mijlociu
7
[8]
:1
I
II
al CÎtorva tresăriri, nedumeriri şi date, şi putem
juca popicele culturii, şapte bucăţi cu popa, aşe'
zate pe un desernn convenţional, fără să pierdem
mai mult de un număr de ţapi sau de coniacuri.
Dar înţelesul e şubrezit sau amplificat de punctul
de întuneric şi de vînt cu care sosim, noi şi proas'
peţi, - şi destul de proşti, - în lumea lumină.
rilor mici aprinse, la căpătîiul sfîntului nevăzut,
care poate că e şi mort. Inteligenţa suflă în lumină
ca să sporească, şi lumina se stinge. Deci, suflaţi
încet.
o sugestie, care să poată armoniza înţelesurile
si cîrmi, e binefăcătoare. Dacă ti-ai făcut-o si o
crezi eşti un dobitoc fericit.' ,
Parcă tot ce rămîne mai bun de realizat din
punctul de vedere social, şi mai util, este să întreţii
sugestiile vechi în stare de sănătate şi să nu te
războieşti cu suferinţele secrete ale omenirii, întris­
tată de neînţelesuri. Poruncile, dogmele şi legile
au propus înţelesuri eterne pentru lucruri rela­
tive şi inexistente. Nici soboarele ecurnenice, nici
imperiile, nici parlamentele n'au fost alcătuite ex­
clusiv din idioţi. Oameni profet ici, bolnavi de
incertitudini si sîcîiti de notiune, au participat la
ele, cu ciuda de-a nu se putea lumina, şi au crista­
lizat vagul şi au pietrificat umbra, păzită de fulgere
şi ameninţări. Pe rugurile Inchiziţici ardeau în
persoana ereziei incertitudinile proprii ale dircc.
torilor ei, versati în gîndirea latină si turburati în
misticismul lor: "
Inchizitorul protestant Jean Cal vin, monstrul
organizator al republicii geneveze, îşi făcuse în
lunga agonie a vieţii lui de mare bolnav, o concepţie
fixă şi definitivă, în care inteligenţa lui nu putea
să creadă decît orbeste si cu excluderea oricărei
împrejurări care i-ar fi a�lintit de vastele lui îndo-
8
[9]
ieli. o părere scrisă, neconformă, care să rellec­
teze o stare intelectuală analogă cu starea lui, de
dinaintea dogmelor lui personale, îl scoteau din
normal, aruncîndu-l în propria lui furtună. A
pune pe rug un om şi a-I arde viu nu are nicio
Însemnătate faţă de temeliile sentimentului care
La osîndit.
[10]
r,sl U .. I � � ădui � I b I
1_ I u_ nu se mu ţumesc sa taga urasca g o a
toate fenomenele şi preocupările, convenite să
facă parte din simţul omului, al şaselea, metafizic.
Dacă e adevărat că omul are numai cinci simturi,
gustul, mirosul, auzul, văzul şi pipăitul, nu e' mai
puţin adevărat că el e şi filosofic ori religios. Că
inteligenţa, repartizată tuturor, de la dibăcia prac'
tică pînă la geniu, există şi dă naştere ştiinţelor şi
artelor, care pînă la un punct satisfac sensul meta­
fizic, e o realitate. Ced acel creier care judecă,
intuieşte, asociază, disociază, descoperă şi presu'
pune, cine poate şti? - facultăţile lui nu sînt
materiale şi ele ţin de metafizic. Misterul începe
numaidecît de la inteligenţă, de la talent, de la
putinţa omului să facă enorm de mult din nimic,
dintr-un gînd abstract, dintr-un sunet cu şapte
note şi cîteva sute de limbi. Ced limba însăş? ­
un mister.
Cu asemenea înzestrări, pus în cer, într-o pla­
netă, şi împresurat de alte mistere, lumina, întus
nericul, vegetaţia, florile, parfurnele, varietatea in'
finită a fiinţelor, nesfîrşitele impresii şi sensaţii,
omul, simplu în realitatea cotidiană, redusă la
cîteva acte tipice, fixe şi monotone, se trezeşte
complicat şi nemulţumit cu ce-i dă experienţa.
în toate timpurile simţirea lui fuge, ca un gaz
10
[11]
gîtuit într'o ţeavă îngustă, pe la robinete şi curbe,
niciun sistemde gîndire neputînd fi atît de perfect
închis şi organizat încît să nu lase puncte de scă­
pare şi crăpături, care toate dau în metafizic de-a
dreptul. Prima făptură cu care se întîlneşte îndată,
dincolo de canalizarea destinată să-I facă identic
cu semenul lui, e Dumnezeu, şi în Dumnezeu se
ivesc toate motivele de nedumerire, de îndoială,
de reticenţă, de speranţă, care modifică şi îndul­
cesc voinţa şi tipul brut uman,
Defectul periodic al intuiţiilor stă în organizarea
lor pe doctrine şi în excesul de adevăr stabil,
îngheţat în dogme, Actualmente, în [ndiile Iibe.
rate sînt în luptă budiştii, mahomedanii şi sicii,
care nu s-au putut libera de lanţurile metahzi­
eului Îndoctrinat, Zeci de mii de oameni pier
asasinaţi neîntrerupt de o înţelepciune menită prin
esenţialul ei să-i înfrăţească, dar strămutată În ura
dintre diferenţe. Din presupunere, omul cade În
intoleranţă şi infailibilitate. E inferioritatea supei
rioritătii lui. Fiara revine, iritată că o rnicsorează
îngeruÎ: frînge, ucide şi pustieşte. •
Cea mai blîndă evanghelie e a lui Iisus. Ea
împacă excesele urnilind sufletul şi făcîndu-l apt
să înţeleagă, să sufere benevol şi să ierte. Înnainte
şi după Iisus, cine a mai fost în stare de sublimul
sentiment al Împăcării şi al iertării? Decum s'a
ierarhizat metafizica lui Crist, decum a putut
ajunge Biserică şi Biserici, cruzimea vrajbei a
renăscut, şi istoria a trebuit să participe la rnons
struoasa formă de adversitate a heterodoxiei şi a
schismei, fratele de credintă devenind mai odios
decît necredinciosul şi omul tăgadei. Sînge, sînge
şi sînge ...
[12]
17� Zestrea omului e limitată: munca, lupta,
ideea, credinţa.
Munca e o luptă pentru o pîine, e lucrul cu care
omul s.a fălit, ca şi cum ar fi dat de marea taină a
fericirii. Munca istoveşte fără să-l facă mai fericit
ca lenea. Cea mai vioaie făptură doarme cel mai
mult, pisica, pantera, A munci e practic, nu satis­
făcător. A munci e a te intercala în maşină ca o
piesă cu o funcţiune standard neîntreruptă, mono­
tonă, fără nicio veleitate alta decît a fi toată viaţa
un şurub sau o piuliţă.
După treizeci de ani de muncă, dintr-o viaţă de
cincizeci, uzat, degradat, omul îşi dă seama că i-a
pierdut, ca să mănînce şi să defece, în vreme ce
poruncitorii lui, care au muncit cel mai puţin,
s.au bucurat mai mult. Bucuria omului nu vine
din execuţie, ci de la sentimentul de comandă,
măcar de la comanda de sine, de la o stare sufle,
tească, nu de la fizic, ştirbit de unelte, de boală
si de durată. Reteta muncii e un leac băbesc.
, '
Un accent de spiritualitate îi păstrează omului
tinereţea sufletului, locul de unde încep şi se
sfîrşesc iluzia şi naivităţile proaspete, care îl
fac să plutească deasupra lui însuş. De aceea mese,
riile intelectuale şi mixte se împacă mai bine cu
longevitatea. Cele brute scurtează viaţa chinuită.
[13]
In cantonul de Vaud, reputat pentru climatul lui
de viaţă lungă, profesorii septuagenari ai învăţă­
mîntului, refugiaţi în seninătăţile de sus şi de jos
ale lacului Lernan, rămîneau, cînd iram văzut,
muncind altă muncă, o muncă nouă, de tinereţe,
pasionaţi de traducerea cîte unui Virgiliu, cîte
unui Horatiu. Un muncitor cu bratele, dacă mai
poate ajunge vîrsta, e un infirm. '
Ideea ar fi o depăşire binevenită şi o emancipare
de animal. Da, o idee estetică, o filosofie, o inspi.
raţie, dar ideea obişnuită e o copcă de încheiat o
rnaterialitate mai proastă cu o materialitate năzuită:
sufletul trece pe lîngă ele neangajat în croială.
Omul mai avea încredere în oameni ca un succes
daneu al trebuinţei de stare morală peste munca
de toate zilele şi alături de ea. Şi.a pierdut/o şi pe
aceea. Descurajarea, pe care simţul elitelor s.a
dovedit întodeauna incapabil să o priceapă, factor
esenţial în marasmul împotrivit şi muncii utile,
nu ajunge întodeauna pînă la glaciala indiferenţă,
pînă la această moarte precoce a energiei. Pier,
zîndu.şi încrederea, omul aleargă la credinţă. Ce
poate fi mai abstract şi mai aproape de el, cu toate
acestea, ca Dumnezeu? Neputînd să se înţeleagă
cu oamenii şi cu vremea, el caută prietenia sigură,
liberă şi fără constrîngeri, cu Principiul şi cu Lucrul
Etern: Misterul.
[14]
180 I Mă vizitează din cînd în cînd un preot,
venit cine ştie de unde, dintr-o mînăstire din
vreo provincie, dintr-o sihăstrie, sau din surghiun.
De obicei vin pînă la schitul meu, depărtat de
forfota în care omul se pierde, cei mai buni.
Fiecare încuie sau descuie o problemă şi-mi
aduce lacătul lui, să-i încerc şi eu cheile mele.
între cele ruginite ori ştirbe, au rămas cîteva încă
noi, şi află de ele şi cîte un tînăr, turburat de misti,
cismul şi de neliniştile vîrstei. Unii cred că aş fi
un poet, depăşind fruntariile poeziei dinspre ţinu'
tul psalmistului, şi alţii că aş fi ceva cam ca un
popă fără anteriu. Barba şi reverenda le păstrez
într-adevăr, într-o cutie pe dulap, şi le mai scutur
cîteodată de molii.
Am cunoscut, ins după ins, tot felul de sluji'
tori ai cuvîntului care «la început» se purtau «peste
ape», şi ai spiritului inefabil, adepţi sau fanatici ai
arneţitoarei himere: ortodocşi, heterodocşi, papis­
taşi, sectanţi, cu soiuri de pălării şi culioane, şi
de la toţi am învăţat cîte ceva din cele necuprinse
de cărţi. Mai ales, am căpătat dovezi că omul e
mai puţin impur şi mai sincer ţicnit decît îl pre,
supun doctrinele economice. Singurul profet mai
apropiat de cîmpiile noastre, care nu mi-a trimis
încă un muftiu cu turban din balconul geamiei,
e Mohamet.
14
[15]
Acum cîteva zile m'a vizrtat un rabin. E un
rabin convertit la creştinătate. Am căutat să isco­
desc ce l-a determinat să treacă zidul care desparte
cele două Testamente. S,ar fi putut crede că un
interes, dar bietul inspirat nu a trăit niciodată
mai greu ca după ce s-a botezat. El îşi duce zilele
ca un pescar, întrerupt din aruncarea vîrştei în
heleşteu la ivirea Mîntuitorului pe ţărm.
leromonahul Dionisie îşi împarte cu el chilia
de călugăr şi mămăliga. Protosinghelul Simeon îl
primeşte să ospăteze cu postmegru în trăpeza schi,
tului stăreţit de prea-cuvioşia-lui. Creştinii îl bănu­
iesc -. Sinagoga îl huleşte, ca pe un renegat. Cea
mai infectă conjunctură a unui semen, umblînd
după fluturele de argint, escaladînd gardurile,
zgîriat de ghimpi şi încolţit de cîini.
Părintele rabin, nu pe texte şi interpretări a
renunţat la o situaţie bună burgheză, ci prin
revelaţiune. A văzut într-o zi pe înserate, ceva;
nu ştiu ce, nu ştiu cum, nu ştiu unde, şi a lichidat
Talmudul, Mişna, Ghemara şi aşteptarea lui MeI
ssla, sosit la noi, pe dinaintea ochilor strînşi ai
fariseilor, încă de acum vreo două mii de ani.
Fericiţi cei ce pot vedea pe Dumnezeu şi sta de
vorbă cu el, ca un cumpărător de bilete cu casierul
de la ghişeu.
Vina rabinului aparţine Marelui Gărgăune.
Neofitul mi-a arătat o rană. Ea reproducea
îrnpunsătura cu lancea, a Răstignitului, însă de.
parte de coasta din care a ţîşnit, cînd a înţepat. o
sutaşul, sînge şi apă: la nas; şi anume, la rădăcina
lui dintre sprîncene. Părintele rabin îl avea rupt
pentru Hristos şi cusut.
intr.altă seară, cîţiva foşti coreligionari de-ai lui,
habotnici, au tăbărît pe el, I-au împins într-un
automobil închis şi, plimbîndu-l în ralanti prin
15
[16]
Bucureşti, i-au tras o îndelungată sfîntă de bătaie.
Nu apuca să zărească prin faţa cărui magazin cu
vitrină electrică alunecau rotile de cauciuc ale
maşinii, că altă lovitură de box îi muta capul din
loc, într-altă parte.
Ca şi victima lor, apărătorii exaltaţi ai dreptei'
credinţe, au comis o ispravă de sacru eroism, tot
fără interes şi tot pentru Marele Gărgăune.
Vasăzică, nu e toată lumea chiar atît de urît
« interesată» pecît socot preoţii civili ai cultului
raţional.
[17]
f8il
L __ I Trebuie omul să ne bun sau să fie drept,
sau poate să fie şi drept şi bun?
Drept însemnează just; dreptatea e compara,
tivă, pleacă de la obiect, confruntă fapte şi reguli,
e un cîntar între două materiale: un cod si un
om. Omul drept poate să fie vicios, rău ca�arad
şi ştirbit de toate păcatele, dreptul stînd în raport
cu alţii. Omul drept se tolerează şi se cruţă pe
sine, neputînd să fie tot atît de drept faţă de el
însuş ca faţă de oamenii judecaţi de spiritul lui
de dreptate. în cazul cel mai bun, nu se ştie din
cîte îndoieli i se compune sufletul, acel spaţiu
învăluit, în care gîndul păcătuieşte liber.
Negreşit, omul trebuie să fie drept, să asculte,
să rabde, să recunoască dreptatea altuia. Să fie
drept cu lumea în suferinţă şi drept cu adver­
sarul - şi a fi drept nu este numaidecît a judeca
aşteptînd lucrul făcut şi a hotărî; este a nu face În
jurul tău strîmbătate, este a nu înşela, a nu minţi,
este a recunoaşte fără orgoliu dar şi fără umilinţă,
ca în matematici, că te .ai 'Inselat: e si o elegantă.
Omul drept trăieşte În toat� zilele iui dreptatea.
E adevărat că profesia Dreptului duce la rigidi.
tăţi puritane, ca educaţia cavaleriei: călăreţul um-
17
[18]
blă pe jos ca pe cal şi, ca să-şi satisfacă, nu numa i
o iluzie, ci o cerinţă adîncă, poartă, fără altă
nevoie, cravaşe şi pinteni, Omul drept sau încre­
dinţat că e riguros drept (vai de urmările amăgirii
sincere h capătă o pietrificare protestantă, cu un
raţionalism geometric primejdios. Dacă e şi bol,
nav, cum e cazul pentru nouăzeci la sută din
oamenii cu nervii cultivaţi şi vibratili, dreptatea
devine o dreptate a lui, exclusivă. Sînt părinţi,
cristalizaţi în sentimentul dreptăţii, care consti­
tuiesc teroarea familiei, a copiilor, a fraţilor, a
soţiei. Lacomi de dreptate, ei sînt neosteniţi în
interziceri şi principii. Din aceea că nu fumează,
că nu beau, că nu sînt îmbiaţi de viaţă, ei îşi croiesc
virtuti esentiale. Dă-i unui asemenea om o derns
uitate puternică sau o sabie, o diplomă sau trese
de general, că apare dictatorul.
Romanele şi istoria numără oameni drepţi care
au fost calarnitatea epocilor de izbelişte şi fugă.
Bunătatea excedează Dreptul şi dreptatea. E
abstractă, continuă şi fără criterii. E sinceră pen'
tru că nu se poate falsifica, e unanimă pentru că
face parte din omul bun. Bunătatea nu judecă,
şi dacă judecă nu osîndeşte. Neştiind ce-i viaţa,
nici de unde începe, nici de ce, se shieşte de ea
şi de misterul ei şi nu o întrerupe. Dumnezeu nu
e drept, nu e bun, nu e rău, e obiectiv: este, pur
şi simplu, - Dumnezeu e indiferent şi vegetal.
Singur Iisus a fost bun. Bunătatea e a omului, ­
şi bunătatea iartă: are autoritatea să ierte. Iată
de ce ordinea socială, zidită pe legi, pe rigori şi
formule mecanice, arrnonizate şi reci, are trebu.
inţă de un corectiv permanent, care-i preotul.
Nu de acel preot pe care-I combatem, dar de
acela pe care-I dorim. EI vorbeşte o limbă care
leagănă şi consolează.
[19]
r·
1
1821 Ceea ce se cheamă cultură, dă, mi se pare,
ca şi în grădinărie, specia selecţionată. Scopul
final nu e în impregnarea morcovului cu expe,
rienţă, ci în obtinerea gustului cu aromă si savoare
pentru papilele limbii. într-altfel, legum�le ar ră­
mîne nişte rădăcini searbăde, ca buruiana proastă.
La omul cultivat, de obicei îndopat cu carte
pentru catalog şi diplomă, cantitate fără calitate,
scopul rămîne înnafară de programul şcolar, filo.
sofia pluteşte în brumă, sensibilitatea pribeagă n.are
de ce se prinde, şi individul, ajuns la maximum de
perfecţiune morală, pare, comparativ cu gloatele
superficial cultivate, care-l cotropesc, în năvala
instinctului brut, un ratat. El e numit cînd « ina­
daptabil », cînd « bizar », cînd « lipsit de spiritul
practic », pentru că nu ştie şi nu poate să se nego,
cieze, să-şi facă din ceea ce a deprins să judece
că este o datorie, un drept şi o doctrină de înviere
sunări.
, Omul de cultură are biblioteca lui esenţială,
cărţile lui de căpătîi, nu prea multe dar păstrătoare
a substantificei măduve necesare înseninărilor, me­
reu întunecate de invazia spiritului vulgar. Mulţi
au găsit cu drept cuvînt consolările la mocirlă şi
la acea prigoană molcomă şi rece, care scoate pe
om din sfera vieţii la o periferie pustie, în Sfînta
Scriptură, în Pascal, poate că în Rousseau, în Da
Vinci.,; Neavînd obişnuinţa să-şi scruteze ziua
[20]
la fiece miez de noapte şi să se întrebe cît bine şi
cît rău a pricinuit, ca să poată spune înnainte de
a intra în aşternut că o conştiintă bună e o bună
perină de odihnă, omul cultivat îşi citeşte seara
pagina lui de carte reconfortantă, îşi acordă ora
de lectură, oră de rugă si în speranta unei zile,
mai apropiată de o sta:e 'a sufletului' mai curată,
îşi stinge lampa sau [umînarea şi se culcă oarecum
împăcat.
Cugetul acesta de noapte e supărător. Nu orşi.
cine poate cuteza să răspundă interogatoriului
neştiut şi, În panică secretă, caută să-I innăbuşe,
şi.l şi înnăbuşeşte. Paharul amar, jocul cu birlicii
steril, insipida sindrofie, alungă deocamdată şi
amînă confruntarea cu sine. Prăbuşirea În mormînt
a prietenului, a fratelui, a stăpînului, găseşte omul
speriat, confuz, dezorientat. Preotul citeşte rnolitva
de dezlegare şi iertare, acel preot, sosit la moartea
cu tarif, şi care niciodată nu s-a ostenit să meargă
din om în om, să-i spuie, şoptind lîngă sălbăte�ia
sau dezolarea lui că viata trebuie trăită si sfîrsită
cît mai frumos, că superbia, înfumurarea'şi puter­
nicia sînt derizorii, că biruitorii unei secunde sînt
cei biruiţi, că singurele lucruri valabile şi perma,
nente sînt bunătatea cuviinta omenia şi smerenia
, , '
de sine.
Preotul poate vorbi cu autoritatea lui abstractă
de slăbiciunea vietii. Dar preotul tace, mănîncă
şi bea. '
-- '��-=��"----
[21]
�
83
Supărat de mustrările timpului, ai întrebat
timpul ce trebuie să faci, tată duhovnice, ca să
răspunzi aşteptărilor lui. El e vinovat că ţi-ai
pierdut odăjdiile şi ţi s-a şters icoana: sudorile.i
oţeţite au curs de-a lungul catapeteasmei tale,
ca o ploaie leneşă de vitriol, pe care tu ai lăsat.o
nestingherită, să mustească din păreţii lăcaşului,
ca din peşteri. A fost ca o lăcrimare a ochilor
îngereşti şi a sfinţilor zugrăviţi în turle, pe bolţi
şi printre străni. Ei au plîns şi voi nu i.aţi văzut şi
n-aţi auzit suspinul încet al timpului care vă
privea murind în sufletul vostru şi descrescînd.
Voi aţi murit pentru toată lumea, duhovnice, şi
încă nici nu aţi aflat. Crucea din vîrful bisericii
tale nu mai însemnează, ca la spitale şi cimitire,
decît un semn pentru cadavre.
Ce să facem, ca să fim laolaltă cu sufletele popore,
nilor nostri? ati întrebat voi, ca nişte oameni
care şi,a� dat uitării graiul şi ar dori să vorbească
din nou. Aţi fi cerut o învăţătură, voi care aţi
învăţat carte de-a surda, şi un program, pe care
v'aţi deprins să vi-I poruncească o stăpînire. Uni,
versitatea şi titlurile v-au înstreinat de chemare, şi
examenele v-au rătăcit, ca să ajungeţi să credeţi
că rolul preotului este un lucru fictiv şi complicat,
la neîndernîna puterilor voastre. Rumegînd hîrtie
şi adăpaţi cu cerneală, douăzeci de ani în şir, voi
Jl
[22]
aţi uitat gustul fructelor, şi, ca să le puneţi pe
limbă, trebuie să căutaţi într-o carte.
Lăsămu-l pe Dumnezeu, căruia nu.i trebuiesc
biserici şi amvoane. În numele lui adevărat nimeni
nu poate vorbi fără îngîmfare. Tainele lui sînt
mai presus şi de Biserică şi de noi. Biserica lui e
zarea, arnvoanele lui sînt păzite de luminile de
ceară ale stelelor aprinse, şi creştetul cerului stă
deasupra creştetului nostru, pentru fiecare din noi.
Datoria preotului şi a Bisericii este făcută numai
pentru oameni. Pe Dumnezeu pot să nu-l văd şi
să nu-] simt cu mădularele mele greoaie: preotul
este lîngă noi şi am nevoie de el. Unde eşti, duhov­
nice? Te caută sufletul meu, căruia îi trebuie un
prieten, un părinte, un tovarăş de jale, venit mai
de departe, de peste treburi şi interese; de dincolo
de pizmă.
Popa Mihai Păunescu, din Vlaşca, nu era un
teolog, şi cărturar se făcuse singur, cum se făcU'
seră teii singuri şi teii dimprejurul altarului, la
care slujea. Să povestim. A trăit şaptezeci şi opt
de ani. Preot nestrămutat cincizeci şi cinci de ani
şi învăţător în satul lui timp de douăzeci şi doi,
popa Mihai a făcut, vasăzică, o carieră plină, şi
ne putem folosi de documentul lui ca de un
stîlp de piatră veche. Certificatul vieţii lui La dat
satul întreg, care întreg a dus preotul în mormînt,
plîns ca un tată al fiecărui plugar. După moarte,
în păretele bisericii a fost zidit un relief al figurii
lui. Dacă te duci, părinte duhovnice, prin partea
locului, ai să vezi săteriii închinindu-se şi sărutînd
medalionul. Şi popa Mihai nu a fost un călugăr
care s-ar fi propus amintirii sătenilor prin virtuţi
de sfînt. EI a avut preoteasă ca toţi preoţii de mir
şi o grămadă de copii, care s'au deosebit prin
merite felurite.
22
[23]
La seceră, satul, neîndernnat, secera în prima zi
la popa, şi numai după ce bucatele popii erau
curăţite şi băgate în magazie, oamenii se gîndeau
la munca lor. Popa Mihai avea dreptul la o parte
din fînul izlazului, pe care nu l-a cerut niciodată:
oamenii i.l duceau singuri, alegîndu-I pe cel mai
frumos. Acasă popa Mihai avea o bibliotecă, în
care a intrat aproape toată leafa vieţii lui. « Iar ai
cumpărat cărţi! », îl mustra preoteasa. «Iar, pă'
catele mele! », răspundea preotul, un bărbat voi,
nic, înnalt, cu barba ca un epitrăhil alb, lăsat pe
piept în jos. Popa Mihai a citit toată viaţa lui în
biserică pentru oameni, şi la chilie pentru sineş:
nimic din miezul lucrurilor nu-i era străin, şi la
şaptezeci şi opt de ani mintea lui rămăsese tînără
si iscoditoare.
, Într-un scrin, el ţinea veniturile bisericii pînă
cînd trebuiau trecute la Bancă. Avea nevoie de
multe ori de o sută de lei, şi nu se atingea de ei:
se ducea să-i împrumute de la un om din sat. Cu
venituri mici, în parohie săracă, biserica lui a
rămas si azi cea mai curată si mai înzestrată din
judeţ. La rîndurile de odăjdii şi de vase se adaogă
un rînd de clopote, ale cărora glasuri cheamă şi
azi, cu gemete numeroase, binecuvîntarea cerului
peste oamenii, peste vitele şi peste holdele satului
închinat.
Legăturile preotului cu satul erau cele simple
şi simţite. El cerceta pe fiecare sătean acasă, în
cîmp, la cîrciumă, pretutindeni. Vorbea cu omul,
cu femeia lui, cu copiii, cu viteii si cu cîinii lui.
Din casă în casă, el trebuia să �fle ce se petrecuse
rău în timpul unei zile. Rubedeniile în gîlceavă
erau numaidecît împăcate, şi oamenii certaţi se
astîmpărau de ruşine. Bărbaţii se purtau bine cu
soţiile lor, gospodăriile erau ţinute de scurt, bătă.
turile se făcuseră grădini peste tot. Se iveau părechi
de concubini, cîteodată, în sat. Popa Mihai schimba
l}
[24]
fără întîrziere concubinajul în căsătorie. Cincizeci
de ani satul părintelui Mihai Păunescu nu a dat
judecătoriei niciun proces şi închisorii niciun
ucigaş.
Oamenii politici au căutat să-l facă deputat,
senator; el a refuzat subt cuvînt că nu poate lipsi
niciodată din sat şi că el este al satului întreg, nu
al unui partid politic, împotriva oamenilor strînşi
într-alte partide.
in război, a rămas acasă pentru că oamenii
nu puteau să fie lăsaţi fără preot. Prin satul lui
au trecut toti năvălitorii veniti din Dunăre si
Balcani. iţi amintesc o împrejurare. Patru soldaţi
străini au intrat în casa preotului şi i-au cerut
bani. «Nu am, a răspuns popa Mihai, am dat
tot ce-am avut. » - « Trebuie să ne dai, numai,
decît. Şi-apoi, popă ticălos, au zis străinii, ştim că
ai arme ascunse.» Fără mare greutate, soldaţii
găsiră subt velinţa patului un revolver, pe care
unul din ei tocmai îl strecurase între saltele. « Dai
şase mii de lei, ca să scapi? Te îrnpuşcărn l Dai
patru? Dai trei?»
întărîtat, popa Mihai îşi desfăcu pieptul şi le
porunci: «Trageţi! Dacă nu trageţi sînteţi nişte
mişei... Soldaţi sînteţi voi, sau tîlhari? Aţi plecat
la război, sau la jaf? Să vă fie ruşine l..; Şi dacă
aş avea bani şi dacă vi i.aş da, la ce v/ar putea
folosi? Abia vă puteţi păstra viaţa, băgîndu.vă
prin găuri şi tîrîndu.vă la coadă, şi vreţi să duceţi
avere cu voi? Păcătosule, răcni preotul la soldatul
care.l ţinuse de piept şi căruia i se înrnuiase mîna,
poţi să ieşi cu bani de-aci şi să fii împuşcat înnainte
de-a păşi de o sută de ori. Sînteţi în război, nu la
petrecere, şi glonţul vine de unde nu-l aşteptaţi. »
Soldaţii nu puteau răspunde, cuprinşi de shială
dinaintea marelui preot. « Ieşiţi afară! », le porunci
popa Mihai - şi soldaţii voiră să iasă, cu capetele
plecate şi îngreuiaţi de arme. Însă le lipsea din
[25]
,
I
1
suflet ceva şi nu mai îndrăzneau să vorbească.
Unul mai bărbat sau mai simtitor, nu as putea
să spui, apropiindu.se ca un cerşetor, îl apucă de
vîrful degetelor şi îi sărută mîna cu buzele şi cu
fruntea - şi sărutară cu această îndoită închină,
ciune mîna preotului toţi patru soldaţii.
Taică duhovnice! Unui preot, ca oricarui căr­
turar şi ca oricărui meşteşugar, îi trebuie puţin
ca să fie folositor credincioşilor lui: să creadă în
ceeace face sau să iubească lucrul mîinilor si al
sufletului lui. Acest puţin se capătă prin cugetare,
hărnicie şi milă.
[26]
1841 B' l b . . bi .
_�_j retu om care soseşte o razruc Şi irul tor
în viaţă, închipuindu.şi că biruinţe1e asupra sufe­
rintei, delicatetii si sîngelui celorlalti îi sporesc
puterile şi durata, s'eamănă în ceasul crizei supreme
cu toţi semenii lui înfrînţi ori glorioşi. Pentru ce
a minţit, a făcut nedreptate şi îrnpilare, dacă
petecul lui, croit din ştofa aceluiaş întuneric, scă­
părat, în urzeală, din cînd în cînd, de firul unei
licăriri, nu se poate nici îngroşa nici întinde?
Nu poate să fie loc de eroare, oricărei învăţă.
turi de trufie şi înfumurare s'ar încredinţa inteli­
genţa, ca să justifice un egoism meschin şi rîvna în
lăcomie. Viaţa, acea viaţă despre care ne putem
rosti pentru că o cunoaştem şi o trăim, parcursă
de toate intensităţile fizice şi sufleteşti, se mărgi,
neşte, abia începută, cu obştescul accident. împă,
ratul scoboară, din buna-voie a vieţii, treapta tro­
nului, numai în cărnaşe şi, cu picioarele goale, în
pîlcul zdrenţuros al supuşilor lui, care nud mai
văd, ridiclndu.li.se tuturor harul vederii, păşeşte
încovoiat, cu sufletul subsuoară, ca o lipie pentru
drumul cel fără de sfîrşit. Viaţa nu poate da în
cel mai bun caz decît aducerea-aminte, înscrisă
într-o carte de morţi, dinaintea faptului, al- unei
existenţe întregi, sau leacul, mai adînc, pentru
continuare, al uitării.
z6
[27]
Ce copilăreşti, sălbatice şi tîmpite devin gestu,
riie de maimuţei important ale omului, comparat
cu vata maculată, uzată şi murdară, a făpturii lui
oprită.n loc şi strămutată-n hoit egal! Toată ziua
ochiul linistit vede zvîrcoleala zadarnică a omului
înfiorat de' moartea, care se găseşte prin vecini, şi
ridicul în giganticele,i sforţări de şoarice mic,
amăgit de slănină. El ar vrea să scape şi nu ştie
cum. E fără scăpare. Toate vapoarele, toate trenu/
riie şi toate automobilele duc în acelaş loc, către
care se îndreaptă broasca.ţestoasă şi melcul, cu
încetineală.
Iisus Hristos poate să fi fost un om, ca noi, sau
o idee a omului răzbunat de două ori: o dată
împotriva pieirii lui şi a doua oară împotriva
unor asupritori care-i făceau, ca şi azi, numai că
din cetăţi întărite deosebit, pieirea mai dureroasă.
Că el a fost fiul lui Dumnezeu e incontestabil:
mîntuirile, răbdarea şi iertarea noastră vin de la
Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu a prezidat toate
falimentele epocilor de orgoliu, a desfăcut o sume'
denie de împărăţii şi a înmuiat mîinile dure pe
spadă şi vioaie pe bici - şi nu se dezminte. Sătea­
nul care lipeşte un fir de ceară aprinsă la icoana
Prea-Curatei, face o alianţă cu Dumnezeu, care a
mai fost cu eficacitate încheiată de miliarde de ori
de răzvrătirii cuminti ai timpurilor si ai brazdei.
Glasul lui I�an Bote;ătorul, care mustra din beciul
de subt bucătării pe Salomeea, a rămas în rugă,
ciunea bietului om, pus în genunchi la catape,
teasmă,
Iisus a mutat bucuriile, cu neputinţă de adunat
aci, într-o lume mai lină, a ipotezei, unde intrarea
năpăstuiţilor a fost interzisă cu judecăţi, care arată
cît poate să fie de riguros şi de necruţător împri­
cinatul cu tribunalul lui actual. Căile toate răs-
[28]
pund în drumul final, care duce drept acolo, unde
valorile lumii acesteia sînt verificate amănuntit.
Acolo puterea, mintea, averea, nu mai reprezintă
nimic. Diploma, certificatul, biletul, recomandaţia,
calitatea de partizan, de om de casă şi de bucă­
tărie, se anulează. Stăpînul se poate afla pe neaş'
teptate dinaintea fostului servitor, liberat de con,
tingenţele sociale înnaintea lui, şi purtînd acum
sigiliul de lîngă ultima iscălitură. El se va simţi
În sala Judeţului la locul lui şi ca la el acasă,
şoptind cu arhanghelii şi surîzînd cu corurile de
Îngeri.
Iisus a interzis şi influenţa geniului în viaţa vii,
toare, orientat de o exactă psihologie şi preferînd
oamenilor de minte, proştii, pe săracii cu duhul,
cei mai numeroşi dar şi mai demni de o dragoste
Întreagă. Căci - nu este adevărat? - talentul
poate să fie aparent şi să se confunde cu şiretenia,
cu falsificarca şi dibăcia, şi poate să corespundă
unui grad intelectual de lichelism.
El a dat omului slab o putere, care În cele din
urmă răpune pe biruitor şi,i face biruinţa deri­
zorie, o sabie nevăzută şi aşteptătoare. Revăr­
sîndu-i fericirea În abstract, Iisus a pus În ceruri
un rezervoriu de energii care, folosite dincoace,
dau randamentul dezinteresat. Slăbiciunea poate
să lupte surîzînd, În stare de jertfe, neatinse de
sentimentul datoriei. Iisus a zis: «Cel ce vrea să
fie stăpîn, să fie tuturora slugă », şi a ştiut ce a
pus În cîteva cuvinte şi în sufletul slujitorilor
timpului de acum.
Fereşte, Doamne, pe stăpîni de credinţa robului
Împovărat şi de blestemul către tine, al maicii,
care-şi leagănă pruncul în copaie ...
[29]
1851 Henrik Ibsen, mi se pare, a făcut, după
fabulişti, descoperirea că omul e adeseori o repro,
ducere a unui animal dintr-altă specie decît a lui.
Fără să fi avut în ascendenţa cunoscută, de pildă,
porci, sînt semeni de-ai noştri care-i evocă de la
prima vedere şi fără nicio figuraţie tendenţioasă.
Spaţiul dintre bărbie şi urechi, dilatarea maxi­
Iară, ochii mici, buzele şi nasul, totalizate, dau mai
mult decît o asemănare. în pantalonii sau în fusta
modelului, evoluat pînă la jurnalul de mode, se
ghiceşte, deasupra unui punct buzat, coada învîr­
tită a străbunului anonim, încurcat într-un copac
genealogie.
Cu toate că, scoborîtor, zice-se, din maimuţă,
omul nu o aminteşte normal. Unii reprezintă
direct gorilul, cimpanzeul, cinocefalul, Şarpele e
prezent în ochii întunecaţi ai pizrnaşului, care
neavînd curajul să asasineze, muşcă, şi neputînd
nici muşca, se dă la om cu gingiile goale şi cu
limba căscată. Şarpe surogat. în bucătăriile rîn­
cede, gîndacii bruni fug de lampă cu cîte un ou
dindărăt: subsecretar cu ghiozdan. Anumită proză
de ziar se asimilează cu opera căţel ului pe o supra,
faţă netedă, alunecînd pe rădăcina cozii cam
tobogan, cu o intenţie de higienist.
Asemănările sînt în general şi fizice şi morale,
dar la scheme precise corespund caracteristice
identice. Şi reacţiunile sînt identice. Conversînd
[30]
cu cîte cineva, te ştergi involuntar dedesubtul scau­
nului pe picioare. Ai impresia inconşt ientă că ai
călcat în ceva şi te-ai umplut. Ţi se prezintă un
domn corect, priceput în poezie, muzică şi pic<
tură, şi.ţi miroase a şoarec. Are aderenţe cu şobo.
lanul. Şi dinţii de sus, strînşi strîmb laolaltă,
într-un surîs ca pe o ghindă, trădează obscurele
ancestralităţi, Duhoarea de coteţ care împute de 'a
dreptul cuvintele alese, ale cîte unui delicat select şi
sentimental, e altceva: asta aparţine fiziologiei, la
cuvîntul ozen.
În curtea cu pasări a gospodăriei sînt însă găini
cu nume şi atribuţii de cucoană, Madama, Fran­
ţuzoaica, Doamna Ana, Licenţiata în teologie. O
gîscă respectată-n familie, are prestigiul unei profe,
soare de matematici inginer. Porumbiţa cu crino­
lină albă e Principesa ...
Îrnpărechierile de disparate intră în problemele
de psihologie. Otrava ciupercilor zace în unii
oameni, predispuşi la cancer. Posomorîţi şi vineţi,
ei suferă de toate sănătăţile, bucuriile şi succesele
altora. Parcă hrăniţi cu păr şi rămăşiţe de rnuşama,
ei clocesc în stomac o bubă rea, care dacă nu se
exprimă încă pentru chirurgie sau cioclu, îşi caută
o evacuare morbidă pe calea tiparului sau în grai.
Cînd apare dintre ei un reformator, un dictator
ori un ministru, e o calamitate. Tinereţea are
ordin să fie bătrînicioasă, obrazul trebuie ofilit,
surîsul eliminat; inocenţa exasperă. De la otravă
la nebunie distanţa e neînsemnată, ferocitatea de,
vine epidemică, şi un popor întreg se contarni­
nează de ura bolnavului lăsat liber împotriva ome­
nirii. O armată de milioane de nebuni porneşte la
căsăpie şi dă de lucru ani de zile popoarelor de
pe glob - moarte, mizerie şi spaimă.
JO
[31]
Otrava ţine minte şi mocneşte răzbunări fără
scadenţă. in viaţa presei, îmbulzită, se întîmplă să
loveşti cu cotul pe cîte un minuscul potentat, pre,
văzut cu o pungă de venin iritată orgolios. Uită
omul şi vînătăile de hazard: acela nu poate să uite
că isai modificat, deschizînd umbrela, direcţia col,
tului batistei, La înghesuială, ti se mai turteste
pălăria: acela îţi cere să-i cumperi una no�ă.
Pentru că se amestecaseră inoportun într-o ches­
tiune de artă, un medic de genito,urinare şi un
advocat au primit odinioară un rapid bobîrnac.
După zece ani, la o adunare, am fost prezintaţi
unul altuia, subsemnatul şi advocatul, care, îngăI,
ben ind, a trecut în vînăt, Rămăsesem cu mîna
în aer şi el se căuta în buzunare, apoi în port.
moneu, cu febrilitate. Avea un document. Mi l-a
arătat aproape leşinat: trei rînduri tăiate din arti­
colul meu, nici cît un răvaş de plăcintă. Aştep­
tase zece ani încordat, zece ani La chinuit un venin
atroce. Şi în toată vremea asta, noi ceştialalţi,
sănătoşi la inimă şi la minte, rîdeam, cîntam,
fluieram şi ni -era veselă viaţa printre animalele
autentice şi ciupercile nestrămutate, cu care sea­
mănă cîteodată omul.
[32]
ls6l V· �"I' . '1
I� iaţa noastra, 10 pl cun ŞI cete, OSCI ează
între două contradictii (si de-ar fi numai două l r:
datoria de a spune adevărul şi necesitatea de a-l
ascunde. între amîndouă, omul civilizat a pus un
succedaneu, politeţea, regulatorul elastic al since.
rităţii şi al pcrfidiei, iar omul brut minciuna tare,
violentă ca şi adevărul lui.
Politetea e un stil corectiv, nici adevăr adevărat
nici min'ciună adevărată. Cînd e dezinteresată si o
utilizezi ca o apărare împotriva asaltului, pe ca�e,l
primeşti îngrădit, politeţea e şi un lucru plăcut.
Intrusul se loveşte de o împrejmuire de mătase:
nici el nu-şi sfărîmă nasul, şi eşti şi tu protejat cu
delicateţe. În loc de o gardă cu coifuri şi suliţi
severă şi riguroasă - şi antipatică, pui la poarta
de intrare un arlechin glumeţ, care surîde şi păcă,
leşte.
Prietenul meu, ministrul de odinioară, avea un
zîmbet pentru fiecare solicitator, din vreo două
sute, cîţi 11 aşteptau zilnic în vasta lui anticameră
cu oglinzi. El era în stare de un singur curaj pe
zi: de zece minute. Ieşea din biuroul lui, defila,
urmat de un şef,de'cabinet, pe dinaintea tuturora,
da mîna cu toţi, se prefăcea că-i cunoaşte bine şi.i
[33]
Împăca integral, fără să-i satisfacă niciodată. Jumă,
tatea publicului îl Înjura, recuperată de cealaltă
jumătate, cucerită de o politeţe excesivă.
Nu cred că trebuie dusă atît de departe poli,
teţea, pînă Ia mişelie.
Politeţea şi datoria! Juridiceşte, asta se exprimă
aproape ca raportul şi ca opoziţia dintre datorie şi
interese, armonizare silit. Pe hotarul lor comun
joacă toată legalitatea, defectiunile sînt continui,
frînele sar, piesele se tocesc. in prelungirea Codul
lui Civil, atelierul Codului Penal face reparaţii,
ca toate atelierele mecanice: se drege Întrucîtva
un organ şi se strică altul detot.
Dar, de bine de rău, viaţa socială e garantată.
Cîţi oameni poate ucide un asasin? El nu poate
ucide o sută: un asemenea asasinat are dreptul
să i se caute o altă denumire - ucide, doi, trei,
cinci... Ei şi? întrucît poate să turbure asta
mersul normal al existenţei organizate? Nu e gră,
dină fără uscături, zice moralistul. Degenerescenţă!
zice patologia. Condamnare la moarte! strigă pro'
curorul. Contradictia se lichidează cu douăzeci si
cinci de ani muncă'siinică, rectihcaţi şi ei cu cîte o
revizuire, cu cîte o amnistie, cu cîte o graţiere. E
treaba magistraţilor să angreneze accesoriile cu
marele mecanism.
Adevărul e în toate limbile Ia singular, ca să ne
ferim de realitatea adevărurilor variate şi ca să
dăm erorii şi adevărului multiplu prestigiu de
unicitate.
Nu e numai un adevăr, sînt multe. Ce,i adevărul
altceva decît un aspect, schimbător, al unei reali,
tăţi, deformată de unghiul din care scoţi o foto­
grafie? Adevărul adevărat e personal. Forma lui c:
JJ
[34]
«spune drept! ». Nu poţi spune drept: te împie­
dică politeţea şi teama că adevărul te declasează:
trebuie să trăieşti cu lumea dată, nu cu o lume
dorită. Politeţea e o servitute, o concesie neîntre­
ruptă, un contract de consimţiri.
Mi-ai dat un manuscris pentru o părere obiec­
tivă. Ştiu care-i părerea obiectivă: elogiul. Eşti
prefăcut: vrei să te laud, nu vrei să spui drept.
N,ai niciun grăunte de talent. Pot să spui? Nu pot
să spui. Politeţea mănîncă datoria.
[35]
1i87l P 1· A � ••• 1 ltăi .
1_ <>1_ 1 o iteţea era, pina mal ierna a tăierr, cos-
tumul verbal si al atitudinii în contactul direct
social, care nu implică nici luptă, nici contre­
versă, nici carnaraderia de vîrstă, de relatii si
situaţii. A pune mînuşa cînd îţi este mîna u'scată
e o decenţă, ca şi a pune un pantalon; dacă îţi
asudă laba, sau, mai preţios: dacă-ţi transpiră,
politeţea mînuşii este şi utilitară, Nu eşti numai,
decît obligat să împărtăşeşti tuturor năduşeala ta,
după cum nu este necesar să se cunoască în public
anatomia domniei-tale. Afară de cîini, care bene­
Iiciază de un simt moral sau de civilizatie mai
redus, toată lumea' se poartă, şi în clirnele fierbinţi
ale opăritului umed, cel puţin cu o eşarfă ascun­
zătoare.
Natura şi.a rostit preocuparea de politeţe pecît
s-a putut, lăsînd probabil individului să o complec­
teze. Anume orihcii, care slujesc evident, la Funcţi­
unile vieţii, natura le-a tăinuit, îngropîndu,le este'
tic În reliefuri, şi Întregul aparat digestiv, cu ane­
xele şi prelungirile lui intestinale, care puteau să
funcţioneze şi pe dinafară, le-a adunat În forme
atît de frumoase, încît pînă astăzi, afară poate de
jocul matematic al echilibrului organizat, omul
nu a descoperit, În piatră, În culoare şi ritmuri,
mijloace şi motive ca să le Întreacă. lîngă funi,
lf
[36]
cular, catedrală şi toată arhitectura unghiurilor,
suprafeţelor şi angrenajelor, corpul omului rămîne
încă victorios, cu toate că din punctul de vedere
practic, el împlineşte un simplu rol, de ceea ce
se numeşte, în construcţia automobilelor, cartel".
Sînt filosofi care rîgîie şi se liberează de aburi
în auzul şi mirosul tuturor, cu benevolenţie şi
magnanimitate, motivînd că este sănătos. Faţă de
viaţa eternă şi de geometrie, este sigur că deşer­
tarea vintrelor de un conţinut gazos, nu prezintă
importanţă. Dar această sinceritate a shncterului
poate să fie raportată la toate actele omului, şi în
asemenea caz parlamentele, de pildă, n'ar mai
avea nevoie de nicio cheltuială pentru edificarea
retiradelor porţelanee: totul s'ar petrece lent şi
paralel cu retorica, din bancă şi de la tribună.
Cîteodată intelectul unui filosof e mai greu de
educat decît trenul posterior al unui pisoi, care
intră în viaţă cu familiarităţile brute.
Contrariul politeţei n.am putea preciza dacă e
obrăznicia sau familiaritatea. Sînt camarazi din
cea mai cultivată categorie socială, a cărora inti.
rnitate fără beţie, se manifestează prin gluma înjus
răturii de mamă.
Dar familiaritatea se găseşte pe cea mai sigură
linie a impertinentei. Politetea e insinuată, la oa­
menii educaţi înt�,un sentiment de respect de
sine şi de ceilalţi, şi în familiaritate. Politeţea e o
pudoare şi o necesitate de distanţă. O frăgezime
sufletească împiedică pe bărbat şi soţie să-şi spuie
în camera nupţială, prin toate organele, ceea ce
au de spus, şi în odaia copiilor părintele nu intră
în pielea goală, cum a ieşit din baie. Avem suve­
nirea unui copil care, foarte atent la tot ce este
[37]
necesar să fie atenţi părinţii, a descoperit la vîrsta
de cinci ani un secret, denunţat porceşte de scumpii
lui părinţi. La treizeci de ani, el mai păstrează
amărăciunea, care l.a copleşit de copil, individua­
lizată în personalitatea lui.
Am văzut creştini practicanţi urinînd pe colţul
obscur al bisericii. Îti mărturisesc că n-arn cutezat
niciodată să mă slujesc de un recipient nocturn,
în camera unde vedeam că se găseşte o icoană, ­
şi sînt aproape un necredincios al interpretărilor
acordate de oamenii cu straie lungi şi barbă, aspec,
telor indescifrabile ale lui Dumnezeu. V rei să-ti
explic pudoarea mea? Mi-este foarte greu. E t�t
atît de greu să scrutez şi sentimentul politeţei.
Politeţea pare să fi decedat odată cu alte sensi­
bilităţi ale omului de după măcel. Cineva nu-şi
da seama de cum putea să fie individualitatea
politicoasă şi atribuia expresiilor delicate ale insului
sufleteşte puternic, origini cînd satirice şi cînd de
ipocrizie. «Tai peur d'un baiser comme d'une
abeille » al lui Paul Verlaine ar putea să evoce
unui analist disociant o laşitate de masturbant.
Individualitatea pare să fie împăcată cu irupţia
fără bătaie în uşe şi fără voie acordată, în aparta'
meritul unui străin, care este dator să-ti sară înna­
inte, fericit că i.ai rupt clanta si ai intrat cu galosii.
Ca să te manifestezi bărbat, �ă te ştergi de no�oi
cu perdeaua din biurou, să scuipi cu entuziasm
pe covoare, în tablouri şi geamuri. Să'ţi scuturi
luleaua pe canapea şi, cu un creion, pe care îl
vei purta în buzunar, să te iscăleşti pe toate obiec.
tele primitoare de grafit, de mii de ori, pe cărţi,
J7
[38]
pe păreţi. Subit, vei des�hide uşile interioare, .v,ei
intra cu pălăria în cap Şi cu paltonul pe umeri m
cameră, unde doarme nevasta, mătuşa sau bunica,
şi vei zice: «Păzea, că vreau să mă culc! », Şi, în
treacăt, te vei opri şi în sufragerie, ca să te debara'
sezi de o băşică plină. Iei copiii la palme, dai
servitoarea cu capul de dulapuri, şi în nainte de a
ieşi ţii un discurs.
Mulţi contirnporani văd în act;st model de in,
conştient goril pe binevestitul Ubermensch, suc'
cesorul firmei «La vitelul de aur »,
Politeţea dăduse născare omului discret.
Aci, se făcu noapte. Becurile electrice se stiri.
seră cum se sting numai becurile electrice, odată.
Un accident la uzină a distrus într-o fărîmă de
secundă cosmosul artificial, care face cu putinţă
variaţia manuscrisului pe douăzeci şi patru de
note de alfabet şi capriciul ipotezei, Poate că tot
asemenea va îngheţa brusc şi cealaltă uzină, şi
toate lămpile sempiterne ale edificiului delicat al
Universului vor stagna definitiv. E un basm cu
care ne-au deprins termometrul şi revistele ilus­
trate.
Pe o noapte ca asta, cu toate ferestrele negre,
cu oraşele negre, se vor întîlni în cimitirul civili,
zaţiei omul politicos şi animalul. Şi cum prin apro,
piere talazele negre se vor lovi de malurile negre,
şi omida beznei păroasă îşi va face drum în ţarina
defunctă, fără să mai vadă, să mai simtă şi să mai
zărească, cel dintîi, cu mîna întinsă în întuneric,
va face loc invizibil şi va şopti:
- Poftiţi... După dumneavoastră ...
[39]
I 881 S- fi' -. O . .
Cal stapm nu e un meşteşug. rrcme
poate să devie stăpîn şi nu are instanţă care să-I
aprecieze. în majoritatea lor stăpînii sînt indeli­
cati, brutali si abuzivi. Greutatea este să fii un
bun servitor şi, începînd cu rîndaşul, toată lumea,
pînă la vodă, serveşte, ceea ce servitorii nu ştiu.
Ţăranul intră la boier cu căciula, întinde mîna,
se serveşte cu un scaun şi stă de vorbă. în satul
lui sînt trei cluburi politice cu firma partidului
respectiv, întodeauna «democratic».
Cunoaştem un gazetar care îşi păstrează capa,
citatea de demnitate intrînd la stăpînii lui cîrciu­
măreşte, cerînd o ţigare, aprinzînd ţigarea ne in,
vitat, aruncînd chibritul şi cenuşa pe covoare,
scuipînd, sullîndu.şi nasul şi debitînd o serie de
dobitocii, răcnite cu energie. El şi.a făcut un gen
de stăpîn artificial, care-i permite să fie deopotrivă
cu cei mai inteligenţi.
Rezultatul civilizaţiei e o ştiinţă a proporţiilor,
o cunoaştere, o stabilizare de distanţe şi măsuri.
Prostia şi politica o suprimă, şi inteligenţa proş'
tilor o analizează rational. Distanta e artistic să
fie pusă şi între prieteni, între soţi,' Între părinţi şi
copii, între fraţi, necum între străini. Cînd prie­
tenii nu mai au să-şi ascundă nimic, prietenia
capătă stilul porcesc.
J9
[40]
Doi oameni s-au întîlnit în tren si s-au salutat.
Cîtă vreme raporturile lor au răma; la surîsuri de
politeţe, şi călătorii au ştiut să tacă, citindu.şi
fiecare cartea, pînă în staţia la care unul scoboară,
se prezintă şi salută, amintirea lor rămîne simpa­
tică. Farmecul începe să dispară cu prima între,
bare: «Unde călătoriti] » sau: «Ce mai e nou
pe la Bucureşti? ». Atunci, îţi iei cu subtilitate
geamantanul şi te muţi într-alt compartiment; căci
nu ştii ce are să mai vie, şi piere distanţa.
Dispariţia distanţei vulgarizează şi aduce derno­
ralizare. Aglomeraţiile, taifasul pe stradă, cafe­
neaua, circiuma, grădina publică, ruinează o în,
treagă existenţă de studiu şi reflexiune.
Omul trebuie să ştie ca, 111 definitiv, orice ar
face şi oricît s-ar asocia, el e un singuratec şi un
neînţeles. Fiecare din noi e problema celuilalt.
Sentimentul marei lui singurătăţi de principiu îi
comandă o atitudine îngrădită. Un moment, în
noaptea nunţii visate, mirii au căzut fiecare pe
gînduri, un singur moment. E momentul singură,
tăţii. O şoaptă circulă şi se loveşte de tainele
sufletului ca o albină de geamul unei odăi, în
care a fost închisă. E şoapta pămîntului şi o remis
niscenţă de vînt: «Nu te desfăta peste măsură! ».
Cînd mirele îşi ascultă mireasa, săvîrşind, aplecată
pe un obiect de faianţă, un act fiziologic normal,
şoapta spune: «Ce ţi-am spus? ». Soţii, chemaţi
prin însoţirea lor să se cunoască de aproape, într-un
fel care nu e nici al prieteniei nici al colegialităţii
politice, trebuie totuş să intercaleze o distanţă,
îndată ce s-au apropiat, şi să se comporte ca doi
oameni care n'au inaugurat întrebuinţarea cu mari
tor a funcţiunilor de singurătate.
Dacă ai iubit din întîmplare o femeie, care afli
în nupţialitate că exercită profesiunea de moaşă,
40
[41]
se şi remarcă în spiritul tău o schimbare. Dezastrul
începe atunci cînd iubita îţi dă explicaţiile tehnice
ale dragostei, citind mitra, ovarele, ombilicul, ca
orice profesionist, posedat cu sinceritate de meşte­
şugul şi de autorităţile lui.
Soţia, care are puţină carte de curs secundar,
ţi,a spus într'o zi, cu o emfază rnedicinală: « Am
rămas gravidă» - şi era să divorţezi. Cu un tem,
perament mai impetuos şi mai vulgar, i-ai fi tras
douăzeci de palme. S,a interpus şoapta secretă:
« Te-am prevenit! ».
Educaţia distanţei se practică ritual în armată.
Consimţirea de a fi sluga totală a unei trese în
plus, la umărul hainei, e de o mare frumuseţe.
Şi ea se mai găseşte între călugări, unde atitudinea
soldatului devine, încovoiată, metanie. Şi au avut-o
sclavii, pe care o idee pecît de lăudată în istorie,
pentru demagogia ei, pe-atît de inoportună, a
desfiinţat/o, printr'un mare act de Stat.
Cunoaştem cîţiva ţigani, urmaşi direcţi ai robi,
lor boiereşti, fără aluzii. Ei au moştenit spiritul
distantei şi al măsurii, ca niste mari poeti, născuti
din Jupiter de-a dreptul. U� tact, o catifelare, u�
dezinteres de mare boierie, o discreţie pe care
boierii au cheltuit/o.
[42]
1891 A' . " '1 .. . b . " . I
� ţlPlt 111 I UZll ŞI o osit 111 munci, omu
nu se mai uită în sus, la pasări şi stele, şi caută, ca
o jumătate de orb, numai aproape de el şi pînă
acolo unde îi ajung mîinile şi pipăitul. Şi a tot
văzut ce vede fiecare în toate zilele lui, urzindu-se
cu împrejurarea şi umbra, o sută de fire de păian,
jen la unul de ţesător. Scufia tricotată mărunt i.a
căzut pe ochi şi i s'a lipit de gene, şi de-abia de
mai zăreşte dincolo de blid şi peste durnicat.
Nu te speria: nu e niCIO zare şi 11lCIO margine
de lume. Mestecă linistit. E aburul din strachina
vecinului de la masă. 'Mai trage în jos de scufie
niţel. Ai şi nişte urechi. E necesar să nici nu mai
auzi. Cine ştie ce glas vei bănui că te cheamă sau
că te cercetează din cer, şi constiinta nu trebuie
turburată. ' ,
La Judecată, vei putea răspunde cinstit:
«Doamne, eu eram absent cînd m-ai chemat. Era
ora mesei, şi mîncarea nu pot să spui că nu era
gustoasă. Ce ţi ,a venit să mă strigi tocmai atunci?
In treburile noastre pămînteşti, viaţa se petrecea
cu forme şi preparative. Aveam citaţia, avertis­
mentul, punerea în vedere, soneria, bătaia cu
degetul în uşe, anticamera, audienţa fixată; chiar
42
[43]
şi soroacele de rugăciune erau mai dinainte hotă,
rîte. Duminica era duminică şi săptămîna săptă.
mînă. Noaptea, ne obişnuiam să nu ne facă nimic
să tresărim. Ne-am organizat. Am izbutit să izo­
[ărn neprevăzutul, ireductibilul adversar al omu­
lui cuminte, şi l.am băgat în contabilitate, amor'
tizat cu anticipare.
Acum, tu mă întrebi ce-am făcut. Ciudată între,
bare la un sfîrsit de viată. Mi-am făcut datoria.
Am mîncat la 'opt, la douăsprezece, şi la nouă,
şi aş fi mîncat de zece ori mai mult, toate porţiile
tuturor celor de o seamă cu mine. Din tăcerea ta
o să mă laşi să deduc că mai trebuia să fac şi
altceva. Stau şi mă gîndesc ... Mai erau şi alte
datorii?
Mi se pare că mai erau. Parcă simţeam eu că
trebuie să fie ceva, dar nu m-arn încrezut în gîn,
durile mele. Ca să nu mă mai supere, mi-am tras
căciula de pe ochi şi urechi şi peste gură. Aveam
în mine un vierme nevăzut şi neadorrnit, este
drept, pînă la care n'au putut ajunge căciula să-I
acopăr, nici furculiţa să.l satur. Cînd îmi era
lumea mai dragă, el se zvîrcolea şi descosea tot
ce puteam să cîrpesc la puţina lumină a zilei.
Puteam eu să mă încred într-un bîzîit ascuns al
acestui Diavol, care punea la îndoială tot ce nici
nu isprăvearn, şi părea să mă batjocorească şi pen,
tru tot ce duceam şovăind pînă la capăt? Puteam
eu să cred că viermele era de la tine, de la Dum­
nezeu? »
Mai bine să ne vedem de ce-am apucat. Pînă
la Judecată mai e. Şi nici nu este Judecată: iaca,
o vorbă a neputincioşilor, răzbunarea şi mîngîie'
rea lor. Toată viaţa, şi prezentă şi viitoare, încape
în şaptezeci de ani, aci pe loc, de la farfurie la
gură: ai farfurie, te saturi; nu ai, aduni de subt
43
[44]
r
(
I
I I
�jll. i
'1'111
I I
,
masă, după ce orbul s'a sculat. Fii cît se poate de
măgulitor cu el. Îl mulţumeşti şi-l alinţi? Poate
să-ti lase cîte ceva din el, din fiinta lui morală,
cîte o idee, idee desigur purtată, partea nevoia,
şilor fiind, şi la intelect, pălăria de anul trecut
şi galoşii de astă-iarnă, încă destul de buni, cu o
mică reparaţie în talpă.
Cînd n.ai ce duce la gură, Iereşte.te de haine
noi. Văzîndu-te îmbrăcat, lumea te poate crede
avut, şi averea de rufărie curată şi proaspătă, e
pentru stomac primejdioasă. Nu te lua după
crini, trandafiri şi chiparoase. Florile nu ştiu ce
fac.
[45]
190 I Atitudinile intelectuale se pot reduce la
două, după cum ai de gînd sau nu ţi-ai pus de
gînd să parvii prin idei. Ideea poate fi profesie.
nală, ca şi sentimentul, şi răsplăteşte cu vîrf şi
îndesat pe adepţii ei. Şi ideea poate să fie, dim­
potrivă, dezinteresată, şi să urmărească, dacă nu
orientarea colectivă a vieţii, ceea ce nu.i la înde­
mîna noastră, dar educaţia individuală pentru
căutarea orientării. Dacă zece generaţii n-au făcut
decît atît, să dea naştere unei a unsprezecea ge,
neraţii de cugete libere, ele se poate spune că
şi.au făcut datoria. Este vorba, aşadară, de idei
comode şi de idei incomode.
Ideile comode sînt ideile în circulatie. Ele au
ieşit nu dintr-o tradiţie, cum le place' să fie nu­
mite, pentru înfrumuseţare, ci pur şi simplu din
nevoia de a-şi apăra oamenii din actualitatea con,
tinuă a prezentului continuu, resturile nejustifi­
cate prin merite, dregătoriile obţinute prin moş'
tenire şi sirnilitudine de idei, şi averile furate.
Nu se va spune niciodată îndeajuns că originea
averilor, averilor demne de numele lor, este ca,
măta sau violenţa - cu excluziunea singurei
averi industriale.
Cînd un fost ministru, un funcţionar, un vlă­
dică, porniţi în viaţă cu salariu, au făcut averi, e
4}
[46]
bineinţeles că ei vor să şi le păstreze şi să le în,
multească; însă e tot atît de lesne de înteles că
jafuÎ deghizat cu meşteşug a prezidat la întoc­
mirea lor. După război, aproape toate guvernele
au fost animate, în persoana conducătorilor pOl
iitici, de un sentiment simetric cu reforma agrară:
controlul averilor - şi, în opoziţie, mai multe
fracţiuni politice au înscris în programul lor de
guvernare controlul abstract. Imobilele somptw
oase s'au înmulţit subt fiecare guvernare, şi fiece
guvernare a produs un număr nou de milionari
politici.
Regula controlului averilor ar fi simplă, mai
ales pentru un guvern, căruia nu i se pot ascunde
registrele şi dosarele Stării Civile şi notariatului,
Se lasă oamenii şi se începe analiza de la avere
direct, a cui este, cine a cumpărat-o, cu ce valori.
Averea părintească a cumpărătorului, funcţiunea
lui cu zece ani mai devreme, foaia de căsătorie.
In strictă obiectivitate, cel puţin cincizeci la sută
din noile averi sînt penale - şi ele se repetă zil,
nic. Desigur că s-a întrebat cetăţeanul cum au
dispărut succesiv intenţiile controlului, care ar
marca un început cert de însănătoşire socială.
Răspunsul nu trebuie căutat prea mult: parti.
zanii politici se adună aritrnetic cu idealul de-a
face avere, şi majoritatea lor şi-au făcut averea
în asemenea adunări.
Dacă examinaţi anturajul obişnuit al unui po,
litic, veţi vedea oameni politici inteligenţi şi
oneşti, - fără să fie o lege invariabilă, - serviţi
de indivizi suspecţi, de ticăloşi notorii şi de cretini
eleganţi, care au încrederea totală a stăpînului.
De cîte ori vine «la putere» stăpînul, care cu,
noaşte întodeauna un număr de oameni integri
şi în stare să îmbunătăţească o situaţie şi să învie.
[47]
reze o autoritate degenerată, noi serii de brute
şi de lichele îl satelizează, satisfăcut. Aceşti in,
divizi îngroaşă numărul averilor, în pierderea
celor cîteva sute de oameni care reprezintă prin
sudoarea lor, în pîlcuri, milionul.
Atitudinea comodă consistă în a nu cirti ci a
recunoaste liniile si ideile mari în care se înca­
drează şi devine permanentă înmulţirea puroiu­
lui social. Ideile de tradiţie adă postesc grosul
găinarilor intelectuali, înmulţiţi prin imitaţie sau
prin calcul. în vocabularul acestor idei, ţară în,
semnează casă de raport, vilă la Sinaia, vie la
Dealul Mare şi moşie la şes, - iar credinţă: spe'
ranţa că aceste bunuri cu început sînt fără sfîrşit.
Totul se confundă deasupra cu Dumnezeu, şi
jos cu Statul. Concepţia e într-adevăr suculentă,
şi cetăţenii sînt copleşiţi cu morala teoretică a
unor asemenea idei, ca să le apere împotriva povîr­
nirilor sociale. Ea are tot ce-i trebuie, şi scriitori,
şi actori, şi parlamentari, şi presă.
Într-o modestă gazetă călugărească, se putea
citi subt iscălitura unui arhimandrit, doctor în
teologie, că un preot de mare ispravă, din Sibiu,
părintele IOSif T rifa, un agent activ al misiunii
lui, este acuzat de autoritatea ortodoxă că vor'
beşte prea mult în cuvîntările lui despre Iisus
Hristos şi prea puţin despre Biserică. E concepţia
bunurilor nemeritate şi a surogatului de lege şi
de ideal, aplicată popeşte: concepţia comodă,
ideea comodă, pe care dacă o aperi te alegi cu
altceva decît cu acuzări.
Părintele Iosif Trifa reprezintă ideile incorno­
de. în apostolatul lui, acest preot ia lucrurile de
47
[48]
la început, de la lisus cel gol, cel flămînd şi cel
răstignit. Această icoană miroase urît, din pricină
că, neavînd episcopie, tout ti l' egout, post de sena.
tor, înzestrări de Stat şi cîteva milioane la ciorap,
- biet Mîntuitorul nu avea măcar ciorapi!­
Fiul Domnului umbla desculţ şi asudat, şi rănile
lui cu sînge au puţit.
T otuş, singure ideile incomode sînt genera'
toare de viaţă, de luptă, şi de ceea ce se cheamă,
de cîţiva puţini ani Încoace, cultură. Ideile inco­
mode vin de la sine, nu sînt plătite şi răsplătite
de nimeni, decît cu sufletul răsunător al celor
care le aud. Dimpotrivă, ele supără, ca nişte palme
din văzduh şi ca o chemare la datorie, de care
toţi ticăloşii sînt în secret înfricoşaţi. Aceste idei
incomode au sprinteneala şi emană simpatia lu,
crului adevărat, simtit si suferit. împotrivă nu
. ,
poate să-i stea şi să biruie ideea comodă, decît cu
ajutorul poliţiei şi al nedreptăţii, şi atunci provi­
zoriu.
Venind în viaţă, tînărul V1C10S îşi va alege o
idee comodă, care să-i procure avere, femei şi
lux: reţeta nu dă greş niciodată şi încercarea
norocului e o simplă naivitate. Sobru însă şi bine
liniat, el va trece de partea ideilor incomode, şi
activitatea lui se va petrece în scrutarea tuturor
ideilor şi stirbirea inevitabilă a ideilor de traditie.
Nici nu'şi poate plăti bucuria de a se fi năs�ut
în lumina pămîntului, către neamul din care iese,
fără această dajdie a crudei lui sincerităţi. Dacă
un tocilar s-ar ridica pînă la lună şi i-ar pili cu o
unealtă subţire marginea focoasă, însăş luna s-ar
înfăţişa la sfîrşitul anului strîmbă.
[49]
o superstiţie care se învecheşte şi care a durat
mulţumită ignoranţei, progresiv mai micşorată,
făcuse lumea să creadă în legenda materiei nesim­
titoare la fluxul intelectual. Ideile circulă acum
�i însămînţează, si omul nu mai e speriat de pres,
tigiile, căpătate 'de brută pe temeiul unei averi
posedate. Plugarul crucificat cu căciula în mînă
pe troiţa lui sufletească, s-a mişcat din loc, şi
căciula şi-a pus,o acolo unde trebuie să stea căciu.
la. Cînd, părăsit de argaţi, proprietarii de lati­
fundii au fost siliţi să-şi ducă singuri vitele la adă,
pat, trăgîndu,le de coarne, de.a lungul satului,
tăranii au rîs cu însufleţire, si boierii si-au vîndut
boii la tîrg. Puful de păpădie al ide'ii aleargă-a
azur şi lumină şi trece prin ziduri şi porţi de
fier. S,a rupt zăgazul şi apele curg.
Cîtă vreme copilul tău, frăţioare, se va naşte
neputincios şi va fi concurat din născare, de co­
pilul, de multe ori mai prost decît al tău, al avu­
tului de peste drum, ideile incomode, rele şi
blestemate, orînduite să netezească bunurile şi să
puie în privelişte singure meritele minţii, vor
dezgrădina, încet-încet, stîlpii cu pălărie, la care
nu se mai uită nimeni...
[50]
/911 l . - d'l •
� n vecinătatea mea geme e zece ZI e 10
agonie un bolnav bogat. Cunosc originile averii
lui si ascult tipetele lui cu .indiferenţă, atunci
cînd' mă emotionează si mă doare tar� căderea
unui pui de �rabie di� cuib.
Un asemenea pui a încercat să zboare, condus
de « mama» lui, între cele două streaşini ale casei,
şi într-adevăr a căzut, în apă. A fost ridicat şi
purtat la sîn ca să se usuce, să-i mai crească vreo
două zile aripa şi să-şi poată lua zborul deplin.
Trei zile nu l-am mai văzut şi uitasem de el.
Mi-am adus aminte de pui şi am întrebat: « Unde
e puiul? a zburat î » Mi s-a răspuns: «L,a mîn­
cat pisica », Pisica se juca pe masă, lîngă cotul
meu, cu fumul de la ţigară, pe care îl urmărea
suindu-şi voluta cu ochii ei galbeni, către becul
electric. Nu-mi venea să recunosc că în trupu-i
fin de ştofă neagră cu lustru, s-au măcinat frumu­
seţea şi nevinovăţia unei vrăbii agile. «Cum La
mîncat? », am întrebat. «Pe răcitor, mi s-a răs­
puns: a fost pus un moment pe răcitor. » - «Co.
piii ştiu că La mîncat pisica? », am mai întrebat.
«Nu ştiu », mi s-a răspuns. «Să nu cumva să
afle, am răspuns: să nu li se spuie ... »
Ceea ce n-a avut grijă natura să deosibească
şi să ascundă, sîntem datori să corectăm noi.
50
[51]
Copiii nu trebuie să ştie de mici că pisica frumoasă
mănîncă pasărea frumoasă. Ei n-au intrat încă
în zona tristelor adevăruri, şi trebuie să ne Iie
milă de sufletul lor, uimit prea devreme şi bru­
talizat de o natură vitregă, care ne biruie şi în,
trlUn caz si într-altul. Să rărnîie nebiruită cel putin
inteligenţ� noastră, care protestează clipă cu clipă
împotriva zărnislitoarei.
A mai gemut o dată vecinul meu şi tot n.arn
simţit nimic. Am pus deoparte numai vioara, ca
să nu mai însoţesc gemetele lui, din ce în ce mai
stinse, de o undă muzicală divină. Acest om,
mi-am zis, nu trebuie, acum cînd geme, în sfîr.
şit, şi el, să se folosească de sensaţia legănărilor
subtile ...
Omul în agonie a dat bani cu camătă, tuturor
cărora i-au adus, pe lîngă un gaj preţios, o poliţă
şi renunţarea, în clipa împrurnutului, la jumătate
din suma cerută. O femeie văduvă isa adus icoa­
nele familiei, bijuteriile şi chiar cerceii de mărgă,
ritar ai fetiţei, ca să.şi poată plăti un termen de
chirie. Alta i.a zălogit o casă bătrînească. Sute
de gajuri grămădite în mîinile, acum aproape
încremenite, ale cărnătarului care se zvîrcoleşte
de zece zile în patul lui, herbinte ca o introdus
cere la Gheena, au fost vîndute, fără păsuire, fără
cruţare. Şi cămătarul, din sîngele şi din poezia
dramatică a celor care i-au căzut în păinjenişul
ghimpat, a strîns avere mare.
El are copii mari. Unul e şaşiu şi face studii
de literatură. Are o fată în streinătate, care în,
vată medicina. Au venit amîndoi, si toată fami,
lia lor de asasini legali, încă neimpuşcaţi de o
răzbunare plebee şi aruncaţi în lături, asistă la
agonie. Individul răcneşte iar: nu poate să -şi dea
sufletul, de zece zile şi de zece nopţi, care trec
[52]
Morala practică încuviinţează următoarele pe.
depse:
Rînjetul va fi bătut peste buze şi dinţi (a se
cere la autor lista rînjiţilor), cu palma strînsă
într'o mînuşă groasă: imitaţie de surîs.
Lipsa de cugetare, indicată de o distracţie afec­
tată şi de înfumurarea tăcerii zîmbitoare, iar În
scris de puncte'puncte, se ia de-o ureche, scutu­
rată peloc, pînă la reacţia urletului violent. Reci,
diva comandă adaosul unui părete de partea ure­
chii libere. (A se da cu capul de păreţi»
Un acord negramatical la un profesor univers
sitar se pedepseşte la hipodrorn. Individul, o
jumătate de zi va curăţa grajdul în local, şi o
jumătate de zi va sluji, la cîmp, de obstacol. La
fiecare săritură, caii, din instinct, îl vor atinge
în moalele capului cu o potcoavă. Va fi adus
acasă cu cotiga de gunoi, basculantă pe două
roţi, şi va Îndura tortura lui Crist: cînd va cere
apă, i se va da sirop.
[57]
1931 E' . 1 . l' r d
1"':__ Şti partlzanu acestei u tune rorrne e
sălbătecie, bătaia? întreabă un cititor.
Scrisoarea e adresată lui Coco, a căruia natură
blajină mai presus de bănuială, e ajutată şi de
lipsa de armament. Ciocul, unealta de apărare
şi atac, şi de hoţie, nud vorbă, e.aşa făcut, la
Coco, încît chiar dacă un instinct rătăcit l.ar în,
demna să dea, nefericitul prieten, redus la un
rol de boxeur, categoria papagal, n'ar putea să
iasă victorios, si în toate cazurile, si ofensive si
defensive, ar rn.'înca bătaie. E ca şi c�m ar Încer�a
să se apere cu o teacă. Ciocul lui Coco, întors,
e cîrn ca floreta cu bumb.
Dar Întrebarea merge mai departe. Colegul
care învîrteşte manivela admite bătaia?
Nu ştiu cum ar trebui satisfăcut cititorul, care
putea să nu mai Întrebe nimic, deoarece opinia
lui e gata făcută. Calificarea bătăii drept « ultimă
formă a sălbăteciei » anulează problema de la
început. Dacă asta ţi-i convingerea, că nu tre.
buie să dai, fără să cazi în preistorie, la ce bun
să mai vorbim? Să'ţi răspund: « Sînt om civilizat,
tragem mine ca.ntr.un sac, că rabd », nu mă lasă
inima. Să-ţi răspund: «Calcă,mă pe coadă, că
te ard », o să zici că sînt o brută.
57
[58]
Adevărul e că bătaia se petrece fără declaraţii
de principii. Ce folos că ai un punct de vedere
stabilit şi, la o strîmtoare, cazi cu braţele amîndouă
În pălăria unuia, care te-a scos din fire? în nicio
materie ideologia nu e mai provizorie. Am cu­
noscut pacihşti entuziaşti, În stare să reglemen,
teze pacea socială a Întregului continent, autori
de studii severe, oratori aplaudaţi pentru înnal.
tele lor subiectivităti : Ieseau de acasă cînd cu o
falcă puţintel umflată, cînd cu cercul vînăt şi vişi.
niu lăsat dedesubtul pleoapei, de atingerea acce­
lerată cu un corp tare în formă de pumn. Micul
incident se petrecea În căsnicie, însoţit de un
uragan de lucruri trîntitem cap.
De ce să mai faci declaraţii dacă dai şi mănînci?
Ştiu, desigur, că civilizaţia interpune Între ad­
versari condeiul, dialogul şi presa, polemica oarne­
nilor cultivaţi, şi se zice că vorba ustură tare.
E un fel de a vorbi, o abstracţie retorică la rece,
o atitudine de bibliotecă şi de fumător răsturnat
Într'un fotoliu adînc. Dar ce discuţie politică,
artistică, literară, poate să merite numele de se,
rioasă, fără un schimb de călimări şi tampoane?
O controversă bine simţită, nici religioasă, nu
merge fără păruială. în cereale, În petrol, În
finanţe, În manufactură, bătaia e necesară, Îndată
ce intrăm joc dividentul, consiliul de familie,
tutela, moştenirea: numai că acolo se păstrează
eticheta şi stilul, ghionţii se dau pe înfundate şi
urmează o dezminţire.
Există etică sau dogmă, care să te sature, cînd
îţi clocoteşte sîngele, ca două părechi de palme,
date cu sete, şi ca un picior, aplicat profund,
acolo unde se cere?
J8
[59]
Cititorul ar vrea şi o definiţie literară a bătăii,
ca să se consoleze, fără îndoială. Se plînge că n-a
mai iesit din casă de zece zile si că suferă de o
uşoară' indispoziţie. Mă tem să' nu fie vorba de
niscaiva cucuie.
[60]
pentru dumneata o lume de baloane de săpun,
care se sparg fără zgomot decum vrei să le atingi.
Consistenta fizică a lucrurilor a încetat. Esti des,
calificat! �dică te afli înnafară de geometrie, din,
colo de cifră, peste marginile mineralogiei şi fără
chimie. Eşti un nenorocit. Ai devenit schelet.
Eşti un mort printre vii ...
[65]
195 I L li . � • b d bă .
--=:.J umea po iticoasă se seir eşte e atare.
Concepţia despre bătaie se ajustează în cala,
podul fix al unei formule. Dacă citeşti, dacă
scrii, dacă eşti advocat, inginer, droghist, ţi-este
cu neputinţă să baţi. Intelectualitatea este nece­
sar să lăbărţeze muşchii şi să asigure o falcă pasivă.
Ca să vorbim ca savanţii lui Moliere, ideea face
să stagneze sîngele la creier, paralizînd violenţa
braţului şi accelerînd, poate, numai velocitatea
piciorului. A trinti un pumn, la supărare, în
nasul unui semen, este a trăda enciclopedia şi
cultura. Un bărbat cultivat nu dă niciodată: el
face cocoşi de hîrtie, lipsiţi de facultatea de a
provoca hemoragii, şi.i aruncă în spaţiu. Un băr­
bat cultivat şi binecrescut nu loveşte; vîrîndu-şi
mîna între nasturii jiletcii, ca un Napoleon, el
procedează zicînd: ',( Domnule, consideră-te păI,
muit ».
E un soi de ultim vestigiu de barbarie, din care
omul civilizat îşi face o cochetărie ; e o palmă care
nu mai este o palmă, care ar fi fost şi care ar fi
putut să devie o palmă dureroasă, cu respectivele
efecte, dacă gîndirea nu întrerupea firul sălbăte­
ciei. Gîndirea fiind raţionament, raţionamentul
este justiţie... Palma cu care te trăzneşte strict
verbal adversarul, prezintă şi un alt folos.vcultu.
ral: anume, de-a putea fi retractată. După ce
te-ai considerat pălmuit, nimic nu se opune, în
[66]
urma unei discuţii lămuritoare, să te reconsideri
ca mai înnainte de-a te fi considerat pălmuit,
virginal şi inocent. .
Unii deputati au fost adeseori auziti intrînd cu
injuria şi cu pumnul elocinţii pînă 'în cele mai
depărtate şi decent izolate secrete ale familiei,
ridicaţi de un avint direct şi prompt, ca şi cum
dreptul de-a coti prin anatomie ar fi fost plătit
anticipat. Aceiaşi deputaţi, după un moment, au
fost văzuţi retrăgîndu-se cu scuze şi surîsuri.
Iată, desigur, o luptă de idei, în care şi ciuda
şi revendicarea şi revolta se petrec în oglinda
răcitoare a culturii, compuse cu fard parfumat.
într,o atare lume să tot trăieşti, ca în culise.
E viaţă superioară, viaţă jucată.
A fi adversar al bătăii, al oricărui gen de bătaie,
este înnainte de toate util, în special pentru zia,
rişti. Un ziarist şi un polemist, în genere se simte
stingherit de bănuiala bătăii eventuale, şi exerci­
ţiul marilor lui funcţiuni sociale ameninţate, nu
se mai poate liber şi intens manifesta, pentru
folosul poporului şi al dreptăţii.
Calitatea lor principală fiind instabilitatea pe
terenul ales, acolo unde trebuie să înceapă şi să
sfîrşească un război de condeie, şi ziariştii obiş.
nuind, în lipsă- de imaginaţie şi de vigoare adevă­
rată, să treacă din stradă în apartament, din
idei în odăi, şi din ideea de justiţie în odaia de
culcare, au nevoie de o garanţie.
Ei vor să ştie că niciun baston nu se interpune
între mintea lor agitatoare şi măsură: bagheta
izbită în cap sau spinare, ca să indice ritmul nor,
mal, este absolut supărătoare şi trebuie înlăturată
printr-o mare dezbatere publică. O îngrădire de,
vine necesară, ca în arta sonetului.
66
[67]
Din asemenea scrupule s-a născut, îmi închi­
pui şi eu, nevoia de a lua o atitudine frumoasă
în fata bătăii, administrată de autorităti. Atacînd
bătai� jandarmului şi a poliţiei, noi i�telectualii
facem în realitate cu mult mai mult: ne punem
la adăpost.
Dar ce anchetă e aceea, în definitiv, care se
face printre oameni liniştiţi? Sosesc În biuroul du,
mitale, în momentul cînd îţi iei cafeaua, şi te
întreb din senin: «Eşti pentru bătaie sau contra
bătăii] ». Cum aş fi eu partizanul bătăii, într-o
împrejurare de confort? Mi,e atît de lene, mă
simt atît de transcendent, în ceasul cafelii, încît
dacă i-ar veni cuiva să-mi cirpească o palmă
atunci, cînd sînt anchetat, aş fi incapabil şi să mă
supăr, necum să răspund.
Bătaia nu s-a făcut niciodată fără gîlceavă. Ca
să iesi din actiunea obisnuită a meseriei tale şi
ca să' intri în 'ceva nou 'şi excepţional, cum este
bătaia, ai nevoie de un motiv, de o temperatură.
Omul se bate fierbinte, ca şi fierul.
Bătaia mecanică şi scandată a pendulei nu e
bătaie decît prin sinonirnie. Bătaia aceea, care
consistă în a pune mîna în contact cu reteveiul,
presupune un magnetism şi o sinceritate. Şi sin,
ceritatea, care scuză literatura, scuză şi zdrunci­
nul maxilarelor subt pumn.
Ceea ce rămîne, drept vorbind, de judecat,
este dacă sinceritatea nu a fost cumva rău orien­
tată şi dacă pumnul nu cumva s'a înşelat. Aci
cultura se găseşte în plină grădinărie civilizată,
tornurile, pravilile, codurile nu lipsesc. Dar bă­
taia s'a dat şi, vorba valahului, nu se mai poate
lua îndărăt,
De altfel, bătaia este supusă şi ea unui logic
personal. Dată pe drept, pacientul are sentirnen-
[68]
tul tainic că a meritat-o: insul tine de echilibru.
După procedeele medicale admise în cazul bătăii
bune - tinctură de iod, pansamente, uşoare in,
tervenţii de proteză, - bolnavul se dedă unui
raţionament intim cu Demonul, care îl încre­
dinţează că era nevoie să pată bătaie. Bătaia ne,
dreaptă provoacă răzbunarea, şi pumnul nedrept
descarcă revolverul sau irită cuţitul. Orice argu'
mente sînt de prisos: acţiunea se consumă în doi.
Cînd eram mai tineri, imaginea unei hguri păl­
muite ne ofensa. Nu ne puteam da socoteală
că mîinile unui om se pot scutura de-o energie
corozivă pe obrazul frumos al unui semen al lui.
Ni se părea că atunci se petrecea o tragedie mis­
tică în sfiiala pură a naturii. Parcă braţul celui
care ridica palma, se întindea să lovească un
înger în aer si să.l doboare.
Învăţînd să căutăm subt piele şi înnapoia icoa­
nei, ne-am dat seama că greşisem. în interiorul
mutrei mocneşte o grimasă, ca ploşniţa într-o
dungă sculpturală, în stulişul de expresii ale hg rrii
dovedeşti prezenţa sigură şi definitivă a speciei
numită licheaua, poate că din toate cea mai abjec­
tă. Ea se trădează într-o fărîmă de rînjet, într-un
ciob al căutăturii, în surceaua unui act. Şi are
loc atunci explozia antagonismului biologic din,
tre şarpe şi taur: pe . locul unde se întîlnesc, duş,
manii din eternitate trebuiau să dea lupta totală.
Fiecare din noi ducem la pălărie o mînă de
plumb, cu care ar trebui să zdrobim la hecare pas
pliscul amabil şi scuipăcios al cîte unei amabile
lichele. Sîntem mai civilizaţi decît presupunem
şi mai artificiali: salutăm şi adăogăm şi o metanie
la salut. Această dramă mi se pare mai imensă
decît toată bătaia.
68
[69]
Un singur om nu este tolerabil să fie bătut:
animalul, cîinele, calul şi boul. El are asupra
noastră a tuturora, şi a celora care dăm şi a
celora care primim bătaia, meritul sacru al inva­
riabilităţii. Un cîine va fi întodeauna un cîine,
si un cal va rămîne cal toată viata. Un om e un
�omedian vulgar, care imită ze�e specii într-o
singură zi, fără să şi.o găsească pe a lui.
Cît despre femeie, care nu trebuie atinsă nici
cu garoafe, părerile chiar ale femeilor sînt foarte
împărţite. Dacă unele vor să fie deputaţi şi sena.
toei, iar altele rămîn bune şi brave camarade,
e numeroasă categoria surorilor noastre care cred
În singura dragoste cu bătaie.
[78]
1991
O Ofensează mai presus de orrşice intelectul,
aşa/numitul noroc, mai ales că nu poate să.l defi,
nească, mărginit să ia notă de existenţa lui din
rezultate. La o sută de oameni înzestraţi şi pregă,
tiţi aproape la fel, ar trebui să iasă o sută de conse­
cinţe asemănătoare; dar chiar în preciziunea mate.
matică factorii apropiaţi la plecare, dau compa­
rativ rezultate exacte şi disproporţionate, ca spiţele
unei roţi, vecine şi încrucişate la centru şi diame­
trai opuse la circonferinţă.
Şase este cu unul mai puţin decît şapte; totuş,
multiplicat fiecare prin sineş, primul dă treizeci
şi şase, pecînd cel de-al doilea patruzeci şi nouă,
distanţat în rezultat cu treisprezece, care-i dublul
factorului iniţial, mai mult şi mai puţin cu unul. ..
Dincoa de matematici, rezultatul multiplicării
individului cu propria lui durată, ceea ce ar repre,
zinta egalul difuzat în timp al cifrei înzestrărilor
hotărîte, este adesea monstruos în amîndouă sensu­
riie, dintr-o sută de concurenţi unul ieşind de o
mie de ori înnaintea celorlalţi nouăzeci şi nouă.
iar alţii rămînînd de zece mii de ori îndărăt.
Evident că aceste confruntări n-au un preţ decît
intercalate în viaţa curentă şi atîta timp cît indi.
vidul, nedominat de curba existenţei fizice, nu
face abstracţie de el, căutîndu-şi poziţia morală din'
[79]
colo de bine şi de rău. O abstracţie totală poate
fi profesată de fachiri, de trapişti şi de schivnici,
grosul lumii, unanimitatea, fiind interesat la SUCi
cesul personal, la o rentabilitate in bunuri a
vieţii, - şi ideea norocului, absent din existenţa
lui, jigneşte pe omul care calcă.n viaţă cu stîngul.
Mîngîierile personale sînt însă pecît de nume.
roase pe-atît de platonice; concurentul s-a folosit
de o împrejurare care de multe ori se produce
singură, fără niciun concurs din partea interesa,
tului, sau a muncit - ah! muncitoria asta, procla­
mată şi inutilă! Toate acestea sînt norocul pur şi
simplu, lucrul absurd, prezent şi concludent.
Norocul începe de unde vrei şi todeauna. A
nu fi beteag de ochi sau de picioare; a nu veni pe
lume milionar şi degenerat, plimbat într-o căruţă
şi alintat de o slugă, - nu este un noroc în sine
excepţional, dar e un noroc cert, dacă ai comparat
leagănul de mătase al unui vlăstar cretin cu albia
unui prunc sănătos de plugar. Limba unuia se
dezleagă la un an după pierderea ombilicului,
pecînd gura celuilalt rămîne încleştat pecetluită
cu plumb în spaţiul funebru dintre actul de naştere
şi cel de deces. E un noroc firesc noului/născut,
agerimea ochiului, blîndeţea surîsului, simpatia
provocată de nimicul imprecis al temperamen'
tului. Puterea magnetică a unuia, facilitatea lui de
introducere, fascinaţia individuală. Un bancher
nu împrumută bani la o mie de oameni cu ga,
ranţli, şili dă cît vrea unui golan, care nu prezintă
niciuna. Un portar nu e un om afară din cale de
deosebit de un bancher: el ţine la uşă mii de solici­
tatori, pe temeiul ordinului primit pentru accesul
la oră anumită - şi uită ordinul şi de datorie
dinaintea unui singur om, care intră fără să
insiste. Nu e o vorbă goală constatarea experi-
79
[84]
Erau şi urările cu paharul, ridicat în ţinută de
ceremonie cernită. Unii din partea firmei pom,
pelor funebre, primind restul de bani, număraţi
în palmă, ziceau: «Dumnezeu să-l ierte». Cei
din partea invitaţilor erau mai entuziaşti şi mai
apropiaţi de dimensiunile planetei: «Morţii cu
morţii şi viii cu viii», ceea ce înseamnă că a
rămîne viu e mai bine. Căsătoria nouă putea să
înceapă chiar atunci, între mesele vecine, la care
suspinau două inimi dezolate.
Altor bieti oameni le moare toată familia într-o
săptămînă, 'fără epidemii. Se prăbuşeşte tavanul
peste unul, pe altul îl calcă un automobil, altul se
înneacă sau cade din tren. Bolile cele mai răzlete
se ţin de un om cumsecade; azi diabet, mîil�e
tifos, poimîine seca rea celulei, deshidratare, aero­
fagie, şi aşa mai departe, nefericitul parcurgînd
inventariile medicinei în pas gimnastic, ca să nu
scape niciuna din şansele care pot să.l omoare
mai iute.
Asupra cîte unuia cad cîte evenimente se pot
închipui, ca într-o comedie asortată cu excese
excepţionale. Viaţa ajunge o povestire cu nepUl
tinţă de crezut. Toate genurile de contrarietăţi
groteşti i-o încarcă. Faptul divers, cînd ridicul,
cînd penalizat, îşi dispută zilele celui mai inofensiv
dintre oameni, sîcîit ca de o javră de diavol cică,
litor, sarcastic şi crud. O sumedenie de lucruri,
de care nu sînt răspunzători, li se întîmplă numai
lor, culese incidental dintr-o mie de vieţi disparate.
Nici severa organizare a vieţii nu e în stare să
corijeze unele destine. Ai cîrpit gaura în locul
[85]
'1
I
unde fusese mai ruptă, şi ea se repetă în punctul
urzit cel mai solid. Blestemul Meşterului Manole
nu e un mit de fantezie: se dărîmă tot ce constru­
ieşti. în legendă, a trebuit zidită o nevastă de vie,
ca să se spulbere făcătura. în viaţa de toate zilele,
cei urmăriti de furcile din întuneric, se sinucid.
De cîte ori un spînzurat nu lasă nicio scrisoare, e
vorba de un individ care s-a încredintat că orice
zi suportată mai mult, vine cu alte primejdii şi
alte dezastre.
E ceva de făcut? Nu e nimic de făcut.
[90]
mă aşteaptă splendida mea limuzină. Nevasta ţi-e
mereu bolnavă, de faceri şi de mizerie. Copiii
tăi sînt ca nişte pui de ţigan, mizerabil îmbrăcaţi,
cu ghetele rupte, cu obrajii zgîiţi, şui la corp.
Nsai observat însă altceva, că prietenii te evită,
că legăturile la care ai dreptul îţi lipsesc, că tră.
ieşti ca o cămilă singuratecă într-o infinită pustie,
tate? Nu te-ai întrebat de ce te ocoleşte lumea,
de ce se uită colegii tăi la tine strîmb 1 Nu ţi -ai
dat seama că însăş nevastă-ta, pe care ai iubit-o, se
apropie cu teamă de fiinţa ta filosofică 1
- Ai dreptate, nu ştiam.,; de-abia văd acum ...
Două lacrimi se rostogoliră pe obrajii palizi ai
profesorului de filosofie.
- De ce acestea toate 1 Pentru că lumea se
fereşte de lipsa ta de noroc. Eşti piază-reaua uni,
versală. Nimeni nu are încredere în norocul tău.
Eşti eliminat din toate combinaţiile, expulzat de
pretutindeni automatic, congediat, lăsat singur;
eşti teroarea mută a celui obligat să'ţi deie mîna.
- E crudul şi dezolantul adevăr .•. Ce mă-n.
veţi să fac? întreabă profesorul cu disperare.
- Sfatul de-a te sinucide, - să vorbim obiec­
tiv, - e tot atît de inutil ca şi dorinţa sinceră
de.a fi ajutat. Revolverul tău nu poate să ia foc,
ştreangul tău nu poate să te ţie, otrava ta nu poate
să aibă efect. Te vei arunca în faţa trenului şi
trenul se va opri. N,ai noroc! şi trebuie să-ţi duci
povara pînă la urmă, pînă la ultima suflare, pînă
ce femeia ta va fugi de tine, pînă ce copiii tăi te
vor insulta şi te vor bate, pînă ce proprietarii
coalizaţi nu te vor mai primi în casele lor, pînă
ce vei cere ospitalitate spitalului şi vei fi refuzat ...
Poate că, odată mort, te va primi pămîntul
pentru o odihnă,- să mă crezi, scumpul meu
prieten, - meritată. La revedere! Mă duc la
Bancă să depui un sfert de milion, cîştigat azi,
dimineaţă din întîmplare.
[91]
\102\ Problemă veche cît lumea, fericirea. Omul
nu vrea nimic altceva decît să fie fericit. îndură,
geme, beleşte, moare, dar vrea să fie fericit; nici
mai mult nici mai puţin.
Ced fericirea? O confuzie imensă în limitele
amestecate ale cîtorva cuvinte solemne. Cine poate
să fie fericit în sensul forţat de aşteptările omului
de-rînd? Fericirea visată de el la ce poate să răs­
pundă? Eşti fericit că te îndopi mai mult, că bei
în loc de un pahar o damigeană?
întreb miliardarul: «Ce ai?» - şi e trist. El
poate să mănînce cît Gargantua, să se îmbrace cu
un vagon de costume, să aibă pe lîngă nevasta lui
cîte alte neveste doreşte. Puterea de cumpărare
nu-l face fericit.
îi lipseşte şi lui şi omului sărac o filosofie: nici
ea nu te fericeşte, dar te face să înţelegi că fericirea
e romantică şi te învaţă să te adaptezi cu viaţa,
cu munca grea, cu beteşugurile, cu cancerul, cu
tuberculoza, cu chirurgia, cu domnul Director­
General, cu domnul Preşedinte, cu domnul Jude,
cător, cu domnul Coleg, şi să învălui oamenii şi
obiectele într-o conternplare, întreţinută de as'
pectele contradictorii ale existenţei.
91
[92]
Dincolo de gard, stă un fierar, care cîştigă cît
alţi meseriaşi mici într-o săptămînă: opt mii de
lei la patru săptămîni. E proprietar, casa îi e bine
ţinută, nevasta şi copila curat îmbrăcate. Durni.
nica, vecinul se prezintă ca un domn, şi toată
săptămîna, după lucrul de uzină, pe care şi.l
împlineşte corect, sculat la trei dimineaţa şi todea.
una riguros prezent la nicovala lui, cele trei-patru
ore ce-i rămîn slobode pe zi şi le munceşte supli­
mentar, tăindu-şi lemnele, dereticînd curtea, dre­
gînd un părete, examinînd acoperişul. Cînd nu
mai are ce face la el acasă, îşi dă munca de pomană.
ii îngrădeşte curtea unei văduve cu orfani, îi
înveleşte alteia casa, înlocuieşte o cheie pierdută.
Nu l-am auzit niciodată, nu lăudîndu-se, dar nici
pomenind de ajutoarele date.
Nu mi.a spus niciodată că e fericit şi nici nu ca­
ută fericirea, şi niciodată nu s-a plîns. ii e de ajuns
că-şi împlineşte la maximum datoriile faţă de locul
unde munceşte, faţă de familie şi faţă de sine.
Dacă nu zgîndărim notiunea de fericire si facem
din ea un cot de măsur�t pe toate laturile viaţa
unui om, săracul rînduit e mai fericit ca bogătaşul.
Omul cel mai fericit cu putinţă, omul fericit
fără veleităţi şi fără altă filosofie, pînă.n ziua de
azi, e făgăduit de credinţa religioasă. Psalmul « Fe.
ricit bărbatul », al lui David, care a fost rege, dă o
fericire în sirnplicitatea vieţii, redusă la puţin, şi
creştinismul, vechi, vasăzică, de două mii de ani
consecutivi, fenomen nernaipetrecut cu aceeaş du,
rată şi relativă unanimitate, recomandă fericitele
răbdări ale sulerinţii şi jertfei, împărţind viaţa în
două vieti. Fericirea crestinului e în viata viitoare:
va fi. ' , ,
Dacă cineva făgăduieşte mai mult, poate să ţie
măcar atît? ..
[93]
11031 Omul se teme şi de darurile în sfîrşit capa<
tate prin sforţările şi suferinţele cîtorva generaţii.
E un fenomen al triumfului de todeauna al lup'
telor lui. Izbînda îl oboseşte, şi trecerea de la
tortură la succes, ori ajunge o povară pentru cei mai
inteligenţi, ori dă naştere unei degenerări şi diso.
luţii, care începe chiar în momentul ohcializării
izbînzii. Atunci, cei mai proşti, adică numărul
mai mare, duc o luptă minoră dar violentă pentru
păstrarea, nu atît a bunului cîştigat, cît a bunei,
stări personale, pricinuită de bunul cîştigat.
Omului liber nu.i mai place libertatea, liber­
tatea îl îngreuiază. Atîrnînd de sine şi nu de o
mişcare, în care el era o unitate împinsă la acţiune
de curent, omul se zăpăceşte şi caută stăpîn.
E gata găsit: sclavia. Ca să se justifice faţă de
confuziile proprii, el primeşte o nomenclatură nouă
şi zice că asta, căci tot îi displace şi robia, se poate
numi consimţire gîndită.
93
[94]
1104/ Toată educaţia noastră a dat greş, îmi SpUI
nea un prieten de generaţie, a noastră cît şi a
celor veniţi după noi. N.ar fi nimic că am citit şi
ne-am făcut din bibliotecă şi dintr-o profesiune o
îndeletnicire absorbantă, cu toate că, drept să-ţi
spui, în chestiile de viaţă publică şi de experienţă
aplicată la viaţă, documentul cel mai autentic al
fiecăruia nu e cartea scrisă într-un biurou, cu un
punct de vedere unilateral şi personal, ci propria
ta experienţă, trăită de tine şi în care nu te codi
să te încrezi. Unghiul de privelişte şi de sensibili.
tate variază de la om la om, deviat după optica
personală. Adevăr universal există numai în mate­
matici, fizică şi chimie.
Ce.ţi trebuia ţie o gospodărie, o proprietate, o
grije care să te înrădăcineze într-un loc, de care
nu poţi să scapi? Ţi-ai clădit o temniţă şi te-ai
închis în ea. Nu puteai să fii un om liber? In copi,
lărie, mă opream ceasuri întregi, dinaintea unei
case boiereşti, atras de spectacolul revoltelor mele
de atunci. Un şoim cît un om, redus la rolul de
saltirnbanc, sărea cu lanţul de picior, căruia ne
chibzuiam, copiii, sări dăm drumul, fără să ne
omoare. Toată ziua i se desfăceau aripile larg, şi
vulturul plutea în jurul buturugii îngropate, de
care era priponit, într-un metru şi jumătate de
94
[95]
văzduh meschin. Era pe vremuri moda ca la casele
mari să sufere, ca Ion Botezătorul în beciurile
Salomeii, cîte o fiară, simbolul cedrilor, latifun­
diilor şi munţilor din apartenenţa stăpînului: bla.
zonul lui. Subt fereastra unuia, care-şi fuma ciu­
bucul de chihlimbar uitîndu.se la el cum se cano­
neşte, jerpelit într-o zgardă de fier ca o cătuşă, se
agita neîntrerupt un lup cu ochii de foc.
Aşa sîntem prinşi din sălbătecie şi noi, robii
unui crîmpei de viaţă normală. Am pornit-o rău,
din deprinderile celorlalţi, şi am rămas în viciul
moştenit. Mii de complicaţii pentru o saltea mai
moale şi un blid fiert, pentru o bucată de postav,
în care te îmbraci, pentru o pălărie, o cămaşe
mai scumpă, o cravată, un pantof, o batistă în
buzunarul de la piept. Eforturi titanice pentru
robinetul de apă asigurat, pentru săpun, pentru
o baie, pentru o foarfecă, pentru un brici], ..
Doamne! cît am rătăcit!
Trebuie, trebuie să ne răsturnăm deprinderile
şi să ne facem o educaţie nouă. O viaţă frugală,
redusă la bucata de pîine, dumicată pe drum. Cărţi,
tablouri, covoare, bibelouri, mobiliere - putre,
gaiuri! O singură carte, o singură zdreanţă, un
geamantan. Călător perpetuu, perpetuu pribeag,
fără ţintă, fără meserie, ca vulturul, ca lupul.
Lanţurile ţi-s delicate, dar tot atît de grele ca ale
şoirnului doborît din ceruri cu puşca.
[96]
1-
105 . �" . .. "
__ 1 Al sa crteşn adeseori, ceea ce al mal CItit
despre femeie, căreia i se atribuie minciuna, şire­
ten ia, perfidia şi trădarea, ca nişte facultăţi ce-i
aparţin. Bărbatul reprezintă toate virtuţile de con/
trast acumulate, şi tragedia vieţii, povestită de
Sfintele Scripturi, se datoreşte femeii, maica lui
Abel, şi fără de car e bărbatul ar fi trăit fericit,
taciturn şi tîmpit.
Ideea se poartă, ca o încălţăminte a capului, de
sute, de mii de ani, şi trece înnainte. O găseşti în
cărţi, în ziare, în teatru, răsfăţată pe creierul şi
pe limba stîrpiturilor existenţei, inteligente sau ba.
Înseşi femeile bătrîne, care şi/au pierdut carnaţia
şi au căpătat mustăţi, îndreptîndu-se în natură
către tipul bărbăţoiului scapet, sînt adepte ale
punctului de vedere.
Ura de femeie, de la ironie pînă la înjurătură
şi băţ, aparţine în genere bărbaţilor, într/un fel
estropiaţi, în defect. A i se porunci femeii, care/şi
cere bucuriile din tovărăşia unui bărbat iubit, să
adere corpul din născare antipatic, al unui soţ
dat ei stăpîn de către două familii învoite să creeze
fericiri artificiale, şi să nu caute gura pură şi pieptul
smead al bărbatului refuzat de organizarea socială
şi de legi, ţine de legenda de fier a stupidităţii
orgolioase.
[97]
Temeiul tovărăşiei conjugale îl [ace desigur senti­
mentul, dar sentimentul de acord cu lubricitatea
castă a iubirii. Dacă femeia măritată este datoare
să fie, înlăuntrul formulei căsătoriei, o curtezană
complicată, variată, neîncetat atractivă şi proas,
pătă, zilnic dorită, de la buze la bumbii sînilor,
şi de la sîn la genunchi, şi de la genunchi la călcîie,
bărbatul care se stabileşte în rolul de vizitiu al
căsniciei şi nu poate să placă deopotrivă, să interes
seze, nu numai prin raţionalism ridicul, dar şi în
vizunia conjugală, ca un atlet al mîngîierilor soţiei,
merită să treacă între autorii misogini şi să fie
schimbat.
Bărbatul îsi iubeste nevasta si este iubit de grati,
ile ei. El nu cunoaşte nici min�iuna, nici şiretenia,
nici perfidia femeii. El a găsit în căsătorie formula
vieţii, şi pentru femeie profesează cinstirea impli­
cată de o tovărăsie exactă. Prietenul cel mai bun e
todeauna soţul, 'şi consolarea cea mai întreagă­
soţia.
Rafinamentele literare şi scepticismele intelec­
tului nu au schimbat cu nimic sănătatea căsniciei,
care, în ecuaţia ei precisă, durează, cu varietatea
formelor impuse de vîrste, de la văl urile albe ale
miresei pînă la zăbranicul mohorît. Savantul Ben
thelot a murit în aceeas zi cu doamna Berthelot,
bătrîni amîndoi. '
Urmăreşte părechile în plimbare. Ai să deosi­
beşti fără greutate îrnpărechierile cumpănite. Dra­
gostea animează cu o naivitate clară ochii, colo,
rează umbletul, alătură şi strînge. Şi ea face copiii
frumoşi, puternici şi neşovăitori,
97
[98]
l'
II
o literatură scrisă la bordel ŞI in cafenea, a
deprins pe cititori să evite căutarea familiei şi să
creadă în eroarea că dragostea e o aventură de
circ şi de hotel, un număr de varieteu, o scînteie
efemeră de chibrit. literatură de cocoşaţi, de alee.
clici, de neputincioşi, de masturbi.
Căsătoreşte-te tînăr şi nu mai tîrziu de treizeci
de ani. Dacă nevasta te înşeală, afară de cazurile
francamente maladive, iertate, puţine, eşti vinovat
că nu ţi -ai asimilat tezaurele ei, sigure şi prezente
În orice femeie - şi pentru că ţi-ai cules din ero­
rile de superficialitate ale altora, o atitudine de
inegalităţi, pe care vei plăti-o cu cel dintîi prilej.
Orişicurn ţi ,ai construi problema, femeia are
asupra bărbatului superioritatea jertfei, că primeşte
să nască şi să dea civilizaţiei caricaturile care con,
simt să batjocorească, în fiinţa ei fragilă şi grandi,
oasă, pe Maica Domnului, mama omenirii. Visul
femeii este să reproducă pe bărbatul pe care La
iubit: să facă un bărbat mic sau o femeie mică
gentilă; să semene unghia copilului cu unghia
amantului ; mîna minusculă să reediteze mîna care
i,a trecut înfrigurată, de la ureche pe şolduri;
guriţa pruncului cînd îi îmbucă ţîţa să fie gura
care i,a muşcat-o încet, care i.a băut buzele, care
i-a furnicat pulpa, deasupra încheieturii albe a
genunchiului dezmierdat.
Ai auzit: « Am iubit », E foarte nesigur. Ai
auzit: « Am fost iubit ». Nimic mai incert. Cu
toate că lumea se reproduce continuu şi s-ar putea
crede că fiecare bărbat şi fiecare femeie au iubit
În accepţiunea totală a cuvîntului, oftatul e fals.
împreunarea, care-i un fragment din iubire, şi
adeseori strict obscen, nici ea nu e de obicei totală.
[99]
Sînt femei care au dat naştere la zece copii, în
complectă frigiditate, şi femei care au avut mai
mulţi bărbaţi înnainte de -a iubi pe unul. Şi sînt
bărbaţi care afirmă, pe lîngă cei numeroşi, care
nu cutează să afirme, că dragostea, chiar numai
strict fizică, i-a lăsat indiferenţi. Aci intervine şi
un factor de terapie: medicul nu a fost cercetat
la timp, şi pacientul a rămas cu un zăvor în el şi
cu un cui.
Dragostea totală e un complex de trup şi de
sentimente, laolaltă. Trupul nu culege singur sens
saţia de furtunoasă voluptate, în care plîng deo­
dată două viori: spasmul sufletului coincide cu
actul, ca sunetul cu încrucişarea corzilor pipăite.
Fără participarea intensă a sufletului, dragostea
e-o pilitură de oase şi o goană de cai în agonie.
Trebuie să deprindem bărbaţii în respectul faţă
de femeie, atenţi să le îngrijim adolescenţilor
fecioria, păstrată pînă la logodnă şi căsătorie. Peda­
gogii estropiaţi au admis introducerea tinerilor în
coviltirul casnic prin casele de toleranţă, unde
dragostea este cunoscută într'un tip care se plă­
teşte înnainte. Chiar seminariile noastre, în care
educaţia moralului ar constitui teoretic o preocu'
pare curată, invită adolescenţii să viziteze casele
închise, cu făgăduială că, la nevoie, medicii semi­
nariilor ţin canulele pregătite.
Tineri de şaptesprezece ani încep viaţa dra­
gostei, care va fi viaţa lor întreagă, în mirosul de
acreală rîncedă al amorului profesional, culcaţi
lîngă trupuri schiloade, degenerate şi abject perver,
tite, ale fostelor rîndăşoaice, lăcornite după salarii.
Buza lor se spurcă, scînteia li se rnaculează, şi
scîrba duşmănoasă, pe care au învăţat-o în spe,
99
[100]
ranţă şi puritate, îi urmăreşte în culcuşul marital,
pînă la progenitură.
Femeia a inspirat pe Crist, pe Goethe, pe Dante,
pe Da Vinei - şi i-a născut. Dacă din mintea ei
decorativă nu a ieşit opera lor, din pîntecul ei
milostiv s-au ivit marii învăţători, artiştii, călăuzi,
torii şi ţesătorii de lumină. Ea e muma noastră
a tuturora şi amanta noastră a tuturora. Jertfa
ei ne. a dat o bravură, legănarea ei ne-a dat o
duioşie, lacrimile ei ne-au făcut delicaţi şi buni.
Putem noi, fără crimă, să ne umplem ghiozdanele
cu pietre, ca să lapidărn spinarea încovoiată subt
povara vechilor şi actualelor suferinţe, ale femeii
care a iubit şi care acum trece prin parcul spita'
lului, printre statuile meşterilor greci, şi se duce
să nască?
[101]
111061 A . .. . . . l' .
LJ merrcanu, care n-au inventar 111C1 mia
dreaptă nici curba, nici suprafaţa nici stîlpul, dar
care au descoperit America şi Statele, Unite, cea
mai bogată ţară de azi, neliniştesc Europa cu teze
artificiale, căutînd pe cea mai frumoasă femeie.
Excludînd presa şi fotografia, care vehiculează
această preocupare şi pretind să facă selecţiile
eliminatorii pe cartoane şi clişee, ideea nu e cu
totul lipsită de un filigran de romantism.
Dar care poate să fie femeia cea mai frumoasă?
Femeia e vinovată de două frumuseţi contra,
dictorii: o frumuseţe a capului, care.i numai o
parte, şi nu hotărîtoare, din frumuseţea ei, şi o
frumuseţe a corpului în mişcare. Fotografiile dau
ceva din prima frumuseţe, şi nu redau nimic din
cea dela doua. Pe care din ele vrea să o încunune
America? După toate probabilităţile, pe cea mai
puţină, şi după probabilităţi mai sigure, cartonul.
Cea mai frumoasă femeie din lume nu va fi o
femeie frumoasă, ci un pătrat luxos de mucava.
Femeile inteligente nu se vor emoţiona peste
măsură de concursul de frumuseţe, pe care l.a
propus America, după jazz, şi femeile urîte, pose,
soare al acelui «je ne sais quoi », pe care francezul,
101
[102]
· !
! i
l'
"
I
I
I
I'i
I
I
I
1:'
i
mai priceput decît Unchiul din Washington, l-a
numit «du chim », n.au să fie nici ele turburare
de ultimul rezultat al examenului de superficia­
litate. De fapt, fiecare femeie este frumoasă, de
vreme ce va fi aleasă de bărbaţi, al cărora simţ
estetic este înfrînat de o mie de aporturi sensuale
şi subiective - după cum toate femeile alese de
femei vor ieşi urîte.
între frumos şi urît nu există decît o antiteză
verbală, în toate scările de confruntat două notiuni
cu viata din artă si natură. De la o extre�ă la
cealalti se succed' atît de încet şi de armonie
spectacolele permanent reprezintative ale acestor
două contrarii asociate, încît extremele se sting
şi critica se vede ocolind pe dinlăuntru un ciclu
închis, cu începutul arbitrar şi cu finalitatea fante'
zistă. Femeia cea mai frumoasă există tot atit
de puţin şi de aproximativ ca şi lucrul cel mai
frumos. Cartea cea mai frumoasă încă nimeni
nu a scris-o, şi statuia cea mai frumoasă nimeni nu
a scos-o pînă azi din pămîntul olarului şi din
mapa arhitecturii. Femeia începe să fie frumoasă
în toate zilele, şi frumuseţea lucrurilor începe
îndată ce omul i-a pus un adaos sau a legat de ele
o emoţie.
o femeie poate fi mai frumoasă decît alta subt
un raport nedecisiv. Frumuseţea idolului ţeapăn
e o frumuseţe, şi frumuseţea dansatoarei sau a
Madonei, care fuge cu pruncul, prigonită de pan'
tere, e o altă frumuseţe. O femeie e frumoasă
cînd stă la gherghef, alta e frumoasă cînd, aple­
tată pe cîmp, tunde pămîntul de buruienile zrnulse,
e frumoasă la teatru sau în triclinium, în uzină,
în peizaj, în alb sau în doliu, în bucurii, în lacrimi.
10l.
[103]
o frumusete esentială a femeii, despărţită de
îndeletnicir�a cruntă sau suavă a vietii, n� există
Frumuseţea, pe care o cer americanii, există
totuş undeva, însă todeauna invizibilă pentru con,
curs şi pentru domnii irnpotenţi, aleşi în comitete
la oarecare vîrstă, în vederea unei obiectivităţi
abstracte: în frumuseţea nudă. Dar, un impedi.
ment: aci toate femeile devin neaşteptat de fru,
moase.
Dacă juriul de alegeri şi de elirninări ar fi ales
nu din foşti ci din actuali bărbaţi şi integral din
băieţi de douăzeci de ani, s-ar fi verificat integral
adevăratul postulat, şi toate femeile iubite ar fi
fost încoronate, cu drept cuvînt frumuseţi. Femeia
iubită este singura frumoasă, şi încadrarea ei în
ipoteza americană nu poate fi făcută decit în
nterior şi, dacă îmi permiteţi, în cămaşă scurtă
pînă la genunchi şi cu mărgăritarele rupte pe
sîni ...
[104]
11071 Femeia, femeia soţie, femeia lui Werther,
Maica, are un hibrid: pe femeia băieţoi. Ea e
viţelul cu două capete al Femeii. Nu are din
bărbatul, aşa cum îl cunoaştem, nimic, şi, mental,
feminitatea i se atrohază.
Nu e vorba de acel exemplar tragic de femeie,
iscat din misterul reminiscent al naturii, cu atri­
bute schematice, din grupa ţiparului, a drorna.
derii şi a broaştei, Natura, naivă întodeauna, îşi
conduce cîteodată creionul pe tiparele abando­
nate sau greşit utilizate, şi cu aceeaş candoare cu
care dă la iveală un desen şi un colorit de-o perfec­
ţiune înspăimîntătoare, înmulţind pe faţa părnîn­
tului şi în gospodăria muncitorilor tipul de sensua.
litate quasi/mistic şi aproape divin, pune în viaţă
şi făptura trist caricaturală.
Caricatura estropiază forma, care fiind adoptată
ad litteram de natură, rămîne singură de acceptat
şi interpretat, sau, lăsînd formele intacte, descurn­
păneşte numai pîrghiile sufleteşti. Într-o vitrină
de cristal, poate funcţiona, cu aproximaţii variate
sau cu erori funeste, un cînt ar, vinovat de-a cu>
prinde într'un punct invizibil un centimiligram
mai mult sau o băşică de aer. Toate calculele ies
[105]
cu eroare, şi suma rezultatelor parţiale e dehci.
tară, Monstrul este şi mai dureros atunci cînd
unui aspect ignobil îi corespunde un mecanism
interior de mari precizii şi predestinări.
De vreme ce femeia şi bărbatul se urmăresc
printre flori şi printre idei şi jertfe, cu scopul,
tăinuit conştiinţei lor, de a repeta pe om şi a-I
trimite mai departe, în misterul herrnetic şi înstelat,
şi unul şi altul au de suferit consecinţele înfrîn,
gerii de la început, umilinţa permanentei mărturii
a urîtului şi antipatiei. Ochiul întunecat al fecioarei,
bătrînă fără voie, mai aşteaptă încă, din gloatele
voinice ale bărbaţilor integral exprirnaţi, pe Făt<
Frumosul, apropiat de suspinele ei printr-o posi­
bilă deviare sufletească. Este drept însă că numai
cu totul excepţional unirea abjectă se produce,
fiecare ins cunoscînd esenţial meşteşugul desci.
frării unui pergament dubios şi a unei rîpi in
întuneric, intuitiv descoperită.
Sensul delicat al seriilor de fiinţe incornplecte,
la care trebuiesc adăogate, pentru un alt gen de
suferinţe, mai abstracte, naturi le cu excedent, l.a
avut Biserica şi l,a pierdut. Ea La pierdut cu contri­
buţia activă a brutelor pure şi simple, o altă
invenţie a naturii, în care individul retipărit cu
străvechile clişee, consistă din intestin, în grupa
indiferenţilor morali şi a liber.cugetătorilor, cu
preocupările concretizate şi strînse În cristale la
sfincterul de evacuare.
Mînăstirile au fost înfiinţate ca să păstreze lîngă
un altar de principii şi bucurii stelare, naturile
izgonite de funcţiile tiranice, unanime ale vieţii.
1°5
[106]
Organizaţia ştiinţifică a Statului, prevăzută cu ingi,
neri, economişti, medici şi advocaţi, ma fost în
stare să înlocuiască Mînăstirea cu nimic. Mînăs­
tirea nu-i nici cooperativă, nici Bancă de credit
mărunt, nici Societate pe Acţiuni. Nu e o asigu­
rare pe viaţă împotriva accidentului, nici o Casă a
Muncii, în care milioane de lucrători pun sute de
milioane de lei, devoraţi liniştit de organele ştiin­
tihce ale Statului administrativ. Femeia care nu
are de aşteptat fericirea casnică, refuzată dintru
început de către natură printr-un stigmat, văzut
sau nevăzut, fizic sau moral, sentimental sau cere'
bral, a găsit în toate trecuturile refugiul trebuin­
cios subt o turlă închinată marelui cîrmaci de
fericiri şi dureri. Pascal nu ar fi avut unde trăi
fără Port.Royal, - şi desigur gîndirea ar fi fost
deficitară cu Pensees.
În Statul brutal civil, totul răspunde unei utili,
tăţi bugetare, consacrată an cu an, într-o medio,
critate continuă şi uniformă. Privilegiul acordat
plusului, ca şi minusului de personalitate, cade
în cornpetinţa strictei contabilităţi, înconjurat de
o cifră. O epocă de banalitate şi nedelicateţe face
imposibilă viaţa unor firi menite să ţie trează
preocuparea de lucrurile nedefinite, nenumărate
Între cer şi pămînt: dacă ne documentăm mai mult
cu Hamlet şi mai puţin cu Freud.
Hibridul Maicii e prezent.
El e obţinut printr.o deviaţie de literatură: fata
se intercalează în bărbat. Mîna ei fluidă ţine hăţul,
şi palma ei scoasă din izvoare cu miasme interioare,
care trebuiesc băute, şi mirosite adînc, Îşi bate
podul pe colacul de lemn al maşinii de fugit.
Piciorul ei cu degete de cocă trandafirie, comandă,
106
[107]
dintr'o încălţăminte cu talpă de scafandru şi cu
tocul de căprar, pedalele, iuţelile şi frînările, încleş.
tate ca un brînci violent înnapoi şi ca o muşcătură
de ciocan. Inelarul ei fără logodnă răcneşte ca o
herghelie de bivoli, îndată ce atinge butonul de
urlete concentrate cu electricităţi. Spiritul ei mo­
bilat cu pistoane, biele şi supape visează viteze,
natura îi apare cu dinţi, ca pinioanele, şi cubenzen.
în loc de o domnişoară, avem un coşar şi un
vizitiu.
Desigur că hibridul, îmbrăcat în pantaloni şi
veston, se opreşte la o piuliţă, pe care puterile
lui limitate, rămasem pană de cauciuc sau bujie,
nu vor putea'o dezlipi din loc, nici cu cheile
tubulare nici cu cele progresive, decît ajutată de
un şofeur galant, care trece cu o sută douăzeci
de kilometri pe oră. Dar hibriditatea parţială, de
tendinţe, a insei, e destul să dureze ceea ce durează
trandaflrii, pentru ca influenţa ei să rămîie. Hotelul
şi restaurantul vor lua locul gospodăriei, viaţa se
va prezinta ca un geamantan, şi totul va deveni
de buzunar şi portativ. O existenţă tele grafică şi
fugitivă va întoarce de la meditaţii, linişti şi con,
fort laborios, toată tradiţia, care, împachetată lao­
laltă cu pijamaua şi cu peria de dinţi, va călători
în străinătate. Copiii, cînd se vor ivi, din întîms
plare, individualitatea lor va rămîne supusă numă­
rului de odaie şi de automobil, şi suferinţele lor
cele mai grele vor veni de la carburator, - iar
bărbaţii, soţii, vor prelungi seria, şi fără de ei,
destul de lungă, a oamenilor absenţi din îndelete
nicirea, din sufletul şi din ţara lor, călători veşnici,
admiratori irernediabili şi exclusivi ai străinătăţii,
incapabili să aplice acasă, măcar în copie fidelă,
o civilizaţie de aspecte, după care sînt lihniţi.
[108]
Trenul, reputat ca un instrument de perfecţiuni
economice şi morale, aduce destule rele: cucoa­
nele nu mai ştiu cum creşte ştuletele de porumb
şi au uitat cum îi zice coceanului de cucuruz pe
româneşte. Binefacerile automobilului gonesc fe,
meia şi din ţara ei şi din sexul ei, cu care ne-au
deprins bătrînii, specializaţi în două unice sexe
depline, să ne facem socotelile vieţii.
Păzească-ne Cel-de-Sus să fim nişte ruginiţi retar.
dari, potrivnici tutunului femeiesc, medicinii feme,
ieşti şi pantalonului purtat pe deasupra. Dar de la
broderia rucăviţelor, cu fir pe catifea verde, întoc.
mită cu acul fetelor din culă şi de la conac, pînă
la permisul de conducere, timpul şi ,a pierdut rnlă­
dierea, şi pasul şi ritmul sezoanelor s'au încurcat
în ghemuI rapid şi mecanic de jazz, fără să fi
creat o altă corespondenţă sufletească decît o
sensaţie de plictis şi gol. Domnişoara a uitat cum
se învîrte cu rnestecăul mărnăliga şi s'a pornit să
învîrtească manivela de volan: mălaiul fiert făcea
pruncii rumeni şi cimenta vîrstele în veacuri;
volanul face kilometri şi praf. Domnişoară hibridă,
întoarce-te, domnişoară, la vatră şi ţine autorno­
bilul lîngă vaci.
Ştiu, minutele s-au scurtat. Ca să-ţi pară timpul
mai lung, bijutierii ţi-au desinat un cadran cu
douăzeci şi patru de ore. Crepusculele domniţei
din cerdac, obosită galeş cu broderia pe genunchi,
au fost absorbite de orele optsprezece, nouăsprezece
şi douăzeci ale ceasornic ului dumitale. Fetico! dă
şapca jos, aruncă monoclul şi scoate nădragii. A
venit luceafărul să-ţi caute obrajii din pernă,­
şi dumneata pompezi, ridicată pe cric, un pneu<
rnatic dezumflat ...
[109]
�
108 A •
Sînt de părerea dumneavoastră, stimată
doamnă, că femeia are prea mult de lucru la do,
miciliu, ca să-i mai rămîie vreme pentru Senat.
Portretele de elefanţi, pe care le-aţi admirat, zi,
lele trecute, adunate pe un afiş de propagandă,
reprezintă, desigur, clasa femeilor fără scop nor'
mal sau deviate de la scopul naturii. Nefericirea
face doar parte din viaţă, fără ca leacul ei cel mai
bun să-I dea votul şi dreptul eligibilităţii. Bărbaţii
se aleg de cîteva sute de ani, şi nu sînt nici mai
multumiti nici mai inteligenti decît înnainte; ba
pare-se �ă dimpotrivă. '
Să schiţăm, dacă vreti, portretul femeii nor.
rnale, aşa 'cum l,am putut moşteni în familii, de
la bunicile cu bariş, pînă la camaradele noastre
de la volanul de automobil. Familia este încă
singurul laborator experimental pentru obser­
varea dumnezeiescului fenomen al vieţii. Idealul
cuprins în existenţă, al femeii şi al bărbatului,
fiind întovărăşirea şi căsătoria, am ales căsnicia
cornplectă a doi soţi care se iubesc şi se respectă,
parveniţi din cea mai numeroasă categorie soei­
ală, a mijloacelor egale, care păstrează genera,
tiilor sănătatea necesară.
, Nu-i aşa, doamnă, că dezechilibrul se iveşte
imediat ce bărbatul sărac s.a căsătorit cu o fată
lOg
[110]
bogată, şi fata săracă şi.a dat mîna unui bărbat
avut, în majoritatea cazurilor cu mult mai bă.
trîn? Părechea socialmente bună şi educativă, e
compusă dintr-un bărbat cu o profesiune de rnun/
că si dintr-o femeie care a învătat în familie cum
se ţine o căsnicie. Administr�rea unei căsnicii
trebuie .să fie destul de grea, de vreme ce fără
această cunoştinţă nu.i mai rămîne femeii decît
singura îndeletnicire politică şi electivă. Aţi ol»
servat, doamnă, că femeile politice nu ştiu să-şi
cîrpească ciorapii, se îmbracă fără gust, şi miros
a rufărie neagră, ameţită cu un parfum? Aţi in,
trat în dezordinea căsniciilor acestor doamne?
Vsaţi uitat prin colţuri? Aţi ridicat marginile
unei velinţe care acoperă un pat sau o canapea 1
Aţi tras cu degetul pe etajeră? Aţi luat un
ceai în porţelanele lor? Vraţi şters la buze cu
şervetul rînced de lîngă ceaşcă? Aceste doamne,
atît de mîndre cu drepturile şi emancipate de
toate plăcutele lor datorii şi corvezi, sînt de fapt
guvernate minut cu minut şi toată viaţa de o
servitoare, din vecinătatea fiziologică a maimuţei:
hibridă, tristă si ridiculă consecintă a unui sen-
timent de falsă' libertate. '
Soţul nu cîştigă la declasarea lui, pentru a
intra dintr-o clasă săracă într-o clasificare bogată,
nici dragostea nici, mai ales, prestigiul care înca.
drează iubirea soţiei. Puţin dispreţ se tîrăşte todea­
una în sentimentele soţiei, căutată pentru zestre.
Iubirea, ca şi mila, ca şi credinţa, sînt condiţie.
nate de gratuitate, - şi aci stă pedeapsa lăcomiei
şi nedreptăţilor care prezidează la construirea
averilor. Femeia, negociată de un soţ flămînd de
avere şi de carieră, nu şi-a plasat idilic sentimen­
tul, şi caută înnafară de căsnicie un echilibru la
sensibilitatea ei, orice ar face, romantică. Fetele
110
[111]
avute, în disproporţie cu situaţia soţului, suferă,
desigur pe nedrept, influenţa pedepsei mistice,
care urmăreşte bogăţia, ca o umbră a ei. Nu e
nimic de făcut: ele sînt natural destinate bărba­
ţilor bogaţi, care aduc de cele mai multe ori în
căsnicie dezgustul de viaţă şi un pesimism por,
cesc, - sau unei vieţi teatrale, de serniculise, de
hoteluri, între dansatori, călăreţi de circ, escroci,
balerine şi chelneri. ..
Ceea ce trebuie să învăţăm pe tineri, stimată
doamnă, este cum să se ferească de avere, ca să. şi
păstreze inocenţa sufletească, rămînînd solidari
cu timpul lor, cu poporul lor şi cu pămîntul,
din care s-au născut. lnnafară de alfabet si de
limbă, nu este cu putinţă nicio înţelegere şi �icio
rînduială.
Un bărbat care îşi cîştigă, muncind, confor­
tul, o viată liberă, gătelile casei si ale sotiei şi
bucuria copiilor, şi rupe pămîntul în vreme ce
nevasta îngrijeşte de variata, copleşitoarea şi inte­
resanta muncă din interiorul căsniciei, merită
ofranda zilnică a unui surîs şi a unei sărutări şi
îmbrăţişarea trupului frumos şi curat al Evei.
Soţia nu este numai o femeie; din ceasul în
care a pus o viaţă nouă în bătaia soarelui şi un
prunc la ţîţă, ea intră în marile rosturi ale exis.
tenţei, lîngă germinaţia pămîntului, lîngă soare,
lîngă noapte, lîngă timp şi lîngă Maica Domnului ...
Ea participă la frămîntarea geniului şi la marele
război ce-l duce omenirea cu ignoranta si cu
nefericirea. ' ,
Soţia se scoală dimineaţa teafără şi proaspătă,
şi ochii şi mîinile ei vor umbla toată ziua, să
întocmească şi să îndrepte viaţa soţului şi aco,
111
[112]
piilor ei. Subt mîna ei viaţa familiei este ca un
cearşaf alb, care zilnic trebuie clătit în apă şi
lumină şi călcat cu fierul cald, pe cutele cuvenite,
cu horbotele la margini. Prin degetele ei trebuie
să se depene zilnic, ca un fir, sănătatea, veselia
şi cinstea familiei. Copiii sînt scăldaţi, uscaţi în
cîrpe, de mîinile mamei. Pieptenul ei va despica
părul pruncilor, ca şi cosiţa ei bine mirositoare,
în oglindă, femeia casei fiind datoare să fie şi
cochetă, ca să-şi sărute bărbatul îrnbiat, cînd
se întoarce, obosit şi totuş înfrăgezit, de la muncă.
Această femeie, scumpă doamnă, nu se gîndeşte
la « feminism », sau ride cînd o cucoană dezamă­
gită şi violentă în revendicările ei de sterilitate,
ca altădată profesionistele altor îndeletniciri, şi
mai puţin recomandabile, se iveşte să-i cînte
binefacerile unei fericiri de club, cu care nu are
ce să facă.
Femeia singură, femeia neasortată în societatea
curentă, are dreptul, de cîte ori e săracă, să tră­
iască într-o formulă de viaţă care să compenseze
fatalitătile si suferintele de la natură si împrejur
rări. Num�roase pot fi funcţiunile de 'ordin gos,
podăresc, în vederea cărora ele pot primi o edu­
caţie, datorită lor de către o societate civilizată
şi inirnoasă. tnsă femeile bolnave de androginism
sau de ambiţii cu origini în viciile triste ale ana,
tomiei ori în proasta organizare a unei căsătorii
fără bucurii, sînt de la sine eliminate din farme­
cui vieţii, care nu se obţine cu de-a sila, dacă o
voinţă de reeducare nu intervine sinceră şi hotă,
rîtă să schimbe direcţia visului şi a vîntului.
Să mă iertaţi, stimată doamnă, că argumentez
înnainte de toate cu natura, făcătoarea noastră
a tuturora.
[113]
/109/ Badea Ion, care începe să se manifesteze în
gînd, nu fiţi surprinşi, este cel mai vechi « femi.
nist », Născut din femeie, pentru că altfel nu se
poate, - crede el, - şi avînd patru surori, la rîn­
dul lui el a dat naştere la unsprezece copii, din
care fete: opt. Socotind nepoatele de fiică şi de
soră, se poate spune că badea Ion a trăit mai mult
între femei decît între bărbaţi; mai feminist ca
el nu poate spune că este nici cea mai autentică
dintre feministe, care trăiesc mai ales printre
bărbaţi, proprietarii simţului politic şi al autori.
tăţii. Prin urmare, badea Ion nu poate fi suspec'
tat cînd îşi vîră nasul în călimara, - era să zică:
în oala, dar şi-aduce aminte că feministele nu
fac bucătărie, - şi în arhiva doamnelor, cărora
nu le-a mai rămas nimic de făcut decît să guver,
neze.
Badea Ion ştia de la femeile şi fetele din neamul
lui, că femeile, mai felurit muncite decît bărbaţii,
nu au niciodată timp îndeajuns. Dereticatul, găti,
tul, cîrpitul, găinile, laptele, florile, spălatul, căl­
catul, fură toată ziua unei gospodine. Cînd la
programul casnic se adaogă şi copiii, care tre­
buiesc hrăniţi, chivernisiţi, îmbrăcaţi, culcaţi,
seulati si învătati jocuri şi bune obiceiuri, femeii
nu-i mai rămî�� cîtuş de puţin răgaz să mai rîv.
11]
[114]
nească la viaţa deputatului, la prefectură, la ju­
deţ. Cui îi trece prin minte să bată cîmpii afară
din gospodărie, cînd o singură odaie bine ţinută,
cu un dulap de rufe şi o cratiţă, este în stare să
dea de lucru toată viaţa unei harnice neveste?
O femeie care iese din casa ei şi intră în poli,
tică e ca o fată ieşită la horă cu cămaşa neagră şi
cu ciorapii găuriţi. Nu vă miraţi prea mult; aşa
sînt bătrînii: badea Ion e un unchiaş dintr-alte
vremuri si un nătărău, care judecă încet si citeste
încet, şi' mai mult cu degetul decît c� ochi�l,
parcă ar alege pe jurnal boabe de linte.
în neamul lui badea Ion nu s'a pomenit, între
vite, gîşte şi coceni, nicio feministă, familia lui
fiind alcătuită numai din muieri, neveste, mătuşi,
verişoare, fete, cuscre şi bunice. Feminista, după
el, e o rubedenie nouă, adusă în casă din depăr­
tare şi cu care te deprinzi de nevoie. Copiii lui
au avut cîteodată limbrici: fără să se socotească
înrudit cu Iirnbricul, l,a lăsat să doarrnă-n pat
cu copiii, în pîntecul cărora se găsea. Ce putea
să facă el?
Feminismul e un limbric de cucoană, crede
badea Ion, de vreme ce boleşniţa se aude că se
iveşte numai în capitală. Ca să vrei să fii colonel
cînd eşti femeie, nu le-a trecut prin cap nicio­
dată muierilor din sat; asta e o dorinţă de capi,
tală, unde badea Ion a auzit că pun cucoanele
pantaloni şi că umblă călări, ca isprăvniceii. Dar
de ce or fi bătute de Dumnezeu cu asemenea gîn,
duri, cucoanele din oraş? Trebuie să fie o pricină
oareşcare şi o pricină serioasă, un beteşug, căci
nu de-a surda îi vine unei femei dorinţa să se
facă om politic, cînd femeile sînt îndeobşte, dacă
nu mulţumite afară din cale cu starea lor în
114
[115]
familie, dar îndeajuns de adîncite în treaba lor,
ca să nu se mai gîndească la altceva.
Eu bănuiesc, zice badea Ion, ca un prost, că
feministele n-au cunoscut simţimîntul dragostei
şi că s-au căsătorit, dacă sînt măritate, aşa cum
romînul cumpără cizme de Crăciun. Cine caută pe
dinafară o bucurie, însemnează că nu o are înnă.
untru, şi femeile care fac feminism sînt ca acele
domnişoare de asfalt şi de parchet, care învaţă
cum se cheamă grebla pe englezeşte, pentru că nu
cunosc grebla românească şi nu pot să o sufere
nicidecum. Sau ca acei visători de aer şi de vînt,
care vor să facă avere în Argentina şi nu pot să
agonisească în ţara lor o dăsagă cu mălai. Dacă
aş dezbrăca o feministă, îşi zice badea Ion, căruia
i se poate permite la vîrsta lui şi o probă ris,
cată, m-aş prinde că aş găsi,o cam nespălată şi
cu o rufă pe ea, care nu miroase a săpun clătit
cu apă multă. Pe subt canapelele ei de-acasă, aş
găsi urme de pisică, şi în scrinurile ei o neregulă
mare. Sluga îi dă să mănînce lături, şi unguroaica
o înlocuieşte la domiciliu în toate treburile şi o
administrează.
Badea Ion ar cere unei feministe, înnainte
de-a se demonstra politiceşte, cîteva lucruri. Să
ştie să gătească, să spele, să calce, să măture.
Să fi avut copii şi să fi îngrijit ea însăş de
copiii ei, lăptîndu.i, punîndu/i să facă pipi
şi caca şi curăţindu.i cu mîinile ei, învăţîndu.i
deprinderi le de bună-cuviinţă: să se fi jucat cu
ei, să-i fi făcut mari, cinstiti, harnici si scrupulosi.
Să fi avut un bărbat iubit, cu cămaşa aibă, cu
gulerul todeauna proaspăt, cu batista todeauna
ca fulgul, cu toţi nasturii cusuţi, cu pantalonii
115
[116]
todeauna călcaţi. Să fi avut o casă cunoscută prin
albimea ei, săracă dar văruită proaspăt şi cu scîn­
durile ca rufăria - şi să nu fi avut ploşniţe în
scaune, în paturi, în păreţi şi pe subt farfurii.
Cu aşa femeie, zice prostul de badea Ion, Ierni,
nismul e un lucru sănătos, nu tăgăduiesc. Dar
aci vine greul: aşa femeie nu face feminism, în,
tîi că nu vrea şi al doilea că nu are timp. în
loc de o conferinţă, ea se gîndeşte: ia să croiesc
nişte cîrpe de şters geamurile şi să le dau la
maşină. Căci Statul e o gospodărie, cu discursuri
sau fără discursuri, cu sau fără Parlament, şi
femeia care ştie să măture şi să frece tingirea
de aramă, ar putea, dacă ar voi, să gospodărească
şi Statul. Cealaltă, femeia fără pricepere casnică,
neliniştită şi stricată de o literatură făcută ca să
fie citită şi nu trăită cu înşelăciune de sine, femeia
feministă, nu are ce să aducă nou la cîrmuirea
politică, decît poate că un cap urît, o inimă
veştedă, o simţire străină de gingăşia femeiască,
şi necazul trist de a se vedea, cu toate învrăjbi­
riie ei de bărbăţoi sufletesc, supusă periodicită­
ţilor fatale şi leşinurilor pe fotoliul prezidenţial.
Bărbaţii adevăraţi, zice badea Ion, sînt aşa de
proşti oameni politici şi conducători de Stat; ce
să mai aştept eu de la o imitaţie de bărbat?
[117]
\11 O I Cea mai frumoasă din cele două cochete,
însoţite de un bărbat cu ochelari, purta părul
tuns pe ceafa palidă şi grasă, şi crestînd îngheţata
roşie ca bujorul cu lopăţica de argint, confecţiona
mii de nimicuri aproape gingaşe şi antipatice.
Era cea mai frumoasă, din pricina comparati,
vului ei, prietena răzimată în cot pe un alt colţ
al mesii de marmură neagră.
Capul caricatural al prietenei se ascuţea staco­
jiu în cele patru reliefuri ale figurii, nasul nemă.
surat, bărbia încovoiată ca un alt nas, frate in,
vers cu cel dintîi, frunzele urechilor lătărete.
Buzele ei erau chirurgicale, şi plaga lor cicat�i.
zată dezvelea, în timpul surîsului hidos, gingia
vînătă şi maxilarul, cariat ca zahărul înmuiat în
cafea. Decoltate după modă, vinele violete ale
gîtului umllau cu rădăcini negricioase grumazul.
Domnişoara îşi arăta şi picioarele pînă la genunchi,
duse subt fusta orgolios scurtă şi concavă, de
bătrîn călăreţ, în pantofi cu tocuri lungi ca nişte
dopuri.
Adeseori te vei fi întrebat cum s-a făcut că un
bărbat şi ,a putut alege o nevastă sau o ibovnică
dezgustătoare.
Eşti de acord cu mine, fără îndoială, că există
un urît, o formă plină şi definitivă a urîtului,
117
[118]
peste care nu se poate trece. Natura, care îşi
dispreţuieşte opera sistematic, permite să atingă
maturitatea şi unei serii anatomice speciale, de
schiţe, de încercări, numite în industrie reziduuri
şi deşeuri. Acestea ţin intervalul dintre scheletul
pur şi carnea aproximativă, construită dintr-o
chernbrică odioasă, şi probabil că intenţiile ade'
vărate ale naturii le-au destinat grămezilor de
imondke. Civilizaţia însă păstrează toate strîrn­
băciunile Iizice, le oferă pudră, le fabrică farduri,
parfume, roşu de buze - fără să le stîrpească
libidinea şi instinctul, feroce şi agresive. Punga
lor cu sensaţii erectile pîndeşte neîncetat, ca foile
unei anumite plante, ciulită şi mîzgălită cu o
gelatină digestivă, muştele din zbor. Cum se face
că un bărbat prezintabil, fotografic, primeşte
să-şi amestece mădularele agere, conformate şi
solide, cu asemenea triste viscere?
într'un moment regretabil, s'a întîmplat tînă­
rului să-i ne alegerea foarte limitată. într.o gară
mică de provincie îţi aprinzi ţigarea, în lipsă de
chibrituri, şi de la flacăra de rapiţă a inspecto­
rului de vagoane cu felinarul. La o masă, undeva,
el a procedat prin eliminare. A înlăturat o cocoa­
şă a pieptului sau a spinării, a înlăturat gîlca
supurată şi închisă, a înlăturat mirosul prea ca'
racteristic de mîţă şi ceapă al unui bust cu mocirle
vizibile subt braţe, a înlăturat şi o coxalgie, reţi,
nînd o unică făptură şi dăruindu/şi inima contra'
riată unei frumuseţi, al căreia defect consistă
numai într'o păreche de ochi cu căutătura la
rădăcina nasului şi într'o gură buzată, strînsă
dedesubtul nărilor, iepureşte. Mîhnirea vine tîr.
ziu, atunci cînd o altă comparaţie, tragică, se
petrece, într-o localitate cu mai multe femei.
De aceea, prudenţa părintească porunceşte ca
fetele din punctele mici de pe hartă să ne mări,
118
[119]
tate pe loc, în timpul unei vizite şi mai cu seamă
pe înserate şi după masă.
Greutătile vietii m'au izolat odinioară într-o
comună �urală �u spital, unde fusesem numit
medic. Persoanele pe care le vedeam zilnic erau
jandarmul, cu care nu puteam lega prea multe
relatii, si un învăţător, de tovărăsia căruia mă
care: ost�nisem. Ştii cum circulă singele într-un
individ de douăzeci şi şapte de ani: mă sirnţii sin­
gur. De la fereastra mea, mi-era dat să contem­
plez spectacolul furios al curţii. Cocoşul, în rnij.
locul unui harem de cadîne docile, repeta de
zeci de ori pe rînd profesia lui instantanee. Cîinii
se mîngîiau cu mecanism. Raţele chiar, lăbărţate,
se scuturau satisfăcute subt ciocul de lemn al
amantului adorat. Nevasta preotului începuse
să-mi pară delicioasă. Msam îndrăgostit de veri,
soara unui arendaş, divortată de două ori si de
opt ori mai voluminoasă ca mine. Ajunsese� să
întreţin chiar relaţii artistice cu această mătuşă,
pentru că citise pe Coşbuc. Cu toate că nu priI
cepe a nimic din tot ce-i puteam povesti jucînd
în table, cînd arendaşul ne lăsa singuri ca să o
mărite pentru a treia oară, o socoteam în acel
fund de ţară, unde mă găseam, drept femeia
cea mai distinsă, pentru că purta capot roşu de
catifea.
Şi fiindcă îmi spovedesc ruşinile, care mă fac
să roşesc de cîte ori mi le aduc aminte, nu tre.
buie să uit nici lăptăreasa de pe vremea cînd
eram student. Nu ştiu ce m-a fermecat într-o
dimineaţă, graţiile găleţii şi a felului cum o aple­
case în ocaua de tinichea, sau ciorapii ei de lînă
roşie, legaţi la genunchi cu un fitil de lampă.
Închipuieşte-ţi că, după o săptămînă, mi-a adus
în faeton un băiat de cincisprezece ani, corigent
[120]
,i,
'1
III
I
la matematici, ca să-i dau un bilet de recomanda'
ţie. Era cel mai mic copil al Iăptăresei mele, din
cinci, şi începusem să fac parte din familia nume.
roasă a soţului lăptar.
în faţa celor două doamne cochete, cu un
domn, aşezate la o masă de Hngă masa mea, la
bufet, mi-am adus aminte o imensă cantitate de
porcării variate, al cărora sinistru autor fusesem
fără voie, constrîns de cîte o împrejurare.
Poate că ai si tu acest nărav: eu, de cîte ori
văd o femeie, şi cu deosebire o femeie urîtă, mă
căznesc să aflu cum e pe dedesubt. Fecioara urîtă
de Hngă mine, prin faptul că o examinam, s'a
crezut autorizată să mă farmece. E ciudat că şi
femeile lepădate de cruzimea destinului, trag nă­
dejdea că un bărbat agreabil se va ivi odată ca să
aprecieze în exemplarul lor pasiunea. Privirea
ăstor femei se lipeşte de dumneata ca un plastur,
şi cuvintele lor sînt toate găurite cu dublu înţeles.
Strangulată de sex, persoana lor trăieşte crîncen
cu o singură năzuinţă. Dorinţa suspendată în
speranţa prăzii masculine întîrziate, îşi ridică fer,
rnenţii, ca vinul, din drojdii la suprafaţă, şi figura
se arată impregnată de o sevă dogorîtoare, care
îi împrumută o îngroşare, o beşicare şi un greu
miros. Cînd educaţia o împiedică să se culce cu
vizitiu], într-o noapte de suprem sacrificiu faţă
de comenzile arzătoare ale naturii, fecioara bă.
trînă şi caricaturală se dedică operilor de reven­
dicare obştească: o formă a chemării bărbatului,
pe care, neputînd să-I strîngă şi să.l devore, îl
imită servil.
Cine din noi nu a cunoscut, în prima lui tine.
reţe, pe intelectuala cu mintea gravidă de idealuri
şi cu un şold uscat ca un topor, subt frecarea
indiferentă a ghiozdan ului cu cărţi? Care din
11.0
[121]
noi nu a consimţit la jertfa fizică şi morală pentru
consolarea umanitară a unei paiaţe nervoase, la
acea vîrstă încă neexploatată de marile idei, a
tinereţii haotice, dezinteresate şi risipitoare? Care
din noi nu păstrează din acest anotimp oroarea,
spasmul intelectului factice, spaima de sernitonul
fals al noţiunii?
Dornnişoara de la masă purta pălăria violetă,
cu marginea răzirnată fantezist pe jumătatea nas
sului roşcovan. Vorbind, limba ei, ca o şopîrlă
fără ochi, îi lingea cuvintele mai grase, şi buzele
ei aveau sorbit uri şi fine plescăieli, La un bal
select participaseră omoplatele ei încovoiate şi
mărul lui Adam din gîtlej. Povestind, ea se în,
chidea, se deschidea, se storcea sentimental, fes
murele i se alăturau de plăcere şi, desigur, rufă.
da ei simţea. Tovarăşa cea frumoasă, cu un pro.
fii de berbec obez, conştientă de regnul şi de
stăpînirea ei de neconcurat, întocmea anecdota
pretenţioasă a unei plimbări într-o barcă pe un
lac.
Preferinţele cerebrale ale urîtei erau remar­
cabile.
- Cum ajung ascasă, eu citesc. Citesc la cui,
care. Mă scol şi citesc. Dis.de.dimineaţă ies cu
cartea în grădină. Ah! ce farmec şi cîtă splen­
doare! Mireasma florilor mă îmbată, mă transe
formă, lumina dimineţii mi se strecoară în tot
sufletul, ascult cu extaz glasul păsărelelor din
frunziş. îţi place Musset? Cerul e ca o ...
- Chelner! Iute! Plata!
[122]
11"1
1,
j
I
I
I
II
I
I!
!
1
I
II i,
, I
1, I
"
1,
,1
1111 \ O doamnă, soţia unui confrate decedat,
îşi vizita odinioară bărbatul la închisoare. Om
inteligent şi cu ambiţie, el făcuse, acum vreo
treizeci de ani, o politică oarecare, cu greşuri pe
toată linia, şi aştepta la puşcărie, criteriul de se'
lecţiune cel mai sigur, o situaţie viitoare, de astă,
dată ratată.
Doamna dispunînd de trăsuri închise, de limu­
zine şi de prieteni, vizita săptămînală era uşoară.
Frumoasă, cochetă şi cam ştrengară, ea scobora în
poarta penitenciarului cu un dans al pantofilor,
ca într-o repriză de bal, şi lăsa în urma blănuri,
lor ei exotice un fril.fril de mătăsuri muzical si
o dîră de arome scumpe, flaconate la Paris. Po�,
tarul, ştiind cu cine « trăieşte» din protipendadă,
lua o atitudine smirna, cu mîna la şapcă,
Ca să fie în toate chipurile interesantă, doamna
afecta prin voaletă o miopie studiată şi o răgu­
şeală a gîtlejului franţuzească, de cîte ori îi ieşea
din guriţă litera r, pronunţînd bonjug; am întîg'
ziat şi vă gog. Şi, fireşte, îi aducea soţului, care
se pierdea văzînd-o, bunătăţile din oraş, înto­
dea una rezumate într-un pachet de ciocolată.
Felul cum îşi purta pe degetul mînuşii peau de
SuMe această greutate de una sută de grame,
era o poernă, şi domnul doamnei, flămînd de
suculenţe mai vulgare, de o varză cu carne, de
un jigou îrnpănat cu usturoi, de un muşchi la
tU
[123]
tavă, de un peşte cu sos, se lăsa fermecat de o
tabletă «T obler » sau «Suchard », oferită ca o
garoafă cu stropul de rouă între petale.
încredintată că si-a făcut datoria fată de un
deţinut ca;e era scump inimii sale, e� părăsea
temniţa ca o baletistă, veselă de a se fi achitat
estetic de o figură pe vîrful picioarelor dificilă,
şi aşteptată, după perdeaua maşinii, de un domn
elegant.
Doamna nu putea să ducă un pachet mai mare,
necum un sufertaş, fiind extrem de fină şi aris­
tocrată, şi ciocolata neputîndu-i obosi falanga de'
getului mic.
Au trecut, vasăzică, treizeci de ani... Am
zărit-o pe acea doamnă, deunăzi, venind de la
piaţă pe frig şi noroi. Ca să nu o salut, şi-a tras
marginea de catifea a pălăriei pe ochi. Nu mai
era nobila cucoană de mai demult. Nraş vrea
să-i jignesc silueta de atunci cu o schiţare a spec.
trului ei actual, nici fosta garderobă cu crochiul
sumanului de azi. Doamna căra tîrîş, într-o dăsagă
de sfoară, pătlăgele roşii, ceapă şi o varză ...
Să nu se simtă doamnele noastre ofensate că
insist. Evenimentele, dacă nu o simplicitate har,
nică şi corectă, le-au învăţat ceva. F umurile s'au
pierdut, comodităţile puhave, nazurile şi moftu­
riie, s-au trecut. Doamna spală rufe, freacă parche­
tul, mătură, scutură. Şcoală excelentă pentru
viitorul crude lor încă odrasle.
[124]
,
: ,1
l'
I
1,
I
.t.
1,
I
·1
I
. ,
1-
112 . v v • v
__ 1 Graţioasă doamna, de unde vine aceasta
frenetică pasiune să vă faceţi urîtă 7 Şi dumnea­
voastră, proaspătă domnişoară 7
Nu mi-aş permite să vă adun laolaltă cu vene,
rabila rnătuşe, care uitîndu-şi vîrsta şi cinstita de.
centă a bătrînetilor, de odinioară, caută în modă
şi c�smetice o tinereţe de cadavru preparat pen,
tru identificare. E dreptul ei să ofere dezgustului
public şi sărăcimii triste spectacolul unui maimu­
ţoi vopsit, îngropat deocamdată în blănuri cu
spicul teafăr, înzorzonat cu cercei şi rîuri de
mărgăritare. Milioanele ostentative, cu care para<
dează pe dinafară, sînt poate unica ei consolare
pe dinăuntru; a sufletului vreau să zic, neputin­
cios să se mîngîie de povara vieţii în milostenie
şi modestie.
Bălana se vrea negnclOasă şi castan ia blondă,
asortînd anapoda culorile naturii, care niciodată
nu s-a înşelat în îmbrăcarea perspectivelor, a bol,
ţilor şi a dobitoacelor de toată mîna, de la fluture
şi floare, de la găină şi şopîrlă, pînă la constela­
ţiile strămutate în fiece noapte peste apartamentul
unui etaj de bloc, unde Duduia, enervată că nu
i,a ieşit chica, purtată ciobăneşte, ca la ecran,
platinată, dă cu calapoadele din pantofi după
servitoare. Ai văzut-o cum fuge pe trotuare, cu
124
[125]
cîlţii cîrlionţilor în vînt, făcînd pe interesanta şi
pe nebuna? Uneori maică-sa geme încă la orele
zece dimineaţa la o masă de joc, început aseară,
ca să recîştige două sute de mii pierdute în ajun.
Alteori, maică-sa e spălătoreasă.
Clasele se confundă, şi mai multe fabrici de
ciorapi sticloşi lucrează intens pentru acest ideal,
neajuns pe calea ştiinţei şi a filosofiei, realizat cu
treizeci de mii de lei păreche a, la o durată de
douăzeci şi patru de ore şi la o leafă de şase mii.
Cîte cedări şi neruşinări sînt preţul acestui acce­
SOr1U des repetat, devenit obiectul de căpetenie
şi însăş fiinţa fizică şi morală a femeii de circulaţie
mare? Personalitatea capului şi a siluetei s-a mutat
în ciorapi, şi secolul munceşte în biurouri, în uzină,
în ateliere, la cratiţă, exclusiv pentru ciorăpăr ie,
pentru organul esenţial, piciorul, piciorul dezvelit
pînă sus, pînă sus detot. Ah! dacă s-ar putea găsi o
gimnastică - alta, - şi o reţetă, pentru ca fata
să fie numai labe, numai picioare şi numai cio­
rapi, să se mute totul mai sus, cam pe la înghi,
ţitoare, în decolteu n-ar mai rămîne de ascuns
�imic şi ar fi ... n'est-ce pas? delicieuse, ma chăre,
Nu-ţi înţeleg, graţioasă doamnă, pălăria. Cum
ţi -ai degenerat ochiul şi gustul de olteancă în,
tr-atît, încît să nu te mai cunoşti în oglindă şi să
înmulţeşti în mii de exemplare colacul stupid şi
sufertaşul întors, cu care pleci pe stradă, mîndră
şi sti lată, din gospodăria dumitale, unde, în halat
şi cu basmaua legată ţărăneşte pe frunte, eşti o
cuconită încîntătoare, o femeiuscă trează, activă
şi pricepută. Ascultă-mă, te �og. Uită-te mai
bine, vezi-te din faţă, din spate şi profil. Dobi.
tocul duşmănos, fără imaginaţie şi talent, care a
Il]'
[126]
născocit pentru chipul dumitale sprinten Şi m­
teligent, asemenea hidos comanac, La făcut parcă
într/adins, ca să batjocorească, slută şi caricatus
rală, din ţara lui, nu ştiu de unde, pe frumoasa
noastră româncă.
Nu socoţi că ar fi timpul să nu-ţi mai aştepţi
croielile şi modelele din străinătate, de unde vin
mai mult lucrurile proaste decît cele bune, şi
să-ţi pui creionul, foarfeca şi inspiraţia dumitale,
de atîtea ori încercată, biruitoare şi neîntrecută
în straie, covoare, ţesături şi cîntece, să colaboreze
la îmbrăcămintea păpuşii dumitale?
[127]
11131 Desigur că evoluţia moravurilor în rapor­
turile dintre profesori şi elevi, a dat un tip de
profesor mai apropiat de inima copiilor decît
în trecut, şi mai drept. Distanţa de la catedră
la bănci s-a micşorat. Şcolarului nu.i mai cere
dascălul să-i reproducă ad litteram conţinutul
paginei a şaptezeci şi doua dintr-un manual, şi
în multe cazuri situatia intelectuală de tablă de
materii a elevului a' încetat. Elevul nu mai e
bătut, dacă nu îşi aduce aminte proprietatea a
zecea din aritmetica ratională. Directorul mai
schimbă cîte o vorbă cu el, profesorii, cei mai
buni, îi arată cîte ceva din camaraderia dorită
de pedagogie. Sînt şi profesori care-şi iau de braţ
elevul, ca pe un copil ori un nepot, cînd elevul
trebuie discret admonestat, şi o lecţie de atitu.
dine se isprăveşte cu o strîngere de mînă. Nimic
nuri mai binevenit chiar pentru « elementele rele ».
Copilul, pînă aproape de bacalaureat, e, mai des
decît nevoia, un ied speriat, asupra căruia tabără
întîi şi.ntîi rigorile stupide părinteşti. T aică-su,
care şi-a pus de gînd să-l facă doftor sau inginer
şi să-I însoare cu capital, îi cere nota zece la toate
studiile. Maică-sa, matroană ambiţioasă, pretinde
premiul întîi. Consiliul de familie, unchii, mătu­
şile, colonei, farmaciste, îi predică un complex
[128]
Jl
,
I
, I
, ,
de datorii obositoare. De-abia scapă de atmosferă,
bietul băiat, la cinematograf, unde orgoliile fami,
liei încetează.
Nădejdea lui e la profesorii de la şcoală. Dacă
nici ei nu sînt în stare să-i dea un echilibru sufle,
tese, deficitul continuă. Din şcoală iese un tineret
dernoralizat din pricina dascălilor, aflaţi dedesul»
tul nivelului adecuat, şi descurajat de familie.
Influenţa preotului, absorbit, ca un negustor, în
problemele rezumate la rubrica « venituri », e
inexistentă. De multe ori, singurul prieten ade.
vărat al copilului terorizat, pînă cînd începea
prietenia lecturii literare, a fost un căţel.
E vorba, evident, de copilul de oraş, la care
se alătură copilul venit la şcoală la oraş de la
ţară, străin şi speriat şi el.
Tineretul, cel de după vreo şaisprezece ani,
mai cunoaşte şi acea enigmatică şi stranie criză
a pubertăţii, comună tuturor generaţiilor, tur'
burate de o stare de confuz misticism.
La universitate, distanţa, oarecum scurtată în
liceu, sporeşte. Studentul se simte tot străin, adu,
cîndu.şi aminte de cuvintele lui Eminescu des,
pre românul în ţara lui. Partidele politice l.au
întrebuinţat spre îndoita dezonoare şi a lor şi a
tineretului, ţinut la uşa de din dos, umilit, des.
considerat. Lipsa de cadre valabile a vechilor
partide strîmtorate, e bine pronunţată: ele culeg
ce au semănat.
Am avut, ca toţi băieţii de vîrsta mea de atunci,
la şaptesprezece ani, criza mea de mare descu­
rajare. Un coleg m-a dus într'o seară la clubul
socialist « Lumea Nouă» din Strada Doamnei.
Am mai povestit acest episod. întîia oară am
putut să intru undeva fără bilet şi fără să fiu
alungat de o uniformă, de o baionetă, sau de
128
[129]
niste mustăti. De la use mi s-a spus: « Tovarăşe ... »
N' .' B' -1 M . 1 .
u mi s.a spus: « a .... ». 'am suit a etaj ...
O promiscuitate bizară, dar simpatică şi caldă,
m-a primit în mijlocul ei. Am fost întrebat dacă
vreau cărti de citit, am fost însotit la bibliotecă.
Mzam simţit ca într-o patrie mai bună. Am
plecat de acolo cu o speranţă... Mi se părea
viaţa mai adevărată. Şi m'am dus acolo de mai
multe ori. Mai de aproape, criza mi-a recidi­
vat. în toată lumea, n.am avut cui mă spovedi,
de îndoielile, de vagul şi de tristeţea în care
trăiam, niciun dascăl, niciun prieten mai mare.
Simţind că şovăi şi că fatalităţile sociale sînt gata
să mă declaseze şi să precipite ordinea mea moţ
rală, primită de la natură, în aventură, mi-am
făcut bagajul şi m-arn închis într. o mînăstire. Nici
între clopote şi icoane nu mi-am găsit prietenul,
fratele, camaradul pe măsura crizei, şi ambianta
pe care o căutam flămînd.
E un răspuns, oarecum, pe care-I dau şi tim.
pului, dar şi tinerilor care-mi scriu din ce în ce
mai mult şi cărora, în loc de poveţe, nu le pot
oferi decît similitudini şi paralelisme.
[130]
1, I
I
. ,
'i 1,
i'
; ,
1
�I
I'
II i
I
� I
11141 Ud' � � dă A
__ n stu ent care a venit sa ma va a 111
ajunul plecării lui din Bucureşti, pentru o săp'
tărnînă, întrebat: «Unde te duci? », mi.a răs­
puns: «Mă duc la mama. Nzam mai văzut-o
de la Paşti şi miii dor de ea.» Altul, tot aşa,
plecase la începutul vacanţei să-şi petreacă vara
lîngă maică-sa şi, pomenind de ea, ochii.i erau
emotionati.
A;rund�i şi-au trecut licenţele de curînd şi n.au
mai avut răbdare să-şi piardă timpul cu formele
de obţinut, unul o catedră şi celălalt un scaun
într-un biurou cu scuipători ; - amîndoi erau ţă.
rani, mulţumiţi că vor putea să-şi mute braţele,
măcar la sfîrşit, din statul în cot la pupitru, pe
uneltele de muncă ale petecului de moşie. Unuia
din ei îi părea rău că şi. a pierdut copilăria în
conflictele cu programul şcolar şi părea hotărît
să ia o fată din sat si să rărnîie la tarina lui,
lîngă maică-sa, lîngă o �iitoare nevastă, 'lîngă cele
trei maici ale lui; să se înmulţească, să aibă o
casă de copii, pe care se va pricepe săli crească
într-o bătătură, îngrijită de gustul evoluat al ţă •
ranului cărturar.
Am fost de părerea lui sănătoasă, că un băiat
cu o frîntură de avut, harnic şi învăţat, n'are ce
cîştiga din viaţa de pribeag pe bulevarde, şi că
locul lui adevărat e acasă, între oamenii care
aşteaptă îndrumări cinstite, între vitele care tre-
ljO
I
[131]
buiesc îngrijite prieteneşte şi între copiii satului,
deprinşi cu bunele învătături.
Pild� acestui soi de viaţă o dădeau, ca o lecţie
destul de dură pentru spiritul de funcţionarism,
saşii din Ardeal şi şvabii din Banat, ai căror
băieţi, doctori de universitate, rămîneau acasă
şi, în cizme pînă la brîu, scoteau toamna cartofii
cu hîrleţul, transportau în care mari girezile de
fîn în şuri, duceau vitele de lapte şi de povară,
vacile şi drăganele la apă, şi caii lor mari, cu
copitele grele, la scaldă, sănătoşi, voinici, alpi.
nişti şi schiori. în casele lor largi, cu streaşinile
întinse ca pînzele de corăbii, cîntau familia, pia­
nul şi orga, biblioteca ocupa o încăpere, şi ogră'
zile dintre ziduri erau nişte grădini bogate de
flori.
Copiii în aceste case cresc într-o datină, cum o
visa studentul oltean, care se ducea să-şi vadă
mama cu brîul încins, de acasă.
Alţii sînt COp111 cu ghiozdan, cu care ne întîl.
nim noi pe străzile din Bucureşti. Mulţi din ei
sînt foarte trişti, amărîţi între o familie dezorga­
nizată şi o şcoală cu dascăli reci, - străini de o
inimă, de o dragoste, de o milă, de un respect.
Pilda părinţilor care trag fiecare încotro, tatăl
cu plăcerile lui, mama cu plăcerile ei, neîmpărtă­
şite laolaltă, e uneori înhorătoare la oamenii cu
dare de mînă, unde copiii sînt lăsaţi pe seama
slugii. Pentru tată, pentru mamă, ei nu vor pUI
tea să aibă niciodată sentimentul înlăcrimat al
studenţilor care şi/au luat rămas-bun de la mine
- si nici fratilor între ei nu le rămîne măcar le,
găt�ra conştiinţei de părăsire. Ce pot ajunge fe,
tele şi băieţii acestor căsnicii pustii, în care o
Doamnă Bovary se mărită cu un Don Juan, polii
tician, misit şi cartofor?
1)1
[132]
Dacă urmăreşti tribunalele, numărul divorţu­
rilor de destrăbălare cu un model de bărbat si
cu o poamă de femeie, care întind cu duşmănie,
unul împotriva celuilalt, de mădulările plăpînde
ale unui prunc, cine din soţi să-l aibă pentru el,
ca să.l încredinţeze la mahala unei ţigănci sau
unei guvernante profesionale, tinde să anuleze că,
sătoria.
Iar beţia de cuvinte creşte şi ea proporţional
cu numărul nefericirilor, din marele oras de ini-
ţiative şi de cultură... .
[133]
111sl
'115 " " "".
1__ O mama protestanta a vrut sa faca din
copilul ei o fiinţă superioară, un pastor. Era ambi­
ţia ei. Prima parte fusese rezolvată, noul născut
fiind băiat. Rămînea a doua: să-şi vadă copilul
pastor - mai importantă şi mai dificilă. Ea îşi
dete seama încă din ziua lehuziei că pe lîngă
instrucţiunea de la şapte ani în sus, copilul tre­
buie pregătit din leagăn pentru calea dumne­
zeirii. Mama era o femeie energică, poseda lite­
ratură si învătase dir- cărtile americane că, si la
trustm�ni şi ia apaşi, voinţa face totul. Pe�tru
că nu putea să o ceară deocamdată unui copil,
şi .a pus în mişcare propria ei voinţă.
Mai întîi trebuia să interzică băiatului sculat
pe picioare, ieşirea din apartament. Copilul tre­
buia împiedicat să fluiere, să ţie mîinile în buzu­
nar, să-şi puie cotul pe masă, să strănute mai
tare, să stea lungit. Trebuia să se distingă de
ceilalţi copii, care ştiau să înjure şi să se joace.
Timpul trebuia întrebuinţat cu folos.
Copilul petrecu duminici monotone, uitîndu­
se din dosul draperiilor ferestrei la copiii vul­
gar tăvăliţi în ţărînă, în vreme ce maică-sa, într-o
cameră mai depărtată, vorbea cu tînărul părinte,
un practicant cu principii, probabil, despre stră­
lucitul viitor al odraslei.
1]]
[134]
Pentru ca voinţa să fie formală şi efectivă, co­
pilul n-avea voie să se mişte cu zgomot. Rămînea
ore întregi în scaun, privind afară, cu ochii în,
Iăcrirnaţi, fără să ghicească de ce. Nici nu era
în stare să se întrebe. Copiii săreau de-a capra,
mulţi dintre ei prost îmbrăcaţi şi murdari. EI
era gătit ca un copil de avut. Mamă-sa deseori
îi spusese că trebuie să fie dezgustat de aceşti
copii, de toţi copiii, totuş el, din ascunzişul fe'
restrei, ar fi preferat să poată îmbrăţişa copiii
murdari, prăfuiti si veseli.
EI n.avea voie să meargă singur Ia cabinet.
Trebuia s'o cheme pe mamă-sa. Ea îi conlec.
ţionase nişte pantaloni foarte complicaţi, care nu
se descheiau, din acei, fără îndoială, de care
poartă păstorii religiei adevărate şi unice, deoarece
ei consideră pantalonii cu nasturi imorali. Unul
care nu putea să tolereze alcoolul şi nu căzuse
în viciul fumatului, era cunoscut prin luptele lui
pentru interzicerea expunerii în vitrinele de îrn­
brăcăminte a oricărui gen de pantalon şi fustă,
dorind pentru neamul omenesc drept-credincios
chiar o atrohere raţională şi mai repede treptată
a mădularelor inferioare. Cînd viitorul pastor,
ajutat de mîinile mamei, era în sfîrşit obligat să
facă ceea ce Ia alţi copii se numea «pipi », el
trebuia să se uite într-altă parte, de pildă în sus.
Şi nici de acest drept nu trebuia să uzeze prea
mult. S,ar fi putut să se simtă bine cu băşicuţe
golită, şi nu era permis. Viaţa unui om ales din
scutec, trebuie să fie un Calvar. Să fim multumiti
că ne urcăm Calvarul îrnbrăcati în seviot si cu
încălţăminte care ne garantează de jupuire� pi,
cioarelor.
Copilul trebuia să mulţumească pentru orice
lucru, măcar făgăduit şi cu scadenţă tîrzie. Dacă
mamă-sa îl bătea, el trebuia să facă o metanie
pe un genunchi şi să-i sărute mîna. Cîteodată,
lj4
[135]
la început, încercase să reziste. Părinţii I-au bătut
deseori, atît de sistematic, încît micul sernina­
rist, aducîndu-şi aminte, se supunea din teroare.
Săruta mîinile mamei si chiar biciul cu care era
bătut. lnnafară de aceasta, el trebuia să aducă
singur nuiaua cu care era, cum se zice în ter­
meni de bună educaţie, corectat.
Copilul atinse vîrsta de şapte ani. Trebuia să
meargă la şcoală. Ştia să citească, să scrie şi CUI
noştea pe-de-rost tabela lui Pytagora. Avea o su­
perioritate precisă fată de toti camarazii lui.
In schimb, nu înţelegea lecţiile profesorului. Cu
suferinţă el trecu primii patru ani de studii.
îngrijoraţi, prietenii îşi declarară, cam tîrziu,
opiniile lor, şi mama avu o puternică răscolire
în suflet. Vasăzică, nul ei nu o să poată ajunge
pastorul visat. încercă să-şi dea socoteală: dezas.
tru: copilul era idiot.
Atunci părinţii căzură într-alt exces. Cumpă­
rară o bicicletă, o motocicletă, un aparat foto.
grafic, o puşcă de vînătoare, copilului. îi aduseră
cîini dresaţi, o maimuţă, un papagal, un can­
guru. Economiile ce le strînseseră în vederea
studiilor lui de carieră, le întrebuinţară pentru
distracţii.
Casa liniştită, închisă cu obloane, deveni un
loc de petreceri, de zi şi noapte. Copilul fu
copleşit de dragoste. Delirul de acum era tot
atît de dureros ca şi viaţa din trecut. Copilul nu
înţelegea nimic. Părea că visează mereu, încre­
menit pe un scaun în dosul unei ferestre; lacri.
mile îi curgeau în neştire şi pieptul îi suspina de
la sine, fără împărechieri cu gîndul, ca burduful
unei armonici fără octave. Prin faţa ferestrei vi.
nete trecea destinul lui.
lJf
[136]
Ceilalţi copii crescură oameni. EI la fel, dar
tot nu înţelegea nimic, mintea şi ochii lui erau
reci. Judecata nu-l ajuta. Cuvîntul vesel îi lăsa
aceeaş impresie neutră ca şi cuvîntul trist. Nu
cunoştea nici mila nici ura, era o materie per'
fect inertă, ca aceea pe care nişte oameni egoişti,
demenţi şi laşi, o doresc pentru cîte o ţară în'
treagă şi pentru pămîntul întreg.
EI nu făcea bine şi nu făcea rău.
îşi pierdu părinţii şi rămase singur. Ar fi tre­
buit să fie cel puţin un nemernic, un asasin,
pentru a participa într'o formă, cît de puţin, la
activitatea complexă a universului. Sclipiri mo.
mentane păreau să-i arate uneori ceva deosebit,
dar fără durată.
Ca dintr-un fund de fîntînă, el vedea un mo­
ment o umbră de trecător, care nu se gîndea că
fîntîna ar putea să fie locuită şi căruia, chiar de
se gîndea, îi era frică. Din fîntîna lui se auzea
parcă un murmur de voci, rareori, sau ieşea un
parfum de flori, sau ceva ca un cîntec. Cîte o
rază se juca fugitiv pe marginea ascunzişului
subteran.
Casa a fost vîndută. Moştenitorul fu spoliat.
EI a venit toată viaţa dinaintea ferestrei pe care
o cunoştea. Acolo În tot timpul copilăriei era
un scaun, scaunul din care el n-avea voie să se
mişte. Şi plîngea, şi nu ştia de ce.
[137]
11161 Să încercăm dacă vă exasperează mono­
tonia.
Sîrnbătă seară, orele şase. Mama se prezintă
la cancelarie după ce nu şi.a văzut copilul o săţ»
tărnînă întreagă. Marţi nu l-a putut vizita pentru
că e « interzis ». Joi a încercat să-I vadă şi nu s'a
putut pentru că băiatul era în «meditaţie ». Vi,
neri e « exclus », fiind a doua zi sîrnbătă.
Formalităţi la cancelarie. Bilet de voie... Re,
gulamentele repetîndu.se indigerate, secretariatul
îşi pierde facultatea elasticităţii şi eliberează
bilete de voie justificative şi atunci cînd vine
mama, să-şi ia copilul. «Nu cumva e cu totul
inutil, domnule subdirector? », întreabă mama,
nu fără un crîmpei de ironie. Subdirectorul se
uită în gol şi e stupefiat: nimic nu.i inutil în regu­
lament.
Şcolarul calcă pe stradă niţeluş aiurit: a stat
o săptămînă închis. Strnbătă adoarme în patul
lui acasă. îndată ce se luminează de ziuă, un
sentiment cenuşiu se strecoară în el: e duminică,
s-a făcut duminică, şi pînă diseară, cînd trebuie
să-şi reintegreze internatul, mai sînt cîteva ore.
Masă rnelancolică, după-amiază goală. La şase e
transportat înnapoi ; şase şi jumătate: meditaţie;
şapte şi jumătate: masa; opt şi jumătate: medi­
taţie; nouă şi jumătate: meditaţie; zece şi jumă.
tate: culcarea.
fJ7
[138]
Noapte de internat.
Cinci şi jumătate dimineaţa: sculare, spălare.
Şase şi jumătate: meditaţie. Şapte şi jumătate:
cafeaua cu lapte. Opt: şcoală. Nouă: şcoală. Zece:
şcoală. Unsprezece: şcoală. Douăsprezece: şcoală.
Douăsprezece şi jumătate: masă. Unu şi jurnă­
tate: meditaţie. Două şi jumătate: meditaţie. Trei
şi jumătate: meditaţie. Patru şi jumătate: meditaţie.
Cinci şi jumătate, şase şi jumătate, şapte şi jumă­
tate etc.
Trei săli cu trei rînduri de pupitre. întîia sală,
un pupitru individual în care se încuie toate căr­
ţile: cheie. A doua sală, de meditaţie: alt pupitru
individual, altă cheie: aci se aduc numai cărţile
lecţiilor la zi. A treia sală, sala de cursuri.
Apare profesorul- necăjit. A jucat cărţi toată
noaptea şi a pierdut ca de obicei, după ce a pierdut
toată zestrea nevestii, «Ieşi, Popescu, la tablă.»
Iese Popescu la tablă: ştie, ştie foarte bine. «Adu
să văd caietul. » Sincopă, Caietul e închis în sala
numărul unu sau în sala numărul doi. «Măgarule,
ai trei! »
Meditaţie dimineaţa, examen pînă la prînz,
meditaţie după-amiază, meditaţie seara: zece ore
întregi.
Sîmbăta băiatul e palid, într-o săptămînă a pier,
dut şaptezeci şi două de ore, în care n.a învăţat
nimic şi în care a slăbit cu trei kilograme, cîte
cinci sute de grame pe zi. Dacă a rămas şapte ani
în regim, el e unul din cei optzeci la sută căzuţi
la bacalaureat.
Părinţii băiatului s-au gîndit să.i faciliteze învăs
ţămîntul şi să-i asigure un titlu, măcar de baca­
laureat. Băiatul nu ştie franţuzeşte, latineşte, nern­
ţeşte, româneşte, şi cartea îi face oroare. Acasă
era ameninţat că nu poate învăţa şi se alegea cu °
joacă bine condusă. Dar ce te poate face joaca?
magistrat, profesor, inginer? Nu. Trebuie să to-
1}8
[139]
ceşti. Cu o diplomă de bacalaureat sau de licenţă,
candidatul strălucit cîştigă două-trei mii de lei pe
lună, cît gardistul de stradă. Dar fără pergament 7
Un singur noroc îl poate trezi la realitate: elimi­
narea din internat şi din toate şcolile Statului. EI
ar putea să se apuce de o treabă care-i place, ori
de o joacă fără sfîrşit.
Programul citat numai în parte, e al unui liceu
din capitală. Directorul ţine serios ca elevii lui
să fie eminenţi. Într-un singur an izbuteşte să le
scoată la suprafaţă scheletul, şi în şapte ani să le
asigure căderea la bacalaureat.
[140]
r--
11171 în dezbaterea procesului şcolarităţii, dintre
autoritatea respectivă şi părinţi, profesorii, corn,
port îndu.se ca nişte medici, savanţi ai unor arcane
cu neputinţă de aprofundat de către profani, îşi
asumă o înfumurare comică şi tratează învăţă­
mîntui ca o boală secretă şi pe părinţi şi şcolari
ca pe nişte bolnavi.
Că e vorba de o boală nu încape îndoială, dar
ea se ia de la profesori, şi epidemia se numeşte
surmena] - şi ridicula specialitate de a fixa ce-i
trebuie şi nu-i trebuieşte unui copil nu-i nicio
specialitate. Fiindcă am urmărit de aproape şcoala
primară, care-i liceul copiilor pînă la vîrsta de
unsprezece ani, se pot nota cîteva observaţii, seu­
tite de marea specialitate a institutorului şi sufi,
cient autorizată de cealaltă specializare, părin.
tească. Dacă este greu să ajungi profesor, nici
obţinerea gradului de părinte nu e mai uşoară.
Pe lîngă că nu este suficient să fii singur şi că este
mare nevoie să fii doi ca să dai şcolii un elev şi
eventual mai mulţi, funcţiunea de părinte implică
şapte ani de exclusivă pedagogie la domiciliu,
fără concursul profesorului, care-şi ia şcolarii de-a
gata şi cu o educaţie făcută. Prima şcoală este a
părinţilor, şi este neîndoios că şcoala lor e bună,
dacă viitorii elevi, urmăriţi de reguli şi probleme
pînă la universitate, au învăţat limba întreagă şi
înţelesul lucrurilor întreg de la ei. Profesorul, cel
140
[141]
puţin în cursul primar, exploatează un capital,
la care nu contribuie cu nimic, cornplicîndu.l în
coloane Şi rubrici.
Într-o lună de zile, defalcată dintr'un trimestru
şi compusă din douăzeci şi patru de zile din cîte
cinci pînă la zece şi douăsprezece ore, un elev nu
învaţă nimic la şcoala primară. Oricare lună s-ar
izola dintr-un trimestru, rezultatul e acelaş cu
cel din prima lună; ceea ce dă zece luni anual,
în care la şcoală copilul nu învaţă nimic. Şi e
logic că nu învaţă într-un an nimic, dacă într-o
oră nu învată nimic.
Am examinat zi cu zi cunoştinţele noi, căpătate
în cursul zilei de doi şcolari primari, o fetiţă şi
un băiat. Ei stau la şcoală, de la opt dimineaţa
pînă la şase seara, şi, istoviţi de un program total,
mente nul, se întorc la domiciliu cu o sarcină
şcolărească suplimentară, obligaţi să mai lucreze
măcar două ore şi trei acasă. Totalul orelor chel,
tuite fără folos dar în detrimentul substanţei se
cifrează zilnic la douăsprezece. Cum se cheamă
asta dacă nu surmenaj? Şi surmenajul mai este
Şi idiot.
Doamna sau dornnişoara institutoare sau dom,
nul institutor fac tot ce pot ca să fie cît mai evazivi
şi mai absenţi din sarcina lor, figurînd la catedră
nişte personagii confuze, plictisite şi îrnpovărate.
O oră are saizeci de minute: în saizeci de minute
micul şcolar, deprins să capete fulgerător zeci de
noţiuni de la viaţa liberă, la şcoală nu capătă
niciuna.
- înţeleg ca un copil să stea nemişcat în clasă
un ceas întreg şi cîteva ceasuri pe zi, am vorbit
cu o doamnă profesoară, - cu toate că aş prefera
141
[142]
să nu înţeleg la fel precocitatea imobilităţii şi a
încremenirii peloc, - dar nu înţeleg cîtuş de puţin
ca într'un ceas un copil să nu afle nimic nou.
Refuz orice înţeles situaţiei că şcolarul nu-şi învaţă
lecţia în timpul orei din program şi că mai are
nevoie să lucreze acasă si abia acasă să afle cum
trebuie asimilat în clasă. Profesorul nu e prin
urmare măcar profesor, dacă tot părinţii, cu care
autoritătile scolare discută în niste cornisiuni, tre­
buie să' le dea copiilor învăţăturile neprimite la
şcoală. Nu numai atît, doamnă profesoară, dar
trebuie să interziceţi elevilor dumneavoastră să
puie mîna pe cartea şcolii înnafară de clasă. Lecţia
trebuie să ne proaspătă, clară şi vie.
- Aveţi dreptate, însă nu se poate altfel, mi-a
răspuns doamna profesoară. Vedeţi şi dumnea­
voastră, am patruzeci de elevi ...
- Ei, şi dacă aveţi patruzeci! Atît mai bine.
Aveţi o atmosferă, şi numai atmosfera face pe un
părinte să nu-şi ţie copiii acasă şi să-i trimită la
şcoală. De asta vă plîngeţi? Ce faceţi, cucoană,
în şaizeci de minute dintr-o oră şi în trei sute de
minute din cinci ore?
Să vedeţi ce fac doamnele profesoare. Dau teme
şi le cercetează şi aplică regulile, pe care copiii
nu bau învăţat în orele precedente, şi presupu'
nînd învăţate paragrafele marcate în manuale cu o
cruce în creion, - manuale tot atît de goale ca şi
orele petrecute în nişte ziduri de şcoală, - jon­
glează cu compoziţii şi probleme. Şi cînd găsesc
în clasă acel ciripit de neastîmpăr natural, pe care
vrăbiile au voie să nu-l întrerupă la geamuri,
doamnele profesoare îşi iubesc atît de cumplit
profesiunea <ele o numesc apostolat - sicl i, încît
se supără şi obţin linişte cu ameninţarea. Copiii
sînt obligaţi atunci să scrie de treizeci de ori, de
cincizeci de ori şi de o sută de ori, - după caz, -
142
[143]
maxima: «Cînd intră Doamna în clasă trebuie
să fie tăcere».
Ce i s.a întîmplat doamnei profesoare acasă,
că a venit atît de enervată la catedră, nu ne inte­
resează. Realitatea este că timpul valid se pierde
şi se destrăbălează. Ce mai însemnează şcoala?
Vedeţi dumneavoastră că mai însemnează ceva?
Totalitatea noţiunilor de căpătat întrso clasă e
minimă, însă dozajul ultraimbecil al acestui mi,
nimum de cunoştinţe e aşa administrat, încît esen­
ţialul se pierde în gunoiul orelor, al zilelor, al
lunilor şi al trimestrelor, şi un copil ajunge la
examen pur şi simplu extenuat de regula de trei.
Metodă mai stupidă ai căuta zadarnic dincolo de
şcoală. Cu patru operaţii de aritmetică se pierd
patru ani întregi, şi sute de mii de vieţi agere se
anemiază şi capătă acel dezgust de şcoală, care
treptat duce tineretul românesc la şaptezeci la sută
căderi la bacalaureat. Un spirit de ostilitate se
intercalează între natură şi profesor, natura fiind
reprezintată întodeauna exclusiv de şcolari, încă
nefalsificaţi. Natura refuză, şi catedra perseve,
rează, şi după optzeci de ani de învăţămînt se
găsesc adunaţi la o masă verde din minister das­
călii şi părinţii, căutînd o soluţie imposibilă. Toate
elasticităţile sînt anchilozate, frăgezimile pierdute,
lirismul şi juvenilitatea rezistenţei compromise .
. Şcoala stîrneşte oroarea, şi cartea cade din des'
tinul ei.
Vina nu o poartă nici sportul, nici spectacolul
şi nici chiar detot dezinteresul de progenitura lor
în familiile dezorganizate. Vinovatul e întodeauna
dascălul, care ca să pară mai important şi să bene­
ficieze de un prestigiu de massă, a luat numele de
« Corpul Didactic».
[144]
1,
I
I
i I
�
118 . . � .. . �
I Obişnuit sa fie indiscret Şi sa se amestece
unde nu este voie, Coco dă cîteodată cu nasul pe
la universitate. A da cu nasul e pentru un papagal
un fel de a vorbi ca pentru profesori, foarte rezerv
vaţi în ceea ce priveşte universitatea şi atenţi să
păstreze între persoana lor şi catedră, afară de o
distanţă geografică, şi o remarcabilă distanţă pro,
fesională.
Ei ţin să turbure cît mai puţin pe studenţi, pe
care îi văd mai rar şi decît Coco, o dată pe an
sau la patru ani o dată, la cîte un examen cu totul
inevitabil, ca să nu le influenţeze creşterea, la o
vîrstă cînd tinerii se dezvoltă rapid şi se pot
despersonaliza. Discreţia intelectuală şi stima pro'
fesorilor merge atît de departe, încît uneori tre­
buie să te rogi de ei luni întregi şi ani ca să-ţi
acorde umilinţa unui examen.
De fapt, profesorii sînt şi foarte ocupaţi ca să
mai aibă timp să se îndeletnicească din cînd în
cînd, ca o favoare, şi cu obiceiul suplimentar al
activităţii lor, o catedră sau un rectorat. La Facui,
tatea de Drept profesorii scriu poezii, şi vîrsta
pensionării îi surprinde în plin lirism şi în reîn­
noire sentimentală. Pe măsură cu năpîrlirea glo'
bului cranial şi jigărirea mustăţii, apar expansiu­
nile literare comprimate. La Matematici, savantul
144
[145]
şi-a schimbat de două ori măselele şi dinţii, ca să
obţie un surîs ademenitor, şi În timpul verii se
scoboară în toate staţiile, cu pantalonii scurţi şi
purtînd pe creştetul capului o bască de adoles­
cenţă, ca un capac de pepene tăiat, cu vrejul
crîmpei. Turist varicos şi cu tensiuni arteriale
primejdioase, el se sacrihcă turismului intens şi
poartă<n geantă toată tinereţea lui secretă, lacul
de unghii, vopseau a de barbeţi, supozitoare şi
pilulele glandei interstiţiale. Celebrul chirurg spe,
cializat În operaţiile cu secreţiuni şi În detaşare a
infecţioasă a fibromului, este un şofeur neostenit,
maculat de uleiuri, pasionat de diferenţial şi de
cutia de viteze, expert în rulmenţi, imbatabil În
cunoasterea otelului crem.nichel si a bronzului
pentru bucşe. 'Nu,l poate nimeni înşela decît pe
masa de operaţii, unde În locul cancerului căutat
se iveşte o glandă esenţială, extirpată din eroare,
cu gîndul la un motor cu opt cilindri pe,o singură
linie. învăţaţi venerabili devin prin divorţ flăcăi
cu cîte patru copii Însuraţi, şi se căsătoresc din
dragoste disperată cu fete mici, mai tinere ca
nurorile lor.
Apoi, politica, - marele regulator al ţării,­
pictura, clubul, muzica, Îi fură zilnic pe profesori
şi-i transportă În activităţi faţă de care minuscula
catedră se pierde ca un scăunel într-o aglomeraţie
de mobile mari. Un profesor celebru şi-a ţinut
examenele la orele patru dimineaţa, după un supeu
delicios cu şampanie, care i-a permis să confunde
candidatii cu invitatii si materia examenului cu
icrele m'oi şi cu gÎtu;ile de raei, Un ilustru savant,
care a inventat jazzul intelectului cu mulţi ani
înnaintea jazzului pentru picioare, un etern gră,
bit al căilor ferate, si.a examinat candidatii În
trăsura care-I ducea de<acasă la gară. '
14}
[146]
Viaţa e un lucru serios şi catedra poate fi lăsată
să aştepte momentele propice, ca un clavecin al
familiei, ca un gramofon sau ca un binoclu. Cine
are timp să cînte, să danseze şi să se ducă la hipo.
drom?
Coco nu e cornpetinte ca un profesor univers
sitar, şi enciclopedia lui nu este nelimitată. Totuş,
între profesori el se poate socoti ca între colegi.
Dacă aceştia dau diplome de capacitate, întrebînd
cîteodată pe candidat ce mai face şi cum a dormit,
el, Coco, papagalul, e şi mai sumar, căci împarte
tuturor licenţe roşii şi doctorate albastre, subt
formă de planete, fără să-i întrebe nimic. Şi, în
fond, ei fac la fel cu toţii: profesorul asigură viitos
rul unui diplomat eminent care va ajunge diri.
ginte la gimnaziul din Suliţa Nouă, iar papagalul
prezice un viitor fericit unei bucătărese pe care a
doua zi o calcă tramvaiul.
[147]
11191 Defunctul cronicar stiintific Emile Gau'
thier, unul şi din generaţia şi din rasa intelectuală
a lui Clernenceau, şi el defunct, - fiinţele mari
se sfărîmă întocmai ca obiectele mici, - tăgăduia
valoarea terapeutică a salvarsanului, la apariţia,
de atunci perfecţionată, a noului leac, pentru
motivul că muriseră cîţiva bolnavi la tratament.
Este de ajuns, argumenta strălucitul cronicar, un
singur caz de moarte, pentru ca medicamentul să
fie suspect. în treacăt fie zis, criteriul în materie
specifică a savantului critic era lunga şi egala cu
sine carieră a rnercurului, cu care dovedeau sche­
letele faraonilor din Pirarnide că ştiau să se vindece
popoarele încă din timpurile vechi.
Unicitatea este, într'adevăr, adeseori documen­
tară şi demonstrativă, şi principiul e serios în
toate aplicările lui, cu toate că viaţa contabilizată
trece asupra unuia cu indiferenţă, atît la rubrica
morţilor cît şi la diviziunea oamenilor vii. Scep­
ticismul atentiei, uzată de serviciul de informatii
al presei şi îndreptată în sensul exclusiv al iubi;ii
de sine, cu înlăturarea oricărui sentiment nelichi­
dat cu un rezultat personal, trece peste unul, fie
floare, fie pasăre, fie soldat.
Voim să facem aci necrologul unui copil, care
s-a sinucis. într-o lună de zile s-au sinucis doi copii,
147
[148]
nu numai unul. Primului i.a murit sticletele, celui
de al doilea mama. Ei n-au mai putut trăi fără
mamă si fără sticlete. Universul lor se concen.
trase într'o varietate de piţigoi şi în ochii maicii,
pe care nu au putut răbda să.i vadă rămînînd
închisi.
Aceste stiri au fost citite în laconismul lor nara,
tiv, între copiii dumitale, gingaşe mamă cititoare,
si dumneata le-ai ascuns si ai suspinat. Se omoară
un om care şi-a pierdut 'nădejdea, un bătrîn, un
înnăcrit, un scîrbit, şi nu o făptură ageră şi nouă,
încă neîncercată de tulburarea luminii si de ai»
senta bucuriei. Vestea te izbeste ca o' măciucă
peste inimă şi ţi 'o învineţeşte. 'Cum poate să fie
acest lucru de necrezut, cu putinţă? O hotărîre
într'o fază a vieţii de fantezii şi zglobii nestabili,
tăţi, atunci cînd gîndul se mută ca o muscă de
colo dincolo, neoprit nici de fericiri nici de sute.
rinte?
Aceşti copii care s'au sinucis nu erau cel puţin
citadini, vlăstare de familii anerniate şi fantomele
minuscule ale unui oras onorat în moralitatea si
datoriile lui, de trimite;ea copiilor să vîndă zia:e
şi să doarmă cu teancurile nevîndute pe scara de
serviciu a unui imobil locuit de actori de bar, de
aventurieri cu ziua şi de fete de noapte. Amîndoi
erau copii de ţărani, de neam reputat rezistent şi
viguros, nernînjit de maladii sufleteşti literare, şi
care ştie să-şi bată cîinele, calul, vaca şi nevasta,
cu parul, după credinţa domnului din capitală.
Ei s-au spînzurat în portul, numit la Bucureşti,
naţional, şi au atîrnat de grindă cu cămaşa lungă,
cu betele roşii, cu bondiţa cusută frumos şi cu
opincuţe.
Sinuciderea unui singur copil, echivalează, ra­
portată la criteriul Gauthier, cu o calamitate. Ce
[149]
însemnează asta, boieri mari cărturari? Nu se
îngrozeşte mintea voastră şi nu vi se [ace pielea
broboane? Doar s-au sinucis doi copii ...
- Şşşt l Bine că nu citesc. Doamnă, să nu cumva
să afle ai dumitale.
[150]
'11201
� Peizaj: dric alb, şcoală de fete după el.
Ceaţă. Cimitir. Pînă se va găsi mijlocul să dispară
infamul cadavru, cu care ne dăruieşte, generoasa,
frumoasa natură, printr-o bruscă evaporare, odi­
osul spectacol al îngropăciunii turbură şi între'
rupe, frîntă de fiece dată, încrederea în bunele
întocmiri de mai presus de noi.
Un convoi de copile de şaisprezece ani, cernite.
Aş fi crezut că boala, tuberculoza, bacteria, au
tinut să dea încă o dovadă de ineficacitatea ironi­
�ată a tratamentului medical. Nu. O calamitate
mai tragică juca la poarta cimitirului ultimul act
al unei vieti de-abia schitate. Fata se sinucisese.
De ce? Din' dragoste prematură? Nu. Din motive
culturale. Da. Această cultură, amestecată cu edu­
caţie, cu resentimentele şi antipatiile de femini,
tate ale profesoarelor, alese după diplome şi medii,
fără un examen prealabil al predispoziţiilor im­
pulsive, pe care psihotehnica pretinde că le dece'
lează şi identifică exact, fără cercetarea antece­
dentelor, duce prea des Ia dezgustul de viaţă şi,
într-o criză a personalităţii, Ia suprimarea ei.
Se cunoaşte cazul unui scirlionţ pe fruntea unei
fete, cu care s-a luptat o profesoară aprig, pînă l.a
biruit. Exasperată, fata se aruncase pe fereastra eta­
jului al şaselea al şcolii. Se cunoaşte cazul trei ului
15°
[151]
la latină, de mai multe ori asasin. Copilul e gonit
cu două furci, din dreapta şi stînga: profesorul
care nu admite să-l vadă băiat detreabă cu note
mici, şi părintele, care vrea să-I facă om politic
sau director.general. Familia face cu ochiul la
şcoală şi şcoala la familie, cum să-I tărbăcească mai
bine pe elev. Părinţii mai vor şi premiul întîi
pentru odrasla lor, că nu în zadar Domnul Tată
şi Doamna Mamă « se sacrihcă », uitînd că datoria
părinţilor e să trăiască, în rîndul întîi şi aproape
exclusiv, pentru nişte copii care nu i-au rugat să
vie pe lume. Mediocri, părinţii impun progeni.
turii să fie incomparabilă, şi nu pot să accepte
legea vieţii că omul trebuie să rămîie întreg şi
neştirbit, cu însuşirile şi păcatele cu care s'a născut,
nu cu cele absente la părinţi. Strîns între prigoni.
tori, şi speriat, copilul o ia spre cimitir.
Am şi eu cazul personal al unei copile, vorbind
limbile învăţate mai bine decît profesoarele res.
pective, care dau franţuzeasca pe ţigăneşte, şi ci;
tind curent pe cel mai dificil scriitor latin. pe Tacit.
La bacalaureat o profesoară i-a adus învinuirea că
surîde - şi a «<trîntitso ». Profesoara, în lipsa altor
aptitudini, practica faţă de candidate atletisrnul.
înnăuntrul ceţei se petrecea despărţirea. După
ce şi-au pierdut copila, părinţii se mîngîiau cu
doctrina, strigîndu-i, aproape morţi şi ei de o
vijelie de păreri de rău întîrziate: « La revedere! »
- ca pe un peron de gară.
Copila fusese victima unei directoare de liceu.
Fără să se informeze, să asculte, să cîntărească,
pripita doamnă, urmînd o pîră, a dat-o afară din
şcoala ei şi din toate şco alele cu putinţă.
Am întrebat: « Ce face maică.saj' ce face taică.
su? », Mi s.a răspuns: « Plîng ».
Prea puţin.
151
[152]
11211 D �. . .. c- dAI N
__ aca niste tmerr st-au facut e nu ou
un vis politic din a ucide: alţii nu aleg mai departe
de propria lor persoană. Cînd au avut vreme aceşti
copii să adune atît dezgust şi în ce răgazuri şi
goluri ale educaţiei şi ale curiozităţii şi-au putut
pierde interesul de viaţă?
Mîhneşte ca o irnputare şi ca o inutilitate a
cărţii, sinuciderea unui politehnician, în preajma
ultimelor probe profesionale de inginer. Sportiv,
alpinist şi şcolar deosebit de sîrguitor, el plecase
de-acasă la şcoala lui dintr-un centru universitar.
Ynnainte de a fi ajuns la gară, oprindu-se din
drum, a scos revolverul şi, pîn.a băga de seamă
trecătorul, s-a prăbuşit. Două ore mai tîrziu îşi
da sfîrşitul într-un spital din Bucureşti, mărturi.
sindu.se fratelui mai mare că moare de dragoste,
iubind o fată logodită cu un camarad,
Neputînd să intre în luptă cu un prieten şi
respectîndu-i acestuia o fericire pe care nu i.o
putea ştirbi fără trădare, nobila sensibilitate a deli­
catului copil a preferat să dispară.. . Băiatul a
socotit că o explicaţie era cu neputinţă şi că situaţia
de concurent putea să-i dea un rol de îndrăgostit
ridicul. Drama s-a petrecut pe fruntaria cea mai
puţin circulară, a nuanţelor, inexistente pentru cei
mai numeroşi tineri şi bătrîni, parveniţi vremelnic
la o interpretare a vieţii unică, de strictă sexualitate.
lf2
[153]
o intrebare vine pe hirtie semnificativă pentru
timpul de sălbătecie morală pe care-I parcurgem.
N,a avut băiatul acesta niciun prieten, un prieten
din aceia cărora eşti impins să li te spovedeşti
într-un miez de noapte al sufletului şi al conşti­
inţei? Şi niciunul din dascăli şi niciuna din cărţile
lui, n'au luat drept versiune pentru intuiţie şi
sugestii starea morală, excepţional de primejdioasă,
a tineretului puber? între matematici şi înştiin­
tări ştiinţifice reci, un profesor care-i si un mare
prieten, �tent la răscolirile secrete ale' ucenicilor
lui, poate să strecoare căutătura adresată direct
inimii şi obscurităţilor ei planetare. Rezistenţa
materialelor cu care va lucra un inginer, e apre,
ciată ca o minte sensibilă şi stabilită de gingăşiile
provizorii ale unui candidat la diploma de cons.
tructor. O adiere, un ecou despre ceea ce se
întîmplă in universul inchis al fiecăruia din noi,
se simte, ca în frămîntările artistului, în fiece
activitate de contemplare in intelect.
Cu toată discreţia impusă de neasemuita sufe.
rinţă a pierderii unui copil, ţi-ar veni să te întrebi:
cum se compun părinţii cu copiii lor, pentru ca
aceştia să se simtă, în clipa decisivă, emancipaţi
de obligaţia de a se uita o dată mai lung în ochii
mamei şi de a şopti tatălui la ureche un cuvînt
revelator?
Să nu mai existe o comunicare de fiece zi intre
oamenii aceleiaş familii, o familie să nu mai fie o
familie ci o asociatie, o firmă cu succesori care
moştenesc un nume înregistrat? Bărbatul nu con,
centrează în persoana lui centralizatoare toate firele
sufleteşti ale unui clan de care e răspunzător? A
fost o pauză cîndva în care urzeala s'a deslînat şi
cînd veleităţile de independenţă ale tatălui şi drep­
turile lui excesive şi nemoderate de voinţă au
lJ)
[154]
dezechilibrat nivelurile interioare şi au făcut, din
mamă, o femeie nefericită, şi din copii nişte Iranc­
tirori singurateci?
Nu e de crezut normal ca fiinta morală a unui
tînăr să poată avea puterile de individualitate duse
atît de departe, încît să-şi socotească părinţii strînşi
deasupra leagănului şi a inimii lui, nedemni de
spovedania ceasului suprem ...
[155]
11221 Este de crezut că amestecul şi confuzia
făcute între stiinta de carte si sensibilitatea echili­
brului dintr� instincte se datorează unui spirit de
analiză primar, exprimat după o aristocraţie buge.
tară, Singură învăţătura constituie deja un amor,
tizor, este drept, al sălbăteciei, dar instinctul e în
realitate numai mutat din locul lui ceva mai ală­
turi. Exerciţiul rnaternaticelor, al gramaticelor, rne.
morizarea, asimilarea noţiunilor inevitabile pentru
a răspunde corect cîtorva cerinte de certificat si
decret, studiul limbilor, examenele, tezele, ocupă
sectorul întreg al tinereţii băiatului sosit în aca­
demie dintre gîşte şi vaci. După închiderea cer,
eului parcurs, diplomatul unei specialităţi e un
rafinat prin macerare silită, însă intact de cele mai
multe ori în materia lui primă. EI nu mai Înjură
de « Dumnezeii măsii » la fiece pas, şi nu mai dă
cu joarda în cîini: înjură cîteodată şi loveşte mai
rar, cu un baston lustruit. A părăsit amnarul pentru
brichetă şi mahorca de trei lei a înlocuit-o cu ţiga,
reta « C. D. ». Mulţumeşte pe franţuzeşte aproxi.
mativ, face baie, este servit de hîrtie, de pulveri.
zator şi pudră - şi, dacă-i place, îşi ţine unghiile
în curent cu jurnalul, stînd cu mîna zăcută eră­
cănată, pe o perină, dinaintea unei profesioniste
oxigenate.
Asta ar fi cultură de clasificat în cultura ciora­
pilor cu baghetă, dar nu e educaţie. în adînc şi
IJJ
[156]
înnălţirne, instinctul nu a suferit clătinare, ŞI nu
La măcinat niciun sfredel.
Dacă mai era nevoie de o demonstraţie, exern.
piui copiilor bine situaţi şi bine catalogaţi în pro,
moţia lor, asasini cu tîlhărie, din stupehantul fapt
divers petrecut în februarie în Bucureşti şi elucidat
libia de curînd, pare concludent pentru disoci.
erea ideilor confundate. Ca să-şi procure bani
mulţi, cu care nu aveau ce face, trei copii de bună
condiţie socială s-au întovărăşit la o spargere în
toiul nopţii. Unul n.a putut să părăsească pe
fereastră domiciliul părinţilor. Ceilalţi doi s'au
pogorît pe părete, după un somn pregătit cu soco,
teală, s'au dus la locuinţa unui deputat, au forţat
uşa, au intrat în dormitor şi, surprinşi, au asasinat.
U nul avea ceva în osatura lui facială din carica­
tura lui Raskolnikov, intelectualizat de nişte oche.
lari cu rarnele groase, date peste urechi; al doilea
se prezintă, cu doi ani mai mic, rotund ca un
prunc de tîtă si cu vîrful obraznic al nasului cu
puţin mai' �cc�ntuat. Tip de pezevenchi, viitor
politic sau şef de cabinet. Nevinovaţi ca nişte
şobolani care se alimentează, după inocenţele na­
turii, În patul unui cadavru, ei se uită la judecă,
torul de instrucţie ca prin sîrmele cursei în care
s-au prins, niţel impresionaţi, dar foarte şi adînc
inconştienţi. Inteligenţa lor n-a făcut niciodată,
dusă de mînă, drumul inimii, şi minorii făgădw
iese, la liberare, peste opt sau zece ani, o carieră
de excelenţi bandiţi, cu atît mai bogată cu cît
Statul, care se îngrijeşte de o sumedenie de lucruri
sterile, pune zilnic în circulaţie sute de briganzi
liberati.
Mo�alul este miraculos. A doua zi după asasi­
nat, ei s'au dus la şcoală, şi timp de trei luni au
trăit foarte împăcaţi şi nu s'au trădat, cel puţin
156
[157]
după cît se poate şti, nicăieri. Părinţii lor erau un
magistrat, reputat ireproşabil, şi un profesor se'
cundar, şi copiii erau creştini. Sentimentul lor
'religios lăsat baltă de tot clerul naţional <unspre,
zece mii de preoţi) şi indiferent Sinodului şi Patri.
arhiei, achitate după asasinat şi deficit cu o pasto,
rală, n.a tresărit nicidecum şi, ceea ce-i mult mai
grav şi mai specios pentru un gen de familie,
genunchii nu le.au căzut la pămînt într-o spove_
danie de rernuscări dinaintea părinţilor, care e de
cunoscut cît puteau să merite această ofrandă.
Mama nu a ştiut nimic, şi tatăl, absorbit în pro,
fesia sau în ambiţiile lui, s-ar r.ărea, poate, că nu
si-a dat seama iarăs de nimic. în universităti pro,
fesorii se ocăresc şi polemizează ca ţiganii. Ce fel
de raporturi au guvernat părinţii şi copiii, pentru
ca ochiul vinovatilor să nu se urnezească si căută,
tura familiei să 'nu poată observa nicio 'nuanţă?
Această situaţie este mai gravă decît asasinatul.
Părintele unui şcolar, un ofiţer de marină, mi-a
povestit alaltăieri că internatul liceului de elită
« Gheorghe Lazăr », liceu din care s'au recrutat
asasinii, - îi las toată răspunderea afirmaţiei, - e
un mediu de putregai închis. Vizitîndu-şi copilul
internat, şi întîlnind pe un coridor un băiat care
se juca, inocent, cu un obiect intim, a rămas,­
bineînţeles, - scandalizat.
Băiatul îl luase din buzunarul pedagogului.
Părintele, care cunoştea pe excelentul nostru
confrate, domnul Grigore Tăuşan, acel Petronius
al unor efemeride delicate, publicate în ziarul
Viitorul, şi directorul Casei Corpului Didactic,
căreia îi aparţine internatul liceului «Lazăr », a
dat fuga la director, ca să-i împărtăşească desco­
perirea.
157
[158]
[I,i
1,
I
I I
I
I
I
l' I
- Ştiu, zise directorul instituţiei, care, ca inter­
nat, rîvneşte şi la titlul de «casă educatoare », ­
dar lucrul n.are leac. Personalul didactic şi edu­
cativ nu e numit de noi, ci de politicieni. Peda­
gogul recomandat de un panglicar politic dintr-o
regiune electorală, trebuie primit imediat: nu inte­
resează că habar n.are de meserie şi că e străin cu
ostilitate unei vocaţii simple. Dacă refuzăm să-I
angajăm, zburăm cu toţii, - începînd cu mine, ­
şi oricum ai pune chestiunea, tot e mai bine să
aibă Casa Corpului Didactic un conducător de
calitatea mea decît un chelner electoral si un rîndas
al unui demagog. "
E inutil să mai insistăm şi ne abţinem să ne
gîndim ce se va fi petrecînd în şcolile care nu se
bucură de faima liceului « Lazăr », şi în speluncile
altor internate. Putem numai, pentru psihologia
locală, să relevăm o figură de moral, din viaţa unui
fost director, încă destul de recent, al liceului
« Lazăr ». Într-o zi nenorocită, toţi copiii lui s'au
înnecat, la o excursie cu barca, în balta Mînăstirii
Pasărea, - şi părinţii au avut de înmormîntat odată
trei fraţi. Soţia directorului, mama, n'a putut
să supravieţuiască mult, şi a plecat după ei, să-i
caute în pămînt sau în cer. Directorul văduv s-a
recăsătorit..; Asemenea accente, indiferente vasă­
zică unui dascăl, probabil eminent, nu sînt adrni­
nistrate de niciun control: e viaţa privată. Ca şi
cum miasmele noastre sociale nu ar izbucni din
aceste privăţi.
Dacă şcolăritul aparţine profesorului, educaţia,
cu care profesorul ar fi absurd să fie împovărat,
cade întreagă în sarcina exclusivă a părinţilor, - şi,
ne pare rău să o afirmăm într-un ceas de înspăi.
mintătoare tragedie morală, răspunderea părinţilor
nu poate să fie deplasată subt niciun cuvînt.
[159]
Căci tendinţa evidentă acum, după asasinat,
este să fie acuzate cartea şi spectacolele, făcîndu,se
abstracţie de părinţi. Nici nu se poate atentat
mai caracteristic al unei societăţi în şovăială, corn,
pusă din sumedenii de mame care nu sînt mame
si din tati care nu sînt taţi, din numeroase familii
anarhizate şi în lichidare, împotriva intelectului
şi artei. Sînt ipocriţi care au învinovăţit şi sportu,
rile, gramofonul, radiofonia.
Este a ne debarasa uşor şi nu fără un spor de
lichelism de toate răspunderile noastre aglome,
rate, cînd se pipăie golul. Cazul copiilor asasini
nu acuză numai nişte părinţi, ci o societate: ruşi,
nea e a noastră, a tuturora, şi a părinţilor şi a
bunicilor, care au luat toate lucrurile în deşert şi
au sacrificat chefului şi comodităţilor cîteva gene,
ratii. Dacă se va înhinta o nouă cenzură a filmelor
şi 'o nouă examinare a' librăriilor, ne vom permite
să credem că ne-am făcut toată datoria.
Ascultă, dumneata, doamnă, care citeşti, mamă
a unui copil măcar. Poţi pricepe dumneata că un
copil, de orice vîrstă, îşi caută satisfacţiile şi plăce­
rile înnafară de atmosfera familiei şi că bucuriile
pot să fie gustate fără împărtăşire cu dumneata?
Nu însemnează asta, că între copii şi părinţi s-a
intercalat o distanţă, că ei trăiesc dezlegaţi unii
de altii, în debandadă si deslînare? Admiti durn­
neata să rărnîie părinţii dezlipiţi un sing�r ceas
din viaţa copilăriei, de copiii lor, să nu fie cama­
razii lor permanenţi, de zi şi de noapte, prietenii lor
cei mai de încredere, robii copiilor? Dacă nu
trebuie să fie aşa, dumneata, doamnă, de ce pre,
feri unui chirurg o sarcină de nouă luni, care
angajează pe toată viaţa, şi dumneata, domnule,
de ce te căsătoresti? Ca să versi lacrimi tîrzii si să
n-ai bărbăţia ce 'ţi se cere în 'ceasul cumplit i Ai
159
[160]
I! : �
I
i'
I
trăit o viată de om fără altă tintă decît a salariului
căruia te,�i devotat, şi sensibilităţile dumitale au
stagnat. Ce aştepţi ? Vrei să facă în locul dumitale
profesorul, cartea, textul, cinematograful şi boxul,
ceea ce nu esti în stare să realizezi?
Înţeleg ... ' Dar incapacitatea de a fi părinte
şi om nu poate să stingherească în dezvoltarea lor
deplină copiii cei mulţi, în unanimitatea lor, şi
care nu sînt niste asasini, si, în libertătile lor,
părinţii care stiu' să facă edu�atia odraslei 'pe care
şi-au 'luat răspunderea să o ducă, din jertfăm
jertfă şi din răbdare în răbdare, pînă la capăt.
[161]
1123l
123 '" .
1 __ Cornisiunile de examene stau m ceea ,'C
priveşte prestigiul tactic pe linia Curţilor de justiţie
şi a tribunalelor fiscale. Candidatul, oricum e pusă
chestiunea, se găseşte în boxă şi are inferioritatea
să aştepte în picioare dinaintea juriului, să fie
descusut, în atitudine de acuzat. Şi lupta e aproape
la fel. Examinatorul înnaintează, şi cetăţeanul mic
se ascunde şi se retranşează ca şi cetăţeanul mare.
Şcolarului care ştie şi nu e lipsit de ceea ce se
cheamă în repertoriu demnitate, i se închide gura,
pe măsură ce mustaţa dascălului se mişcă mai
verbal.
Examenul constituie o violenţă şi o indiscreţie,
relativ ia stilul personalităţii. La întrebarea cîte
fac de 2 ori 2, nu se răspunde din principiu, şi
toate problemele învăţate se reduc la de două
ori două şi o dată zero = zero - pe toată întins
derea cunoştinţei. Şcolarul pregătit dar şi inteli­
gent în adîncime, suferă decepţia lucrului papagal
lizat şi pune drept răspuns mental la tot eate­
hismul didactic, parenteza: «bineînţeles »,
în definitiv ce este a şti? Nu este altceva decît
a repeta ce ştie toată lumea, încă o dată şi încă
de o mie de ori. Şi nu-i chiar admirabil de ono,
rabil să se repete din an în an şi din generaţie în
generaţie, monoton, unul şi singurul lucru de la
161
[162]
l'
'1
I
pagina optzeci şi doi, încît din aşa fel de ştiinţă
să se facă un caz imens, să funcţioneze atîtea mii
de şbilţuri, să se şicaneze miniştrii de Finanţe, la
buget, cu miniştrii de Instrucţie Publică, însetaţi
de popularitate. Citesc îngălbenind pentru un răs­
puns telegrafic zeci de mii de fete anemiate şi de
băieţi robuşti, participă autoritatea părintească,
grijile, tragediile.
Dacă Titi a luat la aritmetică ), geme un clan,
un trib, o clasă socială - şi nu este sigur că Titi
nu ştie: ba poate să ştie foarte bine sau să nu ştie
mai mult decît îi cere un examen. Trucul didactic,
care Ialsifică viaţa şi o micşorează la pulbere cer,
nută printr-un anumit număr de sită, consistă în a
încremeni atenţia inteligenţei mobile într-un punct
precis şi mort.
A şti cu adevărat pare să fie altceva: deprinderea
în studiul unei materii a facultăţii răspunsului la
lucrurile fără întrebare, căci înnafară de şcoală,
unde materialul vieţii e tocat interogativ, viaţa nu
întreabă şi trăieşte afirmativ. Dascălii identificaţi
cu profesia văd viaţa exclusiv în chestionar, meca­
nizată silabic, şi însuş răspunsul, todeauna tipic,
face parte vulgară din întrebare.
- Cum se numeşte linia care încinge pămîntul
pe mi...?
- Pe mijloc, răspunde şcolarul.
- Ecu ...
- Ator.
Starea sufletească a dascălului cu ase... me ...
nea... vo... cu asemenea voca... ţie, e pentru
sine deli ... delici... delicioasă. 1'0 îmbată silaba,
i.o satisfac si i.o farmecă tictacul, vocea neantului:
beatitudine� lui be, i: bi, be, o: bo, be, a: ba. Capul
şcolarului e strîns în curele ca un geamantan, e
spart cu cleştele de alune.
[163]
Inegalităţile în echilibru fac de cele mai multe
ori examenul imposibil, măcar în corectitudinea
tehnică. Sînt două cazuri în examenul din învătă­
.mÎnt: profesorul mai inteligent decît elevul,' şi
elevul mai inteligent decît profesorul. De vreme ce
nu ne aude nimeni, putem face declaraţia inad.
rnisibilă, a şcolarului mai inteligent; dar În toate
cazurile copiii au de partea lor împrejurarea revo­
lutionară că sînt mai putin adormiti decît domnii
d� la treizeci de ani î� sus. Pe bună dreptate,
cînd se poate înţelege dascălul cu ucenicul lui,
dacă nu niciodată?
Norocul pedagogic consistă în aceea că s-au
stabilit programe, materii şi chestiuni, în care,
fortificate solid, valoarea dascălului e apărată împo­
triva oricărui atac al originalităţii din bănci. A
şti şi a învăţa bine oficial, rezidă În regulament, şi
ştiinţa e salvată pe latura insignifiantă. Cod Penal
al învăţămîntului. «Acuzat, ce ai de spus? » Acu.
zatul n-are nimic de spus şi se crede osîndit de
articolul atîtea sute şi zeci. Examenul lucrează
procedural.
Ah! deznodărnîntul, cînd şcolarul intuitiv simte
că profesorul lui este, cum se zice pe la noi, cu o
mîngîiere, mai slab decît el, împrejurare de născare
sau de arterioscleroză. Şcolarul nu mai ştie atunci
chiar nimic, şi triumful dascălului e asigurat. Exa,
menele satisfac un nărav vechi de biologie, rotula
micului în laba măgădăului. Cine a putut apuca
vremea ortografiei, În Franţa, de dinaintea războ­
iului, îşi aduce aminte de ferocitatea dascălului,
fericit că descoperă într-un caiet echivalentul fo,
netic al sunetului ph. Pentru un f, un candidat,
bun matematician sau latinist, era « trîntit », Fraza
16}
[164]
si cuvîntul erau disecate în lucrarea în scris cu
cerneala aleasă într.adins roşie a celui mai meti­
culos sadism. Să fi poftit să nu scrii filoxera în
franţuzeşte pe greceşte!
Amuzantă e certitudinea notei Ia examinare.
Dacă omul are un metru şi optzeci de centimetri
Ia orice măsurătoare, cifrarea ştiinţei e variabilă
după profesor. E greu de înţeles de ce un elev ia
8 şi nu 9 nici 7. între lustruit şi mat, diferenţa
e ca între unsuros şi aspru, pipăitul e clar - ce
trebuie însă ca să deosibeşti dincolo şi dincoace
de 5, limita binelui şi răului didactic, de la grad
la grad, imponderabilul intelectual şi să.l traduci
în şepţi şi opţi?
într,o comisiune, patru examinatori pot să dea
unui răspuns patru note deosebite, şi trucul peda­
gogic oferă scamatoria mediei, care satisface regula
certificatului şi păcăleşte nota.
Anul de bacalaureat s'a sfîrşit cu un procent
de cincizeci de repetenţi. După un regulament
viitor, recordul bacalaureatului n-o să mai poată
fi disputat de cinci ori pe rînd. Cum se explică o
promovare de numai cincizeci Ia sută? Sînt vino­
vaţi elevii, sau vinovaţi profesorii, sau e vinovată
natura, care-i fără bacalaureat?
Examenele comportă însă o psihologie foarte
delicată. Un copil preparat de noi şi cercetat în
dimineaţa examenului, asupra unei chestiuni pe
care o cunostea cu de-amănuntul, n-a dat Ia
şcoală niciun' răspuns şi s-a ales cu notă proastă.
Asistam Ia examen în clasă.
- De ce n-ai răspuns?
[165]
- Fiindcă profesorul nu se gîndea la mine, ne-a
răspuns copilul.
- Cum nu se gîndea la tine? De unde ştii?
. - S,a uitat la ceas de cîteva ori pe rînd, şi am
aşteptat să isprăvească şi să încep ... Şi m-a trimis
la loc ... Şi mi-a dat trei. ..
- Atîta tot?
- Şi era., . şi antipatic, a răspuns copilul.
De m'ar fi tăiat bucăţi şi tot nu i-aş fi putut da
niciun răspuns.
Pentru şcoală şi pentru rruruster totul e regie,
mentat şi nu există nimic din acel mister care
începe să se ivească îndată ce nişte făpturi întîi,
nite se scrutează. Aprecierile sînt otova, liniare,
între unu şi zece, lin.
[166]
, I
,
"
Iii
I I
I
II
; I
I
iii
II
/124/ Un eveniment cu caracter de fenomen,
anual, examenul. Tinerii şi copiii au atins încă o
dată supărătorul soroc. Un domn sau cîţiva domni
sau cîteva doamne profesoare măsoară distanţele
şi puterile de incubare ale copiilor mari şi mici,
cu o preciziune care face din corpul secundar
profesoral o academie de mari manipulanţi ai
lucrului nedeterminat şi fără dimensiuni. Maşina
de călcat a inteligenţii intră în toate cutele ştiinţei
scolăresti si netezeşte perfect. Distanta dintre cinci
şi şase,' di�tre şase şi şapte şi mai departe, sensibilă
îndeobşte la clarinet şi pe cîntar, sporeşte la eate­
dră, ca unul la patruzeci şi ca patruzeci pînă la
sută. Valoarea cu unu mai mult sau mai puţin în
comerţul obştesc al vieţii e numai aparentă, ca
depărtările dintre stele. Ochiul liber, armat cu o
pupilă pedagogică şi cel puţin cu un ochelar
didactic, percepe distanţele în profunzime, nu nu,
mai în plan, ca ochiul vulgar. Deşl nota şapte se
găseşte superficial lîngă şase, raza vizuală a licenţia,
tului sau doctorului în ceva care se spune şi se
administrează de pe catedră, o descoperă în fundul
aritmetic, în fund detot - şi prin spaţiul imens,
dintre note, poate să treacă transversal cîteva clase
de corigenţi, cîteva generaţii repetente. Şi asta
nu e bine.
166
[167]
Asta llU e bine pentru că e foarte rău. Dacă
n.ati inteles. devine regretabil si am putea să nici
nu' mai' stăm de vorbă, dar, didactici si noi, tre-
. buie să ne explicăm. Noi, profesorii: ţinem în
special la buna organizare socială, cu salariu mic,
cu reducere pe calea ferată, cu gratifica ţii de două,
zeci şi cinci lei la cinci ani şi cu ani de pensie:
patru lei, şaptezeci şi cinci de bani aur, cu pingele
rupte. Un spectacol care ne umple de bucurie şi
ne dă compensaţii sufleteşti menite să ne plătească
de opintirile şi privaţiunile din universitate, de
cantină, de dormitoare - este să ieşim pe Calea
Victoriei cu stomacul gol şi să conternplărn trecerea
în limuzină a marilor noastre personalităţi de ener.
gie cu patru clase primare sau promovate cu bilet
de la şeful partidului sau de la ministru.
Ne înfioară de plăcere averile fabuloase şi veni,
turile de «şase milioane anual, cîştigaţi la lumina
zilei », ale cîte unui om politic, care ar merita
unu la conduită în şcoală, dar este răsplătit cu
nota milionului în organizatia lui «natională »,
Ne emoţionează proza uno� ziarişti d� marcă,
foşti şi viitori miniştri, care acordă după fantezia
individuală subiectul cu predicatul şi numărul cu
el însus.
Este natural, atunci, ca din elevii noştri să stoar­
cem toată sudoarea şi sîngele, pînă la media gene.
rală . Ţara are nevoie de studenţi eminenţi şi de
titraţi extraordinari, ca să-i întrebuinţeze la locu­
rile onorabile, care pot merge pînă la funcţiunea
de odăiaş, Avem trebuinţă de vardişti licenţiaţi
în fizico-chimice şi de chelneri cu diploma de
inginer. Iată latura pe care trebuie să o conso­
lidărn în societate.
Puneţi-vă anual pe lucru şi pe arsura cu băşici
a ciubotelor în lunile de vară, ca să rneritaţi situa'
ţiile ce vă aşteaptă. Umbli după opt? Stai să-ţi
dau un trei. Sînteţi opt sute de candidaţi la baca.
[168]
laureat? O să treceţi zece la sută, optzeci de băieţi;
meritul vostru va fi cu atît mai categoric şi leafa
voastră cu atît mai meritată.
Apoi e-o problemă de etichetă, cultură şi de.
cenţă să putem vorbi, noi profesorii, în versuri şi
în proză corectă, cu măturătorii. Lor nu li se
poate trece cu vederea un certificat fără super'
lativ. Gîngăveala, lipsa de idei şi de noţiuni, agra.
matica, se potrivesc cu forurile înnalte, cu Corpu.
rile Legiuitoare, cu guvernul, cu oratoria marilor
conducători, nu cu voi, pigmeilor, atornilor, fire
de tărîţe şi pleavă, rămasă după trecerea boabelor
mari şi a splendorilor din automobil.
[169]
1125\ O . vid l'
croruca a examene or este e actua rtate.
Anul şcolilor a luat sfîrşit şi şcoala primară s.a
încheiat cu o festivitate. Comitetul şcolar, părinţii,
copii, institutoare şi institutori, s-au întîlnit la
spectacolul festivităţii. Oamenii de clase sociale
deosebite se întîlnesc rar, cu toate că trăiesc cu
toţii şi muncesc laolaltă în acelaş timp. Viaţa, ceea
ce se numeşte viaţă, fură pe oameni, şi în loc să-i
adune, cum s-ar cuveni, pentru o înfrăţită nevoie,
în sufletul şi povara lui materială, îi risipeşte şi,i
uită, şi ca să fie « modernă» ea trebuie să semene
mai mult a război decît a prietenie.
M.am dus la o şcoală primară de băieţi depăr­
tată de centru şi situată în dos urile prelungirilor
Gării de Nord şi ale Regiei, într-un cartier de locui,
tori cu deosebire muncitori, muncitori ai muncilor
care întinează mîinile cinstite, întărind demni.
tatea. Ca orice sîrguitor, am copii, şi mi-am ales
pentru dînşii şcoala primară care mi s'a părut mie,
după intuiţii verificate, cea mai bună. Poate că
mai sînt şi altele, cu toate că pedagogia, odată
cu drepturile ei de-a fi o cunoştinţă experimentală,
vine şi cu oarecare haruri, cu un instinct, care în
literatură, de pildă, poartă numele de talent. Dar
În calitate de părinte şi, oarecum, de profesionist
intelectual, mi se îndreaptă preferinţele către şcoala
169
[170]
care surîde, din zidurile, din clasele şi din chipu­
rile dascălilor ei. Şcoala nu trebuie să fie o sufe,
rinţă pentru niciun copil şi pentru niciun pedagog:
cînd suferă copiii În şcoli, Însemnează că profe­
sorii suferă şi ei, inegali, capricioşi, dezorganizaţi
moral, şi cu gîndul la alte lucruri decît la strîmta
şi admirabila lor datorie.
în incomparabila ţară a lui Wilhelm Tell m.arn
obişnuit cu profesorii Îndrăgostiţi de meseria lor,
care e Întîi o chemare, şi numai la sfîrşitul lunii o
meserie. Republica Alpilor a găsit pentru tine'
retul ei national, hotărît să se devoteze învătămîn­
tului, form'ule bune şi exacte, după care toţi 'tinerii
ies buni profesori, la toate gradele învăţămîrn
tului, şi în acelaş timp buni camarazi ai copiilor
din clasa lor. Compatrioţii noştri, care au studiat
în cantoanele, gătite ca nişte bijuterii, ale celei
mai vechi şi mai unitare republici din lume, Îşi
aduc aminte de prieteniile respectuoase şi indiso­
lubile din universităţi, de pildă, dintre profesori
şi studenţi. Studentul e oaspetele profesorului,
şcoala continuă la masa familiei, în excursii, la
întrunirile de studii, în călătorii.
Elvetienii nu au ca întîia lor datorie culturală
să ţie un discurs, care să ia ochii auditoriului şi să
mute atenţia de la lucrurile controlabile şi precise
la cele întortochiate şi sterile, trăind În vînt şi în
ceaţă o viaţă ce trebuie trăită pe pămînt. La maxi­
mum de ştiinţă şi de valoare personală, elveţianul,
ne că vine de la Geneva, din Berna, din Fribourg
sau din Tessin, e simplu, binevoitor şi camara'
deresc. în massa lui natională mai înnaintat decît
alte popoare, care Iicăr�sc pe dinafară, - Elveţia
nu are niciun analfabet, - elveţianul e urzit pro,
fund cu frumuseti si rezistente interne, ca un
covor strîns în iţele l�i pentru � durată vecină cu
[171]
j
a pietrei pe care locuieşte şi pe care o transformă
încet şi o supune.
. în Şcoala elveţiană nu se pomenesc dascăli discu­
tabili şi elevi repetenţi. Cea mai tristă ruşine a
unei cariere de profesor, cînd acest lucru s-ar
putea întîmpla, ar fi un şcolar repetent. Opinia
publică a republicii nu trage la răspundere natura,
care dă naştere la inteligenţe inegale şi la proşti
întregi, ci pe profesorul, îndatorat să-şi facă ştiin.
ţele ahile şi să le puie la îndemîna minţilor slabe,
cu precădere. Doctrina Republicii este cea bună,
căci omul născut cu însuşiri constituie o garantie
sigură pentru nivelul organizat al societăţii, care
nu are cum să întrebuinteze pe ceilalti, dacă învă­
tămîntul nu substituie însuşirilor absente notiunile
didactice utilizate. Elveţia are şi şcoli speciale
pentru cei definitiv proşti dintre proşti, pentru
întîrziatii naturii. Grecii vechi aruncau cretinii
val-vîrtej cu sluţii, în prăpastia mormîntului trist
al impersonalităţii: grecii păgîni concepeau viaţa
atletic. Poetul şi filosoful nu învăţau încă boxul,
care-i o invenţie viguroasă inestetică a lumilor
nordice reci, însă aruncau cu discul, luptau şi
alergau. Elveţienii sînt creştini, poate că poporul
cel mai creştin din Europa, pasionat şi azi de pro'
blemele republicii cereşti. Creştinul de gîndire
şi de texte, al creştinisrnului protestant, debarasat
de pompă şi ritual, nu refuză nimănuia dreptul la
viaţă, nu-şi permite nici teoretic să-I tăgăduiască,
şi respectă, în insuficienţa unei minţi şi în invalidi­
tatea fizică, sensul crestin.
Cultura Elveţiei e în:temeiată pe şcoala primară
şi medie, o continuare primară a învăţămîntului;
şi e o cultură practică serioasă. Pe lîngă cele trei
limbi federale obligatorii ale cetăţeanului, fran,
ceza, germana şi italiana, orice om vorbeşte curent
engleza, a patra limbă, şi citeşte în patru limbi.
Toate ştiinţele care în liceu se învaţă disparut,
[172]
f'l
l
l'
II
I
'1
I
sînt acordate profesional cu meşteşugul fiecăruia.
Apoi, meseriaşului matur i se rezervă un loc de
auditor în universităţi şi un scaun în Aula, unde
cel puţin douăzeci şi cinci de conferinţe din toate
domeniile se fac anual de către celebritătile inter.
naţionale, invitate, cu onorarii plătite, de �ătre can­
ton. Iar la «Arta socială», unde concertează virtuo.
zităţile şi compozitorii din toată lumea, ei participă
pe un preţ de intrare de douăzeci şi cinci de centime.
Tot şcoala primară a dus pe lucrători, manuali
sau intelectuali, indiferent, manualul fiind în toate
cazurile un intelectual, la bibliotecă şi carte. Dacă
din nicio casă elveţiană săracă, nu lipsesc camera
de baie, dulapul de haine şi dulapul cu încălţă,
minte, în odaia principală a gospodăriei se găseşte
todeauna dulapul cel mai mare, cu cărţi... Iar
noutăţile literare şi ştiinţifice imediate, pe care
cetăţeanul nu are vreme bănească să le cumpere,
sînt aduse dimineaţa de gospodina lui, care, tre­
cînd în piaţă, ia în coş, lîngă verze, praz şi salată,
cîte două-trei volume de la Biblioteca Municipală
a cartierului. Erau, pînă la război, şase asemenea
biblioteci municipale numai în oraşul Geneva,
furnizate zilnic cu toate cărţile apărute, de către
comună - biblioteci vaste, întreţinute de un per,
sonal numeros. Preţul de abonament lunar, la
oricîte cărţi împrumutate acasă în treizeci de zile,
era de un franc şi cincizeci: cinci parale pe zi, de
familie abonată. Cărtile se restituiesc în starea
nouă, în care au fost' împrumutate, şi nimeni nu
are orgoliul să-şi puie semnătura personală lîngă
numele autorului, nici să adaoge la ilustraţiile
volumului desenurile lui proprii sau să le rupă
din cărţi, pentru uzul artistic particular.
Şcoala primară din cartierul Grand, la sărbă.
toarea căreia am luat parte cu copiii, e şcoală
[173]
comunală de băieţi, cu numărul 27. As da mai
multe amănunte, dacă nu mi-ar fi teamă �ă meritul
jigneşte cu deosebire susceptibilităţile didactice.
Directorul şcolii, un profesor tînăr, cu titluri care
îl destinase învăţămîntului superior, ţine să rămîie
dascăl de copii. Soţia lui, care şi-a dat, în ultimele
săptămîni, ultimele probe universitare, obţinînd
cele mai mari calificări, îl secondează amănunţit şi
energic. Trei alte tinere doamne profesoare, două
- soţii de ofiţeri, şi una - soţie de inginer, cola,
borează la surîsul didactic al şcolii. Două din
profesoare, rornânce, moldovence, dau graiului de
predare acel accent sufletesc, care fac din limba
românească a Moldovei o vorbire delicată si dulce.
Sală ticsită şi onorată cu prezenţa domnului primar
de Verde. O expoziţie a desemnului, a imaginaţiei
şi a răbdării şcolii, colorează solernnitatea, alături
de un muzeu, improvizat cu dragoste, interes şi
pricepere pentru demonstrarea celor cinci-şase şti.
inţe, tangente pe inteligenţa elevilor. Un profesor
conduce corul de copii. Un alt profesor condu­
ce spectacolul teatral, jucat cu patru personagii.
Echipa lucrătorilor, compusă din şapte,opt mese'
riaşi mici, în costum de muncă, face onoare unei
intenţii de verificare lirică teatrală. In general,
lipseşte, lucru curios, un repertoriu de artă tea­
trală pentru şcolari şi din care profesorii să-şi
aleagă: vom căuta să contribuim cu toţii, profesio­
niştii manuscrisului, la împlinirea acestei grave
lacune.
Dar sărbătoarea s-a dramatizat cu sentimentul
premiilor de fine de an. M,am aşteptat ca premiile,
desfiinţate, mi se pare, de Haret, să nu reapară în
munca şcolară. Vanitate a poate să înceapă să func­
ţioneze încă din grădina de copii - un sentiment
de care nu are nevoie şcoala, nici viaţa. Credeam
[174]
11
că nimeni nu mai e întîiul, al doilea şi al treilea
într-o clasă.
Premianţii au fost, se înţelege, măguliţi. Dar în
spatele scaunului pe care stam, impresionat de
tactul gingaş al directorului şi de fanatica lui
bunăvoinţă, erau trei rînduri de copii, cei mai
mulţi fără premii. Am simţit crisparea lor, la stri­
gări. Era o suferinţă, care iarăş nu e nevoie să o
cunoască, prea devreme, copiii: suferinţă la premiu
şi suferinţă la lipsă de premiu. După cîteva zgu.
duiri mi/am întors capul şi m/am uitat la copiii
din spatele meu. Erau palizi, enervaţi şi se ţineau
cu greutate în picioare, răzirnaţi unul de altul...
După terminarea solernnităţii, copiii au părăsit
şcoala cu ochii în pămînt. Am găsit unul plîn,
gînd, concentrat, într'un ungher de la intrare.
Bieţii copii! Şcoala nu trebuie să-i facă să-şi piardă
lacrimile, de care vor avea nevoie în masacrul
sufletesc şi în melancoliile de mai tîrziu. ti lipsea
o bucăţică dintr-un punct, ca să aibă media nouă
şi cincisprezece sutirni, cu care fuseseră premiaţi
alţi trei colegi, de vîrsta lui. Şi am căutat să-I
consolez în deşert.
Dacă aş fi. ştiut, făceam o coroană de bux:us
acasă şi-l încoronam în poarta şcolii, în numele
vrăbiilor, al rîndunelelor şi al mierlelor din gră,
dină.
[175]
fiUll
1_ u"u_1 Recrut bacalaureat, nepotul meu a luat la
douăzeci si unu de ani «contact », cum vorbeste
el, cu pămîntul, cu fînul şi cu cocenii, după 'ce
«o viaţă întreagă », iarăş cum vorbeşte el, citise
lecţia în etajul al patrulea şi nu cunoscuse din
natură, reprezintată în fotografie şi gravuri, decît
asfaltul şi lumina electrică, industrializate. Pentru
meritul de-a fi stat permanent acasă, între pupitru
şi pian, şi de.a nu fi ieşit din cuprinsul bulevar­
delor şi al cartierelor cauciucate niciodată, el căpă­
tase zece la toate materiile şi era un elev eminent,
după toate programele învăţămîntului, liceu tri.
furcat, liceu integral, cu opt sau cu şapte clase,
modificat între ani sau în cursul anului scolar.
Ministrul putea, în voie, să mai adaoge ci�ci ani
sau să taie doi din liceu: nepotul meu ar fi fost
orişicum întîiul. Avea o abilitate de tintas în obti­
nerea invariabilă a notelor celor mai 'mari, şi mîh,
nirea profesorilor lui, care ştiu cu o precizie de
croitorie si de termometru să măsoare volumul
didactic şi temperatura ştiinţifică a elevilor, era
că nu există în regimul catalogar o cifră mai mare
decît zece, pentru ca să i.o dea numai pe aceea.
Ministerul, autoritatea de la care emană totul
şcolar, ca din masivul Alpilor ploaia, zăpada şi
furtuna, are o părere mediocră despre tineret, şi
încă nu s-a născut omul care să ştie de cincisprezece
sau de şaptesp,·ezece şi jumătate şi să poată de
175
[176]
douăzeci şi doi. Toată valoarea se concentrează în
cinci note, ca muzica în şapte, - şi într-o notă
suplimentară: zero la conduită şi darea din şcoală
afară pe două săptămîni. Domnul profesor Ada,
mescu, care se deosibeşte de predecesorul său
Adam, prin faptul că poartă pantaloni, şi de colegul
său ştiinţihco-literar, Mihalache Dragomirescu,
prin portul cozondroacelor, acesta din urmă prefe­
rînd legăna rea eului său creator într'un spaţiu fără
constrîngeri, dedesubtul celuilalt eu al său, cu
două petale cărare la mijloc, este sigur că, inter,
vievat la vie sau la catedră, e de părerea noastră.
Nepotul meu a rămas impresionat şi «chiar»
stupefiat, la plecarea lui în pas ostăşesc, marcat cu
trîmbiţi şi cu fluierul de greiere al sergentului,
despre culoarea naturii, pe care se învăţase să o
creadă sepia şi brună. Tonul cărţilor poştale şi
fotografia înnalt.prea.shnţiei.sale patriarhului, ex­
pus în diverse atitudini la «Julietta» şi deputatul
general al cromaticei componente a imensei naturi,
îi făcuse educatia constantă a ochiului. El era
convins că de la 'Colentina în sus, pînă la Afumaţi,
unde trebuia să se dea luptele pe viaţă şi pe moarte
ale manevrelor de toamnă, peizagiul devine nu
numai plumburiu, dar, ca picioarele canapelelor
şi ca scaunele din teatru, mahagonl, adică acaju,
în cazul cel mai bun. Se întîmplase că în ziua
contactului cerul era foarte albastru şi plantaţiile
băteau într'un verde aţîţat de intervalele galbene'
aurite ale frunzelor. Nepotul meu scrise în carne­
tul lui de amintiri militare că emoţia contribuie
să.i decoloreze natura, văzută în nuanţe irnpo.
sibile. Pentru a-şi face însemnarea, a trebuit să-i
ceară voie căprarului să-şi scoată în marş ochelarii
cu ciurciuvele de baga, atîrnaţi de urechi, nepotul
meu fiind intelectual, adică miop.
[177]
Trecînd cu trupa pe lîngă o păşune, o vacă l,a
influenţat aşa de cumplit, încît bietul băiat, care
nu mai văzuse animale cu coarne, a ieşit din pas
şi a luat-o la fugă în partea opusă, peste cîmp,
ţipînd în gura mare. Manevrele lui începeau cam
devreme, şi ofiţerul a trebuit să se ia după el cu
calul. Urmărirea a înspăimîntat şi mai mult pe
recrut, în spatele căruia alerga un cal şi un călăreţ
pentru întîia oară. Bănuind că recrutul a fost
apucat subit de un acces de pelagră sau de cancer,
ceea ce-i totuna, ofiţerul a trebuit să.l fugărească
pînă ce a dat de el întins pe burtă şi pe trei sfer,
turi rănit. Nepotul meu, deşi fusese întîiul la
gramatică din generaţia lui, dădea semne de ne,
bunie, cînd ofiţerul căută să afle de la el, cu blîn,
deţe, cărui rău anume, ivit la netirnp, se datora
ruperea lui la sănătoasa, fără să poată rosti un
singur cuvînt. Cu mîna stîngă pe creştetul capului,
el imita din două degete coarnele boante, şi cu
mîna dreaptă dedesubtul pîntecului, simula ţîţele
vacii; în vreme ce ochii rostogoliţi a spaimă, i se
învîrteau în obraz caricatura].
Cazul a fost raportat mai departe, căci toată
armata observase cum era fugărit un recrut, prin
porurnbişte, de galopul calului domnului căpitan.
Nepotul meu fuse chemat dinaintea ofiţerilor, şi
însuş generalul s-a interesat, la prima etapă, de
starea lui mintală, mîngîindu,l cu cuvintele utili,
zate pentru potolirea marilor izbucniri: «Lasă,
nu e nimic », dar totuş cercetîndu-l cu întrebarea:
« Ia spuneme acum şi nouă cum s-a întîmplat ».
Recrutul uitase numele vacii, şi prin perifraze
apropiate voia să spuie cum La înspăimîntat. Dw
cîndu/şi mereu coarnele degetelor la cap, s'a putut
crede că el vorbeşte de Diavolul şi că e niţel ţicnit,
si tocmai cînd trebuia să fie trimis la ambulantă
cu un infirmier, ca să i se dea o cană cu sar�,
amară, ofiţerii au înţeles, şi un hohot de rîs nestă-
177
[178]
pînit îi făcu să se clatine în ţinuta lor, unii, mai
graşii, rîzînd cu mîinile pe stomac. Nepotului
meu, cu consimţirea tuturor organelor comanda,
mentului, i se dete supranumele de «găgăuţă »,
şi trupa trecu la ordinea zilei.
N,aş putea să spui însă că nepotului nu i-au
priit manevrele bine. Culcîndu-se la sunetul goar<
nei şi dormind umflat pînă la deşteptarea cu
acelaş părintesc instrument, trîntindu.se şi seu­
Ilndu-se la comandă, umblînd de-a buşile prin
mărăcini şi arături, mîncînd fioros, în cîteva zile
băiatul a făcut spinare şi avu prilejul să aplice o
parte din erudiţia lui abstractă. La întoarcerea
lui acasă, ne vorbea ceasuri întregi de lucrurile
descoperite de el. El văzuse curei şi gîscani şi
aflase că găinile fac ouă printr-o parte a corpului,
care nu era ciocul, entuziasmat de precizia fără
greş a sferei albe lunguieţe, şi uimit, în acel aş
timp, că nu dau toate fiinţele ouă de găină, şi
mai ales că la această muncă elegantă a intes.
tinului, nu au fost supuse, de pildă, vacile, de
care el se înfricoşase, dar care la urma urmelor
tot fac nişte coajă de ouă lichidă, în forma lapte,
lui, consumat cu cafea.
Ceea ce l-a supărat pe nepotul meu în mane­
vre a fost masca, pentru biruirea gazelor ashxi­
ante, pusă la nas, ca o încălţăminte cu bot. însă La
bucurat fotografia comandamentului, pe care mi-a
arătat-o în ziar, explicîndu.rni cu degetul, utili,
zat la coarne, pe fiecare general în parte. Unul
mai înnalt ca toţi şi ieşit din rîndurile foarte
inferioare ale celorlalţi, ca un mare războinic
statuar, singuratec şi afectat de idiosincrasia ge,
neralisimului, primea defilarea fotografului la o
[179]
sută de metri mal incoace de gloata generalilor,
într-o atitudine cu desăvîrşire marţială. El nu era
nici Napoleon cel scund, nici Mihai Viteazul cel
bărbos, însă era domnul ministru de Război, în
carne şi oase, onorînd peste măsură de mult pe
generali şi binevoind să stea la obiectiv, cu gru,
pul lor, la însuş spatele său. Sperietura îi trecuse
în fata acestui eveniment istoric, care a făcut din
manevrele de toamnă un act militar mai însern­
nat şi decît războiul din 1916-17-18, - şi, mîn­
dru, nepotul meu poartă de atunci poza cu el,
în buzunarul de la piept.
Să.mi trăiască! Multumesc. Noi în familie îi
zicem «Nota zece » .•
[180]
rtzl A . • daia I 1 • d
I� mtrat m o ala m care stau a rrn co-
liviile papagali lor , un copil: un ucenic de cÎZ<
mărie, cu picioarele şi capul gol. Afară viscoleşte.
Fulgii au căzut puţini şi sînt, după îngheţ, sticlă
pisată. Copilul n-a venit de departe, cu ghete
pingelite nou într-o mînă. Aşa i-a spus şi jupî,
nul: «Dă fuga, mă, unul din voi, pînă-n colţ, că
nu e departe ».
Şi a dat fuga ucenicul cel mai mic şi mai nou.
Pentru că n.are un an de slujbă, n.are nici drept
la încălţăminte. La prins iarna cu picioarele de
astă-vară. El nu se miră şi ştie bine că aşa e drept.
Frate-său de la croitorie face ucenicie de un an,
şi umblă tot cu hainele vechi de-acasă - şi e drept,
pentru că aşa e la croitorie.
Dar papagalii, care au o mentalitate ecuato­
rială, au fost de altă părere.
După ce a plecat ucenicul, au ţinut o constă.
tuire, aproape un congres, şi au dezbătut marea
problemă a copilului, acest pui căruia Dumne­
zeu nu i,a dat nici cojoc, nici piele groasă, nici
fulgi, nici aripi să se ocrotească măcar cît un miel,
un mînz sau o vrabie.
Papagalii sînt izbiţi îndeosebi de starea de spir
rit a copilului, care chiar cînd e «un stricat »,
adică un derbedeu care vrea să mănînce si să se
joace, ştie bine că sînt lucruri interzise' minţii
şi dorinţei lui. Ucenicii cunosc că n'au dreptul
180
[181]
să se poarte încălţaţi dacă sînt la cizmărie, sau
îmbrăcaţi dacă sînt la croitorie. Ei n'au dreptul
să se.ncălzească deplin, seara, acasă - acest drept
(jind rezervat copiilor norocoşi. Jucăriile de Cră.
ciun trebuiesc numai privite, oricît de mult, ­
si e un hatîr si ăsta, - în vitrinele prăvăliilor
luxoase, şi s.ar putea ca poliţia, pe drept cuvînt,
să dea porunci vardiştilor să nu dea voie la vi,
trine decît unor anumiţi copii, celor cu şoşoni
şi rnînuşi, ceilalţi fiind în stare să mînjească lumea
cu ochii lor, pofticioşi din cale afară.
Căci copilul nu cunoaşte revolta, şi toţi, prin
această seninătate în jertfa mintii si trupşorului
lor, sînt asemenea lui Iisus. •. •
Cucoanele bogate au alcătuit Societăţi pentru
îrnbrăcatul copiilor săraci, de Crăciun. Au pus
şi cîte o bomboană şi un leu în buzunarul fie'
căruia.
Şi copilul care creştea în credinţa aspră, nerni­
loasă, dar a dreptăţii, se pomeneşte mii uit şi edu­
cat la marea religie a cerşitului,
Papagalii, în congresul lor tăcut, n.au luat
nicio hotărîre pentru salvarea copiilor de subt
bunăvointa oamenilor.
Numai' cel care scrie aceste rînduri, papagal
fantezist, a scornit o doctrină după care copiii
să fie crescuti si la scoala revoltei : să ceară, o
dată pe an, de Crăci�n, în ziua naşterii Dumne­
zeului lor, nu haine vechi făcute noi, ci drepturi:
dreptul la joc, la muzică şi la învăţătură, pînă
la optsprezece ani.
181
[182]
�t fi A·· I ..
I U.O I n ece săptămînă, zraristu sau scrnto-
rul din Bucureşti primeşte vizita cel puţin a unui
tînăr necunoscut, sosit din ţară pentru studii. E
un act de politeţe obligatorie să te bucuri în
casa ta de prezenţa unui intelectual provincial
sau rural, care te citeşte şi, eventual, te apreciază.
Exprimarea unui exagerat sentiment de admi­
raţie nu e însă întodeauna gratuită: vizitatorul
cere ceva în schimb. T e-ai cam aşteptat: tînărul
caută legitima slujbă, care să-i permită să reziste
în universitate pînă la licenţă. E momentul de
supremă delicateţe al vizitei tînărului necuno­
scut. Sporul de tiraj al literaturii face astăzi posi­
bil un contact pe vremuri inexistent. Orice citi,
tor provincial poate să sune la uşa oricărui căr­
turar din Bucureşti, cu siguranţa că va fi bine
primit. S,au schimbat notabilii, care odinioară
refuzau orice vizită de necunoscut; dar nici tinerii
nu mai sînt aceiaşi. Ei vin, discută şi formulează,
cu certitudinea că o fac în puterea unui drept.
Nu fiecare vrea să-şi înceapă viaţa cu o funcţie
de director-general, dar toţi ştiu că li se cuvine
ceva.
Pe vremuri, fie că poposeal m Bucureşti, fie că
te opreai în străinătate, nu erai îmboldit să.ţi
cauţi un tutore şi o întrebuinţare dictată de con,
[183]
ştiinţa unui rang. Ca să izbuteşti să rămîi peloc
şi să te rnenţii, alergai la punerea în valoare a
capitalului strict personal. Cum îndeobşte nicio
societate nu te aşteaptă să o comanzi, erai destul
de inteligent şi de cuminte ca să începi prin a o
servi, participînd, paralel cu munca voită, la
licitaţia personalităţii. In ziua cînd însuşirile de
bun rîndaş te promovau stăpîn, te puteai bucura
de satisfacţii. Succesul urmărit nu poate nicio.
dată pune satisfacţiile în contract.
Cunoaştem intelectuali, care după ce au uzat
toate clanţele, dispuşi să cerşească direct şi crud
o situaţie de fils ti papa, se răzvrătesc şi incrimi­
nează, într-un acces de tardivă demnitate, şi ar
dori să asocieze cu destrăbălarea, dezordinea şi
lipsa de tinută a unei vieti de aventură si dez.
gustătoar� instabilităţi, r�zultatele abnegaţiilor
hotărîte şi ale suferinţelor purtate cu pumnul
strîns şi cu maxilarul încleştat. Ei cred în biru.
inţele fără luptă şi fără vărsare de sînge, neştiind
că un metru pătrat de soare se cîştigă tot atît
de greu ca o colonie şi că fiecare ins reeditează
în el năvala barbarului şi reface în dungă istoria
lumii întregi. Şi învinovăţesc epoca şi contim.
poranii, atunci cînd trebuie trasă la răspundere
viaţa, marea vehemenţă a naturii.
Naivitatea unuia te întreabă ce faci tu ca să
trăieşti şi ce trebuie să facă şi el, convins că indi­
vidul e scutit de datoria exemplarului original
şi unic, şi că viaţa acceptă cu aplauze şi lauri,
în vîltoarea ei muzicală, mediocritate şi rnono­
tonie.
Dintre tinerii, care dau fuga la Bucureşti, cei
mai mulţi îşi urăsc treapta şi pămîntul, şi prea
[184]
puţini din ei corespund unei necesităţi sau unei
absenţe. Provincia se întinde pînă la periferie,
unde odăiaşii şi servitorii cu şapcă prepară ora,
şului central un tineret cu şcoală, iluzionat de
boierie. Se citează democraţiile antice, din răs.
timpul divizat între aristocraţi şi sclavi, - o
formă politică integrală, - pentru documentarea
democratismului recent, un democratism de oa­
meni de serviciu, cu salarii şi bicicletă.
Cine se va însărcina să explice cu autoritate fiilor
de săteni, boierii pămîntului nostru, că numita
carte nu implică parte; că numita cultură nu
conferă un drept, ci e determinată de o datorie;
că bacalaureatul, licenţa şi doctoratul nu exclud
ograda, vaca şi gunoiul gras? Pentru ce un căr­
turar rural trebuie, musai, să fie numaidecît das­
căl, advocat, deputat, ministru, şi nuri stă lui
bine lopata de grămădit băligarul?
Tînărul care te-a vizrtat alaltăieri, te .a irnpre.
sionat: la etajul unde locuieşte, printre hornuri,
în capitală, a contractat o maladie gălbează. Peste
patru-cinci ani de şcoală, de subalimentare şi
duhori de hazna le, în care vegetează, tînărul era
să ajungă supleant de magistrat, cu leafă de var'
dist, şi a murit de oftică proastă. Mii de băieţi
învaţă carte numai ca să poată mînca la birt şi
ca să ducă acasă, de Paşti şi de Crăciun, un morb
căpătat din dragostea cu tarif.
Candidatul la boierie avea, fără titluri univers
sitare, în bătătură, un sac cu fasole, unul cu po'
rurnb, douăzeci de găini, o vacă, o funie de ceapă
- şi toate acestea, laolaltă şi în parte, fac mai
mult decît o catedră, o magistratură şi o sută
de jugănari administrat ivi, inspectori, subinspec.
tori, controlori, observatori, examinatori, şefi,
prezidenţi, printre fanteziile şi capriciile cărora
[185]
se strecoară, speriată şi ţinută de scurt, existenţa
unui băiat sănătos şi teafăr, care Într'o zi de
maimuţăreală şi-a lepădat căciula şi a pus pălărie
şi cravată.
Să nu le interzicem tinerilor din tară accesul
profesional al capitalei, cu toate că Î�că cea mai
bună aşezare este aceea care se găseşte gata făcută.
Polenul omenesc trebuie să se deplaseze şi, le,
gat pămîntului, omul nu.i mai puţin învîrtit în
vînturi şi educat la mişcarea lor. Să,i deprindem
însă pe copiii strămutători ai zestrei moştenite,
în sălbătecia concisă a individualitătii. Biruinta
are gust şi eficacitate numai cîştigată fără aliaţi
şi în întregime. Pulpana, biletul, recomandaţia,
protecţia, trebuiesc rezervate inhrmilor şi bătrî­
nilor, care au lichidat şaptezeci şi cinci la sută
din actiunile vietii. Tineretea e un capital de
învestit' fără codi�e, riscat vitejeşte, Să participe
la concurenţă toate treptele şi generaţiile, fran,
carnente, de-a dreptul şi fără împleticire.
Pe acest raport al personalităţii, se înţelege că
se vor ajusta şi constrîngerile morale colective,
violate, atunci cînd sînt violate, pe răspunderea
exclusivă, a individului, care se măsoară cu
timpul lui.
Căci, iarăş, nu trebuie uitată duşmănia ani,
mală a insului înrădăcinat fată de răul-făcător,
care, rîvnind la fructele lui, sare zaplazul. Orice
nou-sosit e primit ca un turburător şi e un tur,
burător, un răzvrătit al necesităţilor lui, nepre,
văzute în contabilitatea gospodarului îngrădit cu
ghimpi, - şi orice tînăr e un tăgăduitor şi un
sfărîrnător de forme. Acea traditie de moravuri,
care dă naştere la cărţi şi doctrine, este o simplă
18f
[186]
maşină de laminat generaţiile, pentru obţinerea
tipului standard inofensiv. Oamenii, după regula
predecesorilor, sînt ţinuţi să fie ca tinicheaua
galvanizată, de o grosime egală şi de dimensiuni
identice, pentru ca să se întocmească unghi drept
pe colţuri şi să dea naştere majei, balotului, va'
gonului şi rîndului, fără bătaie de cap.
Nu-i vom spune tînărului că intră într'un parc
de roze si că functiunile lui trebuiesc contrase
în unica 'fatalitate a nasului, de a se Îmbăta cu
parfume. Nu-l putem niciodată minţi că omeni­
rea în care vine e blîndă şi solidară cu el: şi
spitalul şi pansamentul au intrat într-un tarif,
industrializat ca şi iubirea. Toate şcolile sociale
învaţă pe om o singură atitudine: Iereşte.te şi
tine cutitul deschis!
, Bărb�tul, inventatorul şi eroul, se găsesc pe
această unică linie, trasă cu creionul de sînge
prin mijlocul lumii, şi pentru sfinţi şi pentru
sceleraţi ...
[187]
fi291 C' d . .• derîd .
I� m nu ier in eri ere mCI nesocotmta
unui anonim impertinent şi prost, nici curajul
degenerat în inconştienţă, al sincerităţii primare,
cu care ti se adresează cîte un necunoscut, cazu­
riie izolate dau naştere la probleme care le de'
păşesc.
în primul rînd subalternarea morală şi starea
de gunoi în care se complace un neiscălit, te
miră pentru simţul lui de răspundere şi onoare,
şi pentru lipsa stimei secrete de sine, întrucît
rolul de javră e atît de greu de jucat şi de un
actor, pregătit de studii pentru orice soi de pers
sonaj; ca să fii o javră ideală, e nevoie de o vo­
catie înnăscută.
Cazul al doilea constituie o problemă de intes
res social.
Un tînăr, care s-ar pretinde, după turnura ero­
ică a frazei, familiarizat cu Întorsul foilor unei
cărţi, semnat cu adresă şi vîrstă <douăzeci şi unu
de ani) îmi cere un « ajutor ». Ajutorul literar
ar fi de la sine exclus, milostenia artistică nefă.
cînd parte din caritate. Nu e vorba de ea, deşi
tînărul trimite şi cîteva versuri, care nu ar jus,
tifica mai mult amorul-propriu decît scrisoarea
lui. Tînărul cere parale şi le cere de la un scrii,
tor! însă ajutorul, precizează el, să nu fie cumva
insignifiant, că tînărul se supără: îi trebuie mult.
Citează cazul unui alt tînăr, probabil camarad
[188]
de atare profesie şi căruia ziarul Adeverul i-ar
fi acordat un ajutor prea mic. Ajutorul ar trebui
să fie cel puţin egal cu salariul unui redactor,
agonisit cu necazul silinţei de fiecare zi. Tînărul
cere şi discută. E convins de drepturile hormo­
nilor personali. Aproape că nu-şi face din ei o
diplomă subvenţionată de Stat. Mai şi citează
ceva: pe Raskolnikov.
Aş fi înţeles, cum s-a mai întîmplat, să primesc
o scrisoare în vederea căpătuirii fără plasament,
în vederea căpătuirii unei priceperi rernunerate.
De mai multe ori am alergat prin biurouri şi pe
la întreprinderi, ca să găsesc un loc pentru cîte
un băiat, pentru cîte o domnişoară, care s-au do,
vedit capabili şi punctuali. Erau oferte de acti­
vitate, de braţe, de creier, de aptitudini. Tonul
scrisorilor nu era o stridentă de înfumurare asi,
milată. '
Ce educaţie, de la ce părinţi, de la ce profe­
sori, a putut primi un copil, care, la douăzeci
si unu de ani, cu scîrliontii frizati de oarecare
�osmetic literar, cere bani, aşa, �ricui, pentru
că e tînăr şi revoltat? în patria lui Raskolnikov
principiul afişat pretutindeni, al existenţei, e la.
pidar : «Mănîncă numai cine rnunceşte l »
în ce mă priveşte, de vreme ce mi-a fost seri­
soarea trimisă, trebuie să-l povăţuiesc pe tînărul
meu să se descurce singur, regula supremă şi în
slovisire şi în viaţă.
O să fiu întîias dată indiscret fată de shielile
mele. La doisprezece ani dam lecţii de algebră
unui adult, învăţînd algebra pentru el. în vacanţa
şcolară lucram ca ucenic la un pietrar, poleind
inscripţiile din cimitire. La şaisprezece ani eram
secretarul unei expoziţii de pictură şi publicam
primele versuri. La şaptesprezece ani intram la,
188
[189]
borant într-un laborator de uzină, şi la optspre,
zece ani conduceam laboratorul. La nouăsprezece
ani am fost diacon şi referent de conferenţiar pen,
tru religiile comparate la Şcoala de Ofiţeri. în
streinătate, am cărat cu spinarea, am vîndut bi­
belouri de zece centime bucata, am învătat să
fac inele şi capace de ceasornic. Cînd n-am avut
ce mînca, am răbdat. întors în ţară, nu m-arn
dat înnapoi de la nicio strădanie, afară de aceea
de a practica şantajul de presă şi vînzarea con,
deiului şi a conştiinţei, pînă acum intacte. La
cincizeci şi opt de ani am dat examen de lucră.
tor zetar. La tară, unde locuiesc, fac toate muncile
unui �rgat, Îaolaltă cu nevastă/mea şi cu copiii
mei ctitraţi», cărora nu le e ruşine decît de patru
lucruri: să nu paraziteze, să nu mintă, să nu
fure si să nu cersească.
Da�ă mi-am făcut un nume literar, noaptea
mi l-am făcut, cu braţele tremurînd de oboseala
pămîntului. Nu ştiu dacă-mi merit şi cît numele
de scriitor, dar l-am cîştigat trudind sălbatec,
şi acum, la şaizeci şi şase de ani, mă chinuiesc
exact ca la douăzeci şi unu, cîţi are nefericitul
tînăr care-mi cere bani de buzunar.
Dezmetlceşte-te, tinere! Pune mîinile la scule
şi umerii la corvezi. E sănătos şi cinstit, şi de
lucru e destul. Spune-mi, după o lună de lucru
aspru, dacă nu te vei simţi mai bine şi mai sa,
tisfăcut cu bătăturile din palmă.
Atunci te voi chema eu la mine să ciocnim
un ciocan de rachiu şi, probabil, voi căuta să
aflu încotro îţi călătoreşte gîndul, după ce trupul
ţi Lai ostenit şi înfrînt.
189
[190]
�
130 . " " .
Prietenul meu venea sa ma vadă, emoţie.
nat de aspectul anilor priviţi în perspectivă pe
dindărăt, şi-mi aduse aminte de Paris, unde trăs
iserăm cîtva timp laolaltă, cheltuind toate inge.
nuozităţile şi fanteziile ca să ne facem înconjurul
săptămînii decent.
Au fost cîţiva ani de luptă cu faptul divers
cotidian personal, masa măcar de la prînz, care
trebuia neapărat cîştigată. Practicînd moravuri
dispreţuite de boemă, ne plăcea să dormim în
patul proaspăt al unei camere curate şi să ne
schimbăm rufăria cel puţin de două ori pe săp.
tămînă, să ne spălăm des şi cu săpun, să nu ne
fie tocurile ghetei tocite sau îmbrăcămintea obo.
sită. Şi ne rădeam în fiecare zi. Preferinţele noas.
tre se împăcau cu condiţia impusă unui străin,
să nu pară sărac, şi cu o regulă morală generală,
să nu se dec1aseze. Morală engleză şi căreia bri­
tanicii, confortabil şi bine echipaţi, îi jertfesc şi
ultimul penny. O cravată ireproşabilă salvează
faţada întodeauna, ca un steag de mătase deasupra
unui edificiu uzat. Atentiune la detaliile esen-
tiale. '
, Prietenul meu era inginer, şi ne-am asociat un
medic rus, care cădea în teza noastră, purtîndu.şi
visurile într'un joben, din ale căruia opt reflexe
nu lipsea niciodată niciunul. în buzunarul căp­
tuşelii se găsea un petec de catifea bine întocmit,
[191]
· pentru modificarea din cînd în cînd a luciului
impresionat de un contact. Nimic nu seamănă
mai dizgraţios cu o tăietură de brici pe falca
pudrată, ca zbenghiul ivit la o atingere nesimţită,
pe cilindrul de mătase, al căruia fulg trebuie
să se găsească orientat cu de-amănuntul într'o
singură direcţie, irnprimată de la fabricarea lui.
Ştiind că ideile echivalează cu un capital, ne
trebuia cel puţin o idee pe zi, idee efemeră, de
una sau de două ore, comprimată în vederea unui
maximum de randament, în minimum de timp.
Ideile cu respiraţia lungă nu ne interesau practic.
Ele cereau timp, organizare şi mijloace. Vieţuind
după ceasornic, calendarul şi vremea noastră se
condensau în volumul unui minut. Şi ideea nu
avea naţionalitate: rusul, germanul sau rornânul,
fiecare, indiferent, era proprietarul nestingherit şi
fără orgoliu al unei idei aplicate.
Văzînd că orice idee e prea mult discutată,
tovarăşii, suferind de intelectualitate critică şi de
morbul atitudinii, s'au hotărît să abdice şi s-au
supus orbeşte celei dintîi idei exprimate. Această
dictatură în trei, într.o epocă de universală de,
mocraţie, le-a folosit. Am izbutit să mîncăm de
trei ori pe zi, să ne plătim chiria regulat, să par.
ticipărn la premierele sensaţionale şi să ne asigu­
răm şi duminica întreagă a celor trei încîntă­
toare vecine de apartament cu care ne îmbarcam
dimineaţa pentru o petrecere idilică într-o pădu­
rice cu botgroşi.
Proprietăresele noastre aveau despre noi opi­
niile necesare prestigiului nostru fragil, crezîn­
du-ne fiii niţeluş cam avari, - ceea ce în Franta
putea să fie' un certificat de bună-purtare, - ai
unor părinţi burghezi de pe undeva, de prin
depărtările confuze ale hărţi lor ignorate. Căci şi
[192]
ava riţia aparentă se ajusta pe morală: nu ne era
permis să nesocotim capacitatea lăscăilor, cînd
o excelentă cafea la bar costa numai zece cen­
tirne şi cîte un bacşiş entuziast acordat unui
garson la masă, putea să ne dezechilibreze pe
două săptămîni.
Două sezoane dificile pentru deghizarea pro.
fesională a locatarilor, aparţinuse halelor. Unul
din asociati emisese într-o dimineată o idee des.
tul de br�taIă, dar care s-a putut' repeta cîteva
luni cu o eficacitate egală. Cîteştrei prietenii se
prezintau în halele centrale pe la orele şase, în
bluză albastră şi pantaloni de Jutaine, cu şapcă, Îşi
creaseră o clientelă de negustori care aveau nevoie
de un însotitor de marfă, si de particulari serviti
cu spinarea. Cînd Doct�rul s-a plecat pentru
întîia oară, ca un cărător de cărămidă, să pri­
mească răscăcărat povara, conştiinţa şi medicina
aliate au gîfîit. Apoi s-au deprins. Pentru un
nihilist bakuninist, ce era amicul nostru, o papor.
niţă cu articole alimentare pe umăr tot era mai
binevenită decît un ştreang lipit de înghiţitoare
la Varşovia sau la Lodz.
In trei ore de asemenea gimnastică, asociaţii,
care nu refuzau, bineînţeles, nici «purboarul »,
agoniseau drepturile la viaţă pe cîteva zile, şi
pe la orele zece, transformaţi, camarazii foiletau
noutăţile, comod aşezaţi pe scaunele unei libră.
rii. Sentimentul că-şi merită prînzul şi cămaşa
bine călcată, ei îl aveau ca un criteriu de rezis/
tenţă şi încredere în puterile proprii. La două.
zeci şi cinci de ani e o avere, un prim fond inves­
tit în întreprinderea unei vieţi. Dar sentimentul
biruinţii adăoga un aport considerabil stării SUI
fletesti. A birui în tară streină, e ceva mai mult
decît a birui un obstacol. Străinul civilizat, în,
[193]
r
• condeiat cu atîtea frumuseţi în paginile descrip.
tive ale cărtilor de călătorie, scrise la hotelul de
;-angul întîi' şi cu optica ditorrnată a vizitatorilor
de bani'gata, e un şovin. El primeşte bine numai
pe călătorul bogat. Intelectualului străin i se
interzice concurenta. Pentru acest soi de «ma,
cacques », care ar indrăzni să-si tie inteligenta la
nivel cu a lui, străinul a rezervat în tar� lui
i'nuncile minore, însărcinările negre, refu'zate de
concetăţeni. Bach ar putea să fie primit la pupi,
tru după moarte. în timpul vieţii el ar fi admis
la spălarea cabinetului de toaletă.
Ideile au evoluat, devenind mensuale, trimes,
triale. Medicul rus a fost genial pe cinci ani,
în ziua în care a inventat negoţul de mărunţi­
şuri a zece, cincisprezece, douăzeci şi douăzeci
şi cinci de bani bucata. Primul Quatorze Juillet
ne.a găsit instalaţi într-o baratcă de pînză, vîn.
zÎnd bijuterii amestecate în rumeguş.
- Deux sous, trois sous, Mesdames ... Voyez
le beau pendantif a dix sous ...
Mărfurile, transportate în trei geamantane mici
de la Grenoble, unde o fabrică debita din rnatrite
automate sute de mii de obiecte de tinichea stam­
pată, s'au vîndut în trei zile, beneficiile au fost
imense şi au mai rămas bijuterii de prisos, cîte
o jumătate de geamantan.
- îţi mai aminteşti? întreba prietenul meu,
cu care nu mă mai văzusem de treizeci de ani.
- El conduce o mare industrie într-un Stat stră­
in. - îţi mai aminteşti că nu ne mai puteam scăpa
de camelota rămasă 1 Am tîrît toată noaptea gea,
mantanele cu rărnăsite după noi, urrnăriti dis,
cret de agenţi dela 'l�ngul Senei, în care 'voiam
19J
[194]
să le aruncăm... Ce vremuri bune! cuteza să
califice inginerul, invidios de sine şi influenţat
de literatura regretelor. Tu ce-ai făcut cu ele?
m-a întrebat.
- Am venit cu ele în ţară. Nram putut arunca
nici rumeguşul. Pe urmă l.am păstrat.,; Nu mi-a
mai venit să.l arunc. .. Vrei să mergi cu mine
în pod? Hai să ţi le arăt. Sînt intacte, cu tărîţa
de lemn cu tot, ca în seara în care am sărbătorit
dărîmarea Bastiliei, la Paris.
[195]
L� Documentul trăit are o valoare care-i lip,
seşte celui reprodus. În orice caz, el e perfect
autentic.
Să treacă cititorul cu vederea că adesea mă
raportez la un trecut care-mi aparţine. O biblic,
tecă ar fi a mea, mai puţin ca să pot vorbi în
numele unei cărti ori al unui autor, si să mi se
ierte dubiul, cred în cărţi mai evaziv decît în
viaţă: mărturisire de ignoranţă.
Vasăzică, acum vreo cincisprezece, şaisprezece,
şaptesprezece ani făceam nişte conferinţe la
Radio, de unde am şi fost dat afară ca orice om
de serviciu prestat cu conştiinciozitate, (Evident
că buna colegialitate şi încîntătoarea camarade­
rie n-au arătat niciun semn de neplăcere.) Vasă­
zică, făceam nişte conferinţe de cîte cincisprezece
minute, o dată, uneori de două ori pe săptămînă.
O conferinţă este un text pe care-I citeşti. Fiind
prea rebarbativ de soiul meu, refuzam să-l supun
cenzurii unuia ceva mai prost ca mine, şi, iritînd
sistematic onorata direcţiune, soseam cu rnanu.
scrisul la postul de emisiune, în chiar momentul
cînd domnişoara şpicheriţă se uita pe scară-n jos
dacă vine conferentiarul sau dacă nu ar fi trebuit
să fie înlocuit cu :< Vasile », tehnicianul plăcilor
înregistrate.
195
[196]
Tocmai urcam ultimele trepte, şi domnişoare
avea numai timpul să anunţe auditoriului din
toată ţara, Europa şi de pe planetă, că domnul
Cutare va vorbi despre... ceea ce-i şopteam eu,
în faţa microfonului, la ureche. Forma graţioasă
a pavilionului cu cercei al domnişoarei mi-a ră.
mas pe retină.
Conferinţele, care vor apărea poate vreodată
în volum, erau organizate pe serii de cîte patru.
cinci, încercînd, în obscuritate, ce subiect inte­
resează mai mult auditoriul, Certificatele veneau
din belşug, cărţi poştale, scrisori, elogioase cele
iscălite şi pline de injurii cele, bineînţeles, ano'
nime. Insul anonim are bravura lui particulară,
de cadavru, şi în toate meseriile trebuie să ajun­
gă pînă la nasul dumitale mirosul opiniilor lui.
Dar nu am fost dat afară pentru atîta lucru, ci
pentru că scriam poezii ...
Făceam si o cronică a modei ridicule de atunci.
Se purta d coadă la fusta de stradă, pe care am
fost dezolat să o văd, atîrnînd în seara cînd rn-am
ocupat de ea, şi la spatele şpicheriţei oficiale.
Vedeam că domnisoara umbla de-a-ndaratelea si
frecîndu-se de păreţi ca să şi.o ascundă, num�i
că am înţeles prea tîrziu. l,am cerut iertare, dar
nu mai puteam să fac nimic: isprava era inte­
graI consumată.
îmi amintesc de un subiect foarte displăcut
amabilităţii auditoriului meu, şi pot săd relev
fără remuşcare. lntroduceam în controversele grăI
ite o doctrină neperrnisă. Povăţuind, de pe o
parte, tineretul să înveţe, paralel cu liceul şi uni,
versitatea, o meserie manuală, pe de altă parte.
ceream autoritătilor scolare să nu se admită un
candidat la bacalaureat fără, de pildă, permisul
de şofeur. în zecile de vacanţe şcolare, un elev
[197]
avea timpul să înveţe bine o meserie. Mi-am
crescut copiii în această doctrină sănătoasă, şi ea
rnisa dat rezultate.
Cu capul poţi munci la biurou şi catedră, aştep'
tînd o gradaţie de zero virgulă cinci la sută, toată
viaţa; cu cele zece degete pricepute în mînuirea
unei scule, poţi duce la capăt, între douăzeci
şi treizeci de ani, înconjurul lumii şi cîştiga sens
timentul încrederii în tine. O stiam dintr-o lun­
gă experienţă prin străinătăţi. 'între douăzeci şi
treizeci de ani e necesar ca românul să călăto­
rească şi să capete şi noţiunea suplimentară că o
muncă de calităţi trebuie echilibrată cu un sa,
lariu corespunzător. Automobilul, în special, e
o uzină admirabilă, în care se întîlnesc materna,
ticile, fizica şi chirnia, şi care merită să fie condus
si de un doctor în cîte ceva sau de un dascăl
de limba latină, decepţionat de catedră şi de un
apostolat luat în rîs.
Niciodată Ulam fost mai înjurat ca atunci, însă
doctrina rămîne valabilă şi azi, mai ales.
[198]
11321 Din toate vitrinele, afară de ale horticul­
turii, care a izbutit să facă frumuseţea florilor
odioasă, nu mai prezintă un interes de originali,
tate nici librăria, concurenta daliei, a rozei şi
crizanternei.
Recordul varietăţii îmbelşugate aparţine heră,
riilor şi sculelor de lucru, bijuteriile epocii de
maşinisrn, preţioasele curiozităţi aşezate în maga'
zine ca nişte muzee. Dacă ar lipsi din geamul
de cristal de la stradă uneltele uzuale, de un
model gîndit, pentru întrebuinţări comune şi
complicate, burghiile, şurubelniţele şi dălţile, ai
crede că treci pe dinaintea unui univers de bibe­
louri de fantezie si de simboluri neîntelese. Para.
disul tehnic, fări exigenţele biblice şi severitatea
pedepse lor, nu osîndeşte la pieire mecanismele
animate de sufletul mişcării, tot atît de nevăzut
ca şi celălalt: le schimbă piesele deteriorate, Pă,
catul mecanic e numai uzura, şi sentimentele
sînt interşanjabile, numerotate În raftul şi cutia lor.
Cantitatea «cheilor» e inhnită, Cheie nu e
numai aceea care descuie porţile, uşa, lacătul şi
sertarul, a unei maşinării vechi de sute de ani.
Introducînd odată cu viteza rotundă şi circulară
a corpurilor cereşti, în creaţiile ei, şurubul cu
cap hexagonal şi piuliţă, tehnologia trebuia să
[199]
fabrice şi sculele care le strîng şi le slăbesc. în
vitrină, miile de chei cu două capete, pentru
toate dimensiunile de şurub, licăresc ca nişte
truse de chirurgie de oţel negru şi argintiu.
Iată cleştele în sute de imagini, cleştele care
scoate cuiul apucat în două gingii, cleştele cu
două burice late, cleştele cu două ciocuri lungi
şi toate caricaturile de specialitate ale acestei scule,
care lungeşte pipăitul, însutindu.i puterea de
strîngere pe un organ de maşină. Unele taie,
unele rup, altele sucesc.
Douăsprezece ciocane de tot atîtea mărimi, cu
coada de frasin, au călcîiul potrivit pe cui. Cel
greu bate pironul, cel uşor şi subţire bate ţinta,
barosul turteşte blocul de fier pe nicovală, scos
din jar. Am numărat o sută cincizeci de pile cu
muşcătura dură a raşpelului sau cu frecarea dul.
ce, late, plate, înguste, triunghiulare şi rotunde,
unele ca acul de tricotaj. Inelele şi brăţările cu cîte
opt mărgăritare de oţel cu lustru sînt rulmenţii,
care vor aluneca pe un ax, în interiorul unui
locaş, învîrtite nesimţit în grăsime. Cele două,
sprezece măsele dintr-o cutie de metal sînt cheile
tubulare. Dălţile cu tăişul fin scot gaura geo,
metrică a unui lemn în care trebuie intercalat
un altul. Iată rindele, securi, rnistrii, draibăre,
filiere, tîrnăcoape, broaşte, balamale, lacăte. Fenta,
oţelul, arama, nichelul, cositorul şi plumbul i se
arată trecătorului din stradă fermecat de gigan'
tisrnele omului, în sute de forme.
La început a fost unealta, uneltele au făcut
maşina, maşinile fac la rîndul lor uneltele, din
care au ieşit. Genealogia monştrilor care au trans­
figurat planeta, Întoarsă pe căile inteligenţei la
marnutul reconstruit din metal, iese dintr-un cio­
can şi o pilă.
[200]
mi
1_ .LJJ_ Ne scrie unul dintre tinerii intelectuali
fără întrebuinţare. După şaptesprezece ani de
studii, el a izbutit să capete însărcinarea traduce,
rii din englezeşte a unei cărţi, publicată de oameni
de Stat britanici, plătită de un editor cu onorariul
de o mie de lei! Un timp a fost secretarul unui
vice-consulat american, mutat din Constanta la
Viena. Şi a mai fost odată funcţionar, la Stat, de
unde un director cu mult mai puţine studii decît
subalternul şi destul de stingherit în atribuţiile
şi autoritatea domniei-sale de un ochi documen­
tat şi vioi, a făcut tot ce a putut ca să scape de
prezenţa lui în biurouri, trecînd pe titular pur
şi simplu în arhondologia «cadrului disponibil ».
Negreşit, limba îi va fi recunoscătoare crea,
torului acestei expresii, destinată să tie în viata
administrativă locul de creaţi uni mai' puţin ve�,
bale. Oamenii inovează în ceea ce pot, şi nu li
se cere mai mult: Beethoven scrie « Eroica », şi
ministrul face «cadrul disponibil ». Dar parcă
s'a cîntat cîndva şi sensul de utilitate categorică
al acestui stadiu de retrogradare. EI era menit
să cuprindă pe funcţionarii descalilicaţi de un
regulament care trebuie să [uxtapuie o carieră
cu studiile făcute. La ce mai poate folosi intenţia,
cînd subalternii cultivaţi sînt aruncaţi afară şi
păstraţi şefii analfabeţi?
200
[201]
Înnainte de toate, şi de Stat, şi de universităţi,
şi de tineretul actual, inutil dacă s.a născut fără
un venit în leagăn, vina situaţiei o poartă părinţii,
care n'au ştiut să puie de acord aptitudinile co­
mune ale copiilor cu ştiinţa de carte, şi studiile
cu o meserie. Dornnişoarele învaţă universitatea
şi nu ştiu să-şi spele ciorapii, pregătite să con'
cureze cu puterile lor slabe bărbaţii, şi incapa­
bile să satisfacă, alături de un singur bărbat, obli­
gaţiile căsniciei. La o cultură aproximativă de
biurou, se adaogă cel mult o cultură de roman
cinematografic, care determină pe nefericita tînăs
ră intelectuală să viseze, hrănită cu rnezeluri,
glorii americane şi capricii de ducesă de film.
Domnişoril, tinerii, nu dau mîinilor curate
nicio îndeletnicire peste condei, cu toate că un
travaliu mecanic, de pildă, cînd lipseşte pămîntul
grădinii, constituie pentru intelect un derivativ
de sănătate şi forţă. Civilizaţia a provocat naşterea
unei sumedenii de meşteşuguri în colaborare cu
maşina, dar tipografiile sint pline de lucrători (să
ne ierte zeţarul inteligent care culege articolul,
e vorba de alţii) nepregătiţi, automobilele sînt
conduse de o majoritate imensă de simpli vizitii,
Cine face măcar, în toată ţara, oficiul de vinză­
tori de ziare, singura marfă care produce net,
în tot comerţul, douăzeci şi cinci la sută? Ale
cui sînt chioşcurile şi depozitele numeroase?
Niciun intelectual nu binevoieşte să-şi rnurdă­
rească degetele decît cu cea mai ambiguă şi mai
suspectă de multe ori dintre negreli, a stilogra­
fului de buzunar. Meserii foarte interesante pen,
tru un cărturar: legătoria de cărţi, ceasorni­
căria, ascuţitoria, optica, fotografia, instalaţiile
electrice şi de apă, chiar vopsitoria şi zugrăveala,
- sînt monopolul în mare parte al unor indivizi
vecini cu animalitatea.
:Z01
[202]
Şi mai e ceva. O meserie se învaţă la orice
vîrstă, şi ucenicul cărturar o abreviază şi.i dă
organizarea, echilibrul, vrednicia, onoarea şi con'
ştiinţa de care meşteşug urile duc lipsă. Cu puţină
tinereţe morală, cu puţin optimism şi cu sprijinul
voinţei hotărîte, se poate repeta cazul curela.
rului din Occident, prezintat la vîrsta de şaizeci de
ani dinaintea unei comisii de bacalaureat, şi ca,
zul, de aici de la noi, din Braşov, unde un ţui­
car, un lăcătuş, un tîrnplar, şi alţi cinci meşteşu­
gari, au înfiinţat un muzeu de geologie cu piesele
adunate de ei din excursii şi au publicat asupra
Alpilor carpatini cîteva studii foarte apreciate în
lumea savantă engleză.
[203]
"
113� Am zărit pe stradă un biet om, pe care nu
l-am mai văzut de la război. Cu oamenii pieriţi
din circulaţia ochiului se petrece sentimentul că
au murit, şi uneori credem că şi noi am murit,
socotind zilele care ne ţin totuş în picioare, ca
nişte daruri binevenite pentru salvarea unui opti.
mism util.
Bietul om, cu o fizionomie construită de natură
din calicie, nu-şi poate deschide nici ochii detot,
voalat de o pleoapă neîndeajuns croită, nici gura,
înnodată la comisuri, nici pasul cum se cuvine
împiedicat fiziologic de o deznodătură. Masca
lui hipnotică şi mersul lui fragmentat, servite de
o nevîrstă spînatecă, au rămas neschimbate, evo­
cînd o impresie de biciuşcă jigărită şi incoloră.
Fără să ne cunoaştem, am zîmbit amîndoi,
verificînd tacit că ne vedeam şi acum cincispre.
zece ani pe acelaş trotuar. Am trecut unul de
altul, şi, după douăzeci de paşi, ne-am oprit amîn'
doi în loc şi ne-am uitat îndărăt... EI îşi zicea
probabil: « îmi pare rău că nu-l cunosc personal»,
şi îmi ziceam probabil şi eu: « De unde naiba o
fi ieşit strigoiul ăsta cu nasul pestriţ? » Intr-adevăr,
nasul îi rămăsese şi el punctat de o palidă ru­
gină.
Aş [ace prinsoare că nici costumul nu variase,
Sînt oameni care în toate anotimpurile vieţii ră.
mîn stacojii, maron, sau gri. Un mimetism por,
20J
[204]
nit de la suflet îi face să prefere nuanţele unei
singure ştofe, o singură culoare de pălărie, era,
vată standard si aceeas esentă de baston... Desi,
gur că şi atit�dinea 'color�ază sau decolorează
şeviotul şi postavul, şi e aproape cert că, îrnbră.
cat şi în roşu-aprins, omul de cînepă ar da imagini
de halva şi bragă. Mucavaua pare galbenă şi
atunci cînd e cenuşie.
în sfîrşit, simpatizantul meu trecător nu părea
prea fericit. Pingeaua lui şovăia a sărăcie morală,
tocul părea mult descurajat, şi personagiul trebuie
să fi pierdut şi speranţa şi încrederea, de vreme
ce-şi pierduseră şi pantalonii dunga, bosumflaţi
la genunchi. «Mai bine că nu-l cunosc propriu.
zis, rn.arn gîndit, căci în halul lui exterior ghi,
cesc un hal interior, şi dacă m-aş fi oprit să stau
de vorbă cu el, fie că vine de la Milano sau din
New-York, mă aştept să nu-mi fi putut spune
nimic; banal, monoton şi dizolvant cum este,
fără nicio îndoială, orice om cu constelaţiile
stinse. »
Dar mi-am adus aminte că bietul individ fu,
sese, înnainte de război, un aşa-zis profesor, din
acel profesorat fără catedră, nici ştiinţă, care scot
ouă dintr'un joben şi un iepure din ceasornic, şi
între două sedinte de prestidigitatie într-o beră­
rie, învaţă direct' şi prin corespondenţă, cu taxă
plătită anticipat, un curs de energie, de încre.
dere în sine şi de reuşită în afaceri, cu lecţia pre,
lirninară a punerii palmelor pe omoplaţii unui
subiect, indus în somn cataleptic, prin voinţa
ochiului şi [etatura sprîncenii.
Americanii din sernidcctorat au fost fabricat
trusteri, regi şi dorninatori, cu o atare metodă,
difuzată din «institute». Am găsit în ghiozda'
nele nepoţilor mei cărţile unor asemenea energii
irezistibile, şi m-arn gîndit la profesorul neferi­
cit. Azi am aruncat cursurile la gunoi.
Z04
[205]
încrederea în sine e încrederea în rezultatul
� lucrului tău. O are săteanul şi îi lipseşte orăşea­
nului teoretic şi cultivat. Unicul rezultat verih.
cabil al orăşeanului cărturar e produsul dintre
doi factori sau totalul cîtorva sume adunate,­
si el e de ordin mental conventional. Cantitatea
cunostintelor căpătate în şaisprezece arnari de ani
de studiu sînt învăţate p� dinafară şi rămîn fie,
tive, Proprietarul tînăr al unui pergament e vag,
aproximativ şi îndoielnic. EI nu ştie experimentul
că repetînd identic un act, se reproduce constant
un rezultat identic, şi că de la idee la aplicarea
ei nu e nicio întîrziere.
Ca să le clătesc mintea şi să le înfrăgezesc sen­
surile filosofice, nepoţii mei sînt supuşi în vacanţă
unui exercitiu de încredere în rezultate. Ei taie
cu fierăstră�I, dau la rindea, fasonează lemnul
şi.l bat în cuie. Din orişice scîndură începută ies
negresit o ladă si un cotet. Pun sărnîntă în pămînt
lucrat' şi creşte' nemijlocit porumb,' dinte.derca]
cînd au pus dinte-de-cal, şi cincantin - cînd au
pus cincantin, Şi din toate ouăle de găină, bine
cercetate la reflector şi aşezate subt cloşcă, ies
pui de găină, todeauna într-a douăzeci şi una zi.
Dar trebuie să aştepţi neapărat douăzeci şi una
de zile.
[206]
j13Sl C·· . , 1 1 d
__ rteşti uneori In gazete e, mai a es e pro,
vincie şi de periferie, titluri în stilul « O lume
care a dispărut », « O lume care a fost », « Ce a
fost 11'0 să mai fie» etc.
Nişte bieţi oameni, în viaţa cărora nu s'a schim­
bat nimic în bine, gata să cadă afund, strigă cu
apa la gură: « Ah! ce bine mă simţesc] ». Ei au
crezut că lumea se schimbă în douăzeci şi cinci
de ore, şi văzînd la experienţă că, dimpotrivă,
dă îndărăt, în amărăciune vor să pară bucuroşi.
Naivitatea e o facultate de prospeţime, o condiţie
a credinţii, dar excesul de naivitate duce la o stare
tragi'comică, de exasperare cu aplauze şi ovaţii.
Un copil se face în nouă luni, un om în cinci,
zeci de ani, o vreme şi o lume, în cîteva veacuri.
Creştinismul are aproape două mii de ani de,
geaba: de-abia o elită e cu adevărat creştină. Ce
au îndurat creştinii ca să se poată chema la lu­
mina zilei pe nume, merita un viitor mai fericit.
Papii şi patriarhii consideră creştinismul ca un lUI
cru universal. Popoarele creştine nu sînt creştine
- nici patriarhii lor nu sînt creştini. Lumea cre'
ştină e o noţiune istorică, nu morală. S,a umplut
pămîntul de catedrale, epărhii şi tiare, dar lumea
nu s-a creştinat. Creştinismul e o dată din carnetul
de identitate, la rubrica Religie. Rubrica nu spune
nimic.
206
[207]
Îndoctrinaţii, bigoţii şi fanaticii au crezut în,
todeauna că un dictat de ameninţări şi o prac,
tică de restricţii schimbă omul şi lumea. Lumea
nouă e un mare vis admirabil.
Dar dacă băgăm de seamă, lumea s-a schimbat,
nici vorbă, de patru sute de ani încoace, Însă nu
prin ordonanţe, dogme, restricţii şi silinţe. Schim.
barea ei a venit extrem de încet, de la succesiunea
îrnprejurărilor, care pe nesimţite prepară un eli­
mat. Doctrinele au contribuit cu foarte puţin.
Inventia tiparului rn.ar mai fi fost!), inventia ierbii
de puşcă (nrar mai fi fost h, a hîrtiei, a ilumina,
tului, a chibriturilor, ieftinirea materialelor şi a
construcţiilor, industria chimică, descoperirile din
fizică, confortul, motorul, automobilul si chiar
lama de ras, au făcut în fine mai mult pentru orne­
nire şi omenie decît toate filosofiile laolaltă. Pentru
filosofie, popoarele s-au aruncat în războaie. în
industrie popoarele au făcut între ele comerţ. Mai
multă valoare are săpunul decît zece volume de
sociologie şi o mie de discursuri bine sucite.
Chiar dacă lumea se preface că ar fi alta decît
e, ea e aceeaş, nu s-a schimbat odată cu formele
nimic. Portul, limba, cîntecele, dansul, năravurile,
sînt aceleaşi, iar în interiorul lor ţinuta sufle,
tească nu poate fi alta, în sinceritate, decît cea
făcută, găsită gata făcută şi moştenită.
Lumea nu e nici veche nici nouă, omul nu e
nici nou nici vechi, lumea si omul sînt numai în
transformare, de la începutul veacurilor, pînă azi
şi de azi în veac. E o nefericire, dar scepticismul
nu poate să fie mascat în fraze şi mai cu seamă cu
banalele fraze auzite şi citite de zeci de ani neîr»
trerupt.
[208]
1136) E . � d . . . J ... .
cu putmţa a nurustrarea unei ustrţu şti,
inţihce precise 1
Poate un cetătean căruia nu.i mai rămîne altă
cale deschisă pentru valorificarea unui drept, să
alerge cu încredere la magistrat?
Chestiunea pare încă demult rezolvată prin
negativă. Spiritele libere s-au învechit în convin'
gerea justiţiei imposibile.
T otuş, universităţile dau anual cîteva mii de
licentiati în Drept, pentru comertul de advoca­
tură,' i;r Dreptul, - o teologie fr�moasă, inapli­
cabilă, redusă, ca şi medicina, la douăzeci de
retete, - are sahisti si cîntă reti pasionati. Nu mai
v;rbim de n�mă;ul 'procesel�r, zilnic �ai impu.
nător, şi de al gogomanilor sceptici însă tenaci, care
se îmbulzesc în grajdurile Justiţiei cu miile.
Experienţa duce la concluzia că toată Justiţia
este făcută exclusiv pentru advocaţi şi că Statul o
administrează ceremonios şi inflexibil numai pen,
tru motivul că n.ar avea să dea în ieslele lui un
fîn tot atît de gustos, pe care-I paşte o întreagă
clasă puternică şi periculoasă, pe platourile irnpre­
sioniste ale Justiţiei.
Am luat parte, ca martor, la un proces între
un proprietar şi un chiriaş; proces microscopic,
208
[209]
•
e-adevărat, dar susceptibil să demonstreze deplin
funcţionarea grosolană a silonului de distribuit
Justiţia.
Mă găseam în primăvara anului în cabinetul
pnui prieten, medic de boli nervoase, la o ţigară,
dimpreună cu alt prieten, proprietarul aparta,
mentului ocupat de către medic. Ne întîlniserăm
citeştrei acolo.
- Am venit, doctore, ca să-ţi pui în vedere
decretul-lege, ultimul în serie, care dă proprie,
tarilor dreptul la un spor de patruzeci la sută
asupra chiriei. Totodată îţi mărturisesc că sporul
mă nernulţurneşte şi că mă aştept, din partea dumi­
tale, la un spor egal cu întreitul chiriei. Plăteşti
patru mii de lei pe an ; îţi cer douăsprezece mii.
Mi se pare rezonabil. Altfel n-arn cu ce trăi.
Proprietarul e un tînăr valid, care s.a amuzat
făcînd oarecare studii, mi se pare că de Drept.
Are patru irnobile în Bucureşti, joacă la club şi
politicăreşte la cafenea.
- Eu, dragă prietene, răspunde medicul, voi
asculta ce.mi ordonă decretul-lege : sporesc chiria
cu patruzeci la sută - şi peste, nu dau nimic.
- Decretul-lege mai prevede ceva, spune pro,
prietarul. în cazul cînd sînt nemulţumiţi, care-i
cazul meu, li se acordă proprietarilor dreptul de
a se plînge unei comisii de arbitri. Sînt nevoit
să-mi duc şi eu nemulţumirea mea în faţa corni­
siunii.
- Ai să faci cum crezi dumneata, adaogă ehi­
riaşul. Deocamdată, pentru că termenul de plata
chiriei e apropiat, te rog spune-mi după ce tarif
să ţi-o plătesc.
- O! dragă doctore, aceasta e o chestie fără
importanţă. Să suspendărn plata pînă ce va ieşi
hotărîrea comisiei arbitrare. îmi vei plăti după
aceea.
Z09
[210]
- Atunci ne'am înteles.
Salutări foarte cordiale din ambele părţi.
- Pretenţios dar bun băiat proprietarul, imi
spune medicul, impresionat de civilizaţia lui.
Trece timpul şi cu el termenul contract ual de
plata chiriei. Proprietarul dă în judecată pe medic
pentru că nu i-a plătit-o şi cere rezilierea contrac­
tului.
- înţelegi, monşer, argumentează acum pro.
prietarul, că dacă pot să.l dau afară, iau pe apar.
tamentul lui o chirie de treizeci de mii de lei
anual. ..
Revoltat de ipocrizia proprietarului, medicul cere
proba cu martori, care i se admite. Magistraţii
puteau să nu i-o admită, şi nu era Justiţie. Ei au
admis-o, şi nu e Justiţie nici de data asta.
Sînt singurul martor al medicului, şi medicul
mă roagă să-mi exercit calitatea. Aş fi putut să-l
refuz, pe temeiul realităţii că nu am vreme de
pierdut, şi nu era să fie Justiţie. Am considerat
mărturia mea ca o datorie, şi am depus. Va fi
Justiţie ? Trei mii de muşte în sacou stau grămezi
pe crengile de piatră ale palatului ei.
Înnainte de ziua procesului, proprietarul, care
spusei că-mi este prieten, încercase de cîteva ori
să-rni determine, evaziv şi sernidistrat, sugestia de
care avea nevoie ca să-si dea locatarul afară, că în
ziua întîlnirii noastre î� cabinetul medicului, con'
vorbirea avusese cu totul alte obiective decît rela­
ţiile dintre proprietar şi chiriaş.
în ziua procesului, proprietarul e cel dintîi la
intrarea camerei de « chibzuire », Avem de aştep'
ZIO
[211]
tat un ceas şi, ca nişte prieteni vechi, stăm de
vorbă: el vorbeşte şi celălalt ascultă.
- Ce ciudat! mă cornplirnentează proprietarul.
Unul eşti cînd stă cineva de vorbă cu tine, şi cu
totul altul cînd scrii. As vrea să te citesc mai des.
Cind o să am acest n�roc?
Şi după o pauză, menită să puie un strat de
rezistenţă, atentatul:
- Ştii că noi, proprietarii, care sîntem o clasă,
însă neorganizată, ne-am hotărît să ieşim la luptă.
Eu am spus în comitet că nicio luptă nu se poate
duce fără presă ... Vom face un mare ziar ... În
curînd. Pe cine crezi că-I punem În capul zia,
rului nostru? ..
O nouă pauză şi un zîmbet scăpărător de tică-
losie.
'- Nrai ghicit? ..
-Nu.
- Pe tine, dragă, nu înţelegi? ..
în camera de chibzuire. Un magistrat simpatic
îmi arată crucea pe care jur să spui adevărul.
Mărturia mea consistă într-atît : în a repeta cu gura
mea ceea ce afirmase medicul cu a lui; anume, că
întîrzierea plăţii chiriei peste termenul din con,
tract fusese instigată şi convenită de proprietar.
Ar fi fost de ajuns să mi se citească întrebarea şi să
afirm dînd din cap. Fusese cineva de faţă la înţele­
gerea dintre proprietar şi locatar, şi acest cineva
era de ajuns pentru Justiţie să afirme da.
Dar Justiţie nu poate să fie, chiar dacă ar exista
un tipar cu care să fie împărţită ca un afiş; căci
oamenii chemaţi să puie în mişcare tiparul suferă
de particularităţi: le tremură creierul sau le altii
necă opinia pe lîngă urechi. Anumite vid uri inte­
lectuale îi aduc să se fixeze pe accesorii şi să uite
principalul, fascinaţi de afinităţi bizare.
211
[212]
Magistratul are o replică, în care martorul nud
mai poate urma:
- Nu-mi explic, spune magistratul, cum de vă
găseaţi cîteştrei în cabinetul medicului.
A fost un fapt această întîlnire întîmplătoare:
magistratul voia să-şi explice faptul... Poate să
fie Justiţie? Detaliul de compoziţie absorbea jude'
cata în sens, a magistratului.
Martorul, uimit de această diversiune, devenise
deodată inutil cauzei, care nu-l mai încadra.
- Aveţi vreo întrebare de pus martorului? se
adresează magistratul către advocatul proprie'
tarului.
- Să ne spuie martorul, se ridică advocatul,
dacă medicul, propunînd proprietarului chiria,
ţinea mîinile în buzunar, ca să.i numere banii, sau
într-altă parte ...
- Da, da, întăreşte magistratul, luminat deodată
în mijlocul problemei.
Magistratul, spusei, era un tînăr simpatic şi,
probabil, cu lecturi de autori. îl privii mai bine:
susţinea pe o cravată elegant înnodată, o figură
curată.
Advocatul, care se refugiase în această atroce
chiţibuşerie de mercenar, era şi el un tînăr din
« generaţia» cultivată. Statura lui flexibilă şi îngri,
jită cu arta gentlemenului exterior, se rupse deo­
dată, golindu,se de tărîţele şi paiele ce-i simulau
demnitatea fizică pîn.atunci. într'altă vreme şi so­
cietate, aş fi aşezat pe proprietar lîngă advocat,
întinşi alături pe trotuarul Teatrului Naţional, şi
aş fi pus să fie flagelaţi la fese cu cîte cincizeci de
biciuşci.
În vremea noastră, m'am mărginit să scot din,
tr-un fapt divers, cu mai multe puşlarnale, ideea
generală că Justiţie nu poate să fie.
Un grefier, dînd în gropi cu condeiul, urma
dicteul alterat al magistratului, alterîndu-l şi mai
112
[213]
mult, - şi înţeles ei din scrisul lui, din ortografia
şi din versiunea grefierului, că Justiţie nu poate să
fie niciodată. Faptul zboară din mîna tuturor ca
un fir invizibil de aer. Faptul moare - şi advocaţii
trăiesc.
[214]
-,
137
1__ S,a putut dovedi că dovezile de culpabili.
tate în sarcina unui asasin răpitor de copii,
osîndit, în Statele, Unite, la moarte, n.au putut
să însumeze unanirnitatea juriului judecător, şi
că acuzatul îşi găseşte, în abţinerea de la pronun.
ţare a cîtorva juraţi, circumstanţele de uşurare
nesolicitate în sedintă. Şi s-a mai invocat severi,
tatea de caracter excepţională a prezidentului, care
ar reprezinta în America tipul profesionistului
relatat în Roba roşie a lui Brieux, bolnav de inhr.
mitatea obişnuinţei. Un judecător se poate iden­
tifica în forme aberate cu functiunea lui: ceea ce
ar lăsa loc presupunerii că pe 'lîngă impregnarea
juridică şi impermeabil iza rea sensibilităţii, poate
să lucreze şi arteriosc1eroza în competinţa juri,
dică, uneori. E un apogeu frecvent în toate mese'
riile, profesorul devenind notă şi catalog, medicul
suprimînd orice credit sănătăţii naturale, tîmplarul
umblînd povîrnit pe dreapta, şi cizmarul putînd fi
recunoscut dintr-o mie. Ce este cetăţeanul pentru
fisc altceva decît un infractor ordinar?
Tot un judecător american rigid a osîndit la
moarte şi pe cei doi anarhişti, Sacco şi Vanzetti,
acoperiţi de protestele sutelor de telegrame şi ape,
luri, transmise Statelor-Unite din lumea întreagă.
Ei au fost executaţi cu o celeritate şi hărnicie, da,
torite în special unui preşedinte încăpăţînat şi
duşman al vieţii necodihcate. Un bun preşedinte
214
[215]
vede viaţa cu bilet de la Parchet, şi acceptă greu o
libertate care permite cetăţenilor să doarmă în
patul lor şi fără ghiulele la picioare.
La noi, se cunosc alte categorii de foşti magis,
traţi, atît e de adevărat că lucrurile variază după
climat. Ne aducem aminte de un procuror în
vehemenţă perpetuă, afară din cale de pătruns
de misiunea lui socială, aspru pînă la cruzime şi
păstrînd un oftat în individualitatea lui contra.
dată de libertăţi, că nu trăieşte o epocă de revo­
luţii, pentru trimiterea rînd pe rînd la eşafod a
tuturor prietenilor şi adversarilor lui. El suferea
atît de adînc pentru Justiţie şi Cod, încît lua
îndîrjit partea nedreptăţitului şi nu se da bătut
pînă ce nu-l scotea pur şi nevinovat, ca un miel
fătat atunci.
După o cercetare minuţioasă s-a dovedit că
inocentii procurorului erau cu atît mai curati cu
cît plătiseră mai gras. Mairnuţoiul tiranic lua 'mită
în dosul crucii şi învelit în robă, bătînd cu pumnul
în pravilă şi în catedră. Dacă n-ar fi. fost prins şi
dacă nu era tras la rîndul lui în Justiţie, ca să dea
socoteală de şapte milioane furate inocenţei adevă­
rate şi de rnînjirea încrederii ce i s.a acordat odată
cu o slujbă delicată, nu este exclus să fi. avut un
candidat la dictatură mai mult, pentru mîntuirea
păcatelor noastre, în momentul venerabil cînd cele
şapte milioane s-ar fi. putut cifra ineluctabil la
cincizeci.
Magistraţii din atari categorii se găsesc, faţă de
colegii lor vexaţi, în raportul apaşilor de presă cu
gazetarii propriu-zis.
Un alt magistrat, reputat prin spiritul lui de
necruţare şi care va fi. trimis la puşcărie un mare
115
[216]
I
I
II
I
I
număr de delicvenţi, era în plină funcţiune cînd
s-a trezit aruncat cu violentă într-e mizerabilă
şi nenorocită problemă de conştiinţă. Fiul lui asasi.
nase noaptea un deputat, ca să.] jefuiască, tiparul
clasic al acestui soi abject de tîlhărie. Persoanele
din jurul familiei ştiau cine era asasinul, şi magis,
tratul lăsa să fie chinuită soţia deputatului alături
de biuroul în care îşi exercita severităţile, fără să
intervie. EI se folosea de împrejurarea că toată
lumea suspecta pe soţie, şi tăcea, încleştat în tra.
gicul sentiment de părinte. Dacă nevasta deputa.
tului asasinat, răzbită de argumentele judecăto,
rului de instrucţie, se hotăra să se declare vinovată,
cum era gata, asasinul scăpa cu faţa curată, deve­
nea poate profesor universitar, poate ministru în,
dreptător de ţară şi el, iar magistratul continua să
fie neiertător şi implacabil cu copiii altora şi cu
părinţii altor copii nenorociţi. Ba, s.a şi supărat
după ce începuse să-i fie fiul instruit, reproşînd
instrucţiei că poama de băiat era ameninţat să-şi
piardă examenele de fine de an.
Cel mai recent şi mşi puturos asasinat săvîrşit
asupra unei biete femei, mamă a două fetiţe, acum
orfane, are de autor tot un fost magistrat. EI a
făcut vînătoare cu puşca în apartament. La asasinat
se adaogă perversitatea sadică: asasinul a stat în
casă cîteva zile cu cadavrul, pînă ce a început să
miroasă. Avar, meschin, alcoolic, individul, e clar,
e nebun. E foarte probabil că se va pleda irespon­
sabilitatea şi s-ar putea ca această bestie epilep.
tică să-şi facă închisoarea la balamuc, unde, într-o
bună zi, o cornisiune de medici va hotărî că bol.
navul s'a însănătoşit. Asta interesează mai puţin
şi cade în specialitatea unei viitoare menajere, pe
care o va împuşca juristul.
216
[217]
Cum a putut să fie numit în lTlagistratură acest
dement? asta e întrebarea. Cum a putut să-şi
păstreze fotoliul şi roba pînă ce i-a venit inspiraţia
să le părăsească făcîndu-se advocat? Cum a putut
el să fie şi advocat? Ce crime a putut săvîrşi acest
personaj odios în timpul magistraturii lui?
Dacă astfel de exemplare, - şi nu sînt unice, ­
au fost produsul magistraturii, Însemnează că nicio
selecţie profesională nu prezidează, niciodată, la
numirea unui magistrat şi că singurele criterii le
dau tot biletul de recomanda ţie şi situaţia de parti,
zan. Ce încredere mai poate inspira, facem Între,
barea cu părere de rău, dar şi cu necesitate, Justi,
ţia, temeiul organizaţiei vieţii de Stat, cînd ea
poate să ofere galeriei penitenciare şi serviciului
antropornetric cele mai caracteristice exemplare ale
decrepitudinii morale?
Pînă una-alta, publicul învaţă un lucru. De
cîte ori un om învestit cu puteri şi autorităţi se va
arăta implacabil şi excesiv de dur, el se va Întreba
cărei secţii din patologie aparţine şi va cere desti­
tuirea lui imediată - sau va căuta ce fel de muscă
i s-a pus pe căciulă.
[218]
provincia noastră, cînd un împricinat
are să se prezinte unui tribunal sau unei Curţi,
nu se preocupă, nu numai în primul rînd, dar nu
se preocupă cituş de puţin de dreptatea sau de
strîmbătatea cauzei lui.
întîi, el a căutat să-şi asigure un advocat cu
influenţă politică, de preferinţă un fost ministru
sau un şef de partid, căruia magistraţii naivi îi
datoresc un respect care exclude putinţa judecăţii,
iar cei interesati o avansare sau recunostinta unei
făgăduieli în vederea timpurilor mai propice. Sim,
pla prezenţă a marelui advocat e de ajuns ca să
asigure izbînda în cele mai strîmbe procese. Marele
advocat aranjează succesul de cele mai multe ori
în camera de deliberare, unde intră neturburat,
sau, dacă i-a lipsit timpul, vine şi se aşează pe bancă
şi desemnează pe advocatul care să vorbească, el
aprobînd numai, cu mîna, cu capul, cu surîsul.
Advocatul politic cîştig5 astfel cîteva milioane de
lei pe an şi un prestigiu imens.
După advocat, sau dacă nu are advocat cu tre.
cere politică, împricinatul face socoteala membrilor
care compun Curtea, pe care şi.i notează mai întîi
după culoare politică şi apoi după relaţii, şi în
sfîrşit după rigiditate. Dacă sînt şapte membri ai
unei Curţi, ei trec în carnetul de buzunar al împri­
cinatului, în felul următor:
�lS
[219]
X: liberal, văr cu Dumitrescu.Paşa, nepotul lui
Costică. A i se vorbi prin prefectul de Vaslui.
Y: si liberal si conservator, membru al clubului
« Juni�ea », ca;tofor. A se aduce vorba prin doc­
torul Mişu, care îl va predispune în favoarea mea,
lăsîndu-se bătut şi păgubaş de cinci mii de lei,
pe care îi voi plăti eu.
La Z să intervie Zozo şi Caliopi, la hotel,
invitîndu-l la ele.
V cere cincizeci mii de lei şi dă în schimb o
poliţă, şi restituind suma dacă nu izbuteşte să
formeze majoritatea.
Pe T îl va prepara mînuşereasa din Bulevard,
rugîndu,l să ia în considerare legătura de rudenie
fictivă a nevestei mele cu dînsa.
Pînă la stabilirea acestei liste, împricinatul a
urmat tratative, a luat informaţii sigure, a chel,
tuit. Ceea ce-i mai bizar e că el are nevoie de ase'
menea date chiar atunci cînd cauza lui e dreaptă
şi dreptatea strîmbă.
Ceea ce.l încurcă e magistratul reputat integru
si neinfluentabil. Dar aceia sînt cunoscuti de toată
lumea, şi d�şi inspiră cea mai meritată stimă şi
uneori teroare, rămîn să înnainteze destul de greu,
la coada magistraturii ... Provincia însă evolu­
ează ...
[220]
11391 Săteanul bătrîn şi sprinten, care la un hotel
din provincie m-a aşteptat să cobor din odaie,
venea de la vreo patruzeci de kilometri depărtare,
fraged, zvelt, elegant pc picioarele lui lungi, în
cizme strîmte, încheiate cu cătărărni peste ge,
nunchi. Aflase că era în oraş un bucureştean, şi
cum în mintea lui, bietul om, credea că orice
bucureştean e un advocat, îmi cerea o consultaţie,
cătîndu.se în buzunarul din sîn. Chipul lui frumos
fusese lovit cu palma, şi bătrînul voia, întîi, să se
dumirească cine avea dreptate, obrazul lui sau
laba celui ce i.l mînjise.
Nu putuse să afle din judecăţile lui că era vinovat
şi.i mai trebuia şi judecata unuia mai învăţat,
care cînd mănîncă o palmă, o analizează. Ţinea
acasă o puşcă încărcată, şi dacă nu găsea dreptate,
era hotărît să se întoarcă-n sat şi să tragă, ca după
iepuri.
l,am văzut gîndul îngheţat în căutătura cenuşie.
Să ştii că ăsta se ţine de vorbă, mi-a şoptit urechea ­
şi mi s-a făcut milă de el.
Mai văzusem oras cîtiva oameni de specialitate
şi ajunsese la concluzia: întîi, că trebuie să facă
proces, al doilea că îl costă prima înfăţişare zece
mii de lei, şi pe urmă de-atîtea ori cinci mii, cîte
amînări va obtine adversarul. Lui îi trebuia o
procedură rapidă, ca să nici nu-i treacă necazul
.z.zo
[221]
şi nici să tărăgănească o treabă, care nu-l lăsa să-şi
vadă de cîmp.
Şi,i mai era în joc şi cinstea. Laş fi sărutat ca
Vodă Cuza pe moş Ion Roată, dar sărutarea mea
dată cu toată dragostea, nu putea şterge palma de
pe alba lui înfăţişare senină. Ca să i.o spele, ar fi
trebuit să vie Vodă.
Fiindcă tot eram în regiune, aveam prilej să
vizitez vreo cîtiva învătători cu care eram în coress
pondenţă. L'�m întrebat din ce sat e. Drumul
învăţătorilor trecea pe la el, şi săteanul avea o
brişcă neagră cu două roţi şi un cal de agerimea
zvîrlugii.
- Nu te întorci cu mine acasă? Lam întrebat.
Aş vrea să-I cunosc şi eu pe ticălosul acela şi poate
că vă împac.
- Asta nu se poate! răspunse scurt. Nu vreau!
- Poate că vrea el şi poate că ai să vrei şi durn-
neata mai tîrziu. Ia să ne mai chibzuim niţel, pînă
ne mai plimbăm prin tîrg.
Pe la prînz, omul s'a învoit, cu condiţia, pe
care n.am prea luat.o.n seamă, să nu plece de la
el impăcăciunea, şi, pe la toacă, ne-am pomenit că
oprim calul, un telegar vioi ca şi stăpîri'su şi iute,
în dreptul casei învăţătorului, cu două sălcii în
poartă, legănate lin.
- Uite, omul ăsta a fost bătut cu pălrnile pe
obrazul lui curat, de un dezrnetic. Dă.mi o mînă
de ajutor, să-i împăcăm.
- Ştiu, a răspuns învăţătorul. A fost o greşeală.
Gavrilă, care l-a lovit, vrea de atunci să se omoare
de mîhnire.
- Să-i chemăm pe amîndoi. Stai dumneata cu
bătrînul şi dă-mi pe cineva să mă ducă la Gavrilă.
împăcarea s'a făcut curînd, mai înnainte să
sforăie cîrlanul de cîteva ori. A fost de ajuns inter-
221
[222]
venţia celor doi oameni de bunăvoinţă, învăţătorul
şi sluga dumneavoastră. l-am obligat să se arate
satului împăcaţi şi am ciocnit cu toţii un pahar
de vin la circiuma din răscruce.
tnvătătorul mi-a mai scris din cînd în cînd.
[ncerc;rea făcută într-o doară a fost repetată, a
trecut în satele vecine. Oamenii nu se mai judecă
unii cu alţii la judecătorie, judecăţile începute au
fost întrerupte, şi pricinile se împacă acum prin
mijlocirea prieteniei.
Procesele demoralizează ; în părţile noastre au
început să se împace toată lumea, îmi scrie învă.
ţătorul.
Iată o experienţă, care ne duce cu o sută de ani
româneşti înnapoi, în bunul înnapoi, cînd poliţa
era o strîngere de mînă şi tovărăşia o îmbrăţişare.
[223]
1140i s- . . - . . r
� a povestllll. o isprava care nu e 111Ci conte.
rinţă, nici operă literară. Faptă mare în faptă
mică a unui magistrat din Ploieşti care se bucură
între colegii lui de reputaţia celebrului Bon ]uge
odinioară în Franta.
Se judeca « pensia alimentară» dintre soţi divor.
tati. Prezenti amîndoi, cît si «rezultatul» unor
părinti care si-au scos ochii si s'au iubit, fostii
îndrăgostiţi �i unei idile, li�hidată la tribu�al,
ocupau băncile opuse, indicatoare, în procesele
dintre asociaţi, ale spiritului de adversitate, ani,
malic. «Rezultatul» sta lîngă mamă. Simpatica
fetiţă urmărea vehernenţa de limbaj, prin advocat,
a tatălui bine situat, care se ostenea să obtie de
la Justiţie, prin tocmeală, dreptul de a împuţina
pîinea fostei soţii şi culoarea obrajilor copilei.
Advocaţii au pledat, au invocat, cum se face,
articole şi jurisprudenţe, şi reprezintantul părin­
telui, achitindu-se din răsputeri de penibila lui
datorie, se găsea în plină desfăşurare a pledoariei,
cînd Prezidentul, al cărui nume ne-am interzis
a.l transcri pentru că omenia lui suportă mai greu
elogiul decît o suferinţă fizică, îl întrerupse:
- Sîntem perfect luminaţi!
O luminare ivită aşa, brusc, în mijlocul avîntului
oratoric, oricît de studiat şi de profesional. nu e
de natură să satisfacă topografia şi rnetrajul unei
pledoarii, trasată în justapunere, ca onorar. Dar
22]
[224]
Prezidentul nu dete timp argumentului cerebral
să capete amplitudine.
- De o jumătate de oră te urmăresc atent,
adaose Prezidentul, adresîndu.se către soţ. Nu
te-ai uitat o singură dată la copila dumitale ...
Psihologia dernascată e logica nedezminţită şi a
justiţiei dintre părţi.
[225]
/141\ Adversarul tău adevărat nu e cel pe care
l-ai văzut. El rămîne ascuns după un zîmbet,
mascat de o moliciune, catifelat, mătăsos şi elastic.
Lipseşte, neahrrnat, şi cînd te atacă şi cînd vrei
să răspunzi. El te loveşte cu mîna altuia, pentru
ca pe a lui să ţi-o strîngă prieteneşte. Dar i-o cunoşti
după lovitură, ca pe un spărgător. Şi hoţul şi
tîlharul au o personalitate şi un stil.
Adversarul îti caută mintea: rabdă! Sufletul tău
trebuie să rabde. Nu te cutremura, întăreşte-te
dîrz. Leacurile tale nu sînt unsoarea lunecoasă,
băuturile dulci şi legănarea molcomă a vioarei.
Eşti bărbat! Lovit cu pietre, Omule, te-ai întors
să te uiti cine le aruncă si n'ai văzut pe nimeni.
Vitejii s-au pitit. Încruntă-ţi carnea, să se facă
stîncă să frîngă săgeata, să ştirbească junghiul, să
zdrurnice săcurea. Rabdă! Din cremenea ta nu
mai curge sînge, ţîşneşte scînteia.
Orideunde vine, lovitura trebuie primită. Drept
în picioare. Şi cu fruntea sus.
Cele mai multe lovituri se strecoară pe întu­
neric; dacă ţinta e mai desluşită, în schimb chil»
zuirea e mai rece şi, la urma urmei, vînatul e mai
mare. în orice loc ar intra, glonţul şi săgeata rupe,
ZZf
[226]
dacă nu doboară. Primeşte-le şi.n inimă: rabdă-le,
nu geme ...
1n ce te priveşte pe tine, tu eşti ochit de un
adversar, nu de un vînător, dar tot din rafinament.
Semenul tău nu te mai mănîncă decît la figurat.
l)igestia lui e intelectuală.
El Îti ocheste fruntea, dar nu trebuie să-I vezi
si ti-o �aută din spate .
. ,
Nu ar putea să piară oare, odată, din rînduiala
lumii, acel arşic dreptunghiular, de os, care nu vrea
să fie niciodată aşezat ca o piesă de domino la
rînd şi colţ În colţ? Creierul scandalizează. Secreţia
lui detestabilă, ideea, Întrerupe din învîrtirea mă,
surată roţile mecanismului, În care ai prins orne.
nirea pe dinţi pentru o funcţiune uniformă. Pe
omul ales eu Îl concep ca un automobil, şi pe
omul de-rînd ca o bicicletă: Îl porneşti, Îl frÎnezi
şi.l ţii cu piciorul peloc, Mădularul cu păr mă
supără. Visul meu e să-mi defileze pe subt bal,
coane un popor decapitat. CăIăi, faceţi-vă datoria!
scurtaţi-mi-i de două palme.
Totuş, cum să-ţi aperi fruntea într-altfel, decît
ridicîndu-ti-o si mai sus?
Ziua judecăţii tale nu o să aştepte pînă În ziua
judecăţii lui l)umnezeu, făgăduită mîngîierii celor
ce au gemut, scrîşnind în deşert. Ea e mai apro,
piată, şi seninătatea ta va fi de faţă. Ticăloşii cart>
te-au lovit vor rămîne ticăloşi: vor îngenunchia la
tine şi vor plînge . Vaietele nu te vor clătina Însă,
nici pocăinţa n.are să te miste.
Ei nu te,�u lovit numai pe 'tine: au sugrumat şi
chinuit slăbiciunea şi nevinovăţia, au doborît zbo.
rul sufletelor, jucîndu-se de-a vînatul, cu credinţa
şi cu preacurata naivitate.
216
[227]
Au prins porurnbielul alb al speranţei, i-au scos
ochii cu acul si I-au aruncat în văzduh, să se
îrnpleticească, orb în lumină. Mila şi bunătatea
ta, datorită prigoniţilor, îţi porunceşte să fii teafăr
la cuget. Eşti solul lor în arme: ai să fii drept şi
neîndurător.