[7]
CUVINT INNAINTE
Tîrîş, grăpiş, am tot şchiopătat prin Bucureşti cu
bastonul, o viaţă. Aş zice o « viaţă întreagă », dar,
pe la optzeci de ani trecuţi, încă trăiesc neleneoit, şi
mi s-ar cam părea că nici maş fi prea grăbit, şubredă,
cum a putut ajunge, să mi-o întregesc.
Cu toate că poteca străbătută s-a tot îngustat cu
timpul, şi scaieţii ei, mai lungi şi mai încîlciţi,
s-au îndesit, începînd să-mi împiedice pasul, să mă
întreacă mereu mai sus, să mă zgîrie şi să-mi
înţeţie, întru tîrziu, şi cît mi-a mai rămas din ochi,
caut să par că nici nu isaş simţi. O ruptură de pleoapă
mai adîncă o mai cos, o mai cîrpesc, cu ajuto'
rul meşterului Esculap, aprovizionat cu borcane şi
hapuri.
CreiemÎnd mereu în carnet, într.o bună zi am luat
condeiul adevărat. Dar de.a lungul rîndurilor şi
prin răspîntiile lor, m-atri întîlnit cu pleaoă şifărîme
de trecut, aninate de lucruri sau, prin transparenţă,
cu unele de dincolo de ele. Am dat multe foi deoparte,
dar nu rrua lăsat slaba inimă să le leapăd chiar pe
toate, pentru că erau, oarecum, trăite. La urma urmei,
nu făceau parte şi ele tot din Bucureşti? Să rămîie
ei, în paginile astea, ca nişte împrejmuiri căsca te şi
reci? M,am pomenit plimbţndu.mă prin amintiri. " .
Cititorul să nu se amăgească, aşteptîndu-se la un
ghid pentru călăuzirea vizitatorilor sosiţi cu vagonul
şi maşina. E vorba mai mult de o succesiune de
impresii, măcar ŞI contradictorii, chim" dacă şi
7
[8]
adunarea lor într-un dosar şi-ar fi pierdut, la tipar,
emotia iniţială, care, cîndva, se pare că ar fi fost. Şi
în difinitiv, datoria condeiului nu e numaidecît să tot
înşirc şi să tot spuie, ci să şi sugere. Aş zice: mai ales.
In literatură, publicul fusese considerat inapt, pri»
uintă în care autorii «hermetici » s-au înşelat, îns
tîi 'pe socoteala lor. Fiind vorba de Bucu�eşti, tre«
buie amintit spre onoarea sensibilităţilor la arta, de
pildă, cîntată, că unele celebrităţi şi-au frînt pe vre'
muri gîtul în pragul lor. Ajunsese un motiv de
teamă pentru impresarii marilor centre ale Euro,
pei proiectul unui «turneu» cu oprire în ţara lui
«paysan du Danube », Peixanul de la Danubiu era,
în proza mijlocie, occidentală, românul şi, deci,
bucureşteanul din Bucureşti, încă nu deajuns de
cunoscut nici pînă azi prea mai departe, unde geo,
grtifia vorbită crede că, încălţaţi cu cpinci şi desculţi,
noi umblăm prin ei de.a buşilea şi în patru labe.
Orice ins, cărturar au ba, are doza lui de intelect,
si ea nu trebuie nesocotită. Zicînd intelect, zici
şi simţire, fără a căuta să-i disocieri, pe un sol,
Jegiu, coardele răsucite, neaşezate ca pe cobză.
Emotia si poezia se strecoară în toată oietuirea,
D� la �atură omul are o impermeabilitatc, ; rezis.
tenţă faţă de tot ceri nou pentru el, din ignoranţă
şi din trăire monotonă. El se dă cu greu bătut. Trebuie
să,i inoecheşti cumva noul cu o patină şi să id aduci
la măsura lui. Orice artist, de culori, de sunete, de
cuvinte, de scenă, trebuie să plece la drum cu încredins
ţorea că în fiece auditor, cititor şi spectator are un
adversar, întîi, bineînţeles, în semenul lui proţesional,
veninos, obligat să.l conteste, fie de necazul izbutirii,
fie din superstiţii de generaţie, care-i un simplu caz
de moşit. El nu e convertit prin difintţii, expuneri
si deductii, ci prin emotii; ceea ce lipseste si din acti»
�ită!ile 'de difuzare a' principiilor, mJrg�·t7ite, prin
neajunsurile exponentului personal, la locuri comune
şi fraze repetate. O strună, nu ştii cum atinsă cu
8
[9]
arcuşul, iscă fiorul. Poate să fie executantul un peifect
virtuoz, fără să stîrnească indescriptibilul tremur
în suflet, de ecouri, al emoţiei neaşteptate.
Aş fi dorit, probabil, puricîndu-i şi condensîndu-i
prea mult, să tresară în aceşti Bucureşti de vorbe cîte
o sonoritate scăpărată, scăpată poate, şi fără voie,
la un control mai sever.
O imagine a emoţiei am încercat-o sfîşietoare
într-o ne prevăzută uizită la Abator. Mai multe
asemeni aspecte de viaţă, de sLiferinţă şi moarte, mă
urmăresc neîntrerupt şi cu atît mai insistent, cu cît
sînt ireversibile şi difinitiv isprăvite, stinse pe veci.
Una din curţile teritoriului interior al Abatorului
era populată de vite mari, boi şi vaci, cu ochii neîru
trecuţi în frumuseţe de nicio bijuterie. Mînată lin,
cireada se apropia de oblcanele sălii de moarte.
Voiam să fug şi ruarrt mai putut: trebuia să mă
arăt «bărbat» ca însoţitorii mei, care, între ţigări
şi fumuri, găseau locul potrivit cu hazul şi gluma.
In faţa viţeilor cu căutătura candidă, îmi aminteam
prin coincidenţă de cîteva situaţii tragice, ca de pildă
de relatările unui martor la o execuţie capitală din
străinătate, a unui cizmar osîndit la moarte, Acuzat
din răzbunare că trăieşte din fustele unei prostituate,
de către un poliţist de moravuri, care el trăia într-adeuăr
cu femeia publică, lucrătorul l,a căutat să-l doboare,
şi din greşeală a tras, într.o seară, cu pistolul cîteva
gloanţe într-alt poliţist care semăna mult cu canalia
urmărită. Intors de la locul executiei, cutremurat,
martorul scos din fire povestea c�m se petrecuse
penibila scenă de justIţie legală.
Emoţia zguduia publicul adunat în faţa temniţei
jt·anceze. Se ghicea rocea şouăită a preotului, în
latineşte, şi rostirea lui bisericească « iti seculâ secu>
loram », apoi ordinul juridic al gîdeluilşcf şi, în
sfîrşit, zguduirea maşinii de retezat gîtlejul.
Mi s-a părut atît de neuerosirnilă împrejurarea,
Încît, refuzînd să.i primesc impresia de haos şi demo»
9
[10]
ralizare, m.am silit să o uit şi, nemaifiind în stare
să mi.o gonesc din amintire, am încercat un arti.
ficiu, silindu-mă să cred, încă şi azi, că ruam ştiut de
ea si că executia nici mar fi avut loc, îndoind mereu
ifo;ţarea nu numai de uitare şi de reţu«, dar şi de
realitatea vie.
Msam consolat întrucîtva cu negarea ei totală,
conştient că mă înşel, dar obsedat, fără să pot alunga
sensaţia de chin, rămasă pecete. Mi,e peste putinţă
acceptarea atît a execuţiilcr legale cu ghilotina fran,
ceză sau cu securea germană, a capului retezat pe
butuc, cît şi a cjicianţilor salariaţi pentru asemenea
sinistră ispravă, împlinită fără remuşcări şi deznă­
dejdi, de bărbaţi părinţi, care-şi mai pot mîngîia
copiii la masa familiei, după execuţiile de dimineaţă.
Emoţia, prcsimţitcare de moarte, făcea vitele să
îngenunchia, cu capul prăvălit, Vedeam şi lacrimile
noastre omeneşti prelingîndwli,se pe bot. De atunci,
carnea fripturii nu mai are gust, şi, cînd o tai la
prînz în faifurie, aud subt cuţit oftatul din răgetul
vitelor împinse la Înjunghiere. Mă simt parcă vinovat
şi eu de coduri, de sentinţe, de închisori, de tăieri
şi execuţii ...
Mugetul arca un accent Încă neatins nici de doi'
na sublimelor jelanii înnăbuşite ale uioloncelului.
Emoţia agoniei.
Dar şi emoţiile vieţii şi ale speranţei au, Îl1 adînc,
un accent ...
Orişicum, 1maş bănui asigurat că am putut să
adun paginile de faţă Într-o dezordine acceptabilă
la citit.
Ca să nu obosească prea mult, textul se prezintă
frînt, Începînd şi ifîrşind oriunde vrea cititorul, căruia
îi recunosc şi dreptul să mă înjure.
In ce priveşte originea numelui Bucureştii, aş
fi căutat să aflu precis, dar nici cărturarii specialişti
n.au prea ştiut să mă lămurească, şi, în locul unei
10
[11]
imaginatii cu derioări, au adoptat şi ei legenda cioba.
nului, cel puţin pentru frumuseţea ei. Venit cine
ştie de pe unde, în mijlocul unei turme de oi, cu măgarii
şi cîinii lui, ca să o pască, poate, pînă peste Dunăre,
către Afat·e, Bucur s,ar.fi apucat să improvizeze o
biserică de şindrilă pe marginea unei Dtmbooiţe de
mocirlă, şi în jurul ei un oraş, parcă preoăxînţ:
Palatul Telefoanelor şi Teatrul de Operă şi Balet ...
Instalarea tîrlei pe un deal cam aduce a Mioriţa
şi a Curtea de Argeş a luiManole. Legenda trebuie
crezută pe cuvînt, întodeauna, căci, neştiinţiţică, se
împleteşte cu poezia.
Născut printr-o împrejurare de pripăşire clteneascâ,
gOljană, în Bucureşti, rruam pomenit în ei şi mă
socotesc venit pe lume odată cu capitala. Să mi se
ierte solidaritatea. Cînd începusem să învăţ abece,
darul, ortogrtif/a lui cficială era Bucuresci.
Luînd bastonul de plimbare prin oraş, rruam dus
cu el şi prin toate depărtările ţării, Întrucît şi Lito­
ralul şi Carpaţii fac parte tot din Bucureştii mei.
Înconjurată În marile ei recente perspective de UTI vast
şirag neîntrerupt, de mărgăritare şi briliante, de ceruri
şi orizonturi, cu un lux nebănuit, Marea noastră
e astăzi una din fi·umuseţile supreme ale Rpmâniei,
O generaţie de prozatori de gazetă a caricaturizat,
prin denaturare, probabil involuntară, numele BucUl
reştilcr Î.'1 Bucureştiul, abatere gravă de la limbă.
Numeroase denumiri de locuri româneşti (treaba sa,
oanţilor grămătici să se întrebe de ce; stau, decînd
sînt, la plural: Piteştii, Ploieştii, Călăraşii, Galaţii,
Iaşii ... A zice Ploieştiul, Călăraşul, Galaţul, Iaşul,
jigneşti gillgăşia nuanţei, care nu variază după ins
şi anotimp, ca preţurile la castraoeţi,
Am primit Bucureştii aşa cum i-am găsit, gata
făcuţi.
Prezentul «cuvînt» luase loc în caiet dinaintea
unui vraf de petice şifoi, menit În plan unui imprimat
11
[14]
S,ar putea chiar ca strtngerea într-o copertă mai
încăpătoare, laolaltă, a numeroaselor aduceri-aminte,
să se asemene cu ceea ce s-ar putea numi enifatic
niste «memorii»,
'E de văzut, dacă viaţa mai iarta o nouă şi mai
îndeLungată caznă dorită, peste marginile putinţelcr
discordante, de acum, ale diacului autor,
T. A,
[15]
BUCUREŞTII
Capitala României, aşezată pe Dîmboviţa, în
poziţia cea mai defavorabilă unui mare oraş,
iarna, vînturile de stepă curg necontenit peste ei;
vara, praful îi întunecă perspectiva, norii grei de
pulbere alternînd cu un noroi necunoscut altor
capitale.
Curăţenia oraşului se face întodeauna pe sfert,
din pricina lipsei de apă şi a unei canalizări in'
suficiente pentru întinderea exagerată a oraşului,
compus în imensă majoritate din proprietăţi fă.
ră etaj, împestriţate de grădini surîzătoare, care
atunci cînd oraşul va putea să se bucure de toate
efectele lucrărilor municipale trebuincioase, între.
prinse pe scară întinsă, vor face din Bucureşti un
oraş de vilegiatură.
Străzile principale erau surprinzător de înguste
pentru un musafir sosit dintr. alte ţări. Calea Vie­
toriei, care-i Corso al capitalei, suporta o circu­
laţie penibilă de trăsuri şi pietoni şi, într-unele
puncte, trotuarele se îngustau într-atît încît trece.
rea alături a două persoane aducea aminte de fabula
celor două capre întîlnite pe o punte şi neştiind
căreia i se cuvine să treacă întîi.
Organizaţia strict politică şi guvernamentală
a comunei în România a contribuit, poate chiar
mai mult decît condiţiile geografice, la perma'
nentizarea relelor de care suferea oraşul. Funcţia
de primar era într-adevăr supusă schimbărilor
15
[16]
dese la putere şi nu le lăsa titularilor răgazul
conceperii unui plan de lucru şi a continuităţii
lui. Totul era hotărît parţial şi fracţionar de către
caracterul de provizorat al vieţii comunale. Dar
primarii treceau şi oraşul rămînea dezorganizat.
Observaţii în acelaş spirit se mai pot face şi
azi asupra circulaţiei oraşului imperfect discipli­
nat. Pietonul, care în genere merge fără socoteală,
avea adeseaori spectacolul ciudat al unei trăsuri
sau maşini, care intoarce foarte lent şi nesupărată,
in mijlocul străzii, oprind circulaţia miilor de vehi.
cuie, pentru că o doamnă gentilă se coboară exact
in faţa unui magazin cu bomboane. Este adevărat
că pentru a se bucura de aspectul plăcut al unei
persoane cochete, care se da jos din trăsură încăl­
ţată fin, bucureşteanul, colecţionar galant de irna­
gini, sacrihcă reverenţios la fiecare vitrină zece
minute, din graba lui, pe jos sau in trăsură.
După tabelele minuţioase ale higienei euro.
pene, oraşul Bucureşti ar fi putut, pînă mai acum
vreo cincisprezece ani, să fie plasat in fruntea
localităţi lor insalubre. Dar un fapt trebuie să
puie higiena pe ginduri. Nicăieri femeile nu sînt
mai frumoase, decolteul mai gustos şi culorile
unui corsaj mai transparente. Ceea ce izbeşte
pe vizitatorul străin este că această frumuseţe,
care-i lucrul cel mai comun în Bucureşti, se
arată Cu atît mai deplină, cu cît te depărtezi de
« centru». Mahalalele urîte ale periferiei sînt
nişte grădini în care înfloreşte splendid o rasă de
fete şi femei uimitoare, de un brun brumă riu,
aşternut pe frăgezimea delicat palidă a cărnii.
De altfel trebuie să o spunem, cu plăcere, frw
museţea e o particularitate, care şi în ce priveşte
bărbaţii dă exemplare În toate privinţele izbutite.
Apoi, dacă trebuie să fim sinceri pînă la urmă,
nu este greu ca observatorul să inţeleagă de ce
li se reproşează bucureştenilor prea mult lux ŞI
16
[17]
oarecare libertinaj, necunoscut popoarelor cu
femei greoaie, cu gleznele groase, fără stil, şi cu
bărbaţi fără temperament.
Mai În nainte de a lăsa condeiul Sd circule pe
paginile următoare, trebuie să mai notăm că o
generozitate şi o familiaritate uşor de Încercat
caracterizează pe români, şi de se exprimă cu
�tît mai viu cu cit rnusahrul vine mai de departe.
In sfîrşit, elogiul meritat şi suprem, rornânul nu
cunoaşte ura faţă de străini, după cum nu prea
cunoaşte, ar afirma moralistul deailuzionat, nici
teama prea vizibilă de cele sfinte.
[18]
URBEA
Nu e numaidecît obligatoriu să te cluei prea
departe, clacă te plimbi, şi să fugi din oraşul tău,
pe care de cele mai multe ori nici nu l-ai văzut ...
Ţi,ai făcut deprinderea să crezi că lucrurile
dimprejur sînt fără interes şi că valoarea li se
măsoară cu miile de kilometri. Cu aşa socoteală,
lucrurile cele mai frumoase sînt, ca în ipoteza
poetică, acelea la care nu ajungi niciodată, căci
oriunde te-ai afla distanţele se micşorează şi rapoc<
turile dintre dorinţa inhnită şi realităţile limitate
rămîn constante.
Dorinta noastră de necunoscut, atunci cînd
nu e un' plagiat snob, e desigur şi ea reală, dar
poate să fie de multe ori satisfăcută trecînd pes.
te drum. Necunoscutul se află aci, la îndemîna
noastră, şi pentru locuri, şi pentru oameni, alături
de necunoscutul nostru, din noi, cel mai apropiat
şi cel mai depărtat: numai că trebuie căutat - şi
chiar dacă nu l-ai găsit, călătoria către el e încă
o descoperire.
Datoria fiecăruia este să-şi înveţe punctul pe
care stă, oraşul în care trăieşte, ţara şi conti.
nentul mai tîrziu; cu toate că unii din noi, prin
inversarea posibilităţilor de călătorie neînlesnite
în interiorul ţării de o politică a drumului în
conditii repetat usoare, cunosc mai bine străină,
tatea şi descoperă iocul de baştină abia după ce au
străbătut Europa.
[19]
Pe timpuri, toate drumurile erau umblate pe
jos. Un muncitor francez îşi căpăta calificarea
întreagă şi autoritatea meseriei numai după în,
conjurul ţării făcut cu piciorul de tour de France i.
Călătoria perfecţiona educaţia profesională şi de
sentiment.
Ţara noastră nu.i mai puţin frumoasă ca Franţa
şi nu se stie dacă e vreo tară mai putin frumoasă
decît alt�; fizionomia ţărilor urmează alte reguli
decît ale omului. Avem o foarte frumoasă ţară,
pe care nu voim să o aflăm şi e drept că nici nu
scrim cărţile trebuincioase, menite să ne împingă
să plecăm pe drumurile ei şi să o cutreierărn pe
toată.
Un bun program de început fusese iniţiativa
ministrului Haret pentru a se scrie de către
învăţători şi preoţi monografia fiecărui sat şi oraş.
Programul a fost însă părăsit. în doi-trei ani de
activitate, împărţită pe cîteva mii de condeie, am fi
putut avea deocamdată în ernbrioane toată ţara
strînsă laolaltă, şi din biblioteci şi arhive putea
să pornească, organizată pe un plan, o mare
mişcare de cărţi, care ar fi documentat şi strîns
pentru conştiinţa fiecărui cetăţean unitatea de
limbă a unui popor.
Nici orasul sau satul în care trăim nu-i mai
urît decît �ltul, atît de urît încît să nu prezinte
niciun interes; ba cîteodată e mai frumos decît
toate celelalte. E adevărat că vizitatorul dă adese.
ori de contrastul neinteles dintre două sate sau
mahalale alăturate. tnt�'un sat e ordine, c curat,
uliţele şi casele sînt atrăgătoare, oamenii voioşi,
primitori, şcoala e veselă, biserica proaspătă, lîn­
gă satul de mai la vale, mai posomorît, cu toate
că e mai bogat. Diferenţa simpatică nu vine de la
avutie. Dar satul tău tot e mai frumos decît
toate celelalte, şi atunci cînd e mai urît, orişicurn,
are originalitatea lui, care şi ea e o frumuseţe.
19
[20]
lmmanuel Kant n.a ieşit niciodată din Konigs.
berg, oraşul lui de naştere şi de moarte, şi a trăit
optzeci de ani. De vreme ce neîntrerupt a putut
să fie nou pentru el, i-a fost de ajuns. S,ar putea
răspunde că i-ar fi omului de ajuns şi odaia în jurul
căreia poate călători, şi că lui Diogene i-a trebuit
numai o putină răsturnată, în care locuia întins
pe spate dinaintea unui petec de nisip netezit,
pe care scria cu degetul. Stilpnicii din Vieţile
�Fnţilor nici nu s-au mişcat din loc. Toate dove­
desc că omului îi trebuieşte şi altceva, nu numai
spaţiu, şi că spaţiul, strîmt pentru unii, e pentru
alţii vast. Universul e pretutindeni, şi pretutindeni
egal: atîrnă de om cum îşi alege centrul Într-un
contur. Omul strîns în sine, care se uită mai
mult în el decît îunalară, nici n.are nevoie de
spaţiu. Drumurile sînt În sufletul lui, turist al
metrului pătrat şi al reveriei.
Pe acest om nu-l putem invita la drum, dar
pilda lui spune că nici nu e trebuinţă de mii de
kilometri alergaţi, ca să găse�ti ce cauţi nou. Două
picioare zdravene, o păreche de încălţăminte
grele, care uşurează pasul, un baston, un prieten
sau un cîine e tot ce trebuieşte ca să umbli prin
spaţiile de grădini şi vile ale Bucureştilor, lung,
pe cea mai scurtă diagonală. de vreo douăzeci de
kilometri. Antrenat fără să bagi de seamă din
privelişte în privelişte, poţi nimeri cine ştie unde,
într-o vecinătate a oraşului, la douăzeci, la trei,
zeci de kilometri. Atunci e la locul lui şi sacul de
spinare.
în drumurile mele am ajuns pe la Ciorogîrla
şi Bolintin, pe la Căldăruşani, prin Gagu şi Moa­
ra Săracă, pe la Budeşti, Ţigăneşti, Călugăreni,
Cernica ... E cea mai mare distantă a drumetului
cu piciorul, acoperită mai uşor c� bicicleta, ;oata
depărtărilor scurte, cea mai inteligentă, mai
agreabilă şi mai comodă, căreia Îi poţi Încredinţa
20
[21]
cu folos şi sacul din spate, şi pe care la trebuinţă
o poţi lua şi pe ea În spinare, mai uşoară În greu.
tate ca o păreche de bocanci purtaţi cu agerime.
Dacă ţi-e norocul să ai o bicicletă pliantă care se
frînge În două, ducerea ei pe două bretele prinsă
pe umeri la suişurile înnalte e o jucărie.
Atari îngrijiri fac parte dintr. un program de
călătorie sistematic. O simplă plimbare nu trece
niciodată de şase ore, dus-întors: pregătirile sînt
de prisos şi riscă să fie ridicule, ca la alpini­
ştii încărcaţi cu arsenalul de frînghii şi scule
noi, cumpărate duminica pentru fotografli pe un
vîrf de două mii de metri parc urşi cu [unicUl
larul. O plimbare azi, alta mîine, trei-patru cea,
suri de drum pe zi sau la cîteva zile, îndes tu'
lează curiozitatea descoperirilor în capitală. LUI
crurile noi sînt nesfîrşite, şi chiar celor văzute
de mai multe ori li se găsesc alte aspecte. în'
toarcerea acasă e vioaie şi plină de mulţumire.
O comparaţie dintre impresiile de drum şi cele
căpătate În acelaş volum de timp dintr-o lec­
tură pe scaun a hotărît de partea celor dintîi,
impresiile fiind directe, fără tîlmaci de impresii
străine confuze şi de alt nivel de sensibilitate
faţă de nivelul tău. De altfel, caietul şi creionul
şi eventual aparatul fotografic, însărcinat să reţie
din sutele de imagini ale unuia şi aceluiaş punct
poziţia lui unică, portretul adevărat al unei pri­
velişti, le-ai luat cu tine, şi, la rigoare, ai vîrît în
buzunar şi o carte de versuri, lectura potrivită
cu pasul.
Bucureştii nu sînt un oraş standardizat şi con.
struit în serie, de la un capăt la altul. rn BucUl
reşti sînt adunate mai m.ulte oraşe şi tîrguri cu
cîte o caracteristică particulară. Varietatea, date.
rită absenţei unui plan de sistematizare iniţial
21
[22]
şi inspiraţiei personale a iÎecărui constructor şi
necesităţii cum a înţeles-o el de a-şi adapta clăi
direa unei situaţii de fantezie, fără să se gîn.
dească la o estetică ordonată, care dă aglome.
raţiilor dense o ţinută geometrică şi o ireproşa.
bilă croială de vitrină, e rezultatul întîmplării.
Urbanismul, care a reglementat în toată Europa
contrastele, simetrii le şi alternanţele dintre supra<
feţele clădite şi zonele numite verzi, a fost SUf<
prins să găsească la ivirea lui pe lume, aci, un
oraş într. o grădină, gata făcut, şi s'a simţit destul
de contrariat în ceea ce priveşte organizarea ştiin­
ţifică municipală. E o tradiţie ca fiece locuinţă,
cît de neînsemnată, cu prispă şi cu stîlpii de spri­
jin ai streaşinii, să aibă, pe lîngă gospodina cu
tulpan a casei, care le stropeşte după.amiaza, şi
cîteva brazde de muşcată, garoafe şi zorele, o
boltă de viţă şi pomi. De sus, oraşul se arată ca
o vastă livadă clădită pentru tihna unei populaţii
de cetăţeni mijlocii, dominat de clopotniţe şi
cupele. Un aer aproape mînăstiresc a rămas în
multe colţuri de cartiere, de contemplare, şi
unele străzi par încă şi azi că duc printre chilii
la un arhondaric. Cele mai multe biserici cu un
trecut au fost rnînăstiri, din care au rămas trei
întregi, Antim, Mitropolia şi Icoana, şi caracter
rul împărtăşit de toate clădirile vechi boiereşti,
prezent şi astăzi în CÎteva resturi de timp, a
influenţat şi arhitectura nouă în căutarea unui
stil concordant cu trecutul. Pînă dăunăzi, viata
civilă a fost intim legată de viaţa religioasă mo­
nastică.
Călătoriile mele au fost făcute anapoda, fără
program, aşa cum stă bine plimbării de care am
de dat socoteală, în dezordinea întîmplării şi
afară de judecăţile nodului în papură şi dincolo
de orice nomenclaturi. T răisem o parte din viaţă
În oraşele străine şi ajunsesem să nu mai apre.
22
[23]
ciez ca lucruri excepţionale şi caracteristice as'
faltul, faianţa, porţelanul, robinetul, becul elec.
tric, radiatorul, comune pretutindeni şi interes
sînd mai mult încălţămintea şi apartamentul, cît
şi o curăţenie meticuloasă devenită manie glacială
şi ţinînd loc de frumuseţe şi gust, peizaje de cofe.
tărie şi cartă poştală ilustrată, transpusă în viaţă.
Frumuseţea unui pămînt şi a unui ora� e uneori
ca la pasări şi animale, independentă de higie,
nicul, confortabilul şi tehnicul organizat. Un fulg
a căzut din aripa vulturului înnălţat în văzduh,
şi căderea lui legănată de lumină e tot atît de
frumoasă ca o catedrală de douăsprezece veacuri.
Mă silesc să/mi aduc aminte cum se cheamă
atîtea unghere originale şi atrăgătoare, care poves,
tite se desinează pe jumătate cu numele respec,
tiv, şi nu pot pune dedesubtul celor mai sugesl
tive nicio iniţială.
Pentru o parcurgere pe sărite, dar oarecum
logică, a capitalei, care deţine peste o sută cinci,
zeci de kilometri pătraţi, cu mii de străzi şi
sute de mii de imobile clădite, s'ar putea îrn­
părţi oraşul în opt tablouri, din care patru cu
marile parcuri, şi patru împestriţate: Cişmigiul,
Şoseaua Kiselef, Grădina Botanică, Parcul Fila.
ret, Gara de Nord, F1oreasca, Sectorul Călăraşi,
Oborul.
întîiul tablou cu Cişmigiul ar putea să he li,
mitat de Bulevard, Facultatea de Drept, strada
Ştirbei Vodă şi bulevardul Bălcescu. EI cuprinde
partea cea mai compactă din oraşul nostru axat
la Palat, centrul ohcial, o vastă cîmpie de asfalt.
Fostul Palat regal, grav pe vremuri, a cîştigat,
cu transformarea lui recentă, o linie de contur
vioaie şi o expresie bucuroasă, trezită din fosta
lui solemnitate universitară.
23
J
[24]
Dinspre pădurea de şes a Snagovului, cu lacul
ci de doisprezece kilometri, albastru, ca lacurile
de munte elvetiene, si cu o ruină de mînăstire,
pe altarul căr�ia ard găsit o cucuvaie moartă,
intră pe la Băneasa pădurea Şoselei Kiselef ca o
armată de călăreti, Acolo se întîlnesc soarele si
dumbrava în valuri şi torente de lumină şi frunz�,
- umbra urz ită în arbori tine multi kilometri,
pînă ce Şoseaua, Încrucişată cu bulev�rdele circu­
Iare, intră pe Calea Victoriei şi durează timp de
zeci de străzi contluente, oprită în Piaţa Sena,
tului, alt teritoriu de asfalt, pe Dîrnboviţa podită,
o replică de perspective la perspectivele Palatului,
fostului Palat regal, cu Palatul Justiţiei, masiva
şi eleganta clădire desinată de Arhitectul Mincu.
O fîntînă galbenă de benzină, repetată după un
model răspîndit în numeroasele insule ele iarbă
elin oraş, contrastează cu biserica minusculă din
strîmtoare. sprintenc coloane, foarte vechi, intrate
cu tinda lor de piatră în pămîntul bătrîn, silind
circulaţia motoarelor, deasă în acest punct, să
devieze. I3ăbuţa fără shială că poate să be călcată
de un camion de cinci tone, le sileste să se stre.
coare tiptil, frecÎndu,se de altar. '
Palatul C.E.C. <fosta Casă de Depuneri), elastic
şi spiritua!izat de creştetul faţadei curb, se ridică
de pe sol într-o levitaţie uşoară, de dans, a În,
tregului monument cu scuar, în faţa Poştei, severă.
Ea calcă pămîntul ("\1 o dublă talpă de trepte
liniate drept.
Steagurile mari, adiate leneş de vînt, îi dau
Departamentului scrisorilor şi telegrafului, în zile'
le de festivităţi, o expresie ele reşedinţă imperială.
Cişmigiul: alei de trandafiri, un lac, sălcii
pletoase, popasul sentimental şi duios al funcţi,
onarilor din ministere, autorităţilor, scolilor si
redactiilor din cartier. Profesorii' care �u tras ia
fit şi' visează cu Horaţiu pe o bancă, înfundă
24
[25]
pălăria pe ochi cînd trec elevii lor care trag şi
ei la Et. Natura e o camarader ie. Bărci pe lac
şi lebezi, porurnbiei în copaci. Parcul copiilor di­
mineaţa, şi parc de cărucioare şi păpuşi. Mama,
cu un ochi la igliţă şi cu altui la prunc, se gîn,
deşte la dragostea din care s'a ivit rumen şi
zulufat. Arhitectură originală: aleea mare din
mijloc, convertită în cîmpie dreptunghiul ară a
tuturor florilor, e un drum monumental pentru
convoaicle de fluturi �i albine. Din poarta mare
în fundul pierdut pe undeva, privirea solicitată
de uriaşul covor ele pctale asistă la triumful rozei,
al liliacului si al crizantemei.
Pe crestet�l Bulevardului, Calea Victoriei se
încrucişează cu el. Panorama descreşte pe mai
multe orizonturi, pînă În zarea de aur din ashn.
ţit, pe Cotrocenii de o nobleţe medievală. Cetăţi
cu turnuri delicate păzesc intrările oraşului din
Apus. Poate că din răscrucea privitorului pînă
la Poarta de Foc să Ee zece kilometri. A doua
reşedinţă, altădată regală, are două parcuri pe
două bulevarde, unul lîngă altul, ca şi cum ar
duce la două edificii din două cartiere deosebite.
Priveliştea încape În circonferinta unei lentile ele
ochela�. '
Un bulevard de castani pe dinaintea Şcolii de
Medicină o întunecă de umbră, iar al doilea,
paralel cu Grădina Botanică, e boltit, sus detot,
la înnălţimea lunii, cu ramuri de roşcovi, încîl­
cite intr-un întuneric irizat. Şoseaua Palatului
Cotroceni suie la porţile de sus într-o neîntre.
ruptă mare tăcere de parcuri.
Rămîne o întreagă regiune bogată În prive.
lişti, deschisă peste ondulările cîmpiei din această
parte a Dîmboviţei, pentru pasul şi bastonul celui
care porneşte de dimineaţa.
«Grădina Popa Ilie» era încă Înflorită acum
patruzeci de ani, şi preotul îşi vindea trandafir ii
25
[26]
la o masă rotundă prin care trecea trunchiul secu­
Iar al unui stejar. L.am apucat foarte bătrîn,
uscăţiv, blajin şi pasionat să ridice din rugul lui
de roze către Dumnezeu, din cădelnita lui de
jar inefabil, mireasma jertfei gingaşe. 'Călătorul
o să încerce poate o decepţie: în locul florilor,
o să găsească lunea lui Popa Ilie cultivată cu zar.
zavat. După moartea sfîntului grădinar de nuanţe,
trandaflrii zrnulsi au fost aruncati cîndva afară.
Dincolo de rîul galben al Dîmboviţei, în nainte
pe mii de hectare aleargă sumedenie de cartiere,
alte părţi de oraş, cu alte centre, alte artere, rarni­
ficaţii, unele geometrice şi noi, cuburi de vile,
sectoare militare, uzine, ateliere, depouri şi ma,
gazii întinse, pîlcuri între miile de linii ferate
paralele, desfăcute în toate direcţiile, ca semnele
şi inscripţiile unui portativ. O muzică de orches­
tră surdă însoţeşte furnicarul de mahalale al
atîtor stabilimente şi iniţiative în mişcare.
Un pod, aruncat peste miile de şine, revăr­
sate într-o reţea de pîraie lucii, uneşte în curcu­
beul lui de fier, pe dedesubtul căruia fug încoa
şi încolo, pe albia fluviului uscat, locornotivele
ca niste vapoare si stagnează sute de trenuri si
turm� de vagoane: parcă două oraşe. Cîteva b�.
levarde aglomerate de care, camioane şi căruţe
grele, trase de cîte patru şi şase dulăi de cai cu
copitele dure, deservesc mesageriile voluminoase
din pitorescul port de uscat al gărilor de mărfuri,
negre de zgură, cărbune şi fum, transporturilor
în mii de vagoane. Vizitatorul acestor depărtări
pe deschideri de compas de mai multe peşti îşi
datoreşte sieş o plimbare enciclopedică prin ma.
gaziile nemăsurate ale staţiei, numită Be,Em ...
Bucureştii sînt mărginiţi dincoace cu mult de
linia îngustă a fortificaţiilor, încă în funcţiune
pentru traficul militat de şase gări. Mogoşoaia,
gara oficială, zveltă pe via duct scufundat în pădu.
26
[27]
riie Şoselei; Cotrocenii; Filaretul, Dealul Spirii,
gara de lemne, aşezată pe un platou cu copaci
şi peluze ; Oborul şi Nordul, punct de plecare
în Europa. Ultimele trei debarcadere satelizează
trei sectoare ale capitalei. Trei oraşe de industrii,
în trei regiuni diametral opuse, şantierele per.
manente ale vietii comerciale. Ele întretin bazarul
forfotit, multic�lor al oraşului, situat pe patruzeci
de străzi vărsate unele într. altele în marea in'
sulă de aprovizionare a luxului, a modei, a dro­
gheriei, parfurneriei, mobilierului şi căsniciei, fa'
ianţă, linoleurn, porţelan şi cuţitărie, mărginită
între Universitate, Biserica Sfîntului Gheorghe,
Calea Moşilor, Piaţa Rond. Cîteva străzi apar'
ţin ştofelor, pînzăriei, confecţiunii şi încălţă'
mintei, altele sînt ale prăvăliilor de cîrnăţărie.
O stradă întreagă vinde nasturi, alta becuri elec'
trice. Să nu se scape din vedere Piaţa de Flori
şi Bazaca.
La sfîrşitul anului, toate pieţele din acest
cartier se transformă în codri de brazi, şi o cale
lactee de stele si de lumină în beteală se con.
fundă cu Lipscanii în vederea pomului de Ajun.
Dispariţia lor e urmată de o îmbelşugată recoltă
de sorcove, jerbe de flori de hîrtie pentru bunele
urări de 1 ianuarie. La finele lui februarie, in.
vazia ruărtisoarelor si a fireI 01' de mătase cu ciuf
curi pieptcnati dă 'o nouă culoare şi o marfă
mim etică nouă trotuarelor neguţătoreşti, care În
toate zilele anului sînt o expoziţie infinită de
miracole mici industriale.
Puncte: Patriarhia cu catedrala domnească pe
măgura cea mai înnaltă, la care suie marele po,
vîrniş gol. Profilul vechei biserici, care ar fi tre­
buit să fie emblema de caracter a capitalei, e un
model de echilibru arhitectural. Formele, pro,
27
I
J
[28]
porţiile şi distanţele dintre turle demonstrează
rafinamentul de gust al domnitorului care a zi,
dit.o mai apropiată de cer, un fericit ansamblu
de siluete. Sînt poate singurele turle care înlă.
tură influenţele şi regulele, amintite de alte rnonu.
mente. Ele se ridică oprite brusc pe verticală,
retezate scurt, şi vîrfurile lor de creioane boante
se încovoaie dulce pe streasina poligonală, ca
nişte umbrele japoneze.
Ateneul, o tiară monumentală.
Parcul Filaret, fostă pădure, convertită în gră,
dină.
Grădina Botanică, splendoare izolată şi calrnă a
oraşului, care, lipsindu.i castelul de o mie de
ani ca să-i afirme vechimea, Îşi Împrumută silu­
etele Palatului Cotroceni, de peste drum, cu
parcul căruia se confundă.
Herăstrăul, oraş proaspăt de oglinzi pe ape.
Continuarea elegantă a cartierului Filipescu şi a
Bordeiului, două localităti de litoral.
Calea Moşilor, din B�levard, spre stînga, arc
o biserică şi o răscruce cu numele Olari şi Zece
Mese, de unde se păstrează aproape intactă, pînă
în răspîntiile ramihcate ale Oborului, vechea ei
înfăţişare de drum de hanuri şi ospătării. Străbaţi
toată strada luminoasă cu o impresie de liber'
tate, care pînă în dreptul ei ţi.ar fi lipsit.
Nimic nu mai aduce aminte orasul, tinuta, mora­
vurile, şi aspectele. O altă lu;ne mişună Între
trotuare şi prăvălii, o lume locală care-şi ia
stilul si franchetea de la felul ei de indelet­
niciri, �ateriile d'irecte ale pămîntului, porumbul,
grîul, ovăzul, orzul, vinul, dobitoacele, pasările
şi, de la schimbul dintre ele, prin mîinile munr
cite ale celor ce se străduiesc şi recoltează.
Adeseori, rîndul clădirilor e întrerupt de un
gol rotund, din intervalul căruia o privelişte la­
terală, neaşteptată, modifică peizajul: o poartă
28
[29]
mare, cu bolta de zid, a fost dată în două lături
de păreţi, Îi rupe continuitatea şi.l suprirnă, Iă.
sînd vederea slobodă într-o curte surprinzător de
adîncă şi clădită de jurîmprejur. Fostele grajduri
şi rernize, de pe timpul cailor şi al vehiculelor
trase de ei, fostele popasuri de căruţe şi brişti
sosite la tîrgul bisăptărnînal Obor, În capitală.
O stradă oblică pe arteră, numită pînă de CUI
rînd a Birjarilor, a fost locuită pînă acum cinci.
zeci de ani exclusiv de niste colonii ale sectei
dispărute a evanghelist ului ivIatei.
Am văzut, În copilărie, la un T oader, întoc­
mirea rnînăstirească a unui grup de birjari ai
sectei scapete, cel mai strălucit birjar din Europa,
al celor mai frumoase trăsuri, ca nişte balcoane
pe roate. Pentru arătarea boierilor de-a fuga şi
la pas, din cap Ia picioare, ca în vitrină, ele sta.
ţionau în faţa Teatrului Naţional, sîcîite de ne,
răbdarea cailor, bătînd potcoave le peloc şi scîn­
teind granitul. O simpatie amestecată cu mîhnire
îi făceau pe birjarii, zbîrciţi ca babele, să pre.
fere cailor, îmblînziţi prin jugănire, armăsarii.
Herghelia frontului cu carnea tremurată în lică.
riri ondulate de spasm şi fiori, spuma din zăbale
şi ham uri, pretutindeni unde voluptatea atingerii
freca de curele muşchii, la piept şi la coapse,
asudaţi, încît corpurile negre şi roaibe, Irămîn­
tate şi stăpînite cu greu, păreau că secretează
smîntînă. Sutele de copite tresăreau Într'un singur
nechez. Coarnele împletite în panglici roşii cu
vîrfurile libere, fluturînd pe grumaz, se răsco.
leau odată toate şi scînteiau catarămile niche­
late.
Vizitii în odăjdii de catifea albastră purtau
comanacul de samur sau astrahan, tras pe sprîn­
cea ni, sau, uneori, ca la Petersburg, un joben
turtit, cu marginile sucite, ca o ciupercă stilizată,
care le făceau capete de pisici. Ca să nu fie deo-
29
[30]
cheaţi, armăsarilor li se anina şi într-un perciun
al frunţii o fumă înnodată ca o garoafă.
In zilele cu climat nehotărît, carîta lua locul
birjei deschise. In fotoliul adînc din cutia cu
două uşi laterale, capitonată cu catifea, mireasa
şi decolteul ei de atlaz punctat de un scarabeu
de zrnarald pe lanţ erau garantate pînă la bise­
rică, iar doamna cu rnînuşile trase pe coatele
trandahrii, cu binoclul de sidef şi evantaliul de
pene de struţ, acoperită cu o ghirlandă de fulgi
aruncată pe umeri, era dusă în trap la teatru şi
înnapoi la « Capşa », restaurantul « ales» şi «dis,
cret» al elegantelor bogate de odinioară. «Mus,
calul », pe capră, sta în intemperie.
Casa « Capşa », care era mai mult şi decît un
restaurant, şi decît o cofetărie, şi decît un hotel,
contemporană s-ar fi zis cu secolul al XVII,lea
la sfîrşit, se vede şi azi, schimbată puţin, cu
faţada ei, cu mobilierul ei, cu perdelele ei de
atunci, şi ar fi de dorit, pentru particularităţile
subtile ale Bucureştilor, să nu se schimbe nici,
odată, în coltul unde rezidează.
Muscalii locuiau în case şi curţi închise, cu o
singură ieşire în Calea Moşilor sau a Birjarilor
şi cu ferestrele interioare pe două galerii, în
stînga bărbaţii şi în dreapta soţiile, a căror stîr.
pire de feminitate se făcea la sîni. Femeile, des.
părţite de motivele cochetăriei, maici fără vîrste,
la toate vîrstele, si deosebite de bărbati numai
prin portul fustei,' erau îmbrăcate ca păpuşile de
lemn, în stărnburi colorate viu şi cu faţa înfă.
şurată în basmaua cu flori legată la bărbie. Ele
îngrijeau exclusiv interiorul comunităţii. Starostelc
era mai mare peste tovarăşii lui, ca mai bătrîn:
autoritatea venea de la numărul anilor şi al zbîr.
citurilor, neavînd de unde purcede de altundeva,
de la avere, concurenţă sau ranguri, şi de înţe­
lepţi toţi muscalii erau înţelepţi. .. Armăsarii lui
30
[31]
r
T oader erau numai atît ai lui T oader întrucît ei
îl cunoşteau prieteneşte şi se lăsau în harnurile
şi mîinile lui cu docilitate.
In fundul curţii se întindeau grajdurile şi re mi,
zele de birji, carîte, sănii şi căruţe de transpor,
tat furajul în podul care acoperea schitul întreg.
Săniile, romantice gondole, erau bijuteriile BucUl
reştilor de iarnă, cu iernile grele de odinioară,
cînd pătura imaculată a zăpezii, nemînjită de
circulaţia mecanică, rămînea, pînă primăvara, PU'
ră. Sania suna din zeci de zurgăIăi, şi va Itra.
pul, urzit cu ochiuri, ca o plasă, acoperea caii cu
o togă de dantelă.
Capitala e în bună parte încă şi azi un oraş
pentru vehiculele cu cai, care cer un ansamblu
adecuat, case, străzi şi curţi de un anume fel,
nefiind adaptată în întregime circulaţiei motori­
zate, care cere un oraş neted, uniform lunecos,
cenuşiu şi rece, de beton, un oraş de uzini, de
viaţă şi de confort. T otuş, nicio capitală n-are
proporţional o mişcare de limuzine luxoase mai
intensă.
In vechea gospodărie, grajdul avea o poezie a
lui. Caii, înlăturati din viata orasului, ale căruia
interese de higie�ă comu�ală au tendinţa să-i
suprime pe toţi, schimbă odată cu aspectul şi
moralul. Omul se apropie tot mai mult de ciment
şi beton, pecît se depărtează de cal, de bou, de
pasăre şi de pădure, cu o compensaţie în per<
spectivă, mişcarea talazelor şi apelor, cînd a
putut să aibă norocul aşezării pe fluviu sau la
Mare.
O trăsură care a dispărut după diligenţă s.a
chemat trăsura « de Herasca ». Mai circula acum
vreo treizeci de ani în convoaie ... Era un va,
gon scurt, închis, cu două canapele, îmbrăcate
în piele, cu acoperişul scurt, pentru şase şi opt
muşterii, Golul uşii se închidea de ploaie cu un
31
[32]
burduf pe cătărămi. Zile întregi puteai să căIă,
toreşti pe arcurile ei pînă la Craiova, întîrz iind
vreo două zile la Piteşti, la Slatina, la tîrgurile
săptămînale, unde carele cu borangic auriu ră,
sucit în sculuri groase veneau din judeţe pentru
tesători.
, Mljlocul acestei mînăstiri de scapeti birjari era
întodeauna înfrumuseţat de o grădină ascunsă de
ziduri, cu toate florile uzuale, de la busuioc la
indruşaim, cu o prisacă în flori, mierea fiind
condimentul de căpetenie al turtei dulci, încrusta.
tată cu migdale.
Oborul. Vechea piaţă a sătenilor din judeţ,
neguţători, cumpărători şi vînzători. Prăvăliile in,
terioare şi exterioare, grămezile nesfîrşite de măr,
furi pe marginile pestriţe ale şoselelor, bulevar­
delor şi străzilor tîrgului, masa variată şi agitată,
continuă, a populaţiei, dau un aspect unic În,
tinselor împrejurimi ale punctelor din care se
ramihcă în mii de tablouri viaţa giganticullii
centru de aprovizionare.
Pieţele, ca şi ţările, ca şi limbile, se fac de la
sine, se articulează tarabă cu tarabă, negoţ cu
negot, veac cu veac, pînă la expresia de viată ce
nu s� mai poate explica.· ,
Animaţia din Obor, ca toate aspectele Bucu<
reştilor, transportată cu pcnsula pe pînză şi cu
creioanele pe hîrtie, ar pute o. da în artă unul din
nesfîrşitele motive documentare. Ar fi de dorit
ca şi pictorii să-şi ia bastonul de plimbare şi
odată cu el cutia de pictură sau cel puţin car.
netul de schiţe. în tinereţile lui, Ştefan Luchian,
care nu e numai un mare artist român, decînd
a trecut peste cîte-ţări, rodea un măr lîngă şe­
valet şi «vopsele », cum le numea el, prin maha­
lalele vechi ale orasului nostru.
Să notăm în trea'căt unele aspecte din ce era
Oborul cu ani în urmă:
32
[33]
Olărie, amfore de lut, sonore, încercate de
curnpărători cu o bătaie a degetului în păreţii
cu zrnalturi. Niciodată două oale n.au adus din
pămînt două glasuri şi două cîntece la fel. U r.
cioarele din care plugarul suge o apă răcorită, pe
ţîţa cu ţîrnburuc, sfeşnice, solnita, ţoi uri, legă.
turi de ceşti vîndute cu duzina pe o sfoară, stră.
chiui adînci. Ulcelele poroase care se vindeau la
cîrciumă odată cu jumătatea de litru de vin din
ele, erau duse la gură todeauna 110i. După ce
le golea, consumatorul da <:LI ele de pămînt.
Olarul a inventat şi un instrument muzical, oca­
rina cu apă, care fluieră ca un pietruş. Acelaş
olar e autorul industriei pierdute, după ce au
fost născocire tinicheaua şi lipitura cu cositor, a
pîntecoaselor butii, cu forma antică, de teracotă,
pentru păstrarea lichidelor preţioase. Cîteva din
ele, descoperite la săpături, decorează ca nişte
statui ale dibăciei inteligente grădinile publice
din Bucureşti. Multe tiin ele au înnălţimea unui
om. Argila, mode lată în cîteva sate specializate
în această industrie strict ţărănească, ia toate fOfl
mele obiectelor casnice şi de bucătărie, şi anu­
mite bucate gătite În olărie au reputatia că-si
împrumută g\�stul adevărat de la ghiveci: '
Dogăria şi rogojinăria erau reprezintate în
Obor laolaltă cu lingurăria de plută, pretutindeni
unde e loc de cîteva sute de butoaie supra.
puse, şi magazii de papură şi răchită împletită,
ciubere, doniţe decorative cu brîuri de arsuri pe
doage, cobiliţa de frasin, coşuri, hîrdaie, cu doi
cercei, legănate pe drugul dus pe umeri (�in vie
la crarnă, ălbii de plută, copăi de frămîntat alti'
atul, scafe, lopeţi, furci, greble, cozi de sapă, de
coasă, de topor şi tîrnăcop. Sculele şi lucrurile
din gospodărie, de lemn, sînt nenumărate, pînă la
găvan, ciorbalîc, flls şi furca de tors cu aripile crcs­
tate şi cîteodată cu mărgele vîrîte în găuri mărunte.
33
[34]
Boiangeriile au drept firmă un brîu şi nişte
bete vopsite roşu.
În altă parte se vindeau caii iuţi, purtaţi de
geambaşi în harnuri verzi, caii de gloabă, caii
de povară, oile grămădite cap în cap, vitele mari,
caprele ironice, porcii trandahrli, proaspăt îmbă.
iaţi, cu forme de plaje. Fluturii cu patru picioare
pe lîngă ţarcurile cu bivoliţe negre şi tauri,
ancoraţi de bot cu inele de fier, sînt duioşii mă.
gari oratori. Tot aici erau căruţele noi vopsite
cu lac. Roata lor trebuia să sune subt încărcă­
tură în anumite feluri, stabilite la fabricare:
unuia îi place sunetul moldovenesc, altuia îi pla­
ce să sune munteneşte. În muzichia cărăuşiei se
află şi gama sunetului oltenesc.
Căciulile, sute la rînd, trase pe calapoade, cu
moţ, păreau decapitare lîngă cojoace şi opinci:
omul întreg despărţit în trei. Bicele, amnarele,
piatra cosaşului, custura cu teacă pentru brîu şi
cuiele cu floare sînt mărfurile unui negoţ deosebit.
Potcoavele erau fabricate în văzul lăptarului cu
faitonul, pe nicovala cu scîntei. Omul care ţinea
copita calului în poala şorţului de piele şi,i făcea
toaleta unghiei cu o cuţitoaie, avea instalaţia în
traistă, potcovar şi «meşter lacatuş ». Ascuţitorii
de topoare şi satîre valsau cu piciorul pe o pe,
dală, care învîrtea piatra de moară, verticală, stro­
pită cu o picătură de apă, cu cădere dintr-o
tinichea găurită cu Ioloştoc. Bărbierul ambulant
rădea clientul răzimat cu ceafa pe lăzile de por,
tocale. Vroiai o haină, o pălărie, o păreche de
cizme? Tocmeala se făcea numaidecît, cu clien­
tul reticent, apucat de o mînecă şi tras înnăun.
tru cu luptă, pe pragul prăvăliei.
Sutele de pieţi şi oboare erau dominate, în
fundurile din urmă, de un lanţ de munţi gal,
ben ca de ocră: şirele şi clăi le de paie şi fin, zi,
dite, parcă de la începuturile lumii.
34
[35]
Un negustor vindea cruci de piatră cenuşie
unui ţăran care lua una în căruţă, pentru ne.
voie. Toate crucile erau la fel şi de o mărime,
ieşite ca dintr-un tipar de prescuri. Scria pe ele
I.N.R.I. cu vopsea. Un cap de înger cu şase aripi
în mijloc, le scumpea. Femeia cu cinci lernni­
şoare încrucişate vindea hrean, şi bătrînul vraci
şi/a deschis lada cu patru capace şi sute de cui,
buri, despărţituri şi legături înnodate, mirodenii,
schiunduf pentru « mititei». Bineînţeles, fasolea,
ovăzul şi grîul cu bobul ca de cafea, cu căruţa
şi chila, erau vînturate prin aer de lopeţi În maga'
ziile cu obloanele ridicate în toate zilele săptămînii.
În găinăriile de unde cîntau sute de cocoşi,
am văzut odată de vînzare un păun cu roba îrn.
părătească albastră, încărcată cu stele, parcă tîrîtă
prin cerurile aprinse. O Ilaşnetă cu papagal. Un
cirnpoier. Omul cu căciula ciobănească, după ce
şi-a vîndut tot ce avea în două căruţe şi a făcut
parale bune, ar vrea să.şi cumpere de la cuţi.
tarul ambulant un briceag şi o perie de mustăţi,
însă în spate cu oglindă. Nu le vrea deosebite: le
cere lipite. S,a întrerupt şi-i face semn lăutarului
să se mai apropie de urechea lui. ti cîntă o scripcă
şi un ţambal şi un glas din taraf. Clientul e senti­
mental: lăcrimează, Cere să i se repete rar şi lin:
Cine te-a făcut pe tine,
T udoriţă nene,
Aşa.nnaltă şi subţire,
T udoriţă nene,
Parcă m.a-ntrebat pe mine,
Tudoriţă nene.
însă peria de mustăţi cu oglindă l,a păcălit.
Pînă să o.ntoarcă pe dos, îi cade mustaţa răsu­
cită frumos. Crezuse că în acelaş timp să o poată
şi răsuci şi vedea. Ar fi vrut să-şi ia banii îndărăt,
dar potca de negustor, mai păţit, a înţeles şi s'a
pierdut în lume.
[36]
I
r
o NouA CAPITALĂ
După unirea cu Transilvania, ţara de peste
pădure şi munţi, entuziasmul proaspăt şi generos
al evenimentului dorea şi strămutarea capitalei.
Venind Ardealul la noi, ne duceam si noi în
Ardeal. Lozinca dura şi fusese ales 'Braşovul,
orasul emblemei Coroană cu rădăcini. Pe trecă­
torile gîtuite ale Carpaţilor, de-a lungul Dîrstelor,
Scheiului şi Tîrnpei, trebuiau să se descarce carele,
vagoanele, arhivele cîtorva sute de ani trăiţi în
goticul chirilic, Din materiale provizorii trebuiau
edificate rapid autorităţi şi palate. Se improviza
o metropolă pe roate jurîmprejurul turnului me­
dieval al primăriei, în care bate orele noi glasul
vechi al orologiului de burgadă.
Munca istovitoare impusă de o strămutare a
moderat la timp fantezia modificată şi de o cunoaş'
tere mai exactă a lucrurilor nejudecate. Ardealul
trebuia să aducă Bucureştilor o elită intelectuală,
cu neputinţă de găsit în Vechiul Regat, mari
dascăli, mari gînditori, mari gospodari ai bunului
public, advocaţi mari, politici mari. La o frec­
ventare mai de aproape a oamenilor mari ai
Ardealului, regăţeanul shios să.şi verifice impre­
siile superficiale, rămase decepţionat. Marele nu
era chiar pe măsura speranţei, şi, Făcîndu-se toate
adunările şi scăderile, cei mai reprezintativi dintre
români tot în Bucureşti trebuiau să fie căutaţi,
oraşul reputat al perdiţiei infernale. Bucureştenii
36
[37]
ştiau mai bine şi latineşte. Savanteria demonstra,
tivă nu se bucura la ei de trecere multă.
La Bucureşti, călătorul străin era numaidecît
surprins de absenţa nasturilor galbeni şi a şepcii
cu trese, uniformă şi la materie şi spirit. Casele,
străzile, oamenii, trăiau nealiniaţi, fără regulament
şi contravenţii,
Introdusă pentru deosebirea tribunalului şi
advocaţilor şi solernnizarea judecătorilor, rob a
judiciară a rămas fără consecinţe: magistraţi
şi pledanţi, prin acel sentiment latent de refuz,
care face pe bucureşteni să respingă fără tirade
şi să anuleze instituţiile impuse simţirii, au lăsat
roba după uşă. Judecători şi apărători au reapărut
în costum tÎrgoveţ, şi deosebirile care se adresează
prin înfăţişări de mască sentimentului, s'au făcut,
şi în acest caz, ca întodeauna, prin intelect, şi
nu prin garderobă. Spiritul eminamente civil al
capitalei nu a izbutit să fie acaparat şi îrnblînzit
prin nicio teatralitate, plăcindu-i să trăiască neîn­
rolat, slobod şi anonim în ceea ce priveşte costu­
mul, şi viu şi personal prin spontaneitatea lui.
Ca să se bucure ilustrativ de farmecele gătelii
standard, bucureşteanul se duce la teatru şi cine'
matograf, şi pentru satisfacţia lui spectacolul în
local închis este îndestulător.
Gustul femeilor, soţiile, prietenele şi surorile
acestor bărbaţi rebeli la o nivelare tip, e fără
păreche, la situaţie egală, dincolo de fruntarii.
Dacă nu e unilormistă populaţia capitalei, este,
în schimb, dintre celemailuxoasedinEuropa.ca.
litate pe care o are, incontestabil, poporul din.
tre Dunăre şi munţi, manifestată într-un costum
de o estetică simplă şi substanţială şi în culorile,
fermecător echilibrate, elin covoare şi scoarţe.
O uniformă veche şi îndatinată, care s-a men­
ţinut graţie clerului grec şi vieţii de izolare a
mînăstirilor, dispare de la sine. Odată ce a
J7
[38]
r
fost recrutat în libertatea temperamentului, preo,
tul şi,a schimbat comanacul cu pălăria, şi/a croit
hainele după un desen simplificat apropiat de
cetăţean, şi-a lepădat coada şi barba pînă la evo­
luţia actuală, cînd briciul legal a intrat în func,
ţiune cu tendinţa să suprime şi o urmă de gentilă
tăcălie, Nimeni nu tine să se singularizeze. La
toate tendinţele de 'singularizare s-a opus firea
ironică a mulţimii. Bucureştii au primit, ca şi
ţara, fără discursuri, desigur, toate inhltraţiile şi
popasurile şi toate ocupaţiile militare sau comer­
ciale, pînă la invazii, ştiind instinctiv că nu e
nevoie de o teorie şi de o abstracţiune, ca să
fie redus adversarul. Fenomenul e constant: a
fost de ajuns o convieţuire, pentru ca străinătă­
ţile să.şi piardă caracterul şi să se dizolve. Vitali,
tatea lui puternică i-a dat poporului o siguranţă
implacabilă şi acel stil personal de ospitalitate,
în care limbile, fiinţele şi evenimentele se topesc.
Bucureştii au un farmec imprecis, şi cu atît
mai decisiv absoarbe, catifelează şi digeră. Străi­
nului nu i se arată monumente nemaivăzute,
colecţii moarte, muzee mai mari şi mai bine
înzestrate decît ale tărilor cu o veche cultură a
pietrei şi a canaliză;ii. Străinul ia contact prin
toate ventuzele lui cu viaţa, încă de la gară. Viaţa
este pe stradă, mai mult decît într-alte părţi ale
continentului, unde populaţiile ţin în rezervă
pentru zidurile închise un secret al personalităţii
de multe ori derizoriu. Ulita si mahalaua rornâ­
nească intră pretutindeni nestinjenită. Cînd un
potentat de moravuri dictatoriale ar voi să puie
un planton cu vipuşcă la uşa anticamerei lui,
plantonul adoarme sau corectează stilul neadecuat,
lăsînd să intre toată lumea.
Unele neamuri au învins cu rigoarea, cu disci,
plina şi cu regulamentul. Românii înving de sute
de ani fără arme, fără sînge, fără năvălire, şi au
38
----_._---
[39]
învins constant şi istoria, mai inteligenţi decît
agresivi şi mai dibaci decit vehemenţi.
Bucureştii trebuie trataţi ca o individualitate
şi ca un personaj. Bucureştii n.au principii, în
orice caz principiile lor, inspirate de la viaţă,
şi nu de la minţile altora, sînt rernaniabile, elastice
şi fără rigidităţile fixe ale altor capitale, din punc,
tul de vedere al subtilitătii, Ei au meritat ade,
seori superficial reproşul �e li s-a făcut de «oraş
fără ideal », formulat în toate epocile de natu­
riie inadaptabile, fugărite de nevoi şi împrejurări
pînă în capitală, dar irascibilitatea şi văzul pînă
la vîrful nasului s-au pierdut la frecventarea
cornodităţilor morale şi materiale, pe care le
tezaurizează traditia capitalei. Nenumărati au
fost eroicii candidaţi provinciali la cucerirea lui,
dar oraşul i-a macerat, i.a decantat, i-a filtrat.
în cele din urmă, Bucureştii au avut în fiecare
caz dreptate, fără să se laude cu dreptăţile lor.
Cu o intuitie admirabilă a valorilor native,
bucureştenii, care în bună proporţie sînt titraţii
cel puţin ai unei acadernii şi foarte des ascund
în sertar un doctorat, n'au gustul exhibiţiei de
pergamente, nici atunci cind un hrisov stabileşte
o ascendenţă sigură aristocratică. Nimic nu.l face
mai şovăitor şi mai stîngaci pe bucureştean ca
titlurile de Doctor şi Profesor, adresate în gura
mare, ca o introducere la slăbiciuni şi vanităţi,
foarte mîngîiate în provincii, unde un personaj
care grăieşte cu oarecare uşurinţă trebuie să fie
cel puţin Domn Director sau Domn Prezident,
la cafenea cu orchestră.
Fraţii din Ardeal, în majoritate Doctori, au
fost destul de consternaţi, după unire, constatînd
puţinul preţ pe care îl pun regăţenii pe douăzeci
de ani de studii mărturisiţi de o diplomă, neîn­
cadrată în părete, cu lauri plastici şi ghindă.
Comerţul facil şi nesupraveghiat de o metrică a
39
[40]
l
Bucureştilor, absenţa marrnurei din jurul înghi,
titorii si a bronzului de la 'incheietura genunchiului
şi din' talpa ghetei au produs decepţii, au iscat
amărăciuni pentru o mentalitate care pune hîrtia
înnaintea omului şi dă drepturile principale unei
ştampile cu iscălitură. lndifercnţa cărturarilor
bucureşteni pentru distincţiuni şi onoruri cădea
destul de rău intr-o lume în asteptarea distinctiu­
nilor aglomerate, dar care, bine văzută, a fost
înţeleasă. in cincisprezece ani de la Întîiul mare
război, această stare de intelect s'a difuzat, şi in'
Iluenţa capitalei în provinciile noi se face sirn­
ţită. Foarte multe lucruri au fost mişcate din îrn­
pietrirea lor şi au încetat să mai ne intangibile
şi sacre.
în geografie şi în ghidurile de călătorie se indică
oraşele ca nişte grămezi de case, hoteluri, teatre
şi cazinouri, şi într-o călătorie circulară turistul
gustă din toate, trezindu.se cu cincisprezece gus,
turi contradictorii pe limbă, după ce şi.a înmuiat
în fiecare fel de mîncare degetul cîte puţin. E
cea mai tristă formă de a călători, şi voiajorul
care nu poate să rămînă măcar un an într-o loca,
Iitate de pe hartă vede puţin şi nu ştie nimic.
Călătoria bună pentru cunoaşterea unui oraş este
să rămîi şi să-] parcurgi toată viaţa ...
Occidentul nu prezintă subt specia aspectului
zidurilor o varietate cu mult deosebită de a unui
cimitir de monumente şi inscripţii glorioase, şi
interesul unui oras rezidă mai putin în tinuta lui
fotografică decît îl� realitatea vie,' în sta�ea sufle,
tească, în ambiantă.
Din tot ce face' omul, tot omul e mai interesant
cu nivelul lui sufletesc.
Bucureştii nu sînt capitala cea mai urîtă nici
în ceea ce priveşte portretul monumental. în
bulevardul nordic răspund străzile de viiegiatură
şi uliţele sudului colorat. lîngă o strălucită vitrină
40
[41]
Îşi duce zilele şi momentele o lampă cu «gaz»
dintr'o casă scundă, Îngenunchiată în pămint. O
liruuzină se încrucişează la răspîntii cu căruta
hărtănită a unui cal bătrîn, iar din localul de
petrecere somptuos. unde serviciul se face În
trei limbi europene, consumatorul trece la C'Îr,
ciuma cu fumul des, din piaţă, atras de un miros
de usturoi, Un cartier aduce aminte Lucerna
şi altul pute. Asfaltul, întrerupt de piatra de rîu:
continuă un drum de pămînt. Calea Moşilor
vărsată în Obor e o lume; tramvaiul dectric
duce într-altă lume. Industriile vechi se risipesc
pe zeci de artere, şi prăvăliile mici, cu trepte în
pămînt, ale cojocarilor, olarilor, lînarilor şi negus.
torilor de papură, de mături, ciure, doage şi
ălbii, se repetă vinerea şi marţea într-un pitoresc
amestecat, la care colaborează oamenii, vitele
şi carele din cîte două sute de sate, pornite de'acasă
cu cîteva zile mai devreme, în pasul boilor solemni,
cugetat şi lent. T ungstenul rnerge de acord cu
grătarul, şi rnătasea se taie launloc cu pastrama.
O mie de rnovili În mişcare au improvizat un
sat călător: tîrgul de fîn. O mie de căruţe cu
lemne. Tîrgul de porci, de bivoli şi de tauri.
Tîrgul de oi şi capre. Hergheliile geambaşilor
ocupă circul de beton şi două uliţi în care se face,
În asistenta critică si frămîntată a cumpărătorilor
hipodromul şi înce�carea iuţel i i. T elegarii zvelţi:
de neam ales, cu coama pieptănată şi coada încre,
ţită, poartă o garanţie împotriva deochiului,
crîrnpeiul roşu de mătase la grumaz. Un căpăstru
de chingă verde Întoarce animalul şi,l plin1bă
pe dinaintea amatorului impresionat, care.] un
ţăran chiabur, sau unul din puţinii « mitocani »
rămaşi fideli costurnului, cizrnelor, căci ulii de
miel şi mustăţii umflate şi lungi. El are la grajd
doi suri si doi roibi si ar mai vrea doi murgi
ca să-I d�că duminica' la han. Pipăitul lui exper�
41
[42]
atinge calul, îi mîngîie şoldul licăritor ca oglinda;
calul e mulţumit, dă copita, scutură spinarea,
calcă de sus. Cine ar mai avea pe vreme de criză
treizeci de mii de lei dintrodată şi i-ar da pe doi
cai boiereşti? Nea Dumitru, care i.a şi numărat
geambaşilor cu seninătate. Ia te uită ce plăcere
mare s-a aprins în ochii lui! E un om de cel puţin
şaizeci de ani, crunt, cu sprîncenele groase. Din.
colo de tobogan şi la o cîrciumă cu mititei, cu
tango şi jazz, cîntă haut.parleur.ul electro.dinamic.
Cîţi bucureşteni vor fi cunoscînd Oborul, afară
de sorocul Moşilor frenetici, cu vîrteje de căluşei,
pocnitori şi băşici cu chiotl Cîţi vor fi ieşit din
cartiere ca să călătorească prin universul bizar
şi admirabil al capitalei lor necunoscute 1 Pe zece
şosele care intră din judeţ în Bucureşti, se bălţează
zece oraşe şi zece omeniri deosebite. Linia calmă
a Cotrocenilor adună lumina, ca pentru o acuarelă
din Amsterdam, dintr-o regiune care îşi uneşte
cîmpiile şi grădinile pînă.n Ciorogîrla şi Bolin.
tinuri. Pe bulevardul castanilor cu patru orizon­
turi, vine-ncoace o turmă de curei albe, mînate
de două nuiele. Linia Giurgiului forfoteşte de.o
gintă neştiută, care circulă între mahalale, ateliere
şi biurouri. Un comerţ viu împînzeşte Şoseaua,
care pare intrarea unui parc imens cu divertis­
mente populare. Şoseaua Ploieştilor şi a Olteniţei
sînt şiraguri de ferme, de vile şi de grădini. Cocorii
bălţilor vîslesc de la Dunăre către Snagov, şi
glasul raţelor trecem stoluri pe deasupra Univers
sităţii. Pantelirnonul, Cernica, Afumaţii, Gagul,
aparţin cartierului bulevardelor din Est. T eiul,
Floreasca, Herăstrăul, Budeştii, Rahova, Filaretul,
Domneştii, Jilava, mărginesc cîteva laturi ale ca.
pitalei infinit poligonală.
Pe timpuri, un drum la Cioplea era mai lung
decît o călătorie la Sinaia. Şoselele, străzile, sînt
parcurse de tramvaie, autobuze şi automobile,
42
[43]
şi deplasarea rapidă a călătorului de capitală e
condiţionată numai de curiozitatea şi lenea lui.
Înnainte de orice vilegiatură şi sportivitate,
bucureştenii vor cîştiga să vadă Bucureştii, care
în fiece răspîntie sînt alţii şi la fiece zece metri
păstrează pentru călător o surpriză, o bijuterie
şi o recompensă.
[44]
CiŞMIGIU
Nu-i nici frumos mCI românesc numele acestei
gt'ădini cu farmece. El sună turceşte, ca tinichi­
giu, giuvaergiu, iaurgiu, simigiu, surujţiu, boian­
giu. .. Şi aţi băgat, fireşte, de seamă, că aceste
cuvinte bolnave pier, ucise de viaţa graiului viu,
înnainte chiar ca rneştcşugurile, pe care le numesc,
să fi pierit detot. Sfatul municipal care va cuteza
să şteargă turcismul numelui acestei păduri de
bijuterii vegetale, înlocuindu.l cu un nume de
pom, de buruiană sau de floare, va face grădina
capitalei, din mijlocul oraşului, şi mai frumoasă.
Grădina, în acest Început de Mai, e înflorită.
Covoare verzi cu chenare violete şi albastre,
pardosesc, cu petice dreptunghiulare, mijlocul
grădinii, din dreptul cerului senin. Între poarta
Bulevardului şi dealul bisericii Schitului Măgu<
reanu. Platanii, stejarii, castanii, teii, plopii, sai,
eia, răchita şi brazii, întovărăşesc paşii cititorului,
de.a lungul parcului descîntat. Şase zile ale săptă,
mînii grădina aparţine copiilor adormiţi în căru­
cioare sau fortotind, ca nişte pitici, printre trun­
chiurile de mesteacăn. Într-un ocol de nisip, con,
structorii clădesc cetăţi cu lopăţica şi grebla,
drumuri, şi castele, şi visuri, cum vor face toată
viaţa lor, cu materiale mai puţin durabile decît
însuş nisipul. .. Un băiat abia sculat pe picioare,
încă în luptă cu echilibrul, învaţă să umble între
două pîlcuri de lalele roşii.cărămiz ii, şi, ca nişte
44
[45]
lampioane japoneze, se clatină în urma lor alte
mii de lalele galbene, viorri, albe, pestriţe si
tărcate. în cîmpuri, succesiv îngrădite cu plan.
tatii scunde, se ivesc toate florile adunate răbdător,
asemenea cu a seminţei, cu a ramurilor, cu il
frunzdor şi cu a ellorcscenţei - a unui singur
om, meşteşugarul sîrguitor, regele satisfăcut şi
artistul acestui Paradis. Grădinarul căruia i se
datoreşte miracolul continuu al grădinii dintre
zece străzi e un străin, identificat cu pămîntul
ţării şi cu florile lui. Numele îi poate fi pus alături
de al poeţilor, compozitorilor şi pictorilor noştri
de talent.
Ieri Coco ieşise în Cişmigiu ca să miroasă
ramurile Înmuiate în aghiasma soarelui, de aur.
El trecea ca o floare pribeagă, din copac În copac,
şi grădina plină de copii, ca nişte papagali pietoni,
zbîrliti în mintene rnătăsoase si motati în căciuli
şi bonete, se mişca dedesubtul >inspe�ţiei lui gene.
rale ca o prăvălie bogată, de rutării candide,
de horbote strînse, de vclinţe albe. Copiii mici
detot se mutau Încet ca nişte suluri şi ca nişte
gheme de lină, fetele se alăturau ca nişte perne
cu dante le, şi pruncii şifonaţi în. cărucioare,
dormeau ca nişte duzini de batiste şi cu ochii
inchisi ca niste păpuşi care nu si.i deschid decît
ridic�te. " > >
Un cărucior singuratec sta oprit În bătaia
răcoroasă a soarelui, în mijlocul unei alei. Guver'
nanta, o englezo3ică îrmodată subt bărbie cu o
panglică albastră şi strînsă ca o crisalidă de fluture,
înfăşată în aripile scurte ale pclerinei, îşi oglindea
naivităţile britanice în nasturii de metal galben
lustruit al unui piept de brav pompier oltenesc
cu ciucurele mustăţii negru de catifea. Idila Oxfor,
dului cu Jiul se schiţa dedesubtul unui stejar din.
45
[46]
lăuntrul lăturalnic al aleii, şi pruncul respira cu
nasul lui cît aluna, o pată de lumină caldă. Coca
s-a lăsat în zbor pe coşul căruciorului deschis.
Şi-a băgat ochiul galben înnăuntru prin perdele,
a văzut copilul surîzînd în somn, s.a bucurat şi
a stat aşa, să-I păzească, zicînd că «este bine».
Pînă cînd i s-a făcut somn si lui si a intrat să
doarmă şi el. . . "
Iată cum se face că Miss W olwen a adus acasă,
fără să ştie, în cărucior, un băiat fericit şi un papagal.
Primăvara capitalei începe şi sfîrşeşte în Ciş'
migiu - şi în acord cu Cişmigiul îşi exprimă
frumuseţile, create de ace1aş grădinar artist,
grădinile mai depărtate de centru şi întîlnite
mai rar de locuitorii obositi: Grădina Botanică,
Grădina reginei Maria, de' la Cotroceni; Parcul
Carol; Şoseaua Kiselev; Grădina Icoanei; Grădina
Episcopiei, şi cîteva rînduri de mari grădini
particulare. Din avion, Bucureştii cu îrnprejur
rirnile, se ivesc, în monotonia cîmpiei T eleor­
manului şi a Bărăganului, ca o localitate imensă
de mozaicuri verzi cu vile albe. La primăvara
lor se adaogă covoarele peticate mărunt ale gră,
diniţelor de casă şi ghivece1e mamei Sultana.
Mama Sultana păstrează, în uliţa ei de periferie,
scurteica de catifea verde, care a învelit-o tînără
şi zveltă, tulpanul alb, icosarii de aur din urechi,
şi muşcatele, garoafele, şi cîrciumărese1e cu floarea
de flanelă. Nota înflăcărată a florilor cîntă în
canavaua albă a părete1ui proaspăt văruit. Peste
acestea toate, mai toacă, uneori, şi ghiersul de
greiere şi de ţiteră cu două strune de fier, din
clopotniţa unei biserici foarte vechi, cu preot
bătrîn cuvios.
Piaţa Mare e o grădină deosebită în orchestra
primăverii - a culorilor încercate pe legume. Din
46
[47]
ştofa cartohlor de anul trecut, strînşi în movi­
lele şi piramidele unui Egipt local, - expresie a
pămîntului interior, - se inspiră armatele răz.
boiului, ca să se facă nevăzute în şesuri şi indes­
cifrabile În munte. Morcovii taciturni, legaţi de
cozi, cîte patru, sînt şi ei ai anului precedent.
Iată vioaiele frăgezimi ale Iirelor de ceapă şi
usturoi, înrnănunchiate în znopi naivi cu mustaţă
nouă. Ţăcăliile spînatice ale rădăcinilor de pătruns
jel; salada deschisă ca nişte bliduri şi întocmită
după metrica şi psihologia trandafirilor, cu foile
învelindu-se una pe alta; coşurile cu măcrişuri,
căpiţele de spanac, sparanghelul alb cu mugurul
vişiniu, degete ale unei plante cu pipăit omenesc.
Şi rnajolica de alb personal şi de rumeneală fără
comparativ a ridichilor de lună, aşezate, pentru
vînzare, ca în vitrine de giuvaergii. Zmalţul lor,
mai frumos decît al crinului, al bujorului şi
al arnetistei, umileşte paleta compozitorului de
aspecte, expresii şi feţe ...
Primăvara luceşte-n ochi şi o răsfrÎnge surîsul.
Oamenii se întristau, apucindu-se să vorbească
de criză, arnărîti de beneficii mici si de milioane
scăzute. Oame�ii cu grijă de oam�ni s-au poso.
morît că oamenii şi timpurile zac. Zilele nu mai
aveau nicio Însemnătate, leacurile erau măsurate
cu zecile şi sutele de ani. Eroare! Un ceas, o zi
de primăvară, un surîs, un buchet de mărgăritar,
anulează şi criza şi economia politică şi deficitul.
Tot uitîndurse unii în ochii şi în buzunarul celor­
lalţi, oamenii oftează şi plîng. E Mai, fetiţă!
E primăvară! Au venit florile să te uiţi şi.n ochii
lor - şi a venit cerul albastru, ca să vă uitaţi
la el, voi toti citi îrnbătrîniti, căutînd ca părinţii
voştri, încovoiaţi, în pămînt, O Iloare.n curte,
o floarem geam, o floare pe masă în pahar şi o
47
[48]
..
floare la ureche, sînt candelele aprinse, cu care
fecioarele cuminţi aşteaptă pe Dumnezeu. A ve'
nit Dumnezeu, domnisoarelor mai mari si mai
mici de şapte ani, şi flo;ile pun semne pe u�de va
trece Iisus .. , Uitaţi-vă şi.n sus, niţeluş, la cer. ..
zAra; '9;'
[49]
FALIMENTUL
Ca să treacă prin aerul cald şi soare, Iustclc
s-au făcut mai scurte. Ştofde <lin care se croiesc
siluetele de garoafe ale fetelor noastre sensuale,
tulpini de dragoste şi amfore sărutate, cu ape în
fundul ochilor verzi, au căpătat, în sezonul părnin.
tului nostru ardent, o urzeală de lumini vegetale.
Gambele, încă nătîngi acum un an, au o verti.
cală ondulată, ritmul călcîielor dansează muzical,
grumazul plin al piciorului s.a ridicat ca un sîn
iscat subt jaretieră. O fi imorală simpatica rotun.
zime prelungă a şoldului plastic în curba lui
sprintenă, condusă prin rufăria moale şi transpa'
rentă, la genunchiul oval. Dar e ispititoare văpaia
de carne prinsă subt o umbrelă ca o cămaşă de
mac, şi gurile spirtoase care sug un mărgăritar
în buze or fi ticăloase. Frumosul spectacol al fete.
lor şi femeilor pornite din pămîntul nostru cu
rădăcini fierbinţi de suc, se petrece însă ca un
dans unanim, la scăpătatul soarelui alb în oraş.
O pradă flexibilă cu geamăt de bucurie şi ofrandă
si un nechez de simturi sincere mut circulă ca
lupoaicele după ciorcilini zărnoşi de struguri de
carne. S,au îmbătat ochii tuturora de imagini,
şi nările deschise sorb mirosul de hrean, de ştevie
si nard al cetătii care trăieşte, se încolăceste si
�e desface. De ia taurul pe care.l adăpi în 'fîntî,
nile singurătăţii, cu coarnele de cremene, în
Calea Victoriei, e numai un pas. Ai duce cu voie
49
[50]
l
bună la staul, pe spinarea lui cenuşie, femeia
furată, crucihcată patimei tale suave furtunoase.
Zece mii de maşini mari nichelate, cu mugetul
electric, se încrucişează cu pantofii, cu gambele,
cu coapsele fluide. Vîrtejul minţilor răpeşte în
spirale febrile corola trecătoare cu rnînuşa parfu.
mată pe măciulia de chihlirnbar a umbrelei. O
fi de rigoare un principiu dur, păzit În odăjdii.
O fi recomandabil să te osîndesti a nu zvîcni.
Dar un ciorap de mătase strîns 'cu o cămaşă de
tul, ruptă ca o mască impalpabilă a zîmbetului
dintre sîni, ţi'ar cîntări în palmă cît o frunză cu
mireasmă de leuştean, - şi stăpîna lor întreagă,
măcelărită de cirnpanzeul crunt bărbătesc, nu a
cîntărit mai mult ca o ramură cu căpşunile coapte.
Aşa s'a ivit nebănuit falimentul, ca un elefant
păros, cu lîna încurcată şi cu cap de om înfri,
coşat, în cetate. La o Bancă, într-o seară, pe
neaşteptate s'au trimis ostaşi cu puşcă să păzească,
nude, femeile închise în tezaur şi în cassele de
fier, de răzbunarea populară. S,a întors de cîteva
ori cheia grea de temniţă a Băncii în broasca
porţii, în gol. Coridoarele erau pustii, biurourile ca
nişte cabine de baie, la scăldătoarea capriciului
şi fanteziei, rămîneau încremenite.
Falimentul s-a deşteptat, şi bîntuie, bombănind
şi nebun, localitatea. A căzut o casă, s-a prăbuşit
o turlă, s'a scufundat un vîrf. A început. După
oameni, elastice şi antrenate, intră în vals obiectele
uriaşe şi entităţile rigide. Firmele de piatră crăs
patem frontispicii se pulverizează. Fusese un basm:
s.a făcut o realitate.
Rîdeţi fete, alergaţi automobile, strîngeţi,vă
crîncen părechi. A început ...
[51]
MITROPOLIA UNGRO.vLACHIEI
Mai nainte de-a fi adoptat titulatura de azi,
autoritatea bisericească era împărţită între epărhii,
rnitropolii, episcopate şi un Sinod, întrunite din
toţi titularii în şedinţă sau de două ori pe an,
ca un parlament, subt prezidenţia arhiepiscopu/
lui din Bucureşti, purtător al supratitlurilor de
mitropolit al Ungro.vlachiei şi locţiitor al Capa­
dociei, o funcţie abstractă. Unde s-ar fi găsit
această Capadocie, absentă din geografia laică,
nu a putut afla niciodată niciun prelat. Dacă
totuş s'ar fi descoperit pe undeva o urmă de aşa
ceva pe glob, şi loctiitorul s'ar fi dus întrsacolo,
să-şi revendice niscaiva drepturi istorice, poliţia
respectivă Lar fi luat bineînţeles la goană.
In schimb, Biserica românească trăia în vasali,
tatea unei patriarhii străine, de care trebuia oblb
gatoriu să ţină seamă în problemele spirituale în.
tortochiate, păzite fără ştirbiri naţionale, de pa'
triarhiile din Constantinopole şi Ierusalim, a că'
rora competinţă, începută pe pămînt, se întindea
dincolo de Paradis si Infern.
Dreptul de vasalitate al ţării noastre ortodoxe
nu era gratuit. România bisericească se obliga
să-l plătească, periodic şi destul de sărat, patri­
arhiilor greceşti, îndreptăţite astfel să-şi vîre nasul
în trebile române sti.
Unele ceremonii şi slujbe esenţiale nu puteau
să fie celebrate de clerul nostru. fără autorizaţia
51
[52]
sau asistenţa unei patriarhii. De pildă sfîntul
mir, de o compoziţie aproape secretă, necesar
la ungerea noilor-născuţi şi a domnitorului. Nici
rugăciunile însoţitoare, ale mirului, nu puteau
fi rostite de un sobor românesc, fără învoială de
patriarh, Dumnezeu binevoind să ştie numai
greceşte, după cum la Roma ştia numai latineşte.
Cu toate că domnitorul Cuza secularizase rnî­
năstirile româneşti, atîrnată fiecare de cîte o rnî.
năstire străină, grecească, plătită, şi tributul reli.
gios ar fi trebuit să înceteze, el a continuat, vărsat
pînă nu prea demult de guvernele succesive,
lucru inexplicabil, cam pe furiş. Oamenii politici,
îndeobşte necredincioşi, sufereau de superstiţie
că nu trebuie să te pui rău cu popii, de frica
anatemei, trecerea lor fiind mare la Dumnezeul
abandonat. Superstiţia era comună şi la catolici,
în formula « O!!i mange du Pape, en meurt »,
cine muşcă pe Papă, moare. Însuş Spiru Haret,
ateu declarat, dar om de ştiinţă şi de prestigiu,
închidea ochii, cînd banii ortodoxiei noastre por<
neau la Ierusalim. Un blestem, o afurisenie,
şoptite în altar de către un vlădică, erau catastro­
fale. Cărtile chirilice vorbeau de schismaticul
Arie, care la unul din marile sinoade ecumenice
ale vechei ortodoxii de odinioară a fost pedepsit
de Cel.de.Sus, cu o cufureală exemplară, însoţită
de moarte. Nefericitul a fost găsit în agonie pe
scaunul privătii. Fusese otrăvit de către sfintii
părinţi, avizi' în păstrarea principiilor intacte.
Cu transportul tributului românesc, era Însărcinat
un preot ardelean unit, Simion, directorul inter­
natului liceului Sfîntul Sava, jumătate papistaş.
Era probabil un aşa-numit celib, adică nici călugăr
nici preot de preoteasă, subînţeleasă fiind tole­
ranţa libertăţii de a se descurca în privinţa iubirii
cu păcat cum îl tăia capul. Prea-cucernicul Simion,
un strigoi de vreo doi metri înnălţirne, era suspect
52
[53]
de cochetărie mirenească. Pornetele de subt ochi
îi erau zilnic atît de proaspăt rumeni te, încît
lăsa loc presupunerii că se vopseşte, mai cu seamă
că 'uneori, din graba liturghisirii şi a rnetaniilor,
îşi uita un obraz nefardat, arătîndusse la şcoală
bălţat. Părintele pedant, aspru şi sentenţios, era
nesuferit, iar negreala chicii şi bărbii, bătînd în
albastru, îl făcea profund antipatic.
O pildă despre puterea superstiţiei era Titu
Maiorescu, criticul literar. Ateu foarte declarat
şi schopenhauerian absolut, se îngrijea să trimiti:
Fără întrerupere la mînăstirea Cernica, în noaptea
ajunului de Paşti, pe subt ascuns, cîte o lumînare
monumentală la icoana Maicii Preciste din cata­
peteasmă. Lumînarea trebuia să ardă un an întreg,
pînă la lumînarea viitoare, punctual dăruită rnî­
năstirii.
[54]
t
MĂRŢIŞORUL
tntîia zi de martie este însemnată în călindarul
darurilor de peste an cu un mărţişor ...
Ce,i un mărţişor pentru străinul de Bucureşti?
Iacă, o leţcaie de aur sau un grunj de briliant şi
safir, atîrnate în groapa statuară a grumazului
decoltat. De vreme ce de la începutul anului
şi pînă în ziua de Paşti sărbătorile s'au îngrămădit
în luna lui ianuar, şi pentru că două luni întregi
puteau să treacă în monotonie, omul nostru şi-a
mai făcut o sărbătoare din ivirea lui martie printre
ghiocei. Azi-dimineaţă, fetele, femeile şi copiii
şi-au pus la gît ori împrejurul încheieturii mîinii
mărţişorul pe care I-au primit de la logodnic,
soţ ori părinte: fir de mătase pestriţ cu ciucurele
scămos.
Basmul lui Moş Crăciun, care într-o noapte
friguroasă a făcut atîtea drumuri şi isprăvi, s'a
prelungit. Un alt unchiaş îmblănit, frate cu cel
dintîi, a început să se arate în ziua întîia de ianuar,
Moş Vasile, care a stat şi el o singură zi şi a lăsat
şi el copiilor cîteva păreri de rău şi de bine. La
dorinţa copiilor de a simţi mai des trecerea pe
lîngă ei a unchieşilor fermecaţi, a colaborat şi
aşteptarea mamei, rumenă şi sprîncenată, şi s-a
născut şi Moş Martin, aducătorul de rnărţişoare.
Cu modestie, începe şi acest venetic să-şi facă
drum printre bătrîni, şi o să trebuiască să-i găsim
şi lui o vîrstă şi o fizionomie, care va fi căutată
54
[55]
din pncma cîntecului cu ciurul:
rnăi Martine, că-ţi dau pîine cu
printre urşi;
«Joacă bine,
măsline» ...
Cum o să fie el sau cum n/are să fie, o săptă­
mînă Întreagă toată lumea serioasă şi gravă a
umblat după rnărţişoare, cel puţin În Bucureşti,
patria adevărată, cît se pare, a micului birlic de
metal şi sticlă, legănat Între sîni. Criza, Momentul,
Interesele Superioare şi celelalte lucruri impor­
tante, scrise cu literă mare, s-au smerit În faţa
băncuţei găurită cu o cînepă de mătase. Fiecare
bărbat, Îngîndurat de evenimente şi cu căutătura
fixă pe orizontul Întunecat, a trebuit să dea norii
laoparte pentru găsirea gingaşului amănunt, un
exemplar unic şi nu prea scump, care să puie
un accent nou şi o picătură de licărire În ochii
copilei şi ai femeii. Giuvaergiii meşteri de lacrimi
cristalizate şi neguţători de poezie, au avut o săptă­
mînă mai frămîntată, şi prăvăliile lor, cele mai
goale de peste an, s-au putut anima cîteva zile,
căci cumpărătorii, ispitiţi de nişte frumuseţi, la
care muncesc mii de oameni din mine le de
diamant pînă dinaintea luminii ochilor unei fete
cu scîrlionţul pe sprînceană, şi-au vîndut, poate,
în zilele ultime de februar, paltonul, ca să bucure
cu o bijuterie Însufleţirile tinereţii.
Omul e todeauna întreg şi solidar cu sine:
timpurile de trudă şi pîinea nu- 1 pot abrutiza
pînă la uitarea sărutării şi a podoabei, - şi, la
urma urmelor, el e viteaz şi înţelept şi nu se
poate lăsa biruit pînă în suflet şi sînge de îngrijo'
rările groteşti ale economiei politice şi de ciclul
bancar. O stea i,a răsărit în buzunarul jiletcii,
rnărţişorul. . .
Lipscanii, Bulevardele, Calea Victoriei, în păr,
ţile lor des circulate, au prezintat, În zilele lui
Iebruar, un aspect înfrăgezit. Puindu-şi de gînd
să nu lipsească darurile lui de aur, şi soarele s-a
55
[56]
amestecat de aproape cu mişcarea oraşului şi a
făcut să scînteieze de lumini jubiliare tot ce de
obicei nu străluceşte, spoind cu vopsea miracu­
loasă casele, de sus pînă jos, şi drumul, pietrele,
asfaltul, şi pe ştofa lui preţioasă, de borangic
abstract şi de fir impalpabil, şi-a pus piciorul toată
lumea. Ca din ape de metal veneau automobilele,
iar oamenii au purtat cîte un mărţişor de-al
soarelui, în inimă şi pe buze. Ca în icoane, bucu­
reştenii au ieşit pe străzi, cu aureola lui în jurul
capului fiecare.
Credincioşi pămîntului şi aderenţi la ţărînă,
oamenilor li se ivesc optimismul şi bucuria ca
la flori, posomorîţi cînd Dumnezeu se ascunde,
şi zburdalnici şi vioi cînd iese din cerurile negu,
roase în văzduh. De la sorcovă pînă la mărţişor,
ziua a crescut aproape cu două ore.
în privinţa rnărţişoarelor, istoria e mută, şi
găteala zilei de martie o poartă dornnişoarcle şi
cucoanele cu seninătatea artisticei ignoranţe. Cine
a născocit rnărţişorul şi de ce? Bijutierii vînd
mărţişoarele, neturburaţi de scrupulul ştiinţelor
istorice.
- Azi eşti, conaşule, foarte supărat, bagă de
seamă chivuta.
- Cum să nu fiu supărat, mamă Zinco? Am
cumpărat un mărţişor pentru o fată frumoasă
şi nu ştiu cine a făcut întîi mărţişoarele, Fetele
mă cred om învăţat, şi cînd colo sînt un prost.
- Vai de mine, domnişorule, zice Baba. Pune
doi poli şi-ţi spune maica tot.
Am socotit că o lectie de folclor, chiar subur­
ban, face doi poli. .. '
... La început, atunci cînd va fi fost acest
început, mărtisorul nici nu era mărtisor si poate
că nici nu se' �hema, dar fetele şi n��est�le, care
ţineau la nevinovăţia obrazului încă dinainte de
acest Început, au băgat de seamă că vîntul de
56
[57]
primăvară le pătează pielea, şi nu era niciun leac
şi niciun suliman, Acum vreo sută de ani, credinţa
că adierea primăverii pătează era în toiul ei.
Cărturăresele de pe vremuri, după care au venit
cărturarii, fădnd «farmece» şi făcînd şi de dra­
goste, au învăţat fetele cu pistrui să-şi încingă
grumazul cu un fir de mătase răsucit. Firul a
fost atît de bun, încît toate cucoanele din mahala
şi centru ieşeau în martie cu firul la gît. Dacă
ştie ce spune chivuţa, vîntul uşure de martie,
care împestriţa pleoapele, nasul şi bărbia, se
numea mărţişor, şi ca să fie luat răul în pripă,
şnurul de mătase era pus la zîntîi de marto Dacă
mai spunem că firul era roşu, înţelegem că el
ferea şi de vînt dar şi de deochi.
Un giuvaergiu, ca să-şi vîndă firele vindecătoare
mai iute, avu ideea să atîrne de ele cîte o mărturie,
care a intrat în preţ. Pecînd se plătea firul, bijuteria
era gratuită. Regula s-a stricat cînd bijuteria începu
să fie vîndută, devenind gratuit firul de mătase.
Desigur, doamnă, azi-dimineaţă soţul durnnea­
voastră v-a pus la grumaz un mărţişor, un inel,
o brăţară sau o păreche de cercei spînzuraţi de
vechiul fir de mătase, răsucit din două iţe, una
roşie şi alta albă, ca să nu vă deoache nici soa/
rele nici vîntul, care sînt bărbaţi. Băgaţi însă de
seamă că aurul e cîteodată aproximativ, şi măr­
găritarele pot fi de multe ori reconstituite. .. E
cel mai frumos cuvînt ce s'a găsit pentru calm.
carea lucrului fals. Pedeapsa e simplă şi greşeala
reparabilă, cu cîteva mii de lei suplimentari ...
Post scriptum. Am un prieten profesor de istorie,
pe care uit în fiecare an să.l întreb cît e de vechi
obiceiul românesc şi dacă rnărţişorul vine de la
muguri şi ghiocei. Odinioară rn.am lăsat să cred
că datina e nouă, improvizată de un lipscănar.
Avînd din Întîmplare nu ştiu cîte căruţe de fire
57
[58]
5,tase şi neputîndu-se scăpa de ele, s'ar fi
de rs cu un argintar să-i facă boabe de aur gău<
înţe e. tăind firele în bucăţi, ciucurite la vîrfuri, a
�it�t Ş�'u ele în tîrg, la vîn;are, în ziua primăverii.
IeşI nicio ţară, pe unde am trecut, n'am văzut
i�. I de martie sărbătorit, nici în călindar, nici
zînt6�lllituri scumpe spînzurate la gîtul fetelor
c� rlllÎoa lor. Pandantivul e altceva, şi arnulcta
ŞI '�d rea. Profesorul de istorie ar fi fost îndreptăţit
a�l) � răspundă că originea mărţişorului ar fi salba
sal.llli rcelul urechii. între doi cercei, aninaţi acolo,
ori cecuvine şi Radei şi Domniţei un al treilea
i se de diamant, dedesubtul bărbiei şi în despi­
strOP sÎoilor din horbotă si cămase.
�tllra "
ca poate că fata frumoasă s'a temut să nu fie
Sa�iată, atunci cînd zodiile încep să [oace-n
deo� ul tineretii aproape de îmbobocire si, ca
d tin ' . � ,
�es 'olească farmecul şopttt de cele noua Babe,
sa Oc Îocep să suie Caraimanul, lepădîndu.şi în
care zi cîte un cojoc sau o bondiţă, îşi încinge
fitece azul cu o aţă de păianjen, lipită de un fluture
grlllllchii de argint. Dar obiceiul panglkei roşii
cll Odată de ramura pomului din livadă, pentru ca
Îono a să iasă la timp şi pîrgul să nu întîrzie, este,
floare 1 1 . . "
'otîiu UI martie, romanesc.
de Zi
Dar ce fac copiii, de nu s'au culcat? ..
-: ziu, şi mîine au de lucru pînă în ziuă.
E �:r III găsit înşirînd pe fulgi de zăpadă tearsă,
a'tă nişte lăscăi si scoici de sticlă si metal,
estel, ' . � 'd" ,. ,.' ..
P lite în fOlţa, rin uite 10 nişte cutu rruci de
'Iove. , . d � -
o SCrise pe cutu cu o a resa, pentru poşta.
cart° , 1" 1" .
. Ielalll aj utat, a croit ŞI IPlt, ŞI eu.
ŞI tJoul din crîrnpeie era pentru cea mai frumoasă
. i deşteaptă fată, care-i bolnavă, de la Braşov.
SI roa de zî , .
. _ aibă e zmtll ..
Sa uo oftat şi o lacrimă, frămîntate împreună,
O leagăn într-un scrînciob de borangic.
datei
---_. __ ._---------
[59]
ZÎNTÎI APRlL
Dacă tradiţia gentilă a lui martie anină gruma.
zului un ban de aur şi o jucărie, purcelul, iepu­
rele sau trifoiul, aprilie ia darul înnapoi şi scoate
din pojghia giuvaerului atîrnat pe mătase, tini­
cheaua. Însuş firul de mătase se dovedeşte, Într'o
lună, a fi fost un bumbac mercerizat... tntÎi
april, zi de primăvară, zi de păcăleală.
De ce nu şi-a ales omul, ca să spuie şi să cumpere
minciuni, o zi mai scurtă, posomorîtă, de iarnă,
cînd şiretlicurile ţin de urît, neconcurate de un
cer sonor şi de o lumină de atlaz? întîiul mincinos
a fost pesemne april, cu primăvara lui fotografică
şi cu făgăduieli fragile, gravate cu abur pe o scoică
de sidef. Hîrtia japoneză a sezonului primeşte irn­
presia splendorilor, agăţatem pomi ca nişte biju­
terii irnpalpabile, construite din materiale de pe.
tală, abia la începuturile lui Mai, alt zîntîi dar
un zîntîi serios.
Angajat În problemele dintre calendar şi gu'
l'a sobei, condeiul implică destăinuirea originilor
obiectului considerat. Cum de s.a strecurat senti­
mentul tragerii pe sfoară tocmai Într'un moment
al naturii, de încredere naivă În sine şi În îrn.
prejurări, romanţată de muguri, de parfume şi
flori, bucolică, idilică şi sprintenă ? Toată făptura,
adăpată la un izvor de zmaralde, se face verde
adevărat, şi Între cîmpia de jos şi cîmpul de sus,
cel albastru, aleargă, unele după altele, jivinile
59
r
J
[60]
..
l
cu aripi şi cu plclOare, ca sa'şl spuie ceva, rostit
numai la ureche sau ciripit lîngă guşe... Ce
filosof neţesălat, bătrîn şi puturos, a intervenit cu
scirba lui critică şi documentară ca să strice dra­
gostea copilărească şi să.i sugere, de întîi april,
că inima duce la clocitul de ouă şi că şoapta cre.
zută, de subt ureche, dă volum liniei şoldurilor,
zbătute ca de moarte, la încheietura lor ovală,
în palma caldă, sorbitoare ca o sărutare stagnantă,
a lui Făt Frumos?
De unde vine parazitul farsei, ca un păduche
al carneliei, în podoabele sincerităţii?
E ştiinţific, atunci cînd îţi lipsesc dovezile, să
le inventezi. Sorgintea plauzibilă a păcălelii de
întîi april, cere datoria să fie căutată.
Un almanah, care trece de vreo cincizeci de
ani în casa noastră, din bibliotecă în bucătărie
şi înnapoi, dă o legendă, în gustul icoanelor
începute.
Sculîndu-se odată dis.de,dimineaţă, cum se
scoală sfinţii, pentru că se culcă devreme, cu găi.
nile, Sfintul Petru şi-a făcut toate treburile gospo#
dăreşti, şi-a măturat curtea, a dat mei la porum.
bieii Sfîntului Duh, şi a stim toate luminile întîr.
ziate, şi luceafărul, şi globul din mijloc, al lunii,
la care se adună fluturii serafimi şi heruvimi dim­
preună cu sufletele ţînţari... Mai departe, alt
sfint scotea din Mare ciurul de aramă, din care
curgeau, pe măsură ce se ridica în răsărit ca o
tamburină, picături de mărgele de foc şi pietre
de apă licărită. Voind să treacă în prisacă şi să
dea drumul albinelor din rnuşuroaiele de papură
încîlcită, Sfîntul Petru a uitat să-şi ia barba în
brate si să si-o treacă peste umăr, ca o funie de
usturoi, pe spinare, cum făcea de obicei, s-a împie­
dicat în valul ei, ca într-o furcă de lînă, şi a căzut,
60
[61]
jupuindu-şi nasul. Căci, pecît Îi era barba de
lungă, pe-atît e nasul Sfîntului de scurt.
- Mi se pare că a crescut prea mult, zise,
sculîndu-se de jos, răzimat de Pavel. Trebuie să
mai iau din ea cu foarfeca nitel.
În Paradis, unde se întîmplau aceste amănunte,
e de toate, şi foarfecă ascuţită, numai că vie. EI
făcu semn la o cioacă, şi ea Îi aduse foarfeca ei. ..
Ronţ, ronţ, ronţ, ronţ, - din patru foarfece se
duse toată barba (care e bună de papuci). Sfintul
Petru rămase, ca la Roma, cu o bărbută ele trei
degete, pătrată, şi rîseră toate lighioanele,' şi curcile
şi porurnbieii, şi nimeni nu-l mai cunoştea.
Uitîndu.se capra În calendar, văzu că era zîntîi
de april.
- Ptiu! zise Sfîntul. M,am păcălit!
E asta legendă? Nu e legendă? E legendă
adevărată? Mie, unuia, mi se pare niţeluş cam,
cum aş zice, trasă de păr.
Dar să mai Încercăm una, publicată într-un
prospect al Casei «Maria Farina », din Colonia,
îndată după născocirea tiparului, cu chirilice
gotice.
E vorba de Prinţese Zambilelor, Hyacinta, ca'
re a ieşit la plimbare, decoltată pînă în locul un'
de începe la rnuşeţel roata gălbuie, cu pantofi de
catifea şi cu rochie de aşa păinjeniş de mătase,
Încît părea unsă zÎna cu sticlă de mărgăritar,
topită În lacrimi de scîrlionţi de viţă. Trebuia să
iasă la plimbare, fiindcă o zi frumoasă, ca aceea
În care s'a gătit de sărbătoare, trebuia folosită.
Ce s'a Întîmplat însă, că din senin se porni o
ploaie mare, că turna cu găleata, de parcă s-ar
fi urcat rîurile în cer, ca să-şi dea drumul peste
oameni. Ssau topit podoabele, s-au topit fustele
cîte una, şi Prinţesa trebui să fugă acasă în izrne.
nuţe şi ciorapi, înnotînd în noroaie, Broaştele,
61
[62]
i
l
rîzînd în hohote, se ţineau de-a buşile, ca nişte
sugari ai pămîntului, după Hyacinta. Era întîi april.
Ar mai fi o legendă dintr-o ţară, de dincolo de
războaie, unde toate lucrurile care trebuiau să
înceapă în ianuar, de la început, începeau în apri­
tie, după sfertul întîi al anului obişnuit, ca să
ţie anul numai nouă luni, după regula moaşei,
la fiece patru ani pierzîndu-se unul.
După toate socotelile, ziua păcălelilor n.a înce­
put nici în Rai cu Petru, nici în grădina cu Zam,
bile, ci la Vistierie. Şi născocitorul ei ar fi fost
un om de Stat şi un «economist », cum se zice
azi, «de valoare ».
[63]
MICŞUNELE
E greu de priceput de ce s-a putut alege ziua
de Înflorire a salciei şi răchitei pentru păcăleală,
cînd omul e păcălit şi minţit trei sute şaizeci
de zile în şir şi de cîteva ori într-o singură zi
toată vremea. « Poisson d'Avril» e obişnuit şi
de francezi. De zîntîi, apar în curier miile de cărţi
poştale anonime, cu o figură imprimată în culori ­
eterna soacră cu lacătul la buze, eternul soţ cu
eternele coarne, şi toată gama vulgarelor stupide
răzbunări, dimpreună cu bijuteriile de atîrnat
la grumaz, un porc, un birlic, un păianjen, o
cucuvaie, dăruite la noi cu o lună mai devreme,
în luna mărţişorului,
Mă uit pe cîmpul mijind a verde. Cîtu,i de
frumoasă lumea pămîntului, din fereastră pînă
în zarea depărtat albastră! în fundul priveliştei,
pe linia măgurilor care deosibesc arăturile de
cerul fosforescent, o turlă de biserică stă pitită
printre scăpărările luminii de metal. Probabil
că-ntr.însa sună clopotul de aduceri-aminte, pe
care.l pot auzi, al săptămînii eătimirilor pentru
o reverie asemenea unui ideal: Invierea. O turmă
de rîrnători, mereu risipită şi mereu adunată,
paşte ivirea ierbii mărunte.
Cîte vremuri pierdute, cîte tinereţi îmbătrîni,
te, cîte copilării pervertite de o maturitate prea
timpurie! La optsprezece ani, un băiat a început
sl fie « conştient », adică să nu mai simţească
6J
_.-.1 . _
J
[64]
nimic, să asculte de o voce care nu vine din sufletul
lui. Al Vocea sufletului tău nu mai vorbeste,
şi graiul ei mut te intimidează. Parcă atunci cind
şoapta ei nemotivată ieşea din necunoscut, din
necontrolatul tău ins nedefinit, parcă participat
la văzduh, la ţărînă, la lumină, la înmuguririle
răchitei, şi te aflai într-o rînduială de veşnicie
dulce. Cum s'a pierdut acest contact, pe care
preoţia nu mai e în stare să.l apropie de omul
de toate zilele?
Am cunoscut la mînăstire călugări tot atit de
puri la şaptezeci de ani, cît erau alţii de impuri
la douăzeci şi cinci. Fratele Petre fusese negustor
la cîntar si a plecat la schit cu o ineluctabilă
chemare, hchidîndU1şi marfa, împărţind preţul
vînzării la săraci şi trăind Între icoane, sălcii şi
cîntecele rugătoarelor clopote de la toacă. Era
un april ca şi azi. Se citea în chilii acătistul
« Bucură,te Fecioarăl », şi acătistul Mariei era
un început de viaţă, un sfîrşit de viaţă şi viaţa în
inocenta ei întregime.
Mi.aduc aminte de ierornonahul Damian, care
făcuse de zîntîi un păcat complicat, o pancoşe
din douăsprezece ouă, un crap la tava lui, adus
cu lotca din heleşteul dintre ciucurii de trestii ai
rnînăstirii. Era un personaj de-o şchioapă, încins
cu curea aspră, cu barba pînă.n genunchi -deş'
tept ca un şarpe, înţelept ca o carte veche cu
copci, şi bun, bun, ca un miel cărunt. Mă aştepta
la o masă coborîtă pe trei picioare cît nişte pantofi,
cu două scăunele, dinaintea unui butoi mare de
vin, tras în ulcele.
în ziua de întîi april toată mînăstirea mirosea a
micşunele, toată valea era acoperită cu parfumul
lor albăstrui.
Se vor mai redeschide vreodată violetele de
atunci?
[65]
CREION
Pensula şi paleta se feresc de priveliştile atît
de caracteristice, ale tîrgului muncii din Bucureşti,
ca domnii bine îmbrăcaţi, de uneltele murdare,
cu toate că nu prezintă mai puţin interes ca fostul
Balele.
Despre Balele, pictorii ne Încredinţau că aspec­
tele lui ar putea să dea tuturor generaţiilor de
artişti viitoare, modele ideale de ajuns, luate
de-a dreptul din natură şi strărnutate intacte pe
pînză, ca strugurii de pe vrej În farfurii: forme,
lumină, nuanţă. Răspîntia, fîntîna, casa aurie,
drumeacul care suie sau coboară, tătăroaicele,
statul jos a la turca, s'au tras În mii de ediţii, şi,
în visul ca fitece bucureştean să aibă, dacă nu şi
un iaht cu cazinou, ca un fost ministru, care. şi
importa benedictina pe apă, cel puţin o vilă,
amatorul maritim şi balnear se mulţumea şi cu
petecul de vopsea, agăţat într-o ramă de bronz ...
Subt influenţa picturii, pămîntul de clădit o
vilă nouă se vindea ca tablourile, cu centimetru!
pătrat şi pe acelaş preţ ...
Prin imitaţia literaturii, s-ar părea că şi pictura,
care-i în toate formele ei anecdotică, începe să
refuze anecdota, în beneficiul stărilor de poezie,
riscîndu-şi obiectivul pentru o iluzie.
O centură, a rnaeştrilor de impresii, încolăcită
ca un şarpe după o scrumieră, nu constituie o
anecdotă; anecdotic ar fi trotuarul din faţa spita.
65
[66]
lului Brîncovenesc, unde cîteva sute de zidari,
dulgheri, tîmplari şi do gari, cu sculele lor, găleţi,
mistrii, fierăstraie, cuţitoaie, aşteptau în zorii zi'
lei cererea si oferta.
Anecdota' pare să fie în pictură obiectul bine
definit şi grupat burghez, descripţia cu pensula
a omului între mai mulţi, atitudinea şi, în definitiv,
compoziţia.
Tîrgul braţelor de muncă din piaţă a dispărut;
trotuarul e gol. Meşterul lăcătuş dispăruse de
mai demult, păstrat parcă într-o singură gravură
polihromă, de-acum vreo şaizeci de ani, în por'
tul de atunci, din colecţia lui Satmary.tatăl, Orpa'
ciul şi.a lichidat şi el industria dintr'un ungher.
Chivuţele cu bidinelele lungi, din piaţă, au rămas
pe o pînză de Jean Steriade. Florăresele reţine au
din cînd în cînd spiritul de observaţie limitat,
al cîte unui confrate de-al lui Creuse, însă eva'
ziv şi caricatural. Precupeţii olteni sînt pe ducă.
Mai rămîn, totuş, pieţele colorate mai puternic
ca toate Balcicurile din lume, cu peizajul de gera'
niurn al tornatelor, cu verdele negru al pepeni,
lor, cu violetul posomorît al movilelor de prune
şi, pe mătase, al pătlăgelelor vinete, pline şi lungi
ca retortele de parfumerie. A mai rămas geam'
giul care duce-a spinare, din Abrud pînă.n
Bucureşti, şevaletul lui cu pătrate şi trapeze de
sticlă. A mai rămas toc il arul. .. Au dispărut bra­
gagiii, covrigarii, vînzătoarele de ciorbă de burtă
în amfore de lut, negustorii de sallp, au dispărut
sacagiii cu datina lor, de a împărţi apă de pomană
pentru morţi. . .
Pitorescul, care-i o snoavă a ochiului, variază
astfel fără martori şi se pierde pe todeauna.
[67]
BIRJA
Doi cai mici trăgeau ieri la o trăsură mare.
Doi cai pitici, din T eleorrnan şi Vlaşca, din cei
care bat cu copitcioara pămîntul de noroi şi colb,
de-a lungul Dunării, de cîteva sute de ani româ­
neşti. Abia mai mari ca Ursul şi ca Griveiul
satelor pipernicite, prieteni cu cîinii, cu pisica şi
cu găinile, ei fac parte dintr-o lume mută şi
tristă, care în muzică a dat fluierul, frunza şi
doina; în arhitectură, bordeiul şi chirpiciul ; în
mobilier, masa oloagă pusă-n pat pe genunchi,
strachina de pămînt, doniţa şi lingura de lemn.
Lumea care a stat peloc mai multe veacuri, între
boi sărăcuţi, între cumpene de puţ, schelete ridi­
cate în cerul de lumină mare depărtată. A măci­
nat-o ploaia sulfurică, a uscat-o vîntul, a secat-o
arşiţa, au cutreierat-o ceea ce oamenii cu carte
zic: istoria si evenimentul. Bună-dimineaţa, vra­
bie cu aripa de lut! Bună-dimineaţa, cal mic!
haide, du-mă încet pînă la minister.
T răsura grea vine de la Viena. Are vreo patru,
zeci de ani în forma ei boierească, şi printre
automobilele americane, lucii ca sticla, cu botul
de nichel şi netezite cu lustru ştiinţific, îi vine ca
unui fotoliu mare de reps, cu picioarele strîmbe,
moştenit de la bunici. Pe capra cu mult mai
înnaltă ca de obicei şi pentru nişte cai atît de
mărunţi, mînaţi de ham urile lungi ca firele de
telegraf, stă birjarul, un fost ţăran cu mustata
67
[68]
_.--
roşie stufoasă, a omului galic din Argeş. Mîinile
lui noduroase mari, pe hăţuri şi bici, SI au înfrumu­
seţat ca piatra statuilor de dinafară, lipite de păreţii
catedralelor vechi şi purtătoare de o evanghelie
de calcar. Pe spinarea de deal a Schitului Măgw
reanu, trăsura noastră, cu vizitiul, cu coşul r idi­
cat dedesubtul caprei, cu vîrful biciului, rupt ca
dintr/o salcie plîngătoare, suie a dric. Dinaintea
bisericii, birjarul face semnul crucii şi dă o dată
cu biciul.
- Nu-i mai bate, prietene. E frig; îi ustură
pielea şi, săracii, sînt mititei. Lasă.i să urce cum
pot. Mă grăbesc eu, însă nu atît de tare.
Călătorim într'un întortochiat univers; o stradă
Popa Tatu lîngă o stradă Berthelot; o răscruce cu
un depozit de gunoaie la o stradă Numa Pompiliu.
Firme de advocaţi şi medici, aurite pe sticlă,
un bragagiu, o fabrică de perdele. Camere mobi­
late de închiriat, simigerie cu covrigi pe băţ,
ziarele de dimineaţă, tramvai electric, sobe de
teracotă, Şcoala Superioară, « Mode Selecta din
Paris ». Doi domni, în lipsa unui aşezărnînt
municipal, s-au înţeles să se grupeze pe un stîlp
de telegraf, discutînd chestiuni politice la ordinea
zilei.
In buzunarul meu se reproduce universul calu.
lui şi al trăsurii, cu complicaţiile lui eterogene.
Poezii în manuscris de la tineri poeţi, Înjurături
tipărite ale unui profesor care scrie versuri mai
proaste, o listă de vizite pînă la prînz, o invitaţie
la fisc şi una la o expoziţie de pictură, o povestire
cu un îndrăgostit de stele, un stilograf, tutun,
chibrituri, două păpuşi, miniaturale în familia
lor ca şi caii din T eleorrnan, pe care mi le-au
pus copiii la ceasornic, şi un papagal. O să-mi
poarte noroc.
- Ptrru! opreşte aci la slÎnga,1ll colţ ... călu.
ţule elin T elcorrnan.
68
1
[69]
- Au slăbit, domnule. Nu mai pot să le dau
ovăz. Din paie de grîu, mi-au murit deunăzi doi.
« Încercaţi pneumaticele Firestone.» « Parfu<
meria Zelida.» «Şase cilindri.» «Declaraţii sens
saţionale la Senat.» «Opera Română: Amurgul
zeilor. »
- Poftim, căluţule, un pol. Şi mai ţine unul
pentru ovăz ...
[70]
CERŞETOAREA
Femeia la care mă uit, cu admiraţia deznădejdii,
e o cerşetoare, femeie fără vîrstă, bătrînă tim,
puriu. Un braţ i-a rămas ridicat din cot, schiţat
sumar ca în macheta unei alegorii, în care păs­
trează gestul, forma pierdută. Ea duce pe umăr
hamul şi sacul vechiturilor alimentare căpătate. E
pe la prînz ... Femeia nu mai cere, îşi duce acasă
recolta, păzită de căutătura ochilor, agresivă şi
dernentă. Unde i-o fi casa, care i-o fi casa? Va fi
destulă vreme pînă la noapte pentru drumul
lung? .. in felul ei femeia se grăbeşte, dacă,
decînd o urmăresc, nu şi-a întins la trecători
mîna neîmpovărată, lăsată să spînzure ca un
tesac dela lungul animalului ei, acoperit cu
zdreantă.
Und� am mai văzut-o? Poate că nicăieri. O
cunosc totuş din nu mai ştiu ce închipuire. Va fi
blestemat maică-mea vreodată, necăjită de tică­
loşie, pe cineva să ajungă aşa: să se strămute
stînd peloc şi să umble de-a.ndaratele şi tîrîş pe
tălpi? Pe lîngă mersul vertical omenesc al cerşe,
toarei, tîrîtul dela buşi le al ologului, îngenunchiat
de-a dreptul pe pîntec, pe trunchi şi pe şezut,
e o fugă accelerată. Exterior întreagă, ea nu-şi
poate dezlipi o singură dată pingeaua de pămînt,
rigidă ca o mornîie, Înzestrată cu unica facuI,
tate de mişcare a burghiului şi asemenea unei
figurine de carafă, care face parte din dop. Dacă
70
[71]
ai ridica-o de păr, ai zmulge odată cu labele şi o
bucată din pămînt, ca la ridichile negre. GhiUl
lele gleznelor ei sînt îngropate.
Pe distanţa unui pas dintre două vitrine alătur
rate, una de Bancă şi alta de librărie, a cheltuit
femeia un ceas întreg, parcurgînd-o cu înceti­
neala vrejului de tivgă, care-şi întinde nesim­
ţit intestinul prin buruieni şi face pauză cu o
hernie, Neîncetată şi aderentă, ruptă neîncetat,
pedată ce încolţeşte. Un lipici vrăjit îi încleieşte
călcîiul pe asfalt, ca un păinjeniş. Ce a putut
găsi atît de suculent în stîrvul ei ţărîna încît să
i.l sugă de viu?
Dacă un muzicant s-ar inspira de la ritmul
cerşetoarei, ca să scrie un dans nou, instrumentele
ar trebui adaptate suspinului scurt şi ecoului
innăbuşit. Orchestra care ar comanda programul
inedit al unei săli de dansatoare, ar pune în melo.
die geamătul, scrîşnirea şi sincopa, pe acompa'
niamentul fluid în surdină al şuierului de şafl
pe, - şi toba lovită cu o minge de cîrpă ar înfăţişa
destinul murmurat în nestire. Am mai văzut
într-adevăr undeva pe cerşetoare şi am ascultat,
nu-mi aduc aminte cînd, si simfonia si dansul.
Şi poate că am jucat şi eu, neputînd să fiu primit
în sala balului, pe acoperiş. Sau pe un balcon
sau într-o lucarnă, influentat de cobze.
A! Desigur. Nsarn uit;t detot, Părechile de
măşti halucinate se deghizau în cerşetoare bătrîne,
cu sacul atîrnat de spinare, şi aparţineau unei
lumi necunoscute, de nebuni, de îngropaţi de
vii, de personagii putrede pe jumătate şi parţial
descompuse, şi hora lor condusă de trestia cu
fulg a unui şef de orchestră scheletic, era dansul
mortilor. Nu stii? Al mortilor iesiti din Infern
ca să se bucur� de muzică, 'de poezie şi de viaţă,
fără să participe la ele ...
1
I
[72]
ŢĂRANUL ŞI IAPA
Scoboară pe bulevarde un sătean, un cal şi o
femeie. Săteanul duce hăţul, calul e ... gravid:
e iapă. Femeia bate iapa pe şold cu o ramură de
pelin: o atinge. Mii de fenomene moderne se
exprimă tumultuos în jurul acestei procesiuni
simple şi impresionante - un ţăran, o iapă şi o
ţărancă. Asfalt, bar automat, automobile, vot
universal, împroprietăriri, constituţie, stabili.
zare, zgomot furtunatic - şi gloate de oameni
pe trotuare, plus cinematografe. Nici calul, nici
săteanca, nici săteanul, n-au văzut şi nu văd nimic.
El ţine hăţul, ea ţine pelinul, calul merge. Cîteştrei
se uită în pămînt, ca şi cum drumul ar fi de sticlă,
şi pe dedesubt s'ar Întoarce foile unei cărţi, mai
interesantă decît viaţa dimprejur, cu litere Înţe'
Iese de neştiutorii de carte.
După port, săteanul cu nevasta lui par de prin
Crevedia. E zece dimineaţa. Ei vor ajunge, aşa,
cu pasul cu care merg, pe la noapte, tîrziu. De,a
lungul bulevardului şi al oraşului, şi în dreptul
orizontului, cînd se va sfîrşi cetatea, ei vor figura
continuu friza vie a unei scene în email, pe pîn­
tecul rotund al unui urcior de lut.
Un ţăran alb, o iapă murgă şi brîul roşu al
unei sătence: cîrd vechi cît lumea, dar imagi'
ne nouă în mijlocul rnotoarelor, tramvaielor şi
firmelor mişcătoare. Ai vrea să faci cu ei ceva,
un desen, măcar un desen în cuvinte, şi ţi se
72
[73]
pare că ar fi în stare să conţie mai mult decît
un desen sau crochiu. Ia vezi! caută bine, desiră ...
Sînt imagini destinate integral picturii' şi în
prelungirea cărora ai simţit ceva ... Pictorul, dacă
le zăreşte, realizează în sensaţional ceea ce se
cheamă în circulatia întinsă un nod de cale ferată.
Acum treizeci de ani, ai dat de două tablouri
pe care nu le-ai uitat. Amîndouă erau zugrăvite
de Hodler. Două imagini, nu numai două tablouri,
două Înfăţişări ale noţiunii, două cardinale ... Ele
te-au mişcat cu atîta putere, încît îţi reapar proas'
pete, ca atunci, ca în momentul în care le.ai
văzut, în împrejurările necurmat diverse.
îţi aduci aminte de Hodler la spital, vizitînd
un bolnav. in trăsură. La pantofar. it vezi, uitin.
du-te la o muscă ... Într-unul din tablourile lui, stă
pe gînduri, pe un scaun, într'o cameră goală, un
om cu piciorul de lemn... Celălalt ilustrează
povestea, cum s'a urcat bătrînul pe măgar, lăsîru
du-şi copilul pe jos. Bătrînul are mustaţa rasă,
poartă scufie cu ciucure, şi degetele mari ale
palrnelor deschise şi le-a vîrît în scobiturile jiletcii.
Cîteva femei îl salută cu tifla.
Un ţăran, o iapă \i o ţărancă ...
j
[74]
ŢlGANlI
în primele săptămîni ale noului guvern dispă.
ruse spectacolul oamenilor legaţi cu funii şi unul
de altul de coate. Sentinelele îi escortau dinapoi
fără baionetă, de.a lungul străzilor către autorităţi
şi gări. T răiserăm într-o democraţie nouă, şi
însuş hoţul de buzunare şi însuş asasinul erau
fraţi ai noştri în suferinţă.
Obiceiul a biruit. Paralele cu solul, armele au
reapărut cu baioneta.n vîrf, purtate, gata de străs
puns, în spatele oamenilor legaţi cobză. Alaltăieri,
scoborau către gară o sută, destinati ternnitelor
şi ocnei, Ieri veneau sugrumaţi de frînghii în
subsuori doi ţigani, conduşi de o carabină cu
săgeată. A purta hoţii zdrenţuroşi în privelişte,
printre hoţii din automobile, borfaşii arestaţi
printre briganzii liberi, pare o sălbătecie.
Dar atmosfera în care păşeau spînzuraţi de
umeri cei doi pungaşi, era sentimentală şi dovedea
un spirit de categorie pronunţat. O femeie tînără,
cu ochii răscoliţi de-o flacără neagră, însoţea pe
arestaţi, nesupărată de sentinelă. Şi dinapoia
jandarmului cu carabină, veneau vreo douăzeci
de ţigani slobozi, gesticulînd motivul nevino­
văţiei. Femeia se oprea cîteodată în loc, scotea
din cărnaşe, din sîn, un pachet de tutun şi o
cărticică şi răsucea o ţigare. Convoiul întreg
aştepta ca ţigara să fie lipită cu limba vînătă a
ţigăncii - şi aştepta şi jandarmul. Apoi, cu atenţii
74
[75]
de moaşă, care pune un clistir cu sondă, ţiganca
introducea în gura deţinuţilor ţigarea, după ce-i
da foc în gura ei şi cîştiga un fum.
«Gata? », întreba sentinela. «Gata », răspuns
deau legaţii de coate.
Femeia îi învăţa ce aveau să răspundă comisa,
rului, judecătorului, sau regelui care îi va lua în
cercetare. Unde îi ducea baioneta la carabină nu
ştia niciunul, şi magistratul însărcinat cu ade.
vărul ştiinţific al « afacerii» pentru care doi ţigani
cu ghetele scîlcli fuseseră arestaţi în numele legii,
putea să fie cine nici nu pomeneşti.
Erau douăzeci de ipoteze de avut în vedere şi
de prevenit, pentru a construi acuzarea. Totul
consista în a pune o latură bine falsificată la teme'
lie şi un beton fragil.
- Să juri, Haralambe, că nu ştii nimic! în.
demna ţiganca.
Haralambe era un spirit dubitativ şi nu pu'
tea să-şi individualizeze cantitatea de argumente
produse torenţial.
- Mai stai, hol să mă desluşesc, obiecta Hara'
lambe, Că mă mai poate lua şi altfel, şi dacă rn-o
întreba de.a.ndaratele, trebuie să mă chibzuiesc
şi aşa.
Unul din ţiganii din escortă, înţelegînd că
dialogul devenea prea tare, se apropie pînă în
rîndul celor legaţi, dete un ghiont în şoldul
femeii, simbolic, atrăgîndu,i atenţia că înţeles
gerea trebuie să aibă un caracter secret. Aşezîn­
du-şi profilul aşa încît să nu fie văzut decît de
interesaţi, el jucă din ochi, din sprîncene şi din
tot obrazul o mimică întortochiată, care SpUI
nea: «Vă aude sentinela: ati uitat că sînteti aress
tati? ». ' ,
'Ţiganca se întoarse către soldat şi, înfrăgezin,
du-şi gura şi scăpărînd din trupul întreg o scînteie
a căreia combustiune nu dă niciodată greş, zise:
75
J
[76]
I
r
- Zice că să ne ferim de dumneata, domnule
căprar : omul ăsta nu are minte.
Soldatul îşi puse privirea pe glezna ei elegantă,
desculţă, plimbîndu-şi.o pînă sus, ca un fier de
călcat, a căreia leneşă apăsare caldă ţiganca o şi
simti.
� Parcă eu ascult ce spuneţi voi! răspunse
căprarul. Vedeţi-vă de treabă.
O solidaritate mai puternică decit legea, şi
nedeclarată, aceea care leagă cocenii cu pămîntul
şi aduce în vîrful ştuleţilor firul de aur asudat al
porumb ului, înfrăţea pe toţi oamenii aceştia, pe
ţiganii liberi cu ţiganii legaţi, cu femeia şi cu
soldatul. Frînghia era o aţă, baioneta o formali.
tate, şi viitoarea puşcărie un fapt divers inevitabil
şi trecător. Oamenii se comportau cu toţii ca şi
cum ar fi ştiut că subt aceste aparenţe se ascund
realităţi pe care ei le cunosc şi le apreciază la
justa valoare.
Şi de acord cu ei erau toţi trecătorii, vizibil
indiferenţi, trecătorii pe jos, tramvaiele şi maşinile.
automobile. Dacă ai fi întrebat pe fiecare în parte:
« Ce crezij », fiecare ar fi răspuns ca sentinela:
« Vedeti-vă de treabă».
Istoria lumii e plină de momente istorice.
Pauze, intervale, tăceri, respiraţii suspendate.
în ele se petrece mai mult decît o uitare şi decit
o somnolenţă: creşte ceva, se intercalează ceva.
Fără să ştie, ţiganii străbăteau cu ţigara în gură
un moment istoric ..•
[77]
VIITORUL
La Şcoala de Belearte (ce urît trebuie să fi
sunat la început acest monstruos neologisml i, la
Şcoala de Belearte s-a pripăşit un model nou, o
ţigancă. Ţigăncile au intrat în pictură definitiv.
Sînt frumoase, au pitoresc şi o facilitate de a se
dezbrăca şi de a rămîne în pielea goală, la poză,
naturală. în sîngele lor de mare antică rasă a
rămas, aproape neinfluenţată de evoluţii, Eva din
poveste, nudă şi despletită prin Paradis, cu ţiganul
ei de Adam, alături, cuprinsă pe după şold.
Foaia de viţă purtată cochet, cu coada.n buze,
era o premergere la ţigare.
Stilul ţigăncii, egalizator şi indiferent la ranguri
şi preamăriri, îi e propriu: floarea la ureche, fumul
din colţul gurii, luleaua, spiritul polemic, şi,
atîrnat de cingătoare, ghiocul. E inuzabil faţă de
cărţile de dat, din brîu, şi buzunarul de la fustă.
Limbajul face parte din stil: «Cine.i, mînca-te.aş,
ăla lungul, care se topeşte după matale? Bătu,te,ar
norocul, că tare eşti năzdrăvană... Uite.l, sau
pe drum de seară, sau pe drum de zi, îţi cade
în casă... » La o îndoială, ocărăşte ghiocul,
pentru că refuză să răspundă la întrebare, dar el
pînă la urmă se supune.
înfricoşată armă ghiocul! Ghicitul are trecere
Întodeauna şi pretutindeni, şi la belearte, care,
nemaiputîndu-se suferi şcoală, s.a transformat în
academie. In pauza de lucru, ţinut în palmă ca
77
[78]
I
ij
o castanietă, melcul de porţelan spune domni,
şoarelor viitorul, pe o sută de lei. Adevărul agrea'
bil Iasă fetele în faţa ghiocului visătoare,
Ţiganca i-a găsit şi numele plastic: buzatul. E
o artistă, o vizionară. Ea ştie ce nu ştie nimeni:
viitorul.
[79]
NATURĂ MOARTĂ
Dinaintea şantierului nostru, cuprins _în sîrmă
cu ghimpi, vreo zece golane s'au rugat să li se
dea voie să culeagă surcele. Cea mai bătrînă
dintre femeile fără vîrstă, duce sacul pe mînă,
ca o haină, şi poartă cercei de mărgăritar cu bobul
cît agreşa lernnului.cîinesc. Ochiul trecătoarelor
desculţe, umezit de un frig scăpărător, a zărit,
printre materiale şi unelte, scîrlionţii talaşului,
glomotoacele de paie şi ciopliturile aruncate.
Peticate şi burduşite cu zdrenţe încălzitoare,
adunate şi scuturate din rnăidane, femeile seamănă
cu pachetele de maculatură încinse cu sîrmă, pe
care alţi golani le strîng pentru fabricile de hîrtie.
Pe subt zdrenţe, anatomia lor e aceeaş cu a profe'
sorilor, cu a decanilor şi rectorilor copleşiţi de
onoruri; foamea lor e aceeaş, bătăile inimii sînt
aceleaşi, lungimea intestine lor aceeaş: numai sen­
timentele nu sînt la fel cu ale celor născuti în.
tr-un pat şi adăpostiţi de un părete. '
Sfiioase, femeile se apleacă, frîng genunchiul şi,
ca nişte cîini, cîte una, trec prin sîrmele împrejmui,
rii ghimpate. Patru copii, goi pînă la buric, şi. au
făcut loc prin spini, dezvelind şolduri agere
elegante şi picioare lungi, copiate după cele mai
zvelte şi mai frumoase modele de bronz. Plastica
unui băiat bălan, cu ochii ca vişina neagră, face
de ruşine geniul artistic al cîtorva generaţii de
sculptură şi modelaj. Trecînd prin sforile de fier,
79
[80]
I
II
I
copilul s-a înţepat în picior, şi sîngele naiv a
şi pus o coacăză roşie pe talpa lui, lucrată concav
dedesubt şi cabrată deasupra, ca un coturn.
Cu deg�tele, cu băţul, golanii au strîns un sac
de foc de paie. E ora unsprezece, o dimineaţă
Întîrziată de noiembrie, cînd luminişul zilei a
tresă rit către prînz în perdeaua de cenuşi a unui
cer scoborît pe plopi. Cît va dura văpaia sacului
şi în ce fel de vatră va fi aprinsă? în ce soi de casă?
pe ce lume? Un inginer, vexat de realitatea corn­
pusă a tabloului, aprinde o ţigară cu un chibrit
enervat.
- La ce te gîndeşti?
- Dar dumneata?
- La ăştia ...
-- Ca şi mine ... Admiţi dumneata ca oamenii
sl primească atîta suferinţă şi să o suporte? Pe
mine, rnairnuţele mă fac să plîng. .. Am văzut
maimuţe mici, de.o şchioapă, legănînd în braţe
cîte un pui mititel, ducîndu-l amoros subt ureche,
răsfăţîndu.l şi ornorîndu.i păduchii între degete
omeneşti. Maimuţe1e lui Darwin nu au pierit:
ele trăiesc laolaltă cu noi, mascate numai, împrer
jurul trupului cu o fustă de stambă căpătată.
Uite-le, adună surcele şi paie. Şi le renegăm şi
acum, cînd sîntem siguri că filosofii se trag din
gorile şi ştiinţa din cimpanzei. Nu te simţi revol­
tat? Nu zici nimic?
- Nu pot zice nimic! scrîşni emoţionat ingi.
nerul. imi vine pur şi simplu să poruncesc lucră­
torilor mei să-mi puie capul pe un buştean şi
să mi.l piseze cu parul. Lasă-mă! nu vreau să
mai mă uit.
Pecînd vorbeam, un cîine bătrîn apăru din
pămîntul noroios, ca o zămislire neagră. Pielea lui
vînătă lucea ca o muşama printre bidinele pleşuve
şi pensule de păr morfolit. Din cînd în cind, el
80
[81]
cădea pe un genunchi şi pe un şold, şi se scula,
uitîndu-se la noi.
- Îl vezi?
- Lam văzut. Nu mi.l mai arăta.
- Şi'a zis în gînd: uite doi oameni. incovoiat
din şale, a trecut mai departe. Opinia cîinelui
despre noi nu e măgulitoare.
- Nu stiu ce să fac. in fiece zi mă turbură
asemenea' probleme. Şi eu am ţinut întodeauna
mai mult la opinia cerşetorilor şi a cîinilor - şi
ţi-aş mărturisi: a puşcăriaşilor - decît a oamenilor
învătati si înstăriti,
D� după un colţ de casă, se ivi o femeie nebună.
Peizajul semăna cu locul din Evanghelie, în care au
ieşit din gropi, să.l întîmpine pe Iisus, slăbănogii.
Ea se opri în dreptul nostru, salută milităreşte,
îşi duse mîna la inimă, apoi la frunte. Picioarele
goale se deosibeau de ale căutătorilor de surcele,
fiind încălţate cu ciorapi despărechiaţi şi rupţi
în mocirlă, unul scurt detot şi celălalt pînă la
genunchi. Ţinea în mînă un schelet de umbrelă
şi se gătise cu o fostă pălărie violetă şi cu o floare
roşie de cîrpă.
- Unde te duci?
Ne răspunse un miorlăit mat.
- Stai prin partea locului? Unde stai?
Acelaş miorlăit, cu vocalele inversate. Nebuna
se pierdu într-un discurs de semitonuri şi serni.
silabe, şi de mişcări în dezordine ale braţelor,
arătînd profetic şi cerul şi pămîntul şi cimitirul
de peste drum.
- E nebună şi surdornută, zise inginerul, şi
închise ochii, şovăind în verticală.
- Mă gîndesc, zise el, că ar fi muma mea.
Aşa m.arn gîndit şi la copiii de-adineaori, că ar
putea să fie ai mei; eu să fi murit, şi ei să caute
surcele şi paie în noiembrie... Noi, inginerii,
n'avem «organizaţie», «pentru asemenea cazuri» ...
81
[82]
- Nici noi, i.arn răspuns; şi mai puţin. Dar
n.au ruei medicii, nici advocaţii, nimeni n'are
« organizaţie». Dacă nu ai agonisit avere, te
întorci la maimuţă: frig de sus, lut ud jos, pustiu
înnainte, şi primprejur «ordine socială»: antro­
pometrie, bilet de identitate, moralitate.
- în trei unice forme te primeşte, mi se pare,
societatea sărac, zise inginerul: hamal, vizitiu
şi lăutar. Cel puţin, bărbaţii se pot folosi de trei
meşteşuguri. Femeii îi este rezervat unul singur,
şi acesta cu restricţia să fie frumoasă, tînără, cinică
şi, de preferinţă, fecioară.
Nebuna ne privea mistic, ţinîndu.şi degetul
în gură. Adunătoarele de surcele ieşiră de subt
zăbrele, ziseră « sărut.mîna » şi, dînd cu ochii de
femeia încremenită în extazul demenţei, rîseră
cu poftă, ca nişte parvenite: aveau un sac cu
surcele, Una o trase de umbrelă, alta îi dete cu
tilla, Bătrîna cu mărgăritarele din cercei scoase
limba.
- Ce-aveţi cu femeia? întreabă inginerul. Nu
vă este ruşine?
- E smintită, răspunseră femeile, clătinînd o
mînă în dreptul tîmplei.
Copiii cu bulgări reci de pămînt dau după
cîine, care ţipă, lovit în pîntecul jupuit.
- Ce-aveţi cu cîinele? Ce v'a făcut?
- E rîios! răspunseră copiii, căutînd bucăţi
de cărămidă.
[83]
GLOABA
Cine ştie dacă ne mai întîlnim, iubitule cal de
trăsură, iubitule camarad, în iarna anului 19}0
am fost amîndoi vecini. Tu degeri în stradă,
şi mie mi se face milă de tine, de la fereastră.
Cu două capace la ochi, ca să nu poţi vedea în
tragedia ta nici ce-ar mai fi putut rămîne frumos,
legat în chingi, încovoiat de grumaz, strîns de
pîntece şi şolduri în curele groase şi înhărnat la o
trăsură ca un catafalc, care duce, dolrnen pe roate,
un client cadaveric, zgîrcit între genunchi şi
pălărie, tu nu te poţi mişca decît în direcţia
comandată. Un bici te păzeşte, un ham te frînge
şi todeauna mergi numai încărcat. Cu pasager
sau fără pasager, povara slăbiciunii tale este aceeaş:
roţi de fier, potcoave de fier şi un schelet de fier,
învelit în piele veche şi postav.
Lasă-mă să mă uit cu de-amănuntul la tine,
ca să rărnîie din fantoma fostei tale forme, de pe.
cînd aveai o coamă şi un glas şi doi ochi cu scăpă­
rare, un portret adevărat ... Picioarele tale şi-au
schimbat clasica anatomie si tu nu mai semeni
cîtuş de puţin cu armăsarut' viteaz din gravuri şi
tablouri. Un al doilea genunchi ţi-a ieşit deasupra
copitei şi ai acum cîte două buturugi de fiecare
picior. Şi problema ta de căpetenie o văd care
este: echilibrul. Strîngînd cîte două picioare,
care s-au dezvăţat şi să stea şi să se ridice, un
moment tu te poţi răzirna pe celelalte două,
83
[84]
pînă ce abia dezlipite de piatră picioarele strînse
cad pe pămînt de la sine.
E dureroasă fiecare fractiune de os si de carne
ce ţi-a mai rămas. Unde nu te ajung� biciul, te
bate caldarîmul, şi unde nu te roade catarama, te
zgîrie gerul, după ce te-au copt, cînd arşiţa, cînd
vînturile opărite. Eşti singurul ins detot în pielea
goală, căruia viaţa nu i-a dat niciun fel de cojoc,
si unul din urias ii care se hrănesc cu semintele
�ele mai mici. Fiindcă eşti vegetarian şi a�ti,
alcoolic, ca boul si ca elefantul, tu n-ai învătat
să ataci şi aproape nu ştii să răspunzi. Orice
prost te duce cu biciul, şi tu te supui. Şi dacă
uneori, o dată într-o viaţă, vrei să dai si tu una,
nici nu stii cum să începi. În. loc să ai 'satisfactia
actului tău şi să-l vezi, tu lupţi de,amdaratele' şi
pe nevăzute, ridicînd copitele dinapoi. Şi atunci,
împiedicat în scrupulul psihologiei, nu dai cu un
singur picior, chibzuit, ci cu amîndouă deodată,
anapoda si fără obiectiv. Si nici nu te bati,
drept vorbind: te/ai speriat de o muscă şi de �n
tîntar.
, r'ată însă cu cîtă precizie si cu cîtă sete stie
omul, birjarul tău, să te 10ve�scă. El s'a scob�rît
de pe capră şi ţi.a culcat peste vîna burţii, de jos
în sus, coada biciului de cîteva ori. Ţi-a venit în
faţă şi ţi-a pus pumnii în cap şi fălci, pînă ce
te/a obosit. Pe urmă, cu botul cizmei grele ţila
trîntit o durere grozavă şi în fluierul piciorului,
acolo unde te/a uzat piatra drumului municipal
mai tare. Tu nu stii nici să zbieri măcar; nu
te-ai revoltat. Abia' ţi/ai tras piciorul izbit, mai
sus, decît spinzurase.n aer pîn.atunci, înghiţind
resemnat o suferinţă cu care cred că nu se poate
potrivi nicio tortură omenească. Şi n-ai măcar
figură, un obraz, o expresie după care să te cunosc
că suferi şi că rabzi. N,ai un gînd, o hotărîre, un
ideal. Şi nici suspin, nu ai, nici lacrimi, nimic!
84
[85]
Esti ca un lucru de lînă sau de lut, în care
vi�itiul s-a obişnuit să dea fără primejdie ŞI fără
teamă.
Nimic nu ar fi mai uşor decît să muşti. Cu o
căscătură de gingii ai fi decapitat şi pe proprie'
tarul trăsurii, şi pe birjarul care te mînă, şi pe
rindaşul care îţi curăţă grajdul şi te urneşte din
băligar cu lopata. Cu un rînjet aproape nevino­
vat bai fi dezlipit o ureche, le.ai fi rupt buzele
şi nasul, isai fi lăsat ciungi din umeri sau din coate,
ologi. Dar tu nu ştii cum se sfarmă viaţa decît pe
pielea ta, calule, şi socoţi că omul este un fiu al
lui Dumnezeu, care are dreptul să facă din tine
ce pofteşte, şi alergător de curse, şi acrobat de
circ, si salahor. Puricile nu tine socoteală de trepte
şi de' ierarhie, şi cu o neruşinare admirabilă trece
din pantalon în pantalon şi de la o subsuoară
la alta. Cînd Ivan cel Groaznic ucidea vizitiii care
te-au schilodit, parveniţi la capră, pe tine, el se
scărpina cu o mînă, acolo unde ţie ţi-este ruşine să
te aperi într.altfe] decît cu coada. De cîte ori eşti
mai mare şi mai puternic decît puricii şi păduchii!
Pe nemîncate, tu poţi duce kilometri, fără să te
odihneşti, două mii de kilograme de povară, iu.
bitule cal, iubitule carnarad, iubitule nătărău,
Ca să te facă inofensiv pînă dincolo de toate
marginile răbdării, omul ţi.a luat singura cinste
ce-ti mai rămăsese şi te.a scopit, aplicîndu-ţi cu
foarfeca, ţie, preceptele cu care s-a jugănit pe
sine, ca să respecte rangul, averea şi puterea aproa.
pe1ui căruţaş. Dacă ţi-ar fi citit, tu nu înţe1egeai
nimic, nefiind de neam cărturar. Dacă te-ar fi
botezat şi Împărtăşit, iarăş nu ai ti. priceput cărei
temperaturi se adresează ştiinţa stupefiantă il
lucrurilor sfinte. Nesimtitor la predică si rationa.
ment, omul te-a pus jos', te-a răscăcărat 'şi a 'fileut
din tine un băiat fără bărbătie si o fată fără fetie.
Tu nu eşti cu nimeni la fe'l p� faţa pămîntului,
85
[86]
decît cu paznicii cadînelor musulmane, îndato.
raţi să păstreze, pentru libidinea unică a unui
unchiaş neputincios, cîteva sute de frumuseţi
într-un serai, furate din bătaia luminii şi ascunse
într'un beci de marmură şi agată.
într'o dimineaţă, te-am văzut lovit peste mă,
sură de vizitiul tău, şi, scos din fire, mi-am părăsit
fereastra, şi, luînd cu mine un baston ţepos,
te-am răzbunat. Răcnind ca un arhanghel, care ar
fi scoborît cu aripile vîjîind văzduhul, am tăbărît
cu băţul pe vizitiu, şi subt ochii tăi i-arn plătit
toate ticăloşiile lui. Dar trecătorii, cărora le-am
explicat cum te-a făcut să gemi vizitiul, n-au înţeles,
răspunzînd că un cal trebuie bătut. Şi tot aşa
au zis şi oamenii stăpînirii, care nici ţie nici mie
nu ne-au dat dreptate.
M,am apucat să învăţ limba cailor, care-i ne,
chezul, ca să vorbesc cu voi la staţiile de trăsuri
şi căruţe şi să vă fac să pricepeţi că trebuie să
răsplătiţi sîngele din spinare, bubele din şale,
uima din gură şi gîlcile cu puroi. O sută de gloabe
pot să schimbe în cîteva minute soarta tuturor
cailor de circ, de hipodrorn şi de transport ...
Dar ai înţepenit, iubitule cal, şi poate că, aşa,
caricatural şi pe trei sferturi mort, cum te-am
conternplat din fereastra mea, ai adormit pe două
picioare. Un client cu blană şi mînuşi s-a suit în
trăsură, şi vizitiul tău nu izbutea să te pornească
nici după al patruzecilea bici. in sfîrşit, te-ai
mişcat şi ai plecat sărind, şontorog şi ridicul, ca o
lăcustă şi ca un cocoş bolnav. După intuiţiile mele,
tu te găseşti în plină agonie şi, murind la fiece
zmucitură niţeluş mai mult, singurul mijloc care
te mai ţine treaz pînă în secunda prăbuşirii e
biciul. Şi poate că, răsucind ţigarea şi privindu-te
mereu reînviat şi defunct în acelaş timp, subt
biciul care nu te mai cruţă, poate că la cotitura
străzii ai şi căzut ...
[87]
ANTICARUL
In niciuna din expoziţiile de pictură mai recente
nu s-a văzut luată cu pensula şi strărnutată.n ramă
imaginea ungherului de stradă cu două dulapuri
de cărţi. Ochiul pictorilor, asaltat de atîtea solici­
tări cu mai puţin caracter, nu găseşte nicio îrn.
părechiere cu ea. librăria cotoarelor paralele ca
ţevile de orgă, şi rafturile pestriţe, decorative între
păreţii unui apartament, îşi pierde în aer liber
ceva din pitorescul ei?
Gravura şi crochiul, destinate aspectelor varia.
bile ale cetăţii, se dezinteresează de neguţătoriile
şi industriile străzii, şi nota lor de culoare nu
emoţionează creionul şi acul de scobit în lemn
al artistului grafic măcar ca un document. Din
toate activităţile improvizate, prăvălia pe tără­
boanţă a simpatic ului anticar, a scăpat de vigi,
lenţa agentului în uniformă albastră, adversarul,
şi el, al cobiliţei, al Horăreselor şi al coşului de
papură cu portocale şi ouă. Nişte edili mai esteţi
şi mai cărturari decît aceia care, interzicîndu.le
cheiul Dîmbovitei, au strîns librarii arnbulanti în
insula de dughe�e din spatele Casei de Depuneri,
construită ca o parcelă de cavouri, au dat drum
liber cărţilor să circule, să se înmulţească şi să se
aşeze pretutindeni, ca într.un oraş de şcoli şi de
mare mişcare intelectuală. In cele mai depăr­
tate cartiere biblioteca anticarului pune semnul
ei de nobleţe pe un zid altădată murdărit, şi
87
[88]
nicio zi nu e mai tristă ca aceea în care, împiedi.
cat de internperii, dulapul stă închis cu o bară
diagonală de fier şi hibernează.
Ora cea mai plăcută a cititorului îl găsea puri,
cînd în rafturi şi descoperind broşurile neştiute
adeseori nici de anticar. Toti dascălii, scriitorii si
ziariştii, îşi aduc aminte de 'cîteva figuri, de acei
cărturari cu librăria în spinare, care-ţi păstrau o
ediţie rară, un volum vechi, pentru gustul dumi­
tale. Ei au umplut bibliotecile cu tipărituri de
preţ, fără să fi reţinut atenţia şi pana scriitorilor
prieteni cu dînşii. Au dispărut fără să li se prindă
chipul şi meritul de nicio pagină din miile de
hîrţoage vîndute prin neostenita lor sîrguinţă.
Decanul şi savantul anticarilor din Bucureşti
a fost un bibliofil Pohl, în genul unchiaşului
Chacornac din Paris. Cunoscut ebraist în sferele
teologice de pe timpuri, omul de bibliotecă al
învăţaţilor, arhiereilor şi rnitropoliţilor noştri,
beteag de un ochi, pipernicit, dotat cu o memorie
pe care nu o putea corecta decît Nicolae Iorga,
el semăna cu Sfîntul Petru din iconografia orto.
doxă.
ti văd punînd metan ia, blagoslovit de mîna
gingaşe a Înnalt-Prea-Slinţitului Iosif şi-l aud argw
mentînd în salonul de primire al marelui ierarh:
- Am găsit pentru mata întîia ediţie a Jido,
oului rătăcitor. . . E undeva într-o casă, dar cere
cam mult ... O să mai pui o vorbă ... o să vedem ...
Cred că o scot mai ieftin.
Iosif Gheorghian, fost douăzeci şi cinci de ani
stareţul capelei româneşti din Paris, era traducă,
torul în româneşte al scrierii lui Eugene Sue, şi
nu avea din ediţia lui cu litere jumătate slavone
niciun exemplar.
[89]
PERSPECTIVA VERTICALĂ
M,am dus cu funicularul, pînă la al doispreze.
celea etaj al unui prieten, al căruia prost-gust de
forţă majoră Îl obligă să locuiască într-un bloc.
Ce frumoasă ar putea să fie această oroare construi,
tă, dacă arhitectul ar fi studiat mai adînc expresia
faţadei, organizată pe apartamente! în Bucureşti,
cîteva blocuri, inspirate de la echilibrul gîndit
al suprafeţelor întîlnite, de la materiale, culori,
scobituri şi reliefuri, izbutesc să fie, prin alterna'
rea bine orchestrată a umbrei cu lumina, adevăr
rate opere de artă, comparativ cu turmele rnon­
struoase de cotete monumentale.
De la etajul ai doisprezecelea şi terasa lui, am
avut nefericita curiozitate să mă uit de sus îrnpre­
jur, Înspăimîntat. Arhitectura şi urbanismul pri­
vesc lucrurile exclusiv În perspectiva orizontală,
şi oraşul bine încheiat şi călcat pe dungă, dacă
te întîlneşti cu el pe stradă, privit În cap e pleşuv,
şi chelia.i acoperită cu o coaje de rîie şi rapăn.
Elegantul dornnişor n.are nici pălărie nici figură,
si i-ar sta bine si o tichie, dacă refuză, ca un
prostănac, să puie joben.
Cîtă hidoasă deosebire între perspectiva verti­
cală chiar a unui deal de buruieni si a unui bloc! O
cîmpie de şandrarnale peticate ţine spaţiul În loc,
şi întinderea acoperişelor evocă măidanele gunoa,
ielor menajere din depărtările de dincolo de
periferii, zdrenţele, tinichelele, oasele, sticlăria
89
J
[90]
murdară, vata, pansamentele, cioburile şi toate
resturile peizajului de umplutură municipală,
purulent, din care nici scaietele nu creşte. Dedesub­
tul acestui teritoriu, ca într-o cetate subterană,
camuflată cu lepră, cîntă pianul şi harpa, se des'
chid saloanele placate cu marmură policromă,
mobilierele de lemn de trandafir şi mahon împe­
striţează cu covoarele de Smirna apartamentele
luxoase. Contrastul e grotesc în zeci de cartiere.
E curios că plafonul exterior al oraşului nu e
o problemă de estetică organizată pentru ochiul
urbanistic, care cîteodată pare de sticlă. Niciun
savant al ştiinţei municipale nu s-a urcat încă pînă
la un al doisprezecelea etaj, să ia cunoştinţă de
mizeria de deasupra capitalei şi să-şi îmbogă,
ţească repertoriul cu o problemă nouă? Ce stimă
să mai aibă pasările cerului, cu aripile proas'
pete, de azur şi lumină, cu fiecare fulg desinat
ca o broderie, cu penele întocmite după o regulă
de acurateţe meticuloasă, de capitala noastră, pe
care o vede soarele în toate zilele pe dimensiunile
ei innălţate? Dacă n'ar mai fi bisericile, e de crezut
că şi-ar schimba drumul şi el, şi ne-ar lăsa să
bîjbîim cu blocurile noastre bezna, ca nişte osîn­
diţi ai străl ucirii lui.
191 J
[91]
FEMEIA CU COPILUL
O femeie cu un copil în braţe a greşit vagonul
electric de gară. T axatorul o ceartă că nu ştie să
citească numerele şi direcţiile, şi regulamentul
vrea să-i aplice o amendă corecţională prin con'
trolor, care ţine curs public despre fraudă şi
îndatoriri. Femeia rabdă injuria, lipită de uşă,
în picioarele goale şi cu pieptul desfăcut fără
falsă decenţă. Un copil scheletle suge din ţîţa ei
de schelet, obosită. E cu neputinţă de suportat
aspectul de mizerie fantastică al grupului consacrat
de icoanele împărăteşti, şi mai ales ideea că femeia
a putut să fie rîvnită şi fecundată. Sau mai ales că
ochii ei morti au putut licări, că bratele ei au
putut cuprinde, şi că pîntecul ei s-a putut bucura
femeieşte. Ţi se strînge pumnul şi ai voi să izbeşti
natura dur în gingii, inconştientă şi vicioasă.
între cele două staţii de asfalt, pe un bulevard
forfotit de lume, femeia şi copilul sînt mai singuri
decît într-o tăcută sală de disectii. Cîtă vreme ei
au făcut numai un rău strict 'personal, nimeni
nu întreabă ce caută şi de unde vin. Libertatea
lor e la fel cu a tuturor persoanelor care-şi
plătesc biletul şi au învăţat să deosibească va'
goant'le şi să nu le confunde. Nimeni nu e
obligat s:i caute femeia singură lîngă un copil
singur, şi în tăcerea vijeliei mute, pe care o
străbate, mamei i s'au acordat răspunderi şi
drepturi.
91
I
I
J
[92]
Răzvrătirea înfăţişării dovedeşte că femeia din
vagon e nebună. Un petic de fustă o îmbracă
toată, de la umeri la genunchi. Ea surîde cînd
nu trebuie, şi, între spaimă şi beatitudine, îşi
priveşte cîteodată copilul care-i mănîncă leşul.
Singur instinctul datoriei pare intact, cu care se
duce la gară.
- Unde vrei să pleci? întreabă cineva.
- Nu ştiu, răspunde femeia corect. Mă duc la
gară.
- Şi de la gară unde pleci?
- Nu stiu.
- Atunci de ce te duci la gară? întreabă un
logic.
- Nu ştiu, răspunde netulburată femeia.
- Ţine un pol, îi spune cineva, întinzîndu-i o
monedă nouă.
Fără să ştie să ia banul gălbui, femeia se uită la
strălucirea lui, ca la o ţigară aprinsă, şi zîrnbeşte,
ca si cum nu ar avea nevoie.
� la-I, să cumperi ceva copilului cu el, o îndearn­
nă o femeie din vagon.
Femeia zîmbeşte iarăş, vorbeşte cumva din ochi,
miscîndu.si buzele .
.:...... A m'urit! zise femeia cu copilul, tocmai cînd
se dete jos din vagon.
[93]
SîNGERECE
Periodic, Îşi face intrarea În viaţa publică a
Bucureştilor cîte un personaj grotesc, care-şi ia
rolul, nepotrivit cu el, în tragic, trăieşte intact
cîţiva ani, exagerîndll'şi destinele, şi dispare brusc.
În copilăria noastră am cunoscut pe un domn
care alerga după trăsuri şi se prezinta: Sîngerece.
Bine îmbrăcat la Început, prestigiul lui s.a tocit
şi scîlciat pe măsură cu pantalonii şi încălţămintea.
într'o zi l-am zărit cu cămaşa afară, cu fesele
pantalonilor negri sfîşiate, încălţat numai la un
picior, cu o pălărie în cap desfundată. EI alerga
înnaintea unei şcoli întregi de copii, urmărit de
ţipătul lor piţigăiat:
- Sîngerece!. .. SÎngerece!... Sîngerece ! ...
Uneori personajul se oprea ca un prinţ dus în
triumf, se întorcea, făcea bezele, mulţumea şi o
croia din nou de-a fuga, cu o mie de vociferări În
alaiul lui.
S,a oprit la Morgă, călcat de un «muscal »,
Fusese destinul lui să primească în pîntece şi cap
potcoavele masive ale armăsarilor după care fugise
timp de trei ani. Probabil că în conştiinţa lui se
credea un cal decăzut si că idealul i se concentrase
în preocuparea de a întrece un armăsar, pentru ca
apoi să moară liniştit ...
îl vedeai gonind glorios, cu pieptul înnainte,
surîzînd la trecători cu un zîmbet din coltul
zăbalei, care spunea: «Uitaţi'vă la mine cal ( ».
93
[94]
Cu coatele ridicate, cu mîinile spînzurînd cochet
din Încheietură, el schematiza şi gleznele picioar
relor de dinainte ale calului În tactul lor aerian.
Prin faţa Episcopiei, Sîngerece scotea şi un nechez.
Fără îndoială, cugetul lui suferea că nu poate
mînca orz, paie şi fîn ca toţi confraţii lui. Prin
faţa vitrinelor strălucite, el ar fi putut, din mersu-l
elegant, să dea drumul, ritmic, pe asfaltul curat,
cîte unei mingi, estetic alcătuite, care s-ar fi spart
uniform şi fără zgomot, ca un gogoloi de ipsos
cu cîlti. Odată l-am văzut lăsat pe vine în Piata
T eatr�lui, deasupra unui muşuroi de bălegar v�'
poros. Credea că-l făcuse el.
Sîngerece era sincer şi candid ca o fecioaăr
norvegiană, În toată mimica şi osteneala lui.
Pe la răstimp uri au apărut şi au pierit fără
urmă alţi originali, prin Bucureşti. Nicu Meţ,
Mezelic-cu-ciocul.mic, cîţi n'au trecut, fiecare
jucînd cu entuziasm rolul personajelor ce ar fi
dorit să fie! În preajma războiului, atenţia publicu­
lui fusese atrasă de un general Îmbrăcat ca bucătarii,
dar Încins cu o sabie de mucava şi decorat cu toate
distincţiunile Împărăteşti, funduri de cutii de
conserve, prinse În ordine pe piept. Cine ar putea
să spuie unde zac oasele acestui cap de oştire,
care poate să fi murit cornandînd o bragă ...
Seria, cu pauze mici, se urmează şi după război
(primul>. Atenţia publicului este şi astăzi solici.
tată de un personaj nou: varietatea speciei e
inhnită. Cel de astăzi nu aleargă după trăsuri,
nici după muşte. 11 vezi uneori şi la «Capşa »,
purtînd un cap mărunt pe umeri, puţin zulufat,
un cap atît de mic că ai crede că şi l-a scos din
buzunar şi pus atunci, potrivindu.i pălăria la
uşă. Asta joacă personajul tăcut şi conştient de
sine cu modestie. Ascultă mult ca să pară că înţeles
ge, şi vorbeşte puţin, ca să nud alunece capul. El
crede că trebuie să asculte, să judece şi să formw
94
------ ------
[95]
r
leze sentinte. Si, într-adevăr, judecă de toate
celea cu o 'egală competinţă şi cu un egal avînt.
Un sfîrc roşu de panglică îi valorifică bustul la o
cheotoare. Şi totul are un mare preţ din cîte
participă la întregirea personajului. Firul de
mustaţă îl împleteşte cu economie. îşi păstrează
intactă mătreaţa pe reversul redingotei, pentru a
o lăsa moştenire vre unui muzău, şi îşi conservă
sănătatea cu speranţa că nu va muri.
[96]
CIOCUl
Era pe seară. Ceremonia se sfîrşise. Podoabele
negre, cu blazoane de tinichea aibă, pe care se
scriu cu o pensulă de expediat bagajele, iniţialele
defunctului, condus la groapă cu «pompă », fuse,
seră ridicate. Poarta cimitirului, cu bolta goală, in'
dica drumul dinlăuntru gol, în cimitirul gol. După
doliu] unuia singur, începea cernirea înceată a
tuturor mortilor si a viilor din cimitirul viu de mai
la vale, oraşul, 'capitala, cu sticliri electrice de
candeli.
Negustorii de crizanteme, flori care evocă din
ce în ce mai mult agonia, îşi adunau ghivecele
în cărucioare împinse cu braţul, şi porneau că,
tre grădini. Cartierul cimitirelor, adunate ca nişte
institutii ale vietii viitoare, care va începe numai.
decît, poate că �îine, poate că la noapte, se încon­
jură de un vast şantier pentru morţi. Un atelier
lucrează şi creşte flori, altul, alături, durează
monumente, glorificînd în material etern şi cu
preţuri reduse, valoarea de-a fi trăit şi durerea
de-a fi pierit, a unui client deocamdată anonim.
Zeci de cimitire superficiale, fără nimic dedesubt,
s'au improvizat, în priveliştea trecătorilor, viito­
rii cumpărători, pe marginile străzilor, orientate
către cimitirele adevărate. Pe o cruce de marmură
albă, răzimat, un arhanghel, coborît pe pămînt,
plînge. Fericitul căruia o să-i aparţie acest bolo.
van de sirnbole îrnpărechiate, încă nu s-a ivit.
96
I
q
[97]
Numele lui încă nu este săpat pe locul neted.
Şi o să coste mai scump, îngerul fiind «operă de
artă », şi crucea singură construindu-se mai iute,
cu fierăstrăul italian, retuşat cu bucearda şi dalta.
Peste drum, între cimitire, un rînd întreg de
localuri de petrecere afirmă că durerile nu-s tot
atît de eterne ca amintirile sigilate cu piatră.
Cu batista la ochi, jăluitorii se consolează. Un
autor francez a scris odată că toate acestea «c' est
la vie », şi formula a fost adoptată şi generalizată
ca «regrete eterne », traducîndu-se cu «aşa e
viata », «mortii cu mortii şi viii cu viii », repro,
du;e de toate' condeiele,' de categoria fierăstrăului
şi dăltii din atelier. Lăutarii au rechemat la viată
pe cei rămaşi în viaţă, şi vălul de Isis al văduv�i,
se dă cu melancolie deoparte, ca să facă loc furcu­
liţei, înfiptă într-o friptură la grătar, şi halbei
masive, cu spumă. Atenti, bărbat ii înruditi cu cel
dispărut, care se află colia, aproape, subt 'o rnovi­
lă de pămînt afînat, aglomerează ofertele şi insis­
tenţele faţă de femei, ca să le decidă să uite, pe
calea gurii şi a stomacului, rnîhnirile ce vin de la
suflet şi figura celui pierdut, ivită cînd în berea din
pahare, cînd pe o felie de pîine, cînd Între «rniti­
tei ». De cîte ori se face o pauză în terminarea
unui gest, e pericol: se iveşte fratele, soţul, copilul
sau mama, printre dumicaţi, şi poate izbucni un
hohot sopran. De aceea, chelnerii aduc farfurii
lîngă farfurii, mîncare peste mîncare, iar lăutarii
schimbă cîntecele des, de preferinţă dansuri. O
doină tărăgănată, un bocet de dragoste, ar putea
să evoce Figura şi poate că un drum lung într-un
şes fără margini, un muget întristat, o talangă, ­
şi s-ar strica efectul tuturor opintirilor făcute de
trei zile, ca să derive un plînset şi să înşele un
oftat. După alte trei zile, munca se uşurează, în
speranţa că se va lua contact din nou cu lumea
ceealaltă la �arastasul, sorocit experimental.
97
[98]
I
l.
Dar ce caută acei şase domni mici, îrnpîsliţi în
obscuritatea serii, la poarta cimitirului? Ce mai
aşteaptă ei? Trei stau de o parte a golului intrării
şi trei de cealaltă parte, şi capetele lor ţuguiate
se uită în cimitir. Chivăre, cu un cioc pe ceafă
şi cu altul pe frunte, pun aceste personagii cu
redingotă neagră, cu pantalonii pe călcîie şi cu
mînecile grele, în ipostaze teatrale de fine de act.
Cioclii!
Ei aşteaptă posaci, caricaturi de Bonaparte, şi
unul dintr.inşii se preurnblă gînditor, pe dina.
intea porţii, cu mîinile la spate.
[99]
CALUL DE DRIC
Convoiul a străbătut oraşul întreg, ca un alai
împărătesc, în odăjdii, împiedicînd viaţa şi graba
activităţii. Ca să treacă mortul liniştit în pasul
cailor mascaţi în rochii şi togi medievale şi îrnbră­
caţi pînă la ochi, s'au oprit în loc tramvaiele,
sute de vagoane, alt convoi, roşu şi alb, şi ceasorni­
cui cetăţii a fost dat cu trei ore înnapoi, E ultima
ofrandă adusă defunctului anonim, marcat pe
blazonul de tinichea interşanj abil cu trei litere
de pensulă neagră. Obiceiul cere ca o viaţă de
simplu burghez să fie încoronată cu atributele
aristocratice englezeşti: postav, croială, fireturi,
accesorii şi panaş.
Oamenii vii au salutat pe mort ceremonios,
cu o referinţă pentru lumea ceealaltă, unde, în,
tîlnindu.ne cu toţii, vom face descrierea măguli,
toare a înmormîntării noastre, adunaţi ca nişte
strămoşi subt migdali, îngreuiaţi de poverile di­
vine, aripi, aureole, argintării şi cărţi cu scoar­
ţele şi cheotoarele de metal, şi cîntînd opt ore
pe zi slava omului liberat de profesiuni libere şi
de onorarii. Va fi cu noi, desigur, şi părintele
Gala Galaction, prietenul nostru, care ne va ex.
plica în termeni înţeleşi secretele, deocamdată
confuze, ale stării îngereşti.
Şi vor veni, puţin întîrziat, şi Puiu lancoves­
cu, încă grimat cu grăsimile rolului din seara
aceea şi posedat de ideea teatrului personal, şi
99
[100]
Tony Bulandra şi Tănase şi Nicu Co cea ...
etc., etc.
Cu astfel de reflecţii şi perspective triste am
însoţit pe profesorul nostru de matematici dece.
dat, pînă la lăcaşul relativ de veci; căci în cu.
rînd domnului primar li va veni poate ideea să
mute cimitirul la Căţelu, şi în locul lui să trai
seze cinci bulevarde paralele, care, pornind de
la Snagov, a doua domniei-sale capitală, să des.
chidă o largă perspectivă către Dunăre prin
Giurgiu. La o intersecţie construită din cauciuc
pneumatic, se va clădi Muzeul învăţămîntului
Complect, unde cu ajutorul unei şcoli primare,
al unui liceu şi al unei universităţi, concordante
şi puse în mişcare de o sonerie, vizitatorii vor
putea să-şi dea duminica seamă accelerat ce poate
aj unge un copil, prezintat la intrare fără dinţi
şi purtînd la ieşirea din partea opusă, mustăţi.
Ceremonia se terminase şi mai rămînea dina­
intea cimitirului dricul gol. întoarcerea trebuind
făcută de.a fuga şi orele fiind înnaintate, chel.
tuielile medicului, clerului, corului şi cioclilor
plătite, am asistat la dezbrăcarea generală a ro.
lurilor suportate cu temperatură. F anţii, marchizii
şi burgmeşterii cu pene la bicorn şi purtători de
sfeşnice, îşi lăsau pantalonii în jos pe trotuar, şi
ieşeau din nădragii ceremoniei în hainele lor ade,
vărate, intrate cu oameni cu tot în personagiile
cernite. Era momentul de fumat o ţigare. Draperiile
s-au strîns, ca la teatru, numaidecît, şi prăjinile
negre, acoperite cu scuturi triumfale, plantele
şi toată recuzita au fost urcate organizat într-un
camion, - iar cioclii de încredere, permanenţii
întreprinderii, se suiau gimnastic în vitrina cu
geamuri a dricului, ca nişte fantome.
Caii ieşiseră din valtrapuri şi mantale, melci
din găoci. în raport cu fostul lor costum erau ca
nişte găini, după ce, opărite, zrnulse şi fierte,
100
[101]
sînt prezintate rasol. Ei nu puteau să aducă mC1'
decum aminte prestigiul, anulat odată cu lepăda­
rea stiharelor, al eroilor jucaţi în hamuri. 1mbă,
trîniţi subit, caii se opriseră, trişti şi ruşinaţi, din
funcţiune, gloabe dureroase ale unui deghizament,
ostenite, dărăpănate, cu capul căzut în pămînt.
Bietii cai! Lor nu li s'a rezervat o viată vii,
toare 'si niciun Paradis. Ca să nu se încurc� afară
din cale de mult, sinoadele au refuzat să le acor­
de suflet şi o nemurire. Ceea ce mai rămîne în
intuiţiile noastre cvadrupede, armăsar sau catîr,
se revoltă ...
[102]
'1
I
CtINELE ŞI MAICA DOMNULUI
Seară de iarnă, noapte de îngheţ. T errnornetrul
s'a scoborît la douăzeci de grade.
Dinaintea teatrului cu afişe mari în culori,
se clatină pe picioare un cîine mare negru,
d ilorrnat de mizerie. E un animal compus ca
o păpuşă de cîrpe, din petice flocoase, croite prin
sfîşiere. Un şold întreg năpîrlit subt unghiile de
sticlă ale vîntului care zgîrie în zigzag, pare dez.
velit dernonstrativ. Gulerul de blană lipseşte, ca
la cloştile pleşuve. Ca o căciulă strîmbă, capul
porneşte într. o parte, şi, după peria de cuie a
crivăţului, porneşte şi laba cîinelui să scarpine
carnea cenuşie, de struguri stricaţi.
Artificializat şi monstruos, formele speciei to.
pindu.se în schiţele primitive, din care progre.
siv s-au extras şi delimitat conturele tipice ale
naturii, cîinele stă de două ore în lumina elec­
trică a faţadei, cu ochii către afiş. Coli imense
de hîrtie reprezintă un rînd de fete rumene, de
varieteu, dansînd pe jumătate nude, într-un pi,
cior, şi încovoind pe genunchiul ridicat cu dan,
telă elasticitatea unei cravase. Nu te-ai mira să
vezi animalul morfolind î� colţul gurii coada
unei lulele, atît e de umanizată fiinţa lui ţără/
nească de noctambul zdrenţuros. El aminteşte,
în fata reclamelor luxoase si a becurilor de elec­
tricit�te, instinctul cerşetorului admirator şi resern.
nat, care totuş dă tîrcoale unui harem de tole-
102
[103]
ranţă, multumit a zări din cînd în cînd, apărînd
în perdele: cochetăria şi fardul ieftin al unei bUl
cătărese, convertită la ritualul pasiv de odaliscă.
O atmosferă îl învăluie, îl îmbată si îl retine. În
abdomenul marelui public, îmblă�it în 'cojoaca
sălbăteciunilor ucise cu cloroform, mirosul lui
subtil şi aproape mistic, descifrează arornele in'
terzise, maionezele, pateurile consumate la cină
şi fripturile procurate oraşului prin asasinatele din
Abator.
Mai departe, răzimată de grilajul unei grădini
cu ramurile goale, aşteaptă pe asfaltul îngheţat
al trotuarului o femeie puţin îmbrăcată, cu glez­
nele fine, cu obrazul oval, purtînd iconografic
pe un braţ, dedesubtul subsuorii, un copil ador'
mit. Figura pruncului, înfăşurată într'o basma
albastră, e vînătă, şi creştetul capului a îngheţat.
O durere nefăţarnică a copleşit femeia, şi sînii
ei de Madonă doborîtă au îndatorirea să hră­
nească, în vederea viitoarelor constrîngeri sociale,
pruncul abia zrnuls din pîntec şi ridicat din pin­
tec la piept. Maica Domnului cerşeşte fără să
ceară, indiferentă la dania rară sau la nepăsarea
trecătorului cu şoşoni şi şubă, legănînd cu tru.
pul ei de schelet înfăţişarea unui Iisus care vi,
sează.
Am improvizat, după cărţi şi tablouri, un şir
de îngeri răpind copilul şi femeia din zăpadă şi
ducîndu.i într'o casă gătită cu lumini şi veştminte,
cu o masă albă, pusă în mijlocul odăii, şi cu pa'
turi curate, dedesubtul cărora şi cîinele se va fi
strecurat.
Îngerii au murit, casele basmelor şi ale Paradis
sului s'au surpat, mînăstirile săracilor au fost
schimbate în cimitire si puşcării. Ca si cîinele,
Madona e pe vecie p:ibeag5 şi străin5. Ea trc­
buie să caute în pomana trecătorului şi în gunoi
hrana puturoasă ce-i lipseşte, şi trebuie să se certe
10}
- ------------- ---------
[104]
cu cîinele pe oasele aruncate din restaurantul ve'
cin, unde orchestra bate cîntece americane.
Am întrebat pe Dumnezeu: «Cine are drep­
tul să cînte, să se bucure şi să trăiască, atîta timp
cît Madona cerşeştej' » - Şi am auzit aplauzele,
ca o cădere de pietre, izbucnind în teatrul de
varietăţi, pentru a răsplăti glorios dansul hipno­
tic, cu rigidităţi ritma te, al unui negru înlăn­
ţuit cu o englezoaică blondă, într-un angrenaj de
rnanivele cuplate.
Am îndemnat pe cîine: «Repezi,te, muşcă şi
sfîşie. Intră în teatru şi tăvăleşte dansatorii, orches­
tranţii, actorii şi autorii, şi rnăcelăreşte.i cu mă,
selele tale bine ascuţite.» - Şi cîinele a rămas
să se legene ca o fantomă în patru picioare,
între ahşele roşii şi becurile albe.
Am strigat din peştera sufletului meu, către
femeie: «Scoală de jos! Aruncă-ţi capul pe spate.
Adună o poală de bolovani şi, strîngîndU/ţi
pruncul subt ţîţă, fă'ţi mîna praştie şi lapidează.
Dărîmă, nimiceşte, devastează! Unde nu ajunge
piatra, pune dinţii şi rupe. Rupe ochii, rupe
buzele, rupe înghiţitoarea, deschide răni în obraz
adînci. » - Şi a rămas femeia pe jumătate înge'
nunchiată, a plîns, şi gerul i.a îngheţat lacrimile
pe bărbie. Şi,a scos"'ţîţa din �zdrenţe, ca o pungă
cu cîlţi, şi a pus,orîn gura pruncului, care s-a
deşteptat în larmă. Publicul ieşea de la teatru.
Şi spusu.isarn sufletului meu, atunci: «Dar
tu? », - Şi sufletul meu aprinse o ţigare, la
focul luceafărului scăpărat în bolţi.
104
[105]
COLEA,N GRĂDINiŢĂ. ..
De-cu.seară pmam zori, vin carele încărcate
greu. Pe sute de drumuri alluente soselii Bucu­
reşti. întîlnite succesiv, ele îşi iau 'rindul liniş.
tit, pe linia convoiului sporit la răspîntii. Fiece
sat din poala Dunării îşi trimite noaptea carele
şi căruţele lui pline. Copita cailor iese din pulbere
şi nămoluri depărtate, pantoful lor, miniatura],
s-a ridicat şi se lasă de zeci de mii de ori pe
pămînt. De două ori mai înnalţi decît cîinii
de stînă, roibii din T eleorman şi surii de prin
Vldele şi Comana, noctambuli, umblă de cîte
o zi întreagă cu noaptea ei în 'povară.
Le asculţi carele din pridvor. Intîlnite cu pia'
tra pătrată a şoselei, roţile încinse cu fier sună,
însoţite de o muzică dulce. învie bătăile pe care
le-au îngropat rotarii, dulgherii, fierarii şi pot,
covarii în şine, lemnării şi potcoave. Sculele cio­
plitoare şi de pilit participă la orchestra tihnită,
şi nicio voce de om nu turbură această gîndire
în murmure şi ecouri, a materiei Încovoiate.
Dacă ai uita de piaţă şi de legumele, pe care
vîrtej urile lente ale spiţelor le deplasează, ţi s-ar
părea că pe dinaintea fostei mînăstiri boiereşti
convertită în penitenciar, şi printre cimitirele a.
dormite, se tîrăsc lanţurile deţinuţilor pămîntul
lui întreg. care fug încet, împiedicaţi în ghiulele ...
Mazăre teci, zeci de căruţe cu boabe, adunate
cîte şapte într. o cămaşă de crizalidă. Cum s-ar
putea exprima cu o culoare mată trei tonuri de
105
1
j
[106]
verde, de trei ori gingaş pe dinafară, în intel
rior şi de mărgăritar, cu orientul întors către
peruzele? Mărgeanul cireşilor spînzurat de un
crîrnpei de aţă, recoltat din cerul cald în mii de
coşuri de nuiele, înfăţişează poveri de sute de
tone, ale cîrlanilor piperniciţi, cu ochiul lucid
şi sprinteni. Căpşunile şi fragile suave, culese cu
cîte două degete, din frunza desinată şi corn.
pusă decorativ a plantei, sînt cele mai simţitoare
la zdruncin şi clătinare, şi fetele care le adună,
ca pe nişte urme concrete de sînge, lăsate de-a
dreptul pe pămîntul suferinţii şi îndrăgostirii, le
căptuşesc ambalajul de nuiele cu pînze de pan,
sament. Indicibilul carmin al fructului rotund
al ridichii, bălţată alb, e transportat de la trei
poşte de jurîmprejur. Firul fraged de ceapă nouă,
de estetica porurnbului Înfoiat, pîlpîit pitit în
vînt, se repetă în buchete şi znopi, de milioane
de ori. Mîine dimineaţă, în tîrgul de verdeţuri,
un parapet de un kilometru va fi construit exr
clusiv din cepi şi usturoi, personalităţile aromei.
Din marginile Bucureştilor pînă la Dunăre,
oamenii grădinăresc subt geamuri şi în aer pe
mii de kilometri pătraţi, acoperiţi cu parchete
de sticlă. Aci, subt deal, lanurile muşeţelului
mare alternează cu cartofii, cu ardeii şi cu floarea
minusculă albă, în stoluri vaporoase, a gătelilor
miresii. Cine vrea să afle munca înceată şi te,
nace a omului, de care face haz fără duh hu­
moristica hebdomadară, si cine doreste să-i fie
ruşine de magnifica lui trtndăvie, să poltească pe
potecile cu căpşuni şi usturoi. Pînă la Dunăre,
mahalagiul şi săteanul stau plecaţi pe zece metri pii,
traţi de pămînt, paisprezece ore, optsprezece ore,
douăzeci de ore pe zi, fără să ceară nimănui nimic,
af..lră de ploaie la timp, de la prietenul şi părin.
tele delicat al grădinarului, Domnul Dumnezeu.
Să luăm aminte: se desface Hoarea-soarelui.
[107]
PIClOClLE
Pînă ce nu trec legumele, am luat pe pictor
de braţ şi rn-arn dus cu el în piaţă. Tabloul era
vast şi culorile lui virginale. De-cu.noapte ca,
rele sătenilor au descărcat la tarabe atît carrnin,
roşu de Veneţia, cinabru, ocru, verde şi crom,
cît ar ajunge tuturor paletelor şi pensulelor din
lume, un milion de veacuri de zugrăvit. T onajul
e cotidian şi comestibil, şi piere în cîteva sfer,
turi de oră.
- Să le luăm pe rînd, zice tovarăşul meu de
baston, şi să începem cu cartofii.
Însoţitorului meu îi plăcea cu deosebire haina
săracă şi neutră a vulgarei tubercule, încheiată
strîns, cu trei-patru bumbi, ca o su ta.nă de şiac,
pînă la înghiţitoare. Gras pe dedesubt, cu cîte
două burţi şi tot atîtea guşi la bărbie şi ceafă,
cartoful, modest şi sufletesc, trăieşte concen­
trat în sine şi respinge fanfaronada iconograhcă,
împrumutată de la cocoşi, tonurile flambante,
publicitatea vanitoasă, - ca un sobol, ascuns de
lumini şi dispreţuitor de opinia bună sau rea.
Cartoful îi era simpatic pentru scepticismul cît
şi pentru misoginia lui de anahoret şi scapet,
fără pic de barbă nicăieri, nici la gît nici la sub,
suoară, neted ca un săpun şi spălat ca un prunc
dolofan născut alaltăieri în copaie.
- Estetica acestui urît al pămîntului, cu care
s-a mimetizat pînă la confuzie, ca un bolovan
107
[108]
de lut cu argila dimprejur, mă satisface, zise zu­
gravul de natură moartă. Ai văzut cît se fereşte
poezia de rnohorîrea lui şi cît îl evită expoziţiile
de pictură? Muzica se dezinteresează de el cît
şi arhitectul. Ia te uită la el ce fel de ochi are
ticălosul, închişi ca nişte burice. Pe acolo el vede
tot, dar nu spune nimic: refuză să se rostească
şi nu iese niciodată la plimbare, ca lalelele subt
umbrelă, nu se fuduleşte ca rozele, nu-şl vop'
seşte părul, de care s'a epilat radical, ca porum.
bul oxigenat. Nu-şi dă cu parfum, încăpăţînat să
rămîie brut în vizuina, în chilia, în bordeiul lui,
respingînd orice toaletă, orice stil, ca un schim­
nic chinuit de plăcerea singurătăţii. El nu priI
meşte nici roua de răcoare şi picătura ei de dia.
mant. Garoafele şi-au expus funte roşii şi palide
în creştet, liliacul penele violete, însăş floarea de
dovleac ţine să simuleze orhideea, rivala crizan­
temei albe, adormită cu ciocul în fulgi, ca un
porurnbiel pe un picior de cocor. Cîtă reclamă
nu-si face helianta cu o turtă de floarea'soarelui
împresurată de flacări! Cum se dichiseşte şi eră­
iţa, ibovnica bondarului cu inele de aur, gătit
ca un bancher! Nu mai vorbesc de mărgărite,
albele domnite: toată ziua, sclavele ei albinele o
piaptănă, îi t�ag genele şi o curăţă pentru mirele
nevăzut, argintiu, din basmele lumii.
Vezi, cartoful a eliminat beteala, dantela şi
tot ce bate la ochi, ca nişte zădărnicii amăgi.
toare, cosmeticuri, pudre şi miresme. Se ţine la
textul iniţial, la litera lui, cu învierşunare, ca
un protestant.
[109]
o iNDELETNICIRE ROMÂNEASCĂ
Sînt cîteva industrii pe care le practică să,
teanul în colaborare cu natura, şi cîteva măr,
furi pe care le vînd băieţii şi fetele săteanului,
mutaţi la oraş. Maşinisrnul le cruţă, şi uzinele ne,
socotesc materiile prime, cum se numesc, ale
mărfurilor ieşite din mîinile şi din timpul de
iarnă al plugarului singuratec. Întrebuinţarea lor
este exclusiv internă şi naţională: mătura, tîrnul,
rogojina, paporniţa, coşul.
Scade sau se ridică voltajul, totuna e. Papura
creşte în balta românească, mătura creşte în cîrn,
pia românească - şi panglicile şi firele lor sînt
întocmite în coliba românească. Vara, în papură
cîntă cucul şi se piteşte ciocîrlie în mături; iarna,
cîntă în ele, împletindu.le dinaintea vetrei, ţă,
ranul. Şi transportul lor e făcut în care cu boi
şi coviltir. Rogojina şi mătura au scăpat moder­
nizării; ele sînt aceleaşi de acum cîteva sute de
ani, de acum - poate - cîteva mii de ani. Cu
deosebire, rogojina are o frumuseţe a cărei pre'
zenţă nu supără nici fildeşul, nici marmura, nici
abanosul. De bună seamă, pentru că ele toate
vin din acelaş loc, pămîntul, simplu şi onest:
cristalul, catifeaua şi zibelina nu rumegă papură
şi rogojină, şi se leapădă de mîinile noduroase şi
boante prin care mătura bălţilor s-a strecurat, ca
să se urzească.
109
[110]
Papura întovărăşită cu satul mai dă o marfă:
un rotocoi gros, o turtă împletită şi pungulită
din cotoarele rogozului. Pe turta de rogoz au
stat să se roage, în genunchi, cîteva mii de nea.
muri, din neamurile noastre, pe piatra înghe'
ţată a bisericii. In limba specialităţii şi a bătrî­
nilor, această perină rotundă şi turtită îşi ia nu.
mele de la materialul din care este împletită, şi
se cheamă pur şi simplu «papură ». Şi mai e
ceva de papură: paporniţa, acel geamantan pen.
tru piaţă, care constituie un ambalaj proaspăt
şi curat, mai frumos decît o ladă, mai flexibil,
mai elastic şi mai răcoros.
Tehnica industrială nu a născocit niciun mate­
rial în stare să scoată rogojina din întrebuinţă­
riie ei. Grădinăria subt geam cheltuieşte sute de
mii de metri pătraţi de papură, ţesută anual, pen.
tru izolarea frigului prea tare şi a soarelui prea
iute. Dedesubtul rogojinei româneşti, care se în,
tinde sau se face suluri peste ferestrele garoafe.
lor, încolţesc şi dau rod seminţele rafinate ale
horticulturii olandeze, cumpărate în plicuri mici
de grădinarii noştri, ca nişte leacuri scumpe. Ro.
gojina românească le prieşte şi le păstrează. Din
zece grăunţe minuscule, mai mici decît nişte pUf
rici, aduse cu poşta din ţările depărtate, ies
răsadurile plantelor însufleţite. In dimensiunile
aproape microscopice ale unui punct se conţin
arornele tari, parfumele suave şi florile grandi.
oase, emoţionante, ale buchetelor din vasele de
porţelan sau de lut, aşezate pe masa rotundă a
studentei şi a familiei, - sau prinse la centura
frumoasei trecătoare.
Negustoria de mături şi rogojini nu se aseamănă
fotografic cu niciun alt negoţ. O dezordine a.
greabilă, care stă bine oricum aşezată şi spîns
zurată, se manifestează de la expoziţia exterioară
pînă în toate fundurile prăvăliei. Rogojinăria se
110
[111]
împacă armonie cu toate lucrurile de paie Şl
lemn. T eancurile de mături, înfoiate ca nişte pă'
puşi cu fustele largi, atîrnă pretutindeni, în pă­
reţi, de tavane, cîte douăsprezece, de la mătura
cu gîtul lung ca o balalaică, pînă la măturică şi
pînă la puiul ei cel mai mic, măturicea de un
deget, destinată fetiţelor, ca să le facă educaţia
gospodăriei încă dinainte de schimbarea dinţilor.
Cu ce ar putea să-şi măture bucătăria cornplectă,
instalată într-o cutie, fetiţa, dacă măturarul nu
i.ar fi răsucit într-adins o măturice, şi cum s'ar
putea face curăţenia în grajdul de mucava, unde
un elefant, un urs, un lup, doi tigri, o girafă şi
cîţiva iepuri trăiesc în bună prietenie, rătăciri­
du-se printre fiarele fioroase şi cîţiva miei frizaţi?
Materialul cel mai apropiat de mătură şi pa,
pură e răchita, de o fire cu papura şi salcia. COl
şuri rotunde şi ovale, mari, care culeg de pe
frînghie rufele înnălbite de soare şi înfrăgezite de
limpezimile azurului; coşuri cu urechea mare
pentru îndoi tura braţului; coşuleţe în care se
recoltează ouăle albe din coteţ, caisele aurii, perele
gălbui, merele rumene, prune1e şi strugurii pUI
draţi cu bruma pîrguirii. Coşuri cu speteaza sub.
ţire, din care mîinile copiilor gălăgioşi înşfacă la
prînz feliile de pîine. Zeci şi sute de modele şi
forme, pentru zeci şi sute de utilizări, arnes­
tecate cu inhnita industrializare casnică a haş.
chiei, a nuielei, a băţului, şi a surcelei, pînă la
uriaşul speciei, cutărui împletit.
Un material care si-a schimbat destinatia era
pe vremuri coaja, despicată din miezul le:nnului
si tras în foi subtiri. Din el nu se mai fac cutiile
invîrtite de odin'ioară, de farmacie şi halva, re'
zervat sitelor de cernut făină, spînzurate printre
mături ca nişte tamburine şi tobe.
Doniţele, concurate însă de găleţile mai prac,
tice, biruiesc pentru apa de gătit a căsniciei. O
111
[112]
doniţă şi o putină, ca să ne frumoase, au doagele
strînse În cercuri de răchită, despicată. Altădată,
doagele erau arse decorativ, şi capacul doniţei
era obiectul fanteziei şi talentului săteanului, care
scotea un cui din foc la Iiecare minut ca să dea
bradului alb o structură sepia de velur. Meşte­
şugul dogarului decorator, furat de o imitaţie şi
aplicat şi unde e nevoie, şi mai ales unde nu e,
a devenit pirogravură.
Un alt lemn de neamul salciei şi răchitei, ve,
cin cu fulgul trestiei şi cu papura, este pluta.
în plută se scobeşte luntrea pescarului cu plasa
din mostişte, şi albia, - frumoasa albie rornâ­
nească, lucrată ca o gravură În lemn şi ca un ba,
sorelief. E adevărat că specialitatea acestui meşter
şug o au z lătarii nomazi, care, poposind cu con
turile În zăvoaie şi ascuţindu-şi sculele lor origi,
nale, improvizează lunilor de vară ateliere prin,
tre copaci şi trimit În oraşele şi tîrgurile apropiate
copăi, linguri, găvane, ciure şi ceaune pentru
păstrat sarea măruntă. Lingurile albe, înfrurnus
seţate cu un zbenghi de arsură sau cu o măn
gică, împănată În carnea lemnului, se Înfăţi,
şează ca nişte ghiocuri cu coadă, şi, Înşirate pe
duzini, se desfac În mîna cumpărătorului din
iarmaroc, ca nişte evantalii şi ca nişte aripi de
pasăre căzută În cioc ...
Toate aceste mărfuri româneşti se desprind
de-a dreptul din vegetaţia pămîntului, lucrate În
lumina şi vîntul cîmpiei şi de poezia orizontului,
a bărăganului şi a liniştitelor ape. Vă mai adu,
ceţi aminte, În faza actuală de arhitectură şi mor
bilier de avangardă, de masa În trei picioare
şchioape, ca o tavă rotundă, pe care săteanul o
suia În pat În mij locul familiei, adunată la cină?
Vă amintiţi scăunelele pentru gura sobii,
fundul de lemn de la care pastrama Îşi capătă
gustul ei particular pe masă? T ocătorul a diss
112
[113]
părut, înlăturat de maşina de tocat, care sfărîmă
carnea strivind-o si uscîndu.i suculenta. Nu vor
putea să piară În;ă făcăleţul, sulul de frămîntat
coca şi de întins foaia de aluat.
Aspectul negustoriei şi industriei ţărăneşti de
paie, nuiele şi lemn putea să fie gustat în dimen­
siunile lui de mare spectacol în Piaţa Mare. O
latură Întreagă exterioară a fostei Hale de peşte
viu era ocupată de lucrul mîinilor plugăreşti.
Rîndul de prăvălii al acestui sector de piaţă, din
strada Halelor, a constituit un bazar viu, servit
de nişte «patroni» şi de un personal simpatic.
Moravurile lor simple şi clare se resimţeau de
atmosfera şi de originea blajină a materialelor
şi mărfurilor expuse în grămezi, în pîlcuri, în
stive si în etaje. Acesti «patroni» erau asociati
şi se guvernau în camaraderte. Şi piaţa lor purta
un nume încîntător: «Piata de Porumbiei».
într-adevăr, dintre rog�jini şi mături şi co­
şuri şi paporniţe, ca într-o grădină de aclima­
tizare, se auzea geamătul guturai al columbelor,
hohotul nazal al turturelelor, din coteţele pline
cu pasări de ornament. Credincioşi unei dati ne
foarte vechi, mărginaşii din Bucureşti se apro,
vizionau de acolo cu tot felul de porumb iei, cu
coada rotată, cu moţ de papagal, căpăţîni cu glu­
ga penelor dantelate, Montaubans, albi.vişinii şi
albaştri, porumbiei frizaţi, încălţaţi, şi gloUlglou,
şvabi, elveţieni, polonezi şi italieni. Stolurile care
licăresc în soare deasupra grădinilor din periferie
sînt recrutate în bună parte din Piaţa de Porumbiei.
Coliviile şi coteţele dintre papuri prezintau
scepticismului care nu ştia să descopere frumUl
seţile personale ale capitalei, numeroase varietăţi
de curte şi decorative, Leghornul alb, găina că,
rămizie Rod Island, curcanul pestriţ, Orpingto.
nul, raţele pekineze, iepurii de Angora... tn,
tr-un coteţ, făcea bună căsnicie un splendid cocoş
113
[114]
înflăcărat, american, cu un iepure de casă. Ne'
nea Vasilescu, din Piaţa de Porurnbiei, şi de la
care se cumpărau seminţele pentru păsărirnea mă,
runtă, ne-a explicat că în tot timpul zilei totul
merge bine. Numai noaptea iepurele se apucă
să roadă din coada cocoşului, şi tovarăşii sînt
seara separaţi.
Nenea Vasilescu si tovarăsii lui aveau cîte.o
încăpere, în fundul �agazinuiui, încredinţată pă,
săruicilor simţitoare la răcoare; patru păreţi cu
sute de colivii, apartamente pe măsura oaspeţilor
mici, cît gîngăniile, şi stropiţi cu toate culorile
cîmpiei. Pe faţa păreţilor, coliviile erau agăţate
ca hotelurile, castelele şi vilele coastelor abrupte
din Alpi. Botgroşii, pietruşii, sticleţii, scatiii, ca'
narii, peruşii coloraţi în natură ca fluturii, cu
albastrul palid al rniozotisului, cu nuanţe de
verde, cu rozul florilor de gutui şi de trandafiri,
degradate. Cîte o pasăre greu de captat, exem­
plu privighetoarea, apărea uneori, într.o colivie,
ca un musafir; un cumpărător se ivea numaide­
cît pentru această pasăre a marilor singurătăţi şi
care cîntă pădurilor închise, cînd celelalte pasări
dorm şi visează.
Apoi, mărfurile mai mărunte ale Pieţei de
Porurnbiei, rneiul cu boaba de ilie, cînepa, să,
mîntă de mătură, adunată din vîrful firelor la
seceriş, şi o sumedenie de asemenea alice vege'
tale, curăţate, asortate şi împachetate pentru cio­
cui cu vîrf de ac al zburătoarelor cîntărete. Pri,
vighetorile se hrănesc cu ouă de furnică � rogo.
jinarii din Piaţa de Porumb iei vindeau şi ouăle
de furnică.
Rogojinăria nu e singurul negoţ striet româ­
nesc. Săteanul mai ştie să facă oale, să dulghe­
rească şi să cresteze, iar săteanca e autoarea
scoarţelor, iilor şi cusăturilor ei vestite şi a unor
abale şi dimii de o trăinieie faimoasă.
[115]
NEGUSTORIE
Un oraş mai mare practică două feluri de
negoţ: cumpărarea, intii, a lucrurilor noi de casă
şi de dulap, şi apoi vinzarea lor, învechite.
Pe de o parte cumperi, şi pe de alta vinzi ce
fusese cumpărat. Cîte un eveniment spulberă şi
risipeşte căsnicia şi o viaţă. Pe aceeaş cale se naş'
te şi se dă afară şi înnavuţirea.
Se mai văd pe Calea Văcăreşti ruinele fostei
Hale de vechituri, şi aiurea Piaţa Taica Lazăr,
de unde se aprovizionau, de la saltea pînă la
oglindă, gospodăriile generaţiilor in continuare,
nepoţii negociind moştenirile in boarfe lăsate de
bunici, fără să mai pomenim hainele de împru­
mut, redingote şi frac uri, ale dansatorilor săraci
de la Palat. Alături de «hală» era firma cele,
bră pe atunci, in liceu, a lui Pinath, librar şi
editor. La finele anului, după examene, ca şi la
inceputul lor, aglomeraţie de elevi. Absolvenţii
îşi vindeau cărţile învăţate, şi noii/înscrişi le cum/
părau, neputînd să şi le procure cu preţul de
librărie. Editor, Pinath tipărea Micul dor cu
cîntecele de strajă ale timpului (cinci parale fas,
cicoluli:
Suspine crude
Pieptu-rni zdrobeşte
Inima-mi bate plină de-amor.
Orice speranţă mă părăseşte,
115
[116]
Simt pentru tine
Că am să mor ...
Apoi Haiducii, Hal/ma, Cilibi Moise, în bro.
şuri, Preţuri: cinci bani, douăzeci şi cinci de bani
broşura, literatura unei clientele c1;n Obor şi Piaţa
Mare, debitată în coşuri transportate prin bîlciuri
cu 'pieptul şi spinarea, prinse de umeri cu o curea.
Il văd şi acum pe Pinath, om gelatinos, moale,
de sus pînă jos, cu palmele băloase ca broasca,
om fără oase, suferind şi de aşa-numitul plati
fus, talpa otova şi Iată, dînd omului mersul
dezarticulat, crăcănat, caracteristic.
Pinath era un cumpărător plictisit. Iţi lua în,
tre labele năduşite cartea de care vreai să scapi
- geometrie, algebră, fizică, gramatică ... O cîn.
tărea în palmă, o dispreţuia, îi strîngea cu o
mînă cotorul, răsfoind.o cu cealaltă dintrodată.
Nu,i plăcea. N,avea ce face cu ea. Nu se căuta.
Dacă i-ai fi propus alte cărţi, le-ar fi cumpărat.
Dar cu asta, aruncată, după răsfoirea rapidă, pe
tijghea, ce să facă? T otuş, în sfîrşit, Pinath îţi
acorda un hatîr, ca să nu te mai osteneşti să iei
cartea îndărăt. O examina încă o dată, pentru
o argumentare suplimentară. « Rămîne cum ţi-am
spus. Nu se cere. » Te Întreba: « Ce iei pe ea?
Poze? Peniţe?» Elevul vroia bani, nu peniţe,
nu poze. Pozele vremii erau îngerii, florile, o
dromaderă, un porumbiel cu plic În cioc, un
elefant, un crocodil, un fluture, colorate şi tăiate
pe linia de siluetă cu ştanţe pe măsură.
Tîrgul de tocmeală dura. Pinath - haide!­
mai oferea cîte cinci parale, şi mergea, după
cîteva alte cîntăriri în palmă, pînă la treizeci de
bani, concesie excepţională - « pentru dumneata »,
- declarîndu-te simpatic, după ce se informa
cine ţi-e tată şi ce face mama, pe un ton rnelan­
colic de lson de ghitară.
116
[117]
Oraşul e todeauna dublu: oraşul celor vii, şi
al doilea oraş, al morţilor, care nici nu mai cum'
pără, nici nu mai vînd, cimitirul. Morţii sînt
favorizaţi, bucurîndu-se de o fericire particulară.
Blaise Pascal a lăsat scris, într'adevăr, care-i feri,
cirea superioară a omului. Genialul bigot fusese
călugăr de post uscat jansenist şi, trăind încins
cu o curea presărată cu vîrfuri de cuie, ca să-I
înţepe zi şi noapte şi să-i aducă aminte neferi'
cirea de a fi încă viu, luase cu ipotecă un fotoliu
în Paradis.
[118]
MOŞII
Exista în mijlocul bîlciului anual un ins fabricat
de materiale tari, construit probabil din sîrmă,
lemn şi cauciuc, însărcinat să primească o palmă
grea, pe falca lui mare, contra plată de un leu.
El se prezinta cu stînga umflată pe dedesubt de
un resort de fotoliu, pe care, dacă.l atingeai
convenabil, cu o putere neuzitată, se întîmpla
desigur ceva neaşteptat. Am aşteptat să iasă o
complicaţie fantezistă din întîlnirea palmelor cu
acest obraz. Niciodată nu s-a ivit nimic, sport,
menii boxului, cu zuluf şi cravată, care s'au
apucat, şi ei hotărîţi, s'o silească să se pronunţe,
au renunţat după primul leu, părăsind încercarea
cu bratul dizlocat, Un amator a manifestat o
scăpărare de dureri cu lacrimi, şi mîna cu care a
lovit i-a rămas strepezită de suferinţă, ca atunci
cînd, iluzionat, maxilarul, socotind că îmbucă
o bomboană normală, îşi rupe dinţii într-o bucată
de pietriş, strecurată prin fatalităţi în fondant.
Omul insensibil avea ochii întocrniţi cu pensula
mare, în orbite extravagante de rnuşama, cu
sforile cusăturii aparente. El sta jos, bătut în
piroane pe un trunchi de lemn, ca să ne mai
accesibil, de sus în jos. O femeie supărată de
insuccesul tuturor bărbatilor din familie, cu care
venise să petreacă, gătiţi frumos şi încălţaţi cu
mînuşi de piele de culoare pandişpan, şi poate
că aţîţată şi de reminiscenţe, a tăbărît asupra
118
[119]
omului de paie şi l-a bătut cu umbrela, înjurîndu.l
de o sumedenie de coincidenţe şi organe ce-i
lipseau.
Mai docile sînt păpuşile, aşezate la rînd şi
împiedicate într-un arc interior, elastic. Lovite
cu mingea în cap, ele se răstoarnă pe spate, oferind
spectacolul comic al pasagerului căzut din trarn.
vai. Cu o bucată de ciomag, «directorul» aces­
tui teatru ibsenian îşi ridica artistele, aplicînd
principiul pîrghiei şi sprijinindu.l în ceafă. Păpu'
şile se Întorceau la loc, ca şi cum nimic nu s'ar
fi întîmplat. Patru mingi la doi lei.
A dispărut din tîrgul Moşilor ologul biblic,
culcat în căruţa trasă de o nefericită mîrţoagă
descornpusă, a căruia înnaintare înceată prin
gloată era ca o agonie pe picioare. Monstru
gratuit, fără capital, fără tijghea, fără firmă, fără
baracă, fără Haşnetă electrică, nici personal, slă­
bănogul îşi expunea ambulant inhrrnităţile, ampli­
ficate cu o bubă incurabilă şi cu guşă. El îşi pre,
zinta marfa şi numărul de varieteu, însoţind
pasul bolnav al calului cadaveric şi îndeobşte orb,
fantomă schiloadă echilibrată pe o frînghie de
întuneric etern, cu o stranie cantilenă tărăgănată
de isonul grupului cerşetor. Neavînd o vitejie,
un patos şi o abilitate, cu care să purceadă în
privelişte în picioare, pe catedră şi la tribună,
ologul îşi scotea jelania teatrală, logosul şi dreptul
riie, din paralizie, argumentînd cu mucegaiul
bălos al subsuorii, ridicată în văzul publicului
sensibilizat. «Săracul, de ce nu-l ia mai bine
Dumnezeu? »
Mecanica tine loc de motor sentimental în
toate actele de milostenie şi de petrecere colectivă.
Un invalid face bumbac dulce, într-un aparat
« american» cu turbină, din zahăr, si cîtiva admira,
tori jurîmprejur îmbucă din vata' lui' suavă, ser,
vită la cornet. Limonada aurie e distribuită în
119
[120]
pahare cu toartă, de un căruţaş bătrîn jerpelit, al
căruia nas ii curge paralel cu licoarea acrişoară,
ca un robinet cu gelatină. Citez versuri de limo.
nadă, din memoria copilăriei la Moşi:
Aici, aici,
La băiatu sprîncenatu
Litra opt,
Cinzeaca patru.
Cine bea
Rămîne grea.
Ele nu sînt cu mult mai puţin delicate ca ale
poetilor premiati, si, într-o privinţă, - a versului
inegal, - sînt opera unui precu;sor limonagiu.
Dar poate că mai interesantă decît ţapul furios,
aşezat pe două şine fără consecinţă, decît călător
ria răsucită aeriană într-un cărucior vertiginos,
decît turta dulce, decît corn urile cu sare şi decît
ciocolata aproximativă, care ţin laolaltă intact
prestigiul, an de an, al tirgului de primăvară;
decît baletlsta bătrînă cu graţii sinistre, decît
opereta cu flaut dintr-o mustărie cu bere, - mai
originală şi mai îndrăzneaţă este pictura, nein­
fluenţată cîtuş de puţin de ivirea rnaeştrilor incon­
testabili, afirmaţi săptămînal. Cu o bidinea, cu un
deget şi un băţ, corectate cu o cîrpă, un mare
număr de artişti anonimi se exprimă la intrare în
compoziţii şi grupuri destinate să vorbească
ochiului de miracolele şi tainele din barătci.
O floră splendidă şi o faună blajină înfrăţesc în
mîzgă uleioasă contrariile din univers. Mielul nu
mai paşte floarea din jurul lui, ci o admiră. Tigrul
nici nu se mai uită la miel. Şarpele se gîdilă
cu broasca. Pe litere mari şi printre litere se văd,
împrietenite cu abecedarul, vacile cu două cocoaşe,
foca, zgripţorul şi pasărea Phoenix. Portretul cîte
unui maresal consacrat de războaie, stilizat in
vopsea de' acoperiş, apare flăcău la o baratcă,
120
[121]
în care un indian fakir, ocultist şi cititor în pal,
mă, destăinuieşte oricui plăteşte un pol, viitorul
cunoscut astrologului ca un trecut. Ah! dar cum
a ucis cinematograful Panorama! Un cal despletit
făcea înconjurul băncilor şi.ţi spunea de cîte ori
ai iubit, îţi lua pălăria sau batista şi fugea cu ele
în dinţi, în aplauzele generale. Prestidigitatorul
scotea douăzeci şi patru de cutii, una dintr-alta,
şi din cea din urmă o fantomă, iar după reprezin.
taţie te învăţa să repeţi păcăleala în familie.
Lucarne îrnpărechiate pe păretele Panoramei ca
ferestrele de vapor, îţi permiteau să vezi pe Napo­
leon călare, războiul Rusiei cu Japonia, viţelul cu
două capete, peştele'geamantan, Gioconda şi pe
Ioana d'Arc - şi mai cu seamă valurile mării,
zugrăvite cu mişcare şi în mărime naturală.
[122]
LA BîLCI
Joia Moşilor aduna în cîmpia Oborului, dintre
mori şi cherestele, lume şi popor din patru-cinci
judeţe. Cîmpul Moşilor, neted pîn-atuncea ca
Bărăganul, al căruia şes pustiu fără biserici se
vădea prin apropiere, se făcea un oraş de barătci
si o localitate.
, Bîlciul începea cu un şir lung de negustori de
turtă dulce, străini cu barbă arămie, cu şapcă şi
cozoroc şi cu gîtul cărneşii roşu încheiat într-o
parte, la umăr, ruseşte. Lipovenii, absenţi din
viaţa oraşului timp de cincizeci de săptămîni, apă,
re au odată cu tîrgul, ca nişte Moşi Crăciuni
odată cu Crăciunul, aducători de singura lor
marfă, făină cu miere, dospită şi coaptă. Stive în.
nalte de turtă şi pardoseli de turtă de-a lungul şi
latul meselor de vînzare şi al păreţilor, dădeau
prăvăliilor iscate subt streaşinile de pînză albă a
corturilor puse la rînd, aerul unei expoziţii de
cărămizi poroase uşoare, conglomerate de plută
şi gumă. Gustul acestui material, cu cheotori şi
nasturi de midgale, ca plapuma cu arabescuri,
se găsea în seria papului, presărat cu un praf de
zahăr, cu un praf de piper şi amestecat cu o lingu.
rită de otet. Traditia cerea ca fiecare vizitator al
tî;gului să înceapă 'prin a cumpăra o scîndură de
turtă dulce, şi fiecare, într-adevăr, colindă Moşii
cu o lespede subsuoară, înfăşurată într.o hîrtie
mai scurtă ca marfa. Călătoria prin gloata miilor
122
[123]
de oameni cu gura căscată la tobe, trîrnhiţi,
panorărni, pocnete şi ţiuiri, era tot atît de greoaie
ca a inginerului dus la Moşi cu planşeta subsuoară.
Numai că, fragilă şi fără consistenţă, turta dulce îşi
pierdea pe nesimţite colţurile, se frîngea în două,
trei, patru, cinci fragmente, şi după două ore
de strecurări căznite prin strîmtorile de printre
lume, rămînea la sînul cumpărătorului ca un
burete, şi cumpărătorul, supărat să tot mute
resturile si să le tot întocmească, le mînca, durni­
cînd şi m�rfolind migdalele şi turta, băgate ghemo.
toc în gură. O muşama dulceagă se numea pistil
şi piele-de-drac.
Copiii vor cere acasă turtă dulce, ca să-şi satisfacă
sugestia că, la Moşi, trebuie să se guste neapărat
această delicatesă, ca la Lăsatul Secului halviţa,
fie gustul ca fierea fiartă cu tutun şi cîlţi. Un om
întors acasă fără turtă s-ar fi simţit un an întreg
nefericit. De aceea el mai cumpăra o dată, la ieşire.
De la turtă dulce, bilciul, îmbrăţişat cu ochii,
pare un balamuc organizat într-adins pentru
izmenirea fiintei omenesti cumintite cu ordonate
şi regulament�. Puţin �ai încoio, vizitatorii �r
umbla mascaţi şi în deghizamente cugetate. Aci,
tîrgul e sincer şi nud. Cîteva mii de steaguri,
prinse de prăjini cu o sfoară de zmeu, se leagănă
ondulate orizontal. În prăjinile cîrciumilor impro­
vizate din şipci şi stărnburi albe, se vădesc din
depărtare mornîile îrnpăiate, trase-u frigarea lui
Ţ epeş, cu joben şi ciungi. O baletistă joacă engle.
zeşte în fundul unei berării la cîntecul doinei
olteneşti, şi ţigăncile fardate alternează senti/
mental din ţuguiul buzelor şi din guşă cu col»
zarii. În zbor aerian, o păpuşă bătrînă de cîrpă
cu fusta de organtin joacă ritmic în vînt. Căluşarii
zdrurnică bătuta pe bîte, decorate cu buchete de
usturoi, în mijlocul unei răspîntii, şi lumea
ronţăie cornuri cu sare şi Iloricele, fabricate în
123
[124]
l
fundul ceaunului prin pleznirea boabelor de
porumb pe foc şi transformarea lor neaşteptată
în muguri de albă catifea.
Alături e « darea la semn ». Ţi,a pocnit ure­
chea: neputînd să tragă palme în public, fără
pricină, bărbaţii agresivi trîntesc cu maiul într-o
căpăţînă de lemn ca să pocnească-n cer o capsă.
Şase inşi la rînd îşi încearcă astfel puterea cu maiul,
la şase asemenea căpăţîni de lemn, în vreme ce
dincolo trage cu puşca fără cartuşe, nimerind
într. o pipă, cîte un adept serios al vînatului
zugrăvit pe tinichea. Glonţul rece nimerind un
bumb, se deschide o uşă din teatrul cu surprize şi
se arată o zeiţă elegantă de mucava, cu braţele
goale, înnaintînd pe o sîrmă pînă la public şi
re intrînd cu eleganţa ei, de.a-ndaratele, în culise.
O domnişoară blondă reală încarcă armele ochi,
torilor cu bile, servindu-se de o manivelă şi grăind
un dialect cu rostirea scrîşnită ca dintr-un al
doilea rînd de măsele crescute în beregată.
Aci e omul-şarpe: intrarea cinci lei, şi dincolo
« Cel Mai Curios Fenomen », lîngă « Viţelul de
Mare », individ de tărîţe, dat cu vopsea de acope.
riş. Am auzit optsprezece flaşnete gigantice, zbie­
rînd ca locomotivele, valsuri electrice şi polei,
la intrarea spectacolelor, păzită de o cucoană
obeză cu perucă şi dinţi de metal, de obicei văduvă
şi simpatizînd cu lampagiul. Sumedenii de palme
le rabdă rîzînd pe o estradă, un băiat închiriat
peloc, în ţinută de clovn. il bat vreo unsprezece
figuranţi, în toate costumele, pentru demonstrarea
exterioară a spectacolului dinlăuntru. Pauză. Or.
chestra costumată stacojiu şi alb a ieşit pe acope.
rişul circului, oferind probe gratuite şi o idee despre
program. Un harap căpcăun ia în gură şi înghite în
cele din urmă pe clovnul amator, de profesie
geamgiu. Sînt şi fiare sălbatice înlăuntru, domesti­
cite de mizerie şi foame. Regele pustietăţii stă
124
[125]
cocoloşit într-un colţ de cuşcă puturoasă, ca o
pătură veche. Un urs dă din cap de o mie de ori
pe minut. O hienă nu stă în spaţiul ei de un metru
cub locului o secundă. Menajeria!
Cel mai necăjit vizitator e un domn care se
munceşte de azi-dimineaţă învierşunat să potri­
vească prin aruncare, pe gîtul unui clondir, un
colac. Ar fi putut cumpăra toate sticlele de cîteva
ori, decînd «joacă ». Nobila pasiune e stupidă.
înfierbîntat după cîteva ore de exerciţiu, şi-a
scos haina, ca să-i fie mîna mai înlesnită. «Nu
plec pînă n.o iau », a hotărît domnul. Seara,
încă nu plecase, încă nu o luase. Contrariat de atîta
insucces, negustorul de jocuri i-a propus să i.o
dea gratuit, dar domnul eroic a refuzat cu demni.
tate. Voia s.o merite, să o cîştige. Nesocotindu-i
colacii în bani, negustorul, domnul s-a vexat ...
O trecătoare a cîştigat la o roată cu cuie un pahar
verde presărat cu nisip alb şi o răzătoare de hrean,
duse cu satisfacţie şi ostentativ în braţe. Roata e cel
puţin pipăită, jucătorul îi dă un impuls, şi dinţii
roţii trec printr-o opritoare de os elastic.
A! iată Marina. Bărcile cu nume de foci şi de
balene, conduse de un marinar de uscat, cu
beretă şi guler alb pe spate, leagănă servitoarele
şi stăpîne le înnainte şi înnapoi, pe un ax cu verigi.
Şi căluşeii! Furtuni şi vîrtejuri de armăsari şi
mînji de lemn înhămaţi la cărucioare, dau în vînt
poporul setos de sensaţii. Un cal melancolic duce
toată petrecerea cu un ham lateral. Şi tîrgul fluieră,
mormăie, urlă. O larmă compusă şi răzvrătită zgu,
duie iarrnarocul, cu miros de cirnaţi la grătar.
Cîmpul olăriei şi al cruci lor, deoparte, e interes
sant şi primitiv, ca şi cum soseşte de la cîteva mii
de kilometri. Marfă de lut zrnălţuit, castele de
străchini, munţi de ulcele, aduse în care cu covil­
tir şi făcute maldăre cu piscuri. Crucile vinete
aşteaptă morminte ...
125
[126]
LUNA,PARC
Am nimerit la Moşi într-o seară goală şi încre­
menită.
Lumina artificială da spaţiilor deşarte, pardo­
site cu piatră pătrată, aspectul interior al unei
cutii cu păreţii poleiţi şi cu jucării pentru fetiţe,
care încep să-şi întocmească gospodării şi aparta­
mente, pe scara topografică de una pe mie. Negus,
torii, izolaţi pe subt perdele, se rnişcau ca nişte
păpuşi Înzestrate cu o singură gesticulare. Răspin.
tiile, cu atît mai vaste cu cît nu le străbătea niciun
vizitator, păreau surprinse de-o iarnă fără zăpadă
şi fără temperatură, într-un decembrie de Mai.
Poetizată de noapte, localitatea efemeră de
corturi îsi arăta, din mărfurile ascunse în lăzi de
umbră şi ambalate în foiţă de întuneric, numai
sticlirile, abia pronunţate, şi în fiecare pahar
banal şi carafă grosolană îşi aprindea candela cîte
un reflex.
Şiraguri triple şi cvadruple de perle electrice
atîrnau mărgele de opal între steaguri, cîte puţin
şi leneş răscolite din liniştea lor, de o însufleţire
nehotărîtă, care ar fi putut să semene cu o adiere
nesimtită de vînt. Parcă toate constelatiile se
pogorîseră cu zodiacul în serviciul comu;1ei, pe
aglomeraţiile de turtă dulce şi pe sectorul căluşeilor
aţipiţi subt baladachine rotunde, cu vîrf. Stelele
mari cu sateliţii lor roiau împrejurul prăjinilor
albe. Furnicarele grupate în cîte un infinit aprol
126
[127]
piat, puteau să fie atinse din trăsură cu bastonul,
Carul Mare se lăsase ca un gherghef pieziş de
lumini, deasupra corturilor cu doage, ălbii şi
rogojini. Cloşca şi puii ei se hxaseră pe un scrinciob,
a căruia roată imensă părea pintenul pe care alune.
că şi s.a oprit tărăboanţa nevăzută, pentru scobo­
rît pe'o punte de scînduri din ceruri în obor,
averile fulgerătoare şi strălucirile lumilor de sus.
Luna şi-a trimis şi ea cîteva plagiate albe lactee şi
le-a spînzurat, rare, în cîrligul stîlpilor împodobiţi
cu bariş tricolor.
Puţinii străini din oraş, se îndreptau către insula
cea mai deasă de lumină, ca nişte muşte de noapte
între un geam şi oglindă, de la Luna-Parc. Silueta
domnilor amintea gîndacii scorţoşi, strînşi în par,
desle, care vin în zbor din aştri în verile sece'
toase. Doamnele apăreau în ambianta cristalină, ca
nişte lăcuste agere cu eşarfă roşie, şi carnea lor
ahnată, de mătase, era vaporoasă ca a fluturilor
transparenţi iscaţi din luceferi şi adunaţi la becuri
în hore. Era un peizaj de lună totală şi de metale,
şi gîndul umbla prin Moşi, vulgari în timpul zilei,
ca un Pierrot, beat de reverberaţii şi în veştminte
albe, căutînd o mînă cu dante le şi un pantof de
atlaz, ca să le ţie pe amîndouă şi să le sărute, roman,
tic şi carnivor.
Luna-Parc e o grădină de nefericiri ale unei
fantezii neinspirate, laborios construită şi visată
cu mediocritate. Pe munţii de schelărie goală se
învîrt, într-o rîjniţă circulară de furnicare, căru.
ţele unui tobogan cu dinţi. După patru urcuşuri
« oh!» şi patru precipicii «mor! », călătorul,
scuturîndu-se pe pantaloni, e depus în faţa comp'
toarului, unde a plătit, ca să fie dat «tava», doi,
sprezece lei. E o călătorie rapidă prin Palatul de
Justiţie încă neconstruit, printre stinghii, bîrne,
grinzi şi cuşaci. Proprietarul acestei lemnării e un
fel de chiristigiu care şi-a pus depozitul în randa-
127
[128]
..
I'I
, I
ment peloc; e un domn cubic şi simiesc, şi crede
despre sineş, fără să fie nici negru nici baletist,
că dirijează un mare spectacol. Intrebat: «Cum
merge? », răspunde ca un răţoi dornestic, care în
lipsa unui pîrîu se mulţumeşte cu un butoi de
varză de subt burlane. Domnul răspunse: «Dacă
nu curge, pică ».
Nirnereşti cu o minge un bumb şi se declari.
şează un pat de spital sculat în picioare, din
care cade vertical o persoană graţioasă, la lumina
zilei spălătoreasă. Nirnereşti alţi doi bumbi?
se răstoarnă două canapele şi nu se mai întîmplă
altceva nimic. Un băiat de bărbier cadem dreapta,
şi o tînără curăţitoare de unghii cade în stînga.
Iar alături, de cîţiva lei, ai dreptul să te înfurii şi
să spargi, dînd dela azvîrlita, cîteva străchini de
pămînt spînzurate de un plafon.
La un ghişeu se serveşte îngheţată caldă în
cornete de biscuit, si alături cornuri reci. Vei
cîştiga un pachet de ciocolată dacă, de la o distanţă
rezonabilă, vei potrivi un colac de nuia să intre
pe gîtul unei pasări domestice înnotătoare, de
tinichea. O grotă de ipsos cu o lumină roşie de
sîmburi de rodii: în scorbura casei dă bilete, şi
restul, un casier grav, cu figură de farmacist miop
cu ţăcălie. Oamenii melancolici dispuşi să amuze
publicul, ca să cîştige lei, fac un oficiu de dricari
în ceasul logodnei.
Numărul cel mai sensational din Luna-Parc, a
fost neaşteptat; amatorii de veselii nepermise s-ar
fi prevăzut cu un aparat fotografic. Prezenţa
poetului Horia Furtună în căluşei putea să fie
glumeaţă şi-i sta, autorului vesel, trist. Publicul
însă a aplaudat respectuos la numărul domnului
Nolică Antonescu, ivit călare pe un cal de lemn.
Domnul Antonescu fiind profesor universitar,
mare advocat şi proprietar, situaţia domniei-sale
de jocheu al unui cal care se dă uţa şi se învîrteşte
128
[129]
împrejurul unui stîlp, deocamdată a stupefiat.
Vizitatorii au crezut un moment că se înşeală şi,
în inrespectul lor naiv, au confundat pe vioiul
nostru savant în ştiinţele şi instrumentele Dreptu­
lui, cu un posibil picolo bătrîn, de la un restaurant
din centru. Domnul Antonescu venea pe o rînă,
şi neştiind să călărească un pegas de scîndură,
acesta se arăta cu coada înnainte, sărăcită ca o
perie de dinţi. Devenind autor dramatic cu succe­
se mari, actriţele i-au sugerat că-i şade mai bine
fără cioc, păstrîndu-şi numai o fină mustaţă, cît
o aţă de păianjen, seducător pe porţiunea dintre
vîrful nasului şi surîs. Pentru a fi salutat cuviin­
cios, cum se găsea călare pe calul ce-l purtase în
frageda.i copilărie, domnul profesor trebuia întîi
recunoscut. Domnia.sa înţelese, şi, aducîndu-şi
aminte că este şi bărbat politic, interveni cu un
principiu de guvernămînt. Domnul Nolică Anto.
nescu zise, serios ca Newton şi stentor ca Bisrnarck,
textual:
- Aşa înţeleg eu democraţia]. ..
Nu se poate spune că marele jurist nu încerca
şi un vag sentiment de confuzie, căruia credea că
este neapărată nevoie să-i dea o contrapondere de
principii. Totuş, domnia-sa era călare pe un cal de
lemn, şi totuş domniei-sale îi atîrnau nişte pi,
cioare lungi, de pe cal, în aer - şi democraţia
nu se vedea că stă numaidecît în strînsă legătură
cu şeaua. Asistenta salută cu frăgezime, şi domnul
Nolică Antonescu, după ce-şi lansase principiul,
trecu înnainte, dus de vîrtej.
- Acum pricep, rosti un neghiob, de ce domnul
din căluşei n'a ajuns ministru la liberali, de ce s'a
supărat şi de ce a trecut într-alt partid, care i-a
făgăduit un portofoliu.
Şi cum scînteiau luminile cerului la pămînt,
publicul s'a cotizat ca să-i cumpere juristului
următoarele articole, cu care să se ducă la Univers
129
[130]
sitate şi tribunal, în automobil: 1. O minge de
cauciuc; 2. Un pistol cu apă; ). Un joc de arşice ;
4. O trîmbiţă de mucava; 5. O scîrţîitoare; 6. Un
cîine cu mecanism în stomac, care face «mac!
mac! »; 7. Un biberon: 8. O cutie cu lapte con,
densat; 9. Bomboane de tuse, şi 10. Un flacon cu
gomeno!.
[131]
CONVOIUL DE PURPURĂ
A mai nins o dată de Crăciun, şi clopotele
leproase ale bisericilor cu turlele strîmbe, care
pătează cerul prin mahalale, cu carle, au pus
coifuri de bumbac şi scufii albe. Pentru o noapte
două, arhitectura oraşului cu şosele de mîzgă se
improvizează fantastică şi lapidară. Casele în
cămăşi de noapte, umblă de-a lungul uliţelor,
travestite.
Lipseşte ceva din spectacolul de zahăr şi frişcă
al acestui galantar cu pistoale multe. Ceva care pe
vremuri adăoga la candoarea iernei, o nuanţă
comparabilă cu gustul vaniliei din dulceţuri :
Vicleimul.
Pe atuncea, prin adîncul Bucureştilor, şi.n
ceaţa lui, treceau, la chiotul distrat al unui clari,
net, regii încoronaţi şi păstorii Naşterii Domnului,
reconstituiti din chembrică rosie si metale de
mucava. Vreo douăzeci la nu:Uăr . şi urmaţi de
plebe multă, împăraţi, între curtenii lor, cu o
mînă la umăr pe coada sceptrului şi cu alta în
cutele mantalei ridicată peste noroi şi totuş terfe,
lită, păşeau domneşte şi grav. Hermina de la
gulerul răsfrînt pe braţe era ca pe poale, de vată,
punctată cu lacrimi chezaro-crăieşti de cerneală
sau var. Pe subt măreaţa tiară strălucitoare, se
îndesa pe urechile lui Irod căciula de oaie mă,
runtă, Apropiindu.te de Curtea prinţilor, orînduiţi
cîte patru şi spătoşi, auzeai sentinţele imperiale,
131
_____________________________ __o
[132]
făcute pentru o ebraică afectată de un dur curent
latin, rostind formule din hala de carne, cu toţi
Dumnezeii şi cu carnea lor. Moşul, personajul
comic al atîtor alteţe cu ghetele sparte, de toval,
juca în latura convoiului, cocoşat de.o perinăm
spinare şi întărit de un ciomag cu călcîiul mare.
EI era mascat peste gură, şi pe subt barba seculară,
croită dintr-o blană de berbec şi întoarsă pe moţul
căciulei, spărgea, pe muchi, seminţe sărate de
dovleac.
Desprins din procesiune şi rămas, nu se ştie
cum, în urmă, cu mult, împăratul îşi uita uneori
demnitatea, şi, sărind dela fuga peste şanţuri şi
rnoviloaie, se zorea, cu ţigarea în colţul gurii,
să-şi ajungă supuşii. Muzicantul juca împrejurul
fluierului, forţat ca nişte ţîţîni ce-şi rup peceţile
de rugină, cu chiot. Unele frînturi de sunet
păreau că vin chiar din piept, cu cîte o haşchie de
sînge. Cînd gerul înnoda încheieturile şi împietrea
rnustătile de subt mască, Vicleirnul bătea din
talpa 'cizmelor, şi cu pumnii Ia gură sufla din
duhu.i fierbinte.
Toti acesti oameni domnesti alcătuiau un teatru
amb�lant, 'şi, artişti înnainte' de toate, în foarfecă,
rindea si cosrnetic, seara ei încercau emotiile
gustate 'astăzi de domnul Livescu şi alte mari
celebrităţi ale teatrului. Şi cum ruaveau pe atunci
o presă, întîietatea trupelor concurente o deci.
deau beţele, ghionţii, măselele risipite, fălcile
mutate. Iar spectacolul bătea în dramă sau come­
die, după cum hotărau platnicii ca să fie, COl
mercianti de coloniale sau de chiristea, cu sau fără
« perdea » ...
[133]
o MASCĂ
Văzusem destui guşaţi şi destule guşate într-un
canton din Alpi, - două sate populate numai
de ei, - dar afară de umflătură, nu todeauna
dizgraţioasă şi chiar cîteodată cochet decorativă,
nu se observa nimic deosebit. Bărbaţii purtau
gulere cu intervalul de peste cravată larg, iar
doamnele se lăsau decoltate într-o broderie care
micşora relieful. Cînd strigau găinile, la ţară, un
chiot fără voie final trăda infirmitatea.
Există o particularitate de glndire, guşată, după
cum se cunoaşte şi un fel de-a simţi şi cugeta sur-do,
mut, orb din născare sau cocoşat. Cel mai izbutit
exemplar de guşe, excepţional şi poate că unic,
l-am întîlnit la Miercurea Ciucului, la un sătean.
Supărătorul accesoriu ajungea la brîu, - o pungă
lungă, cu o ghiulea la fund. Omul o manipula
ca o dăsagă, aruncînd-o, cum îşi scotea banii din
tlrg între genunchi, cînd peste un umăr cînd
peste celălalt. Podoaba îi era destul de elastică
şi de imensă, de vreme ce ghioaga ei atîrna legă,
nată pe mijlocul spinării.
Mi-au revenit aceste schite vechi ale amintirii,
ieri, într-un vagon de tramvai, uitîndu-rnă la o
domnişoară foarte îngrijită, foarte curată, cu
bluza proaspătă, cu pieptănătura cinstită, adunată
într-un conci licăritor pe o ceafă plină, albă,
meticulos întocmită în toată fiinţa ei, ca uniforma
candidă a unui porumb iel. Căutătura, înspăirnîru
133
[134]
tătoare totuş, a tinerei persoane, nu-mi era necu­
noscută. O ştiam din cărţile de medicină specială,
care oferă curiozitătii cititorilor monstruozitătile
nevinovate ale fant�ziilor naturii. Mi-au tre�ut
pe dinainte titlurile unor capitole uitate, «Base,
dow », «Cretinism », «Maladiile inimii ». Domni,
soara ilustra la maximum «Gusa exoftalmică », si
zîmbetul ei inocent o suferintă' terifiantă. .
Ochii ieşiţi din pleoape ca' nişte ouă jupuite de
coaje,"'erau punctaţi în dreptul luminilor cu zmal­
ţul verde; o căutătură de idol barbar, mongol,
aztec. Surîsul aparţinea statuetelor de ivoriu ale
lui Sakia-Muni Singuratecul. Ţi se părea că ochii
aceia nu se pot închide niciodată, şi că noaptea
dorm căscaţi de un spasm încremenit. O putere
parcă hipnotică şi parcă de groază emana din
figura de douăzeci de ani a copilei, a căreia car.
naţie de roză, ca o petală diafană, da, prin contrast,
o sensaţie de vrăjitorie şi crimă.
Ai fi zis că, într-altă viaţă, aceeaş făptură a
fost martoră la marile asasinate în massă, din trecut,
şi că deznădejdile, chinurile şi agoniile pe care
le-a văzut, fără voie, i.au prins pe faţă masca
înspăimîntărilor în eternitate.
[135]
TÎRGUL DE COVOARE
între biserica Domniţei Bălaşa şi Spitalul Brînco.
venesc, amîndouă laturile rîului celui mai murdar
de pe continent, au fost, cu frumuseţea spontanei­
tăţii, mascate de un bulevard polihrorn de scoarţe
şi tesături. Provizoria marfă îsi întinde cîmpul si
paiiştile verticale de,a lungur' hidosului apeduct,
Munca sătencii din munte şi şes, asociată pe
războaie cu gustul, inspirat de buruienile livezilor
şi de lumina din păşuni, porneşte săptămînal spre
oraşul cu cumpărători, Bucureştii, unde covoarele
desfăcute pe frînghii, improvizează acea cortină
variată, care dă un colorit original mişcării de
mare Orient a pieţii. Piaţa covoarelor, cu piaţa
întreagă, de zarzavaturi, de fructe, de plante, de
lăptărie, cu halele de peşte şi de pasări, urzeşte
un caleidoscopic univers. E aproape de prisos
elogiul acestui peizaj intern al negustorilor, care
de la Banca Naţională, de la Sfîntul Gheorghe,
din Bărăţie, se revarsă val-vîrtej pînă în dedesub­
tul Mitropoliei. De la 'lharasurile marilor vitri­
ne din Lipscani la purpura tornatelor construite
piramide, din Piaţa Bibescu Vodă, călătorului cu
ochiul viu şi cu însufleţirea activă, i se oferă mii
de imagini şi sensaţii ca să priceapă de ce Bucureştii
nu seamănă nici la minte, nici la chip, nici la
problemă cu niciunul din oraşele din toată lumea,
a cărora monotonie standard rîvneste să fie artih.
cial strămutată la noi. '
135
[136]
Cei ce stau cu nasul într-o călimară sau într'un
dosar toată ziua, ignoră farmecele seducătoare, ale
osîrdiei, opintirii, biruinţei avutului şi inteligenţii
dulci a unui popor. Cîmpul de onoare al energiilor
şi vitalităţilor lui e tîrgul. Treci din cînd în cînd
prin piaţă, domnule intelectual.
Primăria sectorului a găsit probabil inestetic
tîrgul covoarelor de la Domniţa Bălaşa. Decînd
cuvîntul «estetic» însemnează licitaţie, beton,
metru cub şi căruţă, - criteriile s'au fixat şi ar'
gumentarea nu mai lasă nimic de răspuns şi de
dorit. Ba primăriei, - tot a venit vorba de covoa­
re, - i-a venit şi o idee: să desfiinţeze tîrgul de
covoare.
Poate că o idee mult mai potrivită, mai ales că
nu-i vine niciunuia din domnii primari, ar fi
să înzestreze străzile cu nişte banale şi inestetice
arătări pe nişte plăci albastre de colţ, pentru
indiscreta curiozitate a trecătorului de a şti pe
ce stradă umblă. Nu doar că locuind pe o uliţă
al căria nume îi este permis să-i fie cunoscut,
cetăţeanul s-ar simţi mai fericit, dar o placă de
stradă poate să dea o preocupare mai puţin abstrac.
tă prirnarilor şi costă oricum mai ieftin decît
Mediterana la Bazaca.
19JJ
[137]
o AMINTIRE
T răită.n el, cred că şi amintirea poate să facă
parte, de culoare, din cele cinci veacuri de viaţă
ale oraşului Bucureşti.
Aşezărnintele brîncoveneşti, grupate jurîrnpre­
jurul actualei Patriarhii, cuprindeau între Domniţa
BăI aşa şi hanul Manuc (sala Dacia> palatele,
vorba vine, domneşti.
Se povestea că boierii cu işlic şi giubele şi
cucoanele lor, în scurteci de catifea pembe şi
grena, dacă nu adeseori şi de-ale altora, se duceau
să petreacă la Mînăstirea V ăcăreştilor pe o cale
ascunsă. De bună seamă ascunsă, căci trecea pe
subt pămînt. Drumul de tunel, luminat cu torţa,
era destul de lat, de vreme ce oaspeţii plecau şi
ajungeau cu «carîta ».
Din ce loc putea să înceapă şoseaua subterană,
are să se stie cînd viitoarele săpături si dărîmă,
turi vor aduce arheologilor noi plocoa�e de SUf<
priză, pe lîngă cele şi clasificate milenare, Nu ni
s-ar fi spus la muzeul municipal că tîrnăcoapele au
găsit în jurul capitalei urmele unei civilizaţii de
mămăligă şi fiertură, vecină cu epoca lacustră?
Cum totul a fost sute de ani posibil pe deasupra,
nu-i exclusă aceeaş posibilitate şi pe dedesubt.
Fie că Mînăstirea Văcăreşti fusese de maici, fie
că de călugări, păcătoasele gurile rele bătrî.
neşti afirmînd uneori că şi de una şi de alta, con.
fortul culinar al participanţilor la ospeţe se deduce
137
[138]
şi azi din vizitarea mai atentă a lăcasului de
rugăciune, devenit, cam după Cuza şi 'secui ari,
zare, temniţă de ispăşire a borfaşilor şi potlogă,
riei mărunte, marile hoţii, denumite mai tîrziu,
ştiinţihceşte, nobile cleptornanii, trebuind cu dra­
gă inimă date uitării. Bucătăriile vechi răspund
în admirabil construite cotloane de afumat, pe
zeci de cîrlige zeci de porci întregi, slănini gigantice
şi păstrămuri.
Fost, la rîndul meu, după alţi neastîmpăraţi ai
opiniei şi condeiului, clientul frumoasei puşcării
de pe aleea de castani, ameninţată un moment să
ajungă «Cetate universitară », am stat de vorbă
cu colegii de gherlă, preocupaţi de unica problemă
adrnisibilă, a evadării, Unii aveau de străbătut
cîte douăzeci şi cinci de ani de «muncă silnică»,
şi nu puteau, ca vulturii prizonieri ai lanţurilor
de picioare, să rabde captivitatea subt bolţile
seninului albastru şi cu frunzişul pomilor tremurat
în soare, la gratii.
Cîte doi tîlhari în fiare studiau inginereşte teri.
toriul claustrat, cu turnuri de sentinelă înşirate pe
ziduri. Cînd noaptea, prin ţipătul de mîţe chinuite
al cucuvăilor, auzeau de la turn la turn strigătul
soldatilor cu puscă «Numărul unu, hiiinee ...
Num'ărul zece, 'biiinee!. .. », se cutremurau:
«Fi,le,ar binele de cap! ». Legenda moştenită
din generaţii de osîndiţi, precizînd că subterana
galerie se isprăvea într-un mormînt, ei studiau
ca nişte egiptologi, adînc, pietrele funerare, păstră­
toare ale osemintelor cîte unui demnitar încotos.
mănit, mîngîindwse cu iluzia de ideal că, pînă ia
urmă, vor descoperi o gaură pe care să fugă pînă.n
«Piata Mare ».
D;r murind unul cîte unul, mai rămîneau în
spaţiu juridic, nelăcuţi, cîte zece-cincisprezece
ani, de înscris în bilanţul cîştig şi pierdere, al
eternităţii, cu investiţii în viaţa viitoare.
[139]
GITi\NA
Ţ eatrul în aer liber se iscă de la sine, unde te-ai
aştepta mai puţin. Decor: periferia. Scenă: o
estradă şi trotuarul. Repertoriu: cel mai viu,
improvizarea. Pe de lături, cîmpia vastă, cerul
albastru şi splendorile soarelui în amurg. Undeva,
departe, războiul. Ţ rei martori ai lui, în publi­
cui adunat la spectacol: trei invalizi în uniforma
lor albastră, de marinari, cu circonflexul de aur
între umăr şi cot. Unul stăm baston, rnîneca
altuia e goală, infirmitatea celui de-al treilea e
şi mai ascunsă. Aplauze vocale.
E duminică, şi muzica harrnonicilor, condusă.n
tempo exact, de mîinile agile il două domni,
şoare, cheamă şi reţine cîteva mahalale, pitoresc
pestriţe. E un bîlci cu caft.concert, şi el interes
sează şi pe pictor, evident absent, şi pe muzicant,
care caută, amîndoi, motive şi subiecte dincolo de
sferă. Ţ otul e national, locul, costumul, vinul
şi covrigii uscaţi, afară de gitana spaniolii, atracţia
fermă a publicului adunat.
O perucă neagră, cu breton, îi flutură ritmic pe
umeri. Buzele rosii ca sîngele si sideful dintilor
participă la cîntec şi dans. De�olteul e graţios,
numai bărbia pare mai masivă ca de obicei, şi
maxilarul, lipsit de ovalul neted, e mai dur.
Sprîncenele date cu cosmetic pînă la timple,
mobile şi cu arcul perfect, exprimă precis senti­
mentul grimasei şi contrastele dintre atitudinile
[140]
sufleteşti opuse, ca un tablou cu figuri medicale
în cancelaria unui spital de boli nervoase. Masca
rîde şi se întunecă alternativ, cu toate nuanţele
dintre «te iubesc pînă la moarte» şi «<m.ai
înşelat », din romanţa suspinată omeneşte de ciuda.
tul saxofon, purtat în gură de un artist rnăsliniu,
cu ochii de porţelan ai unei mumii.
Spaniola bate tamburina cu sonerii, lovită.n
pielea de tobă la timp, ca sămtrerupă clinchetul
cu o bătaie de gong, şi să dea melodiei o pauză
ruptă. Felul cum îi zboară panglicile plutitoare
în cîteva culori, aninate de clopoţei, învăluie
jocul într. un vîrtej de lumini de pastel. în palme,
balerina iberică frămîntă castanietele cu măestrie
şi dă intervalelor acel sunet lung, de scrîşnire,
asemănător cu răscolirea pietrelor pe prundişuri,
care indică sensibilitatea nervoasă a pipăitului şi o
şcoală lungă a muzicii cu scoici de lemn exotic,
în sonorităti de silex si metal.
Acum, 'gitana îşi' arată mişcarea repezită a
şoldului, care-i dezveleşte genunchiul şili contur
rează pulpa. Coapsa ştie leneşele inflexiuni ale
harernului, şi linia ei fluidă îmbată. Pirueta finală,
pe un vîrf de pantof, e delicioasă. Într-un mur.
mur tumultuos de fuste a izbutit cea mai îndrăcită
figură. Emoţia e entuziastă.
Un oltean cu cobiliţă, nu se mai poate stăpîni:
- E dată.n măsa! strlgă congestionat precu.
peţul.
Gitana spaniolă şi-a zmuls peruca şi salută. E un
gardian de la închisoare.
[141]
MIERE CU HREAN
Ploaie de sită, ceaţă pulverizată, Depărtarea
cenuşie vine din zări peste grădini şi întunecă
ziua senină. Pe la patru după-amiază nu se mai
vede bine nici poarta, la care trage de clopot
cineva.
Strig: «Cine,i acolo? »,
Răspunde: «O femeie».
Cîinii au şi ajuns la zăbrele, şi-i potolesc cu
îndemnul «Cuminte!».
Trag zăvorul. O femeie ca de vreo patruzeci
de ani, care ar putea să aibă numai douăzeci. La
tară si în sărăcie, tineretea tine putin. Bariş rosu
�u puncte albe. Femeia î�i po�esteşte. Era�
doară cel mai breaz din satul meu de periferie.
La orice nevoie sînt vizitat de nevoiaşi. Ieri a fost
un bătrîn singuratec, ca de Paşti şi după Paşti. A
plecat cu ce s'a putut: o bucată de miel fript, patru
ouă roşii, o sticlă cu vin, douăzeci de ţigări
«Nationale» si o cutie cu chibrituri. Nimic nu
l-a mulţumit �ai mult ca strîngerea de mînă cu
urări de bine de la poartă. Mi,a răspuns: «Ştii
că nu mai am mult de trăit», ca şi cum avea să
comunice mai sus, unui înger sau lui Virgiliu,
care il va plimba de braţ prin Infern, să aibă
grijă de delegatul mahalalei, că La cinstit cum se
cuvine.
Altădată, un bolnav trebuie internat în spital,
un copil scutit de taxe şcolare, solicitată Salvarea,
141
[142]
..
r
după ce soţul şi-a doborît nevasta la harţă; rugată
primăria să împrumute dricul gratuit. Alţii se
pling de purtările popii, cer un sfat pentru fisc,
iarbă pentru o capră, ori se plîng că au bani,
dar n'au ce să mănînce si să încalte. Femeia îmi
istoriseste suferinta bărbatului ei,' care nu mai
poate să munceas�ă. La lovit Dumnezeu ştie ce,
că tremură şi slăbeşte. Cînd arde Iierbinte, cînd
îngheaţă: ar pune pe el zece cojoace, şi pe urmă
le-ar azvîrli pe toate. ii e sete. Îl apucă de la stomac,
de la picioare. Are si un înnec. Cîteodată ii zvîcnes-
te capul ca o călda�e încinsă. '
- O să.l ia Dumnezeu, şi-mi rămîn copiii pe
drumuri. ..
- Ce a zis doctorul?
- Ce să zică? Ia, ca doctorii. Nici el nu ştie ce
zice: Zice să-i dau lapte, unt, friptură la grătar ...
Parcă-i pe lumea ceealaltă. Asta era pe vremuri,
cînd n�aveam atîtea parale. Dă.mi o povaţă,
te rog. Il văd cu ochii cum se stinge. Şi,i un om
bun, ca o bucăţică de piine. Ar fi păcat să se
prăpădească. M,am gindit că numai dumneata
ai putea să.l scapi. ..
Am avut un fior. Al dacă aş putea intinde mina
peste bolnav, ca un făcător de minuni, şi să.l
ridic din pat cu o căutătură la cer, rumen, tînăr
şi voios! Mi-era ruşine. într'o piesă de teatru asta
ar semăna că e literatură. Tăceam. Nu.i puteam
spune că o să vorbesc cu cineva. Singurul cu care
ar fi fost să vorbesc era Dumnezeu ... Mă [rămîn'
tam. Eram în poarta grădinii, cu femeia, la o
răscruce de taine.
în sfîrşit m'am [impezit. Femeia venise după
un lucru precis, pe care.l ocolea din prea multă
bunăcuviintă.
- Am venit să-mi dai niţică miere, să o plărnă­
dese cu hrean. Să,1 vindec de piept. Bietul de
el, pătimeşte de piept.
[143]
STICLE GOALE CUMPĂRĂM ...
Subt fereastră, o femeie lucrează şi cîntă de
patru ore întregi. Ea spală sticle goale, care au
slujit şi vor mai sluji o dată. Cîte una, sticlele
trec dintr'o movilă în stiva opusă.
Cumplita meserie ar fi trebuit să o dispere. Am
aşteptat fără succes momentul nou şi variat, cînd
femeia, descurajată de viaţă şi răscolită de mono­
tonia unei munci de Sisif, va pune mîna pe două
pietroaie şi le va arunca pe unul în grămada de
sticle murdare şi pe celălalt în vraful corect de
sticle spălate. Dar ochiul ei de gîscă, întors cîteo.
dată fără motiv în sus, nu prezintă niciun accent
şi nicio turburare. Nasul miroase metodic interio­
rul sticlei, mîinile spală şi clătesc.
Dar muncitoarea cîntă. Sînt cîntece adecuate
pe meserie, ca orarul Chaix cu circulaţia pe căile
ferate, singura lectură cu putinţă între două mari
capitale. Pe un ritm de rnolitvă, femeia cîntă
acătistul graţiilor unei fete din sat, văzută literar
de inspiraţia unui poet căprar, care amestecă
limbajul natal cu expresiile popularizate de roman>
ţele cinematografelor sonore, traduse şi cîntate pe
placă. O serie de cîntăreţi înfiorători şi autori, care
într-un regim Carol al IX.lea ar trebui împuşcaţi la
plimbare cu carabina, pe fereastră, au parvenit să
influenţeze creierul şi simţirea spălătoresei de sticle.
Parcă nu s-ar mai fi întîmplat nimic şi ar fi
obligatoriu.
143
[144]
"
I
I
Sticlele însă nu se vor sfîrşi niciodată. După
fiece mie spălată soseşte o mie puturoasă. Industria
noului proprietar este pe toată viaţa, şi orice
nădejde de a da timpurile înnapoi e inutilă.
Toate sticlele goale din oraşul nostru vor trece de
aci nainte prin mîinile dizeuzei de subt fereastră,
cu două pauze pe zi, la mîncare, tot între sticle, şi
cîntecul va fi învăţat de toată lumea. Am început
să.l cînt şi eu. Vine singur, evocat de un sunet
de furculită. E ca o răzbunare a idiotului care I.a
scris şi l-a cîntat întîi. Sînt în luptă cu el: autorul
s-a instalat în sufletul meu şi se duce adînc.
Oamenii cu simtul legalitătii si-au strîns rnij­
loacele represive la' propriul l�r i�divid, şi multe
sinucideri aparent inexplicabile se datoresc spăla.
tului de sticle goale şi cîntecului, care te obsedează
şi pe care o forţă mai tare decît controlul, ţi La
insinuat în personalitatea iresponsabilă şi vulgar
hipnotizată.
Morbii şi otrăvurile se transpun în sensaţii şi
sentimente, şi cînd un nebun îţi afirmă, la ospiciu,
că a mîncat carne de mort şi că s'a îmbolnăvit,
trebuie să-I crezi, stările vieţii fiind simbolice şi
abstracte.
[145]
MîNĂSTIREA CERNICA
La Mînăstirea Cernica trăiau acum vreo patrw
zeci şi şapte de ani tot felul de chinovişti, între
cei vreo patru sute de călugări de atunci, fraţi,
părinţi tunşi în schirnă, ierodiaconi, ieromonahi,
ingheli, protosingheli, arhimandriţi, stavrofori,
mitrofori, canonarhi, cîntăreţi, paracliseri, orîn.
duiţi la slujba bisericii.
Părintele Meftodie, stafidit de canoane şi post.
negru, avea nouăzeci de ani, umblînd cocoşat
de viaţă şi îndrăcit în faţa aspectelor noi din jurul
lui. EI era respectat şi de stareţ, căruia îi făcea
imputarea că are vin şi rachiu în beci şi miere prea
multă în putini, de la două sute buduroaie. Ferici,
tul Meftodie era schivnic, purta adică în spate
perimanul, un pătrat de postav de o palmă, ţinut
în loc cu două şireturi, trecute peste umeri şi
prin subsuori. În cadrul lui, ca o icoană de spinare,
figura, brodată de acul vre unei maici de pe la
Ierusalim sau Agapia, hîrca, închisă între două
ciolane, încrucisate ca semnul înmultirii.
lama, el pîra' lui Dumnezeu pe căÎugării cu
rnînuşi de lînă şi care nu se pedepseau îndeajuns,
rnergînd în ger si viscol cu scurteică si încălţaţi,
iar stareţului Visarion pe fraţii într� Dom��1,
care trăgeau pe subt ascuns un fum de tutun.
Doi Chesarie îşi disputau numele lor împără­
tese: duhovnicul gros, care se deplasa ca un bolo.
boc pe două cepuri, sprîneenat ca o perie de lus-
145
[146]
)\
I
I
tru, - şi fostul locţiitor de arhiereu, cu titlul de
Cîmpulungeanu. Înnalt şi subţire, şi fin, palid ca
prescura, Cîmpulungeanul ţinea de oarecare
aristocraţie, şi în toate mişcările lui, că-ţi deschis
dea usa chiliei, înflorită cu crăite si cîrciumărite,
parfumată cu busuioc; că-şi purta mîna transpa­
rentă la barbă, inefabil de albă, lungă pînă peste
paftalele din brîu, sau că-şi ducea lingura la gură,
avea ceva de femeie sau de domnisoară bătrînă
nervoasă, nerăbdătoare şi elegantă. '
Părintele Ghelasie, căciularul chinoviei, ciufulit
şi sîrmos, bătea toată ziua, cînd la soare, cînd la
umbră, calîpurile de frasin ale profesiei, îrnbră­
eate cu pîsla, fabricată tot de el cu ciocanul de
lemn: scufii, culioane şi potcapii. O apă neagră
se scurgea ca un pîrîu de Styx, din dreptul chiliei
lui, printre pietre, pe lîngă biserica Sfîntului
Gheorghe din cetate, pînă dinaintea părintelui
Ghimnazie, pescarul mînăstirii, necăjit că vop'
seaua spălată ameninţă să-i murdărească năvodul,
întins între clopotniţă şi vărzărie, ca zalele unui
balaur despuiat.
Ghimnazie era revolutionarul îndatinat al ase,
zămîntului. De patruzeci de ani, decînd îl apuca/
seră bătrînii, el se plîngea în toate zilele stareţului
că pîinea e prea mică şi că el e nedreptăţit, la ciorba
de peşte, de bucătar, şi la ţişpoacă de către chelar,
un sfînt de o sută cincisprezece ani, uscat ca o
iconografie şi noduros. Ca să-şi ferească barba de
saramură cînd se urca pe scara zăcătorilor cu varză
şi scotea căpăţînele cu furca, el şi.o vîra în dularnă,
de ajungea pînă cine ştie unde şi mai departe.
Duiosul mînăstirii era fratele loii, ştirbul. După
vecernie, sta pe treapta bisericii, cînta din fluierul
tras din carîrnbul cizmei şi plîngea. Fusese cioban.
Într-un vad i s.au înnecat toate rnioarele turmei
lui, vreo trei sute de oi, cu care colinda din primă,
vară pînă tîrziu, la căderea zăpezii, ţara rornâ.
146
[147]
nească. Văduvit de atîta frumuseţe, s-a călugărit.
El cînta o doină de baei amărît, de vreo cincispre­
zece ani, în acelaş loc, pe aceeaş piatră care-i
ştia suferinţele spovedite cu trişca,
- Blagosloveşte, cuvioase!
- Domnul să te blagoslovească ...
Şi cînta din fluier şi plîngea din pleoape.
[148]
GORUNUL
Pe o şosea care iese din oraş, zace răsturnat un
copac de un diametru neobişnuit, puternic şi
mare.
Imi aduc aminte de acest stejar decînd era în
picioare, şi de umbra lui, în care se adăposteau,
la păscut, o turmă de sute de oi, măgarii, cîinii
şi ciobanii. Baciului, un chipeş de munte, îi
despica figura, dela latul, o mustaţă neagră, îrnbel­
şugată ca un ciucure de porumb. Ciung de toate
braţele lui cu tăietura în carnea sănătoasă, stejarul
e ca Venera din Milo prăbuşit.
Trebuie să fie o treabă municipală, o imitaţie
a primăriei după cioaclele ţăranilor, care şi-au
tăiat împrejmuirile, salciile şi salcîmii, şi le vînd
în oraş încărcate cruciş, tot atit văzduh cît şi
crăci, pe preţuri de dinţi de elefant.
Cel puţin douăzeci de topoare ale oamenilor
elemeri, au tăbărît pe uriaşul cîmpiei.
Tăişul perfid a ucis într-o singură zi făptura de
cîteva veacuri, în exuberanţă clocotitoare - con.
timporană, poate, cu Ştefan cel Mare.
Martor al milioanelor de care şi oameni care au
trecut pe şoseaua lui şi pe drumul fără sfîrşit
al vieţii, el ar mai fi trăit cîteva veacuri, nesim­
ţitor la vreme, la anotimpuri, la zile şi la secunde,
primind în insula lui aeriană, de odihnă, întîlni'
rile lunii cu luceafărul, sprintene paserile, rnurr
marele, şi poate că şi îngerii palizi.
148
[149]
M,am plîns prietenului meu, inginerul, care
şi.a trăit ca Walt Whitrnan zilele în pădurile
seculare, că a fost asasinat domnitorul şi patria
arhul ţinutului meu. El mi-a răspuns că era încă
tînăr şi că la vîrsta de o jumătate de mileniu,
gorunul e un adolescent.
[150]
MÎNĂSTIREA PANTELIMON
Într.o după. amiază calmă ne duce maşina la
Pantelimon, vechea mînăstire cu creasta prin
copaci medievală. Din şosea o apucăm la stînga,
prin boziile unui fost cimitir cu cruci domneşti,
invadat de natura înflorită, străbatem kilometri de
vie şi căpşuni, intrăm în porumb uri şi în sfîrşit
în ovăzuri ca într-o mare de mătase şi catifele,
de culoarea dulce a răchitei. Şi cînd nu ne mai
rămîn subt cauciucul roţilor decît pîrtiile paralele
ale căruţelor rare ce se.ndrumează cîteodată pe
aci, în imensitatea monumentală a cîmpiei rornâ.
neşti, fără de păreche, aşternută între orizonturi,
motorul nostru întoarce si ne trezim fără tranzitie
şi pregătire într-o cetate �ouă de localuri de fer�ă.
Am ajuns. Un vast pătrat de săli cu o curte
interioară vastă ne sileşte să luăm un răgaz de
perspective, Înconjurînd cu ochii emoţionaţi
clădirile cu intervale de pădure şi de azur. Cu
sentimentul bucuriei, ca într-o bibliotecă plină,
că vom avea de răsfoit multe albume ilustrate,
intrăm fără să ştim în grajdul vacilor, venerabil
ca un parlament. O sută de persoane cu coarne,
palide şi albe, rumegă cu boturile către păreţi.
Aşezate pe două rînduri, cu umerii dinapoi la
vizitatori, vacile lui Wilhelm Tell, păscute pe
Alpii Fribourgului şi-n Appenzel, pregătesc de-a-n
picioarele, picătură cu picătură, găleţile de lapte
din ugerii rnulşi Între degete diseară. Un sunet
150
[151]
uscat de metal: vacile s-au servit singure, deschi­
zînd cu botul fraged capacul unui vas, în care
curge necurmată apă proaspătă de izvor.
între ieslea paralelă cu părete le de zid, circulă
pe şine aeriene vagonetele cu hrană, fîn parfu­
mat, tărîţe şi o făină cu nume englezesc din Asia
Mică, - iar în vagonetele spînzurate şi ele de
tavan, pe dinapoia jgheabului colector de bălegar,
iese, către depozitul de îngrăşăminte, gunoiul,
murat în zăcătoare. Bolovanii de sare par nişte
reduceri, pentru iluzii, ale stîncilor din patria
veche. Trei tauri împăraţi, de proporţii neinchi.
puite, stăpînesc din lanţuri anualul instinct al
haremului de o sută. Culoarea păreţilor şi a plafo.
nului e albastră, subt cuvîntul, inspirat probabil
de la ceruri, că e gonitoare de muşte ...
Generaţiile noi, care academizează moştenirile
şi le fac tradiţionale, sînt izolate în ţarcuri de ulucă
nouă în curtea centrală. Viteii cu cornul brut vor
fi autorităţile, taurii de mîi�e, iar vitelele cu ochii
de vei ură adîncă sînt vacile timpului �iitor. Domnul
Băbeanu, directorul-general al Eforiei, nu-şi mai
poate ridica privirea de la un juncan, care după
părerea domniei-sale documentară e idealul de
frumuseţe al aclimatizării. Vorbeşte despre el,
ca despre un student de valoare, menit să devie un
savant neîntrecut, şi cu fiecare om din personal are
o convorbire exclusivă asupra lui: se informează.
Două silozuri, două prăpăstii reci de beton,
ridicate.n aer ca nişte turle goale, sînt destinate
fînului tocat şi presat, cu două tracţiuni electrice.
Pivniţa e rece fără gheaţă, graţie unor aparate
care modifică ternperaturile prin prezenţa unui
tub şi stabilesc gerul rigid. Un laborator cochet
de analiza laptelui şi o sală de încălziri şi răciri
succesive a lichidului pasteurizat, cu scopul de a
fi intercalat în carafe de cristal cu dopul pelicu.
Iar. Unul din vizitatori, care ştie totul de mai
151
[152]
nainte de a fi fost cunoscut, îşi administrează
singur pedeapsa de a întrerupe explicaţiile bine'
voitoare şi pitoreşti ale directorului-general, apă,
sînd din eroare pe un buton ce trebuia lăsat în
pace. Brusc, din podina de mozaic izbucneşte
cu o putere drăcească un fir de apă iute, care i-a
intrat în nas, şi l.a spălat, i-a întors pălăria şi l-a
inundat în cămaşe, jiletcă şi pantaloni. Simţim,
într-o tăcere delicată si silindu-ne să nu rîdem cu
poftă, că personagiul � ud pînă la piele şi că rufele
inferioare i s'au lipit p\! ins. Cu celelalte aparate
de spălat, de jos în sus, de sus în jos şi de la stînga
la dreapta, însoţitorul nostru va fi mai prudent,
şi din cînd în cînd îşi va dezlipi pantalonii de el
insuş, ascuns o secundă pe după cîte o uşe.
încă n.am pomenit de arrnăsarul de la Panteli­
mon. Ferma Eforiei are un specimen, care ar face
onoare bronzului celui mai pur, un armăsar
bondoc, ca o buturugă şi ca un porc mistreţ.
Anatomia lui complexă şi bogată se amplifică pe o
scurtime îndesată a trupului modelat nervos şi
masiv. Tonurile cărărn izl i şi sepia se înnegresc la
botul acvilin şi fluierele butucilor de picioare,
boante cu eleganţă. Coada scurtă, frizată la sfîrc uri,
îi dezveleşte pulpele de fier arămiu, şi, la locul
cunoscut, masculinitatea grandios exprimată, echi­
librează, după o estetică a naturii naive şi curate,
energia şi calmul stăpînitor al crîncenului animal.
Coama îi zboară neagră fără vînt, şi, cînd părul
din frunte i se despică inegal, se văd ochii mari şi
cinstiţi, cu o deschizătură visătoare de Fată-mare.
O copită ar putea să spargă muntele ca o oală
de pămînt. Mîngîiat pe grumaz, arrnăsarul se
lasă ca o ci ută, şi.n toracele lui monumental bate
fluviul de sînge ce-i umflă nările, îi pişcă burta şi-i
furnică urechea, ca un spic de grîu. Un statuar
îndrăzneţ, care ar voi să puie un simbol de putere
şi o sugestie de victorie, germinativă, în piaţa
152
[153]
Cercului Militar din Bucureşti, ar fi de ajuns să
scoată din grajdurile lăptăriei de la Pantelimon,
de lanţuri, doi tauri şi un armăsar şi să le îngheţe
trupul pe un soclu de granit. Această imagine
integrală de vigoare, de rupere şi de irnpetuozi.
tăti, ar face mai mult decît o literatură de vorbe
căutate si o elocventă silită, de tribună.
T ract�are, care, �asini. Unele ară, altele sea­
mănă sau seceră şi fac znopi. Cea mai bizar interes
santă este masina cu vreo cincizeci de labe la rînd,
care scorrnonesc cu degete articulate fînul şi-l întorc
la soare. Ghiarele în acţiune au rapiditatea scărpi­
natului pisicii şi a săriturilor de lăcustă. Iepele,
docile naturii anuale, au redevenit nişte aparate
de mîncat, care adunate la marginea pădurii
ronţăie laolaltă păşunea. Cazărrnile muncitorilor,
cu dormitoarele şi bucătăria lor, rămîn în poligon.
Prin zigzagul arăturii, automobilul ne scoate în
şosea către spital. Ne încrucişăm cu automobilul
unui domn cu figura de mare prelat roman, zburli.
tă-ntr.un talaz de păr alburiu. Saluturi. Era
domnul Parteniu, advocatul, care se duce să vizi­
teze din cînd în cînd instalaţiile şi pădurea, mai
recreative şi mai binefăcătoare decît o plimbare
neutră la Şosea.
Spitalul e vechea mînăstire domnească. Din
atmosfera trecutului nu s.a stricat nimic. Aceleasi
distanţe vecine între chinovie şi altar, fac o umb:ă
catifelată, de stup, în interiorul dintre chilii şi
morminte. In stînga drumului abrupt, pe care
maşina suie vertical către poarta curbă din ziduri, e
chioşcul unde un paşă trimis din Stambul, primea,
în timpurile robiei turceşti, tributul valah. Chioş­
cui a fost restaurat în forma lui de umbrelă des,
chisă, şi primeşte rîndunelele vara şi vrăbiilc iarna.
in altarul bisericii sînt, poate, cîteva sfinte vase
vechi. Preotul lipseşte. Odăjdiile, În schimb, din
dulapul cu geamuri, au patina ieftină a firului
153
[154]
1,
1
industrial morfolit în cîrpă şi slujesc liturghia
secul ară a lui Ioan Gură de Aur cu licăririle lor
de tinichea contimporană. Două morminte de
piatră în laturile intrării păzesc întunericul din
străni şi turle: unul e dintr-o singură bucată şi e
cioplit italieneşte.
Cîteva găini de catifea sîngerie într-o curte de
sîrmă, arată că odăjdiile naturii se menţin la stră­
bunescul lor model şi.n antica lor calitate. Este
de necrezut că atîta opulenţă şi atîtea sublime
farduri cu scîntei de aur şi fulgere de rubin, a
pus Misteriosul guvernator al formelor şi al
vopselclor irnpalpabile, în numele căruia s'a
ridicat mînăstirea, în nişte găini. Dar el a făcut
şi iepurii albi, de un alb atît de total şi de perfect
încît te umflă rîsul, ca să nu plîngi de emoţie şi de
candoarea aţîţată. O sută de pufuri indicibil
zăpezii, cu ochii imposibil de definit în opalina
lor aramă, locuiesc într-un grajd cu galerii.
Si iată si porcii uriasi, cu stampila ritului scurt.
Şi iată' bolnavii, sa(oanel�, obscuritate a cimitir
rului, aruncată anticipat peste bolnavele incurabile,
din aşternut şi de pe lîngă paturi. Printre noi şi
bolnave trece o mîţă, nelipsită tovarăşă a bătrîne,
lor care şi-au îngropat soţii şi copiii şi, lovite de
un tic netămăduit, dau din cap lîngă un ghiveci cu
garoafe sau tremură pe saltea din toate mădularele
odată ...
Bucătăria şi-a scos tăvile, crătiţile şi oalele din
cuptoare, rurnene şi parfumate, şi le gustăm.
întoarcerea noastră în Bucureşti e însoţită de
aceste influenţe, şi cum scapără luceafărul undeva,
automobilul merge mut pe drumul lui... O
bătrînă, altă bătrînă, un mormînt, o biserică, un
cocoş, un iepure alb... Parcă le.am mai văzut
odată şi parcă nici nu le-am mai văzut ...
[155]
SORCOVA SFîNTULUI VASILE
Tradiţia noastră sădeşte sorcovele în zăpada
cutreierată de ciubotele lui Mos Crăciun. .. în
decembrie, cînd nu a mai încolţit, începînd din
toamnă, niciun crîmpei de verdeaţă, oamenii şi-au
adus aminte de flori, şi anul începe, în ziua lui
întîia, cu trandafiri şi boance de hîrtie, împăin.
jenite cu beteală.
În ceasul ajunului Sfîntului Vasile, rccoltele
sînt gata, şi sute de mîini mai lucrează încă la
ultimele garoafe şi gene de muşeţel, cu speranţa
că vînzarea sorcovelor va aduce căminului, unde
fetele grădinăresc toată luna lui decembrie, un
prisos de bine modest. Subt lampa cu petrol,
dintr-o mahala, fabrica de sorcove s'a instalat
odată cu frigul. Unelte: o foarfecă; materiale:
beţe scurte, sîrmă şi hîrtie. La sorcovc, ca şi în
poezie, materialul e neînsemnat - tot capitalul
e harul.
În preajma Anului Nou, o plimbare prin
Piaţa Mare din Bucureşti este ca un popas în
librărie. Din coşurile mari pline cu sorcove, se
iveşte printre sorcovele indiferente sorcova ...
de talent. Un gust mai bun al culorii; o alcătuire
mai exprimată a pestriţului general; distribuirea
mai sugestivă a grişului vopsit, pe stamine; un
pipăit deosebit al corpului de floare, sînt ca o
semnătură de personalitate şi conchid, aproape,
la stil.
155
[156]
I J
,
\
,
L
r
tii
l'
, I
'1
,
t
Lucrătoare din periferie, bucureşteanca din
mahala, din cartierele născute ca prin generaţie
spontanee, nu e o femeie fără estetică şi care
să nu aparţie unei datini. Datina a dat casa albă
cu prispă, florile din fereastră, barişul castaniu,
fusta foarte curată, scurteica «grena» şi papucii,
cărora le.a corespuns, în moalele urechii, lacrima
de sticlă de mărgăritar. Bucureşteanca din toate
cartierele capitalei, e înnainte de toate o femeie
bine făcută, cu ochiul adînc şi cu o carnaţie
fragedă, transparentă în belşugul ei calitativ, ­
şi cunoaşte la perfecţie meşteşugul de a purta
în centru un ifos temperat de cucoană. Din
mîinile ei, dibace să învieze culoarea surîsului
cu o linie de carrnin şi pricepute în legănarea
umbrelei, iese îndeobşte o sorcovă frumoasă.
Absenta de ceea ce se cheamă în medicină «hi,
gienă );, scoborită de cele mai multe ori dede­
subtul şi al unui confort inuman, este compen,
sată simetric, desigur, prin prezenţa activă a
unui aşa-numit «lux », pe care l.au vorbit de
rău întodeauna reformatorii sociali fără idei cal.
de, - şi cucoanele bătrîne.
Sorcova singură, în simplicitatea ei, este un lux,
dat fiind că pentru anumite principii este lux
tot ce nu se mănîncă. Poate să fie, într-adevăr,
operă mai inutilă decît bătaia măsurii cîntecului
«Sorcova, vesela» pe umărul domnului care trei
ce pe lîngă colindători îmblănit? Ba, după spusa
observatorilor neîntrebuinţaţi în aparatul de su­
praveghiere şi pază, colindul copiilor cu sorcova
şi de Moş Ajun, trebuie stîrpit ca un prilej de
furt de buzunare. Se povesteşte că în vreme ce
un băieţaş urează trecătorului să fie «Tare ca
piatra şi iute ca săgeata », cu o rimă pe care sa'
vanţii literaturii o repudiază ca pe o tentativă de
modernism, băiatul mai mare I-ar fi scotocit prin
ascunzătorile învelişului de samur.
156
[157]
Noi am apucat încă timpul cînd Steaua, Bună,
dimineaţa şi Pluguşorul erau binevenite în curtea
omului, populată uneori de irozi, ca un Ierusalim.
Covrigii, nucile, merele şi paralele aşteptau prin
toate casele, în muşuroaie, şi primirea colindăto­
rilor era o datorie, ca primirea preotului la zîntîi,
care a dispărut şi el din graficul colorat al de,
prinderilor noastre, mutîndu-se într-altă lume, cu
unchiasul cocosat al Vicleimului, cu Surla, cu
Buhai�l şi cu purtătorii de Stele ... O concluzie
trasă stiintific din torentul fericit al ideilor de
realizare şi schimb industrial organizat, a făcut
ca urările să fie interpretate, ca şi vechea po,
mană românească îndatinată, ca niste cerşetor ii,
ca si cum si cersitul ar fi un act r�sinos,' asimi.
lat,' în do�trina' rnaşinismului, cu prostituţia şi
hotia.
Anul acesta, de Crăciun, străzile au fost goale
de colindători, şi dacă n'ar fi fost jucăriile, ne'
chemate şi nepăsătoare de ce gîndesc oamenii
gravi despre ele, uitam şi de Moşul care le du­
cem spinare şi le împarte copiilor de pomană.
Relevăm, aici, o scrisoare de la o cititoare care
ne mulţumeşte de grija pusă, de sărbători, ca
să prezintăm în scris jucării şi păpuşi. Cores­
pondenta noastră ocazională, îndeamnă pe scrii,
tori să nu mai scape din vedere bucuria pe care
o produc, într-o lume unde niciun organ oficial
şi niciun efort particular nu ies la predică pen.
tru provocarea unei stări sufleteşti de încredere,
de bunăvoinţă şi speranţă. Cititoarea anonimă
ne.a înfiorat cu o mărturisire, a căreia substanţă
o cunoaştem şi o punem direct şi indirect în
povestirile noastre, încă demult şi zadarnic,­
că mulţi din cititorii noştri, din zilele de Crăciun,
tîrăsc de la o zi la alta şi de la ceas la ceas, un
suflet de sinucigaşi, încă nehotărîţi să şi le curme.
Aceştia au nevoie de surîsul, optimismul şi de
157
[158]
lumina fragilă a cuvintelor frumoase, dacă sîn,
tem puţin capabili să facem acte sociale frumoase.
Şi, doamna care ne-a scris, mai spune ceva: că
în toată copilăria, ea n.a avut niciodată nicio ju:
cărie, nicio păpuşă, şi că i-a rămas un gol de
atunci, decînd muriseră pentru dînsa toate păpu.
şile, un gol moral, un fel de cimitir sufletesc ...
Nu a venit niciodată, la doamna care ne Scrie
pecînd era fetiţă, niciodată, Moş Crăciun. L�
vîrsta de treizeci şi patru de ani, cîţi are acum
doamna îşi caută la toate vitrinele cu j uCăril
păpuşa pe care a visat-o în copilărie, dar cu Care
nu seamănă azi nicio altă păpuşă ...
N .arn putea spune dacă psihoanalistul Freud
s-a gîndit în special la lipsa păpuşii din COpilă,
ria unei fetiţe cuminţi, destinată să-şi balanseze
prima păpuşă într-un leagăn viitor de căsătorie.
Ceea ce ştim, este că de Crăciunul ce abia trecu
mulţi copii au rămas fără jucării. Imensa ferti:
litate a lui Moş Crăciun şi marea lui bunătate
n.au fost în stare să-i mulţumească pe toţi , E,
xistă un vechi loc comun în literatura de alma,
uahuri şi de reviste festive, al Crăciunului fără
lemne, fără haine şi fără încălţăminte, şi toti
cititorii au lăcrirnat la cald, citindu.le în fieca;e
an şi încheind, probabil, că lucrurile din lite,
ratură n'au nicio legătură cu viaţa şi că Scrii,
torul, cînd îşi face manuscrisul, străin de orice
împrejurări şi independent de timp, nlinte
profesionalmente. Se petrece, într-adevăr, la ci,
titorul nostru o Întîrziere, venită probabil din
substrat, în nestare să puie lectura de aCOrd cu
viaţa şi să activeze în sensul unui lucru citit, decît
din simplă întîmplare. La el cuvîntul s'a rupt
atît de mult de sensul şi obiectul lui, încît nud
poate acorda nicio fiinţă şi nicio durată în in,
teligenţă. Fenomenul nu se petrece numai cu
sărăcia şi cu păpuşile. Păpuşi cu mult mai pu,
158
[159]
tină vată În ele si căpătîndu.şi volumul de la
�lte cîlturi si de la alte tărîti d�cît cele obisnuite
În confecţionarea figurilor de ştofă vopsită; pă,
puşi fără gumilastic, cu voce adevărată şi cu pres,
tigiu necenzurat, separă necurmat, În toate ac,
ţiunile profesionale, sensul de cuvînt şi cuvîntul
de viată ... Cititorul nu are decît să se uite îrn­
prejurul lui. Este sigur Însă că de Crăciun, ca
să.i satisfacă, cititorul s'a ferit să le dea copiilor
asemenea păpuşi, ..
Cu cîteva zile înnainte de sărbători s'a putut
citi într'un ziar o listă de vreo zece bordeie, În
care o mizerie, chinuitoare pentru conştiinţa ce,
tăţeanului dorit de societatea organizată, îşi dă,
dea întîlnire cu greutătile cîte unei maternităti
multiple cumplite sau �u izolarea în neputinţă 'a
cîte unui bătrîn. Le-a adus acestora ceva Moş
Crăciun? Le-a adus măcar o jucărie? Şi le-a adus
numai de Crăciunul care trece, şi celorlalţi, ce,
lor necunoscuti? Nimeni nu le-a adus nimic?
între colindătorii care nu mai vin pe la casele
noastre, erau mulţi copii nevoiaşi. Dacă oamenii
cu principii au suprimat pe aceşti «cerşetori »,
ce le-au dat ei În schimb?
Să ne rugăm de ei. Copiii, În genere, au drep­
tul să fie mai buni la inimă şi chiar mai deştepţi
decît părinţii lor. Fetiţe, care intraţi în viaţa
oamenilor mari, cu ochii uimiţi de nu se ştie
ce; băieţi dolofani, care veţi lua locul tăicu­
ţilor şi unchilor; şi unele şi ceilalţi, nu veţi
rămîne Închisi într-o colivie. Voi veti face drum
în mijlocul 'lumii, şi aveţi nevoie' de oameni
zîrnbitori împrej urui vostru, ca să nu vă piZl
muiască pîinea, patul şi Întristarea, ca acum, pă,
puşile şi caii pe rotile, copiii fără jucării. Ca să vă
întelegeti omeneste cu lumea în care veti trece
Într,o zi, aveţi �evoie, şi voi şi lumea, pe lîngă
un vocabular de cîteva sute de cuvinte şi pe
159
[160]
r
I
I
I
II
lîngă douăzeci şi patru de litere, cu care veţi
seri cuvintele toate, de trei lucruri care poto'
lesc ura şi blestemul: hrana, adăpostul şi haina.
Pe acestea trebuie neapărat să le aibă fiecare copil
şi fiecare om. Orice vi s-ar spune, de orişiunde,
fără deplina lor realizare, viaţa, ştiinţa, talentul
si însăs averea sînt de prisos. Fiecare om din,
tr-o ţa'ră, care suferă de această lipsă întreită,
ispăşeşte un păcat săvîrşit de altcineva, într-altă
parte. Spune, Puiule, tatălui tău, să-şi aducă
aminte de ce datoreşte în tot lungul anului, şi
nu numai de Crăciun, suferinţii, şi spuneai că
este drept: pomana nu vindecă, ci numai făgă.
duieşte. Vindecarea vine de la tăicuţul tău, dacă
el va începe chiar de mîine dimineaţă să umble
cu leacuri. Dacă tatăl tău e un om sărac, este
de ajuns să-şi dea gîndurile săracilor ca şi el; iar
dacă el este un om avut sau puternic în meseria
lui, spune-i să înceapă numaidecît să lucreze: nu
este răgaz. Căci de astădată, băiatule care pici
de somn, şi fetiţă nevinovată care nu mă prea
înţelegi, am văzut în seara de Crăciun, pecînd
se strecura Unchiaşul, cu jucăriile în spate, pe
ulitele noastre, am văzut mii de lumini vinete
aprinse în ochii trişti ai păpuşilor de oase, care
veneau din marginile lumii şi din pămînt, ca
să se uite la jucăriile voastre ... Şi au plîns şi
au rîs ... E un plîns de cobe, scumpi copii, şi.i
un rîs prevestitor ...
Acum, vă aducem o sorcovă de hîrtie. Moş
Crăciun a plecat. Cine ştie la ce han a tras de
ziua Sfîntului Vasile, căci pînă la Ceahlău, pe
jos şi în sanie, este drum greu şi lung. Sorcova
o cumpărăm din piaţă, nu e nicio taină. Dacă
s'ar mai fi însărcinat şi cu sorcovele, Moş Crăciun
nu mai putea să isprăvească, şi a cam şi răcit.
Lapoviţa l.a tras de la picioare, şi Unchiaşul a
ieşit din oraş strănutînd şi, uitînd să-şi ia batiste
160
[161]
mai multe în buzunar, s'a şters şi el la nas cu
ce/a putut, cu sacul gol, de la jucării. Dar nu
vă speriaţi: între piticii lui sînt doftori price­
puţi în buruieni, care o să-i facă ceaiuri, o să-i
puie pahare şi o să.l tragă cu spirt de rădăcini.
Cînd îl doftoricesc si.l descîntă, o sută de dof,
tori pitici î! pun pe picioare într-o singură zi.
Si la anul vine iar.
o Să nu mă întrebaţi decînd se ştie sorcova şi
cine a născocit-o: cum era sorcova pe vremea
lui Vlad Ţ epeş ori a lui Matei Basarab. E o
chestiune de specialitate, şi cînd se va crea o
catedră a florilor de hîrtie, lipite cu cocă pe sîrmă,
o să putem afla şi mai mult. Apoi, nimeni nu
s'a gîndit să o conserve pentru istorie, sorcova
neavînd o întrebuinţare continuă ce nu poate
să fie substituită; acolo unde trebuie, sorcova se
înlocuieşte, cu succes, cu peria. Dar dacă ne
întrebaţi ce sorcovă preferăm, vă vom răspunde:
sorcova primitivă. Subt influenţa florilor imi,
tate, care îşi propune să facă aidoma de pe na­
tură trandafirul, ochiul-boului şi crinul, din şto­
fe divers manipulate şi colorate, fabricanţii şi.au
pus de gînd să dea de ruşine pe grădinăre'
sele noastre din mahala, scotind în vînzare un
surogat de sorcovă, perfecţionat. Nimic mai
urît, domnule tată, care te pregăteşti să cum,
peri o sorcovă pentru copiii dumitale. Sor­
cova, ca să fie sorcovă, trebuie să fie proastă,
trebuie să aibe naivitatea şi codirile care inspi­
ră toată arta. Meşteşugul sorcovelor e un meş'
teşug de iconar. Cu cît o fi mai puţin cugetată,
cu atît sorcova iese mai frumoasă. Inegalităţile
şi grosolăniile florilor de hîrtie dau o creaţie
din nou florilor adevărate, care, aşa cum sînt,
nu au nevoie să fie nici înlocuite nici contra'
făcute. Ca la covoare, figurile cele mai interes
sante sînt acelea care s-au depărtat de motivul
161
[162]
din model. Iar materialul hîrtiei trebuie lucrat
ca hîrtia, nicidecum ca pomada botanică, din
care natura îsi face florile ei, iar croiala foarfe'
cilor trebuie 'recunoscută ca dintele dăltilor în
piatra statuară. într,o sorcovă sînt şase 'tranda'
firi, patru crăiţe, patru dălii, citeva capete de
muşeţel. Florile ei pot să fie necunoscute; cu
atît mai bine; floarea inspiraţiei, bobocul fan,
teziei. Într-o sorcovă am găsit cinci cornete cu
vîrful în sus, răsucite din hîrtie albă, ca nişte
miruri; cornetele înfătisau ardeii iuti. Sorcova
brută e sorcova unei �;tiste: bagă de seamă Şi
cumpără-o, domnule tată, pe aceea ...
Ajunul Anului Nou '9Jl
: {'
[163]
MOGOŞOAIA
în dimineaţa unei zile de iulie 1956, eram
în noua gară Mogoşoaia.
Altădată, în copilărie, toată Calea Victoriei fu.
sese Podul Mogoşoaiei, după cum Calea Şerban
Vodă era Podul Beilicului. Pe acolo plătea turci,
lor biata ţară, pentru că fusese devastată, tributul
cuvenit năvălitorului, începînd cu cel de sînge:
mii de copii pentru trupele ienicerilor musulmani.
La vîrsta de doisprezece ani, în scarlatină, izo.
lat cîteva luni la croitorul Marcu şi îngrijit de
soţia lui, Sofia, bătrîni amîndoi, am stat în 10,
cuinţa lor, bînd ceai de «Paparoane ». Am au,
zit acolo, povestite de mahalagii mult mai bă.
trîni ca ei, dramaticele despărţiri ale mamelor
de copii, zrnulşi din braţe după înţărcare. Se
pare că au trecut de la aceste spectacole ale CfW
zimii numai cîteva zile, atît sînt de apropiate de
noi, care le-am uitat, cum ne uităm pe noi înşine
în toată durata poporului românesc.
Nu aş putea descifra în numele Mogoşoaiei,
care ar fi fost, se vede, o cucoană stăpînitoare,
niciun Mogoş, poate că mocan venit cu oile în,
coace, către ţinuturile de iernat dobrogene. Ori,
sicurn, actuala Piaţa Victoriei era denumită Capul
Podului, încă pînă acum vreo patruzeci de ani.
Podul era strada acoperită cu bîrne, ca un pod
peste rîu, pentru caleştile boiereşti, ferite de
noroi. Bătrînii spuneau că, slab încheiate, bîr.
163
[164]
nele jucau din capete, scuturate de roţi, şi că
pe dedesubtul bîrnelor circulau turme de şobo.
lani. Era vremea Vadului Sacagiilor, din dosul
fostei poliţii. Din vad sacalele se aprovizionau
cu apa vîndută cu doniţa prin oraş. Sacaua era
un butoi pe două roate, astupat în fundul din
spate cu cep" Sacagiul zmulgea cepul gros şi
da drumul apei în găleata sau doniţa cumpără.
torului, vîrînd cepul cu o lovitură scurtă la loc.
Mocirla Dîmboviţei gîlgîind în Vadul Sacagiilor
da culoare vînătă apei, bătută cu băţul în pUi
tina de acasă pentru o limpezire, oarecum, cu
«piatră acră ».
O cană de tinichea, burduşită, spînzura de
putina cu asemenea băutură, prin prăvălii, la
îndemîna rnuşteriilor cu gura uscată, de căldură.
Clientul însetosat scufunda tinicheaua cu mînă
cu tot, şi cînd' zeama, din ce în ce mai întune­
cată, era pe fund, el intra pe jumătate în putină,
încălecînd ca să o ajungă pe mîzgă, cu picioarele
în aer. Braga bragagiului turc, era scumpă, cinci
parale măsura. in doniţa lui cu bragă sau « limo­
nadă» plutea un bolovan de gheaţă răcoritor,
păstrînd în cristalul lui nămolul lacului Herăsi
trău de unde fusese iarna, cu topoare, căngi şi
lopeţi, recoltat. La Floreasca, pe maluri, un şir
de bordeie ţuguiate, adînci, păstra pe toată vara
gheaţa capitalei, răzbită de o arşiţă devastatoare.
Tot în doniţă călătorea pe uliţă şi Iimonada.
Intrînd si oltenii în meserie, turcii au fost ne.
voiţi, unul cîte unul, să se retragă, încercînd
alte negustorii.
Olteanul adevărat nu poate trăi fără poezie,
vînzîndu.şi marfa cu diminutive:
Ardeiaşi
De ceia graşi,
Dovlecel, dovlecel,
Joacă soarele pe ei.
164
[165]
Mai tîrziu, doniţa cu limonadă, părăsită, a
dat loc unui aparat cu ţevi, construit ca o bi.
serică şi purtat în spinare.
Oprit În faţa clientului înnălţat, negustorul se
apleca, încovoind spinarea şi genunchiul, şi, zgb
cit pînă la pămînt, Îşi lăsa Fmonada să curgă pe o
ţeavă curbată într-o cană desprinsă dintr-un cîrlig.
Aparatura lui îl făcea de trei ori mai lung şi,
văzîudu.l de departe venind, ţi se părea că iese
din mare un scafandru. în aspectul lui de dan,
sator mistic cambodgian, era concurat de alte
două metalice matahale : de ornul.orchestră si de
omul-pian. Cel dintîi ducea în cîrcă ceva enorm,
care licărea din sumedenii de reflexe. în cap
avea o chivără de clopoţei, şi, agăţat cu lanţ de
pe undeva, călcîiul tras ritmic făcea să răsune
un clarinet meşteşugit şi o tipsie.
Ce lipsea concertului ambulatoriu era un re.
pertoriu. Inventatorul simplei bazaconii nu pu,
tea merge înnainte, mărginit la o furtună de
zgomote scrîsnite, împrăştiate şi dezarticulate. Era
o aplicare a ceea ce se cheamă pe nernţeşte Ka·
tzenmusih, o muzică de mîte.
Un alt concurent era omul-pian, exploatat în
special de ţigani, cu vocaţie egală pentru ro;
mantă si hingherie.
Omul-pian erau doi, unul purtînd tot în spi­
nare un fel de coşciug, jumătate de dric, cu marii.
velă, pasivul, poziţia lui era obligatorie răscăcă.
rată. Al doilea, solistul, făcînd pe baiadera, dan,
sînd cu bratele ridicate si bătînd în tarnburină.
Unicul efect al complexului era o furie nestă.
pînită să ici concertanţii cu un retevei la bătaie.
La concert se adăogau, decum intrau artiştii
într-o curte, urletul ciinilor şi huiduiala carne.
nilor adunaţi din toată mahalaua la poartă, galeria.
Fireşte că odată cu sfîrşitul concertului dispă.
re au şi rufele de pe frînghie.
165
[166]
•
I
I �
;1
1
I
I
j
Îndl un concurent al Iimonagiului cu cara'
pace de alamă, era jugănarul, un om încins cu
tot soiul de scule, înşirate pe o curea caricatu­
rală. Acest specialist cunoştea o artă subtilă, a
castrării de vieri şi armăsarilor. Armăsarii ajun,
gînd prea rari, probabil că profesioniştii scopi.
tului au adoptat meseria de geamgii: « Jamur,
[arnur! ». Ei ştiau să facă şi oi din berbeci şi din
cocosi claponi, senatori ai curţilor de găini.
Stolurile vaste de vrăbii se înmulteau în Bucu.
reşti văzînd cu ochii. Dintr-un copac se aruncau
cu miile într-altul. Epoca le era prielnică şi
generoasă, domnii cei de la trăsuri şi căruţe Iă,
sindu.le gratuit mingile cu ovăz risipite.
La Capul Podului funcţionau « axizele » de irn­
pozit pe alcool. O fabrică de spirt, afară din
oraş, aproviziona capitala, cîrciumile şi băcăniile,
cu butoiul, iar contrabanda îşi făcea loc larg
în cîte un sir de cărute.
Unul din' marii contrabandişti, mai tîrziu pro,
prietarul celei mai mari fabrici de bere, a fost
prins aducînd pe barieră butoaiele de apă pre,
văzute cu butoi interior de spirt. Raţele din dreptul
butoiului de axize adăpîndu.se la picăturile strecu­
rate, prin cana, se dădeau, îrnbătate, peste cap.
Fabricantul de bere, om de iniţiativă, avea un
concurent, de care trebuia să se scape, o a doua
fabrică în Bucureşti, cu toate că berea ei era proastă.
Proprietarul acesteia murise, lăsindu.i.o moş'
tenire soţiei, o nemţoaică. Marele fabricant s-a
căsătorit cu văduva consolată, si din ziua nuntii
avea două fabrici într-o mînă. ' ,
Dar el nu era un ins oarecare. Se împrietenise
cu Vlahuţă, pe care, generos, îl ajuta la nevoie.
Dintr-un timp, de cîte ori se întîlnea cu po,
etul, fabricantul rămînea tulburat. Primise două
scrisori de cerere de bani, banii îi fuseseră tri.
mişi, şi, ca un ingrat, Vlahuţă nu.i mulţumea
166
T
[167]
la 111CIO întîlnire. S,a descoperit mai tîrziu, şi
111.Ult mai tîrziu, cînd relaţiile dintre poet ŞI
industrias se răceau, că scrisorile veneau de la
un plastograf, care cunoştea legăturile dintre cei
doi contirnporani.
Dar simpatiile fabricantului pentru scriitori nu
izbutiseră să se răcească după asemenea pungăşii.
Cumpărînd o întindere mare de terenuri în vede,
rea nerealizată a unei noi si mai mari fabrici decît
primele două, proiectul a' fost zădărnicit de eve»
nimerite, şi bunul berar s.a gîndit şi atunci la
scriitori. Din miile de metri de teren le-au fost
dăruite mai multe locuri de casă. Unul din ei
a fost scriitorul D. D. Pătrăşcanu, profesor de is.
torie şi colaboratorul revistei Viata românească,
seria ieşcană. Noii proprietari au fost larg aju,
tati si la clădit.
'Vizitîndwl pe atunci la librărie (Pătrăşcanu în,
tre timpuri se făcuse librar), îl aud parcă şi acum:
« Ce să fac? Să mă încurc, ori nu? Ce zici ma,
ta? » - « încurcă,te », i s'a răspuns. Şi umoristul
s'a încurcat destul de avantajos, alegîndu,se cu
o casă confortabilă şi nouă.
Bucureştii clădiţi în golurile lor de meşteri
şi zidari italieni, care înhinţaseră o adevărată co­
lonie, intrau în faza betonului armat, şi, parţial,
într-o estetică a lui de mai tîrziu nouă. De la
suprafeţe şi muchi, două elemente nelipsite nici
egiptenilor, nici goticului medieval, arhitectura
aştepta expresia unui echilibru inedit de volume,
destinat să varieze tema după normele gîndite,
ale oricărei arte, asociată cu inspiraţia şi Cll o
personalitate.
Arhitecţii se împutinaseră mult aproape, cola'
borînd cu inginerii, interesati mai ales de rezis.
tenţa materialelor şi de reţetele mai puţin inllu.
167
[168]
enţate ale tencuielii. Ca în epoca azbestului şi
cauciuc ului, s'au creat, - a crea implică tempera'
tură, chimie, presă hidraulică, - sumedenii de
surogate cu numele terminat În it. Se lua de la
piatră, de la ciment, de la nisip sau var, mole.
cula răspunzătoare de duritatea unui mortar, se
trecea de-a lungul unui mediu artificial care ar
reproduce o conditie adecuată a naturii si se
obţinea o sticlă care nu era de geam, un g�anit
ştiinţihceşte disciplinat, şi totul se A transporta cu
sacul mic, cu cornetul şi punga. In patru luni,
o nouă corcitură a prizmei şi a cubului apărea
în cîte un colţ de stradă, graţie eforturilor huan.
ciare ale domnilor Matache sau Costică, băcani
sau cîrciumari, şi gustul acestor personalităţi de
portmoneu fecundase inspiraţia cîte unui domn
tehnic, iară Doctor În beton.
Pe marginea Dîmboviţei buna inspiraţie a cî­
torva savanţi a creat o insulă de reculegere cal mă,
cedată studiului benedictinilor de laborator. rm'
părţită în cîteva parcuri adînci, cu edificii dis,
tribuite Între arbori si crînguri, ea meditează in
zeci şi sute de celul� de faguri, tăcute. In inte.
dor, între cristale, cilindri, eprubete, autoclave,
aparate, un doctor În stih ar imaculat, cu ochiul
prins de microscop, scrutează, examinează lumea
infinitului mic. E cîte o chilie de unul singur
din nenumăraţii călugări albi ai mînăstirilor ri.
sipite În pădurea ştiinţei. Sute de chilii, zeci de
săli şi coridoare, mii de ferestre mai apropiate
�i mai depărtate de pămînt. Insula Institutelor e
mărginită, În cel mai liniştit peizaj al capitalei,
ele patru străzi, o şcoală de chimie, o şcoală pen,
tru suferintele bietelor animale, un Institut Pas'
teur şi Institutul Cantacuzino, universitatea seru­
lui şi a vaccinului, ilustră.
T
[169]
TOT 13UCUIZEŞTll
E greu de explicat ivirea limbilor Şl naşterea
popoarelor, şi ele participă parcă de la un mis.
tcr. Deodată, istoria înregistrează, într-o anumită
parte a lum-ii, un popor neştiut şi o limbă nouă,
probabil derivată şi înrudită, însă nouă. De ce 7
Cînd şi cum s-a petrecut fenomenul, ştiinţa prel
supune fără să ştie. Aici, în jurul Carpaţilor, în'
tr.o bună zi s'a vorbit româneste. De ce? Nu se
înţelegeau de ajuns oamenii î� dacă, slavonă şi
latină? De unde nevoia unei limbi noi, într-un
timp de ignoranţă, care nu are facultatea să aleagă
şi să prefere? Fără nimic artificial, s.a iscat o
altă vorbire, pe care a grăit,o toată lumea dintre
graniţi.
Un mister pare să prezideze �i la întemeierea
unui oraş. De ce.i situat acolo unde se găseşte
şi nu cu o sută de kilometri mai sus, sau mai la
dreapta sau mai la stînga, şi într-un peizaj mai
confortabil şi luai aerat? Argumentul economie­
tic nu pare suficient într'o regiune unde nu s.a
ţinut seama nici de elementul strategic.
E cazul oraşului Bucureşti, aşezat nu se poatc
mai prost, pentru o capitală ele ţară destul de
mare şi cu regiuni infinit mai prielnice unei po,
pulaţii de vreo două milioane, mai plăcute şi
mai pitoreşti. A rămas încă un secret în Europa,
care cere numai sosele de asfalt pentru accesul
rapid al peizajelor caracteristice, că România poate
169
[170]
fi socotită, dacă nu absolut cea mai frumoasă,
dar una din puţinele cele mai frumoase tărî­
muri de pe continent. Varietatea solului, a per,
spectivelor şi a climatelor, e uimitoare, şi chiar
populaţia, cu toate că omogenă în aceeaş sub,
stanţă de rasă, înfăţişare şi inteligenţă, prezintă
o varietate de gusturi şi costume nebănuită.
Şi la o ţară atît de frumoasă corespunde un
popor nespus de frumos: acest lucru se vede
pretutindeni decum intri în România, fie prin
Porţile de Fier, fie prin Careii Mari, Dobrogea
sau Bucovina.
Legenda spune că întemeietorul capitalei ar fi
fost un cioban pe nume Bucur, legendă simpatică
dar desigur fantezistă! Ce l,ar fi apucat pe un pri.
beag de cioban cu oile să întemeieze o locali,
tate şi să.şi aleagă un loc atît de nepotrivit cu o
aşezare productivă? De fapt, mai repede decît
originea ar putea să intereseze numele. Bucw
reşti ar deriva de la Bucur. Există, într-adevăr,
şi azi o bisericuţă pe un mal al rîului Dîmboviţa,
primitivă, mai mult improvizată decît construită,
acoperită cu şindrilă, cu o singură turlă, într'o
formă de ciupercă, neobişnuită lăcaşelor de rugă,
ciune ortodoxe şi purtînd numele ciobanului din
legendă. Desigur, ca să nu contrarieze legenda,
serviciul urbanistic al capitalei, preocupat exclu­
siv de înfrumuseţarea şi confortul oraşului, păs.
trează cu grijă osemintele acestei vechituri, lip'
sită de stil si de vreo semnificatie istorică certă.
Nu e locul să intrăm în studiul istoriei si să
ne aducem. aminte succesivele schimbări de' do,
miciliu ale capitalei, în legătură cu împărţirile
administrative ale ţării, pe principate. România
a trăit numeroase forme de aventură, aşezată du.
pă spusa unui vechi cronicar «în calea tutUI'OI'
răutăţilor », O capitală mai logic situată, reia,
tiv la neîntreruptele invazii străine, care sileau
170
[171]
populaţia să iugă'n păduri şi să se ascundă de
urgia năvălitorilor În munţi, a fost cîndva mai
aproape de asemenea refugiu, de pildă Cîmpu'
lung, într-o regiune unică de vegetaţie luxuriantă,
unde cresc florile cele mai vii si mai frumoase.
Din străvechi, Bucureştii au fost cel mai vul­
nerabil punct al Munteniei, Ia Îndemîna năvă­
litorului turc, care-şi varia monotonia, trecînd
mereu Dunărea şi atacindu.l pentru jaf. De Ia
Dunăre în sus se întinsese Codrul Vlăsiei, aşa,
numit, brigandajul precedînd invaz iilc. După do,
borîrea progresivă a Vlăsici, din necesităţi de
combustibil si cherestea, rămînea un teritoriu
arid, uscat şi duşmănos, străbătut de un pîrîu
mai mult noroi decît apă cea mai mare parte
din an.
E de repetat întrebarea: de ce tocmai În cele
mai rele conditiuni trebuia stabilit centrul co.
mercial, cultura'l şi politic al provinciei de sud,
destinat să ajungă vatra unei ţări de aproape
douăzeci de milioane de oameni?
Trebuie să fie un farmec secret şi inexpiica.
bil care, în chipul cel mai real, atrage şi pe stră.
ini, si.i lipeste de oras. Cîntecele nu se ivesc
dege�ba. Au' şi Bucureştii cîntecul lor:
Dîrnboviţă ap" dulce,
Cin 'le bea nu se mai duce.
Pecînd începuse cîntecul, această apă dulce
era turbure şi plină de nămol. Astăzi, rîul care
străbate capitala, lărgit şi construit inginereşte,
slujeşte de albie de scurgere tuturor canaliză­
rilor, şi apa cea «dulce» nu mai călătoreşte în
sacale. Ea e extrasă cu pompe monumentale
din adîncimile depărtate ale pămîntului. Bună,
rea, asta a fost împrejurarea, lucrurile nu pot
să se mai schimbe. Capitala e definitiv fixată,
şi ceea ce nu i-au dăruit nesilit natura ŞI Iatali.
171
[172]
tatea, face inteligenţa, care le obligă să colabo.
reze cu ea. De fapt, buna rînduială cere să te
folosesti de materialele la îndemînă, ca vrabia,
care-şi face cuibul în streaşina casei, din gheme
de fulgi şi fire de iarbă. încercările de a părăsi
oraşul pe care l.au întocmit sutele de ani,
pentru a muta capitala într-o regiune rnai ade'
cuată, au rămas simple proiecte de arhivă. Pe
un bătrîn nu-l întinereste niciun elixir. Edilii
fără spirit de aventură' au înţeles că problema
consistă în a căuta mai armonizate artificii pentru
a birui rezistenta dusmănoasă a conditiilor În
care a fost orasul clăclit. '
Albumul în;hinat capitalei noastre 1 arată re'
zultatul victoriei omului hotărît inflexibil să nu
se lase învins de uscăciunile şi de praful care
roade şi îngroapă de zeci de mii, de sute de mii
de ani civilizaţiile succesive. Pînă acum, singure
Pirarnidele şi singur Sfinxul au izbutit să scape
de măcinarea cu care centimiligramul de pul,
bere îi aminteşte omului, biruitor într-alte pri,
vinte, că din el iese si în el se întoarce.
Bucureştii sînt astăzi o grădină, o mare gră,
dină, pe un diametru de vreo douăzeci şi cinci
de kilometri. Rădăcina nu cere decît să o muţi
�i să o înmulţeşti pentru ca dintr'un copac să
faci pădure. Locuitorii au avut grija şi toată
răbdarea trebuincioasă ca să descînte pămîntul
sec şi să.l fertilizeze. Acum vreo şaizeci de ani, pe
care eu, unul, i.am trăit cu mult peste nu­
mărul lor, erau ernbrioane de vegetaţie, pe ici,
colo, insule răzletc ele verdeată. înconjurat de
dealuri, deasupra' cărora se ridică de [urîmpre­
jur cîte o mînăstire, povîrnişurile erau o neîn.
treruptă centură de podgorii. Strugurii cei mai
,lelicaţi, care puteau să concureze cu MaIaga,
1 Albun.ul BUC/I/'cÎti, E.S.P.LA '957 cn 1'.).
172
[173]
Madera şi Chios, se revărsau în torente pe toţi
păreţii de pîlnie ai îrnprejurimilor vaste. Pe neaş­
teptate şi brusc, s'a ivit filoxera, care a ruinat o
sută de ani de viticultură, lăsînd rîpele goale.
Cîte o fostă cramă, altădată cu zăcători imense,
storcătoare si butii, într-un furnicar de oameni
�i activităţi,' mai spînzură, cariată, în depărtărilc
cîte unei coaste surpate. Cea mai pitorescă şi
mai îunaltă s'a prăbuşit de curînd într-un mal
abrupt.
Imaginea monumental ei capitale ele azi, care
se înfrumusetează zi de zi, multurnită actiunii
neobosite a �dilitătilor actuale, e' variată si bo.
gată. Ele nu mai 'tolerează niciun colţ uitat, şi
din fiece măidan urît au făcut un parc de răcoare
şi odihnă; parcurile, pe zeci ele kilometri pă,
traţi, de-abia ieşite la iveală, par edihcate de
sute de ani. Lacurile din noile păduri, străbă.
tute de bărci şi ondulate de vîsle, dau oraşu'
lui un caracter la frumusetea căruia natura co­
laborează cu arhitecţii, inginerii şi silvicultorii,
fericit. Acolo unde nu se întind în oglinzi de
unde, apele sar vesele din pămînt şi bazine.
[177]
f o îndeletnicire
românească
1°9
Negustorie
fl5
Moşii
Jf8
La bîlci
Il!
Luna.Parc
126
C onuciul de 1'"1'1'111','
1}1
O mască
I}i
Tirgul de C01'I. .... are
1}5
O amintire
1}7
Gitana
1}9
Miere cu hrean
141
Sticle goale cumpărăm,
1-/}
Mînăstirea Cernica
145
GClf'llf1ul
1-/8
p
Mînăstirea Pantelimon
15°
Sorcoca Sfîlltului
Vasile
155
I
Mogoşoaia
16}
1"
Tot Bucureştii
169