[7] CU TALPA PE ŢARA La doisprezece ani după sporirea teritoriilor noastre, lumea călătoreşte tot atît de puţin ca şi in fosta tară mică. Odată cu inmultirea climatelor, care progresau şi mai înnainte într� peizajul pales­ tinian al Dobrogei şi priveliştele alpine ale Omului de piatră, a trecut între fruntariile ţării o parte din Occident, care aparţinuse în toate miile de ani precedente culturii romane. O seamă de cetăţi, de oraşe, de monumente purtătoare ale altui caracter de civilizaţie decît cel grec, s-au mutat în zona românească danubiană, adăogînd bizantinului goticul şi multiplicînd cu o velinţă de culoare nouă lumina soarelui, răsărit cu un ceas mai devreme. Românii nu mai au nevoie de un paşaport, ca să sune la cele dintîi porţi medievale din Europa catolică şi protestantă. Le ajung picioarele, şi picioarele stau greoaie acasă. Singure poşta şi tele, graful, şi singuri prefecţii colindă ţara din cap în cap, cetăţenii fără însărcinări oficiale abandonîn­ du-se Ministerului de Interne, reprezintantul ex­ clusiv al simţului lor de curiozitate somnolent. «Le tour de France» pe care erau obligaţi să.l facă toate corporaţiile profesionale din tre­ cutul francez, era executat pe jos. Căruţele mers geau încet, trenurile încă nu străbăteau lumea, cu tarif nici ieftin nici scump, automobilele făceau parte dintr-un basm al închipuirii, şi lucrătorii 7 [8] cu traista.n spate, - rucksack-ul actual al monta' niarzilor, - treceau din sat în sat şi din oraş în oraş, apăsînd francamente talpa în pămînt. Mun' citorii germani obţineau certificatul de capacitate profesional străbătînd provinciile germanice, iar danezii, în special dulgherii lor de vapoare, sînt siliţi şi astăzi să-şi perfecţioneze cunoştinţele, călă­ torind în Germania, Olanda şi Ţările Scandinave. În tot Occidentul echipele numeroase de stu­ denţi sau de profesori, şi adeseori de lucrători rnanuali, îşi petrec vacanţele făcînd drumul pe jos, pe sute de kilometri, din localitatea natală într-un centru străin, şi, printre păianjenii cu Alpenstock şi bocanci potcoviţi, porniţi pe munţii abrupţi din Şwiţera, Italia şi Franţa, se amestecă accentul american cu rostirea engleză a limbilor franceze şi nemţeşti. La noi, călătoresc, de sim. băta pînă lunea, saşii din văile Braşovului şi Sibiu, lui şi şvabii, uneori, din Banat. Tinerii şi bătrînii pun pantalonul scurt cu funtă pe genunchiul gol, şi pleacă la finele .săptămînii, de cincizeci şi două de ori pe an, spre piscul şoirnilor din văzduh. E, desigur, o plimbare locală, pe care totuş bucurestenii nu o fac niciodată. Nu e o călătorie numai 'de curiozitate şi studiu, ci o excursie de plăcere. Oamenii sînt mai sănătoşi, circulaţia exte­ rioară corectează circulaţia internă, vioiciunea sporeşte şi optimismul, covirşit de urîtul mocnit în cafenele sau în singurătatea odăii, sau îmbulzit în tîrîrea călcîielor la Şosea, printre buchete de baloane şi în greul miros puturos al benzinei arse. Bucureşteanul îndeosebi e cel mai leneş pieton şi cel mai puţin sportiv, dacă excludern bătaia pe mingea de piele în stadion stătut. Împrejuri­ mile Bucureştilor sînt neînchipuit de frumoase, însuş oraşul Bucureştilor e, cu diversităţile lui extrem de interesante, o localitate unică în Europa, pe care o ignorează cel dintîi bucureşteanul. De 8 [9] jurîmprejur se desfăşoară cîmpiile, grădinile, apele; la cîţiva kilometri se descoperă lanţul de mînăs­ tiri domneşti şi de lacuri. Drumul Giurgiului, a căruia cărare alege în două despletiri o vege'. taţie neîntîlnită nicăieri aiurea, pe spinări imoblle de caravane de pămînt În odihnă, constituie un farmec variat în nernaisfîrsite nuante. Dinspre Cotroceni către Bolintinuri' şi Crevedia, arcurile vaste ale orizontului se boltesc treptat pe înfăţi' şări fără păreche. Dincolo, pe alte drumuri, care pornesc din steaua capitalei, sute de minuni încă neinventariate aşteaptă admiraţia trîndavă a bucus reştenilor absenţi, obosiţi fără motiv şi îmbătrîs niţi între cîte două felinare sau tîrşind o talpă dezgustată pe asfaltul de Corso al Căii Victoriei. Pentru automobile, drumurile cele mai proaste pleacă, fără nicio îndoială, din capitală. Pînă ce şoselele vor fi bine pietrificate şi netede, automo­ bilul nu trebuie totuş părăsit. Cauciucul se poate învoi cu făgaşul, dacă scopul plimbării nu e pervertit de aberaţia vitezei, - şi s,au ieftinit automobilele, şi benzina. Ar fi un moment ca fiece bucureştean care nu şornează, lucrător cu palmele şi cu mintea, să.şi puie o herghelie de cai mecanici la grajd. Plimbarea nu e un lux, e o datorie socială care trebuie din răsputeri încura­ jată, şi pentru cvietudinea individuală şi pentru pacea colectivă. Cît priveşte plimbarea mai mare, călătoria trebuie provocată complex, de toaţe autorităţile, prin ieftinirea mijloacelor de transport şi uşurin­ ţele de tot felul acordate cetelor de excursionişti, în toate direcţiile ţării. Cînd fiecare provincie şi judeţ se vor strămuta pe cîteva zile sau săptămîni în celelalte provincii şi judeţe, românii îşi vor da seama, pipăind ţărîna şi aerul, că ţara lor e cea mai cornplectă din punctul de vedere al naturii şi al frumuseţii, prestigiul fiecăruia, secret, va fi 9 [10] multiplicat cu muntele, cîmpia, rîul, holdele şi pădurea - Îşi vor da seama - că locuiesc o împă­ răţie care le aşteaptă, cu bogăţii splendide, braţele, iniţiativa şi inteligenţa, şi marginile extreme ale ţării se vor aduna laolaltă într-un singur simţi, mînt, urzit din ţarină, tradiţii şi nădejde ... [11] coca ŞOFEUR Mă uit la voi de pe flaşneta mea şi mi-e necaz pe voi. Dar nu vă înjur ca lumea cealaltă, care umblă pe jos. întrucîtva sînt şi eu şofeur, de maşină cîntăreaţă, şi nu dugulesc cu găinile asfal­ tul. Dacă m.arn hotărît să scot pentru voi, azi, un bilet gratuit, este că vă iubesc, şi v.aş pupa bucuros dacă nu rn-aş teme că vă lovesc în gură cu ciocul. Lăsati-rnă să-mi alătur de obrazul vostru obrazul meu albastru şi să mă mîngîi aşa, cu pielea mea de şarpe rece, de pielea voastră nerasă. Mi,e necaz pe voi, zisei. Cum să nu-mi fie, cînd voi fugiţi repede şi eu rămîn peloc, încet? Unde vă duceţi cu toţii iute, fugăriţi parcă de săbiile albe ale unui numeros vrăjrnaş nevăzut 1 Sînteţi ca o apă de oţel licăritoare, care curge mereu, valuri şi torente, şi parcă aţi trecut din' colo de zări şi de pămînturi, de mai multe ori, şi v-aţi întors. Stăpînul meu are o roabă cu care cară pietriş; m.am aşezat şi eu pe roaba lui, ca să încerc iuţeala voastră, şi m.am scîrbit: opt metri pe oră ! Tata Ford, camaradul nostru, cel mai destoinic papagal şi cel mai iscusit dintre şofeuri, fuge acum de jurîmprejurul planetei cu o sută douăzeci de kilometri pe oră. Cum să nu-mi fie dudă si cum să nu vă ad­ mir? Pînă cînt eu Ave Ma'ria din gîtlejurile de lemn ale flaşnetei, voi aţi ajuns la Ploieşti. Şi oricine ai fi tu, inginer. lăcătuş, ucenic cînd te 11 [12] ridici la volan, cu vîrful picioarelor pe accelerator, pe frînă şi pe foc, eşti mai mare decît noi toţi şi trăieşti de-o mie de ori mai vîrtos, splendidule ticălos! Murdar de funingini pînă la urechi, cu nasul mîzgălit de uleiuri minerale, puturos de benzină şi vazelină, ca un peşte scos din grăsimi, tu stăpîneşti motorul, înlănţuieşti în terţe, cvinte şi octave iuţelile, şi laşi în urmă zborul etern al constelaţiilor, care se mişcă lent şi la marginile atmosferei, ca nişte păianjeni de aur cu picioarele prea lungi, pipăind stelele, din cele mai depăr­ tate funduri ale lumii. De mii de ori pe ceas eşti gata să te striveşti şi să te sfărîmi în drumul tău de cometă, cu satelitii ceilalti ai iutelii, - şi de mii de ori te strecori prin primejdii cu' eleganţă. Şi-mi place zbierătul tău de bivol şi de porc, îmi plac luminile tale care se degradează, se sting şi se aprind succesiv, îmi place şi linia de fum albăstrui pe care aluneci înnainte. Tu nu mai eşti om şi nu mai eşti maşină, eşti o făptură nouă, clădită din, oţel şi din inteligenţă. tn ziua cînd te-a făcut şi pe tine, Dumnezeul lui Adam a scuipat foc topit pe piatră şi te-a frămîntat cu degete de diamant, reptilă de apocalips] Coc o îţi jură pe sufletul lui, că, de la născo. cirea tiparului, nu s-a mai văzut o invenţie mai bine colaborată între Lucifer, tovarăşul negru, şi Dumnezeul cel tînăr, ca şi el, al luminii albe. Cînd te vede nălucind pe lîngă flaşneta lui, Coco se bucură şi bate din aripi ca Sfintul Duh, pe caterinca lui, şi ar vrea să nu-l supere nostal­ giile şi naivităţile şi să se ţie în zbor după voi, cînd după unul, cînd după altul. Coc o vă poartă noroc, şofeuri: de ce nu/l luaţi şi pe Coco cu voi, în maşină? EI îşi poate alege, ca bufniţa Minervei, un loc pe umărul vostru, şi din cînd în cînd v-ar şopti la ureche singurul cuvînt pe care l.a învăţat: Coco ... [13] CîNTECUL DRUMULUI Era odinioară antiestetic să lipeşti două grinzi de fier paralele, de pămînt. Era inestetic să întinzi un fir de sîrmă de la răsărit la vest. Stăteau prost peizajului vagoanele tîrîte de locomotive, şi por. tativul telegrafului supăra ochiul fostului om de gust, pentru că, scris noaptea cu stele, cuprindea între liniile-i fine muzica marelui firmament. S,au rostit toate injuriile declamatorii, pe tirru puri, pe timpurile de curînd, împotriva penelor de fum ale carului de foc. Esteticii sufereau de tren, ca de un păduche mare, ivit în grădina înflorită a naturii. La stricat unuia castelul, altuia parcul. De vreme ce trecea pe lîngă ele o cara, vană de coviltire de fier, se pierdea farmecul drumului hodorogit, de căruţă. Cînd apărea expresul între munţi şi gîrle clocotitoare pe prunduri, literaţii şi pictorii scuipau după el cu sinceritate. Cu alte zeci de ani înnapoi, un par. lament străin batjocorise în unanimitate prostia unui inginer, care pretindea că în loc să se coboare la douăzeci de metri în fintînă sau să o ia în gură ca să se spele pe ochi, el" făcea apa să vie singură cu douăzeci de metri mai sus. Astăzi, magiile murdare diavoleşti şi princi­ piile lor dezagregante, constituiesc meşteşugul pil toresc al cantonierului cu lopată şi tărăboanţă. Reprezintanţii naţiunilor se spală, fără să se revolte, în odaia hotelului, în două ape din părete, una rece şi alta caldă, şi esteţii, a cărora sensibil 13 [14] litate a pîntecului este tot atît de vie ca şi a marilor brute, şi-au pus pancreasul la adăpost În tren, ocolind din toate puterile faetonul şi poştalionul. Nu-i mai stă rău colacului negru,opac În zarea azurie. Estetii rumegători de idei s-au învătat cu el, ca şi �itele cuminţi, care pasc neturburate linia ferată, între kilometri. Estetica aparţinuse cîteva sute şi mii de ani obiectelor de piatră şi lut. Unui artist neinteli­ gent şi lipsit de har, i s'a părut că fierul urîţeşte pămîntul, de unde fusese scos, şi părerea lui a fost împărtăşită şi purtată pînă ce, în sf'irşit, din fier s'a născut tinicheaua, care a pus pe esteţi de acord. Cuvîntului vorbit i se rezervase, slobode pentru posterităţi, marmura şi pergamentul, şi nu era academic să-I utilizezi decît scris cu peceţi. Agăţat de sîrmă şi trimis, pe nevăzute, la mii de kilo. metri, cuvîntul devenea trivial. Vocabularul se simţea ofensat de firul telegrafiei şi al telefonului. Cît despre Îndrăzneala de-a trimite focul stins şi rece de-a lungul unui cablu, inestetica purta cu dînsa şi pîngărirea. Un amurg de toamnă ară mie ... Vatra jarului solar, scufundată în ţările de munţi şi păduri româneşti, incendiază codrii şi poleieşte cu pluş cărămiziu cetăţile de corturi ale brazilor negri. Pe piatra iadului incandescentă se ascut, în vil. vătaie de scîntei şi-n furnicare, coasele, seceri le, topoarele, săcurile, care vor doborî avuţia unui anotimp de munci. Trenul urcă spre piscuri, cu poveri de suflete şi de mărfuri; o fantasmă de ceaţă caldă se ridică la răspîntia dintre ceruri. Două vine de aur i s-au aşternut dinainte. Zece strune de aur, de ghitară, aleargă alăturea de el, din stînga. Alte zece strune de aur îl urmăresc din dreapta. Firele cîntă, şinele cîntă, maşinile cîntă; În cîntecul adînc al vîntului şi al căderilor de ape. [15] NOTE MICI T renul trece, automobilele aşteaptă, ca nişte vite de zrnalţ, cu botul în prăjina de nivel. Trenul trece, automobilele trec. Trenul trece, şi batistele trecătorilor din maşini şi ale lui Cură-cască, feminin şi masculin, oprit pe o potecă, bat aerul ca nişte steaguri de buzunar. Domnii şi doam­ nele au conştiinţa că trăiesc o cartă poştală ilu­ strată, şi se străduiesc să o reproducă pretutin­ deni, în şesuri şi munţi. Ca să-i facă onoare gestului de salutări din Sinaia şi Buşteni, pietonii, scoborîţi dintr-un tren de persoane, Îndopat cu geamantane şi cu tocă­ tură de cetăţeni, au arborat uniforme de turism. Cei care n-au niciun automobil, şi-au cumpărat o manta de pînză, ca pentru chirurgi, căreia-i zic uiatter.prooţ', ca să corespundă cu numele exotice ale automobilelor de 45 HP. O şapcă inutilă umbreşte privirea de dobitoc a unui domn negustor, care nu s'a mai obosit să facă semne disperate de bună întîmpinare, puţin remarcate. Doamna şi.a înnodat subt bărbie cozile avîntate ale unui fular imens, care trebuie să poarte şi el cinci vocale englezeşti amestecate cu consu­ nante duble, pentru definirea lui. Sportiv iremediabil, pictorul Îşi caută ceasul subt încheietura pumnului, Încinsă cu o curea năduşită. Şofeurul, la volan, nu are răgazul săsşi scoată ornicul cu lanţ din buzunar, şi pictorul, 15 [16] răscăcărat de un umblet lung, care i-a ros cu glaspapir şezutul, părţile laterale şi mijlocii, rîv­ neşte să devie vizitiu de autogaraj. O doamnă şi-a cumpărat ceva mai mult, o mască de piele cu sticle, pe care o învîrteşte de un elastic, în vederea maşinii viitoare: ea va trebui să iasă fie dintr-o diferenţă la cassă a soţului, fie dintr-un excedent de moralitate casnică al soţiei. Într-o staţie, ploaia cu găleata surprinde şase sportrneni, îmbrăcaţi sumar, cu tricouri de grădină, dar încălţaţi în bocanci teribili, cu tălpi sextuple, potcovite cu ghiare de fier. Labele noi corespund la Ilanele vechi şi la intenţia descurajată a unei ascensiuni în munţi, pe din dos. Ca şi apartamentele, munţii au o scară de din dos, de serviciu, la bucătărie, Făcută pentru alpiniştii încă necalilicaţi, fricoşi cu înfruntarea muntelui din faţă şi totuş amatori de emoţii fără primejdii. Urcarea e comodă şi neobligatorie: poţi renunţa la trei mii de metri de la primele două sute, unde constaţi că aerul provoacă pofta de mîncare, şi desfaci pachetul cu mezeluri. Dar folosul duhovnicesc de a destăinui la biuroul firmei unde eşti ajutor de subdirector, sensaţiile mari ale văzduhului străpuns vertical, nu poate să fie comparabil cu nimic. Pentru eroii propriu. zişi ai muntelui, care suie coasta piscului de-a dreptul, sensaţia e mai complicată. Apucat de o fantezie, particulară vîrfurilor mari, muntele te leapădă odată, şi, ca un ghem, te rostogoleşte într-o groapă cu păreţii de cîteva mii de coţi. Aşa ceva nu este de dorit niciunui director ge, neral. «Nu mai spune, că ameţesc! » Alpiniştii fără Alpi s'au întîlnit cu automobi­ liştii fără automobil, toţi în uniformă, în cerdacul unui restaurant, din priveliştea căruia salută cu batista, cu picioarele mîinilor, şi cu toate organele superioare puse în mişcare. Le răspunde cu entu- 16 [17] ziasm clasa III,a, de unde ungurenii fac reve/ renţe ca boierii, şi servitoarele, gătite în moda desuetă a stăpînilor, iau aere de cucoane întîr­ ziate cu cîteva sute de sezoane. Botul vine în atingere cu degetele goalem sfîrcuri şi cu laba mînuşii, Clasa l,a este rezervată şi nu consimte niciun răspuns menit să-i diminueze demnitatea, purtată la fereastra vagonului cu dubli' lingură de cristal, cu coada de aur, spînzurată pe lanţ, a jace.a,main'ului, condus la nas şi înto s de la nas cu mişcări londoneze. Clasa l,a e populată exclusiv de aristocrăţii unei elite, selecţionată, şi aceasta, din tot ce are comerţul mai artistic, mai inefabil şi mai suav. Un geamantan s'a deschis pe patru genunchi acoperiti cu mătase si stofă de Scotia. E o vitrină de cîrnăţar, care va' t:ece, rumegînd Între patru staţii, în burţile monumentale din compartiment, ale aristocraţiei prezente. Familia de alături, izbită de un apetit considerabil, deschide şi ea un geamantan, pe broaştele căruia, doamna îşi exersează pipăitul cu inele licăritoare şi unghiile lustruite roşu/crud. între şefii familiilor se iscă un concert politice-economic. - E o mizerie în toată tara!... zice unul rupînd dintr'un picior de găină, cu gura plină, toată friptura pulpei. - Toate ar mai merge, dacă am avea adrnini. straţie, răspunde celălalt, înghiţind întregul sfert al unui cîrnat preparat acasă, cu puţin usturoi .. f30S1 [18] PRINCiPII DE CĂLĂTORIE Călătorul are dreptul sa la în tren douăzeci de geamantane, fără să plătească; într-un şal, un cîine mic, care călătoreşte pe un loc de pasager şi îşi apără lecui singur, mîrîind la ivirea în uşă a unui individ cu plată. Familia călătorului este compusă din persoane care n-au atins încă vîrsta de patru ani, la niciun moment al vieţii şi indile. rent de data naşterii lor. O familie de două pef< soane mari şi trei mici, ocupă un compartiment întreg, independent de numărul locurilor, cu tendinţa de a ocupa un vagon întreg, plasîndu-se cîte una într-un compartiment. Cu cît ocupi în societate un rang mai impor­ tant, cu atît ai dreptul la mai multe locuri şi la o gratuitate mai mare. Un domn ministru nu poate călători decît într-un vagon special sau într ştar lichid, cad în lumina gării, din întunericul Tăriei. O za de gheaţă îşi leapădă zimţii. Belşu' gul a chemat la trezire şi pomii, şi arăt urile se întind ca după un somn uscat de zece ani. Imbulzeala urcărilor şi scoboririlor precipitate dă imaginea unui muşuroi tăiat şi răscolit de tren, muşuroiul cît adîncimea nopţii, din care aleargă furnicile cu geamantane şi dăsagi, în panica fluie' relor şi trîmbiţei de pornire. Vasta primejdie a plecării înnainte de timp funcţionează de.a lungul peronului pe treptele tuturor vagoanelor, care, legate unele de altele, par un cătun mobil, tras de biserica scînteietoare a locomotivei. - Hamal! Hamal! O călătoare cu trei copii deşteptaţi din visuri şi cu opt geamantane, vrea să se scoboare ajutată de un hamal absent; pasagerii au şi depus pe pămîntul umed şi zgrunţuros, dintre şine, trei copii sornnuroşi şi patru geamantane, şi, înnainte de a se arăta hamalul, avutul lor de drum a fost scoborît, [upuind fluierele picioarelor călătorilor ursuzi, încolţind un abdomen, desrotulînd un genunchi, şi ocările alternînd cu scuza « pardon, pardon». Argumentul politeţei în călătorie e atît de concludent încît, salutînd şi repetînd: « par' don », ai putea să tragi unui coleg de comparti- 39 [40] ment cîteva palme, fără ca el să se supere, cum ar face pe stradă sau la biurou, şi să motivezi că te-ai înselat. 'Un hamal bătrîn, unicul hamal din gară, răs­ punde tîrziu stăruitorului apel. Dezarticulat şi cu echilibrul variat, cocoşat din şale şi scălîrnb, el pare uzat exclusiv la o activitate veche, de mă' gal' de corvezi. Un ochi nu i se mai potriveşte nici în linie nici în proporţii cu celălalt, alunecat prin orbită, către mustaţă, şi uniforma lui corcită aminteşte de două împărăţii subt care a slujit. Opt geamantane! Bătrînul oftează: volumul lor cuprinde toată scara coletelor normale, dintre la' da de zahăr si cufărul international. Ca un arhitect în fata mate�ialelor diverse cu care va construi un m'ormînt, hamalul face un proiect şi calculează, cîntărind bagajele în cobi­ liţa braţelor deschise. Ridică o geantă uşoară şi o sortează cu pachete suplimentare, care vor fi încărcate peste baloturile mari. Se bate cu un geamantan, care îl pune jos de două ori, ca şi cum în interiorul geamantanului operează un dia' voi malefic. A doua oară, trîntindu.l pe betonul peronului, geamantanul i-a tras un pumn în cap. - Ce aveţi în el? întreabă hamalul, admirativ. Fără ajutorul curelei, transportul pare cu nepu' tinţă. Hamalul se descinge de o cataramă mare, ridicîndu-şi tunica. Face două grămezi, socotite după greutate, în vederea unei curnpăniri exacte, şi apropie urechile geamantanului trase pe curea. La mijloc va trebui să se intercaleze umărul lui, ca să le ridice deodată şi să plece cu bagajul în treg. Realizarea proiectului a luat o jumătate de oră şi dă greş. Opintit în cureaua care a pus geamantanele pe verigă, hamalul s-a îndemnat de patru ori să se scoale cu sarcina în spinare, şi de patru ori a căzut, o dată cu nasul în geaman' ta ne şi o dată cu bărbia de beton. 40 [41] - loi! geme bietul bătrîn, ieşind beteag de subt geamantane ca dintr-o ciocnire de trenuri de marfă. Aproape un ceas el s-a luptat cu baga. jele călătoarei, care-şi trezea din cînd în cînd copiii adormiţi pe picioare, scuturîndu-i de mîini. Hamalul a făcut o eroare de calcul. în loc să ducă geamantanele, pe cîte unul, la biuroul de ba. gaje, el a cugetat că opt geamantane trebuiesc pOf' nite odată toate, şi se identihcase cu concepţia lui. - Ia, Gabor, un geamantan şi du.l, Întoarce-te şi mai ia un geamantan şi du.l. Mai întoarce-te o dată, mai ia un geamantan, şi du-te şi cu el. Şi tot aşa, pînă duci toate geamantanele. Gura îndurerată a bătrînului hamal dete un surîs, cînd Înţelese descoperirea şefului de staţie. - Aha! zise bietul om, iluminat, - şi se apucă să facă după cum fusese învăţat. [42] VOLTURIf Piciorul muntelui se Încalţă pînă la gleznă cu satul roşu, ca un pantof cu vîrful întors la biserica de ţiglă. O fermă vastă se-ntinde pe munte, băl­ ţată de toate pasările de curte şi zburătoare printre columbare. Mozaicului viu de pene şi găteli rne­ dievale i se schimbă locul şi desenul neîncetat, şi fiecare vietate cu fulgi fuge cu un petec de steag subsuoară, ca de furat. Zugrăviţi cu flacări de paradă şi moţaţi cu creste, cocoşii, în mare ţinută, fac pasul teafăr, măsurat pe căderea muzicii unei fanfare de alărnuri, al căreia sunet de grin. dini îl aude numai urechea lor nevăzută. Cucoa­ nele găini, în şaluri şi scurteici de catifea, schi, ţează rnetanii, sărutînd pămîntul. Gîştele purced în papuci, ca spre un arhondaric şi o stăreţie. Raţa leşească, neagră, cu ochiul alb şi pătat în roşu, ca de o furie violentă, poartă masca de mărgean cu plisc. Cu o cochetărie rămasă în ciornă, în stare de tic, ca o darnbla a gîtlejului, ea nu va izbuti să rostească vorba cu care s-a în' necat, niciodată. Se iveşte, în şalvari balonaţi, curcanul, ca un paşă gras după ce ar fi tăiat o sută de arnăuţi. Meticulosul se pregăteşte un sfert de ceas, calcă solemn cu cea mai mare deschizătură a picioarelor, îşi face loc în cîmpul liber, ca şi cum ar fi înghesuit. Din creştetul capului scoate şi.i dă drumul să se lungească şi să atîrne cu o e1asticitate geiatinoasă, 42 [43] un intestin bolnav de apendicită. Credeai ca t se ridică un deget din cap către cer. şi, inconsistent şi dezarticulat, rnădularul a luat-e pe lîngă ciocul fudulit, curgînd ca nişte bale de piele. Ce-a făcut? S,a umflat. De ce s'a umflat? Ca să-şi arate penele din coadă, vopsite prost cu apă, cu bidineaua, şi cu cărări. Şi ca să nu se umfle degeaba, îi vine şi să cînte. Ghiersul lui abrupt şi insonor imită grotesc lătratul şi zgomotul buturugilor surpate în beci peste morcovi. In societatea unui berbant fără imaginaţie, curcile, ofilite, pedante şi triste, au rămas ca pe o sală de spital şi de pensionat a vieţii, sărace pedagoge urîte, numite în provincie la un institut luminat după miezul nopţii cu slabe lămpi de petrol. Nimic nu surîde-n curei: pleoapa, linia, culoarea, spălăcită ca pe cînepă, ciocul, privirea, eternizează în gospodăria fermei o mizerie mică de dactilografă anemiată, care şi-a pierdut slujba, ghiozdanul şi umbrela şi ţine mîinile ca şi cum le-ar mai avea. Pe gunoiul ogradei, lîngă grajd, circulă balul de funţi, de broboade şi caşmiruri al celorlalte făpturi îndrăzneţe şi vioaie, şi lîngă păpuşa japo­ neză a fazanului roşu şi-a desfăcut păunul splen­ dorile, de-a surda, ale unui evantaliu de iris şi ibrişim. împărat cu mantie şi sceptru, în picioar rele goale. Deodată, din cerul albastru au ieşit doi vid, turi, negri soli ai nopţii din depărtare, de din' colo de razele culcate în amurg. Se zăreşte bră­ ţara fină a lunii, pe ştofa de ceară a fragedului azur. Vulturii vor să ajungă înnaintea nopţii, dar îi împiedică o luptă pe care au început-o În' tre stele şi o hotărăsc la larg, în văzduhul alb. Zburînd paralel, ei se reped unul într'altul cu ghiara ridicată şi ciocul deschis, cam blazoane, înfriro�'lţ fiecare de cangea tovarăşului de drum. 43 [44] Cînd au ajuns deasupra mea şi le văd căutătura cruntă de argint, subt arcul sprîncenii, vulturii îmbracă Tăria, ca două covoare negre răscolite. Briganzi fantastici, vulturii au venit să fure. In curînd, şorţul pestriţ de bucătărie al curcii va fi sfisiat în spatiu, si mediocra creatură se va putea ridica la înnălţimi pe care nici visul nu îndrăzneşte să le măsoare. Ea va cunoaşte înfăţi, şarea lumii din înnaltul bolţii, aşezată ca o pîlnie de cristal cu guram jos. Parcă tinînd cu dinadinsul să-mi îmbete SUI fletul cu înnălţimi şi să-mi arate că frumuseţea lor poate fi grandioasă, vulturii s-au oprit în lumină, piept în piept. Le-am auzit şi glasul. Unul îşi întinse aripa ca să.l învăluie pe celălalt ... Găinile, curcile, cocoşii, fazanii, gîştele, raţele, pichirile, se ghemuiră pe lîngă ziduri şi ostreţe. Dar găinile aveau stăpîn, şi stăpînul avea o puşcă. El apăru cu arma ridicată ... Totul se petrecu într-o secundă... Glonţul porni cu şuier. Vulturii se şi găseau vîslind alături, înnapoi, liniştit, pe căile eternităţii... Şi cum cădea încet o pană neagră din vîrtejul luptei ce se iscase deasupra curţii cu găini, glonţul o stră. bătu ... [45] «NU ŞTIU» Pe o ploaie cum numai găleţile munţilor se pricep să verse, într-o localitate de subt Predeal, căruţa se opreşte în uşa primăriei, şi călătorul, fiert în leşiile meteorologiei, întreabă de o perso, nalitate din Braşov, stabilită de cincisprezece zile în comună. Oricine îşi închipuie că documentul e înregistrat: figura nouă a noului locatar, numele lui lesne de reţinut, funcţiunea lui cu caracter unic, sau măcar bagajele lui, transportate, în văzul populaţiei, pe camioane.automobile, şi, la rigoare, maşina proprie a personagiului, circu­ lînd continuu între comună şi oraş. Căruţaşul din gară avusese răspunsul lui: «Nu ştiu ». Un bărbat Întrebat ridicase din umeri: «Nu ştiu ». O femeie, nici ea nu ştiuse. Ştia desigur primăria. Cîteva capete, - minoritare şi majoritare,­ se îmbulzesc la uşe să contemple curajul unui că, lător, care s.a îmbarcat în singurul vehicul aflat la staţie, pe potop, în căutarea unui domn şi a unei familii. Se strigă întrebarea ... «Nu ştiu! » «Nu ştiu}) nici elevul de liceu, venit acasă de vacanţă. «Nu ştiu » nici măgădăul bucuros, în uniformă recentă, cu licăriri argintii la guler, ieşit cu gura căscată şi cu un toc scos atunci din călimară, la ureche. O tîmpenie augustă înfrumu­ seţează cele trei naţionalităţi carpatine, încres 45 [46] menite de-a surda în pervazul uşii, ca nişte măşti - şi, rînd pe rînd, se dau de părete toate o, bloanele de jurîmprejur, capetele locatarilor apar ca-n lojile de teatru, caricaturale, şi comuna în, treagă e de acord cu primăria: «Nu ştiu ». Personajul căutat şedea peste drum de localul primăriei, în imobilul cel mai somptuos al loca. lităţii. .. în gara străbătută de zeci de trenuri pe zi, trenul trebuia să oprească, după program, două minute: a stat exact o jumătate de minut, şi, înnainte de a se fi putut scoborî călătorii şi ba, gajele de mînă, - şi copiii, - el şi pornise. Un funcţionar cu tichia roşie Îşi curăţa o frumuseţe de unghie lustruită, de niscaiva depozite obscure, cu băţul unui chibrit. E jumătate român. jumă­ tate ungur şi, probabil, şi jumătate sas. Călăto­ rii l-au întrebat indignaţi de ce a plecat trenul Înnainte de termen. «Nu ştiu », răspundea, ca dintr-un copac înnalt, impiegatul zis de mişcare. în gară, niciun hamal. în schimb, telegrafişti şi adolescenţi cu roşu de buze pe şepci, de-o ele, ganţl ardelenească şi locală, cu croieli de umeri şi lurnbi fanteziste, încălţaţi pestriţ, cu piei corn­ binate şi cu rînduri curbe de găurici. Ei candi­ dează, cu speranţe variate şi cu o batistă multi, coloră, răsturnată din buzunarul de sus al hainei, ca o a doua cravată de lîngă subsuori, din fuga trenului, la seducerea unei fetell1 casă, gătită ca la Bucureşti, inhdelă a cizmelor creţe şi a dă, sagului abandonat. Călătorul întreabă: «Cum, nu e hamal? ». Dar pentru că nu i,a pus în' trebarea după care trebuie să urmeze răspunsul «Nu ştiu », funcţionarul tace, aşteptînd întreba' rea potrivită. Ea vine: - Unde e magazinerul de la bagaje, domnule şef? 46 [47] - Nu stiu. - Cînd' îl găsim ca să scoatem bagajele, domnule şef? - Nu ştiu. - Cel puţin o să-mi puteţi spune, domnule şef, dacă trenul de noapte, de la douăsprezece şi nouă minute, are vagon poştal. - Nu ştiu, răspunse şeful, cu o certitudine fixă. - Dar dacă te voi întreba, domnule şef, cum te cheamă, desigur că.ţi vei aduce aminte. Intrebarea nu se potrivea răspunsului tip. Şeful tăcu. Călătorul, cetăţean cu necesităţi, se crede scăpat din zonele de nămol ale Dobrogei, şi nădăjdu­ ieşte într-un serviciu poştal restabilit, cel puţin pe sectorul Sinaia-Braşov. - De unde aş putea vorbi la telefon? Răspunsul: - Nu ştiu. - Se poate da o telegramă? - Nu ştiu. - Caut oficiul poştal. Mi-aţi putea spune unde se află? - Nu ştiu. - Dar timbre poştale, nu mi-aţi putea spune unde se vînd? Şeful simte că-I doare capul cam între sprin­ cene, şi are sensaţia de teroare a unui examen de bacalaureat. Decînd stă de vorbă cu călătorul, el a îmbătrînit cu cincispreceze ani. Prea multe întrebări. - Nu ştiu! bîlbîie şeful. Mulţumită unui negustor de mere cu coşul, călătorul se îndreaptă către oficiul poştal. Există oficiu poştal. Pe lîngă o gîrlă cu malurile de scîn­ duri, călătorul urcă o uliţă povîrnită, de case cîrne, răzirnate unele pe altele, ca nişte irnpro- 47 [48] vizaţii. Ici o gîscă, dincolo un «restaurant », apoi un pom, bolovani şi un gard lung, orb, de scîn­ duri. Pe un bordel, Între patru bordeie etaja­ te, firma de tinichea rotundă, a oficiului poştal. Incredul şi timorat, călătorul dă tîrcoale. Se uită la el un cîine, o babă. Trece o dată, se întoarce, iar trece, ca un băiat de prăvălie, care ar vrea să intre undeva, unde ar prefera să se arate pe din dos, şi nu cutează. Din curtea oficiului, pe două, zeci de trepte de pămînt, se scoboară o domni, şoară. - Mă căutati pe mine? întreabă domnisoara. Maşinal şi i�itativ, călătorul răspunde: ' - Nu ştiu ... - Sînt oficianta. Ce doriti? - Aş vrea să cumpăr �îteva mărci poştale, domnişoară. - Poftiţi, domnule, mîine. - Poate că aş putea să vorbesc la telefon. - Nu avem telefon ... - Să dau o telegramă. - Ne lipseşte telegraful. - Atunci ... - Oficiul s-a înfiinţat de doi ani, domnule, dar încă nu avem telegraf şi telefon. Aşteptăm. - Cînd credeti că o să le aveti, gratioasă dom, nisoară?' " '- Nu ştiu ... Călătorul s-a întors acasă posomorît. Altădată se întrebuinţa răspunsul «Desigur». Mai tîrziu s'a răspuns « Cred că» şi «Mi se pare». încă ieri se mai răspundea «Sper». As, tăzi se zice «Nu ştiu». Nimeni nu ştie nimic. [49] CIURDA Se întorc vitele de la păşune, din Bucegi, deo­ sebit bivoliţele şi vacile deosebit. Ca să le îndemne la ordine şi ascultare, văcarul şi-a luat ajutor două autorităţi, un taur bou şi un bivol buhai - şi totul merge normal: dusul, întorsul, rîndul şi rnu­ getul. De.a lungul drumului inegal ce străbate satul, subţiat şi ros de făgaşe, se pardoseşte preşul vărgat în lung cu patru şiraguri de rîntaşuri, fier. turi şi mămăligi, pregătite prin contractul iniţial, dintre pofta de mîncare şi presiunea eliminării, pentru ciocul fin al pasărilor migăloase. Şi aci, în munţi, printre saxonii celor şapte cetăţi ale Ardea, lului, alimentul scatiilor, sticleţilor, piţigoilor, cin­ tezelor, vrăbiilor şi al tuturor derivatelor cu penele cenuşii din solarul galben'canari, înfăinat cu pOl len, este baliga, de consistenţe treptate, a calului, a bivolului şi a vacii, mingi de orz cu surprize, cataplasrne şi lături de borhot. Construite din cauciuc vulcanizat, linoleum şi păr de saltele, combinate, bivoliţele au rămas cre, dincioase formelor primitive şi abrutizate ale na­ turii, pe aceeaş linie estetică întîrziată cu croco­ dilul, cu hipopotamul şi cu girafa. Bleg şi botos, capul poartă simple coarne boante ornamentale, inutile. Bivolul necăjit are furia deraiată alo. comotivei şi loveşte cu fruntea, cum ar lovi un car cu roţile dindărăt. El se supără fără motiv şi porneşte devale ca un bolovan, nu ştie unde, 49 [50] de,a fuga, o bucată de vreme, cu abdomenu] urn­ flat în corsetul coastelor dilatate, �i dacă nimic nu i-a ieşit subit înnainte, nici stînca nici zidul în care să -şi sfărîme, doborît, en�rgia, se opreşte de la sine, ridică în aer coada Şi stă. Apoi face trei zile drumul înnapoi, se duce acasă si doarme movilă nevinovată şi naivă. Preferinţa 'lui adevă: rată nu e muntele reumatic, încolăcit de ceată şi plouat cu plictis mărunţel; pasiunea bivolul�i este şesul fierbinte cu abcese adînci, cu furuncule imense, în puroiul cărora gr�s făptura lui dogol rită poate să alunece şi să dispară vaginal, pînă la coarne. O doamnă în pantofi de căprioară întîmpină ciurda inconştient, CU un :mop de bujori înllă­ cărati pe brate. Simtitoare la roşu, dihăniile s'au oprit, ca dinaintea U1�ui toreador excitant. în taber. nacolul cerebral, probabil că fiecare bivol poartă suvenirea descornpusă a vre unui asasinat urias preistoric, a unui Saint,Barthelemy cvaternar, î� care bivolii slobozi ai sălbătecimii universale, vor fi triumfat asupra unei rase de dobitoace hidoasa, care circulau printre planeţi, răsturnate şi rnăce, lărite, şi se vor fi tăvălit eroic în sîngele lor ca în bălţile de azi. Cireada numără cinci sute de bivoliţe, identice unele cu altele. în mijloCul procesiunii negre geme buhaiul, Vocea lui extraterestră, artificială, de Mefisto cornut, în bas guturai, fără vibraţie şi sinistră, nu seamănă cu zgomotul niciunei materii sau unelte. Cînd o auzi se face noapte, o noapte bisericească, de catacombă, şi parcă o sută de porţi grele de lemn vetust, .�pî�zurate pe prăpă­ stii, se întorc în golul nopţ�i Şi crapă, legănate pe ţîţîni medievale, la o suta de burguri, prăbu. şite pe o sută de munţi. . Tu ai născocit Doamne, Şi pe bălaia domni. şoara Kraft, cu o�hi de peruzea şi cu adieri sufle, 50 [51] teşti virginale de zefir în plastica.i lăptoasă de carne de viţel; şi cu acelaş sentiment ai dat la iveală si bivolul bolnav de elefantiazis, si curcanul cu cap de şarpe şi cu omuşorul pe cioc. Senină ca o litografie în patru culori, dornnişoara Kraft deschide bivoliţei sale, poarta căminului cea mare, în faţa căreia, casnică şi docilă, bestia neagră apocaliptică s-a pironit, citind numărul casei şi inscripţia ei gotică neagră. E ca un înger depravat, care în întuneric îşi hrăneşte secret celula transpa, rentă de petală trandahrie cu sînge de Belzebut. Cireada a trecut. A trecut şi sasul bătrîn, în, soţit de cîine, de nevastă şi bîtă. în urma ciurdei de bivoli, rămîne un miros de călugări grămădiţi la intrarea în Paradis. Vacile blonde, rugin ii şi negricioase, sînt o tur' mă de principese. Pasul copitelor dinainte are o moliciune feminină graţioasă, şi ugerul frăge, zimea curată a obrajilor şi urechilor unei fetiş, cane cu şorţul alb. Coarnele ondulate lin, des, făcute ca o arculadă sau apropiate în parenteză, cresc elegant pe fruntea blajină, deasupra ochilor de catifea. Pe umerii uneia spînzură un şal de mătase cărămizie. Spinarea celeilalte este învălită de capriciul miraculos al naturii cu o horbotă crepusculară, Fiecare vacă aduce din munte o co­ fă cu lapte cald, mîzga esenţială a florilor, sucuri şi miresme pe care le culege concentrate albina, printre boturi de atlaz şi coarne de chihlimbar. La orele şapte, vitele satului au intrat în co­ şare. Mîna gospodinei s-a strecurat subt uger, şi vaca-şi desface şi ea prieteneşte degitele cu lapte şi-şi lasă mîna ţîţelor albă în mîna stăpînei, ca să i-o strîngă dulce. Oale de pămînt zrnălţuite trec drumul la vecini, pline cu opal de smîntînă. O batistă a căzut din aer: un porumbiel. O frînghie de rufe albe s-a 5/ [52] rupt in cer şi a căzut pe casă: un stol de porumbiei. Toate vieţile s-au adunat la vatră, şi.n dreptul muntilor albăstriti se desface sulul de fum alburiu al fo'curilor aprinse. în cuptorul dintre piscuri, din fund, a intrat ăzima de aur, şi cuptorul s.a închis. Pîinea soarelui caldă va fi mîine dimineaţă coaptă. [53] UN PASAGER Am reintrat în Bucureşti vineri noaptea, cinci ore pe picioare în vagon. Un călător ca de cinci, zeci de ani, în parte scorojit la faţă, şi în parte crud, ieşea la cîte zece minute din compartimen­ tul lui, apăsîndu-şi măruntaiele cu ambele mîini. Frecîndu-se de spinări, dispărea şi se întorcea, Iă, sînd după el scîrlionţii de vată ai unui tratament după ceasornic. O fată a lui, sflşiată de scrofuloză subt urechea stîngă, se intercala pe lîngă bărbaţii din coridor. Atitudinea pe care şi/o studiase de, taliat acasă, ca fiind cea mai atrăgătoare, era figura clasică statuară, în care braţele, prinse la ceafă, ril dică sînii şi,i umflă, înviorînd burnbii din sflrcuri. De data aceasta atitudinea îşi pierdea farmecul din pricina petelor ude, mari, ale subsuorilor, pe o bluză albastră scrobită. Duduia venea de la Craiova; avusese toată vremea ca sudoarea salivă a pufului, încîlcit în gropile de subt braţe, do, cumentate de purităţile grumazului, să cornpuie cataplasme. O altă domnişoară citea singură, cu ochelari, construindu-şi o figură de savant pedan. tist. Pînă la prima staţie, a stat cu ochii ţintă, în' tr.o pagină neîntoarsă ; de acolo, a ieşit pe vesti' bul, necăjită de echilibru. După altă staţie, pagi' na sia redeschis, şi dornnişoara a citit şase ceasuri în acelaş loc. - Poftim? a întrebat cititoarea ... - Nram zis, domnişoară, nimic. S] [54] rasagcrul a circulat neîntrerupt, cu figura lui umflată. Aş fi voit să.l aţîţ. De cîte ori pără­ sea compartimentul, îl urma un cîine negru din familia coropijniţelor de salon. Cîinele se oprea la ultima uşă, şi, pe dunga pardoselii, îşi plim­ ba, ca o lampă de buzunar, nasul, de cîteva ori. T rîntii talpa de muşama şi l-am interzis. Cîinele m'a lătrat întîi o dată, şi apoi prelungit, ca şi cum aş fi trecut pe lîngă el cu o caravană. N,am izbutit totuş să impresionez creierul dur sau CUI minte al stăpînului. Mram transportat într-o re' giune mai la îndemîna lui: la toate rellecţiunile asupra porumburilor nu mi-a răspuns un singur cuvînt. Dar cînd m'a interogat el, i.arn trimis o gură de fum, supt din ţigare, în plină figură. - Prost tutun! a răspuns călătorul. Stai să-ţi dau eu o ţigarc mai bună ... [55] INGINERUL Oprindu.se trenul în gară douăzeci de minute, din fereastra vagonului făcui cunoştinţă cu locali, tatea, pornind concentric din orizontul monus mental, cu turle ascuţite şi cu coşuri de fabrici, sculate ca nişte minarete cu fum. Zone de ţiglă indicau satele roşii. Acoperişurile, frînte în două pante egale, dedesubtul spinării caselor, articulată din olane, înconjurau bisericile ca nişte evanghelii deschise cu cotoarele în sus. Pe un plan mai apropiat se întindeau depozitele în aer liber ale unei fabrici de teracotă, parcuri de tuburi şi de olane zrnălţuite, piramide de cără. mizi refractare, şi, printre ele şi pe deasupra lor, cablul invizibil de oţel, pe hrele căruia alune' cau, din cer către cuptoare şi din fabrică înnapoi în munte, vagonetelc suspendate, cu materiale şi goale, animate de o propulsie Îngerească. Un cerc de căpiţe de fîn răspîndite ca puşcaşii în ordine de bătaie. Znopi de grîu culcaţi unul peste altul, ca nişte oameni masacraţi şi încrucişaţi, cu pîntecul în sus, cîte patru. Petice de sfeclă cu foile decorative, pentru o fabrică de zahăr mai din depărtare, pături de trifoi, velinţe de mei, aşternuturi de ovăz, şi portativul, pe hîrtia de azur a zării, al sîrme' lor de telegraf, cu cheia de rigoare, concretizată în porţelan. Şi, pretutindeni, praştia stolului de vrăbii, părînd legate unele de altele de cîte un 55 [56] picior, şi înhămate capricios la o himeră. Stolurile se risipesc ritmic şi se strîng, ca un bici cu două. zeci de sfîrcuri plumb uite, care bate din văzduh cîmpia roditoare. Tocmai tîrziu descoperii un grup de băieţi, care se jucau în imediata mea apropiere, pe o linie moartă a gării, blocată din vechime de trei vagoane cu cenuşă de locomotivă, aninate altor două vagoane, scheletice şi fără roţi. Era o rărnă­ şiţă a unui serviciu îndelungat, uitată acolo şi lăsată într-adins, şi cu neputinţă, probabil, de di­ slocat, decît cu ajutorul, lent coroziv, al timpului şi al ruginii; cadavre mecanice lăsate să se descorn­ puie în baia de vitriol a sezoanelor toride şi reci. Peste şine se amărunţea o broboadă de troscot urzit, şi fierăria de dedesubtul vagoanelor ceda şi ea subt strîngerea vegetaţiei tentaculare. Copiii, aproape de aceeaş vîrstă de mici şcolari, repetau de zeci de ori, stăruitor de vii şi de atenţi, escaladarea vagoanelor cu zgură, preumblarea prin cenuşă şi scoborîrea prin sărituri din vagoane, cu silinţa metodică a lanţurilor angrenate pe roţile dinţate, şi pe care le urmăreşte, inel după inel, înconjurînd ciclul unei mişcări. Ei bănuiau că poruncesc unui tren din orar, şi fiecare îşi făcea datoria lui de functionar al căilor ferate, de frî' nar, de acar, de controlor, de încărcător de măr­ furi, de rnaşinist şi de ajutor de cazan. Deocamdată, nu am Înţeles această monotonie organizată şi cadenţa disciplinei. De subt vagonul povîrnit pe două singure roţi, apăru un inginer cu baston Încîrligat şi cu şapcă de sportmen, În vîrstă ca de vreo treizeci şi cinci de ani, însă imberb, nevîrstnic la faţă şi prevăzut cu o gură ascunsă dedesubtul buzei de sus, ca de un cozoroc. Capul lui purta o înfăţişare generală de pui de pelican. Inginerul ieşise de subt vagon ca un expert distrat, examină partea spînzurată în aer a vagonului, 56 [57] lovi cu bastonul ca să-i perceapă sunetul mate­ matic, se gîndi puţin şi strigă cu gravitate: - Pişta] Dar descoperind ceva nou în păretele vagonului, atenţia inginerului se adresă unui nit, care îmI preuna o traversă cu o scîndură de lemn, şi,1 împresură minuţios cu reflecţiile sale. Pentru că Pişta nu se ivise la chemarea lui, ocupat să treacă dintr-un vagon de cenuşe într.un vagon dărîmat călărind, inginerul mai strigă o dată, fără să-şi ridice ochii de pe şurub: - Pişta! Pe ungureşte, Pişta este un diminutiv de nume de copil, cum ar fi Ionel. Pişta se vede că nu auzise nici a doua oară, şi inginerul, cu toate că avea urgentă nevoie de el, nu se formaliza de timpul pe care îl punea arnploiatul ca să se prezinte, şi continua examinarea vagonului. Dintr-un buzunar scoase cîteva bucăţi detibişir tocite, alese una şi trase un semn alb, vizibil de la distanţă, pe o traversă ruginită, chemînd pentru a treia oară: - Pista' Coin�id�nţa salturilor făcu aşa încît un moment toţi copiii, opt băieţi, se iviră adunaţi lîngă inginer. Acesta puse liniştit bastonul pe pămînt şi apucă vagonul cu amîndouă mîinile, ca să.l deplaseze. Copiii adaoseră sforţarea lor, şi vagonul rămase nesimţitor, Încărcat cu zece tone de cenuşă şi povîrnit pe un genunchi. Este drept că nici inginerul nu s'a supărat. El se aştepta la această rezistenţă, şi numaidecît a şi renunţat la proiect, şi-a luat bastonul de jos şi s.a îndreptat cu copiii spre alte vagoane compromise ale garniturii. Ei se urcară solidar pe zgură. Inginerului îi ve­ nise o idee nouă, care-i dădea o expresie de mare taciturn sever şi de corectitudine în eforturi. Pi, cioarele fiindwi cele mai lungi, el trecu de margil 57 [58] nea vagonului, peste zgură, pe burtă, ca dintr-un pat pe o sofa. Ssa ridicat din praf, deasupra dunei de zgură, a precizat un punct fixîndwl cu ochii, duse problematic mîna la gură, şi, prinzîndu.se cu două degete de buza de jos, pe care o trase din scuipatul gurii afară, o ţinu cîtva timp buzată. Şi-a ridicat bastonul şi l-a înfipt ca un ax în cenuşă, operînd un sondaj. Scoase bastonul din cenuşă, măsură cu şchioapa şi găsi că stratul era gros de patru palme exact. Atunci se dete jos înnapoi, pe pîntec, din vagon, şi se opri locului, dimpreună cu copiii. Grupul se afla în marginea ferestrei comparti, mentului meu. Inginerul era îmbrăcat cu eleganţă; purta batistă de mătase violetă, cu urechea afară, în buzunarul de la veston; avea lant de aur fin în cheotoarea jiletcei şi cravată moale de cre pe de Chine. Ţinuta lui era Însă tăvălită de expertiză, şi toţi nasturii pantalonului lipseau. - Pişta! mai strigă el o dată, şi se duse sus în vagon, în fosta cuşcă a frînarului, unde învîrti de o manivelă, ca un comandor pe un vas regal. Se dete repede jos, şuieră dintr-un Iluier de buzu­ nar şi intră subt vagonul cel mai dinainte, unde îl urmară copiii. Pişta nu era printre ei. Inginerul chema un absent ... Cînd muzica de gură a conducătorului de tren de te semnalul de plecare, inginerul se tîra de subt vagonul lui afară, de-a buşile şi de-a-ndăratele, ameninţat de un cîine pribeag, deranjat. Trenul meu pornise, şi inginerul dispăru, cu vagoanele şi cu tehnicienii lui, înnapoia unui re­ zervoriu de benzină voluminos şi cilindric, care, prin magia perspectivei, se iuterpuse Între ochii mei şi activitatea lui. [59] îN MARGINEA DRUMULUI în spatele cazărrnii. Soldatul din curte trebuie să fie un recrut. El poartă uniforma unui număr mai mare, ca în spitale şi ca la închisoare un pi, pernicit nou-venit hainele precedentului volumi­ nos. Mînecile îi ajung pe unghii, gulerul lasă loc în spate ca un ham cu jug. Pantalonul e adunat subt curea, la spate, şi vipuşca incertă s-a şters ca o dungă de creion roşu, între buzunar şi bocanc. Şi-a uitat capelul în cazarmă şi a ieşit pe poartă cu capul gol, un cap cărămiziu, cu părul gălbenuş, descins şi naiv ca un canguru. Un braţ îi ajunge aproape de pămînt, ca la maimuţe şi ca braţul de bronz al doctorului Istrate din parcul Filaret, se În' tinde cîteodată afară din cale si măsură. Pînă a nu fi luat şi strîns la piept un pachet adus de acasă, sol, datul părea să aibă patru picioare, adunate laolaltă, ca la caii cocoşaţi de poveri şi care rinjesc, dintr-o bătrîneţe prematură a scheletului, unei deziluzii. Surîde şi soldatul, cu gingiile lui opărite. Pielea.i ne rasă împrejurul gurii, pe falcă şi bărbie, zbîrcită de întrebuinţare şi jigărită, schiţează sentimente turburate, şi expresia feţei lui aminteşte fizionomia imobilă şi irnpenetrabilă a găinii, care, voind să excepteze regula, s-ar căzni să se bucure şi să exteriorizeze. Ceva de crocodil si ceva din litera F majusculă transpare în trista iui codeală sufle' tească. Uneori seamănă cu o mătură sau cu un geamantan de imitaţie cu o ureche. Probabil că 59 [60] nicăieri în fiinta recrutului nu există nicio rotun­ jime şi că toate mădularele lui, coastele, scindura spinării, fluierele picioarelor şi stinghia braţelor, se comportă ca nişte scule de lemn şi ca nişte surcele. Ochii lui sînt tot atît de nefericiţi, purtînd în albastrul lor incolor o nuanţă de cocă de lipit, în care fierbe o pensulă eternă. Şi totuş e singura secundă de entuziasm pe care o încearcă sufletul recunoscător al recrutului, decînd a pus pe el uniforma glorioasă a Statului prevăzător. Cei de-acasă au venit să-] vadă şi i-au adus merinde, porţia sărăcăcioasă a privaţiunilor familiale, înfă' şurate întrsun ziar vestejit. Cîteştrele fetele, sus rorile lui, au venit, în onesta lor peticată îmbrăs cărninte, din care nicio cochetărie nu a mai fost în stare să scoată nimic. Sînt surorile lui, căci aduc cu soldatul, şi niciuna din mişcările lor nu trădează nicio simtire sensuală, Ei s-au sărutat cu buzele uscate, ca' nişte păpuşi cu gura cusută şi cu pipăitul pierdut, ca nişte păpuşi culese din gunoiul boieresc, după ce au rămas chioare şi strîmbe. Una La sărutat pe păr, şi cea mai mică s-a ridicat pînă la bărbia lui nerasă. Niciunul nu ştie să întrebe nimic. O lumină fumurie vine de undeva din cerul plumbuit, şi personagiile întîlnite au încremenit, uitîndu-se trei fete la un soldat şi un soldat la trei fete mute. Intre cei patru fraţi, se leagănă o dragoste indife. rentă ca o frînghie pe care se usucă rufele uneia şi aceleiaş fiinţe, cămaşa, nădragul, gulerul şi ciorapul, neîntocmindu-se decît prin încheiere de nasturi. - E cam frig, afirmă o fată. - O să se schimbe vremea, verifică soldatul. In poartă, sentinela, cu baioneta la puşcă, aşteap. tă visător să treacă termenul serviciului militar. Că trece încet, că stă, la începutul toamnei, cu dorrnitorul rece, cu baioneta rece, cu satul rece, cu cîmpia rece, parcă e totuna într-o viaţă rece ... [61] VALEA PRAHOVEI Obligat să ajung mai repede într-un punct din munţi, situat la vreo sută de kilometri de Bucureşti, am străbătut joia trecută toată valea Prahovei cu o maşină. Mă feresc de obicei să mai apuc un singur pas pe drumul pribegiilor de odinioară, cînd conce­ peam viaţa ca o continuă evaziune şi fugă în jurul planetei. Se trezeşte brusc la o cotitură tot ce am înnăbuşit în mine printr-o sforţare de voinţă. Sau o voce mă strigă de pretutindeni, din toate golurile mute, sau o aripă cocoloşită se mişcă, sau o suvenire, călcată în picioare ca să nu mă mai cutremure, reapare. Se desfac, una după altele, cortinele trase peste un dolrnen, în care mi-am frînt şi răstignit avîntul, - şi suspinul pruncului de altădată începe să se audă şi mă descumpă­ neşte. închis în căminul meu, ca un buştean mocnit, îndeletnicirile la care m'am osîndit, hotărît să nu mă mai iau după pîraie, zări şi talaze, sînt ale unei molcome vieţi cotidiane, comandată, şi toate visurile de demult le -am derivat pe patru metri pătraţi de chilie, împresurată de un zaplaz. Refuz să ies din ţinutul calvarului meu, ca să nu stîrnesc ceea ce tace, ceea ce aş vrea să fi murit şi ceea ce totuş, bine ştiu, nu a putut să moară. Dacă pornesc în sus, m,aş duce şi mlaş tot duce. în jos, către Dunăre, nu m,aş mai opri. În cele 61 [62] patru văzduhuri, n-aş mai osteni să le ajung şi să le las în urmă. Nu puteam să stau acasă joia trecută? să-mi răsfoiesc cărţile? să.mi tărăgănez creionul pe un manuscris? să fac corecturi, să parlamentez la telefon cu glasurile care mă irnportunează şi să nu mai părăsesc monotonia acestui simulacru de viată ce-i viata - Doamne! - organizată? Nu sia putut. A trebuit să alerg cu iuţeală prin brazi, prin munţi, prin ceruri uitate, printre piscurile turburătoare, în mantale şi pelerine de zibelină. A trebuit să aud iarăş murmurul apelor vii, căde­ rea pietrei pe povîrnişuri şi stînci, scăpată ca din eternitate. Valea Prahovei nu e ce spune numele ei. E drumul giganţilor încremeniţi în vasta ei catedrală, prăpastia miraculoasă a veciei, lumea frumuseţilor crîncene, exprimate fără diminutiv, pitoresc şi drăguţ. Acolo timpul şi ora lui sînt suprimare. Ce aşteaptă Valea asta, care-i un haos lung, cu trepte pînă la Dumnezeu? Aşteaptă ceva această tragedie clădită şi precipitată de jos în sus. O lumină mare a stagnat. Mă ridic! mă ridic mai mult! mă ridic mereu! Unde pot ajunge fără să mă aj ungă fulgerul din bolţi căzut peste mine cu tăişul, ca o spadă din părete? Ai închis ochii... Dormi?.. Nu mai cutez să mă uit! Nu mai pot răbda mărturia atîtor splendori posomorîte Şl mcrun­ tate! Accelerează! Nouăzeci pe oră, o sută două. zeci, o mie pe oră! Mai mult! Mai mult! Mai iute! Sileşte motorul să înnebunească, să urle, să pleznească, să sară în aer, să ne spulbere pe toţi. Să dea un hohot hăul, pînă la izvoare ... [63] FRUMUSEŢI ROMÂNEŞTI întorşi dintr-o excursie în Carpaţi, tinerii moştenitori ai vechii pasiuni de alpinism, exercitată ani de zile de părinţi în masivul ramurilor de piatră, întinse peste graniţele Elveţiei, Italiei şi Franţei, nu puteau să exprime îndeajuns tumultuoa­ sele frumuseţi ale călătoriei. Ei părăseau întîia oară vata cuibului sedentar de acasă, începînd la douăzeci de ani, pe seama lor şi fără dirigenţă, experienţa deplină a realităţi. lor contradictorii, confruntate cu personalitatea. Bilanţul e bun. Educaţia de pînă acum n.a dat greş: maturitatea s-a relevat în zece zile de drum în suiş, prin pădurile veciei şi între tăcerile pietri, ficate din piscurile mari. Lupul de munte rămas în suflet de pe timpuri şi.a zbîrlit de plăcere sălbătecia, jucînd pe două picioare la flautul evocărilor ciobăneşti. Oceanul de argint al unei nopţi de lună, revărsat şi aşter. nut peste culmi, a impresionat zguduitor pe copiii întorşi la vatră cu licărirea în sensibilitate a meta­ lelor aripilor de fluture nocturn. Beteala unui torent spînzura de rîpă dintr. un izvor, tocmai de sus, dintr-un creştet păzit de stele. Totul era curat, virginal şi fără de moarte, şi se desluşeau înţelesurile unei puzderii de probleme, despre care cărţile de pînă la bacalaureat dau abia cîte o indicaţie, rămasă să zacă pe un petec de însufleţire dezamăgită, sticlire întreruptă a unui ciob dintr'un 63 [64] cristal, sfărîmat de mîna lui Dumnezeu chiar în secunda cînd La izbutit plin şi sonor. O frumuseţe sporeşte toate frumuseţile celelalte, ale unei vacanţe prin Împărăţia caprei-negre şi a şcimului din Tărie, dîndu-le o aderenţă tenace cu pămîntul, cu ţara, cu neamul deştept, artistic şi sintetic, care ia Înţelegere cu ea: nomencla­ tura. Fiece colţ de loc are numele lui frumos fără altă trebuinţă decît a instinctului naţional. Silabisiţi lent, legănÎndu,le ca pe stihuri, cu' vintele de poemă din carnetul cu creion al agerului călcător de munţi, şi daţi-vă seama de vasta plasticitate a limbii româneşti, reputată, pînă acum vreo patruzeci de ani, rigidă şi neputin­ cioasă În expresia de idei şi nuanţe. BrÎna Morarului, (Vîrful> Picătura, Plaiul O lăresei. Ceauşoaia, Prislopul, Piciorul Popii, Gîrbova, Piatra Arsă, Măgura Cenuşie, Dihamul, Rete- voiul, Clăbucetul Baiului, Gîlma, Muchea Fetifoiu. Puriştoaca, Bucegii, Poiana Bătrînilor, Coştila. Babele, Cocora, Padina, Budurul, Cătunul Urşi lor, Casele Burlacului, Mă linii, Mălăieştii, Velicanul, Urzicarul, Colţii Obîrşiei, Claia Mică, Jepii, Lăptici, Muntele Blana, Lucăcila, Zănoaga, Tătarul, Vtnturişul. .. Aproape cincizeci de nume de o asonanţă atît de variată În originalitate, culese pe o palmă de ţară şi un petec de stÎncărie. De la Ceauşoaia, de pildă, pînă la Cocora, de la Claia Mică la Coştila, de la Măgura Cenuşie pînă la Dihamul, cîte ciudate evoluţii Încrucişate şi tendinţe ver­ bale, cîte intuiţii şi cîtă putere de creaţie la nişte ţărani, de sărică şi de opinci, neştiutori de nicio carte. Aceşti oameni, dominînd şesurile cu coasa, şi munţii cu moţul căciulii, au păstrat o limbă frumoasă peste o mie de ani, şirau păstrat 64 [65] chipul frămîntat, de o tăcută nobleţe, şi datini intacte. Cărturarii ultimei sute de ani, scriitori, dascăli, preoţi, doctori şi savanţi, au răspuns altfel decît ei examenelor impuse de evenimente. Deschizi o hartă în regiunea străbătută cu bocanc ii potcoviţi şi cu sacul de spinare, şi dai de Societăţi Anonime, de instituţii, de Sanatorii, de Hoteluri, de Cazi, nouri, de fabrici de hîrtie şi mucava, de fabrici de cuie şi scînduri, de fabrici de sticlă, materiale de modernitate. Mucava pentru improvizat figura cu care n-ai venit pe lume. Geamuri pentru vitrina arătării. Hîrtie pentru a minti o credintă, Scîn, duri şi cuie. ,. [66] CAPRELE, NEGRE Se publică dispariţia unui vînător, căzut în munţi, urmărind cu puşca vînatul lui preferat, caprele-negre. Un vînător e un om care duce viata sălbătă­ ciunii, dramatică şi anevoioasă. Vînăto�ul nostru era o caricatură de vînător, profesia lui permit ţîndu.i altă alimentaţie decît a vulturilor, sau lă. custele si rădăcinile sfîntului Ioan Botezătorul. Era, mi' se pare, un adv�cat, dar ca să fie fericit îi lipseau numai caprele-negre şi gloria preciziunii, exercitată mai cu folos, pentru că nu ucide nimic, la « panoramă ». Un ţîmburuc lovit cu plumbul dă variate sa­ tisfacţii: sună un clopoţel, se deschide o poartă de cetate, şi o balerină cu scripete apare înnain­ tînd pe rotile pînă în mijlocul sălii de dare-la­ semn. .. Dar atît nu.i este de ajuns unui amator citadin vîrît cu nasul în dosare si în sufletul că. ruia, adormit cu tutun, se trezeşte un Dragoş ieşit din bîrlogul lui, ademenit să descopere o ţară nouă, a cirezilor de zimbri urmăriţi în fugă. El doreşte şi sînge văzut în rană proaspătă şi pe trup de făptură vie în agonie. Complicaţie de intelectualitate. Şi încercare de eroism, preferată, de cei mai blajini dintre se' menii cărturari, în aplicările asupra iepurelui­ un şoarice mare, cu multă pisică în compoziţia lui, dar fără aptitudini de apărare şi mai ales de 66 [67] atac. Neavînd nici venin nici moravuri de cru­ zime, vînătorul se ştie din partea asta asigurat, căci în ce priveşte însăş puşca, fabricanţii au luat măsuri să dea rezultate inofensive pentru purtă, torul de cartuşieră, de pantaloni de specialitate şi de sac. Cine o cunoaşte ocoleşte capra'neagra Şi o res­ pectă, dincolo de toate ştiinţele naturale. Oamenii i-au zărit, ca la pasări, foarte rar cadavru!. Atîr, nat, ca al graţioasei căprioare, la vitrina cîte unei băcănii, poate că nu a fost niciodată. E o piesă de muzee de zoologie, împăiată. Viaţa i se petrece în piscurile apropiate de dia. mantele cerului şi străine omului, pe care, cu deo. sebire ţapul, un drac măreţ, înveştrnîntat în sa' rică lungă de rnohair, îl urăşte. Alpinistul o SUI pără că vine pînă în tărîmurile pe care admisibil e singur şoirnul, Pasul lui îi mînjeşte potecile, peizajul îi este degradat de cutiile de sardele şi de ziarele de împachetat. Mirosul sudorii ome­ neşti, atît de căutat de cîine, displace nasului fin al caprei, ca tuturor Iiinţelor ascetice din împără­ ţiile singurătăţii. Ea fuge de duhoarea familiilor în susul rîpilor abrupte', cu o uşurinţă de mare păianjen. 1\1ai ciudată decît apărarea într-o răscruce de precipicii, îi este numai glezna. Picioarele, încăl­ ţate în unghia lunecoasă, ar trebui să o trădeze. în patru pantofi cu cîte două vîrfuri de lac, în patru puncte mai puţin statornice decît secunda, capra îşi stăpîneşte pasul şi echilibrul cu o dibăcie supranaturală, O priveşti în Alpii Grisoni, spre Stoetzerhorn, iscodind semeaţă universul, cu ochii în lumina lui, din creştetul unei prăjini sau al unui ac de piatră, pe care nu ştii cum s-a putut urca. Dedesubt zace un ocean de prăpăstii. Se prăvălesc în el, la ceasul lor, toţi alpiniştii: capra 67 [68] nu a căzut niciodată suind păretele drept, scobo­ rîndu-l şi umblînd pe frînghia crestelor neumblate. De ce tocmai copita sticloasă poate să alerge vertical pe zidul alpin, fără aderenţă materială cu locul călcat orbeşte, fără plasticitatea unei tălpi, fără pipăitul unui călcîi? Minuscula copită a deli­ catei articulatii, căreia îi este încredintată răspun. derea unui v'olum anatomic masiv, e' rigidă. SUI prafaţa de contact cu firimitura primejdioasă a stîncii, care crapă şi se cojeşte neîntrerupt, e mai mică decît o ştampilă. T otuş, familiaritatea rniş­ cării, sprinteneala elegantă a săriturii din granitul pleşuv accidentat, ca de purice pe o plapumă de mătase, e de neînţeles. Capra contrazice fizica şi o răscoleşte. Din rîpă la piscul inaccesibil, s-a sucit de cîteva ori, iute, instantaneu, şi, suind, pietrele dizlocate, tocmai acelea pe care nici nu şi-a pus bine piciorul, se rostogolesc, vreme de două mii cinci sute de metri, ca nişte găoci, - şi pietrele fugite mereu, nu o răstoarnă. E un farmec, un descîntec, o vraje, o diavolie: între animal şi munte e prinsă o seamă magnetică. Dar e capra un animal? Vînătorul o îrnpuşcă şi nu nimereşte flacăra neagră cu coarne, din pieptul Alpilor. De cele mai multe ori, pin-a nu apuca să ochească, el muşcă pămîntul. Vînătorul pierdut în Carpaţi a ţinut să-şi în. treacă glonţul cu ţapul. A te aţine cu carabina la viaţă e poate că o plăcere. Dar el nu aflase de plăcerea ţapului' negru, care îl caută pe vînător, simţit după rîncezeală, pînă ce îl găseşte. Helveţii, milenari săgetători ai romanilor, păs. trează, în tăcerile munţilor dintre lacuri, pe ve. chiui locuitor şi tovarăş de înnălţirni, şi se feresc de întîlnirea cu el. Ţapul vine precipitat din spate sau din faţă, de.a dreptul în om, pe neaş' teptate, îl împunge cu măciuca frunţii şi.l aruncă 68 [69] lat în gol, ca, dintr-un singur pumn, meşterul de box. Dacă nu I-au mîncat încă hultanii, amatorul de aşa vînat, care a zgîndărit gingaşele taine cu trăgaciul şi le.a înfruntat, s-a putut întoarce acasă într-un sicriu. El a putut afla ceva de la munte, şi, într-altă viaţă, probabil viitoare, va fi mai informat. [70] RUGINOASA Obişnuit cu staţiile la drum, ca vitrinile pe trotuare, călătorul este surprins de frumuseţea ilo, gică a vechei staţii moldoveneşti. Localul gării ridicat pe o movilă, apare, printre arborii parcului povîrnit, ca un castel, ascuns de fumul de cărbuni şi greu de împăcat cu progresele transportului rapid. Două alei suie spre staţie printre castani, sau fagi, sau stejari, ca două scări domneşti, pentru intrarea călare, prinzînd în ocol o grădină cu zăbrele mici. Florile proaspete ilustrează în violeturi insula mare de iarbă nouă, şi la trecerea trenului o gos' podină în capot roz ciuguleşte foile şi petalele, ca şi cum ar găti pentru oaspeţi buchete vesele În vase de sticlă. O tulurnbă sprijinită în pirostrie, stropeşte cu ploaie grădina şefului de gară, el însus îmbrăcat în alb imaculat de mixandră si ras �tunci. Şapca roşie are vivacitatea norilor d'e muşcată, şi toţi oamenii din gară se resimt de aristocraţia peizajului local. întîia oară am ridicat binoclu], ca să scotocim umbra de catifea, brodată cu aurul naiv al dirni­ neţii, în care se mişcă un personal însufleţit. E mai puţin o gară şi e mai mult o reşedinţă. Ce director- general, proprietar sau prefect necunos­ cut duce răspunderea inteligentă a izolării din funingini a celei mai frumoase staţii din ţară? Trenul porneşte, şi ochii călătorilor au rămas ne' 70 [71] despărţiţi de măgura micului paradis, şi parcă fiecăruia i-a căzut ceasornicul sau brătara sau cel puţin o batistă de mătase în acest punct seniorial al căii ferate, - şi se uită cu părere de rău după obiectul pierdut. Cineva a măturat dis-de-dimineaţă pietrişul alei, lor suitoare, a vopsit zăbrelele, a dat cu pensula şi cu peria, minuţios, pe toate frunzele şi pe ne' care harac din zăbrele, de care spînzură, ca o iederă, lumina. Fiecare bob de pietriş a fost şters cu o cîrpă de Banelă şi a rămas lustruit ca o ci, reaşă. Pe unde se zăreşte, pămîntul gol a fost pieptănat cu tîrnul şi a rămas ca un preş de ci. nepă, din care nu se ridică un singur abur de praf. Şi găina dintre două şine, scoborîtă pînă la călători, are creasta săpunită ca o ureche clătită în apă rece şi ştearsă cu peşchirul. Unghiile ei sînt făcute cu luciu, şi penele unse cu briliantină. Ea îşi ascute citeodată, cu cochetărie niţeluş pe. dantă, ca să nu.i cadă pălăria crestei, ciocul pe glaspapirul potecii, se uită pieziş printre ostreţe, unde stăpîna gospodărească a ţinutului şi-a um/ plut mîna cu foile culese, pe care le duce să le arunce undeva cu băgare de seamă, ca peticele mărunte ale unui bilet rupt în bucăţi pătrate, cu slove, într-un coş. - E, fără îndoială, soţia şefului de gară, În. treabă un călător. Harnică femeie. Trebuie să o facem să ştie că gospodăria ei a fost văzută şi că ne-a emotionat. U n săt�an cu cămaşa proaspătă trece pe lîngă zăbrele si îsi scoate cuviincios căciula. Pe fata lui se vede' di� tren satisfactia omului detreab�, că Întîlneşte o femeie de ispravă. Ea s.a oprit din cules, ca să-l întrebe ceva, cu un surîs de bună cucoană. Părul ei, pieptănat strîns, licăreşte curat cu de-amănuntul, şi, înconjurîndu.i grumazul cu un decoltaj decent, rochia, călcată nou, îi lasă 71 [72] bărbia liberă şi pieptul degajat. Mîneca e scurtă, deasupra coatelor albe. Un inel de nuntă îi sti, cleşte la mîna care aleargă de la ramură la ramură şi de la plantă la plantă. Pînă ce nu vor fi cură, ţate toate pojghiile uscate de ieri pînă azi, la pin, tenul florilor şi pe praştia crăcilor subţiri, dege, tele nu se vor simti tihnite. - Sărut-mîna, Cucoană, spunea sentimentul, pecînd se puneau vagoanele în mişcare ca să ne ducă prin faţa gărilor prozaice, de subt Siret. Ne-ai dat, fără să ştii, o mare mulţumire, - şi dacă ne împărtăşim altora bucuria de -a fi citit o carte frumoasă, de ce să nu ne destăinuim plă, cerea simţită dinaintea operei durnitale, mai vie decît un tablou şi mai pozitivă decît un roman? Casele, gările şi curţile, Cucoană, sînt îndeobşte triste şi monotone, pentru că cei ce le locuiesc nu iubesc nimic, neiubindu-se unii cu alţii. Aş trimite cu trenul la rnitocul dumitale cîte o mie de cucoane din Bucureşti, care cască de urît şi îşi omoară un timp, rnolîu şi somnuros ca un buldog bolnav, jucînd cărţi, deva-tate de neantul dezgustului de sine şi de alţii. Ele nu cunosc feri� cirile dumitale, albinărind printre flori, uscind rufele pe o frînghie, călcînd feţele de masă pe cuta mijlocie, gătindu'şi bărbatul, înfrurnuse­ ţîndu-şi copiii, stropind grădina şi făcînd dintr-o staţie de drum-de-fier, necunoscută decît în orar şi tarif, un loc rîvnit din trenul expres, pentru mulţumire şi odihnă. Aş duce la dumneata în gară pe toate fetele care nu ştiu cum să înceapă viaţa şi pe toate soţiile încă nedumirite. Şi aş lua cu mine nevestele tuturor şefilor de gară, ale impiegaţilor, casierilor şi telegrafi�tilor, şi le-aş aduce la măgura dumitale, din Ruginoasa, ca să înveţe cum ştii dumneata să lucrezi toată ziua şi să rămîi voioasă, - şi cum ştii să iubeşti lucrul ce-ţi alunecă prin mînă, trar» 72 [73] dahrul cu ghimpi, gama cu ouă, sau cravata SOţUl lui. Să Învete de la dumneata cum se fac zulufii copiilor şi ai grădinii, - şi cum se poate trăi cu genele în soare şi cu mîinile în leşie, dintr-o leafă ridiculă de şef de staţie mică. Am mai văzut neveste ca dumneata, îndurerate însă că nu dansează jocuri americane într'un oraş mare, cu lume purtătoare de costume negre cu coadă şi cu nasturi în josul spinării. Le-am găsit citind, între tigăi murdare şi într-o bătătură uscată, povestiri de hoţi de fete pribege, şi visînd pe tînărul fercheş care le va fura într-o zi cu automobilul, înnainte de-a fi purtate în pasul calului încetinat, de la dric. Cucoană dragă, pe care nu te cunosc, cum să facem să învete cîte ceva de la dumneata doarn­ nele din Bucur�şti, din provincie şi din staţii 1 Eu te rog să fii sănătoasă şi să faci să rîdă todea­ una gara, grădina şi ochii dumitale la trecerea trenului accelerat. [74] IAŞII Călătoria noastră a durat o noapte, arestaţi împreună şi robii desăvîrşiţi ai şarpelui de fier, cu pupilele de flacări. întinşi pe spate într-un vagon « special », noi ascultam urnbletul fierăriei amestecat cu sforăitura groasă a tovarăşilor de compartiment, doi dolofani de cîntăreţi din pîn' tec. Vocea somnului lor rupea ca nişte strun­ guri şi se înmulţea ca nişte rindele. Un miros de lînă de berbec si de carne de oaie suia de desubt spre nările noastre, înnăbuşite de pîclă, şi ne uitam unul la altul ca nişte răniţi, cu genele umflate de oboseală si căldură. Uneori trenul se oprea în cîte o gară, pe care o căutam prin dunga perdelii, gară cenuşie, somnolînd din cîte o lumină, două. Alteori părea că străbatem un tunel fără sfîrşit. În galeria vagonului, cît o albie de rîu de lungă, se zărea şapca unui îngrijitor, rece şi demn ca un temnicer. Dar pînă la Iaşi, prin toată Moldova, ne 'a dus Ieeria de aur a scînteilor de locomotivă. Ţînţari de foc, albine de vulvoarc, funinginile aprinse jucau miliarde, ca o manta de stele. T alazul lor învăluia fulgerul nostru, şi, din depărtare, trenul va fi alergat ca o fiară de noapte cu coama de văpaie. tn amăruntul lor, punctele portocalii scriau figuri, cercuri şi burghie, se răsuceau în Feluri fieştecare, zmălţuiau cioburile de întuneric, mureau pe o margine de beznă, iveau lăstare, 74 [75] semănau inchipuiri, aruncau o floare. Mincîndu-se Între ele sau îrnpărechiate şi fugind alături cîte două, spre prăpastia cerului, păreau stropite de.o voinţă, mînate de.o fatalitate. Locomotiva le deşerta ca pe nişte litere vii pentru Întocmirea unei cărti sorocită orbilor naturii. . . Zburătoarele veneau �îteodată la geamul vagonului ca să moară chiar pe lumina ochiului nostru. Privind această pleavă de atorne, sentimente mistice se deşteptau în noi şi ne împresurau reveria, multiplă ca nişte vitrouri cu sfinţi de cleştar, de sticlării policrome, adunate subt cusături de co­ sitor şi plumb. Şi ne gîndeam la trecerea prin pustie a celor aleşi de Domnul şi încununaţi cu raze, la basmele sfinte, la legendele naive şi sublime care ilustrează sufletul nostru cu pagini multe, ca un volum de istorisiri nevinovate. Şi se trezeau din catacombele sufletului de demult, acoperite cu grădină nouă, speranţele fantastice şi romantis­ mul de-atunci, todeauna dulce, în lupta Iioroasă cu broasca mare de mîzgă, vînătă de bube, a ceasului de -acurn. Prin depărtările înverzite, de codrii, ale amintirii, surprindeam gonind fără potecă, albul armăsar al iluziei, inundat de unda lunii. Auzeam suspinul unui cîntec grav ca tune' tul de orgă sau secret, şi gingaş ca şuierul viorii ... - T ccuci, douăzeci de minute! ... E un patriotism al tîrgului laşi. Un patriotism al Bucureştilor nu se cunoaşte. Bucureştii au calitatea să fie orasul cel mai mare al României, cel mai bogat, cei mai numeros în prăvălii, în fabrici, în cinematografe, în ziare, în numere de telefon, cafenele, hoteluri, trotuare. Şi, cu toate că tumultul într-insul este cel mai adînc, cine este şi cine poate fi patriot al capitalei? .. Patriotismul [aşilor e atît de real încît şi noi ne facem, Îndată ce.I parcurgem cîteva ore, patrioţi ai acestor 75 [76] Iaşi, depărtaţi cu sute de kilometri de tîrgui obîr. şei noastre. A fi ieşean e a te abnega şi-i a vieţui Întrucîtva fermecat de un nobil dezinteres. Ajunge să urmă> reşti o situaţie şi să te agite lăcomia, ca să fii un excelent bucureştean, dar un bucureştean ca orişicare altul, În cîteva ceasuri. Examenul la care te supune capitala înnainte de-a-ţi decerne diploma instinctelor, e cel mai elementar. Iaşii cer forţe sufleteşti curate, - şi fiece ieşean le are, mai mult sau mai puţin, aceste puteri, ce se vădesc în figura oamenilor, a pămin. tului şi a pietrii. Dacă unele atitudini contrazic uneori însuşirile din născare ale ieşeni lor, acestea se datoresc şarlatanisrnului politic, vătămător şi lumilor celor mai ideale. Iaşii sînt republica intelectuală a României, aceea care în faţa Ardealului, producătorul spiritului de ordine şi de massă în inteligenţa românească, reprezintă spiritul de subtilitate şi de nuanţe, special rornânului din «Regat », O conspiraţie a tuturor imaginilor şi inspiraţiilor de tradiţie a voit ca Iaşul să fie şi să rămîie rezerva de ferment moral a ţării. Bucureştii, închişi în fortificaţii, împresuraţi cu tunuri, destinate să.i apere Statul şi Averea, primesc, pentru interpreta, rea energiilor şi slăbiciunilor lui, aportul superior întru totul al cerebralităţii ieşene, conţinută de un oraş pecît de vechi şi de adînc înrădăcinat, pe'a, tît de provizoriu într-un sens. Ce omenire liniştită, gînditoare, senină! Atîtea figuri distinse pe o singură uliţă! Nu Întîlneşti, În trei zile cît cercetezi Iaşii cu de-amănuntul, nicio expresie vulgară, nicio faţă lipsită de un reflex oarecare. Toată lumea de acolo pare să poarte o stea în sufletul ei, o lumină, şi mulţi din locui' torii oraşului şi satelor din apropiere, întîrnplaţi, săraci şi trişti, înlăuntrul tîrgului, s'ar zice că 76 [77] ascund în hirtiile de acasă, sau la sîn, pe piele, pergamentul unei vechi aristocraţii. Ei merg ca nişte domni, vorbesc ca nişte prinţi, şi cuvîntul românesc, rostit cu un accent înnăduşit şi greoi în capitală, capătă, ridicat de pe buzele lor, o dulceaţă de.o sensualitate delicată, şi gura femeilor îl cîntă ca o poezie. Despre intelectualii, despre intelectualii pur.sang ai Iaşilor, ne vom opri să vorbim, căci covîrşi­ toarea impresie ce ei ne-o fac s'ar putea exprima prin slovele noastre Într'un chip atît de entuziast că ar părea exagerată, şi exagerată cu o intenţie streină mijloacelor noastre sufleteşti. [78] LA COSTINA Paraschiva, fata lui Burda si a Macoveicii şi nepoata lui Japurda, s-a Întor� la Costîna, Satul întreg s'a strîns la casa părintească, să audă veşti şi, cum le zicem noi ăştia, bacalaureaţii, impresii de călătorie. Tatăl Burda a murit de tînăr: s-a culcat într-o seară şi nu s'a mai sculat, iar a doua zi a fost pus, cu mîinile la piept, pe năsălie. La un an, a închis ochii şi lleana Macovei, maica Paraschivei. Nu ştiu ce a putut să aibă că s'a înnegrit. Pe patul de moarte ea şi-a chemat fetiţele şi le.a spus: «Ţineţi minte două lucruri: să nu mintiti si să nu furati ». Maica Ileana cînta frumos. îşi 'fă�ea singură �întecul, atît al glasului cît şi al vorbelor din stihire. Cum am zice noi, ăştia, avea talent . Mai trăiau la Costina unchieşii cu pletele lungi, rămaşi dintr-alte veacuri. Ei au făcut întîiul rînd, din roata dimprejurul Paraschivei, care, ca să poată să plece de acasă, şi-a vîndut oile, două fote şi o bondiţă, rămase în zestrea ei curată. Celelalte, grădina, vacile, livada, scoarţele, trîmbele de cînepă şi bumbac, fuseseră furate şi împărţite pe din două, de naşul, care se îndatorase să crească surorile, Paraschiva şi Saveta, şi de arrneanul, proprietarul din partea locului, obişnuit ca la fiece arătură nouă să intre cu cîte trei-patru brazde în pămînturile oamenilor nevoiaşi, uneori pînă aproape de praguri. 78 [79] - Ai fost, vasăzică, la Bucureşti, se mira un bătrîn. .. Poţi să-mi spui ce-i acest Bucureşti? Dobitoc îi? Pasăre.i? Grădinăd? Nu mă rîde ... - E tîrg, tată Gavrilă, tîrg mare, oraş ... Tata Gavrilă, care n-a ieşit optzeci de ani din satul lui, se gîndeşte cum ar fi un oraş. Are biserică? Paraschiva spune că are multe biserici, şi unchieşul le vede adunate grămadă launloc. Dacă.s multe, şi popii trebuie să fie mulţi între biserici. Are şi şcoli şi primării multe. lei bisericile, alături prirnăriile, lîngă ele şcolile... N,a mai auzit. - Dar cum îi în tren, Paraschivă? Unchiesul Gavrilă n-a văzut nici tren. Inventia lui Stephenson îi e cu totul streină, 1 s-ar părea că e ceva ca o Iadă. Zice tren, cum zice oraş, dar nu înţelege, neam. - E bine şi în tren, zice Paraschiva. .. Azi te sui în el, şi poimîine te dai jos din el la Bucureşti. Unchieşul nu-şi închipuie că Bucureştii sînt atît de aproape de Costîna. Prin urmare, coleă, peste două sau trei dealuri. CăIătoarea,i descrie drumul, de.her : un cuptor încins care fuge, tîrînd după el treizeci.patruzeci de magazii pline cu lume, şi care fuge de rupe pămîntul, noaptea şi ziua, fără să se oprească decît cîte oleacă, - şi moşneagul surîde. Parcă ar fi visat în somn, cîndva, o asemenea repezeală de roţi şi căruţe. Extraordinare au fost robinetul de apă şi becul electric. De radio nici nu mai încape vorbă, că e o cutie cu mustăţi şi la primăria din Costîna, dar el ştie cum face, că se bagă primarul subt masă, de unde vorbeşte şi cîntă cu nişte ţigani. Dar e de necrezut să învîrteşti o clanţă şi să iasă din părete, cînd apă, cînd lumină, după cum vrei să întorci. A mai auzit el, fată, minciuni. Decum iese careva din Costîna şi merge pînă la Rădăuţi, la întoarcere vine stricat la minte. 79 [80] Dar Paraschiva l-a zdruncinat adînc pe unchiaş, povestindu-i că l-a văzut şi pe vodă ... Gavrilă s'a sculat de pe doniţa pe care sta, pe capac, şi s-a Închinat. - L'ai văzut tu, măi Paraschivă, pe vodă, cu ochii tăi? - Aşa cum te văd pe dumneata, cu ochii mei. - Cu ochii tăi, Paraschivă? Lui moş Gavrilă nu-i vine să creadă că poate să fie văzut vodă de o fată din CostÎna. S,a mai sucit, s-a mai Întors, s'a chibzuit. - Ia spune-mi acum, să văd. Cum Îi vodă? Om îi? - Om, ce să fie? Vodă nu poate să fie om ca oamenii. Unchiaşul se îndoieşte. El ştie din basme că împăraţii sînt duhuri, că se poartă cu odăjdii şi plete, îmbrăcaţi cu fir şi-n serasir, ca Ştefan de la Putna, care n-a fost om; că ei se mişcă încet, ca în icoane, din pricina coroanei grele, şi calcă binişor, să nu le 'cadă căciula de aur din cap, că, de! pardoseala pe unde umblă împăraţii nu.i netedă întodeauna. Mai ales, fata i-a spus cum că vodă n'are nici suliţă, paloş, pavăză şi ghioagă - ce nu s'a mai pomenit. - Nu se poate, Paraschivă ... tu m.ri fost la Bucureşti. Cine ştie unde-i fi nimerit! Moşului Japurda nu-i plac civilizaţia şi rnoderni­ tatea, nicidecum. [81] TABLETA RtNDUNELEI După un Paşte hotărît pentru finele lui martie şi după un april îngheţat, întîia zi de Mai, întîia zi de primăvară certă. Cu un instinct nedezrninţit, antiştiinţihc, evident, ca teritoriul întreg.al instinc­ tului, partizanii necărturari ai Paştilor din Mai, care este voie să fie sărbătoriţi ca şi ceilalţi, prăz­ nuiţi cu zăpadă şi ger, sînt încă o dată de acord cu mugurii, brusc iviţi la termenul tradiţional. In timpul unei singure zile ramurile pomilor au dat altoaie verzi, şi copiii, care au găsit dimineaţa stuhşele oarbe, s-au despărţit de ele, către seară, exprimate. In ordine instinctivă, s'au succedat, pe vîrfuri şi la subsuoara crăcilor, florile care preced frunzele la pomii destinaţi să inverseze regulile vegetative. La ) Mai grădina întreagă pornea din soare, ca o lume de -melci cu gătelile în coarne. Coşul de logodnă şi nuntă al grădinii fusese împlinit cu belşuguri împalpabile într-o singură noapte. Stelele au trimis nuntaşilor mii de bilete mici de papagal, îndoite şi prinse.n vîrfuri şi crestături de tulpini: pansele vinete şi tulipe. Impotriva calendarului european, argumentează natura scitică a pămîntului nostru, criteriu de viaţă şi de moarte al oamenilor care-I plugăresc. Statul, Poşta, Căile Ferate sînt contrazise de un adversar care le nesocoteşte: firul de iarbă, bobocul înmuguririi. Oricum ar dispune guvernul şi 81 [82] oricîte ordonanţe ar semna, ghiocelul se supune unui regulament personal, şi liliacul Îşi încredin­ ţează firul, ca să i se puie fulgul violet În moţ, divinitătilor casnice, din lacurile cu trestii si din muşuroaiele tăinuite ale lutului cu care s-a pardosit podina ţării dintre Dunăre şi Olt. Cu căciula pe nas, rumânul citeşte în urzică, ştevie şi păpădie datinile scrise În carte, şi Pascalia lui o vesteşte cucul şi balta, În care cad profund clapele de orgă ale lacului sonor de clopote murrnu. rate. Slova plugaruilli o face mărgăritarul şi o tipăreşte vîntul în zodiile învîrtite între botul vitelor şi pe cumpăna cu ciutură mare, a cîmpului semănat cu cătune. Călindarul nou mută rîul În deal si sădeste rnoliftii în nămol. Cine i-a izmenit?' , , Dar noul calendar mai are un împotrivitor, rînduneaua: sosită ist an de Mai Întîi. în dimineata zilei din ajun de zîntii, harrnonicile lor minuscule, cu două note cînd se strîng şi cu un ison lung atunci cînd se întind, au parodiat muzica instru­ mentelor cu aer şi burduf, pe streaşini şi privdoare. Ele ţin de aproape cu Biserica vlădicilor care au schimbat datina, orientînd-o, după învăţaţi - prin cuiburile turlei şi mînăstirii, maici cu tulpane strîns se pe un cornanac delicat, cît coaja de alună. Au venit pentru Paste, si Pastile au trecut. Le-au rămas grădinile, �are 'Ie,au' primit de Floriile lor. Rîndunica înfruntă argumentul ştiinţific cu argumentul ei internaţional, româncă cinci luni pe an, elenă două luni, etiopiană, eghiptică şi cartagineză În restul anului astronomic. Ea trece Dunărea şi Argeşul de Paşti. Ce-aţi făcut prea-sfinţilor arhierei, şi voi, diaconi albi? Rîndunelele au rătăcit orbeste cîteva zile, din pricina voastră, aşteptînd în deşert să umble, înconjurînd altarele, luminile de lalea, prin noapte, Înflorite pe tulpini de ceară ... [83] " l • AERUL ROMÂNESC Cineva băgase de seamă că una din prinţesele noastre, căsătorită în străini, s-a întors după cîţiva ani să-şi vadă ţara şi nu o mai recunoşteau cucoa­ nele. « Săraca, s-a urîţit l » o plîngeau femeile noastre, în genere inexplicabil de frumoase. In schimb, după cîteva luni de vacanţă, fosta noastră prinţesă şi-a recăpătat carnaţia de odinioară şi a plecat cu ea înnapoi, acolo unde şi-o pierduse. Reciproc, străinele indiferente care se stabilesc la noi, devin femei în genere frumoase. Fără să ne Ratăm peste măsură, observaţia este exactă, şi numai cine nu a rămas uimit de aristo­ craticele frumuseti femeiesti întîlnite în mahalalele cele mai murdare din B�cureşti, ca şi pe Calea Victoriei, se mai poate îndoi de virtuţile fantastice porţelanee şi sidehi ale aerului spurcat şi tonic fără motiv al capitalei, de pildă. Cu toate sforţările încununare, pe de altă parte, de succes, ale munici­ palităţilor succesive, de-a face Bucureştii inabitabili şi de-a.l infecta profund, aerul binecuvîntat al Bărăganului, începînd încă din T e1eorman, şi poate din Dolj, conţine acei atomi de catifea cu care îmbracă trupurile mlădii şi elastice ale celor mai frumoase fete şi femei din Europa. Noroiul, pulberea, lipsa de confort, putoarea, antihigiena, totul concurează invers decît sînt destinate, ca să ne facă femeile din ce în ce mai frumoase. La fiece zece ani o nouă nuanţă de 8J [84] frumuseţe se adaogă la cele de mai nainte, an de an se perfecţionează insensibil sensualitatea rasei. Subt ochii noştri se petrece miracolul unei arte anonime şi nejustificate. în ultimii ani şi linia urmează perfecţiunile ştofei, şi, în anul în care intrăm, picioarele sînt mai fine decît în anii trecuti. Însesi femeile care într-altă ţară au fost categoric u;îte, cîştigă la noi un accent, măcar al ochiului şi al mişcării, care le fac, dacă nu frumoase, interesante şi ispiti, toare. Iată o lume în care feminismul, apanajul- seu­ zaţi l - al femeilor pocite, va prinde numai după ce Europa, stricînd fiinţa ţăranului, şi isonul nos­ tru patriarhal, va cocoloşi şi frumuseţea de hîrtie de mătase a femeilor noastre tipărite scump. '918 [85] FEREASTRA CU GLASTRE Dacă şi din mijlocul iernii ne ducem cu gîndul la flori, este că ne pare rău după ele şi că grădina din faţa casei, spulberată de vînt, a pierit înnăbuşită de altă floare, uscată şi rece, a troscotului zăpezii. Muşcatele s'au tupilat în colţul ferestrei, şi ghivece, le gospodinei mulţumesc plăcerea trecătorului de a deosebi în mahalalele cu cerdac cărninurile însufletite. Floa�ea, pe care o scapara la faţa pămîntului lumina, este dintre toate preferinţele omului gratuite, cea mai curată. Cine iubeşte florile, iubeşte mai mult glastra din fereastră, glastră sufletească. în casa înflorită, oamenii sînt primi, tori, si adeseori semnul bucuriei de viată vine din geam�l căminurilor nevoiaşe, unde �,ar putea crede că are drepturi mai puţine să intre bucuria. în mahalaua şi provincia românească, ghivecele cu flori au fost întodeauna preocuparea femeii care îşi iubeşte rostul. Florile căsniciei sînt urzite cu obişnuinţe care dovedesc moravurile liniştite şi prieteneşti ale unei populaţii, mîngîiată, în greu, tăţile vieţii, cu sentimente delicate şi minuscule. Cîţi au apucat cultul vaniliei, al leandrului şi indrişairnului, pe vremea cînd florile nu purtau nume ştiinţilice, ştiu că gospodinele se întreceau în căpătarea şi înmulţirea altoaielor, şi că, primă, vara, în pridvoare, spînzurau de grinzi Hacoanele cu apă, în care prindeau rădăcini de aţă ramurile 85 [86] ,1 I • despicate, cu o boabă de mei în crestătură. Era vremea bolţii de viţă, nelipsită din bătătură, a gutuiului catifelat cu o Banelă, a nucului cu frunzele mari, decorative şi aromate, bune pentru Întărirea oaselor şi pentru vindecarea de scrofuli. Gospodăria mică era puţină. O soţie, o pisică, un cîine, cîteva găini şi două raţe înterneiau o căs. nicie. S,a remarcat înclinarea mediocră a poporului din Vechiul Regat pentru domesticitate, şi nu a fost rar cazul sătencei şi al femeii din periferie, care preferă foloaselor practice şi incontestabile ale slugăriei, o sărăcie, mascată cu Borile din curte şi din fereastră. Florile lor par o însuşire de aristo­ craţie la femeile din mahala, cărora, luxoase din fire, le lipsesc multe lucruri, dar niciodată un cos, • turn frumos, un ghiveci cu flori şi titlul preferat de «cucoană », cuvînt românesc. Femeile ţin la certificarea verbală a vecinilor, şi ele ştiu să facă precis şi instinctiv deosebirea Între situaţia de lucrătoare şi de servitoare, muncind istovi te şi pe un salariu derizoriu în fabricile de ţesătorie, unde majoritatea lucrătoarelor sînt tuberculizate de aerul de seamă din ateliere. Confortabila stare socială de slugă este violent refuzată. Vorba slugă insultă, fiecare se socoteşte stăpînă pe o sută de metri patrati de curte, pe un porc, pe un curcan şi o glastră cu Bori. Sentimentul de independenţă, foarte �onunţat, face că rornânul rîvneşte la un singi!r capital, proprietatea, şi din acest punct de vedere românul e acelaş în toate provinciile, şi cele vechi şi cele noi ale regatului, singura metodă de căpătare a mijloacelor de proprietate deosebindu-se de la o provincie la alta. Nu e fără Însemnătate nici munca, pe o singură palmă de pămînt, făcută de o femeie bătrînă, care, dintr-o grădină cu pansele, dintr-un cîmp minuscul cultivat cu dălii, îşi 86 [87] creşte copiii În şcoli, şi cîteodată nepoţii şi străne­ poţii. Din crini, din tiparoase, din părăluţe şi din tufănică şi-au luat cîteodată copiii buni o licen­ ţă, o diplomă, un doctorat, intrînd Într'un rang social mai Înnalt, mulţumită unei bunici, harnică şi veselă, care a scos primele flori cu degetele şi cu inteligenţa ei, din brazda frumos Îngrijită şi de subt geamurile învelite cu o rogojină şi împresu­ rate cu paie. Florile dau o viaţă, pe care înnafară de ele numai soarele este în stare să le-o dăruiască, şi pretutin­ deni unde se arată floarea, într-o fereastră sau atîrnată într'o statie de drum.dedier, se altoieste pietrei şi fierului' farmecul gingaş al purtătoarei de parfum. Ar trebui ca la toate şcolile şi spitalele ferestrele să fie niste torente si cascade de verdeată şi iarna, în viaţa zguduită a bietului om. În Elveţi�, de pildă, nu se vede o fereastră de uzină şi de cazar­ mă, fără flori, afară de temniţă, unde absenţa florilor adaogă la chinul pedepsei. Bisericile sînt şi ele gătite pretutindeni cu variatele culori ale plantelor înflorite. De altfel, toată străinătatea e un belşug de flori, la toate etajele, pînă la mansardele, locuite de o cusătoreasă sau de un student, şi rnunicipalităţile încurajează şi mai mult dragostea de plante, împărţind premii pentru ferestrele şi balcoanele cele mai bine împodobite, cu garoafele domnişoarei Mimi Pinson alături de o colivie cu sticlete. Horticultura consacră o Întreagă activitate a florilor din glastre, ceea ce arată că micile noastre gospodine, care şi-au pus de cu toamnă ghivecele În fereastră, au avut gustul sigur şi presimţirea ştiinţific exactă. O carte interesantă, apărută la Paris, Cultura plantelor în ghivece, scrisă de domnul Petit, inginer agronom, carte încoronată cu premiul Joubert de l'Hiberderie al Societăţii Naţionale de Horticultură din Franţa, tratează subiectul agreabil 81 [88] În nu mai putin de zece sectiuni mari, divizate într-o infinitate d� capitole, şi arată cîtă iscusinţă trebuie să aibă bunicuta noastră din mahala, ca să izbutească să-si mentie fereastra învelită într-o perdea de ce�celuşi.' Un capitol descrie porozitatea necesară variată a ghivecelor pentru flori. Altele vorbesc despre influenţa ghivecelor şi a capacităţii lor asupra plantelor. De pildă, băbuţa şi nepoţica ei ştiau că ghivecele micşorează creşterea plantelor în sus, şi că, silind şi rădăcina să nu se dezvolte prea mult, grăbesc ivirea bobocilor şi înflorirea lor prin constrîngerea la volum. Influenţa florilor asupra vieţii individuale şi sociale este tot atît de imensă cît şi prezenţa lor pretutindeni, şi poate că dacă n.ar fi cunoscut candoarea acestor divine frumuseti ale tărînii si dacă civilizaţia lui ar fi mînjit o planetă de cristai, de marmură şi metal, cum a visat.o în stihuri Baudelaire, omul ar fi mai rău decît este, mai brutal, mai puţin simţitor şi inteligent. Floarea din fereastră, mutată la prînz în mijlocul mesei acoperite cu o faţă albă; buchetul scufundat într-un vas lîngă călimara cărturarului, sau trimis în dar de sărbători; floarea pusă la butoniera bărbatului, ca şi aceea prinsă la sînul, la urechea, în părul sau la şoldul femeii, - repetă dovada tovărăşiei legate între plantă şi om. De la întîia floare care străbate zăpada pădurii, de la ghiocel pînă la crizantema ciudată, care leagănă pe nuiaua subţire a tulpinei o floare cît un porurnbiel cu aripile deschise şi cu fulgii bucălaţi, omul se împărtăşeşte tot anul şi toată viaţa cu harurile pe' cît de trecătoare pe-atît de permanente, ca şi omul însuş, două făpturi asemănătoare şi cîteodată identice ... Cînd psalrnistul măsoară viaţa noastră cu frunza şi poetul pune frumuseţea Fecioarei lîngă a crinului B1JneiN�ştiril niciunul din ei 88 [89] nu greşeşte: omul este o floare şi o pleavă aruncată în vînt, cu pulberea tuturor zilelor lui. Simtitor la flori, românul a înhintat şi o sărbă. toare � Florilor din ajunul Paştilor, ca să-şi aducă aminte de ele. Ca să nu uite florile şi pentru că le doreşte, el a mai înfiinţat şi tradiţionala sorcovă, un băţ cu flori de hîrtie, şi cu care, în ziua Anului Nou, la Sfintul Vasile, el mîngîie umărul prieteni, lor, lăsîndu-le pe haine un fir de beteală. Botezul: flori; logodna şi căsătoria: flori; zilele sînt însoţite de flori; consolarea bolnavilor: florile; şi tot florile sînt şi podoaba morţii. Florile biruiesc, surîzătoare, cinstite şi parfumate. Floarea domină viaţa şi trecutul, toate meşteşugurile şi artele s-au inspirat de la neÎnse�nata petală din fereastră. Arhitectura îi datoreşte elementele clasice şi gătelile. Steagurile şi oştirile au purtat floarea simbol. Aurul, argintul, fierul, şi-au căutat expre, siile caracteristice În plante. Bijuteria de la urechea şi din degetele femeii, care-i maica omenirii, sînt nişte flori strămutate în metale şi în pietre preţioase. Vasele sacre ale liturghiei, scobiturile În piatră ale bisericii, tăieturi le în lemn ale stranei, odăjdiile preoţilor, scoarţele de argint ale Evanghe' liei, au chemat floarea din fereastră, ca să le îrnpru­ mute linii, conture şi forme. Este un loc în care floarea să nu fi intrat cu ghiveciul sau cu desenul ei, mai variat şi mai original decît tot ce ar putea imagina artistul lăsat în voia închipuirii şi izolat din viata naturii într-un turn? F1oril� au dat omului simtul de culoare. Săteanca noastră îşi face vopselile 'după modelul florilor din pridvor, îşi întocmeşte războiul pentru ţesutul scoarţelor - strămutînd în ele icoanele pajiştilor pestriţe. Industriile vaste, care au dat naştere altor industrii, a culorilor şi a parfumelor, din care trăiesc zeci de milioane de oameni, cultivatori de fk>fi, chirnişti, extractori de substanţe şi de esenţe, 89 [90] transforruatori şi negustori, sint provocate de existenţa Horilor, fiecare cuprinsă de o culoare şi cuprinzînd o mireasmă. Fără Hoarea din fereastră, care-i o floare adusă din cîmp şi perfecţionată de bunica noastră din mahala, omul nu ar fi cu' noscut nici mierea, nici modelul de muncă, de organizaţie, de solidaritate şi disciplină al harnicei albine. Fără pilda Borilor oamenii nu ar fi avut palate frumoase, monumente, emoţii şi realizări. Vasele de porţelan ale Chinei şi ale Japoniei, eate. dralele, Dragomirna şi Voroneţul, templele Eladei şi ale Egiptului, şi nici cărţile noastre, nu ar fi frumoase nici în tiparul, nici în legătura lor, nici ştofele, nici costumele. Şi fără glastra din geam a mamei Ioana cu bariş, nu ar fi fost cu putinţă nici zugrăveala, nici pictura, nici clopo­ tele din turlă, care îndeamnă lumea la rugă, din bronzul lor, turnat în forma unei flori de sună, toare ... [91] ST ATIA CĂPIŢA t11 apropierea satului cu căciuli de stuh, cu oameni de mii de ani şi cu vite rămase în toate, la formă şi la volum, din ultimele epoci ale geolo' giei, trece trenul ultimei ore a timpului modern. Aburul, lumina electrică, sîrma telegrafului şi a telefonului se încrucişează, urzind Între ele Steaua Polară, cu zborul decorativ al berzei, alunecat pe atlazul perdelei închise a bolţii. La « nivel », taurul vechi s-a întîlnit cu taurul de fier, şi ochii unuia, turburat de o amintire milenară, au scăpărat în ochii celuilalt, de roşie văpaie. Şuierînd expresul, din prăştiile copacilor, ridicate în văzduh, au scăpat în sus vrăbiile, aruncate în stoluri de pietre. Ungă sat se despică şinele părechi: unele purced la munţi, altele se opresc la Mare, celelalte străbat ţările străine: Lipsea, Berlinul şi Parisul şed pe linia staţiei Căpiţa, - şi cînd se uită ciobanul, din mijlocul oilor lui, de lîngă măgar, pe subt pălărie, în apus, el nimereşte drept, fără să le vadă, în Roma şi la Gibraltar. O preumblare, pe înserate, dela lungul drurnu­ lui.de-fier, cheamă în staţie icoanele depărtate ale lumii mari. Şantier de activităţi mondiale, gara Că, piţa înfăţişează copiilor în opinci, care culeg pietri, celele albastre din zgură şi cenuşe, o uzină şi un mi, niatural univers. Pe o sfoară de sîrmă lunecă gîndul şi cuvintele, schimbate Între ţări şi popoare, şi, pe 91 [92] o linie de oţel, roata duce pe oameni, cu gîndul lor cu tot, dintr-acoace într-acolo, din soarele Eer' binte în soarele răcorit, din lumina de aur în lu­ mina de argint şi în ceaţa de fum a pămînturilor, unde cerul plouă şi pasările gem. Trenurile de marfă tîrăsc vagoanele - încărcate cu mate. riale şi poposesc să se adape locomotiva. Un fluier, un steag şi o lanternă compun limbajul, după care convoaiele se opresc şi se mişcă. Pe o prăjină de Eer piruietează un disc sau se ridică şi se scoboară braţul cu semnale. Şi greierele tele' graEc sună toată ziua şi toată noaptea din clopoţel. Sînt singurii drumeţi popositori la Căpiţa, şi în cîteva minute staţia se populează cu case pe roate, care au sosit în dreptul felinarelor ei, ca un al doilea sat, înnăcrit şi trist în şesul lui, şi a pornit în -lume, şi-a scoborit prin întuneric turla mai jos. Nu şi-a uitat nici turmele, închise în staule cu speteze. Iar trenul următor aduce lăzi rnonu­ mentale, cu' inscripţii englezeşti: automobile americane ... Căpiţa e ca o gaură de ac, prin care se pot strecura şi cînepa şi inul şi mătasea şi sîrma de oţel. Dar celelalte trenuri duc lumea departe, şi nu se opreşte niciunul niciodată. Din puţul staţiei nu gustă niciun călător cu mustaţă rasă şi cu beretă, al căruia proEI fuge prin lumina curată a feres­ trei, ca printr-un aparat fotograEc. Gara, pomii, funcţionarii cu şapca roşie, cîinele de lîngă şef şi mîţa din geamul de sus au trecut ca o cutie cu jucării instantaneu: s-a ridicat capacul şi s-a închis, s-au sculat jucăriile şi s'au culcat, au fulgerat, s-au mistuit. Nu s-a zărit nici păpuşa articulată cu tabla subsuoară: mîna ei, cît o frunză, a făcut un semn în lume, ca: «umblati sănătoşi », si ca: « viu şi eu». O părere de rău ;e întîlneşte cu altă părere de rău. O părere de rău vine, o părere de rău se duce. 92 [93] Ca într-o fabulă de vreme bună, la Căpiţa s-au întîlnit odată Nădejdea şi Uritul şi au căscat. E salutul lor obişnuit, de cîte ori se lovesc împreună într-o gară goală şi într'un han posomorît. Urîtul a vorbit aşa: - Vezi tu cuprinsul dejurîmprejur, al cîmpiei rotunde? în marginea lui, mii de cîmpii se rnicşo­ rează şi scad, şi, line, şesurile se varsă într-alte şesuri, ca niste tăceri într-alte tăceri si încremeniri. S,a socotit pămîntul din dreapta să �amene cu cel din stînga, turtit pretutindeni. Aş vroi să umblu şi stau, de teamă că toţi paşii mei vor fi la fel. Deapăn o aţă fără nod şi fără sfîrşit. Ca un pescui, tor, mi-am aruncat undiţa în vreme, şi sfoara mi se duce tot mai afund. Aţa e sufletul meu, şi îl aud cum i se pierde firul. Dacă aş putea,o scoate înnapoi, aş găsi un fir de praf în cangea undiţii mele. Nu mă înveţi ce să fac, ca să mă scap de linişte şi tăcere? Numai noaptea se aude suspi­ nul spicelor şi al foilor cu panglici desfăcute, de porurnburi, vuietul holdelor, ca un vînt de iarnă strecurat pe hornuri mici. Şi tăcerea se face parcă si mai adîncă. , Şi i-a răspuns Nădejdea, întocmai ca tot într-o povestire: - O să-ţi cumpăr o bicicletă, ca să te duci mai departe, şi dacă vrei îţi dau o motocicletă şi un bidon de benzină. Sau, mai bine, opresc toate trenurile la Căpiţa şi fac la Căpiţa un restaurant. Domnii cu tartan şi baston întors, îmbrăcaţi în haine cu pătrate mari, vor veni să-ti ceară informatii şi să te roage să le schimbi o mie de lei. Cucoa�e frumoase, dinaintea uniformei du mita le se vor pu' dra, cu nasul într-uri fund de oglindă, şi una din ele te va iubi cu pasiune. Ministrul Comunica, ţiilor îţi va cere creionul ca să noteze o cifră şi te va răsplăti, mutîndu.te într-un oraş mare, cu cine, matografe, unde nu se mai aude murrnurul nici, 9J [94] unui fel de spic. O să-ţi dau pe mînă călătorii care circulă fără bilet, ca să-i opreşti din drum în staţie şi să-i judeci douăzeci şi patru de ore. Vei zice « ga,ta !» cu oarecare stil şi Întîrzieri de silabe, ca un generalisim. Nu eşti mulţumit cu două rînduri de şine şi cu o linie moartă. Iţi voi da douăzeci de şine active. Dar bagă de seamă să te feresti: trenurile multe se cam ciocnesc. Va, goane parlamentare, ministeriale, trenuri regale, cîte doreşti. Şi schimbăm şi numele staţiei, vrei? Nădejdea şi Urîtul au tăcut din pricina unui apel telefonic. Vine trenul. Tot un tren de marfă. Un tren de vagoane,cisteme. Prin staţia Căpiţa, de astădată, s'a fudulit şi el ca un expres, şi nici nu s'a oprit ... Acarul cere gaz pentru felinarul de la puţ. [95] BARAGANUL Şes drept, adînc şi larg, cuvîntul cuprinde pusta întreagă si simti la marginile lui Dunărea si Marea. Cîmpul de lut şi cîmpia de apă, două pustie�ăţi: o singurătate încremenită şi un deluviu frămîntat. In noaptea caldă, vocea de tăceri a Bărăganului se urzeşte din creşterea paiului cu şapte noduri, din coacerea, bob cu bob, a grîului, care Îmbracă pămîntul cu zimţi şi spice, ca o holdă de săgeţi. Atîtea lăcuste minuscule, cu ochii mari În coifuri tari, strînse În platoşe pe măsură şi În pulpare negre de metal, cîte fi[·e de să cară se îmbulzesc să ajungă din luminile lunii un reflex, stau de pază şi şoptesc. Lăcustele ţarinei, blînde ca vră­ biile, credincioase durerilor din pămînt şi aer, şi fericirilor din ceasul bun, aşteptat. Copilăresc, gîndul face lumi printre tulpini, pune cîrtiţele să iasă în vileag, rnelcii să-i ciu­ pească, dă drumul scarabeilor pintenogi, cu cornul în frunte, să zboare adormiţi, lovindu-se de gea­ murile lunii, scoate din găuri poponeţii opriţi în loc ca nişte inspiraţi, pinguin ii fără aripi ai şesului fierbinte. Şi pecînd iepurii se joacă de-a leapşa şi gÎngăniiie de-a capra, sărind avîntate, cele care se reped peste cele care s-au pitit gheboase, trece Sfîntul cîteodată, purtat repede în cele patru părţi ale cîmpiei de vînt. Porumburile înnalte au pus ciucuri la cîrji, caiere de mustaţă şi ţăcălii la ştiuleţi, încercînd În 95 [96] fiece an să dea cilţul de mătase, pe care îl visează mărgăritarele bătute pe giuvaerul unui ciucalău, In monotonia gravă şi dumnezeiască a Bără. ganului, s-a ivit nevoia unui nume sprinten şi a unei Închipuiri zvîcnitoare, şi plugarii, obosiţi de nemărginire, culcaţi În arşiţă şi copleşiţi de Iespedea pămîntului, au sărit din aşternut şi i-au zis Ciulniţa unui pămînt din ţinutul marelui deşert. - Ciulniţa: cincisprezece minute! Călătorii s'au trezit ca la chemarea din noapte a unei căprioare, care vine cu un urcior de apă rece, pe creştetul capului, Între coarne. Ciulniţa! nume frumos de fată frumoasă. E creasta porum' bului, ca o horbotă uşoară; e şuierul tăiat în răspăr de foaia lui verde încovoiată ; e îngÎnarea holdelor sunată din răscoli rea prin hectare a ecoului ta' lazelor Mării depărtate. Streaşina gării, trasă peste orologiu, Întunecă Întunericul nopţii, compact pe peron. Un munci. tor străin, cu coasa strînsă şi cu sacul în spinare, stă În picioare, cu o felie de slănină aşternută pe o felie de pîine, între degetul mare şi cichie. Foamea lui a găsit în ospătăria gării cea mai ieftină gustare. Ea vine din Ardeal să secere şi să cosească Bără, ganul, subt Înfăţişarea zdrenţuroasă a unui ungu, rean înnalt, care trebuie să aibă ochii albaştri, cu chirnirul cît un corset şi cu pălăria cît o capsulă de sticlă de vin. Cosaşul stă de vorbă cu cîinele, care se uită ţintă în ochii lui prin întuneric, şi la briceagul lui de pe felia de pîine. Vorba arde' lenească e înţeleasă pe Bărăgan de cîinele ialo. miţean, şi pribegia arnîndorura îi face prietenoşi, - Ţine un dărab şi tu, spune cosaşul, retezînd o dată din pîine şi slană, simetric şi proporţional, un dumicat. Că am puţin şi eu. Dac-o da Durn­ nezeu bucate multe, o să ,ţi mai dea batia şi ţîie. .. Zi bodaproste ... [97] VîNTUL, CALUL ŞI OMUL Un tablou de cîmp. Vîntul mare izbeşte oraşul pe muchi şi se rupe în sute şi mii de colţuri, şi fiecare năvală a lui mai aprigă şi mai dură îl sileşte să se dividă, să se micşoreze în sute de vînturi, mai elastice şi mai mici. De unde trebuia să doboare o cetate, se mulţumeşte să ia o pălărie şi să ridice o fustă. Viteaz cinic şi glumeţ. Prometeu vinde chibrituri. Influenta orasului e culturală. Vii bădăran si te trezeşti' în smoching, dansînd un swing pe un parchet ceruit. După zece bulevarde şi cotituri, vîntul degenerat ajunge o zdreanţă, şi în loc să răstoarne monstrul de beton, cum făgăduia pe Bărăgan, iată-l jevrind la o poartă săracă, biciuind un cîine fără adăpost, zmulgînd fereastra şubredă a unei magherniţe îngheţate, în care dormeau, vîrîţi unul într-altul, patru copii. S,a scremut Ceahlăul şi a fătat un şoarice ridicul. Oraşul civilizează, meschinizează. tn fiinţa lui adevărată, pînă să ajungă mahalagiu, vîntul era sufletul mării. Neputînd să acopere lumea, din pricina greutăţii care-I trage la fund, oceanul îşi suflă sufletul din talaz şi.l aruncă peste pămîntul invadat de hoardele de văzduh. Pacifica eră terestră din vară trebuie pedepsită: fericirea sărăcăcioasă a omului trebuie zdrunci­ nată, Uite.l pe om în laboratorul lui, gîndeşte, descoperă, încearcă sinteze. Uite.l zidind catedrale, 97 [98] parcă ar fi stăpînul eternităţii. la daţi.l cu capul de grinzi şi striviţi-l pe păduche! Nu pot, răspunde vîntul, m'am împiedicat de o piramidă. Dar îl gonesc pe semenul lui desculţ şi gol, pe care l.arr; prins pe uliţă cerşind. Dincolo de grădinile scheletice se.ntinde însă cîmpia. Acolo vîntul e la largul lui. Loveşte, sfărÎ, mă, zgomotul lui de cutremur dă chiote şi urlet. Are drugi cu care loveşte greu, prosteşte, în ară, tură. Nu rămîne punct neturtit cu turbare de valurile lui cu buturugi. Omoară în galeriile ascunse sobolii, furnicile, păianjenii, care astă-va­ ră urzeau mătase pentru palida Ofelia sepulcrală. A! lată.l că străbate cîmpul pe cal, urmat la vreo sută de paşi de un om. Calul alb e tînăr şi bine ţinut, masiv şi copilandru. O pătură neagră îi înveleşte şoldurile rotunde, ca să nu răcească. Dar omul, stăpînul lui, un căruţaş, duce o greu, tate cît el de mare în spinare, finul calului, cumpăr rat de undeva şi adunat într-o frînghie. Cum? Calul slobod şi omul cu povara! Nu putea să-i puie calului în cîrcă greutatea? - Şi vîntul îl aruncă pe om în cîte o parte şi-l înneacă. Pe cal nu-l poate da de-a dura uşor. 11 iubeşte. Nu vrea să.l deşele, îi place să se osîndească el. Dar calul se Întoarce, inteligent şi sentimental, şi stă cu capul spre tovarăşul lui, pînă ce omul se apropie de el. Atunci îi face cu grumazul o metanie elegantă. Şi se Întoarce din nou şi porneşte înnainte, în obstacolul crîncen al vîntului dezlănţuit, si mai stă din cînd în cînd înloc, şi iarăş îl aşteaptă să.l ajungă omul de dindărăt. Îl iubeşte şi calul. [99] SCRISOARE DE CĂLĂTORIE Iubite prieten aproape uitat, Mi se pare că ne-am cunoscut cîndva, pe undeva, pe la vreo încrucişare de trenuri, prin Europa, deopotrivă de pasionaţi amîndoi de a cunoaşte mai repede necunoscutul. Imi spuneai că puseseşi de gînd să vezi Dobrogea mea, con, trastele şi nuanţele ţării mele de nuanţe. Mă folosesc de adresa primită pe o carte poştală ilustrată, din Veneţia: gondole, canale, palate şi denumiri romantice şi sonore. îţi răspund că nimic din toate acestea nu vei întîlni în Dobrogea noastră, cu două civilizaţii suprapuse, greacă şi romană, în adîncimile părnin­ tului ei. E îndeletnicirea rnileniilor să îngroape viaţa şi să o întinerească. Înnainte de Hristos, au trecut între Danubiu şi Pontul Euxin, astăzi în România, paşii marelui călător, ca şi apostolul Pavel, Herodot. Ţara albă a Dobrogei se chema, mi se pare, pe timpuri, în scris, Sciţia Minor, Dacia din plărnada cu latinitatea, a tărimurilor şi poporului românesc. Cînd ai hotărît să vizitezi obiectul nelinistitei du mita le curiozităţi? Aş vrea să te însoţe�c şi să-ti arăt ce mă emotionează si m-a emotionat m;i mult pe acest t�ritoriu aparent arid: din care emană o altă poezie decît aceea pe care o citim în cîteva limbi. 99 [100] Un suspin inefabil te va Întîmpina pretutin­ deni, suspinul statuilor descoperite zilnic cu tîrnă. copul. Sînt oamenii de odinioară împietriţi In marmoră aibă. Marea geme, Dunărea strigă, şi un murmur de şoapte se discerne din ţărîna pe care o calci. Osemintele timpului vor să se ridice către lumină. Vraja Dobrogei nu se aseamănă cu niciun alt farmec din cîte am trăit În tările străine. Le-as asemăna prin sentiment, fără' să le fi cunoscut decît mental, cu Egiptul Sfinxului care tace mut de mii de ani, şi cu Iudeea. Făcusem odinioară proiectul să înlătosez tainele Dobrogii într-o carte, şi începusem �ă;i parcurg ciudatele întinderi între orizonturi, cu emoţii multiple. Odată rn-am îndreptat spre sud, spre un punct de frontieră de pe ţărmul mării, deschisă în răsărit pînă la marginile lumii. Călătoream în automobil. Se zărea din depărtare o aglomeraţie vastă de pietre albe monumentale. Socoteam că-i, poate, un inexplicabil cimitir. M,am apropiat. Deodată, toate monumentele au zburat în sus. Erau vulturii albi ai regiunii, adunaţi laolaltă, pe coastă şi ridicaţi într-un singur elan, pe sumedenii de aripi, în văzduh. Iubite prieten aproape uitat, vino în Dobrogea României. Toate drumurile duc într-acolo, ca altădată la Roma. Spiritul de curiozitate îţi va fi din belşug răsplătit. Însă bagă de seamă şi pregăteşte-ţi un moral rezistent. Dobrogea uimeşte, se strecoară lin si dulce pe nesimtite. Ea intră În sînge şi nu mai poţi să scapi de obsesia ei. Dobrogea te soarbe, Fii atent! [101] DOBROGEA Coco e un vechi şi entuziast dobrogean sufletesc. Cînd s'a întors în Constanta, cîteva trenuri se zoreau să ajungă Dunărea, la Cernavoda, unde luminile de fabrici se clătesc în Dunăre ca nişte betele, printre spini şi molifţi de aur cu vîrh» rile-n jos. Acolo, în laturea stîngă a podului străjuit de un dorobanţ, erau astă-vară păduri de floarea-soarelui, care păreau din tren plantaţii de covrigi galbeni de catifea. Un bordel îngenun, chiat în pămînt îşi făcea rugăciunea de seară, citind subt steaua unei lămpi scriptura trasă cu degetul pe nisip, şi murmurul sălciilor părea cîntarea lui monotonă. lîngă bordel sta în picioare un mitropolit cu creştetul de rubine: un plop. Nicăieri în tara lui nu se simtise mai bine ca în Iudeea Dobr�gei, care înnădeşt� cerul cu Marea, Marea cu nisipul, şi nisipurile cu cîmpul străbătut de turme si zburat de berze. Pretutindeni uscatul visează M�rea, şi se ridică, spinări, ca să o cheme la el din depărtările ţărrnilor unde fierbem clocot şi se răstoarnă. Pretutindeni pare să fi fost pînă în ajun o vîltoare de Mare sau un lac de asfalt. Pămîntul, făcut pentru cămile şi ăsini albi, creşte şi coboară, se culcă şi se ridică, şi merge lin pe brînci, urias cenusiu, obisnuit să adoarmă si să se tîrască la' stele. " , Apostolii se arată din cînd în cînd, cu bărbia În ciomag, pe cîte un dîmb de piatră moale şi 101 [102] de argilă albă. Ei se uită ţintă în fundul cerului fumuriu, de unde se va ivi peste cîteva secunde lucirea Iruntii, Închisă În firul unui nimb, a fiului unuia 'Dumnezeu, întîlnit adeseori cu fes şi distribuind În piaţă tărtăcuţe de pepeni, apă dulce şi ouă dintr-un coş. Şi totul ia din culoarea fiecărui pom şi om şi vită cîte o pensulă, pe care o împreună cu marele.i gălbui,cenuşiu. O pulbere neutră, suavă, topeşte strălucirile prea vii şi cati­ felează zgomotul, şi de clopote, şi de voci. Intrînd În Dobrogea, locomotiva îşi pierde stridenţa, fluierul cîntă, ţărîna ascultă utreniile vaste ale Mării. Se apropie un vapor cărămiziu: a parcurs Mediterana. In peronu' gării de pornire, pustiu ca Marea şi ca nisipul, un preot islam agită o batistă pestriţă în nevăzut. Mirnetismul a transformat un creştin înnalt În ulemă, şi barba lui verticală capătă tonul şi vigoarea egipţiană a pietrei. [103] ZBOR LA MARE Din pom în pom, din stîlp În stîlp de telegraf, s'a pomenit în cîmpia de bălţi dintre Borcea şi Dunăre si a făcut o statie de odihnă în acest continent' de nuferi albi, c� ceruri deschise printre desirni mărunte. {mobilă ca oglinzile, unda purta, pe talere de frunze, trandafirii cartilaginoşi ai plantelor cu tubul elastic al tulpinii scufundat în nărnolurile tainice din întunericul de la funduri. Grupate în colonii, [oile cu flori se reproduceau identice pînă la luminile innăbuşite cu părnin. turi superficiale spongioase. şi, în zorile de argint, păreau tăvi le rotunde cu cîte o ceaşcă de porţelan deasupra, pregătite, pe faţa de masă a bălţii, pentru gustarea matinală a unor pitici încă ne' adunaţi la sunetul unui clopoţel. Răchiteie de ciucuri de mătase îşi pieptănau rnoţurile, umflate ca nişte caiere de fulgi, şi un vînt diafan, lin sunător, ca o desfacere de dantele cu mărgăritare cuprinse în urzeli, îşi purta mătura de puf cu o înfiorare pe păturile crepusculare ale diminetii. Pe �arginile mocirloase călcau, adîncindu-se şi lăsîndu-se leneş să le îmbuce coca pămîntului neagră, cirezile de bivoli, rămase ca o aducere. aminte a nopţii cînd bivolii dominau apele şi uscatul. Mîlul se restabilea la coarne şi la bot, care simboliza, În pustietatea tragică şi fermecă, toare a cerului pus faţă-n faţă cu cîmpul, răsu- 103 [104] flarea sforăită a naturii împăcate şi mişunată de şerpi. Coco, pasărea sufletului meu, vedea, întîia oară în fiinţă vie, pasările zugrăvite pe parav;v nele japoneze: cocostîrci gheboşi, pe picioare de trestii, ciupind sticlirile de printre lintiţă şi păpuriş cu foarfeca lungă a ciocului portocaliu. Ca nişte aparate de suflat în foc, berzele şi stîrcii erau construiţi, ca şi nuferii, numai din ţevi şi tulurnbe, Stoluri de rate se iveau în văzduh, ca nişte ciocane de lemn aruncate-n sus. Iar uliul de baltă, ieşit Întreg din cutiile lumii, se ridica ne' aşteptat din răspîntii, vîslind Încet, ca un cîrmaci cu aripi, aerul neturburat de temeri şi brigandÎnd ţinutul stăpînit de înnălţarea lui. În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfintului Duh, ţinutul singuratec, rămas de Ia facerea primelor ceasuri dinainte de om, sta covîrşit de mîhnire şi aşternut cu groază. Şi Coco trecu Dunărea Ia Cernavoda, unde şlepurile dorrnitau lîngă mal, unde începea Thebalda uscată dobrogeană, cu dune de calcar şi iarbă vînătă sărată. Salcîmii, palizi ca păunii, forfoteau în roiuri de frunze, şi drumurile purce' deau albe, încolăcite cu văile ondulate şi cu munţii de icoană, pitiţi În arcadele albastre ale zării. Caii scunzi duceau, pe povÎrnişuri dulci, căruţe cu turci cu fes, şi o tătarcă, îrnbrobodită şi cu şalvari săraci, Împingea din şolduri o vacă fără ugeri, În păşunea de spini a cîmpiei sterpe. Marea pe Coco l,a prostit. EI nu a priceput cum s-au adunat atîtea talaze şi atîtea albăstrimi şi feluri de verde, furnicate de scăpărări. Dunga undei, la mijlocul cerului de către soare, crescînd şi descrescînd, se frămînta ca o cortină pe frÎn' ghie, şi pe subţietatea ei se legăna un vapor, care venea din depărtările mari. 104 [105] Bărci liliput, cu pînza triunghiulară, zăceau, dedesubtul falezei de nisipuri, ca nişte pasări lovite, căzute cu aripile frînte În apă amară. Ieşiseră pescarii la scrumbii, F urtuna detuna o dată în mijlocul bolţii, şi catapeteasma cerului era crăpată de fulger, aruncat din dumnezei re În Mare, ca o prăvălire de cioburi înllăcărate. Păretele lumii se Întuneca, şi pe faţa lui de cenuşe neagră, din cînd În cînd, scăpăra litera de foc a sentinţelor scrise cu semnele vechilor scripturi. De ce te-ai Întristat? [106] MAREA Pustietăţi aglomerate, revărsate, cerul se varsă în Mare, Marea înneacă cerul. A plouat patruzeci de zile şi nopţi, şi nu se mai vedea pe întinderea apelor nimic. Parcă e atunci ... Corabia se luptă cu năvodul de fier, care a oprit-o în linia zării: corabia lui Noe. Porumbielul de apă sărată străbate cîmpia în clătinare: e al lui. Şi potopul nu se va sfîrşi. E potopul veşnic al vastei adunări de imensităţi frămîntate. Şi curcubeul e albastru: coviltir de curcubeie, prinse toată noaptea unele de altele cu ace cu gămălie. După ce s'au înmulţit pe corabia lui, au slo. bozit pe uscat. Ia te uită la ei: goi şi frumoşi, au năvălit pe toată coasta de nisip, �i tolăniţi ca nişte rănlti, si în picioare ca niste războinici fără arme şi încrezători în singura putere a braţului, a pieptului şi a pulpelor împietrite, aşteaptă să vie oareci ne de subt valuri si să-i atace. Numai valul mai e primejdios. El înfăşoară în giulgii şi tîrăşte la fund, în împărăţia necunoscută. In fiecare zi Marea fură cîteva fete, blîndă şi tîrîtoare ca o mîţă întîi, culcată la picioare. Fan mecul ei ineluctabil începe cu şoapte, cu dantele şi bijuterii. Pentru glezna Evei, ea sfărîmă şi reîntregeşte comorile care plac copilei cu sînii ca migdala. Dezvăluie naivităţii candide meşteşu­ gul instantaneu de preschimbare şi strămutări. 106 [107] Briliantele se fac mărgăritare şi zrnaralde, aurul curge, argintul e o mocirlă scoasă şi aruncată cu găleata. In fiecare groapă de două palme baba îşi scutură basmaua cu minuni şi o umple din nou cu furnici de avuţie. Cine mai vrea, să vie după mine ... Şi a plecat fata bălană, fără să se mai întoarcă, şi s.a dus fata arămie şi nu s-a mai Întors. Şi Marea s.a făcut iarăş la loc, şi Marea n'a simţit nimic. Se uită un om de o sută de mii de ani în ea, şi.i stă pe ţărm cu zeci de unelte, ca să fure şi el ceva din Mare şi să capete îndărăt, pe fluiere, pe vioară, pe pană şi pensulă, vieţile răpite şi sufletele dezbinare în neguroasa ei încîlcire, Rînd pe rînd el şi-a zvîrlit sculele în Mare. Poezia e în frumuseţea ei un scuipat şters de balele-i imaculate, muzica toată un chiot, icoanele nişte mîzgălituri. Şi s'a zvîrlit şi meşterul după uneltele lui, şi Marea a rămas aceeaş, şi n'a simţit nimic. Ştiu ce cauţi tu şi azi. In zece cuvinte ai voi să prinzi şi adîncul şi avîntul şi zguduirea şi lumina. Să zici: am numai zece cuvinte pentru pămînt şi uscăciunea lui, dar în cuvintele mele zece am închis Marea toată, pe care o Încui şi o descui cîntînd. Te întîrzii să .ti scrii, robule răzvrătit, epitaful. ' La orele şapte dimineaţa toate stelele au rămas să se scalde, pentru ca la noapte să fie mai curate şi mai reci. Am luat o sută de stele În pălărie şi le-am ţinut aşa pînă la Înnoptat, şi s.au stins ca nişte licurici. Steaua nu suferă miros de om şi de sudoare. Sudoarea lui pute a carne şi a zer stătut. Omul mănîncă. Un vapor, al doilea vapor ... Trei vapoare s-au strecurat în echilibru pe firul zării şi au tn;flJt În lumea ceea laltă, cu cherestea, cu cereale 107 [108] şi petrol... Cum se apropiau de văzduhul de Apoi, s-au tramflgurat, făcîndU/se trandafirIi, de sidef. T emă : cînd erau să intre în ceruri, se subtiară. Un rotogol de licăr inefabil le înconjura: 'Trei Crişti umblau pe ape şi treceau Dincolo, ţinîn. du-se de mînă. Pictura scînteilor şi cîntarea întunericului. Gîndul toarce un vis al vieţii eterne, întrerupt o dată pe an. Viaţa mutată din loc, nelnrădăci­ nată nicăieri, pribeagă pe apele Domnului pri. beag. Viaţă de traistă şi geamantan. Casă nordul, masă sudul, patul vestul, ca să te legene pin.a se sfîrşi, Să nu se prindă osteneala de puterile sale, somnul de ochi, inima de mărăcini cu floare. Un nisip fără margini, un văzduh fără zăgazuri, un drum fără capăt. Perpetua dizlocare. Rădăcina e un mucegai, păzeşte-te: se prinde şi dă rod. La şcoala de plaje, fiecare ucenic stă cu caietul deschis pe genunchi şi cu creionul ridicat. Jocul nostru e literar, şi, în atitudinea de sclavi cu tableta pregătită pentru a face însemnare de po' runcile stăpînului inspirat, născocim temele Mării după văz şi auz. Către seară, meşterul a trecut pe la spatele fiecăruia. - Ce-ai scris 1 a întrebat. Niciunul nu scrisese nimic. Caietele erau în' chise, creioane le căzuseră în nisip. Toţi se uitau în Mare, încremeniţi În citirea cifrului ei irnpo. sibil, Şi o vioară cînta la un balcon, însoţind, în liniştea orei, dansul pitit al nopţii în zvîrcolire, [109] PLAJA Pe catifeaua de niS1P a ţărmului plastic, din dreptul soarelui sărbătoresc, s-a deschis bilciul de fete. Pălăria mexicană ascunde în conul şi-n ciucurii/i subţiri capul cu ochelari obscuri, care dau egal oamenilor inexpresivi o privire neutră de cranii de strigoi şi înfăţişarea tăunilor cu ochii umflaţi. Prin lentila curbă, natura stearpă, de tibişir, a ţinutului, apare măslinie, praful se ridică de pe şosele sulfuros, şi talazele undelor par de otravă. Subt cuvînt că albul întristează şi supără văzul, scăldătorii s-au înţeles să-I dece­ loreze. Grupuri de femei, cu pulpa modelată pînă la încheietura rnlădie a şalelor, pe care prietena îşi culcă obrazul cu ochelari, se aştern subt umbrele japoneze. Unele pîlcuri stau în picioare, potri. vindu.se cu ochii bărbaţilor înveştmîntaţi în straie de fantomă şi trecători pe nisipurile mărginaşe, ca nişte experţi din Orient, delegaţi să cumpere cadîne. Cearşafuri albe, aşternute din loc în loc: pogoane depărtate, cultivate cu muşeţel şi nar­ cise, păzite de un grădinar cu mantaua verde. Corturile fanteziste, cu vîrful împuns în aer sau cu carap:tcea dreaptă, tărcate cu roşu, cu albastru şi galben, par nişte animale fluide ieşite din bazi­ nul miraculos al fundurilor Mării. Nimfe mici, în tricouri pestriţe, pescuiesc dela lungul ţărmului scoici, pe care Marea le împinge 109 [110] bancuri pe uscat, după ce s'a jucat cu mărgeieie lor goale. Cum se iveşte această omenire, nepă­ sătoare la vicleşugul costurnului, elastică şi zveltă? Pe domnul cu monoclu şi cu o carte purtată şcolăreşte, nu l-ai întîlnit niciodată în pielea goală pe bulevarde, şi ai voi să.l vezi suind aşa, vanitos, îngîmfat şi aparent, scara ministerului, în care ocupă un biurou diplomatic. Ministrul sau con, sulul in partibus salută din cînd în cînd, măreţ şi demn, şi face o mişcare din spinarea inferioară, crezîndu.se în redingotă. Cartea lui era un dosar cu acte cifrate, pe care le dezlega pe nisip. Toti vizitatorii coastei suferă de maladia calmă a superstiţiei, aplicată la mădulare. Ei cred că se vor vindeca de boli incurabile sau că vor dobîndi o sănătate nouă. Soarele e un remediu totuş mai puţin lăudat, şi preferinţele merg la nămol. Două fete nude şi de un desen armonie plastic zac pe pîntec, ca două personagii de gumă de galoşi, unse cu noroiul celebrului zrnîrc vinde. cător. Ele şi-au ales, ca să se netezească reciproc cu argila grasă, marginea depărtată a heleşteului, o excavaţiune cu mocirlă. Te miră verdele clar al ochilor şi părul luminos, de aramă, şi ţi se pare că, răscolit de timpuri, pămîntul a dat la iveală, la fruntaria lui moale cu Marea, ridicînd cîteva pături de piei de pahiderm, două bijuterii statuare din veacurile negre. Au mulţumit din cap şi au rîs ca nişte fiinţe de azi salutului nostru omagial, trimis de pe maluri, cu pălării de pai de orez. Din dune s-a ivit un flăcău nebun, cu o spinare herculeană şi cu ochii vineti şi turburi. Nepăzit, singuratec şi herrnetic, el se supune unui impuls lăuntric necunoscut, ca şi Marea, dansindu-se din talaze şi murmurînd în profunzimi cu suspine de orgă. El a primit de Sus, de la divinitatea care 1/0 [111] mac ma piatra cu apă şi procedează cu materii eterne după stiluri imense, chemarea să numere nisipul, ales cu vîrful degetului arătător, ca lintea. Numără de zece zile, şi încă nu a isprăvit de totalizat un pumn; şi, pentru a se odihni, tînărul intră în Mare şi mergemtr,însa departe, cu mîna ridicată spre ceruri, ca un stăpîn care comandă pace sus, şi dedesubt pace. Ar fi trebuit să se înnece de douăzeci de ori: hipnotizat de veşnica lui misiune, el umblă pe valuri, ca Iisus, şi se întoarce pe tărm, linistit ca o icoană. Cîteva sute de copii' colonişti, culcaţi în nisip, aşteaptă clipa misterioasă, care vine zilnic şi miruie cu harurile lui Zoroastru trupul lor mic, botezat de curînd. Pe plaja gălbuie, în dreptul sublirnelor nepăsări ale veacului, gingaşii prunci, zgîrciţi pe o parte, zac ca nişte pui de găină şi brotaci, tăvăliţi în gălbenuş de ou şi pesmet. [112] APA MARE Stau în faţa Mării pe brînci, ca un cioban de talaze, şi caut să urzesc glasul despletit al apelor negre, neîncetat reîmpletite, cu sfoara de cînepă, de in şi de mătase a cuvîntului tors. Dintru început s'a fiicut asa, că alături de tesături si covoare alese cu cît' mai gingaşe grijă de frum�, seti, omul a născocit, ca să i se pară viata mai plină şi timpul mai furnică tor, o frumuseţe' deose­ bită, pipăită numai cu gîndul, înnodînd între ele şi încolăcindu-Ie, nu numai firele răsucite cu mîna, dar şi căpătîiele lor sufleteşti. în dreptul unui luceafăr ridic un ac, şi prin gaura lui înste­ Iată nimeresc şi vîr un sfîrc. Şi trece sculul întreg. Am înfruntat în timpul zilei marginea din cer a Mării, întinsă ca un elastic între miazănoapte şi sud. F runtaria cu azurul mai subţire decît telegraful, este legiuit să nu poată fi sărită nici de valuri, nici de furtuni, şi însuş vîntul, nesimţit ca o rugăciune din singurătate, ocoleşte hotarul pe dedesubt. Moar fi plăcut ca vaporul cu patru turle de funingini, purces pe linia zării rigidă, să fie înlocuit cu un gigant echilibrist, ieşit din. tr.un orizont pe sîrmă, şi pierdut, pentru ferme' carea ochilor mei neliniştiţi de aşteptare, în ori, zontul nocturn, în care, ca nişte mingi de argint cu licăre minuscule, joacă roiuri de cîte patru stele. Cine va putea, fără să cadă în miere de tran­ dafiri şi în cosrnetic literar, să desfăşure şi să 112 [113] strîmteze imensa, uriaş a, neînchipuita cortină trasă pe frînghia orizontului, frămîntată, spu. mantă şi răsculată, în cuvinte învîrtitoare ca fuga undei, luminate ca zrnaraldul, limpezi ca safirul, întunecate de fum şi plumb lichid 1 Cine va putea vreodată însemna toate sec un. deie cu o culoare, cu o nuanţă şi cu un ritm deosebit, în cifre infinite de albastru şi în numere inexprirnate de tresărire şi ondulare? După arcul valului încovoiat ca o harpă de care spînzură dantelă, undele se frizează lin, mărunt, şi Marea întreagă, început şi sfîrşit de lume, se divide în scoici de apă plutitoare, pur. tînd fiecare, în coaja ei diafană, silaba ei şi şoapta ei, din glasul liniştit al furtunaticei orchestre. Noaptea, cînd a pierit culoarea, se iveşte glasul de harmonici în bas şi de rezonanţe dure de strune de calcar. Auzul e tot atît de neputincios ca şi ochiul. Ca să cuprindă uimitoarele asociaţii şi despărechieri înmiite de şuiere, hohote, aplauze, blesteme şi urale, lui i-ar trebui urechile cîmpului, ridicate cu vîrful în buruieni şi-n frunze de copaci. Noaptea, stîncile, lespezile şi statuile tem' plelor scufundate, se ridică la suprafaţă înnot, lunatice şi aiurite, Marea le amestecă, le joacă şi le izbeşte cu amintirea furioasă a epocilor vechi. O broască.ţestoasă s-a deplasat pe nisip cu douăzeci de pui, ca să intre în valuri: E sana­ toriul cu corturile dimprejur. Un monstru cu ochiul roşu vine din Mare în uscat, zguduind pămîntul, clătinînd văzduhul, articulat ca nişte mori legate la rînd: E trenul de zece. La început era Cuvîntul, şi Duhul lui Dum­ nezeu Se purta peste ape. [114] PRIVELIŞTE Se zbate în marea depărtare aripa luntrii, ca o pasăre albă. Un cîrmaci dibaci mînă pînzele ascuţite, întoarse de vînt şi strecurate prin el pieziş. E vechea luntre latină cu fundul rotund ca o coajă de nucă şi ca o scoică, din care un om potrivea nevăzut, pe marginea vîntului, o margine de velă înnălţată pe o sfoară de zmeu. O urmăresc cu luneta, biruind de cîteva ori pe minut orizontala, legănată, culcată. pe dreapta şi pe stînga, şi cîteodată scufundată. Anume coincidenţă cu lumina face să se topească pînzele şi luntrea, şi să i se stingă desenul din orizont. Din loc în loc, răscolirea văzduhului mai iute sau a talazului ivit În neştire, e dejucată de Iun­ trasul atent la zvîrcolirile celor doi tovarăsi de im�nsitate, oceanul şi vîntul, care se lovesc' şi se mîngîie unul pe altul. Pe firul care le uneşte şi le separă ca un păinjeniş, el trebuie să străbată teafăr elementele nesfîrşite, pîndit din ceruri şi din fundurile adînci. lnnainte de amurg, barca lui şi-a pus de gînd să ajungă la Tuzla, de unde, noaptea, un ochi de foc sclipeşte pentru orien­ tarea vapoarelor din drum. Cîrduri de porurnbiei.de-Mare însoţesc diago­ nala lumii, todeauna cîte patru, cîte şase, cîte opt, todeauna părechi, ca Buturii nedespărţiţi. Alegînd cărarea din toate cea mai lungă şi mai depărtată de ţărm, zborul lor Încet nu se va 114 [115] putea opri poate toată noaptea, dacă într'adevăr aceste aripi fără cuiburi se opresc vreodată în, tr-altă parte decît Marea şi au de împărtăşit cu uscatul vreo legătură şi vre un sentiment. O pasăre verde, care îşi poartă culorile lucii de papagal cu un cioc lung, ascuţit şi drept, figurează notele ilustrate ale portativului sîrmelor de telegraf. Mai mult schelet decît carne subt fulgii şi penele rnetalizate, viaţa ei, necunoscută ca şi numele ei, se rosteşte înflăcărată şi voluntară prin ochii încruntaţi, din care contemplarea şi admiraţia lipsesc. Opinia ei despre oameni şi lucruri este făcută şi definitivă. Nu,i emoţionată nici de şuierul şi viteza locomotivei, nici de spec, tacolul marelui pustiu al pădurilor acuatice de sălcii şi răchite, pe deasupra cărora călătoreşte stolul neisprăvit al berzelor, îmbrobodite în aripi cu dantelă. O nobilă adunare dintr-un ostrov a cocorilor înnalţi în zaua penelor cenuşii şi descă­ lecaţi parcă din spinările unei herghelii care paşte mai departe, este pentru căutătura lor aprigă ceva obişnuit şi poate că plicticos, ca garda imperială unui suveran, indiferent la aspecte. Pămîntul acestei ţări de peste Danubiu pare să fi fost locuit de un popor de statui, cu cirezi şi turme de calcar, şi că cimitirul generaţiilor lui numeroase şi compacte isa dat ţărîna lui albă, putregaiul lui văros şi osemintele împietrite. Co­ pita calului sună pe drumurile de var ca şi cum ar lovi în sarcofage, cisterne şi subterane. O vege' taţie aspră şi coriace, cu frunzele de zinc şi floarea calcinată, înveleşte cu o lînă Încîlcită, pitică, pleşuvia teritoriului de zgură albă. Praful se stîr­ neşte bucuros că înviază măcar la pasul tîrît al tîrlei, trezit din profunzimile multor ani, dese om' puşi ca o spuză. . . [116] COCORI Cîteva zile de soare cald au ispitit pasările cu picioarele de trestie ale bălţii să se întoarcă. Linii de' puncte au înseilat cerul senin, şi tighel uri unghiul are l.au brăzdat pe margini şi.n colţuri. Cîrdurile veneau ca nişte inscripţii animate şi se risipeau ca o frază dintr-un text, înconjurînd cîteodată cu un chenar de siluete cifrate în zigzag pîntecul albastru al marelui urcior de azur, întors cu gura pe pămînt. • Minţiţi, şi mugurii au ieşit pe ramuri şi cotoare, deasupra stupilor rînduiţi între pomi, ca şi cum albinele din toată prisaca s'ar fi mutat din budu. roaie pe crengi. In caişi tăbărîseră roi urile unei muşte albe, care distilează în ştiubeie necunoscute o miere de mărgăritar şi sidef. O noapte de gheaţă a fost de ai-uns să-i scuture de atîtea aripi. Berzele se pare că s-au răzgîndit. Din Dunăre şi heleştaie, de pretutindeni, s-au ridicat ca un vîrtej de hîrtie şi de steaguri, frămîntate în golul cenuşiu. Şaluri deschise larg trec pe deasupra cîmpiei, încrucişate 'cu stolurl de ştergare. din, care se desfac şi pornes,c singuratice petice de batiste. Un viscol a ridicat rufele de pe frînghii, le amestecă şi le zvîrle ... La marginile norilor cu dogori de zăpadă, pasările cerului şi ale rnlaştinii, lipită de şesuri, s'au micşorat ca nişte scrisori rupte în mii de bucăţi şi aruncate dintr-o clopot. niţă în vînt. IU/ [117] Cine a putut crede că berzele sînt tot atît de multe ca broaştele din zmîrcuri şi ca şerpii zrnulşi din vierrnăria în care rîmă, cu cleşte de aur, cu foarfeci de chihlimbar l Din noroiul în care au călcat cu băgare de seamă şi au încremenit, cu capul sucit, pe speteaza de aramă a unui singur piciorong, pînă în împărăţia lumii, ca să ajungă, ele au bătut din aripi numai o dată, şi acum, între găinile mele şi văzul lor, cuprinzător al basmelor depărtării, e un drum ca de la şoarice la îngeri. Ele par hotărîte să facă înnapoi călătoria din sud. Strigătele, chemările şi răspunsul dau, din miază, noapte, vijeliei voci de popoare răzvrătite, şi, în orchestra catacombală a puterilor de cîntec şi geamăt, glasul violoncelului se taie cu melodia uraganului adinc. [118] DOI CAMARAZi O femeie se plimbă de un ceas pe bulevard, preocupată de vreo idee, care i se prezintă de sus, căci capul ridicat ştrengăreşte, rămîne fix la nivelul firmelor de prăvălii. Răzimată cu ceafa leneşă pe umăr, ea poartă o pălărie de aviator cu marginile prelungite peste urechi şi slobode subt bărbie. E îmbrăcată într-o manta verzuie, bărbătească, de cauciuc. Nasul viril umblă peste lume, buzele i se strîmbă într-un surîs, ochii văd ceva nevăzut şi ascund o flacără stinsă, ca fundurile de lacuri nămoluri. E cam 'nepieptănată, şi mîinile, impreunate la spate, macină un ziar. Picioarele calcă măsurat, strînse pe gambă de ghetre croşetate, care scoboară, rupte, pînă la botul încălţămintei. S,a oprit dinaintea parcului şi numără grilajul, prin care pîlpîie jarul unei vetre de muşcată, rotund. Pesemne că uităm drum socoteala: figura de eunuc i se încruntă. Ia mîna de la spate, o ridică si face un semn răstit, de comandă, ca unui cîin'e, şi reîncepe numărătoarea, între două porţi. Examinează cum e construită îngrăditura, pipăie barele de fier şi le sună, dacă sînt goale pe dinlăuntru, netezeşte piatra. Se depărtează înna­ poi şi se repede cu pumnul Întins: ar fi voit să cotropească grilajul sfărîmat. O dor colţurile fra' gede ale pumnului, cumplit, ca nişte coarne noi. Bine. Intră în parc, păşeşte peste sîrmă în flori, joacă pe ele şi rîde. Sentimentul de bucurie care-i 118 [119] descleştează gura, strînsă pînă la pleznirea din, ţilor, dă la iveală o negură de oase ştirbe, ca la caii bătrîni. Scoate o cutie de metal şi răsuceşte o ţigară groasă, dintr-un tutun de culoarea de mucava maculată a moi uzului, ce-i tine loc de dinţi. Dă fumul pe nas. fluieră şi pleacă. Subt un copac cu vaste belşug uri de aur, un nuc, o dădacă întoarce sticla biberonului spre gura somnuroasă a unui prunc voinic, trandafiriu, cu zulufii blonzi. Străina se apropie de leagănul pe roate, bătînd uscat din palme, ca din doi papuci. Dădaca fuge numaidecît, împingînd lea, gănul de.a.ndaratele prin pietriş. Se aşează lîngă un domn bătrîn, pe care un tic îl face să legene capul pe gîtlej, ca pe un arc. Domnul se scoală. Se iveşte un fox cu ochii pătaţi în sprîncene galben, îl cheamă pe genunchi, căţelul o latră. Pleacă, şi lăsîndu-se pe o bancă populată, lumea se scoală. La o masă a berăriei din grădină cheamă-a tablă, şi chelnerul răspunde la toate Întrebările: « Ne lipseşte ». Cînd se arată vardistul, doamna nu mai insistă şi se duce mai departe, dedesubtul unui tei, unde face macaroane si cercuri cu un vîrf de băţ, pe nisip, atentă la încovrigarea liniilor spirale. Ca să fie un tablou expresionist, îi mai trebuiesc două puncte calculate: le pune - şi închide priveliştea într'un cadru oval, improvizat cu bătul, Ia bătui si-l aruncăm sus, către ciori. N li s� aştepta: 'ca dintr,un cuier înnalt, cad în aer mii de rnînuşi, de pălării şi de basmale negre: un vestiar în furtună. E toamnă. Corbii se încuie cu cheia În singurătăţi de plopi. S,au strîns În toti arborii din parc, ca niste cărti de rugăciuni. 'Negustorul de ziare neb�n, u�blă prin parc, ducîndu-şi povara capului cu greu, ca un sac cu ovăz, şi împiedicîndu.se din pricina lui, gata să i se răstoarne. EI răcneste cu limba băloasă numele foilor tipărite. Ochii:i atîrnă inegal, ca nişte 119 [120] nasturi înseilati în laturile unui nas de cal cu pistrtri, Mîna: lungă ca la maimuţe, leagănă teancul de gazete mai jos de genunchi, aproape de pămînt. Un picior tîrăşte o gheată scîlcie, şi-n celălalt joacă un galoş. Vînzătorul de ziare s'a oprit în faţa cucoanei, care îşi conternplă desenul. Ochii lui de sidef au scăpărat, şi gura lui de scoică s-a deschis. S'a dus şi a stat cîtva timp pe bancă lîngă ea, cu ziarele pe genunchi, cu coatele pe ziare. Străina s-a pus pe lucru şi a desinat un cerb. A făcut alături o stea şi un om cu cofă şi un miel. Apoi a schiţat o floare, şi mai multe flori, şi o biserică, pe lîngă care trecea un lipovcan cu barbă, vînzător de turtă dulce cu migdale. A făcut o saladă cu un muc de ţigare, trei boabe de pietriş, cîteva frunze şi puţin scuipat. Negustorul de ziare a rîs cu zgomot, a băgat mîna în saladă. Cucoana s-a uitat la el, şi au rîs amîndoi, - şi au rîs un sfert de ceas, uitîndu-se unul la altul şi rîzînd tot mai tare. Vînzătorul a întins laba piciorului şi a şters totul, cu galoşul. Cucoana şi'a întors capul către el, s.a uitat în urechea lui şi l,a mîngîiat pe ghebă. EI s.a emo­ ţionat fi a plîns. Ea i-a pupat umărul. Şi amîndoi s'au sculat de pe bancă şi s'au dus alături, rozînd un covrig scos din subsuoară. Se înnălbise a ceaţă, şi ciorile, ca un nrmament de muşte negre, acopereau lumea cu funinginea lor. [121] TOAMNA Toamna începe să fie sonoră, ca o casă rămasă goală. Perdelele au fost înfăşurate, şi covoarele, făcute suluri, s'au strămutat. A plecat pianul, şi peizagiile din păreţi au lăsat semnul cuiului zmuls şi o umbră pe tapiserie. Ca o cameră de fată care s.a măritat sau călă­ toreşte, toamna, confundată cu cîmpul, cu pădurea, s'a făcut mai mare. Lanul cu crăiţe, încă acum cincisprezece zile impetuos, şi-a pipernicit entu­ ziasmul şi năpirleşte, suferind de melancoliei care bîntuie toată vegetaţia: plopii cu frunza lucie, vlşinii, busuiocu!. Şi parfumul de sănătate al acestei plante, purtată la ureche, cu brîul roşu din jurul şoldurilor zvelte, s-a stricat; grădina miroase a Iighioană, a pisică, a cotoi. .. Soarele şi-a retras substanţele volatile şi însufleţirea CUI lorilor de pretutindeni, şi galbenul nu mai e 10' treg decît prin degenerarea verdelui integra!. Intr'o tovărăşie fericită, pămîntul, soarele şi omul au muncit două timpuri, ca să atîrne ramu­ riie grele ale pomilor şi să se tîrască viţa printre haraci, pentru al treilea timp, timpul de faţă, al bucatelor adunate. Porumbul şi grîul au intrat in pătule şi magazii şi vor porni în corăbii, cîndva, către continentele înconjurate, purtînd aroma bine, cuvlntatei ţărîne grase dintre Dunăre, Olt, Argeş. Ialomiţa, Siret şi Prut. Cărnurile variate În consis- 121 [122] tenţă, formă şi feţe, ale roadelor scunde, din grădi. nile de zarzavat, au intrat în compoziţia inver» tariului de iarnă, aglomerate, extrase şi cu sara­ mură. . . Pe poliţele cămării s-au orînduit, după etajele de mere, de pere şi gutui, borcanele cu dulceţuri, şerbeturi, povidle, ardei şi castraveţi. O etichetă lipită cu limba deosibeşte gospodinei în capot alb de bumbac, cu nasturii mari de sidef, felurile de conserve din vasele de lut, zrnălţuite ca nişte agate. Cartofii n'au dat recolta obişnuită, din pricina prăşitului defectuos. Grădinarul, îndrăgostit toată vara de lăptăreasa puberă, cu gleznele înnalte şi cu cercei negri în urechile.i cu ştofa de cireaşă, a uitat să dea cu sapa, şi, gîndindu şi chivăra bicornă napoleo­ niană. Pe laturile străzii Carouge, mii de tineri, sosiţi de prin toată Europa, sărbătoreau presupusa moarte precoce dar în mers, a crîncenului absolu­ tism, şi pe executoarea lui, din miile lor de voci ... Geneva întreagă, în emoţie, era ostenită de pOl gromurile din Galiţia şi deportările siberiene. Auzeam plînsete cu lacrimi, urale, aplauze şi injurii. Imi aminteam intrînd si de calitatea mea de audient la cursurile si conferintele care mă intere­ sau. Sosisem în Ge'neva prin' F ribourg, frecven, tînd altă bibliotecă, a Universităţii catolice, re' comandat rectorului arhiepiscop Dominique Ja, cquet, generalul, după terminologia vaticană, al Jezuiţilor din nordul Europei, cornbătuţi în Prooincialele lui Blaise Pascal, Jansenistul de la Port-Roval. Citisem şi acolo un an întreg alături de misionarii « freres Jesuites» dorninicani, bene­ dictini, franciscani, care purtau în cap materna' ticile şi chimia, şi pe pingeaua sandalelor pulberea continentelor străbătute. Cu un abate cordelier începusem, - alef, bet, ghimel, dalet, - desluşi. rea ebraică. Aci, în aulă, pecînd vorbea profesorul de psiho­ logie român, identificam locul de scaun, de unde am auzit graiul lui Richet, al cancerologului Poirier, al lui Claparede, azi de bronz la una din răspîntiile Geneve i. Văzîndu-mă prea atent, Poirier m.a întrebat: « Dumneata studiezi medicina?» - « Nu! » ­ « Atunci de ce mă urmăreşti cu atîta luare-amin- 119 [180] te? » - « Fiindcă vorbiti frumos. » - « Vrei să.mi faci o plăcere? » - « C�m de nu, domnule profe' sor! » - «Atunci, dacă mai vii la conferinţele mele, să te aşezi în acelaş loc.» - « Am înţeles, domnule profesor.» Probabil că ceea ce se întîmplă mai întodeauna oratorilor, că-şi aleg vorbind un cap simpatic la care se uită mai însuBeţiţi, fostul celebru cancerolog şi.l alesese pe al meu. Mram tinut de vorbă. Pe Jau;es, şef al socialismului francez, îl ascul/ tasem în sala Victoria Hall, unde un mare orator, F ranck Thomas, care-şi propaga nuanţa lui personală de nouă doctrină protestantă, îşi începea prelegerile admirabile prin intonarea pe orgă, În corul publicului din sală, a bărbătescului imn al lui Martin Luther, C'est tin rempa/'t ... Caracteristica fizică a inspiratului orator era ciudată. Urît ca dracul, cum spunem noi, cu ţăcălie ca de cînepă ciuntită şi strîmb la făptură şi faţă, după cinci-şase vocative inspirate peloc şi rostite leneş, se transfigura într.o frumuseţe a chipului, candidă. [181] TABLETĂ DE îNTOARCERE în cîteva săptămîni de spital, m-au ajuns pînă-n Geneva toate acele zvonuri, care au împuiat, ca nişte limbrici ai gurii şi ploşniţe ale urechii, păre­ riie despre om ale bucureştenilor mei. Vechea «(opi, nie publică» a zdrenţelor de convingeri şi noţiuni, citată odinioară de atîtea ori, ca un criteriu, mi-a mai dat o dovadă de permanenta ei superficiali. tate. în absenţa unui sentiment stabil şi a unei preocupări fertile, lăbărţat şi fără matcă, spiritul merge pe de lături şi face mocirlă şi morrnoloci. Am identificat şi broaşte mari, broscoi intelectualizaţi, Imitînd pilda unor niscaiva sportivi cu biceps şi ceafă, ori a unei actriţe la criză, hotărîtă să dea Hollywoodului un nou exemplar de genialitate cu fustă, s/a spus, şi spusele s-au lăţit, că am ... fugit. A fugi! A fugi de unde? Din căminul tău. Şi a te duce încotro? Să-ţi părăseşti brazda, grădina, bordeiul, cazmaua, cîinii şi pisicile, priei tenii tăi buni şi de toată nădejdea, şi să te instalezi la o răspîntie de bulevarde internaţionale, cu o flaşnetă politică, cerşetor de milă şi metec dispre­ ţuit caritabil. E de neînchipuit, dacă nu ai trăi-o, omnipre­ zenţa facilităţii de variaţie, de împărechiere şi despărechiere, de rupere, de înnădire şi deznă­ dire, şi de divorţ de sine şi de propriul tău trecut ... Fotografii it la minut ... S,ar putea ca un copac al pămîntului tău să se dezrădăcineze şi să alerge, 181 [182] pribegind să se mute, ca un mucegai de ciupercă purtat de vînt, cu trunchiul şi ramurile lui, cu mugurii şi cuiburile lui, într-alte ţinuturi? Poate fi furtună, necum adierile capricioase ale stihiilor neliniştite în stare să-I zmulgă, crescut şi împuterni­ cit, din rărunchii lui? Cînd nu mai rămîne nici ţărîna, cu vocile îngropate Într-Însa, să te cheme şoptit, cine şi ce ar putea să-i mai dea fiinţei sufletesti echilibru? Nostalgia nu e numai un titlu de poem. Ea se răzbună Împotriva minţii deraiate. Ţbe dor şi de ceea ce ţi-a fost urît acasă, . devenit din depăr­ tare delicat şi scump. Această sensibilitate nu şi.au putut,o pierde nici compatrioţii fugiţi de-a binelea şi într'adevăr, unii din snobism si altii din sinceritate naivă, după o iluzie şi o f;nto�ă. O ciudă a dezamăgirii mîhnite îi perverteşte pe cei mai puţini la inimă şi mai cîrcotaşi în limbaj, să certe ţara, că milioane de plugari nu s'au lepădat de ea, ca să chelnărească la indiferenţa magnanimă a « marilor amici », cu şervetul diplomatic pe braţ, în restaurantul de consumaţie a nervilor, şi a răbdărilor uscate, unse cu cacao mondial. în timpul spitalizării, căluşarii noştri au jucat la Berna în straiele lor de ciobani şi cnemida ancestrală, cu băţul de adunat oile rătăcite la turmă, ridicat peste căciuli, hăulind şi zvîcnind pe bîte. Bernezul, mai zgîrcit şi mai rece în elogii decît rornanzii din federaţia lui, nu se entuzias­ mează uşor. Totuş tropotele şi ovaţiile mărturie seau delirul unui public ieşit din fire. Furni­ eate, palmele nu s'au putut ţine pe genunchi. .. S'a remarcat, cu emoţie, un rînd de specta' tori plîngînd în hohote, cutremuraţi: românii, refugiaţii, amăgiţi de bună voie sau din eroare de judecată. 182 [183] Medicii mi-au adus ziarele din cantoane, relatînd impresia nernaicunoscută Între Alpi, de la specta. col, şi mi.au cerut comentarii. Le-am explicat obiectiv profesorilor, savanţilor şi păstorilor relor­ maţi, din cele vreo trei clinici prin care am trecut, cu nevasta, Paraschiva, şi cu Mitzura, fiica mea, că una din preocupările majore ale guvernului nostru actual este să caute şi să promoveze talentele necunoscute sau ţinute ascunse în pizma profesie­ nală, din popor: muzică, teatru, dans, poezie grăită, meşteşug de scoarţe şi covoare, de cusă­ turi, împletituri, cioplituri şi crestături în lemn. Le,am povestit despre gustul înnăscut al ţărăncii noastre pentru podoabele frumoase şi munca de frumuseţe. Naiul bine telefonice publice, cîte patru-cinci la rînd. r n locurile mai populate de public, numeri cîte douăsprezece.cincisprezece cabine alăturate, ne' păzite de nimeni. Un străin sosit caută o adresă, o persoană; în chioşcul de peste drum îl serveşte repede cineva, apelînd la nevoie şi la arhivele rnilitiei. « Aşteptaţi două minute. Persoana de care În, trebaţi a plecat din Moscova miercuri şi se înna. poiază din Nijni,Novgorod peste zece zile»­ sau: « Vă aşteaptă diseară, la restaurantul chinez din strada cutare, numărul cutare, autobuzul numărul patru. Vă daţi jos la staţia din colţ, pe dreapta.» Nu zbiară, nu răcneşte, nu urlă, nu se bosumflă nimeni. Agentul de circulaţie, postat- la mare distanţă de agentul celălalt, apare în dreptul maşinii oprite la linia currnezişului albă, salută pe şofeur şi,i atrage atenţia, fără să,1 înfrunte: « Tovarăşe, ai depăşit-o, bagă de seamă ». Salută şi pleacă. Carnete, însemnări, amenzi, ceartă, înjurături, « stai să te Învăţ eu minte », « dobitocule », « măta », «băga,te,aş» nu se cunosc. Salută şi şofeurul şi răspunde înţelept: « Haraşo ». Impresionează interesul poporului de la muncă pentru muzee şi expoziţii de pictură, ticsite În 192 [193] toate zilele, pînă la refuz. De notat că pretutindeni intrarea se plăteşte, muncitorul îşi rupe de la gură ca să-şi satisfacă patima de lucru frumos. Luvrul din Paris împrumutase Moscovei vreo două sute de tablouri, pentru a fi văzute de publicul sovietic. Dinaintea lui lngres (La Source) şi a lui Millet (L'Angelus, Les Glaneusen, am găsit aglomeraţii dense de popor, consternate de admiraţie şi ne' rnişcate cîteva ore, neputînd să se despartă de tablouri. Costumul trăda pe muncitorul de uzină, care între fabrică şi domiciliu face un popas. Ticsite de aceeaş lume anonimă dar omnipre­ zentă sînt şi sălile de spectacol. La cinematografe, între două filme, publicul se bucură de o sală confortabilă de lectură, cu mese, scaune şi cana. pele, ascultînd şi muzică radiodifuzată sau ors chestra, dintr-o despărţitură a sălii de aşteptare, în fotolii. Am căutat în sutele de mii de oameni, într-adins, ochiul provocator şi injurios al lichelei, acel ochi care te linge sau te scuipă, mascul sau femel, pe care îl întîlneam odinioară în manifestările noastre spirituale, politice sau puturos arnoroase, la Bu. cureşti. Mi,a fost cu neputinţă să.l găses<;. Şi n-am întîlnit nicio javră şi niciun lingău. 21 octombrie 1956 [194] LA LENINGRAD De vreme ce, în lipsă de mijloace exact inter­ pretative, desinatorii au adoptat pentru portre, tele instantanee formula« văzut », - Poincare uu Pa/o Sem, sau Briand vu par Capiello, - elastici­ tatea participiului văzut se poate întinde (şi de ce nu?) şi la localităţi. A vedea ceva sau o fracţie din ceva sau prea puţin din ce ţi se pare că ai văzut scuteşte unele insuhcienţe ale spectatorului. Asemănare sau neasemănare, Moscova trebuie privită din profil şi Leningradul conternplat În perspectivă. Actuala capitală de turnuri se-nnalţă în zigzag, pecînd fosta capitală, a lui Petru; ţine, pînă la Marea Finică, orizontală. E just să se spuie «pînă la mare », întrucît Petrodvoreţul, clădit chiar pe golf, în zarea cetăţii Kronstadt, paznicul coastei baltice, e ca un salon de frumuseţi, subt cerul liber, În prelungire, al vechiului Petersburg şi al faimosului Ermitaj al Ecaterinei. Ceva mai mult. Unui carnet de note ca al schi. ţelor verbale, de faţă, nu-i este oprit nici să se repete, impresionat de aceleaşi aspecte, În nuanţe felurite. Deci,Într,o zi cu soare, pîndită Între cîte cinci. şase ploi alternative, am scos un bilet din Moscova pentru şase sute de kilometri, cîţi o separă de Leningrad. Nu te poţi Întoarce acasă fără să-I vezi, mi s'a spus de sute de ori. E perla Nordului nostru. Vedi Napoli, e poi muori. Mram f94 [195] consultat cu infirmierele, mama fiicei mele şi fiica mamei sale. Mergem? .. Să mergem! Şi pentru că medicii noştri şi medicii de-acolo i-au interzis omului ce mai fusesem trei plăceri întîrziate; avionul, muntele şi marea, călătorii au plecat la Leningrad cu trenul. Pentru eventua­ lităţiinsolite, erau însoţiţi de un geamantan de leacuri în ambalaje cochete, ca de· parfume­ rie, cu titluri de poeme şi pseudonime de dan, satoare: Heparina, Carena, Benerva ... r un în, treg afiş de stagiune pentru reprezintaţiile de posibil adio ... în gara vastă, suit pe. soclul înnalt, vorbea cu mîna Întinsă Lenin, în persoană de bronz, po' vestind pe şoptite faptele revoluţiei de acum vreo patruzeci de ani. Mulţimile nu.l mai uită. Lsau iubit. L-au ascultat. ti iubesc si astăzi si,l ascultă. .• S,ar. fi putut bănui că florile de la picioarele statuii aparţin rnunicipalităţii, îngrijită de între, ţinerea memoriei lui, dar dezordineagrămezilor de buchete, culcate unele peste altele, nu indică o preocupare decorativă şi ornamentală a unui serviciu public organizat. Cine pune atîtea flori? am întrebat. Poporul, răspunde însoţitorul. în toate zilele vin alte flori, şi nu din oraş. numai, din provincii, aduse de muncitori, ţărani, intel lectuali, O logodnă cotidiană a marelui revolu. ţionar cu. mireasa lui, cu ţara lui. .• Florile fără nume în botanică, unele sărăcăcioase, şi de pripas, dar cu atît mai de preţ, galbene, vinete, roşii, albastre, aduse uneori de la sute de poşti, veştede şi stropite la fîntîni prin monumentalele gări ale fostei împărăţii. Într-adevăr, scoborîse din tren şi o femeie în ciubote, care, după asemănare, părea să sosească din marile depărtări, cu ofranda ei, un mănunchi de iarbă îrnbobocită. POPORUL, în Uniune, nu e o ficţiune exploatată demagogic, 195 [196] e o realitate concretă. Cînd un demnitar zice «poporul », se scoală de pe scaun, şi cînd poporul zice «Lenin », se transfigurează, ca la curninecă­ tură, solidar cu sine şi cu el. Unica genială perso, nalitate trăieste În milioanele de oameni: sinteza lor. Aureola: ca un curcubeu al omului acestuia deplin Împlinit şi În perpetuitate, circulă vie între popoarele Uniunii. In biblioteca hotelului aninat de lnturist pentru străini, nu te poţi despărţi uşor de o stampă, În culori nuantate, intercalată dedesubtul unei plăci de sticlă a unui biurou, Scena e trăită într-un salon elegant. Personajele sînt aşezate unele În fotolii, altele sprijinite În coate, pe spate, trei rînduri de vîrste, trei generaţii, ascultînd uimite un tînăr, Încins peste cămaşa albă, li la russe, cu clasica naţională curea. Cizmele îi trec peste genunchi, şi din jilţul luxos, În care stă, gesti, culează demonstrativ, cu mîna osoasă şi fină. Tînărul e Gorki, la vreo treizeci de ani, fostul pribeag prin negurile de mizerie ale Rusiei ţariste, acum scriitorul cu nume european. . Pe unul din canalurile Nevei, «Griboiedov », vîrîtă În marginea lui, străjuieşte apele de Bobo­ tează catedrala cu trei intrări împrejur, opulentă şi simbolică pentru timpurile noi, a învierii. Rusia mare e încă, prin urmele trecutului păstrate cu grijă de Revoluţie, o ţară cu mînăstiri, biserici şi paraclise. Se mai văd însă şi urmele de schije ale primelor salve ale navei, ancorată, mărturie, mai departe, care a dat acum treizeci şi nouă de ani semnalul răscoalei, cu tunurile Îndreptate spre palatul imperial. Deasupra uşii laterale din stînga, într-o jumătate disc de frontispiciu, suie Calvarul pe genunchi, cu crucea în spinare, cel ce spunea: « Iubiţi-vă unii pe alţii », E cel mai frumos rno­ zale din cîte cunosc. 196 [197] Stranie încrucişare a destinelor, în strîmtoarea de cîţiva coţi din latura învierii: ieşind de la li. turghie sau de la utrenie, noaptea, mi se pare, ţarul Alexandru al m.lea a murit sfărîmat cu caleaşca lui cu tot de bomba unui student, - sfă, rîmat şi el, - cu cîteva minute înnainte de a semna întîia Constitutie consimtită norodului rus si care-I aştepta c'aligrafiată pe masa lui de lucru, din palat, în 1894 ... Un pitoresc specific caracterizează capitala lui Petru şi Lenin. Mai puţină trepidaţie decît în Moscova încordată, zgomotul în surdină, popu. laţie mai negrăbită, de abia de patru milioane, o linişte plutitoare, probleme mai voalate în priviri. Nivelul în arhitectură, armonizată pe croiala voită şi începută de ctitorul ei, omogen, nu depăşeşte cu vîrfuri şi turnuri-săgeţi linia calmă şi odihnitoare a perspectivei. Oraşul are o psihologie lăuntrică, discretă, o etică de sub, stanţă, o catifelare. Faţadele, amplificate cu gust pînă în fundul, vizibil ca un punct, al grandioaselor bulevarde. Poate că secretul atitudinii în clădiri şi oameni nu e străin de influenţa tezaurelor de artă ale incomparabil ului Ermitaj. S,ar zice că bărbaţii aceia tăcuţi, măsuraţi la pas, cu femeile acelea grave, din parcurile mai luminoase decît în Moscova energică, severă şi tumultuoasă, nu sînt autorii giganticei revoluţii, pornită de-aci, de la Neva şi din vasta piaţă a tronului teocratic absolutist din faţa dumitale, emoţionat de tot ce-ai văzut în pinacoteca fostelor edificii împărăteşti de iarnă, care înconjoară cîrn­ pia de asfalt cu columna din mijlocul ei, emoţionat şi de tot ce zăreşti în transparente. Revoluţia s'a sedimentat, sîngele a fugit; jertfele au fost uitate, eroismul trăit nu batem tobă, victoriile au fost cîştigate cu simplicitate. Parcă niciunul din luptă, torii cunoscuţi, în viaţă nu a trecut prin flacăra 197 [198] şi jarul unor Încleştări fără comparativ. Poporul ăsta, dintre Baltica şi Alasca, e un ocean fără fund, deasupra molcom şi rece, dar Înnăuntrul căruia zvîcnesc făgăduinţe şi puternicii nemăsu­ rate şi noi. Poporul ăsta e prietenul nostru. /1 noiembrie 1956 [199] TABLETĂ Sorbonna, Universitate seculară la care Europa cît şi celelalte continente, de la fondatorul ei Robert de Sorbonne (sec. XlIh, s'au adăpat din strălucirile spiritului francez. în piaţa cu acelaş nume se ridică monumentala: clădire a Universităţii cu delicata ei patină cati­ felată. Jurîmprejur subt aripile ei materne calma mater ) se înşiră variatele Institute subalterne. Peste drum, Institutul de Studii Române. Ne aşteaptă domnul Alain Guillermou, profesorul plin de iniţiativă, ştiinţă, răbdare şi dragoste al celor vreo treizeci de studenţi francezi şi streini, veniţi la specialitatea graiului romînesc, literal tură şi filologie. - Intrăm în clasa. lui. Emoţionaţi şi studenţii şi vizitatorii. Vorbim de-a dreptul româneşte: «Bine aţi venit! » - « Bine v-am găsit! »- gla' suri împestriţate: unele mai timide, altele mai rostite. Emoţia e generală. Profesorul vorbeşte despre începuturile lui de limbă românească. Studentii traduc în auzul nostru, pe cartea deschisă, Duhovnicească, Cîntec tk adormit Mitzura, care, prezentă, la îndemnul surîzător al profesorului Guillermou, şi.a recitat pe mai şoptite propriul ei cîntec de adormit ... 199 [200] BUCUREŞTI-PARIS Acum vreo şaizeci-şaptezeci de ani, o boieroaică din Bucureşti descoperise stupefiată, întoarsă acasă, că francezii vorbesc. " franţuzeşte. Ideile nu i se împăcau deloc bine cu concepţia că limba franceză se mai vorbeşte şi într-altă parte decît la «Capşa» şi pe Calea Victoriei. Primii vinovaţi i se păreau a fi birjarii: «Hue, cocotte! » - cocota era în general iapa, şi franţuzul de la trăsura cu un cal era birjarul, răspunzător pentru ea de toată limba franceză. Desigur că bătăioasa povesti­ toare din Bucureşti, avea şi' formele ei de limbă franceză. Ea zicea benevol « bonjor », şi « bonsar », fără să prea supere urechea. Şi chelnerii din restaurante răspundeau «silvuple ». De altfel, nici profesorii noştri de liceu nu perfecţionaseră încă graiul de la Paris, cu toate că mulţi din ei îşi făcuseră anii de studii în capitala Franţei. Printre cei mai tineri dintre flămînzii de limbă franceză, fără să fim nici dascăli, nici pedagogi, eram şi eu, care din nou astăzi, după amar de timp, mă găsesc încă o dată la Paris, unde, în schimb, la Sorbonna, se vorbeşte româneşte. Acum trei ani, studenţii parizieni ne-au primit în cea mai frumoasă limbă românească, întîrnpi­ nîndu.ne cu «Bine aţi venit ». Făcusem cunc­ ştinţă şi cu celebrităţile Universităţii şi litera, turii franceze, în curent cu gîndirea şi literatura românească mai mult ca întodeauna. Alaltăieri, 200 [201] În trenul expres de Paris, am avut plăcerea să cunosc o altă personalitate, un profesor de la Universitatea din Montpellier, care mi-a făcut un tablou de frecvenţa îndrăgostiţilor de scrisul ro' mânesc la cursurile facultăţii de limbi romanice: cincizeci de studenţi francezi aşteaptă să se perfeo ţioneze în vorbirea noastră. Pe de altă parte, de nenumărate ori mi s-a repetat uimirea franţuzilor care ne.au vizitat ţara, că de la vîrfurile Moldovei pînă în creştetele Olteniei, toată lumea vorbeşte curent franţu' zeşte. Balanţa românească se leagănă în Franţa pretutindeni, peclnd românii o stăpînesc pe cea franţuzească. Mă plimbam ieri Împrejurul Turnului Eiffel, ca şi atunci cînd fusese proaspăt construit, gîndin' du/mă la ciudata idee, prezentă probabil şi . în epoca de clădire, de a ridica peste peizajele fran, ceze o biserică, fără preoţi, şi alta, dedicată fierului şi oţelului mecanic. Vorbind cu însoţitorii mei atît româneşte, ca acasă, cît şi franţuzeşte, ca în ţara Ioanei d'Arc, aşezam, prin asociere sufletească, fruntariile româneşti cu graniţa franceză. Dacă vecinătatea geografică pare contrarie, hotarul spi' ritual e acelaş ... [202] VINDOBONA Bineînţeles, cu totul pe neaşteptate, pnmlsem in Bucureşti o scrisoare a rectorului Universităţii din Viena, domnul dr. Fellinger, medic şi pro. fesor. Spre stupefacţia mea, mi se făcea cunoscut că de acord cu instituţiile de cultură genmi"nică « Goethe» din Hamburg şi din Basel (Elveţia), au acordat literaturii" mele româneşti premiul GottfriedlVoniHerder. Am acum pe masa ehi­ liei mele medalia cu figura in bronz - neobiş­ nuit de grea la cintar -" a celebrului scriitor de pe linia lui Goethe, în numele căruia neaşteptata distincţie mi-a fost acordată. Trebuia să fiu prel zent în Universitate, şi destul de speriat, ca în copilăria mea �colară,destul de mediocră şi niciodată demnă de un premiu, de altfel nicio. dată rîvnit, l.am primit cu destulă timiditate. Vasăzică sînt cum n-am prea fost pe listele de sfîrşit de an liceal, afişat la portarul şcolilor pe unde am trecut, pe listele de promovaţi. în clasi­ ficarea de pe vremuri eram numai Ion N. Teodo­ rescu, cînd scris de secretarul cancelariei cu t simplu şi cînd cu th, şi aveam motive să mă îndoiesc că eram afişat eu ori alt Teodorescu, T eodoreştii fiind, ca şi Popeştii, tot mai mulţi În fiecare an; silit să mă informez la cancelarie dacă era vorba de mine sau de altul. De la bietul certificat al unei absolvenţe pînă la diploma actuală de pergament, au murit sume' 202 [203] denii de T eodoreşti ingineri, profesori şi medici, şi a fost imperativ necesar să-mi schimb numele, ca să ajung să capăt o calificare pe care în toată necesitatea exigentă am impresia că nu o merit nici astădată. Deci la 30 april msarn căznit să fiu de faţă la decernarea, cum aş zice, a unui premiu echiva­ lent aproape cu epitaful. Dar la Viena am trăit o zi de tradiţie integral medievală. Paralel cu festivitatea premiilor, se sărbătoreau şase sute de ani ai Universităţii. Am defilat intrînd în aula universitară pe dinaintea tuturor port re. telor foştilor rectori succesivi de la 1365 încoace: şase veacuri, iubitule cititor. O frumoasă veche deprindere cere ca, după cîte doi ani de rectorat, fiecare titular să-şi facă portretul în ulei. Mi-aş permite o parenteză. în ultimii ani de călătorii prin Europa, vizitînd pinacotecile şi muzeele, la o întoarcere acasă am sugerat, într-o tabletă, nevoia morală să fie pictate toate figurile conducătorilor noştri ieşiţi din Revoluţia Social listă, şi sugestia a fost combătută de interpretarea îngustă a unei realităţi streine ... Aveam şi mai avem între noi un mare pictor, a cărui pensulă egalează în valoare pictura clasică olandeză, pe marele artist Isachie, astăzi bolnav şi într-o viitoare zi absent dintre contimporani, Şi ne gîndim că de pe urma genial ului nostru bărbat de Stat şi ctitorul noilor noastre timpuri, Gheorghe GheorghiwDej, nu a rămas nicio pic­ tură care să exprime sufletul ne reprodus nicio. dată de fotografia mecanică. Expresia sufletească a feţei a dispărut odată cu el. Bună în peizaje şi documentări, fotografia superficială nu intră în tresăririle simţirii şi con. ştiinţei, rezervate picturii. Dar şi azi sînt două picturi, una a lipsei de talent, zmîngălită, şi alta 20) [204] strictă personalităţii individuale a talentului adei vărat. Încet-incet or să plece dintre noi cîte unul toţi creatorii României de azi. Aceşti bărbaţi au gîndit, s'au jertfit pentru ţară, pentru popor şi pentru fiecare din noi. Deasupra zbuciumului, suferinţelor, răbdării şi victoriilor, cîştigate cu sînge, ce punem? Cărţi poştale ilustrate? Am parcurs şi noi multele noastre sute de ani fără să cunoaştem chipul cel adevărat al marilor noştri Domnitori. Ce Dumnezeul? [205] ACASĂ Mi-au trecut, alergînd pe dinaintea ferestrei de tren, caravanele drornaderelor pleşuve şi tur, mele de piatră ale Alpilor albi, Înghesuite să se oglindească În lacuri le albastre. S,au ÎngÎnat de-a lungul timpului străbătut, orele măsurate pe cadra' nele gărilor capitale, înrnulţindu.se şi scăzînd. Szau pus pe fugă bisericile ascuţite, catolice, protestante, cu cocoşul galic sau răstignireasn vîrf. Le chemase Papa Pavel al şaselea de urgenţă, la Roma, pentru confruntarea schismelor şi altarelor cu doctrina, trezite din noaptea de pomină, hughenotă, a sfîntului Bartolomeu. A ţinut să mi se prezinte la geam, rînd pe rînd, cîte unul, fiecare pom şi copac, cei tineri elegant, cu o reverenţă. Colo, departe, pădurile clădire adăposturi cerbilor, căprioarelor şi şoirnilor siha. ştri, Fugea şi vîntul, cu ziua furată subt văluri subsuoară, într-un convoi de corbi. Somn uşor cimitirului din stînga, cu coifuri în capul cruci lor de lemn! In ritmul roţilor pe şine se descifrează risipit accentul, parcă al Eroicei lui Ludwig van Beethoven. Dar iată ieşind pe neaşteptate, din negurile dense, venită să stăpînească împărăţia lumii, căl­ darea de aur gigantă a lunii, desprinsă de pămînt pe scripeţii muţi ai perpetuităţii. - Mi se pare că ne-am apropiat de Rumşnien, spune pe nemţeşte germanul din cabina de ală- 205 [206] turi, şi, răspunzînd Rumania, englezul consim­ te: Yes! într-adevăr, luna solemnă răsărea roşie, de jar, plutea dincolo de graniţa Curtici, deasupra Româ­ .oiei. Puteai să nu simţi zvîcnind şopîrla inimii răscolite? De altfel România se anunta încă de mai demult, de prin Elveţia şi Austria, scrisă ROMANIA, mare, pe vagoanele de export. Mai vigilentă decît cărturarii specialişti, direcţia Căilor Ferate i-a dat României chivăra jos, avînd grije ca ţara românilor să nu devie pentru streinii cu geografia confuză, Rominia. Un acces de capricii, neîntrerupte la el, făcuse pe genialul haotic Niculaie Iorga, ambiţionat să-şi aroge în toate şi pretutindeni dreptul de unici. tate, primogenitură şi prefectură. El decretase, odată cu înnoptarea fonetică a sunetelor limpezi din limbă, înlocuirea în scris a vocalelor evoca, toare, cu o literă nouă în alfabetul latin, un i circumflex. Ca şi cum n/arn fi avut, grăite, destule sernivocale semiconsune, şi.i mai trebuia condeiu­ lui o căciulă de căpătat. PăstrîndUlse în programul de învăţămînt studiul limbii latine, care pentru idee, concizie, logică, expresie, claritate şi echilibru, slujeşte, de la dizol­ varea imperiului diocleţian, necondiţionat de disciplină, în proza universală de calitate se stră­ văd articulaţiile, eliptice, şi arhitectura geometrică din Tacit. Adunînd, într-o viaţă întreagă de dragoste cu Latina, toate scrisorile ei, semnate cînd Horaţiu, cînd Virgil, şi, prin derivaţie, studii şi vocabulare, am în atelierul meu ultimul dicţionar apărut în Editura Ştiinţifică, pentru învăţul tineresc. O întrebare: Cum a fost cu putinţă să se păstreze, în titlul «Dicţionar Latin'R..omin », sunetul para' zit? Şi latiniştii tac. Tac şi trec? Ce Dumne, zeu! Nu înţeleg de ce şi/au dat obîrşiile ştiinţi, 206 [207] Iice uitării. Ei ar putea să se actualizeze citind inscripţia noilor monezi: ROMANA. De la Geneva la Paris sînt cinci sute de kilo. metri. Acum şaizeci de ani Îi călcam cu tălpile şi velocipedul, prînzind la jumătate drum, în Dijon, oraşul muştarului cu tarhon. Astădată i-arn parcurs, mutatis mutandis, călare pe o loco­ motivă expresă. Pe o şosea paralelă circulau broa­ ştele automobile. între ultima diligenţă de atunci, din Fribourg, pînă la maşina pe cauciucuri umfla, te, e o distanţă, a trecut o viaţă, zvăpăiată între momentan, cotidian, provizoriu şi etern. Mai verificînd manuscrisul cîte unei replici din Avarul lui Moliere, mai silabisind cadenţa cîte unei versificări fără autor, mai trăgînd un fum puturos din ţigarea băută pe ne mîncate, mai delimitînd conturele de azur ale cîte unui castel bătut de viscolul războaielor seculare, am ajuns la Paris, Lutetia milenară - Fluctuat nec mergitur (Plu, teşte fără să se scufunde) - emblema veche a capitalei franceze: o corabie pe valuri. Acolo, la Paris, am intrat de-a dreptul În braţele ţării, Întodeauna deschise, simbolizate în pen soana ambasadorului nostru, doctorul Victor Dimitriu, al căruia suflet l-am păscut cu busuiocul şi garoafele lui, în ceasurile mele grele, încărcate cu otrava murdară a unor foşti confraţi, dacă nu de peniţă, de bidinea. Găsii prilejul să crispez aci, sărutînd amintirea, diafana gingăşie a medicului ambasador cu o mulţumire de trecut neştiut ... ÎI supăr? ÎI rog să mă ierte. Nici nu.l cunoscusem ... Acum, la Paris, În aristocratica fostă locuinţă a unei familii de prinţese, cumpărată, am dat de acelaş om, invariabil acelaş. A socotit că nu- mă .înfricoşează prea mult, acordînd un, ospăţ cu invitaţii de marcă şi reputaţii, ai intelectualităţii pariziene. Am stat de vorbă cu el. Azi, presti- 207 [211] DE PR./N R.ĂSP!NTII Cu talpa p� ţară Coca şcfour Cîntecul drumului Not� mici Principii de călătorie Foiţă O răzbunare Ploaia Mic pitoresc O foai� de carnet Cartefii «Hamal! » VUlturii «Nu ştiu» Ciurda Un pasager Inginerul In marginea drumului Valea Prahooei Frumuseţi româneşti Caprell!megre Ruginoasa [aşii 7 11 1) 15 18 Z5 '7 )0 )J }6 )9 4Z 45 49 ss 55 59 61 6J 66 7° 74 211 [212] La Costina Tableta rindunelei Aerul românesc Fereastra cu glasrre Staţia C tIpiţa Bărăganui Vîntul, calul ŞI omul Scrisoare de călătorie D()bn.:"gr!a Zbor ia il. rare Plaja Apa mare Pritd,�te COCOi"t DOI camarazi TUrism.' Drum bun! N'o t e s t r d i n e L'EsU1Îade - Carnacalul din Geneva 1 Mai Dintr-un carnet Morga mică Minutele toamnei U" [ast balamuc Ali Fehmi Tecfii [ntîtuiri 'Tabletâ de ''''00'''(',,( 212 95 97 10/ 10) Ic6 111 114 116 118 111 125 lir 1,1/ 145 /61 175 /S/ [213] Ni',M Din nou despr« Moscova LoJ Leningrad TahletJ Bucure�ti - ParIS Vmdobona AcasJ 189 200 zoz 20f