[7] CIRCUL La optsprezece ani am călătorit, cu o trupă de circ, prin cele două continente. Circul jucase două săptămîni în oraşul nostru, şi cînd şi-a ridicat. cortul şi a plecat, m-am luat fără voie după el, ca băieţii în pas accelerat după muzica militară. Eram în primul an de Politehnică, şi sîrguinţa mea făgăduia părintelui meu, un magistrat de.o severitate corectă şi de-o cultură enciclopedică, o carieră strălucită, pentru meşteşugul căeria mă destinau toate preferinţele şi un intelect stăpînitor. A veam chiar acel libertinaj de carnaraderie cu noţiunile şi dificultăţile, numit în profesiunile de initiativă talent. Spiritul meu primise educaţia disciplinată a bibliotecii părinteşti şi vieţuise pînă la adolescenţă în turnul abstracţiunilor, ca un ac înfipt într-un ghem de mătase, curat, rigid şi nesimţitor. Fiecare lucru se asortase cu o judecată a mea, după tipicul culturii, care trece, departe de frămîntările exis. tenţei, din laborator în IqQorator, ca un aparat de sticlă, menit să distileze şi să separe, la tem pe, raturi exact studiate şi după tabel, ţiţeiul şi subt­ produsele lui. Tatăl meu nu lăsase să se intercaleze Între ochii mei şi lume decît singura transparenţă rece a cristalului, convenit să arate vitrina fără ca mîna să poată atinge obiectele strict aşezate în interior. Niciodată între mine şi lucruri nu s'a frînt t;n 7 [8] stol de secunde neprevăzute, ca un pîlc de muscu. lite liber în aer. Mintea mea era înnaltă ca o biserică pe dinăuntru, însă ca un părete de biserică plin de la străni pînă la bolti si cruce, de rafturi si sert�re etichetate. tn fiece' c�tie marcată precis, se găsea o idee îngheţată precis. Dacă as fi continuat să înnaintez în artificiu, viaţa mea' s'ar fi exprimat în prestigiul unui mare învăţat şi aş fi fost profesorul ilustru şi academi­ cianul glorificat, căruia i se pregăteşte mormîntul printre statui, cu dreptul recunoscut la funeraliile naţionale. Şi, la rîndul meu, aş fi dat naştere unui copil cu zestre, care ar fi dus Universitatea mai departe. Tată meu avea despre generaţii şi însuşiri concepţia bijutierului, care crede că mărgăritarul este o substanţă eternă, că se perpetuează cu virgi, nitatea lui izolată de-a pururi, şi nu se gîndea că unui proprietar de perle s'ar putea să-i vie într-o bună zi fantezia să-si ia giuvaerele si să le macine la moară, dimpreună cu porumbul: numai pentru ca să le desfiinteze. tn tinereţe �i s.a petrecut însă un accident. Tatăl meu a fost însărcinat cu o misiune de cerce, tări în Nicaragua şi m-a lăsat cu mama la ţară. Venind vacanţa, trei luni le-am petrecut între gîngănii, între flori şi dobitoace, în cîmp şi munte. Încă nu ieşisem din asfalturile şi trotuarele netezite ale oraşului. Am cunoscut norii pe o întindere de ceruri desfăsurate vast. M,am uitat la lună, de, cînd răsare 'pînă ce scoboară.n argintăriile mute din orizont. Am încetinat gîndul şi am iuţit pasul după ape. Msarn întovărăşit cu tîrle le, am umblat cu cirezile, m'am prigonit a joc şi agerime cu cîinii. Am luat cu toată natura un contact frenetic. Pe spinarea taurului de Pintzgau al rnunicipalităţii, somnolam întins cu fata la soare, si lăutarul tigan al satului ne însoţea prin bozii, cîntîndu.ne din strune şi gură. Am învăţat să mă minunez de 8 [9] ţînţar şi albină şi să respect greierii şi cărăbuşii. Am făcut oamenii sănătoşi de friguri, de lingoare şi de bube, numai prin uleiul vindecător al sufle, ... tului meu, care curgea din mine ca smirna ele- ioasă a pomilor pe trunchiuri. Şi am uitat şi biblioteca si matematici le si tunica mea de notiuni, strînsă pe' insul meu ca' uniforma unui ge'neral de piatră. De judmprejurul meu, evenimentele microsco­ pice se petreceau cu o abundenţă furtunoasă de mare simfonie, şi ca în pildele evanghelistului, crinul nu se îngrijea de dulapul lui cu odăjdii, ' vulturii nu se duceau să cumpere din piaţă; o anarhie splendidă batjocorea preocuparea organi, zată, meschină, de avuţie, şi opulenţa momen­ tană a omului social. Resortul convingerilor mele s-a înmuiat, şi erorile mele, zidite cu tencuieli alese din filosofie, îmi apărură ca atunci cînd, în Apocalipsă sau în cicloane, un dîmb întreg se surpă în talaze şi ies la suprafaţă cadavrele unui cimitir de timpuri. Toamna sosi cu glasul clopotului de dormitor, pustiu în pomii pustii. între planşetă, compas şi trăgător de linii se înşirau viţeii, oile, săreau lăcus. tele, mugea ca o uzină taurul cenuşiu. Printre idei zmulgeam spice de săcară, şi alergam, printre speranţe, după fluturi şi după pasărea stelei căză­ toare. îmi puţea cerneala de China şi foaia de hîrtie albă, pe care încercau să mai construiască uneltele de oţel şi nichel, ale morţii. Programul mă învierşuna, diploma, peste cinci ani, mă silea să rîd. Singurul camfor care mai ţinea lipiţi de suprafaţa sufletului meu fulgii falşi, desprinşi, ai culturii, era sentimentul tatălui meu. Într-o bună zi îl dădui uitării şi pornii cu clovnii, cu caii, cu elefantul, cu foca şi cu dromaderul, în lumea nemăsurată, - şi devenii unul din cei mai aplau­ daţi idioţi profesionali ai planetei. 9 [10] Mi,au plăcut spontaneitatea şi neprevăzutul în această meserie. Un clovn e superior unui actor pentru că nu urmează servil linia unui text străin. Mulţumită denaturării prin obişnuinţă, publicul nu mai simte ridic ului acestei convenţii copilă, reşti dintre un scriitor şi un interpret: unul în' chipuie şi celălalt maimuţăreşte. După cum izbu. teste maimuta să fie artificial mai sinceră sau mai adevărată, s� gradează şi calitatea actorului, care, într-o societate activă şi meritorie, nu ar avea ce căuta. Actorul e un înnotător care străbate marea fără pericol de înnec: pe dedesubtul undelor stă gata întinsă plasa care-I ţine la nivel. Clovnul improvizează; el joacă permanent pe firul iute şi ascuţit al unui tăiş de spadă, cu picioa­ rele goale; este mental, original - şi dramatic. Pasul lui încîlcit şi stîngaci în mijlocul arenei e mai artistic şi mai bun decît întreaga dramaturgie irnitativă. Imaginează, ca să luăm o pildă, un clovn în luptă cu o muscă nevăzută, care îi enervează urechea. EI naşte musca din nimic, şi publicul, fără să o zărească, o vede. Musca îi dă un ocol şi zboară sus pe grinzi. Clovnul se ridică ipotetic pînă la muscă. Clovnul o cheamă şi musca vine. 1 se aşează pe nas. Clovnul o goneşte. I se pune pe ceafă: clovnul vrea să o surprindă pe la spate. Musca se învîrteşte în spirale mari împrejurul clovn ului, şi clovnul după muscă, şi lupta începe şi e condusă ... piept la piept. Cînd cade, clovnul striveşte musca, - şi atunci iese din grajduri, printre perdele, călăreaţa de înnaltă şcoală. Musca şi clovnul a fost o comedie genială, cu care s-a putut compara puţin şi Hamlet ... Eu am izbutit extraordinar în clovnul tîmpit. Eram atît de evident tîrnpit, încît în timpul jocu­ lui meu, foarte simplu şi schiţat cu cîteva slabe linii, lojile, stai urile, galeriile şi parterul urlau de plăcere, în picioare, şi însăş orchestra rîdea în la [11] hohote pe tuburile de alamă. Am fost încredinţat că şi fiarele se vor sfii, cu sensibilitatea 101' res­ pectuoasă faţă de prostia adevărată, in prezenţa tîrnpeniei mele haotice şi totale. Am intrat in cuşca leilor, montată dernonstrativ in mijlocul arenei. Am intrat fără teamă şi fără revolver. Am intrat de o sută şaptezeci şi trei de ori cu un egal succes. Puşi faţă în faţă cu neînchipuita situaţie a expresiei mele, leii s-au dat înnapoi şi s'au ascuns unul într-altul. Aşa, tinere, nu te înfricoşa de viaţă. Caută bine să descoperi adevăratele vopsele ale sufletului tău şi mizgăleşte lumea cu ele. Nu imprumuta pa, leta, ton urile şi pensulele de la nimeni. Intră singur, purcede singur şi vei ieşi din scenă sin, gur. Înţelepciunile colective nu sint veşnice nici în timpul celor douăzeci şi patru de ore care te despart de ziua de miine, - şi adevărul se de, colorează in fiecare generaţie, ca o ştofă cănită prost. în timpul unei singure zile, necum al unei vieţi intregi, omenirea se poate schimba fără nici să-şi întoarcă pe sfert capul înnapoi. [12] SECRETUL Într-o dimineată de iarnă, abatele Xavier din Meurthe-Moselle 'fu găsit asasinat. Figura lui vene, rabilă era sfărîmată de jurîmprejurul capului, ca un ou răscopt. Asasinul se slujise de muchia unui topor sau de ciocan. Loviturile de pe craniu şi maxilare se reproduceau din loc in loc de-a lungul braţelor şi fluierelor picioarelor innegrite şi sparte, şi pe coloana vertebrală. Bătrînul, pa, roh al uneia din cele mai bogate regiuni catolice, merita cu atit mai puţin acest sfîrşit de scelerat, cu cît fusese un preot shios cu drepturile lui, afară din cale de blînd şi generos. Asasinatul a impre­ sionat violent parohia, şi oamenii nu se putură linişti decît în momentul cînd se descoperi adevăr ratul asasin. Simetria morală cere pentru fiecare ispravă o cauză sensaţională. Bănuiala tuturor, şi a credin­ cioşilor şi a magistraţilor, care făceau parte din credincioşi, a căzut pe drept cuvînt asupra unui preot tînăr, sacrat de curînd, un flăcău de două, zeci şi patru de ani, numit la biserica subalternă a unui sat din vecinătate. Însuş episcopul, care îndeobşte se codeşte a învinovăţi un preot, atri­ buia tînărului abate o pasiune exagerată de par, venism. Prin decesul bătrînului se ivea o vacanţă, la care noul-venit era destinat de studii înnalte, făcute cu strălucire la şcolile din Vatican. 12 [13] Asasinatul se săvîrşise noaptea, în timpul unui uragan uriaş, cînd asasinul era sigur că vaietul preotului nu va fi auzit şi că silueta lui proprie nu putea să fie întîlnită de nimeni pe drumul, devastat de vifor, dintre parohie şi cătun. Dacă jandar­ meria, care l-a ridicat legat, nu era prevăzătoare, trei mii de oameni se adunaseră ca să sfîşie carnea bălană şi veninoasă a tînărului preot. Acuzatul n-a îndrăznit să mărturisească de ce şi-a ucis camaradul bătrîn şi nu a găsit niciun alibi menit să inspire justiţiei o îndoială. Cu toate că autorul era evident pentru orice om cu jude­ cată presupusă, magistraţii ar fi dorit să li se îm. puţineze siguranţa, atît era de monstruoasă nele. giuirea. Tînărul abate Jerome ridica din umeri, incapabil să se apere, şi se mărginea să răspundă: - Je n' sais pas: nu ştiu! T otuş, mărturisirea, din gura lui, justiţia nu a căpătat-o. Căci dacă pe de o parte vinovăţia preo. tului era aproape certă, pe de altă parte, asasinul împrumuta de la lipsa dovezilor scrise, verificate şi reconstituite, autoritatea tăgadei şi putea să răspundă şi să repete: - C'est pas moi qui l'ai assassine: de ucis nu l-am ucis eu. - Cu alte cuvinte: Văd că bătrî. nul a fost omorît, însă nu eu Lam omorît. Felul acesta de apărare aparţine tuturor asasi. nilor prinşi, împotriva cărora nu se poate preciza totul: magistraţii cunosc prea bine sistemul. Cînd judecătorul de instrucţie a întrebat: « Ce.ai făcut cu toporul? », preotul a răspuns: «Je sais pas! », Cît priveşte celelalte întrebări rostite pe neaş' teptate: « Unde-ţi sînt hainele cu care ai ucis? » ­ « Unde te-ai spălat de sînge? », la ele abatele nu da răspuns. Sentinţa nu putea să fie decît decapitarea. Aba, tele a auzit/o citită de preşedintele Curţii cu Juri, în aplauzele sălii. Parohia se simţea de două ori 13 • [14] uşurată : întîi că s-a făcut dreptate, şi, al doilea, că a scăpat de un bandit la parohie. După lectura sentinţei, care-I trimitea la ghilo, tină, abatele s'a sculat, între jandarmi, din bancă, şi a spus: - Repet că preotul Xavier nu a fost asasinat de mine. Această atitudine din partea unui preot, care ar fi putut să se prezinte pocăit şi cerîndu.şi iertare, a revoltat publicul, ca o probă de mare cinism. într-o oră de august, cu ceremonialul legal, abatelui Jerome i s-a tăiat capul. Cadavrul lui blestemat a fost azvîrlit într-o groapă izolată, şi familia, muma, tatăl, a fost silită să ispăşească păcatul de-a fi dat naştere unui monstru odios, plecîndu.şi capul subt ghilotina urnilinţii şi mus tîndu-şi domiciliul neîncetat, din loc în loc, ur­ măriţi de verificarea identităţii. Trecuseră exact zece ani de la decapitarea preo, tului asasin. Lumea uitase şi de victimă şi de ucigaş. Viaţa se topea încet în Meurthe et Moselle, ca în toată provincia, monotonă, harnică şi tristă. Într.o seară, un preot care luase locul parohului asasinat, este chemat de urgenţă să dea ultimele îngrijiri sufleteşti unei muribunde. Femeia, o bătrînă, îl aştepta speriată, ghemuită de frica morţii, între perini şi cu flacăra mare a ochilor îndreptată că, tre uşă. - Eu l-am ucis! răcni muribunda la ivirea lui. Preotul era deprins să audă la ultima spovedanie vocile aiurite ale oamenilor, ce se despart de viaţă în pauza de nebunie a agoniei. Preotul clătină din cap ca un duhovnic experimentat şi, trecîndu-şi un omofor pe umeri, pentru rugăciunile de ier­ tare, şopti din litania morţilor cîteva stihuri. 14 [15] - N,auzi, părinte? eu Lam omorît! adaose bătrîna. Preotul deschise cartea şi se apropie de patul bătrînei. - Vreau să mă spovedesc, părinte. Eu l.arn omorît pe părintele Xavier. Preotul tresări, îşi aducea aminte. - Preotul Xavier? .. Lai ucis dumneata? .. Muribunda răspunse: - Da, da, da ... eu! - De ce ai lăsat atunci să-i taie capul lui Jerome? De ce nu te-ai denunţat? - Mi,a fost frică, părinte ... Muribunda se sculă în genunchi, ca să fie mai sigură cu auzul duhovnicului ... - Şi după ce l-am ucis, preciză bătrîna înne. cîndu.se, rnrarn dus la celălalt. " la abatele şi. .. m'am spovedit. .. Şi el nu a spus nimic la j UI decată. [16] LUNA întorcîndumlă dintr-o căIătoriemailungă.am găsit în curtea Universităţii, unde eram biblio­ tecar şi locuiam, pe portar cusînd o pingea de încălţăminte. Lam salutat şi nu s'a sculat ca de obicei să-mi facă subalternul lui compliment. Nici cusătura nu-l interesa. împungea în talpă cu suia pieziş, sta puţin, ca un om care socoteşte, şi nu mai nimerea cu sfoara în gaura făcută. Părea obosit şi se odihnea după fiecare jumătate de frac< ţiune de lucru început. Mram uitat cît îi durează un nod cusut şi am divizat acest minuscul efort în opt acţiuni urmate de pauze. Omul ăsta, îmi zisei, şi.a pierdut memoria, nu-şi mai aduce aminte ce ţine în mîna stîngă şi în dreapta lui şi pe genunchi, şi se opreşte cîte un timp ca să se controleze. Cît se gîndea, portarul avea o privire lăturalnică, Se uita în asfaltul neted, ca şi cum rîcîia ceva în asfalt şi trebuia să apară un şoarice sau o cîrtiţă. Şi iar se apuca de lucru şi da greş. Portarul Universităţii avea patru rneserii, cu care îşi putea împlini un buget încărcat de nevoi, suportate pe tăcute. Cîte o parte din zi instalator, electrician şi cizmar şi, pentru că tocurile se toceau mai des decît garnitura robinetelor şi întrerupă, toarele de curent, el era mai des cizmar decît altceva. Băiatul lui cel mare, Gligore, era înscris la ştiinţele hzico,chimice, chiar în Universitate, 16 [17] şi valoarea lui de student sîrguitor, răsfrîntă asupra tatălui, da funcţiunii acestuia, de portar, un pres, tigiu care-I asimila în opinia locală cu un fel de rector mic. Ceea ce m-a impresionat mai mult decît aiu­ reala ordonată a mîinilor lui de cizmar, era o paloare nouă a fizionomiei, acea paloare alburie care vine mai mult de la suflet decît de la un trup debilitat, şi care, odată instalată pe faţa unui om, îl transfigurează, de parc,ar începe să apar ţie dintrodată altei lumi. In sîngele lui, parcă rneta­ lizat, s-ar răspîndi un şuvoi de alurninium rece lichid. Culoarea normală a obrajilor pare învelită, printr-o galvaniza re secretă interioară, într'o poj­ ghie vînătă.argintie, ca sfeşnicile împărăteşti, care, luate din uşile altarului, ard la capul unui mort, veghiat bisericeşte, din făclii înnalte, Cînd mă văzu portarul îşi amintea numai pe jumătate cine eram, cu un surîs supra natural, care parcă înnălbi detot albitura plurnburie a pometelor lui proe, minente. O barbă neagră, nouă, acoperise, în cele cîteva luni ale absenţei mele, jumătatea feţei lui, contri­ buind la sporirea contrastului de culoare. Făcui o glumă: - Demult nu te-ai mai ras, domnule Costa, che. . . Dumneata, care erai un fercheş ... El zîrnbi iarăş, cu ochii aţintiţi în pămînt, de unde trebuia să iasă la iveală şarpele sau greierele din asfalt. Şi mai făcu un nod, zmuncind în lături brusc, însă moale, capetele de cînepă împletită şi unsă cu ceară, ale sforii. Mvam suit în apartamentul meu din Universi­ tate, la al şaptelea etaj, cu geamantanul în mînă şi cu pardesiul pe geamant lea Griviţei, luînd caietul în mînă, spuse: - Băiatul dumitale a copiat o carte de Poldăcoc. Iritat, domnul Adamescu mai răsfoi şi dete de o frază în româneşte. îşi deschise cu bucurie ochii, asigurat că de data asta are să înţeleagă. «Dumne­ zeu, citi el, e in natură de o absenţă prezentă. » Domnul Adamescu îsi simti mintea descretindu.i-se ca un fir de păr creţ. Ar vrea să rîdă şi nu poate. - Cucoană Tinco, zise el, băiatul dumitale e nebun ... - înjură pe Dumnezeu? - îl batjocoreşte. Asupra acestora, cucoana Tinca se intoarse acasă, năvăli in capul lui Grigorescu cu caietul, pe care apoi îl aruncă in foc. - Blestematule! zise ea. Un presentiment drăcesc dă omului derînd sensaţia valorii unui act. Cucoana Tinca se aşeză pe un scaun şi rîse, « Poate acum, zicea sufletul ei, o să-I faci să te ia la palme, ca răposatul. » Grigorescu se uita cum îi arde caietul. Pe la douăzeci de ani, Grigorescu intrase adînc in această luptă cu femeia şi incepuse să cugete la starea lui. Moştenise de la tată-său trei părechi de 38 t 1 J [39] case, al cărora venit îl lua cucoana Ţinea, dimpre­ ună cu venitul altor două părechi, ce-i aparţineau ei. Boala cucoanei Ţinea, pela groasă, îi da nădejdea nccăutată că se va stinge de la o zi la alta. într-un rînd, ostenit şi ştirbit ca o unealtă, şi aproape de sfîrşitul răbdării, mă întreba într-o scrisoare dacă în principiu era imoral să studieze părţile rafinate ale toxicologiei, care permit corectarea întîrzie, rilor naturii. Ajunsese să doarmă, nemărturisit, pe băncile grădinilol· publice şi să nu mănînce cîte' va zile. Apoi l-am pierdut din vedere. Refăcînd aşa, în scurt, viaţa lui Grigorescu, înnoroit pînă-n genunchi, ajung în uliţa căutată, într-un cartier al capitalei, ce pare un oraş de soboli. O poartă scundă, de zăbrele, spre care mă duse o succesiune de cărămizi aruncate de fiece pas una, ca un şir de ţestoase roşii, ieşite la faţa unui fluviu de mîluri. Nurn.ărul opt era pe o prăvălie de colţ, cu obloane le astupate, fără firmă, schimbată în casă de locuit. Din economie, cu' coana Tinca îsi închiriase casa din oras si se mu. ta se acolo. O 'umbră de umezeală posornora zi durile pînă la jumătate. După ce umblasern două ore, clipa aceasta, de a împinge poarta, n.o puteam trece uşor, şi m,aş fi întors, pe alte două ore de ploaie, la mînăstire. Dar cucoana Tinca mă vă, zuse. - Poftim, părinte, poftim, te aşteptam. .. Şi intrînd pe poartă, un clopot vestitor se strepezi, ca o măsea ce ţi se spargem gură. Pusei piciorul şi pe pragul din curte al prăvăliei, îmi ştersei tălpile pe ceva moale, murdar şi mare, ce părea a fi fost în vechime un cîine sau un palton. Şi îndată văzui ochii mari, albaştri, ai lui Grigo' resen, într-un obraz ce era, fată de ochi, ceea ce.i soclul fată de o inscriptie. Fii�ta întreagă nu mai , " 39 [40] trăia parcă decît ca să-şi alimenteze ochii, ca rîurile, care sînt atît de multe şi de mari numai pentru ca omul să-şi ia din ele un pahar. O barbă ca un puf învelise faţa de tuberculos a lui Grigorescu. ti privii de la uşă, oprit fără voie şi cu voie. Ce trebuia să fac? Să,1 îmbrăţişez şi să,1 sărut. Cineva îmi şopti pe subt ureche: «Nu!». Şi prelăcîn­ du-mă că-mi caut un cui pentru manta, apoi un loc pentru galoşi, apoi altul pentru pălărie, dădui datoriei întîrzierea care ofileşte spontaneitatea. Ochii lui Grigorescu scădeau treptat. În orice alt timp m,aş fi mîhnit. Atunci sirnţii parcă o nevoie să-mi rectific voinţa şi să sfărîm încă de la început arcul sufletesc mare, pe care acest bolnav, singw ratec în lumea toată, îl întinsese spre mine, omul din patria lui morală. O clipă, şi,l văzui şi mai singur, cu desăvîrşire singur. Pleoapele lui se zbă­ tură semnificativ, şi,l zării departe, ca o piatră rotundă în mijlocul pămîntului, strînsă de întu­ neric. ti arătam cu linişte că între noi se şi ridicase zidul de netrecut. ti arătam că el a murit. Mînuiam asemenea nuanţe, în acest ceas, cu o îndemînare curioasă, de care orişicînd aş fi fost incapabil. Şi ele veneau de la sine, din tezaurul de laşitate din inima naturii, fără să le cuget. Felul meu de a lua chiar pentru mine în împrejurare o înfăţişare înspăimîntată. Chestiunea centrală era aceasta: să nu.l sărut, să nu mă ating de el şi să-i impun şi lui această nevoie. El o ghicise şi, prin puterea de sinteză a celor ce mor, el şi trecuse dincolo de ea. Acum, ochiul lui îngălbenit se uita la mine cu nesimţirea băşicilor de sticlă puselll grădini pe capete de tărusi. Iar ochii mei nu se simteau 'ruşinaţi. A v'eau 'conştiinta că cel din fata me� nu mai fa�e parte din viaţă 'şi că în curînd �u va mai avea nicio suvenire. «Haide! parcă ziceau ochii mei, să-i dăm o lovitură.» 40 [41] în braţe şi În piept simţii deodată o năvală de viaţă neiertătoare, ce creştea cu tot ce pierduse celălalt. Un zîmbet fericit mi se Întinse incon­ ştient pe conştiinţă, trecîndu-mi des pe buze, la toate vorbele de nimic. La cele mai triste, rîdeam. Ca să întîrziez şi mai mult întîlnirea, mă trăsei în dreapta uşii, cu cucoana Tinca. ti cerui detalii de boală, cu un interes pur statistic şi cu nevoia de precizii abstracte a unui termometru. Ea,mi de, monstra cu gesturi că totul e pierdut, scuipînd din, tr.o ţigare pe pămîntul care bătătorea încăperea. Atunci, mă întorsei spre doamna T reptescu, o mătuşe depărtată a lui Grigorescu, şi care, din ură de neam, nu se întîlnise cu cucoana Ţinea de optsprezece ani. Femeie ca de patruzeci, grăsună. Un fiu al ei se îrnpuşcase, cu cîţiva ani În urmă, la Paris, unde.şi purta un suflet cu care nu se mai putea Înţelege. Grigorescu a stat În Franţa pe socoteala lui. Doamna era însotită de fiica ei, o domnişoară ca de şaptesprezece ;ni, pe care Grigo, rescu o iubise, ca un văr şi ca un poet. Doamna T reptescu întîrzia lîngă mine, cu o simpatie din, tru.ntîi neînteleasă. Privirea ei căuta în ochii mei parcă răspunsul unei chestiuni ce şi-ar fi pus,o în complicitate cu mine. După un mare sfert de oră, mă apropiai de patul lui Grigorescu. Nu mai eram nou-venit. Un miros de excrement iesea din asternut. - Am primit scrisoarea dum'itale, spusei eu, cu tonul calp al unui personaj oficial. Grigorescu făcu un semn, ca să-mi spuie că mi-o scrisese. - Eşti bolnav? îl întrebai, parcă l-aş fi zis: « V rei un congediu de zece zile? dar te rog să fii punctual. » Sau: «Ţi,au plăcut căpşunile? » Şi, împreună, toţi cîţi eram acolo, intrarăm În, tr-o convorbire lungă, la care Grigorescu lua parte cu ochii lui imob lli şi rareori cu un singur cuvînt. 41 [42] - Ştii, a fost alaltăseară la doctorul Policliu ... mi-era rău... A refuzat să vie... ca să nu-şi mîzgălească trăsura. . . A venit a doua zi. Spusese că nu mai primeşte onorariu decît în aur. Acum, printr-o tactică inversă, căutam să fiu din ce în ce mai frăţesc cu Grigorescu, ca să-i dau mulţurnirea de a se crede Înşelat asupra primei mele tactici. În curînd, îi văzui ochii din nou licărind. Printr-o operaţie de entuziasm sufletesc mut, Îmi spuse (era într-o marţi): - Vineri ies, am ceva de cumpărat ... Ai dat, mamă, ghetele la dres? - Da, mamă, da, le-am dat. .. zise cucoana Tinca, În ochii căreia văzui două lacrimi cu totul parazitare. .. care, În loc să mă mişte, m/au Înveselit. .. Le-am dat, mamă, le.am dat, puiule, suspina pelagroasa, cu o voce îmblănită. . . Şi, mîine, o să vie şi bărbierul, să te tunză. .. of, Dumnezeule!. . . Şi pe urmă vine popa. Săraca de mine, o să rămîi singură. .. singură cuc! - Şi lacrimile o podidiră. Dar doamna T reptescu, găsind că am stabilit o intimitate destul de generală, Îmi făcu semn că ar avea să-mi spuie afară ceva. . . Cucoana Tinca, a căreia căută tură părea interesată, făcu o mişcare de fiară. Grigorescu tocmai avea nevoie să rămîie singur cu muma lui adoptivă, care acum îi slujea de dădacă. - Mi.a rupt şoldurile, maică, aşa-i de greu. . . zise cucoana Tinea. De zece zile n'am închis ochişorii, .. Abia aţipesc şi mă strigă: « Mamă! » Nu mai ştiu ce să mă fac ... Tot scoală-l şi culcă-I mereu. .. Că nu închide şi el ochii un minut, ca să apuc să mă odihnesc]. .. Msarn prăpădit ... Nu mai mănînc ... Uite cît am slăbit, făcea ea, arătînd gura lărgită a unei fuste murdare... Şi mă arde, mă arde aici. - Pumnul ei strîns trecea 42 [43] apăsat de la pîntec pînă la înghiţitoare, ca un fier de călcat, arătînd calea spirtoaselor hăute. . . De l-ar lua Domnul mai curînd! striga ea privind spre Dumnezeu, în vreme ce Grigorescu se uita la noi cu ochii lui mari înstrăina ti. Şi ieşind noi în curte, cucoana Tinca îi ridică plapuma şi strigă cu o furie potolită pentru urechi, le noastre: - Iar te-ai pişat! Usca-ţi.s.ar ... că nu te poţi tine. - Şi,l ridică în brate, cu niste brate ce i le �runcă de mijloc ca do�ă bice. ' , închizînd uşa, zării prin geam corpul lui Grigos rescu, atîrnînd schelet pe umerii cucoanei Ţinea, murdar de mai multe săptămîni în jurul şalelor, pînă la subsuori şi genunchi. Şi cum cucoana Tinca îl ţinea în loc de pielea spinării, ca de o haină, Grigorescu îi săruta obrazul vînăt, înnecat într'o coajă de spuzeală verzuie. - Auziţi cum îl canoneşte? îmi spuse doamna T reptescu în curte. Nu-l lasă măcar ceasul morţii liniştit ... Ce milă mi-e de el!. .. Msam hotărît să vin în toate zilele pînă ce.o muri. Cînd sînt aici, tot se mai sfiieşte ... Cu picioarele în nămolul curţii, imprimat de pasul în K, în cruci şi în stele, al găinilor, primeam ploaia întreagă pe umbrele. Cîteva raţe bălăceau mai încolo. Două odăi ale prăvăliei, cocoana Tinca le închiriase, îmi spuse doamna T reptescu, din calicie. O femeie îngălată, cu părul bălanalbu­ riu mărăcinos, se uita chiorîş din prag la noi, prosteşte sau cu respect. Prin crăpăturile ulucilor, dincolo, umblau două voci însoţite de două pă' rechi de ochi curioşi... Doamna T reptescu mă încunoştinţă că intenţia lui Grigorescu era să.mi lase o păreche de case mie; mă rugă să le primesc şi să le transmit fetii, ca o despăgubire pentru cheltuielile făcute la Paris de fiul ei sinucis ... - E doctorul. .. soro... zise o vecină. 43 [44] - Domnule doctor, a murit? zise cealaltă, înnăl­ ţîndu-se pe gard. - Nu.i răspundeţi, îmi spuse pe un ton confi. denţial doamna T reptescu. .. Curiozitate de ma, hala ... - Nu vezi, madam Fiteanu, că nu e doctorul? E popa]. .. răspunse altă voce. S,a dus. Şi făcîndu-se tăcere, auzirăm ploaia căzînd peste sărăcia murdară a mahalalei, şi măcăitul răţoiului, mai multe minute Şi deodată un glas înnăbuşit venind dinlăuntru . - Auziţi? spuse doamna Treptescu ... îl bate ... Se desluşeau nişte sughiţuri cam urma unor ghionţi într-o tobă. T răgîndu,mă către uşă, mă uitai prin geam... Cucoana Tinca izbea din toate puterile cu pumnul, pieziş, în şoldurile lui Grigorescu. - N,auzi să nu mai strigi, afurisitule! îl în, demna cu vocea ei groasă, izbind mereu, că te aude popa? Grigorescu se căznea să.şi astupe geamătul, care nu mai avea nici consistenţa zgomotului de hîrtie. - Toată viaţa te-am hrănit ca pe un chior, mai zise cocoana Ţinea, Şi de data aceasta pumnul îi căzu violent de cîteva ori peste pîntecul lui Grigorescu, care nu mai scoase niciun sunet, de niciun fel. [45] PANSAMENTUL in vagonul de tramvai foarte populat, apare un copil, urmat de o doamnă, care.l cîrmeşte din spate. Neobişnuit de atenţi, politicoşii pasageri le fac drum cu greutate. Mai mult, două persoane, seu. lîndu.se de pe o bancă, poftesc pe noii-sosiţi să şadă jos. Toate capetele s-au Întors. Spectacolul e într-adevăr impresionant şi sufe, rinţa evidentă. Capul copilului, bandajat juri'm, prejur, prezintă în vastele lui proporţii dovada unui accident grav sau a unor erupţii monumentale. Umflăturile craniului poate că aparţin unui gen de bube rele, ca o conopidă sau ca un bojoc, văzute în dicţionarele de medicină la librărie. Din creştet şi laturi iese, ca un corn lateral, bont şi rotund, tin cucui enorm. Bietul copil! Atîrnat de curele în echilibru, publicul e mişcat şi comentariile cu jumătate de voce vor să deschidă cu bunăvoinţă gura mamei de lîngă copil, strînsă de supărare. Diagnosticul e şovăitor, şi o doamnă mai infor, mată despre bolile osului cu păr, precizează: « ganglion », Se poate şi altceva. Cineva i-ar fi putut sparge copilului capul: forma crestei de subt bandaj ar putea să indice chiar prezenţa toporului în pansa, ment: o toporişcă, E de mirare că victima supra, vieţuieşte asasinatului încercat asupra fiinţei lui nevinovate. Nefericitul copil înfăşurat în cîrpe pînă la nas, pe subt bărbie, peste urechi, e mascat 45 [46] cornplect. Durerile şi le rabdă cuminte; abia dacă oftează. l,a mai rămas un ochi neacoperit de întocmirile pături lor de pansament, vioi şi neastîm­ părat. Ce vrei, mînca-I-ar mama, e copil! Mişcările grumazului, pe care se cumpăneşte volumul căpă­ tînii lui de scafandru, sînt libere, din fericire. Ca o dihanie de bumbac, născută cu un singur ochi, băieţaşul pare caricatura unui înger nebulos. Stupoare. Mama Sta aşezat pe bancă osten­ tativ, interzicînd copilului să ia loc lîngă ea. - Dumneata ai să stai în picioare! se răs­ teşte mama, fulgerîndu,1 cu o căutătură duşmă. noasă ... E prea mult. Publicul e hotărît să intervie: mama denaturată din gazete. Exemplarul e autentic şi trebuie văzut de aproape. O doamnă care stă în picioare semnifică pasageri lor revoltaţi, cu o uitătură, că se însărcinează să puie ea întrebările de rigoare, suspendate în conştiinţa vagonului. - Sînteţi mama băieţaşului, nu este aşa? în, treabă doamna, cu tonul satisfăcător al anchetei. Începutul e bine. Dar mama denaturată nici nu se uită de unde vine întrebarea, nici nu vrea să o audă. Dimpotrivă, canalia dă un ghiont îndesat în spinarea copilului, luat subt scutul vago, nului. Lovitura ghiontului în văzul tuturora şi pe care băiatul o suferă resemnat, scoate publicul din hre. Ce trebuie să mănînce, nenorocitul, acasă, unde nu vede nimeni, dacă nici în public bestia nu se poate stăpîni. - Pompier, hai? .. mormăie bruta, în sflrşit. Şi mai dă un ghiont. Atunci, doamna care a pus prima întrebare, mai precizează una, şi scrîşnetul ei seamănă cu zgomotul mut al unui revolver ce se încarcă. - fi duceţi la doctor? 46 [47] - Nu ştiu dacă trebuie să.l duc la doctor sau la tinichigiu, răspunde denaturata. Răspunsul e o shdare care trece prin vagonul aţîţat şi,l clatină. - Ce vorbă e asta? întreabă doamna cu Între, bările. îţi mai vine să glumeşti, după ce ai adus pe acest nenorocit copil în halul în care se află? Cuvintele « nenorocit copil» au răspuns senti­ mentului unanim şi au efectul melodramatic ne; cesar. Singurul care nu participă la emoţia gene, rală este copilul, al cărui ochi din cîrpe se uită cu placiditate în sus. Deodată mama înţelege că date. reşte publicului, pregătit să o linşeze, explicaţii, şi sentimentului penibil al mulţimii îi succedă o ilaritate binevenită, care a ţinut pentru fiecare pasager pînă la destinaţie. Băieţaşul s-a jucat de-a pompierii, şi, pentru că nu avea o cască mai potrivită la îndemînă, şi.a pus în cap o oală de noapte, şi oala nu a mai putut să iasă. A tras toată lumea din gospodărie, şi de oală şi de copil. Cîtă vreme stă totul pe loc, copilul nu simte nimic; durerile încep atunci cind fa, rnilia vrea să separe obiectul de subiect. Opera; ţia neputînd să izbutească la domiciliu, mama a pornit în căutarea unui meşter problematic, şi pentru că ar fi fost ridicul şi grotesc să-şi ia copilul de mînă într-o ţinută sensaţională, mama i-a înfă, şurat oala cu cap cu tot, într-un bandaj de mare invalid. Povestea de mai sus are un singur merit, că e adevărată. [48] GEAMANT ANUL Mă stabilisern În apostolat într-un judeţ de curînd anexat, la catedrele de limba franceză şi română, după Îndemnul domnului ministru, care ne-a spus: - Duceţi-vă şi cîţiva băieţi buni în noile pro, vincii, pentru ca să înveţe străinii să ne stimeze. Se dăduse leafa pentru vacanţa Crăciunului şi mă întorceam vesel acasă, în sînul familiei, făcîn. du-mi în tren un program de bucurii pentru fiecare dintr-ai mei. «înnainte de-a ajunge la domiciliul părinţilor şi fraţilor mei, voi trece, Îmi ziceam, cu geamantanele prin piaţă, şi le voi umple cu sun prize. Pentru sora mea cea mai mică voi cumpăra o păpuşă care închide ochii ... » - Pardon! mă izbi un călător cu geamantanul lui încărcat, în Ruierul piciorului ... Nici aici nu e loc! gemu călătorul, voind să 'şi puie sarcina jos şi negăsind podină nici pentru labele lui încăl­ ţate ... « Victoriţei, care e mai mare, îi cumpăr un fular de mătase pestriţ, continuam eu, [recîndu,mi piciorul lovit. Am văzut odată într-o vitrină o esarfă minunată ... » , - Mi-aţi turtit pălăria detot, mi se adresă un domn de lîngă mine, care şedea jos, pe o cutie. - Sînt împins din toate părţile, îi răspunsei. Tocmai ieşea un uriaş, tîrînd după el grămadă pe toţi pasagerii, care stăteau În cîte un picior, 48 [49] două, ca şi mine, răzimaţi unii de alţii şi spînzuraţi cu cîte o mînă de stinghia de sus a vagonului. - Acum şira găsit să umble toată lumea cu trenul, zise domnul cocoloşit de căderile şi culcările mele peste el. « Lui Gheorghiţă îi cumpăr un cimpoi mic, şi tatii un ţigaret de chihlimbar, . . » Trenul se oprise la o staţie intermediară. O nouă escaladare de pasageri micşoră, dacă se mai putea, locul pe culoar. Stam ca nişte sentinele. Nesirnţitorii din compartimente, cîte trei de fiecare parte, vorbeau cu o linişte şi un confort care făceau abstracţie de înghesuielile tragice din coridor, şi ochii noştri, ai pasageri lor de-a-n picioare, îi exa­ minau injurios. In special, erau supărători călă. torii care, nemulţumiţi de-o situaţie categoric ex. cepţională, ieşeau pe sală să ia aer, asigurîndu'şi fotoliile unde obosea gospodărescul lor şezut, cu o căciulă sau cu o păreche de rnînuşi lăsată, ca un cîine, să le păzească absenţa. « Fiţi fără grije, nimeni nu vă ia locul », afirmau din capete pasagerii din compartiment, asociaţi instinctiv pentru apărarea dreptului lor în burghezia vagonului. Într-adevăr, dnd un băiat smead, leşinat de oboseală, cuteză să puie un picior în compartimentul din spatele meu, ca să se odihnească pe locul unui călător umflat şi chel, care călca precaut printre geaman, tane cam nişte gropi şi ca printre străchini, o voce unanimă s'a răstit ca o comandă şi a retezat din aer înnaintarea timidă a piciorului: -Ocupat! «Nu ştiu ce-am sări cumpăr mamii. .. » mă gjndeam eu, - şi dusei distrat mîna la buzunar ca la revolver. Mîna pricepu numaidecît, căci rămase pe loc. Eu înţelesei ceva mai tîrziu şi, în frigul ce mă îngheţase, fui opărit de o fierbinţeală. - Mi-a furat portofelul! ţipai, muşcat de descur rajare şi revoltă, - şi mă uitai cu bănuială la 49 [50] fiecare din vecinii mei. Era, un moment, să mă arunc pe cel de lîngă mine, să-I strîng de beregată şi să răcnesc: « Dă.mi, hoţule, portofelul înnapoi! » Omul din dreapta mea era un preot. El ridică de jos spre mine un ochi acoperit de albeaţă. N,aş fi putut să.l acuz. - Poate că Laţi uitat acasă, zise un negustor. Se întîmplă să crezi că ai luat ceva, pe care l-ai lăsat pe masă. Uite ce mi s-a întîmplat mie, odată, porni negustorul, luînd cu satisfacţie şi cu un surîs promiţător atitudinea unui orator al căruia debit verbal se va întinde. - Nu ne arde acum de păţaniile dumitale, întrerupse un ofiţer, vîrît în manta şi strîns pe marginea unui geamantan. Ţine,le pentru dum­ neata şi nu uita să le spui nevestii, adaose ofiţerul, curmînd cu o mojicie binevenită avîntul pasage, rului cu blană. - Ai avut mulţi bani în portofel? mă întrebă ofiterul. - Leafa de dascăI pînă după sărbători şi cîteva economii. Ofiţerul se dete jos într-o staţie viitoare şi mă consolă, strîngîndu,mi mîinile şi prezintîndu.se milităreşte. - Dacă o fi aici în vagon, merită sau rupi rnaţele, mă sfătui un alt călător, vorbind de Iurtu. riie din trenuri. Eu am znopit în bătaie, odată, pe unul, numai că s'a uitat la buzunarul meu, în care ştiam că am parale, zise călătorul, arătîndu-rni măciuca unui pumn. Deplasîndu-se cu încetineli moi, în curînd toţi pasagerii defilară pe dinaintea mea şi fiecare mă compătimi. Tragicul minuţios al situaţiei mele nu mi s-a învederat însă cornplect decît în momentul cînd vrusei să cumpăr o brînzoaică. îmi dădui seama că nu mai am niciun ban în buzunar. Pasagerii toţi scoborîră din tren, în gara cu brÎnzoaice calde, şi se întorceau îmbucînd cu poftă din bucăţi 50 [51] fragede şi coapte cu coaje, de plăcintă. Mestecînd, cîte unul spunea celuilalt, unsuros pe buze: - Săracul i-a furat portofelul. T renul fiind, cum se numeşte, un tren de per. soane, staţiile veneau greu şi se opreau toate la trenul nostru, care le părăsea tot atît de greu. În toate gările din întunericul nopţii se serveau ceaiuri şi plăcinte şi cîteodată chiftele. Lumea năvălea în restaurante, şi, prin geamurile bufetului, la lumina slabă a unei lămpi cu petrol, zăream activi, tatea din interior, la mese cu farfurii, furculiţe şi pahare. Mă chinuia foamea cumplit, şi m-aş fi încălzit cu un pahar cu ceai. - La bufetul ăsta se serveşte foarte curat, îmi spunea cîte un pasager întors în vagon. Luai un ceai cu rom, ca să mai mă dezmorţesc, îmi cornu­ nica el mulţumit, tarnponîndu-şi buzele cu batista delicat. Pasagerii se obişnuiseră cu mine. Devenisern omul care rămîne în vagon şi căruia i se poate acorda încrederea de a păzi bagajele. - O să fii bun, mă ruga cîte unul, să te uiţi şi la bagajele mele; precizînd: Uite, astea de-aici. Nu te superi! spunea el politicos. Odată mi s-a furat şi mie o manta de ploaie, la « Caru cu bere» ... Existau prin urmare precedente ... De-a lungul drumului de cîteva sute de kilo­ metri, s'au primenit o parte din călătorii corido­ rului de cîteva ori, după liniile care se desprindeau din linia Bucureştilor sau care răspundeau într-însa, aducînd noi pasageri şi noi geamantane. Furtul portofelului era povestit de cei rămaşi celor sosiţi, şi rînduri de capete se aplecau, din fund înnainte, ca să mă vadă, şi rînduri de oameni veneau întîi să mă consoleze, apoi să mă roage să am grije de bagaje. Unul a pus lîngă mine, ca lîngă un cuier cu oglindă, un baston şi o umbrelă, căci plecase 51 [52] la drum asigurat de două împrejurări. Altul mi-a cerut un chibrit. Nimeni nu sia gîndit să mă împrumute cu un pol, ca să beau un pahar cu ceai şi să mănînc un covrig, din Nordul Moldovei pînă în Bucureşti, unde am ajuns, călătorind o noapte şi două zile, demoralizat. Ca să vezi cît influenţează intelectul mizeria şi descurajarea, trebuie să-ţi povestesc finalul. Cînd m-am scoborît din tren pe peron, eram complec­ tamente idiot. în loc să iau o trăsură sau un auto. mobil, ca să ajung mai repede acasă şi să plătească tata, cum era simplu şi natural, apucai drumul pe j os, prin zăpadă, cu două geamantane tîrîş. Şi nu stau mai aproape de gară: casa părintească e tocmai la Apele Minerale. Pusei patru ore ca să ajung acasă şi să beau ceaiul, pe care îl doream de la Paşcanl. Şi nici azi nu-mi explic altfel accesul meu de idioţie. Probabil că mă deprinsesem, inconştient, cu meseria de însoţitor de bagaje, şi că acum, intrînd cu geamantanele în mînă şi la spinare, în Bucureşti, aveam conştiinţa că nu duc geaman, tanele mele, ci pe ale unui om care şi-a pierdut portofelul şi care m-a luat după el ca să-mi plă. tească taxa de hamal acolo unde mă va duce ... I [53] APA TRECE, PIETRELE RĂMîN Domnul N. Boreni era casierul cel mai activ din lumea subtbancară şi cel mai dibaci. EI putea să numere zece milioane de lei în hîrtii de o mie, de o sută sau de douăzeci, indiferent, cu o iuţeală neînchipuită, ţinînd un teanc în mîna stîngă, de cotor, ca un album, şi cu degetele mîinii drepte călcînd în foi, la intervale de cîte zece. Verificările lui aritmetice, adunările pe pagina întreagă, de sus în jos, a registrului, cu numere de sute de mii, erau miraculoase. într.o secundă, totalul, todeau­ na exact, era înscris dedesubtul liniei adiţionale. Boreni devenise ceea ce se numeşte în comerţ o « primă forţă », şi voluptăţile şi satisfacţiile lui de socotitor, de numărător, de plăţi şi de incasso, se transformaseră într-e constiintă a unei genialităti speciale, pe care el o traduce� cu formula din c'e în ce mai agresivă: Cinste şi Muncă. Rostind cuvîntul Cinste, figura îi scăpăra de o mîndrie jignitoare, şi de cîte ori adăoga la exemplificări şi Munca, fizicul lui pipernicit se făcea mare şi profetic şi, într. o mişcare a trupului unanimă, da figurii o expresie de tortură. Paralel cu registrele, cu electronica şi calculul ei, cu numărătoarea, viaţa domnului Boreni, măsu­ rată de un portativ cu linii longitudinale, albastre şi roşii, de avariţie cumpătată, se petrecea cu aceeaş acurateţe şi variabilitate de cifră, însă cu un spor, neobişnuit la cifrele pure, pe care casierul îl 53 [54] atribuia cu vehemenţă Cinstei, Muncii, Ordinii şi Economiei, cele patru surori gemene ale oricărui contabil integral. Pecînd în registru 2 şi cu 2 fac neapărat 4, rezultatul aceloraşi cantităţi se dove. dea în viaţa casierului egal cu 6 şi cu 8. în această însămîntare fantezistă a ogorului activităţii, un altul ar ii căutat o cauză meditativă, ar fi adîncit-o şi poate că i-ar fi putut preciza şi sursele reale. Domnul Boreni se fermeca automatic cu însusirea globală de Bun Administrator, care-i sugerase' lui, pe lîngă un sentiment suplimentar de orgoliu şi de misticism, noţiunea că totul derivă exclusiv de la o bună administraţie, asirnilînd prezenţa posibilă, în misterul existenţei, a unui principiu uniform, cu fiinţa atotputernică a unui mare Casier, deţinător de rubrici şi de cerneală copia, tivă, iar natura cu o şcoală superioară de comerţ. Era de ajuns ca domnul Boreni să dorească ceva, să cifreze mental o năzuintă, că în cîteva zile se si împlinea. ' , Dorise să aibă o locuinţă somptuoasă în Centrala Băncii: fără să-şi manifeste cel puţin dorinţa sau necesitatea, domnul Boreni a căpătat un mare apartament. Dorise să-şi înzecească salariul obişnu­ it la un casier excelent: innainte de a fi formulat pretenţii, i s.a acordat un salariu înzecit. în cîţiva ani, casierul avu un interior din cele mai luxoase, argintărie multă, cristale, covoare, tablouri, mătă­ suri, patru copii, o vilă la mare, o casă cu turn în munţi etc., etc., ceea ce îl determina să înflorească prin transparenţă noţiunile de Bună Adminis­ traţie, de Muncă şi de Cinste cu noţiunea de Noroc, total general, sinteză, rezultantă firească a principiilor bine păzite. în primii ani de carieră, domnul Boreni se purta îmbrăcat ca un funcţionar obişnuit, corect, cu eleganţa măsurată a subalternilor, în cenuşiuri mai negricioase decît ale marilor superiori, cu 54 [55] cravate apropiate în toate tonurile lor de culoarea spălăcită a neantului plumburiu. Bijuteriile cu care îşi scumpesc cartilagele şi falanga şi îşi afişează, ca la putinile şi sacii etichetaţi în băcănie, preţul unei carnaţii depilate conducătorii marilor capi, taluri, participanţi ai legiunii de onoare a brilian. tu lui şi a platinei, lipseau din portretul fizic al domnului Boreni. Odată, domnul Boreni şi.a stre. curat cu timiditate, în degetul mic, alături de verighetă, toarta fină a unui zmarald. Era ca primul pas muzical abia schiţat de un dansator începător într-un labirint de oglinzi la o serată de mare gală. T opografică şi conştientă, doamna Boreni i-a schimbat inelul în degetul arătător, unde soţul refuza deocamdată să-l poarte, semnul de aur pe index părîndu.i-sc că aparţine de drept triurnfătorilor definitivi şi cocotelor de marcă, al cărora pipăit, prevăzut cu un ochi înfJ.ăcărat de azure şi jaruri, place bărbaţilor trecuţi peste vîrstă, ca o za ţepoasă, îndure rînd plăcerea. Inelul domnului Boreni a trecut neobservat. Proprietarul se simţi încurajat să-şi vădească şi ceasornicul de buzunar printr-un lanţ complicat pe stomac, iar bijuteriile tot mai numeroase făcură loc paltonului îmblănit ostentativ în ceafă, ca la vulturii pleşuvi. împotrivirile profesionale gene, rale ale casierului se asociară însă masiv şi ridicară o baricadă serioasă tocmai în fata unui automobil, dorit de nevastă. Domnul Bor�ni îl dorea cu o identică pasiune, dar, din eroare, simţea că un automobil cu mulţi cilindri trebuia procurat mai tîrziu. Dar nici ivirea, dinaintea Băncii, a casie' rului într-o limuzină nu a provocat aluzii. Casierul s'a deplasat astfel, pe patru roţi de cauciuc, elas­ tice şi mute, dintr-o clasă socială într-alta, şi nici nu a ajuns măcar de veste. Domnul Boreni era căsătorit cu o femeie simpa­ tică şi geloasă, una din acele blonde cenuşii, 55 [56] aparent insensibile, ingheţate, indiferente, care ascund dedesubtul pleoapelor inexpresive, închise graţios, o privire palidă şi mată, lungăreaţă, de statuie. Gelozia ei pentru cochetăriile soţului îi consolida acestuia cea mai sigură garanţie. Pentru o privire nesupraveghiată adresată unei trecătoare, soţia cădea intr/o jumătate de leşin, trebuia întoarsă din drum acasă, stropită cu alcool uri, bătută cu batista udă in obraji. De citeva ori, această dramă repetată ar fi sHrşit cu o sinucidere prin otravă, dacă soţul nu intervenea Ia timp, înlăturînd un Bacon sau aruncind Ia canal o cutie cu prafuri. începute cu recriminări şi stridenţe de furtună, scenele geloziei se rezolvau cu un geamăt adînc, într/o litanie de vaiete şi suspine, care duceau inevitabil Ia aţîţarea soţului şi Ia actul conjugal, săvîrşit cu ferocitate, prin înjunghierea voluptuoasă a femeii, pe locul chiar unde zbucnise accesul, pe covoare, pe canapea sau pe cimentul rece al ca' merei de baie. între puterile lui morale de pro' fesionist, casierul mai găsea deci loc de a se simţi dăruit cu atributele şefului de trib adorat, ascultat, posesor întreg şi nediscutat. De-a lun. gul succeselor lui mari, el putea să poarte şi panaşul unei înfumurări de cocoş. Temperamentul aspru şi herrnetic al soţiei era făcut să alunge orice reverie şi să interzică orice cupiditate parazitară, Ia prieteni şi cunoscuţi, siliţi, de/o nedezminţită atitudine de statuie, să respecte în persoana ei femeia visată, onestă, credincioasă pînă la moarte şi dincolo de moarte soţului şi familiei. Insinuarea glumeaţă şi înţelesul chiar inocent se izbeau de buzele strînse ca nişte foarfeci şi de oţelirea rnaxilarului crispat. O soţie mai irepro­ şabilă şi o mamă mai tînără şi mai devotată erau, într/adevăr, greu de închipuit. La citeva luni după căsătorie, cind domnul Boreni muncea din greu pe registre, fără să parvie 56 [57] la confortul unui apartament cu două încăperi mici, directorul Băncii găsise pe doamna Boreni în anticameră, aşteptîndu-şi bărbatul, căruia direcs torul tocmai îi incredintase misiunea de încredere a sernnării unui bloc de actiuni, trirnitîndu.l cu automobilul şi cu ştocul de iscălit, într'un oraş vecin la şaizeci de kilometri. El pofti pe doamna Boreni să aştepte în biuroul lui, şi doamna Boreni, mulţumind cu o tăioasă rezervă, se instală pe un fotoliu, cu aerul ei familiar de distanţă şi reclu­ ziune. Pecînd întorcea foile unui album de rneta­ lurgie, o rază de apus, străpungînd ciucurii perde. lelor grele, aprinse cu fosfor alburiu o şuviţă de păr răscolită pe jumătatea obrazului, între ureche şi corpul. .. gurii. Directorul se simţi răzvrătit deodată, ca un adolescent, şi, brutal din fire, se îndreptă spre doamna Boreni, o ridică în braţe, petrecîndu/şi încet mîinile pe subt spate şi pe subt genunchi, şi dispăru cu ea, uşoară ca o manta de dantelă, într-un cabinet cu uşa deghizată în tapiserii. Ea nu avu decît timpul să întrebe: «Ce vrei să faci? », şi, sornnolentă de pipăitullui păros si fierbinte, se lăsă dezrnierdată adînc. . Cînd se întoarse sotul din misiunea lui, nici nu trecuse un ceas întreg, şi doamna Boreni se mai afla încă în cabinetul vecin cu biuroul, ascultînd, pecînd îşi ajusta ciorapul de mătase în cîrligul jartierei pe pulpa şoldului, raportul soţului şi ordinul de înnaintare dat de director, de două ori satisfăcut. Directorul cumula, ca şi soţul doamnei Boreni, numai că în proporţii mai vaste, facultăţi, însuşiri şi situaţii excepţional asortate, şi de arrnonicul aspect al cărora era necesar să fie minuţios îngrijit. Mare bancher, om politic, cap de familie, părinte de cinci copii, bărbat eminamente cinstit, muncitor şi ordonat, şi pildă de sobrietate şi energie, aven­ tura lui fu condusă de ambelepărţi cu o atenţie 57 [58] aproape chirurgicală, aşa încît niciodată nimeni nu a putut bănui existenţa unor raporturi între director şi doamna Boreni. Doamna Boreni înţelese atunci marea lecţie pe care i-o da întîmplător necesitatea socială şi, în taina cea mai severă, s-a lăsat sedusă de şase ori, de fiecare din cei şase mari conducători de între, prinderi considerabile atîrnate de Bancă, şi care colaborară în variate forme la fericirea menajului Boreni şi la menţinerea pură a principiilor şi notiuni lor sotului fericit. De altfel, mamă atentă şi 'soţie exemplară, scoţîndu-şi, citeodată, acasă, chiloţii de mătase din poşetă, de dedesubtul lor apărea cite o jucărie pentru copii şi cîte un dar cumpărat în drum. O singură încercare, menită să turbure fericirea conjugală, a dat greş. Dactilografa principală a Băncii, care, multurnită unei tragice inhrrnităti a feţei, devastată de' un incendiu şi prezintînd aspec­ tul unei pîini cojite, căpătase darul observaţiei şi al deducţiilor, a trimis soţului o scrisoare dcscrip­ tivă anonimă. Soţii au citit-o împreună, rîzînd în hohote şi îndernnîndu.se unul pe altul la haz. Asemănarea copiilor cu cîte un director, creşterea tantiernelor, a salariilor, a gratificaţiilor, originile imobilelor, totul era detaliat de aproape, în pagini mari cu scrisul mărunt. - Ticăloasă e lumea! spuse soţul tîrziu, după potolirea ilarităţii, punîndu-şi pardesiul. Sărută-mă colea, pe ochi. - Apa trece, pietrele rămîn, zise soţia, închis zînd uşa camerei după el şi cu un accent în vocea ei lînoasă, care amintea geamătul de răzbire din cabinetul celor şase directori şi prezidenţi. [59] o SCRISOARE DE HOTEL Dragă Margareto, Cum o mai duci in provincie, tu? T e.ai aclima. tizat? îmi scriai deunăzi că, afară de profesorul de latină, de subt prefect şi de băiatul preşedintelui, toti ceilalti sint niste mitocani. 'Nimic �lai dezgustător, într-adevăr, decit mijloa­ cele întrebuinţate de aceste animale, lipsite de rafinament. Te întîlneşte un tîmpit in drum şi începe: - Nu vi se urăşte singură, domnişoară? Şi,i răspunzi: - Vezi.ţi, domnule, de drum! EI insistă: - Ce drăguţă sînteţi, domnişoară! Tu îl arneninti : - Să nu te v�dă bărbatu.meu! El răspunde: - Nu eşti măritată! Acest eşti, trîntit dintrodată, cu ochii în ochii tăi, te intimidează: e porunca stăpînului nostru bărbatul, pe care il detest şi căruia mă supun de citeva ori pe zi. - Unde stai? întreabă bărbatul. - Acelea sus! răspunzi, şi o iei înnainte. Sus, în odaie, miroase. Portarul s-a uitat, a scris. Proprietarul hotelului - un senator, care se ocupă cu multe afaceri, - inspectează notele, intrările şi 59 [60] ieşirile, socoteşte orele şi apreciază după tarif. Cînd i se pare procentul mincinos, el operează radical: te dă afară, şi numaidecît ai nevoie de autorizaţie, de vizită medicală, de cercetarea poli, ţiei, Ba te şi denunţă că i-ai spurcat moralitatea şi catolicismul institutiei lui de dormit. Eu făceam pe zi cîte opt pină la doisprezece bărbaţi. Unii mi-au plăcut; de alţii mi-era scîrbă. Nu puteam să refuz pe niciunul: scrisese portarul. Cum crezi că procedau? Ca bivolii, care se iubesc fără să-şi scoată noroiul şi pielea. Mie, felul acesta direct de a intra in materie imi brutalizează nervii. Culcă-te, scoală-te, fără un dialog, fără o declaraţie, fără o mingiiere, fără intirzieri de acelea, care seamănă cu ştergerea încă o dată a lingurii curate, într.o cîrpă albă, innainte de-a scoate cu ea dul­ ceaţă de căpşuni din borcan. Şi apoi plata, discuţia la plată şi, - moment ignobil! - domnul suri, zînd ca după o cucerire: cinci poli eroismul. Vezi, tu, nu pot susţine în ruptul capului un preţ fix, pentru care să disput ca T ereza, fosta mea vecină, care de la ({ puiule» ajungea la ({ janghinosule! ». Eu sufăr, sufletul mi se striveşte; nu vind o marfă, dau o poezie, - nu ştiu să mă tocmesc. T ereza e.o namilă de piatră: înşfacă pe individ de ceafă, îl pironeşte subt genunchi, îi scoate portofelul, ia din el ce i se cuvine şi aruncă pe domn pe sca­ ră şi dă după el şi cu preşul de şters pe pi, cioare. M,am mutat de curînd cu două etaje mai jos; am acum dreptul la ascensor. Covorul, care se oprea la al patrulea etaj, trece acum şi prin faţa carnerii mele. Stima proprietarului hotelului a sporit: rernizele s-au îndoit. El e convins că din hotelul lui mă voi muta in casă proprie, şi mă ia de pildă în convorbirile cu membrii familiei şi ai consiliului de administratie, care vin destul de des să examineze ({ mişcarea călătorilor ». 60 [61] - Să ţineţi bine minte, spune el fetelor sale; fata asta o să ajungă departe. Econoamă, cuminte, ea îşi alege relaţiile din ce în ce mai atent. O iubesc ca pe copilul meu. A mutat lîngă numărul meu un palmier artis ficial şi o statuie de ipsos vopsită cu ulei, care ţine în braţe o scoică mare pentru cărţi de vizită şi flori. Mă protejează. Adevărul este că mă găsesc în plină prosperitate graţie unui concurs fericit de evenimente. Mai toţi băieţii mei obişnuiţi au parvenit dintrodată, ca prin efectul unui farmec, în cîteva ore, la situ­ aţii importante în Stat, din pricina marilor capacis tăţi ascunse în personalitatea lor, necunoscută marelui vulg. Actul public cel mai însemnat al unui intim al grupului nostru fusese că, într-o dimineaţă, după un chef enorm, a urinat în bătaia soarelui, care a găsit prilejul unui curcubeu minia, tural, pe piaţa principală a Lisabonei. A! tu nu ştii că am avut o revoluţie politică generală. Aci alăturat îti trimit cîteva ziare. Portretele încadrate cu creionul roşu sînt ale prietenilor mei. Ajunge să citeşti numele şi calitatea dedesubtul clişeelor, ca să vezi treapta la care ne ,am ridicat şi cum evolua ează republica nouă. Vertiginos! Ei, crezi tu că nu mai recunosc nici eu pe fostul meu tovarăş de petreceri, în exerciţiul grelelor lui funcţiuni l E de neînchipuit transformarea pe care o determină autoritatea. El a uitat complectamente să înjure de lumînare şi de parastas. Cînd se găseşte în faţa unui adversar nu-l mai invită, ca pe vremuri, să.i facă un anumit masaj cu efect; acum îl ignoră. Cînd admira, el scuipa de emoţie, şi evoca leagănele materne; actualmente, apreciază dozat şi nu mai admiră. Dacă vorbeşte, se uită cu şoldul şi cu umărul, puţin strîmbat de cobiliţa spinării, în vreme ce ochii lui bat într.altă parte, departe. A căpătat un stil de a umbla rigid, ca şi 61 [62] cum între spinare şi noadă şi-a adaptat două bala, male încuiate. Leam întrebat: - De ce umbli cotonog? Şi mi-a răspuns: - Este nevoie: raţiuni mari de Stat îmi cornan­ dă irnohilizarea bustului, încremenirea bazin ului şi pasul coxalgie. O autoritate se comportă ca o autoritate. încă nu s-a întîmplat în istoria Portugaliei, plină totuş de aventurieri maritimi remarcabili, o ridi­ care atît de generală de nivel. Undele s-au umflat cu generozitate şi au purtat foarte sus destinele osîndite să se aştearnă pe nămol. O întreagă clasă s-a născut, ca în fenomenul generaţiei caniculare, cînd o lume nebănuită de gîngănii negre înlocu­ ieşte dispariţia subită a greierilor cîntăreţi. Sună. Te sărut. - Marieta, Lisabona, 15 dec. 19' .. [63] UN ROMAN DE IUBIRE Iosif Littman şi Avram Leibovici se întorc, în tren, de la Bucureşti, şi se tachinează. Ei s-au găsit singuri într-un compartiment de clasa doua, şi se lasă în voia impresiilor. Cam de-o vîrstă, pe la cincizeci de ani, domnul Littman e cărămiziu şi slab, şi domnul Leibovici, după expresia croitor rului domniei-sale, e «voluptos» adică grăsun. - Eşti mulţumit? întreabă domnul Littrnan şiret. - Dar dumneata? răspunde domnul Leiho­ vici. . . O să te spui la Raşela ... - Glumeşti, n.ai să faci una ca asta... Eu, vezi mata, nu văd ce văd şi nu aud cele ce aud ... in amor este ca în comert. - Dar, ia spune, ţila plăcut? întreabă domnul Littrnan, îndesîndu-se aproape detot în domnul Leibovici, ca să n-audă decît sufletul. Tare aş vrea să ştiu cum a fost. . . Şi o să-ţi spui şi eu ... Domnul Leibovici surîde. . . se uită în compar' timent, unde nu.i nimeni, şi examinează şi culoarul, unde iarăş nu-i nimeni... Scoate cu vivacitate tabachera. - Întîi, ia să aprindem o ţigară, spune domnul Leibovici vesel şi pregătit pentru o confidenţă mare. Ţigările fumegă, şi domnul Leibovici se uităm lampa vagonului, unde vede desfăşurtndu-se un vis ... 6J [64] - Ei!. .. ziceai că spui, întrerupe domnul Littrnan, care urmăreşte din ochi buzele grase ale domnului Leibovici, .. şi nu spui nimic ... - Nu ştiu cum să încep... în comerţ ştii că întîi cumperi şi apoi vinzi... Aici nud nicio regulă, nici nu vinzi, nici nu cumperi şi te pome, neşti numai că dai. .. - A fost bini 7 apasă domnul Littman, cu accent moldovenesc. - Ce să'ţi spui? .. a fost minunat. O born­ boană de fată... Şi ducîndu-şi trei degete grase la gura lui grasă, domnul Leibovici le strîngem dreptul buzelor şi le sărută .•. Căutam hotel, cu geamantanul în mînă. .. Văzui o brunetă. Mram uitat la dînsa, dînsa s-a uitat la mine. A fost ca un fulger. M,am oprit. « Unde te duci, borţosule? », mi-a zis. întîi, ştii, m/arn supărat. . . La Moineşti cine ar îndrăzni să-mi zică aşa 7 Vezi, la Bucureşti, domnule Littman, e oraş mare şi oamenii-s alt> fel decît la noi. .. Şi m-am uitat aşa, arogant la fată, şi cînd am văzut-o aşa dulce, mi-a trecut ... Msam apropiat de ea aşa, cu timiditate, şi i-arn spus: «La mine v-aţi adresat domnişoară 7». Şi.mi era frică să nu fi auzit bine, să nu se facă scandal. Şi cum o întrebam, mă uitam la un afiş de pe un zid, că dacă m-ar întreba cineva, vre un comisar ori vre un colonel, să zic că n-arn vorbit cu dums neaei. . . Şi, să-ţi spun drept, domnule Littrnan, aşa ceva n-am mai păţit niciodată şi nu ştiam bine cum să procedez. Fata s-a uitat la mine ni, ţel, de sus pînă jos, şi mi-a spus: «Eu o iau în, nainte, şi cînd oi intra să vii după mine». Şi am făcut aşa. - Era o cocotă - am înţeles, - încheie domnul Littman. - Ce spui dumneata! Fată de optsprezece ani şi cocotă ai mai văzut 7 64 [65] - A ... avea optsprezece ani?.. Scuză-mă. Şi a mea, adaogă domnul Littman mai încet, tot optsprezece ani avea ... - Era o fată foarte distinsă, domnule Litt. man. .. în odaia ei erau numai fotografii de ofiţeri, rude de-ale ei. De altfel, am întrebat-o sus: « Spune dumneata drept, eşti cocotă sau fată cin­ stită? că nu vreau să am de.a face cu femei stricate: eu sînt mare angrosist de cherestea », Şi cum am luat-o aşa de scurt, am silit-o să-mi spuie adevărul si am aflat că era studentă ... , - Studentă? ce vorbeşti, domnule Leibovici? .. T odeauna ai fost un norocos... A mea era o văduvă în doliu ... dar o fetişcană! - Şi văduvele sînt bune, domnule Littrnan, dar nu ca studentele. - Vezi, aici te înşeli, domnule Leibovici, .. O văduvă ştie mai multe şi are şi educaţie. - Mai educatie ca studentele nu cred să aibă, domnule Littm�n. Studenta mea avea şi irigator: Raşela n-are şi nici nu poate să vadă în ochi aşa ceva. Dar ştii la ce mă gîndesc decînd m.arn suit în tren? Că studenta mea a fost virgină, zice cu îngrijorare domnul Leibovici. - Nu mă mir deloc, domnule Leibovici: şi văduva mea era aproape virgină. Soţul ei n.a trăit decît două săptămîni şi a murit de accident. A! ce persoană nobilă. De ce sînt eu însurat şi de ce am copii? O să vin şi săptămîna viitoare la Bucuresti. - C�m s-a nimerit! Am făgăduit şi eu acelaş lucru. Vezi, la noi la Moineşti, toată lumea este cu totul altfel. Nu e libertate, nu e oraş mare. Te cunoaşte lumea, nu poţi să faci nimic. Te culci, te scoli, te duci la afacere, vii la masă, şi într-o zi iar vine un băiat sau o fată. Să-mi trăiască, nu vreau să zic vorbă rea, dar tot afaceri şi copii, şi tot copii şi afaceri, te tîrnpeşti. Acolo, la noi, 65 [66] este, cum zice la gazetă, un orizont îngust. Aici ai oraşul, ai circulaţie, lume cultă, teatre, aici ştii că nu te-a făcut Dumnezeu ca pe o vită. Şi-ai văzut că poliţia nici nu există, te simţi liber ade, vărat. O să mă mut la Bucureşti, să fiu aproape şi de Didina ... O cheamă Didinal se mărturiseşte domnul Leibovici, în extaz. - Dumneata vorbeşti foarte drept, domnule Leibovici, răspunde domnul Littman. La Bucureşti e viată. Eu nu credeam să am vreodată dela face cu o 'creştină. Ştii că nu-i aşa de rău? Mim! nici nu m-a cunoscut. .. Eram ca şi un rumân, nicio deosebire, cu toate că m-am recomandat Iozef Lit­ trnan, angrosist de fierărie ... O cheamă Mimi! ... Cei doi călători şi-au spovedit împrejurările, amănuntele, pînă tîrziu, fascinaţi de idilele din Bucureşti, bucuroşi ca nişte copii care au mîncat cîteva zile-n şir cadaif şi zmeură. De la un timp, însă, niciunul dintrsînşii nu mai scoase două ore niciun cuvînt şi se uitau cu sfiială, din cînd în cînd, unul la altul. Din sfert în sfert de ceas, se ridica alternativ cînd domnul Littrnan, cînd domnul Leibovici, şi fiecare se absenta cîteva minute. O sensatie din ce în ce mai curioasă le concentrase între�ga atenţie asupra obiectului fericirii lor - şi, în dreptul gării Focşani, fiecare era perfect edificat. O paloare îngheţată li se aşternea pe faţă, oride' cîteori, cu teroare, se gîndeau, domnul Leibovici la Raşela, şi domnul Littrnan la Rebeca. Ei se priveau unul pe altul, neîndrăznind să-şi vorbească, pînă.n judeţul Putna. Acolo, într-o gară se oprise trenul zece minute, şi cei doi tovarăşi de drum îşi luară mîinile unul altuia şi le strînseră descurajaţi. - Domnule Littman, zise domnul Leibovici cu lacrimi, curje!. .. - Credeam că numai la mine curje, oftă domnul Littman, strîngînd mîinile tovarăşului de călătorie. [67] o RĂZBUNARE Cu toate că serviciul era sîmbăta suspendat, colonelul Greceanu, om neastîmpărat de harnic, îşi făcu apariţia în cancelaria regimentului la orele două jumătate după-amiază, Deprins cu osînda datoriei excesive, colonelul se simţea neliniştit acasă, orele petrecute afară din cazarmă îl chinuiau, ca o plăcere oprită de reglement. îndată ce se vedea îrnbiat, la începutul unui surîs, în mijlocul unei povestiri, după sorbitura unui pahar de vin mai cald, el se scula brusc, înlăturînd scaunele cu zgomot, lovea supărat în masă, încingea sabia şi pornea la regiment. între registre, dulapuri şi dosare, sufletul lui era mulţumit. Colonelul Greceanu nu şi-a închipuit niciodată că un ofiţer ar putea să se bucure deo­ sebit de cazarmă şi de suportabilele ei îndatoriri. Intrînd în cancelarie, el îşi scoase ceasul şi,l puse pe biurou, îşi frecă mîinile satisfăcut şi chemă plantonul: - Du-te şi spune domnului locotenent Pietroiu că s-au făcut ceasurile trei. Plantonul se întoarse peste cîteva minute. - Trăiţi domnule colonel, domnul locotenent Pietroiu nu a venit. - Bine, răspunse colonelul. Cînd o veni să.i spui că-I aştept. Şi se adînci în scriptele cu cerneală violetă ale regimentului, căruia îi murise o iapă şi,un cal. 67 [68] Pe la orele trei şi jumătate, colonelul chemă plantonul din nou. - A venit domnul locotenent? - Trăiţi domnule colonel, domnul locotenent Pietroiu nu a venit. - Cînd are să vie, să-i spui că sînt În cancelarie. Iapa murise de-o diaree, care făcea obiectul unui raport voluminos. Colonelul voia să stabi­ lească o responsabilitate, Întrucît o iapă frumoasă, ca defuncta llona, nu piere fără complicitatea neglijenţei, şi, prin deducţii şi elirninări, colonelul ajunse la doi vinovaţi, din care trebuia ales unul, sau iapa sau veterinarul, fiecare chestiune trebuind încheiată cu sfîrsitul ei natural. - Planton, l-ai căutat pe domnul locotenent Pietroiul - Trăiţi domnule colonel, domnul locotenent nu a venit. - Nu a venit? .. Du-te de.l caută mai bine si cheamă-l să vie numaidecît. , Ieşind plantonul, colonelul verifică ora: patru fără zece minute, atît la ceasul de buzunar cît şi la pendulă. întîrzierea Începuse să.l mînie. Cincizeci de minute peste ora fixată, Întrec toleranţele pe care un superior corect i le poate acorda unui inferior. Cît priveşte pe celălalt animal defunct al regi, mentului, calul, acesta trebuia să moară negreşit. Mărgărit devenise bătrîneţea răsfăţată a regimen­ tu lui, fantoma lui În patru picioare, căreia războiul îi deplasase toate organele şi,i deformase linia mîni driei trecute, într-un zigzag de fantezie. În corpul lui, tuguiat de uzură, trăise amintirea suferintelor regi�entului, şi colonelul, evocîndu.le În persoana sacrificată a lui Mărgărit, îşi simţi ochii fierbinţi. Un pas grăbit pe scara de lemn a coridorului făcu pe colonel să-şi ridice capul din dosar. - Ce, tot tu eşti, Gheorghe? 68 [69] - Trăiţi domnule colonel, domnul locotenent Pietroiu nu a venit. - Cum nu a venit? Te-ai uitat peste tot? - Peste tot, trăiţi domnule colonel. - Şi la Mărgărit? - Şi, să trăiţi. - Şi nu e nicăieri? - Nicăieri, să trăiţi. Pînă la orele şapte şi jumătate seara, colonelul trimise după locotenent de unsprezece ori. Cînd pendula bătu şapte şi jumătate, el îşi puse mantaua şi plecă acasă posomorît. Lipsa locotenentului i se părea de neînţeles şi de-o gravitate care atinge nu numai disciplina, dar şi onoarea regiment ului. Colonelul se aşeză la masă absorbit în această chestiune unică: lipsa locotenentului Pietroiu de la serviciu. O singură ipoteză mai ţinea în loc ulti. mele hotărîri ale colonelului: decesul subit al [ocos tenentului, de care nimeni nu-l informase. Căci numai asemenea împrejurare poate să împiedice pe un ohţer de-a nu se conforma unui ordin precis. Masa se petrecu ca în ajunul marilor inspecţii, cînd însăş majestatea-sa şi-anunţă participarea la ele. Copiii, ordonanţele, umblau în vîrful picioarelor. Băiatului Theodor, din clasa opta reală, scăpîndu-i furculiţa pe cimentul sufrageriei, îi veni aproape leşin de spaimă. Un moment, căutătura colonelului fu atît de aspră încît familia întreagă s'a mişcat pe scaune, iar socrul se sculă în picioare, ridicat de-o necesitate sufletească de-a face «drepţi». Turburarea colonelului a durat agitată, însă strînsă, pînă a doua zi, duminică dimineaţă, la • regiment. Convocaţi pentru ordine noi, ofiţerii ·'stăteau de vorbă în cancelarie. Colonelul, salu; tîndu-i, încremeni în fata locotenentului Pietroiu, mai viu şi mai frumos �amtodeauna. Privirea lui neagră şi lucie dovedea o noapte dorrnită liniştit şi o sănătate splendidă. în dreptul unuia dintre 69 [70] biurouri el cocheta, cu gestul, ţinînd între degetele.i albe licărul de aur al carton ului unei ţigarete fine şi interesînd cu o znoavă, povestită simpatic, surîsul ofiţerilor dimprejur. Toţi ofiţerii erau proaspeţi, scăldaţi, bine raşi, cu cravate albe de pichet şi ajustaţi în uniforme noi. - Locotenent Pietroiu, întrerupse colonelul, de ce nu aţi venit ieri, la trei după-amiază? întrebarea fu pusă cu gravitate, pe un ton de anchetă ameninţătoare. Ofiţerii fixară pe locote­ nent, care, ca şi cum nu înţelegea, tăcu, iar colo, nelul se aşeză la biurou într-o atitudine de jude' cător-instructor. - Domniei-voastre rruarn adresat, locotenent Pietroiu. Vsarn întrebat şi repet întrebarea: de ce aţi lipsit ieri după-amiază de la serviciu? în nainte de a răspunde, locotenentul se uită mirat la camarazi: toţi ştiau că serviciul sîmbăta după amiază fusese suspendat. Locotenentul strecură o subliniere: - Domnule colonel, ieri, după prînz? .. - Da, locotenent, ieri după prînz, la orele trei, conform ordinului meu, dat de dimineaţă, trebuia să veniţi să lucrăm împreună. Aveţi toate preciziu­ nile dorite. - Şi, stăpînindu.şi mînia: Vsarn aştep. tat pînă la şapte jumătate seara. Ce ,aveţi de răspuns? - Pe mine, domnule colonel?! îndrăzni din ce în ce mai uimit locotenentul. - îţi mai permiţi să şi întrebi, locotenent Pie. troiu? - Nu mi-aţi ordonat să vin, domnule colonel. - Nu ţi-am spus eu, dumitale, să vii? - Nu, domnule colonel. - Afirmi că nu ţi-am spus să vii la orele trei la cazarmă? - Afirm. - Ascultă, locotenent! Vorbesc serios. 70 [71] - Nu mi-aţi spus, domnule colonel, nimic. - Nu ţi,am spus să vii? strigă colonelul, scos din fire. - Să trăiţi, domnule colonel, nu mi-aţi spus. - Ţi,e ruşine să mărturiseşti că ai uitat, Ioco- tenent Pietroiul - Cum aş fi putut uita un ordin, domnule colonel? - Patru zile închisoare, locotenent. Locotenentul se îndreptă spre uşe. - Nu ştiu cum să vă conving, domnule co- Ionel. .. - Locotenent! Ofiţerii schimhară o pnVlre. - Domnule colonel, mă bruscaţi fără motiv: nu mi-aţi spus să viu. Mă resemnez, mă duc la închisoare, însă nu fără să vă atrag respectuos luarea-aminte că faceţi cu mine o nedreptate. în momentul dela deschide locotenentul uşa, ca să plece la închisoare: - Stai, locotenent! strigă colonelul. Locotenentul stătu şi se întoarse. - Vino mai aproape, locotenent! Locotenentul reveni în punctul de unde pornise. - Ţi-am spus, ieri dimineaţă, să vii la orele trei după-amiază. - Domnule colonel, nu mi-ati spus să vin: aş fi venit. - Eram aci în cancelarie cînd ţi,am spus. Eu stăteam aci, şi dumneata colo. Nu-i aşa, locotenenti colonel Sachelarle? - Domnule colonel, răspunse locotenentul.co­ Ionel, eu lipseam. - Am fost cu dumneavoastră aci în cancelarie, ieri dimineaţă, însă nu mi-aţi spus că trebuia să viu. Colonelului îi tremură bărbia. Ochii lui aţintiţi aveau în faţa lor figura liniştită puternic şi senină fără semeţie a locotenentului. 71 [72] - Mi-aduc perfect aminte, locotenent. Ţi,am dat patru zile de arest. Şi am să te notez la memoriu. - Mă duc la închisoare, domnule colonel, cu conştiinţa curată ... După ce iese: - Stai, locotenent! Ce vrei să spui? Ţt-am spus aci, în locul acesta: « Locotenent Pietroiu, la trei după-amiază vom lucra împreună» ... Domnule maior Popescu, spune-i dumneata, care îţi aduci aminte bine, ce i-am spus ... - Domnule colonel, nu eram de faţă cînd aţi dat acest ordin. Colonelul fixă biuroul cu ochii încrunta ti, se gîndi puţin, silabisi : • - A! nu erai aci, domnule maior. E adevărat ... da ... da ... - Dar, hotărît: Imi aduc totuş amin, te ce ţi-am spus! Apoi tăcu şi Iruntea.i căzu ginditoare pe mînă. Apoi îşi scutură capul, ca şi cum ar fi aruncat, fără să puie mîna, chipiul: - Ţi-am spus! - Nu mi-aţi spus! domnule colonel. - Nu se poate să nu.ţi fi spus, întări colonelul. Nu se poate! Inţelege că nu se poate) Nu se poate! Colonelul era turburat de o suferintă cu care se luase de piept. Respectul ofiţerilor faţă de chinul lui secret se vădea printr-o tăcere de cuvinte şi mişcări. Colonelul căzuse în îndoială: i-a spus ori nu i-a spus? şi dacă nu i-a spus, cum de îşi aduce aminte atît de sigur că.i spusese? Colonelul era sugrumat de bănuiala că se poate să nu.i fi spus, şi totuş să creadă că i-a spus. Şi atunci, ce însemnare poate să aibă asta? - Măi băiete, reia colonelul părinteşte, adu -ţi aminte: ţi-am spus) - Domnule colonel, din nou vă afirm că nu mi-aţi spus. Dacă-mi spuneaţi, nu se putea să nu vin. 72 [73] - în sfîrşit, acum, că n-ai venit, că te-am aşteţ» tat, este rău, dar, la urma urmelor, s.a trecut. Şi nu-ti mai dau nici închisoare. Vreau numai atît să ştiu, ca să mă controlez: ţi-am spus ori nu ţi-am spus? - Domnule colonel! ... - Eşti foarte sigur că nu ţi-am spus? - Absolut sigur, domnule colonel. - Eu însă sînt absolut sigur că ţi-am spus. Ascultă, dragă, sîntem camarazi, e duminică, hai să plecăm împăcaţi. Nu este-aşa că ţi-am spus? - Dacă mi-aţi fi spus aş fi venit, dacă mi-aţi fi spus v.aş afirma că mi-aţi spus. Dar nu mi-a ţi spus. - Dar dacă ţi-am spus? - Nu mi-aţi spus, domnule colonel. Prefer, domnule colonel, să mă trimiteţi la închisoare, decît să mă pedepsiţi cu această singură repetată întrebare. Plecarea colonelului din cancelarie fu penibilă. Cîteva rînduri de sudori de teroare trec ură peste figura colonelului. La ieşire, camarazii ofiţeri întrebară îngrijoraţi pe locotenentul Pietroiu: - Mă, spune drept, ţi-a spus ori nu ţi-a spus să vii? - Aş fi nebun? Nu mi-a spus nimic! De-atunci, colonelul rămase în luptă crîncenă cu îndoiala lui, stăpînit de această problemă: i-a spus locotenentului Pietroiu, sau nu i-a spus? Desigur că nu i-a spus şi că s'a înşelat, şi, nu mai încape vorbă, ceva s-a dezechilibrat în mintea lui. Şi totuş, examinîndu-se cu de-amănuntul în toate acţiunile, pîndindu.se atent ca să se prindă, co. lonelul nu putea încă să-şi facă deplină încredin­ tare că a înnebunit. Dar dacă n.ar fi înnebunit, cum şi-ar aduce el aminte cu atîta netăgăduită precizie că ar fi spus ceva ce-i înnafară de orice 7J [74] îndoială că nu spusese? S,ar putea să fie numai un început de nebunie, o stare de paralizie latentă. Timp de trei luni, în fiecare zi şi în toate împre­ j urările, la ţuică, la ceai, la Cerc, colonelul, din ce în ce mai blînd şi mai blazat, aborda pe locote­ nentul Pietroiu invariabil cu aceleaşi cuvinte ru. gătoare: - Mă, ţi'am spus ... Şi locotenentul răspundea cu un respect plictisit: - Se poate domnule colonel, să mă mai în, trebati? D�pă opt luni de zile, colonelul Greceanu fu mutat de la regiment la brigadă, şi ofiţerii sărbă. toriră firea lui leală şi conştiinciozitatea lui nobilă, printr-un banchet. Colonelul devenise taciturn şi melancolic, şi distincţiunile, al cărora obiect se vedea neîncetat, începeau să.l cam nemulţurnească. Convingerea că era «atins» pusese stăpînire pe toate vigorile lui morale şi-i micşorau în propria-i opinie toate meritele recunoscute. La despărţire, după urări şi discursuri, el strînse, ca un camarad părintesc, mîinile fiecărui ofiţer în parte, ostă­ şeşte. Ajungînd la locotenentul Pietroiu, pe care.l lăsase la urmă, şi pentru că totuş mai întîrzia în spiritul lui o urmă de dubiu, îi întinse mîna. - Vasăzică. .. atunci... tii minte bine că nu-ţi spusesem să vii sîrnbătă ia orele trei în car» celarie ... Locotenentul şovăi şi, palid: - Ba mi/aţi spus, să trăiţi, domnule colonel. - E,adevărat? - Ne disperaserăţi cu serviciul şi cu îndatoririle ofiterului tînăr. În sîmbăta aceea rn-am hotărît să 'rămîi acasă si să dorm ... Colonelul trecu de la un sentiment de ură su­ bită la o satisfacţie grandioasă, cît ai întoarce la lumină un pumnal ca să strălucească pe ambele tăişuri. 74 [75] - Acum, ce trebuie să-ţi fac? întrebă colonelul. - Să mă lăsaţi să ... îngînă locotenentul. Cu ochii în lacrimi, el se scobori' într-un genunchi şi sărută adînc mîna flocoasă, neagră, a colonelului Greceanu, întinsă ca să-l ridice. - Răzbunarea celui mic, zise colonelul, îmi dau seama, camarazi, că e atroce ... [76] INVITATUL Bucuros, tînărul profesor îşi făcea preparativele pentru ziua întîlnirii. El nu îndrăznise să se pof, tească singur sau să ceară el mîna unei fete atît de bogate, pe care o iubea încă din timpul univers sităţii, din pricina tirnidităţii şi a sărăciei. Din obscuritate, pămîntul şi oamenii lui ies încet şi treptat: prima fază socială fostul student fără avere şi/o construieşte cu migăleală. Stabilirea cere dintrodată cheltuieli complicate, ca atunci cînd vrei să-ţi faci o casă şi cînd trebuie să cumperi, dintr-un singur buzunar, de la teren pînă la gar, duri şi acoperişuri, toate materialele laolaltă. Profesorul si,a examinat încăltărnintea scîlcle. Deasupra un�r ghete noi, pe măsură, trebuia să joace marginea unui pantalon ireproşabil, şi pe carîrnb avea datoria să se zărească un ciorap de calitate. Hainele trebuiau croite cu gust, din ştofă fină, cămaşa avea să puie prospeţime costisitoare în deschizătura jiletcii, o cravată impresionantă trebuia să-si vădească nodul de mătase discretă în intervalul gulerului alb. Batista trebuia să fie de in rafinat, manşetele butonate cu sidef gros, un fir de aur trebuia să lege buzunarul pieptului cu cheotoarea unui nasture central. Garderoba nu putea să fie cumpărată dintrodată, fără cîteva poliţe cu scadenţe grele. Pălăria, pardesiu], bastonul, un portofel de piele mată în buzunarul subsuorii, cornplicau cu subti. 76 [77] lităţi aprovizionarea. Apoi, el avea să se prezinte în automobil, din care avea să se scoboare elegant şi leneş, plătind un bacşiş cît preţul cursei întregi: Cineva o să se uite la el pe fereastră, pentru că este asteptat. Presedintele Curtii, care o să-i devie probabil socru, �ste un om �ever şi meticulos: de la început, încă din stradă, tînărul profesor trebuia să.l influenţeze printr-o ţinută studiată. Garderoba se confecţionase după program. încăI, ţămintea de antilopă cu bransuri de lac, era splen. didă, El şi-a asortat-o cu mînuşile de piele de căprioară, roşcate ca tutunul. O puse de cîteva ori, patinînd în odaia lui, ca să se obişnuiască. Un covor pe parchet ar fi putut să-i răstoarne un echilibru lăsat în voia pingelii. Dintrodată el nu va putea cere mîna fetei, care, fireşte, a pus pe tatăl ei în confidenta sentimentelor tînărului lati­ nist, dar se va putea să înceapă o apropiere, prin aluzii, magistratul. Atunci, el va trebui să aibă spiritul pregătit şi obiecţiile argumentate. Nu va spune: « O iubesc », aşa, direct: e nevoie de o perilrază, de mai multe perifraze, consecutive şi armonizate concentric. Nu s-ar putea spune că ea îl iubeşte tot atît de puternic, dar faptul că nu se căsătorise în patru ani, decînd el i.a dat să înteleagă indicatiile unei inimi crîncen chinuite, comporta o se�ificare inexprimată. Totul părea să confirme aşteptările profesorului, şi în special invitaţia de la Il april nu părea fără înţeles. Domnişoara îi spusese des, lusit: « Te invită la masă mama ». 'Costumul îi venea şi el după dorinţă. îmbrăcat întreg, de repetiţie, profesorul se simţi intrînd în ceea ce el numea cu admiraţie « societatea », adică pătura limitată a oamenilor, « elita» popoarelor. Maică-sa, văduvă, căreia îi trimitea un sfert din salariu în provincia natală, va fi profund mulţu­ mită de căsătoria fiului ei celui mai cuminte. 77 [78] « Parcă gulerul e cam strîmb, domnule Marcu. » - « Din contră, vă vine perfect, domnule pro. fesor; aşa un costum nu se brodeşte în fiecare zi. » Clientul lua atitudini de jurnal de modă, sprijinit de biurou, pus în cot pe raftul bibliotecii sau des. chizînd o carte cu scoarte. Fericit şi foarte turb�rat, profesorul aştepta seara de 12 april cu o febrilitate şi o strîngere de suflet totodată, de izbîndă asigurată numai parţial. Profesorii, colegii lui, aflaseră că se prepară eveni­ mentul şi necăjeau distracţia lui progresivă. Afla. seră şi şcolarii, care începeau să se cotizeze pentru un dar de nuntă. Era cel mai iubit dintre dascălii liceului, un pedagog entuziast, răbdător, blînd şi învăţat, şi clasa lui voia să dea dovezile sentirnem tale printr'un cadou impresionant. in dimineaţa zilei aşteptate, el puse la un florar să i se pregătească, pentru orele nouă seara, o jerbă de Hori exotice, pe preţul unei pălării: în momentul cînd puse piciorul pe scara automobil lului, îi mai rămînea în buzunar o sută de lei. Scoborîndu.se cu buchetul în mînă, el dete suta şofeurului re cunoscător şi rămase pe trotuar, să se reculeagă. Uitase tot ce studiase în timpul celor treizeci de zile de reflexiune atentă asupra unei singure preocupări. Ridică ochii: numărul casei era invizibil. Nici nu se putea să fie acolo, în casa cu luminile stinse. Alese casa din dreapta, două case din dreapta: ferestrele ambelor case erau întunecate. Trebuia să fie casa din stînga. Se duse la stînga. Sună. - Mă rog, dacă nu mă înşel, aici e numărul opt, casa domnului preşedinte Siteanu ... - Alături, domnule, aici e numărul zece: scurt şi arogant. Profesorul rămase în drum, chibzuind. împinse poarta casei cu ferestrele stinse. Făcu un pas, trer cu pe dinaintea scării de intrare. 78 [79] « Poate că sufrageria e mai în fund », îşi zise el. Şi nimeri în uşa unei bucătării abia luminate. Magistratul şedea acolo, dar se culcase. Masa se petrecuse în ajun. Boierii erau osteniţi. Pe coridor el zări umbra albă a unei femei care închidea o uşă după un zgomot de lanţ tras, caracteristic. Era dornnişoara. T recu pe dinaintea geamlîcului cu buchetul lui admirabil. Scoase dinaintea porţii, la lumina bec ului de gaz, agenda din buzunar, stupefiat şi totuş documentar. Într-adevăr, invi­ taţia era pentru seara de II april: la Il april era scadenţa primei poliţe pentru garderobă. Profe, sorul amestecase datele şi le-a pierdut pe amîn, două. El porni pe jos, cu buchetul, străbătu cîteva străzi în neştire. - Unde te duci, frumosule, pe jos, cu un buchet de mireasă în mînă? l,a întrebat o fată cu buzele roşii, din vînătaia unui gang. Profesorul s.a uitat la ea puţin. Era cîrnă şi durdă şi i,a plăcut. - Am fost să mă însor si am întîrziat cu o zi. Dumneata cine eşti? ' - Aş vrea să mă mărit cu tine, răspunse fata, cu o sinceră voce, aproape neprofesională. Băiatul i-a plăcut şi ei. Şi, la braţ, ei suiau o scară murdară, acoperiţi ca nişte morţi, pe pîntec, cu [erba de flori rneridio­ nale. Ea La dus cuprins de mijloc; el a simţit ondularea şoldului ei, la pas, în coapsă, ca un pipăit. - Unde mergem? a întrebat el. - La al cincilea cat, la mine. - N,am niciun cinci în buzunar, mărturisi el şcolăreşte, scrupulos şi încercînd, fără voie, să se degajeze. - Nu-mi trebuie de la tine nimic, răspunse ea, şoptind şi strîngînd mai puternic. 79 [80] - Am să ,ţi spui ceva, zise el ruşinat. - Se oprise pe o treaptă: Niam mai fost niciodată ... . Domnul Ionel Lăcustă-Termidor n-a crezut nimic. Şeful de cabinet, un tînăr cu figură de fecioară brună şi cu buzele groase, vi, nete, de Sularnită, i,a oferit gratuit loja de la ga, lerie. Domnul Ionel Lăcustă-T ermidor, obsedat de ideea lui, a refuzat cu rinjet de cochetă recunos­ ştinţă. Şi n-a plecat. Vineri pe la arniaz, cînd an' ticarnera era plină de actori şi actriţe, directorul de scenă, bătrînul Costi, ieşind din biuroul di. rectorului, l.a luat deoparte şi La întrebat în, cruntat părinteşte; - Vrei un «ajutor» din partea Teatrului? Cît? - Nu. Am venit să dau eu ajutor Teatrului, a rinjit otrăvit şi superior domnul T ermidor. Sîmbătă pe la patru după.amiaz, după ce din anticameră plecase şi şeful de cabinet, a ieşit, si, gur de sine, şi directorul, cu pălăria în cap, par' desiul pe braţ, şi in colţul gurii o ţigare care-i irita ochiul şi îi schimba fizionomia, şi-aşa schi, monosită de nopţi nedormite. - Ce e, domnule, tot n.ai plecat? Nu ţi-am spus că sînt În America? .. 124 [125] - Domnule director ... - Care « domnule director ... »1 Te ţii de fleacuri. Cu purtările dumitale deşuchiate ai corn, promis literatura. Mi-e şi ruşine să mai spun cuiva că sînt poet ... ca dumneata! - Am venit cu o piesă ... Şi în timp ce domnul Ionel Lăcustă-Terrnidor caută adînc în buzunarul hainei, o teamă cleatină ca un vînt bolnav culmile sufleteşti ale domnului director. Cine e, în definitiv, acest vagabondl Nu stă scris în Catehismul Înţelepţilor din India şi Singapore că lumea se sprijină pe trei calici, lu. minaţi de harul lui Dumnezeu, şi care pot fi sa' cagiul de pe uliţă, băiaşul de la rîu sau cerşetorul cu picioarele gangrenate de la uşa pagodeil Şi nu e Lăcustă cel mai calic dintre scriitori, care sînt şi ei nişte calici? Toţi jurlsconsulţii, medicii, pro, fesorii de geologie şi şefii de culoare, ale căror piese au fost reprezintate în cursul stagiunii, s'au dovedit sufleteşte mai mlzeri decît mizeria văzută a acestei haimanale cu înfăţişarea de prăjină îrns brăcată. .. Unde se ascunde Prinţul Spiritului care să comande cu braţ întins oştilor de umbre ale poeziei dramatice, astfel ca bătălia de pe scenă să nu mai fie, cam ultima iarnă, o jalnică înfrîngere şi o pieire în zmîrcurile banalităţiij' ... Dacă în acest trup jigărit Dumnezeu a sălăşluit un suflet de creator şi de comandantl Dar în locul manuscrisului, domnul Ionel Lă, custă-Termidor scoate o tabachere de nichel şi, politicos, oferă: - Faceţi o ţigare 1 - Unde e manuscrisull Nu, mulţumesc, nu fumez. - Care manuscrisl - Piesa cu care zici că ai venit. 125 [126] - Piesa o am În cap. Vreau să vi-o povestesc, şi dacă o veţi găsi genială şi demnă de reprezin­ tare ... Directorul priveşte drept În ochii publicistului, care-i primeşte căutătura cu una atît de candidă şi serioasă, că directorul se hotărăşte. - Poftim la mine-n cabinet. Deschide cele două uşi capitonate, îi face loc să intre.ntîi, şi, aşezîndu.se la biurou, după ce se uşurează de pardesiu şi pălărie, rosteşte scurt: -Ascult. Domnul Ionel Lăcustă, T ermidor întinde amîn' două mîinile, de parcă ar trebui să facă ceva cu ele, dar trăgîndu