[9] CE,AI CU MINE, VîNTULE? Ce ai tu, vîntule, cu penele mele? De ce-mi răscoleşti biletele, îmi Împrăştii apa din blid şi-mi arunci seminţele În zăpadă şi noroi? Pe flaşneta mea, mă gîndesc, cocoşat în mine, la ţara mea depărtată, cotropită de soare, cu papagali stacojli, verzi şi albi în ramurile pădurilor de portocali. Sînt singura pasăre care nu ţi-am stat Împotrivă niciodată şi nici nu ţi-am cerut loc, să mă duci, ca pe vulturi şi corbi, în marele tău drum de viscole şi vîrteje. T elam lăsat să treci Întotdeauna nesupărat pe lîngă cutia cu bilete şi lada mea cu cîntece de lemn. Pentru că nu ştiu să cînt, În locul meu cîntă fluierele aţipire ale valsurilor dinlăuntru, amestecate cu amintiri de orgi şi cu treziri de flaut. Capul meu Încovoiat poartă un cioc numai decorativ, cu care nu pot să muşc, şi abia mă scarpin cu el. Poate că m'am născut Întîi şi-ntîi din melci, cu care linia mea de profil poartă o asemănare. Ori eşti supărat pe moţul meu? Un sicilian bătrîn mă duce, pe genunchiul şchiopătat subt caterincă, din dreptul unui chioşc În dreptul unui geam. Mîna lui Învîrteşte o sonată, şi pălăria salută, la sfîrşit, ca în Rigoletto. Sîntem cerşetori amîndoi, dar nişte cerşetori care punem ceva În ureche şi deşteptăm suferinţa plăcută a omului, În schimbul unui gologan învelit În hîrtie şi aruncat, pe asfalt, din etaje. Uneori, [10] trecătorul, oprit in loc dinaintea Haşnetei, si-a simtit sufletul că i se atinge de ctntecul nost�u, ca latul unui cuţit pe zborul tocilei, - şi că a scăpărat. Cîinele s-a uitat niţel la mine, s-a pitit, s-a sculat, ochii lui m'au întrebat cine sînt şi ce sînt, şi cînd i-am răspuns: - Coocoo! i-au căzut urechile şi coada, şi s-a pus pe fugă, uimit de voce şi disperat că vorbesc. A venit la mine pisica de catifea, ca o fantomă de fum, călcînd pe puf şi surîzînd din papile de alamă si chihlimbar, Gurita ei trandahrie a şoptit ceva: S,a întins pe spate ca un sfinx elas­ tic, somnoros, şi m-a chemat, cum cheamă marea întunericul din stele, ca să se legene împreună. Prin fulgul pîntecului alb am numărat şase gră, unţe de frumuseţi mărunte ale ţîţelor ei noi, m.am mirat si am zis: - Coocoo!' înspăimîntată de glas, rnîţa sia innodat dintr'o săritură, ca un fular pestriţ, şi a pierit. Cu soaricele m/am 'Inteles, si mai ales cu co­ baiul. 'Acest brînzoi cr: ochii fierbinţi, alb ca tibişirul şi bălţat castaniu, s-a vîrît lîngă mine şi s.a împrumutat din sîrnburii mei, ca un ca' marad. l,am şoptit Ia ureche: - Coocoo! şi nu sia speriat. Căci şoarecii şi cobaii au învăţat multe de la chinezii bătrîni si nu le-au dat uitării, ca berzele albastre, căIătoa:e deasupra oceanului gălbui. Sînt papagal singuratec, în sihăstrie eternă. Ce ai, vîntule, cu penele şi ce faci tu cu biletele mele? Eşti ager, dar eşti prost. Vîntule, îngheţule, tu nu ştii să citeşti. .. [11] SIMBURII DIN MIEZURI în fiecare lucru tăcut, auzul descifrează o şoaptă, ca intr-un clopoţel incremenit pe costumul de bal, din dulapul clovnului in vacanţă. Adie piatra, cîntă lemnul, şuieră huma, de o dospire interioară. Ţi se pare că sînt leneş: ascult. Vîntul vorbeşte ca minia, adunînd în orchestră vocile pulveri. zate În lăuntricul firelor de viaţă. Un glas, nu mai tare decît al scrurnului rupt, mai mic decît o furnică, mişună pe dedesupt, fără localizare. In beciul moleculei, - închide ochii şi auzi!­ rod lanţurile prizonierilor păreţii şi se macină o pilitură, mai nepipăită decît umbra, o umbră de umbră, ecourile unor ecouri, nuanţele unei nuante. D� mii de ani alerg să.I prind şi să.] am, ca un copil cu neputinţă de îmbătrînit, neobosit, după fluturi, cu o pungă de mătase în vîrful unei trestii de bambu. Invizibila rezonanţă, neauzita paliditate trece printre firele urzite des, cum trece din lucru-n lucru, din muţenie în muţenie, din granit în pămînt, din pămînt în floare, din floare în nimic ... E un nimic' în care umblă ceva, şi e ceva în care este nimic. Auzi? Vocea fără flaut, după ce flautul e aruncat În foc odată cu vioara. Firimiturile voioase dansează la o lumină de' părtată, de constelaţie peste telescop. Ele sînt nude, virgine şi eterne şi se joacă de cîte ori obosesc, ca fetele adevărate, din internatul din 11 [12] Alpi, cu un inel, pe care şi,l strecoară, închis în mîinile împreunate, prin toate mîinile împreu­ nate şi închise ca nişte scoici. La cine-i inelul? ÎI are garoafa 1 11 are granitul? e în gura rnoru­ nului? s-a cîrligat în părul Gorgonei? îl are acum trestia bălţii, ori a sărit în ulmi? Uite,\. Nu e. Era? Şi alerg prin ceruri de mii de ani, tînăr şi gol. N,am avut vreme să stau şi să mă scald în mare şi izvoare, ca să nu fugă cerul mai iute decît mine. Şi alerg prin ceruri copilăreşte. De aceea am rămas murdar şi păros în mijlocul zărilor pure şi al parcloselilor de stele curate. Mă vezi cum alerg? Am ajuns în fundul lumii. Vino dacă vrei, şi tu, să ne iubim fugind, neopriţi În îmbrăţişarea adormitoare a pămîntului, ca două stele părechi. Dacă te ţii după mine, putem ajunge Împreună. Am pomenit de umbră şi mi se pare că ea e fiinţa văzută a vocii neauzite. Vrei să prindem umbra amîndoi, păşind pe vîrful picioarelor printre tulpini şi bozii? Să o cuie gem şi să o punem În poala ta de mătase, crisalidă roşcovană a unui fluture, care, cînd va zbura din păinjenişul ei, va fi noapte şi va rămînea tot nevăzut. Auzi aripa lui? S,a mişcat În tine şi s-a desfăcut ca penele unui fazan care se întinde a somn pe o creangă de mărgean. [13] FATA DE DEMULT o fată cenuşie, cu jarul ochilor verde În ple­ tele negricioase, ca bălăriile sărate ale mării, a fost osîndită, odinioară, cîndva, să i se reteze capul, pentru o greşeală, cu securea. Pe vremea din poveste, stăpînii puteau să scurteze viaţa cui pofteau, cu nejudecată, pentru că nici o judecată nu era mai dreaptă decît a lor. La necaz şi la beţie, numai muzica şi sîngele, amestecate, pw teau să-i potolească, şi nici o ispravă, - nici bună, nici rea, atît se asernănau isprăvile bune cu isprăvile rele ale stăpînilor, - nu se putea trece, după rînduială, fără tăiere şi înjunghieri. Fata cenuşie şi-a cerut Stăpînului cruţare, fă, găduindwi să-i spuie seara poveşti, să-i legene cruzimea cu basme frumoase, dacă se va îmbuna să o ierte pînă la isprăvitul poveştilor ei; şi nu­ mai după aceea să o trimită gîdelui împărătesc. împăratului i s-a părut făgăduiala plăcută. Dete porunci şi primi pe Fată la picioarele lui, pe papura de catifea cusută cu aur, să-şi depene, în auzul împărătesc, furca de basme. Din copilărie, Fata făcuse covoare, care începeau tot din furca de tors, se răsuceau în sculuri şi gheme, vopsite cu coji de copac şi cu buruieni fierte, se prindeau în războaie şi, urzindu-se tari, se ţeseau, bătute cu pieptenele de fildeş. Acum, la curtea celui mai puternic împărat din ţara depărtată a Răsă' ritului, ea se legase să scoată dela dreptul COl [14] voarele din furcă, fără vopsele, fără nici lînă, nicr mătase; aşa cum fac stelele lumină - numai cu văzduh. Imprejurarea şi munca Fetei erau cumplite. Din pămînt, din zare, din flori şi din închipuiri, trebuia să se işte poveştile, care îi întîrziau, zil. nic, moartea cu o zi. Cînd nici nu începuse, ea se temea că se va opri odată, şi că, într-o seară, pe negîndite, i se va rupe firul. întîia poveste, a serii celei dintîia, Fata o întoc. mi povestind, în clipa în care Stăpînul binevoise să-şi deschidă urechea şi să asculte. Păşind Stăpînul în odaia de sidef, unde îl aşteptau roabele cu brăţări de aur la mîini şi la glezne, şi sofaua, Fata încă nu ştiuse ce avea de grăit, şi, îngenun, chind înfricoşată, căuta, în mintea ei, un început. Se bizuise nu pe o ispravă ştiută, ci pe o taină. sufle, tească, pe o pornire a inimii, plăsmuitoare, ca atunci cînd din necunoştinţă scotea, pentru covoare, chipuri şi îrnpărechieri. Cînd ar fi, pe neaşteptate, să tacă, Stăpînul, necăjit, va trimite pe Fata mincinoasă la moarte. inchinîndU1se la ivirea lui printre slugile împă. răteşti, ea găsise, îngenunchiată, taina din tainele sufletului, aceea care face din nou cu putinţă plăsrnuirea dintru început a lui Dumnezeu şi scoaterea vieţii din nimic. in prima noapte, ea povestise pînă la revărsatul zilei, şi Stăpînul, iz­ butind să nu adoarmă, rămas vrăjit şi leneş, făcu semn cu mîna că Fata poate pleca la hodină. De atunci, în toată noaptea, Fata cenuşie şi-a povestit tainele, sporindu.şi zilnic viaţa cu cîte o zi nouă. Astfel, i-a mai stătut pe umeri capul încă o mie si una de zile si de nopti, adică în totul aproape trei ani de zile şi de nopţi. Stăpînul avu timpul să-şi uite osînda, şi Fata rămase în palatul împărăţiei, în încăperile cu hrisoave, zar pise şi sigilii, cu însărcinarea să scrie, pe piei de 14 [15] căprioară tăbăcite cu lustru, tot ce povestise, ca să rărnîie împăraţilor urmaşi zestre Şi podoabă a gîndului şi a cuvîntului, în ceasurile de hotă, rîri pripite şi de nehotărîre. Scriitorul de povestiri din împărăţiile de mai tîrziu, urmează pilda cu Fata cenuşie, destrăma­ tă.sn trupu.i zvelt şi frumos, încă de acum vreo cîteva mii de ani, prin preajma apelor Eufra, tului, în lutul moale, dedesubtul lespezii albe, culcată peste mormîntul ei, ca să nu fie dezve­ lită de vulturi şi şacali. El povesteşte zi de zi o împrejurare a sufletului şi a pămîntului, ca să nu piară şi ca să i se pară că trăieşte ziua îndoit: o dată cu sine şi o dată cu împrejurarea poves, tită, trebuind să îndreptăţească zi cu zi fărÎma de pîine pe care o gustă, şi picătura de apă ser­ bită, În ziua cînd n-a mai ştiut să povestească, simte gîdele împăratului mîniat, care-i de cele mai multe ori Destinul, apropiindu.se de el ... Impăratul îşi scotea mulţumirile din chinurile răbdare ale povestitorului, dar acum porunceşte pitarului să-i taie tainul. Fata povestise împăratului ei timp de o mie şi una de nopţi, Împreunînd năzăreala gîndului şi a basmului cu lumea, puind cîntecul să vieţuiască şi să zburde ca omul, ascunzînd pe oamenii de pe poteci printre dălii şi stupi şi pitind fetiţele printre leuştean şi busuioc. Scriitorul are timpul mai mic, - pentru că şi împăratul lui e mai mare, - şi el va povesti, ca şi Fata cenuşie, de la care a Învăţat amărăciunea dulce a sufletului, tulburat de scurgerea într.însul a pîraielor lucii din întuneric, timp de cincizeci de mii de zile şi nopţi. .. [16] HîRTIA De cîte ori îţi Îndrepţi condeiul înspre hîrtie, ai o şovăială. Inefabilul material, alb, cel mai frumos şi mai gingaş inventat de om, pare tăiat din valurile cerului, căptuşit cu foi transparente, aduse plutind din văzduh. Poate fi ceva mai curat si cu mai multă uşurinţă murdărit 1 Bagă de seamă, scriitoculec apropie-te de ea cu shială, - şi adu-ţi aminte, tipografule, de călugării de la teascul cu slove: înnainte de aşter­ nerea ei peste plumb, făceau cîteva rnetanii şi sărutau Sfinta Coală. Cîte foi ale Evangheliei de la Ioan, cu tiparele scobite-n lemn de păr, ieşeau din tipamiţa mînăstirii 1 Zece pe zi? Poate că mai puţine. Pagina - cu trei mărimi de chirilice negre: o mărime pentru citania în biserică, o mărime pentru tîlmăcirea înţelesului ascuns, - căci înţe. lesul adevărat e întotdeauna ascuns, atît în cuvînt, cît şi în lumina zilei, şi mai departe dt� ea, - iar mărimea cea mai mică, pentru aninarea unui înţeles de altul. Tiparul dă pe faţă lucrul necunoscut, şi tipograhi aceia ştiau cu ce umblă mîinile lor. La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul a rămas de atunci mereu la început. Nu simţi tu, într-adevăr, cărturarule, că sînt noi în fiecare zi cuvintele tale şi că de cîte ori iei pana, ca să le dai În vileag, e o caznă ca la facerea lumii, şi În fiecare zi o Înviere din morţi? Nebunatecule, tu te joci cu 16 [17] firul de beteală viu: să nu fie în deşert - ai să dai socoteală dacă-ţi moare între degete, ca un licurici. Tu trebuie să-i adaogi cuvîntului viu putina ta viaţă, si nu să i.o scazi pe a lui. Osînda ţi,� aspră: rămî:le pe hîrtie murdărie. în loc să faci ca floarea, tu ai făcut ca musca. La ce te-ai mai apucat să zbori şi să cînţi, dacă aripile ţi-erau mici, înnălţarea pitită şi glasul sterp? Unul sfinţeşte hîrtia acolo unde ° sută ° spurcă, nevrednici de mîntuire. Nu se puteau ei mîntui într-alt fel, cu ° strădanie mai potrivită? Duci pe cobiliţă apa din fîntîna altuia şi n-ai înfumu­ rarea că ai făcut-o, apa, tu. E ° mîntuire să ° împarţi proaspătă şi limpede plugarilor înseto­ sati. Samariteanca s-a mîntuit tîrînd în sus, frecată d� ghizduri, ciutura cu răcoare. Nu eşti mulţumit: vrei să fii şi Hristos, şi nu vrei nici să te răstigneşti. Îţi place să fii un Iisus gras, cu guşă pămîn­ tească, un Iisus de sofa şi de jilţ, răsturnat, nu răstignit. Foaia mea preacurată, porumbielul meu şi al Sfîntului Duh. Vino-mi să te păstrez cum eşti şi să mă uit la frumuseţea ta nevinovată şi liniştită, comoară! Şi nu m-oi apropia cu pana de tine, ţi-am jurat, casă.ţi tulbur undele în zadar. Numai cînd m.o chema pe şoptite graiul de care ascult, atunci ° să-mi treacă pe faţa ta Întinsă gîndul, ca un fluture adăpat, în plutire, cu bobul de rouă furat oceanului, în nainte de a se înneca în ne­ sfîrşirea lui. Scriitorule, ai mînjit multă hîrtie. Tipografule, ce ai făcut? Ai pierdut ceasul mare, pe care-l găsiseră scriitorii la opaiţ, El nu mai bate în slova ta luminată de un părete cu cărţi. Tu faci, scrii, torule, tiraj. Tainele, înţelesurile, chinurile, jertfele unde au rămas? 17 [18] " . � ,t�; �'f>i �I) ...t:;" .- ���- [19] CULEGĂTORUL DE SEMNE De cînd mă folosesc de colaborarea ta, domnule Tipograf, sînt, aş zice, patruzeci de ani, dacă nu mi-aş aduce aminte că mă «culegi» de cinci veacuri întregi ... Semn cu semn, literă cu literă, mi-ai refăcut manuscrisele în plumb, oprindu-te la punctul meu cu punctul tău şi dînd slovelor dezordonate linia şi simetria unui meşteşug de giuvaere. Ai ezitat la ezitările mele, te 'ai îrnpie­ dicat unde mă împleticisem eu, ai fost colabo­ ratorul îndoielii şi bănuieli lor mele, prezente încă pe manuscris. T ovarăs bun, tovarăs credincios, vrednic drumet cu mine, �um s-a făcut că te-am scăpat din veder� patruzeci de ani şi, după ce mi-ai scos la lumină miile şi zecile de mii de rînduri, pretutindeni martor mut, nu te-am pomenit în nici unul? în toate limbile, de la Sfînta Scriptură pînă la stihuri le de dragoste şi de amărăciune, degetele tale inteligente, pipăind crîrnpeiul de plumb în celulele pupitrului tău, tîlmăcesc, pentru ochii cititorilor de gînduri, sămînţa şi pleava intelec­ tului meu. Mîna ta dreaptă ciuguleşte în lada cu despărţituri pătrate, ca şi ciocul lui Coco în sertarul cu bilete, şi scoate mereu o noutate veche, înfrăgezită de cuvintele întoarse la alte înţelesuri şi izvoade. Năravul nostru s'a îndătinat să facă parte din zestrea cea mai aleasă, şi lumea ne primeşte să 19 [20] spunem seara, cu slove, cele ce au văzut ochii noştri, necurmat uimiţi de lumină. Cum se în. tocmeşte gîndul scris, ştie mai bine albina, care, din pulberi necîntărite, face putini de miere, cu lacrimi ascunse-n stupi, în alveole. Luăm puţin din cer şi puţin din .floare, puţin din cuget şi puţin din chin, putin din credintă si putin din necre­ dinţă, şi umplern cuvintele �u 'măd�ve dulci. Tu, din rniezurile noastre dumicate cu vîrful penei şi aşezate unele-ntr.altele şi amestecate, ai făcut cărţi şi biblioteci, încet, încet, secundă după secundă, cinci sute de ani, dragul meu Zeţar, care, fără să ştii, ca şi noi te-ai aflat, pe cînd cîntai şi fluierai, că schimbai feţele vieţii, cu o firimitură de cositor şi cu un praf presărat în topitoare, de antimoniu. Aş aduna cazna ta de o parte şi cazna mea de o parte, ca să le aseamăn şi să le deosibesc, şi mi-e teamă că totul tău întrece de cîteva ori cîtul meu de cîntăreţ şi de povestitor. La covoarele tale groase, ţesute din încrucişări de fire mici, eu nu am adus decît întocmirea chipurilor şi culoarea. Cum aş putea să le despart, ca să fac o movilă de urzeli şi o ulcică de vopsele, fără să mă rusinez? Imi place să stau ore, zile şi vieţi în atelierul tău} numai ca să mă uit la tine lucrînd, mai mult în aer decît în materie, umblînd cu mîna pe deasupra cutiilor tale mici, ca un organist, care, din singura atingere cu Iildeşul, scoate un plînset şi un hohot al nădejdii. De la culegaie, tu treci la teasc, şi din teascul tău iese foaia mîzgălită cu semnele tale, cu litere mărunte negre şi cu începuturi mari. Niciodată n.arn aşteptat lîngă « maşină» liniştit ivirea din, tre « vnluri » a colilor albe, pe care se strămută gîndul şi licăririle lui din taină. Şi de cîte ori mîinile tale negre, de coşar murdar de funingini 20 [21] şi ulei pînă la ochi, îmi aduceau pe dedesubt, ca o mara mă a lui Crist, purtătoare de rerninis­ cenţe selenare, coala mare de hîrtie tipărită, eu ţi le sărutarn cu smerenie, închipuind, şi ţi le-aş fi sărutat cu adevărat, dacă nu mă shiam că ai să crezi că am Înnebunit. [22] I I LUMINĂ DE TOAMNĂ ... Locuită de.o mie de miracole neîncetate, viata pare un basm etern şi straniu, care poate fi între. rupt oricînd şi reluat. De la frunză pînă la Alde, haran şi licurici e numai podoabă, visare şi taină. Nu poţi topi un bob de sare pe limbă, ori mirosi o floare, fără ca să se tulbure în tine, mare bolnav, sufletul, ca o fîntînă de rîpă. Deasupra cărţii În care citesc, scrisă de unul din semenii mei uimiţi, atîrnă din boltă ciorchi­ nul, greu ca de piatră, al strugurilor cu bobul mare si vînăt. Striviti în buze, ei mustesc ca niste ţîţe, şi belşugul lor 'aduce aminte maternitatea' şi splendida.i dărnicie. Vinul şi laptele, din cîte rnusturi ţîşnesc pe lume, par cele mai ciudate. Schimbarea din rădăcină, a măduvei şi luminii, în suc de bucurie şi vigoare, se aseamănă cu renaşterea la timp potrivit a sînge, lui în lapte. Ştiinţa, care la analiză ştie să des, cornpuie această schimbare de natură, de formă, de consistenţă, de culoare şi gust, într-un număr de iviri mai mărunte, nu.i poate micşora nici frumuseţea, nici misterul. Natura.i un şir de parcuri definitiv închise, şi noi ne mişcăm într-un spaţiu mărginit de jurîmprejur, ca pasările de pradă. Toamna, mai frumos decît orice carte şi mai viu decît orice gîndire e paharul cu scîntei pe care ţi,l întinde podgoria. Chibzuit cu Încetineală 22 [23] şi migală, ciorchinul se alcătuieşte bob după bob, ca un pumn de mărgăritare, şi roua preţioasă, pe care o strînge prapurul şi catifeaua diafană, pare adunată cu trudă, ca mierea, firimitură cu firimitură, de niste roiuri nevăzute. În mijlocul a�rului cernut pretutindeni, omul umblă din buruiană în buruiană, ca un păianjen alb, şi mii de păianjeni, cu ochii de foc, străbat viile la cules, în bucuria tineretii eterne. Întîi secerişul şi-apoi culesul învaţă, mai lămurit decît o filosofie propovăduită de un doctor ridicat pe 'o catedră într-o sală posomorîtă, puterea muncii si valoarea efortului neîncetat. E învătătura veselă, in sînul luminii, în universitatea florilor şi a par, fumelor călătoare. E vorbirea înţeleaptă, cochetă şi fastuoasă a pămîntului, care cuvîntă-ri spice şi fructe. E sămînţa fecundă, aproape nevăzută, a grîului; bob cu bob, ea clădeşte măgura de aur din care scoate pîine, sînge şi fericire găleata cu cercuri de fier a muncitor ului. Divinităti robuste străbat holdele si se umbresc subt frunz�le viei. Legea noastră pare Între dînsele meschină si amărîtă, si idealurile noastre, - care nu se îmbată cu ele,' nu se sărută cu ele şi nu joacă în jurul lor, goale şi sprintene, - sînt ca nişte cerşetoare înfăşurate în zdrenţe le azvîrlite de niste zei sănătoşi, cruzi si cîntăreti. În fundul ţării t;ece hora' lui Dionisos, zglobie si nudă, victorioasă. Uriasii cocosati ai cetăţii, învinşi Încă o dată, gem şi ofteazi şi sîngeră �le biciul de aur al vietii. Îi loveste si trece. Vizionar steril deşi tînăr, aplecat pe o filă cu înţelepciune multă, i.auzi, hora cîntă... Arun­ că-ti cartea si du-te, ca să te întorci mai tînăr, mai fulgerăt�r şi victorios ... [24] PARAVANUL DE AZUR Se găteşte de o sută de mii de veacuri frumoasa, şi încă nu şi-a pieptănat pletele pînă.n vîrf. Lighe, nele ei cu apă au fost scoase din Eufrat şi îrnpros­ pătate din Iordan. Pînă şi-a isprăvit unghia dege' tului mic de la un picior, murise Eghipetul, şi frumoasa nici pînă azi nu ştie că s-a născut Car­ tagina şi a murit. Şi-a lăsat dulăul Între piramide, pînă-şi va unge sînii cu uleiuri parfumate, şi dulăul a Împietrit de aşteptare, cu ochii către stăpîna frumoasă, care şi.a tras împrejur perdeaua albastră, ciupită de molia de argint. Ei vremea îi este şi azi de prisos, ca unei cadîne cu tezaure mari, darurile de aur şi mărgăritare ale unui prinţ arab. Visteriile timpilor, din care nu poate cheltui nici ore, nici zile, neavînd ce cum, păra mai bun, Îi aparţin întregi: cum ar interesa-o vremea şi viaţa noastră? Călăreţii curtenitori, care au voit să-i sărute călcîiul de subt paravan, au răbdat să-şi isprăvească toaleta şi au Îmbătrînit şi au şi uitat-o. Uite, harfele noastre au aşteptat-o, şi s-au înnoit de mii de ori cîntecele zadarnic şi corzile rupte subt unghiile tocite pe imnuri. Frumoasa e bogată şi stearpă. Sînul ei nu ştie să dea lapte, pîntecul ei nu ştie Încolţi, - şi vor­ bele dragostei îi sînt reci. De un sînge cu luna, de o fire cu lespedea sticlcasă, ea s-a Întîrziat la unghia degetului mic, - care, cînd Îl isprăveşe, i se pare urît, şi ia lustruitul de la început. [,am 24 [25] zărit totuş surîsul, şi de-atunci toate femeile par slute, şi căldura lor pare mînjitoare. Cine mai poate să uite? De o sută ele mii ele ani, de cînd ni s'a părut că am ghicit,o prin văzduh, inima ne-a rămas pe veci săgetată. Nu! spada dreaptă ne .a stră­ pUllSlO şi a rămas acolo, potrivită cu f.'igaşul spin, te că turii, ca în teaca ei adevărată, S,a răscolit sunetul adînc al pendulei : E ceasul 19}I fără cîteva minute. N,ai mai isprăvit? [26] I l SEMĂNATORUL DE SCÎNTEI Viaţa mi.a fost o lungă noapte de veghe neoste­ nită la căpătîiul Madonei. Culcată pe aşternutul albastru, cu mîinile împreunare la piept, ea dormea, între patru luceferi, în roaba cerească. Se stră. muta Carul, mă strărnutam şi eu, în pasul încetinat al sfîntului vicleirn ele argint. Eu eram, dacă vă aduceţi aminte, şi reţeaua de fum alburiu care învăluia partea locului cu o nălrarnă de sidef; eu cu cădelniţa mea, şi în cădelniţă cu al cincilea luceafăr, arzînd cu o flacără îngheţată. Înrr.o noapte din noaptea mea totală, Carul s-a apropiat mai mult de pămînt şi, hindu.mi sete, am pus talpa mea pe lut, şi, pînă să mă adăp dintr'o fîntînă cu lanţuri adîncă, a plecat Carul cu Madona şi nu l-am mai putut ajunge. Am alergat la toate marginile sesului si pustietăţii si l-am aşteptat să mai trea�ă ° dată pe lîngă' picioarele mele desculţe în pulberea fierbinte, ca să-mi iau locul din nou, -- şi pretutindeni el a trecut mai sus de mine, urmărit de ruga şi de închină, ciunea mea. Inţeleg de ce vă sfiiţi de mine şi de înţelesul meu, voi, pe care vă miră că un om poate străbate lumea cu o cădelniţă şi cu capul ridicat spre Tărie, ca subt o fereastră de unde aşteaptă să-i pice o garoafă. Am făcut unelte cu corzi şi am învătat să cînt, frămîntîndu./e subt streasina lui Dun'tnezeu. Am luat ghiersul vîntului în 'sufletul 26 [27] meu, pribeag ca o vîslă pierdută din marginea luntrii, şi l.am împins în sus, împreună cu şoapte le mele. Vocea pădurilor am împletit-o cu stihurile apelor călătoare şi am trimis-o departe. Iată, viorile şi cobzele mele, neînsufleţite, atîrnă spînzurate în plopul din faţa chepengului bordeiului meu, săpat în ţărînă, ca un mormînt de viu, - şi cădelniţa mea fumegă încă înnaintea cerurilor din care am căzut. Ca să zac, îmi trebuie giulgiu albastru; ca să pling, îmi trebuie o cris­ telniţă de piatră pentru lacrimi; ca să gem, îmi trebuie martur heruvimul - podoabele fireşti ale suferintei mele. Am plecat în colburi, pe drumurile care umblă şi care nu sosesc, şi, amestecat cu turmele, cu cirezile, cu oile, cu caprele, cu vacile, cu cîinii şi cu ciobanii, am deschis pleoapele zilelor pe piscuri înnalte şi jos pe mostişte, - şi, pentru că mă pricepeam în stele, am rămas În cele din urmă pe baltă, ca să le prind. De atunci Încoace, adun stelele cu plasa, de cum înserează, şi-mi umplu luntrea cu ele, ca să mă mîngîi, şi, cu gîndul, le seamăn În urma plugului şi a grîului, după ce cîmpul rămîne singuratec. Şi stelele se sting în luntrea mea, cînd ies cu ele la ţărm ca să le descarc, în fiecare noapte, murind în lumină, ca nişte licurici, - şi munca mea începe din nou la scăpătat. Nu mă pot obişnui cu pămîntul pînă ce nu-l voi semăna cu stele, ca să răsară împărechiate ca trifoiul şi ţăpoase ca spicul. Umblînd cu focurile reci, mîinile au degerat, unghiile au căzut, şi braţele au ajuns ca nişte mădulare de camforă, ca o ceaţă tare, în care a rămas o pulbere de lumină. Noaptea mea bună va fi aceea în care, prinzînd luceferii toţi din baltă şi încărcînd luntrea cu constelaţii, voi nimeri ţărmul înnainte de luminat şi le voi 27 [28] semăna pînă ce nu scapără răsăritul. De aceea, plasa mea se înnădeşte zi cu zi, urzeala sporeşte, pentru ca dintr-o singură aruncătură să cuprind odată undele întregi şi să răpesc cerurile pe de, desubt. Iată-mă sculat în luntre ca o statuie, fermecînd apele şi citindu-le molitvele nădejdilor mele. Căci dacă nu voi putea prinde cerul în plasă, poate voi izbuti să îngroş balta prin descîntece şi cîntări, şi să-mi scot luceferii ce-mi trebuiesc, ca nişte sîmburi de lumină, rupîndu-i din mîl urile închegate ... [29] GRADINA CU LEACUR[ - Sînt un necunoscut care vine să-I cunoască. Roagă,[ să mă primească. De cincizeci de ani caut cărarea care duce la el, - şi, acum cînd am găsit-o, nu mă mai pot întoarce de unde am purces. Fii bun şi du-te de-i spune, iar pentru osteneala ta, ţine: un ban de aur. - Păstrează'ţi,I, străine, şi întoarce-te acasă. De cînd ne-am strămutat aci, toată lumea a căutat să-I iscodească zadarnic. Batem poartă, poarta răsună ... - Dar eu Îl iubesc. - Iubeşti un necunoscut. Şi muma lui La iubit, poate mai mult decît tine. A lovit şi ea în clopot şi a plecat şi ea cu mîinile la ochi. - Am auzit că stăpînul tău este meşter În vindecarea sufletelor. Mi-au spus cîţiva prieteni de-ai lui, din copilărie. - Prieteni nu a avut, şi copil nu a fost nici, odată. Vrac de suflete - nici atît. N u-ti înteleg destul de bine gîndul. ' , - Pentru doi ... pentru patru bani de aur ... pentru zece ... te vei duce. Spune-i că un călător cu sufletul obosit, a părăsit o ţară cu cincizeci de biserici mari, de piatră, cu două sute de oraşe minunate, cu scobituri de mare de cleştar, - şi vine să-i ceară sfaturi. Am un palat închis pe dinafară în coji de sidef şi tencuit pe dinlăun­ tru cu pietre preţioase. O mie de roabe tinere 29 [30] rn-ascultă. Le privesc dimineaţa scăldîndu-se �ntf�. Epitrahilul înconjurase grumazul ca o cravată de aur şi se lăsase de-a lungul pieptului pînă jos, cu o stihire : «Harul se varsă pe cap ca mirul, se pogoară pe barbă, barba se pogoară pe marginea veştmintelor ». -Strîngînd cingătoarea cu paftale, ghiersul şoptise : «încinge,te cu putere, şi nepri­ hănită pune calea ta. Săvîrşeşte picioarele tale ca ale cerbului. » Săcosul era verde: «îmbracă,te în. tru dreptate». Şi pusese ornoforul galben: «Pe umeri ai luat firea noastră rătăcită şi, înnălţîn­ du-te, o ai adus lui Dumnezeu». Şi pe cînd era la al nouălea ceas, a crăpat cata­ peteasma de sus pînă jos şi a intrat prin spărturile zidului un miel alb, creţ, care, slujindu-se de piciorul cel drept din faţă ca de o mînă, sprijinea în palmă coada lungă a unui steag mititel, brodat cu o inscripţie, şi înnainta pe trei picioare. Şi 5J [54] după el veneau capete de îngeri cu aripi, ochi singurateci închişi într-un triunghi, cai cu pene de lebezi, luni încete, cu picioare late, stingace, de broască-ţestoasă, flacări de sine stătătoare, cu umblet şi întoarceri. Şi după ce au venit şi toţi morţii, înviaţi de trîmbiţele făgăduite, ca o mare oştire a neguri lor neclintite, a fulgerat, s-a zguduit pămîntul şi a căzut ploaia trei sute de zile şi de nopţi. Arhiereul a fugit cît a fugit cu odăjdiile pe el curate, dar nămoluri le l-au cotropit, apa i-a venit la glezne, la genunchi, la gură, şi, foarte tîrziu, cînd ploile au contenit şi s'a ivit curcu. beul, semn de împăcare, dara de diamante a vlădichii, după ce plutise goală la faţa apei din zare, s'a ciocnit de o corabie ca a lui Noe. A mai fost un Apocalips, şi au să mai fie unul, şi citeva. 1 54 [55] o hibernare de patru luni ar fi trebuit să fie de rigoare, Într'o bibliotecă tăcută şi caldă, de vechi presbiteriu. Aţipind în carte, ochiul se loveşte de o majusculă roşie şi se încurcă într-o cugetare, ca într-o plasă plină cu podoabe sticli­ toare, Dimineaţa nuci, la prînz roşcove şi seara un pişcot: provizia pe iarna întreagă se păstrează într-o ladă cu capac. Dacă vine şoaricele cel mic, cu ochii de gămălie, să fure un crîmpei, îl laşi; rontăitul dintilor lui pune în tăcerea noptii un tictac, şi pasul lui printre manuscrise sperie' uşor. Nopţile cu shielile lor au un farmec, la lumina lămpii, pe care-I aduc aminte singure florile de toamnă. Să mă uit noaptea toată la cărţi şi la păreţi şi să-mi frec auzul de Mutul din ceruri, care-mi Încuie urechea cu lacăte grele. Lene dulce, lene de noiernvrie, îmblăneşte pli< terile şi pune-le să doarmă pînă se face ziuă, În april. [56] CURTEA VECHE Casă închisă, grădină închisă, poartă închisă. Obloane verzi, închise În păreţii albi, şi dede­ subtul lor, oprite ca firul de apă săritoare înghe, ţat în arşiţa luminii, tulpinile florilor de nalbă, Singur locuitor; un cuib de lăstuni, agăţat, urcior de lut, dedesubtul streaşinei cu şindrilă. în odăi, pulberea electrică a singurătăţii se un zeşte punct în punct cu praful umbrei, cernut prin lumină, - şi ţărîna timpului, dulce la gust şi nesimţită la pipăit, le tîrăşte netulburat în neant. Grinzile de stejar, zidurile de piatră, COl voarele, jilţurile şi cărţile ard, fără văpaie şi cu scrumuri mobile, 'in focul rece al topirii de sine. De toate uşile coridorului s.a prins un sol al tăcerii, cu degetul pe buze, desinat cu cărbune, şi prin geamurile lor, în odăi, se zăreşte rnişcîn­ du-se vălul moale al uitării. Preşul coridorului lung stă înfăsurat într-o cameră, ca după dans. Dar de cînd s-a dansat la logodna strămoşului tînăr, e o sută de ani. A fost un bal de fluturi şi de zimţi, un vîrtej de o noapte. Într-un colţ a mai rămas o coardă ascunsă din ţitera unui greiere, care mai cîntă pentru bal, beat de-atunci şi încă netrezit. Patul, cu aşternuturile răsturnate, se tîrăşte În odaia mare, pe cearşafuri, pînă la uşi, ca un catafalc alb, din care s-a sculat un mort şi a plecat. El poate să bîjbîie prin pădure. întflo 56 [57] cană de cristal stăruiesc rnăceşii uscaţi ai unui buchet. în ce timpuri trăiesc? Am intrat în adîncurile unei mări. cu insule moarte ? Totul e vechi, din antichităţi. Suspinele fragede şi cuvintele de metal delicat, lungi ca fiorii de ape, au dat suflet casei pustii. Tăcerea le -a ucis. Un pas ca de patru labe se apropie de uşa mea, din turlă, în care m'am mutat cu întristările mele şi cu o cucuvaie. Un pas de timp şi un pas de foi, pasul unei ramuri, urcă scara. Cu bonetă neagră şi cu inele de mărgăritar, bunică-mea a simţit că am venit de la vînătoare şi, fiindwi frică de singurătate, a intrat să stea cu mine. Ochii ei sînt îngheţaţi pe o privelişte pe care o vede, ca prin lentile, numai bunica. Mîinile ei mă mîngîie, de bucurie că sînt viu. S,a lăsat în fotoliu. Cineva nevăzut umblă prim, prejurul ei, şi ea îl urmăreşte întorcînd capul. Se uită după el şi-l vede. Şi în preajma bunicii trece o adiere lină, o adiere cu ceată, ca vîntul care zmulge frunzele toamna. ' Sună ornic şi deşteaptă greierele şi timpul. .. [58] ŢĂRÎNĂ În fiecare oră un abur de pulbere se aşterne peste luciul de lac al mesei de lucru. La fiece oră îl şterg, şi mai nainte de 'a trece primele minute, impalpabilul aşternut începe să se reîm. pînzească, prins într-o pojghie nouă. ca iarna sticla ferestrei, mereu topită şi mereu îngheţată. Lam suflat în soare, şi s-a răscolit în rniriade de stele, ca şi cum aş fi suflat peste firmament într-o noapte încărcată cu puzderii de diamant. Şi cînd s-a stins, s-a stins ceaţa pulberii iarăş. Ce ţărînă se cerne astfel, necontenit, dacă nu a timpului, neîntrerupt descompus, şi nou în toată secunda, pe care o pierde din el, fără să simtă, ca un fulg de umbră? Copiii se iscălesc În praful mai fin decît păin. jenişul, de pe masa licăritoare, jucîndu.se cu timpul şi cu eternitatea lui, în care pun degetul şi rîd ca de o glumă. Ce faceţi voi, feţii mei, e tot atît de mult şi tot atît de puţin ca tot ce zideşte omul de mii şi mii de veacuri, - cetăţi, piramide şi temple Înmormîntate pe nesimţite de, desubtul unui giulgiu de catifea cenuşie, uşoară, urzită seamă cu seamă şi secundă cu secundă, ca un al doilea întuneric, din întunericul zilei, scăpată dincolo de soare. Miroase a praf între păreţii încăperii închise, din care a plecat un suflet acum un an, acum zece ani ... Cînd a murit buchisitorul, cărţile i-au 58 [59] rămas deschise, si stau deschise si azi la aceeas pagină pe care' ochii lui s-au 'închis. Hîrtiil� scrise sînt risipite pe masa lui de atunci. A rămas si asternutul desfăcut, cum a fost în ultima seară. Da: burniţa secundelor a Învelit toate lucrurile din odaie. Zidurile se macină încet, lernnăria se tărîţează, - în pulbere se întorc toate cîte au ieşit din sînul ei, ametite de nostalgii secrete şi atrase de ahnităti asemenea setei de somn. Pînă la bunic�l Balotă, moşia Corbului a fost a Stolnicilor, care o cumpăraseră de la Hagii. Cîte veacuri de om sînt numai de atunci de cînd se ştie: cel din urmă din Baloteşti a murit la 75 de ani... Opt hriscave, unul peste altul. Cîte degete au purtat pana sernnăturii de subt peceţi în ţărîna în care copilul, urcat pe un scaun, în genunchi, trage cu degetul pe lustru şi face, rîzînd, o pisică? Duşmanul tău de moarte nici nu se vede: caută-l în pulberea aşternută. E dulce şi tiptil, nu se osteneşte să te atace, eşti al lui de cum te nasti. Te stăpîneşte fără să stii, fără să stie. Te strădui tu să-I învingi, Îi opui piatra, dar piatra e cu el. De unde să-I apuci, fără trup şi înfăţi, şare? Ridică-ţi turle de granit şi ascunde-te: el te găseşte şi ţi le dărîmă, - încet, liniştit; Iirimi. tura lui de acum clatină temeliile şi răstoarnă monumentele lin, înneacă o mie de ani cu un potop leneş de nămol din văzduh. Ninge neantul peste munca ta, răsturnată de un puf de păpădie, zi şi noapte, nesimţitor. Cu firul de pulbere te lupţi, cu firul de timp, cu picătura de nimic. Tragedia ta s-ar putea grava pe aramă cu o figură de viteaz în arme, urmărind cu sabia o scînteie neagră, nevăzută, - ca un nebun În război cu o aţă ... [60] o îNTlLNIRE DE NECREZUT Cu cît m-arn depărtat de el, cu atît momentul lucrului petrecut mi s-a părut mai neînţeles şi mai puţin adevărat. Din ziua memorabilă a eve, nimentului am căpătat o preocupare nouă, ca omul sănătos, copleşit, pe neaşteptate, de o boală sensatională, la care se gîndeşte fix, pe care o urmăreşte sporind, în care crede şi nu crede îndeajuns, înfricoşat că există şi nădăjduind că se înşeală. în capul meu, totuş normal, şi în viaţa mea, totuş orînduită, încăpuse din senin o pricină incurabilă de dezordine şi dezagregare. Tot ce deprinsesern cu sîngele, de la părinţi, şi cu mintea, de la învătătorii mei, se afla dintr-odată Înlăturat. Arhiva mea sufletească se răzvrătise, muzeul meu experimental se întuneca. Bijuteriile, sucurile, otrăvurile, praf urile şi pe. tecele de soare şi de ceaţă, din care se compw neau într-ascuns certitudinile, îndoielile şi chil» zuirile mele, îşi perverteau, în văzul meu şi în simţirea mea, care strălucirea, care aroma. întorcîndwmă din pădure acasă, nu am spus ni. mă nuia nimic. Un sentiment de bucurie deplină, cel puţin după interpretările mele, umpluse golul meu vechi, de care sufereau toate noţiunile, şi se instala ca un cor tumultuos, înnăbusind vocile solitare şi izolate de pîn.atunci. Am 'refuzat să cinez şi m-arn închis În biblioteca tatălui meu, în 60 [61] care am răsfoit pînă la ziuă. Obosit şi descurajat, am adormit pe documente. Cine putea să fie EL? Budha, Adam, Lucrul.cel-ce.umblă.prin.întu­ neric? Cine,l mai văzuse? Nici o carte, în nici o limbă, nu vădea urma acestei apariţii. Parcă se găsea ceva, ca o atmo­ sferă, despre El, în poezia evanghelistului Ioan, dar foarte puţin şi imprecis, ca un capăt de sfoară mai groasă, într-un vagon cu frînghii şi cîlţi uzaţi, trimişi la uzină pentru ca resturile să poată fi regenerate În amestecul cu materii prime noi. A doua zi, m-arn Întors în pădure, la aceeaş oră ca în ajun, şi am aşteptat degradarea vînătă totală a luminii, numărînd zborul pasărilor de pradă, aruncînd cu pietre, ca un prost, în gaura milenară a muntelui şi ascultînd vîjîitul căderii şi şoaptele înmulţite ca nişte nevăzute frunze. Înnainte de ploaia zăpezii, m-arn dus în fiece zi în pădure. împotriva obiceiului, am rămas la castelul bunicilor mei pînă în octombrie, în ceasul viscolului lung. Posomorît şi dezorganizat, nu m-arn înnapoiat în oraş decît ca să mă închid în odaie, cu alte cărţi şi alte documente. intreaga iarnă mi-am consumati o într-o cores­ pondenţă unanimă cu universităţile mari şi cu toti învătatii diverselor discipline din lume. Sem, nalîndu.le . prezenţa unui fenomen de necrezut, în pădurea şi muntele burgului, moştenit din timpuri, ceream savanţilor identificarea unei sirni­ litudini sau măcar un aviz ştiinţific concludent. Răspunsurile, stranii şi incoherente, mi-au con, hrmat puţina îndemînare a inteligenţilor de elită, de transpunere într'o gîndire încă negîndită şi de a opera cu facultăţile expresive într-un cîmp necunoscut. Ei stau, înnaintea unei probleme neaşteptate, încremeniţi ca nişte cumpene de fîntînă, clasificate să scoată apă numai din puţul lor, cu o mişcare uniformă şi un scîrţîit uniform. 61 [62] Singură spălătoreasa familiei, o bătrînă din munte, care a spălat şi scutec ele moşului meu, singură ea, căreia, după trei ani de cercetări universale, m-am spovedit, mi-a răspuns cu o cumintenie de Hamlet: - sărut mîna, nu mă mir. Am văzut multe într-o sută patruzeci de ani, şi oamenii văd îndeobşte mai puţin, pentru că văd în timp mai scurt şi pentru că văzul se primeneşte şi moare Închis cu fiecare ins. Dacă m.am hotărît, în sfîrşit, să povestesc în scris întîlnirea din pădure, am făcubo cu gîndul să las, în sfirşit, o urmă, nedescoperită de mine nicăieri. Probabil că urmă nu există, din pricină că oamenii care s-au mai întîlnit cu El, ori nu au ştiut să scrie, ori le-a fost scîrbă să întocmească dovezi, socotindu.le deşarte. Căci nu-mi vine să cred a fi cel dintîi şi nici cel din urmă călător al planetei favorizat. În neamul meu întreg mă bucur de/o reputatie revoluţionară, acuzat că nu am adaos la moştenirea străbunilor mei nimic, ba, mai vîrtos, că o risipesc în binefaceri şi trîn­ dăvie: vreau să las copiilor mei mîndria că tatăl lor s'a Întîlnit cu Celmeştiuvbinefniciodată,de. 62 [63] nimeni. Ori de cîte ori adversarii lor le vor arunca în faţă aprecieri despre puturoşia socială a părin. telui, ei să poată ridica ofensa, obiectînd orgolios că tatălui lor, Acela'pe'caremimeni'nu-l,a'cunoscut i.a surîs în iarba pădurii, dedesubtul unui molift. Atît îmi ajunge pentru reabilitarea în abstract a tăinuitei mele tresăriri de lumină. întîlnirea mea cu Acela nu s.a iscat din nici un contrast şi n-a dat loc la nici o peri, peţie. E cel mai simplu, în formă, lucru întîmplat; însă ivirea este extraordinară. Mă dusesem, cu cîteva cărţi în ghiozdan, în locul unde muntele, zidit din partea orizontului, se povîrneşte lin într-o vale fără de sfîrşit, în întuneric, ca o privelişte largă către interiorul cel mai din fund al pămîntului păduros, Mi,a plăcut întotdeauna această prăpastie însingurată, care scoboară, dulce, pe dedesubtul ramurilor stufoase şi cu vîrfurile ridicate în stele, ca făcliile cu zăbranice negre ale unui altar cu pisc. în muntele nostru, pasările şi fiinţele cu coarne, ale stîncilor, sînt neînchipuit de multe, pentru că deviza familiei proprietare, de cînd se pomeneşte, « Nu ucide », a fost păstrată cu seriozitate. Nici o săgeată nu a fost aruncată după vînat, şi, de la născocirea puştii, în muntele nostru nu a voci, ferat nici un vînător şi nu a pleznit nici un cartuş. Panopliile străbunilor mei au fost biblioteca şi magazia cu seceri, coase şi potcoave. în nici o altă înfăţişare nu s'a văzut în gospodăria lor oţelul. La noi au clocit şi găinile şi şoimii şi bufniţele şi rnierlele, nesupărate ; vitele s-au înmulţit, ca şi căprioarele sau zirnbrii, la grajd şi în sălbătecie, fără ca ascuţişul sau focul uneltelor să le înfioare. Vulturii se scoboară, în bătătura noastră, pe marginea de piatră a izvorului, adăpîndu-se ca 63 [64] porumbii, liniştit. Acvile împăiate, mistreţi natu­ ralizaţi şi alte asemeni. abjecte corpuri delicte de asasinat nu au împodobit castelul nostru dintre brazi. Ceva mai mult: bătrînii mei s-au sfiit să ducă la gură o bucată de carneymulţumindu-se cu ceea ce dau pe cale firească vacile, pasările şi oile, - cu laptele, cu ouăle, cu lîna. De la fructe, verdeţuri şi rădăcini, ei au dobîndit acea lină limpezime de suflet şi judecată, care i-a făcut cunoscuti şi cinstiti de către animale. Demonstra, tiv, duminica dimineaţa, cînd sună clopotul schi, tului nostru de casă, locuit de şapte monahi, vulturii pădurii se rotesc deasupra castelului în timpul liturghiei, cel puţin trei sute de vulturi cu hultanii lor. În locul ales de mine, citeam cîteva ore pe zi, visam, răspicam o idee şi ascultam cu folos rnur. rnurul ideal al tăcerilor tămăduitoare. Tot aşa făcusem şi în ziua aceea. Din fundul negurii brazi lor de jos, auzii, însă, venind ecoul unui umblet ciudat. Pentru că nu cunoscusem simţimîntul odios al fricii şi închipuindu.rni că suie coasta un urs sau cîţiva urşi care voiau să se încălzească la soare, am aşteptat, culcat, cu cartea mea deschisă, ivirea lor şi trecerea lor pe lîngă ghiozdanul meu, pe vîrful soarelui din spate. în valea îmbelşugată de ciuperci aurli şi rnînătărci, paşii pe care îi auzeam alunecau pe vîscozitatea lor, se îrnpleticeau, un bornbănit in, jurios ajungea la urechile mele. In locul urşilor, văzui suind coasta, pe brînci, un uriaş. Omul să fi fost de vreo douăzeci si cinci de ori mai mare ca mine, eu însumi fiind unul din voinicii cei mai înnalti din tara mea. Cînd faţa lui ieşea la lumină, genun�hii îi rămîneau încă nevăzuti, Se uita la mine. M,a uimit. L,am invitat, cu �îna, să vie, şi în mai puţin de o 64 [65] oră, cît a durat suişul, capul vizitatorului meu ajunsese în dreptul picioarelor mele şi rămase pe loc. Avea silueta unui bordei cu stuhul de rădăcini şi crengi, şi ochii se deschideau, în pleoape lungi de cîte două şchioape, infinit de albastri. părul castaniu, mustăţile şi barba se încîlceau împreună în jurul unui obraz cu pielea albă. Genele omului se mişcau ca undrelele bradului, urechile-i erau cît foile de smochin, şi gura imensă, cu dinţi de mărimea unei claviaturi de pian, zîrnbea ca buzele noi ale unui prunc. -- Cine eşti? întrebai pe om. Omul tăcu si surîse. - Eşti din 'Alpi, sau din Ceahlăi? Nici un răspuns. - Vii din pămînt, sau din închipuirea mea? Omul îşi ridică mîna de pe pămînt, şi văzui trecînd prin aer, printre brazi, un braţ gigantic şi zvelt. Omul dete din umeri. - Eşti om, sau arătare? Omul sullă peste mine, şi cărţile se răsfoiră ca de vînt. - Nu pot să te înţeleg şi de-ahia te văd. Te rog, scoală-te în picioare. Omul s.a ridicat întîi pe genunchi, apoi pe tălpi, şi înnălţimea lui străbătu molifţii. - Eşti un om, sau ce eşti? El surîse din nou, şi un deget de-al lui se căz­ nea să pipăie cărţile prea mici dimprejurul meu. - Glasul trebuie să-ti fie ca tunetul, si ura ca trăznetul în furtună. ' , Omul îşi întoarse capul spre miazăzi şi auzii un cîntec dulce.jeluitor, de robi, strigat ca de o mie de glasuri zidite subt pămînt. Era ca un imn cîntat cu gurile închise, într-un templu încuiat. Erau în cîntecul lui suspinul înmormîntării, dezolarea pierderii şi a despărţirii, irnensitatea 65 [66] " 1 I I ! I li f j H II II �', , I deznădejdii, răbdarea fără speranţă si biruinta inutilă. Începusem să plîng. Pe şuhreda mea �i, oară trecuse fulgerător, o secundă, arcuşul veciei. Aş fi voit cîntecul să sfîrşească, şi totuş să nu Înceteze. Mă simţeam ca un mosor de aţă vie, care se deşiră, se-nşiră din nou, se desface de-a.ndaratele, se răsuceşte În loc, şerpuieşte, se.ncurcă, se.ntinde iarăş, se deapănă, se ţese şi se destramă pînă la seamă şi fulg. - Încă o dată: Cine eşti? îl întrebai, oprindu.se cîntecul lui. Nernişcarea răspunse: «Nu ştiu », -- Dar unde stai, că nu te-am văzut niciodată în patruzeci de ani?! - De ce vii tocmai acum la mine, ca să mă turburi pentru toate zilele cîte-mi rămîn de trăit? .. Bunătatea zîrnbetului îmi topi inima, ca o rugăciune de copilărie. - Să te întreb ceva: T e.ai născut vreodată, sau aşa te .ai pomenit? Gestul răspunse: «Nu ştiu ... ». - A ta e vocea pe care o aud oamenii în somn, din adîncul pădurii, rostind «Nu ştiu! Nu ştiu! » şi cred că vorbeşte huhuretele de noapte? -- E vocea ta: te.am înţeles! ... -- Si nu stii nici dacă mori? .. De' astă dată el făcu Întocmai ca burnita mare a nopţii, şi discernui, în silabele grave şi' adînci, vocea nopţii, care rosteşte din zidurile burgului dărîmat: «Nu ştiu! Nu ştiu! Nu ştiu l », Pentru ce venise acest om din fundul lumii pînă la mine, nu am putut să pricep. Pentru ce a plecat şi cum a plecat, nici nu am băgat de seamă, urzit cu umbra muntelui şi împletit cu pădurea. [68] ULCICA DE PORTELAN Despărţindu.se de casă pentru a se duce la Damasc, tînărul Araba, cărturar în ştiinţele sufle' teşti, primi dar, din mîinile mamei, o ulcică de porţelan. - Ai să te gîndeşti la mine, ori de cîte ori o vei purta la gură, îi spuse bătrîna Varăva. Adu,ti aminte că o avem în bordeiul nostru de patru sute de ani şi că a rămas neştirbită. Toti bătrînii nostri au băut dintr-însa o dată pe 'an, la ziua �ăsătoriei. Ia.o cu tine şi bagă de seamă că pardoselile din Damasc sînt de mozaic. Araba îsi iubea muma neobisnuit de mult, si toate lucr�rile atinse de dînsa' i se făceau ll;i sfinte numaidecît, ca binecuvîntate de însuş Dumnezeu. Primi ulceaua de porţelan cu bucurie şi ca un semn purtător de noroace. Iar în Damasc o aşeză în firida poleită cu aur a unei ferestre mici, lîngă o tulpină de măghiran, făgăduindu'şi să nu se folosească de ea niciodată, la băut. Acolo se găseau, făcute sul, manuscrisele lui pe piele de capră şi, dedesubtul ferestrii, patul de scîn­ duri de cedru, învălit cu grosimea în răspăr a unui covor de mătase. li părea rău lui Araba că nu-şi alesese din casa părintească o unealtă mai tare, de metal sau de os, pe care să o fi putut spînzura la piept, pentru ca niciodată să nu-l părăsească alăturarea dorită , Il;: .d 1 : I , , li '--.J [69] a mumii, de sînul acoperit cu păr, şi pentru ca niciodată semnul să nu se poată sfărîma. Dar preţul cel mai mare îi venea ulcelii de porţelan tocmai din faptul marei fragilităţi. în adevăr, ceva care poate muri de şaizeci de ori pe minut, şi care totuş durează laolaltă cu veşnicia, capătă un har nernăsurat, ca idolii şi visul. Ulcica era cu totul frumoasă. Subţire ca păretele de catifea al florilor de trandafir, trecea printr-însa lumina. Insusirea ciudată a ulcelii lui Araba era că, ocupînd 'limita extremă dintre străveziu şi alb, porţelanul părea să aibă, furnicat de sticliri de gheaţă şi de ţesături de zăpadă, o grosime adîncă. Olarul care fermecase ceara de piatră împinsese gogoloiul de cocă de zrnalţ din lut şi întuneric la fiinţă, cu degetul împrumutat al Făcătorului a toate. Araba cugeta cu umilinţă la vrăjitorul care îşi închinase toată viaţa plăsmuirii acestui singur lucru mic, o ulcea de porţelan, care a izbutit să o dea la iveală şi care pierise necunoscut ca un plugar. Ulceaua isca din sineş mii de închipuiri fragede şi aduceri aminte. Soarele o sufla cu aur pe dinlă­ untrul grosimii, şi ea trăia ca o ureche albă prin urzeala căreia mijeşte o umbră de sînge. Apoi, zugrăveala ce.o încingea pe dinafară cu desenul mărunţel al unui meşter lipsit de gustul povestirii, adăoga ulcelei, în chipuri topite, de ţesături de ape şi ierburi, o împletitură de gînduri şi de nădejdi. Era ca un văz al lucrurilor pe rniezuri, fără început şi fără sfîrşit, un fel de privelişte a lumii, în ajun de ali întocmită şi supusă la legi, şi care nu ştie să hotărască încă albia turburatului ei tumult. Dar sunetul ulcelii cine şi l-ar .Ii putut închi. pui fără să lovească porţelanul? în ridicarea lui, tăcerea se alcătuia ca un material clădit cu turle rotunde, cu săgeţi de pridvoare, cu şerpi de apă 69 [70] prinşi în mijlocul unui bazin de marrnur, ca nişte bice de argint. El umplea cisternele adînci ale sufletului cu visarea lucrurilor presupuse şi re jumătate ghicite, şi punea să cînte amintirea. în ulceaua sfîntă, a lui Araba, selegănau toţi nuferii si toate lalelele nedeslusirilor delicate. , Ulceaua fusese furată atunci patru veacuri dintr-un templu chinezesc, de către un strămoş hoinar al ucenicului cărturar, şi a fost păstrată din tată.n fiu, «neştirbită », după spusa Varăvei. Araba o socotea ca pe un ins viu din neamul lui, în care dospea sufletul bătrîn al mamei de-a­ casă. Fereastra înlăuntrul căreia aşezase ulceaua, se sfinţise, şi se sfinţise tot pămîntul de jurîm. prejurul casii, înflorit cu portocali şi salcîmi. Şi trecuseră cincisprezece ani. Araba trăia fe, ricit, căsătorit cu o eghipteancă roşcovană, din părţile vîntului de nisip, şi faima lui se întinsese departe, de sfetnic şi vindecător. Tot ce gîndise el, se izbindea din pricina ulcelii de porţelan, care acum era păstrată pe o masă înnaltă, de fiI, deş. Ca să nu poată fi clătinată şi ca să nu alunece de sus, el o încercuise cu o colivie de aur, ca un amvon, si, cu toate că niciodată nu era miscată din loc, iui Araba începuse să i se pară că ci�eva umbla cu ulcica si o muta. Si Varăva, hindu.i sufletul bătrîn fo�rte, oricin� îşi închipuie cu drept că se rnîhnea în tăcere şi depărtare. 1 se născuse însă lui Araba un fiu cu ochii albastri şi cu părul negru zb'îr lit. Necunoscînd preţul lucrurilor pe care nu le învăţase, el socotea ca nişte jucării fără noimă manuscrisele de perga, rnent, aurul adunat în lăzi de bronz, pietrele preţioase din comoara părintească, şi se juca în vîrtejul lor, scuipînd supărat pe giuvaere şi avuţii. în al şaisprezecelea an de căsătorie, Araba îşi sărbători, cu femeia şi cu copilul lui, ziua împreu. nării, sorbind o înghiţitură de hidromel din ulcica 70 [71] de porţelan, pe care o şi dete fiului Ben,A�aba, tîlmăcindu.i tainele, puterile şi trecutul ei. lntîi, copilul urmări cu luare-aminte povestirea lui Araba. Se uită în ulcică şi în ochii părinţilor lui ­ nu întelese si nu văzu nimic. Un rîs nevinovat mîhni' pe părinte, care rosti o poruncă. Şi, drept răspuns, Ben-Arăba ridică sus ulcica şi o sfărîmă de mozaic. Acum, Araba judecă şi nu.i ajunge învăţătura lui să curnpănească dacă patru veacuri arăbeşti şi douăzeci de veacuri chineze, adunate în ulceaua părintească, atîrnă mai mult, sau mai puţin ca viata unui băietandru viu si neastîmpărat. Căci ar voi ;ă ierte, si nu mai stie cum ... , , [72] DANSATORUL Niveluri inconstante, - un flux cu relluxuri, care atinge din înnălţimea cerului matca uscată a fluviului răsucit în el însuş, sau dezlănţuit În destrăbălarea undelor peste faleze, - se citesc pe păreţii perpendiculari pe undă ai rnalurilor de piatră. Virste vechi apar pe linia nouă a unui echilibru de ape dărîmat, şi din luntrea cu văluri, care plutea Încă, aseară, cu patruzeci de lopeţi lovite.n rnătasa rîului umflat, se mai zăresc, în zorii zilei, două vîrfuri de catarg. T rirema se tîrăşte, greoaie, pe nămol. Ne.a scăpărat sufletul cu aprinderea primelor stele, şi cînd zodiacul s-a strămutat, lucirea e Întunecată. Douăsprezece făclii au luat lumină de la luceafăr, şi acum fumegă pe pisc urile în care ba sprijinit speranţa, apropiate de zei. Cine mi, ruieşte Tăria cu focuri şi sufletul meu cu vă, păi, -- şi cine a suflat în lămpile şi candelile mele, de le-a putut ucide? L,am numit suflet, ca să scăpăm de perifrază, căci de cîte ori ne gîndeam la el trebuia să.i zicem sufletului: Acela, pe-care-nu.l-cunoaştem, Murrnurul.din.întunericul. meu sau Vioara,care,vorbeşte'şi,tacelOumai,dacă, vrea. Ca în harnuri cu zimti de otel arrnăsarul alb, sufletul meu mă duce fugind pe umerii munţi, lor, de-a dreptul prin stîncă şi peste rîpi. Ropo. tul mă aţîţă, potcoava rupe scînteia granitică şi i2 [73] sparge jar, şi sunetul fugii trezeşte.rn mînăstiri dispărute, domn iţele care au murit. Şi hamurile rămîn după aceea goale, ca nişte curele care au slujit, aruncate într-un beci cu scule vechi. M,a străbătut o simţire, ca o săgeată înflăcărată, şi vîrful ei incandescent s-a stins În sîngele meu. Ia sîngele meu cu tine, În întuneric, heleşteu închegat: de ,a lungul tău mătură sălciile, tîrîte ca nişte tîrnuri, Numai acum o zi şi o noapte mîrîiau ca nişte orgi gîndurile mele din adîncime. Nu s-a petre, cut nimic, şi flautele lor s-au dezorganizat; apasă la: sună mi. Pocneşte o vijelie răscolită de izbîndă: ia seama] imnul iese oftat. tnnaintel lăncile au rămas în loc şi s-au înfipt în lut, oştenii au înge' nunchiat şi iau din întuneric pulbere în coifuri si beau. , Dacă v.ar pune vouă rîme în farfurie şi păcură în pahare, le .aţi arunca. Sufletului îi plac şi,1 scîrbesc toate deopotrivă, rînd pe rînd, fără să prefere ţărînei lumina şi gustînd mai mult ceaţa decît fumul şi decît pulberea licărită de soare. Cine-i el, şi de ce şchioapătă într'o zi, şi de ce sare peste orizonturi într-alta Z Viaţa e o domni, şoară, pe care el o joacă pînă la bătrîneţe şi o curteneşte, fără să o sărute în marea singurătate. Părechi, sufletele s-au logodit cu fecioara groasă, şi încă nu s-au căsătorit cu ea. Ele arnînă şi dansează. Şim dreptul unei ferestre deschise, unde il încolţit o stea, prinsă în perdeaua nordului albastru, dansatorul a pierit În gol. [74] MILA Aveam o librărie mică, într-un colt de vară străin, dintre lacuri. Acolo îmi petreceam vacan. ţele de student, vînzîndu.mi cărţile cumpărate peste an şi adăogînd volume căpătate cu scăză­ mint. în patru cufere mi se cuprindea toată pră, văita, instalată pe două etajere şi însulleţită de cîte un grup de porţelan. Anul acesta avui un vultur cenuşiu şi o căprioară. Mila purta o haină dintr-o bucată, ca o mînuşă lungă, neagră, şi încheiată cu nasturi de sidef, de la grumazul înnalt pînă la poalele desinate pe pantofi. De patru ani ea venea şi alegea o carte, o dată pe săptămînă, o citea şi o aducea înnapoi, Cărţile s-au deprins cu mîngîierea dege, telor ei blonde în palma trandahrie, - şi într-o după-amiază a Întîrziat. Ziua amorţise, s-a făcut întuneric. Cuvintele se răreau de la sine, încetinînd ca nişte care încărcate cu snopi de umbră şi trase de nişte boi cuminţi. O lampă se aprinse la un etaj de peste drum. Se mai aprinse o lampă. Vitrinele scăpărau. Betele galbene se urzeau la cele mai depărtate. Mă deşteptasern într-o tăcere dintr-altă tăcere... Cîrnătarul din fata libră. riei mele ţinea un cuţit' lung deasupra unei şunci, aşteptînd să o reteze după indicaţiile unui lorgnon, şi mustaţa lui cărămizie îi fluiera la urechi. 74 [75] Ca şi el, �u ştiam unde să tai liniştea întunecată a librăriei. Intreruperea cere gîndire, şi gîndirea trage la o tăcere ca somnul. Subt o altă lampă aprinsă, ce-şi azvîrli pe neaşteptate raza în ochii ei albaştri, văzui lacrimile Milei; ele curgeau de mult, fără să ştiu. Obrazul pus în masca mîinilor, ca.ntr-o fîntînă din parc, plîngea încet, ca o statuie. Aş fi tîlmăcit plînsul ca plîngerea timpului întîlnit cu umbra, ca suspinul cuvintelor din rafturi, rupte cu unghia şi lăsate pentru nevin­ decarea bocetului secret, rănite ca nişte pasări. Plîngeau florile, brazdele şi pădurile, şi plîn. geau poate şi ploile vinete ale toamnei. Un greieriş dulce, de vieri ascunse, începea să se ivească. Se clătinau, pe tulpini fragede, sorii albi cu miezul de aur al musetelului sălbatec. Din pomi închipuiţi alunecau fr�mze închipuite pe catifeaua potecii, turburată de un ecou răzlet. As' fi sucit robinetul electric de lîngă mine, dar 'mîna îmi era învăluită de o putere lină şi mă simţeam scufundat într-o calmă undă pro, fundă, caldă, din care nu cutezam să ridic bra­ ţele în aerul de deasupra. Umbra se adînci în beznă, şi peste cărţi şi peste lucruri crescuse parcă iarbă, ierburi şi bălării. - Va veni şi luna, spuneau luciolele din plante. - Se vor înşira de jurîmprejur galerii boltire şi lăcaşuri povîrnite, cu acoperişul de olane, spu, neau lăcustele nevăzute. - Se va deschide un lac albastru, cu păpuriş. - Cerbii vor trece prin heleşteu la culcare. Iată, ciutele au păşit din mal în undă şi ascultă înţelesul vîntului pogorît încet. - Ascultă cîntecul adînc, de clopote înnecate, al broaştelor cu spinări de peruze le, ivite.n vis, lirea lunii pe tremurul apei. 75 [76] o trîmbiţă foarte depărtată a sunat undeva, într-un loc zidit cu stînci, cu pîrtii de cyclamene. Un om cu o sută de chei încete încearcă porţile de fier mut, şi pasul lui calcă pe trepte mari, de pîslă, Nu ştiu nimic intre toate cărţile mele, şi Mila e ne mişcată, răzirnată de rafturi. Limba-mi stă ca limba unei pendule oprite şi mă tem să dau drumul tictacului. Ce oră poate să arate, prin întuneric, un ornic care a stat? Ochii văd şi nu. Faţa Milei e albă, rece. întind braţul ca să dau drumul luminii, şi mîna mea întîlneşte umărul ei, care s-a apropiat pe neştiute, şi mîna ei face ocolul capului meu, căutat ca un sfeşnic. Cînd toate cuvintele sînt zadarnice, mîinile gă, sesc vorbele şi gîndurile trebuincioase. - De ce plîngi? întreba Mila. De ce plîngi? - Eu nu ştiu să plîng. Dar, nesimţit, plîngeam, naufragiaţi într-o insu­ lă obscură. Ne trezi un client, care intra titubînd şi miop. -- Mă rog, e cineva aci?.. Aş dori să am un bun tratat de filosofie generală ... [77] R IP A CU STELE Mă duc pe marginea lacului, singur cu umbra. insămîntati cu toate stelele Tăriei În văzduhuri şim rea�x: plopii par pomii unui Moş Crăciun văratec si cîntăret. Umbra ar voi să se joace cu mine, -' cîine mt;t, cu tălpile de catifea. Se ţine o bucată de vreme înnapoi şi o bucată de drum o ia înnainte sau cade pe undă. Luna pune lumină, şi călătorul singuratec aduce umbră. Mă silesc să-mi dau seama că trăiesc şi că În ml.jlocul expoziţiei universale de constelaţii şi de miracole de necrezut, pe care le văd de zeci de ani şi nu le cunosc, sînt ceva deosebit de ape, de stele, de plopi. Imi aduc aminte că am un nume şi parcă m-a strigat pe nume pasărea sură ce.a trecut În zbor printre funinginile de astre. Undeva parcă am o odaie cu oglindă, În care parcă m-arn văzut şi nu mă cunosc, căci nu mă mai întîlnesc toată noaptea cu mine. Durere, nu; plăcere, nu; dorinţă, nu: nimic. Parcă suvenirea ar fi mai ales un legămînt al meu, că sînt şi că trebuie să fiu. Parcă, într-adevăr, suvenirea batem mine orele, dar parcă e suve­ nirea şi.a mea şi ,a altuia, amestecată cu suver ni rea mea, ca un fum de tămîie cu un fum de ţigare. Mi-aduc aminte ce-i blajin, ce mi-i scump, ce rni.e nesuferit: totul se filtrează ca printr-o hîrtie sugătoare, indiferentă la alcool, la oţet şi la apă, 77 [78] - si toate undele tulburi ale lacului meu interior da� aceeaş lacrimăincoloră, de lichid aşezat. Mi-ar înfige un fugar în spinare cuţitul: cuţitul s-ar frînge sau ar pieri, vîrît în metal topit. Cum simt oamenii că trăiesc si cum s'au asi, gurat că trăiesc? ' Poate că e o greşeal.ă. Ei zic despre dînşii « azi », Cel mai prost, ca şi cel mai deştept, zice «eu ». As voi să zic « eu» si eu, si am zis. Dar m.am îndoit şi am surîs. Sî�t în închipuirea cuiva care nu mă cunoaste. Suflet, suflet, unde eşti? Departe de pasul meu zguduit de piatră. Suflet absent, care ai plecat din mine ca o luntre cu o pînză. Unde eşti, mamă? Strig în cer şi.n pustietate: «Suflete!» şi tace. Chem din răsărit: «Mamă! », şi răsăritul tace. Nu întîlnesc pe lac pe nimeni din ai mei, Cine eşti? [79] RUGUL ÎNNAL T lată rugul: scoate fum. Arde pe piscul muntelui celui mai înnalt din lume, fără soare, în întuneric, ca o roată de jar. Îi cad spiţele, şi rămîne cercul; cade cercul, şi spiţele ard. Roata de foc aleargă ca un şarpe aprins într-o spirală de fum, şi se face steag de aur Într-un cer verde.zrnarald. Doi ochi triunghiulari, cu o bătaie de lamă vie de oţel la mijloc, s-au deschis peste munţi. E privirea telescopică, îngheţată şi albă, a şarpe, lui din ceruri. Cînd un om nou urcă stînca stearpă, cu tălpi de sînge, spre crestele pierdute.n văzduh, ochii îl aşteaptă, ca două luni gemene purtatem Carul-mare, încărcat cu păpuşi de gheaţă. Două seceri, una vînătă şi alta galbenă, au pornit printre spicele de argint ale lui Durnne. zeu, care ară cu vîntul şi seamănă cu lumina. Sînt spice rotunde, de in. Fulgeraţi în firele fine, seceri! Şi grăbiţi topirea snopilor, pentru a fi ţesute pînă la toamnă stiharele celor aleşi, al cărora grai a şi.nceput, din beznă, să cînte. Oamenii vin singuri la rugul de pe munte, cu braţele întinse, cu palmele deschise, cu cîte o slovă licăritoare, crestată dedesubtul degetelor, în carne. Ei au trecut de cîteva ori prin tămîie, prin sidef şi ivoriu, şi vin acum să ardă-n rugul şarpelui cu ochii albi. Un tînăr a plecat în sus, cu pleoapele închise. Pasul îl poartă către lună, şi.n lucarna ei stă 79 [80] 1 şarpele şi-l cheamă sus. Drum bun, drum bun 1 Miinile.i sînt impreunate în dreptul gurii mute, a rugă, şi fiinţa lui transparentă pluteşte. Drum bun în turle, drum bun în icoane]. .. Măslinii muntelui s-au dat deoparte, ca spin, tecaţi de-o vijelie, la apropierea omului nou. El s'a uitat în flori şi în fîntîni, şi a şezut răzimat de lespezile şi pe marginile izvoarelor, şi i.a venit dorul să plece, să uite, să intre în foc şi să ardă de jarul curat al nemărginirilor de noap' te. Acolo, cerul stă pe pămînt, ca un capac pe care-I ridică soarele şi.l pune luna la loc, încet, ca să nu strivească lalelele palide şi cără, buşii. Ascultă inima celuia care urcă, bătînd ceasu­ rile veciei! Cineva şi.a pus mîna aibă pe umărul lui, aplecat subt cobiliţa cu stele. Nu e nimeni. Şarpele strînge, şi strînsura lui e ca o muzică adorrnitoare, pe care o aude inima singură şi 'o uită. Iată o stea pornind să umble drept; apoi o stea legănată ca un pendul şi o stea învîrtitoare în puf de zibelină, Stelele toate s-au clătit din loc şi au purces să sporească. Deodată cresc ar' bori, înfloresc, înverzesc, dau roade, se scutură, se usucă, într-o secundă lungă cît patru timpuri, si iau foc si ard. , Şi roata 'deapănă văpaie şi fum ... [81] CERŞETORUL În amurgul muntilor vineti si negri, un cerşe, tor bătrîn întinde' trecătoril�r' o cană goală. E orb, si ridică mîna mai sus decît nevoia. E surd, şi urechea lui mată şi încremenită simte prin struna bratului sunetul banului căzut în fundul ulcelei, ' Un băţ înnalt, răzimat de păretele unde stă în picioare, stalactit. O dăsagă aspră, de sărică, pusă jos. Buzele nici nu şoptesc, cotul e nemişcat în aer, ca şi cum ar încerca un arcuş închipuit pe o vioară abstractă, împiedicat într-o pauză mistică. E sătean în opinci, cu cămaşa scurtă, albă, deasupra iţarilor de dimie, care îşi păstrează intactă croiala medievală cu două spintecături pe burtă. Aşa ar fi voit să trăiască şi T olstoi, fugar dintr'o reşedinţă opulentă, în ajunul agoniei, primind pomana sfîntă a trecătorului şi poftindu-l, în schimb, să se uite În ulcica lui fără continut pipăit, dar plină de golul mare al eternităţii. « Ia şi bea, ar fi şoptit gîndul lui Tolstoi. Bea din timp şi din vede cu cana mea. Nici timpul, nici vecia nu se isprăvesc dintr-însa niciodată.» Nu eşti tu Leova Tolstoi, din Iasnaia Poliana, bătrînule poposit în Carpaţi, cornitele feudal mîndru, destoinic şi isteţ, care a purtat războiul si ta urît, care a cîntat si s.a mîhnit, care a scris ca Homer şi i-a fost scî;'bă de manuscrisele lui? [82] Nu eşti tu călăreţul din arme şi din îrnpă­ răţie, care s.a scoborît din spinarea calului în ţărînă, şi-a rupt pintenii ca nişte spini agăţaţi de călcîie, �i lancea şi-a frînt, şi măsele, ca să-] apuce şi zdrobească. Oamenii s-au învoit să se pregătească a năvăli în cer, bătîndu.l cîtva timp cu gogoloaie, spărgînd soarele şi luna, ca nişte geamuri, şi, prin găurile făcute în Tărie, să poată cotropi. Dumnezeu îi lăsa şi se uita la ei din depărtările lui. Ei adunară zeci de ani, poate că sute de ani, strînşi laolaltă, bolo­ vanii risipiţi pe toată faţa pămîntului. Pe mai multe feţe ale lumii ei clădiră astfel, cu încetul, movili şi măguri de firi mituri de lut, de pe mar, ginea apelor, frămîntate, stoarse şi făcute boţ. Cînd te gîndeşti că o palmă de uriaş era lată cît un sat întreg, e lesne de închipuit cît mus şuroi lua o dată şi ce gol făcea în albia unui rîu, scorrnonindu-l cu pietre şi nisip. rntr.o zi, şirurile de bolovani clădiţi pe lungimi de pustietăţi nemăsurate, pînă la cer, Iuseră, după socoteala uriaşilor, gata. Ei se adunară să înceapă bătaia cerului cu lespezi şi se împărţiră pe vîrfUl rile cele mai înnalte. Cei de jos, aşezaţi pe rînduri, porneau bolovanii din poale, aruncaţi din mîini în mîini, pînă sus, unde cei mai vioi dădeau de ,a zvîrlita, care.ncotro, ca să nimerească din mai multe părti. Boltile trebuiau dogite. Ca să stiti ce erau măgurile mari şi înnalte, trebuie să' vă spui cît acopereau ele pămînt şi cît erau de late: cale de zece zile, umblată cu arrnăsarul pe fugă, puteau să o străbată, dacă ar fi fost loc prin grosimea lor. Iar lungimile le erau cît o cale de două, sprezece luni trecută cu cîte doisprezece tele gari ; că începeau unele nu ştiu de unde şi luau sfirşit la Marea-de.peste-Mări. După ce fuseră astfel adunaţi în cete uriaşii, începu dezamăgirea, la care nu s-au gîndit. Cu cît se apropiau de cer, cu atît cerurile se depărtau mai mult, încît, de le-ai fi luat la ochi de jos, totuna era, - bolovanii împrăştiaţi nu ajungeau nicăieri. 131 [132] Au bătut în gol o săptămînă întreagă şi n-au nimerit mai departe, după statul nostru, decît găleata cu apă pe care o aruncăm după cîinii Ia gîlceavă. Nu se cunostea nimic. Atîtati de ne, izbîndă, uriaşii se sfăde�u între ei, că' �,�u văzut, ca nişte proşti, destul de bine, şi, întîia oară de cînd îi făcuse Cel-de-Sus, ei se loviră unii pe alţii cu bolovanii cît nişte morminte, se apucară cu unghiile de gîtlejuri, se îmbucară şi se rupseră de ceafă, sfişiaţi de pîntece cu dinţii. Dumnezeu putea să rîdă, dar nu a rîs. Putea să-i mustreze, si nu i-a mustrat. Putea să le vor, bească uriaşilor, din cerdacurile împărăţiei lui, dar nu a binevoit. Ar fi cerut uriaşii iertare, dar nu orice faptă poate fi iertată, - şi odată iertată, tot rămînea duşmănie. Dumnezeu dete poruncă măgurilor şi cetăţilor, ridicate împotriva lui, să se împietrească, şi s-au împietrit: munţii de azi. Şi mai porunci mărilor şi tuturor apelor să se umfle şi să dea pe dinafară. Ele zile întregi se revărsară, izvorite neîntrerupt. Din uriasii înghititi de viitori rămaseră numai cîţiva, într,un ostr�v neînvelit de ape. Şi după retragerea valurilor în ălbii, o pătură moale de nămol gras acoperise pămîntul, aşternută peste toate vietăţile de pîn-atunci, înmormîntate adînc. Dumnezeu dete poruncă, numaidecît, ca tot ce rămăsese viu să se chircească, - încît uriaşii s-au făcut mici de doi coţi, ca noi, şi toate pasările si vietătile scăzură la micşorimea puiului iesit �tunci din găoace, ba poate chiar mai mici. ' - Nvau voit să fie fericiti în lene si îmbelsu­ gare. De azi încolo pomii �u vor mai rodi fără rnuncă.işi iarba va creşte unde va voi ea. Am văzut, mai zise Domnul, că oamenii, cînd nu mai au ce face, se răzvrătesc. Le-am trimis tîntari si muste ca să nu lemailasetihnă.siliţi.să.se scarpine, şi să fugă de oriunde ar fi căutat să se ascundă. 132 [133] Cind s-ar simţi mai obosit omul şi s-ar crede mai îndreptăţit să se odihnească într-un loc de pace, atunci să vie ploşniţa nevăzută şi să-I ciupească. De atunci încoace tipicul uriaş a fost înlocuit cu tipicul mic, din zilele de totdeauna, care nu dă voie omului să crească peste o măsură, nici să trăiască tînăr şi voinic cit ţine timpul. l,a fost omului măsurată si viata si i s-au trimis tot felul de boli, ca să aibă de lucru mereu şi să nu stea. Tot de atunci au început oamenii să moară. Şi Dumnezeu nu s-a mai uitat niciodată, de atunci, la ei, căci nici nu-i mai zăreşte de piper. niciţi ce sînt. La lăsat în luptă cu pămîntul, cu vremea, cu iarna, - pe care a făcutlo tot atunci, ­ cu arşiţa şi zăpuşeala, după ger cumplit. L,a dez­ brăcat şi l-a lăsat gol, silindu.l să-şi facă singur straie le, dacă veştmîntul nemuncit fusese rău. Şi omul se luptă tot timpul cu ceva, cu ceva mărunt, de seama lui, şi îşi petrece traiul fără nici o mulţumire deplină. [134] NĂVODUL DRAGOSTEI in pustietatea şesului de nisip, trăia un pescar tînăr, care lucrase zece ani la un năvod. îi făgă, duise fetei, pe care o iubea, dintr'un bordel, să-i puie inelul căsniciei în degetul al doilea, de lîngă degetul mic, în ziua cînd va fi năvodul isprăvit şi cînd va fi fost prins, în mare, peştele de aur, cel cu neputinţă de vînat în bărci. Acest peşte uriaş se apropia de ţărmuri. Fusese văzut din vremile lui Homer, răzvrătind valurile, spintecate, la răsăritul soarelui, cu pieptul. Pes. carii pustietăţii povesteau că el făcuse parte din herghelia de moruni a împăratului Negru, şi că scăpase din grădinile din mare ale împărăţiei puţin timp înnaintea lui Hristos. Năvodul fusese urzit, nod cu nod, ochi cu ochi, de singurele mîini ale Pescarului îndrăzneţ, ajutat de o suveică de os lustruit, şi reţeaua lui acoperea un judeţ întreg de pustietate. întins între răsărit şi apus şi între miazănoapte şi miazăzi, părea un vînt în odihnă, culcat pe nisipuri. Ca să-I măsori între margini, era nevoie să mergi cîteva zile pe genunchi, străbătînd cite un nod şi scurtînd cite o sfoară. La ziua hotărîtă, în ajun de Paşte, pescarii din lungul ţărmurilor mării trebuiau să apuce de năvod şi să.] scufunde i'n talaze, printre luntri. Se petrecu Însă ceva nemai petrecut: marea fugi din margini, lăsîndu-şi rnătcile scorburoase goale 1:14 [135] şi tirind cu ea, dedesubtul zărilor, avuţiile vii din adîncuri. Pescarii, blestemînd Pescarul, mutară colibele şi bărcile într-altă ţară şi, odată cu ei, porni pe spinări şi coliba fetei îndrăgostite, ai căreia ochi nu se mai puteau dezlipi de frumui seţea năvodului zadarnic. Dumnezeu se împo­ trivise voinţei răbdătoare a feciorului îndrăgostit şi pedepsi nesocotinţa gindului de a prinde marea cu un păinjeniş. Zile multe şi timpuri multe, Pescarul fu zbuciu­ mat de altă neodihnă, umblind pe fundul mării uscate, pardosită cu sidef uri şi fildeşuri trandafirH, de scoici. Pentru că se născuse cu patima ispră. vilor grele, pescuitul scrurnbiilor şi al peştilor de blid, care imbogăţeau pe negustorii de crîrnpeie, de frînturi şi de fărîme, nu