[7]
nl.
r
I
Povestirea vieţii lui Vintilă e copilărească. Ea
începe cam de pe la patru ani, cînd frumosul
băiat nu era mai mare decît atît. .. Nasul i se
lovea de marginea mesei şi ca să şi.l puie deasupra
să vadă, neastîmpăratul trebuia să se ridice pe
vîrful picioarelor durde, muncind şi zrnucindu-se
din călcîie. Şi se întîmpla că, alunecînd, el se
prindea cu mîinile de vellnţă, şi tot aluneca.
Venind pe spate cu faţa de masă cu tot, ghiveciul
cu flori venea peste el. Nesimţindu.se însă vinovat
sau nu atît de mult pe cît îi erau de mari suferinţele
şi grămădit dedesubtul lucrurilor răsturnate grele,
Vintilă da un ţipăt de şobolan încolţit şi aştepta
să fie scos, nu totdeauna prea teafăr, din asemenea
împrejurare.
Maică-sa, Sabina, sărea de la maşina de cusut
în ajutorul « bărbăţelului »ei, cum îl dezrnierdase,
căutîndu-i toate părţile dureroase ale trupului
dolofan şi suflînd în ele răcoare. Negreşit că
locul cel mai Încercat era acela, de care Tile se
ţinea cu amîndouă palmele, după ce se ridica de
jos. Ti le cădea greu ca un burduf, nici pe o latură
nici pe alta, ci drept în locul care trebuia să i se
turtească şi să-I doară. Usturimea era destul de
adîncă şi de îndesată, dacă te gîndeşti că ori cădea
el pe scînduri, ori că i-ar fi sărit scîndurile în
spate şi l-ar fi bătut ele, nu era deosebire.
7
[16]
lume de bucurii mai mari decît în celelalte zile
şi seri. Şi mîna măicuţei, care îşi uita uneori
degetarul pe o falangă îngheţată de neîncetatuI
contact al metal ului, strînsă de palmele lui mici
pe inimă, sfinţea bucuria de a se ascunde, pe cînd
vîntul, ziua cenuşiu şi noaptea negru, da tîrcoale
casei, din grădini.
Tile ştia că între patru perini şi pe o saltea de
puf începe visul numaidecît, cu o lume cum o
gîndea capul lui cu zulufi şi care n-ar fi dorit să
se mai întrerupă: basmul viu şi trăit. O pătură
de ceaţă legănată îl apuca pe dedesubt şi,l ducea
unde vroia el, prin văzduh, cu o iuţeală coman­
dată de nerăbdarea să vadă repede şi mult. El
sta de vorbă cu toate pasările şi animalele, îrnblîn­
zite şi supuse lui. Din sîn îi zburau porumbiei şi
stoluri de fluturi, ca nişte bilete desfăcute în aer
şi ca nişte timbre. Veneau să se lupte cu el de ,a
joacă iepurii cu urechile lăsate pe spate ca nişte
frunze de catifea, mişcindu-şi nasuri le ca şi cum
le-ar fi mirosit urît, numai ca să-] facă să rîdă pe
Vintilă, alesul tuturor vietăţilor, de la cămile
pînă la cărăbuşi. Girafele însă, cu căpăţîna dusă
la cer, păreau de lemn şi mergeau rigide pe rotile.
Peştii scoteau capul şi făceau la el cu ochiul. Vintilă
se lua după ei prin apă, înnota ca o plătică şi nici
n-avea nevoie să înnoate, că-I duceau apele singure,
aşa, pînă la fund şi pînă la suprafaţă, la stînga şi
la dreapta, învîrtit ca în căluşei de nori şi stele,
lăsîndu.I cîteodată pe nămol să dea din mîini şi
să vrea să prindă morunii cît cotoii şi crapii cu
mustăţi le molatece, de gelatină. Şi tocmai de colo,
de departe, se iveau şi melcii de gumilastic cu ace
cu gămălie în creştetul capului şi care încrerneneau
vertical, gata să se facă nevăzuţi în cuiburile
tîrîte cu ei.
Ce minunată descoperire! să mergi cu casă' cu
tot şi cu tot calabalîcul din odăile ei. Stai cît vrei
r
la uşe şi te strîngi. Ai închis uşa şi te -ai încuiat
în odăile mobilate pentru somn, de jos. Atîta
doar că, închipuindu.şi că fuge, melcul stă şi
străbate o viaţă un metru pătrat. Vintilă ar fi
dorit şi pentru el un tub, o teacă, o tabacheră şi
o facultate fizică retractilă. Să iasă şi să intre şi,
înnainte de a ieşi, să scoată, pentru încercare,
nevăzut, un deget subţire pe gaura uşii, cu un
ochi în vîrf. Dar dacă s-ar face melc ar trebui
să rărnîie singur, ca rnelcii, şi să cotrobăiască la
întîmplare prin frunze şi bulgări de pămînt.
Şi se deştepta şi.i părea bine că măicuţa era lîngă
el, chiar dacă urechea lui nedurnerită îi auzea
suspinul, pe care Sabina, cînd izbuc nea neaşteptat
din tăcerea lucrurilor, se silea să şi.l amorţească.
Cîte un vis se întîmpla să supere pe Tile.
El tremura şi buzele spuneau, adormite, cuvinte
care dormeau şi ele, fără glas. 1 se frămînta toată
figura pe dedesubt, îi tresărea o pleoapă, un obraz.
Veneau hoţii după el, într-o pădure mare, în
care se rătăcise, şi, fugind prin iarbă din răsputeri,
Tile cădea, ca în viaţa de toate zilele, cu nasul
de pămînt. Trezit pe jumătate, el se întorcea pe
partea cealaltă, unde visul oferea bomboane şi
îngheţată. Mingile şi sforile 11 obsedau în vis cu
atîta stranie ne înţeleasă semnificare, încît îi ajun,
seseră antipatice şi ziua. Mingile i se iveau singure
subt picioare şi creşteau împrejurul lui cît nişte
pepeni, cît nişte dovleci şi cît nişte baloane, pînă
în fundul lumii, şi nu mai era nimic decît mingi
şi gheme de sfoară, peste tot locul, ca şi cum părnîn­
tul ar fi fost ocupat de broaşte.ţestoase lipite unele
lîngă altele, şi peste care trebuia să umble dormind
Tile, ca un explorator pierdut.
Odată, el s'a deşteptat, urmărit de pitici, de
o mie, de zece mii, de o sută de mii de pitici
care voiau să-I prindă şi strigau: «Pune mîna pe
el] » Parcă din toate mingile şi ghemele ieşise
16
17
[159]
Pînă I{�-Î::: liceului, Tile nu şi.a părăsit scaunul
şi masa mică-de lucru de lîngă manechin. O dată
pe an, Sabina l-a dus la examene, el a trăit două,
trei ore în publicul agitat al copiilor şi s-a Întors
acasă mulţumit. Lucrul lui mergea laolaltă cu al
mamei, şi în recitarea ca din Coran a versetelor
lui Pitagora bătea cadenţa maşinii de cusut, învîrtită
ca o tocilă. Mosoarele se depărtau ca nişte sfîrleze,
aţa fugea pe furcile maşinii şi se îngropau pier,
dute în marginile de pînză şi-n ştofele croite. A
doua minune după ceasornic, care povestea, subt
perină, şoapta lucrurilor misterioase şi neghicite,
o prelungire şi un răspuns. în ritmul maşinii de
cusut s-au petrecut toate luptele lui Vintilă. El a
străpuns găoacea dură a cinstitei şi simplei anima,
lităţi cu ciocul de piatră, de plumb şi de metal
al sculelor celor mai grele şi mai uşoare, mai făgă,
duitoare şi mai perfide. Spărgînd si labele ca bolo­
vanii, rupîndu-le cu unghia hăşchiile, desfăcînd
literile ghimpate, el ajunsese să le facă la loc,
să le urzească din nou, să le reîmpletească, rănit
şi sîngerat, în podul palrnelor, cu cerneală. Ca să
poată plini un pas, trebuia oprit întîi alunecuşul
potecii, pe care scapă talpa, cade genunchiul şi se
împleticeşte, semănat cu seamă de piatră şi de
fier. El nu putea să Înceapă priceperea lucrurilor
dintr-odată, şi ochiul lui era tot atît de greu de
alungat din natură şi de îndreptat pe cîmpiile
159