[5]
CUVINT
INAINTE
'Uîrîş, grăPiş, am tot
şchiopătat prin Bucureşti cu bastonul, o viaţă.
Aş zice o «viaţă întreagă» dar, pe la optzeci
ani trecuţi, încă trăiesc nelenevit, şi mi s-ar
cam părea că nici n-aş fi prea grăbit, şubredă,
cum a putut ajunge, să mi-o întregesc.
Cu toate că poteca străbătută s-a tot îngustat
cu timpul şi scaieţii ei, mai lungi şi mai încîlciţi,
s-au îndesit, începînd să-mi îmPiedice pasul, să
mă întreacă mereu mai sus, să mă zgîrie şi să-mi
5
[6]
inţepe, întru tîrziu, şi cît mi-a mal ramas din
ochi, caut să par că nici nu i-aş simţi. O ruptură
de pleoapă mai adîncă o mai cos, o mai cîrpesc,
cu ajutorul meşterului Esculap, aprovizionat cu
borcane, hapuri şi seringi.
Şchiopătînd prin Bucureştii creionaţi pe ciornă,
a trebuit să Leaşrăd. bastonul şi să iau, dintre
umbrele, condeiul. Dar de-a lungul rîndurilor din
caiet şi prin răspîntiile lor, m-cm întîlnit cu pleavă
şi fărîme de trecut, aninate de lucruri sau, prin
transparenţă, cu unele de dincolo de ele. Am
dat multe foi deoparte, dar nu m-a lăsat slaba
inimă să le leapăd chiar pe toate, pentru că erau
trăite oarecum. La urma urmei, nu făceau parte
şi ele tot din Bucureşti? Să rămîie ei, în paginile
astea, deocamdată scurtate, ca nişte ziduri moarte
şi reci? M-am pomenit plimbîndu-mă prin
amintiri •••
Cititorul nu o să se amăgească, aşteptltuiu-se
la un ghid pentru căIăuzirea vizitatorilor sosiţi cu
trenul şi automobilul. E vorba mai mult de o
succesiune de impresii, măcar şi contradictorii,
chiar dacă şi adunarea lor într-un dosar şi-ar fi
pierdut, la tipar, emoţia iniţială, care, cîndva, se
pare că ar fi fost. Şi în definitiv, datoria condei ului
nu e numaidecît să tot înşire şi să spuie, ci să
şi sugere. Aş zice: mai ales.
In literatură, publicul fusese considerat inapt,
privinţă în care autorii « ermetici » s-au înşelat,
întîi pe socoteala lor. Fiind vorba de Bucureşti,
trebuie amintit spre onoarea sensibilităţilor la arta,
6
[7]
de pildă cîntată, că unele celebrităţi şi-au frint
pe vremuri gîtul în pragul lor. Ajunsese un motiv
de teamă pentru impresarii marilor centre ale
Europei proiectul unui «turneu)} cu oprire în
ţara lui «paysan du Datvube », Peizanul de la
Danubiu era în proza mijlocie, occidentală,
romînul i, deci, bucureşteanul din Bucureşti,
necunoscut nici pînă azi prea mai departe, unde
geografia vorbită crede că, încălţaţi cu oPinci şi
desculţi, noi umblăm prin ei de-a buşi/ea şi tn
patru labe.
Orice ins, cărturar au ba, are doza lui de
intelect, şi ea nu trebuie nesocotită. Zicînd intelect,
zici şi simţire, fără a căuta să-i disociezi, pe un
solfegiu, coardele răsucite, neaşezate ca pe cobză.
Emoţ!a şi poezia se strecoară în toată vieţuirea.
De la natură omul are o impermeabilitate, o
rezistenţă faţă de tot ce-i nou pentru el, din
ignoranţă şi din trăire monotonă. El se dă cu
greu bătut. Trebuie să-i învecheşti cumva noul
cu o patină şi să i�l aduci la măsura lui. Orice
artist, de culori, de sunete, de cuvinte, de scenă,
trebuie să plece la drum cu încredinţarea că în
fiece auditor, cititor şi spectator are un adversar,
întîi, bineînţeles, în semenul lui profesional,
veninos, obligat să�1 conteste, fie de necazul
izbutirii, fie din superstiţii de generaţie, cere-i
un simplu caz de moşit. El nu e convertit prin
definiţii, expuneri şi deducţii, ci prin emoţii;
ceea ce lipseşte şi din activităţile de difuzarea
principiilor, mărginite prin neajunsurile exponen-
7
[8]
tului personal, la locuri comune şi fraze repetate.
a strună, nu ştii cum atinsă cu arcuşul, iscă
fiorul. Poate să fie executantul un perfect virtuoz,
fără să stîrnească indescriptibilul tremur În suflet,
de ecouri, al emoţiei neaşteptate.
Aş fi dorit, probabil, ţnaicituiu-i şi conden­
sîndu-i prea mult, să tresară în aceşti Bucureşti
de vorbe cîte o sonoritate scăţiărată, scăpată poate,
şi fără voie, la un control mai sever.
a imagine a emoţiei am încercat-o sfîşietoare
într-o neţneoărută vizită la Abator. Mai multe
asemeni aspecte de viaţd, de suferinţă şi moarte,
mă urmăresc neîntrerupt şi cu atît mai insistent,
cu cît sînt ireversibile şi definitiv isprăvite, stinse
pe veci.
Una din curţile teritoriului interior al Aba­
torului era populată de vite mari, boi şi vaci, cu
ochii ne Întrecuţi În frumuseţe de nici o bijuterie.
Mînată lin, cireada se apropia de obloanele sălii
de moarte.
Voiam să fug şi n-cm mai putut: trebuia să mă
arăt «bărbat» ca însoţitorii mei, care, Între ţigări
şi fumuri, găseau locul potrivit cu hazul şi gluma.
in faţa viţeilor cu căutătura candidă îmi
aminteam prin coincidenţă de cîteva situaţii tra­
gice, ca de pildă de relatările unui martor la o
execuţie capitală din străinătate, a unui cizmar
osîndit la moarte. Acuzat din răzbunare că trăieşte
din fustele unei prostituate, de către un poliţist
de moravuri, care el trăia într-adevăr cu femeia
publică, lucrătorul l-a căutat să-l doboare şi din
8
[9]
greşeală a tras într,o seară cu Pistolul cîteva gloanţe
într,alt poliţist care semăna mult cu canalia urmă,
rită. Intors de la locul execuţiei, cutremurat, mar'
torul scos din fire povestea cum se petrecuse peni,
bila scenă de justiţie legală.
Emoţia zguduia publicul adunat în faţa în'
chisotii. Se ghicea vocea şooăită a preotului, în
latineşte, şi rostirea lui bisericească «in secula
secuiorăm. » apoi ordinul juridic al gîdelui şef şi,
în sfîrşit, lovitura decapitării,
Mi s,a părut atît de ne verosimilă împrejurarea,
încît, refuzînd să-i primesc impresia de haos şi
demoralizare, rn-cm silit să o uit şi, nemaifiind în
stare să mi-o gonesc din amintire, am încercat
un artificiu, silindu,mă să cred, încă şi azi,
că n-cm ştiut de ea şi că execuţia nici n-ar fi
avut loc, îndoind mereu s[orţarea nu numai de
uitare şi de refuz, dar şi de realitatea vie.
M,am consolat întrucîtva cu negarea ei totală,
conştient că mă înşel, dar obsedat, fără să pot
alunga sensaţia de chin, rămasă pecete. Mi-e
peste putinţă acceptarea atît a execuţiilor legale
cu ghilotina franceză sau cu securea germană, a
capului retezat pe butuc, cît şi a oficianţilor
salariaţi pentru asemenea sinistră ispravă, împli,
nită fără remuşcări şi deznădejdi, de bărbaţi
părinţi, care,şi mai pot mîngîia copii! la masa
familiei, după execuţiile de dimineaţă.
Emoţia, presimţitoare de moarte, făcea vitele
să îngenunche, cu capul prăvălit. Vedeam şi
9
[10]
lacrimile noastre omeneşti prelingîndu,li,se pe bot.
De atunci, carnea fl'ipturii nu mai are gust şi,
cînd o tai la prînz în farfurie, aud subt cuţit
oftatul din răgetul vitelor împinse la înjunghiere.
Mă simt parcă vinovat şi eu de coduri, de sentinţe,
de închisori, de tăieri şi execuţii •••
Mugetul avea un accent încă neatins nici de
doina sublimelor jelanii înăbuşite ale violoncel ului.
Emoţia agoniei.
Dar şi emoţiile vieţii şi ale speranţei au, în
adînc, un accent •••
Orişicum, m,aş bănui asigurat că am putut si!
adun paginile de faţă într,o dezordine acceptabilă
la citit.
Ca să nu oboseasci! prea mult, textul se prezintă
frînt, începînd şi sfîrşind oriunde vrea cititorul,
căruia îi recunosc şi dreptul să mă înjure.
in ce priveşte originea numelui Bucureştii, aş
fi căutat să aflu precis, dar nici cărturarii spe­
cialişti n,au prea ţinut să mă lămurească, şi, în
locul unei imaginaţii cu derivări, au adoptat şi
ei legenda ciobanului, cel puţin pentru [rwmu»
seţea ei. Venit cine ştie de pe unde, în mijlocul
unei turme de oi, cu măgarii şi cîinii lui, ca să
o pască, poate, pînă peste Dunăre, către Mare,
Bucur s-er fi apucat să improvizeze o biserică de
şindrilă pe marginea unei Dîmboviţe de mocirlă,
şi în jurul ei un oraş, parcă prevădnd Palatul
Telefoanelor şi Teatrul de Operă şi Balet ..•
Instalarea tîTlei pe un deal cam aduce a
Mioriţa şi a Curtea de Argeş a lui Manole.
10
[11]
Legenda trebuie crezută pe cuvînt, întotdeauna,
căci, neştiinţifică, se împleteşte cu poezia.
Trebuieşte citat cu mari elogii Muzeul Oraşului
Bucureşti, arheologic, la care, o ediţie dezvoltată
a însemnărilor de aci va face numeroase aluzii.
Născut printr-o împrejurare de pripăşire olte­
nească, gorjană, în Bucureşti, rn-crn pomenit în ei şi
mă socotesc venit pe lume o dată cu capitala. Să
mi se ierte solidaritatea. Cînd începusem să învăţ
abecedarul, ortografia lui oficială era Bucureşci.
Luînd bastonul de plimbare prin oraş, rn-cm
dus cu el şi prin toate depărtările ţării, Întrucît
şi Litoralul şi Carpaţii fac parte tot din Bucureştii
mei. fnconjurată în marile ei recente perspective
n de un vast şirag neîntrerupt de mărgăritare şi
briliante, de ceruri şi orizonturi, cu un lux nebănuit,
Marea noastră e astăzi uha din frumuseţile
supreme ale Romîniei.
O generaţie de prozatori de gazetă a cari ca­
turizat, prin denaturare, probabil involuntară
,
numele Bucureştilor în Bucureştiul, abatere gravă
de la limbă. Numeroase denumiri de locuri romî­
neşti (treaba savanţilor grămătici să se întrebe
de ce) stau, de cînd sînt, la plural: Piteştii,
Ploieştii, CăIăraşii, Galaţii ... A zice Ploieştiul,
CăIăraşul, Galaţul, jigneşti gingăşia nuanţei, care
nu variază după ins şi anotimp, ca preţurile la
castraveţi.
Am primit Bucureştii aşa cum i-am găsit, gata
făcuţi.
11
[12]
Prezentul « C!Lvînt » luase loc în caiet dinaintea
unui vraf de petice şi foi, menit în plan unui
imprimat robust despre CaPitala noastră, care prin
caracteristicile ei naţionale şi prin nivelul de
cultură ajuns ar merita astăzi numele de me­
tropolă romînească.
Se cunoaşte şi din tonul paginilor de prefaţă
că povestirea trebuia să fie masivă.
La un nu ştiu al cîtulea control, am aruncat
o altă mare parte din volum, neplăcîndu'ffii
niciodată manuscrisul aproximativ terminat, şi
obişnuit să colaborez cu focul, mai frumos decît
orice literatură, cît şi cu coşul de sub bancul
de atelier literar. Aş fi aruncat tot volumul
dacă Editura nu-mi aducea periodic aminte
că,mi luasem un angajament, cu scadenta, nu,i
vorbă, mereu întîrziată, tocmai din pricina unei
scrupulozităţi, poate că absurdă, şi a temerilor
subiective.
Intre timpuri, fără să,mi slăbească rîvna şi
nevoia nestăpînită de muncă, fără împlinirea
căreia mă simt de cînd mă ştiu ca un orfan şi
ca un văduvit, şi mai bolnav decît aş fi fost.
Cei 60 de ani, Zi şi noapte, trecuţi prin călimară,
au adus medicina să,mi interzică şi gîndurile şi
pana, reductndu-mi-ie la o biurocraţie de arhivar,
cu orar de lucru fixat cotidian, mai dăunătoare
sănătăţii decît inactivitatea.
Dacă nu eram oprit în gura sobei cu violenţă,
la întîia plecare la Hipocraţii din străinătate, mă
pregătisem să dau foc tuturor hîrţoagelor dintr'un
12
[13]
cufilr, ceea ce in trecut [ăcusem de mai multe
ori, începînd întotdeauna nemulţumit, încă de
pe la vreo 20 de ani. Am pus pe jar pînă la
publicarea primei cărţi, şi după aceea, sumedenii
de caiete.
Esadeoăsa: că răzimîndu,mi destinul pe condei,
singura satisfacţie pînă la jumătatea vieţii, nu
puneam, ca şi azi, octogenar, nici un preţ pe ce
se strecura din el pe hîrtie.
Iată cum s-a făcut că, în locul volumului
gros de un lat de palmă ce-mi [ăgăduisem, apare
aproape numai un fascicul Înaintea Bucureştilor
unei viitoare ediţii, atît cît poate deveni viitorul
prezent şi cît îmi va mai da răgaz durata să o duc
neîntreruptă la capăt. lncăpăţînarea înlătură şi
timpul, şi vîrstele, şi farmacopeea. Ea întinereşte
spontaneitatea, dragostea împrospătată de muncă,
răbdarea, dificultăţile expresiei şi curajul de a
te măsura şi cu graiul în care Ţepeş Vodă şi,a
scris hrisoavele în «Cetatea Bucureşti », iar poetul
Dosoftet, mitropolit al Moldovei, tîlmaciul Psal,
tirei, prin anii 1660, versuri ca acestea:
Cine-şi face zid de pace,
Turnuri de frăţie,
Duce viaţi fără greaţî
Ntr-a sa bogăţîe.
Că-i mai bunî dempreunî
Viaţa cea frăţascî,
Decît armî ce destramî
Oaste vitejeascî.
[14]
sau:
La apa Vavilonului,
Jelind de ţara Domnului,
Acolo şezum şi plînsăm,
Şi cu inemă amarî
Aducindu-ne aminte
Plîngiam cu lacrămi herbinte.
Cît despre ce s-e clădit cu o măreţie uimitoare
în ultimii 15 ani peste dărîmăturile prin care
hoinărisem cu cîrja şi băţul, s-a publicat în trei
limbi un elegant şi luxos album ilustrat, prefaţat
de acelaşi creion care semnează şi paginile
de faţă.
Lipsindu-i multe zigzaguri interesante din
proiectul de început, textul prezent va fi com­
plectat Într-o bună zi, cînd sănătatea va permite
reînceperea unei munci organizate, cu alte multe
notări, rămase încă ne descifrate. Imi făgăduiesc
o ediţie viitoare voluminoasă, considerînd-o pe
cea de faţă ca o arvună.
S,ar putea chiar ca strîngerea într-o copertă
mai Încăpătoare, laolaltă, a numeroaselor aduceri
aminte, să se asemene cu ceea ce s-ar putea numi
emfatic nişte «memorii».
E de văzut, dacă viaţa mai iartă o nouă şi
mai îndelungată casnă dorită, peste marginile
putinţelor discordante, de acum, ale diacului
autor.
T. A.
14
[15]
PRELUDIU
Oraşule, pe care te iu­
besc, ce-ai să aduci tu ţărilor unite laolaltă sub
putredul tău prestigiu? Ce-ai să dai tu milioanelor
de oameni, care vin la tine ca la o cetate sfîntă?
Ce miruri porţi în mîinile tale de noroi, ca să
le ungi sufletul şi să Ii-l întăreşti?
Din închisoarea de unde te privesc peste
cîntecul broaştelor din smîrcurile ce mă despart
de tine, îmi dau seama, oraşul meu, de reverie
şi de suferinţă, că tu n-ai avut ce face cu mine,
15
[16]
I
i,
I
l'
că nu ţi-a păsut de inima mea, că nădejdile mele
te-au ofensat.
Am fost la tine un locuitor supărător şi m-ai
trimis între puşti, cu ordinul să mă gîndesc la
trecutul meu ca la o greşeală, şi la visurile mele
ce te priveau ca la o crimă. M,ai zidit aci, unde-ţi
trimiţi escrocii, hoţii de buzunare, spărgătorii
şi bandiţii, lîngă cimitirul unde-ţi trimiţi dricurile
ca nişte caleşti de mireasă, în vecinătatea casei,
unde-ţi trimiţi nebunii; m-ai zidit în regiunea
ta deşartă, în infernul tău, ale căruia munci
le-al învecinat cu o pustietate.
Ascultă trecutule al meu, nu am să te tăgă­
duiesc, nici după ce un tribunal de popi m-au
osîndit pentru ceruri, nici după ce o poruncă
m-a pedepsit pentru oameni, nici după ce furia
putregaiurilor tale s-a răscolit, ca să-mi aducă
în şoaptele sufletului cuvintele de părere de rău.
Au putut cei de o seamă cu mine, muncitori
şi canoniţi ai ideii, să se lepede de prizonierul
tău, să-I alunge dintre dînşii, să-I blesteme şi
să-l bîrfească; oraş al încercării şi al neputinţii,
insulă de liliac şi de mătrăgună, baltă zăcută a
purulenţei, în care se îneacă din zbor şi se fac
leşuri toate păsările ce vin tinere pe deasupra
apelor şi de printre munţi. CIoacă de nenufari.
Dar mă gîndesc la viaţa ta, capitală a unei
ţări prin care trec astăzi, pe mijloc, Alpii şi
şerpii mari ai norilor negri. Cum te înfă­
ţişezi tu astăzi, cu ce puteri şi cu ce noi
entuziasme şi cum te vei arăta şi mîine? Ce
16
[17]
suflet şi ce puteri aşezi tu în temelii? Ce sînge
bate în vintrele tale?
Mă adîncesc în tine şi caut, cetate cu gloată
numeroasă, o elită care să-ţi dea dreptul să te
mîndreşti că din tine a purces în cele patru
unghiuri ale lumii cîntecul de adunare laolaltă
a întregii odrasle. Tu ai vorbit cu înlesnire toate
limbile drumeţilor şi te-ai supus obiceiurilor lor,
trecînd de la unele la celelalte, ca de la o zi la
ziua viitoare, încălţindu-ţi simţirea cu cizmele
sau cu pantofii celui mai de curînd sosit. Sufletul
tău e ca bucătăria ta: toţi i-au lăsat cîte ceva,
halvaua şi stridiile, porcul şi fazanul, sarmalele
şi pateul. Mavrocordat şi Paul Verlaine, mastica
şi şampania « gout americain ), tutunul turcesc
şi marylandul, papucii sultanei şi tocul Louis XV.
Ai hipodrom ca Londra şi Parisul, bătaie de
flori ca Nissa, rulete ca Monte-Carlo, modiste
pariziene, croitori englezi, băcani greci, grădinari
bulgari, misiţi armeni şi evrei; ai cluburi şi
tripouri, automobile, covoare persane, dancinguri J
şi varieteuri; ai o Academie a la Richelieu.
Dar n-ai avut niciodată nici un sfint şi nici
un sce1erat strălucit. Şi tu n-ai dat nici pe Emi­
nescu, nici pe Anton Pann, nici pe Creangă,
nici pe Veniamin Kostachi, nici pe Cantemir,
nici pe Kogîlniceanu.
Ai o bibliotecă închisă cititorilor, pentru
şoareci, Ai cîteva sute de biserici în care cîntă
greierii de vecernii. Ai arhierei, negustori de
acatiste şi de cadavre, ai episcopi care fac negu-
z
17
[18]
storeselor măritate copii, şi văduvelor lepădăturl,
Ai profesori fără studenţi şi studenţi fără pro­
fesori, şi ai mulţi copii fără tată.
Ai restaurante, hoteluri şi o sumedenie de
case închise.
Nu voi exagera nimic, oraşul meu iubit şi
ticălos, de o ticăloşie minusculă. Mă voi duce
însă din casă-n casă, în toate casele tale mari,
din club în club, din local în local, şi voi spune
ce am văzut. Voi însemna cu o cruce mesele
numeroase la care mănîncă doi domni şi o
doamnă elegantă. Unul din ei e soţul doamnei,
şi celălalt e însoţitorul, care plăteşte restaurantul,
teatrul, chiria, bijuteriile şi echipajul nobilei căs­
nicii fără descendenţă. Soţul consumă mulţumit,
în vreme ce pierde la cărţi, însoţitorul îi distrează
perechea intr-un alcov împrumutat. Voi face
iarăşi un cîrd deosebit din soţi bătrîni, dregă­
tori în societate, care întreţin pe socoteala lor
vigorile tinerilor inseparabili, propuşi la egali.
zarea temperamentului soţiei tinere şi luxoase.
0, Metropolă J Ziua nimeni nu stă acasă, şi
noaptea nimeni nu-i în casa lui. Fiecare bărbat
îndulceşte singurătatea voită a femeii prietenului
său, şi femeile, adunate în casele cu perdelele
groase, slujesc ritului tău pentru bani. îmi este
neuitată sinuciderea acelui bărbat frumos şi de-o
construcţie fizică uriaşă, care, ascuns cu viciile
lui intr-un apartament cu tripoul în faţă şi cu
camerele spre curte, a dezmierdat fără să ştie
trupul fiicei lui, plecată la şcoală. Urîtul te alungă
18
[19]
totdeauna într-altă parte, nomad. Medicul, omul
de ştiinţă, omul politic, avocatul, inginerul, pro­
fesorul îşi lasă vatra goală şi nevestele, îşi lasă
întîmplătorii copii pe seama oricui.
Cu ştirea soţului, femeia unui factor însemnat
viligiaturează în societatea unui şef de partid,
care va înmulţi onorurile cuvenite soţului. Cu
ştirea SOţiei, bărbatul se bucură de graţiile servi­
toarei, Începătorul se înrudeşte noaptea cu femeia
şefului său. Bărbatul divorţează de nevastă şi se
căsătoreşte cu sora ei, cu care a concubinat,
unind într-un acoperămînt, ca fii ai lui, pe verii
născuţi din încăierarea cu un singur mascul, a
două surori - şi-i cea mai înaltă culme de
cavalerism şi moralitate, la care poate ajunge
unul din cetăţenii tăi aleşi. Căci de obicei nu
se simte nevoie nici de primul divorţ, nici de
cea de a doua căsătorie, idila merge paralel.
S-au văzut în tine învăţaţi măsluind cărţile,
ca să poată sustrage zestrea proaspătă a unui
partener şi apărători împărţind cu hoţul, drept
onorariu juridic, bocceaua cu lucruri furate.
Mănîncă porceşte, scumpa mea cetate, şi te
împreună cu muştele şi gîndacii din zbor sau
între molozuri.
Şeful familiei deboşează pe verişoară, pe
soacră, pe mătuşă, pe cumnată, pe nepoată. Mă
duc la un cunoscut şi dacă nu-i iau soţia, mă
provoacă să încerc. Vine prietenul la mine şi-mi
acostează nevasta, după ce, dezbrăcîndu-se de
blană, a frecat cu spinarea ţîţele servitoarel. n
19
2*
[20]
primeşti bine, şi el se crede pensionarul autorizat
al bunurilor întregii familii. Unchiul se infor­
mează la nepoată de cîte ori e strînsă în braţe
în timpul unei nopţi, şi acest unchi s'a întîmplat
să fie şi mitropolit.
Cînd se întrunesc la ceai în saloanele tale,
soţiile cetăţenilor tăi distinşi comentează forma,
lungimea şi elasticitatea unui atribut la persoa­
nele încercate, după cum bărbaţii fac, în colţul
lor, confidenţe asupra facultăţilor secrete ale
doamnelor măritate, din vecinătatea canapelelor
pe care fumează agale.
Ceea ce mă revoltă la spectacolul tău neru­
şinat, de universală şi neîncetată streche, nu e
în primul rînd tinereţea care se iroseşte pe cana,
creşterea copiilor, nelepădaţi la timp în casele
tale bogate, căci toate acestea le plăteşti cu
bătrîneţea precoce şi cu putregaiul. Mă revoltă
consimţire a generală şi liniştea normală amon,
struosului tău coit. Nici o dramă, nici o tragedie
nu izbucneşte din smîrcul, în care zeci de mii
de broaşte zac încălecate.
Mă tulbură că nici măcar cuvîntul « înşelă­
ciune» nu caracterizează starea de priapism
dezgustător a cetăţenilor tăi. Mă tulbură lipsa
de pasiune, absenţa dragostei, absenţa inimii, a
curajului şi a primejdiei din actele elitei tale
presupuse. Soţiile nu-şi ucid bărbaţii, bărbaţii
nu-şi ridică din pămînt coarnele ca să-şi împungă
adversarul, fetele seduse nu-şi răpun seducătorul.
Urăsc în tine indiferenta care devine o carieră,
J
[21]
urăsc în tine sfatul şi tactul prudenţei. Fata sedusă
şi cu averi îşi găseşte întotdeauna bărbatul care
să-i dea în schimbul traiului comod şi al evoluţiei
sociale, condusă de legăturile alianţei, numele
lui, tot aşa după cum fetele slute, cocoşate,
foanfe şi cu albeaţă îşi găsesc arhitecţii, medicii
şi profesorii de care au trebuinţă.
Urăsc în tine tiparul, după care situaţiile cele
mai complicate şi mai scîrnave se aranjează fără
morţi, ca o afacere între moştenitorii libidinoşi.
Urăsc în tine, oraş care făgăduiai reveriei mele
trepte de ascensiune fără sfîrşit, identificarea
sufletelor cu banul abject. Pasiunile tale sînt
microscopice, nebunia ta e cunoscută numai în
forma paraliziei generale, sîngele tău e păstrat
cu îngrijire.
Asasinatele tale apar în forma minoră a pun­
găşiei prudente. Morţii tăi mor de indigestie sau
de cantaridă, niciodată de un vîrtej de patimi,
de o răscoală, de o vijelie. Şi după cum năzu­
inţele se potolesc într-un scaun de parlament
şi cu o sinecură, avînturile tale amoroase sfîr­
şesc printr-o socoteală cuminte. Eşti o capitală
care deteste zi toate excesele, şi în cutezanţă,
şi în răutate, şi în revendicare, şi în bunătate.
Eşti un oraş cu măsură, un oraş intermediar,
un oraş samsar. Nu crezi în nimic, nu nădăj­
duieşti nimic.
în plină tragedie istorică, bărbaţii tăi de seamă,
bătrîni şi girbovi, se căsătoresc vlăguiţi cu femei
tinere, care ştiu că vor aparţine altora. Cînd
21
.
..
[22]
trupul nu mai ajută pe marii tăi cetăţeni, sufletul
lor nici atunci nu se vindecă de lux ură. Obsedat
de lubricitate, el a luat forma, încă de mult, a
unui singur organ.
Pentr� simţirea ta degradată, o, cetatea mea
iubită, cînd se va cutremura pămîntul, ca să te
doboare şi să te învieze pură, ca pe Lazăr, în
tinereţea, naivitatea şi lumina pe care le merită
ţărîna ta binecuvîntată?
Vădfreşti, 1918
22
[23]
NOAPTE
DE
ARGINT
De cîteva nopţi, miracu­
loase prin seninătate şi profunzime, păzeşte soarele
alb al lunii, pină-n zori, cristalul eternităţii.
Puşcăria, unde te întorci, cu zidurile ei albe, încre­
meneşte în sideful argintat al luminii, pare o
vastă expoziţie de ireală pictură. Clopotniţa,
biserica, spitalul, celulele, poarta, gardurile, sen­
tinelele din curte, copleşite de culoare metalică;
dovlecei albi, culcaţi pe burtă şi comunicînd
între dînşii prin vinele pleşuvi te de foile mari
2J
[24]
ale tulpinilor tîrîtoare, ca prin nişte ţevi de
cauciuc; totul, şi porumbii infăşuraţi ca nişte
steaguri, pare aci zugrăvit, aci sculptat, cînd sfînt
ca poezia, cînd fermecător ca un vis.
Şi visul durează noaptea întreagă, în timpul
mutării lente a lunii pe curba tăriei. Şi, închis
în sînul acestui splendid mister, inspirator de
intuiţii şi dărui tor de siguranţe secrete, omul,
fericit că vede şi cunoaşte, se înfrăţeşte cu ceea
ce a fost întotdeauna mai curat şi mai frumos
în conştiinţa uneori genială şi cîteodată dumne­
zeiască a lumii.
Vdcdreşti, 1918
(4
[25]
10 MAI
LA
MITROPOLIE
De cu seară pregătirile
sînt făcute. Un covor gălbej a fost aşternut pe
jos şi pe deasupra celui obişnuit, în rotogolul
strănilor, şterse de praf. De la intrare pînă la
el preşul e roşu, ca vinul, drum de catifea pentru
strălucitoarele uniforme ale bărbaţilor cu arme.
Părintele Iuvenalie a bătut în ţinte şi a frecat
cu peria vreo patru zile la rînd, muncind de-a
buşile şi povestind lucruri « de lume » fraţilor
călugări, tot atît de dibaci de gură şi de gîtlej
lI_
[26]
ca şi dînsul. Pe faţa de cîrmîz a covoarelor, în
catedrala goală, părinţii par nişte Iipitori pîntecoase
care şi-au vărsat balta sîngelui băut, printr-o
gaură nevăzută. Uneori, şi tot pe brînci, cîte un
părinte se strămută din loc, tirîndu-se, şi scoate
din umbra unei străni un clondir, un pahar şi
un sifon. Se aude atunci un sfîrîit de cişmea,
apoi o înghiţitură grozavă. Beţivii beau de-a
dreptul cu pîntecul şi sug de dinlăuntru, din
fund, ca o băşică pentru injecţii; gîlgîitul lor e
voluminos şi scurt. Pe părintele Tudosie îl supără
« catarama }) de cîte ori se apleacă pe partea
herniei; atunci el strînge din gingii, se scoală
pe genunchi şi îşi lasă mai în jos sau îşi ridică
mai sus « cercul }) scăpat de pe gilcă.
Lumînările sînt primenite şi noi, de ceară
curată, şi flacăra lor nernişcată, şi albă, două­
spre zece flacări, pare ca nişte rînduri de garoafe
de argint sau ca şase părechi de luceferi culeşl
de curînd. Cădelniţele de zile mari, cu sunetul
lanţurilor dulce, au fost aduse de la veşmîntărie.
Veşmîntarul se consultă cu eclisiarhul dacă
mitropolitul va pune dara de aur bătut, cu
muchiile de mărgăritare şi smaralde, sau o mitră
uşoară. Şi, uitindu-se unul la altul, ei îşi trec cu
bunătate cutioara mică de tabac. Eclisiarhul
poartă un nas monumental, şi în laturile lui ca-n
două ţărmuri grase, ochii mici, cu pleoapele roşii
umflate. Chiar cu mîna sa, el pune pe velinţa
de mătase a preastolului cîteva grăunţe mari de
tămîie scumpă, parfumată, topită şi pres chim bată
26
[27]
de călugări, Într-adins după o reţetă veche.
Regele îşi va desfăta mirosul din cea mai orien­
tală şi mai nuanţată esenţă.
Se va sluji, cu tot Sinodul, ca-ntotdeauna de
10 mai; doi mitropoliţi, şase episcopi, cu vicarii
lor, şaisprezece arhierei la un loc. Ei vin cîte
unul, pe uşa din dos, după ce şi-au trimes veşmin­
tele din vreme. Diaconii cercetează stofele aurite,
căptuşelile de mătase tare, trandafirie, violetă şi
solară, cam toate de un soi, cumpărate din Piaţa
Mare cu furnituri pentru tapi ţeri. Unii episcopi
vor fi ca nişte canapele sculate în picioare, alţii ca
nişte paturi cu macat în arabescuri şi ghirlande.
Veşmintele Mitropoliei de Iaşi sînt deosebite. Le
atingi cu oarecare visătoare lîncezire; stiharul eal
lui Veniamin Costachi; omorful, rucaviţele, tiara,
epitrahilul, sfita şi cîrja vin de la Dosithei, care
le-a purtat demult, în foarte vechime. Cînd te
gîndeşti în biserica tăcută, în altarul învăluit de
coaja vremii, la dimensiunile unui secol, ele par
vaste şi goale ca nişte saloane ale lui Dumnezeu.
Arhiereii au sosit şi s-au cam îmbrîncit cu
prietenie. Aşteaptă toţi să sosească « Majestatea
Sa », cum zic ei, cu un accent din topor. Dacă
s-ar putea, ei s-ar juca de-a leapşa şi, pînă la
bătaia orelor zece şi jumătate, ar mînca o fleică,
un cîrnat şi s-ar îndemna la nişte vinişor. In
respectul lor pentru cele numite de Rabelais la
Tripe 1, arhiereii se referă la grătar şi butie, cu
• PuduliL
27 .
[28]
dirninutive : mititei, fleicuţă, butoiaş, viruşor,
păhărel- nişte diamant. Regele însă este «Ma­
jestatea Sa » fiindcă nu se mănîncă.
Cînd soseşte şi « Majestatea Sa», Sinodul îl intim­
pină cu sculele sfinte: evanghelie îmbrăcată în aur,
cu copci de piatră scumpă, cădelniţe, trichere, cirji.
Regele păşeşte rar. Cizmele lui răsfrîng ace­
leaşi lumini longitudinale ca jobenele personajelor
oficiale. Mitropolitul simte că i se taie suflul;
emoţia tuturor e deopotrivă: frica. La ferestre,
afară, stau stîlpii cu blazoane judeţene şi steagurile
moi, tricolore. Generali, ofiţeri de toate rîndurile
scapără din cite patruzeci de hăşchii de foc pe
pieptul lor decoraţii, nasturi şi fireturi. Toată
lumea străluceşte ca o ogradă de fazani, păuni
şi alte păsări brodate şi decorative. în timpul
slujbei cei mai plictisiţi par asistenţii; unii din
ei privesc cu acelaşi sentiment de mirare cu care
la Jardin d' Acclimatation urmăresc un mariaj
patagonez sau o înmormîntare afgană, reprezentată
cu indigeni autentici. Ochii demnitarilor, ai ma/
rilor maeştri, generali şi curteni, caută cu băgare
de seamă la rege, a căruia siluetă impasibilă şi
elegantă ocupă, cu rigiditatea unui stîlp de
frontieră, a doua treaptă a stranei regale, toată-n
sculpturi de aur şi velur sîngeriu. Regele pare a
număra firele de ibrişin multicolor cu care-i cusut
pe faţa perinei de catifea de la picioarele sale,
vulturul Ţării Rornîneşti.
Cel mai atent la mişcările lui este prinţul
moştenitor încadrat de fotoliul de-alături. Cînd
[29]
regele îşi mută braţul pe piept ca Bonaparte,
principele şi-l mută la fel. De ridică regele
capul, capul prinţului se ridică. Nici un surîs pe
faţa domnitorului şi nici un sentiment; numai
o undă curioasă, pare că de ironie chintesenţială.
D. Dimitrie Sturdza e cel mai neliniştit, se mişcă
mereu, clipeşte des, şi, cu toate că e cel mai
pravoslavnic din miniştri, ar vrea să se sfîrşească
mai iute acest Te-Deum. Arhiereii toţi pe un
rînd, la stînga, dacă nu cumva se roagă, ei dorm,
căci ochii, într-o reculege re asudată, li-s închişi,
s-ar zice cusuţi gros, cu cînepa genelor.
Corul, tobele, muzicile, soldaţii. .. ţepeni ca
nişte nemţi de porcelană de Saxa. Regelui i se
pune sub picioare un scaun scund, de pe care
urcă şi-ncalecă, destul de sprinten, mingîindu-şi
cu o afecţiune particulară calul, înşăuat cu postav
negru, mărginit cu fir. A zis ceva pesemne,
căci i-a rămas mîna în aer şi i s-a clătinat
uniforma.
Din uşa bisericii, un schilod, cu CIrja sub­
suoară, îşi aruncă ochii dezorbitaţi şi munceşte să
vadă. E un cerşetor de biserică; scărpinindu-se
violent pe pieptul desfăcut sub cămaşa unsu­
roasă, întreabă cu insistenţă:
- Care-i regele?.. Vă rog, care-i regele,
vreau să-I văz ...
Iar sergentul care-i ţine piept, din cînd în
'cind, pe dedesubt, aruncă în burta slutului cîte
un pumn solid, urmat de un geamăt cu sughiţ:
- Blestematule I ...
21
[30]
M'ITROPOLIA
UNGRO�VLAHIEI
Mai�nainte fde�a fi adop­
tat titulatura de azi, autoritatea bisericească
era împărţită între eparhii, mitropolii, episcoI?ate
şi Sinodul, întrunite din toţi titularii în şedinţă
sau de două ori pe an ca un parlament, sub pre­
zidenţia arhiepiscopului din Bucureşti, purtător
al supratitlurilor de mitropolit al Ungro-Vlahiei
şi locţiitor al Capadociei, o funcţie abstractă.
Unde s-ar fi găsit această Capadocie, absentă
din geografia laică, nu a putut afla niciodată
JO
[31]
nici un prelat. Dacă totuşi s-ar fi descoperit pe
undeva o urmă de aşa ceva pe glob şi locţiitorul
s-ar fi dus într-acolo, să-şi revendice niscaiva
drepturi istorice, poliţia respectivă l-ar fi luat
bineînţeles la goană.
în schimb, biserica romînească trăia in vasa­
litatea unei patriarhii străine, de care trebuia
obligatoriu să ţină seamă în problemele spiri­
tuale întortocheate, păzite fără ştirbiri naţionale,
de patriarhiile din Constantinopole şi Ierusalim,
a cărora cornpetinţă, începută pe pămînt, se
intindea dincolo de Paradis şi Infern.
Dreptul de vasalitate al ţării noastre orto­
doxe nu era gratuit. Romînia bisericească se
obliga să-I plătească, periodic şi destul de sărat,
patriarhiilor greceşti, îndreptăţite astfel să-şi vîre
nasul ortoped în trebile romineşti.
Unele ceremonii şi slujbe esenţiale nu puteau
să fie celebrate de clerul nostru, fără autorizaţia
sau asistenţa unei patriarhii. De pildă sfîntul mir,
de o compoziţie aproape secretă, necesar la
ungerea noilor născuţi şi a domnitorului. Nici
rugăciunile însoţitoare, ale mirului, nu puteau
fi rostite de un sobor romînesc, fără învoială
de patriarh. Dumnezeu binevoind să ştie numai
greceşte, după cum la Roma ştia numai latineşte.
Cu toate că domnitorul Cuza secularizase
mînăstirile romîneşti, atîrnată fiecare de cîte o
mînăstire străină, grecească, plătită, tributul reli­
gios ar fi trebuit să înceteze, el a continuat,
vărsat pînă nu prea de mult de guvernele succesive,
[32]
lucru inexplicabil, cam pe furiş. Oamenii politici,
îndeobşte necredincioşi, sufereau de superstiţia
că nu trebuie să te pui rău cu popii, de frica
anatemei, trecerea lor fiind mare la Dumnezeul
abandonat. Superstiţia era comună şi la catolici,
în formula « Qui mange du Pape, en meurt ».
Cine muşcă pe Papă, moare. însuşi Spiru Haret,
ateu declarat, dar om de ştiinţă şi de prestigiu,
închidea ochii, cînd banii ortodoxiei noastre
porneau la Ierusalim. Un blestem, o afurisenie,
şopti te în altar de către un vlădică, erau cata­
strofale. Cărţile chirilice vorbeau de schismaticul
Arie, care la unul din marile sinoade ecumenice
ale vechei ortodoxii de odinioară a fost pedepsit
de Cel de Sus, cu o cufureală exemplară, însoţită
de moarte. Nefericitul a fost găsit în agonie pe
scaunul privăţii. Fusese otrăvit de către sfinţii
părinţi, avizi în păstrarea principiilor intacte. Cu
transportul tributului romînesc era însărcinat un
preot ardelean unit, Simion, directorul inter­
natului liceului Sfîntul Sava, jumătate papistaş.
Era probabil un aşa-numit celib, adică nici
călugăr nici preot de preoteasă, subinţeleasă fiind
. toleranţa libertăţii de a se descurca în privinţa
iubirii cu păcat cum îl tăia capul. Preacucernicul
Simion, un strigoi de vreo doi metri înălţime,
era suspect de cochetărie mirenească. Pometele
de sub ochi îi erau zilnic atît de proaspăt rumenite,
încît lăsa loc presupunerii că se vopseşte, mai cu
seamă că uneori din graba liturghisirii şi a meta­
niilor îşi uita un obraz nefardat, arătindu-se la
J2
[33]
şcoală bălţat. Personalitate de categoria Chicoş
Rostoganul, părintele pedant, aspru şi sentenţios,
era nesuferit, iar negreala chicii şi bărbii, bătînd
în albastru supărător, îl făcea profund antipatic.
a pildă despre puterea superstiţiei era Titu
Maiorescu, criticul literar. Ateu foarte declarat
şi schopenhauerian absolut, se îngrijea să trimită
fără întrerupere la mînăstirea Cernica, în noaptea
ajunului de Paşti, pe sub ascuns, cîte o lumînare
monumentală la icoana Maicii Preciste din cara­
peteasmă. Lumînarea trebuia să ardă un an
întreg, pînă la lumînarea viitoare, punctual
dăruită mînăstirii.
JJ
[34]
STAVROPOLEOS
)
Vin de la liturghie.
Pentru a treia oară mi-am împlinit însărcinarea
de diacon cu plăcere \ în sanctuarul strîmt al
bisericii Stavropoleos. E o biserică despre care
s-a scris că efemera ei consistenţă, că materialul
din care este construită, cărămidă şi decoruri
de lut pietrificat, că liniile şi conturele acestui
templu mic, smerit într-un surîs, constituiesc,
sentenţios şi greoi, un « monument de artă».
1 anul 1900.
[35]
Biserica Stavropoleos e mai mult: o libelulă
adormită pe un muşuroi de pămînt.
Biserica fusese închisă pînă vineri. Un moş­
neag, îngrijitor al păreţilor şi lespezilor ei, mi-a
descuiat uşa de la intrare, scobită în lemn
plastic, şi a pornit să sune clopotul încre­
menit într-o şură de lemn. Clopotul a plîns
toată seara deasupra împrejurimilor, în eta­
[ele cărora băncile, marchitanii, funcţionarii
poştii, pălărierii şi gravorii fac socoteli şi
scripte, frămîntaţi de altceva decît apelul de­
şteptat, ca după veacuri de odihnă în pulbere
şi dărîmătură. Căci sîmbătă, voievozii din văz­
duhuri trebuiau să stea de-a dreapta şi de-a
stînga preotului îngenunchiat la [ertfelnic, în
cinstea hramului lor.
Alegoriile închipuite în bijuteria acestui chi­
vot minuscul aşezat în asfalt şi acoperit de o
pojghie brună, ca de sticlă, par zugrăvite într-o
grotă de chihlimbar.
Strănile, plerzîndu-şi încheieturile şi topin­
du-şi-le în vreme, par lucrate în cocă de ceară,
amestecată cu gălbenuş uri de smirnă şi tămîie.
Foaia cărţilor e de pergament, icoanele conţin
însăşi relicva sfinţilor reprezintaţi, absorbiţi
în lemn. Vinele catapetesmei sînt de-a dreptul
de aur. Alchimia mileniului unge materialele
cu substanţă şi, făcîndu-le să dureze, le
împrumută accentul de umbră şi mister, pe
care-l au toate lucrurile de la început, cînd
începutul se îngîna cu veacul.
J]
3·
[36]
Am scăpat de mai multe ori şirul ecteniilor
« cu Pace Domnului să ne rugăm ... » strămutat,
fără să simt, ca dintr-o lumină într-alte lumini,
şi prezenţa mea se multiplica de la mine aiurea,
reprodusă în exemplare variate, inegale şi nedis­
tincte. Totul era ca o suvenire de mirodenii
într-un apartament, deplasată de mişcarea inlem­
nirii interioare, ca dintr-un dulap în dulapuri
mai depărtate. .. Timpul, plin de încăperi suc­
cesive, murmura din odaia întîia în tot labi­
rintul. Stiharul meu venea din vechimi necunos­
cute, şi mînicerile domneşti, de catifea verde, ca
veştmintele lui Dositei, cusute cu sfoară de aur,
întortocheată pe flori şi chenare, erau opera de
răbdare, de virtuţi şi reverii a cucoanelor fru­
moase de acum sutele de ani.
Mvam rugat de Cel în care au crezut neamu­
rile, de Cel în care credem fără să ştim, Prie­
tenul din nicăieri, evocat suav de fiinţa speran­
ţelor şi de făptura descurajării. El e tot ce plînge
şi tot ce a plîns, tot ce cheamă, tot ce blestemă
şi tot ce aşteaptă în zbucium, Dumnezeu ce ni
se pare, amestecat cu ceea ce rămîne cîte puţin
şi aproape nimic, din strădaniile, făcute ca nişte
pomeni, jertfe sub o stea şi pe un mormînt.
Aş vrea să-I tîrăsc din suflet afară şi mă ţine
de vorbă mama şi mă întrerupe copilul ...
Clopotele singure şi turlele din pomi îl cinstesc
într-adevăr.
Vasele sfinte sînt muncite în bulgări de metal
sănătos, şi aurul care a zburat cu flacăra peste
J6
[37]
ele şi le-a cristalizat în culoarea de melancolie
a unui amurg nu s-a putut şterge. Linguriţa,
sfeşnicile, tiarele par primite din mîinile unor
meşteşugari din stihia soarelui şi a lumii. Pro­
coveţele, batiste de mătase, brodate scump,
grele ca o marmură urzită din iţe de păienjeniş,
pe care le-am avut azi pe degete şi pe umeri,
cînd chemam la viaţa de o secundă numele de
curteni şi jupîniţe - una din ele domniţa Pulhe­
ria, - din familia «făcătorilor de bine» inşi­
raţi cu slove, de un pomelnic scris pe o coajă
cafenie de copac, sînt măiestrite după o regulă
sufletească, în nuanţele obişnuite acestor ore de
lumini stinse şi de culori rostite totdeauna în
vecinătate cu negrul.
Direcţia liturghiei o avu arhiereul Calistrat,
ajutat de preotul qvasi-monah, profesorul Naza­
tie, directorul Seminarului central şi preceptorul
micilor prinţi. Cel din urmă ne-a strîns mîinile
şi ne-a dorit cu o voce veche, după împărtă­
şanie : «Să ne fie de bine, frate, şi la mulţi ani »,
în stînga, corul bisericii Zlătari, liniştit şi
duios; în dreapta, trei buni serninarişti cîntaseră
intrarea în liturghie.
Asistenţi: opt cerşetori ...
[38]
o
îNDELETNICIRE
ROMîNEASCĂ
S înt cîteva industrii pe
care le practică săteanul în colaborare cu natura
şi cîteva mărfuri pe care le vînd băieţii şi fetele
săteanului, mutaţi la oraş. Maşinismul european
le cruţă, şi uzinele ignoră materiile prime, cum
se numesc, ale mărfurilor ieşite din mîinile şi
din timpul de iarnă al plugarului singuratic.
întrebuinţarea lor este exclusiv internă şi na­
ţională: mătura, tîrnul, rogojina, paporniţa,
coşul.
)8
J
J
[39]
Scade sau se ridică voltajul, totuna e. Papura
creşte în balta romînească, mătura creşte în
cîmpia romînească - şi panglicile şi firele lor
sînt întocmite în coliba romînească. Vara, în
papură cîntă cucul şi se piteşte ciocîrlia în mături;
iarna, cîntă în ele, îrnpletindu-le dinaintea
vetrei, ţăranul. Şi transportul lor e făcut în care
cu boi şi coviltir. Rogojina şi mătura au scăpat
modernizării; ele sînt aceleaşi de acum cîteva
sute de ani, de acum - poate - cîteva mii de ani.
Cu deosebire, rogojina are o frumuseţe a cărei
prezenţă nu supără nici fildeşul, nici marmura,
nici abanosul. De bună seamă, pentru că ele
toate vin din acelaşi loc, pămîntul, simplu şi
onest: cristalul, catifeaua şi zibelina nu rumegă
papură şi rogojină, nici nu se leapădă de mîinile
noduroase şi boante prin care mătura bălţilor
s-a strecurat, ca să se urzească.
Papura întovărăşită cu satul mai dă o marfă:
un rotogol gros, o turtă împletită şi pungulită
din cotoarele rogozului. Pe turta de rogoz au
stat să se roage, în genunchi, CÎteva mii de neamuri,
din neamurile noastre, pe piatra îngheţată a bise­
ricii. în limba specialităţii şi a bătrînilor, această
perină rotundă şi turtită îşi ia numele de la
materialul din care este împletită şi se cheamă
pur şi simplu « papură» . Şi mai e ceva de
papură: paporniţa, acel geamantan pentru piaţă,
care constituie un ambalaj proaspăt şi curat,
mai frumos decît o ladă, mai flexibil, mai elastic
şi mai răcoros.
39
[40]
Tehnica industrială nu a născocit mCI un
material in stare să scoată rogojina din intre;
buinţările ei. Grădinări a subt geam cheltuieşte
sute de mii de metri pătraţi de papură, ţesută
anual, pentru izolarea frigului prea tare şi a
soarelui prea iute. riSedesubtul rogojinei romi;
neşti, care se înt� sau se face suluri peste
ferestrele garoafelor, încolţesc şi dau rod sernin­
ţele rafinate ale horticulturii olandeze, cumpărate
in plicuri mici de grădinarii noştri, ca nişte
leacuri scumpe. Rogojina noastră le prieşte şi
le păstreaz� Din zece grăunţe minuscule, mai
mici decît nişte purici, aduse cu poşta din ţările
depărtate, ies răsad urile plantelor însufleţite. în
dimensiunile aproape microscopice ale unui
punct se conţin aromele tari, parfumele suave
şi florile grandioase, emoţionante, ale buchetelor
din vasele de porţelan sau de lut, aşezate pe
masa rotundă a studentei şi a familiei - sau
prinse la centura frumoasei trecătoare.
Negustoria de mături şi rogojini nu se asea­
mănă fotografic cu nici un alt negoţ. O dezordine
agreabilă, care stă bine oricum aşezată şi spîn­
zurată, se manifestează de la expoziţia exterioară
pînă în toate fundurile prăvăli ei. Rogojinăria se
împacă armonie cu toate lucrurile de paie şi
lemn. T eancurile de mături, înfoiate ca nişte
păpuşi cu fustele largi, atîrnă pretutindeni, în
păreţi, de tavane, cîte douăsprezece, de la mătura
cu gîtul lung ca o balalaieă pînă la măturică
şi pînă la puiul ei cel mai mie, măturicea de un
40
[41]
r
deget, destinată fetiţelor, ca să le facă educaţia
gospodăriei încă dinainte de schimbarea dinţilor.
Cu ce ar putea să-şi măture bucătăria complectă,
instalată într-o cutie, fetiţa, dacă măturarul nu
i-ar fi răsucit într-adins o măturice, şi cum s-ar
putea face curăţenia în grajdul 1e mucava, unde
un elefant, un urs, un lup, doi tigri, o girafă şi
cîţiva iepuri trăiesc în bună prietenie, rătă­
cindu-se printre fiarele fioroase şi cîţiva miei
frizaţi?
Materialul cel mai apropiat de mătură şi
papură e răchita, de o fire cu papura şi salcia.
Coşuri rotunde şi ovale, mari, care culeg de pe
frînghie rufele înălbi te de soare şi înfrăgezite
de limpezimile azurului j coşuri cu urechea mare
pentru îndoitura braţului j coşuleţe, în care se
recoltează ouăle albe din coteţe, cais ele aurii,
perele gălbui, merele rumene, prunele şi stru­
gurii pudraţi cu bruma pîrguirii. Coşuri cu
speteaza subţire, din care mînile copiilor gălă­
gioşi înşfacă la prînz feliile de pîine. Zeci şi
sute de modele şi forme, pentru zeci şi sute de
utilizări, amestecate cu infinita industrializare
casnică a haşchiei, a nuielei, a băţului şi a surcelei,
pînă la uriaşul speciei, cufărul împletit.
Un material care şi-a schimbat destinaţia era
pe vremuri coaja, despicată din miezul lemnului
şi tras în foi subţiri. Din el nu se mai fac cutiile
învîrtite de odinioară, de farmacie şi halva,
rezervat sitelor de cernut făină, spînzurate printre
mături ca nişte tamburine şi tobe.
41
[42]
Doniţele, concurate însă de găleţile mai
practice, biruiesc pentru apa de gătit a căsniciei.
O doniţă şi o putină ca să fie frumoase au
doagele strînse în cercuri de răchită, despicată.
Altădată, doagele erau arse decorativ, şi capacul
doniţei era obiectul fanteziei şi talentului sătea­
nului, care scotea un cui din foc la fiecare minut
ca să dea bradului alb o structură sepia de velur.
Meşteşugul dogarului decorator, furat de o imi,
taţie şi aplicat şi unde e nevoie, şi mai ales unde
nu e, a devenit pirogravură.
Un alt lemn de neamul salciei şi răchitei,
vecin cu fulgul trestiei şi cu papura, este pluta.
în plută se scobeşte luntrea pescarului cu plasa
din mostişte, şi albia - frumoasa albie romi­
nească, lucrată ca o gravură în lemn şi ca un
basorelief. E adevărat că specialitatea acestui
meşteşug o au zlătarii nomazi, care, poposind cu
corturile în zăvoaie şi ascuţindu-şi sculele lor
originale, improvizează lunilor de vară ateliere
printre copaci şi trimit în oraşele şi tîrgurile
apropiate copăi, linguri, găvane, ciure şi ceaune
pentru păstrat sarea măruntă. Lingurile albe,
înfrumuseţate cu un zbenghi de arsură sau cu
o mărgică, împănată în carnea lemnului, se
înfăţişează ca nişte ghiocuri cu coadă şi, înşirate
pe duzini, se desfac în mîna cumpărătorului din
iarmaroc, ca nişte evantalii şi ca nişte aripi de
pasăre căzută în cioc",
Toate aceste mărfuri romîneşti se desprind
de-a dreptul din vegetaţia pămîntului, lucrate
42
,-
'ţ
[43]
în lumina şi vîntul cîmpiei şi de poezia orizon­
tului, a bărăganului şi a liniştitelor ape. Vă
mai aduceţi aminte, în faza actuală de avangardă ;"
a arhitecturii şi mobilierului, de masa în trei
picioare şchioape, ca o tavă rotundă, pe care
săteanul o suia în pat în mijlocul cercului
familiei, adunată la cină? Vă amintiţi scăunelele
pentru gura sobii, fundul de lemn de la care
pastrama îşi capătă gustul ei particular pe masă?
T ocătorul a dispărut, înlăturat de maşina de
tocat, care sfărîmă carnea strivind-o şi uscindu-i
suculenţa. Nu vor putea să piară însă făcăleţul,
sulul de frămîntat coca şi de întins foaia de
aluat.
Aspectul negustoriei şi industriei ţărăneşti
de paie, nuiele şi lemn poate fi gustat în dimen­
siunile lui de mare spectacol în Piaţa Mare. O
latură întreagă exterioară a Halei de peşte este
ocupată de lucrul mînilor plugăreşti. Rîndul
de prăvălii al acestui sector de piaţă, din strada
Halelor, o constituie un bazar viu, servit de
nişte «patroni» şi de un personal simpatic.
Moravurile lor simple şi clare se resimt de
atmosfera şi de originea blajină a materialelor
şi mărfurilor expuse în grămezi, în pîlcuri, în
stive şi în etaje. Aceşti « patroni >) sînt asociaţi
şi se guvernează în camaraderie. Şi piaţa lor
poartă un nume încîntător: « Piaţa de porumbiei ».
într-adevăr, dintre rogojini şi mături şi coşuri
şi paporniţe, ca într-o grădină de aclimatizare,
se aude geamătul guturaI al coiumbeIor, hohotul
[44]
nazal al turturelelor, din coteţele pline cu păsări
de ornament. Credincioşi unei datine foarte
vechi, mărginaşii din Bucureşti se aprovizionează
de acolo cu tot felul de porumbiei, cu coada
rotată, cu moţ de papagal, căpăţîni cu gluga
penelor dantelate, Montaubans, romani vişinii
şi albaştri, porumbiei frizaţi, încălţaţi, şi glou­
glou, şvabi, elveţieni, polonezi, italieni şi de
Bulgaria. Stolurile care licăresc în soare dea­
supra grădinilor din periferie sînt recrutate
în bună parte din Piaţa de porumbiei.
Coli viile şi coteţele dintre papuri prezintă
scepticului care nu ştie să descopere frumuseţile
personale ale Capitalei numeroase varietăţi de
curte şi decorative, Leghornul alb, găina cără­
mizie Rod Island, curcanul pestriţ, Orpingtonul,
raţele pekineze, iepurii de Angora... Într-un
coteţ, fac bună căsnicie un splendid cocoş
înflăcărat american cu un iepure de casă. Nenea
Vasilescu, din Piaţa de porumbiei, şi de la care se
cumpără seminţele pentru păsărimea măruntă,
ne-a explicat că în tot timpul zilei totul merge bine.
Numai noaptea iepurele se apucă să roadă din
coada cocoşului, şi tovarăşii sînt seara separaţi.
Nenea Vasilescu şi tovarăşii lui au cite-o
încăpere, în fundul magazinului, încredinţată
păsăruicilor simţitoare la răcoare j patru păreţi
cu sute de coli vii , apartamente pe măsura oaspe­
ţilor mici, cît gîngăniile, şi stropiţi cu toate
culorile cîmpiei. Pe faţa părerilor, coliviile sînt
agăţare ca hotelurile, castelele şi vilele coastelor
44
[45]
abrupte din Alpi. Botgroşii, pietruşii, sticleţii,
scatiii, canarii, peruşii coloraţi în natură ca
fluturii, cu albastrul palid al miozotisului, cu
nuanţe de verde, cu rozul florilor de gutui
şi de trandafiri, degradate. Cîte o pasăre greu
de captat, exemplu privighetoarea, apare uneori
intr-o colivie ca un musafir; un cumpărător se
iveşte numaidecît pentru această pasăre a marilor
singurătăţi şi care cîntă pădurilor închise, cînd
celelalte păsări dorm şi visează.
Apoi, mărfurile mai mărunte ale Pieţei de
porumbiei, meiul cu boaba de ilie, cînepa,
sămînţă de mătură, extrasă din vîrful firelor la
seceriş, şi o sumedenie de asemenea alice vegetale,
curăţate, asortate şi împachetate pentru ciocul
cu virf de ac al zburătoarelor cîntăreţe. Privi,
ghetorile se hrănesc cu ouă de furnică: rogoji­
narii din Piaţa de porumbiei vind şi ouăle de
furnică.
Rogojinăria nu e singurul negoţ strict romi,
nesc. Săteanul mai ştie să facă oale, să dulghe­
rească şi să cresteze, iar săteanca e autoarea
covoarelor, iilor şi cusăturilor ei vestite şi a unor
abale de o trăinicie faimoasă.
45
. r
I
[46]
ANTICARUL
1\
In nici una din expo­
ziţiile de pictură mai recente nu s'a văzut luată
cu pensula şi strămutată în ramă lungimea unghe­
rului de stradă cu două dulapuri de cărţi. Ochiul
pictorilor, asaltat de atîtea solicitări cu mai puţin
caracter, nu găseşte nici o împerechere cu ea.
librăria cotoarelor paralele ca ţevile de orgă şi
rafturile pestriţe, decorative între pereţii unui
apartament, îşi pierde în aer liber ceva din pito­
rescu1 ei?
46
[47]
Gravura şi crochiul, destinate aspectelor va,
riabile ale cetăţii, se dezinteresează de neguţă­
toriile şi industriile străzii, şi nota lor de culoare
nu emoţionează creionul şi acul de scobit în
lemn al artistului grafic măcar ca un document.
Din toate activităţile improvizate, prăvălia pe
tărăboanţă a simpaticului anticar a scăpat de
vigilenţa agentului în uniformă albastră, adver­
sarul, şi el, al cobiliţei, al florăreselor şi al coşului
de papură cu portocale şi ouă. Nişte edili mai
isteţi şi mai cărturari decît aceia care Interzi­
cindu-le cheiul Dîmboviţei au strîns librarii
ambulanţi în insula de dughene din spatele Casei
de depuneri, construită ca o parcelă de cavouri,
au dat drum liber cărţilor să circule, să se inmul­
ţească şi să se aşeze pretutindeni, ca intr-un oraş
de şcoli şi de mare mişcare intelectuală.
Toţi dascălii, scriitorii şi ziariştii îşi aduc
aminte de cîteva figuri, de acei cărturari cu libră­
ria în spinare, care-ţi păstrau o ediţie rară, un
volum vechi pentru gustul dumitale. Ei au
umplut bibliotecile cu tipărituri de preţ, fără
să fi reţinut atenţia şi pana scriitorilor prieteni
cu dînşii. Au dispărut fără să li se prindă chipul
şi meritul de nici o pagină din miile de hîrţoage
vîndute prin neostenita lor sîrguinţă.
Decanul şi savantul anticarilor din Bucureşti
a fost un bibliofil Pohl în genul unchiaşului
Chacornac din Paris. Cunoscut ebraist în sferele
47
[48]
teologice de pe timpuri, omul de bibliotecă al
învăţaţilor, arhiereilor şi mitropoliţilor noştri,
beteag de un ochi, pipernicit, dotat cu o memorie
pe care nu o putea corecta decît Nicolae Iorga, el
semăna cu sfîntul Petru din iconografia ortodoxă.
îl văd punînd metania, blagoslovit de mîna
gingaşe a înalt Prea Sfinţitului Iosif şi-l aud argu­
mentînd în salonul de primire al marelui ierarh:
- Am găsit pentru mata întîia ediţie a lido­
tlului rătăcitor... E undeva într-o casă, dar
cere cam mult... O să mai pui o vorbă... o
să vedem. .. Cred că o scot mai ieftin.
Iosif Gheorghian, fost douăzeci şi cinci de
ani stareţul capelei romîneşti din Paris, era
traducătorul în romîneşte al scrierii lui Eugene
Sue şi nu avea din ediţia lui cu litere jumătate
slavone nici un exemplar.
48
[49]
r
NEGUSTORIE
Un oraş mai mare prac­
tică două feluri de negoţ: cumpărarea, întîi, a
lucrurilor noi de casă şi de dulap, şi apoi vin­
zarea lor, învechite.
Pe de o parte cumperi, şi pe de alta
vinzi ce fusese cumpărat. Cîte un eveniment
spulberă şi risipeşte căsnicia şi o viaţă. Pe aceeaşi
cale se naşte şi se dă afară şi înavuţirea.
Se mai văd pe Calea Văcăreşti ruinele fostei
Hale de vechituri, de unde se aprovizionează, de
49
[50]
la saltea pînă la oglindă, gospodăriile generaţiilor
în continuare, nepoţii negociind moştenirile în
boarfe lăsate de bunici. Alături de «hală », era firma,
celebră pe atunci în liceu, a lui Pinath, librar
şi editor. La finele anului, după examene, ca şi
la începutul lor, aglomeraţie de elevi. Absolvenţii
îşi vindeau cărţile învăţate, şi noii înscrişi le cum'
părau, neputînd să şi le procure cu preţul de libră­
rie. Editor, Pinath tipărea MicHI dor cu cîntecele
de strajă ale timpului (cinci parale fascicolul):
Suspine crude
Pieptu-rni zdrobeşte
Inimc-mi bate plină de,amor.
Orice speranţă mă părăseşte,
Simt pentru tine
Cel am să mor ...
Apoi haiducii, Hălima, Cilibi Moise, în
broşuri. Preţuri: 5 bani, 25 bani broşura, lite­
ratura unei clientele din Obor şi Piaţa Mare,
debitată în coşuri transportate cu pieptul şi
spinarea, prinse de umeri cu o curea.
il văd şi acum pe Pinath, om gelatinos, moale,
de sus pînă jos, cu palmele băloase ca broasca,
om fără oase, suferind şi de aşa-numitul platfus,
talpa otova şi lată, dînd omului mersul dezar­
ticulat, crăcănat, caracteristic.
Pinath era un cumpărător plictisit. Îţi lua
între labele năduşite cartea de care vreai să
scapi, geometrie, algebră, fizică, gramatică... O
cîntărea în palmă, o dispreţuia, îi strîngea cu o
50
[51]
J
mînă cotorul, răsfoind,o cu cealaltă dintr-o dată.
Nu-i plăcea. N,avea ce face cu ea. Nu se căuta.
Dacă i-ai fi propus alte cărţi, le-ar fi cumpărat.
Dar cu asta, aruncată după răsfoirea rapidă, pe
tejghea, ce să facă ? Totuşi, în sfîrşit, Pinath îţi
acorda un hatîr, ca să nu te mai osteneşti să
iei cartea îndărăt. O examina încă o dată, pentru
o argumentare suplimentară. Rămîne cum ţi-am
spus. Nu se cere. Te întreba: « Ce iei pe ea?
Poze? Peniţe? » Elevul vroia bani, nu peniţe,
nu poze. Pozele vremii erau îngerii, florile, o
dromaderă, un porumbiel cu plic în cioc, un
elefant, un crocodil, un fluture, colorate şi
tăiate pe linia de siluetă cu ştanţe pe măsură.
Tîrgul de tocmeală dura. Pinath, haide! mai
oferea cîte cinci parale şi mergea, după cîteva alte
cîntăriri în palmă, pînă la treizeci de bani, concesie
excepţională «pentru dumneata», declarîndu-te
simpatic, după ce se informa cine ţi-e tată şi ce face
mama, pe un ton melancolic de ison de ghitară.
Oraşul e totdeauna dublu: oraşul celor vii
şi al doilea oraş, al morţilor, care nici nu mai
cumpără, nici nu mai vînd, cimitirul. Morţii
sînt favorizaţi, bucurîndu-se de o fericire parti,
culară. Blaise Pascal a lăsat scris, într-adevăr,
care-i fericirea superioară a omului. Genialul
bigot fusese călugăr de post uscat jansenist şi,
trăind încins cu o curea presărată cu vîrfuri de
cuie, ca să-I înţepe zi şi noapte şi să-i aducă
aminte nefericirea de a fi încă viu, luase cu ipo­
tecă un fotoliu în Paradis.
4·
[52]
o
NOUĂ
CAPITALĂ
După unirea cu Tran­
silvania, ţara de peste pădure şi munţi, entu­
ziasmul proaspăt şi generos al evenimentului
dorea şi strămutarea Capitalei. Venind Ardealul
la noi, ne duceam şi noi in Ardeal. Lozinca dura
şi fusese ales Braşovul, oraşul emblemei Coroană
cu rădăcini. Pe trecătorile gîtui te ale Carpaţilor,
de-a lungul Dirstelor, Scheiului şi Tîmpei, tre­
buiau să se descarce carele, vagoanele, arhivele
cîtorva sute de ani trăiţi în goticul chirilic. Din
,2
[53]
materiale provizorii trebuiau edificare rapid auto­
rităţi şi palate. Se improviza o metropolă pe
roate jur împrejurul turnului medieval al primă­
riei, în care bate orele noi glasul vechi al oro­
logiului de burgadă.
Munca istovitoare impusă de o strămutare
a moderat la timp fantezia modificată şi de o
cunoaştere mai exactă a lucrurilor nejudecate.
Ardealul trebuia să aducă Bucureştilor o elită
intelectuală, cu neputinţă de găsit în vechiul
regat, mari dascăli, mari gînditori, mari gospo­
dari ai bunului public, advocaţi mari, politici
mari. La o frecventare mai de aproape a oame­
nilor mari ai Ardealului, regăţeanul sfios să-şi
verifice impresiile superficiale rămase decepţi­
onat. Marele nu era chiar pe măsura speranţei,
şi, făcîndu-se toate adunările şi scăderile, cei
mai reprezentati vi dintre romîni tot în Bucu­
reşti trebuiau să fie căutaţi, oraşul reputat al
perdiţiei infernale. Bucureştenii ştiau mai bine­
şi latineşte. Savanteria demonstrativă nu se
bucura la ei de trecere multă.
L� !?�cur�şti, călătorul străin era numaidecît
surprins de absenţa nasturilor galbeni şi a şepcii
cu trese, uniformă şi la materie şi spirit. Casele,
străzile, oamenii trăiau nealiniaţi, fără regulament
şi contravenţii.
Introdusă pentru deosebirea tribunalului şi
advocaţilor şi solemnizarea judecătorilor, roba
judiciară a rămas fără consecinţe: magistraţi şi
pledanţi, prin acel sentiment latent de refuz,
5J
[54]
care face pe bucureşteni să respingă fără tirade
şi să anuleze instituţiile impuse simţirii, au
lăsat roba după uşă. Judecători şi apărători au
rea părut în costum tîrgoveţ, şi deosebirile care
se adresează prin înfăţişări de mască sentimen­
tului s-au făcut şi în acest caz, ca întotdeauna,
prin intelect, şi nu prin garderobă. Spiritul emi­
namente civil al Capitalei nu a izbutit să fie
----------
acaparat şi îmblînzit prin nici o teatralitate,
plăcindu-i să trăiască neînrolat, slobod şi anonim
în ceea ce priveşte costumul şi viu, şi personal
prin spontaneitatea lui. Ca să se bucure ilus­
trativ de farmecele gătelii standard, bucureştea­
nul se duce la teatru şi cinematograf, şi pentru
satisfacţia lui spectacolul în local închis este
îndestulător.
Gustul femeilor, soţiile, prietenele şi suro­
rile acestor bărbaţi rebeli la o nivelare tip, e
fără pereche, la situaţie egală, dincolo de frun­
tarii. Dacă nu e uniforrnistă populaţia Capitalei,
este, în schimb, dintre cele mai luxoase din
Europa, calitate pe care o are, incontestabil,
poporul dintre Dunăre şi munţi, manifestată
într-un costum de o estetică simplă şi substan­
ţială şi în culorile, fermecător echilibrate, din
covoare şi scoarţe.
O uniformă veche şi îndatinată, care s-a
menţinut graţie clerului grec şi vieţii de izolare
a mînăstirilor, dispare de la sine. O dată ce
a fost recrutat în libertatea temperamentului,
preotul şi-a schimbat comanacul cu pălăria, şi-a
[55]
croit hainele după un desen simplificat apro­
piat de cetăţean, şi-a lepădat coada şi barba
pînă la evoluţia actuală, cînd briciul legal a
intrat în funcţiune cu tendinţa să suprime şi
o urmă de gentilă ţăcălie. Nimeni nu ţine să se
singularizeze. La toate tendinţele de singulari­
zare s-a opus firea ironică a mulţimii. Bucureştii
au primit, ca şi ţara, fără discursuri, desigur,
toate infiltraţiile şi popasurile şi toate ocupa­
ţiile militare sau comerciale, pînă la invazii,
ştiind instinctiv că nu e nevoie de o teorie şi de
o abstracţiune, ca să fie redus adversarul. Feno­
menul e constant: a fost de ajuns o convieţuire,
pentru ca străinătăţile să-şi piardă caracterul şi
să se disolve. Vitalitatea lui puternică i-a dat
poporului o siguranţă implacabilă şi acel stil
personal de ospitalitate, în care limbile, fiinţele
şi evenimentele se topesc.
Bucureştii au un farmec imprecis şi cu atît
mai decisiv absoarbe, catifelează şi digeră. Stră­
inului nu i se arată monumente nemaivăzute,
colecţii moarte, muzee mai mari şi mai bine
înzestrate decît ale ţărilor cu o veche cultură a
pietrei şi a canalizării. Străinul ia contact prin
toate ventuzele lui cu viaţa, încă de la gară.
Viaţa este pe stradă, mai mult decît într-alte
părţi ale continentului, unde populaţiile ţin în
rezervă pentru zidurile închise un secret al per­
sonalităţii de multe ori derizoriu. Uliţa şi maha­
laua rominească intră pretutindeni nestînjenită.
Cînd un potentat de moravuri dictatoriale ar
[56]
voi să puie un planton cu vipuşcă la uşa anti­
camerei lui, plantonul adoarme sau corectează
stilul neadecuat, lăsînd să intre toată lumea.
Unele neamuri au învins cu rigoarea, cu
disciplina şi cu regulamentul. Romînii înving de
sute de ani fără arme, fără sînge, fără năvălire,
şi au învins constant şi istoria, mai inteligenţi
decit agresivi şi mai dibaci decît vehemenţi.
Bucureştii trebuiesc trataţi ca o individua­
litate şi ca un personaj. Bucureştii n-au principii,
în orice caz principiile lor, inspirate de la viaţă,
şi nu de la minţile altora, sînt remaniabile, elas­
tice şi fără rigidităţile fixe ale altor capitale,
din punctul de vedere al subtilităţii. Ei au meri­
tat adeseori superficial reproşul ce li s-a făcut
de oraş fără ideal, formulat în toate epocile de
naturile inadaptabile, fugărite de nevoi şi îm­
prejurări pînă în Capitală, dar irascibilitatea şi
văzul pînă la vîrful nasului s-au pierdut la frec­
ventarea comodităţilor morale şi materiale, pe
care le tezaurizează tradiţia Capitalei. Nenumă­
raţi au fost eroicii candidaţi provinciali la cuce­
rirea lui, dar oraşul i-a macerat, i-a decantat,
i-a filtrat. în cele din urmă, Bucureştii au avut
în fiecare caz dreptate, fără să se laude cu dreptă­
ţile lor.
Cu o intuiţie admirabilă a valorilor native,
bucureştenii, care în bună proporţie sînt titraţii
cel puţin ai unei Academii şi foarte des ascund
în sertar un doctorat, n-au gustul exhibiţiei de
pergamente, nici atunci cînd un hrisov stabi-
56
[57]
II
leşte O ascendenţă sigură aristocratică. Nimic
nu-l face mai şovăitor şi mai stîngaci pe bucu­
reştean ca titlurile de Doctor şi Profesor, adre­
sate în gura mare, ca o introducere la slăbiciuni
şi vanităţi, foarte mîngîiate în provincii, unde
un personaj care grăieşte cu oarecare uşurinţă
trebuie să fie cel puţin Domn Director sau Domn
Prezident, la cafenea cu orchestră.
Fraţii din Ardeal, în majoritate Doctori,
au fost destul de consternaţi după unire, con­
statînd puţinul preţ pe care îl pun regăţenii de
20 de ani de studii mărturisiţi de o diplomă,
neîncadrată în perete, cu lauri plastici şi ghindă.
Comerţul facil şi nesupravegheat de o metrică
a Bucureştilor, absenţa marmurei din jurul
înghiţitorii şi a bronzului de la încheietura
genunchiului şi din talpa ghetei au produs
decepţii, au iscat amărăciuni pentru o menta­
litate care pune hîrtia înaintea omului şi dă
drepturile principale unei ştampile cu iscălitură.
Indiferenta cărturarilor bucureşteni pentru dis­
tincţiuni şi onoruri cădea destul de rău într-o
lume în aşteptarea ·distincţiunilor aglomerate,
dar care, bine văzută, a fost înţeleasă. în 15
ani de la întîiul mare război, această stare de
intelect s-a difuzat, şi influenţa Capitalei în pro­
vinciile noi se face simţită. Foarte multe lucruri
au fost mişcate din împietrirea lor şi au încetat
să mai fie intangibile şi sacre.
în geografie şi în ghidurile de călătorie se
indică oraşele ca nişte grămezi de case, hoteluri,
57
I
[58]
teatre şi cazinouri, şi într-o călătorie circulară
turistul gustă din toate, trezindu-se cu 15 gusturi
contradictorii pe limbă, după ce şi-a înmuiat
în fiecare fel de mîncare degetul cîte puţin, E
cea mai tristă formă de a călători, şi voiajorul
care nu poate să rămînă măcar un an într-o
localitate de pe hartă vede puţin şi nu ştie nimic.
Călătoria bună pentru cunoaşterea unui oraş este
să rămîi şi să-I parcurgi toată viaţa ...
Occidentul nu prezintă sub specia aspectului
zidurilor o varietate cu mult deosebită de a
unui cimitir de monumente şi inscripţii glorioase,
şi interesul unui oraş rezidă mai puţin în ţinuta
lui fotografică decît în realitatea vie, în starea
sufletească, în ambianţă.
Din tot ce face omul, tot omul e mai intere­
sant cu nivelul lui sufletesc.
Bucureştii nu sînt capitala cea mai urîtă
nici în ceea ce priveşte portretul monumental.
In bulevardul nordic răspund străzile de vilegi­
atură şi uliţele sudului colorat. Lîngă o stră­
lucită vitrină îşi duce zilele şi momentele o
lampă cu « gaz » dintr-o casă scundă, ingenun­
chiată în pămînt. O limuzină se încrucişează
la răspîntii cu căruţa hărtănită a unui cal bătrîn,
iar în localul de petrecere somptuos, unde ser­
viciul se face în trei limbi europene, consu­
matorul trece la cîrciuma cu fumul des din
piaţă, atras de un miros de usturoi. Un cartier
aduce aminte Lucerna, şi altul pute. Asfaltul,
întrerupt de piatra de rîu, continuă un drum de
58
[59]
pămînt. Calea Moşilor vărsată în Obor e o
lume; tramvaiul electric duce într-altă lume.
.Industrhle vechi se risipesc pe zeci de artere,
şi prăvăliile mici cu trepte în pămînt ale cojo­
carilor, olarilor, lînarilor şi negustorilor de
papură, de mături, ciure, doage şi ălbii se repetă
vinerea şi marţea într-un pitoresc amestecat, la
care colaborează oamenii, vitele şi carele din
cîte 200 de sate, pornite de-acasă cu cîteva zile
mai devreme, în pasul boilor solemni, cugetat
şi lent. Tungstenul merge de acord cu grătarul,
şi mătasea se taie la un loc cu pastrama.
O mie de movili în mişcare au improvizat
un sat călător: tîrgul de fîn. O mie de căruţe
cu lemne. Tîrgul de porci, de bivoli şi de tauri.
Tîrgul de oi şi capre. Hergheliile geambaşilor
ocupă circul de beton şi două uliţi în care se
face în asistenţa critică şi frămîntată a cumpă­
rătorilor hipodromul şi încercarea iuţelii, Tele­
garii zvelţi, de neam ales, cu coama pieptănată
şi coada încreţită poartă o garanţie împotriva
deochiului, crîmpeiul roşu de mătase la grumaz.
Un căpăstru de chingă verde întoarce animalul
şi-l plimbă pe dinaintea amatorului impresionat,
care-i un ţăran chiabur, sau unul din puţinii
« mitocani » rămaşi fideli costumului, cizmelor,
căciulii de miel şi mustăţii umflate şi lungi. El
are la grajd doi suri şi doi roibi şi ar mai vrea
doi murgi, ca să-I ducă duminica la han. Pipă­
irul lui expert atinge calul, îi mîngîie şoldul
licăritor ca oglinda j calul e mulţumit, dă copita,
59
[60]
scutură spinarea, calcă de sus. Cine ar mai avea
pe vreme de criză 30.000 de lei dintr-o dată şi
i-ar da pe doi cai boiereşti? Nea Dumitru, care
i-a şi numărat geambaşilor cu seninătate. Ia te
uită ce plăcere mare s-a aprins în ochii lui! E
un om de cel puţin 60 de ani, crunt, cu sprîn­
cenele groase. Dincolo de tobogan şi la o cîr­
ciumă cu mititei, cu tango şi jazz cîntă haut­
parleurul electro-dinamic.
Cîţi bucureşteni vor fi. cunoscînd Oborul,
afară de sorocul Moşilor frenetici, cu vîrteje
de căluşei, pocnitori şi băşici cu chiot? Cîţi
vor fi. ieşit din cartiere ca să călătorească prin
universul bizar şi admirabil al capitalei lor
necunoscute? Pe zece şosele care intră din judeţ
în Bucureşti se bălţează zece oraşe şi zece ome­
niri deosebite. Linia calmă a Cotrocenilor adună
lumina, ca pentru o aquarelă din Amsterdam,
dintr-o regiune care îşi uneşte cîmpiile şi gră­
dinile pină-n Ciorogirla şi Bolintinuri. Pe bule­
vardul castanelor cu patru orizonturi vine-n­
coace o turmă de curei albe, mînate de două
nuiele. Linia Giurgiului forfoteşte de-o gintă
neştiută, care circulă între mahalale, ateliere şi
birouri. Un comerţ viu împînzeşte şoseaua, care
pare intrarea unui parc imens cu divertismente
populare. Şoseaua Ploeştilor şi a Olteniţei sînt
şiraguri de ferme, de vile şi de grădini. Cocorii
bălţilor vîslesc de la Dunăre către Snagov, şi
glasul raţelor trece-n stoluri pe deasupra Uni­
versităţii. Pantelimonul, Cernica, Afumaţii, Gagul
60
[61]
aparţin cartierului bulevardelor din est. Teiul,
Floreasca, Herăstrăul, Budeştii, Rahova, Fila,
retul, Domneştii, Jilava mărginesc cîteva laturi
ale Capitalei infinit poligonală.
Pe timpuri, un drum la Cioplea era mai
lung decît o călătorie la Sinaia. Şoselele, stră­
zile sînt parcurse de tramvaie, autobuze şi auto,
mobile, şi deplasarea rapidă a călătorului de
Capitală e condiţionată numai de curiozitatea
şi lenea lui. înainte de orice vilegiatură şi SPOl",
tivitate, bucureştenii vor cîştiga să vadă Bucu­
reştii, care în fiece răspîntie sînt alţii şi la fiece
zece metri păstrează pentru călător o surpriză,
o bijuterie şi o recompensă.
61
[62]
LA
MOŞI
Exista în mijlocul bil­
ciului anual un ins fabricat din materiale tari,
construit probabil din sîrmă, talpă, lemn şi
cauciuc, însărcinat să primească o palmă grea,
pe falca lui mare, contra plată de un leu. El se
prezenta cu stînga umflată pe dedesubt de un
resort, pe care dacă-l atinge ai convenabil, cu
putere, se întîmpla desigur ceva. Am aşteptat
să iasă o complicaţie fantezistă din întîlnirea
palmelor cu acest obraz. Niciodată nu s-a ivit
62
[63]
nimic, cu toate că sportsmenii boxului s-au
apucat şi ei hotărîţi să-i silească falca si} se
pronunţe. După primul leu au renunţat însă
şi ei, părăsind încercarea cu braţul dislocat. Un
amator a manifestat o scăpărare de dureri
cu lacrimi, şi mîna cu care a lovit i-a rămas
strepezită, ca atunci cînd, iluzionat, maxila­
rul, socotind că îmbucă o bomboană normală,
îşi rupe dinţii într-o bucată de pietriş din
ciocolată.
Omul cu fălcile, nesimţitor la palme, avea
ochii întocmiţi cu pensula mare, în orbite
extravagante de muşama, cu sforile cusăturii
aparente. El sta jos, bătut în piroane pe un
trunchi de lemn, ca să fie mai accesibil, de sus
în jos. O femeie supărată de insuccesul tuturor
bărbaţilor din familie, cu care venise să petreacă,
gătiţi frumos şi încălţaţi cu mănuşi de piele de
culoare pandişpan, şi poate că aţîţată şi de
reminiscenţe, a tăbărît asupra omului de paie
şi l-a bătut cu umbrela, injurîndu-l de o sumedenie
de coincidenţe şi organe ce-i lipseau.
Mai docile sînt păpuşile, aşezate la rînd şi
împiedecate într-un elastic interior. Lovite cu
mingea în cap, ele se răstoarnă pe spate, oferind
spectacolul comic al pasagerului căzut din
tramvai. Cu o bucată de ciomag, "directorul"
acestui teatru ibsenian îşi ridica artistele, aplicînd
principiul pîrghiei şi sprijinindu-l în ceafă.
Păpuşile se întorceau la loc, ca şi cum nu s-ar
fi întîmplat nimic. Patru mingi la 2 lei.
6J
[64]
A dispărut din Tîrgul Moşilor ologul biblic,
culcat în căruţa trasă de o nefericită mîrţoagă
descompusă, a căruia înaintare înceată prin
gloată era ca o agonie pe picioare. Monstru
gratuit, fără capital, fără tejghea, fără firmă, fără
baracă, fără flaşnetă electrică, nici personal,
slăbănogul îşi expunea ambulant infirrnităţile,
amplificate cu o bubă incurabilă şi cu guşă. El
îşi prezenta marfa şi numărul de varieteu, însoţind
pasul bolnav al calului cadaveric şi îndeobşte
orb, fantomă schiloadă a întunericului etern:
o stranie cantilenă tărăgănată de isonul grupului
cerşetor. Neavînd o vitejie, un patos şi o abili,
tate cu care să purceadă în privelişte în picioare,
pe catedră şi la tribună, ologul îşi scotea jelania
teatrală, logosul şi drepturile, din paralizie, argu­
mentînd cu mucegaiul bălos al subsuorii, ridi­
cată în văzul publicului sensibilizat. «Săracul,
de ce nu-l ia mai bine Dumnezeu? »
Mecanica ţine loc de motor sentimental în
toate actele de milostenie şi de petrecere colec­
tivă. Un invalid făcea bumbac dulce, intr-un
aparat «american» cu turbină, din zahăr, şi
cîţiva admiratori jur împrejur imbucau din vata
lui roză, servită la cornet. limonadă aurie era
distribuită în cănile cu toartă, de un bătrîn
jerpelit. Nasul îi curgea paralel cu licoarea acri­
şoară, ca un robinet cu gelatină. Citez versurile de
limonadă:
Aici, aici,
La băiatu sprîncenatu
?4
[65]
1
Litra opt,
Ci nzeaca patru,
Cine bea
Rămîne grea.
Limonagiu precursor în metrică şi rimă.
Dar poate că mai interesantă decît ţapul
furios, aşezat pe două şine, călătoria răsucită,
aeriană, intr-un cărucior vertiginos, decît turta
dulce, decît cornurile cu sare şi decît dulceaţa
aproximativă, care ţin laolaltă intact prestigiul,
an de an, al tîrgului de primăvară, decît baletista
bătrînă cu graţii sinistre, decît opereta cu flaut
dintr-o mustărie cu bere - mai originală şi mai
îndrăzneaţă este pictura, neinfluenţată cîtuşi de
puţin de ivirea maeştrilor afirmaţi. Cu o bidinea,
cu un deget şi un băţ, corectate cu o cîrpă, un
mare număr de artişti anonimi se exprimă la
intrare. în compoziţii destinate să vorbească
ochiului de miracolele şi tainele din barăci. O
floră splendidă şi o faună blajină înfrăţesc în
mîzgă uleioasă contrariile din univers. Mielul nu
mai paşte floarea din jurul lui, ei o admiră, Tigrul
niei nu se mai uită la miel. Şarpele se gîdilă cu
broasca. Pe litere mari şi printre litere se văd
împrietenite cu abecedarul vacile cu două cocoaşe,
foca, zgripţorul, pasărea Fenix. Portretul cîte
unui mareşal consacrat de războaie, stilizat în
vopsea de uluei, apărea flăcău la o baracă, în
care un fakir, ocultist şi cititor în palmă, destăi­
nuieşte pe.un pol viitorul cunoscut astrologului
5
65
[66]
ca un trecut. Ah! dar cum a ucis cinematograful
Panorama! Un cal despletit făcea înconjurul
băncilor şi-ţi spunea de cîte ori ai iubit. îţi lua
pălăria sau batista şi fugea cu ele în dinţi, în
aplauzele generale. Prestidigitatorul scotea 24 de
cutii, una dintr-alta, şi din cea din urmă o fan­
tomă, iar după reprezentaţie te invita să repeţi
păcăleala în familie. Lucarne împerechiate în
peretele panoramei, ca ferestrele de vapor, îţi
permiteau să vezi pe Napoleon călare, războiul
cu Japonia, viţelul cu două capete, peştele
geamantan, Gioconda şi pe Ioana d'Arc - şi
mai cu seamă valurile mării, zugrăvite cu mişcare
şi în mărime naturală.
Joia Moşilor aduna în cîmpia Oborului,
dintre mori şi cherestele, lume şi popor din
patru, cinci judeţe. Cîmpul Moşilor, neted pînă
atuncea ca Bărăganul, al căruia şes pustiu fără
biserici se vădea prin apropiere,
Bîlciul începea cu un şir lung de negustori de
turtă dulce, cu barbă arămie, cu şapcă şi cozoroc
şi cu gîtul cămeşii roşii încheiat într-o parte, la
umăr, lipovenii, absenţi din viaţa oraşului timp
de 50 de săptămîni, apăreau o dată cu tîrgul,
ca nişte moşi-crăciuni, aducători de o singură
marfă, făină cu miere, dospită şi coaptă. Stive
înalte de turtă şi pardoseli de turtă de-a lungul
şi latul meselor de vînzare şi al păreţilor dădeau
prăvăliilor izolate subt streaşinile de pînză a
66
[67]
corturilor puse la rînd aerul unei expoziţii de
cărămizi poroase uşoare, conglomerate de plută
şi gumă. Gustul acestui material, cu cheotori şi
nasturi de migdale, ca plapuma cu arabescuri, se
găsea în seria papului, presărat cu un praf de
zahăr, cu un praf de piper şi amestecat cu o
linguriţă de oţet. Tradiţia cerea ca fiecare vizitator
al tîrgului să înceapă prin a cumpăra o scîndură
de turtă dulce, şi fiecare, într-adevăr, colinda
Moşii cu o lespede subsuoară, înfăşurată într-o
hîrtie mai scurtă ca marfa. Călătoria prin gloata
miilor de oameni cu gura căscată la tobe, trim­
biţi, panorămi, pocnete şi ţiuiri era tot atît de
greoaie ca a inginerului, dus la Moşi cu planşeta
subsuoară. Numai că, fragilă şi fără consistenţă,
turta dulce îşi pierde pe nesimţite colţurile, se
. frînge în două, trei, patru, cinci fragmente, şi
după două ore de strecurări căznite prin strîm­
torile de printre lume, rămîne la sînul cumpără­
torului ca un burete, şi cumpărătorul, supărat
să tot mute resturile şi să le tot întocmească,
le mînca, dumicînd şi morfolind migdalele şi
turta, băgate ghemotoc în gură. O muşama
dulceagă se numea pistil şi piele de drac.
Copiii vor cere acasă turtă dulce, ca să-şi
satisfacă sugestia că, la Moşi, trebuie să fie
gustată neapărat această delicatesă, ca la Lăsatul
Secului halviţa, fie-i gustul ca fierea fiartă cu
tutun şi cîlţi. Un om întors acasă fără turtă s-ar
fi simţit un an întreg nefericit. De aceea el mai
cumpăra o dată la ieşire.
S·
67
[68]
De la turtă dulce, bîlciul, îmbrăţişat cu ochii,
părea un balamuc organizat intr-adins pentru
batjocura fiinţei omeneşti cuminţite cu ordonanţe
şi regulamente. Puţin mai la apus, tîrgul era mai
sincer şi mai nud. Cîteva sute de steaguri, prinse
de prăjini cu o sfoară de zmeu, se legănau ondu­
late orizontal. În prăjinile cîrciumilor impro­
vizate din stămburi şi şipci se vedeau din
depărtare momîile împăiate, trase-n frigarea
lui Ţepeş, cu joben şi ciungi. O baletistă juca
englezeşte în fundul unei berării la cîntecul doinei
olteneşti. Ţigăncile fardate alternau sentimental
cu cobzarii. în zbor aerian o păpuşă bătrînă de
cîrpă cu fusta de organtin juca ritmic în vînt.
Căluşarii zdrumicau bătut a pe bîte, decorate
cu buchete de usturoi, în mijlocul unei răspîntii,
şi lumea mai ronţăia covrigi cu sare şi floricele,
fabricate în fundul ceaunului prin plesnirea
boabelor de porumb pe foc şi transformarea lor
neaşteptată în muguri de albă catifea.
Alături era «darea la semn». Neputînd să
se ia la bătaie în public, fără pricină evidentă,
bărbaţii agresivi trinteau cu maiul într-o căpăţînă
de lemn ca să pocnească-n aer o capsă. Şase
inşi la rînd îşi încercau astfel puterea cu maiul
la şase asemenea căpăţîni de lemn, în vreme ce
dincolo trăgea cu puşca fără cartuşe, nimerind
într-o pipă, cîte un adept serios al vînatului
zugrăvit pe tinichea. Glonţul rece nimerind
un bumb, se deschidea o uşă şi se arăta o zeiţă
elegantă de mucava cu braţele goale, înaintînd
68
[69]
pe sîrmă pînă la public şi reintrînd cu eleganţa
ei, de-a îndăratelea, în culise. O domnişoară
blondă reală încarcă armele ochitorilor cu bile,
servindu-se de o manivelă şi grăind un dialect
cu rostirea scrîşnită ca dintr-un al doilea rînd
de măsele crescute în beregată.
La omul-şarpe: intrarea 5 lei. Alături de
« Fenomenul curios» vizitai « Viţelul de mare »,
individ de tărîţe dat cu vopsea de acoperiş.
Auzisem optsprezece flaşnete gigantice, zbierînd
a locomotivă, valsuri electrice şi polei, la intrarea
spectacolelor, păzită de o cucoană obeză cu
perucă şi dinţi de metal, de obicei văduvă şi
simpatizînd cu lampagiul. Sumedenii de palme
le răbda rîzînd pe o estradă, un băiat, în ţinută
de c1own, bătut de vreo unsprezece figuranţi,
în toate costumele, pentru demonstrarea exte­
rioară a spectacolului interior. Pauză. Orchestra
costumată stacojiu şi alb ieşea pe acoperişul
circului, oferind probe gratuite şi o idee despre
program. Un harap căpcăun lua în gură şi
înghiţea în cele din urmă pe clownul amator,
de profesie geamgiu. Erau şi fiare sălbatice
inăuntru, domestieite de mizerie şi foame. Regele
pustietăţii sta cocoloşit într-un colţ de cuşcă
puturoasă, ca o pătură veche. Un urs da din
cap de o mie de ori pe minut. O hienă nu sta
în spaţiul ei de un metru cub locului o secundă.
Menajeria!
Cel mai necăjit vizitator era un domn care
se muncea de o zi întreagă, înverşunat, să potri-
69
[70]
vească prin aruncare, pe gîtul unui clondir, un
colac. Ar fi putut cumpăra toate sticlele de
cîteva ori, de cînd «joacă ». Nobilă pasiune
stupidă. Înfierbintat după cîteva ore de exerciţiu,
şi-a scos haina, ca să-i fie mîna mai înlesnită.
«Nu plec pînă n-o iau» a hotărît domnul. Seara
încă nu plecase, încă nu luase sticla cu ţuică.
Contrariat de atîtea insuccese, negustorul de
jocuri i-a propus să i-o dea gratuit, dar domnul
eroic a refuzat cu demnitate. Voia s-o merite,
să o cîştige. Nemaisocotindu-i colacii în bani,
negustorul, domnul s-a vexat. O trecătoare a
cîştigat la o roată cu cuie un pahar verde presărat
cu nisip alb şi o răzătoare de hrean, duse cu
satisfacţie şi ostentativ în braţe.
A! iată Marina. Bărcile cu nume de foci şi
de balene, conduse de un marinar de uscat, cu
beretă şi guler alb pe spate, legănau servitoarele
şi stăpînele înainte şi înapoi, pe un ax cu verigi.
Şi căluşeii! Furtuni şi vîrtej uri de armăsari şi
mînji de lemn înhămaţi la căruţ dădeau în vînt
poporul setos de sensaţii. Un cal melancolic
ducea toată petrecerea, cu un ham lateral. Şi
tîrgul fluiera, mormăia, urla. O larmă compusă
şi răzvrătită zguduia tîrgul, cu miros de cîrnaţi
la grătar.
Cîmpul olăriei şi al crucilor, mai departe.
Marfă de lut zmălţuit, castele de străchini, munţi
de ulcele, aduse în care cu coviltir şi făcute
maldăre cu piscuri. Crucile vinete aşteptau
morminte ...
70
[71]
LUNA
PARC
Am nimerit la Moşi
intr-o seară goală şi încremenită.
Lumina artificială a spaţiilor deşarte, pardo­
site cu piatră pătrată, aspectul interior al unei
cutii cu pereţii poleiţi şi cu jucării pentru fetiţe,
care încep să-şi întocmească gospodării şi aparta­
mente, pe scara topografică de una pe mie.
Negustorii, izolaţi pe sub perdele, se mişcau
ca nişte păpuşi înzestrate cu o singură gesticulare.
Răspîntiile, cu atît mai vaste cu cît nu le stră-
71
[72]
bătea nici un vizitator, păreau surprinse de o
iarnă fără zăpadă şi fără temperatură, intr-un
decembrie de mai.
Poetizată de noapte, localitatea efemeră de
corturi îşi arăta, din mărfurile ascunse în lăzi
de umbră şi ambalate în foiţe de întuneric,
numai sticlirile, abia pronunţate, şi în fiecare
pahar banal şi carafă grosolană îşi aprindea
candela cîte un reflex.
Şiraguri triple şi cvadruple de perle electrice
atîrnau mărgele de opal Între steaguri, cîte puţin
şi leneş răscolite din liniştea lor de o însufleţire
nehotărîtă, care ar fi putut să semene cu o adiere
nesimţită de vînt. Parcă toate constelaţiile se
pogorîseră cu zodiacul în serviciul municipiului,
pe aglomeraţiile de turtă dulce şi pe sectorul
căluşeilor aţipiţi sub baldachine rotunde, cu vîrf.
Stelele mari cu sateliţii lor roiau împrejurul
prăjinilor albe. Furnicarele grupate în cîte un
infinit apropiat puteau să fie atinse din trăsură
cu bastonul. .Carul mare se lăsase ca un gherghef
pieziş de lumini, deasupra corturilor cu doage,
ălbii şi rogojini. Cloşca şi puii ei se fixaseră pe
un scrînciob, a căruia roată imensă părea pintenul
pe care aluneca şi s-a oprit tărăboanţa nevăzută,
pentru scoborît pe o punte de scînduri din
ceruri în obor averile fulgerătoare şi stră­
lucirile luminilor de sus. Luna şi-a trimis şi
ea citeva plagiate albe lactee şi le-a spînzurat,
rare, în cirligul stîlpilor împodobiţi cu bariş
tricolor.
72
[73]
Puţinii străini din oraş se Îndreptau către
insula cea mai deasă de lumină, ca nişte muşte
de noapte Între geam şi oglindă, de la Luna Parc.
Silueta domnilor amintea gîndacii scorţoşi, strînşi
în pardesie, care vin în zbor din aştri în verile
secetoase. Doamnele apăreau în ambianţa crista­
lină, ca nişte lăcuste agere cu eşarfă roşie şi
carnea lor afînată, de mătase, era vaporoasă ca
a fluturilor transparenţi iscaţi din luceferi şi
adunaţi la becuri în hore. Era un peisaj de lună
totală şi de metale, şi gîndul umbla prin Moşi,
vulgari în timpul zilei, ca un Pierrot, beat de
reverberaţii şi în veşminte albe, căutînd o mînă
cu dantele şi un pantof de atlaz, ca să le ţie pe
amîndouă şi să le sărute, romantic şi carnivor,
Luna Parc e o grădină de nefericiri ale unei
fantezii neinspirate, laborios construită şi visată
cu mediocritate. Pe munţii de schelărie goală se
învîrt, într-o rîjniţă circulară de furnicare, căru­
ţele unui tobogan cu dinţi. După patru urcuşuri
« oh l » şi patru precipicii «mor!)} călătorul,
scuturîndu-se pe pantaloni, e depus în faţa
comptoarului, unde a plătit, ca să fie dat tava,
doisprezece lei. E o călătorie rapidă, printre
stinghii, bîrne, grinzi şi cuşaci. Proprietarul
acestei lemnării e un fel de chiristigiu care şi-a
pus depozitul în randament pe loc! un domn
cubic şi simiesc şi crede despre sineşi, fără să
fie nici negru, nici baletist, că dirijează un mare
spectacol. întrebat: « Cum merge? » - răspunde
ca un răţoi domestic, care în lipsa unui pîrîu
73
[74]
se mulţumeşte cu un butoi de varză de sub
burlane. Domnul răspunde: «Dacă nu curge,
pică ».
Nimereşti cu o minge un bumb şi se dedan,
şează un pat de spital sculat în picioare, din care
cade vertical o persoană graţioasă, la lumina
zilei spălătoreasă. Nimereşti alţi doi bumbi? se
răstoarnă două canapele şi nu se mai întîmplă
altceva nimic. Un băiat de bărbier cade-n dreapta
şi o tînără curăţitoare de unghii cade în stînga.
Iar alături, de cîţiva lei, ai dreptul să te înfurii
şi să spargi, dînd de' a azvîrlita, cîteva străchini
de pămînt spînzurate de plafon.
La un ghişeu se serveşte îngheţată caldă în
cornete de biscuit, şi alături cornuri reci. Vei
cîştiga un pachet de ciocolată dacă de la o
distanţă rezonabilă vei potrivi un colac de nuia
să intre pe gîtul unei păsări domestice înotă­
toare, de tinichea. O grotă de ipsos cu o lumină
roşie de sîmburi de rodii: în scorbura casei de
bilete, şi restul, un casier grav cu figură de farrna­
cist miop cu ţăcălie. Oamenii melancolici dispuşi
să amuze publicul, ca să cîştige lei, fac un oficiu
de dricari în ceasul logodnei.
Numărul cel mai senzaţional din Luna Parc
e neaşteptat: amatorii de veselii nepermise s-ar
fi prevăzut cu un aparat fotografic. Prezenţa
poetului Horia Furtună în căluşei putea să fie
glumeaţă şi-i sta autorului, vesel, trist. Publicul
însă a aplaudat respectuos la numărul domnului
Nolică, ivit călare pe un cal de lemn. Profesor
[75]
universitar, mare avocat şi proprietar, situaţia
domniei sale de jockeu al unui cal care se dă
uţa şi se învîrteşte împrejurul unui stîlp, deocam­
dată a stupefiat. Vizitatorii au crezut un moment
că se înşeală şi, în inrespectul lor naiv, au con'
fundat pe vioiul nostru savant în ştiinţele şi
instrumentele dreptului cu un posibil picolo
bătrîn de la un restaurant din centru. Domnul
Nolică venea pe o rînă, neştiind să călărească
un pegas de scînduri, acesta se arăta cu coada
înainte, sărăcită ca o perie de dinţi. Devenind
autor dramatic cu succese, actriţele i-au sugerat
că-i şade mai bine fără cioc, păstrindu-şi numai
o fină mustaţă, cît o aţă de păianjăn, seducător
pe porţiunea dintre vîrful nasului şi surîs. Pentru
a fi. salutat cuviincios, cum se găsea călare
pe calul ce-l purtase în frageda-i copilărie, domnul
profesor trebuia întîi recunoscut. Domnia-sa
înţelese, şi, aducindu-şi aminte că este şi bărbat
politicos, interveni cu un principiu de guver­
nămînt. Domnul Nolică zise, serios ca Newton şi
stentor ca Bismar k, textual:
- Aşa înţeleg eu democraţia! ...
Nu se poate spune că marele jurist nu încerca
şi un vag sentiment de confuzie, căruia credea
că este neapărată nevoie să-i dea o contrapondere
de principii. Totuşi, domnia-sa era călare pe un
cal de lemn şi totuşi domniei-sale îi atîrnau
nişte picioare lungi, de pe cal, în aer - şi demo­
craţia nu se vedea că stă numaidecît în strînsă
legătură cu şaua. Asistenta salută cu frăgezime,
75
[76]
şi domnul Nolică, după ce-şi lansase principiul,
trecu înainte dus de vîrtej.
- Acum pricep, rosti un neghiob, de ce
domnul din căluşei n-a ajuns ministru, de ce
s-a supărat şi de ce a trecut într-alt partid, care
i-a făgăduit un portofoliu.
Şi cum scînteiau luminile cerului la pămînt,
publicul s-a cotizat ca să-i cumpere juristului
următoarele articole, cu care să se ducă la uni­
versitate şi tribunal, în automobil: 1. O minge
de cauciuc. 2. Un pistol cu apă. 3. Un joc de
arşice, 4. O trîmbiţă de mucava. 5. O scîrţîitoare.
6. Un cîine cu mecanism în stomac, care face
« mac! mac l », 7. Un biberon. 8. O cutie 'cu
lapte condensat. 9. Bomboane de tuse şi 10. Un
flacon cu gomenol.
76
[77]
F
SîNGE
RECE
Periodic, îşi face intra­
rea în viaţa publică a Bucureştilor cîte un
personaj grotesc, care-şi ia rolul, nepotrivit cu
el, în tragic, trăieşte intact cîţiva ani, exagerin­
du-şi destinele şi dispare brusc.
În copilăria noastră am cunoscut pe un domn
care alerga după trăsuri şi se prezenta: Sînge rece.
Bine îmbrăcat la început, prestigiul lui s-a tocit
şi scîlciat pe măsură cu pantalonii şi încălţă­
mintea. într�o zi l-am zărit cu cămaşa afară,
77
[78]
I
I
cu fesele pantalonilor negri sfîşiate, încălţat
numai la un picior, cu o pălărie în cap desfun­
dată. El alerga înaintea unei şcoli întregi de
copii, urmărit de ţipătul lor piţigăiat:
- Sînge rece! . .. Sînge rece! . .. Sînge
rece!. ..
Uneori personajul se oprea ca un prinţ dus
în triumf, se întorcea, făcea bezele, mulţumea
şi o croia din nou de-a fuga cu 1.000 de vociferări
în alaiul lui.
Sva oprit la Morgă, călcat de un «muscal ».
Fusese destinul lui să primească în pîntece şi
cap potcoavele masive ale armăsarilor după care
fugise timp de 3 ani. Probabil că în conştiinţa
lui se credea un cal decăzut şi că idealul i se
concentrase în preocuparea de a întrece un
armăsar pentru ca apoi să moară liniştit ...
îl vedeai gonind glorios, cu pieptul înainte,
surîzînd la trecători cu un zîmbet din colţul
zăbalei, care spunea: « uitaţi-vă la mine cal l »
Cu coastele ridicate, cu mîinile spînzurînd cochet
din încheietură, el schematiza şi gleznele picioa­
relor de dinainte ale calului în tactul lor aerian.
Prin faţa Episcopiei, Sînge rece scotea şi un
nechez. Fără îndoială, cugetul lui suferea că nu
poate mînca orz, paie şi fîn ca toţi confraţii lui.
Prin faţa vitrinelor strălucite, el ar fi putut, din
mersu-i elegant, să dea drumul, ritmic, pe
asfaltul curat, cîte unei mingi, estetic alcătuite,
care s'ar fi spart uniform şi fără zgomot, ca un
gogoloi de ipsos cu cîlţi. O dată l-am văzut
78
[79]
F
lăsat pe vine în Piaţa Teatrului, deasupra unui
muşuroi de bălegar vaporos. Credea că-I făcuse el.
Sînge rece era sincer şi candid ca o fecioară
norvegiană, în toată mimica şi osteneala lui.
Pe la răstimpuri au apărut şi au pierit fără
urmă alţi originali, prin Bucureşti. Nicu Meţ,
Mezelic-cu-ciocul-mic, cîţi n-au trecut, fiecare
jucînd cu entuziasm rolul personajelor ce ar fi
dorit să fie! în preajma războiului, atenţia
publicului fusese atrasă de un general îmbrăcat
ca bucătarii, dar încins cu o sabie de mucava
şi decorat cu toate distincţiunile împărăteşti,
improvizate din funduri de cutii de conserve,
prinse în ordine pe piept. Cine ar putea să
spuie unde zac oasele acestui cap de oştire, care
poate să fi murit comandînd o bragă ...
Seria, cu pauze mici, se urmează şi după
război (primul). Atenţia publicului este şi astăzi
solicitată de un personagiu nou: varietatea
speciei e infinită. Cel de astăzi nu aleargă după
trăsuri, nici după muşte. îl vezi uneori şi la
Capşa, purtînd un cap mărunt pe umeri, puţin
zulufat, un cap atît de mic că ai crede că şi l-a
scos din buzunar şi pus atunci potrivindu-i
pălăria la uşă. Asta joacă personajul tăcut şi
conştient de sine cu modestie. Ascultă mult ca
să pară că înţelege, şi vorbeşte puţin, ca să nu-i
alunece capul. El crede că trebuie să asculte,
să judece şi să formuleze sentinţe. Şi, într-adevăr,
judecă de toate celea cu o egală competinţă
şi cu un egal avint. Un sfîrc roşu de panglică
79
[80]
îi valorifică bustul la o cheotoare. Şi totul are
un mare preţ din cîte participă la întregirea
personajului. Firul de mustaţă îl împleteşte cu
economie. Îşi păstrează intactă mătreaţa pe
reversul redingotei, pentru a o lăsa moştenire
vreunui muzău, şi Îşi conservă sănătatea cu
speranţa că nu va muri.
80
[81]
F
BUCUREŞTII
Capitala Romîniei, aşe­
zată pe Dîmboviţa, în poziţia cea mai defavo­
rabilă unui mare oraş, iarna, vînturile de stepă
curg necontenit peste ei; vara praful îi întunecă
perspectiva, norii grei de pulbere alternînd cu
un noroi necunoscut altor capitale.
Curăţenia oraşului se face întotdeauna pe
sfert, din pricina lipsei de apă şi a unei canalizări
insuficiente pentru întinderea exagerată a oraşului,
compus în imensă majoritate din proprietăţi
6
81
[82]
fără etaj, impestriţate de grădini surîzătoare, care
atunci cînd oraşul va putea să se bucure de
toate efectele lucrărilor municipale trebuincioase,
întreprinse pe scară întinsă, vor face din Bucu­
reşti un oraş de vilegiatură.
Străzile principale erau surprinzător de înguste
pentru un musafi.r sosit dintr-alte ţări. Calea
Victoriei, care-i Corso al Capitalei, suporta o
circulaţie penibilă de trăsuri şi pietoni şi,
într-unele puncte, trotuarele se îngustau intr-atit
încît trecerea alături a 2 persoane aducea
aminte de fabula celor 2 capre întîlnite pe o
punte şi neştiind căreia i se cuvine să treacă
întîi.
Organizaţia strict politică şi guvernamentală
a comunei în Romînia a contribuit, poate chiar
mai mult decît condiţiile geografi.ce, la perma­
nentizarea relelor de care suferea oraşul. Funcţia
de primar era intr-adevăr supusă schimbărilor
dese la putere şi nu le lăsa titularilor răgazul
conceperii unui plan de lucru şi a continuităţii
lui. Totul era hotărît parţial şi fracţionar de
către caracterul de provizorat al vieţii comunale.
Dar primarii treceau şi oraşul rămînea dezorga­
nizat.
Observaţii în acelaşi spirit se mai pot face
şi azi asupra circulaţiei oraşului imperfect disci­
plinat. Pietonul, care în genere merge fără
socoteală, avea adeseaori spectacolul ciudat al
unei trăsuri sau maşini, care întoarce foarte lent
şi nesupărată, în mijlocul străzii, oprind circu-
82
[83]
l
laţia miilor de vehicule, pentru că o doamnă
gentilă se coboară exact în faţa unui magazin
cu bomboane. Este adevărat că pentru a se
bucura de aspectul plăcut al unei persoane
cochete, care se da jos din trăsură incălţată
fin, bucureşteanul colecţionar galant de imagini
sacrifică reverenţios la fiecare vitrină 10 minute,
din graba lui, pe jos sau în trăsură.
După tabelele minuţioase ale higienei euro,
pene, oraşul Bucureşti ar fi putut pînă mai
acum vreo 15 ani să fie plasat în fruntea locali,
tăţilor insalubre. Dar un fapt trebuie să puie
higiena pe gînduri. Nicăieri femeile nu sînt mai
frumoase, decolteul mai gustos şi culorile unui
corsaj mai transparente. Ceea ce izbeşte pe vizi­
tatorul străin este că această frumuseţe, care-i
lucrul cel mai comun în Bucureşti, se arată cu
atît mai deplină, cu cît te depărtezi de « centru »,
Mahalalele urîte ale periferiei sînt nişte grădini
în care înfloreşte splendid o rasă de fete şi femei
uimitoare, de un brun brumăriu, aşternut pe
frăgezimea delicat palidă a cărnii.
De altfel trebuie să o spunem, cu plăcere,
frumuseţea e o particularitate, care şi în ce
priveşte bărbaţii dă exemplare în toate privinţele
izbutite. Apoi, dacă trebuie să fim sinceri pînă
la urmă, nu este greu ca observatorul să înţeleagă
de ce li se reproşează bucureştenilor prea mult
lux şi oarecare libertinaj, necunoscut popoarelor
cu femei greoaie, cu gleznele groase, fără stil,
şi cu bărbaţi fără temperament.
8J
6*
[84]
i
I
I
Mai înainte de a lăsa condeiul să circule pe
paginile următoare, trebuie să mai notăm că o
generozitate şi o familiaritate uşor de încercat
caracterizează pe romîni, şi ele se exprimă cu
atît mai viu cu cît musafirul vine mai de departe.
în sfîrşit, elogiul meritat şi suprem, romînul
nu cunoaşte ura faţă de străini, după cum nu
prea cunoaşte, ar afirma moralistul deziluzionat,
nici teama prea vizibilă de cele sfinte.
84
[85]
URBEA
Nu e numaidecît obli­
gatoriu să te duci prea departe, dacă te plimbi,
şi să fugi din oraşul tău, pe care de cele mai
multe ori nici nu l-ai văzut ...
Ţi-ai făcut deprinderea să crezi că lucrurile
dimprejur sînt fără interes şi că valoarea li se
măsoară cu miile de kilometri. Cu aşa socoteală,
lucrurile cele mai frumoase sînt, ca în ipoteza
poetică, acelea la care nu ajungi niciodată, căci
oriunde te-ai afla distanţele se micşorează şi
8J
[86]
raporturile dintre dorinţa Infinită şi realităţile
limitate rămîn constante.
Dorinţa noastră de necunoscut, atunci cînd
nu e un plagiat snobism, e desigur şi ea reală,
dar poate să fie de multe ori satisfăcută trecînd
peste drum. Necunoscutul se află aci, la inde­
mîna noastră, şi pentru locuri, şi pentru oameni,
alături de necunoscutul nostru, din noi, cel mai
apropiat şi cel mai depărtat: numai că trebuie
căutat - şi chiar dacă nu l-ai găsit, călătoria
către el e încă o descoperire.
Datoria fiecăruia este să-şi înveţe punctul pe
care stă, oraşul în care trăieşte, ţara şi conti­
nentul mai tîrziu; cu toate că unii din noi, prin
inversarea posibilităţilor de călătorie neinles­
nite în interiorul ţării de o politică a drumului
în condiţii repetat uşoare, cunosc mai bine
străinătatea şi descoperă locul de baştină abia
după ce au străbătut Europa.
Pe timpuri, toate drumurile erau umblate
pe jos. Un muncitor francez îşi căpăta califi­
carea întreagă şi autoritatea meseriei numai după
înconjurul ţării făcut cu piciorul (le tour de
France). Călătoria perfecţiona educaţia profesi­
onală şi de sentiment.
Ţara noastră nu-i mai puţin frumoasă ca
Franţa şi nu se ştie dacă e vreo ţară mai puţin
frumoasă decît alta; fizionomia ţărilor urmează
alte reguli decît ale omului. Avem o foarte
frumoasă ţară, pe care nu voim să o aflăm şi e
drept că nici nu scrim cărţile trebuincioase,
86
[87]
menite să ne împingă să plecăm pe drumurile
ei şi să o cutreierăm pe toată.
Un bun program de început fusese iniţia­
tiva ministrului Haret pentru a se scrie de către
învăţători şi preoţi monografia fiecărui sat şi
oraş. Programul a fost însă părăsit. In 2-3 ani
de activitate, împărţită pe cîteva mii de condeie,
am fi putut avea deocamdată în embrioane
toată ţara strînsă laolaltă, şi din biblioteci şi
arhive putea să pornească, organizată pe un
plan, o mare mişcare de cărţi, care ar fi docu­
mentat şi strîns pentru conştiinţa fiecărui cetă­
ţean unitatea de limbă a unui popor.
Nici oraşul sau satul în care trăim nu-l mai
urît decît altul, atît de urît încît să nu prezinte
nici un interes; ba cîteodată e mai frumos decît
toate celelalte. E adevărat că vizitatorul dă ade­
seori de contrastul neînţeles dintre două sate
sau mahalale alăturate. într,un sat e ordine, e
curat, uliţele şi casele sînt atrăgătoare, oamenii
voioşi, primitori, şcoala e veselă, biserica proas­
pătă, lîngă satul de mai la vale, mai posomorît,
cu toate că e mai bogat. Diferenţa simpatică
nu vine de la avuţie. Dar satul tău tot e mai
frumos decît toate celelalte, şi atunci cînd e mai
urît, orişicum, are originalitatea lui, care şi ea
e o frumuseţe.
lmmanuel Kant n-a ieşit niciodată din
Konigsberg, oraşul lui de naştere şi de moarte,
şi a trăit 80 de ani. De vreme ce neîntrerupt
a putut să fie nou pentru el, i-a fost de ajuns.
87
[88]
S'ar putea răspunde că i-ar fi omului de ajuns
şi odaia în jurul căreia poate călători şi că lui
Diogene i-a trebuit numai o putină răsturnată,
în care locuia întins pe spate dinaintea unui
petic de nisip netezit, pe care scria cu degetul.
Stîlpnicii din Vieţile Sfinţilor nici nu s'au mişcat
din loc. Toate dovedesc că omului îi trebuieşte
şi altceva, nu numai spaţiu, şi că spaţiul, strîmt
pentru unii, e pentru alţii vast. Universul e
pretutindeni, şi pretutindeni egal: atîrnă de om
cum îşi alege centrul intr-un contur. Omul
strîns în sine, care se uită mai mult în sine decît
în afară, nici n-are nevoie de spaţiu. Drumurile
sînt în sufletul lui, turist al metrului pătrat şi
al reveriei.
Pe acest om nu-l putem invita la drum, dar
pilda lui spune că nici nu e trebuinţă de mii
de kilometri alergaţi, ca să găseşti ce cauţi nou.
Două picioare zdravene, o păreche de incăl­
ţăminte grele, care uşurează pasul, un baston,
un prieten sau un cîine e tot ce trebuieşte ca
să umbli prin spaţiile de grădini şi vile ale Bucu­
reştilor, lung pe cea mai scurtă diagonală de vreo
20 de kilometri. Antrenat fără să bagi de seamă
din privelişte în privelişte, poţi nimeri cine ştie
unde, într-o vecinătate a oraşului, la 20, la 30 de
kilometri. Atunci ela locul lui şi sacul de spinare.
în drumurile mele am ajuns pe la Cioro­
girla şi Bolintin, pe la Căldăruşani, prin Gagu
şi Moara Săracă, pe la Budeşti, Ţigăneşti, Călu­
găreni, Cernica... E cea mai mare distanţă a
88
[89]
drumeţului cu piciorul, acoperită mai uşor cu
bicicleta, roata depărtărilor scurte, cea mai inte­
ligentă, mai agreabilă şi mai comodă, căreia îi
poţi încredinţa cu folos şi sacul din spate, şi
pe care la trebuinţă o poţi lua şi pe ea în spinare,
mai uşoară în greutate ca o păreche de bocanci
purtaţi cu agerime. Dacă ţi-e norocul să ai o
bicicletă pliantă care se frînge în două, ducerea
ei pe 2 bretele prinsă pe umeri la suişurile
înalte e o jucărie.
Atari îngrijiri fac parte dintr-un program de
călătorie sistematic. O simplă plimbare nu trece
niciodată de şase ore, dus, întors j pregătirile
sînt de prisos şi riscă să fie ridicole, ca la alpi,
niştii încărcaţi cu arsenalul de frînghii şi scule
noi, cumpărate duminica pentru fotografii pe
un vîrf de 2.000 de metri parcurşi cu funicu­
laru1. O plimbare azi, alta mîine, trei, patru
ceasuri de drum pe zi sau la cîteva zile, indestu­
lează curiozitatea descoperirilor în Capitală.
Lucrurile noi sînt nesfîrşite şi chiar celor văzute
de mai multe ori li se găsesc alte aspecte. Întoar­
cerea acasă e vioaie şi plină de mulţumire. O
comparaţie dintre impresiile de drum şi cele
căpătate în acelaşi volum de timp dintr-o lectură
pe scaun a hotărît de partea celor dintîi, impre­
siile fiind directe, fără tîlmaci de impresii străine
confuze şi de alt nivel de sensibilitate faţă de
nivelul tău. De altfel, caietul şi creionul şi even­
tual aparatul fotografic, însărcinat să reţie din
sutele de imagini ale unuia şi aceluiaşi punct
89
[90]
poziţia lui unică, portretul adevărat al unei
privelişti, Ie-ai luat cu tine, şi, la rigoare, ai
vîrît în buzunar şi o carte de versuri, lectura
potrivită cu pasul.
Bucureştii nu sînt un oraş standardizat şi
construit în serie, de la un capăt la altul. în
Bucureşti sînt adunate mai multe oraşe şi tîrguri
cu cîte o caracteristică particulară. Varietatea,
datorită absenţei unui plan de sistematizare
iniţial §i inspiraţiei personale a fiecărui cons­
tructorţ şi necesităţii cum a inţeles-o el de a-şi
adapta clădirea unei situaţii de fantezie, fără să
se gîndească la o estetică ordonată, care dă aglo­
meraţiilor dense o ţinută geometrică şi o ire­
proşabilă croială de vitrină, e rezultatul intîrn­
plării, Urbanismul, care a reglementat în toată
Europa contrastele, simetriile şi alternanţele
dintre suprafeţele clădite şi zonele numite verzi,
a fost surprins să găsească la ivirea lui pe lume,
aci, un oraş într-o grădină, gata făcut, şi s-a
simţit destul de contrariat în ceea ce priveşte
organizarea ştiinţifică municipală. E o tradiţie
ca fiece locuinţă, cît de neînsemnată, cu prispă
şi cu stîlpii de sprijin ai streaşinii, să aibă, pe
lîngă gospodina cu tulpan a casei, care le stro­
peşte după-amiaza, şi cîteva brazde de muşcată,
garoafe şi zorele, o boltă de viţă şi pomi. De
sus, oraşul se arată ca o vastă livadă clădită
pentru tihna unei populaţii de cetăţeni mijlocii,
90
[91]
dominat de clopotniţe şi cupole. Un aer aproape
mînăstiresc a rămas în multe colţuri de cartiere,
de contemplare, şi unele străzi par încă şi azi
că duc printre chilii la un arhondaric. Cele mai
multe biserici cu un trecut au fost mînă stiri,
din care au rămas 3 întregi, Antim, Mitropolia
şi Icoana, şi caracterul împărtăşit de toate clă­
dirile vechi boiereşti, prezent şi astăzi în cîteva
resturi de timp, a influenţat şi arhitectura nouă
în căutarea unui stil concordant cu trecutul.
Pînă dăunăzi, viaţa civilă a fost intim legată de
viaţa religioasă monastică.
Călătoriile mele au fost făcute anapoda, fără
program, aşa cum stă bine plimbării de care am
de dat socoteală, în dezordinea întîmplării şi
afară de judecăţile nodului în papură şi dincolo
de orice nomenclaturi. Trăisem o parte din viaţă
în oraşele străine şi ajunsesem să nu mai apreciez
ca lucruri excepţionale şi caracteristice asfaltul,
faianţa, porţelanul, robinetul, becul electric,
radiatorul, comune pretutindeni şi interesînd mai
mult încălţămintea şi apartamentul, cît şi o cură­
ţenie meticuloasă devenită manie glacială şi
ţinînd loc de frumuseţe şi gust, peisaje de cofe­
tărie şi carta postală ilustrată, transpusă în viaţă.
Frumuseţea unui pămînt şi a unui oraş e uneori
ca la păsări şi animale. independentă de higienicul,
confortabilul şi tehnicul organizat. Un fulg a
căzut din aripa vulturului înălţat în văzduh. şi
căderea lui legănată de lumină e tot atît de
frumoasă ca o catedrală de 12 veacuri.
91
[92]
Mă silesc să-mi aduc aminte cum se cheamă
atîtea unghere originale şi atrăgătoare, care pove­
stite se desinează pe jumătate cu numele respectiv
şi nu pot pune dedesubtul celor mai sugestive
nici o iniţială.
Pentru o parcurgere pe sărite, dar oarecum
logică, a Capitalei, care deţine peste 150 de kilo­
metri pătraţi cu mii de străzi şi sute de mii de
imobile clădire, s-ar putea împărţi oraşul în 8
tablouri, din care 4 cu marile parcuri şi 4 impes­
triţate: Cişmigiul, Şoseaua Kiselef, Grădina Bota­
nică, Parcul Filaret, Gara de Nord, Hipodromul
Floreasca, Sectorul Călăraşi, Oborul.
întîiul tablou cu Cişmigiul ar putea să fie
limitat de bulevardul 6 Martie, Facultatea de
Drept, strada Ştirbei Vodă şi bulevardul Băl­
cescu. El cuprinde partea mai compactă din
oraşul nostru axat la Palat, centrul oficial, o
vastă cîmpie de asfalt. Fostul palat regal, grav
pe vremuri, a cîştigat cu transformarea lui recentă
o linie de contur vioaie şi o expresie bucuroasă,
trezită din fosta lui solemnitate universitară.
Dinspre pădurea de şes a Snagovului, cu lacul
ei de 12 kilometri, albastru, ca lacurile de munte
elveţiene şi cu o ruină de mînăstire, pe altarul
căreia am găsit o cucuvaie moartă, intră pe la
Băneasa pădurea Şoselei Kiselef, ca o armată de
călăreţi. Acolo se întîlnesc soarele şi dumbrava
în valuri şi torente de lumină şi frunze, - umbra
92
[93]
urzită în arbori ţine mulţi kilometri, pina ce
şoseaua, încrucişată cu bulevardele circulare,
intră pe Calea Victoriei şi durează timp de zeci
de străzi conf1uente, oprită în « Piaţa Senatului »,
alt teritoriu de asfalt, pe Dîmboviţa podită o
replică de perspective la perspectivele Palatului,
fostului palat regal, cu Palatul Justiţiei, masiva
şi eleganta clădire desinată de Arhitectul Mincu.
O fîntînă galbenă de benzină repetată după un
model răspîndit în numeroasele insule de iarbă
din oraş contrastează cu biserica minusculă din
strîmtoare, sprintene coloane, foarte vechi,
intrate cu tinda lor de piatră în pămîntul bătrîn
silind circulaţia motoarelor, deasă în acest punct,
să devieze. Băbuţa fără sfială că poate să fie
călcată de un camion de 5 tone le sileşte să se
strecoare tiptil, frecindu-se de altar.
Palatul C.E.C (fosta Casă de Depuneri), elastic
şi spiritualizat de creştetul faţadei curb, se ridică
de pe sol într-o levitaţie uşoară, de dans, a între­
gului monument cu scoar, în faţa Poştei, severă.
Ea calcă pămîntul cu o dublă talpă de trepte
liniate drept.
Steagurile mari, adiate leneş de vînt, îi dau
Departamentului scrisorilor şi telegrafului, în
zilele de festivităţi, o expresie de reşedinţă
imperială.
Cişmigiul: alei de trandafiri, un lac, sălcii
plîngătoare, popasul sentimental şi duios al func­
ţionarilor din ministere, autorităţilor, şcolilor şi
redacţiilor din cartier. Profesorii care au tras la
9J
[94]
I
l
fir şi visează cu Horaţiu pe o bancă înfundă
pălăria pe ochi cînd trec elevii lor care trag şi
ei la fit, Natura e o camaraderie. Bărci pe lac
şi lebezi, porumbiei în copaci. Parcul copiilor
dimineaţa, şi parc de cărucioare şi păpuşi. Mama
cu un ochi la igliţă şi cu altul la prunc se gîndeşte
la dragostea din care s-a ivit rumen şi zulufat.
Arhitectură originală: aleea mare din mijloc, con,
vertită în cîmpie dreptunghiulară a tuturor florilor,
e un drum monumental pentru convoaiele de
fluturi şi albine. Din poarta mare în fundul
pierdut pe undeva, privirea solicitată de uriaşul
covor de petale asistă la triumful roz ei, al lilia­
eului şi al crizantemei.
Pe creştetul bulevardului 6 Martie, Calea
Victoriei se încrucişează cu el. Panorama des,
creşte pe mai multe orizonturi, pînă în zarea de
aur din asfinţit, pe Cotrocenii de o nobleţe
medievală. Cetăţi cu turnuri delicate păzesc
intrările oraşului din apus. Poate că din răscrucea
privitorului pînă la Poarta de Foc să fie 10
kilometri. A doua reşedinţă, altădată regală, are
două parcuri, pe două bulevarde, unul lîngă altul,
ca şi cum ar duce la două edificii din două
cartiere deosebite. Priveliştea începe în circon­
ferinţa unei lentile de ochelar.
Un bulevard de castani pe dinaintea Şcolii de
medicină o întunecă de umbră, iar al doilea,
paralel cu Grădina Botanică, e boltit, sus de tot,
la înălţimea lunii, cu ramuri de roşcovi, încîlcite
înrr-un întuneric irizat. Şoseaua Palatului Cotro-
94
[95]
ceni suie la porţile de sus intr-o neîntreruptă
mare tăcere de parcuri.
Rămîne o întreagă regiune bogată în privelişti,
deschisă peste ondulările cîmpiei din această
parte a Dimbovitei, pentru pasul şi bastonul
celui care porneşte de dimineaţa.
« Grădina Popa Ilie» era încă înflorită acum
40 de ani, şi preotul îşi vindea trandafirii la o
masă rotundă prin care trecea trunchiul secular
al unui stejar. Lcm apucat foarte bătrîn, uscăţiv,
blajin şi pasionat să ridice din rugul lui de roze
către Dumnezeu, din cădelniţa lui de jar inefabil
mireasma jertfei gingaşe. Călătorul o să încerce
poate o decepţie: în locul florilor, o să găsească
lunea lui Popa Ilie cultivată cu zarzavat. După
moartea sfîntului grădinar de nuanţe, trandafirii
smulşi au fost aruncaţi cîndva afară.
Dincolo de rîul galben al Dîmboviţei, înainte
pe mii de hectare aleargă sumedenie de cartiere,
alte părţi de oraş, cu alte centre, alte artere,
ramificaţii, unele geometrice şi noi, cuburi de
vile, sectoare militare, uzine, ateliere, depouri
şi magazii întinse, pîlcuri între miile de linii
ferate paralele, desfăcute în toate direcţiile, ca
semnele şi inscripţiile unui portativ. O muzică
de orchestră surdă însoţeşte furnicarul de maha­
lale al atîtor stabilimente şi iniţiative în
mişcare.
Un pod, aruncat peste miile de şine, revărsate
într'o reţea de pîraie lucii, uneşte în curcubeul
lui de fier, pe dedesubtul căruia fug încoa şi
95
[96]
încolo, pe albia fluviului uscat, locomotivele ca
nişte vapoare şi stagnează sute de trenuri şi
turme de vagoane, parcă două oraşe. Cîteva
bulevarde aglomerate de care, camioane şi căruţe
grele, trase de cîte patru şi şase dulăi de cai
cu copitele dure, deservesc mesageriile volumi­
noase din pitorescul port de uscat al gărilor de
mărfuri, negre de zgură, cărbune şi fum, trans­
porturilor în mii de vagoane. Vizitatorul acestor
depărtări pe deschideri de compas de mai multe
poşti îşi datoreşte sieşi o plimbare enciclopedică
prin magaziile nemăsurate ale staţiei, numită
Be-Em.· .
Bucureştii sînt mărginiţi dincoace cu mult de
linia Îngustă a fortificaţiilor, încă în funcţiune
pentru traficul militat de 6 gări. Mogoşoaia,
gara oficială, zveltă pe viaduct scufundat în
pădurile şoselei; Cotrocenii; Filaretul, Dealul
Spirii, gara de lemne, aşezată pe un platou cu
copaci şi peluze ; Oborul şi Nordul, punct de
plecare în Europa. Ultimele 3 debarcadere sate­
lizează 3 sectoare ale Capitalei. 3 oraşe de industrii,
în 3 regiuni diametral opuse, şantierele perma­
nente ale vieţii comerciale. Ele întreţin bazarul
forfotit, multicolor al oraşului, situat pe 40
de străzi vărsate unele într-altele în marea
insulă de aprovizionare a luxului, a modei, a
drogheriei, parfumeriei, mobilierului şi căsni­
ciei, faianţă, linoleum, porţelan şi cuţitărie,
mărginită între Universitate, Biserica Sfîntului
Gheorghe, Calea Moşilor, Piaţa Rond. Cîteva
96
[97]
,-
străzi aparţin stofelor, pinzăriei, confecţiunii şi
încălţămintei, altele sînt ale prăvăliilor de cirnă­
ţărie. O stradă întreagă vinde nasturi, alta becuri
electrice. Să nu se scape din vedere Piaţa de
flori şi Bazaca.
La sfîrşitul anului, toate pieţele din acest
cartier se transformă în codri de brazi, şi o cale
lactee de stele şi de lumină în beteală se confundă
cu Lipscanii în vederea pomului de Ajun. Dispa­
riţia lor e urmată de o îmbelşugată recoltă de
sorcove, jerbe de flori de hîrtie pentru bunele
urări de 1 ianuarie. La finele lui februarie, invazia
mărţişoarelor şi a firelor de mătase cu ciucuri
pieptenaţi dă o nouă culoare şi o marfă mime­
tică nouă trotuarelor neguţătoreşti, care în toate
zilele anului sînt o expoziţie infinită de miracole
mici industriale.
Puncte: Patriarhia cu catedrala domnească pe
măgura cea mai înaltă, la care suie marele povîrniş
gol. Profilul vechei biserici, care ar fi trebuit
să fie emblema de caracter a Capitalei, e un
model de echilibru arhitectural. Formele, propor­
ţiile şi distanţele dintre turle demonstrează rafi­
namentul de gust al domnitorului care a zidit-o
mai apropiată de cer, un fericit ansamblu de
siluete. Sînt poate singurele turle care înlătură
influenţele şi regulele, amintite de alte monu­
mente. Ele se ridică oprite brusc pe verticală,
retezate scurt şi vîrfurile lor de creioane boante
91
..
- 1-
[98]
se încovoaie dulce pe straşina oligonală, ca nişte
umbrele japoneze.
Ateneul, o tiară monumentală.
Parcul Filaret, fostă pădure, convertită în
grădină.
Grădina Botanică, splendoare izolată şi calmă
a oraşului, care, lipsindu-i castelul de 1.000 de
ani ca să-i afirme vechimea, îşi împrumută
siluetele Palatului Cotroceni, de peste drum, cu
parcul căreia se confundă.
Herăstrăul, oraş proaspăt de oglinzi pe ape.
Continuarea elegantă a cartierului Filipescu şi a
Bordeiului, două localităţi de litoral.
Calea Moşilor, din bulevardul Republicii, spre
stînga are o biserică şi o răscruce cu numele
Olari şi 10 Mese, de unde se păstrează aproape
intactă, pînă în răspîntiile ramificate ale Oborului,
vechea ei înfăţişare de drum de hanuri şi ospă­
tării. Străbaţi toată strada luminoasă cu o impresie
de libertate, care pînă în dreptul ei ţi-ar fi lipsit.
Nimic nu mai aduce aminte oraşul, ţinuta,
moravurile şi aspectele. O altă lume mişună
între trotuare şi prăvălii, o lume locală care-şi
ia stilul şi francheţea de la felul ei de îndeletniciri,
materiile directe ale pămîntului, porumbul, grîul,
ovăzul, orzul, vinul, animalele, păsările şi, de la
schimbul dintre ele, prin mîinile muncite ale
celor ce se străduiesc şi recoltează.
Adeseori, rîndul clădirilor e întrerupt de un
gol rotund, din intervalul căruia o privelişte
laterală, neaşteptată, modifică peisajul: o poartă
98
[99]
mare, cu bolta de zid, a fost dată, in două laturi
de păreţi, îi rupe continuitatea şi-l suprimă,
lăsînd vederea slobodă într'o curte surprinzător
de adîncă şi clădită de jur împrejur. Fostele
grajduri şi remize, de pe timpul cailor şi al
vehiculelor trase de ei, fostele popasuri de căruţe
şi brişti sosite la tîrgul bisăptămînal Obor, în
Capitală. O stradă oblică pe arteră, numită pînă
de curînd a birjarilor, a fost locuită pînă acum
50 de ani exclusiv de nişte colonii ale sectei
dispărute a evanghelistului Matei.
Am văzut în copilărie la un oarecare Toader
întocmirea mînăstirească a unui grup de birjari
ai sectei, cel mai strălucit birjar din Europa, al
celor mai frumoase trăsuri, ca nişte balcoane pe
roate. Pentru arătarea boierilor de-a fuga şi la
pas, din cap la picioare, ca în vitrină, ele sta,
ţionau în faţa Teatrului Naţional, sicîite de
nerăbdarea cailor, bătînd potcoavele pe loc şi
scînteind granitul. O simpatie amestecată cu
mîhnire îi făceau pe birjarii, zbîrciţi ca babele,
să prefere cailor, îmblînziţi prin [ugănire, armăsarii.
Herghelia frontului de animale negre şi ro aibe,
cu carnea tremurată în licăriri ondulate de spasm
şi fiori, spuma din zăbale şi hamuri, pretutindeni
unde voluptatea atingerii freca de curele muşchii,
la piept şi la coapse, asudaţi, încît corpurile
frămîntate şi stăpînite cu greu păreau că sec retează
smîntînă. Sutele de copite tresăreau intr-un
singur nechez. Coarnele împletite în panglici roşii
cu vîrfurile libere, fluturînd pe grumaz, se
99
7*
[100]
I
I
I
I
răscoleau o dată toate şi scînteiau catarămile
nichelate.
Vizitii în odăjdii de catifea albastră purtau
comanacul de samur sau astrahan, tras pe
sprînceană, sau, uneori ca la Petersburg, un joben
turtit, cu marginile sucite, ca o ciupercă stilizată,
care le făceau capete de pisici. Ca să nu fie
deocheaţi, armăsarilor li se anina şi intr-un
perciun al frunţii o funtă înnodată ca o garoafă.
In zilele cu climat nehotărît, careta lua locul
birjei deschise. În fotoliul adînc din cutia cu
două uşi laterale, capitonată cu catifea, mireasa
şi decolteul ei de atlaz punctat de un scarabeu
de smarald pe lanţ erau garantate pînă la biserică
iar doamna cu mănuşile trase pe coatele tran­
dafirii, cu binoclul de sidef şi evantaliu de pene
de struţ, acoperită cu o ghirlandă de fulgi aruncată
pe umeri, era dusă în trap la teatru şi înapoi la
Capşa, restaurantul « ales » şi « discret » al ele,
gantelor bogate de odinioară. « Muscalul ., pe
capră, sta în intemperie.
Casa Capşa, care era mai mult şi decît un
restaurant, şi decît o cofetărie, şi decît un hotel,
contemporană s-ar fi zis cu secolul al XVII,lea
la sfîrşit, se vede şi azi schimbată puţin, cu
faţada ei, cu mobilierul ei, cu perdelele ei de
atunci şi ar fi de dorit pentru particularităţile
subtile ale Bucureştilor să nu se schimbe niciodată,
în colţul unde rezidează.
Muscalii locuiau în case şi curţi închise cu
o singură ieşire în Calea Moşilor sau a Birjarilor
10.0
[101]
şI cu ferestrele interioare pe două galerii, in
stînga bărbaţii şi în dreapta soţiile, a căror
stîrpire de feminitate se făcea la sîni. Femeile,
despărţite de motivele cochetăriei, maici fără
vîrste, la toate vîrstele, şi deosebite de bărbaţi
numai prin portul fustei, erau îmbrăcate ca
păpuşile de lemn, în stămburi colorate viu şi cu
faţa înfăşurată în basmaua cu flori legată la
bărbie. Ele îngrijeau exclusiv interiorul cornu­
nităţii. Starostele era mai mare peste tovarăşii
lui, fiind mai bătrîn: autoritatea venea de la
numărul anilor şi al zbîrciturilor, neavînd de
unde purcede de altundeva, de la avere, concu­
renţă sau ranguri, şi de înţelepţi toţi muscalii
erau înţelepţi... Armăsarii lui Toader erau
numai atît ai lui Toader întrucît ei îl cunoşteau
prieteneşte şi se lăsau în hamurile şi mîinile lui
cu docilitate.
In fundul curţii se întindeau grajdurile şi
remizele de birji, carete, sănii şi căruţe de trans­
portat furajul în podul care acoperea schitul
întreg. Săniile, romantice gondole, erau bijute­
riile Bucureştilor de iarnă, cu iernile grele de
odinioară, cînd pătura imaculată a zăpezii,
nemînjită de circulaţia mecanică, rămînea pînă
primăvara pură. Sania suna din zeci de zurgălăi,
şi valtrapul, urzit cu ochiuri ca o plasă, acoperea
caii cu o togă de dantelă.
Capitala e în bună parte încă şi azi un oraş
pentru vehiculele cu cai, care cer un ansamblu
adecuat, case, străzi şi curţi de un anume fel,
t01
[102]
nefiind adaptată în întregime circulaţiei moto­
rizate care cere un oraş neted, uniform lunecos,
cenuşiu şi rece, de beton, un oraş de uzini, de
viaţă şi de confort. Totuşi, nici o Capitală n-are
proporţional o mişcare de limuzine luxoase mai
intensă.
In vechea gospodărie, grajdul avea o poezie
a lui. Animalul înlăturat din viaţa oraşului, ale
căruia interese de higienă comunală are tendinţa
să le suprime pe toate, schimbă o dată cu aspectul
şi moralul. Omul se apropie tot mai mult de
ciment şi beton, pe cît se depărtează de cal,
de bou, de pasăre şi de pădure, cu o compensaţie
în perspectivă, mişcarea talazelor şi apelor,
cînd a putut să aibă norocul aşezării pe fluviu
sau la mare.
O trăsură care a dispărut după diligenţă s-a
chemat trăsura « de Herasca ». Mai circula acum
vreo 30 de ani în convoaie... Era un vagon
scurt, închis, cu două canapele, îmbrăcate în
piele, cu acoperişul scurt, pentru 6 şi 8 persoane.
Golul uşii se închidea de ploaie cu un burduf
pe cătărămi. Zile întregi puteai să călătoreşti pe
arcurile ei pînă la Craiova, întîrziind vreo două
zile la Piteşti, la Slatina, la tîrgurile săptămînale,
unde carele cu borangic auriu răsucit în sculuri
groase veneau din judeţe pentru ţesători.
Mijlocul acestei mînă stiri de scapeţi birjari
era întotdeauna înfrumuseţat de o grădină ascunsă
de ziduri, cu toate florile uzuale, de la busuioc la
indruşaim, cu o prisacă în flori, mierea fiind
f02
[103]
condimentul de căpetenie al turtei dulci, încrus­
tată cu migdale.
Obcrul, Vechea piaţă a sătenilor din judeţ,
neguţători, cumpărători şi vînzători. Prăvăliile
interioare şi exterioare, grămezile nesfîrşite de
mărfuri pe marginile pestriţe ale şoselelor, bule­
vardelor şi străzilor tîrgului, masa variată şi
agitată, continuă a populaţiei, dau un aspect
unic întinselor împrejurimi ale punctelor din
care se ramifică in mii de tablouri viaţa gigan­
ticului centru de aprovizionare.
Pieţele, ca şi ţările, ca şi limbile, se fac de
la sine, se articulează tarabă cu tarabă, negoţ
cu negoţ, veac cu veac pînă la expresia de viaţă
ce nu se mai poate explica.
Animaţia din Obor, ca toate aspectele Bucu­
reştilor, transportată cu pensula pe pînză şi cu
creioanele pe hîrtie, ar putea da în artă unul din
nesfîrşitele motive documentare. Ar fi de dorit
ca şi pictorii să-şi ia bastonul de plimbare şi o
dată cu el cutia de culori sau cel puţin carnetul
de schiţe. în tinereţile lui, Ştefan Luchian, care
nu mai e numai un mare artist romin, de cînd
a trecut peste cîte-ţări, rodea un măr lîngă şevalet
şi « vopsele )}, cum le numea el, prin mahalalele
vechi ale oraşului nostru.
Să notăm în treacăt unele aspecte din ce era
Oborul cu ani în urmă:
Olărie, amfore de lut, sonore, încercate de
cumpărători cu o bătaie a degetului în pereţii cu
smalţuri. Niciodată 2 oale n-au adus din pămînt
10J
[104]
două glasuri şi două cîntece la fel. Urcioarele
. din care plugarul suge o apă răcorită, pe ţiţa
cu ţîmburuc, sfeşnice, solniţe, ţoiuri, legături
de ceşti vîndute cu duzina pe o sfoară, străchini
adînci. Ulcelele poroase care se vindeau la
cîrciumă o dată cu jumătatea de litru de vin
din ele erau duse la gură totdeauna noi. După
ce le golea, consumatorul da cu ele de pămînt.
Olarul a inventat şi un instrument muzical,
ocarina cu apă, care fluieră ca un pietruş. Acelaşi
olar e autorul industriei pierdute, după ce au fost
născocite tinicheaua şi lipitura cu cositor, a
pîntecoaselor butii, cu forma antică, de teracotă,
pentru păstrarea lichidelor preţioase. Cîteva din
ele, descoperite la săpături, decorează ca nişte
statui ale dibăciei inteligente grădinile publice
din Bucureşti. Multe din ele au înălţimea unui
om. Argila, modelată în cîteva sate specializate
în această industrie strict ţărănească, ia toate
formele obiectelor casnice şi de bucătărie, şi
anumite bucate gătite în olărie au reputaţia că-şi
împrumută gustul adevărat de la ghiveci.
Dogăria şi rogojinăria erau reprezentate în
Obor laolaltă cu lingurăria de plută, Pretutindeni
unde e loc de cîteva sute de butoaie suprapuse,
şi magazii de papură şi răchită împletită, ciubere,
doniţe decorative cu brîuri de arsuri pe doage,
cobiliţa de frasin, coşuri, hîrdaie, cu 2 cer�ei,
legănate pe drugul dus pe umeri din vie la cramă,
ălbii de plută, copăi de frămîntat aluatul, scafe,
lopeţi, furci, gre ble, cozi de sapă, de coasă, de
104
[105]
topor şi tîrnăcop. Sculele şi lucrurile din
gospodărie, de lemn, sînt nenumărate, pînă la
găvan, ciorbalîc, fus şi furca de tors cu aripile
crestate şi cîteodată cu mărgele vîrîte în găuri
mărunte.
Boiangeriile au drept firmă un brîu şi nişte
bete vopsite roşu.
In altă parte se vindeau caii iuţi, purtaţi de
geambaşi în hamuri verzi, caii de gloabă, caii de
povară, oile grămădite cap în cap, vitele mari,
caprele ironice, porcii trandafirii, proaspăt imbă­
iaţi, cu forme de plaje. Fluturii cu 4 picioare pe
lîngă ţarc urile cu bivolite negre şi tauri, ancoraţi
de bot cu inele de fier, sînt duioşii măgari oratori.
Tot aici erau căruţele noi vopsite cu lac. Roata
lor trebuia să sune sub încărcătură în anumite
feluri, stabilite la fabricare i unuia îi place sunetul
moldovenesc, altuia îi place să sune munteneşte.
în muzichia cărăuşiei se află şi gama sunetului
oltenesc.
Căciulile, sute la rînd, trase pe calapoade,
cu moţ, păreau decapitate lîngă cojoace şi
opinci: omul întreg despărţit în trei. Bicele,
amnarele, piatra cosaşului, custura cu teacă
pentru brîu şi cuiele cu floare sînt mărfurile
unui negoţ deosebit.
Potcoavele erau fabricate în văzul Iăptarului
cu faitonul, pe nicovala cu scîntei. Omul care
ţinea copita calului în poala şorţului de piele
şi-i făcea toaleta unghiei cu o cuţitoaie avea
instalaţia în traistă, potcovar şi « meşter lacatuş »,
105
[106]
AscuţitorH de topoare şi satire valsau cu piciorul
pe o pedală, care învîrtea piatra de moară,
verticală, stropită cu o picătură de apă, cu cădere
dintr-o tinichea găurită cu foloştoc. Bărbierul
ambulant rădea clientul rărlmat cu ceafa pe lăzile
de portocale. Vroiai o haină, o pălărie, o păreche
de cizme? Tocmeala se face numaidecît, cu
clientul reticent, apucat de o mînecă şi tras
înăuntru cu luptă, pe pragul prăvăliel.
Sutele de pieţi şi o boare erau dominate în
fundurile din urmă de un lanţ de munţi galben
ca de ocră; şirele şi clăile de paie şi fîn, zidite,
parcă de la începuturile lumii.
Un negustor vindea crud de piatră cenuşie
unui ţăran care lua una în căruţă, pentru nevoie.
Toate crucile erau la fel şi de o mărime, ieşite
ca dintr-un tipar de prescuri. Scria pe ele I.N.R.I.
cu vopsea. Un cap de înger cu şase aripi în
mijloc le scumpea. Femeia cu 5 lemnişoare
încrucişate vindea hrean şi bătrînul vraci şi-a
deschis lada cu 4 capace şi sute de cuiburi,
despărţituri şi legături înnoda te, mirodenii,
schiunduf pentru « mititei». Bineînţeles, fasolea,
ovăzul şi grîul cu bobul ca de cafea, cu căruţa
şi chila, erau vînturate prin aer de lopeţi în
magaziile cu obloanele ridicate în toate zilele
săptămînii.
în găinăriile de unde cîntau sute de cocoşi,
am văzut odată de vînzare un păun cu rob a
împărătească albastră, încărcată cu stele, parcă
tirîtă prin cerurile aprinse. O flaşnetă cu papagal.
t06
[107]
,
I
Un cimpoier. Omul cu căciula ciobănească,
după ce şi-a vîndut tot ce avea în două căruţe
şi a făcut parale bune, ar vrea să-şi cumpere de la
cuţitarul ambulant un briceag şi o perie de
mustăţi, însă în spate cu oglindă. Nu le vrea
deosebite: le cere lipite. S-a întrerupt şi-i face
semn lăutarului să se mai apropie de urechea
lui. li cîntă o scripcă şi un ţambal şi un glas
din taraf. Clientul e sentimental: Iăcrimează.
Cere să i se repete rar şi lin:
Cine te-a făcut pe tine,
Tttdoriţă nene,
Aşa-naltă şi subţire,
Tudoriţă nene,
Parcă m-a-ntrebat pe mine,
Tudoriţă nene.
Însă peria de mustăţi cu oglindă l-a păcălit.
Pînă să o-ntoarcă pe dos, îi cade mustaţa răsucită
frumos. Crezuse că în acelaşi timp să o poată şi
răsuci şi vedea. Ar fi. vrut să-şi ia banii îndărăt,
dar potca de negustor, mai păţit, a înţeles şi
s-a pierdut în lume. '
f07
[108]
MOGOŞOAIA
"-
In dimineaţa unei zile
de iulie 1956, eram în noua gară Mogoşoaia.
Altădată, în copilărie, toată Calea Victoriei
fusese Podul Mogoşoaiei, după cum Calea Şerban
Vodă era Podul Beilicului. Pe acolo plătea turcilor
biata ţară, pentru că fusese devastată, tributul
cuvenit năvălitorului, incepind cu cel de sînge: mii
de copii pentru trupele ienicerilor musulmani.
La vîrsta de 12 ani, în scarlatină, izolat cîteva
luni la croitorul Marcu şi îngrijit de soţia lui,
108
[109]
Sofia, bătrîni amîndoi, am stat în locuinţa lor,
bînd ceai de « Paparoane ». Am auzit acolo,
povestite de mahalagii mult mai bătrîni ca ei,
dramaticele despărţiri ale mamelor de copii,
smulşi din braţe după înţărcare, Se pare că au
trecut de la aceste spectacole ale cruzimii numai
cîteva zile, atît sînt de apropiate de noi, care
le-am uitat, cum ne uităm pe noi înşine în toată
durata poporului romînesc.
Nu aş putea descifra în numele Mogoşoaiei,
care ar fi fost, se vede, o cucoană stăpînitoare,
nici un Mogoş, poate că mocan venit cu oile
încoace, către ţinuturile de iernat dobrogene.
Orişicum, actuala Piaţa Victoriei era denumită
Capul Podului, încă pînă acum vreo 40 de ani.
Podul era strada acoperită cu bîrne, ca un pod
peste rîu, pentru caleştile boiereşti, ferite de
noroi. Bătrînii spuneau că, slab încheiate, bîrnele
jucau din capete, scuturate de roţi şi că pe
dedesubtul bîrnelor circulau turme de şobolani.
Era vremea Vadului Sacagiilor, din dosul fostei
poliţii. Din vad sacalele se aprovizionau cu apa
vîndută cu doniţa prin oraş. Sac aua era un
butoi pe 2 roate, astupat în fundul din spate
cu cep. Sacagiul smulgea cepul gros şi da drumul
apei în găleata sau doniţa cumpărătorului, vîrînd
cepul cu o lovitură scurtă la loc. Mocirla
Dîmboviţei gilgiind în Vadul Sacagiilor da culoare
vînătă apei, bătută cu băţul în putina de
acasă pentru o limpezire, oarecum, cu «piatră
acră ••
1()9
[110]
o cană de tinichea, burduşită, spinzura de
putina cu asemenea băutură, prin prăvălii, la
îndemîna muşteriilor cu gura uscată, de căldură.
Clientul însetoşat scufunda tinicheaua cu mînă
cu tot şi cînd zeama, din ce în ce mai întunecată,
era pe fund, el intra pe jumătate în putină
încălecînd ca să o ajungă pe mîzgă, cu picioarele
echilibrate în aer. Braga bragagiului turc, era
scumpă, 5 parale măsura. In doniţa lui cu bragă
sau «Iimonată» plutea un bolovan de ghiaţă
răcoritor, păstrînd în cristalul lui nămolul lacului
Herăstrău de unde fusese iarna, cu topoare şi
lopeţi, recoltat. La Floreasca, pe maluri, un şir
de bordeie ţuguiate, adînci, păstra pe toată vara
ghiaţa Capitalei răzbită de o arşiţă devas­
tatoare.
Tot în doniţă călătorea pe uliţă şi limonada.
Intrînd şi oltenii în meserie, turcii au fost nevoiţi,
unul cîte unul, să se retragă, încercînd alte
negustorii.
Olteanul adevărat nu poate trăi fără poezie,
vinzindu-şi marfa cu diminutive:
Ardeiaşi
De ceia graşi,
Dovlecei, dovlecei,
Joacă soarele pe ei.
Mai tîrziu doniţa cu limonadă părăsită a dat
loc unui aparat cu ţevi, construit ca o biserică
şi purtat în spinare.
110
[111]
l
I
·r
Oprit în faţa clientului înălţat, negustorul se
apleca, încovoind spinarea şi genunchiul şi,
zgîrcit pînă la pămînt, îşi lăsa limonada să curgă
pe o ţeavă curbată intr-o cană desprinsă dintr'un
cîrlig.
Aparatura lui îl făcea de trei ori mai lung
şi, văzindu-l de departe venind, ţi se părea că
iese din mare un scafandru. In aspectul lui de
dansator mistic cambodgian, era concurat de
alte două metalice matahale: de ornul-orchestră
şi de omul-pianist. Cel dintîi ducea în cîrcă
ceva enorm, care licărea din sumedenii de reflexe.
In cap avea o chivără de clopoţei şi, agăţat cu
lanţ de pe undeva, călcîiul tras ritmic făcea să
răsune un clarinet meşteşugit şi o tipsie.
Ce lipsea concertului ambulatoriu era un
repertoriu. Inventatorul simplei bazaconii nu
putea merge înainte, mărginit la o furtună de
zgomote scrîşnite, împrăştiate şi dezarticulate. Era
o aplicare a ceea ce se cheamă pe nemţeşte
Katzenmusik, o muzică de mîţe.
Un alt concurent era omul-pian, exploatat
în special de ţigani, cu vocaţie egală pentru
romanţă şi hingherie.
Omul-pian erau doi, unul purtînd tot în
spinare un fel de cosciug, jumătate de dric,
cu manivelă, pasivul, poziţia lui era obligatorie
răscăcărată,
Al doilea, solistul, făcînd pe baiadera, dan,
sînd cu braţele ridicate şi bătînd în tamburină.
Unicul efect al complexului era o furie nestă-
111
[112]
pînită să iei concertanţli cu un retevei la
bătaie.
La concert se adăugau, de cum intrau artiştii
într-o curte, urletul ciinilor şi huiduiala oame­
nilor adunaţi din toată mahalaua la poartă, galeria.
Fireşte că o dată cu sfîrşitul concertului
dispăreau şi rufele de pe frînghie.
lncă un concurent allimonagiului cu carapace
de alamă era [ugănarul, un om încins cu tot
soiul de scule, înşirate pe o curea caricaturală.
Acest specialist cunoştea o artă subtilă, a castrării
de vieri şi armăsarilor. Armăsarii ajungînd prea
rar, probabil că profesioniştii scopitului au
adoptat meseria de geamgii: jamur, [amur l
Ei ştiau să facă şi oi din berbeci şi din cocoşi
claponi, senatori ai curţilor de găini.
Stolurile vaste de vrăbii se înmulţeau în
Bucureşti văzînd cu ochii. Dintr-un copac se
aruncau cu miile într-altul. Epoca le era prielnică
şi generoasă, domnii cei de la trăsuri şi căruţe
lăsîndu-le gratuit mingile cu ovăz risipite.
La Capul Podului funcţionau « axizele & de
impozit pe alcool. O fabrică de spirt, afară din
oraş, aproviziona Capitala, circiumile şi băcă­
niile, cu butoiul, iar contrabanda îşi făcea loc
larg în cîte un şir de căruţe.
Unul din marii contrabandişti, mai tîrziu
proprietarul celei mai mari fabrici de bere, a
fost prins aducînd pe barieră butoaiele de apă
prevăzute cu butoi interior de spirt. Raţele
din dreptul biroului de axize adăpindu-se la
112
[113]
picăturile strecurate prin cana, se dădeau,
îmbătate, peste cap.
Fabricantul de bere, om de iniţiativă, avea
un concurent, de care trebuia să se scape, o a
doua fabrică în Bucureşti, cu toate că berea ei
era proastă.
Proprietarul acesteia murise, lăsindu-i-o moş'
tenire soţiei, o nemţoaică, Marele fabricant s-a
căsătorit cu văduva consolată şi din ziua nunţii
avea 2 fabrici într-o mînă.
Dar el nu era un ins oarecare. Se impriete­
nise cu Vlahuţă, pe care, generos, îl ajuta la
nevoie.
Dintr-un timp, de cîte ori se întîlnea cu
poetul, fabricantul rămînea tulburat. Primise
două scrisori de cerere de bani, banii îi fuseseră
trimişi şi, ca un ingrat, Vlahuţă nu-i mulţumea
la nici o întîlnire. S,a descoperit mai tîrziu,
şi mult mai tîrziu, cînd relaţiile dintre poet şi
industriaş se răceau, că scrisorile veneau de la
un plastograf, care cunoştea legăturile dintre
cei doi contemporani.
Dar simpatiile fabricantului pentru scriitori
izbutiseră să se răcească după asemenea pungăşii.
Cumpărînd o întindere mare de terenuri în
vederea nerealizată a unei noi şi mai mari fabrici
decît primele două, proiectul a fost zădărnicit
de evenimente şi bunul berar s'a gîndit şi atunci
la scriitor. Din miile de metri de teren le-au
fost dăruite mai multe locuri de casă. Unul
din ei a fost scriitorul D. D. Pătrăşcanu, profesor
8
11J
L
[114]
,\
,
I
L
de istorie şi colaboratorul revistei Viaţa rom î­
nească, seria ieşeană. Noii proprietari au fost
larg ajutaţi şi la clădit.
Vizitîndu-l pe atunci la librărie (Pătrăşcanu
între timpuri se făcuse librar) îl aud parcă şi
acum: - «Ce să fac? Să mă încurc, ori nu?
Ce zici mata? » - « încurcă-te &, i s-a răspuns.
Şi umoristul s-a încurcat destul de avantajos,
alegîndu-se cu o casă confortabilă şi nouă.
Bucureştii clădiţi în golurile lor de meşteri
şi zidari italieni, care infiinţaseră o adevărată
colonie, intrau în faza betonului armat, şi, parţial,
într-o estetică a lui de mai tîrziu nouă. De la
suprafeţe şi muchi, 2 elemente nelipsite nici
egiptenilor, nici gotic ului medieval, arhitectura
aştepta expresia unui echilibru inedit de volume,
destinat să varieze tema după normele gîndite,
ale oricărei arte, asociată cu inspiraţia şi cu o
personalitate.
Arhitecţii se împuţinaseră mult aproape,
colaborînd cu inginerii, interesaţi mai ales de
rezistenţa materialelor şi de reţetele mai puţin
influenţate ale tencuielii. Ca în epoca asbestului
şi cauciuc ului s-au creiat - a creia implică tempe­
ratură, chimie, presă hidraulică - sumedenii de
surogate cu numele terminat în it. Se lua de la
piatră, de la ciment, de la nisip sau var, molecula
răspunzătoare de duritatea unui mortar, se trecea
de-a lungul unui mediu artificial care ar reproduce
114
[115]
o condiţie adecuată a naturii şi se obţinea o
sticlă care nu era de geam, un granit ştiinţlficeşte
disciplinat, şi totul se transporta cu sacul mic,
cu cornetul şi punga. în 4 luni o nouă corcitură
a prismei şi a cubului apărea în cîte un colţ
de stradă, graţie eforturilor financiare ale d-lor
Matache sau Costică, băcani sau cîrciumari, şi
gustul acestor personalităţi de portmoneu fecun­
dase inspiraţia cîte unui domn tehnic, iară Doctor
în beton.
Pe marginea Dîmboviţei buna inspiraţie a
cîtorva savanţi a creiat o insulă de reculegere
calmă, cedată studiului benedictinilor de labo­
rator. împărţită în cîteva parcuri adînci, cu
edificii distribuite între arbori şi crînguri, ea
meditează în . zeci şi sute de celule de faguri,
tăcute. în interior, între cristale, cilindri, eprubete,
autoclave, aparate, un doctor în stihar imaculat,
cu ochiul prins de microscop, scrutează, exami­
nează lumea infinitului mic. E cîte o chilie de
unul singur din nenumăraţii călugări albi ai
mînăstirilor risipite în pădurea ştiinţei. Sute de
chilii, zeci de săli şi coridoare, mii de ferestre
mai apropiate şi mai depărtate de pămînt.
Insula Institutelor e mărginită, în cel mai liniştit
peisaj al Capitalei, de 4 străzi, o şcoală de chimie,
o şcoală pentru suferinţele bietelor animale, un
Institut Pasteur şi Institutul Cantacuzino, univer­
sitatea serului şi a vaccinului, ilustră,
115
[116]
I
,1
RESTITUTIO
IN
INTEGRUM
Patriarhia de azi, altă­
dată Mitropolia Ungro-Vlahiei, cu titlul de
fantezie, suplimentar, de locţiitoare a Capa­
dociei, avea, şi-l mai păstrează, un paraclis.
Cititorul, puţin informat în cele duhovniceşti,
va putea să ştie că un paraclis ori o capelă e o
biserică mică şi că la Patriarhie el e pitit într-un
colţ al reşedinţei Primatului, într-un balcon.
Pe vremea ierarhului Iosif Gheorghian, un
copilandru de vreo optzeci de ani, călugăr de
116
[117]
baştină veche, minuscul la trup ca o păpuşă,
macerat în post şi rugăciune, ascet şi fecior pînă
la moarte şi uscat ca nişte moaşte, în paraclisul,
cu o singură strană, pentru înfăţişarea izolată a
mitropolitului ochi în ochi cu Dumnezeu, în
peretele din stînga, spoit cu sfinţi de frescă
aproape stinsă, era o firidă cu lacăt şi geam de
cristal.
O descuia şi o încuia Iclisiarhul, mai-marele,
după titular şi vicar, peste monahii mînăstirii.
Preacuviosul arhlmandrit Valerian Chiriţă, morti­
ficat prin presărarea cearşafului cu camfor şi,
pentru reducerea mirosului de farmacie, uns
pe nud cu ulei de rigan şi stropit în dulamă şi
camilafcă cu apă de Colonia adevărată. Pentru
tămăduirea marilor lui reumatisme, părintele stareţ
trăgea pe nasu-i monumental tabac şi era frecat
pe şale cu zeamă de ouă de furnică, topite-n spirt.
în cleştarul firidei din paraclis strălucea o
mitră de aur, mai lată în betelia frunţii decît
orice altă mitră şi tiară, şi înaltă aproape papistă­
şeşte, Jur împrejur, cîteva rînduri de mari mărgă­
ritare făceau din vechiul giuvaer o podoabă
de negrăită scumpete şi frumuseţe. Era mitra
mitropolitului Grigore, un Vlădică viu pe vre­
murile de foarte de demult. înalt Prea Sfinţitul
Iosif se încunună cu ea la slujba sărbătorilor
împărăteşti, un scurt minut din liturghie.
Am avut-o în mîini tiara şi eu, diaconii
ridicînd-o de pe Sfînta Masă şi aşezîndu-i-o cu
delicateţe pe cap fragilului mitropolit, care,
11,7
[118]
I
,1
arătindu-se firav şi puţintel în uşa catapetesmei,
cădea repede în [ilţul din altar, copleşit de
greutatea stupului licăritor de aur. Patru diaconi
se repezeau să i-o ridice de pe sprîncenele stufoase
şi o aşezau lin, iarăşi, pe firida ei.
Mitra lui Grigore, masivă, construită deco­
rativ în filigran, căptuşită cu mătase trandafirie,
se turte a ca un lucru de gumă şi putea să fie
făcută gogoloi, fără să se rupă din ghirlandele
ţesute de argintari, nici una. O ridicai de pe
altar ca un muşuroi, şi, împinsă pe dinăuntru cu
pumnul, splendida căciulă se făcea, în forma ei
voluminoasă, la loc. După slujbă, imperiala
podoabă, dusă ceremonios de către veştmîntar,
din biserica mare în paraclis, era intercalată, cu
metaniile cuvenite, în firidă, parcă mi-aduc
aminte, îmbrăcată în puf de mătase.
A stat patruzeci de ani tiara, păstrată în
fundurile depărtate ale Rusiei şi ferită de răz­
boaie, trimisă peste Prut de un guvern romînesc,
dimpreună cu toate avuţiile gingaşe ale ţării.
Au murit toţi prelaţii cîţi au ţinut-o iconografie
pe creştet cîte un moment. Tiara, încredinţată
împărăţiei ortodoxe, o restituie intactă datinelor
romîneşti Republica Sovietică Socialistă ...
Şoapta trecutului îmi mai aminteşte de
odăjdiile, de acum trei sute de ani, de diacon,
de preot şi arhiereu, ale păstori ei poetului şi
psaltului Dosoftei. Tîlmaciul la cîrja Mitropoliei
moldovene, al cîntecelor pe şapte corzi ale lui
David!
118
[119]
Odăjdiile de catifea neagră-verzuie, înflorite
de cusăturile maicilor şi domniţelor, plăpînde
ca nişte garoafe, omofoare, epitrahile, sfite,
stihare adăugau la simţămîntul tainelor sacre o
adiere de feciorie suspinată. îmi simt, la încheie­
tura mîinilor, şi azi strîngerea rucaviţelor înseilate
cu ametist. Ele se vor afla în cufere cetluite,
trecute din Moscova în Romînia.
Zisa Cloşca zisă cu pui, tezaurul Got, găsit
în munţii Buzăului, îngropată poate de un rege,
probabil urmărit de hoarde şi săgeţi, şi fugar,
şi care nu s-a mai întors, vine acasă şi ea ...
Am văzut-o în copilărie, la fostul Muzeu din
fosta Universitate, cînd edificiul cuprindea în
interior şi în grădina desfiinţată şi vestigiile
romane, aduse de la Adam-Klisi. La o prin­
soare, un spărgător dibaci a furat-o prin tavanul
sălii, în mijlocul căreia un dulap hexagonal cu
feţe, ca un « analog» de «canonarh» expunea
comoara istorică în vitrine oblice, lungi. Se
cunoştea tehnica spargerii operate. Sfărîmăturile
găurii, făcute prin pod în tavan, fuseseră prinse,
ca să nu fie lesne descoperită isprava, într-o
umbrelă agăţată de o bîrnă şi deschisă dedesubt.
într-adevăr, a doua zi nu s-a cunoscut nimic,
paznicul fumîndu-şi luleaua la uşa Univer­
sităţii şi conversînd cu celebrul, pe atunci,
« piticul de pe bulevard », un omuleţ de trei
şchioape, bătriior şi gras, vînzător de ziare pe
treptele clădirii, în care se ţineau şi şedinţele
primului Senat ...
119
[120]
Treisprezece sute de tablouri romineşti, 156
de icoane, zeci de mii de monezi din toate
vremile, tot felul de odoare, cusături, pietre
preţioase, bogăţii şi miracole de mînă de om,
de prin veacuri, se întorc la obîrşii şi vatră.
Comunicatul Consiliului de Miniştri al
Uniunii Sovietice, sobru şi lipsit de parada
frazelor diplomatice, numeşte acest grandios gest,
cu simplicitate, « un act prietenesc ». E a spune
infinit de mult prea puţin, Rusia Sovietică,
Inapoindu-i ţării o parte din mărturia milenarelor
ei tradiţii şi dovezile palpabile ale geniului unui
popor care a suferit cumplit să-şi poarte dure­
rile şi luminile sus - Romînia îi rămîne recu­
noscătoare adînc.
Nu e numai un act de prietenie, cum spune
comunicatul, e viaţa şi mîngîierea noastră în
darul pe care-I primim, putem zice la superlativ,
împărătesc.
[121]
o
AMINTIR!
T răită-n el, cred că Şi
amintirea poate să facă parte, de culoare, din
cele 5 veacuri de viaţă ale oraşului Bucureşti.
Aşezămintele brincoveneşti, grupate jur împre­
jurul actualei Patriarhii, cuprindeau între Domniţa
Bălaşa şi hanul Manuc (sala Dacia) palatele,
vorba vine, domneşti.
Se povestea că boierii cu işlic şi giubele şi
cucoanele lor, în scurteici de catifea pembe şi
grena, dacă nu adeseori şi de-ale altora, se duceau
121
[122]
f
r
, ,
•
11
să petreacă la mînăstirea Văcăreşt:i1or pe o cale
ascunsă. De bună seamă ascunsă, căci trecea pe
subt pămînt. Drumul de tunel, luminat cu torta,
era destul de lat, de vreme ce oaspeţii plecau şi
ajungeau cu « carîta »,
Din ce loc putea să înceapă şoseaua subterană,
are să se ştie cînd viitoarele săpături şi dărîmături
vor aduce arheologilor noi plocoane de surpriză,
pe lîngă cele şi clasificate milenare. Nu ni s'ar
fi spus la muzeul municipal că tîrn.ăcoapele au
găsit în jurul Capitalei urmele unei civilizaţii de
mămăligă şi fiertură, vecină cu epoca lacustră?
Cum totul a fost sute de ani posibil pe deasupra,
nu-i exclusă aceeaşi posibilitate şi pe dedesubt.
Fie că mînăstirea fusese de maici, fie că de
călugări, păcătoasele gurile rele bătrîneşti afirmînd
uneori că şi de una şi de alta, co rrfcrcrul culinar
al participanţilor la ospeţe se deduce şi azi din
vizitarea mai atentă a lăcaşului de rugăciune,
devenit, cam după Cuza şi secularizare, temniţă
de ispăşire a borfaşilor şi potlogăriei tnărunte,
marile hoţii, denumite mai tîrziu, ştiinţificeşte,
nobile cleptomanii, trebuind cu dragă Irrirriă date
uitării. Bucătăriile vechi răspund in admirabil
construite cotloane de afumat,' pe zeci de cîrlige
zeci de porci întregi, slănini gigant:ice şi pă­
strămuri •
Fost, la rîndul meu, după alţi :n.eastÎIn.păraţi
ai opiniei şi condeiului, clientul fru:rnoasei puş­
cării pe aleea de castani, ameninţată un moment
să ajungă «Cetatea universitară », aUl stat de
122
[123]
F
I
L
vorbă cu colegii de gherlă, preocupaţi de unica
problemă admisibilă, a evadării. Unii aveau de
străbătut cîte 25 de ani de « muncă silnică» Şi�
nu puteau, ca vulturii prizonieri ai lanţurilor de
picioare, să rabde captivitatea sub bolţile seni­
nului albastru şi cu frunzişul pomilor tremurat
in soare, la gratii.
Cîte 2 tîlhari în fiare studiau inginereşte
teritoriul claustrat, cu turnuri de sentinelă inşi,
rate pe ziduri. Cînd noaptea, prin ţipătul de mîţe
chinuite al cucuvăilor, auzeau de la turn la turn
strigătul soldaţilor cu puşcă « Numărul unu,
biiinee .. , Numărul zece, biiinee! ... » se cutre­
murau « fi-le-ar binele de cap! » Legenda rnoşte­
nită din generaţii de osîndiţi, precizînd că sub,
terana galerie se isprăvea într-un mormint. ei
studiau ca nişte egiptologi, adînc, pietrele funerare,
păstrătoare ale osemintelor cîte unui demnitar
încotoşmănit, mingiindu-se cu iluzia de ideal că,
pînă la urmă, vor descoperi o gaură pe care să
fugă pină-n «Piaţa Mare»,
Dar murind unul cîte unul, mai rămîneau
in spaţiu juridic, nefăcuţi, cîte zece, cinci spre,
zece ani, de înscris în bilanţul cîştig şi pierdere,
al eternităţii, cu investiţii în viaţa viitoare.
12J
1
[124]
TOT
BUCUREŞTII
E greu de explicat ivirea
limbilor şi naşterea popoarelor, şi ele participă
parcă de la un mister. Deodată, istoria înregi­
strează, într'o anumită parte a lumii, un popor
neştiut şi o limbă nouă, probabil derivată şi
înrudită, însă nouă. De ce? Cînd şi cum s-a
petrecut fenomenul, ştiinţa presupune fără să
ştie. Aici, în jurul Carpaţilor, într-o bună zi s-a
vorbit romîneşte. De ce? Nu se înţelegeau de
ajuns oamenii în dacă, slavonă şi latină? De unde
124
L
[125]
nevoia unei limbi noi, intr-un timp de ignoranţă,
care nu are facultatea să aleagă şi să prefere?
Fără nimic artificial, s-a iscat o altă vorbire, pe
care a grăit-o toată lumea dintre graniţi.
Un mister pare să prezideze şi la întemeierea
unui oraş. De ce-i situat acolo unde se găseşte
şi nu cu o sută de km. mai sus, sau mai la dreapta
sau mai la stînga, şi într-un peisaj mai confortabil
şi mai aerat? Argumentul economistic nu pare
suficient intr-o regiune unde nu s-a ţinut seama
nici de elementul strategic.
E cazul oraşului Bucureşti, aşezat nu se poate
mai prost, pentru o capitală de ţară destul de
mare şi cu regiuni infinit mai prielnice unei
populaţii de vreo 2 milioane, mai plăcute şi mai
pitoreşti. A rămas încă un secret în Europa care
cere numai şose1e de asfalt pentru accesul rapid
al peisajelor caracteristice, că Romînia poate fi
socotită, dacă nu absolut cea mai frumoasă, dar
una din puţinele cele mai frumoase tărîmuri de
pe continent.' Varietatea solului, a perspectivelor
şi a climatelor, e uimitoare, şi chiar populaţia,
cu toate că omogenă în aceeaşi substanţă de rasă,
înfăţişare şi inteligenţă, prezintă o varietate de
gusturi şi costume nebănuită. Şi la o ţară atît
de frumoasă corespunde un popor nespus de
frumos: acest lucru se vede pretutindeni de cum
intri în Romînia, fie prin Porţile de Fier, fie
prin Careii Mari, Bucovina sau Dobrogea.
Legenda spune că întemeietorul Capitalei ar
fi fost un cioban pe nume Bucur, legendă sim-
1-2S
I
I
'i
I
[126]
patică, dar desigur fantezistă! Ce l-ar fi apucat pe
un pribeag de cioban cu oile să întemeieze o locali,
tate şi să-şi aleagă un loc atît de nepotrivit cu o aşe­
zare productivă. De fapt, mai repede decît origina
ar putea să intereseze numele. Bucureşti ar deriva
de la Bucur. Există intr-adevăr şi azi o biseri­
cuţă pe un mal al rîului Dimboviţa, primitivă,
mai mult improvizată decît construită, acoperită
cu şindrilă, cu o singură turlă, intr-o formă de
ciupercă, neobişnuită lăcaşelor de rugăciune
ortodoxe şi purtînd numele ciobanului din le'
gendă. Desigur, ca să nu contrarieze legenda,
serviciul urbanistic al Capitalei, preocupat exclu­
siv de înfrumuseţarea şi confortul oraşului,
păstrează cu grijă osemintele acestei vechituri,
lipsită de stil şi de vreo semnificaţie istorică certă.
Nu e locul să intrăm în studiul istoriei şi să
ne aducem aminte succesivele schimbări de domi­
ciliu ale Capitalei, în legătură cu împărţirile
administrative ale ţării, pe principate. Romînia
a trăit numeroase forme de aventură, aşezată
după spusa unui vechi cronicar « în calea tuturor
răutăţilor». O capitală mai logic situată, relativ
la neîntreruptele invazii străine, care sileau popu­
laţia să fugă-n păduri şi să se ascundă de urgia
năvălitorilor în munţi, a fost cîndva mai aproape
de asemenea refugiu, de pildă Cîmpulung, intr-o
regiune unică de vegetaţie luxuriantă, unde cresc
florile cele mai vii şi mai frumoase.
Din străvechi, Bucureştii au fost cel mai
vulnerabil punct al Munteniei, la îndemîna năvă-
126
[127]
litorului turc, care-şi varia monotonia, trecînd
mereu Dunărea şi atacindu-l pentru jaf. De la
Dunăre în sus se întinsese Codrul Vlăsiei, aşa
numit, brigandajul precedînd invaziile. După
doborîrea progresivă a Vlăsiei, din necesităţi de
combustibil şi cherestea, rămînea un teritoriu
arid, uscat şi duşmănos, străbătut de un pîrîu
mai mult noroi decît apă cea mai mare parte
din an.
E de repetat întrebarea: de ce tocmai în cele
mai rele condiţiuni trebuia stabilit centrul co­
mercial, cultural şi politic al provinciei de sud,
destinat să ajungă vatra unei ţări de aproape
20 de milioane de oameni?
Trebuie să fie un farmec secret şi inexplicabil
care, în chipul cel mai real, atrage şi pe străini,
şi-i lipeşte de oraş. Cîntecele nu se ivesc degeaba.
Au şi Bucureştii cîntecul lor:
Dîmboviţă apă dulce,
Cin-te bea nu se mai duce ...
Pe cînd începuse cîntecul, această apă dulce
era turbure şi plină de nămol. Astăzi, rîul
care străbate Capitala, lărgit şi construit ingi­
nereşte, slujeşte de albie de scurgere tuturor
canalizărilor, şi apa cea «dulce» nu mai
călătoreşte în sacale. Ea e extrasă cu pompe
monumentale din adîncimile depărtate ale pămîn­
tului. Bună, rea, asta a fost împrejurarea,
lucrurile nu pot să se mai schimbe. Capitala e
127
[128]
definitiv fixată, şi ceea ce nu i-au dăruit nesilit
natura şi fatalitatea face inteligenţa, care le
obligă să colaboreze cu ea. De fapt, buna rîn­
duială cere să te foloseşti de materialele la
îndemînă, ca vrabia, care-şi face cuibul în streaşina
casei din gheme de fulgi şi fire de iarbă. Încer­
cările de a părăsi oraşul pe care I-au Întocmit
sutele de ani, pentru a muta Capitala într-o
regiune mai adecuată, au rămas simple proiecte
de arhivă. Pe un bătrîn nu-l întinereşte nici un
elixir. Edilii fără spirit de aventură au înţeles
că problema consistă în a căuta mai armonizate
artificii pentru a birui rezistenţa duşmănoasă a
condiţiilor în care a fost oraşul clădit.
Albumul închinat Capitalei noastre 1 arată
rezultatul victoriei omului hotărît inflexibil să nu
se lase învins de uscăciune şi de praful care
roade şi îngroapă de zeci de mii, de sute de mii
de ani civilizaţiile succesive. Pînă acum, singure
piramidele şi singur Sfinxul au izbutit să scape
de măcinarea cu care centimiligramul de pulbere
îi aminteşte omului, biruitor într-alte privinţe,
că din el iese şi în el se întoarce.
Bucureştii sînt astăzi o grădină, o mare
grădină, pe un diametru de vreo 25 de kilometri.
Rădăcina nu cere decît să o muţi şi să o înmulţeşti
pentru ca dintr-un copac să faci pădure. Locui­
torii au avut toată răbdarea trebuincioasă ca să
descînte pămîntul sec şi să-I fertilizeze. Acum
• B vorba de albumul Ducure/tl, E.S.P.L.A., 1957 (n.r.),
128
[129]
vreo 60 de ani, pe care eu, unul, i-am trăit cu
mult peste numărul lor, erau embrioane de
vegetaţie, pe ici, colo, insule răzleţe de verdeaţă.
înconjurat de dealuri, deasupra cărora se ridică
de jur împrejur cîte o mînăstire, povirnişurile erau
o neîntreruptă centură de podgorii. Strugurii cei
mai delicaţi care puteau să concureze cu Malaga,
Madera şi Chios se revărsau în torente pe toţi
pereţii de pîlnie ai împrejurimilor vaste. Pe
neaşteptate şi brusc, s-a ivit filoxera, care a
ruinat o sută de ani de viticultură, lăsînd ripele
goale. Cîte o fostă cramă, altădată cu zăcători
imense, storcătoare şi butii, într-un furnicar de
oameni şi activităţi, mai spînzură, cariată, în
depărtările cîte unei coaste surpate. Cea mai
pitorească şi mai înaltă s-a prăbuşit de curînd
într-un mal abrupt.
Imaginea monumentalei Capitale de azi, care
se înfrumuseţează zi de zi, mulţumită acţiunii
neobosite a edilităţilor actuale, e variată şi bogată.
Ele nu mai tolerează nici un colţ uitat, şi din
fiece maidan urît au făcut un parc de răcoare
şi odihnă, parcurile, pe zeci de kilometri pătraţi
de abia ieşite la iveală par edificare de sute de
ani. Lacurile din noile păduri, străbătute de bărci
şi ondulate de visle, dau oraşului un caracter
la frumuseţea căruia natura colaborează cu arhi­
tecţii, inginerii şi silvicultorii, fericit. Acolo unde
nu se întind în oglinzi de unde, apele sar vesele
din pămînt şi bazine.
1,
, ,
,
!'
129
II
[130]
GRIVIŢA
ROŞIE
Vastă Întindere a unui
alt oraş din oraş, mai sus, departe, dincolo de
gări, de Bucureştii-Noi şi de Dămăroaia, tot o
denumire feminină, ca Mogoşoaia, ca Floreasca,
Chiajna derivate probabil de la numele cucoa­
nelor boiereşti de altădată, mari proprietărese
de moşii, de prin părţile acelor locuri.
Bucureştii-Noi nu sînt opera vreunui al doilea
cioban Bucur, urmaş al Bucurului din legendă,
ci creaţia sau creatura unui profesor al Facultăţii
IlO
[131]
de Drept, jurist şi amator Industriaş, aventurier,
de o corectitudine discutată la numeroase pro­
cese. Vînzînd în loturi plătite cu ţîriita, dar
nelivrate, o moşie, cumpărătorii s-au văzut nevoiţi
să-I cheme pe profesorul de drept în faţa tribu­
nalelor din Bucureştii-Vechi. Cronica judiciară,
polemica şi ironia au alimentat din belşug
ziarele în privinţa ciudatelor activităţi contra­
dictorii a interpretului codicelor latine. La
examenele de licenţă ale viitorilor magistraţi, el
putea să-ntrebe, de pildă, ce trotuar, din stînga
sau din dreapta Căii Victoriei, era mai circulat
şi de ce. Sau pentru ce Cişmigiul ar fi fost situat
îndărătul străzii Brezoianu. Enciclopedismul şi
erudiţia savantului tejghetar se explică la Bucu­
reştii-Noi, înglodaţi în noroaiele adînci, prin
înfiinţarea şi a unei fabrici de bere şi a unei
alteia, de şampanie, purtătorul numelui noului
neaşteptat produs urmărind, probabil, să ruşi­
neze dinspre Chitila faima pivniţelor din Reims
şi celebritatea firmelor plagiate.
Nou şi monumental acum, vastul cartier şi-a
luat proaspăta naştere actuală din Atelierele
C.F.R., devenite Griviţa Roşie. Roşie de două
ori: întîi pentru sîngele muncitorilor împuşcaţi,
vărsat în greva din 1933, şi roşie, încă o dată,
pentru că deasupra sîngelui s-a aşternut, ca un
giulgiu pentru morţi şi ca un simbol de nădejde
pentru muncitori, drapelul roşu, ridicat, după
aceea, pe catarg şi învăluind în văzduhul albastru
toate cuprinsurile ţării.
IJ1
�.
[132]
Un adevăr de început de veac. Fostele
ateliere de reparaţii şi accesorii, azi o gigantică
desfăşurare de puternicii, a fost scăpărarea de
prevestire a Revoluţiei sociale la noi, care fusese
pînă atunci mai mult decît un vis, aţîţat uneori
de ura ţărănimii împrăştiate, ca în 1907, cînd
răscoalele au fost exterminate cu artileria şi
carabina.
O revoluţie cu înţelesul de dărîmare a unei
orînduiri de putregai, de pături şi teancuri de
puroaie stratificare nu o putea duce la capăt o
ţărănime, risipită pe plaiuri, islazuri şi colnice, cu
plugarul îngropat în munca pribeagă a cîte unui
petec de ţărînă, supravegheat de ochiul aren­
daşului călare, de biciul vechilului, isprăvnicelului
şi vătafului. Şi, pe deasupra, pîndit de jandarmii
domnului prefect, delegatul guvernului la sate.
Cine putea, într-adevăr, să disciplineze ţără­
nimea într-o solidaritate de precepte? Popa sau
primarul din cîrciumă? Prăpăditul de învăţător,
care-şi lua leafa de 40 de lei, la cîte 6 luni, pe
o singură lună?
Să,1 mai aducem aminte pe un şef de guvern
de revendicări radicale, intr-un program sămă­
nătorist, savant ilustru, talent înflăcărat şi inver­
şunat naţionalist? Prieten liric al ţărănimii, la
care se ducea să predice în dragostea lui de
oameni, cu poliţia rurală, în trăsură, intr-o vară,
la Mangalia, înconjurat de plinsetul salariaţilor
din învăţămînt, îmbulziţi să cerşească milă şi
plată, dar iritat, ca şi cum i s-ar fi adus o insultă,
112
I
I
!
,1
[133]
că oamenii unor munci oneste îndrăznesc să
le fie foame şi să se încalţe, le-a dat, la diapazon .. �
zbierat, un răspuns de calitatea Mariei Antoaneta
(« Nu aveţi pîine? Mîncaţi cozonac l »). «Dacă
nu vă place, aruncaţi-vă în mare! » Marea trecea
pe la spatele vilei dumisale, şi domnul profesor
s-ar fi amuzat să-i vadă pe învăţători înotînd
la fund.
între muncitorii industriali, adunaţi în are­
liere şi uzine, strînşi prin vecinătatea imediată
a strădaniei şi simţirii prin idee, concepţie,
atitudine cugetată, principii, scînteia scapără
într-o evoluţie ineluctabilă. Fără Griviţa Roşie,
fără preludiile luptelor muncitoreşti - Piaţa
Teatrului Naţional, Lupenii, Valea Prahovei şi
atîtea altele - răsturnarea epocilor de umilinţă,
strîmbătate, trîndăvie, jaf şi schimbarea lor n-ar
fi putut să fie cu putinţă. Ei, muncitorii, ştiau ce
trebuie să se ştie, nedibuind, ca ţărănimea. Ei
constituiau sinteza revoluţionară esenţială dintre
gînd şi faptă. Crezul lor că vor birui a biruit,
trezind tot poporul şi, la rîndul ei, şi ţărănimea.
Ciocanul, şurubelniţa, compasul, maşina, curen­
tul pe cablu, aburul, în mîinile celor ce le
pornesc, reprezintă un stadiu de cultură activă,
care prin adaosul cărţii, al congreselor, adună­
rilor, întîlnirilor şi controversei, rafinează şi fac
ideea flexibilă şi ductilă, ca metalele transfigurate
în cuptoare, în laminoare şi unelte. Mîna care
133
[134]
stăpîneşte cheia, piuliţa, heblul, şublerul, strungul
e mînă inteligentă şi inspirată. între sculă şi
minte se stabileşte inseparabila legătură dintre
judecată, conştiinţă şi act, influenţate în mobi­
litate reciproc, aprinse una de la alta, ca lumină­
rile între ele, pînă la lumina constelaţiilor între,
gului candelabru.
Dar în interiorul nevăzut al dospirii revolu­
ţionare cu încetul, simţită de stăpîni mai mult
cu sentimentul fricii de ziua de mîine decît cu
claritatea politică a unui văz încă netrezit din
morfina bunului trai porcesc, lucrau, în plină
desfăşurare, o forţă cu viziunea limpede şi o
voinţă, pe care o societate îmbătrînită şi răscoaptă
de patimi, luxură şi lene nu le avusese niciodată.
Ele aveau virginitatea şi tinereţea unui ideal
întreg şi a unei credinţe depline. Contrastul era
prea categoric, viu, ca să mai lase loc îndoielii
în ce priveşte biruinţa braţelor şi gîndirii munci,
toare. Lăcomia, în panică, a unui pumn de
jefuitori se înfrunta cu bravura şi judecata
clară, revoluţionară. Asemenea forţă şi asemenea
voinţă aparţineau partidului muncitorilor, orga­
nizat pe temelii solide. Ce fusese pînă atunci
un partid? O gaşcă între mai multe, o caricatură,
o similitudine de luptă derizorie şi meschină,
a cîtorva procopsiţi cu alţi procopsiţi mai puţin,
candidaţi cu toţii la o procopseală mai mare
sau inedită. De astă dată, Partidul nu mai avea
înţelesul caragealesc al unei orbecăieli de cartier
şi mahala, cu ciomagul subsuoară şi cu nasurile
134
[135]
borşite. Partidul era însăşi conştiinţa vie a
poporului, apărătorul intereselor lui vitale. Statul­
major al revoluţiei în pregătire. Partidul ştia şi
cum va începe şi cum va fi sfîrşitul. Nu se putea
să nu izbutească o luptă la care se ridica întregul
popor muncitor condus de partidul clasei munci­
toare revoluţionare, de un partid luminat de o
concepţie clară, înaintată, a vieţii, cu o putere
de sacrificiu încă necunoscută şi cu o reţea de
energii proaspete, desfăşurată în uzinele, fabri­
cile şi atelierele din toată ţara. Lumea veche a
descompunerii şi a Viţelului de aur paralitic
din încheieturi era mistuită în dogoarea flăcării
curate, izbucnită pe neaşteptate. Puterea veche
zăcea somnolentă în tezaurele băncilor lîncede,
bolnave. Noua putere venea de la ciocan şi
nicovală. Asaltul biruitorilor în haina albastră
de muncă era ineluctabil. Aceştia suiau treptele
dislocate ale timpului, cu laurii victoriei pe
şapcă, împletiţi cu crini.
Antecedentele Atelierelor C.P.R. ilustrează
toată epoca de destrăbălare a clasei suprapuse.
Una din nenumăratele forme de frustare a
statului era concesionarea, înfiinţarea de alte
Întreprinderi erzaţ, cu capital şi subvenţii de
stat, prin derivarea întreprinderilor statului,
firimiţate în firme individuale şi în Societăţi
pe acţiuni conduse, pentru prestigiul nominal,
de cîte un fost comandant de. armată cu pinteni,
[136]
mascat, cu atribuţii de aşa-numit « delegat­
general )}, şi de un « consiliu de administraţie )}
fictiv, improvizat cu valeţii juridici şi ministeriali
ai zilei, tăbărîţi pe participări, tantieme şi divi­
dende.
Stoluri şi roiuri de muşte şi viermi - samsari
na-şi interna-ţionali - împuiau în munca săr­
manului, anemiat pînă la uscăciune de impozite
şi « curbe de sacrificiu )} repetate. Vlaga romi­
nească, devenită piftie de aur, depusă în
comptuoarele străine, se prefăcea în noi « afa­
ceri )} peste ocean, plantaţii, culturi de cauciuc,
baruri, case de nobilă prostituţie miliardară,
tripouri, agenţii. .. domenii. Patrioţi de paradă,
gazetărie şi trîmbiţi, tîlhari spilcuiţi, în frac şi
smoking, presimţind scadenta şi lichidarea,
jupuiau ţara şi de ultima piele a inimii amărîte.
Un fost ministru de finanţe brătian, văzînd că
dispar impozitele societăţilor petrolifere de im­
port, a însărcinat o dată un detectiv să fure
valiza unui personaj englez, în călătorie la
Londra, cu bilanţul beneficiilor reale. Se mai
descoperi o prăpastie, care înghiţea din bugetul
statului miliardele în valută, de care fusese
sărăcită ani întregi biata clasică « talpă a ţării )}.
Nu aş putea să jur că sentimentele patriotice
au determinat ministrul să dea o lovitură simţită
consorţilor din Albion şi aderenţelor din Capi­
tală. Principiul lui « prin noi înşine » citat în
toate cuvîntările, însufleţite de o mare văpaie
xenofobă, şi brodat cu literele cele mai frumoase
1J6
[137]
pe steagul Băncii Romîneşti, sucursala financiară
a partidului liberal, servea monopolul băncii
liberale. Pentru o mai amplă documentare citi,
torul mai tînăr poate să consulte discursurile
lui Petre Carp, dacă nu vor fi fost mistuite de
vreun incendiu, obişnuit cînd împrejurările cereau
dispariţia radicală de mărturii şi dovezi.
Eram în Griviţa Roşie de un ceas. Însoţit
prieteneşte de un tînăr maistru, ager la minte,
înţelept şi în curent cu tiparul şi librăria. Nu
era nici « domnule inginer 1), nici « domnule
profesor 1), nici « stimate domnule director ».
Era pur şi simplu Tovarăşe. Ucenicia şi cultura,
da! şi le-a făcut în atelierele şi şcolile socialiste,
organizate ca să amplifice şi să înalţe. In grupul
de însoţire, trei martori vîrstnici ai tragediilor
de-a lungul calendarelor, trăite între patru ziduri
de munci şi pedeapsă, ne făceau istoricul unui
colţ de clădire, al unei răspîntii. Iată o rămăşiţă
de luptă de odinioară j movila de nisip şi pietriş,
în dosul căreia se zvîrcoleau pe brînci împuşcaţii,
pe cînd năvălitorii îşi făceau « datoria 1). Munci,
torii se apărau de moarte aşteptînd-o cu pumnii
strînşi. Tîmplele cărunte ale călăuzei mele mărtu­
riseau şi ele o lungă răbdătoare aşteptare, o
aşteptare care pentru muncitorii scăpaţi cu viaţă
s-a împlinit.
Dar notînd în carnet datele de început revo­
luţionare, un şuier cutremurător ne-a oprit
Il7
[138]
r
I
,1
graiurile pe buze, zdrunclnindu-ni-se creionul
pe carnet. Un şuier înmiit în ecouri adînci,
izbucnit parcă din peşterile deşteptate ale zim­
brilor de prin veacuri. Era geamătul sirenei lui
Vasile Roaită. Acelaşi 1
Peste somnul lînced şi nesaţul spurcat al
cetăţii în perpetuă desfătare şi infidelitate, care-şi
petrecea ultima noapte, de apoi, prăvălită în
vomitură şi borhot, pe sub mesele banchetului
întîrziat detunase vocea revoluţiei în erupţie
subită, din străfunduri. Ascultam acelaşi apel
abrupt de sirenă care dăduse cu 26 de ani mai
inainte semnalul de primejdie şi alarmă, sirena
lui Vasile Roaită, băiatul frumos, pe lîngă florile
căruia tocmai trecurăm ca pe lîngă un mormînt,
cu fiorul conştiinţei, adineaori. S-ar fi zis că,
însufleţită, pe cînd ne descopeream dinaintea
simbolului cioplit în piatră, sirena îşi aducea
aminte că, ţinută să sune o zi şi o noapte, de
braţul crispat, frîngînd veacul în două, participa
acum la emoţia noastră. Vocea sirenei evocă
două nume de căpetenie ale Revoluţiei. Ştiu cît
le displac elogiile şi chiar numele să şi-l citească
tipărit, neatribuindu-şi personal meritele nici
ale luptei, nici ale izbînzii. Dar istoriei ca şi
omului îi trebuie să nu uite conducătorii şi sinte­
tizează epocile în personajele care le-au repre­
zentat. Fireşte că revoluţiile sînt ale popoarelor,
dar şi ale individualităţilor. Pornite din Griviţa
Roşie, numele celor doi bărbaţi de caracter
rectilin, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica,
'J8
[139]
iubiţi amîndoi, nu pot fi despărţite de revoluţia
care i-a ridicat.
E impresionant pentru sensibilitate şi pitoresc,
pentru contrastul de la negru la alb al vremilor
prăbuşite şi orientate deodată la opus, ca de pe
o platformă de macaz, intrecindu-se strădania
braţelor cu poezia, să vezi aceleaşi mîini învăţate
cu uneltele şi opintirile grele, cu fierul încovoiat
în trîntă cu omul şi vrăjmaş încăpăţînat să
reziste, că semnează azi, cu fineţe lină, Hotărîrile
de transfigurare a unei ţări şi unui popor, tot
atît de chinuit în trecut pe cît şi de înălţat,
în sfîrşit.
Am stat mai mult în atelierul de cazangerie,
imens tunel de Alpi, haos adînc de zgomote
neasemuite, de tunete, de trăsnete, explozii şi
ecouri-cascadă, într-un imens precipiciu. Intre­
bările mele răcnite şi răspunsurile strigate în
fierberea vastelor talaze de muget clocotitor se
pierdeau ca nişte şoapte nepercepute, auzite
parcă numai cu ochiul, silabic, la buzele cui le
rostea. Urechea le refuza.
Ieşind din uzină, pe aleele Înflorite ale gră­
dinii, cu muşcate şi garoafe roşii, auzul ni se
tocise, glasul ne era pervertit. Ne-am pomenit
răstindu-ne unii la alţii, ca nişte vrăjmaşi care
se ceartă. Credeam că vorbim încet, ca toată
lumea. •. Cînd m-am despărţit de însoţitorii
mei, strîngîndu-le mîinile, «vă mulţumesc de
bunăvoinţă şi răbdare », aveam impresia speriată
că, într-un tropot de potcoave, copite şi neche-
139
1,
li
[140]
zuri din urechile mele, comand un escadron de
cavalerie să intre în focul inamic cu lăncile
întinse. Din asemenea tumulturi în care munci­
torul îşi rostise altădată cuvîntul cu barosul,
nu m-arn putut dezmetici o săptămînă.
Dar aici nu e numai atît imens şi grandios
aspect al strădaniilor de muncă, ci şi o răspîntie
de ciocnire a două civilizaţii, capitalistă şi socia­
listă. Căci e vorba de o civilizaţie nouă, nu
doar de o continuare transformată, civilizaţia
socialistă.
Mii de ani, la sute de popoare cu civilizaţii
fragmentare, diferite, a dominat de fapt civili­
zaţia exploatării lumilor istorice, de către mino­
rităţile artistocrate.
între maşini şi peste maşini, s-au întîlnit şi
ciocnit, în catastrofă, două timpuri, mileniile
cu Viitorul. Un convoi de dricuri: faraoni,
sultani, viziri, maharajale, mandarini, împăraţi,
regi, prinţi, camarile şi... financiari. Faţă în
faţă cu acest convoi, proletariatul.
Un convoi: viciile, escrocheria, şantajul,
tragerea pe sfoară, furtul subtil, crima lăcomiei,
vînzarea, trădarea, bestialitatea pedantă şi autori­
tară, falsul, pîra, jurămîntul mincinos, aderenţii,
inspiratorii şi executanţii, liota ascunsă în cere­
moniile costumate ale perversităţii de crimă şi
sînge a societăţilor decăzute.
Peste maşini, cuptoare de oţel lichid, braţe
şi piepturi muşculate, peste sutele de rostiri
mecanice s-a ridicat vocea sirenei. Azi era apelul
140
[141]
lucrătorilor la masa de prînz şi repaos. Într-o
clădire interioară nouă, prin preajma materni,
tăţii, a cre şei şi infirmeriei, îi aştepta cantina,
curată ca un pahar.
- E bună masa?
- Foarte bună! răspunde tînărul însoţitor
frumos la chip, ager la minte - un strungar­
alături de veteranul uzinei cu părul alb, sănătos
şi sprinten, şi care lucrează de 27 de ani în acest
admirabil tumult de ecouri.
- Poftă bună!
Cînd Griviţa Roşie era numai Griviţa, Griviţa
urîtă, neagră, posomorîtă, funebră şi suspinată,
portretul ei şi al timpului ne înfioară.
O tendinţă constantă a stăpînirilor căzute în
beatitudinea puterii, de cîte ori se vedeau pri­
mejduite: învinovăţeau instigaţia, împotriva căreia
îşi apărau obezitatea cu legi pregătite de cu
vreme.
Instigaţia cerea instigatori.
Instigatori: mizeria, strîmbătatea, nepăsarea,
dispreţul, corupţia. Instigatori: avîntul, răbdarea
în deşert. Instigatori: geamătul, suspinul, gîndul.
Instigatoare : lacrima. Instigatoare: ideea. Ea
trebuie neapărat stîrpită, dimpreună cu toţi
cîţi o grăiesc şi scriu. Instigatori: hîrtia, cerneala,
condeiul, cuvîntul. Afară I vociferau stăpînii ...
Poporul e fericit, nu-şi dă seama cît e de fericit.
Comparativ cu noi, copleşiţi de răspunderi
141
[142]
faţă de el, faţă de Dinastie, faţă de scumpa
noastră ţară, zi şi noapte ne gîndim numai la
popor şi cît stăm la guvern nici somnul nu se
lipeşte de pleoape. E o tortură. Conştiinţa
responsabilităţii nu ne permite să plecăm nici­
odată de la guvern. Cu conu Petrache, cu conu
Alexandru al Marghioalei, cu conu Take, cu
Mitiţă, cu Ionel, cu Vintilă, cu Dinu, tot noi
sîntem la jug. Ne schimbăm între noi, sîntem
o familie.
Uneori, ne-am gîndit să demisionăm, dar ce
s-ar face ţara fără noi? Răspunderile noastre
sînt grele, intr-adevăr. Dar conştiinţa nu ne dă
voie să fugim de ele.
Spunea şi Lizica: Hai să ne mutăm la conacul
moşiei, între argaţii noştri, şi să gustăm, cel
puţin într-o vacanţă, din fericirea prostului de
ţăran. Dar ce, se poate? Crezi că e atît de uşor,
păcatele noastre! Datoria înainte de toate.
Poporul doarme: nu-l treziţi! El nu doarme:
rabdă. Adormirea nu vine de la chinul, sufe­
rinţa aşteptării fără sfîrşit, şi nicidecum de la
trîndăvia categoriilor în răsfăţ, somnolente în
digestia unei nesfîrşite după-mese. Şarpele acuză
căprioara încolăcită că se zbate şi ţipă. Nu
tremura, nu te frămînta, căprioară, nu plînge!
Stai că te ajutăm şi noi. Domnule Boa, o să
sugi liniştit. Un detaşament de jandarmi cu o
ladă de gloanţe e gata codificat. Crima e a
căprioarei. Noi ştim că stomacului dumitale
delicat îi prieşte sîngele mai ales. Ai văzut cîtă
142
[143]
I
1
I
I
grijă am avut şi în 1907 să te mulţumim: singe,
ţuică, sînge, potroace în strachina de ciorbă,
sînge tocană, friptură cu sînge, sînge desert,
sînge cafea, şampanie sînge. Avem un mare
depozit de sînge rezervă pentru Măria-Ta Boa:
sîngele poporului oricînd şi oricît pofteşti.
(Corul: Mulţi ani trăiască! Mulţi ani trăiască!
La mulţi ani!)
Instigatori, nici idee, nici deznădejde.
Poporul, zic, e fericit, i-am asigurat fericirea
(un sac de mălai plătit cu anul de muncă al
familiei întregi !). Neare dreptul să sufle, că n-are
de ce. Domnim: 1 milion miză la un joc de
cărţi. Nisa, Monte Carlo, Coasta de Azur.
Revoluţia nu a venit aşa, netam-nisam, ca o
modă de pălării şi cravate, ca o nouă pastă de
dinţi, ca un alt parfum, ca o altă pudră de Paris.
Ele erau vechea marfă de import obişnuită în
hailaiful cosmopolit. Bucureştii avea Coeur de
Jeanette, Piver, Querlein, Cot'J, din belşug aşa
de intrate în nesimţirea cochetăriei de bani gata
fără miros, încît firmele pariziene erau cîntate şi
în poezia denumită simbolistă, ca şi cum între,
buinţarea simbolelor în inspiraţie de cînd lumea,
începînd cu literatura orală a plugarilor, era o
descoperire a cafeurilor Chat noir şi Closerie des
lilas. Simple plagiate poetice de pe Verlaine,
Rimbaud, Laforgue, clasificaţi de către o critică
de gazetărie, simbolişti.
Într-un interviu literar, la întrebarea « dum­
neavoastră sînteţi poet simbolist? », consternat,
14J
[144]
Paul Verlaine, care scrisese Sagesse, răspundea:
« Nom de Dieu, je suis poete [rancais : » 1. Pabri­
cindu-se astfel simboliştii, cîţiva coconaşi cu caş
la gură se aventurau în versificaţii, pe cînd, ca
cucoanele, citeau în plapumă romanele bulevar­
diere încropite de rataţii parizieni, pentru midi­
netele de bazar şi bar, unde se consumau, pe
scaune cu picioroange, whisky şi absinth, şi mai
pe furiş cocaina şi eterul.
împărţind viciile, decadenţa şi degenerările
societăţilor îmbătrînite în carenţa de idealuri,
stăpînirea, în criză de inconştienţă, se măgulea
cu iluzia afectată că starea morală răzbită de
suferinţele îndurate, gata să irumpă, era o marfă
de import.
Paralel cu muzica din saloane a clasic ului
Strauss, căruţa neagră a municipalităţii ducea cîte
2-4, unul peste altul, de la Griviţa Roşie la
cimitir, muncitorii împuşcaţi.
(Fanfara: Trăiască Regele, în pace şi onor.)
Moralul înota printre mormoloci în mocirlele
în care se scufundase pînă la, buze şi coliere de
pietre scumpe. La fiece ureche, strălucea bri­
liantul căpătat într-o noapte de iubire cu tarif
de orgie şi adulter. Un ministru, mai aproape
de epoca noastră, putea să facă dar din Visterie
unei regine, pentru grumaz, un lanţ de mari
mărgăritare, care secătuise bugetul. Şi tot atît de
caracteristic, augusta persoană în loc să-i arunce
1 Pentru dumnezeu. eu sInt poet frsncee I
144
j
'.
�
[145]
ministrului cadoul în cap, ea mulţumi recunos­
cătoare. Primitoarea era poreclită « Cotroceanca ».
Primitivul, rudimentarul, ro bustul simţ frumos
al sfielii dispare împreună cu sentimentul, mai
evoluat şi mai bogat în nuanţe al onoarei. Nu-i
de mirare, că, din umbră, ia naştere zvonul,
acest germen insesizabil şi uneori dramatic şi
care amplificat creşte, se-ntinde şi ia formele
unui adevăr, ale unei erori sau superstiţii.
în sala tronului, prinţii Majestăţii sale, fructe
ale îndrăgostirilor internaţionale, se înfruntau cu
pistoalele, care au şi rănit-o, interpusă între fraţi.
Nu trebuie totuşi omisă o reacţiune de stradă,
stîrnită de profesorul Iorga atît de inegal şi
variat în izbucnirile lui, la un moment de culmi­
nare a franţuzismului, maimuţărit de « merci »
şi « j e m' en fous », în spectacole de revistă,
improvizate în dialect de Chambres sepasees,
pentru « binefacerile » unor societăţi a nasului
pe sus tip « Tibişoiul », cu faivocloc şi soupers.
Reacţia naţionalistă s-a desfăşurat în Piaţa
Teatrului Naţional, la scoborîrea din « muscalii »
cu armăsari, a eredităţilor de juneţe ciocoieşti.
Profesorul ştia să organizeze asemenea furtuni
într-un pahar cu apă, fără supărare şi consecinţe,
putînd să se şi intr-armeze. îşi vîra la nevoie
în ghiozdanul, nedespărţit de supsoara lui, niţel
cam adusă într-o parte, o cărămidă. Apucîndu-şi
ghiozdanul cu mîinile amîndouă şi fiind, slavă
domnului, şi lung, îl trîntea în moalele capului cîte
unuia care-i părea după figură mai puţin ofensiv.
10
145
[146]
Omul nu se ridică din genunchi ca să displacă
îngenunchetorilor lui şi nu se ia de brîu cu
moartea pentru fotograf, şi operetă, şi aplauze
furtunoase.
Mişcarea Oriviţei Roşii n-a izbucnit de dorul
lelei şi fără cauze profunde. Spectacolul destră­
bălării era jucat de zecile de ani de indiferenţă
şi plictis boieresc. Doamna are migrenă. Ce aveţi,
respectabilă Doamnă? le m' embete et je m' ennuie1•
O clasă de incapabili, sterili şi duşmănoşi cu
meritul şi munca, îşi stabilise pentru perpetuitate
stăpînirea.
Ca-n hîrtoapele din miază-noaptea ţării, în
care vitele, la păşune, înşelate de mărunta buruiană
de deasupra, se scufundau treptat, pînă la pieire,
fără putinţă să fie scăpate, lumea sîrguitoare,
unanimitatea poporului nevoiaş, de la ţară şi
oraş, se afunda văzînd cu ochii. Se urcase
smîrcul de bale şi vărsătură boierească pînă la
gură. înghiţi, ori scuipi? Nu. Toarnă gaz peste
ea şi daţi-i foc.
în 1929, pacostea crizei economice ajunsese
devastatoare, fără să-şi afle leac şi vraci prin
tripouri şi lupanarele partidelor, în persoana unor
miniştri de finanţe Manoileşti, Irozi pestriţi de
vicleim, dansatori pe două platforme extreme,
ca şi mai tîrziu gongoricul cancelar Guţă, în
pantalonul cu cracul verde, inseilat de celălalt
roşu, ca să-şi încalece prăjina. Rozinanda simultan
I Mă plictisesc de moarte.
146
[147]
şi alternativ. La Comunicaţii (de care atîrnau
atelierele C.F.R.), funcţiona în plină eflorescenţă
de conopidă, un buboi levantin complicat paralel
în vocabularul medical, cu tumoare de neoplasm.
Căutindu-se prin Biblie reţeta celor 5 pîini
şi 2 peşti, pentru saţiul populaţiei flămînde, s-a
descoperit Curba, un miracol de matematician.
Introducîndu-se în Economie geometria. Ţi-e
foame? Stai că-ţi dau o teoremă cu corolar.
Numita curbă, unica operă originală eucli­
diană a matematicii naţional-ţărăniste, nu se
datoreşte lui Pascal, ci savantului în specialitate,
de la care ne mai rămîne în Capitală, drept
operă complectă, numele unei străzi, dacă nu
curbă, măcar în povîrnire adiacentă. Din întîia
curbă a derivat o a doua, parcă, pe mai furiş,
chiar şi o a treia. Orişicum, curba mare s-a
ramificat în curbe fragmentare, pe judeţe, plăşi,
comune şi sate, umplindu-se ţara de aritmeticieni
interpreţi divizionari ai Palatelor Administrative
din provincii.
Dar ce a fost minunăţia curbei?
Neaşteptata terminologie avea de scop să
creeze iluzia unui mit confuz, că sărăcia crîncenă
trece cu speranţa în vocabular. Tobele percep,
torilor băteau contribuabililor secătuiţi, la poartă.
Nu te speria, Smărăndiţo, vine curba şi am scăpat.
Dar, în sfîrşit, pentru că sîntem în geometrie,
ce era curba precis?
Să presupunem, în aceleaşi geometrii şi mate­
mariei, că 18 milioane de oameni sînt adunaţI
10·
147
[148]
în faţa Universităţii, unii pe scări, unii pe scaune
şi bănci treptate, înghesuite amfiteatric, şi alţii
în picioare, în aşteptarea clownului profeţit.
Loiile şefilor formează centrul, iar gloata de
galerie ocupă rangurile dinspre tavan, de unde
îndeobşte pornesc aplauzele publicului entuziast.
Iată că vine Curba pe sus. Un tăiş de iatagan,
lung de un kilometru, trece prin aer şi retează
capetele din galerii, păstrînd lojile intacte.
Din principiile curbei s-a inspirat mai tîrziu
şi o bandă de tîlhari de drumul mare, care
operau pe şoseaua Otopeni. Automobilele des­
chise, vechiul model, circulînd în mare viteză,
treceau pe dedesubtul unei sîrme groase, nevăzute,
întinsă după un calcul chibzuit, ca şi curba
matematică, între doi copaci peste şosea, la
nivelul gîtului clienţilor din maşini. Unii şoferi
au fost decapitaţi.
Efectele curbei financiare s-au văzut în anul
1932. Directorul General al Căilor Ferate, cu
numele Vidrighin, încasa graţie curbei, o leafă,
anuală de 4 milioane, în vreme ce 6.000 de
muncitori erau eliminaţi după ce cota curbei,
colorată patriotic cu adjectivul de « sacrificiu »
le mai scăzuse salariile cu 15-20 la sută pe
categorii.
în locul muncitorilor calificaţi, fură aduşi să
« lucreze » în ateliere, hamalii din gară, promo­
vaţi tehnicieni. Pretenţiile lor profesionale nu
trecuseră niciodată, obişnuit, de cifrele bacşişului
primit cu geamantanele în spinare.
148
[149]
Prin celula atelierelor, partidul comunist şi-a
lansat cuvîntul de ordine: lupta împotriva redu­
cerii salariilor. Centrele de cale ferată din ţară
s-au solidarizat cu mişcarea: mii şi mii de mun­
citori.
în 1933, o nouă curbă taie salariile munci­
torilor. Dacă socotim că fiecare biet rob avea
o familie de hrănit, catastrofalul număr al
gurilor flămînde se ridica la multe zeci de mii.
Panică. Cifrele falimentului curg torent. Disperată
de propria-i nulitate, stăpînirea se precipită de
vale, de-a-ndaratele, la fund, cu picioarele în sus.
Avalanşe ...
împrumuturi în străinătate, cu garanţii de gir:
Poşta şi Telegraful, Chibriturile, Telefoanele.
Miniştrii încasează, din împrumuturi, comisioane,
« ciubuce » mari. Pentru ei: « Orice rău spre
bine ». Ţara moare, dar cioclii politici şi samsarii
lor grămădesc avuţii, buzunărind şi morţii.
Experţi, controlori străini sînt trimişi la Bucu­
reşti să supravegheze jaful. Cinstea ţării pălmuite
roşeşte şi de altă ruşine. Frig de ghiaţă în ateliere,
pilpîind din cînd în cînd, cîte o lampă de carbid
puturoasă. Sîntem în februarie. Mîinile degeră
pe scule şi maşini. într-a şaisprezecea zi a lunii,
năvăleşte armata în ateliere: sute de morţi
dintr-o dată.
Vasile Roaită (flăcăul de 18 ani) e străpuns
cu baioneta de către un căpitan. Hainele de pe
el sînt ciuruite de gloanţe. Sirena lui cobise o
zi şi o noapte. Superstiţia că dacă-i urlă cîinele,
149
[150]
noaptea, Ia fereastră, stăpînul moare, zbîrlea de
o presimţire funebră, carnea în descompunere,
a stăpînirii. Într-adevăr, murea o societate îmbă­
trînită, fringîndu-l-se din subsori şi cîrjile care-i
mai ţinuseră fantoma intr-o viaţă de sperietori
de paie, în prăjinile podgoriilor cu struguri. Ziua
din urmă, noaptea de apoi (Corul: Veşnica
pomenire: Veşnica lor pomenire).
Consecinţele atîtor dezordini, provocate de
ordinea de Stat, nu puteau dispărea nici de Ia
sine, nici prin violenţă. încă din prima zi a erup­
ţiei armatei în ateliere, atitudinea îndreptăţită,
dar paşnică a muncitorilor, fusese aşadar subli­
niată cu sute de morţi, deocamdată ascunşi.
Războiul stăpînirii cu stăpîniţii era declarat.
Iar nedespărţite de Griviţa Roşie figurile unor
muncitori, ale unor conducători iubiţi, Gheorghe
Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica şi ale altor luptători
comunişti.
Anul 1933 e lung. Proces Ia Curtea Marţială.
Factotum marţi al un colonel Hotineanu.
Din Bucureşti procesul e strămutat la Craiova.
Stare de asediu. Presa interzisă. Control de iden­
titate de-a lungul Căii Griviţei.
în spaimă şi vinovată, în confuzie oarbă,
stăpînirea îşi pierde capul pînă la dobitocie. Ca
să se fabrice în disperare de cauză un argument
în dauna muncitorimii, acuzată că ar fi tras
întîi şi că armata fusese în legitimă apărare, s-a
recurs, în lipsă de inteligenţă, la o fantezie de
cea mai autentică formă de imbecilitate.
150
[151]
Poliţiştii au fost însărcinaţi să dea găuri cu
burghiul în pereţii exteriori ai bisericii din
vecinătate. Găurile trebuiau să facă Ia proces
dovada caricaturală că primele gloanţe porniseră
de la lucrătorii lipsiţi de orice armă, afară de a
conştiinţei. Era scuza majoră a regimului prins
în propria lui capcană.
S-a ivit atunci o altă conştiinţă curată. Preotul
bisericii, părintele Alexandru Ionescu, riscindu-şi
viaţa de om, care nu mai însemna nimic pentru
un regim de asasinat în masă, a dezvăluit în faţa
Curţii Marţiale adevărul şi abjecţiunea. Găurile
veneau după curbă: două invenţii de profundă
prostie a unei epoci fără scăpare.
Sărăcia mintală a clasei poruncitoare atingea
o formă unică de degradare în istoria politică
şi administrativă.
Găurind pereţii bisericii pe de o parte, pe
de altă parte îşi îndreaptă represaliile împotriva
soldatului regimentului de infanterie, trimis să
execute muncitorii, şi care le-a strigat camarazilor
lui: « Nu trageţi în părinţii şi în fraţii voştri! »,
A stat şi autorul prezentelor relatări, arestat
de dictatură, într-una din cabanele construite din
carton negru aşternut pe stinghii de brad şi cutre­
ierate de crivăţ, de turme de şobolani şi caravane
de ploşniţe, furnicare. Sper să relatez, odată şi
odată, şi viaţa arestaţilor din Tîrgul Jiului oltenesc.
Mintoşii de la guvern îşi răzbunau principiile
pe tencuieli şi cărămizi. Cine ar mai putea pretinde
că regimurile trecute nu erau evoluate şi culturale?
151
[152]
PARTIDUL
A
In presă şi vorbire, în
adunări, în viaţa politică, socială, în toată
viaţa trăită, a intrat şi circulă, pe lîngă o seamă de
vocabule menite să reflecte, după 23 August 1944,
spiritul noii orînduiri, cuvîntul Partid. Spiritul,
pentru că fără prezenţa lui în acţiune, se întîmplă,
ca în scris, cînd apăsînd condeiul, cu gîndul că
sensul reiese mai clar, idei a fuge pe lîngă el.
Publicul cititor, simţitor la finisaj şi ductil
în intimitatea sensibilităţilor lui nu aşteaptă de
152
[153]
la condeie acest prea puţin, lipsit de un accent
interior, de o tresărire. Căile convingerii sînt
atît de delicate, încît e nevoie de o digitaţie
subtilă pentru a le parcurge, pînă la conştiinţă
şi orice om, complicat sau simplu, păstrează
în suflet o lumină de oglindire. Trebuie să ajungi
la ea cu fiinţa interioară a ideii, aducătoare de
un buchet de parfume.
în 40 de ani de la întemeierea lui, Partidul şi-a
dovedit semnificaţia întreagă în total contrast
cu ce fuseseră partidele politice de pînă la el.
\partidul (la singular), cu înţelesul lui deosebit
de sintetic, nu e un simplu cuvînt de 3 silabe.
Partidul este o entitate. Partid substanţă. Partid
prestigiu. Partid criteriu. Partidul suveranitate:
Suveranitate care emană de la popor.
Partidele (la plural), partidele de pînă la
Partid, erau partide de familie, de gîlceavă, de
ciosvîrtă, purtînd în loc de emblema unei con­
cepţii nume de proprietari, ca moşiile boiereşti.
Partidele acestea erau ca nişte cozi fără drapel
sau ca nişte drapele fără coadă, flotante-n vînt
ca nişte cîrpe, ca nişte feţe de masă ale pokerului
de club, ca nişte prosoape mînjite, conservînd,
drept orice alt simbol, arsurile de trabucuri şi
urmele unor mîini care şi-au şters, de unsori
suspecte sau de sînge, degetele cu ele. )
Prin parcurile de odihnă, te întîlneşti cu cîte
o droaie de baloane satelizate pe aţă, purtate de
153
[154]
mina vînzătorului de iluzii în băşlcl, şi te gîndeşti
la zecile de foste partide, duse, [ucîndu-i împrejur,
cu sfoara, mai umflate şi mai dezumflate, de cîte
un faraon cu blazon, numerotat istoric, întîiul,
al doilea etc., dintr-o dîră şi duzină princiară.
între baloanele politice şi cele de săpun,
suflate cu paiul de mazagran, nu era diferenţă
de conţinut. Numai cînd cădeau, unele se vedeau
a fi fost de la născare moi şi sbîrcite, sau lăsîndu-şi
în stradă şi în statistici substanţa de bale, răsu­
flate şi sparte. Un moment, manipulantul monar­
hic ţinea în mînă, cu sfoara de manevră pe aţă,
vreo 50 de baloane, spoite în fel şi chipuri
tricolore, încercate şi plesnite alternativ. în
scris, cînd venea vorba de niscaiva principii
neutre şi niscaiva « probleme », fărîma grotescă
de idee pocnea şi ea ca un balon de gumă.
Ce erau pe atunci o idee întreagă şi un
principiu adevărat, se lichida cu temniţa şi
puşca sau, mai elegant, cu o eleganţă de circ,
matematiceşte, guvernamental cu cîte o curbă
de clowni, căreia lipslndu-i boiaua eroică i se
adăuga şi complementul de mod şi circumstanţă:
sacrificiu. Curba de sacrificiu se mărginea ideal
cu foamea, cu oftica şi cu cenuşa din vatră, supusă
şi ea ferocităţii impozitelor aglomerate.
Fără să fie obligatoriu octogenar, cititorul îşi
mai aduce poate aminte de o mizeră broşură,
tipărită pe hîrtie meschină, într-o copertă vinătă,
154
[155]
Unde duce socialismul. Autorul, năbădăiosul
Niculae Filipescu, feudalul şef muşchetar al unei
derizorii fracţii conservatoare zurbagie, le da peste
nas lui Marx şi Engels, arătînd că socialismul duce
la descompunere universală, ceea ce în limbaj
latifundiar, monopolist al tuturor sentimentelor
legate de ţarină şi neam însemna pierzania
boieriei şi a sutelor de mii de hectare. Masiva
operă Capitalul, şi filosofia lui, Filipescu le
desfiinţa în patru pagini de fiţuică maculatură.
O năzbîtie, o gîlceavă, o « ghină » dădeau
naştere numaidecît unui partid. Tache, Petrache,
Ionel, lorgu, Griguţă etc., avînd fiecare din
ei o subdiviziune personală botezată cu numele
de prunc al proprietarului, bărbat politic încă
de-a buşilea pe covoare, lingînd o prăjitură. Pe
terenul, nu mai departe, al gării unul tîrg pe
linia Piteşti, îngropat pe atunci în nemaipomeni­
tele adîncuri de noroaie, ducindu-mă odinioară
spre Cobia şi Gura Foii, am dat de sumedenii
de prăjini, împlîntate în vechea mocirlă stagnată
dimprejurul gării, cu tot soiul de firme de partide.
Am numărat, nu mai puţin de vreo 20, care
de care mai făloase. Toţi boierii şi boiernaşii,
în redengotă şi cu monoclu, ori cu cămaşa pe
dinafara iţarilor cu ceaprazuri şi găitănărie, plus
individualităţi schismatice, aveau fiecare partidul
lui cu vizitiu pe capră în prelungirea moşiilor
arendate. Uluit de atîta politică, pe atîtea
firme, cu trîmbiţi şi tobe, la vreo 7 mii de
locuitori dîndu-mă în vorbă cu intelectul local,
/55
[156]
am dedus că « alegătorii » slujeau la toate partidele
în acelaşi timp şi pe rînd, cu variante de minutar,
după orariul trecerii trenurilor prin gară, după se­
zon, demi-sezon, postul Paştilor, săptămîna brînzii.
Socialismul a dus tocmai la diametralul opus,
decît cugeta Filipescu. Continentele au fost
răsturnate de Marea Revoluţie Socialistă. La noi,
socialismul a dus la muncă, la pîine, la carte,
la lumină, la adăpost. De la Mare pină-n munţi
şi pretutindeni, în 15 ani ţara e cu totul alta şi
de nerecunoscut decît scria, vorbind eufemistic,
profetul Niculae.
Mai mult şi mai caracteristic. Sentimentul
patriotic, care, şi el, era o proprietate personală
a cîtorva ziare şi « directori» analfabeţi de
redacţii, pasionaţi de « afaceri » şi şantaje, şi-a
cîştigat o frăgezime necunoscută mai-nainte în
formele de ochii şi de auzul lumii, decît din
tiradele de tribună, e prezent în tot ce se gîndeşte,
se scrie şi se afirmă. Teatrele s-au înmulţit şi
se înmulţesc mereu pe tot întinsul ţării, cu trupe
de artişti selectaţi şi cu repertoriu universal.
De la Caragiale pînă la Shakespeare, Moliere,
Cehov, Shaw, Goethe, Ibsen, dramaturgi de
primul rang sînt jucaţi la ţară, pentru ţărani, şi
la oraş pentru noi ăştia, surtucarii, îmbrăcaţi,
cum s-a zis pînă deunăzi, nemţeşte, jurîmprejur
pe circomferinţa tuturor plaiurilor noastre.
Socialismul a îmbrăcat ţara cu parcuri,
catifele, mătăsuri şi dantele de grădini; a pro­
movat cu dărnicie şi entuziasm toate artele,
156
[157]
puse la îndemîna fiecăruia, de la fluierul ciobă­
nesc pînă la orchestre, simfonii şi pînă la pictură,
arhitectură, sculptură şi literatură. Mii de şcoli
cu biblioteci şi cămine de cultură au învăţat
ţara să citească milioanele de ziare cotidiene şi
alte milioane de cărţi ieşite din marile rotative.
Săteanul şi orăşeanul încep să aibă acasă biblic­
tecă. Folclorul întinerit cît şi literatura cultă
sînt în vastă desfăşurare. Şi din aproape 20 de
milioane de locuitori bine îmbrăcaţi şi bine în'
călţaţi, nici un om nu mai umblă, ca altădată
mai toată lumea muncitoare, în picioarele goale.
Au ieşit artişti din uzină şi brazdă. Radio şi televi­
ziunea recrutează săptămînal, pînă în cătune, săteni
cu neaşteptate talente, pînă ieri pierduţi intr-un
anonimat dispreţuit. Cu talente alese de pretu­
tindeni, orice fabrică din mulţimea industriilor
care acum acoperă ţara şi orice regiune are echipa
ei de cîntece, sporturi şi jocuri, librăria, clubul
de lectură şi şah. Vastele noi stadioane sportive
în care concurează toate echipele internaţionale
stau permanent deschise sutelor de mii de spec­
tatori entuziaşti. Trupele noastre de teatru
şi dans vizitează, rînd pe rînd ovaţionate,
străinătăţile depărtate. Căluşarii noştri olteni
le-au înflăcărat. Sănătatea e în grija meticuloasă
a statului, spitalele, infirmeriile, maternităţile şi
creşele se înmulţesc necontenit, ca şi casele de
odihnă. Pentru profesiile din familia artelor,
scriitori, pictori, sculptori, gravori, socialismul
e de-o generozitate nemaicunoscută,
157
[158]
Toate acestea le-au realizat şi le realizează în
toată ţara noastră Socialismul şi Partidul. Karl
Marx, creatorul epocii şi al lumii noi, în care
popoarele s-au trezit la o mare viaţă, a descoperit
puterea irezistibilă a braţelor muncitoare, utili­
zate pînă atunci în războaie, robie şi umilinţă.
Lozinca lui şi a Partidului, fundamentală, a
ridicat inimile, frunţile şi energiile în toată ome­
nirea: « Proletari din toate ţările, uniţi-vă! ».
Proletariatul în ţara noastră s-a unit. Partidul îl
conduce biruitor. Acesta e Partidul!
158
jj
[159]
1J9
CUPR)NS
Cuvint înainte 5
Preludiu 15
Noapte de argint 23
10 mai la mitropolie 25
Mitropolia Ungro-Vlahiei «: 30
Stavropoleos 34
.J O îndeletnicire rominească 38
Anticarul 46
Negustorie 49
O nouă Capitală 52
La moşi 62
Luna parc 71
Sînge rece 77
i-Bucureştii 81
Urbea 85
Mogoşoaia 108
Restitutio in integrum 116
O amintire 121
,rTot Bucureştii 124
Griviţa Roşie 130
Partidul 1;2
,._-­
fi ,�-
- --�