[1]
PRECUVÂNTARE
Lucrarea pe care o dau acuma publicităţii constitue întâia parte a
unei lucrări mai mar-i asupra pescărillor din România, care urmează să
apară într'o serie de mai mulţi ani. Volumul de faţă este rezultatul unei
activităţi de aproape 14 ani. In tot auest timp am umblat prin toate unghiu­
rile ţerii colectând peşti şi alte animale acuatice, instrumente de pescuit,
datine şi orice ştiri puteam afla relativ la peştii şi pescăriile noastre.
Scriind lucrarea de faţă, m'am silit să răspund la mai multe necesităţi.
In primul rând ea este o lucr-are curat ştiinţifică: Iauniatică, biologică şi
sistematică; ori unde am putu t însă trage o concluziune practică am
tras-o, condus fiind de idea că ori şi ce cercetare naturali stă la noi în ţară,
pe lângă ştiinţa pură trebue să tindă, pe cât posibil, a pune şi o bază ştiinţifică
desvoltării noastre economice. In al doilea rând însă am căutat să tratez şi
un capitol foarte principal din etnografia poporului român, pescuitul, care
până astăzi încă este foarte puţin cunoscut. Mulţimea de nume populare
româneşti pentru instrumentele de pescuit şi peşti, pe cari le-am adunat,
vor fi, sper, de oarecare folos filologilor şi linguiştilor noştri; materialul
statistic relativ la producţia pescăriilor, preţurile peştelui şi toate datele
economice şi comerciale, etc. va fi şi el de un oareşcare folos econo­
miştilor.
In lucrarea de faţă am luat ca principiu ca toate descrierile speoiilor
ce le-am dat să fie făcute numai după exemplare colectate în It�mânia.
M'am ferit pe cât se poate de creaţiunea de specii nouă şi numai acolo
unde era o absolută necesitate am făcut-o.
Figurile cari însoţesc acest volum sunt toate desemne originale făcute
după exemplare din ţară. O parte din ele sunt fotografii, fiindcă prin acest
procedeu am putut reda mai bine unele specii sau caractere mai impor­
tante. Desemnele în cea mai mare parte au fost executate 'de către d-l Pamfil
Polonic, desemnatorul Serviciului Pescăriilor, căruia profit de această ocazie
pentru a-i exprima viile mele mulţumiri pentru silinţa mare ce şi-a dat-o şi
pentru priceperea cu care a lucrat.
Fauna ihtiologică a României are o importanţă ştiinţifică mai mare
decât o simplă faună locală, căci noi fiind la gurile Dunării avem cheia
•
l
(
I
,
"1'.'
.'
,
l
A. R - Publ . Adamachi. 111. Antipa, 1h/iologia.
1
[2]
,
2
pentru o mare parte din fauna Europei centrale. De ace�ea multe chestiuni
de sistematică şi geografie animală am fost nevoit a le trata mai pe larg
decât e obiceiul să se facă întro lucrare asupra unei faune locale.
In lucrarea de faţă am considerat numai peştii cari trăesc în apele
noastre interioare dulci şi sălcii, nu am putut însă consideră speciile ma­
rine ca Aterinele, Mullus, Engraulis, Syngnathus, etc., cari intră căt«
odată din mare În lacurile noastre sărate. Acestea vot' forma obiectul ce­
lui de a II-a volum care e încă în lucru : «Ihtiologia pontică».
Această lucrare nu t'ste o carte de popularizare sau un Manual de
Ihtiologie; ea urmăreşte din contra numai publicarea în formă mOI1O­
grafică a u nor cercetări ştiinţifice-în mare parte originale- de faunistică,
sistematică �i biologie, etc. Nu am crezut dar nemerit să mai umplu locul
cu un nou capitol spre a da o descriere generală a corpului peştilor �i
organizarea 101'. Asemene-a cunoştinţe elementare trebue ca cetitorul STl le
poseadă deja; iar de nu, le poate găsi în orice tratat de Zoologie sau 1lI(\­
nual de Ihtiologie.
Ca mod de descriere am adoptat sistema diagnozelor scurte şi concise.
Acestea deşi răpesc timp mult cu alcătuirea lor, au însă avantajul de a
da în câteva fraze scurte sinteza tuturor caracterelor unei întregi grupE'
sau specii. Dacă însă metoda descrierilor pe larg a fiecărei forme păcă­
tueşte prin lungimea şi prin aducerea a prea multe detalii inutile, şi dia­
gnozele prea scurte, bazate numai pe unul sau puţine caractere, păcă­
tuesc prin incompletitate care dă loc uşor la confuziuni. Inainte când
descrierea unei specii se făcea după un singur exemplar aşa zis «tipic»,
gasirea caracterelor de distincţiune şi stabilirea diagnozelor era uşoară;
aceste diagooze însă se potriviau abia la câteva procente din exempla­
rele cari compun o specie. Astăzi însă, când s'a recunoscut marea varia­
bilitate a for-meloi-, determinar-ea caracterelor distinctive nu se mai poate
face decât pe baza studiului unui mare număr de exemplare şi diagnoza
unei specii trebue să conţie în ea toate limitele de variaţiune spre a putea
îmbrăţişa toate exemplarele cari fac parte din acea specie. Condus de
aceste principii am căutat şi eu ca diagnozele ce le clau să fie cât mai
complete şi să se bazeze pe un număr mai mare de caractere.
In afară de diagnoze însă am dat la cele mai multe specii şi câte o
descriere mai detaliată a formelor corpului şi toate caracterele secundare.
Mai mult încă, unde a fost nevoie, am dat chiar şi dimensiunile exacte ale
diferitelor părţi ale corpului dela mai multe exemplare.
Spre a preciza şi mai bine valoarea fiecărei specii pe care am descris-o,
am căutat a forma pentru fiecare câte un tablou de sinonim ii, tablou în
care să fie considerate mai cu seamă toate lucrările relative la Ihtio­
logia basinului Dunării şi al Mării Negre. Cu toată munca mare şi. ră-
[3]
·�
f
�
I
f
.. '
I
•
-------�-------------------------------------------------------------------------
3
pirea de timp enormă ce mi-a cauzat-o, această lucrare trebuia fă­
cută, căci dela Gunther (1857--70) şi până astăzi tablouri de sinonimii
complete nu s'au mai făcut şi cele vechi trebuiau cel puţin completate
şi puse la curent. In aceste tablouri am lăsat de sigur la o parte cea mai
mare parte din lucrările cari nu au nici o legătură cu fauna noastră şi
faunele locale ale diferitelor [ei-i prea ipdepărtaf.e, cari pentru scopul
nostru nu ne pot li de nici uu folos. ;\.�a am evitat a cită, unde nu era
absolută nevoie, lucrurile Iauniste ale lui Bla.nchard; Selys Lonqchamps,
Yareell, Moreau, Smiii, Fleminq, Friiecli '1-,(,. Ecksirămm, etc., cari au de
obiect fauna unor \;pri prea îndepărtate de a noastră.
In privinta coloraţiunii peştilor am căutat a o descrie pe cât mi-a fost
cu putinţă după exemplare vii; totu:;; colorile se schimbă atât de repede,
atât după apele în cai-i trăcsc cât :;;i imediat ce se transportă dintr'un me­
diu în altul sau după epocele anului, etc., iucâ! cel mai bun lucr-u e ca
pe asemenea caractere să nu se pună nici o bază .
La multe specii am vorbit puţin şi despre Parazite, cu toate că eu per­
sonal -- deşi am colectat mult material -- nu am făcut tnsă decât foarte
Putine cercetări în această directiune si încă nu s'a făcut nici până as-
, ' ,
tăzi la noi un studiu general asupra paraziţilor peştilor, Notitele ce le-am
dat acolo sunt în cea mai mare parte -- după cum o spun la fiecare specie
în parte - luate din literatură şi le pun numai ca o indicaţiune pentru
acei C(\ ar voi să se ocupe mai de aproape cu acest interesant subiect.
In privinta pescuitului �i a instrumentelor de pescuit, descripţiunile ce
le dau aici sunt r-elativ scurte; studiile ce le-am făcut în această privinţă
sunt însă cu mult mai amănunţite şi vor formă obiectul unui volum spe­
cial, al cărui material este deja gata pregătit. Deasemenea va apărea cu
acea ocazie şi un Vocabular în car-e se vor trece toate numirile populare
constatate, atât pentru peşti căt şi pentru instrumente, bălţi, piscicultură,
prepararea peştelui, etc. şi tot ce are o legătură cu pescăria.
Bucureşti, 31 August 1905,
[4]
,
1
I
'1
I
[5]
INTRODUCERE
România este una din ţerile cele mai bogate în ape dulci din Europa.
După calculele făcute, suprafaţa totală a apelor noastre interioare se eva­
luează la aproximativ 817.000 hect., deci 6,14% din suprafaţa totală a
ţerii. Aceste ape, potrivit poziţiunii lor geografice, prezentă o mare varie­
tate de condiţiuni fizice: Pe de o parte avem Dunărea împreună cu gurile
ei şi cu mulţimea de bălţi şi lacuri pe cari le formează prin revărsările
ei periodice, pe de altă parte mulţimea de pârâuri şi râuri cari şerpuesc
munţii noştri şi merg unindu-se mereu între ele pentru a se vărsa toate
în Dunăre; apoi seria de lacuri şi lagune cu apă dulce sau sălcie dea­
lungul malului nostru al Mării Negre şi în fine o mulţime de lacuri na­
turale şi heleştee artificiale din. interiorul ţerii.
Toate aceste ape hrănesc în interiorul lor o mare varietate ŞI Imensi­
tate de peşti şi pescăriile noastre au ajuns astăzi a fi cunoscute în toată
lumea ca unele din cele mai mari pesoării de apă dulce din Europa.
Astfel fiind se vede, chiar şi numai din acest punct de vedere, cât de mare
însemnătate are studiul ştiinţific al faunei noastre ihtiologice. Cu toate
aceste până astăzi nu avem încă o descriere generală a tuturor speciilor
de peşti cari trăesc în apele noastre, cu atât mai puţin încă studii apro­
fundate relative la biologia peştilor noştri în raport cu condiţiunile natu­
rale şi speciale ale apelor în cari trăesc, la modul lor de hrani, de re­
producere, la migraţiunile ce le fac, etc.
Nu se poate însă nici zice că studiile ihtiologice asupra peştilor din
apele noastre ar lipsi cu totul. Din contră, naturalişti de mare valoare
încă din timpuri mai vechi au făcut cercetări serioase - mai cu seamă
din punctul de vedere sistematic - asupra peştilor din aceste ape. Ca
mai principali pot cita pe următorii:
Marsigli, care, în volumele IV şi VI ale operei sale fundamentale in­
titulată Danubius panonico-mysicus, descrie şi figurează încă pe la 1726
toţi peştii Dunării pe cari i-a putut el observa. Pe la 1690 el a stat un
timp mai îndelungat pe insula Ada-Kaleh şi a studiat peştii şi pescăriile
de acolo. In această lucrare, foarte importantă pentru acele. timpuri, nu
[6]
r
- ---
-
.....
.'
6
se descriu însă decât numai peştii cari trăesc în postiunea din Dunăre
din sus de gura Oltului.
Altă lucrare foarte importantă şi chiar fundamentală este lucrarea lui
Nordmann, intitulată Faune poniique şi publicată cu tabele colorate admi­
rabile în marea operă: Voyage dans la Russie meridonale ei a 7a Crimee
de M, Anaiole de Demidoţţ. Această lucrare tratează despre toţi peştii ba­
sinului pontic, cum însă studiile au fost făcute mai cu seamă asupra ape­
lor ruseşti, în ea nu se aminteşte decât numai foarte rar de peştii Du­
nării şi atunci numai de câteva specii prinse în regiunea Deltei. Cele mai
de multe ori însă notiţele despre Dunăre sunt luate din literatură şi con­
ţin erori mari, aşa că în această privinţă nu se poate pune în totdeauna
o bază serioasă pe datele acestui autor.
De mare valoare sunt de asemenea studiile celui mai bun ihtiolog rus,
K. Kessler, publicate în buletinul societăţii de naturalişti din Moskova
între anii 1856-59, precum şi în lecţiile sale de ihtiologie dela Univer­
sitatea din Kiew şi mai cu seamă în lucrarea sa mai recentă (1877), pu­
blicată în limba rusă asupra «Ihtiologiei Aralo-Caspi-pontioe». Din neno­
rocire însă şi studiile lui Kessler nu se întind decât numai până la Nistru
şi e ştiut că, oricât ar fi gurile Dunării de apropiate de gurile Nistrului,
totuş in privinţa faunistică sunt diferinţe mari între aceste fluvii. Nu aş
avea decât să amintesc că Genul Percarina sau specia Acerina rossica,
cari trăesc şi în Nistru, lipsesc cu totul basinul ui Dunării. Deci şi aceste
studii-oricât de importante ar fi ele-ne pot fi numai de un mare ajutor
în studiarea faunei noastre, nu pot însă să inloouească acele studii.
Tot astfel ar mai fi încă şi studiile lui Rathke despre Fauna Crimeei,
lucrarea generală a lui Grimm, intitulată F'ishing and Hunting in Russian
nxdiers, studiul general al lui Vilarpach01vski despre Peştii Rusiei sau a
lui Sabannejeţ, etc" fără a mai vorbi de vechile şi clasicele lucrări ale
lui Pallas, Eichmald, Brandt şi Ratzeburg, etc. Toate acestea ne dau
multe lămuriri în privinţa peştilor Mării Negre sau ai fJuviilor ruseşti, nu
se întind însă la Vest decât cel mult până la Nistru şi nu găsim în ele
decât vreo notiţă despre vreun peşte recoltat în Basarabia; aproape ni­
mic însă despre Dunăre.
De altă parte, de o foarte mare importanţă sunt studiile fundamentale
ale naturaliştilor austriaci Meidinger, Heckel şi Kner şi Fitzinger.-.Mono­
grafia genului Acipenser de Heckel şi Fitzinger, publicată în 1836, este
încă până astăzi cea mai bună lucrare asupra acestei principale grupe de
peşti, atât de caracteristică pentru fauna noastră. Cartea intitulată : Die
Sussmasserjische" der Oesierreichiechen Monarchie de Heckel şi Kner,
publicată în 1858, a rămas clasică ca cea mai bună şi mai completă carte
pentru determinarea peştilor Dunării de sus şi ai râurilor ce se varsă în ea. De
ti
[7]
'.
1.
I
(
,1
7
asemenea mai sunt încă numeroase monografii publicate de aceşti 3 din
urma însemnaţi naturali şti. Aş mai putea încă să citez şi pe alţii, ca Rei­
singer şi Jeitieiee pentru Ungaria, Biele pentru Transilvania, Novicki şi
Zarvadzki pentru Galiţia şi Bucovina, PanCic pentru Serbia, Steindach­
ner, etc., precum şi admirabila lucrare a lui Siebold: Ileber die Suss­
nxisserţische von M#teleuropa. Asemenea publicaţiunile mai recente ale
lui Seeley,' The Freshnxuier Fischee of Europe şi Rade,' Die Sussrvas­
serţische von Mitteleuropa ne pot fi de un oarecare folos, sunt însă am­
bele mai mult compilatiuni literare decât lucruri originale, etc. Toate ace­
stea şi o serie întreagă încă de mici notiţe, publicate mai cu seamă de di­
feriţi naturali şti austriaci, conţin multe şi importante date despre peştii din
Dunărea de sus sau din Dunărea mijlocie, aproape nimic însă despre Dună­
rea din jos de Porţile de fier.
Vedem dar din aceste câteva citaţii, că întru cât priveşte peştii Dunării
f;li chiar ai câtorva din celelalte râuri mai mari cari trec peste hotarele
ţerii, avem deja o literatură care să ne poată da oarecari indicaţiuni.
Această literatură însă nu se referă decât sau la alte părţi ale fluviului şi
râurilor, cari au alte condiţiuni de existenţă şi deci în mare parte o altă
faună decât porţiunile noastre, sau se referă numai la câteva specii. O
descriere însă generală a faunei ihtiologice a României, prin care să se
arate toţi peştii cari trăesc în apele noastre, distribuţia lor geog�afică,
biologia lor, migraţiunile lor, etc., o asemenea descriere ne lipseşte încă cu
desăvârşi re.
Importanţa unui astfel de studiu este însă foarte mare, atât din punctul
de vedere special al necesităţilor ţer ii noastre, cât şi chiar din punctul
de vedere al ştiinţei în general. Din punctul nostru de vedere e im­
portant un asemenea studiu: 1) deoarece contribue la cunoaşterea şti­
inţifică a ţerii noastre, 2) se stabileşte o nomenclatură, adunându-se nu­
mele populare şi fixându-se numele corespunzătoare ştiinţifice şi 3) 8e
pune o bază ştiinţifică unei ramuri însemnate de producţie a yeri�.
Din punct de vedere al ştiinţei generale, acest studiu poate avea o in­
semnătate deosebită: 1) Deoarece Dunărea fiind un fluviu care percurge
mai mult de jumătate din toată Europa şi noi fiind la gurile ei, avem aici
deslegarea pentru o mulţime de chestiuni -faunistice şi de geografie ani­
mală de cea mai mare importanţă. 2) O întreagă serie dintre genurile şi
speciile cari trăesc în apele noastre sunt încă puţin şi în mod cu totul
incomplet cunoscute în ştiinţă, aşa sunt d. ex. Familiile Clupeidelor, Aci­
penseridelor, Gobioidelor, Gasterosteilor, Mugilidele, Genurile Alburnus,
Abramis, Cyprinus şi o întreagă serie de forme nouă, varietăţi, hastarzi, etc.
Toate aceste descrise cu deamănuntul contribuesc nu numai la cunoaşterea
unei faune locale, ci şi la înaintarea ştiinţei în general. 3) Biologia peştilor
[8]
8
a fost până în timpurile din urmă unul dintre capitorele cele mai negli­
jate ale Ihtiologiei, de aceea despre vieaţă multor specii .de peşti se ştie
numai foarte puţin. Studiile biologice asupra peştilor noştri, bazate pe ob­
servaţiuni îndelungate, experienţe, statistice, etc., ne-au dat o mulţime
de fapte cu totul nouă pentru ştiinţă; nu am decât să amintesc pentru a­
ceasta rezultatele cercetărilor asupra biologiei Clupeidelor, Siluridelor,
Acipenserilor şi Husonilor, a multor Cyprinoizi, etc., cari ne schimbă în
multe privinţe sau ne completează cunoştinţele ce le aveam despre vieaţa
acestor peşti. 4). Distribuţia geografică a animalelor poate de multe ori să
ne indreptăţească a trage concluziuni asupra originii unei faune şi asupra
legăturilor ce au existat odinioară între diferite basene, azi separate între
ele Constatarea d. ex. a diferenţei radicale dintre Gobiidele Mării Negre
şi Gobiidele Mediteranei, sau asemănarea faunei pontice cu fauna Aralo­
Caspică, sau lipsa în basenul Dunării a unor forme ca Lucioperca marina,
Acerina rossica, Percarina Demidofii, etc., cari există în toţi afluenţii ru­
seşti a Mării Negre; prezenţa în Marea Neagră a unor forme de Clupeide
cari lipsesc în Mediterana şi nu se înrudesc decât cu cele din Marea
Baltică, lipsa lui Gasterosteus aculeatus în basenul Dunării, etc. etc., toate
acestea sunt fapte importante-în mare parte nouă-cari eventual vor putea
servi odată ca un' material pentru a trage concluziuni de ordine mai înaltă ..
5) Se. ştie că pescuitul este unul dintre mijloacele cele mai primitive de
agonisirea hranei la diferitele popoare şi totodată unul dintre cele mai
conservative; diferiţi etnografi şi filologi moderni au căutat pe această
bază - prin compararea numirilor şi formelor instrumentelor - să tragă
concluziuni asupra originii popoarelor şi influenţelor ce le-au avut unele
asupra altora. Nu aş avea decât să citez în această privinţă lucrările Con­
telui Eugen Zichy, Ianko, Hugo Schuchardt, etc. Cunoaşterea deci a in­
strumentelor noastre de pescuit cu numirele lor va îmbogăţi acest material
şi va da ştiinţei un nou mijloc de a cerceta etnografia poporului român
şi influenţele ce le-a suferit sau le-a exercitat asupra altor popoare, etc.
Condus de aceste dorinţe, am început acum 14 ani studiul faunei noastre
ihtiologice şi o dau acuma publicităţii în speranţă că cercetările mele
de până acuma vor fi un stimul şi pentru alţii de a le confirma şi com­
pleta în diferitele direcţii.
s ,
i
,
I
':"
[9]
1
CLASA PESTILOR (PISCES)
.
Vertebrate acuatice, respirând prin branchii În tot cursul vieţii.
Corpul gol sau de cele mai multe ori acoperit cu solzi. Cu aripioare
nepereche; membrele pereche având forma de Înotătoare. Inima
simplă.
A. ORD. TELEOSTEI (1) PEŞTi OSOŞI.
Peştii cu scheletul osos. Pielea goală sau acoperită cu solzi ne­
emaliaţi. De regulă 4 arcuri branchiale mobile cu foile branchiale li­
bere la vârf urile lor. Deschiderile branchiale simple, acoperite de câte
un aparat opercular mobil şi o membrană branchială susţinută de ra­
dii osoase (Radii branchiostegii). Marginea superioară a gurii for­
mată de maxilarele superioare şi intermaxilare sau numai de inter­
maxilare singure. Bulbul arterial numai cu 2 supape. Intestinul fără
valvulă spirală. Aripioara caudală homocercă.
/'-
1. SUBORD. ACANTHOPTERI.
Oasele supra-şi intermaxilare mobile: Razele anterioare dela ari­
pioarele dorsală, anală şi ventrale bine desvoltaţe, simple, nedi­
vizate la vârfuri şi spinoase. Beşica înotătoare, când există, fără duct
aerian.
(1) Prin diagnozele ce le dau aici se urmăreşte mai mult un scop practic, de a se determina
cu cât mai multă uşurinţă speciile de peşte ce compun fauna noastră, de aceea caracterele altor
specii străine nu au putut fi luate totdeauna în considerare.
$'
1
[10]
......
1. FAM. PERCOIDEI.
Aeauthepterlgleni având corpul acoperit cu solzi ctenoizi puterniel şi hine fixaţi.
Marginea posterioară a uneia sau mal multor bucăţi din aparatul opereular pre­
văzută cu dinţi sau cu spini. Uarginea superioară a gurii formată din oasele in­
u-nnaxilare. Fălcile, vomerul, oasele faringiale şi de cele mai multe ori şi oasele
palatine cu dinţi mici, conici, foarte ascuţiţi. Cu beşică înotătoare. Ventralele sub
pectorale.
1. Gen. Perca.
Corpul comprimat lateral. Gura terminală. 2 arişnoare dorsale se­
parate. Marginea .posterioară a preoperculului dinţată, iar cea a oper­
culului terminată c'u 1 spin sau 2. Toţi dinţii de pe oasele bucale
de mărime egală şi dispuşi în ţormă de perie. Limba netedă fără dinţi.
Membrana branchială cu 7 radii branchiostegii.
Reprezentat în apele României printr'o singură specie.
1. Sp. Perca fluviatilis. Lin. Bibanul.
Tab. 1. Fig. 1.
Caractere specifice: Prima a r ip i o ar ă dorsală cu 13 - 15 r a d i'i
spinoase, ieşite în afară. Corpul verde a l ă m iu cu spinarea verde
Închisă şi mai multe dungi negre tr a n s v e r s a l e (6-9) pe tot
corpul; cu o pată mare neagră la baza posterioară a primei
a r ip i o a r e d o r s a l e ,
Sinonime:
Perea I-a. Marsigli, Danub. panonic.-mys., etc. vol. IV, pag. 65, tab. 23,
fig. 1.
Perca fluviatilis. Linne, Syst'. nat. 1, p. 481, Meidinger, Icon. Pisc. Austr.
tab. 5. Pallas, Zoographia Rosso-Asiatica III, p. 248. Cuoier ei Valenciennes,
Histoire natur. des Poissons voI. II, pag. 201. 1. Reisinger, Spec. Ichthyol.
Hungarie, etc. 1830, pag. 12. Bonaparte, Iconogr. d. 1. Fauna Italica. III
Pesci (1835). Kessler, zur Ichthyologie des sudwestlich. Russland, pag. 5.
- .----. � - -
d
E_Qrp
•
[11]
11
Nordmann, Faune Pontique, (Voyage Demidolf III), pag. 355. Heekdu.
Kner, Siisswasserfische d. Oster. Monarchie, pag. 3. Gicnther, Catalogue
of the Fishes in the British museum, vol, I, pag. 58. Siebold, Susswsser­
flsche von Mitteleuropa, pag. 44. Kessler, Ichthyolog. Aralo-Caspi-pontic.
(rus), 1877, pag. 200. Grimm, Fischerei und Jagd in d. russischen Gewăs­
sern, Berlin, Archiv fiir Naturg. 1892. Seeley, Freshwater Fishes of Eu­
ropa, pag. 23. Boulanger, Catalogue of the Fishes. II ed. 1895, I, pag.
46. Einar Lonnberg, Contributions to the Ichthyolog. of the Caspian
sea, pag. 4.
Perea Vulgaris. Schaeţer, Pisc. Bavar. Ratisbon. 1759. Agassiz, Isis
1828, pag. 1.047. Bonaparte, Catalogo metodico dei Pesci europei, Na­
poli 1846, pag. 55.
Br. 7, D113-16, D21/13-15, P 13-14, V 1/25 A 2/7-19, C 17, L lat 58-68,
L. tr 7/9-13/15.
Corpul îndesat şi puţin comprimat lateral; înălţimea sa maximă se află
la Inceputul primei aripioare dorsale şi e conţinută de 3,5-4 ori în
lungimea totală a corpului. La un exemplar foarte mare de 47 cm. lun­
gime am găsit înălţimea corpului de 15 cm. aşa că ea intra numai ceva
mai mult de 3 ori în lungimea corpului, pe când Ia exemplarele de o mă­
rime ordinară ea este cuprinsă în aceasta de aproximativ 4 ori (d. ex. un
exemplar de 29 cm. lungime are înălţimea de 71 mm.). Corpul este aco­
perit cu solzi ctenoizi şi bine fixaţi.
Gura terminală se întinde înapoi până sub mijlocul ochiului. Pe toate
oasele gurii, atât pe fălci cât şi pe vomer şi palatine mici şi foarte nume­
roşi dinţi fini, dispuşi ca o perie de scărmănat lâna. Preoperculul cu mici
solzi este fin dinţat la marginea sa posterioară şi cu câţiva dinţi ceva
mai mari la marginea sa inferioară. Operculul are solzi numai pe partea
sa superioară şi puţini pe marginea sa inferioară; la mijloc este acoperit
cu o placă mare netedă sau puţin striată care se termină cu un ghimpe
-excepţional cu 2-mare Ia partea sa posterioară.
Ochiul este mare, cu un diametru aproape egal cu 2/3 din distanţa dela
vârful botului Ia marginea anterioară a orbitei.
S'a pretins de către naturalişti însemnaţi, ca Sehrank (1), Seh1iffer (2),
Bloeh(3), Bonaparte(4) şi chiar Agassiz(5), că în apele Europei ar exista
2 specii de Bibani: una caracteristică pentru apele Europei răsăritene- l'
şi în special pentru Dunăre, - numită de ei Perea 'vulgaris şi alta carac­
teristică apelor Europei apusene, numită de ei P. {luviatilis. Ca dovadă
despre aceasta ei luau diferenţa dintre desernnurile lui Marsigli şi Mei­
dinger, făcute după exemplare din Dunăre, �i desemnurile lui Bloch �i
Sehaeffer.
(1) Schrank, Fauna boica, Niirnherg 179K
(2; 1. Chr. Schaeffer, Piscium Bavarico-Ratisbonensi'um Pentas. Ratisbonae 17fl9,
(3) M. E. Bloch, Oekon. Natur!]. a. Fische Deuischlanâs, Berlin 1782-84.
(4) C. L Pr. Bonaparte, Iconografia delta Fauna iialica 1II Pesci. Tab. 79 şi Catalog. meioâ.
a« Pesei europ, Napoli 1846.
(5) Agassiz, Isis, Jahrg. 1828, pag. 1.047.
•
• I
J
I
[12]
t.
12
Cum că aceasta era numai o neînţelegere bazată pe Cl'esemnuri greşite
şi mici variaţiuni individuale, aceasta a dovedit-o foarte bine atât Heekel (1)
cât şi Siebold(2). De fapt toţi bibanii din apele Europei formează o sin­
gură specie şi eu singur am putut constata că şi în apele noastre apar
ambele aceste forme, cari însă sunt legate intre între ele prin tot felul
de forme intermediare, aşa dar nu sunt decât simple variaţiuni individuale.
Acelaş lucru e şi cu forma descrisă ca specie nouă sub numele de Perca
uaiica Cuv. ei. Val., care s'a dovedit încă de către Bonaparte că nu e
decât o varietate individuală.
Coloraţiunea. - Coloarea generală a corpului este pe lături verzie bă­
tând în alămiu, pe spinare verde închisă, iar pe partea ventrală galbenă
deschisă sau chiar cu totul albă. De pe spinare se scoboară în jos o serie
de 5-9 dungi late negre verzi, cari câte odată sunt foarte bine pro­
nunţate, iar alte dăţi sunt şterse cu totul. In genere, ca la toţi peştii, co­
loarea generală a corpului variază foarte mult; la peştii din bălţi tonul
general este Închis pe când la cei din Dunăre l7i apele curgătoare este
deschis cu luciu metalic argintiu sau auriu. Aripioara l-a dorsală este
închisă şi caracterizată printr'o pată mare neagră albăstrie - rotundă ca
un ochiu -la baza părţii sale posterioare; cea de a doua dorsală este
ceva mai deschisă, de o coloare cenuşie bătând în galben. Pectoralele,
ventralele şi anaia sunt gălbui, iar în epoca de reproducţie devin roşii­
cărămizii. Caudala are a�eeaş coloare ca coloarea generală a corpului, bă­
tând puţin în roşu.
Irisul are o coloare galbenă închisă cu un luciu metalic auriu.
Dimensiunile eorpului.-Exemplarele obişnuite au o lungime cam de
25-30 cm. ; se găsesc Însă exemplare cu mult mai mari. Cel mai mare
exemplar pe care l-am văzut e din lacul Siut-Ghiol de lângă Constanta,
având o lungime de 50 cm. cu o înălţime de 15 cm. f7i o greutate de
2.7 kgr.; era o femelă cu icrele aproape de a le lepăda.
Dt·slribuţia.- Bibanul este unul dintre cei mai răspăndiţi peşti din tară,
el trăeşte în toate apele, dar mai cu seamă în bălţile Dunării şi în lacu­
riie noastre literale. Şi în apele sălcii ale Hazimului, ba chiar primăvara
în epoca apelor crescute şi la mare în faţa gurilor Dunării se găsesc
din când în când exemplare rătăoite. In răuri se găRef7te până în regiunea
Mrenei. Se cultivă foarte mult în lacuri şi heleştee.
In bălţile din delta Dunării se prind anual Între 2--400.000 kgr. (în
1904 fiind un an foarte secetos s'au prins numai 87.932 kgr.)
Pentru descrierea de faţă s'a examinat în special un număr mare de
exemplare provenite din mai toate apele ţerii şi mai cu seamă: din dife­
rite. regiuni a bălţilor Dunării, din Dunăre, Prut, Siret, din lacurile Razim,
Mangalia, Comarova, Siut-Ghiol, Znagov, din diferite heleştee din Moldova, etc.
Bioloţţia. - Deşi bibanul se găseşte în mai toate apele din ţară, totuş
el preferă apa limpede şi de aceea trăeşte mai mult în lacuri şi bălţi unde
se găseşte o apă. mai decantată decât în râuri. De obiceiu el nu trăeşte
(1) Heckel u. Kner, SusstVasser{ische d. Osier. Monarchie. Wien.
(2) Siebold, SusstVa8ser{ische von Mitteleuropa.
:
'-
[13]
------------�--------------����--------
13
la adâncimi mari, ci mai cu seamă la 1-11/2 m. sub suprafaţa apei. Puii
şi exemplarele mici trăesc adeseori în grupe prin aproprierea malurilor.
Exemplarele mari sunt solitare.
Hrana.-Bibanul este un peşte foarte răpitor; el se hrăneşte cu viermi,
larve de insecte, mei ci, crustacee, icre de peşte şi mai cu seamă cu alţi
peşti; nu rareori se găsesc în stomacul său broaşte şi chiar mi s'a în­
tâmplat să găsesc şi mici mamifere de a.e..ă (Sorex, etc.).
Reproducţiunea. Bibanul începe a se reproduce în anul al III-lea al
existenţei sale. Epoca sa de reproducţiune începe, după temperatura apei,
pe la finele lui Martie şi se continuă în Aprilie, când apa are 10-12°. Lo­
curile de reproducţiune sunt la apă mică, liniştită, în apropierea malurilor
unde găseşte pietre sau mai cu seamă plante acuatice, Icrele sale le de­
pune în forma unui şiret gelatinos, lung ca de vreo 2 m. şi lat ca de
2-3 cm., pe care îl lipeşte în formă de reţea de firele de stuf şi de di­
ferite ierburi sau de pietre. Ouăle sale au un diametru aproximativ de
2-2.5 mm. Un biban de o mărime obişnuită are peste 300.000 boabe de
icre, la exemplarele mari numărul lor însă este cu mult mai considerabil (1).
Durata încubaţiunii ouălor depinde de temperatura apei, de obiceiu Însă
este cam de vreo săptămână.
Parasite. Bibanul are foarte mulţi parasi li ; s'au constatat până acum
la biban în diferite ape europene 29 de specii de parasite dintre cari:
3 specii de Nernatode, 4 specii de Echinorynchi, 12 specii de Trematode,
8 specii - de Cestode şi 2 specii Crustacee. Intre acestea sunt de remarcat
mai cu seama Teniile şi Botriocephalii cari sunt periculoase şi pentru om
şi cauzează adeseori boale, mai cu seamă la populaţiunea de pescari din
Delta Dunării.
lntrebuinţarea. Bibanul are o carne albă şi vârtoasă şi fiert sau fript
pe grătar e foarte bun la gust; de asemenea se sărează în cantităţi mari,
aşa că find totodată şi destul de ieftin joacă un rol destul de important
în alimentatiunea poporului. Preţurile medii anua.le sunt de 5-10 lei % kg., în
anii de lipsă însă s'au urcat şi la 20-27 lei % kg. Solzii, cei mici se între­
buinţează adeseaori de către femei pentru diferite lucrări manuale ca garni­
Lud pentru rame, flori artificiale, etc. In ţerile apusene pielea sa cu solzii este
întrebuinţată pentru a fabrica un cleiu de peşte foarte bun, la noi, după cât ştiu,
o asemenea industrie-cel puţin într'un stil mai mare--nu s'a început încă.
Pisciculiura. Bibanul nu este un peşte recomandabil .. pentru a fi cul-"
ti vat în heleştee în mod deosebit, căci fiind un peşte foarte răpitor mă­
nâncă puii şi icrele celorlalte specii cari trăesc împreună cu el, iar carnea
nu este atât de gustoasă pentru a merita. să fie preferat spre a fi cultivat
în locul altor specii de peştii răpitori. Cu toate acestea bibanul se află în mai
toate helesteele artificiale din tară si mai cu seamă în iazurile din Moldova.
Pescuit�l. Bibanul se prinde', în t'ot timpul anului. La Dunăre şi bălţile
(1) Pentru constatarea numărului ouălor la diferitele specii de peşti am întrebuinţat de obiceiu
următoarea metodă: mai întâiu se coagulează ovarele, fie prin apă clocotită, fle puindu-le în li­
chide conservante, ca alcohol, formol, etc. După aceea se cântăresc ovarele şi apoi se iea o mică por­
ţiune din ele, care se cântăreşte din nou cu preciziune. Numărând ouăle din această porţiune
putem apoi calcula numărul lor total din ovarele întregi.
�I
I
[14]
II
'"
14
.,-.J.
ei, cât timp sun t apele desgheţate, el cade regulat l� vintire (vârşi);
Toamna şi iarna se prinde în cantltăţi mari la «naooade»: La «colete»
şi «eăioane» în timpul iernii, precum şi la « leasă» vara cade în mari
cantităţi. EI fiind un peşte foarte răpitor se prinde de asemenea foarte
uşor cu «('undiţa« şi «(cârligele cu nadă» (pripoane), cu singura condiţie
numai ca aceste să nu fie puse la adânc.
Nume populare. In Moldova de sus se numeşte « Costriş» sau Cos­
iruş»; în Moldova de jos, Muntenia şi Dobrogea îi zice «Bibam» şi « Ghi­
ban», Tur tucăenii îi mai zic « Ghiban cu pana roşie», deosebindu-I prin
aceasta de Acerina cernua căreia îi mai zic şi « Ghiban alb».
Lipovenii şi Haholii din Delta Dunării Îi zic «Okoni»; Turcii «Alabalsc»,
iar pescarii greci îl numesc «Hanus».
Gen. Lucioperca Cuv.
Corpul comprimat lateral; gura ierminală ; 2 ariţnoare dorsale se­
parate; numai preoperculul are marginea posterioară dinţată. Printre
dintii mici se află în -Fălci si Vomer si câtiva dinti mai mari co-
, """
'nici (dinţi canini). Membrana branchiau: cu 7- exceptional 8 - radU
branchiostegii.
Percoideele cari compun acest gen se aseamănă întru cătva prin forma
corpului lor şi prin dinţii lor canini cu ştiuca ; această asemănare însă
nu e nici de cum expresiunea unei legături de înrudire între aceste forme
cari prin organizarea lor internă se deosebesc foarte mult; ea e mai mult
cauzată de modul asemănător de vieată ce-I au ca peşti răpitori. Din cauza
acestei asemănări superficiale acest gen a fost numit de către Gesner Lu­
cioperca, adică Ştiucă-Btban ; de altfel şi numele populate germane şi fran­
ceze «Hecht-Barsch» şi « Brochet-Perche» exprimă acelaş lucru.
In apele României am constatat cu siguranţă numai două specii; o a
treia a fost numai presupusă că ar trăi şi în partea din Marea Neagră
din fata gurilor Dunării, până azi însă nu am reuşit s'o găsesc, deşi o
caut de aproape 13 ani in continuu, şi mă indoesc chiar de existenţa ei.
1. Lucioperca sandra Cuv. et. Val. Salăul.
Tab. r. Fig, 2.
Oaraetere spe(�iflce : Cor pul I ung ă r e ţ, cap u I sub ţ i r eşi î n g u s t.
Gur a mar e, m a xii ar ula j ung â n d în a p o i cel puţ i n p â n ă sub
j u m ă t a t e a o ehi u 1 u i. Din ţii c ani n i b i n e des voi t a ţi. Mar g i nea
a s c e n d e n t ă a p r e o per c ul u lui a p r o ape v e r tic al ă. S pin i iar I-
(--..
• , J
[ -
..... -
-
""=
•• € -::;:;._-
-=
[15]
.\
,/
I
I
,
l
l
.15
pioarelor anale şi v e n t r a l e liberi. AnaIa cu 2/11-12 r a d i i,
a do u a dor saI ă cu 19-23 rad iim o i.
Sinonime:
Lucioperea (Perche-Brochetee] MarsigU, Danubius panon. mys., voI IV,
pag. 69, tab. 22, fig. 2.
Perea lueioperea. Linn», syst, naturae t1766). Bloch, Oecon. Naturg. d.
Fische Deutsohlands II., pag. 62, tab. 5. Meidinger, Icon. Piscium Austr., tab.
1. Pauas, Zographia Rosso-Asiat. voi III, pag. 246. Reisinger, Spec. Ich­
thyol. Hungar. (1830), pag. 14. Ern». Schuiee, Fauna Piscium Gerrnanise,
pag. 85 (1892).
Perea Marina. Eichrva1,dl, Zoologia specialis, voI. III., pag. 82 (1831).
Lucioperea sandra. Cuoier ei Valenciennes, Hist. nat. des Poissons, voI.
II, pag. 110, Tab. 15. Nordmann, Faune pontique, în Voyage de Demidoff
etc., pag. 363. Kessler, Zur IchthyoJogie des SudwesLI. Russlands, pag. 5.;
Năchtrâge zur Ichtyhologie d. sudwestl. Russl., pag. 6 (1857); Auszuge a.
d. Berichte iiber eine an die Nordwestlich. Kusten d. Schwarzen l\1eeres
unternom. Reise II, pag. 2; Ichthyologia Aralo-Caspi-pontică, pag. 202, No. 8.
Heckel u. Kner, Susswasserflsche d. Osterreichische Monarchie, pag. 8, fig.
2. Gunther, Catalogue ofthe Fisches inthe Brit. Museum, vol. 1 pag. 75. PanCic,
Pisces Serhiee, pag. 621. Jeiitellee, Prodrornus faunee vertebratorum Hun­
garise superioris, Wien 1862, pag. 45. Siebold, Susswasserflsche von Mittel­
europa, pag. 51. Grimm, Fischlng and HunLing on Russian Watters 1883,
pag. 6. Seeley, Freshwater Fisches of Europe (1886), pag. 39. Boulanqer,
Procedings of the Zoolog. societ. of London 1892, pag. 412. Boulanqer,
Catalogue of Perciform Fisches in the British Museum, sec. ed., vol. 1, pag.
52 (1895). Sabanejef, Peştii Rusiei (în limba rusă) St. Petersb. 1892, voI.
I, pag. 38. Warpachorvski, Peştii de apă dulce ai Rusiei europene (în limba
rusă), 1898, pag. 33. E. Baâe, Die Mitteleuropâischen Suswasserfische, pag.
47 (1902).
Stizostedium lucioperea. Einar Lonnberg, The Ichthyologie of the CaR­
pian sea. 1900, Bihang tieI K. Svenska Vet.-Akademie Handlinger, Ud. 26,
Afd. IV, No. 8, pag. 4-7;
Sehillus Pallasii. Krynicki (după Kesler, Ichthyol., pag. 202t·
Br. 7, 1 D. 14-15, 2. D. 1-2/16-23, A. 2/11-12, PÎ15', V. 1/5, C. 17,
Sq. 12-16/80-130/23-29.
Şalăul este caracterizat prin corpul lui lungăreţ şi puţin comprimat la­
teral, având capul deasemenea lungăreţ şi profilul frunţii aproape drept,
puţin ascendent (şui). Inălţimea maximă a corpului este la: începutul primei
aripioare dorsale şi e coprinsă de 5-6 ori în lungimea totală a corpului
inclpzivaripioara caudală. Inălţimea minimă a corpului este la pedunculul
caudal- Între 2 dorsală şi C - şi e conţinută de 14 - 15 ori în lungimea
Lotală a corpului. Lungimea totală a capului (socotită până la vârful pos­
terior al operculului) este conţinută de 3.8 până la 4.2 în lungimea to·
tală a corpului; ea variază după mărimea exemplarelor, cele mai mici având
un cap relativ mai mare. Ochiul este r'elaLiv mare 1/28-1/33 din lungimea
� .d= -_--:;:.-,-=-oL--
I
i
�I
[16]
•
18
totală a corpului, şi variază în mod invers cu mărime;["peştelui; distanţa
ochiului dela vârful gurii este egală aproximativ cu de 2 ori diametrul său.
Gura este aproape terminală şi falca inferioară iese puţin în afară. Osul
maxilar se întinde înapoi până sub marginea posterioară a ochiului. Atât
pe falca superioară cât şi pe cea inferioară are un rând de dinţi mai mici,
iar la mijlocul gurii pe ambele fălci de o parte şi de alta câte un dinte
canin foarte puternic. Deasemenea şi pe oasele palatine de ambele părţi
are câte o serie de dinţi fini, iar la mijloc 2 dinţi mari; vomerul este cu
dinţi mici, iar limba netedă şi nedinţată,
Ramura verticală a operculului este foarte regulat şi fin dinţată, iar cea
orizontală (inferioară) cu dinţi mari şi neregulaţi. Operculul se termină prin­
tr'un vârf tocit. Foarte caracteristici pentru genul lucioperca sunt aşa nu­
miţii dinţi sau spini branchiali în forma unei greble, aflaţi pe marginea
concavă a primului arc branchial; ei servesc (1) pentru a filtra apa şi a
reţineă alimentele aflate în ea. Pe partea concavă a celorlalte arcuri bran­
chiale se află de fiecare parte câte o serie de dinţi catifelaţi. Membrana
branchială este susţinută de 7 radii branchiostege (excepţional 8).
I-a Aripioară dorsală este compusă din 14-15 rad ii spinoase, din cari
al 4-lea, 5-lea şi 6-lea sunt cele mai mari; ea e uneori legată la baza ei
de a 2.D. printr' o mică cută de piele; cele mai de multe ori Însă am­
bele dorsale sunt complet separate una de alta, ba chiar câte odată în­
depărtate la o distanţă de 2-3 solzi între ele. Ventral ele sunt jugulare
şi numai puţin1napoia peotoralelor. Anaia începe aproximativ sub pri­
mele 5 - 6 radii ale celei de a doua dorsale. Caudala este numai puţin
scobită în mijlocul ei. Solzii sunt vârtoşi şi otenoizi, însă mai mici ca la
Biban ; numărul lor este ca şi mărimea variabil. Pe linia laterală se gă­
sesc de ohiceiu 80--100 de solzi; imediat dedesubtul sau deasupra ei
Însă numărul lor creşte considerabil. In formula de mai sus numărul sol­
zilor de sub linia laterală este luat dela începutul aripioarei ventrale.
In genere solzii variază după vârstă, aşa că la exemplarele bătrâne ei a­
coper chiar şi baza aripioarelor, afară de aceea a primei dorsale ; de­
asemenea ei acoper şi mai toate părţile capului, afară de preopercul
care de cele de mai multe ori - prin deosebire de specia următoare­
rămâne neted.
Coloraţiunea. Corpul este în genere cenuşiu, bătând în verde sau galben,
sau la unele exemplare bătrăne cenuşiu închis ca plumbul. Pe spate co­
loarea este mai închisă, iar pe partea ventrală albă, bătând în argintiu.
Pe laturi corpul este acoperit cu o serie de dungi brune tr-ansversale
şterse, cari se unesc între ele pierzându-se una în alta. La exemplarele
tinere aceste dungi sunt mai bine determinate şi formează 8-9 cercuri
cari se pierd la partea ventrală. Capul pe partea sa superioară este mai
închis şi uşor marmorat. Aripioarele dorsale şi anale sunt cenuşii cu pete
negre; membrana dintre radiile dorsalelor are o serie de 5-6 pete negre
lungăreţe, cari, formează la un loc 5 - 6 dungi longitudinale intrerupte.
(1) Zander, Zeitsc7wi{t fur Wissenschaftliche Zoologie. Jahrg. 1903 .
r
f
1
.1
r
�--�.-
e .
.:
...
I
1
[17]
17
Peotoralele, ventralele şi anala sunt galbene-cenuşii. Irisul are o coloare
argintie pătată cu negru.
Dimensiunile. Şalăul ajunge la dimensiuni destul de mari; exemplarele
obişnuite au 40-70 cm.; se găsesc însă foarte des exemplare cari trec
şi de 1.20 m. având o greutate între 12-15 kgr.
Distribuţia. Şalăul este un peşte foarte răspândit în apele noastre; el
trăeşte în mari cnntităţi atât în Dunăre câ� şi în bălţile ei; din Dunăre
el se urcă în partea de jos a Prutului, Siretului, în Argeş, Olt, Jiu, etc. In
lacurile litorale: Razim, Siut-ghiol, Taşaul, Mangalia, etc. se găseşte în
abundenţă, numai în Sinoe-Liman apa îi este prea sărată. De ase­
menea el este foarte abundent în lac urile interioare ca Znagovul, etc. La
mare, în faţa gurilor Dunării, la Baba-Hassan, Sulina şi în gura S-tul
Gheorghe, unde apa este indulcită, se găseşte intotdeauna în cantităţi destul
de mari. Se cultivă puţin şi prin unele heleştee.
Pentru descrierea de faţă s'a examinat un număr mare de exemplare de
toate dimensiunile provenite din mai toate regiunile ţerii şi anume: 7
exemplare din diferite regiuni ale Dunării, 9 exemplare din bălţile Du­
nării, 5 exemplare din Siut-Ghiol, 3 exemplare din Razim, 2 ex. din lacul
Snagov, 1 ex. din Prut, 8 ex. din mare dela gura Sf. Gheorghe, etc.
Biologia. Şalăului îi plac apele limpezi şi mai mult sau mai puţin
adânci, cu un fund nisipos sau pietros sau cu pietriş mărunt amestecat
cu fărimături de scoici, melci şi tot felul de conchilii; aceste locuri sunt
cunoscute de pescarii noştri ca locuri speciale de şalău şi numite de ei
scrădis.
Din 'toate apele din România condiţiunile cele mai ideale pentru des­
voltarea şalăului le oferă lacul Siut-Ghiol de lângă Constanţa; aici e o
apă limpede cu un fund pietros, în parte nisipos, cu ascunzători sufi­
ciente pe sub maluri şi o hrană bogată. Cu toate acestea Şalăul poate
rezista bine şi la ape ceva mai turburi şi de aceea se găseşte în mari
cantităţi şi în Dunăre. In bălţile Dunării el găseşte o apă mai limpede,
sedimentată, unde fuge primăvara când vin apele turburi; evită însă acolo
locurile cu fund de nămol unde trăeşte şi crapul, căci acesta îi tulbură
apa şi-I împiedică prin aceasta să vadă peştii pe cari îi păndeşte pentru
hrana sa. Vara când scad apele şi bălţile încep a se scurge, el cJ1ută să
fugă afară şi de aceea el este printre cei dintăi care cade la. leasa.
Şalăul este un peşte foarte lacom şi foarte răpitor; el. se hrăneşte ea
şi Bibanul cu insecte, viermi, etc., însă mai cu seamă cu peşti. Obleţii,
Albitura şi tot felul de peşte mic formează, de obiceiu, obiectul pradei sale,
însă când e flămând, nici măcar pe proprii .săi semeni nu-i cruţă.
Şalăul leapădă icrele sale dela finele lunii Martie până la finele lui Aprilie,
câte odată chiar şi până la începutul lui Maiu. Epoca principală este însă
în primele zile ale lui Aprilie, de obiceiu când apa are 'o temperatură de
12 -14°. Icrele le depune în bălţi, nu însă pe lângă mal ca ceilalţi peşti
de baltă ci ceva mai la adânc; ei le leapădă pe fund în locuri unde apa
nu e prea adâncă şi liniştită, pe pietre, plante acuatice şi crengi. Exem­
plarele de dimensiuni mijlocii au cam la 2-300.000 de ouă mici ca de
1-1,5 mm. diametru şi de o coloare gălbue-ştearsă. Ouăle se desvoltă
în câteva zile şi puii cresc repede; în ziua de 6 Iulie 1905 am văzut la
l'
"
A. R.-Publ. Adamachi. III. Antipa, IhtiolofJia.
......... ---------------_._------------�----
2
J
I
[18]
'.
18
leasa dela lacul Călăraşi prinzându-se pui de 8-� crn. lungime, cari
erau produşi din acest an, iar pe la începutul lui Septemvrie se găsesc
deja exemplare de 22-26 cm. lungime. După ce s'a reprodus, şalăul mai
stă prin bălţi până ce apele incep să scadă şi atunci încearcă să fugă
înapoi la Dunăre, în bălţile mari însă el stă în permanenţă, fără. a mai
încerca să le părăsească.
Parasiie. Până azi s'au constatat la Şalău următoarele ecto- şi endopa­
r-azite ; 2 specii de Nematode, 3 sp. de Echinorynchus, 7 sp. de Trema­
tode, 1 Cestod (Ligu)a d1'gramma şi (?) probabil şi Botryocephalus) şi o
specie de Copepozi-Achtheres percarum-care se găseşte foarte des pe
branchiile sale. '
lntrebuinţarea. Şalăul are o carne albă, slabă şi foarte gustoasă; el
este unul din cei mai preţioşi şi căutaţi peşti din apele Europei. In Ro­
mânia se prind mari cantităţi. Delta Dunării produce în mijlociu cam vreo
50.000 kgr. anual, în unii ani când condiţiile sunt prielnice, cantitatea e
cu mult mai mare. Domeniul Brăilei a dat în 1901 o cantitate de 63.000
kgr., iar Siut-Ghiolul dă pe fiecare an cam la 12.000 kgr din ambele
specii.
Inainte Şalăul se săra în mari can tităţi şi se consuma de popor; astăzi
el find foarte căutat pe toate pieţele Europei, preţurile s'au urcat foarte
mult şi se exportă numai proaspăt impachetat în lăzi şi coşuri cu ghiaţă
în cantităţi foarte mari. Pieţele principale de export sunt mai cu seamă
în Austria, unde acest peşte are o căutare foarte mare. Preţurile variază
foarte mult, media la Galaţi în 1904 a fost de 96 lei % kgr.
Piscicultura. Şalăul este un peşte foarte recomandabil pentru a fi eul­
tivat atât în heleştee cât şi pentru a repopulă cu el unele lacuri naturale
cari prezentă condiţiuni special de favorabile pentru desvoltarea sa. Cu
el se poate înlocui ştiuca îndeplinind acelaş rol în heleştee şi dându-ne
în schimb o carne mult mai bună. El deşi este un peşte foarte răpitor­
s'a calculat că un kgr. de şalău ar costa 11 kgr. de alţi peşti pe cari îi mă­
nâncă el-totuş el se mulţumeşte mai mult cu peşti mici ca: Obleţi, Ghi­
borti, Ocheană, etc. şi nu atacă peştii mari; stiuca din contră este un
peşte cu mult mai răpitor - un kgr. de ştiucă, după cum s'a calculat, ar
costa aproximativ 47 de kgr. de alt peşte - şi ea atacă peşti mari aducând
prin aceasta daune rezultatului general al culturii, iar carnea sa este cu
mult mai inferioară. De aceea se recomandă azi pretudindeni ca cele 10 %
de peşti răpitori ce trebuesc cultivate într'un heleşteu de crapi să fie
şalăi.
Şalăul fiind foarte delicat, el moare adeseaori chiar în năvodul în care
este prins şi de aceea transportul său dintr'o apă în alta este foarte anevoios,
din care cauză înainte nu se cultiva des prin heleştee. Astăzi procedeurile
pisoioulturii fiind mult mai perfecţionate, se adună ouăle fecundate cari
sunt mult mai rezistente şi se transportă ele dintr' o apă în alta inlesnin­
du-se cu modul acesta propagarea şi îmmulţirea acestui peşte. Cu modul
acesta şalăul este azi în ţerile din Apus unul din peştii cari se cultivă
mai mult prin heleştee şi tot cu modul acesta serviciul pescăriilor din
Ungaria a încercat să repopuleze suprafeţe întinse din apele lor şi chiar
din Dunăre cu şalău.
..,----.-
I
I
1
..
[19]
19
Un mijloc de asemenea foarte practic pentru immultirea şalăului în apele
naturale este de a-i face în mod artificial locuri de reproducţie (procedeul lui
Reuter), turnând nisip şi crengi cu rădăcini de copaci pe cari el îşi leapădă
icrele; aceste crengi pot în urmă fi scoase afară şi transportate împreună
cu ouăle de pe ele într' o altă apă spre repopularea ei.
Pescuitul. Şalăul se prinde în apele noastre mai cu seamă cu năvodul şi
lăptasul, el cade deasemenea atât la vintire cât si vara la leasă. La gârlele
unde' se fac garduri cu limbi şi la colete nu 'se prinde mai de loc. El
este atât de gingaş, încât moare îndată ce este scos din năvod afară.
Nume populare. In Moldova de sus se numeşte Suâuc, în Moldova
de jos şi în Muntenia Şalău şi Şalâu, Şâalâu, Şiouior în unele părţi ale
Olteniei îi zice Guran. Lipovenii şi Ruşii din Delta Dunării îi zic Suâac,
Grecii Suia şi Asprocsera, Turcii Acbalâc. Puii mici se numesc Civiu
(de Turtucăeni), iar cei mai mari până la 30 cm. Strapezan şi Trapezan.
Exemplarele deschise se numesc Şalău bălan.
2 sp. Lucioperca volgensis 'Pali. Salăul val-gat.
,
Tab. 1. l\jg. 3.
Cor pul mai puţ i n 1 ung ă J' e t, cap u I 111 a i s cur t şi mai în alt.
Maxilarul ajunge înapoi cel mult până sub jumătatea an­
terioară a ochiului. Caninii puţin desvoltaţi. Marginea
verticală a s c e n d e n t ă a p r o p e r c u lului plecată mult înainte.
Spinii aripioarelor anale şi v e n t r a l e liberi. AnaIa cu 2/9
r a d i i, II d o r s a l ă cu 21-22 radii mici.
Sinonime şi cltaţiunl :
Perea volgensis: Pallas, Reise durch verschiedene Provinzen des rus­
sischen Reiches. Petersb, 1771, Anh. 1 Th., p. 461.
Perea asper: Pallas, Zoograph. Rosso-Asiat., voI. III, p. 247, (1811).
Lucioperea volgensis: Cuvier ei Valenc., 1. c., voI. II, p. 117. Nord­
mann., 1. c., p. 363, Tab. 5, Fig. 2. Kessler, Zur Ichthyol. d. S.cW. Rus­
slands, p. 5; - N achtrăge zur Ichthyol. p. 6; acelaş: - Auszi.ige a. d. Berichte
etc. II, p. 2. Heckel u. Kner, l. c., p. 12. Jeitteles, Prodr. Faunee vertebra­
torum Hungarire super. (1862), p. 46. Siebold, l. c. Zusătze, p. 417. Kessler,
Aralo-Caspi-Pontische Ichthyologie. Gioniher Catalogue of the Fishes, I
vol., p. 74. Grimm, Fishing and Hunting 'in Russ. Waters, p. 6. Seeley,
1. c., p. 43. Boulenger, Procedings of the Zool. Soc. London (1892), p. 412;
Catalogue of the Perciform Fishes., voI. 1, p. 51. Sabaneje{., 1. c. Warpa­
chorvski, l. c., p. 35.
Schilus Pallasii Krynicki. (Schilus pallasii descriptus et illustratus) .
. Mem. Soc. Natur. Moscou VIII, 1832, p. 443, Tab. 25.
Stizostedium volgense: Einar L6nnberg, 1. c. 1900, p. 4.
Br.7, ID13 -14, IID2j20-22, P14-15, V1/15, A2j9, C17, L. lat.70-
·72 L.tr10j17-18.
[20]
•
'-.
20
Şalăul vărgat diferă de şalăul ordinar: 1) Prin forma generală a cor­
pului, el este ceva mai scurt şi mai gros şi are capul deasemenea mai
scurt şi mai înalt. 2) Prin gura sa, oare este mult mai mică, maxilarul
neajungând înapoi decât puţin peste marginea anterioară a ochiului. 3)
Prin ramura verticală a marginii preoperculului, oare este foarte mult ple­
cată. înainte. 4) Prin aripioara anală care este mai mică având numai 9
(şi excepţional 10) radii moi. 5) Prin coloraţiunea generală a corpului;
pe când la Şalăul ordinar dungile brune transversale sunt şterse şi unite
între ele, la Şalăul vărgat avem 8 dungi mari, late, viu colorate şi bine
limitate; ele se scoboară aproape paralel de pe spinare până la partea
ventrală unde se pierd cu încetul. 6) Solzii sunt aici cu mult mai mari
decât la Şalău, aşa că la exemplare deopotrivă de lungi avem întotdea­
una mai puţini solzi pe linia laterală, decât la cealaltă specie. 7) La Şalău
de obiceiu preoperculul este fără solzi, pe când Şalăul vărgat îl are aco­
perit cu solzi mici. 8) Vărgăturile de pe aripioarele dorsale şi caudală
sunt mai vii la Şalăul vărgat. 9) Ochiul Şalăului vă.rgat este de obiceiu mai
mare decât la Şalău, el are cam 5-5.5% din lungimea totală a corpului
(la exemplare de 22-25 cm.), pe când la Salău, la exemplare de aceeaş
mărime, e aproape 3.5% din lungimea corpului.
In privinţa celorlalte caractere, ambele specii se aseamănă între ele.
Răspândirea.Şalăul vărgat este un peşte cu mult mai rar în apele noastre
decât Şalăul ordinar, el se găseşte numai în apele Dunării cu bălţile ei, în
Mare în raza gurilor Dunării si în lacul Razelm. In lac urile din interiorul terii
, ,
şi în heleştee nu se găseşte. Cantităţile ce se prind sunt cu mult mai mici
decât cele de Şalău ordinar. Totuşi el este relativ în cantităţi destul de mari.
Dimensiunile la cari ajunge el sunt întotdeauna ceva mai mici ca
ale Şalăului ordinar, totuş exemplarele de 40 şi 50 cm. nu sunt o raritate.
Biologia. In privinţa obiceiurilor vieţii se aseamănă foarte mult cu Şalăul
ordinar, el preferă însă mai mult apa de baltă decât cea de Dunăre şi de
aceea prin bălţi se pescueşte În mari cantităţi. Deşi este şi el un peşte
răpitor, totuş nu ajunge în această privinţă pe vărul său; de altfel dinţii
săi canini foarte puţin desvoltaţi ne sunt o dovadă despre aceasta. Epo­
cele şi locurile sale de reproducţiune sunt identice ca la Şalău ; dease­
menea carnea sa are acel aş gust şi prinderea se face în acelaş mod.
Numele populare. Pescarii români (Turtucăenii) îl numesc Şalău, văr­
gat. Negustorii din Bucureşti îi zic Şalău armenesc. Pescarii ruşi şi Lipo­
venii îi zic Secret, iar pescarii turci îl numesc Ciopic şi Ciopcic.
3 sp. Lucioperca marina Cuv. Salăul de maze.
Cor pul 1 ung ă r e ţ, 0 a pul sub ţi r eşi în g u s t; gur a mar e, m a­
x i l ar ula j u' n "g â n d î nap o i p â n ă cel puţ ins u b j u m ă t a t e a p o s­
terioară a ochiului. Dintii canini- bine desvoltati. Margi-
, ,
nea p o s t eri o ară a s c e n d e n t ă a p r e o per c u l u 1 u i a p r o a p A V e r­
t i c a l ă. Spinii aripioarelor ventrale şi anale slabi şi strâns
It
. -e-r -.� = =-'.: -e- ... � :"=---. =
L". .... "' '. .. �=-=s;, -, -=-
--�. --_ .....
-
[21]
21
lipiţi de radiile moi. AnaIa cu 2/11-12 r a.d i i ;' 2 d o r s a l ă
cu 16-17 radii moi.
Sinonime şi cttaţlunl :
Perea labrax: Pallas. Zoographia Rosso-Asiat. III,p. 243 (1811) (nu
Perca labrax Linne, care este identică cu Labrax lupus Cuv.).
Lucioperea marina: Cuvier & ValenC'ioones, l. c., vol. II, p. 120. Gion­
iher, Catalogue, etc. p. 75. Kessier, Auszuge a. d. Berichte, etc. II, p. 2
(1860); acelaş: Aralo-Casp.-Pont.-Ichthyol. 1877, pag. 4, Tab. I, fig. 1 (cu
o figură foarte bună). Nordmann,1. c., p. 365. Grimm, Fishing, etc. 1883.
Boulenqer, Proced. Zool. Soc. London 1892, p. 411, p. XXV (cu o figură
foarte bună). Acelaş: Catalogue of the Fishes, etc. (1895), p. 53.
- (NuL. marina Eichwald, Fauna Casp.-Caucasia).
Stizostedion marinum: Einar Lonnberg, 1. c., p. 4-8 (da măsurile cor­
pului unui exemplar de 433 mm.).
ID12-13, 2D.1-2/16-17, P.14, V.1/5, A2/11-12 C.17 L. lat 77-
84.�.
Această specie a fost descoperită mai intâiu de către Pallas pe lângă
coastele Mării Negre şi descrisă de el sub numele de Perca labrax, de­
oarece o presupunea a fi identică cu Lavraki (Labrax lupus), cu toate că
îl cunoşteau şi pescarii ruşi de pe coastele acestei mări, îi ziceau «Morskoi
sudac» (şalău de mare). Ea a fost în urmă descrisă ca o specie aparte de către
Cuvier, care fără s'o fi văzut, ci numai după descrierea lui Pallas, a numit-o
Lucioperca marina. In urmă Kessler a găsit 2 exemplare mici în mare
lângă Odessa şi ne-a dat o descriere mai detaliată. Mai târziu în 1877,
acest naturalist în lucrarea sa fundamentală asupra Ihtiologiei Base­
nului Aralo-Caspi-pontic (din nefericire scrisă în limba rusă) dă o des­
criere completă a acestei specii şi o foarte bună figură litografică. In
fine, de curând (în 1892) Boulenger procurându-şi dela Muzeul din Pe­
tersburg un exemplar din această specie rară, îl descrie şi figurează din
non, iar Einar Lonnberg dă măsurile exacte ale unui exemplar găsit de
el în Marea Caspică, Prin aceste din urmă lucrări, s'ar părea că existenţa
acestei specii problematice ar fi definitiv stabilită. •• -
Deşi de mai bine de 12 ani am căutat mereu această specie, ba chiar
am pus pescari anume să tragă în mai multe rânduri "cu năvoadele în l'
faţa gurilor Dunării, totuş nu am putut niciodată reuşi s'o găsesc.
Dacă cu toate acestea i-am dat această scurtă descriere - după Bou­
lenger - în această lucrare asupra faunei României, o fac numai:
1) fiindcă diferiţii autori ruşi ca: Kessler, Grimm, etc. dau exis­
tenţa ei ca probabilă şi în partea vestică a Mării Negre şi 2) fiindcă din
numeroasele anchete ce le-am făcut în această privinţă printre pescarii
noştri, am aflat că «foarte arare ori s'ar prinde în mare un şalău mai
negru ca coloare, cu botul mai subţire şi şui, pe care însă - îmi spune
un pescar - că nu l-a văzut de vreo 18 ani», De sigur că aceste spuse
ale pescarilor nu ne dau dreptul să zicem că Lucioperca marina trăeşte
în apele noastre, dar oricum, ele fiindu-ne un indiciu, cred că fac un ser-
•
[22]
"-
22
VICIU cauzei punând diagnoza lui în această lucrare +spre a înlesni s'o
poată determina mai uşor cel ce va avea fericirea să o găsească.
De altfel avându-se în vedere numărul foarte restrâns de exemplare ce
au fost examinate până acuma, cred că nu e încă exclusă posibilitatea
că în realitate să nu avem a face cu o specie deosebită, ci numai cu o
simplă varietate individuală a speciei Lucioperca sandra, de care s'ar
deosebi numai prin radiile spinoase mai mici şi lipite de cele moi dela
anaia şi ventrale (ceeace se găseşte foarte des şi la L. sandra) şi prin
numărul mai mic de radii moi dela a 2-a dorsală (care de asemenea prin
excepţie ar putea varia). Coloarea închisă a corpului nu poate fi nici de
cum un caracter distinctiv, deoarece e cunoscut că, toţi peştii de apă
dulce, când stau mai mult timp în apa sărată a mării, capătă o coloare
cu totul închisă. Aşa e d. ex. crapul, care în Dunăre e auriu şi în mare
negru, aşa e morunul, care în Dunăre e alb cenuşiu, iar în mare negru
de tot şi tot aşa e chiar cu tot şalăul ce se prinde în faţa gurilor Du­
nării, etc.
După părerea mea deci existenţa acestei specii nu e încă definiti v sta­
bilită şi rămâne ca cercetări ulterioare să ne arăte adevărul.
Monstruozităţi.
fi Tab. I. Fig. 4, 5, 6, 7 şi 8.
Ca o anexă la genul Lucioperca, cred important să amintesc oareşcari
monstruozităţi pe cari le-am găsit adeseori la ambele specii reprezentate
în apele noastre. In special de o importanţă mai mare ştiinţifică este că
am găsit până acuma vreo 5 exemplare prezentând monstruozitatea ce­
falică numită Cap de mops sau Cap de delfin. Asemenea monstruo­
zităţi se cunosc în literatură la diferite specii şi mai cu seamă la crap,
Gadus morrhua, păstrăvi, etc.: ea nu a fost însă niciodată descrisă la şalău.
Pentru a o putea deosebi vom numi-o Şală'ul bocs. (Lucioperca sandra
ei Volgensis var. caput delphini).
Această monstruozitate, după cum se vede în figurile 4 -.8 din Tabela 1,
este produsă prin încovoierea oaselor frontale dela mijlocul lor şi tot odată
prin lăţirea lor. Osul ethmoidal, care de obiceiu are o poziţiune aproape
orizontală, este ai ce vertical.
Curios modificată este falca superioară, osul intermaxilar fiind foarte
scurtat. Falca de jos rămâne normală şi de aceea ea este cu mult înain­
tea. celei superioare.
La un alt exemplar am găsit atât capul bocs cât şi un ochiu cu totul
acoperit cu oase neounoscăndu-se măcar locul unde a fost. Al doilea ochiu
este exophthalmic. (Tab. 1. fig. 7 şi 8).
·4
[23]
!
23
3. Gen. Aspro Cuv.
Corpul lung, ţusiţorm; gura inferioară, având botul ieşit înainte şi
deasupra fălcii de sus. 2 aripioare dorsale bine separate una de alta.
Pe piept şi pe burtă în parte ţară solzi." Pe oasele bucale numai dinţi
mici în formă de perie. Limba ned'inţată. Marginea posterioară a
preoperculului puţin cresiaiă, cea a operculului terminată printr'un
spin. 7 radii branchiostege.
Acest gen este. reprezentat în apele noastre prin 2 specii:
1 sp. Aspro streber Siebold. Fusatul.
Tab. II. Fig. 9.
Prima a r i p i o a r ă d o r s a l ă cu 8-9 r a d i i, a dona cu 12··-13. Ca­
pul puţin rotunzit. De pe spinare se scoboară în jos oblic 4-5
dungi late foarte închise. Pedunculul c a u d a l lung şi subţire.
Sinonime:
Asper piscieulus: II. Marsigli, 1. c., Tab. 9, Fig. 4.
Perea asper: Linne (o parte), 1. c., pag. 482. Bloch, Naturgesch. d. Fi­
sche Deutschlands III, pag. 175, tab. 107, fig. 1 et 2. Reisinger, Spec.
Ichthyol. Hungar., pag. 17.
Aspro vulgaris: Cuvier ei Valenciennes (o parte), 1. c., vol. II, pag. 188.
E. A. Biele, Fische Siebenbiirgens, 1835, pag. 6. Gwnihe«, Catalogue, etc.
1, pag. 78. Nordmann, Faune pontique, pag. 556. Heckel u. Kner, 1. c.,
pag. 14 (în parte). Jeiiieies, Prodrom. Faunae Vertebr. Hungar. super.,
pag. 47. PanCic, Pisces Serbiae, p. 64. Kessier Iohth yolog.vAralo-Caspi­
pontic, pag. 203.
Aspro asper: Boulenqer, Catalogue of Perciform Fishes 1, pag. 107.
Bade, 1. c., pag. 53;
Aspro streber: Siebold, 1. c., pag. 54. Seeley, l. c., pag 48.
Br. 7, 1 D. 8-9, II. D. 1/12-13, P. 14, V. 1/2, A. 1/12, C. 17, L. lat.
70-80; L. tr. :=�.
Fusarul are corpul foarte lungăreţ în forma unui fus. Partea sa poste­
rioară e aproape oilindrioă, iar partea sa anterioară turtită dorsoventral.
Inălţimea maximă a corpului este în dreptul începutului primei aripioare
dorsale şi se cuprinde cam de 7 -8 ori în lungimea sa totală. (1 exemplar
de 13,3 cm. lungime are înălţimea maximă de 1.9 cm). Capul este turtit,
fiind puţin rotunzit la marginea sa anterioară şi având lăţimea sa maximă
#
['
li
1'1
: 1
r-
[24]
-,
24
în dreptul marginilor posterioare a operculelor. Gura-r-este inferioară şi
botul proeminent, ieşind cu mult înaintea fălcii inferioare pe care o acopere.
Atât fălcile cât şi vomerul şi palatinele sunt acoperite cu mici dinţi în
formă de perie; limba este netedă şi nedinţată.
Ochii sunt de o mărime mijlocie, diametrul lor fiind cuprins aproximativ
de 5-6 ori în lungimea capului. Ei sunt foarte apropiaţi unul de altul
şi privesc mai mult în sus decât lateral, distanţa între ei fiind egală apro­
ximativ cu odată diametrul lor. Distanţa lor dela vârful botului este egală
cu de două ori diametrul lor. Inaintea ochilor pe linia prelungită a mar­
ginii lor inferioare se află deschiderile nasale, acestea sunt lungi, duble
şi separate una de alta printr'o cută a pielii ridicată ca o perdea. Preo­
perculul e aproape imperceptibil dintat la marginea sa posterioară, iar
marginea posterioară a operculului se termină la partea ei superioară cu
un spin bine desvoltat. Atât operculul cât şi preoperculul sunt acoperiţi
cu solzi. Pedunculul caudal este foarte lung, aşa că distanţa între sfâr­
şitul celei a doua dorsale şi începutul caudalei e cuprinsă în lungimea
totală a corpului abia de 5-5 1/2 ori. Forma peduncului caudal este a­
proape cilindrică şi foarte îngustă. Corpul este acoperit cu solzi mici,
ctenoizi, vărtoşi şi bine fixaţi cari către partea posterioară a corpului
devin din ce în ce mai mici. Pieptul şi partea anterioară a regiunii ven­
trale, până la inserţiunea aripioarelor ventrale precum şi o dungă lată
care merge de aici îngustându-se până la deschiderea anală sunt lipsite
de solzi; de asemenea lipsesc solzii împrejurul botului şi pe o mică parte
în regiunea occipitală îndărătul ochilor. De altfel toată partea superioară
a capului împreună cu operculul şi preoperculul este acoperit cu solzi.
Linia laterală, care este slab pronunţată, este apropiată de linia spinării
şi merge aproape paralel cu ea. Numărul solzilor pe ea este de 70-80.
Cele două aripioare dorsale sunt separate între ele printr.'un spaţiu mai
mult sau mai puţin mare, care uneori este mai mare chiar de l/S din lun­
gimea bazei 1 D. Prima dorsală începe cu mult mai înapoi decât inser­
ţiunea ventralelor. Dintre toate aripioarele, ventralele sunt cu mult mai des­
voltate şi întrec cu mult în lungime pe toate celelalte. Caudala este din
contra cea mai puţin desvoltată.
Coloraţiunea. Coloarea fundamentală a corpului este galbenă-castanie,
cu 4-5 dungi castanii închise, oblice, late şi bine limitate. Partea ven­
trală este aibă, iar în epoca de reproducere albă bătând în roşiu. Ari­
pioarele sunt gălbii.
Dimensiunile. Fusarul nu ajunge la mari dimensiuni; exemplarele obiş­
nuite au .10-15 cm. lungime şi o greutate de 60-100 gr.; cel mai
mare exemplar ce l-am văzut avea 17 cm. lungime.
. Răspândirea. Deşi se zice de către Nordmann că acest peşte se prinde
câte odată în Dunăre pe lângă Ismail şi Kilia, eu nu l-am putut niciodată
constata în regiunea Deltei Dunării şi nici pescarii de aici nu-l cunosc;
l-am găsit însă adeseaori în Dunăre dela Galaţi în sus - cu cât mai sus
cu atât mai des-" şi mai cu seamă în râurile mai mari din interiorul ţerii.
El trăeşte mai cu seamă în Prut, Siret, Olt, Jiu, Argeş, etc., totuş nu se
sue niciodată prea sus. In Bistriţa d. ex. se sue cel mult până la Piatra-N,
şi aici însă numai foarte rar. Pentru descrierea de faţă au servit 5 exern­
plare provenite din Dunăre, Bistriţa şi Jiu.
[25]
25
Biologia. Fusarului îi place de preferinţă apa limpede şi adâncă. El trăeşte
mai mult la fund - niciodată în cârduri mari - şi se hrăneşte cu viermi,
larve de insecte, ouă şi chiar pui de alţi peşti. Epoca sa de reproducţie
cade în Martie şi Aprilie, când îşi depune icrele pe pietre şi plante acuatioe.
Carnea sa este albă şi foarte gustoasă. Din cauza micimii sale şi din
cauza cantităţilor mici în cari se găseşte nu joacă un rol important în
alimentaţiune.
Se prinde în râuri mai cu seamă cu undiţa şi cu «cârligele de fund» sau
cu volocul. In Dunăre se prinde câte odată cu laptaşe, în plasă sau în
tifane precum şi la «pripoanele mici de fund».
Parasiie. Până azi au fost descrise următoarele parasi te: Ascaris den­
tata şi Disiomum nodulosum, ambele în intestine.
Numele populare. Din cauza formei sale se numeşte Fusar, iar în
unele locuri din Moldova Fâsar. In Argeş îi zic Sulari. In Oltenia îi
mai zic şi Fus, nume ce i se dă t;\i speciei următoare. In Transilvania
(după Bielz) îi zice Rippa şi Fusar, nume pe care de asemenea le dau
şi celeilalte specii.
2 sp. Aspro zingel Cuo. Piettatul.
Tab. II. Fig. 10.
Caractere specifice: Prima aripioară dorsală cu 13, a doua cu 19
radii; capul triunghiular. Peduncul ul c a u d a l scurt şi îndesat;
pe corp mai multe dungi late închise cari se unesc şi se con­
fundă intre ele.
Sinonime şi citaţi uni :
Asper piscieulus 1: Marsigli, 1. c., voI. IV, Tab. 9, fig. 3.
Perea Zingel: Linne S. N. 1, p. 481 (1766). Bloch, Oekonom. Naturg. d.
Fische Deutschl, III, p. 179, Tab. 106. Meidinger, Icon. Pisc. Austr., Tab.
IV (1786). Reisinger, 1. c., p. 17. ••
Aspro Zingel: Cuvier et Valenc., 1. c., voI. II, p. 194. Reisinger, 1. c.,
p. 15. Nordmanm, Prodr. de l'Ichthyologie pontique (1840), p. 356.
E. A. Biei», Fische Siebenbiirgens (Verh. u. Mitthlilg. des Siebenbiirg.
Vereins f. Naturwlss. IV Jahrg. 1853). Hekel u. Kner,I. c., p. 16. Kessler,
Zur Ichthyologie des Sud westl. Russl. (1856), p. 5;-Nachtrăge z. Ichthyol.
etc., p. 6. (1857) ;-Ausziige a. d. Berichte, etc. (1860), p. 2. ;-Ichthyol.
Aralo-Caspi-pontică (rus.) 1877. Gunther Catalogue, vol. I., p. 78 (1859).
Jeitteles, 1. c., p. 47 (1862)., Siebold. 1. c., p. 53 (1863); Pancic, 1. C., p. 64
(1862). Seeley, 1. o. p. 44 (1886). Grimm, Fischerei u. Jagd. în russ. Ge­
wăssern (1892). Sabanejef, Peştii Rusiei, voI. I. (1892). Boulenger Ca­
talogue, voI. I., p. 105. Warpacho1Vski, 1. c. (1898), p. 37. Bade,1. c., p. 54.
1. D. 14, II. D • .1/18-20, P. 14, V. 1/5, A. 1/12-13, C. 21, L. lat.
85-95, 1:=�4'
[26]
26
Această specie, care este cu mult mai numeroasă în apele noastre decât
cea precedentă, se deosebeşte de ea dela prima vedere printr' o serie de
caractere foarte bine stabilite si usoare de recunoscut. Atât mărimea cât
, ,
şi forma generală a corpului, forma capului, forma pedunculului şi a
aripioarei caudale, numărul radiilor din ambele aripi oare dorsale, pozi­
ţiunea primei dorsale faţă de ventrale, distanţa ochilor între ei, solzii, colo­
raţiunea generală, etc. sunt cu totul diferite la ambele specii.
Descrierea. Pietrarul are corpul în formă de fus ca şi specia precedentă,
însă e cu mult mai puţin lungăreţ şi mai îndesat. Inălţimea maximă a
corpului este Ia începutul primei aripioare dorsale şi ea se continuă până
pe la jumătatea acestei aripioare, aşa că pe această distanţă forma cor­
pului e aproape cilindrică. Lăţimea maximă a corpului este între margi­
nile posterioare ale celor 2 opercule şi e aproape egală cu înălţimea sa
maximă care e conţinută-după mărimea exemplarelor-de 5.5-6.5 ori în
lungimea totală a corpului. Un exemplar de 38 cm. are o înălţime maximă
de 6 cm.; un alt exemplar de 30 cm. are o înălţime maximă de 5.5 cm.
Capul este ceva mai puţin turtit dorso-ventral şi văzut dela par­
tea sa dorsală are o formă aproape triunghiulară şi este cuprins apro­
ximativ de 4 ori în lungimea totală a corpului. Gura, care are forma
unei potcoave, are pe marginile ei-în afară de dinţii mici în formă de
perie cari îi acoperă oasele Iălcilor, vomerul şi palatinele-nişte papile den­
tiforme ceva mai mari. Nările sunt şi aici duble şi separate printr'o mem­
brană subţire proeminentă; nara anterioară este la jumătate de distanţă
între vârful botului şi marginea anterioară a ochiului. Marginea posterioară
a preoperculului este uşor dinţată, iar operculul se termină cu 2 ghimpi
din cari unul superior mai mare şi altul aşezat sub el ceva mai mic.
Ochiul este situat astfel, încât marginea sa posterioară e aproximativ
la jumătatea capului; diametrul său este cuprins ceva mai mult decât de
5 ori în lungimea capului - măsurată dela vârful botului la vârful terminal
al operculului. Distanţa între ochi e mai mare ca la specia precedentă şi
este egală cu ceva mai mult decât odată şi jumătate diametru! ochiului.
Pedunculul ca udai este comprimat lateral şi cu mult mai înalt decât
la specia precedentă, la care este aproape cilindric şi foarte îngust; de­
asemenea el este aici cu mult mai scurt, aşa că distanţa între sfârşitul
celei a II-a dorsală si caudală este aci continută mai bine de 7 ori în
, ,
lungimea totală' a corpului, pe când la A. streber această distanţă e con­
ţinută numai de 5-5,5 ori.
Corpul este acoperit de mici solzi ctenoizi, vărtoşi şi bine fixaţi, cari
către partea sa posterioară devin din ce în ce mai mici. Linia laterală
este bine pronunţată şi are 85--95 de solzi. Solzii se întind şi pe toată
partea superioară a capului, acoperind în mod' complet operculul, partea
de sus a preoperoulului şi toată regiunea occipitală şi parietală a capului;
numai împrejurul gurii, o mică regiune împrejurul ochiului şi câteva pete
din partea inferioară a preoperculului rămăn neacoperite cu solzi. Dease­
menea rămâne' cu totul neacoperită partea inferioară a capului, regiunea
pectorală şi partea ventrală a corpului până la insertiunea aripioarelor
ventrale. De aici înainte, contrar ca la cealaltă specie, partea ventrală este
peste tot acoperită cu solzi.
[27]
27
Aripioarele diferă şi ele la aceste 2 specii. Distanţa între cele 2 ari­
pioare dorsale este mult mai mică şi cuprinde cel mult 3-5 serii de solzi.
Inceputul primei dorsale este aici cu mult mai apropiat de vârful botului
decât la cealaltă specie; aici începutul primei dorsale este aproape dea­
supra inserţiunii ventralelor, pe când la A. streber el este cu mult mai
înapoi. Aripioarele ventrale nu au aici dimensiuni atât de mari ca la spe­
cia precedentă, iar caudala este aici cu mult mai mare.
In afară de acestea aripioarele mai diferă"în mod cu totul particular prin
numărul diferit al radiilor lor, după cum s'a arătat prin diagnoze şi for­
mulele ambelor specii.
Coloraţiunea. Colorile fundamentale ale acestei specii nu diferă mult
de cele dela specia precedentă, numai că aici avem cele 4-5 dungi mari
transversale îndreptate înainte, cari nu sunt bine limitate ci se unesc şi
se �erd unele în altele, aşa că dau corpului un aspect cu mult mai în­
chis. Coloarea aripioarelor e gălbie, numai caudala e brună. Partea ven­
trală e albă gălbue, sau câte odată bătând puţin în roşu=-coloarea hainei
nupţiale.
Dimensiunile. Corpul la această specie este incomparabil mai mare
decât la specia precedentă. Exemplarele obişnuite complet desvoltate au
o lungime de 30-40 cm. Cel mai mare exemplar pe care l-am văzut
avea 48 cm.
Respândirea. Patria Pietrarului este Dunărea, de aicea el emigrează şi
in partea inferioară a râurilor mai mari ca; Prutul, Siretul, Oltul, Jiul,
nu se sue însă în ele atât de sus ca Fusarul şi nici în aşa mari cantităţi.
Pentru descrierea de faţă au servit 6 exemplare din diferite părţi ale
Dunării, 1 din Jiu şi 1 din Prut.
Biologia. Pietrarul trăeşte mai cu seamă în Dunăre, la locuri adânci
unde este un fund pietros sau nisipos. El nu intră în bălţi, ci cel mult
primăvara in mod excepţional prin unele gârle adânci, unele găseşte apă
curgătoare şi fundul care-i convine (d. ex. la gârla Lăţimea din Dobrogea).
El este un peşte răpitor şi se hrăneşte cu viermi, larve de insecte, ouă
şi pui de peşti.
Pietrarul leapădă icrele prin Aprilie şi Maiu şi îşi alege pentru acest scop
locuri în Dunăre, cu fundul pietros şi ceva mai ridicat. Puii se tin la lo­
curi pietroase cu o adâncime cam de 1-1�5 m., unde găsesc hrană su­
ficientă şi cresc repede.
Parasiie. Până astăzi au fost descrise la această specie ca parasite : un
nematod Cucutlanus elegans şi un trematod Disiomum noduiosum, am-
bele parasitând în intestine. .
Intrebuinţare. Pietrarul are o carne foarte gustoasă şi uşor digestibilă.
Nu joacă însă un rol mare în alimentaţiune, deoarece nu se prinde nici
odată în asa de mari cantităti deodată.
, ,
El se prinde cu plasa, cu tifanul, cu laptaşul şi câte odată cu pripoane;
de asemeni cade des la setea de cegă (Cegarniţă).
Numele populare. Din cauza formei sale asemănătoare cu un penis nu­
mele său adevărat în toate părţile ţerii este P..... ciobanului. I se mai
zice însă şi Sulă, Pietrar sau Peşte de piatră, iar în susul Dunării şi în
Oltenia îl mai numesc şi Fus confundându-I cu cealaltă specie.
[28]
> .•
28
4. Gen. Acerina Cuv.
Corpul comprimat lateral. Gura ierminală. O singură anpwară
dorsală formată prin împreunarea celor două. Operculul f}i preoper­
culul cu spini puternici. Numai dinţi mici în formă de perie, fără
canini. Limba �i palatinele fără dinţi. ll-laxilarele libere la partea lor
posterioară. Capul, pieptul f}i în parte f}i burta fără solzi. Oasele ca­
pului cu cavităţi muciţere adânci. 7, excepţional 6 radii branchiostege.
In apele României trăesc 2 specii ale acestui gen. O a treia specie A. ros­
sica, caracteristică fluviilor ruseşti cari se varsă în Marea Neagră, nu am
găsit-o chiar după multe cercetări speoiale nici în Dunăre şi nici chiar în
apele Mării Negre din faţa gurilor Dunării.
1 sp. Acerina cernua L. Ghiboztul.
Tab. II. Fig. 11.
Caractere specifice: Corpul scurt şi îndesat, botul obtuz, dorsala
cu 13-15 radii spinoase. Pe dos şi pe lături verde m ăs l i n i u,
cu pete mai închise.
Sinonime şi eitaţlnni :
Perca secunda: Marsigli, 1. c., tab. 23, fig. 2.
Perca cernua: Linne, S. N. 1, p. 487. Bloch, Oekonom. Naturg. d. Fi­
sche Deutsch1. II, p. 74, tab. 53. Meidinger, Icon. Piscium Austriae,
tab. 3. Pallas, Zoographia Rosso-Asiatica III, p. 245. Reisinger, Spec.
Ichthyo1. Hungar., p. 18.
Acerina vulgaris: Cuv. et. Val., 1. c., voI. III, p. 4 şi vol. VII, p. 448
(anexe). Eichrvald, Zoolog. specialis III, p. 83 (1831). Nordmann, 1. c.,
p. 368. I-leckel u. Kner, 1. c., p. 19. Pancic, 1. c., p. 66. Jeitteles,1. o., p. 29.
Kessler, Zur Ichthyol., p. 6; - Nachtrăge zur Ichthyol. etc. p. 6; - Ausziige
a. d. Berichte, etc. II, p. 6.
Acerina cernua: Siebold, 1. c., p. 58. Kessler Aralo-Caspi-pontic. Ichthyol.
(1877). Grimm, 1. c. (1883). Seeley, 1. c., p. 33. Sabanjeff (1892), 1. c.,
p. 61. Boulenger, Catalogue, etc. vol. 1, p. 110. Warpachorvski, Peştii
de apă dulce din Rusia europ. (1898), p. 38, fig. 15.
D13-15/11�14, P13, V 1/5, A 2/5-6, C 17, L.lat. 35-40,L.tr.
6 --7/10 -] 2.
Descrierea. Ghiborţul are corpul comprimat lateral relativ scurt şi înde­
sat. Inăltimea sa maximă este de obiceiu pe linia care uneste insertiunea
, , ,
[29]
----r------------------------------��-� �-- �--��-
29
l'
,
l
aripioarelor ventrale cu inserţiunea celui de al 3-lea sau al 4-lea radiu dorsal
şi e cuprinsă aproximativ de 31/2-4 ori în lungimea totală a corpului. Un
exemplar de 126 mm lungime (9 ad.) are Înălţimea maximă de 33 mm.,
un altul de 121 mm. 19. are 31 mm. înălţime.
Capul este scurt, gros şi înalt, aşa că lungimea sa e cuprinsă de 3-31/2
ori în lungimea totală a corpului, iar înălţimea sa maximă e cuprinsă
odată şi jumătate în lungimea sa măsurat� dela vârful botului la vârful
terminal al operculului. Botul este obtuz şi Încovoiat. Ochiul său este
mare şi diametrul său este egal cu distanţa dela marginea sa anterioară
la vârful botului. Nările sunt duble. Gura sa este protractilă şi foarte
mică, aşa că nu ajunge înapoi decât sub narea a doua. Pe fălci are mici
dinţi în formă de perie, iar pe vomer numărul dinţilor este foarte mic.
Foarte caracteristic pentru capul Ghiborţului şi în genere pentru toate Ace­
rinele sunt cavităţile mucifere foarte adânci, dintre cari cele mai princi­
paie sunt : o serie înaintea ochilor, o serie pe inelul suborbitar şi o altă
serie pe preopercul. De asemenea foarte caracteristici sunt ghimpii mari
de pe marginea preoperculului, din cari sunt 5-10 pe marginea posterioară
şi 3 pe cea inferioară. Operculul este striat .şi se termină şi el la par­
tea sa inferioară cu un spin mare acoperit cu o cută de piele. Osul ela­
vicular este striat şi se termină cu unul sau mai mulţi spini.
Pielea este întotdeauna acoperită cu mucozităţi.
Corpul este acoperit peste tot cu mici solzi ctenoizi lăsând numai pe
burtă şi pe piept mici părţi goale. Forma şi dimensiunile acestor părţi
goale variază dela, individ la individ, aşa că - după cum au arătat deja
Gunther şi Siebold- un asemenea caracter nu poate fi folosit pentru ere­
area de nouă specii sau varietăţi. Linia laterală începe din dreptul mijlo­
cului ochiului şi merge înapoi apropiindu-se tot mai mult de linia dorsală ;
ea este foarte bine pronunţată.
Aripioara dorsală începe deasupra inserţiunii pectoralelor ; primul ei
radiu are aproximativ jumătate din lungimea celui de al II-lea, iar al IV-lea
este cel mai lung şi merge de aici scăzând încetul cu încetul până la pen­
ultimul radiu spinos care are numai jumătate din lungimea ultimului;
ultimul radiu spinos este strâns lipit de radiile moi cari sunt cu mult
mai înalte şi au aparenţa de a forma o aripioară aparte. Ventralele încep
sub al 3-lea sau al 4-lea radiu al dorsalei. Anaia începe aproxiciAtiv sub
Primul radiu moale al dorsalei si sfârsitul ei e ceva inaintea sfârsitului
, , ,
dorsalei.
Coloraţiunea. Coloarea generală a corpului variază dela verde deschis
până la măsliniu ; spinarea e mai închisă. şi acoperită cu pete şi puncte
brune. Burta este albă-gălbue. Aripioarele dorsală şi caudală şi ceva mai
puţin pectoralele şi anaia, sunt presărate cu puncte negre cari de cele
mai multe ori se dispun astfel, încât formează pe dorsală o serie de 4 - 5
linii longitudinale, iar pe caudală o serie de mai multe dungi transversale.
In epoca de reproducţiune, colorile sunt mai vii şi pe piept capătă un
ton foarte usor rosietic. - Irisul este închis, cu un luciu auriu.
Dimensi�nile. In diferitele ape din ţară exemplarele adulte obişnuite
au o mărime de 14-15 cm., în Dunăre şi bălţile ei însă se găsesc exem­
plare cu mult mai mari, aşa că trec chiar peste 20 cm. lungime.
[30]
30
Distribuţia fii Variaţiunea. Ghiborţul trăeşte maf fn toate apele din
ţară până în regiunea dealurilor. In Dunăre şi bălţile ei, în toate lacurile
noastre litorale, în bălţile de inundaţiune ale Prutului, în Snagov, bălţile
.Moştiştei, etc. este foarte frecuent. Chiar la mare în faţa gurilor Dunării
unde apa încă nu este prea sărată se prinde foarte mult. In râurile mari
se prinde în partea lor inferioară.
Ghiborţul variază foarte mult după natura diferitelor ape în cari tră­
eşte. In afară de coloraţiune, care e mult mai închisă, chiar neagră la peştii
din baltă şi verde deschisă la cei din apele curgătoare sau din Iacurile a­
dănci şi limpezi cu fundul pietros sau nisipos, mai variază şi dimensiunile
şi chiar forma corpului. Cercetând însă lucrurile mai de aproape pe un
număr foarte mare de exemplare provenite din diferitele localităţi, prinse
în diferite anotimpuri, m' am putut convinge că toate acestea nu sunt decât
variatiuni individuale mai mult sau mai puţin diferite una de alta, cari
însă sunt toate legate între ele prin serii complete de forme intermediare.
Acelaş lucru cred că este şi cu forma deosebită pe care Nordmann zice
că a găsit-o în râul Reut, lângă Bălţi în Basarabia i7i despre care presu­
punea el că ar putea fi o specie nouă.
Biologia. Ghiborţul trăeşte de preferinţă în ape mai adânci-atât curgă­
toare cât şi stătătoare - cu un fund pietros, nisipos sau argilos; se găseşte
însă tot în aşa mari cantităţi şi în apele mai puţin adânci, cu nămol la fund,
cum sunt de ex. băltile noastre de inundatiune ale Dunării. Gibortul este un
, , ,
peşte foarte răpitor şi se hrăneşte în afară de viermi, larve de insecte şi
crustacee, cu icre de alţi peşti şi peşti mici. Epoca sa de reproducţiune
începe de prin luna lui Martie şi se întinde până în Aprilie şi Maiu ; la bă­
taia care se face în mai mulţi răstirnpi ei se întrunesc în cârduri mai mari
şi leapădă. icrele la un loc. Femeile leapădă 50-100.000 ouă având fie­
care un diametru cam de 1 mm., icrele lor le lipesc la fundul apei pe
pietre, prundiş sau plante acuatice. Durata încubaţiunii ouălor este scurtă
însă creşterea lentă.
Parasiie. Ghiborţul are foarte mulţi parasiţi. Până acuma s'au descris:
[) specii de Nematode, 3 specii de Echinorynchi, 8 specii de Trematode
şi 2 specii de Cestode. In apele noastre nu arareori se văd exemplare cu
peretele abdomenului despicat de Ligu7a" ieşind viermele afară.
Intrebuinţare. Ghiborţul are o carne albă, foarte gustoasă şi uşor di­
gestibilă; din cauza dimensiunilor sale relativ mici, el nu are o valoare
mare pe piaţă şi nici nu joacă un rol însemnat în alimentaţiune. Pe piaţă
se vinde de obiceiu împreună cu alte specii mici de peşte. Din el nu se
face decât foarte rar sărătură. Se pescueşte cu năvodul �i tot felul de plăşi
împreună cu alte specii de peşte; cade de asemenea la garduri şi la Iese.
Piscicultură. Deşi Heokel şi Kner 11 recomandă pentru a fi cultivat în
heleştee, nu pot da nimănui un astfel de consiliu. El fiind un peşte răpi­
tor care distruge icrele şi puii altor peşti, este periculos pentru cultură;
pe de altă par;t� crescând foarte încet şi neavând decât- o valoare foarte
mică comercială, compensaţia ce ne-o aduce este cu mult mai mică decât
răul ce' ni-l produce.
Numele populare. In general este cunoscut mai cu seamă în Moldova,
Dobrogea şi Brăila sub numele de Ghiborţ sau Ghigorţ; mai are însă
[31]
_.- ... _._--��-���-��------------------------
3i
încă o întreagă serie de nume �i chiar în aceeaş localitate are mai multe
nume; i se mai zice încă: Ghelmes, Ghelciu, Moş, Răspăr (Znagov).
Lipovenii din Dobrogea îi zic Iorş, Grecii îi zic Scorpjos şi Turcii
Caeal canai.
2 sp. Aeerina schreetser" Lin. RtlsPălUI.
Tab. II_ Fig. 12.
Caractere speclflee : Cor pul 1 Il n g ă r e ţ, bot u 1 p rei ung i t, dor s a l a
cu 17-19 r a d i i spinoase.
Sinonime şi cltaţlunl :
Perea Schrretser: Marsigli, 1. c., voI. IV, Tab. 23, fig. 3. Linne, S. N.
VoI. I, p. 487. Meidinger, 1. c., Tab. 2. Reisinger, 1. c., p. 19.
Gymnocephalus schrcestser: Bloch, Natur. der Ausl, Fische, voI. VIII,
p. 26, Tab. 132, Fig. 1, (1793).
Acerina schraitser: Cuv. .e Val., voI. III, p. 23; Pancic, 1. c., p. 67.
Nordmann, 1. c., p. 369. l,�eckel & Kner, 1. c., p. 22. Giiniher, Catalog.
I, p. 73. Jeitteles 1. c., p. 47. Siebold, 1. o., p. 60. Kessler, Aralo-Caspi­
pontisch. Ichthyol. ,(1877), p. 290. Seeley, 1. c., p. 36. Boulenqer, 1. c.,
voI. I, p. 112. Bade, 1. c., p. 59.
D17-19/12, P13-14, Vl/5, A2/6-7, C17, L.lat. 50-75L. tr. 7-9/13-14.
Această specie se deosebeşte foarte uşor chiar dela prima vedere de
specia precedentă, printr' o serie de caractere foarte bine definite şi foarte
uşoare de constatat. In afară de coloarea ei foarte caracteristică galbenă
ca lămâia, este forma generală a corpului şi forma capului care diferă
cu totul.
Răspărul are corpul comprimat lateral, lungăreţ şi subţire. Inălţimea
maximă este la începutul dorsalei şi e cuprinsă de 5-51/2 ori��n lungi­
mea totală a corpului, iar lungimea capului intră de 31/4.-33/4. ori in lun­
gimea totală. Iată câteva exemple:
Un exemp. de 115mm. are inălţ. max. a corpului 20mm., lung. capului 32mm.
" " 185 mm."" " " 34mm." " 49mm.
" " 220 mm."" " »: 44mm." " 62mm.
Botul este prelungit, profilul frontal este aproape o linie dreaptă care
uneşte vârful botului cu începutul dorsalei. Lungimea: botului este egală
cu 11/2 până la de 2 ori diametrul ochiului, care şi el intră aproximativ
de 4 ori în lungimea capului. Gura mică, maxilarul se întinde până sub
narina anterioară. Cavităţile mucifere ca la Ghiborţ. Preoperculul cu 7-10
spini la marginea sa posterioară şi 3 - 5 la marginea inferioară. Oper­
culul este striat şi terminat cu un spin mare acoperit cu o cută de piele.
Osul clavicular este asemenea striat şi se termină cu unul (rareori 2) spini
mari lipiţi de corp.
.,
[32]
--��.----���--------------------------------�--���- -�
32
"
...
l
..-
Solzii ctenoizi cari acoperă corpul sunt ceva mai mari ca la specia pre-
cedentă. Ei lipsesc pe cap, pe piept şi pe burtă până în dreptul aripioa­
relor ventrale, în această regiune se simte însă la pipăit încă câte o mică
pată acoperită cu solzi. Linia laterală este bine pronunţată şi merge pe
toată lungimea corpului în pătrarul de sus al înălţimii sale aproape paralel cu
linia dor-sală. Aripioara dorsală începe deasupra inserţiunii pectoralelor;
primul ei spin este aproximativ egal cu jumătatea celui de al II-lea, de aici
ceilalţi cresc cu încetul până la al IV-lea şi al Vvlea, cari sunt cei mai mari,
şi scad apoi treptat până la penultimul. Ultimul radiu spinos e ceva mai
mare şi aproape egal cu jumătatea înălţimii radiilor moi. Toate radiile
spinoase dela dorsală sunt libere la vârfurile lor. Inserţiunea anal ei în­
cepe sub primul radiu moale al dorsalei şi se termină aproximativ sub al
7-lea sau al 8-lea. Pectoralele sunt scurte, iar caudala este puţin despicată
la mijloc şi acoperită cu solzi mici la baza ei.
Coloraiiunea. Coloarea generală a corpului este galbenă deschisă ca lămâia.
Pe spinare e ceva mai închis, iar pe partea ventrală deschis de' tot, a­
proape alb argintiu. .Partea superioară a capului este brună. Pe jumătatea
superioară a corpului se întind 3 linii subţiri longitudinale negre albăstrii,
cari merg dela finea operculului până la originea caudalei. Prima linie
pleacă dintr'un punct cu linia laterală, se scoboară puţin în jos şi merge
aproape cu totul dreaptă pe linia mediană a corpului; a doua pleacă
puţin mai de sus, întâlneşte linia laterală în dreptul celui al VI-lea şi al
VII-lea spin dorsal şi merge confundându-se cu .ea .pănă se 'pierde pe la
mijlocul părţii moi a aripioarei dorsale; această linie e deseori întreruptă.
A treia linie începe dela finea occipitalulului şi merge pe lângă muchea
spinării dela baza aripioarei dorsale până la începutul coadei. Şi această
linie, deşi este mai pronunţată, este din loc în loc întreruptă. La unele
exemplare prinse în timpul iernii am găsit între fiecare din aceste 3 linii
încă câte o linie mult mai slab pronunţată şi mai întreruptă, aşa că avem
în total 5 linii longitudinale.
Pe membrana dintre radiile spinoase ale dorsalei sunt o serie de pete
negre, astfel dispuse încât formează şi ele 3 dungi închise, dunga cea mai
de jos formează marginea acestei aripioare. Aceste dungi formate din
puncte se văd şi pe partea moale a dorsalei cât şi pe caudală şi chiar
anală, însă cu mult mai puţin pronunţate. Irisul este la partea superioară
negru, la partea inferioară deschis cu luciu metalic.
Dimensiunile. Exemplarele mature obişnuite au o lungime de 14-15
cm.; exemplare însă de 18 - 20 cm. nu sunt o rari tate ; cele mai mari
exemplare ce le-am văzut - provenite din Dunăre, din braţul Kilia, erau
de,24 cm.
Distribuţia. Răspărul este mai mult limitat în basenul Dunării, el se
rătăceşte numai, rareori în partea inferioară a râur ilor noastre. Foarte
des est A însă la mare la: Musura, Sulina şi Sf. Gheorghe în gurile Du­
nării, aici la fiecare trăsătură, de năvod se scot câteva bucăţi. Răspărul
intră si prin bălti-' însă e foarte rar-si se pescueste mai cu seamă iarna
când �e trage c� năvodul pe sub ghiaţă. In lacurile' naturale din interiorul
ţerii, cari nu stau în legătură cu Dunărea şi unde Ghiborţul se găseşte foarte
mult, el lipseşte cu totul. Pentru descrierea de faţă au servit 8 exemplare din
[33]
regiunea deltei Dunării, 7 exemplare din mare, 8 exemplare din balta
Bugeac (judeţul Constanta) şi o serie de pui dela 2 cm. lungime în sus.
Biologia. Răspărul trăeşte de preferinţă în apa curgătoare a Dunării,
dar mai cu seamă în partea ei inferioară; nici apa sălcie a Razimului însă
şi a mării din faţa gurilor Dunării nu-i displace şi aici chiar se găsesc
exemplarele cele mai mari. Se credea că nu intră prin bălţi, totuşi l-am
putut constata la noi foarte adeseaori în bălţile Dunării şi mai cu seamă
în timpul iernii. In privinţa hranei el se aseamănă foarte mult cu Ghiborţul.
Epocele sale de reproducţiune sunt în Aprilie şi Maiu. In luna lui Iunie
ouăle sunt complet desvoltate şi mai în fiecare vară am găsit între 15
Iunie până pe la mijlocul lui Iulie cantităţi mari de pui mici în balta puţin
adâncă de lângă farul dela gura Sulinei. Puii ca de 2 om. lungime sunt
albi cu totul sau transparenţi şi se recunosc uşor după ochii lor negri
foarte mari.
Parasiie. S'au descris până azi la el numai 2 parazite : Ascaris deniaia
17i Echinorynchus proteus, este însă sigur că are mai multe specii pfl cari
În parte le-am şi colectat, însă nu le-am putut încă determina.
Intebuinţarea şi modu;l de prindere este cam acel aş ca şi la specia
precedentă. Carnea Răspărului este foarte bună la gust şi aduce cu gustul
şalăului, totuş acest peşte fiind foarte rar nu are nici o importanţă comer­
cială. Pentru prins nu sunt instrumente speciale, ci se pescueşte cu di­
feritele plăşi mari (năvoade, voloace, tifane, etc.) împreună cu alţi peşti.
Numele populare. Pescarii români din Turtuoaia, cari pescuesc în mai
toate apele noastre, îi zic Răspăr, nume pe care îl dau şi la Ghiborţ.
Alţii îi zic (MeYe8;; adică amestecătură, din cauză că îl consideră ca cor­
citură de Biban cu Şalău (Turtucăienii dela balta Călăraşi), Lipovenii
din delta Dunării îl numesc Kalma: Cei mai mulţi pescari nici nu-l cu­
nosc fiind foarte rar.
Inainte de a termina cu descrierea diferitelor specii de peşti aparţinători
familiei Percoideilor, cred necesar să amintesc că-în afară de Lucioperca
marina Cuv., despre care am vorbit mai sus - mai există în�ă două
specii caracteristice afluenţilor Mării Negre, pe cari cu toate cercetările
l'
mele îndelungate şi foarte zeloase nu am putut să le descoper în apele
noastre. Aceste specii sunt: Acerina rossica Cuv. ei Val. şi Percarina
De�idoffii Nordm. Cum că aceste specii în adevăr lipsesc în aceste ape
sunt aproape sigur, deoarece timp de aproape 13 ani le-am căutat în
continuu fără a le putea găsi r;;i -deoareoe nici cei mai vechi şi experimen­
taţi pescari nu-şi amintesc să le fi văzut vreodată. Cred însă necesar
să relevez aici în mod special lipsa lor, deoarece pe de o parte ihtiologul
cel mai mare al Mării Negre, Kessler le trece pe toate 3 (cu semnul ?)
ca probabil existând în Dunăre, iar pe altă parte deoarece lipsa lor din
aceste ape constitue un fapt important care ne poate da dreptul a trage
oarecari concluziuni mai generale de geografie animală şi care deci merită
a fi pus în relief.
A. R.-Publ. Adamachi. 111. Antipa, Ihtiologia,
r
[34]
1"
•
...
1) Intrucât priveşte Lucioperca marina, am arătai la locul cuvenit
părerile mele asupra acestei specii. 2) Intrucât priveşte pe -Acerina rossica
Cuv. ei Val., cred că e necesar să relevez că făcând o comparaţie între de­
senurile foarte bune din Nordmann, Sabanejeff şi Warpachowski, descripţiile
lor şi diagnoza preciză a lui Boulenger şi între numeroasele exemplare de
Acerina schraetser din apele noastre ce le-am avut la dispoziţie, am
putut constată. următoarele fapte: a) Coloraţiunea între ambele specii e
în adevăr cu totul diferită, una fiind punctată şi alta liniată; b) Botul la A.
rossica este ceva mai lung, însă se găsesc pe de altă parte şi exemplare din
A. schraetser cari au şi ele un bot ceva mai lung şi c) că înălţimea
corpului la A. rossica e conţinută de 4 ori în lungimea totală, pe când la
A. schraetser e mai mică şi intră de 5 ori. SA găsesc însă iarăş exem­
plare de A. schraetser cari au şi ele un corp ceva mai înalt. Din aceste
se vede dar că între aceste 2 specii nu există mari diferinte si că chiar
, ,
între caracterele distinctive ale lor există transiţiuni şi forme interme­
diare. De aici se vede dar că bănueala lui Jeitteles că «A. rossica Cuv.
ist vielleicht nur eine Varietăt von A. Schraitzer (1)) are oarecare proba­
bilităţi de adevăr şi merită a fi cercetată mai amănunţit comparănd un
număr mare de exemplare din ambele specii.
3) Intrucât priveşte Percarina (2), acest curios gen a cărui existenţă este
acum bine asigurată prin descrierile exacte ale lui Nordmann, Heckel u.
Kner şi în urmă Boulenger, nu am alta nimic de observat decât că, deşi ea a
fost descoperită în apropiere de apele noastre la Nistru şţ se află acolo
în abundenţă, totuş nu există nicăeri în basenul Dunării; şi că cauzele
acestor diferinţe merită a fi examinate mai cu deamănuntul.
(1) 1. c., p. 48.
(2) Iată diagnoza acestui gen: Corpul comprimat lateral. Gura terminallt. 2 aripioa1'e âorsole
lipite între ele la bază numai printr'o mică continuare a pielii. Operculu; şi Preoperculul cu spini
puternici. Dinţii din gurlt în ţormă de perie. Pe falca inferioarlt dinţii ies şi în afarlt şi acoper
chiar şi partea exterioară a fălcii, aşa că-i dă aparenţa unui val cu dinţi. Limba nedinţată.
Capul şi pieptul fară solzi. Oasele capului cu cavităţi mucifere. 7 (rareori 8) radii branchiostege.
\ .
[35]
2. FAM. SCLEROPAREI.
Acanthoptertgieni având oasele snhorhitale \ătite la partea lor posterioară şi
eontepite cn preopereulnl pentru a forma împreună fie fiecare parte o cuirasă a
obrazului. 2 dorsale din cari cea di utâl mai scurtă flecât cea de a doua. Ari·
pioarele ventrale între cele pectorale. Oapul şi diferite hneăţi ale aparatului oper­
eular mai mult sau mai puţin spinoase.
Familia Scleropareilor sau Caiaphractetor este compusă din numeroşi
reprezentanţi, cari însă mai toţi trăesc în mare; în apele noastre interioare
nu trăeşte decât un singur gen, Cottus, reprezentat şi el prin două specii.
Genul Trigla care face parte şi el din acestă familie şi din care se află
3 specii în Marea Neagră pe lângă coastele noastre, nu intră niciodată în
apele interioare şi nici măcar în apele sălcii din regiunea gurilor Dunării.
1. Gen. Cottus Llnne.
Capul lat şi turtit, la partea anterioară rotunzit; Trunchiul rotund
iar coada comprimată lateral. Pielea goală fără solzi, cu linie late­
rală. Gura largă cu dinţi mici în formă de perie pe fălci şi vomer.
Palaiinele fără dinţi. Aparatul opercular cu ghimpi. 6 radii bran­
chiostege. Pectoralele mari în formă de evantaliu; ventralele înserate
sub peciorale. Fără băşică înotătoare. ••
Acest gen este reprezentat în apele României prin 2 specii sigure şi
bine definite: C. gobio Lin. şi C. pcecilopus Heck; celelalte 2 specii C.
microstomus. Heck şi C. ferrugineus Heck, cari au fost descrise dA Re­
ckel (1) ca specii deosebite şi din cad una se găseşte şi în apele noastre,
s' au dovedit în urmă de Jeitteles (2) �i Gunther (3) că nu sunt decât varie-
(1) Iacob Heckel în: Annalen des Wiener Museulns, 1836 II Bd., tab. 6, Fig. 3-4, pag. 147, şi He­
ckel & Kner, 1. c., p. 34, fig.14.
(2) L. H. Jeitteles, Ueber âie Sussrvasserarten tler Fischgattung Gottus. Beitrag tin einer mieder­
holten Revision âieses Genus. Arch, per la Zoologia, t. 1. 1, f. 2, 31 Dec. 1861.
(3) Gunther, Gatalogue of the Acanthopterygian Fishes in the Ghollect. of the Brit. Musemn, vol.
II, London 1860, şi: Fische des Neckars, pag, 17.
[36]
���------���------------------------����
"0
tăţi. Merită deasemenea a fi relevat faptul că genul Cottus, deşi are re­
prezentanţi în toate mările, în Marca Neagră nu există nici unul.
1 sp. Cotus gobio. Lin. Sgliivoace.
Tab. II. Fig. 13 şi 13 a.
Caracterele specifice. Gura mai mult sau mai puţin largă; Pec­
toralele lungi şi late în formă de evantaliu; Ventralele fără
du n git r a n s v e r RaI e p r o nun ţ a te, sun t în g u s te şi s cur te şi
nu ajung niciodată până în dreptul deschiderii anale. Ul­
timul radiu (al IV-lea) al ventralelor aproape egal cu primul
lor radiu moale.
Sinonime şi citaţiuul:
Cottus: Marsigli, 1. c., Tom. IV, p. 73, Tab. 24, Fig. 2.
Cottus s. Gobio fluviatilis capitatus: Geener, De aquatil., f. 162 a.
Cottus gobio: Linne, S. N. 1, p. 452, 1766. Bloch, Oek. Naturg. d. Fische
Deutschlands, 2, 17, tab. 39, fig. 2, (1784). Pallas, Zoographia Rosso-Asiai.
III, p. 126. Meidinger, Icon. pisc. Austr., tab. 17. Cuvier el Valenciennes,
1. c., voI. IV, p. 145. Reissinger, l. c., p. 10. Nordmann, 1. c., p. 376.
Biete, 1. c., p. 7 (1853). Kessler, Zur Iohtyol. etc., p. 7 ;-Aralo-Caspi­
Pontic. Ichthyol. (1877). Heckel u. Kner, 1. c., p. 27. Jeiiielee, Gattung Cottus
(Arch. p. la Zool. 1861). PanCic, 1. c., p. 68. Gunihe», Catal. II, p. 156.
Siebold, 1. c., p. 62. Grimm, 1. c., No. 15. Seeley, 1. c., p. 50. Sabane­
jeff, 1. c., p. 86. VVarpaco'IVski, 1. c., p. 43.
Cottus microstomus: Heckel, Annalen des Wiener Museums II, p. 147,
tab. 8. Nordmann, 1. c., p. 377. Heckel u. Kner, 1. c., p. 32. Kessler,
Zur Ichthyologie des Sudwestlchen Russlands, p. 7, şi Nachtrăge zur Ich­
thyologie des sudwestliohen Russlands (1857), p. 7, No. 7.
Cottus ferrugineus: Heckel u. Kner, Susswasserfisohe, etc., p. 34.
Br. 6, 1 D. 6-- 9, 2 D. 16-18, P 13-14, V 1/4, A 12--14, C. 13.
Sglăvoaoele au un corp foarte bine caracterizat prin capul lor mare, lat
şi turtit şi prin corpul lor cu mult mai îngust, comprimat lateral, care
merge din ce în ce subţiindu-se. Capul lor seamănă, cum zic pescarii no­
ştri "cu un cap de broască" şi are o lăţime egală cu lungimea sa, care
şi ea este egală .. aproximativ cu 1/4 din lungimea totală a corpului. Lăţi­
mea maximă a capului este în dreptul operculelor. Capul fiind foarte tur­
tit, înălţimea sa maximă este abia ceva mai mare ca jumătatea lăţimii
sale. Indată după deschiderile branchiale, corpul se subţiază şi lăţimea sa
maximă de după inserţiunea pectoralelor, care este egală cu înălţimea sa
'i
[37]
37
maximă dela începutul primei dorsale intră de 5.5 până la 6 ori ln lun­
gimea totală a corpului,
Un exemplar provenit din râul Trotuş de 93 mm. lungime are urmă­
toarele dimensiuni: lungimea capului 23 mm.; lăţimea capului 23 mm.;
înălţimea capului 13 mm.; înălţimea corpului la începutul dor-salei 16
mm.; lăţimea corpului între pectorale 16 mm.; diametrul longitudinal al
ochilor 5 mm.; distanţa interorbitală 4,5 mm.; distanţa praeorbitală (dela
marginea ochiului la vârful botului) 5 mm.
Gura este largă şi ajunge la unele exemplare chiar până sub jumătatea
ochiului; ea este rotunzită înainte. La bărbaţi, cari de obiceiu au capul
mai larg, este şi gura cu mult mai largă decât la femele. Fălcile sunt
egale şi au pe ele mai multe serii de dinţi mici oatifelaţi ; de asemenea
şi vomerul. Palatinele şi limba sunt nedinţate. Caracteristic e că şi oa­
sele faringeale au pe ele mici dinţi catifelaţi ; de asemene« şi arcur-ile
branchiale (afară de primul) poartă pe ele mici papile acoperite cu dinţi
mici oatifelaţi.
Partea superioară a capului este netedă, oasele neapărând la suprafaţă.
Ochii sunt îndreptaţi mai mult în sus privind numai foarte puţin în lă­
turi; diametrul lor este aproape egal cu 1/3 din lungimea capului. Dis­
lanţa ochilor dela vârful botului este egală cu aproape odată diametrul JOI'
si lot astfel e si distanta dintre ei.
, "
Preoperculul este înarmat la partea superioară a marginii sale peste-
rioare cu un spin puternic întors în sus, sub aceasta se mai află adeseori
f;\i un al doilea mult mai mic şi mai ascuţit, care este acoperit cu piele.
Suboperoulul are şi el un mic ghimpe îndreptat înainte, care este şi el
acoperit cu piele.
Deschiderea branchială nu este tocmai mare, iar membrana hranchială
este susţinută de 6 radii branchiostege bine pronunţate. Parabranchiile
sunt mari şi pectinate.
Pielea pe corp este goală, moale, cu numeroase mici papile şi secre­
tează mucozităţi. Linia laterală începe dela inserţia operculului, merge
ceva mai sus de jumătatea corpului şi se termină la jumătatea inserţiunii
aripioarei caudale. Ea e compusă din 26-28 tubuşoare mici cari sunt
orificiile canalului lateral. Orificiile acestor canale se observă foarte bine
şi pe cap şi mai cu seamă pe falca inferioară se recunosc pa\'.i.i foarte
bine. La unele exemplare linia laterală nu ajunge până la inserţiunea ari­
pioarei caudale, ci se termină încă înainte de sfârşitul dorsalei. Acest ca­
racter, căruia înainte i se dădea o mare importanţă şi se zicea că e ca­
racteristic numai pentru speciile americane de Cottus, se întâlneşte foarte
des la exemplarele recoltate în apele noastre.
Prima aripioară dorsală este mică şi cu mult mai joasă decât a doua;
ea începe ceva mai în urma părţii superioare a bazei pectoralelor. Deşi
separată, ea este de obiceiu la baza ei legată printr' o mică cută de piele
cu a doua dor sală, care este cel puţin de 3 ori mai lungă. Pectoralele,
în formă de evantaliu, sunt foarte . mari şi lungimea lor este egală cu
aproape 1/4. din lungimea totală a corpului. Ventral ele sunt înguste şi mici
şi nu ajung până la anus. Ultimul lor radiu moale este egal în lungime
cu primul. Toate celealte aripioare, mai cu seamă la exemplarele tinere,
I
[38]
,o.
,
,
sunt de obiceiu compuse din radii nebifurcate. Anala �ste singura care
are în totdeauna radii bifurcate şi are marginea ei posterioară convexă.
Anusul este situat ceva înaintea jumătăţii corpului; după dânsul vine
porul genital care la bărbaţi este întotdeauna ceva mai lung.
Coloraţiunea. Coloarea variază mult şi mai cu seamă şi după apele în
cari se prind; aşa de ex. la Broşteni şi Bicaz exemplare prinse în Bistriţa
sunt cu mult mai deschise decât cele din pârae. Coloarea generală va­
riază între cenusiu închis şi cafeniu pe spinare şi între alb şi cenuşiu
deschis pe burtă. Pe spinare sunt în totdeauna dungi şi pete cafenii mai
închise, iar pe burtă numai la bărbaţi sunt pete cafenii, pe când la femei
pântecele este nepătat. In genere bărbaţii sunt în totdeauna de o coloare
mai închisă. Prima aripioară dorsală este cafenie cu pete mai închise �i
cu o margine bătând puţin în ros. Celelalte aripioare urmează coloarea
generală a corpului. VenLralele sunt albe sau cenuşii deschise şi nu sunt
pătate sau vărgate decât numai puţin sau chiar de loc.
Dimensiuni. Sglăvoacele nu ajung niciodată la dimensiuni mari. Exem­
plarele obişnuite sunt între 9 - 12 om.; se găsesc însă exemplare şi de
15 cm. lungime.
Distribuţiunea. Sglăvoacele sunt foarte răspândite în apele Carpaţilor
româneşti, ele trăesc în cursul superior al râurilor noastre şi în pârăele
cari se varsă în ele. Am colectat şi examinat exemplare din următoarele
ape: din Bistriţa şi afluentii ei: Bicaz, Tarcău, Neagra, Sabasa, Berea, Ne­
grişoara, etc.: aici deja la Piatra-N. ele încep a deveni mai rare; din
Trotuş şi afluenţii săi la Dărmăneşti ; din cursul superior al Dâmbovitei,
râul Doamnei, râul Târgului, etc., lângă Câmpu-lung; din cursul superior
al Argeşului şi Vâlsanu (la gura sa); în cursul superior al Oltului, Bis­
triţa (Oltenia) şi Lotariţa, etc.
In cursul inferior al râurilor noastre, Sglăvoacele nu pot trăi, cu atât
mai puţin încă în Dunăre. De aceea trebue să-mi exprim mirarea mea
când distinsul autor al Faunei pontice, Nordman (1) scrie "J'ai peohe dans
le Danube, dans le Bug et dans le Dnieper, ainsi que dans les ruisseaux
dependants de ces fleuves, le C. gobio tel que Cuv. et. Val. l' ont decrit".
De sigur că aceasta nu poate fi decât o eroare care trebue să-şi aibă
explicarea ei în etichetarea greşită a materialului adunat în alte locuri, afir­
maţiune care de altfel şi întrucât priveşte Nistrul a fost pusă la îndoeală
de către Kessler (2).
Biologia. Sglăvoacei îi plac pâraele mici de munte cu curent puternic
şi cu fundul stâncos sau pietros, de aceea ele se găsesc în toată regiunea
păstravului în cele mai mici părae şi izvoare, unde trăesc împreună cu
Păstravul, Boisteanul şi Grindelele. Ele se scoboară însă şi mai la vale
până prin regiunea Lipanului, în Bistriţa d. ex. se găseşte - deşi mult mai
rar -- până la Piatra-Neamţu, Se găseşte de asemeni şi în laourile de
munte. Ele trăesc în apă şipotoasă, spumoasă, ascunse pe sub bolovani în
partea lor din {tv�l şi nu ies de aici decât «dacă sunt scorrnonite cu băţul
(1) Nordmann, 1. c., p. 376.
(2) Kessler, Ausi,ige a. d. Berichte, etc., p. 13.
[39]
39
sau dacă se mişcă bolovanii». Ele stau la pândă sub pietre şi când văd vreun
animal oare le serveşte de hrană, se aruncă asupră-i făcănd mişcări bruşte.
h�lăvoaoea se hrăneşte cu larve de insecte şi tot felul de animale mici
ce găseşte în apele în cari trăeşte; ea este însă şi un peşte foarte răpi­
tor-după cum o arată şi forma gurii-şi mănâncă şi ouă şi pui de peşte,
în special ea aduce mari stricăciuni la ouăle şi puii Păstravului.
Zglăvoacea leapădă icrele primăvara «când se desleagă omătul» înce­
pând prin Martie, câte odată şi pe la sfâr�itul lui Fevruarie şi ţine până
la sfârşitul lui Aprilie. Bătaia se face în felul următor: bărbatul sapă cu
coada «ca cu o mătură» o gropiţă în prundişul de pe fundul apei sau alege
Între pietre un loc ascuns şi liniştit, apoi vine femeia - care în această
epocă este cu totul diformă - şi leapădă intre 100-500 de ouă pe cari
le lipeşte de pietre; aceste ouă lipindu-se şi Între ele formeiză «un fel
de boţ» care stă ascuns între pietre. Ouăle sunt mari, au un d'ametru de
2.5 mm. şi o coloare galbenă roşietică; durata incubaţiunii lor este de
4 - 5 săptămâni, în care timp bărbatul stă şi le păzeşte.
Grija pe care o au părinţii pentru puii lor a fost deja observată de
Linne (1) care scrie «Nidum in fundo format, ovis incubat prius vitam de­
sertus, quam nidum». In urmă Marsigli (2) şi apoi Fabricius (3) arată din
nou grija părinţilor de puii lor şi susţin că bărbatul este acela care pă­
zeşte ouăle în tot timpul incubaţiunii lor.
Aceste observaţiuni au fost puse în urmă mult timp la indoeală de mai
mulţi naturali şti de mare valoare, între cari şi Bloch (4), Ecksirom. (5), GUn­
ther (6), Cuvier şi Valenciennes (7), etc. până ce Reckel şi Kner (8) au adus
alte observaţiuni nouă ale unor pescari cu multă experienţă' din Austria,
prin cari se confirmă în totul vechile observatiuni ale lui Marsigli şi Fa­
bricius. Observatiuni directe în acuarii asupra modului de reproducţie a
Zglăvoacelor sub controlul unui om de ştiinţă nu s' au făcut încă, dar nu
ştiu de ce nu s'ar da crezare acestor observaţiuni ale pescarilor, cu atât
mai mult, cu cât sunt şi alte specii de peşti la cari bărbatul păzeşte ouăle
în timpul olocir-ii ca şi aici. Nu am decât să citez Somnul din bălţile noa­
stre - care în forma generală a corpului are multă asemănare cu Zglăvoa­
cele - despre care se ştie, şi am putut şi eu singur deseori s' o observ,
că bărbatul în tot timpul incubaţiunii stă lângă icre şi le păzeşte, şi când
se apropie de ele vreun alt peşte, sare la el să-I mănânce sau a] loveşte
cu coada ca cu un biciu. Tot astfel este şi cu Gasterosteus şi diferite
alte specii.
Paraeiie. S'au găsit până astăzi 2 specii de Eohinorynchi, 2 specii de
Cestode şi 2 de Trematode.
(1) Linne, Systema Naturae, voI, I, ed, 12. 1766, p. 452.
(2) Marsigli, Danubius ponum: voI. IV, p. 73.
(3) Ot. Fabricius, lI'auna Groenlandica, 1780, p. 160.
(4) Bloch, Oeckon. Naturg. â. Fische Deuischlands, II, p. 14.
(5) Eckstrorn, Eische in den Scheeren. von M6rk6, p. 170.
(6) Giinther, Fische des Neckars, p. 28.
(7) Cuvier et Valenciennes, 1. C., voI. IV, p. 151.
(8) 1. c., p. 30,
[40]
-
'-.
40
lntrebuinţarea. Sglăvoacea are o carne foarte gustoasă şi când se fierbe
iea o coloare roşie ca a păstravului. La noi se mănâncă mult, fript proas­
păt la frigare. O valoare comercială nu are şi nici nu se aduce decât
foarte rar şi în foarte mici cantităţi prin unele oraşe de munte la piaţă.
Pisciculiura. Sglavoacea fiind un peşte răpitor, care poate aduce ade­
seori mari stricăciuni tovarăşului său de vieaţă, Păstravul, căruia îi mănâncă
ouăle şi puii şi-i face concurenţă la hrană, nu numai că nu trebue immulţit,
dar din contră ori de câte ori voim să facem îmbunătăţiri pentru pescui­
tul din pârăele de munte, trebue să căutăm a-l împiedica să se îmmul­
ţească prea tare şi a-l înlocui cu pui de păstravi.
Pescuitul. Sglăvoacele se prind vara cu sacul şi cu mâna, ridicând în­
cet pietrele; iarna se bat cu ostia. Ele cad însă şi la cereală (crâsnicul
fără coadă) şi câte odată chiar la gărduţul cu leasă.
lVumele populare. Numele cele mai răspândite sunt: Sglăvoace, Sglă­
voc, Sglăvoagă şi Glăooace; le-am auzit în Bucovina, pe toată valea Bis­
triţei, la Cârn pul ung, în judeţul Argeş, şi chiar arareori pe valea Oltului,
Topolog şi Lotrişor. In Transilvania, după Bielz şi Heckel şi Kner : Klo­
niosch. şi Bute. In Moldova se mai numesc Babe, Babele şi Babi (pe
pâraiele din valea Bistriţei, pe Trotuş, Asău, Uzul, la Dărmăneşti, etc.). In
Oltenia se numesc mai cu seamă Moace.
Varietăţi. In apele noastre trăesc 2 feluri de varietăţi din această specie,
si anume:
,
1) Forma tipică Cottus gobio L. Var. macrostomus aci descrisă,
caracterizată- printr'o gură mare, maccilarul ajungând înapoi cel puţin
până sub marginea anterioară a ochiului şi
2) Cottus gobio L. Var. microstomus (= Cottus microsiomue: Heckel,
Anal. d. Wiener Museums 1836 şi Heck & Kner, 1. C., p. 32), caracte­
rizată printr' o gură mai mică, maxilarul neajungând înapoi până
sub ochi.
Celelate diferinţe cari s'au găsit între aceste 2 forme şi cari făcuse
pe Heckel să ridice ultima varietate la rangul unei specii s'au dovedit în
urmă - în special de către Gunther şi Jeitteles - că nu există şi că arnân­
două formele sunt strâns legate între ele prin forme intermediare.
Varietatea microstomus a fost găsită de către Kessler în apele Basara­
biei şi eu am găsit-o foarte des în pâraele noastre din munţii Moldovei.
Ea are acelaş fel de vieaţă, hrană, reproducţie etc. ca şi forma tipică, aşâ
că nu am nimica nou de spus în privinţa ei.
2. Sp. Cottus poecilopus Heck.
Tab. II. Fig. 14.
Caractere specifice: Gur a f o a r tel ar g ă a j ung â n d p â n ă sub o c h i.
Pe c tor ale lei ung i şi lat e în for m ă de e van t a li u. Ve n t r a l ele
=
f'
•
[41]
�'---�-����l
1
,
41
cu dungi transversale bine pronunţate, sunt înguste ajun­
gând cel puţin până în dreptul anusului. Ultimul radiu
moale (al IV-lea) al ventralelor cu mai mult de 1/3 mai
s cur t de cât p r i m u 1 lor rad i u m o ale.
Sinonime şi Citaţiuni:
Cottus poeci1opus: Heckel, Annalen de; Wiener Museum's (1836), Tab.
8, fig. 1 şi 2. Heckel u. Kner, 1. c., p. 31, fig. 11. Nordmann, l. c., p. 371.
Gicnther, Catalogue etc., voI. II, p. 157 (nu: Fische d. Neckars). Siebold,
1. c., p. 64. Jeiiieiee, Rev. d. Gattung Cottus, 1861 şi Prod. Faune Vertebr.
Hungar. super., p. 48. Pani5ic., 1. c., p. 69. Keesler, Ichthyol-Aralo-Caspi­
pontică, p. 290 (No. 25). Grimm, 1. o., No. 26. Seeley, 1. c., p. 55. Rade,
l. c., p. 64.
Cottus gobio var. poecilopus: Guniher, Fische d. Nekars, p. 25.
I D. 8-9, 2. D. 16-20, P. 14, V. 1/4, A. 13-15, C. 13.
Această specie în afară de caracterele deferenţiale arăta le prin diagnoză
se deosebeşte numai puţin de cea de sus. Un caracter prin care exem­
plarele din apele noastre par a se deosebi de cealaltă specie este ghim­
pele preopercular care aici nu este aşa de mare �i asă de întors în sus
ca la Cottus gobio.
Pentru a se aprecia mai bine diferinţele între diferitele dimensiuni ale
corpului dau aici măsurătorile luate de pe un exemplar normal de 106 mm.
lungime, măsurători cari coincid cu cele luate de pe diferite alte exemplare,
aşa că pot fi luate ca tipice: lungimea capului 29 mm., lăţimea ca­
pului între marginile preoperculelor 27 mm., înălţimea capului 17 mm.,
înălţimea maximă a corpului la începutul dorsalei 17 mm., înălţimea minimă
la pedunculul caudal 8 mm., lăţimea maximă a corpului Între pectorale 17
mm., lăţimea pedunculului caudal la finea dorsalei 4 mm., dela vârful bo­
tului la anus 48 mm., dela anus la finea caudalei 58 mm., diametrul lon­
gitudinal al ochilor 5 mm.; distanţa praeorbitară 5 mm. şi distanţa inter­
orbitară 5 mm.
După cum se vede dar din comparaţia acestor măsurător-i cu C(�le date
pentru Cottus gobio, între aceste 2 specii în afară de diferinţele relevate
în diagnoză, nu există altele mai principale.
Diferinţa arătată de Heckel că la C. gobio radiile dela pectorale (cel
puţin în partea superioară) se bifurcă, pe când aici niciodată, nu are nici
ea nici o însemnătate - după cum a arătat. şi Jeitteles (1) şi Siebold (2) ­
căci pe de o parte găsim foarte multe exemplare-chiar adulte-de C. Gobio
cari nu au nici un radiu din pectorale bifurcat, iar pe de altă parte în­
tâlnim foarte adesori C. poecilopus cu radii din pectorale bifurcate.
Coloraţiunea. Coloarea generală a corpului este cu totul asemănătoare
cu specia precedentă, poate numai că colorile sunt ceva mai închise-
(1) 1. C., p. 8-9.
(2) 1. c., p. 65.
..
Iti
ill
,1
1
[42]
• t- ...
42
ceeace însă poate fi numai din cauza diferitelor ape unde' trăesc. Cu totul
diferită este coloraţiunea aripioarelor ventrale cari aici sunt vărgate trans­
versal având vreo 10-14 dungi transversale pe ele foarte pronunţate­
pe când la C. gobio sunt uniforme fără vărgături pronunţate pe ele. De ase­
menea şi I-a dorsală are o coloare ceva deosebită având 2 pete negre mari
f?i rotunde, una la începutul şi una la sfârşitul ei, legate la baza lor printr' o
pată castanie. :\Iarginea acestei aripioare esLe albă.
Distribuţiunea. Cottus poecilopus are aceeaş răspândire în apele noastre
ca şi Cottus gobio, numai că în unele locuri -- d. ex. în regiunea Bistriţei­
e cea dintăi mai răspândită, pe când în altele-do ex. regiunea Trotuşului­
e cea de a doua. In totul tnsă această specie este cu mult mai numeroasă
în apele noastre decât C. gobio.
In privinţa Biologiei, tntrebuinţării �i pescuitului aceste 2 specii se asea­
mănă cu desăvârsire. De asemenea pescarii noştri nedistingându-le una
de alta, le dau aceleaşi nume populare.
Varietaţi. După cum a arătat \li Jeitteles (1) pentru apele din Ungaria,
tot aşa \li în apele noastre această specie are 2 varietăţi: una cu gura
mare (var. macrosiomus Jeitlel.), al cărei maxilar ajunge până sub ochiu,
\li alta cu gura mai mică (Var. microsiomus Jeittel.), al cărui maxilar
nu ajunge înapoi până sub ochiu.
Intre ambele varietăti nu există însă nici o altă diferintă.
, ,
"
(1) Protl. f(wnae Verfpur T-!nllf/al··super., p. M�.
[43]
3. FAM. GASTEROSTErDAE BONA?
Acallthopterigieni având oasele snborbitale Iăţite şi articulate cu preoperculul
pentru a forma împreună de fiecare parte câte o cuirasă a obrazului. Inaintea
aripioarei dorsale mai mulţi spini liberi nelegaţl între ei printr'o membrană. Ven­
tralele cari sunt situate în regiunea abdominală suut compuse numai din câte
un spin puternic şi cel mult un radiu moale rudimentar. Cu beşică înotătoare.
I
I
Peştii cari compun această familie, din cauza organizaţiunii lor par­
ticulare au fost înainte atribuiti de diferiti naturalisti la diferite familii.
, , ,
Cuvier şi Valenciennes (1), luând de bază oasele suborhitale lăţite cari
se articulează cu preoperculul şi, acoper obrajii ca o cuirasă, au încercat
să-i pună în familia creată de dânşii a Cataphractelor. Alţii ca C. Dumeril (2),
Ruppel (3), Heckel şi Kner (4) şi în urmă Siebold (5), considerând mica im­
portanţă a caracterului pe care se baza Cuvier şi multele diferinţe de
organizaţie ce există între Gasterostei şi celelâlte Cataphracte (Cottus,
Trigla, etc.), au luat de bază forma generală a corpului, pielea şi colora­
ţiunea ei identică, etc. şi au căutat a le pune în familia Scomberoideilor.
Astfel s'a revenit la vechia idee a lui Bloch. (6) care punea Gasterosteidele
alături de Scomberide şi mai cu seamă la opinia lui Linne (7) care punea
pe Nauoraies, Temnodon şi alte adevărate Scomberide, între Gasterostei.
De altfel această asemănare a Gasterosteilor cu Scomberidele nu a scăpat
nici chiar pescarilor noştri din vedere, cari în unele regiuni din Dobrogea
numesc pe Gasterosteus PăLămidă sălbatică (adică Pelamys care este un
adevărat Scomberid),
Dar nici cu Scomberidele înrudirea lor nu este naturală ci nu1nai apa­
rentă: conformaţiunea specială a basenului, spinii liberi dinai�tea dorsalei,
forma ventralelor compusă dintr'un singur spin, etc. le separă cu totul de
ele; afară de aceasta chiar Cuvier singur a atras atenţi unea asupra con­
formaţiunii capului lor care seamănă mai mult cu Pericoideele şi e cu
totul diferit de Scomberide.
(1) 1. o" voI. IV, pag. 479,
(2) C. Durneril, Zoologie analitique, pag. 124, 1806 .
. (3) Ruppel.
(4) Heokel u. Kner, Susswasset'fische d. Oesier. Monarchie.
(5) Siebold, Susswasserfische v. Mitteleuropa, p. 62.
(6) Blooh, Oekon. Nat1.f,rgeschichte a. Fische Deutschlands] II. Bd., p. 79.
(7) Linne, System. Naiurae,
"
I
I
[44]
) ..
[j
44
Astfel fiind, încă din 1834 Bonaparte (1) apoi Guhther (2) �i Blan­
chard(3) au format o familie desebită a Ga sleroidelor, familie care astăzi
este aproape general admisă în toate tratatele moderne de Ihtiologie.
In privinţa poziţiuni sistematice a acestei familii, abia în timpul din urmă
s'a ajuns a se dovedi că ea este de aproape înrudită cu familia Eisiu­
larideilor. O specie, Auliscops spinescens, nu de mult descoperită de către
Peiers lângă coastele Californiei se aseamănă în atâtea privinţe cu Gas­
terosteii şi mai cu seamă prin faptul că posedă o serie de spini dorsali
liberi, încât înrudirea lor nu mai sufere nici o îndoeală(4).
Această familie este reprezentată în apele noastre printr'un singur gen
Gasierosieus.
Gen. Gasterosteus Artedi.
(gen. pisc. p. 25. 1738).
Corpul fără solzi., acoperit cet mult pe lături cu câte o serie de plăci
osoase. Spinii dorsali şi ventrali cu articulaţiuni cari se pot închide.
Oasele pubiene foarte desvoltate ajungând înainte până la arcada hu­
merală, iar inapoi acoperind mai mult sau mai puţin regiunea abdo­
minală. Fălcile şi oasele faringiene cu dinţi catifelaţi, fără canini;
limba şi oasele palaiine fără dinţi. Diferitele bucăţi ale palatinului
opercular nedintate. Deschiderile branchiale mici si sustinute prin 3
, ' ,
radii branchiostege.
Acest gen esle reprezentat în apele noastre prin 2 specii:
1. sp. Gasterosteus platygaster Kesslet. Pălămida de Balta.
Tab. II. Fig. 15 a, b, c.
Cor pul mic, c u O z u g r U m ă tur ă î n f O r m ă d e gat a par e n t ă
între cap şi torace ş i cu un peduncul c a u d a l prelungit
ş iT o a r t e subţire. Inaintea aripioarei dorsale 9-10 spini
1 i b eri; dor s a l aşi a n a 1 ade re g u 1 ă cuc â t e 7 rad iim o i( 7-8
.
(1) Bonaparte, Vert. syst. 1837.
(2) Gunther, Caial, of ihe Fisches in the Brit. Museum. VoI. II, pag. 1.
(3) Blanchard, Les Poissons des eaux douces dela France, p. 174.
(4) Vezi şi F. Heinche, Uniersuch, ·ub. die. Stichlin[J13, în: Kongl. Vetenskaps-Akadernien Fărhand-
lingar, 1879, No. 6. Stokholm.
v ,
.. Giiii-iiii-" ... r-.lliiiiiiiiii ..... .â = -
[45]
45
dor s a 1 aşi 6-7 a n a 1 a). D P i n ii ve n t rai i re 1 ati v g r o şiş i d I n�
ţ aţi p e ��,<I, r g i nil e lor. Cor pul a c o per i t pe 1 ă tur ieu cât e
29--30 plăci osoase din cari primele ceva mai mari şi
a p r o p i a t e înt r e ele, iar cel ela 1 t e din c e î n c ema imi c i,
în dep ă r ta te una dea It aşi as cun s e în p iei e, as t fel că abi a
se pot re cun o aş te. Pe du n cui u 1 ca uda 1 net e d fă r ă cel e 2
car e n ela te rai e. Dis cui ve n t rai l"u n g şi 1 a t aj ung a n d pa n ă
Iad e s c h i d ere a a n a 1 ă. A ei P i o a rac aud a 1 ă r o tun dă.
Sinonime:
Gasterosteus platygaster: Kessler, Auszuge a. d. Berichte liber eine a.
d. Nordwestl. Kusten des Schwarzen Meeres u. durch die Westl. Krym
unternom. Reise. Moskau 1860. II. Th., p. 17. Kessler, Ichthyologia arai 0-
caspi-pontică, în lucrările expediţiei arai o-caspice (ruseşte) 1877, pag. 1-4
şi pag. 20. Grimm, Fishing and Hunting in Russian Waters. 1883, No. 3.
Sabanejeff, 1. c., vol 1., pag. 91. Warpacho'IVski, 1. o., p. 27. Steindachner,
Ueber das Vorkommen von Gasterosteus platygaster Kessl. im Stromm­
gebiete der Donau. Sitzungsberichte der kais. Akademie der Wissenshaften.
Wien. Bd. CVIII. Abth. 1. 1899.
Gasterosteus platygaster var. Danubica: Steindachner, 1. c., pag. 4.
Gasterosteus pungitius: Nordmann; 1. c., p. 381. Pancic, Pisces Serbiae,
p. 71. Steindachner, Ichthyologische Notizen (X). Sitzbericht. d. kais.
Akademie d. Wiss. Wien LXI Bd .. Jahrg. 1870.
D. 9-10/7-8, P. 10, V. 1/0-1, A. 1/6-7, C. 12-15.
Această specie a fost descoperită abia în anul�1859 de către distinsul
ihtiolog rus K. Kessler între algele din portul Odessei. Prima descriere
a fost făcută după 8 exemplare cari aveau o lungime de 1".6'" pana la
2".3111 (adică de 3.7-5.8 cm.) şi i-a dat următoarea diagnoză: «mit 9
bis 10 gesonderten Ruckenstacheln, mit breiiem, hin ten abgerundeten Be­
ckenschilde und kureen Baucnţtossensiachein» (1). In urmă Kessler pro­
curăndu-şi alte 14 exemplare mai mici (2.5-2.9 cm.) dintr'un b�aţ lateral
al Niprului, a constatat între ele şi primele exemplare câteva 'diferlnţe
importante şi mai cu seamă: 1) sugrumătura dintre cap. şi torace nu era
atât de lămurită. 2) Scutul ventral la aceste exemplare era cu mult mai
îngust si mai ascutit si 3) Spinii dorsali si cei ventrali erau relativ mai
, , , ,
puternici şi cei din urmă ajungeau până lp, finea discului ventral. Compa­
rând în urmă toate exemplarele între ele, Kessler ajunge totuş la concluzia
că nu a avut înaintea sa o specie sau varietate nouă, ci că diferinţele
constatate se explică numai ca deosebiri de vârstă. '
In 1870 Jacorvlerv (2) studiind peştii dela gurile Volgăi descopere şi el
2 varietăţi nouă şi anume: Gasterosteus platygaster var. Kessleri şi G.
(1) 1. c., pag. 17.
(2) Iacorvlerv, Câţiva peşti noi sau puţin cunoscuţi din gurile Volgăi. Kazan 1870 (ruseşte).
I
ÎI
L
'1
•
•
�
[46]
"
platy{jaster Var. niger .. iar în 1877 Kessler în lucrâr<e<1. sa fundamentală
asupra Ihtiologiei aralo caspi-pomică (1) descrie din nou această spe­
cie, completând descrierea întâia şi adăugând încă 2 varietăţi nouă: var.
caucasicus şi var. aralensis, pe cari le-a găsit el în Transcaucasia şi în
Mar-ea de Aral (la gurile fluviului Amu-Dar-ii), Chiar şi această descriere
nouă Însă nu este destul de completă şi nu ne dă nici măcar o figură a
acestei atât de interesante specii.
Abia în timpul din urmă Sieindachner care, după ce în 1870 (2) ur­
mând exemplul lui Nordmann (3) şi Pancic (4) confundase ace stă specie
cu Gasierosieue punqiiiu« Lin., revine din nou şi examinând o serie de
exemplare din bălţile Dunării dela Negotin şi din râul Sava de lângă
Belgrad, dă o nouă descriere acestei specii. Descrierea dată de Steindach­
ner completează mult descrierea lui Kessler, totuş nu ne lămureşte nici
ea pe deplin. Steindachner găsind că exemplarele diferă întru câtvă de
primele exemplare descrise de Kessler şi mai cu seamă în privinţa seu­
tului şi al spinilor ventrali, zice: «Man konnte daher wenigstens vorlăufig
die im Donaugebiete vorkommende Abart des G. platygaster nominell
als var. Danubica von jener des Schwarzen Meeres unterscheiden, bis
weitere Untersuchungen einer grosseren Anzahl von Exemplaren von ver­
schiedenen Localităten einen allmăligen Ubergang nachweisen » (5).
Din această scurtă schiţă istorică se vede dar că această specie încă
tot nu este în deajuns de bine cunoscută. Din literatura de până astăzi
noi nu putem încă şti cari sunt caracterele ei esenţiale, prin ce anume
se deosebeşte ea de ruda ei de aproape Gasterosteus pungitius, care trăeşte
în Marea Nordului şi în Marea Baltică cu afluenţii lor; noi nu ştim încă
cari sunt caracterele ei variabile pentru a putea să apreciem ce valoare
au toate formele descrise până azi ca varietăţi nouă şi în special ce va­
loare poate avea forma descrisă de Steindachner ca varietate specială a
Dunării.
Astfel fiind, voi căuta ai cea să dau o descriere mai amănunţită a acestei
specii, bazată pe un număr foarte mare de exemplare pe cari le-am colectat
timp de aproape 13 ani în toate regiunile terii, în diferite feluri de ape
şi la diferite epoce ale anului. Voi da de asemenea şi o figură făcută cu
camera luci dă după un exemplar tipic pentru a completa astfel şi această
lacună din bibliografia de până acuma.
Descrierea. Forma generală a corpului este cât se poate de caracte­
ristică şi diferă mult atât de cealaltă specie, Gasterosteus aculeatus, cât şi
chiar de ruda sa apropiată G. pungitius. Profilul său este următorul:
dela gură se ridică o linie oblică până în dreptul marginii posterioare a
ochilor, de aicea merge ceva mai înclinată, aproape orizontală, până la
primul spin dorsal; dela primul spin la ultimul spinarea descrie o curbă
uşoară, al cărei punct culminant este al V-lea spin. Dela ultimul spin
(1) Kessler, 1. C., pag� 1-4 (ruseşte).
(2) Steindachner, lchthyologische Notieen: X. SiLzber. K. Akad. d. Wiss. Wien 1870.
(3) Nordmann., 1. C., p. 381. .
(4) Pancic., 1. C., p. 71.
(5) Steindaohner, Sitzberichte. d. kais. Akad, d. Wiss. Wien 1899, p. 4.
[47]
c-'
dorsal până la inserţiunea ultimului radiu al dorsalei linia spinării se 8Cd�
boară brusc în jos, iar de aleea până aproape de inserţiunea caudalei se
scoboară încetul formând pedunculul caudal care este foarte subţire, ro­
tund şi fusiform. Inainte de inserţiunea coadei pedunculul caudal se sub­
ţiează şi se lăţeşte brusc luând împreună cu caudala cu totul forma unei
lopeţi. La partea inferioară profilul descrie în mod invers aceleaşi linii
pentru a da părţii ventrale a corpului o fo.rmă generală aproape simetrică
cu cea dorsală : dela marginea fălcii inferioare, care este proeminentă
ieşind ceva înaintea celei superioare, se scoboară oblic o linie până pe
sub marginea posterioară a ochiului, de aici ea pleacă înainte ceva mai
puţin înclinată până la marginea operculului. Intre marginea posterioară
a operculului şi trunchiu, corpul apare strangulat având aparenţa unui
gât care separă capul de torace. De aici până la inserţiunea primului
spin anal, marginea ventrală a corpului fiind formată prin oasele cubitale
şi discul ventral, este cu totul dreaptă, apoi pe toată lungimea analei,
această linie se urcă din nou brusc îngustând corpul, în fine, de aici îna­
inte se suie încet pentru a forma pedunculul caudal din ce în ce mai în­
gust până la baza caudalei.
Lungimea capului este cuprinsă de aprox. 4 ori în lungimea totală a
corpului (inel. caudala). Gura este puţin oblică îndreptată în sus (semi­
superioară) şi partea posterioară a maxilarului ajunge înapoi până sub
narine. Inălţimea maximă a corpului în dreptul celui al V-lea spin dorsal
este cu aproximativ 1/0 mai mic ca lungimea capului şi intră cam de 5
ori în lungimea totală a corpului. Lăţimea corpului între cele 2 pectorale
este ceva mai mare ca jumătatea înălţimii sale. Diametrul ochiului este
aproape egal cu 1/4 din lungimea capului, distanţa praeorbitală fiind în
totdeauna ceva mai mică ea diametrul ochiului, iar distanţa postorbitală
(dela marginea posterioară a ochiului la finea operculului) aproape egală
cu de 2 ori acest diametru.
In cele ce urmează voiu da dimensiunile maiu principale ale câtorva
exemplare mai tipice din apele noastre:
1) Un exemplar din Balta Crapina, având lungimea totală a corpului
de 37 mm. are următoarele dimensiuni: înălţimea corpului 7,5 mm., lăţi­
mea corpului 4 mm., lungimea capului 9 mm., diametrul ochiului �J5 mm.,
distanţa preorbitală 2,2 mm., distanţa postorbitală 4,1 mm.j- distanţa in­
terorbitală 2,5 mm;
2) Un exemplar din delta Dunării de o lungime de 36 mm. are: înălţi­
mea corpului 7 mm., lung. capului 9 mm., diametrul ochiului 2,3 mm.,
distanţa preorbitară 2 mm., distanţa postorbitară 4,6, 10 spini dorsali,
spinul ventral 5 mm., puţin mai scurt ca scutul basenului. Scutul base­
nului ascuţit la capăt, ajunge până aproape de anus. 2,9 plăci osoase la­
terale ;
3) Un exemplar din iazul Stăuceni, jud. Botoşani, de 44 mm. lungime:
înălţimea corpului 8 mm., lungimea capului 11 mm., diametrul ochiului 3 mm.,
dist. preorbitară 2,5 mm., dist. postorbit. 5,5, ghimpii ventrali 6 mm.,
discul basenului dela insertiunea spinilor ventrali 8 mm. lat, ascuţit 1&
vârf) nu ajunge până la deschiderea anală;
-------------_._.-
,
l
[48]
>.,
48
4) Un exemplar dela iazul Cristeşti lângă Iaşi, lung1rnea 26 mm., înălti­
mea corpului 6 mm., lungimea capului 7 mm., 9 ghimpi dorsali, discul
basenului dela inserţiunea ventralelor 2,3 mm. ajunge până la anus; spinii
ventrali 3,4 mm. întrec de vârful scut ului. V L'L
Oaselo suborbitale şi diferite bucăţi ale aparatului opercular sunt striate
şi granulate la suprafaţa lor. Pe ambele rarnure ale preoperculului atât
pe cel ascendent cât şi pe cel orizontal şi mai cu seamă la îndoitura
dintre ele, se văd din loc în loc mici orificii cari sunt deschiderile cana­
lelor mucifere. Deschiderile branchiale sunt mici şi membrana branchială
e susţinută în mod constant prin 3 rad ii branchiostege.
Partea ventrală a corpului începând dela istmul branchial şi până aprope
de deschiderea anală este acoperită cu un mare disc lat şi aproape oval.
Partea anterioară a acestui disc este formată de cele două oase cuhitale
lungi şi cur-bate cari se unesc la capetele lor anterioare într'un unghiu
foarte obtuz. Cercul eliptic format de ele are forma unei potcoave şi e
acoperit cu piele. Partea posterioară a acestui disc, situată înapoia spini­
lor ventrali, este formată de scutul basenului; acesta este lung, mai mult
sau mai- puţin ascuţit la vârf şi ajunge până în apropierea deschiderii
anale. Forma sa variază mult după dimensiunile exemplarelor. Aşă d. ex. la
unele exemplare mari de 44-45 mm. lungime, colectate în diferite he­
leştee formate prin afluenţi de ai Jijiei, în judeţul Botoşani, am găsit un
scut foarte mare, lat, cu vârful obtus şi neajungând până la deschiderea
anală ; la alte exemplare însă cevâ mai mici de 37 mm. pescuite la un
loc, tot în aceleaşi ape şi în acelaş timp, am găsit acest scut cu mult mai
îngust, cu vârful mai ascuţit şi mai apropiat de deschiderea anală. Acela�
lucru cu exemplarele colectate în bălţile Dunării, ca balta Greaca, 80-
mova, Crapina, Caraorman, etc. şi aicea am găsit la exemplare mai mari
(de 35 - 37 mm.) scutul basenului mai lat iar la exemplarele mai mici,
pescuite în aceleaşi locuri, era cu mult mai îngust. Examinând în mod
comparativ un număr de peste 100 de exemplare, am putut să-mi formez
convingerea că în adevăr forma şi dimensiunile acestui scut sunt foarte va­
riabile-mai cu seamă cu vârsta. De obiceiu la exemplarele tinere el este
îngust şi ascuţit, la exemplarele mai mari creşte şi el şi se lăţeşte, Însă
în acelaş timp crescând tot corpul, vârful seu se depărtează şi el întru
câtvâ de deschiderea anală, Luând exemplarele extreme am puteâ crede
că avem în adevăr înaintea noastră 2 varietăţi diferite, examinând însă un
mare număr de exemplare, putem constata toate transiţiunile dela o formă
la alta. Pentru aceste motive deci nu trebue a se atribui o atât de mare
valoare sistematică acestui caracter şi nici să-I punem în diagnoza acestei
specii, cum a făcut-o Kessler (1), ca un caracter distinctiv şi nici să for­
măm ca 8teindachner numai pe baza sa o nouă varietate.
Examinând cu lupa mai deaproape acest scut vedem că partea sa pos­
terioară situată înapoia spinilor ventrali are la mijloc un fel de carenă,
iar pe fiecare margine câte o cornişă, cari apar ca 2 oase deosebite. Par­
tea mijlocie dintre cei 2 spini ventrali are aparenţa de a fi compusă din
(1) De altfel in urmă Kessler a recunoscut singur acest fapt. Vezi 1. c., p. 21.
[49]
49
2 oase cu marginile lor interne dinţate, prin cari se încheie foarte strâns
între ele formând un angrenaj în formă de zig-zag. La partea anterioară
aceste oase se separă lăsând un spaţiu liber, acoperit cu piele deasupra,
care se confundă cu spaţiul format de cele 2 oase cubitale ; ramurile ascen­
dente ale discului basenului sunt mari şi late, formând un adevărat scut
triunghiular, al cărui vârf este la inserţiunea spinului ventral şi a cărui
bază ajunge sub aripioara pectorală până aproape de jumătatea corpului.
Deschiderea auală este situată sub ultimul spin dorsal. Corpul este aco­
perit pe laturile sale cu 29-30 plăci osoase ale căror dimensiuni merg
din ce În ce descrescând. Primele 7-8 sunt mai mari şi strâns lipite
între ele, ba chiar uneori marginea posterioară a uneia acopere marginea
anterioară a celei următoare. Cu cât merge însă mai mult înspre coadă,
cu atât ele devin mai mici şi mai depărtate între ele, aşa că până la a
20-a sau 23-a se văd încă ca nişte mici discuri rotunde pe mijlocul cor­
pului; de aci înainte se pierd cu totul în piele şi numai cu multă greu­
tate le mai putem descoperi cu lupa pe cele din urmă 6-8 plăci. Nici­
odată nu am văzut însă ca ultimele 4-6 plăci să se unească între ele
şi să formeze la un loc câte o carenă pe fiecare lature a pedunculului
caudal, după cum nici Kessler nu a văzut aceasta la exemplarele sale.
Dacă Însă exemplarele examinate de Steindachner prezentă această par­
ticularitate care le-ar apropia întru cătvă de G. pungitius (var. traohurus),
aceasta ar fi de sigur un caracter care ar merita a i se da o importanţă mai
mare. Cred însă necesar încă odată să relevez că nici chiar exemplarele al
căror scut basinal este cu totul identic cu cel dela exemplarele lui Stein­
dachner, nu prezentă nici o urmă din această particularitate.
Linia laterală percurge plăcile osoase şi e însemnată pe fiecare placă
cu un mic orificiu.
Imprejurul spinilor şi aripioarei dorsale precum şi a aripioarei anale,
se află câte o serie de foarte mici plăci osoase lungăreţe, abia vizibile.
Pe spinare sunt de obiceiu 9 sau câteodată 10 spini dorsali liberi;
primul este situat pe linia dintre marginea operculului şi inserţiunea pec­
toralei, ultimul. este situat aproximativ deasupra deschiderii anale. Ei se
culcă înapoi alternănd într'o parte şi alta a corpului. Fiecare spin este
legat printr' o membrană subţire la partea sa posterioară de linm. dor­
sală a corpului şi această membrană îl înveleşte şi pe el, astfel încât nu­
mai vârful său rămâne în adevăr liber. Aceşti spini - ca şi cei ventrali­
sunt prevăzuţi fiecare cu câte o articulaţiune, astfel încât odată deschişi
nu se mai pot închide la loc decât cu voinţa animalului. Mărimea lor
este aproximativ egală cu diametrul ochiului. Aripioara dorsală constă
din 7-8 radii moi bifurcate la partea lor superioară. Anala are înaintea
ei un spin gros curbat, urmat de obiceiu de 7 (rareori 6) radii moi bifur­
eate, Pectoralele ale căror inserţiuni sunt foarte apropiate de marginea
operculului constau din 10 radii moi simple având marginea lor posterioară
rotunzită, puţin mai scurtă la partea inferioară decât la cea superioară;
ele se Întind până în dreptul inserţiunii celui al IV-lea sau al V-lea spin
dorsal.
Aripioarele ventrale sunt reprezentate prin câte un spin puternic, lăţit
şi la ambele sale mărgini dinţat, iar pe toată partea sa anterioară sgrim-
A. R.-PHbl. Adamachi. III. Antipa, lhtiologia.
.'
[50]
50
ţuros; la exemplarele tinere de tot dinţii abia se recunosc sau nu există
de loc. Aceşti spini cari se articulează în acel aş fel car şi cei dorsali în
scutul bazinului sunt şi ei legaţi de corp la partea lor posterioară cu o
mică membrană. Observând cu multă atenţiune, la cei mai mulţi putem
descoperi în această membrană un al doilea radiu foarte mic. Acest al
doilea radiu rudimentar, care a fost observat şi de către Steindachner la
un singur exemplar, a fost trecut cu vederea de către Kessler, aşa că el
a format din aceasta un caracter principal distinctiv dintre această specie
şi G. pungitius. Eu l-am putut observa cel puţin la 60% din exemplarele
studiate şi unde nu l-am putut vedea, era probabil rămas ascuns sub scutul
basenului. Culcaţi înapoi aceşti spini ajung la exemplarele tinere până la fi­
nea discului basenului; la exemplarele mari Însă (de 4,5 mm.) ei ajung
numai până la 2/3 din lungimea sa. Caudala constă de ordinar din 12-13
radii moi bifurcate, având însă încă pe fiecare margine câte 1-3 radii
mici; ea are cu totul forma unei lopeţi.
Coloraţiunea. Coloarea generală a corpului pe spinare şi pe lături este
brună-verzie marmorată, pe partea ventrală este gălbie sau chiar albă-ar­
gintie. Linia laterală este marcată printr' O linie deschisă care porneşte
dela marginea ochiului şi merge aproape de jumătatea corpului până la
mijlocul inserţiunii caudalei ; la alte exemplare din delta Dunării această
linie părăseşte linia laterală şi se termină la finea aripioarei anale. La
alte exemplare în fine se vede o dungă lată închisă, care porneşte dela
începutul capului şi trece peste ochi până sub pectorală.
Dimensiunile. Exemplarele cele mai mari pe cari le-am găsit provin
din heleşteele din Moldova de sus şi au o lungime de 45-46 mm.; în
bălţile Dunării de ordinar am găsit exemplare mature având 35 - 37 mm.,
iar cele mai mari având 40 mm. lungime.
Distribuţiunea. Acestă specie se găseşte aproape în toate apele noastre
dulci din regiunea câmpiei şi chiar din regiunea colinelor şi mai cu seamă
prin bălţi, heleştee şi jepcile de inundaţie sau mlaştinele formate din ploi.
In bălţile Deltei Dunării este foarte abundentă. In lacul Razelm nu se gă­
seşte decât în părţile sale unde apa e mai dulce. In mare nu am găsit-o
niciodată.
Poziţiunea sistematică. Din descripţiunea mai detaliată pe care am dat-o
acestei specii se poate vedea că ea, deşi este foarte de aproape înrudită cu
Gasterosteus pungitius L., se deosebeşte în multe puncte foarte lămurit de el
şi constitue o specie bine definită. Deoarece însă aceste diferinţe nu au
fost încă puse suficient în evidenţă, ba chiar s'au considerat ca atare ca­
ractere prin cari în realitate ele nu se deosebesc de loc între dânsele şi
s' au scăpat din vedere altele cu totul principale, cred că e necesar să revin
asupra acestei chestiuni şi să stabilesc adevăratele caractere distinctive;
aceasta pentru a da o definiţiune corectă acestei specii, caracteristică nu­
mai basenului Aralo-Caspi-pontic şi a o delimita de toate celelalte specii
din alte mări," cu cari se aseamănă ea mai mult sau mai puţin. Prin ama­
bilitatea profesorului K. Brandt din Kiel am putut dobândi câteva exem­
plare de Gasterosteus pungitius din marea Baltică, aşa că în afară de datele
literare am putut compara între ele chiar înseşi exemplarele din ambele
specii. Deosebirile cele mai principale între aceste specii sunt cam urmă­
toarele:
i't
I
I
, I
Il
)
j
1
I
S
I!
l'
I
I
I
I
,- ...
I
[51]
51
1) Forma generală a corpului este cu totul diferită: pe când la Gaste­
rosteus pungitius este îngustă şi lungăreaţă, aşa că înălţimea maximă a
corpului intră de 6 ori şi chiar mai mult în lungimea sa totală (incI.
caudala), la specia noastră este mai scurtă şi îndesată, aşa că înălţimea
maximă a corpului se cuprinde numai cel mult de 5 ori în lungimea sa
totală.
2) Ghimpii ventrali sunt la G. pungitil.ls subţiri şi cu totul netezi, pe.
când la specia noastră sunt groşi şi dinţaţi puternic pe margine, iar pe
partea anterioară sgrimţuroşi.
3) Membranele dela partea posterioară a spinilor ventrali şi chiar dorsali
sunt cu mult mai desvoltate la G. pungitius decât la G. platygaster.
4) Gasterosteus pungitius nu are niciodată plăci osoase pe laturile
corpului, ci numai câteva pe pedunculul caudal, cari unindu-se la un loc
formează pe fiecare parte a sa câte o carenă şi aceasta numai la varietatea
leiurus.; la G. platygaster din contră există în totdeauna câte 29 - 30 de
plăci osoase pe ambele laturi ale corpului, cari însă niciodată nu se unesc
între ele pentru a forma care ne pe laturile pedunculului caudal.
5) La G. pungitius aripioarele dorsale şi anala sunt cu mult mai lungi,
având prima 10-11 şi a II-a 9-11 radii moi, pe când la specia noastră
dorsală nu are de ordinar decât 7-8 şi anaIa 6 - 7 radii moi, şi în fine
6) Scutul basenului este de ordinar la G. pungitius cu mult mai mic
şi mai îngust decât la G. platygaster, comparând între ele exemplare de
aceeaş vrâstă.
Din toate aceste se vede dar că avem a face cu 2 specii bine distincte,
însă tot odată şi foarte de aproape înrudite între ele. Dacă am admite
clasificaţiile date de Blanchard, Sauvage sau Fatio genului Gastero­
steus - clasificaţiuni însă cari nu au fost admise de majoritatea ihtio­
logilor moderni ca nefiind naturale-ele ar fi singurii reprezentanţi europeni
ai subgenului Gasierosiea (Sauvage), sau Pungitius (Fatio). In tot cazul
oricum ar fi, aceste 2 specii sunt cu mult mai apropiate între ele decât
de cealaltă specie europeană G. aculeatus,
Biologia. Această specie trăeşte de preferinţă în apele cât se poate de
puţin adânci şi cu multă vegetaţiune în ele. Pe la marginile bălţilor, în
şanţuri, în jepcele rămase în urma inundaţiunilor, în heleştee, et�., acolo
îşi găsesc ei cele mai bune condiţiuni de existenţă. In bălţile deltei Du­
nării tot pe lângă stufişul din apropierea malurilor sau prin gropile ră­
mase cu puţină apă pe la marginea bălţilor, după retragerea apelor, acolo
se găsesc în foarte mari cantităţi împreună cu o specie mică de Gobius,
cu Svârluga şi cu Umbra Krammeri. In Iacurile litorale numai în partea
lor unde nu sunt prea sărate. In Sinoe liman şi în mare nu l-am găsit
niciodată. ,
In privinţa hranei şi a reproducţiei ei se aseamănă în totul cu G. pun­
gitius. Icrele şi le leapădă pe la finele lui Martie şi Aprilie, făcând şi ei un
fel de cuib din fire de plante şi îşi păzesc singuri ouăle până la desvol­
tarea lor.
Nume populare. In Moldova de sus îi zic ţăranii Peşte ţigănesc, un
nume însă care nu este propriu numai acestei specii ci la toate vietăţile
acuatice din baltă, cari nu se pot mânca şi au mai mult sau mai puţin
[52]
•
- --- - - ----- - - • G .;: -" .. --- ------
52
forma de peşte. In bălţile din Dobrogea pe la Craptnaţ Piatra Călcată, etc.
îi zic Pălămidă sălbatecă; Pe la balta Greaca, bălţile Oltina, Bugeao, etc.
îi zic pescarii din Turtucaea Sbors sau chiar Mos, Pieirosel si Ghelmes
, " ,
sau Ghelciu, aceste sunt Însă de asemenea nume cari nu-i sunt proprii, ci
se dau mai cu seamă la Acer ina Cernua .
2. Gasterosteus aculeatus L.
Tab. II. Fig. 16 şi 17.
Caracterele specifice: Cor pul c o m p r i mat lat era 1 Ş i a c o per i t pe
l ă t u r i l e sale cu o serie de lamele osoase cari formează o
cui ras ă, iar p e p e d u n c u lui ca uda 1 seu nes c înt r e ele Ş i
for mea z ă de fi e car e par t e cât e o car e n ă b i n e des v o l t a t ă. Pe
s pin a r A 3 s pin i I i b eri î n ain t e a ari p i o are ido r sai e, din car i
cel de al 2-lea este cel mai lung. Aripioara c a u d a l ă t r u n c a t ă.
Sinonime: (1)
Gasterosteusaculeatus: Linne, Systerua naturae, p. 489. Bloch, Oekon.
Naturgeschichte d. Fische Deutchlands II, p. 79, Tab. 53. Pallas, Zoogra­
phia Rosso-Asiatica III, p. 229. Fries u. Ecksbriim, Skandinaw. Fisk.
Stockholm 1836, pag. 17, tab. 4, fig. 1. Ecktriim, Fische von Morko,
p. 153. Reckel u. Kner, 1. c., p. 38. Guniher, Catal. vol. I, p. 4. Kessler,
Auszuge a. d. Berichte, etc., p. 14. Kessler, Ihtiolog. Basenului Aralo­
Caspi-pontic, etc., p. 199. Siebold, l. c., p. 66. Blanchard, Poissons de la
France, p. 214. B. Benecke, Fisohe, Fischerei, etc. in Ost- u. Westpreussen
(1881), pag. 73. M6bius u. Heincke, Fische der Ostsee (1883), pag. 66.
Heincke, Untersuchungen uber die Stichlinge (1889). Seeley, 1. c., pag. 73.
Bade, 1. c., p. 64. E. Schulze, Fauna pisc. Germaniae 1892, pag. 80.
Sabanjeeff, 1. c., I, p. 90, Warpachomski, 1. c., pag. 24.
Gasterosteus trachurus: Cuvier ei Valenciennes, vol. IV, pag. 481,
tab. 98, fig. l.
Gasterosteus ponticus: Nordmann, 1. c., pag. 380. R. E. Sauvage,
Revision des Especes du Groupe des Epinoches. Nouv. Arch. du Museum
d'Hist. nat. de Paris, 1874, pag. 10.
Gasterosteus biarmatus: 1. Krynicki, (citat de Nordmann şi Kessler).
D 3/10-12 P 10, V 1/1, A 1/7-8, C 12.
Nici O specie de peşti nu arată o tendinţă atât de mare de a varia şi
a se prezenta sub diferite forme ca specia de care ne ocupăm aei. De
(1) Aceste sinonimii se referă numai la formele ce se găsesc în apele noastre şi nu la toate
formele cari compun specia Gasterosteus aculeatus.
a
J
I
...
[53]
53
aceea a fost în totdeauna o mare discuţiune dacă Gasterosteiil cu 3 spini
dorsali din apele Europei constituesc numai o singură specie sau mai
multe. Deja maeştrii cei mari ai sistematicei Linne şi Cuvier au luat po­
ziţiuni diferite în această chestiune; pe când după Linne (1) nu există de­
cât o singură specie, după Cuvier(2) avem cel puţin 5 şi anume: G.
trachurus, G. Gymnurus s. leiurus, G. semiarmatus, G. semiloricatus
şi G. brachycentrus. Numărul lor a fost în urmă crescut în mod consi­
derabil de Blanchard(3), Sauvage(4), etc.,"cari numai pentru fauna Fran­
ţei au mai stabilit încă 4 specii nouă: G. neustrianus Blanch., G. Bal­
loni Bl., G. Argentatissimus BI. şi G. elegans Bl. Pe de altă parte însă
Fries şi Eckstrom(5) şi în urmă Gunther(6), Heckel u. Kner(7), Siebold(8),
Benecke (9), etc. au căutat să dovedească că toate aceste forme nu sunt
decât simple varietăţi ale unei singure specii Gasterosieus aculeatus, for­
mate după unii prin influenţa anotlmpului, sau apelor unde trăesc, după
alţii unele fiind caracteristice mai mult apelor nordice (formele cuirasate),
iar altele mai mult apelor din sudul Europei (formele cu pielea necuirasată).
Fără a mai intra în aceste discuţi uni mă voiu mărgini a spune că în tim­
pul din urmă Mobius şi Heincke(10) şi apoi Heincke(11) singur examinând
cu deamănuntul un număr colosal de exemplare (peste 10.000), au ajuns
a stabili cu siguranţă: că formele trachurus, gymnurus, semiloricatus şi
semiarmaius nu sunt decât varietăţi ale aceleiaş specii, legate între ele
prin tot felul de stadii intermediare, că în aceeaş apă şi chiar în acel aş
cărd se găsesc ambele forme (sau toate patru) împreună, cu toate transi­
ţi unile între ele şi în fine că formele cu corpul cuirasat sunt mai mult
caracteristice apelor sărate, iar formele cu corpul mai mult sau mai puţin
gol sunt caracteristice apelor dulci.
Şi Gasterosteul trispinat din Marea Neagră a fost descris ca o specie
deosebită şi anume de către Nordmann(12) sub numele de Gasterosieue
ponticus. El îi dădu următoarea diagnoză: « G. dorso spinis tribus;
scutellis transversis ad caudam usque loricatis, carina laterali vix in­
dicata» şi zice că nu diferă întru nimic de Gasterosteus trachurus «si
ce n' est par la longueur comparativement plus grande des pectorales, et
surtout parce que la cari ne laterale, qui repond a la Iigne laterale, est a
peine visible a l' cei! nu, et par consequent loin d' etre aussi saillC(nte que
dans G. trach urus» . •
(1) Linne, Syst. nat. 176fl, pag. 489.
(2) Cuvier et Valenciennes, 1. c., Tomul IV.
(3) Blanchard, les Poissons nes eaux douces de la France. Paris 1866.
(4) Sauvage, Beois. des especes du Groupe des Epinoches. Paris 1874 ..
(5) Fries & Eckstrorn, Skanclil�aviens Fisker. Stockholm 1836, Fascie. 1, pag. 9, tab. 4.
(6) Gunther, Catalogue, etc., 1. o.
(7) Heckel u. Kner, 1. c., pag, 38.
(8) Siebold, Le., pag. 66.
(9) Benecke, Eische, Eischerei, etc. in Osi- u. West-Preusen 1881.
(10) Mobius und Heincke, Fische der Ostsee. Berlin 1883, pag. 66
(111 F. Heincke, Untm'suchungen uber die Stichling6. Stocklolm 1889.
(12) Nordmann, 1. c., pag. 380-381.
[54]
,-,
54
In urmă Kesler (9) a examinat din nou 10 exemplare din basenul Mă­
rii Negre, din cari 2 ditr'un lac Karagea de pe coaste�e Rusiei sudice
separat de mare numai printr'o îngustă dună de nisip. Elle descrie sub nu­
mele de Gasterosteus aculeatus fiind foarte asemănătoare cu exemplarele
descrise de Cuvier sub numele de Gasterosteus trachurus. De asemenea
Gi.inther(10) îl prevede ca sinonim cu G. aculeatus var. trachurus.
Spre a completa indicaţi unile bibliografice relative la Gasterosteii din Marea
Neagră voiu mai spune că Krynicki a găsit în lacul Karadsha un exem­
plar numai cu 2 spini dorsali şi a făcut din ele o nouă specie Gasteros­
ieus biarmatus, crezând că ar fi o formă constantă; Kessler însă exploa­
rând aceleaşi limanuri din Crimeea, a găsit că forma descoperită de Kry­
nicki nu era o specie ci numai o varietate întâmplătoare individuală.
In fine trebue amintit că şi Eichmald (1) în zoologia sa specială indi­
case că Gasterosteus trachurus se află în apele Mării Negre.
In apele României Gasterosteii trispinaţi se află în foarte mari cantităţi
atât în mare lângă coastele noastre cât si în lacurile noastre litorale si
chiar în apa sălcie dela gurile Dunării. Am e�aminat un foarte mare număr d/n
această specie (câteva mii) spre a vedea dacă în adevăr formele cari se află în
apele noastre prezentă vreo particularitate deosebită şi dacă în adevăr
specia G. ponticus descrisă de Nordmann şi recunoscută apoi de Sauvage(4)
există în realitate sau era numai o varietate individuală cum a fost con­
siderată în urmă de Kessler, Heckel şi Kner, Gi.inther, etc.
Din cercetările făcute am putut constata că în adevăr printre Gaste­
rosteii trispinaţi cari trăesc în apele noastre s'ar putea deosebi 2 forme
diferite si anume:
,
1) una tipică corespunzând aproape în totul descripţiunii date de Heckel
şi Kner, pe care comparând-o cu exemplare din Germania de Gasterosteus
aculeatus var. trachurus nu am putut găsi nici o diferenţă de vreo impor­
tanţă oarecare, şi
2) O formă, de obiceiu cu corpul ceva mai mare şi prezentând carac­
terele distinctive date de Nordmann pentru specia sa Gasterosteus ponticus.
Aceasta după noi constitue o varietate aparte pe care o vom numi-o:
Gastezosteus acu/eatus val. ponticus.
Tab. II. Fig. 17 a, b, c.
Această varietate se deosebeşte de forma tipică prin următoarele caractere:
a) Prin forma şi dimensiunile aripioarei pectorale; pe când la forma
tipică ea nu ajunge înapoi decât până sub al doilea spin dorsal sau pu-
(1) Kessler, Auseuge, etc., p. 14.
(2) Giinther, 1. c., p. 4.
(3) Eichwald, Zoologia specialis, voI. III, p. 88.
(4) L. c'I pag. 10.
e
-<
I
�,
[55]
55
ţin mai înapoia lui, la forma pontică ea este mult mai lungă şi merge
până cel puţin la jumătatea distanţei dintre cel de al doilea şi al treilea
spin dorsal, adeseori chiar ea ajunge până în aproprierea celui al treilea
spin dorsal.
b) Plăcile osoase laterale la forma tipică prezentă deasupra mijlocului
lor câte o ridioătură formând la un loc o carenă vizibilă pe tot lungul
corpul ui, care reprezentă linia laterală; la forma pontică însă linia laterală
se recunoaşte uşor numai pe primele 7-§ plăci, iar de aci încolo plăcile
sunt cu marginea aproape dreaptă- şi linia laterală abia se mai poate re­
cunoaşte cu lupa.
c) La forma tipică spinii ventrali sunt mai lungi sau cel mult egali cu
lungimea discului basenului, pe când la forma pontică ei sunt aproape
egali (la exemplarele mai mici) sau cu mult mai scurţi decât acest disc.
d) Marginea superioară a aripioarei dorsale este la forma tipică aproape
dreaptă sau chiar rotundă, pe când la forma pontică este puţin scobită.
e) Caudala la forma pontică este cu mult mai adânc scobită la margi­
nea ei posterioară.
In cele ce urmează voiu descrie mai cu deamănuntul această a doua
formă spre a completa descrierile prea scurte şi cu totul insuficiente ale
lui Nordmann şi Sauvage.
Cred însă necesar să relevez dela început că prin examinarea amănun­
ţită a unui număr foarte mare de exemplare am putut să constat cu si­
guranţă că nu avem a face cu 2 specii diferite, ci că aceste 2 forme sunt
strâns legate între ele printr' o serie neîntreruptă de forme intermediare,
ele sunt numai formele extreme reprezentând limitele de variaţiune
ale uneia şi aceleiaş specii. Atât dimensiunile pectoralelor şi forma plă­
cilor osoase laterale cât şi forma spinilor dorsali-caracter căruia Sauvage
îi atribue fără drept o însemnătate sistematică mai mare - precum şi alte
caractere distlnctive, ca d. ex. forma şi dimensiunile discului basenului,
etc., la toate aceste organe întâlnim forme intermediare cari reprezentă
o perfectă transiţiune dela o formă la alta. De altfel şi faptul că aceste
2 forme trăesc la un loc şi că chiar în acel aş cârd găsim împreună atât
formele extreme cât şi toate formele intermediare, poate fi o dovadă că nu
avem a face cu 2 specii diferite.
In cele 2 figuri, (Tab. II, Fig. 16 şi 17) se pot vedea mai lă�l!rit dife­
renţele dintre aceste forme extreme.
Descrierea: Corpul este puţin comprimat lateral. Profilul său este ur­
mătorul: dela marginea superioară a gurii porneşte o linie care se urcă
în sus înclinată până în regiunea occipitală, de aici înainte până la cel de
al 3-lea spin dorsal ea formează o curbă uşoară al cărei punct culminant
este la insertiunea celui de al 2-lea spin dorsal. De aici ea se scoboară
înclinată în jos până la finea dorsalei, mergând apoi în' linie dreaptă până
aproape de inserţiunea caudalei, unde pedunculul se lăţeşte puţin. Inălţi­
mea maximă a corpului este între I-ul şi al II-lea spin dorsal şi e întot­
deauna cu 1/, - '[« mai mică ca lungimea capului; înălţimea minimă a
corpului este la pedunculul caudal înaintea inserţiunii aripioarei caudale
şi e de 5-6 mai mică ca înălţimea sa maximă. Lungimea capului intră
[56]
=-...,.......,,.............� ........... _�------------:----;;---��� -_.---
56
de 31/2-33/, ori In lungimea totală a corpului.c=Ooluul este relativ mare
şi diametrul său este aproximativ egal cu 1/, din lungimea capului; di­
stanţa praeorbitară este puţin mai mare ca diametrul ochiului şi ca distanţa
interorbitară, iar distanţa postorbitară este de 2 ori mai mare ca diametrul
ochiului.
Gura este puţin oblică, îndreptată în sus, falca inferioară ieşind puţin
Inaintea celei superioare. Deschiderea bucală este relativ mică, aşa că ma­
xilarul ajunge înapoi abia până sub narine. Dinţii în ambele fălci sunt
ascuţiţi şi bine desvoltaţi. Oasele suborbitale sunt Iăţite tare la partea lor
posterioară şi se împreună cu marginea anterioară a preoperculului: ambele
sunt striate înapoi; operculul de asemenea este puţin striat.
Aripioarele pectorale sunt lungi şi ajung înapoi cel puţin până la
jumătatea distanţei dintre spinul al II-lea şi al III-lea dorsal, distanţa dintre
insertiunea lor şi margimea operculului este aproape egală cu diametrul
ochiului. Marginea lor posterioară este crestată ca o dantelă. Primul spin
dorsal, care este ceva mai mic decât al II-lea, e aşezat deasupra sau
ceva mai Înaintea inserţiunii pectoralelor. La o distanţă egală cu lungimea
sa vine cel de al II-lea spin, acesta e ceva mai mare, însă variază putând
avea 1/3-1/2 din înălţimea maximă a corpului. Amăndoi aceşti spini sunt
ascuţiţi la vârf şi Iăţiţi la baza lor; pe laturi ei sunt puternic dinţaţi, iar
pe partea lor anterioară sgrimţuroşi. Spinul al 3-lea \ care este aşezat la o
distanţă ceva mai mare este foarte scurt şi puţin încovoiat; după el imediat
începe aripioara dorsală ; aceasta e compusă numai din radii moi şi are
marginea ei superioară puţin scobită înăuntru, primul radiu fiind mai inalt
decât următorii. Ventral ele sunt compuse din 2 spini: unul mare cu dinţi
puternici pe lături şi unul mic rudimentar situat la baza sa. Spinul mare
ventral la exemplarele mici poate ajunge chiar până la o lungime egală
cu 2/3 din înălţimea corpului.
Scutul basenului este lung şi lat, vârful său însă nu ajunge niciodată
până la deschiderea anală, Acest scut variază foarte mult cu vârsta şi de
aceea nu i se poate da o însemnătate deosebită ca caracter distinctiv,
după cum s'a făcut; la exemplarele mici el poate fi chiar puţin mai scurt
ca spinii ventrali, pe când la exemplarele mari el ajunge chiar cu 1/,_1/3
mai mare decât ei. Ramura ascendentă a acestui disc, deşi puternică, nu
iea însă o aşa de mare desvoltare ca la G. platygaster, ea are forma unei
plăci osoase drepte şi se înalţă până la jumătatea corpului îmbinânduse în­
tre plăcile laterale.-Deschiderea anală este situată aproximativ sub jumă­
tatea aripioarei dorsale. Dela ea imediat începe aripioara anală care este
compusă dintr'un mic spin liber şi 7-8 radii moi; ea se termină sub ter­
minaţiunea dorsalei. Caudala este puţin scobită la mijloc pe marginea ei
posterioară.
Pe laturi corpul este acoperit de o serie de 29-31 de plăci osoase, din
cari ultimele 6 -7 formează carinele de pe pedunculul caudal. Plăcile sunt
strâns lipite între ele, aşa că marginea anterioară a fiecăreia este acope­
rita de cea precedentă. Marginea lor posterioară este numai la primele
7-8 plăci ieşită în afară deasupra mijlocului, având aparenţa unei chei
dichotomice ; la celelalte ea e o linie dreaptă fin dinţată. Linia laterală care
[57]
----�--�--------------�==--�����
57
trece tocmai prin aceste ridicături e aparentă numai pe primele plăci până la
finea pectoralei, iar apoi nu se mai poate urmări decât foarte cu greu.
In general toate exemplarele ce se găsesc au armătura laterală completă, deci
avem în aceste locuri în majoritate forma irachurus Cuv. efi Val.; se
găsesc însă întotdeauna şi câteva procente de exemplare cărora le lipsesc
câteva plăci, aşa că avem şi formele G. neustrianus Blanch. şi G. semi­
armaius Cu». & Val, Niciodată nu am găsit forma G. leiurus şi nici
forma semiioricaius.
Pentru a completa această descriere cred că e nemerit să dau şi mă­
surătorile exacte ale dimensiunilor diferitelor părţi ale corpului dela două
exemplare tipice ale acestei forme:
mm.
mm,
_.
Lungimea totală a corpului.
76
62
Inălţimea maximă a corpului
15
13
«
minimă
3
2.5
Lungimea capului
20
18
"
Diametrul ochiului
5
4.5
Distanţa
interorbitală
5
4.5
«
praeorbitală
6
6
«
postorbitală .
9
8
Lungimea 1. sp. dorsal .
7
4.5
«
II. dorsal
7.5
5
«
spin ventral
9
7.5
Lungimea disc. basenului dela inserţia V.
12
8
«
Pectoralelor
12
11
(,
Caudalei pe margine
12
10
Numărul
plăcilor osoase laterale
22+7
22+8
••
Coloraţiunea. Coloarea generală a corpului este verde închisă şi variază
pe spinare de obiceiu între brun, verde închis şi albastru marin; pe lături
e mai deschisă, iar pe partea ventrală e argintie. In epoca reproducerii
aceste colori sunt mult mai vii şi ajung la maximul lor de intensitate.
Irisul este argintiu închis.
Dimensiunile. Această specie nu ajunge niciodată dimensiuni mari. Exem­
plarele cele mai mari ce le-am colectat nu au trecut niciodată de 8 cm.
Exemplarele obişnuite cari se prind în mari cantităţi din Razim, au 4---5
cm. lungime.
Distribuţiunea. După cum se ştie, această specie care este atât de răspândită
în toate apele Europei era considerată până acum ca neexistând în regiunea
[58]
, 58
basenului Dunării cu toţi afluenţii SaI, ceeace constituia un fapt pe cât de
curios pe atât de important din punctul de vedere al geografiei animale.
Faptul că el se găseşte în apele noastre de sigur că este foarte im­
portant, totuş el trăeşte numai în gurile Dunării şi nu urcă decât cel mult
câţiva kilometri în sus, el deci nu poate fi considerat ca un peşte al Du­
nării ci ca un peşte al Mării Negre, care intră câteodată şi în gurile flu­
viului. In susul Dunării sau prin bălţile ei de inundaţiune niciodată nu
l-am putut găsi, deşi l-am căutat înadins ani întregi la toate epocile. Lipsa
sa deci din apele acestui fiuviu cu afluentii săi rămâne şi pe viitor un
fapt bine constatat.
In România el se găseşte numai în Dobrogea şi anume numai în lacu­
rile noastre litorale de pe malul Mării Negre �i mai cu seamă în Zatonul de
lângă gura Sf. Gheorghe, în Razim, Si noe Liman, Siutghiol, lacul Anadal­
chioi (Tăbăcărie) Taşaul, Comarova, Mangalia, Agigea, Tuzla, etc. precum
şi în gurile Dunării la Baba-Hasan, Sf. Gheorghe şi Sulina. Pe la Curbiele
şi gârlele de Chefal dela Razim şi Sinoe Liman se găseşte în cele mai
mari cantităţi.
Biologia. Acest peşte care în toate apele Europei (afară de regiunea
basenului Dunării, Bohemia şi Helveţia până la Basel) în Algeria şi Ame­
rica de Nord, trăeşte în toate bălţile şi canalurile cu apă dulce, la noi nu se
găseşte decât în apă sărată sau în apa sălcie din lacurile litorale sau în
apă dulce amestecată cu apă de mare din gurile Dunării. In apă dulce
curată nu-l găsim niciodată. El trăeşte întotdeauna la apă mică în apro­
pierea malurilor sau pe lângă regiunea stufului.
El se hrăneşte cu diferite animale mici, crustacee, etc., dar mai de pre­
ferinţă cu icre şi pui de alţi peşti. Printr'aceasta el devine un periculos
duşman pentru îmmulţirea altor specii şi mai cu seamă pentru Guvidiile
şi Chefalii din lacul Razim.
Acest peşte se reproduce în lunile Aprilie şi Maiu; pentru acest scop bărbaţii
construesc din fire de plante un cuib rotund având forma şi dimensiunile
unei nuci; pe acesta ei nu-l leagă de plantele acuatice ca celelalte specii
de Gasterosteus, ci-I lasă pe fundul apei, adeseori chiar acoperindu-l cu
nisip pentru a-l feri de duşmani. In cuib depune una sau mai multe femeie
60 - 80 de ouă a căror mărime este cam de 1,5 mm. diametru. Până la
desvoltarea completă a ouălor cuibul este păzit de către bărbat care stă
neclintit lângă gura sa şi care adeseaori chiar face mişcări vii cu corpul şi
cu aripile pentru a face să intre apă proaspătă în cuib. In timpul cât stă
de pază bărbatul este foarte rău şi atacă cu energie ori pe ce duşman,
cât de mare ar fi el, care caută a se apropia de cuibul său. In apele
mării nu am găsit niciodată cuiburi, în schimb însă foarte multe în Razim
în apropierea malurilor unde apa nu avea decât 50 --- 60 cm. adâncime.
Trăgând primăvara cu o mică dragă pe fundul apei în apropierea malu­
rilor sau a stufului, suntem siguri că scoatem şi câteva cuiburi şi atunci
de obiceiu găsim şi peştele prins alături. Cu modul acesta această specie
este foarte uşor -de cultivat în acuarii şi de observat de aproape în toate
obiceiurile vietii ei. Caracteristice sunt miscările lor repezi si bruste cari
, " ,
înviorează acuariul.
[59]
59
Parasiţi tii boale. La Gasterosteii aculeaţi din apele Europei se cunosc până
azi 18 specii de parasiti şi anume: 6 specii de nematozi, 3 Echinorynchi, 4
Tremetozi, 3 Cestozi şi 2 Crustacee Copepode. Şi la cei din apele noastre
am găsit diferite specii pe cari le-am colectat, Însă nu le-am determinat
încă. Ceeace se întâmplă foarte des sunt exemplare pline de nişte Taenii
(Schisiocephalue dimorphus) cari trăesc în cavitatea viscerală şi se lm­
mulţesc atât de mult, încât le crapă burta.
De asemenea o boală foarte răspândită la aceşti peşti este scoliosa (vezi
Hofer, Lehrb. der Fisch-Krankheiien); găsim - mai cu seamă în gârlele
dela Sinoe Liman - foarte multe exemplare cu corpul învârtit în spirală
sau scurtat prin lipirea mai multor vertebre între ele.
Numele populare. Din cauza dimensiunilor sale mici şi din cauza lipsei
sale desăvărşite de orice valoare economică acest peşte este aproape ne­
cunoscut de majoritatea pescarilor şi de aceea nici nu prea are nume po­
pulare proprii. Pescarii îi zic: Peşte cu ghimpi, Moş cu 3 ghimpi, etc.
Pescarii ruşi şi lipoveni dela Jurilofca îi zic Kaliuşka. Grecii dela
Constanţa îi zic: Kedrin.
JIII
[60]
,
4. FAM. GOBIOIDEI. Cuv. Regne Anim.
Acanthopterigieni având corpul Iungăret, gol sau accperlt cu solzi mici cte­
noizi. Dinţii mici, arareori cu canini printre ei. Oasele inelulului suhorbital ne­
artieulate cu preoperculul. Două dersale, cea dinrâi cu raditle ftexibile. Ventralele
constând din câte un spin şi 5 radil moi, sunt jugulare şi foarte apropiate una
de alta, adeseori con topite într'un disc ventral. Oasele nperculare de cele mai
multe ori cu marginile netede. Deschiderile branchlale înguste. Fill'ă apendice
pilorici.
. Această familie numeroasă, compusă din peşti mai mult sau mai puţin
mici, este reprezentată în apele basenului Caspi-pontic prin 5 genuri: Go­
bius Art., Gobiosoma Girard, LatruncuJns Gunther, Benthophilus Eichw.
şi Callionymus L. Din acestea numai un singur gen Gobius este repre­
zentat în apele interioare ale României.
Gen. Gobius. Artedi.
(Genera Pisc., pag. 28).
Corpul mai mult sau mai puţin lungăreţ, cilindric, acoperit co mu»
solzi cienoiei. Cu 2 aripioare dorsale, din cari prima scurtă şi de
regulă cu 6 spini flexibili, iar cea de a doua care-i urmeaeă imediat
cu mult mai lungă. Ventralele sunt coniopiie la un loc formând un
fel de ventuză care are forma unui cornet. Deschiderile branchiale
verticale şi înguste. 4 arcuri branchiale, cu parabramchie ; 5 radii bran­
chiostegii. Beşica înotătoare lipseşte sau, dacă există, este foarte mică.
Acest gen este reprezentat în. basenul Mării Negre printr'un foarte
mare număr de specii; ele au fost descrise mai în tâiude Pallas (1), apoi
de Nordmann (2) şi în urmă de Kessler (3), Sieindachner (4), etc. După
(1) Pallas, Zoographia Rosso-Asiatica, voI. 1lI.
(2) Nordmann, 1. c., pag. 406.
(3) Kessler, Ausziige a. d. Berichte iiber eine an die N.- Westl. Kicnsien, etc.
(4) Steindachner, Sitzungsberichte der k. Akademie der Wissenscha{ten. Wien 1879.
=
5
--
[61]
t
Kess7er (1) trăesc în basenul Aralo-Caspi-pontic 43 de specii din cari,
după Grimm(2), cel puţin 28 se găsesc şi în Marea Neagră. Acest număr
considerabil de specii împregnează faunei acestei mări un caracter cu to­
tul special, căci ele se deosebesc cu totul de speciile din apele Medite­
ranei, Deşi Marea Mediterană are şi ea vreo 20 de specii din acest gen,
numai 2 sau 3 specii sunt comune, celelalte fiind cu totul diferite.
In general speciile din Marea Neagră se deosebesc de cele din Mediterană­
după cum observă şi Kessler - între altele şi printr' o desvoltare cu mult
mai mare a aripioarelor şi în special a celei de a doua aripioare dorsale
şi a analei, cari aici sunt cu mult mai lungi. Mai mult încă, dintre spe­
ciile Mediteranei, cel mult 2 sau 3 intră în apele dulci, pe când din spe­
ciile Mării Negre cel puţin 8- 9 specii trăesc aproape exclusiv în apele
dulci sau cel puţin se urcă regulat în susul unora din afluentii ei. Aceste
fapte ne arată că este pentru noi de un interes cu totul deosebit de a
studia cât mai de aproape acest gen care ne poate conduce la oonoluziuni
mai importante atât din domeniul geografiei animale cât şi relati ve la ori­
ginea faunei acestei mări.
Diferitele specii ale genului Gobius sunt foarte mult supuse variaţiu­
nii, cu atât mai mult cu cât aicea avem adeseaori şi un dimorfism se­
xual foarte pronunţat, fenomene de Mimetism, etc. Aceasta a făcut ca
multe din speciile descrise-mai cu seamă de Nordmann-să fie puse la
îndoeală dacă sunt adevărate specii. Deja Koelbel (3) a dovedit că G. se­
milunaris Heck. şi G. rubromaculatus Kriesch nu sunt decât tot Gobius
marmoratus PaU.
In timpul din urmă distinsul Ihtiolog suedez, director al Muzeului
din Stockholm F. A. Smitt, a întreprins un nou studiu general asupra
tuturor Gobiidelor din apele Europei. Bazat pe metode cu mult mai
exacte - măsurători exacte a diferitelor dimensiuni ale corpului şi
stabilirea în procente a raporturilor dintre ele - el a ajuns să reducă
în mod considerabil numărul specii lor descrise din apele Europei. Co­
municarea preliminară a acestei lucrări a apărut încă din 1899 în dă­
rile de seamă ale Academiei din Stockholm (4); din nenorocire numai
moartea acestui valoros om de ştiinţă a împiedicat apariţiunea lucrării
sale definitive. După Smitt numărul diferitelor specii descrise până acum
din Marea Neagră s'ar reduce la 9-10 specii adevărate, dintre �ari unele
sunt reprezentate prin mai multe varietăţi.
De sigur că nici în urma acestui studiu noi nu ne putem încă pronunţa
în mod definitiv asupra Gobiidelor Mării Negre; aceasta cu atât mai puţin,
cu cât pe de o parte studiile lui Smitt au fost făcute în majoritate după
exemplare conservate în muzee şi nu în' natură după exemplare proas-
(1) Kessler, lhtiologia Aralo-Caspi·pontică (rus.), p. 213-223.
(2) O. A. v. Grimm, Eischerei u, Jagd in el. russischen Gervăssern. Arch. f. Naturgesch. Berlin 1892.
(3) Koelbel, Ueb. die Identităt des Gobius semilunaris Heck, u. G. rubromaculatus Kriesch mit
G. marmoratus Pallas. Verh. d. Zost. bot. Ges. Wien 1874.
(4) F. A. Smitt, Preliminary notes on the arrangement of ihe genus Gobius, miih. an enumeration
of ist european species. Ofversigt ar Kongl. Vetenskaps Akademiens Forhandlingar 1899, No. 6.
Stockholm.
., "--"-"11!!1!1
J
I
[62]
r'
I
" .
,
62
pete, iar pe de altă parte fiindcă el nu a avut la dispoziţiunea sa şi un
număr suficient de exemplare din partea vestică a Mării Negre. După cum
se ştie, această regiune a Mării Negre, care până acum- nu a fost încă
deajuns de explorată, diferă. ca forme în multe privinţe de partea ei os­
tică şi de cea nordică, cari au servit ca teren de explorare naturaliştllor
ruşi: Pallas, Nordmann, Kessler, elco Astfel stând lucrurile, de sigur că
un nou studiu general asupra gobiilor din Marea Neagră şi mai cu seamă
asupra celor din partea ei vestică se impune.
In volumul al II-lea al acestei lucrări, în care voiu trata Fauna ihtio­
logică a Mării Negre, voiu căuta să lămuresc în mod complet chestiunea
genului Gobius din Marea Neagră cu toţi afluenţii ei. In cele ce urmează
însă mă voiu mărgini numai a indica speciile pe cari le-am constatat că
trăesc sau fac migraţiuni în apele noastre interioare, dăndu-le diagnoza
spre a putea fi determinate şi o scurtă descriere a modului lor de vieată
În aceste ape. O descriere mai amănunţită precum şi discutiunea valorii
lor ca specii, etc., o rezerv pentru monografia completă a acestui gen.
In apele noastre interioare am constatat până astăzi următoarele 5 specii,
deşi e sigur că mai sunt şi altele cari din timp În timp se urcă în Du­
năre cu bălţile ei sau intră prin lacurile noastre litorale.
1. Gobius marmoratus Pal
Caracterele specifice: 1 n ă I ţ i mea cap u lui 111 a i mar e cal ă ţ i­
mea, iar I ung i mea sac o n ţin u t ă de 41/3 ori în I ung i mea
tot a I ă a cor pul u i. A m bel efă Ici d e o pot r i văd e I ung i; d e s­
chiderea bucală ajunge înapoi până aproape de marginea
an t eri o ară a o ehi u lui. Dea s u p r a buz e i des u s,1 n fa ţ a n ă­
r il o r 2 tub uri sub tir isi I ung ă r e t e ind r e p ta t e î n ain t e. De s-
I I I
C h i d ere a a n a I ă CUI / 3 mai a p ro p i a t ă d e vârf u I bot u lui d e-
cât d e v â r f u l c o ade i. Cor pul c e n uşi usa u c a sta n i ude s­
c h i s, a c o per it c u p e t e b r u n e, 1 ung i şi t r a n s v e r sai e. T o a te
ari p i o are lea far ă d e v e n t rai e c ti o ser ied e d ung i t r a n s­
v e r sai e î n c h i s e.
Sinonime:
Gobius marmoratus: Pallas, Zoographia Rosso-Asiatica III, p. 161.
Baihke, Fauna der Krym, p. 327. Nordmann, 1. C., p. 435 şi tab. 12,
fig. 3. Kessler, Auszuge a. d. Berichte, etc. Il, pag. 67. Gicniher, Cata­
logue, etc., p. 51 şi p. 550 (adenda). Kielbei, Verhandlg der Zool.-botan.
Gesellschaft, Wien, 1874, Kessler, Ichtyol. Aralo-Caspi-pontica, p. 215.
Grimm, 1. C., Arch. f. Naturg, p. 198. Warpa Ch01VSki, l. C., p. 47. Stein-
[63]
63
dachner, Sitzungsherichte, d. k. Akademie der Wiss. Wien 1899. F. A.
Smitt, 1. C., Kongl. Vetenskaps-Akademiens Forhandlingar 1899, Stockolm,
pag. 544.
Gobius semilunaris: Hechei, Annalen d. Wiener Museums, 1840, II.
Bd. 152, tab. 8, fig. 5 şi 6. Kessler, Zur Ichthyologie des Sudwestliohen
Russlands, p. 14 (1856). Seeley, Ft-eshwater Fishes of Europe, p. 61.
Gobius rubromaculatus: Kriesch; Verhandl. der Zoo1.-botan. Ges. Wien,
voI. XXiII, 1873, p. 369.
ID6-7,IID1/15-18,P15,V1/10/1, A1/13-18, C13, L. lat. 42-47.
Acest peşte mic se deosebeşte relativ uşor de celelalte specii prin fap­
tul că corpul său este ceva mai mult comprimat lateral şi capul său este
mai înalt decât lat. In afară de caracterele arătate în diagnoza mai sunt
de remarcat următoarele: Ochii aci sunt relativ mari şi diametrul lor este
aproximativ egal CUI/5 din lungimea capului. Distanţa preorbitală e egală cu
diametrul ochiului, iar cea interorbitală numai cu 2/8 din acest diametru.
Partea superioară a operculului este acoperită adeseori cu solzi. Prima
aripioară dorsală este foarte apropiată de cea de a doua, aşa că mem­
brana ei este lipită de baza primului radiu al celei de a doua dor­
sale. Dorsala a II-a şi anala au pe toată lungimea lor o înălţime aproape
egală, numai ultimele lor rad ii sunt câte odată ceva mai lungi. Discul
ventralelor este în totdeauna cu mult mai scurt ca pectoralele. Caudala
este lungă şi rotunzită. Solzii sunt relativ mari şi marginea lor posteri­
oară este terminată cu 40-45 dinţi mici. Pe linia laterală numărul sol­
zilor este de 42-47, iar la pedunculul caudal fiecare serie transversală
are câte 8-9 solzi.
Coloraţiunea. Coloarea generală a corpului este cenuşie sau cafenie
deschisă; peste aceasta, atât pe spinare cât şi pe lături până la partea ven­
trală vin o serie de pete mari ca nişte dungi late" transversale, brune
închise. Partea ventrală este nepătată, având coloarea generală a corpu­
lui. Aripioarele-afară de ventrale - sunt ceva mai închise decât corpul.
Radiile lor sunt presărate cu o mulţime de puncte negre dispuse in linii
transversale, dăndu-Ie aparenţa că ar fi acoperite fiecare cu o serie de
dungi negre transversale. Intre ochi şi osul maxilar se află o pată negrie,
înapoia căreia este o linie albă situată exact sub ochiu. Pe �edunculul
caudal chiar la inserţia caudalei sunt la mijlocul corpului' 2 pete negre
triunghiulare, iar deasupra şi dedesubtul lor încă câte o pată triunghiu­
Iară deschisă.
Dimensiuni. Această specie în apele mării ajunge la dimensiuni ceva
mai mari, în apele interioare însă găsim numai exemplare foarte mici; cel
mai mare exemplar pe care l-am colecţionat din lacul Sinoe Liman avea
11 cm., exemplare obişnuite sunt însă de 8-10 cm:
Distribuţiunea. Acest peşte trăeşte de obiceiu în regiunea apelor terito­
riale ale Mării Negre, el se suie însă şi în Dunăre, aşa că îl găsim ade­
seori prin bălţile ei de inundaţie. Steindachner l-a găsit chiar în bălţile
de inundaţie dela gura răului March în Austria. El intră deasemenea şi
prin lacurile noastre litorale şi mai cu seamă în lacul Razim şi Sinoe Liman.
Biologia. Ca toate speciile de Gobius şi aceştia sunt peşti răpitori; ei se
[64]
64
nutresc cu crustacee, viermi, etc. dar şi cu ouă şi pui tie alţi peşti. Epoca
lor de reproducere cade în luna lui Maiu; în anul 1904 la 2? Maiu prinzând
în lacul Si noe mai multe exemplare, un exemplar mascul a lepădat laptele
în mânile mele. Ouăle lor ca de vreo 2 mm. de lungi şi eliptice le lea­
pădă în apă puţin adâncă, lipindu-Ie pe fund de pietre, piloţi, etc., de unde
le putem apoi colectă. foarte uşor, desvoltându-Ie în mod artificial în acuarii.
Desvoltarea lor embrionară se face în câteva zile.
Intrebuinţarea. Acest peşte din cauza staturii sale mici nu are o va­
loare mare economică; în bălţile Dunării, unde se găseşte numai foarte rar,
nici nu se aduce în comerţ; la Razim însă, unde este în cantităţi mai mari
şi unde se prinde mult la gardurile de chefall, se vinde împreună cu
celelalte specii de Gobius sub numele de «Guvidii». Curios este că pe's"
carii Românii Turtucăeni au credinţa că acest peşte este bun de leac
pentru boale de stomac, «se usucă la foc, apoi se pisează şi se dă la cei
ce-i doare inima (stomacul)».
Nume populare. Ca la toţi peştii din genul gobius li se zice în Do­
brogea, Galati, etc. Guvidii mici, iar pescarii Turtucăeni ii numesc G1ă­
voace mică. Lipovenii dela Razim le zic Bâicioc.
2. Sp. Gobius Kessleri Gimthez.
Caracterele Specifice: Cap u I f o a r tem are Ş i tur tit; I ung i mea s a
egală cu mai mult de 1/4 (3/11)' lăţimea sa în dreptul o p e r­
cui e lor cu 1/5 şi. în ă I ţ i mea sac u t/7 din I ung i mea tot al ă a
cor pul u i. Fa l cad e j o t:3 ies e cum uit în ain t e ace lei des u s.
R e g i u nea o c cip i tai ă Ş i par t e ade sus a o per cui u 1 u i a c 0-
perit cu mici solzi trecând înapoi peste marginea a n t e r i­
o a r ă a o c h i u lui. L ung i mea v e n t rai e i sec u p rin dea p r" o xi m a­
tiv de 5 ori în lungimea totală a corpului. Partea superi­
o ară a cor pul u i de o colo are ce n uşi e - ca f e n i e, a c o per i t ă
cu pete cafenii închise; partea inferioară albă-gălbie sau
galbenă-cenuşie. Toate aripioarele afară de ventrală cu
du n g i în c h i s e p e ele. Ve n tr a Iad e ace e a şco Ioa r e c aşi
partea inferioară a corpului.
Sinonime:
Gobius Kessleri: Gicnther, Catalogue, etc. III, pag. 553 (No. 102, addenda
et corrigenda). Ke861er, Ichthyol. Aralo-Caspi-pontica (1877), pag. 220 (No.
70). Kessler, Peştii Mării Negre şi Mării Caspice, (ruseşte) Peter sh. 1874.
No. 87. Grimm, 1. c., Arch. ftir Naturg. 1892, p. 199. Warpa choroski,
Peştii Rusiei europene, p. 52.
[65]
i
�
\
I
t
�I
'i
J
�
,
\1
"/'
l'
1,
.' i
65
Gobius platyrostris: Nordmann, 1. c., p. 410, Tab. 14, Fig. 1. Keesler,
Zur Ichthyologie des sudwestl. Russlands (1856), p. 11 (No. 11) (nu G.
Platyrostris, Pallas III, p. 154).
Gobius platycephalus: Kessler, Nachtrâge zur Ichthyologie des sud­
westlichen Russlands (1857), p. 16. Kessler, Ausziige a. d. Berichte, etc.,
p. 49 (No. 45).
Gobius batrachocephalus: Menelries,.. Catalogue raisonne des objets de
Zoologie, etc. 1832.
Gobius batrachocephalus Pall., forma platycephalus. Kessler: 1. F.
Smitt, Arrangement of the genus Gobius, în Fbrhandllnger Vettensk-Akad,
Stockholm 1899 p. 546.
I. D. 6, II. D. 1/16-18, P. 18-19, V. 1/10/1, A. 1/13-14, C.13-14,
L. lat. 65-77.
Această specie este relativ uşor de recunoscut prin forma capului ei
foarte mare, turtit şi foarte lat. Totuş în diagnoza ce i-o dă Kessler, care
a fost reprodusă şi de Giinther, este de sigur o eroare când se zice că
lungimea capului este de 4/11 din lungimea totală a corpului (sau de 23/,
după Giinther); de sigur că aceasta ar Însemna că ea are un cap cu totul
diform. Nici la unul din exemplarele pe cari le-am examinat şi cari în
toate celelalte dimensiuni se potriviau exact cu dimensiunile date de Kessler
nu am găsit un asemenea. cap.
Şi din figura dată de Nordmann (Tab. 24, fig. 1), care este foarte bine
executată, se vede lămurit acel aş lucru, că nu poate fi vorba decât de
eroarea pe care Glinther a luat-o fără a o mai controla şi că în realitate
în loc de 4/11 trebue pus 3/U' De altfel ce tind prima descrierea lui Kess­
ler din 1857, la care se referă el, vedem că la descrierea capului
acestei specii (atunci sub numele de G. platyrostris PalI.) zice: « seine Lănge
batrăgt liber 1/4. der Gesammtlănge des Fisches», ceeace revine la 3/11 din
diagnoza pe care a dat-o în urmă. Gura este foarte mare, ajungând până
sub marginea anterioară a ochilor, fălcile sunt îmbrăcate în afară cu nişte
buze mari, iar înăuntru sunt tapisate cu mai multe serii de dinţi mici
curbaţl înapoi. Ochii sunt mici şi apropiaţi Între ei, aşa că distanţa inter­
orbitală este egală cu diametrul lor longitudinal, iar distanţa Pl'�orbitală
egală cu de două ori lungimea acestui diametru. Obrajii sunt foarte um­
flaţi şi cărnoşi, ei dau capului o aparenţă curioasă şi sunt goi ca şi partea
anterioară a capului; numai partea superioară a operculelor şi regiunea
occipitală este acoperită cu solzi mici. Operculul se termină cu o membrană
lată, ceeace îl lungeşte considerabil; deschiderile hranchiale sunt mari şi
mernbrana branchială este susţinută de 5 radii branchiostege.
Prima aripioară dorsală începe ceva mai în urma inserţiunii pectoralelor,
ea e caracterizată prin aceea că vârfurile celor 6 spini cari o compun
ies liberi în afară de membrana care-i leagă între ei, având forma unor
fire puţin răsuoite. Cea de a doua dorsală este lungă, baza ei fiind egală
cu mai mult de '[« din lungimea totală a corpului; ea are 18-19 radii
din cari primul nedivizat iar următoarele bi- sau trifurcate.
Pectoralele sunt late şi ovale, ele ajung înapoi până în dreptul celui al
doilea sau 3-lea radiu al dorsalei a doua. Ventral a care este în formă
A. Ic=-Publ, Adamachi, 111. Antipa, lhliologia.
[66]
de pâlnie începe aproape pe aceeaş linie cu pectoralele �i are o lungime
aproximativ egală cu jumătatea distanţei dintre inserţiunea ei şi anus; ea e
compusă din 10 radii divizate fiecare în mai multe rarnure �i din 2 radii
mici cartilaginoaso, cari susţin membrana exterioară a pâlniei.
Anala începe cam în dreptul celui al VI-lea radiu al dorsalei a doua
si se termină odată cu ea. Inaintea ei si în urma deschiderii anale este
, ,
o proeminenţă mare conică. Caudala are 13 rad ii divizate, cu câteva mai
mici pe lături, marginea ei posterioară este rotunzită oval.
. Solzii sunt mici şi marginea lor posterioară formează un unghiu obtus,
care câteodată se rotunzeşte, ei sunt ctenoizi şi au la marginea posterioară
câte 40-45 dinţi. Pe linia laterală-care e foarte puţin vizibilă-se pot
număra 65-77 solzi.
Pentru completarea descrierii voiu da şi dimensiunile mai principale ale
diferitelor părţi ale corpului dela 2 exemplare de mărimi deosebite pro­
venite din lacul Brateş:
1) Un exemplar de 153 mm. are următoarele dimensiuni: înălţimea
maximă a corpului la începutul primei dorsale 26 mm., lungimea capului
43 mm., înălţimea capului 20 mm., lăţimea capului în dreptul operculelor
34 mm., diametrullongitudinal al ochilor 6,5 mm., distanţa preorbitală 6,5 mm.,
lungimea ventralei 26 mm., lungimea bazei celei de a doua dorsale 49 mm.
. 2) Un exemplar de 201 mm. are: înălţimea maximă a corpului la în­
ceputul dorsalei 38 mm., lungimea capului 58 mm., înălţimea capului 29 mm.,
lăţimea capului 44 mm., diametrul ochilor 7,5 mm., distanţa pr-eorbitară
15 mm.,. distanţa interorbitară 7,5, lungimea ventralei 31 mm., lungimea
dorsalei a doua 64 mm.
Coloraţiunea. Coloarea generală a corpului este pe partea superioară
cafenie-cenuşie şi variază foarte mult, fiind câteodată mai deschisă, câteodată
mai închisă; pe faţa inferioară este alb-gălbie sau cenuşie. Pe ambele
laturi ale corpului este pătată cu dungi mari cafenii închise. Pe bot şi pe
obraz aceste pete iau forma unei reţele neregulate de linii închise. Toate
aripioarele afară de ventrală au coloarea generală a corpului şi sunt pă­
tate cu puncte cafenii închise cari le dau aparenţa de dungi longitudinale,
pe dorsale şi anală şi de dungi transversale pe coadă şi pectorale.
Dimensiunile. Mărimea lor mijlocie este cam de 15-18 cm., cele mai
mari exemplare au 21�22 cm, lungime.
Distribuţia. Această specie trăeşte în bălţile Dunării şi se găseşte aici
in tot timpul anului. Mai cu seamă în lacul Brateş şi în Dunărea veche
din bălţile Brăilei se găseşte în mare abundenţă. Ele însă emigrează şi în
bălţile din susul Dunării noastre.
, Biologia. Această specie preferă mai cu seamă apa de baltă şi în special
acolo unde sunt bălţi cari nu seacă în timpul verii. Ele sunt răpitoare
şi se hrănesc cu tot felul de viermi, insecte, crustacee şi cu peşti mici.
Epoca lor de reproducţie este pe la sfârşitul lui Aprilie şi Maiu. Se re­
produc .pretutindeni prin bălţi şi vara am putut recolta puii lor în toate
bălţile Deltei Dunării, în Brateş, Crapina, ele. Ouăle lor sunt cornee, având
o lungime ca de vreo 2-2,5 mm.; ele le lipesc pe pietre şi pe rădăcini
sau pari, etc. Durata incubaţiunii este scurtă, -iar puii lor se ţin mai mult
la apă mică în apropierea malului. .
� ....... ----- ................. - - --_._ .. - - � � .-- - -- .
.
"
[67]
61
Nume populare. La Brateş şi bălţile de inundaţie ale Prutului li se zice:
G'uvidie de baltă şi Guuidie de Braieş; pescarii români din Pisica, Vă­
căreni, etc. le zic Mitl'oace, Mit'rocari şi din cauza asemănării lor exte­
rioare cu Aspro zingel le mai zic şi P ... ciobanului. Pescarii turtucăieni şi
în judeţele dela Călăraşi în sus le zic Glăooace.
Intrebuintare. Acolo unde există în cantităti mai mari se prind si au o
, "
valoare comercială însemnată. Guvidiile de Brateş au în totdeauna pe piaţa
Galaţului multă căutare şi se plătesc bine.
Cum am arătat şi la specia precedentă, pescarii din Turlucaia le între­
buinţează şi pe aceste ca leac pentru durere de stomac.
3 sp. Gobius trautvetteri Kesslet.
Tab. III.
Caractere specifice: Cor pul 1 ung ă r e ţ în g u s t â n d u - s ela par t ea
sap o s t eri o ară. Cap ulm are, puţ i n mai 1 a t d e cât în a IL; L u n­
gimea sa este egală cu 1/4 din lungimea totală a corpului.
Des c h i de rea b u cal ăla r g ă a j ung â n d în a p o i P â n ă sub ma r­
ginea anterioară a ochiului. Falca de jos ieşită înaintea
c e l e i de sus. Buzele cărnoase însă înguste. Ochii mari
1/6-1/5 din lungimea capului şi apropiaţi între ei. Partea
superioară a o p e r c u l u l u i cu solzi. Inălţimea maximă a
celei de a doua a r i p i o a r e dorsale este la mijloc sau îndată
după mijlocul el. Inălţimea analoi merge crescând spre
par te a p os t eri o ară. Ca uda 1 a f o ar tem are, a p r o ape 1/5 din
lungimea totală a corpului. Partea superioară a corpului
cenusie-cafenie sau cafenie deschisă cu puncte albe si 5-6
, ,
pete mari cafenii închise în d i r e o t i u n e a liniei laterale;
� , .
partea inferioară albie. •
Sinonime:
Gobius Trautvetteri: Kessler, Auszuge aus dem Beriche einer an die
nordwestlichen KiThten des Schwarzen �leeres, etc. II, p. 59. Keesier, Ri­
băi Cernago i Caspiscogo Morei. Petersburg 1874, p. 96. Kessler, Ihtio­
logia Aralo-Caspi-pontică, 1877, pag. 221 (No. 74). Gu,nther, Catalogue of
the Fishes in the British Museum , voI. III, p. 553 (adenda et corigenda).
Grimm, Archiv fiir Naturgeschichte, 1 Bd., 2 Hen, 1892, pag. 199, No. 81.
Gobius cephalarges var. b.: 1. F. Smiii, Fărhandlinger Vetensk. Akade­
mien 1899, No. 6, Stockholm, pag. 547.
1 D. 6, II D 1/16-18, P 18-19, V 1/10/1, A 1/12-14, C 13��14) L.
lat, 63--?0.
[68]
----.�._-- ---'-"
Această specie care a fost descoperită mai întâiu de către Kessler în
Limanul Bugului dela Nicolajew şi apoi în Limanul Nistrului, a fost ad­
misă ca specie bună de Gunther, Grimm, etc. şi de toţi câţi s'au ocupat cu
peştii Mării Negre, până ce în ultimul timp Ii'. A. Smitt a vroit să dove­
dească identitatea ei cu Gobius cephalarges Pall. In această specie s'ar
putea uni după Smitt 6 din speciile descrise din Marea Neagră, formând
2 varietăţi şi anume: a) Gobius eurycephalus Kessl.+ G.,platyrostris PaU.,
Kessler + G. cephalal'ges Pali. şi b) Gobius ratan Norâm. + G. syrman
Nordm. + G. Trauioetier! Kessler.
Nu pot intra aci în discuţiunea acestor chestiuni, pe cât de importante
pe atât de grele, ce le rezerv pentru a fi tratate pe larg în monografia
completă a acestui gen. Aici mă mulţumesc numai a semnala că între
guvidiile dela Brateş şi mai cu seamă dela balta Oltina am găsit şi câteva
exemplare cu capul mai îngust şi mai înalt, cu gura foarte mare şi cu
partea posterioară a corpului mai lungăreaţă, Ducănd aceste exemplare la
Muzeul din Viena şi comparându-Ie cu exemplarele aflate acolo am putut
să constat împreună cu distinsul ihtiolog, directorul şi intendentul acelui
Muzeu că sunt G. trauvelteri Kesl.
In privinţa felului de vieaţă a acestei specii în apele noastre dulci nu este
mult nou de spus, deoarece ea se potriveşte În mai toate privinţele cu
specia precedentă; au acelaş mod de vieaţă, aceeaş hrană, aceleaşi epoce
şi locuri de reproducţie. Singura diferinţă e că această specie este cu
mult mai rară în apele noastre.
Şi În privinţa numelor populare n'am putut găsi vreun nume dosebit,
de-oarece pescarii o confundă cu totul cu specia precedentă.
4 sp. Gobius cephalarges Pali.
Tab. III.
Caractere specifice: Cor pul î n des a t, î n alt Ş i la par t ea sap o s­
te r i o ară c om p r i mat ta rei a t era 1. Cap ulm are, cum uit mai
lat decât înalt şi cu o lungime egală aproximativ cu 1/4
din 1 ung i m e at o tai ă a corpului. Botul lat şi buzele că r­
noase. Ochii relativ mici şi distanţa i n t e r o r b i t a l ă mare.
Operculul numai pe partea superioară cu puţini solzi.
Deschiderea anală mult mai apropiată de vârful capului
(c u 1/0_ - 1/4). d e cât d e v â r fuI c. o ade i. Sol z iim ici cu 11 -1 3
r â n dur i t r a n s v e r sai e p e c o adă. 1 n ă I ţ i mea m a x i m ă a d o r­
salei a II-a este la mijlocul ei; înălţimea analei creşte în­
cet spre partea ei posterioară. Toate aripioarele, afară de
v e n t r a l e, pătate sau eu dungi mai cu seamă la baza lor.
[69]
69
Slnonlmll :
Gobius cephalarges: Pallas, Zoographia Rosso-Asiatica III, p. 155.
Nordmann, 1. 0., p. 420, Tab. 12, fig. 2. Kessler, Auszuge a. d. Beriohte, etc.,
p. 52 (No. 47). Kessl6r, Peştii Mării Negre şi Caspice (1874) No. 82 (rus.).
Kessler, IhLiolog, aralo-caspi-pontică, p. 219, No. 66. Giinther, Catalogue,etc.
VoI. III, pag. 4 şi pag. 546. Sleindachner, Sitzungsberrichte der k. Akademie
der Wiss. Wien 1870.
Gobius cephalarges Pall. var. a: F. A. Smitt, Forhandlg, Velensk.
Akad. Stockholm 1899, p. 547.
I. D. 6, II. D. 1/18, P. 18-19, V. 1/10/1, A. 1/13-14, C. 13, L.
lat. 66-72.
Şi această specie, ca 17i cea precedentă, este astăzi contestată că ar fi
o specie bună, astfel cum a fost cea descrisă de PalI as, Nordmann şi Kess­
ler, După Smitt ea ar forma împreună cu Gobius eurucephalu« Kessl. + G.
plalyrostris Pall. Kessl.+ G. cephalarges PaU. o varietate a unei specii cu
mult mai largă pentru care el păstrează numele de G. cephalarges. De sigur
că nici aici nu putem intra în astfel de discuţiuni rezervând şi această
chestiune pe mai târziu. .
Aici mă voiu multumi numai a semnala că si" această specie intră în
, ,
apele noastre interioare. In Razim şi Sinoe Liman este în mult mai mari
cantităţi şi pescarii lipoveni o numesc: Lijaboc. Ea se urcă şi intră
câteodată şi prin bălţile Dunării. Steindachner (1) a descoperit-o în susul
Dunării chiar pe la Raduevaţ. In total însă în apele dulci este cu mult
mai rară decât speciile precedente.
'5 sp. Gobius fluviatilis Pal!.
(Tab. III. Fig. 20 a, bj.
Carac.tere specifice: Cap ulm i j loc i u, 1 ung i mea saf i jCu d ce v a
mai mare ca 1/4 din lungimea totală a corpului, iar lăţi­
mea puţin mai mare ca înălţimea sa. Gura mică ajungând
în a p o i abi a P â n ă sub n ari n ele P o s t eri o are. Fa 1 cai n fer i­
oară ceva mai lungădecât cea superioară. Corpul lungă­
r e ţ, ro tun d, în g u s t â n d u - sed i n ce în cel a rar te a sap os t e­
l' i o ară. P r i m a dor s a l ă c u ti s pin i din car i cei din t â ieu
vârf uri f i l i for meI i b ere i eşi t e a far ă din m e m b r a n a ari p i o a­
rei; a doua d o r s a l ă devenind din ce în ce mai joasă către
par te aei P os te r i o ară. A n a la 11 c t o a tăI ung i mea ci de o p 0-
(1) :::lteindachnel', Ichthyologische Notizen, X. Sitzungeberichte D. k. Akad der Wiss. Wien 1870.
[70]
l'
70
t r.i văd e j o as R. Cor pul gal ben - ce n uşi usa u�g alb e n - c a f e ni u,
P re sur a t de fi ee are pa rt e a sa în d i r ee ţ i ali n iei 1 a te rai e cu
câte 8-10 pete cenuşii şi l u n g ă r e ] o. Aripioarelecu dungi
.î n c h i s e. La baza p e c t o r a l e l o r o pată mare neagră-cenuşie.
Sinonime:
Gobius fluviatilis: Pallas, Zoographia Rosso-Asiatica III, p. 162. Nord­
mann, 1. c., p. 429. Kessller, Zur Ichthyologie des sudwestl. Russlands
(1856), p. 7. Kessler, Nachtrăge zur Ichtyologie, pag. 7. Kessler, Aus­
zuge a. d. Berichte, eto., p. 62. Sieindaclmer Sitzber. d. k. Akademie
der Wiss. Wien XLII, 1861, p. 288, tab. 1, fig. 3. Guniher, Catalogue, etc.
voI. III, p. 551. Kesster, Ihtiologie Aralo-caspi-pontică, p. 219 (No. 64).
Grimm, Archiv. f. Naturgesch. 1892. Warpachomski, 1. c., p. 51 (descrie­
rea, nu însă şi desenul).
(Nu sunt însă sinonime Gobiu« ţiuoiaiili«: Bonelli>, Cuvier efi Val. XII,
p. 52, şi Heckel u. Kner, 1. c., p. 57).
Gobius gymnostrachelus: Kessler, Nachtrăge zur Ichthyol, p. 12 şi
Auszuge, etc., p. 48.
Gobius lacteus: Nordmann, 1. c., p. 430, tab. 10, fig. 3.
Gobius niger: Eichmald (?), Zoolog. specialis.
Gobius fluviatilis var. fluviatilis: Smiii, 1. c., p. 546.
Această specie nu trebue confundată cu Gobius fluviatilis BoneJli, descris
şi de Cuvier et Valenciennes precum şi de Heckel u. Kner. Acela este
cu totul alt peşte care trăeşte în afluenţi de a-i Mediteranei şi Gimther
deja a luminat deplin această chestiune dându-i un alt nume, de Gobius
MartensU (1) pentru a-l deosebi de G. fluviatilis PaII., care e caracteristic
pentru afluentii Caspi-pontici şi pentru a evita pe viitor orice confuziune.
Cu toate aceste e curios că şi azi se mai fac aceste erori şi \Varpachowski
reproduce figura greşită din Heckel u. Kner, deşi descrierea e făcută bine
după Kessler.
I D. 6, II D, 1/15-7, P 17 -18, V 1/10/1, A 1/13 -16, C 3/11-13/3,
L. lat 60-65.
Capul are forma unui con cu vârful turtit; deasupra între ochi el este
puţin depres, iar pe ambele laturi ceva mai umflat. Botul este puţin
rotunzit şi fălcile sunt acoperite cu buze de o mărime mijlocie; falca in­
ferioară iese puţin înaintea celei superioare. Pe ambele fălci mai multe
serii de dinti mici recurbati din cari CAi din fată sunt ceva mai mari.
, , ,
Ochii sunt ovali şi diametrul lor longitudinal este aproximativ egal cu 1/5
din lungimea capului; distanţa preorbitară cu aproape 1/3 mai mică.
Pe obraji, cari sunt cărnoşi, cât şi pe toată partea superioară a capu­
lui începând dela bot până aproape de marginea posterioară a cavităţilor
ochilor, .lipsesc, solzii cu desăvârşire. De asemenea lipsesc solzii şi pe toată
partea inferioară a oporculului, acesta nefiind acoperit decâ.t puţin În par-
(1) Vezi Gllllther, Catalo[!ue, voI. lU, pa�. 15.
[71]
:;
71
tea sa superioară cu solzi foarte m1(';1. Mombrana branchială e sprijinită
de 5 radii branchiostege, din cari ultimul formează tocmai marginea ei.
Prima aripioară dorsală începe ceva mai în urmă decât pectoralele ; ea
are 6 rad ii din cari cel puţin 4 cu vârfurile libere filiforme. A doua dor­
sală e foarte lungă, baza ei fiind egală cu aproape 1/3 din lungimea cor­
pului; ea este ceva mai înaltă la începutul ei şi se îngustează din ce în
ce mai mult la partea ei posterioară. Anala care constă din 14-16 radii
începe aproximativ sub radiul al III-lea �l celei de a doua dorsale şi se
termină odată cu ea; ea este mult mai joasă decât dorsala şi radiile ei
sunt toate egale.
Caudala care este uşor rotunzită are o lungime egală cu aproape 1/6
din lungimea totală a corpului. Pectoralele sunt lungăreţe, ovale şi ajung
înapoi până în dreptul celui al II-lea sau al III-lea spin al dorsalei a doua.
Ventrala este aşezată exact sub pectorale t?i ajunge înapoi aproape până
la anus.
Deschiderea anală este cam îndepărtată de începutul aripioarei anale
�i între ele se află o lungă proeminenţă de piele.
Solzii sunt mici, ctenoizi şi au marginea lor liberă în forma unui unghiu
obtuz sau puţin rotunzită ; ea e terminată cu 30 - 40 dinţi mici.
Coloraiiunea. Coloarea generală a corpului este galben-cenuşie sau
galben-cafenie, iar pe ambele lături se întinde câte o serie de pete închise
din cari 8-10 sunt mai bine conturate. Partea ventrală este cu mult
mai deschisă, aproape albă. Botul bate puţin în albăstruiu şi e stropit cu
pete negre, iar între gură şi marginea anterioară a ochiului se văd ade-
seori de fiecare parte câte 2 liniuţe negre. Aripioarele-afară de vcntrale •
şi anală, cari sunt aproape albe-sunt cenuşii şi acoperite cu dungi închise
undulate. Buzele sunt mai cenuşii, uniforme sau stropite cu mici pete
negre.
Dimensiunile. Mai toate exemplarele ce le-am găsit au o talie mică,
cel mai mare avea 12 cm. lungime.
Varietăţi. Această specie variază foarte mult. In afară de exemplarele
tipice pe cari le-am descris aici se mai întâlnesc adeseori unele albe vor­
zii şi altele închise cu totul. Primele au fost deja descrise do Nordmann
ca o specie aparte sub numele de Gobius Iacieus t= Gobius ţiuoiaiili«
Va'I". laciea Kessier), iar cele de al doilea do către Kessler �b numele
de G. fluviatilis var. nigra. .
In apele noastre am găsit ambele forme, am putut însă constata că ele
sunt strâns legate prin tot felul de forme intermediare, aşa că nu pot fi
considerate decât ca varietăţi de coloraţiune, şi coloraţiunea lor însă se
explică prin natura fundului apelor în cad tră.esc-ştiut fiind că peştii din
această familie au mai mult sau mai puţin calitatea de a-şi adapta co­
loarea lor mediului în care SA grtsesc.
De asemenea s'ar mai putea considera incă ca o varietate exemplarele
descrise de Kessler sub numele de Gobiu« gymnotrachelus, cari însă s'a
dovedit de către 1. 1<'. Smitt cii nu formează o specie apar Le ci sunt iden­
tice cu Gobiue ţtuoiaiitie.
Biologia si Distributia. Pestii din această speoio trăesc mai mult în
apă dulce si' se întâlne�c atât în băltile Dunării cât si chiar foarte sus în
, "
[72]
72
râurile din ţară. Lor le place mai cu seamă apa mica prin locuri nISI­
poase sau cu pietriş la fund. Ei ajung chiar prin Nordul Moldovei, în
râuri ca: Jijia, pârâul BârIadului, etc.
In privinţa felului de vieaţă, după cât am putut constată. până acum,
par a se potrivi în totul cu celelalte specii ale acestui gen.
Nume populare. In afară de numele populare de Glăvoci la Români
sau Băicioc la Lipoveni, pe cari le au comune cu toate celelalte specii
de Gobius, am mai auzit în Moldova numele special de Porcuşor de
vad, în opoziţie cu porousorul ordinar care-I dau lui Gobio vulgart·s.
[73]
5. FAM. MU GILOI[).EI. Bleeker.
Acanthoptergieni cu corpul mai mult sau mai puţin lungăreţ, având forma
obişnuită de peşte; acoperiţi cu solzi cicloizi <le o mărime mijlocie şi fără llnie
laterală. Gura îngustă sau de o lărgime moderată, cu dinţi slabi sau lipslnd cu
totul. Cu 2 arlpioare dorsale scurte separate una -de alta, cea anterioară com­
pusă din 4 radii spinoase elastice. Ventralele abdominale, suspendate de osul co­
racoid care este foarte lung. Ochii laterall. Deschiderile branchiale largi; 4 ar­
curi branchlale şi o pseudebranehie, 5 sau 6 radii branchiostege. Beşiea înotă­
toare mare, fără duct aerian.
Această familie este reprezentată în apele Mărei Negre printr'un singur
gen: Mugil. Speciile cari o compun sunt peşti de mare cari vin numai
în timpul verii la coastele noastre şi intră în Iacurile noastre literale
spre a se hrăni şi reproduce; ei stau aici până toamna când se răceşte
apa şi pleacă apoi îndărăt în mare. Migraţiunile pe cari le fac ei în timpul
anului nu se cunosc încă în deajuns şi până acuma nici locurile lor de
reproducţie nu erau încă cunoscute. Această familie o voiu trata-o mai pe
larg în «lhtiologia pontică», aici voi descrie numai pe scurt speciile cari
intră în apele noastre interioare spre a petrece în ele o parte a anului.
Gen. Mugil Artedi.
••
Corpul foarte p'l.f,ţht comprimat pe lături. Capul acoperit peste tot
cu solzi. Gura mai mult sau mai puţin tranenersală, fără dinţi ade­
văraţi, numai cu mici apendice deniiţorme. Marginea anterioară a
fălcii de jos ascuţită şi la mijloc cu 'O mică proeminenţă. Pecioraleie
foarte sus aşezate; a doua dorsală opozită analei. O parte din sto­
mac cu pereţii foarte groşi şi musculoşi. Cu 2 - 8 apendice piiorice.
Acest gen este reprezentat în apele noastre prin mai multe forme. Pes­
carii greci dela J urilofca deosebesc 9 forme diferite sub numele de: Che­
fal, Pacios, Plaiarin, Ilarii, Casiri, Mavrachi, Spaiopleros, Singhil si
- ,
Sarianaki. Acestea însă sunt mai mult_nume comerciale şi de sigur că nu
[74]
r
74
se referă numai la specii diferite ci �i la varietăţi sau la diferente de
vrâstă a uneia şi acelei aş specii.
Pescarii Lipoveni din aceeaş localitate deosebesc din contră numai 3
forme şi anume: Laban, Vastranos şi Bâst1"ug. Studiind de aproape toate
aceste forme am constatat în apele noastre interioare următoarele 5 specii
sigure, cari însă în afară de Mugil cephalus sunt foarte greu de deosebit una
de alta. Voiu descrie dar prima specie mai detaliat dând şi toate indica­
ţiunile în privinţa biologiei, pescuitului, etc., iar pentru celelalte voiu da
numai diagnozele cu sinonimele şi voiu semnala apoi numai diferintele
sau părţile caracteristice:
1 sp. Mugil cephalus Cuv. Chefalul maze sau Labanul.
Tab. IV. Fig. 23 a, b.
Orbitele cu 2 pleoape adipoase v e r t i c a l e bine desvoltate
cari acoperă aproape 1/3 din iris. Buza de sus nu prea groasă.
Spaţiu 1 jugular oval.
El' 6, 1D4, 2Dl-2/8, P1/15�16, V1/5-6, �\3/8-9, C3/12/3, L. lat.
41-43, L. tr. 12-13.
Sinonime:
Kicp(l.Âo�: Arisioi., Hist. Anim.
Mugit cephalus: Cuoier, Regne anim. Bonaparte, Fauna italica, v. III,
Pesci VI, p. 30, fig. 1. Cuoier et Yalenciennes, 1. c , vol. XI, p. 19, tab.
307. Nordmann, Faune pontique, p. 395. Gianther, Catalogue of the
Fishes III, p. 417. Kessler, Auszilge, a. d. Berichte uher eine a. d. nord­
westl. Kusten, etc., p. 30; Ihtiologia Aralo-Caspi-pontică, p. 229, No. 106.
Seeley, 1. c., p. 70. 1. Victor Carus, Prodromus fauna; Mediteransc, 1889-
1893, vol. II, p. 705. E. Moreau, Hist. nat. des Poissons de Ia France
(1881), vol. III, p. 183. L. Sucker, Fische el. Adria, p. 44 (1895).
Dintre toate speciile de Chefali aceasta este cea mai uşor de recunos­
cut, atât prin dimensiunile sale. cu mult mai mari decât la toate celelalte
şi forma corpului, cât şi mai cu seamă prin cele 2 pleoape mari adipoase
verticale cari acoper marginea anterioară şi cea posterioară. a ochiului.
Corpul este puţin comprimat po lături cu spinarea groasă şi rotunzită;
linia spinării este aproape dreaptă - foarte puţin curbată-, iar cea veri­
trală convexă. Capul este pe partea sa superioară lat, turtit de sus în
jos şi puţin convex. Inălţirnea maximă a corpului este la începutul primei
aripioare dorsale şi se cuprinde de 5 ori în lungimea totală a corpului
incluziv caudala; înălţimea minimă Ia pedunculul ca udai se cuprinde de
11 ori în acea lungime. Capul este ceva mai mare ca înălţimea corpului
şi se cuprinde aproximativ de 4,5 ori în lungimea totală.
[75]
75
Gura este îngustă cu buza de sus numai puţin îngroşată; buza de jos
este subţire şi ascuţită la marginea ei; pe ambele buze se observă câte
o serie de mici cili dentiformi. Maxilarele sunt subţiri şi scurte, aşa. că
gura fiind închisă, ele se acoper complet de oasele suborbitale anteri­
oare. Cele 2 narine sunt îndepărtate una de alta; cea posterioară care e
mai largă este situată la o egală distanţă între marginea ochiului şi na­
rina anterioară. Ochiul este relativ Jl108.re, diametrul său cuprinzându-se
aproape de 5 ori în lungimea capului. Cele 2 pleoape adipoase verticale,
cari îi acoper marginile şi cari nu lasă între ele decât un mic spaţiu e­
liptic în dreptul pupilei, sunt foarte mari, aşa. că cea posterioară se în­
tinde înapoi până deasupra prooperculului, Distanţa preorbitală este apro­
ximativ egală cu odată diametrul ochiului. Deschiderile branchiale sunt
foarte largi; membrana branchială este sprijinită de 6 radii branchiostege.
Spaţiul jugular este oval.
Corpul este acoperit peste tot cu solzi cicloizi de o mărime mijlocie şi bine
fixaţi; ei acoper şi capul peste tot afară de buze şi spaţiul jugular. O linie
laterală lipseşte cu totul şi de aceea se văd pe diferiţi solzi şi mai cu
seamă pe partea superioară a capului orificiile canalurilor mucifere.
Prima aripioară dorsală începe ceva mai înainte de jumătatea corpului;
cele dintâi două radii ale sale sunt lungi, fiind aproape egale cu jumătatea
înălţimii corpului; a doua dorsală are marginea ei concavă. Pectoralele
sunt foarte sus aşezate şi se întind înapoi cam peste opt rânduri de solzi;
Ventralele sunt înşirate cam la jumătatea spaţiului dintre pectorale şi prima
dorsală. Pintenul dela baza lor este bine desvoltat şi se întinde cam peste
4 rânduri de solzi. Aripioarele verticale sunt făr� solzi.
Coloraiiunea: Corpul este cenuşiu închis, pe spinare bătând în albastru
iar pe partea ventrală argintiu. Fiecare solz de pe laturile corpului are
câte o pată închisă pe el, aşa că acestea la un loc formează pe tot lungul
corpului câte 6-7 dungi longitudinale. Aripioarele urmează mai mult sau
mai puţin coloarea generală a corpului, cele de pe spinare şi coadă fiind
cenuşii închise, iar cele de pe partea ventrală albicioase.
Dimensiunile la cari se urcă această specie sunt chiar până la 50-55 cm.
lungime.
Distributiunea. Această specie locueste în Marea Neazră � intră în
, ,L..I ,
toate lac urile noastre literale ca: Razim, Sinoe, Mangalia,' Comarova, Za­
ton, etc., nu intră însă niciodată în Dunăre.
Biologia. Labanul trăeşte în mare la distanţe mari de coaste, probabil
prin regiunea Anatoliei. Vara şi o parte din toamnă el şi-o petrece pe
lângă coasta noastră şi în lacurile noastre litorale sărate. In anii mai căldu­
roşi încep a veni-mai întâiu puii lor-de pe la 15 Aprilie; ei se arată numai
prin apropierea coaslei şi dacă le e apa prea rece, Jug înapoi. Pr-ima gră­
madă însă soseşte cam pe la finele lui Maiu şi începutul lui Iunie şi dacă
este ploaie şi frig, atunci întârzie chiar până în Iulie. In totdeauna exem­
plarele mari sosesc mai târziu, iar puii vin de timpuriu şi caută să intre
în lacuri spre a so hrăni şi creşte mai repede. In lacuri ei caută o apă
sărată sau sălcie, cât se poate do putin adâncă - aşa. ca să fie bine în­
călzită de soare-şi cu un fund nisipos. Aici ei stau până toamna când
se răceşte apa şi îndată ce încep furtunile caută cu toţii să părăsească
[76]
•
':
'" ,
[ --
·.-._._--�
76
lacul. Chiar în timpul verii când intră el m lac, dacă vine vreo furtună
ei caută să iasă afară şi intră apoi din nou.
Hrana lor constă din Plankton, dar mai cu seamă din substanţele or­
ganice amestecate cu nisip şi nămol ce le găsesc pe fundul lacului; de
aceea în stomahul lor-care are forma unei rânze cu pereţi Ioare mus­
culoşi-e-găslm întotdeauna nisip şi ierburi.
Epoca de reproducţie începe dela 15 August şi se termină În primele
zile ale lui .septemvrie, aşa că pe la 15 Septemvrie se văd deja pui de Chefal.
Locurile de reproduciie ale chefalilor din Marea Neagră nu se cunoşteau
până acum, ba chiar se emiseseră de către naturaliştii ruşi tot felul de
ipoteze asupra acestei chestiuni. Lucrurile stau însă cu mult mai simplu,
după cum am putut adeseori să le observ şi după cum le observă în fiecare
an pescarii noştri dela Sinoe-Liman. De obiceiu chefalul se bate în Razim
şi Sinoe-Liman la apă cu fund nisipos şi cât se poate mai mică; dacă se
întâmplă că o femelă e prinsă la coteţ când n'a lepădat încă icrele, ea îşi
caută un mascul şi se bate chiar sub ochii pescarilor în coteţe, Adeseaori
mi s'a întâmplat să scot chefali dela garduri şi să-mi lepede toate icrele
în palmă. Nu însă în toţi anii se bate chefalul în Razim sau Sinoe; se
întâmplă câteodată că nu intră decât puii în lac, iar cei cu icre stau afară;
în acel an bătaia se face pe bancurile de nisip de lângă malul mării,
unde apa este foarte mică, şi în locuri liniştite unde nu se fac valuri
mari. Durata încubaţiunii icre lor este foarte scurtă, aşa că peste puţin
timp găsim pui mici numeroşi. Aceştia stau puţin în lac, până ajung la
lungime de 5-8 cm, şi pleacă apoi în mare. Pescarii sunt foarte veseli
când Chefalii au lepădat icrele lor în lac, CăCI ştiu că în anul următor
aceşti pui se intorc cu siguranţă iarăş la acel aş lac şi deci recolta anului
viitor le e asigurată. In mare puii se hrănesc foarte puţin, aşa că pri­
măvara; când se întorc înapoi, nu sunt decât cu foarte puţin mai mari
decât când au plecat. In lac însă ei se hrănesc bine toată vara, aşa că
pa la Septemvrie ajung ca de 15-18 om. lungime şi se prinde foarte mult
pentru afumat numindu-se în comerţ Licurini (aceasta mai cu seamă
pentru celelalte specii). In anul al 3-lea când vin înapoi în Ghiol ei sunt
deja cu icre.
lntrebuinţarea. Dintre toţi Chefalii Labanul are carnea mai gustoasă şi
de aceea el se consumă mai mult proaspăt. Se întrebuinţează însă mult şi pen­
tru afumat, marinate, etc. In apele noastre este în mare abundenţă, însă
mult mai numeroase sunt speciile celelalte şi în deosebi Mugil a ura tus şi
M. capito. In cele mai mari cantităţi se găseşte în lac urile Razim şi mai
cu seamă în Si noe Liman; el intră însă mult şi în lacul Mangalia, Tatlageac şi
Zatonul dela Sud de gura Sf. Gheorghe. Icrele sale sunt foar-te apreciate,
din ele se face Butarga sau aşa zisele icre de cheful.
Nume popu7are. Numele mai răspândit e Cheţal mare şi Cheful cu,
capul mare. Lipovenii şi Rom<EA ntt-dela Jurilofca îi zic Laban sau Ba­
laban. Grecii îi zic Labani si Pacios.
Pescuitul. Chefalul de toate 'ilJ se prinde în modurile următoare:
1) In lacuri, cari mai toate sunt separate de mare numai printr'o în­
gustă limbă de nisip (un cordon litoral) şi cari au o apă sărată sau pu­
ţin induloită, prinderea se face în modul următor: Primăvara înaintea
..
r
..... --r--.,......:..�-
[77]
77
epocei de venire a Chefalilor se sapă în duna de nisip o serie de cana­
luri (Gârle de ehefali sau Ericuri) cari unesc lacul cu marea. Dacă
aceste există de mai înainte, se curăţă numai şi se adâncesc, astfel ca la
venirea Chefalului ele să fie gata şi să nu se mai lucreze la ele. Chefa­
lul vine încetul cu încetul, mai întâiu puii, apoi câte puţini din cei mari
şi apoi - pe la finea lui Maiu sau începutul lui Iunie - încep cârdurile
mari. Până ce apa din lac se inoălzeşte' bine, ei intră şi ies de câteva ori,
după care apoi în timpul căldurilor mari de vară şi după trecerea sezo­
nului de ploi ei rămân cu totul aici. Odată asiguraţi că Chefalul nu mai
iese afară, pescarii din J urilofca şi Caranasuf încep pe la 20 Iulie a închide
gârlele cu garduri.
Gardurile se fac în modul următor: la gura dinspre lac al fiecărui
eric se face un gard semicircular care înconjoară gura; acest gard are
la mijlocul său un spuse sau călcătoare care se poate rădică şi sco­
borî după voinţă, aşa că marginea coşului său să fie întotdeauna la
nivelul apei din lac. Acest spuse este îndreptat cu gura spre lac, aşa
că tot peştele care mai intră prin gârlă poate trece prin el în lac, peş­
tele din lac însă nu se mai poate întoarce înapoi în mare. De o parte şi
de alta a călcătoarei se face câte un coteţ mare îndreptat cu gura spre
lac, aşa că peştele din lac poate intra în el fără a mai putea ieşi înapoi afară.
La gârleIe mari cari unesc 2 lacuri între ele, cum e de ex. gârla numită
«Comisia» care uneşte Sinoe-Limanul cu Razimul, sau cum sunt Cur­
bieIe între Sinoe-Liman şi Zmeica, coteţele se fac de ambele părţi ale
gardului, aşa că ele pot prinde şi dintr'o parte şi din alta. Spuscul aici
nu mai serveşte decât numai ca trecătoare pentru bărci. La gârlele mari
ca: Portiţa, Comisia, etc., se fac gardurile lungi de câţiva kilometri şi se
pune un număr mare de coteţe. Gardurile de chefali trebuesc făcute înalte,
căci chefalul sare afară din apă la înălţimi foarte mari. Coteţele de che­
fali se fac întotdeauna cu un obor foarte mare înaintea coteţului adevă­
rat în care se prinde peştele; aceasta din cauză că cei prinşi înăuntru
sar şi fac mare sgomot speriind pe cei ce vor să intre în coteţ; din această
cauză de asemenea coteţele de, chefali trebuesc bine păzite şi căutate re­
gulat de câteva ori pe zi pentru a scoate peştele prins în ele.
Odată gardurile şi coteţele gata, pescarii aşteaptă răcirea ·timpului şi
sunt siguri că Ia prima, furtună de pe la mijlocul lui Septemvrie vor în­
cepe a avea Chefali la garduri. Cu cât se răceşte timpul mai tare,cu atât
ChefaJii intraţi şi crescuţi în lac caută să fugă la mare şi astfel cad în
coteţe, Numai puii pot ieşi printre nuielele dela garduri.
La alte lacuri al căror nivel e mai ridicat decât nivelul mării, ca d. ex.
la Mangalia, Tatlageac, etc. se sapă gârla în nisip şi se lasă astupată
până în momentul când se simte venirea Chefalilor; atunci se deschide gârla
şi curentul de apă indulcită atrage Chefal ul spre gura acelei gârle; în
câteva zile, după ce a intrat cârdul principal de Chefali, se închide gârl<"
cu garduri făcându-i-se coteţele. La alte bălţi chiar după facerea gardu­
rilor se mai lasă încă apa să se scurgă şi: ori se fac Limbi în gard
pentru ca peştele ce vine pe gârlă să poată intra în lac, 01'1 se face la
coteţ câte o gură şi din partea mării, pentru ca peştele ce intră să cadă
direct la cotet. In acest caz se fac cotetele ceva mai mari cu Oborul
-, ,
1-"
.,
yy
[78]
1"
I
li
� !
78
la mijloc şi cu 2 coteţe pe lături. Câte odată în fine se fac numai aşa
numitele coieie bulgăreşti, compuse dintr'un obor de o� parte, cu cote­
ţul de alta, iar la mijloc « gardul sterp» care le lntretaie �i se întrerupe
formând un fel de limbi prin cari se poate intra prin ambele părţi în coteţ.
Cele mai bune vânturi pentru intrarea Chefalului în lacul Sinoe Liman
sunt cele de Ost (rus. Wostok) şi Sud-Ost (rus. Abaza). Când vine
Chefalul se cunoaşte dela distanţe mari, deoarece el înoată la suprafaţa
apei şi îi dă aparenţa ca şi cum apa ar fi Increţită de vânt.
2) In lacuri se mai prinde Chefalul cu Seicele întocmai ca cele de
scrumbii.
3) In Mare se prinde Chefalul Ia Constanţa şi Mangalia în 2 moduri:
a) Se prinde cu Setcele numite de pescarii Greci Voli; aceste au o
lungime de 250 m. şi o lăţime de 3 m. Reţeaua din mijloc este foarte sub­
ţire (aţă No. 100) şi are ochi ca de 2 degete; reţelele laterale (Sirecu­
. rile sau Radinele) sunt împletite din aţă mai groasă (No. 40) şi au
ochii de 8 degete. Ele se aşază în mare şi se lasă peste noapte.
b) Al doilea mod de prindere şi de care se folosesc mai cu seamă pes­
carii noştri Turci este cu rogojina. Aceasta constă dintr'un număr
mare de rogojini de papură, cusute una de alta cap la cap, având în to­
tal o lungime de 200 m. Marginile ei de ambele părţi sunt întoarse în
sus şi prinse din loc în loc cu sfoară pentru a sta astfel ridicate şi a
împiedica peştele care a sărit pe ea să mai poată sări înapoi în apă. Cu"
acest instrument se pescueşte noaptea când nu e lună. Atunci pleacă
2 pescari, unul cu barca apucă de un capăt al rogojinei şi rarnează în­
cet, celalt merge pe mal şi ţine de celalt capăt al rogojinei. Când se
simte Chefalul, cel cu barca descrie un rondo şi se apropie de mal, iar
cel dela mal stă locului; atunci la un moment dat când rogojina e a­
proape de mal, începe a bate cu piciorul în apă şi Chefalul speriindu-se
sare tot pe rogojină, de unde nu se mai poate întoarce înapoi. Sgomotul
produs prin săriturile Chefalului pe rogojină în liniştea nopţii este foarte
caracteristic şi interesant pentru spectatori.
2. sp. Mugil chel o "Cuv.
Tab. IV. Fig. a, b, c, d, e.
Orbitele fără pleoape adipoase, buza de sus foarte îngroşată,
pe partea ei inferioară cu 3 serii de papile dentare foarte
mici, scurte şi late. AnaIa cu 9 rad ii moi. Spaţiul jugular
a p r o ape nul. M a x i l are 1 e s u per i o are nu sun t c om p 1 e tac 0-
perite de suborbitale.
Sinonime:
Mugi! chelo : Cuoier, Regne animal. Bonapat'te, Fauna italica, v. III,
VI. 30, fig. 3. Cuoier et Valenciennes, 1. c., vol. XI, pg. 50, tab. 309.
I
,
ţ
,
"
1:
1.
.1
___ �i
'11;,
[79]
Norâmann; 1. c., p. 395. Gunther, Catalogue, etc." III, p. 454. Kessler,
Auszugo a. d. Berichte, etc., p. 30; - Ihtiologia Aralo-caspi-pontioă, p.
229, No. 107. Seeley, l. C., p. 71. 1. V. Corus, Prod. faun. Mediter.,
p. 708. Moreau, 1. C., p. 195. L. Sucker, Fische der Adria, p. 46.
Br. 6, 10. 4, 20. 1/8, P. 1/5, V. 1/5, A. 3/9 - 10, C. 3/13/3, L.lat
45, L. tr. 13.
Această specie este în lac urile noastre cu mult mai rară decât în apele
ruseşti ale Mării Negre; ea se deosebeşte de celelalte mai cu seamă prin
următoarele caractere:
Corpul său este cu mult mai înalt şi mai cornpres decât la toate cele­
lalte specii. Inălţimea sa maximă se cuprinde de 4,5-5 ori în lungimea
totală, iar înălţimea minimă la pendunculul caudal de aproape 10 ori.
Lungimea capului intră de 51/4-51/2 ori în lungimea totală. Capul este
lat şi dopres, botul convex şi rotunzit şi buza de sus mare cu 3 serii de
mici cili dentiforrni pe ea. Capetele posterioare ale maxilarelor sunt îndoite
puţin înainte şi rotunzite, aşa că atunci când gura e închisă ele nu sunt com­
plet acoperite. Ochii sunt fără pleoape adipoase. Nările sunt mai apropiate
între ele, aşa că distanţa dela cea posterioară până la marginea ochiului este
aproape de 2 ori mai mare decât distanţa între ele. Unghiul format de
cele 2 mandibulare este obtuz. Spaţiul jugular, căruia Bonaparte şi Moreau
îi atribue poate o prea mare valoare sistematică, este de obiceiu foarte
îngust sau aproape nul. Originea primei dorsale este aproape la mijlocul
corpului sau ceva mai apropiată de caudală decât de vârful botului. Ori­
ginea pectoralelor puţin deasupra mijlocului corpului. Ventralele sunt
dedesuptul mijlocului dintre inserţia pectoralelor şi prima dorsală. Solzii
sunt mari, mai înalţi decât lungi şi pătăţi, aşa că pe tot lungul corpului
ele formează vreo 8 dungi longitudinale închise.
Dimensiunile. Această specie nu ajunge niciodată dimensiunile celei
precedente, totuş creşte câte odată chiar până la 40 cm lungime; exempla­
rele obişnuite au o lungime de 25-30 cm.
Biologia. In privinţa obiceiurilor vieţii este de semnalat că acesta este
primul dintre toţi Chefalii care intră în bălţi şi tot el este cel dintâiu care
caută să fugă afară, aşa că ei sunt cei dintăi chefali cari !i8 prind la
garduri. In privinţa celorlalte caractere biologice se aseamănă în totul cu
specia precedentă. "
lntrebuinţal�e, pescuit, etc. Deşi peştii din această specie nu se îngraşă
prea mult, ei sunt foarte buni de afumat şi se sărează pentru acest scop
în mari cantităţi. Sărarea lor ca şi a tuturor Chefalilor se face fără a-i
mai spinteca, ci se pun întregi la cadă. In totul din toate 5 speciile de
chefali se prind anual la coasta şi în lacurile noastre î� mijiociu aproximativ
250.000 kg.; sunt însă ani când cantităţile prinse trec de 500.000 kg.
Nume populure. Pescarii lipoveni îi zic Vastranos sau Ostreinoe,
cei greci Spaiopieros.
•
•
[80]
80
3 sp. Mugil auratus Risso.
Tab. VI. Fig. 25 a, b, c.
Orbitele fără pleoape mari adipoase. Buza de sus neîn­
grof7ată. Botul lat; distanţa interorbitală egală cu 2/5 din lun­
g i mea cap u 1 u i. A n a la cu 9 rad iim oi. S p aţi u 1 jug ula r o val.
Oasele m a x i l a r e superioare se ascund sub suborbitale.
Sinonime:
Mugit auratus: Bisso, Ichthyolog., Nice, p. 344. Cuoier, Regne anim.
Bonaparte, Iconogr. della Faunna italica, vol. III, p. 31) fig. 2 şi 3. Cu­
vier ei Valenciennes, 1. c., vol. XI, p. 43, tab. 308. Nordmann, 1. c.,
p. 397. Gicnihe», Catalogue III, p. 442. Keesier, Auszuge, a. d., Berichte,
etc, p. 31. Kessler, Ihtiolog. Aralo-Caspi-pontică, p. 229, No. 108. 1. V.
Carus, Prodr. faun. Mediter, p. 706. Moreau, 1. c., p. 185. L. Sucker,
Fische der Adria, p. 45.
Br. 6, 1 D. 4, 2 D. 1/8, P. 1/15, V. 1/5, A. 3/9, C. 3/13/3, L. lat. 42-45,
L. tr. 14.
Această specie se deosebeşte de precedenta printr'un cap ceva mal In­
gust şi mai lung şi printr'un corp mai puţin înalt. Inălţimea maximă la
I-a dorsală se cuprinde de 51/4 - 53/4 în lungimea totală, iar lungimea ca­
pului de, 5 ori. Mai cu seamă însă se deosebeşte prin buza de sus care
nu este atât de groasă şi prin capetele posterioare ale oaselor maxilare,
cari când gura o închisă sunt aproape cu totul acoperite ele oasele sub­
orbitale anterioare. Ochiul este relativ mare, diametrul său cuprinzându-se
aproximativ de 4.5 ori în lungimea capului. Imprejurul orbitei este o
pleoapă adipoasă rudimentară având o formă circulară şi înconjurând nu­
mai o " mică parte din marginea sa. Distanţa interorbitară este egală cu
2/5 din lungimea capului. Spaţiul jugular este oval şi se întinde înapoi
până după marginea posterioară a ochilor.
Caracteristic pentru această specie este o pată mare aurie strălucitoare
pe opercul.
Coloarea este neagră cenuşie pe spinare, mai deschisă pe lături şi albă
argintie pe partea ventrală. Ca şi la specia precedentă solzii au câte o pată
mare brună, aşa că formează câte 6 sau 7 dungi longitudinale pe ambele
laturi ale corpului. Dimensiunile obişnuite ale acestei specii sunt 20-25 cm.
In privinţa 'modului de vieaţă şi a întrebuinţării ea se aseamănă în totul
cu specia precedentă. Deasemenea şi în privinţa modului de pescuire.
Numele populare. Lipovenii îl numesc Vasfranos, adică <mas ascuţit».
Tot aici aparţine probabil ca o varietate forma numită de pescarii greci
Singhil.
li
[81]
r
i,
81
4. sp. Mugil saliens Risso.
Tab. V. Fig. 26 a-e.
Orbitele fără pleoape adipoase. Buza de sus neîngroşată;
bot u 1 1 a par t e a an t eri o ară meI' g e sub ţii n d u- se. Dis t anţ a
i n te rol' bit a l ă e gal ă c u 1/3 din l ung i mea cap u lui. I n ă 1 ţ i mea
corpului se cuprinde de 51/2 ori în lungimea sa totală.
AnaIa cu 9 r a d i i moi. Spaţiul jugular oval. Oasele m a x i l a r e
s u per i o are nu sun t c o m p 1 e tac ore r i Led e sub orb it are, car i
au mar g i nil e lor an tel' i o are s c o b i t e.
Sinonime:
Mugit saliens: Risso, Ichthyol. Nice, pg. 345. Cuoier ei Yalenciennee,
1. C., voI. XI, p. 309. Bonaparte, Iconogr. d. fauna italica, voI. III, XI,
p. 57. Norâmonn, 1. C., p. 397. Giiniher, Catalogue, voI. III, p. 343.
Kessler, Auszlige a. d. Berichte, etc., p. 31. Kessler, Ihtiol. Aralo-caspi­
pontică, p. 229, No. 109. 1. V. Carus, 1. C., p. 707. Moreau, 1. C., p. 191.
Sucker, 1. C., pg. 46.
Br. 6, 1 D. 4, 2 D. 1/8, P. 1/14 - 16, V. 1/5, A. 3/9, C. 3/13/3, L.
lat. 45, L. tr. 15.
Această specie se aseamănă mult cu precedenta, deosebindu-se de ea
prin capul ceva mai subţire şi mai ascuţit spre vârful botului. Deasemenea
şi printr'un corp mai îngust şi mai sprinten. Inălţimea sa maximă înaintea
do r salei se cuprinde de 51/2 ori în lungimea totală a corpului, iar distanţa
interorbitară este egală cu l/S din lungimea capului, care şi ea este egală
cu înălţimea maximă a corpului. Gura este mică, buza de sus fiind
puţin groasă, iar cea de jos foarte subţire. Foarte caracteristic pentru
această specie este că aici maxilarul superior este puţin îndoit înainte, iar
suborbitalul are marginea sa anterioară scobită, aşa că chiar csnd gura e
închisă, capătul maxilarului este neacoperit, Marginea anterioară şi inferioară
a suborbitalului este fin dinţată. Ochiul are un diametru egal cam cu 1/5
din lungimea capului, el n'are pe margine nici o pleoapă adipoasă; dis­
tanţa preorbitală este ceva mai mare decât acest diametru. Narinele sunt
apropiate între ele, aşa că distanţa dintre ele e cu mult mai mică decât
distanţa dintre cea posterioară şi marginea anterioară a ochiului. Spaţiul
jugular este lung şi oval. Pectoralele sunt ceva mai scurte decât la. specia
precedentă. Solzii prezentă pe ei vreo 12 striuri în evantaliu şi sunt pătaţi
în albăstriu, aşa că tot corpul este prevăzut cu o serie de dungi longi­
tudinale deschise ca cerul. Spinarea este mai închisă, însă tot bate în al­
bastru, iar partea ventrală e albă argintie. Irisul e auriu.
Este în general mai mic decât toate celelalte specii, lungimea mijlocie
fiind cam 25 de cm.
Nume populare: Grecii. îl numekc 17arii.
A. R. - Publ, Adomuchi, 11]. Antipa., Ihtioloqio,
6
� �
li
-� ---------------------
I
- I
�J
I
I
[82]
82
5. sp .. Mugil capito Cuv.
Tab. V. Fig. 27 a--f.
Orbi tele fără pleoape a d i p o a s e. Buza de sus n e l n g r o ş a t ă.
13 o t u l 1 a t Ş i tur tit. n i sta n ţ ain LeI' orb i t a r ă sec u p r ind e de
22/3 ori în lungimea capului. Spaţiul jugular oval la partea
a n t eri o ară f7 i P r e l ung i t î n for m ă d e cui u s p r e par t e a p o s t e­
ri o ară. A n a lac u 9 rad i i. O ase 1 ema x i l are s u per i o are n u
sun t c om p I e tac o per it e des u b o r bit are, car iau mar g i­
nil e lor an t eri o are d r e p t e.
Slnonlme :
Mugil cephalus var. A: Risso, Ichthyologie, Nice, pag. 344, sp. 1.
Mugil ramada: Risso, Hist. nat. III, pag. 590, sp. 305.
Mugil capite: Cuvier, Regne anim. Bonaparte Iconograph. delia fauna
italica, vol. III, pag. 31, fig. 1. Cuvier ei Yalenciennes, 1. c., voI. XI,
pag. 36, tab. 308. Gicniher, Catalogue III, pag. 439. 1. V. Ca rus, Pro­
drom. Faunae mediter.jpag. 706. Seeley, l. C., pag. 69 .. Moreau, l. c., voI. III,
pag. 188. L. Sucker, l. C., pag. 45.
Dr. 6, 1 D. 4, 2D. 1/7-8, P. 1/16, V. 1/5, A. 3/9, C 3/14/3, L. lat.
45, L. tr. 14.
Această specie nu a fost încă descrisă pana aZI 10 Marea Neagră. In
tot cazul nici unul din autorii ruşi: Kessler, Nordmann, Grimm, Kusnet­
zow, Borodin, etc. nu pomenesc niciodată despre ea. Probabil dar că
această specie nu se ridică până pe coasta nordică a Mării Negre şi mai
cu seamă în regiunile Crimeei şi a Odesei, cari au fost mai bine cerce­
tate de aceşti naturalişti. Intru cât priveşte însă coastele Basarabiei, eu
cred că acestea nu au fost bine studiate-deşI Kesler dă numele populare
de Chefali din aceste regiuni-şi că această specie se suie cu siguranţă
până cel puţin spre gura Nistrului.
In muzeul dela Viena profesorul Steindachner mi-a arătat mai multe
exemplare ce i s'au trimis dela Varna şi pe cari le determinase el. In
apele noastre literale f7i în special în Sinoe-Liman această specie intră în
mari cantităţi şi e foarte apreciată de pescari şi comercianţi.
Nume populare. Pescarii români îl numesc Chefal sau Cheţa; cu coada
lată, pescarii greci Plata rin, iar pesoarii lipoveni din Jurilofca îl numesc
Bistrug (adică bastard, căci ei îl consideră ca un fel de corcitură).
�._- -- � - ------- - --�- ----��. ---
---�
[83]
II. SUBORD. ANACANTHINI IOH. MOLL.
Toate radiile dela aripioare moi, de cele mai multe ori articulate
şi către vârfurile lor divizate. Ventralele de cele mai multe ori în
regiunea jugulară, rareori în cea ventrală sau Iipsind cu totul. Be­
şica înotătoare, _când există, întotdeauna fără duct aerian.
Acestă subordine are numeroşi reprezentanţi în mările nordice, dintre
cari unii au o valoare economică foarte mare, şi pescuitul lor formează
ocupaţiunea exoluzivă a unei foarte numeroase populaţiuni. In Marea
Neagră însă, numărul lor este cu mult mai mic şi de o mai mică importanţă.
In apele noastre interioare, nu avem decât 2 specii aparţinând la 2 familii
deosebite.
••
F AM. GADOIDEl.
Anacanthini cu corpul în formă {le fus, puţin comprimat lateral şi acoperit cu
solzi mici cicloizi. Capul lat cu o gură mare şi deschldetile branchiale largi. Cu
2 - 3 arlplnare dorsale şi 1- 2 anale, fără nici un radiu spinos. Yentrnlele [ugu­
Iare. Gma cu Muţi mici in formă de perie. Cu o beşiC'ă înotătoare Inclusă.
"
a
[84]
84
1. Gen. Lota Cuvier.
(Regne animal.)
2 arrţnoare dorsale, una ecuriă şi una lungă; o aripioară eenirolă
lungă. Cu un cir (fir de barbă) sub falca inţerioară. Maxilarele şi vo­
merul dinţate, Polaiinele [ără dinţi. Membrana branchiolă cu, 7 radii
branchiosteqe.
1. Lota vulgaris Cuu. Mihaltul.
,
Tab. VI. Fig. 30.
Caractere specifice: Corpul lungăroţ şi cilindric, capul
turtit, coada comprimată lateral. Palca superioară puţin
ieşită înaintea celei inferioare. Dinţii mici şi egali. 1 cir
sub falca inferioară. Solzii mici şi subţiri, fără radii.
Sinonime:
Mustela: Punius, Bistar. natur., IX, c. 16.
Lota: Rondelet, Libri de Piscibus marinis et aquatilihus, in quibus verae
effigies exprimuntur, 2 partes (1555), pag. 164. Aldrooandus, De Piscibus
(1646) V, cap. 46, pag. 648. Gesner, Historia animalium. liber 4. qui est
de piscium et aquatilium animanLium natura (1604), pag. 599.
Silurus sp. (csilurus cirro unico in mento»): Artedi, Spec. pisc., pag. 107
(1738).
Gadus sp. (e Gadus dorso dipterygio, ore cirrato, maxillis aequalibus»):
Arfedi, Genera. Pisc., pag. 22, No. 10, (1738).
Mustela (Rutten): Marsigli, Danubius, panonico-mysicus. VoI. IV, tab. 24,
fig. 1, pag. 71.
.Gadus Lota: Linne, Systema Nat., VoI. I, pag. 440, (1766). Bloch,Oek.
Naturg. d. Fische Deutschlands, vol. 2, pag. 177, tab. 70, (1784). Pallas,
Zoographia Rosso-asiatica, III, pag. 201. Meidinge1', Icones Piscium aus­
triae indigenorum (1785), tab. 8. Reisinqer, Specimen Ichthyologiae sistem.
pisces aquarum ..dulcium Hungariae, etc. (1830), pag. 6. Brandi tit. Ratzeburg,
l\1edizinische Zoologie. VoI. II, Tab. 4.
Lota vulgaris: Cuoier, Regne animal. Guniher, Fische d. Neckars,
pag. 124, şi Catalogue of Fishes, etc., vol. IV, pag. 359. Nordmann, Faune
Pontique, pag. 530. Kessler, Zur Iehthyologie d. sud wcstl. Russl., pag. 15 şi
�-� _._._--"--����
..
___ -'II1II
[85]
Nachtrăge, etc., pag. 17. Kessler, Ihtiol. Aralo-caspi-pontică, etc., pag. 234.
Heckel u. Kner (Lota vulgaris communis), 1. c., pag. 313. Jeiiietes, Prodr.
Faunae vertebr. Hungariae superioris, pag. 68. Siebold, Susswasserflsch e,
etc., pag. 73. Grimm, Fîscherei u. Jagd, etc., pag. 201, (No. 146). Sabaneje{f,
1. c., vol. I, pag. 104. Warpachmvski, 1. c., pag. 56.
I. D. 12-14, II. D. 68-75, P. 18-20, V. 5-6. A. 65-70, C. 36-40 .
..
Mihalţul este singurul reprezentant al importantei familii a Gadoideilor
- sau Gadidaelor - în apele dulci ale Europei. El are corpul lungăreţ
şi rotund, capul lat şi turtit de sus în jos, iar coada comprimată lateral.
Inălţimea sa maximă, care se află la începutul celei de a doua aripioara
dorsale, este egală aproximativ cu 1/7 din lungimea totală a corpului şi tot­
odată este egală sau putin mai mare decât lăţimea sa. Ochii sunt relativ mici,
diametrul lor este aproximativ egal cu 1/7 din lungimea capului; distanţa
preorbitală este egală cu do 2 ori diametrul ochiului, iar cea interorhitală cu
de 2-2 1/2 ori acest diametru. Intre ochi �i marginea gurii se află nari­
nele cari sunt duble; lângă narinele anterioare, exact la jumătatea distanţei
între marginea ochiului şi buza de sus se ridică câte un mic cir (musteaţă).
Gura, care este orizontală, este foarte largă şi ajunge înapoi până sub mij­
locul ochiului. Pe fălci sunt câte 2 serii de mici dinţi în formă de perie,
pe vomer aceşti dinţi sunt ceva mai mari, chiar şi oasele faringiane sunt
acoperite cu mici dinti conici. Deschiderea branchială este largă, iar mern­
hrana branohială este sprijinită de 7 radii branchiostege. Arcurile bran­
chiale în număr de 4 sunt prevăzute la partea lor internă cu mici ghimpi
branchiali, scurţi, groşi şi dinţaţi ei înşişi.
Corpul ese acoperit cu solzi foarte mici - aproape invizibili - cari
sunt îngropaţi adânc în piele şi nu se ating unul pe altul; ei sunt foarte
subţiri, cu totul rotunzi şi au la suprafaţa lor numai sculpturi concentrice,
nu însă şi radiare. Ei acoper deasemenea aproape toată partea superi­
oară şi părţile laterale ale capului, precum şi baza aripioarelor dorsale şi
anale. Pielea este foarte mucoasă.
Linia laterală începe ceva mai apropiat de spinare, se coboară însă
apoi în jos şi urmează linia mediană a corpului; ea nu ajunie până la
caudală şi de cele mai multe ori devine invizibilă deja pe sub jumătatea
dorsalei a doua.
Aripioarele sunt toate compuse din radii atât de moi, încât adeseori se
confundă cu pielea şi nu se pot număra. Pectoralele încep imediat în urma
operculului. Ventralele sunt jugulare si cel de al doilea radiu al lor este
foarte prelungit în forma unui fir moale' de' piele. Prima dorsală este scurtă,
compusă din 12-14 radii; cea de a doua este aproape egală în lungime
cu anala, are ca şi aceasta pe tot lungul ei aceeaş înălţime şi se termină
deasemenea ca şi anala chiar la baza caudalei neseparăndu-se de ea de­
cât printr' o sugrumătură a pielii.
Caudala este cu totul rotundă si formează ca un fel de evantaliu în
jurul pedunculului caudal, care se prelungeşte adânc în interiorul ei.
Coloraiiunea. Coloarea generală a corpului, incluziv cea a aripioarelor,
este cafenie-verzie sau gălbie, marmorată. Partea ventrală este albă. La
------------------_._- -
[86]
-
86
exemplarele cari au stat mai mult timp afară din af5'K, 1igurile de mar­
moră sunt mai bine pronunţate şi colorile mai deschise._
Dimensiunile obişnuite sunt 30-50 cm. lungime, se găsesc însă exem­
plare şi cu mult mai mari. In literatură se citează chiar exemplare de
15 kg., din cari însă nu am întâlnit niciodată în apele noastre.
Distributia. Mihalţul trăeşte în mai toate apele noastre curgătoare în­
cepând dela regiunea l\1renei până la Dunăre. Locul său principal este
însă în râurile mari din in teriorul terii. In Dunăre el este mult mai rar
,
şi se găseşte mai mult în porţiunile din faţa gurilor râurilor. In regiunea
Deltei Dunării lipseşte aproape cu totul şi se rătăceşte numai primăvara
în timpul apelor mari, din când în când câte un exemplar; din contră, el
este cu mult mai des în Dunărea din faţa Brăilei. In bălţile Dunării lip­
seste cu totul.
,
Ca bază a descrierii de faţă au servit exemplare colectate din urmă­
toarele ape: Bistriţa la Broşteni şi Bicaz, râul Moldova pe la Cornul
Luncii, râul Suceava în Bucovina, râul Siret, Argeş, Olt, Jiu, Gura Pru­
tului şi din diferite regiuni ale Dunării.
Biologia. Mihalţului îi place apa curgătoare şi mai mult apa limpede şi
adâncă. In râurile de munte, ca de ex. în Bistriţa, el trăeşte la şipote în
locurile cele mai adănci, - de regulă pe sub pietrele mari în partea dela
vale. Ei ies numai noaptea din ascunzătorile lor pentru a-şi căuta hrana.
Mihalţul este un 'peşte foarte răpitor, care în afară de viermi, crustacee,
insecte, etc., se hrăneşte mai cu seamă cu alţi peşti, precum şi cu ouăle
şi cu puii lor; el nu cruţă nici chiar pe semenii săi.
Epoca sa de reproducţie este iarna, pe la finele lui Noemvrie şi mai
cu seamă în Decemvrie; unii întârzie chiar până Ia începutul lui Ianuarie.
Icrele le leapădă pe fundul apei lipindu-le pe pietre şi buruiene acuatice
În locuri adânci, de obiceiu la şipote, în josul lor unde apa e ceva mai
înceată. Ouăle sunt mici - cam de 1mm. diametru - şi lăploase. O femelă
leapădă până la 1.000.000 de boabe de icre şi aceasta o face suind pe fundul
apei încet în contra curentului şi lipindu-le pe fund. Masculul o urmează
de aproape şi le fecundează. Durata incubaţiuniî este cam de 6 săptămâni.
Intrebuinţarea. Mihalţul are o carne foarte gustoasă şi e foarte apre­
ciat, totuş faptul că el se găseşte numai arareori şi niciodată în canti-'
tăţl mari, face ca el să nu aibă o importanţă comercială mai mare. Fica­
tul şi icrele Mihalţuluise întrebuinţează şi ca medicamente populare, ce­
lui dintâiu atribuindui-se proprietăţi afrodiziace, iar icrele servind de pur­
gative.
Piscicutiura. Acest peşte s'ar putea cultiva cu uşurinţă în laourile adânci
cu apă limpede din regiunea muntoasă, căci asemenea ape îi convin foarte
mult şi el are o putere mare de reproducţiune. Totuş aceasta nu se
poate recomanda, deoarece el fiind un peşte foarte răpitor, în scurt timp
ar distruge toate celelalte specii de peşti şi ar face mai mult rău de-
cât bine. ,
Pescuitul. In râuri el se prinde mai cu seamă cu Mreja, Sacul, Poclăul
şi Năvodul. (Năvodul de pe Bistriţa nu este ca năvodul dela bălţi sau
dela Dunăre, ci o plasă ca mreja numai ceva mai lungă-ca de 12 m'-'şi
mai lată-ca de 1.20 m.-, ca să poată merge mai la fundul apei). Afară
[87]
"-
t
".
I
87
de acestea, Mihalţul se mai prinde iarna la ghiaţă cu Ostia. La undiţc(, se
prinde foarte rar.
La Dunăre se prinde de obiceiu la Orie şi la Lăpiae precum şi cu
alte plăşi cari merg la adânc.
Nume populare. Numele mai general răspândit este Mihalţ; i se mai
zice însă la Bistriţa Midhai şi Midhoc, la xloldova şi Suceava (în judeţele
Suceava si Botosani) Mântus, la Olt Smialt, elco
" , ,
r
••
"
[88]
2. FA M. P LEU R O N E C TI O A E.
Rslso (Hist. nat. euro merid, vol, III. 1826).
Anacanthini cu corpul foarte comprimat dela stânga spre dreapta; nesimetrlc
şi cu ambii ochi pe aceeaş parte a capului. Partea corpului fără ochi, de regulă
neeolorată. Dnrsala ocupă toată muchea spinării, anaIa toată muehea ventrală,
deschiderea anală fiind foarte sus situată. Yentralele [ngnlare. Pără heşlcă îno­
tătoare.
Pestii cari constituesc această familie - numiti de ordinar pesti laii
, " ,
sau turtiţi - sunt locuitori ai mărilor. Ei stau de obiceiu cu partea cor-
pului lor care nu e colorată lipiţi pe fundul apelorv si când înoată, au în
totdeauna partea cu ochii îndreptată în sus. In Marea Neagră există 3
specii din această familie, reprezentanţi ai celor 3 genuri: Rhombus (Cal­
cani), Solea (Limbi) şi Pleuronecies (Cam bule). Dintre aceştia numai Pleu­
ronectes, care intra şi se reproduce în lacurile noastre literale sărate,
poate fi cuprins în lucrarea de faţă.
Embrionii peştilor din această familie şi puii în stadiile cu totul tinere
sunt perfect bilateral si metrici, având câte un ochiu de fiecare parte a
capului. Capul începe a deveni asimetric abia în stadii mai târzii, când
începe ochiul de pe partea stângă -la Rhombus cel din dreapta-a se
învârti pentru a ajunge pe partea dreaptă a corpului. Această familie deci,
prin aceasta, ne oferă un frumos exemplu atât pentru adaptaţi unea şi mo­
dificarea organismului prin modul de vieaţă, cât şi pentru legea funda­
mentală biogenetică a lui Haeckel, prin care se stabileşte că: Ontogenia
este o scurtă recapitulare a Phylogeniei.
Gen. Pleuronectes L
Corpul mult mai lung decât înalt (lat); ochii pe partea dreaptă �i
numai excepţional în stânga. Gura îngustă �i obtică. Aripioara dor­
sală începe deasupra ochiului superior, radiile ei sunt mai mult ne­
divizate. Dinţii de pe partea fc'tră ochi cu mttlt mai puternici decât
cei de pe partea cu ochi. Solzi mici sau înlocuiţi cu oase cuianee
aspre,
[89]
89
Pleuronectes flesus L. Cambula.
Tab. VI. Fig. 31.
Caractere specifice: Cor pul a c o per i t c u sol z imi c ici c I o i zia s­
c u n ş i în piele şi cu butoni aspri cu ghimpi, mai cu seamă
pe lungul liniei laterale si la baza fiecărui radiu al ari-
,
pi o a r e l o r d o r s a l ă şi a n a l ă. Linia laterală în dreptul p e c-:
tor ale lor est e nu mai f o ar t e puţ i n cur bat ă.
Sinonime:
Passer fluviatilis, vulgo flesus: Bellonnii, de Aquatilib. p. 144. (Paris
1553).
Pleuronectes flesus: Linne, Syst. Nat., voI. I, pag. 457. Bloch, Oekonorn.
Naturgesch. der Pische Deutschlands, p. 39. Pallas, Zoographia Rosso­
Asiatica, voI. III, pag. 421. Gicniher, Catalogue, etc. voI. IV, pag. 450.
Kessler, Ihtiologia Aralo-Caspi-pontică, pag. 236, (No. -129). Grimm, Fi­
scherei u. Jagd, etc., No. 156. Benecke, Fische, Fischerei, etc. in Ost u.
Westpreussen, pag. 50 şi pag. 98. Heincke u. M6bi�(s, Fisohe der Ostsee,
pag. 20 şi p. 95. Seeley, I. c., pag. 86. Bade, 1. c., pag. 76.
Platessa flessus Goitsche: Wieg.nann's Archiw, 1835, pag. 146. Sleboul,
Susswasserflsche Mittel-Europas, pag. 77.
Platessa flessus var. marmorata: Nordmann, Faune pontique, Atlas,
tab. 28, fig. 1, (în text trecută sub numele de Platessa luscus vm·. mar­
morala, 1. c., pag. 534).
Pleuronectes luscus: Pallas, Zoclgraphia Rosso-Asiat. vol, III, pag. 427.
Raihke, Fauna der Krym, pag. 347. Gicniher, Catalogue, etc. voI. IV, pag. 452.
Platessa luscus: Nordmann, 1. c., pag. 532, tab. 27. Kessler, Auszuge
a. d. Berichte, etc, II, pag. 85.
Platessa glabra: Rathke, Fauna der Krym, pag. 352. . ••
Pleuronectes cicatricosus Pall, (1): Warpachoroeki, Peştii de apă dulce
ai Rusiei europene (ruseşte), pag. 57, fig. 24.
D 58-63, P 10-13, V 5-7, A 39-4;4, C 18.
Această specie variază foarte mult, .atăt în ce priveşte coloarea cât şi
solzii şi butonii osoşi, şi din această cauză s'au descris în Marea Neagră
mai multe varietăţi şi chiar specii. Examinând însă mai de aproape aee­
ste forme diferite şi cornparându-le cu un mare număr de exemplare, pu­
tem să:constatăm între ele o serie neîntreruptă de tranziţiuni şi deci să
ne convingem că nu avem de a face decât cu o singură specie. Astfel di­
feritele forme descrise până acuma: forma verde-murdar, cu pete cafenii
în formă de stele pe ea, descrisă de Nordmann (tab. 27), forma cafenie
[90]
· .
90
si ceva mai lungăreată - Pl. flesus a lui Pallas si Nofdm., - forma mar­
�orată - Pl. flesus var. marmorata Nordm. tab. '28 -. etc, si multe altele
, ,
încă le-am întâlnit şi eu în apele noastre: toate însă sunt strâns legate
de forma tipică prin tot felul de forme intermediare, aşa că nici măcar
nu putem cădea în ispita de a le considera ca specii diferite. De aseme­
nea se întâlnesc i?i aici adeseori exemplare cu ochii pe partea stângă­
cari au fost înainte descrise ca o varietate deosebită sub numele de P1. fie­
sus var. passer- precum şi exemplare cu ambele feţe colorate. Aceste din
urmă sunt exemplare anormale, la cari migraţiunea ochiului de pe o parte
pe alta a capului nu s'a făcut încă în mod complet, sunt deci oarecum
exemplare oprite în desvoltarea lor, sau cazuri de atavism.
Spre completarea caracterelor date prin diagnoza speciei voiu mai arăta
următoarele: Corpul este mai mult sau mai puţin lung, înălţimea sa ma­
ximă - care este cam în dreptul radiului al IX-lea sau al X-lea dela
anală - cuprinzându-se de 21/2-23/<1 în lungimea totală a corpului. Lun­
gimea capului este conţinută de 4--41/2 ori în lungimea totală a corpului.
Un exemplar de 230 mm. lungime are înălţimea maximă a corpului, în
dreptul radiului al X-lea dela anală, de 85 mm., i?i lungimea capului de
53 mm.; un alt exemplar mai mic de 156 mm. are înălţimea maximă a
corpului de 54 mm. şi lungimea capului de 38 mm.
Gura este relati v mare şi îndreptată în sus, iar înapoi ea trece de mar­
ginea anterioară a- ochiului de jos. Fălcile au câte un rând de dinţi, din
cari cei dinspre partea fără ochi sunt mai mari decât cei de pe partea
de deasupra. Corpul este acoperit pe ambele părţi cu solzi mici cicloizi,
despărţiţi unii de alţii şi ascunşi în piele. La baza fiecărui radiu al dor­
salei şi analei se află câte un mic buton osos cu mulţi spini pe el. De­
asemenea aceştia se află-cu mult mai mici însă -- şi pe marginea liniei
laterale. Pe cap se formează un fel de creastă osoasă acoperită cu asemenea
butoni, care porneşte dela marginea operculului şi merge spre vârful bo­
tului separând ochii unul de altul. Această creastă se desparte dând două
ramificaţiuni în jos, din cari cea de a doua înconjoară ochiul de jos.
La marginea operculului această creastă se continuă cu linia laterală,
care este foarte bine pronunţată pe tot corpul până la mijlocul caudalei
descriind aproape o linie dreaptă şi făcând numai deasupra pectoralei o
mică cur-bătură aproape imperceptibllă. Ochii sunt ieşiţi în afară şi foarte
apropiaţi unul de altul.
Deschiderea anală este situată foarte sus între aripioarele ventrale şi
anală. Pectoralele sunt situate la marginile operculelor , cea de pe faţa
de desubt însă este cu mult mai mică decât cea deasupra. Ventralele, cari
sunt jugulare, sunt şi simetrice având o lungime egală. Dorsala începe
deasupra ochiului de sus şi merge până aproape de baza coadei; ea este
compusă din raze simple, din cari cele mai înalte sunt între al 30-lea până la
al 35-lea. Anala începe printr'un spin vârtos şi ascuţit, de ai cea ea merge
crescând în inăltime până la al 16-lea sau 17-lea radiu si 8e micşorează iarăs
" , , ,
terrninându-se exact deasupra dorsalei.
Coloraţiunea. Coloarea generală a corpului pe partea superioară va­
riază între galben-cafeniu şi verde închis cu pete mai închise; pe partea
inferioară este albă cu pete miei sau puncte negre-cafenii. Aripioarele
[91]
91
urmează şi ele coloarea generală a corpului, fiind şi ele presărate din loc în
loc cu pete mai închise. Irisul este albastru, împresurat de un inel auriu.
Dimensiunile. Exemplarele obişnuite sunt cam de 25-30 cm. lungime,
se găsesc însă şi foarte multe ceva mai mari ajungând chiar până la 35 cm.
Distribuţia. Cambula este un peşte de mare, care trăeşte în apropierea
coastelor noastre, mai cu seamă în locurile unde este un fund nisipos. Ea
intră însă în mari cantităţi şi în lacurile npastre literale ca: Razimul, Lacul
Babadag, Sinoe, Zatonul, Siutghiol, Mangalia. etc. In Razim şi Sinoe se
găseşte în cantităţi enorme. Deşi în alte părţi ea se urcă în fluvii până la
distanţe mari şi chiar din Marea Neagră, după Kessler, ea se urcă din Bug
până la Nicolajew, totuş în Dunăre ea nu intră aproape de loc şi în tot
cazul numai în regiunea gurilor ei.
Biologia. Cam bula iubeşte de preferinţă apa sărată a marn şi apa
sălcie din lacurile noastre litorale, ea suportă însă tot aşa de bine şi
apa dulce din Siutghiol şi chiar din gurile Dunării. Fundul nisipos îi este
foarte prielnic, căci acesta îi oferă pe de o parte o bună apărătoare în
contra duşmanilor-c-ascunzându-se în el şi adaptându-şi coloarea ei colorii
nisipului mării - iar pe de altă parte aicea găseşte mai mult decât
ori unde hrana care-i convine mai bine. Hrana ei constă mai cu seamă
din scoici şi melci.
Epoca lor de reproducere este prin Martie şi Aprilie; Ouăle lor plutesc
în apa sărată a mării sau în Razim şi se pot prinde în această epocă cu
reţeaua fină de Plankton. Puii până ce ajung o lungime de un cm. sunt
simetriei bilateral şi înoată liberi în toate părţile; prin Iunie însă ei încep
a deveni asimetrici şi atunci se scoboară la fund pentru a începe vieaţa
lor de «peşti turtiţi».
lntrebuintarea. Cambula există în cantităti enorme în apele noastre si
, , ,
mai cu seamă în lacul Razim. Din nenorocire însă acest peşte la noi nu
are aceeaş valoare comercială pe care o are în alte ţeri şi mai cu seamă
in Germania. Ţăranul nostru-pentru care acest peşte ar putea fi o hrană
foarte ieftină şi higienică-nu-1 cunoaşte încă şi nici nu vrea să-I consume;
numai populaţiunea din Dobrogea îl cunoaşte şi-l apreciază. Preţurile sale
en gros variază între 7 - 15 bani pe kgr. - Abia în timpul din urmă
comercianţii din Asia-Mie-a, Egipt şi Turcia au început a cumpără acest
peşte pentru export şi este de sperat că de acum în scurt timp 'va fi pus
şi el în valoare. Conserve, afumături, etc. până azi nu .se fac încă la noi
din acest peşte decât pe o scară foarte mică, deşi el e foarte bun pentru
asemenea preparaţiuni. Producţiunea actuală a Razimului e de 200.000
până la 300.000 kgr. anual (1904: 218.1.27 kgr.).
Pescuiiul. Cambula se pescueşle în lacul Razim cu nişte setce speciale
numite Setce de cambută, cari se bat pe pari în lac si se ca ută în fiecare
dimineaţă pentru a se scoate peştele ce s'a prins în' 'ele.
Nume populare. In general la pescarii din Dobrogea şi mai cu seamă
la Lipovenii din Jurilofca, Tulcea, Sarikioi, etc. se numeşte Cambulă. Pescarii
români din Constanta însă îi zic şi Limbă, Grecii G7ossis, iar Turcii Pisiea.
[92]
'.
II. SUB. ORD. PHYSOSTOMI.
Toate radiile dela aripioare, afară de primul dela pectorale şi ven­
trale şi câteva dela partea anterioară a dorsalei şi analei, sunt moi,
către vârfurile lor divizate şi articulate. Ventralele sunt abdominale,
rareori lipsesc. Beşica înotătoare, când există) comunică cu esofagul
sau cu stomahul printr'un duct aerian.
In această su?ordine intră cea mai mare parte din peştii noştri de apă
dulce. Ea este reprezentată în apele noastre prin 8 Familii: Siluroidei,
Cyprinoidei, Salmonidei, Esocini, Umbridei, Ciupeoidei, Acanthoopsides
şi Muraenoidei. Din acestea Cyprinoidele sunt reprezentate prin numeroase
genuri şi specii şi formează majoritatea populaţiunii apelor noastre dulci
şi în special a bălţilor şi lacurilor noastre.
F AM. SILUROIDEI.
Bonaparte (Distr, mot. vcrt. 1831).
Physostomi având eurpul lung, capul lat şi turtit, şi pielea de cele mai multe ori
goală, fără solzi. Oasele maxilare rudimentare, purtând fiecare din ele de regulă
barbete (musteţi). �Iargillea superioară a gurii formată numai de oasele intermaxt­
Iare. Ventralele abdominale. Primul radiu al pectoralelor un os puternic. Dinţii mici.
De cele mai multe ori cu barbete pe bot şi sub falca inferioară.
Această familie este reprezentată în apele Europei printr'un singur gen şi o
singură specie Silurus glanis. El lipseşte însă cu totul peninsulelor medite­
raneene, Angliei şi Franţei. Pentru basenul Dunării de jos din contră acest
peşte este cu totul caracteristic, fiind în cantităţi enorme şi ajungând la
dimensiuni foarte mari.
[93]
93
In anii din urmă s'a mai introdus în mod artificial Şi 111 apele Europei
o nouă specie din America de Nord Amiuru» nebulosus Lsr, care s'a
aolimatizat foarte bine �i a ajuns a juca un rol important ca peşte de
cultură.
Gen. Silurus L.
Corpu; gol. Gura foarte lrJ;rglt, Cît dinţ'i mici numeroşi în [ormă de
perie, aşeza,ţi pe mai multe rânduri. Aripioara dorsală foarte scurtă şi
fără radii spinoase. Ana7a foarte lunqă unită cu caudala. Beşica în­
noiăioare groasct, mare şi despărţită prinir'u« perete longitndinal in
2 jnrnătâţi, uma dreaptă şi una stângă.
Silurus glanis L. Somnul.
Tab. VI. Fig. 32.
Capul mare şi turtit având lăţimea aproape egală cu
lungimea sa; cu 2 m u s t e ţ e lungi pe marginea superioară
a gur i i Ş i cu 4 s cur t e P e cea i n fer i o ară. Ari p i o a rad o r sai ă
situată la mijloc între p e c t o r a l e şi ventrale.
Sinonime:
n\6.v��: Aristotel, II, c. 13, 15.
Glanis: Plinius, IX, c. 43.
Silurus: Arte/ii, Genera Plsc., pag. 82. Gesner, Historia animalium liber
4 qui est de Piscium et aquatiliurn animantium natura (1604) ... ;Marsigli,
Danubius pannonico-mysicus, vol, IV, pag. 7, Tab. 2. (silurus vel glanis).
Silurus glanis: Linne, Syst. natur., I, pag. 501. Bloch, Oek. Naturg. d.
Fische Deutschl., 1, pag. 242, tab. 34. Reisinger, Specimen Ichthyologiae
Hungariae, pag. 28. Meidinger, Icones, etc., tab. 9. Pallas, Zoographia Rosso­
asiat, III, pag. 82. Cuoier ei Yalenciennee, XIV, 323, tab. 409. Brandt u.
Ratzeburg, Medizinische Zoolog. Bd. II, Tab. 5 şi 6. Kessler, Zur Ichthy­
ologie, pag. 16, Nachtrăge zur Ichthyol., pag. 17 . şi Ihtiologia Aralo­
caspi-pontică, pag. 237, No. 131. Nordmann, 1. c., pag. 515. Heckel �t. Kner,
1. c., pag. 308. PanCic, Pisces Serbiae, pag. 140. Jeiiielee, Prodrom. Faunre
Vertebr. Hungariae super., pag. 68. Siebold, 1. c., pag. 79. Gunther, Cata­
logue, etc., voI. V, pag. 33. Grimm, l. c., No. 163 (pag. 201). Sobaneieţî,
1. c., vol. II, pag. 481. Warpach01vski, 1. c., pag. 89. Seeley, I. c., pag. 90.
D. 1/4, P. 1/14-17, V. 11-13, A. 90-92, C. 17-19.
[94]
Descrierea. Forma generală a corpului se asemănă'Tntru câtva cu aceea
a Xlihalţului. Capul este foarte mare, rotund înainte şi foarte turtit de sus
în jos. Lungimea capului este numai cu puţin mai mare decât lăţimea sa
şi se cuprinde de 51/2-6 ori în lungimea totală a corpului. Corpul este
în partea de dinainte perfect rotund, iar înspre partea posterioară foarte
mult comprimat. lateral, aşa că somnul se poate servi de coada sa lungă
ca de un biciu. Gura este foarte largă şi rotundă, falca de jos fiind puţin
ieşită înaintea celei de sus. Ambele fălci sunt încunjurate de câte o buză
groasă şi cărnoasă, cari acoper dinţii. Pe ambele fălci se află câte o dungă
lată cu mai multe serii de dinţi conici subţiri, îndreptaţi cu capetele înapoi
şi dispuşi în formă de perie. Cea de pe falca inferioară - care este compusă
din 4-6 serii consecutive de dinţi - este întreruptă printr'un mic spaţiu
liber la mijlocul fălcii, aşa că se împarte în 2 câmp uri laterale cari au
aparenţa a 2 darace de scărrnănat lâna. Cea de pe falca superioară este
subîmpărţita În 2 dungi mai mici, din cari pe cea anterioară dinţii sunt ceva
mai mari şi sunt separaţi ca şi pe falca de jos în 2 câmpuri printr'un
mic spaţiu liber la jumătatea fălcii, iar pe cea posterioară dinţii sunt ceva
mai mici şi nu mai sunt separaţi la mijlocul fălcii, formând astfel o dungă
continuă. La partea posterioară a dinţilor de pe falca de jos membrana
care căptuşeşte gura formează o cută mare circulară care, când gura e
închisă, astupă ca o supapă toate spaţiile ei libere şi împiedică ca apa de
respiraţiune să nu iasă afară din gură, împingând-o astfel spre cavitatea
branchială. Limba, care este scurtă şi groasă având o formă triunghiulară,
este fără dinţi. Pe vorner sunt 2 pete simetrice cu dinţi mici conici.
Deasupra fălcii de sus, pe oasele maxilare, sunt 2 musteţi foarte' lungi
cari întinse înapoi ajung până aproape de sfârşitul aripioarei dorsale. Sub
falca inferioară, la distanţe egale una de alta şi paralel cu marginea gu­
rii, se inserează alte 4 musteţi din cari cele 2 mijlocii - anterioare - sunt
ceva mai scurte ca cele 2 laterale - posterioare -; lungimea acestora
din urmă fiind şi ea aproximativ egală cu 1/3 din lungimea musteţilor
maxilare. Dela inserţiunea acestor musteţi posterioare în jos pielea for­
mează un fel de afundătură În care ele se asează ca Într' o teacă. In urma
,
musteţilor inferioare - la o distanţă aproape egală cu distanţa lor dela
marginea gurii - pe partea inferioară a capului pielea formează o cută
adâncă având o formă semilunară sau a unui unghiu obtus.
Ochii sunt foarte mici, aşezaţi fiecare la câte o mică distanţă de cape­
tele posterioare ale gurii. Distanţa între ei e foarte mare. Narinele sunt
duble şi separate printr' o distanţă mare unele de altele; cele posterioare
sunt rotunde şi situate Între ochi, puţin mai înaintea lor, iar cele anteri­
o�re, la oareşicare depărtare, sunt cu totul apropiate de buza de sus şi
au forma unor mici tuburi prelungite.
Deschiderile branchiale sunt largi' şi acoperite de o membrană bran­
chială foarte mare, susţinută de 16 radii branchlostege. Pe partea anteri­
oară a celor 4 arcuri branchiale se află din distantă în distantă O serie
de ghimpi bran"chiali elastici, scurţi, groşi şi cu capetele neascuţite.
. Deasupra inserţiunii aripioarelor pectorale se află o mică deschizătură
(Porus laieralis, Heckel), care conduce într'o cavitate aşezată În interio­
rul musculaturii pieptului.
[95]
Aripioara dorsală, care este foarte mică şi puţin înaltă, e situată exact
la mijloc între aripioarele pectorale şi ventrale. Pectoralele, cari au forma
de evantaliu, au primul radiu foarte gros şi osificat.
Ventral ele se aseamănă în forma lor cu pectoralele, însă sunt ceva mai
mici şi ajung înapoi până Ia începutul analei. Intre elo şi anală este o
proeminenţă lungă conică, cu o deschidere în vârf numită papila uroge­
nîtală. AnaIa este foarte lungă şi se pr�lungeşte până Ia marginea cau­
dalei, fără însă a se confunda cu totul cu ea. Inălţimea caudalei descreşte
foarte puţin către partea ei posterioară. Caudala este puţin rotunzită la
marginea ei posterioară. Linia laterală, care este mai apropiată de linia
dorsală decât de cea ventrală, este vizibilă pe toată lungimea corpului şi
e formată de o serie de canale fine. Pielea este cu totul lipsită de solzi
si lunecoasă.
,
Coloraiiunea. Partea superioară a corpului este neagră-cenuşie sau
măslinie închisă, pe lături măslinie cu pete mari marmorate închise, pe
burtă alb sau alb-gălbiu. In epoca de reproducere burta devine puţin
roşietică, deasemenea şi aripioarele bat puţin în roşu. Irisul este galben cu
pete închise şi cu o dungă subţire aurie în jurul pupilei.
Dimensiunile. Somnul ajunge în apele noastre la dimensiuni enorme.
Exemplare de 300 şi chiar 400 kgr. se întâlnesc adeseori. Un exemplar
de 130 leg. avea o lungime de 2,85 m.; cu cât Imbătrânesc însă ei cresc
mai mult în grosime şi greutate decât în lungime. Exemplarele de 60-80 kgr.
sunt cele obişnuite ce se prind zilnic în Dunăre şi primăvara prin bălţi.
Distributiunea. Somnul trăeste în toată Dunărea Românească cu toate
, ,
bălţile ei, în lacurile litorale unde apa nu e prea sărată (în lacul Man­
galia, Siut-Ghiol, Comarova, 'I'aşaul, etc.), în lacuri le mari şi adânci din
interiorul ţerii ca; Znagov, etc. în Prut cu toate bălţile pe cari le ali­
mentează şi în toate râurile mari din ţară ca: Oltul, Jiul, Siretul, Argeşul,
Ialomiţa, etc., până În regiunea, dealurilor. Pentru studiul de faţă s'au exa­
minat un număr de peste 100 de exemplare de toate dimensiunile - În­
cepând dela 5 cm. lungime - provenite din aproape toate felurile de ape
din ţară.
Biologia. Biologia Somnului este din cele mai interesante şi materialul
foarte bogat ce-l avem noi în ţară, mi-a dat putinţa să culei.observa­
ţiuni foarte importante asupra obiceiurilor până azi în mare parte necu­
noscute ale acestui peşte atât de interesant şi de caracteristic pentru base­
nul Dunării.
Deşi Somnul se găseşte mai în tot felul de ape, el este mai înainte de
toate un peşte de ape curgătoare, care intr-ă prin bălţi pentru a se repro­
duce şi caută apoi să iasă afară îndată ce apele încep a se retrage.
Somnul este un peşte foarte răpitor, care se hrăneşte cu viermi) crus­
tacee, larve şi insecte (Rusalii şi Coropişniţe), broaşte, cadavre, etc., şi
mai cu seamă cu alţi peşti. In special Obleţii şi Abrarnidele formează o­
biectul principal al vânătorilor sale, adeseori chiar şi semenii săi. Dar chiar
pasările aouatice nu sunt cruţate şi când se deprind în aproprierea satelor
stârpesc găştele şi raţele ce înoată pe apă. Mai mult chiar, el este atât de
lacom, Încât se repede chiar şi Ia om. Se cunosc multe cazuri pozitive de
copii cari au fost atacaţi de somni la scăldătoare şi pescarii ştiu să poves-
[96]
tească multe păţanii sau chiar să arate urme de rri�şcături de Somn la
mâini şi la picioare. Un caz pozitiv, întâmplat cu câţiv-a ani în urmă pe
Dunăre în apropiere de Reni, merită a fi semnalat: Un pescar dându-se
jos din barcă în mijlocul Dunării pentru a. se scălda, a fost apucat de pi­
cior de un somn şi neputând scăpa de el, a căzut la fund; după câteva
zile s'a găsit pe Dunăre plutind cadavrul pescarului având piciorul în­
treg în gura Somnului care, nemai putându-l lăsâ, se înecase şi murise şi el.
Somnul trăeşte mai mult pe la fundul apei sau ascuns pe sub maluri
şi rădăcini unde stă la pândă. Noaptea pe lună mai cu seamă iese la pescuit
obleţi. Adeseaori însă am avut singur ocaziunea să observ somni stând
în baltă la apă mică, nemişcaţi, în poziţie verticală, sprijiniţi cu coada de
fund şi cu gura mare căscată în sus, ca şi cum ar fi fost o plantă acua­
tică cu floarea deschisă; îndată ce venia un peştişor pe acolo, se repeziă
�i-l lnghiţiă. Un pescar, care fără să observe, băgase mâna în apă pentru
a se spăla, a fost apucat şi cu multă greutate a putut-o scoate fără piele pe ea.
In timpul verii Somnul mănâncă cu multă lăcomie cantităţi foarte mari
de Rusalii (larve de o specie de Eferneride), până ce nu se mai poate
mişca; atunci el devine foarte greoiu şi se lasă pe fundul Dunării-unde
apa e mai rece - pentru a digera.
Reproducţia. Epoca de reproducere a Somnului este primăvara, odată
cu Crapul, adică când apa ajunge la o temperatură de 18°-20°. Bătaia
se face în mai mulţi răstimpi şi cade de obiceiu între 20 Aprilie până
pe la 10 Maiu ;' în tot cazul la 20 Maiu toţi au lepădat deja icrele. Bătaia
mai este Însă influenţată şi prin epocile de creştere a apelor, fiind
şi ea ceva mai târzie când apele mari vin mai târziu. Pescarii din re­
giunea Brăilei zic că Somnul se bate când înfloreşte «Aleorul» (o specie
de Euphorbia).
Somnul leapădă icrele prin bălţi; în acestea intră de timpuriu din primă­
vară şi imediat după ce icrele sale s'au desvoltat caută să iasă înapoi afară.
De aceea întotdeauna Somnul este primul peşte ce cade la garduri; se
zice chiar despre el de către pescari, că el simte cu câteva zile înainte
când apele au să înceapă a scădea. Locurile unde depune Somnul icrele
sale sunt la apă foarte mică, pe lângă maluri, pe buruiene sau pe rădăcini
de sălcii, buşteni, etc. Când vine epoca de reproducţie, ei se impărechează
şi merg câte doi în aceste locuri, femela frecăndu-se cu burta de crengi,
rădăcini, etc. pentru a înlesni ieşirea icrelor. Din această cauză chiar somnii
prinşi în această epocă au adesea burta sgăriată. Ouăle au o coloare albă­
gălbie şi un diametru cam de 3 mm. O femelă de 10 leg. are peste
100.000 de boabe de icre.
Foarte interesantă este îngrijirea mare ce o dau aceşti peşti ouălor şi
puilor lor: îndată ce femela a lepădat icrele, cari se lipesc de crengi,
rădăcini, buşteni, etc. şi bărbatul le-a fecundat, femela pleacă, iar bărbatul
rămâne lângă ele pentru a le păzl. El este atât de credincios acestei sar­
cini încât în acest timp nici chiar hrana sa favorită-Rusaliile- nu-l mai
pot distrage; dacă vreo vietate acuatică se apropie de ouă, el sau se
repede şi o mănâncă, sau o loveşte cu coada ca cu un biciu. Mai inte­
resant însă e că în unii ani, când apele încep să scadă brusc şi ouăle sunt
ameninţate să rămână pe uscat, nici atunci Somnul nu le părăseşte, şi dacă
-
f,
a 7
[97]
•
în adevăr apa scade atât de tare, Încât ele rămân pe uscat, atunci el iea
apă cu coada sa lată ca cu o lingură şi le stropeşte mereu. Ouăle sunt
în adevăr atât de rezistente, încât după afirmările pescarilor ele învie
aproape în totdeauna.
Durata de desvoltare embrionară este cam de 8 zile.
Pescarii afirmă că Obleţul şi Batea ar mânca ouăle Somnului şi că puii
lor sunt atacaţi de Bibani şi de Pietrar i (Aspro zingel). De asemenea ei afir­
mă că Obleţului îi plai) balele Somnului 171 de aceea se adună foarte mulţi
când e un Somn priponit în apă. Pescarii ştiu aceasta şi vin în totdeauna
cu chipcelul la prins obleţi în acel loc.
Intreouiniarea. Somnul are o carne - deşi grasă- foarte gustoasă şi
foq.rte mult apreciată. Proaspăt se consumă mai cu seamă peştii tineri până
la 1.50 m. lungime, cari nu sunt aLât de graşi. Exemplarele grase se sărează
şi aşă zisa. Pană de somn sau Somnul indulci! formează unul dintre
alimentele favorite ale poporului nostru.
In apele noastre se prind cantităţi considerabile din această specie �i
se face un comerţ foarte însemnat cu ea. Numai în pescăriile din Delta
Dunării se prinde în fiecare an până la 400.000 kg. (în 1904 351.899 kg.),
din cari 184.509 kg. s'au vândut proaspăt şi restul sărat.
Paraeiie. In Somni s'au constatat până azi 5 specii de nematode (din
cari Nemaioiâeum siluri glanidis este un parasit special al său), 3 specii
de Eohinorhynoi, 3 Distomi şi 2 Ceslode.
Pescuitul. Somnul se prinde în diferite moduri, după apele şi timpul când
se pescueşte. In Dunăre se prinde:
1) Cu Cloncui, un instrument special pentru prinderea sa; el constă dintr'o
undiţă, cu o broască ca nadă, legată cu o sfoară de capătul unui băţ care
are forma unei săbii, de o parte cu mâner iar de alta cu capătul turtit şi
scobit; undiţa e legată de mâner şi pescarul bate în apă cu vârful scobit
care produce un zgomot ca şi cum ar sări o broască în apă; Somnul auzind
acest sgomot iese din ascunzătoare şi văzând broasca din undiţă se repede
la ea rămănând cu gura în undiţă. Cu modul acesta se prind exemplare
Ioarte mari.
2) Se prind cu Oria, şi anume toamna, puţin înainte de a îngheţa Du­
nărea şi primăvara în momentul când -fiind încă apa foarte rece.-· începe
Dunărea a se desghetă. Atunci pornesc pescarii români cu Orieie în grupe,
luând tot lungul Dunării, dela 'I'urtucaia până la gurile ei. In această epocă
Oria e lăsată pe lângă fund.
3) In timpul verii se prinde cu Oria noaptea pe lună, când umblă Somnul
după ohleţi, însă nu se mai trage la adâncime, ci numai la 5-6 m.
4) Pescuitul cu Pripoanele de fund punânduse ca nadă Mitilica (larve
de Ephemeride), Ţipari sau alte' specii de peşte.
5) Cu Visila. Un fel de undiţe mici legate pe câte o prăjină scurtă care
se înfige în mal şi punându-se ca nadă un peşte viu (de obiceiu Caracudă
sau Babuşcă, cari sunt mai rezistente). Peştele viu umblând prin apă, Somnul
se repede la el şi rămâne în cârlig.
6) Cu Năvodul, Lăptaşul, Tifanele şi tot felul de plăşi.
In bălţi se prinde:
A. R.-Publ. Adall!ochi. III. Antipa, Ihliolo{Jia.
•
[
�j
I
[98]
"
1) La Gardurile cu leasă în cantităţi foarte marfbhiar în primele zile
când începe leasa a funcţiona, �
2) Cu Vârşele. E foarte curios că acest peşte atât de mare cade în tot­
deauna la vintire, cari sunt instrumente mici. Vârşele se aşează de obiceiu
în băl]i pe lângă Pleier (gardul de închidere al bălţii) pe unde Somnul
vrea să fugă afară.
3) Cu tot felul de plăşi şi cârlige.
Nume populare. Numele său popular în toată ţara este Somn. In unele
regiuni îi mai tiPe şi Moacă. In comerţ însă el poartă mai multe nume
după dimensiunile sale: Somnul mare de tot se zice Somn pană, cel mij­
lociu larma şi Somn larmă, cel ceva mai mic Somn iaprac sau numai
Iaprac, cel mic Somotei şi cel mărunt de tot Moacă. Pescarii. ruşi din
Dobrogea îi zic Somn, cei turci Iaimbalâc, iar grecii Yutenos.
[99]
FAM. CYPRINOIDEI.
RISSO (Hist. nat. euro rner. voI. III. 1826).
Physostomi având corpul lnngăreţ, comprimat I)C lături şi de cele mai multe
ori acoperit eu solzi cicloizi. Capul gol. Marginea fălcii superioare formată de
oasele intermaxtlare. Toate oasele bucale fără (1illţi� afară (le oasele faringiane in­
ferloare carl sunt bine desvoltate şi prevăzute 1-3 serii de dinţi puternici.
Beşiea înotătoare separată In-intr'o sugrumătură într'o parte anterioară şi lina pos­
terioară. Fără apendice pilorice. O singură aripioară dorsală şi una anală cu
foarte puţine-sau fttră -- radil spinoase. Ventralele abdominale.
Acestei familii îi aparţin majoritatea peştilor noştri de apă dulce. Ei
sunt caracterizaţi-în afară de caracterele arătate prin diagnoză-printr'un
corp de cele mai multe ori înalt şi îngust, acoperit peste tot - afară de
cap care e gol- cu solzi cicloizi, cari în afară de striajurile concentrice
mai prezentă şi altele radiare în formă de evantaliu. Gura îngustă, adese­
ori cu musteţi şi cu buze mari cărnoase sau cu margini cartilaginoase
ascuţite. Fără dinţi pe oasele bucale, însă cu dinţi puternici pe oasele fa­
ringiene cari sunt desvoltato în mod cu totul particular; limba cărnoasă
si nedintată. Dintii faringieni sunt de obiceiu putin numerosi si a�ezati pe
i-3 s�rii; ei sunt aruncaţi In- fiecare an în epcca de rep;od�cţie'- 'când
peştele mănâncă mai puţin-şi sunt înlocuiţi prin alţii noi, cari cresc repede.
Deschiderile branchiale sunt largi; membrana branchială e susţinută prin
3-5 radii branchiostege. Beşica înotătoare este împărţită printr' o sugru­
mătură în 2 părţi, una anterioară şi una .posterioară; cea din urmă co­
munică printr'un canal cu esofagul. Prin oase speciale ea stă în legătură
şi cu organul auditiv. Canalul alimentar este lung şi nu are niciodată a-
pendice pilorice. '
In epoca de reproducţie bărbaţii capătă pe corp şi mai cu seamă pe
cap un fel de negi mici - pe cari pescarii noştri îi numesc rapân sau
râie - cari se fac dintr'o îngroşare a epidermei şi reprezentă haina
lor nuptială.
Cyprinoidele sunt peşti tenaci cari trăesc în cârduri şi duc o vieaţă li­
niştită. Ei se hrănesc în cea mai mare parte cu insecte, viermi, crustacee
[100]
100
si vezetale si trăesc- de obiceiu în apele linistite - fie- în băl ti, fie în re-
, o , 'J
giunea inferioară a apelor curgătoare - unde îşi pot găsl mai bine această
hrană. Ei se reproduc la apă mică pe ierburi acuatice, pietre, etc. şi sunt
foarte prolifici. Toate aceste calităţi precum şi faptul că îşi găsesc hrana
ori unde, îi fac să fie foarte potriviţi pentru cultura în heleştee.
Clasiflcatia Cyprinoidelor este foarte grea, deoarece diferitele forme
so aseamănă adeseori foarte mult între ele şi o greu a le distinge. Linne
având în vedere această asemănare cuprinse toate speciile într'un singur
gen Cyprintts (1). •
Numărul prea mare al speciilor însă producând o adevărată confu­
ziune, Cuoier (2) a împărţit acest gen în mai multe subgenuri. Dar nici
această clasificare nu era suficientă, până ce în fine Heckel (3) în 1843
luând de bază, forma, numărul şi dispoziţia dinţilor faringieni - carac­
tere asupra cărora deja Agassiz atrăsese atenţi unea - a putut să dea
o clasificaţiune naturală acestei familii şi s'o despartă în mai multe ge·
nuri bine definite. Irnpărţirea Cypr inoldelor în Pachychili �i în Temno­
chili, după forma buzelor, PA caro a dat'o în urmă Heckel �i Kner (4:-) a­
cestei familii, nu a fost adoptată de către majoritatea ihtiologilor. De­
asemenea încercarea unora de a intr-uni Acantopsidele cu Cyprinidele în­
tr' o singură familie formănd 2 subfamilii: Cobitinae şi Cyprininae nu
este acceptabilă, deoarece diferenţele între aceste 2 grupuri sunt prea
mari 'şi ele formează în adevăr fiecare câte o familie naturală bine Iimi­
tată una de alta.
Dar dacă luarea dinţilor faringieni ca bază a clasificaţiunii acestei fa­
milii a inlesni] mult împărţirea ei în genuri, recunoaşterea speciilor şi
găsirea adevăratelor caractere de distincţiune între ele este şi astăzi foarte
grea. Cu atât mai mult însă e îngreuială aceasta, cu cât Cyprinoidele fiind
pesti cari trăesc în cârduri şi se reproduc aproape în aceleaşi locuri şi
în aceeaş epocă, ei se încrucişează adeseori între dânşii şi dau bastarzi.
Mulţi din aceştia au fost consideraţi timp îndelungat ca specii deosebite
şi, mulţumită mai cu seamă cercetărilor neobosite ale lui Siebold (5), s'a
ajuns pentru unii din ei (Blicopsis, Abramidopsis, etc.), a li se desco­
peri adevărata lor natură. Cred însă că aceste cercetări trebuesc încă ur­
mărite de aproape mai cu seamă pe cale experimentală, şi e foarte pro­
babil că se va mai putea constata că încă. alte câteva din speciile consi­
derate azi ca bune nu sunt decât bastarzi.
(1) Linne, Systema Natume, ed. 12, p. 520.
(2) Cuvier, Regne animal, vol. II, p. 270.
(3) I. Heckcl, Abbildungen una Beschreibunqen. tler Eische Syriens nebst einer neuen Classifi­
caiion. wul Karakieristik s('ilmnl1'chej' Gatlungen cler Cyprinen. Stuttgart 1843.
(4) Heckel şi KnCl', L c.;: p. 52,
(5) Siebold, 1. ·c.
[101]
t
I
I
t
101
1. Gen. Cyprinus Linne,
Solzii mari. Aripioara dorsolă etc baza lungă, cu 3-4 spini din. cari
t�lUmul foarte puternic şi dinia; la partea sa posterioară şi cu mai J1U�lt
decât 9 radii moi. Anaia scurtă cu 3 "'spini elin cari ultimul dinţat
si cel mult C'M 7 radii moi. Gura tcrminaia CM buza groasă si C�� .J musieii
, , ,
pe falca superioară, câte 5 dinţi [arinqieni de fiecare parte, din cari
unii cu coroana sbârciiâ, aşezaţi pe 3 serii dttpă formula 1,1,3--3.1.1.
sp. Cyprinus carplo L. Czapul.
Caractere specifice: Gur a mar e cub u z e c ă r n o a sa; el e fi a c are
parte a fălcii superioare că ta 2 m u s t e ţ i groasa ş i lungi.
Dorsala cu 17 -22 şi anaia cu 5 radii moi. Caudala adânc
s c ob i t ă la mijlocul ei în formă de semilună.
Sinonime:
KO'itPlVO': Aristot, Hist. An.
Cyprinus: Belloni, De aquatilibus libri duo (1553), pag. 273. Gesner, l. c.
pag. 309. Rondelei, De piscibus lacustris, pag. 150. Klein. 1. Th., Historia pis­
cium naturalis missus. V, pag. 59. Arledi, Synon. nom. pisc., pag., 3 No. 1;
Genera piscium, pag. 4, No. 8, şi Descript. spec. piscium, pag. 25, No. 13.
Cyprinus: Marsigli, Danubius Pan. mys., Vol. IV, pag. 57, tab. 19.
Cyprinus carpio: Linne, System. Natur., 1, p. 525. Bloch, Oek. Naturg.
d. Fische Deutchlands, vol. I, pa.g. 92, tab. 16. Pallas, Zoographia Rosso­
Asiatica, vol. III, pag. 289. Lepechin, Reise durch die verschiedenen
Prov. d. russisch. Reich, vol. I, Tab. 23. Meidinger, Icones, etc.�·Tab. 9.
Bonaparte, Iconografia della Fauna Ialica, Tom. III Pesci, FoI. 92, Tab.
108, şi Catalogo-metodico dei pesci ouropei. Reineiqer, Spec. Ichthyol. Hun­
gariae, pag. 52. Cuoier el Valenciennes, His. nat. des Poissons, etc., vol. XVI,
pag. 23 (1842). Nordmann, Faune pontique, pag. 476. G'unther, Pische d. Nek­
kars., pag. 35. Bielz, Fische Siebenbllrgens. Hermanstd 1853, pag. 9. Heckel &';
Kner, 1. C., pag. 54. Siebold, 1. C., pag. 84. Pancic, Pisces Serbiae, pag. 73. Jeil­
leles, Prodrom. Paunae vertebrat. Hungar. super., pag. 49. Kessler, Zur Ichthyo­
logie, pag. 22; Nachtrăge zur Ichth�'ologie, etc., pag. 19, şi Ihtiologia Aralo­
caspi·ponlică, pag. 245, No. 152. Gunler, Catalogue, etc., voI. VII, pag. 25.
Grimm, Pischerei und Jagd in d. russisch. Ge,,,,·ăssern. Seeley, 1. c.
Benecke, Pische, etc., pag. 117. Sabanjeff, 1. C., vol. II, pag. 1. vVarpacho1Vski,
1. C., p. 73, B. JIoffer, Ueber Karpfenrassen. AlIg. Fisch. ZeiLung, Jahrg. 1898.
E. Walter, Uber Karpfenrassen, în Knauthe, Karpfenzucht, 1901, pag. 41.
[102]
102
Varietăţi: .. ��.
a) Varietăţi ale intogumentului. �
Cyprinus II. (Spiegelkarp{en ve! K6nig): Marsigli, Danub. Panou. mys.
val. IV, pag. 59, Tab. 20 ,
Cyprinus macrolepidotus: Meidinger, Icones. Pisc. Austr., tab. 41.
Cyprinus rex cyprinorum: Bloch, Oek. Naturg. d. Fische Deutschl., voI. III,
pag. 131 şi 178. Kramer Elenchus vegetabilium et animal. per Austriam
infer. observatorum, pag. 390, No. 1 1756.
b) Varietăţi de formă.
Cyprinus acuminatus: Heckel u. Kner, 1. c., pag. 58, fig. 23. Jeiiieles,
Prodromus Faunne Vertebr. Hungarim superior, pag. 50. PanCic, 1. c., pag. 74.
Cyprinus elatus : Bonaparte, Iconografia delia Fauna italica, 'I'omo III.
Pesci, 1"01. 92, tab. 108, fig. 3. Cuoier et VaIenc., 1. c., voI. XVI, pag. 62.
Cyprinus Nordmannii: Cuoier & Yalenciennee, 1. c., pag. 66, tab. 456.
(= Cyprinus Kollarii Nordmann, 1. c., pag. 478 şi Atlas, tab. 21, cu o figură
foarte exactă). Kessler, Zur Ichtyologie des sudwestl, Russlands, pag. 24.
Cyprinus regina: Bonaparte, 1. c., foI. 92, Tab. 108, fig. 1. Cucier &;
Valenc., 1. c., pag. 63. Heckel &; Kner, 1. c., pag. 62.
Cyprinus hungaricus: Heckei, Annalen des Wiener Museums, voI. 1,
pag. 222, tab. 19, fig. 1. Heckel & Kner, 1. c., pag. 60. Nordmann, 1. c., pag. 477.
Kessler, Zur Ichthyologie, etc., pag. 23; Nachtrăge zur Ich thyologie, pag. 19, şi
Auszuge aus dem Berichte, etc., 1 (Ueber die Susswasserfisohe der Krym),
pag. 4. Jeitielesc). c., pag. 50. Pancl:c, 1. c., pag. 74.
D 3-4/17--22, P 1/14-16, V 2/8-9, A 3/5-6, C 17-19 L. lat 36-39
L. transv. 5--6/5--6.
După cum se vede deja din tabela de sinonimii dată mai sus-tabelă
în care sunt trecute numai numele ce se referă la formele ce se găsesc
în basenul Mării Negre şi al Dunărli--, această specie apare sub numeroase
forme, cari diferă între ele atât întru cât priveşte integumentul cât şi chiar
în privinţa formelor generale ale corpului. Aceste diferite forme, dintre cari
unele mai mult sau mai puţin constante şi ereditare, au fost descrise şi
considerate până în timpul din urmă ca diferite specii. Abia târziu Gicn­
iher (1) şi Siebold (2), cu spiritul critic care caraotoriză lucrările acestor
2 învăţaţi, au arătat că toate aceste forme sunt legate între ele prin forme
intermediare şi că nu sunt decât varietăţi ale unei singure specii. .'
Intru cât priveşte variaţia integumontului, s'au descris ca specii diferite:
1) formele cu solzi puţini şi foarte mari, Între cari rămăn locuri libere
pe unde se vede pielea, forme numite de Germani Spiegelkarp!en; acestora
li s'au dat diferite nume: Cyprinus II Marsigli, Cyprinus rex cyprino­
j"um Kramer, Bloch, etc., Cyjn'in'us macrolepidolus, �Ieidinger, C. specu­
Iaris Lacepede, etc. şi 2) Formele la cari lipsesc cu totul solzii, nuinite.
---_._�
(t) Gilnther, Fische des Neckar. Wilrtemberg. Naturwissemchaftliche Jahreshefte. Jahrg. IX.
Stuttgart 1853; şi Catalogue, etc. voI. VII. .
(2) Siebold, l. c., p. 84.
[103]
t
1
D
(
!
Ţ
I
,
"
103
de Germani Lederkarpţen şi descrise sub numele de Cyprinus niulus BI.,
C. coriaceus Lacep., C. alepidotus, etc.
In apele Dunării se găseşte numai prima din aceste 2 varietăţi care a fost
descrisă şi figurată încă de către Marsigli. Şi aceasta se întâlneşte numai foarte
rar: în exemplare însă de toate dimensiunile; în Brateş am găsit un exemplar de
90 cm. lungime, având de altfel în totul forma şi dimensiunile crapului or­
dinar de Dunăre. Numărul şi forma solzilor variază, la unele exemplare
sunt cu totul neregulat răspândi ţi pe l�turile corpului, la altele par a
se aşeza câte pe 3 serii: una lângă spinare, alta Ia partea ventrală şi una
pe mijlocul corpului; niciodată însă nu am întâlnit exemplare cari să aibă
solzii dispuşi cu regularitatea cu care se găsesc la exemplarele cultivate
în heleşteele din Bohemia. A doua formă, « Crapul gol)) lipseşte cu totul
la noi, în schimb însă se găseşte în apele noastre o nouă varietate a în­
tegumuenului foarte interesantă: e forma numită de pescarii nostri Impă­
ratul crapului sau Boiernaş (în domen. Brăilei), formă care se întâlneşte
adeseori şi de care ei leagă o mulţime de legende.
Această formă are toţi solzii compleţi, însă coloarea lor este foarte vie,
aurie-deschisă bătând în roşu. Nu e auriul obişnuit al crapilor, mai
cu seamă al acelora ce stau mai mult timp în apă curgătoare, ci e curat
coloarea deschisă a aurului cu un luciu metalic foarte puternic. Exami­
nând mai de aproape, vedem că aici solzii nu ies la suprafaţa corpului, ci
sunt acoperiţi peste tot cu o membrană adipoasă absolut transparentă şi
lucind ca sticla de cristalul cel mai fin. Tocmai acest înveliş produce
efectele acelea minunate de lumină. Pescarii au credinta că acest peste
, ,
este sfânt şi cine îl prinde îi mor copiii. De aceea de câte ori cade în leasă
sau la năvod, îi dau drumul înapoi în apă.
Pentru a se putea deosebi această interesantă formă, necunoscută până
acum, o vom numi: Cyprinus carpio var. imperator nov. var.
De altfel cred necesar să arăt că această variaţiune a integumentului
nu este numai la Crap ci şi la o mare parte de alte Cypr inoide din apele
noastre.
II. Intru cât priveste forma corpuiu; t;'i în special raporturile dintre înălţimea
şi lungimea corpului, s'au descris de asemenea o întreagă serie de specii,
dintre cari cele mai principale sunt: C. acuminaiue Heckel u. Kner., C.
Nordmanni Val., C. ela tus Bonaparte, C. carpio L, (în sensul �ui Heckel
u. Kner şi Bonaparte), C. hunqaricus Heckel şi C. regina Bonaparte.
Din acestea s'a dovedit în urmă că primele trei: C. acuminaius, C. Nord­
manni şi C. eiaius sunt sinonime între ele şi nu sunt decât nurne diferite
pentru una şi aceeaş formă, astfel cum apare ea În diferitele părţi ale
Europei. Cu toate acestea celelalte reprezcntă În adevăr 4 forme diferite
sub cari se prezentă crapul în diferitele ape ale Europei. S'a dovedit în
adevăr că aceste forme sunt legate între ele prin tot felul de forme in­
termediare, chiar, pentru unele, că adeseori una poate degeneră în cealaltă
şi că deci nu sunt decât varietăţi ale acelei aş specii; totuş aceste forme
există nu numai în exemplare izolate ci în mari cantităţi la un loc, având
fiecare o serie de caractere comune mai mult sau mai puţin constante
şi ereditare; fiecare din ele are un gen de vieaţă mai mult sau mai puţin
special, ba chiar şi oareşcari caractere fiziologice diferite-do ex. putinţa de a
--1
l:
,
l'
[104]
104
creşte şi a se îngrăţ;a mai Încet sau mai repede, et9-<-. Deşi deci aceste
forme nu pot fi ridicate la r�ngul de specii, ele trebuesc Însă consi­
derate - sau cel puţin o parte din ele -- În tot cazul ca- varietăţi con­
stante sau rasse.
Deoarece cultura Crap ului În timpurile din urmă a luat în ţerile Europei
occidentale o desvoltare enormă, heleşteele de crapi făcând azi parte din
rotaţiunea agricolă; deoarece În asemenea culturi, ca şi la cultura vitelor,
scopul principal este ca, într'un timp dat şi de pe o suprafaţă dată, să se
scoală maximul şi optimul de producţiune cu minimul de cheltueală ; de­
oarece În fine aceasta depinde în primul loc dela calităţile animalelor cari
servesc pentru reproducţiune, de aceea astăzi diferitele rasse de crapi for­
mează obiectul unor studii foarte amănunţite. Nu atât din punctul de ve­
dere sistematic, al diferinţelor morfologice dintre o formă şi alta, ci mai
cu seamă din acel biologic şi în privinţa unor anume calităţi fiziologice­
putinta de a creşte şi a se îngrăşa cât mai repede-sunt astăzi cercetate
cu deamănuntul toate rassele de crapi. Selecţiunea a făcut deja ca şi în
alte ramuri de culturi să avem acum crapi speciali cu o cocoaşă mare­
aproape diformă-în spinare, cari dau o producţiune foarte mare de carne
în cel mai scurt timp.
De sigur că descrierea tuturor acestor forme cari nu sunt decât pro­
duse artificiale ale culturii, nu poate intra în cadrul studiului de faţă, ceea,
ce trebue să ne intereseze însă de aproape sunt diferitele forme de Crap
cari se găsesc îr: natura liberă - Iără intervenţia vreunei culturi - în
apele noastre. Dacă mai târziu piscicultura în heleştee va lua şi la noi o
desvoltare mai mare pe baze nouă ştiinţifice, atunci de sigur că reproduc­
torii vor trebui aleşi (şi în urmă mereu împrospătaţi) dintre crapii aflaţi
în mod natural în apele noastre, căci aceştia sunt deja adaptaţi mediului
şi oondiţiunilor speciale de traiu din această regiune.-Studiarea amănunţită
a diferitelor forme cari trăesc în apele noastre şi care până azi n'a fost
încă făcută prezentă dar în afară de interesul pur ştiinţific şi un interes
practic foarte mare.
In cele ce urmează voiu căuta dar mai intâiu să dau o descriere gene­
rală a caracterelor esenţiale ale speciei Cyprinus carpio Lin., iar apoi voiu
descrie pe scurt, pe cât o permite cadrul acestei lucrări generale, diferitele
forme sau varietăţi constatate în apele noastre cu calităţile lor morfologice
şi biologice.
Descrierea. Forma generală a corpului esLe lungăreaţă, puţin comprimat
pe lături) aproape rotund la partea vontrală şi cu o muche mai mult sau
mai puţin ascuţită pe spinare. Această formă variază atât la diferitele va­
rietăţi cât şi chiar la diferitele exemplare ale aceleiaş rasse după condiţiu­
nile de nutriţiune, etc. In general înălţimea maximă a corpului este apro­
ximativ egală cu de două ori lăţimea şi se poate cuprinde în lungimea
corpului, fără caudală, de 2.7-4.2 ori. Capul este mare, foarte puţin turtit,
având un bot obtus, cu gura terrninală şi relativ largă, aşa că ajunge înapoi
până sub nările. anterioare. Gura e înconjurată de buze cărnoase şi are
pe falca superioară de fiecare parte câte 2 musteţi, din cari cele anterioare
sunt mai mici, iar cele posterioare situate la colţul gurii sunt cu mult mai
lungi şi mai groase. Lungimea capului variază şi ea după diferitele va-
[105]
"
D
;1
1
105
rietăţi fiind egală cu 1/4 - 1/5 din lungimea totală a corpului. Diarnetrul
ochiului este egal cu aproape 1/6 din lungimea capului; distanţa preor­
bitară este egală cu de 2 ori acest diametru, cea interorbitară cu de 3
ori, iar cea postorbitară cu ceva mai mult decât de 3 ori. Narinele sunt
duble, separate însă între ele numai printr' o membrană care se ridică în
sus ca o perdea; narina posterioară este cu mult mai apropiată de ochi.
Pielea care acopere capul este groasă şi opacă, aşa că inelul suborbltal
abia se poate zări.
Operculul este striat radial' şi se termină cu o margine lată membranoasă,
care acopere toată centura osoasă formată din oasele scapulare şi hume­
rale cari limitează cavitatea branchială. Radiile branchiostege sunt nu­
mai în număr de 3. In gură atât pe fălci cât şi pe limbă, vom el' şi
palatine nu exsistă nici un dinte. Membrana care acopere palatul este în­
creţită, foarte sensibilă, bogată în muşchi şi nervi şi e foarte apreciată ca
gust sub numele «limbă de crap». Inapoia ei în faţa dinţilor faringieni
stă lipită pe baza craniul ui o mică placă cărnoasă, care înainte se Între­
buinţa in medicină sub numele de «piatră de crap». Dinţii faringieni sunt
la început rotunzi, cu timpul însă ei - afară de primul- se tocesc şi co­
roana lor are o faţă cu mai multe brăzdături concentrice. Pe dinţi se de­
pune cu timpul un fel de tartru. Pescari noştri cred că prin numărul
inelelor concentrice de pe coroana dinţilor se poate determina vrâsta peş­
telui, ceeace însă nu corespunde de loc realităţi, deoarece ei schimbă
regulat dinţii.
Pe partea anterioară a tuturor arcurilor branchiale se află câte o serie
de dinţi branchiali lungi şi lăţiţi cu marginile dinţate şi vârfurile îndreptate
înainte.
Aripioara dorsală este foarte lungă, compusă din 3 radii spinoase şi
17 -22 radii moi; ea începe aproape deasupra inserţiunii ventral elor ceva
mai înaintea lor. Cei doi dintăi spini sunt rudimentari, iar al B-lea e foarte
mare, osos şi la partea sa posterioară e puternic dinţat ca un ferăstrău.
Anala este scurtă, compusă din 3 radii spinoase şi 5-6 moi şi aleea cel
de al 3-1ea spin este mare şi dinţat la partea sa posterioară. Caudala este
adânc scobită la mijloc, are ambele loburi egale şi rotunzite la vârf.
Corpul este acoperit cu solzi mari cicloizi, ei prezentă la suprafaţa lor
un dublu striaj, concentric şi radiar În formă de evantaliu, iarCrnarginile
lor sunt subţiete, aproape membranoase. Scoţând câţiva solzi afară, mai
cu seamă de acei din seriile de lângă linia laterală, şi observându-i
În spre lumină, vedem că pe partea lor care stă acoperită se pot deo­
sebi În afară de numeroasele mici cercuri concentrice şi nişte câmp uri
mari concentrice; limita dintre 2 cămpuri do acestea reprezentă limita
dintre un an şi altul; aşa că după acest caracter se poate determina
vrâsta exactă a peştelui, col puţin cât sunt tineri.. Această chestiune
de mare importanţă pentru piscicultură şi pescăria practică a fost stu­
diată de aproape În ultimii ani, mai cu seamă de către Kiniee (1), Walter (2)
(1) Kintze, Kurpfeneuchb uncl Te'ichbuu_
(2) Walter (Dr. Em.), Die Altersbestinl1lwng des Karpţens nack cler Schuppe, în Knauthc, Karp­
[eneuclii. Neudamm 19f)1.
[106]
106
şi Holfbauer (3), şi a fost dusă ÎI), fine de către HoffQai�er (4) la un bun
sfârşit.
Linia laterală, care începe dela marginea superioară a opercululul, merge
peste tot aproape în linie dreaptă pe mijlocul corpului; ea este compusă
din mici tuburi cu pori simpli. Pe cap porii se pot observa mai cu seamă
pe inelul suborbitar şi pe preopercul. La varietatea 1"eX cyp'rinorum solzii
sunt cu mult mai mari-adeseori dubli şi chiar tripli-ca la crapul obişnuit,
arată însă acelaş desen pe ei, după cum se vede chiar şi din vechile figuri
ale lui Marsigli.
Coloraţiunea. Coloarea generală a Crapului variază foarte mult şi mai cu
seamă după apa în care trăeşte: crapul de baltă sau cel dela mare din
faţa gurilor Dunării are o coloare foarte închisă, aproape neagră, pe când
cel din apele curgătoare, din Dunăre sau din gârlele ce unesc bălţile cu
Dunărea este cu totul deschis auriu. Schimbându-si locul, el îsi schimbă
, ,
în scurt timp şi coloarea şi după aceasta pescarii recunosc imediat dacă
Crapul pe care îl pescueso primăvara în bălţi este Crap care a iernat acolo,
sau dacă este proaspăt venit din Dunăre şi viceversa dacă Crapul pe care
îl prind în Dunăre este peşte de fluviu, sau a ieşit din baltă afară. Acest
fapt are iarăş importanţă practică, căci se ştie că pe de o parte atunci când
începe a intra peştele în bălţi pentru a se reproduce, trebuesc lăsate toate
gârlele deschise spre a-i lăsa intrarea liberă şi a nu-l speria, iar pe de
altă parte când începe peştele a ieşi, trebuesc imediat îngrădite bălţile
şi gârlele pentru a nu-l lăsa să fugă. Spinarea crapului este neagră bă­
tând în cenuşiu, 'alteori în albăstriu sau cafeniu; pe lături el este auriu
mai mult s'au mai puţin închis, iar pe partea ventrală gălbiu. Aripioarele
dorsală şi anală au şi ele colorile părţii corpului pe care se află. Ven­
tralele şi pectoralele sunt mai deschise, iar în epoca de reproducţie bat
puţin în roşiu,
Ca mai toate Cyprinoidele şi la Crap bărbaţii în epoca de reproducţie
capătă mici beşici pe cap, pe opercul, pe laturile corpului, etc. Aceste
însă sunt cu mult mai mici şi mai rare decât la alţi peşti din această
familie şi dispar imediat după bătaie.
Dimensiunile. Crapul ajunge în apele noastre la dimensiuni extraordinare,
necunoscute în apele Europei centrale şi occidentale. In special primăvara, în
timpul apelor mari în bălţile din Delta Dunării: ies de sub insulele plutitoare­
exemplare colosale având chiar aproape de 30 kgr. greutate. Cel mai mare
exemplar pe care l-am văzut eu avea 27 kgr., mi s'a spus însă de către
pescari că acum 30 de ani s'ar fi prins la mare în faţa gurii Sf. Gheorghe
un crap care avea 36 de ocale vechi şi că era atât de puternic că a rupt
năvodul. Lungimea crapilor nu creşte proporţional cu greutatea lor, căci
exemplarele bătrâne se îngroaşă mai mult decât cresc în lungime, aşa de
exemplu un exemplar de 50 cm. lungime are o greutate aproximativă de
2 legr., pe când exemplarul de 27 kgr. nu avea decât 1.10 m. lungime.
(3) DI'. C. Hoffbauer, Beitrâqe ZU1' Aliers- uncl Wachstumsbestimmu1tg cler Fische spes. âes
Karpfens, în Allg. Fischerei=-Zeit; Munchen 1898, şi în No. 13 din 190.1.
(4) Acelaş, Weitere Beitl'dge eur Aliers- und Wachstu1nsbestimmung cler Fische, spez. des Karp­
[ens. Zeitschrift. f. Fischerei. Berlin 1905.
[107]
107
In genere în Dunăre şi bălţile ei Crapul mare de 5-10 kgr. greutate şi
mai mult este foarte numeros si se aduce zilnic în cantităti foarte mari
, ,
pe toate pieţele noastre.
Distribuiţiunea. Dintre toate speciile de peşti cari populează apele noastre
crapul este cel mai răspândit. El trăeşte: la mare în faţa gurilor Dunării,
în toate lacurile noastre literale, în Dunăre şi Prut şi toate bălţile lor de
inundaţiune, în partea de jos a mai tuturor râurilor noastre până în sus
de regiunea dealurilor, în toate -laourilo, .. jepcile şi heleşteele, etc. Pentru
studiul de faţă au servit exemplare din mai toate regiunile ţerii noastre
şi din tot felul de ape.
Biologia. Crapul este un peşte do apă dulce care, în afară de heloşteele
în cari e cultivat, trăeşte mai cu seamă în Dunăre cu afluenţii ei şi în băl­
ţile cu cari stă în comunicaţie. In Dunăre el îşi găseşte în tot timpul
anului hrană suficientă pe sub butuci la rădăcinele sălciilor şi asounzători
bune de iernat prin gropile de sub maluri şi dela fundul fluviului. Indată ce
vine însă primăvara, odată cu creşterea apelor, ei părăsesc gropile şi ascun­
zătorile lor şi se apoprie de maluri spre a intra cu cărdurile în bălţi
spre a se reproduce şi a se hrăni apoi în ele.
Faptul că în fiecare primăvară se vede deodată crap mult pe Du­
năre, a făcut pe unii pescari să creadă că crapul ar fi un peşte migrator­
ca morunul - care trăeşte în mare şi vine numai primăvara pentru a se
reproduce în Dunăre şi bălţi şi apoi pleacă iarăş ducându-se înapoi la
iernat înspre coastele Anatolici. Această credinţă pare a il răspăndită şi
la alţi pescari de pe coastele Xlării Negre, căci a înregistrat-o şi Kessler
în 1856 scriind: «der Karpfen ist eigentlich ein Zugfisch, das hei sst el'
gehort zu denjenigen Fischen, welche sich alljăhrlich zum Zwecke des
Laichens aus dem Xleere in die Flusse begeben. Doch scheinen viele Karpfen
auoh Iur immer in den Flussen zuruckzubloiben, ihren bestăndigen Wohnsitz
in denselben aufzuschlagen » (1).
Această idee pe care Kessler mai întăiu în prima sa lucrare o luase ca
monedă bună dela pescari, a părăsit-o în urmă şi în lucrarea sa generală
asupra Ihtiologiei Aralo-Caspi-pontice, apărută în 1877, vedem că arată
că Crapul se găseşte «şi în Marea de Azov şi în părţile cu apă puţin sărată
din Xlarea Neagră» (2).
In adevăr în Marea Neagră Crapul se găseşte numai în faţ", gurilor
fluviului, unde găseşte o apă sălcie pe care el o poate suporta, după cum
suportă - împreună cu alţi peşti de apă dulce'- şi apa puţin sărată din
Marea de Azov şi din diferite lagune ca d. ex. din lacul Razim. Indată
însă ce se sărează apa mai tare, el nu O mai poate suporta şi pleacă; un vânt
puternic dinspre mare care ţine mai multe zile şi aduce apă sărată în faţa
guri lor Dunării alungă în câteva zile tot Crapul de aice şi-l face să se
retragă înapoi în fluviu sau prin golfuri mai liniştite" unde apa dulce se
păstrează. In lacul Razim, primăvara când apa se îndulceşle prin revărsă­
rile Dunării, e plin lacul de Ciortănică, vara însă când se concentrează apa
(1) Kessler, Zur Ichthyulogie des siicllcestl. Buslanâs, p. 22.
(2) Kessler, Ihiiol, Aralo-caspi-ponucă, etc. (ruseşte), p. 246.
[108]
'"
108
din nou, toată fuge în spre Dunavăţ � Dranov şi nu se mai poate prinde
nici una.
Se întâmplă în adevăr că primăvara în timpul apelor mari Crapul este
înşelat de curentul de apă dulce şi dus la distanţe considerabile în mare,
de unde nemai putându-so întoarce rătăceşte pe lângă coastele mării până
ce în scurt timp moare. In anul 1893 fiind îmbarcat timp de 5 luni pe
un bastiment de răsboiu şi călătorind mereu în apele noastre teritoriale, am
putut observa foarte de aproape şi urmări soarta unui cârd de crapi ieşit
din băltile Dunării printr' o 'gârlă si rătăcit în apele mării. Pestele iesise
, ) , ,
din lacul Razim prin Portiţa şi nemai găsind gura pe unde ieşise afară
porni în cârduri foarte mari .i: erau câteva sute de mii de kgr. - înspre
sud. In scurt timp ei şi-au schimbat cu totul coloarea devenind negri de
tot. Peste vreo câteva zile au ajuns la Constanta - unde apa are deja con­
ţinutul normal de sare al Mării Negre: 1.7 %-şi pescarii au avut o recoltă
foarte bogată. Acest Crap însă îşi pierduse cu totul gustul, aşa că nu se
putea vinde decât cel mult cu 10 bani kgr. şi pescarii Îl întrebuinţau ca
nadă la undiţele de Calcan. După câteva zile scoţând câteva exemplare şi
punăndu-le într'un acuariu am văzut că începură a orbi deja - ochii lor
deveniseră opaci-; după alte 2 zile ei începură a-şi pierde şi echilibrul, îno­
tând cu burta în sus - se vede că apa sărată le. atacase organele liniei
laterale -- şi în fine în scurt timp se puteau vedea pe tot litoralul Mării
Negre din sus de Constanţa până Ia Sud de Mangalia cantităţi enorme de
crap mort, plutind pe mare sau aruncat pe maluri infectând aerul.
Asemenea observaţi uni am mai făcut încă în numeroase rânduri, căci
aproape în fiecare an erau prin diferite gârle şi în special prin gârla irn­
puţită- între Sulina şi S-tul Gheorghe - cantităţi mari de crap, cari ne­
mai putându-se întoarce înapoi rătăcesc în mare până se pierd cu totul.
Adeseori ei ajung până la Constanta unde intră în cantităţi enorme în
Talianele (1) de acolo, iar în câteva zile se văd morţi pe maluri infectând aerul.
Aceste observaţi uni cred că sunt concludente şi noi putem afirma cu
siguranţă că Crapul nu este un peşte de mare, ci că el se poate adapta
numai întru atâta ca să poată suporta întru cătvă apa sălcie din faţa gu­
rilor fluviilor sau din unele lacuri litorale salmastre, cum e Razimul şi
cum e chiar şi Marea de Azow.
Am fost nevoit să insist mai mult asupra acestei chestiuni, deoarece
ea are o importanţă mai mare, atât din punctul de vedere curat ştiinţific,
cât şi mai cu seamă din punctul de vedere practic al măsurilor ce tre­
buesc luate pentru crutarea şi immulţirea acestei specii. Să vedem dar
acum care este modul de vieaţă al acestei specii, astfel cum se prezentă
ea în apele noastre naturale:
Crapului îi plac bălţile cu un fund nămolos, puţin adânci ca să se
poală apa Încălzi uşor şi cu câteva gropi de iernat şi cu vegetaţie bogată
pe margini. Aceste condiţiuni sunt îndeplinite în Lotul de bălţile Dunării
(1) 'I'alianul este un instrument mare de pescuit, caracteristic pentru coastele Mării Negre. Des­
cripţia sa am dat-o în lucrarea mea intitulată: Die Clupeinen des 1vestl. Teiles des Sch1Varz�n Meeres.
Denkschriften der k, Akad. der Wissensch, Wien 1905: ..
[109]
_. -p=
r
I
tU
.-
109
cari mai au încă şi marea calitate de a sta, în parte, câteva luni pe an us­
cate şi de a-şi primoni apa în fiecare primăvară; toate aceste sunt con­
diţiuni ideale pentru creşterea şi reproducţiunea Crapului şi fac ca ţara
noastră să fie una dinlerile colo mai bine potrivite din toată Europa
pentru o astfel de producţiune.
Hrana crapului constă din plante şi animale mici acuatice, crustacee,
larve de insecte, etc., ea variază după anotimp, în unele epoci mâncând
mai mult plante, în altele mai mult larva de insecte, etc.
Numeroasele studii speciale făcute în timpul din urmă şi mai cu seamă
ale lui Susia (1), Arnold (2) şi Schiemene (3) ne-au făcut să cunoştem până
În cele mai mici detalii modul de hrană al acestei specii în apele natu­
rale. In heleşteele artificiale modul lor de hrană se schimbă, căci în
timpul din urmă s'a ajuns a se hrăni în mod artificial cu iupină, melasa
ele sânge, etc. şi tot felul de preparate pentru a se spori în acest mod
producţiunea. In special studiile lui Susia (4), Burda (5), 1iV'alter (6), elco
au contribuit mult la luminarea acestei chestiuni practice.
In apele noastre şi în special bălţile Dunării, cari prezentă condiţiuni i­
deale pentru hrana Crapului, unde avem un Plankton bogat, o vegetaţie
puternică pe margini, păduri de sălcii pe maluri, cari favorizează desvol­
tarea insectelor, otc., unde apa inundând primăvara câmpii întregi favori­
zează desvoltarea infuzoriilor, crustaceelor şi tuturor organismelor cari
compun Lirnno- şi Potamoplanktonul, în aceste ape de sigur că niciodată
nu va fi nevoie a se mai recurge la hrana artificială; aici crapii au o
hrană naturală atât de bună, încât cresc CI1 mult mai repede decât chiar
în heleşteele artificiale din apus. Cercetând după solzi am constatat în a­
devăr crapi de 3 veri de ai noştri fiind mult mai mari decât crapii de
4 veri din Germania.
Crapul se nutreşte mai cu seamă În timpul verii şi rnaximul de nutri­
ţiune coincide cu lunile cele mai calde ale anului, aşa că În timpul verii
este epoca principală de creşterea crapului. De aceea În timpul verii tre­
bue să se pescuească cât se poate mai puţin şi numai pentru a rări peş­
tele, acolo unele e în prea mari cantităţi în raport cu suprafaţa apei în
care trăeşte. Când sunt prea mulţi crapi în raport cu întinderea unei ape,
ei îşi fac o prea mare concurenţă la hrană şi atunci cresc mai puţin, aşa
că producţiunea totală a acelei ape e mai mică decât dacă ar fI-fost mai
puţini peşti În ea. Cu cât se răceşte apa mai tare, cu atât şi crapul în­
cetează mai· mult de a mânca, iar în timpul iernii el nu mai mănâncă
aproape deloc stând într'un fel de hibernaţiune în nămol la gropi adânci
în grupe mari. In acest timp creşterea încetează cu totul. Gropile de hi-
(1) 1. Susta, Die Ernahrung des Karpfens und seiner Teich{Jenossen. ,Steltin 1888.
(2) 1. Arnold, Ueber âie Fischnahnrn{/ in den Binnenqeroassem, Verh, d. V. Internat. Zoolog.
Congres. Berlin, 1\)01.
(3) P. Schiemenz, Ueber tlie Nnhrung unserer {JMvohnlichen Wildfische. Stettin 1905.
(4) Susta, Die Ka1"pfenfiuterung in Wittingau .. Stettin 189L
(5) V. Burda, Mai multe articole în revista Der Landwirt. Schlesische Landwirtschaftliche Zei-·
tung. 1890.
(6) Walter, Johresberichie cler teichmirtscha{lichen Versuchstation Trachenbm"{J. (mai mulţi ani
consecutivi).
[110]
110
bernaţiune sunt de obiceiu cunoscute de pescari ŞI Iarna le înconjoară eli
garduri făcând «zatoane » şi prinzând cantităţi mari. In timpul iernii crapul,
deşi nu mănâncă aproape nimic, totuş nu slăbeste aproape de loc.
Epoca de reproâuciie a Crapului în apele noastre începe cam pe Ia
mijlocul lui Aprilie şi anume atunci când apa ajunge la o temperatură de
18°. El t3e bate in mai mulţi răstimpi, însă bătaia principală este între 10
April până la 20 Maiu. D-I Inginer Roco, din serviciul pescăriilor, care a
făcut timp de 4 ani consecutivi observaţiuni în bălţile Dunării din judeţul
Constanţa în privinţa relaţiunilor dintre epoca de reproducţiune a peştilor
şi temperatura apei, îmi raportează despre Crap următoarele:
«Bătaia acestor peşti se întâmplă atunci când temperatura apei trece
de 18° şi durează cât timp temperatura apei este cuprinsă între 18° şi
20°. Peştii cei mai tineri întârziază uneori cu bătaia şi temperatura apei
trece de 20° ajungând până Ia 22°)).
«Timpul cât durează bătaia acestor peşti este de obiceiu între 20 A­
prilie şi 20 Maiu, In anii 1901, 1902, 1903 şi 1904 prima bătaie a Crapu­
lui în bălţi a fost între 20 şi 23 Aprilie. Majoritatea peştelui se bătuse deja
pe la 5-10 Maiu, ultima bătaie fusese între 10 şi 20 Maiu, In anul acesta
(1900) însă bătaia peştelui a început dela 7-10 Aprilie şi pe la 20 Maiu
era deja bătut. In unele cazuri se mai găsi au peşti cu icre, însă cu lapţi
nu se mai găsi au de loc, aşa că bătaia peştelui şi fecundaţia nu mai era
posibilă. Pescarii spun că ne vărsarea icrelor la timp se datora faptului
că peştele avea rngrămădltă grăsime prea multă în canalul de vărsare a
icrelor».
Aceste observaţiuni foarte interesante de sigur că ne dau o lumină în
privinţa influenţei temperaturii asupra epocii reproducţiei crapilor în bălţi.
Această influenţă se confirmă cu atât mai mult, cu cât observaţia ne arată
că imediat alături, în Dunăre, unde apa e întotdeauna cu câteva grade
mai rece, bătaia crapului se face cu vreo 2 săptămâni mai târziu.
Dar nu numai temperatura are o influenţă asupra epocii lepădării icrelor,
ci si cresterile si revărsările apelor. De obiceiu bătaia crapului coincide
. . .
cu epoca de creştere maximă a apelor, el nu se bale niciodată la venitul
apelor, ci aşteaptă când apa stă pe loc. Se întâmplă câte odată că re­
vărsăr ile vin ceva mai târziu, atunci şi bătaia crapului e mai întârziată.
Toate acestea însă - şi revărsările şi temperatura optimă a apei în bălţi
dela 18-20° - coincid de obiceiu. Se întâmplă însă ani când Dunărea
nu se revarsă de loc, atunci numai câţiva crapi leapădă icrele în Dunăre pe
lângă maluri, iar o mare parte nu leapădă de loc, aşa că vara târziu în­
tâlnim încă crapi cu icre, cari încetul cu încetul se tnvărtoşează şi se
roşesc ca şi cum ar fi fier-te. De aceea în anii când sunt apele mari avem
şi o producţiune foarte mare de Ciortănioă mică, care asigură producţiu­
nea anilor viitori, iar în ani de secetă producţiunea e cu mult mai redusă.
Locurile de reproduciiune ale Crapului sunt în totdeauna în apropiere
de maluri la apă;. cât se poate de mică şi mai de preferinţă pe ierburi în
locurile de curând inundate; ei mai depun icrele şi p3 buşteni, în za­
toane, etc. In timpul bătăii crapii «se cărduesc» în grupur i mari şi ies aşa
de mulţi la suprafaţa apelor, încât dela distanţe mari li se poate vedea spi-
[111]
1
r:
I
f
iti
nările ieşindu-le afară din apă; în acest timp ei sunt «cu totul ameţiţi, a�a
că se pot prinde chiar cu mâna şi lovi cu ghionderile».
O femelă are dela 3-800.000 de boabe de icre şi le leapădă în mai
multe răstimpuri , fiecare icră având un diametru aproximativ de 1,3 mm.
In momentul reproducerii bărbatul cu femela se ating cu burta ca şi cum
s'ar bate între ei pentru a activa ieşirea productelor sexuale şi a înlesni
amestecul icrelor cu laptele. Durata incubaţiunii la Crap depinde de tempe­
ratura apei, ţine însă de obiceiu cam 5-6 zile. Puii mici înoată la apă mică
şi după ce au resorbit tot vitelul nutritiv se hrănesc cu Plankton.
Ca curiositate voiu mai aminti că la pescari există credinţa că unii
crapi bărbaţi îşi aruncă în afară testiculele cu totul şi că acestea sunt
mâncate de femelă pentru a se face fecundaţiunea ouălor în interiorul cor­
pului. De sigur nu mai am nevoie să spun că asemenea credinţă e lipsită
de orice temeiu.
Un fenomen curios este că se găsesc adeseori crapi mari cu organele
sexuale degenerate; aceştia se recunosc având un corp mai scurt, un cap
mai mare şi spinarea groasă, iar în regiunea anală corpul este cu totul
subţiat. Aceştia au un gust foarte bun şi do aceea sunt foarte căutaţi.
Bazaţi pe acest fapt se începuse în Franţa chiar a se castra crapi şi în
adevăr carnea lor deveniă mai gustoasă ca şi la claponi; cum însă pro­
cedeurile sunt prea complicate, acest obiceiu s'a părăsit azi aproape cu totul.
Durata vieţii crapului este foarte mare, se cunosc crapi ţinuţi în base­
nuri artificiale despre cari se ştie pozitiv că au trecut peste 200 de ani.
Intrebuinţarea. Crapul are o carne foarte gustoasă şi constitue la noi
în ţară un adevărat aliment popular, el se găseşte atât pe masa bogatului
cât şi a saracului. Crapul se consumă atât proaspăt cât şi sarat; mai
puţin uscat şi afumat. Sărarea sa se face în modul următor: se spintecă
în lung pe la partea dorsală şi se curăţă bine de intestine şi sânge, apoi
se pune pe el sare multă măcinată, după aceasta se pune la cadă şi se
presează; în cadă după câteva zile lasă din el o saramură, în care se
conservă până la vremea vânzării. Inainte de a fi dus la piaţă se scoate
din căzi, se presară pe fiecare bucată câte un praf de sare şi se clădeşte
în barcazul de transport; dela piaţă apoi se încarcă în coşuri sau butoae
si se transportă în toată tara.
, Crapul are o mare îns�mnătate economică fiiind un articol îns�h1Oat de
comerţ. Singură Delta Dunării produce anual până chiar la 5.000.000 kg.
de Crap. In domeniul Brăilei din 1.000.000 kg. de peşte prinse în gârla Pili­
poiul într'un an 800.000 kgr. a fost Crap. Aceste cifre cred că arată în
deajuns enorma însemnătate economică a. acestei specii pentru ţara noa­
stră. Crapul este şi un însemnat articol de export al ţerii noastre, Ger­
mania, Austria, Rusia, Serbia şi Bulgaria fiind principalele ţeri împortătoare.
Parasiie. La crapi s'au găsit până azi: 2 specii de' Nematode, 4 sp. de
Echinorynchus, 9 sp. de Trematode, 1 Ceslod, 1 Hirudineu (Piscicola gfO­
meira Blv.) şi 3 specii de Copepode (Lernaeocera cyprinacea L. Ergasilus
sieboldi Nm., şi Arqu« [oliaceus L.)
Piscicultura. Dintre toţi peştii de apă dule, Crapul este cel mai potri vit
pentru a fi cultivat în heleştee şi tot odată şi cel mai rentabil. In ţerile
apusene şi mai cu seamă în Germania, Austria, Olanda şi Italia cultura
[112]
•
Crapului a luat o desvoltare atât de mare, încât facr parte din producţiile
agricole şi serveşte ca mijloc pentru a pune în valoare pământurile mlăş­
tinoase, sărăturile şi orice alte terenuri cari pot fi inundate. In Bohemia
şi Silesia multe terenuri pe cari înainte se semănau cereale sunt azi trans­
formate în heleştee de crapi şi cultura lor rentează azi cu mult mai bine
decât cel mai bun grâu.
Şi la noi în ţară şi în special în Moldova se cultiva Crapul foarte mult;
aproape pe fiecare moşie din Moldova era un heleşteu în care se cultiva
Crap împreună cu Lin, Caras, Ştiucă, Costriş şi Ocheană sau Chlşcari, etc.
şi cele mai multe oraşe din nordul Moldovei se aprovizionau din aceste
heleştee. Astăzi, fie din cauza intinderii prea mari a culturii cereale lor
şi scăderea culturii vitelor - nemai fiind nevoie de multe adăpători­
fie din cauza sporirii producţiunii bălţilor dela Dunăre şi a îmmulţirii liniilor
fierate cari duc peşte din Dobrogea în toate unghiurile ţerii, fie şi din
cauza înlocuirii morilor de apă cu mori de vapor-i, etc. cea mai mare parte
din heleştee s'au secat şi cultură de crapi nu se mai face decât incă nu­
mai prin puţine locuri. Pentru economia noastră naţională aceasta este
un rău mare, căci secându-se heleşteele s'a scăzut în multe locuri şi ni­
velul apei de infiltraţiune, aşa că secetele se simt cu mult mai des decit
înainte.
Piscicultura care se făcea înainte în heleştee era cu totul nesistematică
şi rentabilitatea ei era foarte mică; aşa că de sigur îndată ce pământul a
căpătat o valoare mai mare, ea a trebuit să fie părăsită şi înlocuită prin
cultura mai rentabilă a cerealelor. Inainte- şi chiar şi astăzi - se închi­
dea. printr' o «ieeăiură» valea unui pârău, se aştepta până se aduna mai
multă apă formându-se «Iazul» sau «heleşteul», se punea apoi în el peşte
de sămânţă şi se aştepta câţiva ani până se îmmulţiă ; în urmă se pescui a
din timp în timp pentru trebuinţele casei proprietarului şi vara pentru
lucrători, iar din 3 în 3 ani se vindea toată producţiunea vre unui negustor care,
sau scurgea heleşteul, sau îl pescuiă cu năvoadele. In urmă se lăsa din nou
să se adune apa, să se îmmulţească semincerii, etc.
Astăzi cultura Crapului se face cu totul în alt mod, pe baze ştiinţifice,
şi unde condiţiunile naturale sunt potrivite, ea este cu mult mai rentabilă
decât ori şi ce altă cultură. Iată cum trebue să se procedeze:
1. Inainte de toate-după sistemele lui Thomas Dubisch şi Victor Burda­
astăzi la o cultură de crapi nu mai e suficient un singur heleşteu, ci trebue
o serie de cel puţin 4 heleştee şi anume: 1) un heleşteu mic de reproducţie;
2) 2 heleştee ceva mai mari pentru creşterea puilor şi 3) un heleşteu
mare pentru creşterea şi îngrăşarea peştilor. Aceste heleştee trebue să
fie astfel, încât să poată fi oricând secate şi inundate din nou cu apă, cât
şi să poată fi cu totul izolate între ele sau de orice altă apă. Peştii tre­
buesc transportaţi dintr' un heleşteu în altul şi din ultimul la piaţa de vânzare.
După fiecare pescuire a unui heleşteu el trebue lăsat peste iarnă secat,
câte odată chiar trebue semănat pe el trifoiu, lucernă, etc., care se co­
seşte prin Iunie şi apoi abia se inundă din nou cu apă.
II. In al doilea rând nu mai e permis a se lua ori şi ce peşte ca semin­
ceri, ci trebue să fie aleşi din anume rasse de Crap cari cresc repede;
[113]
113
cu modul acesta se poate ajunge ca la finele verii a treia să avem crapi
de vânzare în greutate de. câte 1.650 gr. bucata.
III. Trebue ca peştii în fiecare heleşteu să fie puşi numai într'o anumită
proporţie în raport cu suprafaţa, pentru a nu avea o suprapopulare şi
deci o scădere totală a producţiei; şi în fine
IV. Trebue ca peştii răpitori-Ştiuca, Şalăul, etc.-să nu intre decât în
heleşteele de creşterea peştilor şi într'o proporţie de cel mult 10 %,
Cultivând în acest mod, Dubisoh, fără"a hrăni în mod artificial, scoate
peste 220 de crapi - de câte 1.100 gr. fiecare - pe hectar, ceeace re­
prezentă după preţurile noastre peste 130 de lei pe hectar.
La noi până astăzi o asemenea cultură pe o scară întinsă nu se face
încă; un început se face acum în judeţele Botoşani şi Dorohoiu; e de sperat
însă că vechea şi tradiţionala cultură a Crapului în ţară la noi va reîncepe
pe baze cu totul nouă asigurând proprietarilor noştri o rentabilitate mai
bună si mai constantă a multor portiuni de terenuri cari azi le sunt
, ,
aproape neproductive.
In bălţile Dunării până azi nu s'a făcut piscicultură artificială şi în cea
mai mare parte nici nu e nevoie a se face, căci condiţiunile naturale sunt
prea bune spre a avea nevoie să recurgem la asemenea mijloace. Numai
în unele lacuri litorale, unde scăzuse producţia, s'au întrebuinţat cu succes
aceste procedeuri. De asemenea când se vor regula terenurile de inun­
daţiune ale Dunării-lucrare deja începută de Serviciul pescăriilor - atunci
piscicultura artificială a Crapului va fi aceea care va pune aceste terenuri
în mare parte în valoare.
Pescuitul. Pescuitul Crapului se face cu tot felul de instrumente variind
după diferitele ape şi după anotimpuri. Cele mai principale moduri şi instru­
mente de prindere sunt însă următoarele:
1) Vintirele. Cu ele se prind în tot timpul anului, atât la bălţi cât şi pe
lângă malurile Dunării, cantităţi destul de însemnate;
2) Coieiele. Se prind cu ele mai cu seamă toamna şi iarna la stuf;
3) Zatoanele se fac în totdeauna în timpul iernii şi mai cu seamă la
bălţile Brateş, Crapina, etc.;
4) Leasa. La leasă se prind cantităţi enorme prin luna lui Iulie şi August,
când scad apele din bălţi. La leasa dela Crapina am asistat singur când
în timp de 3 ore s'a prins aproape 10.000 kg. de crap IlJare·e5-6 kg.
bucata). Lesele dela Filipoiul, Saltava, Ghimia, Călăraşi, etc., prind în
fiecare vară cantităţi enorme; " '. .'
5) Năvoadele. Cu acestea se pescueşte mai cu seamă toamna şi iarna în
bălţi, la mare în faţa gurilor Dunării, etc. şi se prind. cantităţile cele mai
mari. Iarna se trage cu ele pe sub ghiaţă.
6) Avele. După ce ee trag câteva toane cu năvodul în baltă, Crapul fuge
la stuf, atunci se încunjură stuful cu ave-plăşi mari cu 3 pânze 'cari se
aşează vertical şi plutesc în apă-şi se bate peştele cu ghionderele; Cra­
pul dând să fugă se încurcă cu branchiile şi aripioarele în cele 3 pânze
ale avei. De asemenea se lncunjură cu avele insulele plutitoare şi făcându-se
găuri în ele se bate pe dedesubt cu ghionderele sau cu raşca pentru a
speria peştele care stă dedesubt; el voind să fugă rămâne prins în avă.
J
"
'1
(
t
r
A.R.-Publ. Adamachi. III. Antipa, Ihtioloflia.
8
[114]
II
II
1
114
-
7) La gâ1'Ze Crapul se prinde făcându-se inchisori. iti garduri cu limbi.
De obiceiu primăvara, când întră peştele din Dunăre, în baltă se pun limbile
cu gura spre Dunăre, aşa că peştele ce vrea să intre în baltă rămânne prins
în coteţ sau în obor. Vara când caută peştele să iasă din bălţi, se fac
limbile cu gura spre baltă;
8) La Dunăre se prinde mult cu Pripoane de ţund sau de (aţă" cărora
li se pune ca nadă mămăligă, râme sau săpun;
9) In gârlele adânci unde este mult peşte la gropi sau la zătoane, etc.
Re întrebuinţează Prostovolul şi se prind foarte mari cantităţi;
10) La Dunăre unde apa e adâncă se prinde foarte mult cu lăplaşele;
11) In fine se prinde şi cu tot felul de instrumente mai mici precum e
Odorobul sau Coşul orb, Os tia, Capacul, Cârligulla cobce sub ghiaţă, etc., etc.
Numele populare. Numele general în toată România este Crap. Pescarii
însă îl deosebesc după mărimi numind pe cei mari de tot-dela 8 kg. în
sus Crap, pe cei mijlocii-până la 3 kg. - Ciortocrap, pe cei ceva mai mici
--·ca de 1 kg.-Ciortan, şi pe cei mai mici-ca de 30 crn. lungime-Cior­
tănică sau Crăpciam. Pe cei mai mici decât Ciortănica îi numesc pescarii
români din T urtucaia.: Ciuciu, Ciuciulan şi Ciuciult"că. Crap ii slabi şi lun­
găreţi pe cari îi voiu descrie în urmă îi numesc Olocari sau Ulucari, fiindcă
umblă să sară gardurile; de asemenea le mai zic Ia aceştia Şuletnici,
Suloi şi Sulari din cauza formei lor lungăreţe.
In Moldova de sus li se zice câte odată si Saran sau Saean.
Lipovenii şi ruşii din Delta Dunării îi zic Korop, Şaran, Saraneţ şi Sa­
ean. Pescarii greci îi zic Sazani, iar Turcii Sazan şi Ciorian.
Varietăţile Crapului din România.
După cum am arătat la începutul acestui capitol, Crapul în apele
noastre naturale nu se prezentă numai sub o formă unică, ci sub mai multe
forme bine deosebite una de alta. Voiu lăsa de sigur la o parte crapii din
heleştee, cari trăind de multe generaţiuni într'un mediu cu totul artificial
au putut devia dela forma tipică, fie degenerând, din cauza lipsei de hrană,
fie din contră, desvoltându-se unilateral din cauza unui mediu restrâns sau
unei hrane abundente, care a putut favoriza desvoltarea prea mare a unor
organe în detrimentul altora.
In apele noastre 'naturale însă şi în special în bălţile Dunării putem
constata 4 forme de crapi cari se deosebesc între ele: prin forma generală
a corpului lor, prin mărimea capului, prin lungimea aripioarelor, etc., etc.
Am crezut la început că aceste deosebiri ar provenl numai din cauza
hranei mai mult sau mai puţin bogate pe care o găsesc aceşti peşti în di­
feritele ape; a trebuit însă, cercetând lucrurile mai de aproape, să mă
conving că avem În adevăr a face cu mai multe varietăţi constante sau
rasse, cari deşi trăesc în acelaş mediu se deosebesc totuş între ele. Mai
mult chiar, am putut găsl adeseori la un loc în aceeaş baltă pui de Crap
prezentând fiecare caracterele distinctive ale diferitelor rasse.
[115]
,1
"
115
Trei din formele găsite în apele noastre pot fi considerate mai mult
sau mai puţin identice cu formele descrise de Heckel şi Kner sub nu­
mele de Cyprinus acuminaius Heck., Cyprinus carpio Heck et. Kner şi
Cyprinus hungaricus Reck.; a patra formă este însă cu totul diferită;
ea prezentă caractere mai bine pronunţate şi chiar mai constante şi ar
putea fi comparată întru cătva numai cu Cyprinus regina Bonaparte, deo-
sebindu-se însă mult şi de aceasta. ..
Dacă însă aceste forme se pot deosebi atât de bine una de alta, totuş
ele sunt pe de altă parte legate între ele printr' o serie neîntreruptă de
forme intermediare; nu avem decât să luăm formele extreme dela fiecare
din aceste varietăţi şi vom vedea că ne e greu a spune cu preciziune de
care din ele depinde. In tabloul comparativ de măsurători, pe care îl dau
mai jos pentru câteva exemplare din fiecare varietate, se poate vedea
mai lămurit această transiţiune treptată dela o formă la alta.
1. Cyprinus carplO forma typica.
Tab. VII. Fig. 32.
Caracterele varietăţii: In ă 1 ţ i mea cor pul u i sec li p rin d e - d u P ă
mărimea exemplarului-de 3-31/2 ori în lungimea cor­
pului (fără c a u d a l ă). Botul rotunzit; profilul frunţii se
prelungeşte în profilul spinării descriind un cerc ascen­
d e n tia r g Ş i con tin u u p â n ăla î n c e put ula r i p i o are ido r sai e.
S pin are a 1 a t ă,
Sinonimii :
Cyprinus 1: Marsigli, l. c., Tab. 19 ..
Cyprinus carpio: Nordmann, 1. c., pag. 476. Cuvier ei Val�nciennes,
voI. XVI, pag. 23. Kessler, Zur Ichthyologie, etc., pag. 22, (partea I-a -,
descrierii fără ultimele 2 aliniate). Kessler, Nachtrăge zur Ichthyologie, etc.
No. 22, pag. 19. Heckel u. Kner, l. c., pag. 54.
Această varietate reprezentă forma obiş:1�ită a Crap ului de Dunăre, care
se găseşte în foarte mari cantităţi în apele noastre şi în special în băL­
ţile Dunării. Ea creşte repede atât în lungime cât şi în greutate; când
are hrană bună se îngraşă repede, crescând în grosime i7i lăţindu-i-se spi­
narea; nu creşte însă mult în înălţime. Un exemplar de 464 mm. prins
în luna lui Iulie având înălţimea cuprinsă de 3,3 ori în lungime, cântări a
1.85 kgr.
Nume populare. Crap, Crap de Dunăre, Crap cu spinarea groasă ..
, ,
[116]
116
-
2. Cyprinus carplO var. Gibbosus.
Tab. VII. Fig. 34.
Caracterele varletăţli: Inălţimea corpului se cuprinde de 2,5-2,8
ori în lungimea sa (fară c au d a l ă), Corpul lung şi ascuţit. Pro­
f il u 1 f r u n ţii o li n ied rea p t ă sau puţ i n con c a v ă. S pin are ase r i­
d i c ă deodată formând un unghiu cu linia capului şi descriind
un cerc sau mergând în linie dreaptă as o e n d e ntă până la î n c e­
putul dorsalei. Spinarea se îngustează formând o m u c h e as­
cu ţ i t ă.
Sinonime:
Cyprinus acuminatus: Heckel u. Kner, 1. c., p. 58.
C. elatus: Bonaparte, Fauna italica, voI. Ill. Tab. 108.
C. kollarii: Nordmann, Faune pontique, pag. 478 (?).
C. nordmanni: Valenciennes, 1. C., voI. XVI, pag. 66,tab. 456 (?)
C. carpio var. gibbosus: Kessler, Zur Ichthyologie, etc., p. 23.
Această varietate este foarte răspândită în bălţile Dunării; am găsit-o
chiar şi în mare în apele sălcii dela gura Sf. Gheorghe. Ea creşte foarte
repede şi se îngraşă. Este cel mai dulce şi mai gustos dintre toţi crapii
noştri. Cu cât creşte mai mult, cu atât i se măreşte şi se îngroaşă ghebul
de pe spinare. Această varietate e cea mai aptă şi mai rentabilă pentru
a fi cultivată în heleştee.
Un exemplar de 330 mm. lungime totală, pescuit În Iulie în bălţile
Brăilei, cântări a 650 gr.
Nume populare. Crap ghebos, Crap cu spinarea ridicată.
3. Cyprinus carplO var. hungaricus Heck.
Tab. VIII. Fig. 35.
Caracterele varletăţil : Cor pul 1 ung ă r e ţ, mai ro u l t cii ind r i c. C a­
pul a s c u ţ i t. I n ă 1 ţ i mea cor pul u i sec u p rin d e d e 3 1/2 - 4 ori
în lungimea sa (fără c a u d a l ă).
Sinonime:
Cyprinus hungaricus: Heckei, Annalen des Wiener Museum's, I, pag. 222,
ah. 19, fig. 1. Heckel u. Kner, 1. C., pag. 60. Nordmann, 1. C., pag. 477.
Valenciennes, 1. C., vol. XVI, pag. 65. Kessler, Zur Ichthyologie, pag. 23;
t .Y1auszliges d. Berichte, I, pag. 4. (?)
[117]
117
Această varietate trăeşte mai cu seama in Dunăre şi intră primavara
în bălţi. La retragerea apelor ei vin cei dintâi la garduri şi caută să fugă;
găsind gârlele închise, încearcă să sară peste garduri şi se aruncă de 2 - 3
metri afară din apă. Pescarii se folosesc de acest obiceiu al lor punând
lângă gardul lesei un fel de saci mari largi cu gura in sus numiţi «să­
ritori », sau câte o lotcă în care cad când vor să sară gardurile; astfel
au un mijloc foarte puţin costisitor de a prinde cantităţi mari. Ei au cor­
pul cilindric, însă carnea lor e mai slabă şi mai puţin gustoasă decât a
celorlalte varietăţi precedente.
Nume populare. Crap săltăret, Sulă, Suloiu, Sulinar, Crap Sulednic,
Sulac. Din cauză că umblă primăvara pe la toate gardurile şi caută să le
sară, Turtucăenii îi zic şi Olocariu sau Illucariu,
4. Cyprinus carplO var. oblongus nov. vaz.
Tab. VIII. Fig. 36.
Caracterele varletăţli : Corpul lung şi îngust, foarte mult com­
p r i mat pe 1 atu r i. Cap ulm are şi î n alt. In ă 1 ţ i mea cor pul u i se
cu p rin d e de 3 3/4 - 4, 2 în 1 ung i mea saf ă r ă ca uda 1 ă. S pin a­
r e acu o muc h e a s cu ţ it ă. Ari p i o are 1 e p e c tor a 1 ă Ş i c aud al ă
lungi. Primul radiu moale al dorsalei cu 1/3 mai înalt ca
al V-lea, de unde înainte toate sunt egale până la finele ari­
p i o ar e i.
Sinonime:
(?) Cyprinus hungaricus: Kessler, Auszi.ige a. d. Berichte, I, pag. 4.
In bălţile noastre din delta Dunării şi mai cu seamă în ghiolurile dela
Ivancea (ghiolul Ierinciuc şi g. Belciug) există o a patra varietate de Crap,
caracteristică prin capul ei foarte mare, prin corpul lung, foar�� îngust şi
foarte subţire, prin lungimea aripioarelor caudală şi pectorale precum şi
prin forma dorsalei; la aceasta primul radiu moale e cu mult mai înalt
şi scade brusc până la al IV-lea, iar de aici înainte toate radiile sunt egale.
Această varietate se deosebeşte de C. hungaricus mai cu seamă prin
corpul ei foarte îngust şi puternic comprimat pe lături, pe când la C.
hungaricus el este din contră cilindric. Prin acest caracter, varietatea
noastră aminteşte mai mult pe C. regina Bonaparte, de care lnsăse deo­
sebeşte iarăş prin lungimea cu mult mai mare a corpului său, prin for­
ma capului, forma aripioarei dorsale, etc.
Am crezut întâiu că poate acest Crap, care are o carne vârtoasă şi foarte
puţin gustoasă, este o formă degenerată din cauza apei infecte şi a lipsei
de hrană. Cercetând însă mai de aproape bălţile în cari se găseşte el
mai cu deosebire, am văzut că apa este destul de adâncă şi că alături cu
,
i!
'1
·1
1"
[118]
118 _
el se prind cantităţi insemnate şi din celelalte varietăţi je crapi. De ase­
menea l-am găsit într'un număr foarte mare de exemplare în toate sta­
diile şi dimensiunile şi toate prezentau caracterele speciale -ale varietăţii ;
mai mult încă, am găsit chiar şi exemplare grase, evident bine nutrite
cari însă şi ele prezentau toate caracterele arătate. Evident dar că avem
a face cu o varietate deosebită a Crapului şi încă cu caractere mult mai
precize şi mai constante decât celelalte varietăţi precedente.
Nume populare. Din cauza formei sale lungi şi subţiri, pescari îl nu­
. mese Ofiţer.
Monstruozităţi.
In afară de varietăţile provenite din cauza variaţunii integumentului, cât
şi de rassele descrise aici, Crapul mai apare în apele noastre încă sub 3
forme diferite; din aceste una este un bastard eu Caracuda, care a fost
descris ca un gen aparte sub numele de Carpio Kollarii Heck; celelalte
2 aparţin mai mult de domeniul Teratologiei. E vorba de Crapu)Z box
şi de un Crap scurt şi foarte gros care se găseşte adeseori în bălţile Du­
nării. Bastardul cu Caracuda îl vom descrie în urmă după genul Carasius,
iar cele 2 cazuri teratologice, cari însă sunt atât de freeuente încât se
consideră ca varietăţi, le voiu descrie aci pe scurt.
Cyprinus carplO L. var. caput delphini. Czapul box.
Tab. IX. Fig 42-45
Citaţiuni şi siuonime:
Ciprini mira specis: Rondelei, De pisc. fluv. lib., pag. 154. Atdro­
vande, De piscibus. Gesner, De aquatil., pag. 314. Lacepede, Hist. naturelle
des Poissons, 1798-1803 (T. II, pag. 57). Neydeck, Jahresber. der Mannhei­
mer Ver. f. Naturk., 1849, (cu figură în text). Steindachner, Ueb. das Vor­
kommen monstroser Kopfbildungen b. d. Karpfen, Wien 1863 (cu figuri
foarte exacte). G. St. Hilaire, Hist. des Anomal. ed. 1837, 1, pag. 96 (fi­
gură). DUo, Lehrb. d. patholog. Anatomie 1, p. 129. Jaquet, Buletinul
Societăţii de ştiinţe din Bucureşti 1902 (Etude du squelette eephalique).
Cuvier et Yolenciennee, 1. c., vol. XVI, pag. 57 - 59. Darwin, Animals und
Plants under domestication, 2 ed., 1, pag. 92.
In apele noastre se pescuesc exemplare foarte numeroase de un crap
cu capul diform numit de pescari Crap box; eu singur am examinat
până astăzi cel puţin vreo 200 de exemplare provenite din bălţile Dună­
rii. Asupra acestei forme există deja o intreagă literatură şi din ea se
[119]
119
vede că toate exemplarele descrise se aseamănă între ele. Şi din exami­
narea numerosului material ce mi-a stat la dispoziţie am putut să văd
tot acel aş lucru, adică că toate exemplarele se aseamănă unul cu altul
şi că deci nu avem a face numai cu o formă intâmplătoare ci cu o varie­
tate constantă a Crap ului. Această varietate constă din următoarele: Cor­
pul este întocmai ca Ia Crapul ordinar, capul însă la partea sa anterioară
este rotunzit, ba chiar puţin boltit în sus, fruntea se scoboară aproape
vertical în jos, iar botul, situat Ia partea. de jos a capului, iese afară ca
o mică trompă. Examinând mai de aproape, vedem că această formă cu­
rioasă a capului este datorită deformaţiunii oaselor frontale, ethmoidului,
osului anterior din inelul suborbital si celor 3 mici oase cari leagă in­
termaxilarul si maxilarele cu craniul si iată anume cum: Oasele frontale
pe la mijlocul lor sunt îndoite ca de 90 grade, iar la îndoitură sunt bol­
tite formând o curbă mare în afară. Osul ethmoid, care de obiceiu merge
aproape orizontal, se coboară aici direct în jos vertical, împingându-se
chiar mai spre Înăuntru la capătul său inferior. Osul anterior din inelul
suborbital, care de obiceiu este foart mare, este aici micşorat şi stă lipit
foa.rte strâns de fiecare parte a ethmoidului. Cu modul acesta îşi iea capul
această formă caracteristică de (<cap de delfin». Pe de altă parte cele 3
oase mici, cari de obiceiu leagă intermaxilarul şi cele 2 maxilare cu cra­
niul, sunt aici cu desăvărşire rudimentare sau chiar lipsesc uneori cu to­
tul; astfel falca superioară care aici iese înainte în formă de trompă, nu
e legată de restul craniului decât numai prin pielea care o acopere. Din
figurile originale alăturate se poate vedea mai bine atât forma generală
a capului cât şi dispoziţiunea diferitelor oase.
Steindachner care a examinat mai cu deamănuntul această formă pe 2
exemplare provenite din Dunăre dela Presburg, scrie că acolo pescarii o
socotesc ca o specie aparte, dar că în realitate nu este decât o monstruo­
zitate a lui Cyprinus hungaricus Heck. Din numărul mare de exemplare
pe care l-am examinat am putut să constat însă că nu numai C. hunga­
ricus Heck, ci toate varietăţile de Crap şi chiar şi «ofiţerii» produc această
monstruozitate.
In privinţa cauzelor cari produc această formă monstruoasă nu se poate
încă afirma nimic pozitiv. Neydeck (1) credea că e «probabil un bastard
între Crap şi Mreană». Steindachner (2) după ce arată foarte bi(l.e că nu
poate fi vorba de un bastard, scrie: «ich glaube den Grund dieser Ab­
normen Kopfbildung nur in einem pathologischen Zustaade eines Theiles
des Schădels suc hen zu konnen ». Valencienes deasemenea scrie si el
,
că nu poate fi vorba decât de «une deformation congenitale» (3). Toate aces­
tea de sigur sunt presupuneri, nu ne arată .insă nimic în privinţa cauzelor
reale cari produc această deformare. In timpul din urmă a început a se
căuta chiar pe cale experimentală şi a se da o explicaţiune acestui fenomen.
Fără a avea vreo explicaţiune nouă cred că e necesar să avem următoa­
rele fapte în vedere:
(1) Neydeck, Jahrbiccher des }J[(tnnheimer V81'ein f. Naturkunde, 1849.
(2) Steindachner, 1. c., p. 486.
(3) Cuvier et Valenciennes, vol, XVI, p. 187.
.�
I
I
[120]
1. Toate exemplarele, atât cele descrise în literatură Gât şi numeroasele
câte le-am examinat din apele noastre, se aseamănă în totul fără să varieze.
Exemplarele fără gură sau cu alte diforrnităţi cefalice sunt 'alte forme, da­
torite altor cauze, pe când aceasta este o formă constantă.
2. După cercetările lui Knauthe (1) s'a dovedit în mod experimental că
această monstruozitate este ereditară, cel puţin jumătate din urmaşii ei
din prima generaţie moştenind această deformare a capului, şi
3) Că nu numai la Crap ci la o întreagă serie de peşti s'a dovedit exact
aceeaş deformaţiune a capului. Bonaparte (2) figurează o Mreană cu această
anomalie, care este atât de asemănătoare cu Crapul, încât el singur scrie
«ed il monstro capo di un de'nostri, dalla cui stravaganza ci si rammenta
quella di un Ciprino figuratsci daI Rondeleito sotto il nome di Cyprina
mira species ... Landois (3) descrie un Clean (Squalius dobula) de 33 cm.
lungime având capul rotunzit «ca un monumental delfin». Lunei (4) figu­
rează un Boiştean (Phoxinus laevis) având (cun museau du mopse». Ca­
nestrini (5) descrie această monstruositate la Chefal Mugil (Capito) ; A.
Fedderse (6) la Gadus morrhua; Yarrell (7), la păstravi, Vrolik (8) la
Ştiucă. Van Lidht de Jeude (9) la Salmon (Salmo salar), etc.
In apele noastre în fine am găsit o întreagă serie de alte specii nedescrise
până acum, cari au exact aceeaş deformaţiune şi mai cu seamă: la am­
bele specii de Şalău (Lucioperca sandra, L. volgensis) la Plătică (Abra­
mis brama), la Văduviţă (Idus melanotus), la Obleţ (Alburnus Iucidus) şi
ceeace e mai interesant încă, am găsit o deformaţiune cam asemănătoare
chiar la un Morun (Acipenser huso).
Din toate aceste se vede dar că această deformare a capului - buldo­
gisarea craniului-nu este numai un caz patologic întâmplător la Cyprinus
carpio, ci un fenomen general respândit aproape la toate speciile de peşti,
care trebue să aibă pretutindeni o cauză comună. Probabil chiar că e
aceeaş cauză ca şi la alte clase de vertebrate d. ex. la Mamifere şi în special
la cânii bocşi, Faptul că această deformare este ereditară, ne arată că nu
poate fi numai o simplă cauză de patologia osului frontaI.
De altă parte, deoarece această formă este atât de frecuentă - la noi se
prind pe fiecare an cel puţin câte 100 de exemplare -, deoarece toate
formele prinse se aseamănă perfect între ele şi deoarece în fine această
formă este chiar ereditară, cred că e necesar să o distingem sub un nume
diferit şi de aceea i-am zis C. carpio var. caput delphini.
*
* *
(1) Knauthe, Biologisches Centralblatt, 1893.
(2) Bonaparte, Fauna italica, voI. III, pesci.
(3) Landois, Zoologischer Garten, 1883 XXIV, p. 298.
(4) Lumel, Poissons du lac Leman, p. 96.
(5) Canestrini, Atte della soc. Ven. Trent. di scient. nat. in Padova, 1884 vol, IX, p. 117 (cu in-
dicaţiuni bibliografice).
(6) A. Fedderesen, Dansk Eisscerîtitende.
(7) Yarell, British Fishes 1, p. 286.
(8) Vrolik, Atlas, 1894, tab. LXI, fig. 6.
(9) Van Lidth de ]eude, Not Leyden Museum VII, p. 259.
NB. In ultimul No. al anului 1906 din Zool. Anzeiger publică Leonhardt o descriere a unei mon­
Struozităţi cefalice <cap de mops» la Abramis vimba.
[121]
121
b) O a doua formă care se întâlneşte foarte des în apele noastre este
un Crap gros cu capul şi corpul până la începutul dorsalei normal, însă de
aici înainte scurtat şi cu solzii mult mai mici. Acest peşte, deşi de altfel
e gras şi bine făcut, este un caz patologic. Spre a mă putea convinge l-am
fotografiat cu razele Rontgen şi am putut vedea că un număr din verte­
brele sale posterioare sunt lipite între ele. Acest Crap deci are un fel de
scolioză provenită probabil dintr'un traumatism din tinereţe. Acest caz e foarte
frecuent şi pescarii îl consideră ca o specie diferită.
O serie de alte monstruozităţi foarte interesante le întâlnim adeseori
la crapii din apele noastre, ca d. ex. crap ii bocşi cu gura închisă
complet, având numai o mică gaură pe unde intră apa, crapi cărora
le lipseşte cu totul caudala sau chiar intreaga parte posterioară a corpului,
crapi cu abdomenul întors aproape în spirală, diferite alte monstruozităţi
cefalice, etc. Descrierea pe larg a tuturor acestor monstruozităţi, deşi foarte
interesante, nu-şi poate avea locul în această lucrare; din figurile însă
din Tab. IX se pot vedea formele cele mai principale pe cari le întâlnim
precum şi scheletele unora din ele.
2. Gen. Carassius Nilsson.
Solzii mari. Aripioara dorsală cu baza lungă, cu 3-4 spcn«, din
cari ultimul foarte puternic şi dinţat la partea sa posterioară şi cu
mai mult decât 9 radii moi. Anala scurtă cu 3 spini, din cari ultimul
dintat si cel mult cu, 7 radii moi. Gura terminală cu buzele înguste
, ,
şi fără mustăţi. De fiecare parte câte 4 dinţi faringieni aşezaţi pe
câte o singură serie 4-4, cei 3 din urmă fiind lăţiţi în formă de
lopată şi. având coroana dreaptă cu o singură scobitură pe ea.
Din acest gen nu trăeşte în apele Europei decât o singură s�ecie. C.
vulgaris, reprezentată prin mai multe varietăţi şi în timpul din 'urmă o
specie adusă din China, C. auraiu« L., care s'a aclimatat prin unele din
apele europene.
Sp. Carassius vulgaris Nils. Cazacuda.
Tab. IX. Fig. 46.
Caractere specifice: Gur amI c a c u buz e în g u s te. S pin u 1 cel
mare dela începutul aripioarelor d o r s a l ă si anală ceva mai
,
sub ţ i re şi mai fi n din ţ a t. Ca uda 1 a nu mai puţ ins c obi t ă.
[122]
•
'.
122
Sinonime:
Karass: Gesner, De aquatil., pag. 318.
Carassius: Marsigli, Danub. Panon.-l\1ys. IV, pag. 45, tab. 14.
Cyprinus carassius: Linne, Syst. Nat., pag. 526. Bloch, Oek. Naturgesch.
d. Fisohe DeutschI., pag. 69, tab. 11. Meidinger, Icon. Pisc. Austr., tab. 27.
Pallas, Zoographia Rosso-Asiatica III, pag. 297. Cuvier ei Valenciennes, 1. c.
vol XVI, pag. 82, tab. 459. Gunihe», Fische des Neckars, pag. 38, (1853).
Reisinger, Spec. Ichthyologiae Hungariae, pag. 59.
Carassius vulgaris: Nilsson., Prodromus, etc. Nordmann, Palme pontique,
pag. 479, E. A. Bielz, Uebersicht d. lebenden Fische Siebenblirgens, pag.
9. (1853). Kessler, Zur Ichthyologie, etc., pag. 25; Nachtăge zur IchthyoI.
pag. 19; şi Ihtiolog. Aralo-Caspi-pontică, pag. 246, No. 153. Heckel u.
Kner, 1. c., pag. 67. Pancic, 1. c., pag. 75. Jeitteles, Prodr. Faunae ver­
tebr. Hungariae superioris, pag. 51, No. 12. Siebold, 1. c., pag. 98. Gioniher,
Catalogue, VII, pag. 29.
Cyprinopsis carassius: Fiieinqer, Prodrom. Faunae Austriae, Blanchard,
Poissons des eaux douces de la France.
Varietăţi:
Cyprinus gibelio (sau la unii Carassius gibelio): Bloch, Oek. Naturg.
d. Fische Deutschl., vol. 1, pag. 71 tab. Cuvier el Va7enciennes, 1. c., voI. XVI,
pag. 90. Nordma:nn, 1. c., pag. 479. Reisinger, 1. c., pag. 59. Bielz, Fische
Siebenblirgens, pag. 9. Kessler, Zur lchthyologie, etc., pag. 26, şi Auszlige
a. d. Berichte, etc., 1, pag. 7. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 70. Pancic., 1. c.,
pag. 76. Jeitteles, 1. c., pag 51. Blancharâ, 1. c., pag. 340.
Carassius (la unii Cyprinus) moles: Agassiz, Memoires de la Soc. d.
Sciences Natur. Neuchâtel, 1, pag. 37, 1835. Cuvier ei Valenc., 1. c., vol. XVI,
pag. 89. Heckel 1.(,. Kner, pag. 71. Pancic., 1. C., pag. 77, Jeitteles, 1. C.,
pag. 51, No. 14.
Carassius oblongus: Heckel u Kner, 1. C., pag. 73. Jeitteles, Fische der
March., pag. 25. Dyb01vski, Cyprinoiden Livlands, pag. 50, tab: 3.
D 3/14-21, A 3/5-6, P 1/12-13, V 2/7-8, C·19-20, L. lat 31-35, L trans. �==:
Dinţi faringieni 4.-4.
După cum se vede din aceasta lungă listă de sinonirnii, şi aicea avem a
face cu o specie care variază foarte mult şi din care cauză diferitele forme
sub cari se prezentă ea au fost considerate ca specii diferite. In special
se făcea mai cu seamă diferenţă intre Caracuda zisă de baltă sau de la­
curi, caracterizată printr' o spinare foarte înaltă, şi Caracuda zisă de heleş­
teu, caracterizată printr' o spinare joasă şi un corp lungăreţ, apoi între aceste
2 s'au mai găsit şi alte forme intermediare precum şi unele forme nouă cu
corpul lung de tot, cari toate s'au considerat ca specii deosebite. A trebuit
iarăs ca spiritul" critic al lui Gunther si mai cu seamă al lui Siebold să.
, ,
supuie la o nouă revizie toată această mulţime de forme şi să arăte că nu
sunt decât reprezentantele unei singure specii, legate toate intre ele printr' o
serie neîntreruptă de forme intermediare. Şi în adevăr, ca şi Crapul, Ca-
c
=
•
=
q
[123]
123
racuda este un peşte care în cea mai mare parte se cultivă de secole în
heleştee; prin aceasta ea a trăit în totdeauna într'un mediu artificial, fiind
supusă la tot felul de adaptări şi devieri dela forma tipică; multe din va­
rietăţile dar pe cari le întâlnim nu sunt decât tipuri degenerate sau des­
voltate unilateral din cauza mediului în care au trăit, dar cari adeseori
sohimbându-se în alt mediu Isi schimbă si forma. Astfel este d. ex. cunoscut
că punând Caracuda de baltă, cea cu spinarea înaltă, într'un heleşteu în­
chis, ea se immulţeşte atît de tare, încât în scurt timp hrana nu mai ajunge
pentru numărul mare al indivizilor cari îşi fac concurenţă; atunci ei dege­
nerează din ce în ce mai mult şi se îndepărtează cu totul dela forma pri­
mitivă devenind acum cu corpul lungăreţ.
Dar chiar şi în apele noastre naturale-în bălţile Dunării-găsim am­
bele forme extreme; dar în totdeauna am putut reconstitui întreaga scală
neîntreruptă de forme intermediare între ele.
Voiu da dară în cele ce urmează o scurtă descriere a acestei specii
după exemplare recoltate din apele noastre.
Corpul Caracudei este de regulă foarte înalt, variind Însă foarte mult
la unele exemplare, înălţimea sa este egală cu mai mult chiar decât 1/2
din lungimea corpului, iar la altele poate scădea până la aproape 1/3 din
aceasta. Lungimea capului se cuprinde de 31/2 până la 4 ori în lungimea
corpului. Corpul este foarte comprimat lateral. Botul este foarte cârn şi
ceafa lată. Gura este terrninală, foarte îngustă şi înconjurată de buze sub­
ţiri; ea ajunge înapoi cel mult până sub narine. Ochiul este relativ mic,
diametrul său putându-se cuprinde de 4-5 ori în lungimea capului. Dis­
tanţa preorbitară este egală cu 11/2 diametrul ochiului, iar cea interorbitară
cu de 2-21/2 ori acest diametru, fruntea fiind de obiceiu foarte Iată. Dintre
cei 4 dinţi faringieni, primul este conic, iar ceilalţi turti ţi lateral având
forma unei lopeţi şi coroana cu o sbârcitură simplă.
Aripioarele dorsală şi anală încep cu câte un spin gros şi dinţat la
partea sa anterioară, care însă nu este atât de puternic şi dinţii săi
nu sunt atât de mari ca la crap. Baza dorsalei este foarte lungă fiind
aproape egală cu 1/3 din lungimea totală, baza analei este scurtă. Dor­
sala începe aproximativ deasupra ventralelor, mai mult sau mai puţin la
jumătatea lungimii corpului. Primele radii ale dorsalei sunt aproape egale
cu jumătatea ultimelor. Pectoralele sunt relativ mici şi ajung îna�Qi mai
mult sau mai puţin până la originea ventralelor. Ventralele sunt relativ
bine desvoltate şi se întind înapoi până la deschiderea anală. Solzii sunt
mari, groşi şi se acoper unii pe alţii până la jumătatea lor. Linia late­
rală merge aproape pe la jumătatea corpului, ea este de obiceiu continuă şi
uşor vizibilă, la unele exemplare însă este întreruptă şi câte odată chiar
restrânsă numai asupra câtorva solzi.
Coloraiiunea. De obiceiu spinarea este verde cafenie, iar laturile galb-ene
alămii cu un luciu metalic, adeseori insă exemplarele pescuite din bălţile
cu mult nomol sunt aproape negre; Partea ventrală este albă gălbie bă­
tând câte odată puţin în roşu. Aripioarele pectorale, ventrale şi anală bat
în roş; dorsala şi caudala urmează coloarea generală a corpului, şi acestea
însă variază după apele în cari trăesc şi după epoce. Irisul este gălbuiu cu
marginea aurie.
1
.1
i
I
.1
I
I
I
I
I
I
I
[124]
124
Dimensiunile. Caracuda obişnuită de prin heleştee- are o lungime de
15-20 cm., în bălţile Dunării însă, unde are hrană suficientă, ea ajunge
la dimensiuni foarte mari, ajungând chiar la o lungime de 32-35 cm.
Distribuţiunea. Caracuda trăeşte în toate regiunile ţerii afară de re­
giunea muntoasă, ea este un peşte de apă liniştită şi se găseşte în toate
heleştee le, în toate bălţile Dunării şi în lacurile literale cari au apa dulce;
niciodată însă în râuri şi în orice ape curgătoare precum nici în mare.
Biologia. Caracuda este un peşte tipic de baltă şi de apă liniştită. Bălţile
cu un fund nămolos, stufăriile, cociocurile, toate jepcile cu apă puţin
adâncă, etc. sunt locurile ei de predilecţie, pe cari nu le părăseşte nici­
odată. Ea se hrăneşte ca şi Crapul cu tot felul de animale mici, crustacee,
vegetale în putrefacţie, etc. şi stă pe fund multuminduse cu ce găseşte,
fiind foarte rezistentă. Iarna se îngroapă în nămol.
Epoca ei de reproducţie este ceva înaintea Crapului căzând de obiceiu
în Aprilie şi rareori pe la începutul lui Maiu. După observaţiunile d-Iui Roco,
în bălţile Dunării ea se bate odată cu Văduviţa, când apa are o tempe­
ratură de 16-20°. La bătaie ea iese în cârduri mari la apă mică şi face
mult sgomot in apă lepădănd pe burueni câte 100.000 până la 300.000
de ouă. In acest timp ea năvăleşte la vintire, apoi se retrage înapoi la
stuf nepăzindu-şi ouăle până la desvoltare. Din cauză că îşi depune icrele
în aceleaşi locuri cu crapii şi adeseori şi în aceeaş epocă, se corceşte
adeseori cu ei, producând bastarzi.
Parasiţi. Până azi s'au găsit la Caracudă: 1 nematod, 1 Echinorhyncus,
2 trematozi, 3 cestozi, din cari Ligula diagramma şi L. monogramma îi
umplu cavitatea viscerală atât de tare, încât o deformează, şi în fine un
copepod Lernaeocera cyprinacea, care este foarte frecuent la mai toate
speciile de Cyprinoizi.
Intrebuinţarea. Caracuda - când nu miroase a baltă - are o carne
gustoasă, la noi în ţară mult apreciată. Ea se consumă foarte mult proa­
spătă-friptă pe grătar în saramură, sau friptă în untdelemn pentru zilele
de post - cât şi sarată. Ea este în cantităţi colosale în bălţile noastre;
I:::i umai bălţile din Delta Dunării produc anual 2-3.000.000 de kgr. de ame­
st ecătură cu Lin şi Ştiucă. (Ea nu se vinde decât rar separată, aşa că nu
se poate face o statistică specială).
Preţurile ei fiind foarte mici, între 5 - 25 lei suta de kgr., ea este
consumată foarte mult de popor.
Pescuiuâ. Caracuda se prinde toamna şi iarna cu Năvoadele, primă­
vara si vara cu V ârsele, iar iarna cu Coteiele. La Gardurile cu leasă
" ,
sau la gârle nu cade niciodată.
, Nume populare. In Moldova se numeşte Caras, iar exemplarele mici
Cărăşel; în Dobrogea şi în tot restul ţerii Caracuâă. La exemplarele mici
de tot de prin heleştee şi de prin jepci, cari nu cresc, am auzit în Buco­
vina, (ţinutul Sucevei) zicându-le Luniţa, iar pescarii Turtucăeni le zic
Caracuâă ţop�rlească. Ruşii şi Lipovenii din Deltă le zic Caras, Turcii,
Caracuda, Grecii Caracudia. Negustorii pescari fac diferinţă între Ca­
racuâa de heleşteu şi Caracuda de Dunăre.
[125]
125
Bastard: Cyprinus Carpio X Carassius vulgaris Mazsigli.
(Gen. Carpio Heck.)
Tab. IX. Fig. 47.
Sinonime:
Cyprinus III. (Sittig Kharpfen): Marsigli, l. c., Tab. 21, fig. 61;
Cyprinus Kollarii: Heckel, Annalen des Wiener Museums, 1, 1835, pag.
223, tab. 19, fig. 2. Cuvier ei Yalenciennes, XVI, pag. 76, tab. 458.
(nu Nordmann, 1. c., pag. 478, tab. 21, fig. 1).
Carpio Kollarii: Heckel u. Kner, 1. c., pag. 64. Keseler, Auszuge a.
d. Berichte, etc., pag. 4. Dybomski, Die Cypriniden Livlands, pag. 55, tab.
5. Siebold, 1. c., pag. 91.
Hybrid between Cyprinus carpio and Cyprinus carassius: Gunther,
Catalogue of the Fishes VII, pag. 31.
D4/17-20, P1/15-17, V2/8, A3/5, C19-20, L. lat. 35 - 38, L. tr. :=�'
După cum am arătat mai înainte, Crapul trăind împreună cu Carasul
şi având epocele şi locurile de reproducţie aproape aceleaşi, se încruci­
şează adeseori între ei şi dau naştere la bastarzi. Acesta a fost descris
de mult ca o specie aparte şi Heckel a făcut pentru el chiar un gen de­
osebit: Carpio. Abia în timpul din urmă Dyb01vski şi cu Siebold, în urma
a numeroase studii, i-au recunoscut adevărata sa natură de bastard. Tre­
bue totuş să recunoaştem bătrânului Ma,rsigli, care de acum aproape
300 de ani a arătat că după opinia pescarilor dela DunărPacest peşte
provine din amestecarea icrelor de Crap cu lapţi de Caras, sau viceversa.
In forma corpului şi în caracterele sale, acest peşte se aseamănă atât
cu Crapul cât şi cu Caracuda, reprezentând o formă intermediară între
ei. El se aseamănă cu Crapul prin faptul că are 4 musteţi la buza su­
perioară, însă acestea sunt cu mult mai mici şi mai subţiri; se aseamănă
întru cătvă cu Caracuda prin forma corpului său, care este mult m.i înaltă
si mai subtire. Dintii săi faringieni sunt în număr de 5 şi sunt �şezati
de obiceiu î� două serii (4.1-1.4). Câte odată însă cel intern lipseşte �­
propiindu-se mai mult de Caracudă, sau alteori se indică un al treilea
dinte într' o nouă serie apropiindu-se prin aceasta de Crap.
Aripioarele deasemenea au când mai mult forma dela Crap, când dela
Caracudă. Caudala de obiceiu seamănă mai mult cu a Crapului, adică este
adânc scobită la mijloc, posed însă exemplare din bălţile Dunării, cari au
şi caudala mai puţin escavată, adică se apropie şi prin aceasta mai mult
de Caracudă,
In privinţa coloraţiunii se aseamănă mai mult cu Crapul.
Dimensiunile sunt mai mari decât ale Caracudei;: însă în total cu mult
mai mici decât ale Crapului.
In privinţa Biologiei nu diferă de Crap.
l'
1
1:
I
!
[126]
'.
1M
Nume populare. Pescarii noştri îl cunosc foartec.hine şi îi zic Crap
corcit cu Caracudă, Turtucăenii îi mai zic numai Ciortan sau Ciortan
corcit care nu creste mare.
,
Gen. Tinea Cuvier.
Regne anim.
Solzii foarte mici, mai lungi decât înalţi, ascunşi adânc în pielea
foarte groasă şi mucoasă. Gura terminală cu 2 buze groase şi cu câte
o mustaţă în fiecare unghiu al ei. Dinţii faringieni 5 - 4 sau 5 având
$uprafeţele de masiicare cu câte o adâncitură, iar la capetele lor in­
terne câte un vârf ascutit si îndoit îns'Ylre ea. Dorsala si anaia scurte.
, , '.1:' ,
Sp. Tinea vulgaris Cuu. Linul.
Tab. X. Fig. 48.
Musteţele foarte s o ur t e. Toate aripioarele rotunzite. Origi­
nea dorsalei puţin în urma i n s e r ţ i u n i i ventralelor. Corpul
f o ar ten e t e d şi b ă l os.
Sinonime:
Tinca: Marsigli, 1. c., pag. 47, tab. 15.
Cyprinus tinca: Linme, Syst. Nat. I, p. 526. Bloch, Oek. Naturg. d.
Fische Deutschlands, p. 83, tab. 14. Meidinger, Icon. Pisc. Austr., tab. B.
Pallas, Zoographia Rosso-Asiatica III, p. 310. Reisinger, Sp. Ichthyol. Hun­
gari re, pag. 56.
Tinca vulgaris: Cuvier, Regne animal. Cuvier et Valenciennes, 1. c.,
vol. XVI, pag. 322, pl. 484. Nordmann, l. c., p. 481. Kessler, Zur Ichthyologie,
p. 21 ;-Nachtrăge zur Ichthyologie, p. 19; - Ihtiolog. Aralo-Caspi-pontioă,
p. 258, No. 197. Heckel u. Kner, 1. c., p. 75. Siebold, 1. o., p. 106. Gicniher,
Catalogue, VII, p. 265, No. 61. PanCic, l. c., p. 78. Jeiiielles, Prodrom.
Faunee Verteb. etc., p. 52. Grimm, Arch. f. Naturg. 1892, No. 218.
TInca crysitis: Aqassie, Mem. Soc. Se. Nat. Neuchât. I, p. 37. Bona­
parte, Fauna italica, val. III, Pesci. E. A. Biele, Fische Siebenburgens,
p. 11 (1�53). Errvin SchuUze, Fauna piscium Germanire, p. 52.
Leuciscus tinca: Gunther, Pische des Neckar's, p. 50.
D 4/8-9, P 1/15-17} V 2/8-9, A 3-4/6-7, C 19, L.lat 95-100,
L.tr. EO;ff!.. Dinţi faring. 5.---4. (5.-5.).
[127]
127
Linul are corpul îndesat şi puţin comprimat lateral; înălţimea sa maximă
este egală cu 1/4 din lungimea sa totală şi grosimea sa egală cu 1/2 din
înălţime. Lungimea capului variază, putându-se cuprinde de 31/2-4 ori în
lungimea totală. Gura este terminală, înconjurată cu 2 buze bine desvol­
tate, iar in fiecare colt al ei are câle o mică musteată. Ochiul este relativ
, ,
mic, diametrul său fiind aproximativ egal cu 1/6 din lungimea capului. Dis­
tanţa preorbitară fiind egală cu aproape 2 diametre, iar cea interorbitară
cu peste 21/2 diametre ale ochiului. La jum .. ătate de distanţă intre vârful
botului si ochi se află narinele cari sunt divizate fiecare în una anterioară
,
şi una posterioară şi separate înLre ele printr'o membrană care se ridică
în sus ca o perdeâ. Dinţii faringieni sunt cuneiformi. Profilul superior al
capului se prelungeşte - cu o mică întrerupere în regiunea occipitală - în
profilul corpului formând un arc.
Pe linia laterală, pe cap, pe preopercul, pe oasele suborbitoare şi pe
falca inferioară se văd o serie de pori foarte deşi, cari sunt orificiile ca­
nalelor mucifere. Tot corpul este acoperit cu o pătură epitelială groasă,
transparentă şi băloasă, sub care se ascund solzii, cari sunt foarte mici,
subţiri şi prelungiţi; ei se reflectează de sub piele ca nişte mici puncte
aurii. Toate aripioarele sunt groase şi roLunzite. Dorsala şi anala au baza
scurtă. Dorsala este situată ceva mai aproape de coadă decât de vârful
botului. Primul ei radiu este foarte mic şi creşte treptat până la cel mai
înalt (al VI-lea până la al VIII-lea), descrescând apoi din nou. Anala, a
cărei înălţime este aproape egală cu a dorsalei, începe ceva mai înapoi
dela deschiderea anală. Pectoralele si ventralele sunt si ele rotunzite si
, . ,
bine desvoltate. Caudala are şi ea marginile rotunzite, însă la mijlocul ei
nu este decât foarte puţin escavată. Primul radiu articulat - însă nu di­
vizat-dela ventrale este la barbatii adulţi foarte lăţit, îndoit şi îngroşat şi
dă un mijloc sigur de a recunoaşte sexurile; la exemplarele tinere însă
această îngroşare nu se vede încă.
Coloraţiunea. Coloarea generală a corpului variază foarte mult dela un
galben-verde-auriu deschis până la verde măsliniu închis şi chiar negru,
aceasta depinzând foarte mult şi de natura apei; peştele prins în bălţile
mlăştinoase este aproape negru, iar cel prins în apa mai limpede e ceva
mai deschis. Aripioarele dorsală şi caudală urmează coloarea generală a
corpului, cele pectorale, ventrale şi anala sunt mai deschise bătând c.p. toate
Putin si în violet.
, ,
Dimensiunile. Linul ajunge în apele noastre şi mai cu seamă în băl­
. tile Dunării la dimensiuni foarte mari; am văzut chiar exemplare de 40
cm. lungime, având o greutate de 11/2 kgr. Exemplarele obişnuite au
25--30 cm. lungime.
Distribuţia. Ca şi Caracuda, Linul trăeşte în toate apele dulci, stătătoare
din ţară, afară de regiunea muntoasă. El este foarte r�spândit ca peşte
de cultură prin heleştee, lipseşte însă cu totul în apele curgătoare; de­
asemenea lipseste în lac urile litorale sărate si nu se scoboară niciodată la
mare, chiar ni�i în apa indulcită dela gurile' Dunării. I
Biologia. In modul de vieaţă Linul se aseamănă cu totul cu Caracuda.
Ii place apa stătătoare preferind bălţile cu fund nămolos şi nu iese nici­
odată la Dunăre, se hrăneşte ca şi Caracuda cu mici animale, crustacee,
[128]
-----------------------------------------------------��--
128
viermi, vegetale în putrefacţiune, etc. El trăeşte mai IJJult pe fundul apei
ascunzânduse în nămol, iar iarna stă Intrun fel de hibernaţiune acoperin­
du-se cu nămol; numai în timpul reproducţiei pleacă în -cârduri mari În­
spre maluri la apa mică şi atunci se prinde ca şi Caracuda în cantităţi
foarte mari la vârşe. Epoca de reproducţie cade mai târziu decât la ceilalţi
Cyprinoizi, când se încălzeşte apa bine de tot. De obiceiu ea este pe la mij­
locul lui- Maiu şi poate ţinea chiar până la prima jumătate a lui Iunie.
Temperatura optimă pentru bătaie în bălţi, după observaţiunile d-lui Roco,
este de 22-25°. Ouăle le lipeşte de buruene sau chiar le leapădă numai
pe fundul apei. O femelă are' până la 300.000 ouă mici de o coloare
gălbuie.
Intrebuintarea. Linul există în foarte mari cantităti în băltile Dunării.
, , ,
El are o carne gustoasă şi foarte apreciată. Se mănâncă mai cu seamă
rasol. Linul de baltă are un gust mai bun decât cel de cocioc, care mi­
roase a nămol; totuş şi acesta din urmă, ţinut câteva zile in apă curată
se curăţă şi îşi pierde acest gust displăcut. Linul împreună cu Ştiuca şi cu
Caracuda, adică cele 3 specii tipice de baltă se vând de obiceiu la un loc
cu preţuri foarte ieftine de 18--25 lei suta de kgr. şi sunt un adevărat aliment
popular. Bălţile din Delta Dunării produc pe fiecare an câte 2-300.000 kg.
Pescuitut. Linul se prinde toată vara la Vârşe, toamna cu Năvodul şi
iarna cu Coteieie: la heleşteu se prinde cu Coşuri de răchită puse cu mă­
măligă.
Nume populqre. Numele popular în toată ţara este Lin. Lipovenii şi
Ruşii îi zic de asemenea Lin, Grecii Linos, Turcii Lin.
4. Cen. 8arbus Cuv.
Gura inferioară cu 4 mustăţi la falca superioară. Dinţii faringieni
aşezaţi de fiecare parte pe 3 serii după formula 2.3.5. - 5.3.2. Dor­
sala cu baza scurtă .având cel de al treilea radiu spinos, foarte mare
si osificat. Anala cu baza si mai scurtă.
, ,
1. sp. Barbus fluviatilis Aqass. Mreana.
Tab. X. Fig. 50.
Buz�le f qa r t e cărnoase; m u s t ă ţ i l e f o a r t e groase şi de o
lungime mijlocie, aşezate 2 la vârful b o t u l u i şi 2 la c a p e­
tel e gur i i. Cor pul 1 ung şi c i l ind r i c. S pin u 1 o sos de 1 a în c e­
putul dorsalei cu dinţi mari la partea sa posterioară. A-
[129]
n a l a culcată nu ajunge înapoi până la inserţiunea c a u­
dalei.
Sinonime:
Barbus: Marsigli, Danub. Panon.-Mys., tab. 7, p. 19.
Cyprinus barbus: Linne, Syst. Nat. I, p. 527. Bloch, Oek. NaLurg. d.
Fische Deutschl. 1, p. 109, tab. 18. Meidinger, Icon. Pisc. Austr., tab. 11.
Pallas, Zoographia Rosso-Asiat. III, p. 291. Reisinger, Spec. Ichthyol, Ilun­
gari re, p. 51.
Barbus communis: Cuoier, Regne animal. Nordmann, Fauno pon­
tique, p. 472.
Barbus vulgaris: Flemming, Bl'it. An., p. 185. Biele, Fischc Sieben­
bilrgens, p. 9. Gunther, Catalogue VII, p. 88. Kessler, ThLiol. Aralo­
Caspi-pontică. p. 248, No. 62.
Barbus fluviatilis: Agassiz, Mern. Soc. Sc. Nat. Neuchâtel I, p. 37.
Cuvier et Valenciennes, 1. c., vol. XYI� p. 125. Heckel u. Kner, 1. C.,
p. 78. Kessler, Auszilge a. d. Berichte, etc. 1, p. 8. Pan6ic, 1. c., p. 79.
Jeiitelles, Prodrom. Fauna-, etc., p. 53. Siebold, 1. C., p. 109. Blancharâ,
Poissons des eaux douces de la Franco, etc., p. 302. Bade, 1. c., p. 105.
D3/8 - 9, P1/15 -17, V2/8, A3/5, C19, L. lat. 55 - 62 L. trans, 1;-=:2.
Corpul este lungăreţ şi numai puţin comprimat lateral, aproape cilindric,
având o lăţime cel puţin egală cu jumătatea înălţimii maxime a corpului.
Inălţimea pedunculului caudal este egală cu jumătatea înălţimii maxime
a corpului. Lungimea capului este egală cu 1/5 din lungimea totală a cor­
pului. Botul este prelungit înainte ca o trompă. Gura, care e orizontală,
este subinferioară şi are 2 buze mari cărnoase, ea ajunge înapoi până
sub marginea anterioară a ochiului. Pe falca superioară sunt înserate 2 pe­
rechi de mustăţi groase, una la vârful botului, care se întinde înapoi până
sub narine, şi alta la colţurile gurii, care se întinde până sub marginea
posterioară a ochiului. Ochii sunt foarte mici, diametrul lor fiind egal cu
1/6-1/7 din lungimea capului, iar la exemplarele mari de tot chiar cu l/S'
Distanţa interorbitală este foarte mare. La aproape jumătatea �istanţei
dintre ochi şi vârful botului se află de fiecare parte câte o narină dublă
separată la mijloc printr' o membrană care se urcă în sus .şi acopere ca o
perdea pe cea posterioară.
Dinţii faringieni sunt asezaţi de fiecare parte în câte 3 serii de câte 2.3
şi 5; ei au forma conică cu vârfurile ascuţite şi întoarse înapoi în formă
de cârlige, iar sub aceste cârlige pe partea posterioară a celor 2 din urmă
dinţi din fiecare serie se află câte o scobitură în forma, unei linguri.
Dorsala este cu mult mai înaltă decât lungimea bazei ei ; ea începe cam
la jumătatea corpului ceva inaintea inserţiunii ventralelor; cel de al. 3-lea
radiu spinos al ei este osificat şi prevăzut cu dinţi mari la partea sa pos­
terioară, el este mai lung decât toate celelalte radii. Anaia este şi ea mai
scurtă decât înaltă şi nu are un radiu osos dinţat la începutul ei; ulti­
mele sale radii sunt. cu mult mai mici decât primele, aşa că are o formă
ascuţită şi trunchiată spre partea posterioară. Caudala este adânc tăiată
A. R.-P.ubl. Adumuchi, 111. Antipa, 1hl;010gi<l.
•
'1
I
[130]
•
130
la mijloc si are ambele Ai loburi as cutite si egale. Solzii sunt de o mă-
, , "
rime mijlocie, mai lungi decât înalţi, iar la marginea lor .posterioară ter-
minaţi printr'un unghiu obtus; de obiceiu solzii dela partea anterioară a
corpului sunt ceva mai mici decât cei dela partea posterioară. Pe supra­
fata lor sunt striati radial' în formă de evantaliu. Linia laterală este bine
, ,
vizibilă �i merge pe la jumătatea corpului în linie aproape dreaptă.
Coloraţiunea. Coloarea generală a Mrenei este pe spinare verde bătând
în cenuşiu, pe laturi ceva mai deschisă, iar pe partea ventrală albuie. Câte
odată exemplarele prinse au această coloarea uniformă, foarte des însă ele
sunt pătate pe spinare cu pete şi dungi mici Închise cari se anostomozează
între ele. Alte dăţi spinarea este ceva mai Închisă de un verde masliniu.
Aripioarele, afară de dorsală şi caudală, cari urmează coloarea generală a
corpului, bat puţin în roşu. Marginea caudalei de jur împrejur are o dungă
subţire neagră. Pe membrana care reuneste radiile diferitelor aripioare �i
în special la dorsală sunt în totdeauna mici puncte sau pete negre.
Dimensiunile. Mreana ajunge până la dimensiuni de peste 70 cm.
lungime, exemplarele obişnuite însă au între 40-50 cm.
Respândirea. Mreana trăeşte în toate râurile noastre şi se urcă până
chiar în regiunea lor muntoasă. Din Bistriţa d. ex. ea se urcă chiar ţi
în afluentii ei mai mari ca: Tarcăul, Bicazul, Bistricioara, Largu, etc. In re­
giunea dealurilor şi în regiunea şesurilor ea este principalul peşte al râ­
urilor şi mai cu E\,eamă în râurile mari ea: Prutul, Siretul, Oltul, Jiul, Argeşul,
etc. Ea se scoboară până la Dunăre şi se pescueşte chiar primăvara în faţa
gurilor râurilor, totuş ea nu este aici decât un peşte întâmplător. Curios e că
aproape în fiecare vară pe la mijlocul lui Iulie am pescuit la mare, în gura Su­
linei, pui mici de Mreană, un caz interesant pe care nu l-am putut încă urmări
mai de aproape. Am colectat şi examinat exemplare din următoarele râ­
uri: Suceava, Moldova, Bistriţa, Bicaz, Tarcău, Trotuş (la Dărrnăneşti),
Siret, Prut, Argeş, SIănic, Prahova, Olt, Jiu, Lotru, Latoriţa, Bistriţa, (Olt)
Luncavăţ, Pârâul Doamnei, Dunărea la Galaţi, la Brăila, la Tulcea, la
gura Argeşului, la Ostrov şi la gura Sulinel, etc.
Biologia. Mreana este un peşte numai de apă curgătoare. La râurile
de munte, ca d. ex. în Bistriţa ea se găseşte mai mult în şipote, unde apa
e mai puţin repede. Ea trăeşte de obiceiu la apă potrivită, nici prea la faţă,
nici prea la adânc, stă mult pe sub pietre sau pe lângă ele şi se hrăneşte
vara cu viermi, larve de insecte, etc.; iarna se găseşte în stomahul ei mai.
mult mâl. In timpul iernii ea se adăposteşte în grupuri pe sub pietre şi pe
sub maluri, unde stă aproape amorţită sau se mişcă numai foarte încet.
Pescarii cunosc bine locurile ei de hibernaţiune şi le prind câte odată
chiar numai cu mâna mişcând încet pietrele din loc. Epoca ei de repro­
ducţiune e prin luna lui Maiu şi Iunie; prin păraele de munte, unde apa
o rece, e chiar şi mai târzie, tocmai pe la sfârşitul lui Iunie (Sft. Petru).
Ouăle Mrenei sunt mari ca sământa de meiu si o femelă leapădă între
8-io.000 de'boabe. La bătaie iese' în cârduri mai mari şi lipesc icrele
de pietre pe fundul apei în locurile unde curentul nu e prea mare. In
timpul reproduc ţi unii bărbatul capătă pe partea superioară a corpului acei
mici năsturei caracteristici pentru haina nupţială a Cyprinoidelor .
[131]
lâ1
lntrebuinţarea. Mreana deşi are multe oase, are o carne gustoasă şi
apreciată. Se prepară mai cu seamă fiartă rasol şi este peştele preferat
al populaţiunii de pe marginea râurilor din jos de regiunea Păstravului
şi Lipanului. Pescuitul ei totuş nu e atât de abundent, încât să aibă o
însemnată valoare economică sau comercială.
Pescuitul. Mreana se prinde mai cu seamă cu următoarele instrumente:
1) Cu Mreja, - aceasta este o plasă cu 3 reţele, una deasă la mijloc şi 2
rari pe margine. Ea are o lungime ca de 3"'m., jos e îngreunată cu plumbi,
iar sus e întinsă prin ajutorul unor inele pe o cocioroă, adică o nuia lungă
pe care o ţine omul în mână când merge la pescuit. 2) Cu Sacul pe sub
maluri �i rădăcini, în care se bate cu o măciucă scobită la capăt, numită
Şti'ulbuc, spre a speria peştele. 3) Cu Poclăul sau Plocăul care este un sac
cu gura foarte largă şi legat la fiecare capăt de câte o prăjină de care
ţine câte un pescar; pescarul mai ţine în mână pe degetul arătător şi o
mică sforişcară numită strajâ, după care simte când a intrat pestele în
sac �i ridică imediat instrumentul în sus. Cu Poclăul se pescueşte în apele
mai mici umblând pe jos pe la mijlocul răului, iar în apele mai mari cu
2 şei ci sau ciobace în cari stă eate un pescar în fiecare. 4) Cu Năvodul­
acest instrument nu e năvodul dela Dunăre şi bălţi, ci o plasă simplă ca
de 12 m. lungime şi ea de 1,20 lăţime. 5) Cu Ostia iarna sub ghiaţă (la
munte ostia e cu 4-5 dinţi mici) sau noaptea cu fachia şi în fine 6) cu
Undiţa la care se pun larve de insecte ca nadă, sau cu diferite alte in­
strumente mai mici.
Numr,le populare. Numele principal este Mreana, poporul îi mai zice
însă şi Breamă sau Mbreanâ. In Oltenia în unele locuri i se zice şi Jamna ;
probabil că acesta e numele pe care l-a colectat Bielz în Transilvania �i
pe care-I scrie Schamle.
Pe Bistriţa pescarii o disting de specia următoare sub numele de M1'eană.
galbenă, iar negustorii pescari din Bucuresti îi zic Mreanc'i roşie.
2 sp. Barbus petenyi Heck. Mzeana vânătă.
Tab. X. Fig. 51.
••
TI uz ele mai puţ i n că r n o ase, mus t ă ţ i l e n li p r e a g r o ase,
aş e z a t e 2 1 a v â r fui bot u 1 u i şi 2 1 a cap e tel o gur i i. Cor pul
1 ung şi c i l ind r i c , în s ă ce v <\ mai î 'n des a t. S pin u l o sos de 1 a
începutul d o r s a l e i mai subţire şi nedinţa,t la partea sa
p os t eri o ară. A n a lac u 1 cat fi a j 11 n g e în a p o i p â n ii. lai n ser ţ i u­
nea c a u d a l e i.
Sinonime:
Afterbarbe: Leonharâ, Lehr-huch fl'u' Beforderung der Kennlniss von
Slebenburgen.
[132]
132
Barbus Petenyi: Heckel, Die Fisohe U)1garns, 1848", în Haidingel"s
Berichte ub. die Mittheil. v. Freunden der Naturwiss. in Wien, Bd., III, i?i
traducerea în limba ungară do Chyzer Kornel. Heckel, Verhandlg. der
zool.· botan. Ges. Wien, 1853, pag. 29. Heckel u. Kner, 1. C., pag. 87.
Pancic, 1. C., pag. 81. Jeitteles Prodrom. Faunae Vertebr., etc., pag. 54.
Siebold., 1, C'J pag. 111. Gicniher Catalogue, etc., VII, pag. 95. Kesslm'.,
Ihtiolg. Aralo-Caspi-pontică, pag. 248, No. 63. See7ey, 1. c. Bade, 1. c.,
pag. 109.
Pseudobarbus Leonhardi: E. A. Bie7z, Uebersicht der lebenden Fische
Siebenbiirgens, 1853, pag. 11 (cu o tabelă cu 5 figuri).
5 L 5r-' 60 11-12
D3/8, Plj14, V2j8, A3j , C. 19, . lat. D- ,L. transv. 8-10
Această specie se deosebeste de precedenta: 1) Prin forma generală a
corpului, fiind puţin mai îndesată; 2) Prin forma botului, care nu' este atât
de mare; 3) Prin buze, cari nu sunt atât de cărnoase; 4) Prin partea pos­
terioară a capului, care este mai groasă; 5) Prin aripioara dorsală, la care
aleea spinul osificat este cu mult mai subţire şi nedinţat la partea sa pos­
terioară; 6) Prin aripioara anală, care are radiile mai lungi, aşa că cul­
cată ajunge Îndărăt până la originea caudalei, şi în fine 7) Prin coloraţiu­
nea corpului, care e cu totul diferită, prin dimensiunile sale, prin distri­
buţia ei, etc.
Coloraţiunea acestei specii e diferită de cea precedentă. Ea are spinarea
cu mult mai vânătă şi e acoperită cu pete mari închise cari se unesc
Între ele. Numai partea ventrală rămâne mai deschisă. Asemenea şi ari­
pioarele: dorsală, pectorale şi caudală urmează coloraţia generală a corpului
şi sunt şi ele pătate cu pete mai închise, numai ventralele şi anala rămân
nepătate şi au o coloare galbenă deschisă care bate în roşu.
In privinţa dimensiunilor e de remarcat că această specie e cu mult mai
mică decât cea precedentă. Cum zic pescarii, «ea ajunge cel mult de-o ocă».
In privinţa distribuţiei se deosebeşte de asemenea. Ea este mai mult
restrânsă în partea muntoasă şi deluroasă a râurilor şi nu se scoboară
atât de jos la şes; la Dunăre nu am întâlnit-o niciodată.
In privinţa biologi ei, a modului de hrană, reproducţiei, etc. cât şi în
privinţa întrebuinţării şi a modului de prindere nu diferă întru nimic de
cealaltă specie.
Nume populare. Numele generic e ca şi la cealaltă, Mreanc'i, Breană f;\i
Mbreană, numai că în unele locuri pescarii o deosebesc sub numele de
Ml'eană cenuşie (Broştcni), Ml'eană vărgatâ f;\i Ml'eană peUată.
[133]
133
5. Gen. Gobio. Cuvier.
Regne anim.
Solzii mijlocii, Ctll linie laterală. Aripioarele clorsa7ă şi ventrală cu
baza scurtă, cu cel muli 8 radii moi. Doesala fără spin osificat. Gura
inferioară cu 2 rJt.ustăţi lungi la capetele ei. Ochii ridicaţi in sus pânci
în dreptul ţruniii. DinţU faringieni pe 2 serii dttpă [ormula 3.5 -5.3
sau 2.5 - 5.2 (exceptional 3.5 - 5.2); cu vârfurile ascuţite şi cârUgate.
1. sp. Gobio fluviatils Cuti. Potcusorul-
Tab. X. Fig. 53.
Caractere specifice: Corpul lungăreţ f;d o i l i n d r i c, coada c o m­
p r i mat ăla lor aLB o tu 1 o b tus şi P r o fi lui I r un ţii con v e x. O­
chii a ş e z a ţ i lateral. Xl us t ă t i l c ajung înapoi abia până s u b
o c h i. Ari p i o a r a el o r sai ă f;\ i c aud a 1 ă cum (1 i m u 1 t e d ung i t r a n s­
versale formate din câte o serie de pete negre cafonii.
Sinonime:
Gobius: Marsigli, 1. c., tab. 9, 1ig. 2, pag. 25.
Cyprinus gobio: Linne, Syst. Natur. I, pag. 526. Bloch, 1. C., pag. 57,
tab. 8, fig. 2. Meidingel", Icon., etc., tab. 23. Pallas, Zoographia, ele. III,
pag. 295. Reisinger, 1. c., pag. 55.
Gobio vulgariş: Heckei u. Kner, pag. 90. Paneic., 1. c., pag. 82. JeU-
teles, 1. c., pag. 50.
Gobio fluviatilis: Cuoier ei Valenciennes, 1. C., voI. XVI, pag. 300, tab.
481. Nordmann, 1. c., p. 472. Siebold, 1. C., p. 112. Jeiiieles, F�he der
March (1863), pag. 28. Dybomski, Cyprrn. Livlands, pag. 72. Gicniher, Cata­
logue VII, pag. 172. Kessler, Ichthyol, Aralo-Casp., etc., pag. 251, No. 178. t'
Grimm, Arch. fur Naturg., pag. 203, No. 206. Seeley, 1. c.
Gobio obtusirostris: Cuoier ei Valenciennes, XVI, p. 211. Kessler, Zur
Icthyologle, pag. 18, şi Nachtrâge zur Ichthyolog., pag. 18, No. 18.
D3/7, Pl/13-15, V2/8, A3/6, C6/19/6, L lat 40-,44, L. tr. �::::�.
După cum se vede din lista sinonimelor, şi această specie variază în­
tru câtva şi a dat loc la crearea de specii nouă; în special sunt unele exem­
plare cu botul mai scurt, pentru cari Valenciennes a creat specia G. ob­
tusirostris, iar forma cu botul lung era înţ.eleasă sub numele de G. fiu­
viatilis. In realitate aceste 2 sunt varietăţi, din cari într'o regiune apare
mai mult una, iar în alta cealaltă. Kessler d. ex. a descris pentru regiunea
,
�
i
[134]
•
134
,
Nistrului numai forma obtusirostris. In apele noastre se găsesc exemplare
din ambele forme.
In afară de caracterele arătate prin diagnoză, mai putem releva următoarele:
Corpul are forma unui fus cu coada înaltă şi turtită lateral. Capul
gros, cu botul obtuz şi cu fruntea bombată. Gura inferioară şi îngustă,
nu ajunge nici până sub narine; ea este inconjurată de 2 buze nu prea
cărnoase şi are la capetele ei câte un fir de mustaţă gros, însă nu toc­
mai lung, aşa că nu se întinde decât până sub ochi. La jumătatea distan­
ţei dintre ochi şi vârful botului sunt de fiecare parte narinele; acestea sunt
dublate, într'o narină anterioară şi una posterioară şi separate între ele
printr' o membrană. Dorsala este cu baza scurtă şi e cu mult mai înaltă
decât lungă. Deasemenea şi anaia; aceasta e atât de împinsă înapoi, încât
deschiderea anală e îndepărtată de ea, fiind situată la mijloc între în­
ceputul aripioarei anale şi inserţiunea ventralelor. Caudala este la mijloc
divizată în 2 loburi egale şi rotunzi te la marginile lor. Solzii sunt de o
măr-ime mijlocie şi linia laterală e foarte lămurit vizibilă; ea merge cam
în linie dreaptă aproape pe la jumătatea corpului.
Coloraţiunea. Coloarea generală a corpului este: pe spinare şi pe par­
tea superioară a capului cenuşiu sau verde cenuşiu pătat cu puncte şi
pete negre neregulate, pe laturi argintiu prin care străbate coloarea gal­
benă a pielii; în dreptul liniei laterale corpul e pătat adeseori cu o serie
de 7-10 pete 111 ari rotunde negre alhăstrii. Partea superioară a capului
este mai închisă decât restul corpului. Aripioarele dorsală şi caudală au
o serie de 3 sau 4 dungi transversale compuse din o serie de puncte în­
chise cu cari este pătată membrana care reuneste radiile lor. Celelalte ari­
pioare sunt gălbii sau gălbii cenuşii.
Irisul este galben auriu sau galben cenuşiu.
D'imensiunile la cari ajunge în apele noastre sunt de 10-13 cm. lungime.
Distribuţia. El este răspândit în aproape toate apele noastre dulci, am co-
lectat exemplare atât din păraele noastre de munte cât şi din Dunăre �i
diferitele bălţi ale ei până în Deltă, precum şi din mai toate râurile din ţară.
Este cel mai comun şi mai răspândit peşte care populează col mai ne­
însemnat părău.
Bioloqia: Se găseşte în tot felul de ape dulci, preferă însă pe acele
cari nu au un fund prea nămolos, îi plac mai cu seamă pâraele de munte
cu fund pietros, nisipos sau argilos. Se hrăneşte cu animale mici, vermi, crus­
tacee, insecte şi materii vegetale în descompunere. Epoca sa de reprodu­
cere e prin Maiu şi Iunie, când iese cu cărdul la apă mică şi leapădă
icrele în mai mulţi răstimpi. Ouăle bat în albastru şi au un diametru ca
de 2 mm. fiecare. In epoca de reproducţie masculul capătă pe spinare şi
pe cap năsturaşii caracteristici Cyprinidelor.
Intrebuinţarea acestui peşte este foarte mică, numai ţăranii îl prind
pentru borş, Nu are aproape nici o valoare comercială.
Pescuiiul. Porcuşorul se prinde mai cu seamă prin pârae cel mai mult
de către femei cu Cerceta sau Crâsnicul (Crestaşul), Halaul sau Lej­
nicul. El mai cade în pârae la Garduţul cu leasa (Suceava) Neamţ,
Bacău, etc.) sau la Gc'irduţul cu leganuş (Oltenia).
Nume populare: Porcuşor, porcan\(Neamţ), Porcoia (Prahova), Porco-
ia�, Porcuşor de vad (Bârlad). ';) }{�'
\ \� \�
. \,h"�
I i>
�
•
[135]
135
,.
/
2 sp. Gobio uranoscopus- Agass.
Tab. X. Fig. 54.
Caractere speclflce : Cor pul m l1 i puţ î n 1 LL n g 7 ici lin el r i c. C o a ci a
cii ind r i c ă. Bot LL 1 f o ar tel a t � i â h t uz, f r unt e a î n g u s t ă !;i i
obi i c ă. O c h ii r i d i c aţi î n sus 1 â n g ă f r unt o, m u l t mai a p ro p ia ţi
între ei, f;ii aşezaţi strâmb. Xl u s t ă ţ i l e foarte lungi ajungâncl
până aproape de inserţiunea p e c t o r a l e l o r Do r s a l a şi anaia
cu una sau cel mult două dungi transversal formate elin
că t e o serie de pote închise.
Cyprinus uranascapus: Aqassie, Beschreibung ciner neuen Speciei'> aus
dern Genus Cyprinus L. lsis Jahrg. 1828, pag. 1046, Tab. XII, �i apoi
tot aici în 1829, pag. 44.
Gobia uranascapus: Cuvier ei Valenc. Tom. XVI, pag, 312. Ileckel u.
Kner, 1. o., pag. 93. Siebold, pag. 115. Pan6ic, pag. 83. Giinthe», 1. C.,
VII, pag. 172. Kessler, Zur Ichthyologie, et, pag. 19; Nachtrâge zur Ich­
thyologie, pag. 18; Ichthyologia, etc, pag. 252. NI'. 179. Grimni.), C., pag.
203, NI'. 207. Seeley, l. c.
Gabia Kessleri: Dyborvski, 1. c.
Această specie, cu mult mai mică decât cea precedentă, se deosebeşte
foarte bine de ea atât prin caracterele arăta Le în diagnoză cât şi prin co­
loraţiunea ei. Ea are un cap albiu, iar petele cenuşii cari abia se zăresc
sunt mai mult nişte dungi transversale pornind elin spinare până la mij-
locul corpului.
In apele noastre el este cu mult mai puţin răspândit decât specia pre-
cedentă şi cel mai mult l-am găsit în Bistriţa în dreptul Comunei Bu­
halniţa. De asemenea l-am găsit tocmai în delta Dunării în bălţile for­
mate chiar în gura Sulinei, precum chiar - ceeace este foarte curios -!;ii
în mare în faţa acestei guri în apă sălcie.
Biologia sa, pescuitul, numele populare, etc. sunt întocmai c� şi la cea-
laltă specie.
6. Gen. Rhodeu�. Agassiz.
(Mern. Soc. Se. Nat. Ncueh<1lel 1. 37. 30).
SolzU mm"tsoj"·i. Dinia laterală incompletc'L Dorsala si anala cu.
, '
baza de o lu,ngime mijlocie. Gura sub inferioară făl-ă mustăţi. Dinţi'i
faringieni, cari au forma unor cu.ţite, sunt aşezaţi pe o singttră serie
d'upă formula 5-5 şi prezentă o singură brăzdătură pe suprafaţa de
masticaţiune.
I
1
r
I
[136]
;- --
136
In apele Europei acest gen este reprezentat printr' o smgură specie, care
este însă foarte interesantă, deoarece prin formă, prin dentiţiune, etc.
pare o formă o transiţie cătră genul Abramis.
Sp. Rhodeus amarus Agass, Blehniţa sau Boazca.
Tab. X. Fig. 52.
Caractere specifice: Cor pul î n alt f? i c om p r i mat lat era 1; 1 i n ia l a­
t e r a l ă limitată asupra primilor 5 - 6 solzi. DorBala are la
începutul oi un radiu osos neted.
Sinonime:
Alburnus aussonii: Marsigli, 1., o., vo1. IV tab. 13, fig. 3. pag. 43.
Cyprinus amarus: Linne, Syst. Nat. Bloch, 1., c., pag. 52, Tab. 8, fig.
3. Meidinger, Icon. etc., tab. 37. Cuvier et Valenc. XVII, pag. 79. Rei­
singer, 1. c., pag. 80.
Leuciscus amarus: Cuoier, Regne animal.
Cyprinus sericeus: Pallas, Zoograph. Rosso-Asiat. III, pag. 320.
Rhodeus amarus: Aqansie, Mern. Soc. se. nat. Neuchătel 1, 1835, pag.
37. Nordmann, 1., C., pag. 481. Bielz, Fische Siebenbiirgens, pag. 9. Kess­
Zer, Zur Ichthyol. pag. 29, NI'. 27; Nachtrâge, pag. 20; Ihtiol. Aralo­
Caspi-pontică, pag. 260. NI'. 204. Heckel u, Kner. 1., C., pag. 100. Sie­
bold. 1., C., pag. 117. Pancic, 1., C., pag. 85. Jeitteles, 1., C., Fische der
xlarch II, pag. 3, 1864. Dyb01vski, 1. C., pag. 83. Seeley, 1. c. Gisniher
Catal. VII, pag. 279. Bade, pag. 142, Warpach01vski, 1. c.
Br. 4, D 3/9 -10, P 1/10, V 2/6, A 3/9, C 19, L. lat. 34-38 L. tr. 10-12.
Acest peşte mic se aseamănă prin forma corpului său cu un puiu de Plătică
sau de Caracudă, de aceea şi pescarii în cea mai mare parte îl confundă,
şi în multe locuri nici nu au nume propriu pentru el, ci îi zic «plăticuţă»,
« cosăcel », etc.
Corpul este foarte înalt şi comprimat lateral. Inălţimea sa este egală
cu 1/3 din lungimea totală şi grosimea sa egală cu 1/3 din înălţimea ma­
ximă. Gura este semi-inferioară şi îngustă ajungând înapoi numai până
sub narine. Narinele sunt mai apropiate de ochi decât vârful botului ;
ele' sunt duble, cea anterioară fiind rotundă, iar cea posterioară ovală. Ochiul
este foarte mare, diametru! său fiind egal cu 1/3 din lungimea capului, care
';li el se cuprinde de 41/2-5 ori în lungimea totală. Distanţa preorbitară
e chiar ceva mai mică ca diametrul ochiului, iar cea interorbitară are aproape
11/2 ori acest diametru. Intre ochi si între nări fruntea e putin scobită
longitudinal. Dinţii faringieni au formă de cuţite şi prezentă cât� o singură
brăzdătură pe suprafaţa lor de masticaţiune.
Dela regiunea occipitală înainte profilul corpului se suie repede în sus des­
criind un cerc până Ia începutul dorsalei, de aici se scoboară grabnic în jos
[137]
-----�=====---�#==�--��------------��--�==��--�====�====�.�.��
I
..
137
pentru a forma marginea pedunculului caudal, a cărei înălţime este egală
cam cu 1/3 din înălţimea maximă a corpului.
Aripioarele dorsală şi anală au bazele lor de o lungime mijlocie. Ra­
diul osos dela începutul lor este neted, nedinţat. Dorsala începe în tot­
deauna foarte puţin în urma inserţiunii ventralelor. Anala este foarte în­
pinsă înapoi, aşa că deschiderea anală este chiar ceva mai apropiată de
ventrale decât de începutul analei. Caudala este bifurcată la mijlocul ei,
având ambele loburi egale.
Solzii sunt cu totul netezi, mărişori, mai înalţi decât lungi şi se acoper
numai puţin unii pe alţii. Linia laterală este limitată numai pe cei dintăi
5-6 solzi. Intestinul lor e foarte lung şi face 5 întorsături.
Coloraiiunea. Bărbatul şi cu femela afară de epoca de reproducere
nu se deosebesc. între ei, decât cel mult printr' o papilă genitală lung.i ca
de 5 mm. pe care o are femela. In timpul reproducerii însă este un di­
morfism foarte pronunţat.
In timpul în afară de epoca de reproducere spinarea este cenuşie sau
bate în verde. Laturile sunt argintii bătând în albastru, iar pe mijlocul
coadei, începând dela marginea caudalei până aproape de mijlocul corpu­
lui se întinde o dungă lată verde cu un luciu metalic. puternic. Dorsala
şi caudala sunt cenuşii închise, iar celelalte aripioare bat în roş. Dorsala
este pătată pe tot lungul ei cu 2 dungi compuse fiecare din câte o serie
de puncte cafenii închise cu cari e pătată membrana care uneşte radiile ei.
In timpul reproducerii însă colorile se schimbă cu totul. Bărbatul
arată o bogăţie de colori mai frumoase decât la toţi peştii de apă dulce
şi cu un luciu metalic foarte strălucitor; în general corpul irizează bă­
tând în violet, albastru ca oţelul, verde şi roşu.
Piesele operculare, spinarea şi suprafaţa corpului deasupra regiunii ari­
pioarei anale sunt violete. Dunga de pe coadă iea o coloare splendidă de
smaragd ; pieptul şi burta portocalii sau roz argintii. In urma opercu­
lului o pată argintie înconjurată cu altele violete închise.
Dungile de pe aripioara dorsală devin mai vii şi mai pronunţate, anaia
roşie, iar celelalte transparente cu un ton roşu peste ele. Caracteristic e că
în acest timp pe tot lungul buzei de sus, deasupra gurii, se formează ca
o chingă plină cu mici năsturaşi osoşi asemănători cu cei ce se �\)rmează
şi la alţi � Cyprinizi în epoca de reproducţie ; câte una asămănătoare însă
cu mult mai mică se formează şi deasupra fiecărui ochiu,
La femelă, care în totdeauna este mai mică, decât bărbaţii şi mai puţin
înaltă, coloraţiunea este cu mult mai palidă; în schimb însă papila geni­
tală se lungeşte în epoca de ieproducţie foarte mult trecând chiar peste
capătul caudalei; ea devine elastică şi se colorează în roşu sau portocaliu.
Dimensiunile maxime la cari ajunge în apele noastre nu întrec 8 cm.
lungime.
Distribuţia. Blehniţa este răspăndită în toată ţara în bălţi şi heleştee, în
băltoacele formate de râuri sau în braţele lor aşa zise moarte, unde apa e
stătătoare, chiar în râuri în regiunile unde apa nu e prea repede, etc. In
bălţile Dunării am găsit-o pretutindeni până lângă gurile Dunării. E foarte
abundentă în lacul Snagov.
[138]
-�-c - -
138
Biologia. Bearca trăeşte mai cu seamă în apele stătătoare, la lacuri
puţin adânci şi expuse la soare, se găseşte Însă şi in răur! în regiunea
unde ele curg mai incet. Se hrăneşte mai cu seamă cu Plankton şi alge.
Epoca sa de reproducţle cade pe la finele lui April şi Maiu, chiar până În
Iunie.
E foarte curios că locul unde-şi depune icrele acest peşte este în cavitatea
hranchială a scoicei de baltă (Anodonta) şi pentru acest scop se serveşte
femela de tubul lung pe car-e-l capătă în epoca de reproducere. Ouăle sunt
foarte puţin numeroase şi mari având un diametru de 3 mm. După de­
punerea ouălor tubul se atrofiază din nou şi rămâne în loc numai mica pa­
pilă genitală pe care am descris-o mai sus.
Intrebuinţarea. Acest peşte, având o carne amară, nu se mănâncă şi nu
are absolut nici o valoare comercială.
Numele populare. In Moldova Behlita şi Blehniţă, la Snagov Bearcă
I;'i Rânchiţă, în Prahova (pârâul Verhilău) Lăieaiă ; de asemenea fiind
foarte mult confundat cu alţi peşti i se mai zice Piălicuiâ, Cosăcet. Ro­
şioară, elco In Botoşani mi s'a spus numele Pluiică.
7. Gen. Abramis. Cuvier.
(Regne animat.]
Dorsala., care e tă,tată obiic dinainte, înapoi ţormâmâ un vârf
[carie ascltţ'it, are baza scurtă. Analcc, cu baza foarte lungă; Cau­
dala biţurcală, 'vârful ei interior fiind mai lung decât cel superior.
Solzii bine fixaţi, de o mărime mediocră. Corpul foarte comprimat la­
teral. Pe muchea spinării între cap şi inceputul âorealei solzii lasă o
carare mediană liberă, care e mărginită de ambe:« părţi cu solzi mai
mici. Porţiunea pântecelui d'intre inseriiunea ventralelor şi deschiderea
anală foarte comprimată [ormânâ o muche ascuţită fără solzi pe ea.
Gura cu buze subtiri si fara mustăti. Dintii faringieni aeezaii pe câte
, ,/1 " '1 "
o singură serie după formula 5 - 5.
Peştii cari compun acest gen cât şi cei din genul următor-foarte do
aproape înrudit cu acesta-formează populaţi unea principală a bălţilor de
inundatiune şi mai cu seamă a jepcilor Dunării. Pescarii noştri îi numesc
cu numele de: Pesti albi sau Albitură, având apoi pentru fiecare specie
ţi chiar pentru diferitele dimensiuni ale fiecărei specii diferi te numiri
(deci nu trebue a se confunda Albitura dela noi cu «poissons blancs»
a Francezilor, prin cari ei înţeleg rqai cu seamă speciile lui Alburnus).
Aceşti peşti joacă un mare rol ca hrană a populatiunii noastre rurale.
[139]
139
1 sp. Abramis brama Linne. Platica.
Tab. XI. Fig. 55.
Gura s e m i-i n I'er i o a r ă. Corpul în .. alt. Toate aripioarele al­
b as t r e c e n uşi i. A n a 1 acu 2 3 - 2 8 rad iim o i d ivi z a t e, î n c e p e
înaintea sf â r ş i t u l u i d o r s a l e i.
Sinonime:
Brama 1: Marsigli, IV, tab. 16 şi tab. 17, pag. 49.
Cyprinus brama: Linme, Sist. NaL I, pag. 53, Bloch, Oek. Naturg. d.
Fische Deutschl. I, pag. 75, tab. 13. Meidinger, Icon. Pisc. Austr, tab 43.
Pauas, Zoograph. Rcss.-As. III, pag. 325. Reieinqer, 1. c., pag. 81.
Abramis brama: Fleming, l. c., p. 187. Agassiz, 1. c., pag. 39. Nord­
mann, pag. 503. Cuvier ei Yolencienme«, vol. XVII, pag. 9. Kessler, Zur
Ichthyologie, etc., pag. 46; Nachtrăge, etc, pag. 22; Ihtiolog. Aralo-Caspi­
pontică, pag. 260, No. 205. Heckel u. Kner, l. c., pag. 104. Siebold, l. c.,
pag. 121. Panci6 1. c., pag. 87. Jeitteles, Prodrom faunae, etc., pag. 55.
Giinthey, Catalog. VII, pag. 300. Grimm, 1. c., No. 225. Warpachmvski, l.
c. Seeley, I. c., pag. 211. Bade l. c., pag. 148.
Abramis vetula: Heckel, Annalen des Wiener Museums, 1835, �i Heckel
u. Kner, 1.. c., pag. 108.
Cyprinus farenus: Linne: Syst. Nat., pag. 535.
Br. 3, D 3/9, P 1/15, V 2/8, A 3/23 - 28, C 19, L. lat. 51-57, L.
trans. 12-13
6--7 •
Plătica este caracterizată prin forma generală a corpului ei, care este
puternic comprimat lateral şi foarte înalt. Inălţimea maximă a corpului
este conţinută de 21/2-23/4 ori în lungimea sa fără caudală ; la exempla­
rele tinere însă este ceva mai mică. Grosimea corpului e conţinută de 31/�
ori în înălţimea sa. Lungimea capului este numai cu puţin mai mare de­
cât înălţimea sa şi se cuprinde aproape de 6 ori în lungimea to�Jă a cor­
pului. Botul este scurt şi obtus, el acopere numai foarte puţin gura, care
are o formă de potcoavă şi este subinferioară, Buzele sunt puţin cărnoase
i;ii fără mustăţi. Gura este îngustă şi se întinde înapoi numai până sub
narinele inferioare. Ochii sunt relativ mari şi egali cu 1/4,_1/5 din lun­
gimea capului. Distanţa preorhitală este egală cu 11/2 diametru ochiului,
iar cea interorbitară mai mare decât 2 diametre. Narinele, cari sunt clu­
ble, sunt cu mult mai apropiate de' marginea. superioară a ochiului de­
cât de vârful botului. Fruntea formează o adâncitură transversală între
narine şi vârful botului, de aici înainte linia profilului porneşte descriind
un arc foarte turtit până în regiunea occipitală, iar de aici se ridică brusc
descriind un arc mare şi înalt până la începutul dorsalei. Dela dor-sală
linia spinării descinde brusc descriind o curbă inversă. Oasele faringiene
inferioare sunt foarte delicate} subţiri şi prelungite. Dinţii faringieni sunt
[140]
-.
140
oilindrici, cu coroanele lor oblice �i contractate pe IătliÎ\ cu o singură în­
creţitură pe îngustele lor suprafeţe de masticaţiune şi cu o crestătură
înaintea vârfului lor ascuţit.
Solzii sunt moi, însă bine fixaţi, cu marginea lor aproape rotundă şi pe
suprafaţă cu câteva striajuri radiare în formă de evantaliu.
Pe partea anterioară a liniei spinării ei Iasă o cărare liberă, care are
aparenţa unei adâncituri limitate de ambele părţi cu solzi ceva mai mici.
De asemenea pe mijlocul muchii ventrale, care este foarte ascuţită, ei Iasă
o linie liberă; însă aceasta linie este astfel acoperită de marginile solzii 01'
dintr'o parte !7i dintralta, încât numai ridicându-i pe aceştia putem s'o ob­
servăm. Linia laterală este foarte bine vizibilă !7i descrie o linie aproape
paralelă cu marginea ventrală a corpului.
Aripioara dorsală începe ceva mai în urma mijlocului corpului, ea este
în lungul ei foarte oblic trunchiată, aşa că primul ei radiu moale este de
4 ori mai lung decât ultimul. Anaia are o bază foarte lungă) fiind compusă
din 23-28 de radii moi; ea începe puţin înaintea sfărşitului dorsalei. Pec­
toralele culcate ajung înapoi până la inserţiunea ventral elor, iar aceste din
urmă până la deschiderea anală. Caudala este hilurcată adânc şi lobul ei
inferior este cu mult mai lung decât cel superior.
Yorietăti. Plătica variază foarte mult atât ca coloratiune cât si în for-
, , ,
ma corpului. Ma! întâiu exemplarele tinere au corpul cu mult mai lungă-
. reţ şi spinarea c'l mult mai puţin înaltă. Aceasta a făcut încă pe Linno
să considere unele din aceste forme extreme ca o specie aparte sub numele
de Cyprinus [arenus. Forma în adevăr diferită şi autoritatea mare ştiin­
ţilică a lui Linne a făcut ca această formă tânără să fie considerată în
adevăr ca o specie separată chiar de către naturalişti ca Siebold, până ce
abia mai târziu Nordmann (1) a putut rectifica această greşeală şi a stabili
sinonimia acestei specii cu A. brama.
Dar şi exemplarele adulte variază, astfel Agassiz a descris 2 specii
nouă: Abramis microlepidotus şi A. argyreus, pe cari apoi le-a descris
încă şi mai amănunţit Valenciennes; dintre aceştia, primul--după spusele lui
Agassiz-se găseşte chiar şi în Dunăre. Este meritul lui Siebold, cu spiritul
său critic, de a Ii lămurit această chestiune şi a arăta că toate aceste nu
sunt decât variaţiuni individuale de ale lui Abramis brama.
In fine Heckel (2) a descris o nouă specie sub numele de Abramis ve­
iula, caracterizată printr'un corp foarte lung şi puţin înalt; şi pe aceasta
însă Siebold a dovedit- o că nu e decât o Plătică degenerată din cauza
apelor lipsite de hrană, în cari trăia. In privinţa degenerării şi modifi­
cării formei corpului din cauza mediului ne-a dat în timpul din urmă
Walter (3) câteva exemple mai strălucite arătănd tocmai degenerarea PIă­
ticăi din cauza traiului într'o apă lipsită de hrană. Exemplele de acest fel
nu lipsesc nici în apele noastre şi mai cu seamă în jepcile cari seacă în
timpul verii.
(1) 1. C., pag 503.
(2) Heckel, Annalen eles Wienm' Museum's I, pag, 230, tab. 26, fig. 6, şi Heckel u. Kner, l. c., pag. 108.
\3) Walter, Eischerei als Nebenbetrieb el. Larulnnries, etc. 1903, fig. 123-126, pag.312.
[141]
141
Coloraţiunea, haina nupţlală, etc. Coloarea Plăticăi variază foarte mult
după apa în care trăeşte; cele cari trăesc la apă curgătoare, sunt cu mult
mai deschise, cu solzii aurii şi cu spinarea verde cenuşie; din contră, cele
cari trăesc la baltă au solzii argintii şi spinarea aproape neagră. Din lacul
Znagov se aduc plătice cu corpul atât de negru, încât par'că ar fi afumate cu
cărbune. In genere coloraţiunea e următoarea: spinarea cenuşie mai mult
sau mai puţin închisă, laturile corpului argintii sau auril, partea ventrală
albă gălbuie, iar regiunea jugulară bate căte odată-mai cu seamă la ma­
sculi în epoca reproducţiei - puţin în roşu. Aripioarele - şi aceasta este
un caracter distinctiv pentru această specie-sunt toate cenuşii bătând în
albastru. Irisul este auriu sau argintiu-după apa din .care provine exem-
plarul-şi puţin pătat cu negru. .
In timpul reproducţiei rnasculul capătă aproape pe tot corpul' o mulţime
de mici năsturaşi conici ca de vreo 3 m.m. diametru, cari la început
sunt albi, iar în urmă se îngălbenesc. Ei acoper în mare număr botul,
toată partea superioară a capului împreună cu operculele, toată spinarea,
mai toată regiunea deasupra aripioarei anale şi chiar radiile tuturor ari­
pioarelor afară de dorsală. Aceşti butoni sunt formaţi, după cercetările lui
Siebold-din celule epiteliale. Curios e că adeseori .chiar în afară de epoca
de reproducere se prind exemplare cu această haină. Pescarii noştrii con­
sideră aceşti butoni ca o boală de piele şi zic că e Plătică răpănoasă.
Adeseori se prind în bălţile noastre unele exemplare colorate cu totul roşu,
ca şi cum ar avea injectată o coloare pe sub solzi. E probabil că avem
a face cu un caz patologic. Pescarii le zic acestor exemplare Impăratul
plăticăi.
Dimensiunile. Dintre toţi Abramzii Plătica ajunge la cele mai mari di­
mensiuni, exemplare de 60 şi 'chiar 70 cm.Iungime, având o greutate până. la
4 kilograme, nu sunt o raritate. Totuş exemplarele obişnuite ce se întâlnesc
zilnic în comerţ au o lungime de 30 - 40 cm. Exemplarele mai mici, dela
25 cm. în jos, sunt deosebite de pescari sub numele special de Cârjancă.
Distributia. Plătica trăeste mai cu seamă în băltile Dunării, în lacurile
" ,
litorale cu apă dulce, în diferite lacuri ca Znagovul, etc. Ea se găseşte
Însă şi în Dunăre precum şi în partea de jos a râurilor, cu bălţile pro­
venite din inundaţiunile lor. Lipsesc cu totul la mare.
Bioloqia. Plătica preferă mai cu seamă bălţile cu apă liniştit!!,. cari au
un fund nămolos şi acoperit cu plante. Ea se ţine mai mult pe lângă fund
la oarecare adâncime. Apa sărată nu prea o suportă şi: de aceea lipsesc
în Razim şi în faţa gurilor Dunării; în anul 1895 rupându-se digul care
desparte lacul Siutghiol de mare şi intrând apă sărată înăuntru, am vă­
zut murind o mulţime de plătici din această cauză. Ea trăeşte în cârduri şi
emigrează dela o baltă la alta.
Hrana ei constă din tot felul de insecte şi larvele lor, viermi, crus­
tacee şi burueni. Ea turbură în' totdeauna apa prin modul său de a se
hrăni şi rupe buruenile de pe fund, cari ies la suprafaţă, aşa că pescarii
cunosc în todeauna după acest indiciu unde este peştele.
Plătica de Dunăre intră în bălţi primăvara cam odată cu Şalăul, iar
epoca ei de reproduciie este odată cu Crapul, adică când apa ajunge la
o temperatnră de 18°. In timpul reproducerii, ele se cârduesc şi pleacă
[142]
spre maluri la apă mică. Aici se bat cu mult sgomot-·şî lipesc pe bu­
ruene icrele lor gălbii. O femelă are dela 2-300.000 de icre al căror
diametru e cam de 1,5 mm. Icrele lor sunt atât de lipicioase, încât de
multe ori le rămân lipite pe burtă şi pe coadă. Dacă în timpul bătăii
sunt turburate, fie prin vreo furtună, fie prin vreun sgomot sau cu instru­
mentele de pescuit, ele se întrerup şi pleacă imediat înapoi la fund.
lntrebuinţarea. Plătica deşi are multe oase, are o carne foarte gus­
toasă; pentru unii « Plătica de Znagov», friptă la grătar �i servită în
saramură, este o delicateţă. Ea se consumă în mari cantităţi atât proas­
pătă cât şi mai cu seamă sărată. Cantităţile enorme în cari se găseşte
acest peşte - împreună cu ceilalţi Abramizi - în apele noastre îl face să
aibă o importanţă economică şi comercială foarte mare şi să fie considerat
ca un aliment popular. Numai bălţile din delta Dunării produc pe fiecare
an (în 1904) o cantitate de 78.548 kgr. Plătică mare, 33.437 Cârjancă şi
64.095 Albitură.
In comerţ Plătica poartă diferite nume după dimensiunile ei. Exempla­
rele mari se numesc Plălică, cele mijlocii Cârjancă, iar cele mici cari so
amestecă cu alte specii de Abramide, se vând sub numele de Albitură.
Pescuiiul: Plătica se pescueşte în toate timpurile şi cu tot felul de in­
strumente, dar mai cu seamă cu Năvoadele, cu Avele şi cu Vintirele.
Nume populare. Plăiică, Plăiicuiă, Cârjancă, Cârjencuţă, Albiiură
(când e mică de tot şi amestecată cu cosac, batcă, etc). Lipovenii din delta
Dunărei o numesc Ciabac si Lest.
, ,
Monstruozităti.
,
Ca şi la Crap se găsesc şi aici din timp în timp exemplare de Plăiică
bocs. Deoarece o asemenea formă este încă necunoscută şi nu o găsesc
pomenită nicăeri În literatură, voiu da aci figura capului unui exemplar de
vreo 35 cm. lungime. (Tab. XI. Fig. 56). După cum se vede din această
figură, forma capului este tocmai ca cea dela Crap sau ca cea descrisă de
Bonaparte la Mreană. Şi ai cea oasele frontale sunt îndoite dela mijlocul
lor şi se scoboară vertical în jos. Ethmoidul de asemenea în loc de a merge
orizontal se scoboară vertical, ba chiar puţin inclinat înăuntru, iar ambele
fălci ies ca o trompă în afară. Frontalele la îndoitura lor se lăţesc şi se
bombează dând craniului forma caracteristică de cap de Delfin.
Bastarzi.
Aproape la nici o grupă de peşti nu sunt bastarzii Între diferitele specii
atât de frecuenti ca aleea. Aceste specii ducând o. vieată comună, având
locuri şi epoce de reproducţie comune, se întâmplă adeseori că ouăle lor să
[143]
---o
· ... r
: I
fie fecundate de spermatozoizii altora şi să producă bastarzi. Plătica se
corceşte mai cu seamă cu Batea. Descripţia acestui bastard o voiu da în
urmă la finele acestui gen.
2 sp. Abramis vimba. Lin. Mozunasul.
Tab. XI. Fig. 57.
Gura inferioară; botul c o n i o, ieşit foarte multîn afară. Cor­
pul lungăreţ având o înălţime moderată. An a la, cu 18-22
r a d i i moi divizate, începe după capătul posterior al d o r s a l e i.
Sinonime:
Capito anadromus: Marsig7i, Tab. 6, pag. 17.
Cyprinus vimba: Linne, Syst. Nat. 1, pag.531. Bloch, 1. c., 1, pag.38,
tab. 4. Meidingm', 1. c., tab. 38. Reisinqer, 1. c., pag. 72. Pallas, Zoographia,
IIT, pag. 322.
Cyprinus carinatus: Pallae. Zograph., pag. 323.
Abramis . vimba: Cuvier ei Valenciennes, XVII, pag. 65. N01'dmann,
Faune pontique, III, pag. 508. Kessler, Zur Ichthyolog., pag. 45; Nachtrăge
zur Ichthyol, etc. pag. 22; Ihtiologia Aralo-Caspi-pontică, etc., pag. 262,
�o. 208. Heckel u. Kner, l. C., pag. 109. Pan6ic, 1. c., pag. 88. Jeitteles
Fische der March, pag. 29. Siebold, 1. C., pag. 125. Gunthe«, Catalogue,
VII. Grimm, 1. c., No. 228, pag. 303. Seeley, 1. o. Bade, pag. 157.
Warpacho1Vski, 1. c.
Varietăţi:
Abramis melanops: Heckei, Annal d. Wiener Museums, II, 1840,
pag. 154, Tab. 9, Fig. 3. Cuvier ei Valenciennes, XVII, pag. 61. Nord­
mann, 1. c., pag. 509, :;;i Tab. 22 fig. 2. Keesier, Auszuge, etc.), pag.
10. Heckel u. Kner, 1. c. Siebold, 1. c., pag. 127.
Abramis elongatus: Agassiz, Mern. Soc. se. nat. Neuchâtel 1, pag. 39.
Gunfher, Catalogue etc. VII, pag. 304.
Br. 3, D 3/8, P 1/15-16, V 2/9-10,3/17-22, C 4/19/5, L. lat.
56-60, L. tr. :=1�... .
Corpul este lungăreţ şi comprimat lateral. Inălţimea, maximă a corpului
este egală cu aproape 1/4 din lungimea totală, iar grosimea sa maximă
aproximativ cu 1,/10 din aceasta. Lungimea capului este egală cu aproxi­
mativ 1/5 din lungimea totală. Botul este conle, rotunzit la vârf şi foarte
prelungit deasupra fălcii inferioare. Gura, care este aproape orizontală, se
prelungeşte înapoi până aproape de marginea anterioară a ochiului. Ochiul
este egal aproape cu 1/5 din lungimea capului. Distanţa preorbitală este
-""'!!!!"I
l
r-
J
[144]
'.
144
----A
egală cu aproape 11/2 ori diametrul ochiului) iar cea Îjlterorbitală cu de 2
ori acest diametru. Intre vârful botului şi ochi la egală distanţă de ambele
se află narinele dublate) din cari cea anterioară e rotundă şi mai mare)
iar cea posterioară eliptică. Oasele faringiene sunt mai groase şi mai
scurte) dinţii sunt comprimaţi lateral.
Solzii sunt de o mărime moderată şi au pe ei un striaj rar radiar.
Pe linia mediană a spinării) după aripioara dorsală, ei formează o carenă
care se întinde până la începutul caudalei: e un fel de continuare a cărării
fără solzi de pe linia mediană dorsală anterioară. Linia laterală) care este
bine pronunţată) e aproape paralelă cu marginea inferioară a corpului.
Dorsala începe la jumătatea corpului) deasupra părţii posterioare a bazei
ventralelor, ea e aproape de 2 ori mai înaltă decât lungimea bazei ei
şi ceva mai mică ca 3/4 din înălţimea maximă a corpului. Pectoralele sunt
egale cu 1/7 din lungimea totală) însă distanţa dela vârfurile lor când sunt
culcate până la inserţiunea ventralelor e egală aproape cu jumătatea lun­
gimii lor. Anala are aproape pe jumătate din înălţimea dorsalei; ea începe
cu mult în urma ultimilor radii ai dorsalei.
Coloraţiunea. Coloarea generală a corpului este următoarea: pe spinare)
pe bot precum şi pe toată partea superioară a capului până sub ochi
corpul 'este colorat cenuşiu bătând în albastru) sau de coloarea plumbului;
pe laturi este alb argintiu. Aripioarele dorsală şi caudală urmează aproxi­
mativ coloarea generală a părţii corpului pe care sunt situate) fiind colo­
rate şi ele albastru cenuşiu cu puncte mici închise. Pectoralele, ventralele
şi anala au o culoare alb gălbie care la baza pectoralelor şi a analei trece
în roş portocaliu. Marginea analei e pătată cu negru. In timpul reproducţiei
colorile se schimbă; atunci la arnândouă sex urile partea superioară a corpului
e neagră până la jumătatea sa) iar buzele şi partea ventrală devin portocalii
închise. Şi aicea masculii au în epoca reproducţiei acele îngroşări ale
epiteliului, însă aleea sunt numai ca nişte mici puncte.
Dimensiunile. Lungimea obişnuită a Morunaşului, cum se prinde în apele
noastre) e cam de 25-30 cm.
Distribuţiunea. Morunaşul se găseşte numai în Dunăre cu bălţile ei şi
la mare în faţa gurilor; niciodată însă nu intră şi în afluentii Dunării.
Cele mai mari cantităţi se prind la Gura Sf. Gheorghe în mare.
Biologia. Morunaşul este mai mult un peşte migrator. El trăeşte la
mare în apa sălcie din faţa gurilor Dunării şi intră în Dunăre şi mai cu
seamă în bălţi pentru a se reproduce. El intră în Dunăre primăvara, pro­
babil încă când nu s'a rupt ghiaţa) căci tocmai acesta e singurul timp
când se prinde aicea în cantităţi mai mari pe sub ghiaţă la adâncimi de
5-6 m. In bălţi el intră primăvara şi stă tot anul. Epoca sa de repro­
ducţie e prin Aprilie şi Maiu; el leapădă icrele în bălţi-pe fund - dacă e
vârtos - sau pe plante acuatice. Femela leapădă cam la 2 - 300.000
de icre.
Hrana morunaşului este ca şi a celorlalte Ahramide, adică: viermi) cruş­
tacee, insecte şi' burueni acuatice, etc.: el se îngraşă în bălţi foarte mult.
Intrebuinţare. Morunaşul are o carne foarte gustoasă şi grasă. El nu se
prinde niciodată în cantităţi aşa de mari) încât să poată avea vreo valoare
comercială deosebită; În' totdeauna se vinde numai printre alţi peşti.
[145]
145
Pesculiul: Morunaşul se prinde mult primăvara la Leasă, apoi la Nevod
şi în fine iarna când se trage cu Tifanele pe sub ghiaţă.
Nume populare. Pe tot lungul Dunării noastre i se zice de către pescari
Morunaş, aceasta din cauza asemănării botului său cu al Morunului; Lipo­
venii îi zic de asemenea Morunas si Ribe!.
. '"
Val"ietăţi. Sub numele de Abramis Melanops a descris Heckel o specie
deosebită de Abramide, care se aseamănă foarte mult cu morunaşul, numai
că are botul mai scurt şi negru. Această formă a fost în urmă găsită şi
de Nordman în râurile Crime-ei, precum şi de Kessler la Nistru. Am găsit
si eu câteva exemplare prin băltilo noastre si cred că nu este decât o
simplă varietate de morunaş cu botul scurt, neprezentând nici o altă di­
ferintă.
,
3. sp, AbramÎs ballerus L. Cosac.
Tab. XI. Fig. 58.
Gura t e r m i n a l ă cu deschiderea oblică, îndreptată În sus.
Corpul foarte comprimat lateral. AnaIa cu 36-45 radii moi,
î ne e pe ce va în ain te a s f â r Ş i tu lui dor sai ei.
Sinonime:
Cyprinus ballerus: Linne, Syst. nat., 1, pag. 535. Block, 1. c., 1, pag, 62,
tab. 9. Pallas, 1. c., III, pag. 327. Reisinger, pag. 83.
Abramis ballerus: Cun. ei Valenc., XVII, pag. 45. Nordmann, 1. C., pag.
505. Kessler, Zur Ichthyologie, pag. 43., Nachtrăge, etc., pag. 21; Ihtio1.
Caspi-pont., pag. 261, No. 206. Heckel & Kner, 1. c., pag. 113. Siebold,
pag. 130. Pancic, 1. c., pag. 89. Jeitteles, 1. c., pag, 56. Guniher, Catal.,
VII, pag. 302. Grimm, 1. c., No. 226. Seeleu, 1. c., pag. 218.-Bade, 1. c.,
pag. 153. Warpachorvski,1. c. pag. 118. it,
Br. 3, D3/8, P1/15-17, V2/8, A3/36-45, C19, L. lat. 69-74, L.
14-15
tr. 8-10
. Cosacul care prin forma sa generală se aseamănă cu Plăti ca este uşor
de recunoscut prin următoarele caractere: Corpul său este lungăreţ şi
foarte comprimat lateral; înălţimea sa maximă se cuprinde de 4 ori în
lungimea totală, iar grosimea sa de 3--4 în înălţime. Capul este mic, pe
cât de 'lung pe atâta de înalt, lungimea capului se coprinde în lungimea
totală aproape de 51/2 ori; botul ascuţit, gura foarte oblică şi terrninală.
Oasele faringiene cu mult mai subţiri şi mai prelungite chiar decât la
Plătica. Ochiul variază după vârstă, la exemplarele tinere diametrul său
este egal cu 1/3' la cele bătrăne cu 1/4' din lungimea capului. Această
diferinţă în dimensiunile ochiului a făcut pe pescari să dea Cosacului mai
r
A. R.-Publ. Adal1lachi. IIl. Antipa, lhliolo0ia.
10
[146]
...
<! •
:--
14(3
tânăr un nume deosebit de Cossac caraghios (adică Cosac cu ochi mari
sau negri).
Dorsala este înaltă fiind egală cu aproape 3/4 din înălţimea corpului sau
cu de 2-21/2 ori lungimea bazei sale. Primul ei radiu este de 3 ori mai
lung decât ultimul. Anaia începe cam pe sub mijlocul dqrsalei, este foarte
lungă ajungând chiar până la 41 de radii moi şi se întinde până aproape
de inserţiunea caudalei. Primul ei radiu este egal cu 1/2 primului dela
dorsală si e de 5 ori mai mare decât ultimul ei radiu. Pectoralele iau
,
cam 1/7 din lungimea totală şi culcate se Întind Înapoi până peste baza
ventralelor. Solzii sunt ceva mai mici decât la celelalte specii şi numărul
striajelor radiare în formă de evantaliu e cu mult mai mic (4-7). Linia
laterală e bine pronunţată.
Coloraiiunea. Spinarea este neagră albăstrie, laturile argintii, aripioarele
pereche sunt gălbii, cele nepereche cenuşii; toate cu negru cenuşiu pe
margine.
Dimensiunile la cari ajunge de obiceiu sunt cam de 25-30 cm.: excep­
ţional însă, el poate creşte mult mai tare, chiar până la 2 kgr.
Distribuiiunca. Cosacul trăeşte mai cu seamă În Dunăre şi În toate bălţile
ei până la mare. In râuri se rătăceşte numai În partea lor inferioară pentru
a intra în bălţile lor de inundaţie.
Bioloqia, In această pri vinţă el se aseamănă mult cu Plătica. El este
un peşte de baltă căruia îi place nămolul şi stuful. Primăvara intră prin
bălţi Încă de prin Fevruarie, se hrăneşte cu animale mici, crustacee, larve
de insecte, vegetale, etc. Epoca sa de reproductie e foarte timpurie şi cade
de obiceiu În a doua jumătate a lunii lui Martie întârziindu-se câte odată
până la începutul lui Aprilie. Temperatura apei care-i convine mai mult
pentru reproducţie este între 8° şi 12°.
lntrebuinţarea. Cosacul este un peşte foarte căutat de poporul nostru şi
se consumă la tară sărat la butoaie în cantităti foarte mari. El însă nu este
, ,
in atât de mari cantităţi în apele noastre pe cât se consumă În ţară şi de
aceea se importă mult din Rusia dela gurile Donului şi Niprului. In bălţile
din delta Dunării se scoate câte cel mult 6-8.000 kgr. anual, iar în băl­
ţile din susul Dunării. cantitatea nu e mai mare.
Pescuitul cosacului se face cu năvoadele şi vârşele în tot timpul anului.
Nume populare. Numele său general, atât la pescarii români cât şi
chiar la Lipoveni si Greci este Cosac. Pescarii români si 'I'urtucăenii
deosebesc 2 feluri:' Cosacul nemeş care este ceva mai mare, «mai ră­
sărit», şi Cosacul caraghios care e cevâ mai mic cu ochii mari. Ei mai
zic la Cosacii de mărimea mijlocie: Cosăcuţă. Lipovenii mai numesc
cosacu Ţopa.
Basfarzi (?). După credinţa pescarilor, Cosacul se corceşte cu Batea şi
dă un bastard care rămâne în totdeauna mai mic, acestuia îi zic ei Boţog.
Descripţia urmează (vezi Abr. sapa. Pali).
I
[147]
i )
-)
. ,
� .
,
I
i47
4· Sp. Abramis sapa Pali.
Tab. XII. Fig. 59.
Gur ami c ă sem i - in fer i o ară; bot u l o b tus, g ros � i ro tun z it.
Corpul de o înălţime mijlocie �i foarte comprimat lateral.
A n a 1 a f o a r tel ung ă c u 3 8 -- 4 5 rad i i III oi; Î n c e P e i n ain t e d e
s f â r s i t u l d o r s a l e i,
,
Sinonime:
Brama secunda foem. : Marsig7i, 1. c., IV, tab. 17.
Cyprinus sapa: PalI. Zoograph. III, pag. 328.
Cyprinus c1avetza: Gutdenstaedi, in PalI. Zoogr. III.
Abramis schreibersii: Heckel, An. d. Wiener Mus. I, pag. 227, tab. 20,
fig. 4.
Abramis sapa: Nordmann, 1. c., pag. 506, tab. 21 (figura foarte bună).
Heckel 'U. Kner, 1. c., pag. 115. Siebolâ, 1. c., pag. 131, Pancic, pag. 90.
Kessler, Nachtrâge zur Ichthyol., pag. 21; Ihtiolog. Aralo-Caspi-pontioa,
pag. 262, No. 207. Gienther, Catalog. III, pag. 302, Grisnm, 1. o., pag. 227.
Bade, l. c., pag. 155.
Leuciscus sapa: Cuoier el Yalencienne«, XVII, pag. 49.
Această specie se aseamănă foarte mult cu Cosacul, atât prin forma ge­
nerală a corpului care este aproape aceeaş, Iiind ai cea numai puţin mai
comprimat lateral �i ceva. mai Înalt, cât şi prin lungimea analei care ajunge
a avea chiar până la 45 de radii moi. De asemenea se aseamănă şi prin
forma celorlalte aripioare şi în special a pectoralelor cari ajung şi aici
până la baza ventralelor. Ea se deosebeşte însă de Cosac: prin forma ca­
pului care este foarte scurt, cuprinzându-se mai bine de 6 ori În lungimea
totală , prin forma botului care este scurt, obtus şi foarte bom�c1.t între
ochi; prin gura sa care este inferioară, falca de sus acoperind uşor pe cea
de jos, prin ochii săi foarte mari, etc. Diametrul ochilor este egal cu 1/3
din lungimea capului, distanţa preorbitară fiind mai mică decât diametru!
ochilor, iar cea intarorbitară aproximativ egală cu 11/2 diametr-u. Tocmai
prin aceste caractere însă-forma capului, botului, gurii şi ochilor-' această
specie se apropie foarte mult de.genul Blicca. Inălţimea, corpului se cuprinde
de 31/2 ori în lungime.
Oasele faringiene reprezentă o formă întermediară între oasele Plăticăi
şi are Morunaşului, ele nu sunt nici aşa de subţiri şi lungăre]e ca la Plătioă,
dar nici aşa. de scurte şi îndesate ca la Morunaş. .
In privinţa celorlalte caractere specia aceasta se aseamănă aproape îl!
totul cu Cosacul, numai că caudala este aicea cu mult mai lungă şi vârful
ei inferior este cu mult mai lung decât la toate celelalte Abramide.
(
\
'.'
'.!
[148]
'.,
148
Coloraiiunea este cu mult mai deschisă decât la Cosac, fiind chiar şi
pe spinare argintiu. Partea superioară a capului şi partea dorsală sunt albastre
cenuşii, laturile argentii foarte vii. Aripioarele albe gălbii înconjurate de o
margine neagră destul de largă. Ochii galbeni argintii cu o pată închisă
pe Iris.
Dimensiunile la cari ajunge sunt cu mult mai mici decât ale Cosacului.
Exemplarele obişnuite ce le-am întâlnit aveau ca la vreo 25 cm.
In privinţa biologiei, pescuitului, întrebuinţării, distribuţiei, etc., acest
peşte se aseamănă în totul cu Cosacul, numai că este cu mult mai rar sau
chiar foarte rar.
După credinţa generală a pescarilor noştri, acest peşte nu este o specie
deosebită ci o corcitură, şi anume corcitură de Cosac cu Balcă, despre
care am amintit mai sus. Fără a putea să mă pronunţ Încă asupra acestei
chestiuni, înclin şi eu a mă îndoi de existenţa ei ca specie, deşi a fost
descrisă şi recunoscută până acum de naturaliştl atât de distinşi ca Pallas,
Heckel, Norâmann, Siebold, Kessler, etc.
In tot cazul comparând capul ei cu capul Batcăi - Blicca Bjorkna­
vedem o asemănare frapantă. Numărul mai mare de rad ii la anală, pe
care se zice că I-ar avea, nu are nici o importanţă, deoarece �m găsit
foarte multe exemplare tipice de Abr. ballerus cu 45 de rad ii moi în anală.
De asemenea faptul că găsim numai un număr mic de exemplare şi
acestea izolate, ar putea fi iarăş o dovadă că avem a face numai cu un
bastard. Rămâne dar ca experienţa cu fecundaţiunea artificială să ne dove­
dească în urmă cu siguranţă adevărul.
Nume populare. Acest peşte nu are nume proprii populare. I se zice
uneori Cosac cu botul turtit, sau Cosac corcit cu Batcă, etc., iar Tur­
tucăenii îi zic Boţog, fiindcă rămâne mic. Lipovenii îi zic. ca la toţi Cosacii
si Topa.
I ,
Abramis brama X Leuciscus rutilus Sieb. Bastard.
(Gen. Ab1'amidopsis Siebold.)
Tab. XII. l'ig. 60 a. b.
Sinonime:
Cyprinus buggenhagii: Bloch, 1. c., tab. 95.
Abramis leuckartii: Heckel, Annal. d. 'Viener Museums 1, p. 229, tab.
20, fig. 5. Nordmann, 1. c., p. 508. Cuoier et Valenciennes, XVII, p. 59.
Bielz, Fische Siehenburgens, p. 11. Kessler, Zur Ichthyologie, p. 46; Nach­
trăge zur Ichthyolog., p. 22. Heckel u. Kner, 1. c., p. 11-7. See�ey, p. 221.
Warpachorvshi, Peştii din apele Rusiei europene, pag. 125., Fig. 64.
Leuciscus buggenhagii: Cuvier ei Valenciennes, XVII, p. 53.
,
[149]
149
Abramidopsis Leuckartii: Siebvld, l. c., p. 134. Kess'er, Ihtiologia
Aralo-Caspi-pontică, p. 264, No. 212. Grimm, 1. c., No. 232.
Hybrid between Abramis brama and Leuciscus rutilus: Guniher, Ca­
talogue VII, p. 214.
După cum se vede din lista sinonimiilor, acest peşte a fost mult timp con­
siderat ca o specie aparte şi abia în urma studiilor lui Siebold a fost re­
cunoscută adevărată sa natură de bastard. E destul de curios aceasta,
căci pescarii noştri îl cunosc cu toţii foarte bine şi nici nu-i dau alt
nume decât «Plăiică corciiă cu Babuscă»,
,
Caracterele principale ale acestei forme sunt: Corpul este lungăreţ şi
de o înălţime mediocră, înălţimea sa maximă fiind cuprinsă de 3 '/2 ori în
lungimea totală, iar grosimea sa aproape de 3 ori în înălţime. Capul este
aproape atât de lung cât înalt şi lungimea sa intră aproape de 5'/2 ori în
lungimea totală. Gura este terminală şi oblică ca la A. ballerus; ea este
îngustă, încât colţurile ei nu ajung până sub nări, botul este obtus. Dinţii
faringieni sunt pe câte o singură serie şi anume în dreapta 5 şi în stânga
5 sau câte odată 6. Coroane le lor sunt lateral comprimate şi oblice. Su­
prafeţele lor de masticaţiune au o brăzdătură în mijloc, iar înaintea văr­
fului lor câte o crestătură. Ochiul este relativ mic, diametrul său având
cam 1/4 din lungimea capului; distanţa preorbitală este de un diametru, iar
cea interorbitală egală cu 11/2 diametru a ochiului.
Solzii sunt ceva mai mari ca la Plătică şi au pe suprafaţa lor câteva
striuri radiare. Pe linia dorsală ei nu mai lasă o cărare liberă, ci o acoper
complet cu solzi impari suprapuşi unul peste altul; de asemenea pe por­
ţiunea ventrală dintre aripioarele ventrale �i anus se formează o muche
ascuţită acoperită cu solzi. Prin aceste 2 caractere acest peşte se lnde­
părtează cu totul de Abramis apropiindu-se de Leucisous. Linia laterală
este bine pronunţată, mergând mai mult pe sub jumătatea corpului aprope
paralelă cu linia ventrală.
Şi aripioarele sunt foarte caracteristice, formând o transiţie între ambele
genuri; Aripioara dorsală este trunchiată oblic, formând un unghiu ascuţit,
anaIa însă are o bază cu mult mai scurtă ca la toate abramidele fiind
compusă din 15 -18 radii moi şi începe exact sub ultimul radiu al dorsalei;
baza ei e numai cu putin mai lungă ca înălţimea. Caudala de !�emenea
e caracteristică, căci vârful său inferior este numai foarte puţin mai lung
sau aproape egal cu cel superior, deci o cu mult, mai scurt decât la toate
Abramidele.
D3/10, P1/5, V2j8, A3/15-18, C19, L.·lat 45-54, L tr. 1�=!1.
Coloarea este pe cap şi pe spinare albastru-verzuie" pe laturi argintie,
aripioarele albicioase, fiind însă mai toate afară de pectorale şi ventrale
(câte odată şi aceste) cu marginile înnegrite.
Dimensiunile obişnuite sunt cam de 25 cm. Trăeşte în Dunăre şi mai
cu seamă în bălţile şi jepcile ei.
Nume populare. Plăiică corciiă cu Roş-ioară sau Plăiica corciiă cu
Babuşcă.
Il
[150]
I
150
8 Gen. Blicca. Hackel,
Dorsala trunchiaiâ oblic dinainte inapoi şi are baza, scurtă. Anala
cu baza foarte lungă. Caudala bifurcată adânc, cu vârfu,z inferior mai
scurt decât cel superior. Solzii bine fixaţi de o mărime mediocră. Corpul
foarte comprimat lateral. Pe muchea spinări'i intre cap şi inceputul
dorsalei solzii lasă o cărare mediană liberă care e mărginită de am­
bele părti cu solzi mai mici. Pântecele oe distanta dintre inseriiunea
, L�,'
uenbralelor şi deschiderea anală foarte comprimat lateral formând o
muche ascuţită neacoperită cu, solzi. Gura cu buee subţiri şi fără mus­
tăţi. Dinţii faringieni aşezaţi pe câte o sin[Jtwă serie după formula
2.5-0.2 sa'u 3.5-5.3.
"- 1 sp, Blicca bjorkna. L. Batea.
Tab. XII. Fig. 61.
Gur ase mi - i n fer i o ară, bot u l t u r t it; cor pul în a it Ş i f o ar te c om­
primat pe laturi. An a l a cu 19-24 r a d i i moi, începe sub ulti­
mul radiu al dorsalei. Pectoralele, ventralele şi a n a l a cu
baza r o si e t i c ă,
Sinonime:
Cyprinus bjorkna : Linne, Sys]. nat., pag. 532.
Cyprinus blicca: Btoch, 1. c., I, pag. 65. Tab. 10. Gmelin, Heis, etc.
Cyprinus laskyr: Palla s, Zoographia III, pag. 326. GiHdenstaedt (după
Pallas.
Cyprinus ballerus: Meidillgcr, 1. o., tab. 7.
Abramis blicca: Cuoier, Regne Anim. Nordmann, 1. c., pag. 504, Tab, 22:
Fig. 1. Kessler, Zur Iohthyol., pag. 47; Nachtrăge, etc., pag. 43. Gunther,
Catalogue, VII, pag. 306. Fleincke u. Măbius, Fische der Ostsee, pag. 24
şi 118, NQ. 79. •
Abramis laskyr: .�7ordmann (var. b. = Cyprinus Laskur. Guld.), 1. C.,
pag. 504, tab. 22 fig. 1.
Leuciscus blicca: Cuv. etVal., XVII, pag. 120.
Blicca argyroleuca : Heckel şi Heckel u. Kner, l. c., pag. 31.
[151]
-==
l'
I
151
Blicca laskyr: Heckel u. Kner, pag. 123.
Blicca bjorkna: Siebold, 1. c., pag. 138. Benecke, Fische v. Ost- u. West­
Preussen, pag. 123. Kessler, Ihtiol. Aralo-Caspi-pontică, pag. 263, No.
211. Grimm, l. c., No. 231. Saoonnieeţ, 1. c., II, pag. 205. Warpacho1Vski,
1. c., pag. 127. .
Br3, D3/8, P1/14-16, V2/8, A3/19-24, C4/19/4 L. lat. 45-49,
L tr 5-10
• • 6'
Această specie se aseamănă în forma sa exterioară foarte mult cu PIă­
tica, aşă că dela prima vedere ne e greu s'o deosebim de ea; abia exa­
minând de aproape botul şi aripioara anală putem să le deosebim şi tot
încă formele extreme ne pot înşela. Numai prin examinarea dinţilor farin­
gieni putem să le determinăm cu siguranţă. Ca mijloc uşor de a le re­
cunoaşte după exterior servesc aripioarele pereche şi anala, dar mai cu
seamă ventralele, cari aici sunt puţin colorate în roşu la baza lor, pe când
la Plătică sunt mai mult vinete.
Corpul este foarte comprimat lateral, înălţimea sa se cuprinde de 3 ori
in lungimea totală, iar lăţimea sa de 3 ori în înălţime. Capul este mic
şi se cuprinde între 51/8-6 ori în lungimea totală. Gura care este semi-in­
ferioară e foarte mică şi capetele ei ajung înapoi abia până sub narine.
Ochii sunt mari şi diametrul lor e egal cu 1/3 din lungimea capului. Dis­
tanţa preorbitală e ceva mai mare decât 1/2 din diametrul lor, iar cea
interorbitală cam de 11/2 ori acest diametru. Narinele sunt duble, cea an­
terioară fiind cu mult mai largă şi rotundă decât cea posterioară care e
eliptică. Ele sunt mai apropiate de ochi decât de vârful botului. Oasele
faringiene sunt groase, iar dinţii faringieni sunt pe 2 rânduri; cei mai
mari, interni, sunt tăiaţi oblic având o suprafaţă de mastlcaţiune sulcată,
iar vârfurile ascuţite şi cârligate.
Solzii şi linia laterală se aseamănă în totul ca la Plăti că. Ei lasă pe
linia dorsală între aripioară şi cap o cărare fără solzi, iar pe linia ven­
trală, între ventrale şi anus, alta goală, însă acoperită de solzii de pe
de lături, cari o fac invizibilă.
Aripioara dorsală începe la mijlocul corpului şi e, ca şi la Abramis,
trunchiate foarte oblic, aşa că are vârful foarte ascuţit. Inălţimea ei este
variabilă precum şi a celorlalte aripioare, din care cauză tocmei , s'a cre­
zut că sunt mai multe specii. Pectoralele nu ajung până la inserţiunea
ventralelor, iar ventralele încep cu mult înaintea începutului dorsalei. A­
nala începe sub capătul posterior al dorsalei ; ea este compusă de obiceiu
din 19-23 radii moi, se găsesc însă exemplare cari au chiar şi 24. Cau­
dala este adânc bifurcată, iar vârful său inferior este ceva mai lung de­
cât cel superior.
Coloraiiunea. Spinarea şi partea superioară a capului este verde-al­
băstrie închisă, bătând în cafeniu, laturile sunt argintii, bătând puţin în
albastru. Câte odată se găsesc exemplare cu totul roşietece. Aripioarele
dorsală şi caudală sunt vinete, anala mai deschisă şi numai pe margine
şi la vârf vânătă închisă, pectoralele şi mai cu seamă ventralele cu baza
roşie, iar la mărgini albe gălbii. lrisul este argintiu, deasupra cu o pată
mai închisă.
\
I
I
t ,
.1
1 �
[152]
I
152
Dimensiunile la cari ajunge de obiceiu sunt între 20 până la 25 cm.
lungime.
Varietăţi. După cum se vede din lista sinonimelor, s'a crezut înainte
că în apele _ Europei trăesc mai multe specii de Blicca ; încă Pallas şi
Guldenstaedt deosebiau 2 specii, iar în urmă Ncrdmann şi apoi Heckei
şi Kner au descris două specii din apele Rusiei Sudice (Blicca argyro­
leuca şi Blicca laskyr Heokel, sau Abrammis blicca şi A. blicca var. las­
kyr Nordmann). Este meritul lui Kess'er şi apoi al lui Siebold de a fi
arătat că aceste 2 forme nu sunt specii diferite, nici măcar varietăţi
constante, ci numai formele extreme de variaţiune ale unei singure specii;
ca şi la Platică şi aici înălţimea corpului variind foarte mult şi tot ase­
menea şi lungimea sau înălţimea diferitelor aripioare.
Disiribuiiunea. Batea trăesle în Dunăre cu toate băltile ei si mai cu
, , , ,
seamă în jepci, De asemenea ea se găseşte în regiunea inferioară a râu­
rilor si în băltoacelo cari le formează acestea.
,
Bioloqia. Batea preferă mai cu seamă apa stătătoare şi în special băl­
ţile Dunăr.i. In jepcile cele mai mici, cari în timpul verii se usucă, ea
se găseşte în totdeauna în mare abundenţă. In timpul iernii ea trăeşte la
adânc, însă primăvara se adună în cârduri mari şi se duce la apă mică
spre a-şi lepăda icrele pe plantele acuatice. Ea se hrăneşte cu viermi,
insecte şi vegetale. Epoca lor de reproducţie este de obiceiu odată cu a
Crapului. La bătaie ele fac un sgomot mare în apă, aşa că se aud dela
distanţă. Ouăle sunt cam de 2 mm. diametru şi femelele bătrâne leapădă
cam la vreo 100.000 de boabe. Ele sunt foarte tenace şi ajung foarte de
timpuriu la maturitate, aşa că adeseori se văd exemplare de câte. 10--12
cm. lungime, cu icre mature în ele. Din această cauză tocmai ele sunt
atât de uşor expuse la degenerare şi de aceea au dat de atâtea ori loc
la creaţiunea de nouă specii.
Inirebuiniarea. Batea este un fel de peşte foarte ordinar, totuş din
cauza cantităţilor enorme în cari se găseşte în apele noastre, are o mare
însemnătate comercială. Ea se sărează în butoaie împreună cu alte Abra­
mide şi se vinde pentru populaţi unea rurală. Exemplarele mici se sărează
împreună cu puii de Cosac şi de Plătica mică şi se aduc în comerţ sub
numele de Aloiiură.
Parasiti. Intre parasi ţii acestei specii sunt foarte frecuenţi Ligulele (Li­
gula monoqrama}, cari parasitează în cavitatea viscerală. Ele se lmmulţesc
câte odată aşa de mult, încât crapă burta peştelui şi parasitul este pe jumătate
afară printre muşchii disloca ţi. Exemplare mici cu parasiti în ele se cu­
nosc dela distanţă, căci înoată foarte repede, ieşind cu spinarea afară din apă ..
Nume populare. Numele mai general la Români este Baică, se mai
numeşte însă şi Corbancă, Corpancă, Corpănică, Corpacă, Bătculiţă.
Exemplarele mici se numesc Frunza plopului. Iar sărate şi amestecate
cu alte specii de Abramis li se zice în comerţ Albittwă. Lipovenii le
mai numesc si Gusier sau Laskit',
Pescuitui. 'Se" prinde cu neooadele, voloacele şi cu tot felul de plăşi
Precum si cu oârsele si coieieie.
, '"
Basiarei. Această specie se curceşte cu Abramis brama şi cu Leu-
ciscus ruiilu«, sau cu Scardinius erţjihrophalmue.
[153]
I
,
153
a) Blicca bjorkna X Leuciscus rutilus Siebold. (Bastard).
(Gen. Bltcopsls Sic bold)
Sinonime:
Abramis abramo-rutilus : Ilolandre, Faune du depart. de la Moselle,
pag. 246.
Abramis buggenhagii: Selys-Longchamps, Jchthyolog. Faune Belge,
pag. 216.
Blicopsis abramorutilus: Sieoolâ (o parte), pag. 142. Kessier, pag. 264,
No. 213. Grimm, 1. c., No. 233. Jtickei, Abhandl. der Zoolog.-mineralog.
Vereins Regensburg 1864-1865. Gunther, Cat. VII, pag. 215.
Br. 3. D 3/8, P 1/15, V 2/8, A 3/14-18, C 4/19/4, L. lat. 43-46;
L tr 8-10
• 4'
Acest bastard care a fost găsit în apele Belgiei, Holandei şi Germaniei,
a fost mai Întâiu considerat ca o specie aparte. Abia Siebold În urma
unui studiu comparativ a numeroase exemplare a putut descoperi adevă­
rata sa natură. Şi în apele noastre şi în special în bălţile Dunării l-am
găsit într'un număr foarLe mare de exemplare, aşa că am avut ocaziunea
de a-l studia mai de aproape. El e cunoscut foarte bine şi de pescarii noştri
cari îl numesc « Corcitură de Baică cu Babuseă»,
,
In forma sa gonerală se aseamănă foarte mult cu bastardul descris mai
sus, pe care îl formează Plătica cu Babusca şi cu acel dintre Batcă şi Ro­
şioară, caro va fi descrisă în urmă. Cu acest din urmă e atât de asemă­
nător, Încât chiar Siebold i-a confundat între ei si abia Jăckel si în urmă
, ,
Gunther i-a deosebit unul de altul.
După forma generală a corpului, 01 are aparenţa unui Leucisous cu spi­
narea înaltă. Inălţimea corpului său so cuprinde 23/4. ori în lungimea cor­
pului (fără caudală). De Leucisous el se deosebeşte mai cu seamă prin ur­
mătoarele caractere:
1. Prin înălţimea corpului; c.
2. Prin forma bol.ului şi a' gurii. Botul aici este umflat şi turtit, iar
gura terminală şi oblică;
3. Prin forma ochiului care aici este cu mult mai mare;
4. Prin aripioara anală care aici are baza lungă cu 14-18 rad ii moi;
5. Xlai cu seamă Însă se deosebeşte prin dinţii faringieni cari aici sunt
asezati pe 2 serii după formula 2. 5-5. 2 sau 3. 5 - 5 3. De altfel dintii
, , ,
variază foarte mult apropiindu-se mai mult de o specie sau de alta; aşa
întâlnim adeseori exemplare cu 3. 5 -- 5 2. sau cu 2. 5-5 3. şi chiar al­
tele numai cu 5-5 sau 6-5.
De Blica acest bastard se deosebeşte mai cu seamă:
1. Prin forma corpul ui ;
2. Prin baza mai scurtă a analei care la Blica are Între 19-21 ra­
dii moi;
II
[154]
154
3. Prin forma oaselor faringiene şi a dinţilor. Oasele faringeine sunt
aicea cu mult mai lungi şi mai subţiri, iar dinţii faringieni, cari au co­
roanele trunchiate oblic şi o brăzdătură simplă, sunt de mai multe ori
crestaţi pe lature şi se termină cârligaţi;
4. Prin dimensiunile solzilor cari aici sunt puţin mai mari;
5. Prin lipsa unei cărări mediane neacoperite cu solzi pe linia dorsală
anterioară. Această. cărare, care e atât de caracteristică pentru genul Blica
şi toate abrarnidele, lipseşte aici şi muchea spinării e acoperită cu un rând
de solzi car inaţi la mijloc, cari se 'acoper unii pe alţii ca ţiglele de pe
o casă;
6. Prin carena pe care o formează solzii pe muchea venlrală între in­
serţiunea aripioarelor ventrale şi deschiderea anală :
7. Prin forma caudalei care are cele 2 vârfuri ascuţite 9i aproape egale
între ele.
Coloraţiunea. Spinarea este verde măslinie, laturile argintii sau aurii
cu luciu metalic. Aripioarele cenuşii. Pectoralele, ventralele şi anala cu baza
roşietică.
Dimensiunile la cari ajunge acest bastard sunt cam acele ale Babuşcăi
cu care este adeseori confundat.
Este răspândit în toate bălţile Dunării.
Nume populare. Un nume special nu are. Pescarii îi zic Corcitură de
Baică cu Babuşcă .
..
b) Blicca bjorkna X Scardinius erythrophtalanus Jackel {Bastard),
\
(Gen. Illiccopsis Siebold.)
Sinonime:
Bliccopsis abramorutilus: Siebold. (o parte), 1. c., pag. 142.
Bliccopsis erythrophthalmoides: Jiickel, Abhandlungen des Zoologisch.-
Miner. Vereins. Regensburg 1864-65.
Hybrid between Leuciscus erythrophthalmus and Abramis blicca:
Gunther. Catal. VII, pag. 233.
Acest bastard se aseamănă atât de mult cu cel precedent, încât Siebold
i-a, confundat impreună şi descripţia dată este făcută după exemplare apar­
ţinând ambelor forme. Abia în urmă Jăckel l-a descris ca o formă aparte.
Br. 3, D 3/8, P 1/15, V 2/8, A 3/14--18, C 4/19/4, L. lat. 42-44,
L t 8--9
r'4'
. .
El se deosebeşte de forma precedentă, mai cu seamă prin corpul său
care este mai puţin înalt şi prin solzii săi cari sunt ceva mai mari. Inăl­
ţimea maximă a corpului se cuprinde de 21/3 - la exemplarele tinere de
22/3 -- în lungimea corpului fără caudală.
[155]
155
Gura este terminală, botul scurt şi turtit. Dinţii Iaringieni, a căror con­
strucţie este ca şi la forma precedentă, sunt aşezaţi pe două serii după
formula 2. 5-5. 2 sau 3. 5-5. 3 sau 3. 5-5. 2, etc.
Partea anterioară a liniei dorsale mediane nu formează o muche, ci e
rotunzită şi acoperită cu solzi cari se acoper unul pe altul ca ţiglele de
pe acoperământul unei case. Partea ventrală cuprinsă între aripioarele
ventrale şi deschiderea anală este puternic comprimată formând o muche
ascuţită; solzii însă nu se întind peste ea. "'Anala este cu 14-18 rad ii moi.
Celelalte caractere sunt asemănătoare cu ale formei precedente. Colora­
ţiunea de asemenea, numai că ventralele, pectoralele şi anala sunt .cu mult
mai intensiv colorate În roşu.
Se găseşte foarte des în băltile Dunării.
Numele popular este Baică corciiă cu Eoşioar«.
IX. Gen. Pelecus Agassiz.
(Mem. soc. nat. Neuchat. 1, 1835).
Corpul lungch'eţ, foarte comprimat lateral. Gura, superioară, fără
mustăti. Solzi relativ mici si caâuci. Pecioraleie Foarte lungi, âorsala
, , l'
cu baza foarte scurtă, anaia cu baza lungă. Linia laterală descrie mai
multe curbe unduioie. DinţU faringieni pe 2 serii după ţormula 2. 5-2.5.
1 sp. Pelecus cultratus. Lin. Sabiţa.
Tab. XII. Fig. 62.
�.
Des c h i de r O a b u cal ă a P r o ape ve r l i cal ă, Din ţi i far ing i e ni
cari au coroana lateral comprimată şi dinţată ca un ferăstrău,
set e r m i 11 ă c uun vârf c â r I j gat. Cor pul jos. Li 11 iad o rs al ă
a p r o a pod rea p t ă, ori z o n t a l ii, lin i a v e n t rai ă con v (' x ă for m â n d
o muche ascuţită. D o r s a l a cu b a z a Is o u r t ă şi împinsă înapoi
până peste începutul a n a l o i. Pe c t o r a l e l o foarte lungi şi ascu­
ţite. An a l a cu 26 13[1nă la 29 r a d i i moi bifurcate.
Sinonime:
Sarachi congener: Marsigli, 1. c., IV, pag. 23, Tab. 8.
Cyprinus cultratus: Linne, Syst. Nat. 1, pag. 531. Bloch, OeI\:. Naturg.
d. Fische Deutschl. 1, pag. 255, Tab. 37. Pallaş, Zoographia, etc. III, pag.
[156]
I
156
331. Reisinger, Pisc. Hungar, pag. 79. Meiclinger, Icon. pisc. Austr., tab. 25.
Cyprinus c1upeoides: Bloch, Tab. 402, fig. 2.
CheIa cultrata: Cuvier, Regne animal.
Luciscus cultratus: Valenciennes (în Cuvier el Valenciennes,1. c., XVII,
pag. 330).
Pelecus cultratus: Agassiz, mem. d. 1. soc. se. nat. Neuchatel I, 1835,
pag .. 39. Norclmann, Faune ponlique, pag. 502, Tab. 24, fig. 1. Kessler,
Zur Ichthyologie, etc., pag. 40; Nachtrage zur Ichthyologie, pag. 21; lh­
tiologia Aralo-Caspi-pontica, pag. 269, No. 232. Heckel u. Kner, 1. C., pag.
126. Siebolcl, 1. C., pag. 152. Gicniher, Catalogue VII, pag. 330. Grimm,
1. C., pag. 205, No. 247. Seeley, 1. C., pag. 243. Bacle, 1. C., pag. 175.
Sabannejeff, Peştii Rusiei, vol. Il, pag. 417. lţTarpachorvski, 1. c , pag. 135.
Br 3, D 2-3/7-8, P 1/15-- ·16, V 2/7, A 3/26-29, C 4/19/4, L. lat
100-115 1 tr JH5
, ' • 'J-6.
Acest peşte, foarte uşor de recunoscut prin forma sa cu totul particu­
lară, se aseamănă întru cătvă cu sorumbiile şi în special cu Husacul sau
cu Rizeafca. In adevăr corpul său foarte comprimat lateral, linia ven­
trală convexă şi ascuţită, solzii săi caduci, proeminenta de pe falca inferi­
oară, etc. ne aduc mult aminte de corpul Heringilor. Din această cauză
tocmai unii din vechii naturalişti le olasificau chiar între Clupeide,
Descrierea. Corpul său este foarte puţin înalt, lungăre] şi comprimat pe
laturi. Inăltimea sa maximă este putin în urma insertiunii ventralelor si este
, , ) ,
egală cu aproape 1/5 din lungimea sa totală, iar lăţimea este aproape egală cu
1/3 din înălţime. Spinarea care este rotunzită este aproape o linie dreaptă
orizontală, linia ventrală din contră este convexă şi formează o muche
foarte ascuţită. Această muche însă nu este tare ca la Clupeide, căoi nu
este formată ca acolo de solzi carinaţi cu vârfuri ascuţite, ci numai din
alăturarea marginii solzilor de pe ambele laturi ale corpului. Aceştia se
înclină astfel, încât formează unii cu alţii un unghiu foarte ascuţit şi nu
sunt separaţi între ei decât numai prin pielea subţire în care sunt prinşi.
Capul este mic având o lungime laterală egală cu l/S din lungimea to­
tală. Lungimea sa măsurată însă pe linia dorsală este cu mult mai mică,
deoarece musculatura spinării se întinde şi peste capsula cranială până
deasupra ochiului. Ochii sunt relativ mari, diametru! lor cuprinzându-se
de 31/2 ori în lungimea capului; ei sunt apropiaţi atât de vârful botului
cât şi între ei, aşa că distanţa preorbitară este mai mică decât un diametru,
iar cea interorbitară numai ceva mai mult decât jumătatea acestui diame­
tru. Narinele sunt largi şi duble şi aşezate mai aproape de marginea ochiului
decât de vârful botului.
Gura este mică şi superioară; buzele sunt înguste şi subţiri şi numai
la capete cărnoase. Falca inferioară se urcă în sus aproape verticală, aşa
că pe toată lungimea sa ea este înaintea fălcii superioare. La mijlocul
fălcii inferioare este o proeminenţă-o îngroşare a bărbiei ca la Clupeide­
care se potriveşte exact într'o scobitură din mijlocul fălcii superioare adică
în osul intermaxilar. Oasele faringiene sunt lungi şi subţiri, deasemenea şi
dinţii faringienii; aceştia sunt comprimaţi lateral, cu vârfurile cârligate şi
cu marginea dinţată ca un ferăstrău.
1.
J
I
•
[157]
151
Solzii sunt ci el oi zi, foarte subţiri, de o marime moderată şi se deslipesc
foarte uşor; ei acoper capul până deasupra ochiului şi aici sunt cu . mult
mai mici, iar pe laturile corpului mai mari. Linia laterală are o formă
foarte caracteristică; ea porneşte în mod normal dela marginea operculelor,
se scoboară apoi brusc în jos pe sub pectorale înconjurând originea lor,
până ajunge aproape de linia ventrală; de ai cea apoi porneşte înainte
descriind mai multe curbe undulate pe jumătatea de jos a corpului, până
ajunge de se termină la jumătatea inserţitlnii caudalei.
Porii cefalici sunt mai cu seamă vizibili pe falca inferioară, mai puţin
însă pe inelul suborbitar care este foarte ingust.
Aripioara ventrală este foarte mult împinsă la partea posterioară a cor­
pului; baza ei este foarte scurtă fiind egală abia cu l/a din înălţimea ei.
Ea este trunchiată foarte oblic, aşa că formează un vârf ascuţit. Anala
este cu baza foarte lungă având 26 - 29 radii moi bifurcate; ea incepe
ceva înaintea începutului dorsalei. Pectoralole sunt foarte lungi şi ascu­
ţite având forma unor iatagane, ele nu ajung însă până la inserţiunea
ventral elor . Ventral ele sunt mici, ele încep aproape sub jumătatea corpul ui
şi culcate ajung până aproape de deschiderea anală. Caudala este adânc
bifurcată şi lobul ei inferior este mai lung decât cel superior.
Coloraiiunea. Partea dorsală a corpului este albastră (coloarea oţelului
oxidat) sau verde albăstrie cu un luciu viu metalic; lăturile sunt argintii,
foarte strălucitoare, bătând câte odată foarte puţin în roşu trandafiriu. Pec­
toralele, dorsala şi caudala sunt cenuşii, pectoralele şi ventralele albe găI­
bii, bătând puţin în roşu. Irisul argintiu sau puţin auriu.
Dimensiunile. Sabiţa ajunge în apele noastre la dimensiuni mari până
la 40 şi chiar 50 cm. lungime şi la o greutate de peste un legr.; aceste
exemplare însă sunt rare, exemplarele obişnuite au cam 30-35 cm. şi o
greutate de 1/2 kgr.
Biologia şi Distrlbuţiunea. Sabiţa este un peşte de Dunăre şi de apă
sălcie. Ea se pescueşte în mari cantităţi în Dunăre cu toate bălţile ei cât
şi la mare în faţa gurilor Dunării. Ea intră primăvara prin bălţi numai
pentru a-şi depune icrele şi îndată ce simte că apele sunt în scădere,
pleacă. Deoarece corpul ei e foarte îngust şi lătăreţ, ea se strecoară
printre nuielele gardurilor şi fuge. Ea se hrăneşte cu iarbă, viermişor-i,
crustacee, etc. • •
Epoca ei de reproducţie este prin Aprilie şi Maiu, odată cu Abramidele.
Ea depune icrele la apă mică pe buruenile din bălţi. Nu păzeşte ouăle, ci l'
îndată ce simte scăderea apelor pleacă. O femelă depune cam la 100.000
de boabe de icre.
Intrebuinţarea. Sabiţa se consumă mai 'mult sărată. Proaspătă se mă­
nâncă numai primăvara când carnea ei este mai gustoasă şi mai grasă.
Ea se sărează foarte mult şi se pune la butoaie ca Cosacul. Este un 'peşte
foarte ieftin şi din această cauză e foarte căutată de populaţiunea de-
la sate. .
Producţiunea bălţilor din susul Dunării e destul de 'mare; la bălţile din
delta Dunăi-ii însă producţia e cu mult mai mică 'şi avem anual o canti­
tate de 2-3.000 kgr .
•
[158]
•
Numele populare sunt: Sabiţă, Saghiţă, Săbioară)" Săbicioară, Să­
biiţă. Lipovenii din Dobrogea o numesc Cihon, pescarii greci Spatop-
saro, iar Turcii Colaci balâc. -
Pescuitul. Se prinde vara la Leasă, iar toamna şi iarna cu Neooadele.
Cade însă şi în alte plăşi cari pescuesc mai mult la suprafaţa apei.
X. Gen. Alburnus Heckel.
Corpul lungăreţ, comprimat lateral Cit linia laterală joasa. Solzii
caduci argintii şi foarte lucioşi. Gura superioară, cu buze subţij-i şi
ţarâ mustăţt:. Pe mijlocul fălcii inferioare o proeminenta care se po­
tri'veşfe exact într'o scobitură din mijlocul fălcii superioare. Dinţii fa­
ringieni pe 2 serii după formula 2. 5-5. 2 (sau excepţional 2. 5-4. 2),
cu vârfuri cârligafe. Dorsala cu baza scurta, anala cu baza, lungă, cel
puţin cu 12 rtuii! moi. Linia centrată între aripioarele uenirale şi
deschiderea anală [ormeaeă o muche ascuiiiă.
1 sp. Alburnus lucidus Heck. Obletul.
Tab. XII. Fig. 63.
Cor pul 1 ung ă r e ţ, g u r a obi i căc II des c h i d ere a În d re p ta t ă
În sus. 1" ale ain fer i o ară puţ i n Î n g r o � a t ă } ami j loc şi i e � ind
c e v il, î n a far ă. Din ţii far i 11 g i e n i el ins eri ain t e r n ă cum ai
m u IL e cre stă tur i p e e 1. A n a lac u 1 6 - 2 O r a el ii moi b iI u r­
e a t e, În ce P e ce v a în ai 11 te a s f â r 17 i t II 1 u ido r saI e i. Pe 1 i ni a 1 a­
t e r a l ă 45-50 solzi.
Sinonime:
Phoxinus secundus: Marsigli, Tom. IV, tab. 18, fig. 3.
Cyprinus alburnus: Lin., Syst. nat. 1, pag. 531. Boch, 1. c., 1, pag. 54,
tab: 68, fig. 4. Pallas, Zoograph. Rosso-Asiat, III, pag. 321. Meidinger,
Icon. Pisc., tab. 30. Reisinger, Spec. Ichthyol. Hungar. _
Leuciscus alburnus: Cuvier ei Valencienncs, XVII, pag. 272.
Aspius ochrodon: Fitzi1iger, Proelrom. Paunae Austriae.
Aspius alburnoides: Selys-Longchamps, 1. c., pag. 214.
:
[159]
�
, ,
1
Ti
Aspius alburnus: Agassiz, 1. C., pag. 38. Nordmann, 1. C., pag. 154. Kess­
ler, Zur Ichthyologie, etc., pag. 39; Nachtrăge zur Ichthyologie, etc.,
pag. 28. Bade, 1. C., pag. 167.
Alburnus luci dus : Heckel u. Kner, 1. C., pag. 131. Siebolâ, 1. C., pag. 154.
Kessler, Ichthyolog. Aralo-Caspl-pontica, pag. 266, No. 217. Grimm, 1. C.,
No. 237. Gunther, Catalogue VU, pag. 312. Seeley, 1. c., pag. 232. Sa­
bannejeff, 1. C., pag. 392, Warpacho1Vski.
Alburnus breviceps : Heckel u. Kner, t.. C., pag. 134.
131'. 3 D 1/8, P 1/14-16, V 2;8, A 3/16-20, C. 5/19/5, L lat 45-50,
L lr 8-9
• ·3-4·
Acest peşte variază foarte mult atât în formele sale cât şi în colori;
din această cauză s'au si descris mai multe specii si varietăti cari în
, "
urmă s'au dovedit toate că nu sunt decât reprezentanţi ai speciei Alburnus
lucidus, fiind legaţi cu forma tipică prin tot felul de forme intermediare.
Obleţul ordinar variază atât de mult, încât Siebold scrie: «pot afirma
că acest peşte are în fiecare r·âu şi în fiecare lac o altă aparenţă». Ast­
fel s'a dovedit că formele descrise ca specii aparte: Aspiue alburnoides
de către Selys Longchamps şi Alburnus breoiceps de către Heckel, nu sunt
decât simple varietăţi ale acestei specii. _
Şi în apele noastre această specie, care este foarte răspândită şi care
trăeste în medii foarte variate, variază foarte mult; descrierea scurtă dar
pe care i-o dau aicea nu poate să iea decât media caracterelor pentru a
se potrivi asupra tuturor exemplarelor examinate.
Corpul este lungăreţ, înălţimea sa maximă cuprinzându-se de 41/2-5
ori în lungimea totală, iar lăţimea sa 21/2 -3 ori în înălţime. De altfel
tocmai aceste dimensiuni variază foarte mult, căci găsim adeseori obleţi
cu corpul Iunzăret si mai ingust, iar altii mai scurti si cu corpul mai înalt.
a " ,J 1
Capul este mic şi lungimea sa laterală se cuprinde cel puţin de 51/2 ori
în lungimea totală a corpului. Ochiul este mare şi diametrul său intră cam
de 31/2 ori în lungimea capului. Distanţa preorbitală este ceva mai mică
sau cel mult egală cu un diametru, iar distanţa interorbitală ceva mai mare
decât un diametru. Inlre ochi şi vârful botului la egală distanţă se află
narinele, cari sunt duble şi relativ mari.
Gura este semi-superioară, ea este foarte oblică şi se intinde ,îna�"i pana
sub narine. Falca inferioară este umflată la mijloc având o proeminenţă
care se potriveşte exact într' o scobitură dela mijlocul fălcii superioare, şi
această proeminenţă variază însă, câte odată fiind foarte pronunţată, iar alte
ori foarte mică. Dinţii faringieni sunt comprimaţi lateral, cei de pe linia
internă sunt de mai multe ori crestaţi pe margine Înaintea capătului lor,
iar vârful le este cârligat şi ascuţit.
Solzii sunt foarte moi si se desprind usor; ei sunt cicloizi si au câteva stria-
, ' ,
juri adiare foarte puţin pronunţate; mai cu seamă cei de pe laturile corpului
au un luciu de argint foarte puternic. La partea ventrală între originea
aripioarelor ventrale şi deschiderea anală, unde corpul este foarte comprimat;
ei se alăturează de pe ambele părţi pentru a forma muchea ventrală care
este foarte ascuţită, totuş ei nu traversează această muche. Linia laterală
merge aproape paralel cu linia ventrală. Intre linia laterală şi originea
ventralelor sunt 3 serii longitudinale de solzi.
f
, 1
1
I
f
. j
I
[160]
1M
.. Dorsala începe cu mult în urma ventralelor şi baza '""ei este mai scur-tă
decât înălţimea. Pectoralele nu ajung până la inserţiunea ventralelor şi
acestea merg până în aproprierea deschiderii anale, fără însă a o ajunge.
AnaIa este lungă, cu 16-20 radii moi, ea începe sub capătul posterior al
dorsalei sau de cele mai multe ori chiar înaintea ei. Caudala este foarte
adânc divizată; loburile ei sunt ascuţite la vârfuri şi cel inferior e ceva
mai lung.
Coloraţiunea este şi ea variabilă; în genere partea dor-sală bate în verde
sau în albastru, iar lăturile sunt albe cu un luciu metalic întocmai ca ar­
gintul. Dorsala şi caudala sunt puţin cenuşii, câte odată chiar cu marginea
mai închisă, iar pectoralele, ventralele şi anala albe şi în epoca de re­
producţie bătând în portocaliu.
Dimensiunile. Lungimea obişnuită a Obletilor din Dunăre este de 10-
14 cm., am găsit însă adeseori prin bălţile noastre exemplare trecând peste
20 crn., cari la prima vedere se confundă cu Alburnus chalcoides.
Distribuţiunea. Obleţii sunt foarte răspândi ţi în toate apele noastre; ei
sunt foarte numeroşi în toată Dunărea cu bălţile ei, în lacnrile literale ca:
Siutghiol, Mangalia, Taşaul, etc., în lacurile din interiorul ţerii ca Znagovul,
etc. De asemenea se găsesc în toată regiunea inferioară a râurilor noastre
suindu-se în Siret d. ex. până în sus de gura Bistriţei.
Biologia. Obleţul este un peşte atât de apă curgătoare cât şi de apă
stătătoare; oriunde însă el se ţine mai mult la suprafaţa apei şi nu
arareori se vede jucându-se şi sărind din apă afară. El trăeşte în totdeauna
în grupe mai mari şi e foarte urmărit de toţi peştii răpitori, mai cu seamă
de Somn şi Ştiucă; Singurul său mijloc de apărare în contra acestor duş­
mani este că sare afară din apă aruncăndu-se la oarecare distanţă, când e
urmărit de ei, şi astfel îi pierd urma. El se hrăneşte cu Plancton, mici
animale, crustacee, plante, etc. Pescarii zic despre el că-i plac balele som­
nului şi de aceea când e un somn priponit de mal se văd în adevăr foarte
mulţi obleţi în jurul său. De asemenea, după cum îmi comunică d-I dr. D. G.
Ionescu-care a facut diferite observaţiuni asuprabiologiei sornnulul-e-pescarf
zic că. Obleţul ar mânca icrele somnului; nu am putut însă să verific această
credinţă, dar ştiu că nu am găsit niciodată în stomahul Obleţului icrele vre­
unui peşte. Epoca de reproducţie a Obleţului este cam odată cu a crapului.
El intră de timpuriu în bălţile Dunării şi aşteaptă până apa se încălzeşte,
apoi leapădă icrele la apă mică pe buruene. Când e prins în epoca de
reproducţie, el caută să-şi lepede repede icrele înainte de a fi scos din apă
afară; în Maiu 1903 prinzând cu chipcelul obleţi la gârla Ghimia dela Brateş
şi vrând a examina un .exemplar mi-a aruncat în palmă toate icrele cari
curgeau repede ca dintr' o stropitoare. Puii Obleţului, cari se desvoltă repede
din ou, umblă în totdeauna în cârduri mari pe la suprafaţa apei.
lntrebuinţarea. Obleţul care în alte ţeri nu are nici o valoare, este la
noi foarte apreciat şi se vinde cu preţuri foarte bune sub numele de Ţârâitori.
El se prepară mai cu seamă în borş sau în saramură. La Tulcea se vând
cam la vreo 2.000 klgr. anual. In alte ţeri şi mai cu seamă în Franţa,
din solzii Obleţului se prepară o esenţă numită Essence d' Orient, cu care
se fabrică perlele artificiale. Luciul metalic argintiu al solzilor obleţilor
fiind datorit unor plăci cristaline mioroscopice de o formă oblongă cu ca-
" -
. -/'
I
1
1
!
1
I
,
[161]
1M
petele trunchiate oblic, solzii se pun în soluţie de amoniac care dlsolvă
materia organică, Însă nu atacă aceste mici plăci. Astfel lichidul obţinut
este, o emulsiune a acelor plăci în amoniac şi constitue acea esenţă. Pentru
fabricarea a jumătate de kilogram de asemenea esenţă sunt, după Siebold,
necesari 18- 20.000 de obleţi. La noi în ţară, abia în anii din urmă s'a
început această fabricaţiune şi e de sperat că în scurt timp va lua o în­
tindere foarte mare, deoarece condiţiunile sunt foarte favorabile. Astăzi
2 fabrici de perle din Germaniea şi-au tnimis lucrătorii lor în 'delta Du­
nării pentru a le fabrica esenţa de solzi.
Obletii se mai lntrebuintează foarte mult ca nadă la undite sau mai
cu sear'nă se pun vii la Visile, căci ei fiind foarte strălucitori atrag În tot­
deauna peştii răpitori.
Pescuitul. La Dunăre se face mai cu seamă cu Chipcelul sau Cârli­
oniul, iar la unele bălţi şi in special la Znagov se fac anume « Coieie de
siu]» cu gura foarte îngustă pentru prinsul lor.
Numele populare. La Dunăre i se zice mai pretutindeni Obleţ, Oblete,
Bobleie, Bobleţ; In Dobrogea pe la satele Oltina, Mârleanu îi zic Oclee sau
Uclei; Turtucăenil 11 numesc şi Stoicesc sau Stoiceţ, zicând că «are cap de
bulgar» şi «seamănă la cap cu t::ltoicu». La Znagov şi prin mai toată
Muntenia Ţârâitori, la râurile din Moldova Sorean şi Soreaiă.
Lipovenii le zic Ableţ, Grecii din Dobrogea Obleţia, iar Turcii Cara­
ghioz balâc.
2 sp. Alburnus chalcoides Giildenst'. Oblet maze.
,
Cor pul 1 ung ă r e ţ, gur a obi i căc ude s c h i de rea 1 n d r e P t a L ă
în sus. Falca inferioară foarte îngroşată la mijloc, bărbia
iesind cu mult înainte. Dintii f a r i n z i e n i din seria i n t e r n ă cu
, ,�
mai multe crestături pe ei. AnaIa, cu 17-20 radii moi b i Iu r-
<t.
c a t e, începe după capătul posterior al d o r s a l e i. Ve linia la-
terală 68-70 solzi.
Sinonime:
Cyprinus chalcoides: Giddensiaeli, Nova Comment. Acad. Petropol.
XVI, pag. 540.
Cyprinus c1upeoides: Pallas, Zographia III, pag. 333.
Aspius mento: Perlp, Isis, 1832. Reckel, Annalen des Wiener Museums,
pag. 225, Tab. 19, fig. 3. Nordmann, 1. c., pag. 495.
Aspius Heckeli: Fitzinger, Prordrom. Faunae Aust.
Leuciscus mento: Cuoier ei Valenc., VoI. XVII, pag. 27.
1
I
A. R. -Publ. Adamachi. 111. Antipa, llllioloS}ia.
11
[162]
-.
162
Alburnus mento: Heckel şi Kner, 1. c., pag. 139. .Siebolâ, 1. C., pag.
161. Gicniher, 1. C., voI. VII, pag. 315. Seeley, 1. C., pag. 237. Pancic,
1. C., 98.
Alburnus mentoides: Kessler, Auszuge a. d. Berichte, etc. 1, pag. 12.
Alburnus chalcoides: Gieniher, Cata\. VII, pag, 314, (în parte). Kessler,
Ihtiologia Aralo-Caspi-pontică, pag. 149 (4 varietăţi: 1) forma dunăreană,
Alb. menio. 2) forma pontică, Alburnus menioides. 3) forma caspică, Alb.
chalcoiâes şi 4) forma aralensă). Grimm, 1. C., pag. 205, No. 238.
Aspius c1upeoides: Nordmann, 1. C., pag. 500, Tab. 24, fig. 2.
In Dunăre şi bălţile ei, mai cu seamă În regiunea inferioară, în afară
de Obleţul mic ordinar se mai găseşte altă specie cu mult mai mare.
Această specie trăeşte mai cu seamă în apele sălcii ale Mării Negre din
faţa .gurilor Dunării şi întră primăvara în fluviu şi bălţi. Această specie
se apropie pe de o parte de specia descrisă de către Agassiz sub numele
de Aspius mento şi apoi de către Heokel sub numele de Alburnu« mento,
găsită în lacurile din Bavaria, pe de altă parte ea se aseamănă foarte
mult de forma descrisă de Kessler sub numele de Alburnus mentoides
din apele Crimeei. Nici cu una din aceste 2 forme însă forma noastră nu
este perfect identică, ea se deosebeşte de ele prin corpul ei care este mai
înalt, prin numărul ceva mai mare al radiilor dela anală, prin numărul
ceva mai mare al solzilor pe linia laterală, etc.
Am crezut deci odată că avem a face cu o specie nouă; studiind
Însă în urmă lucrarea lui Kessler publicată în limba rusă şi văzând că el
întruneşte cele 3 forme descrise înainte sub numele de A. mento Agass.
A. chalcoides Guld, şi A. menioides Kessler într'o singură specie, Al­
burnus chalcoidee Guld, ca varietăţi ale ei, la cari a mai adăogat apoi
încă o a patra varietate din Aral, şi văzând definiţiunea largă dată acelei
specii, am crezut că deocamdată şi forma noastră ar putea intra în acest
cadru lărgit numai ca o nouă varietate. De sigur rămâne ca în urmă pe
baza unor studii comparative mai aprofundate să-i determinăm mai bine
poziţiunea sistematică şi să vedem dacă totuş nu este o specie bine limi­
tată de celelalte. Iată-i descrierea:
Alburnus chalcoides Giild. vaz. danubicus 110V. vaz.
Tab. XIII. Fig. 64.
Br. 3, D 2/8-- 9, P 1/15-16, V 1/9-10, A 3/18-20, C 4/19/4, L lat.
67 - 68, Ltr. �:�� " .
Inălţimea maximă a corpului care este înaintea' inserţiunii ventralelor
se cuprinde în lungimea totală de aproape 5 ori, grosimea maximă, de
aproape 2 ori îii înălţime, iar înălţimea minimă la pedunculul caudal de 3
ori în înălţimea maximă. Lungimea capului se cuprinde de 51/2-6 ori în
lungimea totală, iar diametrul ochiului de 4.5--5 ori în lungimea capului. '
Distanţa preorbitară este aproape egală sau ceva mai lungă ca un diametru
[163]
� -�-�--�--------------�---------------------------------------------------
1M
al ochiului, iar cea interorbitală egală cu aproape de 2 ori : acest diametru.
Narinele, cari sunt duble, sunt aproape la jumătate distanţă între vârful botu­
lui şi ochi. Dinţii faringieni sunt lateral comprimaţi, cu marginea' de mai
multe ori erestată şi cu vârful cârligat. Gura este foarte oblic îndreptată în
sus. Capetele ei ajung până sub narine. Bărbia este foarte îngroşată şi
ieşită în afară. Solzii sunt rotunzi, nu se acoper nici până la jumătatea lor,
Însă sunt mult mai bine fixaţi şi nu cad aşa uşor ca la specia precedentă.
Linia laterală merge paralel cu linia venteală şi numără 68-70 solzi. '
Dorsala începe pe a doua jumătate a corpului Între ventrale şi anală.
Anala care are 18-20 rad ii moi începe În urma capătului posterior al
dorsalei. Pectoralele nu ajung până În dreptul originii ventralelor şi acestea
nu ajung până la deschiderea anală. Pintenul dela inserţiunea ventralelor
este ceva mai lung decât' baza lor. Caudala este adânc divizată, lobul in­
ferior fiind puţin mai lung.
Dimensiunile acestei forme sunt cu mult mai mari decât la specia pre­
cedentă, exemplarele ordinare având 22-25 cm. lungime.
Distributia. Această varietate se o'ăseste mai cu seamă la mare si în
, r"'I , ,
lacurile sărate: Razim, Zaton, Sinoe-Liman, etc. Ea intră însă şi în Dunăre
până pe la Cernavodă sau Ostrov şi chiar prin bălţi. Se găseşte de ase­
menea în mari cantităţi la lacul Siutghiol de lângă Constanţa.
In privinţa Bioloqiei nu am mult de adăogat decât că este un peşte
migrator care intră regulat din mare în bălţile Dunării spre a se reproduce.
După spusa pescarilor leapădă icrele tot În acelaş timp ca obleţul ordinar
şi la acelaş fel de locuri.
Intrebuinţarea, pescuiiul, etc. Această specie este foart gustoasă şi are
o căutare mare. Din ea se fac adeseori «obleţii afumaţi» cari au un gust
foarte bun amintind scrumbille afumate.
Numele populare: Obleţi mari sau Obleţi de mare.
3. Sp. Alburnus bipunctatus Lin. Beldita.
,
Tab. XIII. Fig. 65.
••
Cor pul n uma i puţ i n p rei ung it; gur a t e r m i n a 1 ă, P t.ţ ţin 0- l'
b 1 i c ă, F ft 1 cai n fer i o ară a p r o ape de 10 c în g ro Ş a tăI ami j loc,
bărbia neiesind decât foarte putin 'înainte., Dintii f a r in g i e n i
, , ,
fără crestături. An a l a cu 15-18 'rad'ii moi bifurcate, în­
cepe după capătul posterior al dorsalei. Pe linia laterală
45-50 de solzi. "
Sinonime:
Phoxinus primus: Mat'sigli, 1. C., tab. 18, fig. 2.
Cyprinus bipunctatus : Linne, Syst. nat. Bloch, I, tab. 8, fig. 1" pag
50. Meidinger, Icon. Pisc., tab. 16. Reisinger, 1. C., pag. 71..
[164]
164
Aspius bipunctatus: Agassiz, 1. c., pag. 35. Nordmănn, 1. c., pag. 496.
Bade, 1. c., pag. 171. �
Leuciscus bipunctatus: Cuvier ei Valences, XVII, pag. 259.
Leuciscus baldneri: Cuv. ei Va7enc. XVII, pag. 262, pl. 496.
Aspius baldneri: Kessler, Zur Ichthyologie, pag. 40; Nachtrăge. zur
Ichthyologie, pag. 21.
Aspius fasciatus: Jeitteles, Prodrom. faunae Vertebr., pag. 58. Siein­
dachner, Verh. Zoo1. bot. ges. Wien 1863, pag. 489.
Abramis bipunctatus: Guniner, Fische d. Neckars, pag. 83, şi Catalogue
of the Fisches in the British Museum VII, pag. 307. Seeley, pag. 226.
Alburnus bipunctatus: Heckei u, Kner, Susswasserfisohe, pag. 135. Sie­
bold, 1. c., pag. 163. Kessler, Ihtiologia Aralo-Caspi-Pontică, pag. 268,
No. 229. Grimm, 1. c., No. 245. Sabanneeff, 1. c., pag. 403.
Er. 3, D 3/6-7, P 1/13 -14, V 1-2/7--8, A 3/15--18, C. 4-. 5/19
5 -4, 1. lat. 45-50, L. tr. 9�10.
Corpul este cu mult mai puţin lungăreţ şi mai înalt decât la celelalte
specii de Alburnus, aşa că înălţimea sa maximă se cuprinde abia de
4-4,5 ori în lungimea sa totală. Lungimea capului se cuprinde de 5�51/2
ori în lungimea totală, iar diametrul ochiului-care este mare - de 3-31/2
în lungimea capului. Distanţa preorbitală este egală cu mai puţin de un
diametru, iar cea interorbitală cu mai mult, aproape 11/2 diametru. Nari­
nele - sunt la jumătatea distanţei dintre ochi şi vârful botului. Gura este
terrninală, puţin oblică şi ajunge înapoi până aproape sub marginea ante-
rioară ochiului. - - -
Bărbia este foarte puţin îngroşată şi iese foarte puţin în afară. Dinţii faringi­
eni sunt netezi fără crestături pe ei, iar vârfurile lor sunt cârligate şi ascu­
ţite. Solzii sunt ca la Alburnus lucidus.. însă mult mai bine .fixaţi. . Linia
laterală urmează şi aici în mod paralel linia ventrală. Intre ventrale şi
deschiderea anală pântecele formează o muche ascuţită.
Dorsala începe în urma ventralelor, ea este mai înaltă decât lungimea
bazei ei. Anaia începe în urma sfârşitului dorsalei şi este mai lungă decât
înaltă. Pectoralele se întind până aproape de originea ventralelor, fără a
o ajunge însă. Caudala adânc hifurcată, Însă loburile ei sunt egale.
Coloraţiunea. Coloarea generală este următoarea: partea dorsală este
albastră sau verzie; laturile sunt argintii bătând în, verziu, ele însă. nu
au un luciu atât de mare ca la Obleţi. Linia laterală este de ambele părţi
. urmată de câte o linie subţire neagră; aceste 2 linii cari o cuprind în­
tre ele sunt foarte caracteristice şi fac recunoaşterea acestei specii foarte
uşoară, Pe trei rânduri de solzi de deasupra liniei laterale, câte odată şi de
desubtul acestei linii, este pe fiecare solz câte o pată mică neagră triun­
ghiul ară, cari toate la un loc produc efectul ca şi cum corpul ar fi .liniat
longitudinal. In epoca de reproducţie se mai vede pe mijlocul corpului şi
o dungă lată. neagră albăstrie, care merge dela capătul operculului la
coadă, pe deasupra liniei laterale. Aripioara dorsală, caudala şi pectoralele
sunt cenuşii, ventralele şi anaia gălbii sau în epoca reproducerii portocalii.
Dimensiunile maxime la cari ajunge sunt 12 - 14 cm., exemplarele
obişnuite au 9-11 cm.
I
,1
I
."
I
.f:t
[165]
165
Răspândire a . Trăeşte numai În râurile de munte şi nu se scoboară
niciodată până la Dunăre, ba chiar nici în râurile mari în regiunea şesu­
rilor. Aşa de ex. din Bistriţa se scoboară numai puţin la Siret.
Biologia. Beldiţa trăeşte numai în apele adănci cu apă limpede, cu fund
pietros. In Bistriţa de ex. ea nu se suie în pârae, ci rămâne numai în
părţile ei unde apa e adâncă şi unde fundul e cu piatră multă. Ea nu
se scoboară însă nici departe în Siret. Ea se ţine numai pe lângă fund.
Iată cum o caracterizează foarte bine un" bătrân pescar de pe Bistriţa
(Broşteni): «E mare ca de o schioapă, foarte plodioioasă şi puiţă pe la
sft. Ilie, ouăle le lipeşte pe piatră �i fac tare multe». La aceste nu mai
am de adaus decât că ouăle le depune numai în apă curgătoare şi chiar
în locuri unde apa e repede.
Numele populare. In Moldova se numeşte Beldiţă, rareori am auzit
şi numele Berchiţa. In Oltenia (pe pârâul Tismana) se numeşte Co­
conar.
Bastarzi.
Dintre toate speciile genului Alburnus numai Obleţul ordinar (Alburnus lu­
ci dus) se corceşte cu alte specii şi dă bastarzi. Aşa este de ex. forma cu­
noscută sub numele de Alburnu« dolobratus Holandre (pau ne du depar­
tament dela Moselle 1836), care a fost mult timp considerată ca o specie
aparte şi pe care abia Siebold a dovedit-o că este un bastard între Al­
burnus lucidus şi Squalius cephalus ; Tot astfel este o formă descrisă
de Siebold (1) sub numele de Bliccopsis alburniţormie, un bastard între
Blica şi Alburnus. In apele noastre nu am găsit decât următorii bastarzi
ai acestui gen:
1. Bastazd : Alburnus lucidus X Squalius dobula. Siebold,
(Albunus dolobratus Sieb.)
Sinonime:
Leuciscus dolobratus: Holandre, Faune du departement dela Mo­
selle, 1836.
Leuciscus dolobratus: Selys, Longchamps Faune Belge, pag. 207.
Abramis dobuloides: Giinther, Wurtenbergische naturwissenschaftli­
che Jahreshefte, Jahrg. XIII. Stuttgart 1857, pag. 50, tab. II.
Alburnus dobuloides: leiiiete«, Fische d. March, Bd. II, 1864, pag. 8.
(1) 1. c. pag. 168
[166]
166
, Alburnus dolobratus : Siebold, 1. c., pag. 164. Jae'C'kel, Abhandlungen
d.. Zoolog-Mineral. Vereins Regensburg. 1865, pag. 41. Kessier, Ihtiolog.
Aralo-Caspi-pontică, pag. 267.
Alburnus tauricus: Kessler, Auszlige a. d. Berichte, etc. 1, pag. 15.
Hybrid between Leuciscus dobula and Alburnus lucidus: Gunther,
Catalogue VII, pag. 223.
Br. 3, D 3/8-9, P 1/15, V 2/8-9, A 3/10-16, C 4/19/4, L. lat.
45-54, L tr. 7-8.
. 3-4
Acest bastard dintre Clean şi Obleţ se întâlneşte adeseori şi prin râurile
noastre mai mari. Eu l-am colectat din Prut şi din Siret, însă din cerce­
tările făcute la pescarii de pe malurile altor râuri mi s'a afirmat că se
găseşte adeseori.
. Iată în scurt caracteristica sa:
Corpul este lungăreţ cu spinarea rotunzită şi înălţimea sa are aproxi­
mativ 1/! din lungimea corpului fără aripioara caudală. Gura este terminală
şi puţin oblică ; bărbia numai foarte puţin îngroşată şi iese puţin înainte.
Distanţa preorbitală aproximativ egală cu diametrul ochiului sau numai
puţin mai lungă. Dinţii faringieni pe două serii, cei interni lateral corn­
primaţi şi cu mai multe crestături. Intre ventrale şi deschiderea anală o
muche foarte ascuţită.
Dorsala cu baza scurtă având înăltimea mai mare decât lungimea ei.
� '
Anala începe după capătul posterior al .caudalei, ea are 10-16 radii şi
nu descreşte mult în înălţime către partea posterioară. Solzii bine fixaţi,
cu striuri în formă de evantaliu bine pronunţate şi cu marginea colorată
in negru.
Spinarea cenuşie, lăturile argintii; aripioarele dorsala şi caudula cenuşii
cu marginea neagră. Ventralele, pectoralele şi anala roşietice .
. Numele populare. Corcitură de Clean cu Sorean (la Siret), Clean corcit
cu ou«.
2: Bastard: Alburnus lucidus X Leuciscus rutilus: Antipa.
Acest bastard dintre Obleţ şi Ocheană, pe care nu l-am găsit încă
nicăeri amintit în literatură, este foarte frecvent în apele noastre. Atât în
bălţile Dunării cât şi în alte ape din interiorul ţerii, de ex. la Znagov
se găseşte adeseori. Prin forma corpului său formează un fel de transiţie
între aceşti doi peşti, el este lungăreţ, însă cu spinarea ceva mai lată şi
mai înalt. Inălţimea maximă se cuprinde de 41/4 în lungimea totală a
corpului; lungimea capului de 51/2 ori în această lungime. Gura este ter­
minală şi numai foarte puţin oblică. Dinţii faringieni sunt de obiceiu după
formula 2.5 - 5.2 ca la Obleţ, variază însă foarte mult înspre formula
lui Leuoiscus, aşa că găsim exemplare numai 6 - 5.2 sau chiar cu 6-5.
Intre V şi A o muche.
. ...
i
1
;
[167]
Solzii bine fixaţi şi cu radii bine pronunţate, linia laterală ceva mai
ridicată decât la obleţi. Dorsala în urma ventralelor, cu baza scurtă, mai
Înaltă decât lungă. Anala incepe după sfârşitul dorsalei.
Spinarea albastră cenuşie, laturile argintii. Aripioarele dorsale şi cau­
dala cenuşii, ventralele, pectoralele şi anala roşii. Irisul câte odată pătat
cu roşu.
Numele populare. In delta Dunării Oblet corcit cu babusca. La Tur­
tucăeni Corcitură de Obreţ cu Tarancâ; iar la Znagov Ţiriitori cor­
ciomani cu Bălos.
XI. Gen. Aspius. Agassiz.
Corpul lun;jăreţ şi puţin comprimat lateral; cu solzi de o mărime
foarte moderată, bine fixaţi şi cu linia lateralc'î apropiată de mijlocul
corpului. Gura mare, numai puţin oblică şi farămustăţi. Pe mijlocul
fălcii inferioare o proeminenţă care se potriveşte exact într'o scobitură
a fălcii superioare. Dinţii faringieni pe 2 serii după formula 3.5-5.3,
cu coroanele conice prelungite şi cârligate la vârfuri, fără crestături
pe ele. Muchea ventrală roiwneită.
Acest gen este reprezentat în apele noastre printr' o singură specie As·
pius rapax Ag. Nordmann a mai descris în adevăr din Bug, Don şi Nipru
o nouă specie Aspius Clupeoides şi a şi figurat-o în Atlasul său; totuş
atât Kessler cât şi Gunther o pun ca sinonimă cu Alburnus chalcoides,
Nu ştiu întru cât aceşti autori au dreptate, deoarece Nordmann figurează
şi dinţii faringieni cari sunt după formula 3.5 - 5.3, deci tipici pentru
genul Aspius şi nu pentru Alburnus. In tot cazul toţi naturaliştii cari au
făcut studii asupra Ihthologiei pontice după Nordmann nu amintesc nimic
despre o a doua 'specie de Aspius şi nici eu nu am întâlnit niciodată în
apele României decât o singură specie. E dar foarte. probabil că�ordmann
s' a înşelat în privinţa dinţilor faringieni şi că peştele descri-s de 'el nu era
decât Alburnus chalcoides Gidd», cu care de altfel se . aseamănă în totul ,
1 sp. Aspius rapax. Agass. A va tul.
Tab. XIV. Fig. 65.
Gura foarte largă, solzii mici curadii bine pronunţate.
Spinarea r o t u n z i t ă. Partea v e n tr a l ă dintre V şi Aformează
o m u c h e, însă cu totul o b t u z ă şi acoperită cu solzi îndoiţi la
m i j loc. A n a 1 acu 1 4 rad ii moi di v iza te.
[168]
I
168
Sinonime:
Capito fluviatilis rapax: Mat'sigli, tab. 7, fig. 2, pag.- 20.
Cyprinus aspius: Linne, Syst. Naturae I, pag. 530. Bloch, Oekon. Na­
turg. d. Fische Deutschl., I, pag. 48, tab. 7. Meidinger, Icones pisc. Austr.,
tab. 35. Reisinger, 1. c., pag. 64.
Cyprinus rap ax : Pallas, Zoograph. Ross. Asiat., voI. III, pag. 316.
Leuciscus aspius: Cuvier et Valencieunes, 1. c., VoI. XVII, pag. 265.
Aspius rap ax : Aqassie, 1. c., pag. 30. Nordmann, 1. c., pag. 494. Kess-
ler, zur Ichtyologie des S. W. Russlands, pag. 39; Nachtrăge zur Ichthyol.,
pag. 21. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 142. Siebold,1. c., pag. 169. Pancic, 1. c.,
pag. 100. Jeiiieies. Prodrom. faunae Hungar., pag. 58. Gicnihe». Catalogue
VII, pag. 310. Kessler, Ihtiol. Aralo-Casp., etc., pag. 265, No. 214. Grimm,
1. c., No. 234. Sabannejeff, 1. c., VoI. II, pag. 465. Warpachowski, 1. c.,
pag. 101. Seeley, pag. 230.
Cyprinus taeniatus : Eichscald; Zoolog. specialis III, pag. 102.
Acest peşte prin forma generală a corpului său care este mai lungăreţ,
mai puţin înalt şi mai gros decât la majoritatea celorlalţi ciprinoizi, amin­
teşte întru cătvă de forma corpului şalăului, Inălţirnea maximă el, corpului
în dreptul inserţiunii ventralelor este egală cam cu 1/5 din lungimea to­
tală; lăţimea este egală cu 1/2 din înălţime, iar înălţimea minimă la pe­
dunculul caudal se cuprinde cam de 21/2-21/3 ori în înălţimea maximă.
Lungimea capului este egală cu înălţimea maximă şi se cuprinde de 5 ori
în lungimea totală. Ochiul este mic şi se cuprinde de 6-7 ori în lungimea
capului. Distanţa între ochi este mare, egală cu mai mult de 21/2 ori diametrul
lor; distanţa preorbitală de asemenea este aproape de două ori cât dia­
metrul ochiului, Încât din această cauză botul este lung şi ascuţit amintind
botul şalăului. Narinele sunt mari şi mai apropiate de ochi decât de vârful
botului.
Gura este foarte largă ajungând înapoi până sub marginea anterioară
a ochiului, ea este înclinată cam de 45°. Falca inferioară 'este îngroşată
la mijlocul ei şi proeminenţa ei mare se potriveşte exact într' o scobitură a
fălcii superioare. Dinţii faringieni sunt lungi, netezi, cu coroanele conice
şi cârligaţi la vârfuri. Profilul superior merge în linie aproape dreaptă
până în regiunea occipitală şi de' acolo se ridică deodată ca o cocoaşă în
sus descriind apoi un arc foarte turtit-aproape o linie dreaptă-până la
începutul dorsalei.
Solzii sunt mici, foarte subţiri, însă bine fixaţi. Ei prezentă striuri bine
pronunţate pe suprafaţa lor. Cei din regiunea ventrală nu se alăturează
ca, la Alburnus pentru a forma o muche ascuţită, ci ei trec peste această
muche foarte rotunzită, fiind numai puţin îndoiţi la mijlocul lor. Linia la­
terală porneşte dela capătul operculului şi merge puţin sub linia mijlocie
a corpului, până la mijlocul caudalei.
Dorsala este mai înaltă decât lungă şi începe ceva în urma jumătăţii
lungimii corpului, după inserţiunea ventralelor. Ea este la. căpătul ante­
rior de 21/2 ori mai Înaltă decât la cel posterior şi are marginea superi­
oară puţin concavă.
[169]
169
Anala care are 14 radii moi începe ceva după finea dorsalei, marginea
ei este puţin concavă. Pectoralele nu ajung originea ventralelor, iar aceste
nu ajung deschiderea anală, deşi se apropie de ea.
Colo-raţiunea. Pe spinare este verde inohis-măsliniu, apoi mai în jos
vânăt bătând în verde albăstriu; pe laturi argintiu bătând în albastru, pe
burtă alb. Dorsala şi caudala sunt cenuşii bătând în negru. Pectoralele
cen uşii cu roşu la mărgini, ventralele şi anala roşii.
In epoca reproducţiunii masculul capătă. aproape pe tot corpul şi în
special pe cap, pe spinare şi pe marginea posterioară a solzilor de pe
coadă acei mici năsturaşi caracteristici pentru haina nupţială a multor ci­
prinoizi.
Dimensiunile la cari ajunge Avatul în apele noastre sunt cu mult mai
mari decât cele cunoscute de obiceiu în apele Europei. Din lacul Siut­
ghiol de lângă Constanţa am un exemplar de 67 cm. şi acesta nu este
cel mai mare ce l-am întâlnit. Exemplarele obişnuite sunt cam între
35-40 cm.
Răspândirea. Avatul trăeşte mai în toate apele noastre curgătoare şi
stătătoare până în regiunea dealurilor. El suportă chiar şi apa sălcie din
faţa gurilor Dunării, pe unde se găseşte câte odată. In Dunăre şi bălţile
ei este în mari cantităţi, de asemenea în lacurile noastre litorale. In lacul
Siutghiol şi Mangalia sunt exemplare de dimensiuni foarte mari. In râuri
se găseşte ceva mai rar; în Siret se găseşte până aproape de frontiera
bucovineană; cam până la aceleaşi distanţe se suie şi în Prut, Jiu, Olt, etc.
Biologia. A vatul e mai cu seamă un peşte de Dunăre şi trăeşte prin
mijlocul apelor unde curentul e mai puternic; de asemenea se simte foarte
bine în lacurile adânci cu fund pietros sau nisipos. El este un foarte bun
înotător şi se mişcă în totdeauna repede.
Avatul intră din Dunăre în bălţi primăvara foarte de timpuriu, îndată
după desgheţul apelor. El este un peşte foarte răpitor şi mănâncă de
stinge peştele mic şi în special Obleţii şi Cirusul (scrumbiile mici), aşa că
pescarii îi zic «Lupul peştelui», El trăeşte mai mult pe fund şi în totdea­
una singur; nu se cârdueşte niciodată, nici chiar când iese la bătaie.
Epoca sa de reproducţie e foarte timpurie, prin Martie. Icrele şi le lea­
pădă pe fund la loc pietros şi nisipos, adeseori se suie chiar în susul râu­
rilor mai mici pentru a-şi depune la fundul lor pe pietriş icreles , Pescarii
zic că curentul îi spală icrele de pe locul unde le-a depus, deoarece el
adeseori le leapădă la locuri unde curentul e puternic. O femelă leapădă t'
între 80-100.000 de ouă.
Vara la scăderea apelor, ei dau primul semnal, căci fug cei dintâi pe
la garduri pentru a ieşi din bălţi, de aceea se şi prind mulţi la gardurile
cu leasă.
Inirebuiniarea. Carnea sa este bună la gust, însă are prea multe- oase.
Se plăteşte cu preţuri destul de bune. In 1903/904 producţia la bălţile
din delta Dunării a fost de 14.061 kgr.
Nume populare. Acesta este peştele care are cele mai multe nume
populare şi numele cel mai răspândit este Avat sau Ravat; în Moldova
i se zice Haid (în Basarabia Rav'ut); Turtucăenii şi populaţia de pe malul
�
I
I
[170]
170
Dunării' din Muntenia îi zic Vrespere, Vâlcan,V1Îigan, Vâlsan. De ase­
menea i se mai zice Boulean, Peşte ţigăne�,) Peşte 9u şapte nume.
Lipovenii din Dobrogea îi zic Avat şi iJetizna, Grecii Caţivelopsaro
şi Turcii Oinghine balâc.
XII gen. Leucasplus. Heckel u, Kner.
Corpul puţ'in comprimat lateral. Solzii caduci şi fără radii; linia
laterală incompletă, limitată numai pe câţiva din primii so7zi. Gura
superioară, fără mustăţi. Dinţii faringieni pe una sau două serii, ca
număr foarte variabili. Abdomenul intre oenirale şi anus formează o
carină ascuţită.
1. sp. Leucaspius delineatus. Siebold.
Tab. XIII. Fig. 67.
Des c h i d ere a b u cal ă f o arte î n el i n a t ă, a p r o ape v e r tic a 1 ă.
Linia laterală limitata numai pe primii 8-11 solzi. AnaIa
cu baza lungă" compusă din 11-13 r a d i i- moi h i f u r c a t e ,
î n c e p e sub cap ă t u 1 P o s t eri o r a 1 dor s a l ei. P ela tur i d e a­
lungul corpului şi c o o z i i o d u n g ă lată argintie.
Sinonime:
Squalius delineatus : Heckel, Fische Syriens, pag. 51. Heckel u. Kner,
1. c., pag. 193. Panc.ic, 1. c., pag. 114.
Leucaspius abruptus: Heckel u. Kner, pag. 145.
Aspius Owsianka: A. Czernay, Beobachtungen gesammelt in den Char­
.kowschen und den anliegenden Gouvernements. Moskau, Bullet. de la Soc.
Nat. Mose., 1851, pag. 281, (Anmerkung), si Tab. VIL Maslo1Vski, Bulet.
Soc. Nat .• Mosc. 1854, pag. 442. Kessler, Zur Ichthyologie, pag. 41;
Nachtrăge zur Ichthyol., pag. 21.
Owsianka Czernay: Dybo1Vski, 1. c., pag. 146.
Leucaspius delineatus: Siebold, 1. c., pag. 171. Kessler, Ihtiol-aralo­
caspi-pont., pag. 269, No. 230. Gisniher, Catalogue, VII, pag. 319, Sa ban-
[171]
171
nejeff, pag. 411. Grimm, 1. c., pag. 246. Seeley, 1. c., pag. 240. Baâe,
pag. 173. Warpackorvski, pag. 103.
Br. 3, D 2-3/8, P 1/13, V 2/8, A 3/11-13, C 4-6/19/6-4, L lat.
45-50, L tr. 7�8.
Acest mic peşte a fost mult timp necunoscut, deoarece din cauza
micimn sale era considerat ca puiu de alte specii. Abia pe la mijlocul
secolului trecut a fost descris de Heckel sub numele de Squalius deli­
neatus şi mai în ur�ă sub numele de Leucaspius abrupius. Tot odată
cam în acel aş timp Czernay îl descoperi în Rusia în Guvernământul Char­
kowului şi-l descrise sub numele de Aspius Onisianka.
De aici înainte a fost descoperit de Kessler aproape în tot sudul Rusiei,
de Heckel u. Kner în Austria, de Dybowski în Livlanda, etc. şi descris
sub diferite nume, până ce în fine Siebold comparând tot materialul de­
scris până atunci a ajuns a stabili că nu avem a face decât numai cu
• v. \
o singura specie.
Corpul său este lungăreţ, puţin comprimat lateral cu spinarea rotundă.
Inălţimea sa maximă la originea ventralelor se cuprinde cam de 5 ori în
lungimea totală şi lăţimea numai de 2 ori în înălţime. Abdomenul este ca­
rinat între centrale si deschiderea anală.
,
Lungimea capului se cuprinde de 5 ori în lungimea totală. Ochiul este
mare cam de l/S din lungimea capului. Distanţa preorbitală este ceva mai
mică ca un diametru, cea interorbitală ce va mai mare. Gura este supe­
rioară şi fiind aproape verticală se întinde înapoi numai până sub mar­
ginea anterioară a ochiului. Bărbia este puţin îngroşată şi se potriveşte
într' o scobitură corespunzătoare a fălcii de sus.
Oasele faringiene sunt lungi şi subţiri; dinţii faringieni sunt aşezaţi pe 2
serii, însă ca număr foarte variabili: câte odată găsim pe rândurile interne
5 - 5, alte ori 4 - 5 sau 5 - 4, iar în cele externe câte unul sau 2 de o parte
şi de cealaltă nici unul sau numai 1 singur. Dinţii de pe seria internă au
coroanele comprimate, cu vârfurile ascuţite şi cârligate, dar pe muche sunt
crestate de mai multe ori. Din cauza variabilităţii mari acest caracter nu
poate servi aici ca un caracter generic, oricât de bune rezultate ne-ar fi
dat dinţii până acum la toate celalte genuri de Cyprinoizi. Sol�ii sunt ci­
cloizi, foarte subţiri şi cad uşor ca şi la Obleţi.
Linia laterală pleacă dela capătul operculului şi se scoboară în jos în­
cepând de obiceiu pe la al 8-lea solz.
Dorsala începe cam la mijlocul corpului deasupra spaţiului liber dintre ven­
trale şi anală. Pectoralele nu ajung pâna la originea ventralelor, iar ventralele
culcate ajung. până la deschiderea anală. Anala începe sub capătul posterior
al dorsalei. Caudala e adânc bifurcată cu .loburile egale. In epoca de repro­
ducţiune apare o papilă urogenitală bine desvoltată la partea posterioară
a deschiderii analei, care în restul anului e cu mult mai mică.
Coloraţiunea. Partea dorsală a capului verde-cafenie, spinarea ceva mai
deschis galben-verzuie, laturile foarte argintate; cu o dungă lungă, albastră
închisă, cu luciu. metalic pe tot mijlocul corpului şi mai cu seamă a cozii,
Aripioarele aproape incolore. Irisul argintiu cu o pată verzuie sus.
- .
î
�J
I
[172]
____________________________ �----� __ �� ��·l��
172
Dimensiunile sale .obişnuite sunt 7-8 cm., se găsesc+însă şi exemplare
ceva mai mari.
Răspândirea. Se găseşte în toată ţara în bălţile Dunării, în jepci şi
în băltoacele . formate de râuri, în heleştee, 'lacuri, etc. In lacul Znagov
este cu deosebire abundent.
Biologia. Este un peşte mai mult de apă stătătoare şi 'duce acelaş gen
de vieaţă având aceeaş hrană, etc. ca' şi Boarca (Rhodous amarus) cu care
chiar se intovărăşeşte în totdeauna. Se reproduce prin Aprilie şi Maiu le­
pădând icrele pe ierburi acuatice.
Intrebuintare, pescuit, etc. Este curios că acest peşte mic în alte ţeri nu are
nici o întrebuinţare; la noi este apreciat şi se vinde în cantităţi însemnate
sub numele de Plevuşcă, mai cu seamă dela balta Znagov. Am examinat
înadins cantităţi mari de Plevuşcă dela acea baltă şi am văzut că se com­
pune în majoritate din Leucaspius şi puţin Bhodeus împreună cu pui de
Luciscue ruiillu«. Tot astfel am examinat în judeţul Botoşani Chisoarca
dela lacul Dracşani şi alte heleştee înconjurătoare şi am văzut că majo­
ritatea e ca şi la Znagov Leucaspius şi puţin Rhodeus, fireşte însă că în
ambele locuri este amestecată adeseori şi cu pui de alţi peşti mai preţioşi.
Toţi aceşti peşti mici se întrebuinţează pentru borş şi se plătesc cu preţuri
relativ mari ca o delicatesă.
Pentru Pescuit se servesc la Znagov de un instrument special numit
Sacul de Pleacă sau Sacul de Plevuşcă, care se aseamănă cu Sacul dela
munte 'sau cu Tărrbuful dela Dunăre, şi se prinde cu el pe la cocioace
punânduse mămăligă înăuntru.
Nume populare. După cum am arătat, numele său popular este Pleavă
sau Plevuşcă; şi fiindcă plevusca conţine şi alţi peşti, la Znagov pentru
a-l deosebi pe acesta îi zice Plevuşcă de neam. In Botoşani îi zice Ch1'soarcă,
La Znagov îi mai zice Sârmă şi Sârmuliţă. In unele locuri din Moldova
confundăndu-I cu Rhodeus îi zice si Behliiă.
, ,
XIII Gen. Idus Heckel.
Corpui puţin comprimat lateral şi cam lungăreţ. Gura mică) termi­
nala, fără mustâţi. Dinţii faringleni pe două serii după formula
3:5�5.3, cu coroanele netede, comprimaie pe laturi şi cu vârfurile câr­
ligate. Abdomenul fără o carenă ascuţită. Dorsala şi anala cu baza
scuriă.
•
[173]
,.
1 sp. Idus melanotus. Heckel u. Knez, Văduuita.
,
Tab. XIII. Fig. 68.
Inălţimea corpului mai mare d;cât lungimea capului; Gura
cam înclinată, fruntea lată. Dorsala fără radiu osos. AnaIa
'cu 9-10radii moi, începe după capătul posterior al dorsalei.
Sinonime:
Capito fluviatilis coeruleus: Marsigli, l. c., Vol. IV, pag. 53, tab. 18,
fig. 1.
Cyprinus idus: Linne, Syst. Nat. 1, pag. 529. Pallas, Zoograph., pag. 316.
Reisinger, 1. c., pag. 63.
Cyprinus jeses: Linne, S. Nat. 1, pag. 530. Bloch, 1, pag. 45, tab. 6.
Meidinger, l. c., Dec. V, fig. 42.
Cyprinus idbarus: Meidinger, fig. 41.
Leuciscus jeses: Cuoier, voI. XVII, pag. 160.
Leuciscus idus: Cuvier ei Valenc., XVII, pag. 228. Kessler, zur Ichthyo­
logie, pag. 31; Nachtrăge zur Ichthyologie, pag. 27. Nordmann, l. C., pag .
. 486. Giinther, Catalogue, VII, pag. 229. Bade, l. C., pag. 125. Seeley, pag. 139.
Idus melanotus: Heckel, SHzungsber. der k. Akad. der Wissenschaft.
Wien IX, 1852. Heckel u. Kner, 1. C., pag. 147. Siebold, 1. C., pag. 176.
Jeitfelesj Prodrom. faunae vertebr. Hungar. super., pag. 59. Pancic, l. c.,
pag. 101. Blanchard, Poissons des eaux douces de la France, pag. 389. Kess­
Zer, Ihtiolg. Aralo-Caspi-pontica, pag. 255, No. 191. Grimm, l. c., No. 215,
Sa ba nnejeff, 1. c., voI. II, pag. 317.
Varietăţi:
. Cyprinus orfus: Linne, Syst. Nat., pag. 530. (Blo,�h) tab. 96.)1eidinger,
etc.), Dec. III. .'
Leuciscus orfus: Cuoier ei Yalenciennes, XVII, pa.g. 224.
Idus melanotus var. orfus: Heckei-u. Kner, 1. c., pag. 150.
Idus miniatus: Heck. u. Kner, l. C., pag. 151.
.
BI'. 3, D 3/8, P1/15-17, V 1-2/8, A 3/9-10, C 5/19/5 L. lat. 54�60,
L tr 9-10.
. • 4-5
Corpul este cam lungueţ şi puţin comprimat lateral. Inăltimea sa ma­
ximă este aproximativ egală cu 1./4 din lungimea" totală, iar .lăţimea sa se
"cuprinde' de 2-21/2 ori în înălţime. Spinarea este groasă şi rotunzită, de
asemenea pe partea ventrală abdomenul între' ventrale şi anală nu este
carinat. Capul 'este mic şi se cuprinde de 6 ori în lungimea totală. Ochiul
•
J
I
[174]
114
este mic şi diametrul său este egal cu o pătrime dindungirnea capului.
Distanţa preorbitală este egală cu aproape 1 diametru, iar cea interorbitară
cu de 2 ori diametrul ochiului şi creşte din ce în ce cu vârsta, aşa că exem­
plarele mari au o frunte foarte lată. La mijlocul distanţei dintre ochi şi
vârful botului se află narinele cari sunt duble şi foarte mari. Narina an­
terioară e rotundă şi mai mică, iar cea posterioară o încunjură ca un
semicerc.
Gura este terminală, mică. şi ajunge numai până sub narine, Oasele
faringiene sunt groase şi puternice, iar dinţii sunt netezi şi comprimaţi
lateral având vârfurile cârligate.
Solzii sunt mici-cei mai mari nu ajung la diametrul ochiului- cu mar­
ginea din afară perfect rotundă şi cu striuri deasupra; ei sunt bine fixaţi.
Linia laterală merge ceva pe dedesubtul jumătăţii corpului paralel cu
iinia ventrală.
Dorsala începe cam pe la mijlocul corpului şi înălţimea este mai mare
decât lungimea bazei ei. Anala este împinsă departe la partea posterioară
a corpului, aşa că începe cu mult după sfârşitul dorsalei. Pectoralele ajung
până la jumătatea distanţei dela ventrale, iar ventralele până la 2/3 din
distanţa până la deschiderea anală. Caudala e bifurcată adânc cu lobu­
rile egale.
Coloraiiunea. Partea superioară şi capul sunt negre alhăstrii sau bă­
tând în verde _ cu un luciu auriu, laturile sunt alhăstrii deschise, burta ar­
gintie. Dorsala şi caudala cenuşii violete, celelalte roşii. Irisul auriu cu o
pată închisă deasupra.
Dimensiunile. Exemplarele obişnuite sunt cam de 30-35 cm. lungime
şi merg câte 3 la kilogram; creşte însă şi peste 1kgr. bucata ajungând
chiar la 60 om. lungime.
Răspândirea. Trăeşte numai în Dunăre cu bălţile ei. In râuri însă nu
se suie decât numai în regiunea gurilor lor.
Biologia. Văduviţa este un peşte mai mult de Dunăre şi intră în bălţi pri­
măvara pentru a se bate, caută însă îndată ce începe apa. a scădea să
fugă înapoi afară. Cum zic pescarii, ea merge în totdeauna înaintea crapului
si la intrarea în bălti si la Iesirea afară si în adevăr în totdeauna Vădu-
, ,,"()
viţa vine la, leasă înaintea Crapului.
"Ea se hrăneşte cu viermi, Rusalii, muşte, iarbă; nomol, etc. Epoca ei de
reproducţiune este odată cu a Caracudei şi anume în' cursul lui Aprilie şi
numai rar şi la începutul lui' Maiu. După cum a constatat d-l Inginer Roco,
ele se bat când apa este între 16 -200 temperatură. Ea depune icrele pe
mijlocul bălţii, iar în Dunăre pe lângă mal la nisip.
Intrebuinţarea, pesc'uitul, etc. Văduviţa este un peşte gras şi are o
carne foarte gustoasă, fără multe oase. Fiartă carnea ei devine roşie ca
a Păstrăv ului. Are preţuri bune pe piaţă, nu este însă în aşa mari can­
tităţi ca să aibă o valoare comercială deosebită. La Tulcea se prinde până
la 1:500kgr. pe an. " '
Ea se prinde la Vârşi, la Garduri şi la Leasă, precum şi la Năvod.
Numele populare. Numele ei aproape general este Văduviţă şi Vă·
duvioară. Lipovenii din Delta ii zic Joltomeasa şi Daviţa. Grecii Pa­
hopsero.
[175]
175
Varietăţi. In apele Germaniei de sud se găseşte o varietate de colo­
raţiune foarte curioasă, tot corpul fiind roşu. In apele noastre nu am întâlnit
niciodată o asemenea varietate, desi am căutat-o foarte mult si nici pes-
t '1
carii, chiar cei mai bătrâni şi mai cunoscători, nu au văzut-o niciodată .
.....
XIV. Gen. Scardinius Bonap.
Corpul înalt si comprimat pe laturi. Botul obtus, gura foarte oblică.
Dinţii faringieni pe 2 serii după formula 3.5-5.3, coroanele lor com­
primate pe laturi �i adânc dinţate. Pe abdomen intre ventraZe �i deschi­
derea anală solzii sunt îndoiţi la mijloc intr' un unghiu ascuţit �i [or­
mează o carină tăioasă. Dorsala �i anala cu baza scurtă.
1. Sp. Scardinius erythropthalmus L. Rosioaza.
Tab. XIII. Fig. 69.
Cor pul seu r t Ş i î n alt, gur a te r m i n a 1 ă c u fa 1 cai n fer i o ară
foarte a s o e d e n t ă. Dorsala fără radiu osos, începe în urma
ventralelor.
Sinonime:
{?) Rubellus: Marsigli, Danub., etc. IV, tab. 13, fig. 4, pat- 31.
Cyprinus erythrophthalmus: Linne, Syst. Nat. I, pag. 530. 'Bloch, Fische
DeustchL I, pag. 28, tab. 1. Meidinger, Icones Pisciuni Austr., tab. 24. l'
Reisinger, L c., pag. 67.
Cyprinus erythrops: PaU as, Zoogr. III, pag. 317.
Leuciscus erythropthalmus: Cuoier ei Valenciennes, voI. XVII, pag. 107.
Nordmann, 1. c., pag.490. Keseler, Zur Ichthyologie, etc, pag. 31; Nach­
trage zur Ichthyologie, pag. 2 şi 27. Gicnther, Catalogue VIII, pag. 231.
Seeley, pag. 134. Baâe, 1. c., pag. 139.
Scardinius erythrophthalmua: Bonaparte, Fauna Italica, III Pesci. Hec­
kel u. Kner, l. c., pag. 152. Siebold, 1. C., pag. 180. Jeitteles, Prodromus
faunae vertebr., etc., pag. 59, şi Fische der March, II, 1864, pag, 12. Pancic,
1. c., pag: 102. Kessler, Ihtiologia Aralo-Kaspi-pontică, pag. 193. Grimm,
No. 216, Sabaniejeţ], 1. c., voI. II, pag. 213. Warpachmvski, pag. 90.
[176]
"
17�
Varietăţi:
Scardinius scardafa: Bonaparte, Fauna ltalica. Heckel u. -Kner, pag. 157.
Cuoier et Valenciennes, XVII, pag. 123. Pani5ic, 1. c., pag, 104.
Scardinius macrophthalmus: Heckel u. Kner, pag. 160.
l' Scardinius dergle: Ixeckel u. Kner, pag. 156. Pancic, pag. 103.
Scardinius plotizza: Heckel u. ]{ner, pag. 159. Pani5ic, pag. 105.
Br. 3, D 3/8-9, P 1/14-16, V 2/8, A 3/10-12, C.6/19/5, L. lat.
40-42,L tr. �=!.
Şi această specie, ca şi Crapul şi Caracuda găsindu-se foarte mult prin he­
leştee, variază foarte mult atât ca colori cât şi în formele corpului. De
sigur că' vom lăsa la o parte aceste deviaţiuni dela forma tipică, provenite
prin influenţa mediului artificial în care au trăit, şi vom considera mai
mult formele din apele noastre naturale.
Corpul este mai mult sau mai puţin comprimat lateral şi de obicei u
înalt, totuş înălţimea sa variază foarte mult; la exemplare normale adulte
înălţimea se cuprinde cam de 31/2 ori în lungimea totală. Aceasta mai
variază însă şi după vârstă şi după sex; aşa la exemplarele tinere înăl­
ţimea se poate cuprinde de 4 ori în lungime, iar la femelele adulte numai
de 3 ori. Lăţimea corpului este puţin mai mică decât înălţimea minimă
la pedunculul caudal şi se cuprinde de 21/2 ori în înălţimea maximă.
Lungimea capului este egală cu înălţimea sa şi se cuprinde cam de 51/2
ori în lungimea totală. Diametrul ochiului se cuprinde cam de 4 ori În
lungimea capului; distanţa preorhitală este egală cu un diametru şi cea
interorbitală, la exemplarele adulte, cu mai mult de 2 diametre. La exem­
plarele tinere însă fruntea e cu mult mai îngustă, aşâ că ea se lăţeşte cu
vârsta ca şi la Văduviţă. Gura este mică şi nu ajunge înapoi decât până
sub narinele anterioare ; ea este foarte ascendentă, însă terminală. Narinele sunt
la jumătatea distanţei dintre ochi şi vârful botului. Atât oasele cât şi dinţii
faringieni sunt foarte puternici, cu coroanele comprimate lateral şi la
partea interioară dinţaţi ca nişte ferestrae. .
Solzii sunt mari, groşi şi foarte bine fixaţi; ei au pe dânşii numai câte
4-5. .radil. Solzii cei mai mari din 'linia laterală întrec mărimea ochiuluI.
.Linia laterală merge paralelă şi cam apropriată (la 1/3 din înălţimea cor­
.puluţ) de linia ventrală. Intre aripioarele ventrale şi deschiderea anală
solzii se îndoesc la mijlocul lor şi formează o carenă ascuţită a abdome­
nului, pe care ei o .aooper ca ţiglele de pe o casă. Altfel în afara de acea­
,stă porţiune atât partea ventrală cât şi cea dorsală este rotunzită.
Dorsala este puţin împinsă înapoi, aşa că inceputul ei. este mult mai În
urmă decât jumătatea corpului. Ea are o bază scurtă, aşa că înălţimea ei
e mai mare ca lungimea. . , .
Primele ei radii sunt cam de două ori mai lungi decât ultimul. Ven­
.tralele sunt cu mult înaintea începutului dorsalei şi au la baza lor un
pinten; ele nu ajung până la deschiderea anală. AnaIa care are '10-12
rad ii moi începe cu mult în urma sfârşitului dorsalei. Caudala este bifur­
cată, cu loburile egale.
•
[177]
i
j
I
171
Coloraţiunea. Coloarea variază foarte mult; mai intâiu exemplarele din
Dunăre şi gârle curgătoare au în totdeauna colorile mai vii şi tonul ge­
neral mai deschis, cele din bălţi din contră sunt aproape negrii pe spinare.
In genere au următoarele colori: partea dorsală este albăstrie închisă
(coloarea oţelului oxidat) bătând în verde sau cafeniu, lăturile sunt argintii
sau aurii, după apa din care provin, partea ventrală este albă.
Ochiul este auriu cu o pată roşie vie deasupra. Aripioarele sunt mai
toate pătate cu un roşu foarte viu. Anala- şi ventralele au baza albie, iar
spre margine cu totul roşii. Pectoralele aproape incolore numai cu puţin
roşu spre margine. Caudala cu baza negrie, însă cu marginile roşii, de
asemenea şi dorsala puţin roşie.
Dimensiunile obişnuite în apele noastre sunt 20 - 25 cm., se găsesc
însă exemplare şi peste 35 cm. lungime.
Distribuţiunea. Roşioara e foarte răspăndită în toate apele noastre înce­
pând dela gurile Dunării, în toate lacurile litorale, toate bălţile Dunării,
toate băltoacele provenite din inundaţiile râurilor, toate heleşteele, lacu­
rile naturale, etc.: în fine în toate apele afară de cele din regiunea munţilor
se găseşte această specie mai mult sau mai puţin frecuentă.
Biologia. Roşioara preferă apa mai liniştită. In Dunăre ea stă în tot­
deauna unde curentul e mai mic, dar mai cu seamă în bălţi îi prieşte mai
bine. In heleştee se găseşte în totdeauna împreună cu Linul şi cu Carasul
cu care chiar duce acelaş gen de vieaţă. Ea se hrăneşte cu insecte, viermi,
crustacee, plante acuatice, etc. Epoca ei de reproducţie este cam odată
cu a Caracudei şi Văduviţei, adică ceva mai timpurie decât a Crapului,
prin luna lui Aprilie, cel mai târziu pe la începutul lui Maiu. Ele leapădă
icrele pe iarbă la apă mică, o femelă lepădănd până la 100.000 boabe
de icre. In epoca reproducţiei bărbătul capătă butonii caracteristici pe
corp ca haină nupţială.
lntrebuinţarea, pescuitul, etc. Roşioara are o carne ordinară şi plină
de oase, totuş ea joacă la noi un rol însemnat comercial, căci se vinde
în cantităţi foarte mari (amestecată cu Leuciscus rutilus) ca hrană ieftină
pentru popor. Se sărează foarte mult şi preţurile acestei sărături sunt
foarte mici (10 - 24 lei % kgr.)
Se pescueşte primăvara foarte mult la venitul şi la scoborîtul apelor
cu Cârlioanţele (Chipcelele), însă pescuitul principal este toamna �u nevoa­
dele în bălţi, când iese cantităţi foarte mari. La vârşi cade mai puţin. In r
1903/904 s'a prins la Tulcea 558.368 kgr. Babuşcă, adică amestecătură t
de Leuciscus rutilus cu Scardinius erytrophthalmus.
Nume populare. Numele cel mai>' general este Roşioară, apoi Roşioară
cu pana rosie, Babusca roşie, Babuscă cu pana rosie. (Numele Babuscă
, '" , ,
este însă rusesc şi pescarii noştri l-au învăţat dela Lipoveni). Foarte des
însă se confundă cu Leuciscus rutilus si de aceea ambele au o multime
, ,
de nume comune; aşa de ex. i se zice la Znagov şi prin Moldova Ocheană,
Ocheniţă, etc., cari însă sunt nume pe cari pescarii dela Dunăre le dau
mai mult lui Leuciscus rutilus.
Lipovenii din Dobrogea îi zic Krasnoperca sau Baboşca Krasnoperca.
Pescarii greci îi zic tot Babuşcă, iar cei turci Kirmieic Kanat.
A. R.-Publ. Adamachi. 111. ·Antipa, lhliologia.
12
[178]
'.
178
XV. Gen. Leuciscus Rondel.
Gura foarte p'uţin inclinată, aproape orizontală. Dinţii {aringieni
pe câte o singură serie după [ormula 5-5 sau 6-5. Coroanele celor
anteriori sunt conici, cei posteriori din coniră sunt comprimaţi lateral
cu o suprafaţă de masticaţiune oblică, care se termină printr'un câr­
lig. Dorsala fii anaia cu baza scurtă. Abdomenul intre anală fii oen­
trale rotunzit.
In apele basenului dunărean au fost până astăzi descrise şi se consi­
deră ca existând 3 specii de Leuciscus şi anume: Leuciscus 1'utilus L,
Leuciscue Virgo Heck. şi Leuciscus frisii Nordm. (=Leuciscus meidingerii
Nordm.). Prima specie este cea mai răspândită; a doua a fost abia mai
în urmă descrisă de Heckel, ea se află în adevăr în cantităţi mari în Du­
năre, Însă diferinţele Între aceste 2 specii sunt atât de mici, încât s'ar fi
putut considera tot aşa de bine şi ca o varietate. Pescarii în adevăr nici
nu le deosebesc una de alta, desi-contrar credintei generale- acesti a au
,.. ) ) ,
simţul sistematic' foarte bine desvoltat. Deoarece Însă această formă a fost
recunoscută ca specie de autorităţi ştiinţifice de primul rang ca Heckel,
Siebold, Gunther, Kessler, etc., o voiu descrie şi eu aicea separat, lăsând
pentru o altă lucrare specială discuţia mai amănunţită a acestei chestiuni.
Intru cât priveşte însă cea de a treia specie, trebue să declar că nu am
întâlnit-o niciodată în apele noastre, deşi o caut mereu de 13 ani; dar
nici pescarii cei mai buni nu-şi aduc aminte să fi văzut vreodată vreun
«neam de Babuşcă mai lungăreaţă, cu corpul mai îngust şi mai rotund,
aproape cilindric şi cu solzii mai mici, numită pe ruseşte Virezub». In
adevăr N ordmann a descris specia L. frisii (= Cyprinus cephalus Pall,
şi C. Griselgine Heck.) - fără a-i arăta Însă numărul dinţilor faringieni,
care este caracterul esenţial al genului Leuciscus - şi a adaus apoi «il
est commun dans le Danube et dans ses afluenta .... Les Pecheurs rus­
ses l'appellent Wyresub» (1). Pescarii ruşi din Dobrogea cunosc în adevăr
un peşte lungăreţ, aproape cilindric care se găseşte primăvara destul de
des în Dunăre şi pe care îl numesc Virezub sau Virizop.
Am examinat înadins de aproape un foarte mare număr de exemplare
din acesti pesti si la toti am găsit dintii după formula 2. 5-5. 2, deci nu
, '" ,
erau alta decât Cleanul de râuri, care primăvara se scoboară până În Du-
năre şi pe care Lipovenii noştri îl numesc Virezub, şi anume erau ambele
specii: Squalius cephalus şi Sq. leuciscus.
De sigur că -prin aceasta nu sunt încă Îndrituit a trage concluziunea că
. Leuciscus frisii Nordm. ar fi sinonim cu Squalius cephalus, dar putem a-
(1) Nordmann, Fa�tne pontiqu,e, pag. 489.
[179]
•
179
firma că Nordmann cumpărând exemplarele sale--după cum pare a afirma­
de pe piaţa din Odesa, a fost înşelat în privinţa provenienţei lor. Numele
popular rus de Virezub a contribuit şi mai mult încă la mărirea confu­
ziunii. De altfel specia aceasta L. frisii a fost găsită şi de Kessler în flu­
viile ruseşti şi recunoscută ca o specie bună, sinonimă cu Leuciscus Mei­
dingeri Heck., care nu se află decât în lacurile de munte din Bavaria şi
Austria.
După aceste explicatiuni voiu da dar în cele ce urmează o descriere
mai detaliată pentru prima specie şi pentru a doua, iar pentru aceasta
din urmă voiu da numai diagnoza rămânând ca poate în urmă să se con­
state încă dacă în adevăr ea se găseşte şi în apele noastre.
1. Sp. Leuciscus rutilus L. Ocheana sau Babusca albă.
Tab. XIV. Fig. 70.
Cor pul puţ i n c om p r i mat 1 a t era 1. Gur a te r mi n a 1 ă. Din ţii
far ing i e n i p os t eri ori cum a i m u l t e cre stă tur i. Dor s a l a p u­
ţin posterioară ventralelor. Solzii mari. Pe linia laterală
41-44 solzi.
Sinonime:
(?) Rubelus: Mat-sigli, 1. c., pag. 41, tab. 13, fig. 4.
Cyprinus rutilus: Linn., 1. c., 1, pag. 529. Bloch, 1. c., I, pag. 32, tab.
2. Pallas, Zoographia, III, pag. 317. Meidinger, tab. 26. Reisinger, 1. c.,
pag. 65.
Leuciscus rutilus: Agassiz, 1. c., pag. 38. Nordmann, pag. 489. Kes­
sler, Zur Ichthiologie, etc., pag. 34; Nachtrăge zur Ichthyologie, etc., pag.
20 şi 28. Cuvier ei Valenciennes, 1. c., vol. XVII, pag. 130. Heckel u.
Kner,l. c., pag. 169. Pancic, pag. 109. Jeitteles, Prodrom. faunaexetc, pag.
60. Siebold, 1. c., pag. 184. Jaeckel, 1. c., pag. 68. Gunther, Catalogue
VII, pag. 212. Keesler, Ihtiolog. Aralo-Caspi-pontioă, pag. 252, No. 180. j'
Saba.neje{f, 1. o., vol. II, pag. 222. Grimm, 1. o., No. 208. Seeley, 1. c.,
Pj1g. 145. Warpachorvski, 1. c., pag. 86. Bade, 1. c., pag. 129.
Varietăţi:
Leuciscus pausingeri: Heckel, Fische Syriens, pag. 49. Heckel u. Kner,
1. c., pag. 172.
Leuciscus rutilus var. pausingeri: Steinâachner, Pische a. d. Unteren
Donau. Gesam. v. Konopicki, Verh. Zoo1.-Botan. Ges. Wien. Jeitteles, 1. c.,
pag. 60. Gunther, Catalog. VII, pag. 213.
Leuciscus Heckelii: Nordmann, 1. c., pag. 491, tab. 23, fig. 1. Kessler,
Zur Ichthyologie, pag. 33. Gunther, Catalogue VII, pag. 217.
[180]
•
180
Leuciscus rutilus var. heckelii: Keesler, Ihtiolog--:--·Aealo·Caspi·pon' ică,
pag. 252, No. 180.
El'. 3, D 3/10-11, P 1/14-16, V 2/8, A 3/9-11, C.5/19/6, L. lat.
41 - 44, L. LI'. 7.-8.
3-4
Ca toale speciile de Ciprinoizi cari au răspândire mare �i trăesc prin
Lot felul de ape izolate în medii naturale diferite, şi această specie este
foarte mult supusă la variaţiune. In special înălţimea corpului cu toate
modificările pe cari le produce în forma generală precum şi mărimea ochiului
sau a aripioarelor variază mai mult. Aceste au dat loc la stabilirea unui
foarte mare număr de specii deosebite, cari abia în timpurile din urmă
au fost recunoscute treptat ca aparţinând uneia şi aoeleiaş specii, cu care
sunt legale' prin forme intermediare. In special lui Siebold, Kessler şi
Gioniher li se datoreşte în mare parte a fi lămurit această chestiune.
Am căutat dar a lua de bază a descrierii noastre exemplare colectate din
apele naturale - Dunărea şi bălţile ei - exemplare cari reprezentă mai mult
forma tipică, pe când celelalte sunt deviate prin desvoltare unilaterală în­
tr' o direcţie sau alta.
Corpul este puţin prelungit şi comprimat lateral. Inălţirnea sa maximă,
care este înaintea dorsalei, se cuprinde aproximativ de 3 1/4 - 4 ori în lun­
gimea totală. Capul este mic, lungimea sa este egală cu înălţimea şi se cu­
prinde în lungimea totală a corpului între 5 - 6 ori. Ochiul este mare, dar
variază de asemene foarte mult, diametrul său se cuprinde de 3,5 - 4,5
ori în lungimea capului. Gura esLe terminată, totuş falca superioară iese
foarte puţin înainte; ea este foarte puţin înclinată, aproape orizontală şi
se întinde înapoi până sub narinele posterioare, cari şi ele sunt mult mai
apropiate de marginea ochiului decât de vârful botului. Fruntea în dreptul
narinelor este convexă, iar de aci profilul merge în linie dreaptă până la
ceafă, de unde apoi trece încetul într'un arc mai mult sau mai puţin în­
doit. Dinţii faringieni sunt groşi, cei dinainte conici, cei, dinapoi compri­
mati si putin crestaţi, cu vârfurile cârhaate.
,,), LJ
Abdomenul între aripioarele ventrale şi deschiderea anală nu formează o
carenă. Solzii sunt la marginea lor liberă rotunzi, iar pe laturile lor drepţi.
Cei mai mari de pe linia laterală au un diametru cel puţin egal cu diame­
trul ochiului. Ei sunt bine fixaţi. Linia laterală merge aproape paralelă
cu linia ventrală, cu mult mai apropiată de ea decât de linia dorsală,
Dorsala începe puţin în urma ventralelor, îndată după jumătatea corpului.
Ea este mai înaltă decât lungimea bazei ei şi primele raze sunt cu mult
mai înalte decât ultimele, aşa că apare tăiată oblic.
AnaIa începe cu mult în urma dorsalei şi are aproape aceeaş înălţime
ca şi lungimea bazei ei. Ventralele şi pectoralele puţin desvoltate. Caudala
adânc bifurcată cu capetele egale.
Cotoratiwnec: Spinarea este albastră-cenuşie bătând câte odotă în verde,
laturile sunt argintii bătând puţin în albastru sau vânăt, burta e albă. Ari­
pioarele sunt toale roşii, mai mult sau mai puţin deschise până la porto­
caliu. Dor-sala şi caudala au marginea negrie. Irisul este roşu pe un fund
argintiu,
[181]
181
Dimensiunile ordinare ale exernplarelor din Dunăre sunt oam de 25-
30 cm., în lacuri şi heleştee sunt însă cu mult mai mici.
... Distribuţiunea. Se găseşte în Dunăre şi în toate bălţile şi jepcile ei, în
lac urile litorale afară de Sinoe Liman, unde apa e prea sărată, în aproape
toate lacurile şi heleşteele din ţară şi mai rar prin râuri, afară de pâraele
dela munte.
Biologia. In privinţa obiceiurilor vieţii ei se potriveşte foarte mult cu
Roşioara având aproape aceeas răspândirq, acelaş mod de hrană, aceleaşi
epoce şi locuri de reproducere, etc. Diferinţa este că această specie su­
portă foarte bine şi apa sălcie din faţa gurilor Dunării şi se găseşte ade­
seori în mari cantităţi la mare, la gura Sf. Gheorghe şi la Baba Hasan.
Pescarii zic că-şi depune icrele pe stâlpi în bălţi. Femela are 80 -100.000
de boabe de icre. Bărbatul capătă în epoca reproducţiei acele mici tu­
hercule albe caracteristice hainei nupţiale.
Inirebuiniarea, pescuiiul, etc. Carnea babuşcăi albe este mult mai gus­
toasă decât a Roşioarei, deşi este tot un peşte de o valoare inferioară. Se
sărează în foarte mari cantităţi şi se vinde ca hrană foarte ieftină pentru
muncitorimea dela ţară. De asemenea se sărează şi apoi se usucă întregi
-nespintecate - aducându-se în comerţ sub numele de Ţărancă, după mo­
delul celor ce ne vin dela Marea de Azow (Leuoiscus rutilus var. Heckeli
Nordm).
Producţiunea bălţilor Dunării fiind mare, se face un comerţ foarte În­
semnat cu acest peşte.
Babusca se prinde mai puţin la Vintire, însă cade foarte multă la Nă­
voade şi Tifane precum şi la Ave.
Numele populare. In Delta Dunăril şi la Galaţi i se zice Babuşcă şi
Babuscă albă sau Tărancă; Turtucăenii îi zic Tărancă, când e mai mică
Tără/ncută, iar când e mai mare Ocheană si Ochenită. La Znagov i se
, , , ,
zice Bălos (e curios că aici se zice la Roşioară Ocheană şi nu la această
specie). In Moldova îi zice pe la toate helesteele Ocheană. In Delta Du­
nării i se mai zice Taran, iar pe la Oltina, Călăraşi, etc. am auzit zicându-i
şi Taharău. La pui le zice Goghie (Oltina).
Lipovenii din Deltă îi zic Babusca sau Babca bjeloi sau simplu Bieliţa
sau Tărancă.
,
r:J
•
1
I
I
I
".
Leuciscus rutilus var. erythraea nov. vaz.
(Varietate de coloraţiune).
(f<'ig.71).
In bălţile Dunării adeseori se găseşte câte un exemplar cu tot corpul
colorat roşu-cărămiziu şi cu aripioarele de un roşu aprins, iar cu solzii foarte
strălucitori şi transparenţi, ca şi cum ar fi de corn sau celoidină, Aceste
exemplare, după ce se pun în alcool sau formalină, coloarea roşie dispeoi
după cătvă timp, în locul ei însă toată spinarea se vede pătată cu mici
l'
[182]
182
puncte sau liniuţe negre dispuse în mod regulat; tş.te un pigment acu­
mulat sub solzi. Aceste exemplare se numesc de către pescarii noştri Im­
păratul Babuşcăi.
Incontestabil că avem a face cu un fenomen analog cu cel dela Idus me­
lanotus var. or{us. Vom numi deci şi această varietate spre a o distinge de
exemplarele ordinare: Leuciscus ruiilus var. erythraea nov. var.
2 sp. Leuciscus vlrgo. Heck.
Tab. XIV. Fig. 72.
Cor pul puţi n c O m p r i mat lat era 1, gur ain feei o ară. Din ţii f a­
ringieni posteriori eu mai multe crestături. Dorsala o p o z i t ă
v e n t raI e i. Sol zi i mar i, pe lin i a 1 a te rai ă 4 6 -49 sol z i.
Sinonime:
Orfus germanorum: Marsigli, 1. c., VI, Tab. 5, pag. 13.
Leuciscus idus: Fitzinger.
Cyprinus idus: Meidinger, Tab. 3'6.
Leuciscus pigue: Heckel u. Kner, 1. c ,pag. 173. Gunfher, Cata1. VII,
pag. 218. Seeleu, pag. 151.
Leuciscus virgo: Heckel, Sitzungsber. d. k. Akademie der Wissensch.
Wien 1852, IX, pag. 69. Heckel u. Kner, 1. C., pag. 175. Siebold, 1. C., pag.
191. Pancic, 1. C., pag. 111. Jeiiteles, Fische der March. pag. 1864. Kes­
sler, Ihtio1. Aralo-Caspi-pontioă, pag. 253, No. 181. Bade, pag. 134.
Br 3, D 3/9-12, P 1/16-17, V 2/8-9, A 3/11, C 5/19/6, L.lat 46-49,
Ltr. -f.
Această specie se aseamănă foarte mult cu precedenta şi diferă de ea
numai în următoarele caractere:
1) Corpul este mai lungăreţ şi mai puţin înalt, înălţimea sa cuprmzâdu-se
de 41/2 ori în lungimea totală.
2) Capul este mai mic, lungimea sa cuprinzându-se de 61/3 ori în lun­
gimea totală.
3) Ochiul este mai mic şi diametrul său se cuprinde de 5 ori în lun­
gimea capului.
, 4) Fruntea este mai bombată.
5) Gura este inferioară, botul fiind puţin proeminent şi falca de sus
ieşind cevă înaintea celui de jos.
6) Caudala este lungă intrecând cu mult lungimea capului.
7) Dorsala este opozită ventralei.
Caracteristic pentru această specie mai este că în epoca de reproducţie
la masculi tuberculele cresc atât de mari, încât ajung la dimensiuni egale
cu jumătatea diametrului ochiului şi sunt spinoase.
1
•
l
I
J
I
...
1
.l
I
[183]
183
In privinţa modului de vieaţă, hrană, reproduc ţie, etc., nu e mare di­
ferinţă, decât cel mult că această specie e mai mult limitată asupra Du­
nării şi bălţilor ei şi nu se găseşte prin heleştee.
De aseminea are aceleaşi nume populare ca şi cealaltă specie, pescarii
nostri nefăcând nici o diferintă între ele.
, ,
3 sp, Leuciscus frisii Nozdm,
Corpul rotund aproape cilindric şi lungăreţ. Gura s e m i-i n­
ferioară. Dinţii faringieni p o s t e r i o r i netezi cu coroane mari
şi suprafeţe convexe de masticaţiune. Dorsala o p o z i t ă v e n:
tralei. Solzii mici; pe liniea laterală 62-67 solzi.
Sinonime:
(?) Cyprinus cephalus: Pa7las, Zoogr. III, pag. 301.
Cyprinus grisalgine: Meidinger, Tab. 40. Heckel, Annalen d. Wiener
Museums, vol. 1, AM. 2, pag, 21.
Leuciscus grisalginii: Cuv. et Valenc. XVII, pag. 221.
Lauciscus meidingeri: Heckei, Sitzb. d. k. Akad. d. Wis. Wien 1852,
pag. 90, Tab. 10. Heckel u. Kner, 1. o., pag. 178. Siebold, 1. c., pag. 196.
Bade, pag. 136.
Leuciscus Frisii: Nordmann, 1. c., pag. 487. Kessler, zur Ichthyologie,
pag. 32; Nachtrăge, pag.20. Giiniher, Catalogue VII, pag. 219. Kessler,
Ihtiologia Aralo-Caspi, etc. pag. 253. No. 182. Seeley, pag. 153. Grimm,
1. c., No. 209. Sabanejeţ], 1. c., II, pag. 252. Warpacho1Vski, 1. c., pag. 88.
Br 3, D 3/8-10, P 1/16-17, V 2/8--9, A 3/9-11, C 19, L. lat. 62-67,
Ltr. 9-10 •
5-6.
Această specie -după descrierile ce i s'au dat-se deosebeşje de pre-
cedentele:
1) Prin -corpul său lungăreţ, cilindric şi puţin înalt.
2) Prin fruntea lată.
3) Prin dinţii faringieni cari sunt netezi, pe când la ambele celelalte
specii ei sunt crestaţi.
4) Prin forma solzilor şi dimensiunile lor, aicea fiind cu mult mai mici
decât la ambele celelalte specii. ,
5) Prin numărul solzilor pe linia laterală, aleea ajungând chiar la 67,
pe când la celelalte specii nu trece de 49.
După cum am arătat, această specie nu am întâlnit-o niciodată în apele
noastre şi nici un pescar de pe tot lungul Dunării nu a putut să-şi amin­
tească să o fi văzut vreodată. Le-am arătat chiar şi atlasul lui Heckel, în
care e o figură foarte bună, şi nu a putut nici unul să-I recunoască. După
[184]
184
toate aceste cercetări continue de 13 ani, cred că aş fl.tn drept să afirm
că nu se găseşte în apele noastre. Totuş pentru a nu contrazice direct
afirmaţiunea lui Nordmann-afirmaţiune care îşi găseşte explicaţiunea ei na­
turală, după cum am arătat-am dat aicea diagnoza cu caracterele prin­
cipale spre a servi la determinare în cazul când din întâmplare s'ar mai
descoperi vreodată. Totdeodată am făcut aceasta şi pentru a nu şterge
încă cu totul din fauna noastră acest peşte a cărui existenţă se găseşte
indicată în literatură.
XVI Gen. Squalius Bonap.
Corpul lungăreţ şi numai puţin comprimat pe laturi. Gura numai
puţin înclinată, fără mustăţi. Dinţii ţarinqieni pe 2 serii după for­
mula 2.5--5.2, cu coroanele comprima te lateral şi cârligate la vârfuri.
Spinarea şi abdomenul necarinaie. Anala şi dorsala cu baza scurtă.
Ventralele sub dorsală.
1. Sp. Squalius Cephalus L. Cleanul.
Tab. Xl V. Fig. 73.
Corpul aproape cilindric. Capul lat şi gros, deasupra
tur tit. Gur a te r mi n al ă, f o ar tel ar g ă, a j ung â n d în a p oi P â n ă
sub marginea anterioară a ochilor. Ân a l a cu marginea in­
fer i o ară con ve x ă. Sol z iim ari.
Sinonime:
Capito: Marsigli, tab. 4, fig. 1, pag. 1l.
Cyprinus cephalus: Linne, Syst. nat. I, pag. 527. Reisinger, l. c., pag. 159.
Cyprinus idus: Bloch, l. c. I, pag. 254, tab. 36.
Cyprinus dobula: Pallas, Zoographia III, pag. 30l.
Leuciscus frigi dus : Cuvier et Valenciennes, XVII, pag. 234.
Leuciscus dobula: Agassiz, l. c., pag. 38 Cuvier et Valeciennes, XVII,
pag. 172. Gunthe», Fische d. Neckars, pag. 969. Norâmann, pag. 483.
Kessler, Zur Ichthyologie, pag. 34; Nachtrâge, pag. 20; Auszuge a. dem Be­
riohte, etc., p. 19.
Squalius dobula: Heckel, Sitzungsber. d. k. Akad. d. Wiss. Wien 1852,
tab. XIII, fig. 1-6. Heckel u. Kner, l. c., fig. 180. Pancic, p. 112. Jeit-
T
ti
,
l
;..
[185]
185
ielcs, Prodromus Faunae Hungar., pag. 60. Biete, Fische Siebenblirgens,
pag. 12.
Squalis cephalus: Heckel, Sitzber., d. k. Akad, Wien 1852, pag. 77. Siebold,
1. c., p. 200. Steindachner, Sitzber. d. k. Acad. d. Wiss. Wien 1866. Kessler,
Ihtiolog., etc. 254, No. 183. Grimm, 1. c., No. 210. Sabaneje], II, pag. 261.
Warpacho1Vski, 1. c. paz. 92.
Leuciscus cephalus: Fleming, Brit. Anim., pag. 186. Giiniher, Catalogue
VII, pag. 220. Seeley, 1. c., pag. 155. BfJde, 1. c., pag. 121.
Br 3, D 3/8, P 1/15-17, V 2/8, A 3/7-9, C 19, L lat. 43-48, Ltr. �=!.
Corpul este foarte puţin comprimat lateral, gros, aproape cilindric. Inăl­
ţimea sa maximă se cuprinde 41/2-5 ori în lungimea totală, grosimea sa
este egală cu înălţimea minimă dela pedunculul caudal, Capul este mai în­
gust decât lung, lungimea se cuprinde de 51/3 ori în lungimea totală. El
este turtit deasupra şi foarte larg; lăţimea frunţii sale între ochi este
egală cu 2/5 din lungimea capului. Ochiul este de o mărime mediocră,
diametrul său fiind egal cu aproape 1/5 din lungimea capului. Distanţa in­
terorbitală este egală cu odată şi jumătate acest diametru. Narinele, cari
sunt duble şi separate la mijloc prin LI" O perdea de piele ridicată în sus,
sunt mai apropiate de ochi decât de vârful botului.
Gura este foarte largă ajungând până la marginea anterioară a ochiului;
ea este terminală si e numai foarte putin oblică. Dintii faringieni sunt
cornprimati pe laturi şi cu vărfurile încârligate. O muche dorsală sau ventrală
nu există, corpul fiind în ambele părţi rotunzit. Solzii sunt mari şi solizi;
cei mai mari de pe linia laterală au câte odată şi jumătate diametrul
ochiului. Către partea dorsală şi ventrală precum şi către coadă se mic­
şorează, ei sunt striaţi concentric şi radiar. Linia laterală merge paralel
cu linia ventrală, cam Ia 1/3 distanţă din înălţimea corpului.
Dorsala se înserează puţin în urma ventraleIor, ea este mult mai înaltă
decât lungă. Marginea ei este puţin convexă. AnaIa este împinsă foarte
înapoi, cu mult după capătul posterior al dorsalei. Marginea ei inferioară
este convexă şi capătul rotunzit.
Pectoralele nu ajung până la inserţia ventralelor şi acestea nu ajung până
la deschiderea anală. Caudala este blfurcată şi lobul ei infer�.r e ceva
mai lung ..
Coloraţiunea. Partea dorsală, începând dela vârful botului şi până la,
inserţiunea caudalei, cam pe 1/3 din înălţimea corpului; este verde închis;
această porţiune e limitată brusc pe toată distanţa printr' o linie aproape
dreaptă. Operculul, preoperculul şi laturile corpului sunt cu totul argintii. Par­
Lea ventrală între aripioarele pereche şi până la vârful gurii este albă fără
luciu metalic. Aripioarele la exemplarele mai mici sunt toate transparente,
afară de dorsală care la baza ei este puţin mai închisă. La exemplarele
mai mari vent.ralele şi anaIa sunt roşii aprinse. Irisul elat, argintiu,
deasupra cu o pată neagră ştearsă, iar dedesupt cu un punct negru.
Dimensiunile. Cleanul ajunge la dimensiuni relativ mari crescând până
la 50 sau chiar 60 cm. lungime şi la o greutate de aproape 4 kilograme.
Exemplarele obişnuite ce se prind au însă între 25-35 om. lungime.
[186]
I
186
Răspândirea. Cleanul este cel mai răspândit peşte .9�n râurile noastre,
el începe imediat după regiunea Păstrăvului, aproape odată cu Lipanul şi
se scoboară până la Dunăre. In Dunăre însă nu este prea des, ci se sco­
boară mai cu seamă primăvara la apele mari din râuri şi se găseşte apoi
pe la gurile lor. In regiunea Deltei e foarte rar şi numai primăvara. Am
colectat exemplare din: Suceava, Moldova, Bistriţa, Bicaz şi Tarcău (la
gura lor), 'I'rotuş, Siret, Prut, pârâul Tismana, Jiu, Argeş şi numeroase
exemplare din Dunăre.
Biologia. Cleanului îi plac mai cu seamă râurile cari curg- încet şi au
o apă limpede. El trăeşte în locurile cele mai adânci şi mai întunecoase,
fugind ziua de lumină şi ferindu-se de a se arăta la faţa apei. El este
un peşte foarte răpitor, mănâncă tot felul de peşte, ba chiar şi broaşte,
şoareci, etc., noaptea umblă totdeauna după hrană. Epoca sa de repro­
duotie este prin Aprilie şi Maiu; el leapădă icrele în dolie la adânc-adică
în locurile din râuri unde panta e foarte mică şi apa aproape staţionară,
iar fundul prundos şi acoperit cu puţin mâl. Este «foarte plodicios şi lea­
pădă foarte multă poarnă - aproape un blid plin - pe care o lipeşte la
adânc de piatră; este foarte şiret, nu creşte mai mult de � palme, dar e
păntecos şi de aceea ajunge la o greutate de 3 ocă». Aşa mi-I caracteriza
foarte bine un bătrân pescar din Broşteni (Jud. Suceava).
Intrebuinţarea, pescuitul, etc. Cleanul este un peşte ordinar ca gust
şi cu multe oase; cu toate aceste el este foarte căutat de populaţi unea
de pe marginea râurilor, fiind aproape singurul peşte mai mare din anu­
mite regiuni ale aeestor ape.
Cleanul se pescueşie cu aceleaşi instrumente ca şi Mreana, adică: 1) cu
Mreja; 2) cu Sacul ziua pe sub maluri, unde se bate cu o măciucă numită
Ştiuldic, ca să-I sperie şi să-I scoată din ascunzători ; 3) cu Poclăul pe
la fund prin mijlocul apei şi 4) cu Nevodul mic de r-ăuri. Cu ostia
nu se bate niciodată la elean.
Nume populare. In toată ţara i se zice Clean, prin unele părţi din
Judeţul Botoşani şi Suceava am auzit şi elen. Lipovenii din Delta Du­
nării îi zic Virezub şi Verizop.
2 sp. Squalius leuciscus L.
Corpul lungăreţ, puţin comprimat lateral. Capul mai în­
gu�t .. Gura semi-inferioară, îngustă neaj ungând înapoi
d e cât abi a p â n ă sub n ari ne. Bot u 1 con v e x. A n a 1 acu m a r­
ginea puţin c o n c a v ă • Solzii mijlocii.
Sinonime:
Capita fluviatilis sive Squalius minor: MarsigU,1. c., IV, tab. 4, fig.
2, pag. 13.
[187]
•
I
�
187
Cyprinus grisalgine: Lin., Syst. Nat. I, pag. 592.
Cyprinus leuciscus: Linne, S. Nat., pag. 582. Bloch, 1. c., III, pag. 141,
Tab. 97, fig. 1. Pallas, Zoografia III, pag. 318.
Cyprinus dobula: Bloch, 1. c., I, pag. 42, tab. 5. Meidinger, tab. 26.
Reisinger, 1. c., pag. 60.
Leuciscus vulgaris: Fleming, Brit. Anim. 1828, pag. 187. Heckel,
Annalen des Wiener Museums I, pag. 233. Cuvier ei Valenciennes, XVII,
pag. 202. GUnther, Fische d. Neckars, ,pag. 65. Kessler, Zur Ichthyologie,
pag. 38; Nachtrăge, pag. 21 şi 28. Gicniher, Catalogue VII, pag. 226.
Seeley, 1. c., pag. 160.
Squalius leuciscus: Heckel, Sitzungsber. d. k. Akad. Wien 1852, IX, pag.
99, 116. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 191. Siebold,1. c., pag. 203. Kessier,
Ihtiologia Aralo-Caspi-pontioă, pag. 255, No. 189. Grimm, 1. c., No. 213.
Sabaneje{f, 1. c., voI. II, pag. 304. Warpacho'1Vski, 1. c., pag. 94. Bade,
1. c., pag. 119.
Squalius lepusculus: Heckel, 1. c., pag. 99, 109 şi tab. 11, fig. 1�4 .
Heckel u. Kner, 1. c., pag. 186. PanCic, 1. c., pag. 113.
Squalius rodens: Heckel, 1. c., F7i Heckel u. Kner, pag. 189.
Squalius rostratus: Heckel, 1. c., şi Heckel u. Kner, pag. 192.
Squalius chalybaeus: Heckel, 1. c., pag. 111, tab. 12, şi "Heckel u.
Kner, pag. 188.
Br. 3, D 3/7, P 1/16-17, V 2/8, A 3/8-9, C 5/19/6, L lat. 47-52,
I t 7-8
J r. -4-'
Această specie prin forma ei generală se aseamănă foarte mult cu cea
precedentă, aşa că pescarii de pe malurile râurilor -- cari în adevăr nu
sunt aşa buni observatori ca cei dela Dunăre - nici nu le deosebesc
una de alta. Examinată însă de aproape, ea nu numai că se deosebeşte
foarte bine, dar chiar variază încă foarte mult în formele ei. Această ten­
dinţă spre variaţiune a dat iarăş loc la crearea a o serie de specii nouă,
mai cu seamă de către Valenciennes, Heckel şi în urmă de Blanchard.
Abia în urmă Siebold şi apoi Gunther au reuşit să dovedească că nume­
roasele specii ce se creaseră - şi din cari unele privitoare la basinul
Dunării şi Marea Neagră se văd în lista de mai sus a sinonieţelor - nu
erau decât simple varietăţi individuale şi că în realitate nu există decât
o singură specie.
Această specie se deosebeşte de precedenta prin următoarele caractere:
1. Prin dimensiunile corpului. Această specie este ceva mai mică.
2. Prin forma corpului, care ai cea este mai lungăreţ şi comprimat late­
ral, pe când la specia precedentă era aproape cilindric.
3. Prin forma capului, care aleea nu mai e atât ,de turtit; fruntea nu
mai e atât de lată, botul e mai convex.
4. Gura este inferioară şi îngustă neajungând înapoi decât cel mult
până sub narine, pe când la specia precedentă ea este terminală şi foarte
largă, întinzându-se până sub ochi.
5. Marginea distală a aripioarei anale este puţin concavă, pe când la
specia precedentă este convexă.
[188]
•
188
6. Numărul radiilor moi dela dorsală aleea este constant 7, pe când la
Sq. cephalus este constant 8.
7. Solzii aleea sunt ceva mai mICI.
8. Dinţii faringieni variază, aşa că avem adeseori şi formula 3.5-5.2
sau 3.5 - 5.3, deşi, după cum arată Siebold, formula predominantă e
2.5 -5.2.
9. Coloarea generală a corpului cât şi coloarea aripioarelor e ceva
diferită. Aleea spinarea e cafenie sau neagră bătând în albăstriu; laturile
argintate, puţin bătând în galben. Aripioarele ventrale şi anală nu sunt
atât de aprinse roşii, ci mai palide. Afară de aceasta solzii de pe laturi au
adeseori marginea cu o dungă negrie.
In privinţa modului de vieată, răspândirii în apele noastre, etc. se asea­
mănă în totul cu specia precedentă, numai că e cu mult mai rară. De
asemenea începe bătaia în totdeauna puţin înaintea celuilalt, câte odată
chiar prin Martie.
Numele popular e Clean, fiind confundat în totdeauna cu specia pre­
cedentă.
VII. Gen. Phoxinus Agass.
Corpul acoperit cu solzi foarte mici şi subţiri. Gura ierminală fără
mustăţi. Dinţii faringieni pe 2 serii după formula 2.5-4.2, sau 2.4-4.2,
cu coroanele comprimate şi cârligate la vârf. Dorsala cu baza scu-rtă
şi fără radiu osos, începând după ventrale. Anala cu baza scurtă, pos­
terioară capătului terminal al dorsalei.
1 sp. Phoxinus laevis. Agass. Boistean sau Vezdete.
Tab. XIV. Fig. 74.
Corpul aproape c i l i n d r i c ; coada comprimată lateral;
g u r-a f o a r tem i că; bot u 1 o b tus, con v e x. Lin ia 1 a t era 1 ă î n­
t r e rup t ă.
Sinonime:
.
Cobitis fluviatilis: Marsig7i, IV, tab. 9, fig. 1.
Cyprinus phoxinus: Linnri, Syst. Nat., pag. 528. Bloch, l C., pag. 60, tab.
8, fig. 5. Meidinge1", Icones pisc., tab. 39. Reinsiqer, pag. 74 .
..
[189]
189
Cyprinus rivularis: Pa7las, Zoogr. III, pag. 330.
Cyprinus chrysoprasius: Pauas, Zoograph. III, pag. 318. Raihke, Fauna
d. Krym, pag. 345. Nordmann, pag. 483.
Leuciscus phoxinus: Fieminq, l. c., pag. 188. Cuvier ei Valenciennes,
XVII, pag. 363. Gunihe», Fisohe des Neckars şi Catalogue VII, pag. 237.
Seeley, l. c., pag. 175. E. Schuue, Fauna Pisc. Germ., pag. 54.
Phoxinus laevis: Agassiz, 1. c., pag. 37. Heckei u. Kner, pag. 210.
Siebold, 1. c., pag. 222. Kessler, Auszilge a. d. Berichte, pag. 20, Jeitieles,
1. c., pag. 60. Pancic, 1. c., pag. 123. Kessler, Ihtiolog. Aralo-caspi-pon­
ti că, pag. 257, No. 196. Grimm, 1. c., No. 217. Sabaneje{f,.l. c., pag. 243.
Warpachorvski, 1. c., pag. 106. Bade, 1. c., pag. 113.
Phoxinus marsigli: Heckel, Annal. d. Wiener 1\1us. 1, pag. 232. Norâ­
mann, 1. c., pag. 482. Biete, Fische Siebenbilrgens, pag. 13.
Br. 3. D 3/7, P 1/15, V 2/8, A 3/7, C 19, L. lat 80-90, L. tr. 17-20.
14--17
Corpul este aproape rotund având forma unui fus, numai coada este
puţin comprimată pe laturi. In mediu înălţimea sa maximă este aproape
egală cu lungimea corpului şi se cuprinde cam de 5 ori în lungimea to­
tală. Lăţimea maximă este mai mare decât 2/3 din înălţime, iar înălţimea
minimă la pedunculul caudal este ceva mai mică decât jumătatea înalţi­
mii maxime a corpului. Ochiul este relativ mare, diametrul său fiind egal
cu 1/4 din lungimea capului, distanţa preorbitală fiind egală cu odată acest
diametru, iar cea interorbitală cu mai mult decât odată şi jumătate. Nari­
nele, cari sunt situate la egală distanţă între vârful botului şi ochi, sunt
bine desvoltate şi ieşite în afară; distanţa între ele e numai ceva mai mare
decât distanţa dintre ochi. Gura este foarte mică, aşa că abia ajunge până
sub narine; ea este terminală. Botul este obtus şi convex. Dinţii faringieni
sunt cu coroanele comprimate şi cârligate la vârf. Solzii sunt foarte
mici şi subţiri; ei nu se acoper unul pe altul nici până la jumătatea lor.
Deasemenea lasă pe suprafaţa corpului Întregi porţiuni neacoperite de loc
şi în special aproape toată partea ventrală precum şi o dungă lungă pe
mijlocul spinării. Linia laterală porneşte dela început regulat, însă pe la
mijlocul corpului se întrerupe de mai multe ori.
Dorsala începe cam la mijlocul corpului în urma ventralelor; primele ei
radii sunt aproape de 2 ori mai lungi decât ultimele. Capătul � posterior
este deasupra deschiderii anale. AnaIa are baza scurtă, ea este foarte înaltă
şi primele ei radii sunt de două ori mai mari decât ultimele. Ventralefe
culcate ajung şi întrec deschiderea anală. Pectoralele nu ajung până la
inserţiunea ventralelor. Caudala nu este tăiată decât până aproape de
j umătatea ei.
Coloraţiunea. Spinarea este verde-Închisă ca iarba; această coloare se
întinde şi pe cap până la buza de sus. Această coloare se limitează în jos
printr' o linie bruscă care începe dela vârful botul ui, trece peste marginea
superioară a ochiului şi pe tot lungul corpului, cam pe la 1/3 din înălţimea
sa până se termină la jumătatea cozii.
Linia mijlocie a spinării este marcată printr' o linie subţire care începe
dela ocoipital şi merge până la începutul dorsalei, iar de aici se continuă
până la coadă, însă mult mai puţin preciză. Pe această parte a corpului
�
I
[190]
190
care este colorată verde sunt 2 serii de puncte şi liniuţe' închise, din cari
cea mai de jos ajunge până în linia care marchează această porţiune a
corpului. Sub această linie de demarcare, corpul este alb argintiu foarte
pronunţat şi curat. Numai dela opercul şi până pe la mijlocul dorsalei
este încă o serie de 5-8 mici pete negre, ceva mai şterse decât cele de
pe spinare, Această serie este exact pe mijlocul corpului.
De obiceiu toate aripioarele sunt incolore, numai dorsala şi anaIa au
la baza lor câte o dungă negrie ştearsă, iar la mijlocul lor pe radii câte
o mică serie aproape imperceptihilă de pete şterse. Câte odată însă veri­
tralele şi anaia sunt roşii purpurii. Irisul este alb argintiu.
In timpul reproducerii colorile sunt mai vii, bărbaţii sunt pe spinare
cu mult mai închişi, aproape negri, iar burta se inroşeşte puţin. Dease­
menea şi ei capătă mici tubercule pe corp.
Dimensiunile la cari ajunge Boişteanul sunt de 10-12 cm. lungime,
exemplarele însă cari se găsesc de obiceiu, nu au mai mult decât 8--10 cm.
Distribuţia şi Biologia. Boişteanul se găseşte mai în toate pârăele
noastre mai mari de munte, începând din regiunea de jos a Păstrăvului
şi scoborându-se în jos până în regiunea dealurilor. Nu se suie însă nici
în pâraele prea mici, aşa d. ex. la Bistriţa el se găseşte în: Bistriţa, Tar­
cău, Bicaz, etc., nu se duce însă şi în pârae mai mici decât acestea.
Lui îi place apa limpede cu un fund nisipos sau prundos şi trăeşte în
totdeauna la apă mai mică. Nu se duce mult la adânc, căci dă peste duş­
manii lui: Cleanulj- Lostriţa, Mihalţul, etc. Se hrăneşte cu mici animale
acuatice: viermi, crustacee, larve de insecte, etc. Epoca lui de reproduc­
ţie este prin Aprilie, adeseori însă începe şi din Martie. Femelele se căr­
duesc şi depun icrele la apă mică lipindu-le la fund pe prund.
Inirebuiniare, pescuit, etc. Carnea Boişteanului este gustoasă, ((e bun
de borş, dar nu grozav». Se pesoueşte mai cu seamă cu Sacul la mar­
ginea apei, în timpul puhoiului cu Leasa şi la Gărduţ.
Nume populare. In Moldova pe Bistriţa, Trotuş, etc. i se zice «Boiş­
tean, pe Moldova şi pe Suceava îi zice Boişie. In Muntenia i se zice
Verdeţ şi Verdete (Prahova, Muscel, etc.). La Doftana am auzit numele
Crăeş. In Oltenia Borţeie (pe râul Metru).
XVIII, Gen. Ohondrostoma, Agass.
Corpul acoperit cu solzi de o marime moderată. Gura inţerioară şi
transversală fără mustăţi. Falca de jos cu o buză cornoasă având mar­
ginea dreaptă şi ascuţită. Dinţii {aringt'eni pe câte o singură serie
după formula: 6 sau 7 - 7 sau 6. Dorsala şi anala cu baza scurtă.
Acest gen este reprezentat în apele noastre printr'o singură specie, Chon­
drostoma nasus L. - Kessler în Ihtiologia sa Caspi-pontică spune că în
[191]
. 1
1.
191
basenul Dunării ar 11 existând şi o a doua specie, Chondrosioma rysela
Agass. Eu nu am avut niciodată ocazia să văd aicea această specie, deşi
am căutat-o foarte mult. Cum Kessler nu a explorat niciodată Dunărea şi
cum toţi cei cari au făcut studii asupra acestui fluviu, sau în genere asupra
afluenţilor lui, nu au constatat niciodată această specie aleea, trebue să
admitem că înscrierea ei între peştii Dunării este numai o simplă eroare.
Chondrostoma rysela este o formă sudică şi, mai mul t încă, Siebold a do­
vedit chiar că ea este un bastard între Cnondrostoma naeus si Telesiee
agassizii; cum însă Telesles agassizii nu trăeşte în apele noastre) putem
fi siguri că nici bastardul sau Chondrosioma rysela nu se găseşte în
aceste ape.
1. sp. Chondrostoma nasus, Lin. Scobazul sau Mate negze.
Tab. XIV. Fig. 75.
Corpul lungăreţ şi ceva comprimat pe laturi. Botul ieşit
m ul t în afară, c o n i c. Gura cu buzele c o r n o a s e aproape drepte.
Dinţii faringieni după formula 6-6, rareori 6-7. Peritoneul
negr u .
Sinonime:
Nasus: Marsigli, l. c., IV. Tab. 3, fig. 1-2 (�& 9).
Cyprinus nasus: Linne, Syst. nat. I, pag. 530. Bloch, l. C., pag. 35,
tab. 3. Meidinger, Icones Pisc., tab. 12. Pallas, Zoogr. III, pag. 304.
Reisinger, pag. 69. \
Leuciscus nasus: Cuoier, Regne animal.
Chondrostoma nasus: Agass, l. c., 1, pag. 38. Nordmamn, 1. C., pag.
493. Cuoier ei Valenciennes, 1. C., XVII, pag. 304. Keseler, zur loo..thyologie
des sudwest1. Russl. pag. 30; Năchtrâge Zur Ichthyol. pag. 20 şi 27.
Heckel u. Kner, 1. C., pag. 217. Siebold, l. C., pag. 225. Jeitielee, Pro­
dromus Faunae Hungariae, pag. 62. Pancic, 1. c., pag. 125. Gunther, Ca­
talog. VII, pag. 272. Kessler, Ihtiol. Aralo-Caspi-pont., pag. 258, 1\'0.
198. Grimm, 1. C., No. 219. Sabanejef, Il, pag. 423 .. Warpachorvski, 1. c.,
pag. 106. Seeley, pag. 193. Bade, 1. C., pag. 177.
Br 3, D 3/9. P 1/15-17, V 2/8--9, A 3/10 --11, 'c 4-6/19/6�4, L.
lat 57-65, Ltr. :=:.
Scobarul are corpul lungăreţ şi puţin comprimat pe laturi. Inălţimea sa
maximă se cuprinde cam de 5 ori în lungimea totală, iar grosimea sa de
2 ori în înăltime. Inăltimea minimă la pedunculul caudal este ceva mai
mică decât jumătatea înălţimii maxime de lângă dorsală.
[192]
192
Capul este ceva mai mic decât înălţimea maximă a�orpului şi lungimea
sa este egală cam cu l/G din lungimea totală a corpului., Ochiul este de
o mărime mediocră, diametru! său cuprinzându-se cam de 4.5 ori în lun­
gimea capului. Distanţa preorbitară este egală cu peste 11/2 diametru, iar
cea interorbitarăcu mai mult de 2 diametre. Narinele sunt duble, se­
parate între ele printr'o perdea şi situate la mijlocul distanţei dintre bot
şi marginea ochiului. Gura este inferioară şi situată la oareşcare distanţă
de vârful botului; ea este transversală şi aproape cu totul dreaptă. Des­
chiderea ei este aproape orizontală. Buzele sunt Îmbrăcate cu o pătură
opitelială cornoasă şi foarte vârtoasă, aşa că ambele au mărginile foarte
ascuţite. Dinţii sunt la majoritatea exemplarelor 6-6, la unele se găseşte
însă şi 7-6. Solzii sunt solizi şi bine fixaţi în rânduri longitudinale foarte
regulate. Ei au o mărime moderată, aşa că cei mai mari de pe linia la­
terală abia ajung la un diametru egal cu 1/2 diamtrului ochiului; la
suprafaţa lor prezentă câteva striuri În formă de evantaliu.
Dorsala începe deasupra ventralelor; ea are baza scurtă şi primul radiu
este de 2 ori mai mare ca ultimul, aşa că atunci când aripioara e culcată,
primul radiu o acopere În întregime. Anala Începe cu mult după dorsală
şi înălţimea ei este aproape egală cu lungimea bazei sale. Ventral ele ajung
până aproape de deschiderea anală, iar peotoralele numai aproximativ
până la jumătatea distanţei dela originea ventralelor. Caudala este adânc
bifurcată cu loburile egale .
. Coloraţiunea ... Partea dor-sală este verde-cenuşie sau negrie, laturile şi
abdomenul argintiu. Dorsala este cenuşie, iar celelalte aripioare mai mult
sau mai puţin roşii. Caudala este cu marginea neagră. In epoca de re­
producţie colorile sunt cu mult mai vii, spinarea e aproape neagră, la­
turile sunt mai strălucitoare şi au un fel de dungă negrie strălucitoare ca
atlasul; rosul dela aripioare o mult mai viu şi totdeodată se colorează în
roşu şi încheieturile dela piesele operculare, colţurile gurii şi articulaţiile
aripioarelor. Irisul este galben auriu cu o pată roşie. Caracteristic
pentru această specie este coloarea neagră ca tuşul a membranei care căp­
tuşeşte interiorul cavităţii viscerale, din care cauză pescarii dela Dunăre îi
si zic Mate negre.
, ,
Dimensiunile maxime la cari poate ajunge este 40 cm. lungime; exem­
plarele obişnuite au însă 25-·30 cm. lungime.
Distribuţiunea. Scobarul este unul din cei mai răspândi ţi peşti din apele
noastre, căci se găseşte dela pâraele mici din munte până la Dunăre cu
bălţile ei şi chiar în Marea Neagră. Chiar în primăvara aceasta s'a prins
în Mare, la gura Sf. Gheorghe, un exemplar adult de 35 cm. lungime.
Biologia. Scobarul preferă apa mai limpede a râurilor noastre ca: Bis­
triţa, Jiul, Oltul, etc., se găseşte însă tot atât de frecuentşi în celelalte
râuri cât şi la Dunăre şi în bălţile ei. El trăeşte mai mult la fund şi se
hrăneşte cu tot felul de alge şi animale: viermi, crustacee, insecte, etc. pe
cari le găseşte acolo. Epoca lui de reproducţie este prin Maiu, sau cum
zic pescarii de " pe Bistriţa, «când crapă frunza arin ului»; atunci ei pornesc
în cârduri mari spre părăele de munte pentru a-şi depune icrele la apa
iute pe fundul pietros. Din Bistriţa d. ex. ei intră în mai toţi afluentii
ei mai mari ca: Tarcăul, Pângărăciorul, Onţul, Largul, etc. Ţăranii aş-
[193]
1M
teaptă sosirea acestui timp şi pleacă cu toţii cu crăsnicele la prins, fă­
căndu-şi apoi fiecare provizie suficientă de afumătură pentru vară la munca
câmpului. Dar nu se duc cu toţii numai la munte, ci intră şi prin bălţile
Dunării şi în adevăr se prind În totdeauna la leasă exemplare destul de
numeroase.
Fernelele leapădă pe pietriş în fundul pâraelor cu mult sgomot câte
50-100.000 de icre, având fiecare boabă câte un diametru de 2 mm.
lntrebuinţarea. Scobarul are o carne .eestul de gustoasă, deşi are oase
cam multe. Mai buni sunt afumati si se consumă astfel foarte multi fiind
, , ,
consideraţi ca o delicatesă. In special se laudă scobarii de Olt şi de Bis­
triţa ca mai buni la gust.
Pescuiiul. In timpurile obişnuite Scobarul se prinde cu aceleaşi instru­
mente ca şi Cleanul şi Mreana, În epoca reproducţiei însă e o adevărată
devastare, căci se fac pregătiri cu tot felul de instrumente şi instalaţiuni
pentru a prinde cantităţi mari. Epoca de reproduc ţie o cunoaşte toată lumea,
deoarece În adevăr ea cade În totdeauna în acelaş timp când crapă frunza
arinului; dacă într'un an timpul e mai răcoros şi desvoltarea vegetaţiei e
mai intârziată, atunci şi bătaia Scobarului e mai târzie. - Astfel încă îna­
inte de sosirea acestei epoce toţi îşi pregătesc Lejnicele sau Crâsnicele
şi pleacă la părae : chiar mulţi orăşeni, plutaşi, etc. din Piatra pleacă în
acest timp la părăele din susul Bistriţei «cu Lejnicul în spate» după
Scobai. -Locuitorii dela munte fac în acest timp pe părae garduri de
piatră, însă cu deschiderea în spre deal şi pun în capătul ei o vărşă de
lozii. Când începe a veni apoi Scobaiul, «trebue să deşarte vârşa decătevâ
ori pe noapte, atât de mulţi sunt». .
La Dunăre şi bălţi Scobarul nu are nici o Însemnătate şi nu este nici un
instrument special cu care să se pescuească. El se prinde la Leasă şi la Năvod.
Rumele populare. In Moldova îi zice Scobai, mai în sus' spre munte
pe la Broşteni şi prin Bucovina îi mai zice şi Podeţ sau Poduţ; În Mun­
tenia şi Oltenia Scobar. La Dunăre, pe tot lungul ei şi În Dobrogea îi zice
Maţe negre. Lipovenii din Dobrogea şi Ruşii îi zic Poâusi.
l'
A. 1l.-Puol. Aâomachi, 111. Antipa, lhtiologia.
13
[194]
3. FAM. ACANTHOPSIDES.
Physostomi având corpul neted şi foarte prelungit. Capul până la deschiderea
branchială acoperit peste tot cu o piele moale fără solzi. Marginea fălcii superioare
formată numai de oasele lntermaxllare. Sub ochi, pe oasele suhorbitale unul sau
mai multi spini mobili. Oasele farlngiene prevăzute cu dinţi mici faringieni. Be­
şiea înotătoare, când există, este divizată printr'un perete longitudinal În 2 camere
şi învelită într'o capsulă osoasă legată de primele vertehre cu un duct aerian.
Gen. Cobitis Lin.
Corpul acoperit cu solzi foarte mici. Capul mic, mII deschiderea bran­
chială îngustă, întinzându-se numai până la baza, pecioralelor, Gura cu
buze mari şi 6-12 mustăţi. Dinţii faringieni, cari sunt mici, ascuţiti
şi foarte num e1"O şi, aşezaţi pe câte un singul' rând. Dorsala deasupra
ventralelor.
1. sp. Cobitis fossilis Lin. Tiparul.
,
Tab. XIV. Fig. 76.
Cor pul f O a r t e p r e l ung i t, c i l ind r i c Ş i c ă t r e c o adă c o m p r i ­
mat pe l a t p r i. Cap u 1 s cur t. Gur ase m i - in fer i o ară cu 1 O
mustăţi. Spjnul�suborbital lung şi ascuns sub piele. 12-14
din t i far ing i e n i c o m p r i mat isi toc iti l a vârf uri. A n a 1 a r 0-
) " )
tunzită.
[195]
195
Sinonime:
Mustella fossilis: Marsigli, Danub. pan. IV, pag. 39, tab. 13, fig. 1.
Cobitis fossilis: Linne, Syst. nat., I, pag. 500. Bloch, 1. c., I, pag. 216,
tab. 31, fig. 1. Panas, Zoographia, III, p. 166. Meidinger, tab. 47. Rei­
singer, Spec. Ichthyol. Hungar, pag. 27. Nordmann, 1. c., pag.469. Cu­
vier ei Valenciennes XVIII, pag. 46. Kessler, Zur Ichthyologie, pag. 16;
Nachtrăge zur Iehthyol, pag. 17. Heckel u. Kner, 1. o., pag. 298. Siebold,
1. c., pag. 335. Jeitteles, pag. 66. Pan6ic,"'pag. 137. Heincke und Mobius,
Pische der Ostsee, No. 83. Sabanejeff, 1. c. II, pag. 430. Benecke, Fische Ost­
Preussens, pag. 143.
Misgurnus fossilis Lacepede: Gunther, Catalogue VII, pag. 344. Kessler,
Ichthy. Aralo-Caspi-pontica, pag. 270, No. 234. Grimm, 1. c., No. 248.
Warpachorvski, pag. 190. Seeley, pag. 245.
Br. 4, D 3/5-6, A 1/10, V 1/5-6, A 3/5, C 16.
Ţiparul are un corp foarte lungit, ca la Anghilă, şi aproape oilindr-ic în
partea sa anterioară, numai dela aripoara dorsală înainte începe a se com­
prima lateral, coada luând astfel forma unei pene. Capul său este foarte mic,
cu deschiderea branchială foarte îngustă, deschizându-se numai până lângă
inserţiunea pectoralelor. Ochii sunt mici şi foarte ridicaţi. Gura este semi­
inferioară având forma unei potcoave şi e înconjurată de buze mari căr­
noase pe cari sunt inserate 10 mustăţi. 2 perechi din acestea sunt aşe­
zate simetric la distanţe egale pe buza de sus; a 3-a pereche mai lungă
este aşezată tot pe buza de sus la capetele gurii, iar celelalte 2 perechi
mult mai mici sunt aşezate pe buza de jos. Din acestea, cele dela mijloc
sunt foarte mici, iar cele laterale ceva mai mari. Dinţii faringieni sunt
foarte mici şi tociţi la vârf. Narinele sunt mult mai apropiate de ochi
decât de vârful botului, ele sunt duble şi cea anterioară are forma unui
tub care iese în afară. Capul este acoperit peste tot cu o piele moale fără
solzi, aşa că nici un os care compune craniul său sau aparatul opercular
nu se poate vedea. Imediat sub ochi este o adâncitură, trn buzunar format
printr' o cută a acestei pieli care acopere capul, în această cută se ascunde
spinul de pe osul suborbital, care e mobil.
Pe corp pielea este moale şi mucoasă, acoperită cu numeroşi rflici solzi
aproape invizibili. O linie laterală nu există. .
Aripioarele sunt toate foarte mici, dorsala este opozită -. ventralelor, iar ,.
caudala este rotunzită şi mărginile ei se prelungesc pe linia dorsală şi
ventrală a corpului. .
Ca observaţi uni anatomice e de notat că 'Ţiparul are un canal alimentar
scurt fără apendice pilorice şi că beşica înotătoare e împărţită printr'un
perete vertical şi longitudinal în 2 camere, una în dreapta şi una în stânga. Ea
este învelită într' o capsulă osoasă care şi ea e lipită de primele 3 vertebre.
Coloraţiunea. Spinarea şi laturile variază Între galben şi cafeniu, capul
este ceva mai închis şi marmorat, partea ventrală bate în portocaliu. Pe
tot lungul corpului se află trasă o dungă lată închisă care pleacă dela mar­
ginea operculului până la coadă; sub aceasta şi paralel cu ea e o a doua
dungă mai îngustă. In afară de acestea, peste tot corpul şi mai cu seamă
[196]
. t,
o serie
gălbui.
iM
p� pedunculul cauctal cât şi pe aripioarele dorsală şi-caudală sunt
de mici puncte să liniuţe negre. Aripioarele ventrale şi �nală sunt
Ochiul este auriu.
Dimensiunile maxime la cari ajunge sunt 25-30 cm. lungime.
Distribuţia. Biologia. Ţiparul este unul din cei mai răspândiţi peşti;
trăeşte în toate bălţile, heleşteele, canalele, în părţile mai liniştite ale râurilor,
etc., el se găseşte din Delta Dunării până la Bistriţa în munţi. Lui îi place
mai mult apa stătătoare cu fund nămolos. Acolo îl găsim în totdeauna la
sigur; aruncând nămolul de pe fund cu o lopată pe mal îl vedem mişcân­
du-se şi ieşind afară. El trăeşte la fund şi se hrăneşte cu: insecte, viermi,
crustacee şi cu icre de alţi peşti. Epoca sa de reproducere este dela
finele lui Aprilie până la finele lui Maiu. Femela depune ca la 140.000
de icre pe plante acuatice în fundul apei. Când e vremea rea şi trăsnet,
el se ridică dela fundul apei şi face mişcări vii, de aceea şi pescarii noştri
ca şi cei din alte ţeri se servesc de el ca de un proroc al timpului.
In timpul iernii precum şi vara în timpul căldurilor mari el se îngroapă
în nornol, şi dacă balta în care se afla seacă, el poate trăi încă un timp foarte
îndelungat cu putina umezeală ce-i dă acel nămol. De asemenea el su­
portă şi lungi transporturi pe uscat. S'a observat adeseaori că în bălţile
mocirloase lipsite de oxigen ies ţiparii la suprafaţa apei şi înghit aer pe
care apoi îl dau pe anus afară. Făcându-se analiza chimică a acestor
gaz uri, s'a găsit că nu mai conţin oxigen ci numai acid carbonic şi s'a con­
chis deci că aeest peşte respiră şi prin suprafaţa canalului alimentar. Ţi­
parul când este prins scoate un sunet ascuţit; acesta e produs prin aceea
că presează afară o parte din aerul din beşica înotătoare.
lntrebuinţarea Ţiparului e foarte mică, se face din el borş tăindu-i-se
mai înainte capul, deoarece se crede că fi otrăvitor. Nu are aproape nici o
însemnătate comercială, aşa că pescarii dela Dunăre nici nu vor să-I prindă.
Se prinde de obiceiu cu mâna sau cu lopata. Pescarii îl întrebuinţează
foarte mult ca nadă vie la Visi7â si la Pripoane.
, '
Nume populare. In Moldova Chişcar, în Muntenia Ţip{tr; am mai auzit
zicându-i-se si Ser par.
, ,
2 sp. Cobitis barbatula L. Gzindelul.
Tab. XIV. Fig, 77.
Corpul înainte c i l i n d r i c, înapoi puţin comprimat pe laturi.
Gura i nf e r i-o a r ă, cu 6 mustăţi lungi pe buza superioară. Spi­
nul suborbital foarte scurt, ascuns sub piele. 8-10 dinţi
faringieni subtiri s i a s c u t i t i la vârf. Caudala putin con-
l)' , J ,
C a văI a mar g i n e.
[197]
•
197
Sinonime:
Fundulus: Marsigli, l. c., IV, pag. 74, tab. 25.
Cobitis barbatula: Linne, Syst. nat., pag. 499. Bloch, l. c., pag. 224,
tab. 31, fig. 3. Pallas, Zoogr. III, pag. 164. Meidinger, l. c., tab. 18.
Reisinger, pag. 24. Nordmann, l. c., pag. 470. Kessler, Zur Ichthyol.
pag. 16; Nachtrăge zur Ichthyol, pag. 18. Cucier et Valenciennes, XVIII,
pag. 14, tab. 520. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 301. Jeitteles, Fische d.
March, pag. ] 9. Siebold, 1. c., pag. 338;" Pancic, pag. 138. M6bius u.
Heincke, 1. c., No. 84.
Cobitis merga Kr.ljnicki: Nordmann, 1. c., pag. 380. Kessler, Auszuge
a. d Berichte, pag. 21.
Cobitis barbatula var. merga: Jeiiieles, Prodr., etc., pag. 67.
Nemachilus barbatulus: Gunilier, Catalogue, VII, pag. 354. Kessler,
Ichthyol. Aralo-Caspi-pont., pag. 271, No. 235. Grimm, 1. C., 249. Saba­
ne jet; 1. c., pag. 434. VT/arpacho1Vski, pag. 192.
Nemachilus barbatulus var. taurica: Kessler, Ichthyol. Aralo-Caspi-pont.,
p. 271.
Br. 3, D 3/7, P 1/12, V 1/7, A 3/5 C. 18.
Acest peşte are o răspândire cu mult mai mică decât specia precedentă;
el este. limitat mai mult numai la porţiunea mijlocie şi superioară a râu­
rilor, nu se scoboară însă de loc în regiunea lor inferioară, deasemenea
nu se găseşte de loc in Dunăre sau în bălţile ei.
Grindelul are un corp mai puţin lungăreţ ca Ţiparul, mai cilindric la
partea anterioară şi mai puţin comprimat lateral la cea posterioară. Gura
sa este inferioară şi e încunjurată de 6 mustăţi, din cari 4 mai scurte
la mijlocu buzei superioare şi 2 mai lungi la capetele gurii. Buza infe­
rioară nu are mustăţi.
Dinţii faringieni în număr de 8 -10 sunt aici subţiri şi ascuţiţi. Ochii
sunt foarte ridicaţi. Intre ei şi bot sunt situate narinele mai apropiate de
marginea ochiului; ele sunt duble, cea anterioară fiind ieşită în sus în formă
de tub. Spinul suborbitar este aici foarte mic, rudimentar, ascuns într' o
cută a pielii cefalice.
Aripioara caudală diferă şi ea cu totul de cea dela cealaltă s��cie, de­
oarece este puţin scobită la mijloc, pe când dincolo este convexă, Solzii
sunt foarte mici şi nu se acoper unul pe altul, ci abia ".se ating la măr- I
gini. Spatele şi burta sunt fără solzi, pe coadă sunt mai numeroşi.
Coloraţiunea. Coloarea generală atât pe spinare cât şi pe laturi este
verde gălbie. Pe spinare se găsesc nişte pete mari negre închise, late, trans­
versale, aceste pete dela linia laterală în jos sunt cu mult mai slabe şi mult
mai mici. ,
Partea ventrală dela marginea gurii, între pectorale, ventrale şi înce­
putul analei este albă şi cu o dungă roşie vie între istm şi începutul
ventralelor. Ochii foarte mici privind în sus. Irisul foarte îngust, numai cu
o linie subţire aurie in jurul pupilei.
Aripioarele V, P şi A de un galben verzuiu, cu totul transparent şi uni­
forme. D şi C ca coloarea generală a corpului şi cu pete negre deasupra.
1
[200]
4. FAM. SALMONIDEI.
Physostomi având corpul lungăreţ, cam comprimat lateral şi acoperit cu solzi
mici cicloizi, iar capul gol. Gura fără mustăţi. Uarginea fălcii superioare formată
din oasele intermaxiJare şi supramaxllare. Stomahul cu un apendice în formă de
sac; intestinul cu numeroase apendice pilorice. Beşica înotătoare simplă, cu duct
aeriean. Dorsala şi anala fără spin. In urma dorsalei o mică aripioară adipoasă
fără radli. Ventralele abdominale.
Această familie, atât de respândită în toate apele Europei şi atât de bo­
gată în specii, esse reprezentată în apele noastre interioare numai prin 3
specii aparţinând genurilor Salmo, Thymallus şi Trutta. In afară de acestea
Marea Neagră mai are şi alte specii de Salmonide, dintre cari 2: Salmo
labrax PaU. şi o specie nouă pe care am denumit-o Salmo ponlicus nov.
sp., se arată din timp în timp şi pe la coastele noastre. Aceste neintrând
în apele noastre interioare decât cel mult accidental, nu pot intra în cadrul
lucrării de fată şi vor forma obiectul capitolului respectiv din partea a
2-a a acestei lucrări, al Ihtiologiei pontice. In afară de acestea în anii
din urmă au început a se introduce în apele noastre specii 'străine şi a se
aolimatâ, între acestea sunt: Păstrăvul american, Trufta iridea şi Salmo
salvelinus. Cum însă noi ne ocupăm numai de fauna ţerii, nu-i putem lua
pe aceştia în consideraţie.
1. Gen. Thymallus Cuv.
(Regne anim.)
'Corpul acoperit cu solzi de o marime mijlocie şi bine fix:Jţi. Gura
îngustă; fălcile, vomerul şi palatul dinţate) limba fără dinţi. Dorsala
lungă şi înaltă, începe cu mult înaintea centralelor.
[201]
»
•
201
1. Sp. Thimallus vulgaris Nils. Lip anul.
Tab. XV. Fig. 79.
Cap ulm i c , fa I c a s u per i o ară i eşi t ă în ain t ea cel e i in f e­
r i o are. Dor sai ade do u ă o ri mai l ung ă de cât a n ala. Par t e a
anterioară a spinării c a r e n a t ă.
Thymallus: Marsigli, Danub. panon., IV, pag. 75, tab. 25, fig. 2.
Salma thymallus: Linne, Syst. nat., 1, pag. 512. Bloch, I. c., pag. 158,
tab. 24. Reisinqer, pag. 43. Pallas, Zoograph., III, pag. 364. Meidinger,
Icon. Pisc. Austr., tab. 33.
Thymallus vexilliffer: Aqassie, Mem. Soc. de. nat. Neuohătel, 1, şi Pois­
sons d'eau douce, tab. 15. Cuvier ei Valenciennes, XXI, pag. 438. Biele,
Fische Siebenburgens, pag. 8. Heckel u. Kner, l. c., pag. 242. Jeiiielcs,
Prodrom., pag. 63. PanCic, Pisces Serbiae, pag. 129.
Thyrnallus vulgaris: Ni/s, Prodrom. Ichthyol. Scandinaviae, fig. 13. Sie­
bold, 1. c., pag. 267. Nordmann, 1. c., pag. 520. Gunther, Catalogue of the
Fishes, voI. VI, pag. 200. Kessler, Ihtiologia Aralo-Caspi-pontică, pag. 243,
No. 148. Grimm, 1. c., No. 173. Sabanejeţ', 1. c., vol. 1, pag. 249. Wat4-
padunoski, l o., pag. 142. Seeley, 1. c., pag. 353.
Thymallus gyrnnothorax: Cuoier ei Valenc., XXI, pag. 445, pl. 625
Guniher, Fische d. Neckar.
Br. 9-10, D 5-7/14-17, P 1/14-15, V 1/10, A 3-4/9--10, C 19,
L lat. 85-88, L tr. 7-8.
V-12
Corpul este lungăret şi puţin comprimat pe laturi. Inălţimea sa maximă
la începutul dorsalei este mai mare decât lungimea capului şi se cuprinde
cam de 5 ori în lungimea totală a corpului, iar lăţimea sa de �ouă ori
în înălţime. Inălţirnea minimă la pedunculul caudal se cuprinde Aproape
de 3 ori în înălţimea maximă.
Capul este relativ mic şi lungimea sa se cuprinde mai mult decât de
51/2 ori în lungimea totală a corpului. Ochiul este acoperit la partea sa
anterioară de o pleoapă transparentă, adipoasă, semilunară. Diametrul ver­
tical al ochiului (cel longitudinal este mai mărit din cauza pleoapei adi­
poase) se cuprinde cel puţin de 41/2 ori în lungimea capului. Distanţa preor­
bitală este egală cu cel puţin odată şi jumătate acest 'diametru, de ase­
menea şi cea interorbitală. Pupila este împinsă mai înainte. Narinele sunt
duble şi aşezate la mijlocul distanţei dintre bot şi ochi.
Gura. este semi-Infer-ioar-ă din cauza fălcii de jos care este retrasă ceva
mai înapoi, ea este relativ mică şi partea ei mijlocie este transversală, iar
capetele ei sunt îndoite pe laturi şi ajung înapoi până sub marginea anterioară
a ochiului. Botul este obtus şi lat. Marginile fălcii superioare, a celei inferi-
[202]
202
oare şi a întermaxilarelor sunt prevăzute cu câte o .s.erie simplă de dinţi
ascuţiţi; de asemenea şi pe vomer precum şi pe palatine se află câte o
grupă de dinţi mici. Limba este nedinţată. Deschiderea; branchială este
largă, întinzându-se până la istm. Radiile branchiostege sunt de ohiceiu în
număr de 10 de fiecare parte, câte odată numai 9 de o parte şi 10 de alta.
Solzii sunt bine fixaţi prezentând pe suprafaţa lor striajuri concentrice,
nu însă si radiare; ei sunt relativ mai mari decât la ceilalti Salmonizi din
apele noastre, variază însă şi după locul ce-l au pe suprafaţa corpului; cei
mai mari sunt pe linia laterală, cei mai mici sunt pe partea ventrală. Aicea
sunt la unele exemplare porţiuni întregi cari rămân goale, ceeace făcuse
pe Valenciennes să stabilească o nouă specie, Th. gymnothorax; s'a găsit
insă in urmă de Heckel şi Kner, Siebold şi Giinther că aceasta nu e decât
o varietate trecătoare. Pe partea anterioară a spinării se formează o muche
care e acoperită cu solzi superpuşi unul altuia. Capul este gol, fără solzi.
Baza caudalei şi radiile ei sunt acoperite până pe la jumătate cu mici
solzi longitudinali. Linia laterală este mai mult sau mai puţin pe mijlocul
corpului, în partea anterioară fiind puţin mai ridicată.
Dorsala este foarte mult împinsă către partea anterioară a corpului, aşa că
începe cu mult înainte de jumătatea corpului; ea este foarte înaltă şi lungă.
Forma şi lungimea ei este variabilă după vârstă, la exemplarele obişnuite
ea ajunge înapoi, când este culcată, până ceva peste jumătatea distanţei
dintre capătul ei posterior şi aripioara adipoasă, la exemplarele bătrâne însă
ea se desvoltă aşa de tare, că ajunge chiar să acopere această aripioară. Ven­
tralele stau la mijlocul corpului, aripioara adipoasă deasupra anal ei ; cau­
dala este adânc spintecată, cu vârfurile egale. Beşica înotătoare e foarte
mare. Intestinul are numai 19-24 de apendice pilorioe.
Coloraiiunea. Coloarea variază foarte mult după vârstă, după epoca
anului şi' după diferitele ape; în genere capul este pe partea superioară
cafeniu, pe laturi gălbuiu cu pete închise; corpul este pe spate verde ca­
feniu, laturile vinete argintii, partea ventrală aibă argintie, câte odată bă­
tând în roşu.
Pe laturi şi mai cu seamă pe partea sa anterioară corpul este pătat cu
puncte închise şi în direcţiunea longitudinală, dealungul seriilor de solzi cu
dunguliţe şi linii lungi cafenii ; pe tot corpul are un ton alhăstruiu-irizant, metalic.
Aripioara dosală este închisă bătând în albastru şi în roşu, cea caudală
de asemenea, ambele sunt împodobite cu pete mari cafenii şi cu dungi mai în­
chise. Pectoralele sunt galbene roşietice, anaia şi ventralele violete cu
dungi subţiri transversale închise.
Dimensiunile.' Exemplarele obişnuite au cam 30 - 35 crn, lungime,
creşte însă şi mai mare ajungând chiar şi peste 50 cm.
Distribuţia. Lipanul este răspândit în mai toate apele noastre de munte,
situate între regiunea Păstrăv ului şi regiunea. Mrenei.
Biologia. Lipanului îi plac apele curgătoare repezi, cu apă limpede şi
fund pietros. El nu se suie însă prea departe în păraele mici, ci rămâne
în părţile unde. e apa mai mare, aşa d. ex. la Broşteni Lipanul nu se
suie în pârae, ci rămâne în Bistriţa.
El se hrăneşte cu viermi, moluşte, insecte, ouă de peşte, dar mai cu
seamă cu muşte; cum cade o insectă în apă, se repede dela fund s'o prindă;
I
tlJ
[203]
203
ba chiar sare adeseori ca Păstrăvul afară din apă după muşte; de aceea
îi place prin locurile umbrite unde e vegetaţie pe maluri. Iarna se găseşte
în stomahul său mai mult nisip.
Epoca sa de reproducţie este «primăvara când se desleagă omătul»; atunci
ei se împerechează şi îşi caută locul unde să depună icrele, pe care şi-I
pregătesc ei singuri curăţindu-I cu coada. Ei lipesc icrele de piatră, «de
crezi că-s cu ceară sleite». Ouăle lor au un diametru ca de 4 mm.
lntrebuinţarea, pescuitul, etc. Liparrtrl este unul din cei mai buni peşti
ce-i avem în ţară; el se consumă atât proaspăt cât şi afumat; fiind însă
foarte puţin nu are vreo însemnătate comercială deosebită.
Pescuitul său se face mai cu seamă cu Poclăul, cu Ciobacele pe Bis­
triţa, precum şi cu Mreja. Cade şi la Undiţă sau la Cârlige.
Nume populare. In toată ţara precum şi în Bucovina şi Transilvania
se numeşte Lipan.
II. Gen. Salmo.
(După Siebold şi Valeue.)
Corpul acoperit cu solzi mici, oval în lungime. Gura largă cu dinţi
mari. Vomerul scurt, numai pe placa anterioară cu dinţi, coada sa
care e mai lungă 'rămâne nediniaiâ. Dorsala incepe inaintea ventralelor.
1. sp. Salmo hucho L. Lostzita.
Tab. XV. Fig. 80.
Corpul lungăreţ şi aproape cilindric. Placa anterioară a
vom e r u 1 u i cu o ser i e t r an s v Ars a 1 ă d e 5-7 d i' n ţip e par te a sa
posterioară. Coada vomerului c a r i n a t ă în tot lungul ei pe
a.mbele părţi. Osul lingual mediu n e d i n ţ a t. Cu pete negre
p ela t ur i 1 e cor pul u i.
Sinonime:
Trutta fluviatilis altera: Marsigli, 1. C., pag. 81, tab, 28, fig. 1.
Salma hucho: Linne, Syst. nat .. I, pag. 510. Bloch, Fische Deuschl.,
III, pag. 152, tab. 100. Meidinger, 1. C., tab. 15. Aqaesie, Poissons deau
douce, tab. 12 şi 13. Cucier ei Valenciennes, XXI, pag. 226. Reisinger,
pag. 38, Heckel u. Kner, 1. C., pag. 277. Siebold, 1, C., pag. 288. Gicn-
li
J
I
[204]
204
iher, Catalog. VI, pag, 140. Pancic, pag. 133. Kessler; Ihtiologia Aralo­
Caspică-pontică, pag. 230, No. 142. Seeley, pag. 329.
Br. 10-11, D 3-4/9-10, P 1/16, V 1/8-9, A 4-5/7-9, C 19
18-20
L lat. 180-200 L tr. 20-24.
Corpul este lungăreţ şi numai foarte puţin comprimat pe laturi, aşa că
este aproape oilindric ; înălţimea sa maximă se cuprinde de 6 -7 ori în lun­
gimea totală a corpului, iar lăţimea sa de 9 ori. Capul este mare şi lun­
gimea sa se cuprinde de 41/2 ori în lungimea totală, deasemenea el este
atât de jos, încât lăţimea sa este egală cu înălţimea. Ochiul este mijlociu,
însă relativ cu lungimea capului este mic şi se cuprinde în ea de aproape 7 ori.
El este aproape de frunte şi e îndepărtat atât de vârful botului, cât şi
de celălalt ochiu cam cu de două ori lungimea diametrului său. Narinele
sunt mici şi ceva mai apropiate de marginea ochiului decât de vârful bo­
tului. Gura este terminală şi foarte largă, ea se întinde înapoi până după,
marginea posterioară a ochiului. Atât pe fălci cât şi pe toate oasele bu­
cale are dinţi foarte puternici, cei mai mici sunt cei de pe falca superi­
oară; pe placa anterioară a vomerului are o serie transversală de 5-7
dinţi puternici, asemenea şi pe oasele palatine câte o serie longitudinală de
dinţi şi mai mari încă; chiar şi pe marginile limbii sunt de fiecare parte
câte 6-8 dinţi, numai placa posterioară a vomerului (coada vomerului)
este nedinţată. Deschiderile hranchiale sunt foarte largi, membrana bran­
ohială fiind susţinută de câte 10--11 rad ii branchiostege. Solzii sunt foarte
mici şi ovali în lungime. Linia laterală cam pe la mijlocul corpului.
Numărul apendicelor pilorice, cari sunt scurte, e foarte mare, ajungând
până aproape de 200.
Dorsala începe la mijlocul corpului, înălţimea ei este egală cu lungimea
bazei sale; ventralele se înserează în urma ei sub marginea ei posterioară.
Aripioara adipoasă e foarte desvoltată şi e situată deasupra analei. caudala
este bifurcată, însă nu prea adânc, aşa că are o formă semilunară.
Coloraţiunea. Partea superioară a capului şi a spinării este vânată, pe lături
argintie, iar pe burtă albă argintie. La unele exemplare mari tot corpul
bate puţin în roşu. Pe cap şi pe spinare se văd o mulţime de mici puncte
negre. Intre acestea apoi pe partea superioară a capului şi a spinării se
văd alte pete mai mari negre sau cafenii, iar în jos de linia laterală. aceste
pete, care devin mai rari, iau o formă sernilunară.
Aripioarele sunt galben-cenuşii şi nepătate, numai dorsala şi caudala
au marginea mai închisă. Puii până la un an au pe tot corpul 7 - 8
dungi transversale mai închise, cari apoi dispar.
Dimensiunile. Lostriţa ajunge în apele noastre la o lungime de peste
un metru şi o greutate de 10-12 kgr.; exemplarele obişnuite sunt de câte
2-3 kgr.
Distribuţia. Lostriţa se găseşte În râurile noastre mai mari de munte
şi mai cu seamă' în: Bistriţa, Olt, Jiu şi Lotru, nu se urcă niciodată şi
prin pârae.
Biologia. Lostriţa trăeşte mai cu seamă la apă adâncă, unde curentul
e mai mare; de preferinţă stă printre bolovanii dela fundul şipotelor sau
•
[205]
pe sub malurile râpoase unde bate curentul şi apa e mai adâncă. Ea stă
ziua ascunsă pe sub pietre şi iese noaptea pentru a-şi căuta hrana.
Este un peşte foarte răpitor care nu cruţă nici un peşte şi nici chiar pe
semenii sei, ba încă adeseori se găsesc în stomacul ei şi pui de paseri,
guzgani, etc. Epoca ei de reproducere este primăvara, prin Martie şi Aprilie.
Depune icrele pe fundul şipotelor sau în alte locuri, la apă adâncă pe un
fund de pietriş. Femela pleacă În totdeauna la puiţă urmată de câţiva
masculi; ea îşi sapă singură cu coada în pietriş un loc unde leapădă
icrele şi apoi le ascunde acoperindu-le tot cu prund pentru a nu fi vă­
zute de alţi peşti mai mici răpitori ca : Zglăvoacele, Lipanul, etc., cari stau
la pândă. Ouăle sunt mari ca de 5 - 6 mm. diametru şi o femelă leapădă
ca 10 - 20.000 de bucăţi. Iată cum îmi spunea un bătrân pescar din
Broşteni: (da puiţă leapădă tocmai În fundul genunelor ca un blid de ouă,
fiecare mai ca cireşa de mare» (1).
Intrebuinţarea. Carnea Lostriţei este foarte apreciată şi e de sigur cel
mai scump peşte din ţară. Iată ce-mi scrie d-l Inspector silvic Anania,
căruia îi datoresc câteva notiţe foarte interesante relative la peştii din
Bistriţa: «Bucăţile ca de o jumătate de kgr. se vând de pescarii dela
Tarcău cu 2.50-3 lei bucata, cele de 1-5 kgr. dela 8-20 lei bucata,
iar cele dela 5-10 kgr. 40-50 lei bucata».
Lostriţa se afumă foarte mult, şi cu toate că procedeul întrebuinţat
este foarte primitiv, este de un gust şi o calitate cu totul superioară.
Peseuitul. Lostriţa se prinde mai cu seamă cu Poelă'al (în Bucov i na
Ia Dorna Plocăul) f!i Nevodul mie de râuri (ca de 12 m. lung şi 1,20 lat).
Ea se mai prinde şi cu Undiţa şi Cârligele. Noaptea se bate adeseori
eu Ostia (sau Oastea) atrăgând-o cu Faehia la faţa apei.
Nume populare. Numele mai general e Losiriiă, i se mai zice Însă şi
Losioeă, Loetocă şi Losiosă (în Moldova), Losiiiă la Lotru.
,.
(1) Lostriţa este mărginită la noi numai în partea superioară a râ.urilor şi nu se scoboară nici­
odată măcar până în regiunea dealurilor, de aceea de sigur este o eroare când Nordmann afirmă:
c Abonde dans le Danuhe- şi tot acelaş lucru e când Bielz, după ce' arată că acest peşte se gă­
seşte în Jiu, Olt şi Mureş, adauge: «Wohin sie aus der Donau, ihrem eigentlichen Wohnsitz, hin­
aufsteigt» (vezi Fische SiebenbUrgims, pag. 8). Lostriţa se s coboară în adevăr până în Dunăre,
de aceea i se zice În Germania şi Donau-Lachs, însă aceasta e numai în Dunărea superloară în
Germania şi Austria, La noi ea nu se scoboară din Bistriţa nici măcar în Siret; pe la Piatra abia
vine primăvara cu năboiul. Ceeace e posibil este că În regiunea Porţilor de fier, unde râu riie se
scoboară direct din munte şi dau în Dunăre, să fie luată câte una de curent şi dusă în Dunăre;
acestea însă sunt exemplare rătăcite.
[206]
206
III. Gen. Trutta.
(După Nils şi Sleb.)
Corpul acoperit cu solei mici, ooau în lungime. Gura largă cu dinţi
puternici. Vomerul lung; placa sa anterioară cu sau fără dinţi, placa
sa posterioară (coada vomerului) pe tot lungul ei cu dinţi, cari câte
odată se pierd cu vrâsta. Dorsala incepe înaintea ventralelor.
S'p. Trutta fario Lin. Păstzănu],
Tab. XV Fig. 81.
Cor pul î n des a t Ş i mai m u l t sau mai puţ i n c o m p r i mat 1 a­
te r a l , Bot u 1 f o arte s cur t si o b tus. P 1 a c a an te r i o ară a v 0-
,
merului triunghiulară cu vârful înainte; pe baza ei o serie
t r a n s v e r s a I ă "" d e 3 - 4 din ţi. P lac a p o s t e r io ară l ung ă, c u
2 serii l o n g i Lu d i n a l s de dinţi puternici cari nu cad nici­
od a t ă.
Sinonime:
Trutta: Marsigli, '1. o., tab. 26, fig. 1.
Trutta nigra: Mars/gli, 1. c., tab. 26, l1g. 2.
Salmo fario: Bloch; 1. c., pag. 148 şi 157, tab. 22 şi 23. Meidingm', 1.
c., tab. 20. Agassiz, Poissons d'eau douce, tab. 3-5. Pallas, Zoographia
IJI, pag. 348. Nordmann, 1. c., pag. 518. Reisinqer, pag. 36. Kessler,
Ichthyolog. Aralo-Caspi-pontic. pag. 240, No. 139. Grimm, 1. c., No. 172.
Sabanejeff, 1. o., 1, pag. 201.
Trutta fario: Siebold, 1. c., pag. 319. Benecke, Fische Preussens, pag. 56.
Salar aussonii: Cuoier ei Valenciennes, XXI, pag. 319, tab. 618. Kes­
sler, Zur Ichthyol., pag. 49. Heckel u. Kner, pag. 248. Paneie, pag. 130.
Biete, 1. c., pag. 8. Jeiiteles, Prodrornus, etc. pag. 64.
Salmo fario aussonii: Gioniher, Cata1. VI, pag. 64. Seeley, 1. c., pag. 290.
Salmo salar fario: Warpa choroski, 1. c., pag. 180.
Br. 9-10, D 3-4/9-10, P 1/12, V 1/8, A 3/7-8, C 17-19, L. lat.
110-120 L tr 20-24
, • • .20-22'
Păstrăvul are corpul cu mult mai scurt şi îndesat decât Lostriţa; Înăl­
ţimea sa maximă este aproape egală sau ceva mai mică decât lungimea
capului şi se cuprinde de 41/2-5 ori în lungimea totală a corpului. Lă-
[207]
,
1
I
������� ---- ------ - --
207
..
ţimea sa variază: îndată după ce a lepădat productele sexuale, corpul este
tare comprimat pe laturi, după aceea însă se îngraşă şi devine cu mult
mai rotund; de obiceiu Însă grosimea corpului este egală cu jumătatea
Înălţimii sale, iar lăţimea capului este egală cu jumătatea lungimii lui.
Ochiul este mare, diametrul său cuprinzându-se cam de 41/2 ori În lun­
gimea capului; el este îndepărtat de vârful botului cu mai mult de un
diametru al său, iar de celălalt ochiu aproape cu de două ori acest dia­
metru.
Narinele sunt aproape la jumătatea distanţei dintre vârful botului şi mar­
ginea ochiului. Botul este foarte convex şi puţin ieşit înainte, aşa că gura
când este Închisă este semi-inferioară. Falca de jos e puţin mai scurtă
decât cea de sus, însă puternică. Gura este largă şi se întinde înapoi până
sub marginea posterioară a ochiului.
Dinţii sunt foarte puternici, cei de pe falca de sus sunt ceva mai mici.
Pe placa anterioară a vomerului o serie transversală de 3-4 dinţi, pe
cea posterioară 2 serii longitudinale de dinţi puternici, pe marginile limbii
de fiecare parte câte o serie de 4 - 5 dinţi şi aceşti din urmă sunt cei
mai puternici. In genere toţi dinţii Păstrăvului sunt încovoiaţi înapoi.
Membrana branchială este susţinută de o parte de 9, iar de alta de 10
radii branchiostege.
Solzii sunt foarte subţiri, mici, şi ovali în lungime, fără radii, însă striati
concentric. Linia laterală merge în linie dreaptă pe jumătatea corpului.
Numărul apendicelor pilorici e aproximativ de 50.
Dorsala este inserată la mijlocul corpului. Ventral ele ceva mai în urmă
decât sub mijlocul ei. Adipoasa deasupra sfărşitului anal ei, iar caudala
este nu tocmai adânc bifurcată. La exemplarele tinere bifurcarea caudalei
e mai profundă, la cele bătrâne aproape nu se mai recunoaşte.
Coloraţiunea. In general coloarea păstrăvului variază foarte mult după
apa în care trăeşte şi după natura fundului. Din această cauză s'au şi
creat o întreagă serie de specii şi varietăţi deosebite. Cam următoarele
ar fi colorile normale: spinarea neagră albăstrie sau neagră verzie, lătu­
rile aurii închise, abdomenul alb sau gălbuiu. Pe spinare şi pe laturi pete
negre sau roşii, câte odată înconjurate cu o margine albăstrie. Pectoralele,
ventralele şi anala gălbii; dorsala şi caudala ca spinarea, adipoasa ceva
mai deschisă. �.
Dimensiunile obişnuite sunt 20-30 cm. lungime.
Distribuţia. Păstrăvul trăeşte în toate pârăele din munţii noştri şi nu"
se scoboară în apele mai mari. In Bistriţa de ex. nu se găseşte decât în
regiunea gurii pâraelor.
Biologia. Păstrăvul este un peşte tipic' de pârae cu apa "repede şi rece,
în special îi plac şipotele unde stă la fund ascuns ziua pe sub pietre. Mai
cu seamă îi plac locurile umbrite cu arbori împrejur: cari îi procură in­
secte, hrana sa de preferinţă. In timpul nopţii el iese din ascunzătorile lui
spre a-şi căuta hrana, atunci iese la suprafaţa apei şi chiar sare adeseori
afară din apă după insecte. Hrana sa principală sunt insectele, însă el
este un peşte foarte rapace, care în afară de: viermi, insecte, crustacee,
mai mănâncă alţi peşti, icre, tritoni, etc., şi chiar pe proprii săi semeni
[208]
Ms
---�-.
nu-i crută, In acuarii vedem adeseori pui mici atacând pe alţii mari şi
cauzând�-le prin muşcături rane mortale.
Epoca de reproducere a Păstrăvului variază foarte mult după tempe­
ratura apelor în cari se găseşte; ea este în tot cazul de pe la finele lui
Septemvrie până în Decemvrie. Este o apă rece, atunci se bat mai de
timpuriu, este din contră caldă, atunci aşteaptă răcirea timpului. Femela
leapădă între 500 -1000 de icre având un diametru de 4 - 5 mm. fie­
care. Durata de încubaţiune a ouălor este foarte mare - de câteva luni­
şi variază foarte mult cu temperatura. O diferintă de 1 grad la tempe­
ratura apei grăbeşte desvoltarea ouălor cu 20 de zile.
Locurile unde îşi depun păstrăvii icrele sunt fundurile de pietriş; acolo
îşi sapă ei cu coada o adăncltură şi apoi femela le leapădă într'o linie
lungă, iar masculul o urmează fecundăndu-le. După fecundaţie ei le acoper
cu pietriş, pe care-I mătură cu coada, spre a nu fi văzute de duşmani.
O apă care în timpul verii se încălzeşte mai mult de 15° sau care în
timpul iernii înghiaţă fără a avea o adâncime suficientă nu-i convine Păs­
trăvului. Izvoarele şi pâraele noastre din Carpaţi însă au toate un curent
aşa de repede, că nu îngheaţă decât numai pe une locuri, iar în timpul
verii apa lor este foarte rece; toate aceste ape întrunesc în mod ideal
condiţiunile cele mai minunate pentru creşterea şi îmmulţirea Păstrăvului.
Dacă pâraele noastre dela munte nu au însă destui păstrăvi, aceasta nu
e datorită decât rapacităţii omului şi mijloacelor vandale cu cari caută
să-I prindă; D'i'f}amita, Aleonul, Mosladul, Lipanul, Turta lupului şi toate
otrăvurile cari omoară şi distrug peştele sunt încă mijloace uzi tate pentru
pescuit, cu toată oprirea lor legală.
Piscictdtura. Păstrăvul este unul din peştii cei mai potriviţi pentru pis­
cicultură, la ei chiar s'a descoperit pentru prima oară fecundaţiunea arti­
ficială, care în ultimul timp a dat rezultate atât de miraculoase. Nu e
locul aleea a arăta cari sunt procedeurile pisciculturii artificiale, mă mul­
ţumesc aicea numai a declara că, după părerea mea, singurul mijloc de a
repopulă toate părăele noastre de munte cu păstrăvi (Lostrrţe şi Lipani)
e piscicultura artificială şi e de sperat că stahllimentele de curând
create vor putea îndeplini această misiune. Pe de altă parte însă culti­
varea Păstrăvului în pârae sau basine închise poate fi şi foarte lucra­
tivă şi e de recomandat acelor cari au asemenea ape pentru a le ex­
ploata în acest mod.
lntrebuinţarea. Păstrăvul are o carne foarte gustoasă şi e foarte căutat
atât proaspăt cât şi afumat. Ţăranii dela munte îl afumă în nişte cuptoare
foarte primitive, făcute din câte un butoiu vechiu de zahăr, acoperit deasupra
cu pânză de sac. Ei scot fundurile butoiului şi-l pun În picioare pe pă­
mânt, apoi sapă pământul într' o parte şi îşi fac o mică vatră unde fac
foc. Inşiră apoi păstrăvii pe câte o sfoară, pe care o trec prin ochii lor
şi-i anină la capătul de sus al butoiului. După aceea fac focul jos cu
coji de copaci şi lemne putrede cari fac fum dar nu dau pară, şi astupă
în fine deasupra cu pânze de sac. Păstrăv ii sunt spintecati mai înainte,
curătiti bine si sprijiniţi fiecare cu câte 2 lemnisoaro ca să nu se în-
J' " ,
chidă burta. După o zi şi jumătate ei sunt gata afumaţi; se scot atunci
[209]
M9
atară, li se scol boţişoarole :;;i li se închide burta la loc şi apoi sunt 1n1-
pachetaţi câte 12 la. un loc în frunze de brad, pentru a fi trimişi în
comerţ.
Astfel se faco afumătura mai cu seamă la Bistriţa.
Numele populare. In toată ţara i se zice Păstra», în Bucovina lângă
Suceava am auzit zicându-i şi Păstru.
...
A. R. - Publ, Adamachl, III. Antipa, Ihtioloţjl« ..
[212]
'\
Dlmensiunile la cari poate ajunge Ştiuca în apele noastre sunt foarte
mari, am văzut chiar exemplare de 16 kgr. �
Distribuţia. Ştiuca se găseşte în aproape toate apele din ţară începând
din delta Dunării şi până prin regiunea Mrenei. Dar chiar şi în râuri, În­
dată ce apa la vreun cot formează vreo băltoacă, imediat vin ştiucelo �i
se instalează, aşa că deşi nu e în râu, ea trăeşte pe de laturi În bălţile ce 10
formează el. Mai multă este însă în apele stătătoare, in bălţile şi jepcile
Dunării şi în diferite lacuri şi heleştee de prin ţară.
Biologia. Ştiuca este un peşte de baltă, foarte răpitor, caro mănâncă
tot ce-i vine Înainte. Ea nu crută nici un peşte si mai cu seamă Albitura,
, , ,
Ciortănica şi tot felul de pui de alţi peşti. Din cauza aceasta pescarii nici
nu-i zic altfel decât «Hoata de Siiucă» sau «Lupul băliii», După eval uă-
, , ,
rile făcute un kgr. de Ştiucă ar costa 47 de kgr. de alţi peşti.
Epoca; ei de reproducţie este mai timpurie decât a tuturor peştilor elin
bălţi; ea începe a lepăda icrele pe la mijlocul lui Fevruarie şi până la fine e
gata, ca să n' o apuce Martie cu icre. După observaţiile d-lui Roco, ea începe a se
bate când apa ajunge la o temperatură de 8°-10°. In timpul bătăii Ştiuca se
prinde foarte mult la vintire 17i chiar fiind astfel în captivitate tot îşi
leapădă icrele; foarte des se vede în acest timp când se ridică vintirul în
sus cum cad icrele în apă ca pleava. Locurile lor de reproducţie sunt în
totdeauna la apă mică sau în locurile proaspăt inundate din creşterile pro­
venite din topirea zăpezii şi ruperea sloiurilor. Femela pleacă intovărăşită
de vreo 2 sad 3 rnasculi şi după ce se freacă între ei de mai multe ori
femela depune ca la 100.000 de icre mari cam de 2.5 mm. diametru
fiecare. Puii se desvoltă în 2 - 3 săptămâni. Dela început ei se hrănesc
cu Plancton, viermi, crustacee, etc. dar îndată ce mai cresc puţin încep a
mânca şi ei peşte. Ei cresc foarte repede, aşa că chiar în primul an pot
ajunge la o lungime de 30 cm.
Piscicultura. Deşi am văzât că Ştiuca este un peşte foarte răpitor şi
că un kgr. de carne de a ei costă multe kilograme de alte specii de
peşte, 'că deci cultura ei ar fi prea costisitoare, totuş stiuca joacă un rol
însemnat în Piscicultură. Ea are poliţia bălţii, ea se îngrijeşte ca într'un
heleşteu închis Crapul şi Caracuda să nu se lmmulţească prea tare; mai
întâiu ea îi împiedică să-şi depună icrele şi prin aceasta îi face să poată
creşte mai bine, apoi le mănâncă puii şi prin aceasta se împiedică supra­
popularea lacului sau bălţii, care este foarte rea şi care are întotdeauna ca con­
scinţă scăderea generală a nivelului păscăriei din acea apă. Peştele îmmul­
ţin du-se prea tare îşi face concurenţă la hrană şi prin această producţia
generală a acelei ape scade, iar specia peştelui degenerează. De aceea într'o
. pisoicultură regulată în heleştee se pun până la 100/0 peşti răpitori,
între cari de sigur Ştiuca este principalul; numai trebue bine păzit ca pro­
porţia să nu devie mai mare, căci atunci toată cultura e pierdută. De ase­
menea trebue observat ca ştiucele cese pun în heleştee să fie de aceeaş
vârstă sau chiar mai tinere decât ceilalţi peşti pe cari îi cultivăm.
lntrebuinţarea. Ştiuca are o carne dulce, tare 17i «cam brânzoasă» ; deşi
are multe oase, ea e căutată şi mai cu seamă de populaţiunea evreească.
Ea este peştele tipic de baltă, se pescueşte şi se vinde împreună CU Linul
şi Caracuda şi în acest amestec joacă un rol foarte principal în comerţ
[213]
I
,
213
vânzându-se numai din delta Dunării câte 3-4.000.000 kgr. pe an. Ea
se sărează în mari cantităţi şi e astfel foarte apreciată de populaţiunea
noastră rurală vânzându-se cu un preţ mediu de 20-35 lei % de kgr.
Parasiie. Ştiuoa are foarte multe parasite; până azi se cunosc la ea 33
de parasite, din cari numai 4 sunt ectoparasite, iar toate celelalte endo­
parasite. Dintre endoparasitele ei unele sunt periculoase şi pentru om �i
mai cu seamă Cestodele, din cari are 8 specii şi anume: Traenophorus nodu­
losus, Taenia occellaia, Botriocephalus inf.undibuliformis, Boiriocephalus
laius, Caryophyllaeus mutabilis, Ligula digramme şi Cyatocephalus irun­
catus. Unele din aceste parasi te trăesc în ovariile Ştiucei şi cum icrele
ei se consumă crude, se introduc pe această cale foarte uşor la om. Din
cauza Ştiucei, mai cu seamă la populaţia din delta Dunării, cazurile de
Tenie şi Botriocefali sunt foarte numeroase.
Numele populare. In toalăţara i se zice Ştiucă, iar la ce� mică
Stiuculiţă, Pescarii din judeţul Ialomiţa şi Ilfov de pe malul Dunării
mai zic la Ştiuca mică şi 11lârliţa sau 11lârloae. Lipovenii şi Grecii din
Dobrogea îi zic cu totii Ştiucâ, Turcii îi mai zic si Turna-balâc.
, , ,
'C.
[214]
6. FAM. UMBRlDAE. (Gtinther).
Physostomi având corpul şi capul acoperit cu solzi. �Iargillea fălcii superi­
oare formată la mijloc de oasele Iutermaxilare şi pe laturi de supramaxilare.
Gura fără mustăţi. Intermaxilarele, mandibularul, vomerul şi palatinele cu Muţi
mici în formă de perie. Stomacul fără apendice în formă de sac, Intestinul fără
apendice pilorice. Beşlca înotătoarc simplă cu duct aerian. Fără aripioară adi­
poasă. Dorsala se întinde şi lle o parte din porţiunea abdominală a coloanei ver­
tebrale. Ventralele abdemlnale.
'"
Această familie are în Europa un singur reprezentant şi anume în ba-
senul Dunării; abia în tirnpuril« din urmă s'a mai găsit în Statele-Unite
ale Americei o a doua specie Umbra limi. In privinţa poziţiunii siste­
matice a acestui curios peşte, nici până astăzi nu s'a făcut încă lumină.
Kramer (1) l-a deosebit dintre Cyprinoizi făcând din el un gen deosebit.
Agassiz l-a clasificat între Cyprinodonţi împreună cu alte genuri extra­
europene. Valenciennes l-a scos însă din această familie creănd o familie
deosebită care ar fi intermediară înLre Esocini şi Clupeoidei; el a atras tot
odată atenţi unea asupra asemănării sale în multe privinţe cu genul Amia,
de care se deosebeşte însă prin caractere anatomice foarte esenţiale. De
asemenea a mai atras atenţi unea şi asupra asemănării sale cu genul Ery­
fhrinus. Iohanmes Muller în lucrarea sa fundamentală asupra Ganoizilor
a desfiinţat din nou această familie şi a clasificat genul Umbra în familia
Esocinelor cu cari se aseamănă în multe privinţe. 'I'otuş există însă di­
ferinte anatomice foarte mari între aceste genuri si de aceea Giinther re-
I I
stabileşte din nou familia Umbridelor, fără însă să putem încă şti până
azl adevăratele ei legături de înrudire cu celelalte familii de peşti.
(1) Kramer, Etenchu» Animal. Ausiriae iuţerior, 1756.
I
I
"l9'
l
I
,
•
)
[215]
215
1. Gen. Umbra. Kramer.
(Elench Anim. Austr. infer.)
Corpul puţin lunq, acoperit cu solzi -eicloiei, fără striajuri radiare
pe ei. Linia laterală invizibilă. Ventra7eIe aşezate. aproximativ sub în­
ceputull dorsalei care este cu mult mai lungă decât anaia. Caudala ro­
tunzită.
Sp. Umbra Krameri Fitzinqez. Pietzoseiul.
Tab. XV. Fig. 83.
Cap u 1 p e par t e a sap o s t eri o ară, p e o b r azi şi pe a par atu 1
o per cu 1 a rac o 13 e rit cu sol z i. Gur aLe r m i n a 1 ă, cu des c h i d e­
d ere aei d e o măr i m e m e d i o c r ă.
Sinonime:
Gobius Caninus: �Marsigz.i, Danub. pan., pag. 43, tab. 13, fig. 2.
Cyprinodon Umbra: Cu v ier, Regne Anim.
Umbra Krameri: loh. Muller, Uebor Ganoiden und das naturliohe Sys­
tem der Fische, Berlin 1846, pag. 188. Cuoier el Yalenciennes, 1. c., XIX,
pag. 542, tab. 590. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 292. Kessler, Ihthiol.
Aralo-Caspi-pontică, pag. 245, No. 150. Pancic, Pisces Serbiae, pag. 135.
Sabaneje{f, 1. C., voI. 1, pag. 404. Warpacho1vski, 1. C., pag. 63. Seeleţ],
1. C., 366. Bade, 1. c. II, pag. 24.
Umbrina Krameri: Steindachner, Ichthyologlsche Notizen, X,c1870.
Br. 5-6, D 3/12-13, P 1/12, V 1/5, A 2/5-6, C 14, L. lat. 33-35,
5
L.tr. '7
Corpul este mai mult îndesat şi puţin comprimat pe laturi. Inălţirnea sa
maximă este egală cu lungimea capului şi se cuprinde de 41/2-5 ori în
lungimea totală; lăţimea sa este egală cu 1/2 din înălţime.
Ochiul este foarte apropiat de profilul frunţii; diametrul său este egal
cu 1/4 din lungimea capului, distanţa preorbitală fiind cel mult egală cu
1 diametru, iar cea interorbitală mai mare decât acest diametru. Nările
sunt mici, mai apropiate ceva de ochi. Gura este terminală şi puţin largă,
ea ajunge înapoi până sub marginea anterioară a ochiului. Pe toate oasele
bucale, afară de supramaxilare, se află mici dinţi în formă de perie. De
[216]
216
asemenea lipsesc dinţii şi pe limbă. Deschiderile branchiale sunt largi, iar
membrana branchială e sprijinită în stânga de 6, în dreapta de 5 radii
branchiostege.
Caracteristic pentru acest peşte este integumentul său. Solzii se Întind şi
peste tot capul împreună cu obrajii, aparatul opercular, etc., numai vârful
botului şi fălcile rămân neacoperite.
Solzii sunt relativ mari şi subţiri, cu marginea rotundă, iar pe supra­
faţa lor nu se văd decât striajuri concentrice. Linia laterală este invizi­
bilă; în adevăr se vede pe mijlocul corpului la unele exemplare o linie
mai deschisă ca coloare, însă nu se văd porii pe solzi.
Dorsala începe puţin în urma jumătăţii corpului, pe toată lungimea ei
are o înălţime egală. AnaIa este foarte scurtă şi e situată astfel, că ulti­
mul ei radiu vine sub ultimul radiu al dorsalei. VenLralele sunt sub inoeputul
dorsalei; caudala este rotunzită. Bcşica înotătoare este foarle mare şi
ocupă mai toată cavitatea corpului; ea stă cu esofagul în legătură printr'un
scurt canal aerian.
Coloraţiunea. Coloarea numeroaselor exemplare pe cari le-am examinat
din diferite ape este întru câtva diferită de cea dată în descripţia lui
Heckel u. Kner. Coloarea generală este cafenie-închisă, pe spinare aproape
neagră, pe laturi mai deschisă, iar pe partea ventrală bătând în gălbiu.
Peste tot corpul însă se vede ca o brumă bătând într'un violet închis
sau roşu purpuriu, care dă peştelui o aparenţă foarte frumoasă irizanLă. Pe
tot corpul, pe cap şi pe coadă o serie de pete neregulate mai mult rom­
bice de dimensiuni diferite. La mijlocul corpului se vede adeseori-c-nu la
toate exemplarele-o linie mai deschisă care are aparenţa unei linii la­
terale. Dorsala şi caudala sunt traversate în apropiere de baza lor de câte
o dungă lată transversală mai închisă.
Dimensiunile. Cele mai mari exemplare pe cari le-am găsit aveau 9
cm, lungime, de obiceiu însă sunt mai mici.
Distr'ibuţia. Acest peşte era cunoscut până acum numai din mlaştinele
din împrejurimile lacului Balaton şi din câteva bălţi de pe marginile Du­
nării austriace şi ungare. Abia mai târziu a fost găsit de Pancif în apro­
pierea Belgradului şi de Steindachner în bălţile dimprejurul Negotinului
în Serbia. Eu l-am găsit în bălţile noastre pe tot lungul Dunării până în
apropiere de mare; la gura Sulinei l-am întâlnit într' o mică baltă lângă
Far, unde deja apa dulce se amestecă cu cea sărată. El se găseşte ase­
mene şi pe bălţile de pe marginea Prutului până în apropierea Iaşilor.
Dela Balta Cristeşti de lângă Iaşi posed un exemplar. Foarte abundent
este însă în Delta Dunării.
. Biologia. Acest peşte se găseşte mai cu seamă prin şanţuri şi canale
mici rămase după retragerea apelor. In aceste ape pline de o vegetaţie
bogată şi cu foarte multe insecte, etc. trăeşte el împreună cu pui mici de di­
ferite specii de Gobius şi Cobitis taenia. Nu avem decât să tragem cu
«Minoiocul» de câteva ori la fundul apei şi suntem siguri că între plan­
tele pe cari le scoatem vom găsi şi câteva exemplare din acest peşte. In­
teresant este-după cum descrie şi Heckel u. Kner cari au avut ocazia
de a-l observă în acuariu timp de mai mulţi ani-modul de locomoţiune
al acestui peste. El îsi miscă aripioarele ventrale si pectorale alternativ
1 " ,
[217]
217
«asemenea picioarelor unui oâne care fuge», iar dorsala face mişcări ondu­
latoare ca la Hlppocampus şi Syngnathus. Epoca sa de reproducţie este
probabil prin Maiu sau Iunie, deoarece atunci am găsit exemplare în haina
nupţială. Icrele au diametru ca de 1.5 mm.
Acest peşte nu are nici o întrebuinţare, numai o singură dată am găsit
la piata Bucureşti o cantitate mai mare amestecată cu alţi peşti mărunţi.
Nume populare. Neavând nici o întrebuinţare, cei mai mulţi pescari nu-i
dau nici o atenţie şi nici nu-l cunosc. N!lme populare nu am putut află
decât unul singur dela pescarii din Bucureşti, cari îi ziceau Pielroşet .
...
[218]
' ..
7. FAM. CLUPEOIDEI CUV.
Physostumi având corpul Iungăreţ, comprimat lateral şi acoperit cu solzi mari
ciclolzl cari se desprind uşor. Câte o arlploară dorsală şi anală compuse numai
{lin radii moi. Ventralele abdominale. Gura mare fără mustăţi, formată la mijlocul
ei de către maxilare. Dinţli mai mult sau mai puţin slabi; arcurile branchiale
cu numeroşi ghimpi branehlali lungi şi subţiri. Intestinul cu apendice pilorici;
beşlca înotătoare simplă,
Peştii cari compun această familie sunt locuitori ai mării şi fac migra­
ţiuni mari periodice atât pentru a se hrăni cât şi pentru a se reproduce,
apropiindu-se în anumite epoce ale anului de coaste. Unele din aceste specii
Isi an locurile lor de reproducere în fluvii si se urcă în ele contra cu ren-
, ,
tului la anumite epoce până la depărtări mari dela coaste.
Şi în J\Iarea Neagră există un număr de specii de Clupeide din cari
cele mai multe sunt migratoare anadrome dcpunăndu-şi icrele în interiorul
fluviilor ce se v ars ă în ea; prin aceasta ele capătă o importanţă eco­
nomică mai mare, ca un izvor de câştig şi bogăţie pentru populaţi un ea ri­
verană a acestor fluvii. Pentruţerile riverane Dunării în special impor­
tanţa lor este foarte mare, deoarece vin în fiecare primăvară în cantităţi
considerabile şi formează unul din principalele obiecte ale pescuit ului dela
gurile acestui fluviu.
Clupeidele se împart în 2 suhfamilii, şi anume:
A. SUBFAM. CLUPEINA. Gilnthr.
lr1uchect uenirală cu sol.zi carinaţ'i şi ascutili la partea lor posie­
rioară. Falca superioarâ nu iese inaintea celei inferioare.
B. SUBFAM. ENGRAULlNA. Gunhtr.
JJ1uche:k uenirală fârâ solzi carinaii. Falca superioarâ iese cu mult
înaintea celei inferioare.
I
a
I
I
I
[219]
219
Ambele subfamilii sunt reprezentate şi în Marea Naagră prin mai multe
specii cari şi ele se distribuesc asupra mai multor genuri. Prima subfa­
milie este reprezentată prin 7 specii şi anume: Alosa pontica Eichmi.,
Alosa Nordmanni Antipa, Clupea cultriventris Nordm., Clupea deli­
catul a Nordm., Clupea Sulinae Antipa, Sardina dobrogica Antipa,
Sardinella euxina Antipa.
Din aceste numai primele 4 specii intră în apele interioare; celelalte 3
specii sunt curat maritime şi se apropie aumai la anumite timpuri de coas­
tele noastre, fără a intra însă vreodată �i în apele noastre dulci sau sălcii.
A doua subfamilie a Engraulinelor este şi ea reprezentată în Marea
Neagră printr'o singură specie Engraulis encrasicholus Cuv. (român. Hamsi),
care vine vara în mari cantităţi la coastele noastre, dar care nu intră nici­
odată în apele noastre dulci decât cel mult în lacul Razim şi Sinoe, unde
apa este astăzi sărată ca şi cea din mare. Nici descrierea acestei specii
dar nu poate intra în volumul de fa(;ă.
In cele ce urmează voiu descrie dar acele specii de Clupeide, cari intră
şi trăesc cel puţin o parte a anului în apele noastre interioare.
1. Gen. Alosa.
(După Antipa, Die Clupeinen d. Schw. Meeres],
Gperculul siriai. GcMi cu 2 pleoape mari adipoase transparente.
Falca de sus separaiă la mijlocul ei prinir:« creslăiură adâncă. La
baza caudalei de fiecare parte solzii se lipesc între ei şi [ormeueă câte
2 plăci mari cari se întind pe Ioburile acestei ar ipioa.re.
1. sp. Alosa pontica Eichwald. Sczumbia de DZ/llÎae.
(După Antipa, Die Clupeinen, etc.).
Caractere specifice:
l'
CI u p ei dea v â n d din ţip u te r n ici p efă Ici � pe vom e r; pal a­
tine şi limbă dinţii bine desvoltaţi şi aşezaţi pe câte 2 rân­
duri. I n ă lţi mea maximă a corpului mai mult sau mai puţin
e gal ă cui ung i mea 1 a te r a l ă a cap u 1 u i şi a p r o x im ati v e gal ă
cu 1/4 din lungimea corpului (fără caudală). l n ăl ţ i m e a c a p ul u ]
aproxima ti v 73% din lungimea sa. l\1axilarul a j unge înapoi
[220]
220
cel p LI ţin p ă n ii s LI b mar g i nea 13 o s t eri o ară a _o c h i LI 1 u i. P r i­
m ula r c b r a n c h i a I c u 46-58 din t i b r an c h i ali.
,
P 16 -17, V 9-10, D 15-20, A 17-20, L. lat. 52-57, L. transv.
15-17, Solzi caren. 32-35.
Sinonime:
Clupea piltschardus: Pallas, Zoographia HOS30-Asiat., VoI. 1I[, pag. 204.
Clupea pontica : Eichsoalsil, Faunae Caspii marls primitiae. Uull. do la
Sooietc des Naturalistes de Moscou, 1838, pag. 135-136. Eichroaldi, Fauna
Caspio-Caucasica, pag. 162, tab. 32, Iig. 2. Nordmawn, Faune pontiquo, pag.
520, tab. 25, fig. 2. Cuoier ei Valenciennes, Hist. nat, des Poissons, vol.
XX, pag. 244. Kessler, Zur Jchthyologie d. Sudwcstliohen Russlands pag.
51. Kessler, Auszuge aus dem Berichte uber eine an die Nordwestl. KUs­
ten dos Schwarzen Meer es, etc., III, pag. 102. Kessler, Ihtiol. Aralo­
Csapi-pontică, etc. (1877). Guniher, Cataloguo of tho Fishes, vol. VIT,
pag. 418. Grimm, Fishing and Hunting in Russian watters, pag. 16 (aici
trecută suh numele de Alosa pontica Eichmi., iar în traducerea germană
din Archiv Iur Naturgeschichte, 1892, sub numele de Ciupea Kessleri
Grimm). N. A. Borodin, Despre sistematica Heringilor din Marea Caspică
�i Marea Neagră, (ruseşte), Annuaire de Musee Zoologique de l'Academie
irnper. des Sciences St. Petersb. 1896, pag. 2 şi 9. Warpacho1Vski, 1. c.,
1898, pag. 186.
Clupea resp. Ala sa Eichwaldii şi Clupea resp. Alosa maeotica:
Grimm, Die Hăringe des Asow'schen Meeres, in: Aus der Fischzuchtan­
stalt Nikolsk, No. 4, St. Peter'sburg 1901, pag. 17-31, (ruseşte cu rezu­
mat german).
Descrierea. Corpul înalt şi lat. Inălţimea maximă a corpului mai mult
sau mai puţin egală cu lungimea laterală a capului şi se cuprinde 42/3 - 5
ori în lungimea totală a corpului (aproape de 4 ori în lungimea corpului
fără aripioara caudală). Cu dinţi fini pe limbă, pe vomer şi pe oasele
palatine, cari sunt aşezaţi pretutindeni în câte 2 rânduri câte 5-6 de
fiecare parte. Intermaxilarele sunt separate la mijloc printr' o crestătură
adâncă în care se potriveşte exact o proeminentă a fălcii de jos. Falca
de sus cu dinţi mărunţi pe marginea ei inferioară. Falca de jos şi inter­
maxilarul cu dinţi ceva mai puternici. Ochii relativ mici 3,5-3,8Dfo din
lungimea totală a corpului, cu 2 pleope adipoase cari formează o des­
chidere transversală eliptică. Maxilarul se întinde înapoi până sub margi­
nea posterioară a ochiului. Ventralele încep sub cele dintâi 4 radii alo
dorsalei. Distanţa dela vârful botului la începutul dorsalei se cuprinde
aproximativ de 21/2 ori în lungimea totală a corpului.
Numărul dinţilor branchiali la primul arc branchial este aproximativ de
48-59. Pe muchea ventrală sunt de regulă 33- 34 solzi carinaţi. De elo
mai multe ori o pată neagră înapoia operculului. Solzii mari şi cad foarte
uşor. Pe aripioara caudală la baza ei de ambele părţi câte două plăci
mari compuse din solzi.
Trăeşte în mare şi călătoreşte în fluviu în epoca de reproducere. Ajunge
la o lungime de aproape 40 cm.
-r
I
a
•
I
"
1� ....
[221]
Această specie este reprezentată În apele noastre prin 3 varietăţi cari
se deosebesc Între ele atât prin caractere morlologice cât şi prin modul
lor diferit de vieaţă.
a) Alosa pontica var. Danubii Antipa.
Tab. XVI. Fig. 84 a, b, c .
..
Antipa, DieCI upeinen des westlichen Teils des Schwarzen Meercs u. d. Donau­
Mundungen, Denkschriften der Kaiserlichen Akadomie der Wissensohaften.
Bd. LXXXVIII. Wien 1905, pag. 17, fig. 4, 5, 6, 7 şi 8., şi Antipa, Clupeidele
Mării Negre, în publ. Congresului Associaţiunii p. înaintarea ştiinţelor din
România, etc. Bucureşti 1903.
P 16, V 9, D 16-18, A 18-20, L lat. 52-56, L. trans. 15-17.
Corpul lat şi înalt; înălţimea maximă a corpului înaintea dorsalei mai
mare decât lungimea capului şi se cuprinde de regulă ceva mai mult de­
cât de 42/3 ori în lungimea totală a corpului. Inălţimea capului are În
medie 73.6% din lungimea sa. Gura îndreptată în sus. Lungimea maxi­
larului iea în medie 10.1% (9.3-10,9%) din lungimea totală a corpului,
el ajunge înapoi abia până sub marginea posterioară a ochiului. Diametrul
ochiului în medie 3.7% (3.5-4%) din lungimea totală a corpului, şi lun­
gimea preorbitară 5.3% din această lungime. Aripioarele dorsală, anală
şi ventralele situate ceva mai înapoi: distanţa de la vârful botului până
la dorsală fiind în medie de 40.4%, până la ventrale 42% şi până la
anală 61.4% din lungimea totală a corpului. Aripioarele dorsală, anală
şi pectorale bine desvoltate: lungimea bazei lor luând in mijlociu 11.8%
pentru dorsală şi 13.5% pentru anală din lungimea totală a corpului,
iar înălţimea lor fiind de 12.J. % pentru dorsală, 5.8% pentru anală şi
12.8% pentru pectorale.
Coloraţiunea este pe spinare albastru-cenusiu, bătând în verzuiu, capul
ceva mai deschis; ochiul de cele mai multe ori fără pete negre. Pe laturi
alb argintiu.
Ajunge o lungime de peste 35 cm.
Biologia. Această varietate trăeşte în partea vestică a Mării Negre şi
este mai mult un peşte din regiunea costală. La coasta noastră sudică - pe
la Mangalia-Constanţa - încep câteva exemplare a se arăta chiar prin
Ianuarie; încetul cu încetul după gradul, de căldură ce-l avem se adună
În cantităţi mai mari în faţa gurilor Dunării, aşa că pe la sfârşitul lui Fe­
vruarie aşteaptă cu toatele aicea ca apa Dunării să se mai încălzească
spre a putea intra înăuntru. Se întâmplă însă ani călduroşi când scrum­
biile sosesc chiar cu mult mai timpuriu în faţa gurilor Dunării; aşa de ex.
în anul 1904 fiind câteva zile călduroase în Ianuarie - termometrul se ur­
case la 16° - primele scrumbii la gura St. Gheorghe s'au prins chiar la 27
Ianuarie.
In faţa gurilor Dunării scrumbiile aşteaptă mai mult timp, pe de o parte
pentru a se mai acomoda la apă dulce, iar apoi pentru a aştepta ca apa
[222]
Dunării să ajungă la gradul de temperatură care le co�vine lor. De obi­
ceiu ele încep a intra în Dunăre pe la începutul lui Mar-tie şi sunt aşa
de sensibile la frig, încât dacă avem vreo câteva zile Iriguroaso, ele fug
înapoi în mare, şi dacă frigul ţine un timp mai indelungat, atunci se com­
promite chiar recolta noastră de scrumbii, căci ele fug căutăndu-şi locuri
de reproducere la gurile altor fluvii. Chiar şi târziu prin Aprilie, dacă aflu­
entii Dunării aduc încă apă caldă si turbure, atunci scrumbiile fu&!' iarăs
t ...., \....) ,
în mare.
Scrumbiile de Dunăre se reproduc în Dunăre în April 17i începutul lui
Maiu, totuş se găsesc încă până pe la sfârşitul lui Maiu şi chiar prin Iunie
exemplare cu ovariile pline. Este foarte probabil că ele nu leapădă deo­
dată icrele, ci în mai mulţi răstimpi în cursul mai multor săptămâni. In
tot cazul Între scrumbiile prinse în Dunăre se găsesc unele exemplare cu
organele sexuale pline de tot, iar altele cu ele numai pe jumătate deşertate.
Locurile de reproâuciie ale acestei varlotăti sunt în totdeauna numai
, ,
în Dunăre, niciodată în afluenţii ei sau în bălţi, 17i foarte probabil în cu­
rent mare, căci aleea se prind ele mai mult. Nu este nici do cum exclus
că ele se reproduc şi în mare în faţa guri lor Dunării.
Migraţiunile lor în Dunăre se întind mai cu seamă în interiorul Dell.ei
până prin regiunea Brăilei, de aleea în sus până în spre Giurgiu devin
din ce în ce mai rari, iar mai departe sunt numai o raritate. Ele înoată
în totdeauna numai în pătura superioară a apei şi de aceea pescarii Îşi re­
gulează plăşile lor astfel, ca să poată pescui numai câţiva metri dela su­
prafaţa apei. Din contră în plăşile de Cegă-cari sunt construite ca şi cele
de Scrumbii, dar cari pescuesc la fundul Dunării - nu se prind Scrum­
biile niciodată, o dovadă că ele nu merg niciodată pe fundul apelor.
Aceste scrumhii părăsesc Dunărea treptat după ce au lepădat icrele, şi
puii vin apoi după ele în mare. La 25 Maiu mai rămân numai atât de
putine, încât pescarii încetează de obiceiu a le mai prinde; cu toate aceste
în mici cantităţi se mai găsesc încă în Dunăre până chiar pe la mijlocul
lui Iulie.
După ce au părăsit Dunărea, aceste scrumbii nu par a întreprinde mari
călătorii, ci se întorc cu încetul înspre Sud, mergând tot în apropierea
coastelor ; pe la mijlocul lui August ele se întâlnesc în regiunea Con­
stanţei şi a Mangaliei, şi se prind în mici cantităţi aproape in continuu
până prin Octomvrie sau chiar şi Noemvrie. Mai la Sud în regiunea Bal­
oicului şi a Varnei, se pare că ele stau încă mai mult timp în aproprie­
rea coastelor, aşa că se prind până târziu cu setcele şi se urmăresc în
mare până la distanţe considerabile. In timpul iernii apoi dispar cu to­
tul din regiunea coaste lor, ducându-se în largul mării şi la adâncimi mai
mari, pentru a reapăreă din nou însă prin Ianuarie la coastele noastre şi
a-şi începe iarăş cu încetul migraţiunile lor la Nord spre gurile Dunării.
Foarte caracteristic pentru această varietate - spre deosebire de varie­
tatea următoare - este că ele nu formează niciodată cârduri închise, ci
se adună încetul cu încetul în jurul gurilor Dunării şi pleacă iarăş în­
cetul cu încetul. Şi chiar când intră din mare în Dunăre, ele nu vin-ca
scrumbiile cu cap negru-cu toate deodată, ci se urcă treptat încetul cu
încetul.
e
I�
I
•
6
I
[223]
223
Primăvara când vin Scrumbiile întâiu la coastele noastre, ele sunt în
totdeauna slabe şi puţin gustoase, îndată însă ce dau de apă dulce încep
a se îngrăşa şi a deveni mai bune la gust; de aceea chiar Scrumbiile din
Dunăre au preţuri cu mult mai bune decât cele din mare. După câteva
zile după ce au intrat în Dunăre, ele capătă o coloare cu mult mai des­
chisă şi spinarea lor se ingroaşă. In timpul cât stau ele în Dunăre spi­
narea lor se tngroaşă foarte tare şi între diferitele lor organe se fac de­
pozite mari de grăsime. Se pare că ele ''Se hrănesc aici cu Potamo-plank­
tonul si cu materiile organice aduse de diferiti afluenti ai. acestui fluviu.
, , ,
După ce şi-au lepădat productele sexuale, ele îşi pierd din nou gustul, ba
chiar pentru un timp sunt aşa de rele, încât nici măcar pentru sărătură nu
mai sunt bune.
Pescuitul. Scrumbiile de Dunăre se pescuesc atât în mare în aproprierea
coastelor cât şi în Dunăre. In mare pescuitul lor ţine numai până pe la
Sf. Gheorghe, după aceea nemai fiind destul de productiv; în fluviu însă
se pescueşte până prin Iunie şi chiar Iulie.
In mare ele se prind cu plăşi plutitoare fixe numite Ave de scrumbii
de mare; aceste sunt nişte plăşi simple, foarte lungi şi având o lăţime cam
de 2 m. Ele sunt împletite din aţă fină de in şi au ochii cam de 3.5 cm.
pe lature. Aceste plăşi pluLitoare se fixează pe pari din distanţe în dis­
tanţe şi se aşează în serii foarte lungi perpendiculare pe direcţia coastei.
Ele fiind fixe pescuesc numai cu curentul costal şi cu curentul produs
de vânturi.
Pentru a fi făcute invizibile şi pentru a nu putrezi în apă, pescarii le
fierb mai întâiu în «catehu» sau într'o văpseă făcută cu coajă de stejar.
Pestele se anină în ele cu branchiile.
In Dunăre ele se pescuesc cu plăşi plutitoaro numite Setei de scrumbii
de Dunăre. Aceste sunt nişte plăşi plutitoare având o lungime ca do
200-600 m. şi o lăţime de 3 m. Ele sunt compuse din 3 plăşi din cari
una mijlocie deasă împletită din aţă foarte fină şi având ochii ca de 3-
3.4 cm. pe lature, iar 2 laterale numite Radine (sau Porij la Lipovenii
din Deltă) cari au ochii largi de câte 15 cm. pe lature şi sunt împletite
din aţă de bumbac ceva mai groasă.
Prânghia de sus e prevăzută cu plute, iar cea de jos cu plumb, aşa că
pusă în apă stă vertical, şi e astfel regulată ca să pescuească- numai în
pătura de sus a apei. Pescarul o întinde în latul Dunării, 'de un capăt îi
leagă o tivgă sau un butoiaş gol ca geamandura iar de celălalt o leagă de
barcă şi apoi se lasă cu ea în jos cu curentul. O «toană» ţine câteva
mile şi după aceea trage setea înapoi în barcă scoţând din ea Scrumbiile cari
se încurcă cu branchiile şi aripioarele în' ea. După fiecare toană setea tre­
bue întinsă la mal pe pari să se usuce într'un loc numit de pescari
rlavcă (1).
Scrumbiile sunt atât de delicate, încât, abia scoasă setea din apă, ele mor.
(1) Descrierea mai detaliată a acestor instrumente cu figurile lor precum şi modul de prindere
le-am dat În lucrarea mea din Memoriile Academiei de, ştiinţe din Viena (Vol. LXXVIII. 1895, p.
19-21 Ş! fig. 1-3) şî vor apărea mai detaliat În volumul al III-lea al acestei lucrări, intitulat
"Pescuitul în România".
[224]
lnfrebuinţarea. Scrumbiile de Dunăre, deşi au multe oase, sunt foarte
apreţiate, având o carne foarte gustoasă, cu mult superioară Heringilor
din Marea Nordului şi chiar tuturor celelalte specii de 'Clupeide. Ele se
consumă foarte mult proaspete, fripte la grătar, precum şi sărate şi afumate.
Sărarea scrumbiilor a fost mult timp considerată ca aproape imposibilă,
deoarece se stricau în saramură: din această cauză şi preţurile lor erau
foarte scăzute. In timpul din urmă abia un pescar din Astrahan a găsit
mijlocul de a le săra, amestecând sarea cu ghiaţă şi lăsând-o astfel să pă­
trundă numai încetul cu încetul în peşte. Aceasta metodă a dat rezultate
foarte bune şi a pus în valoare acest peşte, aşa că azi şi la noi el cons­
titue o adevărată bogăţie. Cu atât mai mare e valoarea sa economică, cu
cât el nu creşte utilizând hrana din apele noastre şi făcând prin aceasta
concurenţă altor specii; el ne vine de-a gata din mare.
Proâuciiuneo scrumbiilor în apele noastre - din toate 3 varietăţile­
e foarte mare; numai în partea română a Deltei Dunării s'au prins în
anul 1904: 2.232.000 de bucăţi, cari reprezentă o valoare de aproape
500.000 lei; în unii ani însă se prind şi peste 4-5.000.000 bucăţi.
Scrumbiile sărate, după ce au stat un timp în lăzile cu saramură, se
împachetează în mici butoiaşe şi constituesc astfel un însemnat articol de
export pentru Rusia, Turcia, Serbia, Bulgaria şi părţile locuite de Români
şi alte popoare ortodoxe din Austro-Ungaria.
Numele populare. Numele general răspândit este Scrumbie de Dunăre
şi Scrumbiie. Pescar-ii din Deltă le zic: Scrumbii de Dunâre cu cap alb.
Pescarii ruşi le numesc SuUotki bielogalava şi bielogalavka, iar Lipovenii
Seledeţ bielogalava.
b). Alosa pontica var. nigrescens. Antipa.
Tab. XVI. Fig. 85 :1, b.
Sinonime şi eltaţlnnl :
Antipa, 1. c., pag. 21, tab. 1, fig. 1, 2 şi 3.
P 16, V 9, n 15-18, A 17 -19, L. lat. 54-56, L. transv. 15 --16.
Corpul lat şi înalt, înălţimea maximă a corpului înaintea dorsalei mai
mare decât lungimea capului şi se cuprinde aproximativ de 42/a ori în
lungimea totală a corpului; lungimea laterală a capului aproximativ egală
cu 1/5 din. lungimea totală. Inălţimea capului iea în medie 75.1 % din lun­
gimea sa. Lungimea maxilarului iea în medie 9.6% din lungimea totală a
corpului, întinzându-se înapoi mai departe decât sub marginea posterioară
a ochiului. Ochiul mic; diametrul său luând 3.5% din lungimea totală a
corpului, iar distanţa praeorbitală 5.3% din aceata.
Aripioarele dorsală, anală şi ventrală situate ceva mai înainte. Distanţa
dela vârful batului până la începutul dorsnlei ioa în mediu 39.7%, până
[225]
T
-
�25
8
1
r
,
la inserţiunea ventralelor 41.50f0 şi până la începutul caudalei 61 -t.
din lungimea totală. Aripioarele dorsală, ventrale şi anală puţin desvol­
tate; lungimea bazei lor este egală: pentru dorsală cu 11.40f0 şi pentru
anală cu 13.10f0 din lungimea totală; înălţimea lor: pentru dorsală cu
1 0.4 Ofo , pentru anală cu 5.2% şi 11.9°/0 pentru pectorale.
Coloarea pe spinare este neagră bătând în alhăatriu, pe laturi şi pe
partea ventrală alhă argintie. Capul pe toată faţa sa superioară negru.
Irisul pătat cu negru.
Ajunge la o lungime de peste 360 mm.
Bioloqia. In afară de caracterele morfologice prin cari am văzut că
această varietate diferă de cea precedentă, ea se mai deosebeşte încă prin
modul său de vieaţă, care în un ale privinţe este cu totul diferit.
Această varietate apare la coastele române înaintea Gurilor Dunării
aproape în totdeauna cu câteva zile mai târziu decât cealaltă varietate,
numai arareori se întâmplă ca să vie scrurnhiile cu cap negru înaintea
celor cu capul alb.
Aleea ele intră imediat în Dunăre sau aşteaptă câtva timp până apa
Dunării ajunge la temperatura care le convine; dacă însă frigul ţine câteva
zile mai mult, ele pleacă imediat-- probabil la gurile altor fiu vii - fără a
se mai întoarce înapoi. Pe când celelalte scrumbii se adună încetul cu
încetul în faţa gurilor Dunării şi apoi intră iarăş treptat în fluviu, aceste
vin deodată în bancuri mari (cse cârduesc» cum zic pescarii români, sau
«formează Cosace» cum zic pescarii ruşi din Dobrogea) şi intră tot astfel
în Dunăre. Pescar-ii noştrii imediat ce prind câteva scrumbii cu cap negru
ştiu că se apropie cârdul şi că în curând vor avea prinsoare mare, aşa
că-şi pregătesc cu toţii setcele şi ies la pescuit.
Aceste Scrumbii rămân cu mult mai puţin timp în Dunăre decât cele­
bite varietăţi şi nu se suie niciodată mult mai departe decât în regiunea
Deltei ; de aici ele se retrag în marea teritorială şi apoi dispar deodată
fără a se mai arăta în tot timpul anului la vre-un punct al coastei noastre.
In genere ele rămăn numai foarte scurt timp în apele noastre - cel
mult O lună Rau o lună şi jumătate-şi pleacă apoi iarăş în largul mării.
Ce fac după plecarea lor de aicea şi locurile unde petrec în tot restul
anului nu se ştie încă; în tot cazul se pare că avem a face cu o formă
tipică pelagică care nu vizitează coastele decât odată pe an pentsu a se
reproduce. Studiarea mai de aproape a biologi ei acestei interesante va­
rietăţi, urmărirea locurilor ei de nutriţiune şi de lernare, ·etc., ar forma
un interesant studiu, atât din punct de vedere ştiinţific cât şi practic.
Ele se reproduc în luna Aprilie �i Maiu în Dunăre, însă numai în apro­
pierea gurilor.
In privinţa hranei şi a celorlalte caractere biologice, în timpul cât stă
în apele noastre, se potriveşte în totul cu varietatea descrisă mai sus.
De asemenea nici în privinţa pescuitului, întrebuinţării ei, etc., nu este
nimic nou de spus decât doar că carnea ei este chiar ceva mai gustoasă
decât aceea a varietăţii precedente.
Numele populare. Intre pescari este cunoscută sub numele de Scrum­
bie de Dunăre cu cap neqru. sau Caraqhio» (pe turceşte «ochi negri»).
A. R. Publ, Adalllacl1i. III. Antipa, lhliolo{Jia.
. 15.
[226]
226
' .•
-
Ruşii o numesc SuUolki ciornaqatara sau numai Ciornaqataoka, iar Li­
povenii îi zic Selede'e ciornaţşalaca.
c). Alasa pontica var. Russac. Antipa.
Tah. XVI, Fig. 86 a, h, o, J.
Oltaţlunt şi Sinonime:
Antipa, l. c., pag. 21, Tab. 2, fig. 1, 2, 3, 4 �i 5.
P 16-17, V 9 -10, D 16-20, A 18-20, L. lat. 55-57, L trans. 16-17.
Corpul subţire şi îngust; înălţimea maximă a corpului Înaintea dor-salei
mai mică decât lungimea capului şi aproximativ egală cu 1/5 din lungimea
totală a corpului. Capul lung şi înalt, lungimea sa cuprinzându-se cam de
41/� ori în lungimea totală, iar înălţimea sa având în medie 70% din lun­
gimea capului. Diametrul ochiului aproximativ 3.8% din lungimea totală,
iar distanţa preonhitară peste 6% din acestea. Maxilarul lung -luând 11 %
din lungimea totală -- ajunge înapoi mai departe decât sub marginea pos­
terioară a ochiului. Distanţa dela vârful botului până la începutul dor-salei
iea în medie 41 %, până la ventrale 44% şi până la anală 63% din lun­
gimea totală a corpului. Aripioarele dorsale, anaIa şi pectoralelo sunt foarte
desvoltate. Lungimea bazei dorsale este în medie 12% şi cea a anal ei
14% din lungimea totală.
Coloarea pe spinare şi pe cap este neagră albăstrie bătând câte odată şi
puţin în verde, pe laturile corpului este aIbă arginlie. Ajunge la o lungime
de peste 370 mm.
Biologia. Această varietate este cu mult mai rară în apele noastre. Ea
este o formă care preferă mai bine Iimanele pentru a-şi depune icrele.
Inainte când lacul Razim era bine alimentat cu apă dulce prin canalul Du­
navăţ şi când gura Por-tita la mare era permanent deschisă- cu alte cu­
vinte când Dunărea avea şi o gură cu Liman-atunci ele veniau în fie­
care an în mari cantităţi pentru a-şi lepăda icrele în Razim. Astăzi, din cauza
potmolirii Dunăvăţului, Razimul ne mai fiind bine alimentat cu apă dulce
şi comunicaţi unea sa cu marea fiind o mare parte a anului întreruptă,
acest peşte nu mai vine decât în foarte mici cantităţi pe la noi, el se duce
mai mult la Limanul Nistrului spre a depune icrele. Epoca lor de repro­
ducţie este ca şi la celelalte în Aprilie şi Maiu.
Această varietate este foarte slabă, având o spinare îngustă, carnea văr­
toasă şi fără nici' un gust; din această cauză negustorii le aleg intotdeauna
dintre celelalte şi le plătesc cu preţuri mult mai mici. .
Această varietate este mai mare decât toate celelalte ajungând câteodată
chiar la 1 kg de bucată.
[227]
2. sp. A10sa Nordmanni Antipa. Rizea[ca.
Tab. XVI. Fig. 87 a, b, c, d, e.
Caractere specifice:
F il 1 c i l e c u din ţii puţi n d c s v o l Laţ i. P e v o m e r � i o ase 1 e p (t­
latine câte o p a t ă o v a l ă cu dinti foarte mici î m pr ă ş t i a ţ i n o-
, , ,
r e g ula t. P e m i j loc u IIi m b i i u n r â n d d e dinţi mic i c u to t u 1
rudimentari cari cad uşor, iar la unelo r ă m â n numai ascunşi
sub p i e l e.i l n ă l ţ i m e a maximă a corpului egală cu a p r o x i m at i v
1/4 din lungimea corpului fără caudală. Inălţimea capului
ioa aproximativ 76% din lungimea sa laterală. Ma x i l a r u l
se întinde îndărăt abia până sub marginea posterioară a
ochiului. La primul arc branchial 76-85 dinţi b r a n o h i a l i.
Ambele loburi ale o a u d a l e i acoperite până la mijlocul lor
cu solzi f o a r t e mici.
Sinonime şi Citaţiulli:
Alosa Nordmanni: Antipa, Donkschriften der k. Akademio der \Vis­
senschaften, Bd. LXXVIIT, 1905, pag. 23 Tab. IT, fig. 6-10.
Clupea pontica var ... Cuvier et Valenciennes, 1. c., vol. XX, pag, 244.
Clupea pontica (juv): Kessler, Zur Ichthyologie des Sudwestl. Russlands
p. 24. (?).
Alausa vulgaris: Cuoier el Va!., ş� Heck it u. Kner., 1. c. pag. 228.
PanCic, Serbiens Fische. Sitzungsber. d. le k. zoologisch. botanischen Gesell­
schaft în Wien XI, 1861, pag. 6. Hermomn Otto, A magyar halaszat konyve,
Budapest 1887, vol., II, pag. 745 - 746 şi Tab. IX, Fig. 33. A. Mo}sfso­
vics von Mo}srar, Das Tierleber der ăsterreichisch ungarischen Tiefebenen,
Wien 1897, pag. 42, .-c.
P 16, V 9--11, D 15-17, A 18-19, L. lat. 52-55, L .. transv. 14-15,
Carena 32-33.
Această specie, care intră 1n fiecare an 1n Dunăre în cantităţi foarte mari
şi stă în apele dulci un timp cu mult mai 'îndelungat decât specia prece­
dentă, a fost până acum cu totul necunoscută sau confundată cu alte specii
de Clupeide. .
. Nordmann în Fauna sapontică nu aminteşte nimic despre ea; Valel1�
ciennes însă, care a examinat în urmă exemplarele lui Nordmann, scrie că
mai posedă şi un al doilea exemplar mai mic, care se deosebeşte de exem­
plarele lui Nordmann prin dinţii săi cu mult mai fini, şi pe cari îl consi­
deră ca o varietate a acestei specii; el mai adaoge însă de ne serais pas
etonne que, si 1'on cherchait sur les lieux les individus de cette variete)
[228]
" v
r
un naturaliste, ne trouvât de tres bonnes ra.isons peur les considerer
comme d'une espece distincte, quoique tres voisines l'une de l'autre» (1).
Este foarte posibil că Valenciennes să fi avut un exemp1ar din această
specie. De atunci şi până azi nu se mai face nicăeri nici o amintire despre
o asemenea specie de Clupea. E posibil însă că Kessler (2) să fi avut în mână
un asemenea exemplar dela Nistru, pe care l-a luat drept Clupea pontica
tânără, şi aceasta deoarece citează numele popular de Rissac care s'ar da
În Ackermann scrumbiilor, cu toate că după lungimea de 11"- 12" pe
care ar aveă- o acele exemplare nu e cu putinţă să fi fost această specie.
In fine alţii par a o fi confundat cu Alausa vuJga1-is Cuv. şi între aceştia
e Heckel tii Kner, PanCic, Hermann Otto şi Mojsisooic«. De Alausa vul­
garis însă specia noastră diferă foarte mult şi mai cu seamă prin urmă­
toarele caractere:
1. Această specie are dinţi, pe când Alausa vulgaris nu are· de loc;
2. La Alausa vulgaris, muchea ventrală are 37-42 solzi carmaţi, pe
când la specia noastră numărul lor e de 32 până la cel mult 33, şi
3. Alausa vulgaris poate avea o lungime chiar de 70 cm., pe când
specia noastră nu creşte niciodată peste 20 cm. lungime.
Descrierea. Corpul foarte comprimat lateral, cu muchea ventrală ascu­
ţită. Inălţimea maximă a corpului înaintea dorsalei, ceva mai mică decât
lungimea capului şi se cuprinde în lungimea totală aproape de 41/2 ori
(21,6%)' Inălţimea minimă înaintea caudalei mare, în medie luând 7.6%
din lungimea totală a corpului. Inălţimea capului în medie 16,6% din lun­
gimea totală a corpului şi 76,1 % din lungimea capului-cu cât exempla­
rul e mai tânăr, cu atât mai mare e înălţimea capului său în raport cu
lungimea.
Pe vomer şi pe oasele palatine câte o pată ovală cu dinţi foarte mici
pe ea. Pe mijlocul limbii un rând de dinţi foarte mici, cari cad uşor şi
cari la unele exemplare rămân ascunşi sub piele cu totul rudimentari şi se
simţesc numai la pipăit ca o asperitate,
Maxilarele, intermaxilarele şi mandibularele cu dinţi. Oasele interma­
xilare separate între ele prin tr' o crestătură adâncă în care se potriveşte
exact proeminenţa de pe mijlocul fălcii inferioare. Ochii acoperiţi cu câte
2 pleoape adipoase Înainte şi înapoi, lăsând la mijloc o deschidere trans­
versală liberă. Ochii mari, diametrul lor luând 4,6% din lungimea totală
a corpului. Maxilarul în medie 10,3% din lungimea totală şi ajunge îna­
poi cel mult până sub marginea posterioară a ochiului. Operculul striat.
Ventralele sub începutul dorsalei. Distanta dela vârful botul ui până la în­
ceputul analei egală cu 60% din lungimea totală.
Aripioarele bine desvoltate; înălţimea dorsalei în medie 12,1 %, înălţi­
mea analei 6.8%, înălţimea (respectiv lungimea) pectoralelor 14,1 "]» din
lungimea totală a corpului. Solzii carinaţi, de ordinar 32-33; la primul
arc branchial în medie 80 de dinţi branchiali. Imediat la începutul deschide­
rii branchiale pe jumătatea dorsală a corpului, o pată neagră ştearsă, după
(1) Cuvier şi Valcnciennes, 1. c., vol. XX, pag. 244.
(2) Kessler, Nachtrdge il:W' Ichthyologil', p. 24.
[229]
1
i
I
i
I
229
care mai urmează adeseori încă 5-8 mai mici. Pe aripioara caudală de
fiecare parte pe fiecare lob câte o placă mare compusă din mai mulţi
solzi reuniti. Solzii ceva mai mici si nu cad asâ de usor ca la specia pre-
, " ,
cedentă.
Solzii se continuă şi pe aripioara caudală acoperind ambele ei loburi
până la jumătatea lor cu solzi foarte mici şi subţiri.
Coloarea. Partea dorsală verzie-negrie sau cenuşie, partea ventrală
albă-argintie.
Ajunge o lungime absolută de cel mult 20 cm.
Biologia. Rizeafca vine la coastele noastre cam pe la mijlocul lui
Martie şi intră în Dunăre în totdeauna cu vreo 2 săptămâni mai târziu
decât Scrumbiile mari de Dunăre. Ele stau în Dunăre un timp cu mult
mai indelungat decât cealaltă specie şi se urcă în sus chiar până peste
Porţile de fier. Această scrumbie intră chiar şi prin bălţi, unde de multe
ori îşi leapădă productele sexuale şi adeseori se întâmplă că rămâne aici
până în primăvară, prinzându-se adeseori exemplare rătăcite.
Epoca lor de reproducţie este prin Aprilie şi începutul lui Maiu, lepă­
dând icrele atât în Dunăre cât şi în bălţi. Puii lor îi întâlnim apoi pe la
gardurile bălţilor �i Ia sacul dela leasă în cantităţi foarte mari. Ele se în­
torc înapoi pe la sfârşitul lui Iulie, multe pleacă însă prin August şi chiar
Septemvrie, iar altele-cum s'a mai spus-rămân chiar şi peste iarnă prin
unele bălţi.
Infrebuinţarea. Această specie, deşi foarte bună la gust, nu este însă
atât do gustoasă ca cealaltă, carnea ei fiind mai puţin grasă. Şi aceasta
se consumă proaspătă sau se sărează şi se afumă.
Producţiunea în regiunea Deltei se urcă pe fiecare an Ia câteva sute de
mii de kgr.; în 1904 s'a pescuit în Deltă 406.238 kgr., iar în porţiunea de
Dunăre dela Tulcea la Brăila 54.201 kgr.; ea se prinde însă şi în sus pe
tot cursul Dunării noastre.
Pescuiiul. Şi această specie se pescueşte cu plăşi plutitoare mobile nu­
mite Plava de scrumbite, Bau Setea de Bieeaţcă.
Aceste plăşi sunt compuse numai dintr' o singură plasă fără Radine.
Modul de pescuit este acelaş ca şi la cealaltă specie, adică se leagă de un
capăt al setcei o tigvă ca geamandură, celalt se leagă de barcă şi apoi
se întinde pe latul Dunării pornind înainte cu curentul. Plasa ai'e o lun­
gime cam de 100-200 m., este făcută din aţă de in foarte fină şi are
ochii ca do 2.5 - 3.5 cm. pe lature. Scrumbiile acestea nu se prind cu
branchille, ci cu gura, ca şi cum ar voi să muşte plasa.
Nume populare. In delta Dunării �e numesc Scrumbii de Dunăre mici,
Scrumbiie şi Iiieeaţcă. Turlucăenii le zic' Scrumbii sau SC1"âmbii mici,
�i mai cu seamă CiTOS sau Ciru».
[230]
I
r
'.
230
, .. �
II. Gen. Clupea.
(După: Antipa, DlcOlupeinec, etc.),
Operculul neted; ochii fără 2 pleoape aâipooee, sau. numai cu toiul
rudimentare. ]}'a!ca de sus cu marginea întreagă neseparaiă la mij­
locul ei printr'o cresiălură. Aripioara caudală fără 2 plăci mari com­
puse din sol�i cari să-i acopere baza loburitor ei.
Clupea cultriventris Nozdm,
Tab. XVI. Fig. 88.
Caractere specifice:
Dinţii cu totul r u d i m e n t a r i, numai pe oasele palatine.
Dorsala aproximativ la mijlocul corpului între vârful botu­
lui şi 1 n ce put u 1 c aud ale i. S pin are ade 1 a cap p â n ăla î n c e­
putul c a u d a l e i formează aproape o linie dreaptă, muchea
v e.n t r a l ă o linie conexă. Gura îndreptată în sus. l n ă l ţ i m e a ca­
pului iea 68% din lungimea sa.
Sinonime:
Clupea cultriventris: Ncrdmann, Faune pontique, pag. 522. Guniher,
Catalogue of the Fishes, vol. VII, pag, 412. Grimm, Archiv fur Na­
turgeschichte, 1, Bd. 1892. Borodin, Anuaire du musee zoologique de
l' Academie imp. de seiences de St. Petersburg, 1896. Antipa, Die Clupei­
nen, pag. 30, tab. II, fig. 15, 16, 17 u. 18.
Alosa cultriventris : Kessler, Auszuge a d. Berichto II, pag. 106.
P 13-16, V 7-8, D 12-16, A 18-19, L. lat. 42-43. L. trans. ] 2,
Carena 27-28.
Descrierea. Corpul foarte puternic comprimat pe lături. Profilul supe­
rior dela vârful botului până la începutul caudalei aproape o linie dreaptă;
muchea ventrală foarte convexă si ascutită ca un cutit. Inăltimea maximă
" "
a corpului Înaintea dorsalei variază mult putând fi egală cu l/*_l/ş din
lungimea totală a corpului.
[231]
I
I
I
�
231
La exemplarele mijlocii însă ea este aproximativ egală cu lungimea ca­
pului care se cuprinde de 41/4 - 43/4 în lungimea totală. (Cu cât este
exemplarul mai mic, cu atâta capul său este proporţional mai mare). Gura
îndreptată în sus. Falca de sus In, mijlocul ei fără scobitură. Falca de jos
ieşită înainte. Maxilarul se intinde Înapoi abia până sub marginea anteri­
oară a ochiului. Fălcile fără dinţi.
Pe mijlocul limbii o mică ridicătură. Pe oasele palatine două pete pune­
tale cu negru, cari la pipăit prezentă asperităţi. Vomerul cu totul nedinţat.
Ochiul mare având în mijlocie peste 6 % din lungimea totală, iar distanţa
preorbitară fiind ceva mai mare decât diametrul ochiului. Irisul negru. Cele
2 pleope adipoase cu totul rudimentare neacoperind ochiul decât la mar­
gini. Inceputul dor-salei este situat aproximativ pe mijlocul corpului Între
vârful botului şi începutul caudalei. Ventralele sunt înserate sub primele
4 radii ale dorsalei.
Inălţimea dorsalei este cam de 12/3 ori mai mare decât lungimea bazei
sale. 27--28 solzi carinaţi cu ghimpi foarte mari şi ascuţiţi, operculul
neted. Solzii foarte subţiri şi caduci.
Coloraiiunea. Spinarea aproape până la jumătatea corpului neagră al­
hăstrie. Partea ventrală albă argintie.
Dimensiunile. Ajunge cel mult la o lungime de 80-90 uun.
Biologia. Această specie trăeşte ca toate Clupeidele În mare, însă intră
foarte mult şi în apă dulce. In lacul Razim ea se găseşte în foarte mari
cantităţi, unde se adună în totdeauna la gardurile de chefali; în Dunăre
se găseşte multă În regiunea Deltoi ; dar chiar şi mai sus, d. ex. prin băl­
ţile domeniului Brăilei se găsesc adeseori cantităţi destul de mari; în balta
numită Dunărea Veche din această regiune-care este o baltă foarte adâncă
- se găsesc mari cantităţi şi se pot pescui în tot timpul anul ui. Această
specie este dar adaptată de a trăi şi în permanenţă în apă dulce.
Ea se reproduce în luna Xlaiu : în epoca reproducerii femelei îi cresc
ovarele atât de tare, încât corpul e aproape diform şi înălţimea corpului
ei devine 0U mult mai mare. In tab. II, fig. 15 a lucrării mele despre
Clupeine, am figurat o asemene femelă în epoca de reproduc ţie.
Această specie nu are aproape nici o întrebuinţare şi valoarea ei eco­
nomică e aproape nulă. La Razim pescarii le prind pe Ia gardurile de
chefali cu Minciocul împreună cu alţi peşti mici şi le sărează Ia cadlt. pentru
a le avea ca rezervă de hrană în cazul când din cauza timpului rău nu
pot prinde alt peşte.
Nume populare. Un nume propriu nu au. Pescarii le zic: Scrumbioară
mică, Scrumbie mica de neam şi Rieeaţca mică de neam (Ia Razim).
Pescarii ruşi le zic şi Tilka, acest nume însă îl dau Lipovenii la Atherina,
[232]
I'� ..
232
2. Clupea delicatul a Nozdm.
Tab. XVI. Fig. SI) a, b, c.
Dinţii cu totul r u d i m e n t a r i, numai pe oasele p a l at i n e. Dor­
sala aproximativ la mijlocul corpului între vârful b o t u l u i şi
ins e r ţ i u nea c aud ale i. Lin ia s pin ă r i i cur bat ă, muc h e a ve n t rai ă
mai puţ i n con v e x ă. F r unt e a as c e n de n t ă. Gur a nu mai puţ i n
Îndreptată în sus. Inălţimea capului iea peste 73% din lun­
g imea sa.
Sinonime:
Clupea delicatula: Nordman, Faune pontiquo, pag. 524. Guniher, 1. C.,
vol. VII, pag. 412. Einar Lonnberq, Contributions the Ichthyologie of the
Caspian Sea. k. Swenska veto Akad. Handlingar, Bd, 26, Afd. IV, No. 8,
Stockholm 1900. Antipa, die Clupeinen, Wien, 1905, pag. 32 şi tab. 2,
fig. 11-14.
Alosa delicatula : Kessler, Zur Iohthyologie, II, pag. 107.
Clupea cultriventris: Grimm, Arch, fur Naturgesch., 1892.
P 15-16, V 7, D 14-15, A 20, Carena 27-28.
Şi această specie ca şi cea precedentă a fost descrisă mai întâiu de
Nordman şi apoi completată descrierea lor de Kessler; totuş ambele specii
până în timpul din urmă nu au fost suficient cunoscute, aşa că Gtinther în
catalogul său remarca despre ele «The descriptlon is not only insufficient,
but evidently incorrect» ... Pentru această specie abia în timpul din urmă
Einar Lănnberg ne-a dat măsurătorile exacte pentru câteva exemplare pro­
venite din Marea Caspică. Mai mult încă, Grimm în traducţia lucrării sale
publicată în Archi v fur Naturgeschichte, pune la îndoeală chiar existenţa
aceastei specii conslderând-o ca identică cu el. cultriventris.
Astfel fiind, în lucrarea mea despre Clupeineam fost nevoit a da câte
o descriere completă a acestor două specii şi a întovărăşi acele descrieri
cu figurile lor cari nu fuseseră. încă făcute înainte.
In adevăr Clupea . delicatula este o specie bună şi se deosebeşte prin
caractere foarte precise de Clupea cultriventris, şi anume:
1. Pe când la Clupea cultriventris profilul superior al corpului este o
linie aproape dreaptă, aicea este foarte încovoiat şi profilul frunţii este.
descendent.
2. Inălţimea maximă a corpului es.e aici cu mult mai mică şi lăţimea
asemenea. De asemenea şi pedunculul ca udai este aci cu mult mai puţin
înalt.
3. Muchea ventrală este cu mult mai puţin convexă.
OI
.-
I
"
.,
,
•
[233]
233
4. Capul este aici cu mult mai scurt r;;i mai Înalt. Pe când la CI. eul­
tiventris înălţimea capului iea în mijlocie 68)2% din lungimea sa) aici ea
are 73.3% din aceasta.
5. Falca inferioară aici nu este atât de iesită în afară si g'ura e cu mult
, ,
mai puţin îndreptată în sus.
6. Dorsala şi anala au o bază mai lungă şi sunt mai puţin înalte. De
asemenea şi Pectoralele sunt aici cu mult mai scurte ca la CI. cultri­
ventris.
7. Coloarea este alta. Cl. cultriventris e neagră albăstrie pe spinare
şi albă argintie pe partea ventrală având irisul negru. CI. delicatula este
mai puţin neagră pe spinare) pe partea ventrală galbenă aurie şi irisul e
auriu) etc. •
8. Se mai deosebesc între ele şi prin modul ceva diferit de vieaţă, locu­
rile de reproducţie, etc.
Descrierea. Corpul foarte tare comprimat pe laturi. Profilul superior
foarte încovoiat. Fruntea descendentă. Muchea ventrală mai puţin convexă
si foarte tăioasă ca un cutit.
, ,
Inălţimea maximă a corpului înaintea dorsalei se cuprinde între 43/4,-5
ori în lungimea totală a corpului. Lungimea laterală a capului mai mare
decât înălţimea corpului şi se cuprinde aproximativ de 41/2 ori în lungi­
mea totală. Gura mai puţin îndreptată în sus. Falca de jos puţin ieşită în
afară) cu o mică proeminenţă. Falca de sus în mijlocul ei numai foarte
puţin scobită. Maxilarul se întinde înapoi ceva mai mult decât până sub
marginea anterioară a ochiului. Fălcile fără dinţi) totuş uneori marginea
inferioară a capetelor posterioare a maxilarelor este foarte fin crestată;
Vomerul este lipsit cu totul de dinţi. Pe palat de fiecare parte câte doi
dinţişori foarte mici) microscopici. Pe mijlocul limbii o mică ridicătură.
Ochiul mare) diametrul său având peste 6% din lungimea totală a corpului.
Irisul galben auriu. Cele 2 pleoape adipoase cu totul rudimentare) numai
la marginea ochiului vizibile. Inceputul dorsalei este puţin înaintea sau
în mijlocul corpului) între vârful botului şi începutul caudalei. Ventralele
. sunt înserate cam sub mijlocul dorsalei sau ceva mai înainte. Inălţimea
dorsalei este cam de 11/2 ori mai mare decât lungimea bazei sale. 27-28
solzi carinaţi cu ghimpi puternici. Operculul nestriat. Solzii mici şi delicaţi.
Coloraiiunea. Partea superioară a corpului neagră cenuşie) -d:Jătând în
albăstriu numai pe spinare. Partea ventrală şi laturile galbene aurii.
Dimensiunile maxime la cari ajunge sunt 90 cm.
Bio?ogia.Această specie trăeşte în foarte mari cantităţi la mare în
apropriere de mal urile ei. De asemenea in tră şi în lac urile noastre lito­
rale, chiar acele cari nu au o comunic-aţie directă Cu marea. In lacul
Siut-ghiol de ex, se găseşte în cantităţi foarte mari şi serveşte de hrană
peştilor răpitori din acest lac de apă dulce. Prezenţa ei aici nu poate fi
explicată altfel decât că ouăle ei fiind plutitoare sunt aruncate cu valurile
mării peste mal în acest lac.
In Dunăre ea ce suie de asemenea relativ destul de sus şi intră pretutin­
deni prin bălţi) găsindu-se apoi la sacul dela leasă în mari cantităţi) îm­
preună cu puii de Rizeafcă. Am întâlnit-o chiar până la leasa dela balta
Călăraşi.
[236]
236
Anguilla fiuviatilis: Heckel u. Rner, 1. C., pag. 31� Kesster, Nachtrăge
zur Ichthyologie des S. VV. Russlands, pag. 24. PanCi6, 1. c., pag. 142
Sabanejef 1, pag. 135. Warpochowski, 196.
Anguilla vulgaris: Fleming, 1. o., pag. 199. Guniher, Pische d. Nockars,
pag. 128. Siebold) 1. c., pag. 342. Guniher, Catalogue VIII, pag. 28. Kes­
sler, Ihtiolog. Aralo-Caspi-pontică, pag. 277, No. 254. Seeley, 1. c., 373.
AnguiJla este un peşte rar în apele noastre, totuş se prinde pe fiecare
an un număr relativ destul de mare de exemplare în Dunăre şi bălţile ei,
în Marea Neagră în faţa gurilor Dunării şi chiar în lac urile litorale cele
mai îndepărtate de guri, ca lacul Mangalia. Exemplarele ce so prind au
toate dimensiunile dela 20 cm. până la 1.30 m. lungime. Este dar sigur
că ea creşte şi se dezvoltă în apele noastre. Intrebarea e numai: de unde
vin aceşti peşti? sunt ei din cei puşi în mod artificial în Dunăre sau se
reproduc ei singuri aicea? Deşi această chestiune se consideră ca rezolvită
astăzi, că Anguilla nu se poate îmmulţi în mod natural în apele Dunării,­
deoarece ea fiind un peşte migrator catadrom care trăeşte în fluviu şi
depune icrele în mare la adâncimi foarte mari, nu ar găsi aleea conditiuni
prielnice pentru a se reproduce în Marea Neagră, - totuş cred că ar trebui
ca această chestiune să fie cercetată din nou. In adevăr Anguilla se repro­
duce în mare la adâncimi mari şi apa Mării Negre la acele adăncimi are
în disoluţie cantităţi mari de Hidrogen sulfurat (după cum s'a constatat
aceasta în mod pozitiv prin cercetările lui Androussow, Admiral Macar-of,
Spindler şi Wagner, Lebedinski, etc.) cari fac imposibilă orice vieaţă în
acele regiuni; totuş faptul există că în Dunăre s'au prins în totdeauna An­
guille - de sigur foarte puţine - şi aceasta cere o explicaţie asupra prove­
nienţei lor.
Pentru anguilele cari se prind astăzi În Dunăre este explicaţia că So­
cietatea. germană de Piscicultură a pus în Dunăre la 1886 câteva sute
de mii de pui şi că de atunci încoace Societatea Bavareză de Piscicultură
pune pe fiecare an allele nouă; dar pentru Anguilele ce se prindeau în
trecut această explicaţie nu mai ajunge. Şi în adevăr încă Marsigli (1) prin
secolul XVII ne spune că pescarii dela Linz, Viena, Krerns, etc. prind
din timp în timp Anguile de dimensiuni foarte mari, fapt pe care-I ex­
plică că ar fi exemplarele provenite din alte râuri pe care ei le scapă câte
odată în Dunăre şi cresc apoi aleea. De asemenea Reisinger (2), în 1 uc rarea
sa dela 1830, ne spune despre Anguilla «habitat rar-lor în Danubii.. .... ».
Deaseminea Kessler (3) ne afirmă că pe la 1853 un pescar a prins în Nistru
o Anguilă de 3 picioare lungime. In Nipru de asemenea după Kessler (4) se
prind din timp în timp anguile.
Toate aceste fapte poziti vo merită dar o explicaţiune ; şi cred că a con­
sidera Anguilele ce se prind în Dunăre numai ca exemplare scăpate de
pescari nu e o explicaţiune suficientă. Nu s-ar putea oare ca în Marea
(1) Marsigli, 1. c., pag. fi.
(2) Reisinger, 1. c., pag. 2.
(3) Kessler, Nachtrăge Z'ttr Ichthyologie, pag. 24 ..
. (4) Ichthyolog. Arolo-Caspi-poniica ; vezi Catalogul distribuţiei peştilor în diferite ape ale acestui
basen, pag. 302--303.
[237]
237
Neagră să existe şi câteva locuri neexploarate încă - şi poate tocmai în
apropierea coastelor noastre - unde apa să fie mai uşor primenită şi deci
cantitatea de hidrogen sulfurat în acele adăncimi să fie ceva mai mică şi
să permită animalelor să trăească? Sau nu s'ar putea oare ca Anguilele
silite de condiţiunile naturale să se fi adaptat a pune icrele la adâncimi mai
. putin mari, unde apa e mai curată? In cazul acesta am avea de sigur o ex­
plicaţiune şi pentru originea Anguilelor de toate dimensiunile ce s'au găsit
şi se găsesc încă în Dunăre, cat şi pentru- ce sunt ele atât de rare în aflu­
enţii acestui fluviu. Fără a putea să mă pronunţ pentru această explica­
ţiune, cred însă că chestiunea nu trebue încă considerată ca închisă şi me­
rită a fi luată din nou în cercetare.
---1i-�ele populare. Românii, cari o confundă cu Cobitis fosilis, îi zic
qiparJ Lipovenii din Dobrogea o cunosc foarte bine şi-i zic Ogor, Grecii
Ahele si Helios iar Turcii dela Constanta llaa: balâc.
, ,
[238]
8. ORD. GANOIDEI.
Peşti cu scheletul în parte cartilaginos. Pielea cu discuri osoase
emaliate sau goală. Branchiile pectinate şi libere la vârfurile lor. Des­
chiderile branchiale simple, acoperite de câte un aparat opercular
simplu; membrana branchială fără radii branchiostege. Maxilarele şi
intermaxilarele puţin desvoltate, ele nu formează singure marginea
superioară a gurii. Bulbul arterial cu mai multe serii de supape.
Stomacul fără apendice în formă de sac. Intestinul cu o valvulă
spirală. Beşica aeriană simplă, comunică cu esofagul printr'un duct
aerian. Aripioara caudală heterocercă cu fuIere.
,
l,
I
: ..
[239]
FAM. ACIPENSERINI (Ioh. MliIler).
(Sturiones Cuv.)
Hanoillei având corpul Iungăreţ, aproape cllindrlc, cu 5 serii longitudinale de
discuri osoase. Craniul cartilaginos cu oslfleaţlnni dermice. Coloana vertebrală car­
tilaglnoasă, prelungtndu-se până la vârful lobnlul superior al eaudalel. Botul pre­
lungit, conic sau trl nnghiul al', format din prelunglrea oaselor faciale.· Gura infe­
rioară, mică, transversală, protractilă şi fară dinţi. In faţa ei pe partea inferioară
a hotului 4: mustăţi aşezate pc o linie transversală,
_ Dintre toate speciile de peşti cari trăesc în apele Mării Negre şi ale
afluenţilor ei, desigur că cele cari compun familia Acipenserinilor sau
Sturionii sunt cele mai interesante atât din punctul de vedere ştiinţific
cât şi chiar din cel economic practic.
Este ştiut că dintre toate mările cari înconjoară coastele Europei, Marea
Neagră şi Caspică sunt adevărata Patrie a acestor peşti. Pe când în Ma­
rea Baltică, Marea Nordului, Oceanul Atlantic şi Mediterana nu se găseşte
decât o singură specie Acipenser Siurio, iar în Adriatica încă o specie
Acip, Nacarii Bonap. cu mai multe varietăţi: var. Nardoi, var. Nasus şi var.
Heckeli, în Marea Neagră avem cel puţin 6 specii nediscutabile. In afară
de aceasta însă numărul exemplarelor e atât de mare, încât ele .toacă un
rol cu totul preponderent În pescăriele afluenţilor acestei mări'. Toţi aceşti
peşti sunt migratori anadromi, adică ei urcă în susul flu viilor pentru a­
se reproduce şi petrec o bună parte a anului sau chiar o întreagă parte
din vieaţa lor În aceste ape; prin aceasta deci ei fac parte din fauna apelor
dulci a torllor ri verane acestei mări.
Dintre toate fluviile cari se revarsă în Marea Neagră, Dunărea este
cea mai bogată În Sturioni şi pescăriile dela gurile ei -sunt mai mari de-
cât la gurile tuturor celorlalte fluvii. _
Asupra Sturionilor din Marea Neagră şi Caspică s'au făcut numeroase
studii de către cei mai însemnaţi naturali şti din trecut ca Gmelin, Gul­
densiaedi, Pallas, Lepechin, Loueieki, Brandi şi Raieeburq, Gotoniat-:
schoţţ, etc. Chiar şi asupra Sturionilor Dunării în special sau făcut încă
de mult timp studii foarte importante. Chiar Marsigli, care încă prln:
[240]
�. l'
n
240
1690 a petrecut mai mult timp pe Insula Adah-Kaleh, a studiat această
grupă lăsând o foarte bună descripţie atât sistematică cât şi biologică a
acestor peşti. Gesner publică date biologice foarte importante asupra
Morunului pe cari le-a adunat dela pescarii din Ungaria, iar Fiizinqer
şi Heckel au făcut o monografie a genului Acipenser care până astăz]
a rămas clasică; descrierea dată de Heckel si Kner acestei familii în
,
cartea lor asupra peştilor austriaci este un model de exactitate fili cât se
poate de completă, etc.
Cu toată această literatură bogată însă se poate afirma ca familia Aci­
pensirinilor nu este încă destul de bine studiată. Atât din punctul de
vedere sistematic cit şi biologic întâlnim încă o mulţime de chestiuni
obscure: pedeoparte întâlnim adeseori forme pe cari după diagnozele
de pânâ acum nu ştim la care specie să le atribuim, sau găsim descrise
specii cari în realitate nu există ca atare; de altă parte se pun la un
loc pentru a forma o spec-ie, forme cu totul diferite una de alta; în fine
multe din diagnozele date până acuma sunt necomplete şi nu se potri­
vesc decât cel mult asupra cătorvă procente din exemplarele aparţinătoare
aceleiaş specii. Cauzele tuturor acestor neclarităţi sunt după părerea mea
următoarele:
1. Variaţiunea individuală este la Acipenserizi foarte mare f7i definiţiu­
nile date speciilor până acuma nu sunt făcute în urma studiului unui
număr mai mare de exemplare, pentru ca În acest mod să se poată deo­
sebi cari sunt caracterele mai mult sau mai puţin constante ale speciei
şi cari sunt caracterele variabile individuale.
2. Sturionii se încrucisează foarte mult între ei si formează baslarzi.
, .
O descriere a acestora nu a fost încă dală până acuma.
3. Formele tinere sunt în multe privinţe diferite de exemplarele adulto.
Şi aceste erau până azi în cea mai mare parte necunoscute, aşa că adese­
ori s'au descris astfel de exemplare drept specii nouă.
4. In afară de formele tinere, varietăţile individuale, bastarzii, etc., mai
sunt încă mai multe forme nouă (specii sau varietăţi), cari până astăzi
nu au fost încă descrise, deşi se găsesc în permanenţă şi cari nu pot fi
atribuite la nici una din speciile cunoscute până acum. In special se pun la
Acip. Gilldenstaedti o întreagă serie de forme cu totul diferite între ele,
alât prin caractere morfologice cât şi prin felul lor de vieaţă.
In timpul de 13 ani, de când mă ocup cu studiul peştilor din România,
am dat o atentiune cu totul deosebită Aoipenserlnilor. Intr'o monografie
specială a acestei grupe, voiu da descrierea amănunţită a tuturor formelor
constatate, împreună cu bastarzii şi formele tinere ale fiecărei specii. O
scurtă comunicare preliminară am şi făcut în anul acesta la congresul in­
ternaţional de pescarii din Viena(l). In lucrarea de faţă mă voiu mărgini
dar a descrie numai speciile cunoscute cu caracterele lor morfologice şi
biologice.
Dar nu numai în deosebirea speciilor una de alta, ci şi în privinţa ci asi­
ficaţiei lor nu s'a ajuns încă până azi la un rezultat mulţumitor. lIeckel
(1) Vezi Antipa, Die Store uncl âeren "VI-andenrngen în âie Etwopăischen Gen'(issf1'n mit b&­
sonderer Be1'iichsicktig'U'I1g âe» Stih'e d. Donow u. â. Schworeen. Meeres, Wien 1905 .
..
[241]
16
._-�
1\
I
I
I
I
I
i
8
,
1
(
I
I
'I
241
şi Fitzinger (1) şi apoi Heckel şi Kner (2) îi împart în 6 grupe (subge­
nuri): Lionisci, Acipeneeres, Helopes, Antacei, Siurionee şi Hueones ;
Brandt (3) din contră împarte mai întâiu genul Acipenser În 2 secţiuni
sau Cohorte : 1) Seotio sau Cohors 1. Holobostryches şi 2) Sectio sau Co­
hors II. Cladobostryches, după cum mustăţile le sunt simple sau cu apen­
dice. Pe fiecare din aceste cohor-ta le împarte apoi în mai multe subge­
nuri şi anume:
1. A. Husones, (subg. Huso; B. Sturioae« (subg. Siurio). C. Helopes
(subg. Helops).
II. A Shipacei (subg. Shipa). B. Sterledi (subg. Slerledus).
Această clasificaţie se bazează mai cu seamă pe lungimea botului şi
forma mustătilor si a buzelor cari însă si ele sunt variabile. Acelas
" " ,
lucru e şi cu clasificaţiunea lui Dumeril (4), care nu întrebuinţează decât
numirile nouă de Oplstocentre şi Mesocenire lăsând cele 6 subgenuri ale
lui Heckel. Impărţirea aceasta nu e nici ea naturală, căci sunt forme cari
la tinereţe sunt Opistocentre, iar mai târziu devin Mesocentre, sau altele
cari au ambele feluri de scuturi dorsale. Pe de altă parte se pun într' o
grupă forme cari prin organizaţia lor totală sunt mai îndepărtate una de
alta şi se separă forme apropriate.
După aceasta GUJlfher(5), fără a mai face o împărţire în subgenuri, etc.,
iea însă ca criteriu al clasifioaţiunii numărul discurilor laterale, pe cari el
le consideră că ar fi mai constante şi nu ar varia atât de mult, nici cu
vârsta nici dela individ la individ. Nici această clasificatiune însă nu se
potriveşte de loc, căci dacă poate la A. sturio, unde a numărat el scoabe le
laterale în diferite vărste, nu variază atât de mult, la alte specii variază
foarte tare şi am risca să facem greşeli grave de determinare bazându-ne
pe un astfel de caracter.
In fine în anul trecut D-I L. S. Berg (6) din Kasan, luând de bază mo­
dul de Inserare al membranelor branchiale în regiunea jugulară, împarte
genul Acipenser în 2 genuri deosebite (ceeace se mai făcuse de multe ori
şi în trecut), şi anume:
1. Gen. Huso. «Membranele branchialc sunt unite între ele /ji ţor­
mează deasupra istmului o cută care la partea ei posterioară este
liberă ..... Gura semilunară, foarte mare cuprinde toată faţa inferioară
a botuia». . .» ••
2 Gen. Acipenser. «Membranele brunchiale unite în regiuneajugu­
Iară /ji lipite de istm fără a forma o cută liberă. Gura. este iransoer­
sală şi inferioară, de o marime mijlocie, neajungând niciodată până
la marginile capului ... »
(1) Heckel u. F'itzinger, Monographische Durstellung der Gattung Acipen$er, Wien 1836.
(2) Heckel u. Kner, Susstvasser{ische cler Osterreich.ischen. Monarchie.
(3) Brandt u. Ratzeburg, Meclicinische Zoologie şi Brandt, Einige WQ1·te ub. tlie Europăisch-asiat.
Siorarten, 1869.
(4) A. Dumei-il, Monographie des Esturgeons, Paris 1867, şi Hisioire Naturelle des Poissons, Pa­
ris 1870.
(5) Giinther, Catalogtte, etc. VIII, pag. 334, 1870.
(6) L. S. Berg, Zur Systematik der Acipenseriden-Zoolog. Anzeiger, No. 22, 1904.
A. R.-Publ. Adamachi. 111. Antipa, lhtiologia.
l
[242]
242
Si această clasificaţiune este bazată mai mult pe 1.ID singur caracter, şi
acesta cu totul secundar, deci nu ne duce nici ea cu mult mai departe.
Din toate acestea reiese dar, că ori şi ce clasificaţiune-făcută numai pe
baza unui singur caracter nu ne poate da rezultatele dorite. Toate aceste
caractere însă combinate între ele ne pot da mijloace suficiente de a re­
cunoaşte o specie de alta şi a le defini pe fiecare în parte.
In cele ce urmează dar vom descrie diferitele specii din apele noastre,
căutând ca definiţiunile ce le vom da prin diagnoze să se bazeze pe tota­
litatea caracterelor distinctive şi să excludem pe cât cu putinţă posibili­
tatea confuziunilor provocate prin marea variabilitate a acestor peşti şi
prin diferinţele de vârstă.
După cum se vede din diagnozele date mai jos, şi noi divizăm Acipenserizii
noştri în 2 genuri: Acipenser şi Huso, aceasta însă nu o facem ca Berg
numai pe baza unui caracter de mică importanţă" ci din cauza unor diferinţe
anatomice foarte importante în construcţia canalului alimentar, diferinţe
cari până acuma pare că nu au fost observate încă, sau nu li s'a atri­
buit adevărata importanţă pe care o au. Şi anume pe când la celelalte
specii stomacul e divizat în 2 porţiuni, din cari una superioară are pereţii
foarte groşi şi musculoşi Iormănd un fel de pipetă ca la pasări, la Morun
stomacul e simplu, are numai o uşoară umflătură şi peretele său este
numai foarte puţin îngroşat.
1. Gen. Acipenser. Lin.
Cele 5 serii Ionqiiudinale de discuri osoase nu, se unesc între ele
la coadă. Capul învelit peste tot cu plăci osoase. La marginea supe­
rioară a operculului deasupra deschiderii branchiale cqte un spiracul
şi o parabranchie. D01"Sala şi anaia apropriaie de caudală. Gura
dreaptă cu mustatile cilindrice. Ambele membrane branchiale se lipesc
de istmul branchial fără a forma o cută liberă. Stomacul divizat în
2 porţiuni, din cari una superioară cu pereţi foarte groşi musculoşi .
fi
(ca pipota dela pasări).
1. sp. Acipenser glaber Mazsigli.- Viza.
(Tab. XVII. Fig. 90 a, b, c, d şi Fig. 91 a, b, c.
Cor pul g ros, p i e l e a a c o per it ă cu s cut ele f o ar tem ici d i n­
ţ a t e î n for m ă dep i e p ten ela par t eal o r p o s t eri o ară. Dis c u­
ri,le dorsale opistocentre, cu vârfurile posterioare a s c u-
[243]
243
ţ i t e lncălecându-se unele pe altele. Discurile laterale
nu m e r o ase (c e l puţ i n 6 O ), de for măr o m b i c ă, a c o per ind u - s e
cu marginile unul pe altul. l n ă l ţ i m e a maximă a. corpului
e la primul disc dorsal care e împreunat cu o o c i p i t a l u l şi
e cu mult mai mare având vârful ascuţit. Gura dreaptă cu
buzele groase, întregi. Mustăţile cu franzuri. Botul o o n i c
şi scurt.
Sinonime:
Huso II seu Antaceus glaber: .Marsigli, Danubius, etc., p. 34. tab. 19 fig. 2.
Acipenser glaber: Heckel, (manuscript). Fitzinger, Prodromus einer
Fauna von Osterrsich, p 340. Fitzinger u. Heckel, Monographische Dar­
stellung der Gattung Acipenser, pag. 270, tab. 25, fig. 3 şi tab. 28, fig.
5 şi 6. Nordmann, 1. C., pag. 544. Kessler, zur Ichthyologie des Sudwestl.
Russl., pag. 56. Reckel u. Kner, 1. c., pag. 332. Siebold, 1. C., pag. 359.
Guniher, Catalog. VIII, pag. 335. PanCic, 1. C., pag. 144. Dumeril, Hist.
nat. des Poissons, II, pag. 261. Antipa, Die Stare und ihre Wanderungen,
Wien 1905, pag. 7 şi pag. 12.
Acipenser nudiventris: Lovetzki, Nov. Magazin Iestvennoi Istorii, voI.
II, No. 1, 2 şi 3.
Acipenser schypa: Looeielei, Diagnosis piscium ad gen. Acipenserinum
perLinentium. Nouv. Mernoires de la societe d. naturalist. de Moscou, vol.
III, pag. 260, tab. 17, fig. 3-4. Kessler, Zur Ihtiologie des Siidwest.­
Russl., pag, 55; Ihtiolog. Aralo-Caspi-pont., pag. 281. Grimm. 1. C., No.
276. Sabaneje{, II, pag. 258. Warpachomski, 1. c., pag. 202. Brandt, Eu­
ropăisch-asiatlsche Storarten, pag. 113.
Acipenser schypa: Giddenslaeâi, Nov. cornment. Academ. se. imp. Pe-
tropoI. 1771, pag. 533. .
Acipenser marsiglii: Brandt u. Ratzeburg, pag. 260, tab. 15, fig. 3.
Acipenser pygmaeus: Reisinger, Ichtiolog. Hungar., etc., pag. 93.
După cum se vede, chiar din lista sinonimelor, această specie a dat loc
la foarte multe confuziuni cari durează încă şi astăzi. El a fost descris şi
figurat pentru prima oară de către Marsigli sub numele de Huso .II seu
Aniaceus glaber şi de aceea i-am şi pus numele lui Marsigli ca autor. In 1771
insă a descris GUldenstaedt sub numele de Acipenser schypa Un sturion căruia
i-a dat următoarea diagnoză; Acipenser rosiro obiuso, oris diametro quod
unam fertiam pariem lonqiore, cirris rostri propioribus; labiis bifides.
Acest peşte a fost apoi considerat de naturaliştii ruşi ca specia de care
ne' ocupăm aci, până ce în 1834 Lovetzki a descris-o din nou sub acest
nume. In acest timp însă şi Heckel descrisese acel aş peşte din Dunăre nu­
mindu-l A. glaber. Heckel însă a mai descris totodată un cu totul alt peşte
sub numele de Acipenser schypa pe care-I considera ca egal cu cel
descris de Giildenstaedt sub acest nume. De aici o întreagă confuziune.
Naturaliştii ruşi considerau şi consideră încă până azi că Viza este A.
schypa Guld., iar alţi autori numesc Viză pe A. glaber Heck, iar sub A. schypa
Guld. înţeleg peştele descris de Heckel sub acest nume.
[244]
244
Aceasta a făcut ca In cărţi de altfel ştiinţifice, ca de-ex, Warpaschowski,
să găsim că se dă sub numele de A. schypa Lov. o diagnoză care se po­
triveşte în adevăr acestui peşte (adică cu A. glaber HecIE.), dar în figură
se dă pe A. schypa a lui Heckel, care e cu totul altceva.
De asemenea s' a mai descris ca o specie nouă de către Lovetzki un
exemplar căruia îi lipsi au seriile de scuturi ventrale; în urmă însă s'a
dovedit că aceasta nu era decât o viză bătrână şi că acestora C11 vârsta
le dispar scuturile ventrale; asemenea exemplare se găsesc foarte des şi
în apele noastre.
Viza are corpul rotund, înălţimea sa maximă fiind aproape egală cu lă­
ţimea şi cuprinzându-se cam de 8 ori în lungimea totală. Botul ei este
conle, drept, gros şi înalt, iar la capăt rotunzit. Lungimea sa este de obiceiu
egală cu de două ori lungimea mustăţi lor interne, aşa că aceste sunt tocmai
la mijlocul distanţei dintre vârful bot ului şi marginea superioară a gurii.
Gura ca la toţi Acipenserizii este formată printr'o trombă retractilă, nu
tocmai largă, aşa că marginile sale sunt la oarecare dinstanţă de Anar­
ginea botului. Buzele sunt ambele întregi nedespicate la mijloc.
Mustăţile sunt rotunde, Însă au pe marginea lor internă mici exerescenţe
ca nişte franzuri. PLăcile osoase cari acoper capul sunt foarte puternice
şi bine lipite între ele. Ochii sunt mici, ei sunt aşezaţi pe laturile capu­
lui, protejaţi de jur împrejur de oasele frontal anterior, frontal posterior,
postorbital şi suborbital. Distanţa dela un ochiu la altul e foarte mare fiind
egală aproape cu de 7 ori diametrul ochiului. Imediat în faţa ochilor sunt
situate narinele, acestea sunt duble şi deschlderile lor sunt la o distanţă
oarecare una de alta: cea posterioară, care e mult mai mare, e lungăreaţă
şi aşezată perpendicular pe axa corpului, cea anterioară e rotundă şi cu
mult mai mică. Occipitalul are o formă triunghiulară cu capătul anterior
foarte îngustat băgându-se ca o pană între cele 2 parietale, iar cu mar­
ginea sa posterioară lăţită articulându-se prin ea cu primul scut dorsal.
Primul scut dorsal este foarte înalt şi ascuţit la capătul posterior, aşa că
el formează punctul culminant al oaselor craniului.
Celelalte oase dorsale merg descresoând până la ultimul de lângă ari­
pioara dorsală ; ele sunt opistocentre şi cel anterior încalecă capătul
celui următor. Numărul lor variază dela 12-15.
Scuturile laterale sunt mici având o formă aproape regulată rombică
�. şi sunt atât de îndesate între ele, încât cel anterior acopere în totdeauna
marginea celui următor. Numărul lor este de asemenea variabil cu vârsta,
însă la exemplare adulte ajunge la 60 pe fiecare lature.
Scuturile ventrale sunt foarte mici şi cu cât exemplarul e mai mare, cu
atât sunt mai ascunse în piele. La unele exemplare bătrâne scuturile ven­
trale ajung să dispară cu totul, din care cauză chiar acestea ajunseră a
fi considerate ca o specie aparte: A nudiventris.
Pielea e în aparenţă netedă, însă pipăind-o vedem că e aspră când o atin­
gem dela coadă în spre cap. Cu lupa vedem că ea este acoperită cu o
mulţime de mici plăci osoase, având toată marginea posterioară cu mici
dinţi în formă de pieptene; între aceste plăci sunt şi unele ceva mai mari.
Pectoralele au un radiu osos foarte puternic. Dorsala este împinsă foarte
mult înapoi, aproape de caudală şi are baza lungă. Anala are baza mai
[245]
•
245
scurtă şi e aşezată sub ultima parte a dorsalei, aşa că se termină amândouă
deodată. Caudala are de obiceiu la exemplarele adulte lobul superior de
trei ori mai lung ca cel inferior; la exemplarele tinere însă lobul inferior
e cu mult mai mic şi la pui de 8 -10 cem. aproape nu există de loc.
Coloraţiunea. Spinarea e cenuşie bătând în cafeniu, câte odată în vânăt;
pe laturi ceva mai deschis; dela jumătatea distanţei dintre linia scuturilor
laterale şi cea a scuturilor ventrale corpul e alb de tot ca şi partea ven­
trală.
Dimensiunile. In Dunăre se prind câte odată exemplare de 60 şi chiar
80 kgr., însă foarte rar. Cel mai mare pe care l-am văzut avea 46 kgr.
şi o lungime de 1.50 m. Exemplarele obişnuite ce se prind aproape zil­
nic au o greutate de 8-10 kgr.
Bioloqia. Viza este un peşte adaptat în totul la vieaţa de apă dulce,
încât ea numai foarte rar se mai duce în mare şi atunci numai rătăcită
în timpul apelor mari.
Din această cauză pe toată coasta Mării Negre dintre Portiţa şi Sf. Gheor­
ghe abia se prind pe fiecare an câteva exemplare. Şi în Dunăre ea
nu este prea deasă în regiunea Deltei, din sus de Galaţi însă începe a fi
tot mai multă. In susul Dunării ea nu merge prea departe, în tot cazul
după Heckel u. Kner nu trece decât foarte rar peste Komorn. In râurile
noastre ea se suie câte odată primăvara în partea inferioară a Prutului,
Siretului, etc. In bălţi ea nu intră niciodată.
Viza se aseamănă foarte mult în felul ei de vieaţă cu Cega, cu care
are aceleaşi locuri de hibernaţiune, de hrană şi de reproducţie. Hrana ei
este ca şi a Cegăi: Insecte şi larvele lor, scoici, melci, etc. nu e însă de
loc răpitoare. Epoca ei de reproducţie este dela finele lui Aprilie la finele
lui Maiu, câteva zile în urma Cegăi. Locurile unde-şi depune icrele sunt
în Dunăre pe bancurile cu nisip şi pietriş, cari însă nu sunt prea ridicate;
din contră ele caută ca apa să fie ceva mai repede, astfel ca să le spele
icrele şi să nu depuie potmol peste ele. Ouăle lor se desvoltă repede.
Puii lor se găsesc adeseori prin Dunăre şi mai cu seamă la 1 vancea şi
între Pisica şi Isaccea (între mila 64-85). Ei stau aici în permanenţă şi se
găsesc de toate dimensiunile.
In timpul iernii Viza ibernează şi ea în Dunăre în aceleaşi locuri ca
ca şi Cega, adică la gropi mai adânci cu un fund vârtos. «.
Pescuiiui. Viza se prinde ca şi toţi Acipenserizii mai cu seamă cu Car­
macele ; descripţiunea acestor instrumente o voiu da-o la, descrierea Mo­
runului.
lntrebuinţarea. Viza are o carne cam prea grasă, însă foarte gustoasă
şi e foarte mult apreciată. Ea însă nu vine niciodată în cantităţi mari pe
piaţă, deoarece dintre toate speciile de Acipenser ea este cea mai rară.
Icrele ei sunt aproape ca cele de Morun. .
Nume populare. Numele popular este Viză; la exemplarele mici ca de
40-50 cm. lungime li se zice pe la Brăila şi Galaţi Bogzar.
Lipovenii îi zic Viz, Grecii şi Turcii Viza.
j
[246]
I
, .
"
--�----------
246
2 sp. Acipenser ruthenus Lin. Cega. �
Fig. 92.
Corpul de o grosime mijlocie. Pielea acoperită cu s c u te l e
foarte mici, dinţate la partea lor posterioară. Discurile dor­
sai e o p i s toc e n t re c u v â r fur i 1 e p o s te r i o are a s c u ţ i t e, î n c ă l e­
o â n d u - seu n ele pe alt ele. P r i m u 1 dis c dor salii p i t cu o c c i­
pitalul este numai cu puţin mai mare decât cel de al doilea.
Discurile laterale între 60-70, de formă r o m b i c ă, a c o p e­
rin d u - sec uma r g i nil e unu 1 pe alt u 1. Gur a d rea p t ă, buz ade sus
înt rea g ă, buz ade jos înt r e rup t ă } ami I joc cuc ape tel e in te r n e
apropiate unul de altul. Mu s t ă ţ i l e cu franzuri; botul ascu­
ţit şi foarte lung.
Sinonime:
Huso III, Sturio 1: (Juv.) (?).
Huso IV, Sturio II. (adult): Marsigli, 1. c., IV, pag.35 şi 36, tab. 11,
fig. 1 şi 2.
Acipenser ruthenus: Linne., Syst. Nat. 1, pag. 403. Bloch, 1. o., III,
pag. 98, tab. 89. Lepechin, Reise durch d. Russ. Reich., 1, pag. 154, tab. 9,
fig. 1 şi 2. Brandt u: Retzeburg, Medicinisohe Zoologie, vol. II, pag. 21.
Lovetzky, Diagnos. Pisc ad Gen. Acipenser, tab. 18, fig. 2, pag. 261. Fitzinger
u. Heckel, Gattung Acipenser, tab. 26, fig. 5 şi tab. 30, fig. 15--16,
pag. 279. Nordmann, 1. c., pag. 545. Kessler, Zur Ichthyologie, pag. 52;
Nachtrage zur Ichthyolog, pag. 24 şi 28. Heckel und Kner, 1. c., pag. 337.
Siebold, 1. o., pag. 360. Giinther, 1. C., VIII, pag. 335. Kessler, Ichthyolog.
Aralo-Caspi-pontlca, pag. 280. PanCic, pag. 146. Sleindachner, Fische a.
der Theissmiindung. Verh. Zool.-Bot. Ges. Wien 1864. Reisinger, 1. c.,
pag. 90. Grimm, 1. c., No. 273. Brandt, 1. c., pag. 113. Sabanejef, 1. c.,
II, pag. 545. Warpacho1Vski, pag. 200. Antipa, 1. c., pag. 7 şi 12.
Acipenser sterleta: Giddensta edi, Novi Comment. Acad. Sc. Petropo1.,
XVI, pag. 533.
Acipenser pygmaeus: Pallas, III, pag. 102, tab. 16.
Acipenser Kamensis: Lovetzki, pag. 262, tab. 16, fig. 2.
'In afară de caracterele principale arătate prin diagnoză, Cega se mai
deosebeşte de Viză şi prin altele mai secundare:
1) La Cegă corpul nu este atât de înalt şi de gros, înălţimea sa se
cuprinde aici de 9 ori în lungimea totală.
2) Dimensiunile Cegăi sunt în genere cu mult mai mici decât ale Vizăi.
3) Gura este diferită. Buza de sus este întreagă, însă cu mult mai sub­
ţire decât la Viză, iar buza de jos e ruptă la mijloc, însă spaţiul lăsat între
cele 2 capete ale ei este mic.
[247]
t­
I
I
Q
247
3) Botul care este foarte lung şi ascuţit este puţin îndreptat în sus, iar
la partea sa inferioară are un jgeab care e mai lat la vârful botului decât
spre partea sa posterioară şi în apropierea gurii formează 3 mici butoni
ieşiţi afară,
4) Ochii sunt aici rotunzi si distanta între ei este cu mult mai mică
decât la cealaltă specie, fiind' egală cu cel mult 31/2-4 ori diametrul lor.
5) Inălţimea maximă a corpului e aici abia la al 3-lea sau al 4-1ea scut dor­
sal, Primul nu mai e aleea nici asa de mare nici asa de înalt.
, , ,
Coloraţiunea. Coloarea generală e următoarea: Spinarea cenuşie sau
cafenie, batând puţin în verde. Scuturile albicioase. Partea ventrală gălbie
bătând câte odată puţin în roz.
Dimensiunile la cari ajunge Cega de regulă în apele noastre sunt 4-5
kgr. şi o lungime de 60-70 cm. Totuş nu sunt de loc rare exemplarele
şi de 8-10 kgr. bucata.
Distribuţiunea �i Biologia. Ca şi Viza, Cega este un peşte de Dunăre,
care nu merge decât foarte rar în mare; numai câte odată exemplare ră­
tăcite se mai prind prin faţa gurilor Dunării.
In Dunăre ea se urcă, după cum ştim din literatură, până la Viena, ba
chiar rareori până prin Bavaria şi intră şi râurile Drava, Tisa, Mureş,
Sorneş, Salzach (Heckel u. Kner), ba chiar prin Mur ajunge până la Graz
(Mojsisovicz).
La noi ea este mai rară în regiunea Deltei Dunării, foarte multă în re­
giunea Brăilei (chiar în faţa oraşului) şi pe Borcea precum şi în genere
în susul Dunării. Ea intră primăvara prin râurile Jiu, Olt, Argeş, Prut,
Siret, etc. şi se prinde în regiunea lor inferioară. In bălţi nu intră de­
cât în mod cu totul excepţional şi anume în regiunile unde e primăvara
un curent foarte repede prin gârle, încât se înşeală, crezând că merge la
apă curgătoare. Aşa sa prins de ex. odată Cegă multă la balta Potelu.
In Dunăre ea stă numai la adâncimi mari, unde fundul e vârtos, pietros sau
argilos şi îi plac mai cu seamă gropile lângă cari vine pe urmă un banc
mai ridicat. Aceste locuri sunt de obiceiu după coturi, aşa că pescarii ştiu
să le aleagă şi să-şi pună instrumentele acolo. Foarte adeseori în anu­
mite regiuni locul unde stau ele este chiar pe mijlocul talvegului Du­
nării (de ex. în faţa Brăilei). In atpr.o.pierea;, malurilor nu se găseşte de­
cât foarte rar, cel mult acolo unde malurile sunt drepte şi adânoimile
mari sunt apropiate. Foarte multă se găseşte de asemenea la anumite epoci
pe bancurile nisipoase sau cu pietriş, cari sunt la adârrcimi ceva mai
mari. In timpul iernii Cega stă la gropi, ea îşi caută însă în totdeauna
astfel de gropi cari nu au un fund nămolos, ci cât se poate de tare şi în
apropierea lor să fie un banc de nisip sau pietriş, sau cum zic pescarii,
"un prag". Ele stau în tot timpul iernii în grupuri mai mari - împreună
şi cu Viza - aproape amorţito pe fund, fără a mânca .nimic.
Cega nu poate suporta apa turbure şi îndată ce după o ploaie râurile
aduc apa turbure în Dunăre, ea se retrage imediat la fund în locurile cele
mai. adânci. Aşa de ex. pescarii dela Brăila ştiu în totdeauna că după ploaie,
când se turbură apa Dunării, trebue să meargă să tragă cu Setcile la un
loc anumit, unde Cega vine în cantităţi foarte mari în acest timp şi se adună
pe fund chiar în talvegul apei.
[248]
_ .. _--- ..... ----------------�-�-�-�---
248
Hrana. Cega se hrăneşte aproape excluziv cu cr.sstacee şi larve de
insecte. Hrana sa favorită este însă larvele de Rusalii sau Veiricea, (Ră:
Bură pe la Călăraşi, MitiUcă la Ruşi şi Lipoveni). Aceasta este o Ephe­
meridă (două specii de Palingenia) care îşi depune ouăle primăvara în •
Dunăre şi larvele ei trăesc apoi aici tot anul, fiind hrana cea mai pre­
ferată a Cegăi şi în genere a celor mai multe specii de peşte. Larvele
de Rusalii se găsesc în totdeauna în maluri la o adâncime mare de 6 - 8
metri şi cu cât scade apa, cu atât se scoboară şi ele mai mult la fund;
numai când scade apa brusc, atunci se pot găsi la 11/2 m. dela supra­
faţa apei.
Ele nu se găsesc niciodată în fundul apei, ci numai pe sub ma­
luri. Vetricea apare ca insectă completă pe la ziua de Rusalii, (de
unde numele său) şi trăeşte numai scurt timp când îşi depune ouăle în Dunăre.
Aceste se desvoltă încet, aşă că abia pe la mijlocul lui August încep a apă­
rea larvele, cari se găsesc apoi în această stare în tot cursul anului.
Cega este atât de legată de Rusalii, cari sunt hrana ei principală, încât
pescarii recunosc locurile de cegă după găurile de Rusalii pe cari le văd
în maluri. Pentru a căuta cu şi mai mare siguranţă locurile de Cegă, ei
au un fel ele instrument numit Gin, care este un fel de sondă; cu aceasta
scot bucăţi de pământ dela adâncimi mari de 8 - 10 m. spre a vedea
dacă conţine Vetrice. Acesta constă dintr'un ghionder la capăt cu un ci­
lindru de tinichea, deschis la ambele sale capete.
In timpul dela- Iunie până la August cât lipseşte Vetricea, Cega mănâncă
crustacee, adică « un fel de viermişori, dar cari sunt raei» --cum zic pesoariiv-­
Aceştia îi găseşte mai cu seamă la butuci şi sub sălciile lnnecate, şi pes­
carii cunosc şi aceste locuri foarte bine spre a o căuta.
Larvele de vetrice sunt şi cea mai bună nadă pentru Pripoaneie
de Cegă.
Epoca şi locurile de reproduciie. Epoca de reproducţie a Cegăi cade
între mijlocul lui Aprilie până la sfârşitul lui Maiu şi câte odată ţine chiar
şi până la începutul lui Iunie; totuş epoca principală este în totdeauna
la inceputul lui Maiu.
Locurile lor de reproducţie sunt în totdeauna numai în Dunăre şi anu­
me la adâncimi mari. Aceste locuri sunt în totdeauna bancuri de nisip şi
de pietriş aşezate la o adâncime de 6- 8 m. sub suprafaţa apei, dar unde
curentul e destul de puternic spre a nu depune potmol pe ouă şi a le
spăla mereu. După unii pescari Cega şi-ar săpa singură cu coada în acest
pietriş locul unde îşi leapădă icrele.
lntrebuinţarea, producţia, etc. Cega este cel mai gustos peşte din Du­
năre şi din cauza calităţii sale este foarte căutată. Ea se vinde aproape
toată proaspătă şi numai foarte rar sărată (induloită) sau afumată. Pre­
ţurile sale chiar în comerţul «en gros» sunt foarte variabile, oscilând în­
tre 100-250 lei suta de kgr. Producţiunea este numai în unele regiuni
ale Dunării mai mare, în altele aproape nulă. In regiunea Deltei Dunării
-dela Isaccea la mare- se prinde în medie numai 12 -14.000 kgr. anual,
din contră în regiunea domeniului Brăilei, unde este o porţiune cu mult
mai mică din Dunăre, se prinde între 24-28.000 kgr. anual. Curios e că
braţul Măcinului, pe care navigaţiunea nu e mare, nu produce decât foarte
I.l
a
Q
Q
[249]
249
puţină Cegă, din contră Borcea şi braţele mici ale Dunării din jos de
Piua-Pietrii au o producţiune foarte mare. In braţul Sulinei Cega lipseşte
aproape cu totul, deoarece o alungă navigaţiunea mare cu vapoarele
adânci cu hclioe cari răscolesc toată apa Dunărei până în fund.
Pescuitul. Cega se prinde atât cu Plasele, cât şi cu cârligelc şi anume:
1. Cu Setea de Cegă (Plava de Cegă sau Cegarniţa la Turtucăeni),
Aceasta este o setcă întocmai ca şi cea de scrumbii, compusă din 3 plase,
adică 2" radine şi o plasă deasă, având oJungime variabilă dela 100-500
metri; ea este astfel regulată, încât să pescuească numai pe fundul apei,
îngreoindu-se Camăna cu plumburi mari, iar la otgonul de sus puindu-se
numai plute mai mici. Cu ea se pescueşte cu curentul întocmai ca şi cu
setea de ser-umbli, purtând-o 2 pescari dintr'o barcă;
2. Cu Trandadaia sau Târiioarea. Aceasta este un instrument spe­
cial pentru a scoate Cega din gropi. El este format din 2 leaţuri de lemn
ca de 1.40 m. fiecare, impreunate la un capăt al lor astfel încât să facă un
unghiu ca de 90° între ele. Pe rama astfel formată se întinde o bucată
de setcă (cu 3 plăşi), care la marginea de jos o lăsată mult mai lungă
şi pe carnăna ei sunt din distanţă în distanţă înşirate plumburi alter­
nând cu oase de cal (fluerele dela picioare). Dela capătul de sus unde
sunt impreunate cele două leaţuri se leagă o fringhie de care se ţine tot
instrumentul în suspensiune. Pescarul tine funia în mână si lasă Tranda-
, ,
daia să se tărască cu carnăna ei pe fundul Dunării. Ea fiind lungă, intră
prin gropi şi iea forma lor, iar oasele de cal făcând sgomot sperie Cega
care sare în sus şi se încurcă în radinele plasei. Acest instrument se zice
că s'a introdus mai întâiu din Serbia, el este astăzi însă peste tot răs­
pândit la toţi pescarii noştri.
3. Cu Pripoanele de Cegă (Periteşti la Ruşi). Aceste sunt cârlige mici
cu «urechi», legate fiecare cu câte o sfoară de 35 cm. şi toate sforile
sunt prinse apoi pe o frânghie lungă ca de 60-100 m. la o distanţă de
1-1.10 m. una de alta. La fiecare undiţă se pune câte o Vetrice cu nadă.
Pripoanele se pun pe fundul Dunării, iar un capăt se priponeşte cu un ţăruş
la mal, sau îl însemnează cu o geamandură deasupra apei.
4. Cu Cărmăeldelc de ceqă. In timpul când lipsesc larvele de Ve­
trice, pescarii aşează la fundul Dunării Cârlige fără nadă. Aceste sunt
aşa zisele Cărmace sau Cărmăcute. Ele constau din undiţe cev.t.rnai miei
decât cele dela pripoane, cu urechi, şi sunt mai apropiate una de alta
pe coarda principală. Sunt 2 rânduri de undiţe, unele cari merg în josul
coardei şi altele în sus. Cele cari stau în sus sunt suspendate fiecare câte
cu o plută. Ele fiind foarte ascuţite, îndată ce Cega le atinge intră în corpul
ei şi o prinde. Se pun serii întregi pe fundul-Dunării ancorăndu-se lângă fund.
5. Cega se mai prinde la Lăptaşe şi în tot felul de alte plăşi.
Numele populare. Ceqa, în Moldova Cigă şi în unele părţi ale Moldovei
Ciciugă şi Ceciugă.
Varietăţi de oolnraţinne: In afară de forma obişnuită, Cega se mai găseşte
în 2 varietăţi: (1) var. alba (1), caracterizată printr'o piele cu totul albă
(1) Vezi Antipa, Die Stare, pag. 7.
[250]
250
lipsită cu desăvârşire de pigment, având chiar ochii roşii (Albinos), şi 2)
var. erytraea (2), adică exemplare având corpul colorat roşu cărămiziu foarte
frumos (Erythrism), cari se găsesc adeseori şi pe cari pescarii le numesc
Impăratul cegăi.
1. var. Acipenser ruthenus var. brevirostris, nov. vaz.
Fig. 94, a, b, c.
Sinonime:
(?) Kostera: Gmelin, Reise durch Russland zur Untersuchung der 3 Na­
turreiche, St. Petersb, 1774, IIT, pag. 238.
('?) Acipenser stellatus �. var. Gmelini: Lin., Syst. Nat., ed. 13-a.
(?) Acipenser Gmelini: Fitzinger u. Kner, 1. c., pag. 272, tab. 25, fig. 2
şi tab. 30, fig. 17-18. Heckel u, Kner, 1. c., pag. 340. Jeitteles, Prodr.
Faunae Hungar., pag. 69. Nordmann, 1. c., pag. 544. PanCic, pag. 148.
Dumerii, 1. o., II, pag. 250.
(?) Acipenser ruthenus var. Gmelini: Kessler, Zur Ichthyolog., pag. 53.
Brandt, europ. asistisch. Store, pag. 113. Gwnihe«, Catalogue VIII, pag. 335.
Kessler, lchthyol. Aralo-Caspi-pontica, pag. 281. Seeleu, pag. 291. Antipa,
Die Store, pag. 7.
In apele Dunării se găseşte o varietate de Cegă cu botul scurt, ea se
aseamănă în totul cu Cega, numai că botul ei este triunghiular, scurt şi
rotunzit la vârf. Gura este în totul asemănătoare cu a Cegăi având buza
de sus dreaptă şi întreagă, iar cea de jos despicată la mijloc, şi ambele
fragmente ale buzei de jos sunt umflate la capetele lor interne şi întoarse
în jos întocmai ca la Cegă. Mustătile sunt cu franzuri şi ajung până la
marginea superioară a gurii, sunt însă ceva mai lungi decât distanţa dela
vârful botului până la inserţiunea lor. Corpul este în totul asemănător cu
al Cegăi, înălţimea sa maximă fiind în dreptul celui de al Ill-lea sau al IV-lea
scut dorsal, iar primul scut dorsal, deşi ceva mai mare decât cele urmă­
toare, nu este atât de mare ca la Acipenser glaber şi nici aşa de ascuţit
şi de înalt.
E posibil că această formă să fie cea descrisă de Fitzinger sub numele
de Acipenser Gmelini, totuş se deosebeşte de ea prin faptul că aicea primul
scut dorsal nu e atât de mare, pe când din desenul dat de Fitzinger şi
Heckel se vede că el e la A. Gmelini tot asa de desvoltat ca la A. Glaber.
,
De asemenea aicea corpul e mai îngust ca la A. Gmelini şi înălţimea sa
maximă e în dreptul celui de al 3-lea sau al 4-lea disc dorsal. Tot astfel
placa mediană, care iese în afară pe mijlocul părţii inferioare a botului,
este aicea cu mult mai scurtă, urmată de 3 tubercule aşezate una după
alta în linie dreaptă, pe când la A. Gmelini avem 4 tubercule mai mult
sau mai puţin aşezate în zig-zac sau pe 2 linii. In fine mustăţile aicea în­
doite înapoi trec ceva de vârful botului.
(2) Vezi Brandt, Buletinul Acad. de St. Peiersb., 1851, Tab. 13.
[251]
Fig. 95, 96, 97, 98.
251
o formă cu totul asemănătoare cu A. Gmelini am întâlnit de asemenea,
însă pe aceasta eu nu o pot considera decât ca pe un bastard între Cegă
1 �i Viză şi voiu descrie-o în urmă odată cu ceilalţi bastarzi de Acipenser.
Din toate aceste reiese, cred, că forma descrisă de Heckel şi Fitzinger sub
numele de A. Gmelini era un bastard între A. glaber şi A. ruthenus, iar
forma aci descrisă este o nouă varietate de Cegă cu botul scurt. Cred că
această formă a mai fost cunoscută şi de alţi naturaliştii, însă a fost con­
fundată în totdeauna cu A. Gmelini, de care se deosebeşte numai foarte
puţin, şi nu a fost niciodată descrisă în mod special.
De asemenea este foarte interesantă comunicarea pe care mi-o face d-l
Grimm, că Acipenser Gmelini s'ar găsi în fluviul Kura şi că acolo Acipenser
ruthenus tipic nu se găseşte de loc. In acest caz de sigur că nu am putea
avea a face cu un bastard, ci numai cu o formă specială, care însă ar tre­
bui examinată mai de aproape pentru a ne putea pronunţa asupra ei.
Nume populare. Cegă cu botul scurt.
\\ i:. 3. sp. Acipenser stellatus. Pal!. Pâstzuqa.
Q
1
i
l
Corpul lung, rotund şi puţin înalt. Pielea acoperită cu
s c u t e l e mici d i n ţ a t e t n f o r m ă d e p i e p t e n e şi cu scutele mai
mari s t e l a t e . Discurile d o r s a l o o p i s t o c e n t r e , cu vârfurile
p o s t eri o are as cu ţ it e, în o ă l e c â n d u- s e î n să nu mai puţ i nun ele
p eal tel e, cub a zaI a t ă î n for m ă d e i ni m ă, P r i m u I dis o, car e
e se par a t d e o c cip i t a l, est e c e v a mai mar e de cât al doi lea,
iar al treilea egal cu al IV-lea şi cu mult mai mic decât al
VIII-lea. Discurile laterale Între 30 şi 40, de formă r o m b i c ă
cu marginile crestate, neacoperindu-se unul pe altul.
Gur a d rea p t ă , buz ade sus Înt rea g ă , buz ade jos ÎntI'.e rup t ă,
cuc a. p e tel e e i i n t e r n e dep ă r t a te unul dea I t u 1: Mus t ă ţiI e
rotunde,fără f'r a n z u r i, neajungând până la g u r ă. Botul foarte
I ung şi I ă ţi t În for mă des p adă.
Sinonime:
Huso VI seu Antaceus rostratus: Marsigli, 1., C., tab. 12, -fig. 2.
pag. 37.
Acipenser seuruga: GiUdensfaedt, Nov. Cornent. Acad. Petrop. 1771.
Acipenser helops: Pal/as, Zoographia Rosso-Asiat. Bd. III, pag. 97;
Cuvier, Regne Animale. II ed., pag. 380.
Acipenser stellatus: Pallas, Reise durch d. Russische Reich, voI. 1.
pag. 31, şi Anhang, pag. 460. Gmelin, in Linne Syst. Nat., ed. XIII, voI.
[252]
�--------------------------------------------------------------=------
252
1, pag. 1486. Lepechin, Nov. Acta Acad. Petrop. IX,_.pag. 35, tab. A.
Reisinger, 1. c., pag. 92. Filein ger, Prodr. Fauna v. Oester., Bd. 1, pag.
340. Brandt u. Ratzeburg, Med. Zoolog. Bd: II, pag. 25; tab. 3, fig. 3
şi pag. 351-352. Lovelzki, l. c., pag. 262, tab. 18, fig. 1 şi 1 a. Fitzin­
ger u. Heckel, l. o., pag. 287J tab. XXVI, fig. 3 şi tab. XXX, fig. 13
şi 14. Nordmann, 1. c., pag. 545. Heckcl u. Kner, 1. o., pag. 343. Sie­
bold, 1. o., pag. 362. Kessler, Zur Ichthyol., pag. 54; Nachtrăge, etc., pag.
25. Gunihe», Catalogue VIII, pag. 340. Kessler, Ihtiol Aralo-Caspi-pon­
tică, pag. 283. Brandt, Europ.-asiat. Stare, pag. 113. Grimm, l. c., No.
278. Sabanejeţţ, II, pag. 523. VVarpacho1vski, l. c., pag. 205. Seeley, l. c.,
pag. 393. Antipa, Die Stare, ect., pag. 7 şi 13.
Acipenser stellatus var. donensis: Lovetzki, l. c., pag. 263.
Acipenser sturio : Meidinger, 1. c.
Acipenser Ratzeburgii: Brandt, in Brandt u. Ratzeburg. Med. Zool. II,
pag. 351, tab. I-a, fig. 3, pag. 352.
Păstruga se recunoaşte uşor: prin corpul ei cu mult mai lungăreţ şi
mai subţire decât al tuturor celorlalte specii de Acipenser şi prin botul
ei foarte prelungit şi turtit în formă de spadă. Ea formează în multe pri­
vinţe o scară de transiţie între două grupuri reprezentate prin Cegă şi
Viză de o parte şi prin Nisetru de alta. Pielea ei e acoperită atât cu scute­
lele mici pectinate, caracteristice Cegăi şi Vizei, cât şi cu scutelele
mari stelate caracter-istice Nisetrului ; gura ei are buza de sus intreagă
ca la Cegă, iar cea de jos e întreruptă şi desvoltată numai la col­
ţurile gurii, ca la Nisetru. Mustăţile sunt simple, rotunde şi nu ajung
până la gură ca la Nisetru. Discurile dorsale, deşi sunt opistocentre, marginea
posterioară a buzei lor însă e mai lungă decât vârful, aşa că acesta e ceva
mai apropriat de mijloc şi formează transiţia spre discurile mesocentre :
ele nu se mai încalioă unul pe altul decât foarte puţin. Discurile laterale
sunt numai cu puţin mai numeroase ca la Nisetru şi au aproape aceeaş
formă. Primul disc dorsal nu mai e atât de înalt, etc., etc.
De aicea se vede dar că această specie în adevăr formează o transiţie
dela Cegă spre Nisetru, având o serie întreagă de caractere comune cu
fiecare din ele.
Coloraiiunea. Păstruga are în genere pe spinare o coloare neagră-ca­
fenie sau cenuşie bătând câte odată în vânăt; pe laturi această coloare e
mai puţin intensă până la jumatatea distanţei dintre linia discurilor late­
rale şi ventrale, de aici în jos şi pe toată partea ventrală e gălbie. In
genere însă ca la toti Acipenserii coloarea variază foarte mult după apa
unde a fost prins: cei din mare sunt negri de tot, câte odată pare că ar
fi unşi cu cărbune din fum, cei din Dunăre, dacă au stat aici mai mult
timp, sunt cu totul deschişi cenuşii.
Dimensiunile. Păstruga poate ajunge în apele noastre la o greutate de
peste 20 kgr. şi o lungime de aproape 2 m.; exemplarele obişnuite ce se
prind însă au cam 6-8 kgr. greutate şi o lungime de 1.20-1.40 m.
Biologia fji distribuţiunea. Păstruga trăeşte atât în mare cât şi în
Dunăre, locuinţa sa principală însă este în mare. De aici îşi începe ea
migraţiunile ei în contra curentului scurt timp după trecerea sI oilor
--�--_._--
")"''z='' ..
•
V'SÎb& .,
7
[253]
253
pe Dunăre, cam prin primele zile ale lui Martie. In acest timp se prinde
foarte deseori la Orii de către pescarii cari tocmai în această epocă iese
pe tot lungul Dunării la pescuitul Somnului.
In Dunăre ea stă mai mult în aceleasi locuri unde stau NiseLrii si Mo-
, ,
runii şi se prinde mai rareori la. locurile de Cegă şi Viză. In Dunăre ele
stau un timp foarte îndelungat şi multe dintre ele rămân în tot cursul
anului, căci se prind în orice timp. Cantităţile însă ce se prind în Dunăre
sunt în totdeauna cu mult mai mici decât cele ce se prind în mare.
Din literatură ştim că ele se suie în susul Dunării până aproape de
Komorn, de aici încolo însă numai foarte rar, se suie însă în Drava şi
Tisa până aproape de Tokay. In România se urcă numai excepţional în
câteva din râurile cele mai mari şi rămân numai în regiunea lor inferi­
oară. Nici în bălţile Dunării ele nu intră decât numai din întâmplare în
timpul apelor mari. Hrana lor constă mai cu seamă din scoici, meloi,
crustacee şi în Dunăre larve mari de insecte; niciodată însă nu am
găsit în stomacul lor peşte.
Epoca lor de reproduc ţie este către finele lui Maiu, variind după tem­
peratura apei. Ele leapădă icrele atât în Dunăre cât şi la mare, pe ban­
curile de nisip din faţa gurilor ei. In Dunăre au cam aceleaşi locuri de
reproducţie ca şi Nisetrul, adică pe praguri. Puii se întorc în scurt timp
la mare, aşa că aproape în fiecare an am pescuit în faţa gurii Sulinei
prin lunile lui Iunie şi Iulie cantităţi foarte mari de pui din acel an. In
mare ei stau timp de vreo 2 ani în faţa gurilor şi primăvara în epoca
Scrumbiilor se prind în Setcile dela mare cantităţi enorme de pui din
anul trecut. E curios că la scăderea apelor din bălţi se prind în totdea­
una la leasă --.- mai cu seamă la Filipoiul în domeniul Brăilei - şi pui de
Păstrugă; aceştia de sigur au fost aduşi primăvara de curentul apei în
bălţi, căci se ştie că Păstruga nu leapădă icrele niciodată prin bălţi ci
numai la locurile adânci şi cu curent puternic din Dunăre.
Intrebuinţarea. Păstruga are o carne foarte bună care se aseamănă la
gust cu a Niseteului, fără a o ajunge însă. Ea intră în comerţ atât proas­
pătă cât şi sărată sau afumată. Preţurile ei medii sunt 60 -- 75 lei suta
de kgr. Ca producţiune numai gura Sf. Gheorghe dă pe fiecare an câte
7-8.000 kgr.
Piseiculiură. Cred interesant să comunic că puii de Păstrugăe .transpor­
taţi în unele bălţi cu apă dulce, cresc şi se desvoltă foarte bine şi re­
pede. Aşa în lacul Siut-Ghiol de lângă Constanţa, care .are apă adâncă şi«
limpede cu un fund pietros şi nisipos, punându-se acum câţiva ani pui de
Păstrugă şi de Nisetru ei au crescut atât de mult, încât în anul trecut s'au
pescuit de acolo 400 kgr. de aceşti peşti. Această experienţă ne arată că
Păstruga ar putea fi întrebuinţată spre a pune în valoare unele bălţi în
acest mod; ea nefiind răpitoare nu aduce nici o vătămare celorlalţi peşti
si sporeste în mod considerabil rentabilitatea băltii. Desi ea nu se repro­
duce în 'aceste ape, s'ar putea însă pune în fie�are �n puii prinşi din
mare sau din Dunăre.
Pescuiiul, In afară de Carmacele de Morun şi Nisetru, în cari se prinde
şi Păstruga, ea se mai prinde în următoarele moduri:
I
�Î
[254]
254
1. In Dunăre se prinde cu o setcă specială asemănătoare cu cea de
Cegă, numită de pescarii Turtuoăeni Pastrugarniţă;
2. In mare ea se prinde împreună cu Nisetrul cu un fel de plăşi fixe
suspendate numite Cobce. Aceste constau din o singură plasă cu ochii rari
şi se pun ancorate la oareşcare adâncime;
3. In Dunăre se mai prind cu Oriele şi cu Laptaşeie.
Numele populare: Numele general răspândit e Păsiruqă, i se mai zice
însă şi Pastrungă, iar prin Oltenia am auzit Răsl1·ungă. Lipovenii din Do­
brogea îi zic Sevriuga. Grecii nu au nume propriu şi îi zic Pasiruqa
iar Turcii Mersin iaorusu:
4. sp, Acipenser G1i.idenstaedtii Brandt. Nisetzu.
Fig. 99-115.
Cor pul g ros. P ieI e a a c o per i t ă c u seu tel est ela t e d e m ă­
r imi d i fer i te. Dis cur i led o r sai e m e soc e n t r e, mai m uit sau mai
puţin îndepărtate unele de altele. Primul disc do r s a I mai
mar e d e cât cel dea Ido i lea p â n ăla a IV· 1 e a, e 1 n u est e î m­
preunat cu o c ci p i t a l u l. Discurile laterale înl;re27-37,având
for mar o m bie ă Ş i puţ i n î n alt ă, ele sun t mai m uit sau mai
puţ ins e par a t e unu 1 dea 1 t u 1. Gur a d rea p t ă, buz ade sus
despicată la mijloc; buza de jos întreruptă cu capetele in­
terne îndepărtate şi apropriate de colţurile gurii. Mustăţile
rotunde fără franzuri, neajungând până la marginea supe­
rioară a gurii. Botul s c u rt, lat şi obtuz.
Sinonime:
Huso V seu Antaceus stellatus: Marsigli, 1. C., IV, pag, 37, tab. 12,
fig. 1.
Acipenser sturio: Pallas, Zoograph. Bd., III. pag. 91 (o parte). Biele,
1. c., pag. 15. Reissinger, 1. C., pag. 88.
Der Stor-Ossetr : Gmelin, Reise etc, voI. 1, pag. 539.
Acipenser huso. r: Gmelin, in Linne, Syst. nat. ed. XIII.
Acipenser hungarorum: Grossinqer, Hist. phys. regni Hungariae, voI.
III, pag. 81.
Acipenser Kostera: Fitzinger, Prodrom, etc., voI. 1, pag. 340.
Acipenser pigmaeus: Reisinger, 1. c., pag. 93.
Acipenser aculeatus: Lovetkzi, 1. c., voI. III, pag. 262, tab. 19, fig. 2.
Acipenser Gtildenstaedtii: Branâi und Ratseburq, Med. Zool., voI. II,
pag. 13, tab: III, fig. 2. Fitzinger u. Heckel, 1. C., pag. 297, tab. XXVII,
fig. 9 şi tab. XXIX, fig. 7-8. Nordmann, 1. C., pag. 547. Kessler, Zur
Ichthyol., pag. 55; Nachtrăge, pag. 25.; Ichthyol., etc., pag. 283. Heckel u.
[255]
255
Kner, l. C., pag. 348; Siebold, 1. c.jpag. 362. PanCic, pag. 153. Gionther,
Catalog. VIII, pag. 340. Brandt, Europ.-asiat. Store, pag. 112. Sabanejeţ],
II, pag. 539, Grimm, l. C., No. 274. Seeley, 1. C., 399. Antipa, Die Store,
pag. 7 şi pag. 13-16.
Acipenser schypa: Fitzinger u. Heckel, 1. c., pag. 293, tab. 25, fig. 1
şi tab. XXIX, kg. 9-10. Nordmann, pag. 546. Heckei u. Kner, 1. C.,
pag. 346. Siebold, 1. C., pag. 362. Seeley, 1. C., pag. 397.
Acipenser Gtildenstaedti var. glabra ; Brandt u. Raieeourq, Medicin.
Zool., II, pag. 351, şi Brandi, Europ.-asiat. Store, pag. 114.
De sigur că dintre toate speciile genului Acipenser aceasta este cea mai
puţin bine studiată, deşi vedem o bogată literatură asupra ei. Ceeace se
înţelege astăzi sub numele de A. Guldenstaedtii nu este o specie uniformă
cu caractere precise bine definite, ci o întreagă serie de forme cu totul
heterogene, cari au câteva caractere comune. Fără a dori cătuş de puţin
să îmmultesc numărul deja prea mare al speoiilor, cred că e necesar să
ne dăm seama de valoarea sistematică a diferitelor forme sub cari apare
această specie, să vedem dacă printre ele nu sunt unele cari apar în mod
constant ridicându-se astfel din rândul varietăţilor individuale. Să vedem
de asemenea în ce mod variază diferitele forme spre a stabili astfel li­
mitele variaţi unii şi a alege caracterele constante specifice de caracterele
individuale variabile.
Numai astfel se vor putea da. diagnoze cari să fie în adevăr aplicabile
asupra tuturor indivizilor cari compun această specie şi totodată cari
să nu cuprindă într' o singură specie forme heterogene. Definiţiunile date
acestei specii atât de Brandt cât şi de Fitzinger şi Heckel nu corespund
de loc acestei cerinţe.
Poziţiunea relativă a oaselor capului, ales de Fitzinger şi Heckel u. Kner
ca un caracter specific, de sigur că nu este de loc nernerit, deoarece exa­
minând un număr mai mare de exemplare vedem variaţiuni foarte mari.
De asemenea lungimea botului relativă cu lungimea mustăţilor, aleasă de
Brandi pentru a deosebi pe A. Guulenstaediii de A. Nackarii şi A. Siurio,
nu este nici ea de loc nemerită, căci întâlnim în adevăr exemplare de Ni­
setru cu botul scurt, dar întâlnim şi altele cu botul lung, la cari mustă­
ţile întinse înainte nu întrec vârful botului. Aşa dar pentru ca d�f}niţiunea
ce vom da-o acestei specii să imbrăţizeşe totalitatea formelor ce o com­
pun, trebue ca ea să fie bazată pe studiul unui foarte: mare număr de
exemplare de toate dimensiunile şi de amăndouă sexurile. Acest studiu
l-am făcut măsurând exact mai multe sute de exemplare şi ţinând rubrici
speciale pentru fiecare variaţiune. Studiul acesta amănunţit va fi publicat
în urmă într'o monografie specială, aici am ţinut însă seamă de rezultatele
dobândite în diagnoza pe care am dat-o la început şi. care cuprinde. în ea
toate formele' pe cari le-am constatat în apele noastre.
Dacă însă diagnoza pe care am dat-o acestei specii este atât de largă,
încât cuprinde toate formele constatate, spre a nu mai fi nevoiţi să creăm
specii nouă, este totuş necesar să descriem diferitele forme sub cari se
prezentă această specie, cel puţin acele cari sunt mai mult sau mai puţin
constante, adică varietăţile.
[256]
256
Incă Heckel şi Fitzinger au simţit nevoia să împart!. această specie şi
au creat specia Acipenser schypa. Această creaţiune 'însă a fost cu totul
nefericită, căci ea nu separă o grupă cu caractere definite din această
specie, ci e numai o simplă varietate cu totul individuală. Am căutat
înadins să studiez chiar exemplarele originale-conservate în Muzeul din
Viena- după cari Heckel a creat această specie, şi am putut să mă con­
ving că în adevăr nu reprezentă de loc vreuna din formele constante sub
cari apare Nisetrul, ci e o varietate întârnplătoare, ceeace zic Germanii
« eine Spielart».
In cele ce urmează vom descrie fiecare varietate constatată în apele
noastre în parte, mai Înainte Însă vom descrie după sistemul de expunere
ce l-am adoptat, biologia, distribuţia, întrebuinţarea şi pescuitul, etc. al
acestei specii şi apoi va urma şi descrierea varietăţilor.
Coloratiunea. Coloarea la Nisetru variază foarte mult. La unele exem-
,
plare spinarea e neagră cenuşie, la altele verde murdar, la altele verde
Închis. Sub linia discurilor laterale şi pe burtă e alb murdar. Exemplarele
prinse în mare sunt cu mult mai închise decât cele din Dunăre.
Dimensiunile. Cel mai mare Nisetru pe care-mi spune un vechiu şi
bun pescar vătaf la zăvoade, că l-a văzut în timp de 37 ani, avea o gre­
utate de 125 ocă, Acum 4 ani s'a prins la S-tul Gheorghe 1 exemplar de
104 kgr., Aceste sunt însă rarităţi. De obiceiu se prind exemplare de
20-30 kgr., iar cele de 50 -- 60 kgr. sunt deja foarte mari şi rare.
Distributia. Din Literatură stim că dintre toate speciile Nisetrii au cea
, ,
mai mare răspândire: din Dunăre unde se găsesc în tot cursul anului,
ei trec în toţi afluenţii mai mari şi chiar în Drava şi Waag, se suie însă
numai până la Pressburg, foarte rar până la Viena sau chiar mai departe (He­
ckel u. Kner). In România se suie - fireşte numai foarte rar - în afluentii
mai mari ai Dunării ca Prut, Siret, Jiu şi Olt; în acest elin urmă s'ar fi suit
odată chiar până la Transilvania (Bielz).
Biologia. Dintre toate speciile de Acipenser din Marea Neagră de sigur
că după Morun aceasta este cea mai importantă; se cuvine dar să dăm o
mai multă atenţiune studiului biologiei sale. Aceşti doi peşti' în genere se
aseamănă foarte mult în felul lor de vieată.
,
Locuinţa principală a Nisetrului este marea, totuş ei emigrează în mare
număr în Dunăre şi se prind aicea în tot cursul anului. La mare, ei se
adună primăvara în cantităţi foarte mari în faţa gurilor Dunării până în
jos de Chiutuc, şi în special în lunile Aprilie, Maiu şi Iunie. Ei se gă­
sesc totuş aicea în toată vara până toamna târziu. Când apa începe a se
răci, în Noemvrie, atunci ei încep a se îndepărta dela coaste şi a-şi căuta
locuri de iernat la adâncimi mai mari, unde stau în cârduri în apropierea
fundului, Pescarii îi prind în aceste locuri cu Cobce foarte adâncii şi la distanţe
foarte mari dela coaste. O altă parte emigrează în Dunăre şi-şi caută locurile de
iernat în gropile ei din apropierea gurilor. Adevăratele mîgraţiunl spre Dunăre
le încep însă primăvara îndată după Păstrugă (căci Păstruga soseşte în tot­
deauna cea dintăi şi pescarii ştiu că e urmată apoi de Nisetru şi în urmă
de Mornn). Nisetrii merg încet în contra curentului, tot pe fundul Dunării
căutându-şi hrană şi de câte ori dau peste o groapă adâncă şi cu condi­
ţiuni mai prielnice pentru hrană, se opresc acolo un timp mai îndelungat,
[257]
I
...
-,
� J
'p
I
I
,
t
I
,
�
j
I
I
�
257
continăndu-şi apoi iarăş încetul drumul spre locurile de reproducţie. In
timpul apelor mari ca şi Morunul ei stau de asemenea la gropi, deoarece
nu pot suferi apa prea turbure; îndată ce apa începe a se limpezi, ei ies
Ia suprafaţă şi fac tot felul de mişcări sărind afară din apă pentru a-şi cu­
răţi astfel branchiile de nămol. Pescarii îi cunosc de departe când îi văd
sărind deasupra apei, căci Morunul şi Nisetrul stau drept ca un stâlp, pe
când Somnul sare în totdeauna cu coada întoarsă. La întoarcerea lor dela
locurile de reproducţie vin din contră la suprafaţa apei �i merg foarte iute.
Mulţi dintre Nisetri petrec iarna în Dunăre în locuri anumite pe cari le
au comune cu Morunii.
Hrana. Nisetril so hrănesc cu scoici, melci, crustacee, Mitilioă, nămol,
etc. şi adeseori şi cu peşti mici, în mare mai cu seamă cu Hamsi, iar în
Dunăre cu Obleţi. Spre a-mi da mai bine soama de modul cum se hrănesc ei
în diferitele epoce ale anului, am făcut o statistică în care se înregistra
zilnic. timp de doi ani conţinutul stomahului al tuturor Nisetrilor ce se
prindeau la gura Sf. Gheorghe şi am constatat următoarele: în Ianuario
stomacul era gol; în Fevruarie conţinutul era mici conchilii de meloi şi
nămol; în Martie nămol, melci şi un lichid gros verziu; în Aprilie şi Maiu
nu se prinde; în Iunie puţin nămol, Crustacee (Palaemon, Crangon, etc.),
Hamsi şi Ciortănică mică; în Iulie acelaş, în August acel aş ; în Septemvrie
crustacee şi Hamsi ; Octomvrie nomol şi Hamsi; Noemvrie acelaş; în De­
cemvrie stomacul gol. In general Însă din toate stomacurile examinate 3/4
erau goale. La Dunăre se găseşte în stomac urile lor cam acelas conţinut,
numai că în loc de Hamsi sunt alte specii de peşti mici ca Obleţi, etc. şi
pe lângă aceste şi tot felul de larve de insecte şi mai cu seamă Velrice.
Locurile de reproduciie. Nisetrul se reproduce atât în Dunăre cât şi
în mare. In Dunăre el are aceleaşi locuri ca şi Morunul, adică pe bancuri
adânci cu fund pietros sau nisipios. Contrar datelor din literatura de până
acuma, Nisetrul leapădă icrele sale şi în mare pe bancurile de nisip din faţa
gurilor Dunării. Aceasta se adevereşte în afară de observaţi unile directe
ale multor pescari şi prin faptul că în luna lui Iunie şi Iulie găsim la mare
în faţa gurilor Dunării cantităţi foarte mari de pui mici de 2 - 3 crn. abia
clesvoltaţi din ou, cari de sigur nu au putut face încă călătoria din inte­
dorul fluviului până la mare. Ei se reproduc însă mai cu seamă în Du­
năre şi anume pe tot lungul ei, începând dela guri până la Porţile "de fier.
Epoca de reproducere a Nisetrului este între sfârşitul lui Aprilie până
pe la mijlocul lui Iunie. Pentru a determina mai cu preciziune această epocă
şi în genere pentru a-rni face o idee mai lămurită asupra Biologiei acestor
peşti şi migraţiunile lor, am început de mai mulţi ani o statistică deta­
liată a exemplarelor pescuite la 2 puncte principale de pescărie, la gu­
rile Sf. Gheorghe şi la Portiţa. Aceste 2 puncte reprezentă tot Nisetrul
prins în mare dela Sud de gura Sulina până la Kiutuc în apropierea Con­
stanţei. In această statistică se înregistrează regulat pe :I1ecare lună:
1) Numărul 9 şi numărul o.
2) Greutatea în kgr. a o şi 9.
3) Greutatea icrelor scoase.
4) Conţinutul stomacului.
5) Direcţlunea vântului.
A. R. -Publ. Adamachi, 111. Antipa, IhtiologiCl.
[258]
258
6) Temperatura apei. (Aceste 2 din urmă însă numai de scurt timp).
Celelalte statistice de pe cursul Dunării în sus până la Călăraşi conţin numai
cantităţi totale lunare prinse, fără a se putea specifica numărul bărbaţilor
şi numărul femelelor, etc.; totuş şi aceste statistice ne pot da foarte mult
ajutor pentru studiul migraţiuniIor, etc. Nu pot intra aicea în toate aceste
detalii, pe cari le voiu publica pe larg în monografia specială a acestui
gen, mă mulţumesc numai a reproduce statistica pe anul 1903/904, pe
care am publicat-o în comunicarea preliminară ce am făcut-o la Viena.
In aceasta se vede:
1) Numărul peştilor prinşi şi anume câţi bărbaţi şi câte Iemele; şi aceasta
calculată totodată şi în procente.
2) Greutatea peştilor prinşi, câte procente Ci şi eate procente 2.
3) Cantitatea totală lunară şi câte procente face aceasta pentru fiecare
lună din cantitatea totală anuală.
4) Cantitatea icrelor şi câte procente faco aceasta pe fiecare lună din
greutatea totală a femelelor prinse În acea lună.
5) Greutatea medie pentru fiecare sex.
(Vezi tabela 1 şi tabela 2 dela pagina 259).
Din această statistică putem trage cel puţin următoarele concI uzi uni :
1. In genera.l numărul � este cel puţin de 3-4 ori mai mare ca al
femelelor;
2. In Iunie se prind la coaste în faţa gurii OI' Dunării cele mai mari
cantităţi din această specie, peste 1/3 din prinsoarea întregului an. Această
cantitate descreşte cu încetul până toamna, iar iarna Nisetrii dispar aproape
cu totul din aceste regiuni ducându-se la iernat, fie în mare la adâncimi
mai mari, fie în gropile Dunării.
3. In luna lui Martie, femelele prinse au 18-20% din greutatea cor­
pului lor icre, pe când în Iunie această proporţie scade aproape cu 2/3,
adică la 7-9%. In Iulie scade încă ceva mai mult şi creşte apoi înce­
tul până în Martie viitor. Aceasta dovedeşte cu siguranţă că. epoca de re­
producţie a fost între Martie şi Iunie, adică în lunile Aprilie şi Maiu,
ceeace se confirmă de altfel şi prin toate observaţi unile directe.
Puii Nisetrului îndată ce s'au desvoltat puţin pleacă în mare - după
cum afirmă unii pescari intovărăşind pe părinţii lor-şi rămân aici cel pu­
ţin trei ani, până ce ajung la maturitatea sexuală.
Cel mai mic Nisetru cu icre observat la punctul Sf. Gheorghe avea
6 kgr., din cari 4,5 kgr. erau icre, aşa că corpul său era foarte uscat.
De obiceiu ei ajung maturitatea sexuală ceva mai târziu.
,Intrebuinţarea. Nisetrul are - după Cegă - carnea cea mai gustoasă
dintre toţi Acipenserii. El se consumă foarte mult atât proaspăt cât şi să­
rat. Din el SA fac conserve foarte bune, atât marinate şi fierbe în cutii de
tinichea cât ŞI afumături. Cea mai bună conservă de Nisetru este Balâcui ;
aceasta se prepară din spinarea peştelui, care se pune în sare cu puţin sal­
petru spre a se înroşi carnea şi apoi se aşează la vânt într' un loc umbrit spre a
se usca repede. Producţia anuală în delta Dunării este de 3-400.000 kgr.
(1) Vezi: Antipa, Die Store 1.md ihre Wandel'un[Jen în â. europ, Gerviissen1., pag. 15,
,.
[259]
f • e-.- ro �---�-------
'.
,
, �
I
�
ro
� 1-' "'t;
::1' �
�(_ CI;>
::l ::l �
�( �
oB�
� � �
'":1 '":1 :-
ro ro
O_Z
C � 00'
0o..�
ro ,.... '":1
- ro C
ro�_
o..::lro
ro -e-e- ro
CD
"'Ci '-o
� B ro
ro � ro
e-+ '":1 o
'":1 ....... C
C ro
(JQ ro·ro
�(ro __
� ro
::l 'O ...... >
C :3. ::l
::l
Bo..t>:l
� ro
....... B
o o o
�(c c,
� c
c �:3.
c:': ••
o �
o �
::r'
....... ro
....... �
B C
�
...... ·0
B s
� C":>
'":1 �
:"�
o
�
:3.
ro
C
::l
e-r-
Tabela 1. Rezultatele pescuitului Nisetrului la Gura Sf. Gheorghe în 1903/04.
1
Numărul Exemplarelor :
Greutatea în kg.:
Icrele:
Greutatea
I
L UNA:
S?
II
el'
S?
II
el' II kg. II
le::
medie înkg.
\.- �
No. I -t. II No. I -t;
1%11
kg. I -t: II S? şi el' II
Kg.
"O •
\
kg.
oOJl
S?
el'
��
Iunie. . . . . . . .
288
10.6
2433
89.4
4.700
12.8
31.862
87.2
36.562
42.9
406.20
7.9
17.6
13.1
Iulie . . . . . .
210
27.0
567
73.0
3.574
31.0
7.763
69.0
11.337
13.5
295.20
7.6
18.4
13.7
August .......
396
30.3
909
69.7
6.312
33.6
12.429
66.4
18.741
2.2
657.10
9.4
17.6
13.6
Septemvrie . . . . .
244
43.9
312
56.1
4.052
48.7
4.266
51.3
8.318
9.7
447.70
9,9
18.4
13.6
Octomvrie ......
124
46.2
144
53.8
2.143
50.1
2.134
49.9
4.277
5.0
254.80
10.6
19.3
14.7
Noemvrie ......
61
29.3
147
70.7
1.080
38.4
1.726
61.6
2.806
3.4
153.10
12.4
20.2
11.7
Decemvrie .. ' ....
6 42.8
8
57.2
86
46.0
101
54.0
187
0.2
15.40
14.7
16.8
12.6
Ianuarie.
� . . . . .
1
-
-
-
21
-
-
-
21
0.02
1.14
5.2
21.0
-
Fevruarie ......
10
25.6
29
74.4
224
44.8
275
55.2
499
0.5
31.70
12.5
25.5
9.5
Martie .......
62
40.5
91
59.5
1.043
43.2
1.369
56.8
2.412
2.8
254.27
19.6
20.9
15.0
Total. . .
14021 23.2[1 46401 76.81 23.2351 27.31/ 61.9251 72.711 86.16011 - 1 2516.611
9.41 18.31 13.3
,
.
Tabela 2. Rezultatele pescuitului Nisetrului la Por-tita În 1903/04.
Iu�ie. . . . . . . . I 104
5.0
2003
95.0
2.523
9.3
24.815
90.7
27.338
45.4
254.80
7.2
26.1
12.3
Iuhe ...... '. 76
14.1
462
85.9
1.795
28.9
4.429
71.1
6.224
10.3
131.40
6.7
25.8
9.6
August ... ' . . . .. 108
17.3
519
82.7
2.412
28.0
6.195
72.0
8.607
14.3
186.10
7.2
24.1
11.7
Septemvrio. . . . ., 87
38.2
141
61.8
1.739
42.1
2.394
57.9
4.133
6.1
146.70
7.7
21.6
16.9
Octomv�ie. . . . '. 59
3.6
105
64.0
1.122
42.1
1.545
57.9
2.667
4.5
143.15
12.9
21.4
14.7
Noemvrie , . . . . . . 6
27.3
16
72.7
151
42.8
202
57.2
352
0.5
17.45
10.4
28.0
12.6
Decemvrie. .. .. _
-
-
--
-
-
-
-
-
-
-
Ianuarie. . .....
""-
-
.-
-
-
-
-
-
-
-
--
-
-
-
Fevruarie .
. ....
.
24
8.6
257
91.4
554
17.0
2.720
83.0
3.274
5.4
68.45
11.0
25.9
10.5
Martie. , .......
86
15.2
475
84.8
1.618
21.4
5.961
78.6
7.599
12.6
173.20
10.7
20.8
12.5
Total ...
5501 12.11139781 87.91 11.914/ 19.811 48.261/ 80.211 60.17511
� 11060.901
8.21 23.61 12.1
";:
t>::TI
O<'
�
[260]
Ma
2. In mare, tn aproprierea coastelor până la 10 mile-distanţă se prind
cu Carmacele ca şi Morunul. Acestor carmace le zic Lipovenii Bipeah,
(adică scaiu) din cauză că sunt mai mici şi foarte ascuţite. Ele sunt întinse
pe coarda principală, numai pe un singur rând, fără a avea :;;i altele cu
plute suspendate în sus;
3. La Dunăre se prind cu Carmace cu 2 râmdur! numite de Lipoveni
Dvosnasnoi. Toate aceste le voiu descrie la Mor-un mai detaliat.
Nume populare: Românii îi zic pretutindeni Nisetru. Ruşii şi Lipovenil
din Deltă Osetior �i Osetrin. Grecii Mersini �i Turcii Mersan: La Nise­
l rl i mici ca de 5-- 6 kgr. pescarii dela mare le zic Kiuiuc (în regiunea
Sf. Gheorghe-I'ortiţa).
Varietătile Nisetrului.
.
După cum am arătat dela început, Nisetrul se prezentă sub o întreagă
serie de forme diferite unele de altele, aşa că pescarii zic că <mici un Ni­
setru nu seamănă întocmai cu celălalt».
Dintre acestea sunt unele foarte îndepărtate de forma tipică, ele sunt
Însă izolate şi nu pot fi considerate decât ca varietăţi individuale.
Din contră sunt Însă altele cari au o serie de caractere constante şi
formează varietăţi bine limitate unele de altele. Deoarece toate aceste forme
par a fi legate Între ele prin forme intermediare, cred că pentru moment
e mai bine să le considerăm numai ca varietăţi constante sau rasse.
Varietăţile acestea sunt de 2 feluri: unele varietăţi de integument şi
altele varietăţi de forme. In cele ce urmează le voiu indica numai, rămâind
ca descrierea lor detaliată s'o dau În monografia specială a acestui gen.
1. Varietăţile de integument. Intru cât priveşte îmbrăcămintea corpu­
lui, se deosebesc 2 varietăţi de Nisetru foarte bine dis Unse una de alta:
1. naz, Acipense Giildenstaedtii var. scobar 110V. vaz.
Fig. 101 şi 102.
Aceasta este caracterizată prin numărul considerabil de acutele cari acoper
corpul său între cele 5 serii de scuturi longitudinale. Unele din aceste scutele
au dimensiuni foarte mari ajungând la lungimea discurilor de pe linia la­
terală; aceste se dispun şi ele pe tot lungul spinării în linii longitudinale;
între ele sunt altele ceva mai mici şi între aceste altele şi mai mici,
aşa că lot corpul este învelit ca într'o cuirasă. Pe partea anterioară a
corpului, între ser-lea scuturilor laterale şi cele ventrale, se începe o nouă
[261]
261
serie longitudinală de 5-8 scuturi mari având câte odată o înălţime egală
cu a celor de pe linia laterală. Toale oasele capului şi scuturile sunt la
această varietate groase, puternice şi cu numeroase adâncituri radiare pe ele.
Această varietate e foarte bine cunoscută de pescarii noştri, cari din
cauza dimensiunii şi mulţimii scutelelor (scoabelor) o numesc Scobar. Ea
se găseşte foarte des în Dunăre.
2. vaz. Acipenser Giildenstaedrii var golis nov. vaz.
Fig. 103-10i.
A doua varietate e caracterizată prin lipsa aproape totală a scutelelor
mari de pe piele. Toată pielea e acoperită numai cu acutele foarte mici,
cari cu ochiul liber aproape nu se văd' şi se simt numai la pipăit. Cor­
pul acestora are mai mult aparenţa corpului l\Iorunului. In Dunăre sunt
foarte rari şi chiar în mare În regiunea gurilor. 80 găsesc insă des în
mare la sud de Por-tita în dreptul punctului Kiutuc.
Pescarii îl numesc pe acesta Goii«.
Deoarece această formă mai prezentă şi alte caractere aparte, dintre
cari unele privitoare la forma botului şi a guri, e posibil că aceasta să re­
prezente o specie nouă.
II. Varietăţi1e de formă. Nu numai îmbrăcămintea însă, ci şi forma cor­
pului variază foarte mult şi putem distinge cel puţin următoarele forme
constante:
1. vaz: Acipenser Giildenstaedtii Bzandt [ozma tyţrica.
�.
Adică forma tipică descrisă de Brandl şi apoi ele Fitzinger & Heckel,
Heckel & Kner, etc. Aceasta e caracterizată printr"un bat scurt, lat şi'
foarte obiue, având mustăţile mai apropiate de vârful batului decât
de g�wc'î, astfel că îndreptate înainte v,:J.rfurile lor trec peste vârful
boiului,
[262]
262
2. val. Acipenser Giildenstaedtii var. longirostris- nov. val.
Fig. 106.
Această varietate se caracterizează printr'un bot conic, lung aproape
ca acel al lui Acioenser siurio si putin subtire la vârf. Mustătile mai
{J '" ,
depărtate de marginea gurii decât de vârful boiului, însă când su.nt
îndreptate înainte abia a}ung sau sunt chiar mai scurte decât distanţa
dela inser(iunea lor până la vârful botului.
Aceştia se întâlnesc foarte adeseori atât în Dunăre cât si în mare si
, ,
pescarii noştri îi numesc Nisetri cu botul lung.
3. val. Acipenser Giildenstaedtii var. acutirostris nov. val.
Fig. 107.
Această varietate este caracterizată printr'un bot scurt, însă ascuţit,
având forma conică. Gura este foarte largă ajungând cu capetele ei
până aproape de mărginele laterale ale părţii inferioare a botnlui. Buza
de sus chiar când e despicată e bine desvoltată.
Şi această formă e foarte posibil să fie chiar o specie nouă.
5. sp. Acipenser sturio Lin. Sipul.
F:g. 1t6.
Corpul de o grosime mijlocie. Pielea acoperită cu s c u t e l e
în formă de plăci mici r o m b i c e s a u p ă t r a t e apropiate între
ele. Discurile dorsale m e s o c e nt r e, mari, având forma pen­
tagonală. Primul disc mai mare decât al II-lea şi al III-lea
şi egal cu al IV-lea. Occipitalul cu o prelungire anteri­
oară care intră ca o pană între cele 2 parietale. Discurile
laterale foarte înalte şi c a r i n a t e tare la mijlocul lor, apro­
pia,te între ele şi acoperindu-se unul pe altul, 27-36. Gura
d rea p t ă, buz ade sus sub ţ i r e, cea de jos des pic a t ă, cuc a p e­
tele ei interne groase, puţin depărtate între eleşiîntoarse
în a p o i. Mus t ă ţ i l e ro tun de şi net e d e, aş e z a tel a j u mă t a te a
dis ta n ţ e i din tr e gur ă şi vârf u 1 bot u lui şi nea j ung â n d ni c i
până la marginea gurii, nici până la vârful botului. Botul
puţin lung, aproape triunghiular cu vârful rotunzit.
[263]
263
Sinonime:
Acipenser sturio: Linne, Syst. Natur. Bloch, 1. c., pag. 89, tab. 88.
Brandt 'lI,. Ratzeburg, 1. c., voI. II, pag. 17, tab. III, fig. 1. Lovetzky, 1.
c., vol. III, pag. 261. Cuoier, Regne animal, II ed., pag. 142. Fitzinger
u. Heckei, 1. c., pag. 307, tab. 27, fig. 8 şi tab. 28, fig. 3 - 4. Bona­
parte, Fauna Italica, III Pesoi, tab. 1. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 362.
Siebold, I. c., pag. 363. Gicniher, I. C., pag. 342. Grimm, I. c., Brandt
Europ. asiat. Stare, pag. 113. Antipa, Dle Stare, etc., pag. 7 şi 16.
După cum se ştie, până acuma Sturionul ordinar era considerat ca lip­
sind cu desăvârşire basenului Mării Negre şi fluviilor ce se varsă în ea.
In literatură nicăeri nu se găseşte pomenindu-se ceva despre el, nici
în Kessler, Brandt, Fitzinger şi Heckel, etc. Mai mult chiar, Heckel şi
Kner, Siebold, Seeley, etc. constată lipsa sa din basenul Mării Negre şi
din Dunăre ca un fapt de o mare însemnătate pentru geografia animală.
Nu ştiu cum se face de nu a fost încă descoperit atâta timp, el este
însă un peşte relativ frecuent la coasta noastră şi pescarii îl cunosc foarte
bine sub numele special de Şip.
In privinţa formelor sale el nu diferă de loc de exemplarele din cele­
lalte mări europene. L-am comparat cu exemplare din Adriatica, din Medi­
terana şi din Marea baltică şi nu am putut să descoper nici o diferinţă.
In privinţa biologică însă acest peşte diferă; în adevăr pe când Sturi­
onii din Baltica urcă fluviile la distanţe foarte mari pentru a-şi depune icrele,
aşa că Grimm (1) ne asigură că la Varşovia se prind în Vistula peste
10.000 de puzi pe an, cei din Marea Neagră depun icrele aproape în tot­
deauna în mare pe bancurile de nisip din faţa gurilor Dunării. In Du­
năre ei nu intră decât foarte rar. Un pescar care are de 37 de ani un
zăvod în aproprierea Pisicii, îmi spune că el nu a prins în tot acest timp
decât 2 Şipi. Epoca lor de reproducţie este odată cu a tuturor celorlalţi
Sturionizi, adică în Aprilie şi Maiu.
Calaraţi'unea sa pe spinare este galben-cafenie, iar pe partea ventrală
alb bătând în galben.
Dimensiunile la cari ajunge sunt destul de mari, am avut chiar exem­
plare de 80 kgr. greutate şi 2 m. lungime. De altfel am putut }I�scui în
apele noastre exemplare de toate dimensiunile, începând dela 5 cm. lun-
gime. "
Inirebuiniareo. Carnea sa este mult mai putin gustoasă si mai uscată
, "
decât a celorlalţi Sturioni ai Mării Negre; de asemenea şi icrele sale sunt
de calitate inferioară. Nefiind în mari cantităţi el nu joacă un mare rol
comercial, ci se vinde de obicciu împreună cu Viza cu acelaş preţ ca şi ea.
Pescuiiul se face cu Carmacele ca acela al tuturor Sturionilor mari.
Numele pDpulare. Lipovenii dela gurile Dunării îi zic Şip şi acest
nume a fost adoptat si de Românii de pe acolo. Românii din Galati si
Brăila, etc. îi zic însă' Un fel de viză sau Viza galbenă. ' ,
(1) Oscar A. Grimm, Verhandlungen der internationalen Fiecherei-Conferene în Wien, 1882.
[264]
264
II. Gen. Huso.
Cele 5 serii longUudinale de discuri osoase nu se unesc între ele la
coadă. Capul învelit peste tot cu plăci osoase. La marginea superi­
oară a operculului deasupra deschiderii branchiale câte un spiracul
şi o parabranchie. Dorsala şi anaia apropriaie de caudală. Gura
semilunară, foarte largă, cu mustaţile iuriiie în formă de sabie. Am­
bele membrane branchiale se confundă între ele in regiunea jugulară,
ţormâsiâ o cută liberă deasupra istm'urui branchial. Stomacul nedivi­
zai, format numai dintr'o lărgire a tubului digestiv, cu pereţi subţiri.
După cum so vede din această diagnoză, şi noi găsim necesar a des­
părţi cu totul Mor-unul de ceilalţi Acipenserini şi a forma din el un gen
aparte. Aceasta nu o facem ca Berg, bazati pe un caracter exterior ne­
însemnat, ci pe baza constatării ce am făcut-o că 01 se deosebeşte de toţi
ceilalţi printr'un caracter anatomic de o foarte mare importanţă şi anume
pe faptul că la Morun stomacul e reprezentat printr'un tub uniform,
puţin lărgit şi cu pereţii puţin îngroşaţi, pe când la ceilalţi Sturioni sto­
macul este despărţit în două printr' o zugrumătură şi par Lea sa an teri­
oară are pereţii foarte muscu loşi şi îngroşaţi ca pipota dela pasări. Des.
crierea detaliată a tubului digestiv la aceşti peşti nu ° pot face în
această lucrare Iaunistică, ea va forma obiectul unei lucrări separate, aici
mă mulţumesc numai a anunta şi a mă servi de acest caracter pentru
scopurile sistematice pe cari pentru moment le urmărim.
1. sp. Huso huso, 1:.. Mozunul.
Fig. 120-131.
Cor pul g ros. P iei e a g o a lăs a u a c o per it ă c u seu tel efo ar te
mic i şir are. Dis cur i led o r sai e m e soc e n t re; 1 a e x e m p 1 are I e
adulte ele sunt ca şi cele v o n t r a l e îngropate în piele şi
a p.r o a p e invizibile. Gura mare, semilunară ajungând până
la marginile laterale ale botului. Buza de sus întreagă, cea
de jos 1 n t r e rup tăI ami j loc, cu v â r fur i 1 e in t e r nes u b ţ i a t eşi
îndepărtate unul de altul. Mustăţile t u r t i t e lateral şi
lungi t r e c â nd peste marginea superioară a gurii. Botul
turtit de sus în jos şi cu vârful ascuţit; la exemplarele
adu 1 te) m o ale şi ela sti o.
..... = ri ---. =
a
[265]
265
Sinonime:
Huso primus: Marsigli, 1. c., IV, pag. 31, tab. 10', fig. 1.
Huso: Gesner, De Aquat., pag. 59.
Acipenser huso: Linne, Syst. nat., pag. 404. Giddenslaedi, 1. C., pag.
522. Lepechin, 1. C., voI. 1, pag. 158, tab. 11, fig. 112. Pallas, Reise
durch, etc., vol. 1, pag. 131, voI. II, pag. 339. Pallas, Zoographia, voI. III,
pag. 86, tab. 13. Bloch, Naturg. der auslăndischen Fische, vol. 1, pag.
70', tab. 129. Meidinger, 1. c., tab. 49. l3randt u. Ratzeburg, Med. Zool.,
II, pag. 3, tab. 1, fig. 1. Reisinqer, 1. C., pag. 91, Fitzinger, 1. C., voI. 1,
pag. 340'. Looeteki, 1. o., pag, 253, tab. 15, fig. 1, a, b. Fiieinqer u.
Heckel, 1. o., pag, 321, tab. 27, fig. 7. tab, 28, fig. 1 şi 2. Nordmann,
1. C., pag. 547. Kessler, Zur Ichthyologie, pag. 56; NachLrăge, ctc., pag.
25; Ichthyol. Aralo-Caspi-pontl., pag. 282. Heckel u. Kner, 1. o., pag. 365.
Siebold, pag. 364. Pancic, 1. C., pag. 154. Giiniher, CalaI. VIII, pag. 337.
Branâi, Europ.vasiat. StOre, pag. 111. Seeley. l. c., pag. 414. Warpach01v­
ski, 1. c., pag. 20'6. Antipa, 1. C., pag. 8 şi pag. 17.
Huso huso: Berg, Zoolog. J\nzeiger, 190'4, pag. 665.
Dintre toate speciile de peşti cari trăesc în apele' noastre, fără indoeală
că Morunul este cel mai de valoare. Faptul că un singur Morun cu icre,
după preţurile de azi, pontc valora cât cinci perechi de boi, ne arată 'ce
interes mare trebue să avem noi de a conserva si îmmulti un astfel de
, ,
peşte în apele noastre. Pentru a putea însă ajunge ca măsurile noastre
să doa rezultatele dorite, trebue ca ele să decurgă din cunoaşterea apro­
fundată a biologiei acestei specii. Condus do această idee, în timpul celor
13 ani de când mă ocup cu studiul faunei ihliologice a României, am dat
o atentiune cu totul particulară acestui peşte. Voiu da dar în cele ce ur­
mează o scurtă schiţă a obiceiurilor vieţii acestui peşte, astfel cum am putut
eu să le observ şi sa le studiez prin statistice, anchete la pescari, pescuiri
experimentale, etc. etc. Notiţele aflate în literatură nu ne sunt de mult folos,
deoarece sau sunt neexacte în majoritate sau au de obiect Morunul din alte
fluvii, care în privinţa biologică este diferit de cel de Dunăre.
Coloraiiunea. Morunul are o coloare cenuşie pe toată par lea superioară
a corpului şi albă pe burtă. Morunul însă care se prinde în mare e mult
mai închis, adeseori negru de tot, cel din Dunăre din contră � cenuşiu
deschis, căte odată aproape alb. După această schimbare de 'coloare recu­
nosc pescarii din Deltă Morunii de curând in Lraţi în Dunăre şi ştiu când
începe epoca migraţiunilor.
O varietate de coloare foarte interesantă este că se găsesc adeseori Mo­
runi cu totul albi, albinos.
Dimensiunile. Mor-unul ajunge în Marea Neagră la dimensiuni foarte
mari. Exemplarele obişnuite sunt de 10'0'-250' de kgr -, ; se prind însă ade­
seori exemplare cu mult mai mari, aşa acum un an s'a prins la gura Sf.
Gheorghe un Morun de 560' kgr., care se află păstrat în Muzeul de Is­
Lorie naturală. In 1890' s'a prins tot la Sf. Gheorghe un Morun de 683 ocale
vechi (882 kgr.), care avea 460' ocale carne, 98 ocale icre, 110' ocale capul
şi 15 ocale maţele, beşica, elco Cel mai mare Morun despre care îşi aduc
amin le pescarii din Sf. Gheorghe şi pe care l-am găsit notat în registrul
. a
J
I
[266]
266
unui pescar a avut 700 ocale de carne, fără cap şi maţe, �a;şa că în total se
urca de sigur la aproape de 900 ocale, era însă un mascul.
Aceste date întrec dimensiunile ce să dădeau până astăzi acestui peşte.
Biologia, distribuţ-ia, etc. In privinţa biologiei Morunului de Dunăre
avem oareşcari date interesante dela Marsigli, Gesner, Heckel u. Kner, etc,
totuş sunt în cea mai mare parte neexacte sau chiar se contrazic între ele.
Aşa d. ex. după unii Morunul se reproduce numai în mare, iar după alţii
numai în fluvii. Aceste greşeli se reproduc apoi mereu prin toate trata­
tele de Ihtiologie şi observaţiunile făcute asupra peştilor dela Volga şi alte
fluvii se dau ca şi cum ar fi valabile şi pentru peştii Dunării. Observa­
ţiuni ştiinţifice sistematice asupra vieţii acestui peşte în Marea Neagră şi
Dunăre ne lipsesc până acuma aproape cu totul.
Şi aici ca şi la A. Guldenstaedtii am întrebuinţat aceeaş metodă, adică;
1. Intrebări la diferiţi pescari vechi de pe la diferite puncte ale malurilor
Dunării şi coasta mării.
2. Observaţi uni personale �i pescuiri experimentale.
3. Cercetări mai de aproape a naturii, hidrografiei, etc., a locurilor de pe
Dunăre cunoscute ca locuri bune de Morum şi anume: a locurilor de hrană,
locurilor de reproduoţie şi locurilor de hibernaţiune.
4. Statistice exacte lunare a prinsorilor conţinând numărul exemplarelor
dJpă sex, greutatea şi cantitatea cărnii, cantitatea icre lor, etc.
5. Cercetări regulate asupra conţinutului stomahului peştilor prinşi.
6. Cercetări asupra puilor, elco
Rezultatele dobândite sunt în scurt următoarele:
Locuinţa şi migraţiunile. Morunul este un peşte migrător care trăeşte
în mare şi face regulat migraţ.iunile sale în Dunăre. In mare trăeşte în
timpul verii, în apa sălcie din faţa gurilor Dunării, iar în timpul iernii
se retrage mai la adânc. In Dunăre trăeşte în gropi adânci cu un fund
de nămol sau argilă.
Migraţiunile sale le începe primăvara de timpuriu îndată după Păs­
trugă şi Nisetru, adică puţin timp după plecarea sloilor. In unii ani încep
chiar pe la finele lui Fovruarie, aşa că se pescuesc prin regiunea Galaţilor
cantităţi mari de Mor-uni intraţi proaspăt din Dunăre.
In 1903 d. ex. s'a pescuit pe canalul dela Isaccea la Brăila 14.7% din
producţia întregului an în luna Fevruarie. El odată intrat în Dunăre merge în­
cet în contra curentului ţinându-se tot pe lângă fund. In drumul său întâlneşte
gropi şi se opreşte mai mult timp la ele pentru a se hrăni; în aceste gropi
adeseori întâlneşte Moruni intraţi din anul trecut, cari au iernat în ele,
atunci cei noi îi alungă pe ceilalţi şi le ieau locul, iar cei vechi merg la alte
gropi mai înainte. In timpul apelor mari Morunul se dă tot. la fund, căci
nu poate suporta apa turbure care-i astupă branchiile. După Ce a trecut
epoca creşterilor apelor de primăvară, ei ies din gropi la suprafaţă plini
de noroiu şi sar mereu în sus pentru a se spăla. Pescarii îi recunosc când
sar afară din apă, căci el iese drept ca un stâlp, fără a se încovoia.
Dar nu numai primăvara, ci şi în tot cursul anului şi mai cu seamă toamna
intră Morunul din mare în Dunăre; aceştia noi intraţi se recunosc întotdeauna
după coloarea lor neagră. In timpul iernii Morunul iernează la gropi foarte
adânci, în totdeauna după un cot unde curentul bate în maluri; ei preferă
[267]
- -- - -- - - - --�--- ---------- ---�-���������----------------- .........
267
gropile eu fund tare şi negru; aicea stau aproape în letargie. Gropile sunt
de obiceiu lângă un prag cevă mai înalt, însă tot la adâncime unde ei îşi
găsesc hrana.
Hrana. Ca şi pentru Nisetru am pus să se examineze timp de mai mulţi
ani conţinutul stomacului la exemplarele prinse la Sf. Gheorghe. In ge­
neral în timpul lunilor mai calde el este un peşte foarte răpitor şi încă
din Martie până la Octomvrie se mai găsesc in stomacul său, pe lângă
crustacee (Palaemon şi Crangon), scoici, melei, etc., tot felul de peşti în
cantităţi mari şi mai eu seamă Scrumbii, Crap, A vat, Babuşcă, Plătică
Hamsi, etc. Dar şi pasări acuatice şi chiar odată o copită de cal am văzut
scoţăndu-se din stomacul său. La cei din mare se găsesc mai mult cru­
stacee, nomol, alge şi Hamsi. In timpul iernii stomacul său este gol sau
conţine o apă groasă verzue şi ceva melci.
Locurile de reproduciie. Contrar opiniunii lui Marsigli şi a lui Heckel
şi Kner, că Morunul se suie în Dunăre «fără a se reproduce vreodată
în ea», contrar însă si opiniunii multor naturalist! rusi, cari sustin că �10-
, ",
runul se reproduce numai în fluvii şi niciodată în mare, cred că pentru
apele noastre pot afirma cu siguranţă că el leapădă icrele regulat atât în
Dunăre cât şi în mare, în apa sălcie din faţa guri lor ei. In Dunăre ei se
reproduc la, locuri adănci pe bancurile de nisip şi petriş. Unii pescari
susţin că ei se reproduc mai cu seamă în cataractele dela Porţile de fier
şi că se freacă eu burta de pietre spre a înlesni ieşirea productelor se­
xuale. Această susţinere este foarte probabilă, deoarece tocmai în aceste re­
giuni, la Tu-nu Severin-Cladova, etc. se prind primăvara cele mai mari can­
tităţi şi se produc foarte multe icre.
După ce l\Iorunii au lepădat icrele în Dunăre, o pornesc înapoi spre mare.
In drumul lor spre mare înoată foarte repede şi tot pe la suprafaţa apei;
ei au atunci atâta putere, încât adeseori rup cârligele şi merg cu ele îna­
inte. După unii pescari ei s'ar întoarce urmaţi de puii lor (?). In tot cazul
eu am găsit în gura Sulinei în luna lui Iulie foarte mari cantităţi de pui
mici de 2-4 cm. lungime, cari de sigur puteau să vie şi mai de departe din
susul apei, însă puteau tot aşa de bine să se fi desvoltat chiar în această gură.
In mare Morunul leapădă icrele pe bancurile de nisip din faţa gurilor.
Cred că pot afirma aceasta bazat pe faptul că, în afară de observaţi unile
directe ale pescarilor, am întâlnit aicea în fiecare an cantităţi e(lorme de
pui mici de 2- 3 cm., cari nu puteau să se fi desvoltat decât în aceste
locuri. In afară de aceasta, chiar faptul că în epoca de reproduc ţie găsim t'
aleea adunate la un loc cantităţi atât de mari de Mor-uni, bărbaţi şi fe­
mele cu productele sexuale mature, nu poate fi altfel explicat decât că ei
au venit şi stau aicea ca să se reproducă,
Epoca de reproduciie Din literatura de până acuma nu se poate vedea
încă cu preciziune care este epoca principală de rel?roducere a acestui
peşte în apele noastre. După Warpachowschi Morunul ar lepăda icrele
după Nisetru, după alţii din contră mai târziu. Pentru a rezolvi definitiv
această chestiune, am făcut aceeaş statistică ca şi pentru Nisetru la punc­
tele Sf. Gheorghe şi Portiţa şi iată rezultatele la cari am ajuns în afară
de observaţi unile directe ale pescarilor.
[268]
1
00
(J:>
C"I
Rezultatul pescuitului Xlorunului la Sf. Gheorghe în 1903/04.
II Numărul bucăţilor: Greutatea in kgr.: Icrele: Gr�u:atea I
1 Q II d' Q II d' 1 I medie 1ll kgr.
L UNA: kgr. II I'S: 0+
No. I Ofo II :\To. I -t. kgr. I -t. II kgr. I -t. Q şi d' Kgr. � � Q I d'
luni�. . . . . . .. 36 4.2 815 95.8 4.399 10.41 37.683 89.6 42.082 34.0 264.30 5.6 129.6 46.21
iulie . . . . . . .. 30 10.6 252 89.4 3.291 19.3 13.699 80.7 16.990 13.7 260.70 7.3 118.4 58.3
I August .. 40 10.5 341 89.5 4.331 20.41 16.853 79.6 21.184 17.2 407.60 8.6 118.4 49.4
Septemvrie '. 49 17.3: 233 82.7 4.810 29.2, 11.666 70.8 16.476 13.3 607.05 11.2 110.5 50.0
Octomvrie. . . . .. 33 26.41 92 73.6 3.903 43.41 5.081 56.6 8.984 7.3 567.80 12.7 135.4 55.2
Noemvrie , . . . .. 19 36.51. 33' 63.5 1.966 46.3 2.278 53.7 4.244 3.5 320.80 13.9 120.3 69.0
Decemvrie. . . . .. 12 57.1 9 42.9 1.416 71.6 561 28.4 1.977 1.6 207.80 12.8 135.3 62.3
Ianuarie. . . . . .. 2 50.0 2 50.0 245 56.0 192 44.0 437 0.4 46.16 15.8 145.5 96.0
Fevruarie . . . . .. 25 48.1[ 27 51.9 2.954 59.3 2.021 40.7 4.975 4.0 513.40 9.6 130.4 74.8
Martie. . . . . . .. 35 53.0 31 47.0 3.916 62,3 2.370 37.7 6.286 5.0 679.57 14.7 131.3 76.5
Total. .. 281/ 13.2,/18351 86.81 31.231/ 25.211 92.-±041 74.81/123.63511 - 1 3677.181 10.51124.21 50.3
Rezultatul pescuitului Jlorunului la Portiţa în 1903/04.
1 Iunie. . . . . . . . I 39 3.211147 96.8 5.412 10.2 408.266 89.8 53.70811 50.3 254.30 4.4 146.0 42.1
Iulie . . . . . . .. 9 3.8 232 96.2 1.392 11.4 10.810 88.6 12.202111.5 71.40 4.8 154.6 46.5,
August . . . . . '. 19 56 322 9-±.4 2.512 15.8 13.397 84.2 15.909 15.0 141.30 5.3 139.4 41.5
Septemvrie .. , . " 24 15.9 127 8-±.1 2.961 33.9; 5.771 66.1 8.732 8.1 228.64 7.1 132.8 45.51
Octomvrie. . . . .. 38 40.0! 57 6.0 2.802 41.7! 3.928 58.3 6.7251 6.3 329.20 10.5 82.4 68.8
���:����e: : : : :: -± 26.71 11 73.3 333 38.81 749 69.2 1.082 !�O 47.20 12.4 83.2 68.1
Ianuarie. . . . . .. - -, - - - - - - - - - - - -
Fev.ruarie. . . . .. 6 11.8: 45 88.2 649 16.0 3.-±43 84.0 4.092 3.8 82.00 12.2 108.0 81.0
Martie. . . . . . .. 17 39.3:1 41 70.7 2.036 47.7 2.214 52.3 4.250 4.0 302.30 12.9 119.4 54.0
Total. .. 1561 12.01/19821 88.01 18.1271 17.01/ 88.5731 83.0/1106.70011 - 11456.341 7.41125.51 44.7
..
C) o
"""' ----
00 o
C)l.O
s:...ro
o�
::::1
..;..>- I
<'50
��
><'5 ::l
...o 0
eded
eo
Q5 C)
o C)
<'5�
tr:
::J C)
o '00-
..., ::J
::... s:...
0"""'
o..C)
<'5 00
s:... .-
Z
>=:
<- �
s:........,
° .<'5
....... 0
C) o
:DQ5"O
"O S 0
C) C) ._
> '+-< S
C) ed ._
m �
><'5 .:: s
0"""
.- <'5 s:...
....., ....... <'5
00 C) ._
� �"...c
<'5 0
tJ'"3C)
s:... .-
><'5 ><'5 g
tnSo..
<'5 ::l 00
C) >=: ><'5
o ...,
cc: >e<:! 00
U e<:!
>=: o
.,...... . (.)
H� e<:!
e<:!
[269]
2. Că numărul relativ al « în Martie în faţa gurilor Dunării este de 30-53%'
pe când în Iunie numai de 3.2-5.8%'
3. Că în Iunie se prind cele mai mari cantităţi de Morum la coasta
mării, 1/3-1/2 din toată prinsoarea întregului an.
4. Că Iernelele au cele mai multe icre în Martie (13-15% din greu­
tatea corpului lor) şi cele mai puţine în Iunie (4-6%). Deci înLre aceste
două luni ele au lepădat icrele; adică în Aprilie şi Maiu. Ceeace este
confirmat şi prin observaţiuni directe, reproducţla făcându-se între finele
lui Aprilie până la finele lui Maiu.
lntrebuinţm'e. Morunul are o carne gustoasă şi preferată de popula­
ţiunea noastră. El se consumă mult proaspăt, dar mai mult se sărează,
afumă si serveste la fabricatia a o multime de conserve. Cea mai prefe­
rită conservare de Morun e�te Batogul;' acesta se prepară din spinare do
Morun puţin sărată - înd ulcită - care se pune apoi cătvă timp într' o soluţie
de silitră spre a înroşi carnea şi apoi se afumă.
Din Morun se mai fac si conserve în cutii precum si tot felul de ma-
, ,
rinate.
De mai mare preţ însă decât carnea sunt icrele; aceste au boaba mare,
cenuşie şi sunt cu mult mai gustoase decât ale tuturor speciilor de Aci­
penser. Icrele se prepară în două moduri: 1) proaspete sau puţin sărate,
şi 2) tescuite. Preparaţia lor se face în modul următor:
Pentru icrele proaspete se scot ovarele afară, se taie în bucăţi şi apoi
se trec printr'un fel de ciur numit Praboi pentru a le separa astfel de pe­
liţele ovariului, cari rămân a fară , iar boabele cad într'o sită dedesubt ca
mărgelele. După aceasta se pune un praf de sare deasupra şi se amestecă
cu mâna, turnăndu-Ie apoi în cutia în care urmează a fi transportate. Icrele
tescuite se prepară cu saramură. Saramura se face astfel de tare, ca un
ou să se ridice deasupra. Când aceasla e gata, se trec icrele prin praboi,
însă în loc să cadă în ciur cad într'o cădiţă cu saramură, aici stau o ju­
mătate de oră şi apoi se pun într'un sac de pânză care se scurge bine
şi se pune la presă.
In afară de icre Morunul mai are aşa zisul Cleis« de Morun, care se pre­
pară din beşica sa înotătoare şi se întrebuinţează la clarifloarea vinurilor.
Şi în fine se mai scoate dela el Coarda dorsală numită pe ruseşte Veziga,
care se întrebuinţează în Rusia foarte mult pentru umplut pastele.vlar la noi
pentru diferite bucate de post.
Morunul are o valoare foarte mare comercială: numai în Delta Dunării
se prinde între 2-350.000 kgr. anual, dând dela 12-20.000 kgr. icre
pe fiecare an.
Pescuitul. Morunul se pescueşte aproape exclusiv cu Carmacele. La
mare se întrebuinţează Carmace cu un singur rând: (Ripeah ruseşte), iar
la Dunăre cu două rânduri (Dvosnasnoi) şi unele mai mari numite Dal­
don. Carmacele constau din cârlige mari cu urechi şi foarte ascuţite la
vârfuri; ele sunt legate fiecare cu câte o frânghiuţă de 60 cm. lungime,
toate aceste frânghiuţe se leagă apoi perpendicular pe o frânghie mai mare.
Fiecare frânghie de aceste are 25 - 30 de cârlige şi se numeşte un Pe­
rimei; fiecare Perimet e suspendat în sus cu 3 frânghiuţe cu plute; 3 Pe­
rimele la un loc formează un Cheag, iar 100 de Cheaguri fac un Zăvod.
[270]
---------------------��-----�-- ---- - - - - �--
27â
ta un Zăvod aparţine o lotcă cu 6 oameni, din cari U'fi:ul sta la prova şi
caută cărligele. La o colibă sunt câte 2 sau 3 Zăvoade, fiecare Zăvod are
un Văta{ sau Aiaman, Lucrătorii sunt tocmiţi cu leafă, iar Atamanul
la parte din prinsoare. Cârligele se schimbă în fiecare zi şi se ascut foarte
bine cu 2 pile, iar apoi se ung cu grăsime de Delfin (Porc de Mare),
ca să nu ruginească şi să intre mai bine. Linia de carmace se aşează per­
pendicular pe malul mării înLinzându-se spre adânc. Carmacele sunt legate
la fundul mării cu pari bătuţi în fund, sau dacă nu e posibil, se ancorează
cu saci de nisip. Parii se bat În fundul mării până la adâncimi de 30 de m.
cu un instrument numit Naboinic.
Dimineaţa când ies pescarii la cercetarea cârligelor, le examinează pe
toate dacă s'a prins ceva şi când găsesc vreun Morun sau Nisetru prins
în cârlig», îl obosesc mai intâiu, pentru a-l putea ucide. Ei îl apucă de
coadă cu un cârlig de fier numit Timleac, acest cârlig scurt e legat cu
o frânghie ca de vreo 3-4 m., pe care unul din pescari o are legată cu
capătul celalt de mâna sa stângă; după aceea trage peştele puţin afară
şi altul îl loveşte cu o măciucă (Cecuşa) în cap, apoi iar îl lasă, iar îl lo­
veşte, etc., până ce îl omoară.
La Dunăre cârligele se pun la anafoare şi la fundul apei, numai vara
în timpul căldurilor le pun mai la faţă la întinsoare (la «Ples», cum zic
Lipovenii).
Vânturile au o foarte mare influenţă la mare asupra prinsori. In ge­
nere vânturile de Sud şi West sunt cele mai rele, căci fac mare sgomot
şi sperie peştele. Sunt foarte bune: vara vântul de Sud (Mareana), iar
toamna Crivăţul (Perioz) şi văntul de răsărit (Wostoc). Sunt foarte rele
vânturile numite de Lipoveni Abaza (S.O) şi Polu diona (S).
Nume populare. In toată ţara i se zice Morun.
Lipovenii îi zic Beluga. La femeIe li se zice Icrane, iar la bărbaţi şi
la toţi cei fără icre Turpac.
Monstruozităţi, etc. 1) In anul trecut s'a prins un Morun bocs care avea
botul cârn şi oasele frontale îndoite înainte. E însă posibil că la acest
exemplar să fi fost numai vreun traumatism.
2) Se întâmplă foarte des că se găsesc Moruni herma{rodiţi şi anume câte
odată cu un ovar şi cu un testicul, alte dăţi însă de fiecare parte sunt
amestecate unele loburi de lapţi cu altele de ovarii.
Pescarii susţin că aceştia devin maturi sexuali şi că s'ar fecunda singuri.
Bastarzi.
Inainte de a termina descrierea acestei familii, să spunem şi câteva cu­
vinte asupra formelor bastarde, Incă de mult timp Golovatchof a atras
atenţia că unele forme de Acipenser se încrucişează între ele producând
bastarzi. Acest fapt a fost apoi confirmat de Kowalewski, Owsjanikow şi
Wagner, cari au şi făcut experienţe producând bastarzi, prin fecundaţiune
-artifioială ; şi în fine în timpul din urmă Binar Lonnberg în raportul său
[271]
I
I
t
�-
. �
asupra călătoriei ce a făcut-o la Volga vorbeşte şi despre oarecari bas­
tarzi de Sturioni ce a avut ocazia să vadă. Nici unul însă din toti acestia
. ,
nu au descris aceste forme bastarde si nici măcar nu stim încă cari anume
, ,
sunt speciile cari se încrucişează între ele spre a-i produce.
In ultima mea comunicare preliminară făcută la Viena în anul acesta
am dat lista tuturor bastarzilor pe cari i-am observat până acuma, arătând
şi speciile cari i-au produs. In cele ce urmează voiu enumără numai pe
scurt aceşti bastarzi, descrierea lor detaliată trebuind a o rezerva pentru
monografia completă a acestui gen, ce urmează să apară în curând.
1. Acipenser ruthenus. X Acip. stellatus.
Fig. 132-135.
Această formă reuneste caracterele Cegăi cu ale Păstrugăi, ea are botul
ceva mai lung şi mai lat decât al Cegăi, însă ceva mai îngust şi mai scurt
decât al Păstrugăi. Gura formează de asemenea o transiţie, deoarece buza de
jos nu e restrânsă numai la colţurile gurii, ci se întinde ceva mai mult
spre mijloc. Mustăţile nu sunt propriu zis cu franzuri, însă pe unele se
văd din loc în loc mici excrescenţe; la alte exemplare chiar se vede câte
o mustaţă cu franzuri, iar celelalte netede. Discurile laterale sunt mai nu­
meroase ca la Pastrugă, însă mai puţine ca la Cegă. Pielea e acoperită cu
scutele pectinate, însă şi cu câteva mici scutele stelate, etc.
Această formă e foarte frecuontă si se găseste mai cu seamă în mare
, ,
în foarte mari cantităţi.
Nume7e populare. Pescarii din Catârleţ o numesc Cegâ de mare, iar
cei dela Dunăre îi zic Cegâ corciiă cu Păeiruqa.
2. Acipenser ruthenus. X A. glaber.
Sinonime:
(?) Acipenser Gmelini: Heck. u. Filz ing er.
Această formă se aseamănă la corp în totul cu o Viză mică, însă are
buza inferioară la mijloc despicată ca la Cegă. Comparând-o cu desenul
din Fitzinger şi Heckel, cred că e identic cu forma descrisă de ei sub nu­
mele de A. Gmelini .
[272]
272
3. A. glaber. X A. Guldenstaedtii.
Acest bastard e caracterizat:
1) Prin pielea sa mai netedă, fără scutelo.
2) Prin forma gurii sale având buza de sus intreagă. Restul corpului
se aseamănă cu A. Guldenstaedtll.
Nume populare. Corcitură de Niselru. cu Vize/,.
4. Acipenser stellatus. X A. Guldenstandtii. Ant.
Această formă se aseamana cu Nisetrul, numai că are corpul mai lung
şi mai subţire precum şi botul ceva mai lung şi lăţit. Aro însă buza su­
perioară ne despicată ca la Păstrugă,
Este relativ Irecuenlă şi se numeşte de pescari Nisel1"n corcit CIt Pă­
sirugă.
5. Acipenser stellatus. X Huso huso.
Fig. 142-143.
Această formă este foarte frecuentă si întruneste foarte bine caracte­
rele ambelor specii. Chiar acuma am dobândit un nou exemplar de 22 kgr.
având o lungime de 1.80 m. Botul e mai scurt ca la A. stellatus, însă mult
mai lung ca la Morun. Oasele capului sunt cu mult mai slabe ca la Pă­
strugă şi nu se lipesc bine unul de altul, ele sunt conforrnate ca la Morun.
Gura e cu totul diferită de cea dela Pastrugă şi aminteşte mult gura semi­
lunară a Morunului ; mustăţile în schimb nu sunt lăţite, Pielea este numai
cu foarte puţine scutele stelare. Aripioara caudală o mai mică şi dreaptă
ca la Mor-un, etc.
Nume popuîare. Corcitură de Montn cu Păstruf]e/,.
[273]
'il
'1·
11
I
,
�
,
f'
'273
6. A. Giildenstaedtii. X A. huso.
Fig. 145-146.
Adeseori se găsesc Nisetri de dimensiuni extraordinare, trecând de 100
kgr. Examinându-i mai de aproape, vedem mai întotdeauna că avem a
face cu un bastard de Morun cu Nisetru. Corpul său e mai gros ca al
Nisetrului. Pielea e mai netedă, numai cu steluţe mici în formă de puncte.
Botul e mult mai lungăreţ şi turtit de sus în jos ca la Morun. Gura amin­
teşte pe a Morunului. In schimb toate seriile longitudinale de discuri şi
aparenţa totală, oasele craniului, etc. sunt ale Nisetrului.
Nume populare: Morun corcit cu Niseiru.
7. Acipenser sturio. X A. Giildenstaedtii.
Această formă are botul ceva mai lung şi mai ascuţit ca Nisetrul şi
pielea îmbrăcată cu scutele mari cari se apropie de forma rombică. Dis­
curile dorsale şi laterale sunt mai mari ca la Nisetru apropriindu-se ceva
mai mult de Şip. Sunt foarte rari.
8. Acipenser glaber. X A. huso.
Această formă a fost descrisă şi de Brandt şi Raţz�berg în voI. I�
pag. 350 a Zoologiei lor medicale şi foarte bine figurate la Tab. I-a. Gi.in­
ther a format din ea o nouă specie: A. Brandtii, Însă Brandt i-a recuno
scut În urmă singur adevărata ei natur� de bastard.
A. lt.-P«bl. Adamachi. 111. Antipa, lhtiologia.
[274]
III. ORD. CYCLOSTOMI.
Peşti având corpul ci1indric şi pielea goală. Scheletul cartilaginos.
branchiile în formă de saci, fiecare cu o deschidere exterioară
separată şi fără aparat opercular. Gura suctorie circulară sau semi­
circulară. O singură deschidere nasală situată pe linia mediană. Fără
aripi oare pereche şi fără coaste. Bulbul aortic cu 2 ventile. Fără
beşică înotătoare.
Această grupă de drept nu face parte din clasa peştilor, de care se în­
depărtează foarte mult prin organizaţia lor. După cum se exprimă Huxley
şi Johannes Muller, diferinţa dintre Peşti şi Cyclostomi e mai mare decât
cea dintre Peşti şi Mamifere. Ei constituesc o clasă aparte alături de cea
a Peştilor. Dacă am pus-o însă aici, o fac mai mult din motive practice,
spre a completa astfel descrierea faunei ihtiologice a apelor noastre.
[275]
FAM. PETROMYZONTINI.
Deschiderea nasală conduce într'un canal înfundat. De fiecare parte 7 deschi­
deri branchiale. Gura are forma unei ventuze rotunde; buzele cărnoase prin/în­
chidere pot forma o deschidere Îngustă longitudinală.
Gen. Petromyzon Lin.
Fălcile repreeentaie prin lame cornoase prevăsute cu mici dinţi cor­
noşi în trei muchi. Limba de asemenea cu lame cornoase. Sacii bran­
chiali conduc într'un canal median închis la capătul său posterior şi
deschieându-se în cavitatea bucală la partea anterioară. Cu două ari­
pioare dorsale din cari cea de a doua se continuă în caudală. Intes-
tinul în linie dreaptă, prevăzut cu o valvulă spirală. �.
1. Sp. Petromyzon fluviatilis Lin.
Ambii dinţi de pe placa superioară ascuţiţi şi depărtaţi
unul de altul; cei de pe placa inferioară apropiaţi Între
ei şi aşezaţi în semicerc. Pe marginea gurii o singură se­
rie de dinti foarte mici. Intre dorsala I-'a şi a II-a este un
oarecare s'paţiu liber. Be ş i c a fier ei l i p s e ş t e.
[276]
276
Sinonime:
Lampreta fluviatilis: Marsigli, 1. o., tab. 1, fig. 1, pag. 2.
Petromzon fluviatilis: Linne, Syst. Naturae, pag. 394. Bloch, Oekon­
Naturgesch. der Fische Deutschlands, III, pag. 41, tab. 78, fig. 1. Pouas,
Zoographia, III, pag. 66. Meidinger, tab. 50. Nordmann, 1. C., pag.
549. Reisinger, 1. C., pag. 97. Heckel u. Kner, 1. C., pag. 377. Siebold,
1. C., pag. 372. Guniher, Catal. VIII, pag. 502. Bielz, pag. 16. Kessler,
Ichthyolog. Aralo-Caspi-pont., pag. 287. Pancic, pag. 157. Grimm, No. 285.
Seeley, Fishes, pag. 424.
Această specie se găseşte adeseori prin râurile noastre şi chiar în Du­
năre. Am colectat exemplare din Olt, la Slatina, din Bistriţa şi dela Cer­
navoda din Dunăre. Ei se găsesc mai cu seamă prin gârle, braţe laterale,
etc., unde începe apa a se usca; atunci scoţând nomolul cu o lopată pe
mal îi vedem că încep a se mişca.
La noi nu au nici o întrebuinţare; pescarii în cea mai mare parte nici
nu-i cunosc: alţii se servesc de ei ca nadă la pripoane.
Nu am putut afla nici un nume special, unii le zic Ţipari confundân­
du-i cu Cobitis Fossilis, iar alţii zic că sunt viermi. Niciodată nu ajung la
dimensiuni mari.
La Tarcău am auzit zicându-i Nouă ochi. Nu sunt însă sigur dacă
acesta e un nume cu adevărat popular, sau dacă nu cumva e tradus din
nemţeşte de către Germanii ce se află pe acolo.
2. Sp. Petromyzon planeri El.
Dinţii aşezaţi ca la P. fluviatilis, însă obtusi. Pe margi­
nea gurii numai o singură serie de dinţi foarte mici. Prima
dor sai ă 1 i P i t ă sau des păr ţ i t ă n uma i f o a r t e puţ ind e d o r­
a a 1 a a do u a. Cub e Ş 'i ca fie rei.
Sinonime:
Petromyzon Planeri: Bloch, 1. c., pag. 47. Kessler, Zur Ichthyologie
des sudwestl., Ruslands, pag. 56. Heckel u. Kner, 1. C., pag. 380, Fig. 203.
Siebold, 1. C., pag. 375. Kessler, Ichthyol. Aralo-Caspi-pont., pag. 287.
PanCic, l. C., pag. 158. Benecke, 1. C., pag. 197.
Petromyzon branchialis: Gwnihe«, Catalog. VIII, pag. 504. Seeley,
pag. 427.
Juvenes:
Petromyzon branchialis: Linne, Syst. Natur. Bloch, pag. 45, tab. 78,
fig. 2. Reisinger, Ichthyol. Hungar., pag. 98.
[277]
277
Petromyzon lumbricalis: Pallas, Zoographia, voI. III, pag. 69. (?).
Ammocretes branchialis: Dumeril, Cyclost. Mag. Encycl. 1808. Gun­
iher, Fische des Neckars, pag. 135. Heckel u. Kner, 1. C., pag. 382. Kes­
sle«, Zur Ichthyologie, etc., pag. 58. Jeitieies, Prod. Faunae Hungar.,
pag. 69.
Are aproape aceeaş răspândire ca şi specia precedentă şi e poate ceva
mai des. Nu are absolut nici o lntrebujnţare, fiind tot aşa de necunoscut
de pescari ca şi specia precedentă.
[278]
I
I
l'
1
-,
"J"/
•
1
---
[279]
INDICE ALFABETIC DE NUME STIINTIFICE.
j j
"
n
n
"
"
"
"
"
"
"
"
n
"
"
"
"
Acipenser giildenstaedtii X Acip. husso, 273.
" giildenstaedtii var. acutirostris, 262.
" giildenstaedtii var. glabra, 255.
" var. golis, 261.
" "var. longirostris, 26 2
var. scobar, 260.
forma typica, 261.
" "
Acipenser helops, 251.
hungarorum, 154.
huso, 254, 265.
kamensis, 246.
kostera, 254.
marsiglii, 243.
nakarii, 239, 255.
" var. heckelii, 239.
" var. nasus, 239.
" var. nardoi, 239.
nudiventris, 243, 244.
pygmaeus, 243, 246, 254.
ratzeburgii, 252.
ruthenus, 246, 271.
ruthenus X Acip. stellatus, 271.
ruthenus var. brevirostris, 250.
" var. gmelini, 250.
schypa, 243, 255, 256.
steUatus, 250, 251. <.
stellatus X Huso' huso, 272.
" var, donensis, 252.
sterleta, 246.
seuruga, 251.
sturio, 239, 252, 254, 255, 262, 263.
" X Acip, giildenstaedtii, 273.
Acipenseres, 241.
Acipenserini, (Fam.), 239.
aculeata (Cobitis), 198.
aculeatus (Acipenser), 254.
,,' (Gasterosteus), 52.
acuminatus (Cyprinus), 102, 115, 116.
agassizii (Telestes), 191.
Alausa vulgaris, 227, 228.
alepidotus (Cyprinus) 103.
alburniformis (Bliccopsis), 165.
A.
Abramidopsis, 100.
Abramidopsis leuckarti, 149.
Abramis, 138.
Abramis argyreus, 140.
Abramis abramo-rutilus, 153.
Abramis ballerus, 145.
Abramis, bipunctatus, 164.
Abramis blicca, 150, 152.
Abramis brama, 139, 152.
Abramis brama X Leuclscus rutilus, 148.
Abramis buggenhagii, 153.
" doboluides, 165.
" elongatus, 143.
" laskyr, 150.
" leukartii, 148.
" melanops, 143, 145.
" microlepidotus, 140.
" sapa, 146, 147.
" schreibersi, 147.
" vimba, 143.
abramo-rutilus (Abramis), 153.
." " (Blicopsis), 153, 154.
abruptus (Leucaspius), 170.
Acanthopsides (Fam.), 92, 194.
Acanthopsis taenia, 198.
Acanthopteri (subord.j.B,
Acerina (Gen.), 28.
Aeerina cernua, 14, 28.
rossica, 33, 34.
schraetser, 31.
schraitser, 31.
" vulgaris, 28.
Achteres percarum, 18.
Acipenser (Gen.), 241, 242.
" aculeatus, 254.
" brandtii, 273.
" glaber, 242, 243.
" glaber X Acipenser huso, 273.
" glaber X Acip. giildenstaedtii, 272.
" gmelini, 250, 271.
[280]
280
"
B.
baldneri [Leuciscus), 164.
" (Aspius), 164.
ballerus (Abramis), 145.
" (Cyprinus), 145, 150.
balloni (Gasterosteus), 53.
barbatula (Cobitis), 196, 197.
" var. merp;a(Cobitis), 197.
barbatulus (Nemachilus), 197 .
" var. taurica (Nemachilus), 197.
Barbus (Gen.), 128, 129. �
Barbus communis, 129.
barbus (Cyprinus), 129.
Barbus fluviatilis, 128, 129.
" petenyi, 131, 132.
" vulgaris, 129.
batrachocephalus (Gobius), 65.
Bentophilus, 60.
biarmatus (Gasterosteus), 52.
bipunctatus (Abramis), 164.
" (Alburnus), 163, 164.
" (Aspius), 164.
" (Cyprinus), 163 .
" (Leuciscus), 164.
bjorkna (Blicca), 150, 151.
" (Cyprinus), 150.
Blicca (Gen), 150.
hlicca (Abramis), 150, 152.
Blicca argyroleuca, 150, 152.
" bjorkna, 150, 151.
" "X Leuciscus rutilus, 153.
" X Scardinius erythrophtal.
aspius (CyprinusLţ68.
Aspius fasciatus 164.
" heckeli, 161. e-
" mento, 161, 162.
cchrodon, 158.
" owsianka, 170.
" rapax, 167.
Aspro (Gen), 23.
Aspre asper, 23.
" .streber, 23, 27.
" vulgaris, 23.
" zingeI, 25.
auratus (Carassius] 121.
" (Mugil) 76, 80.
aussonii (Alburnus) 136.
" (Salar) 206.
" (Salmo Iario) 206.
"
mus, 154.
blicca (Cyprinus), 150.
Blicca laskyr, 151, 152.
blicca (Leuciscus), 150.
Bliccopsis (Gen), 100, 154.
" abramo-rutilus, 153, 154.
alburnoides (Aspius), 158, 159.
Alburnus (Gen.) 158, 165.
alburnus (Aspius), 159.
Alburnus aussonli, 136.
Alburnus bipunctatus, 1.3, 164.
" breviceps, 159.
" chalcoides, 161, 162.
" "var. danubicus, 162.
alburnus (Cyprinus), 158.
Alburnus dolobratus, 165, 166.
alburnus (Leuciscus) 158.
Alburuus lucidus, 158, 159, 165.
Alburnus lucidus X Leuciscus rutilus, 166.
" "X Squalius dobula, 165.
" mento, 162.
w mentoides, 162.
" tauricus, 166.
Alosa (Gen), 219.
" cultiventrls, 230.
delicatul a, 232.
eichwaldii, 220.
" maeotica, 220.
nordmanni, 219, 227.
pontica, 219, 220.
var. danubii, 221.
" nigrescens, 224.
" "russac, 226.
amarus (Cyprinus), 136.
., [Leuciscus}, 136.
w (Rhodeus), 136.
Ammocoetes branchialis, 277.
Anacanthini (subord.), 83.
anadromus (Capito), 143.
Anguilla (Gen), 235.
anguilla (Muraena), 235.
Anguilla fluviatilis, 236.
" vulgaris, 235, 236.
Antacei, 241.
Antaceus glaber, 243.
" rostratus, 251.
" stellatus, 254.
argentatissimus (Gaterosteus), 53.
Argus Ioliaceus, 111.
argyreus (Abramis), HO.
argyroleuca (Blicca), 150, 152.
Ascaris dentata, 33.
asper (Aspro), 23.
asper (Perca), 19, 23.
, Asper pisciculus I, 25.
» " II, 23.
Aspius (Gen.), 167.
AspiuB alburnoides, 158, 159.
alburnus, 159.
baldneri,' 164.
bipunctatus, 164.
chalcoides, 167.
ciupeoides, 167.
•
\
[281]
281
"
"
"
Cultra (cheIa) 156.
crysitis (Tinca), 126.
�ultratus (CYlJrinus), 155.
cultratus (Leuciscus), 156.
cultratus (Pelecus), 155, 156.
cultriventris (Alosa), 230.
Cya.tocephaIus, 213.
cultriventris (Clupea), 212, 230, 232.
Cyclostomi (Ord.), 274.
cyprinucea (Lernaeoceru), 111, 12!.
Cyprininae, 100.
Cyprinodonti, 214.
Cyprinoidei (Fam.), 92, 99.
" var.
" elon gata, 198.
" fluviatilis, 188.
Cobitis fossilis, 194, 195.
" merga 197.
" taenia, 198.
communis (Barbus), 192.
congener (Sarachi), 155.
coriaceus (Cyprinus), 103.
Cottus (gen), 35, 36,
" ferrugineus, 35, 36.
" gobio, 35, 36.
" microstomus, 35, 36.
poecilopus, 35, 40 41.
gobio var. macrostomus, 40.
" "microstomus, 40.
'1 -(
" " poem ?pUS, 4'1.
poecilopus var. macrostomus, 42.
" microstomus, 42.
Chondrostoma (Gen), 190.
chondrostoma nasus, 190, 191.
rysela, 191.
chrysoprasius (Cyprinus), 189.
cicatrlcosus (Pleuronectes), 89.
Ciprini mira species, 118.
Cladobostryches, 241.
clavetza (Cyprinus), 147.
Clupea (Gen), 230.
Clupea cultriventris, 219, 230, 233.
" delicatula, 219,232.
kessIeri, 220.
piltschardus, 220.
" pontica, 220, 227.
resp. Alosa eichwaldi, 220.
Alosa maeotica, 220.
" sulinae, 219.
Clupeina (subfam.), 218.
Clupeoidei (Fam.), 92, 218.
clupeoides (Aspius), 167.
" (Oyprinus), 156, 161.
Cobitinae, 100.
Cobitis (Gen), 194.
aculeata, 198.
barbatula, 196, 197. __
merga, 197.
Bliccopsis alburniformis, 165.
" eryf.hr-ophthalmoidea, 154.
Bot.riocephalus infundibuliformis, 213.
n latus, 213.
brachycentrus (Gasterosteus), 53.
Brama 1, 139.
brama (Abramis), 139, 152.
" (CJyprinus), 139.
Brama secunda, 147.
branchialis (Ammocoetes), 277.
(Petromyzon), 276.
brandtii (Acipenser), 273.
breviceps (Alburnus), 159.
buggenhagii (Abramis), 153.
H (Cyprinus), 148.
" (Leuciscus), 148.
c.
Callionymus, 60.
caninus (Gobius), 215.
Capito, 184.
" anadromus, 143.
" fluviatilis coeruleus, 173.
" "rapax, 168.
" "sive Squalius minor. 186.
capito (Mugil), 82.
caput delphini var (Cyprinus carpio), 118,120.
" " ,,(Lucioperca sandra et vol-
gensis), 22.
Carassius «(jen), 121, 122.
Carassius auratus, 121.
carassius (Cyprinopsis), 122.
" (Cyprinus), 122.
Ca.rassius gibelio, 122.
moles, 122.
oblongus, 122.
" vulgaris, 121, 122.
carinatus (Cyprinus), 143.
Carpio (Gen), 125.
carpio (Cyprinus), 101, 103, 10!, 115.
carpio forma typica (Cyprinus), 115.
Carpio kolarii, 118, 125.
carpio var. imperator (Cyprinus), 103.
Caryophyllaeus mutabiIis, 213.
Cataphracti (Fam.l 35.
cephalarges (Gobius), 67, 68, 69.
cephalus (Cyprinus), 178, 183, 184.
" (Leuciscus), 185.
" (Mugil), 74.
" (Squalius), 165, 178, 184, 185.
" var. A. (Mugil), 82.
cernua (Acerina), 14, 28.
" (Cyprinus), 161.
chalybaeus (Squalius), 187.
CheIa cuItra, 156.
chelo (Mugil), 78.
[282]
r
282
F.
E.
farenus (Cyprinus), 139, 140.
fario (Salmo), 206.
danubica (Gasterosteus platygaster var.), 45, 46.
danubii (Alo sa pontica var.), 221.
delicatula (Alosa), 232.
delicatul a (Clupea), 219, 232.
delineatus (Leucaspius), 170,
" (Squalius), 1?O.
demidoffii (Percarina), 33, 34.
dergle (Scardinius), 176.
diagrama (Ligula), 18, 124. 213.
Distomum nodulosum, 25, 27.
dobrogica (Sardina), 219.
dobula (Oyprinus), 184, 187.
" (Leuciscus), 184.
" (Squalius) 184.
dobuloides (Abramis), 165.
dolobratus (Alburnus), 165, 166.
dolobratus (Leuciscus), 165.
, ....
D.
rex cypcinorum, 102, 106.
rivularis, 189.
rutilus, 179. �
sapa, 147.
sericeus, 136,
specularis, 102.
taeniatus, 168.
tinca, 126.
uranoscopus, 135.
vimba, 143.
(Owsianka), 170.
"
"
"
"
"
"
"
"
Cyprlnus
"
czernayi,
Echinorhynchus proteus, 33.
eichwaldi (Olupea resp. Alosa), 220.
elatus (Cyprinus), 102, 116.
elegans (Gasterosteus), 53.
elon gata (Cobitis), 198.
elongatus (Abramis), 143.
encraslcholus (Engraulis), 219.
Engraulina (subfam.), 218.
Ergasilus sieboldi, 111.
Erythrinus, 214.
erythrophthalmoides (Bliccopsis), 154.
erythrophthalmus (Leuciscus), 175.
" (Scardinius), 152, 175.
erythrops (Cyprinus), 175.
Esocini, 210.
Esox (Gen), 210.
Esox lucius, 210, 211.
eurycephalus (Gobius), 68, 69.
euxina (Sardinella) 219.
Cyprinodon umbra, 215.
Cyprinopsis carassius, 122.
Gyprinus, (Gen); 100, 10l.
Cyprinus 1, 115.
" II, 102.
Cyprinus, III, 125.
Cyprinus, alburnus, 158.
" acuminatus, 102, 103, 115, 116.
" alepidotus, 103.
amarus, 136.
" aspius, 168.
" ballerus, 145, 150.
" barbus, 129.
" bipunctatus, 163.
" bjorkna, 150.
" blicca, 150.
" brama, 139.
" buggenhagii, 148.
" carassius, 122.
" carinatus, 143.
" carpio, 101, 104, 115.
" "forma tipica, 115.
" var. gibbosus, 116.
" "hungaricus, 116.
" " "imperator, 103.
" " oblongus, 117.
" "X Carassius vulgaris, 125.
" cephalus, 178, 183, 184.
" chalcoides, 161.
" chrysoprasius, 189.
" clavetza, 147.
" clupeoides, 156.
" coriaceus, 103.
" cultratus, 155.
" dobula, 184, 187.
" elatus, 102, 102, 116.
" erythrops, 175.
" farenus, 139, 140.
" gibelio, 122.
" gobio, 133.
" grisalgine, 178, 183, 187.
" hungaricus, 102, 116, 116.
" idbarus, 173.
" idus, 173, 182, 184.
" jeses, 173.
" kollarii, 116, 121'>.
" laskyr, 150.
" leuciscus, 187.
" macrolepidotus, 102.
" moles, 122.
" nasus, 191.
" nordmanni, 102, 103, 116.
" nudus, 193.
" orfus, 173.
" phoxinus, 188.
" rapax, 168.
" regina, 102, 115.
[283]
283
"
"
"
"
.,
"
"
"
gibbosus (Cyprimus carpio var.). 116.
gibelio (Carassius), 122.
" (Cyprinus), 122.
glabra (Platessa), 89.
glaber (Acipenser), 242, 243.
Glanis, 93.
glanis (Silurus), 92, 93.
gmelini (Acipenser), 250, 271.
C'Wbio, 133.
gobio (Cottus), 35, 36.
" (Cyprinus), 133.
Gobio fluviatilis, 133.
" " capitatus, 36.
kessleri, 135.
" obtusirostris, 133.
" uranoscopus, 135.
vulgaris, 133.
Gobioidei (Fam.), 60
Gobiosoma, 60.
Gobius (Gen.), 60, 133.
" batrachocephalus, 65.
" caninus, 215.
" cephalarges, 67, 68, 69.
" eurycephalus, 68. 69.
,. fluviatilis, 69, 70, 71.
" var. fluviatilis, 70.
" " lactea, 71.
" "nigra, 71.
gymnotrachelus, 70, 71.
kessleri, 64.
lacteus, 70, 71.
marmoratus, 61, 62.
martensii, 70.
niger, 70.
platycephalus, 65.
platyrostris, 65, 68, 69,
ratan, 68.
rubromaculatus, 61, 63.
semilunaris, 61, 63.
syrman, 68.
trautwetteri, 67, 68. c
grisalgine (Cyprinus), 178,.183, 1"87.
grisalginii (Leuciscus), 183.
giildenstaedtii (Acipenser), 240, 254.
" forma typica (Acipenser), 261.
., var. acutirostris (Acipenser), 262.
" var. glabra (Acipenser), 255.
var. golis (Acipenser), 261.
" var. longirostris (Acipenser), 262.
" var.' scobar (Acipenser) 260 .
Gymnocephalus schraetser. 31.
gymnothorax (Thymallus), 201. 202.
gymnotrachelus (Gobius), 70, 71.
gymnurus (Gasterosteus), 53.
Gadoidei (Fam.),93.
Gadus Iota, 84.
Gadus spec., 84.
Ganoidei (ard.), 238.
Gasterostea, 50.
Gasterosteidae (Fam.), 43.
Gasterosteus (Gen), 39, 44.
Gasterosteus aculeatus, 52, 54.
" aculeatus var. ponticus, 54.
" argentatissimus, 53.
" balloni, 53.
" biarmatus, 52, 54.
brachycentrus, 53.
" elegans, 53.
" gymnurus, 53.
" leiurus, 53, 57.
" neustrianus, 53, 57.
" platygaster, 44, 45.
" "var. danubica, 45.
. , "" kessleri, 45.
" "" niger, 46.
" ponticus, 52, 53.
" pungitius, 45, 46, 50.
" semiarmatus, 53, 57.
" semiloricatus, 53, 57.
geometru (Piscicola), 111.
germanorum (Orfus), 182.
o.
fario (Trutta), 206.
fasciatus (Aspius), 164.
ferrugineus (Cottus), 35, 36.
flesus (Platessa), 89.
flesus (Pleuronectes),.89.
fluviatilis altera (Trutta), 203.
,. (Anguilla), 236.
" (Barbus) 128, 129.
" (Cobitis), 188.
» coeruleus (Capito), 173.
" (Gobio), 133.
" (Gobius), 69, 70, 71.
" (Lampreta), 276.
" (Perca), 10.
" (Petromyzon), 275, 276.
" rapax (Capite), 168.
" sive Squalius minor (Capito), 186.
" var. lactea (Gobius), 71.
" "nigra (Gobius), 71.
" vulgo flesus (Passer), 189.
foliaceus (Argus), 111.
fossilis (Cobitis), 194, 195.
" (Misgurnus), 195
" (Mustella), 195.
frigidui (Leuciscus), 184.
frissi (Leuciscus), 178, 183.
Fundulus, 197.
[284]
"
"
\
H.
heckelii (Aspius), 161.
" (Leuciscus), 179.
Helopes, 241.
Helops, 241.
helops (Acipenser}, 251.
Hippocampus, 217.
Holobostryches, 241.
hucho (Salmo), 203.
hungaricus (Cyprinus), 102, 115, 116, 117.
" (Cyprinus carpio var.), 116.
hungarorum (Acipenser), 254.
Huso (Gen), 241, 264.
Huso II, 243.
Huso III, 246.
Huso VI, 2�6, 251.
Huso V, z54.
huso (Asipenser), 254, 265.
Huso huso, 261, 265.
huso (Huso) 264, 265.
Huso primus, 265.
Husones, 241.
1.
idbarus (Cyprinus), 173, 184.
Idus (Gen.), 172.
idus (Cyprinus), 173, 182.
" (Leuciscus), 173, 182.
Idus melanotus, 173.
" " var. orfus, 183.
" minia tus, 173.
infundibuliformis (Botriocephalus}, 213.
iridea (Trutta), 200.
italica (Perca). 12.
J.
jeses (Cyprinus), 173.
" (Leuciscus), 173.
K.
kamensis (Acipenser), 246.
Karass, 122.
kessleri (Clupea), 220.
(Gasterosteus platygaster var.), 45.
" (Gobio), 135.
" (Gobius), 64.
kolarii (Carpio), 118, 125.
,. (Cyprinus), 116, 125.
Kostera, 250.
kostera (Acipenser), 254.
krameri (Ambra), 215.'
" (Umbrina), 215.
284
L.
Labrax lupus, 21.
labrax (Perca), 21.
" (Salmo), 200.
lactea (Gobius fluviatilis var.), 71.
lacteus (Gobius), 70,71.
laevis (Phoxinus), 188.
Lampreta fluviatilis, 276.
laskyr (Abramis), 150.
" (Abramis blicca var.), 152.
" (Blicca), 151, 152.
" (Cyprinus), 150.
latus (Botriocephalus), 213.
Latrunculus, 60.
leiurus (Gosterosteus), 53, 57.
leonhardi (Pseudobarbus), 132.
lepusculus (Squalius), 187.
Lernaeocera cyprinacea, 111, 124.
Leucaspius (Gen), 170.
" abruptus, 170.
" deliniatus, 170.
Leuciscus (Gen), 178.
" alhurnus, 158.
" amarus, 136.
" baldneri, 164.
" bipunctatus, 164.
blicca, 150.
" buggenhagii, 148.
" cephalus, 185.
" cultratus, 156.
leuciscus (Cyprinus), 187.
Leuciscus dobula, 184.
dolobratus, 165.
Leuciscus erythrophthalmus, 175.
" frigidui, 184.
" frisii, 178, 183.
" grisalginii, 183.
" heckelii, 179.
" idus, 173, 182.
" jeses, 173.
" meidingeri, 178, 179, 183.
" mento, 161.
" nasus, 191-
" orfus, 173.
" pausingeri, 179.
" phoxinus, 189.
" pigus, 182.
" rutilus, 178, 179, 152.
" "Alburnus lucidus, 166.
" var. erythraea, 181.
" heckeli, 180.
" var. pausingeri, 179.
sapa, li7.
leuciscus (Squallus), 178, 186, 187.
Louciscus tinca, 126.
" virgo, 178, 182.
t : :
::
:::;;:: ..
; ;
[285]
r
285
Q.
N.
"
"
nackarii (Acipenser), 2.19, 255.
" val'. heckeli (Acipenser), 239.
" "nardoi (Acipenser), 239.
" "nasus (Acipenser), 239.
Nasus, 191.
nasus (Chondrostoma), 190, 191.
" (Cyprinus), 191.
" (Leuciscus), 191.
Naucrates, 43.
Nomachilus barbatulus, 197.
" "var. taurica, 197.
Nematoideum siluri glanidis, 97.
neustrianus (Gasterosteus), 53, 57.
niger (Gasterosteus platygaster var.), 46.
" (Gobius), 70.
nigra (Gobius fluviatilis var.), 71.
" (Trutta), 206.
nigrescens (Alosa pontica var.), 224.
nodulosus (Traenophorus), 213.
nordmanni (Alosa), 219, 227.
" (Cyprinus), 102, 11�
nudiventris (Acipenser), 2:t3, 244'.
nu dus (Cyprinus), 103.
o.blongus (Carassius), 122.
" (Cyprinus carpio var.), 117.
obtusirostris (Gobio), 133.
occelata (Taenia); 213.
ochrodon (Aspius), 158.
Opistocentre, 241.
orfus (Cyprinus), 173.
Orfus germanorum, 182.
orfus (Leuciscus), 173.
owsianka (Aspius), 170.
Owsianka czemayl, 170.
,. chelo, 78.
Ih,� ramada, 82.
" saliens, 81.
Mugiloidei, 73.
Muraena anguilla, 23:'>.
Muraenoidei (Fam.), 92, 23;;>.
Mustella, 84.
:\Iustella fossilis, 195.
mutabilis (Cariophyllaeus), 213.
moles (Carassius), 122.
" (Cyprinus), 122.
monograma (Ligula), 124.
Mugil (Gen). 73.
" auratus, 76, 80.
capito, 82.
" caphalus, 74.
var. A., 82.
macrolepidotus (Cyprinus), 102.
macrophthalmus (Scardinius), 176.
macrostomus (Cottus Gobio var.), 40.
" (Cotus poecilopus var.), 42.
maeotica (Clupea resp. Alosa), 220.
marina (Lucioperca), 20, 22, 33.
" (Perca), 15.
marinum (Stizostedium). 21.
marmorata (Platessa flessus var.), 89.
marmoratus (Gobius), 61, 62.
marsiglii (Acipenser), 243.
" (Phoxinus), 189.
martensii (Gobius), 70.
meidengeri (Leuciscus), 178, 179, 183.
melanops (Abramis), 143, 145.
melanotus (Idus), 173.
melanotus var. orfus (Idus), 182.
mento (Alburnus), 162.
" (Aspius), 161, 162.
" (Leuciscus), 11'\1.
mentoides (Alburnus), 162.
" var. danubicus (Alburnus), 162.
merga (Cobitis), 197.
Mesocentre, 241.
microlepidotus (Abramis), 140.
microstomus (Cottus), 35, 36.
" (Cottus gobio var.), 40.
" (Cottus poecilopus var.), 42.
minia tus (Idus), 173.
Misgurnus fossilis, 195.
11\..
Leuciscus vulgaris, 187.
Leuckartii (Abramis), 148.
" (Abramidopsis), 148.
Ligula, 30.
" digrama, 18, 124, 913.
" monograma, 124, 152.
Iimi (Umbra), 214.
Lionisci, 241.
Lota <Gen), 84.
Iota (Gadus), 84.
Lota vulgaris, 84.
lucidus (Alburnus), 158, 159, 165
Lucioperca (Gen), 14, 15,
Lucioperca marina, 20 21, 33, 34.
lucioperca (Perca), 15.
Lucioperca sandra, 14, 15.
lucioperca (Stizostedium), 15.
Lucioperca volgensis, 19.
Lucius, 211.
lucius (Esox), 210.
lumbricalis (Petromyzon), 277.
lupus (Labrax), 21.
luscus (Plasessa), 89.
" (Pleuronectes), 89.
..
,Q
I
I
?
[286]
P.
Pachychili, 100.
Palingenia, 248.
pallasii (Schillus), 15, 19.
Passer fluviatilis vulgo flesus, 89.
pausingeri (Leuciscus), 179.
Pelamys, 43.
Pelecus, 155.
Pelecus cultratus, 155, Hi6.
Perca (Gen), 10.
Parca 1, 10.
" asper, 19, 23.
" cernua, 28.
" fluviatilis, 10, 11.
" italica, 12.
" labrax, 21.
" lucioperca, 15.
" marina, 15.
" schraetser, 31.
" secunda, 28.
" volgensis.
" zingel, 25.
Percarina demidoffii, 33, 34.
Percoidei (Fam.), 10.
petenyi (Barbus), 131, 132.
Petromyzon (Gen), 275.
" branchialis, 276.
" plan eri, 276.
Phoxinus (Gen), 188.
phoxinus (Cyprinus), 188.
Phoxinus laevis, 188.
phoxinus (Leuciscus), 189.
" (Marsigli), 189.
Phoxinus primus, 163.
" secundus, 158.
Physostomi (ord.), 92.
pigus (Leuciscus), 182.
piltschardus (Clupea), 220.
Pisces, 9.
Piscicola geometra, 11l.
pisciculus 1, (Asper), 25.
pisciculus II (Asper), 23.
planeri (Petromyzon), 276.
Platessa flessus, 89.
u " var. marmorata, 89.
" glabra, 89.
,u luscus, 89.
platycephalus (Gobius), 65.
platygaster (Gasterosteus),44, 45.
platyrostris (Gobius), 65, 68, 69.
Pleuronectes (Gen), 88.
Pleuronectes cicatricosus, 89.
" flesus, 89
" luscus, 89.
Pleuronectidae, 88.
plotizza (Scardinius), 176.
286
poecilopus (Cottus1...35, 40, 41.
" (Cottus gobio var.), 4l.
pontica (Alosa), 218, 220.
" (Clupea), 220, 227.
ponticus (Gasterosteus), 52, 53.
" (Gasterosteus aculeatus var.) 54.
" (Salmo), 200.
primus (Huso), 265.
(Phoxinus), 163.
Pseudobarbus Ieonhardl, 132.
Pungitius (Gen), 50.
pygmaeus (Acipenser), 243, 246, 254.
R.
ramada (Mugil), 82.
rapax (Aspius), 169.
rapax (Cyprinus), 168.
ratan (Gobius), 68.
ratzeburgii (Acipenser), 252.
regina (Cyprinus], 102, 115.
rex cyprinorum (Cyprinus), 102, 106.
Rhodeus (Gen), 135.
" amarus, 136.
Rhombus, 88.
rivularis (Cyprlnus), 189.
rondeus (Squalius), 187.
rossica (Acerina), 33.
rostratus (Antaceus), 25l.
(Squalius), 187.
RubelIus, 175, 179.
rubromaculatus (Gobius), 61, 63.
russac (Alosa pontica var.), 226.
ruthenus (Acipenser), 246, 271.
var brevirostris (Acipenser), 250.
" var. gmelini (Acipenser), 250.
rutilus (Cyprinus), 179.
" (Leuciscus), 152, 178, 179.
var. erythraea (Leuciscus), 181.
" "heckeli (Leuciscus), 180.
rutilus var. pausingeri (Leuclscus], 179.
rysela (Chondrostoma], 191.
s.
Salar aussonii, 206.
salar fario (Salmo), 206.
saliens (Mugil), 81.
Salmo (Gen), 203.
fario, 206.
" hucho, 203.
labrax, 200.
ponticus, 200.
" salar fario, 206.
" salvelinus, 200
" thymallus, 201.
Salmo fario aussonii, 206'
[287]
"
"
'"
Salmonidei, 92, 200.
salvelinus (Salmo), 200.
sandra (Lucioperca), 14.
Sarachi congener, 155.
Sardina dobrogica, 219.
Sardinela euxina, 219.
sapa (Abramis), 146, 147.
" (Cyprinus), 147.
scardafa (Scardinius), 176.
Scardinius (Gen.), 175.
" dergle, 176.
erytrophthalmus, 152, 175.
macrophthalmus, 176.
" plotizza, 176.
" scardafa, 176.
Scbillus pallasii, 15, 19.
Schistocephalus dimorphus, 59.
schraetser (Acerina), 31 ......
" (Perca), Bl ,
schraitser (Acerina), 31.
schreibersi (Abramis], 147.
schroetser (Gyrnnocephalus), 31.
schypa (Acipenser), 243, 255, 256.
Scleroparei (Fam.), 35.
secunda (Brama), H7.
" (Pere a), 28.
secundus (Phoxinus), 158.
semiarmatus (Gasterosteus], 53, 57.
semiloricatus (Gasterosteus), 53, 57.
sericeus (Cyprinus), 136.
seuruga (Acipenser), 251.
Shipa, 241.
Shipacei, 241.
sieboldi (Ergasilus), 111.
siluri glanidis (Nematoideum), 97.
Siluroidei (Fam.), 92
Silurus (Gen), 93.
Silurus spec., 84.
Silurus glanis, 92, 93.
Solea, 88.
Squalius (Gen), 184.
" cephalus, 165, 178, 184, 185.
chalybaeus, 187.
de linia tus, 170.
" dobula, 184.
Squalius dobuala X Alburnus lucidus, 165.
" lepusculus, 187.
" leueiseus, 178, 186, 187.
" rondeus, 187.
" rostratus, 187.
speeularis (Cyprinus), 102.
stellatus (Aeipenser), 250, 251.
" var. donensis (Aeipenser), 252.
" (Antaceus), 254,
Sterledi, 241.
Sterledus, 241.
sterleta (Aciponser), 246.
287
Stizostedium lueioperca, 15.
" marinum, 21.
" volgense, 19.
streber (Aspre), 23, 27.
Sturio, 241.
Sturio 1, 246.
" II, 246.
sturio (Acipenser), 239, 252, 254, 255, 262, 263
Sturiones, 241.
salinae (Clupea), 219.
Syngnathus, 217.
syrman (Gobius), 68.
T.
taenia (Acanthopsis), 198.
taenia (Cobitis), 198.
Taenia occelata, 213.
taeniatus (Cyprinus), 168.
tauricus (Alburnus), 166.
Teleostei (Ord.), 9.
Telestes agassizii, 191.
Temnoehili, 100.
Temnodon, 43.
Thymallus (Gen), 200, 201.
" gymnothorax, 201, 202.
thymallus (Salmo), 201.
'I'hyrnallus vexillifer, 201.
" vulgaris, 201.
Tinca (Gen), 126.
Tinca erysitis, 126.
tinea (Cyprinus), 126.
tinca (Leuciseus), 126.
Tinea vulgaris, 126.
Traenophorus nodulosus, 213.
traehurus (Gasterosteus), 52, 53, 57.
trautwetteri (Gobius), 67, 68.
Trigla, 35.
truncatus (Cyatocephalus}, 213.
Trutta (Gen), 206.
" fario, 206.
" fluviatilis altera, 203. • •
iridea, 200.
nigra, 206.
u.
Umbra (Gen), 215.
umbra (Cyprinodon), 215.
Umbra krameri, 21,5.
Umbra Iimi, 214.
Umbridae (Fam.), 92, 214.
Umbrina krameri, 215.
uranoscopus (Cyprinus), 135.
" (Gobio), 135.
..
[288]
288
"
122.
z.
"
"
,.
vulgaris (Barbus), 129.
(CarasslUs), 121,
(Gobio), 133.
(Leueiseus), � 187.
(Lota), 84.
(Perea), 11.
(rinea), 126.
(Thymallus), 201.
zingel (Aspre), 25.
" (Perca), 25.
v.
vetula (Abramis), 139, 14J.
vexillifer (Thymalllls), 201.
vimba (Abramis), 143.
" (Cyprinus), 143.
virgo (Leueiseus), ] 78, 182.
volgense (Stizostedium), 19.
voI gen sis (Lucioperca), 19.
volgensis (Perea), 19.
vulgaris (Aeerina), 28.
(Alausa), 227, 228.
(Anguilla), 235, 236.
(Aspro), 23.
,.
[289]
j
/
I
,
!
'1
INDICE ALF ABETIC
DE
NUME POPULARE DE PEŞTI, INSTRUMENTE ŞI INSTALA ŢII DE PESCUIT.
I
1
I
\
I
\
i
I
1
;'
1
A.
• \baza, i8, 270.
Ableţ (lip.), 16l.
Acbalâc, 19.
Ahele, 237, 259.
Alabalâc, 14.
Albitură, 142, 152.
Aleonul, 208.
AnghiIa, 237.
Asprocsera, 19.
Ataman, 270.
Avat, 167, 169, 170.
Ave, 113, 14-2.
B.
Babca bieloi, 181.
Babe, 40.
Babele, 40.
Babi, 40.
Babuşcă, 181.
Babuşcă albă, 181.
Babuşcă cu pana roşie, 177.
Babuşca Krasnoperca, 177.
Babuşcă roşie, 177.
Balaban, 76.
Bălos, 181.
Balâc, 258.
Dâicioc, 6+, i2.
Băstrug, 74, 82.
Batog, 269.
Batcă, ]00.
Bătculiţă, ] 52.
Batcă corcită cu Roşioară, 155.
Behliţa, 138, ] 72.
Beldiţa, 163. 16fi.
Belizna, 170.
zl. Jl.-P,,�l. AdW)/(fClii. Il l, Ant.ipa, lh/iolo(Jia,
Beluga, 270.
Berchiţă, 165.
Biban, 10, 14 .
Bieliţă, 181.
Bielogalafca, 224.
BIehniţă, 136, 138.
Bearcă, 136, 138.
Bobleţ, 161.
Boblete, 161.
Boerănaş, 103.
Bogsar, 245.
Boişte, 190.
Boiştean, 38, 188.
Borfete, 190.
Boţog, 146,',148.
Boulean, 170.
box (Crap), 118.
box (ŞaIău), 22
Breana, 131.
Butarga, 76.
Butz, 40.
c.
Calaci balâc, ] 58.
Călcătoare, 77.
Camănă, 249.
Cam bulă: 89.
Cap d� mops, 22.
Cap de delfin, 22.
Capacul, 1 ]4.
CâI'ă, 199.
Caracudă, 121, 124.
Caracudă ţopărlească, 124.
Caracudia, 124.
Caraghioz balâc, 16].
Caras, 124.
Cărăşel, 124.
19
[290]
Carmace, 245, 249, 253, �69.
Cărmăcuţe,' 249.
Cărmăcuţe de cegă, 249.
Cârjanca, 141, 142.
Cârlige cu nadă, 14.
Cârlige de fund, 25.
Cârligul, 114.
Cârlionţul, 16l.
Castri, 73.
Caţivelopsaro, 170.
Cazal canat, 31.
Ceciugă, .249.
Cecuşca, 270.
Cega, 246, 249.
Cegă cu botul scurt, 251
Cegă corcită cu Păstrugă, 271.
Cegarniţă, 249,27.
Cegă de mare, 271.
Cercala, 40, 134.
Chefal, 73, 82.
Chefalul mare, 74, 76.
Chefalul cu cap mare, 76.
Chefal cu coada lată, 82.
Cheag, 269.
Chipcel, 16l.
Chişcar, 196.
Chisoarcă, 172.
Cigă, 249.
Ciciugă, 249.
Cihon, 158.
Cinghine balâe, 170.
Ciobacă, 131, 203.
Ciopic, 20.
Ciopcic, 21.
Ciortan, 114, 124.
Ciortănică, 114.
Ciortan corcit, 126.
Oiortocrap, 114.
Ciornagalafca, 226.
Ciros, 229.
Cirus, 229.
Ciuciu, 114.
Cluciulan, 114.
Oiuciulică, 114.
Civiu, 19.
Clean, 184, 186, 188.
Clean corcit cu Obleţ, 166.
Cleiu de 1\101'un, 269.
Clen, 186.
Clonc, 97.
Cobcă, 114.
Cobce, 254, 259.
Cocioc, 172.
Cociorvă, 131.
Coconari, 165.
Corbancă, 152.
Corcitură de Biban cu Şalău, 33.
'290
e ,
J2?l'citură de Crap cu Caracudă, 126.
" "Cosac cu Batcă, 148.
,.. " Batcă cu Babuşcă, 153, 154.
" "Clean cu Sorean, 166.
" "Obleţ cu Ta.rancă,167.
" "Nisetru cu Vid, 272.
" "Morun cu Păstrugă, 272.
Corpancă, 152.
Corpănică, 152.
Corpacă, 152.
Cosac, 145, 152.
Cosăcel, 138.
Cosac caraghioz, 146.
Cosac nemeş, 146.
Cosăcuţă, 146.
Cosac cu botul turtit, 148.
Cosac corcit cu Batcă, 148.
Cosace, 225.
Coşul orb, 114.
Coşul de răchită, 128.
Costris, 14.
Costruş, 14.
Coteţ, a, 19, 113, 124, 128, 152.
Coteţ bulgăresc, 78.
Coteţ de stuf, 161.
Crăeş, 190.
Crap, 114, 115, 101.
Crăpcian , 114.
Crap de Dunăre, 115.
Crap box, 118.
Crap cu spinarea groasă, 115.
"" " ridicată, 116.
Crap gol, 103.
Crap ghebos, 116.
Crap să.Jtăreţ, 117.
Crâsnic, 134, 140.
Crestaş, 134.
Cuţitoaie, 199.
D.
Daldon, 269.
Daviţa, 174.
Dinamita, 208.
Dvosnasnoi (rus.), 260, 269.
E.
Eric, 77.
Essence d'Orient, 160.
G.
Gard, 19.
Gard cu leasă, 98, 124, 190.
Gărduţul cu'Tegănuş, 134.
Gărduţul cu leasă, 40, 134.
Gard cu limbi, 77, 114.
p
[291]
Garduri de piatră, 193.
Gârle de chefal, 77.
Ghelci, 52.
Ghelmeş, 52.
Ghiondere, 113.
Ghiban, 14.
Ghiban cu pana roşie, 14.
Ghiban alb, 14.
Ghiborţ, 28, 30.
Ghigorţ, 30.
Glăvoace, 40, 67, 72.
Glăvoace mică, 64.
Glossis (grec.), 9I.
Goghie, 181.
Goliş, 261.
Grindel, 196,198, 38.
Grindeiuşă, 198.
Guran, 19.
Guşter, 152.
Guvidie, 64 -,
Guvidii de baltă, 67.
" " Brates, 67.
" mici, 64.
H.
Halău, 14.
lIanus, 14.
Haut, 169.
Havat, 169.
Havut, 169.
Helios, 237.
1.
lam- balâc, 98.
Iaprac, 98.
larma, 98.
Icran, 270.
Icreană, 270.
Icre de chefal, 76.
Ilan balâc, 237.
Il arii , 73.
Impăratul Babuştei, '182.
Impăratul Cegăi, 250.
Impăratul Crapului, 103.
Impăratul PIăticăi, 14I.
Inchisori, 114.
J.
Jamna, 131.
. 1oltomcasa, 17:1.
291
K.
Kaliuşca, 59.
Kalma, 33.
Karaghioz, 225.
Kedrin, 59.
Kirmizic canat, 177.
Kiutuc, 260.
-Klowotsch (Heck. u. Kner) , 40
Korop, 114.
Krasnoperca, 177.
L.
Laban, 74, 76.
Labani, 76.
Lăptaş, 19, 25,27, 114, 87.
Laskir, 152.
Lăteaţă, 138.
Lavraki, 2I.
Leasă, 14, 113, 145, 158.
Legănuşul, 134.
Lejnic, 134, 193.
Licurin, 76.
Lijaboc, 69.
Limbă (Peşte), 91.
Limbi, 19, 77.
Lin, 126, 128.
Linos, 128.
Lipan (peşte), 38, 20l.
Lipan (plantă), 208.
Lostiţă, 205.
Lostocă, 205.
Lostosă, 201).
Lostoză, 205.
Lostriţă, 203, 205.
Lunită, 124.
Lupul bălţii, 212.
M..
Măntuş, 87.
Maţe negre, 191, 193.
Mareana, 270.
Mârliţa, 213.
Mârloaie, 213.
�l�vraki, 73.
Mbreană, 131.
Meles, 33.
Mersan (turc.), 260.
Mersini (grec.), 260.
l\Iersin iavrusu, 254.
:\Iidhai, 87.
i\1idhoc, 87.
Mihalţ, 84.
Mincioc, 231.
Mitilioa, 97, 248 .
[292]
292
,- �r
,1
l'i
.i
.1
.1
"
"
"
I
r
I
Pacios, 73, 76.
Pahopsero, 17!.
Palămida sălbatică, 43, 52.
Palămida de baltă, 4!.
Pană de somn, 97.
Pastrugă, 251, 254.
Păstrugarnita, 25!.
Pastrungă, 254.
Păstrăv, 38, 39, 206, 209.
Păstru, 209.
Păstrăv american, 200.
Perimet, 260.
Perioz, 270.
Perlteşti, 24\l.
Peste cu ghimpi, 59.
Peşte de Piatră, 27.
Peşte cu şapte nume, 170.
Peste ţigănesc, 170, 51.
Pe�ti �soşi (ord.) 9.
Pe�ti (Clasa), 9.
Pi�troşel, 215, 217, 52.
Pietrar, 27.
Pisiea, 91.
Plasa, 25, 27.
Platarin, 73, 82.
PIătica, 139, 142, 152.
Plăti că bocs, 142.
PIătică .corcită _cu Roşioară, 1-19.
Plătică corcită cu Babuşcă, 149.
Plăticuţă, 138.
PIătică răpănoasă, 1-11.
Plava de Cegă, 249.
Plava de Scrumbiţe, 229.
Plavcă, 223.
Pleava, 172.
Pleter, 98.
Plevuşcă, 172.
Plevuşcă de neam, 172.
Plocă.ul .. 131, 186.
Plutica, 138.
Poclăul, 86, 131.
Poludionu (Vitnt)-;- 270 ..
Porcan, 134.
Porcoi, 134.
Porcoiaş, 134.
Porcuşor, 133, 134.
Porcuşorul ordinar, 72.
Porcuşorul de vad, 72, 134.
Porij, 223.
Podeţ, f93.
Podu\, 193.
P.
Osetiof,"'·260.
Osetrin, 260.
Ostreinos, 79.
146. Ul8.
o.
Mitroace, 67.
Mitrocari, 67.
Moacă, 98.
Moace, 40.
Moină, 198.
Molan, 198.
Molete, 198.
Morunaş, U3, -145.
Morun, 264, 280.
Morun bocs, 270.
Morun hermafrodit, 270.
Morun corcit cu Nisetru, 273.
Moslad, 208.
Moş, 31, 52.
Moş cu 3 ghimpi, 59.
Mreajă, 131, 86.
Mreja, 131} 86.
Mreana, 128.
l\Ireana cenuşie, 132.
galbenă, 131.
pătată, 132.
roşie, 131.
vărgată, 132.
Oastia, 205.
Obleţ, 15S.
Oblete, 161.
Obleţi mari, 161.
Obleţi de mare, 161.
Obleţ corcit cu Babuşcă, 167.
Obletia (grec.), 161.
Obor, 77.
Ocheană, )79, 177, 181.
Ocheni [ă, 177, 181.
Oclee, 161.
Odorob, 114.
Ofiţer, 118
Ogor, 237.
Ohor, 237.
Okoni (rus.), 14.
OIocari, 114, 117.
Oria, 87, 97, 253.
Ostia, 87, 1H, 131.
N.
Naboinic, 270.
Nada, 14, 131.
Nas ascuţit (Chefal), 80.
Năvod, 14, 113, 124, 126, 131, 1J2,
�ăvodul mic (dela munte), 186.
Nisetru, 2,14.
Nlsipariţă, 1\19.
Nouă ochi, 276.
[293]
._---�� --�- .. �. ������------------------�--------�����---
Podus� 19& I
Praboi, 269.
Pripoane; 14, 27.
Prip<fane ele Cegă, 248, 24n.
l'Ji'ipoane ele fund, 114.
11 "faţă, 114, 97.
11 mici ele fund, 25.
Prostovol, 114.
Pu .. ciobanului, 27, 67.
R.
Radiuă, 78, 233.
Raşcă, 113.
Răspăr, 31, 33.
Răstrungă, 25.!-.
Răsură, 248.
Rânchiţă, 138.
Ribeţ, 145.
Ripeah, 260, 269.
Rippa (Bielz), 25.
Rissac, 228.
Rizeafcă, 229.
Rizeafcă mică de neam, 231.
Rogojina de Chefali, 78.
Roşioară" 138, 175, 177.
Roşioară cu pana roşie, 177.
Rusalii, 248.
s.
Săbicioară, 158.
Sabiţa, 1'''5, 158.
Săbioară, 158.
Sabiiţă, 158.
Sacul, H6, 131, 186.
Sacul de pleavă, 172.
Sacul de plevuşcă, 172.
Şalău, 14, 19.
Şalâu, In.
Şalău armenesc, 20.
Şalău bălan, 19.
Şalău bocs, 22.
Şalău de mare, 21.
Şalrm vărgat, 1 n.
Şaran, 114.
Şaranet, 114.
Sardelnţe, 234.
Sarianaki, 73,
Sârmă, 172.
Sârmnliţa. 172.
Sazan, 1 J-l,
Sazani, 114.
Sborş, 52.
Scobai, 193.
Scobar, 191, tos, 2()1.
Scorpios, 31.
Scrâuibii, 22n.
Scrumbia, 219.
Scrumbie de Dunăre, 2 W, 224.
Scrumbii de Dunăre cu cap alb, 224.
" cu cap negru, 225.
" mici ele Dunăre, 229.
Scrumbie mică de neam, 234, 23l.
Scrumbioară, 231.
..Scrumbiţe, 229.
Secret, 20.
$eică, 131.
Seledez, 224-.
Şerpar, 196.
Setcă, 233.
Setcă de Cambulă, 91.
" "Ohefal, 77.
" Oegă, 2·W. •
" "Rizeafcă, 22n.
" "ele Scrumbie de Dunăre, 233.
Sevriuga, 254.
Sglăvoace, 40, 36.
Sglăvoagă, 40.
Sglăvoc, 40.
Şialâu, 19.
Şialâor, 19.
Si Il gh il , 73, 80.
Şip, 262, 263.
Sirccuri, 78.
Smialţ, 87.
:-lomn, 39, 93, 98.
Somn iaprac, 98.
Romn pană, 98.
Romotei, 98.
Sorean, 161.
Soreată, 161.
Spatopteros, 73, 7n.
Spatopsaro, 158.
Spuse, 77.
Ştiucă, 210.
Ştiuculiţă, 213.
Stinlbuc, 131. -( •
Stoicesc, 161.
Stoiceţ, 161.
Straja, 131.
Strapezan, 19.
Sudac, 19.
Suduc, 19.
Sula, 19.
Sulă, 27, 117.
Sulari, 25, Ll-l. •
Sulac, 117,
Snletnic (Crap). 114, 117.
Sulinar, 117.
Sullotki bjelogalava, 224-.
Suliotkl ciornagalava, 226.
Suloi, 114-, 117.
[294]
I
!
11
I
1 I
r :
I
1\
,
\'
\
I
\
l'
�_.. it
t'�-'�'
T.
'I'aharău, 181.
TaHan, 108.
Târâtoarea, 249.
Tărăbuc, 172.
Taran, 181.
Tărbur, 172.
Tărbuf, 172.
Târboc, 172.
Tifan, 25, 27, 145.
Tilka, 231.
Timleac, 270.
Toană (de năvod, de sotcă, etc.), 223.
Trapezan, 19.
Tftrnabalâc, 213.
Turta lupului, 208.
Turpac, 270.
Ţ.
Ţârâitorl, 160, 161.
Ţârâitori Corciomani cu Bălos, 167.
Ţărancă, 181.
Ţărăncuţă, 181.
Ţipar, 97, 1948 ] 96, 236, 276.
Ţopa, 145, 14 . -
u.
Udei, 161.
Ulucari, 114, 117.
Undiţă, 14, 25, 131.
"
\
v.
Văduviţă, 172.
Văduvioară, 174.
Văigan, 170.
Vâlcan, 170.
Vâlsan, 170.
V ârlan , 198.
Vârluga, 199.
Vărşi, 14, 224, 128, 146, 152.
Vastranos, 74, 79, 80.
Vătaf, 270.
Verdete, 188.
Verdeţ, 190.
Verizop, 186.
Vetrice, 248, 25i.
Veziga (rus.), 269.
Vintire, H, ] 13, 142, 152.
Virezub, tvs, 186.
Virizop, 178.
Visila, 9i, 161, 196.
Viz, 245.
Viza, 242, 245.
Viză galbenă, 263.
Voli, 74.
Voloc, 25, '152.
Vostoc (vânt), 270.
Vrespere, 170.
Vulenos, 98.
Vyresub, 178.
z.
Zăton, 14, 113.
Zăvod, 269.
Zvărlugă,"! 98, t9G.