[1] v. ALECSANDRI aPE R E 1 POE Z 1 Text ales ii stabilit de G. C. NICOLESCU ii GEORGE TA RADULESCU-DULGHERU Studiu introductiv, note şi comentarii de G. C. NICOLESCU SCRIITORI ROMAi':l EDITURA PENTRU LITERATURA B u CUT tit i, 1966 [2] r r ,. f , [3] DIN VOLUME [4] DOINE 184�18f>2 Prcalubitulut meu părinte VORNIC V. ALECSANDRI Inchin aceste doine cu iubire şi recunoşt inţă 1 8 5 3 [5] DOINA") Doina, doinită ! De-aş avea o puiculiţă Cu flori galbine-n cosiţă, Cu flori roşii pe guriţă ! De-aş avea o mîndrulică Cu-ochişori de porumbică Şi cu sulilet de voinică I De-aş avea o bălăioară Naltă, veselă, uşoară, Ca un pui de căprioară! Face-m-aş privighitoare De-aş cînta noaptea-n răcoare Doina cea dismierdătoare! * a) Doina este cea mai vie espresie a sufletului românesc. Ea cuprinde simţirile sale de durere, de iubire şi de dor. Me­ lodia doinei, pentru cine o înţelege, este chiar plîngerea du­ ioasă a patriei noastre după gloria sa trecută! 5 [6] Doina, doiniţă! De-aş avea o puşculiţă Şi trei glonţi în punguliţă Ş-o sorioară de bărdiţă! De-aş avea, pe gîndul meu, Un cal aprig ca un leu, Negru ca păcatul greu! De-aş avea V1', la [iutină, Două fete spală lînă ... (Cînlicul lui Bujor) Colo-n vale, la fîntînă, Două fete spălau lînă, Spălau lînă şi rîdeau, Iar din gură-aşa grăiau: "Cînd a bate vînt de seară Prin ogorul de săcară, De trei ori să dis CÎntăm Ş-în fîntînă să cătăm, Dacă-a fi să ni se prindă, Om vedea ca-ntr-o oglindă De-om avea sorţi cu noroc Şi ursiţi cu ochi de foc." Cum bătu vîntul de seară Prin ogorul de săcară, De trei ori au dis cîntat, In fîntînă .au cătat, a) Fetele românce întrebuinţează deosebite, mijloace de a cunoaşte ursiţii ce vor avea. Unele discîntă izvoarele, crezînd că vor videa in faţa apei chipurile bărbaţilor de care au să aibă .parte; altele îşi leagă ochii în noaptea ajunului Bobotezei şi merg de \pun mîna pe '11n par din gardul casei. Dacă se în­ tîmplă ca acel par să fie drept şi curat, ursitul are să fie uah şi binefăcut ; iar dacă, din contra, parul e strîmb şi nodoros, ursitul are să fie bătrîn şi urît. Etc., etc. 33 [34] Şi pe-a sa limpede faţă, Ca prin vis de dimineaţă. Au văzut ele, zîmbind, Două chipuri strălucind. Cele umbre bălăioare, Cu guriţe zîmbitoare, Pluteau lin, se legănau Şi pe fete le-nginau ... Iată că pe apă-n faţă, Ca prin vis de dimineaţă, Alte două s-au ivit, Chipuri mîndre la privit. Iar aceste umbre nouă Nu erau ca cele două, Albe ca Hcarea de crin, Blînde ca cerul senin, Ci erau de vînt pişcate, Cu păr negru, sprinceni late Şi cu ochii şoimuleţi, La ochire mult semeţi. "lan vezi, soro, ce minune 1 (Zis-au fetele nebune) Dorul nostru-i împlinit ... Mult e mindru la privit 1 Vezi tu cele umbre mute? Parcă vrea să ne sărute. Vezi cum braţele-şi întind? Parcă vreu să ne cuprind 1" 34 [35] Nvau sfîrşit bietele fete, Şi pe frunte şi pe plete Nu ştiu cine le-au furat Cîte-un dulce sărutat ! Cele fete, la fîntînă, De-atunci nu mai spală lînă; Căci în codri şi la drum Îşi petrec zilele-acum. Acum ştiu ce fel s-aruncă In duşmani glonţii din luncă, Şsades ele au văzut Ce-i fuga de arnăut, Că de cînd pe frunţi, ,pe plete, Au simţit mîndre le fete Cîte-un dulce sărutat, Ele-n codri au urmat Doi voinici cu sprinceni late, Cu feţe de vînt pişcate Şi cu ochii şoimuleţi, La ochire mult semeţi. [36] STnIGOIUL a) In prăpastia cea mare, Unde vîntul cu turbare SuEIă trist, înfricoşat, Vezi o cruce dărîmată Ce de vînt e 'Clătinată, Clătinată nencetat ? Îrnpregiur iarba nu creşte Şi pe dînsa nu-şi opreşte ,r Nici o pas ere-al ei zbor; Că sub dînsa-n orice vreme Cu durere jalnic geme, Geme-un glas îngrozitor. Cînd e noapte fără stele, Mii de flacări albăstrele Se văd tainic fluturînd, Şi prin ele crunt deodată O fantasmă se arată, Se arată blăstămînd. a) Această baladă am compus-o în tovărăşie cu Costachi Negri, îrnpărţindu-ne subiectul în două părţi; eu am lucrat partea 1, şi Negri, partea II. Acea compunere a prietinului meu, plină de frumuseţi poetice, este una din cele mai nime­ rite scrieri ale sale. S6 [37] L Călător nenorocite, Fugi de-acele căi pocite De ţi-e oalul de bun soi, Că-n mormîntul fără 'Pace Şi sub cruce-acolo zace, Zace singur un strigoi I * Intr-o noapte-ntunecată, Duloe şoaptă-namorată Prin văzduh încet zbura. Două umbre 'sta în vale, Ce, cuprinse-n dulce jale, Amor vecinic îşi jura. Iar pe-o culme-n depărtare Se videa mişcînd la zare Un cal alb, copil de vînt; Coamele-i erau zburlite, Ş-a lui sprintene copite Săpau urme pe pămînt. "Nu te duce, nu, bădiţă (Zicea blînda copiliţă Cu ochi plînşi, cu glas pătruns), Ah! te jur pe sfînta cruce! Stăi cu mine, nu te duce ... " Dar voinicul n-au răspuns; Ci, strîngînd-o cu-nfocare, După-o dulce sărutare, Răpide s-au depărtat Şi, sărind cu veselie Pe-al său cal de voinicie, In văzduh s-au afundat. 87 [38] Cine-aleargă pe cîmpie Ca un duh de vijelie Intr-al nopţii negru sîn ? Cine fuge, cine trece Pe la ceasul doisprezece? .. Un cal alb, cu-al său stăpîn ! Vîntul bate, vîjîieşte, Falnic calul se izbeşte, De se-ntree ca doi voinici. Dar prin neguri iată, iată Că lucesc pe cîmp deodată Mii de focurele mici. Ele zbor, se depărtează. Zboară calul, le urmează, Păşind iute cătră mal. Stăi, opreşte!... de pe stîncă, In prăpastia adîncă Au picat stăpîn şi cal ] Şi de-atunci în fund s-aude Gemete, blăstemuri crude Care trec pe-al nopţii vînt. Şi de-atunci ades s-arată O fantasmă-nfricoşată Care iese din mormînt 1 1 8 4 5, Mînjina I r [39] CEASUL RĂU Pe cel deal, pe coaste, Trece-o mîndră oaste, Oaste de români! Toţi voinici de frunte Care merg să-nfrunte Oarde de păgîni. Iar pe-o culme verde Ce-ntre munţi se perde Stau de mi-i privesc Două sorioare, Albe Iăcrimioare, Care mi-i jălesc: " Vezi tu, sorioară, Oastea se coboară Colo pe costiş. Vezi-o cum pătrunde Pe rînd şi s-ascunde Colo-n stejăriş. Vai! nu se mai vede I Cine, cine-a crede Grija ce duc eu, 39 [40] Oastea că-i purtată De bătrînul tată Şi de dragul meu? Ei se duc în vale Unele tara-n jale Geme cu amar, Căci au intrat iară Sabie în ţară, Paloş de tatar. De pe munţi în poale, Cu armele goale, Ei mi se cobor, Şi pin cea urdie, Dragă, a să fie Mare, mult omor I Căci tata bătrînul Nu cruţă păgînul Cînd s-aruncă-n foc. El e român tare, Ca Ştefan cel Mare, Şi om cu noroc. Pentru el n-am teamă ... Dar îmi fac de seamă Cînd stau de gîndesc La dragul Lisandru, Că-i un copilandru, Şi mult îl iubesc 1 El n-au vînat încă Decît şoimi da stîncă, Cerbi cu coarne mari; 40 [41] Ş-acu-ntîia oară Face, sorioară, Goană de tatari. Ş-aşa mult mi-e frică Ş-inima-mi se strică Cînd gîndesc la el, Că mult, mult îi place Vitejii a face, Scumpul tinerel !" "Taci, biată copilă I Nu-i plînge de milă Iubitului tău, Căci ferească sfîntul Să-ţi fie cuvîntul Zis într-un ceas rău I Hai la mănăstire Ca să dăm de ştire Pustnicului sfînt Să ardă tămîie Ca să nu rămîie Tatar pe pămînt." Oastea-nvingătoare Au stins de la soare Aprigul duşman; Ea se-ntoarce-n munte Avînd chiar în frunte Vechiu-i căpitan. Iar sărmana fată In zădar, vai Icată Pe iubitul său I 41 [42] El în foc căzuse, După ce făcuse Vitejii de zmeu ! ... Din bătrîni se spune Că sînt ceasuri bune Şi că rele sînt. Vai de-acei ş-acele Care-n ceasuri rele Zic vre un cuvînt 1 L [43] STRUNGA a) In pădurea de la Strungă Sînt de cei cu puşca lungă Care dau chiorîş la pungă 1 Sînt de oei ce-mpuşcă-n lună, Care noaptea-n frunze sună, Feciori de lele nebună 1 Fă-te-n laturi, măi creştine, Dacă vrei să mergi cu bine, Să rămîi cu viată-n tine 1 In potica fără soare Ei te-aşteaptă la strimtoare Să te prade, să te-omoare 1 .. , In dumbrava cea vecina, Unde buhna greu suspină, Vezi ceea zare de lumină '? a) Pădurea Strungă: a fost mult timp locaşul cetelor de hoti, încît acest nume a rămas vestit în Moldova, precum Pă­ durea Neagră în Cermania şi păd urca Bondi în Francla, 43 [44] Opt voinici cu spete late Şi cu mîniei suflecate, Stau cu puştele-ncărcate. Trei sărută crucea sfîntă, Trei se luptă greu la trîntă, Unul drege, unul cîntă: "Oliolio, ciocoi bogate! Ici de-ai trece, din păcate, Să-ţi arunc doi glonţi în spate. Oliolio, mîndră fetică ! De-ai veni cole-n potică, Să te fac mai frumuşică. Că mi-i puşca hultuită, Şi mi-i ghioaga tintuită, Şi mi-i inima-ncolţită. Olrolro, rnăi Taie-Babă! a) Căci nu şuieri mai degrabă, Să sărim, voinici, La treabă! Puşculiţa-mi rugineşte, Ţinta-n ghioagă se toceşte, Murgul sare, nechezeşte 1. .. In pădurea de la Strungă Ce slujeşte puşca lungă Fără Iuptă, fără pungă ?" a) Taie-Babă - poreclă haiducească. 44 [45] CINTIC HAIDUCESC Iarna vine, vara trece Şi pădurea s-au rărit ! Ziua-i viscol, noaptea-i rece, Greul vieţii au sosit ! Cît mi-a fi iarna de mare, Ce-o să facem, vai de noi! Fără codru, fi'iră soare, Făr' de bani, Făr' de ciocoi? Sai pe creanga cea uscată, Dragă corbi, corbişor. Vezi, în calea depărtată Nu-i zări vrun călător? Călător cu punga plină Şi cu şal la cap legat, Să-mi mai ce11C astă rugină Şi să-mi fac bani de iernat. Daleu 1 codre, frăţioare, Ce-ţi făcuşi frunzişul des, Unde-n pîndă, Ia răcoare, Stam sunînd din frunzi ades? \ lecsand ri .- Opere I 45 [46] Vara trece, iarna vine, Şi tu, codre, te-ai uscat I Trece vara, şi ca tine Florile mi-am scuturat I Ne-au ajuns vremea de muncă, De scos arma de la brîu, De lăsat potica-n luncă Şi de dat capul sub frîu! Daleu I dragă primăvară, De-ai veni cînd aş vrea eu, Să mai ies voinic prin ţară, Să fiu iar la largul meu! Să-mi pun cuşma pe-o ureche Şi să-mi las pletele-n vînt, Şi-n potica mea cea veche Să mă-ntind iar la pămînt. Să simt iar durda pe spate Şi să-mi văd ici că lucesc Cinci pistoale ferecate, Cu ham gerul haiducesc. Şi pe coarda-i cea pletoasă Să-mi dismierd murgul voinic, Şi pe zarea luminoasă El să zboare, eu să-i zic: "Fugi ca vîntul, fugi ca gîndul, Măi, voinice năzdrăvan ! Căci acum ne-au venit rîndul, Au sosit vremea de an, 46 [47] Să ţinem codrii şi valea Noi, vitejii amîndoi. La neferi să-nchidem calea, Să dăm groaza prin ciocoi." 1 I [48] FĂT-LOGOFĂT 4) ,,0 ! Făt-Logofete, Cu netede plete, Cu părul de aur ! Stăi, te odihneşte, Că-n deal te pîndeşte Un negru balaur." "Frumoasă fetiţă, Cu lungă cosiţă, Cu mîndru colan ! De dînsul n-arn teamă, Căci am pe-a lui seamă Al meu buzdugan." "O! tînăr semeţe, Cu blînde mîndreţe, Cu ochii de foc ! Balauru-i mare Şi milă nu are ... Stăi, ah! stăi pe loc." a) Făt-Logofăt este eroul poveştilor poporale: el se luptă cu zmeii şi-i frumos ca soarele, avînd, ca şi el, plete de aur. 48 [49] ,f I 1, I "Luceafăr din stele, Cu dulci porumbele Pe faţă de 'crin 1 Toţi zmeii din Iume Se-nchin l-aâ meu nume, Tremur şi se-nchin." "Viteze vestite, Cu arme-aurire, Cu dulce cuvînt 1 El peste munţi calcă Şi-n cer are-o fa:lcă, Ş-una pe pămînt." "Păsărea de munte Cu salbă pe frunte, Cu salbă de flori 1 Murgul meu, cînd sare, Trece peste mare Şi zboară prin nori." ,,0 1 Făt-Logofete. Cu netede plete, Cu glasul ceresc 1 Nu te du de-aice, Nu te du, voinice, Că eu te iubesc 1" "Frumoasă fetiţă, Cu lungă cosiţă, Cu sîn fecioresc 1 Pentru-a ta iubire Fală sau peire Vreu să dobîndesc 1" [50] ."� HORA 4) Iată! hora se porneşte Sub stejar, la rădăcină. Iată 1 hora se-nvîrteşte ... Vină, puico, vină. Lîngă mine vin', drăguţă, Să te pot stringe de mînă Ca ieri seara, la fîntînă; Maria, Măriuţă ! Duh-de-Spaimă! Fei-Nălucă !b) Sună bine-n cobză, sună, Să nu-ţi fac spetele strună Şi chica măciucă. Tu, Fes-Boş cu giubea lungă! Din arcuş trage mai tare, Căci în gard am un par mare Şi mulţi bani în pungă! a) Hora este chiar giocul cel vechi a romanilor şi care era cunoscut sub numele de chorus. In timpul horei este obicei ca unul din dănţuitori să cînte din gurii şi să deie astfel tonul dantului. b) Porecle date [igauilor lăutari. 50 [51] Tot aşa păn-in deseară! \lult frumoasă-mi e puicuta, Ca o zi de primăvară, Maria, Măriuţa I Tot aşa, tot voiniceşte ! Nu mă daţi, măi, de ruşine, Căci guriţa ce-mi zîmbeşte Vîră dracu-n mine. Mi-am pus flori la pălărie, Mi-am pus flori, mi-am pus mărgele, Să se uite cu mîndrie Puicuta la ele. Am cămeşă cu altiţă, Tot de fir şi de mătasă, Am pe spate-o durduliţă ... De nime nu-mi pasă ! Nici (1<- vornic, nici de dracul, Nici de vrajă ciocoiască, Nici de turc, nici de cazacul... Ţara să trăiască! Bateţi toţi Într-o lovire Să vuiască-n fund pămîntul; Lumea-ntreagă să se mire, Şi Dumnezeu sfîntul! Sînt sătul de biruri grele Şi de plug, şi de lopată, De ciocoi, de zapciele Şi de sapă lată. 51 [52] Astăzi horele sînt pline 1 Crape-mi sura opincuţă, Şi să mor în joc cu tine. Maria, Măriuţă 1 ... I [53] SBURATORUU) "Dragă, dragă sorioară, Nu ştii cînticul ee spune Că prin frunzi cînd se strecoară Raza zilei ce apune, Sburătorul se aruncă La copila care vine Să culeagă Iragi în luncă Purtînd flori la sîn ca tine ? Fragii el din poală-i fură Cu-.a sa mînă nevăzută, Şi pe frunte şi pe gură El o muşcă ş-o sărută. Soro, buz.a-ţi e muşcată l Fragii, poţi să le duci dorul. Spune,-n lunca-ntunecată Nu-ntîlneşti pe Sburătorul ?" "Dragă sorioară, dragă, Cînticul mai spune încă De-.acel duh c-ades se leagă, Cînd e umbra mai adîncă, u) Sburătorul este un geniu nevăzut, care pîndeşte leteie în lunci şi le sărută pe furiş. 53 1 [54] De copila mîndră, aibă, Ce culege viorele, Purtînd pe ea scumpă salbă, Scumpă salbă de mărgele. Salba el rîzînd i-o strică Cu-o plăcută dismierdare Şi de fieşce mărgică Lasă-o dulce sărutare. Pe sîn, dragă, eşti muşcată! Salba, poţi ca să-i duci dorul. Spune,-n lunoa-ntunecată Nu-ntîlnişi pe Sburătorul ?" Astfel vesel pe-o cărare Glumeau gingaşele fete. Iar în luncă sta la zare Doi voinici cu negre plete, Şi, cîntînd în poieniţă, Aninau cu veselie Unu-o salbă-n chinguliţă, Altul flori la pălărie. 1 8 4 5, Bucureşti [55] TATARUL Cîntic vechi Măi tatare, ţine-ţi calul, Măi tatare, strînge-i frîul, Măi tatare, lasă malui, Nu cerca a trece rîul, Că, pe crucea sfintei lege I De voi doi, peste hotare, Nimic, zău, nrus-a alege, Măi tatare, măi tatare I Măi tatare, dă-ne pace, Măi tatare, stăi, nu trece, Măi tatare, nu mă face Să-ţi fărîm oapul în zece I Că de sus, de pe movilă, De-oi zvîrli ghioaga cea mare, Zău, ţi-oi plînge chiar de milă, Măi tatare, măi tatare! Măi tatare.-unde-ţi e pala ? Măi tatare,-unde-ţi e calul? Măi tatare,-unde-ţi e fala ? ... Nu spusei să nu treci malul? Nu ştiai tu, măi vecine, Ce-i românul în turbare? Corbii muşcă-acum din tine, Măi tatare, măi tatare 1 55 [56] CINEL-CINEL a} Păstorul zise: "Cined-einel, Copilei june de lîngă el. Două steluţe cu raze line Lasat-au ceriul plin de dumine Şi pe-a ta frunte ele-au căzut. Gîei, drăguliţă, că le sărut." Nu gîci-ndată Gingaşa fată, Şi pe ochi dulce fu sărutată. Păstorul zise încă: "CineI, Copilei blînde de lîngă el, O vezi închisă, rumenă floare, Cum se deschide, vezi Iăcrimioare, Şi pe-a ta raţă ea s-au născut. Gîei, drăguliţă, că o sărut." Nu gîci-ndată Vesela fată, Şi pe guriţă fu sărutată. a) Flăcăii şi fetele de la ţară petrec serile iernii la şeză­ toare, propuindu-si cimilituri, dintre care unele sînt foarte poetice. 56 [57] 1 Păstorul zise iară: "CineI, Copilei mîndre de lîngă el. Albe, rotunde, două-aripioare N encetat saltă, la cer să zboare, Şi tu-n robie le-ai tot ţinut. Gîei, drăguliţă, că le sărut." Nu gîei-ndată Rumena fată, Şi pe sîn fraged fu sărutată. [58] MîNDRULIŢA DE LA JViUNTE Mîndruliţă de la munte, Ce nu treci cole, pe punte, Să te strîng la peptul meu? Că te-aş face, zău, puicuţă, Să ureşti a ta căsuţă Şi să uiţi pe Dumnezeu. De-a tot toarce nu-ţi e lene? Lasă-ţi Iurca-n buruiene Şi-mi sai iute cel pîrău, Să culegem împreună, Tu, fragi roşi de prin păşună, Eu, crini albi pe sînul tău. Ici, în lunea înverzită, Este-o iarbă înflorită Ce se-ngînă c-un izvor. Vină-n iarbă, mîndruJiţă, Eu, să-ţi CÎnt doina, doiniţă, Tu, să plîngi de dulce dor! [59] 1 DORUL ROMÂNCEI De-ar vrea bunul Dumnezeu Să-mi asculte dorul meu I De-aş avea un copilaş, Dragul mamei îngeraş ! Cît e ziuă, cît e noapte, l-aş şopti cu blînde şoapte. Cît e noapte, cît ezi, Tot la sînu-rni l-aş păzi! L-aş păzi, l-aş dismierda, Mii de sărutări i-aş da, Şi i-aş zice-ncetişor : Nani, nani, puişor I al De-ar fi cerul cu priintă Să-rnplinească-a mea dorinţă I De mi-ar da un băieţel, Dragul mamei voinicel ! :1) Femeile românce au obicei a legăna şi adormi copiii lor cu cîntice dulci şi melodioase, în care cuvîntul nani, nani ră­ sună ades ca o duioasă dismierdare. [60] N-ar fi prunc mai fericit Şi pe lume mai dubit ! Alt copil n-ar fi ca el, Mititel şi frumuşel ! Obrăjelu-i ca de spume N -a1' avea seamăn pe lume ! N -ar fi ochii nimărui Dulci ca ochişorii lui 1 Iar 'eu, mîndră măiculiţă, Pe-ai săi ochi, pe-a sa guriţă Nencetat l-aş săruta, Săruta şi I-aş cînta. Şi i-aş face-o descîntare Să ajungă-un viteaz mare, Un viteaz ce-ar străluci, Cum n-au fost, nici n-ar mai fi ! Şi I-aş pune să se culce Pe-al meu sin, legănat dulce, Şi i-aş zice-ncetişor : Nani, nani, puişor 1 [61] CINTIC OSTĂŞESC Român verde ca stejarul, Rîd de duşmani şi de moarte I Să-mi trăiască armăsarul Şi prin glonţi să mă tot poarte! Sai, voinice, şi nechează Ager, falnic ca un zmeu, Căci am inimă vitează Şi credinţă-n Dumnezeu! Cît mi-a sta mîna voinică Pe-a mea pală ostăşească, N-aibă grijă de ni mică Ţara mea cea românească! Sai, voinice, şi nechează Ager, falnic ca un zmeu, Căci am inimă vitează Şi credinţă-ti Dumnezeu! Cu-al meu suflet, cu-a mea pală, Cu-al meu şoim albit de spume, In duşmani vom da năvală, De s-a duce vestea-n lume! 61 [62] Sai, voinice, şi nechează Ager, falnic ca un zmeu, Căci am inimă vitează Şi credinţă-n Dumnezeu! [63] DORUL Cîntic de lume Ah ! mi-e dor, mi-e dor de tine, Ingeraş cu dulci lumine ! Ah ! mi-e dor şi plîng de jale Tot privind in a ta cale. Zi şi noapte cu durere Duios sufletu-rni te cere Şi cu dulci, cu blînde şoapte, Te chem vecinic zi şi noapte! Scump odor, dulce iubită, Unde-i faţa ta slăvită? U nde-i glasu-ţi ce pătrunde? Unde eşti, draga mea, unde? De-ar fi cerul cu iubire, Mi-ar aduce-a ta zîmbire. De-ar fi cerul cu-ndurare, Mi-ar aduce-o sărutare. Dar, vai mie! vremea zboară, Zile, veacuri se strecoară, Ş-ai mei ochi nu văd lumină Şi durerea-mi nu s-alină ! 63 [64] Dorul arde ca un soare A juniei dulce floare! Dorul stinge, vestejeşte Inima care iubeşte I [65] Ţ DOINA IUBIREI Trece vara cea-nflorită Trece vara cea iubită, Şi cu dînsa-n altă lume .- Se duc florile din lume, Se duc toate-n pribegie ... Rămîne ţara pustie I Numai două nu se duc, Nici se duc, nici se usuc. Una-i filoare de zăpadă, Una-i floare de livadă, Una-i floarea crinilor, Un-a trandafirilor ; Şvamîndouă-s răsădite, Ş-amîndouă-s înflorite, 6.5 [66] Una-n cîmpul raiului, Alta-n cuibul graiului I Mîndruliţo, draga mea, Au căzut din cer o stea Şi mi-au zis Într-un ceas rău C-am să mor de dorul tău! Şi mi-au zis Într-un ceas blînd Că de-i face pe-al meu gînd, Să mă laşi a săruta Două Hori pe faţa ta, Una-n cimpul raiului, Alta-n cuibul graiului, De murit, eu n-oi muri, Ci cu tine m-oi iubi Cît o creşte flori în lume Şi s-or duce-n ceea lume I [67] :\iAHIOARA, FLOHIOAR.A Legendă dedicată princesei M. Cnntncuzin 1 La Moldova cea frumoasă Viaţa-i dulce şi voioasă' L-a Moldovei dulce soare Creşte floare lîngă floare! Multe păsărele-n zbor Fură minţi cu glasul lor! Multe fete şi neveste Fură inimi făr' de veste! Dar umblare-ai, frăţioare, Nouă ani întregi cu soare, Sus în munte, la munteni, J os în vale, la văleni, Şi de-ai călca nouă ţări Şi de-ai trece nouă mări, Floricică n-ai găsi, Păsărică n-ai zări, Nici nevastă mîndruliţă, Nici copilă drăguliţă, Ca Mărioara, Florioara, Zînişoara munţilor, Sorioara florilor! Albă ca o lăcrimioară, Dulce ca o primăvară, Era sprintenă, uşoară Ca un pui de căprioară. 67 [68] Trupuşoru-i gingăşel Părea tras printr-un inel! Nici micuţă, nici năitută, Numai bună de drăguţă, S-o tot strîngi le pept cu foc Şi să-ţi fie de noroc! Ochişorii săi căprii Trezea lumea-n veselii. Perişoru-i aurel, Ca mătasa subţirel, Trăgea ochii tot la el, Şi pe frunte-i strălucea, Şi-n mici valuri se-ncreţea, Ca valuri de-a grîului La suflarea vîntului! Ş-apoi, frate, mai avea Pe guriţă -o floricea, Şi-n guriţă mărgărele, Şi pe faţă-i drăgănele, Şi la sîn doi crinişori, Şi pe crini doi frăguşori. .. Să-i dismierzi ş-apoi să mori I Ea pe cîmp de se ivea, Florile se-nveselea, Inimile-şi deschidea, Sufletele-şi răspîndea Şi voios i le-nchina, Şi voios se legăna, Şi din cale-o întorcea, Şi 'cu toate-aşa-i zicea: "Bună ziua, sorioară, Mărioară, Florioară ! Spune nouă, ce voieşti ? De la noi ce mai doreşti ? Vrei tu miros de sulcină Care patimele-alină ? Vrei miros de busuioc Ce opreşte mîndru-n loc? V rei miros de Iăcrimioare 68 [69] Ce dă visuri iubitoare? Vină, dragă,-n veselie Să ne-aduni de pe cîmpie Şi ne-ascunde-n sînul tău, Să-I ferim de diochi rău. Sînul tău să-I răcorim, Şi de este să murim, Lîngă tine să perim 1" Mărioara le-asculta, Şi pe rînd le săruta, Şi cu ele se-ngîna, Şi în plete le-anina, Şipe sîn le legăna, Incît oricine-o videa De dor mare s-aprindea Şi din cale-i se-ntorcea Şi cu glas uimit zicea : "Iată zîna florilor, Florilor, surorilor l" Iar la munţi cînd răsărea, Munţii vechi întinerea Şi cu muşchi s-acoperea Şi copacii-şi înverzea, Şi apele-şi lirnpezea, Şi păsările-şi trezea, I Ş-apoi astfel îi grăia : "Buna ziua, zinişoară, Mări oară, Florioară ! Spune nouă, ce voieşti? De la noi ce mai doreşti ? Vrei tu apă nencepută Pentru faţa ta plăcută ? Vrei tu pui de căprioare, Păsărele cîntătoare, Fag de miere-ndulcitoare Şi vro doină jălitoare ?" Mărioara-i asculta, La izvoare se culca, Faţa albă îşi spăla, Fag de miere ea gusta, Căprioare dismierda 69 [72] De vrei să ştii ce sînt eu, Întreabă cei munţi cărunti, Izvoarele fără punţi, Pasările cîntătoare Şi puii de căprioare." "Alei! mîndra mîndrilor ! Tu eşti zina munţilor, Surioara florilor, Vestitoarea ziorilor ! Şi tu eşti ursita mea, Care, spusu-mi-au o stea, C-am să mă iubesc cu ea !" Mărioara se uimea, Feţile-i se rumenea! Iar străinul, ca şi ea, Sta pe gînduri şi tăcea. Numai calul nechezea, Glasul văilor trezea. Cînd deodată se ivea Şi la ei uşor venea Un bujor de copiliţă Cu rîs vesel pe guriţă, In cămeşă cu altită Şi ou fluturi în cosiţă. Ea venea dintr-o livadă Şi la sînu-i de zăpadă Purta. snopi de flonicele Şi crenguţi cu vişinele. Şi pe iarbă cum sălta, Ea din gură-aşa cînta: "Frunză verde de sul cină ! Am la sînu-mi o grădină Cu flori albe, drăgăstoase, Cine-a vrea să le miroase, Să-I pătrundă doru-n oase! Am fragi dulci şi vişinele. Cine va gusta din ele, Să-i fie ztlele-a mele. 72 [73] T • Măi bădiţă, nu doreşti Vişinele rădăşeşti, Sufletul să-ţi răcoreşti ? lan priveşte, frăţioare, Mai văzot-ai tu la soare Aşa poame-nduloitoare ?" Şi cum sta, şi cum cînta, Cămeşuica-şi depărta, Sinişoru-i arăta, Sînu-i plin de Horicele Şi de roşii vişin ele, Cît străinul le videa, / Iute roma-şi întindea; Dar Mărioara mi-I oprea Şi cu glas uimit grăia : "Nu culege de la ea, Că-ţi dau grădinuţa mea, Graldinuţa SInului, Cu floarea sufletului l" Mult străinul s-aprindea Şi în braţe-o cuprindea, Şi cu drag îi tot zicea : "Zîna mea, ursita mea 1 De azi calea-mi părăsesc, Murguşoru-mi pr�ponesc, Şi la tine mă opresc, Cu tine să mă iubesc 1" Mărioara-l asculta, Sînul gingaş îi sălta, Faţa i se lumina, Ochii-n lacrimi îşi' scălda! Iar Iugariu-n lOG zburda, Falnic coama-şi 'încorda Şi stăpînei iui o da .Gingaş de o disrnierda. 73 [74] 111 Umbra nopţii se-ntindea, Peste munţi se răspîndea Şi prin văi se adîncea, Cînd deodată se ivea Sus, pe munte, strălucea Tintă mică de lumină Ce crestea mereu si lină Păn' s� făcea lună plină, Lună plină şi voioasă Ca o frunte de mireasă! Ea pe deal mi se oprea Şi cu drag, de sus, privea Jos, în valea tăinuită, Pe o prispă-acoperită, Două umbre adunate Şi cu drag îmbrăţoşate, Care lung se sărutau Şi cu gura se-rnbătau Şi lumea-ntreagă-o uitau! Iar cît luna le videa, De foc dulce s-aprindea Şi la stele sămn făcea. Stelele viu străluceau, Pe rînd toate se iveau Şi de sus voios priveau Cele umbre adunate Cum sta dulce-mbrăţoşate, Şi cu drag se sărutau, Şi cu gura se-mbătau, Şi lumea-ntreagă-o uitau ! ... Dar tîrziu în mez de noapte, Umbrele, cu blînde şoapte, Nevăzute se făcea. Atunci luna se ducea, Peste munţii nalţi trecea, Ş-apoi lin, Încet scădea, După munţi se ascundea! Iar steluţele sclipeau Şi-ntre ele-aşa grăiau : 74 [75] Ţ "Surioare călătoare, Floricele arzătoare! Cu văzutul aţi văzut Pe pămîntul cel tăcut Zînişoara munţilor, Surioara Ilorflor, Cît de gingaş suspina, Cît de drag se săruta Cu ursitul ei iubit, Încît nici că ne-au zărit? Ş-acum ei s-au tăinuit Şi din faţă ne-au perit ! Surioare călătoare, Unde s-au ascuns ei oare? Floricele lucitoare,· De vreţi să fim aflătoare, Hai să trecem mai În sus, Drept fereasta din apus, Şi pintr-însa să privim, Taina s-o descoperim." Stelele curînd plecau, Spre apus ele-apucau Şi drept ferestuică stau Şi-nlăuntru se uitau. Şi cum stau şi cum cătau, De foc dulce s-aprindeau Şi pe cer se răspîndeau Cu-a lor suflete curate, Cu-a lor raze-mpreunate, Iar la urmă, despre ziori, La glas viu de cîntători, Mărioara se trezea, Ca din vis se dismeţea. Şi trezindu-se videa Pe ursitu-i lîngă ea, Care-Il braţe-i o strîngea Şi cu drag o dismierda, Mii de sărutări îi da Cînd pe feţe rurnioare, 75 [76] Cind pe buze-nduloitoare, Cînd pe unda părului, Cînd pe valul peptului, Ş-apoi sta de mi-o privea Şi din inimă-i zicea: "Alei 1 dragă zînişoară, Mărioară, Florioară 1 Mult eşti mîndră, mult eşti dalbă, Ca o porumbiţă albă 1 \1 ult eşti dulce şi frumoasă In beţia drăgăstoasă 1 Ochişorii-ti străluoesc, Obrăjeii-ţi ruminesc, Crinişorii-ţi înfloresc, De rnă-mbăt şi mă uimesc 1 Stăi, ah ! stăi să te privesc, Părul tău să-I netezesc, Şi pe sînu-ţi fecioresc De zile să mă sfîrşesc 1" Mărioara-I asculta, Sta puţin şi iar nu sta, Şi ou Iacrirni ea rîdea, Şi-n cosite-i s-ascundea. Ş-apoi iar le depărta, Chipu-i vesel arăta Şi zicea vorbe din rai Cu voiosu-i dulce grai. Mărioara-apoi tăcea, In văzduh un sămn făcea, Şi le s-arăta deodată O măsuţă mult bogată, Tot cu poame-mpodobită, Cu năframă-acoperită, Amîndoi cît o zăreau, Lîngă ea voios săreau, Şi mîncau şi veseleau, Cu paharele-nchinind Şi cu dragoste zicînd: "Să trăim, să ne iubim, 76 [77] r C-amîndoi ne potrivim Şi la dalbe tinereţe, Şi la suflete măreţe, Şi la gînduri trecăroare, Şi la dnimi iubitoare!" IV A doua zi se scula, Faţa palidă-şi spăla, Păr de aur peptăna, Şi frumos se oglindea, Şi la soare-apoi ieşea, Spre răsărit se-ntorcea, Un sămn tainic de făcea, Şi de-udată s-arăta Şi spre ei înainta O teleagă sprintioară, Aurită, dălbioară, Ca un cuib de zînişoară, Iar cît zîna o zărea, In cuib răpide sărea, Cu străinu-alăturea, Ş-apoi murgului zicea: "Murguleţ cu părul creţ, De-a Mărioarei drăguleţ ! Lasă-ţi coama vintului Şi umbra pămîntului, Şi pe faţa cîmpului Să zbori zborul gîndului !" M urguşorul nechezea, La fugă se răpezea Şi fugea, mări, fugea ... Nici umbra nu-l ajungea! Şi trecea, mări, trecea De-a lungişul munţilor, Curmezişul cîrnpilor, Prin mijlocul florilor. 9 - Alecsandri - Opere 1 77 [78] Iar cît munţii o zărea Cu străinu-alăturea, De verziş se despoiau, Cu nori negri se-nvăleau, Frunzele-şi îngălbineau, Şi apele-şi tulburau, Şi de frunzi se scuturau ! Florile încă-o vide a Cu străinu-alăturea, Şi capetele-şi plecau Şi de jale se uscau ! Iar cea mîndră zînişoară, Mărioară, Florioară, Nioi la munţi se mai uita, Nici la flori nu mai căta ! Căci de-avea ochi de privit, De-avea suflet de iubit, Sufletu-i şi ochii săi Erau pentru dragul ei ! Fugea murgul sprintior, Cu aripi de dulce dor, Şi-i ducea numa-ntr-un zbor Pe malul unui izvor. Mărioara mi-l oprea, Şi pe mal uşor sarea, Şi-n izvor se cufunda Şi voios mi se scălda. Apa lin o dismierda, Ca pe-o floare-o legăna, Şi pe plete-i se juca, Şi cu drag îi anina De tot firul cîte-o rouă, Şi pe sînu-i cîte două. Iar din apă cînd sălta Şi la soare os-arăta, Soarele în cale-i sta, Trupuşoru-i săruta, Şi cea rouă de pe ea Cu-a lui raze o sorbea. 78 [79] T N ouraş o prefăcea Şi la ceruri o trăgea. Apoi el o-ncununa, Şvastfel dulce-i cuvînta : "Alei! dragă zînişoară, Mărioară, Florioară l Mult eşti mîndră, iubitoare, Şi de lume uitătoare ! Dar gîndit-ai, n-ai gîndit Că norocu-i mărginit Şi că visul fericit Are-ades amar sfîrşit ? Şi ştii, dragă, ori nu ştii Că la munţi şi la cîmpii Florile s-au veştezit De cînd tu le-ai părăsit? Ştii că toate, într-un gînd, S-au întors în cer pe rînd, Şi la Domn s-au jăluit Că tu viaţa le-ai răpit? Mărioară, draga mea, Facă Domnul orice-a vrea! Deie-ţi bine, deie-ţi rău ... Tu asoultă dorul tău, Căci în viaţa trecătoare Şi în lumea peritoare O zi dulce de iubire E un veac de fericire 1" v Cînd norocu-şi schimbă pasul, N-aduc ani ce-aduce ceasul 1 ... al A treia zi Mărioara Îşi tulbura inimioara Şi pe gînduri se punea Şi-n tăcere lin plîngea, Ce plîngea şi ce jălea a} Proverb naţional. 79 [80] oi Cu iubibu-alăturea ? Plîngea cum plîng florile, Plîngea cum plîng ziorile 1 ... Era ziua mult senină, Munţii pluteau în lumină, Văile-n tăcere lină. Paserile-n umbră sta, Nici zbura, nici nu cînta, Numai umbra se mişca, Cu lumina se lupta Şi-n păduri se cufunda. Iar Măricara-ncet ofta Ş-astfel blînd ea cuvînta : "C�ntă-ţi, frate, cînticul, Să-mi mai dreagă sufletul". El de sînu-i o Iipea Ş.,apoi astfel începea : "Frunză verde viorele 1 Scumpe-mi sînt zilele mele De cînd mîndra, ca o stea, S-au ivit în calea mea! Dalb luceafăr aurit, Crin ceresc şi mult iubit! Uită cerul pentru mine, Să uit lumea pentru tine 1..." Iată, mări, cum cînta, Mîndra cum îl asculta, Că din sat se ridica Glas de mumă plîngător, Bocet lung pătrunzător Ce prin văi amar suna Şi-n văzduh se-mpreuna Cu alt glas răsunător, Glas de clopot jălitor ... Lumea se înfiora 1 Mărioara tremura, Îrnprejuru-i se uita 80 , [81] Şi spre munţi în vîrf căta. Cînd, deodată, vai de ea ! Sus la munte ce videa ? Un nor negru ca un zmeu Ce venea, venea mereu, Aripi negre întinzînd Şi tot cerul cuprinzînd. Mărioara-ngălbinea, De ursitu-i se lipea, Braţele-şi încolăcea Şi cu groază-ncet zicea: "Dragul meu, ursitul meu! Iată, vine, vine-un zmeu De la sfîntul Dumnezeu. Frăţioare, iată-l vine De la munte drept Ia mine Să mă ia de lîngă tine, Căci de cînd noi ne-am iubit, Florile s-au vestezit Şi la Domn s-au jăluit Că de tot le-am părăsit l" Şi cum sta, şi cum vorbea, Lacrimile-o-mpodobea, Insă norul sus vuia Şi pe cer se tot suia. Tunetul grozav tuna, Munţi şi văi se răsuna. Fulgerile s-aprindeau. Ploile potop cădeau, Iar Mărioara, vai de ea ! Ochişorii-şi ascundea, Căci deodată negrul zmeu O cuprinse-n braţul său Şi cu ea zburînd s-au dus In cei munti despre apus. Şi curînd În urma lor Se topea grozavul nor, Aerul se-nsenina Şi cerul se lumina. 81 r [82] VI Unde-i, unde-i zînişoara, Mărioara, Florioara, Vestitoarea ziorilor, Surioara florilor? In ce ţară-au pribejit, Pe ce ţămn ea s-au oprit? Mers-au peste nouă ţări, N ouă ţări şi nouă mări ? Ori s-au dus în nalte plaiuri, Colo, sus, pe cîmpi de raiuri, In grădina zînelor, In locaşul stelelor ? .. Nu se ştie, nu se spune Unde-i gingaş a minune. Dar pe cînd e luna plină, Cînd e noaptea mult sănină, Se aude-n miez de noapte Despre munţi duioase şoapte Ş-un glas blînd ca un suspin Care cîntă-ncet şi lin: "Frunză verde lăcrimioară, Vai de biata-mi inimioară I Orice vînt răcoritor Ii aprinde foc de dor I Bate vîntul pintre flori ? Ii dă dor de la surori. Bate vîntu-n stejărel ? Ii dă dor de voinicel. O! străine, dragul meu, Mult amar te jălesc eu I 82 [83] Vin', aleargă lîngă mine, Să mă mai iubesc cu tine l Neagră e străinătatea l Crudă e singurătatea I V oinicele, urs iţele, Fă pe gîndurile mele, Că mă bate vînt de vară Şi-mi însuflă dor de ţară, Şi-mi aduce nencetat Dor de visul ce-am visat; Dar nu-i foc de dor mai rău Ca focul de dorul tău 1" 1 b ,) 2, Paris [88] l Căci mult, ah ! mult în viaţă eu te-am iubit pe tine, 0, dulce disrnierdare .a sufletului meu! Şi multă fericire ai răvărsat în mine Pe cînd eram în lume tu singură şi eu ! Frumoasă îngerelă cu albe aripioare I Precum un vis de aur în viaţă-mi ai lucit, Şi-n ceruri cu grăbire, ca un parfum de floare, Te-ai dus, lăsîndu-mi numai un suvenir iubit. Un suvenir, comoară de visuri fericite, De scumpe, şi ferbinte, şi dulce sărutări, De zile luminoase şi îndumnezeite, De nopţi veneţiane şi pline de-ncîntări. Un suvenir poetic, corona vieţii mele, Ce mîngîie şi-nvie duioasă-inima mea, Şi care se uneşte cu harpele din stele Cînd mă închin la tine, o ! dragă, lină stea! Tu dar ce prin iubire, Ia a iubirei soare, Ai deşteptat în mine poetice simţiri, Primeşte-n altă lume aceste Iăcrimioare Ca un răsunet dulce de-a noastre dulci iubiri! [89] LÂCRIMIOARE Multe flori lucesc în lume, Multe flori mirositoare! Dar ca voi, mici lăcrimioare, N-are-n lume nici o floare Miros dulce, dulce nume t Voi sînteţi lacrimi de îngeri Pe pămînt din cer picate, Cînd, prin stele legănate, A lor suflete curate Zbor vărsînd duioase plîngeri. Sînteţi fragede şi albe Ca iubita vieţii mele! Cu voi, scumpe strugurele, Albe mărgăritărele, Primăvara-şi face salbe. Dar deodată vîntul rece Fără vreme vă coseşte! Astfel soarta crunt răpeşte Tot ce-n lume ne zîmbeşte ... Floarea pere, viaţa trece! 89 [90] 8 MART întinde cu mîndrie aripele-ţi uşoare, O , sufletul meu vesel, o ! suflet fericit! înalţă-te in ceruri şi zbori cîntînd la soare, Căci soarele iubirei în cer au răsărit Şi-n cale-mi s-au oprit' Veniţi, năluciri scumpe, dorinţi, visuri măreţe, Ca paseri călătoare la cuibul înflorit. Veniţi de-ngînaţi vesel a mele tinereţe, Căci steaua fericirei în ochii-mi au lucit... Iubesc şi sînt iubit! '" Sînt ore fericite, sînt tainice plăceri Ce-n cumpăna vieţii plătesc ani de dureri ! Arunce falnic omul rîdică a sa frunte Şi-n ceruri cu mîndrie aţintă ochiul său. Fiinţa lui se-nalţă ca vulturul de munte, Iubirea lui îl schimbă şi-l face Dumnezeu' Atunci mai dulce steaua luceşte-n mez de noapte, Şi-n ziori seninul pare mai vesel, mai cural ; Ş-a zilei mii de glasuri; ş-a nopţii mii de şoapte Il proclamează-n fală a lumii împărat! 90 [91] Sînt urme preţioase, sint scumpe suvenire, Ce-n suflet tipărite, ca el au nemurire! Zădarnic timpul trece c-un zbor neobosit, In sînul omenirei vărsînd a iernii gheaţă; Lumina lor iubită luceşte lin în viaţă Precum un soare dulce în veci neasfinţit 1 Aşa nu te vei stinge din minte-mi niciodată, O ! suvenir puternic de dragoste-nfocată ! O ! timp Ierice-n care minunea ce iubesc M-au deşteptat în raiuri cu glasu-i îngeresc ! * Era blînd a oră a blîndelor şoapte, Cînd nu mai e ziuă şi nu-i încă noapte. Pămîntul şi cerul, ca doi frăţiori, Îşi dau sărutare prin stele şi flori, Şi-n aer parfurnul a florilor dalbe Plutea cu lucirea steluţelor albe, Şi-n toată natura cuprinsă de dor Plutea o şoptire ele dulce amor ! Din marginea lumii a nopţii regină Vărsa-n calea noastră duioasa-i lumină, Şi-n lunea pătrunsă de razele ei Zbura caii noştri cu aripi de zmei. Mergeam noi în cale ca umbre tăcute, Pe-un covor de frunze, pe cărări perdute, 91 [92] Şi-n tăcerea nopţii ce ne-ncungiura, Sufletele noastre ca şi noi zbura, Zbura ca doi îngeri din stele în stele, Dîndu-şi sărutare tainic Între ele ... Deodată fugarii cu ochii de foc La capătul luncii s-opriră pe loc. Iar dulcele înger, pătruns de simţire, Imi zise atunce, cu-o dulce zîmbire : "Acum este ora cînd geniul sfînt Aude şi vede minuni pe pămînt. E ora ferice de sfîntă uimire Ce-n suflet răvarsă fiori de iubire. Spune-mi dar acuma, tu, ce eşti poet, Ce poezii CÎntă inima-ţi încet ?" "Dacă vrei să afli taina ce mă-ncîntă, Iată poezia ce inima-mi CÎntă: De este vreo fiinţă, de este vreun nume La care să se-nchine un suflet omenesc, Cu tot ce e mai nobil, mai iubitor pe lume, Cu tot ce-n omenire e mai dumnezeiesc, Tu eşti acea fiinţă, tu, gingaşă lumină, Aprinsă-n a mea cale de însuşi Dumnezeu! 92 [93] 10 Şi sufletul meu vesel la tine se închină, O! scumpa mea Elenă! o! drag îngerul meu I Cînd soarta vru să întru în rai de fericire, Cînd ochii mei pe tine zîmbind te-au întîlnit, Un fulger, o scînteie de vecinică iubire, Din ochii tăi pornită, în sînu-mi au lucit. Ş-atunci în altă lume am renviat deodată, Ş-un soare mai ferbinte în ceru-mi s-au aprins, Ş-o lume fără margini, frumoasă, desfătată, Ca o cîmpie verde sub mine s-au întins. Atunci natura-ntreagă, zîmbindu-mi cu plăcere, Îşi puse pentru mine corona sa de flori; Şi glasul mai cei mele, curmînd a mea durere, Veni să mă dismierde din cerul fără nori. Căci faţa ta iubită mi s-arăta oriunde, In vis, în flori, în stele, în dulcele senin; Şi inima-mi, cuprinsă de dorul ce pătrunde, Şoptea cu tine astfel prin tainicu-i suspin: «Ferice de acela a căruia privire, Trezind în al tău suflet un fraged, dulce dor, Ar face ca să nască pe gură-ţi o zîmbire Ca ziori misterioase de vesel viitor! Ferice care, vrednic de-o soartă neaşteptată, Ar face pentru dînsul, în ceas dumnezeiesc, A ta inimă scumpă de dragoste să bată Şi glasu-ţi cu-nfocare să-i zică: te iubesc l»" 1 8 -1 5, l3lînzi [94] DE CREZI IN POEZIE. .. De crezi în poezie, In sfinta armonie Din boltele cereşti, Cînd noaptea-nseninată L uceşte- ncorona tă De stele ce iubeşti; De crezi în tinereţă, In gingaş a frumseţă Ce-aprinde dulce dor, Şi-n tainica uimire Ce-nsuflă-a ta privire, O ! scumpul meu odor ! De crezi în al tău frate, In suflete curate, In cer, în Dumnezeu ... Precum eu cred în tine Ca în cerescul bine, Crede-n amorul meu. 1 8 4 5, Blînzi 94 '. 10- [95] o NOAPTE LA ŢARĂ Am o inimă În lume Care ştiu că mă iubeşte ... (Conachi) Frumoasă e cîmpia cu dulcea-i Iiniştire Pentru acel ce fuge de-a lumei amăgire, Pentru acel ce caută un trai neînsemnat! Plăcut, plăcut e ceasul de griji nentunecat. Şi dulce este viaţa ce curge lin, departe De-al omenirei zgomot, de-a ei fumuri deşarte! Cînd inima hrăneşte o tainică dorinţă, Cînd omul simte-n sînu-i o crudă suferinţă, O jale fără margini, un dor fără hotar; Cînd zimbetu-i ascunde ades suspin amar Şi mintea-i se deşteaptă din vis de fericire, Perzînd orice credinţă, oricare nălucire, Ferice de acela ce-n tulburare-i poate Pe-un cal să se arunce şi prin văzduh să-noate, Păşind peste-orizonuri, zburînd peste cîmpii. Ferice care poate, departe de cei vii, Să uite-a sa fiinţă, să peardă-orice simţire, Să nu mai facă parte din trista omenire t 95 [96] * Era o noapte lină, o mult frumoasă noapte, Ce răvărsa în lume armonioase şoapte Şi multe glasuri blînde în inimi deştepta; O noapte de acele ce nu le poţi uita, . Care aprind în suflet scînteie de iubire Şi pun pe frunte raze de îndumnezeire. Eram ... parcă sînt încă ! ... la oarele acele Cînd ochiul rătăceşte primblîndu-se prin stele, Şi-n toată steaua vede un chip gingaş, slăvit. Atunci cînd visul zboară pe ţărm nemărginit, Cînd dorul trist uneşte a lui duioase plîngeri Cu sfînta armonie a cetelor de îngeri. Ca lampă aninată la poarta de vecie, Domnea în dulcea taină a umbrelor făclie, Vărsînd văpaie lină, ce lumea coperea. Lumină mîngîioasă ! în ceruri ea părea Menită ca să ducă pe căi necunoscute Dorinţile-omenirei în lung deşert perdute! * Deodat-un glas de înger, o sfîntă armonie, Plutind uşor în aer, ca vîntul ce adie, Se coborî prin stele din leagănul ceresc. Duios era şi gingaş acordul îngeresc, Căci inimele noastre săltară mai ferbinte La dulcele său cîntic, l-aceste-a lui cuvinte: "Ferice de acela ce cu-o simţire vie Slăveşte armonia şi-nalta poezie, Ca dismierdări plăcute de glas prietenesc. El poartă pe-a sa frunte un semn dumnezeiesc, Şi geniul său gustă plăceri încîntătoare Zburînd la nemurire ca vulturul în soare; 96 [97] Dar mai ferice încă fiinţa de iubire Ce simte cu-nfocare a dragostei pornire Şi nencetat e gata cu drag a să jertfi ! Căci dulce-i pentru altul şi-n altul a trăi, Şi dulce-i de a zice, cînd inima jăleşte, Am o fiinţă-n lume ce ştiu că mă iubeşte !" Mînjiua, mart 1 8 4 5 [98] VEZI TU VULTURUL ... Vezi tu vulturul falnic, o 1 scumpa mea iubită, Cum saltă, se ridică şi zboară cătră nori? Aşa sufletu-mi vesel în faţa ta slăvită Se-nalţă cătră ceruri, plutind în dulci fiori. Vezi pintr-a nopţii stele ce rază luminoasă Răvarsă-n a sa cale luceafărul ceresc? Aşa cînd vii, iubito, cu inima voioasă, De gingaşă simţire aşa ochii-mi lucesc! Auzi tu glasul tainic ce cîntă-n miez de noapte Şi prin văzduh pluteşte cu-a florilor miros? Aşa răsună-n mine melodioase şoapte Cînd sufletu-mi te simte, îngerul meu frumos 1 Căci vulturului cerul au dat aripi să zboare, Şi stelelor lumină, şi nopţi1or suspin, Iar ţie ţi-au dat farmec, plăceri încîntătoare, Şi mie mi-au dat suflet ca \ie să-I închin 1 1 8 4 5, Blînzi BS [99] DESPĂRŢIREA Te duci, iubită scumpă, în ţărmuri depărtate, Lăsînd frumoasa ţară, surori, prietini, frate, Lăsînd în al meu suflet un mult amar suspin 1 In ora de pornire, cu toţii împreună Doresc l-a tale pasuri călătorie bună, Pe-o cale înflorită şi sub un cer senin. �Ier�i dar fără măhnire, te du şi fii voioasă, Căci îngerul iubirei şi inima-mi duioasă Te vor urma oriunde cu tainieul lor zbor; Şi cît vei fi departe, ca mine te gîndeşte Că tu eşti a mea viaţă, că soarta ne iubeşte, Că cerul ne păstrează ferice viitor. Gîndeste că în lume nimic nu e mai mare, Mai gingaş, mai puternic, mai sfînt mai cu-nfocare Decît simţirea vie ee tu mi-ai însuflat. Că orice fericire, că orice dulce bine Din ochii tăi derază, îmi vine de la tine, Precum lumina vine din cerul înălţat. Oriunde tu vei merge, iubită.-ti adă-aminte De-a noastre ore pline de dragoste ferbinte, Comori nepreţuite de scumpe dismierdări ; De-acele vremi in care a noastră fericire [100] l Schimba intreaga lume în leagăn de iubire Şi vremea trecătoare în lanţ de sărutări! Mergi, dragă, cîntînd vesel ca paserea uşoară Ce-n faptul dimineţii din cuib la ceruri zboară, Lovind a sa aripă de rouă şi de flori, Căci sufle tu-mi în taină şoptind inimei tale Va depărta de tine orice gînduri de jale, Va alunga din ochii-ţi oricare negri nori. Şi cînd va fi lumină, şi cînd în miez de noapte Vei asculta cu lacrimi a îngerilor şoapte, Zi, draga mea, atunce, precum oi zice eu : "Nu e fiinţă-n lume ca mine de iubită I Amorul mă-ncunună cu-o rază strălucită, Veneţia m-aşteaptă, zîmbind la visul meu l" Iaşi, mai 1 8 4 6 /. [101] DULCE INGER. .. Dulce înger de blîndeţe, Tu, ce-n cale-mi vesel zbori, Pe-ale mele tinereţe Aruncînd frumoase flori ! Mergi, sub alba-ţi aripioară Să fereşti de soartă rea Pe-a ta dulce sorioară, Pe Niniţa, draga mea! Mergi să furi de pintre stele Un luceafăr luminos, Şi pe fruntea scumpei mele Să-I anini, cîntînd voios. Mergi de-ntinde verzi covoare Sub piciorul ei de crin. Schimbă dorul meu în floare Şi-l depune pe-al ei sîn I Mergi, pe-aripe-ţi să se culce Adormind încetişor, Şi îngînă-a ei somn dulce Cu dulci visuri de amor ! Iar cu dinsa cînd pin lume Vei zbura, înger iubit, Ah, şopteşte-i al meu nume, Spune-i dorul meu cumplit I Iulie 1 8 4 6, Brusa 101 [102] CINTIC DE FERICIRE Gîndul meu la tine zboară Ca o pas ere uşoară Cătră cuibul înverzit, Şi la sînul tău pătrunde Ca un flutur ce s-ascunde Intr-un leagăn înflorit. Dorul meu în a ta cale Urmînd pasurilor tale Te dismiardă nencetat, Şi pe dulcea ta guriţă, Dragă, draga mea Niniţă, Fură-un dulce sărutat. Ochii mei ce-n veci la tine Aţintesc a lor lumine, Inotînd în tainic foc, Văd lucind pe-a ta zîmbire Îngereasca ta simţire, Ingerescul meu noroc. Tot ce-n lume-i drag şi place, Tot ce-nalţă şi preface Pe un om în Dumnezeu, 102 ". [103] Mi le-ai dat cu-a ta iubire, O ! frumoasă năluci re, Scumpa mea! îngerul meu! De-acum vie cruda moarte ! Sufle vîntul relei soarte Pe pămîntul îngrozit! Eu aştept cu nepăsare A furtunelor suflare, Căci iubesc şi sînt iubit! Sufletu-mi e o grădină Unde-n gingaşă lumină Cîntă-o pasere din rai. Viaţa mea de veselie Trece lin în vecinicie Ca o dulce zi din mai ! Căci amorul e un soare, Ş-a mea inimă o floare, Ş-a mea viaţă-un dulce vis. Căci iubita mea Niniţă, Cu-o zîmbire, cu-o guriţă, Mie ceriul mi-au deschis! Constantinopoli, august 1 8 4 6 [104] PĂSCARUL BOSFORULUI De-ar vrea înaltul prooroc, Mohamed strălucit, Să-mi fie ziua cu noroc Şi dorul împlinit! De-aş prinde-acum în mreja mea Pe-a mărei împărat, Ce poartă-n frunte-o mare stea, Un talisman bogat. a) Eu, care sînt un biet păscar, Purtat din val în val, Eu, care dorm la Iuschiudar b), In iarba de pe mal, Eu, Abdulah, cel mai voinic Vîslaş de pe Bosfor, Ce n-am decit un biet caic Ş-un suflet plin de dor! Allah! atunci orice-am dorit, Allah! orice-aş vrea eu, De la apus la răsărit Ar fi îndată-al meu: a) Popoarele Orientului au o oarbă Încredere în puterea ta­ lismanurilor. b} l uscliuular sau SClltari, oraş mare pe malul Bosforului in Asia, în faţă cu Calata. 104 '. [105] up I Caftane, şaluri de Caşmir Cu late, scumpe flori, Iuţi armasari de la Misir, Ca vîntul de uşori. Ş-un lung caic de abanos In aur prelucrat, Cu imnuri din Coran frumos Pe margine sapat, Şi treizeci de vîslaşi osmani Ce vesel ar zbura, Mai răpizi deeic elcovani al Pe-ntinsa Marmara, Dar n-aş vrea nici stofe cu fir Şi cu mărgăritar, Nici largi caftane de vizir, Nici falnic armasar. N-aş vrea nici sabii de Taban Deprinse la omor, Nici lung covor de Ispahan Ce saltă sub picior. Allah! mă jur că de-aş avea A mărei talisman, N -aş vrea să fiu vizir, n-aş vrea Nici padişah-sultan. N-aş vrea comori, n-aş vrea să am Nici chioscuri, nici sarai, Nici să dismierd în Bairam Huriile din rai. a) Elcovani: pascri ce zboară răpide pe luciul Bosforului. Turcii cred că ele sint sufletele celor ce nu au putut întra în raiul lui Mohamed, şi au mare respect pentru dinsele. 105 [106] Ci-n mrejă dulce prefăcînd Duioasă-inima mea, M-aş duce-ncet şi tremurînd Să prind norocu-n ea, Să prind copila lui Topal, Frumoasa Biulbiuli, Ce CÎntă noaptea lin pe mal, Pe mal, la Kandili ! a) Constantinopoli, iunie 1 8 4 5 a) Kandili: sat frumos pe malul Asiei, la mijlocul Bosforului. [107] AŞTEPTAREA Pe malul mărei de spume-albită Ce-nalţă gemet îngrozitor, Ca pe un inger te-aştept, iubită, Cuprins de jale, muncit de dor. Fugînd de lume, gîndind la tine, In lume singur trec pe pămînt, Ş-a mele lacrimi, dorinţi, suspine, Cu glasul mărei se perd în vînt. Vecinic s-afundă a mea pnVIre In orizonul întunecit, Dar nici o rază de fericire In ochii-mi încă nu au lucit I Vecinic în noapte tristă, adîncă, Ascult a vremei pas necurmat, Dar de plăcere nici un ceas încă Pentru-al meu suflet nu au sunat 1 Nimic în lume nu mă încîntă, Nu varsă-n peptu-rni dulce fior. Frunza şopteşte, paserea cîntă, Inima-mi plînge la glasul lor. 107 [108] Stau ca o peatră în nemişcare, Perdut pe gînduri adeseori. Privesc la ceruri, privesc la mare ... Pe mare valuri 1 în ceruri nori 1 Ah ! vină, dragă steluţă lină, De străluceşte pe sînul meu; Alungă noaptea cu-a ta lumină. Stinge c-un zîmbet amaruI greu. Destule zile de despărţire ! Destule lacrimi, destul amar! Vină de pune cu-a ta iubire Durerei crude vecinic hotar. Te-aştept, iubito, În a ta cale, Precum aşteaptă robul măhnit Să bată ora scăpării sale, Să-şi simtă trupul din lanţ ieşit. Te-aştept, iubito, precum aşteaptă Pe-a dimineţii zîmbet voios Sărmanul bolnav ce se deşteaptă In sînul nopţii Întunecos. Ah ! l-a mea jale, l-a mea chemare Dacă-al tău suflet e simţitor, Vin' să-ţi dau numai o sărutare, Ş-apoi din lume vesel să zbor! Triest, sept. 1 8 4 6 [109] VENETIA 11 septomhrio 1846 1 Cînd ochii mei înoată in gingaşa lumină Ce tainic izvoreşte din ochii tăi frumoşi, Atunci orice durere în sînul meu s-alină Ca marea tulburată ce-adoarme şi suspină Sub ale nopţii blînde luceferi mîngîioşi; Căci ziditorul lumii în dulcea' lor privire Vărsînd văpaie lină şi farmec de slăvit, Le-au dat a sa putere ş-a sa dumnezei re, Ca să-mi arate-n lume un drum de fericire, a oale luminoasă sub cerul înnegrit! Il Cînd fruntea mea .în pace cu drag e legănată Pe sînul tău ce saltă aprins de dulce dor, Fiinţa mea ferice, de visuri disrnierdată, In lumi necunoscute se simte înălţată Ş-urmează-a ta fiinţă în tainicul ei zbor; Căci siuul tău în oare domneşte-a ta iubire, Precum o lampă sfîntă ce arde-ntr-un altar, Frumos ca şi altarul uimeşte-a mea simţire, Trezind în al meu suflet oricare nălucire, Ştergînd din a mea minte oricare gînd amar! 11 - Alecsandri - Opere 1 109 [110] III Cînd veselă, ferbinte, guriţa-ţi zîmbitoare Mă-ncintă, mă 'Îmbată cu-a sale sărutări, In inimă-mi .atunce s-aprinde-un dulce soare, Şi viaţa-mi, ca albina lipită deo floare, Se leagănă în raiuri pe-a tale dismierdări; Căci ingerul iubirei, al cărui glas pătrunde Şi care lîngă tine din ceruri au zburat, Au strîns pe-a ta guriţă aripele-i rotunde Şsacum, ca într-un leagăn, în de se ascunde Cu lira sa duioasă ce CÎntă nencetat. IV Cînd noaptea în tăcere, la ora ce s-adună A dogilor vechi umbre pe maluri şovăind, Gondola, leagăn dulce, ne primblă împreună Pe luciul lin al mărei în care alba lună Cu stelele voioase se scaldă strălucind, Atunci, din umbra deasă 'ce doarrne-ntre canaluri, Din lampele aprinse în boltele cereşti, Din turnuri, din palaturi ce triste zac pe maluri, O tainică-armonie 'Pluteşte peste valuri, Şoptind 'Înimei noastre cuvinte îngereşti: v "Iubiţi, iubiţi! ne zice Veneţia cemită, Iubiţi! amorul vostru puternic e şi sfînt 1 Iubiţi 1 şi calea voastră va f.i tot înflorită, Şi-n sînul nălucirei, păreche fericită, Cu-o lungă sărutare veti trece pc pămînt ; 110 ',; fI! [111] Caci vremea, ce răstoarnă cu coasa-i nempăoată A falei omenirei vechi marturi şi măreţi, Nu poate-avea putere de-a stinge niciodată Acea scînteie vie de dragoste-nfocată Ce luminează calea frumoasei tinereţi 1" Palatul Benzonus, Venetia " I ,.1 '1 [112] BARCAROLĂ VENEŢIANĂ Pe marea lină Care suspină Stelele toate plutesc uşor. De ce, drăguţă, A mea steluţă, Lipseşti tu numai din horul lor? Dintre canaluri Şi de pe maluri Se-naltă-un ointic melodios. De ce, Niniţă, A ta guriţă Nu SE' aude cîntînd voios? Tainica noapte Cu blînde şoapte Teohe.amă, dragă, s-o încununi. Gondola geme, Căci multă vreme N-au fost cu tine pintre laguni. Ah 1 te coboară, Vesel, uşoară, Dintr-al tău negru palat regesc. 112 A [113] Vin' de zimbeşte, De străluceşte Ca un luceafăr dumnezeiesc. Cu blînda-i faţă Plutind pin ceată Luna din valuri se-nalţă-n cer. Ah I vină, vină, Scumpă lumină, Să mîngăi dulce pe gondolier. Visul Incet Eu în gondolă Cu-o barcarolă tău gingaş voi îngîna, Şi noaptea-ntreagă, Niniţă dragă, pe marea te-oi legăna I Sept. 1 8 4 6 Veneţia j [114] BIONDINETA, Intr-o seară pe Piaţetă Mocenigo cel frumos: "Biondinetă, Biondinetă I Zise-n calea mea voios, Ştii tu, dragă veneţiană, Că Madona ta ţi-au dat Mîne mici de patriciană'" Şi ochi mari de sărutat? Ştii tu iar că mie-mi pare, C ospeto I mare păcat Să porţi apă de vînzare'? Pe-al tău umăr delicat? Vin' cu mine, dragă, vină. Eu voiesc să te deprinzi A domni ca o regină In palaturi de oglinzi. " Intr-o zi, lîngă fîntînă, Titiano-rni zise-ncet c) : "Nu e-n stare nici o rnma Ca să cerce-al tău portret. o) Nuhilii Vpnp\ipj se numeau pntnciani. b) LI Veneţia sînt. fete ce poartă apă de vînzare în dl1hPTP de bronz. () Tiţiano: pictorul cel mai vestit a Venetici. 114 [115] Dar mă jur pc mîndrul soare! Dacă-ai vrea pe loc a sta, Să te fac nemuritoare Cercînd numai umbra ta." Azi prin neguri, dimineaţă, Noul doge mă zări Şi pe-a lui San-Marco piaţă Din palat se coborî: "Veneţiană tineri că, Biondineto l zise el, Mîni 'i11 Mare-Adriatică Am s-arunc acest inel. Mîni în purpură şi-n aur Am să fiu încoronat, Şi pe vechiul «Bucentaurv'" Prin Veneţia purtat. Zi că vrei a-mi fi soţie, Şi eu jur pe sfîntul Mare Să-ţi închin, Biondină, tie Toata fala de monarc." Dar Biondina cea cuminte, Drumul răpide urmînd, La tustrei, cu dulci cuvinte, Le răspunse-aşa, rîzînd: "N u-i oglindă mai curată, Nu-i portret mai îngeresc l)ecît cel ce lni s-arată In fîntînă cînd privesc. a) Bucentaurul era în timpul mărirei Veneţiei un vas mare, aurit, pe care dogii, la incoronarea lor, se duceau ca să arunce un inel în valuri, drept semn dc logodnă cu Marea Adriatică. 115 J [116] Nu sînt semne de marire, N ici inele de rubin Cu mai dulce strălucire Decît ochii lui Tonin. Ca gondola-i din Piaţetă Nu e tron mai de dorit, Cind pe draga-i Biondinetă El o primblă fer-icit 1" Venetia, oct. 1 8 4 6 [117] _",_1_- o SEARA LA LIDO Ridică vălul negru ce-acopere-a ta faţă, Venetic cernită, Veneţio măreaţă! Şi cu-o zimbire dulce fii martur fericit L-a noastră veselie ş-arnor nemărginit! In vremile trecute a libertăţii tale. In timpurile-acele de glorii triumfale, Cînd, nobil răzămată pe falnicul tău leu, Videai Adriatica săltînd la glasul său, Gondole negre multe se departau de maluri Şi lunecau în taină pe negrele-ţi canaluri, Purtînd comori ascunse de gingaşe simţiri, Irnpărechete inimi perdute-n fericiri. Dar spune-mi tu, văzut-ai în gondolă vrodată Fiinţă mai frumoasă, mai dulce dismierdată, Un înger de iubire cu suflet mai ceresc Decît minunea scumpă pe care eu slăvesc? O! gondolă iubită! noi lumei dăm uitare 1 Zbori vesel, zbori în pace purrindu-ne pe mare, Şi leagănă-n tăcere, sub cel ul aurit, Amorul nostru mare ca cerul nesfîrşit. 117 [120] 1 Mergi cît draga mea Niniţă, Stînd la peptu-mi înfocat, Mi-a da dulcea sa guriţă, Mi-a da dulce sărutat. Cît va fi în ceruri lună, Cît va fi senin pe cer, La. Giudeca, spre lagună, Zbori, voinice gondolier. Du-ne, Toni,-n liniştire Păn' ce, stînd gondola ta, Viaţa noastră de iubire Cu iubire va-nceta ! Veneţia, oct. 1 8 4 6 [121] iCANŢONETĂ NAPOLITANĂ Cînd vîntul se scoală Turbat şi răscoală A mărilor val, Păsoarul s-opreşte, La valuri priveşte Şi cîntă pe mal. Ca dînsul, de rele, De viscole grele, Departe să fim. L-a mărei talazuri, L-a vieţii necazuri, Ca el să privim. Junia ne-nvaţă Să trecem în viaţă Ca paserea-n zbor, Cu fruntea-n lumină, Cu inima plină De dulce amor. 121 [122] Deci fie pe mare Furtună, turbare, Şi-n viaţă amar, Noi, veseli pe maluri, Să rîdem de valuri Ca bietul păscar! Ianuarie 1 8 4 7, Napoli • / . (. [123] VISURILE Scumpă, albă lăcrimioară! Vezi tu roua de pe flori Cum luceşte ş-apoi zboară De se schimbă-n negri nori? Astfel gingaşa lucire Din achi dulci, veselitori, Trist în lacrimi de măhnire Se preface-adeseori ! Cîte inimi înflorite La lumină vesel zbor, Şi deodată vestejite Fără vre:me cad şi mor! Cîte visuri de iubire, Dulci a inimei comori, Trec, se sting ca nălucire Şi ca fulgeri trecători! Asta-i legea crudei soarte, Lege Iăr' de mingăieri l Azi e viaţă, mîni e moarte, Azi plăcere, mîni dureri ! ... [124] Fericit care-mplineşte Visul său pe-acest pămînt! Fericit care iubeşte Păn-a nucădea-n . mormînt! Căci iubirea din junie Schimbă lumea-n vesel rai, Şi cu sufletul renvie In cerescul dulce plai! Fevruar, 1 8 4 '7, Vila Delfina - Palerma [125] 12 ADIO De-aş trăi cît lumea-ntreagă, GIndul meu la tine, dragă, Vecinic, vecinic va zbura, Ş-orice e mai sfînt în mine, Dulce înger 1 pentru tine, Pentru tine-l voi păstra. Cea mai blîndă-a a mea gîndire, Cea mai gingaşă simţire, Cel mai falnic dor al meu Ţie numai, numai ţie Le închin pentru vecie Ca la însuşi Dumnezeu 1 Tu, fiinţă de slăvire 1 C-un cuvînt, cu o zîmbire, Cu un dulce sărutat 1 Mi-ai dat suflet, mi-ai dat viaţă, Şi a raiului dulceaţă Tu în sînu-miai vărsat 1 Tu mi-ai dat cu-a ta iubire Acea naltă fericire, Acel simţ dumnezeiesc Ce puternic ne supune Şi ne-naltă de ne pune Sus, pe tronul îngeresc 1 125 [126] Tu, Eleno 1 ... dar, vai mie 1 într-o noapte de urgie Cerul crud ne-au despărţit 1 Tu te-ai dus, te-ai dus, iubită ... Fericirea-mi nesfîrşită într-o clipă s-au sfîrşit! Aşa-i soarta 1 aşa-n lume Tot ce poartă-un dulce nume, Tot ce-i falnic şi frumos Curînd trece, curînd moare, Ca un cîntic, ca o floare, Ca un fulger luminos 1 Steaua vine, steaua pere! Astfel dulcea-mi mîngîiere Au perit de pe pămînt; Au perit, s-au dus cu tine In locaşul de lumine ... Şi eu plîng pe-al tău mormînt i Singur, singur cu-a mea jale, Rătăcit pe-a vieţii cale, Ca un orb nenorocit, Viaţa-mi scade, jalea-mi creşte, Ş-al meu dor în veci s-opreşte Pe mormîntul tău iubit! Adio! pe-aceste maluri De-ale Bosforului valuri Ingînate lin, uşor, Te las, înger de iubire! Ou a vieţii-mi fericire, Cu-al meu suflet plin de dor I Constantinopoli, mai 1849 ". [127] PE MAHEA Ah! viaţa pentru mine, Scump înger! fără tine Nu are nici un bine, Nu are nici un dar. In cer fie lumină, Sau nori, sau noapte lină, Sufletul meu suspină, Suspină cu amar! Oricare nălucire L-a omului simţire Aduce-nsufleţire Cu glasu-i încîntat, Se perde-n neagra ceaţă Ce-ntunecă-a mea viaţă Şi glasu-i se îngheaţă De mine departat. Acum cerul zîmbeşte, N atura-ntinereşte Şi tot care trăieşte Se simte fericit; Dar mie ceru-mi pare Cuprins de-ntunecare , Văd lumea-n Întristare Ca sufle tu-mi cernit! 127 11 II II il .. [128] Zadarnic cat plăcerâ, Zadarnic mîngăiere, S-alin a mea durere, Să curm al meu suspin. Trecuta fericire Izvor e de jălire, Şi dulcea-i suvenire Hrăneşte jalea-n sîn 1 0, valuri mari de spume! Purtaţi-mă prin lume Ca frunza fără nume Ce o plutiţi uşor, Şi m-aruncaţi din mare Perdut, fără suflare, Pe malul cu uitare Adîncului Bosfor 1 Pe Marea Neagră, mai 1 S -1 7 , [129] p , L URSITA MEA Intr-un castel, departe, Din ceruri avui parte Să văd un îngerel. Mult trist era castelul t Mult vesel îngerelul, Mult gingaş, tinerel t Avea cereşti blîndeţe, Pe frunte-i dulci a1heţe, In ochiH dulce foc, Ş-o tainică zîmbire, Ş-un suflet cu iubire, Ş-o soartă cu noroc. Eram eu încă june ... Acea scumpă minune Era ursi ta mea! Aşa avui eu parte Intr-un castel, departe, A rnă-ntîlni cu ea. 129 [130] • Intr-un palat, pe mare, Intr-un oraş ce pare Din valuri răsărit, Departe de-a mea ţară, In urmă văzui iară Ursita ce-am iubit. Ş-acolo, fără frică, Pe Mare-Adriatică Condola ne-au prirnblat, Şl-n leagăn de iubire. Perdut în fericire, Tot sufletul i-am dat I Pe soare şi pe lună, Cu mine împreună Au fost ursita mea ... Aşa avui eu parte, Intr-un palat, departe. A mă iubi cu ea ! * Iubitu-ne-am în lume, Plutind pe-a mărei spume, Călcînd pe verde plai, Şi lumei uîncl uitare, Cu-o lungă sărutare Trecut-am lin prin rai. 130 [131] i Dar intr-o noapte linii O palidă lumină Se stinse în eter, Şi ingeru-mi cu jale, Zburînd pc-a stelei cale, Sc-ntoarse iar în cer. Eram atunci pe mare." In dulcea-i legănare 1\1 uri ursita mea! Aşa avui eu parte A sta în veci departe Ş-a plinge după ea ! 1 ;; 5 9, Malta [132] LA VENEŢIA MULT DUIOASA La Veneţia mult duioasă Duios zboară gîndul meu, Cînd, în noaptea-ntunecoasă, Pe simţirea-mi dureroasă Se abate dorul greu. Astfel paserea rănită De un şerpe otrăvit Zboară, zboară obosită Şi s-abate amortită Lîngă cuibu-i înflorit. O! Veneţio mult măreaţă! Cine au putut gusta A iubirilor dulceaţă In poetica ta viaţă Vecinic nu te va uita I Te iubesc în a ta jale, In veşmîntul tău cernit, Şi în gondolele tale Ce se perd pintre canale Ca un vis neisprăvit. 182 [133] 'I'e iubesc cu dor ferbinte In frumosul tău trecut Şi-n aducerea-aminte Ale dragostelor sfinte Ş-a fiinţei ce-am perdut! II [134] [135] SUVENIRE il) a} N. B. Limba românească, deşi este prebutindene vorbită în Moldova, Valahia, Bucovina, Transilvania şi Banat, însă unele cuvinte a ei se pronunţă deosebit în aceste provintii a Româ­ niei, de esemplu: în Valahia cuvintele: miros, duşman, bolnav se pronunţă cu accentul pe cea de pe urmă silabă, cînd, din contra, aceleaşi cuvinte în Moldova primesc accentul pe cea dentîi silabă. Cuvîntul aripă în Valahia primeşte accentul pe litera înec­ pătoare a, iar în Moldova pe silaba următoare ri. Cuvintele: gondolă, Bosţor, Adriatică primesc accentul cînd pe silahele gOll, Bas, A; cind pe silabele do, for, ti de. Poezia, ca o fiică bună a României, adoptează cu el.r'lg toate aceste pronunţii deosebite şi le întrebuinţează (lupii cuviinţa ritmului .;;i după îndemnul armoniei, [136] [137] VISUL Era o cîmpie lungă şi tăcută, Lungă ca pustiul, ca moartea de mută! Sus, în taină dulce, pe-a nopţei senin, Ca un vas de aur luna plutea lin. Eram pe-un cal aprig care-ntrecea vîntul; Negrele lui coarne atingeau pămîntul. In cîmpia lungă calul meu fugea, lar a lui picioare iarba n-atingea. Ne duceam în cale precum visul duce. Ca genii de spaimă, ca două năluce. Zburam noi pe lună precum gîndul zboară Cînd iubirea dulce inima-rnpresoară. Deodată Iugaru-rni, sforăind, s-opri, El în departare trei umbre zări, 137 [138] '1\eÎ fecioare aibe, mite şi frumoase, Decît steaua lunii stele mai voioase, în veselă horă uşoare sălta, Şi glasul lor vesel pe rînd îmi cînta: * "Tu, ce-alergi Iăr' de plăcere în cîmpia-ntunecată, Vin' să afli mîngîiere, Vin' lacurbea mea bogată. In palaturi aurite Şi-n comori nemistuite Ti-oi da zile fericite, Ş-oi fi roaba ta plecată. * Tu, ce-alergi făr' de dorinţă In cîmpia părăsită, Vin' s-ating a ta fiinţă Cu-a mea rază strălucită. A ta mîndră pomenire Va zbura la nemurire Şi de-o falnică mărire Va fi-n veci insufletită I Tu, ce-alergi făr' de iubire în cîmpia cea pustie, Vin' s-aprinzi a ta simţire La a dragostei făclie. Al tău suflet, a ta minte Vor gusta veselii sfinte Lîngă-o inimă ferbinte Ce te-aşteaptă ca să-nvie 1" 138 [139] Uimit de-a lor cîntic şi de-a lor zîmbirc, Îmi răpezii calul... crudă amăgire I Un pas numai încă, eram fericit! Un pas... ele-n aer răpide-au sărit, Şi-nvirtindu-şi hora pe-o rază de lună, S-au nalţat in ceruri, CÎntînd tîmpreună. Le-auzii deasupră-mi glasul dulce, lin, Ca o şoaptă blîndă, ca un blînd suspin. Le văzui ca vulturi, ca trei rîndunele, Şi ca trei steluţe se perdură-n stele 1. .. Mă trezii din visul ce ma mgîna. In tăcerea nopţei grierul CÎnta! 1 8 4 3, Iaşi [140] PE MALUL MĂREI .". In ceasul trist de noapte, cînd apriga furtună Pe marea tulburată, săltînd din val în val, Se nalţă, se lăţeşte şi vîjie şi tună, Zdrobindu-se de mal, Atunci cîndspaimacrudă :fiori suflă pin lume, Cînd tunetul se poartă v�d din loc în loc, Cînd marea frămîntată s-acopere de spume Şi norii ca talazuri arunc spume de foc, Imi place a sta singur pe-o stîncă dărîmată, S-aud pe maluri vintul cu groază suierînd, Să văd pe-ntinsul negru furtunaîntărtată Şi cerul fulgerînd. Căci inima mea astfel de jale e muncită Şi plînge cu durere la tine cînd gîndesc, O! maică, înger dulce! o! maica mea iubilă! Tu, ce-ai zburat din braţe-mi în leagănul ceresc I Perdut În Întuneric sub cerul fără stele, Lipsit de-a la fiinţă ce zace în mormînt, Eu văd în nori, in valuri, icoana vieţii mele Şi gem cu-a nopţei vînt! 140 [141] ..., " H ClS ţ u :o � :.: H ;:s :; N s:: � <1> u T Ah! mult amar e ceasul cînd dorul ce jăleşte, Cătînd în vremi trecute un suvenir slăvit. Se-mpedică în zboru-i şi cade, se loveşte De peatra mormîntală a celor ce-am iubit! * Cu-a sale pînzi umflate o mică luntrişoară Pe luciul viu a mărei de vînt se îngîna, Şi sub un cer albastru, ca lebăda uşoară, Azi lin se legăna. Dar vîntul crunt, deodată, suflînd cu vijelie, Schimbă a mărei faţă în munţi îngrozitori; Ş-aeum sărmana luntre pe-ntinderea pustie Zdrobită, se zăreşte la fulgeri trecători 1 Insula Prinkipo, august 1 8 4 6 13 - Alecsandri - Opere 1 ,. I [142] pASARICA - Albă păsărică, Ce stai singurică Ungă cuibul tău ? Nu-i ziua senină, Sau nu curge lină Apa la pîrău? De ce plîngi cu jale? Vezi sorile talc Cum se veselesc. Prin lunoile-umbroase Vezi cît de voioase Zbor şi ciripesc ! Cu durere, spune, Ce dor greu supune Inimioara ta, De stai singurică, Dragă păsărică, Şi nu poţi cînta ? - Frate.-n departare O pajură mare Se-nalţă mereu. 142 rY [143] 13* eheara-i se lungeşte, Ochiu-i se ţinteşte Tot spre cuibul meu. Apa-i lină, frate, Frunza lin se bate In codru-nflorit. Dar cuibu-mi jos cade Că de mult îl roade Un şerpecumplit ! 1843, Iaşi [144] ... MAIORULUI IANCU BRAN Mergi să-ţi iei dreapta răsplată de la dreptul ziditor, Tu, ce laşi în urmă jale, vrednicule muritor t Om de bine, de credinţă, ce Moldova ţi-ai iubit Şi-ntr-aoest veac plin de rele fapta bună ai slăvit. Ai tăi vechi şi dragi tovarăşi capul, armele plecînd, La lăcaşul tău de moarte te duc jalnic suspiniud. Glasul clopotelor sună ceasul tău de vecinicie, Şi văzduhul le răspunde prin o tristă armonie. Trupul tău ce-au fost ţărînă în ţărînă s-a preface. Iară sufletul tău vesel sus in veci va gusta pace, Căci, în viaţă cînd, ca tine, omul binele slăveşte, Domnul sfînt cu-a sa-ndurare după moarte-I miluieşte ! 1 8 4 3, Iaşi 144 [145] DESROBIREA ŢIGANILOR Te slăvesc, o ! zi ferice! sfîntă zi de >libertate, Tu, a cărei mîndră rază sufletul român străbate I Te slăvesc, o! zi măreaţă pentru patria-mi iubită, Tu, ce-arăţi ochilor noştri Omenirea desrobită ! Veacuri multe de durere au trecut cu vijelie, Sub asprime plecînd capul unui neam în osîndire! Dar românul cu-a sa mînă rumpe lanţul de robie, Şi ţiganul, liber astăzi, se deşteaptă-n fericire! Azi e soarele mai falnic! lumea .azi e mai voioasă! Azi în pept dnima-m! creşte ! azi e viaţa mea frumoasă, Căci Ia glasul libertăţei văd Moldova deşteptată, Şi Ia glasul Omenirei o simţesc înduioşată. Fală-n lume şi mărire pentru tine-n veci să fie, O! Moldovo, ţară mmdră l tu, ce dai ,sfiînta dreptate ! Braţul tău ce sfarmă astăzi un jug aspru ele robie Ţie însaşi pregăteşte viitor de libertate! Iaşi, 31 ianuarie 1 8 4 4 145 [146] 'f" ODĂ CĂTRĂ BAHLUI Adeseori departe de-a lumei triste valuri, Cu pasuri regulate eu măsur al tău pod, Bahlui! locaş de broaşte! rîu tainic, fără maluri, Ce dormi, chiar ca un paşă, pe patul tău de glod. "Trecut-au, zic atunce, a tale negre unde Ca gloria, ca viaţa, ca visul de noroc!" "Ba n-au trecut, stăpîne 1 trist nasul îmi răspunde, Eu le simţesc prea bine, căci mă cîrnesc din loc." Cînd luna se iveşte pe-a munţilor gol umăr, Cînd paşii mei, ca gîndul, prin aburi rătăcesc, Imi plac acele imnuri de broaşte fără număr, Ce, chiar ca oarecare, în hor orăcăiesc. Atunce în credinţă a mea inimă saltă Ca la un glas prietin iubit şi aşteptat, Căci gingaşele broaşte sînt dulci poeţi de baltă, Precum mulţi poeţi gingaşi sînt broaşte de uscat. 1 8 4 4, Iaşi H6 [147] ZIMBRUL ŞI VULPEA Fabulă Pe-o pajişte întinsă, cu flori îmbelşugată, Păştea Zimbrul voios, Cînd pe furiş, prin iarbă, o vulpe tupilată 1 s-arătă şi-i zise cu glas foarte duios: "O! Zimbrule puternic! o mult slăvite Doamne! Se poate-a ta mărire să pască pe cîmpii, Supusă, ca noi proştii, la ploile de toamne, La vînt, la ger, la muşte, l-a iernii vijelii ? Au nu gîndeşte oare că-n vremile trecute S-au prefăcut în Zimbru un falnic Dumnezeu v ? Că soarele s-ar perde pe căi necunoscute De n-ar domni un Zimbru in zodiacul său ? Ah I scumpul meu prietin { dă-mi voie a te duce Intr-un palat de cinste în care nencetat Chiar eu cu-a mele labe de hrană-ţi voi aduce, Şi te-oi feri de duşmani cu-al meu protectorat." "Ei! te cunosc, şirată ! Răspunse Zimbrul meu. Ai rîs şi tu ,în viaţă o doară îngîmfată DI Şi de atunci, sărmana, tot caş visezi mereu l" 1 8 4 4, Iaşi a) Zeul Joe cînd au răpit pe Evropa. b) Vezi fabula lui La Fontaine: V1!lpea şi corbul. 147 [148] CURCILE Fabul:l Nişte curei îmbătrînite, Gîrbovite şi zburlite, Sta sub şură tremurînd, Şi, privind cu pizmuire A porumbilor iubire, Ziceau toate-aşa, pe rînd: "Elei, soro! Elei, frate! Aşa paseri desfrînate Mai văzut-aţi încă voi? lan priviţi, o! sorioare I Cum se drăgostesc la soare, Făr-a le păsa de noi! Nu le-i frică De nimică, N -au ruşine nicidecum! Au nu ştiu c-a nostru nume Onorat de toţi e-n lume, Că drept pilde noi acum ... " "Voi acum sînteţi bătrîne, Le răspunse-atunci un cîne. Voi acum sînteţi zbircite, Ctrbovite şi zburlite, Voi, de ciudă, voi, de ură, Staţi cobind acum sub şură, Clevetind cu pizmuire A porumbilor iubire, 148 [149] Căci de mult v-aţi trăit traiul, V-aţi mîncat de mult malaiul, Ş-acum toate la un loc Nu plătiţi nici de-un potroc !" [150] FRUMOASĂ COPILIŢĂ D-l'ei Z. Filipescu Frumoasă copiliţă! Spune-mi, de unde vii Cu zîmbet pe guriţă, Cu mîndri ochi şi vii? Ce înger mult ferice Din ceruri te-au adus Şi pe pămînt ai ce Străină te-au depus? Tu eşti o nălucire, Un farmec aurit, Un vis de fericire, Un înger de slăvit I Din cer eşti o minune, Şi dulce-i glasul tău Ca sfînta rugăciune Cînd bate ceasul rău I 1 8 4 4, Borsec l.iO [151] ADEVĂRUL ŞI MINCIUNA D-n�i Z ... N .. Ţi-aş zice că eşti frumoasă, Că eşti pas ere voioasă, Că ai glas melodios, Şi că oricine te vede E ferice şi te crede Dulce înger luminos. Ţi-aş zice că eşti o floare Ce luceşti mai viu la soare Decît celelalte flori, Că-a ta gingaşă zîmbire, Ca un vis de fericire, Naşte-n inimi dulci fiori. Dar mă tem că mi-ai răspunde Cu-al tău glas care pătrunde Şi c-un aer rîzător: ,,0' poete! văd prea bine Că minciuna pentru tine E nepreţuit odor. Lasă îngerii în pace, Şi de vrei plăcere-a-mi face Ca poet adevărat, [152] Fă în viaţă o minune Hotărîndu-te a-mi spune Adevăr neprelucrat." Iti spun dar că eşti frumoasă, Că eşti pasere voioasă, Că ai glas încintător, Şi că-n vecinică frăţie Sufletu-mi se-nchină ţie Ca un frate iubitor. 184 6 [153] PE UN ALBUM In zădar vuieşte Cerna şi se bate De-a ei stînci măreţe, vechi, nestrămutate, Şi-n cascade albe saltă pe-a lor sîn ... Apa-i trecătoare, petrele rămîn! In zădar şi anii s-adun cu grăbire, Trecînd peste inimi ce-au gustat iubire! Suvenirul dulce de-un minut slăvit Pintre-a vieţii valuri stă-n veci neclintit I 1 84 ... , Mehadia 153 [154] ROMANŢĂ De-aş fi, iubito, gingaş.a floare Cecreşte-n vale, lîngă pîrău, Aş da şi roua şi mîndrul soare Pe-o rază dulce din ochiul tău. De-aş ti, iubito, paserea mica Ce pintre frunze saltă uşor, Pe-a tale braţe stînd fără frică, N-aş vrea în lume ca să mai zbor. De-aş fi, iubito, vîntul de seară, Eu nici o floare n-aş îngîna, Ci cît e noaptea de primăvară Pe sînu-ţi fraged m-aş legăna. De-aş fi, iubito, îngerul care Te-adoarme noaptea cu glasul său, Ţi-aş fura tainic o sărutare Şi-n cer te-aş duce pe sînul meu. 154 [155] - I . ADIO MOLDOVEI Scumpă ţară 'Şi frumoasă, O! Moldovă, ţara mea! Cine pleacă şi te lasă E pătruns de jale grea, Căci, plutind în visuri line Pe-al tău sîn ca într-un rai, Dulce-i viaţa de la tine Ca o dulce zi din mai! Eu te las, ţară iubită, De-al tău cer mă depărtez, Dar cu inima cernită Plîng amar, amar oftez! Trist acum la despărţire, De fiori mă simt cuprins, Ş-orice dragă nălucire Pentru mine-acum s-au stins! Cine ştie, cine ştie Dacă-mpins de-al soartei vînt, M-oi întoarce-n veselie Să sărut al tău pămînt! De-oi videa încă vrodată Munţii tăi răsunători, Ce cu-o frunte înălţată Se perd falnic pintre nori; 155 [156] Şi-ai tăi codri de verdeaţă, Unde curg, şoptesc uşor Reci izvoare ce dau viaţă. Doine care zic de dor, S-al tău cer care zîmbeşte Sufletului românesc Şi oricare mă iubeşte Ş-ori pe care eu iubesc! lată ceasul de pornire! Iată ceasul mult amar! Veselie, fericire, Eu le las pe-al tău hotar, Ş-a mea inimă îţi zice: O! Moldovo ce jălesc, Adio! rămîi ferice, Ferice să te găsesc! 1 s 4 8 [157] 14 LA MORMINTUL LUI GR. ROMALO Încă o rază care se stinge Din cerul nostru întunecat! Inima noastră amar te plînge, O! dulce frate Înstrăinat! Martir iubite a libertăţei, Tu mori departe de-al tău pămînt! Mori trist pe ţărmul străinătăţei, Şi noi te ducem l-al tău mormint! O! dormi in pace pe-aceste maluri, Ingînat dulce, ca-n vis uşor, De glasul mărei purtat de valuri, De glasul nostru uimit de dor. O! zbori din lume, zbori fără jale, Suflete blînde! suflet senin! Căci noi vom spune patriei tale Cit ai dorit-o pe ţărm străin! Cît vom fi încă purtaţi prin lume De valul vieţii, de-al soartei vînt, Vom şopti jalnic dragul tău nume Ca un Adio l-a1 tău mormînt! Constantinopoli, 31 mai 1 8 4 9 157 [158] INTOARCEREA IN ŢARĂ Pe muchi de prăpastii .luneoînd uşor, Cu corbii de iarnă mă-ntreceam în zbor. Sania-mi cea mică, murgul meu cel dalb Lăsau urme albe pe omătul alb. Zburam noi ca gîndul ce rnă-mpresura , Gîndul meu, ca mine, în ceruri zbura. Eu răzbăteam iute troieni de ninsori, El lăsa în urmă-i troieni lungi de nori, Căci mergeam departe... el cătră o stea, Eu, înstrăinatul, cătră ţara mea ! * In zădar copacii crengile-şi plecau Şi zăpadă-n cale-mi pe rînd scuturau. In zădar şi cerul viscole stîrnea Şi cu fulgi prin neguri cîmpii aşternea. 158 t r. [159] 14" In zădar şi lupii, codrii răzbătînd, Cu crivăţul iernii m-alungau urlînd. Şi lupii ce urlă, şi arborii muţi În negura deasă rămîneau perduţi, Căci mergeam în grabă... el cătră o stea, Eu, înstrăinatul, cătră ţara mea! * In ţara mea dulce sint drumuri de flori; In dulcea mea ţară zbori, murgule, zbori, In blîndul luceafăr am un înger blînd; Înalţă-te-n sînu-i, o! tristul meu gînd I Ţara nu-i departe; o simt, o văd eu! Raiul înfloreşte în sufletul meu. Steaua se arată pe cerul senin. Ingerul iubirei îmi zîmbeşte lin. Periţi, neguri dese I iată dulcea stea! Pei, străinătate I iată ţara mea I t 8 4 9 [160] ,. LA MOARTEA LUI P. CAZIMIR Din ramura plăpîndă a tlnerimei tale, O, ţara mea duioasă! Au mai căzut o floare, te-au părăsit în jale, In jale dureroasă. Sărmană, ,tristă mumă! copiii-ti de iubire Te lasă fără vreme! Ei cad, seceraţi grabnic de-a morţei grea lovire, Pe sînul tău ce geme. Ce vînt amar de moarte, vai! suflă peste tine, De sufere şi moare Orice de-abia-nverzeşte sub dulcele-ţi Iumine, Orice-i de-abia în floare? Fatală, crudă soartă! Tot ce e drag în lume Curînd din lume pere! Ferice care lasă macar un dulce nume L-a patriei durere! 1 8 5 O, faşi 160 [161] r DRIDRI Cine Il-au văzut Şi Il-au cunoscut Pe Dridri voioasă ca o păsărică, Jur pe Dumnezeu! Pe sufletul meu! El îll astă lume Il-au văzut uimică. (Cintic francez) Era graţioasă, Tînără, frumoasă, Vie pariziană cu mii de-ncintări. Mica ei guriţă, Ca o garofiţă, Purta o comoară de dulci sărutări. Dulcea veselie Ce inima-nvie Ca un soare vecinic lucea-n ochii săi. Ea-nsufla iubire, Plăcere, uimire, Căci era artistă în sufletul ei. Prin orice mişcare, Prin a sa cîntare, Prin a sa fiinţă, vesela Dridri Semăna o iloare Cu mici aripioare Ce zbura pin aer ca un colibri. 161 [162] Cine n-au zărit-o Şi n-au urmărit-o Trecînd în primblare Cîmpii Elizei? Cine-au urmărit-o Şi iar au zărit-o Fără să dorească a fi dragul ei ? Parisul e mare! Şi-n sînul lui are Multe frumuşele, dalbe cît ai vrea; Dar aşa dălbică, Aşa frumuşică N-au avut Parisul, nici n-a mai avea! Multe ştiu să cînte Şi voios să-ncînte Noaptea în bancheturi pe iubiţii lor, Dar ca dînsa cine Ştia să închine Cupa veseliei dulcelui amor? Ca un dalb de lună, Ca o veste bună Ea veni pe lume într-un carnaval, Şi rîzîn:d de moarte, De relele soarte, Ea cînta tot astfel pe al lumei val: "Viaţa-i trecătoare, Dragostea-i un soare Care luminează calea scurtei vieţi. Mergeţi dar ca mine, Cu fruntea-n lumine, Voi ce treceţi plaiul dulcei tinereţi. 162 [163] Cerul mult ferice Ne-au trimis aice Ca-mpreună vesel să călătorim, Şi ne-au dat simţire, Dor de fericire, Inimă ferbinte ca să ne iubim. Inima-mi e plină D-amor, de lumină, Şi vrea să iubească pînă ce-oi muri. Sufletul meu rîde , Raiul se deschide, Se deschide-n glasul veselei Dridri." Astfel de cîntare Cînta-n nepăsare Draga copiliţă cu glas aurit. Ea credea-n iubire Şi în nălucire Ca în cereşti daruri fără de sfîrşit. Nu ştia că-n lume Cel mai dulce nume, Cea mai scumpă floare, cel mai gingaş dor Moartea le atinge Şi curînd le stinge Cum - se stinge-un fulger viu şi trecător ! ... Sub o cruce tristă, Vesela artistă Odihneşte-acuma singură-n mormînt. Singură, tăcută, Acum e perdu tă Intr-un colţ de lume, sub negrul pămînt! lfl3 [164] Dalbe tinereţe, Gingaşe frumseţe, Cine putea crede că voi veţi peri ! ... Deşi n-o mai vede, Nimine nu crede C-au putut să moară vesela Dridri I 1 8 5 1. Paris [165] UMBREI LUI NICU GHICA Tu ce-ai fost în lume atît de iubit! Inimă de înger! suflet amărît ! Mare au fost taina durerilor tale, De-ai lăsat în lacrimi, de-ai lăsat în jale Patrie, soţie, rude şi copii, Ce te plîng pe malul tristei vecinicii ! Dar cît de grozavă, cît de nepătrunsă Au fost acea taină în sînu-ţi ascunsă! Astfel tu în suflet erai simţitor Şi l-a altor patimi dulce-ndurător, Astfel ştiai face jertfi necontenite, Că din pragul morţei te-ai fi-ntors, iubite, De gîndeai ce lacrimi laşi în urma ta, De puteai copiii a ţi-i săruta 1... 165 I [166] ()! fiinţă blîndă i umbră mult jălită I Auzi tu din ţărmul unde eşti sosită Cum te plînge lumea care te-au perdut? Cum te plînge ţara care te-au avut? Vezi tu vă lul negru, noaptea-ntunecată Care peste inimi 'S-au întins deodată? Simţi tu de departe ce deşert cumplit Laşi între prietini care te-au iubit? Omenirea tristă au perdut în tine O comoară scumpă, un izvor de bine, Patria un razem, noi un frăţior, Copilaşii tineri fericirea lor ! ... O 1 voi, lanţuri tainici 1 voi, legături sfinte De copil al ţării, de om, de părinte 1 Visuri de iubire şi de viitor, Ce-ngînaţi în cale-i omul trecător! Voi, simţiri înalte ale Omenirei, Glasuri mîngîioase a dumnezeirei, Toate, într-o clipă, cum de-ati părăsit Sufletu-l nemernic, gîndu-l rătăcit ? .. 166 [167] Astfel au vrut soarta I şi cînd ea voieşte, Omul cade ! ... iarba pe-a lui urmă creşte I Omul e o taină, viaţa lui un vis, Sufletelor blînde cerul e deschis. Cel ce-au fost odată ştersu-s-au din lume Ca un fulger iute, ca un val de 'Spume. Cel ce răspîndit-au bunuri pe pămînt, Singur, în tăcere, zace sub mormînt. Singur, într-un codru, doarme el departe De al lumei zgomot, visuri mult deşarte, �-umbra-i e-ngînată jalnic, lin, uşor De-al cadrului freamăt şi de-al nostru dor! 1 8 5 1, Iaşi [168] DOR DE CĂLĂTORIE Primăvara cea verzie Cu cosita-i aurie Mi-au sosit voios în ţară, Drăguliţa primăvară! Ş-au adus un dulce soare, Ş-un sîn plin de lăcrimioare. Ş-au adus o lună plină Ca s-o scalde în lumină. Lunea rîde şi-nverzeşte, Doru-n suflet se trezeşte. Izvoraşul curge-n vale Şi-mi aduce dor de cale. Daţi-mi, daţi-mi anpioare, C-aud glasuri de cucoare. Daţi-mi aripi sprintinele, C-aud glas de rîndunele. Să mă duc în depărtare, Peste munţi şi peste mare. Să mă duc În lumea-ntreagă Ca o pas ere pribeagă. 168 ,; [169] I I 1 Duce-m-aş în cale lungă, Dor să nu mă mai ajungă I Duce-m-aş şi rn-aş tot duce, Dor să nu mă mai apuce! 1 8 5 2. Iaşi [170] '1 BOSFORUL Dormea .in liniştire Bosforul fără valuri, Intr-a Europei mîndre ş-a Asiei verzi maluri Ca un balaur verde în lupte ostenit. Din ziori şi pîn-în noapte pe umeri el purtase Corăbii cu trei poduri, nenumărate vase Spre-apus şi răsărit. Acum dismierdat însă de-a ginilor suflare, Se legăna molatic cu-o leneşă mişcare Şi, ca oglindă vie, sub cer se întindea. Iar luna zîmbitoare, şi tainică, şi lină, Vărsînd pe-a sale unde dulci spume de lumină, Cu fata sa balaie în el se oglindea. Precum acele paseri, străine călătoare, Ce se abat 'În şesuri la asfinţit de soare, Strîngînd ale lor aripi căzute de lung zbor, Mulţime de corăbii cu pînzele-nvălite Sta, umbre urieşe, fantasme neclintite Pe luciul Bosfor. Era la ceasul tainic cînd genii de noapte De la un mal la altul aduc duioase şoapte, Cînd marea-ncet adoarme eli-O suspinare grea. 170 I I I '1 I I [171] Atunci cînd lumea-şi pune fantastica sa haină, Gînd orice zefir trece purtînd o dulce taină, Cînd orice undă poartă în frunte-i cîte-o stea. Era la ora tristă cînd palida cadînă, Cu lacrimi pe-a ei gene, cu fruntea pe-a sa mînă, Privind în depărtare un zbor de elcovani, Ar vrea pe luciul apei, ca paserile-acele, Să fugă-n sînul nopţei, zburînd spre Dardanele. Departe de tira ni. Nu se zărea atunce pe umeda cîmpie Decît scîntei şi .fulgeri de flacară-argintie Ce, şerpoind pin apă, pluteau işi s-alungau, Sau delfini fără număr, care, sărind din mare Şi-n spume luminoase mişeînd a lor spinare, In valuri după stele pe 11Î1l!d se cufundau. Acum de mult imamul din minare cîntase, De mult glasu-i puternic la rugăciuni chemase Copiii lui Mohamed în naltele geamii; Nu s-auzea în lume decît suspinuri mute Ş-acele blînde glasuri de umbre nevăzute Ce vin de prin pustii. Deodată-n întuneric o barcă nezărită Trecu ca visul negru pe-o frunte adormită, Lăsînd o urmă lungă pe-adîncul umed plai. Pe mal un cîntic dulce se auzi deodată; Iar barca cu grăbire spre cîntic îndreptată Se afundă în umbra măreţului sarai. Constantinopoli T [172] '1 '1 STROFE LUI C. NEGRI r Prietinul meu Negri, iubit şi dulce frate, Iti scriu aceste strofe din locuri depărtate In care-odinioară, ca mine călător, Lăsînd a ta gîndire în tainicul ei zbor, Adeseori ca mine ai stat culcat pe maluri, Cu sufletu-ţi în ceruri, cu ochii tăi pe valuri. II In orice parte-a lumei străin eu mă găsesc, Imi place, sînt ferice la tine să gîndesc, Şi-n orice întîmplare a vieţii mele-mi place La gîndurile mele părtaş de a te face, Căci, din copilărie, cu tine m-am deprins Să-mpart orice simţire de care sînt cuprins. III De mă munceşte dorul cînd îmi aduc aminte De vremile trecute a dragostei ferbinte; De simt a mele lacrimi curgînd încetişor Gînd se deşteaptă-n mine al ţării gingaş dor, Dureri sau veselie, orice vie simţire M-apropie de tine cu-o dulce înfrăţire. 172 [173] • IV Acum, pe malul mărei, la umbră stînd culcat, In linişte adîncă şi-n visuri cufundat, privesC trecînd mulţime de vase ,călătoare Ce lunecă pe valuri ca lebede uşoare, Şi '!1iîI1ldu-:mi ,le urmează sub ,oeru� fără nori, Ca paserea pribeagă ce cată-un cuib de flori. V El merge să revază acele mîndre plaiuri, A tinereţei noastre armonioase raiuri, In care, ca şi tine, o I scumpe frăţior, Simţit-am al meu suflet ferice, iubitor, Crescînd în 'Înflorire sub al iubirei soare Şi culegînd a lumei plăceri 'încîntătoare. VI Se duce el în grabă ş-opreşte zborul său Pe unde-odinioară trecut-am tu şi eu, Dar mai ales îi place uimit să se închine Acelor două ţărmuri de suvenire pline, Neapoli, Veneţia, poetice surori Ce-n ,inimile noastre deşteaptă dulci fiori. vn O! Negri, scumpe frate! cît vom trăi în lume Cu multă-nduioşire şopti-vom aste nume, Şi cite ori în viaţă cu drag le vom şopti, Cu drag unul la altul frăţeşte vom gîndi, Căci între două inimi mai strînsă e unirea Gînd ele deopotrivă au cunoscut iubirea. 173 15 _ Alecsandri - Opere 1 [174] VIII Trec anii cu grăbire pe calea scurtei vieţi! Se vestejeşte floarea frumoasei tinereţi, Dar sufletul nu-şi perde a sale daruri sfinte. El vecinic are viaţă şi îşi aduce-aminte De oricare simţire, de oricare cuvînt Ce l-au făcut să afle chiar cerul pe pămînt. IX Aşa pe VeCInICIe va sta întipărită In sufletele noastre icoana mult slăvită Acelei ,ce în lume au fost îngerul meu! Şi ora tristă-n care, zburînd la Dumnezeu, Ne-au dat cea de pe urmă a sa dulce privire, Unind mînile noastre în vecinică-nfrăţire I .oi , [175] MĂRGĂRIT ĂRELE a) 1852-1862 a) Românii de peste Milcov numesc mărgăritărele albele filei ale primăverii, care în Moldova poartă numele de lăcrimioare, 15* [176] I 1 \ [177] Lacrimile izvorîte dintr-un suflet simţitor, Precum roua dimineţii, se înalţă tainic nor Şi se duc de se revarsă pe al Domnului altar In odoare preţioase, în ceresc mărgăritar. [178] 1 r' t _1 [179] DEŞTEPTAREA ROMANIEI a) 1848 Voi ce staţi in adormire, voi ce staţi în nemişcare, N-auziţi prin somnul vostru acel glas triumfător, Ce se-nalţă pin' la ceruri din a lumei deşteptare, Ca o lungă salutare Cătr-un falnic viitor? Nu simţiţi inima voastră că tresare şi se bate? Nu simţiţi în peptul vostru un dor sfînt şi românesc La cel glas de înviere, la cel glas de libertate Ce pătrunde şi răzbate Orice suflet omenesc? Iată I lumea se deşteaptă din adinca-i letargie! Ea păşeşte cu pas mare cătr-un ţel de mult dorit. Ah! treziţi-vă ca dînsa, fraţii mei de Românie I Sculaţi toţi cu bărbăţie, Ziua vieţei a sosit I • a) Această poezie lIU a fost publicată in ediţia l-a a Doi­ nelor, fiindcă volumul, tipărit în Paris, avea a trece prin Austria pentru ca să intre în România. 179 l.I 11 iJ [180] Libertatea-n faţa lumei a aprins un mîndru soare, Ş-acum neamurile toate cătră dînsul aţintesc Ca un cîrd de vulturi ageri ce 'cu-aripi mîntuitoare Se cerc vesel ca să zboare Cătră 'soarele ceresc I Numai tu, popor române, să zaci vecinic în � ��? Numai tu 'să fii nevrednic de-acest timp reformator ? Numai tu să nu iei parte la obşteasca înfrăţire, La obsteasca fericire, La obştescul viitor? Pînă cînd să creadă lumea, o I copii de Românie I C-orice dor de libertate a perit, s-a stins din voi? Pînă cînd să ne tot plece cruda, oarba tiranie Şi lacaru-i de trufie Să ne-njuge ea pe noi? Pînă cînd în ţara noastră tot străinul să domnească? Nu sînteţi sătui de rele, n-aţi avut destui stăpîni? La arme, viteji, la arme I faceţi lumea să privească Pe cîmpia românească Cete mîndre de români! Scula.ţi, fraţi de-acelaşi nume, iată timpul de frăţie! Peste MoIna, peste Milcov, peste Prut, peste Carpaţi Aruncaţi braţele voastre cu-o puternică mîndrie Şi de-acum pe vecinicie Cu toţi mînile vă daţi I 180 [181] L Hai, copii de-acelaşi sînge! hai cu toţi într-o unire Libertate-acum sau moarte să cătăm, să dobîndim. Pas, români! lumea ne vede... Pentru-a Patriei iubire, Pentru-a mamei desrobire Viaţa noastră să jertfim I Fericit acel ce calcă tirania sub picioare! Care vede-ri a lui ţară libertatea renviind, Fenicit, măreţ acela care sub un falnic soare Pentru patria sa moare, Nemurire moştenind. '1 ! J [182] SENTINELA ROMANA Poem istoric Românul nu pere. 1 Din vîrful Carpaţilor, Din desimea brazilor, Răpezit-am ochii mei Ca doi vulturi sprintinei, Pe cea vale adîncită Şi cu flori acoperită, Ce se-ntinde ca o ceaţă Păn' în Dunărea măreaţă Şi de-acolo-n depărtare Păn' în Nistru, păn' în Mare. Iar pe cel amar pustiiu Cu văzutul ce-ntîlnii ? Întîlnit viteaz oştean, Purtînd semne de roman, Falnic, tare ca un leu Şi cu chip frumos de zeu. Bratu-i stîng era-ncordat Sub un scut de fer săpat Ce ca soarele sorea, Şi pe care se zărea O lupoaică argintie Ce părea a fi chiar vie, Şi sub fiară doi copii Ce păreau a fi chiar vii. Mîna-i dreaptă ţinea pală ; 182 ,/ [183] Iar pe cap purta cu fală Coif de aur lucitor, Ca un zeu nemuritor. Cel viteaz era calare Pe-un cal alb în nemişcare, Şi, ca dînsul, neclintit Sta, privind spre răsărit. Numai ochii săi mişca, Vultureşte-i alerga Pe cea zare cenuşie, Lungă, tainică, pustie, Unde, ca prin vis trecînd, S-auzea din cînd în cînd Vuiet surd, grozave şoapte Ce veneau din meazănoapte, Zgomot lung, înăduşit Ce venea din răsărit. Iarba nu se clătina, Frunza nu se legăna. Paserea la munţi zbura, Fiara-n codri tremura, Căci prin lumea spalmintată, In uimire cufundată, Treceau reci fiori de moarte, Presimţiri de rele soarte 1 Iar pe cer un vultur mare, Făcînd cercuri de zburare, Se vedea plutind cu fală, Şi-n rotire a-i triumfală, Ţintea ochiul său măreţ Pe viteazul călăreţ. - Cine eşti? de unde eşti? Pe la noi ce rătăceşti? - - Sînt roman şi sînt oştean De-a-mpăratului Traian 1 183 [184] Maica Roma cea bătrînă Mi-a pus arma asta-n mînă Şi mi-a zis cu glasul său: Fiiul meu, alesul meu! Tu, din toţi ai mei copii Cel mai tare-n vitejii! Mergi în Dacia, grăbeşte Pe barbari de-i risipeşte, Ş-apoi vecinic privighează, Sentinelămult vitează, Şi te-aţine la hotare Că s-aud în depărtare Răsunînd duşmane pasuri, Meninţînd barbare glasuri ... Venit-am şi am învins! Pe barbari pe toţi i-am stins, Şi pe ţărmurile lor Acum, domn stăpînitor, Aştept oardele avane, Aştept limbile duşmane Care vin din răsărit Ca potop nemărginit Să cuprindă, să înece Tot pămîntul unde-ar trece! - O! viteze neferice, Ai să peri în cîmpi aice ! - Eu să per, eu ?... niciodată! Vie-o lume încruntată, Vie valuri mari de foc ... Nici că m-or clinti din loc. Tot ce-i verde s-a usca, Rîurile vor seca, Şi pustiiul tot mereu S-a lăţi-mpregiurul meu, Dar eu vecinic in picioare Pintre valuri arzătoare 184 ,/ [185] Voi lupta, . lupta-voi foarte Făr-a fi atins de moarte, Căci român sînt în putere, Şi românu-n veci nu pere! II Apa trece, petrele rămÎn. Abie zice, şi deodată Fulgeră-n cer o săgeată, Vîjîie, vine, loveşte Scutul care zingheneşte Ş-o respinge,-o zvîrle jos Ca pe-un şerpe veninos. După dînsa-n departare, Colo-n fund, în fund la zare, Se iveşte-un negru nor Plin de zgomot sunător Ce tot vine, ce tot creşte Şi pe cîmpuri se lăţeşte Cît e zare de zărit Intre nord şi răsărit ! - Sentinelă, privighează, Norul crunt înaintează. Sentinelă! te arată, Norul crunt se sparge 1. .. Iată, Iată oardele avane, Iată limbile duşmane De gepizi şi de bulgari, De lombarzi şi de avari ! Vin şi hunii, vin şi goţii, Vin potop, potop cu toţii Pe cai iuţi ca rînd unele, Fără frîie, fără şele, Cai sirepi ce fug ca vîntul De cutremură pămîntul! 185 [186] Mulţi sînt ca nisipul mărei, Mulţi ca ghearele mustrărei Intr-un suflet păcătos, Intr-un cuget sîngeros ! ... Sai, române, pe omor, Fă-te fulger răzbitor, Fă-te Dunăre turbată, Fă-te soartă ne-mpăcată Căci potopul iată-l vine Şi-i amar, amar de tine! - Vie! ... Ca o stîncă naltă Ce din vîrf de munte saltă, Tună, se rostogoleşte, Cade, rumpe şi zdrobeşte Codrii vechi din a sa cale Pîn' în fund, în fund devale ; Astfel crunt ostaşul meu Îşi izbeşte calul său Peste codrii mişcători De barbari năvălitori. El îi sparge, şi-i răzbeşte, Snopuri, snopuri îi coseşte, Şi-i înfrînge, şi-i respinge, Şi-i alungă, şi-i învinge! Calu-i turbă, muşcă, sare, Nechezînd cu în focare, Calcă trupuri sub picioare, Sfarmă arme sunătoare Şi cu greu în singe-noată, Şi mereu se-ndeasă-n gloată. Crunt război! privire cruntă! Fiiul Romei se încruntă ... Fulgeri ies din ochii săi 1 Fulgeră mii de scîntei Dintr-a armelor ciocniri Şi luci oase zingheniri. 186 [187] Zbor topoarele-aruncate, Zbîrnie-arcele-ncordate Şi săgeţile uşoare N ourează mîndrul soare. Caii saltă şi nechează, Lupta urlă, se-ncleştează Şi barbarii toţi grămadă Morţei crude se dau pradă! Zece cad, o sută mor, Sute vin în locul lor 1 Mii întregi se risipesc, Alte mii în loc sosesc ! Dar viteazul cu-a sa pală Face drum pintre năvală, Şi pătrunde prin săgeţi, Că-i român cu şepte vieţi! In zadar hidra turbează, Trupu-i groaznic încordează, Geme, urlă şi crîşneşte Şi-mpregiur se-ncolăceşte. Fiiul Romei se aprinde, Hidra-n mîne-i o cuprinde Ş-o sugrumă, şi o sfarmă, Ş-o învinge, şi o dannă ! ... Fug gepizii, fug bulgarii, Şi lombarzii şi avarii ; Fug şi lumii, fug şi goţii, Fug potop, potop cu toţii, Şi se duc, se duc ca vîntul Asurzind întreg pămîntul De-a lor urlete barbare, De-a lor vaiete amare ! IrI Roma, Roma IIU /Ilai este. Unde-s oardele avane? Unde-s limbile duşmane? Au perit, s-au stins din faţă, Precum toamna-n dimineaţă 187 [188] . � Se topesc, se sting la soare Negurile-otrăvitoare ! Cu ce vifor de urgie Năvăliră-n Românie I Cum veniră de turbaţi, Ca balauri încruntaţi, Cu o fadcă-n cerul sfînt Şi cu alta pre pămînt ! Dar s-au dus cum n-au venit în pustiiul lor cumplit, Părăsind în urma lor Cîmpul luptei de omor! Lat e cîmpul celei lupte, Lat şi plin de arme rupte, Plin de trupuri fărămate Care zac grămăzi culeate, Plin de sînge ce-l pătează Şi văzduhul aburează 1 Unde sînt atîtea vieţi, Unde-s ochii îndrăzneţi? Moartea rece le-a cuprins, într-o clipă ea le-a stins, Şi pe cîmpul cel de moarte, Crunt locaş de rele soarte, S-a lăsat acum deodată a tăcere-nfricoşată ! Numai cînd, din vreme-n vreme, Se aude-un glas ce geme, a jălire-ntristătoare, Un suspin de om ce moare, Sau nechezul dureros Unui cal răsturnat jos, Care cheamă ne-ncetat Pe stăpînu-i jos culcat. Soarele îşi schimbă locul Şi apune roş ca focul, 188 [189] 16 Intinzînd pe cea cîmpie O văpseală purpurie Ca un sîngeros veşmînt Peste-un lung şi trist mormînt I Iar în naltul cerului, Deasupra mormîntului, Ţipă vulturul cu fală Şi-n rotirea-i triumfală Încunună cu-al său zbor Pe viteazu-nvingător. Să trăieşti, ostaş romane, Stîlp a lumei apusane ! Tu cu peptu-ţi ai oprit Valul crunt din răsărit, Şi cu braţul tău armat Pasul soartei l-ai schimbat! Dar ce zic !... un fior rece Pintre-a lumei vîne 'trece, Căci deodat-un glas prin lume, Fără seamăn, fără nume, Sună, duce-o neagră veste: Roma, Roma fiU mai este ! ... Zis-a glasul, un răsunet Lung răspunde ca un tunet, Şi a Romei vultur falnic Cade, dînd un ţipet jalnic I Zis-a glasul, şi cu jale Plîngînd soarta mumei sale, Fiiul Romei cei bătrîne Scapă armele din mîne, Pleacă fruntea şi-n durere Moartea cheamă, moarte cere! Iară calu-i frăţior, Nechezînd încetişor, Cîmpul luptei părăseşte Şi spre munţi încet porneşte, 189 [190] Ducînd lin şi nesimţit Pe stăpînul lui iubit... Ei se duc în tristă cale Şi pe urma lor devale Cade-o noapte-ntunecoasă, Noapte oarbă, Iioroasă Ca fundul pămîntului, , Ca taina mormîntului! Şi sub neagra sa aripă Se şterg toate Într-o clipă Cum se şterge de uşor Visul cel amăgitor, Şi ca suvenirul sfînt Celor care nu mai sînt 1 ... Munţii Carpaţi, 1 8 4 8 L [191] VIS DE POET Ea era frumoasă, dulce.sncîntătoare, Ca o floare vie, căzută din soare; Lumea-namorată şi de doruri plină O slăvea îrrtaină ca pe o regină, Şi pe cînd nici visul nu-ndrăznea, mCI dorul Pînă lîngă dînsa să-şi înalţe zborul, Gingaş, cu iubire, un poet ferice Prin a lui CÎntare îndrăznea a-i zice; "Cînd privesc la tine, scumpa mea iubită, Ca o liră dulce inima-mi treziră Cîntă şi serbează bunurile vieţii, Farmecul iubirei şi a tinereţii. Cînd privesc la tine, draga mea frumoasă, Raiul îmi deschide poarta-i radioasă, 191 [192] Şi zăresc pintr-însa plaiul nemunrei, Unde ale aşteaptă îngerul iubirei. Atunci omenirea, viaţa de amaruri Se îmbracă-n ochii-mi cu plăcute daruri; Patria-mi ascunde chinurile-i grele, De zîmbeşte vesel fericirei mele, Şi tot (ce încîntă, tot ee dă umnre, Tot ce-naltă omul da dumnezeire, Dragostea, virtutea, dulcea poezie, Imi şoptesc detine şi mă-nchină ţie! Iar cînd, mult ferice, îmi aduc aminte Că-ntre-a noastre inimi sînt legături sfinte, Că tu, înger dulce, tu, minune vie, Ai venit din 'ceruri ca să te dai mie I C-al tău sîn ferbinte bate pentru mine, C-a ta frumuseţă 'este al meu bine, .. o 1 atunci, iubită, sufletu-mi s-aprinde, Nobilă mîndrie vine de-l cuprinde, Si simt că el numai e menit pe lume De a fi altarul scumpului tău nume!" 192 / - � [193] Astfel 1a picioare-i poetul cînta, Iar ea, vărsînd lacrimi, blînd îl asculta, Şi-n a sa uimire gingaşă, adîncă, îl ruga, zîmbindu-i, să mai cînte încă: "Spune-mi ce minune, care scump odor Ar putea în lume să-ţi insufle dor? Care vis de aur s-a oprit din cale Ca să fie visul tinereţei tale ? Vrei pe-aripa dalbă unui sprinten nor Cerul şi pămîntul să-i alergi uşor? Vrei s-anin pe frunte-ţi mărgăritărele, Salbe înşirate pe razede stele? Vrei tu la picioare-ţi lumea s-o închin? Vrei să fii regina cerului senin? Spune-mi, ce minune doreşti ca să nască Pentru-a ta plăcere dragostea-mi cerească ?" "Dmgul meu poete! nu doresc odoare, Din a ta cunună vreu numai o floare. Acea floare scumpă dacă aş avea, Altă-mpodobire pe frunte n-aş vrea. Şi numai amorul care ma învie Ar intrece-n mine falnica-mi mîndrie! 193 [194] Tu eşti visul gingaş ce din zborul său Varsă încîntare sufletului meu. Tu-mi îndulceşti viaţa, tu-mi şopteşti din stele, Tu luminezi calea rugăciunei mele, Şi în veci pe tine cu drag te găsesc In orice îmi place, în orice iubesc, Ş-o credinţă sfîntă de la cer îmi vine Că în altă lume m-am iubit cu tine. o ! mult îmi e scumpă închinarea ta, Căci, iubind, amorul tu ştii a-l cînta, Şi prin armonia dulcei tale lire Vom zbura-mpreună cătră nemurire. o ! pleacă-a ta frunte pe inima mea, De ascultă dorul ce şopteşte-a ea, Ş-apoi cîntă lumei ţara mea slăvită, Cîntă România şi pe-a ta iubită 1. .. " Cine-ar putea crede că acest amor A fost o părere, un vis trecător? Poetul visase, cum visez poeţii, Flori de altă lume pe cărarea vieţii. Iar cind la lumină ochii a deschis, In ceruri zburase cerescul său vis! 194 [195] ,,0 1 vis a iubirei 1 zis-a el cu jale, Simţind două lacrimi pe genele sale. Scumpă nălucire ! te întoarce-n rai, Mergi de înfloreşte pe cere scul plai, Căci un vis, ca tine, aşa de ferice, A-nflori nu poate pre pămînt, aice 1" [196] 1 " BISERICA RISIPITA Legendă 1 Sus, pe muntele Ceahlău, Stă la pîndă Duhul Tău Şi aruncă peste munţi Ochii săi şerpii şi crunţi, Cu ochirea-i să zărească Vre o pradă sufletească. Dar deodată el tres are , Căci aude-n depărtare Glas de clopot chemător Pintre munţi răsunător, Şi cu groază el zăreşte Pe cîmpiace-nverzeşte O biserică măreaţă Strălucind albiu prin ceaţă Lîng-a Bistriţei verzi maluri, Ca un vas frumos pe valuri. II Satan urlă, Satan zbiară, Căci mai vede, vede iară Şiruri albe de români, De femei cu flori în mîni, Şi copii, şi mîndre fete, Şi flăcăi cu negre plete Coborînd ca lungă oaste Pe-ale dealurilor coaste, Răzbătînd codrii pustii, 19" .r -- • [197] .,","" Trecînd peste ape vii, Şerpuind prin văi adînci, Sărind peste-nalte stînci Şi-ndreptindu-se în cale La biserica din vale, Unde clopotul suna Şi-n văzduh se legăna. III Satan urlă, Satan zice: "Răpezi�mă-voi de-aice, Şi în gheară de-o voi strînge, Limba-n dopot o voi frînge, Vecinic ea să nu mai sune Ceasul crunt de rugăciune ! ... " Şi cum zice, în turbare, De pe munte falnic sare, Aripi negre întinzînd Şi cu ele-ntunecînd Şepte codri mari, cărunţi, Şepte sate, şepte munţi! El se-nalţă şi se lasă Pe clopotnita frumoasă, Ca un vultur răpitor Pe o lebădă în zbor. IV Turnul geme-n temelie Ca de aspră vijelie. Clopotul dogit răsună, Clătinat ca de furtună, Şi pe iarba vestejită Cade crucea aurită, Iar Satan grozav scrîşneşte, Olopotul din turn smunceşte Şi-I aruncă-n depărtare Peste Bistriţa cea mare. 197 [198] "Unde eşti, Dumnezeu dinte? Unde eşti, Doamne părinte, De laşi tu pe Duhul rău Să calce locaşul tău?" Astfel munţii stau privind, Cătră ceruri glăsuind I v Iară Bistriţa vitează Apele-şi înfuriază, Vrînd cu zgomot să înece Pe Satan în sînu-i rece. Ea adună mări de apă Şi-ntr-o clipă malul sapă, încît turnul de pe mal Cade-n aprigul ei val, Cu Satan ce se afundă Ca un fulger într-o undă! Apa saltă, clocoteşte, Nici că se mai limpezeşte! Şi de-atunci în acel loc Ea tot ferbe ca de foc, Şi adeseori s-aude Răsuflînd gemete crude. VI Spun păstorii din Ceahlău Că în timpul acel greu Cerurile s-au deschis Ş-un glas tainic ar fi zis: "Tu, ce-ai fost de iad călcată, Monăstire blăstămată, Tu să aibi atunci iertare. De blăstem să ai scăpare Cînd doi îngeri iubitori într-o noapte fără nori S-or opri din a lor cale 198 [199] Pe risipurile tale, Şi prin dulcea lor iubire Ţi-or aduce-a mea sfinţire! ... " Fost-a, nu, aşa minune? Bistriţa o poate spune 1 [200] CINTICUL MARGARITEI Auzit-ai, frate, de un plai frumos Care-n veci răsună de cîntări iubite? Unde se-mpreună cerul luminos Cu albastrul măr ei cei nemărginite? Acolo-mi e dorul, acolo mă vreu; Pe-ale tale braţe du-mă, dragul meu! Unde vîntul serii, blînd ca un suspin, Leagănă-a tăcere dalbe flori de aur? Unde pe-ale rodii salbe de rubin Flutură verdeaţa frunzelor de laur? Acolo-mi e dorul, acolo mă vreu; Pe-ale tale braţe du-mă, dragul meu! Auzit-ai, frate, de acel Bosfor, Ce din valuri iese şi s-aruncă-n valuri? Care oglindează ca prin vis uşor Tainice saraiuri şi-nverzite maluri? Acolo-mi e dorul, acolo mă vreu ; Pe-ale tale braţe du-mă, dragul meu! Unde călătorul, vesel îngînat, Doarme-n legănarea lungelor caice, Şi în altă lume tainic deşteptat, Vede împlinirea viselor ferice? Acolo-mi e dorul, acolo mă vreu; Pe-ale tale braţe du-mă, dragul meu I 200 , �'. " -- ... [201] Auzit-ai, frate, de-un plai îngeresc, Unde înfloreşte scumpa nălucire? Unde a iubirei dar dumnezeiesc Ca cerescul suflet are nemurire ? Acolo-mi e dorul, acolo mă vreu ; Pe-ale tale braţe du-mă, dragul meu! Dar ce zic ? Ah! unde, unde este plai Mai frumos, mai vesel, mai bun de iubire Decît ţara noastră, acest dulce rai Plin de incintare, plin de fericire ? Acolo-mi e dorul, acolo mă vreu; Lasă-mă aice să mor, dragul meu j [202] pASARICA MAREI De trei zile-acum pe mare, Navigînd fără-ncetare,· Noi pămîntul n-am zărit I Vîntul suflă şi ne-mpinge , Orizonul ne încinge Ca un cerc nemărginit. In ce parte se răpede, Ochiul omului nu vede Decît umede cîmpii. Marea-i Iată şi adîncă! Cine ştie mîine încă De-om mai fi pintre cei vii? Ziua trece, ziua scade Şi pe gînduri omul cade, Suspinînd încetişor. Noaptea-aduce mii de stele; Omul trist, privind la ele, Varsă-o lacrimă de dor. Iar o păsărică vine Prevestind ţărmuri vecine, Liman vesel şi deschis. Pe catarg ea saltă, cîntă, Ne uimeşte, ne înoîntă Ş-apoi zboară ca un vis. 202 [203] Intr-un suflet cu simţire Astfel glasul de iubire Sună dulce-ncîntător, Si din noaptea-ntunecată II trezeşte de-i arată Mult ferice viitor. Astfel glasul libertăţei Va suna-n ziua dreptăţei Pentru biata ţara mea, Şi din umbrele durerei Steaua mîndră-a învierei Răsări-va pentru ea ! [204] FLOAREA OCEANULUI Pe vîrful aprig acestor maluri O floare mică a răsărit, Şi între ceruri, şi între valuri E clătinată de vînt cumplit. Naltă e stînca, marea-i adîncă! Spumegă valul jos clocotind; Dar floricica sus, de pe stîncă, Zîmbeşte vesel, la cer privind. în zadar vîntul vrea să o zboare Ca s-o arunce cruntului val; Ea îşi deschide inima-n soare Şi-nveseleşte aprigul mal. Astfel, iubită, în a mea viaţă, SCUlIll!P suveniru-ti e neclintit; Şi-n veci revarsă al lui dulceaţă în al meu suflet mult fericit! Fie talazuri în astă lume! El pe deasupra zboară voios Şi se îngînă cu al tău nume Ca floarea mică cu-al ei miros. Biariţ, 1 8 5 ;; 204 ţ I - ... - [205] Costacha Negri - aproximativ în perioada călătoriei cu Vasile Alecsandri în Italra [206] MUNTELE DE FOC a) Legendă din Munţii Apenini Pe cei munţi pustii, sălbatici, Din Lombardo-Veneţie, Unde noaptea în orgie S-adun demonii lunatici, Hoţi de moarte doisprezece Stau în rond sub vîntul rece Care şuieră şi trece ! Focul cerului s-aprinde, Urmărit de groaznic tunet, Şi al munţilor răsunet Pintre văi adînci se-ntinde, Hoţii rîd cu voie bună. Şeful lor, purtînd cunună, Cîntă astfel 'În furtună: a) In Munţii Apenini, între Giogo şi Filigare, aproape de satul Petra Mala, există un fenomen volcanic foarte curios de observat. Pe surfaţa vîrfului unui deal, numit Munte de foc, ies din pămînt nenumărate limbi de foc care ard necontenit, răspîndind noaptea lumini fantastice pe stîncele şi pădurile ele pe impregiur (vezi în Salba literară articolul întitulat; Monte di fa). 17 - Alecsandri - Opere 1 205 [206] "Varsă-n cupa mea de aur Acest vin ce desfătează Şi mă-mbată, mă turbează, Ca sîngele roş pe taur. Toarnă, drege tot aice, Şi cînd eu destul voi zice, Pe-al meu cap trăsnetul pice I Beţi, voinici, pînă la moarte I In ceas vesel de plăcere Să uităm orice durere, Orice chin a relei soarte. Beţi, copii, toţi după mine Şi-nchinaţi cupele pline L-a fulgerilor lumine! Vîntul bate, cerul tună, Munţii urlă, Satan rîde, ladul vesel se deschide Şi cu noi cîntă-mpreună. Pe cînd lumea se-ngrozeşte, Omul brav benchetuieşte Ş-al lui suflet se-ntăreşte! Tremure-se tot în lume Cît va ferbe sînge-n mine I Facă-şi cruce şi se-nehine Cel ce-aude de-al meu nume. 206 lt* [207] Eu sînt braţul care frînge 1 Eu sînt ochiul ce nu plînge 1 Eu sînt gura ce bea sînge!" Abie zice, şi deodată Cade hoţul de pe munte, Fulgerat, lovit în frunte De a cerului săgeată!... De-atunci mii de focurele, Limbi de pară albăstrele, Ard pe locurile-acele! [208] HOŢUL ŞI DOMNIŢA Frunză verde de alună! Trece voinicul pe lună Şi codrul voios răsună. Trece hoţul haulind, Pe cărare coborînd, Din frunziş mereu pocnind. Măi voimce, voinicele, le-ţi tăiuşul de plăsele, Pune mîna pe oţele, Că se pJ.1imblă pe potioi Trei desagi de irmilici Şi de galbini venetici, Iar în urmă-le, calare, Vine-o mîndră fată mare, Gătită pe măritare. Ea-i mireasa unui crai Şi se duce cu alai Peste munte, peste plai, 208 [209] Dar copil a-i amărîtă C-a să fie despărţită De Moldova mult iubită. Şi în gîndurile sale Ea se roagă-amar cu jale Ca să-i iasă-un zmeu în cale ... Frunzuliţă de brad mică! Iese hoţul din potică, Singur, vesel, fără frică, Ş-apoi zice: "Cale bună I Unde mergeţi împreună, Dragii mei, noaptea pe lună? Decît la curtea crăiască, Mai bine-n lunea hotească, Lîngă-o inimă frăţească." Frunză verde stejărel! Hoţul pleacă sprintencl Cu domniţa lîngă el. Iarba creşte-n calea lor Şi domniţa, scump odor, Vesel calcă pe covor. Dealul-Doamnei [210] CE GINDEŞTI, O I MARGARIT Ă Ce gîndeşti, o 1 Margarită, Cînd de visuri eşti răpită Intr-al nopţei mez senin, Cînd din luna zîmbitoare Vine-o rază călătoare De se joacă pe-al tău sîn ? Nu crezi tu, o! Margarită, C-acea rază fericită Este gingaşul meu dor, Ce-i trimis din depărtare Să-ţi aducă-o sărutare De la bietul călător? Şvatunci dulce Margarită, Nu te simţi duios uimită L-ale razei dismierdări? Şi cu-o şoaptă de iubire Nu trimiţi a ta gîndire Să mă caute pe mări? Mult frumoasă Margarită I Barca mea e rătăcită Pe al mărei val turbat. Glas de moarte-n aer trece, Şi de-al morţei fior rece Sufletu-rni e tulburat! 210 [211] o I duioasă Margarită, Dă-mi o lacrimă iubită Intr-acest minut amar, Dorul meu în cer s-o suie Şi, ferice, s-o depuie Pe al Domnului altar! Canalul de Cibraltar, 1 8 5 3 t [212] ��' " IAHTULOJ Fericit e călătorul Ce, purtat voios !pin lume, Işi îngînă viaţa, dorul, Cu-al iubitei dulce nume! Zbori pe luciul viu al mărei, Barcă mică, sprinteoară , Mergi în voia întîmplărei, Ca o lebădă uşoară! De l-a Patriei verzi maluri Am plecat în ţări străine, Şi 'Pe plaiur], şi pe valuri Eu duc dorul ei cu mine. Zbori pe luciul viu al mărei... Doru-mi plînge! dar îndată Intre cer şi marea lină O minune se arată Ce durerea mi-o alină. Zbori pe luciull viu al mărei ... Cea minune strălucită Poartă nume de o floare. a) Un soi de vase plutitoare, mici, sprintene, elegante Ş'l care serv pentru primblări pe mare. 212 [213] T .. Ea-i frumoasa mea iubită, A mea dulce iubitoare. Zbori pe luciul viu al mărci ... Ea-i comoara de plăcere, Ea-i voioasa nălucire, Ea-i cereasca mîngăiere, Ce încîntă-a mea simţire. Zbori pe luciul viu al măr ei ... Orişiunde eu voi merge, Vecinic ea mă însoţeşte. Lacrima din ochi mi-o şterge, Sufletul mi-I răcoreşte! Zbori pe luciul viu al mărei, Barcă mică, sprinteoară; Mergi în voia întîmplărei, Ca o lebădă uşoară . Cadixa, 1 8 5 .'3 [214] o NOAPTE LA ALHAMBRA al In Alhambra strălucită, Mult vestită, Unde sufletul uimit Drăgălaş se desfătează Şi visează La trecutul fericit; Pe o noapte-nseninată Şi-nstelată Eram singur admirînd, Peste marmurile dalbe, Raze albe Din luceferi lunecînd. Dulce-a noptilor făclie Argintie In Alhambra deştepta Mii de umbre nevăzute Şi tăcute Ce pe rînd se arăta, a) Alhambra: palat de marmură zidit în stilul maur cel mai minunat. El era saraiul sultanilor mauri carii au domnit la Grenada. 214 [215] Şi trecînd pintre coloane, Prin saloane, Venea toate-a să-nchina La frumoasa lor regină Ce-n lumină Tainic, lin se legăna. Astă fantasmă gingaşă, Drăgălaşă, Ca un zîmbet de copil, Era falnica sultană Africană, Fiică a lui Boabdîl al, Linda-Raia pentru care Mic şi mare Sufletul său ar fi dat, Pe 'CÎnd dalba-i tinereţă Şi frumseţă Înoîntau acest palat. Acum Linda în tăcere, Cu durere, Se uita l-a ei surori, Şi-n a Leilor fîntînă bJ A sa mînă Arunca plăpînde flori, Iară umbrele uşoare, Zîmbitoare, Privind floarea ce cădea, Pe-a fîntînei apă lină, Cristalină, Se pleca, se oglindea, a) Cel de pe urmă sultan maur din Grenada. a) Basin de marmură albă aşezat pe 12 lei sculptaţi şi care se află în mijlocul unui salon mare descoperit şi încungiurat de galerii cu coloane. 215 [216] Dulce era acea noapte Fără şoapte Pe-al Andaluziei plai I Cînd deodată-o armonie Serafie Răsună viu în sarai. o duioasă biulbiulină al Din grădină Incepuse a cînta, Ş-al ei cîntic de iubire Cu uimire Linda-Raia-l asculta. Toate umbrele-ncîntate, Adunate Sub al lunei dulce foc, De mîni gingaş se luară, Se-nşirară Iute, vesel pentru joc, Şi-n Alhambra nesonoră Ele-n horă Începură-a să-nvîrti Cu-o mişcare graţioasă, Luminoasă. Care minţile-mi răpi. Fiecare dintre ele Blînd la stele Se uita, jucînd uşor, Şi steluţele uimite, Neclintite, Vărsau raze-n ochii lor. (1) Arapij numesc privighitoarea biulbiul. 216 [217] Toate-n horă vesel prinse Şi cuprinse De-ale danţului beţii, Răspîndeau luciri uşoare, Zburătoare, Ce săltau prin galerii; Şi din horă, din zburare, Fiecare Cu-o zîmbire saluta Pe-a saraiului regină, Ce-n lumină Danţul răpide-l purta. Dar o rază aurită, Răzleţită Din a zorilor cununi, Străluci ca o săgeată De odată Pintre-a nopţei dulci minuni, Şi ghirlanda de fecioare Zîmbitoare. Învirtindu-se voios, Se-nălţă pănă la stele, Şi cu ele Peri ca un vis frumos I Grenada, 1 8 5 3 [218] SEGUIDILĂ a) Cîntic poporal spaniol De la Siera N evada b) Păn' la Munţii Pirenei, Nu-i minune ca Grenada, Nu-i cer dulce ca al ei ! în Grenada strălucită Nu-i grădină, nu-i sarai Ca Alhambra înflorită, Ce se pare-un vis din rai! în Alhambra mult frumoasă Nu-i nimic mai răpitor Ca al Lindei amoroasă Suvenir încîntător!. .. Ah 1 mireasa mea iubită, Viaţă, rai, ce n-aş da eu Pentru-o noapte fericită Să te-adorm pe sînul meu, a) Unele cîntice popor ale din Spania se numesc seguidile. b) Lanţul de munţî ce se ridică aproape de Grenada. 218 [219] Intre Siera Nevada Şi-ntre Munţii Pirenei, In Alhambra, la Grenada, Sub seninul dulce-al ei. Grenada, 1 8 5 3 [220] '. EL R'BAA a) Cîntic arăpesc Sultanul de Maroc Are-n împărăţie O sută şi o mie De armasari cu foc, Dar jur pe Dumnezeu! Că el cu veselie Mi-ar da avere a-i mie In schimb pe calul meu. - La Allah, illa Allah, U Mhamed rasul Allah! b) Sultanul de Maroc Are cămili uşoare Ce duc a lui odoare La Meca, sfîntul loc, Dar jur pe Dumnezeu I Că el orice comoare Şi partea lui de soare Mi-ar da pe calul meu. - La Allah, illa Allah, U Mhamed rasul Allah! a) El B'baa însemnează în limba arabă cal cincar, în toată frumuseţea şi puterea sa. h) Adică: Nu este alt dumnezeu decît Allah, şi Mahomed este profetuI său. ' .. 220 18 [221] Sultanul de Maroc Mai are-o favorită Frumoasă, ,înflorită, Ca visul de noroc, Dar jur pe Dumnezeu! Că inima-i răpită Chiar pe a sa iubită Mi-ar da pe calul meu. - La Allah, illa Allah, U Mhamed resul Allah! Din Tunis la Maroc Nu-s iute rîndunele Aşa de uşurele Ca murgul meu de foc. I-a dat chiar Dumnezeu Picioare de gazele Şi ochi frumoşi de stele Să fie-odorul meu! - La Allah, illa Allah, U Mhamed rasul Allah! Munţii Uadras - Maroc, 1 8 5 3 [222] STELELE Doină De la mine păn' la tine Numai stele şi lumine 1 Dar ce sînt acele stele? Sînt chiar lacrimile mele Ce din ochii-mi au zburat Şi pe cer s-au aninat Cum se-anină despre ziori Roua limpede pe flori 1 ... Vărsat-am multe din ele Pentru soarta ţării mele I Multe pentru cei ce sînt Pribegiţi de pe pămînt I 222 • r , [223] Multe lacrimi de jălire ... Iar de dulce fericire Ah I vărsat-am numai două, Şi-s luceferiamîndouă I Sevilia, 1 8 5 3 [224] N. BĂLCESCU MURIND a) De pe plaiu-nstrăinărei, Unde zac şi simt că mor De amarul desperărei Şi de-al ţării mele dor, Văd o pasere voioasă Apucînd spre răsărit, Şi o rază luminoasă, Şi un noul' aurit. "Păsărică zburătoare, Unde mergi cu dorul meu ?" "Am solie-ncîntătoare De la sfîntul Dumnezeu Să duc glas de armonie Ţărmurilor româneşti Şi să scald în veselie Inimile ce jăleşti !" "Rază vie, călătoare, Unde mergi cu dorul meu ?" "Am solie-nvietoare a) Mult jălitul N. Balcescu, autorul a mai multor scrieri istorice de mare însemnătate, frate iubit a tuturor celor ce l-au cunoscut, s-a săvîrşit din viaţă la Palerma în 28 noem­ vrie 1852. 224 [225] De la sfîntul Dumnezeu Să depun o sărutare Pe al ţării tale sîn Şi s-aduc o alinare [alnlcului tău suspin." "Nouraş pătruns de soare, Unde mergi cu dorul meu ?" "Am solie roditoare De la sfîntul Dumnezeu Să mă las în Românie, Ca să crească mii de flori Pe frumoasa ei cîmpie Ce o plîngi adeseori!" "Du-te, rază strălucită, Du-te, mică păsărea, Şi pe ţara mea iubită Mîngăieţi-o-n lipsa mea! Iar tu, nour de rodire, Fă să crească-n sînul său, Cu verzi lauri de mărire, Floarea sufletului meu l" Palerma [226] ANUL 1855 Dup-atîţi răi secoli negri de dureri, de vijelie, Ce-au trecut fără-ncetare peste biata Românie, Tu, an nou, ce ne vesteşti ? Vii s-aduci patriei mele, ca o dreaptă răsplătire, Pace, glorie, putere, libertate, fericire, îndurările cereşti? Din noianul veciniciei eşti tu sol de mîngăiere? Trebuie ca semn de moarte sau ca semn de înviere Să te bla:stem, să te-admir? Eşti amic, sau tu faci parte din cumpliţii ani de rele Ce-au depus în al lor treacăt peste fruntea ţării mele O coroană de martir? Orice-a fi a ta menire, vei găsi poporul tare, Infruntind lovirea soartei cu-o puternică răbdare Şi cu suflet de român. Căci românul e întocmai precum stîncele măreţe Care-n valurile mărei furtunate şi semeţe N eclintite-n veci rămîn. Pe aceste mîndre ţărmuri sentinelă-naintată Neamul nostru, fără sprijin, în veghere necurmată Stă pe loc la postul său. El de douăzeci de secoli a trecut prin mii de lupte, Dar acum i-a căzut braţul, i-au căzut armele rupte ... O 1 puternic Dumnezeu 1 226 [227] Sînt destule-atîte chinuri I Adă ziua mult dorită, Zi de pace, de tărie şi de glorie iubită Pentru-acest sărman popor, Pentru-o naţie creştină care poart-un mare nume Şi în sufletu-l presimte că-i chemat în astă lume La un falnic viitor. Fă ca anul care vine să aducă-un mîndru soare, Să deschidă-o cale nouă de mari fapte roditoare Pentru neamul românesc, Căci el are din vechime o menire strălucită! El a fost şi vrea să fie sentinelă neclintită Pe pămîntul strămoşesc! [228] CINTICE ŞI SĂRUTĂRI POETUL Ah! cîte glasuri de armonie In al meu suflet cîntă duios, Toate, uimite, se-nchină ţie Cînd te-arăţi mie, Inger frumos! Albă româncă I tu pentru mine Eşti adierea lunii lui mai. Darul iubirei, cerescul bine, Naşte şi-mi vine Din al tău grai. Priveşte-n lume măreţui soare Cum răspîndeşte veseli fiori. El dă o rază învietoare De orice floare Ivită-n ziori. Priveşte-a nopţei mîndră coroană Cum las-a ninge stele din ea. De orijce] suflet care-n cer zboară Lin se coboară Cîte o stea. 228 [229] 0, dulce înger de dismierdare 1 De-ai vrea, unită cu dorul meu, Să-mi dai, ferice, o sărutare, De-orice cîntare Aş cînta eu, N-ar fi în ceruri dalbe lumine, Nici flori pe lume s-ar legăna, Pre cîte versuri de amor pline Eu pentru tine Aş suspina 1 ROMÂNCA Cînd primavara cu lăcrimioare In locul iernii vine zîmbind, Inima, dulce privighitoare Scăldată-n soare, Cîntă iubind. Dar cînd se luptă ţara-n durere, Tot omul tînăr şi simţitor Trebuie să-i deie cu-a sa putere ° mîngăiere Ş-un ajutor. Cînd ţara geme sub apăsare, Mai bine-mi place s-aud sunînd Un răcnet aspru de răzbunare Decît of tare De amor blînd. June poete 1 ascunde-ţi dorul, Căci nu e timpul de dulci plăceri. 229 [230] Versul iubirei duios străbate. Focul poetic e răpitor, Dar nu-s cuvinte mai înfocate Ca libertate Şi viitor. Decît pe liră să cînţi amorul, Apără-onorul Sărrnanei ţări! Cîntă-un vers falnic de renviere Care s-aprindă sufletul meu. Ridică neamul de la cădere, Ş-orice-mi vei cere Va fi al tău! Iaşi. 1 8 5 5 [231] BANUL MĂRĂCINĂ a) 1 Sus la munte ninge, plouă, La Craiova pică rouă Din ai nopţei ochi cereşti Şi din ochii omeneşti. Dar ce plîng românii oare? Sufletul de ce îi doare? Plîng un mîndru frăţior Deslipit din sînul lor. Banul tînăr Mărăcină, Cărui Oltul se închină, De pe malu-i a plecat Pe-un fugar nencălecat. A plecat în lungă cale Cu ceata slugilor sale Şi cu cincizeci de voinici, Adunaţi toţi de pe-aici. Ei păşesc peste hotare, Trec prin satele maghiare, a) In timpul regelui Franciei Philippe de Valais, strămoşul poetului francez Ronsar s-a dus din România Ia Paris ca s-agiute regelui în lupta sa cu englezii. Hămîind apoi în Fran­ eia şi rudindu-se cu oele mai nobile familii, el şi-a schimbat numele de Mărăcină în Ransar, de la cuvîntul francez rance, care însemnează mărăcină. 231 [232] Prin oraşele nemţeşti, Prin ţări lungi l1mpărăteşti, Şi, în dragostea moşiei, Duc Vulturul României Care-n aur lucitor E cusut pe steagul lor. Tot pe-a Dunărei verzi maluri, Unde umbra-i joacă-n valuri, Merge mîndrul craiovan Cîte zile-s într-un an, Şi feciorii mi-l urmează, Şi fugarii lor nechează, Şi străinii ce-ntîlnesc Stau în cale de-i privesc. Pasă ceata călătoare Cînd pe noapte, cînd pe soare. Lung e drumul, lung şi greu 1 Unde merg aşa mereu ? Ei se duc la vitejie, Căci au tainica solie De-a sădi în viitor Libertatea ţării lor I II Colo-n ţărmuri depărtate, In a Franţiei cetate, Vechiul Luvru e deschis Poporimei din Paris, Care-aleargă să privească Armia cavalerească Ce din ziori s-a adunat Ling-al regelui palat. 232 [233] Sala tronului e plină De o magică lumină Ce se varsă din senin Pe frumoase flori de crin, Şi pe dame strălucite, Tot în aur învălite, Şi pe nobili mult vestiţi, Tot cu fer acoperiţi. Filip regele s-arată Cu-a sa Irunte-ncoronată Şi le zice: "Nobili fraţi 1 Scoateţi spada şi juraţi, Din a noastră dulce ţară Duşmanul străin să peară!" Mii de glasuri stnig: "Jurăm Franţia s-o liberăm 1" Iată ca m sala mare Un străin deodată pare, Tînăr, mîndru, nalt, frumos, La ochire luminos. EI spre tron măreţ păşeşte, Lîngă rege se opreşte Şi din gură zice-aşa: "Să trăieşti, măria-ta 1" Toţi s-apropie în grabă. "Ce voieşti ?" regele-ntreabă. "Sînt român de la Carpaţi Ş-aduc cincizeci de barbaţi Ce sînt gata ca şi mine De-a muri toţi pentru tine, Apărînd cu braţul lor Franţia ş-al ei onor! 233 [234] Ţara mea cu blînde şoapte Mi-a zis tainic într-o noapte: «Mergi, copile, înarmat, La Apusul depărtat. Mergi de varsă al tău sînge Pentru Franţia ce plînge, Căci şi ea pe viitor Mi-a veni în ajutor.»" Uimit regele-atunci zice: "Bun sosit la noi, voinice I Spune nouă, cine eşti ? îii Carpaţi cum te numeşti ?" "Eu sînt banul Mărăcină, Cărui Oltul se închină." "Ţine spada mea în dar, Brav marcheze de Ronsar 1" Paris, 1 8 5 5 , [235] LA SEV ASTOPOL In zgomotul de tunuri ce tună nencetat La Crîrn, pe triste ţărmuri, mă primblu întristat, Şi-n cale-mi, pretutindeni, calc ţărnă de morminte Sub care zac perdute grămăzi de oseminte. Pe cerul alb de toamnă zbor bombele vuind Şi cad pintre risipuri ca fulgerul trăsnind, Pămîntul împregiuru-mi, săpat în lungi tranşele, E plin de arme rupte, de glonţi şi de ghiulele. Un şir de mari corăbii stau înecate-n port. Oraşul Sevastopol, ars, dărîmat şi mort, Intinde pe o culme ruina sa măreaţă, Fantasmă învălită c-un giulgi de albă ceaţă I o I ce spectacol mare de mari deşertăciuni Cu fală-acoperite de-a gloriei cununi! Cît sînge, cîte chinuri şi cîtă grozăvie Pentr-un monarc despotic şi oarba sa trufie! Trecut-au pe ai ce cutremur sfărmător? Potop trimis din ceruri cu foc pedepsitor? Nici aprigul cutremur, nici flacăra cerească, Dar au trecut urgia şi ura omenească! 235 [236] Şi au lăsat în urmă grămadă la un loc O lungă risipire cenuşărită-n foc, Şi multe, fără număr, de tainice mormînturi, Pe care sfînta cruce se clatină de vînturi ! ... Cînd va sosi, o! Doamne, un timp mai mîngăios In care să pătrundă cuvîntul lui Cristos? Să peară duşmănia din trista omenire, Să nu mai fie omul unealtă de peire? Cînd rasari-va-n ceruri frumoasa, blinda zi Ce din orbire cruntă pe regi îi va trezi? Ş-a răspîndi în lume simţiri mîntuitoare, Dreptatea, libertatea, frăţia-ntre popoare ? ... Perdut în gînduri astfel pe cîmp mă rătăcesc Şi-ntr-o adîncă rîpă cu jale mă opresc Ung-un mormînt, la umbră, sfărmat de-o bombă groasă, Ce din văzduh căzuse pe marmura lucioasă. Se sparse bomba-n două! ş-acuma negru-i sîn, Ca trista cupă-a morţei, de rouă era plin ; Iar din mormîntul rece, prin marmura zdrobită, Crescuse şi-nflorise o mică margărită. O! Taină-a Providenţei ! ... Unealta de omor Se schimbă pentru paseri în vas răcori tor ! Din moarte naşte viaţă, din întuneric, soare, Din ţărna mormîntală răsare dulce floare! O! Doamne! fie, fie ca sîngele vărsat Pe 'Sub aceste ziduri într-un război turbat Să deie-o roadă bună, un drept de renviere Pentru-a mea ţară scumpă ce zace în durere I Sevastopol, 1 8 5 5 [237] J' f 1 DRAGOŞ o) 1 Dragoş, mîndru ca un soare, A plecat la vînătoare. Ghioaga şi săgeata lui Fac pustiiul codrului! Cerbul moare, urşii per Şi vulturii cad din cer ... Iată că-ntr-o dumbrăvioară El zăreşte-o căprioară, Fiară blîndă de la - munte, Cu steluţă albă-n frunte Şi corniţe subtirele Şi copite sprintinele. Căprioara cum îl simte Lasă locurile strîmte, Fuge, saltă, zboară, pere, Ca un vis, ca o părere; Iară Dragoş înfocat O goneşte nencetat. Zi de vară cît de lungă, Vînătorul o alungă, Ş-amîndoi se perd de vii In codri merei pustii! li) După tradiţia poporală, Dragoş a venit din Ardeal şi a poposit Într-o vale numită Cimpul-lui-Dragoş, ce se găseşte intre Bacău şi Peatra. Asemenea se pretinde că bourul Moldovei reprezentă capul unui zimbru ucis de Dragoş la descălecarea lui În ţară, in se­ colul XIII. Bour însemnează Boul Urus. 19 - Alecsandr: - Opere 1 237 [238] Iată, man, că deodată ° poiană se arată, Înverzită, înflorită Şi de lume tăinuită. Iar pe iarbă-n poieniţă Cîntă-o albă copiliţă, Cu ochi dulci, dismierdători Şi cu sînul plin de flori. Căprioara, cît o vede, Zboară vesel, se răpede Şi îi cade la picioare Pe-un covor de lăcrimioare, Cît viteazul o zăreşte, Pe loc stă şi se uimeşte I Uită blînda căprioară Şi săgeata ce omoară! Uită draga vînătoare, Uită lumea de sub soare! III ,.Copi1iţă I zice el Rezemat de-un stejărel. Eşti tu zina ăstui plai, Sau o floare de la rai ?" "Dragoş, Dragoş frăţioare, Nu sînt zînă, nu sînt floare, Dar am suflet fecioresc Şi Moldova mă numesc. Mult e mult de cînd te-aştepl Să-mi alin dorul din pept, Că de Domnul sînt menită Ca să fiu a ta ursită !" ,,0, Moldovo-ncîntătoare, Gingaşă fărmecătoare 1 Iată, arcu-mi viteiesc Lîngă tine-l răsădesc, 238 [239] " 10* Ca să deie pm-rn ziori Crengi cu frunze şi cu flori, Şi cu-acele crengi frumoase Să-mpletim cununi voioase, Una ţie, una mie, Pentru-a noastră cununie 1" IV A doua zi ei plecară Şi prin codri apucară, Amîndoi îmbrăţişaţi, Cu flori mîndre-ncununaţi. Dealuri multe ei suiră, Multe dealuri coborîră, Păn-în valea ce-nverzită, De-un rîu luciu răcorită. Copiliţa-nveselea Şi din gură-aşa grăia: "Dragoş, Dragoş frăţioare, Lasă ochii tăi să zboare Peste dealuri şi cîmpii Păscute de erghelii, Peste văi, peste grădini Unde zbor mii de albi ni, Peste ape curgătoare Şi dumbrăvi răsunătoare. Cît pămînt tu vei videa, E cuprins de zestrea mea! Ş-acea dalbă de moşie Toată-n veci a ta să fie, Ca să fie-n veci scăpată De o fiară-nfricoşată, De un zimbru fioros Care-o calcă-n sus şi-n jos." 239 [240] v Bine vorba nu sfîrşea, Din rîu iată că ieşea Zimbrul aprig ca un zmeu, Cu lungi coarne ca de leu, Şi cu coarne otelite, Şi cu aripi la copite. Fiara cruntă şi turbată Pleca fruntea lui cea lată Şi sărind, mugind, da zor Peste mîndrul vînător. Iară Dragoş s-atinea, Şi, cel zimbru cum venea, Ghioaga-n frunte-i arunca, Fruntea-n două-i despic. ! Apoi capul îi tăia, Intr-o lance îl punea Şi pleca în veselie Pe frumoasa lui moşie, De păgîni să o ferească Şi ca domn să o domnească I [241] r 1, 1 MAI Acea zi mult frumoasă, cea zi de neuitare, Cînd pentru-ntîia oară amorul Înfocat Ne-a strîns la sinu-i dulce cu-o dulce-mbrătişare Şi a depus pe frunte-ţi întîiul sărutat! Acea zi mult iubită, cînd tu, prin o minune, Mi-ai dat reînviere I-aI dragostei altar, Din suvenirul nostru în veci nu va apune, Căci ea a fost hotarul trecutului amar! Ea se împodobi se eu-al pnmaverii soare Şi se-nzîna voioasă cu frumuseţa ta, Dar lu-mi păreai mai dulce şi mai încîntătoare Decît chiar primăvara care ne încînta, o I cît erai atunce de albă şi frumoasă, Cînd dorul tău, în ceruri zburînd cu-al meu suspin, A izvorît în ochii-ţi o rouă luminoasă Şi te-a plecat pe sînu-mi ca floarea unui crin! o singură minută a mea ş-a ta fiinţă S-au Întrunit în raiul Ierbintei sărutări, Dar din acea minută cereasca Provedintă Ar face-o vecinicie de scumpe desfătări ! 211 [242] Atît era de mare a noastră fericire, Că dacă moartea crudă, văzînd cît ne iubim, Voia atunci să curme a noastră vieţuire, Am fi murit ferice, Iăr-a şti că murim I , [243] 11 " I I I � I 1, ADIO Adio I ah, niciodată N-am crezut că 'Pe pămînt A mea inimă-ntristată Va rosti acest cuvînt; Dar tu însaţi, tu, 'Pe care Te-aveam tainic Dumnezeu, Ai voit fără-ndurare Să jertfesc amorul meu I Martur am în vecinicie Dumnezeul tău slăvit, Cu ce sfîntă poezie, Cît de mult eu te-am iubit I Cîte lacrimi de durere Pentru tine am vărsat I Şi, lipsit de mîngîiere, Cîte lacrimi ţi-am iertat! Ani întregi am fost departe De a ţării dulce sîn, Numai ca să ai tu parte De un trai plăcut şi lin. Ani întregi, ascuns în mine, Plîns-a gingaşul meu dor, Făr-a cere de Ia tine Nici o jertfă de amor. 243 [244] N-am dorit eu alta-n lume Decît, pănă ce-oi muri, Să mă-nchin la al tău nume, Să mă laşi a te iubi. Ah! din raiul nălucirei Pentru ce m-ai deşteptat? Din locaşul fericirei Pentru ce m-ai depărtat? Adio 1 rămîi ferice ! Şterge din inima ta Pe cel ce adio-ţi zice, Deşi-n veci nu te-a uita! Te-am iubit cu dor ferbinte, Ş-astfel te iubesc, că vreu Să văd stins din a ta minte Intreg suvenirul meu 1 [245] CINTICE DE LUME Inima-mi e amărîtă, Zarea vieţii înnegrită l De-oi trăi, n-am ce dori, N -am ce jăli de-oi muri! Inimă, fii răbdătoare Ca pămîntul sub picioare, Păn' ce-i zace cu-al tău dor In mormînt nesimţitor. Ce-ţi slujeşte de a plînge, De-a vărsa lacrimi de sînge Intr-a lumei val cernit ? ... Valul trece neoprit I Taci, cumplita mea durere, Şi tot creşte în tăcere, Păn' ce tu la Dumnezeu Duce-vei sufletul meu , 245 [246] II Avut-am odată-n lume Dor de fală şi de nume, Dar acum videa-l-aş mort Chiar şi numele ce port I Avut-am odinioară Mamă dulce, dulce ţară; Dar acum sînt rătăcit In pustiu nemărginit I Avut-am în fericire Un vis dulce de iubire ... Unde-i, Doamne, visul meu? Unde-i raiul, unde-s eu? Amar mie I amar mie! Din cereasca-mpărăţie Ce lung fulger m-a pătruns! Ce-am fost eu şi ce-am agiuns I III Ah I durere, în ce parte De tine să fug departe ? Urmă-n lume să nu las, Nici s-aud a lumei glas I Cum să scap de rău, de bine? Incotro să fug de mine, Pre pămînt să nu mai ştiu De sînt mort sau de sînt viu? 24.6 [247] 'f I ,/' Daţi-mi, daţi-mi anpioare, Să zbor iute pe sub soare. Daţi-mi aripi de pe dor, Pe sub noapte iar să zbor. Duce-m-aş şi m-aş tot duce. Dor să nu mă mai apuce I Cine-n cale m-a videa Să plîngă de jalea mea I [248] VISUL LUI PETRU RAREŞ a} Legendă 1 Jos în vale, pe Bîrlad, Lîng-a Docolinei vad, Nimerit-au, poposit-au Şi de noapte tăbărît-au Zece care mocăneşti, Cu boi albi Iălcieneşti, De tot carul şese boi, Injugaţi doi cîte doi; Boi cu coarne ascuţite Şi copite potcovi te, Boi dc frunte şi mînaţi De flăcăi toţi înarmaţi. Iar în care ce avut, Ce merinde-s de vîndut? Peşti de apă curgătoare Şi de apă stătătoare, Cu năvodul pescuiţi Şi cu undiţa undiţi. a} Acest domn a fost Fiu bastard a lui Ştefan cel Mare. Mama lui era văduva unui păscar ; şi însuşi Petru ela cunoscut sub numele de Majă, pănă a nu să sui pe tron. 248 l' [249] Dar merindele-s a cui? A lui Petrea Majălui, Care-i om de omenie Ş-ar fi bun chiar de domnie, Dac-ar pune Dumnezeu Tot omul la locul său! Iată-l colo jos lungit, Intr-o burcă învălit, Lîngă focul de nuiele, Unde ard, jupiţi de pele, Patru miei de la Ispas Pentru prînzul de popas. Focul pîlpîie mereu, Roş ca limba unui zmeu; Şi pe culmea luminată Şi rpin tabăra-aşezată Se văd boii la un loc, Ţintind ochii lor spre foc. Ard nuielele trăsnind, Creşte para scînteind. Irnpregiuru-i, ca o roată, Şede argăţimea toată. Numai Petre a nu-i în rînd; El deoparte stă pe gînd. Umil zice; "Măi voinici! Auzit-aţi voi pe-aici De biet domnul Ştefăniţă, Ce-a fost om de mare viţă, C-a murit cu zile-n sîn r 11 cetate, la Hotin?" Toţi fac cruce-ncremenind I Un bătrîn zice, zîmbind; .. A murit? Domnul să-I ierte I 249 [250] De-acum să vedeţi voi certe, Lupte, vrajbe-ntre boieri Pentru scaun şi averi !" Atunci Petre ia cuvînt: "Aşa-i rîndul pre pămînt! Cine-i slab vrea a fi tare, Cine-i mic vrea a fi mare, Căci domnia-i dulce pom, Care Iarmecă pe om 1" "Fie bine, fie rău, Da-ne-ar sfîntul Dumnezeu Un alt Ştefan la domnie, Să ieşim la vitejie !" Astfel toţi răspund cu dor, Şi adorm în somn uşor. li Focul tabării s-a stins, Neagra umbră s-a întins. Totul zace-n neclintire, In adîncă amorţire ; Numai stelele sclipesc Şi pe cer călătoresc. Miezul nopţii s-a ivit Şi prin lume-a răspîndit Ceata visurilor dalbe, Visuri negre, visuri albe, Ce �ngînă !pînă-n ziori Pe sărmanii muritori. Iar un vis prevestitor, Abătîndu-se din zbor, Se opreşte lîngă Majă, 250 [251] De-l incintă cu-a lui vraja, Arătîndu-i viu pin somn Străluciri, măriri de domn. Cînd năluca mamei lui P� malul Ialpăului Se arată lin şi-i zice: ,,0 I de sînul meu ferice, C-a purtat şi a născut Domn viteaz şi priceput!" Cînd un vultur aurit Sus, pe cerul înnegrit, Lucind falnic ca un soare, Zicea: "Petre, frăţioare, Cît de nalt e zborul meu, Mult mai nalt va fi al tău !" Gînd un lanţ Întins de munţi Cu-ai lor codri deşi, cărunti, Se-nchinau voios în cale; Şi din munte şi din vale Zvon de glasuri cuvînta: "Să trăieşti, măria-ta!" Petre Majă,-adimenit, Din somn dulce s-a trezit. ° ! minune ! ce să vază In a zilei albă rază? Vede-acum cu ochi deschişi Ce-a văzut cu ochi închişi. Pe cel cîmp lung, înverzit, Vine visul împlinit I Pe colnice, pe-a lor coaste 251 [252] Se coboară-o mîndră oaste, Cu trei steaguri de oşteni Şi trei cete de curteni. Mîndri-s bravii călăreţi Pe-armăsarii şoimuleti 1 Strălucind la foc de soare, Ca-ntr-o zi de sărbătoare, Ei în tabără s-opresc Şi lui Petru-aşa grăiesc: "Petre Majă,-ntru mulţi ani! Noi, curteni şi capitani, Fost-am fost trimişi cu bine Din Suceava' cătră tine Ca să-ţi zicem ţie-aşa: Să trăieşti, măria-ta! De cînd vodă la Hotin A murit cu zile-n sîn, Ţara este-n văduvie. Ea se-nchină, se dă ţie, Ca să-i fii tu mire blînd, Domn viteaz, �up-a ei gînd. Iată deci că ne-nchinăm Şi-n glas mare îţi urăm: Să trăiască-a ta mărire Ani mulţi, plini de strălucire Pentru-a ţării bun noroc, Pentru-a duşmanilor foc!" Petre zice: "Buni sosiţi! Pace vouă, soli iubiţi! Iară voi ce-aţi slujit mie, Feţii mei din argăţie, 252 c [253] 20 Luati tot ce este-al meu .. , Aşa-i dreptul, aşa vreu l" Apoi mîndru-nveşmintat, Pe-un cal şarg încălecal, Pleacă vesel la domnie .. , Fericită calea-i fie, Căci pe dînsul Dumnezeu L-a pus drept la locul său! [254] II EMMI Cînd glasul Providenţii te-a rechemat în ceruri Ca să măreşti podoaba cereştilor misteruri, o 1 fiică a Moldovei 1 o I suflet îngeresc! O 1 floare trecătoare pe plaiul pămîntesc 1 In ora de pe urmă a vieţuirei tale, In mijlocul acelor ce te plîngeau cu jale, Tu, blîndă, radioasă, cu zîmbetul senin, Primblînd asupra lumei un ochi frumos şi lin, Ai zis: "Eu plec, adio, pe calea vecmiciei, Dar vreu a fi cîntată în limba armoniei", Ş-atunci, pe pragul morţii, la mine ai gîndit, La mine, ce duc jale acelor ce-au murit 1 .. , O 1 dar, voi spune lumei cît fost-ai de frumoasă, Iubită, iubitoare, şi dulce, şi duioasă! 254 [255] 20* Ce inimâ-ngereascâ bătea în sînul lâu I Cum alinai c-un zîmbet amarul cel mai greu I Cum dulcea ta privire era încîntătoare. Ca-n viforile iernii o zi de dulce soare, Şi lumea va-nţelege că tu spre cerul sfînt De mult erai menită să zbori de pe pămînt! O! soartă, lege crudă! o! taină-ngrozitoare! De ce lumina pere? de ce copilul moare? De ce în omenire aşa multe jăliri, Ş-aşa de trecătoare, de scurte fericiri? De ce să cadă crinul în zarea dimineţii? De ce să moară Emmi în floarea tinereţii? Lipsea Dumnezeu oare de îngeri lucitori? Lipsea cerul de raze, de stele şi de flori ? Nu! însă tu, alb înger, aveai nalta menire S-arăţi că trista moarte e pas la nemurire, Că-n ora de pe urmă un 'suflet înzeit Priveşte fără spaimă l-aI vieţii asfinţit Şi că o frunte albă păstrează, ca în viaţă, Frumseta-i răpitoare chiar sub a morţii gheaţă ... 255 [256] O! fiică a Moldovei I trecut-ai ca un vis, Şi raiul nemurirei în sînu-i te-a închis; Dar cîte flori frumoase răsar pe-a noastră cale Ne amintesc de tine şi ne cuprind de jale! Şi cîte păsărele cu dulce glasul lor Şoptesc de blînda Emmi şt ne pătrund de dor! Iaşi [257] r MOLDOVA IN 1857 Scumpă Moldovă I ţară de jale! Ah! în ce stare tu ai ajuns! Lasă-mă-a plînge ranele tale, Căci păn-în suflet mă simt pătruns! Tu, ce eşti bună, dulce, iubită, Tu, ce eşti fiica lui Dumnezeu, Cum te loveşte soarta cumplită I Cum te îneacă amaruI greu! Lupii, şi corbii, şi vulpi străine Fac 'a [or hrană din corpul tău, Şi tu, Moldovă, plăteşti cu bme La toţi aceia care-ţi fac rău! O! cît de crunte ş-otrăvitoare Sînt pentru tine a lor muşcăn, Cînd ei cu buze sfăşiitoare Răspund l-a tale dulci sărutări! Dar mult mai apnig trebuie să fie Chinul ce suferi, amaruI chin, Cînd vezi chiar fiii-ţi cu duşmănie Rupîndu-ţi sînul de amor plin! 257 [258] l Mamă duioasă, tristă,-n cădere, Cu agonie mînele-ţi frîngi, Şi nu-ţi rămîne nici o putere, Nici glas, la lume ca să te plîngi! Cînd ridici fruntea, jos în ţărînă O-mpinge,-o calcă duşman picior I Cînd ridici glasul, o cruntă mînă Ii curmă-ndată gemetu-n zbor I Dar cît va bate inima-n mine, Eu în veghere la luptă-oi sta, Şi, cu tărie, eu pentru tine In faţa lumei voi protesta! Pentru corona-ţi de suverană, Pentru-al tău nume şi al tău drept Eu Înfrunta-voi hidra duşmană Ş-un scut ţi-oi face din al meu pept. Voi zice ţie: "Mamă-ntristată! Prinde la suflet învietor, Căci tu scăpa-vei de munci odată Şi-i avea parte de viitor! Las' să te prade hoţii în taină, Să urle lupii în urma ta. Lasă-i să rupă mîndra ta haină ... Haină mai mîndră tu vei purta 1 In zadar răii vreu în orbire Cereasca lege a-mprotivi. Cerul voieşte a ta mărire, Şi tu, Moldovă, mare vei fi 1 [259] In zadar cearcă ei să ridice Un zid pe Milcov, despărţitor. Cădea-va zidul, şi tu, ferice, Vei fi unită cu a ta sar'. Căci tot se află în Românie Inimi aprinse de-un sacru dor. Ce vreu românul ca să renvie Mare, puternic, ca dorul lor 1 E scrrsa-n 'ceruri sfînta Unire! E scrisă-n inimi cu foc ceresc I OI Românie! rl-.a ta mărire Lucrează braţul dumnezeiesc l" Voi zice, zice pînă la moarte Celor ce-s duşmani neîmpăcaţi: ,,0 1 voi, unelte de rele soarte Pentru românii ce vă sînt fraţi 1 Voi, care însuţi cu-a voastre mîne Mormîntul ţării l-aţi pregătit, Ş-aţi muşcat mîna ce vă dă pîne, Şi-aţi rănit sînul oe v-a iubit 1 Voi, care ţării plătiţi cu ură Cînd ea vă cheamă dragii săi fii, Uitînd Dreptate, Lege, Natură, Uitînd că însuţi aveţi copii, Blăstemul ţării tunînd să cadă Pe capul vostru nelegiuit! BIăstem şi ură l... Lumea să vadă Cît rău în lume aţi făptuit I 259 [260] I Fie-vă viaţa neagră, amară I Copii să n-aveti de sărutat! Să n-aveţi nume, să n-aveţi ţară, Aici să n-aveţi loc de-ngropat! Şi cînd pe calea de VeCmICIe Veţi pleca sarbezi, tremurători, Pe fruntea voastră moartea să scrie: Duşmani ai ţării / Cruzi vînzători l" Iaşi, 1 8 5 7 [261] NOAPTEA SFINTULUI ANDRII Zgomot trist în cîmp răsună! V in strigoii, se adună, Părăsind a lor secrii. Voi, creştinelor popoare, Faceţi cruci mîntuitoare, Căci e noaptea-ngrozitoare, Noaptea Sfîntului Andrii! Vîntul suflă cu turbare! A picat stejarul mare, Cerul s-a întunecat! Luna saltă-ngălbinită, Pintre nouri rătăcită, Ca o luntre părăsită Pe un ocean turbat. Bufnele posomorîte, Î n a lor cuiburi trezite, Ţipă cu glas amorţit. Lupii urlă împreună, Cu ochi roşi ţintiţi la lună, Cîmpul geme, codrul sună, Satan pe deal s-a ivit 1 Iată-l I iată, Satan vine, Răzbătînd prin verzi lumine, 261 [262] Pe-un fulger scîntei tor. Umbre, stafii despletite, Cucuveici, iele zburlite Şi Rusaliile pocite Îl urmează ca un nor 1 Sus, pe turnul fără cruce, Duhul-rău zbierînd ,se duce, Şi tot turnul s-a clintit I Miezul nopţii-n aer trece Şi, lovind arama rece, Ore negre douăsprezece Bate-n clopotul dogit. Strigoimea se-ndeseşte, Horă mare învîrteşte Lîngă turnul creştinesc. Iar pe lîngă alba lună Nouri vineti se adună, Se-mpletesc într-o cunună Şi-mpregiuru-i se-nvîrtesc. Voi, cu suflete curate, Cu credinţi nestrămutate, Oameni buni, femei, copii I Voi, creştinelor popoare, Faceţi cruci mîntuitoare, Căci e noaptea-ngrozitoare, Noaptea Sfîntului Andrii! Acum iată, pe mormînturi, Clătinaţi, bătuţi de vînturi, Toţi strigoii s-au lăsat. Aşezaţi Într-un rond mare, Adînciţi în întristare, Pe secriu-şi fiecare Oasele-şi a rezemat. 262 [263] Unul zice: "Eu in viaţi Cu o mînă îndrăzneaţă Multe drepturi am răpit 1 Răpit-am pînea de hrană Unei gingaşe orfană Ce, rperdută şi sărmană, 10 mizesie-a perit 1" Altul zice: "Eu în lume Am avut putere, nume, Căci am fost stăpînitor 1 Dar în oarba-mi lăcomie, Pentru-o seacă avuţie, Am împins în grea urgie Pe sărmanul meu popor 1 « Altul zice: "Eu în ţară Fost-am o cumplită fiară, Plină de amar venin 1 Împrotiva ţării mele Făptuit-am multe rele, Ş-am legat-o-n lanturi grele Ş-am vîndut-o la străin 1" "Foc şi ură-n vecuncie Pe voi cadă, pe voi fie 1" Strigă-atunci un glas ceresc. Şi pe loc cad în morminte Păcătoasele-oseminte. Iar pe zidurile sfinte Trece-un foc du mnezeiesc 1 Iaşi, 1 8 5 7 [264] DORUL DE MARE Pe senin călătoreşte Un nor tainic, plutitor, Al meu suflet ce jăleşte După el se-nalţă-n zbor! Norul trece şi dispare In afundul cerului. Ah t de merge el spre mare, Duce-m-aş pe-aripa lui t Duce-m-aş Ja cele maluri CI:' oglindă fruntea lor În poeticeJe valuri A frumosului Bosfor. Şi de-acolo-n depărtare, Pe un vînt primăvărel, Să ating cu-o sărutare Mările din Arhipel. Duce-m-aş încă-nainte Pe cel plai încîntător, Unde soarele-i ferbinte Ca ferbintele amor. 264 [265] La Veneţia mult iubită Rai ferice, neuitat, Unde gondola cernită Te adoarme legănat. La Palerma-ncoronată Sub cer dulce, fără nori, Cu ghirlanda parfumată De-a naramzei albe flori. La Neapoli ce scaldă, Răspîndind învăpăieri, Sînul ei în marea caldă Ş-a ei suflel în plăceri. Duce-m-aş fără-ncetare, Ca vulturul să pătrund Peste-a ochilor hotare Orizonu I fără fund. Să văd stingerea de soare r n adîncul ocean Ş-a lui coamă arzătoare Răsărind ca un volcan. Să văd stelele voioase Inflorind cerul senin Şi cu raze argintoase Dismierdînd a mărei sîn. Să văd luna răsărită In a nopţii aer cald, Ca o floare aurită Intr-o cupă de smarald, 265 [266] Şi s-aud blîndele şoapte Ce zbor tainic în eter, Izvorîte-n miez de noapte De pe valuri şi din cer. J \ [267] SURORII MELE In ce loc, unde se duc Florile ce se usuc? Unde zbor, în care rai, Flutureii de pe plai? In ce lume, unde merg Lacrimile ce se şterg, Visurile îngereşti, Dorurile sufleteşti? In acel loc fericit, Plin de tot ce-i mai iubit. Dusu-te-ai, o 1 blîndă stea, Dulce sorioara mea! Ş-ai luat in zborul tău Dorul sufletului meu; Paris. 1 8 .5 7 267 [268] STEA U A ŢĂRII Cunoşteam odată Un om rătăcit, Cu mintea furată De-un gînd strălucit. El se-namorase de-o stea zîmbitoare Şi-i închina astfel vorbe rugătoare: "Dalbă stelişoară A lui Dumnezeu! Dulce sorioară Sufletului meu! Crezi că vecinicia fără de simţire Plăteşte-un ferbinte minut de iubire? Crezi tu că departe De acest pămînt Ai avea tu parte De-un amor mai sfînt, Mai mare, mai gingaş, mai vrednic de tine Decit adorarea ce-ai născut în mine? o I floare cerească! Dacă s-ar putea Ochii-ţi să privească In inima mea, 268 1\ I l [269] Ar afla atîte simţiri iubitoare Ce cresc [-a] tău nume ca florile-n soare, Cît vreo lume altă Nici ai mai dori, Ci din bolta naltă Mi te-ai coborî, Ca s-auzi concertul de armonii line Ce-mi răsună-n suflet şi şoptesc de tine 1" Apoi sta-n uimire La ceruri privind; Plîngea cu măhnire, Suspina zîmbind, §i l .d, despre ziuă, fugea blînda noapte, li prlrea c-aude în cer aste şoapte: .. Eu a ţării mele Sînt lucinda stea 1 De poţi, între ele, Vină de mă ia. Fă-te geniu falnic, fă-te şoim de munte Ca s-aiungi la mine şi l-a ţării frunte l" laşi, 1 8 5 6 21 _ Alecsandri - Opere 1 [270] HORA UNIREI 1857 Hai să dăm mma cu Imna Cei cu inimă română, Să-nvîrtim hora frăţiei Pe pămîntul României! Iarba rea din holde peară ! Peară duşmănia-n ţară! între noi să nu mai fie Decît flori şi omenie! Măi muntene, mai vecine, Vină să te prinzi cu mine Şi la viaţă cu unire, Şi la moarte cu-nfrăţire! Unde-i unul, nu-i putere La nevoi şi la durere. Unde-s eloi. puterea creşte Şi duşmanul nu sporeşte! Amîndoi sîntem de-a mamă, De-o făptură şi de-o samă, Ca doi brazi într-o tulpină, Ca eloi ochi Într-o lumină. 270 .' 1 I l [271] Amîndoi avem un -lllU11E', Amîndoi o soartă-n lume, Eu ti-s frate, tu mi-eşti frate, In noi doi un suflet bate! Vin' la .',II ilcov cu grăbire Să-I secărn dintr-o sorbire, Ca să treacă drumul mare Peste-a noastre vechi hotare, Şi să vadă sfîntul soare Intr-o zi de sărbătoare Hora noastră cea frăţească Pe cîmpia românească! [272] PRESIMŢIRE - Spune-mi, inimă ferice, Pentru ce tresari cu fală ? Pentru ce răsuni ai ce De-o cîntare triumfală ? Trista lume-acum îţi pare Luminoasă şi-nflorită. Presimţi tu vreo soartă mare Pentru ţara mea iubită? - - Dar! o scumpă prevestire Vine-n taină de-mi şopteşte C-a românilor mărire Azi în lume se urzeşte. A Italiei libertate Va-nsulla o nouă viaţă Legioanelor uitate De la Dunărea măreaţă, Şi-n curînd ginta latină Răsări-va ca un soare, Coperind cu-a sa lumină Celelalte mari popoare! x isa, 1 8 5 9 [273] PE .\LBU:-"IUL D-HEI IDA VEGEZZI HUSCAIL.\. Ades În codri noaptea, la stele, Mici păsărele duios suspină. Dumnezeu ştie ce cîntă ele, Căci, în unire, lui se închină. Una pe alta nu se zăreşte, Dar al lor cîntic în cer răsună. Noaptea adîncă le despărteşte, Dar a lor daruri le împreună. Astfel sînt inimi ce, fără ştire, Sînt între ele tainic legate Şi prin a ţării sfîntă iubire, Şi prin iubirea de libertate! Turin, 1 8 5 9 273 [274] PILOTUL Contelui Cavur Pe o noapte-ntunecoasă, Pe o mare furtunoasă, Trece-un vas necunoscut. Care geniu îl conduce Pintr-a mărilor năluce Cătră malul nevăzut? Valul vine cu urgie Din întinderea pustie Ca un duşman tăinuit. El s-aruncă să înece Vasul gingaş care trece C-un lung gemet obosit! Nu e stea, nu e nici lună 1 Vîntul suflă, cerul tună, Apa saltă clocotind, Şi în neagra depărtare De lumină nici o zare Nu se vede strălucind! Călătorii. visînd moarte, Sub asprimea relei soarte Au plecat frunţile lor. 274 [275] Înlăuntru toţi grămadă Ei s-aşteaptă a fi pradă Unui val omorîtor, Căci sub crîncen a rafală Munţi de spumă dau năvală Peste podul răsturnat, Şi-n a mărei crunte larguri Arunc pînze şi catarguri, Tot ce vîntul a dărrnat l Un om singur se zăreşte Şi la moarte nu gîndeşte In acel minut cumplit. Lupta vasului e mare, Iar pilotu-n nepăsare Stă la cîrmă neclintit, Şi-n Iurtuna-ngrozitoare, Mîna lui mintuitoare Poartă cîrma pină-n zori, Cînd limanul vesel pare, Îmbătînd de fermecare Pe sărmanii călători. Iată vasul în feri re I Călătorii cu grăbire Sar pe malul înverzit. Viaţa lor este scăpată; Ei se duc ! ... clar cine cată La pilotul ostenit? Turin, 1 R 5 9 [276] LA PALESTRO al Pe deal, la Palestro, vitejii zuavi, Bersalierii sprinteni, vînătorii bravi. In oastea germană s-aruncă-mpreună, Şi cu al lor sînge sting focul ce tună. Dar cine-i mai aprig, mai brav luptător? E regele însuşi, eroul Victor! Cu calul său falnic, cu lunga sa pală De trei ori în duşmani dă singur năvală! Calu-i ud de sînge pînă la genunchi, Pal a-i roş văpsită pînă la mănunchi I * a) La crunta lovire de la Palestro, regele Victor Emanoil a făcut atîte minuni de vitejie, că regimentul de zuavi francezi i-a decretat rangul de caporal. Se zice că regele e mai mîndru de acest titlu cîştigat pe cîmpul gloriei decît de acel de rege, dobîndit prin mostenire. Italienii numesc pe Victor Emanoil: Il Re galantuomo ! 276 [277] * Devale-n capela Madonei slăvite, ° mamă duioasă, cu haine cernite, Se-nchină şi-nvaţă copilul ei blînd In zgomotul luptei să zică rugînd: "O! Santa bâadona l tu l-al cărei nume Dulcea mîngăiere se coboară-n lume 1 Aduc la picioare-ţi cu-adîncă unmre Inima-mi curată, plină de iubire, Ca o floare vie, ca o floare nouă, Care îţi închină şi parfum, şi rouă. Ascultă-o! Madonă, ruga mea duioasă Pentru a mea ţară atît de frumoasă I Pentru omenirea ce plînge-ri durere Şi pentru-a Veneţii liberă-nviere. Dă patriei mele glorie, mărire, Pe duşmanii noştri scoate-i din orbire, Şi mie-mi dă braţe ca să pot combate Cu cei mari d-a valma pentru libertate!" " Pe cîmpul de moarte, pe CÎmp de onor Regele înalţă steag învingător. 277 [278] Zuavii-mpregiuru-i cu glas triumfal Pe rege-l proclamă a lor Caporal! Şi copilul strigă cu suflet de om : "Să trăieşti, o I Victor, Rege-galantom 1" Novara, 1 8 5 9 [279] LA MAGENTA E noapte! Magenta în umbră dispare Cu ranele sale, 'Cu zgomotu-i mare De tunuri, de oaste, de cai zburdători Ce-n tropot pe strade trec nechezitori. Pe-o piaţă întinsă, sub vălul de noapte, Mii gemete surde, 111ii jalnice şoapte Se-naltă din pepturi de oameni răniţi, Ce zac pe-ntuneric, perduţi, grămădiţi. Unii tineri încă, 1110r cu jale-amară, Chemîndu-şi părinţii, plîngînd după ţară. Alţii, în tăcere, cuprinşi de fiori, Aşteaptă căldura luminei din zori. Şi însă !... deasupra durerilor grele Străluce-o frurnoasă ninsoare de stele, 279 l [280] Ş-o pas ere dulce se-ngînă duios Cu al agoniei suspin dureros! Viaţă pentru viaţă! cînd eşti în junie, Demn e la războaie s-arăţi vitejie! Moarte pentru moarte I plăcut e să mori în dalba oîntare de privighitori Şi pe cîmpul luptei să ai de făclie O lampă cerească, o stea argintie I Magenta, 1 8 5 9 .: [281] GONDOLA TRECE Gondola trece, şi-n urmă-i lasă Un vers de jale ce mă apasă: "Cine-n gondolă pe-o noapte lină, Atunci cînd luna, ieşind din valuri, Revarsă tainic a sa lumină Peste palaturi, pintre canaluri ; Cine-n gondolă culcat se duce, Atunci cînd sufilă vîntul de noapte Şi de la Lido pe-aripi aduce Suspinuri blînde, duioase şoapte; Cine-n gondolă plutind în pace Pe-ale lagunei lucioase spume N-a simţit viaţa-i că se preface Şi că renvie în altă lume? Dar, o! durere! cea gondolină Pe val de lacrimi astăzi pluteşte 1 Lacrimi vărsate de o regină Care sub lanţuri se chinuieşte 1" Glasul se stinge, gondola trece Şi Iasă-n peptu-rni un fior rece! Gena, 1 8 5 9 281 [282] CORONA VIETEI dedicată damelor italiene SERENADA La poetica Florenţa viaţacurge-n Înflorire, Şi-n plăcere, şi-n amoruri, şi-n cîntări de fericire. N opţile-s fărmecătoare, caci 111 rediuri şi grădini. Pintre razele de stele zboară roiuri de lumini. Mii de şoapte amoroase, de-armonii şi de misteruri Cu-ale florilor parfume se Înalţă cătră ceruri, Cît pe maluri, lîngă Arno, rătăcitul călător Se socoate sub prestigiul unui vis amăgitor. într-o noapte de acele care sînt cumpănitoare Cu a zilei albăstrime, cu a soarelui splendoare, Sub balconul din grădina unui vechi şi nalt palat Şoptea astfel un glas tînăr de-o ghitară-mpreunat: 282 t [283] "Barca se-ncrede în sînul mărei, Luna-ntr-al nopţei car zburător, Inima-n g)asul blînd a sperărei, Geniul falnic în viitor. Pe calea vieţii de rătăcire Omul se-ncrede în Dumnezeu, Iar al meu suflet cu fericire Se-ncrede-n tine, ,îngerul meu! Toată fiinţa cea simţitoare Cată un reazem mînzăitor : Floarea, un zîmbet de dulce soare, Sufletul gingaş, un frăţior. Ah ! mult frumoasă, albă fiinţă, Vesel luceafăr dumnezeiesc! Pune-ţi in mine a ta credinţă, Că tu ştii numai cit te iubesc! Vin' 'să culegem sub alba lună Floarea iubirei născută-n rai, Precum albina voios adună Mierea plăcută pe flori din mai! Zilele noastre zbor cu grăbire, Urmînd a soartei tainice legi, Iar o zi scumpă, zi de iubire, Este corona vieţii Întregi ţ= Precum seara-ntr-o pădure două june păsărele Cîntă una după alta şi se-ngînă Între ele, 283 [284] In curînd o umbră lină pe balcon se arăta, Şi un glas de armonie, răspunzînd, astfel cînta: "Toată fiinţa cea simţitoare Cată un reazem mingăitor : Italia tristă şi plîngătoare Cată un geniu liberator. o 1 tu, ce-n umbră priveşti la mine Ca la luceafăr dumnezeiesc ! De vrei, ferice, să cred în tine, De vrei cu fală să te iubesc, Mergi de te-narrnă, mergi de combate, Lîngă francezul învingător , Pentru mărire şi libertate Sub steagul falnic al lui Victor. Zilele noastre zbor cu grăbire, U nmind a soartei tainice legi; Gloria ţării IŞ-a 'sa mărire, Iată C01'ona vieţii întregi l" II SOLFERI�O Măreţ e bradul munţilor Ce-n codri înverzeşte, Şi pe noianul mărilor Ca urieş pluteşte 1 284 [285] 22 Mult falnic este vulturul Cu aripi izbitoare, Ce vîntul, norii spintecă Şi zboară cătră soare! L-a lor mişcare răpide Tot omul, în uimire, Simteşte-n a lui inimă O tainică pornire. Dar ca s-a prindă sufletul Nimic nu e pe lume Ca numele de Patrie Ş-a Libertătei nume! Nimic nu-nsuflă omului O mai sublimă fală Ca mersul mîndru-a cetelor La lupta triumfală ! Nimic sub bolta cerului Mai nobil la privire Ca floarea tinerimilor Pornită la oştire! Pe fruntea sa energică Un tainic foc străluce, Ş-a ei păşire-i sprintenă Ca gîndul care-o duce. Astfel la glasul gloriei, Un bersaIier de munte Mergea pentru Italia Să moară chiar în frunte, 285 [286] Şi-n mijlocul războaielor Striga, luptînd ca fiară: .Corona vieţii, fraţilor, E moartea pentru ţară l" Ce vuiet bubuieşte ?". Ascultă! tunul tună In munţi la Solfcrino, şi văile răsună! Armatele duşmane s-au întîlnit în zori, Precum într-o furtună doi mari şi negri nori. Lovire Iulgenindă, grea, lungă şi cumplită ! Pe mii de ţevii iese uciderea-nmiită. Şi-n rangurile rupte zbor gJonţii vîjîind, Şi-n ele baioneta străpunge zinghenind. Cad trupuri peste trupuri grămadă, sîngerate, Şi tot rămîn 'în urmă, ca spicuri săcerate, Dar alte şiruri nouă ieu rang în locul lor Şi, tot scăzînd, se-ncruntă în aprigul omor! Precum un lanţ ele valuri pe marea albăstrie, Cavalerimea-n linii se-ntinde pe cîmpie Şi-n rpedestrimea deasă, ce-mproaşcă foc fioros, S-aruncă-n zbor de moarte, cu tropot zgomotos, Iată francezii sprinteni şi veseli în războaie! Victoria de dînşii în veci nu se îndoaie. 286 [287] Iată colo, pe munte, voinicii bersalieri Ce merg tot înainte, ca vechii cavaleri! Ei se-ncleştează-n luptă cu-a nemtilor armată, Strigînd în foc: "Trăiască Italia liberată !" Mulţi varsă a lor sînge pe-al patriei altar, Dar jertfa lor sublimă nu este în zădar! Duşmanul se retrage, învins!. .. şi-nvingătoare Lucesc În So1ferino stindarde tricoloare ! III BERS:\LIERUL MURI.'\D Pe patul durerei un tînăr rănit Îşi perde-al lui sînge. Aproape de dinsul un -înger măhnit Veghează şi plînge. Oşteanul e palid! El pare murind L-a lampei lumină, Dar ochiu-i s-aprinde la înger privind Şi peptu-i suspină. EI mîna-i întinde c-un zîmbet duios, Cu-o slabă mişcare, Şi glasu-i de moarte, adînc, mîngăios, Ii zice-n of tare : "O! fiinţă drăgălaşă! ai avut cuvînt a-mi zice Că pe lume nu-i nirnică mai sublim şi mai ·ferice 281 [288] Decît sfinta legătură, decît sfînta înfrăţire Ce uneşte-amorul gillgaş cu a patriei iubire! Lasă lacrimile tale 'ca un limpide izvor Să renvie-a mea putere lîn momentul cînd eu mor, Ca să pot a-ţi spune încă în accente omeneşti Cît de mult tu eşti iubită, cît de mult ştii să iubeşti! o simţire-atît de-naltă precum e a ta simţire Intre îngeri şi-ntre oameni şterge orice osebire. Ea-mi insuflă-n ora morţei dor aprins de nouă viaţă, Să te văd încoronată de Italia măreaţă! O! Lucie, o! Madonă coborîtă pre pămînt! Nobile fiinţi ca tine rare-au fost şi rare sînt, Dar un suflet patriotic ca să ştie-a să jertfi, Precum ştie al tău suflet, nici nu este, nici va fi ! Iţi aduci aminte, spune, de Florenţa, de o noapte, De o dulce serenadă, de-ale noastre blînde şoapte? Ah ! îmi pare c-aud încă preţioasele-ţi cuvinte Jălind patria-n sclăvie! Spune-mi, îţi aduci aminte? Nu, nu plînge. O ! nu zice că-n mormînt tu m-ai împins, Căci în inima mea jună focul sfînt tu l-ai aprins. Tu m-ai pus pe mîndra cale de-a mă face cu onor Demn de patria-mi iubită, demn de scumpul tău amor! 288 [289] Stăi, ascultă! ţara-ntreagă cîntă-un vers de libertale! Ah ! o vie fericire mă cuprinde, mă străbate. Vin' să-ngenunchem, să zicem într-o vecinică unire De credinţă, de spera re, de amor şi de gîndire: ,,0 ! cerească Provedinţă ! sfarmă cruda tiranie Ce Veneţiei regine pune lanţuri de robie, Şi din Alpi cu frunte naltă pină-n mare-Adriatică Dă putere ţării rnele care astăzi se ridică! »" Pe patul durerei oşteanul căzînd, Muri cu-o zîmbire. Trista lui iubită rămase gemînd, Fără de simţire. A doua zi o 'cruce plecată de vînt Albea în cîmpie. Sub ea două trupuri zăceau în mormînt Pentru vecinicie !... Italia-i mamă! de ai săi copii Îşi aduce-aminte; Ea a-atins covoare ţesute-n .flori vii Pe-a lor oseminte ! Milano, 1 8 5 9 [290] LA POEŢII ROMANI Pe albumul princesii A. Ghica Precum in vară dulci păsărele Sosesc voios Şi pe un arbor cuprins de ele Cîntă frumos; Veniţi aice cu-a voastre lire Voi ce aveţi Pe frunte raze de nemurire, O ! juni poeţi! Voi, care-n focul ce vă străbate Visaţi 'cu dor Glorii, plăcere şi libertate Şi dulce-amor! Veniţi s-aduceţi o închinare De nobili fii Celor ce ţării au dat salvare In vijelii. Cîntaţi trecutul ce se mîndreşte De-ai săi eroi. Ş-a cărui rază se răspîndeşte Lin peste noi. 290 [291] Cîntaţi Unirea, fala străbună Cu glas sonor, Căci poezia adînc răsună Intre popor! Cîntaţi, căci lumea trece, dispare, Visele per, Însă-a juniei dalbă cîntare Zboară Ia cer. Şvacolo merge de se uneşte Cu sfîntul 'cor Ce în lumină cîntă, slăveste Pe Creator ... Cînd mîna morţii rece s-a pasă Pe-al vieţii fir, Dulce-i cîntarea ce-n inimi lasă Un suvenir 1 Bucureşti, 1 8 6 O [292] LACUL DE COMO Sonet Pe albumul pl'incesii. C. Conachi-v ogortd) In lacul de Como e unda senină Ca. cerul albastru ivit pintre nori. In giuru-i se-ntinde un rai de grădină Ce varsă pe maluri bucheturi de flori. Frumoasele villa, zîmbind ,în lumină, Se-nşiră sub 'dealuri ca scumpe comori, Şi-n umbra de arbori ce-n apă se-nclină Trec barce uşoare cu juni 'călători. Pe mal o copilă se primblă-n răcoare. Un flutur de aur s-alintă Ia soare Şi cată-a să pune pe albul ei sîn. O! lac! o! minune! Ferice, ferice De cine-şi .închide aripele-aice. Ca fluturul vesel pe floarea de crin! 292 [293] ROMANTĂ Pe albumul d-net M.D. Draga mea, a noastră viaţă E ca pomul cu verdeaţă Ce dă umbră, ce dă rflori Tinerilor călători. Draga mea, amoru-n viaţă E ca dulcea eîntăreaţă Ce se-ngînă cu-al ei dor Sus, în pomul roditor. Draga mea, amor şi viaţă Simt a iernei rece gheaţă. Omul merge la mormînt, Pomul cade pe pămînt. Dar cît le ramine viaţă, Tot suspină cu dulceaţă Suvenirul scump în om, Păsărica dulce-n pom. [294] CHINUL Pe albumul el-rei A. Cîmpineanu Pe cînd steaua se oglindă In izvorul tăinuit. Crinul merge de colindă Cîmpul verde şi-nflorit, Şi în cupa lui adună Lacrimi albe de pe flori. Ce cu razele din lună Se sărută, dulci surori. Iar cînd soarele s-aprinde Pe al cerului altar, Crinul vesel îi întinde Cupa-i de mărgăritar. Astfel tu, copilă dalbă, Cînd în lume te iveşti, Culegi roua dulce, albă, De pe crinii sufleteşti ; Şi cînd cerul în lumină Te deşteaptă despre zori, A ta inimă-i închină Virginalele-i comori ! Bucureşti, 1 8 6 O 2D.J [295] CHISTOS A INVIAT Cristos mîntuitorul din morţi a înviat, Si Iruntea-i ca un soare, Lucind peste popoare, Fiori de nemurire în lume-a-mprăştiat. Cristos, zeul credinţei, ieşit-a din mormînt! Ş-a sa reînviere ?\ o-arată că nu pere Dreptatea, �i credinta, şi adevărul sfint! Cristos t' viu! Ca dînsul, o! voi ce suferiţi In lanţuri de robie, Curînd la viată vie Din umbra tristă-a morţii veţi fi cu toţi ieşiţi ! Polonic strivită sub aprigul picior A tiraniei crude, Curagiu! în cer s-aude Un imn de renviere, un glas prevestitor. Curagiu l Deschizînd astăzi a veciniciei porţi, , �1întuitorul vine, Polo Ilie, spre line, Să te ridice- falnic cu dînsul dintre morii ! 295 i J [296] INŞIRĂ-TE, MĂRGĂRITE Legendă dedicată d-uei Zoe Cantacuzin Trei copile de-rnpărat Stau într-un măreţ palat, Înşirînd la scumpe salbe De mărgăritare albe. Iar o pasere măiastră Vine vesel pe fereastră Şi, bătînd din aripioare, Zice, blînd cuvîntătoare : "Bine, bine v-am găsit, Dalbe flori din răsărit l" "Bine-ai venit de la rai, Păsărea cu dulce grai l" "Eu sosesc cu primăvara Ca să mă întorn cu vara ; Ş-acum vin pe-al vostru plai, Aducînd luna lui mai, Luna cea de lăcrimioare Şi de doruri iubitoare, Şi o dalbă de poveste Cum TI-a fost şi nu mai este!" .,Păsărică, spune, spune Cea poveste de minune, Că ţi-om face noi trei salbe De mărgăritare albe." .' [297] 1 "In�jră-te, mărgărite, Pe lungi fire auri te, Ca o horă luminoasă, Ca povestea mea duioasă: Fost-a fost în lume-odată Mîndruliţă, dulce fată, Şi la chip fărmecătoare De puteai căta la soare, Iar la ochişorii săi Şi la faţă-i nu putei ! Florile îi ziceau floare, Stelele, stea lucitoare, Încît vecinic flori şi stele Se certau noaptea-ntre ele! Iată-n fapt de dimineaţă Că pe cîmpul de verdeaţă Copiliţa, cu-alte două, Se pnimbla, torcînd, .priu rouă. Una zice: «Am visat De-un fecior de împărat! Dac-ar fi acum să vie Să m-aleagă de soţie, I-aş aduce eu în dar Un şoiman de armasar Care zboară, care sare Pestel munţi şi peste mare Şi încungiură pămîntul Mai uşor chiar decît vîntul !" Alta zice: «Sorioare ! Eu i-aş ţese-n foc de soare O cămeşă-n zece iţe, Cu descîntici prin altiţe, Ca să-i fie de noroc Şi să-I apere de foc, Şi de patimi sufleteşti, 297 j [298] Şi ele boalele trupeşti l» Iar frumoasa copiliţă Zice astfel elin guriţă : «Eu i-aş face eloi feciori, Doi ele gemen frăţiori, Cu cositele-aurite Şi cu feţele-nUorite. De n-ar fi alţii ca ei Drăgălasi si frumusei, Căci ar fi �trălucit�ri Ca eloi ochi veselitori l» «De mi-i face-aşa copii, Tu, mireasa mea să fii ! (Zice-arunce mîndrul crai Ce vîna pe verde plai.) Tu să fii a mea mireasă, A mea dulce-rnpărateasă I Tu, minune-ncîntatoare Care eşti ruptă din soare ]» Copilita-n fericire Stă pătrunsă ele uimire. Ochii galiş i se-nchid, Degitele-i se deschid, Fusu-i pică, firu-şi perde, Şi ea cade-n iarba verde. Iară craiul tinerel O ie-n braţe uşurel, Şi cu gingaşul odor Saltă pe-al său cal uşor. Calul falnic se-ncordează, Sare, zboară şi nechează; El nechezul Il-a sfîrşit, La palat c-a şi sosit I Şepte zile-abie trecea, �Iare nuntă se făcea, Cu nuntaşi nenumăraţi, Cum se cade la-mpărati, 298 [299] De-au mers vestea-n depărtări, Peste nouă ţări şi mări ! Fost-au faţă crai vestiţi, Cu corone-rnpodobiti, Şi vestite-mpăratese, Tot frumoase şi alese. Fost-au încă la serbare Oaspeţi mari de spaimîntare, (J), U rieşi cu negre semne, Sfarmă-Peatră, Strîmbă-Lemne, Zmei cu ochii sîngeroşi Şi vitejii feţi-frumoşi ! Dar din toţi nuntaşii cine Răspîndea mai vii lumine ? Dulce-a craiului mireasă, Tînăra împărateasă, Care ochii fărmeca De zîmbea sau de juca. Blîndul zîmbet a copilei Lumina ca faptul zilei, Ş-al ei joc părea un zbor Chiar de flutur sprinteior. Fost-am Încă şi eu faţă La cea nuntă mult măreaţă, Şi de-atunci tot mă gîndesc C-am visat un vis ceresc! Il Înşiră-te, mărgărite, Pe lungi fire auri te, Precum şirul din poveste, Că-nainte mult mai este: a) Poveştile poporale sint pline de Fiinţi fantastice, precum: urieşi, Ieti-frumoşi, carii se luptă cu zmeii pentru fete de îm­ păraţi, Sfarmă-Peatră, ce macină stîncele ca 'să turbure pîra­ iele, Strîmbă-Lemne, care îndoaie copacii codri lor... etc. 299 [300] Trecu luna, trecu două, Trecu cinci, trecură nouă; Doamna născu doi feciori, Doi de gemen frăţiori, Cu cosite poleite Şi cu feţe înflorite, De păreau strălucitori Ca doi ochi veselitori ! ... Alei, mîndre sorioare I Puteaţi voi a-mi spune oare Ce-i mai bun în astă viaţă Ca iubirea cu dulceaţă ? Ce-i mai sfînt şi mai alin Ca mama cu prunc la sîn? Ce-i mai drag şi mai plăcut Ca pruncuţul nou-născut ? ... Mama doamnă, fericită, Cu doi prunci împodobită, Ii ţinea duios la sîn, Ca doi fluturi pe un crin, Şi din pletele-i gingaşe Le făcea lor dulce faşe, Şi pe braţe-i, ca să-i culce, Le făcea un leagăn dulce. Ea-i privea şi zi şi noapte, Le vorbea cu blînde şoapte Şi, privindu-i, se uimea 1 ... Ea-i trezea şi-i adormea, I-adormea tot în cîntări Şi-i trezea în sărutări. Cind era pe adormire, Le CÎnta cu-nduioşire ; «Nani, nani, copilaşi, Dragii mamei fecior aşi I Că mama v-a legăna, Cu vers dulce v-a-ngîna 300 [301] Ş-a ruga pe Dumnezeu Să vă primble-n raiul său, Să vide ţi, unicii mei, Ceruri plini de cur cub ei, Ploi de raze şi de stele Pe cîmpii de viorele. Ş-oi ruga Domnul ceresc Să ajungeţi cum doresc, Viteji mari şi Ieţi-frumoşi, Doi Iuceferi mîngăioşi. Lumea să vă îndrăgească, Duşmanii să se-ngrozească, S-aveţi parte şi renume, Să vă meargă vestea-u lume !» Cînd era iar pe trezie, Le cînta în veselie: «Sculaţi, sculaţi, feţii mei, Floricele dalbe ! C-au venit doi îngerei In veşminte albe, Ingerei colindători, Floricele dalbe, Noaptea pe la cîntători, Cînd zorile-s albe, Şi v-aduc pe aripioara Floricele dalbe, Rouă sfîntă-nvietoare, Şi cunune albe !» Alei! mîndre sorioare ! Nici că se afla sub soare Fericire mai deplină, Viaţă dulce mai senină! Dar În lume ades trece Vînt de moarte, fior rece, Şi pe loc se vestejeşte Tot ce-Il lume ne zîmbeşte ! \ \ 23 - Alecsandri - Opere 1 301 i J [302] Seninul se schimbă-ri nori, Viaţa-n noapte fără ziori, Veselia-n aspre chinuri Şi cîntările-n suspinuri ! Iată că-ntr-o zi din mai Mers-au vestea chiar la rai De-acei mîndri frăţiori, A pămîntului comori, Şi toţi îngerii în zbor Au venit, ascunşi de-un nor, Ca să vadă dacă sînt Fraţi de-ai lor pe-acest pămînt? «Dulce-s, Doamne, la privire! Ca un vis de fericire !» Abie zis-au, şi pe loc, Ca un fulger viu de foc, Crunt diochiul au ajuns Pe copii şi i-au străpuns! Copilaşii plîng, suspin, Scot guriţa de la sîn, Cată-n ochii mamei lor, Pleacă fruntea, cad şi mor! Vai de codrul care-şi perde Freamătul şi frunza verde! Vai de inima pustie Ce-au rămas făr" de soţie! Dar amar, amar pe lume, De copiii fără mume, Şi de mamele cu dor Care-şi perd copiii lor ! III Înşiră-te, mărgărite, Pe lungi fire aurite, Precum şirul din poveste, Că-nainte mult mai este: 302 [303] 23* Pe copiii-mbrăţişaţi, Intr-un leagăn alb culcaţi, Trista mamă i-a-ngropat Lîngă ea, lîngă palat, La fereastra din grădină, Sub o tufă de sulcină. Iar din leagănul de flori Răsărit-au pînă-n ziori Doi brazi gingaşi de o samă, Ca doi gemeni dintr-o mamă, Ş-au crescut, crescut-au iară De la ziori şi pînă-n seară, Pîn-au dat să se lovească De ferastra-mpăratească ... «Frăţioare, frăţioare, Înlăuntru ce vezi oare ?» «Văd pe mama ! ... Auzi, frate, Gemetele-i necurmate ?» «Maiculiţa mea iubită, Cît de-amar e rătăcită l» «Ochii-i sînt două izvoare Tot de lacrimi arzătoare !» «Ah! priveşte cum ne cată Prin cea casă întristată !» «Cum ne cheamă, cum ne plînge! Mînele cum şi le Iringe !» «Mamă, mamă, draga noastră, Iată-ne ici la fereastră. Vin' cu dulce sărutat Şi cu dulce dismierdat, Că de mult, amar de noi, Ne Iipseşti la amîndoi !» Astfel brazii suspinau Ş-a lor crengi le clătinau Pe fereastră-n sala mare ... Mama doamnă viu tresare, Vine,-aleargă, stă, nu crede, S03 [304] Vede brazii şi nu-i vede, Şterge iute ochii săi: «Dragii mei, drăguţii mei I Voi sînteţi! inima-mi zice C-ati venit voi iar aice Lîng-a mamei dulce sîn, Ce hrăneşte-amar suspin! Scumpii mamei frumuşei, Copilaşi, iubiţii mei! Frig v-au fost în cel pămînt, Pedepsi-I-ar Domnul sfînt! Ş-acum nu mai cată nime De a voastră frăgezime, Nici vă leagănă-n cîntări, Nici v-adoarme-n sărutări !» «Taoi, maicuţă cu .durere, Că-ţi aducem mîngăiere. Nu jăli a noastră soartă, Că de grijă cerul poartă Şi la morţi, şi la cei vii, Şi la flori, şi la copii. Seara primăverii caldă Cu dulci lacrime ne scald.i, Vîntul ne adoarme-uşor Cu suspin răcorioor, Şi steluţa serii, mută, Cu dulci raze ne sărută.» «Ce vorbiţi de primăvară, Şi de stele, şi de seară ? Nu videţi cumpliţii nori Cum sosesc fulgerători ? N-auziţi cerul cum tună Şi pămîntul cum răsună ? Vîntul suflă şi vă-ndoaie, Pe voi cade rece ploaie ... Dragii mei, gingaşii mei I Cum să-i apăr eu pe ei ? .. » 30-1. .( [305] Biata mamă n-a sfîrşit, Cerul brazii au trăsnit Şi sub ochii săi pe loc I-au aprins în mare foc I La pămînt brazii cădeau, Cu lung gemet ei ardeau Şi spre doamna ce-i videa Crengile şi le-ntindea. Biata mamă, despletită, Spaimîntată, rătăcită, Pe fereastră se pleca, Vrînd în foc as-arunca; Dar deodată ochii săi Au zărit două scîntei Pintre flacări strălucind, In văzduh voios sărind, Cătră stele tot suind, Ş-amîndouă pintre ele Prefăcîndu-se în stele. Faţa ei, l-acea privire, Străluci de fericire, Cum s-aprinde alba lună Dup-o aprigă furtună; Şi cu grabă-n veselie Ieşind noaptea pe cîmpie, Ea se duse aiurind, Cu ochii la cer privind, Cum se duce neoprit Dorul cel nemărginit! IV Înşiră-te, mărgărite, Pe lungi fire aurite, Ca duioasa mea poveste, Că-nainte mult nu este: Pe cea vale de mohor, Ung-un limpede izvor, 305 [306] 1/ , Mama doamnă stă culcată Şi cu dragoste tot cată Cînd la cerul înstelat, Unde doru-i au zburat, Cînd pe faţa apei line, Unde-a cerului lumine Se prevăd, se oglindează Şi în taină scînteiază, Biata mamă-ncet suspină Şi cu-o floare de sulcină Ea dismiardă-ncetişor Faţa micului izvor, Ş-apoi stă, şi tot priveşte, Apa cînd se limpezeşte, Care stele mai întăi Au să iasă-n faţa ei ? Umbra nopţii de pe vale Se pătrunde de-a ei jale Şi ascultă în tăcere Şoapta-i plină de durere. Căci ea stelele des CÎntă Şi, plîngînd, astfel ea CÎntă : «Cîte stele sînt pe cer, Pînă-n ziuă toate per, Numai două-s stătătoare Pîn' la răsărit de soare, Şi îngînă dorul meu ... Coborî-le-ar Dumnezeu! Stelişoare, blînde stele, Ochişori inimei mele ! Pre pămînt voi v-aţi închis Şi în ceruri v-aţi deschis Să priviţi la dorul meu ... Coborî-v-ar Dumnezeu! GOB [307] Bine v-a fi vouă, bine, In cel rai cu vii Iumine, Dar nici raiul nu e lin Ca al mamei dulce sîn ! Ah! copii, la sînul meu Coborî-v-ar Dumnezeu 1» O! minune 1 sus, în cer, Două stele iată per! Şi cu zborul dc săgeată Prin văzduh iată-le, iată Că vin iute şi voioase, Lăsînd urme argintoase, Pîn' ce cad lîngă izvor Intr-un lung, întins ogor, Şi se fac din două stele Două mărgărităreJe ... Cine-n lume, cine poate Mările să le înoate, Codrii vechi să mi-i pătrunză Ca să numere-a lor frunză? Cine poate-avea aflare Cîte valuri sînt pe mare, Cîte raze sînt în soare, Cît parfum e într-o floare? Numai dorul mamei poate Să pătrundă-n lume toate, Ca să afle mîngăiere La cumplita sa durere ! Astfel doamna, ca-ntr-un rîu, Intră-n lanul cel de grîu, Şi tot cată nencetat Stelele care-au picat. Spic de spic ea îl culege, Grîu-n palme îl alege 807 [308] Şi-l sărută, şi-l dismiardă, Copilaşii să nu-şi peardă 1 Zi de vară pînă-n seară Ea din lan nu iese-afară, Spicuieşte, spicuieşte, De odihnă nici gîndeşte ! Iar cînd lanul s-au sfîrşit, Iată, Doamne! c-au găsit Intr-un spic frumos şi mare Două mici mărgăritare! Şi de-atunci mama duioasă, In răpire a-i drăgăstoasă, Tot înşiră, visătoare, Preţioasele-i odoare Şi la sînu-i tot le strînge, Apoi rîde, apoi plînge, Le deşiră cînd şi cînd Şi le-nşiră iar, cîntînd: «Înşiră-te, mărgărite, Pe lungi fire auri te, Precum lacrimile mele Se-nşiră curgînd la stele! Înşiră-te, mărgărite, Pe lungi fire auri te, Ca şi anii mei de jale Pe-a durerei tristă cale! înşiră-te, mărgărite, Pe lungi fire aurite, Pîn' ce dorul bietei mume Va-nceta de-a plînge-n lume h" Mirceşti , [309] PASTELURI 1862-187 ... [310] [311] SERILE LA MIRCEŞTI Perdelele-s lăsate şi larnpele aprinse ; In 'sobă arde focul, tovarăş mîngăios, Şi cadrele-aurite, ce de păreţi sînt prinse Sub palidă lumină, apar misterios. Afară plouă, ninge! afară-i vijelie, Şi crivăţul aleargă pe cîmpul înnegrit; Iar eu, retras in pace, aştept din cer să vie O zînă drăgălaşă, cu glasul aurit. Pe jilţu-mi, lîngă masă, avînd condeiu-n mînă, Cînd scriu o strofă dulce pe care-o prind din zbor, Cînd ochiu-mi întîlneşte ş-admiră o cadină Ce-n cadrul ei se-ntinde alene pe covor. Frumoasă, albă, jună, cu formele rotunde, Cu pulpa mărmurie, cu sînul, dulce val, Ea pare zea Venus cînd a ieşit din unde Ca să arate lumei frumosul ideal. Alăture apare un cîmp de aspră luptă, Pătat ou sînge negru acoperit ou morţi. Un june-n floarea vieţii strîngînd o spadă ruptă Ţinteşte ochii vestezi pe-a veciniciei porţi. 311 [312] Apoi a mea pnvlre prin casă rătăcindă Cu jale se opreşte pe un oraş tăcut, Veneţia, regină, ce-n marea se oglindă Făr-a videa pe frunte-i splendoarea din trecut. o lacrimă ... dar iată plutind pe-a mărei spume O sprintenă corvetă, un răpide-alcyon; Şi iată colo-n ceruri pribejile din lume, Cucoarele în şiruri zburînd spre orizon. O 1 farmec, dulce farmec a vieţii călătoare, Profundă nostalgie de lin, albastru cer I Dor gingaş de lumină, amor de dulce soare, Voi mă răpiţi cînd vine în ţară asprul ger 1 ... Afară ninge, ninge, şi apriga furtună Prin neagra-ntunecime răspînde reci fiori, Iar eu visez de plaiuri pe care alba lună Revarsă-un val de aur ce curge pintre flori. Văd insule frumoase şi mări necunoscute, Şi splendide oraşe, şi lacuri de smarald, Şi cete de sălbatici prin codri deşi perdute, Şi zîne ce se scaldă în faptul zilei, cald. Prin fumul ţigaretei ce zboară în spirale Văd eroi prinşi la luptă pe cîmpul de onor, Şi-n tainice saraiuri minuni orientale Ce-ri suflete deşteaptă dulci visuri de amor. Apoi închipuirea îşi strînge-a sa aripă; Tablourile toate se şterg, dispar încet, Si mii de suvenire mă-ncungiură-ntr-o clipă In faţa unui tainic şi drăgălaş portret. 312 [313] Atunci inima-mi zboară la raiul vieţii mele, La timpul mult ferice în care-am suferit, Ş-atunci păduri şi lacuri, şi mări, şi flori, şi stele Intoană pentru mine un imn nemărginit. Aşa-n singurătate, pe cînd afară ninge, Gîndirea mea se primblă pe mîndri curcubei, Pîn'ce se stinge focul şi lampa-n glob se stinge, Şi saltăcăţeluşu-mi depe genunchii mei. :'vlirceşti, 1 8 6 7 [314] SFîRŞIT DE TOAMNĂ Oaspeţii caselor noastre, cocostîrci şi rîndunele, Părăsit-au a .lor cuiburi ş-au fugit de zile rele; Cîrdurile de cucoare, înşirindu-se-n lung zbor, \ Pribegit-au urrnărite de al nostru jalnic dor. Vesela verde cîmpie acu-i tristă, vestezită, Lunea, bătută de brumă, acum pare ruginită; Frunzele-i 'cad, zbor în .aer, şi de crengi se deslipesc, Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc. Din tuspatru părţi a lumei 'se ridică-nalt pe ceruri, Ca balauri din poveste, nouri negri, plini de geruri. Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori Trece-un cîrd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori. Ziua scade; iarna vine, vine pe crivăţ călare! Vîntul şuieră prin hornuri, răspîndind înfiorare. BOlii r.ag, oaii rănche.ază, cînii latră la un loc, l Omul, trist, cade pe gînduri şi s-apropie de foc. Mirce.şti, 1 8 6 7 314 [315] IARNA Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă, Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă; Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi, ) Răspîndind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi. Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară! Cu o zale argintie se îmbracă mîndra ţară; Soarele rotund şi palid se prevede lJ?intre l)Ior� Ca un vis de tinereţe pintre anii trecători. Tot e alb pe cîmp, pe dealuri, împregiur, în depărtare, Ca fantasme albe plopii înşiraţi se perd în zare, Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum, Se văd satele perdute sub clăbuci albii de fum. Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare Străluceşte şi dismiardă oceanul de ninsoare. fată-o sanie uşoară 'care trece peste văi... In văzduh voios răsună clinchete de zurgalăi. 815 [316] GERUL Gerul aspru şi sălbatic strînge-n braţe-i cu jălire Neagra Iuncă de pe vale care zace-n amorţire; El ca pe-o mireasă moartă o-ncunună despre ziori .... C-un văl alb de promoroacă şi cu ţurţuri lucitori. Gerul vine de [a munte, la fereastră se opreşte, Şi, privind la focul vesel care-n sobe 'străluceşte, El depune flori de iarnă pe cristalul îngheţat, Crini şi 'roze de zăpadă ce cu drag le-a sărutat. Gerul face cu-o suflare pod de gheaţă între maluri, Pune sbreşinelor 'casei o ghirlandă de cristaluri, \ Iar pe feţe de copile înfloreşte trandafiri, Să ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri. Gerul dă aripi de vultur cailor în spumegare , Ce se-ntrec pe cîmpul luciu, scoţînd aburi lungi pe nare, � O ! tu, gerule năprasnic, vin', îndeamnă calul meu Să mă poarte ca săgeata unde el ştie, şi eu ! 316 , [317] VISCOLUL Crivăţul din meazănoapte vîjie prin vijelie, I Spulberînd zăpada-n 'ceruri de pe deal, de pe cîmpie. Valuri albe trec în zare, se aşază-n lung troian, Ca nisipurile dese din pustiul african. Viscolul frămîntă lumea l... Lupii sun les după pradă, Alergînd, urlînd în urrnă-i prin potopul de zăpadă. Turmele tremură; oorbii zbor vîrtej, răpiţi de vînt, Şi răchiţile se-ndoaie lovindu-se de pămînt. Zberăt, raget, ţipet, vaiet, mii de glasuri spăimîntate, Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate, Şi-n departe se aude un nechez răsunător ... Noaptea cade, lupii urlă ... Vai de cal şi călător! Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n cimp latrare şi zăreşte cu uimire O 'căsuţă drăgălaşă cu ferestrele lucind, Unde dulcea ospeţie îl întîmpină zîmbind! 24 317 [318] SANIA Zi cu soare, ger cu stele L. Hai, iubită, la primblare. Caii muşcă-a lor zăbale, surugiul e călare; Săniuţa, cuib de iarnă, e cam strimtă pentru doi... Tu zimbeşti ? ... Zîmbirea-ti zice că e bună pentru noi. Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe, Răpind sania uşoară care lasă urme albe. Surugiu! chiuieşte ; caii zboară ca doi zmei Prin o pulbere de raze, prin un nour de scîntei. Pe cîmpia înălbită, netedă, strălucitoare Se văd insule de codri, s-aud cîni la vînătoare, Iar în [unea pudruită cu mănunt mărgăritar Saltă-o veveriţă mică pe o creangă de stejar. Acum trecem prin poiene, acum trecem prin zăvoaie ; Crengile-aninate-n cale ning steluţe şi se-ndoaie. Iată-o gingaşă mlădiţă dulce-n umbră, tainică la foc de stele 1 Ca grădinele Armidei, ai un farmec răpitor, Şi Siretul te încinge cu-al său braţ dismierdător. Umbra ta, răcoritoare, adormindă, parfumată, Stă aproape de lumină, prin poiene tupilată. Ca o nimfă pînditoare de sub arbori înfloriţi, Ea la sînul ei atrage călătorii fericiţi. Şi-i încîntă, şi-i îmbată, şi-i aduce la uitare Prin o magică plăcere de parfum şi de cîntare, Căci în line, luncă nr:lgă, lot ce are suflet, grai, Tot şopteşte de iubire În frumoasa luna mfl}! 338 [339] MALUL SIRETULUI Aburii uşori a nopţii ca fantasme se ridică Şi, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despică. Rîul luciu se-neovoaie sub copaci ca un balaur Ce în raza dimineţii mişcă solzii lui de aur. Eu mă duc în faptul zilei, mă aşez pe malu-i verde Şi privesc cum apa curge şi la cotiri ea se perde, Cum se schimbă-Il vălurele pe prundişul lunecos, Cum adoarme la bulboace, săpînd malul năsipos. Cînd o salcie pletoasă lin pe baltă 'Se coboară, Cînd o mreană saltă-n aer după-o viespe sprintioară, Cînd sălbaticele raţe se abat din zborul lor, Bătînd apa-ntuneoată de un noul' trecător. Şi gîndirea mea furată se tot duce-ncet la vale Cu cel rîu ..sare-n veci curge, făr-a se opri din cale. Lunca-rîTgiuru-mi clocoteşte; o şopîrlă de smarald" Cată ţintă, lung la mine, părăsind năsipul cald. 339 [340] FLORI DE NUFĂR Prin trestia din baltă ce-n aer se rnlădie Răsună-n dimineaţă o tainică-armonie. Sînt zîne ce se scaldă în fragedele zi ori ? Nu-s zîne, dar copile, a zinelor surori. Vergini1e în apă intrat-au cu sfială, Ş-acum se joacă vesel în dulce a-i răcoreală, Şoptind, privind in undă albastru] cer senin, Umplînd cu flori de nufăr cămeşa de la sîn. O rază aurie prin stuhul des pătrunde Şi gingaş luminează în cuibul ce le-ascunde Comori de tinereţe, comori de fericiri, Încîntătoare forme de albe năluciri. Priviţi! cetatea verde se mişcă, se deschide. O mîndră copiliţă apare, iese, rîde Şi lunecă... Deodată, rotunzi şi albiori, Apar la foc de soare doi nufări plutitori. 340 / [341] CONCERTUL IN LUNCĂ In poiana tainuită unde zbor lu�rUe. lună, Floarea oaspeţilor luncii cu grăbire se adună, Ca s-asculte�o--cihtărea!ă revenită-n primăvară Din străinătatea neagră, unde-i viaţa mult amară. -'" Roi de flacări uşurele, lucioliscînteitoare Trec în aer stau lipite, de luminărele-t: floare a) Hăspîndind prin crengi, prin tufe o văpaie albăstrie Ce măreşte-n mezul nopţii dalba luncii feerie. Iată, vin pe rînd, păreche, şi pătrund cole-n poiană Buţorelul vioi, rumen, cu năltuta odoteană, Frăţiori şi romăniie care se atin la drumuri, Clopoţei şi niăzărcle, irnbătate de parfumuri. Iată frageda sulcină, stelişoare, blînde nalbe, Urmărind pe busuiocul iubitor de sînuri albe. Dediţei şi garoiue, pirguite-n foc de soare. Toporaşi ce se închină gingaşelor lăcrimioare. a) Luminările-n floare sînt florile numite luminărica-Dom­ uului. 3-41 [342] Vine cimbrul de la cîmpuri cu [etica ele la vie, N uţărul din baltă vine Întristat, fără sotie, Şi cît el apare galbin, oacheş ele oioiele Se retrag de el departe, rîzînd vesel între ele. In poiană mai vin încă elcgante floricelc, Unele-n condurii doamnei şi-n rochiţi de rindunele, Altele purtînd în frunte, înşirate pe o rază, Picături de rouă dulce care-n umbră scînteiază. Ele merg, s-adună-n grupe, se feresc de buruiene Şi privesc sosind prin aer zburători cu mîndre pene, Dumbrăvenci, ganguri de aur ce au cuiburi de matasă, Ciocîrlii, oaspeţi de soare, rîndunele,-oaspeţi de casă. Mierle vii şuierătoare, cucul plin Lle îngîmfare, Caiţa ce imitează orice sunete bizare, Stigleţi, presuri, macalendri ce prin tufe se alungă Şi duioase turturele cu dor lung, cu jale lungă. Iată, vin şi gindăccii în hlamid.- srnăltuitc : lată grieri, iată flutura cu-aripioare pudruite, Şi culbeci care fac coarne purtîndu-şi casa-n spinare ... La ivirea lor poiana clocoteşte-n hohot mare. Iată-n urmă şi albine aducînd în gură miere ... Zburătorii gustă-n grabă dulcele rod cu plăcere, Apoi sorb limpidea rouă din a florilor potire, <, Şoptind florilor în taină blînde şoapte de iubire. Dar, lărere ! ... Sus pe-un Frasin un lin freamăt se aude ! ... Toţi rămîn în aşteptare. Cîntăreaţa-ncet prelude. Vîntul tace, frunza deasă stă în aer neclintită ... Sub o pînză de lumină lunea parc adormită. 342 [343] în a nopţii liniştire o divină melodie Ca suflarea unui geniu pintre frunzi alin adie, Şi tot creşte mai sonoră, mai plăcută, mai frumoasă, Pîn' ce umple-ntreaga luncă de-o vibrare-armonioasă. Gînditoare şi tăcută luna-n cale-i se opreşte. Sufletul cu voluptale în estaz adînc pluteşte, Şi se parc că s-aude prin a raiului cîntare Pe-ale îngerilor harpe lunecînd mărgăritare. E privighitoarea dulce care spune cu uimire Tainele inimei sale, visul ei de fericire ... Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume ... Macul singur, roş Ia faţă, doarme, dus pe ceea lume! [344] VINĂTORUL Vinătorul pleacă grabnic la a ziorilor ivire, Şi pe soare, falnic oaspe, îl salută cu iubire. Lumea veselă tresare, mii de glasuri sunătoare Celebrează însoţire a naturei cu mîndrul soare. Valuri Iimpide de aer, ca o mare nevăzută, Trec alin pc faţa lumii şi din treacăt o sărută. Pe cîmpia rourată pasul lasă urmă verde, Ce-n curînd sub raza caldă se usucă şi se perde. Vînătorul soarbe-n cale-i răcoreala dimineţii, Admirind jocul luminei pe splendoarele verdeţii, Admirînd în umbra caldă florile de prin poiene, Şi pîraie cristaline, şi vultani cu mîndre pene. Pe colnic, În zarea lum-ii, Ull plop mar .. se ridică, Cu-a lui frunză argintie făcînd umbră pe vălcică, Vînătorul la tulpină-i cade-n visuri iubitoare ... pouă veveriţi pe-o creangă rîd de arma-i lucitoare. 344 [345] PUNTEA Şoapta nopţii se .aude suspinînd ,încetişor; Arborii prin întuneric dau un freamăt sunător, Şi deodată Aurora se iveşte radioasă, Ca un ochi ce se deschide sub o geană luminoasă. Dulce, veselă, rozie, scumpă ca un vis iubit, Ea-şi ia zborul peste lume de la mîndrul răsărit Şi-utîlneşte-n a sa cale o copilă cosînzcană Cc-Î scaldată '111 năvalnic şi-n sin poartă odoleană ul. S-a oprit copila tristă pe o punte ele stejar, . Plînsu-l lin pe sîn îi cade ca un scump mărgăritar; Iar pîrîul de la maluri smulgînd floare după floare, Le depune cu şopti re lîngă albelc-i picioare. "De ce plîngi ? ... îi zice-o rază pe-a ei frunte strălucind. Tu eşti jună, eşti menită să trăieşti, să mori iubind; Pentru tine-orice durere trebuie ca să se curme ... Nouri sînt ce nu fac umbră şi dureri ce nu lasă-urme." a) Fetele ele 1:1 \ouă Îşi L1e scăldătoare de năvalnic (pleris) şi poartă pe de flori elI' odolcană (caleriana), pentru ca să de­ vie mai otrăgătoure. 345 [346] BALTA Aerul e viu şi proaspăt 1. .. el trezeşte ŞI învie Peptul, inima şi ochii peste carii lin adie. Balta-n aburi se ascunde sub un văl misterios, Aşteptînd voiosul soare ca pe-un mire luminos. Ceru-n zare se roşeşte; mii de' vrăbii deşteptate Ciripesc şi se alungă pe girczi netrierate. Balta vesel clocoteşte de-un concert asurzitor, Şi din ochiuri se înalţă cîrd de raţe ca un nor. / Pint�� stuh.ul ce sev mişc:ă i�ll:t-oOunl:'e �ÎI0toare! Şerpii dungi se-ncolaceaza sub a n�itat floare; Raţele prin moşunoaie după trestii se ascund, Şi pe sus nagîtii ţipă, lişiţele dau în fund. Răspîndind fiori de moarte, luntrea cea de arme plină Cînd la umbră se doseşte, cînd s-arată la lumină; Iar pe mal, în liniştire, un bătlan, păşind încet, Zice: "N u-i peirea lumei... vînătorul e poet 1" 346 [347] FîNTîNA Pe cărarea înflorită care duce la fîntînă, În ştergar şi în catrinţă, merge-o sprintenă romana; Ea la brîu-i poartă furcă şi la sîn un pruncuşor, Cu guriţa lui lipită de al laptelui izvor. Nevăstuica trece iute, torcînd lîna din fuioare Şi sucind fusul vîrtclnic ce-o atinge la picioare. Păsărelele-rnpregiuru-i zbor voioase şi cîntînd, Ea zîmbeştc şi tot merge, pruncuşoru-i sărutînd. Iată,-ajunge la fîntînă, ş-acolo se întîlneşte C-un drumeţ din lumca-ntreagă, care lung la ea priveşte, Apoi cumpăna o pleacă, apoi scoate la lumină Şi vecinei sale-ntinde o cofită, albă, plină. Româncuţa mulţămeşte, suflă-ncet peste cofită Şi cu apa nencepută udă rumen a-i guriţă; Iar drumeţul după dînsa bea, fugarul îşi adapă Şi se jură că pc lume nu-i aşa de dulce apă. 347 [348] SECERIŞUL Ciocîrlia CIrIpIt', filfîind din anpioare, Pe o scară de lumină se coboară de sub soare. Aerul e-n neclintire, el devine arzător; Prepelita cîntă-ri �J.1îie, grierul cîntă-ri mohor, In cel lan cu spicuri nalte au intrat secerătorii, Pe cînd era Încă umed de răsuflu] autorii. Toţi, priviudu-i de departe, par că-noată-n galbui rîu, Fetele fără ştergare şi flăcăii fără brîu. Secerea, crai-nou de moarte, mereu taie, spicul cade. Prepelita Î!ji ia puii şi S0 duce: lanul scade. Iar în urmă, holda mîndră, răsturnată prin bucăţi, Se ridică-n snopi de aur, se clădeşte-n jumătăţi. Mai departe, lucrînd iute, un flăcău ş-o fată mare De tot snopul îşi dau gingaş o furişă sărutare, Cînd o pasere măiastră, peste lan trecînd uşor, Zice: "Dulce-a mai fi pînea de la snopurile lor l" ':>48 [349] COSITUL Faptul zilei se aprinde pe a dealurilor frunte, Ş-Lln rîu falnic de lumină se revarsă peste munte. J arba coaptă străluceşte, ea se clatină la vînt, Ş-a ei umbră lin se mişcă în dungi negre pe pămînt. lată, vin cosaşii veseli, se pun rînd. Sub a lor coasă Cîmpul ras rămîne verde ea o apă luminoasă. Unii brazdele răstoarnă, în căpiti alţii le-adună, Le clădesc apoi in stoguri şi cu stuh le încunună. Mai devale-n cea dumbravă cu poiana tainuită, Unde umbra pare verde )i de flori e-mbalsămită, Coasele sub teaca udă zinghenesc răsunător. Din căpiţă în căpiţă dumbrăveanca saltă-n zbor. Un flăcău, cosind deoparte, lîngă-o tufă de sulcină, Vede iarba încîlcită, frîntă pe la rădăcină. "Ce să fie ? ... Cuib de Ieară ? ... O! minune!" zice el, Şi, zîmbind, se pleacă iute de culege ... un cerceI ! 26 349 [350] PORTRET dedicat doamnei X ... Y ... Z ... Superbă, maiestoasă, te simţi că eşti regma, Căci fruntea-ţi se înalţă cînd lumea se înclină. Şi imnul omenirei, un imn de adorare, Ajunge pîn' la tine în slabă suspinare. Ai ochi ca doi luceferi din aspra meazănoapte, Ce-ngheaţă de departe a inimilor şoapte. Privirea ta măreaţă de-abia se rătăceşte Pe turma-ngenuncheată ce-n taină te slăveşte. Chiar soarele ferbinte, de-ar vrea cu fericire Să-şi schimbe nemurirea pe-o viaţă de iubire, Ar stinge-a sale raze pe inima-ţi de gheaţă, Şi lumea tristă-ar zace sub o eternă ceaţă. Nici o mîndrie mare nu-ntrece-a ta mîndrire ! Nici spada nu întrece cumplita-ţi nesimţire! Nici marmura cioplită albimea ta nu-ntrece ... Ca luna-n mezul iernei frumoasă eşti şi... rece! 350 [351] 26< PORTRET dedicat princesei Natalia Chica Plăcută, simţitoare, în toate graţioasă, EşN dulce ea seninul de zi primavaroasă, Şi ochiul ce oglindă cu drag fiinţa ta Nimic în astă lume nu-l poate întrista. Tot sufletul ferice s-apropie de tine Ca de-o sperare vie, ca de un ceresc bine, Şi nu vrea să mai zboare, simţind că a găsit In sufletul tău gingaş un frăţior iubit. Ai farmecul puternic ce-aprinde-n omenire Avîntul de mari fapte, dorinţi de nemurire. Tu poţi să dai c-un zîmbet, c un singur sărutat O patrie iubită la tristul exilat. Oricine te zăreşte e mulţămit de viaţă, Că-ţi rîde veselia ş-amorul dulce-n faţă. Eşti cea mai dragalaşă minune cu ochi vii. Eşti cea mai adorată... şi numai tu n-o ştii! 1 8 5 ... 351 [352] PE COASTELE CALABREI Pe coastele Calabrei vaporu-naintează Ia unda luminoasă ce noaptea fosforează; El taie-o brazdă lungă pe-al mării plai senin, Şi luna, vas de aur, pluteşte-n ceruri lin. In dreapta, pe-ntuneric, se-naltă-un negru munte. Vulcanul bătrîn Etna, cu lava stinsă-n frunte; Sehastru ce cunoaşte al globului mister, EI parc că Jiu sînu-i azvîrle stele-a cer. In stînga e Carybda sălbatică, stîncie. Din zare se întinde o punte argintie Pe care se îndreaptă vaporul legănat, Ce calcă orizonul 'ClI stele semănat. Dorm valurile mării sub atmosfera caldă. In baie azurie Sicilia se scaldă; Şi-n umbră călătorul, ţin tind ochii spre mal. Aspiră-al Syracusei parfum oriental. 352 [353] UNDA-RAIA a} Pe zidul din Alhambra 11l('('�le-n răsărit Un chiosc in filigrană de marmură-aurie. Cu stîlpi şi arabescuri de jur împodobit, Prin care se-ntrevedc năllimea azurie, Acolo se arată, cînd ziua-i spre apus, Frumoasa Unda-Baia, regina de Grenada; Şi maurii elin Vega V) se jură că pe sus Se primblă o hurie lucindă ca zăpada. Minunea admirată de mauri şi creştini, Ea vine-n chiosc alene, priveşte prin zăbrele, Şi-i place să arunce a rod iei rubini, Pc care-i prind în spaţiu voioase păsărelc, Dar iată r-ă şiraglll de alb mărgăritar Alunecă pe braţu-l şi cade-n funel devale. Don Peclro de Castilia, trecînd, îl ia în dar, Zîmbeşte la regină şi pasă mîndru-n cale! ti) Fiica t:t'llli cii' pC' 1If'Jl1� rege arab, Bo.ilulil, C'\)'C' a stăpî­ nit Gronada. b} Vega c cimpi.t mănoasă ce se întmrlc sub zidurile Gre­ natiei. 353 [354] CALEA-ROBILOR a) Pe cerul nalt luceşte un rîu albiu de stele, Ce curge spre Moldova din tainicul noian ; Ca flotă luminoasă, luceferii prin ele Cu trieră în umbră cere scul ocean. Din cînd în cînd desprinsă din bolta cea profundă O stea albastră cade şi-n spaţiu s-acufundă, Trăgînd pe plaiul negru o brazdă argintie, Ce-n clipă-i trecătoare ca viaţa-n vecinicie! Sub cerul fără margini, spre mîndrul răsărit, Se-ntinde-n umbra nopţii un cîmp nemărginit, Pustiu şi trist ca golul ce lasă-n urma lor În inimi iubitoare iubiţii carii mor. Şi rîul cel de stele e călăuzul tainic Ce duce la Moldova pe rătăcitul cainic ; Şi cîmpul e Bugeacul cu orizonuri mari, Bătut de oameni searbezi ce fug de la tatari. a) Românii dau nume de Calea-robilor acelei aglomerări de stele care formează pe faţa cerului un soi de riu luminos (voie lacteeţ. Pc timpul năvălirei tatarilor, robii carii scăpau din mînele lor se întorceau la Moldova, luîndu-se pe direcţia acelui fenomen ceresc. 354 [355] BUCHET Calul favorit a d-rei Maria Decan In poveştile frumoase ce se spun la şezătoare Slut cai ageri, iuţi ea gîndul şi cu darul de cuvînt, Unul galbin ca porumbul, aurit la foc de soare, Altul negru ca păcatul... amîndoi copii de vînt 1 Ei Întrec în răpegiune rîndunica spăriată: Peste nouri, peste mare duc vitejii Ieţi-Irumoşi. Ochii lor aruncă fulgeri carii fearele săgeată, Şi copita lor ucide mari balauri fioroşi. Mai sînt cai traşi prin verigă şi cu mintea năzdrăvană, Mindri ca o nălucire şi ca fluturi de uşori. Ei, cînd poartă-n lumea albă pe Ileana Cosinzană, Fără ea să le îndoaie calcă gingaşele flori. Eu credeam pc Vinteş, Gram a) că-s închipuiri visare In geroase nopţi de iarnă lîngă focul de stejar; Am văzut -însă C\I ochii în .a mea vecinatate Cal mai mîndru decît visul, alb ca un mărgăritar. Şoimul tău, Mitică dragă, poartă-o zale ninsorie Cc luceşte ele departe sub seninul luminos. a) Nume de cai din poveşti. 355 [356] Tu-l iubeşti, el o cunoaşte; e frumos, el încă-o ştie, Şi ca lebăda pe apă se alintă graţios. Cînd te vede, el te-admiră; oînd te-aude, el nechează Şi te cheamă, şi îi place să-I dismierzi încetineI. Glasul tău îl îmblinzeşte, mîna ta îl încordează; El trăieşte pentru tine, şi tu, dragă, pentru el. Amîndoi aveţi un suflet, zburînd vesel pe cîmpie, Dulce, falnică păreche! tablou viu, încîntător! El pe tine te-mprumută c-un avînt de bărbăţie, Tu îl împrumuţi pe dînsul cu-al tău farmec răpitor. Şi oricine vă zăreşte zice-n sine cu-admirare : "Aşa cal, aşa copilă ! ... Ea frumoasă, el frumos 1 Pare dulcea primavară lin primblată-n legănare Pe un snop de crini ce zboară pe sub soarele voios." [357] MANDARINUL Mandarinu-n haine scumpe de matasă vişime, Cu frumoase flori de aur şi cu nasturi de opal, Peste coada-i de păr negru poartă-o vînătă chitie Care-n vîrf e-mpodobită c-un bumb galbin de cristal. J) Fericit, el locuieşte un măreţ palat de vară Plin de monstri albi de fildeş şi de jaduri pretioşi. 1)' Mari lan teme transparente. de o formă mult bizară, Răspind noaptea raze blînde pe balauri Iioroşi. o deschisă galerie, unde-a soarelui lumină Se strecoară-n arabescuri prin păreţii fini de lac. Prelungeşte colonada-i pe-o fantastică grădină Ce inirează flori de lotus în oglinda unui lac. Ochiul vesel întîlneşte, pe colnice-nverzitoare, Turnuri nalte şi pagode, unde cîntă vechiul bonz rJ, Şi auzul se resimte de vibrări asurzitoare, De răsunetul metalic al tam-tamului de bronz. cI) a) Bumbii de oris tal , prin diversele lor colori, desemnă rari- glll'ile mandarinilor, Coloarea galbină e cea mai disttusă. b) [adul e o peatră foarte scumpă şi apreţuită de chinezi. c) Bonz e preot chinez. d} Instrument de metal în formă rotundă, care produce un sunet prelungit cînd e lovit şi care servă la ceremoniile reli­ gioase. 357 I 'H [358] Iată-o joncă aurită pe albastrul apei line a), Cu vintreli de rogojină şi cu vîsle de sandal. In lăuntru ride visul Icricirilor divine, Mandarina cu ochi galişi şi cu sînul virginal. Ea-n grădină se coboară şi-n palat apoi dispare, Pe nisipcăloînd alene cu-ale ei picioare mICI. Nor de fluturi zboară-n cale-i şi cu-a lor aripi se pare Csar voi s-o mai oprească pintre arborii pitici. b) Ea se duce-n galerie s-o dismierde mandarinul ! ... Graţioasă, pinditoare, sub cortelu-i de atlaz, Il invită cu ochirea, cu surîsul, cu suspinul, Ca să guste voluptatea amorosului estaz. Dar el stă în trîndăvie pe-un dragon de porcelană. La minune le frumoase ce-i zîmbesc - nesimţitor, Soarbc ceaiul aroma tic din o tasă diafană Şi cu drag se uită-n aer la un zmeu zbîrnîitor. a} Joncă e corabie chineză de o formă bizară. b) Una din cele mai stranii Iantezii a chinezilor consistă a reduce toţi arborii la proporţii de copăcei pitici În grădi­ nele lor. , [359] PASTEL CHINEZ dedicat el-lui 1..\.C. Pe-un canal îngust ce curge ca un şerpe cristalin Sc înşiri! chioscuri albe, cu lac luciu smălţuitc. Tot ce-i nobil, avut, mare şi puternic la Pekin fu răcoarea lor plăcută duce zile fericite. Pe sub nalte coperişuri care-n margini s-albiesc, Galerii cu 'mari lanterne şi cu sprintene coloane Au comori de plînte rare ce la umbră înfloresc Şi-n ghirlande parfumate se revarsă pe balcoane. Papagali verzi, roşi şi galbini, iubitori de dismierdări, Prin zăbrele nurite zbor chemaţi de glasuri dalbe. Şi pe buze rumeoare, cuib voios de sărutări, Ei culeg zîrnbiri divine, ei culeg migdale albe. Apoi veseli, cu-a lor pradă, se PWl hoţii zburător! Cînd pe mîndre paravane de matasă diafană, Cînd pe crengi, cînd pe basinuri de albastră porcel.mă, Unde viu se joacă-n faţă peşti cu solzii lucitori. Ş-o momiţă strîmbătoare, sărind iute-n urma lor De pe umerii de fildeş unui zeu grotesc de China, Cade-n şahul de pe masă şi răstoarnă. pe covor Doi nebuni peste un rege şi un turn peste regina ... 359 [360] Pe canal tH'Î poduri strîmte ca trei arcuri sc întind; A lor margini cizelate în şiraguri de inele Poartă zmci cu ochi fantastici, carii noaptea se aprind, Şi catarguri poleite, cu lungi flamuri uşurcle, Iar în fund, peste desimea de pagode azurii, Ca un bloc de porcelană, falnic, sprinten se ridică Un turn nalt cu şepte rînduri şi cu şepte galerii. Unde ard în casolete flori de plantă-aromatică. PI-' lin pod păşeşte-alene fiica unui mandarin, Sub cortelul de crep galbin care-I pleacă despre soare, Ferind peliţa-i de aur şi rotundu-i pept de crin, Şi guriţa-i cu benghi negru ca un gîndăcel pe-o floare. Umbra ei pe faţa apei, de pe pod uşor plutind, Cu-o mişcare voluptoasă trece lin şi se opreşte Pe o joncă unele şede Ull om tînăr pescuind ... El tresare, ualţă ochii şi cu dragoste zîmbeşte. Iar colo-n vecinătate, sus, în turn, ca un hurez, Un bătrîn, pindind cu ochiul, taina dulce o surprinde ... El desemnă-ncet tabloul pe hîrtie de orez, Şi se pare că hîrtia sub peuiţă-i se aprinde ! [361] BARAGANUL Pe cea cîmpie lungă a cărei tristă zare Sub cer, în fund, departe, misterios dispare, Nici casă, nici pădure, nici rîu răcoritor, Nimic nu-nveseleşte pe bietul călător. Pustietatea goală sub arşiţa de soare Tn patru părţi a lumei se-ntinde-ngrozitoarc, Cu iarba-i mohorîtă, cu negrul ei pămînt, Cu-a sale mari vîrtej uri de colb ce zboară În vînt. De mii de am m sînu-i dormind, zace ascunsă Singuratatea mută, sterilă, nepătrunsă, Ce-adoanue-n focul verii l-al grieriior hor Şi iarna se deşteaptă sub crivăţ în fior. Acolo floarea naşte şi moare-n .primavară, Acolo pere umbra în zilele de "ară, Şi toamna-i fără roadă, 9-a iernii vijelii Cutrieră cu zgomot pustiele cîmpii. Pe cea savană-ntinsă şi cu sălbatic nume, Lung ocean de iarbă necunoscut în lume, O cumpănă se-nalţă aproape de un puţ, Şi-n orizon se-ndoaie ca gîtul unui struţ. 361 [362] Un car cu bivoli negri a stat lîngă fîntînă. Vro doi români în soare ş-o sprintenă română Incungiură ceaunul ce ferbe fumegos Pe foc, şi mai departe un cîne roade-un os. Pe car un copilandru priveşte-n departare ... Zadarnic ochii-i zboară din zare-n altă zare! Nici casă, nici pădure, nici rîu răcori tor, Nimic nu se arată pe cîmpul de mohor ! Din vreme-n vreme numai, lungi şiruri de cocoare Sub bolta albăstrie zbor tainic călătoare, Şi vulturi mari, prădalnici, cu gheare înarmaţi, S-adună, lăsînd puii pe vîrfuri de Carpaţi. Ah! dulce, glorioasă şi mult strălucitoare Va fi ziua de viaţă, oînd,pe sub mîndrul soare, Trecînd în răpegiune, un zmeu cu-aripi de IOl: Goni-va trista moarte ce zace-n acest loc! Mult vesel va fi cîmpul cînd vecinica-i tăcere Va dispărea deodată la glasul de-nviere Ce scoate zmeul falnic din gura lui de fer, Vestind noua răpire a focului din cer! Cannes, 20 marte 1 S '7 O / [363] VAL UL L UI ŢRAIA� a) Pe cîmpia dunăreană care fuge-n departare, Unde ochii se afundă dintr-o zare-n altă zare Ca pe sînul fără margini şi pustiu de ocean, Unind două orizonuri, iată valul lui Traian ! a} La început romanii nu se serveau decît de lintres (luntre) formate din copaci scobiţi ; în urmă ei se declară la navigaţie. şi avură vase de război, numite naves longae, bireme, tri­ Teme etc., care toate purtau nume înscrise pc proră, erau mişcate de visle şi ele suflarea vîntului În cela (veluri), şi aveau un lest de nisip, saburra (savură). Armata romană era .cornpusă de legioane; fiecare din aceste cuprindea zece cohorte sau şesezeci de centurii, în total 6.000 de ostaşi. De toată legioana erau Iipiţ! 300 de cavaleri, divizati în zece scadroane, numite turma, iar fiecare scadron, în trei decurii. O legioană se compunea ele trei soiuri de fantasini: hastati, principes şi iriarii , iar cu timpul se mai arl:1ogi un al patrule COIP, format din oeliti, sagitari şi [crentari, carii, fiind U�OJ' înarmaţi, luptau alară din ranguri. Cei mai multi erau străini, şi fiecare soldat avea şepte ţaoeline (lănci) de aruncat în duşmani. Armele romanilor erau: [aceltna, arcul, scut II 1, coiful, zalea (loNca), ca liga, un soi de încălţăminte ţintuită care acoperea piciorul drept. Oastea se găsea sub comanda lribunilor şi a centuriilor, carii purtau vergi de vie ca semne de rangul şi atribuţiile lor. După centurii, veneau alţi şefi, numiti optiones şi signiţerii, purtători de stindarde. Comanda supremă apar­ ţinea consulului, care îşi alegea Iocotenentii săi generali (legati). Ccner.ilul purta o manta, paludamentul sau chlanuţs, roşie, cu o hordură purpurie. Ofiţerii şi soldaţii purtau în timp de război o haină numită saguin, soi de manta deschisă, iar toga era haina lor în timp de pace. 363 [367] ­ , -»: �/��a./A� �_ - U?o. V� ��, =>:: d � t:::? � /_ � �-<-O'- v� VV7LI. C«.. 7'-'­ .g-���� c:..c ��� � I �1k4'..L /7a.: .� tk... �',.. 7/U.uZ gh�...r .. Facsimil al primei pagini din manuscrisul poeziei Pilotul [368] Pe colnicul rotund, verde, la al vînturilor şuier. Cîntă-n umbra lui Murgilă un păstor din al său fluier. Lîngă dînsul doarme-un cîne; pe sus zboară un vultan, Şi o turmă de oi blînde pasc pe valul lui Traian t 1 874 27 - Alexandri - Opere 1 [369] 1 1 1 MAREA MEDITERANĂ 1 Întindere-albăstrie, Nemărginit safir, a I mare, scumpă mie, Eu vecinic te admir I Eşti vastă, triumfală, Te mişti măreţ la vînt Ca mantie regală Lipită de pămînt, Şi vîntul care suflă Adoarme pe-al tău sîn, Ce saltă, se răsuflă Şi naşte flori de crin. Şi luna, zînă dulce, Cînd aerul e cald, Ii place să se culce In cuibu-ţi de smarald. Tu eşti atrăgătoare Ca visul început, Şi nu-I leagăn sub soare Ca tine de plăcut. S69 il r L [370] Nimic nu poate-n lume S-absoarbă gîndul meu Ca taina fără nume Ascunsă-n sînul tău. Nici un spectacul mare Nu poate-a mă-neînta Ca neagra-ţi tulburare, Sau liniştirea ta ... Cînd faţa ta-i senină, Chiar cerul înălţat Spre tine se înclină Să-ţi dea un sărutat. Cînd plaiu-ţi clocoteşte In munţi spumegători, Văzduhul se-nnegreşte, Pătruns de reci fiori, Şi lumea, spaimîntată De cruntele-ţi mugiri, Tresare cufundată In triste presimţiri; Iar sufletu-mi în zboru-i S-avîntă fericit Şi scaldă vesel doru-i In sînu-ţi răzvrătit. Il Scumpă Mediterană I Lac limpide şi lin I Oglindă diafană A cerului senin I 370 T L I [371] Mi-e drag pe-a tale maluri Visînd să vieţuiesc Şi, dus pe-a tale valuri, Plutind să rătăcesc. Mi-e drag să văd la soare, In orizon albind, Corăbii călătoare Ca pas eri pribegind. Atunci se-naripează N eîrnpăcatu-mi dor Si tainic le urmează Zburînd pe calea lor. Atunci, frumoasă mare, Al tău farmec iubit M-atrage-n depărtare Ca glasu-i îmblînzit, Şi lin, pe nesimţite, Cu gîndul vizitez Acele lumi dorite La care-ades visez: Atlantica Fioroasă Cu-a sale mari furtuni, Şi Asia frumoasă, Ş-a Indiei minuni. Atunci pe lîngă mine Aud un freamăt blînd De strofe dulci, divine, Ce mă uimesc pe rînd. 371 [372] Şi sufletu-mi s-aprinde Ca vesel vînător, Cercînd de a le prinde Din veselullor zbor. III Feerică plăcere, Poetic, dulce trai 1 Cerească renviere Intr-al magiei rai 1 Ferice care poate, Lăsînd a lumei mal, Cu geniul să-noate Prin naltul ideal 1... Eu simt un ceresc bine Cînd pot să zic voios L-a stelelor lumine Un imn armonios. Prin sferile-nstelate Pătrund şi văd uimit Fiinţele-adorare Ce trist m-au părăsit. Şi-mi pare că spre mine Un înger alb şi sînt, Zîmbind, păşeşte, vine De-mi zice ca să cînt... Ah 1 în a mea junie Necontenit cîntam; De dulce armonie Ferice mă-mbătam. S72 [373] Cîntat-am mintuirea Poporului strivit; Cîntat-am fericirea Iubind de-a fi iubit. Cîntat-am, plin de viaţă, Al vieţii dar plăcut Şi gloria măreaţă Măreţului trecut... Acum junia-i dusă In sîn la Dumnezeu 1 Steluţa mea-i apusă Din orizonul meu 1 ... Dar cînd, o 1 scumpă mare, In cale-mi te zăresc, Tresar, învii şi-mi pare Că iar întineresc, Ş-atunci, din amorţire Trezindu-mă incet, Simţesc cu fericire Că sînt încă poet 1 Nisa. 1 8 6 7 [374] ­ , TINĂRA CREOLĂ In balconul de pe mare Rita, gingaş adormind, Pintre gene-n departare Vede luna răsărind. Ochii galiş ea deschide Spre al cerului senin Şi ferice blînd surîde La al lunei zîmbet lin. Marea-n spume scînteiază, Cerul e strălucitor, Iar prin stele acordează Ingerii harpele lor, Şi copila serafie, Zărind sus pe fraţii sai, Cîntă-o dulce melodie, Dulce ca sufletul ei. Ceru-i zice: "Vină, vma Intre stele, fiica mea, Pentru fruntea ta divină Să-ţi alegi o mîndră stea". 874 oF - '" [375] Marea-i zice: "Vină-n zare Să te-adorm pe-al meu talaz Şi s-anin mărgăritare Pe-ai tăi umeri de atlaz", Iată Rita se găteşte Ca să zboare-n orizon, Dar, uimită, se opreşte Şi se pleacă pe balcon ... Sub balcon, în mez de noapte, Sub balcon, lîngă izvor, Sub balcon, cu blînde şoapte Suspina blîndul amor I II Rita, jună călătoare, Cu ochi vii răpiţi din soare Şi cu glasul argintiu, Rîde, vesel răsfăţată, Privind numai cîteodată Orizonul albăstriu. Buza ei trandafirie Ca garofa ce învie, Răspîndind dulce parfum, Se deschide zimbitoare, Dezvălind albe comoare Prin al ţigaretei fum. Un mic flutur din grădină Uşor vine de s-anină Pe-al ei negru păr şi fin ; 375 [378] IMN RELIGIOS cîntat la serbarea junimei academice române, dată în me­ moria acestui domn [Ştefan cel Mare] la monăstirea Putn�, în 15/27 august 1871 Etern, Atotputernic, o! Creator sublime, Tu ce dai lumei viaţă şi omului cuvînt, In tine crede, speră întreaga românime ... Glorie ţie-n ceruri, glorie pe părnint l Sub ochii tăi în lume lungi valuri de-omenire Pe marea veciniciei dispar ca nori în vint, Şi-n clipa lor de viaţă trecînd strigă-n uimire: Glorie ţie-n ceruri, glorie pe părnint l Tu din sămînţa mică înalţi stejarul mare, Tu junelor popoare dai un măreţ avîn�, Tu-n inimile noastre ai sacre, vii altare. Glorie ţie-n ceruri, glorie pe părniut l In tine-i viitorul, trecutul şi prezentul! Tu duci Ia nemurire prin tainicul mormînt Şi numele-ţi cu stele lumină firmamentul. Glorie ţie-n ceruri, glorie. p,pămînt ! Etern, Atotputernic, o! Creator sublime, Tu care ţii la dreapta pe Ştefan, erou sfînt, Fă-n lume să străluce iubita-i românime ... Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pămînt 1 378 ,. [379] IMN LUI ŞTEFAN CEL MARE cîntat la serbarea junimei academice dată în memoria acestui domn la monăstirea Putna, în 15/27 august 1871 La poalele Carpaţilor, Sub vechiul tău mormînt, Dormi, erou al românilor, O 1 Ştefan, erou sfînt 1 Ca sentinele falnice Carpaţii te păzesc, Şi de sublima-ţi glorie Cu seculii şoptesc. Cînd tremurau popoarele Sub aprigii păgîni, Tu le-apărai cu braţele Vitejilor români. Cu drag privindu-ţi patria Şi moartea cu dispreţ, Măreţ în sînul luptelor, Şi-n pace-ai fost măreţ. In cer apune soarele Stingînd razele lui, Dar într-a noastre suflete In veci tu nu apui 1 Prin negura trecutului, O! soare-nvingător, Lumini cu raze splendide, Prezent şi viitor. 379 [380] ­ , In timpul vitejiilor, Cuprins de-un sacru dor, Visai unirea Daciei Cu-o turmă ş-un păstor; O 1 mare umbră-eroică, Priveşte visul tău: Uniţi sîntem în cugete, Uniţi în Dumnezeu. In poalele Carpaţilor, La vechiul tău mormint, Toţi in genunchi, o 1 Ştefane, Depunem jurămînt: "Un gînd s-avem în numele Românului popor, Aprinşi de-amorul gloriei Ş-al patriei amor 1" [381] 28 IERI ŞI ASTAzI Ieri pămîntul era verde, Azi pămîntul e-nălbit, Şi prin negură se perde Soarele îngălbinit. Ieri căldură, azi zapadă, Şi din codrii pudruiţi Ies în grabă, după pradă. VIi şi urşii flămînziţi. Ieri voioasa ciocîrlie Zbura-n soare ciripind; Azi pe vesteda cîmpie S-aud corbii croncăind. Ieri natura-n tinereţă Era dulce la privit; Azi urîta bătrîneţă Peste frunte-i s-a lăţit 1 Ce durere vie, cruntă, Şters-au mîndrele-i colori S-a făcut a fi căruntă Din amurgul pînă-n ziori? 381 [382] O, natură I ca şi tine Omul verde şi-nflorit Intr-o clipă, vai I devine O ruină de jălit, Şi el nici că mai zăreşte După timpul de ninsori Primavara ce zimbeşte Intre soare şi-ntre flori I [383] r L.. 28- AMICULUI A. DONICI Eu, ce sînt un biet morar Fără nici un pic de carte, Mă-nchin ţie de departe, Măi, vestite fabular, Şi-ţi trimit voios din moară Un poclon neaşteptat, Chiar o fabulă uşoară Care azi am măcinat. Cerne-o bine tu pe dînsa Şi, de vrei să-mi faci pe plac, Alege făina-ntr-însa, De fă lumei un colac. 1 8 6 3 Vlad Morarul 383 [384] ­ , MOARA DE VINT Fabulă dedicată lui A. Donici Pe-un deal oarecare, Cu renume sfînt ai, Făcea zgomot mare O moară de vînt; Dar biata morişcă, Deşi-avea un pic De porumb şi hrişcă, Nu lucra nimic, Ci-n văzduh pornită Se-nvirtea mereu; Părea că-i vrăjită De Duhul cel rău 1 "Ce mai vijelie, (Cugeta ades) Trebuie să fie Devale, pe şes, Cînd eu în furtună Mă lupt şi vuiesc Şi ca o nebună In loc mă-nvirtesc 1" Însă pe cîmpie Linişte era. Iarba cea verzie Nici se clătina, Şi la foc de soare a) Dealul Mitropoliei din Bucureşti, unde e Camera depu­ taţilor. 384 [385] r Bietul muncitor Stropea cu sudoare Micul său ogor. "Ce de mai făină O fi măcinînd! ce Zise o găină La moară zburînd. "Te-nşeli, sorioară! (Spuse-un şoim din munţi.) Vînt e mult la moară, Da-i lipsesc grăunţi l" 1 8 6 3 [386] LUPUL ŞI MOMIŢ A Fabulă Un vulpoi cu plete sure, Intîlnind Într-o pădure O morniţă mititică, Sprintenică, frumuşică, Se opri, se netezi, Glasul dulce-şi îmblînzi Şi, cu drag la ea privind, îi grăi aşa, zîmbind: "Ce păcat, o 1 momiţică, Să trăieşti tu singurică 1 Nu-i mai bine Tu cu mine Să te prinzi tovărăşie De trai bun cu veselie ?" "Nu ... mă tem 1" răspunse-ndată Momiţica alintată; Şi sări cu răpegiune Sus pe-o creangă de alune. "Ah 1 de ce să-ţi fie frică, Dragă, dragă momiţică? Eu sînt lup civilizat Şi mi-e cugetul curat, Ca un miel nevinovat. .. " "Cum e bun de ospeţat?" "Alei I sorioară dragă, Nu e timp acum de şagă, Căci de cind eu te-am zărit, Chiar de-un farmec sînt răpit, S86 [387] il" Şi ma Jur pe orice-i vrea Să-ţi dau toată-inima mea!" "Mă tem, zău, să te ascult, Căoi în lume de demult Este-o vorbă cam ciudată, Însă plină de-adevăr: Lupul schimbă al său păr, Dar naravul, niciodată!" , 8 4 5 [388] BUCOVINA Dulce Bucovină, Veselă grădină, Cu pomi roditori Şi mîndri feciori! Cuib de păsărele Albe, sprintinele, Care-n ochii lor Au foc răpitor. Tu, ce eşti o floare Căzută din soare, Cu trei alte flori, A tale surori 1 Ele cătră tine Privesc cu suspine Şi tu le zîmbeşti Cu zîmbiri cereşti. Dulce Bucovină 1 Vîntul ce înclină Cu aripa lui Iarba cîmpului, Naşte prin şoptire Scumpa amintire De-un trecut frumos, Mare, glorios. 388 [389] Fii în veci voioasă Precît eşti frumoasă I Fie traiul tău După gîndul meu I Ah I cine te vede Chiar în rai se crede, Cine-i trecător Te plînge cu dor 1 1 865 [390] VISUL FERICE Romanţă De este-un vis amorul, un vis amăgitor, Ferice de acela ce doarme nencetat Şi-n visuri drăgălaşe plutind ca pe un nor Trăieşte-n nălucire, de lume departat! Pe-a tale scumpe braţe, pe sînul tău frumos Cînd sînt legănat dulce şi-n ochii tăi privesc, Ah! lumea-i pentru mine un rai armonios Ş-amorul îmi apare un vis dumnezeiesc I De-i vis acea simţire, încîntător mister, Ce-aprinde-n două inimi acelaşi foc iubit, Tu, fiică a luminei sosită de la cer, Ah! vină de visează pe sînu-mi fericit I 1 866 [391] CîNTIC SICILIAN La Palerma-n Monreale Sînt păduri de portocale, Ce s-acopăr viu cu flori Intr-un an de două ori. J os cad florile, pe drumuri, Iar plăcutele parfumuri Zbor pe vînt în depărtări, Peste văi şi peste mări. Contadina-n Monreale Zvîrle vesel portocale In voiosul oontadin, Care-i zvîrle flori în sîn. Ş-amîndoi juni, plini de viaţă, Pintre arbori, pe verdeaţă, Rîd şi cîntă-armonios Şi dispar misterios ... Călători pe mări, pe drumuri, Îmbătaţi ele dulci parfumuri, Merg voios în calea lor, Făcînd visuri de amor. 891 [392] Zan-Zanetă, fulg de soare, Adevăr să fie oare Că tu ai, cole, sub salbe, Două portocale albe? Parte dreaptă: una mie, Zan-Zanetă, una ţie I Şi-ţi mai dau în Monreale Trei păduri de portocale. [393] SERENADA Tu din cer venită-alee Ca să faci lumea ferice Dă-mi o zi din viaţa ta; Dă-mi o zi dumnezeiască Sufletul să-mi fericească, Şi eu sufletul ţi-oi da. Fie-n lume rău sau bine, Lumea-ntreagă pentru mine Stă cuprinsă-n umbra ta. Dă-mi o zi dumnezeiască Sufletul să-mi fericească, Şi eu sufletul ţi-oi da. Tu dai viaţă cu-o zîmbire, Moartea cu-a ta nesimţire, Raiul cu iubirea ta. Dă-mi o zi dumnezeiască Sufletul să-mi fericească, Şi eu sufletul ţi-oi da. 393 [394] CĂDEREA RINULUI Măreţ, adînc şi luciu călătoreşte Rinul Prin munţi eu fruntea albă, prin văi cu lunci frumoase, Nepăsător gigantic de timpuri furtunoase, El curge-n liniştire, nesocotind destinul! Ca un balaur verde ce mIşca-a sale noduri Trecut-au prin oraşe cu mîndre catedrale, Prin sate care poartă stigmaturi feodale, Pe lîngă vechi casteluri, pe sub boltite poduri. Şi VeCInIC el văzut-au sărmana omenire Luptindu-se cu moartea în viaţa-i trecătoare. Văzut-au căzînd tronuri şi dispărînd popoare Ce se credeau eterne pe culmea de mărire. ,,0 1 lume schimbătoare! O! tristă vanitate! Se darmă munţi, cetatea se darmă, omul pere! Eu singur, martur pacinic de-a globului mistere, Curg rnîndru-n nepăsare cu-o lină maiestate I Nimic nu mă opreşte în calea-mi triumfală, Şi timpul adormit-au de seculi lîngă mine!" Astfel voios şi falnic şopteşte Rinu-n sine, Dar iată sub picioare-i prăpastia-nfernală I 394 [395] El cade!... Din nălţime în fund se prăbuşeşte C-un muget lung, sălbatic, gromv, răsunător. Din stînci în stînci el saltă zdrobit; se risipeşte Precum o-mpărăţie de glorios popor. Frumoasa-i limpezime în clipă turburată Se schimbă-n largi troiene de spume argintii Ce valmeş se răstoarnă cu-o furie turbată, Formînd o avalanşă de cataracte mii. Şi valuri peste valuri s-azvîrl spumegătoare, Se sparg ţîşnind în aer, şi ferb scoţînd scîntei, Şi pulberea de apă, alin plutind la soare, Se-ncinge, ca o nimfă, cu brîu de curcubei. o aspră clocotire, o cruntă detunare Anunţă catastrofa şi-nsuflă reci fiori. Iar munţii de zapadă treziţi în departare, Privind acea cădere, îşi pun un văI de nori ... Sublim, sublim spectacol! Bătrînul fluviu pare C-a să dispară vecinic în haos zgomotos; Dar Rinul e puternic! dar Rinul nu dispare, EI a umplut abisul şi trece maiestos I Luîndu-şi cursul paCll1lC, din nou se-ndreaptă Rinul Prin sate şi oraşe, prin munţi şi văi frumoase. Nepăsător gigantic de timpuri furtunoase, EI pasă cu mîndrie, căci a învins destinul! Aşa şi tu, la culme, o I Francie iubită, Avut-ai o-ncercare de moarte !... dar măreaţă Trecut-ai peste rîpa de duşmani pregătită Pe-un pod imens de aur, păşind spre-o nouă viaţă. 395 [396] o lume-nfiorată de soarta-ţi mult fatală Crezu-n a ta peire!. .. dar tu, ca Rinul mare, Urmezi, victimă sacră şi demnă de-adrnirare, Menirea ta sublimă şi providenţială. Neuhausen, 1 873 [397] vINATORI ŞI VINATOARE Pe geana cîmpului a:lbiu Se vede-un codru mare, Lucind sub soarele gălbiu, Ş-un sat perdut in zare. Răsună codrul de-mpuşcări. De chiote voioase, De urlete şi .de lătrări Pe culmele ripoase, Căci e vînatul cel domnesc La urşi cu negre blane, La Iupi ce-n fugă clănţănesc, La vulpele codane ... Sub crengile ce se întind De ţurţuri încărcate, Haitaşii mare foc aprind Cu vreascuri ingheţate. Şi vînătorii osteniţi S-aşază-n giur gramadă, Unii pe trunchi, a!lţiii lungiţi Pe perne de zapadă, 29 - Alecsandri - Opere 1 397 [398] ... , Şi toţi pe domnul fericesc De mîndra-i vînătoare, Căci a ucis un cerb codresc Şi patru căprioare. Iar colo-fi satul departat. Intr-o căsuţă mică, Lîngă horn toarce nencetat O sprintenă fetică Şi zace-aşaIn gîndul ei : "De-aş vrea, într-o clipală, Cum v-aş vîna cu ochii mei, 0, vînători de fală! Şi cum v-aş face chiar pe drum Cărările-a vă perde, Ş-a vă jura că voi acum Vînaţi în codru verde!" E [399] l SOARELE, VINTUL ŞI GERUL Trei călători fantastici cutrieră pămîntul: Soarele splendid, gerul îngrozitor şi vîntul. Unul dă viaţă, altul dă moarte, apărînd, AI treile mîngîie cu aripa-i, zburînd. Ei întilnesc o fată, voioasă căprioară, Ca soarele de vie, ca vîntul de uşoară. Şi-i zic: "Copilă dnagă, alege din noi trei, De vrei să fii mireasă, pe care tu îl vrei!" Românca le răspunde cu-o veselă zîmbire: "Sînt sprintenă ca vîntul, pe dînsu-l vreu de mire I" "Cum? eu, lumina lurnei ! pe mine m-ai respins? Am să-mi răzbun la vară cu focul meu nestins." "Cum ? zice gerul aspru, m-ai departat pe mine r>­ Am să îngheţ la iarnă şi inima din tine." 4 L 29- 399 [400] Il "Nu-mi pasă, mîndre soare, de focu-ţi arzător Cît mi-a suf1a în faţă un vînt răcoritor. Nici de-al tău frig nu-mi pasă, o! gerule de gheaţă, Cît vîntu-ri mezul iernii nu mi-a sufla în faţă." L [401] SCRINCIOBUL In scrînciobul din cuhne se dau flăcăi şi fete, Copile, flori de aur, voinici cu negre plete. "Iubito, zice unul, pe faţă-ngălbineşti Şi ochii tăi în zare cu dor îi aţinteşti ?" ,,0 ! dar, privesc, iubite, colo în departare, La cele dealuri nalte, la cea cîmpie mare, Cum se-nvîrtesc de iute şi cum se lfmpezesc, Unind a lor verdeaţă albastrului ceresc!" "Privirea ta, iubito, se-ndreaptăcătră soare?" "Dar; urmăresc cu ochii cei vulturi şi cucoare Cum se Întrec cu norii, cum se-nvîrtesc în zbor Sub cerul ce se-ntoarce rotiş deasupra lor." "In ochii tăi, iubito, o flacără s-aprinde ?" "Dar; simt că al meu suflet aripele-şi întinde ... Eu zbor... ah! zbor ... " Deodată copila sare-n vînt Şi, vrînd la cer să zboare, ea cade în mormînt! 401 [402] VINTUL Vîntul e copil zburdalnic, fără milă, nici mustrare, Care-mpinge-n rea. furtună toate vasele pe mare, 'Şi, ca lupul după turme, se alungă după nori, 'Şi doboară stejari falnici şi desfoaie blînde flori. Vîntul fură o scînteie şi-n girezi el o aruncă, 'Privind cum se perde rodul unui an întreg de muncă, Apoi merge la copile ce culeg Iaur de in Şi rîzînd le despleteşte, dismierdînd albul lor sîn. ln truspatru părţi a lumei turbat vîntul se tot duce, Ca rpagînu'l pe mormînturi răsturnînd creştina cruce, 'Şi de-a morţilor blăstemuri alungat, fuge nebun .Pintre tufe-nţepătoare şi nuiele de alun. Iar cînd el se-ntoarce-n codri, mama