[2] FIU' LA IAŞI [3] CUVfNT INAINTE La 19 septembrie 1882, în satul Cenade, vede lumina zilei Ion, fiul Anei şi al lui Nicolae Agîr­ biceanu, numit aşa fiindcă familia sa se stabilise in părţile locului, venind din satul Agirbiciu. J şi începe studiile în satul de baştină, apoi trece la Blaj unde urmează liceul. Orele de clasă îl atrăgeau însă mai puţin decît povestirile lui moş M inea, care istorisea lnJ.costenit atît cît îl ţinea pacul de tutun adus de micii lui ascultători. Incă de pe vremea studenţiei, la Budapesta, tî­ nărul Agirbiceanu se simte atras spre literatură. scrisul devenind pentru studentul în teologie o adevărată necesitate. Scriitorul simte chemarea, cum însuşi mărturiseşte, să răspundă unor "în­ trebări violente", să înfăţişeze cauzele "răului şi ale suferinţei". E o dovadă că scriitorul n-a trecut indiferent pe lîngă evenimentele ce-au zguduit societatea acelei vremi. Frămîntările ţărăneşti de la înce­ putul acestui veac, care au culminat cu răscoa­ lele din 1907, l-au apropiat pe scriitor de pro- 3 [4] t' il I i I I blemele şi conflictele satului şi au determinat în întreaga sa creaţie o înclinare spre temele legate de viaţa de la ţară. Primul război imperialist şi mai ales epoca ce i-a urmat, în care exploatarea lua [orme tot mai aspre, au prilejuit lui 1. Agîrbiceanu o nouă şi complexă experienţă socială, scoţindu-i şi mai mult la iveală adincile contradicţii care măcinau societatea burghezo-moşiereasca. Cele cîteva zeci de volume de schiţe, povestiri, romane, ca şi numeroasele articole răspîndite in diferite publicaţii, exprimă adesea atitudinea protestatară a scriitorului Agîrbiceanu faţă de nedreptăţile societăţii timpului şi destăinuiesc neţărmurita lui dragoste pentru cei obidiţi. După ce-şi dovedise indeminarea în a con­ semna lapidar, dar emoţionant, crlmpeie din viaţa satului de baştină, în schiţele publicate în Luceafărul, la care începe să colaboreze din 1902, (Mistreţul, Cula Mereuţ, Dan Jitaru, Popa Vasile.) Ion Agîrbiceanu îşi încearcă puterile în roman. Legea trupului (1912) este urmată de Arhangheli! (1913) în care Agîrbiceanu izbuteşte să închege imaginea tragică a muncitorilor din primitivele băi de aur ale Munţilor Apuseni, apăsaţi de mizerie şi obscurantism. Aceeaşi caldă înţelegere şi participare la viaţa celor care duc povara relaţiilor. sociale capitaliste se stră­ vede în paginile volumului In întunerec, ca şi în cele mai izbutite bucăţi din volumele care OI' urmat: Popa Nan (1920), Trăsurioa verde 4 [5] (1921), Spaima (1922), Chipuri de ceară (1922), Dezamăgire (1924). Şi în romanele care au ur­ mat Arhanghelilor, fără să se ridice la înălţimea schiţelor şi povestirilor, sînt pagini care evocă frămîntările sociale ale Rominiei dintre cele două războaie mondiale, ca de pildă cele din Sectarii (1938), - satirizare plină de verva a moravurilor electorale. Amintirile (1940), prin orientarea lor generală, mărturisesc dezaprobarea scriitorului faţă de reprezentanţii claselor domi­ nante ce au pregătit fascizarea ţării şi cărora le opune figurile luminoase ale oamenilor impilaţi. Astăzi, cînd orînduirea care a generat "răul" şi "suferinţa" s-a prăbuşit, scriitorul se află alături de cei ce construiesc o societate a drep­ tăţii şi a adevărului. * Ceea ce caracterizează opera lui 1. Agîrbi­ ceanu, în ansamblu, este puternicul ei caracter popular. Scrierile sale slujesc celor mai frumoase năzuinţe ale omului. Conştient fiind că .Jitera­ tuna, oa orice Iadă, descopere viaţa", scriitorul ar­ delean a căutat să se facă interpretul problemelor timpului şi să înfăţişeze neaiunsurile societăţii, să ajute prin scrisul său la îndreptarea lor. "Viaţa ce trăieşte un popor, mărturiseşte Agîr- ) biceanu, trebuie să fie cunoscută şi simţită tot mai tare, iar relele ce bîntuie în popor trebuie semnalate şi vindecate şi pe această cale, a li­ teraturti". Intelegerea scriitorului n-a mers însă atît de departe ca să poată vedea, dincolo de apa- 5 [6] • renta neclintire a societăţii burgheze, răsturna­ rea ei revoluţionară. 1. Agîrbiceanu debutează în literatură în vre­ mea cînd ideologii burgheziei căutau, mai ales prin propagarea semănăiorismului şi a popora­ nismului, să ascundă nemulţumirile crescînde ale maselor ţărăneşti şi să rupă legăturile de clasă ce se înfiripau între ţărănime şi muncitorii de la orase. In lucrările unor scriitori semănăto­ risti ca I�n Adam, Sandu Aldea, Ion Ciocirlan, erau înfăţişaţi ţărani rumeni, îmbrăcaţi sărbăto­ reşte, ducînd trai tihnit, în bună înţelegere CII boierii, departe de oraş, considerat ca izvorul tu­ turor nelegiuirilor. Agîrbiceanu a luat poziţie împotriva acestor concepţii care căutau să-i izoleze pe scriitori de clocotul luptei sociale, fără să izbutească însă să scape pe deplin de influenţa lor. Ridicîndu-se atît împotriva acelora care idealizau viaţa ţăranului, [ăcindu-l subiect de lucrări dulcege pentru orele de siestă ale celor avuţi, cît şi împotriva celor care introduceau ţăranul în literatură cu intenţii naţionaliste, scriitorul a cerut să se înfăţişeze în mod realist ţăranul şi 'viaţa satului. In felul acesta, Agîrbiceanu s-a raliat apără tarilor func­ ţiei sociale a artei, - Coşbuc, Iosif, Slaoici, Vla­ huţă, Cocea. Cele două izvoare ale [ilonului realist al operii sale, dragostea pentru popor şi influenţa bine­ făcătoare a clasicilor, se vădesc mai ales în bu­ căţile închinate satului, în care Agîrbiceanu inţă- 6 [7] ţişează fapte ştiute încă din copilăria sa petre­ cută pe plaiurile Cenadei, sau cunoscute în anii cînd a fost preot la ţară. Oglindind satul arde­ lean în prima jumătate a veacului nostru, Agîr­ biceanu completează fresca socială de acolo unde o lnirerupsese Slaoici. Ce întîmplări desprindea Agtrbiceanu din viaţa ... \ satului? Durerea unei femei ce-şi pierde pe rînd soţul şi copiii, roşi de mizerie (Fefeleaga}, jalea altei femei sărace de a-şi vedea murind, în timpul unei ierni cumplite, vitele, fiindcă banca nu-i îm­ prumută bani să cumpere fîn (Iarnă grea), des- ­ iinul tragic al lui Gherasim, flăcău sărman, ca­ re-şi găseşte moartea pentru că a năzuit să-şi ridice ochii spre Cruciţa ce era sortită cuprinsu- lui Pascu (Valea Dracului}, drama argatulut Costea, a cărui familie se destramă (Păcatul), - iată cîteva din faptele asupra cărora s-a oprit au­ torul. Intimplările nu- sînt neobişnuite, dar din prezentarea lor, Agitbiceanu a desprins destul de largi semnificaţii sociale, izbutind, în genere, să închege un tablou oeridic al satului ardelean. Scriitorul a relevat nu numai dominatia sama­ uolnică a unei subţiri pojghiţe de exploatatori, hrăpăreţi şi lipsiti de omenie, ci a prezentat în opoziţie cu aceştia, masa celor înşelaţi, cărora nu le era hărăzită nici o bucurie, ci doar obli­ gatia de a se istovi pentru alţii. Prin acţiunile lor, exploatatorii îşi descoperă rapacitatea şi lipsa de omenie, iar faptele oamenilor din popor arată profunda lor umanitate şi delicateţe SI1- 7 [8] [letească. In timp ce arendaşul (Omul 'cu viaţa scurtă) sau boierul (Păaatul) preţuiesc omul mai puţin ca pe un animal, Feţeleaga nutreşte • pentru bătrînul ei cal, Bator, cu ajutorul căruia îşi cîştiga existenţa, o "dragoste aproape ome­ nească", iar baba llinca (Iarnă grea) e adînc în­ durerată de a asista neputincioasă la moartea "vituţelor" sale. . Consecinţele exploatării au fost urmărite de scriitor pe planuri multiple. Munca aspră a Ma­ riei, pe care satul n-o mai cunoaşte 71ecU cu nu­ mele de Jefeleaga, a izolat-o de lume, a nimi­ cii-o siiţleteşte ; argăţitul neîntrerupt pe pămîn­ tul altuia l-a abrutizat pe Ion Vîlcu; Toma e jefuit de către chiaburi de ultima lui .iperitură" de pămînt; Costea, sluga arendaşului, sfîrşeşte în temniţă. Cauzele nedreptăţilor şi mai ales ca­ lea lor de înlăturare, eroii lui Agirbiceanu nu le văd însă. Fefeleaga simte "d-i amar" dar se în­ treabă supusă: "Adică de ce mai trăieşte omul în lumea asta ?". Ilia Bumbului (mas de durere) înţelege mai mult, dar concluzia la care ajunge e tot demoralizantă : "Legea e la lor. .. Puterea-i la lor" ... "Noi ne plecăm grumajii îngenunchind ca vitele". Alteori ura împotriva stăpînilor îi îm­ pinge pe cei obidiţi la omor. In zadar însă Costea îl ucide pe arendaşul la care slujea, sau tatăl Aniţei îl impuşcă pe boierul care-i necinstise fata, şi tot degeaba domnul Martin îşi găseşte înfri­ coşător sfîrşit de mîna batjocorituiui Jon Buz­ dug. In locul lor răsar alţi exploatatori şi mai odioşi decît cei dinainte. Perspectiva largă a răs- 8 [9] .. tu mării lumii în care stăpîneau "răul şi sufe­ rinţa" şi mai ales căile innoirii sociale nu se în­ trevăd în scrisul lui 1. Agîrbiceanu. Limpezimea iruelesurilor sociale ale scrieriLor saLe e întunecată uneori de o pornire eoanghe­ lică, împăciuitoare, propovăduind îndreptarea ce­ lor răi. Alteori, in Lucrările sale se vădesc unele inţluenie semănătoriste şi poporaniste. ELe se ma­ nifestă fie sun forma nostalgiei după aşezările patriarh aLe În care domnea armonia, fie uneori sub forma idealizării satului pe care-l opune ora­ şului, prezentat adesea ca Loc al distrugerii mo­ rale, sau prin ignorarea aproape totală a luptei muncitorilor, a caror misiune istorică n-a văzut-o. In cadrul oraşului, scriitorul se opreşte cu ose­ bire asupra vietii micii burghezii, consemnînd provizoratul existenţei acesteia, cu mici bucurii prilejuite de reuniunile [amiliale, de participări La baluri unde pun La caLe căsătoria odraselelor Lor, dar mai adesea strivite de uirteţul vieţii. Mizeria micilor funcţionari, cărora salariul nu le ajunge să astupe găurile de la o Lună la alta e dezuăluită În schiţe ca Zile de tăcere, O glumă, Gerul, etc. l aiă-l, de pildă, pe Niculaie Drago­ nescu (rudă apropiată a eroului din Două loturi de 1. L. Caragiale, sau Norocul de L. Rebreanu), care-n vis a cîştigat la Loterie, curmind astţel lun­ guL şir al prioaţiunilor. Deşteptarea brutală îi distruge echilibrul, inchizindu-l într-o tăcere de nepătruns. Din aceeaşi dorinţă de a scăpa de ne­ voi, Gheorghe Pruncu, eroul din O glumă, tin- 9 [10] [eşte după O slujbă mai bine retribuiiă, la oraş. Vn amic hitru care îi cunoaşte năzuinţa, îl în­ ştiinţează că i s-a împlinit dorinţa. J ntreaga fa­ milie ţubilează, stabilind în toate detaliile viitoa­ rea ei existenţă citadină, - bătrînul slujbaş [ixindu-se chiar asupra berăriei unde avea să-şi ia aperiiioul şi obişnuita halbă. Readus la realitate, nefericitul slujbaş innebuneşte. Schiţele şi povestirile în care Aglrbiceanu a înfăţişat viaţa oraşului sînt valoroase tocmai prin faptul că leagă destinele micilor slujbaşi, procesul de dezumanizare al micii burghezii, de înseşi condiţiile social-istorice în care acţionează, şi de poziţia pe care o ocupă în societate. La celălalt pol al societăţii, Agîrbiceanu l-a prezentat, de pildă, pe domnul V lpiu Desmireanu, exponent al marii burghezii (Un naţionalist), a cărui parvenire pe scara socială se poate nu­ măra după necontenita sporire a lanţului de aur de la ţiletcă, drept consecinţă a "pîntecismului" său justificat de intreita calitate de "director, mare proprietar şi acţionar". Politica este pentru Ulpiu Desmireanu ca şi pentru confraţii săi de breslă în­ [ieraţi în Răbojul Sf. Petru sau Sectarii o plat­ formă pentru dezvoltarea unor afaceri mănoase. Semnificative pentru cunoaşterea sens ului pro­ gresist al creaţiei lui 1. Agîrbiceanu sînt şi lu­ crările în care demască ororile războiului, deşi nu prin prezentarea directă a desfăşurării lui, ci prin unele aspecte lăturalnice şi mai ales prin consecinţele sale. Din întîmplări de fiecare zi, 10 [11] scriitorul desprinde poziţia claselor sociale faţă de război, ca de pildă în Adăpost de-o noapte. Protestele pline de oroare ale stăpînilor împo­ triva llincăi ce adăpostise în cămăruţa-i sărăcă­ cioasă un soldat întors bolnav de pe front, ex­ primă convingător ura profitorilor de pe urma războiului împotriva acelora care-i duc tot greul. Durerea mută a bădicului Vasile Lungu ce-şi pierduse în război unicul fiu (Tată), e primită cu indiferenţă de oficialitate, dar găseşte o du­ ioasă înţelegere în inimile ostaşilor chemaţi să se sacrifice pentru interese ce nu erau ale lor. Tîlcuitoare e şi schiţa Atît de singur. Conducă­ torii satului mutilatului Miron, care se [ertţise pentru "stat", îl zuirlu pe acesta la marginea so­ cietăţii, lipsindu-l şi de dreptul de a fi împroprie­ tărit, dar îl scot cu ostentaţie la iveală pentru a-i demonstra unui general obez cu pieptul aco­ perit de decoraţii, cit de partioţi sînt ei de vreme ce au în sat un invalid "atît de prăpădit". Scrise într-o vreme cînd rănile neoindecate ale primului război ameninţau să fie redeschise, schi­ ţele şi povestirile lui J. Aglrbiceanu au constituit, alături de lucrările scriitorilor realisti din acea vreme, o replică dată instigaiiilor războinice. Caracterul popular al scrierilor lui 1. Agîrbi ceanu nu se vede numai în concepţia autorului, în dragostea lui pentru popor, în o anume orien­ tare tematică, ci şi în folosirea largă a elemen­ te lor caracteristice producţiilor folclorice. Autorul recurge adesea (Valea Dracului, Comoara, Gura 11 [12] satului) la vechi credinţe, superstiţii, inerente îna­ poierii culturale a satelor în trecut, dezminţite însă, în mare măsură, de desfăşurarea acţiunii şi de atitudinea pe care autorul o ia faţă de ele. Adesea, Aglrbiceanu dobîndeşte timbru! unui au- 1 teniic povestitor popular, împrumutînd tehnica na- raţiunii populare, sau folosind în mod amplu re- sursele limbii vorbite a poporului. __ I * Critica literară burgheză n-a văzut cu ochi buni ope,ra scriitorului Agîrbiceanu în care S3 desluşeau ecouri ale marilor frămîntări ale epocii. "Critici" obscuri, mercenari ai intereselor bur­ gheziei, de teapa celor saiirizaţi de autor în sa­ vuroasa sa schiţă Năravuri, au căutat, fără să izbutească insă, să treacă sub tăcere o operă care în ansamblul ei servea cauza progresului. As­ tăzi, ce este valoros în opera lui 1. Agîrbiceanu redeoine un bun cultural al întregului popor. Prezentul volum, în care sînt cuprinse schiţe şi povestiri, dintre care unele pot fi considerate do­ cumente despre strlmbele aşezări sociale ale tre­ cutului, o mărturiseşte. Ca recunoaştere a meritelor sale pe tărîm lite­ rar, partidul şi guvernul au conferit recent scrii­ torului I. Agîrbiceanu o tnaltă distinctie: "Ordi­ nul muncii clasa I", Scriitorul, ignorat odinioară, se bucură de dragostea şi respectul celor pe care cu multi ani în urmă îi numise "oameni care luptă pentru desăvîrşirea lor şi la societăţii". EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURA ŞI ARTA [13] COMOARA E ra odată la noi în sat unul de-i ziceau Ionu Bodii şi-şi avea cuibul pe Negrileasa, cît ţinea vara. De cînd era dt genunchile, l-a luat Bodea, tatăl său, să-i ajute la păscutul boi­ lor. Cu traista de lrnă vărgată cu roşu, cu bîta de corn lucie, măciucată, lonu Bodii răsărea oind ici cînd colo, de după vreun 'f:ag şi întor­ cea un bou rezlăţit. Şi cînd boul privea boldiş la pitic, bîta se învîrtea şi suna sec între coar­ nele largi, bolti te. Cvodată, se pomeneau altfel de boi pe aici. Acum oe-s ? la, nişte sfîrleze. Dar pe vremuri enau boi cît ursii, enau juncani nepuşi în jug pînă treceau de patru ani. Şi mai nainte, era viaţă şi sus la munte, 113 Negrileasa. Astăzi merge omul să taie un lemn, să-I fure, şi îl globeşte de-i mănîncă o vită. Astăzi stau pădurile pustii să le bată vînturile şi să mai [14] croncănească, din cînd în cînd, corbii, peste întu­ nericul fagllor bătrîni. Dar mai de mult, cine nu auzea în toată seara buciurnul lui Bodea şi a fecioru-so? Şi cîte cîn­ tece n-au trecut, din sat în sat, aduse de vînt de colo, de pe înălţimile Negrilesii? Pînă trăise Bodea bătrînul, încă n-a fost cine ştie ce, dar de cînd rămase feciorul de capul Iui, a început să se răzbune în toată forma. Ion ăsta era o fire închisă. De mic copil se ferea de tatăl său, se ferea de toată lumea. Avea vreo cinci-şase boi în toată cireada, pe care îi ducea la păşunea cea mai bună. Ii sătura, îi scărpina pe bărbie, îi mîngîia. Şi boii aceştia enau tot­ deauna cei mai frumoşi. Pe aceştia şi-i alegea de prieteni. Şi la Sînziene îi împodobea cu cercuri de flori, fum Stare din colibă şi le-a aşeza în îrunziş, într-un loc ascuns. Tatăl său încerca de multe ari să-I mai înveţe cîte ceva, să nu rămînă ca ursul din pădure. Dar copilul avea ochi de drac. Şi săgeta cu-ei în toate părţile, şi deodată băga de seamă vreun bou rezlăţit şi o tundea pe-aci încolo. Cu bătrînul, nu-i plăcea. Dar cînd era singur, .se punea pe-o dungă şi asculta murmurul depărtat al păduri­ lor. Şi cînd bătea vîntul, se întindea pe spate, ochii i se aprindeau şi pieptul i se înălţa plin de sănătate. N-a dat dumnezeu vreodată să adoarmă şi să i se dud boii în hotare oprite, dar cînd băteau vînturi mari, de multe ori trebuia să vină Bodea bătrînul să-I înghioldească cu bîta Ierecată. 14 [15] Cît ce-Ia rămas singur boar, la trimis l:a stăpîni acasă toţi boii care nu erau pe placul lui. Şi s-au pornit stăpînii cu jalbele, cu ocări şi ameninţări, tncît nu se mai sfîrşeau. Dar lonu Bodii ţinea una, ca nebunul: "Cum­ păraţi-vă şi voi dobitoc de cinste. Aceştia cad prin rîpi de nu-i mai culege nici muma dracului". Cîţiva, inveninatl rău, se hotăriră să meargă în pădurea Negrilesii, să-I pîndească, să-I prindă şi să-I dea o sfîntă de bătaie, soră cu moartea. Erau şi gata să plece, dar auziră zvon: cică Ionu Bodii ar avea puşcă. Şi într-adevăr, de cîteva zile, în locul glasului de bucium, de sus, peste păduri, pînă în munţi departe, trecea un bucium metalic, de oţel. Un sunet aspru, tăios. Dar Oanea Stăncuţii, un arţăgos s-aprindă satul pe unde trecea, s-a bătut cu pumnul în piep­ tul păros, ameninţă apoi cu amîndoi pumnii în aer, îşi luă boii şi plecă spre Negrileasa. lonu Bodii nu ştia nimic. Dar cînd văzu boii şi pe Oanea se opri deodată înlemnit, luă pe înde­ lete puşca din spate şi ochi. Inima într-a Stăn­ cutii se făcuse numai cît un purice. Două îrnpuşcături se împrăştiară prin păduri, ca două alarme fulgerătoare. A Stăncuţii la ţipat şi s-a prins de-un brad. Boii o tuliră prin pădure şi nu s-au mai oprit decît acasă, în sat. lonu Bodii şi-Ia avîntat puşca în spate, ş-Ia pornit şuierînd printre dinţi, pe-o căli cică spre un ochi de pădure. Sătenii s-au frămîntat, s-au fiert, s-au 15 [16] certat, da-n urmă, asupra Bodii n-au hotărît nici cum. Rămase învingătoare vorba judelui : "Nu te prinde Cll el. Om harnic e. Furatu-s-a vreun bou din cireada lui vr-odată? Nu s-a furat. Incolţit-a lupul vreun juncan? N-Ia încolţit". Şi drept, că pe-atunci, hoţii de vite aveau tre­ cere. Erau nişte voinici noduroşi oare se plimbau prin munţi ca pe moşia lor. Beau în crişrnele de pe hotar şi iar mai făceau vreo plimbare. Dar din turma lui Badea n-au luat nici un cap de vită. Au încercat în două rînduri. Şi întîia oară s-au ales cu cîteva măciuci primite de-a zvîrlitelea, a doua oară unul s-a ales cu capul hodorogit, să-i pui cercuri. Ionu Bodii n-avea somn ca alţi creştini. El dormea iepureşte, şi cîne de pază nu sirnţia mai bine ca el apropierea duşmanului. El a crescut şi a trăit aşa neînfricat mulţi ani. Cu oamenii care veneau din sat s-aducă sare la boi, vorbea o vorbă două, lua bruşul de sare şi-I izbea în colibă. Iar cînd treceau rornîni cu oarele după lemne se ferea din calea Ior. Seara însă, şi cînd era vremea 'rea de nu intra picior de om în pădure, 'lonu Bodii s-apuoa de CÎntat. Să-I fi auzit de departe oride aproape, nimeni n-ar fi crezut să cînte feciorul .întunecat, cu privirea tulbure. Se părea uneori că-i glasul tînăr al unei fetiţe, se părea iarăşi că vine din­ tr-un suflet mlădios şi cald, din sufletul unui fecior de optsprezece 'ani. Numai în răstimpuri, 16 [17] cînd doina se învoI bura ca scăpată dintr-o vije­ lie de patimi, se simţea că nu-i tinerel feciorul care cîntă. Şvatunci învia întreaga pădure. Toată coasta Negrilesii părea plină de fiinţe vii, ce trec suspinînd. In răstirnpuri, linişte grea, întunecată îmbrăca pădurea. Ionu Bodii îşi tocmea puşca şi începea să buciume din ţeve. Ca şi cînd o pasăre uriaşă, cu aripile de oţel, Într-un singur zvîcnit de aripi ar trece de pe-un munte pe altul. Apoi cînta iar din gura. Şi în sat feciorii ascultau cu gura căscată, iar fetele tot prindeau cîte-un cîntec şi se mirau de unde ştie atîtea, toate nouă, boarul acela de pe N egrileasa. Şi muierea, din gînduri de acestea începe cînd începe ceva. Şi era În sato fată de-i zicea Marina. Dar În satele vecine Îi ziceau Marina lui Cojoc, după tatăl său, om de frunte în sat. Şi fata asta a .învăţa] vreo patru cîntece nouă de la Ionu Bodii. Şi-i plăceau cîntecele. Intr-o duminică, ce-i tr ăsneşte prin cap? Hai că merge ea în locul slugii cu sare la boi, pe Negrileasa. Tatăl său nu s-a codit. De ce să se ccdească P Şi fata ,a pornit sprintenă ca o căprioară. Şi era în ziua aceea de duminică multă lumină În aer. Şi frunzişul pădurii lucea închis, în verde întunecat. Din cînd în cînd fluiera vreo mierlă, umfltndu-şi guşa, bătea toaca rar, răsunător, 17 [18] i , ,� vreo gheunoaie. Şi p_e deasupra, prin boltitura de . frunze bîztiau-roiur! nevăzute de gîngănii. Fata apucă pe o cărăruşă pieloasă, umedă. In umbna pădurii se răcorea, ochii i se umezeau şi inima îi bătea tot mai tare. Ce va face ea dacă se va întîlni cu Ionu Bodii? Şi trebuia să se întîlnească. Doar a plecat de-acasă să ducă sare la boi şi sarea trebuie s-o dea în seama boarului. Ionu Bcdii ena în uşa colibei. Diresese o ţîţînă la uşă şi chiar cerceta să vadă dacă-i bine. Marina răsărl deod.ată înaintea lui. Feciorul se întoarse la zgomotul paşilor ei, tresări şi intră în colibă. - Bună ziua, măi voinice Ionaş. Iacă, am dus nişte sare, unde s-o pun? Ionu Bodii se întoarse, luă sarea şi o aruncă în colibă: - Iată, laici o pun, zise el. Apoi începu să-şi cerceteze măciuca. Părea că lacum '0 are mai întîi în mînă. Fata stătea tot locului şi din tăcerea flăcăului prinse curaj. - Măi bădiţă Ionaş, zise ea, eu n-arn venit aici numai pentru sare. Eu vreau să ştiu ceva. De 'astă dată boarul îşi ridică privirile: - Şi ce-ai vrea tu să ştii anume? - Aş vrea să ştiu de unde-ai învăţat tu CÎn- tecele acele frumoase, pe care le cînţi aici pe Negrileasa. Prin sat 'se zvoneşte c-ai fi în legă­ tură C-'0 ztnă din pădure şi ea te învaţă. Zic 18 [19] oamenii că vine toată seara, te alină, îţi cîntă şi fuge apoi în aer. - Vreai să-ţi baţi joc de mine, tu fată ! Dacă-i aşa, mai bine nai fi venit niciodată aici în ochii mei. Şi boarul Îşi luă bîta şi porni în urma cirezii ce se rezlăţlse. Marina lui Cojoc rămase cu ochii duşi după voinic. Cine 1(1 pus-o pe ea să-I supere? Dar n-a vrut să-I supere. Povestea cu zîna, nici ea nu ştie cum i-a venit pe limbă; în sat, de aşa ceva, nu se zvonea nimic. Dar nici nu ştiau ele, fetele din sat, ce cruce de voinic era Bodea l Iarna, cît tîndălea pe­ acasă, nu era omul de-aici, din pădure. Marina venise c-un gînd şi se întorcea cu altul. Se gîndea acum la feciorul acesta, mlndru ca un luger şi vedea că în sat nimeni nu-i ca el. Trecea aşa cu gîndul împărţit, cu sufletul plin, cu ochii aproape închişi pe călicelele pădurii şi nu băga de seamă că apucase pe drumuri ce şerpu­ iau pe coasta Negrilesii, spre creştet. Tîrziu, băgă de seamă rătăcirea, şi înflorată şi de umbrele înserării, începu să alerge pe coastă înapoi. Dar nu peste mult, Ionu Bodii ieşi de după un trunchi înaintea ei. - Te-ai rătăcit, se vede, fată fetiţă, te-ai rătă­ cit ş-acurn te prinde noaptea în pădure. Dar dacă vreai, eu îţi arăt un drum mai scurt, îi zise el pri­ vind în pămînt. 19 [20] Flata se îrnpotr ivi. Va afla ea drumul, zicea, şi în pădure nu i frică. Ionu Bodii pieri În desiş şi Marina plecă într-un suflet. Dar mintea par­ că-i ena rătăcită. In loc să iese undeva l,a lumi­ niş se Înfunda tot mai tare în pădure. Şi deodată s-a trezit pe muchia unei pr ăpăstii.ice se deschi­ dea întunecată ca o gură de iad. Se aprinse fata la fugă, i se îrnbujoraseră obr a­ jii tineri, dar laici păli deodată şi inima i se opri. Aproape, în urma ei, Ionu Bodii zise: - Ţi-am spus eu că te rătăceşti. Şi de n-as­ culţi de mine, ai să te încurci tot mai tare. Şi cine ştie, poate să se abată pe-aici vreun făt frumos, cum spuneai că vine Ia mine o zînă. Ionu Bodii zîmbi, şi zîmbetul Îi stătu aşa de bine, cum îi stă de bine soarelui pe cer, c'nd iese de supt norul negru. Marinei lui Cojoc îi trecu deodată frica. - Dar boii unde i-ai lăsat, măi voinice 10- naş? Mie mi se pare că tu ai plecat :n urma cirezii, spre Piatra Arsă. Cum vii tu acum să te întîlneşti cu mine? - Eu n-arn venit să mă întîlnesc cu tine, ci tu te-ai rătăcit. Dar de boii mei nu purta grijă. Vreai să te scot Ia drumul mare? Fata înclină din cap şi ochii i se topiră parcă în privirile ju­ căuşe ale boarului. Porniră amîndoi. Frunzele uscate foşneau încet de pasul mărunt al copilei, sunau uscat de pasul îndesat al Ie­ cioru.ui. Coborau repede şJ tăceau. Şi tăcea şi 20 [21] pădurea, numai vreo boare venea ostenită să se culce, şoptind în boltitura de frunze. Ionu Bodii, în pădure la crescut. Şi niciodată nu i s-au părut căile aşa de grele ca acum. Ar fi voit să meargă înainte, să rupă toate crengile ce i se puneau in cale Marinei, ar f i voit să fie pe jos aşternut un covor de muşchi verde, cu­ mu-i pe culmea Negrilesii. Şi ar fi dorit să ţină drumul acesta veşnic. Dar n-a ţinut, c-au ajuns îndată tn Valea lui Ştefan şi de-aici se deschidea drumul bătut. Cînd să se despartă, Ionu Bodii zise : - Ştii tu ce, Marilno ? M-am tot gîndit 113 po­ vestea cu zîna ş-acurn nu mă mai supăr. E tare frumoasă. Numai cît nu-i adevărată. Dar de-acum ştii ce am să fac P Am s-o chem în toată seara, doar de s-a îndura să vină! - Şi cum ai s-o chemi? întreba fata cu ini­ ma strînsă. - Pentru aceasta am lipsă de ajutorul tău. '.:' Să 'Imi dai tu năfrămuţa ta, albă şi curată, şi-rn; va fi de mare ajutor. _ Flata, cînd face o prostie se opreşte la una P Nici zece nu i-s multe. Şi Marina i-a dat nă­ îrămuţa din sîn, i-a dat-o fără .!Să-I privească şi a pornit fuga spre sat. Din giulgiul alb se des- prinse miros tare de -oalapăr. . Iar Ionu Bodii s-a întorg.,.:ll pătruns !În pădure şi nu peste mult, de sus, de pe culme, începu să adie cea mai frumoasă cintare ce-a oîntat-o vre­ odată. 21 [22] Dar din duminica aceea încolo, slugile puteau sta pe-acasă. Unde era o Iată mare, hop! că ea merge cu sare la boi, pe Negrileasa! Pe cele urîte, lonu Bodii le lăsa să rătăcească prin pă­ dure, pe cele frumoase la petrecea la întors pînă la drumul bătut şi le lua năfrărnuţele. Dar nici o năfrămuţă nu i-a f.ostdragă ca cea dintîi. Pe-a Marinei o purta în sîn, celelalte le vîra după şerparul lat. Şi cînd îl ajungea dorul de cîntece frumoase, lua năfrărnuţa din sîn, ş-o lipea de obraji şi în­ cepea să cinte. Şi cum cînta, se cobora tot mai "n jos, în vale, pînă supt un stejar bătrîn. Aci nu mai cînta, ci aştepta numai. Şi Marina venea lunecînd, ca adusă de un val de apă, venea pe poteci ascunse şi se aşeza lrngă voinic, . - Măi bădiţă Ionaş, îi zicea, tu iar ai mai luat o năfr ărnuţă de l:a fete! Şi-şi încleşta mînile una într-alta. - Iar am luat, zicea ba arul zîmbind. - Şi nu ţi-e frică de nirnic P Nu vor veni flă- căii din sat şi părinţii să tăbărască pe tine? - Nu mi-e frică! - Şi nu ţi-e 'păcat să ţii dragoste cu toată lumea? - Nu mi-e păcat. Fata crîşnea din dinţi şi zicea: - Vin cu tine la colibă. - Ba nu veni. Şi se despărţeau. 22 [23] In sat se începu fierbere nouă. Părinţii cu fete mari umblau în ruptul capului să le mărite cît mai în grabă. Vedeau că boarul are să le vră­ jească pe toate. Şi într-o duminică se mărita una, într-alta se cununa a doua şi peţitorii nu mai aveau aşe­ zare. Sus pe Negrileasa, cîntecele nu mai conte­ neau. Şi mulţi ziceau că Ionu Bodii nu-i nici o primejdie pentru fetele lor şi se ciudeau că le mărit ară aşa de tinere. Dar iată începu zvonul că şi Cojoc îşi mărită fata, pe Marina. Bun ginere, harnic ginere şi-a căpătat. Marina se îngălbeni. Marina se sfîrşea, Marina nu mai zicea o vorbă legănată. In toată sear a-i spunea lui Bodea : "Viu cu tine 1 a colibă", şi boarul îi poruncea: "Nu veni". Şi ca mîne, era să se cunune. Incasa lui Co­ joc, seara, erau adunate rudeniile, era ginerele, vorbind de una şi de alta, numai Marina sta mută pe-o Iaviţă. Şi după cină, iată numai că se deschide uşa şi intră în casă un voinic cu mustata neagră, cu ochi ca de drac, un fecior închelmat cumu-l zidul. - Bună seara să dea dumnezeu, zise străinul. - Bună 'să-ţi fie inima Badea, răspunse stă- pinul casei, înlemnit după masă. - Cinarăţi - văd că, zise iar Ion. 23 [24] Cinarăm, da. - Dar nu toţi. Cineva n-a avut gust de cină. - Nu, Bodeo, drept ai. Aşa-s fetele cînd să se mărite. Mîne se cunună Marina, hai închină-i şi tu un pahar de vin. - Cum nu, tare bucuros, socrule. Să trăiască mireasa şi să trăiască socru, oameni de omenie, zise el închinînd. Şi Ionu Bodii lua o cană de vin de pe masă şi o bău pe jumătate, Apoi porni spre fată şi o luă de mînă. Şi cînd ea îşi pierdu simţirea, o lua în braţeca pe un prunc şi lucindu-i oţel'�pe spinare, ieşi pof­ tindu-le bună seara. Cei din casă rămaseră tr ăzniţi. Cînd le trecu de la nas şi de la ochi ameţeala, boarul era de­ parte cu Marina. La colibă se opri, aduse apă proaspătă, o deş­ tepta şi numai lacum putea răsuna în tignă. Gîn­ dea că are să-i moară comoara şi gîndul acela îl muia cumu-l năfr ărnuţa din sîn. Acum însă, cînd Iata deschise ochii, vinele i se încordară din nou, se simţi iarăşi tare şi ne­ înfrînt. Se aşeză lîngă ea şi o întreba cît putu el de blind. ' - Nu-ţi pare rău, Marino, că te-am adus aici? Fata aştepta ceva. - Stai numai, am să-ţi spun. Eu cu fetele Ce­ lelalte numai am glumit. Am glumit şi le-am 24 [25] luat năfrămuţele ca să te vrajesc pe tine. In­ ţelegl tu ce-i vraja asta a mea? - Ce va fi acum? întreba fata. - Nimic. De-acum n-ai să te mai temi de ni- mic. Mîne noapte ne cununăm la un popă. Fata începu să plîngă. Şi cum plîngea, se scu­ tura parcă de frică, de scirba ce-o avuse faţă de mirele de-acasă, se scutura, se curăţa de toate relele şi ochii ei se făceau tot mai lurninoşi. Ş: cu privirea înlăcrămată învăluia fericită pe baal". - Mă Ionaş mă, măi drăguţ Ion, îi zicea rnereu. Iar boarul sta încremenit, cu mînile le­ gate pe genunchi, cu ochii aiuriţi. N-avea decit un singur gînd: s-o alunge pe Marina, s-a alunge de la dînsul, apoi să fugă după ea, s-a prindă in braţe şi S-a aducă înapoi. Dar la sbat mult aşa încremenit. Simţirea adîncă ce-l cuprinse abia-l lăsa să-şi vie în fire. Incet încet îi pătrunse căldură dulce, revărsîn­ du-iose în trup, în suflet, în ochi, pînă cind se îndu.ci parcă şi aerul din jurul său. In noaptea următoare se cununară la un popă bătrîn, oare întineri cind Bodea-i puse în palmă un galbin nou, cu zimţi. Şi încă în noaptea aceea, cireada boilor din Negrileasa a rămas fără stăpîn. N-au ştiut oamenii deocamdată nimic, dar ve­ niră creştinii din satele vecine să spună că pe hot ami lor se iviră boi străini. 25 [26] Cojoc bătrînul, ce n-a făcut să-şi afle fata? Dar suflet de om ri-a mai ştiut 'să le spună de urma lui Badea şi a Marinei. * Trecută ani mulţi - o viaţă de om - şi prin sat nu .se mai vorbea nimic de Mari-na şi de boaruI. Dar de-o vreme, copiii care umblau cu vitele pe Negrileasa - nu prin poienile pline de iarbă, ci sus pe unde-s murnai rnuşoroaie şi mărul lupului - spuneau prin sat, că prin poie­ nile pădurii se tot iveşte un moş bătrîn. Umblă incet, stă În loc, se pierde prin pădure şi iară iese Ia lumină într-altă poiană. In sat nu co­ bora, muchea dealului n-o trecea, ci hoinărea aşa uitat prin poienile pădurii. De la o vreme, nu-I mai văzură. Ci acum au început să vorbească oameni din sat, că văd ar­ zînd în pădurea NegriIesii, ca o limbă vineţie de foc. Se saltă limba ace-ea, se stinge şi iar se saltă. Aşa în toată noaptea. Şi au început să creadă, că de bună seamă e o comoară. Comori sint ele în pămînt destule, dar vorba e, cine le sapă? Şi s-au aflat în sat doi romini.. care lu­ îndu-se după spusele oamenilor, au plecat într-o noapte să-şi încerce norocul. Şi para, spuneau ei că iar se ivi, drept deasupra unei muchi de prăpastie. Şi p'e dibuite ajunseră acolo şi cu inima strînsă j',ncepură să sape. Şi n-au săpat mult şi dădură de-o lădiţă văpsită. O deschi- 26 [27] seră. Inlăuntru era o cutiuţă de aur şi în cutiuta aceea, ce era? Era o iconiţă a maicii domnului şi pe iconiţă o nălr ărnută de care poartă fetele la joc. O năfrărnută tare veche, dar curată, şi care mirosea <3 cal a păr. Oamenii se cruciră, le puseră toate la loc, cu­ tremuraţi ca în faţa unei taine, şi îngropară iar lădiţa. [30] I geau el ŞI veneau alţii. S-au aflat în sat dai ţi­ gani Clare să-I despoaie de piele. Dar de-atunci nu trecea zi, să n-aibă cei dai ţigani de lucru. Un viţel,« un bau, a vacă se duceau în fiecare zi. Şi pe la marginea satului, deasupra, prin pă­ duri, începură să croncăne corbii, rotindu-se în văzduh; stoluri de dari, cîrîind sălbatic, înce­ pură să se învăluie peste sat. Notarul se încrunta la oameni. - Tăiaţi-le mă, tăiaţi vitele şi le mîncaţi, nu .le daţi păsărilor. Oamenii răspundeau, cu capul în pămînt. - Nu se poate, domnule, e postul Paştilor. Şi cînd veneai în sat, din Dealul Crucii, satul părea pustiu. Cu şurile, cu grajdurile, cu ca­ sele descoperite - unde fusese acoperiş de paie - stătea acolo în vale, ca o arătare de spaimă. Din cînd în cînd vreun bau îşi arăta scheletul mare prin vrea curte, ari vreun cal trecea cu ochii bolnavi, trişti, rupt de foame, mestecînd vreun pai. Vitele începură apoi să piară cu nerniluita, şi oamenilor le venea nebunie. Unde 'Ja mai îost fîn, la cei mai gaz de, în două-trei nopţi -se îrn­ prăştiase, ca dus de vînt. Şi acum sasi vestea cea sfîntă: se capătă fîn de vîndut l:a staţie, adus anume pentru oamenii necăjiţi - adus din mari depărtări, cu vagca­ nele. Un fiar de bucurie, a frămîntare învioră­ toare trecu prin inimi. Şi deodată inimi.e înce­ tar ăde-a bate. De unde să ieie banii ? Ce rornîn 30 [31] ,� \ . �I t. I l' ,1 are bani peste iarnă ? Dar se limpeziră îndată. In sat este bancă, vor garanta unii pentru alţii, ridică argintul, şi-şi scot vituţele în prirnăvar ă. Şi în cîteva zile oamenii alergară, se sfădiră, se-mbulzeau la bancă, şi se depărtau apoi, cu căldura în pungă, să-şi aducă fînul. Era în sat o bătrînică, una de-i zicea Măriuca, şi bătrînica asta avea şi ea o văcută şi un vi­ ţel sugaci. Cît ce auzi de vestea cu fînul, hop şi ea la bancă după bani. Da-ntîi n-a cutezat să intre, ci stătea pe afară şi tot întreba pe oa­ menii care ieşeau: Şi ţie ţi-a dat? - Şi mie. -- Şi ţie, Petre? - Şi mie, lele Măriucă . Bătrîna înghiţea noduri, că-i tot veneau no- duri în gît. - Da mai sînt bani, maică? - Sînt, dă-i în trăsnet! - Şi vă dă la toţi? - Ne dă la toţi. Bătrîna aştepta pînă la urmă şi intna apoi cu răsuflarea oprită. - Ce-i lele Măriucă, o-ntreba directorul. Bătrîna se frămîntă puţin, apoi zise: - D-apoi aş avea şi eu, domnule, un cap de vacă şi un berbec de viţel. Să faci bine să-mi dai şi mie să le cumpăr fîn. - Adă-ncoace hîrtiile. Măriuca se uită pe rînd la toţi funcţionarii. 31 [32] - Adus-ai hîrtiile? o întrebă iar stăpînul. - Ce hîrtii, domnule? - Cu care să scoţi banii. - Ba nu. Eu am venit cu capul. Să-mi pui banii în palmă şi ţi-i plătesc omeneşte. - Aşa nu se poate. - Că nu-mi trebuie mulţi, domnule ... - Să fie numai un ban, nu se poate; şi di- rectorul îşi văzu de lucru. Femeia ieşi năucită afară şi cîteva zile n-a mai dat pe la bancă. Sătenii veneau cu fînul mi­ rositor şi vitele rnugeau în aşteptare, prin gnaj­ duri. Bătrîna umbla să-şi capete oameni să-i facă scrisorile. 'Dar oamenii enau atîta de cuprinşi acum, încît parcă nici n-o auzeau. Şi după cî­ teva zile încetă moartea şi cei doi ţigani ispră­ viră cu lucrul. Viţelul bătrînei însă se încîrligă într-o seară. Bătea din picioare şi nu se mai scula. Măriuca fugi îngrozită la bancă: - Domnule, să faci bine să-mi dai, că-mi moare viţelul. Şi să-I fi văzut as'toamnă, ere ca un peşte de gras! Şi la primăvară, de-mi ajută maica domnului, iar am să-I fac să-ţi rîdă inima privindu-1. Dar, zău, dă-mi banii şi nu mă ţi­ nea, că-mi ma-are viţelul. Bani n-a căpătat baba, şi dimineaţa, viţelul ei era ţeapăn. Veniră ţiganii şi-l duseră, şi spre seară se auziră iar corbii croncănind. 32 [33] = ..1 Măriuoa, de cîteva săptămîni, 'îşi ţinea văcuţa numai cu mugur. Laptele-i secase de mult şi ţî­ ţele i se iînvineţir ă. După ce muri însă viţelul, Joiana mînca tot cu mai puţină poftă. Şi cînd văzu baba că abia mai ronţăne de ici şi de colo, se duse iar la bancă. Acum însă nu se mai ruga de director, ci trecea în şir pe la toţi funcţionarii şi le spunea şoptind: ,,1 s-au tocit, se vede, dinţii de-atitea găteje. Şi era vaca tînără. Şi, doamne, ce lapte bun şi gras dădea, ca bivo1iţa ! Cît ce-l muTgeai puteai lua smîntîna de pe el. Şi ce smîntînă! Că ţi se făcea unt în gură. Fă bine, zi-i dumneata să-mi deie, că pe dumneata te-ascultă". Şi cînd funcţionarul nu-i răspundea nimic, trecea la altul şi iar îi spunea povestea şi adău­ ga : "De-acum fără fîn n-o să mai trăiască. Să' vezi cum a slăbit, precista mea, gîndeşti că-i moartea îmbrăcată în piele de vacă". Şi aşa-i colinda pe toţi, şi cînd isprăvea şi ieşea frîntă pe uşă îşi întorcea capul, părîndu-i-se c-a chemat-o cineva să vină îndărăt. Trei zile-n şir a ţinut colindatul ei pe la func­ ţionari. De dimineaţă aştepta la uşă. Şi dacă o-ritreba vreun slujbaş ce mai caută pe aici, zi­ cea: "D-apoi iacă şi eu cu vaca, mînca-m-ar fi fost pămîntul să nu mai fiu", Şi-l ruga să pună o vorbă bună pentru ea. In ziua patra însă nu se mai arăta pe la bancă. lDar seara, lat-o numai 'Că vine iar, chiar cînd se-nchidea banca. Venea cu capul în piept, 3 - - Schite şi povestiri 33 [34] cu faţa bătrînă întunecată de durere, venea tro­ potind din cizmele grele. Se părea că va trece pe drum înainte, dar iat-o coteşte, intră-n curte şi-n curînd deschise uşa de la bancă. - Iacav dragi domnii mei, lam venit să vă �un că nu-mi mai trebuie bani. S-a îndurat -<9umnez'eu şi-a luat-o pe Joiana. Şi tăcu. Ochii ei priviră zgîiţi, se umflară de lacrămi, bărbia-i lungăreaţă îi tremură de Cέ teva ori, apoi plînsul izbucni spart, hodorogit, ca de bătrîni, şi bocindu-se mereu, ieşi să cheme pe cei doi ţigani, să-i ducă pe Joiana mîncare corbilor. [35] • - /' ADĂPOST Dt-O NOAPTE Isprăvise tîrziu cu spălatul vaselor în seara aceea. Stăpînii avuseseră oaspeţi la masa, cina abia se isprăvise pe la unsprezece, iar fe­ lurile multe de mîncări scoseseră toate farfuriile de prin scr inuri, cobor îseră toate vasele de bu­ cătărie d'in cuiele de pe păreţi, unde atîrnau strălucitoare. Ilinca, frîntă de oboseală, şedea r ăzlrnindu-se într-un cot de căpătîiul patului din bucătărie şi se uita, ca la nişte dujmani, la tur­ nuleţele de vase- şi de farfurii de pe masă; să le . mai pună la loc în seara asta, ori să le lase pînă dimineaţa?' Se gîndi cu ură şi cu scîrbă că abia pusese în rînd bucătăria după masa de la prînz, şi se şi apucară de lucru pentru pregătirea cinei. Pe lîngă bucătăreasă şi fata din casă, însăşi stă­ pîna se coborî în bucătărie şi tu o adevărată ba­ bilonie pînă începură să sfîrîie cratitele. Şi chiar 3.5 [36] 1 ,­ l I ,1 " 1, - -, după ce mîncările fuseseră împărţite şi puse 1 a foc, stăpîna venea mereu să supravegheze, ţi­ pînd cu glasul ei ascuţit la cele trei femei. llinca nu pricepu niciodată la ce-s bune atîtea feluri de mîncări şi cînd vedea maldăre de carne, îi venea totdeauna cu scîrbă. Şi apoi ce de lucru avea ea pînă spăla atîtea via se, pînă punea lla rînd bucătăria după fiecare masă mare! Bucă­ tăreasa şi fata din casă nu-i ajutau niciodată la spălatul vaselor; şi 'pentru că erau mîndre şi se ţineau cucoane, Ilinoa, venită numai de un lan la oraş dintr-un sat din nordul Moldovei, le ura cu străşnicie şi în sufletul său le dispreţuia adînc. llinca îşi frecă ochii cu dosul palmei: pica de somn. Se mai uită o dată la vasele ae pe masă şi, deplin hotărîtă să le lase nernişcate pînă di­ mineaţa, se lăsă moale în pat, aşa îmbrăcată cum era. Plecapele-i căzură grele. Afară - după ce viscolise ziua întreagă, învolâur înd zăpada de pe acoperişuri, de pe uliţi, purtînd-o în perdele enorme, <:a de neguri z drenţuite, în suluri fu­ murii - acum se înseninase; stele sclipeau în­ gheţate sus în înălţimi, iar acoperişurile de şin­ drilă trosneau de ger. Ilinca auzea, muiată de somn, cum trosnesc acoperişurile, cum scîrţîie pe stradă zăpada supt paşii vreunui trecător gră­ bit, întîrzsat pe-afară. Cuprinzînd-o dulceaţa aţi­ pirii celei dintîi, în căldura din bucătărie, prin­ tr-o ciudată asociere de idei, Ilinca se gîndea c-un fel de scîrbă la mîncările multe care se te- 36 .. [37] F I ! I I r pisera In seara asta la masa stăpînilor. Cum poate cineva să ospăteze aşa pe-o astfel de vre­ me? Cum trebuia să ajute la servit, şi cum bu-' cătăria era dezlipită de locuinţa stăpînilor, llinca, de cîte ori făcu azi după amiază şi seara drumul de la bucătărie ha prtnzitor, văzu pe drum cele din urmă rămăşiţe din convoiurile retrage­ rii : bieţi soldaţi învineţiţi, degera ţi, în cete mici, grămădit! uneori în jurul unei căruţe care ţipa îngrozitor din osiile uscate, strivind sec supt roţi zăpada îngheţată, trasă de diluţii ce-şi fră­ mîniau oasele lunecînd la fiecare pas, cu ure­ chile şi coama îmbur ate, sure, părînd nişte moş­ neguţi neputincioşi ce se trudesc amar să meargă înainte. Luînd-o somnul, în mintea ei se învăluiau impresiile de azi pentru a lua cine ştie ce forme în haosul visului. Deodată tresări şi ridică capul de pe perină. Bătuse cineva în geam? Ei, cine era să bată! Poarta curţii era doar încuiată! Incuiată P Fata deschise ochii mari, speriată: lampa din bucă­ tărie nu era stinsă! Cum s-a culcat ea fără să stingă lampa? De va fi văzut stăpîna lumină la bucătăr ie l Decfte ori nu i-a spus că-i dă drumul dacă nu cruţă gazul, care aş a-i (le greu de găsit pe vremea asta de război. Ilinca sări din pat şi stinse lampa. Dintr-o aruncătură de ochi văzu că ceasul de pe părete arată două. Stăpînă-sa se Via fi culcat de bună seamă, nu via ,fi văzut nimic. Dar, chiar să fi văzut lumină în bucătărie, 37 [38] ea nu ştia cîte vase avusese de spălat IIinca? In geam se auzi din nou o bătaie uşoară. Fata . se cutremură � îşI aduse acum limpede aminte că uitase să încuie poarta. Nu de tîlhari îi era frică, ci de neîmplinirea straşnicei porunci de la. stăpînă: nu cumva să uite poarta descuiafă, căci orice rău se poate întîmpla; prin oraş trec mereu trupe în retragere şi .z.drerrţuroşii aceia cari au fugit din faţa duşmanului", zicea doamna, "fură de sting". "Sînt flămînzi de se încovoaie, Ilinco, şi Iau ajuns de nu mai Iau nici un dumnezeu". Ilinca luă din cui cheia şi porni spre uşa bu­ cătăriei : îşi şi uitase că cineva bătu la fereastră. Dar în clipa asta geamul sună din nou. Ilinca se înfioră, se apropie de geam să privească afară, dar în loc de geam era o singură floare de gheaţă. - Cine-i acolo? întrebă fata. - Om bun! răspunse un glas puţintel şi scîr- ţiit. Deschide-mi să mă încălzesc puţin. Ingheţl - Eşti un soldat dumneata? - Da, un soldat! Am văzut lumină şi am tras aici. - Da, am uitat poarta descuiată! spuse cu . deznădejde fata. Un soldat! Iată ce-a trebuit să mai cadă pe .capul ei în noaptea asta! E lim­ pede: mîne stăpîna o va alunga. Nu era zi să nu-i spună cu ameninţare, chiar azi i-a spus: "Ascultă, Ilinco! Să nu cumva să găzduieşti vr-un soldat la bucătărie! Ei vin degeraţi şi nu scapi de ei, ca de cerşetori, Dar, bagă-ţi minţile 38 [39] în cap: sînt plini de păduchi şi tu ştii cîţi au murit şi pînă acuma în oraş de tifos exanterna­ tic." CUCOIaTIia îi tî\cuise de mult Ilincăi, de cînd se ivi seră întîiele cazuri de tifos exantematic, ce boală grozavă e şi cum te poţi feri de ea. Ilinca, de cîte ori mergea în piaţă trebuia să-şi facă cizmele cu gaz, iar peste veşminte să îmbrace o manta veche de-a cucoanei, care mirosea mereu ta lichid salvator. Aşa o povăţuise pe cucoana un doctor, prieten al casei. Şi iată acum un soldat pe capul Ilincăi! Ea e de vină, cum a putut uita să încuie uşa? - Deschide-mi să mă încălzesc puţin. Amurt şi nu mai pot merge mai departe, se auzi din nou glasul obosit de-afară. -- Ţi-aş deschide, zise fata, dar am poruncă straşnică să nu las soldaţi la bucătărie. - N-o să rămîn; mă încălzesc niţel şi plec: trebuie să-mi ajung unitatea. - Dar de va afla stăpîna? Mă alungă ca pe-un cîne. Mi-:a spus. - E întuneric la boieri, am văzut cînd am trecut pe lîngă casă. Şi, apoi, nu rămîn. Plec îndată. - Nu! zise fata cu spaimă. Uite, eu deschid şi merg să încui poarta. Vei veni şi dumneata cu mine. Crede-mă, nu poL O să .mă bată, o să-mi rupă oasele. Afară se auzi iar glasul omenesc, ca şi cînd şi-ar fi spus sieşi ceva, dar Ilinca nu înţelese 39 .... I � I [40] nume. Ca orice fată din popor nu se temea de întuneric, nu se temea de oameni. Şi apoi, afară nici nu era întuneric. Zăpada şi stelele .cerneau o lumină potolidă, ca de negură. Descuie uşa bucătăriei; mai ardea un butuc de lemn pe foc şi în slaba zare de lumină, fata, în prag, fu învăluită de negura ce năvălea afară pe uşa deschisă. Soldatul se desprinse în silă de lîngă zidul de care se răzima şi mormăind ceva neînţeles, porni tîrîndu-şi un picior, către poartă. Ilinca se uită la el, făcu un pas, făcu doi, se opri şi zise: - Dacă aş şti că nu stai mult! Te doare piciorul? Nu-i fi împuşcat? Soldatul se opri. - Nu. Mi-a degerat şi s-a umflat puţin. Ilinca se uită cercetător la casa boierească, ascultă cîteva clipe liniştea nopţii. îngheţate, trosniturile de ger, în acoperişurile de şindrilă. Apoi, întorcindu-se spre bucătărie, zise: "Vino!"" II Dimineaţa, înainte de şase, într-o negură de ger de nu se vedea la doi paşi, llinca încuie poarta curţii, ascultă un răstimp paşii soldatului care se depărta, se uită la geamurile mute şi oarbe ale casei boiereşti, apoi pătrunsă de frig fugi în bucătărie. Aprinse lampa şi, veselă, 40 [41] uşoară, deşi nu dormise toată noaptea, se apucă să pună la locul lor vasele de bucătărie. Focul nu-l lăsase să se stingă toată noaptea şi ei, totuşi, îi era frig de nesomn şi de nehodină ; soldatul,' îndată ce rnincă, adormi buştean pe patul llincăi şi fata nu s-a mai îndurat să-I scoale. Se învălui într-un ţol pe podelele de scîn­ duri ale bucătăriei, lîngă foc, dar, cum pe supt pragul uşii era o deschizătură să-ţi poată intra palma, gerul de afara se prelingea mereu şi Ilinca îl simţea bine cum tot vine din nesecatul izvor de afară. Punea lemne pe foc şi nu-i părea rău că nu poate dormi: va deştepta la vreme pe soldat şi-I va strecura afară, fără să bage cineva de seamă. Nici prin gînd nu-i trecu să se teamă de boala aceea despre care-i spusese stăpînă-sa că o aduc soldaţii. Şi cînd s-a împotrivit sa-i deschidă, nu­ mai teama de stăpînă-sa o oprea. Ilinca atirna vasele strălucitoare în cuie şi de­ odată, aducîndu-şi aminte cu cîtă lăcomie mîn­ case omul, cît fusese de flămînd şi cît de îngrabă a adormit, simţi o ură adîncă faţă de cei pe care i văzuse cinînd în seara trecută. Bine făcuse că la plecare i-a umplut sacul cu bunătăţile ce se mai ,găseau prin bucătărie! Dar cît de greu S-ta deşteptat azi dimineaţă soldatul! Cît a trebuit să-I zguduie, să-I strige! Şi ce faţă galbenă, de mort, avea! Şi cît de mari erau orbitele în care căzuseră adînc ochii închişi! Şi cit de sălbat:c îi crescuse barba! Ilinca se opri în mijlocul bu- 41 [42] l' � I il , . I I " .:\. I cătăriei CU O oală în mînă: îi veniră în minte fe­ ţele sănătoase, mulţumite, ale celor ce cinaseră aseară cu stăpînii ei şi zise tare: "Bine-am făcut că l-am adăpostit! Bine-am făcut că i-am dat de mîncare". Şi cum atîrna oala în cui, simţi din nou în inimă junghiul, de atîtea ori revenit peste noapte: poate tot aşa va fi şi fratele său Ion! Şi acum gîndul ei se limpezi: "Mare nedrep­ tate în lumea asta! Unii îngheaţă şi mor de foame, alţii -rnănîncă la căldură zece feluri de mîncări. De unde vine asta ?" Ea simţi pentru întîia oară, cu totul conştient, un puternic sentiment de solidaritate cu toţi aceia care erau ca şi frate-său Ion, ca şi soldatul pe care-I găzduise. Şi numaidecît simţi o ruşina re, o mustrare de conştiinţă: pentru ce nu i-a deschis aseară nu­ maidecît soldatului? Pentru ce l-a mai ţinut şi ea în ger? Işi aduse cu groază aminte de cuvintele solda­ tului, cînd ea îi zise să-şi scoată bocancii : - Nu-i mai pot încălţa dacă-i scot. Mi-s um­ flate picioarele! Şi ea l-a ţinut atîta vreme afară, să degere şi mai tare! Simţi un nedesluşit sirnţimînt de scîrbă faţă de sine însăşi şi c-un fel de mînie, aşeză mai departe vasele de bucătărie în cuiele de pe păreţi. Toată înaintea amiezii fusese înţepată. Ii veni să se certe cu bucătăreasa, cu fata din casă. Se 42 [43] simţea între ele mai străină ca în ziua întîi cînd a venit aici în slujbă. La douăsprezece veni ca de obicei, stăpîna: înainte de-a se servi masa, trebuia să cerceteze mîncarea. De cînd izbucnise tifosul exantematic, cerceta în fiecare zi şi hainele şi patul servitoa­ rei. Cucoana, azi, era în toane rele; fata din casă pomeni de un schimb de vorbe nu Iocrnai plăcute între. stăpînă şi stăpîn. Dar I1inca nu luă în seamă şopotul dintre bucătăreasă şi fata. din casă. Cucoana, o brunetă înaltă, cu ochii incercuiti, eu mustăcioar ă, cu pieliţa obrazului groasa, un tip de armeancă, gustă din mîncare, aruncă ochii pe vasele din bucătărie, se apropie de patul 1 Iincă i. . Patul era nedesfăcut, dar tîrnosit. Ilinca uitase să-I pună în rînd după ce se seu.ase soldatul. Cucoana prinse acoperitoarea de un colţ şi o zmînci de pe pat. - - Poftim! Aşa se aşterne? Ea voi să se' în­ toarcă spre llinca, dar rămase deodată nerniş­ cată, mirosind cu nările dilatate, strîrnbtndu-şi faţa. '. - - Ce miroase aici? Ce miros ca de rînced? Curele, smoală, ori te dracu-a Iost în patul ăsta? Ea se aplecă şi începu să miroase de aproape pa­ tul, perina. Deodată scoase un ţipăt ascutit, ca şi cînd ar fi zărit un şarpe. Rămase c-o mînă în­ Unsă spre servitoare, fără glas. Cu cealaltă mînă arăta ceva pe perină. Ceva îngrozitor trebuiasă A3 [44] ,[ I li fie, căci faţa ei, cu totul desfigurată, arăta' şi groază şi dezgust cumplit. Cele trei. femei se apropiară de pat. Pe perină, în direcţia arătată de degetul cucoanei se tîrau încet, abia vizibil, doi purtători de ... tifos exante­ matic. Cucoanei i se făcu rău. St-rigară pe stăpîn, îi dădură cu oţet şi abia o deşteptară. _ Ilinoa se făcu palidă oa o moartă. - Dar 'ce-i, pentru dumnezeu? Ce s-Ia intîm­ pliat? întrebă boierul uitindu-se speriat ha ser­ vitoare. Nici bucătăreasa, nici fata din casă nu se putură hotărî să pronunţe numele celor două vietăţi: era prea cu ruşine. - Vai, Alecule! De ce n-a fost să scăpăm, Alecule ! Ce nenorocire, Alecule! începu să ţipe cucoana şi izbucni 'într-un plîns isteric. O apuca de multe ori, aşa că bărbatul nu se prea sperie. - Dar ce-i ? Spune-mi odată! Cucoana îl luă de mînă şi îl duse la pat. - Uite'! zise ea, întinzînd braţul. Boierul se plecă, văzu şi se retrase cu scîrbă. - De unde au ajuns aici? întrebă el cu as- prime. Bucătăreasa şi fata din casă nu puteau .fi bănuite; chiar acum eraă gata să le vină şi lor rău, atîta scîrbă arătau pentru cele două vie­ ţuitoare ce se tîrau invizibil pe perină.· Fu luată la întrebări Ilinca.' Cucoana, ţipînd mereu şi trăgîndu-i în răstimpuri pălmi, o căută pe hainele ce le purta, pe ce�e ce le avea într-o 44 ! I i. 1 :r ,1 i I L [45] " geantă veche, începu s-o caute în cap, făcînd o larmă de părea că arde în bucătărie. - Cucoană, zise fata, nu mă mai căuta. E de- geaba. Eu n-am. . - In zădar o cauţi în cap, sînt de veşminte, zise boierul. - Eşti sigur? întrebă cu spaimă nouă cu­ coana. - Da, 'SÎnt sigur 1 răspunse bărbatul, ridicîn­ du-se din contemplarea paraziţilor. - Şi de pe ce-i cunoşti? - Sînt mai mari şi mai suri. Desigur, i-a adus Ilinca de prin oraş. - Nu,. boierule, zise fata, simţind o ură aprinsă şi un adînc dezgust în faţa acestor văi­ căreli ale stăpînii. De la soldat trebuie să fie. - De la' soldat? ţipă cucoana încremenită. - De la ce soldat? întrebă boierul. - As' noapte am găzduit un soldat. Uitasem poarta descuiată şi lampa aprinsă. Era aproape îngheţat şi abia se mai tîra. Slujnica spuse foarte liniştit cuvintele acestea, ca şi cînd ar povesti despre un lucru firesc, pen­ tru oare nimeni nu Iare să sufere ceva. - Aşa 1 Şi ce poruncă ţi-am dat eu ţie, tu ne­ ruşinato � . Nu mai aşteptă nici un răspuns şi tăbărî cu toată furia, asupra fetei. llinca, de la o vreme începu să se apere şi o izbi de plită pe cucoană. Aceasta, cu hainele, cu părul deranjat, ţipa ca 45 .... .1 I [46] I l' t ] il ' II o furie, �g'laba să se aruncedin nou. Dar bărbatul o opri şiîncercă s-o liniştească. - Să-I fi lăsat să îngheţe? Nu-i şi el om? Nu-s oameni toţi ăştia care trec degerat! şi Ilă­ mînzi pe drum? Numai dumneavoastră sînteţi oameni? llinca întreba aşa, cu faţa aprinsă, tot punîn­ du-şi în rînduială părul ciufulit de stăpînă, şi hainele. Ca şi cînd ar fi uitat-o cu totul pe llinca, cu­ coana începu să vorbească foarte neliniştită şi înfricată cu boierul. - Alecule, trebuiesc prinşi! Alecule, aleargă la telefon şi cheamă pe doctor. Cu siguranţă că-s exantematici l Să aducă etuva! Să dea hainele la etuvă. Să-i ducă la laborator! Să-i examineze dacă sînt exantematici sau nu! Dar pentru ce să-i mai examineze? Cu siguranţă că sînt exan­ ternatici l - Ei, nu se poate şti. Nu-s toţi exantematici, spuse boierul în silă. EI fu nevoit să alerge la telefon să cheme pe doctorul. _ Vino, Liseto, şi prinde-i, spuse cucoana mai liniştită la gîndul că va veni doctorul. - Eu, cucoană? făcu fata în casă scîrbită şi simţlndu-sc înjosită. . - Las' că-i prind eu, cucoană! zise slujnica. apropiindu-se de perină. Şi cît ce-l prinse. pe unul, făcu un gest pe care-I cunoştea şi stăpîna. Dar aceasta o opri îngrozită. 46 [47] r I I I 'r Ce vreai să faci, nenorocito? ţipă stăpîna. Să-I omori? - Păi bine, cucoană, să-I păstrăm de să­ mînţă? - Dar nu ţi-am spus, boule, că trebuie să-I cerceteze doctorul? Liseto! Anico ! Căutaţi o cutiuţă să-i închidem acolo. Pînă să găsească cutiuta, Ilinca prinse şi pe celălalt. - Grijeşte să nu te muşte, nenorocito! Nu ţi-am spus de-o mie de ori să te păzeşti, să nu primeşti în bucătărie vreun soldat? Acum neno­ rocirea e gata! Cine ştie cîţi mai sînt în pat, în bucătărie! Pînă ce sosi doctorul, un om foarte îndatorat familiei, cele trei femei căutară cu de-amănuntul patul, prin bucătărie, dar nu mai găsiră nimic. - Inchipuie-ţi ce nenorocire, doctore dragă 1 şi cucoana îşi bătu cu deznădejde palmele. - Da, sînt de haine 1 zise doctorul, închizînd cutiuta. - Exanternatici P - Hm ! Asta nu se poate şti, răspunse docto- rul încurcat. Nu sînt toţi exantematici. Atîrnă dac-a fost bolnav soldatul. Ilinca trebui, 1:a stăruinţele stăpînei, să-I de­ scrie pe soldat. - Cu siguranţă c-a fost exantematic, zise cu­ coana îngrozită. - Nu-i nici o siguranţă. A putut să fie în­ tr-adevăr numai degerat, spuse doctorul. 47 • [48] '1 ' I 'l 1 I t I ,1 • - Dar poţi sa-1 examinezi. dodore?· Dum­ neata nu ? Ce grozav! Numai la Iaşi? Doctorul, pentru a o linişti, îi spuse că la Iaşi se poate cerceta dacă-s exantematic! sau nu. Ho­ tărtră să-i trimită acolo. Hainele din pat fură duse în mijlocul 'curţii. In curînd trebuia să so­ sească etuva. Ilinca, uitînd păruiala şi văzînd groaza ce dase în boieri pentru cele două bidigănii, 'se sim­ ţea mulţumită. Ii era silă, îi era greu de oa_menii aceştia care ţineau aşa de grozav la sănătatea, la viaţa lor. Şi în sufletul său ii dispreţuia adinc. O cuprinse 'deodată un puternic dor de casa. Dar cucoana, după ce se Iăcu şi dezinfectarea la etuvă, îşi opri privirile asupra Ilincăi. Era palidă şi pierdută la faţă . - Mi se pare că s-a şi început! spuse ea doc­ torului, arătînd spre fată. Acesta, ca să-i facă plăcere, se apropie de slujnică, îi luă pulsul: Ilinca avea Într-adevăr puţină ,febră,de oboseală, de nesomn, de emo- ţiile prin oare trecuse azi. . _. Puţină febră! Vreo treizeci şi opt, zise el. - Treizeci şi opt? _ întrebă cucoana, îngălbe­ nind din nou. - N-ai pentru ce te speria! Chiar de-ar fi muşcat-o, febra nu-i din cauza muşcăturii. Nu se arată boala aşa de repede. De la inoculare ... 'Dar doamna îi tăie repede vorba. - S-o duci la spital, doctore, sa nu mi-o laşi pe cap. Apoi, mai Încet, adaose : Pune-o ,te rog 48 [49] -: într-o odăiţă singură. Dacă nu-i nimic, nu cumva să se molipsească acolo! ŞTii, o am pe nimic. Nu mai capăt una ca ea cu atîta plată. Şi-i har­ nică foc! Cu toate împotrivirile Ilincăi, ea trebui să-I în­ soţească pe doctor. Părăsi sclrbită casa şi pe d: oamenii aceştia care-şi temeau atît de grozav }. viaţa. * Deşi doctorul îi raporta în fiecare zi că sluj­ nica nu are nimic, deşi bucătăreasa şi fata din casă erau mereu îmbufnate şi arneninţau că ies din serviciu, deşi Ilinca însăşi ceru în nenumă­ rate rînduri s-o scoată din spital unde i se ură de moarte, stăpîna o lăsă aici şase săptămîni. Dar în cea dintîi zi după ce ieşi din spital, Ilinca îşi ceru plata. Nu mai voia să rămînă. Stăpîna nu o crezu şi nu-i plăti. Seara tîrziu, după ce se culcară toţi, llinca îşi adună în geanta cea spartă puţinele lucruri ce le avea, ieşi tiptil din bucătărie, se strecură pe lîngă casele stăpînilor, deschise poarta şi ieşi în stradă. Era o noapte tot aşa de senină şi tot aşa de geroasă ca aceea în care adăpostise pe soldat. Supt paşii 'ei scîrţîia zăpada tot aşa de aspru şi de des, ca şi atunci supt paşii soldatului. .. Unde va fi el acum? Dar fratele ei Ion unde va fi? Şi ce vor face toţi aceia pe care i-a văzut în 4* 49 [50] r :1 j II '1 toamna ŞI Iarna asta strecurîndu-se pe 'uliţele oraşului l. .. Păşea din greu şi gînduri grele îi Irărnintau sufletul ei tînăr, gînduri nedesluşite, prin care se zbătea să ţîşnească înţelesul, lumina. Atît înţelegea: o adîncă duioşie pentru bătrî­ nii ei de-acasă, la care se Întorcea acum. [51] FIERARUL PETREA îşi avea covacia unde se-ritîlnesc trei căi, în mijlocul-satului, departe de bordeiele ţi­ găneşti ce-şi scoteau din pămînt capetele buhoase, afară din sat, lîngă valea unde-şi topeau Iernei.e cînepa. Nici nu-şi făcea vorbă 'cu Iar aonii z dren­ tăroşi de aici, ci umbla ţanţos printre romîni, îm­ brăcat bine, în duminici şi sărbători. Se ţinea de biserica neunită, pentru că toţi ceilalţi ţigani erau uniţi, şi la biserica uniţilor mergeau şi ei o dată în an, ca să le dea popa în ulcicuţă, paş­ file. Unde se-ntilneau acele trei drumuri, covă­ eia lui Petrea îşi înălţa acoperişul de scîndur: lungi, afumate, cu pereţii lipiţi cu pămînt, scuîurr­ daţi înlăuntru. lîngă covăcie, casa lui Peirea albea din pereţii văruiţi totdeauna proaspăt, iar acoperişul ei din şindrilă măruntă nu se-rine­ grea de fum, căci un horn de piatră se înălţa se­ meţ şi mîndru. In curtea mică mai era loc pen- 4 51 [52] I ! I I .,1 tru o tocilă CU piatră netedă, surie, şi pentru două ruzi orizontale, bătute' pe pociumpi, între care intra boul sau calul 'ce trebuia potcovit. Incolo pustiu, căci cele citeva găini golaşe -_de soi, cum spune Petrea - erau mai mult pe drum decît acasă, mai ales cînd se începea căratul grîulul. Petrea are o spuză de copii, o fată mărişoară, doi feciori îi ajută în covăcie, trei umblă în sat la şcoală. Pe cei mai mărunţi nu-i pomeneşte Petrea niciodată. Ce folos Î!nsă că nu-i amin­ teşte el, dacă nevastă-sa, Raveca, le deschide cît de des uşa' 'şi atunci rnărunţeii umplu pod­ malul de lîngă casă. Şi aceştia nu prea arată a fi dintr-alt neam decît puradeii care se vîră în glodul din vale, colo, la capătul satului. Cu pă­ rul vîlvoi, nespălaţi, cu cărnăşuţele petice şi mai ales cu picioruşele subţiri şi negre ce vădesc pe ţigan, cînd îi vede, Petrea se uită urît la ei şi i-ar trimite în casă, dacă nu s-ar teme de gura muierii. Din acoperişul covăciei, dis-de-dimineaţă, se desprinde - în pale - fumul alburiu, ochiul de jar învie între cărbunii de pe vatră, înaintea foi­ lor ce se umflă lacome şi care, gîfîind, înviorează tot mai mult, cu suflarea lor aspră roata de jar, mărind-o mereu. Unul dintre feciori, Pintea,cel mai mic, se leagănă pe ruda foilor şi trage ­ îmbucîndu-şi obrajii bruneti, mici - dintr-o ţi­ gar ă, s-o dea gata mai iute, să s-apuce de lucru. In vatra de jar, pe care pîlpîie limbi vineţii de Ila- 52 [53] cără, feciorul cel mai mare, Manea, ţine bucata de fier, uitîndu-se cu nepăsare ţintă în foc, pînă ce de .pe ruda de fier se desprinde o pulbere fină de foc. Atunci o prinde cu cleştele, [ace cu ea un semicerc roşu pînă la nicovală şi ciocanul începe să izbească, împroşcînd cu scîntei În toate părţile. Mai zdravăn ca Pintea, spătos, cu mîne­ cile sufulcate, >CU mustata de-o poate răsuci, Ma­ nea fluieră de joc după cum izbeşte ciocanul. In curte, Petrea se tocmeşte cu oamenii ce-i aduc roţi să le str îngă nafurile, ori 'chim să pună raf nou; potcoveşte calul unui drumeţ care a plecat de dimineaţă cine ştie unde . .lar dacă n-are nimic de lucru pe afară intră 'şi el în covăcie şi-n curînd, trei ciocane s-aud bătînd după tact, niciodată toate trei deodată şi ffifSă izbească două într-acelaşi timp. Muzica aspră a cioca­ nelor se aude departeprfn sat, tăind văzduhul parcă fără uiICÎ o piedică. In covăcie, cei trei lucrează fără multă vorbă. Peirea, de la început cu fruntea încruntată, fe­ ciorilor numai pe Jncebul li 'se înăspresc liniile feţei şi li se-ncreţeşte fruntea. In necontenitul bătocit al ilăielor li se părea, de la o vreme, că au de lucru cu un duşman nevăzut, muşchii J.i se încordau tot mai bre, şi izbesc parcă tot mai mînioşi, mai cu putere. De la o vreme, Peirea muncă ciooanul în colţ: "Feciorii tatei, să mai răsuflăm o dată şi să mai tragem o pipă de tăbac, Că noi trei, de muncim aşa toată ziua, putem îmbrăca tot satul În fier." 53 [54] 1"' 1 II t 1 Iii Iii Ciocanele arnuţesc şi tăciuniţi, cei trei meş­ teri ies în curte, în lumina albă ,a soarelui. Peirea se uită cu coada ochiului la cei doi feciori şi zîmbeşte ,pe supt mustăţile negre. Ar jura pe cite-s în lume, că mai ales aceşti doi, nu seamănă de loc a ţigani, ci-s cine ştie ce calfe de fierari veniţi din depărtare; care s-au oprit pe cîtăva vreme aici, la covăcia unde se-ntîlnesc cele trei drumuri. - De altfel, în casa lui Petre a nu s-au de vorbă ţigănească. Numai Raveca, de-o apucă vreo mînie mare, suduie în limba asta. Atunci fier arul o măsoară cu nişte ochi de oţel, din 'creştet pînă-n tălpi şi-o înjură, tot ţigăneşte. Pe 'cei care umblă la şcoală, Petrea-i poartă foarte aspru. Cărţile trebuie să şi le ţie curate, cumu-i .lurnina. In toată seana le cerecetează, ţi­ nîndu-le cu teamă în minile lui aspre : "Oartea-i sfîntă, mă, ce ştiţi voi !" Şi cînd se oprea la vreun punct de cerneală, prichindelul o şi tăia pe uşă afară, ca împuns de streche, Cînd se isprăveau cărbunii, covăcia amuţsa. ciocanele zăceau aruncate prin unghere, iar curtea se umplea ,de roate de car, de rotite şi fiare de plug. , Cărbunii erau greutatea 'cea mai 'mare a lui Peirea. Pădurea era departe, pe nişte dealuri unde nu puteai umbla cu carul. Petrea, cu cei doi feciori îşi luau sacii tăciuriaţi pe umăr, secu­ riie la mînă şi.; sus la pădure, să taie întîi aşchii din trupinele de stejar, să le adune apoi ,în 'gră- 54 \ [55] rnezi ŞI să le dea foc. Cînd era vremea ceţoasă, fumul se ridica greoi, plutea peste pieptul întu­ necat al pădurii şi se mesteca cu ceaţa. Iar cînd văzduhul ena senin, 'curat, fumul se înălţa drept ,,' în văiduh şi copiii mici, care păzeau vitele pe marginea pădurii, le mînau tot mai departe, de teamă că saprinde pădurea, ori că zrneii fierb acolo în cazane vitele răpite de la oameni. Tîrziu seara se întorceau cu sacii umpluţi cu cărbuni, legaţi cu funia pe la mijloc ca să-i poată duce mai bine în spate. Manea, feciorul cel mai mare, ducea totdeauna cîte doi saci. Şi pentru atîta zdroabă, trebuiau să lucreze tot ce-i fierărie de oare şi pluguri pentru curtea baronească a căreiena pădurea. Cînd ajungeau zdrobiţi acasă, Petrea simţea totdeauna o mare trebuinţă de ceartă. Nevasta nu-i putea face nimic pe voie, iar copiii stăteau pitiţi pe lîngă pereţi, ca umbrele. In clipe de acestea, Petrea o rupea ,pe ţigăneşte şi vorbea aşa de înfocat, cît îi venea să -şi spintece cămaşa la piept. Dar ziua următoare, în cîntectrl aspru al ciocanelor, Peirea îşi uita necazul şi fierea de ieri, şi se arăta iarăşi omul ce n-are nimic din sîngele ţiganilor de l,îngă sat, unde sfada şi Iar­ ma ţine totdeauna pînă noaptea tîrziu, şi dirni­ neaţa începe iarăşi. Viaţa lui Petrea a curs mai mult liniştită decît tulbure. Se ştia din moşi-strămoşi neam de fie­ rar, aici la covăcia din mijlocul satului, se credea 53 [56] : � �I 1· cu mult mai aproape de romîni decît de ţigani. Aveanănaşi de romîn, atîţia cîţi copii avea şi nu-i zicea nimeni ţigan, decît vreun om necăjit clare-şi avea plugul de lifei-patru zile ha Petrea şi nu l-a mai dres. Aşa împăcat a trăit el pînă ce i-a crescut mare fată-Sia, Lala. ne cînd era de şapte ani, Lala era foarte neastîrnpănată. Părea că nu-i soră cu Mane:a şi cu Pintea, şi Herarul,de cîte ori vedea apucătu­ rile din jocurile ei, rămînea foarte _gînditor şi clătina din cap a pagubă. Lala n-ar fi ţinut o zi întreagă nespintecată hăinuţa ce i-ai fi daf-o nouă dimineaţa, s-o fi tăiat tot bucăţele. Se zvircolea în mîinile Ravecăi ori ale lui Petrea, pînă scăpa afară, apoi o lua razna prin sat şi nu se mai întorcea decît seara, după ce a furat mere din vreo gră'dină şi s-a bă-tut cu CQpiU de pe drum. Seara venea cu sînul plin de mere, se urca ăn păcel şi le înşiruie frumos, iar dacă vreunul din fraţi cuteza să-i ia unul, zbiera oa din gura şarpelui. Altă bătaie urma acum de la Raveoa, pentru că nu dă şi la ceilalţi, de la Petrea, pentru că a Jurat. Lala nu mai ţîşhea afară, ci, după ce n-o mai bătea nimeni, s,e aşeza cu picioarele îrnpleticite ţigăneşte, privea în pă­ mînt şi nu mai zicea nici o vorbă, nici n-ar mai fi luat un măr din cele furate ,de ea, să fi fost aurite. Petrea se minuna de ciudăţenia asta a firii ei şi părea că-şi aduce aminte de ceva foarte de­ , părtat. 56 [57] La şcoală n-a avut ce-i face fier arul să umble. Ea pleca bucuros de-acasă, dar dascălul i-a spus lui Petrea că n-a văzut-o niciodată în şcoală. Ceeace-l umplea de mai multă amăreală pe .... fierar, era că Lala umbla foarte des prin ţigănie, Cine ştie de unde-o aflase, că de casa lor era departe, iar îndată ce-a dat de pur adeii care vara se scăldau toată ziua Sn vale, alăturea cu purceii, iar iarna ţîşneau din bordeie şi se dădeau desculţi pe gheaţă, cînd vreau s-o găsească pe Lala, acolo trebuiau s-o caute. Dar Lalei, cît ce zărea pe vreunul de-ai casei după ea, îi scăpărau picioruşele ca la un drăculeţ, se pierdea printre grădini şi ajungea acasă totdeauna înaintea celui ce a pornit după ea. Işi pierdea şurţă, nă- framă, fără ca să-i pese, aşa că Raveca nu-i mai dădeadecît iia să se-rnbrace. După ce se mai ridicase Îşi bătea îr ăţiorii mai mici dac-ar fi supărat-o numai cu ceva - de le curgeau peticele. Se-nţelege că ea încă-şi lua porţia, dar nu-i păsa, ci se mînia numai, şi nu vorbea două-trei zile, Acasă, nu-i prea puteau lua folosul după ce trecuse de cincisprezece ani, căci le izbea toate cînd ţi-era lumea mai dragă şi pornea pe uliţă. Petrea se uita la Raveca, Raveca la Petrea, şi cu cît' se uitau mai mult, cu atîta se mîniau mai tare unul pe altul şi o rupeau pe ţigăneşte, sfă­ dindu-se. Şi dintre toţi copiii, nici unu') nu se putea asemăna cu Lala. Cînd te uitai la ea, ,îi vedeai 57 • [58] :1 " '! ll: t:;; numai ochii, care stăpîneau parcă singuri în lu­ mea asta, Ageri, negri, cu nişte priviri ce tăiau în toate părţile, ca fulgere de oţel. Inaltă, zveltă, să se ascundă orice domnişoară înaintea ei, mer­ gea nepăsătoare, mîndră în zdrenţele ei. Căci acum, mai mare, Petrea n-a mai vrut s-o îmbrace, crezînd că rfată mare fiind, se va ruşina să umble astfel şi se va îndrepta. Flata nu se schimba, nu se purta însă altfel acasă, dar în schimb, o vedeai cînd cu o năframă nouă, cînd cu un şorţ nou, numai cît le-lai luat din prăvălie. Odată veni acasă, după ce vreo două zile n-o mai văzuse nimeni, încălţată cu ghete ca o domnişoară, cu o rochie nouă, neagră . . Petrea se uită mînios la ea, izbi uşa, intră în covăcie şi lS·e întoarse şi mai cătrănit. - lan' să-mi spui tu, drace, unde te-ai îm­ podobit aşa, că-ţi sucesc gîtul ca ha un pui de pasăre. - Undeva, răspunse Lala Iăr-a se uita la tată-său. El o prinse de brate şi-a zgudui, ţi­ nînd-o la lumina lămpii. - Unde mi-ai umblat de două zile drăcoaică, ha ? Aşa mă faci tu pe mine de ocară ? Csaduc barosul şi numai una-ţi izbesc în numele tatălui! Lala încerca să scape din încleştarea de fier a lui Peirea. Dar nu se putea nici frînge. Sta înlemnită, numai ochii îi priveau departe, într-o 1 umină de oţel. Petrea nu mai întrebă, ci-i spintecă rochia 58 Ei [59] .... nouă, o ia, o coco.oşeşte, ,îi trage Ighetele nouă­ nouţs şi ţinînd-o de iată nici după atîta citit încă nu ştie de-i seară ori peste zi - ba da ! seara - să joace mult - aşa pînă nu va mai avea răsuîlet. Acolo vor fi tineri culţi, studenţi mari, de la Teologie, de la Uni­ versitate, acolo vor fi oameni cu cariera gata. In sfîrşit, vor putea să audă gl.asul dulce, vor putea să vadă jocul, uşor ca o. adiere. A, da, Aurora ştie bine cum joacă. I-au spus prolesoarele de la şcoală, i-a spus maestrul de joc. Da, acolo vor fi prietene de ale ei, prietene bune, cu care aşa de mult n-a mai vorbit. Cîte are să le întrebe, cîte are să le spună ! Şi Aurora s·e zbătea sub plapuma uşoară de vară şi nu putea s-a'doarrnă; nici n-avea ea de �înd să adoarmă. Cîte amintiri deodată, cîte în­ chipuiri, cîte 'planuri nu s-au coborît acum în 84 [85] = gîndul ei, ca aduse de un vînt năprasnic. Toate-i fugeau, toate se-ntorceau iarăşi şi iarăşi, învăl­ rnăşindu-se, toate încercau parcă s-o ducă cu ele. Cu ochii aprinşi, Aurora zîmbea, ca şi cînd o muzică nespus de curată şi dulce ar îrnpresu­ ra-o de toate părţile, mîng.îindu-i toate simţurile. IDirn cind în cînd, lua iar invitarea : nu erau însemnaţi tineri! din comit-etul ananjator, cum . a văzut ea pe allte învitări, dar negreşit vor fi şi cunoscuţi de-ai ei pe acolo. De pildă, Petru Pop şi Ioniţă Pascu, sigur vor fi. In sfîrşit, face era cunoştinţe acolo! Aşa-i la petreceri. Şi tîrziu a adorrnit.. plutind UŞOIf, într-un vals lin cu Ioniţă Pascu .. _ In trei zile hainele erau croite, după ce au răs­ foit ou preoteasa un vr af de reviste de modă, aduse de la notărăşiţa. DaT pentru haina ei n-au găsit stofă albă, cum dorea Aurora. - Lasă dragă, zicea preoteasa, stoîa asta trandafirie, ce-,a adus-o Bucur, e foarte bună. Are să ţi-se potrivească minunat. - Da, da, adăuga părintele, are să-ţi şadă foarte bine. Da' să-I umfle şapte zmei pe boitaş, că n-a avut ajbă cum ţi-ar fi plăcut ţie. Femeile s-au apucat apoi de cusut cu multă stăruinţă. Aurora avea o mînă uşoară, ca pur­ tată de vînt. Din cînd în cînd - în răstimpuri depărtate - se opreau, încercau ce-au lucrat şi erau tare mulţumite de spor. Intr-o săptămînă erau gata amîndouă ha iln ele , a Aurorei şi a preo- 85 [86] , ! J i \ '1 I 1, 1 '1 I " tesei. Preoteasa întîi ri-a voit să-şi fad haină nouă, dar Bucur a stăruit mer-eu. - Stoîa-i cumpărată acum, vreme mai este. Vezi numai şi-o 191ată. In r ăstirnpul acela de-o săptămînă cît au cusut, Aurora numai cînd se-n­ sere ieşea pe-afară. Şi în două-trei seri se furişă în grădină şi pe căr ărrle largi încerca jocurile pe care le-a învăţat odată. Şi după ce s-a tncre­ dinţat că le ştie încă pe toane, în celelalte seri lua vreo suri oară mai mare şi juca prin curte. Numai de-a �igură din "romană" nu-şi aducea aminte bine. Nu-i venea in gînd melodia. Dar aceasta n-o supăra. Acolo va 'CÎnta muzica şi în­ Mită-şi va aduce aminte, Părintele Bucur Toma" după ce a tirguit tot de ce aveau lipsă, le-a lăsat în pace. Nvavea el vreme să se ,g,îndească numai la un lucru, cum fat muier ile. El trebuia să-şi vadă de ec1ejie, de săpatul cucuruzuâui, pe care începea să-I umple buruiana. Avea să se zolească cu oamenii care nu mai ieşeau la lucru, să-şi vadă odată turnul bisericii celei nouă isprăvit. El trebuia să rnear­ gă chiar acum, pe l/îngă ceasurile lui de eate­ cheză, în toate după amiez ile la şcoală, căci peste dascălul Cotrus dase un rău rriare : acum, în preajma examenului, îl scutură rău 1I1:lŞte tur­ bane de fri,guri de i se băteau dinţii-n gură, ca şi cînd ar fi înşiraţi pe-o aţă. Aşa că el numai ce se pomeni cu dum.nica, şi duminică seara, cu petrecerea. Trebui să intre Ia liturghie mai de timpuriu, ca să poată pleca 86 [87] cucăruta încă înaintea amiezii. Işi puse în gînd să mustre pe oameni în biserică, pentru că [IU se mai silesc şi nu se mai isprăveşte odată turnul. Dar oind �ncepu predica, glasul i s'e muie şi el vorbi, . aşa, numai pe scurt, despre frumuseţea casei domnului, şi ce se cuvine să facem pentru această frumuseşe. Dar despre turn nu aminti nici un cuvînt. Cînd să se urce în căruţă, preoieasa se opr! deodată. I - Bine, Bucure, dt-apoi cu cizmele vii? Popa se uită la cizmele grele, pline de praf. - Bată-le să le bată! Şi în urmă, de ce n-aş putea merge şi cu de? - Vezi că pe-acolo vom da poate peste oa­ meni cam subţiri la nas! zise preoteasa. Popa olătină din capşi intră în casă cu droaia de copii mărunţi după el. Cînd ieşi, copiii erau tare veseli. Vorbeau toţi deodată. - Mie bomboane mi-aduce tata. - Şi mie turtă. - Şi mie un corn de cel sărat. - Şi mie mi-aduce tata un 'cal, mă! born- bănea cam pe nas copilul cel mai mic .. - Numai 'să fiţi buni, ştrengarilor. Tu Geni, eşti mai mare, vezi să fie toate în rînduială. Şi, după ce îi luară în braţe pe cei trei mai mici, îi duseră ,în căruţă pînă în drum. Aici sluga Nicolae opri şi pe cei trei prichindei abi a-i putu • descăţa popa din hainele preotesei. Ţipînd se 87 â [88] I I li ,. i' : 1'[1 li, J I I I , I '1·'1 1, :'. '. u, r izbiră jos lîngă căruţă. Dar biciul plesni pe rnur­ gul dn dreapta şi îndată un nor de 'Pra� alb despărţicăruţa de copilaşii rămaşi acasă. Pe drum vorbită mult la-nceput, dar cu cît se apropiau mai tare de oraş, cu atît gîndurile în­ cepeau să-i copleşească pe cîteşitrei, mai ales pe Aurora - şi cînd o întreba preoteasa cîte ceva, nu prea ştia ce să răspundă. Căruta în oraş a tras la un hotel mai de-a doua mînă. Femeile trebuir ă să-şi pună-n r ind hainele şi părul. A fost mult praf pe drum şi nu-i glumă să v,ii şase ceasuri neîntrerupt. Pă­ rintele ceru o. jumătate de vin cu sodă şi-ncepu să bea, ştergjndu-şi mustăţile şi suflînd! aspru prin barba mare. In răstirnpuri privea la femei. Erau aproape gata. Şi cît de frumoasă era Au­ ror a ! Bucur Toma îşi sorbea vinul şi-şi zicea. 'cu multă căldură în suflet: ,,0 floare de Iată ! Zău aşa !" Preoteasa era mai puţin doamnă - oarecum. Aşa-i părea părintelui. Nu-i poveste, haina e bună, o. prinde bine, da-n zadar! Iată mişcările ei, iată mai ales faţa ei! Se vede cît de colo că-i o .ferneie necăjită, c-a ieş.ilt de mult dintre doam­ nele de la oraş. Aşa vedea acum popa Bucur şi nu-i părea bine. Nu-i părea bine de loc. Uite la Aurora! Ca şi cind ar fi trăit într-un castel baronesc. Aşa rnlădiere a trupului, aşa -!paşi, aşa pieliţă s,ubţi.re ! Şi - puţin înviorat de vin - • popa Bucur ar fi vrut să-i z,:ICă, ,întîia dată în viaţa lui, preotesei, aşa-n glumă: "Tu, bătrîne l" 88 [89] Dar n-a zis, căci se linişti în curînd. Un val de tristeţe i se aşeză pe suflet. Hei! aşa-i acum precteasa Maria, dar odată, cînd îi zicea părin­ tele: Mar ioar a ! - cum a fost? Şi cind ispr ăviră 'îerneile cu gătitul, mai po­ runci o jumătate .de vin cu sodă şi încă două pă­ hare, jar pe femei le pofti să şadă la masă. - Las' Bucure, noi nu bem, zise mama. - Ei, cum să nu beţi. Beţi aşa un p ăhar, două, să vă răcoriţi. Vinul tCU sodă răcoreşte bine, ce crezi? Şi eu pentru aceea-l beau numai. Şi se r ăcoriră mtr-adevăr, căci nu-i glumă să vii în arşiţa soarelui şase ceasuri 'Pe drum plin de praf. Au băut jumătatea, adică femeile Iau băut cîte două păhar e, ieşir ă ,pe stradă, unde 'furnica lumea în toate părţile. De cîtevaori Iau trecut pe lîngă Localul petrecerii. Aurora avea un fior de teamă neînţeleasă de cîte ari trecea pe Hngă el. Ce îm­ podobire minunată, ce decoraţii, ce oglinci. Toate, toate se vedeau prin Iereştile mari, curate. Muzica începu la şapte punct. Cîntau lăutari vestiţi şi prin sala mare rornanţa începută avea răsunet deosebit. Părea că fuge, că năvăleşte; cîntecul, izvorît parcă dintr-un singur instru­ ment, părea că cheamă pe cineva într-ajutor. Părea mai mula că-Ii o femeie, care nu se vede, dar care-i înaltă, palidă, cu ochii negri şi care cîntă melodia aceea plină de armonie. Indată grămezi de copii se-nţepeniră înaintea Ier eştr ilor, holbîndu-se înlăuntru, ascultînd CU gurile. căscate, Indată, 'ca atrase de un magnet, 89 [90] i � I II I I , I perechile ce se plimbau se apropiau tot mai tare de "Hot'ell Steaua", rămînînd înapoi str ăzrle pustii. i Aurora zise: - Să ne grăbim, tată, c-aici, se vede, nu-l ca pe la noi să aştepţi două ceasuri după termin, pînă 'să înceapă 'petrecerea. Bătrânii nu ziseră inlrnic. Se apropiau încet, tncet, citeşitrei de intrarea principală. La casă, Bucur Toma plăti taxa de intrare pen­ tru o familie şi peste taxă' cinci coroane. - Vă rog numele, dornnule părinte, zise ca­ sierul, un ţîr palid, slab, cu ochelarii pe nas. - Bucur Toma, ,popa din Boian. - Dar te rog, care-i numele de botez al du- mitale, care să-I scriu întîi, Bucur ori Toma. - De, Bucur, Bucur sînt ca nume de botez. Dar dumneata scrie cum ai plăcere. Abia se apropie părintele de preoteasă şi de Aurora, şi două femei Silabe, irnbr ăcate în rochii negre, le 'şi ieşiră înainte. - Te rog, domnişoară, umbrela. Da. Aici se păstrează, şi vă rugăm pe amîndouă de pălării. Aşa. Iată aici trei bilete. Cînd veţi binevoi a ple­ CB., vom fi aici, Preotul trecu înainte, cînd una din cele două femei îl opri: - Dar domnul părinte nu dă pălăria P E foarte bine grijită aici. Popa se zrnînci. "Las', nu-i de lipsă. Eu şi aşa nu joc. Nu-mi va cădea greu s-o ţin în mînă". 90 [91] D In sală era încă puţină lume. Işi aflară în grabă loc. Popa lîngă preoteasă şi lîngă preo­ teasă, Aurora. Lăutar ii ziceau mereu dar 'lumea se strecura rar înlăuntru. Aurora, aşa pe furiş, putea să-i cerceteze pe toţi şi pe toate care in­ trau. N-a văzut pînă acum nici o [ată mai bine îmbrăcată decît ea. Şi în începutul de teamă, ce i 'se lăsa zreu pe suflet, îi făcea bine convin­ gerea asta. Dar după aşteptare de un ceas, deo­ daltă nu mai putu deosebi nimic, un păinjiniş des parcă i s-a pus înaintea ochilor. Veneau doamne mari, surîz.ătoare ca reginele, cu pieptulşi umeri! goi, veneau domnişoare oare rîdeau cu hohot, întorcîndu-se în toate părtjle şi o grămadă de tineri '- ce feciori frumoşi - se ţineau în ur­ mă-le. De aici încolo, lumea curgea. In grabă se ump'lur ă scaunele din sală, în grabă 'se împînzi un zgomot vesel, ca 'o altă vietate. . Cei trei se simţiră înconjuraţi de toate păr­ ţile de lume, se strîngeau tot mai tare laolaltă, îrnbulziti de alţii. Dar unde fuseseră pînă acuma - vreme de un ceas - tinerii aceştia care acum nu se mai sătur.au de a 's,e pleca înaintea domnişoarelor, de a .săruta mînile doamnelor? Aurorei îi veni un gînd de mîntuire: şi aici se încep petrecerile, c-an tot Iocul, cu întîrzieri. Şi din teama ce ,a cu­ prins-o, întîi că nu Via avea cu cine juca, acum, după ce se obişnuise cu învălmăşeala mare, în­ cepu să se bucure din suflet şi numărînd pe furiş 91 [92] : I ; 1 ! tinerii din sală, să socotească jocurile ce le va juca. Abia aştepta să se înceapă odată şi-n aş­ teptarea aceasta ochii-i negr-i lurninau nespus de frumos, sfinţindu-i. parcă faţa şi toată fiinţa. Da, ,în sufletul ei s-a deşteptat, a crescut deplin, cel mai curat şi mai dulce avînt din viaţă: avîntul tinereţii. Şi deodată, inima încetă 'să-i bată, şi un gol mare i rse 'puse parcă în loc .de inimă: muzica în­ cepu un vals. Cine va veni s-o ceară la joc? Care dintre atîţia? Şi din aşteptarea aceasta chinuitoare şi totuşi dulce, o trezi inima şi respi­ ralţ,i,a ,grăJbită, oe-i ridica sînul. Deschise ochii umezi şi vedea lacum zburînd perechile, simţea • mirosul parfurnurilor 'şi al hainelor nouă, o să­ getau rîsetele tari care izbucneau unde şi unde. Şi de pe scaune se ridicau cînd aici, cînd dincolo, vreo fată, vreo doamnă şi intrau în joc. Unele sînt obosite chiar, 'se aşază la locurile lor şi tine: rii colindă tnohirrindu-se pe !]a altele. Ah! da, acum via veni careva s-o cheme şi pe dînsa. Ne­ smintit. Trebuie! Şi iată că şi de aci şi de colo, de lângă Aurora se desprinde cîte o haină nouă, sunătoare ş! fîşi,e în undulările valsului. Pe lîngă ea au trecut şase inşi pînă acum. Nici n-au vă­ zut-o. Şi iată, acum vine Petru Pop. Vezi bine, acesta i-a cunoscut cu vreo trei ani înainte. Acesta vsne IS-O mintuie, în sfîrşit, de chinul care o arde, care o aprinde şi o prăpădeşte. Dar Petru Pop cînd o iea 'în seamă, întoarce 92 [93] deodată ochii Într-altă 'parte, întoarce ş! paşii, şi Aurora albeşte cum e varul. Care va să zid, ce? Nimic, g1înd·eşte Aurora, nimic; n-a fost el. Şi totuşi era încredinţată că el a fost. Valsul conteni şi începură alte jocuri. Tinerii priveau de dep arte, alţii şi mai de aproape la Aurora. Frumoasă fată! Tînără fată! Trebuie să joace, cu trupul ce-l are, ca un fulg. Dar nimeni nu se apropia, De Ungă Aurora - faţa ,încreţită, arsă de soare a preotesei şi barba mare, încîl­ cită, hainele nu chiar nouă ale părintelui, îi În­ depărtau pe aceşti tineri, care vor fi odată se apropia de spital. Se apropia, căci începu să recunoască unele clădiri pe lîngă care trecea. Ajunse, tn sfîrşi�, după ce mersese aproape trei kilometri. Era departe de la gară pînă la spitalul militar. Iar acum drumului păru nesfîrşit. La spi­ tal însă nu era îngăduită intrarea pînă la ceasu­ rile opt. Stătu de vorbă cu sentine'Ja, încerca în dreapta, în stinga: Place! Nu era permisă in- 181 .... I \ , [182] . " trarea l De, nu era şi aici tot, militărrÎe? Nu tre­ buie să fie şi aici o regulă ? Trebuia, vezi bine. Astfel Vasile Lungu trecu de cealaltă parte a străzii unde era pajişte verde şi punîndu-şi de­ sagii din spate, şezu şi el lîngă ei. Şedea şi se uita peste drum, la marea clădire cu urei rînduri şi lungă să nu-i mai dai de capăt. Rar, rar, În­ cepu să iasă şi să intre cîte un militar. .. După 01- te-şi aduce el aminte de rîndul trecut, Dumitru era cu patul la rîndul ,aI doilea, înbr-o sală cu alte dou ă zeci- treizecei de paturi. Care să ne ferestrHe ce răspundeau În sala aceea P Nu-şi putea da seama! Tort: privind, simţi deodată un gol şi o arsură în măruntaie. I se deşteptă aşa pe neaşteptate o foame cumplită. Cînd mîncase mai pe urrmă? Nu-şi aducea aminte să mai fi mîncat de cind plecase de acasă. Dar nu era sigur! După ce-şi desfăcu rnerindea, văzu că era în­ tr-adevăr neatinsă. Dar abia Îmbucă de cîteva ori, învălui bucatele şi le puse înapoi în desagă. Un gînd Îi tăie pofta de mîncare: .Dacă-l pornesc din nou pe front', zadarnic am venit la spital. Dumitru via fi la ca­ zarmă, dacă nu va fi plecat pînă acum. lDoar avi­ zul era pentru o venire grabnică! Grabnică, cu trenurile de 'azi !" Zvîcni În picioare să pornească' spre cazarmă. Dar marele spital apăsa asupra sa cu o 'putere de nebănuit şi nu se putu mişca, rămînînd cu ochii 182 [183] ţintă la ferestrele lui: "Avizul a venit de la spi­ tal, tot aci va trebui să întreb de Dumiti u. Poate nu I-au vărsat încă la cazarmă. Oricum, cei de aici trebuie să ştie unde-I poate găsi". Sentinela îl opri din nou. - Mai Irebuie s-aştepţi oarn o jumătate de ceas pînă la opt. - Dar încă nu-s opt? - Incă nu-s. - Da-i tare grabnic lucru ce mă aduce pe mine aici, îndrăzni bădicul. - Păi toţi vin cu grabă! N-ai ce-i face, aşa-i or dinul l Pe cine ai aici P - Pe feciorul meu, pe Dumitru Lungu. - E de mult în spital? - De-o lună trecută. DI3r nu stiu dacă mai e în spilal. Nu ştii dumneata? ' Păi unde să fie, dacă înainte cu o lună era aici, iar acasă n-a venit? Poade să-I fi trimis iar pe front. - Aşa! Va să zică nu era aşa de bolnav. - A fost rănit la un picior, la piciorul stîng şi doctorii ziceau că va rămînea cu piciorul stîng puţin mai scurt. Că va şchiopăta. - Dacă-i aşa, aici trebuie să fie. Pînă acolo încă n-arn ajuns să se trimită oameni şchiopi pe front. - Vezi bine, dar şi doctorii se pot înşela. Poate s-a vindecat de tot. Soldatul de sentinelă se uită nedumerit la om. 183 ..' li I I [184] - Nu mai ai mult de aşteptat. Indată se fac ceasurile opt., Dar ... vii dumneata să-I vezi, ori ţi s-a trimis un aviz? . - Da, mi-au dat de Ia primărie o înştiinţare să viu grabnic, că vrea să mă vadă. . Sentinela îşi înăbuşi Cu greu un susp m. - Din ce unitatea făcea parte? � Vînători -de munte. Omul se gîndi puţin şi-i spuse şi numărul poş­ tei de companie. � Dar, bine, batalionul, compania? întrebă sentinela, - De cînd a plecat în război nu ne-a scris de­ cît numărul poştei. - Intreb, pentru că ... începu soldatul, dar se opri din vorbă. Era să spună că ieri au îngropat pe unul de la vînătorii de munte. In minutele rămase pînă la ceasurile opt, bă­ dicul Vasile Lungu se 'aprinse deodată de o ne­ linişte grozavă, ca şi cînd vorbele nespuse de sol­ dat ar fi pătruns Într-un chip necunoscut în inima lui. Acum începură să intre tn spital tot felul de militari, ofiţeri şi mai ales dootori. Bădicul oprea pe fiecare şi-I întreba dacă nu ştia ceva despre Dumitru Lungu. Primi acelaşi răspuns de la toţi : Să mai aştepte puţin, îndată se bate opt. Să intre atunci şi să, întrebe îricancelarie, laici cum intri la dreapta. . Pe toţi îi întreba, şi dacă nu ştiu să plece cu­ rînd vreo unitate de vînători de munte pe front. 184 [185] 1 Nici unu'! nu ştia să fie vreo unitate în ple­ oare, - Dar ce, ai şi la regiment pe cineva? îl în­ trebau ofiţerii şi doctorii pe care îi oprea să ceară ştiri. - Nu, dar s-ar putea să se fi 'ă(mt Dumitru sănătos de tot şi să-I fi vărsat la regiment. Ofiţerii înălţau din umeri, privindu-l nedume­ r iţi : - Iţi vor spune fndată la cancelarie. La opt, sentinela de l'a intrare fu schimbată şi soldatul, liber acum, îl luă pe Vasile Lungu şi-l duse în cancelarie. Acolo era o forfotă de subofiţeri şi o dura-vura de nu se mai înţelegea nimic. Bădicul abia s-a putut face priceput de ce vrea, pe cine caută. Trebui să spună de vreo trei ori, nu numai pentru că nu-l asculta nimeni cu atenţie şi rt:oţi vorbeau între ei, dar şi pentru că bădicul îl căuta pe Du­ mitru al lui, şi la spital, şi la cazarmă. - Dacă-i la cazarmă, ce-l cauţi la spital ? Vorbeşte lămurit, bre omule! Unul dintre subofiţeri deschise în sfîrşirt: un re- gistru : - Cum spuneai că-I cheamă? - Dumitru Lungu, din vînătorii de munte. - Dumitru? Cum? Lungu? Dumitru Lungu? Caporal? - Da, Caporali Subofiţerul se opri de frunz ărit registrul, 185 I I I I .. ' I 1, I r II 1 I' 1 [186] aruncă o privire repede celorlalţi. Toţi r ărna­ seră o clipă tăcuţi, cu capul în pămînt - Vrei să-I vezi, moşule? - Păi turn? De ce am venit? Am primit aviz că vrea feciorul să mă vadă grabnic. L-au trimis cumva i&r pe front? Doctorii spuneau că va rămîne şchiop de piciorul stîng. Plutonierul se ridică de la birou, închizînd re­ gislrul. In liniştea ce stăpînea lacum în cance­ larie, se auzi glasul lui schirnbat : - Vino cu mine, moşule l Bădicul se luă înîrigur at după el, dar văzu că nu urcă scările, ci iese peo uşă în curte şi apucă spre o clădire mai mică din fundul curţii. - L-au mutat de sus? Întrebă tatăl abia res­ pirînd, căci o piatră de moară i se puse pe inimă, îndată ce văzu că plutonierul nu urcă în spital, unde-I ştiuse el pe Dumitru. - Da I L-au mutat, moşule I răspunse pluto­ nierul cu grea supărare acum în glas. Se opri în mijlooul curţii : trebuia să-i spună, căci ve- dea că omul nu înţelege. ' - L-au mutat, că aşa e legea 1 Viii cu viii, morţii cu morţii. Ai sosit prea tirziu, moşule, ca să-I mai afli în viaţă. Se temeau şi domnii doc­ tori care au ordonat să fii avizat, că vei sosi prea tîrziu. Cu trenurile astea: de! In război, ca În război! Plutonierul porni din nou, cu omul după el. Bădicul Vasile Lungu auzi ce-i spuse, dar nu în­ ţeles'e nimic. Părea că de la el pînă la plutonier 186 [187] era o depărtare Îngrozirtoare. Depărtarea nu era Între paşii lor, ci între un om viu şi alt Om viu. Oare cu cine a vorbit? se întrebă bădicul Vasile. Ajunseră. Gr adatul scoase o cheie din buzunar şi descuie o uşă. - Incă nu-i pus în sicriu, căci numai la mie­ zul nopţii a murit. Nici nu-i trnbr ăcat încă de îngropare. Dar îi vom face tot ce i se cade unui ostaş mort din pricina rrănilor cauzate în răz­ boi. Bădicul Vasile Lungu îl auzi iar, dar iarăşi nu înţelese despre cine e vorba şi intră după pluto­ nier în camera cea mică, văruită proaspăt. Şi nu pricepu nimic pînă ce plutonierul nu luă pînza de pe fata lui Dumitru şi-şi văzu feciorul cu o­ brajii albi, cu fruntea palidă, dormind adînc somnul fără de trezire. - Era aproape vindecat, cînd se află o aţă ascunsă de purroi care se vărrsă în sînge. Cu toate leacurile nu l-au mai putut scăpa. Dumnezeu să-I odihnească şi să-I ierte. Omul tot nu scoase un cuvînt. Cînd plutonierul acoperi faţa mortului, tatăl se apropie şi-i spuse în şoapte: - Doarme, n-a murit! Aşa dormea de liniş­ m şi acasă. Aşa era, cînd dormea. Lasă-mă, dom­ nule plutonier, lîngă el. Vreau să-I întreb, cînd se via deştepta, ce vrea să-mi spună. - Poţi rămînea, răspunse plutonierul înduio­ şat. De îngropat îl îngropăm numai mîine după amiază. 187 [188] Ieşi, închise în urma lui uşa, fără să o mai încuie. Dar peste un ceas, cînd plutonierul avu de lu­ cru prin curte, auzi tînguirile tatălui din camera mortuară. Nu era numai plîns, ci cuvinte împle­ tite în bocet. Se apropie de uşă şi ascultă. Ta­ tăl se bocea în versuri, cum se bocesc femeile la morţi. Era vorba în ele şi de doi junci abia în­ văţaţi la jug, de un plug nou, de o căciulă nouă ... "Săracii oameni", zise plutonierul ştergîndu­ şi o lacrimă cu dosul mîinii, "mulţi se mai bo­ cesc azi". [189] COSTEA PADURARUL .- • ,- 11 '. o L la poalele pădurii, în cotituna adîncă a drumului de ţară, unde lazi nu mai sînt decît cărămizi risipite şi un petic de zid, înainte vreme răsărea dintre stejarii şi oarpinii umbroşi, o oasă de piatră. Casa era cu mult temei ta închieturi, cu pereţi veşnic de ieri vărui ţi. In jur, un zid puternic, oCU pieptul scos înafară, sta 'păzind, în­ ţepenit cu lîndîrjire în pămîntul bătucit, pietros. Cînd pe drumul ţării, clopoţeii, ţinînd trapul cailor, asurzeau pe călătorii în căruţa de poştă, porţile grele se cutremurau de-o izbitură de secure, apoi scirţîind se desîăceau negre, oa nişte aripi uriaşe. In mijloc se ivea un rornîn straş­ nic cu braţele încrucişate, cu pumnii noduroşi, cu ochii aprinşi, încruntaţi supt sprînoene'e dese, îmbinate. Cînd căruţa de poştă dia să treacă pra­ gul, piciorul drept, ce sta înţepenit înainte ca un lăstar, se retrăgea, şi trupul uriaş clătinîn- 189 [190] du-se pornea spre grajduri. Trebuiau scoşi aHi patru cai odihniţi, să pornească mai departe. Poştarul mergea înlăuntru, abia descurcîndu-se din ţoale, să tragă la măsea cîteva ţuici şi să-şi umple sticla, ce-o deşertase ta ddJmul jumătate. - Apoi noroc şi sănătate, bade Costeo l Nu ţi-a bătut cineva noaptea la poartă de cînd n-am mai fost pe aici 1 ' . - Nu mi-a bătut. - Dar aşa, vreun chiot de pistoale, n-ai au- zit ? - N-am auzit. - Aşadar e bine. Nu vă temeţi jupînaşilor, că nu ne-Ia ieşi dracul inainte, zicea, întorcîn­ du-se către cele două perechi de evrei care înlern­ niră în căruţă, cînd badea Coste a răcni o dată la un cal, ce încerca să muşte. Cînd isprăvea cu pornitul căruţii de poştă, ba­ dea Costea îşi avînta puşca în spate şi se afunda prin păduri. Aoasă, dacă va mai veni vreun dru­ meţ, va aştepta la poarta zăvorîtă, de abia i 3� vor mai odihni ciolanele ostenite. El nu poate răzbi şi cu pădurea şi cu cr îşrna. De cîte ori nu i-a spus stăpînului. Dar el: .Bade Costeo, ştii ce-ţi spun eu? Tatăl şi moşul dumitale tot slujba aceastaau purtat-o şi nu mi s-au plîns, şi eu nu rn-arn putut plînge ,de 'ei. Dumneata să fii mai fă['ă vlagă ? Dar vezi, n-ai avea de ce ţinea por­ ţile veşnic zăvortle, cînd nu eşti acasă. Doar Aniţa dumitale e fată cuminte şi se via f) pricepînd şi 190 [191] ea să măsoare o jumătate de vin. Apoi hoţii nu umblă ziua pe drumul ţării". . Dar lacum, de doi ani, domnul Vilrnoş, doarme cu faţa în sus între patru pereţi tăiaţi în piatră, iar deasupra marmora neagră e mîncată în linii drepte de slove aurite. Un fecior i-a rămas, care pînă a trăit tatăl său, venea acasă numai din lan în lan. Acum se aşezase în sat şi-şi vedea de lanurile grele, de ogoarele grase, de turmele albe de oi şi de vite. Aşa că bătrînul nu le purta el [grij.a, dar totuşi era harnic om. Badea Costea lui nu i-:a zis nimic, vedea că Iare lipsă de oameni de încredere, ca gazdă nouă: Va face cum va putea şi călătorii vor aştepta 'la porţile zăvorîte. Aniţa încă zicea .că e bine astfel. Lîngă cusă­ turile înflorite, între straturile de viorele, de re­ zedă, de sulumină ar fi stat cu ziua de cap şi nu i s-ar fi urît. Aşa cîteodată numai, cînd pădurile mari de pe coastele din jur murmurau tainic, în liniştea înserării, ofta fără să ştie de ce şi ochii vorbitori, umezi, ca două stele înlăcrimate, pri­ veau fără de ţintă în depărtări, Intre straturile de flori, cu cusătur a în poală, sta aşa pierdută. Tîrziu îşi aduna giulgiul, îşi anina vreo floare în părul bogat şi se trezea în casă, înaintea oglin­ zii vechi, cu mînile de-Ia lungul trupului subţirel. fraged. Cele două perechi de ochi albaştri se adîrtceau în priviri duioase şi în urmă lacrimile argintii străluceau şi în genele lungi ale copilei din oglindă, şi le simţea oalde şi în ochii 'săi. Afară, în răcoarea curată, pe podmol, fusul se-ri- 191 [192] virtea apoi domol şi glasul copilei, Ierrnecat de daruri neînţelese, tremura în liniştea înser ăr ii, tulburător de inimi, plin de căldură. Pădurile mari, întunecate, îl adăposteau subt bolţile tăi­ nuite. Badea Costea, de era pe vreo muche în pădure, se răzima de un stejar înalt, deschidea ochii mari, ca de spaimă, apoi tîrziu ofta şi pleoapele se închideau încet şi grele. Asculta cu ochii în­ chişi pînă mureau undele tremurate, line ale cîntecului. Dacă era aproape de casă, ori la poartă chiar, se oprea ca în mijlocul bisericii şi asculta visînd, cu ochii închişi. Rar, o lacrimă îi scăpa de supt genele lungi, dar atunci sprîn­ cenele stufoase se înoruntau - erau mai îmbi­ nate acum - şi Costea deschidea întăJirt:a,t por­ rt:iţa. Atunci vorbea răstit ou fata şi nimic nu-l mul­ ţumea. După cină însă, cînd rămînea singur cu copila Între zidurile groase ale făgădăului inima prindea să i se încălzească şi ochii să-i ardă, ca şi cînd ar auzi-o iar cîntînd. - Tu Aniţă, tu, eu ştiu că ţi-a fost urît astăzi, aşa-i că ţi-a fost urît ? - Ha nu, tuţule, de ce să-mi fie, doar n-am rămas astăzi Întîia oară singură acasă. Gîndeşti numai dumneata aşa! - Ţi-a fost Dar, ei, las' că nu vot mai sta atîta prin pădure. Ce am eu, Aniţă, cu lemnele domnişorului P Să nu i le fure? Bine, să nu i le fure! Ba încă dacă i le-ar tăia Într-o noapte pe 192 4 [193] - toate, 'ce pagubă ar avea? Atîta, că nu ar mai alerga ca un nebun. Vezi, Aniţă, eu îţi spun: vî­ natul îi va pune capul. Că ,e prea turbat. Dom­ nul Vilrnoş nu era aşa. De s-ar însura odată dracului, să mai stea pe acasă. Copila asculta dusă pe gîndurl. Pe dornnişoru' Petrea nu-l cunoştea. Dar acum i Se părea că-I vede, cum aleargă călare prin pădure şi aude cum trosnesc uscăturile supt copitele calului. Ba iată, lacum îi vine numai în minte. Odată, mai în primăvară - era o zi să te înalţi în văzduh - în tăietura de pe Coasta Cornului, un călăreţ în haine strîmte, verzi, îşi învîrtea calul negru ca tăciunele, împintenîndu-I să sară în două pi­ cioare. Auzise de ha oameni că seara l,a curte erau întinşi în pridvorul caselor boiereşti trei mistreţi de toată groaza, ca hei viţei. Apoi acesta va fi fost dornnişorul l Dar putea să fie. Ce-i pasă ei? Şi lui badea Costea ce-i plasă, de-i vor fura lemnele din pă­ dure? Nimic. Ba de i le-ar tăia pe toate, că poate s-ar însura odată dracului şi ar mai sba pe acasă. Că iată, într-o duminică, Ariita îşi puse nă­ fr arna cu pui albaştri, puse iia de zăpadă, ,cu mineci largi, înflorite, cu fodori bogaţi prinşi în cipcă şi-şi îmbrăcă pieptărelul negru, cu flori vi­ nete şi galbene. După multă trudă, în urmă, prinse copcia de desupt. Mai în sus, sînul plin, tare, nu suferea închisoarea. Desagii de str ărnă­ tură, aproape goi, îi puse pe umărul stîng şi porni în strălucirile de argint ale soarelui, ce se ridi- 13 - Schiţe şi povestiri 193 [194] s case peste Coasta Cornului. Badea Costea îi mai spuse o dată cînd ieşi pe portiţă, să nu-şi uite de sare şi de un chil de carne. Apoi uşa se închise, prinzînd coada lui Burcuş ce se luase după stă­ pîna spr intenă. A schelălăit el ce-a schelălăit, dar după ce Costea i se răsti o dată cătrănit, se tnase supt un coşer. Cînd era să treacă Aniţa dealul şi să pogoare înspre satul ascuns în pometuri - doar biserica se vedea mai desluşit, cuvioasă ca o babă adusă de spate, 'cu ochii mici, Iără luciri - numai iată : pe calea lafundăde la dreapta, venea în trap grabnic un cal înspumat. Călăreţul în haine strtrnte, verzi, cu pălărie îngustă în pereţi, se tot făcea că vrea să se ridice în picioare, dar în clipa următoare se lăsa iar pe şeaua galbenă de piele, crescută pe spinarea murgului. Aniţa se opri în marginea drumului să �reacă. Calul, cu gîtul în­ cordat se opri şi el, Ir ărnîntind pămîntul inaintea ei. Aniţa se trase speriată înapoi. - N-ai grijă, fetiţă, poţi trece pe supt frîu, că nu ,face nimic. E blînd 'ca o oaie! şi prinse a-l netezi pe grumajii încordaţi. Fata stătea cu capul ln pămînt şi nu cuteza să se mişte, pînă nu va trece calul. - Şi unde te duci tu, drăguţă, aşa de dimi- neaţă ? . - La biserică, dornnişorule. Cînd a zis "domnişorule" se cutremură toată: îl vedea pe cela de oare i-a vorbit tatăl său, dar nu aici înaintea ei, ci acolo în tăietur a de pe 194 [195] .1 I Coasta Cornului, cum îşi împintena calul să sară în două picioare. Acesta trebuia să fie. Simţea acum că-i tremură genunchii şi că picioarele n-o mai ţin. Ce avea cu el ? Nimic, dar căldun1e a luară de la piept şi i se ridicară în cap. 1 se părea că se topeşte, încet, încet ca a luminiţă . Intr-un tîrziu i se păru că laude trapateoe se departă şi-şi ridică privirile albastre. Dar îşi plecă repede capul, Privirile lui negre, pline de văpăi, ,ce. pîndeau de sus, îi trecută prin ochii umezi şi i se opriră parcă în inimă, ca două puncte de fac şi de lumină. Şi stăteau acolo ne­ mişoate. - Adică, la biserică te duci, fetiţă? Dumnezeu să-ţi ajute. Vezi, eu nu prea merg la biserică. NoI nici nu avem aici în sat. Dar bine, de unde vii tu acum? De acasă, de unde să viu! Doar nu vei fi fata lui Badea Costea ? Ba a lui. Hm! Nu mă mir că-şi ţine porţile z ăvorite. Cu beţişagul de trestie arse o dată murguşorul, care porni furtună. Apoi se întoarse iar în galop, - Mi-am uitat să-ţi zic ziua bună! Dumnezeu să-ţi ajute! - Să, domnişorule ! Călăreţul arse acum de două ori trupul g;ras pepene al murgului şi porni în goană nebună. Aniţei, pornind, i se părea că lunecă prin văz­ duh, coborind pe coasta dealului. Din slujbă nu 13* 195 [196] I ,. , auzi nimica. Numai pe popă îl vedea în nour aşi de fum de tămîie, luminoşi, cum cădelniţează. Seara se duse acasă fără sare. Cînd trecu dea­ lul, îşi aduse aminte, dar de se întorcea, înnopta pe drum. Badea Costea, văzînd că nu-şi mai poate opri plînsul, a încercat s-o mîng.iie. - Ci las-o dracului sare, tu fată hăi, că nu ne-am prăpădi noi. Maică-ta nu era ca tine, era mai tare la suflet. Tu ştii una ca copiii : să plîngi. Iar Aniţa plîngea .acum cu, hohote şi cu su­ ghiţuri. "Femeie şi pace. Dacă porneşte odată, apoi să te ţii" - şi ieşi afară tr întind cu putere uşa. In grajduri ţeselă bine pe băieţandrul care se culcase, fără să ţesele caii. Ieşi afară şi umblă acum cu paşi largi prin curte. Se aşeză apoi pe podmol, dar nu avea stare. Deodată se opri în mijlocul curţii şi-şi şterse cu mineca cărneşii două lacrimi mari, ce-i izvor ir ă singure din ochii în­ cruntaţi. Pe alţii i-ar fi putut privi în zvîrcolirile morţii, dar pe Aniţa numai supărată să o fi vă­ zut şi i se tulbura toată firea şi i se părea că-şi pierde tot rostul vieţii. Lelea Ană murise de cînd ena copila de trei ani, EI i-a închis ochii laci în Iăgădău. Şi a fost harnică şi ascultătoare şi cit îi era de dnagă şi ei Anita. Acuma, colo supt părul ddn grădină, cu crucea de stejar la cap, stă de atîţia ani, ţinînd îngropată toată tihna lui şi toată îndestulirea fericită, ce se sălăşluise odată aici, în Iăg ădăul de lîngă drumul ţării. De 196 [197] atunci viaţa lui era luminată numai de luminile albastre ale Aniţei şi cînd se tulburau şi aceste i se părea că se prăvale într-o prăpastie adîncă. Aniţii a doua zi îi trecuse supărarea, dar badea Costea o săptămînă în capăt se sfădise cu toată lumea ce dase pe la el. Băieţandrul de la grajduri nu mai ştia pe oare oase să doarmă noaptea. Mai ,. tîrziu însă z ăvorea iar poarta, după ce trimitea căruţa de poştă, îşi avînta puşca în 'spate şi se afunda în pădurile bătrîne. Anita acasă, cu cusătura aleasă, cu caerile de lînă albă ca zăpada, cu straturile înflorite, îşi petrecea vremea ca şi mai nainte, dar totuşi spor nu mai avea atîta. Tran da iir ii din obrajii de lapte i se veştezeau, iar ochii lîi erau tot mai vi­ sători. Cele două puncte de foc, luminoase, care, în duminica aceea, în deal, îi pătrunseseră prin ferestrele înlăcrimate ale sufletului, şi i se opri­ seră în inimă, le sjmţea şi acum. Şi din lumina ·lor bogată, se desprindea mereu chipul întreg al domnişorului. In hainele verzi, strîmte, părea crescut pe cal. Părul negru, creţ, şi mustata tî­ nără, trasă cu condeiul deasupra gurii mici. .. Şi obnajii l Doamne obrajii l Să-i tai c-un Iir de păr. Şi glasul acela curat, argintiu! Aniţii i se părea că se topeşte încet-încet, ca atunci în deal, ca o luminiţă de ceară. Auzea iar tropotul nebun şi apoi deodată parcă-l vedea pe dornnişorul întorcîndu-se în goană şi şcptindu-i aproape la ureche: "Mi-lam şi uitat să-ţi zic rămas bun. Dumnezeu să-ţi ajute". Şi ploaia de 197 [198] copite cădea iar departe. Aniţa îşluda cîrpa în­ florită şi-şi ascundea obrăjorii să se răcorească de para în care ardeau ... Aşa nu-i era urît. Cînd venea badea Costea acasă, era veşnic voioasă, dar omul cu privirile crunte, cu sprîncenele îm­ binate băgase totuşi ceva de seamă şi iar începu să se certe cu toată 'lumea ce da pe acolo şi Ni­ culiţă de la cai iar se văita de coaste şi de spi­ nare. Era să apuce soarele după deal şi umbrele cu­ prinseră p1nă la piept pădurea bătrînă, ce-şi tre­ mura ,în smaragdul argintar de pe culmile încă luminate, cînd într-o zi, un călăreţ trecu în goana murgului fără splină pe dinaintea Iăgădăului. La capătul din jos al zidului răzbi în urmă să-şi oprească calul plin de spume, dar o curea din frîu se rupse. Se ridică în picioare pe şa şi privi În curtea părăsită. Aniţa nu ştia nimic, dar Cos­ tea de pe o muche împădurită vedea tot. Ochi bine şi-l cunoscu. O mînă rece, ,de gheaţă, îi prinse inima şi i-o strîngea ghem. Apoi o nădu­ şeală mare îi umfla vinele supt pielea păroasă, ca nişte sfori vinete. Stătu aşa înţepenit locului, fără să ştie la ce se gîndeşte. Apoi tu şi tare de răsunară pădurile în jur 'şi porni repede la vale, strtngdnd cu mîna stîngă patul puştii. In drum dădu de-o veveriţă cedată, în vîrful unui stejar. Puşca ochi repede şi veverita căzu trăsnită, iz­ bindu-se îndesat de-o rădăcină ieşită a stejarului. Cînd sosi, călăreţul era jos şi .încerca să Iege frîul rupt. 198 [199] - - Bună seara, bade Costea, dar harnic pădu­ rar mai eşti! Uite, drurneţii să stea cu paguba în drum şi să nu poată căpăta ajutor dinlăuntru. - Dumneata ziceai ieri, În Valea Rea, că te duci în tîrg şi eu de unde să fi ştiut că te vei abate pe aici? De altfel, o mînă de muiere ce ajutor să-ţi dea?! - Nu te şi supăra bade Coste a, că am zis şi eu iacă num' aşa. Nu mi-a fi nimic. Mi-ajută nu­ mai să-mi tocmesc frîul, O sulă ai ? - Am, domnişorule. -- Dar ia spune-mi dumneata, fata unde ţi-e? Iar e încuiată după ziduri? Iţi spun drept, că-i strică atîta pază. Costea rămase trăsnit. De unde îi cunoaşte el flata? n măsură din creştet pînă În tălpi cu o privire cruntă-şi fără voie puşca ena să-i salte de pe umăr; îi veni ca mai nainte, cînd dase de ve­ veriţă. - Vezi dornnişorule, eu ştiu ce fac. Eu ştiu! Dar dumneata ce vreai ? -;- Şi eu ştiu, Costeo. Ai drept s-o păzeşti, e a dumitale doar. Şi-apoi nu afli oriunde aşa o fată. Intr-o duminică, lam văzut-o cînd mergea la bi­ serică şi-ţi spun că m-am bucurat din suflet cînd mi-a spus că e a dumitale. - Hm, te-ai bucurat! - Cum nu, cînd pădunarul meu are aşa bujor de copilă I Am vrut să-i fac o cinste, dar nu aveam nimic mai de treabă la mine. 199 .... IV [200] - Ai vrut să-i fad cinste, hm ... ai vrut să-i faci !. .. - Cînd va mai veni prin sat, spune-i să se abată pe la curte. - Pe la curte l Ba nu, boierule, Anita nu va mai merge în sat, ori ia stai ; ştii ce,domni­ şorule Petre, să-ţi spun o vorbă. Una, ca o sută. Ascultă-mă ... Ei bine, vină în curte să dregem întîi frîul. Am sulă şi ac, aţă ne dă fata. Cum dracu să n-arn sulă şi cîte nu mai am ! .Ochii lui aveau sclipiri tăicioase de oţel, sprin­ cenele i se îrnbinară şi mai bre în încreţirea frunţii, mîna stîngă ţinea strîns patul puştii, pe cînd cu dreapta descuia portiţa. Petrea simţi un sloi de gheaţă în spate şi apoi un tremur de fri­ guri îi zgudui odată tot trupul. Ce-are· Coslea şi ce vrea cu el ? Anita nu ieşise din oasă ; ochii lui Costea o pironiră acolo pe laviţă, cu cusătura în mînă. Şsapoiera de ajuns să ştie că-i Iad: îl vedea mai bine şi mai bucuros cu ochii sufleteşti decît cu cei trupeşti. După ce dres eră frîul, Costea se înţepeni îna­ intea lui Petrea. - Auzi, boierule, o vorbă ca o sută! Mie să-mi dai drumul, să mă duc. Dacă nu, mă duc si aşa. Pîn-a trăit tatăl durnitale i-arn cerut mai d�·multe ori să pot pleca. Şi nu rn-arn dus, căci alta ena atunci. Acum nu mai pot sta. Peirea îl privi cu ochii mari, întrebător i. Ce să fie cu Costea ? 200 [201] - Auzi bade, să mă crezi, că eu nu te înţeleg. Neam de neamul durnitale odihneşte aici şi dum­ neata, hai, că mă duc şi dacă nu mă laşi, mă duc oricum! - Apoi aşa, boierule, cum am zis. Mi s-a fă­ cut şi mie de ducă. Ş-apoi mă duc, să fii cu stea de aur în frunte. Ochii i se 'întunecaseră şi pumnii ncduroşi i se încleştar ă. Petrea iar simţi sloiul de gheaţă în mijlocul spatelui şi iar un tremur ca de fri'guri îi zgudui tot trupul. Ii veni deodată Jn minte moşu-său, ce-şi dase sufletul sugrumat de un om groaznic la mînie, argat la curte, care apoi fu spînzurat şi el în furci. Ii verii în minte povestea mîniei dezlănţuite şi faţa i se albi oa peretele. Ce avea Costea de era mînios nu ştia, dar furtuna vedea �I bine că e gata să izbucnească. Sări în şea. - Apoi bine, Costeo, te vei mai socoti. Pînă după sîtnba Mărie v,a mai trebui să stai, să-mi capăt 'Om în loc, iar de aci încolo voia durnitale. - 'Da, boierule, voia mea. Socoata mea-i gata de acum şi-ţi spun să-ţi afli om în loc. Perl:rea porni în trap grăbit şi ploaia de copite răsuna prin păduri tot mai departe. Pădurarul, după ce închise poarta, se aşeză pe'podrnol, fără să se poată gîndi la ceva. Intr-un tîrziu îi veni în minte duminica în 'oare Aniţa merse la biserică. Şi-I vedea acum pe dornnişorul 201 : . I �. . ... ! , ' 1- [202] !', , L cum a ,întîlnit-o în drum, cum a stat de vorbă cu ea, cum a sorbit-o din ochi. Năduşelile îl [uară din nou pe haldea Costea. Un junghi i se înfipse în piept, un tăiuş de 'Oţel: Aniţa nu i-a spus ni­ mic ! Dar nimic! ° vorbă legănată măcar. Ci ea a tăcut. A ştiut ea de ce tace! Da, Aniţa, copila lui de şaisprezece ani, vorbeşte cu domnişori pe drum, singuri-singurei şi lui tată-său, o vorbă legănată nu-i spune. Ce plăteşte dar gr,ija ce i-o poartă? Nimic, nimic, nimic! Şi Aniţa nu sea­ mănă cu maică-sa. Nu, cer şi pămînt. 0, Doamne 1 Seara se lăsase răcoroasă şi plină de pace adîncă. Numai rnurmurul veşnic al pădurilor se auzea nedesluşit. ° buhnă nenorocită cheuna din cînd în cînd în vreo scorbură putredă. Deasupra, pe bolta întunecată, florile de argint se preserară, trimiţînd printre genele ochiului închis de jumă­ tate, raze subţiri, albe, strălucitoare. Dinspre grădină venea freamătul părului mare, supt oare odihnea gospodina harnică, de odinioară, a aces­ tor case. Lui Costea, CUlI11 stătea pe podrnol, i se păru că aude cum îi şopteşte cineva din inima lui, dar glasurile le auzea cu urechea. Şi-i spunea multe, "Nu fii aşa pripit, Costeo. Gîndeşte-te cum ai fost şi tu în tinereţe! Adă-ţi aminte, Costeo, Aniţa e fată mar-e acum şi inima nu' o închizi cu zaruri. Poate să-i placă de vreun fecior din sat, poate de domnişorul... da, da, de dornnişorul Petrea. Asta încă nu-i păcat. Dar tu, Costeo, eşti prea firetic. Zici Mă, d-apoi tu n-ai minte 1 nu ştii tu că acela n-are nici un dumnezeu? . - Ori are, ori nu, m-arn tocmit la el pe un an de zile. - Rău lai făcut. Să ştii că nu stai nici o săptă­ mînă. Ce slugă l-a mai slujit pe ăla? - Apoi eu îl voi sluji, mătuşo, Ai să vezi. Costea îşi luă hotărîrea aceasta foarte pripit. La Mîrza Iar mai fi putut sta, să nu fi fost Cru­ cita. Dar el simţea în inima lui, adînc de tot, ca o mustnare, ca un glas ce-i zicea să se depărteze. Simţia că de-ar mai fi rămas acolo, s-ar fi în­ tîmplat o nenorocire. Şi nu-l lăsa sufletul s-'a­ ducă nenorocirea pe capul unui om de la Clare numai bine i-a venit. Mai ales nu putea s-o ne­ norocească pe Cruciţa, Şi de cînd i-a văzut În cearta ceea de pe urmă, ochii ei, ştia că n-are să iese bine de mai rămîne. Cu cîţiva ghimpi la inimă intră în slujba cea nouă. Arendaşul ştia ce om e Costea, dar în viaţa lui nu i-18. fost frică de nici un ţănan de aici din sat. Ii părea chiar o prostie aşa ceva. Celelalte slugi se uitară mirate cînd îl văzură pe Costea la curte şi cînd stăpînul trecea pe lîngă el ca pe lîngă oricare altul, s-au minat şi mai tare. Dar sluga cea noua nu-i lua în seamă, ci îşi vedea de lucru. El rămase cu ghimpii aceia ce-I înţepau mereu şi nu-i mai ieşeau ,de la inimă. In viaţa lui întunecată săgeţile acele enau sin­ gurele puncte de lumină. Se ,gîndea la Cruciţa, 223 -11'" , l' , ' ! li , , I '1 c [224] ,1 I , '1 aşa cum se putea gîndi un om ca el, în inima căruia n-a intrat niciodată astfel de gînduri. Işi amintea privirile ei, Iata ei, glasul ei. Şi după ce fără să-şi dee seama rămînea mult cu gîndul Ia aceste naze de lumină, venea pe sîtrşit, un ghimpe gros ce-l îrnboldea adinc în inimă: de ce n-ai rămas acolo? Ce nenorocire putea să iese? Şi chiar de ar fi fost vreuna, erai tu vi­ novat pentru ea ? Cînd îi veneau gîndurile acestea din urmă, ochii i se tulburau, se făceau sud şi muncea 'cu atîta putere, că-i punea în mirare pe ceilalţi. Toate trebile se urmau prin curte în linişte, pînă ce ieşea stăpînul. Se vede că I-a adus pă­ cătele satului aici. Un om mai mult pizmaş, cu fiere multă-n el, decît rău. Aspru şi batjocoritor şi în ochi, şi în obnajii plini de barba retezată scurt, şi în vorbă. Unui suflet bun, daca-ar fi fost şi simţitor, i-ar fi făcut rău numai Ia vede­ rea lui. Bătea ţiganii cu biciul de curea împletit înşerpeşte şi trăgea la pălmi prin curte la slugi de răsunau grajdurile . . Lui Costea de rîndul muncii nu-i puteai da nici o vină. Nici nu s-a gîndit el o singură dată în viaţa lui, că n-ar putea să-i placă cuiva ce face el. Ena în postul Paştilor, cînd se isprăveşte cucu­ ruzul multor săteni si cum banii în casa lor n-au ce căuta, trebuiau s'ă iea de la arendaş pe zile de lucru la vară. Treierul era sus în podul şurii şi vînturau la cucuruz. Costea întorcea la roată. 224 [225] = Arendaşul veni, privi la grămezile galbene-auri! de grăunţe, apoi se înţepeni lîngă Costea. Acesta nici nu-l băgă în seamă. Se igîndea în turăitul maşinii, la ceea ce la fost .şi pentru el lumină în viaţa asta. Arendaşul rînji în mustăţi1e galbene, reteza te scurt. -.:.. Griji, măi Costeo, că zvînturi maşina! Cii! De cînd eşti! Măi, tu ai să adormi cu învîrtitul tău. Aşa se învîrte? Costea tresări oa la un gînd urît, şi se opri din lucru. - Dia Învîrte, măi ticălosule, ce laşi să stea treierul în loc? Costea rămase nemişcat, cu capul în pămînt. In podul şurii era tăcere lacum. Slugile celelalte şi-au uitat de ele, cum. enau plecate, cu Ierdelile În mină ori cu lopeţile la vraful de grăunţe. Arendaşul se învineţi şi făcu un pas spre slugă. - Bine mă, prăpăditule, n-iai să mişti? Ţi-au secat puterile, hai? Uite ha el, că stă proptit pe lăstarele celea, cîtu-rni-e nătăva la şi să se oste­ nească de atîta lucru! Şi el arătă batjocoritor cum sta Coslea .. Acesta nu-şi ridică privirile nici lacum, ci după ce 'Odată s-a înroşit tot, acum pălea văzînd cu ochii. Arendaşul îşi pierdu săr ita. Se învolbură, se învenină, şi-i puse mîna în piept. - Dacă ţi-lai pierdut puter ile, vino că ţi le dau eu! Măi, că nici tată-ta n-a fost mai bun ca tine, golanilor. Işi ridică dreapta să izbească, .... '1 �i I II il 19 - Schiţe şi povestiri 225 [226] dar Coslea se îndreptă deodată, îi prinse mîna din aer şi 'cea de pe piept, şi i le ţinea ca în cleşte. Nu putea să zică nimic, dar cu cît se uita mai mai mult la omul acela şi privea ţintă la el acum, cu atît îl vedea mai rău, mai ticălos. Părea că din toată fiinţa arendaşului vede cum se des­ prinde otrava, din ochi, din faţă, din gură, din tot trupul lui. Şi cum îl ţinea strîns i se păru deodată că are o viperă în braţe, îi înghetă sîn­ gele în vine. Prinse lacum cu mîna rece, neîndu­ rătoare, cu o singură mînă, pe arendaş, îl ridică în slavă şi merse drept, ca un militar cu duş­ manul, pînă ha uşa podului ce dădea în curte şi, ca în copilărie pe vreun băiat, îl izbi jos de pie­ trele curţii. Mătuşe-sa, cînd auzi, începu să se bocească pentru patru, pentru părinţii lui, pentru bărbatul ei şi lacum pentru Costea. .Tată-so în întunericul apei, el în întunericul temniţei! Valeo doamne, doamne, maică precestă, se vede că li-e rîndul lor să trăiască puţin. Oameni cu viaţă scurtă" ... Şi se bocea în pustietatea casei, plîngîndu-şi făr ă şir pe toţi cei patrucare s-au dus. [227] o GLUMĂ In sfîrşit! Locomotiva fluieră asurzi­ tor, c-o smincitur ă trenul se opri şi nenea Gheor­ ghiţă se coborî în învălmăşeala ce creştea rnereu pe peronul gării. El dădu din coate, se Îndesă într-un hamal răsturnîndu-i gearnanbanul de pe umăr, se izbi Într-o cucoană voluminoasă, dar răzbi curînd s-:ajungă ta trotuar. Ce-ipăsa lui de privirile chior îşe ale cucoanei, de injurăturtle hamatului oare-şi manifesta astfel credinţa lui politeistă! Nenea Gheorghiţă înainta grăbit 'Pe trotuar cu-n surîs pe faţă. Privea cu dragoste, ca la nişte fiinţe scumpe, străzile, casele, pieţile, statuile, parcurile, tot ce-i ieşea în drum. Nu mai fusese niciodată în această capitală de judeţ şi totuşi îi părea grozav de cunoscut tot ce ve­ dea, de îndată ce se gîndi că de-lacum în 'acest colţ de [lai tare să .locuiască. 227 '. I , I • , ! , I .... ! i II li II I 1: I " il I I I [232] Dar oricît se siătuiau, ajungeau vecinic ta ace­ eaşi încheiere. - Dac-am fi în capitala judeţului! zicea el. - Atunci! ofta femeia. - Atunci! gemea bătrîna. Ar fi putut creşte băieţii în şcoli şi la rneserii, fetele Iar fi învăţat croitul ! Ar fi fost toţi supt supravegherea nenii Gheorghiţă, Iar fi mincat la o masă, ar fi locuit într-o casă, ar mai fi şi cruţat ceva ... Prin parc trecea rar cîte-un om singuratic. Nenea se uita la el şi-i zirnbea. Se gîndea la fe­ ricirea celor de-acasă. "In curînd 00 să ne plim­ băm cu toţii pe-aici", îşi zicea dumnealui. In unele răstimpuri îi veni cu ciudă că nu s-a în­ vîrtit şurubul acela mai degrabă! "Tot e bine. E foarte bine şi aşa", îşi zicea însă cu grabă. "Alţii aşteaptă o viaţă întreagă în zadar". Şezu mult aci, răsucindu-şi ţigări, Iumîndu-le fericit. Pusese în rînd bun toată maşinăria noii vieţi şi aştepta cu groază parcă schimbarea tasta mare! De fericire, parcă-i era giro,ază ! De, �lţN 'vor fi trăind greu într-un oraş mare. Dar el şi ai lui! Nevastă-sa, din nimica toată pregăteşte un prînz; cu cele patruzeci de coroane lunar care trebuiau lanul trecut să le plătească numai pentru băiatul cel mai mare, Iare să prînzească şi să ci­ neze toată oasa ; fetele vor cîştiga parale după două-trei luni! Aşa se mai înţelege să trăieşti, ba să pui ceva deoparte pentru zestrea copi­ lelor !. 232 [233] a "Ah! unsprezece şi jumătate!" zise el deodată, tare, uitindu-se la ceas. Se ridică repede, deşi ar mai fi rămas aci în p,arc!.!)e drum scoase scri­ soarea !prietenului şi o mal citi o dată. Dragă prietene, Cu multă bucurie te aoizez că cu 1 septembrie a.c. eşti transferat, c-un grad mai sus, la noi. Nu pot decît să te felicit călduros pentru norocul tău. Nu-i vorbă, au stăruit şi unii cunoscuţi ai tăi, dar chestia de căpetenie este să ai noroc. Avizul oficios o să-I capeţi la 31 august. Dacă poţi însă, repede-te îndată pînă aici şi mulţumeşte celor în drept. Nro să le cadă rau, te asigur. Ori­ cît de mari domni ar fi, sînt şi ei oameni. Al tău binevoitor prieten. După ce citi repede, puse scrisoarea în porto­ fel şi se gîndi la suta şi a miia oară, cine să fie acest binevoitor prieten. Nu putea să hotănască : Mîndrescu, ori Vintilă? Avea el şi alţi prieteni, dar aceşti doi îi erau mai buni şi mai vechi cu­ noscuţi. In sfîrşit, oricare Iar fi fost, puţin mai număra acum pentru nenea. Era prea deajuns că-şi vă­ zuse visul realizat. Ajuns la scările palatului justiţiei, deodată j se trezi un sirnţărnînt de adîncă părere de rău pentru colegii pe care îi părăsea în micul oraş de provincie! Ca şi cînd în clipa asta Iar intra în 233 I '1' " , '1, 1, , I I [234] noua slujbă, el simţi un adînc regret că-şi pără­ seşte pe vechii lui tovarăşi de suferinţă. Ii văzu pe toţi scîrţîind cu condeiele pe hîrtie, cu feţele triste, ca şi ieri la ptifru cînd le vesti transfera­ rea. Atunci se mîniase că nici unul nu se bucură de fericirea lui, că le era parcă silă să vorbească cu el, dar lacum îi înţelege şi-i iartă din tot sufle­ tul. Sărmanii! După ce rătăci prin ganguri, pe scări, în urmă un servitor îl condusle la şeful de secţie. - Aveţi vreo jalbă deosebită P îl întrebă ILIn bătrîn cu o chelie enormă, neoprindu-se din scris. - Nu, domnule şef, din mila lui dumnezeu n-arn nici o jalbă, zise zîmbind nenea, [aşteptînd ca şeful să-I privească şi să-I recunoască. - Atunci? întrebă bătrînul iscăl ind mereu . coale de hîrtii. Nenii abiia acum îi veni în minte că el cu şe­ ful nu s-Ia mai văzut şi n-are de unde să-I recu­ noască. - Mă recomand George Pruncul, tnansfenat l:a secţia d-voastră cu 1 septembrie. Am venit, dom­ nule şef, să v-aduc oaldele mele mulţumiri. El zise vorbele acestea repede, zîmbind fericit. Bătrînul se întoarse cu scaunul : - George Pruncul? - Da, sînt eU, domnule şef, n-aveţi de unde să mă cunoaşteţi. - Dumneata vei fi, zise omul de pe scaun, dumneata vei fi George Pruncul, de tasta nu mă 234 [235] p pot îndoi după ce-mi afirmi odată. Dar vorba e că aici e transfenat Vasile Popa, nu George Prun­ cul. - Nu se poate, vă înşelaţi domnule şef, zise nenea surîz.înd. Omul cu chelia îl privi bănuitor pe nenea. Se ridică, luă o coală de hîrtie, apoi alta. Veni cu amîndouă şi i le puse supt 11Ias, nenii. - Te rog să te încredinţezi. Aici sînt două coli de hîrtie. Pe una e decretul de numire a lui Vasile Popa şi pe asta rezoluţia negativă la ce­ rerea lui George Pruncul. Acestea-s hîrtii ofici­ oase. Cu poşta de lazi vor merge 113. destinaţie. - Poate am greşit secţia ... bîlbîi nenea. - N-:ai greşit-o: dacă eşti dumneata George Pruncul, n-ai greşit-o. - Atunci voiţi să faceţi o glumă, domnule şef. zise cu ochii rătăciţi nenea. Zîrnbea şi acum, dar cu un zîmbet ce-i schimonosea cumplit faţa lui slabă. In el începu să se clatine ceva şi să se cufunde. - Omule ... zise bănuitor bătrînul. -Nenea în loc de răspuns scoase în silă mare portofelul, alese scrisoarea ce-l iaviza despre tran­ sferare şi i-o întinse. - Poftim! îngtnă nenea. . Omul cu chelia o citi, se întristă, umplîndu-şi obrajii de creţe ; îi dădu scr isoarca. - Eşti om sărac dumneata? îl întrebă cu milă. 235 [238] • NARAVURI 1\ .,. nu! E absurd.' Dar ceea ce .e si mai grav: e o Încercare foarte primejdioasă. D'e data asta, hotărît, nu vei avea colaborarea mea. Prie­ tenia merge numai pînă la un loc. - Dar nu e vorba de prietenie, dragul meu. E vorba de interes. Parcă pînă azi prietenia ne-a unit cărările! Ce tresari? Eşti, poate, jignit? N-ai pentru ce fi: temeiul cel mai puternic al colaborărilor e interesul comun, nu prietenia! Şi cel mai cinstit. E o socoteală limpede. Pe cînd prietenia, ca sentiment, e ceva foarte neguros. De unde ştiu eu din care straturi ale' inconştien­ tului se ridică ... - Las' prostiile, amice ! Nu mai Începe cu teo­ riile tale nesfîrşite. Te previn, dragă Petre Ivă­ nescu : te afli În faţa unei primejdii, trebuie să-mi fii mulţurnitor, iar nu să te refugiezi În teorii nelolositoare. 238 [239] ( , - Dar nu e mCI o primejdie. Sîntem, dimpo­ trivă, în pragul celei mai mari biruinţe pe care am cîştigat-o împreună. Ascultă, rnăi, tîmpitule ... Şi Petre Ivănescu îşi apropie zîmbind scaunul de acela al 'Prietenului său, Vasile Munteanu. Şedeau de un ceas la măsuţa cu marmora pă­ tată din colţul cel mai dosit al cafenelii. Ceştile din care sorbiră tur-ceasca se uscară de mult şi cu liniile, dungile, pîrîiaşele lor puneau întregi probleme de dezlegat celorce ştiau citi în cafea. Dar cei doi prieteni se uitau despreţuitorl la semnele viitorului. Nu se încurcau niciodată în fantasii 'care să-i depărteze d,e pămînt. Cînd Ivă­ nescu părea să dea astfel de semne, Vasile Mun­ teanu îl aducea repede la realitate. Atingîndu-şi umerii, Ivănescu începu să şop­ tească ... De patru ani erau prieteni nedespărţiţi. Viaţa lor se izbise aproape de aceleaşi greutăţi: amîn­ doi căzură la bacalaureat de două ori; amîndoi răzbiră cu înscrierile pînă în anul al treilea al facultăţii de drept. Dar Munteanu da se două examene, Ivănescu numai unul. Munteanu fusese doi ani într-un cămin, Ivănescu mereu extern. Amîndoi cu rol în adunările studenţeşti; dar Ivănescu în calitatea de orator, Munteanu ca or­ ganlzator. Amîndoi tineri de viito� într-un partid politic, dar în partide adverse. Amîndoi au 'nau­ Iragiat din Universitate în reportajul gazetăresc, la două ziare de colorit opus, se-nţelege, şi în- 239 1, 'I ... I I I I I I , I I [242] , ' li I I 1 I , , . , I I , politic. A treia lucrare era recenzată de ei ŞI In reviste. A patra era contestată de unul şi lăudată de altul, începîndu-se o înverşunată polemică în­ tre cei doi prieteni. Se făcea zarvă mare. Inter­ veneau şi alţi cronicari literari. Reclamă. A cin­ cea era omorîtă în tăcere de către amîndoi. Toate aceste atitudini se luau după discuţii intime la această masă antediluviană din colţul cafenelii, unde discutau operele, le comentau şi uneori le _ citeau împreună. Incepură să ajungă temuţi, adulaţi, căutaţi. Dar cei doi prieteni suferiră şi aici de răul care le frînsese de multe ori pînă acum viaţa; nu aveau răbdare să se intereseze vreme înde­ lungată de acelaşi lucru. Ii plictisea. Şi aşa, de la o vreme nu mai citeau cărţile recenzate, decît unele pagini, de ici, de colo. Alteori, cînd era vorba de un autor nou, citea unul lucrarea şi i-o rezuma şi celuilalt. Pentru a scrie o dare de seamă asupra unei cărţi de un autor cunoscut, .era de ajuns să vadă cum se numesc persoanele principale. In chipul acesta scriau foarte mult. Aproape nu era noutate literară asupra căreia să nu-şi spună cuvîntul, tot mai autorizat de lacum. Scriau uşor. Erau meşteri. îm a inşir a fraze frumoase, elegante, oare nu spuneau nimic. Cri­ tica lor era de generalităţi: năzuinţă spre cri­ tica mare. Aşa spunea o parte a cronioarilor care îi ad­ mirau. 242 [243] Dar cei doi prieteni nu credeau nimic despre ei şi dispreţuiau pe toată lumea. De cîte ori nu şi-au bătut joc de prostia oame­ nilor, la măsuţa lor djn ungherul băgăoasei ca- fenele! . Ce-i îndemna pe oameni să ţină seamă de cri­ ticile lor? E de ajuns să fii cutezător în laudă sau în ocară ? . Să arunci generalităţi şi vorbe mari? Să nu spui în realitate nimic asupra mersului lucrurilor? Cîte îlncercări n-au făcut pentru a se convinge de· prostia omenească! Au ajuns la un adevărat sistem. Dar slăbiciunea lor din născare, le-a pricinuit de curînd o lovitură de măciucă: un critic mai bătrîn, pe care ascensiunea lor îl înăcrise rău, îi surprinse scriind despre un roman de al cărui cuprins nu aveau habar. Şi o declarau de perfect acord, nulă. "Iată pir aţii criticii literare! Tineri necăpătu­ iţi au luat condeiul fiindcă le-a fost ruşine de bîta ciobănească, sau de ciocanul muncitorului. Nu numai o lume neisprăvită şi nepregătită, ci de completă rea credinţă ... Cum să judeci o lucrare pe care n-ai citit-o, n-ai văzut-o? Sînt saltirnbanci oare pot fluiera din burtă. Aceşti noi Castor şi Polux scriu aşa. Nu e mirare astfel că dai de numele lor pretutindenea, în toate macu­ laturile tiparului. Mirare că se găseşte un public 243 [244] r I I cititor care se orientează dupa scrisul lor. îşi face o judecată critică după opiniile lor literare, lipsite de orice temei. Aşa am ajuns la dezorien­ tarea de azi a cititorului. Operele literare ade­ vărate nu mai sînt încrestate de nimeni. Cărţile clasicilor noştri nu se mai desfac, In schimb au ajuns literaţi, în proză şi versuri, oameni fără nici un talent. Toţi gazetarii de meserie s-au schimbat în romancieri. Ei îşi fac reciproc o re­ clamă nebunească, publicul năvăleşte la cartea lăudată ... Şi iată că cei ce o laudă nu şi-au luat osteneala să o citească cel puţin, dară încă să-i înţeleagă valoarea literară. Desigur, cazul pe care îl semnalez aici nu este unic în cariera lor şi a altor duzime de recenzişti de azi. .. O să dau eu cuprinsul volumului necitit şi recenzat stupid de cei doi escroci ai criticii literare, pentru ca cititorii să-şi dea seama cu ce bandă de piraţi are .a face în subsolul "litenar" al presei zilnice şi în o puzderie de reviste pe' oare nu le citesc decît cel oare' le scriu ... " Şi bătrînul critic scrise. după o astfel de În­ troducere, o recenzie în trei foiletoane succesive, după toate regulile ,,.critidi clasice începînd 'cu Brandes şi Brunetiere". Către sfîrşit nu se putu stăpîni să adauge: "Se afirmă cu stăruinţă 'în cercurile bine infor­ mate că aceşti domni (cronicarii literari şi artis­ tiei de azi n.a.) adeseori iscălesc recenziile fă­ cute de lautarii respectivi, pe care îi mai şi înoa- 244 [245] seaz ă de cîteva sutare pentru a plasa autocritica în ziare şi reviste. Dată fiind cutezanta şi incon­ ştienta lor, de oare lam făcut dovada în rîndurile de mai sus, nimic nu e de necrezut din ce se zvoneşte în legătură cu moravurile "literare" ale tinerii generaţii" ... Acesta era articolul pe care îl provocară cei doi prieteni în lipsa lor de scrupule, mergjnd pînă la a scrie dări de seamă asupra lucrărilor necitite. După apariţia lui, cîteva zile în şir nu se mai văzură în cafenea. Se întîlneau Ia Munteanu acasă. Nu-şi ascundeau gravitatea loviturii. Cri­ ticul, pe vremuri, era o autoritate care tăia şi spînzura. Apoi, nu aveau cum să se apere! Dacă ar fi fost verba numai de părerile critice diver­ gente de ale lor I Repede ar fi sărit amîndoi şi ar fi dovedit că babalîcul e un ramolit, că nu mai înţelege nimic. Dar să dai cuprinsul unei cărţi, cu totul strein de cel real! Nu, era prea lată! Dovada e făcută, fără putinţă de apărare, că ei recenzau o carte pe care nu o citiseră. Acasă la Munteanu se mirară mai întîi cum a ajuns bătrînul critic să citească acel volum. Ei ştiau, dimpreună cu celelalte duzini de recen­ zenţi artistici, că tipul nu mai citea de ani nici o operă literară nouă, ca şi alţii de vîrsta lui cu îndeletniciri de critic înainte cu treizeci-patruzeci de ani. Convingerea că nu-i supraveghează ni- 245 [246] '�-�--- I I u_ meni l-a făcut, pe ei şi pe alţii, cutezători, le-a uşurat cariera şi le-a ajutat să-şi facă o seamă de cititori care credeau în cuvîntul lor. Cei doi prieteni erau prea inteligenţi să nu-şi dea seama, că recenziile pentru ei erau mai mult o trecere de vreme, un mijloc de-a furniza cu uşurinţă materialul la care erau obligaţi oa re­ dactori interni la gazetele lor. Gîndul că cineva i-a urmărit de mult şi i-a cîntărit după vrednicie, nu le era plăcut. Se sim­ ţeau ruşinaţi, dirninuaţi. Se' siătuiau şi meditau mereu ce era de făcut. Articolul criticului făcuse o vîlvă destul de mare. Confraţii, oare nu ip.rd erau bucuroşi de ascen­ siunea celor doi prieteni, se grăbiră să reproducă şi să comenteze articolul nenorocit. După două-trei zile de gîndire şi de sfat, ho­ tărîră că e nevoie de o diversiune. Şi începură deodată, într-o serie de foiletoane, unul să laude, altul să atace un roman de curînd apărut, în jurul căruia se făcuse mare vîlvă, cu mari deo­ sebiri de păreri. Se încinse o polemică vehementă aproape în­ tr-o duzină de publicaţii, săptămîni de-a rîndul. Ţinta celor doi prieteni fu atinsă. Articolul ve­ chiului critic fu dat uitării. Ivănescu şi Mun­ teanu îşi reluară de mult locul în cafeneaua oare duhnea a băgău şi a mortăciune. Dar mu le ieşea de la inimă lovitura bătrînu­ lui critic. Şi plănuiau mereu cum să se răzbune. 246 2 [247] t , Aflară că ceea ce bănuiră de la început era adevărat: criticul nu citea nimic din noile lucrări literare. Le-a declarat pe cele dintîi apă­ rute după război de maculatură şi a rămas la părerea asta. Romanul care a prilejuit lovitura însă, îl citise. Il citise în manuscris. II-Ia adus un bun prieten din tinereţe, om cu situaţie, fost minis­ tru. Il scrisese fiul său; întîia lui încercare lite­ rară! Şi fostul ministru îl rugase să-I citească şi să-şi spună sincer părerea. Criticul s-a execu­ tat. A aflat romanul bunişor : nu cuprindea ni­ mic imoral. Inaintea ministrului l-a lăudat cu vorbe mari. Ii promisese să-i facă şi o recenzie, prezentîndu-l cu simpatie publicului ... Cînd apărută dările de seamă false ale celor doi prieteni, ei se interesară, vînară, aflară că omul cu măciuca nu avea în bibliotecă nici un volum nou de literatură, apărut în ultimii zece­ cincisprezece ani. • - A fost să avem noi ghinion, Ivănescule! zicea Munteanu de cîte ori se opreau la acest punct întunecat din' cariera lor. Dar Ivănescu, mai mult decît Munteanu, fierbea a răzbunare şi propunea diferite căi acestuia, dar tovarăşul le respingea mereu ... De data aceasta îi propunea lui Munteanu şi încerca să-I convingă, ceva cu adevărat cuteză­ tor şi primejdios. Dacă ar fi încercat şi nu le-ar ii reuşit, s-ar fi compromis cu desăvîrşire ... 247 I [248] Ivănescu se îndesă în prietenul său şi-i şopti necurmat, gesticulind mărunt în faţa lor pe so­ ioasa masă de marmoră. In sfîrşit, Munleanu se lăsă convins. Supt o iscălitură nouă-nouţă apăru - peste cîteva zile - într-un ziar, un articol intitulat: "Un mare critic care ar fi putut ajunge şi un mare romancier". Articolul era scris de Ivănescu şi publicat în alt ziar decît acela la care cola­ bora. lîngă numele nou ce-şi luase, adăuga: licenţiat al Facultăţii de litere. Ln el arată că' cunoscutul critic scrisese în ti­ nereţele lui foarte bune nuvele. Şi ce nuvele ? Toate aveau croială de roman: s-ar fi putul dez­ volta în proporţii mari. El, licenţiatul, le-a des­ coperit în nişte reviste vechi, uitate de mult! Literatura rornină a suferit o pagubă imensă . prin faptul că marele critic nu s-a ţinut şi de literatură. Şi aşa mai departe. Un articol diti­ rambic. Cita din nuvele ... A doua zi, Munteanu se prezentă cu articolul la bătrînul critic. Nu aflase de el; şi dacă nu i l-ar fi dus Munteanu, nu ar fi luat niciodată cunoştinţă de el, căci într-adevăr, ITIU mai citea nimic nou. Avuse dreptate Ivănescu spunindu-i : "Dacă nu i-I duci şi nu-i iai un interviu în ches­ tia asta, n-arn făcut mirnic". Bătrînul nu-i cunoştea din vedere pe nici unul. Aşa că în prezentarea lui Munteanu nu era nici o primejdie. 248 [249] El îi întlnse ziarul şi aşteptă. Criticul îşi puse ochelarii şi citi cu uimire, apoi tot mai captivat şi mai emoţionat. La sîîrşit, rămase gînditor, cu gazeta în poală. Au trecut aproape două decenii de cînd fi-a mai scris nimeni un cuvînt de lauda şi de recunoştinţă pentru munca lui... Ii cădeau aşa de bine cuvintele acestea calde ... De, tînărul licenţiat se înşela. EI n-a scris în viaţa lui nu­ vele. Poate a dat de-un nume asemănător. Dar, ce-are a face! Lucru de căpetenie e că se mai vorbeşte de el. Şi cu atîta entuziasm! Işi coborî privirea recunoscătoare asupra lui Munteanu. Bănuia că el a scris articolul. - A, nu! Nu cunosc pe autor. Chiar voiam să vă întreb pe dumneavoastră. Eu am venit să vă iau un interviu... Aş voi să cunosc şi alte lucrări sau începuturi literare ale dumneavoas­ tră ... Dar mai îlntîi vă rog cîteva lămuriri asu­ pra celor descoperite de autorul acestui articol... Şi pornită întrebările şablon ... Munteanu simţi încurcătura bătrânului. Ii ve­ neta greu să mintă, neobişnuit, dar nu mai putea bate în retragere după ce citise articolul şi nu-l dezrninţise ... Şi peste trei zile apăru cu litere mari într'o revistă "De vorbă cu marele critic... Pierderea unui mare literat". Autorul lui, iarăşi un nume nou, sezisat de ar­ tieolul licenţiatului în litere, a avut norocul să 249 [252] • • Cuvînt înainte Cornoara . . Iarnă grea . Adăpost de-a noapte Fierarul Petrea - Feîeleaga Intîiul pas Dura lex .. Valea Dracului Aşa de singur 1 Zile de tăcere . Păcatul Un naţionalist. Cerşitorul Tată Costea pădurarul Omul cu viaţa scurtă O glumă Năravuri . '" l' Pag� :3 1:3 28 35 51 68 81 100 110 128 138 148 158 168 175 189 213 227 238 ��----------------------------------------------------�.��=-----��==��