[1]
PARTEA INT1I
ACASĂ
1
In cancelaria şcoalei comunale directorul Ion Giurca
se plimba nervos de la uşe la Ierestrile ce răspundeau în
stradă şi de cîte ori ajungea aici îşi strîrnba grumazul
privind pe uliţă în sus. Aştepta pe colegii lui, doi învă­
tători si o învătătoare, să pună definitiv la punct clasi­
ficatiile elev ilo; de sfîrşit de an. Fixaseră ora zece, şi
acum trecuse de zece jumătate şi nu mai soseau. Mor­
măia, pufnea de necaz, plimbîndu-se cu mînile la spate,
şi uneori gîndea destul de tare: «Nu ştiu nici acum ce-i
punctualitatea, domnule, şi-s oameni bătrîni. Pînă la
ami azi credeam să terminăm, să mergem la o bere. Din
coadă de cîne nu faci sită de mătase cîtu-i veacul..
Directorul Ion Giurca - aşa se scria el, deşi colegii
spuneau că mai corect ar fi Jurca, cu J - avea obiceiul
să gîndească tare, mai ales cînd era nervos. Şi el spunea
că are tot dreptul să-i fie nervii uzaţi după -treizeci de
ani de slujbă. De altfel nime nu i-ar fi dat cei cincizeci
de ani în pragul cărora era, nici după înfăţişare, nici după
vioiciunea mişcărilor, nici după liniştea din clasa lui, în
[2]
care se aU70a musca zburînd, nici după sporul ce-l ară­
tau elevii lui la examene. Colegii spuneau că-i prea iute
de la fire, că-i om cu toane. Dacă era în realitate ner­
vos nu era de acum, aşa a fost totdeauna. Ba, poate, în
tinereţe era şi mai pornit. Vîrsta-l mai potolise puţin.
Era un bărbat înalt, nu prea vîrtos durat, subţirel şi
cam uscat şi la trup şi la faţa prea brunetă, pe care to­
tuşi mustata o întrecea, ca şi părul prin care abea stră­
lucea, ici şi colo, cîte-un fir de argint. Se înfuria din ni­
mica toată şi îşi sfădea colegii, iar aceştia, după ce ră­
mîneau singuri, îi ziceau «tiganul». «Iar s-a răscolit fie­
rea în ţiganul nost'». Ţigan n-avea de unde fi; din vi­
tă-porodită tot plugari i-au fost înaintaşii. Dar era ne­
gru rău, şi mai era şi bolnav de vanitos. Din fietece i
se năzărea că autoritatea lui de director nu e îndeajuns
de recunoscută şi respectată.
A vea şi slăbiciunea asta a latură bună: colegii nu cu­
tezau să lipsească de la ore, să vină pe la jumătate, să-i
,lase pe copii mai devreme la recreaţie. Se temeau de gura
lui, de «tigănia-vce făcea în astfel de cazuri. Si. desi erau
toţi bine pregătiţi şi destul de silitori, de răul lui îşi dă­
deau silintă si mai mare să facă spor bun în clasele lor,
să facă întreaga materie. Ii controla în fiecare săptă­
mînă cînd nici nu gîndeau, şi examina el pe băieţi din
materia inclusă în registru să vadă dacă sunt la curent.
I Avea o sclipire de superioritate în priviri dar în ace­
f�aşi vreme şi de batjocură cînd elevii dădeau răspun­
'suri proaste. Colegii se obicinuiseră de mulţi ani cu el,
şi nu-i prea luau în seama mutra ce-o făcea, dar se si­
leau să nu-i prea facă astfel de plăcere.
încolo, directorul Ion Giurca avea si destule însusiri
frumoase. Apăra prestigiul şcolii lui, c� şi pe colegi, 'cu
mare înverşunare împotriva orişicui, chiar şi împotriva
inspectoru1ui şcolar regal, care făcea observaţii neobrăzare
după inspecţii, nefiind mulţumit cu progresul elevilor în
limba ungurească. Cînd se irita, vorbea repede, şî-i torăia
inspectorului într-o ungurească aproximativă, pe care el
însă era convins că o vorbeşte la perfecţie.
Colegii ţineau la el şi din motivul acesta, şi pentru
că, afară din şcoală, Ion Giurca era un om vesel, dez­
gheţat, sincer, se însufleţea repede. Ca tovarăş de petre-
2
[3]
cere la un pahar de băutură, să-i cauţi perechea! Şi
avea un glas far, şi ştia o mulţime de cîntece, doine ca
şi romanţe, şi nu se îmbia la cîntare. Era de-ajuns să ia
puţin la cap! Ii plăcea să mănînce bine şi să bea bine,
şi cînd se nimerea la o mîncare gustoasă şi la un vin bun,
toată lumea era a lui.
Ştia şi cîntările bisericeşti şi era nelipsit dumineca
şi în serbători din strană, unde-şi avea locul lui pe care
nu cuteza să-I ocupe nici unul dintre ceilalţi cîntăreţi,
chiar cînd lipsea. Putea intra în biserică în toată clipa.
Uneori se suia în cor cu elevii pe cari îi învăţa în fie­
care an liturgia pe două voci, dar îi mai plăcea să se audă
cîntînd din strană, decît să dirijeze corul elevilor. Aşa
că pentru cor îşi pusese suplinitor pe învăţătorul
Stoica.
Directorul scoalei comunale era, de asemenea, nelip­
sit de la oaspete şi de la pomeni. Il invita lumea pentru
frumoasele cintăr] pe cari le avea gata pentru asemenea
prilejuri. Cu un singur lucru nu se irnpăcau locuitorii sa­
tului : nici să-I fi picat cu luminarea n-ar fi şters pe­
deapsa în bani pentru părinţii cari nu-şi trimiteau ca­
piii regulat la şcoală!
Comuna era mare - un sat frumos numai cu case
de piatră coperite cu ţig�ă - la graniţa de sud-est a Tran­
silvaniei, cu ulitele pietruite cu bolovani de rîu, cu feli­
nare cu gaz pe străzi - cu aproape trei sute de copii de
şcoală. Era un sat grăniţăresc, miljtarizat din veacul al
optsprezecelea, şi rămas aşa pînă la desfiinţarea regimen­
telor de graniţă, în a doua jumătate a veacului următor.
Cazarrnels ridicate atunci mai durau şi acum - erau ma­
gazii cu efecte militare - cuprinzînd piaţa şi o uliţă mai
scurtă. La capătul de la miazănoapte ar uliţei acesteia
era şi şcoala, o clădire pătrată, masivă, cu patru săli
mari de cursuri, cu locuinţa directorului, cvartir 'Oficial
din trei camere şi dependenţe. Ea fusese clădită a dată
cu cazarmele, pe cari le păzeau şi acum a mînă desaldaţi.
Olădirea se ţinea încă bine, afară de padirnentul de scîn­
duri groase, cari se măcinase, se subţiase, şi era bătu­
cit de cepurile scînduri Iar de brad, cari rezistaseră mai
bine şi de cari se împiedeca adeseori directorul lan Giurca.
Îşi ţinea capul mereu sus, dat puţin pe spate. Stâruise
3
[4]
adeseori în Consiliul comunal să pună podea nouă, pen­
tru că cea veche, uzată de ani, ţinea şi prea mult prav,
oricît s-ar fi silit servitorul să măture de bine. Dar con­
siliul avea de gînd să c1ădească un nou local pentru
scoală, şi spunea că nu se plăteşte să mai cheltuiască cu
localul vechi.
A fost şcoală grăniţărească pînă la desfiinţarea gra­
niţei, apoi, ca şi altele de aceeaşi provenienţă, a ajuns
şcoală comunală, nu confesională, şi avea dreptul la spri­
jinul fondului comun grănităresc, ce rămase şi după des­
fiinţarea regimentului ce-şi avea sediud aici în comună.
Salarizati mai bine şi mai regulat decît învăţătorii de la
şcolile confesionale, la şcoala de aici ajungeau numai. cei
mai bine pregătiţi. Concura lume multă, aveau de unde
alege ..
Aşa că despre colegii lui de-acum numai în mare ne­
caz putea spune directorul Giurca : «Din coadă de cîne
nu faci sită de mătase cîtu-i veacul». Erau toţi bine pre­
gătiţi, reuşiţi printre cei dintîi la examenul de capa­
citate.
Directorul, cînd văzu că nu mai vin, încuie cancela­
ria, puse cheia în buzunar, şi, după ce-şi luă pălăria din
locuinţă, ieşi în stradă. Erau trecute ceasurile unspre­
zece. Fierbea de-un ceas tot aşteptindu-i şi trebuia nu­
maidecît să se răcorească cu un pahar de bere.
I Cînd intră în grădina cîrciumii lui Binder - grădină
" nu prea mare, plină de meri, de mese cu scaunele îm-
prejur, cu o popicărie la margine - rămase uimit şi re­
voltat în prag. La o masă erau cei doi învăţători, nota­
ruă şi doctorul, cu paharele de bere incununate de spumă,
încă neatinse. Erau toţi în mînă cu ziare şi discutau în­
versunat. Cînd văzu că nu-l observase nimeni intrînd,
puf'ni de năduf. Cel puţin atîta să fi făcut, după ce se
purtaseră aşa de scandalos: să-I observe, să-şi întrerupă
discuţiile şi să-I privească ingrijorati, încă înainte de a
se explica! Dar ei nu luaseră cunoştinţă de prezenţa sa
şi continuau să agite ziarele şi să arate cu degetul anume
pasagii.
Ce era .de făcut? Să iasă pe poartă, eu prestigiul în­
frînt? Să rămînă ca o stană de piatră pînă-l vor observa
4
[5]
de la masă ? Dar nu se părea că au de gînd. De aceea
porni spre ei, cu privirile injectate, pufnind pe nări.
-- Să vă fie ruşine, domnilor! Asta n-aş fi crezut-o
niciodată l Asta e punotualitatea dumneavoastră?
Se tutuiau de mul t, dar cînd era furios nu-i scotea
din «domnii mei».
Toţi întoarseră capetele, înfa-untarea lui căzu pe
neaşteptate. ,
- Se-nţelege, vorbesc domnilor colegi, pe ceilalţi nu
vă priveşte.
Notarul şi doctorul erau informaţi. Pornind toţi pa·­
tru de la primărie, unde aşteptaseră poşta întîrziată ­
îritîrzi ase binişor trenul - din piaţă trimiseseră o fe­
meie la şcoală să-I poftească pe directorul la Binder, pen­
tru o veste mare. În drum avizaseră şi pe învăţătoare că
se arnînă pentru mîne şedinţa de clasificare.
Nu ţi-a spus Veta nimic? - întrebă notarul.
.- Ce Vetă ? N-am văzut nici o Vetă !
-- Cine ştie pe unde s-a oprit zăpăcita aceea - zise
învăţătorul Leon Marele. - Am trimis-o la zece şi un
sfert. Ne vei fi aşteptat, desigur. Ne pare rău! Dar prin
ea te rugam să vii şi tu numaidecît pînă aici. Am adus
aici şi ziarul tău.
- Dar bine, domnilor, noi aveam azi lucru oficial ur­
gent. Cum v-aţi luat libertatea să nu veniţi?
- E o veste importantă în gazete - zise doctorul.
- Credeam că o să-ţi facă şi ţie plăcere să o sărbătorim ,
împreună. Mai las-o în foc şcoală! Parcă numai de trei
zille aţi trecut peste examene. Mai răsuflaţi şi voi!
Directorul, mai potolit, îşi luă un scaun.
- Credeam în toată clipa că pici şi tu -- zise insi­
nuant învăţătorul Stoica - dar femeia aceea ...
_. Mi-aţi făcut un afront pe care n-am să vi-I uit ­
îl întrerupse directorul, dar glasul lui se îrnblînzise.
Ce veste? adause el îndată.
Au eşuat definitiv tratativele cu Tisza !
- De cîte ori nu s-a mai zvonit asta !
- Dar acum nu e zvon. Iată aici ziarul tău Românul
de la 27 mai 1914. E o dată istorică asta. A declarat în­
suşi primul ministru Tisza în şedinţa delegaţiunilor.
[6]
Directorul Giurca luă nervos ziarul din mîna docto­
rului şi citi. pasagiul indicat de degetul acestuia. Il citi
şi-l reciti, şi faţa lui începu să se însufleţească.
- Ei, mai faci pe Toma necrediriciosul ? --- întrebă
doctorul.- Eu eram sigur. Şi cînd l-am văzut mai pe
urmă înainte cu o lună, cumnatul mi-a spus că din tra­
tativele acestea nu va ieşi nimic. V-am spus de--atunci.
Cumnatul doctorului - fratele nevestei sale -- era
un membru marcant al Comitetului Executiv al Parti­
dului Naţional Român,
Directorul Giurca puse ziarul pe masă, se ridică de pe
scaun, îşi scoase pălăria, şi-şi făcu o cruce largă, solemnă,
cu un aer teatral.
- Doamne mulţămescu-ţi că ne-ai scăpat! - ex­
clamă el oftînd, ca şi cînd s-ar fi eliberat de povara unei
petrii de moară.
Un băietas de serviciu se ivi in portita grădinii.
- Un pahar de bere pentru domnul director
strigă notarul Darici u.
- Sunt de părere să trimitem o telegramă de feli­
citare preşedintelui Comitetului National. E într-adevăr
o dată istorică - zise directorul.
Aprobară cu toţii cu însufleţire.
-- Păi, ce spuneam eu, cînd te aşteptam să pici şi
tu ! - zise Leon Marele. - «Să aşteptăm să vină di­
rectorul. El are ideile cele mai Iericite.» Vezi, noi la te­
llegramă nu ne-am gîndit.
- Ba da, telegramă! - izbucni dezarmat cu totul
Giurca. - La astfel de prilejuri telegrama e cea mai grăi­
toare. Aş fi fost în stare să-mi reneg originea, dacă reu­
şeau tratativele şi se făcea împăcarea între noi şi un­
guri !
Inchinară şi băură în sănătatea Comitetului Executiv.
- Eu am fost mereu Iinistit - zise doctorul Preda.
-Ştiam că partidul are în fr�ntea lui oameni nu tufă.
- Are, nu zic ba, dar aţi văzut că s-au ridicat şi gla-
suri pentru împăcare. Dacă reuşea Tisza să ne ducă pe
sfoară, ar fi încetat desfiinţarea noastră ca naţiune.
- Glasurile favorabile, timide şi acestea, n-au fost
oficiale. Cîţiva particulari, despre cari n-avern motive
6
[7]
să nu credem că au fost de bună-credinţă - zise no­
tarul.
- Oameni miopi, cari 'nu ar trebui să se amestece
în trebile naţionale. Oameni cari văd numai pînă înain­
tea nasului -- zise învăţătorul Stoica. - Să vezi numai
celea cîteva oase de ros ce ni s-ar fi aruncat, să te gln­
deşti numai la prezent, fără grije de viitor!
Toţi intelectualii din comună fuseseră de la început
impotriva tratativelor. Vorbiseră, de luni de zile, de ne­
numărate ori despre ele, şi tot de atîtea ori le con­
damnaseră. Aveau însă nădejde şi încredere în curnin-
. tenia şi naţionalismul fruntaşilor delegaţi de Comitetul
Executiv, sa trateze cu premierul ungur. Erau de păre­
rea generală, ce stăpînea între români, că între cele două
neamuri înţelegere nu va putea fi niciodată, şi că ea ar
fi primejdie de moarte pentru români. Suportau trata­
tivele numai în temeiul unui zvon: că ele ar fi pornit
din iniţiativa regeilui Carol al României. Dacă a fost do­
rinţa lui, Comitetul Partidului nu o putea respinge a
limine. Dar Comitetul era încredinţat că nu se va pu­
tea ajunge la nici un rezultat.
De cîte ori nu se opriseră şi disoutaseră ei, totuşi în­
grijoraţi, văzînd că tratativele se prelungesc aşa de mult,
iar unele ziare unguresti vorbeau, din cînd în cînd, des­
pre desfăşurarea lor favorabilă.
De cînd începuse oficial activismul, renunţîndu-se la
pasivitatea politică, de cînd participau la alegerfle par­
lamentare şi aveau deputaţi, intelectualii din comună, ca
şi din întreg Ardealul şi Banatul, discutau foarte des po­
litică. In legătură cu tratativele duse de partid cu con­
tele Ştefan Tisza, din discuţii se trecuse cu mult mai de­
parte.
Campania din Balcani din anul trecut şi Pacea de la
Bucureşti crescuseră enorm prestigiul României în ochii
ardelenilor. [ ... ] Era pentru unii numai un simbol al ma­
rilor evenimente viitoare: creşterea ţării spre nord-vest.
peste Carpaţi. Un fanatic al acestei credinţe şi convin­
geri era şi directorul Ion Giurca. De aceea cînd începu­
seră tratative oficiale între Partidul Naţional şi Tisza,
puţin a lipsit să nu-i facă pe conducătorii partidului tră­
-dători de neam. Era un om care se exalta uşor.
7
[8]
Dar şi ceilalţi erau aplicati să creadă că prestigiul spo­
rit al României I-ar fi îndemnat pe contele Tisza să în­
ceapă tratativele, pentru a asigura o alipire mai sinceră
a ei de Tripla Alianţă, la care aderase oficial. "Pentru
toate eventualităţile», spuneau ei. În realitate se gîndeau
însă la o singură eventualitate: un război între Aus­
tro-Ungaria şi Rusia.
Dintre intelectualii din sat, mai ales doctorul de cir­
cumscripţie, Preda, cu reşedinţa în această comună frun­
taşă, vorbea mereu de mirosul de prav de puşcă ce s-ar
simţi în Europa. Ceilalţi erau de credinţa că o dată cu
restabilirea păcii în Balcani, prin Tratatul de la Bucu-·
reşti, războiul între puterile mari va mai suferi o întîr­
ziere. Dacă era să izbucnească acum ar fi început în de-­
cursul celui de al doilea război balcanic. Nu s-a întim­
plat însă nimic, poate nici nu va izbucni pînă vor trăi
ei, deşi l-ar fi dorit cu toţii. Doctorul însă vorbea mereu
de mirosul pravului de puşcă. Dădea celorlalţi să întă­
leagă că avea unele inforrnatiuni de la cumnatul său, om
politic şi membru în Comitetul Executiv al Partidului.
El afirmase mereu că tratativele de împăcare între 1'0-
mâni şi unguri au fost începute chiar din teama izbucniri]
unui război Între Monarhie şi Rusia, Ungaria voind să-şi
ştie spatele asigurat. În cazul unei împăcări, România, în­
tr-un conflict armat, ar fi fost cu siguranţă de partea Pu-
.terilor Centrale şi contra Rusiei. Afirmaţia lui nu o cre­
i dea nime bucuros, pentru că asta ar fi presupus că Re­
mânia ... renunţă la idealul naţional, ceea ce nu puteau
admite. Nu admitea nici doctorul, totuşi pentru el nu era
exclusă izbucnirea unui conflict mare apropiat, "despre
care Tisza ştia ceva, cu siguranţă», zicea el. "Poate e
vorba de un război pe care-I pregăteşte însăşi Monarhia»,
insinua, ca şi cînd asupra unei asemenea posibilităţi ar fi
făcut unele aluzii cumnatul său.
Tratativele de împăcare erau nepopulare la toţi 1'0-
mânii din Monarhia Austro-Ungară. Acesta era adevărul
şi ar fi fost aşa şi fără prestigiul nou al României. Acesta,
proaspăt şi viu, nu făcuse decît să crească nepopularita­
tea lor. Ion Giurca spunea adeseori - de cînd, mai ales,
se înteţise politica de maghiarizare care apăsa îndeosebi
8
[9]
asupra şcolilor: «Drumurile noastre au fost totdeauna
despărţite şi potrivnice, dar de la 1848 Între noi şi ei s-a
deschis o prăpastie, care nu va mai putea fi umplută prin
nimic, ci va creşte şi se va adînci din an în an».
- Nu din veac în veac sau din deceniu în deceniu,
cel puţin? - îl necăjeau uneori colegii.
- Nu, domnilor! din an în an! Nu mai există
veacuri.
Dar dacă peste prăpastie s-ar arunca o punte ... să
zicem de aur?
Cum s-ar putea?
Aşa cum vorbesc unii în legătură cu tratativele de
acum. Dacă de-o pildă în loc să fii directorul unei şcoli
primare comunale, ai fi inspector judeţean peste toate
.şcolile româneşti de stat, cu limbă de propunere româ­
riească, cu învăţători români salarizati de stat, şi ţi-ai
avea reşedinţa în capitala judeţului, în loc s-o ai aici la
marginea unui sat?
Deşi vanitatea-i era greu atinsă Ion Giurca pufnea
mînios, după felul lui, se încrunta şi începea să vorbească
precipitat:
- Nu există punte între noi şi ei. Istoria va cunoaşte
-o singură soluţie: care pe care!
- Ori dacă în douăzeci de cornitate am avea prefecţi
români, judecătorii româneşti, prim-pretori, pretori şi no­
tari români si limba administratiei românească?
- Să ne' dea marea cu sarea, şi tot nu s-ar întinde o
;punte, ci o momeală pentru români. Ne-am demoraliza ca
intelectualii bucovineni, cari în familii nu mai vorbesc
-decit nemteste.
- Ei, 'p�rcă la noi, în părţile ungurene n-ar fi aşa,
fără nici o momeală ungurească, ci numai din lipsa con­
stiintei nationale.
. î;Jainte' directorul mai îngăduia discuţii de felul aces­
'teia. Dar după ce România ieşise mărită ca teritoriu şi
.prestigiu din războiul balcanic, nu mai admitea decît o
singură certitudine: nu se poate discuta asupra unei îm­
păcări : imposibilă, pentru că era împotriva firii.
Ion Giurca fusese totdeauna un om pornit împotriva
'ungurilor, şi în pornirea lui era mereu un fel de exaltare.
"Cind terminase şcoala normală, venise îmbrăcat într-un
9
[10]
superb costum naţional la o petrecere în oraş, încins cu
un brîu tricolor lat de-o palmă. Dar -- ceea ce uimise pe
toată lumea - avea şi ghetele tricolore -- nişte ghete de
pînză ţesută se pare anume în acest scop. Făcuse senzaţie
intre oaspeţi, şi peste două ceasuri fusese luat de patru
jandarmi din mijlocul petrecerii, şi nime nu-l mai văzuse
trei săptămîni. Fusese condamnat încă a doua zi şi închis
subt motiv de «agitatie precugetată contra statului».
Era o adevărată minune cum se mentinuse atîtia ani
ca director şcolar. Era adevărat că scolile foste grănită­
reşti mai aveau cîteva urme de autonomie şi dascălii lor
erau salarizati după un sistem deosebit, dar totuşi erau şi
ele subt controlul inspectoratelor de stat, şi cu seria in­
spectorilor şi revizorilor cari cercetau anual şi şcoala de
aici, Giurca avea mereu de furcă. Era însă un invătător
bun, un director corect, şi nici la alte şcoli nu puteau
afla inspectorii spor mai mare în limba ungurească decît
aici.
Cînd auzise întîia oară de tratativele de împăcare,
Ion Giurca declarase categoric în faţa colegilor că «e o
crimă naţională».
- Dar nu se va ajunge la nici un rezultat spu-
neau ei.
Directorul ridicase degetul arătător şi spusese demn:
! - Însuşi gîndul ce se poate strecura în popor că ar fi
posibilă o împăcare, e o crimă împotriva naţiunii.
/ După ce se gîndiseră mai mult asupra cuvintelor lui
colegii simţiseră că avea dreptate.
- Da - zisese Leon Marele - ar fi o demoralizare 3i
maselor poporale.
Discutaseră problema la ordinea zilei de multe ori şi
cu doctorul, cu notarul Danciu şi cu părintele Vasile­
Scurtu.
Preotul era abea de patru ani în comună. Mai păsto-'
rise într-alt sat patru ani, şi era cel mai tînăr între toţi'
intelectualii de aici. Unde păstorise mai înainte nu
erau «domni» în sat decît el şi învăţătorul de la şcoala
confesională. Ii trebuise o vreme pînă se obicinuise cu
«atîta lume». Era din fire un om retras, tăcut. Dar în dis­
cuţii, în polemici de ordin naţional, se aprindea ca o fla­
cără. Deşi-i părea directorul cam ridicol uneori în atitu--
10
[11]
dinile lui, prea vanitos, totuşi se dăduse cu hotărîre de
partea lui, de la începutul tratativelor dintre premierul
Ungariei şi delegaţia Comitetului Executiv al Partidului
Naţional.
Tratativele erau o greşală gravă şi după părerea lui. ..
În vremea în care Ion Giurca se retrase singur la o
masă să redacteze telegrama de felicitare către preşedin­
tele Partidului Naţional, sosi în grădină şi preotul. Avu­
sese de lucru prin sat pînă acum, şi nu desfăcuse ziarul
pînă înainte cu un sfert de ceas. Citise ştirea, şi nu mai
putuse rămînea singur acasă. Trebuia să-i întîlnească, nu­
maidecît pe ceilalţi.
- Asta Însemnează că într-un viitor război România
nu va merge alăturea de Monarhie - spuse părintele. ­
Eu cred ce-a spus mereu doctorul. Nu de dragul nostru a
început Tisza tratativele.
Îşi ceru şi el un pahar de bere, şi începură să exami­
neze rezumatul vorbirii lui Tisza din delegaţi uni, aşa cum
îl publica Romdnul,
- Se şi scuză şi acuză �- zise notarul Danciu. - Au
fost partide unguresti, întreaga opoziţie şi toată presa
scrisă de evrei, cari I-au atacat mereu pentru începerea
tratativelor. Acum le dă peste nas, arătîndu-le că nu-i el
mai puţin patriot decît alţii. N-a urmărit decît desfiinţa­
rea Partidului National si aderarea românilor la «ideea
de stat naţional unitar maghiar». O spune pe faţă acum.
De altă parte acuză. Acuza pe cei intransigenţi cari au
cerut recunoaşterea românilor ca naţiune politică sepa­
rată de cea ungurească. Dar eu cred că subt raportul
acesta toţi cei cari au tratat cu el au fost intransigenţi.
-- Hm l Nu se prea ş tie ! insinuă doctorul
Preda. - De la '48 pînă acum ne-am avut şi noi mereu,
la toate întorsăturile politice, pe moderaţii noştri. Condu­
cătorii n-au fost mereu solidari, cum ne-ar plăcea să cre­
dem. O parte au fost doar activişti, alţii pasivişti, Unii,
consideraţi buni români, din Banat şi părţile ungurene,
au fost deputaţi o serie de ani după absolutism. Eu cred
că aluzia lui Tisza la «extremişti», îşi are rostul ei.
Începu din nou discuţia cînd directorul veni, în sfîrşit,
cu textul telegramei. Ion Giurca concipia greu. Dificultă­
ţile ce le întîmpina izvorau toate din vanitatea lui: voia
11
[12]
să afle cuvintele, expresiunile, pe cari nimeni altul nu:
le-ar fi putut afla. Să redacteze un text distins. Cînd ţi­
nea vorbiri cu prilejuri festive şcolare sau culturale. în
cadrele Despărţămîntului Astrei, lucra cite-o săptămînă
la text, ştergînd mereu şi transpirind de încordare. Şi
acum, pînă se oprise la textul definitiv al telegramei,
măzgălise o pagină întreagă de coală.
Textul era cam bombastic: prea lung pentru o tele­
gramă. Dar îl aprob ară cu toţii si-I iscăliră. Nu voiau să-I
supere pe director.
În vremea asta învăţătorul Stoica, cel mai flegmatic
din grup, răsfoia mereu ziarul, oprindu-se cînd la un titlu
cînd la altul. Deodată puse ziarul pe masă :
- Domnilor - zise el - în ziar mai sunt şi alte ştiri
senzaţionale.
- Ce mai este? - întrebară mai multi.
Stoica luă ziarul. .
- Iată ce mai este. În aceeasi sedintă a delegaţiilor,
în care a anunţat Tisza eşuarea 'tr�tativ�lor cu romann,
s-a cerut de către unii membri fortificarea graniţelor din­
spre România. Intr-altă notiţă se spune că maresal-Ioco­
tenentul Von Arz, în fruntea unei comisii, a fost într-o
inspecţie la aceeaşi graniţă, în părţile Sibiului. Se spune
chiar cuvîntul: «Din partea militară se iau măsuri faţă
de România si un alt stat de care trebuie să se tină seamă
îl1 caz de război>>-. V-am citit textual. .
/ - Sunt intr-adevăr ştiri senzaţionale - zise doctorul
Preda, luînd ziarul din mîna lui Stoica. Gazeta trecu apoi
din mînă în mînă.
- Alt stat! Nu poate fi decît Rusia - zise părintele
Scurtu,
- Probabil, fiindcă mai este o ştire care priveşte Ru­
sia şi România -- zise sentenţios Stoica, dîndu-şi o im­
portanţă ca şi cînd el ar fi autorul ştirilor asupra cărora
le-a atras atentia.
- Ce ştire? - întreb ară cu toţii iritaţi.
- Se vorbeşte de o probabilă vizită a tarului în
România.
-- Nu mai spune! -.. făcu sincer uimit directorul.
Dă-mi ziarul!
Gazeta trecu iarăşi din mină în mină.
12
[13]
- Ei, domnule director, ce mai spui? - zise Leon
Marele. - Mai eşti supărat şi acum că nu am venit pen­
tru clasificarea elevilor? E azi o zi pentru astfel de ni­
micuri?
- Se pregăteşte ceva! - spuse cu toată seriozitatea,
cu glasul pătruns, Ion Giurca. - Poate se pregăteşte
tocmai' ceea ce aşteptăm cu toţii.
Veni şi al treilea rînd de beri şi se porni o convorbire
aprinsă în legătură cu nouăle informaţiuni. Erau date de
ziar subt rezervă, nu erau confirmate, dar faptul acesta
interesa prea puţin.
Era sigur pentru toţi că se pregăteau evenimente
mari. De altfel atmosfera politică a continentului era, de
cîţiva ani, mereu Încărcată. Ei citeau zilnic ziarele. Nota­
rul avea şi o gazetă de informaţii ungurească, care trecea
zilnic pe la toţi. O punea pe birou cînd, rareori, avea in­
specţii mai înalte. Prim-pretorul lui era român; în acest
ţinut curat românesc de graniţă administraţia nu era în
aşa măsură maghiarizată ca într-alte părţi. Prefectul ju­
deţului era un sas. Notarul Danciu nu se prea sinchisea
de puţinii controlori şi inspectori unguri. Veneau şi rar
prin părţile acestea. Totuşi avea abonată şi o gazetă un­
gurească. Era, de altfel, un ziar democrat, mai mult so­
cialist, scris în întregime de redactori evrei, dar era cel
mai bine informat cu ştiri din toată lumea. Notarul, între
asemenea Împrejurări, nu avea pentru ce să se izoleze de
ceilalti intelectuali ai satului.
Di'scută deci şi el, aprins ca şi ceilalţi, nouăle ştiri.
Vorbiră despre aderarea, de mai de mult, a României la
Tripla Alianţă, o dezbătură îndelungat subt toate aspec­
tele, pînă cind directorul Giurca izbucni:
-- Nu mai face să pierdem vremea domnilor. Peste
adeziunea asta istoria a trecut. Ce altă semnificaţie poate
avea vizita tarului în România? Ce rost are fortificarea
graniţelor d� către '[ară? Evenimentele S€ pregătesc de
mult şi acum sunt în marş.
Vorbiră de Von Arz, despre care se spunea în infor­
maţiunea din ziar că era ardelean de naştere, de maiorul
român Domâşneanu, care făcea parte din comisia ce ieşise
cu Von Arz la frontieră; reveniră la dezbaterile din se­
dinţa delegaţiunilor; vorbiră de cele două grupări 'de
13
[14]
forţe europene, Tripla Alianţă şi Tripla Inţelegere; îşi
arăt ară părerea că alianţa Italiei cu Monarhia şi Germa­
nia era tot atît de nefirească cum era şi aderarea
României.
În vreme ce vorbeau cu aprindere învăţătorul Vasile
Stoica mai află o informaţie, într-altă parte a ziarului ­
primiseră deodată cu poşta de azi, două numere din Ro­
mânui, din 26 'şi 27 mai, cum se mai întîmpla uneori -­
în legătură cu dezbaterile din şedinţele delegaţiunilor.
(Aceste «delegaţiuni- erau formate din parlamentari ai
celor două parlamente din Viena şi Budapesta. cari ţi­
neau şedinţe comune.) Atrase atenţiurrea celor de Iată şi
asupra lor.
Într-una se spunea că un delegat ungur ceruse ca
Bosnia şi Hertegovina să fie încor porate la regatul Unga­
riei, pentru a li se fixa definitiv celor două provincii o
situaţie de drept constituţională. Fusese un fel de inter­
pelare la care primul ministru Ştefan Tisza răspunsese în
termeni vagi că e nevoie să se aibă în vedere interesul
comun al Monarhiei dualiste.
Intr-un răspuns la o altă interpelare, alt factor cu. răs­
pundere liniştea pe interpelant, asigurindu-l că cu înce­
perea anului şcolar 1915-1916 se va introduce în toate
şcolile din Bosnia şi Herţegovina limba ungurească drept
studiu obligator.
Alt val de uimire se porni în rîndul comesenilor.
-- Asta e curată nebunie! - izbucni Leon Marele. ­
/ Ce să caute limba ungurească în Balcani?
- Dar în Transilvania şi Banat ce caută? - se mînie
Ion Giurca. - Aceeaşi ţintă se urmăreşte: guvernului îi
trebuie unguri cu orice preţ, fiindcă are prea puţini pen­
tru idealul său politic: statul maghiar naţional unitar.
- Să facă unguri din bosnieci? Din sîrbi şi turci?
- Ar face şi din piatră seacă să poată.
- Cît de împotriva firii e năzuinţa asta a lor, şi cît
de criminală 1 Nu mai cunosc alt popor mic din Europa
care să fi luat cu atîta încăpăţînare rolul broaştei din
fabula Broasca şi boul -' zise doctorul.
- Iată, îmi aduc aminte -- zise părintele Scurtu ­
că am citit, nu mai ştiu unde, ba da, în Cartea de Aur a
lui Păcătanu, ce a spus un deputat român din parlamen-
14
[15]
tul din Budapesta cu prilejul anexiunii de către Monarhie
a Bosniei şi Herţegovinei, Mi se pare că deputatul Parte­
nie Cosma.
- Ce-a spus? - întreb ară mai mulţi.
- A făcut o declaraţie în care nu aproba anexiunea,
spunînd că ţările nu mai pot creşte azi teritorialiceşte de­
cît În temeiul principiului de naţionalitate. Că, prin ur­
mare, anexînd două provincii cu populaţie străină, Mo­
narhia îşi pregăteşte un depozit cu material exploziv pen­
tru ea însăşi.
-- Cuminte om !
- Cuminte, dar nebunii nu ascultă niciodată de cei
cuminţi. Acum că-i vorba să introducă limba ungurească
în şcolile din Bosnia şi Herţegovina, mi-a venit în minte
depozitul acela cu material exploziv. Este evident că pre­
gătirea lui a început.
-- Dar pentru ce nu introduc limba germană?
La discuţie luau parte cu toţii, mai puţin Învăţătorul
Stoica. El avea obiceiul să citească ziarul din doască-n
doască, şi acum se cufundase iar în citit.
- Pentru că azi Monarhia nu mai este condusă de
neamţ, ci de ungur - răspunse doctorul Preda. - Ce
scriu ziarele noastre e trista realitate. De la dualism,
Viena a tot slobozit frînele din mînă şi Budapesta le-a tot
prins.
- Pentru ce să fie o realitate tristă? - se irită di­
rectorul. - Parcă Viena-i mai brează ca Budapesta!
Parcă drăguţul de împărat ne-a luat vreodată partea!
Doar ştim că pe memorandişti nici nu i-a. primit în audi­
enţă, iar Memorandul a fost trimis nedesfăcut ministrului
de interne unguresc. Mult mă mir că se mai vorbeşte de
«trista realitate» a preponderenţei Budapestei asupra
Vienei! Poate e mai bine aşa, poate e cursul necesar al
istoriei : ungurii [ ... ] pot dezlănţui cu o zi mai devreme
catastrofa! Să-i lăsăm domnilor să introducă limba lor
şi în Bosnia şi Herţegovina ! Şi să-i felicităm !
- Un popor nu-şi poate pune întreg viitorul pe o sin­
gură carte - răspunse doctorul. - Desigur Viena de pînă
acum nu ne-a fost cu mult de mai mare folos ca Buda­
pesta. Totuşi simpatia lui Iosif II pentru români nu se
15
[16]
poate uita nici puţinii ani ai absolutismului de după 1848.
Ar putea însă fi o altă Vienă, a viitorului.
- Ah, Doamne sfinte 1 Dar te gîndeşti la poveştile ce
circulă în jurul moştenitorului Francisc Ferdinand, de
politica lui antimaghiară, la intenţiile lui de federalizare
a Monarhiei. Eu sunt convins că sunt simple povesti,
simple dorinţe ale naţionalităţilor.
- Dar, dragul meu, avem informaţii precise. Avem
membri ai Comitetului Partidului Naţional, oameni intimi
ai moştenitorului. Lucrarea lui Aurel C. Popovici Statele
unite ale Austriei mari, se spune că-i cartea lui de căpătîi.
- Eu unul nu-l aprob nici pe Popovici. Neamul ro­
mânesc n-are nevoie de nici o Austrie mare, ci de-o
Românie.
- Apoi da, am spus eu, tu pui totul pe o singură
carte! Dar o naţiune conştientă nu poate face aşa. Să
presupunem că nu se întîmplă nimic încă o sută de ani,
că nu izbucneşte nici un război între marile puteri. In
asemenea caz n-ar fi mai favorabil pentru noi ca toţi ro­
mânii din Monarhie să formeze un stat federal în cadrele
ei, decît să rămînem încă o sută de ani pe mîna ungu­
rilor?
-- O sută de ani! O sută de ani 1 - zise gînditor
directorul. - Nu mă pot gîndi la aşa ceva!
- Asta nu-i un motiv suficient pentru ca nici alţii să
nu se gîndească. Sunt informat că şi oameni politici din
Ţară -- toţi aceia care se tem de o cotropire şi o anexare
rusească - apreciază lucrarea lui Aurel C. Popovici. De­
cît să ajungă şi Regatul liber sub cnut, mai bucuros s-ar
împăca cu un stat al tuturor românilor încadrat în Mo­
narhie, federalizat. Am scăpa odată pentru totdeauna de
nebuniile ungurilor. Conducătorii unui neam trebuie să
se gîndească la toate eventualităţile.
Intelectualii din comună mai vorbiseră şi înainte, ade­
seori, de problema federalizării Monarhiei. Cititori zilnici
cii ziarelor româneşti din Ardeal, ei erau la curent cu tot
ce se discuta, cu tot ce preocupa viaţa naţională a româ­
nilor de pretutindeni. Perspectiva unei Austrii mari nu
le era simpatică decît poate în cazul cînd şi România ar
intra în federaţia statelor cari ar compune-o, şi numai
16
[17]
pentru a rJntrabalansa, pînă la anihilare, primejdia
ungureasc2t.
- Speranţele sunt frumoase - zise notarul Danciu,
- Cine adus Memorandul la Viena dacă nu nădejdile ce
le-am legat de împărat? Dar se pare că fiecare popor se
poate încrede cu adevărat numai în sine însuşi. În pri­
vinţa aceasta dau dreptate directorului.
- Pentru un popor mic ca al nostru, aşezat între îm­
părăţii uriaşe şi calculul şi prevederea politică sunt de
mare importanţă. Încă de pe vremea marilor domni din
Moldova şi Ţara Românească s-a avut în vedere situa­
ţia grea a ţărilor româneşti şi s-au făcut combinaţii în le­
gătură cu marile puteri din jur. Atunci erau Turcia, Aus­
tria, Într-o măsură oarecare şi Polonia. Azi am rămas
între Austria şi Rusia.
După ce cei trei colegi se înţeles eră să se întîlnească
mîne Ia zece, necondiţionat, la cancelaria şcolii, pentru
clC\sificarea elevilor, societatea se ridică şi porniră cu toţii
spre casă. Trecuse ceasul unu, şi-i aşteptau cu prînzul.
II
Peste trei săptămîni aceeaşi societate, sporită cu soţi­
ile, era adunată, după-amiaza pe la şase, în locuinţa doc­
torului Preda. Fiica lui, Laura, îşi serba logodna cu tînă­
rul avocat dr. Ion Vestemean. Erau de. faţă şi părinţii
tînărului, preotul dintr-o comună vecină Aron Vestemean
cu soţia sa Ana. Tinerii se cunoşteau de mult, de copii
aproape. În vacanţele de vară, în vremea cît a fost stu­
dent la drept, Ion Vestemean venea în toată săptămîna
cel puţin o dată la doctorul. Era un drum de-un ceas pe
jos între celea două sate mari de la graniţă, amîndouă în
circumscripţia medicală a doctorului Preda. Diferenţa de
vrîsta între tineri să tot fi fost de cinci-şase ani.
Intelectualii din cele două comune ştiau de mult că dru­
murile tînărului se vor sfîrşi cu logodna şi căsătoria. Era.
un lucru destul de obicinuit ca tinerii din sate apropiate
să ajungă la cununie. Era singurul mediu aproape, cel
[18]
rural, în care se puteau face cunoştinţe. La Universitate,
în oraşe străine, studentii români trăiau izolati de socie­
tate. Cunoştinţele lor, ilibirile lor, se ţeseau în' mediul de
acasă, din împrejurimi, în familiile intelectualilor de pe
sate, la cutare petrecere din «localitatea cutare şi jur»,
cum spuneau invitaţiile. Cei ce întemeiau căsătorii se cu­
noşteau, de obicei. cu mult înainte, se întîlneau în cer­
cul familial subt supravegherea părinţilor, aveau şi ei şi
părinţii timp de-ajuns să se cunoască împrumutat. Şi
poate din acest motiv căsătoriile ce se închiau după ter­
minarea studiilor tineriior erau, în marea majoritate a
cazurilor, căsătorii armonioase, statornice.
Doctorul Preda locuia in casă proprie, zidită de el,
înainte cu vreo zece ani. Fusese semnul că va rămîne de­
finitiv în comună. Cîtă vreme a stat în locuintă cu chirie
intelectualii satului vorbeau adeseori că n-are de gînd
să rămînă aici. Era un doctor bun, cu frumoasă pregă­
tire. Dar teama intelectualilor privea mai mult pe nevas­
tă-sa, pe doamna Geni - Eugenia - care era dintr-o
familie fruntaşe cunoscută, avînd un frate advocat vestit
şi membru în Comitetul Executiv al Partidului Naţional
Român. Crescuse la oraş şi era puţin probabil -- se gîn­
deau ei - să rămînă pentru toată viaţa într-un sat. Era
adevărat că satul acela era ca şi un orăşel dintr-alte regi-
.uni ale Ardealului şi că pînă la oraş nu făcea decît o ju­
mătate de ceas cu trenul, şi gara era în loc, la zece
minute de la locuinţa doctorului. Însă, totuşi! Era o fe­
meie prea distinsă pentru un sat, credeau ei, mai ales vă­
zîndu-o cît trăieşte de izolată în primii ani.
Dar cînd se apucaseră de clădit, îngrijorarea lor se ri­
sipise. Le-ar fi părut rău să-I piardă pe doctorul. Era un
om cult, cu manieri alese, şi un bun medic. Se adeverise
în scurtă vreme şi un prieten sincer, şi un om care, fără
să-I supere pe directorul Giurca, îl ştia potoli de cîte ori
acesta, pornit cum era, era gata să spargă la un moment
dat societatea.
După doi-trei ani şi doctorita începuse să caute socie­
tatea doamnelor din sat. Sotiile celor trei învătători se
simţiseră la început cam legate la mîni şi la limbă în pre­
zenţa ei, dar apoi se convinseseră că era o femeie care se
ferea discret să le arunce în ochi superioritatea ei. Cu în-
18
[19]
vătătoarea, cu doamna Ana Lupea - rămasă văduvă de
tînără cu o copilă de patru ani - se împretinise de la
început, şi cu doamna Danciu, soţia notarului. Reuşise
apoi să le cîştige pe toate, cu sinceritatea, cu lipsa de pre­
terrtii , cu amabilitatea.
Locuinţa lor era destul de spaţioasă. avea patru ca­
mere mari şi dependinţele. şi era mobilată sobru şi cu
mult gust. Doctorul cumpărase intravilanul acesta mai
mult pentru marea grădină de pomi - meri, peri, pruni,
vişini , trei nuci - decît pentru casa mică, veche, pe care
apoi o şi dărîmase. Ii plăcuse grădina, şi numai mai tîr­
ziu se gîndise să facă şi casă.
Era un om de vro cincizeci de ani, cu trupul pătrat,
cu faţa pătrată, un om îndesat şi care totuşi avea un mers
uşor. elastic. Mustaţa şi-o tundea scurt, iar părul şi-l
tundea pînă la piele. Nimeni nu l-a văzut vrodată cu păr
mai mare. Se pricepea nu numai la medicina lui, avea un
b8gai de cunoştinţe foarte variat. In societatea în care
se afla el nu lipseau niciodată subiectele de discuţie. Ii
plăcea să vorbească, îi plăcea să discute politică.
Fata, Laura. semăna cu mamă-sa. O ajunsese ca înăl­
ţime. Părea delicată dacă luai În seamă numai peliţa albă
a obrazului, mînile fine cu degete lungi, ochii clar-albaş­
tri umbriti de sprîncene pronunţate, trupul subţire şi
mlădios. Dar dacă o vedeai lucrînd, băgai de seamă că
trupul acela era viguros ca o vargă de oţel, cu mişcări
întregi, iuţi şi hotărîte, si capul lua o ţinută de mare
energie. Poate avea acum douăzeci de ani. De la doispre­
zece laşasesprezece ani fusese într-o şcoală cu internat,
de unde se înapoia numai în vacanţele de vară. La Cră­
ciun şi la Paşti rămînea în oraş, la mătuşe-sa, la sora
doamnei Preda, măritată cu membrul acela din Comite­
tul Executiv al Partidului Naţional, şi care adusese mult
prestigiu familiei.
Era o fată destul de liniştită, de serioasă. Părea că
are o fire mai mult contemplativă, ca şi mamă-sa de alt­
fel. Avu însă prilejul să-i arate că-i şi o fată de mare
voinţă şi de statornicie în hotărîri. Şi încă nu de mult. De
vro jumătate de an.
Cumnatul său, advocatul, sosi într-o zi însotit de un
tînăr medic, băiat prezentabil, ba chiar frumos. 'Era din-
19
[20]
tr-o familie cu oarecare avere. 1-1 recomandă stăruitor
Laurei, După ce plecară oaspeţii, făcură şi părinţii aluzii.
Ar fi o partidă bună. Cunoşteau familia.
Dar Laura nu voi să audă.
Părinţii stăruiră încă. Era, la tot cazul, o partidă mai
bună ca Ion V estemean. Aveau şi părinţii lui ceva avere,
dar erau departe de ce moştenea doctorul.
- A venit prea tîrziu - zise Laura. - Sunt an­
.gajată l
- Pentru prietenia cu Ion Vestemean? Pentru vizi-
tele lui dese? Păi, toţi tinerii fac curte fetelor.
Pentru că-I iubesc.
Ştii cu siguranţă? - o întrebă mamă-sa.
Ce întrebare!
Da! Fiindcă fetele tinere se pot înşela adeseori.
Nu mai sunt tînără. De altfel mă bucur.
Pentru că nu mai eşti tînără?
Nu! Pentru că-I iubesc pe Ionică. Nu regret.
De doctor nu-ţi place deloc?
Nici de el, nici de altul. Îmi place de unul singur.
Sau, doar, s-ar putea să-mi placă de mai mulţi? - între­
bă c-un fel de obrăznicie pe mamă-sa.
Mai tîrziu reveni tatăl său. Cumnatul acela, stăruind,
aştepta răspuns. Era primejdie ca acest om important să
se supere, netinindu-se seama de sfatul lui. Dar Laura
, rămasă neînduplecată.
-- Să mă înţelegi bine, fata mea. Eu nu am nimic
împotriva lui Vestemean. Mi-e chiar simpatic şi cred că
se va alege din el un bun advocat.
- Dumneata) Dar mama?
- Nici ea nu are nimic împotrivă. Ai putut vedea şi
pînă acum.
- Dacă-i aşa, vă rog să nu mai stăruiţi. Alegerea şi
hotărîrea mea e definitivă. O să-i scriu eu cumnatului,
să nu se creadă ofensat. Şi pentru a vă scăpa pe viitor
ne asemenea neplăceri, o să mă logodesc cît mai curînd
cu Ionică. Indată ce-şi va lua examenul de advocat.
Părinţii rămaseră uimiţi de independenţa fetei. Nu-i
cunoscuseră pînă acum această lature a caracterului. Şi
nu mai insistară. Spunind adevărul, ei se obicinuiseră
20
[21]
de mult cu gîndul căsătoriei Laurei cu Ion Vestemean.
Era un om de ispravă, un tînăr de viitor.
Totuşi fuseseră bucuroşi amîndoi că fata îşi luase ea
sarcina să-i explice cumnatului pentru ce nu putea să-i
urmeze sfatul.
Ion Vestemean îşi luase examenul de advocat numai
cu două săptămîni înainte de logodnă. Primise cu bucurie
propunerea fetei deşi încă nu se puteau căsători. Trebuia,
mai întîi, să-şi deschidă un birou, să-şi afle o locuinţă.
Părinţii lui începuseră de pe-acum să-şi valorizeze o parte
din avere pentru a-l ajuta la începutul carierii. Era şi
prestigiul lor ca Laura să nu-şi pună la bătaie de la in­
ceput zestrea sa.
Părintele Aron Vestemean era mai în vrîstă decît doc-­
torul Preda, dar om încă în putere, cu barba abea încă­
runtită. Era un preot voinic, cu obrazul roşu, fără nici o
creată ; era cel mai bun gospodar în satul său, ceea ce-i
snorea foarte mult autoritatea înaintea credincioşilor, şi
cînd era vorba de îndemnurile lui morale şi de cele de
ordin national.
Între' ceilalţi invitaţi la logodnă se distingea tînăra
preuteasă Nastasia, o bruneţică neastimpărată, care lăsa
impresia că-ţi scapă printre degete. Părea foarte tînără,
avea o copilă, puţintică cum era, deşi avea doi copii pin­
acum.
Doamna Giurca, soţia directorului nu mai ieşise de
mult în lume, şi se simţea foarte stînjenită în rochia prea
strîmtă. Se ingroşase binişor de cînd n-a mai purtat-o.
Era o femeie voinică, cam lăbărtată acum de grăsime şi
de poverile ce le purtase în spinare - crescuse cinci
copii - şi părea mereu terorizată de prezenţa directo­
rului.
Soţiile lui Stoica şi Marele erau cam de aceeaşi vrîstă,
şi semănau încît adeseori nu le puteai deosebi: erau veri­
soare primare. Amîndouă erau mai tinere cu vro cinci­
sprezece ani decît soţia directorului, totuşi se bucurau
înaintea acesteia de mai multă consideraţie, le credea
oarecum superioare ei pentru că umblaseră mai mulţi ani
la şcoală - ea le depăşise numai cu zestrea pe care a
adus-o în căsnicia lui Giurca. Tinea la ele si le stima În­
deosebi pentru că cele două verisoara se' făceau ci nu
21
[22]
observă strîmtoarea în care trăia dînsa lîngă un om cu
fire de terorist, cum era directorul, şi nu făceau niciodată
aluzii la purtarea lui în casă. Şi lucrul acesta era de mare
însemnătate pentru doamna Giurca, pentru că ea, deşi
se obicinuise de mult cu firea bărbatului si o lăsau in­
diferentă ieşirile lui, pufnirile lui din fietece, nu s-ar fi
bucurat să ştie, să observe şi alţii, să presupună că era
nenorocită. În realitate nici nu mai era. Fusese cîtiva ani
Ia începutul căsniciei, dar, apoi, i-a cunoscut fire� şi s-a
convins că in fond nu era un om rău, nici Un tiran. Totuşi
ea suferea de fiecare dată pentru ieşirile lui nervoase în
societate, în faţa altora, avînd senzaţia că toată lumea. o
cornpătimeşte pe ea. Era timidă, de felul ei, oricît de
zdravănă era, îl putea lua pe director subsuoară ca pe-o
mănuşe de cînepă.
Celea două verisoare se bucurau că se nimeriseră mă-o
ritate în acelasi sat si trăiau în armonie cu bărbatii lor.
Mai ales neva�ta lui' Vasile Stoica. El era un om harnic
- cînd nu era ocupat cu şcoala îşi vedea de economie,
avea aici o leacă de avere. Era un om mai flegmatic, dar
cu capul vecinic treaz şi chibzuit. Lui Leon Marele i se
cam înroşise nasul, se cam îmbulzea la un pahar de vin,
şi nevastă-sa îl mai certa cîteodată. El se dezvinovăţea de
obicei spunînd că nu-i mai rău ca alţii, că a fost la Bin­
der cu colegii, cu ceilalţi intelectuali din sat, că mai mult
ap jucat popice decît au băut. Nu minţea, dar ce folos că
lui i se urca mai repede băutura la cap decît celorlalţi, şi
�ncepuse să capete o fizionomie de beţiv, ceea ce o enerva
'îndeosebi pe nevastă-sa.
Notarul Danciu părea un ţăran voinic îmbrăcat în
haine nemţeşti. Era roşu la faţă, cu trupul osos, cu mî­
nile mari şi grele. In costumul obicinuit de zi nu bătea
aşa tare la ochi, dar acum, la logodnă, îmbrăcat în haine
negre, părea că nu i se potrivesc deloc. Soţia lui purta
un nume neobicinuit, o chema Vilma deşi era neam de
neam româncă, era o femeie blondă, înaltă, cam prea
voluminoasă pentru vîrsta ei. Dar era bunătatea intru­
pată. In preajma ei se liniştea, oricît de iritat era, însuşi
directorul Giurca. Radia parcă din fiinţa ei liniştea şi pa­
cea. Era o femeie prea mulţumită cu viaţa.
22
[23]
Societatea aceasta se întruriise în locuinta doctorului
Preda pentru logodna fiicei sale. Erau destu( de intimi cu
toţii; mai stingherită părea soţia directorului, şi mai
slobodă preuteasa. Era şi cea mai tînără dintre toate.
Doamna Lupea, învăţătoarea, venise cea din urmă. Era
o femeie cam ncajutorată de cînd rămăsese văduvă. Pînă
a împăcat copila, pînă a dat instrucţii servitoarei, pînă
a schimbat vro trei rochii, pentru că e foarte greu să ni­
mereşti pe cea mai potrivită dacă eşti în casă numai tu şi
oglinda - se scuza ea în faţa doctoritei.
- Lasă, draga mea! Nu-i tîrziu. Nu suntem legaţi de
oră fixă - răspunse aceasta.
Totuşi după sosirea ei părintele Scurtu îşi puse numai­
decît patrafirul, se apropie de măsuta pe care era crucea,
evanghelia şi două lumînări în sfeşnice de alamă, le
aprinse şi începu slujba fidanţării.
O vreme bărbaţii mai vorbiseră prin camerele vecine
pinii au luat seama că slujba începuse. De vrun ceas şi
mai bine se porniseră iarăşi pe discuţii politice. Fusese,
nu de mult, o adunare politică cu zece mii de participanţi
la Alba Iulia. Un deputat român din judeţ şi unul dintre
fruntaşii Comitetului Executiv, convocase adunarea subt
titlul dării de seamă în faţa alegătorilor asupra activităţii
lui parlamentare şi a partidului. In realitate se proiecta
votarea unei mari rezolutii în urma esuării definitive a
tratativelor dintre guvern' şi Partidul Naţional. Veniseră
toţi fruntaşii partidului. In programul anunţat autorită­
ţilor, cari au eliberat concesiunea ţinerii adunării, erau
o serie de cuvîntări. Dar după două vorbiri, autorităţile
civile şi militare, de perfect acord, opriseră continuarea.
Proiectul de rezoluţie nu mai ajunsese a fi citit şi votat.
Dar la 8 iunie se ţinuse altă adunare la Ileanda Mare, care
putuse decurge după program, şi aici a fost citită şi vo­
tată rezoluţia politică. Era un text mult cuprinzător. Zia­
·rul Românul îl adusese pe toată pagina primă. Această
rezoluţie o discutaseră oaspeţii îndată ce s-au întîlnit. Si
încă erau departe de a epuiza materialul cînd băgaseră
de seamă că începuse slujba. Era cuprinsă într-un punct
al moţiunii şi relatarea oficială românească asupra trata­
tivelor cu guvernul şi cauzele eşuării lor. Vor continua
discuţia după slujbă.
23
[24]
Părintele Vasile Scurtu slujea cu grije, ales, cu pă­
trundere. Darul era încă tînăr în el şi neuzat. Avea o
voce mingăioasă, armonioasă, adîncă de bariton. Înainte
de binecuvîntarea irielelor se opri din slujbă şi ţinu o
scurtă oraţie, foarte convins de ceea ce spunea: sfinţe­
nia logodnei creştine, curăţia spirituală si trupească ce
trebuia s-o însoţească, supunerea la povăţuirea părinţilor.
Toţi ascultau în linişte, şi mai pătrunşi logodnicii. Nu­
mai preuteasa Nastasia era neastîmpărată şi acum, şi
din cînd în cînd făcea semne cu degetele, cu ochii, cu
capul spre celelalte femei, părînd foarte veselă si. luînd
puţin la vale, cu semnele ei, cuvîntarea soţului său. Nu
reuşi S2. atragă atenţia nimănui, decît chiar a părintelui,
care-i aruncă o privire cu înţeles, după care preuteasa
se linişti, şi îşi împreună şi ea mînile a rugăciune.
De inele se miră toată lumea. Ieşise o modă nouă. Nu
mai erau subţiri ca mai înainte verighetele, ci de o lă­
ţime respectabilă. Puteai face dintr-una trei verighete
obicinuite. Lumea se gîndea că vor fi fost destul de
scumpe.
Slujba se termină apoi în grabă şi, după ce iogoditii
se sărutară între ei şi cu părinţii, începură Ielicităr ile.
Cum stăteau unul lîngă altul, erau o pereche frumoasă.
Logodnicul era cu un cap mai înalt decît Laura. Era un
tînăr înalt, bine legat, cu faţa brunetă, cu o mustâci oarâ
fină şi deasă, cu ochii lungurcti cari băteau în vcrziu.
Slemăna cu mamă-sa la ochi şi la sprîncene. La fruntea
liniştitoare semăna cu tatăl său. Amîndoi el-au cu feţele
luminoase, şi cu ochii impăingeniţi de emoţie. Se ţineau
copilăreste de mînă şi mulţumeau, înclinîndu-se uşor, la
felicitări.
- Dragii mei - zise directorul Giurca - logodna
voastră e o logodnă istorică, aşa să ştiţi. S-a făcut în
preajma vremurilor mari ce se pregătesc. Să dea Dum­
nezeu să le ajungeţi să vă bucuraţi de ele!
Directorul pregătise fraza de acasă, o spuse, după
obiceiul lui cu C emfază solemnă, dar glasul îi era sincer
mişcat.
- Multumim, domnule director. Să te-audă Dumne­
zeu, să. ne bucurăm cu toţii --- răspunse tînărul.
24
[25]
- Regret un singur lucru - continuă Giurca - tre­
buia să aduceţi un fotograf să fi luat cîteva tablouri din
întrunirea de azi.
- Pentru că-i o logodnă istorică? - rîse Laura.
-� Da.
- O să ne întipărirn în minte toate, domnule di-
rector.
- In inimă, mai ales - se amestecă în. vorbă preu­
teasa N astasia, care tocmai trecea pe lîngă ei.
Încă nu se aşezaseră la masă, cînd li se aduse o tele­
gramă. Sora şi cumnatul doctoriţei felicitau pe tineri şi
pe părinţi. Se anunţau naşi la căsătorie.
Doctorul şi soţia sa erau în aşteptarea acestei tele­
grame, deşi nu prea sperau să o primească. Advocatul,
cumnatul lor, nu răspunsese nimic la scrisoarea de lă­
murire a Laurei pentru ce nu-i putea urma sfatul. Din
cauza aceasta mai indispus rămăsese doctorul elecît so­
ţia sa. El ţinea fu arte mult să nu se pună rău cu per­
soana aceea importantă de la care aflase în trecut in­
formaţii preţioase în legătură cu politica românească.
Telegrama îi făcu pe cei doi soţi să simtă toată bu­
curia zilei de azi. Pînă acum o uşoară umbră nu voia să
se împrăştie.
Se servi bere la pahar. De la crisma lui Bineler fu­
sese aelus un butoiaş, şi un băiat de serviciu priceput
umplea paharele. Deşi trecuse de ceasurile şapte, era încă
năduf, şi lumea se grăbi la paharele cu bere de la gheaţă.
- Dar, cum? Bem aş fără un cuvînt? -- întrebă
notarul Danciu pe directorul.
-- Nu suntem saşi să închinăm cu bere. O să vină
vremea toasturilor la vin - răspunse acesta, după ce-şi
şterse mustaţa ele spumă.
- Mie te rog să-mi ţii un toast acum, domnule di­
rector -- zise preuteasa, cu păharul ele jumătate în mînă.
- Eu nu beau vin şi nu pot ciocni cu dumneata cu pa­
harul gol.
- Azi nu se toastează decît pentru miri şi pentru
părinţii lor, să nu fie cu supărare, doamnă preutoasă.
- Şi pentru viitoarele soacre, nu? N-am şi eu un
fecior şi-o fată?
25
[26]
- Să vă trăiască, şi să ne ţină Dumnezeu pînă la
logodna lor.
Bărbaţii, cu paharele mereu în mînă - era o bere
«ca la Haberrnann în Sibiu», cum spunea Leon Marele
- reîncepură discuţia asupra rezoluţiei votată. la Ileanda
Mare. Era un aspru rechizitoriu făcut guvernului ungu­
resc, după părerea tuturora, o demascare curajoasă a
intenţiilor urmărite de contele Ştefan Tisza. Era o ree­
ditare a esenţei programului politic al românilor din Un­
garia, concludeau unii.
- Stat unitar unguresc, cînd ei sînt în minoritate
faţă de naţionalităţile din Ungaria, nu vor vedea ei cî­
tu-i veacul, să mai aibă o sută ca Tisza.
- Zadarnic, gărgăunii le-au intrat în cap încă dina­
inte de 1848, de cînd au hotărît unirea Transilvaniei cu
Ungaria lor. Revoluţia i-a pus o vreme cu botul pe labe.
Absohrtisrnul le-a potolit puţin înverşunarea politică. Dar
Austria, pierzînd mereu prestigiul prin războaiele neno­
rocite, s-a aruncat prin dualism în braţele ungurilor, iar
pe naţionalităţi în ghearăle lor.
Luau parte la discuţii toţi bărbaţii prezenţi. Aici, ca
şi. în toate locurile unde se adunau o mînă de români ar­
deleni, discuţiile politice erau la ordinea zilei. Incă de
la procesul Memoraruiului cauza naţională, intra adînc
în preocupările lor. Părăsirea oficială a pasivităţii par­
Iameritare ; alegerile de deputaţi, luptele naţionale date
eli1 acele prilejuri, cari răscoleau şi masele mari pînă în
<./dîncuri; vorbirile şi luptele deputaţilor în parlamentul
elin Budapesta; presa nationala care, din an în an, lua
un caracter tot mai ofensiv, scrisă cu tot mai mult cu­
raj - toate acestea contribuiseră ca discutia principală
între intelectualii români, şi la sate şi la oraşe, să se în­
vîrtă în jurul «cauzei naţionale». Numărul abonaţilor şi
cititorilor de ziare crescuse îmbucurător de la un an la
altul. şi din presă se informa toată lumea asupra situaţiei
politice de fiecare zi. Dar în această situaţie politică,
nu-i interesa decît ştirile şi evenimentele în legătură cu
românii, cu românismul. Cunoştinţele, informaţiile, ar­
gurnentările din presa naţională, ajunseseră un bun co­
mun, de care toţi se foloseau în discuţiile ce se incin­
geau. Nu numai atît, elar chiar sentimentele, însuîletirea,
26
[27]
indignarea, optimismul articolelor treceau ŞI in sufle­
tele cititorilor. Adeseori în mijlocul discuţiilor oamenii
nici nu-şi mai dădeau seama că se folosesc de cunoştinţe
şi argumente luate din presă. Şi discuţiile, între asemenea
împrejurări, erau aproape toate la acelaşi nivel. Advoca­
tul, medicul, omul cu mai multă cultură, era adeseori
egalat în convorbiri de preotul de la ţară sau de învăţă­
tor. Aşa că şi în discuţiile ce se urrnară la logodnă între
intelectualii satului, ca şi în altele, nu se prea putea
deosebi cînd vorbeşte unul şi cînd altul dintre cei pre­
zenţi subt raport intelectual.
- Prin războaie nenorocite! Dar cum s-ar fi făcut
altfel unitatea Italiei de-o pildă? Ai fi voit ca Austria
să rămînă mereu puternică? Poate chiar mai mult!
Poate ţi-ar fi plăcut să se validiteze încă şi azi dictonul
medieval: «Alţii poarte războaie, tu, fericită Austrie,
nun teste».
Părintele Scurtu spuse dictonul pe latineşte : Alii
bella gerant, tu felix Austria nube.
- Zic războaie nenorocite întrucît le-a pierdut, şi
întrucît, în urma lor, politica externă a Monarhiei o face
Ungaria. Fără a mai pomeni pe cea internă din Ungaria,
unde puterea elementului unguresc şi-a ajuns apogeul.
Las' să-I ajungă, domnule! Las' să facă ei şi politica ex­
ternă! Pe cît sunt de inteligenţi, vor da mai repede de
rîpă Monarhia.
- Optimişti e bine să fim, fără îndoială, de aceea
aprob întru toate rezoluţia votată la Ileanda Mare. Dar,
după credinţa mea, nu trebuie să subestimăm primejdia
libertăţii pe care le-a dat-o Viena ungurilor. Nebuni-ne­
buni, dar nebunul pînă una alta te poate şi toca în cap.
E sigur, şi tristă realitate, că în părţile ungurene prin
judeţele Sălaj, Satir-Mare, către frontierele lor de la apus,
am început să pierdem teren de la dualism Încoace. S-au
maghiarizat sate întregi, în cari numai slujba bisericească
se mai face româneşte. Sau, mai exact, se făcea pînă la
înfiinţarea Episcopiei unguresti la Hajdudorog.
Fu de-ajuns să fie pomenit numele pentru a se în­
cinge discuţia în jurul acestei nouă creaţii a politicei de
maghiarizare, asupra bombei explodate în palatul epis­
copesc din Dobriţin, asupra întregii lupte date de Bise-
27
[28]
rică şi de Partidul Naţional împotriva acestei episcopii,
tot evenimente recente.
- Păi, chiar această întîmplare e o dovadă că e bine
c-a apucat puterea pe mina ungurilor. Numai ei puteau
descoperi nebunia aceasta: unguri greco-catolici, Şi la
nebunia lor aţi văzut cum a răspuns istoria: A explodat
cu bombe! Şi aşa va fi mereu.
-- Nu se poate nega însă că mulţi români din păr­
ţile ungurene au ajuns să-şi uite limba prin şcolile de
stat. Presupuneţi încă un veac, sau şi numai cîteva de­
cenil, în care ei şi-ar putea urma fără nici un frîu poli­
tica lor de maghiarizare prin şcoli... Au introdus acum
limba lor şi în grădinitele de copii. Ei urmăresc cu o
perseveranţă diabolică planul lor.
- Diabolus nunquam creat, semper tiestruit - zise
părintele Scurtu, care fusese un foarte bun elev la la­
tină în liceu.
-- Domnilor, să poftiţi la masă - se auzi glasul doc­
toriţei. Doamnele, afară de preuteasa Nastasia, erau de
mult adunate în grup, şi supravegheau, din coada ochiu­
lui, ce bunătăţi se aduceau la masă. Doctoriţa era aju­
tată de servitoare şi de mama acesteia, o femeie vestită
in sat de pricepută la bucătărie.
Tr imiseră şi după logodnici cari ieşiseră în grădină
îndată după ce băuseră şi ei cîte-un pahar de bere.
/ Sosiră îndată şi, după ce părintele Scurtu spuse
TqttăI nostru şi dădu binecuvîntarea, toată lumea se
aseză la masă.
. Logodnicii veniră din grădină, aducînd multă lumină
in priviri şi în zîmbetele ce le înfloreau mereu pe faţă.
Tînărul advocat rămăsese destul de surprins cînd Laura,
fără să-i lămurească nimic, insistase să facă logodna atît
de în grabă -- abea trecuse de două săptămîni peste
examen. Rămăsese surprins dar fusese încîntat, şi nu
se gîndise să-i ceară nici o explicaţie. Părinţii fetei nu-i
vorbi seră încă niciodată deschis şi hotărît despre viitoa­
rea căsătorie. Ştiau că se iubesc, se bucurau de vizitele
lui dese, de scrisorile ce-i trimitea săptămînal Laurei;
era încredinţat că ei nu vor pune nici o piedecă. Dar
acum, la propunerea Laurei de-a face indată logodna, el
văzu şi dovada că părinţii lui sunt hotărîţi şi ei.
28
[29]
Sosise cu trenul numai In după-amiaza aceea şi nu
avuseseră vreme de nici o explicaţie înainte de ceremo­
nie, aşa că, după ce ieşise în grădină, Laura crezu nece­
sar să-i vorbească.
-- Da, am fost surprins puţin la propunerea ta
- răspunse Ionică după ce o ascultă. - După cum ne-a
fost înţălesul, mă gîndeam la ziua de Sîntă-Mărie, ziua
ta de naştere!
- Şi ... îţi pare rău că am grăbit ?
El o privi adînc în ochii plini de lumină şi o îrnbră­
tise cu duiosie.
, , - Ce în'trebare! Ştii bine cît te iubesc.
- Ştiu, dragul meu, dar nu ţi-am stricat vreo com­
binaţie?
- Ce combinaţie?
- Ştiu eu! Poate ai fi vrut să-ţi iei un concediu, să
te odihneşti după ultimul examen,
"- Dar n-am nevoie de nici o odihnă. Dimpotrivă!
Am o mare poftă de lucru. Sunt pe cale să-mi închiriez
un birou al meu. Şeful stăruie să-i mai ajut vreo
două-trei luni, dar nici nu mă gîndesc. I-am spus, şi a şi
publicat concurs pentru alt candidat. Dacă m-a surprins
puţin graba logodnei, trebuie să ştii că m-am gîndit să
petrecem Crăciunul căsătoriţi, în locuinţa noastră.
- Ascultă Ionică, tu-l cunoşti pe doctorul Enea Mun­
tean ? Un băiat tînăr.
- 11 cunosc, şi-a deschis cabinetul în oraşul nostru de
vreo jumătate de an.
-- Ei bine, el e cauza pentru care am grăbit logodna.
Tînărul se opri mirat.
- L-a adus într-o zi la noi cumnatul, advocatul VIă­
deanu. L-a adus cu anumite intenţii, bineînţeles.
Ionică păli. puţin. Ştia cît de mult ţineau părinţii el,
mai ales doctorul, la omul acela.
-. Bine, dar nu mi-ai scris nimic !
- Te-rişeli. Ţi-am scris. Am propus logodna noastră
în timpul cel mai scurt. Era răspunsul meu.
- Părinţii tăi au stăruit?
- Da, mai ales tata. Dar să nu crezi că ar fi avut
ceva împotriva ta. Numai din simplu motiv de-a nu su­
păra pe cumnatul. Grozav ce ţine tata la prestigiul lui.
29
[30]
- Da, e un om cu nume, un om cunoscut, şi tînărul
pe care-I recomanda nu era de lapădat. Imi pare rău că
nu m-ai avizat, spuse el gînditor.
- Era nevoie?
- Închipuie-ţi că te-ar fi putut convinge ...
-- Ionică, ce vorbe sunt acestea?
Tînărul ştia că spune o absurditate, dar vorbi din
amărăciunea ce-o simţi împotriva părinţilor ei. Cum se
putea să se agaţe de alte planuri, cînd el făcea curte
stăruitoare Laurei de patru ani, după ce se împreteniseră
de foarte tineri.
- Iartă-mă, te rog, nu m-am îndoit de tine, ci de
insistenţele părinţilor tăi. M-au întristat fiindcă eu cre­
deam că nici ei nu se mai pot gîndi la altă partidă pentru
tine.
-- Dacă nu intervenea cumnatul te asigur că nici nu
s-ar fi gîndit vrodată. S-au obicinuit însă să nu-i facă
nici o opoziţie. 0, eu nu simpatizez pe oamenii aceştia
«cu prestigiu», cari aşteaptă să-i asculte toată lumea şi
se amestecă în trebile altora! Şi în celea mai intime.
- Şi... ce impresie ti-a făcut doctorul Muntean?
-- Ia, nici o impresie. E un băiat plăcut, frumuşel,
dar atît. Am mai văzut eu destui ca el. Ce impresie
să-mi facă? Doar eu te aveam de mult pe tine în suflet.
Ba pot să-ţi spun că am fost chiar revoltată.
-- Cum aşa?
- Păi, atitudinea asta, de a veni să vezi mai întîi o
fată cu intenţia căsătoriei. E ca şi cînd ai merge la o
;Jrăvălie să vezi o marfă, dacă-ţi place o cumperi, dacă
nu, pe-aici ţi-e drumul) E umilitor pentru o fată.
Lui Ionică îi reveni buna dispoziţie.
- Şi ce crezi? Muntean ar fi fost amator?
Laura îi astupă gura cu palma.
-- Cum vorbeşti) Se poate, cum s-a văzut din insis­
tenţele ulterioare ale cumnatului,
- E un lucru important de ştiut. Vom locui în ace­
laşi oraş cu doctorul Muntean.
- Ionică, am să mă supăr ! Şi ce-i dacă vom locui
în acelaşi oraş? Pentru mine există alt om afară de
tine?
30
[31]
-- Draga mea! Te-am ofensat, dar numai In glumă
am spus. Mi-ai şi dat dovada şi ştiu că mă iubeşti. O
Iaacă de umbră tot mai rămîne însă pe sufletul meu. Eu
credeam că voi fi primit în familie fără cea mai mică re­
zervă din partea familiei tale.
Dar aşa şi eşti primit! Să nu te îndoieşti nici o
clipă! De cîte ori nu mi te-au lăudat părinţii mei. Iar
acum, după telegrama primită de la mătuşa şi cumnatul,
au scăpat şi ei de-o îngrijorare: să nu se supere aceia.
Iată, nu s-au supărat! Se îmbie de nănaşi. Asta însem­
nează că armonia s-a restabilit în familie. De altfel pen­
tru mine e de puţină importanţă această armonie. Eu
n-aş putea trăi subt teroarea nimănui.
Trecînd peste această explicaţie cei doi logodnici în­
cepură să vorbească cu însufleţire despre viitor. Laura
îi ceru să-i descrie casa în care voia să-si deschidă bi­
roul advocatial. Fu de părerea că ar fi mai bine să închi­
rieze o casă mai mare în care putea să aibă şi locuinţa şi
biroul. Ea ştia de acasă că e de mare utilitate să ai cabi­
netul în locuinţă. Are cine primi clienţii şi cînd omul
nu-i acasă, sau li se poate spune peste cîtă vreme să
vină.
Vorbiră însufdetitl de viitoarea locuinţă, alegeau şi
descriau mobila nouă. Ea ar dori ca să aibă şi o grădină,
el spunea că la centru, unde va trebui să aibă biroul nu
sunt case cu grădini, şi că, dacă-i aceasta dorinţa ei, tot
va trebui să aibă biroul separat. De altfel biroul nu va
fi niciodată pustiu sau încuiat, pentru că va trebui să
aibă cel puţin un 'Scriitor, căruia îi va da instructiile
necesare cum să primească pe clienţi în cazul cînd el
ar fi ocupat la judecătorie sau la tribunal.
Vorbeau despre aranjarea salonului lor cînd fură che­
maţi de servitoare la masă.
III
Masa ţinu pînă către unsprezece seara. La friptură:
directorul Ion Giurca, sub titlul că era nestorul intelec­
tualilor din comună, îşi ţinu toastul de felicitare pentru
31
[32]
miri şi părinţii 10r. n compusese de alaltăieri şi-l ştia
bine pe :-linafară. Aşa de bine încît nime nu se putea
gîndică-i pregătit înainte, şi-l spuse cu emfaza lui so­
lemnă, obicinuită. Stărui asupra logodnei istorice, pen­
tru că se făcuse în vremuri istorice. Ceea ce le spusese
logodnicilor fellcitîndu-i, se văzu acum că nu era decît
o frază din toast.
Spuseră cîteva cuvinte şi părintele Scurtu şi nota­
rul Danciu. Acesta din urmă făcu elogiul părinţilor, vorbi
de armonia ce stăpînea între intelectualii din comună,
«armonie care e o forţă naţională», şi pe care o dorea în­
tre intelectualii tuturor satelor. La această bună întăle­
gere şi solidaritate contribuise în mare măsură familia
doctorului, spunea notarul. Doctorul şi nevastă-sa nu s-au
izolat de ceilalţi, nu s-au ţinut mai mult decît ei, deşi
toată lumea ştia că ar fi putut afla motive, coborînd
amîndoi din familii cunoscute. Ceea ce regreta el şi re­
greteu cu toţii era că domnisoara Laura îi va părăsi în
curînd. «Din buchetul intelectualilor din sat vor pierde
floarea cea mai frumoasă.. Spera însă că din cînd în
cînd va veni cu viitorul ei tovarăş de viaţă să-I mai
vadă, să petreacă o dup-amiază cu ei.
Vinul era vechi şi bun, păharele se ridicau des spre
închinare, şi voia bună pusă. stăpînire pe toţi. Chiar
doamna Giurca, soţia directorului, ujtînd de haina care o
.stringea, vorbea destul de animat cu notărăşita.
Prcuteasa Nastasia ceru voie să spună şi ea un cu­
vînt Laurei. Şedea lîngă fată la masă. O aplaudarâ cu
toţii pentru curajul şi noutatea gestului, singur părin­
tele-i trimise priviri intrebătoare.
Ea se ridică, spuse cîteva cuvinte, apoi îmbrăţişe deo­
dată pe Laura şi izbucni în plîns.
Toată lumea fu surprinsă. Părintele Scurtu se simţi
foarte strîmtorat. Va crede lumea că s-a ameţit puţin de
taria vinului, deşi ea nici nu-l gustase căci nu-i plăcea.
- Scuzaţi, vă rog. O mică emoţie. Îmi pare aşa de
rău c-o pierdem pe Laura.
Îşi şterse ochii cu batista şi şezu la locul ei, pentru
întîia oară intimidată în seara aceea.
Si doctorita si Laura stiau că Nastasiei îi era foarte
dragă fata. N� era decît cu patru ani mai mare decît ea.
32
[33]
Erau des împreună, şi Laurei îi plăcea să se joace cu cc.i
doi copii ai preutesei. Se înţe1egeau în toate, aveau ace­
leaşi gusturi în îmbrăcăminte. Îşi făceau de multe ori
rochii la fel.
-- Dar încă n-o pierdem, draga mea. Logodna nu-i
căsătorie, şi Ionică are încă multe de aranjat pînă la că­
sătorie.
Laura o luă de mînă.
- Pînă la Crăciun mai este zise ea mişcată. -
Apoi ne vom vedea des. Voi veni şi eu pe-acasă, vei veni
si tu la mine. .
. Se trecu uşor peste incident, şi Nastasia se însenină
nu peste mult. în realitate ea nu se emotionă numai pen­
tru că Laura va părăsi satul, ci, în primul rînd pentru
că ... Pentru că în curînd nu va mai fi ceea ce a fost
pînă acum. Îi reveni emoţia ei dinainte de căsătoria sa,
cînd trebuise să părăsească casa părintească. Îi părea
rău şi acum după cuibul acela cald în care-şi visase toate
visurile tinereţii. Anii cei mai frumoşi din viaţă! Să
n-ai nici o grije, să te simţi ocrotită de părinţi şi să tră­
iesti calea mai frumoase visuri. O asemenea încîntare nu
mai întîmpina în viaţă, deşi îşi iubea bărbatul şi copiii.
Era, într-o privinţă, încă tot copil. Poate de aceea era
aşa de neastimpărată, cu ieşiri neprevăzute în societate,
ceea ce îl cam umplea de nedumeriri pe soţul său. 1 se
părea uneori că nu era destul de serioasă.
Şi la gîndul că şi Laura va pierde ceea ce ea a pier­
dut de mai de mult, se emoţionă şi izbucni în plîns. întîi
se ruşină de slăbiciunea sa, dar se linişti în curînd în­
dată ce Laura-i luă mîna într-a sa.
Şi acum asculta şi ea, în rînd cu celelalte doamne,
conversaţia ce 'se aprinse din nou între bărbaţi, întîi iarăşi
asupra rezoluţiei votată la Ileanda, apoi asupra altui
subiect.
Ziarul Românul adusese de curînd o informatie, un
comunicat oficial al agenţiei telegrafice ungare, în care se
spunea că elevii de la liceul din Blaj, patru la număr,
care au arborat la 3/15 mai stindarde naţionale pe Pia­
tra Libertăţii, pe turnurile catedralei şi pe Crucea lui
Iancu, de pe dealul de către comuna Sîncel, au făcut
mărturisiri complete cu prilejul anchetei oficiale. An-
33
[34]
cheta s-a terminat. Li s-a cerut explicare asupra cuvin­
telor : «11.. sunat ora. Carpaţii se cutremură», şi ei le-au
explicat cu neruşinare că au înţăles dezrobirea românilor
ardeleni. Se mai spunea în nota agenţiei telegrafice un­
gare că toţi cei patru delicventi locuiau în acelaşi cvar­
tir, la unul dintre profesorii liceului. Într-o notiţă înso­
ţitoare redacţia Românului trăgea la îndoială veracita­
tea celor comunicate oficial, şi aştepta alte informaţii.
Faptul era cunoscut ele opinia publică din Transil­
vania, şi fusese discutat de către intelectualii din sat şi
pînă acum. Nici nu era un fapt nou, neobicinuit, pen­
tru că aproape în fiecare an se arbora un steag tricolor
cel puţin pe piatra comemorativă din Cîmpul Libertăţii.
Dar şi redacţiei ziarului şi cititorilor le păru exagerată
relatarea oficială asupra rezultatului anchetei. Se spu­
nea între altele că jandarmii cari staţionau în piaţă, în
faţa catedralei, în vremea anchetei, au fost huiduiti de
cler ici cari umpluseră Iereştile Seminarului dinspre
piaţă.
Reaua intentiuno şi exagerare erau vădite. Dar cu ce
scop? se întrebau bărbaţii de la masă.
- Pentru a înverşuna şi mai mult situaţia, este evi­
dent - zise doctorul Preda. -- Ei vor să aducă fapte
concrete pentru a dovedi legitimarea eşuării tratative­
lor lui Tisza.
- Dar cum asta? Toată presa ungurească a răsu­
flat uşurată la vestea eşuării definitive a tratativelor. Un­
gurii n-au voit şi nu voiesc nici o înţelegere cu noi ­
interveni notarul Danciu.
--- Ei da! Nu pentru ei e nevoie de legitimarea ne­
reuşitei.
- Dar pentru cine?
- Pentru alţi factori. Se pare - insinuă doctorul
a fi bine informat -. că factori cu mult mai înalţi au ce­
rut tratativele.
- Vreai să spui de iniţiativa regelui Carol?
- Nu. Se pare că a fost o presiune a Berlinului asu-
pra Vienei.
-' A Berlinului? --- se mirară mai mulţi.
- Apoi da! Germania e prima forţă in Tripla Ali-
anţă. Şi Germaniei nu-i este indiferent dacă într-un vii-
14
[35]
tor război România va fi cu Puterile Centrale sau con­
tra lor.
Contra lor? Adică cu Rusia ?
-- Ati văzut că vizita tarului în care nu credea
nime, s-� produs la Constanta. Ei bine, astfel de vizite
nu vin dintr-o dată. Se prepară îndelungat. Şi serviciul
de spionaj german a putut afla din bună vreme.
- Hrn 1 Dar dacă într-adevăr s-ar fi amestecat şi
Berlinul, asta ar însemna că chestiunea românească a
ajuns una europeană - zise gînditor învăţătorul Vasile
Stoica.
- A ajuns încă de la procesul Memorandului - ho­
tărî directorul Giurca.
- Platonic, poate! Dar o problemă nu ajunge eu­
ropeană decît cînd interesează practic Europa, zise doc­
torul. Cînd Europa are interes.
- Asta e sfînt! - interveni părintele Aron Veste­
mcan .. _- De dragul ochilor noştri nime nu o să-şi strice
liniştea lui. Memorandul a făcut o vreme zarvă şi peste
graniţă, dar de-atunci s-au scurs ani după ani, ungurii
au turbat tot mai tare, şi nici o ţară străină n-a mai
spus un cuvînt. N-au avut nici un interes, şi dacă nu vor
avea, nu se vor mişca nici în viitor.
- Mie-mi pare probabilă versiunea cu Berlinul ­
zise Leon Marele. - Impăratul Wilhetcn e un om că­
ruia îi cam place să dea cu pumnul în masă.
- Numai ceva se opune. Dacă în realitate ar fi in­
tervenit Germania pentru tratative - se ştie că regele
Carol e foarte bine apreciat în Germania - ele n-ar fi
eşuat. Ungurii ar fi fost siliţi să primească condiţiunile
Partidului Naţional - zise tînărul preot.
Cine poate porunci nebunului? - sări directorul
iritat.
o singură. explicare ar fi pentru asemenea caz.
Că încă nu-i iminentă nici o primejdie de război. In ase­
menea caz împăratul Wilhelm mai poarte lăsa pe nebuni
să-şi facă de cap.
- Domnilor, dar e o simplă părere! - zise notarul.
-- Noi credem aşa de uşor tot ce ni se pare în favorul
nostru. Parcă pe împăratul Wilhelm î,l doare capul de noi
şi de celelalte naţionalităţi! Parcă în provinciile polo-
[36]
neze a:le, Germaniei nu s-ar duce o politică de germa­
nizare, asemănătoare celei unguresti.
Doctorul se simţi atins puţin în prestigiul lui de om
bine informat.
- Nu din iniţiativa lui. Se afirmă că regele Carol
a intervenit pe lîngă el în acest intăles. Era mai demn
pentru el să lucreze la Berlin decît la Viena, unde azi
ungurii sunt mai tari, cîtă vreme îi va mai suferi moş­
tenitorul tronului Francisc Ferdinand, La orice caz, cum­
natul mi-a făcut asemenea aluzii.
Se întoarseră apoi din nou la diferitele versiuni cari
circulau în legătură cu fapta elevilor de la Blaj de la
3/15 mai. Directorul voia să creadă în întregime comu­
nicatul oficial unguresc. I-ar fi plăcut să fi răspuns bă­
ieţii atît de cutezător; i-ar fi plăcut să fi huiduit clericii
pe [andarmii din piaţă. Dar ceilalţi erau de părerea
notiţei din ziar: că relatarea oficială era tendenţioasă şi
exagerată. Se ştia, de-o pildă, cu certitudine, că nu toţi
cei patru elevi au locuit într-un singur cvartir. Se mai
zvonea că ei n-au aşteptat nici o anchetă, şi au trecut,
prin «Vama-Cucului», în Ţară. Ancheta oficială nu i-a
mai aflat acasă. Dacă i-ar fi aflat, ar fi fost deţinuţi
imediat.
Vorbiră apoi despre unele zvonuri după cari doi-trei
inşi din Comitetul Executiv al partidului ar fi fost pen­
tru primirea concesiunilor făcute de Tisza. De altfel
aceste concesiuni nu erau decît vag cunoscute, oficial nu
se publicaseră încă din nici o parte. În jurul celor ce se
bănuiau a fi fost se încinse o discuţie pur teoretică : în­
trucît ar fi fost primejdioase sau folositoare ? Acum pu­
teau discuta nestingheriţi întrucît tratativele eşuaseră
definitiv.
Leon Marele luase binişor la cap, şi avu gust să facă
o teorie. Să fi primit concesiunile aşa cum s-au ofe­
rit, să avem prefecţi români în vreo cincisprezece judeţe,
şi o bună parte din administraţie, şi S2. ne fi pus pe o
straşnică propagandă naţionalistă, cu adunări, cu petre­
ceri, cu coruri, cu tricolor. Cine ne-ar mai fi putut opri?
J andarmii sunt la ordinele administraţiei. Să le tragem o
păcăleală ungurilor. în sfîrşit, dacă nu putem avea toate
drepturile naţionale deodată, să ni le luăm pe rînd. Parcă
36
il
I
[37]
se vorbea că între concesiuni era şi o intensificare a in­
dustriei din sud-estul Ardealului. Ar fi ajuns şi popu­
laţia românească la un cîştig mai bun, luorînd în fabrici.
Ne-ar fi crescut o clasă rnuncitorească mai luminată, şi
poate ni s-ar fi înjghebat chiar una mijlocie.
- Nu ! Tăria noastră e în intransigenţă, domnule în­
văţător -- se opuse tînărul preot, care la un păhar de
vin gîndea repede şi pătrunzător. - Împăcarea însem­
nează renunţarea la intransigenţă.
- Dar să presupunem că nu ni s-ar fi cerut desfiin­
ţarea partidului, nici lepădarea programului politic.
- Chiar şi în acest caz ar fi fost o mare primejdie.
Crezi dumneata că un român ajuns o dată prefect sau în­
tr-o altă slujbă importantă, ar mai rămînea intransigentul.
de azi? Avem pildă în Bucovina, unde guvernarea austri­
acă nu i-a scos pe români din toate slujbele. Ascuţişul lup­
tei lor naţionale a fost tăiat. O slujbă de stat într-o ţară
străină şi duşmană pune la multe ispite caracterele. Dar să
nu mergem pînă în Bucovina. Să ne gîndim ce se pregă­
tea la noi subt absolutism.
- Ce se pregătea?
-- Adormirea energiei luptătoare a naţionalismului
român.
- Mie mi se pare - interveni notarul - că singu­
rul restirnp în care am mai răsuflat şi noi românii, a
fost chiar perioada scurtă a absolutism ului. În vremea
lui ni s-au ridicat cîteva familii în posturi mai înalte. În
vremea lui am avut şi noi cîţiva «domni», s-au injghe­
bat cîteva averi. Mai mult încă: tot în acest restimp a în­
ceput o mai serioasă organizare economică şi culturală a
românilor de la noi.
-- Da, e adevărat - răspunse preotul - dar tot din
perioada aceasta ne-a rămas o dezorientare în lupta po­
litică ce a ţinut pînă de curînd. Nu am avut mereu, pînă
înainte cu două decenii, oameni cari se alegeau deputaţi
în partidele guvernamentale? Cari credeau că pot fi fo­
lositori în parlamentul din Budapesta? Şi, apoi, cîte
din familiile înălţate pe treptele sociale în diferite slujbe
nu vorbeau bucuros nemţeşte? Şi, era numai un în­
ceput. În acest restimp s-a agravat şi greşala de a crede
în protecţia Vienei, şi a deviat busola instinctului natie-
37
[38]
nal de la adevărata ei stea polară. Spuneţi, cîţi romani
au fost condamnaţi subt absolutism pentru iredentism.
ce ziarist a fost închis?
Pentru că aveam mai multă libertate -- zise no-
tarul.
Nu numai pentru asta, nu numai pentru că cer­
berii noştri erau austriecii şi nu ungurii. Ci în primul
rînd pentru că atitudinea noastră naţională devenise foarte
leşioasă, ca să zic aşa. Între 1848 şi dualism parcă s-ar
fi pus un veac de ani. Lumea nu se mai gîndea decît la
«armonia» popoarelor din Monarhie, la mijloace pacinice
şi constituţionale de luptă. Naţionalismul lor era satis­
făcut printr-o negaţie nu printr-o afirmare. Negaţia era
satisfacţia de a vedea pentru moment pe unguri subt
călcîi.
-- Trebuie să dăm dreptate părintelui - zise doc­
torul Preda. - Se vede că cunoaşte istoria mai apropi­
ată. Revenirea la duhul din 1848 nu s-a făcut decit prin
opresiunea ungurească de după dualism, Electrizaree
conştiinţei naţionale n-a început decît prin Memorand şi
s-a accentuat prin activitatea parlamentară, prin alegeri,
prin luptă. O împăcare cu ungurii ne-ar fi scăzut elanul
.de rezistenţă şi de luptă. Să bem un pahar de vin pentru
prăbuşirea tratativelor.
- Şi pentru voinicii de la Blaj.
- Mă rog, mă rog! Pe rînd ea la moară. Fiecare
eveniment cu Închinarea şi paharul său - zise Leon
Marele. -- Vorba lui Coşbuc:
"Nici pentr-un sfînt două pahare,
Nici un pahar pentru doi sfinţi."
- Eu propun să bem un pahar şi în cinstea vizitei
,de la Constanta - zise directorul ou ochii scăpărători.
- Pentru izbucnirea grabnică a marilor evenimente ce
fierb în «subtercnul Europei».
- Hm ! Pentru ceea ce fierbe în subterenurile Ru­
siei eu mă cam tem. directore - zise doctorul. - În
'Orice caz, istoria ne porunceşte să fim precauţi. In amin­
tirea ardelenilor rusii sînt încă tot aceia cari au înecat
în potopul lor revoluţia ungurească din '48, chemaţi de
Viena. Cîte-un bătrîn ne mai spune că-i întreba: «pra-
38
[39]
voslavnic ?» Şi dacă-i răspundea «pravoslavnic» şi făcea
cruce, trecea caz acul mai departe în goană după «păgîn»,
după ungur. Dar românii de dincolo îi cunosc şi din 1812
şi mai pe urmă, din 1877. Panslavisrnul de care sunt mî­
nati acum nu ne anuntă nouă români/lor nici un bine. E
de' ajuns să privim o hartă să vedem între cine suntem
aşezaţi, şi în drumul cui. Eu, drept vorbind, nu pot crede
că pînă trăieşte regele Carol care-i cunoaşte din 1877-78,
poate fi vorba de o alianţă a României cu Rusia.
- Nici eu nu pot crede - zise notarul Danciu. -
Regele României e german şi un om loial. Dacă într-ade­
văr mai este în valoare aderarea României la Tripla
Aliantă.
-' Dar nu s-a auzit nimic să nu mai fie, desigur că
mai este - se miră doctorul!
- Totuşi ştim cu toţii din ziare cîte dificultăţi i-a
făcut României diplomatia Monarhiei în războiul bal­
canic şi cu prilejul Păcii de la Bucureşti. Nu a fost nici
pe departe o atitudine de aliantă sinceră.
Femeile protestară mai de multe ori împotriva aces­
tei conversaţii care nu se mai isprăvea. Preuteasa, crai­
ni eul lor, îi înfruntă cu asprime. Nu erau deloc cu aten­
ţiune «la dame». Nu erau galanti, nici complezanţi cel
puţin.
- Domnule director, dumneata eşti chemat să sal­
vezi situaţia - sfîrşi ea. - De cînd aşteaptă toată lu­
mea un cîntec. Doar suntem la o logodnă nu la o şedinţă
a Comitetului Naţional. Las' să mai pună şi alţii ţara la
cale !
Năcazul era că Ion Giurca încă nu ajunsese la stadiul
cintecului. Cu atenţia mereu încordată la ce se vorbea,
cam uitase de pahar. Iar el nu lua aşa în grabă la cap ca
Leon Marele. Directorul nu se lăsa îmbiat cînd era în
dispoziţia necesară, dar acum trebui să sufere să o ia
înainte colegul său. Doamnele insistară să audă un cîntec.
Leon Marele avea un cîntec, cu refrenul: Măi Marine,
măi Marine măi. A vea însă o voce mediocră, şi acum în­
cepuse şi prea sus. Cu toată străduinţa colegului Stoica
de a-l ajuta, secundîndu-I, cîntarea căzu. Salvară situatia
'soţiile lor, cele două verişoare, cari cîntară frumos �o­
manta Pe subt fereastră curge-un rîu, un text frumos de
39
[40]
poeta Maria Cunţan, cu o muzică impresionantă, nu se
ştia de c., compozitor. Le acompaniară şi cei doi logod­
nici. Discuţiile între bărbaţi încetară deodată.
Cîntă apoi preuteasa Nastasia o doină cunoscută de
pe Secas, care-i plăcea foarte mult Laurei, şi toată lu­
mea o aplaudă ..
Directorul băuse cîteva păhărele şi simţea că i se
apropie dispoziţia. Deodată, în larma conversaţiei care
deveni generală după doina preutesei, se auzi tusind şi
dregindu-şi glasul. Oaspeţii se făceau că nu-l observă,
pentru că nu-i plăcea să i se înregistreze pregătirile.
Avea datina să-şi ducă degetul după gulerul tare, ca şi
cînd ar voi să-I mai lărgească, să-şi treacă de cîteva ori
mîna prin părul pieptenat în sus, să-şi mîngîie amîndoi
obrajii, să sucească de cîteva ori din grumaz. Îi plăcea
să-şi facă toate preparativele acestea neobservat, sau mai
exact, ca şi cînd ar fi preocupat de altceva, şi să înceapă
deodată prin surprindere.
Aşa făcu şi acum, înainte de a începe una din cîntă-
rile lui favorite:
Din Siret şi pînă-n Prut
Murgul apă fi-a băut,
Iarbă verde n-a păscut.
Hai, hai-hai, murgule hai!
Că de-a şi păscut vrodată
A păscut iarbă uscată
Şi-a băut apti din baltă.
Hai, hai-hai, murgule hai!
Vocea lui nu mai avea frăgezimea tinereţii, cu care
sucise pe vremuri capetele multor fete, şi-i punea pe
popii cei bărbosi, în Iamiliiăe cărora făcea curte, să
aducă din pivniţe vinul cu vadra. Dar era încă nespus de
melodios şi plin de răsune te.
Deşteptă un adevărat entuziasm. Cîtă vreme discu­
taseră bărbatii nu observaseră că au băut binisor. Dar
acum se simţiră cu toţii înflăcăraţi ascultînd�-l. Şi o
mare veselie izbucni între oaspeţi. Doamna Giurca îşi
netezea satisfăcută părul pieptenat lins. Bărbatul său
ajunse deodată în centrul atenţiunii generale.
40.
[41]
Urmă un cîntec după altul, şi nici paharele nu rămî­
neau fără treabă. În unele romanţe şi doine era acompa­
niat de toată lumea, afară de nevastă-sa şi doctoriţa. În
asemenea cazuri directorul se ridica în picioare şi dădea
tactul, ca şi cînd ar fi condus un cor. Îl dădea cu .amîn­
două bratele întinse. Gesturile lui nuantau fin toate în­
torsături1� melodiei. Însufleţirea şi voi� bună creşteau
mereu.
Fu una dintre convenirile tipice ardeleneşti, în cari
nu se putea înţelege o petrecere fără cîntece. Directorul
îi puse pe rînd pe fiecare să cînte cîntarea favorită. Şi-I
ajuta cu rîvnă pe fiecare. Abea putu scăpa doctoriţa.
- Într-o zi ca asta, nu puteţi avea nici o scuză ­
. stăruia directorul.
- Scuza e una şi bună, dacă n-am glas de cîntat. În
locul meu te rog să cînţi dumneata: Pe lîngă plopii fără
soţ, E romanţa mea favorită.
El se simţi măgulit şi-i împlini dorinţa.
Numai pe nevastă-sa n-o puse să cînte. Notarul îl
făcu atent c-o uitase.
- N-am uitat-o, dar ea e din neamul păunilor. O
să-i cînt însă şi cîntarea ei favorită.
- Care e ? - întrebară femeile.
Bărbaţii ştiau de mult. De cîte ori era în culmea dis­
poziţiei directorul zicea: acuma vă cînt cîntarea nevestei
mele. Şi începea Deşteaptă-te române. Cînd îi iniţie în
taina asta, crezură. Era într-adevăr cîntarea ei favorită?
Dar, pe rînd avură prilejul să se convingă că directorul
nu glumea.
Intonă deci imnul naţional, şi în curînd îl acompama
toată lumea. Chiar şi nevastă-sa mişca buzele, dar glasul
nu i se auzea. Se zguduiau fereştile. Imnul a trebuit să
'se audă şi în uliţă pînă departe.
Cînd se isprăvi, oaspeţii băgară de seamă că ochii
doamnei Giurca jucau în lacrimi. îşi luă batista şi în­
cepu să-i zbicească pe îndelete, fără a se feri.
Notarul fu de părerea că au stat destul. Era tîrziu. Se
ridicară cu toţii. Dar nu începură să-şi ia rămas bun
'pînă nu cintară, subt comanda directorului Pe-al nostru
steaq e scris unire, şi un imn nou pe care-I ştia singur
. 41
[42]
Giurca, nu se ştie de unde i-a învăţat melodia, şi el ţinea
taină mare. Era marşul pe textul lui St. O. Iosif: Veniţi vi­
teji apărători ai ţării, cu care armatele române trecuseră
Dunărea cu prilejul războiului balcanic. Chiar directorul
îl cînta numai pentru a treia oară. Marşul uimi şi făcu
impresie adîncă. Era o puternică vibrare românească
în el.
IV
în ziua de durninecă, 23 iunie 1914, părintele Scurtu
sluji ca de obicei vecernia şi îşi ţinu predica. Predica
principală de dumineca şi sărbători era la liturgie, dar
el, de cînd fusese trimâs preot la sat, se obicinuise să
cuvînteze şi la vecernie. Era mai mult o scurtă cateheză,
care nu trecea de zece minute, de un sfert de ceas, cel
mult. În parohia de unde venise nu prea avusese credin­
cioşi la vecernie, dar el stăruia să predice chiar şi pentru
zece oameni, iar uneori mai puţini. Parohia de acum era
mare, şi biserica se umplea şi la vecernie, mai mult cu
femei, cam trei sferturi din ascultători. În număr mic
v�nea tineretul, care dup-amiaza mergea la pavilionul
df� dans, cu toate stăruinţele preotului de a-l amina pînă
după vecernie.
, De data asta părintele Scurtu explică încheietura din
Simbolul crediritii : «Şi iarăşi Va să vină să judece viii
şi morţii», şi stărui asupra necesităţii judecăţii, şi pentru
oameni şi pentru neamuri, Dumnezeu a pus în sufletul
omului setea de dreptate şi nu a putut s-a pună în za­
dar, ca pe-o năzuinţă care nu se poate realiza niciodată,
cum se întîmplă de multe ori în lume. Ar însemna că
Ziditorul i-ar înşela pe oameni cu voia, ceea ce este cu
neputinţă, fiind el adevărul însuşi şi dreptatea. De aceea
e necesară judecata pentru ca dreptatea care' nu poate
triumfa totdeauna în lumea aceasta, 'să triumfe în viaţa
viitoare.
Vorbind, gîndul îi zbura mereu la nedreptăţirea nea­
mului său, şi era ispitit să alunece la pilde din viaţa re-
[43]
ală, dar se stăpînise. Ţinea ceasul în mînă să nu treacă
peste cele zece minute, şi dacă ar fi alunecat ar fi prea
lungit cuvîntarea.
După vecernia care se slujea la ceasurile patru, mai
stătu acasă vreun ceas, două, inducînd în matricole trei
boteze de azi şi două cununii, apoi ieşi în uliţă şi porni
către birtul lui Binder. Pe la şase se adunau la popicăeia
din clădirea birtului intelectualii satului şi, cînd era li­
ber, nu lipsea nici el. Preuteasa se dusese în vizită la
Laura. Vorbise prea puţin cu ea cu prilejul logodnei şi
avea să-i spună multe, şi să-i dea o mulţime de sfaturi
pentru vremea dintre logodnă şi căsătorie.
Îi află pe la sfîrşitul primei ture, şi fu primit cu
urale.
- Încă o bere, băiete! - strigă dîndu-şi o mare im­
portanţă, directorul. Pe masă, la o parte, era o roată de
pahare, atunci aduse, tivite cu spumă groasă.
-- Vă rog, poftiţi şi închinaţi, eu mai aştept - zise
preotul.
-- Vorba e că nu poţi aştepta, trebuie să închini cu
noi în rînd în sănătatea directorului.
- Dar ce s-a întîmplat ?
- Dintr-o lovitură toate nouă - spuse cu mîndrie
Leon Marele, ca şi cînd el ar fi săvîrşit isprava. Era lege
că cine făcea asemenea bravură să plătească un rînd de
beri pentru toţi jucătorii.
- Dar eu Il-am nici un drept 0_- zîmbi, preotul - nu
pot să-I bag în cheltuieli deajaba pe eroul zilei.
Copilul venise cu berea.
- Să fie de bun augur - zise notarul închinînd cu
Giurca. Toţi ceilalţi ciocniră pe rînd paharele cu el.
--- Să treacă şi la alţii cinstea - zice Stoica.
-- Tu n-ai de ce te teme! Dreapta ta îţi tine parte
-- zise Marele. - Numai pentru mine să nu fie lovitura
directorului de bun augur, pentru că azi mi-e punga
sleită.
- Parcă n-ai avea credit la Binder !
Părintele pioase bine. Intr-o partidă erau mai puţin
cu unul decît în cealaltă. Li se alăturară la joc şi pri­
marul Nicolae Roşu şi ţăranul. fruntaş Ion Oprea, cari
uneori dumineca, venea şi erau cu bucurie primiţi în
43
[44]
grupul lor. Aşa că erau şapte de toţi, iar acum preotul
trecu în partida doctorului unde nu erau decît trei, şi
trebuiau să dea pe rînd cîte unul, şase lovituri în loc de
trei.
Se termină prima tură şi intră şi părintele Scurtu în
joc. Îl lăsară să înceapă el. Din două lovituri nu căzu
nimic, dar la a treia bila lovi în plin şi se auzi larmă
mare de lemn uscat. Căzură toate. Era întîia oară cînd
preotul puţin îndemînatic făcuse asemenea bravură
Porniră alte urale, în vreme ce părintele se uita uimit
la pionii căzuţi, nevenindu-i să creadă.
- Ţi-a fost gura de aur, notarule .- zise cu însufle­
ţire Leon Marele, începînd să strige pe băiatul de
serviciu.
- S-au dus botezele de azi - glumi doctorul.
- De va merge cum a început, se duc şi cununiile
- se bucură învătătorul Stoica.
- A fost o întîmplare, vă asigur, nu-i destoinicie.
-- O întîmplare fericită - zise directorul vesel.
Continuară şi mai jucară vrun ceas, cînd veni în grădină
pîrgarul comunal Dumitru Albu, îl chemă la o parte pe
primarul şi-i spuse ceva în taină mare.
- Ce vorbeşti? Nu se poate l - se miră primarul
cu faţa schimbată.
'Pîl'garul îi vorbi iar.
- Nu-i cu putinţă, măi Dumitre 1
, Niculae Roşu, primarul, se întoarse spre grup care
continua să fie atent la lovituri. Era foarte palid, şi în
ochi îi lucea un fel de spaimă.
- Domnilor - începu el, dar se opri îndată: Pîr­
garul rămase nemişcat subt mărul unde vorbise cu
primarul.
-:- Ce este? - întrebă Stoica, mai puţin curios de
joc decit ceilalţi.
- Uite ce spune Dumitru 1 - şi iar i se opri vorba în
grumazi. - Vino mai aproape, măi Dumitre !
Pîrgarul Dumitru Albu se apropie. Era palid şi părea
că păşeşte nesigur.
- Spune tu - zise primarul.
[45]
Fu atrasă acum atenţiunea tuturor. Cu bila în mma,
ţăranul fruntaş Ion Oprea, care era la rînd, se apropie
şi el de grup.
-- Dar ce s-a întîmplat? - întrebă doctorul.
- Zice c-au omorît pe moştenitorul tronului - spuse
cu greu pîrgarul, privind peste capetele lor.
Cîteva clipe fu o tăcere desăvîrşită.
-- Ce prostie! - izbucni doctoruă care se re culese
mai întîi. - Cine spune?
- Vorbesc oamenii de vrun ceas pe la portite; pe
uliţă. Zice că s-ar fi auzit de la poştă. Meam dus la poştă
şi poştăr ita mi-a spus că-i adevărat. Zice că I-au omo­
rît sîrbii şi pe el şi pe nevastă-sa în Sarajevo, azi înainte
de amiază.
Se puse din nou o linişte de mormînt. Ion Oprea' se
duse încet şi aruncă bila în cuşculia lor.
-- Zgripturoaica aceea ţi-a spus? - se trezi mai în­
tîi directorul. - Aia e o unguroaică încarnată fiind o
şvăbcaică maghiarizată. Nu se poate da nimic pe vor­
bele ei.
- Să dea Dumnezeu -- zise pîrgarul. - Dar spune
că au primit aviz telefonic de Ia poşta din Sibiu.
- Şi acele-i un cuib de năpîrci! Ce n-ar da ei un­
gurii să se fi întîmplat asemenea nenorocire.
Notarul Danciu îşi luă pălăria.
- Domnilor, aşteptaţi-mă aici. Mă duc să telefonez
la pretură, deşi cum e duminecă, nu cred să fie cineva
acolo.
Pe drum pînă la primărie, îl opriră oameni să-I
întrebe. Nu ştia nimic. Era imposibil să fie adevărat.
Va întreba acum la pretură. Dar de-acolo nu-i răs.punse
nimeni. Se vede că nu era pui de om. Atunci ceru
prefectura.
Poştărita se încumetă să-I întrebe pentru ce chema
după pretură prefectura.
- Umblă un zvon teribil prin s.at. Aş vrea să liniş­
tesc lumea.
- Cu uciderea moştenitorului ?
1 In manuscris, greşit: Opriş (n. ed.).
45
[46]
- Da!
Din: nenorocire, nu e zvon, e adevărat.
- N-am primit nici o înştiinţare oficială.
Nici noi, dar ni s-a spus pe cale particulară.
- E cu neputinţă!
- Toată lumea crede aşa. Dar din nenorocire e
adevărat.
- Doamnă Weber, eşti conştientă ce responsabilitate
îţi asumi vorbind aşa ?
N-am ce face dacă e adevărat.
Te rog să-mi dai prefectura. Vom vorbi mai pe
urmă.
Peste un sfert de ceas avu legătura cu prefectura.
Ii răspunse un funcţionar pe care-I cunoştea. Oficial nu
ştia nici ei nimic, dar tot oraşul vuia. Probabil că nene­
rocirea s-a întîmplat.
Notarul Danciu puse receptorul pe staciv şi privi aiu­
rit prin cameră. Unde să mai întrebe? Dar cum ar fi cu
putinţă?
îşi luă pălăria şi veni 1a popicărie. Grupul tăcea în­
tins cînd se apropie. Erau toţi în picioare cumu-i lăsase.
- Asa-i că nu-i adevărat ? -- întrebă doctorul,
Dezolat, povesti ceea ce aflase. Nu era o ştire ofici­
ală, dar foarte probabil era adevărată.
- Dacă-i adevărată e o grea nenorocire - oftă
doctorul.
-- Dacă-i adevărată o să avem război! - zise tînărul.
/preot.
- Război? Cu Sîrbla ? - întrebă Stoica.
- Război! - se miră primarul.
- Cu Sîrbia şi cu Rusia. Rusia nu va lăsa pe sîrbi
singuri, asta e sigur!
- Dacă-i adevărat - se trezi directorul ca şi cînd
ar fi fost cuprins subit de-o exaltare - dacă-i adevărat
începe răfuiala cea filare. Cînd spui Rusia, spui şi Franţa.
_. Să sperăm că nu-i adevărat - zise notarul .- O
ştire ca asta e imposibil să nu primească pînă acum t>
confirmare oficială. E cu neputinţă ca ministrul de in­
teme să nu ia măsuri administrative.
- Ar fi trebuit proclamat pînă acum noul moşteni­
'tor - mai adause doctorul Preda.
46
[47]
Ţăranul fruntaş Ion Oprea, care nu se amestecase
în vorbă pînă acum, îşi luă pălăria dintr-un măr şi gata
de plecare zise :
- Domnilor, va fi ce va vrea Du'nmezeu. Seara
bună.
În scurtă vreme plecară tăcuţi, luaţi de gînduri grele
cu toţii. Directorul Giurca rămase în urmă. De la portiţă
se întoarse înapoi. Chemă băiatul de serviciu, comandă
o porţie de brînză cu ceapă verde şi o jumătate de kiio-
2ram de vin.
În grădină nu mai era nimeni. Se dus eră şi cei doi
copii cari puneau popicile. Cădea inserarea şi în grădină
era bine şi răcoare. Iarba dintre pomi fusese cosită de
curînd, era abea celită, Mireasma ei umplea grădina.
Directorul mîncă cu poftă. Avea încă dantura corn­
pletă şi rontăitul cepei fragede se auzea în liniştea în­
seri'trii.
Beu cu sete vinul şi începu să-i simtă căldura. Mai
comandă o jumătate, pe care o bău pe-ndelete. De la a
vreme începu să fredoneze uşor melodia imnului La arme.
Căzuse noaptea cînd se ivi copilul.
- Mai pofteşte domnul director o jumătate? Abea
atunci observă că nu mai era vin în sticlă.
- Nu, Hanţ, e de-ajuns.
- Atunci vă roagă domnul Weber să plătiţi. Vrea
să încuie.
- Să încuie de acum, dumineca ?
- No, ie, că-i crîşma goală.
Plăti, adunînd banii de prin toate buzunarele, ŞI Ieşi.
La o cotitură de uliţă întîlni pe plutonierul de jandarmi
cu doi subalterni, luînd drumul către gară. Era post de
jandarmi în sat. Erau cu armele la umăr, părea că au
pornit în patrulare. Cînd îl zăriră, unul dintre jandarmi
spuse ceva plutonierului. ,Îi păru că pe faţa aceluia se
deschide un zîmbet larg.
Cînd trecură pe lîngă el plutonierul îl salută în un"
gureşte:
- Bună seara, domnule director!
Le răspunse şi îşi văzu de drum, cu senzaţia că a
prins în privirile lor o bucurie ascunsă.
Acasă, nu mai avea ce spune. Aflase şi nevastă-sa.
41
[48]
- Acum, ce va mai fi ? - îl întrebă ea cu o linişte
gravă.
-Ce să fie? s-a dus dracului ţara ungurească 1 O
să vină ruşii în ajutorul sîrbilor.
- Ce? Crezi că se face bătaie? -- întrebă cu ace­
eaşi linişte femeia.
E ca făcută, dacă va fi adevărat.
Tot satul vorbeşte.
*
Gara nu era departe de sat, totuşi era destul de
izolată. Un drum străjuit de tei ducea din sat pînă la ea.
Era o clădire mică cu etaj, cum erau toate de pe linia
aceea ferată, edificii şablon, c1ădite toate la acea vreme.
De seara de la şapte nu mai circula nici un tren pînă
dimineaţa la opt.
Cînd sosi plutonierul de jandarmi cu cei doi subal­
terni, cele trei ferestre de la etaj erau luminate, dar
perdelele lăsate. Şeful gării, un omuleţ rnic şi gras, nu­
mai cît un pociup, tuns-ras pe cap, cu o mustăcioară
blondă, cu ochii albaştri spălăciţi, era în birou, la parter.
li aştepta. Cînd auzi tropăit de cizme şi prundisul seir­
tîind, sări de pe scaun şi ieşi întru întîmpinarea lor, stin­
gînd lumina din birou şi încuind repede .uşa.
Îşi strinseră mînile cu toţii.
- Poftiţi sus. Poştărita şi fată-sa sunt aici. Masa era
aşternută în camera din mijloc, cea mai spaţioasă. - Le
deschise uşa o femeie care o umplea în întregime cu
grăsimile, ajungînd cu capul pînă în pragul de sus. Era
un colos de muiere pe lîngă care şeful gării, bărbatul
său, părea şi mai pitic. Şi ea avea ochi albaştri spălăciti,
Erau, spuneau ei, unguri de dincolo de Dunăre, dar mai
degrabă păreau şvabi, bunievaţi, cum le spuneau colo­
niştilor germani de dincolo de Dunăre, cari de vreo trei
decenii se maghiarizau pe capete. Erau de cinci ani la
gara asta, şi deşi înţălegeau cîteva vorbe româneşti, nu
ar fi spus vruna să-i fi picat cu luminarea. Cum îi va fi
chemat vreodată nu se ştia. Acum erau Majarosi.
Plutonierul de jandarmi _. strajameşterul - purta
numele de Svoboda, era de origine slovac şi catolic, şi
nu ascundea. Dar acum era ungur curat. Spunea că mă-
48
[49]
nincă pită ungureasca şi inspiră aer unguresc, şi că toţi
locuitorii ţării vor trebui să fie odată unguri. Numai cît
nu prea avea cui spune. Intelectualii români din sat nu
stăteau de vorbă cu el, nici cu ceilalţi jandarmi, şase de
toţi, iar ţăranii îi încunjurau instinctiv. Era un om tre­
cut de patruzeci de ani, cu familie, avea patru copii.
Ceilalţi doi jandarmi erau băieţi mai tineri, către trei­
zeci de ani, necăsătoriţi.
Poştăriţa Weber era o femeie cu părul sur, înaltă,
osoasă şi slabă, cu faţa zbîrcită, cu ochii galbeni ca de
mîţă, cu colţurile gurii strînse. Fată-sa, de vro douăzeci
şi opt de ani, era înaltă, subţire ca un gătej, şi cu o
paloare de mort în faţă. Poştăriţa, văduvă, se lăuda că-i
de origine nobilă, de aceea şi-a păstrat şi numele de
familie.
După ce le deschise uşa Ş1-1 pofti, soţia şefului se
dăd Il la o parte să poată trece oaspeţii.
Se cunoşteau cu toţii de mulţi ani.
Erau singurii unguri în satul acela fruntaş. Ba mai
era magazionerul gării, Onotli, un săcui, mijlociu de sta­
tură, cu gura largă, cu ochii mici şi ascuţiţi, vecinic mî­
nios şi cu gura plină de sudalme. Era şi magazioner şi
acar şi servitor şi toată ziua blestema în limba lui, răs­
tindu-se la oameni, zburătăcind pe copii de pe linie cu
ce-i venea în mînă. Copiii cu atît mai vîrtos îi făceau în
ciudă, şi fugeau de le sfîrîiau călcîiele cînd Onodi se
pleca după pietri.
Între cinci şi şase telefoanele zbîrnîiseră între poştă,
cazarmă şi gară. Hotărîseră să se întîlnească abea pe la
şapte, cînd jandarmeria fusese avizată oficial de ucide­
rea rnoştenitorului, şi totuşi masa era plină cu toate bu­
nătătile şi cu sticle cu vin de două soiuri. Şefiţa ţinea
un popor întreg de ga1ri.ţe, găini, pui, raţe, gîşte. Era
vestită de bună bucătăreasă şi de mîncăcioasă.
O buaurie rea, cînească, era zugrăvită pe feţele lor, în
ochii lor, şi începură o conversaţie în care vorbeau cu
toţii deodată, făcînd o larmă bubuitoare, încît părea că-s
adunaţi acolo cel puţin douăzeci de oameni cari au ajuns
la punctul culminant al petrecaniei, la amestecarea lim­
bilor.
49
[50]
Începură cu rachiu şi bucăţele de cîrnaţ afumat, un
rachiu de drojdie tare cum e cătranul. Apoi se aşezară
la masă şi începură să mănînce şi să bea în mijlocul
unei mari gălăgii.
Pe la trei după miezul nopţii trecu pe drumul ce o
lua pe subt gară spre fînaţe Vasile Fătu cu coasa în
spate. Avea un loc încă necosit, cu iarba îmbătrînită, şi
se grăbi cu noaptea în cap, pînă ţinea roua şi iarba se
tăia mai bine. Încă de pe drumul mărgenit de tei auzi
larmă mare şi cîntece dinspre gară. Cînd ajunse aproape,
unde se desfăcea la stînga calea ce ducea la fînate, se
opri subt un tei şi ascultă. Era petrecanie mare sus la
etaj. Luminile erau încă aprinse, fereştile erau deschise,
şi de sus venea larma unui joc îndrăcit încît răsunau
podelele.
într-una din fereştile deschise desluşi chipul pluto­
nierului de jandarmi care, răzimat în coate, privea afară.
Chiote, strigături, zgomot de cizme lovi te de palme, pă­
trundeau mereu pe fereastă. Stătu şi ascultă multă
vreme. Plutonierul se retrase, şi în fereastă veni să res­
pire adînc şefiţa, pe urmă şeful, apoi fata poştăritei şi
C<2i doi jandarmi. Dar dansul şi larma grea nu încet ară
nici o clipă. Intr-un rînd îi păru lui Vasile Fătu că s-a
ivit într-o fereastă şi Onodi pe-o clipă.
«Trebuie să fie beţi cu toţii», îşi zise românul şi îşi
văzu de drum. Dar ce petrecanie va mai fi şi asta. aici
în mijlocul cîmpului, fără ceteraşi ? se întrebă el mer­
gînd.
Seara, la întoarcere, povesti multora ceea ce văzuse
în zorii zilei.
Dar multă lume auzise pin-atunci de petrecania un­
gurilor din sat.
Sluga şcolii Nicodim, care ducea şi aducea şi poşta
de la gară la doamna Weber - şcoala era vecină cu
poşta -- adusese de dimineaţă vestea în sat. Nicodim
era un om cam neteflete, sciopa puţin de un picior.
Pentru nimica toată mătura sălile de curs, ştergea de
prav --- vai de ştersul acela, pentru care îşi ieşea din
ţîţîni directorul Giurca în fiecare dimineaţă - iarna
tăia lemne şi făcea focul şi în clase şi în locuinţa direc­
torului. Va fi avut sasezeci de ani, era mic şi uscat şi
50
[51]
mirosea vecinic a rachiu. Lăsa miros de butoi şi în clase
uneori. Şi pentru asta, şi pentru că nu era destoinic să
şteargă de prav, directorul îl ameninţa cel puţin o dată
pe săptămînă că-I scoate din slujbă. Nicodim îl lăsa şi
se ducea bombănind de la faţa lui, văzîndu-şi liniştit de
lucru. Ştia că n-o să iasă nimic din asemenea amenin­
ţări. Cine ar mai face slujba lui cu plata ce-o primea?
Sluga sau «pedelul şcolii», cum îi zicea directorul,
se duse, deci, în dimineaţa aceea de luni ca de obicei la
gară după poştă, care sosea cu trenul de la opt.
Se miră cînd nu-l zări nicăiri pe Onodi. Nu coborîse
încă nici şeful să dea bilete. Vro şase bărbaţi şi femei,
unii cu traistele-n mînă, alţii cu dăsagii în spate, aştep­
tau îngrijoraţi în faţa ferestruţii unde se dădeau biletele.
Dacă venea trenul regulat, nu mai erau decît cinci mi­
nute pînă la sosire.
- Bade Nicodime, n-ai văzut pe şeful ? - stri­
gară călătorii cînd îl văzură.
- Nu ! Va fi încă la cafeiu.
--- Cum la cafeiu, că trebuie să pice trenul dintr-o
clipă intr-alta, şi rămînem fără bilete.
- Coboară el, n-aveţi grije 1 Poate a fost avizat
că Întîrzie trenul.
- Da' de ce să întîrzie? - întrebă o femeie.
- Eu ce ştiu 1 - răspunse flegmatic Nicodim. Dar
în clipa aceea se auzi trenul fluierînd de departe, nu
de la semnal. Fluiera totdeauna la o cotitură repede
şi ascunsă unde trecea un drum de hotar peste calea
ferată şi nu era rampă.
- Bade Nicodime, fă bine mergi sus si-l cheamă.
Ce mai ştii, poate a iadormit. Şi nu se arată nici tică-
10SU1 ăla de Onodi să meargă el.
Nicodim se considera oarecum persoană oficială şi la
gară, şi începu să urce seara Ira etaj, văzînd şi el că nu-l
glumă, şi temîndu-se să nu-l înfrunte şeful pentru că
nu l-a deşteptat,
Cînd deschise uşa rămase încremenit, NImerise din
coridor chiar în camera din mijloc, nu ştia în care dur­
mea seful. Pe jos era plin de cioburi de sticlă, de pa­
hare şi de glăji sparte, farfurii aruncate. Măsărita era
alunecată într-o parte, plină de pete. Farfurii cu frip-
51
[52]
tură erau încă pe masă. Şi mirosea greu a băutură, cu
toate cii fp-'reastra era deschisă. Într-un colţ, pe-un di­
van sforăia, cu gura căscată, şeful, palid Ia faţă ca
moartea.
Îi trebui vreme pînă ce-l trezi. zgîlţîindu-l mereu.
- Ce-i moi, ce vreu ? - întrebă omul cu ochii grei
şi tulburi.
- Vine trenul. Repede la bilete, domnule şef.
Slujbaşul se lăsă iar pe divan şi închise ochii.
Nicodim nu se lăsă. Se auzea duduitul trenului.
Nu apucă să dea biletele cînd trenul intră în gară.
Ieşi, clătinindu-se, întru întîmpinarea lui, ridică ca-n
batjocură mîna la chipiu pentru salut.
Călătorii îl încunjurară cu toţii.
- Domnule şef, biletele !
Vro cîţiva începură a-l trage de mînecă văzînd că
nu se miscă.
Cine-cîneşte se trase pînă-n gară şi le dădu biletele
la toţi deodată, trîntind ştampila cu zgomot pe ele. Apoi
se grăbi afară căci trenul şuieră. Nu încasă de la nirne
nimic. Se uită la bani şi nu ştia ce să facă cu ei. li
lăsă în mîna călătorilor.
- Bade Nicodime, oare ce să facem ? Să ne urcăm
în tren? Căci nu ne-a luat banii.
- Dar biletele vi le-a dat ?
- Da.
- Urcaţi-vă. Veţi plăti la întoarcere.
I Trenul se pusese în mişcare.
Şeful rămase crăcănat pe peron, cît era de mic, pi­
cioarele-i erau strîmbe, în laturi, făcînd un O pronun­
ţat. Boscorodea ceva ungureşte.
Alt tren nu mai era decît la amiazi, unul de marfă.
Nicodim îşi luase sacul, gata de drum. Dar se
gîndi să-I ducă pe şef sus, să se culce. Se-ndoia că sin­
gur ar fi putut urca scările. Vrînd-nevrînd, şeful tre­
buia s-o rupă cu el pe româneşte, atît cît putea. Nico­
dim ascultă o vreme la boscorodeala lui, dar nu pricepu
nimic.
- Domnule şef, haida cu mine sus, să te culci.
Cu ochii împăingeniţi şeful se uita încoace şi încolo.
[53]
Omul putu înţelege cuvîntul Onodi. De bună seamă în­
treba de magazioner ! Unde era Onodi?
Unde-i Onodi, domnule şef ? - întrebă Nicodim.
Diszno, kutza, unde el ?
Dacă nu ştii dumneata, de unde să ştiu eu ? Dar
lasă-l păcatelor, domnule şef, şi vino la culcare.
Nu culke puna vine Onodi !
Şeful se repezi ca şi cînd Onodi ar fi de faţă şi ar fi
voit să-I cirpească - văzuse Nicodim astfel de scene ­
dar îşi pierdu echilibrul şi era să se ducă în nas, dacă
nu I-ar fi prins omul de lîngă el.
- Hai, cotăm pe el.
Se ţinea greu de braţul lui Nicodim. Părea că abea
acum se îmbată în toată legea. n găsiră pe Onodi tîrziu,
după o grămadă de fier vechi, trîntit pe spate. H tre­
ziră cu greutate, deşi şeful îi trăgea mereu cu piciorul.
Se porni o avalanşă de sudălmi în ungureşte.
Il probozea rău cum poate durrni pe vremea asta cînd
ştie că vine trenul. Omul se deşteptă încet şi începu
să se uite speriat în toate părţile. Nu înţelegea dacă a
trecut trenul sau vine acum.
Merseră toţi trei pînă la intrarea în gară. Aici şeful
se prinse de braţul lui Onodi şi-i făcu semn lui Nicodim
că poate pleca. El mai rămase puţin să privească. Se te­
mea că vor cădea amîndoi pe scări. Dar, nu ! Cei doi
înaintau încet, e adevărat, se opreau mereu, şi acum în­
jurau amîndoi. făcînd larmă mare, dar tot urcau.
«Ce beţie o fi fost aici azi noapte !» oftă Nicodim,
şi văzînd uşa de la birou dată în lături şi cheia în ea,
o închise, o încuie, şi aruncă cheila pe scări în urma lor.
_. Domnule şef, cheia !
Dar nu mai rămase să vadă dacă o ridică sau nu.
încă de dimineată vestea adusă de Nicodim se lăti
între oameni. întîi i-o povesti directorului, la stăruinţa
căruia trebui să-i spună vtot ee-a văzut, din fir în păr.
Aşadar la gară, la şeful, se duseseră aseară cei trei jan­
darmi pe care-i întîlnise, înapoindu-se de la crîşma lui
Binder.
Nicodim se supără că-i cere să-i spună toate amănun­
tele, nu avea darul povestirii.
53
[54]
- Da' lasă-i dracului, domnule director, iacă s-au
îmbătat şi ei, ca ornu' -- zise el supărat.
- Spune, Nicodime, că tu nu ştii ce înseamnă beţia
chiar în noaptea asta -- îi strigă iritat la culme direc­
torul.
Cu cît îi povestea, se închega în el certitudinea că
moştenitorul fusese asasinat.
El alergă la colegi, la doctorul, la notarul, şi le duse
vestea.
- Ticăloşii de ei au făcut chef. Vestea e sigură 1
zicea el.
De la românul care trecu în zori pe lîngă gară se
află apoi cine au fost la chef. Numai atunci se ştiu că
a luat parte şi «zgripturoaica- de la poştă.
Dar pînă seara sosi şi confirmarea oficială a ştirii,
iar în ziua următoare ziarul Românul aducea un articol
pe pagina întîi îndoliată : «S-a dus speranţa Monarhiei»,
iar în corpul ziarului se aduceau primele informaţii
despre atentat.
V
, Ziarul Românul era abonat de toti intelectualii din
Comună. Doctorul mai avea şi Gazeta' 'I'ransiloaniei. Foi
săptămînale erau mai multe. Preotul, doctorul şi direc­
torul, aveau abonată şi revista Luceafărul.
Marţi, după atentat, citi fiecare din doască in doască,
la ei acasă, Românul;
Atentatul se produsese duminecă, 28 iunie, la orele
zece şi jumătate în Sarajevo, capitala Bosniei. Se ter­
minaseră marile manevre tinute în anul acela în Bosnia.
la oari participase şi moştenitorul tronului, arhiducele
Francisc Ferdinand. În drumul acesta îl însoţise şi soţia
sa. La sfîrşitul manevrelor, moştenitorul, urmat de o
strălucită suită, venise în Sarajevo. Era un program
oficial, stabilit pînă în cele mai mici amănunte, pentru
vizită, Cînd trecea convoiul automobilelor pe-o stradă
plină de spectatori, un tînăr, un culegător tipograf, cum
se stabili mai tîrziu, aruncase o bombă asupra maşinii în
54
[55]
care era arhiducele cu soţia sa. li chema Nedelco Cabri­
novici. Bomba căzuse la spatele maşinii şi sfărîmase pe
cea care venea în urmă, rănind greu pe cei dinlăuntru.
Maşina moştenitorului îşi urmase cursul spre primărie,
după program, unde avea să fie o recepţie.
Primarul, unul Ciucim, alb ca varul, începuse cîteva
fraze de bineventare.
- Aşteaptă, domnule primar - îl întrerupsese arhi­
ducele iritat - viu aici şi mă primiţi cu bombe. Aşa-i,
cum zic ! Nu poţi fi în siguranţă în oraşul acesta! Acum
continuă!
Primarul mai bîlbîise ceva. Toată recepţia luă sfîrşit
în cinci minute. Suita stărui din răsputeri să nu se mai
ţină de program. Să meargă dintr-una la locuinţa prin­
ciară. Dar arhiducele nu se învoi. Cînd maşina trecu
printr-o stradă plină de lume, de pe trotuar un băiat
tînăr scoase revolverul şi trase mai multe focuri. Pri­
mele gloanţe nimeriră pe moştenitor, următoarele pe ar­
hiducesă, care se aplecase asupra lui, îmbrăţişîndu-l să-I
apere cu trupul său. Grav răniţi amîndoi fură duşi la
conacul unde erau găzduiţi. Se stinseră în grabă.
Atentatorul era Gavriil Princip, de nouăsprezece
ani, eliminat din toate şcolile. Şi el şi Cabrinovici veni­
seră din Sîrbia, unde t:răiseră în timpul din urmă. În
buzunarul amîndurora se aflase un ziar din Belgrad,
numărul ultim. Era un număr festiv. Sîrbii aniversau în
acea duminecă lupta din Cîmpul Mierlelor, din 1389. În
el se spunea: «Sîrbi a mare îşi va răzbuna toate umi­
lirile».
La prima anchetă se stabili că şi bomba şi revolverul
erau de provenienţă sîrbească.
Cind a fost anunţat împăratul, bătrînul a exclamat:
«Soartea nu mă crută de nici o lovitură !»
În Arad, întîiul drapel negru a fost arborat la redac­
ţia ziarului Rom/inul: Redacţia anunţa informaţii mai
amănunţite pentru numerii viitori.
Deşi fiecare dintre intelectualii satului, afară de di­
rectorul, era hotărît să nu iasă din casă în ziua aceea,
aşa de zare-i zguduise pe toţi atentatul, totuşi unul cîte
unul se strecurară în uliţă şi o luară spre birtul lui
Binder. Era necesar să schimbe o vorbă.
55
[56]
Directorul Giurca fu cel dintîi. Pentru el nu mai era
;) noutate veracitatea atentatului, ci numai îngrozitoa­
rele lui amănunte. De cînd aflase de petrecerea de la
gară, era convins că ştirea fusese adevărată. Totuşi era
adînc mîhnit şi el. Băiatul de serviciu, Hans, se înfătişă
numaidecît.
- Un pahar de bere, domnule director ?
Olătină din cap, şi răzimindu-se 'cu coatele pe masă,
1Ş1 prinse faţa în palme. ·«E o grozăvia 1», îşi zicea el
mereu.
Fu bucuros cînd îl văzu intrînd în grădină pe Leon
Marele. Acesta aducea o faţă tăcută şi solemnă, ca şi
ceilalţi, de altfel, cari veniră pe urmă.
Începură să vorbească despre amănuntele atentatu­
lui, date de ziar. Băgară de seamă că unuia i-a scăpat
un detaliu, altuia altul. Se completau acum unul pe
altul. Era o monstruozitate, căzură de acord cu toţii.
- A fost, din nenorocire, prooroc deputatul român
care a spus în Parlamentul din Budapesta, cu prilejul
anexării Bosniei şi Herţegovinei la Monarhie, că provin­
ciile acelea străine vor fi depozitul de explozie a Mo­
narhiei -- zise învăţătorul Vasile Stoica. El părea cel
mai puţin impresionat dintre toţi.
Vorbiră de ultimele nenorociri ale Casei de Habs­
burg. Împăratul avusese dreptate să spună că soarta
nu-i cruţă nici o lovitură. Rudolf, întîiul moştenitor al
jlui Francisc Iosif, aflat împuşcat între împrejurări mis­
terioase de pe cari nu se ridicase vălul nici pînă azi.
împărăteasa, soţia sa, asasinată în Elveţia de un anar­
hist. Şi acum al doilea moştenitor, Francisc Ferdinarid
şi soţia sa. Prea mult pentru o inimă omenească. Mirare
că bătrînul împărat a supraveţuit acestor tragedii!
încet-încet se legă conversaţia. Vorbiră despre soartă,
despre destin.
Leon Marele era de credinţa nezdruncinată a poporu­
lui român că �{ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus». Nime
nu-şi poate evita soartca.
- Fatalismul acesta oriental mie nu-mi place şi
nu-l aprob -- spuse directorul. -- Eu mai degrabă spun
că fiecare faptă îşi are răsplata. Există o dreptate în cer
56
[57]
'Dare sancţionează nu numai pe omul singuratic, ci şi
ţările şi popoarele.
- În cazul dat ce ar fi sanctionat ? - întrebă su­
părat doctorul Preda. - A fost' înlăturat un om care
putea aduce tocmai o mai bună dreptate pentru popoa­
rele Monarhiei. Aţi văzut ce scrie şi Românul.
- Da. Am citit - răspuns eră cîţiva.
Ce se scrie, ce se poate tipări la catafalcul unui
moştenitor al tronului, nu pot fi neadevăruri. Unii s-au
îndoit de planurile de mari reforme pentru federaliza­
rea Monarhiei, de simpatia pe care o nutrea arhiducele
pentru aşa numitele «naţionalităţi». Acum se confirmă
totul prin panegiricul din Românul, organul oficial al
Comitetului Partidului Naţional.
- Dar prin explozia de bucurie a ungurilor nu se
confirmă ? - întrebă notarul Danciu. - Dacă şi neşte
unguri ca cei de la noi -- izolaţi de matcă, nişte bieţi
slujbaşi - au ţinut să chefuiască în noaptea de după
atentat, ce vor fi făcut de bucurie cei din Ungaria ?
Întîrzierea cu cel puţin douăzeci şi patru de ore a ştirii
oficiale, şi a măsurilor administrative, încă nu se poate
,expHca decît prin faptul că ofj cialitatea ungurească se
bucură că a scăpat de moştenitor. Se ştia că nu-i simpa­
tizează pe unguri.
- Să-mi daţi voie să rămîn la părerea mea, că fie­
care faptă îşi cere răsplata. Nenorocirile venite asupra
'împăratului ? Eu nu afirm un lucru pe care aştept să-I
credeţi. Eu îmi spun părerea mea. Ei bine, ce am făcut
noi în 1848 pentru împăratul, cînd ungurii îl detrona­
seră şi se luptau împotriva armatelor imperiale? N-am
rămas numai loiali, ci am luat armele împotriva ungu­
rilor. Sarmanele noastre arme ! Coase si furci de fier,
şi tunuri de lemn ! Şi... răsplata Vienei a fost fluierul
lui Iancu. A urmat uciderea misterioasă a lui Rudalf.
Revoluţionarii, detronatorii, ajung prin dualism să ne
stăpînească, după bunul plac. Acelasi împărat ne-a dat
pe mîna lor, după ce am sîngerat pe toate cîmpurile de
luptă pentru Monarhie... A urmat asasinarea împără­
tesei, care, se ştie, era idolul ungurilor. A venit apoi po­
litica sîngeroasă de maghiarizare, în vreme ce un om,
viitorul împărat, se gîndea - hai să credem ! - să le
57
[58]
dea la cap prin federalizarea Monarhiei, formă în care
fiecare pOiJor rămînea redus la propria lui forţă şi nu­
măr, ca elemente componente ale statului. Dar, un ase­
menea proiect, dacă reuşea, ar fi însemnat zdrobirea
idealului naţional al românilor, al slovacilor, al croatilor
şi al sîrbilor, pe cine ştie cîte sute de ani. Si atun�i a
venit revolverul lui Princip să deschidă porţile istoriei.
în evolutie ei firească.
- Pentru Dumnezeu, directore, cum poţi vorbi
aşa ? - făcu indignat doctorul. Se indigriară şi ceilalţi.
- Asta ar aduce cu preamărirea crimei - zise preo­
tul strîngînd din buze.
- Vă rog să mă înţelegeţi. Detest din tot sufletul
crima şi pe criminali. Eu încerc să prind din evenimente
sancţiunile care urmează faptelor. Atîta tot, şi nimic mai
mult. Eu nu prearnăresc nimic. Eu cerc a constata,
după capul meu, că există o logică a evenimentelor, o
logică morală, ca să zic aşa.
- Dar închipuie-ţi, direotore - zise supărat încă
doctorul - închipuie-ti că n-a bătut încă ceasul Monar­
hiei nici acum şi că nu va bate sute de ani încă. In toată
această vreme noi vom trăi subt hegemonie ungurească,
dacă Vom mai trăi, dacă maghiarizarea sistematică nu
ne va desfiinţa ca popor. Unde mai poate fi aici vorba
de o logică a evenimentelor, de o faptă şi răsplată, de
sanctiuni ? Sau cari sunt sancţiunile ce i-au ajuns pe
;unguri pentru faptul că ne-au ţinut veacuri în iobăgie?
. - După convingerea mea, o să vină. Dumnezeu nu
bate cu bîta, zice o vorbă românească. Dar, domnilor,
vă spun din nou, eu nu am pretentia să dau sentinţe.
Eu v-am spus simple păreri ale mele ! cari, dacă au
ajuns să fie şi convingerile mele, nu nedreptăţesc pe
nimeni. Liber e fiecare om să-şi aibă convingerile lui.
Sau, nu ?
- Este evident - vorbi notarul - totuşi nu-i orice
prilej potrivit pentru a ne spune convingerile. De-o
pildă acum. Întreaga naţiune română e în doliu.
- Şi toţi ungurii jubilează - zise preotul. - Să-i
lăsăm pe ei [ ... ] să fie lipsiţi de orice bun-simţ. Româ­
nul are o fire mai nobilă. Chiar dacă răposatul moş-
58
[59]
tenitor n-ar fi avut simpatie pentru noi, totuşi zilele
acestea ar fi zile de doliu pentru noi.
- N-am nimic împotrivă, domnilor. Iată sunt de-un
ceas aici şi n-am băut nici un pahar de bere - răspunse
directorul.
lncepură să vorbească despre cei doi atentatori. După
puţinele detalii din ziare nu se putea şti cu siguranţă
dacă au fost anarhişti sau iredentişti, revoluţionari
sîrbi.
- Poate şi una şi alta - opină părintele Scurtu.­
Producîndu-se atentatul în ziua aniversării bătăliei
istorice, de pe Cîmpul Mierlelor, şi aflîndu-se la ei un
ziar din Belgrad care preamărea viitorul Sîrbi ei mari,
s-ar putea spune că au fost revoluţionari sîrbi. Dar au
trebuit să fie şi îndoctrinaţi în anarhism. Altfel, şi cel
mai mare naţionalist cunoaşte porunca: «Să nu ucizi».
E nevoie de ateism pentru a ridica viaţa aproapelui tău.
-_ .. După ştirile ziarului amîndoi sunt din drojdia so­
cietăţii, zise notarul. Desigur oameni fără nici o morală.
- Şi în slujba panslavismului, întregi Leon Marele.
E de neînchipuit la sîrbi să cuteze a pune la cale un
asemenea atentat, dacă nu ar fi ştiut că au la spate
Rusia. Poate a fost o provocare indirectă a Rusiei. Poate
s-a temut de o eventuală federalizare a Monarhiei, ca o
piedică în drumul năzuinţelor 'ei panslave, şi a pătrun­
derii în Balcani şi la Constantinopol.
- Tot ce se poate - zise doctorul Preda. - [ ... ]
Iată la ce nu se gîndesc cei ce s-ar bucura de prăbuşi­
rea Monarhiei.
- Si cei cari ar dori o aliantă o României cu Rusia
într-un' viitor război - adause n�tarul.
Zguduirea produsă în sufletul lor de asasinarea moş­
tenitorului îi făcea parcă în mod instinctiv, mai dinas­
tici şi mai monarhişti de cum erau, Erau, de mai de
mult, încredinţaţi cu toţii, că de la Viena nu pot aştepta
românii nici o îmbunătăţire radicală a sorţii. Ultimul
veac era mărturie grea. Afară de doctorul, care stătea
subt influinta cumnatului său, membru în Comitetul
Executiv al Partidului, nu prea credea nime în federali­
zarea Monarhiei după planul din lucrarea lui Aurel C.
Popovici. Ba, mai mult, în intimitatea cea mai adîncă a
59
[60]
sufletului, nici nu o doreau. Totuşi acum, subt impre­
sia atentatului, păreau mai monarhişti de cum erau. Nu
era decît reactiunea unui fond sufletesc sănătos, care nu
admitea crima, ori în ce scop ar fi săvîrşită. Aceeaşi
experienţă sufletească s-a făcut şi cu puţin mai înainte,
cu prilejul bombei de la Dobritin, deşi atunci, atentatul
era împotriva unei nelegiuri unguresti, înfiinţarea Epis­
copiei maghiare de Hajdudorog. Şi atunci au condamnat
cu toată sinceritatea atentatul, nu numai intelectualii de
aici, ci toţi. Presa ungurească n-a putut crede în ruptul
capului în această sinceritate, şi s-a agitat multă vreme
să arunce bomba de la Dobritin în cîrca românilor ar-
deleni. '
Hans, băiatul de serviciu, se apropie de masa lor şi
întrebă pentru a treia oară dacă nu trebuia să aducă
bere. Încă nu băuse nici unul nimic. Se apropia ceasu]
unu, vremea la care, de obicei se duceau la prînz,
- Mie să-mi aduci o halbă - zise Leon Marele. ­
Acum nime nu mai poate ajuta nimic. Şi mi-e gro­
zav de sete.
- Şi mie - porunci directorul.
. Ceilalţi comandară paharul obicinuit.
Nu erau cunoscători în legile succesiunii la tron în
dinastia de Habsburg. Nu cunoşteau sumedenia de ra­
mificaţii a ei. Ziarele nu aduseseră încă nici o ştire
fine e viitorul moştenitor. Şi ar fi dorit să ştie. Nu-şi
la duceau aminte să se fi vorbit ori scris niciodată despre
'el. Vrunul dintre copiii lui Francisc Ferdinand nu pu-
teau fi, deoarece erau născuţi dintr-o căsătorie morga­
natică. Arhiducesa ucisă, Sofia, fusese o contesă.
- Oricine va fi, ca cel dispărut, în ce ne priveşte
pe noi pe români, nu va putea fi -- zise doctorul Preda.
- Poate va fi vrun filomaghiar, cum sunt atîţia dintre
arhiduci. La tot cazul pînă va ajunge şi viitorul moşte­
nitor să cunoască problema naţionalităţilor cum a cunos­
cut-o Francisc Ferdinand, va mai trece multă apă pe
Dunăre. Şi ar fi foarte posibil să nu mai ajungă s-o
cunoască. Împăratul fiind aşa de bătrîn poate muri în
orice zi, sau ar putea renunţa la tron, zdrobit de această;
ultimă nenorocire.
60
[61]
Veni în grădină şi se apropie de masa lor să le dea
'bună ziua proprietarul, domnul Binder, un sas bătrîn
de vro şasezeci şi cinci de ani, foarte gras, astmatic, cu
obrazii mari şi roşii, cari păreau încă tineri, înteposati
de barba albă, nerasă de zile. Ochii lui albaştri spălă­
citi aproape nu se mai vedeau din grăsime. Umbla eră­
cănat, cu mînile departe de trup. Mai vorbise şi ieri
cu ei despre nenorocire. Ştia destul de bine româneşte.
Îi salută şi se opri în faţa lor.
- Am tet ghindit să nu fie adevărat pînă a venit
'Tageblatt. Ce grozăvie, domnilor! ACUlTl se face bătaie.
- Scrie la gazeta dumneavoastră? - întrebă învă­
tătorul Stoica. - Poate e mai bine informată ca ale
noastre. Într-ale noastre încă nu se scrie nimic.
- Pe faţă nu scrie nici Tageblatt, dar lasă a se în­
ţelege. Omorul a fost pus la cale de Sîrbia. O ţară de tîl­
hari ca asta trebuie pedepsit.
- Dar cum? In război desigur va fi bătută, dar pe
urmă ce va face cu ea ? - întrebă preotul.
- Va fi lipită la Monarhie, alta nu-i de făcut. [ ... ]
Nu şi-au omorît şi pe regele lor Alisandru şi pe regina
Draga? Un neam de comitegi; cum se spune asta?
- De comitagii - zise notarul.
- Un neam de elea mereu cu revolvărul în mînă,
'ca toţi balcanicii. Şi acum, după războiul din Balcani,
le-a crescut pofta de muncare,
- Dar dacă ar anexa-o Monarhia după ce ar fi în­
frîntă, ar fi şi mai rău, zise doctorul. Ar trebui ţinută
vecinic subt o ocupaţie militară.
- No ie, pînă se moaie grumazul lor! Are împăra­
tul cătane destule.
- Poate să fie dată pe mîna ungurilor -- vorbi Leon
Marele. - Ei se pricep la muierea grumazilor.
- La unguri? La ăştia? N-aţi auzit ce au făcut du­
minecă noaptea? - se aprinse deodată bătrînul.
- Am auzit, domnule Binder. Tot satul a vorbit.
- Oameni de nimica! Toată ţara în jele şi ei se
bucură şi benchetuiesc.
- Se spune că se temeau de viitoarea domnie a lui
Francisc Ferdinand.
61
[62]
- Poate se temeau, dar aşa neruşinaţi! Ar trebui
băgaţi toţi în temniţă.
- Dar cine să-i bage? Poate prefectul dumnea­
voastră.
- Numai Ministeru de Interne ar putea lua dispo­
ziţii, fiind vorba de-o manifestare politică a unor sluj­
başi de stat. Prefectul n-ar Îndrăzni.
- Poate nu - oftă Binder.
- Dumneavoastră sunteţi de vină. Aţi lăsat să le
crească coarne la unguri.
- Noi?
- Păi, dumneavoastră, Viena! Nu ne-a dat prin dua-
lism pe mîna lor? Nu era mai bine cu marele Principat
al Ardealului? Chiar cu absolutismul! Cîţi unguri erau
pe vremea aceea in Sibiu? Şi cîţi erau în slujbe? - în­
trebă doctorul.
Sasul ridică bratul si-I lăsă să-i cadă neputincios.
Apoi se depărtă fără' nici' o altă vorbă.
Plătiră şi ei şi plecară.
In zilele următoare urrnăriră cu înfrigurare ziarele
Rom/inul, Gazeta Transilvaniei şi Gazeta ungurească de
informaţii abonată de notar. Aducerea celor două vic­
time la Viena, anchetele în continuare, nouăle ascultări
a celor doi atentatori, funeraliile, răsunetul în lumea În­
treagă a atentatului, combinaţii în legătură cu situaţia
europeană, consilii de coroană, proclamarea noului moş-o
tenitor, zvonuri de grave complicaţii pe continent şi, în
/sfîrşit, nota oficială a Monarhiei trimisă Sîrbiei, cu un
caracter de ultimat, cuprinzînd condiţii apreciate ca
umilitoare pentru Sîrbia de cercurile internaţionale.
Tot mai multe erau vocile de presă străine cari spuneau
că condiţiile notei nu puteau fi acceptate în prealabil de
un stat independent, care nu putuse fi dovedit prin ni­
mic pînă la trimiterea notei că ar fi pregătit atentatul.
Aşa trecu, într-o nelinişte generală, luna iulie aproape
întreagă. cînd în 27 ale lunii se ordonă mobilizarea par­
tială a armatei, la 28 apăru Manifestul împăratului că­
tre popoarele Monarhiei ; în noaptea de 30 spre 31 iulie
începu războiul contra Sirbiei, iar la 1 august se decretă
mobilizarea generală.
62
[63]
Incordarea care ţinuse în decursul lunii, cu ştirile
grave şi evenimentele ce se precipitau, ajunsese la punc­
tul culminant cînd se decretă mobilizarea. Urmă acum
o destindere a nervilor, dar numai pentru scurtă vreme.
Războiul aduse o depresiune adîncă în sufletele oameni­
lor, şi îngrijorări grele se întipăriră pe toate feţele. Sim­
ţul siguranţei, temeiul solid al existenţei omeneşti, dis­
păru de azi pe mîne, şi oamenii păreau că şi-au pierdut
terenul de subt picioare. Nedesluşit simţea fiecare că
nu-i mai stăpîn pe soarta sa, şi evenimentele ce se ridi­
cau din neguri trimiteau senzaţii de constrîngeri, ridicîn­
du-se deasupra oamenilor. Schimbarea ce sărea mai întîi
în ochi după decretarea mobilizării şi declaraţia de răz­
boi, era tăcerea gravă în care intrase fiecare. Se părea
că deodată are orice om enorm de gîndit, şi că nu-i mai
ajunge vremea să istovească gîndul. In sat rămăsese un
singur om vesel, Petrică Gruia, un teleleu de fecior cam
de douăzeci de ani, un fel de semiidiot, care spunea de
ani că-i «cătana împăratului», saluta stropşit milităreşte
pe jandarmi, unde-i întîlnea, şi adeseori se ţinea după
ei în pas milităresc cîtu-i uliţa de lungă. Se pare că pri­
cepuse şi el ceva din nouă le evenimente pentru că îşi
cioplise o sabie de lemn, şi-o legase cu o sfoară de mij­
loc, şi se oprea în faţa oricărui drumeţ, bărbat sau fe­
meie, bătea din călcîiele desculţe, punea stînga pe mîne­
rul sabiei, ducea dreapta la pălăria spartă şi spunea cu
faţa plină de un zîmbet larg:
- Cătana-mpălatului ! Mergem la bătaie.
Oamenii treceau pe lîngă el fără să-I ia în seamă.
Numai copiii mici se ţineau după el cu ziua de cap,
rîzînd şi strigînd:
- Căta-mpălatului !
Între intelectualii din sat mai fură discuţii în jurul
informaţiilor din ziare că, îndată după decretarea mobili­
zării parţiale, graniţa de către România fusese închisă
şi circulaţia trenurilor suspendată.
Ce semnificaţie puteau avea asemenea măsuri, după
ce ţara vecină era legată printr-un tratat de alianţă cu
Monarhia si cu Puterile Centrale? ,Intîi nu crezuseră
ştirea, dar 'apoi ea fusese confirmată prin oameni cari
se întorseseră de la frontieră.
63
[64]
Părerea susţinută şi pînă atunci cu încăpăţînare de
directorul. şcoalei, se impunea acum şi celorlalţi: Un­
garia nu era sigură de atitudinea României, mai ales
după vizita ţarului la Constanţa. .
După decretarea mobilizării generale situaţia politică
europeană se clarifică în cîteva zile. Rusia şi Franţa de­
clarară război Puterilor Centrale. Italia nu luă nici o
atitudine ca şi România. .
Ţăranul fruntaş Ion Oprea întîlnind pe părintele
Scurtu, îi zise :
- Ai fost prooroc, părinte!
- Cum aşa?
- Cînd ai spus, îndată ce s-a auzit de atentat, că va
Începe război european.
- Mai bine n-as fi fost!
-- Sfinţia-ta, ce 'vei face?
- Aştept şi eu vreun ordin, fie de la episcopie, fie
de la regiment. Sunt preot militar în rezervă.
- Mie-mi pleacă feciorul şi doi gineri. Ce crezi? O
SEL ţină mult ?
- Dacă ar fi fost numai răfuiala cu Sîrbia, dar aşa,
cum s-au încins, numai Dumnezeu ştie!
Omul se apropie mai tare de preot.
- Ce crezi sfinţia-ta de România?
- Pînă acum vedem că n-a intrat, mei cu unii nici
cu alţii. Poate va intra mai tîrziu. Ori, poate, să rămînă
neutră, ceea ce însă ar fi greu de crezut.
/ -- Dar dacă va intra, va ţinea cu ungurii?
Preotul tăcu o clipă, privi în jur iscoditor :
- După convingerea mea, niciodată.
- Uite ce este: M-am gîndit că feciorul meu şi gi-
nerii ar putea trece dincolo. Suntem doar la graniţă,
cunoaştem cărările. Ce zice sfinţia-ta?
Preotul rămase gînditor. După un restimp zise:
-- Cred că trebuie să se prezinte la unităţile lor cu
ceilalti.
- Dar vro cîţiva au şi luat-o peste munte!
- Poate-s vorbe. Nime nu ştie ce va urma. Cred
însă că Între toate împrejurările e mai bine ca omul
să-şi facă datoria.
f
I
[65]
� Aşa crezi sfinţia-ta?
- Aşa cred. Altceva ar fi dacă România ar fi şi
intrat în război împotriva Puterilor Centrale.
- Da, vezi că ar fi altceva - oftă Ion Oprea. ­
De gîndit m-am gîndit, dar o dată cu gîndul mi s-a
pus o povară grea pe suflet. Drept ai spus sfinţia-ta!
Dacă România ar fi intrat în război împotriva ungurilor.
o hotărîre ca aceasta ar fi mai uşoară.
- Dar feciorul şi ,ginerii ce zic?
- Ei nici nu vreau să audă, vezi bine. Sunt oameni
tineri, ce ştiu ei.
- Lasă-i să facă aşa cum le porunceşte conştiinţa.
Ea e glasul lui Dumnezeu în om.
- Şi, apoi, au jurămîntul! - sfîrşi ţăranul luîndu-şi
ziua bună, şi văzîndu-şi de drum, căzut pe gînduri.
VI
Tînărul advocat dr. Ion Vestemean era sublocotenent
de rezervă de doi ani, de la sfîrşitul primelor manevre
ce le făcuse. Anul de armată şi-l făcuse îndată după ter­
minarea liceului. Primise ordinul de chemare încă la mo­
bilizarea parţială. Nu putuse decît să trimită o telegramă
Laurei şi să alerge la garnizoană. Cum nu mai fusese de
mult război lumea şi uitase cum trebuiesc executate or­
dinele de chemare, iar în ele nu era nici o lămurire
decît prezentarea la garnizoană în termen de douăzeci
şi patru de ore. Toată lumea se grăbi astfel la centrele
respective şi la mobilizarea parţială, şi la cea generală.
Se adună astfel lume peste lume, încît incadrările se
loviră de greutăţi enorme.
Advocatul primi o amînare de şapte zile. Nu apucase
să iscălească contractul de închiriere a biroului său ad­
vocatial, şi acum aviză pe proprietar, un comerciant sas,
că deocamdată e silit să renunţe la el, deşi îi părea rău.
Erau două odăi spatioasa la vad bun, într-una din pieţile
oraşului. Dacă le va mai afla libere cînd se va înapoia,
Vor iscă1i contractul atunci.
[66]
- No, ie! - zise sasul, un bătrîn gras, cu capul
chel. - Cine poate ţinea pînă atunci casele goale !
- Parcă-i vorba să se termine totui în două-trei
luni.
Se ştia încă numai de războiul cu Sîrbia.
- Casele este nu stat goale nici două să.ptumîni. E
loc căutat.
Era adevărat, Şi el le arvunise la o săptămînă după
ce se mutase de-laici o agenţie comercială.
- Cine ştie dacă va 111 ai fi aceeaşi îmbulzeală ­
zise advocatul, - Văd că pleacă toată lumea.
- Hleacă tinerele clar ramin bairinele -- zise pro­
prietarul. - 10 zic să facem contract şi să plăteşti dum­
neata pe trei luni. 10 încuie la ele, şi cînd vii ai can­
ţel aria.
- Nu pot, domnul meu, n-am atîţia bani. Şi acum
cu mobilizarea ne trebuie o mulţime de lucruri.
- Dacă nu, nu pot ţine casele.
- Nici o supărare, nici nu putem cere asta. Spu-
neam numai că. dacă vor fi încă libere la înapoierea mea,
vom face atunci contractul.
Nu-i mai ceru nici restituirea avansului dat ca
arvună.
îşi adună lucrurile de la locuinţă şi le trimise acasă
cu o căruţă din satul lui natal venită anume pentru asta.
Cu trenul nu Se puteau trimite acum. De altfel nu era
decît o distanţă de douăzeci şi cinci de kilometri. Gara
uhtimâ era cea din satul Laurei şi pentru comuna lor.
După ce-şi aranjă în grabă unele lucruri, între altele
dădu unui advocat bătrîn cele cinci procese care-i ve­
niseră pînă acum - se grăbi acasă. Era un lucru cinstit
că-i dăduseră concediu de o săptămînă. Altfel ar fi tre­
buit să plece fără să-şi ia rămas bun de la părinţi şi de
la logodnică.
De la primirea ordinului de mobilizare, agitat şi cu­
prins mereu de treburi, nici nu avusese vreme să se gîn­
dească mai temeinic asupra realităţii. Dar acum în drum
spre casă, fu cuprins de îngrijorare şi de frămîntare. Răz­
boiul! Ce era războiul? Presimţea că-i ceva grav şi-i
6G
[67]
păru că şi pînă acum de la primirea ordinului, a trecut
printr-o experienţă care-i îmbătrînise gîndul, fără să
bage de seamă. Instinctiv simţea că nu-i numai vorba
de serviciul militar, nici chiar de manevre, ci de ceva
intunecat şi primejdios. Şi, cum i s-a pus cruciş în ca­
lea vieţii sale! Mai mult la asta se gîndea deocamdată.
Logodit abea de cîteva zile, cu închirierea biroului aproape
terminată, îşi pusese ochii şi pe-o locuinţă, şi-acum ră­
mîneau toate baltă. Două-trei luni! Dac-ar fi numai
atîta! Dacă s-ar isprăvi în toamna asta! Si Laura! Ce
va zice Laura? Totuşi a fost un noroc că se logodiseră !
Nu era cu neputinţă ca părinţii ei să fi stăruit şi mai mult
pentru doctorul acela. A, dar şi el va fi mobilizat. Nici
nu l-a mai văzut în ultimele zile prin oraş. Totuşi, pu­
tea fi altul, pentru care să fi stăruit părinţii fetei. Acum,
10godiţi, era asigurat din partea aceasta. Laura avea cu
un temei mai mult să reziste dacă părinţii ar mai stărui
pentru altul. Pentru cine? Nu putea şti, dar nu era, cu
neputinţă. Era evident că nu avea să plece tot tinere­
tul la război!
Părinţii îl primiră foarte îngrijoraţi. Mamă-sa nu-şi
putu stăpîni lacrimile. Tătăl său, părintele Aron, începu
să-I descoase numaidecît, Cum fusese la garnizoană, ce
se vorbea acolo? Se va mărgini războiul numai la cel
cu Sîrbia ? Nu va începe şi Rusia? Dar Germania mo­
bilizase ? Şi nu se ştia încă nimic precis de România?
Ce va face România?
Advocatul îi spuse ce se vorbea, ce zvonuri umblau.
Erau aproape aceleaşi ce se scriau şi la ziare. Dar tatăl
său află totuşi cîteva noutăţi, căci el nu avea decît o
gazetă bisericească săptămînală. De altfel chiar noutăţi
nu erau. Oamenii din sat vorbeau despre ele. Cum au
ajuns să le cunoască?
- Toată Europa face sforţări extraordinare pentru
localizarea conflictului - zise tînărul. - Mobilizarea
din Rusia şi Germania se spune că nu urmăreşte decît
această ţintă.
- Să dea Dumnezeu, dar e greu de crezut - zise
bătrînul. - Dacă ai noştri nu s-ar fi grăbit cu declara­
ţia de război contra Sîrbiei poate ar mai fi \11"0 nădejde.
67
[68]
- De altfel nici nu putem şti ce se întîmplă. Cen­
zura presei a început să funcţioneze, şi nu sunt lăsate
să apară decît unele ştiri. Din faptul că s-a decretat şi
mobilizarea generală, ar urma că evenimentele se preei­
pitează şi sunt grave.
Convorbirea avea loc înainte de a fi cunoscute de­
claraţiile de război ale Rusiei, Germaniei şi Franţei.
Mai avea trei zHe de concediu. Două le petrecu acasă,
pe cea din urmă în comuna vecină la Laura.
Vremea cît stătu acasă fu cuprins de sentimente varii.
Simţi necesitatea să umble prin tot satul, să vadă
toate uliţele, ceea ce nu mai făcuse de pe vremea vacan­
ţelor din liceu. Ieşi şi la hotar, la sesiunea parohială,
apoi se duse la moşia lor, pe cari iar nu le mai văzuse
din copilărie. O după-amiază întreagă a stat în cance­
taria parohială, unde, pe cîteva etaj ere, erau cărţile lui
,de licean, frunzărindu-Ie cu mare băgare de seamă. O
dulce înseninare îi mîngîie sufletul cît ţinu îndeletni­
-cirea asta. Dintre paginile manualelor, din unele însem­
nări de pe margine, îi veneau în minte întîmplări hazlii
din anii aceia. Pe cîteva pagini găsi, schiţat cu creionul,
de mîna lui, capul profesorului de greacă, un bătrîn mu­
calit cu care nu se învăţa nimic. ilntr-un manual din
clasa a şaptea află o însemnare care-i înduioşa sufletul:
«Laura şi Ionică, 15 august». Da. Era data cînd a săru­
tat-o mai întîi pe fată, de ziua ei de naştere.
Se opri apoi la fraze subliniate în text cu creionul, cu
! mîna lui, pe margini cu semnul exclamării. Işi aducea
aminte de fiecare pentru ce subliniase. Sublinierile
punctate pe margini cu semnul exclamării cuprindeau
sentinţe sau fapte pe care le aproba, pentru care se
însufleţise pe vremuri. Unde pe margine era semnul
întrebării, erau afirmaţii ou cari nu se putea împăca. Isi
aducea aminte de toate, ca şi cînd numai ieri le-ar fi
făcut.
într-un manual de istoria literaturii române, din clasa
a opta, află pe o pagină însemnarea «Nu-i ca
Laura !» îşi aduse aminte la ce se referea. Un coleg îi
prezendass într-o zi, cu prilejul unei plimbări prin parc,
pe o verişoară a lui. Era o copilă de vro sasesprezece ani,
gingaşe, cu faţa albă şi fragedă, cu ochii albaştri.
<68
[69]
Cînd rămăseseră singuri colegul lui susţinea că n-a
mai văzut o fată aşa de frumoasă ca ea, şi regreta că
îi era rudă. Altfel s-ar fi îndrăgostit de ea. Atunci fă­
cuse Însemnarea aceea.
Pe altă pagină, într-un manual de algebră, citi pe
margine : «Întîia secundă în viaţă, 15 XI»·.
Era o dată importantă, şi îşi aduse numaidecît aminte.
Un coleg al cărui tată era diac la biserică, îl invitase pe'
el şi Încă pe unul, în preseară, să-i omenească. Îi adu­
seseră de acasă - era într-o luni - prescură proaspătă,
slănină afumată, şi o sticlă cu rachiu de prunc, fiert în
toamna aceea. Au băut toţi trei, mîncînd, tot cîte un pă­
hărel, pînă a început să se învîrtă lumea cu dînşii.
Nici unul nu era învăţat cu băutura, şi mai ales cu ra­
chiuI. A trebuit să doarmă acolo peste noapte. Dimineaţa
se sculase cu capul greu ca de plumb, care-I durea
amarnic. O durere nouă, necunoscută încă, o durere ca­
re-i răscolea măruntaiele şi-i făcea greaţă. În clasă fusese
ascultat la algebră şi nu putuse rezolva la tablă o sin­
gură problemă. Se uita prostit la tablă. Profesorul se mî­
niase si-i trîntise în catalog nota cea mai rea. Da, atunci
a fost nenorocit! Ce prostie! Ce importanţă avusese
nota aceea?
Se opri apoi la a1tă însemnare : «Iar s-a tulburat ve­
ninul». Era vorba de profesorul de ungureşte care îşi
ieşea foarte des din săr-ite. În clasa a opta se propunea
istoria literaturii unguresti, şi elevii trebuiau să răspundă
întreaga lecţie numai în ungureşte, date biografice, ca­
racterizările cutărei scrieri, sau a unei perioade literare.
Şi elevii asudau din greu în limba lui Tuhutum, şi o
maâtratau îngrozitor. Profesorul, un tinerel cam tuber­
culos .. se irita îngrozitor. «Domnilor, cum o să vă pre­
zentaţi la examenul de maturitate cu asemenea limbă T»,
exclama el desperat. Nu putea înţelege greutăţile de ex­
primare în limba străină, accentul prost, greşelile gra­
maticale, el care făcuse întreg liceul la unguri, şi era
originar dntr-un ţinut în care intelectualii români se
chiar mîndre au cu ştiinţa lor de ungureşte.
intr-o carte de română, o antologie, lîngă sonetul lui
Eminescu: «S-a stins viaţa falnicei Venetii», află în­
semnarea: «Anatemă absurdă». Îşi aduse aminte în-
69'
[70]
dată că profesorul protestase împotriva autorului antolo­
giei, care adusese sonetul acesta de model. «E anticreş­
tin, domnilor! Ce este asta: "Nu-·nvie morţii, e-n zadar,
copile 1" Se face prin el propagandă anticreştină. Pentru
ce a ales ca model chiar sonetul acesta ?»
El, şi aproape toţi colegii, după ce ieşise profesorul,
constatasoră că-i un tîmpit, Pentru ce să fie anticreştin
sonetul ? Sau, doar, profesorul, a văzut pe cineva înviat
din morţi? De altfel, era limpede: Poetul nu avea ni­
mic cu dogma creştină a învierii morţilor. El evoca nu­
mai cum toate ale lumii sunt trecătoare şi nu se mai În­
torc, după ce-au apus odată.
Pe ultima pagină din manualul de istorie află însem­
narea: «Sfîrşitul sau începutul? 23 VI». Era data zilei
în care a dat examenul de maturitate (baoalaureatul).
1şi aduse îndată aminte pentru ce făcuse însemnarea
a,::eea. Ca toţi elevii de liceu dăduse o importanţă extra­
ordinară acelui examen şi, cu toate că era elev bun, se
temuse destul de el. îi părea că mulţumirea şi bucuria
lui nu vor mai avea margini, cînd se va vedea trecut
peste el. Dar cînd se văzuse aici, îl cuprinsese mai degrabă
·0 reverie melancolică decît o mare bucurie. Crezuse, ani
în şir, că ţinta supremă a strădaniilor lui, era să termine
liceul. Ca şi cînd, cu asta, rolul lui în viaţă şi-ar fi atins
punctul culminant. Dar, după examen simţise întîi vag,
apoi tot mai desluşit că nu ştia unde ajunsese: era la
sfîrşit sau numai la început? Işi aduse acum aminte,
citind însemnarea, şi răspunsul ce şi l-a dat atunci la în­
trebare: «E mai mult un început decît un sfîrşit». Îşi
aduse aminte şi de senzaţia ce-l cuprinsese atunci, răs­
pîndindu-I în întreaga fiinţă o nelinişte şi un fel de gust
amar: pînă atunci mersese pe un drum înainte croit;
de-acum care va fi drumul ? Se-nţelege că era mai mult
începutul decît sfîrşitul !
Tatăl său, părintele Aron, ar fi voit să-I facă preot.
Era singurul copil, şi, în parohia asta, familia avea un
trecut preoţesc de peste un veac. Ionică la început fu­
sese nedecis, apoi se hotărîse pentru drept. Nu avea
încă nici o aplicare hotărîtă pentru o anumită carieră.
Dar gîndul că Laurei poate nu i-ar plăcea să se mărite
după un preot - gînd care-i venise mai tîrziu -- îl de-
70
[71]
terminase numaidecît să se hotărască pentru altă cari­
eră. Şi fiindcă-şi amintise că cei mai mulţi colegi decla­
raseră că se vor înscrie la drept, se hotărîse şi el.
Părintii îl desmîntaseră o vreme. Nu numai că atîtia
înaintaşi 'fuseseră preoţi în parohia asta bună, cu sesiune
frumoasă, dar aveau aici şi moşia lor particulară. Ce se
va alege de ea ? Apoi, văzînd hotărîrea lui, nu mai in­
sistaseră. Era singurul lor copil, şi-apoi, aveau cu ce-l
purta la universitate.
Ionică Vestemean rămase în după-amiaza aceea
pînă căzu înserarea şi nu mai văzu să citească, răsfoind
cărţile de pe poliţă. Amintirile îl învăluiră ca-n neşte
pînzeturi fine, ţesute din neguri, o aromă dulce îi pă­
trunse sufletul, şi uită cu desăvîrşire realitatea, uită în
ce drum se află el acum, uită de mobilizare şi de război,
tnată vremea cît frunzări prin manuale şi privi diferite
desene sau citi însemnări enigmatice pentru alţii, pe cari
le făcuse el pe vremuri.
A vea pe trei etajere colecţia tuturor manualelor din
cele opt clase de liceu. Ţinuse la ele şi nu voise să le
vîndă, cum făceau cei mai mulţi elevi la începutul noului
an şcolar. El îşi cumpăra în toate clasele cărţi nouă
de la librărie, şi le păstra cu grije, aşa că manualele din
colectie erau toate în bună stare. Incepuse a le frunzări
din clasa primă de liceu, dar la celea patru dintîi nu se
opri mult. Nu află însemnări, nici desene. Celea patru
clase au fost trecut oarecum mecanic, nu se simţi legat
sufleteşte de ele, nu avea amintiri de pe atunci.
Cînd, în înserarea ce căzu, puse la loc pe etajeră ul­
timul manual pe care-I frunzărise, mai rămase o vreme
cufundat În atmosfera de odinioară. Cînd îl chernară la
cină tresări buimăcit, şi cîteva clipe nici nu-şi dădu
seama unde se află.
Apoi, revenindu-şi la realitate, simţi un greu pustiu
În jurul său, şi apoi o teamă vagă dar puternică îi strînse
inima. Incătrău mergea? ce-l aştepta în viitor? Şi nu
putea desluşi decît pustiul, o grea singurătate, în care
căzuse ca într-o fîntînă adîncă.
Se sili totuşi să-şi ascundă la cină, în faţa părinţilor,
neliniştea şi tristeţea. In sfîrşit, mai avea încă şi ziua de
71
[72]
mîne. Dimineaţă se va duce la Laura, îşi zicea el, silin­
du-se să dea o căldură vocii pe care o simţea rece cînd
vorbea la cină cu părinţii.
Mamă-sa îi făcuse toate pregătirile. Îi umpluse un
cufăr mare cu albituri, cu batiste, cu tricouri groase de
iarnă. Ii pusese şi pieptarul de oaie pe care nu-l mai
purta din anul al doilea de drept, şi căciula. Apoi toate
celea necesare pentru spălac, şi cîteva ruzi de săpun de
rufe. Îi pusese şi aţă şi ace. Se gîndise de cîte lucruri
avusese nevoie la manevre şi acum îi prinse bine.
La cină ea începu să-i descrie inventarul lucrurilor
pachetate. Ionică asculta distras.
- I-ai făcut pregătiri ca pentru un an - zise părin­
tele Aran. - Se poate însă ca războiul să se termine în
cîteva luni. Păi, ce nevoie era de căciulă? Doar şi aşa nu
va putea-o purta, în uniformă fiind.
- Să dea Dumnezeu să se isprăvească, doar nu
strică nici căciula, nici pieptarul. Poate-i apucă iarna
pe-acolo.
Preuteasa de cînd începuse să-i facă pregătirile se
mai înzdrăvenise din dezolarea ce-o cuprinsese cînd îl
văzuse intrînd pe portiţa curţii. Vocea-i era acum mai.
sigură. Tot adunindu-i lucrur-ile şi pachetindu-le, avea
o senzaţie nedesluşită că, oarecum, se îndepărtează pri-
I mejdia, şi că la îndepărtarea ei contribuie chiar ea. Fap­
tul că-i mai pregătise de atîtea ori bagajele cînd mergea
la şcoală, parcă o familiarizase şi cu gîndul acestei ple­
cări. Cel puţin acum, pînă cînd era încă acasă.
Părintele Aron păru, astfel, în vremea cinii mal în­
gîndurat decît soţia sa. Fu mai tăcut.
Către sfîrşitul mesei spuse:
- De bună seama toate lucrurile sunt rînduite de la:
Dumnezeu, şi el poartă grije de toţi. Totuşi nu pot să nu
mă gîndesc cît de alta ar fi situaţia noastră, dacă te-ai
fi făcut preot. Nu intrai şi tu în vîltoarea asta. Nu te-ai
gîndit?
- Ce mai vorbă! -- zise preuteasa supărată. - La
ce s-ar mai gîndi acum cînd e prea tîrziu?
Ionică nici nu se gîndise pînă la vorbele tatălui său.
72
[73]
Şi, ciudat, chiar acum nu se gîndise la el, ci la
Laura : CÎlt de liniştită ar fi Laura acum, dacă el ar fi
preot!
- Nimeni nu poate prevedea viitorul, dragă tată
� zise el. -- De altfel cariera ce mi-am ales-o, îmi place,
cum bine ştii.
- Ştiu, e adevărat, dar nu mă pot opri să nu mă
gîndesc că tragedia asta românească nu se mai sfîrşeşte!
în definitiv, ce avem noi cu războiul Austro-Ungariei?
Să-i bată pe sîrbi? Să mai anexeze o ţară cu alte nea­
muri? Ce folos am avut noi românii de toate luptele şi
cuceririle Monarhiei ? Dacă am şti cel puţin ce va face
Român�a !
- Eu cred că e mai bine că nu ştim, tată!
- Cum aşa?
- Dacă ar intra în război alăturea de Monarhie, am
spune că ne trădează pe noi. Dacă ar merge cu Rusia ar
ii posibil să ne întîlnim în război români contra româ­
nilor. N'-ar fi şi aceasta o tragedie? Pentru noi, românii
ardeleni, dar şi pentru neamul întreg situaţia oricum am
combina-o, rămîne dramatică. Iti închipui dumneata că
Monarhia, drept preţ al participării României la război
i-ar da Ardealul? Ar fi singurul caz cînd participarea
neamului românesc la război ar fi un lucru firesc, şi
chiar moral. Altfel - mai bine să rămînă în neutralitate.
- Nu-mi închipui, fireşte. Ungurii nu s-ar învoi nici
morţi.
- Dar ar putea să-i silească Germania. Acum nu
mai e situaţia de pe vremea tratativelor cu Tisza. Acum
e război.
- Nu ştiu ce să spun, dar e greu de crezut. Germa­
nia e mai aproape de Monarhie şi de unguri decît de Ro­
mânia.
- Totuşi România rămîne un factor important în
cazul că izbucneşte războiul între Puterile Centrale şi
'ale inţelegerii Ruse-Franceze.
- Azi se vorbea prin sat că s-ar fi şi trimis deda··
raţiile de război.
73
[74]
- Tot ce-i posibil. Evident că panslavismul rusesc
nu va lăsa să fie zdrobită o mică ţară slavă, ieşită toc­
mai acum victorioasă din două războaie.
Ionică adormi tîrziu în acea uleimă seară petrecută
acasă. Fără să. vrea se gîndea mereu la vorbele tatălui
său: Dacă războiul l-ar fi apucat preot lŞ.i nu se mai
gîndea numai la liniştea Laurei, ci şi la el însuşi. Instinc­
tiv se temea de pustiul ce-i stătea înainte, de singură­
tatea în care se simţi recăzut din nou ... Toţi vor rămînea
aici: părinţii, Laura, doctorul şi nevastă-sa, satul, casa
părintească. El însă va pleca singur. Unde ? ..
Dimineaţa se sculă devreme, se îmbrăcă în uniforma
de sublocotenent dintr-un regiment din infarrterie, deju­
nară toţi trei şi se urcară în căruţa care-i ducea şi ba­
gajul. Voiau să petreacă ziua împreună şi, deseară, să-I
petreacă la gară.
În uniformă Ionică părea cu muiLt mai înalt şi mai
tinăr. Abea un copil, îşi zicea înduioşată preuteasa, care
nu-şi mai putea lua ochii de la el. Cînd s-a îmbrăcat azi
dimineată i-a dat o cruciuliţă de argint c-un lănţişor, pe
care o purta ea pînă la cununie. Stăruise cu lacrimi în
ochi, şi Ionică, înfiorat, şi-o pusese după grumazi, subt
cămaşe.
Ai doctorului Preda, avizati dinainte, îi aşteptau.
Erau ingrijorati cu toţii, totuşi cînd coborî Ionică din că­
il'uţă, exclamară plăcut uimiţi de noua lui înfăţişare. Ii
'stătea bine uniforma şi o ştia purta.
I Laura se agăţă numaidecît de braţul lui şi-l duse în
. grădină. Întîia însufleţire de admiraţie, cînd îl văzu în
uniformă, se risipi ca luată de vînt, şi el simţi căldura
dulce a braţului eicare-l strîngea pe al său. Se răzima
uşor de umărul lui, şi nu putea spune un cuvînt la multele
întrebări ce i le punea Ionică, unele fără nici un rost, îşi
dădea si el seama.
De�dată fata izbucni în plîns, cutremurîndu-se toartă.
Se opriră în mijlocul cărării. El nu-i putea spune nimic.
Un sentiment de amărăciune grea îi umplu sufletul, o
durere ascuţită pătrunzătoare i se înfipse, apoi, ca o lance
în inimă. Plîngînd, Laura se lipi tare de el, răzimindu-se
de trupul lui. li simţea povara scumpă şi-i venea şi lui
să plîngă.
74
[75]
- Ce nenorocire, Ionică! Ce nenorocire, şi numai
la cîteva zile după logodna noastră! - reuşi în sfîrşit, să
spună Laura. oprindu-se din plîns şi ştergîndu-şi ochii
cu batista.
Îşi reluară mersul pe căr-are.
- Adevărat! Numai cîteva zile! Dar e pentru toată
lume'a, nu numai pentru noi. Poate se încinge războiul
peste tot continentul.
- Ionică, scumpul meu! Trebuie să pleci chiar de­
seară?
- Da ! Dimineaţă trebuie să fiu la regiment,
- Barerni cîteva zile să mai fi putut rămînea la
noi! Să-l ardă focul război şi pe cei ce l-au pornit!
Dac-am avea şi noi vrun interes, vrun folos, să ştim pen­
tru ce îndurăm nenorocirea.
- Cine ştie, Laura! Poate vor avea la urmă şi româ­
nii vreun folos! Tainele viitorului sunt nepătrunse. Cine
stie ce întorsături pot lua evenimentele.
, - Numai dacă ar intra şi România! Dar trebuie să
in tre de-acum, dacă avea de gînd să ocupe Ardealul îna­
inte de-a fi mobilizaţi românii. Directorul Giurca nu mai
doarme noaptea, se urcă pe toate dealurile şi ascultă să
audă bătaia tunurilor româneşti. IEI ţine morţiş că Româ­
nia-i întăleasă cu Sîrbia şi Rusia, şi începe războiul de­
odată cu ele. Dar pînă acum nu s-o întîmplat nimic, decît
că graniţele de către România sunt închise.
- E într-o situaţie grea şi România, draga mea. Cred
că ea singură e chemată să judece şi să hotărască. Ea va
şti mai bine ce poate face şi ce nu.
- Dar dacă intră în război numai după ce vor fi
duşi toţi românii de la noi - căci pleacă parcă satele in­
tregi, să vezi ce-a fost la gară la noi, zile în şir - ce se
va întîmpla? Să se lupte soldaţi români cu soldaţi ro­
mâni?
-- Da, ar fi o tragedie, se-nţelege. Dar România tre­
buie să cumpănească bine lucrurile. Ea a experiat pri­
mejdiile unei alianţe cu Rusia.
Deodată Laura se depărtă un pas de el şi începu să-i
privească cu admiratie.
- Dar stii că-ti sade foarte bine uniforma? Pari mai
înalt şi mai' subtire î� ea !
75
[76]
- Mama spune că şi mai tînăr.
- Doamne, dar mai tînăr de cum eşti, cum să fii ?
Dragul meu, adause, luîndu-l iar de braţ, cum ai aranjat
cu biroul?
- N-am mai iscălit contractul. Dacă va mai fi liber
la întoarcere, îl voi iscăli atunci. Altfel ar fi însemnat să.
plătesc în zădar chiria înainte pe trei luni.
Dar cu mobila lui ce-ai făcut?
- încă nu o adusesem din magazia prăvăliei.
- Şi poate rămînea acolo?
- Poate. Am vorbit cu proprietarul. Mobila e plătită.
şi el spune că nu-i va face îmbulzeală. Presupune că ate­
lierele vor lucra cu mult mai puţin. I-au fost mobilizaţi
aproape toţi.
- Am putea s-o aducem la noi.
- Deocamdată nu e nevoie. E în siguranţă, încă mai
bine decît dacă o lăs am încuiată în birou. Dacă mai triziu
ar zice ceva proprietarul, o puteţi aduce. I-am lăsat adresa
ta.
- De locuinţă o să mă interesez eu cînd voi merge la
oraş. N-ai angajat-o pe aceea de care vorbeai?
- Nu, şi nici nu cred că-i nevoie să te deranjezi două­
trei luni pentru ea. O să vedem noi cum se dezvoaltă
lucrurile.
- Doamne, Dumnezeule, dacă s-ar termina în toamna
:ce vine, să fii pe Crăciun acasă. Cred că, în cazul acesta,
/ nu mai schimbăm data cununiei?
I _ Draga mea, m-am hotărît să o schimbăm!
- Cum aşa? - se miră fata.
- Dacă se termină în două-trei luni, nu mai aşteptăm
pînă la Crăciun. Ne căsătorim cît ce mă voi întoarce. Ce
bine era dacă o făceam o. dată cu logodna!
- Da! Ar fi fost mai bine - răspunse încet Laura,
răzămîndu-ss de umărul lui.
Ionică îi duse mîna pe după cap şi o sărută.
- Aş fi fost mai în siguranţă, nu ? - rîse tînărul.
- A, nu pentru asta! Ce stai să vorbeşti. - Şi Laura
se roşi toată.
- Draga mea 1 Să sperăm că nu va trece mult, că cel
puţin la terminul fixat, vom fi căsătoriţi.
.76
,
t
[77]
,
t
Pînă la amiazi, pînă-i chemară la masă, trăiră trei
ceasuri pe cari nu le mai uitară niciodată. Apropierea
despărţirii, necunoscutul ce-i pîndea din viitor, deschiseră
toate profunzimile iubirii din sufletele lor, strălucind în
feţe nouă, de cari se minunau, trezind arome nouă, ne­
cunoscute, ca şi cînd ar adia spre ei parfumuri tot din
alte straturi de flori. Se priveau adînc în ochi, cu un ne­
saţ care-i cutremura. Ca şi cînd ar fi voit să se pătrundă
unul pe altul. Atingerile trupurilor lor păreau că schimbă
senzaţiile în lumină şi în armonie. Tot mai mult şi mai
desluşit simţeau că unul pentru celălalt era o comoară şi
atunci se îmbrăţişau puternic, ca şi cînd s-ar teme să nu
se piardă. Li se părea că nici nu s-au cunoscut bine pînă
acum, deşi au copilă rit aproape împreună, deşi se iubeau
de mult, deşi erau logodiţi.
Şi cu cît sentimentele lor creşteau, se maturizau oare­
cum, gîndul despărţirii devenea tot mai greu. Ultimul ceas
se tinură mereu îmbrăţişaţi, cufundaţi într-un vis din care
n-ar mai fi voit să se trezească.
După masă - la care părură veseli amîndoi - ieşiră
iar în grădină şi continuară extazul apropierii, al înţelege­
rii depline, şi chinul despărţirii.
Seara îl însotiră cu toţii la gară. Veni şi părintele
Scurtu cu preuteasa, veniră şi cei trei învăţători cu soţiile.
Cel din urmă sosi la gară notarul singur. Nevastă-sa cam
suferea de dnimă, şi în vreme ce se îmbrăca să-I
:însoţească, avu un atac destul de serios.
Nastasia se apropie de Laura Într-o clipă în care rămă­
sese singură.
În locul tău nu l-aş lăsa să plece!
- Doamne sfinte, dar cum să-I reţiu ?
-- L-as fi silit să treacă dincolo! - si ea arătă cu ca-
pul spre muntii la poalele cărora era sat�l.
Directorul se apropia de ele.
- Ce nenorocire că nu mai are două-trei zile de con­
cediu ! In două-trei zile trec ai noştri munţii.
Laura nu se gîndise o singură dată la posibilitatea de
care-i vorbi preuteasa. Nici Ionică nu făcuse nici o aluzie.
Gîndul era nou, dar îl respinse îndată. Cum să treacă?
Adică să dezerteze?
77
[78]
La urcarea în tren se ţinură toţi bine. Numai preuteasa
plînse pe umărul lui. Numai obrazii Laurei se făcură albi
ca hîrtia. Numai directorul Giurca murmură o sudalmă la
adresa ungurilor cu războiul lor.
VII
încă înainte de plecarea avocatului Ion Vestemean,
începînd cu mobilizarea parţială şi mai ales cu cea gene­
rală, trenurile abea răzbeau să poarte mulţimea oameni­
lor. La gara din comună, zile întregi, parcă ieşiseră satele
cu totul. Numai de-aici au plecat în două-trei zile peste
două sute de inşi. Satul prinsese un aspect nou. După
letargia din primele ceasuri urmase o forfoteală ner­
voasă în celea mai multe case, pe uliţi. Unii se grăbeau
s�i-şi isprăvească în grabă lucrări începute. Rudenii se
duceau pe la cei ce trebuiau să plece. Soţiile se purtau
de ici-colo, părînd îmbătrînite deodată cu ani. Nu se au­
ziseră plînsete şi tînguiri totuşi. Acelea erau rezervate
pentru ceasul despărţirii în gară, pentru clipa urcării în
tren. Veneau aici în primele zile nu numai familiile şi
rudeniile celor ce plecau, ci satul întreg. Totuşi nu se
ridica nici o larmă deasupra gării. Lumea vorbea încet,
cum vorbesc oamenii noaptea, deşi era abea pe înserate
cînd trecea prin gară trenul cu care plecau cei mai mulţi.
Onodi, magazionerul şi servitorul gării, pufnea mereu
de mînie. Nu mai putea fi vorba să nu-i lase pe oameni
printre şi ni. Lumea inunda, din toate părţile, ca potopul,
spaţiul din faţa gării.
Intre cei cari plecau, între cei necăsătoriţi, mai ales se
aflau destui cari îl necăjau acum pe slujbaş.
- Hai ou noi, Onodi ! - striga vrunul dintr-un
geam .- Grăbeşte-te că pleacă trenul.
- Hai, că ţi-am ţinut şi ţie un loc - striga altul de
pp acoperişul vagonului, bătucit cu oameni.
-- Ce mai fecior! Vitejii pleacă la război, iar el ră­
mîne să măture gara.
-- Lasă cheile şi ia sabia, Onodi !
78
[79]
Slujbaşul răbufnea m11110S, cu ochi împungaci ca de
bivol. Înţelegea că-şi bat joc de el.
Dar din mulţimea de pe peron, nime nu-şi bătea
acum capul cu Onodi, deşi după purtarea lui urîtă cu
oamenii şi mai ales cu copiii, mulţi ar fi avut o satisfacţie
dacă ar fi fost cu urechea la ce strigau feciorii. Fiecare
era însă cu ochii după al lor, cel urcat în tren. Multe fe­
mei plîngeau şi mulţi copii tipau speriati parcă.
Directorul Giurca - aşa se scria el, deşi colegii susţi­
neau că mai corect ar fi Jurca, cu J - venea de fiecare
dată la gară. Dintre ceilalţi intelectuali mai lipsea vrunul
la unele trenuri, dar el era nelipsit. Era într-o continuă
agitaţie. Voia să facă o statistică despre cîţi se imbarcau
numai de la gara locală pentru a face un calcul aproxima-o
tiv cîţi vor pleca din întreg judeţul, ba din toată
Transilvania. De fiecare dată se întorcea tot mai iritat
acasă. Se goleau satele ! Se golea Ardealul ! Şi România
D'..1 mai intra ! Dar dacă va trece graniţa prea tîrziu
cînd Ardealul va fi gol de bărbaţi ?
Intr-o zi cu prilejul plecării, un fecior, Ion Dinu, în­
cepu să chiuie de pe acoperişul trenului:
- Acum să vie fruntaşii neamului, să se pună în
fruntea noastră şi să ne dea arme! Da' nu s-arată
nicăiri !
Ion Dinu fusese la vremea sa elevul lui. Un băiat deş­
tept, care a rămas mereu un bun cititor de gazete şi chiar
de cărţi.
Cînd îl auzi strigînd aşa, lui Ion Giurca îi sări inima
de la loc! «Iată ce trebuia făcut! Iată cum se puteau ţine
oamenii acasă pînă intra România! Iată mijlocul de-a nu
lăsa să fie golit Ardealul! Dar cum nu i-a trecut şi lui
prin cap gîndul pe care-I spusese fostul său elev? Cum
nu s-au gîndit la asta fruntaşii partidului ?»
Aşa începu să se întrebe şi să se zbuciume directorul,
atins, pare-se grav, în prestigiul lui. Să nu-i vină lui în
minte ceea ce-i venise unui simplu fecior din sat, fostului
său elev! Totuşi impresia lui fu mai puternică decît
vanitatea rănită. Îşi făcu loc prin mulţime, se apropie de
tren, şi strigă:
Să trăieşti, Ionu Dinului ! Ti-a ieşit un sfînt din
gură! Să te-ad�lcă Dumnezeu sănătos.
79
[80]
- Rămîneţi cu sănătate, domnule director I Dar nu-i
aşa? Cit vezi cu ochii, numai o mare de români!
- Aşa este Ioane!
- Şi mergem să ne batem la dracu-n lobodă ! - 1)e-
nul şuieră, trenul porni. Ion Dinu începu să chiuie iar,
agitîndu-şi pălăria-n vînt.
Directorul Giurca se întoarse demoralizat acasă. Cum
rru-i venise lui gîndul! Cum nu le venise nici celor din
Comitetul Naţional? Lui ca lui, că-n sfîrşit nu .era decît
un dascăl de pe sate, dar domnilor, a celor cuminţi din
Comitetul Naţional? Cum? Ar fi fost să se pună în revo­
luţie? Şi, apoi, dacă s�ar fi. pus în revoluţie pînă venea
România, ce se putea întîmpla ? în cîteva zile ce rău s-ar
fi putut întîmpla? Pînă s-ar fi trezit ungurii, pînă să
aducă armată de-a lor în Ardeal, ai noştri s-ar fi unit cu
armatele române 1 Cum s-ar fi făcut rezistenţa? Cum s-ar
fi organizat? Foarte uşor! în toate garnizoanele din Ar­
deal să-şi fi trimis Comitetul cîte-un om, care, după. ce
oamenii ar fi fost înarmaţi, echipaţi din magaziile arma­
tei, să fi dat ordinul:
«Români! Staţi pe loc! Nici un pas către front că vin
ai noştri !»
Se încălzi şi se închipui pe el însuşi ca delegat al Co­
mitetului dînd un astfel de ordin. Cum I-ar mai fi ascultat
feciorii! Dar ofiterii ? Si ofiteri români de rezervă erau
xcum destui. S-a� fi pus ei îl; frunte! Ce-ar mai fi putut
face ofiţerii străini? Nimic! Şi, apoi, ar fi văzut şi ei că
e revoluţie! Ce mai puteau să facă '?
Cît l-a nenorocit pe el faptul că vedea golindu-se sa­
tele şi România întîrzia! Iată, era la îndemînă un mij­
loc uşor să nu se golească, ori să rămînă trupele. în garni­
zoane, aşteptînd înarmate. Da, aşa ar fi fost mai potrivit,
să rămînă înarmate în garnizoane. Satele erau şi aşa ro­
mâneşti, dar să nu se poată mişca oraşele. Să ţină oraşele
asediate, şi dacă ar fi trimis ungurii armată, să-i iasă
înainte în capătul oraşelor să nu le lase să intre în oraşe!
Dar ce folos! îşi zicea el aprins de combinaţiile şi
planurile ce le făcea. Gîndul acesta mîntuitor a trebuit să
treacă numai prin fostul său elev, Ion Dinu. Ce umilinţă
şi ce deziluzie. Ce conducători avem! Mai potu-se numi
conducători? Acum înţelegea şi mai bine strigătul lui
80
[81]
Ion Dinu. Înfrunta pe conducători pentru că nu se arătau
nicăiri. Ca şi cînd ar fi zis: «La adunări şi la alegeri
ne-aţi tot arătat ce ne face varvarul de ungur, dar atunci
eram cu mînile goale. Acum ajungem la arme, puneţi-vă
în fruntea noastră să isprăvim o dată cu ei !»-
A fiert în seara aceea două ceasuri fără să se poată
linişti nici o clipă. Cînd părea că se potoleşte focul, iar se
aprindea, sărea cîte-o flacără nouă. «Am fi putut sta şi
noi, făcînd aşa, cu capul sus, cînd ar fi sosit armatele
române, îşi zicea el. Am fi putut spune: iată contribuţia
noastră la eliberarea noastră! Dar aşa, le vom primi cu
satele goale! Ce nenorocire! Şi ce ruşine!"
Fu atît ,de zguduit încît nu-şi putu afla locul acasă. Îşi
luă pălăria şi ieşi. Dar unde să se ducă? La Binder, de
la mobilizarea generală nu mai mergeau. El îşi aducea
cîte-o sticlă de bere acasă.
Mai aproape locuia doctorul Preda. Hm ! Păi chiar el
era rudenie cu un membru din Comitetul Executiv al
P31,tidalui Naţional! Cel puţin lui să-i spună buchile !
Doctorul nu fusese la gară în seara aceea, deşi mer­
gea şi el aproape la toate trenurile. Dar acum avusese
un bolnav greu chiar în capul satului din sus, subt
munte, şi pînă se înapoiase, trenul trecuse.
Era încă înainte de plecarea advocatului Ion Veste­
mean.
Pe doctor îl află singur în cabinetul lui. Isi aranja
neste lucruri. Directorul începu să-i povestească foarte
agitat întîmplarea de la gară ..
- Cum nu s-a gîndit nime din Comitetul Partidului
că acum era timpul de a face ceva! Am rămas de ruşine
şi de ocară înaintea fraţilor. Aşteptăm totul de la alţii! -­
sfîrşi el.
-- Dar, directore, asta ar fi însemnat să facem revo­
luţie !
- Si dacă am fi făcut ? Nu era un moment care nu
se va mai întoarce?
- E un lucru grav ce-ţi închipui tu directore. Ar fi
însemnat să-i dăm noi un anumit curs istoriei româneşti.
- Şi, dacă i-am fi dat?
-- Cunoşti maxima lui Slavici : «Soarele tuturor ro-
mânilor la Bucureşti răsare !» Ei bine, nu noi suntem
81
[82]
chemaţi să dăm curs istoriei .româneşti, şi mCI nu am
fi în stare. Ea e în mîna fraţilor liberi. De soarta noastră
şi a lor numai România poate hotărî] Aceasta este şi
părerea Comitetului.
-- Dar hotărîrea României e sigură. Numai cît nu
s-aude bubuitul tunului la graniţă. Ar fi vorba numai să
o ajutărn si noi cu ce putem.
- Nu se cunoaste nici hotărîrea României. La orice
caz, dacă o revoluti� la noi, acum, ar fi aflat-o de folosi­
toare, ar fi avut mijloace pînă acum să ne dea de ştire.
Nu ne-ar fi lăsat cu satele goale. Dar nici o informaţie
în acest înţeles n-a sosit pînă acum la Comitetul Naţio­
nal. L-am întîlnit şi alaltăieri pe cumnatul meu, pe
advocatul.
Dar se poate ca România să aştepte semnalul nos-
tru.
Nu, directorc, rolurile nu pot fi inversata. Eu te
înţeleg foarte bine, căci şi mie mi se rupe inima de cîte
ori văd pornind din gară un nou tren Încărcat cu români.
Dar dacă nu ni s-a dat nicî un aviz ...
. - Dacă-s închise graniţele!
- Ei, parcă astfel de ştaf'ete se trimit pe drumul
obicinuit! Nu mai fi copil! Eşti un temperament aprins
şi nerăbdător, asta este! Dar trăim vremuri în cari tre­
buie să rămînem stăpîni pe nervii noştri ... Aşadar, dacă
nu ni s-a dat nici un aviz pînă acum, însemnează că si­
tuaţia României e grea, din motive pe cari numai ea le
poate cunoaşte. Se pare că n-are toate 'elementele cari o
pot lăsa să ia o hotărîre. Să fim reali. România e o ţară
mică faţă de puterile în luptă. întîia grije va trebui să
fie să nu iasă însăşi strivită de evenimente. Pînă trăieşte
ea, respirăm şi noi.
Directorul îl asculta cu neplăcere. Tot ce spunea era
impotriva convingerilor sale.
-- Pentru mine, doctorc, e un fapt cert că România
e hotărîtă. Dacă ar fi fost să. meargă cu Puterile Centrale,
cum avea pactul, ar fi mobilizat pînă acum, s-ar fi decla­
rat cel puţin pînă acum. Dacă ar fi de partea lor, nu s-ar
fi Închis graniţele de către ea. Crezi că la Budapesta şi
la Viena s-ar uita vreodată că România nu s-a declarat
îndată pentru ele sau dacă ar rămînea neutră?
82
[83]
- Nu cred.
_.- Şi România să nu ştie atîta lucru? Ce ar aştepta-o
rămînînd neutrală, în caz de învingere a Puterilor Cen­
trale?
r=: Cred că-şi dă bine seama !
- Dar asta însemnează că şi-a tras de pe acum toate
consecinţele şi că, prin urmare, ea trebuie să intre în răz­
boi, şi anume împotriva Ungariei. După logica lucrurilor,
România şi-a şi luat hotărîrea ei istorică, aşa că noi ar fi
trebuit s-o secundăm !
- Chiar dacă ar sta aşa lucrurile, momentul acţiunii,
momentul istoric, nu-l putem alege noi, ci numai ei. Ori­
cît s-a vorbit în anii din urmă de război, s-ar putea ca
armata română să nu fie încă pregătită, şi să mai aibă
nevoie de timp.
- Nepregătită cînd a adus decizia în Balcani!
-- Acum începe ceva ce nu se poate asemăna cu răz-
boiul balcanic. Acum se vor măsura forţe uriaşe.
Directorul nu se putea lăsa bătut.
--- Ungaria nu se mai îndoieşte de atitudinea Româ­
niei. Că o consideră de pe acum duşmană, sunt dovezi
proaspete, afară de închiderea graniţelor. Ai citit în
Românul ce s-a întîmplat la Cluj.
- Nu ! Ce s-a întîmplat?
-' Au fost deţinuţi în prima zi a rnobilizării generale
şase ţărani români, în frunte cu un om de serviciu al
primăriei, unul Simion Pop. Deţinuţii, bătuţi şi închişi,
după calapodul unguresc. Dacă ar mai nădăjdui colabora­
rea României, ar cuteza să se poarte astfel cu noi?
__ o Dar pentru ce i-a deţinut?
-- Românul aduce ştirea după un ziar unguresc din
Cluj. Cică, Simion Pop, întî1nindu-se cu niste tărani din
satele din jur - era zi de tîrg - ar fi declarat înaintea
acestora: «S-a isprăvit cu Ţara ungurească ! Vine Româ­
nia !» Ziarul unguresc îl înjura greu pe Simion Pop, care
«mînca de ani pîne ungurească» de la primăria Clujului.
Dacă un om incult ca el, şi încă un beţivan, poate face ast­
fel de declaraţii în piaţă, în gura mare, ce trebuie să
fiarbă în sufletul agitatorilor valahi? se întreba ziarul
unguresc din Cluj. S-au mai făcut detineri şi în alte re-
[84]
giuni, cum scrie Românul ... Ei bine, o asemenea purtare
111 primele zile de război, ar fi cu neputinţă oricît de ne­
bun e şovinismul lor, dacă ar mai spera în colaborarea
militară a României. Nu eşti de aceeaşi părere?
Sunt, se-nţelege, deşi s-ar putea explica şi altfel.
- Cum?
- Prin [ ... ] temperamentul unguresc. N-au răbdare!
Vor fi aşteptat ca România să se declare din prima zi.
Prin nerăbdarea lor, şi prin temperamentul lor violent
poate le va reuşi S[, legitimeze o hotărîre a României.
Directorul ieşi nemulţumit de la doctorul. Era convins
că nu făcuse decît să apere Comitetul Partidului, pentru
că era şi cumnatul său membru. Se duse acasă supărat,
cină mai nimic, îşi luă bita şi ieşi. Laura-i spusese adevă­
rul logodnicului său: de la decretarea mobilizării gene­
rale Ion Giurca ieşea în toată noaptea pe un deal din
preajma satului, şi asculta în noapte. Dar nu auzise tunul
spre graniţă nici de data aceasta.
Nevastă-sa era mereu neliniştită. Se vorbea prin sat
Ci.3. jandarmii ar fi primit ordin să urmărească de aproape
pe intelectualii din comună. Nu se mai putu stăpîni si-i
spuse temerea ei.
- Nu mă poate opri nimeni să ies la plimbare.
- Te-ai putea întîlni cu jandarmii. Patrulează me-
reu prin sat şi prin împrejurimi. Aşa se spune.
! - Şi dacă m-as întîlni?
. -- Să nu creadă că eşti un spion!
/ Vorba asta căzu în exaltarea si vanitatea lui ca o mîn-
. gîiere. Da! I-ar plăcea să-I creadă spion! Aruncă o pri-
vire de recunoştinţă nevestei sale. Dar ea nu o prinse.
VIn
IJ ,
Părintele Scurtu aşteptă o săptămînă [după mobili­
zarea generală să primească şi el vreJiI. aviz, fie de la
regiment, fie de la episcopie. Dar ii� i�bsj'; nimic. Nici
chiar numărul ultim al ziarului săptălinÎl1�J:Ib1sericesc, so­
sit acum, nu aducea nici o informaţie in legătură cu ce
84
[85]
aveau de făcut preoţii militari de rezervă. Nici alte zi­
are nu aduseră nici o ştire. La jandarmeria din sat nu
sosi nici un ordin. Întrebat telefonic, nici prim-preto­
ruI riu ştia ce era de făcut, decît doar să aştepte. Dacă-l
vor mobiliza va primi şi ordin de chemare. Dacă nu, să
rămînă liniştit acasă.
Totuşi părirutele Scurtu era neliniştit. La mobilizarea
generală nu mai primi nimeni ordine speciale: Fiecare,
pînă la contingentul stabilit, trebuia să se prezinte la
garnizoană. Neprezentîndu-se,ar putea s-o păţească. Cu
organeiLe armatei nu era de glumit nici în vremuri de
pace, dar încă acum, în timp de război. în afară de
aceasta începu să aibă o senzaţie ciudată. Cu cit ple­
cau mai mulţi şi satul rămînea mai pustiu cu atît sim­
ţea mai pronunţat un fel de mustrare de conştiinţă :se
duceau toţi. numai el rămînea. Era un fel de jignire a
amorului propriu, a demnităţii sale de om. Ca şi cînd
s-ar sustrage cu voia să nu-şi facă datoria.
Dup-o săptămînă, într-o dimineaţă îi zise preutesei :
- Nu mai pot aştepta. Cred că-s obligat să mă pre­
zint la regiment şi să mă informez personal.
- Nu mai vorbi prostii! - se supără Nastasia. ­
Dacă vor 'avea lipsă de tine, fii sigur că nu! te vor cruţa.
Iti va veni ordin, doar ţi se ştie adresa.
-- CI100 că totuşi e mai bine să mă informez perso­
nal. Sunt încă destule lucruri nelămurite acum la înce­
putul războiului.
- Şi vreai să le lămureşti tu ?
- Mai bine decît să mă trezesc cu cine ştie ce.
Preuteasa ridică din umeri.
- Mare lucru nu-i să te arunci pînă la regiment.
Dacă te duci, am să-ţi dau şi eu să-mi cumperi neşte
lucruri. De mult aveam lipsă de ele. Aşa o să mă îm­
pac şi eu mai uşor cu drumul tău.
Cînd să plece la gară, Nastasia se albi deodată.
- Dar dacă au nevoie de preot militar şi te reţin
acolo?
- Va trebui să rămîn.
- Şi eu ? ... Şi noi ? ... Cum? lai aşa de uşor o ase-
menea eventualitate? Apoi nu-i prostie să intri de bună
voie în gura lupului ?
35
[86]
Nu se gîndise încă nici unul în mod serios la o ase­
menea posibilitate. Aproape toţi preoţii, cum nu făceau
serviciu militar obligator, erau trecuţi în rîndul confe­
sorilor militari de rezervă. Nici de trei procente nu va
fi nevoie.
La întrebarea preutesei simţi un junghi. Dacă s-ar
întîmpla să-I reţină? Nu aranjase încă nimic nici în le­
gătură cu familia, nici cu parohia pentru un asemenea
caz. Şi, pentru întîia oară, simţi gravitatea situaţiei şi
teama de război. Dar convingerea intimă că nu avea să
Îie reţinut, că nu făcea decît să se informeze, şi să scape
de senzaţia aceea umilitoare, ca şi cînd ar fugi de la da­
torie, îi aduse inima la loc.
--- E o pură formalitate, Nastasie. N-avea nici o
teamă! Dacă era să mă mobîlizeze aş fi fost avizat pînă
acum.
Femeia îşi reveni.
- Ţi-am însemnat pe biletul acela tot ce ai să-mi
aduci. Vezi şi nu uita. Ai bani destui la tine?
- Cred că da.
- Cu trenul de seară te aştept - zise ea neliniştită
din nou cînd îl văzu ieşind pe portiţă. .- Şi în cazul că
ai fi mobilizat trebuie să-ţi dea timp să-ţi faci pre­
gătirile.
- Nsavea nici o grije, Nastasio. Voi veni cu trenul
de seară, aşa cum plec, nemobilizat.
Cazarma era la o margine a oraşului. Îi displacea pro­
fund că fusese repartizat ca preot de rezervă, la un re­
giment de honvezi. Încercase încă de la recrutare să fie
trecut la un regiment românesc, dar nu-i reuşise. De-a­
tunci trecuseră zece ani, şi nu se mai interesase.
Cînd ajunse în gară, trebuia s-o ia în partea opusă
a oraşului, unde era cazarma de honvezi. Dar o repul­
siune instinctivă îl opri, şi apucă spre piaţă, spre cen­
trul oraşului.
Avu impresia că umblă pe străzule unui oraş strein.
Era puţină lume, puţină circulaţie, şi oamenii parcă pur­
tau neşte feţe foarte grave. Trecu pe străzi cunoscute,
unde altădată, la vremea asta, era înghesuială destulă,
şi era cu neputinţă să nu se întîlnească cu vreun ro­
mân cunoscut. Dar acum se plimbă vreun ceas uitînd şi
86
[87]
de cazarmă şi de cumpărături. Avea senzaţia neplăcută
că era o excepţie, şi că nu are nici un rost să umble
pe-aici unde nu mai întîlnea nici un cunoscut. Se sim­
ţea singur, intr-un loc strein. Neliniştea de-acasă care-I
adusese în oraş, se pronunţă şi mai agravată ... Numai C'Î
mai rămăsese... Toţi cunoscuţii pâecaseră. Părea că s-a
desfăcut dintr-o solidaritate fără de care nu mai avea
singur, nici un preţ.
Deodată i se păru că de către capătul străzii în care
ajunsese se apropia, în sfîrşit, un cunoscut. Era un ad­
vocat de vreo treizeci şi cinci de ani, un om însufleţit
care cobora în satele din jur cu echipele Astrei, pentru
propaganda culturală şi naţională ... Dar, uitindu-se mai
bine îşi zise că nu putea fi el. Venea aplecat de spate,
nu se uita nici în dreapta nici în stînga. Totuşi, de
aproape, văzu că-i el. Venea cu capul plecat, cu gura pu­
ţin deschisă, cu faţa suptă şi îngîndurată.
Părintele îl salută, dar omul trecu înainte. După doi
paşi se opri şi se întoarse.
- Dumneata eşti, părinte Scurtu. Scuză, te rog, nu
te-am observat.
Venind lîngă preot îi întinse mîna.
- Bună ziua I Ce mai faci ?
Ii spuse pentru ce venise.
- Cred că dacă n-ai ordin anume, nu trebuie să te
prezinţi. Eu plec cu trenul de ami azi.
Vorbea cu o voce gravă, care-i trecu un fior adînc
in sunet.
- A început o dandana mare, cine ştie cînd se va
isprăvi!
.- Sunteţi la infanterie ?
_. Nu. La artilerie, locotenent de rezervă. Am cam
întîrziat şi eu. Să auzim de bine părinte!
Ii strînse mîna şi plecă. Avea o mînă care ardea ca
jarul.
Părintele Scurtu rămase privind după el. Mergea
frînt de spate, părea îmbătrînit. Un frig şi o teamă ne­
desluşită îi umplu fiinţa. Omul acela ... pleca în război I
Şi deodată se simţi şi mai singur, şi mai pustiu în
jurul său. Coti pe-o stradă laterală şi o luă spre cazarmă.
.Parcă biruise repulsiunea instinctivă de mai înainte.
87
[88]
Îi fu totuşi penibil! să intre în cazarmă, să se infor­
meze de biroul la care trebuia să meargă. Intrînd în
larma aspră şi răsunătoare a vorbelor unguresti dinlă­
untru, avu senzaţia respingătoare şi astringentă că in­
tră într-o închisoare.
Rămase mai mult de un ceas înlăuntru. Venise îm­
brăcat în reverendă. Multă vreme nimeni nu-l luă în
seamă. Subofiţeri, ofiţeri, soldaţi, treceau nepăsători pe
lîngă el, unii îi aruncau priviri împungace,
Abea într-un tîrziu îl conduse un caporal la biroul
ce căuta.
Vorbea rău ungureşte, şi la început voi să explice ro­
mâneşte pentru ce venise. Dar de la intîiele cuvinte, că­
pitanul, din faţă, ridică spre el o privire încruntată.
- Vorbeşte ungureşte - porunci el.
Începu să îndruge cum putu pentru ce venise.
Căpitanul păru că-şi iasă din fire şi slobozi o înju-
ră tură urîtă, de cele sfinte.
- Ăsta-i azi al zecelea popă valah care mă întreabă
acelaşi lucru, adause căpitanul după triviala sudalmă.
par ce credeţi voi că eu n-am altceva .de lucru decît să
vă dau explicări? Du-te acasă şi aşteaptă. Vei fi che­
mat dacă va fi nevoie 1
/ Părintele Scurtu părăsi cazarma avînd senzaţia că
poartă în trup o rană sîngeroasă. Cazarma asta întreagă
/ îi păru o insulă nenaturală, barbară, în marea româ­
. nească a regiunii. Ii păru de neînchipuit ca şi acum, la
începutul războiuil.ui, să poată vorbi cineva cu un român,
cu un preot aşa cum vorbise căpitanul acela. Să-I în­
tîmpine cu o sudalmă de cele sfinte 1 Păi, cum? se în­
treba el. Să fim noi cel din urmă popor din lume? Faţă
de noi să-şi permită orice?
Regreta adînc că venise, şi deodată i se împrăştie cu
desăvîrşire sentimentul acela de reproş şi un fel de umi­
lire, că toţi plecaseră, şi numai el a rămas, şi nu-i mai
reveni tot timpul cît a ţinut războiul. Se plătea să mai:
aibă mustrări de conştiinţă că nu-şi face datoria? Me­
rita un popor ca ăsta?
88
[89]
Începu să respire uşurat după ce se depărtă de ca­
zarmă. Îşi aduse aminte de însemnarea dată de Nastasia
şi începu să intre prin prăvălii să tirguiască. Se apropia
ceasul închiderii.
Trecuse de ceasurile unu cînd ajunse la restaurantul
obicinuit unde prînzea şi el şi cei mai mulţi intelectuali
din jur cînd veneau la oraş. Intră cu mînile pline de
pachete şi pacheţele.
Între altă lume - cu mult mai puţină ca de obicei,
de altfel - văzu la o masă patru preoţi cunoscuţi, din
jur, din acelaşi protopopiat,
- Iată-l şi pe părintele Scurtu! - zise unul din­
tre ei. - Pofteşte cu noi, părinte Scurtu. Este loc destul.
- Părintele Scurtu cel puţin a fost mai cuminte ca
noi. Uite ce de tîrguieli a făcut, Dumnealui a venit cu
treburi la oraş, nu ca noi să căutăm potcoave de cai morţi
.- spuse altul. Toţi patru erau preoţi tineri, cam de
aceeaşi vrîstă cu Scurtu.
Părintele Scurtu îşi aşeză pachetele în fereastra de
după masă, strînse mîna colegilor şi îşi luă un scaun.
- Mi se pare c-am făcut acelaşi drum -- zise el. ­
Tot după potcoave de cai morţi am umblat şi eu.
- . Da ? Ai fost la cazarmă ?
- Fost! Al zecelea popă valah care s-a interesat
azi de acelaşi lucru, cum mi-a spus căpitanul.
- Mirare că ţi-a vorbit omeneşte.
- Da, după o înjurătură de Dumnezeu. Ungurii ăş-
tia-s turbaţi de tot.
- Adică, n-ai păţit-o mai bine ca noi. Ne-am inte­
resat pe rînd, căci n-am ştiut unul de altul. Şi asta l-a
scos din fire pe căpitanul de la biroul mobilizării.
-- Dar e datoria lui să dea informatii zise altul.
- Am fost proşti noi că am venit. .
- Ce era să faci, dacă nu ni s-a dat nici o lămurire
oficială de nicăiri ?
- Ba pe mine m-au îndrumat chiar jandarmii din
sat să mă prezint.
- Şi pe mine! -- zise altul.
- Nu-i nimic! Va trece şi asta! Se uită la noi ca
nişte bivoli împungaci şi pentru că România n-a intrat
in război alăturea de ei.
89
[90]
/
Isi continuară prînzul. Isi ceru şi Scurtu un pahar de
bere şi de mîncare.
- Eu nu puteam să nu viu - începu părintele Cri­
san - un preot zvelt, cu o frumoasă barbă blondă, cu o
voce armonioasă. Postul de jandarmi de la noi mi-a fost
luat un interogatoriu la un ceas după ce-am sosit din
Ţară.
- Ai fost în România? -- îl întrebă Scurtu cu mult
interes.
- Da, tocmai începusem să le povestesc fraţilor. A
fost o coincidenţă, se-ntelege, dar la post am fost descu­
sut din fir în păr. Ce-am căutat în Ţară? Cînd am ple­
cat? Ce pasaport am avut? Cu cine m-am întîlnit acolo?
Ce am vorbit? Cum m-am înapoiat? Şi-mi era teamă că
m-au luat la ochi, aşa că la îndrumarea lor să mă pre­
zint la regiment, n-am avut încătrău.
-- Dar ce-ai făcut în România? Ce-i acolo - se in­
tcresară cu toţii, apropiindu-şi bărbile peste masă,
-- Nevastă-mea plecase cu o lună înainte la 'I'echir­
ghioL Sufere de reumă şi doctorul i-a recomandat băi.
Cum ea are o mătuşe la Techirghiol, a întrebat pe doctor
dacă băile de acolo sunt bune? «Foarte bune - îi răs­
punsese el - dacă poţi merge acolo.» Se apropia vremea
să se reîntoarcă şi mi-a scris că mătuse-sa tare doreşte
să mă duc şi eu pe-o săptămînă, pe două. Mi-am făcut
paşaport de plecare pe zece zile. Ni-o mers chiar uşor. Era
la 25 iulie. Le-am spus că mă duc să-mi aduc soţia de la
băi. «Poate veni şi singură», Îmi răspunse căpitanul de
poliţie de graniţă. Am adăugat că am şi o invitare de la
o rudenie. El făcu un gest enigmatic şi zise: «Invitaţii pe
vremea asta i., A trebuit să intervie un advocat cunoscut
din oraş pentru a-mi elibera, in sfîrşit, biletul de trecere
pe zece zile. Am auzit că după întoarcerea mea a fost
interogat şi el.
-- Dar nu se ordonase încă mobilizarea generală?
- Nu. Era la 25 iulie şi mobilizarea a venit peste
două zile, la 27.
- Da, aşa este - zise părintele Scurtu, cu senzaţia
că evenimentul acesta fusese foarte de mult. Întîmplările
ce s-au precipitat dădeau impresia unei durate îndelun­
gate între ele.
I
I
[91]
Astfel m-au apucat în Ţară şi mobilizarea parţială
şi cea generală.
Interesant! Cînd ai aflat?
Ştirea celei generale m-a apucat în tren, între
Constanţa şi Bucureşti. După mobilizarea parţială nevas­
tă-mea s-a neliniştit tare şi a stăruit să plecăm. Rudeniile
stăruiau să rămînem. N-are să fie nimic ziceau ei. Iată
se iau măsuri de prevedere. Totuşi oaspeţii din. staţiune
au început a se nelinişti. Şi unii dintre ei au început să
plece. Aş fi rămas bucuros! Marea Neagră, lacul - o
minune! Le vedeam întîia oară. Dar în ziua de 31 iulie,
cum stăteam pe ţărmul lacului dinspre sat - sunt două
staţiuni, Techirghiol-Sat şi Techirghiol-Eforie - văd pe
drumul ce duce printre lac şi mare ridicîndu-se nori grei
de prav alb, cari nu mai conteneau. Treceau şiruri nesfîr­
srte de căruţe. Ce să fie? Se adună lumea să privească.
Sunt căruţe militare, zise cineva din multime.
Un domn îşi luă binoclul de la grumazi şi se uită.
-- Da, e un convoi militar. Sunt pline de soldaţi, cu
arrna-n spate, cu întreg echipamentul - zise el.
Convoiul nu se mai sfîrşa. Norii de prav se ridicau
mereu grei, albi, în văzduhul limpede dintre lac şi mare
cît vedeai cu ochii.
Tot mai vin.
- Vor fi manevre - zise cineva.
- Nu! E armata care se duce la frontiera Bulgariei,
zise un domn cu ochelari, care se apropie în clipa aceea
de grupul nostru.
- La frontiera Bulgariei? -- se mirară cîţiva. ­
Dar pentru ce ?
- La tot cazul pentru a preîntîmpina orice sur­
priză. [ ... l
Lumea se privi năucită.
- Dar acum? Ar cuteza Bulgaria să ne atace? Parcă
abea a mîncat papara ! - se miră cineva.
- A mîncat-o dar nu i-a plăcut. A fost rea al dracu­
lui - răspunse altul. -- Parcă nu se spune că-i gata să
sară în spatele sîrbilor, cînd îi vor ataca austriacii ? De
ce n-ar încerca să sară şi asupra noastră?
- Cu cîtă minte au !
91
[92]
-- Nu cu cîtă minte au, ci bizuindu-se pe Rusia -
răspunse domnul cel cu ochelari. - Dacă intrăm în răz­
boi alăturea de Austria e cert că ruşii vor ataca la Prut
şi în Dobrogea.
- Dar cine spune că mergem cu austriecii ?
- încă nu s-a luat nici o hotărîre. Dar să nu uităm
că avem un neamţ pe tron -- răspunse altul din grup.
Tăcură toţi deodată, şi după ce mai priviră o vreme
trecerea armatei, începură a se împrăştia. Eu am luat-o
grăbit la picior pe cărarea de pe malul lacului spre mare.
Voiam să văd de-aproape armata ce trecea. Se auzea, în
liniştea zilei, durăitul căruţelor, şi mare larmă de sunete
seci, de lemn. De mai aproape se auzea şi un cîntec. Un
marş nou. Am putut desluşi cuvintele: «Veniţi viteji
apărători ai ţării». Era o melodie războinică, părea potri­
vită mai mult pentru fanfară.
- Da, e un marş nou. Un imn al cărui text l-a scris
poetul Iosif - zise părintele Scurtu.
- Da ? De unde şbii ? Eu nu-l mai auzisem pînă
atunci.
- Il ştie directorul nostru şcolar, Ion Giurca. Spune
că cu el a trecut armata română Dunărea în războiul
balcanic.
- Aşa va fi! E un marş care te pătrunde! - zise
părintele Crişan. Am stat vro două ceasuri, continuă el,
privind căruţele pline de soldaţi, caii, ascultînd imnul
I acela. Soldaţii erau albi de prav, căruţele sunau să te
asurzască, caii mergeau mereu în trap. Nişte cai mă­
runti, dar vîrtoşi. Din cînd în cînd feciorii chiui au. Mă
uitam şi-mi creştea inima. Dacă ar porni aşa şi către noi.
ziceam În mine ... Dar dup-o vreme mă cuprinsese un
simţămînt de îngrijorare adîncă. Desigur nu erau mane­
vre! Desigur se duceau la frontiera Bulgariei. Aşadar e
război?
Am venit la gazdă şi i-am spus nevestei să pacheteze,
Dimineaţa cu o trăsură la Constanta, şi de-acolo spre
Bucureşti cu primul tren. A, cum aş mai fi rămas! Ma­
rea abea o văzusem. Dar toată lumea pleca şi era o în­
ghesuială în tren! Şi toţi vorbeau, agitati la culme, de
război. La o încrucişare de trenuri, la o staţie, văd flutu­
rînd în mînile călătorilor cari coborîseră ediţii speciale
92
[93]
ale ziarelor din Bucureşti. Erau tipărite pe-o singură pa­
gină. Putui citi din geam titlurile principale: -«Mobili­
zarea generală în Austro-Ungaria. Războiul împotriva
Sîrbiei a început. Mobilizare generală în Rusia şi Ger­
mania !»Mi s-a făcut inima cît un ghem. Aşadar înce­
puse războiul ! Intr-altă ediţie văzui: «Frontiera spre
Ungaria închisă. Trenurile circulă numai pînă la ... » Călă­
torul cu ziarul se urcă în tren şi nu putui ceti numele
gării. Dar bine cum mai ajungem noi acasă? Nevastă-mea
se îngrijoră şi mai tare.
� Ce ne facem? - mă întrebă dînsa.
- Ştiu eu! Vom' vedea! Va trebui să aflăm vrun
mijloc.
- Şi aţi aflat? -- întrebă părintele Scurtu.
- Păi cum nu! De ce a dat Dumnezeu picioare omu-
lui. Am făcut cincisprezece kilometri pe jos. Dar staţi pu-
ţin, altceva a fost mai greu! '
- Imbulzeala în tren ?
-- Nu! Ni s-a spus la gară că nu putem trece decît
cu o aprobare specială a consulatului austro-ungar.
- Va fi fost acolo mare aglomerare. Cîţi ardeleni
obligaţi la serviciul militar au fost aflaţi în Ţară la mo­
bilizarea generală! - zise unul dintre preoţi.
- Nu prea era aglomerare. Vro cinci-şase dacă am
văzut. Dar am fost supus şi acolo unui interogator amă­
nunţit şi a trebuit să duc şi pe nevastă-mea să ne con­
fruntăm, să-i examineze paşaportul. Abea după cîteva
ceasuri am isprăvit.
- In locul tău aş fi rămas acolo - zise un preot.
- Cum să rămîn? Copiii ne erau acasă cu soacra. Au
rămas însă cei mai mulţi, deşi prin consulat au fost avi­
zati În ziare în cîtă vreme trebuie să se întoarcă. De la
graniţă, de la Turnu-Roşu am călătorit într-un tren
aproape gol. După ce am aşteptat şi aici o jumătate de zi.
Ni se isprăvise merinde a şi nu aveam de unde cumpăra
nimic. La gara Turnu-Roşu restaurantul era încuiat.
- Şi n-ai observat mişcări de trupe la graniţă?
- Nu ! Nici de către România, nici aici. Era o linişte
şi o pustietate ...
Preoţii fură curioşi cu toţii să afle ce se vorbeşte în
Ţară. Il năpădiră cu întrebările.
93
[94]
-- Nu ştiu decît ce-am auzit vorbindu-se în tren. Lu­
mea e Într-o mare agitaţie, dar nime nu ştie ce va face
România. Oamenii sunt îngrijoraţi. Unii spun că Ţara va
rămînea în neutralitate, alţii că regele o va duce alăturea
de Puterile Centrale cu care e în aliantă. Cei mai multi
sunt convinşi că vor porni împotriva ungurilor. .
Preotii rămaseră deziluzionaţi. Aşteptau noutăţi mai
sigure, aşteptau să le vorbească despre aceeaşiînfrigu­
rare care cuprinsese pe intelectualii de dincoace. Pă­
rinte1e Scurtu zise amărît :
- Nu-i, deci, nici un semn de pregătire, ,şi bietul
directorul nostru Giurca urcă în fiecare noapte culmea
Cetăţuiei şi aşteaptă să audă tunul bătînd spre Turnu­
Roşu. Mă mir atunci pentru ce s-au închis frontierele?
- Ce se poate şti ! Pregătirile de război nu se fac
subt ochii lumii,
-- Dar Il-a văzut el armata română în Dobrogea
mergind spre graniţa bulgară?
Urmă un restimp de tăcere.
- Numai să nu fie altceva! Să nu fie o amenin­
ţare de trecere a ruşilor prin Dobrogea să ţină în şah
Bulgaria, ori trecînd peste ea, să ajute pe sîrbi. Să atace
Austria de pe două fronturi.
- Dar trecerea prin Dobrogea ar însemna violarea
teritor-iului României.
! Nu mai rămasoră mult, plătiră şi plecară, Impreju­
rarea că părintele Crişan nu le putu spune nimic hotă­
rît despre atitudinea României, îi demobiliză pe toţi.
Dar mai ales faptul că la frontieră el nu văzuse armată
română. Părerea spusă de unul că mobilizarea nu se face
subt ochii lumii nu convinse pe nici unul.
Părintele Scurtu sosi cu trenul de seara. Preuteasa
Nastasia îl aştepta la gară. Cînd îl văzu coborînd ou faţa
întunecată, îi trecu un junghi prin inimă.
-- Veste rea '1 - întrebă ea palidă.
- Să n-ai nici o grije. Ţi-am spus că e mai mult o
formalitate, Nvau nevoie de noi.
- Cum, de noi ?
- Au mai fost şi alţi preoţi să se intereseze. Şi el
începu să-i povestească cum a fost primit la regiment.
94
[95]
- A. zică ... Adică de aceea te întorci tu aşa de supă­
rat ! In loc să le pară bine că omul îşi cunoaşte datoria,
ei insultă ! Dar las' numai! V-a da Dumnezeu ...
- Nu-i pentru asta! M-am revoltat şi eu, se-ntelege,
dar apoi mi-a trecut.
- Dar alta ce-i ?
El începu să-i povestească întîlnirea de la restaurant
cu părintele Crişan, şi ceilalţi preoţi, şi ce le-a istorisit
colegul lor, care s-a nimerit în Ţară cu prilejul mobili­
zării.
-- Nu par să fie semne despre intrarea României în
război sau nu aşa de în grabă - îşi sfîrşi el povestirea.
- Va şti ea ce să facă, mai bine decît noi - răs­
punse veselă preutaasa. Bucuria ei că bărbatul său se
întorcea acasă, că nu era nici o primejdie să fie chemat
ca preot militar, o făcu insensibilă la povestirea pă-rin­
telui şi la indoiala sa referitoare la România. Cîte gîn­
duri nu şi-a făcut azi! Credea că nu mai trece ziua
pînă-i lumea.
Acasă desfăcu pachetele şi pacheţelele, din cari adu­
sese ea jumătate de la gară, şi constată cu bucurie că
nu uitase nimic. Aşa va trebui să facă totdeauna : să-i
dea o însemnare cu tot ce-i trebuia, Cînd îi spusese
numai cu gura, totdeauna uitase cîte ceva.
In ziua următoare fu asaltat de intelectualli din sat.
- Ei, în sfîrşit te-ai liniştit? - îl întrebă doctorul
Preda.
- Şi încă cum !
- Trebuia să-I înhaţe, dacă s-a dus de bunăvoie -
spuse directorul.
- Deocarndată n-au nevoie de noi. Ne-am întîlnit
mai mulţi preoţi la oraş, cari au venit tot aşa de nelinis­
titi ca si mine.
- Si n-a reţinut nici unul? - întrebă notarul. ­
De altfe; era limpede că trebuia să fie cineva chemat
prin ordin anume. Totuşi cum nime nu putea şti cu
siguranţă formele cred că e bine că te-ai dus.
- Să fi ştiut cum mă primesc, nu rn-aş fi dus 1 Şi
el le povesti întîmplarea.
Se indignară cu toţii. Să-i primească cu o sudalmă
de cele sfinte.
95
[96]
- Nu vă miraţi de nimic,' domnii mei, vorbi direc­
torul. Vor fi din zi în zi 'mai obraznici, pe măsură ce ni
se vor goli satele. Aşa ne trebuie, cind am fi putut ză­
darnici întreaga mobilizare. îşi vor da tot mai mult
arama pe faţă, pînă cînd va intra România. Atunci, să'
ştiţi, ne putem întîlni şi cu spînzurătoarea. De altfel
poate de atîta suntem vrednici. Ne-am dovedit laşi, dom-o
nii mei, cu toţi conducătorii, cu întreg Comitetul Par­
tidului National.
Şi fiindcă nu apucase încă să spună decît doctorului
planul lui cu revoluţia, cu ocuparea oraşelor de garni­
zoană de către soldaţii români înarmaţi, şi-l spuse acum.
Părintele Scurtu văzu exaltarea lui şi i se amărî
inima. Să mai povestească ce le-a spus la restaurant pă­
rintele Crişan ? Că nici urmă de armată română la gr'a­
niţă ? Mai bine să tacă. Iată directorul era convins şi azi
că în două-trei zile va bate tunul românesc la Turnu­
Roşu! Pentru ce i-ar împrăştia iluziile?
Şi ascultindu-l cu cîtă convingere vorbea îi veni deo­
dată o îndoială copleşitoare : dar dacă tot ce credeau şi
aşteptau ei nu era decît o dorinţă proprie, o iluzie ? Dar
dacă România nu va intra în război, ori va intra alătu­
rea de Puterile Centrale ? Iată cît de sigur era directe­
rul şi acum că armata română aşteaptă numai ordinul
să treacă Carpaţii, deşi un om venit de-acolo numai de
citeva zile spunea că nu-i nici urma de armată română,
şi n-a văzut nici trenuri pline cu mobilizaţi ca aici. Nu
s-ar putea să se înşele şi ei cu toţii tot aşa în credinta
lor?
Mai bine să nu povestească nimic din ce le-a spus
părintele Crişan ! Da, e mai bine şi mai uşor să trăieşti
cu o iluzie ...
Dar era o simplă credinţă, o iluzie, se întrebă el
seara după ce se puse în pat? Nu era ceva mai mult ?
Nu era un instinct mai puternic decît combinaţiiile ra­
ţionale ? Iată el auzise povestirea lui Crişan, şi totuşi
şi-acum, după ce se mai Iiniştise, simţea acelaşi glas
lăuntric care-i spunea că va bate în curînd ceasul!
Totuşi se hotărî să nu mai spună la alţii că la graniţă
nu-i nici o mişcare, că trupe în marş sunt numai către
frontiera dinspre Bulgaria ... Un gînd nou îi veni acum,
[97]
ca o lovitură din senin : dar dacă România avea o înţe­
legere cu Rusia şi avea deocamdată numai rolul să ţină
pe bulgari pe loc, să nu sară în spatele �îrbilor?
IX
Abia se potoli se mişcarea invălrnăsită din sat în
urma celor două mobilizări şi abea satul începuse să-şi
revie la viaţa normală, cînd la vechile cazarme grănită­
reşti - schimbate de mult în magazii şi depozite mili­
tare - începu o nouă mişcare. Numărul soldatilor crescu
din zi în zi, uşile depozitelor fură deschise, curţile largi,
continuate în grădini cu pomi bătrîni şi rari, se umplură
de hamuri, de şei, de chesoane, de căruţe, de tunuri
mici şi de cai.
Lo-uitorii cînd treceau pe-acolo se uitau miraţi: n-au
avut nici idee ca în vechile cazarme să fie atîtea efecte
militare. De cînd erau aici ? Cînd şi cum le vor fi adus,
căci nimeni nu-şi aducea aminte să fi văzut umplîndu-se
magaziile. Adevărat că strada cu oazarmele era la o mar­
gine a satului, totuşi oamenii îşi dădeau cu socoteala că
numai noaptea le-au putut înmagazina.
Vro săptămînăforfotiră în magazii şi în jurul lor
numai soldaţi veniţi din oraş, cu cîţiva ofiţeri. In cu­
rînd insă începură S<1 curgă rnobilizaţii, cu zecile, cu su­
tele, cu miile. Şi, aproape toţi erau unguri. Se forma
aici un regiment sau două de artilerie de honvezi. Re­
zerviştii mobilizaţi, aduşi aici erau vărsaţi cu toţii de la
regimente unguresti de honvezi din Ungaria, dintre
Tisa şi Dunăre, de dincolo de Dunăre. Erau în marea
lor majoritate oameni mărunţi, cu fruntea îngustă, cu
umerii obrajilor proeminenţi, cu mustaţa blondă sau
chiar roşcată. Veniseră cu toţii îmbrăcaţi civil, cum ple­
caseră de acasă la unităţile lor, cu haine rele, unii chiar
zdrentoşi. Aveau să fie echipaţi aici, ceea ce ţinu mai
mult de o săptămînă. Zăcură cu zilele prin grădinile'
cazarrnelor pe pajişte, fumînd din pipe, scuipînd şi su­
duind. Cei echipaţi semănau foarte mult unii cu altii,
91
[98]
măruntei şi puţin crăcănaţi de picioare. Din feţele lor
roşcate, osoase, din ochii mici, se desprindea ceva ce
semăna a şobolan.
-- Ptiu ! Ucigă-i crucea! -- zicea cîte-o femeie
cînd trecea pe lîngă un grup în marş.
Căci începură să facă marşuri şi instrucţie. Întîi sin­
guri, apoi ieşiră cu tunurile la cîmp.
Cînd îi văzu, umplînd curţile şi grădinile cazarma­
lor, directorului Giurca i se făcu rău şi nu mai iesi
cîteva zile din casă. Şcoala cu locuinţa lui era pe aceeaşi
stradă, spre capătul de jos, peste drum de o cazarmă
mare, cu etaj. Dar şi prin geamurile închise ale locuinţei
pătrunde a uneori larma ungurească din vecini.
Aşadar se împlinise ceea ce n-ar fi crezut pentru
toată lumea, deşi încerca să-şi susţină părerile înaintea
altora, cu o asemenea eventuaiitate. Satele româneşti se
goliseră de feciori şi de bărbaţii tineri, şi în locul lor venise
armată ungurească, înainte de a apuca România să
treacă graniţa! Dacă cineva ar fi luat în mînă condu­
cerea, dacă românii, înarmaţi o dată, s-ar fi opus să
pornească la front, nu s-ar fi putut întîmpla aşa ceva !
Acum, în locul românilor înarmaţi o să iasă în ca­
lea oştirilor româneşti, regimentele de honvezi l Căci
directorul nu putuse afla nici o altă explicare concen­
trării şi echipării aici a ungurilor trimişi aici de departe.
15··a isprăvit ! Românii de baştină nu vor mai putea da
nici un ajutor celor ce vor veni de peste munţi!
De altfel demoralizat a rămas întreg satul, în cap
cu toţi intelectualii, cînd văzuse puzderia ungurească
adunindu-se aici. Nimeni n-a avut cunoştinţă că în ca­
zarmele din satul lor ar fi efecte militare �i armament
destinate chiar regimentelor de honvezi. Directorul nu-şi
putea ierta această lipsă de informaţie, vecin cum era
cu cazarmele. Dar lumea nu le mai luase în seamă de
cîteva decenii. Nu erau mai multi de şasesprezece sol­
daţi cari făcuseră pînă acum paza magaziilor.
«Dac-aş fi intrat cel puţin în vorbă cu ei», îşi zicea
nemingîiat directorul, deşi nu ştia ce ar fi făcut dacă
avea cunoştinţă ce este in magazine.
După cîteva zile nu mai suportă recluzia benevolă în
casă. Ziarul Românui nu-l mai satisfăcea cu ştirile ce le
[99]
aducea. Redacţia anunţase din vreme că se introdusese
cenzura. «De-acum s-a isprăvit! Nu mai pot sufla nici
cei de la gazetă», îşi spuse directorul. Începuseră luptele
şi pe frontul sîrbesc şi în Galiţia, dar ce crezămint mai
putea da ştirilor cenzurate? Poate afară, în sat, se ştiau
mai multe !
Îşi frunzărea repede ziarul, ale cărui pagini se tot
împuţinau de altfel - redacţia lămurea că din cauza
mobilizării celor mai mulţi. din personalul de redacţie
şi dintre culegătorii tipografiei. Dar Ion Giurca nu era
satisfăcut de această explicare. Nu mai aveau ce scrie,
nu mai puteau scrie ce ar fi voit, ăsta trebuia să fie
moti vul, îşi zicea el.
Ce' să mai citească? O singură rubrică, aceea cu
i.nformaţii din România. Dar le mai putea da acestora
vro importanţă? Nici una nu aducea vroştire aştep­
tată de el. Din cititul lor i se făcuse un haos în cap, de
care voia să scape. România, după informaţiile acelea,
trebuia să fie pregătită pentru toate eventualităţile. Ce
eventualităţi ? Căci după convingerea lui numai una era
cu putinţă!
După citeva zile începu să se înăbuse în locuinţă, SE
se hotărî să iasă, să se întîlnească cu colegii, cu oamenii.
La birtul lui Binder nu mai ere. chip să se întîl­
nească. Pe acela, cu grădină cu tot, îl luaseră în stăpînire
honvezii. Bubuia de larmă, de vorbe răpezite, de cîntece
urlate. N-ai fi găsit un loc liber, nicăiri.
Deschizînd mai întîi uşa biroului îl sufocă fumul'
tare de pipă în cace puteai tăia cu cuţitul. Isi retrase
ca pul scîrbit.
[ ... ]
Se grăbi să iasă. Prinse două versuri din cîntecul ce
se uda la toate mesele :
Meg âij, meg eiij, Kutya Szerbia
Nem lesz tied Herizeqouina.
pe româneşte :
Aşteaptă nttmai, aşteaptă Sir bie căţea.
H erteqouitui nu va fi a ta!
"Poftim [" îşi zise şi mai scîrbit directorul, luînd-o­
pe uliţă în sus. «Poftim! Asta se cheamă marş de răz-
99
[100]
/
voi la ei>. Şi îi veni în minte textul şi melodia din im­
nul La arme. Ce deosebire, oa cerul de pămînt. Ce supe­
rioritate în marşul românesc! Dar, ciudat, deşi îi veni
în minte, nu-i mai simti, ca de obicei, căldura. Melodia
îi păru oarecum diluată şi fără răsunet.
Îi află pe colegi la doctorul Preda, în grădină. Era
şi părintele Scurtu aici. îşi aduseseră cîteva sticle de
bere de la birtul lui Binder.
- Se vede că vorbele au fost adevărate - zise Leon
Marele, uitîndu-se la faţa suptă a directorului, la ochii
lui arzători. - Ai fost bolnav, nu-i aşa?
- Nu mi-ai dat nici un aviz -- vorbi doctorul.
- Bolnav ! Păi nu-i bolnav tot ro mânul in zilele de
cazi ? Nu vedeţi ce-i în sat?
- Da ! E o nenorocire - zise invătătorul Stoica.
Nu mai poţi ieşi nicăiri de ei ! '
- Să fim cu răbdare, în curînd ne vom scăpa de
ei - fu de părere doctorul.
- Cum să te scapi? Ăştia au venit să nu se mai
ducă de aici. Nu suntem sat de graniţă? Au venit în
-calea României - spuse directorul acru,
- Nu! Nu vor rămîne aici. Am infomaţii precise,
Au venit numai pentru echipare, pentru puţină ins­
trucţie, şi vor porni pe front. E un regiment de marş, zise
.doctorul. Puţină răbdare, şi ne scăpăm de ei !
- De unde ştii? -- întrebă avid directorul.
- Mi-a spus un căpitan, unul pe care-I cunosc de
-mai de mult. Era dezolat. Cei mai mulţi rezervişti, cînd
au sosit în sat, au crezut că-s în România, şi jubilau că
România merge în război alăturea de Ungaria. Era de­
zolat pentru că nici idee nu aveau de geografia ţării.
'Cum să mergi în luptă cu astfel de oameni? Ba, ce e
mai mult, unii spuneau că veneau de trei zile cu trenul
tot prin Oldhorszdg !
- Tîmpit era căpitanul, nu ei - zise înviorat puţin,
directorul.
Cum nu mai vorbiseră de cîteva zile împreună, în­
cepură să discute pastoralele date de episcopii români
1n legătură cu starea de război. Fură de părere că nu
putuseră face altceva. Erau cuvinte şi îndemnuri con-
JOO
[101]
venţionale, totuşi. Flacăra sentimentului nu ţîşnea din
nici o frază. La Manifestul împăratului ei nu puteau să
nu spună un cuvînt. .
- Ceea ce e inadmisibil - începu preotul - e că
Partidul Naţional, oficialitatea polrtică, nu a spus răs­
picat ce pretind 'românii în urma jertfelor pe cari le vor
aduce, că am trecut peste condiţiile tratativelor cu Ti­
sza. Dacă din nici o parte nu s-a deschis fereastra spre
alte orizonturi româneşti, cel puţin Comitetul Naţional
trebuia să spună un cuvînt răspicat, Cu ce nădejdi au
plecat oamenii noştri pe front? E o adevărată jale!
Vlădicii, ce? sunt feţe bisericeşti. Ei -trebui-au să vor­
bească în duhul Evangeliei! Dar oamenii politiei, con­
ducătorii, unde sunt?
- Poate se va publica un manifest - zise, cam
strimtorat doctorul Preda. - Poate aşteaptă şi ei să se
cristalizeze atitudinea României mai întîi.
Părerile li se împărţiră.Unii admiteau presupunerea
doctorului, alţii erau de părerea părintelui. Aceştia că­
zură de acord chiar asupra punctelor pe care un astfel
de manifest ar fi trebuit să le cuprindă. La ManifestUL
împăr-atul.ui trebuia să se arate că singură credinţa şi lo­
ialitatea şi apelul la ele, nu mai sunt de ajuns să ducă în
luptă şi la jertfe popoarele Monarhiei. Că P. nevoie de o
perfectă îndreptăţire la viaţă naţională şi politică a tu­
turor naţionalităţilor. Manifestul bătrînului împărat «că­
tre popoarele sale» e după un şablon învechit, oare azi
nu mai poate avea nici un efect. Trebuie să dea asigurări
legale înainte de a trimite pe oameni pe front.
- Ce a:sigurări ? - întrebă doctorul.
- Ştiu eu ! Poate autonomia natională a tuturor po-
poarelor din Monarhie. Poate trebuia realizat prin de­
cret imperial planul fostului moştenitor.
- Statele federate ale Monarhiei?
-- Chiar aşa! Să fi ştiut fiecare popor pentru ce
luptă, pentru ce sunt gata să moară fiii lor. Altfel în­
treg Manifestul e Întemeiat pe imoralitate. Nu mai poţi
duce azi la moarte pe nimeni pentru interesul altui po­
por, şi pentru agravarea subjugării proprii.
-- Aşa este - ziseră cei mai mulţi.
101