[9]
1
In gangul lung şi rece al seminarului de clerici se des­
chiseră, aproape intr-acelaşi timp, patru uşi vopsite alb,
cu cîte un triunghi negru in jurul mînerelor, şi cei patru
profesori ieşiră cu paşi repezi din sălile de curs. Se aştep­
tară, cu feţele vesele, zîrnbitoare şi, pornind apoi toţi
patru, începură să vorbească tare, mingîindu-şi bărbile
stufoase. Trei erau aproape de aceeaşi vîrstă, -între patru­
zeci şi patruzeci şi cinci de ani, al patrulea era mai bătrîn,
barba lui era pe jumătate sură. Deşi vorbeau tare, nu
se putea inţelege ce-şi spun, căci in urma lor, din sălile
de curs, creştea tot mai mult un vuiet, o larmă grea, care
umplea, c-un fel de clocot, gangul boltit. Larma aceea
mare părea că aduce nouri nevăzuţi pe praf fin şi-i râs­
pîndeşte prin coridor, căci profesorul cel mai in vîrstă
[10]
10
Armnghdii
începu să tuşească, oprindu-se, şi tuşi pînă i se înlăcra­
mară ochii. Clericii, în lungile lor reverende, ieşeau de-a
valma din sălile de curs, umpleau coridorul, se strigau
pe nume, cîntau, alergau. Dar zărind grupul profesori­
lor, cei din apropiere se linişteau, îi salutau, înclinindu-se
adînc, căci erau fără pălării, şi se strecurau repede pe
lîngă ei, apucînd pe scări în jos, spre etajul intii. Cîte
unul se înţepenea deodată În uşa vreunei săli de curs,
ridica dreapta şi făcea un «pssst- prelung, făcîndu-i
b�gători de samă pe cei ce erau încă în săli că domnii
profesori sînt În coridor. Dar orice chemare la ordine
era zadarnică. Larma creştea mereu; acum se -ridica şi
de pe scări, şi din coridorul de dedesubt, se auzeau uşi
izbindu-se, ferestre; se auzea cum sînt tîrîte din pod
coşuri, geamandane. Din curte, din grădină se ridicau
frînturi de cîntece vesele, strigăte. In cîteva minute, În­
treg seminarul părea în plină revoluţie.
Profesorul care tuşi Îşi şterse ochii cu batista. Dintre
ceilalţi trei, cel mai tînăr îşi ridica În fiecare clipă pă­
lăria. Clerici treceau mereu :pe Ungă ei.
- Uf', nerusinarii, mi-au umplut plămîn ii ! ofră cel
mai în vîrstă, punîndu-şi pe-ndelete batista uriaşă În
haină.
- La canonicie nu trebuiesc cine ştie ce plămîni pu­
ternici, issime, zîmbi unul dintre profesori.
- In vacanţa asta de Paşti se va umplea cu siguranţă
locul vacant. Stim noi cu cine, zise al doilea.
- Of ! of ! nu-s eu născut pentru canonicie, pretinii
mei. In zadar voiţi să mă năcăjiti. Iacă dumnealui, iată,
din dumnealui zic şi eu că va ieşi un canonic, şi bătrînul
arătă spre cel mai tînăr.
- Din Iliescu ? Întrebară cei doi .
. - Hm ... mai În grabă decît din voi! Nu-l vedeţi că-i
cu mîna tot la pălărie?
Iliescu se roşi puţin, voi să răspundă, dar cel cu barba
sură începu să tuşească iar şi le făcu celorlalţi semn cu
mîna să-I urmeze pe scări. Clericii Furnicau în toate păr­
ţile. Unii alergau pe scări, se izbeau de profesori.
[11]
Arhangheli;
11
- Aţi putea să fiţi mai liniştiţi, zise Iliescu, aruncînd
o privire aspră celor trei clerici care trecură pe
lîngă el.
Dar în aceeaşi clipă un cleric înalt, brunet, ras proas­
păt, se izbi de profesorul cel bătrîn.
- Uf, ticălosule de Pascu, ticălosule de Pascu ! zise
bătrînul, oprindu-se pe scări şi punîndu-i lui Pascu mîna
pe umăr.
- Scuzaţi, vă rog, domnule profesor, nu v- am băgat
de samă, zise tînărul plecîndu-şi capul.
- Mai înţăleg să alerge ceilalţi! Dar tu ? Tu-ţi pierzi
capul în zadar! Eu ştiu că tu n-ai nici bani de drum,
pentru ce nu te astîmperi ?
In vreme ce vorbea, privindu-l cu multă bunătate pc
Pascu, deschise portofelul şi îi puse-n palmă o hîrtie de
douăzeci de coroane.
- Vf, ticăloşii ăştia nu se mai satură de vacanţă ! Le-a
crescut mustaţa, le-a crescut mustaţa ! zîmbi profesorul
cel bătrîn. Of! ce mai lume, domnule Iliescu! Ne pră­
pădim cu morala de azi a tinerimii, adaose apoi privind
spre profesorul cel tînăr, care se roşi din nou şi iarăşi
era gata să răspundă ceva.
Dar bătrînul îl opri deodată pe clericul Pascu, care
voia să se depărteze.
- N-ai văzut pe Murăşanu, pe ticălosul ăla?
- O să-I trimit îndată, domnule profesor, zise re-
pede, săltînd pe scări, Pascu.
Şi în cîteva clipe, amîndouă coridoarele, sălile, gră­
dina, curtea răsunau de acelaşi strigăt: «Murăşene ! Măi
Murăşene ! Murăşanu !»
Profesorii ajunseră în curtea largă a seminarului. Cas­
tani bătrîni umbreau cărările cu frunza lor proaspătă,
fragedă, de april. O lumină dulce se cobora de sus .din
văzduhul albastru. Din gura arărnie a leului de la fîntîna
din mijlocul curţii picurau rar ochiuri de cristal. Larma
închisă între zidurile seminarului părea un necurmat
bornăit de bon dari uriaşi.
[12]
Arbangbelii
Nu-s proşti tinării că se doresc acasă pe aşa vreme!
Of ! Şi nouă o să ne priască vacanţa asta de două săptă­
mîni, zise unul din cei trei profesori.
- Cred şi eu, răspunse bătrînul zîmbind, dar nu-şi
lua privirile de la două vrăbii care, cu penişoarele îrn­
borzoiate, săreau ciripind, de pe-o creangă pe alta.
«Te cheamă domnul profesor Marin! Iute, măi Mu­
râşene !» se auzi deodată în grădină.
Şi numaidecît se văzu alergind un tînăr înalt, bine
legat, cu umerii largi. Era cu capul gol, şi lumina primă­
verii îi mîngîia fruntea Înaltă şi părul castaniu. Ochii,
vioi, albaştri, cu priviri hotărîte, cercetau faţa bătrînu­
lui, de cum se opri înaintea profesorilor.
- Uitaţi-vă la el şi-mi spuneţi de nu-i ticăloşie? în­
trebă profesorul Marin pe colegi. Nu-i ticăloşie, dom­
nule Iliescu ? S-a şi îmbrăcat în civil! N-a ieşit bine din
sala de cursuri, şi a şi lepădat reverenda !
- Vă rog, sînt grăbit, se scuză Murăşanu, care abia
acum se gîndi c-ar fi trebuit să-şi pună reverenda Înainte
de a se prezenta profesorului. Sînt foarte grăbit, adăogă
Îndată, plec cu trenul de amiazi.
- Of! ticală, şi te-ai fi dus fără să-mi spui ceva; nu
ştiai că sînt dator popii din Văleni treizeci de coroane?
începu bătrînul pe o voce tînguitoare. Nu ştii nici acum,
după atîtea lecţii de morală, ce însarnnă dacă-ţi apasă
conştiinţa o datorie? Domnule Iliescu, te rog să aduci
tinerilor cazuri practice în lecţiile dumitale de etică creş­
tină, zise întorcîndu-se spre profesorul cel tînăr, şi, sco­
ţînd portofelul, luă o bancnotă de douăzeci şi alta de
Zece coroane. Altfel, adaose repede, vîrînd cele două
bilete în vesta clericului, creşti păgîni, şi nu creştini.
Apoi Îşi ridică privirile pline de bunătate la Murăşanu :
Aşadar, pleci cu trenul de amiazi ?
Da, răspunse mişcat tînărul.
Şi cînd ajungi?
Mîne la douasprezece.
Cum?
[13]
Arbangbelii
- Noaptea trăbă să rămîn în X. Dimineaţa, cu căruta,
mai departe.
- O noapte petrecută afară de zidurile seminarului!
zise bătrînul cu voce înaltă. Il auzi, domnule Iliescu ?
Se-ncep aventurile. Of, o să te punem pe pîne şi apă
vreme de o lună, după ce te-i Întoarce! Grele vremuri,
fraţilor, zise el privind la profesorii care zîmbeau. Apoi
îşi scoase repede ceasul. Zece şi jumătate, zise, punînd
ceasul vechi În buzunar; eu v-aş pofti la o halbă de
bere, adăogă clipind din ochiul stîng.
Cei patru profesori ieşiră pe subt boltitura veche a
porţii seminarului.
Clericul Murăşanu, Vasile Murăşanu, porni cu capul
plecat spre seminar. Cum era În anul al patrulea, se sim­
ţea om mare şi-l umilea puţin faptul că profesorul Marin
Îi dăduse cele treizeci de coroane în faţa celorlalţi pro­
fesori. A vea bani de drum, avea destui, căci de la Cră­
ciun a tot cruţat; putea foarte bine domnul Marin să
nu-l facă de rîs Înaintea celorlalţi profesori cu o glumă
aşa de ... aşa de ... Nici nu ştia cum să numească gluma
profesorului cu datoria popii din Văleni, Adevărul era
că domnul Marin a ţinut, ca şi alte dăţi, să nu-şi uite de
elevii lui cei mai deştepţi şi mai silitori. Anul acesta, la
cursul de drept canonic, Pascu şi Murăşanu erau cei mai
buni. Ceilalţi trei profesori însă nu s-au gîndit Ia nimic
rău, �l cunoşteau bine pe bătrînul şi ştiau că domnul
Marin se crede «tatăl elevilor», al «ticăloşilor».
Dar buna dispoziţie Îi reveni clericului Vasile îndată
ce întră în larma seminarului, in vuietul acela ce nu se
mai termina. Slugile Începură să coboare geamandane,
pachete, oprind la tot pasul pe tinerii clerici, care umblau
încă forfota, sa-şi strîngă lucrurile pe care le duceau
acasă. Erau unii din anul al patrulea care, poate ca să-şi
mărească bucuria, pachetau şi lucruri de-acelea ce puteau
rămîne foarte bine În seminar pînă la sfîrşitul anului,
în iunie. Slugile, care coborau pachetele, se grăbeau, vor­
beau tare, dtt! unul scăpa vreo înjurătură. Tot mai mulţi
dintre clerici apareau În civil, Îşi potriveau hainele, le
[14]
14
Arbangbelii
priveau cu, plăcere, c-un fel de dragoste. Se simţeau
uşori, veseli, fericiţi.
Vasile Murăşanu întră într-una din sălile de studii.
Vreo zece clerici şedeau înaintea oglinzilor cît palma,
răzimate pe măsuţe, şi se rădeau. Dacă în clipa aceea ar
fi întrat rectorul ori vreun prefect de studii, s-ar fi crucit
de dezordinea ce era în sală. Cărţi, scaune, gazete, petece
de hirtii, vreo mînecă de palton, o jumătate de pantalon
chiar se puteau vedea pe podele. Cei care se rădeau po­
vesteau cu vocea închisă, întinzîndu-şi gîturile, făcînd
strîrnbături ciudate înaintea oglinzilor. Briciurile stră­
luceau în lumina primăverii, ce se revărsa prin cele patru
ferestre mari. Vasile Murăşanu trecu În şir pe la cei
Ce se rădeau şi băgă de samă că nici unul nu se atingea
de mustaţă. Erau tot clerici din anul al patrulea, ca şi el,
şi acelaşi glas tainic le spunea tuturor că e necesar să
aibă o umbră de mustaţă pe cînd vor ajunge acasă. De
altfel, la unii umbra aceea de sub nas era destul de
groasă, destul de deasă. Cu săptămîni înainte, cu toate
dojenile rectorului, mulţi nu-şi mai răseseră mustaţa.
Între aceştia era şi Vasile Murăşanu, dar, el fiind blond,
mustata lui nu se prea observa, spre marea lui părere
de rău. Se încredinţă despre asta chiar acum, în faţa
oglinzii. Un fel de umilire, ca şi mai înainte în curte,
îi umplu sufletul, şi el începu din nou să pacheteze. Nu
mai avea însă decît două cărţi de aşezat în geamandan.
Le puse, ş-apoi şezu pe scaun. Mai avea o jumătate de
ceas pînă să plece la gară.
- Uf, să-i fi luat dracul de papistaşi ! strigă deodată,
cu voce groasă, adîncă, un cleric trunchios, cu faţa pă­
trată, cu capul mare, aruncind briciul cit colo.
a clipă toate briciurile rămas eră nemişcare.
- Iar te-ai tăiat, Veni amine ? întrebară deodată mai
multe glasuri.
- De şi-ar fi tăiat grumajii cine-a iscodit mai întîi
tortura asta ! strigă cel numit Veniarnin şi Întoarse o
faţă foarte neagră spre clerici. Subt bărbie avea o dungă
roşie de sînge.
[15]
Arhan�lii
15
- Te-ai taiat binişor, zise Vasile Murăşanu, care se
apropie, zîmbind, de Veniamin.
- M-am tăiat! Ia să-mi spui tu, că te ţii om Învă­
ţat, pentru ce, mama dracului, atîta hîrşteo-hîrşteo P
Nu-i seminar românesc? N-om purta noi bărbi şi
mustaţă, ca toţi popii?
- Să nu le placă fetelor de noi, Veniarnine, răspunse
rîzînd Vasile.
- Şi pentru ce să nu le placă, te rog? Nu ne vom
însura noi? Dacă papistaşii nu se Însoară şi n-au motive
să placă Fetitelor, radă-se de trei ori pe zi, pînă Îşi vor
despoia pielea! Dar noi? Dar eu ? El, s-o ia dracu' de
maimutărie ! făcu el cu totul înfierbîntat. Cine-mi dă
un brici? da' ştii, unu' flacără, nu alta! adaose îndată,
căutînd la cei din sala.
- Indată-l ai pe-al meu, Veni amine, răspunse un cle­
ric subţirel, care abia avea cîţiva fulgi în loc de barba.
Ti-am spus să-ţi comanzi un brici de la Solingen, ăla nu
te da de minciuna.
- Nu, dacă aş avea şi eu barba ta, zise Veniamin.
Intr-adevar, clericul acesta avea numai douăzeci şi pa­
tru de ani, dar îi creştea Într-o iumătate de zi o perie
deasă, neagră şi aspră, încît daca, din glumă, îşi freca
barba de obrazul unui coleg, acela ţipa ca muşcat de
şarpe. De altfel, era negru la faţă, şi aceasta îl mai seu­
tea de tortura rasului zilnic. A doua zi însă trebuia sa se
săpunească. Clericii aşteptau cu plăcere clipa aceea si d­
deau cu lacrămi pînă ce lui Veni amin ii reuşea să-şi lu­
cească pielea.
In sala de studii intrau mereu clerici.
Servus!
Sărbători fericite!
Nu-ţi uita de promisiune!
Haida-hai!
Un ou Încondeiat de pe la voi să-mi aduci!
Grăbeşte cînd Îţi spun ; o să scăpăm trenul. .
Vasile Murăşanu se grăbi să-şi ieie geamandanul. Dar
cînd sa iasă, vreo sase clerici aduceau, cu alai, pe al şap-
[16]
16
Arbanzbelii
ielea. Făceau o gălăgie asurzitoare şi-l siliră să intre pe
cel de-al şaptelea în sala de studiu.
- Uitau-vă la el, nenorocitul, priviti-l ! Va fi silit
să meargă acasă in reverendă, Trăiască Petrişor ! strigau
ei tropotînd pe �1.ngă clericul 1eJi,n m�jloc'ul lor, care
părea toarte nenorocit.
Era scurt, gros, prea gros pentru vîrsta lui, cu obrajii
mari şi plini. Vesta de la costumul cel negru nu şi-o pu­
tuse încheia decît cu mare silă în nasturele întîi de dea­
supra, în jos trebuia să fie mai largă c-o palmă ca să-I
cuprindă. El, disperat, îmbrăcase jacheta şi cercase s-o
încheie, ca să acopere vesta, dar jacheta-i pleznise la sub­
SUOfl.
- Ia uitaţi-vă, măi, poate aveţi ceva rezervă să mi se
potrivească, începu CU o voce de om deznădăjduit
Petrişor,
Fusese pînă acum, cu alaiul după el, prin toate sălile
de studii, prin toate dormitoarele, repetînd mereu
aceeaşi rugăminte. Clericii rîdeau, cercetau, aduceau
veste, jachete mai uzate, dar nici una nu i se potrivea.
Căutară şi cei de aici, dar toate-i fură prea strîmte.
Petrişor oftă şi-şi lăsă braţele moi de-a lungul trupului
scurt şi rotund.
- O să-I lăsăm aici. O să-I proclamăm vicerector �
strigă un cleric din coridor, bătînd din palme.
- Asta nu-i sămn rău, zise Veniarnin, care chiar 1n
clipa asta îşi ştersese obrazul ras proaspăt. Asta ne bate
pe toţi; calcă a protopop de pe-acum !
In larma şi în vălmăşeala ce nu se mai curma, Vasile
Murăşanu îşi luă geamandenul, ieşi În coridor, coborî
scările şi se apropie de bucătăria seminarului. Chema un
Iecioraş, ii apăsă in palmă trei bani de cîte douăzeci.
- Să mi-I duci pînă la gară, Pătruţ, îi zise vesel.
- Indată, domnişorule, răspunse zîmbind Pătruţ. Mai
am două, dar al dumitale e uşor. Numaidecit! adaose
şi se repezi pe scări.
Clericul ieşi în piaţă, trecu pe dinaintea celor patru
pravălii ; în toate se vedeau clerici în civil, care tîrguiau
[17]
Arhanghdii
17
repede. Deodată îşi aduse aminte că el nu cumpărase
njrmc pentru cei de acasă. Adevărat că banii abia-i ajun­
geau de drum, dar acum avea cele treizeci de coroane
de la profesorul Marin. Nu se mai simţea umilit de darul
acela, ci, dimpotrivă, îi părea bine. Întră repede într-o
prăvălie şi, după cîteva minute, ieşi cu trei pacheţele.
Era foarte agitat şi porni repede spre librărie. În prăvălia
în care fusese, oricît era de grăbit, a băgat de sa mă că
unii clerici curnpărară lucruri care nu puteau fi cinstite
nici surorilor, nici frătiorilor mai mici de acasă. «Aşa­
dar, mai fac şi alţii aşa», îşi zise mîngîiat şi fericit că-şi
poate împlini un gînd care-l urmărea demult. «Eu o să-i
cumpăr o carte», îşi zise hotărît, apropiindu-se de li­
brărie.
Cu săptămîni înainte s-a gîndit să-i facă o mică sur­
priză domnişoarei Elenuţa Rodean cînd se va întoarce
acasă de Paşti. Dar fie că între zidurile seminarului gîn­
dul acesta îi păru prea cutezător, fie că se îndoia dacă
se cuvine să-i facă vreun cadou fără ca s-o supere, el nu
se putuse hotărî să-i cumpere nimic. Însă acum, în civil,
şi afară, în libertate, văzînd apoi că şi alţii fac tot aşa,
se hotărî repede, şi hotărîrea aceasta îi umplu sufletul
cu o bucurie adîncă. Abia se hotărî, şi numaidecît ştiu şi
ce carte avea să cumpere, deşi mai nainte nu se gîndise
la ea. Întră în librărie şi ceru un volum de nuvele.
Cu ochii plini de lumină, ieşi în stradă; volumul acela,
cum îl ţinea subsuoară, îi împrăştia o căldura dulce în
tot trupul. Simţi deodată că-i o carte deosebită, mai
scumpă decît oricare alta pe care a atins-o pînă acum,
îi părea chiar că trebuie să o poarte cu o îngrijire deose­
bită. Mergînd spre gară, mîngîia, din cînd în cînd, co­
perta, cu sfială. Adevarat că, ieşind din librarie, simţi o
uşoară mustrare, o neînsemnată învinuire. Dar acest
glas depărtat, mai mult al seminarului decit al conştiin­
ţei lui, se topi în grabă, nu se mai auzi.
Aceşti clerici, ieri încă, păreau departe de toată grija
cea lumească: ascultaseră nemişcaţi, cu capetele plecate,
liturghia, urmaseră diferitele cursuri, se plimbaseră li-
2
[18]
1�
Arhanghdii
niştiţi în lungile lor haine negre prin gangurilc reci. Azi
furnicau pe trotuare, prin prăvălii, în drum spre gară,
veseli, mîndri de libertate şi de tinereţe. Erau chiar mulţi
care îşi duceau, în răstimpuri, mîna la mustaţă. Nu era
nici un păcat în tot ce făceau acum, ci, dimpotrivă,
toate micile lor ştrengării păreau mai mult cele din urmă
flori, poate, ale nevinovăţiei de copil. Chiar bătrînul lor
duhovnic, dacă i-ar fi văzut aşa de veseli, nu le-ar fi
luat-o În nume de rău. Ştia şi el că viaţa nu se termină
cu cei patru ani de seminar, ci că abia de aici Încolo În­
cepe. Totuşi, multe lucruri nu li se puteau permite în
seminar. Aici trebuia să se stăruie mai mult asupra edu­
caţiei lor preoţeşti, ca din tinerii aceştia să iasă preoţi
tari În credinţă şi speranţă, care să poată Întări şi pe alţii.
0, e foarte adevărat că se muncea aici pentru luminarea
laturii celei mai preţioase a sufletului omenesc, pentru
formarea şi întărirea acelei conştiinţe superioare, care e
baza oricărui caracter adevarat; pentru cîştigarea acelui
razim moral care nu prea obişnuieşte să se clatine fiindcă
purcede parcă din atingerea cu dumnezeirea. Dar pin
sufletul omenesc cresc atîtea simţiminte! Largi simpatii
nehotărîte inundă, de la o anumită vîrstă, sufletele ele­
ricilor, ca ale oricăror tineri. Şi pentru limpezirea, pen­
tru Îndreptarea Într-o anume matcă a simpatiilor aces­
tora, viaţa de seminar nu poate face nimic, ori foarte
putin, Simţimintele acelea care, vai, nu privesc defel
viaţa cerească, ci cea .pămintească, cresc şi fără voia supe­
riorilor, şi ei n-au nici vreme, nici chip ca să le ducă
într-o singură albie, şi numai din motivul că sînt foarte
deosebite, aproape cîţi tineri. Deci, pentru pastrarea uni­
Iorrnităţii, le interzic. Poate că uniformitatea aceasta, în
unele cazuri, să fie primejdioasa. Sînt tineri care se gîn­
dese C-o anumita sfiala la ceea ce le este oprit, pentru
care interzicerea nu face decît să îmbrace Într-o haină
mai frumoasa lucrul la care se gîndesc. Aceştia reuşesc
sa stabilească o punte de trecere Între viaţa obişnuită de
seminar şi aceea pe care, de la o anumita vîrsta, Încep
s-o viseze; reuşesc sa armonizeze sentimentele lor şi
[19]
Arbangbelii
19
dorinţele cu poruncile vii ale credinţei. Aceştia sînt, de
obicei, elevii cei mai buni, şi în tot cazul, cei care nu
ajung decît foarte rar sub dojenile superiorilor.
Dar sînt şi tineri pentru care opreliştea e o atîtare,
care se gîndesc cu un fel de patimă la lucrul oprit şi-l
văd mai vrednic de dorit. Aceştia nu prea pot stabili
o armonie Între viaţa de seminar şi cea dorită de dînşii,
ori, cel puţin, armonia nu o pot face statornică. Pedep­
sele din seminar îi ajung, de obicei, pe aceştia din urmă.
Dar pentru superiori e, totuşi, foarte greu să-şi fad o
judecată definitivă asupra clericilor. De multe ori s-a
dovedit că speranţele p\.IJSe în cutare cleric bun nu s-au
împlinit, pe cînd altul, obişnuit la transgresiuni în semi­
nar, a ajuns un preot model.
Vasile Murăşanu era dintre clericii care reuşeau să sta­
bilească armonia pomenită, fără Însă ca să treacă în exa­
gerări. Aşa, de pildă, el nu se simţi cu nimic vinovat
pentru faptul că, înainte de vacanţa Paştilor, vreo patru
săptămîni nu şi-a mai ras mustata, Pentru ce nu şi-o
râdea, avea 'conştiinţa curată, nu se putea Înşela: să vadă
ce impresie va face asupra domnişoarei Elenuta Rodean.
Dar faptul acesta nu-l ţinea de păcat şi nu se simţea
vinovat chiar înşelînd pe superiori, silindu-se să-şi as­
cundă înaintea lor tuleiele blonde .
... Cum se apropia de gară, le mîngîia din cînd în cînd
�i era foarte mulţumit că încep să se Înmoaie, căci în săp­
tămînile dintîi erau aspre şi înţepau. Află pe Pătrut, îi
mai dădu douăzeci de bani, îşi luă geamandanul şi se
apropie de ghişeul de bjlete. Era înghesuială mare, ele­
ricii se pierdeau în mulţimea celuilalt public. Vasile Mu­
răşanu se văzu în curind Între doua domnişoare cu pa­
larii mari, negre, cu feţele albe şi zîmbitoare. De-o juma­
tate de an nu mai fusese în apropierea unei fete. Cu
cartea subsuoară, o simţea foarte aproape pe Elenuta
Rodean. Dar nu era vie, lîngă el, ca acestea două. El
simţi cum se roşeşte deodată, cum i se aprinde obrazul
şi cercă să privească la capul chel al unui bătrîn, care
chiar atunci se aplecă Înaintea ferestruţii ghişeului, Cum
2*
. "
..
[20]
20
Arbangbela
privea la chelia aceea pămîntie, îşi făcea mustrari aspre
că s-a roşit aşa, din bun senin, şi Îi părea chiar că a pă­
cătuit împotriva Elenuţei. A fost un adevărat zbucium
pentru el pînă reuşi să scape din îmbulzeală cu biletul
în mînă şi să alerge pe peron. Abia a ieşit în lume, şi
lumea începea să-I înăbuşe ! Cu mişcări destul de ridi­
cole, se plimba pe peron, cercînd să se liniştească, şi fu
fericit cînd simţi că-i scade căldura din obraji. Întîlni
colegi şi Începură să povestească veseli, rîzînd, Unii mur­
murau Încet frînturi de cîntece, bătînd pe asfaltul pero­
nului tacturi uşoare cu piciorul. Dar şi Murăşanu şi alţii
nu puteau să nu arunce priviri fugare domnişoarelor
care se zăreau prin mulţime, ori treceau pe lîngă ei. Pen­
tru ochii clericilor ele aveau o atracţie deosebită. Vasile
Murăşanu observă numaidecît felul lor de-a vorbi, clar,
dulce, �îdilitor, cu totul deosebit de-al celorlalţi călători,
de-al cucoanelor chiar. Şi, fără nici o sfială, îşi zise că-i
place ciripitul acela. Era doar aşa de curat!
Bufnind pe nări, tîşnind fuioare lungi de aburi, trenul
se opri înaintea peronului, Cîteva clipe nu se mai putu
vedea decît o mare învălmăşeală de oameni şi de gea­
mandane. Spre norocul lui, Vasile Murăşanu ajunse în.
tr-un vagon în care erau tot străini. Un loc mai era
:Iibtr, dar Vasile nu intră, ci rămase pe coridorul vago­
nului. O clipă se gîndi să se coboare, să cerceteze unde
este vreun coleg de-al lui, dar nu se putu hotărî, de
teama să nu scape trenul. El călătorise de foarte puţine
ori cu trenul, - cînd venea la şcoală şi cînd se ducea
.acasă, - şi chiar drumurile acestea le făcea in răstim­
puri destul de îndepărtate, aşa că în el rămăsese mult din
teama ce-o are ţăranul faţă de monstrul acesta negru.
Nici nu avu vreme să se gîndească mult, se auzi un
fluierat prelung, şi trenul porni. Vasile Murăşanu avu o
tresărire de adîncă bucurie, de plăcere: mergea acasă!
Era trecut de douăzeci şi trei de ani, adeseori în ceasurile
de studiu Îşi făcuse planuri serioase, bărbăteşti, - cre­
dea el, - asupra viitorului, şi, totuşi, bucuria ce-o simţi
acum era copilărească, dulce, uşoară, ca o alintare. Gara,
[21]
Arhanghelii
21
casele din oraş, stîlpii de telegraf zburau în urma lui, p
el simţea, uşor, deliciul apropierii de casa părintească.
Căci în clipele dintîi el nu se gîndea decît la. ai lui, la
părinţi, la cele două surori mari, la frăţiorul mai mic,
Ia casa, la curtea, la grădina lor. Şi la gîndul că le va
revedea în curînd, o căldură, o moleşire plăcută i se
răspîndeau în tot trupul, ca şi cînd ar fi fost iarăşi băiat
de şa'se ani şi ar fi adormit în mîngîierile mamei, care
şi-ar fi purtat domol degetele prin părul lui.
Se apropie de-un geam deschis. Un nesfîrşit covor
verde, presărat pe alocuri cu Horicele galbene de pod­
beal, fugea în urma trenului în apropiere, se rotea în
depărtări ceva mai mari. Numai puţine arături proaspete
înnegreau pe alocuri. Ca o împăcare se cobora lumina
dulce din văzduhul albastru; în zare, departe, cerul se
îmbrăţişa cu pămîntul într-o ceaţă viorie.
Vasile Murăşanu sorbea cu lăcomie aerul primăverii,
mireasma pajiştii tinere, a pămîntului umezit de ploaie.
Nu-i mai părea rău că n-are nici un cunoscut în vagon.
Cum privea minunile primăverii, îi lumină deodată un
gînd care-i umplu sufletul cu pace, c-un fel de mîndrie,
de ambiţie. «Iată, îi zicea gîndul acela, Dumnezeu, pe
care pînă acum te-ai silit să-I cunoşti din cărţi, s-a pus
pe lucru, ca să-I poţi cunoaşte mai bine.» Toată învierea
din natură părea că-i anume făcută să-I Întărească şi mai
mult în convingerile ce se aşezaseră în sufletul său cu
privire la rostul vieţii şi al lumii.
Călătorii ieşeau din compartimente, treceau pe lîngă
el, rîdeau; el nu auzea nimic. O fetiţă de vreo cincispre­
zece ani, zveltă, cu ochii negri, cu nasul ridicat puţin,
avu chiar curajul să vină pînă lîngă el şi să privească pe
subt braţul ce şi-l ţinea răzimat de geam. El nu o luă
în sarnă, şi drăculetul, întărîtat că nu reuşeşte să-I scoată
din visărjle lui pe tînărul care, aproape de-un ceas, pri­
vea pe geam, se apropie în grabă iarăşi de el şi-i rîse la
ureche. Clericul tresări, privi Înapoi, dar nu văzu pe
nimeni, şi Îşi scoase iar capul pe geamul deschis. A vea o
singură dorinţă: acum să-I Întrebe profesorul Marin
[22]
Arhanghelii
despre «urmele lui Dumnezeu în lume», cum numea
bătrînul argumentele cosmogonice. Ştia ca i-ar da un
răspuns de l-ar lăsa pe domnul Marin cu gura căscată!
Trenul se opri la o gară mică, aproape un canton. De
cînd pleca-se din oraş, aici văzu Vasile Mură şa nu satul
cel dintîi. Părea un sat sărac, cu uliţi strîmte, cu case
mici, acoperite cu paie ori şindrilă. Dar cît ce-l zări, gîn­
durile lui luară deodată alt drum. îi veni în minte satul
lor, şi cu el deodată îi veni în minte domnisoara Elenuţa
Rodean, pe care aproape o uitase. «Da, am s-o văd, îşi
zise, poate îmi voi petrece cu ea la Paşti; nesmintit însă
îi voi da cartea.» Şi acum începură să-i furnice prin
cap deosebite chipuri cum ar putea să-i prezinte volu­
mul de nuvele. Nu se putea hotărî pentru nici unul din­
tre multele planuri pe care i le recomanda mintea şi in­
chipuirea. Pe unul singur il respinse de la inceput, anu­
me : să compacteze intii volumul. S-ar putea foarte uşor
ca legătorul de cărţi să nu i-l dea gata pina la sfîrşitul
vacanţei. Pentru ceva se hotărîse de la inceput: să scrie
o dedicaţie pe pagina întîi a volumului. Dar ce să scrie,
cum să-i zid? Să pună o maximă ori un vers, ori simplu
«dornnişoareis", ori «drăgălaş ei domnişoare» ? Nu se pu­
tea hotărî !
în sfîrşit, va trebui să fie mai cutezător de aici încolo.
Aceasta era limpede. Mai are două luni, îşi ia diploma,
parohii vacante bune, - căci se gîndea, nesmintit, la
una de clasa întîi, - vor fi de bună samă la toamnă, şi
ar putea, doci, în vara ce vine, sa se căsătorească, Tre­
buie sa se convinga odata despre simpatia fetei, despre
învoirea domnului Rodean. Pin-acum n-a putut afla ni­
mic cu siguranţa. Nici mirare nu e, căci a fost aproape
băiat. Dar de-acum trebuie să se convingă, nu mai e
vreme de aşteptat. Se simtea om matur, bărbat, trebuia
să-şi făurească viitorul. Cum se gîndea aşa, avu chiar
unele porniri de mînie faţa de Elenuţa şi notarul Ro ...
dean ca nu i-au dat, să. inţeleagă nimic cu siguranţă pina
acum şi că poate nici în vacanţa asta de Paşti nu-l vor
[23]
Ârhanghelii
lăsa să bănuiască mrmc. Alţi colegi de-ai lui din anul
al patrulea puteau vorbi cu siguranţă de logodnă în
august, de căsătorie în octombrie; el nu putea să le
spună nimic.
Vai; era adevărat că Elenuţa Rodean era avută, era
chiar prea avută pentru un cleric! Dar, în sfîrşit, va
ajunge şi el, Cu siguranţă, într-o parohie bună, poate
peste cîţiva ani va fi protopop, şi, la urma urmei, no­
tarul poate să nu-i deie zestre aşa de mare. El, Vasile, se
mulţumeşte şi cu mai puţin, ba, dacă ar fi de lipsă, nu-i
trebuie nici o zestre. Vor putea ei trăi foarte bine si
foarte fericiţi şi fără aurul notarului Rodean.
Deodată incepu, aşa, din bun senin, să-I judece foarte
aspru pe notar pentru că era avut. Începu să urască, din
tot sufletul, baia de aur la care era părtaş principal tatăl
Elenuţei, aproape singurul proprietar. Şi-o Închipui re­
pede ca pe o gură de iad, ca pe un duşman care se pune
currneziş in calea fericirii lui. Şi are vreun merit nota­
rul că s-a îrnbogâţit P N-are. Peste orişicine poate da
un astfel de noroc. Şi peste el, clericul Vasile Murăşanu.
Nu mai admira acum frumuseţile primăverii, nu se
mai gîndea la argumentele cosrnogonice pentru existenţa
lui Dumnezeu; descoperea piedeci tot mai grele in apro­
pierea lui de Elenuţa Rodean. Işi aduse aminte că una din
fetele notarului era măritată, de doi ani, după un doctor
la oraş; că alte două sînt logodite de prin faur - după
cît ştia - cu doi advocaţi tineri. Îşi aminti că, Între
oaspeţii care cercetau familia notarului, n-a zărit nici­
odată vreun preot, ori vreun cleric Între tinerii care
făceau curte domnişoarelor, Gîndurile lui deveneau tot
mai grele, tot mai serioase. Ce folos că Irătietatea, egali­
tatea Între oameni e proclamată de atîtea veacuri de
legea lui Hristos, că e vestită cu căldură de atîţia mari
gînditori, dacă averea pune atîtea stavile Între oameni!
In Văleni, chiar, baia de aur «Arhanghelii» n-a săpat
[24]
24
Arbangbelii
prăpastii îngrozitoare Între oameni, Între intelectualii
de acolo? Tatăl său, popa Murăşanu, fiindcă nu-i socie­
tar la baia aceea, nu-i socotit numai ca a cincea roată la
car? Chiar ţăranii, nu salută cu mai mult respect pe
notarul Rodean decît pe popa? Poate să dea şi peste el
un noroc ca şi ,peste tatăl Elenutei ! Dar popa Murăşanu,
de şaptesprezece ani, cum nu s-a întîlnit cu un astfel
de noroc? Nu, averile mari nu sînt rînduite decît pentru
puţini oameni. Clericul ar fi voit să se convingă că sînt
rînduite spre pierzarea acelor oameni, dar se gîndea la
belşugul în care trăia familia notarului şi vedea că baia
aceea de aur, «Arhanghelii», deocamdată numai pe el îl
apasă, pe el îI face nenorocit.
Trenul alerga în goană nebună, şesul se strîmta tot
mai mult, dealuri se înălţau tot mai dese, mai înalte de
o parte şi de alta. La o gară mai mare Vasile Murăşanu
'se cobori, schimbă trenul şi, la şapte sara, ajunse in oraşul
X, unde trebuia să rămînă peste noapte. El se coborî
puţin mai liniştit. lşi zicea că Elenuţa nu se va gîndi
niciodată că averea ar putea să S<lipe o prăpastie Între ei.
Ea e curată, nevinovată, vînturile arnbiţiei nu s-au apro­
piat încă de sufletul său. Clericul încerca să se convingă
că Elenuţa nici nu samănă cu celelalte surori, că e mo­
destă, prea modestă chiar, şi că, la urma urmelor, s-ar
putea căsători şi fără învoirea părinţilor. El se apropia
apro<l!pe fericit de birtul unde avea să rămînă peste
noapte, cînd deodată simţi că-I îneacă un fum, un miros
înăbuşitor. Cunoştea mirosul acesta. Se opri o clipă şi
văzu fumul Întunecat şi gros care se Înălţa în columne
lungi din multele urloaie ale fabricilor care topeau ma­
terii minerale. Baia «Arhanghelii. îi apăru deodată şi
mai ameninţătoare, ca şi cînd l-ar pîndi din întuneric,
� Vasile Murăşanu întră cu inima strînsă În birt. Se
opri o clipă lîngă uşă şi deodată simţi o dorinţă adîncă
de-a se întoarce în seminar. Nu mai simţi nici o plăcere
să meargă acasă.
[25]
Arbanghdii
II
Cînd întră Vasile Murăşanu în birt, în jurul meselor
rotunde ospâtau cu mîncare şi băutură mulţi oameni.
Era o sală pătrată, destul de afumată. Viţa-de-vie ce de­
cora păreţii abia se mai cunoştea. Un om înalt, ridicîn­
du-şi mîna, ar fi ajuns la tavan. O singură lampă, sus­
pendată, lumina deosebitele feţe aplecate asupra farfu­
riilor. Crîşmarul, un om mijlociu, chel, pîntecos, se
apropia cînd de o masă, cînd de alta, şi c-o voce aspră,
răguşită, întreba pe oaspeţi ce mai poftesc. Cu aceeaşi
voce de ţîţînă neunsă striga, privind pe o uşă deschisă:
- Domnişoară! O friptură de purcel! Un litru de
vin! Două halbe.
- Vineee ! se auzea din depărtare.
Şi domnisoara, o femeie voluminoasă, palidă, cu nas
încovoiat, de semită, apărea îndată cu farfurii, cu bău­
turi.
Crîşmarul se apropie de clericul Murăşanu, care se
aşezase Într-un colţ, la o masă liberă pînă acum. îl cu­
noştea demult, căci de cînd Vasile umbla la şcoală se
oprea aici, În fiecare an, de două-trei ori. Dar 'acum
birtaşul păru că nu-l cunoaşte.
Ce pofteşti dumneata ? Îl Întrebă indiferent.
- O cameră pentru noapte.
- Este, este, dar pînă atunci ceva de gustare, VlD,
bere? Pofteşti şi o friptură de viţel ?
Vasile Murăşanu băgă de samă numaidecît că domnul
Ilie nu-l cunoaşte. li fu foarte mulţumitor pentru ne':'
atenţia asta.
- Da, o halbă, te rog, şi pe urmă cina, friptura de
viţel.
- Domnişoară! O halbă pentru dumnealui şi o frip­
tură de viţel ! strigă domnul Ilie spre uşa deschisă.
Peste puţin, Vasile Mură şa nu sorbea din halbă. îşi ră­
suci o ţigară şi Începu să asculte la doi ţărani care se
aşezaseră la o masă aproape de el. Birtul acesta avea o
[26]
26
Arhanghdie
singură sală pentru oaspeţi Şi se �uteau vedea, adeseori,
la aceeaşi masă preoţi, advocaţi, ţărani, meseriaşi. Cei dOI
ţărani, vorbeau încet, aproape şoptind, închinîrid mereu
din păhăruţe.
- De, zise unul, dacă nu-i noroc, nu-i, şi pace! Eu
de la stretenie am cheltuit două sute de zloţi, şi am
muncit la rînd cu băieşii, S-a isprăvit! La «Corbul», la
«Balta neagră» - nu mai este aur! Am să încerc acum
la «Trei sfinti.»
- Cheltuieşti degeaba, zise celălalt. Eu în băile de la
noi nu mai cred. De cinci ani, de cînd tot Încercăm,
ne-am fi putut cuminţi. Aurul s-a tras de la noi, s-a tras
în munţii din Văleni. Prost am fost că n-arn crezut ce
mi-a spus acum trei ani Vasile Roşea. De-l credeam,
îmi rămîneau În pungă o mie de zloţi.
- Ei, băieşii nu pricep totdeauna ce spune Vilva
Băi1or, zise cel dintîi. Dacă ne-am fi luat după Vasile
Roşea, azi trebuia să fim mutaţi cu satul În Văleni. To­
tuşi, nu putem zice că n-ar mai fi picat şi pe la noi cîte
un kilogram, două.
- Atîta e puţin, pretine, şi, de-mi vei crede mie, va
fi tot mai puţin. Cît despre mine, eu sînt hotărît! îndată
ce trec sărbătorile Pastilor, mă duc în Văleni.
- Ca băieş cu plată la zi ?
- De ce nu ? Despre «Arhanghelii- de-acolo se po-
vestesc adevărate minuni. Sînt încredinţat că tot ce mi-a
spus Vasile Roşea e adevărat. Să vezi numa, nu se poate
înşela cineva aşa de tare. Venea Vasile Roşea, ud şi flă­
mînd, în puterea nopţii, de la «Corbul», Venea ca omul
năcăjit, cu capul frînt în piept. Deodată vede că opaitul
din mînă nu-i mai luminează. Se opreşte, priveşte înfri­
coşat În sus: o Flacără uriaşă trecea peste munţi ş-un
glas striga din flacără: «Norocul Vălenilor, norocul Vă­
lenilor !». Şi pe Ungă glasul ăsta mare se auzeau incă
multe, care păreau că fierb, şi nu se putea pricepe ce
spun. Dar Vasile a rămas stîlp de piatră şi a văzut cum
flacăra s-a coborît pe muntele Corăbiuta, unde e baia
«Arhanghelii», Dacă ai fi cuminte, m-ai asculta ...
[27]
27
Cei doi ţărani îşi apropiară scaunele, îşi aplecară feţele.
nerase de săptămîni, şi începură să şoptească.
Un sloi de gheaţă se aşeză pe inima clericului Vasile.
Murăşanu; din sloiui acela îi străbăteau trupul lungi.
fiori de frig. Lăsă mîncarea aproa.pe neatinsă şi se ridică,
voind să treacă în cameră, să se culce, să fie singur. Dar
în clipa aceea crîşrnarul îl observă, bătu din palme şi se
apropie zîmbind de el.
- Dumneata erai? Ptii, nici nu te-am cunoscut!
Cum nu mi-a dat prin cap că e luni, în Săptămîna Mare.
şi se încep vacanţele de Paşti ?
Ii strînse cu putere mîna; îl făcu să şadă din nou la
masă; aduse o jumătate de vin.
- Căruţa noastră a fost de curînd pe-aici? întrebă
în silă Vasile, care nu fu deloc mulţumit că l-a recu­
noscut crîşmarul.
- N-a fost. Dar pe dimineaţă va fi aici cu siguranţă.
L-ai avizat pe părintele?
- L-am avizat, dar poate vor fi drumurile rele. Alte
dăţi era. totdeauna decusară aici.
- Poate să sosească Încă! E abia nouă, zise repede
domnul ilie. Dar nu e nici o supărare dacă nu vine! E
aici trăsura domnului notar Rodean !
- E aici? Întrebă Vasile, pălind şi mai tare.
- 0, aproape în fiecare săptămînă! Multă alergare,
mukă zoală pe cai ! Dar fie, că se plăteşte! - Crîşmarul
se apropie mai tare de cleric şi-l Întrebă Încet: Aş vrea
să ştiu chiar din gura dumitale : sînteţi societar la «Ar­
hanghelii» ?
- Nu sîntem, zise aproape deznădăjduit Vasile Mu­
răşanu că numele acesta îl urmăreşte pretutindenea.
- Am deci eu dreptate, spuse ceva mai tare birtaşul,
privind la masa din fund, unde patru insi jucau cărţi.
Dar � pagubă, adaose Îndată cu vocea scăzută, e mare
pagubă! Acolo e aur mult acum. E o nebunie ce-i acolo!
- Mai mult ca în iarnă? Întrebă abi-a auzit Vasile ..
Cei doi ţărani încetară deodată din şoptit, îşi dădură
capetele Înapoi şi începură să asculte.
[28]
23
In iarnă n-a fost nimic! Acum e adevărată mi­
nune ; taie în aur ca-n mămăligă ! Păcat că nu-i părtaş
părintele! Acum odată ştiu că l-ar fi văzut Dumnezeu!
Notarul Rodean nu mai ştie unde să-şi adune bogăţiile.
Pe dumneata nu te-a avizat nimeni?
Birtaşul îl privi cercetător; lui Murăşanu îi păru că
face o aluzie, o aluzie la domnişoara Elenuta, cel puţin
ea-l va fi avizat! Şi Începu să urască deodată, din tot
sufletul, pe omul acesta chel, a cărui voce îi cîrtiia mereu
la urechi ca o ţîţînă neunsă.
- Nu ştiu nimic, zise el rece.
- Aşadar, e adevărat că familiile dumneavoastră nu
sînt În relaţii de pretinie, că pentru aceea n-a putut
ajunge părintele părtaş la «Arhanghelii» ?
Cheiul Îl sfredelea cu o privire În care ardea nerăb­
darea.
- Tata niciodată n-a umblat să ajungă societar la
baia aceea, răspunse cu dezgust c1ericul.
- Se poate, se poate ... zise repede, satisfăcut parcă,
birtaşul. Dar n-ar fi rău să Încerce. Cu o vorbă bună,
domnul Rodean ce mai ştii ... poate i-ar da şi dumnea-
lui o parte, poate .
- Of ! făcu scîrbit clericul şi privi În laturi.
- Ei, dumneata eşti tinăr, dumneata ai capul plin de
iluzii! Dumneata crezi că aşa ceva ar fi cu neputinţă!
Dar în viaţă cîte nu se Întîmplă, cîte nu trăbă să se În­
tîmple ! Vorba e să ştii prinde momentul. Iată, eu aş fi
gata ... aş fi aplicat.; să-i fac orice servicii notarului dacă
m-ar lua societar. E o avere uriaşă, acolo, tină re !
- Trăim noi şi cu mai puţin, trăim din ce ne dă
Dumnezeu, domnule Ştefănescu, zise Vasile Muraşanu �i
se ridică foarte Întunecat de la masă.
- Păcatele mele, făcu deznădăjduit crîşmarul, nu zic
eu că pierim! Dar D-ar fi permis ca astfel de bucături să
ne scape din gură. Trăim şi noi, dar, totuşi, ce deose­
bire ! Iacă, ameţim umblînd după treburi, facem umbră
pămîntului. Ce-i viaţa noastră pe lîngă a notarului Ro­
dean, de pildă? Ştii unde s-a dus azi-dimineaţă? La
Viena, să-şi aducă fata.
[29]
Arhanghdij
iZ9
- Fata? întrebă repede Vasile, simţind că Începe să-i
vî jîie capul.
- Aşa-i că te miri? făcu satisfăcut Ştefănescu, des­
chizînd o gură largă de 'peşte.
- Care... domnişoara? bîlbîi Vasile.
- Ei, d-apoi domnisoara Elenuta, cea mai mică. A
petrecut iarna întreagă la Viena, într-un institut foarte
renumit. «Arhanghelii» ştiu că-i vor scutura acestei pă­
săruici o zestre frumoasă 1. ••
Vasile Murăşanu ieşi fără să-i mai spună o vorbă, fără
să fi gustat din vin, şi trecu în camera unde avea să
doarmă. În urma lui, cei doi ţărani zîmbiră, se priviră
cu înţeles, şi, ciocnind, sorbiră păhărelele.
Crîşmarul Ştefănescu îi observă, se apropie de ei.
i - Domnişorul e din Văleni ? întrebă unul.
- Da, e Iiciorul părintelui de-acolo, al popii Mură­
şanu. Am tot auzit că popa cu notarul nu se au bine în
Văleni, dar acum cred. Şi e păcat, părintele e un om
foarte cumsecade şi are familie grea. Două fete de mări­
tat. S-ar fi căzut să aibă şi ele o zestre de la «Arhan­
ghelii».
- E adevărat, dar, că-i aur mult acolo, de trei sap­
tărnîni ? întrebă cu privirile aprinse celalalt ţăran.
- Notarul nu merge atîta pentru fată la Viena, ci
mai mult ca să schimbe acolo aurul. Se zice că se plăteşte
cu mult mai bine, răspunse birtaşul, Apoi, după o gîn­
dire: Ia să-mi spuneţi, pentru ce nu mergeţi dumnea­
voastră acolo să lucraţi?
Cei doi ţărani se priviră, ZJlmbiră cu înţeles, apoi
unul răspunse:
- Nu-i lipsă de băi eşi străini. Sînt destui în Văleni.
- Of, dar o zi poate că tot aţi putea munci. Şi o zi
e mult! zise Ştefănescu, privind cu lăcomie în depăr­
tări, ca şi cînd ar vedea aurul de la «Arhanghelii»,
El se depărtâ de masa celor doi, legănîndu-se pe
picioarele scurte şi groase ca doi butuci.
Cei doi ţărani nu mai vorbiră. Crîşmarul le ghici
g-îndul: ei se hotărîseră să se fad luntre şi punte s�
[32]
32
Arhang«lii
curios, domnule Murăşanu, că sîntem dintr-un sat şi abia
ne cunoaştem ?» - El nu răspunsese. - «În anul viitor
ai putea să-mi faci cite-o vizită 'În internat. E perrnis.»
li zîrnbise şi se depărtase.
Dar În anul viitor, şi În acesta, Elenuta nu mai veni
în oraşul unde îşi făcea Vasile seminarul. Notarul Ro­
dean o purta, aproape În fiecare an, tot la alte şcoli.
Abia ar face cîteva ceasuri dacă ar aduna toate minu­
tele cît a vorbit cu domnişoara Elenuţa. Şi au vorbit
despre lucruri aşa de indiferente! Nebun a fost că-şi
ţinea ochii mereu plecaţi în pămînt! Poate că Elenuta
ar fi voit să-i vadă, poate că el ar fi descoperit ceva in
privirile ei. El o cunoştea mai mult după voce, după
vocea aceea dulce, clară, pe care ar fi recunoscut-o între
mii de glasuri. îi părea că fetiţa aceea vorbeşte deosebit
de mlădios cînd era aproape de el, şi lui îi tra destul
atîta.
Ce copil a fost ! Mereu revenea la convingerea aceasta
şi nu-şi putea ierta că fusese aşa de negîndit, că nu-i
dăduse Elenuţei un semn despre simpatia lui! Adevărat
că în vacanţele de vară cerca de multe ori să se apropie
de ea ; adică mai mult avea dorinţa aceasta, căci Îndrăz­
neala îi lipsea. Dar Elenuţa va fi putut înţelege dorinţa
lui? Cum s-o înţeleagă văzîndu-I mereu În depărtări
mari de dînsa? El a fost aşa de neprevăzător, aşa de
mărginit, încît se mulţumise cu simţimintele sale şi nu
s-a mai interesat şi de-ale fetei. Cu cît o iubea mai mult,
o credea, tot mai cu siguranţă, a lui. In gind se şi logo­
dise, se căsătorise chiar cu Elenuţa, şi trăiau amîndoi
undeva departe, Într-o parohie bună.
Ce prostie!
Inundîndu-l mereu lumina ce i-o coborîse în suflet
fetiţa aceasta, trăise într-o lume de închipuiri, care, vai,
poate n-o să se realizeze niciodată.
Acum, venind în vacanţa de Paşti, făcuse o ultimă
prostie: îi cumpărase volumul de nuvele! Şi s<; gîndis�
'Să-i scrie şi o dedicaţie! Dar cine-I putea asigura ca
domnisoara Elenuţa va fi bucuroasă de darul lui, că-I
[33]
Arhanghelii
In
va primi? Şi chiar să-I primească, are el vreun drept
să-i scrie un şir pe pagina Întîi?
Un gînd chinuitor izvorî acum din Întunerec: poate
alt tînăr e stăpîn pe inima Elenuţei ! Prin cîte oraşe a
trăit, nu va fi putut întîlni pe cineva care să-i placă şi
care să nu fie aşa de nedibaci ca el, Vasile Murăşan ? Nu
s-ar putea chiar ca notarul Rodean să-i fi ales pe cineva,
cu situatie bună, frumos, avut? Avut! Aceasta
era calitatea cea mai primejdioasă a unui tînăr pentru
Vasile Murăşanu. Nedesluşit simţi că avuţia notarului
Rodean e ceea ce l-a umplut de sfială şi nehotărîre
în apropierea lui de Elenuţa ! Baia «Arhanghelii- îi
veni în minte mai ameninţătoare ca totdeauna.
Se simţi deodată că urăşte din tot sufletul acest izvor
de aur ; pe cei doi ţărani care o porneniseră, pe birtaşul
Ştefănescu care o lăudase ; chiar drumul acesta spre casă
şi pe toţi oamenii de pe-aici care păreau infectati de setea
de aur.
Abia în zori putu să aţipească, şi în somnul scurt i se
arătă flacăra aceea uriaşă pe care o văzuse băieşul Vasile
Roşea; acum avea proporţii înfiorătoare, îmbrăca cerul
întreg, umplea văzduhul, se cobora pe pămînt aprinzînd
pădurile. Se trezi, asudat, Înfiorat, la şapte, cînd auzi o
ciocănitură în uşă.
III
Sluga popii Murăşanu sosi în curtea birtului cu noap­
tea-n cap. Deshărnă căluşeii de munte, îi duse în grajd,
le puse otava in iesle şi, aruncîndu-le pe spinare două
ţoale vărgate Cu roşu, ieşi în curte. în liniştea adîncă
se auzeau numai sforăiturile cailor din grajd şi, în răs­
timpuri, horcăitul vizitiilor care dormeau în trăsuri, În­
văliţi în mantale blănite. Sluga Ierotei îşi săltă pe umerii
largi cojocul mitos şi, şezînd în căruţă, începu să-şi răsu-
3 Opere, voI. 7
[34]
34
Arbanghelii
r
cească O ţigară. Nopţile de april sînt foarte ricoroase la
munte. Lui Ierotei nu-i era frig şi, după ce stinse capă­
tul de ţigară, ar fi voit să aţipească puţin, dar nu putu.
Se mişca mereu în cojoc şi abia aştepta să se reverse de
ziuă. Adăpă în zori caii, le mai puse în iesle restul de
otavă, şi îndată ce zări o slujnică deschizînd o fereastră
de la bucătăria birtului, Îi strigă :
- Auzi, tu, hăi, tu, scumpete, s-au sculat domnii?
Slujnica nu-i răspunse, ci-şi retrase numaidecît capul
buhos, faţa umflată de somn. Dar în curînd aceeaşi faţă
se coborî În curte, să deschidă coteţ-ele pasărilor.
- S-au sculat domnii, tu, vecină? o Întrebă din nou
Jerotei.
- Prostule, zise slujnica mînioasă, nu s-or scula cu
noaptea-n cap!
- Dar un păhărel de rachiu aş putea să capăt?
- Nici domnişoara nu s-a sculat, răspunse fata, dînd
drumul pasări lor, care umplută numaidecit curtea, cî­
dind, al ungîndu-se, începînd să rîcîie prin resturile de
nutrete de sub trăsuri.
- Mi-ai putea aduce tu un păhărel de rachiu? Nu-l
poftesc de-a geaba, zise Ierotei.
Slujnica îl privi mînioasă şi nu-i răspunse. îi părea
foarte cutezător ca omul acesta, trecut de patruzeci
de ani, cu faţa brăzdată de părâiaşe adînci, cu mustata
surie, să-i vorbeasca aşa.
- Nu te mînia, zise Ierotei, dacă nu poţi, bine, o
să aştept pînă se va scula domnisoara. Dar mi-ai putea
spune: domnişorul nost' a sosit?
- Care domnişor? întrebă slujnica încruntîndu-şi
sprîncenele.
- Domnul tiolog, ficiorul popii din Văleni, răspunse
Ierotei. După el am venit.
Fata tI privi deodată cu multă curiozitate.
- Din Văleni eşti dumneata? îl întrebă repede.
- Ba bine că nu! Dar iote, zise Ierotei, zărind o
trăsură cunoscută, asta parcă ar fi a notarului de la noi.
- Da, e a domnului Rodean. E adevărat că a tăiat
săptămîna asta douazeci de kilograme de aur?
[35]
Arbanghelii
35
- Cine?
- Domnul notar.
- El nu, dar băieşii dumisale, zise cu convmgere
Ierotei.
- Sluga domnului Rodean de ieri dimineaţă nu s-a
mai mişcat din crîşrna de la «Trei stejari».
- Hm! făcu Ierotei cu deznădejde. Ala poate!
- Aşadar, e adevărat P întrebă slujnica apropiin-
du-se mai tare de el.
- Ce să fie adevărat?
- Că din aurul acela i-a venit şi slugii o parte buni-
cică?
- Cine umblă cu mierea şi să nu-şi lingă degetele?
întrebă Ierotei abătut.
Fata oftâ şi porni pe scări. Se gîndi cu ciudă că nu
dăduse nici un crezămînt slugii notarului. Ieri, la ojinâ,
o trimisese domnul Ştefănescu, birtaşul, să-I caute pe
«ticalosul ăla», care Îşi uitase toată ziua de cai. Ea îl
aflase, după multă alergare, in crîşma de la «Trei ste­
jari». Sluga Îşi petrecea cu doi lăutari. Cît ce-o văzuse
o prinsese În braţe, o strînsese cu putere şi-i zisese:
«Lasă caii dracului! Vino Ungă mine. Facem o petre­
canie, de ... » Şi-i arătase o pungă plină. Ce proastă a
fost că n-a rămas! Putea să aibă azi cîţiva galbeni din
punga aceea. Deodată se opri înaintea scărilor şi se
Întoarse spre Ierotei.
- N-ai lucrat şi dumneata pe la «Arhanghelii- ? îl
Întrebă repede.
- Nu, eu nu ! răspunse c-o voce deznâdăjduitâ sluga.
Eu nu mă pricep la băit, altfel... n-aş sluji eu pe la
popa.
Fata se Învîrti repede Într-un călcîi şi dispăru în birt.
Mai tîrziu se sculă şi domnisoara. Ierotei îşi bău ra­
chiul pe care-I poftea de-atîta vreme.
- Dornnişorul din Văleni s-a sculat? Întrebă el pe
chelnâriţâ, care părea foarte �ndispusă.
încă nu, răspunse ea scurt.
[36]
36
Arbangbelii
-: Te rog să-I trezeşti; avem drum lung şi greu pînă
acasa.
Dar domnisoara nu-l luă în samă. Abia pe la şapte
îi împlini ruga rea domnul Ştefănescu.
Vasile Murăşanu desluşi cu mare silă unde se afla.
Sări din pat şi văzu abia acum că dormise îmbrăcat. Se
spălă repede, îşi luă gemandanul şi, ieşind, zări pe Ie­
rotei în curte. De patru ani era Ierotei slugă la popa.
Nu fusese căsătorit niciodată, nici nu era din Văleni.
Lui Vasile nu i-a fost niciodată simpatic omul acesta
moale, incet în mişcări, puţin cam tântânit de cap şi
teleleu. De multe ori se mira, înaintea părintelui, cum
de-l mai ţine. Vedea cum Ierotei, cînd era mai arză­
toare munca, se îmbolnăvea, ori tîndălea, încurcînd mai
mult decît ajutînd, «Ce vreai, îi răspundea tatăl său,
dacă nu-l ţin pe el, rămîn fără slugă. Ficiorii de-Moi
din sat nu vin. Băile-i ademenesc pe toti.»
Şi astfel părintele Murăşanu era silit să-şi amărască
zilele cu Ierotei. De altfel, nu era om rău. Avea o sin­
gură patimă: rachiul, dar mai mult îl gusta, nu bea
să se îmbete. Şi avea o însuşire foarte rară: n-ar fi
furat ceva de la stăpîni pentru toate bunurile din lume.
Cit ce-l zări pe Vasile Murăşanu, îşi ridică pălăria,
îi dădu «Bună-dimineaţa, domnişor» şi păru foarte
vesel.
- Acasă sînt bine, Ierotei? il întrebă clericul, uitîn­
du-se la surîsul larg de pe faţa slugii. Avea o faţă pe
care nu se potrivea surîsul ; nouraşul de lumină intre
brazdele adînci ale obrajilor părea o batjocoră.
- Bine, domnişor, sînt toţi bine. Părintele mi-a po­
runcit să-ţi spun să te învăleşti bine pe drum. Pe la
noi e încă frig.
- Caii sînt hodiniti, Ierotei ?
- Mîncaţi şi adăpaţi, cu hamurile în spinare, numai
v •
sa pormm.
- Bine. Îndată sint gata şi eu. Vezi şi-ţi cere un
păhărel.
[37]
Arhangheli;
37
Sluga rinji de bucurie, arătîndu-şi dinţii laţi, gălbinii.
Peste o jumatate de ceas căruţa popii din Valeni du­
rai peste podetul dinaintea curţii birtul ui şi apuca pe
drumul neted şi umed. Ierotei îşi aprinsese o ţi gara
groasa, de foi, şi colbăia necurmat. Fumul vînat, piş­
ca tor, zbura luat în pale mici de vînt.
- De-aia-mi place mie tigara groasa la drum. O
aprinzi aici şi ţine pînă-n Deleni, zise Ierotei, În tor­
cîndu-şi peste umar faţa brazda ta şi arâtîndu-şi dinţii
puternici. Era foarte mulţumitor lui Vasile şi pentru
rachiu, şi pentru ţigari.
Câruta alerga cotind mereu pe uliţele strîmte ale
orăşel ului. Pe-alocuri drumul era pardosit cu piatră de
riu, cu mici bolovani. Pe-aici câruta se zguduia cum­
plit şi facea o larma asurzitoare din roţi, din lesele de:
nuiele.
Prăvăliile erau deschise de curind, şi ucenici sprinteni
se iveau pe-o clipa în uşi. Nu prea erau cumpărători
în ceasurile de dimineaţa. Casele c-un ttaj, cu două, dis­
pârură în curînd, rărnaseră în urma, şi uliţa pe care
alergau acum caii era aproape o uliţa de sat. Chiar în
cap, o crîşmă era plina de muncitori, de ţărani care
veneau în oraş.
Adevarat ca era racoroasa dimineaţa asta de april!
Clericul se ascunse mai bine în largul palton de iarnă
lucrat de croitorul seminarului.
Oricît îi era de nesimpatic sluga Ierotei, el simţise
ca se linişteşte îndată ce-l zărise. Dupa ce se sui în
căruta lor, dupa ce se acoperi cu ţoale aduse de-acasă,
el se linişti deplin. începu sa fie patruns iarăşi de bucu­
ria apropierii de casa, îi părea chiar că, Într-un anu­
mit fel, îi şi simte pe cei de-acasa. Părinţii, surorile
pareau ca-l mîngîie de departe. La frumoasele slujbe
din Săptămîna Patimilor va cînta în strană, iar a doua
zi de Paşti va spune în biserica cea dintîi predica a lui.
O avea pregătită de trei sâptârnîni, o ştia pe dinafara,
o repeta se cu glas mare, cu gesturi, de multe ori, prin
coridorul întunecos al seminarului. Are să fie o predica
[38]
38
Arhanghelii
straşnică asta! Simţea chiar o bucurie ciudată gîndiri­
du-se că va spune o predică mai frumoasă de cum obiş­
nuieşte tatăl său să spună. Vor asculta oamenii ca sfin­
ţii, vor rămîne miraţi la sfîrşit şi, ieşind din biserică,
îşi vor zice: «Ce popă scump o să iasă din dornnişo­
rul Vasile I».
Câlutii alergau în trap săltîndu-şi coama lungă şi
aspră. Livezi largi fugeau în urma câruţei, se roteau
domol în depărtări ; jurul întreg era pace şi linişte, nu­
mai căruta făcea un zgomot necurmat, sunînd a lemn
uscat, a verigi de fier. Nu mai era nici nouă, nici de
curînd reparatâ căruta popii din Văleni. Durăitul ei
răsuna în pădurile ce începeau să se ivească înaintea
lor ca o cădere necurmată de ape.
Lui Vasile îi plăcea vuietul acesta săc, căci începuse
să-şi repete în gînd predica. Se emoţiona însă în grabă
şi spunea cuvintele destul de tare, în vreme ce simţea
şi gesturile ce trebuia să le facă. De atîtea ori a auzit
în seminar această poruncă de căpetenie: «Preotul să
nu se gîndească niciodată la el cînd propovăduieşte
cuvîntul Domnului. Nu predică să-şi arate talentul, ci
să înveţe şi să îndrepteze pe altii,. Vai, dar era o po­
runcă prea grea pentru un cleric tînăr. Vasile Mură­
şanu gusta înainte plăcerile succesului. Era întîia lui vor­
bire în faţa poporenilor, şi cine ar putea să spună că,
făcîndu-şi debutul oratoric, nu s-a admirat pe sine în­
suşi ?
Simţindu-şi părinţii, casa lor aproape, convingîndu-se
că-n el sălâşluieşte o forţă nu de toate zilele, după cum
putea vedea din avîntul cu care îşi repetase predica,
Vasile Murăşanu simţea cum îi creşte o nouă putere în
suflet. Cuteza acum să se gîndească liniştit şi la visul
lui, şi la baia «Arhanghelii», şi la notarul Rodean, şi
chiar la Elenuta. Începu numaidecît să-şi ţină o lecţie
însufleţitâ de filosofie foarte optimistă. Se convingea,
cu mare uşurinţă, că adevărata valoare a unui om nu
'stă în avere, nici în poziţia socială ce-o ocupă, ci în el
însuşi. Cît preţuiesc cunoştinţele, cultura, lupta noastră
[39]
Arbangbelii
39
pentru ideal, atîta sîntem. Poate, mai ales, cît preţuiesc
simţimintele noastre. Şi, după cîte îşi dădea sama acum,
fondul lui sufletesc nu era de dispreţuit. Dimpotrivă!
Se simţea gata să se măsoare cu orişicine, cu atît mai
mult cu notarul Rodean, faţă de care, de altfel, avea o
repulsiune instinctivă chiar cînd era in dispoziţia cea
mai bună.
Vedea deci mai puţin ingrozitoare prăpastia ce-o
săpase intre el şi Elenuta baia «Arhanghelii». Şi se putea,
foarte uşor se putea, ca şi popa Murăşanu să afle aur
la vreuna din băile mai mici, unde era părtaş. Şi tot
aşa de uşor se putea ca la «Arhanghelii- să sâce aurul,
cum s-a întîmplat În atîtea alte băi. Da, roata norocu­
lui se schimbă aşa de des!
Trecu un lung răstimp pînă ce Vasile Murăşanu se
trezi din contemplările lui luminoase. Soarele se ridi­
case binişor şi nu mai era frig. Clericul îşi lepădă pal­
tonul de iarnă. Dar sluga băgă de sarnă, Îşi Întoarse
capul peste umăr şi-i zise:
- Nu-l dezbrăca! Intrăm numaidecît În pădure.
Părintele mi-a spus să te Îmbraci bine, să nu râceşti.
- N-ai teamă, Ierotei, sfîntul soare-i pe râzoare,
răspunse Vasile c-o bucurie copilărească.
Văzduhul era senin, limpede ca lacrăma, şi ochiul
de argint al soarelui rîdea din înălţimi, amestecindu-şi
În toată clipa perdelele jucâuşe, subţiri şi fine. Dar, în
faţă, pădurea se tot apropia, valea se strîmta mereu,
şi deodată se simţi un miros tare, aspru, de umezeală,
de verdeaţă şi de umbră, mirosul de primăvară al pă­
durilor. Drumul de ţară intră în pădurea de fagi şi
Începu deodată să urce. Ierotei sări de pe capră şi, la
o cîrnitură, opri căluşeii.
- Să mai răsufle, domnişorule, să-şi ieie duh, săracii.
Păşind larg, legănat, trecu Înaintea cailor, Îi trase
de urechile păroase, lungi, şi numaidecît căluşeii îşi
scuturară trupurile Într-un răsunător picurat de clo­
potei.
[40]
40
Arbangbelii
- Eu de-acum merg pe Ungă cai, zise iar Ierotei,
dar dumneata să-ţi iai haina cea groasă. Răsuflul pă­
durilor e umed, adaose, fluierînd cailor.
Caruta porni, in pasul cailor acum, şi clericul se con­
vinse repede că Ierotei spusese adevărul. Îmbrăcă din
nou paltonul. Adieri răcoroase se prelingeau, şi de o
parte, şi de alta, din pădure, ca nişte ape subţiri nevă­
zute. Ca nişte columne albe, rotunde, puternice, se înăl­
ţau fagii bătrîni pe coastele tepişe de amîndouă părţile
drumului. Creştetul lor se zărea departe în mulţimi;
erau fagi aproape drepţi ca brazii, fără crengi, numai
deasupra cu o coroană puternică. Soarele le lumina creş­
tetele, pe alocuri, lumina punea pete mari, albe, şi mai
în jos, pe trunchi, dar drumul era umbrit şi umed. Că­
luşeii vînjoşi păşeau mărunt şi repede, in răstimp uri
sforăiau pe nări, aburi deşi începură să se desprindă din
trupurile lor. Clericul sări din căruţă.
Ei, dumneata puteai să rămîi, zise Ierotei.
- E bine pe jos, Ierotei, se mai dezmortesc oasele.
- Asta încă e adevărat, domnişorule. E şi frumos
drumul ăsta. Pagubă că sînt urcuşuri aşa de grele.
- Vor duce ei cumva căruta goală pînă în Deleni,
zise Vasile.
- Caii noştri? Oho, de ei nu mă doare pe mine
capul! Dar, zic, cînd trec pe-aici cară încărcate cu po­
vară. Ce chin pe bieţii boi, numai ei şi Dumnezeu ştiu.
- Ce să facem, Ierotei, dacă n-avem drum-de-fier?
- Cu drăcii de elea nici nu m-aş încurca eu! Dar
creştinul să-şi aducă aminte că şi dobitocul are-un su­
flet. Să nu pună prea multă povară. Însă negutâtorii n-au
nici o durere pentru bietele vite.
Ierotei spuse cuvintele cu multă durere, ca şi cînd
ar fi vorbit de-o mare ticăloşie omenească.
Vasile era vesel, se simţea uşor, aerul parfumat, ră­
suflul pădurii îi umpleau pieptul, ca o băutură întâ­
ritoare.
- Să aibă şi vitele suflet, Ierotei ? îl întrebă zimbind.
[41]
Arbangbelii
Sluga se opri o clipă, il privi stăruitor şi, pornind din
nou cu paşii lui legănati, incepu: .
- Cum să n-aiba, Doamne sfinte, cum să n-aibă ? !
D-apoi n-ai auzit dumneata niciodată cum mugeşte vaca,
cum rage viţelul; n-ai văzut cum se gudură cînele cînd
îşi vede stăpînul? Fac aşa pentru că au şi ele un suflet,
dornnişorule Vasile. Numai două dobitoace cred eu că
n-au suflet.
El tâcu, îşi scoase din şerpar o cârţulie toată flendere
şi, după ce o privi puţin, o puse inapoi.
Care dobitoace? întrebă clericul.
Porcul şi bivolul, răspunse fără şovăire Ierotei.
Porcul şi bivolul?
Aşa. Porcul mîncă, mînca, rnîncă ! Bivolul se uita
prost cu ochii lui. Gîndeşti că-s nişte găluşte de glod
ochii bivolului.
Vasile Murăşanu rîse din toată inima. Câruta hodoro­
gea puţin, cum mergeau caii la pas, şi rîsul clericului
răsună pînă departe în păduri.
Ierotei nu mai zise nimic. Mergea cu capul plecat, nu­
mai cîteodată îşi ridica ochii şi privea pădurea de fag.
Tăcea şi Vasile şi înainta cu plăcere pe drumul pielos.
Pasările ciripeau pe creştetele Iagilor, vreo mierlă fluiera
în vreun luminiş.
Merseră mult aşa, sluga Înainte, stăpînul cel tînăr in
urma lui, cînd deodată Ierotei se întoarse şi arătă cleri­
cului o faţă deznădăjduită.
- O vezi? întrebă el şi porni din nou.
Vasile Murăşanu se apropie de slugă j mergea alăturea
de el.
Ce să văd?
- Pădurea asta ! o.ftă Ierotei.
- Şi ce-i cu ea ? întrebă clericul.
Dar oricît s-a chinuit să scoată o vorbă nouă din gura
slugii, a fost în zadar, şi Vasile Murăşanu încerca să ghi­
cească ce-a vrut să spună Ierotei, îl văzu că se apropie
mai tare de cai şi din cînd în cînd îi mîngîia, îi netezea
cu palma lui aspră pe şolduri. Pădurea creştea în jurul
[42]
42
Arhanghdii
----------------------------------------
lor tot mai puternică, tot mai uriaşă parcă. Nu se zăreau
decît cîteodată luminişuri, pete vinete de cer, deasupra.
Creştet ele, coroanele se atingeau, dar jos pădurea era
rară, pînă departe se vedeau columnele acestea albe,
lucii, prăpăstioase, care pe alocuri păreau înşiruite ca
nişte enorme fâciii. Coastele muntelui, cu cît urcau, erau
tot mai prăpăstioase, dar pădurea albă de fagi părea că
împrumută o siguranţă neclintită acestor povîrnişuri
primejdioase. Pace şi încredere adîncă se strecurau din
sînul acestui codru puternic, neclintit, bătrîn. Cum mer­
gea pe cărăruşa pieloasă, care şerpuia alăturea cu dru­
mul de ţară, clericul Îşi aduse aminte că, de cîte ori venea
cu sufletul zbuciumat de-acasă, după vacanţa de vară,
la începutul anului şcolar, se liniştea, se împăca cu soarta
trecînd prin pădurea aceasta. Totdeauna i-a fost grea
despărţirea; totdeauna, cu apropierea lui Întîi septem­
brie, simţea o răceală, o repulsiune instinctivă faţă de
şcoală; şi, elev mare, în a şaptea şi a opta clasă de liceu,
nu-şi putea stăpîni lacrămile, spre ruşinea lui, cînd săruta
mîna părinţilor. Tot drumul pînă în pădurea. asta se
simţea nenorocit, ca, şi cînd s-ar fi dus la locui de pier­
zare. Tăcea şi-şi Îngreuna sufletul cu suspine. Numai
cînd Întra În pădurea asta, de care se mira mereu, ne­
înţelegînd pentru ce, simţea cum se linişteşte încet-încet,
cum i se răresc suspinele, cum i se limpezesc gîndurile,
cum îi cresc hotărîrile in suflet. Deşi nu era aici, subt
umbra creştetelor înalte, decît linişte, pace, mai ales
tăcere, totuşi Vasile Murâşanu avea impresia, de cîte ori
trecea pe drumul ăsta, că bea dintr-un izvor plin de viaţ:î
şi de putere. Senzaţia aceasta îl urmărea pe drum pînă
la şcoală, chiar zile întregi. El ştia acum demult că din
Văleni pînă În oraşul În care Îşi făcea educaţia avea să
se adape nesmintit din izvorul acela minunat. îi părea
de multe ori că, la mijlocul drumului, îl aşteaptă un
prieten nevăzut, care-i dă voinţă şi putere. Nu-şi putea
da sama cum se făcea schimbarea aceea în el, atît ştia
că, intrînd În umbra şi mireasma pădurii, privea cu ochii
mari, neclintiţi, aproape hipnotiza ţi, albele, Înaltele co-
[43]
Arhangbelii
43
&L
lumne, care vijnau încet din coroanele depart�te. Dar
cînd drumul se lumina, el se simtea alt om ŞH veneau
surisuri pe buze şi În inima cîntece.
Cînd venea de-acasă, din vîrful dealului drumul cobora
în serpentine largi, ca nişte cingători uriaşe, şi nu ţinea
mai mult de-o jumatate de ceas. Nici nu-şi putea da
sama cum trecea timpul: n-ar fi ştiut niciodată să
spuna de-a ţinut drumul prin padure un ceas ori zece.
Nu încerca aceleaşi simţiminte însă cînd se reîntorcea
de Ia şcoala acasă. Atunci sufletul îi era plin de lumina,
şi el salta pe lîng-i cai, culegea flori cu miros tare, aspru
de pe marginea drumului. Ori ca nu avea lipsă de nici o
mîngîiere acum, ori că nu lua în samă pe acel prieten
nevazut care-I aştepta în fiecare an în acelaşi loc.
Vasile Murăşanu, gîndindu-se la toate acestea, simţi
o dragoste adîncă, o recuooştinţă faţă de pădurea asta,
decît care mai frumoasa nu vazuse aha. Fagi cu coaja
albă şi lucie, aprO'lpe ca mestecenii, el nu mai întîlnise
într-alte păduri, şi nici aşa de drepţi şi aşa de nalţi. O
privea cu duioşie, nesimtind oboseala urcuşurilor, deşi
venea demult pe jos. «Cum trec anii, se gîndea clericul.
Iată, mai am doua luni şi termin cu şcoala, am isprăvit
cu drumurile. Unde voi fi peste un an, peste doi ?» Deşi
nu-i plăcuse şcoala, cu toate că fusese În toate clasele În
frunte, simţea o vaga parere de rau că acum e pe sfîrşite
cu viaţa de elev. Poate nici nu-i parea rau dupa viaţa
asta, ci dupa anii care nu se vor mai Întoarce niciodata.
Căruta coti, întra într-o noua serpentină, cînd, Îna­
poia lor, se auzi deodată: «Cu-cu, cu-cu, cu-cu». Ierotei
se opri; stătu şi Vasile.
- îl aud Întîia oara în anul acesta, dornnişorule, zise
sluga.
- Şi eu, răspunse Vasile.
- Ne cîntă-n dos, asta nu e sărnn bun, zise iar, foarte
convins, Ierotei.
Opri îndată caii, cerceta cu de-amanuntul căruta. Cle­
ricul privi În direcţia de unde cîntase cucul. Erau sus
acum, aproape de creştetul muntelui; jos se Întindea ca
[44]
Arbangbelii
o nesfîrşită pînză vineţie, lucie, care se boltea pe alocuri
şi iarăşi se încovoia. Pînza asta o formau creştetele fa­
gilor înrnuguriti, în care se reflecta lumina limpede a
soarelui de primăvară.
- Din partea cărutei cred că nu putem păţi nimic,
spuse Ierotei după ce o cercetă la toate încheieturile, la
roate, cuiele din osii.
- Ce să păţim? întrebă surprins clericul, care nici
nu băgase de samă ce făcuse sluga.
- Ne-a cîntat cucul în dos, explică Ierotei, ăsta nu-i
sărnn bun. Am gîndit să nu păţim ceva pe drum. Dar
la căruţă nu e stricat nimic.
El îndemnă cu glas domol caii şi porniră.
- De-acum ieşim la lumină, zise iar sluga. Pasărea
putea să tacă !
- Dar nu e nimic, Ierotei, zise Vasile, iac-o vorbă
rămasă între oameni.
- O vorbă cu temei, dornnişorule. Eu spun ce ştiu.
Dumneata-l ştii pe Gheorghe Tunsu ?
îl ştiu.
Dvacum pe ăla nu-l vei mai vedea.
A murit?
L-a omorît baia de la «Arhanghelii», răspunse Iero­
tei c-o uşoară tremurare în glas.
- Cînd l-a omorît ? întrebă Vasile, înfiorat puţin de
numele acesta.
- Vor fi trei săptămîni.
- Dar bine, pe-atunci nu cÎntase cucul, zise Vasile,
cercînd să zîmbească.
- Nu, dar anul trecut, cînd l-a auzit mai întîi, i-a
cîntat din dos. Va fi fost pe vremea asta! N-a trecut
anul, şi l-a înghiţit pămîntul.
- Omul poate muri În toată clipa, zise clericul. Viaţa
noastră e În mîna Celui-de-Sus.
- Adevărat, şopti Ierotei, făcîndu-şi cruce şi lăsînd
să se audă un: «Doamne» prelung. (El crezu că Vasile
întăreşte cele spuse de el.) «Arghanghelii» omoară mulţi
oameni, începu sluga. Băieşii spun c-or da de aur tot
mai mult pentru asta. Dar eu zic că nu-isămn bun.
[45]
Arhanghelii
- Au mai fost omorîţi şi alţii? Întrebă Vasile, sim­
ţind cum tristeţea i se aşează pe suflet ca o pînză subţire.
- De �a Anul Nou, Gheorghe Tunsu e al treilea. El
a căzut în vîrtej, că este un vîrtej de parcă te cobori în
iad. Pe Bumbea şi pe Ilieş i-au sfărîmat puşcăturile cu
danamită. A venit comisie, ş-a zis comisia să nu mai lucre
în vîrtej; da' parcă notarului ii pasă de comisie? !
- Au oamenii piatră de măcinat În primăv ara asta?
Întrebă c1ericul.
- Este, este, este destulă. Numa noi nu sîntem cu
noroc. Părintele nu-şi mai ţine pă-rţile pe la băi. A zis
că le mai dă şi dracului.
Vasile Murăşanu tăcu. Se gîndi că-ntr-adevăr tatăl său
n-are noroc la aur. Foarte puţin e tot ce-a cîştigat, dar
bani a dat destui.
Ajunseră În Deleni. Erau numai cîteva case de căr­
bunari aici pe creasta muntelui; casele se ţineau de co­
muna Văleni, Căruţa se opri să răsufle căluşeii, apoi slugă
şi stăpîn se urcară, şi caii porniră În trap mărunt la vale.
Căruţa Începu să răspîndească iarăşi, pînă departe, zgo­
motul, larma a'ceea de lemn uscat ce se izbeşte, se cu­
tremură. Pădurile umpleau dealurile vecine, dar acum
erau păduri de brad, care luminau metalic, de-un verde­
întunecat. Drumul Însă trecea tot mai departe de păduri,
era mai uscat şi mai strimt. Pe culmi, prin rarişti de pă­
duri, se zăreau cele dintii case din Văleni. Case cu fun­
damentul Înalt, de piatră, zidit în lut sau var, închegate
din bîrne de brad, cu pridvoare strîmte, în care suiau
scări ţepişe. Acoperişul la toate era din şindrile, Cele mai
bătrîne păreau, în depărtare, cu totul negre, ca nişte pete
mari de Întunerec, altele aveau păreţii roşcaţi, ca blana
unor capre, după cum lemnul de brad era mai vechi în
zid, ori de mai puţină vreme. La început se zăreau rare,
apoi tot mai dese. După vreo jumătate de ceas caii por­
niră la stînga pe-o cale îngustă, presărată cu bolovani.
îndată, de o parte a drumului, se şi începea o uliţă a
Vălenilor. Patru case una lîngă aha, toate din bîrne de
brad, una singură tencuită şi pe dinafară şi văruită. Apoi
drumul şerpuia iar printre fînaţe şi, după vreun sfert de
[46]
46
Arhangbelii
ceas, se iveau alte case înşirate la marginea drumului. Ca
în orice sat de munte, casele din Văleni erau aIuncate ca
din praştie, unde şi unde, şi astfel satul era foarte lung,
răsfirat pe vale î,n sus într-o depărtare de cinci-şase kilo­
metri încă, Pe lîngă drum îşi rostogolea apele tulburi,
alburii, parcă-ndoite cu creta topită, o vale largă şi re­
pede. Luncile din jurul drumului se tot strîrntau, strivite
parcă de dealurile prăpăstioase, care se tot apropiau,
părînd, pe alocuri, că inchid orice trecere. Păduri man
de brad dormeau pe coastele lor.
De cînd apucară pe calea aceasta prost Îngrijită, pe
care căruţa popii Murăşanu hurduca necurmat, clericul
Vasile auzea larma tipică a Vălenilor, acel «toc-toc, toc­
toc-toc-toc», împreuna c-un huiet ciudat, larma pe care
o făceau şteampurile - piuele de pisat piatră auriferă.
Larma aceasta o prindeau padurile, o repetau, o creş­
teau şi nu se mai putea cunoaşte de unde vine. Piuele
erau aşezate aproape de valea aceea alburie, a carei apă
groasă, tulbure, învîrtea roţile, căz1nd din scocuri largi
de brad, în nişte jilipuri mai mici. La fiecare piuă apa
era condusă din vale pe canale, la unele din depărtări
destul de mari, ca să fie căderea apei puternică. ROţile
aveau dimensiunile celor de la mori mai mici; sulul
gros era îrnpănat cu măsele de lemn, care, rotindu-se,
ridicau 1n fiecare clipă cîte un mai greu, din cele patru,
şase, nouă ori douăsprezece, în vreme ce în fiecare clipă
lăsa cîte unul să izbească în piua afundă, căptuşită cu
blane tari, în care se vărsa piatra auriferă, sfărmată de
ciocane. În paralelogramul acela, pe scocuri subţiri, se
conduceau din jilipuri vine de apă. Fiecare mai avea ţin­
tuit în capătul inferior, c-un cerc de fier, cîte-o uriaşă
măsea de cremene. Înaintea piuăi terenul era �nchis cu
scînduri groase. Covata aceea în formă de paralelogram
avea cîteva găuri, prin care se scurgea necurmat o zeamă
alburie, care apoi se închega, scurgîndu-se apa, În spaţiul
acela Închis. Zeamă de-aceasta Împroşca, iarăşi, de cîte
ori Izbeau În piuă măselele. În spaţiul Închis cirul tot
creştea, se tot închega şi, zbicindu-se, rămînea un nisip
foarte fin. îl prindeau pentru ca să-I spele, să-I aleagă
[47]
Arbangbelii
47
din nou, ca să nu ducă în vale firele de aur ce le mai
ascundea. îl spălau pe petece de pănură, aşezate anume
Într-un scoc aplecat, În care se conducea o şuviţă de apă
din jilip ori din canal. Aurul cel mai mult rămînea Însă
pe fundul piuăi, De aici era scos cu Îngrijire şi spălat
din nou, clătit mai bine-zis, Într-un vas de lemn aproape
triunghiular; tot aşa se prindeau şi firele de aur care
se opreau în pănurile din scoc. Se muiau Într-un vas cu
apă, se storceau bine, apoi, după ct se aşeza conţinutul,
apa din vas o vărsau pe încetul. Toată operaţiunea
aceasta, destul de migăloasâ, se baza pe principiul că ce-Î
mai greu se duce la fund sau că rămîne înapoi, cum se-n­
tîmpla în vasul cel triunghiular, care n-are decît un nume
străin. Pulberea de aur era uscată apoi în .tipsii puse la
foc, ori era prinsă cu mercur. De-aici Încolo era uşor:
în Văleni erau destui care schimbau numaidecit aurul, dar
nici topitoriile statului nu erau departe.
Piuele acestea făceau ziua-noaptea o larmă neîntre­
ruptă. Mai ales unde casele erau mai concentrate ŞI
piuele mai dese.
Clericul Murăşanu cunoştea bine acel «toc-toc» ŞI
toată munca migăloasă a alegerii aurului. Adevărat că
tatăl său nu avea piuă, dar totuşi măcina se de multe ori
pe la al ţii, căci unele se puteau lua şi cu chirie.
Vuietul acesta cunoscut nu-i plăcu, il indispuse, poate
unde-i aduse iar aminte de baia «Arhanghelii», ori,
poate, pentru că tatăl său n-a avut nici un cîştig din
lucrarea băilor, care Îmbogăţea pe mulţi. Piuele care se
auzeau acum nu se puteau zări, căci erau umbrite de
arini deşi, care creşteau de zeci de ani pe marginea văii.
Insă nu peste mult, casele îndesindu-se de o parte şi
de alta a drumului, el putu să vadă sclipind în soarele
primăverii spiţele strălucitoare ale roţilor, auzi izbitu­
rile ciocanelor care mărunţeau piatra, văzu Iurnicînd în
toate părţile, prin curţi, pe sur şoproane, bărbaţi, femei,
copii, cu veşmintele murdărire de apa aceea glodoasă, cu
păIăriile pline de pete albe.
[48]
••
Arbangbelii
Pe drum întîlniră tot mai multe cară Încărcate cu
piatră auriferă. Boii trăgeau din greu În jugurile lucii.
Unii oameni Începură să-i deie bineţe clericului.
Era aici o parte mai concentrată de sat; era şi un birt,
care gemea de lume şi fierbea de cîntece, de chiote. Caii
mergeau În pas.
- O să vie vremi grele peste noi, dornnişor, zise sluga
Ierotei, întorcîndu-şi capul peste umăr şi arătînd cu co­
diriştea biciului spre birt. In Săptămîna Patimilor nu
se cade!
- Vor fi sosit acum de la baie, Ierotei, şi vor fi flă­
mînzi şi setoşi, zise clericul.
- Nu, domnişorule, n-au sosit de la nici o baie. Pe
ăştia pe toţi i-arn văzut petrecîndu-şi aici şi azi-noapte,
cînd am trecut cu căruţa. De joi de la amiazi Îşi petrec.
Ii ştiu eu, sînt toţi băieşi de la «Arhanghelii». Adică, zic
şi eu aşa! Dar mai mult sint hoţi decît băieşi, mai mult
fură decît muncesc.
- Ii rămîne şi notarului destul, bade Ierotei. Ori ţi-e
milă de dumnealui ?
- Nu mi-e milă mie, numai de sfînta dreptate. Ei,
dacă muncesc, capătă bani, mulţi bani, zise Ierotei.
In clipa asta În uşa birtului se ivi un om mijlociu de
stat, uscat ca o scîndură, îmbrăcat în pantaloni şi fără
vestă. Purta o cămaşă vărgată cu verde. De pe treapta
din urmă păru că-I înieptă cineva, şi se rostogoli de
două ori, pînă ce În urmă reuşi să-şi ţină echilibrul În­
tins pe burtă, ca o broască.
- Asta e domnul agheunt, scriitorul din cancelarie,
zise cu satisfacţie Ierotei. A venit pînă pe-aici să adune
zăloage pentru dare. E de două zile În crîşma asta.
- N-a ajuns În loc rău, zise clericul, privind cu dez­
gust la cel care cerca În zadar să se ridice.
- Zic eu că o să vie bătaia lui Dumnezeu peste
. ,
nOl .•••
- Dă-le bici, Ierotei, s-ajungem odată, zise repede
Vasile, văzînd că mulţi se adunară În jurul celui căzut şi
că unii priveau după căruţă.
[49]
Arbanghelii
49
Ierotei le dădu zadarnic bici cailor, caci un bărbat
voinic alerga mîncînd pămîntul în urma căruţei şi-i
ajunse îndată.
Omul se ţinea de leasa căruţei şi păşea cu paşi largi
alăturea. Limba i se încurca, nu prea putea spune nimic
desluşit; Vasile, mai mult din privirile ochilor, înţelese
ce voieşte. îl cunoştea pe român,' era un fin de-al popii.
- Las', bădic-Anton, altădată, acum nu, acum sînt
grăbit, zise Vasile.
- Se po-po-poate ? Un păhar. Nu-numai un păhar.
Vin bun! bîlbîi rornânul.
Ajunseră lîngă căruţă şi alţi trei, doi cu cîte-o sticlă
de-un litru de vin, unul cu o halbă de bere.
Erau toţi beţi morţi, dar se vedea că se silesc să vor­
bească cinstit, cît se poate de cinstit cu feciorul popii,
pe care-l recunoscuseră şi ei de departe. Clericul fu scîr­
bit de beţia lor, de feţele palide de nesomn, de ochii
roşii, dar fu mîngîiat pentru dragostea ce voiau să-i
arate. Luă halba de bere şi o bău.
- Ş-un păhar de vin, zise cu silă unul.
- Nu mai pot. Vă rog acum să mă lăsaţi. Altădată,
bucuros, zise Vasile.
Căruţa apucă înainte, cei patru se prinseră pe după
cap şi începură să cînte:
«Să trăiască ! Să trăiască !
Să trăiască-ntru mulţi ani !»
Peste o jumătate de ceas Vasile Murăşanu ajunse acasă.
IV
Vălenii e un sat cu aproape două mii de suflete, răzle­
ţit de-a lungul văii pe o întindere de şapte kilometri.
Strîmtorat Între munţi, pe valea Îngustă, nu se poate
vedea întreg nici de pe munţii din apropiere, căci valea
coteşte necurmat, şi la fiecare cotitură pare că se
4
[50]
50
Arbangheli)
inchide drumul înainte. Pîlcuri de case cu învelişul de:
şindrilă se zăreau ici şi colo. Înaintînd pe vale, cerul se
vedea numai deasupra creştetului, ca o pînză albastră
lungă, dar Îngustă. Orizontul era mai larg numai în ju­
rul bisericii. Aici se forrnase un fel de bazin, un şes mai
larg; coborînd de pe două văi, se întîlneau aici două pa­
râiaşe : Vălişoara şi Părăul Caprei, două şuvoaie subţiri
de munte, care Însă aveau cădere destul de mare ca să
Învîrtă rotile de la piue. În jurul bisericii erau grămădite
vreo patruzeci de case. Mulţi dintre cei care locuiau aici
se numărau între fruntaşii satului. Spre răsărit se des­
chidea zare mai largă; numai în fund, desernnînd o curbă
uriaşă, întunecată pe cer, se înălţa muntele Vlădenilor,
ca o enormă spinare încovoiatâ. Păduri bătrîne de fag
şi brad înnegreau pe coastele lui. Aici era punctul cel mai
nalt din Vâleni, aproape de o mie patru sute de metri.
Primăvara, culmea muntelui, împâduritâ cu fagi, rămînea
neagră pînă tîrziu. Frunza era Încheiată aici abia la patru
săptămîni după Sfîntul Gheorghe. Spre apus şi miază­
noaptese grămădeau �ntr-uoll lanţ nesfîrşit dealuri ţepi­
şe, care spre vîrf se rotunjeau, părînd uriaşe funduri
de căldări. Spre miazăzi munţii erau puţin mai departe,
valea era mai largă: aici erau fînatele Vălenilor.
Pe unele coaste - şi mai aproape, şi mai departe de
sat - pădurile erau pustiite, numai tufişuri sărace se
înălţau dintre marile grămezi de stînci fărîmate. Coastele
acestea erau acoperite cu bucăţi mari de piatră sură, in­
gălbenită, innegrită de vînturi şi ploi, după cum era
scoasă mai demult sau mai de curînd din băi. Pe alocuri
grămezile de piatră păreau zidite c-o anumită sirnetrte.
Căsuţe cît nişte cuiburi se zăreau, unde şi unde, Împrăş­
tiate printre pietrele risipite, şi oameni furnicau pe sus
Ca nişte pitici. Detunături Înfundate se auzeau În răs­
timpuri din măruntaiele munţilor. Aceleaşi grămezi de
piatră şi aceiaşi muncitori se puteau Întîlni aproape pe
toate coastele din munţii Vălenilor. Pe unele locuri oc­
nele erau mai rare, pe alocuri Însă erau aproape una în­
tr-alta. Guri rotunde, negre, răsuflau mereu răcoarea
umedă pe care o trimiteau necurmat măruntaiele Întu-
[51]
Arhangbelii
51
necate ale pămîntului sfredelit. Dar cele mai multe ocne
erau acoperite de brazi, nu se puteau zări din sat. Altele
iarăşi erau departe, cale de-un ceas, de trei, de la biserică.
Pămîntul se lucra În Văleni În masura neînsemnată.
Locurile reci de munte abia produceau grîu de prima­
vara, OVaZ. Numai prin grădini sămănau oamenii PO­
rumb. Doar preotul şi alte cîteva familii purtau o econo­
mie de proporţii mai mari. în schimb, fînaţe erau des­
tule, nutreţuri se faceau minunate. Un fîn ca strămătura
şi aromat. Cîte-o păreche de boi roşcaţi ieşea aproape
din fiecare curte. Boi Îndesaţi, dar iuţi, ageri de picior,
cu coarne mici, ascuţite. Animalele acestea erau aproape
veşnic in jug, iarna-vara. Piatră auriferă era din belşug
la băi, şi oamenii se sileau sa nu aibă un strop de repaos
piuele.
Aproape nu era casa lînga care să nu fie piua şi gră­
mezi mari de piatra rnăruntită de ciocane. Şapte-opt săp­
tămîni peste iarna piuele amuţeau, Înţepenite în sloiuri
de gheaţă. Cînd iernile erau însă mai domoale, odihna
lor nu ţinea mai mult de-o luna.
Locuitorii din Văleni erau aproape toţi băieşi, De vreo
zece ani, de cînd era aur destul În băi, ei se deprinse­
sera sa cumpere cu bani gata pînă şi zarza vaturile şi
puii de găină. Părăsind economia cîmpului, părea că
şi-au pierdut orice gust de-a ţine o gradina cu verdeţuri,
de-a prasi pasări pe lînga casa. Grăunţe, făină, porc de
Craciun, miel de Paşti, toate se cumpărau din piaţă. Şi
n-a fost totdeauna aşa. Mai demult, cu toata sărăcia pa­
mîntului muntos, sătenii sămănau grîu de primavara,
secară, ţineau vite, oi. Cei mai mulţi, indată ce se despri­
mâvara, ieşeau la munte cu tot avutul; pe moşia lor
avuau improvizate colibe, ocoale. Puteau gunoi cu vitele
pămîntul, fînatele, şi tot adunau toamna în hambare
cît le era destul pe-un an. Dar pe-atunci băile erau slabe.
Abia se lucra mai cu temei În patru. La celelalte mai
mult scurmau decît tăiau în stîncă.
De vreo zece ani Însă aurul se ivi şi Într-o baie şi-n­
tr-alta, sătenii incercară în tot mai multe băi părăsite,
şi cu Încetul economia fu dată' uitarii. Colibele, ocoalele
4*
[52]
52
Arbangbelii
de pe munte se dârăpănară, izbite de vinturi, putrezite
de ploi, şi aşteptau să fie refăcute cine ştie peste cîţi ani.
«Le va veni iarăşi vremea 10L .. », spuneau mulţi bătrîni
din sat, căci în Văleni se cam perindau aceste două epoci:
a aurului şi a economiei. Mai fuseseră timpuri cînd băile
erau îmbelşugate, de pildă cînd zidiseră biserica, mare,
frumoasă Ca o mînă-stire, şi iar urrnară ani cînd trebu­
iau să-şi dreagă plugurile. Aurul se ascundea deodată,
băieşii îl căutau pînă ce mai aveau parale, apoi, cînd
mai rămîneau numai cu casa, se apucau de economie.
Erau, ce-i dreptul, destui care plecau la băi străine, mai
ales În timpurile mai noi, dar mai demult spun bătrînii
că nici un băieş din Văleni nu-şi părăsea satul. Erau şi
de aceia care iarna munceau în băi, vara, la economie.
De vreo zece ani Vălenilor le mersese vestea departe.
Niciodată mai nainte nu se găsise în băile din Văleni
aur aşa de mult ca acum. Cei mai mulţi nici nu mai
credeau că se va isprăvi vreodată. Cizme de lac la bar­
baţi, năframe de mătase la femei erau lucruri de toate
zilele în Văleni.
..
Aproape de biserică era casa parohială, o casă pătrată,
grea, bătrînă, dar încă foarte bine conservata. Inaintea
f�restrelor era grădiniţă de Hori, iar în dosul casei, gră­
dină largă pentru zarzavaturi. Precteasa nu cumpara nici
un fir de morcov ori vreo căpăţînă de ceapa. Popa cre­
dea că astfel va da o pilda şi femeilor din sat, care negli­
jaseră cu totul grădinăritul, Dar femeile nu voiau sa
priceapă.
De cealalta parte a bisericii, spre rasarit, cam o juma­
tate de kilometru de la curtea parohială, se Înalţa o casa
c-un etaj, drăguţă, cochetă, ca o vilă, zidită de curînd.
A vea ferestre mari, cu geamuri largi, luminoase, care,
din trei părţi, priveau dealurile îrnpădurite. Era locuinţa
notarului, trecut la pensie, Iosif Rodean. În curtea lui
larga piuele bateau necurmat vara-iarna, căci erau adă-
[53]
Arbangbelii
53
postite bine, ferite de ger. Între locuinţa Iui şi casa paro­
nială, cam la jumătatea drumului, era primăria. Cele
patru prăvălii de căpetenie din Văleni încă erau aici,
în apropierea celor trei case mai însemnate din sat. Din­
tre prăvălii, trei aveau şi licenţă de crîşmărit.
Cum se apropiau Pastile, piuele băteau asurzitor pre­
tutindenea. Bărbaţi, femei, copii furnicau în toate păr­
ţile, pe drum, prin curţi, pe sub şoproane. Alegătorii de
aur stăteau frînti de şale spălînd, clătărind. Cară încăr­
cate cu piatră scîr ţîiau pe drum. Femei, gătite ca de
sărbătoare, Întrau în prăvălii, tîrguiau, rîdeau mulţu­
mite, fericite, ieşeau vesele, cu traistele sau desagii plini.
Erau femei voinice, cu mînile şi feţele albe, ca la doamne.
lile, albe ca zăpada, fluturau în vînt, luminau în lumina
primăverii. Cîte două sau mai multe se Întîlneau, se
opreau, povesteau, spionîndu-şi mereu îmbrăcămintea.
Să grăbeşti, dragă, făina cea fină e pe isprăvite.
O să mai aducă pînă facem colacii.
Stafide? Stafide încă nu-s, Dar pe mîne aduce.
Voi mai aveţi de măcinat?
Cit spui? Un font? Noi, unul şi jumatate.
Tu te-ai spovedit ? Uf ! şi popa ăsta !
Acestea şi alte frînturi de conversaţii se puteau aUZI
la tot pasul, unde se întîlneau mai multe femei.
Pe cît erau ele de chichite, pe atît de inglodaţi erau
băieşii care se zăreau cînd pe-o uliţă, cînd pe alta, ori pe
cărăruşele dealurilor, venind de la baie. Atît mai aveau
de muncit: pînă în Joia Mare la prînz. Apoi. munca,
pînă după sărbători, coritenea. Ei veneau frînti de greaua
muncă, răspîndind din hainele lor muiate, îngălbenite,
miros de pamînt, un miros ce sămăna a pucioasa, destul
de înăbuşitor. Erau palizi, şi abia apucau să Între Într-un
birt, să răsufle. Birtaşul le aducea în grabă salamă, slă­
nină, brînză şi bere. Nu post ea nimeni În Văleni, doar
În Vinerea Patirnilor. Şi munca lor era grea, dar de cînd
era aur mult în băi, nici cei care nu băiau nu mai voiau
să ştie ce-s posturile.
în aceste ultime zile dinaintea Paştilor, căruţele bir­
taşilor aduceau mereu poveri mari de la oraş. Lazi,
[54]
54
Arbangbelii
butoaie de bere, chiar buţi mari de vin se coborau în
oivnitele adînci ale birturilor. Se bea in \'ăleni bere şi
vin de india calitate. Oamenii erau veseli, bucuroşi de
viaţă, dadeau banul fără să se uite la el.
Clericul Vasile Murăşanu cunoştea din anii trecuti
fierberea aceasta necurmată din Săptămîna Patimilor.
Cum nu avea astîmpăr să ramina in casă, se plimba
pe uliţă, privea la piuele neobosite, răspundea la salu­
tul plin de dragoste al băieşilor. întra in vreo curte la
vreun fin de-al popii, urmărea alt sul migălos al auru­
lui, se apleca şi privea de aproape nisipul de aur.
- Să te facem părtaş şi pe dumneata la vro baie,
domnişorule, ii ziceau unii.
- Noi n-avem noroc la aur, răspundea clericul zim­
bind, in vreme ce nu-şi putea lua ochii de la pulberea
fina, care gîdilă intr-un mod atît de placut pe oricine
o priveşte.
- Părintele nu vrea să-ntâleagă ! Dumnealui nu-i
destul de statornic, tot trece de la o societate la alta.
Trâbâ rabdare la astfel de cîştig, domnişorule.
Vasile Murăşanu ieşea apoi din curte, trecea pe dinain­
tea birturilor, care răspîndeau necurmat o larmă închisă,
înfundată. Vremea era mereu senină, călduţâ ; mugurii
crâpaseră, şi se aşteptau sărbători foarte frumoase. Cle­
ricul sorbea aerul plin dt! miresme şi se simţea nefericit
numai la gîndul că Elenuta nu mai sosea.
De la surorile lui s-a informat, cit ce-a ajuns acasa,
şi se încredinţase câ-ntr-adevâr domnişoara Elenuta
Rodean petrecuse iarna la Viena. Surorile îi povesteau
cu un fel de mîhnire despre fericirea ce va fi simţit-o
fata notarului în oraşul acela mare. Nu o vorbiră cu
nici un cuvint de rau, dar Vasile pricepu din glasul lor
cit regreta ele că nu-s aşa de avute ca Elenuţa. Lor le-a
şi trimis nişte ilustrate cu palate prâpâstioase. Clericul
ţinu neapărat să It: vadă. Privi mult scrisul mărunt al
fetei; inirna-i bătu cu putere şi deveni palid. Acum
vedea pentru india oară litera măruntă a Elenutei, şi
deodată-i veni un gînd ciudat: ii părea că lui nici-
[55]
Arbangbelii
55
odata nu-i va scrie fetiţa asta, care spunea vorbe aşa
de plăcute surioarelor lui.
Cind le înapoie cărţile-poştale, le întreba, c-o voce
schimbata, pe surioare :
Voi ce ziceţi de fata asta?
Noi?
Da.
Se vedu că tu ai o parere despre Elenuta, rîse fata
cea mai mare, Anastasia.
- Se poate ... zîmbi Vasile.
Dar sora cea mai mica, Mărioara, işi puse repede de­
getele cele mari de la mini în cîte o ureche şi începu
sa-şi legene domol palmele, zicînd în aceeaşi vreme:
- Măgarule, măgarule, măgarule !
Clericul se roşi, nu ştiu c..! să creada şi sfîrşi prin a
se minia:
- Cu voi nu poate vorbi omul ceva serios. Cu tine,
Mărioaro, mai ales.
- Şi e vorba de ceva foarte serios, iubite? întreba
�ărioara, privindu-l ştrengăreşte, din nemijlocita apro­
piere.
- Uf, tu eşti nesuferita! zise Vasile, respingînd-o.
- Voi fi, dar tu te gîndeşti în zadar la Elenuta, -
Si deodata începu să se plimbe legănîndu-se prin casă
şi cîntînd :
E prea tîrziu, e prea tîrziu.
Azi sufletul mi-I simt pustiu.
- Se vorbeşte că acum, de sărbători, se va logodi
cu un advocat, zise Anastasia. Dar, adaose îndată, voind
sa-I mingîie, nu e sigur. Nu ştie nime nici cum îl
cheama.
- De pe partea mea, se poate logodi, zise Vasile,
întunecat la faţa.
El se scula, îşi lua pălăria şi ieşi. De atunci nu mai
vorbi cu nimeni despre dornnişoara Rodean. Dar o aş­
tepta in fiecare clipa 'sa soseasca. Poate dt aceea nu
putea rămîne mult într-un loc, ci se plimba mereu
agitat.
[56]
56
Arbangbelii
Acasa însa era liniştit, ca de obicei. Spunea întîm­
plări '<lin seminar, din oraş. Popa Murâşanu era foarte
vesel. Ispravise, aproape, cu spoveditul şi fusesera oa­
meni care îi cinstiserâ şi cîte un galben de zece coroane,
ba tăranul fruntaş Vasile Cornean îi lasase pe strană
un galben dt! douazeci. Nici femeia cea mai saraca nu
i-a dat mai puţin de o coroană pentru spovedit, Adu­
nase parale frumoase, mai nâdăjduia la sârbâtori, la
împârţitul paştilor, şi era vesel cum nu-l vazuse Vasile
demult. Oricît am dispreţui banul în ceasurile mari ale
vieţii, cînd sufletul nostru se înalţa în zboruri negrăite,
totuşi el este cel ce ne da de obicei siguranţa zilei de
azi şi de mîne. Parintele Murăşanu nu era lacom de
averi, dar, cu apropierea sarbatorilor, avusese cheltu­
ieli destule, haine, palarii la fete, la preoteasâ. Erau fe­
tiţele mari, putea sa le sosească vreun oaspe cu intenţii
serioase. Astfel, ramasese aproape fara un ban, pînă ce
începură spovedirile. Acum se simţea iar în siguranţa,
era vesel, şi veselia lui, ca a oricarui om bun de inima,
era contagioasă,
- N-aş avea nimic de zis împotriva acestor bravi
băieşi decît ca sînt prea risipitori, Începu într-o sara
parintele Murăşanu. Oameni paşnici, iubitori de ordine,
care ştiu cinsti pe toată lumea. Oameni buni, de inima.
Dar prea împrăştie aurul. De multe ori îmi fac impre­
sia ca nu li-s destule amîndouă mînile.
- Dar, fara slăbiciunea asta a lor, n-ai fi adunat
nici tu atîţia bani, zise preoteasa zîmbind.
- Dai popii - dai bisericii! rîse parintele. Asta
înca nu i-ar putea saraci vreodata. O spovedanie în­
tr-un an! Dar luxul ce s-a încuibat, şi mai ales petre­
caniile astea turbare, iata ce ma pune pe gînduri. Mai
ales ce fac de-o vreme încoace bâieşii de la «Arhan­
ghelii» e nemaipomenit.
Niciodata nu urî V<usile cu atîta putere numele acesta
ca acum, auzindu-l din gura tatalui sau. Numele acesta
îl simţi acum aproape ca pe-un duşman, ca pe-o fiinţa
vie, pe care o urăşte greu.
[57]
Arha/lghelii
57
- Averea mare ticâloşeşte pe oameni, tată, zise cu
vocea adîncă, ce tremura puţin. Ocna asta e un blastăm
pe sat.
Popa il privi cu mirare, nepricepînd mînia pe care
clericul n-o mai putea ascunde.
- ah, tt prea grăbeşti cu judecata, tinăre, zise pă­
rintele, te prea grăbeşti.
- Nu mă grăbesc, căci oamenii sînt laşi, oamenii
se-nchină idolilor, oamenii sînt nişte ticăloşi îndată ce
îi copleşeşte belşugul.
- Nu toţi, nu toţi, tinâre, se grăbi să răspundă pă­
rintele. Care-i pornit să cadă, cade. Nu toţi! Sînt oa­
meni foarte cinstiţi şi între avuţi.
Vasile nu mai răspunse. C-o mare cută între sprîn­
cene, se ridică de la masă şi ieşi în curte: «Toţi, toţi
se ticăloşesc», repeta mereu, aproape cu voce tare. În
sara aceea simţi cum i se clatina speranţa în reuşita pla­
nunilor sale. El, îndată ce auzi numele «Arhanghelii»,
se gîndi la logodna Elenutei, şi fulgerător 1i veni gîn­
dul: «Dar de va fi şi ea lacomă de măriri deşarte, ca
şi surorile sale? 0, aşa va fi, cu siguranţă», îşi răspunse
într-aceeaşi fulgerare de gînd.
Noaptea abia aţipi, cînd tatăl său veni să-I trezească.
Era vineri spre sîrnbătă şi trebuiau sâ meargă la biserică
să facă slujba înmormîntării, să înconjure biserica. Era
noaptea prohodului lui Hristos.
Vasile se freca ameţit la ochi. Capul îi vîjîia. Privi
aiurit în jurul său. Se trezi cu senzaţia că rătăceşte în­
tr-o nesfîrşită pustietate. In liniştea nopţii auzi cîntecul
de metal al clopotelor, cîntecul clar, plin de durere:
«Vauu-vauu-vau», Clericul sări deodată din pat şi
privi mirat la tatăl său, care stătea naintea lui ca o
sta tuie neagră, puternică, pe care flacăra I uminârii de
ceară, din mina preotului, arunca o lumină frîntă.
- \rezi şi te grăbeşte, Vasile, să-mi cînţi în strană,
zise c-o voce înfiorată părintele Murăşanu,
Nu numai vocea lui era schimbată la acest intii ceas
după miezul nopţii, ci şi faţa, privirile, tinuta, întreaga
[58]
fi
58
Arbangbelii
Jo: ,II
JI' ,
tr
�!
�., I
.,
Î.
,
,\
�'. i I
lui fiinţă era alta. Clericul îl privr nedumerit, căci încă
nu se trezise bine din visul adînc al somnului întîi, şi-i
păru că un străin, un om care aşteaptă de la el ceva ne­
obişnuit, îi stătea nainte. Rămase cu mînile în lungul
trupul ui, ascultînd vaierul undula tor al clopotelor. Pă­
rintele Murăşanu băgă de sarnă că Vasile doarme de
jumătate, se apropie, îi puse mîna dreaptă pe umăr, c-o
nesfîrşită gingăşie, şi-i zise:
- Îmbracă-te. Azi înrnorrnîntărn pe Domnul.
Cuvintele acestea le spuse c-un simţimint adînc; doi
stropi i se iviră în priviri. Toată credinţa tinereţii, a
bărbătiei lui părea că s-a deşteptat în sufletul său c-o
intensitate neobişnuită. În liniştea nopţii, cînd ai lui
dormeau cu toţii în mîngîierile somnului, ale acestui
prieten mai mare, mai puternic, al muritorilor, decît
oricare altul, preotul se simţi cutremurat la glasul clo­
potelor. O căldură nespus de filină, aproape irnaterială,
pornind de la inimă, îi umplu întreaga fiinţă. Un
singur gind avea, un singur simţimînt : «Cît sîntem
noi de nemernici, Doamne, cît sîntem de nemernici !».
Acest oftat îi venea necontenit. Voia să zică: «Cît
m-am depărtat de tine, Doamne, în anii vieţii mele!
Cum nu m-am gindit la tine, cît mi-a fost de puţină
credinţa! Cum te-am uitat !» îi părea că undeva foarte
aproape, deasupra sa, în jurul său, e însuşi Dumnezeu
de faţă, şi simţea cum i se topeşte întreagă fiinţa în
căldura aceea nespus de fină ce-I inunda.
Ceea ce observă Vasile nu era o părere, era adevărat.
Înaintea lui nu mai stătea chipul de toate zilele al
tatălui său, ci alt om, cu mult mai depărtat dt mizeriile
pămîntului, era chipul de apostol pe care aproape toţi
oamenii îl îmbracă în unele clipe ale vieţii.
- Îndată, numaidecît sînt gata, tată, zise cutremurat
Vasile, simţind căldura binecuvîntatei mîni părinteşti
cum i se strecoară de pe umăr în trupul întreg.
- Dar vezi să-mi cînţi frumos, pe podobie, să nu-mi
scurtezi, cum v-aţi obişnuit voi, tinârii, Să cîntaţi toate
stih urile.
[59]
Arbangbelii
59
- Da, tacă, n-o să lăsăm nImIC afară, răspunse in-
sufleţit Vasile. .
Agitaţia care stăpînea sufletul popii părea că trecuse
şi-ntr-al lui. Îmbrăcîndu-se la repezeală, îşi zicea: «Ce
prostie să mă rulbur pentru o ocnă, pentru o fată! Ce
nimicuri sint toate acestea inaintea celui veşnic, care
aşteaptă să-i slujim lui.. Nu pricepuse nicicînd aşa de
bine, nu văzuse aşa de limpede ca acum adevărul in­
văţă.turilor care i se propuneau în seminar. Cit i se
părură de reci de multe ori, şi cît de calde, cît de inalte
le vedea acuma !
Avuse suferinţe cumplite de cîteva zile, gîndindu-se
că Elenuta se va logodi la Paşti, dar mai ales convingîn­
du-se că şi ea e tot aşa iubitoare de deşertâciunile mă­
ririi lumeşti ca şi surorile sale; răni adînci ii sfredeleau
fiinţa lui întreagă, Şi iată acum, la gindul că în noaptea
asta va sluji lui Dumnezeu, cum se închiseră toate rănile
acelea, cum Începu să �e gîndească, cu mul tă bunâvoinră,
chiar la Elenuta ! Incepuse 1$-0 dispreţuiască, şi [ată,
acum o voce lăuntrică îi spunea: «Şi ea e a lui Dum­
nezeu, ca şi tine. Pentru ce o dispreţuieşti? Dacă tu
poţi să ai gînduri bune, ea nu va putea ?»
Clopotul chema mereu cu vai ere prelungi, sonore.
Preotul deschise încet uşa, să nu trezească pe nimeni.
Cîntecul se auzea acum şi mai limpede, şi mai curat.
Ieşiră amîndoi în curte, fără să mai vorbească. Pe drum
se auzeau voci încete, care aveau un fel de foşnet parcă.
Creştinii veneau la prohodul Domnului. Aerul era ră­
coros, foarte subţire. Ca intr-o ceaţă abia zărită clipeau
stelele in tnăJţimi. Pădurile de brazi păreau că se leagănă
in întunerec şi că ,înseşi ele trimit acel vaier, cu undulâri
prelungi, pe care-I prindeau de la clopote. Ferestrele
turnului erau luminate: se vedeau înăuntru jumătăţi
de oameni, trunchiuri negre, care făceau cu braţele
mişcări neînţelese: erau clopotarul şi alţi doi creştini.
Cu luminita de ceară în mină, preotul Murăşanu intră
in curtea bisericii, ii lumină şi lui Vasile să nu se îrn­
piedece de pragul înalt, apoi, zicînd mereu «Bună-
[60]
60
Arhanghdii
dimineaţa! bună-dimineaţa !» trecu printre pîlcurile de
bărbaţi, de femei, care aşteptau să între părintele.
În uşa bisericii stinse luminita. Făcu o închinăciune
adîncă, cum nu avea datina să facă decît foarte rar,
la slujbele de sara ori de noaptea, ziua aproape nici­
odată, şi întră in biserică. Catapeteasma strălucea in
lumină, icoanele sfinţilor, in patru şire, păreau că aş­
teaptă. Întreaga biserică era învăluită in lumina aceea
mistică, pe care o poţi vedea numai noaptea, cînd ard,
într-o linişte adincâ, zecile de lumînări de ceară.
Diacul se ridică din strana dreaptă, îşi înclină uşor
capul cârunt şi începu să frunzarească prin cartea
groasă, ale cărei foi erau pătate cu picături de ceară.
Preotul întră în altar, Vasile în stranâ, ltngă diac. Slujba
prohodului începu cu stihirileşi cîntările acelea care pă­
reau necurmate strigăte de durere supraomenească, pline
parcă de-o deznădejde sfîntă, o deznădejde liniştitoare.
Vasile, aplecat asupra cărţii vechi, începu troparul :
«Iosif, cel cu bun chip, de pe lemn luînd preacurat
trupul tău» ... Avea o voce de tenor, care i se supunea
uimitor, un tenor puternic şi totuşi dulce, care făcea
totdeauna să scape vreun oftat din pieptul bărbaţilor şi
lacrămi din ochii femeilor cînd cînta în biserică. Dar în
noaptea asta era parcă nouă intonaţia cuvintelor. Apăsa
prelung pe iCÎt un ,cuv1Înt de durere; vocea lui vibra
parcă lăcrămînd, accentua cu duioşie, cu dulceaţă cu­
vintele prin care Dumnezeu tatăl mîngîia pe Dumnezeu
fiul prin glasul proorocilor; trecea cu uşurinţă, ca în­
tr-o povestire, peste frazele cu mai puţină importanţă.
Diacul bătrîn de Ungă el îl asculta totdeauna cu multă
dragoste; dar în noaptea asta îl privea ca şi cînd ar
fi fost Ungă el un arhanghel, şi, de cîte ori trebuia să
înceapă el stihul alternativ, incurca în tii cîteva cuvinte
neînţelese, cu vocea nazală, pină ce afla şirul unde tre­
buia să înceapă, pe care, de cele mai multe ori, i-l arăta
clericul.
Bărbaţi, femei întrau mereu în biserică, cu pasul acela
tăcut, cu sfiala cu care întră orice om noaptea într-o
biserică. Dar bâieşii din Văleni erau cu totul deosebiţi
[61]
Arbanghelii
61
i'11 prrvire, în purtare, in umblet, cînd intrau in biserică,
de alţi ţărani. Afară de cei vanitoşi şi superficiali, orice
om parcă îşi împrumută altă fizionomie cînd intră în
biserică. Poate fără să ne dăm sama, sufletul nostru
simte deosebirea între biserică şi alte case. Dar băieşii
din Văleni întrau în biserică cu privirile acelea neclin­
tite, cu seriozitatea aceea adîncă şi cu paloarea deosebită
cu care întrau şi în gurile adinci ale ocnelor de aur.
Simţeau parcă prezenţa aceleiaşi puteri şi in clipa cînd
se coborau in măruntaiele pămîntului, şi cînd intrau in
mîndra lor biserică. Veneau mereu, �e strecurau Încet,
pe neobservate, ca şi cînd ar fi fost nişte umbre. îşi
ocupau locurile şi rămîneau neclintiţi. Un nou-venit
aproape totdeauna atrage curiozitatea, cel puţin a celor
din jurul său. Dar in biserica din Văleni, in naia bărba­
ţilor, nimeni nu se clintea după ce-şi lua odată locul.
Erau bărbaţi de statură mijlocie, cu bărbile rase, cu
mustata rătezată scurt, cu capetele tunse. Nu erau graşi
Între ei, erau mai mult uscâţivi, bruneti, cu privirile
fixe. Purtau mînecare albe de bumbac, cămaşă cu guler
negru, sever, pantaloni de lină, pieptare, la care tot
pieptul nu era decît o enormă floare ciudată, întorto­
chiacă, cusută tot cu negru. Cei mai mulţi purtau cizme.
Mulţimea din naia bisericii era tot mai deasă, şi în cu­
rind nu se putea deosebi decît o mare de capete, mai
ales de frunţi.
în tinda femeilor inghesuiala era şi mai mare. Multe
ascultau slujba de la uşa bisericii, de la ferestre. Între
femei nu se putea vedea aceeaşi linişte, aceeaşi neclintire
care stăpînea 1n naia bisericii, între bărbaţi. Ele se mai
spionau din cînd in cînd cu privirile, se mai înghiol­
deau chiar, cercind fiecare să ajungă mai nainte, ori
într-un loc mai bun. Printre năframele scumpe, se ză­
reau şi capete descoperite, pletele fetelor tinere.
Slujba se desfăşura domol şi dureros. în răstimp uri
depărtate părintele Murăşanu citea ectenii scurte din
altar, cărora le râspundea c-un «Doamne miluieşte-ne»,
ori «Amin» diacul. Apoi troparele prohodului începeau
să curgă iarăşi. Era o poezie adîncă, mai mult, era o
[62]
62
Arbangbelii
epopee de durere, de credinţă şi speranţă misterioasă
în cîntările acelea.
Creştinii ascultau cu o evlavie mai mult decît obiş­
nuită. Poate nici nu era evlavie, ci o fluturare în de­
părtâri a gîndului şi a simţirii. Poate unde cîntările
acestea răsunau numai o dată pe an în biserică, Făceau
o impresie atît de adîncă, rpărînd totdeauna nouă.
Un vuiet surd se ridică în biserică la doxologie, cînd
patru bâieşi bătrîni desprinseră praporii din scoabele de
fier. Se începea procesiunea, înconjura rea bisericii. Pe
lîngă luminile care ardeau în biserică, răsări deodată o
steluţă, undeva, în tinda muierilor. Aproape în acelaşi
timp o flâcăruie albă, puţină, se ivi şi între bărbaţi.
Apoi în clipele următoare flacările acestea se înmulţiră,
se îndesiră ca o ploaie de lumini, luminînd chipurile
crestinilor. Oamenii începură să iasă cîte doi, cîte patru.
Clopotele începură să răspîndească iar în liniştea nop­
ţii undulările pline de vaier. Dar acel «vauu-vauu­
vibrător, de mai nainte, era pătruns acum de glasuri de­
osebite. Unele faceau «uî, uî, niî», altele, repede,
«tang-ting-tang, tang-ting-tang». Pădurile păreau acum
ca nu mai ştiu ce glasuri sa prindă, şi le amestecau pe
toate într-un rasunet prelung, îndepărtat.
În jurul bisericii porni încet convoiul. Dar oamenii
erau atît de mulţi, încît de la început era înconjurată
de o ploaie de luminite întreagă biserica. De departe
parea ca flacările acestea albe, lungărete, zvelte, au ca­
zut ca o ploaie din cer şi au ramas cu toatele suspen­
date în aer, la aceeaşi înalţime de la pămînt. Preotul se
oprea pe rînd la răsărit, miazăzi, miazănoapte şi apus
şi citea din «Evangheliile» patimilor. Glasul lui se auzea
departe în liniştea nopţii.
Diacul, ajutat de cîntăreţi, repeta mereu «Sfinte
Dumnezeule» pe glas de �ngropac.june. Vasile nu mai
cînta. Mergea cu capul plecat, cu luminita de ceară în
mînă. Liniştea de vînt era desăvîrşită. Clericul, cu
totul pătruns de misterul nopţii acesteia, nici nu băga
de samă ca un băieş, trecînd pe lingă el, îi stinse cu
mîneca albă luminiţa. Imbulzeala era foarte mare.
[63]
Arhallghelii
63
- Pofteşte ş-o aprinde de la mine, ZIse o voce dulce,
arginţie, lîngă el.
Clericul privi la dreapta şi văzu, uimit, pe domni­
şoara Elenuţa, Ea era ascunsă aproape cu totul Într-un
palton lung. Dar luminita pe care o ţinea in mină Îi
lumina faţa gingaşă, senină, aibă, ii lumina mai ales
ochii, care ardeau sub sprîncenele dese. Nici nu crezu
intii că-i Elenuta, după cum, mai nainte, abia recunos­
cuse pe tatăl său.
- Te rog aprinde-ţi luminita, s-a stins, zise din nou
c-o voce cîntătoare fata, mergînd alăturea de el.
Clericul fu atît de mişcat, încît nu ştia ce să facă,
nu ştia cum să-şi aprindă luminiţa.
Elenuţa i-o luă, i-o aprinse la lurniniţa ei şi i-o dădu.
- Dumneata ... dumneata ... începu să bîIbîie Vasile,
dar foarte incet, aşa că numai el se auzea.
- Grijeşte, că iar ţi-o sting, zise fata, văzînd că
Vasile n-are nici o grijă de lumînare.
- Dumneata eşti acasă? reuşi să Întrebe clericul.
- Da. Am sosit joi sara. Eraţi chiar pe sfîrşite cu
slujba în biserică, răspunse fata, care nu se mai depărta
de H:ngă Vasile, ci, mergea alăturea de el.
- Nu v-am văzut. Da, nu v-am văzut, zise iar cleri­
cui, of tind din adinc.
Fata ÎI privi o clipă În reflexul lumînârii de ceară.
Era foarte palid, dar mai frumos ca orişicînd.
- Nu m-ai putut vedea, zise fata. Ieri, toată ziua,
n-am ieşit din casă, m-am simţit foarte obosită.
Tăcu, îşi drese cu mîna stîngă o cută la haină, ori
a fost mai mult o mişcare instinctivă, cum fac toate
femeile cînd simt ceva deosebit, ce nu pot spune, ori
cînd aşteaptă ca altul să continue firul conversaţiei. Dar
clericul nu zicea nimic. O privea cu ochii mari, întrebă­
tori, o privea necontenit.
- La înmormîntare am ţinut să vin nesmintit, TOţi
s-au impotrivit, dar mie imi place. Slujba asta de noapte
a lăsat totdeauna o impresie adîncă asupra mea, zise
Elenuta. Apoi adaose indată c-o voce schimbată, mai
[64]
64
Arbangbelii
joasă, mai tremurătoare : Dumneata al cîntat aşa de
frumos, aşa de frumos!
Vasile nu-i răspunse, ci o privi numai cu aceeaşi pri­
vire fixă, arzătoare, de somnambul parcă.
Părintele Murâşanu se opri şi citi cea din urmă
«Evanghelie». O Poarte din oameni mai întrarâ in bi­
serică, alţii se grabeau spre poarta din curtea bisericii.
Începea să se reverse de ziuă.
- La revedere, domnule Murâşanu, zise Elenuţa,
voind şi ea să plece.
- La revedere, domnişoară, zise cu vocea stinsă
clericul.
Răm1i mult acasă? il întrebă din nou.
- Pînă in duminica Tomii, domnişoară.
- Eu de-acum am isprăvit cu şcoala, zise fata, şi
mai rămase, lea şi cînd ar fi aşteptat ceva.
Dar clericul nu-i putu spune decît un prelung:
- Aşaa?
Fata se pierdu în mulţime, Vasile Murăşanu intră in
biserică, unde slujba se continuă cu utrenia şi liturghia,
pînâ cînd afară se făcu ziuă albă.
V
De cînd preoţea părintele Murăşanu in Văleni, mCI
Într-un an nu i-a rămas biserica plină de credincioşi, în
sîmbăta Paştilor, pînă la sfîrşitul liturghiei. A treia
parte din creştinii care încon jurară biserica mai întrară
şi acum, dar cu cît se lumina afară, tot mai mulţi se
strecurau pe uşă. Cind se cînta priceasna abia mai erau
în biserică vreo douăzeci de bărbaţi şi cîteva femei care
aveau să se împărtăşească. Ceilalţi ieşiseră zoriţi, apu­
caseră veseli, sprinteni pe drumul către orăşelul din
apropiere. În sîmbăta Paştilor era aici o piaţă foarte
bine cercetată. Cîrduri intregi de miei aduceau ţăranii
din satele vecine; găini, raţe, pui cîrîiau, gîgîiau, piu-
[65]
Arhallghtlii
"
, :.
iau, cu yicioarele legate, pe două uliţi largi, de .arnîn­
două părţile. Orăşencele se grăbeau să cumpere cît se
poate de dimineaţă in Sîmbăta Mare, pînă nu începeau
să sosească băieşii din Văleni şi din alte două sate cu
ocne de aur. Oamenii aceştia nu prea obişnuiau să se
tîrguie: dădeau banii c-un fel de satisfacţie, c-un fel
de fală, (i numaidecît ridica:u preţul tuturor articolelor
de vînzare.
În sîmbăta Paştilor din anul acesta drumul ingust,
pietros, care ducea din Văleni la orăşelul vecin, era plin
de bărbaţi şi de femei în haine de sărbătoare. Ziua era
senină, şi in lumina soarelui rnînecârile bărbaţilor, iile
femeilor păreau de zăpadă. Şiragul alb undula pe drum,
în răstimpurise ferea deoparte, lăsînd să treacă vreo
trăsură zbîrniitoare. Cei mai mulţi mergeau pe jos, caci
ajungeau într-un ceas. Era aproape numai o plimbare
pînă la oraş. Apoi soarele zbicise bine drumul, căra rile
de munte, şi eran poteci pe care se putea ajunge şi în­
tr-o jumatate de ceas.
Bărbaţii purtau pălării mici, rotunde, înconjurate de
şnururi galbene rotunde, din fire aurite, care păreau
şerpi subţiri de aur încolăciţi de trei ori în jurul pălă­
riilor negre. Cizmele lăcuite străluceau ca nişte feţe de
oglinzi negre în reflectările soarelui. Femeile purtau
lungi şi grele năframe, de mătase cele mai multe, ghete
cu tocuri înalte, ca şi doamnele de la oraş. Printre ele
se zăreau, unde şi unde, pletele castan ii ori negre ale
fttelor. Feciorii mergeau cîte doi, cîte patru, prinşi pe
dupa cap, cîntînd domol ori povestind veseli. In râs­
timpuri se opreau, pe cîteva clipe, grupuri mici, poves­
teau aprins, gesticulînd nervos, ca şi cînd ar fi vrut să
se convingă unii pe alţii despre un lucru foarte impor­
tant.
Abia cînd soarele era sus începură să se impuţineze
oamenii pe drum. Cei mai mulţi ajunseră în piaţă, spre
marea bucurie a vînzâtorilor. Vreo douăzeci de băieşi
din Văleni înconjurarâ un cîrd de miei.
- Ce cereţi pe ei? întrebă unul pe ţăranii care stă­
teau răzimati în bîte.
5 OpE'rE' , vot. 7
[66]
66
Arbanghelii
- Pe toţi? făcu uimit un ţăran roşcovan, înalt ŞI
puternic, cu mustata stufoasă.
Pe toţi!
Două sute de zloţi, răspunse roşcovanul.·
Sînt ai dumitale? Întrebă altul dintre băieşi:
Ai mei şi alor doi tovarăşi.
Cîţi miei sînt?
. �iI!ciz�ci. Patru zloţi mielul. Nu-s scumpi. Sînt
graşi ŞI nnerr,
Băieşul care vorbi mai întîi privi o clipă la ceilalţi,
scoase apoi o pungă şi numără mustâciosului cele două
sute.
- Fire-ai tu al dracului, Petre! zise alt băieş, satis­
făcut, mîndru parcă.
- Ce să mai alergăm atîta? Noi sîntem aici două­
zeci, cinci ortaci aflăm Îndată, şi ne vine pe fiecare doi
miei, adică opt zloţi. N-am făcut bine? Întrebă el is­
prăvind cu număratul.
- Aşa, putem să ne odihnim Într-o berărie undeva.
zise alt băieş. Mie nu-mi place să cumpăr nimic.
Cei mai mulţi porniră spre berăria din apropiere.
Nu rămînem mult, să nu se încingă cumva vrun
chef, să ne-apuce Pastile aici, zise unul întrînd.
- Ţi-e frică de popa, ţi-e fr.jcăde spovadă! rîseră
ceilalţi. Trăbă că te-a pus la greu canon părintele ...
În birtul în care întrară nu erau cei dintîi. Erau nu­
mai ceasurile zece, dar sala era plină de consumatori, de
larmă, de nouri de fum. Erau aproape numai bărbaţi
pîn-acum. Femeile aveau mai multe de cumpărat. Ele
umpleau prâvâliile, şatrele din piaţă, alegeau mereu,
cumpărau, pacheţelele se ingrămădeau tot mai multe în
traiste sau dăsagi.
Calfele, stăpînii din prăvălii, ucenicii chiar, deose­
beau numaidecît, prin mulţime, pe femeile, pe fetele
din Văleni, le pofteau nainte, vorbeau cu ele surîzînd,
închinîndu-se la fiecare clipă naintea lor, ca şi cînd ar
fi fost doamne de frunte din oraş. Zimbetele, vorbele lor
pline de măguliri nu-şi greşea� ţinta: femeil� din yă,:
leni alegeau lucrurile cele mal scumpe, le plateau fara
[67]
Arhanghelii
67
mei O incercare de a mai scanta din preţ. Cele mai
multe umblau cu banii fără nici o sfială, ca şi bărbaţii
lor; altele, care ajunseseră de mai puţină vreme la
creangă verde, desfăceau biletele de zece, de douăzeci,
mai mari chiar, c-un {tI de teamă, de sfială. Pe feţele
lor, însă, indată ce dădeau banul, se întipârea un zim­
bet de covîrşitoare satisfactie : ştiau că vor avea de-a­
-cum lucruri scumpe, de-acelaşi preţ cu celela! te femei
din sat. Calfele, stăpînii prăvăliilor le petreceau cu
vorbe măgulitoare pe cele ce ieşeau, pe unele le petre­
ceau chiar pînă la uşă, făcîndu-le loc prin mulţime.
Chiar şi .ucenicii nu uitau să le zică:
- Sărbători fericite poftim.
Multe femei şi fete tîrguiau pe la şatrele din piata,
Slovacii, care poartă negoţul acesta ambulant prin Ar­
deal, desfăceau vrafuri întregi de stofe, de pînză de in,
de năframe, de ciorapi, cu cea mai mare grabă naintea
femeilor din Văleni. în răstimpuri strigau la alte femei
sâtence, care se ,îmbulzeau de dinapoi:
- Ce pofteşti dumneata?
Femeia arăta cu mîna o cîrpă de bumbac, ori alt­
ceva, dar neguţătorul nu o mai lua în samă, ci con­
tinua să laude, mai departe, calitatea articolelor pe
care le pipăiau femeile din Văleni.
Pe una din cele două străzi unde piuiau puii şi gî­
gîiau ratele se născu deodată o mare învălmăşeală. Oa­
menii alergau tot mai mulţi spre o cotitură a uliţii unde
mulţimea era grărnâdită.
Doi sergenti de stradă grăbiră să facă ordine şi abia
putură să descaiere două femei. Erau o ţărancă din
Văleni şi soţia unui birtaş de aici. In vuietul pieţei abia
se putea desluşi ceea ce strigau deodată aceste două fe­
mei Înverşunate.
Birtăşita avea nevoie de multe părechi de pui pentru
sărbători; cumpărase de dimineaţă, dar acelora trebui
să le taie gitul îndată. A vea oaspeţi mulţi. Veni, în
fugă, să cumpere alţii. Chiar dădu pe cîce-o păreche cîte
un zlot şi treizeci, voia să cumpere treizeci de părechi
de pui. Se mai ciorovăia cu târancele pentru cinci. bani
[68]
68
Arbangbeli;
la păreche. Atunci, din mulţimea care privea, se des­
prinse o femeie uscătivă, brunetă, trecu înaintea crîş­
mărirei şi zise, privind tărancele şi dîndu-le îndată
arvună:
- I-am cumpărat eu pe toţi, cu doi zloţi părechea,
Crîşrnârita îi zise veninoasâ :
- Ce să faci dumneata cu atîţia pui?
- Treaba mea! răspunse femeia. O să trimit îndată
dupa ei, adaose apoi, privind spre ţărance, şi voi să
plece.
Dar orăşan ca se învineţi ca pruna.
- Se vede că eşti o proastă de pe sate! Zvîrli banii
numai de fală.
- Am de unde, răspunse cu linişte femeia.
- Ai în oraş, dar acasă mînei malai, mînei mălai şi
ceapă şi-ţi pute casa! şuieră ca o furie birtâşita. La­
să-mi puii, adaose făcînd un pas spre ea.
Dar femeia începu să numere liniştită banii.
- Acuma, i-am cumpărat. Ce te-ai scumpit pentru
cinci bani?
În clipa asta birtăşita, văzînd ca-i scapă din mînă
cele treizeci de părechi, pe 'Care le putea cumpăra des­
tul de ieftin daca nu se certa pentru cei cinci bani,
se repezi la femeie, îi împlînta mînile în par, risipin­
du-i banii.
De aici, larma şi mulţimea curioşilor. Birtăşiţa era
mai voluminoasa, mai puternica, îşi arata cu patima
superioritatea musculară, dar ţăranca reuşise s-o zgirie
adînc pe amîndoi obrajii.
Cei doi sergenti, după ce cercetară cazul, voira să-i
fie de folos birtăşitei, care îi ospătase de multe ori.
- Lasă-i dumneaei jumătate din pui, zise unul.
- Acuma, nu-i mai las, Doamne fereşte! Asta-i ţi-
gancă, nu doamnă, răspunse femeia dregindu-şi hainele.
Doamna cea voluminoasă începu să ţipe din nou:
- Nimeni nu mai poate trăi de voi, golanelor ! Zvîr­
liţi banii, ne scumpiţi toate celea. Nu mai e de trăit
în oraşul asta !
[69]
Arbangbelii
Celalalt sergent se apropie de proprietarele aripatelor,
- Daţi-i dumneaei jumătate, le zise.
- Vai, Doamne sfinte, dar mai sînt pui, nu numai
la noi! Aştia-s cumpăraţi acum, zise una.
Celelalte tăceau, dar din feţe li se putea citi că nu
vor vinde niciodată puii cu un zlot şi treizeci cînd că­
pătaseră doi.
în cele din urmă crîşmăriţa se îndepărtă cu sergenţii,
îrijurînd mereu. Era roşie acum de mînie şi de efort, ca
o sfeclă.
In piaţă era fierbere mare chiar şi cînd se apropia
ceasul prinzului. Dar birturile erau tot mai pline, ge­
meau de oameni. Întrau acum şi femei, cercetau mesele
la care erau bărbaţii lor şi se apropiau de ele.
Chelnârii le aduceau numaidecît paharele cu bere în-
cununate de spumă albă şi groasă. .
Tarafurile de lăutari cîntau în toate crîşmele,
La «Ursul negru» trăseseră băieşii cei mai de frunte
din Văleni, unii societati la «Arhanghelii», alţii la
«Brezeşti» şi la «Gura Văii». Era birtul cel mai de sarnă
din oraş, un fel de hotel. Taraful de lăutari cel mai
vestit cînta aici.
Dintre societatii de la «Arhanghelii» erau aici Vasile
Cornean, Ionuţ Ungurean şi Gheorghe Pruncul. Poves­
teau, cu halbele nainte, în fruntea mesei. TOţi trei erau
aproape de aceeaşi vîrstă - patruzeci şi şase-patru­
zeci-şi şapte de ani - dar după înfăţişare părea că-i
despart ou mult mai mulţi ani. Vasile Cornean, cum
şedea la masă, 't!ra cu un cap mai nalt decît ceilalţi doi.
Era ·brunet, c-o mustaţă groasă, neagră, cu obrajii palizi,
cu nişte ochi vioi, ageri, care nu aveau astîmpăr nici
o clipă. A vea o gură largă, senzuală. Nici un fir alb
nu era presărat pîn-acum în părul ca tăciunele. Ionuţ
Ungurean purta o burtă cît un butoiaş, obrajii îi erau
mari, sloboziţi puţin. Purta mustata ră,tezată scurt, dar
el era jumătate cărunt, Ochii lui mici, gălbenii, se părea
că înoată mereu în ceva unsuros, în ceva călduţ şi plăcut.
Cel mai mic, care în toată clipa părea că pîndeşte
după ceva, era Gheorghe Pruncul, un ornuleţ cu obrajii
[70]
70
Arhangheli;
supţi, brăzdati, cu ochii bulbucati ca la iepuri, c-o frunte
palidăşi încreţită.
Societarii de la «Arhanghelii- şedeau în fruntea me­
sei. Dupa ce povestirâ cu capetele plecate un lung răs­
timp, începură să vorbească tare; cei doi dintîi, cînd
rîdeau, îşi lăsau capetele pe spate. Pruncul zîrnbea
numai, şi zîmbetul lui îi înmulţea părăiaşele de pe
obraz.
- Prînziţi la noi, nu-i aşa, domnilor? îi întrebă
birtaşul zîrnbindu-le.
- Vai, vai! făcu Ungurean. Ce-ai stat sa ne În­
trebi ?
- Friptura de miel, tocană de pui, un iepuraş, ce-ţi
pofti dumneavoastră, zise birtaşul.
Societarul cel gras de la «Arhanghelii» se grăbi să
ieie iarăşi cuvîntul.
- Mielul mie, puii lui Pruncul, iepurele pentru dom­
nul Cornean ! Porţii mari, frate, din toate trei, că Ilă­
rnînzim ca lupii în iernile grele. Să le vedem!
Crîşmarul porni repede.
- Stai! strigă Cornean. Vin de ala mai este?
Mai este, cum să nu !
- De care am beut acum două săptamîni ?
- Este, este ... ră-spunse crîşmarul alergind.
Vorbeau tare, căci taraful de lăutari cînta ; pe la
mese oamenii se aprinseseră de băutură,
- Azi putea lipsi Laiţa, zise Gheorghe Pruncul. In
simbata Paştilor' ar putea şi el sa ne deie pace.
- Ba lasă-l, frate, lasa-I să cinte, răspunse Ungu­
rean. Cine poate bea cumsecade far-o horă, făr-o ţa­
rină?
- Nici n-am venit noi azi să bem aici. Mine luim
paştile doar, spuse c-o voce înceată Pruncul.
- Acuma, tu nu vei bea daca n-ai poftă! Tu te-ai
spovedit ! Mi-a spus nevasta că te-ai spovedit, zise în­
flăcărat băieşui cel gros.
- Adevărat? întrebă Vasile Cornean.
- Ei, astea-s lucruri care nu se Întreabă şi nu se
spun, răspunse Pruncul.
[71]
Arbangbelii
71
Li se servi prînzul, şi ei începură să mănînce cu poftă
de lup. Ochii lui Ungurean priveau mîncările cu aceeaşi
lăcomie cu care le înghiţea gîtlejul.
Conducatorul tarafului, Lăiţă, se apropie încet, zîm­
bind, de cei trei societari de la «Arhanghelii», Se opri
la . sp�te�e lui Cornean şi îndată se auzi un dulce
«pl-pl-PI».
Cei trei bâieşi îşi ridicară capetele.
- Astăzi nu, Lăiţă dragă, astăzi nu facem chef, zise
Cornean, scoţînd un portofel mare, negru, din haină.
Dar, iată, sa ai şi tu de sărbărori ! adaose dîndu-i o
hîrtie de-o suta.
- Numai o ţarină! zîrnbi ţiganul, vîrînd suta în bu­
zunar. Nu părea surprins de cinstea asta.
- Lasă-l, frate, dacă-i ăsta meşteşugul lui, zise Un­
gurean. Nu s-a face gaură-n cer pentru-o zicală.
- Astăzi nu, Lăită, s-ar încinge un chef şi-ar fi pa­
cat, zise iar Cornean.
Lăită le pofti sărbători fericite, se închina şi voi
�ă plece.
- Stai, sărace, star sa te cinstesc şi eu, zise cu gura
plină Ungurean, şi-i dădu O hîrtie de cincizeci. :
Făra nici o impresie deosebita, ţiganul lua şi hirtia
asta şi-o vîrî lînga cealalta.
-- A doua zi de Paşti eşti la noi, nu-i aşa? întrebă
Cornean .
. :...- La dumneavoastră, să trăiţi, răspunse Lăiţă, depâr­
tîndu-se.
În vremea asta, Pruncul tot cauta, dar nu afla nici
un ban mârura. Avu un uşor zîmbet cînd ţiganul se
duse în sfîrşit.
Ei bâură o păreche, băură trei, băură şase, în larma
care creştea necontenit, pînă ce, în urma, venira slugile
-să le spună că sînt prinşi caii. Cei trei vorbeau demult
.acum iarăşi despre «Arhanghelii».
- O să mai ţina un an, zise Cornean.
- Un an ? Şi zece! Măi, de-acolo ·sa ştii tu ca aurul
nu se mai isprăveşte, spuse Ungurean cu silă, căci limba
-i se împiedeca mereu.
[72]
v2
Arhanf(helii
- Da. L-am văzut şi eu alaltăieri! E o vînă foarte
puternică. O să vedem ... şopti Gheorghe Pruncul.
- Să trăiască «Arhanghelii», fraţilor! zise, ridicin­
du-se şi închinînd, Vasile Cornean.
- Pe domnul notar nu l-am văzut azi, bîlbîi Ungu­
rean ridicîndu-se. N-o fi venit oare?
- Ştii că dumnealui vine de obicei după prînz, răs­
punse Gheorghe Pruncul.
Cei trei ieşiră. Mulţi se pregăteau de ducă. Erau cea­
surile trei după-amiază. Fum greu plutea în sală, ca­
petele de ţigări umpleau podeaua, strivite, împrăştiind
un miros greu. Pe la mese mai rămăseseră destui, care
cîntau, ţinîndu-se pe după cap. Lâutarii îşi puseseră ochii
pe patru feciori care băiau la «Arhanghelii- : aceştia
băuseră foarte mult şi se vedea că nici gînd n-au să
meargă acasă.
Piaţa era aproape deşartă, oamenii se împrăştiaseră,
unii zăboveau încă în birturi, dar cei mai mulţi pleca­
seră spre casă. Pe drum se puteau vedea destui care se '
îrnpiedecau şi se clătinau mereu. Se reîntorceau în gru­
puri mai mari acum, vorbeau aprins, şi multora le părea
rău că nu veniseră cu căruţa, ori priveau cu ciudă în
urma acelora care îşi luaseră trăsuri din oraş, şi cu Fe­
meile, cu fetele, ori cu vreun prieten treceau În goana
cailor pe Ungă ei.
Deodată pîlcurile de oameni începură să se ferească,
repede deoparte, şi ici şi colo. Înainte alergau spre ei doi
cai negri, cu gîturile încordate, sforăind pe nări.
- E notarul, domnul Rodean! ziceau băieşii.
Ca într-o vijelie trecea trăsura pe dinaintea oamenilor,
care salutau cu pălăriile în mînă.
- Noroc! Noroc! Noroc! le striga c-o voce aspră'
uriaşul ră.sturnat in trăsură.
Nu-şi ridica nici braţul enorm care odihnea pe ge­
nunchi, nici nu făcea vreun semn din capul mare şi În­
tunecat, care-i dădea o înfăţişare de zimbru. Umplea
aproape Întreg scaunul de dinapoi al trăsurii. Vizavi,
pe scaunul de dinainte, şedeau doi tineri. Aceia ridicau
pălăriile pentru notarul Rodean.
[73]
73
- Merge ca prourocul Ilie, ZICeau unii dintre băieşii
pe lîngă care sfirîia trăsura,
- Ar fi bun de sfint Ilie, dar ar trebui să cioplească
mult din el. Eu l-am văzut, în chip, pe prooroc, da-i
slab ca o scîndură! răspunse un bătrîn.
- Are să se prăpădească odată cu cai, C11 căruţă cu
tot ! ziceau alţii.
- Cei doi parc-ar fi ficiorul Pruncului şi-al lui Un­
gurean ?
- Parecă !
'"
Cei doi tineri erau într-adevăr universitarii Pruncul
şi Ungurean. Notarul nu putu îndupleca pe feciorul său
Gheorghe, care sosise cu cei doi tineri numai în dimi­
neaţa aceea din capitală, să-I însoţească la oraş. Caii
băteau neastîmpăraţi din copite, sluga se uita cu mînie
la notar, şi la Gheorghe, cei doi universitari încă erau
în curtea notarului.
- Veniţi voi cu mine! le strigă înfuriat notarul.
, - Sîntem obosiţi, păcatele noastre ! se scuzară tinerii.
Atunci Iosif Rodean prinse c-o mînă pe unul, cu cea­
laltă pe al doilea, îi aruncă în trăsură şi sări şi el indata.
- Mînă, mă ! strigă apoi slugii.
Gheorghe Rodean şi cu Elenuta rămaseră in curte.
Trăsura dispâru numaidecit.
- Face rau tata ca-i duce fara voia lor, incepu
Gheorghe. Sînt într-adevăr foarte obosiţi. Toată noaptea
n-arn durrnit.
-:- Trebuia să durrniţi În X pînă dimineaţa. Azi la
amiaza puteaţi fi totuşi acasă, zise Elenuţa,
Tînărul, care sămăna mult cu Eienuţa, tăcu puţin, apoi
zrse :
- Ştii tu de cînd" puteam noi să fim acasa?
- De cînd?
- Mai degrabă ca tine. De miercuri. Nu mai aveam
gust să mai rămînem o noapte în X.
[74]
- Daca puteai sa fii de rmercuri acasa, de ce-ai în­
tîrziat ? intreba Elenuta.
- Pentru ce?! Trebuia sa călătoresc singur. Pe
aceşti doi n-a fost chip să-i culeg de prin birturi pînă
nu şi-au tocat paralele.
Fata nu răspunse. Dup-un răstimp Gheorghe o luă
la braţ. ,
Facem o ,plimbare, nu-i aşa? Mor după aerul ăsta!
- Facem, Ghiţă, cu plăcere.
- Uite ce era să-ţi �un, incepu tînărul după ce ie-
şiră in uliţă şi înaintarâ o vreme in tăcere, să nu mă
judeci greşit. Eu ştiu că nu se cade sa ne vorbim pre­
tinii de rau, dar nici nu ştiu dacâ-i mai pot numi pretini
pe aceşti doi. Totuşi, nu ţi-aş spune nimic daca nu mi
s-ar parea ca tata are un plan pentru viitor cu careva
dintre ei. .
Elenuta se îrnpurpură la faţă, apoi păli îndată. Nu
răspunse, deşi ştia la ce ţinteşte frate-său.
- Nu ştiu de care-i mai place, continua Ghiţă, de
Pruncul ori de Ungurean, dar ca pe unul şi-l vrea de
ginere, mi-aş pune mîna-n foc! Şi ... numai tu eşti libera
între fetele lui. Ei bine, eu la lucrul acesta nu m-aş
putea învoi niciodată.
Fata zimbi acum.
- Nu te tulbura, Ghiţă, eu n-o să mă marit cu ruei
unul dintre pretinii tăi. Am să rămîn fata bă.trîna.
- Ş-o să te faci călugăriţă, rîse tînărul.
Domnisoara Rodean pă<li din nou şi zise, cu con-
vmgere: . '
- Nu glumesc. Eu presimt demult că nu ma voi mă­
rita niciodată.
- Bine. Cel puţin mă scapi de-o datorie neplăcută.
Sa crezi că nu-mi era uşor să-ţi descriu pe diavolii
ăştia, zise frate-său.
- Oho, de sarcina asta nu scapi! Vreau sa-mi spui
mai departe. Dacă nu mă mărit cu ei, ii înrîlrresc
aproape zilnic in vacanţa asta şi-ntr-altele. Vreau să
ştiu cu cine vorbesc.
I
I
l
j
"
I
,
,
' .
IJ
. ,il
'.
,
j;-,
j "
7�
Arhangheli!
[75]
AThangh�lii
75
- Ou pretinii fratelui tău, ZIse Ghiţă înclinîndu-se
în faţa Elenutei.
- Nu, te rog să-mi spui. Pe cît ai fost tu de sincer,
pe-atît vreau să fiu şi eu. Sînt curioasă să ştiu dacă şi-au
făcut examenul rigoros cel dintii in anul acesta. Se iscă­
Iese amindoi rigorosant în drepturi?
- Sînt tot acolo unde-i ştii de-acum e anul, răs­
punse Ghiţă.
Nici al doilea examen fundamental?
- Nici!
- Atunci ce fac anul întreg in capitală?
- Sfinte Doamne, d-apoi ce-au făcut şi pînă acum!
Chefuiesc!
- Şi nu se mai satură? întrebă rizind Elenuţa.
- Îţi poţi închipui dacă bani de drum a trebuit să
le împrumut eu ! Pruncul, mai ales, parcă a mai căpă­
tat un gîtle] de cînd s-a îmbunătăţit vina cea nouă la
«Arhanghelii». Şi, apoi să nu crezi că-i cheltuiesc sin­
guri: au o gardă de şase grenadiri, care ii însoţesc pre­
tutindenea. Ungurean spune la toată lumea că asta-i
suita arhanghel ului Gravril. Părinţii lor fac rău că le
trimit atîţia bani.
- Părinţii ce ştiu? Pînă pot, trimit cît le cer! Ei
fac rău, că cer, zise Elenuţa.
- Mulţi şi adeseori. Cred că unul dintre ei. cheltu­
ieşte cel puţin de zece ori mai mult decit mine. Le-a
mers vestea.
- Aşadar, avem de-a face cu oameni renumiţi, fise
Elenuta.
- Tu poţi rîde, dar tata nu judecă aşa, nici mama,
nici surorile. Eu, drept să-ţi spun, dragă Elenuţo, con­
tinuă Ghiţă cu vocea abătutâ, eu îi întăleg tot mai putin
pe oamenii ăştia. Spun adevărate prăpăstii.
- De pildă!
- De pildă, azi m-a luat tata laoparte şi mi-a zis:
«Ştii tu, măi Ghiţă, cît valorează azi o acţie la "Arhan­
ghelii" ? Mai mult decît toate diplomele cîte le dă uni­
versitatea voastră în zece ani !» A vorbi aşa, cred că e,
cel puţin, ciudat,
[76]
76
Arbangbelii
- Da, zise în silă Elenuta, tata pune nădejde foarte
mare în «Arhanghelii», Dar poţi să fii pe pace. Mie mi-a
spus că are să mă mărite după un prinţ. Deci, pretinii
tăi, or,icum ar fi, sînt candidaţi prea puţin serioşi pen­
tru mine.
Băieşii începeau să sosească de la oraş. Albeau pe
drum costumele de sărbătoare. Veneau căruţe încărcate
cu miei, cu pasări. Din două cară, cu coşuri adînci în
ele, guiţau purceii, grărnăditi unul într-altul, cu rîturile
ridicate. Cei mai săraci îşi aduceau mielul în spinare.
Fierarul satului, un ţigan trunchios, cu ochii încruntaţi,
venea pe două cărări. In fiecare mLnă aducea cîte-un
cocoş, mari şi grei ca snopii. îi ţinea �t labe, şi pasările
rămîneau un răstimp în linişte cu capetele în jos, apoi
deodată, ca apucaţi de furii, băteau din aripi, se srnîn­
ceau să scape, cucurigau Înspăimîntaţi. Fierarul îşi de­
părta atunci mînile de trup şi tot zicea: «Hîşş, păsârea I
Hîşş, păsărea !»
.:- Au devastat înc-o dată piaţa oamenii noştri, zise
Ghiţă, răspunzînd mereu la bineţele celor care treceau.
- Ştiu că vor fi trei zile de petrecanie ! răspunse
Elenuta,
- Două!
- Două! Pentru că În ziua Întîi nu-s deschise birtu-
rile şi nu-i joc, nu sărbeazâ în schimb patru zile de
Paşti, ba şi o săptămînă ? ..
- Asta e adevărat. �i după toate sămnele, sărbăto­
rile acestea vor pune vîrf la toate cele de pîn-acum !
zise tînărul. Purcei nu ştiu să fi cumpărat pin-acum de
Paşti.
Ei tăcură şi prrvira amindoi nainte pe drum. Părea
că zăresc un cunoscut printre oamenii care veneau de
la oraş.
- Mi se pare că e ficiorul popii, zise Ghiţă.
- Da, e domnul Murăşanu, răspunse Elenuta c-o
voce în care se simţi un fel de reproş pentru frate-său.
- Dacă nu vreai să-I întîlnim, ne Întoarcem, zise
tînărul, car� băgă de samă numaidecit schimbarea din
vocea soru-si.
[77]
Arhanghelii
77
- Te rog, de ce ne-am Întoarce? Eu nu ma feresc
de nimeni! răspunse fata.
- De clericul asta nici n-ai avea de ce te feri! Vezi,
eu sînt foarte sincer şi-mi spun parerea despre toţi ti.
nării care sînt aproape de tine. Aştept ca odata şi tu sa
fii tot atit de sincera faţa de mine.
- Cînd? Întreba Elenuţa zîmbind.
- Cînd voi fi încunjurat şi eu de fete ca tu acum
de candidaţi.
- Of! facu iarăşi Elenuţa. Ţi-am spus ca nu ma
voi marita!
- Sa zicem ca nici eu nu ma voi Însura; totuşi, aş­
tept sa fii sincera. Deci, mă execut numaidecît, adaose
Ghiţâ, Nu-ţi pare bine ca-ţi vorbesc de candidaţi, dar,
ce sa faci, dată ei exista şi fara voia ta ? Ei nu-şi bat
capul cu hotarirea ta de-a rămîne fMa bâtrină ! 0, cît
îl priveşte pe teolog, cu el e altceva. El e foarte
inofensiv.
Cum ai spus? Întreba repede Elenuta.
In-o-fen-siv !
Si ce vreai sa zici cu asta ?
Ca n-ai a te teme de el. E ruşinos ca o fata-mare
şi n-are să te plictiseasca niciodata cu cuvinte de dra­
goste. De altfel, îl cred un tinar foarte cumsecade.
Nvaşteaptă, ca alţii, sa-i cada mură-n gura, ci s-a obiş­
nuit de tînâr cu munca.
Fata tâcu. Vasile Murăşanu era aproape acum, dar
cum venea cu capul in pamînt, nu-i zari pe cei doi.
Cînd îi observă, în sfîrşit, se opri o clipă şi facu o miş­
care ca şi cînd ar fi voit sa se întoarcă, Dar Ghiţa
Rodean Înţelese ce gînd are clericul şi striga îndată :
- Buna-ziua, bună-ziua, domnule Murăşanu ! Aş­
teaptă-ne puţin.
Cu paşi înceti, clericul îşi continua drumul spre cei
doi. Dar se putea vedea c-ar fi fost cu mult mai bucuros
dacă s-ar fi putut Întoarce.
Vasile Murăşanu, dupa ce venise, ziua alba, de la
biserica, se Întinsese îmbrăcat În pat sa doarma, sa vi··
seze, ori să moară - xotuna-i era. Ar fi putut să-i fie
[78]
78
Arhangheiii
somn, căci noaptea întreagă abia aţipise, şi odihna lui,
chiar arunci, fu tulburată de vis. Ar fi putut să viseze,
căci fetiţa la care s-a gîndit de-atîtea ori izvorîse, de­
odată, din Întunerec, în carne şi oase, lingă dînsul. Şi-o
sfîrşit, ar fi putut să moară, căci deşi fata îi vorbise
cu atîta dulceaţă, cu atîta prietenie, el s-a purtat cu
ea aşa de prost, i-a vorbit cu o voce aşa de sacâ, abia
i-a spus trei cuvinte, n-a pomenit nici c-o vorbă că i-ar
Împrumuta o carte de citit. Şi, pe deasupra, cînd fata-i
spuse că ea de-acum va rămîne acasă, că nu mai merge
la şcoală, el scăpase, în locul oricărui cuvînt frumos,
potrivit, pe acel nefericit: «Aşaaa P», care-i sună şi
acum în urechi şi-l mustră În fiecare cljpâ. Dar nu pu­
tuse nici să doarmă, nici să viseze, nici să moară. După
ce se zvîrcolise în yat vreo două ceasuri, cu ochii În
tavan, ieşise pe uliţa, se plimbase, stătuse de vorbă c-un
bătrîn, care Începuse să-i spună o poveste lungă despre
doi băieşi care s-au dus în noaptea Paştilor să fure aur ;
intrase iar în casă, se uitase, vreme îndelungată, cum
încondeiază surioarele lui ouăle roşii. Apoi, la prinz,
mîncase puţin şi ieşise din nou la plimbare. Numai un
lucru pricepea cumsecade : golul pustiu din cap.
- Nu vei fi fost şi dumneata pînă-n oraş? Îl În­
trebă zîmbind Ghiţă, strîngîndu-i mîna cu căldură.
- Aproape, zise Vasile, părîndu-i că revine la reali­
tate auzind vocea prietenoasă a lui Ghiţă, dar mai ales
simţind strîngerea lui de mînă. Am apucat pe drum în
jos şi m-am tot dus! adaose Îndată.
Ghiţâ v băg.ă .numaidecît de samâ că Vasile n-a aruncat
o singura privire spre soru-sa.
- Aici, am onoarea să-ţi prezint pe domnisoara
Elenuţa Rodean, soru-rnea, zise el întorcîndu-se zîmbind
spre fată.
- Ne-am întîlnit astă-dimineaţă la biserică, zise
Elenuţa roşindu-se şi întinzînd mînuta albă lui Vasile.
Ai durrnit, domnule Murăşanu ? îl Întrebă apoi.
- Nvam putut durmi, domnişo-ară. Slujba a ţinut
pînă s-a făcut ziuă albă, răspunse clericul simţind o
dulce mingiiere la cuvintele ei.
[79]
79
Elenuta mergea Între cei doi tineri. Băieşii veneau
necurmat pe drum, pe cărări, singurateci, cîte doi, mai
mulţi, În pîlcuri, şi se îrnprăştiau pe cele trei vai pe care
era răsfirat satul.
- Azi numai copiii şi bătrînii au ramas în Văleni,
începu Vasile Murâşanu, care, văzîndu-se pornit cu cei
doi fraţi, simţea cum îi creşte curajul.
- Intr-adevar, mulţi bani vor fi lasat în oraş, zise
Gheorghe Rodean. Oamenii noştri nu mai pun nici un
preţ pe ban.
- Cum îi cîştiga de uşor, aşa-i şi dau; adaose cleri­
eul la observarea lui Ghiţa. Sint departe ca cerul de
pămînt de ţăranii agricultori. Aceia înnoadă paraua cu
zece noduri. Nu e, de altfel, nici o mirare. Cei care
traiesc din plugărie au coşurile pline de bucate, dar pun­
gile mai totdeauna goale. Pentru ei banul e aproape un
lucru sfînt.
Clericul spuse frazele acestea cu claritate, cu hotărîre,
făra nici o tremurare în voce. Ghiţă îşi ridică pe-o clipă
privirile la el, apoi se uita la Elenuţa, Dar fata privea
în pămînt, părea că se gîndeşte la altceva. Chiar ele­
ricul fu surprins de curezanta cu care-şi spusese parerile
naintea Elenuţei. Dar surprinderea aceasta nu-l neli­
nişti ; dimpotriva, îi crescu curajul.
- Aşadar, dumneata crezi, începu Ghiţă, că băieşii
împrăştie banii ca şi cînd ar risipi nisip pentru ca au
mulţi, iar economii îi cruţă pentru că au puţini. Ar urma
ca economii sa împrăştie bucatele, de care au din abun­
denţă. Nu-i aşa, Elenuto ? rîse Ghiţă.
- Mai este ceva, desigur, zise repede clericul. Mai
întîi coşurile pline cuprind atîta cît e de ajuns unei
familii pe-un an. Puţini pot să vîndă din recolta unui
an. Cei mai mulţi îşi ylătesc birurile vînzînd vrun cap
de vită. Muncitorii pămîntului, de-un lung şir de ani.
au umplut acelaşi coş toamna şi au băgat de samă că
În cursul anului nu se adaogă nimic; dimpotriva, prin
august e gol. Cantitatea necesară pe-un an la ei e bine
. stabilita, pe cînd minerii nu-şi pot da niciodata sama
cu cît s-ar ajunge pe-un an, trăind cinstit. Apoi, cînd
[80]
8u
Alhanghdii
sînt băile bune, recolta băieşilor e în fiecare săptămînă,
aproape în fiecare zi. Împrejurarea asta cred eu că con­
tribuie mult să-i zăpăcească, să nu mai cunoască ade-
vărata valoare a banului. .
- Ah, nici nu credeam că dumneata observi atîtea,
domnule Murăşanu ! zise zîmbind Ghiţă, care afla foarte
comică însufleţirea clericului pentru tema asta.
El simţea că Vasile se avîntâ în aprecierile acestea
numai ca să nu fie sa it a vorbi cu Elenuţa, Fata îşi ri­
dică în clipa asta ochii şi, zărind surisul pe faţa frate­
lui său, se tulbură. Ghiţă băgă de sa mă numaidecit că
soru-sa ii ia in nume de rău observarea- asta. şi zise re­
pede, cu vocea schimbată:
- De altfel, sînt interesante observările dumitale.
Gheorghe Rodean se gîndise şi el de multe ori la n­
sipa nebună ce-o vedea de cîţiva ani în Văleni, ajun­
sese chiar aproape la aceleaşi convingeri pe care le spu­
nea acum clericul. Dar simţea că nu-i acum potrivit să
vorbească despre teorii economice. Ceea ce-l jignea mai
ales, fără să spună, era dorinţa lui ca Vasile să vorbească
cu soru-sa. Ar fi dorit foarte mult să vadă cum ştie un
cleric să facă curte. Şi, îndeosebi, la clericul acesta el
ţinea mult şi-i păru jignitor că nu-i spune nici o vorbă
Elenuţei.
Simţea şi Vasile Murâşanu că se scufundă în aprecie­
rile acestea ca-ntr-o viltoare din care nu mai poate ieşi,
dar lui nu-i părea rău. Era o mîntuire pentru dînsul.
� Iată ce cred eu, continuă el cu Însufleţire, munca
la suprafaţa pămîntului il leagă mai tare pe om de roa­
dele pentru care munceşte anul întreg, decit munca din
sţnul pămîntului. E o legătură mai puternică între ţăran
ŞI holdele de griu şi de J'orumb decît între miner şi vîna
de aur. Dragostea face sa fie mai tare. Văzut-aţi vreodata
c� cîtă plăcere, c-un fel de alintare chiar, încarcă un
taran un car de griu ori de fin? Umblă domol cu
snopii, ca şi cînd ar fi nişte fiinţe vii, cu palele de fin
asemenea. Chiar pentru bani un ţăran se desparte greu
de claia de fîn pe care a facut-o cu mîna lui, a gre­
blat-o, a netezit-o! Şi cred ca simţimîntul acesta al plu-
[81]
81
garului se poate pricepe cu uşurinţă. Ia să luăm, de pildă,
o luncă! De cînd dă colţul ierbii, plugarul vine ş-o pri­
veşre, o cercetează cu dragoste. Cum creşte iarba, creşte
şi nădejdea lui, încet-încet, zi de zi, lună de lună. Plu­
garul parcâ-i împrumută o parte din fiinţa lui. în urmă
iarba ajunge la brîu, miroase pînă departe, cosaşul în­
tră-n ea ca într-o :lipă verde. Dacă aţi văzut cosind,
va fi trebuit să observaţi în mişcările legănate ale co­
sasului o mare satisfactie, De cînd aşteaptă el clipa
asta ! Cît s-a temut că poate s-a rupe-un nour şi-i va
îneca nutreţul! Mireasma ameţitoare a fînului, pînâ-l
usucă, pînâ-l vede în ogradă, îi pătrunde aşa de mult
fiinţa, încît îi pare că în claia de fin este şi o bună
parte din el. Am auzit ţărani care vorbeau, după ani.
de mirosul Fînului pe care l-au avut în cutare colţ din
ogradă atunci ş-atunci ! Şi în chipul acesta îi leagă şi
celelalte produse ale cîmpului. Muncesc îndelungat, nu
cîştigă nimic deodată, dar muncesc în lumina care îrn­
bună şi înduioşează parcă sufletele oamenilor. Munca
din sînul pămîntului e mai grea şi mai amară. Aici nu
caută nimeni să culeagă roadele unei sămînţe aruncate
de ei, ci aproape totul se razi mă pe noroc, pe întîm­
plare. Nu e o muncă, e o vînătoare. Caută toţi cu aprin­
dere, izbesc cu ciocanele, sfarmă stînca, şi dacă, după
multă trudă, în întunerec şi miros de groapă, află aurul,
nu-l culeg, ci-l răpesc cu lăcomie. îl privesc mai mult
ca pe-un duşman după care au alerga>! de atîta vreme,
decît ca pe-un pretin, De aceea cînd plugarul îşi vede
clăile de Hn înşirate în ogradă, coşurile pline, simte pre­
tinia lor şi-şi zice liniştit: «E bine! Mulţămită ţie,
Doamne», iar minerul, cînd îşi vede două-trei chile de
aur, ori şi mai puţin, îşi zice: «în sfîrşit! O să vezi
ce am să fac cu tine !». Şi, ca pe-un duşman, după care
a alergat atîta, nu-l cruţă. Cred că acesta e imboldul
de căpetenie care-i face pe sătenii noştri să fie risipitori.
Gheorghe Rodean bătu în palme cind sfîrşi clericul.
- Dar dumneata ne ţii un adevărat curs de psihologie
socială! zise el.
6
[82]
- Adevarat, scuzaţi, zise clericul, apnns la faţă de
îrisufletirea cu care vorbise.
- Domnul Murăşanu şi cînta, şi vorbeşte frumos,
zise cu faţa luminoasă domnisoara Rodean. Însuşirea din
urma nu i-am cunoscut-o pînă : acum, adaose indată,
privindu-I c-un fel de sfiala.
- Dumneata eşti prea buna, domnişoară, răspunse
cu vocea scăzută tinarul.
- 0, nu sînt buna defel, domnule cleric, întreabă-l
pe Ghiţă. Sînt o fata foarte rea, dat pentru aceea am
totdeauna curajul sa spun adevarul.
- Frumoasa însuşire, draga, dar cam primejdioasa.
zise Ghiţa zimbind.
Elenuta se roşi, cobori privirile în pamînt, dar numai­
decît şi le ridica iar.
- Iţi poate parea rau, zise ea, ca n-ai fost la slujba.
înmormîntării azi-noapte. A fost de-o frumuseţe deose­
bita, şi domnul Murăşanu a cîntat mai frumos ca orişi­
cînd ! zise ea.
- Cîntările acelea sînt frumoase, domnişoară. E o
muzica divina, se scuza clericul.
- Eu n-arn zis ca nu-mi pare rău, începu Ghiţă. dar
tu ştii ca nu s-a putut. Sînt convins, adaose cu seriozi­
tate, că aş fi ramas cu o impresie puternică. îmi place
şi mie taina! De altfel, discursul de-acum al domnului
cleric îmi dă de gîndit!
El băga de sarnă ca Elenuţa îi spionează expresia feţei.
- Nu glumesc acum, adaose el repede, şi-mi pare
foarte rau ca n-arn învăţat şi (".1 logica.
- Logica? întrebă fata cu neincredere.
- Da. Multe din observările pe care ni le-a spus
acum domnul Murăşanu le-am făcut şi eu, dar n-arn
fost niciodata în stare sa trag concluziile. La asta se
cere o judecata obişnuită cu disciplina, iar mintea noastra'
o disciplinează logica.
Căruţa lui Ionuţ Ungurean trecu în clipa aceea pe'
Ifnga ei. Tovarăşul cel gras de la «Arhanghelii» saluti
pînă departe eu păl aria, strigînd tare:
- Bine-aţi venit! Bine-ati venit!
"5t1
�
1
,
k
ţ ..
l'
I
82
Arhangbetii
[83]
Arbanghclii
83
Cei trei se întoarseră, caci ajunsesera departe.
- Omul asta e tot mai roşu la faţa, zise cu dezgust
Elenuţa.
- Dacă mai ţine mult aurul la «Arhanghelii», va
plezni cu siguranţa într-un chef! .rîse Gheorghe Rodean.
Clericul simţi cum se schimba la faţă. Numele acesta
îl făcu sa vadă iarăşi realitatea, care pe cîteva clipe se
depărtase. El se plimba cu copiii actionarului celui mai
de frunte de la «Arhanghelii». îşi aminti deodata de
lungul lui discurs, simţi acum observa riie ironice ale lui
Ghiţă, pe care mai nainte nu le luase În samă, nu le pri­
cepuse, şi-şi zise: «Pentru ce mă plimb cu oamenii aceş­
tia? Ei Îşi bat joc de mine! Cum n-arn putut observa
pînă acum aerul de protector ce şi-l dă acest tinâr ?»
Spunînd că trebuie să meargă pînă la un om căruia îi
dăduse să-i cumpere c.'t:va din oraş, el îşi luă sara-bună
de la cei doi şi se depărtă. Dar numaidecît auzi în urma
sa un glas arginţiu :
- Domnule Murăşanu, domnule Murăşanu !
El se uită Înapoi. îl striga Elenuta. Îi păru foarte cu­
rios că straina aceea strigă după dînsul,
- Domnule Murâşanu, zise fata apropiindu-se, nu
mi-ai putea împrumuta ceva de cetit? Ştii că mîne, în
ziua de Paşti, nu iasa nimeni pe uliţa şi mă tem că mă
voi plictisi de moarte. N-ai fi bun să-mi împrumuţi o
carte?
- Cu plăcere, domnişoară, o sa va trimit încă în
sara asta.
- Mulţârnesc ! zise Elenuta ŞI fugi spre Ghiţa, care
o aştepta .
. Amîndoi merseră un rastimp În tacere. Apoi Elenuta
ZIse:
Tu, Ghiţă, eşti rautacios cîteodată.
Eu?
iti place sa-ţi baţi joc de oameni, adaose fata.
Sa ma ierţi! Nu-mi bat joc. De Murăşanu mai
putin ca de alţii.
- Ei, mai şi minteşti ! Parca nu te-aş fi auzit şi nu
te-aş fi vazut!
6*
[84]
84
Arhanghelii
- E frumos să bănuieşti pe un frate ?!
- Însuţi ai spus că-i fricos şi sfiicios şi, totuşi, în
loc să-I ajuţi să se apropie şi el de societate, il înfrici
şi mai tare.
- Să-mi dai voie să nu cred aşa ceva! E adevărat
că nu-i umblat in lume, dar te asigur că pe omul ăsta
nu-l poţi înfrica cu nimic. E cu mult mai tare decît
cum crezi tu. C-am ris? Dar trebuia să rîd, oricît l-aş
ţinea de om vrednic. Aşteptam să-ţi facă curte, cînd
colo el se apucă de discursuri filosofice!
Pentru ce să-mi facă curte? întrebă Elenuta.
Aşa, din complezenţă cel puţin, aşa se cade, am­
biţia mea de frate al unei surori frumoase cerea asta.
Va� nebunule! zise Elenuta şi-l izbi cu palma
peste gura.
- Însă adevăr zic ţie, adaose el vesel, că acest cleric
sfios, cu aceeaşi insufleţire cu care ne-a vorbit acum; va
şti declara odată şi dragoste alesei inimii sale.
- Îţi spun eu că eşti bun să-ţi baţi joc de oameni!
zise Elenuţa mîhnită de emfaza cu care frate-său spu­
sese cuvintele din urmă.
- Greşeşti. Adevărul e limpede: cint! e capabil să
se însufleţească pentru o chestie aşa depărtată Cl.!l"11 e
psihologia băieşului şi a plugarului se va însufleţi şi cînd
va fi vorba de-o chestie care-I priveşte pe el personal.
Eu sînt mai bâtrîn cu patru ani ca Murăşanu. Pot deci
să proorocesc că din rinârul ăsta se va alege un bărbat
straşnic. Cît il vezi de timid, e o fire de luptător.
- Acum vorbeşti serios? Întrebă Elenuţa, gata să
. .
se mirne.
- Cît se poate de serios. Şi-ţi voi aduce două probe:
mai Întîi a fost, În toţi anii de şcoală, cel mai bun elev
în clasa lui; a doua, şi-a isprăvit aproape cariera chel­
tuind foarte puţin de-acasă. De cînd a fost în clasa a
patra de liceu a început să deie lecţii. Asta n-o poate
face orişicine.
Din clasa a patra? Întrebă Elenuta surprinsă.
Tu n-ai ştiut?
Nu ! De unde era să ştiu?
[85]
Arbangbelii
as
- Adevărat! răspunse c-un fel de silă Ghiţă. Sîntem
dintr-un sat, dar sîntem aproape străini. Nu prea ne in­
teresăm unii de alţii, ni-e frică să nu ne infectârn de ...
sărăcie! Da, din clasa a patra a Început să se sustie
aproape din puterile proprii! Acum, anul acesta ter­
mină. Se va căsători, va preoţi undeva, va lupta mai
departe, va birui, va ajunge departe. Am mai cunoscut
eu oameni de aceştia sfioşi ca fetele-mari, dar plini
de multă rîvnă, de multă ambiţie nobilă. Iţi spun ho­
tărît : Mie-mi place de tinârul ăsta! îl voi mai năcăji
citeodată, căci îmi place să-i dau impulsuri noi, să-I văd
cum se manifestează. Ţi-am spus câ-s cu patru ani mai
bătrîn ca el...
Elenuta il ascultă cu plăcere. O ceaţă care-i păru că
pluteste undeva aproape de ea Începu să se Împrăştie.
Peste puţin întrarâ veseli în curtea notarului.
VI
Un strain care ar fi sosit sîrnbătă sara în Văleni şi
ar fi voit să doarmă noaptea Paştilor aici s-ar fi culcat
în zadar. Inainte de miezul nopţii Începură să împuşte
treascurile. Era o datină veche În sat, oamenii erau obiş­
nuiţi cu detunăturile puternice care continuau pînă-n
zori, se repetau, mai rar, şi în ziua întîi de Paşti, pînă
sara, Dar În noaptea asta chiar bâieşii bătrîni săreau
speriaţi din somn. Detunăturile erau aşa de dese, se des­
cărcau cu atîta putere, încît pădurile bătrîne fierbeau,
clocoteau, vuiau necurmat. Părea că în SM, in jurul sa­
tului, s-a încleştat o luptă pe viaţă, pe moarte; pocneau
puştile, detunau tunurile, tot mai des, tot mai cu furie.
În răstimpuri depărtate se putea auzi cîte-un treasc sin­
guratec. Trăznetul lui se auzea o clipă săc, ca şi cînd
s-ar fi sfărîmat în mii de bucăţi un enorm vas uscat,
dar, Furat în clipa următoare de păduri, trăznetul acela
Se schimba În vuiete, întipete disperate, Care alergau vl-
[86]
86
Ar:JaI/gheiii
foroase nainte, împrâştiindu-se, trezind din somn pădu­
rile pînă în mari depărtări, pînă în muntele Vlădenilor,
Alteori trăznea atît de des, atît de aproape, încît se
auzea prin curţi schelălâitul de groază al cînilor. Mai
ales din crîngul satului, răsfirat pe Pârâul Caprei, de­
t unâturile se spărgeau c-o grabă ameţitoare. În crîngul
ăsta locuiau cincizeci de mineri care munceau la «Ar­
hanghelii». Cu săptămîni înainte se înţeleseseră ca, în
noaptea de Paşti, să nu curme cu împuşcâturile pînă va
toca de liturghie. Se aprovizionaserâ cu cantităţi enorme
de pulbere, de dinamită, notarul Rodean le împărţise
două sute de zloţi pentru paradă, poruncindu-le cu vocea
lui aspră, rece: «Grijiţi, feciori, în cinstea "Arhanghe­
lilor" de pe pămînt, să daţi atîtea salve, ca cei din cer
să-i pizmuiască !». Dar ei, şi fără îndemnul notarului,
erau prea hotărîţi să serbeze cu focuri dese noaptea asta.
Uneori se deschidea vreun geam şi cineva privea cer­
cetător în noaptea luminată. Se auzeau chiar voci som­
noroase :
Ăştia au înnebunit!
Ne sperie copiii !
E prea-prea! Se vor mai şi chilăvi, nemernicii!
Nu, e nemaipomenit!
Erau şi de aceia care, iritaţi peste măsură, ieşeau în
uliţă, urcau coastele din apropiere, de unde băteau
treascurile. În 'clipe de linişte se auzeau cuvinte aspre :
- Asta nu mai e cinstire pentru noaptea Invierii: ce
faceţi voi e curată bat joc oră ! r
- Arhanghelii sînt războinici, lor le place, raspun-
dea cineva. -
Şi numaidecît treascurile începeau să bubuie.
Se mai răriră cînd clopotele, în zori, începură sa
cheme la Înviere.
Oricît era de încăpătoare biserica din Vâleni, creş­
tinii nu încăpură în ziua de Paşti. - Ascultau pe -la fe­
restre şi bărbaţii şi femeile care veniseră mai tîrziu, iar
cei care întîrziaseră prea mult pe-acasă, nici de păreţi
nu se mai puteau apropia. Într-o elipsă mare, groasă,
mişcătoare, înconjurau biserica. Nu- puteau vedea nimic
[87]
Ar��lJghelii
8:r
din .slujba ce se desfăşura înlăuntru, dar cîntările de
biruinţă pătrundeau pînă la ei, mai scăzute, mai pline
de taină. Oamenii ascultau, cu capetele plecate, se în-
chinau, îşi făceau cruci la!r;i cu multă evlavie. .
In biserică, în stranele ctitorale, erau toţi fruntaşii
din Văleni, în frunte cu notarul pensionat Rodean, cu
notarul activ Popescu, cu primarul Vasile Cornean, so­
cietarul de la «Arhanghelii», Cei doi învăţători cintau
În strană, alăturea de clericul Murăşanu şi de dieci. Bi­
serica era ticsită : oamenii, cînd se clătina unul, se miş­
eau cu toţii, ca şi cînd ar fi fost strîns legaţi unii de
alţii. Căldura începea să fie nesuferită, şi notarul Ro­
de an îşi ştergea mereu faţa mare, brunetă, c-o batistă
enormă. Lumînâriic din policandre începeau să se în­
doaie, şi flacările lor erau tot mai palide.
Întîiul acţionar de la «Arhanghelii- arunca, în râs­
timpuri, priviri mînioase spre o strană din tinda fe­
meilor, unde era nevasta lui, doamna Marina. Avuse­
seră acasă un schimb aspru de cuvinte, căci Iosif Rodean
nu voia să vină la liturghia În vierii. El ştia din
anii trecuţi ce înghesuială, ce năduf era în ziua de Paşti
1n biserică şi nu voia să se mişte din pat. Dar doamna
Marina atîta i-a tot tocat ia ureche, pînă ce uriaşul
sărise din pat şi, cu multă furie, se îmbrăcase în cîteva
clipe. Fusese aproape să-şi spintece hainele în graba
mare ce-l cuprinsese deodată.
«Iosife, Iosife, zisese muierea cu durere, nu-ţi ieşi din
fire; se cade să asculţi liturghia în ziua Invierii.» - «Dar
cind Îţi spun că mă înăduş în zăduful ăla !» strigase cu
mînie notarul. -«Nu-i muri vreme de-o jumâtat' de
ceas», cutezase să mai zică Marina. - «N-ai să mă la.i
în pace? Vezi doar că mă gătesc! zbierase notarul.
Pe muiere, pe popa şi pe dracu' îi asculţi şi fără să vrei.»
El căuta acum mereu s-o vadă, dar în tinda femeilor
nu se putea desluşi nimic.
Ca o mare uşurare sosi sfîrşitul slujbei. Notarul ' se
apropie cel dintîi să ia, din lingurita de argint, pastile.
Un galben de douăzeci puse în cutia albă pe care o ţi­
nea fătul.
[88]
88
Arbanghelii
- Hristos a înviat! Îi zise părintele dîndu-i pînea
• U A. •
murata In VIn.
- Adevărat c-a înviat! răspunse Iosif Rodean cu
mîni.e, şi numaidecît începu sa se strecoare printre oa­
menI.
În locul lui, oricare altul s-ar fi icuit În mulţime şi
n-ar mai fi putut face un pas. Dar Înaintea lui oamenii
se înghesuirâ şi mai tare şi-i făcură drum.
Ordinea abia mai putu fi ţinută pînă se perindară
cinci-şase fruntaşi pe dinaintea preotului, care aştepta
în uşa altarului. De aici încolo toată lumea dorea să
ajungă cît mai în grabă la pînea sfinţită. Începu să Îm­
partă paşti şi diacul, şi, în curînd, doi ctitori, apoi şi
clopotarul, şi fătul.
Curtea bisericii se umplu, uliţele se îrnpopularâ de
bărbaţi, de femei, de copii în port de sărbătoare. Dar
pest� u?ce<l;s nu �e- mai p�tea zări .un �in�ur om p:-;�f�.ră,
ca ŞI CInd i-ar fi înghiţit pe toţi pămîntul. Pra văliile,
birturile erau Încuiate, şi satul întreg părea pustiu. Se
auzeau numai, din cînd în cînd, treascurile.
- Biserica se umplu, din nou, la vecernie, dar acum
nime nu mai fu silit să asculte pe la ferestre. Incâpura
Cl1 toţii. Apoi uliţele se deşertară din nou. -
Ziua întîi de Paşti era serbată În Văleni cu multă
evlavie. Părea că toţi oamenii aceştia iubitori de viaţă
se cufundau într-o adîncă taină. Fiecare rămînea în
cercul restrîns al familiei şi era nepornenit ca, de pildă,
o' 'femeie să meargă în poveşti la vecini în ziua Întîi de
Paşti. De vinerea, de' sîmbăta, fiecare îşi ducea acasă
vin şi bere, şi bărbatul, şi femeia, şi copiii mai mari­
şori Închinau din cînd în cînd:
- Hristos a înviat!
- Adevărat c-a înviat!
Un strigăt, un chior, un picurat de vioară nu se pu­
teau auzi de nicăiri. Numai treascurile bubuiau din cind
În cînd, făcînd să vuiască pădurile pînă departe.
Dar în ziua a doua, de îndată ce clopotul începu să
sune de ieşire, biserica începu să se deşerteze. Tineretul
mai Întîi se grăbi să se strecoare afară, apoi bărbaţi, fe-
[89]
89
mei mai tinere. în curînd nu mai rămaseră în biserică
decit cei trecuţi de cincizeci de ani. Afară, de undeva
de aproape, se auzeau în răstimp uri de linişte acorduri
vesele, senine, de ţarină.
Spre marea lui părere de rău, clericul Vasile Mură­
şanu trebui să-şi ţină predica aproape numai naintea
bătrînilor din sat. El începu să se agite, îl luau călduri,
il lua cu frig de îndată ce băgă de samă că oamenii se
mişcă spre ieşire. îi păru chiar că-i o profanare, o bâ­
bătaie de joc purtarea crestinilor. Acuza în gînd pe pă­
rintele Murâşanu că nu i-a obişnuit pe oameni să rămînă
pînă la sfîrşitul liturghiei. Altfel îi va creşte el pe cre­
dincioşii săi odată! El nu mai cinta, ci fierbea de ciudă,
de-un fel de disperare, de înfrîngere. Vai, simţea cum
i Se risipeşte însufleţirea cu care ar fi putut vorbi! Cum
se întunecau figurile de stil pe care le alesese cu atit a
trudă, cum îi mureau gesturile pe care le probase de
atîtea ori!
Cînd tatăl său îi făcu semn să Înceapă, era aşa de
zdrobit, încît pe-o clipă avu conştiinţa limpede că pre­
dica lui nu valorează nimic şi nu merită s-o mai recite.
Dar la gîndul=că se zvonise puţin că azi va vorbi el,
se îngrozi să nu ajungă ridicol şi, Făcîndu-şi cruce, îşi
spuse motoul şi începu.
Frazele cele dintîi reuşi să le spună numai după mari
sforţări. Dar deodată băgă de samă că un bătrîn îl
priveşte ţintă. Privirea curioasă a moşneagului salvă re­
putaţia de bun predicator a clericului. Îndată ce băgă
de szrnă că e ascultat cu încordare, însufletirea.vavlntul
îi reveniră îndată, vocea lui căpătă alt timbru, cuvintele
se încâlzirâ parcă, fraza era mai largă, mai vibrătoare.
Incet-Încet nici nu se mai gîndi - cine e în biserică, cit
de mulţi ori de puţini, şi se cufundă cu totul în dezvol­
tarea temei ce-şi alesese ..
Reuşi să stoarcă lacrămi din ochii bătrînilor, din
ochii femeilor, ş-a tunci, terrninîndu-şi predica, începu
să improvizeze cu avînt tot mai mare. Preotul îi făcea
semne din altar să termine odată - vorbea de-o jumă­
tate de ceas - dar clericul nu înţelegea. Atunci, popa
[90]
,
: o
'o I
90
ArhalT1.kelii
:f:
�,
'} ţc
0j! , I
1 I
: I
Murăşanu, folosindu-se de-o scurtă pauză a oratorului,
începu repede din altar, cîntînd :
«Cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dra­
goste să v-apropiaţi ... »
Îfl urma acestei întreruperi, îndată după liturghie,
se născu o discuţie vehementâ între fiu şi tată. preotul
Însă numai în aparenţă era mînios, în sufletul lui sim­
ţea o mare mîngîiere pentru talentul şi însufletirea cu
care predicase feciorul său.
- N-ai făcut bine că m-ai întrerupt, zise cu ciudă,
aproape revoltat, clericul. .
- Am făcut foarte bine! răspunse popa. Şi cît ai
spus a fost prea mult.
- Da, pentru dumneavoastră, pentru popii de legea
veche, care predicati de trei ori pe an, şi chiar atunci
cîte cinci minute,
- Predica lungă niciodată nu-i ascultată cu plăcere
pînă la capăt, tinâre.
- Mi se pare că oamenilor nu li s-a urit, răspunse
ironic Vasile.
- Nu pot să-ţi fugă de dinaintea nasului cînd te-aud
mai întîi vorbind. Au şi ei atîta bun-simţ. Dar te asi­
gur că, preot fiind şi ţinînd cazanii tot aşa de lungi ...
- Cazan ii ! întrerupse revoltat tînărul.
- Ei, zi-le discursuri, zi-le predici, cum vei şti mai
modern, nu-mi pasă, dar de le vei spune tot aşa de
lungi, te lasă oamenii să vorbeşti pâretilor !
o-v D�mneata crezi aşa, fiindcă n-ai încercat I11Cl­
odata sa ...
- N-oi fi încercat ! Îi tăie vorba părintele.
- Nu, pe vremea cînd ai făcut dumneata seminarul,
nu se punea atîta preţ pe vorbirile din biserică. o
- Da, atunci era învăţămîntul mai practic, zîrnbi
părintele, se insista asupra metodelor care pot da, de­
odată, un rezultat practic .
. - Şi predicile nu dau rezultate practice? Întrebă
Vasile.
Nu! răspunse scurt părintele.
- Predicile?
[91]
Arbangbelii
91
- Nu dau. Vorbesc din experienţa, adaose cu ho­
tărîre părintele.
- Aşa ceva n-am mai auzit! izbucni clericul.
- N' âi fi auzit, pentru că preoţii aceia care vă cresc
pe voi vă vorbesc din cărţi, nu din viaţă, răspunse cu
răceală popa Murâşanu,
Nu-i cunoşti! zise cu ciudă Vasile.
- Ba-i cunosc! Cei mai mulţi vă îmbată cu apă rece!
- Tată! făcu indignat clericul.
- Ei, o să mă explic indată, dacă voieşti. Voi în-
văţaţi acum: Exordiu, tractare, incheiere, părţile prin­
cipale ale unei predici. Exordiul, sau captatio benevo­
lentiae, este partea ...
- Tată! zise din nou Vasile, agitat la culme.
- Ei bine, zise părintele, ştii prin cine se îndreaptă
oamenii şi se fac buni creştini? Nici prin predici, nici
prin indemnuri şi sfaturi. Acestea nu prind decît foarte
arare.
- Prin cine dar? întrebă ironic clericul.
- Ai putea să mă întrebi pe alt ton, zise părintele,
pentru că răspunsul ce-l vei primi merită. Singur Dum­
nezeu e acela care schimbă inima omului. Noi nu putem
face nimic cu vorba noastră. Dar avem şi noi două arme
puternice cu care pregătim terenul lucrării dumnezeieşti.
Să-mi spui care sînt acelea. .
Clericul nu răspunse, nu că n-ar fi ştiut să mai în­
şire din mijloacele ce-i stau preotului la indemina ca
să mişte inimile, dar ii fu frică să nu spună vreunul
pe care tatăl său să nu-l afle de bun. În clipa asta sim­
ţea superioritatea tatălui său.
- Rugăciunea şi pilda bună, tinâre ! Ţine minte ce-ţi
spun, şi o să te convingi. Şi cazaniile sînt bune, dar
cu miez, scurte, clare. Şi trăbă să ştii alege şi clipa po­
trivită. Azi, de pildă, nu era loc pentru o predică lungă.
Ia priveşte!
Ieşiră din curtea bisericii cînd spuse părintele cuvin­
tele din urmă. Priviră amîndoi la stinga: în lunea de
subt poalele muntejui Negruta petrecerea de Paşti se
începuse.
[92]
92
Arhall?,helii
- Intreg satul e aici! zise cu uirrure Vasile.
- De-acum putem încuia biserica pînă în Duminica
Tomii, răspunse părintele.
Şi porniră amîndoi spre casa parohială, privind din
cînd î� cînd la stînga. Taraful de lăutari cînta o ţarină
aprmsa.
- Muntele�; egruta îşi apleca pădurile negre de brad în
nemijlocita apropiere a satului. Pe lîngă poalele lui se
furişa pârâul alburiu care învîrtea rotile celor mai multe
piue din Văleni. Patru case erau aşezate atît de aproape
de munte, încît brazii de pe coaste le umbreau curţile.
înapoia acestor patru clădiri de bîrne, cu acoperişele
de şindrilă înnegrire de ploi, de vremuri, se începea
lunea, în formă de paralelogram, care venea pînă în
uliţa ce ducea la biserică. În unghiul superior al luncii,
în cel dinspre răsărit, se înălţa birtul cel mai vestit din
Văleni, birt împreunat cu prăvălie, al cărui proprietar
stîpînea şi lunea aceasta frumoasă. Din Săptămîna Mare
birtaşul bătuse pociumbi, înţepenise deasupra scînduri
albe de brad; un uriaş cerc în mijlocul luncii, îl încon­
jurase în chipul acesta cu la vite, cu mese. Pentru frun­
taşi, pentru pâtura cultă din sat, pentru «domni" adu­
sese mese şi scaune din birt şi le aşezase la locurile cele
mai potrivite, de unde se putea vedea petrecerea, dan­
sul care se învîrtea în cercul acela enorm. Sîrnbătă după­
amiaza se mai puteau vedea încă băncile şi mesele al­
bind în lumina soarelui - cele pentru domni, acoperite
cu pînze cerate, străluceau ca nişte oglinzi, - dar azi
nu se mai puteau zări din mulţimea de oameni.
După cum şi nădăjduiseră oamenii, cerul primăverii
rămase curat ca lacrăma şi în sărbători. Cum se zvîntase
bine pămîntul de-a săptămînă lipsită de ploaie, de vîn­
turile câldute, mulţi bătrîni se Iăsară alene pe pajiştea
deasă.
Era cald, şi o moleşire plăcută pătrundea în trupuri.
Lunea înverzea pînă departe în arinii uriaşi, care Îşi năl­
ţau braţele, negre încă, spre cer.
[93]
Arhanghelii
93
Cei mai mulţi dintre săteni veniseră prînziţi la bise­
rică ; astfel, Îndată ce traseră clopotele de ieşire, veniră
de-a una În luncă. Dintre feciori şi fete, mulţi aşteptau
'ca pe spini, să sune odată de ieşire. Cînd venira cei din­
tîi bărbaţi şi femei În luncă, tineretul pornise dansul. a
păreche, zece, treizeci Începură numaidecît să se Învîrtă
În ritmul repede, plin de Întorsături al ţarinei. Cizmele
Iăcuite ale feciorilor străluceau în soare ca Fulgerări de
oglinzi. Iţarii lor de lînă fină, moale, mînecările de bum­
bac erau albe ca laptele. Numai cizmele, pălăriile mici,
negre, pieptarele Înflorate, feţele brunete pătau acest
costum. Rar se puteau zări feciori nalti, cei mai mulţi
erau mijlocii, bine legaţi, care se Învîrteau În ţarină c-o
siguranţă uimitoare. Fiecare dansa cu cîte-o fată, rar se
puteau vedea două fete la un fecior.
Fetele toate erau cu capetele dezvelite. Plete groase,
bogate cădeau pe spate, negre cele mai multe. între fete
erau destule care îşi încreţiseră buclele deasupra frunţii,
pe la timple. Ochii lor vioi şi feţele aprinse rîdeau de
fericire. Zburau iile largi din giulgiu foarte fin, ii albe
ca de zăpadă, numai gulerul şi altitele pe mîneci erau
cusute cu matase neagra. Purtau catrinţe Înguste, în care
rosul avea o parte covîrşitoare, şi şurte chindisite. Toate
erau În ghete - moda cea din urmă o puteai descoperi
la cele mai multe.
Parcă îrnprumutaseră nu numai ghetele şi incretitul
părului de la cucoane, ci şi multe din mişcările lor, calc»­
late parcă. Cum se răzimau cu braţul pe umarul dansa­
torului, cum îşi înclinau capul ca într-o dulce nevinovă­
ţie, cum se lăsau a oboseală pe laviţe, cum aşteptau să fie
cerute la dans, prin închinăciuni, sămănau mai mult a
domnişoare Îmbrăcate în costum naţional decît cu fete
de la -ţară. Impresia aceasta era cu atît mai U50r de cîşti­
gat cu cît trupurile lor erau foarte zvelte, feţele cu un
ten foarte curat şi mînile mici şi albe. Se vedea numai­
decît că nu-s fete care săptămîna Întreagă au muncit
la cîmp. Nu erau aşa de bine zidite ca tinerele din satele
agricole, ci gingăşie staturii, a urnbletului, a mişcărilor le
Împrumutau un farmec deosebit, gingăşie aceea tine-
[94]
rească ce se desprinde din toate fetele care au Iost scu­
tite de munca grea trupească.
Nu se putea vedea aici, ca la multe hore pe sate, el
feciorul să vie, să ieie de mînă pe-o fată, s-o ducă, ti­
rînd-o aproape, în horă. Feciorii le pofteau la dans cu
uşoare înclinări din cap şi le atingeau cu teamă,mai
mult, cu grijă parcă. Nu se puteau vedea tineri impin­
gîndu-se unii într-alţii.
S-ar părea că munca grea, trupească, la care bărbaţii le
văd supuse pe femei ca şi pe ei, din vîrsta cea mai Ira­
gedâ, îi face pe aceştia din urmă să le dispreţuiască, on
cel puţin să se poarte cu ele fără nici o gingăşie. Ca şi
cînd bărbaţii ar simţi prin instinct că femeile nu-s făcute
pentru muncă grea, şi dacă totuşi le văd subt povara ei,
se poartă, fără să-şi dea samă, faţă de ele ca faţă de nişte
fiinţe umilite. În Văleni, femeile, fetele nu munceau
aproape nimic. Odată cu economia de cîmp, părăsiseră �i
industria de casă. Abia mai erau folosite trei-patru
războaie de ţesut în tot satul. Pănura, pînzeturile le
cumpărau gata. Aur era din belşug, şi bărbaţilor nici
prin gînd nu le trecea să le poruncească femeilor să ţeasă,
să coasă. Chiar cusutul îl monopolizaseră cîteva văduve
şi fete mai sărace din Văleni. Bărbaţii, văzîndu-şi femeile
frumoase şi albe, erau prea mulţumiţi, simţeau adinci
mîngîieri în suflet, adînci bucurii. Şi de multe ori munca
lor era prea obositoare, veneau palizi şi supţi de la ocne,
dar aduceau totdeauna aur destul, şi aceasta era de ajuns
ca să-şi uite osteneala. Şi celui din urmă bărbat îi place
să aibă o soţie curată, albă, frumoasă, şi cîtă vreme răz­
beşte singur să agonisească, o cruţă din instinct de
munci mai grele pe femeie. Numai cînd suferinţa, să­
răcia îi Întunecă sufletul, Începe să-i spună vorbe aspre.
Părechile tinerilor umpleau tot mai mult spaţiul ro­
tund, înconjurat cu lavite şi mese de scîndură. în curînd
iarba se pătă în mici rotocoale, se înnegri apoi sub ghe­
tele şi cizmele ce-o bătuceau mereu. Laviţele de brad
se umplură numaidecît, mesele erau înflorate cu pahare
nalte, În care berea lumina auriu. Bărbaţii cu nevestele
lîngă ei închinau şi sorbeau setoşi din lichidul rece.
[95]
Arhanghelii
95
De jurîmprejur răsunau ciocănit de pahare, rîsete,
salutul îndătinat la Paşti:
- Hristos a înviat!
- Adevărat c-a Înviat !
Lăutarii fură înconjuraţi îndată de cununi de pahare
pline cu bere, pe care li le îrnbiau minerii.
În răstirnpuri, vioara lui Lăită arnutea pe-o clipă, şi el
sorbea din pahar poftind «noroc la băi». . .
In jurul dansatorilor, la spatele celor ce-şi petreceau
cu bere, lumea se grămădea mereu, formînd un cerc
gros, mişcător, de costume. Priveau curioşi, priveau feri­
ciţi, şi abia apuca sa se depărteze vreunul de la mese,
ca-i şi ocupau locul. De altfel, birtaşul presimţise aglo­
meraţia : fixase patru butoaie mari în luncă, mai la peri­
ferii, ca sa se poata vedea, şi cete întregi de însetoşati le
vizitau necurmat. Fecioraşii care masurau bautura spu­
moasa abia răzbeau, Îşi ştergeau în răstirnpuri feţele
asuda te. Pe aceştia, pe cei care serveau la mese şi în
birt, Îi cîştigase cu multe jertfe birtaşul şi trebuia sa-i
schimbe tot la patru ceasuri: Altfel, nimeni nu s-ar· fi
învoit sa-i ajute cînd dansul era În toiul lui.
Părechile erau tot mai multe în locul pentru dans
Lăiţă cînta în răstimpuri arii mai domoale, cînd dansa­
torii aproape numai se legănau ; apoi Începea deodata o
tarinâ vijelioasă, pe care o ţinea îndelungat, şi părechile
se Învîrteau ameţitor. Foarte rar se putea auzi vreo
chiuitură. Tinerii aceştia dansau tăcuţi, serioşi, cei mai
mulţi cu o eleganţa uimitoare. Numai feciorii care veni­
seră de curînd de la militie strigau, din cînd în cînd,
versuri pişcătoare. In Văleni nu erau obişnuite chiuitu­
rile, poate din cauza că dans era o singura data pe an
- la Paşti - şi cînd era vreo nuntă, dar atunci nu era
dans pentru satul întreg. Se poate, iar, pentru ca erau
aşa de dornici de joc şi erau pătrunşi cu totul de farme­
cul lui, gustîndu-l în tăcere. Totuşi, ar fi mai aproape
de adevar dacă s-ar spune că lipsa chiuiturilor se explica
prin însa şi firea minerilor din Văleni, întunecată în fond
şi rece ca sînul pămîntului unde îşi petreceau viaţa.
[96]
96
Băieţi, fetiţe se învîrteau mai deoparte pe pajiştea
verde, se izbeau, se tălăveau în iarbă, rîzînd tare .. Din­
spre Pârâul Caprei se auzeau mereu trâznind treascurile.
Aerul era luminos, plin de mireasma verdeţii, soarele î�i
învăluia în toată clipa pînzele subţiri de argint. Gălăgia
luncii, acordurile muzicii se năltau în văzduh; Închizînd
ochii, părea că undeva în înălţimi fierbe o uriaşă ceartă.
Abia trecură ceasurile douăsprezece, şi Lăită, rupînd
taraful În două, porni cu şase inşi în urmă. El se grăbea
«să cînte domnilor la prînz». Nimeni din cei din luncă
nu-i lua aceasta în nume de rău, era un obicei de mulţi
ani acum, care părea foarte firesc În ochii tuturor. Apoi
cei şapte ţigani care rămas eră cîntau bine şi fără prirnaş ;
dansatorii aproape nici nu observară lipsa lui.
Lăiţă îşi conduse ceata de-a dreptul la not irul trecut
la pensie, Iosif Rodean. Trei dulăi cît nişte urşi suri se
smînciră în lanţurile grele, hărnăiră gros ca din afunzi­
mea unor buţi, şi descendenţii lui faraon se opriră pe-o
clipă. Dar numaidecît porniră iar, urcară scările, şi în
veranda largă a etajului se opriră. Din camerele largi,
luminoase, pătrundea o larmă continuă, ciripiri de fete.
voci de bărbaţi şi, din cînd în cînd, peste toate se înălţa
rîsul puternic. al notarului, un rîs care scăpa în valuri
largi, nalte, ca dintr-un foi uriaş.
Muzicanţii Îşi încordară viorile, şi numaidecît imnul
«Deşteaptă-te, române 1» începu să se înalţe ca o rugă­
ciune viforoasă, pâtimaşă. în clipa următoare uşa se des­
chise încet, şi Elenuţa, răzirnată de părete, asculta cu
ochii mari, înlăcrămaţi.
- Asta-i «Tatăl nostru» al românilor, se auzi vocea
aspră a notarului cînd cele din urmă acorduri ale cîn­
tării se stinseră. Lăită, măi Lăită 1 detună apoi dintr-o
cameră mai apropiată.
- La porunca dumitale, domnule notar, zise prima-
şul zîmbind, dar nu se mişcă din loc.
- Uiţă 1 se auzi din nou aceeaşi voce puternică.
Ceilalţi îl împingeau:
- Da' du-te, frate, du-te 1
[97]
Arhanghelii
97
Lăită nu voia să între fiindcă pînă acum niciodată nu
l-a poftit notarul în casă. La ureche, În birturi, i-a cîntat
de multe ori, la alţi domni mari, în casă, fusese de ase­
menea. TOţi îi vorbeau, îl tratau cu prietenie, numai
Iosif Rodean s-a ţinut pînă acum departe de Lăiţă. Fap­
tul acesta îl jignea pe Lăiţâ, părea că se şi teme puţin de
omul acesta uriaş. Mai mult însă credea că-i sub demni­
tatea lui să încerce a se apropia de Iosif Rodean. În sufle­
tul lui de artist, mîndru şi plin de majestate, îi părea
chiar că îi cînta numai din milă notarului, Îi cînta
fiindcă-i plătea bine. Dar niciodată nu i-a văzut ochii
umeziţi la cîntecele lui, şi asta nu i-o putea ierta.
Trupul vînjos al omului de patruzeci de ani îşi luă
deodată o ţinută regească, liniile feţei i se înăspriră.
- Nu mă duc, zise el şi începu numaidecît o sîrbă.
Elenuţa asculta nemişcatâ ; urmărea uşoarele alunecări
ale arcuşului, tremurarea ciudată a degetelor lui Lăiţă
şi simţea, la cîntecul acesta vesel, cum îi învăluie sufle­
tul o tristeţe vagă, neînteleasă.
Cînd se termină şi sîrba, trupul uriaş al notarulu.
apăru în prag.
- Dragă Lăită, zise el, veniţi să gustaţi un păhărel.
Primaşu] Îl fixă cu îndărătnicie, dar nu putu desco­
peri nici o urmă de batjocură în faţa lui, În privirile
care părea că se muia seră pe-o clipă.
El făcu semn celor şase, şi întrară după notar.
însuşi notarul le servi coniac, şuncă şi colac.
- Beţi, că-i bun! îi îndemna mereu notarul. Beţi,
că-i leac!
Muzicanţii ceilalţi băură, fără să se aştepte îmbiati
atîta, dar Lăită se Scuza mereu. Abătut, mînca din şuncă
şi colac.
O clipă notarul îl privi cercetător, apoi, învîrtindu şi
trupul mare pe-un picior, luă de pe-o măsuţă un pahar,
îl umplu, ciocni cu Lăiţă.
- Hristos a înviat! zise notarul.
- Adevărat c-a înviat! răspunse repede Lăiţă, luînd
paharul şi dîndu-l peste cap. Apoi, simţindu-se deodată
7 Opere, voI. 7
[98]
98
Arbangbelii
«în familie», îşi umplu el paharul şi închină: Aur mult
la «Arhanghelii», domnule notar!
- Este, Lăiţă, zise notarul umplînd paharele.
- Atunci, sănătate şi fericire în casă! adaose repede
primaşul.
- Şi sănătate şi fericire este! strigă notarul. Dar do­
reşte-mi tu, Lăiţă, voie bună, voie de petrecanie pentru
roţi ai mei. Ia fă-mi-o să danseze pe domnişoara asta,
zise cu mînie notarul privind la Elenuta, care chiar acum
se ivise în prag.
Elenuţa, fără o vorbă, se strecură în camera vecină.
Muzicantii băură, ieşiră în verandă; acordîndu-şi vio­
rile, Lăită le zise cu multă seriozitate:
- S-a schimbat uriaşul! De-acum să vezi petrecanii ...
şi începu o doină tÎnguitoare, din munţi.
Mai cîntă o romantă, apoi notarul, Iluturînd două
bancnote de cîte-o sută, se ivi în prag.
- Să nu iai arvună de la nimeni, Lăită ; o să mai
avem lipsă de tine în sărbători, zise Iosif Rodean.
- La poruncă, domnule notar, zÎmbi prirnaşul, pu­
nînd hîrtiile în buzunarul vestei,
CoborÎră scările şi, ieşind în stradă, ajunseră în grabă
să nu se înţeleagă. Cei mai mulţi erau de părere sa
meargă acum la primarul Vasile Cornean, ori la notarul
cel nou, Ia Popescu. Dar Lăiţă nu se învoi odată cu
capul.
-- La părintele mergem, zise cu hotărîre, încheind
discuţia. Apoi, după un răstimp de tăcere, adaose : Cu
popa ar fi trebuit să începem.
Familia părintelui Murâşanu era la prînz, veselă,
zgomotoasă. Numai clericul părea abătut. Cît ce-l zări
preotul pe Lăită, îi ieşi înainte, îi strînse cu căldură
mîna, îI pofti în casă şi-l omeni cu rachiu ori bere, ce-o
pofti. Lâiţă luă un pahar cu bere, închină, ciocnind cu
părintele pentru toată casa.
- Să te-audă Dumnezeu, Lăiţă, zise cu bunătate
preoteasa.
[99]
Arbangbelii
99
Apoi le cÎntară trei cîntece, popa-i cinsti cu cinci
zloţi, şi primaşul totuşi parcă ieşi mai mîngîiat de la
popa decît de la notarul.
Trecută la primarul, şi de-aici luară pe rind pe toţi
fruntaşii, grăbindu-se, căci lumea se aduna tot mai
multă în luncă,
Dintre societarii de la «Arhanghelii» mai mult ză­
boviră la Ionuţ Ungurean, şi mai puţin la Pruncul.
Societarul cel gras era la masă cu nevasta şi cu fe­
ciorul de la universitate. Prînziseră demult şi se vede că
şi tatăl şi feciorul băuseră binişor ,căci Ungurean tînă­
rul mereu îi fluiera cîte-o arie nouă, la ureche, lui Lâitâ,
să i-o cînte.
N-o ştiu, domnişorule, n-o ştiu, păcatele mele ! ...
zicea primaşul cercind să scape mai în grabă.
- N-o ştii? Se poate? Colosal! zicea iritat Ungu­
rean tînărul.
- Se po-po-poate P bilbiia bâtrînul după el.
- Artist ca dumneata şi să n-o ştii! Dar asta? şi
universitarul Începea să-i fluiere alta, dar nu-i prea
reuşea, căci buzele, limba nu voiau să-I asculte.
Lăită clătina c-un fel de dezgust din cap.
- Colosal! îţi spun, pe onoarea mea, domnule, ca-l
colosal ! se mira tînărul.
- A-a-adevărat ! reuşi să sufle butoiaşul.
Ca să scape în sfîrşit de ei, Lăită îi cîntă marşul pe
care Ungurean tînărul cerca mai pe urmă să-I fluiere.
Tînărul bătu în palme cu însufleţire.
- Colosal cum o ştii tu învîrti! zise el strecurîndu-i
în mînă o hîrtie de douăzeci.
La Pruncul abia ajunseră la jumătatea întîii cîntări,
cînd acesta se ivi în uşă şi-i dădu o bancnotă de zece.
Cîntecul amuţi îndată, şi cei şapte ieşiră repede din
curte.
- Aici mai mult n-o să-mi pun piciorul! zise gor­
dunistul apucînd în uliţă.
7*
[100]
" I
100
Arhailghelii
Gînd ieşiră de la cel din urmă fruntaş şi coborau
grăbiţi spre luncă, pe Pârăul Caprei, ii întîmpina un
bâietaş care le zise :
_ Aţi uitat să intraţi la Mârginean, la Pascu şi la
Lupu.
- La cine? întrebă Lăiţă oprindu-se.
Băietaşul repetă cele trei nume.
- V-aşteaptă, adaose el.
Muzicantii se gîndită o clipă: nici unul nu-i ştia
între fruntaşi pe cei trei.
_ Vino şi ne arată, băiete, zise deodată Lăiţă, adu-
cîndu-şi aminte că de vreo patru ani se tot inmulţeau
fruntaşii din Văleni. Dar nici intr-un an nu se sporirâ
cu trei deodată, ca acum.
Ei se întoarseră pe Părâul Caprei, trecută pe lingă
casa lui Pruncul şi aruncau priviri cercetătoare la băiat.
_ Aici, zise băiatul, îmbujorat la faţă de isprava
ce făcuse.
Întrară la Mărginean, apoi, cu două case mai la deal,
la Pascu, şi peste drum, la Lupu.
_ De-aici incolo să nu ne uitaţi, Lăiţă, îi ziceau pe
rînd fruntaşii cei noi. Avem şi noi o plăcere s-ascultăm
o cîntare în casa noastră in sfînta zi a Învierii.
Ei cinstiră apoi frumos pe băietaşul care le făcuse aşa
de bună ispravă.
Lâiţă era vesel.
_ De merge tot aşa, începu el, la anul trăbă să ve-
nim cu patru mai mulţi. Fruntaşii se tot înmulţesc în
Văleni.
Intrară pe-o clipă în birt, unde îi aştepta prinzul,
dar nu mai aveau poftă de mîncare: fuseseră ospătati
prin toate casele unde cîntaseră. Ieşiră, şi, strecurîndu-se
cu greu prin mulţime, ajunseră lîngă tovarăşi. Mari stri­
găte de «vivat !» şi «ura !» îi indmpinară.
Lăiţă îşi luă arcuşul, îl ţinu o cl�pă in aer, apoi În­
cepu îndată hora. O frămîntare deosebită se porni prin
mulţime; de pe la mese se sculau bărbaţi şi femei, mulţi
cercau să pătrundă nainte prin inelul acela enorm, miş-
cător, de costume.
[101]
Arhanghelii
101
Se auzeau bătăi de palme, strigăte cum se chemau pa­
rechile, înşiruirea dansatorilor era tot mai lungă, cercul
se încheia în grabă în ritmul înviorator al horei. Apoi
dansul începu domol, undulător la dreapta, la stinga, pă­
rechi se desprindeau, treceau la mijloc, invîrtindu-se
alene; femei, fete, plecîndu-se, treceau pe sub mînă, zîm­
bind abia sau cu larg suris pe feţe.
Erau ct:asurile două după prînz, şi de acum începea
adevărata petrecanie,
VII
Notarul Iosif Rodean avea oaspeţi. îi picaseră azi-di­
mineaţă pe la nouă. Doi erau logodnicii celor două
surori mai mari ale Elenutei, advocaţii Albescu şi Tîr­
năveanu, pe care Elenuţa nu-i cunoscuse încă. Eugenia
şi Octavia se logodiseră la începutul lui martie, abia la
cîteva săptămîni după ce se descoperise aurul cel mult
de la «Arhanghelii». Candidaţii se anunţau în cete, dar
notarul Iosif Rodean pusese demult ochii pe aceşti doi
tineri, la care era într-adevăr de mirat că descoperise
calităţi mari. Elenutei, de la întîia vedere, îi fură ne­
simpatici. Erau doi tineri de duzină, fără nici o ex­
presie deosebită în faţă, în privire, pentru care nu
schimbă nimic faptul că-s blonzi sau că-s bruneti : doi
tineri îmbrăcaţi după moda din urmă, a căror cărare
era aleasă cu îngrijire. Aveau amîndoi acelaşi zîmbet
prevenitor pe buzele care păreau unse.
Advocatul Albescu era nalt, slăbuţ, cu ochii de-un al­
bastru-şters, cu cele dintîi semne de chelie. Vorbea do­
mol, elegant, apăsa cu multă grijă anumite părţi ale
frazei. în răstimp uri îşi mîngîia mustaţa blondă, bine
îngrijită.
Celalalt, Tîrnâveanu, îi ajungea lui Albescu numai
pînă la umăr, era asemenea blond, mai plin, mai gras,
[102]
foarte vioi şitn mişcări şi in vorbire, îmbrăcat cu
aceeaşi eleganţă.
Cind îi zări mai întîi Elenuta, din Albescu nu văzu
decît faţa lui lungăreaţă, cu linii de împietrire, şi aceasta
i-l făcu deodată nesirnpatic ; Tîrnăveanu o resJ'inse pe
fată Cu nasul lui răsfrîot puţin, care într-adevar îi dă­
dea o expresie ciudată întregii feţe: părea ca fiinţa lui
întreagă se concentrează oarecum in jurul acestui nas
răsfrînt. Şi cînd privea, şi cînd vorbea, şi cînd minca
chiar, părea că nasul acesta e la el persoana principală.
Nici nu-i trecu Elenutei prin gînd să cerceteze ce im­
presie făceau aceştia doi surorilor sale. Dacă ar fi băgat
de sarnâ, ar fi putut vedea că Eugenia şi Octavia se sim­
ţeau fericite. Cît ce-i văzu, gîndul cel dintii ce-i veni
fu acesta: «Iată cum poate un părinte să-şi nenoro­
cească copiii». Dar n-avu vreme să gîndească mai de­
parte, caci, lîngă cei doi, zări pe-un al treilea necu­
noscut, care, cînd îi fu prezentat, se înclina înaintea ei
cu deosebită graţie.
«E preafericit domnul Voicu l», atîta îi rămase în
minte Eltmuţei din prezentarea lui şi din cuvintele ce-i
mai spusese cu multa eleganţa. Era aproape sa izbuc­
nească în rîs de toata înfăţişarea acestui tînar, care nu
era deloc urît, dar care, ştiind aceasta, zîmbea parcă şi
prin urechi; privirile, faţa întreagă îi rîdeau de bucurie,
de căldură lăuntrică, pe -care nicidecum nu o putea as­
cunde. Dar în clipa următoare îşi zise cu hotărîre: «Pe
soarele ăsta l-a comandat tata pentru mine», şi numai­
decît îi trecu toată pofta de rîs.
Mai veniră apoi doi advocati şi un doctor, cu neves­
tele lor - cunoscuţi vechi ai notarului, care aproape
la fiecare Paşti, a doua zi, veneau în Valeni să vadă
«petrecerea sătească», şi care nutreau zadarnic, an de an.
nădejdea că notarul îi va face părtaşi la «Arhanghelii».
Unul dintre ei, Gheorghe Poplâcean, era advocat de
lege veche, fară doctorat, un batrin pufăios şi la faţă
şi la mîni, cu barba albă râtezată, scurtă, cu mustata
tunsă; el, de cîte ori i se părea ca spune cineva o glumă.
· .
;j�
f
i '-:
,
)r
I
I
.,
1
4
1
'," I
,..::
I
102
Arhangbelii
1
[103]
Arbangbelii
103
I
deschidea o gură largă ŞI făcea mereu: «He-he-he !
He-he-he-he !»
Celalalt, doctorul Petru Stoica, să fi avut la vreo
patruzeci de ani, fusese În tinereţe o fire cam romantică,
făcuse versuri, şi slăbiciunea lui spre poezie il îrnpin­
sese să se Însoare c-o fată săracă. Cum Însă nu-i prea
plăcea să lucreze În birou, ci mai mult toca vremea În
birturi şi cafenea, blăstămase, pin-acum, de nenumărate
ori clipa de avînt În care se însurase, sau, mai bine, În
care promisese căsătoria. îi mergeau prost afacerile, era
Încurcat şi pe la bănci, şi Începuse, de cîţiva ani, să-I
urmărească o idee fixă: Pe el numai băile de aur îl vor
mîntui. Deci nu slăbea, cu toate ocaziunile, să se puna
bine pe Ungă directorul «Arhanghelilor». Dar Iosif
Rodean rămînea mut ca stînca la toate aluziile advo­
carului.
Dintre aceşti trei oaspeţi, doctorul Prinţu era poate
mai amator de frumuseţile naturii şi de priveliştea pe­
trecerii de Paşti din Văleni. A vea o păreche de ochelari
foarte mari şi grei, care mereu Îi alunecau de pe nas. Se
vorbea că-i un doctor bun, care se pricepe de minune
la toate bolile, un om care-şi iubeşte cariera. Era ade­
vărat că avea clientelă numeroasă, dar bani nu făcea;
pe care Îi aduna, treceau, ca făina prin sită, în mînile
nevestei sale. Aceasta era cu vreo cincisprezece ani mai
tînără decît el, dar Încă de zece ani avea mai multe
kilograme decît bărbatul său. Era o Femeie durdulie,
roşie, umflată parcă din cimpoi; hainele părea că în
toată clipa stau să crape pe ea.
Cincisprezece suflete, ascunse toate Într-o formă tru­
pească dupa cum le-a fost rînduit, se bucurau a doua
zi de Paşti În casa frumoasă, În camerele Încăpătoare
ale notarului Rodean. Adică ar fi trebuit să se bucure,
dar de o parte Elenuta, de ahă parte doamna Marina,
notârăşita, şi slujnicele nu erau mulţumite.
Notârâşiţa trebuia să se Împartă În zece, Eugenia şi
Octavia uitaseră, Ungă logodnicii lor, că oaspeţii mai
trebuie şi serviţi. Doamna Marina avea noroc cu Ele-
[104]
104
Arbanghelii
nuta, care abia apuca sa iasa din casă, sa fugă in bu­
catarie, in pivniţă.
Notarul Rodean îi zise o dată, şoptindu-i aşa cum
putea el şopti, încît se auzea la doi paşi:
- Bagă de sarnâ, o sa te afle tinârii nesuferita.
Spuse «tinării», dar Elenuta înţelese foarte bine că
era vorba de «tinarul», de «soarele Voicu», cum şi-l
poreclise îndată de la prezentare. Înţelese şi cauta cît
mai des prilej sa lipseasca din casă. Mai simpatic dintre
toţi prietenii tatalui sau îi era doctorul Prinţu, şi asta
numai pentru ochelarii care îi lunecau mereu de pe nas
şi pentru faptul ca nu venea o dată la ei sa nu-i zică :
«Paguba ca fratele dumitale nu a îmbrăţişat cariera me­
dicala» .
Îi spuse şi astazi, şi, cum Ghiţa era aproape, fata-l
trase de mînecă.
Auzi, Ghiţa, ce zice domnul doctor.
- Ce zice?
- Paguba ca nu ţi-ai ales cariera medicala, draga
domnule Rodean, îi spuse doctorul, aplecîndu-se spre
el, căci era nalt cît o prajina.
- Şi pentru ce sa fie paguba, domnule Prinţu? in­
treba tînărul,
- S-alegea un doctor bun din dumneata.
- Dar tot aşa poate sa iasa din mine un inginer bun,
dupa cum sper, zise universitarul.
- Asta se-ntălege, numaicît pentru omenire e mai
salutara praxa doctoriceascâ decît mâsurăturile ingine­
rilor.
Tînârul Rodean ştia ca doctorul Printu, deşi mai pe
departe, dadea tircoale tatălui sau sâ-l primească acţio­
nar la «Arhanghelii».
- Dar daca prin măsurâturile mele voi descoj'eri
aur nebanuit inca de băieşii din Valeni? îl întreba el
rîzînd.
- Ho-ho ! făcu doctorul. Dumneata te faci inginer
de poduri şi sosele, nu de bai de aur.
Advocatul Poplăcean, cum trecea pe linga ei, auzi
numai cuvintele din urmă ale lui Printu, dar asta nu-l
[105]
Arhanghelii
105
I
împiedecă sa-şi deschida gura larga ŞI sa-şi nechezz
obişnuitul: «He-he-he ! He-he-he-he !»
Pe Elenuta o bufni rîsul şi alerga în bucatarie.
Barba ţii gustau mereu din diferitele lichioruri, îm­
bucau din şuncă, din ouale de Paşti, fumau. Cei doi 10-
godnici se hotărau cu mare greutate sa paraseasca pe
fetele notarului, sa soarbâ şi ei cîte un păhărel. Aştep­
tau ca acestea sa-i îmbie, sa-i Împingă de spate.
Tinarul Voicu parea mereu fericit, deşi Elenuta nu-l
învrednicise de zece cuvinte. Era din ceata fericita a oa­
menilor care, deşi par aşa de fini, aşa de transparenţi, to­
tuşi sînt obduşi c-o epidermă foarte groasă, şi răbdarea
lor pare a nu avea nici o margine. El era numai candi­
dat de advocat, dar În preajma examenului prin care sa
obţie libera practica advocăţească. Chiar faptul acesta
era pentru el - în ochii lui - prerogativâ : se simţea
cel mai tînăr dintre toti, şi numai pentru asta avea
motive de-o fericire îndelungată. Sorbea şi el din pa­
harele, facînd impresia unei pasari exotice care-şi urne­
zeşte pe-o clipa pliscul, lua o bucăţică, dar numai o
bucâţică de şuncă, zîmbea tuturor şi era gata sa conti­
nue, din orice loc, o conversaţie purtata de alţii.
Pe la unsprezece se puse cepul unui butoi de bere, şi
doamnele avură întîietate. Dar ele se multumirâ cu cîte
un pahar, afara de doctorita Printu.
- Eu sînt amatoare de bere, În zadar rîdeţi. Trei
halbe mi-e masura.
- Da, bea trei halbe într-un interval foarte scurt,
întări barbatul sau.
- E uşor dumneaei, zise advocatul Stoica, cu dum­
neata aproape nu se poate teme sa i se întîmple ceva.
- Aş ! facu scandalizatâ doctorita. De trei pahare?
Intr-adevăr, trei halbe e o cantitate neînsemnată,
întări iarăşi barbatul. Berea, adaose el, ştiţi cu toţii, are
foarte puţin alcool.
Aici se auzi iarăşi nechezatul advocatului Poplăcean,
şi, nu se ştia de ce, toţi cei de faţa începură sa ridă cu
hohote. Chiar şi notarul Rodean nu se putu stăpîni.
Atunci Elenuta, care încă era de faţa, băga de samă că
[106]
lC6
Arhangbelii
domnul Voicu nu poate rîde. Da, tînărul acesta plin de
fericire şi de zimbet, nu putea ride ca lumea. Pe lîngă
toate sforţările lui, nu putea decit să scoată din partea cea
mai de sus a gîtlejului un fel de «rneke-ke», ca o capră.
Acum nu numai că nu-i era simpatic Elenutei, dar ii
era scîrbă de el.
Voi să d�schidă uşa să iasă iar, dar notarul îi zise:
- Unde te duci? Rămîi odată şi tu cu noi!
Ea mai rămase pină ce tatăl său privi intr-altă parte,
apoi se strecură pe uşă. N otarul voi să fie prevenitor
faţă de candidatul Voicu, pe care logodnicii cei doi îl
aduseseră la expresa dorinţă a lui Rodean.
- Fetiţa mea trăbă să mai ajute mamei sale. Pof­
teşte cu noi în camera asta, îi zise lui Voicu directorul
de la «Arhanghelii».
- O, te rog, e foarte bine aici, t foarte bine. Mă
rog, tinării nu-s pretenţioşi! Tinărilor nu le stă bine să
fie pretenţioşi, zise el repede, c-o voce zaharisitâ, zim­
bind mereu.
Notarul il privi o clipă încruntînd din sprînceană;
nu-l întelesese, dar nu era omul care să-I intrebe a doua
oară. îl lăsă şi intră în camera vecină, unde, pe o masă
lungă, se aduceau necurmat paharele cu bere spumoasă.
PUţină vreme zăboviră aici şi cei doi lo-podnici, apoi se
strecurară pe nesimţite afară, se întîlnira în verandă cu
Eugenia şi Octavia şi le invitată sa facă puţină plim­
bare prin grădină.
De cînd sosiseră oaspeţii, între bărbaţi, între femei,
conversaţia se învîrtea în jurul aceluiaşi subiect: în ju­
rul «Arhanghelilor», al vînei de aur celei nouă, desco­
perită cit curind. Ca şi cind mina aceasta ar fi fost un
uriaş glob de lumină, din jurul căruia fluturii nopţii
nicicum nu se pot depărta, căci flacăra îi atrage cu vrajă
de farmec.
Iosif Rodean vorbea cu însufleţire, cu ochii aprinşi
de mina asta. Le povesti pînâ-n amănuntele cele mai
neînsemnate metoda sa de exploatate ; spunea că au să
descopere, cu siguranţa, peste trei-patru săptămîni, o
vînă nouă, care merge paralel cu cea aflată şi la care va
[107]
Arballghdii
107
ajun.!$e prin gangul nou ce-l taie acum în stînca. Inain­
teaza destul de greu, căci piatra e ca şi cremenea de
vîrtoasă, drumul spre aur e încuiat straşnic. Dar pîn-a­
cum gangul are trei sute de metri, încă zece, cel mult
cincisprezece, şi vor ajunge. Spunea ca trebuie bani.
multi bani, că lucrează cu şaptezeci de băieşi, şi că la
săptămînă plăteşte, de multe ori, peste o mie de zloţi.
Oaspeţii îl ascultau cu evlavie, ca şi cînd ar fi auzit
o destăinuire sfînta. Privirile lor ardeau. îndată ce ră­
mîneau pe-o clipa singuri, începeau sa şoptească, Ei erau
siguri ca notarul nu le descoperise tot adevărul; advo­
caţii Poplăcean şi Stoica afirmau ca vîna cea nouă e şi
descoperita, numai notarul nu vrea să le spună, ci, dim­
potrivă, ca sa-i sperie, el vorbea de cheltuieli enorme.
Intr-un rînd, doctorul Petru Stoica zise:
- Ce mai calea-valea! Eu pentru o actie de la «Ar­
hanghelii» Îmi dau, În orice clipa, diploma de advocat.
- N-ai avea gust rău, zÎmbi doctorul Printu, numai
mi se pare că nu vei ajunge niciodată sa-ţi vinzi di­
ploma.
Bătrînul Poplăcean necheza, apoi zise:
- Pe legea mea, să ştiu băI şi să mă primească no­
tarul, aş munci în rînd cu cei şaptezeci. Eu pot jura că
Într-un an toţi lucrătorii aceia vor fi mai bogaţi ca
oricare din noi.
- Asta poate să fie foarte adevărat, zise în silă doc­
torul.
Ei tăcură, trimiţînd în gol priviri melancolice. Can­
didatul Voicu deschise Încet uşa, privi Înlăuntru şi-şi
retrase repede capul.
- Pe cinstea mea de n-aş vrea sa fiu june! ZIse
Stoica.
- Asta o credem foarte bucuros, răspunseră ceilalti
A
In cor.
M-aş Însura cu una dintre domnişoarele Rodean.
- Cît despre asta, pretine, mi se pare că în zadar
ai fi burlac, zise doctorul. Notarul îşi alege ginerii pe
sprînceană. După un pierde-vară ca tine niciodată nu
ş-ar mărita o fa\ă. Lui îi trăbă oameni strioşi, oameni
[108]
VIn
In camera în care se încuiase, Elenuta se simţi neno­
rocită gîndindu-se la ceata aceasta de oaspeţi. dintre
care abia doctorul Printu îi era cît de cit simpatic.
Totuşi, îi păru bine că se putuse ascunde aici, unde avea
să rwnă pînă la ceasul prînzului. Ah, cît i-ar fi plă­
cut să nu mai iasă de aici ziua întreagă! îşi spuse că-i
de muncă, cum sînt Albescu şi Tîrnăveanu. Tu nu te
pricepi să înnozi paraua cu zece noduri.
- Of, făcu Stoica, dar să trăieşti ca ăştia doi, ca
ursu-n vizunie, încă nu-i o plăcere! Cîte-un strop de
băutură înseninează viaţa omului.
- Bravo! strigă bătrînul, ciocnind cu ceilalţi. Eu
de-un păhârel nu m-aş putea despărţi uşor, adaose apoi,
ştergîndu-şi mustata. Dar pentru o actie de la «Arhan­
ghelii» aş lăsa să mă jure popa pe sfînta «Evanghelie»
să nu mai gust băutura cît voi trăi!
- Ce să faci, nu e dat la tot omul să fie avut ... oftă
doctorul, potrivindu-şi ochelarii.
Se auziră paşii grei ai notarului, în curînd întrară şi
Iogodnicii, numai Elenuta îrntîrzia pe-afară. Candidatul
Voicu zîrnbea graţios celor două surori, nu părea deloc
indispus pentru lipsa Elenutei, dar notarul, cind îl văzu
iar singur, se mînie, îşi chemă fata şi, între patru ochi,
" ..
11 Zise:
- Nu-mi place cum te porţi! Ce vor zice oaspeţii
despre tine?
- Gîndească ce le-a plăcea! Puţin îmi pasă !răs­
punse fata.
- ,Îţi spun eu că trăbă să-ţi pese!
El o luă de mînă şi o duse în casă. Cornplimentarea,
apropierea lui Voicu, îi f�cură impresia unui cocoş care
� apropie cazînd pe o latură, cu aripa întinsă. Spre
fericirea Elenutei, chiar în clipa aceea veni Lăiţă.
Arbangbelii
10P
I
i
,
i I
"
fi!
h
;.�:
'1
; II
�
,
II
l'
I
I
I
[109]
Arhanghelii
109
o adevărată nebunie să-ţi strici in chipul acesta sărbâ­
tarile: cine i-a adus pe toţi oamenii aceştia in casa lor?
Mai înţelegea prezenţa celor doi logodnici, deşi ii erau
tot aşa de străini ca şi ceilalţi, dar Poplăcean şi Stoica,
şi nevestele lor, şi doctorita cea căptuşitâ cu perini
parcă, ce căutau la ei, să le tulbure sărbătorile învierii?
Cum stătea cufundată într-un fotel, se gîndea cu cît
vor fi mai fericite fetele popii, clericul Murăşanu, care
pot să se bucure de mîngîierea sărbătorilor în liniştea
familiei. Şi-atunci deodată Îi veni în minte mina de aur
«Arhanghelii». Pricepu îndată că oaspeţii aceştia n-au
venit la ei din prietenie curată, ci atraşi de acel puter­
nic magnet care era baia «Arhanghelii». Ud din tot
sufletul ocna asta, o urî mai ales pentru că le adusese
în casă şi pe candidatul Voicu, Ct presimţise de cînd
l-a văzut mai întîi, ştia acum cu siguranţă: pentru ea
venise tînărul acesta nesuferit în casa lor. Şi ea nu l-a
putut ademeni aici, căci n-o văzuse niciodată, n-o cu­
noştea ; «Arhanghelii. îl tîrîseră aici şi pe Voicu.
Dacă a fi avut înseamnă a te lăsa plictisit de toţi la­
comii, a le suferi �lumele şi privirile linguşitoare, atunci
nu-i nici o fericire să ai o zestre mare. Elenuta îşi aduse
aminte că în societate, la petreceri, la şcoală chiar, era
privită de toţi cu un zimbet de mulţumire parcă, i se
spuneau vorbe măgulitoare mai mult ca altor fete.
Atunci nu pricepuse nimic, dar acum simţea că toată
bunăvoinţa ce i-o arătau oamenii izvora din «Arhan­
ghelii». Şi cu cît se gîndea mai mult la viaţa sa, simţea
cum «Arhanghelii» o apasă tot mai greu. Avu o senza­
ţie de scîrbă, de groază; îi păru pe o clipă că-i legată
de mina asta, că in jurul ei miroase a fosfor şi a stîncă
pătrunsă de umezeală.
Domnişoara Elenuta Rodean, chiar in familia lor, nu
simpatiza decît cu Ghiţă. Pe mamă-sa o iubise in anii
copilăriei, pe cînd Marina se purta iacă îmbrăcată ro­
mâneşte, în portul femeilor din Văleni. Dar de vreo
şapte ani, de cînd mamă-sa purta toalete ca orice cu­
coană de la oraş, incet-Încet se înstrăinase de dînsa.
[110]
110
Arbangbelii
Cind o văzu mai întîi în noul port, se sperie şi, aler­
gind afară, începu să plingă. Surorile mai mari însă
erau încîntare. Băteau in palme şi o sărutau. Chiar no­
tarul o privi cu multă satisfacţie. De atunci Elenuţa in­
cepuse să-şi închidă inima şi naintea mamei sale, şi a
surorilor. Numai cu Ghiţă se mîngîia.
Nu putea suferi larma continuă, daraverile multe,
învălmăşeala aceea necurmată care era la ei acasă. De-o
vreme încoace surorile ei începuseră să facă un lux in­
grozitor, să meargă în fiecare zi cu trăsura la plimbare
in oraş, ba începuseră şi sportul vînatului şi al călări­
tului. Costume peste costume se grămădeau în dulapu­
rile din camerele lor. Eugenia şi Octavia umblau, rideau
zgomotos, părea că lumea întreagă e a lor. Eienuta era
de la fire liniştită şi visătoare, părea chiar aplicată spre
melancolie. O irita fericirea zgomotoasă a surorilor şi
se simţea fericită cînd trebuia să se inapoieze la şcoală.
Din an în an se simţea tot mai străină acasă. De cîte
ori se înapoia, afla un număr tot mai mare de slugi,
de slujnice, feţele necunoscute sporeau mereu în jurul
său, odihna şi liniştea se depărtau tot mai tare de
casa lor.
Işi zicea de multe ori: «I-ar putea fi şi tatii destul».
Dar notarul era mereu după trebi, mereu agitat, vocea
lui aspră, puternică, răsuna prin curtea largă de pe la
ceasurile trei din noapte de îndată ce se desprimăvăra.
Cu Ghiţă simpatiza pentru că tînărul vorbea tot­
deauna cu ironie, cu dispreţ chiar de «Arhanghelii», de
notarul chiar.
Ceea ce aproape nu mai putea suferi era că în casa
lor nu auzea vorbindu-se decît de aur, de «Arhanghelii»,
de kilograrnele puse deoparte, de băieşii care mai tre­
buie angajaţi. Eugenia şi Octavia se arnestecau în dis­
cuţiile ce priveau băitul cu uşurinţa aceea uimitoare cu
care vorbeau şi de toaletele lor. De multe ori Ghiţă
zicea revoltat: «Să vt:deţi numai, o să ne schimbăm cu
toţii in statui de aur l».
Cum stătea cufundată în fotel, domnisoara Rodean
auzea veselia necurmata care pătrundea din camerele ve-
[111]
Arhanghelii
111
c��e � şi ştia că izvorul acestei veselii e aceeaşi ocnă afu­
risrta, care parcă nu mai era in muntele Corăbiuta, ci
se ascunsese la ei in casă. «Ce veselie stupidă», îşi zise
ea gîodindu-se la deosebirea enormă ce era intre larma
asta şi fericirea ciudată pe care o întrezărise ieri, în
ziua în tii de Paşti !
Vasile Murăşanu îi trimisese încă sîmbâtă sara volu-
mul de nuvele pe care-I cumpărase în oraş. Dar sluga
lor i-l dădu doamnei Marina, iar notărăşita uită să i-l
arate fetei pînâ-n ziua de Paşti, după ce veniră de la
biserică. Fata luă repede volumul şi fugi în camera ei
şi a surorilor, unde Eugenia şi Octavia se priveau încă
în oglindă, admirîndu-şi toaletele. Fără să se uite la ele,
se aşeza pe divan şi începu să citească. Surorile, cin­
tind încet, fericite, ieşiră îndată.
Elenuţa citi aproape într-un răsuflet bucata întîi,
apoi, obosită, începu să frunzărească prin carte. Vedea
bine că nu-i era gîndul liniştit şi nu prea ştia ce citise.
Cîntările de la Înviere răsunau parcă mereu aproape de
dînsa. Desluşea, prin fumul de tămîie, pe preotul Mură­
şanu, pe clericul Vasile. Cîntase frumos şi acum, deşi nu
cu farmecul din noaptea înmormîntării. Deodată, cum
frunzărea mereu foile, pe faţa albă, care venea indată
după scoarţă, zări un şir scurt, scris cu literă măruntă.
O adiere plăcută, ca o mingiiere, simţi că-i atinge obra­
jii albi, şi în suflet simţi cum îi creşte un simţimînt
nou de bucurie, de curiozitate. Ea ridică volumul şi
citi c-un fel de teamă: «Adevărata fericire e în noi
înşine».
Nu era nici iscălitură, nici locul, nici ziua şi anul
lîngă acest singur şir, închegat din slove foarte mă­
runte şi fine. «Adevărata fericire e în noi noi înşine»,
repetă Elenuta. Era aceasta o dedicaţie neiscălitâ ? Era
scris şirul acesta de Vasile Murăşanu? Era ° aluzie la
poziţia ei de fată avută? Era o infruntare din partea
clericului, ori o sentinţă ca oricare alta, pe care Vasile,
fn vreo clipă de meditare, a aruncat-o, fără nici ° ţintă.
pe faţa aceea albă? Elenuta nu-şi putea da sama cum
[112]
ajunsese şirul acela acolo, întoarse cîteva foi să citească
mai departe, dar ii fu peste putinţă.
Şirul acela o interesa acum mai mult decît întreg vo­
lumul. Ea-l citi din nou, şi acum băgă de samă regula­
ritatea cu care fuseseră aşternute slovele acelea mărunte.
Văzu că scrisul era proaspăt şi-şi zise, deodată, c-un
fel de revoltă: «E prea mare cutezanţă din partea
lui !».
«Dar e oare cutezanţă ceea ce a făcut ?» întrebă nu-
maidecît un glas dintr-insa.
Ea se gindi, îşi aduse aminte de toate cuvintele ce
le schimbase cu Vasile, de toată înfăţişarea şi purtarea
lui, şi nu putu să afle nimic cutezător într-însu]. Dim­
potrivă, cum observase şi Ghiţă, era prea sfiicios, prea
retras, stingaci în toate mişcările, in toate gesturile lui
cind era cu dînsa. Dar dacă şirul acesta nu vrea să fie
o aluzie la situaţia ei de fată avută, ce vrea să zică?
Şi iar se gîndi că poate e o convingere intimă a lui
Vasile, pe cart o însemnase aici fără de nici un gind
ascuns. Ea îşi spuse, mai departe, că in seminarii sînt
prea obişnuiţi tinerii cu filosofări de acestea, cu sen­
tinţe; trăiesc din «Scriptură. şi din predici, şi nu-i mi­
rare să aibă totdeauna la îndemînă cîte-o maximă. Dar
ce se cuprindea în şirul acesta era un adevăr care pri­
veşte numai viaţa preoţească?
Cît ce-şi puse întrebarea. Elenuţa simţi din nou că
şirul e scris pentru dinsa. Da, acum nu se mai putea
îndoi. Într-o clipă se gîndi că ea are tot ce poate să
facă fericirea unei fete. şi totuşi nu e fericită; simţi
Într-o clipă că adevărul acesta a stat de multă vreme
ascuns chiar in sufletul său. Şi deodată simţi o mare
prietenie pentru clericul acela sfiicios, ruşinos ca o fată
mare, la care privise pînâ acum cu o plăcere copilă­
rească. Iată, el ii ghicise g-îndul! Ceea ce vorbise de
multe ori cu Ghiţă, îngroziţi de cultul aurului, care lua
proporţii tot mai înfricoşătoare in casa lor, iată că e
spus aşa de limpede în şase cuvinte de clericul Vasile
Murăşanu ! Nici nu-şi putuse da sama bine pînă acum
pentru ce se simţea nefericită; pentru că, în sfîrşit, tot
112
Arhangbelii
[113]
Arbanghelii
113
cultul viţelului de aur din familia lor putea s-o tină
departe de ai sai, nu însa s-o faca pe ea nefericită. Insă
acum înţelegea tot mai bine pentru ce se simţea neno­
rocita : sufletul ei era pustiu.
Simţi cu atîta intensitate golul din suflet, încît o cu­
prinse o nesfîrşită mila pentru sine însăşi. A vea şaispre­
zece ani, şi încă nu avusese nici o mare bucurie în viaţa,
nu cunoştea nimic - afară de convorbirile pătimaşe des­
pre aur - din taina ce o învăluia din toate părţile.
Zilele de internat erau aproape singurele puncte de lu­
mină în viaţa ei.
Vai, cit era de adevarat şirul ce-l tiparise pe foaia
aceea albă Vasile Murâşanu ! Adevărata fericire e în
noi înşine! Da, ea întrtzărea cit ar putea să fie de feri­
cita, caci sufletul ei era dornic de tot ce e frumos şi
curat, simţiminte nenumărate pot încăpea într-însul !
Şi au să încapă de aici încolo! Va căuta să înlăture
piedecile ce i se pun mereu în drumul care duce spre o
ieşire luminoasă. Dacă părinţii ei, surorile sînt înd'-.!stu­
lire cu viaţa asta de necurmate aaitări, în care «Arhan­
ghelii» arunca pe fiecare zi flacări noi, îi priveşte pe
dînşii ! Ea, mîna în mîna cu Ghiţa, pe care acum îl
iubea şi mai tare, fiindcă îl înţelegea mai bine, va porni
pe un drum nou spre fericire. Care va fi anume dru­
mul acesta nu-şi putea da sama, dar gîndindu-se la feri­
cirea noua ce o aştepta, îşi petrecu într-o visare dulce
ziua întîi de Paşti. îi parea ca viaţa îi deschide nenu­
marate drumuri, care duceau printre covoare de flori;
îi părea ca un suflet nou pluteşte în aer, pe care ea il
sorbea cu lacomie. Citi cu uimire volumul de nuvele,
simţind, în tot cursul zi/lei întîi de Paşti, o adînca recu­
noştinţâ faţa de clericul Murăşanu, care parcă zăbovea
pe undeva aproape de dînsa, nurnaicît nu-l putea vedea.
In sara zilei întîi adormise fericită; azi-dimineaţa
se trezi cu hotărîrea să-şi faca viaţa tot mai frumoasa.
Din visarea aceasta fericita, senină, o tulburară, o deş­
teptarâ aproape brutal oaspeţii care sosiseră azi-dimi­
neaţa.
8
[114]
lU
La început facuse sforţări uriaşe sa fie pe voia tata­
lui sau, dar simţi îndată ca-i e cu neputinţa. Ceea ce
vedea azi în casa lor era departe, ca cerul de pămînt.
d� ceea ce visase. Şi oamenii, şi vorbele, şi toaletele, şi:
mîncările chiar îi erau nesuferite. Sufletul ei se dorea
în mari înalţar,i de la pamînt, de la viaţa aceasta în­
chegatâ din lacomie, din mîndrie şi prostie, şi tot ce
vedea era potrivit numai ca sa-i frînga aripile albe pe
care sufletul sau le deschise, deşi nu ştia anume unde
va zbura.
Şi apoi, prezenţa acelui Voi-cu, acelui «soare» o um-­
plea de-o scîrbă deosebita. De buna samă, tatal sau îl
credea frumos, deştept, îi şopti chiar ca-i dintr-o fami­
lie fruntaşă şi avută, dar Elenuta, prin instinctul aceia
care pe unele fete nu le minte niciodata, prin un fel de
vedere interioara, descoperi îndată ca tinarul acesta'
şi-a pus toate straluci rile pe faţa, în priviri, în par, ast­
fel ca în suflet nu i-a mai ramas nimic. O uimea me­
reu �ontrastul izbitor care era între cuvintele lui şterse
şi faţa stralucitoare, şi îşi zicea, judecîndu-l cu cru­
zime: «Asta e un paun». Dar cînd baga de samă că
Voicu nu putea rîde ca oamenii, dezgustul ei faţa de­
candidat nu mai avu margini.
«Aşadar, acesta e prinţul de care-mi vorbise tata! "
îşi zise c-un adinc dispreţ faţa de toata lumea parca.
Cum statea, cu camera încuiată, se gîndi cu groaza:
ca la masa va trebui sa şadă lînga Voicu.
Nici nu-şi putu da sama cît va fi ramas singura, cînd
prin camerele vecine auzi vocea mamei sale:
- Dar unde sa fie, frate?! Aşteptam cu prînzul
de-un sfert de ceas dupa ea !
Sufletul Elenutei fu inundat deodata de o bucurie­
adînca, de o caldura deosebita. «Ah, de nu m-ar afla !'
Cît ar fi de bine sa nu ma găsească 1», îşi zise ea.
Insă bucuria ei fu zadarnica. în clipa urmatoare se
auzi vocea lui Ghiţă, care se apropia de camera În­
cuiată.
[115]
.Arbangbelii
115
- Poate va fi aici, zise el, se va fi cufundat în cetit,
ca şi ieri. - Apoi, dup-un scurt ciocănit, Întrebă: Aici
eşti, Elenuţo ?
Fata ieşi, palidă. Inaintea ei stăteau Ghiţă şi ma­
mă-sa. Abia ieşise, cînd sosi şi notarul.
- Unde, comedie, umbli pe vremea asta? o Întrebă
el foarte iritat.
- M-a durut capul, zise fata, şi la prînz nu viu
.decît subt o condiţie.
- Sub condiţie ? Întrebă uimit notarul.
- Da, să nu mă puneţi lînga domnul Voieu. Nu-I
pot suferi!
Notarul dădu drumul unui rîs puternic, cu hohote.
Bine, zise el liniştindu-se, linga cine doreşti să fii ?
- lîngă doctorul Prinţu, dacă se poate, răspunse
Elenuta, care rămînea mereu palidă şi părea într-adevar
suferindâ.
- Asta nu se poate, iubito, ar f.i prea mare ofensă
:pentru tinări, zise Ghiţă.
- Mai sînt şi alţi tinări? Întrebă fata repede, cu
obrajii aprinşi într-o clipă. Nu-şi putea da sama de ce,
dar la numele de «tinâri. se gîndi numaidecît la cleri­
-cul Murăşanu.
- Pruncul şi Ungurean, zise Ghiţă zîmbind.
- Atunci, ori lingă Pruncul, ori lîngă Ungurcan, zise
Elenuta c-un fel de deprimare în voce.
- Ei bravo! strigă notarul. Tot cei de la «Arhan­
�helii» sint mai preferiti.
Ei trecurâ prin trei camere pînă ce ajunseră în sala
largă unde se servi prînzul. Mîncară pe-ndel ete, udind
mereu bucatele ICU vinuri vechi din pivnita lui Iosif Ro­
dean. Erau băuturi tari, care biciuiau În grabă sîngele.
Advocatul Poplăcean nici nu mai putea vorbi; limba i
'Se încurca mereu, chiar cînd slobozea obişnuitul neche­
zar îşi deschidea foarte larg gura, în valurile de rîs ale
tuturor. Advocatul Stoica 'se cufundase Într-o discuţie
filosofică cu universitarul Ungurean, care-I ţinea mereu
În respect prin obisnuita lui exclamare: «Colosal !»
Petru Stoica de multe ori nu ştia ce să creadă: că-I
[116]
I
I
: 1
I
I
Jl
! "
Arhanghelii
116
aprobâ acest tînăr care vărsa mereu paharul pe gîtu-i
larg, ori câ-l batjocoreşte, şi Într-o clipă de furie îi zise:
_ Pricepi dumneata? Mie să nu-mi mai strigi «colo-
sal» ! Am discutat eu şi cu alţi oameni!
_ Colosal! oftă din nou Ungurean, şi toţi izbucniră
în hohote înfricoşătoare, numai candidatul Voicu îşi
trimitea din gît, ca o bariocoră, aI lui «me-ke-ke».
Doctorul Printu se încurcase în enumerareaavanta­
jelor şi a dezastrelor care se pot datora akooJului.
Furculiţele, ,cuţ,itaşele, farfuriile - lărmuiau necurmat­
Doctorita Printu înghiţi singură o jumătate de tort,
Bărbaţii nu cruţau vinul.
_ Mai izvorăşte destul din «Arhanghelii», zicea, la:
fiecare cană nouă ce se aducea, advocatul Stoica.
La vreo jumătate de ceas după ce terminară, notarul
zise :
De-<1cum să mergem la petrecerea din lunea.
IX
Olericul Vasile Murâşanu scrisese şirul acela cu in­
tenţia anumită ca s-o facă pe Elenuta să sufere şi s-o
pună pe gÎl1lduri. La Început, cînd luă condeiul în mînă,
îl urmărea încă 6entimentul care-I copleşi se de îndată
ce se depărtase de cei doi fraţi: inttnţionase să scrie
sentinţa aceea ca s-o jignească pe Elenuţa, pentru că şi
el se depărtase rănit adînc de cei doi. Adevărul că ră­
nirea lui venea numai din gîndurile ce-şi făcuse că cei
doi fac pe protectorii lui, socotind aceasta o realitate;
el se depârtă de ei cu răcealâ, ca de doi străini ce-i vo­
iesc răul. Dar cînd apropie condeiul de hîrtie, hotărîrea
de-a o jigni pe Elenuta se topi îndată, şi el mai simţea
numai dorinţa s-o facă să sufere, cît de cît. Nu avea
nici un drept, nici un razim pe care, spriiinindu-se, să
fi putut cere de la domnisoara Rodean vreun fel de
aparare, de consideraţie pentru el. Totuşi, nici tI nu ştia:
[117]
.Arbanghelii
117
cum - poate răzimat pe visările-i indelungate, - aş­
tepta ca Elenuţa mai ales, din intreaga familie Rodean,
să-i ţie parte. Şi daca judecata lui ar fi fost destul de
limpede, ar fi putut inţelege ca, într-adevăr, Elenuţa e
binevoitoare faţă de el. Ar fi trebuit sa-şi aduca aminte
cum i-a aprins lurniniţa la înconjuratul bisericii, şi n-ar
mai fi trebuit să ramina la indoiala.
Dar sarmanul cleric nu mai vedea limpede. Chiar in
noaptea aceea, întîlnirea neaşteptată cu dornnişoara Ro­
dean îl tulburase aşa de adînc, încît gîndurile lui nu mai
erau decit o învăluire cumplita. lntilnindu-se cu cei doi
fraţi pe drum, simţi iarăşi ca adinca tulburare ce-i sta­
pînea sufletul, din noaptea prohodului, il cufunda în
discursul acela nesfîrşit, care-i parea tot mai ridicol.
Numai cîteva clipe reuşi sa se smulga din vîrtejul ame­
ţitor ce-i vuia în cap: cînd îi spuse domnişoarei Ro­
dean ca-i va trimite cartea. Atunci Îi păru că între el
şi ea n-a fost şi nu va fi nimic, că-i o straina. Dar în
drum spre casa cazu din nou in nenorocirea sa. Şi voia
să se razbune.
O nesfîrşită parere de rau simţi Însa cînd lua volu­
mul in mîna. Cu alte intenţii cumparase el cartea
aceasta. Ce senzaţii de fericire avusese gîndindu-se cum
îi va prezenta-o! Ce dedicaţie frumoasă, sentimentala
s't! gîndise sa scrie pe foaia alba! Şi, iata, trebuia sa-şi
Îngroape acum toate planurile. Ce copil fusese ca se
'încrezuse in visuri!
Repeta Însa de nenumarate ori în gînd sentinţa pe
care o avusese demult gata,care-i veni aproape de la
sine. 1 se păru ciudat ca mai nainte, cînd se gîndise sa-i
scrie o dedicaţie sentimentala, nu ştiuse pe care s-o
aleaga dintr-atîtea, iar acum maxima «Adevarata feri.
cire e în noi înşine» îi veni deodata limpede, hotarita.
Simţea ca altceva nu putea sa-i scrie. Totuşi, nu se putu
hotărî s-o scrie încâ, Muie de multe ori condeiul în că­
limara, pîoă ce, în sfîrşit, îi veni un gînd luminos să-I
hotarasca: «N-am dreptul, îşi zise, nici s-o jignesc, nici
s-e fac să sufere. Cred însa că-i pot rămînea un bine­
voitor, care o face băgătoare de samâ la o primejdie..
[118]
118
Arbangbel.i
În convingerea aceasta s"'.: linişti şi scrise şirul acela. Dar
simţi îndată o adîncă sfîşiere. Avu senzaţia că cu şirul
ăsta se desparte pentru totdeauna de Elenuta şi-i păru
bine cînd, recitindu-l, se gîndi că va avea să sufere, cît
de cît, în urma acelei sentinţe.
Închise cartea, i-o dădu slugii s-o ducă la «domni­
şoara Elena Rodean», Deşi învălmăşeala sirntimintelor
sale ţinea încă, el fu totuşi mai liniştit după ce trimise
volumul. Întîia zi de Paşti trecu în silă; îl enerva vese­
lia surorilor şi a părintelui Murăşanu. Aproape ziua în­
treagă se gîndi la seminar, la colegi, la profesori. Ar fi
dorit mult să fie între păreţii reci ai bătrînei zidiri şi-i
părea că e o prostie să se dorească cineva acasa. Acolo­
era adevarata viaţă!
Astăzi, a doua zi cit: Paşti, după predică, după discu­
ţia ce-o avuse cu tatal sau, se simţea mai vesel. Îndată
ce prînzi, se strecura pe uşă şi se duse să privuascâ pe­
trecerea minerilor.
Cînd ajunse Vasile Murâşanu în luncâ, Lâiţă încă nu,
se Întorsese. Clericul zari, la una din mesele acoperite cu
pînza cerată, pe diacul Gavril şi, râzbind prin multime;
şezu lînga bătrîn.
- Hristos a înviat! zise el întinzînd mîna diacului,
- Adevarat c-a înviat! râspunse bucuros batrinul.
Apoi il întreba repede: lai o bere, ori un pahar cit: vin?
- Un pahar de vin, răspunse clericul, şi Îşi turnâ
într-un păhărel din vinul roşu.
- E carbanet, zise vesel moş Gavril.
- Da-i tare! facu Vasile dupa ce-l gusta.
- Ce vreai ! O dată-s Paşrile pe an, zise cu bucurie
diacul. Dar dumnealor nu vin? Întrebă apoi, punîndu-i
paharul vîrfuit.
Cine?
- Parintele,.şi preuteasa, şi domnişoarele ?
- Cum nu, vin toţi, răspunse clericul.
Ciocnirâ din nou păhârelele şi bâură.
- Prea des! zise Vasile zîmbind.
- Las' să fie des! Nu-mi place mie sa beau nainte
de biserica, asta nu ! începu diacul clâtinînd din cap.
[119]
.Arbangbelii
119
Dar de-acum pot să mă veselesc şi eu ! Ce zici, iţi place
petrecania ? şi diacul ridică ochii spre părechile de dan­
satori care se învîrteau ca vijeliile.
- Place! răspunse cu însufleţire clericul, care se in­
senină deodată in mijlocul mulţimii acesteia setoase de
viaţă in Iumina dulce a primăverii.
- Să-ţi şi placă, zise dracul Gavril, petrecere de
Paşti ca la noi nu s-a mai pomenit. O data-n an se răz­
bună şi băieşii noştri!
În clipa asta se auziră strigăte de «vivat !» şi «ura l».
Lăiţă, cu cei şase, sosi şi se incepu numaidecit hora.
- Nu te-avînţi şi dumneata? il întrebă diacul pe
Vasile Murăşanu.
- Mi se pare c-o să mă avint, răspunse clericul, care
simţi o furnicare prin tot trupul la acordurile horei.
- Aruncă-te, că se şi cade, zise cu bucurie diacul.
Alţi domni nu-s aici pînă-acum, după cum văd eu, şi
.el căuta să afle pe cineva. Nu-i nimeni, zise iar, nici
notarul cel nou, nici scriitorul din cancelarie, nici dom­
nii învăţători. De-o vreme încoace se pun, care mai de
care, să vie mai în urmă. TOţi se iau după notarul Ro­
dean.
Clericul nu mai auzi cuvintele din urmă ale diacului :
Între două fete s-a prins şi el în lanţul horei. Cît ţinu
dansul, diacul Gavril se ridică şi privi însufleţit. Se sim­
ţea mîngîiat că Vasile îi ascultase sfatul. «Şi tatăl său e
om de omenie, îşi zicea, dar băiatul lui e şi mai minu­
nat,» Bătrînul era şi înfierbintat de carbanetul ce-l
băuse şi se pomeni că-şi balansează domol capul în tac­
tul horei.
Cînd se întoarse lîngă diac, clericul era aprins ca
para focului, ochii îi străluceau, îi păru că se scutura
de pe el o haină grea de lut, pe care o purtase de cîteva
zile. Nu se mai dori acum în seminar, nu aştepta să i
se termine cît mai în grabă vacanţa, nu se mai gîndi
nici la notarul Rodean, nici la Elenuţa, nici la «Arhan­
ghelii», lnsufletirea, bucuria, fericirea sutelor de tineri
şi tinere, a satului întreg, părea că-i atinse, ca un puter­
nic curent electric, şi sufletul său.
[120]
_ Straşnică petrecanie ! zise el şezînd Ungă diac.
- Intre tinereţe şi voie bună să tot trăieşti, zîrnbi
diacul. Acum, o tablă, zise el umplînd paharele.
«Tabla» inseamna să bei paharul dintrodatâ.
Sl<:ricul nu se aşteptă îrnbiat. Bău repede vinul
amarui.
- Taraful ăsta nu mai are păreche! zise iar Vasile,
care nu se potolise încă de aprinderea intii ului dans din
anul ăsta.
- Unu-i Lăiţă, dornnişorule Vasile, şi o dată cîntă
pe an in Vâleni la tot satul! D-apoi încă fetele! Ai
pişcat-o un strop pe cea de la dreapta ? întrebă diacul
mai încet, aplecîndu-se spre cleric şi trimitîndu-i sub
nas un cald răsuflu de vin.
- Ce stai să spui, moş Gavril... zise Vasile, simţind
că se roşeşte pînă după urechi.
- Ce spun! E puţin ce zic, ştii dumneata cîntecul:
Fetele, săracele,
Gura dulce place-le,
De le-ai da cu lingura,
Nu le-ai putea sătura.
Diacul spuse versurile acestea in cîte două tacturi fie­
care, clâtinînd capul la dreapta, la stinga, le spuse cîn­
tîndu-le încet. Apoi, văzînd că Vasile tace, zise iar:
- Ştii pe cine-ai avut la dreapta?
- Mi se pare că a fost fata Pruncului, zise Vasile.
- Că bine-ai văzut-o! oftă moşul. Vezi, aceea-i
fată cu zestre, nu glumă! De n-aş grăi într-un ceas slab,
mi se pare c-o să aibă zestre mai mare ca oricare din
fetele notar ului Rodean.
- Decît dornnişoarele Rodean? întrebă uimit Vasile.
- Da, da, n-ai să te miri de nimic, răspunse diacul.
Pruncul are două :părţi la «Arhanghelii», de cincisprezece
ani. Apoi, banul care ajunge in mina lui nu mai vede
lumina soarelui, mai ales dacâ-i galbin. Pe cînd notarul
nu prea stringe băierile pungii. Păcat că n-a purtat-o 1<])
şcoală, sfîrşi bătrînul.
120
Arhanl{helii
[121]
Arhanghelii
121
- Pe cine? întrebă Vasile.
- Pe Mărioara. Pruncul nu saracea dac-o trrmitea
la şcoală vro trei-patru ani. Minunată preuteasă s-ar fi
putut alege din ea! Eu, in locul lui, aş fi ţinut acasa
ficiorul.
- � Ilarie P
- Da, pe Ilarie, răspunse diacul turnind în pahare.
Mi se pare că va ajunge advocat odata cu mine ...
- O sa se cumintească, moş Gavrilă, e tinar incă
�înzul, zise zîmbind cu puţintică rautate clericul Mu­
raşanu.
- Ziua buna se cunoaşte de dimineaţă, domnişorule,
incepu diacul. Acum eu mi-am luat orice nădejde de la
Ilarie. Şi mi se pare ca şi tatal sau, Pruncul.
Ei ciocniră păhărelele şi bâură din carbanet, La spa­
tele lor se auzi în clipa aceea un rîs plin şi sonor.
- Ca bine va petreceţi, un batrin şi-un copil! zise
Mârioara, cuprinzind cu braţele �rumajii lui Vasile,
Diacul se ridica, inclina din capul alb ca neaua: la
spatele lor era toata familia preotului.
- Sa poftiţi la noi, să poftiţi! zise diacul vesel. Vai
de mine, cum sa nu fie loc? adaose îndată, băgînd de
samă ca preoteasa se uita la o masa vecina.
Într-adevar, la masa diacului era loc destul, dar mai
lipseau doua scaune. Bâtrînul luă repede doua de la masa
vecină, le aşeza sa nu se clatine. Băieşii ocupasera numai
mesele cele de scîndură albă; cele învălite cu pînza
cerată ştiau că sînt rezervate pentru «domni». în fiecare
an, la petrecerea de la Paşti, pe Ungă inteligenţa din
sat, veneau mulţi domni de la oraş sa-şi petreaca aici,
sub cerul liber, să se amestece în hora băieşilor.
Familia preotului şezu la masă, spre marea bucurie
a diacului. Părintele Murăşanu porunci numaidecît unui
fecioraş de serviciu, care se ivi repede lîngă el, sa-i aduca
o păreche : un kilogram de vin ş-o apă.
- Sa-ţi aduca carbanet, parinte, e un vin 1. ..
- Să-mi aduca! zise părintele vesel. Dar pentru
dumneata nu-i prea tare vinul asta, diece?
[122]
122
- Bătrînii au lipsă de putere, parinte, las' să-I beau,
c-acuş nu-l voi mai bea ... zise diacul of tind.
- Oho, dumneata ne poţi cinta la groapă încă,
diece! Nu te vad eu roşu ca un mar domnesc? zise
parintele, cu faţa zîrnbitoare.
Vinul sosi, se urnplură pâhărelele, îşi închinarâ cu
«Hristos a inviat». Fetele abia-şi muiară buzele, preo­
teasa bău paharul de jumătate, cei trei bărbaţi sorbirâ
vinul ptna la un strop.
Mărioara zvîcni de pe scaun, il lua repede la braţ pe
Vasile, zmuncindu-I de pe scaun.
- O ţarina, iubite, cu tine-aş vrea sa joc, sa-mi fie
de noroc, zise fata c-o voce sentimentala, apoi izbucni
într-un rîs răsunător, curat şi dulce.
- Cu o condiţie, zise Vasile vesel, sa joci corect. El
ştia că Mări oara dansează cu multă pasiune şi eleganţă.
în clipa urmatoare se arnestecară între părechile de
dansatori.
Larma veseliei se nălta din toate părţile ca un vuiet
ce nu se mai sfîrşeşte, Tot mai des se auzea cite-un
«ura !», cite-un «vivat !» ridicîndu-se ca un semnal de
alarmă prin clocotul acesta de glasuri. Lăitâ, cu vioara
subt bărbie, drept ca un ostaş, cu ochii închişi de juma­
tate, cînta cu patimă, cu uşurinţa, ca şi cînd acum ar
fi început numai să-şi joace arcuşul. Fecioraşii de
serviciu alergau neîntrerupt pe la mesele in care tot mai
mulţi ciocâneau, strigind sa vie părechile, Aerul era
domol şi blînd, prea cald parca pentru o zi de primă­
vară. în răstimpuri, treascurile mai trozneau şi acum
pe Pârâul Caprei. Erau băieţaşi care voiau sa folosească
pulberea rămasă. Feciorii şi bărbaţii veniră, pe vremea
asta, cu toţii in luncă.
Birtaşul cu nevastă-sa nu mai vorbeau acum: rac­
rreau, cu feţele disperate, cu ochii încruntaţi, alergau şi
erau a.proape sa-şi piarda capul. Nici intr-un an nu
angajaserâ atîtea ajutoare, şi totuşi nu mai răzbeau. Tri­
miseseră doua căruţe, încă de pe la un ceas, după bere
proaspătă. Cea adusă in ajun era pe isprăvite.
[123]
Arhanf!.helii
123
Ei tropoteau mereu alergind, aruncau cuvinte pe JU­
mătate şi, în răstimpuri, îşi îndreptau pe-o clipă trupu­
rile fădnd: «Uf !» şi îşi ştergeau repede sudorile.
Să nu fi avut nenorocul să-I întrebi acum ceva pe
bâdicul Spiridon ; scriitorul din cancelarie, un tînăr
înalt şi palid, c-o umbră de mustaţă, cuteză să-i zică:
- Trece apa, trece, nene Spiridoane?
- Uf, dă-mă dracului, zise cu furie birtaşul, ăştia-mi
scot sufletul.
,In cele patru părţi ale luncii fu prăvălit al treilea
rind de butoiaşe, Oamenii alergau în cete într-acolo, se
îmbulzeau s-ajungă mai în grabă la o sorbitură. Erau
destui care, înstăpînindu-se odată pe pahar, nu-l mai
lăsau din mînă pînă nu-l deşertau de trei ori dupăolaltâ.
Băit:ţi de pe la anul al paisprezecelea în sus, se izbeau
prin iarbă, jucau, nu prea ştiau cum să-şi mai poarte
mînile. Gustaseră şi ei binişor pînă acum; de la două­
zeci de zloti în sus avea fiecare bani de tocat pentru
sărbători. Ici-colo se putea zări cîte unul şezînd palid
şi abătut pe pajişte; bâuseră pesemne prea mult şi îi
durea capul.
Foarte puţine ouă roşii se puteau vedea: mai ales
băieţi, copile sub zece ani se înci�letniceau cu ciocnitul
lor; pentru ceilalţi mai mărişori datina aceasta nu mai
avea nici un farmec, era parcă prea neînsemnată pentru
ei. Subt o salcie, mai laoparte, se rătăcise un băietaş ca
de vreo patru ani; în mînă c-o jordită, lovea mereu în
salcia bătrînă, cîntînd încet: «Ghis-tos-a în-viat din
morţi» ... În cealaltă mînă avea un ou roşu. Cînta ne­
auzind, nevăzînd nimic, părînd că el e persoana princi­
pală în toată lumea asta.
La masa diacului părechea întîi era pt: sfîrşite. Mai
trecea pe lîngă ei vreun fruntaş şi trebuia să le ZICa
un: «Hristos a înviat !».
Vasile şi Mărioara nu se întorseseră încă. Lăiţâ păru
că nu mai are de gînd să frinr;ă ţarina asta.
- Tineretele, săracile, oftâ diacul Gavril, oare cu
cît le-aş mai putea cumpăra, părinte?
[124]
124
Arbangbelii
- C-o păreche de ciubote vechi, fise popa Murâşanu,
neluîndu-şi ochii de la cercul de dansatori.
- Îmi place de domnişorul Vasile! Uite, aşa jucăuş
eram şi eu in vremea mea !
- Acum începe, diece, e dornic de-un strop de dez­
morţire, zise preoteasa.
- Ba să am iertare, a tras o horă pin-acum! zise
diacul.
- Aşa? făcu părintele, care se bucura din suflet că-I
vedea pe Vasile mai înseninat.
Îşi bănui destul că i-a dat lecţia aceea despre predică.
Credea că din pricina asta fusese Vasile şi azi indispus.
- Da, avuse la dreapta pe fata Pruncului. Ştii ce mă
gîndesc eu, părinte?
- La «Arhanghelii», de bună sama, zîmbi popa.
- Nu. De-acum poate la cei din cer. Aici, pe pâ-
rnînt, eu mi-am mîncat ce-a fost al meu, zise diacul
Gavril. Mă gîndeam la fata Pruncului! adaose el. Ce
potriveală ar fi cu dornnişorul ! Păcat că n-a purtat-o
tat'so pe la şcoli. Ar fi ieşit din ea o preuteasa să le
fie Vălenilor fală!
- Hoho! rîse părintele. D-apoi eu, diece? Pe mine
m-aţi scoate din sat?
- Incap şi doi popi în Văleni, părinte. Mai ales
dacă cel tinar e ginerele Pruncului.
In clipa asta sosira cei doi fraţi, aprinşi la feţe ca
doi bujori,
- Am dansat c-un tinâr îndrăgostit, de-acum o să
mi se aprindă şi mie călcîiele ! strigă Mărioara şezînd
pe scaun.
- Pentru sfintul, Mărioaro, cum poti vorbi aşa? zise
cu mînie preoteasa.
Fata se cuibări pe scaun, sorbi un pahar întreg de
borviz. Ea nu-i răspunse mă-si, ci nălţă numai din
umeri.
Vasile se făcu a n-auzi nimic şi luă pe Anastasia la
o ţarină. Fata se ridică îndată, zîmbi spre mamă-sa
şi se depârtă cu clericul.
[125]
Arbangbelii
12S
Mărioara n-apucă să i se liniştească palpitările piep­
tului tînăr, gingaş, şi Îndată se închină înaintea ei vă­
tavul petrecerii, un bărbat ca la treizeci şi şase de ani,
cu faţa palidă, cu ochii negri foarte vioi. Mârioara se
ridică repede şi se depârtă cu vâtavul,
- De-acum e lumea ei, zise zîmbind preoteasa ; apoi.
dup-un răstimp, începu să rîdă cu lacrămi: Nu se mai
satură de joc fata asta, spuse ea ştergîndu-şi ochii.
- Pentru ca Dumnezeu să vă îmbucure în toţi co-
piii dumneavoastră, glăsui diacul punînd mîna pe pahar.
- Amin, răspunse preotul.
Ciocniră şi bâură.
- Tabla, doamnă preuteasă, pe asta se bea tablă.
zise moş Gavril, văzînd că preoteasa abia gustă din vin.
- Pînă voi bea pentru fiecare copil, îl golesc, n-ai
grijă, zîmbi preoteasa.
Părintele ceru a doua păreche. Fetele veniră, dar nu­
maidecît alţi dansatori le invitau, şi astfel, la masă ră­
maseră bînd şi povestind, numai cei trei. Vasile, aprins
acum, părîndu-i că ritmul muzicii curge în însuşi trupul
lui, chemă o vălinâreancâ, o fină de-a popii, la joc, apoi
o fată, şi alta; numai în răstimp uri depărtate se mai
ivea, pe Ou clipă, la masa diacului, sorbind un pahar de
VIn cu apa.
între dansatori se puteau vedea tot mai mulţi domni.
Notarul Popescu, scriitorul său, Bratu, vreo trei elevi
de gimnaziu, apoi domni străini, advocati, doctori, ofi­
ţeri chiar, care veniseră din oraş anume pentru petre­
cania asta. Aveau fiecare vreun cunoscut în Văleni, la
care întraseră trăsuri le.
La o masă lungă, care fusese liberă pînă acum, cu
toată îmbulzeala de pe la alte mese, se aşeză familia
notarului Rodean, cu toţi oaspeţii. Advocatul Stoica
nu terrninase încă discuţia cu universitarul Ungurean,
şi ei rămaseră în picioare, măsurîndu-se cu privirile,
în vreme ce Petru Stoica spunea cu însufleţire:
- Niciodată nu se va întîmpla ce spui dumneata!
Mâ-ntălegi ? Niciodată! Traiul liber în promiscuitate al
[126]
femeilor ar fi cea mai oribilă imoralitate, mă inţălegi,
ar fi recăderea la starea de animal, din care prin atîtea
lupte a reuşit să se smulgă omenirea. Ar fi înjosirea
fiinţei noastre celei mai intime, pricepi dumneata? Dar
e o absurditate ce susţii dumneata! sfîrşi el printr-un
gest, care însemna că nu mai are gust de vorbă pe ches-
tia asta.
_ Colosal! zise Ungurean arătîndu-şi dinţii rnart,
puternici.
Advocatul îi aruncă" o pnvire furioasă, apoi şezu, în­
cepînd îndată să vorbească cu doctorul Printu.
lîngă masa asta se ivi îndată însuşi birtaşul Spiri­
don, închinîndu-se adînc înaintea notarului Iosif Ro­
dean. Făcea impresia că nu mai are nici o grabă acum.
- Ce spui că ai? întrebă notarul.
Birtaşul mai repetă o dată numele vinurilor.
Adă rizling.
S-aduci, iubite, cu vadra, zise Pruncul.
- Vinu-i vechi şi cupa-i plină,
Vino lîngă min', vecină,
începu să fredoneze Ungurean, pe-o voce adîncă de bas.
Cei doi logodnici trecură cu Eugenia şi Octavia în­
tre dansatori. Elenuta stătea tăcută, privind cu adrni­
rare frămîntarea asta uriaşă. îi păru că nu se bucură
numai mulţimea asta mişcătoare, ci şi pămîntul şi văz­
duhul senin. Nu auzea cuvintele celor din jurul ei şi-i
părea că o învăluie, încet-încet, un nour de lumină. Nu
mai simţea povara oaspeţilor. Aici, sub cerul acesta
limpede, înalt, Între pădurile de brad care luminau me­
talic, cît de neînsernnate îi pârurâ, deodată, micile ei
mizerii! Ce depărtare prăpăstioasă era între casa" lor
şi lumea largă" a lui Dumnezeu! Simţiminte nouă, de
continuă admirare, îi creşteau în suflet.
Tresari cînd Ghiţă o atinse uşor pe umar.
_ Se-ncepe hora a doua, zise el, pe cea dintîi am
scăpat-o. Să ne grăbim.
126
AThangh�lii
[127]
Arhallghelii
127
Elenuţa se ridica repede şi porni la braţul lui Ghiţă.
îi păru ca pluteşte într-acelaşi nour de lumina ce-i în­
văluia fiinţa întreaga.
Doua cani mari le aşezarâ băieţii de serviciu pe masa
cea lunga. În urma lor rasari numaidecît şi birtaşul Spi­
ridon, c-o sticluţa în care lumina un lichid care nu
avea nici o culoare. Se apropie de notarul Rodean şi-i
şopti:
- Te rog sa guşti dintr-asta.
- Ce vin e? întreba notarul, încruntînd sprinceana
şi cercetînd sticluţa.
- Nu va spun. întîi sa vedem de va place.
Notarul gusta Încet, îl mesteca parcă, Îşi pleca puţin
pleoapele. Apoi Îi înapoie sticla fara sa-i spună o vorbă.
- Să gust eu, tătucă, o să-ţi spun îndată cît plăteşte,
zise universitarul Ungurean.
El trase o duşcă zdravănă, plezni din limbă, Îşi supse
buzele.
- Mâ-rnbatâ cu mirosul! E busuioacă ! zise el c-un
fel de descurajare.
- Pentru ce n-ai spus înainte? întrebă notarul.
- Nu ştiam de vă place ori nu. Nici eu n-arn mal
avut în pivniţă pînă acum.
Ungurean fu numaidecît de părerea ca rislingul sa
fie dus înapoi. Dar universitarul Pruncul şi doctorul
Prinţu se opuserâ din toate puterile.
- O să-I amestecam noi! Întră în vorbă advocatul
Poplâcean, şi numaidecît necheză de bucurie.
- îl bem asta, şi pe urma ne aduci busuioacă, zise
Iosif Rodean birtaşului. Dar de altădată, cînd ai o
marfă buna, arata-ne-o de la Început.
- ,înţăleg, râspunse birtaşul şi, în clipa aceea, parca
l-a şi înghiţit pămîntul.
Cei doi universitari nu se mişcară de la masă pînă
ce nu supserâ cîte trei pahare de risling curat.
Apoi se amestecară şi ei în vîrtejul jocului. Hora se
terminase, şi acum se continua ţarina. Dansul acesta
avea o mulţime de variante. Laiţă trecea dintr-una în-
[128]
128
Arbanghelil
tr-alta, revenea la cea originară, cea bătrînă, şi-i făcea
pe dansatori cînd să tropotească încet, domol, cind să
se legene abia tinîndu-se de-o mînă sau de peste mijloc,
cind, iarăşi, ii făcea să se învîrtă ca prinşi de volbură
rotitoare.
îndată ce întrară cei doi universitari în fierberea
dansului, începură să s-audă strigâturile. O bucată de
vreme ei nu dansarâ, ci, tot ferindu-se de roatele de
poale ce le zburau pe dinainte, băteau în palme şi stri­
gau alternativ, unul un vers, celalalt altul:
«Lele, nu te legăna,
Că rochiţa nu-i a ta,
Nici rochita, nici polcuţa,
Numai ochii şi guriţa !»
Dansatorii şi publicul de pe la mese prirniră chiuitura
cu urale: «Bravo! Trăiască !»
"Pentru mîndra care-mi place,
Trei zile de bir aş face;
Pentru care mi-i urît,
Una fac, şi pare-mi mult !
Mult mă mustră măicuţa,
Lele, pentru dumneata,
Că bat sara uliţa."
Ei Însoţeau versurile lor de bătăi în palme, în ritmul
strigăturii. Pe la mese unii se ridicau să-i vadă, alţii se
suiră pe scaune. Din toate părţile se auzeau uralele.
Lăiţă zîrnbea şi-şi juca arcuşul mai cu foc. Cei doi se
prinseră acum pe după cap şi strigau tot alte versuri.
Se părea că o patimă nouă s-a înstăpînit pe inimile
dansatorilor. Se învîrteau tot mai vijelios, părechi noi
se apropiau; scaunele, laviţele se goleau mereu, şi în
curind uriaş a roată unde dansau era prea strîmtă. Şi În
roata asta uriaşă - nenumărate vÎrtejuri, nenumărate
cercuri de poale.
[129]
129
După ce, între manifestaţiile de plăcere ale publicului,
cei doi tineri chiuiră un răstimp, îşi luă fiecare cîte-o
fată şi Începură şi ei ţarina. Strigătele lor se auzeau
acum mai rar.
«Dragu mi-i cu cine joc
Că miroase-a busuioc !>,
«Du-mă, Doamne, şi mă lasă
Unde nevasta-i frumoasă
Şi bărbatul nu-i acasă l»
«Sub călcîiul cizmii mele
Zace dracu ş-o muiere
Şi mă-nvaţ-a face rele.»
După cei doi universitari, se îndemnată şi dintre fe­
ciori, dintre bărbaţi, şi Începură să se audă strigături
din toate părţile. Dar minerii din Văleni Îşi isprăviră
în curînd bagajul, şi iar se auzeau numai cei doi.
Din cînd În cînd se arăta lîngă masa notarului cînd
Pruncul, cînd Ungurean şi se adăpau cu cîte-un pahar
mare de vin, tot pocnind din degete. Pruncul se apropia
cîntînd:
- Şi cu cupa plină
Orice dor s-alină.
Ungurean se apropia c-o faţă aprinsă, mare cît o
lună. El începuse să se îngraşe de tînăr. Notarul le
umplea paharele rîzînd zgomotos. Bătrînul Poplăcean
îi întîmpina cu Însufleţire, făcînd să se audă un: «He­
he-he! He-he-he-he!» mai prelung decît cel obişnuit.
De altfel, la masă rămaseră numai bărbaţii: doam­
nele, conduse de notărăşita, porniră să vadă mai de
aproape dansul şi toată mulţimea asta în culmea
veseliei.
Din cînd în cînd veneau Ghiţă şi Elenuţa. Dar pe
fată o invitau mereu la joc feciorii din sat, bărbaţi,
logodnicii surorilor. Numai candidatul Voicu, nu. El
şedea lîngă bătrînul Poplăcean şi-i umplea mereu pa-
!J Opere, vot. 7
[130]
harul, cu aceeaşi fericire pe faţă. El nu ştia dansa ta­
rina, iar cînd se cîntase la început hora, nainte de-a o
cere el, Elenuţa trecu la braţul lui Ghiţă.
Elenuţa dansa fericită, părîndu-i că visează mereu.
În horă, încă, îl zări pe Vasile Murăşanu, se s:llutară
în treacăt, apoi, schirnbîndu-se mereu cei ce treceau
la mijloc, trecu şi Elenuţa, şi aici, în cercul ce ondula
domol, mînile lor se atinseră. O înfiorare ciudată trecu
prin trupul fetei la această atingere, care nu se ase­
măna întru nimic cu senzaţia ce o avusese pîn-acum
de cîte ori dăduse mîna cu tînărul. Ei îi păru că în­
fiorarea aceasta e asemănătoare cu fericirea, cu sărbă­
toarea pe care o admira în jurul ei, în văzduh chiar. Ca
şi cînd i s-ar fi strecurat înfiorarea aceea în trup nu
din atingerea tînărului, ci din nourul de lumină ce-i
părea că o învăluie.
Îndată după horă, Vasile o invită la ţarină. Elenuta
primi cu bucurie şi-i întinse braţul.
_ Volumul ce mi-ai trimis a Iost foarte frumos,
zise repede Elenuţa.
_ Da? V -a plăcut? intrebă Vasile, pârîndu-i că
domnişoara asta e cu totul străină şi de aceea la care
a visat atîta, şi de fata căreia i-a promis că-i va trimite
ceva de citit. El se zgudui, căci întelese numaidecit de
unde o cunoaşte. Era domnişoara care-i aprinsese lu­
minita la înconjuratul bisericii.
_ Mi-a plăcut! zise fata. Atîtea lucruri nouă, ne-
bănuite, am descoperit în ea.
Glericul nu se mai zăpăci ca atunci cînd o zărise pe
neaşteptate la prohodul Domnului Hristos. Dar la cu­
vintele din unmâ ale domnişoarei Rodean, îi veni de­
odată în minte maxima ce-o scrisese pe carte şi crezu
că fata face aluzie la şirul acela. li păru nespus de rău
că-l scrisese şi nu ştia ce să răspundă.
_ Mi-a plăcut bunătatea ce transpiră din toate nu-
velele din volum, zise iar fata.
Vasile Murăşanu învie numaidecît.
Intr-adevăr, zise el, e o carte foarte curată. Te
simţi mai înălţat după ce ai cetit-o, şi nesrnintit te
.�'.'"
I
,::l'
1.
il
I I
II,
h
r
130
Arhall!(helii
[131]
Arbangbelii
131
simţi cu mult mai bun. Dumneata ai observat foarte
bine.
Da, Începu zîmbind Elenuţa, mie nu-mi scapă
nimic neobservat dintr-o carte. Asta cred că trăbă s-o
mulţămesc împrejurării că am cetit foarte puţine cărţi.
Cum dansau, într-o clipă Elenuta îşi ridică privirile
şi-l Întrebă:
- Ştii ce-am mai descoperit În volumul ce mi-at
trimis? O dedicaţie.
Şirul acela? Întrebă cu groază Murăşanu.
- Da ! Şirul acela mărunt, rîse fata.
- Nu-i o dedicaţie. E o simplă sentinţă, cercă să se
scuze clericul.
- N-a fost scris pentru mine? Întrebă rîzînd Încă
Elenuta.
- Nu ! răspunse Vasile cu ochii În pămînt.
Elenuţa deveni deodată serioasă. îl privi cum stătea
jenat înaintea ei, îl privi îndelung şi simţi o linişte, o
pace adîncă în suflet. N -avea nimic rau într-insul tînă­
rul acesta. Îi zise ca şi cînd ar vorbi c-un prieten vechi,
Încercat: A
- Nu-i frumos să tăgăduim ce-am făcut odată.
Clericul nu răspunse, dar Elenuţa simţi cum braţul
lui se înmoaie şi dansul lor aproape conteni.
- Zic că nu-i frumos să ne tăgăduim faptele. Dum­
neata nu raspunzi nimic? îl întrebă din nou domni­
şoara Rodean.
- A fost o clipă nenorocită, domnişoară, şopti ele­
ricul. Era foarte palid.
- Pentru ce să fie clipă nenorocită? Pentru că mi-ai
scris adevărul acela ?
- Nu. Pentru că mă simţeam umilit şi l-am scris
c-o intenţie rea! reuşi el să zică.
Îndată continuată dansul mai cu inimă.
- Şi pentru ce te-ai simţit umilit? îl Întrebă zîm­
bind acum Elenuţa.
- Mi s-a părut că fratele durnitale Îşi bate joc de
mine. Vai, eu am unele clipe, domnişoară, cînd nu pot
ll*
[132]
judeca limpede. Acum văd bine că chiar eu m-am
făcut ridicol cu discursul acela.
Elenuţa pe-o clipă păru că nu pricepe nimic. Dar
îndată îşi aduse aminte de sîmbătă sara, de plimbare.
_ Şi pentru că nu-ţi plăcea de frate-meu, ai ţinut
să te răzbuni pe mine? îl întrebă ea c-o voce caldă,
plină de cîntec, parcă chiar de-o anumită mireasmă.
Clericul zîmbi.
_ Sînt răutăcios uneori, zise el. Mi-a părut rău În-
dată ce-am trimis volumul, dar mă mîngîiam cu cre­
dinţa că şirul acela dumneata îl vei putea lua ca o
simplă însămnare.
Elenuţa se apropie mai tare de cleric. Îi zise, Cll o
tr emurare de durere în voce:
_ Ai putea să mă cunoşti mai bine, domnule Mu­
răşanu. Ştii dumneata că eu nu dau nimic pe avere?
Nimic, nimic, nimic! Şi cu mine samănă foarte mult
Ghiţă. Noi adevărata fericire o căutăm În noi Înşine,
cum zici dumneata.
_ 0, n-o spun eu asta, domnişoară, nu-i din capul
meu, răspunse cu voce scăzută clericul.
_ Se poate, zise fata, dar îţi spun că mie nu mi-ai
cauzat nici o suferinţă cu şirul acela. Pentru mine a
fost chiar o descoperire fericită. Încercam de multe
ori să înţăleg depărtarea la care te ţineai mereu de noi,
şi nu puteam. Acum ştiu, dar te-asigur că ai fost În
rătălcire. Cred că alte piedeci pot să-i ţină departe unii
de alţii pe oameni, nu averea.
_ Pentru credinţa asta eu vă sînt foarte rnultâmi-
tor, domnişoară, zise Încet clericul.
_ Mă afli creştină bună şi ai asigurată mîntuirea
unui suflet? întrebă zîmbind Elenuta.
_ Nu pentru asta! Deşi doresc să rămîi totdeauna
bună creştină, răspunse Vasile, simţind cum i se suie
sîngele în faţă. Îi păru că spusese prea mult.
_ Vai, ce copil eşti dumneata! zise zîmbind Elenuţa,
văzÎndu-1 cum roşeşte.
132
Arbanghelu
[133]
Arbangbelu
133
Dar tăcu Şi ea îndată. Pînă la sfîrşitul dansului, care
de-aici încolo fu plin de noi senzaţii pentru cei doi
tineri, ei nu-şi mai vorbiră.
Dornnişoara Rodean dansă apoi cu cei doi logodnici,
cu scriitorul Bratu, apoi cu mai mulţi ţărani. Vasile
Murâşanu îi mai ceru un joc, apoi încă unul, şi de la
o vreme cei de pe la mese băgară de sarnă că dansează
aproape numai amîndoi.
- Hm, nici cu asta n-ar fi păreche rea! zise diacul
clipind din ochi.
- Dansează foarte bine dornnişoara Rodean, răs-
punse c-un fel de mîngîiere, de satisfacţie, preoteasa.
Popa Murăşanu făcu numai:
- Ei, aş!
Larma era tot mai mare; notărăşita Marina se în­
torsese cu doamnele la masa cea lungă, gustară din vin,
abia şezură, cînd Lăiţă, dup-un scurt repaos, începu
ţarina cea bătrînă.
O mişcare neobişnuită se porni pe la mese, prin
mulţime. Se ridicau de pe la mese, de pe laviţe, bărbaţi
în vîrstă cu femeile de mînă, se ridicau moşnegii şi se
apropiau de spaţiul de joc. Unii pocneau în degete, cei
mai mulţi făceau ponturi cu picioarele, figuri, mişcări
ciudate, îşi băteau cu palmele turecii lăcuiţi ai cizmelor.
Erau ceasurile patru, şi cei mai mulţi erau aprinşi de
băutură. îşi mişcau în ritmul muzicii trupurile îmbă­
trînite, domol, în tacturi ciudate. Era ţarina cea mai
veche şi cea mai frumoasă.
Diacul Gavril se ridică şi el şi zise către preoteasă :
- Nu mă vei face de rîsul lumii, doamnă pre«­
teasă ?
Femeia se ridică zîmbind şi trecu cu bătrînul in
ceata dansatorilor.
Afară de popa nu mai erau douăzeci de l'I1Şi care
să nu joace.
Notarul Rodean îşi luă de mină sotia şi trecu în
mulţime. Trupul lui uriaş se ridica deasupra tuturor.
Advocatul Stoica dansa cu nevasta mai laoparte. Se
observa îndată că nu ştia ţarina asta. Doamna Poplă-
[134]
«In-ha, iu-ha, iu-ha-ha !
Tot aşa şi iar aşa !»
Lăită cînta acum cu ochii închişi. Veselia mare a pe­
trecerii era cea mai tare băutură pentru el.
Se repezi p-o clipă şi birtaşul Spiridon cu nevastă-sa.
Asudat de atîta alergătură, de atîta zoală, el se învîr­
tea tinîndu-şi capul în sus şi suflînd ca dintr-un foi. In
răstimpuri, cei trei aruncau în slavă altă strigătură, oa-
- Nici o iie bună n-are !
- Că ş-asar-am fost la ea,
tună vocea notarului Rodean.
- Cea mai rea era pe ea,
se auzi iarăşi Ungurean.
- Cea mai bună ş-o cîrpea,
încheie Pruncul.
Şi de-aici încolo strigâturile le chiuiau toţi trei, alter­
nîndu-se, Veselia începu acum să vuiască. Se auzeau
urale, chiote.
cean se nacajea zadarnic să-şi scoale bărbatul de la
masă; îl trăgea de mînă, îl îndemna.
Dar bătrînul ori că era prea comod, ori, mai ales,
că era prea beat, rîdea să se prăpădească şi zicea
mereu:
- Eu nu mai pot. Eu nu mai pot. He-he-he, nu
mai pot, he-he-he-he !
Iosif Rodean juca cu multă preciziune ţarina cea
bătrînă, dansa cu patimă; ochii îi străluceau. Cîţiva
veniră aproape să-I vadă cum dansează. Deodată se
auzi vocea lui puternică:
- Ei, Ungurene, ei, tinăre !
Universitarul îl auzi şi începu numaidecît:
- Mîndra mea, de mîndră mare ...
Şi îndată, dintr-altă parte, se auzi răspunsul lui
Pruncul :
ArhaJlghdii
134
I
'1
I
! I
II I
I :1
: I
�1f
r11
�1 I I
[135]
Arhanghelii
135
menii chiuiau, băteau in turecii cizmelor, se frămÎntau,
şi sudoarea fugea de pe feţele cele mai multe.
larma cea bătrînă ţinu aproape o jumătate de ceas.
Cind o sfîrşi Lăiţă, mulţi mcepură să strige: «Cum a
rost !», dar el nu-i mai ascultă. Şi îndată după ţarina
asta urmă o pauză. O jumătate de bute de VlD şi cinci
butoaie mari de bere trecură în pauza asta scurtă.
Pe toate mesele se întinseră merindeţe albe, şi Ie­
meile le umplură Îndată cu fripturi reci de miel, de
raţă, de purce1. Felii mari, aibe, de colac, luminau între
cărnuri. Demult aşteptau bunătăţile acestea învelite în
merindeţele curate. Marea mulţime nu Încăpu pe la
mese. In grupuri de cîte patru, de cîte şase, mai mulţi
se lăsară pe pajiştea verde, desfăcură bucatele şi începură
să se înfrupte.
La masa notarului Iosif Rodean veniră şi Pruncul, şi
societarul cel gras de la «Arhanghelii», Ungurean, ase­
menea şi notarul cel nou, Popescu, cu scriitorul său,
Bratu.
Slujnicele aduseră de-ale mîncării în trei coşuri alb",
nouă. Un răstimp fu linişte, toţi ochii erau aţintiţi asu­
pra bucăţelelor pe care mînile le vor lua În clipa urmă­
toare. Mai iute se sătură universitarul Ungurean.
- Acum să gustăm din tămîioasa asta, zise el, şter­
gîndu-şi mustăţile.
Pe masă era un pahar de bere, care nu se ştie cum
se rătăcise aici; tînărul îl umplu cu vinul acela nou,
îl duse la gură şi nu-l mai luă pînă ce nu supse şi cel
din urmă picur. Exemplul lui îl repetă numaidecît co­
legul său Pruncul. Advocatul Poplăcean Întinse mîna
după pahar.
- Ia să vă-văd eu ... eu mai pot? Şi slobozi un ne­
chezat spart, de care izbucniră cu toţii în hohote mari
de rîs.
Dar SOţia sa luă paharul şi-l puse pe-o masă vecină,
şoptindu-i la ureche:
- Nu mai face prostii, că te rîd oamenii.
:Băură apoi 'cu toţii din busuioacă, şi aflară foarte
bun şi aromat vinul acesta, chiar şi femeile.
[136]
136
Arhanghelii
Scriitorul Bratu, după ce goli un pahar de vin, se
strecură neobservat de la masă, şi nu peste mult se
apropie cu doisprezece feciori, pe care îi instruise mai
demult să cînte în patru voci. La capătul mesei se opri,
şi îndată începură cîntecele.
Cîntară mai întîi «Pe-al nostru steag e scris unire»,
apoi alte şi alte coruri.
Înt re oaspeţii de la masă se făcu linişte, apoi şi la
mesele vecine, şi în curînd începu să se apropie mulţime
de curioşi s-asculte. După fiecare cîntare se auzea:
«Bravo! Bravo! Trăiască !».
Notarul Iosif Rodean asculta cu sprîncenele încrun­
tate, ca totdeauna cînd ceva reuşea să-I emotioneze.
După ce muriră şi acordurile cîntării celei din urmă,
el strigă unui fecior aş de serviciu:
- Trei vedre de busuioacă cîntăreţilor! apoi lŞI
coborî privirile în masă, şi multă vreme nu mai zise
nimic.
Dar scriitorul Bratu îşi drese glasul şi începu o doină
din munţi. A vea o voce de tenor curată, plină, cîntarea
curgea părînd fără sfîrşit:
- Bălăioară de la munte,
Nu-ţi mai pune flori pe frunte,
Că ţi-or ieşi vorbe multe.
Las' să-mi iasă, că nu-mi pasa,
Că bădiţa-i dus la coasă,
Să cosas că floricele,
Rupe-i-s-ar coasa-n ele,
Să vie-n braţele mele;
Să cosască flori pe roua,
Rupe-i-s-ar coasa-n două,
Să vie la alta noua.
Bătrînul Poplăcean îl asculta cu gura căscată, dar
nu mai scotea obişnuitele-i sunete, dimpotriva, era
foarte emoţionat, din ochi i se prelingeau lacrămile pe
părăiaşele feţei.
Elenuţa asculta învăluită parcă într-o ceaţă de me­
lancolie. Aşa, din bun senin, simţi o adîncă părere de
[137]
Arhangbelii
137
rău că Vasile Murăşanu nu-i aici la masa lor. Şi, întîia
oară În viaţă, pricepu adînc cît se poartă de nedrept
familia lor, chiar ea, cu familia preotului din sat. Iată,
şi acum sînt atîţia străini la masa lor, sînt aici chiar
societarii Pruncul şi Ungurean ; cu cît sînt aceştia mai
buni, mai mult decît părintele Murăşanu, preoteasa,
fetele lor? Ea simţi că-i este aproape ruşine, şi ceva
cald Îi porni de la inimă. Cu batista Îşi zbici doi stropi
cura ţi ce izvorîră din ochii ei negri, strălucitori.
Notarul Rodean se apropie de Bratu, Îi puse o mînă
pe umăr şi-i zise:
- Ei, tinăre !
Bratu Începu Îndată o doină nouă. Era foarte emo-
ţionat şi de vin, dar mai ales de cintec.
- Dorul meu ş-al dumitale
Facă-l Dumnezeu o floare,
Ca să-I pun la cingătoare,
Unde inima mă doare.
Lăiţă se ivi acum la spatele lui Bratu şi acompania
din vioară. O mulţime enormă se strînsese În jurul lor,
o mare de capete se Îndesa din toate părţile. Elenuţa
zari Între cei care veniseră să asculte de-aproape şi pe
clericul Murăşanu. Bratu şi Lăiţă cîntau încet doina
asta plină de durere. Clericul nu se putu răbda să nu
se apropie s-asculte, căci de la masa părintelui nu se
auzea. El trecuse deci peste toate obiecţiunile ce-i făcu
tatăl său şi asculta cu Însufleţire. Faţa, privirile lui erau
scăldate în lumină. Era frumos În clipa asta, părea că
trăieşte Într-alte lumi, dar mai ales se desprindea din
chipul lui o nevinovăţie de copil. Nici prin gînd nu-i
trecu să se ţină umilit că trebuie să rămînă În îrnbul­
zeala aceea ca să asculte cîntarea! Elenuţa Însă simţi un
junghi adînc îndată ce-l zări şi-şi Întoarse repede privi­
rile, ca o vinovată. Oftă cu durere, şi o mare mîhnire
i se Întipări pe faţă. În clipa asta depărtarea dintre
Vasile Mură şa nu şi cei doi universitari, sau candidatul
Voicu, îi păru enormă, şi totuşi aceşti trei erau cinstiti
la masa lor. Simţi În aceeaşi clipă cît de indiferenţi îi
[138]
138
sînt aceştia, şi cu ce largă simpatie il învăluie pe de­
ricul Vasjle Murăşanu.
Bratu, acompaniat de Lăiţă, mai cîntă trei romanţe,
apoi, dregîndu-şi din nou vocea, începu cîntarea fa­
vorită a notarului Iosif Rodean :
- Colo-n munţii Ţebei,
Unde Horea-odată
Işi strîngea oştirea
Subt falnic gorun,
Se vede-o movilă
Ş-o cruce uitată,
A lui Avram Iancu,
Eroul tribun.
Textul era destul de slăbuţ, de forţat, CIUt, dar me­
lodia ce însoţea versurile împrumuta vibrări adînci fie­
cărui cuvînt. Melodia avea mult din vibra rea goarnelor
care s-aud departe, care-ţi întră în trup ca tăişuri
subţiri.
Mulţimea asculta intr-o uriaşă roata, asculta tăcută.
Umbre de nouri li se aşezarâ bărbaţilor pe feţe. Lăită
acompania, clătinîndu-se domol, în ritmul muzicii, cu
ochii închişi. Părea că nu mai cîntă el, ci o fiinţă
tainică, ascunsă în vioara lui, şi că şi el ascultă numai:
- DOJ.'\mi etern în pace,
Eroule mare,
Că şi de-a ta umbră
Duşmanii se tem!
Cînta Bratu palid ca un somnambul, şi cînd sfîrşi.
se năIţă în văzduh un vifor nemaipomenit de aplauze.
- Spiridoane, Spiridoane! Birtaşule! tună vocea
grozavă a lui Iosif Rodean. Unde-i birtaşul, unde-i Spi­
ridon? Unde-i prăpăditul ăla? strigă notarul, învîr­
tind în toate părţile ochii lui crunti.
Ca din pămînt răsări Spiridon înaintea notarului.
Mai este vin? îl întrebă cu mînie Iosif Rodean.
Cum, păcatele? ! făcu birtaşul.
[139]
,1rhanghelii
139
- Dar bere?
- Este ! Este !
O linişte de moarte se în sta pîni acum în jurul acestui
dialog.
- Poţi să ştii cită beuturâ mai ai ?
- Ma rog ! Prost stăpîn aş fi dacă.;
- E a mea toată! strigă cu furie notarul. Pune
cepurile la buţi, desfundă butoaiele, şi părău, părău să
curga beutura ! M-ai înţăles ?
Spiridon începu să tremure: chipul notarului era În­
grozitor. Pe-o clipă crezuse c-a Înnebunit. El mai avea
peste două sute de vedre de vin şi vreo cincisprezece
butoaie de bere. Cei de la masa notarului ÎII priveau În­
ghetati de spaimă.
Birtaşul se reculese.
- Dar, domnule notar, beutura dt-o am e şi pentru
mîne si pentru poimîne.
- Dă-le la oameni să beie, bestie, pune cepul la buti,
desfundă butoaiele! Plătesc eu tot, beutura ce-o ai
toată, dar aleargă şi dă-le oamenilor să beie !
Spiridon, galben şi prăpădit, Îşi pierdu urma. Cîteva
clipe fu o tăcere de moarte. Apoi văzduhul Începu sa
se cutremure.
- Trăiască directorul de la «Arhanghelii» ! Vivat
«Arhanghel ii» ! Trăiască «Arhanghelii» ! izbucni deodată
din sute de piepturi. De la O vreme nu se mai puteau
auzi nici strigătele de «directorul», nici «sa trăiască»,
nici «vivat», ci un nesfîrşit lanţ de «Arhanghelii»,
«Arhanghelii», «Arhanghelii», tot mai nalt se ridica în
văzduh. Silaba din urma, cu cei doi «ii», rasuna de sus,
trecea În depărtări, ca un picurat din nenumăraţi clo­
poţei de argint.
Obosit parcă, notarul Iosif Rodean se aşeză la masa.
Un oftat adînc scăpă din pieptul soţiei sale. Doamna
Marina era palidă ca turta de ceară.
In tăcerea generală de la masă, Ghiţă lua mai Întîi
cuvîntul:
[140]
14C
Arhanghelii
- E un gest şi ăsta! Adevărat că eu nu l-aş fi
făcut, dar acum nu ne mal rămîne alta decît să ne
petrecem!
Nime nu-i răspunse, poate nici nu-l auziră. Tăcerea
stăpîni încă puţin, apoi, deodată, se auzi o ţarină nouă.
Cei doi logodnici, înspăimîntaţi de purtarea viitoru­
lui socru, fură bucuroşi că pot să se depărteze cu fetele.
Elenuţa, foarte palidă, luă braţul lui Ghiţă şi se pierdu
în mulţime, Petrecerea începu cu vijelie. În văzduh se
nălţa mereu strigătul clar: «Arhanghelii... hanghelii ...
liii ... ». Deodată, dinspre Pârâul Caprei, trăzni un treasc,
apoi altul şi altul, pînă la o sută şi unul.
- Asta zic şi eu că-i petrecariie, şopti aproape de
urechea lui Iosif Rodean candidatul Voicu.
El singur rămăsese neimpresionat, cu aceeaşi fericire
pe faţă.
Dar notarul nu-i răspunse nimic, nu-l învrednici nici
de-o privire cel puţin. El se ridică de la masă, îşi luă
nevasta şi întră în cercul dansatorilor.
Pînă se întunecă fu ropotit necurmat, o fierbere în­
grozitoare, ca adîncile agitări din masele poporului care
pr evestesc o mare nenorocire. Numaicît acum nu era
vorba de nici o nenorocire, era numai împrejurarea că
petrecerea de Paşti din Văleni îşi ajunsese culmea.
Domni, doamne, cuconiţe, muncitori în mine, ţă­
rance - forma seră o singură masă, îi însufleţea aceeaşi
simţire.
x
Insărarea se coborî ca o ceaţă fumurie, care, clipă de
clipă, se făcea tot mai deasă. Pe mesele din jurul spa­
ţiului de dans se aprinseră lumînările, Odată cu dansa­
torii, trecură cei mai mulţi în sala vastă de la birtul
lui Spiridon şi în cele patru săli laterale. Rămas eră însă
destui şi la mesele din lunci, ori că nu mai încăpeau în
[141]
Arbangbelii
141
birt, ori că se încinseseră În vreo discuţie pe care nu o
mai puteau termina.
La o masă Învăluită cu pînză cerată rămase un băicş
fruntaş cu nevasta, cu două surori, cu diacul Gavril,
care zăbovi aici după ce familia preotului se depărtase.
O cană mare, plină cu busuioacă, era pe masă. Patru
pahare erau învîrfuite, numai al diacului Gavril era săc.
Fruntaşul era Vasile Cornean, primarul din Văleni,
societarul de la «Arhanghelii». De la ceasurile două el
rămăsese neclintit la masa lui. Toată veselia uriaşă care
curgea în jurul său părea că nu-l atinge. El nu jucase o
singură ţarină, nu se dusese la masa cea lungă, cu toate
invitările notarului Rodean, nu se mişcase nici chiar
cînd scriitorul Bratu cînta:
«Colo-n munţii Ţebei ... »
În faţa lui era o masă de scînduri de brad, şi la masa
aceea se aşezase, îndată ce el îşi ocupase locul, o vădu­
vioară subţirică, năltuţă, cu faţa albă ca de omăt, cu
ochii ca doi cărbuni, mari, ca doi sîmburi de' piersică.
Dochiţa veni cu mamă-sa, cu un frate care era bărdaş
şi cu două-trei rudenii mai depărtate. De-un an era
Dochiţa văduvă, dar nu era mai în vîrstă ca de două­
zeci şi cinci. Îndată ce se cuibări, foşnindu-şi poalele,
pe laviţa de scînduri, aruncă, ca În treacăt, o privire
spre masa lui Cornean, dar ochii ei întîlniră fără greş
privirile primarului. Se aplecă spre frate-său, îi spuse
ceva la ureche, apoi izbucni Într-un rîs limpede, care
se auzi pînă departe.
Vasile Cornean ridică paharul, Îl zvîntă şi-l izbi cu
putere de masă. Nevasta lui, Salvina, se cutremură din
nemişcarea în care stătea, privi la dreapta şi zări pe
Dochiţa.
Se zgudui din nou, se făcu şi mai palidă de cum era
şi-şi plecă privirile în pămînt. Un zîmbet de durere îi
încreţi buzele, faţa.
Dochita, veselă şi fericită, se ridică repede de la masă
şi zise, trăgînd cu coada ochiului spre Vasile Cornean :
[142]
142
- Vreau să-mi petrec! Gînd vă va fi urît, chema­
ţi-mă! şi trecu repede între dansatori.
Primarul îşi muşcă buza şi privi în urma Dochitei,
pînă ce aceea dispăru în mulţime. Ochii lui erau aprinşi
si-şi supse buzele.
- Nu joci şi tu o ţarină, Vasile? cuteză să-I întrebe
nevasta.
Societarul de la «Arhanghelii- Îi aruncă o privire de
ură şi nu-i răspunse. Se răzimă cu cotul pe masa, îşi
Întoarse capul spre bătătura jocului şi rămase aşa, ne­
mişcat.
Surorile lui începură deodată să vorbească tare, foarte
vesele, părînd că vor să insenineze pe Salvina. Dar fe­
meia nu răspundea decît c-un «da» ori «nu», şi din
palidă începu să devină vînătă. Durerea din faţa ei se
amestecă acum cu liniile disperării.
De-un an, de cînd rămăsese Dochita văduvă, traiul
se înveninase în casa primarului Cornean.
Salvina se măritase din dragoste după omul acesta;
ea-i adusese zestre cinci funti de aur; Cornean, ca
flăcău, era lipit pămîntului. Din banii ei a izvorît toată
avuţia lor de acum. Fără de cei cinci Iunti, Vasile nu
putea ajunge, nainte cu cincisprezece ani, societar la
«Arhanghelii». îl iubea şi pentru că era frumos> şi pen­
tru hărnicia lui. Le Închisese demult gura părinţilor,
care nu voiseră, odată cu capul, s-o mărite după Cor­
nean. «Un băieş de bir; un ciocan ş-o iască !» obişnuiau
să-i zică părinţii, dezmîntînd-o de la căsătorie.
Dar ea n-a voit să-i asculte. A alergat unde a tras-o
inima, şi nu-i păru rău. Chiar bătrînii se bucurară În
curînd de căsătoria ei. Salvina era foarte blîndă. foarte
evlavioasă şi .. l iubea pe bărbat cu iubirea aceea domoală
şi veşnică ce o deşteaptă, de obicei, lucrurile sfinte.
Iubirea ei era aproape un cult.
Şi nu-şi bănuia că-şi adoră bărbatul. Vasile Cornean
se purta cu ea cu multă gingăşie. Corect faţă de ea
fusese totdeauna în anii cei dintîi.
Dar, cu vreo trei ani Înainte, Dochiţa asta, măritată
pe-atunci, spăla măciniş de aur la piuăle lui Cornean.
[143]
Arhallghelii
143
Era o zi de primăvară, călduţă, luminoasă, şi tînăra
nevastă, cu mînecile sufulcate, muncea cîntînd. Prima­
rul ieşi din casă, coborî scările de lemn, se ivi în curte,
şi ziua aceea, aproape întreagă, Îşi făcu de lucru pe la
piuă. Cînd Salvina Îl chemă la prînz, veni mînios şi
abia îmbucă de cîteva ori.
Dădea mereu tîrcoale în jurul Dochitei, o Întreba
mereu cîte ceva şi nu se îndura să se depărteze de
dînsa.
Din pridvor, cu inima răcită, Salvina observa tot ce
se petrecea jos în curte, lîngă piuă. Nu-i zise nimic
bărbatului, dar, de-atunci, pe Dochita n-o mai primi la
lucru niciodată.
Era nevastă săracă Dochita, bărbatu-i fusese de-ase­
menea bărdaş, ca şi fratele ei, bine plătit pentru piuăle
ce le cioplea din nou. dar beţiv de n-aducea nici o para
acasă. Ea muncea veselă, pe la unii, pe la alţii, cîştiga
bani destui şi părea foarte fericită. Era o fire veselă,
care trecea foarte uşor peste patima bărbatului şi îşi
căuta multumirea de care era dornică acolo unde o
putea afla.
Din ziua în care muncise la Vasile Cornean, Salvina
Începu să audă şoapte despre bărbatul ei şi despre Do­
chiţa, De-atunci îi întră un ghimpe la inimă, care nu
mai voia să se depărteze cu nici un preţ. De cînd rămase
văduvă Dochita, prietenele bune se grăbeau să-i aducă
tot mai multe veşti, şi SaI vina Începu să devie tor
mai palidă, să se usuce pe picioare.
Bărbatului nu-i zicea o vorbă legănatâ, dar el. cu cît
o vedea mai pierită, se făcea tot mai dur, mai brutal,
era gata s-o jignească oricît de adînc pentru toată
nimica. Din purtarea lui femeia înţelese adevărul, în­
gheţă şi mai tare, dar n-avu putere să ieie nici o hotă­
rîre. Din răceala şi neîndurarea bărbatului simţea că
inima lui are aite dorinţe: murea de mii de ori pe zi,
dar nu se putea hotărî să-I părăsească. Îl iubea şi-şi zice.i
mereu: «Se gîndeşte la ea, dar pin-acum poate că nu-i
nimic între ei». Aceasta credea c-o înţelege şi din pur­
tarea cîteodată nespus de crudă a lui Cornean. Era
[144]
�r�
I
:��
:.:- ..
,
I
I'
�
I,
I
:1
,I
" •. � 'i
I
I
'!�l
:-11 :
i
rt,�� ,
r' �'
j�. :1
�/'� ILI
., "1
.��Ii
�ft:;
�
[,
j�1. :
,
1404
dintre femeile care iubesc adînc, dar iubesc fără patimă
şi care totdeauna sînt bucuroase să ierte bărbaţilor, să-i
creadă nevinovaţi. Era dintre puţinele femei care plîng
nu atît după omul ce se depărtează de ele, cît mai cu
samă după sufletul pe care şi-l cred prieten şi pentru
care simt o adîncă răspundere.
Vasile Cornean Întîrzia sările de-a rîndul, dar ea
Îşi zicea mereu, aşteptîndu-l : «Care dintre societarii de
la "Arhanghelii" nu-şi petrece, nu chefuieşte ?», şi era
foarte bucuroasă dacă primarul sosea acasă odată cu
zorile zilei.
Cu orice vorbă ce-i spunea, voia să-I facă să Înţe­
leagă că ea-l iartă, pentru că-I iubeşte şi acum, şi, ocu­
pată mereu cu felul cum trebuie să se poarte faţă de el,
nu băgă de samă cum se ofilise, cum se trecuse, mai
ales în anul acesta de văduvie al Dochitei.
Astfel, şi acum, deşi simţi pentru ce-i năcăjit bărba­
tul ei, totuşi se încumetă să-I Întrebe dacă nu vrea să
joace o ţarină, părînd a-i spune că trece cu vederea tot
ce-a fost.
Dar tăcerea lui Cornean o izbi cu mult mai dureros
decît de obicei. Pin-acum, Între alţii, primarul nu se
arăta în duşmănie cu nevasta. SaI vina simţi o durere
amară văzîndu-se batjocorită În faţa rudeniilor.
Răspundea scurt la flecărelile cumnatelor şi nu-şi
putea stăpîni suspinele tot mai dese.
Din cînd În cînd Vasile Cornean Îşi Întorcea capul,
Îşi umplea paharul şi bea. Apoi privea iar spre horă.
Dar Dochita rămînea puţin Între dansatori, venea
săltînd, se aşeza la masă lîngă mamă-sa, în faţa lui Cor­
nean, bea din paharul proaspăt, rîdea, vorbea cu triluri
de rîs şi arunca priviri galeşe primarului.
Atunci Cornean o privea cu lăcomie, fără să se mai
jeneze. Cum era si tulburat de vinul tare, nici nu se
mai gîndea că sotia sa, surorile sînt de faţă. Gura lui sen­
zuală învia parcă, buzele lui aveau trernurări nervoase.
Cînd ocheadele celor doi erau prea bătătoare la ochi,
SaI vina se ridica si se depărta de la masă, palidă, ca
şi cînd acum ar fi scos-o din sicriu.
[145]
Arhanghelii
145
Surorile îl rugau să le joace, făceau gălăgie În jurul
lui, vedeau şi ele că se Întrece cu gluma. Dar primarul
rămînea mereu la masă, bea, tăcea, şi cînd Dochita se
arăta la masa vecină, o privea cu lăcomie.
În râstimpuri rămînea singur la masă. Sai vina, suro­
rile lui se duceau să privească de aproape dansul. Su­
rorile jucară chiar în mai multe rînduri. Dar pe Salvina
nu cu�eza s-o invite nimenea la joc. Era palidă ca o
moarta.
În multe rînduri îi păru că nu mai poate răbda chi­
nurile care se sporeau mereu, ca într-un muşuroi furni­
cile. Îi părea că toţi bărbaţii, femeile, copiii chiar, ştiu
ce se petrece la masă. Fiecare ochi ce se îndrepta asupra
ei ii împlînta în inimă o nouă suliţă de durere. îi păru
că numai de aceea s-a adunat mulţimea asta mare de
oameni, ca să vadă ce se petrece În inima ei. Pînă azi
ea suferise în tăcere, nimenea nu putea să bănuiască ce
dureri o. muncesc, şi păru că acum văd cu toţii limpede
nenorocirea el.
Porni de mai multe ori să meargă acasă, dar abia
făcea cîţiva paşi, şi se întorcea fricoasă, tresărind, fe­
rin du-se de privirile oamenilor, ca o căprioară spâirnîn­
tată, care din toate părţile e înconjurată de vînători.
După-amiaza aceasta fu pentru ea un chin cumplit.
îl vedea pe bărbat mereu nemişcat la locul lui, înţe­
penit parcă de scaun; vedea că n-are nici o voie de
petrecere, că vinul chiar îl bea cu mînie: ca şi cînd ar
avea în faţa sa un duşman, aşa privea păhărelul. Cînd
se aprinseră lumînârile, avu, în sfîrşit, o tresărire de
speranţă: Dochita trecea în birt cu dansatorii.
Dar primarul, după ce văzu că masa vecină rămîne
mereu goală, se întunecă şi mai tare şi zise:
- Acum e rîndul nostru să jucăm! Aşa, în întune­
ric, fără muzică, aşa ni se şade nouă, ca la bătrîni, ca
la oameni betegi,
La cuvîntul din urmă, Salvina scâpă un ţipăt. Bat­
jocora asta îi păru grozavă! Demult făcea Vasile aluzii
la boala ei, la bătrîneţe. Dar ea nu se simţea nici bol-
II)
[146]
navă, nici bătrînă, ci nenorocită. Sai vina îşi adună toate
puterile şi reuşi să-i zică:
- Dar bine, Vasile, cine te opreşte să nu-ţi petreci,
să nu joci? Pentru ce nu mergi în birt? Eu pot să merg
acasă. Cine te opreşte?
Primarul o privi cu ură. Băuse singur o groază de vin
şi îşi simţea pe subt piele vinele încordate, tari şi groase,
încît îl dureau.
- Cine mă opreşte? zise el dup-un răstimp, TÎnjind.
Cine mă opreşte? Tu mă opreşti!
Femeia simţea că ameţeşte şi se prinse cu mînile de
scaun.
în clipa aceasta sosi diacul Gavril.
- Şi mai bună-sara, şi mai bună-sara! zise moş
Gavril, apropiindu-se de masa lor în mers clătinâtor,
Bucuroşi de oaspeţi?
- Bucuroşi, diece, bucuroşi, răspunseră deodată su­
rorile lui Cornean.
Legănîndu-se pe picioare, diacul se apropie de primar.
- Hristos a înviat! zise el cu limba-rnpiedecată, ră-
sl1flind miros de băutură.
- Adevărat c-a înviat! răspunse în silă primarul.
Bătrînul se lăsă numaidecît pe-un scaun.
- Nu jucăm, nu-ntinârim, nepoate? întrebă iar, cli­
pind din ochi.
- Poate de-un păhar de vin, diece, răspunse Cor-
nean umplînd paharele.
După ce băură, moşul îşi plezni limba de cerul gurii.
- Ce vin e ăsta, nepoate?
- Busuioacă, moşule, răspunserâ surorile primarului.
- Mai bine nu-l gustam, începu diacul, n-o să-mi
tihnească petrecania de azi cînd mă gîndesc c-abia acum
am dat de el.
Primarul îi mai puse un pahar, şi moşul îl sorbi nu-
maidecît. $
- Asta trăbă că-i de-al lui tata Noe cel batTÎn, zise
vesel diacul Gavril. Apoi, ridicîndu-şi privirile, văzu
pe Salvina palidă, nemişcată : Nepotica nu se simte
bine? o Întrebă el cu bunătate.
�
�Slj'l
t :
: I (
I
II
I
146
Arhangheli:
[147]
Arbanghelii
147
-- Ba da, moş Gavril, cine nu-i fericit în sfînta zi
o Învierii? răspunse nevasta, silindu-se sa zîmbească.
- Adevarat, facu diacul câscînd ; pe ochi parea că
i se lasa ca o ceaţa fina. El începu sa cînte încet din
troparele Învierii, pe podobia glasului al cincilea:
«Aceasta e ziiiua care a facut-o Dooornnul sa ne bucu­
ram şi să ne vesel iim într-însa».
Un glas gros, ca dintr-o bute, se auzi în clipa asta
la spatele lor:
- Hristos o-nviat !
Nime nu-i răspunse ; cei de la masa îşi întoarseră ca­
petele. Înaintea lor se clatina încet pe picioare o femeie
ca de patruzeci şi cinci de ani, mare, puternică, cu faţa
lata, cu ochii injectati cu sînge. «Bărbâtoiul», cum îi
ziceau oamenii, văzînd că nime nu-i răspunde, Întinse
spre masa o mîna uriaşă, lua un pahar plin şi, clâtinîn­
du-se mereu, mai zise o data: «Hristos o-nviat l» şi dadu
paharul peste cap. Apoi, cu privirile aiurite, porni Încet
spre masa vecina, repetîndu-şi salutul şi bînd la fiecare
masa cîte-un pahar. De vreo jumatate de ceas începuse
sa colinde aşa, dupa ce se îrnbătase întîi la masa unde
ospâtau nişte rudenii mai îndepărtate de-ale ei.
- Asta ştiu că-nghite ! zise diacul Gavril. Asta-i
bute, nu-i muiere! Cînd va ajunge talpa-iadului, ştiu ca
va baga în spărieti pe dimoni ; cu vinul cît a beut va
stinge focul din iad!
Diacul clatina din cap, îşi umplu paharul şi, după
ce-l bău, zise iar:
-- Dumneavoastra, oameni tinâri, ar trebui sa va
vedeţi de joc. Se umple birtul, şi nu mai încăpeti. Nu
va stă bine sa şădeţi aici mînioşi, adaose încruntîndu-şi
sprînceana. El băgă numaidecît de samă că intre cei doi
soţi este ceva.
- Asta cel puţin îşi petrece, zise deodata primarul
Cornean, ca şi cind s-ar fi trezit numai acum din con­
templarea Bârbâtoiului,
- Cine? întreba diacul.
- Sofia asta, Bărbâtoiul ! E beata tun, cu ziua de
cap, şi cel puţin aşa îşi uita de nâcazuri. Vede viaţa
10*
[148]
frumoasă şi-i place să trăiască! El oftă, ŞI faţa lui se
întunecă şi mai tare.
- Of ! Aşa viaţă! suspină diacul.
- E o ticăloşie, zise incet Sai vina.
Primarul o privi crunt şi se ridică deodată de la masă.
- Mergem! zise el c-o voce şuierătoare.
Nevasta se ridică numaidecit. Surorile lui şi diacul
rămaseră la masă.
- Treceţi in birt? intrebă diacul.
Sai vina zîmbi cu durere, dar nu-i răspunse. Se grăbi
în urma bărbatului, care inainta cu paşi repezi, largi,
alerga aproape. Nu schimbară nici un cuvint pe drum.
Acasă primarul aprinse grabnic o lumînare. Ochii lui
fioroşi căutau in toate părţile prin casă. Salvina se În­
grozi de privirile, de faţa lui: nu mai sămăna a om.
Dar in clipa următoare îi înghetă sîngele: bărbatul puse
mîna pe-o curea groasă, împletită, un fel de potîng, şi
începu s-o izbească. Ea scoase un ţipăt de spaimă la
lovitura cea dintîi, apoi, un lung răstimp, tăcu subt iz­
biturile dese. Deodată, nemaiputînd suferi, începu să
ţipe ca din gură de şarpe. Bărbatul izbea mereu cu fu­
rie, ieşit din minţi.
- Nu mai da, Vasile, pentru numele lui Dumnezeu!
Nu mai da! Mor! O să mă omori! Du-te la Dochiţa !
Adu-o aici! Trăieşte cu ea! Dar nu mai da ! Valeooo!
Oasele mele !
După gemete Îndelungate, ţipetele Începeau din nou.
Apoi trupul ei incepu să se înmoaie şi, ca atinsă de vînt,
căzu, izbindu-se de podele. Abia-şi mai mişca o mînă,
un pICIOr.
Bărbatul zvîrli cureaua, îşi şterse sudorile şi-i răcni
c-e voce răguşită:
- Afară, afară, afară din casa mea! Să nu te mai
văd!
O voce stinsă, ca la oamenii ce mor, se auzi acum:
- O să mă duc, Vasile, mă duc, mă duc, mă duc ...
r,i
f�
h
�I
:,1
� ..
" II
• II.
I
I
"1
I
I
I I
14R
Arhangheli]
[149]
Arbanglielii
149
Sai vina închise ochii şi pe-o clipa păru c-a murit:
nu se mai mişca, nu mai respira. Îngrozit c-a facut
moarte de om, primarul o lua pe braţe, o aşeză în pat;
Începu s-o frece cu oţet pe frunte, pe tîmple, îi ţinu li­
chidul sub nas. Întru tîrziu, Salvina îşi deschise ochii:
pareau doua rani negre, nu mai sârnânau a ochi.
- Dimineaţa ma duc, începu cu aceeaşi voce stinsă,
Of ! Dumnezeule! Unde-i răsplata dragostei ş-a credin­
ţei mele? Ea începu sa suspine, apoi plînsul izbucni cu
hohote, cu pâraie de lacrămi.
Vasile Cornean fugi de lînga pat, îşi luă palaria, care-i
cazuse pe podele, şi se îndrepta spre uşa. Cînd uşa cîr­
ţîi, plînsul nevestei conteni deodata, ea se ridica într-un
cot, îi arunca o privire de ura nemârginită şi-i striga:
- Bataia lui Dumnezeu are sa te-ajunga!
Barbatul pe-o clipa se opri în prag, paru ca vrea s-o
bata din nou, dar, râzgîndindu-se, închise numaidecît
uşa în urma 1 ui.
Ajuns în luncă, merse de-a una la masa unde-şi pe­
treceau cei doi societari de la «Arhanghelii», Ungurean
şi Pruncul, şi fara o vorba şezu pe-un scaun. Începu să
bea c-o sete nemaipomenita. Cei doi tov ara şi îl priveau
încremeniţi cum soarbe vin, bere, rachiu, ce-i cădea
nainte.
Pe la miezul nopţii, trei băieşi de la «Arhanghelii»,
chemaţi de cei doi societari, îl duseră acasa, mort de
jumătate.
Societarul oei gras CÎtt un butoi rîdea, ţmîndu-se cu
mînile de pîntece. '
- Nu-i nimic de rîs, îi zise Pruncul. «Arhanghelii»
ăştia o să vă înnebunească pe toti.
- Dar o sa putem bea şi nebuni, iubite, rîse Un­
gurean, asta-i de capetenie, sa putem bea! De-acum, mi
se pare, o sa ne punem la întrecere: eu, notarul şi pri­
marul! Sa ştii ca-mi place: pe Cornean încâ nu l-am
vazut aşa beat!
[150]
XI
Pruncul nu-i mai răspunse, ci-l prrvi numai batjoco­
ritor. Apoi se ridică.
_ Noapte-bună. Eu mă duc de-acum! zise el.
- Ce face? ! Aşa iute?! De la miezul-nopţii? ! În­
trebă repede Ungurean, dar Pruncul nu se mai Întoarse.
În sala cea mare a birtului dansul se continua cu
patimă tot mai mare. Geamurile aburiseră şi luminau
palid în noaptea înstelată. In curind ochiurile de deasu­
pra trebuiră să fie deschise, căci În sală căldura era tot
mai Înăbuşitoare. În răstimp uri muzica amuţea, se stro­
pea cu apă podeaua de scîndură. Totuşi, pravul se ri­
dica, plutea În nouraşi fini, făcea cercuri mai palide in
jurul lămpilor spînzurate de tavan, se aşeza ca o bură
surie pe pînza ceratâ a meselor, pe pălării. Se simţea
în nări, În git, pişcâtor ca un prav de ardei.
în sală se dansară citeva valsuri, se înciripă un ca­
dril chiar, pentru feţele domneşti.
La cadril, candidatul Voicu dansă cu domnisoara Ele­
nuţa Rodean. Fata nu mai putu scăpa de el, surorile îi
aruncau priviri mustrătoare văzînd-o cum tot Încearcă
să nu se Întîlnească cu tînărul acela strălucitor. Dar
notarul Rodean nu mai lua În samă purtarea fetei faţă
de candidat. De cind îi-şoptise in luncă: «Asta zic şi
eu că-i petrecanie», notarul nu-l mai putea suferi pe
tînărul acesta fericit. Ii era scîrbă de el, deşi nu-şi putea
da sama de ce. Poate unde fraza asta banală nu însem­
nase nimic faţă de marea agitaţie ce stăpînea pe notar
În clipa aceea. încă acolo În luncă îi păru că Voicu e
prea ,mărginit şi-i fu ciudă că se putuse înşela aşa de
mult in judecata lui de pînă acum. Dar cind băgă de
sarnă că fata lui dansase atit de mult cu clericul Mu­
răşanu, cînd crezu că înţelege intenţia fetei de-a fi COI1-
Arhangbelti
1:'0
[151]
Arbangbelii
151
dusă şi în cadril tot de feciorul popii, notarul îşi în­
cruntă sprîncenele, îşi chemă fata şi-i zise:
- Ai o datorie şi faţă de oaspeţii noştri. Te rog sa
nu uiţi.
Cuvintele acestea le spusese c-o voce din care se
putea citi un fel de compătimire pentru Elenuţa, şi
fata îi răspunse numaidecit, cu veselie:
- Da, tată, o să fiu în cadrilul ăsta lîngă soarele
Voicu! şi, rîzînd, se apropie de candidat.
Vizaviul însă îi fu dericul Murâşanu, cu sora lui
Mări oara. Clericul era palid. Indispoziţia i se desprin­
dea din liniile feţei, din priviri. DÎi11 oînd ÎIn cînd se
uita la tînărul acela strălucitor, dar mai mult îşi ţinea
privirile plecate, silindu-se să nu-l vadă.
Elenuta băgă de samă îndată că lui Murăşanu nu-i
place că dansează cu Voicu şi simţi o adîncă bucurie.
Totuşi, prin nimic nu-şi descoperea bucuria aceasta, dim­
potrivă, părînd că nici nu-l mai vede pe cleric, ciripea
mereu cu candidatul, rîdea; după toate semnele, îşi
petrecea foarte bine. În vremea asta, Vasile Murâşanu
se întunecă tot mai tare şi începu să arunce priviri duş­
mănoase fericitului Voicu.
La o figură a dansului, cind Elenuţa prinse mîna
clericului, aceasta era rece ca gheata.
- Vai, cit îmi pare de rău că nu eşti în locul meu,
domnule Murăşanu, îi şopti ea aproape de ureche.
- în locul dumitale ? întrebă clericul, neînţelegînd-o.
- Da. Durnitale ţi-e frig. Eşti ca gheaţa ; ai fi lîngă
soarele Voicu. Nu-l vezi cum străluceşte? Te-ar încălzi
numai cu strâlucirile !
Vasile Murăşanu îşi ridică ochii, voi să cerceteze ce
vrea să spună, dar Elenuţa trecu mai departe în lanţul
de dansatori, care se schimba necontenit. Totuşi, un
surîs fugar îi putu zări pe buze, şi surîsul acesta il li­
nişti deodată: înţelese că vorbise în batjocoră de can­
didatul Voicu.
Soru-sa Mărioara băgă de samă că frate-său s-a schim­
bat deodată. Era vesel, începu să glumească şi-i zicea
necurmat «dragă Mărioaro»,
[152]
Hm! făcu fata, subţiindu-şi buzele.
Ce «hrn- P întrebă zîmbind Vasile.
D-apoi cred că nu mie ar trebui sa-mi spui
«dragă». zise soru-sa.
- Nu tie? Cui dar?
- Domnişoarei cu care te-ai întîlnit înainte cu cîteva
clipe. - Apoi adaose îndată, c-o voce serioasă: Rău
faci, Vasile!
- Ce fac rău? întrebă clericul, simţind cum îngăl-
beneşte.
- Rău faci că te gîndeşti la domnisoara Rodean.
'ţi-am mai spus o dată că-s prea acri strugurii. Vezi
bine ce gînduri are tatăl ei.
- Dornnişoara Elenuta nu samănă cu notarul, reuşi
să spună cu vocea scăzută clericul.
- Într-adevăr că tu eşti copil! zise Mărioara. Am
văzut şi eu că Elenuţa dansează bucuroasă cu tine. însă,
Doamne sfinte, suspină soru-sa, asta nu însamnâ decît
că tu eşti băiat frumos, lîngă care se simte bine orice
fată! Elenuta vrea să-şi petreacă, ş-atît ! După ce se
vor încheia petrecaniile de la Paşti, o să vezi că nici
nu te mai cunoaşte.
- Iar eşti răutăcioasă, zise încet clericul.
- Nu, dragul meu, ci aş vrea să nu-ţi faci gînduri
zadarnice. Planurile pe care le tesem prea departe de
noi, deşi sînt numai vi sări, au darul să-ţi umple sufle­
tul de durere cînd se spulberă. Şi, de obicei, se spulberă.
Pentru ce ţi-ai cauza cu voia o dezamăgire, care va
veni cu siguranţă?
- Mi se pare că nu te-ai bucura să mă vezi fericit,
zise în silă clericul.
Ei povesteau în cursul dansului; făceau figurile care
urmau, se depărtau, se Întîlneau din nou şi-şi continuau
conversaţia. Clericul era tot mai convins că Mări oara
îl pizmuieşte pentru norocul ce poate-l aşteaptă, şi vor­
bea cu ea tot mai rece.
- Nu-mi mai zici «dragă» ? îl Întrebă Mări oara spre
sfîrşitul cadrilului.
152
Arhangheli:
[153]
Arbanghelii
153
- O să vedem noi, in curind, care vom avea drep­
tate, răspunse clericul cu răceală.
- In curind? întrebă fata, şi numaidecît izbucni
într-un ris nestâpînit.
Val sul cel dintii, după cadril, Elenuta îl dansă cu
Vasile Murăşanu. Abia făcură cîteva undulări prin
sală, şi domnisoara Rodean îl întrebă veselă:
- Mi-ai şti spune, domnule Murăşanu, ce însamnă :
«Înger palid ce te-arăţi în vise şi în urma ta laşi toate
porţile fericirii deschise» ?
- Nu e citat dintr-o poezie, răspunse Vasile zîmbind.
- Nu. E o compoziţie proprie. Nu ştii ce însăm-
nează?
- Înger palid... repetă clericul, părînd că se gîn­
deşte.
- Îngerii nu-s palizi, nu-i aşa, domnule Murăşanu ?
-- Eu cred câ-s albi, domnişoară, răspunse clericul.
Mai corect, cred că-s cu feţele albe, umbrite puţin de
gene dese, negre ...
- Ei, dumneata încunjuri răspunsul, zise repede fata,
simţind cum îi înfloresc obrajii. Deci nu ştii întâlesul
«îngerului palid» ?
- Nu-l ştiu.
- Bun. Acum să-mi spui de cunoşti versurile ur-
mătoare:
Şi dacă ramuri bat în geam
Şi se cutremur plopii,
E ca aminte să te am
Şi-ncet să te apropii.
Ea spuse c-o voce tînguitoare aceste patru stihuri, ca
şi cînd ar fi imitat pe cineva. Părea chiar că un fel
de disperare se desprinde din intonare.
- E dintr-o poezie de Eminescu, domnişoară.
- Adevărat. Dar ia să-mi spui: bat ramuri în geam
noaptea asta?
N-aud, răspunse clericul, părînd că ascultă.
- Şi sînt plopi la fereastra birtului?
[154]
- Nu sînt.
Elenuta îşi nălţâ privirile spre tavan şi incepu, in
vreme ce abia-şi putea stăpîni rîsul:
- «E aşa de mare fericirea să fii alături de-o fiÎlIlţă
scumpă. Ah, înger palid ce te-arăţi in vise şi-n urma
ta laşi toate porţile fericirii deschise! Tu nici nu bă­
nuieşti - Elenuta declama tot cu mai mare patos - tu
nici nu bănuieşti in clipa asta că, dacă ramuri bat în
geam şi se cutremur plopii, e ca aminte să te am şi-ncet
să te apropii.»
Cuvintele din urmă abia le mai putu rosti. Ochii ei
rîdeau de cînd începuse citatul, pieptul ei tînăr se vedea
de la început în mare agitare, dar, înoheind ciracul, iz­
bucni Într-un rîs atît de zgomotos, încît toate privirile
din sală se îndreptară spre ea şi spre clericul Murâşanu.
Acesta trebui să contenească dansul pe cîteva clipe; Ele­
nuta, cu capul dat pe spate, rîdea cumplit şi nu mai
putea face un pas. Vasile zîrnbea, pentru că rîdea cu
atîta căldură, aşa de fericită Elenuţa; simţea o adîncă
mîngîiere văzînd-o atît de fericită, dar se jena simţind
toate privirile aţintite asupra lor.
- Pentru Dumnezeu, domnişoară, nu mai rîde aşa
tare! Are să-ţi strice, zise el c-o căldură deosebită în
glas.
- Nu, nu! Dimpotrivă, are să-mi folosească, dom­
nule Murâşanu, zise fata, lăsîndu-se să fie condusă mai
departe În ritmul larg al valsului. Spune-mi dumneata,
nu-i o stupiditate citatul ăsta, nu-i cea mai mare prostie?
Şi ştii dumneata ce-a vrut să fie frăzoiul ăsta, îrnpo­
debit cu patru versuri?
- Nu pot să ştiu, domnişoară, răspunse clericul.
Cred că e o îrnpărechiare încurcată de citate.
- Nu, dragă domnule cleric, e un compliment! În­
chipuie-ţi, e un compliment, şi mi-a fost adresat mie!
Închipuie-ţi ceva mai ridicol, continuă Elenuta tot mai
înverşunată, închipuie-ţi că un tinăr, pe care pînă azi
nu l-ai mai văzut, te bombardează, la cel dintii dans,
"
II
1;
"
',1
!
"
I
i
I
I
: j
li·
H il
t �'I
� .' 1,
l;> I I
�, I
I
:. I
15 ..
Arbangbelii
[155]
Arbangbelii
155
cu astfel de stupiditâţi l Nu, e intr-adevăr revoltător!
sfîrşi ea cu ochii aprinşi acum de minie.
- Domnul candidat? întrebă incet clericul.
- Da, el! El azi, şi mîne poate altul, şi poimîne
al treilea! incepu cu mînie dornnişoara Rodean. Fiecare
din tinării aceştia care vînează numai zestre se cred
Îndreptăţiţi să se îmbulzească în tine, să te scîrbească fă­
cîndu-ţi curte! Eu sînt convinsă că dacă în locul meu
ar fi fost o păpuşă, şi păpuşa aceea ar fi avut zestrea
mea, domnul ăsta i-ar fi spus aceleaşi cuvinte. - Cum
vorbea, dornnişoara Rodean se însufletea, cuvintele-i
curgeau tot mai uşor; se vedea indată că-i foarte iritată,
dar că vorbeşte din convingere adîncă. - Oamenii aceş­
tia, continuă ea, deşi-s numai materie - cu trup, cu
suflet - vreau să-şi imbrace gindurile în haină poetică
şi se fac îngrozitor de ridicoli. Dar ce-i mai greu de su­
portat e faptul că ei nu pricep ridicolul acesta.
- Se vede că e foarte primejdios să-ţi facă cineva
curte dumitale, domnişoară Rodean, zise Vasile zimbind.
- Astfel de curte e o adevărată batjocoră, să mă ierţi
dumneata! De altfel, eu cred că nici nu e lipsă de curte.
Cred că ...
Ea nu mai continuă, arnuţi deodată, simţi cum se
roşeşte. Ar mai fi voit să zică: «Cred că două suflete
se pot împretini cu mult mai uşor pe alte căi». Dar
tăcu, părîndu-i că spune prea mult, şi, dup-un răstimp
de tăcere, adaose :
- Cred că educaţia dumneavoastră in seminar e cea
mai bună!
- Pentru că nu spunem vorbe frumoase dornnişoa­
relor? întrebă Vasile privind cu mare plăcere obrajii
purpurii ai Elenuţei,
- Şi pentru asta, dar nu numai pentru asta, răs­
punse fata.
Cum o privea mereu, cum o simţea aproape, cleri­
eul îşi zicea necontenit că Mări oara nu avea dreptate.
Elenuţa se deosebea aşa de mult de surorile ei, încît
[156]
mCI rudenii mai apropiate nu le-ai fi putut crede. îi
părea, în clipele acestea, că Elenuta ar putea foarte
uşor să fie a lui, şi la gîndul acesta simţea o adîncă
fericire.
Universitarii Ungurean şi Pruncul nu mai dansau de­
mult. Ei se aşezaseră la masa notarului, într-una din
camerele birtului, şi, cu ceilalţi oaspeţi ai lui Iosif Ro­
dean, ciocneau mereu paharele, discutau aprins, cîntau
într-o larmă mare. Doamnele cu domnişoarele şi cei doi
logodnici se duseseră acasă îndată după miezul-nopţii.
Bărbaţii, singuri acum, începeau adevărata petrecanie cu
băutură. Părintele Murâşanu veni, pe la un ceas din
noapte la masa lor, bău un pahar de vin, ciocnind cu
notarul, apoi se depărtă şi el cu fetele şi ou preoteasa.
Clericul nu voi să meargă acasă. Elenuţa îi zîrnbise cu
atîta farmec la despărţire, îi zisese aşa de dulce «la re­
vedere", îi strînsese mîna cu atîta prietenie, încît Vasile
Murăşanu simţi o voie de chef ca niciodată. Dansa
fără încetare cu fetele din sat, începu să spună strigă­
turi, era neobosit. Birtul întreg vuia mereu, părînd că
larma multă o să-I spargă. între jucători se arăta mereu
şi Ghiţă.
Advocatul Poplăcean se trezi ca dintr-un somn,
proaspăt, cu sete nouă de băutură. După ce vreo două
ceasuri nu spusese aproape nimic şi motâise mereu de
somn, acum nechezatul lui se auzea din nou. Bătrînul
acesta putea, trei nopţi în şir, să nu se culce. îi era
destul să motăie un ceas două, ca să continue, tot cu
mai mare plăcere, cheful.
Celalalt advocat, Petru Stoica, abia acum ajunsese
în stadiul acela al beţiei în care unii oameni îşi simt
mintea mai limpede, mai strălucitoare de inteligenţă.
El discuta acum, cu multă aprindere, cu universitarul
Pruncul. Din cum ascultau şi din cum se amestecau cu
toţii în discuţia asta filosofică, se vedea că toţi sînt
atinşi bine de puterea vinului.
- Admit şi eu, zicea Pascu, să nu credem decît ceea
Ce vedem şi ce putem pricepe. Admit că materia e sin-
"1
I
I I
I
,
! .j
I
156
Arbangbelii
[157]
Arhangbelii
1S7
gura şi veşnică. Dar nu pot să cred că materia asta
nu-i stăpînitâ de anumite legi. Legile acestea le vedem
în fiecare clipă. Nu zic că legile ei sint croite de-o pu­
tere superioară, însăşi materia şi le-a făcut ca să fie stă­
pînită prin ele. Materia oarbă e brutală.
- Dar nu vezi dumneata că in lumea asta totul e
brutalitate? îi răspunse repede Pruncul. Nu vezi dum­
neata că totul se întîmplă in lume orbeşte? Indată ce
admiţi o lege, trâbă sa admiţi şi o inteligenţa. Da, sint
forţe in materie, dar nu sint legi; in legi trăbă sa des­
coperi o finalitate, o ţinta.
- În legile materiei îţi descopăr o ţinta, răspunse,
zîmbind superior, Pa5CU. Conservarea sau învierea con­
tinua a materiei, a lumii intregi, e ţinta legilor sale.
Iata, de pilda, sa luam trupul omenesc; numai cine nu-l
cunoaşte poate spune că nu-i stăpînit de legi. Sa luam
inima, tubul digestiv, aparatul respirator, toate acestea
nu-s conduse de legi? Şi legile acestea au altă ţintă de­
cît sa conserve individul şi să-I propage mai departe?
- Da, sint legi acestea, zise doctorul Prinţu. Orga­
nismul nostru nu-i decît un complex de legi. Toate
funcţiunile trupului se intimpla c-o regularitate uimi­
toare pina cînd organismul e sanatos. Numaicît eu
cred ca, pe calea ce aţi apucat, nu veţi reuşi sa dezlegaţi
niciodată chestia de la care aţi pornit. Ori le zici forţe,
ori legi, singur mecanismul materiei nu explica viaţa.
- He-he-he, facu bătrînul Poplăcean, ştiam eu că
îmblâtesc paie oamenii ăştia ! Nu explică viaţa! Nici
nu se poate aşa ceva!
- Ba se poate foarte bine! zise cu minie Pascu.
Viaţa nu-i decît un lanţ nesfîrşit de legi, prin care tot
ce exista se înnoieşte şi se va innoi, subt alte forme,
totdeauna. Pentru că materia e veşnică, e mama noastra,
a tuturor!
- Şi totuşi ramine inca sa ne explici ce e viaţa, zise
Ghiţă, care in clipa aceea se ivi la masă.
- Dumneata poţi să glumeşti, domnule Rodean, dar
ce SUSţin eu e rezultatul multor cercetări ştiinţifice şi
al multora metafizice, zise Pascu. - Dar băgind de samă
[158]
!5!s
Arbangbelii
că Ghiţă zîrnbeşte mereu, se înfurie deodată şi adaose :
Ei bine, să ştii de la mine că eu nu cred în creaţie, nu
cred în Dumnezeu, nu cred in suflet şi viaţa viitoare!
Acestea toate-s fleacuri! zise el cu mînie.
- Colosal! se auzi vocea groasă a lui Ungurean.
- Mărturisirea asta de credinţă nu-ţi ajută nimic,
domnule Pascu, zise Ghiţă zîmbind. N-ai făcut decît
să sârăceşti viaţa, s-o arăţi şi mai pustie, şi mai neîn­
ţăleasâ.
- Dumneata crezi in creaţia lumii? îl întrebă în
batjocorâ Pascu.
- Se poate să cred. Dar eu nu răspund, fiindcă cu
nu mi-am pus de ginCl să explic viaţa.
- Asta-i ! luă cuvintul Pruncul. Trăbă să admi­
tem că nu pricepem nimic. Toate legile dumitale nu-mi
explică nimic. Că de-mi vei spune că inima mea bate
ca să pună în circulaţie sîngele, te voi întreba că ce
lipsă am de această circulaţie? Şi de-mi vei răspunde
că e necesară circulaţia susţinerii organismului, pentru
viaţa lui, te voi întreba că ce sens are organismul ăsta
să trăiască dacă odată va muri? Şi de-mi vei zice: «ca
să propage specia omenească», îţi voi răspunde că ce
sens are această propagare, de care eu nu-mi voi mai
putea da sama şi care va scoate la iveală fiinţe a căror
viaţă va fi tot aşa de neîntăleasă ca şi a mea? Dar
dacă spun: forţe, nu legi, atunci ştiu de la început că
nu le voi putea pricepe şi mă mulţămesc să mă rosto­
golesc prin viaţă fără nici un gînd, ca un bolovan ce
se prăvale pe-o coastă. Nu cunoaştem şi nu vom CL!­
noaşte nimic! De altfel, e şi mai bine aşa, să fim ne­
păsători, să ne petrecem pînă putem, să nu ne pese de
lume, de viaţă. Aceasta e cea mai bună palmă ce i-o
putem da neîntălesei vieţi.
- Să-i dăm palme, frate s-o pălmuim ? începu Un­
gurean. S-o îmbrăţişăm, s-o strîngem cu putere la piept,
iubite! Căci viaţa e plăcută, viaţa e dum-ne-ze-iască !
Numai două vorbe sînt nenorocite în lume, două cu­
vmte, pe care le urăsc din tot sufletul : sărăcia şi moartea.
[159]
Arbanghelii
159
- Moarte nu exista, zise repede advocatul Pascu,
e numai o innoire a materiei.
- Of, să fie a dracului innoirea asta! ofta Ungu­
rean. Ia sa-mi spui dumneata că dupa ce ma voi in­
holba din ochi pentru cea din urma data şi voi înţepeni,
voi mai gusta eu busuioaca asta, il voi mai auzi J'e
Laiţa, voi mai stringe in braţe un trup tinar de fata?
Va fi o bucurie pentru mine daca din trupul meu vor
creşte buruieni pentru înnoirea materiei?
- Viaţa ar fi prea trista daca am crede ca materia
e totul, zise doctorul Prinţu. Eu, deşi o viaţă Întreagă
am pipait numai materie şi am taiat numai in materie,
totuşi cred că nu-i cu neputinţa sa existe o putere mare
care stăpîneşte în lume.
- Crezi în supranatural? îl întreba c-un zimbet de
batjocoră notarul Rodean, care pina acum ascultase în
tacere, parind ca nu-l intereseaza ceea ce se vorbeşte.
- Pentru ce n-aş crede, domnule Rodean ?
- Pentru faptul simplu ca nu exista. Nici o putere
nu ne cîrmuieşte. Noi ne cîrmuim. Daca ne pricepem
şi avem voinţa tare, ne facem viaţa frumoasa. Invingem
orice, domnule doctor. Luptam şi ne bucuram, asta e
totul!
N otarul spuse cu vintele acestea cu vocea sacă. Sprîn­
cenele-i erau încruntate, şi ochii lui negri ardeau adînc
in orbite.
- Dar moartea, domnule Rodean ? adaose doctorul.
Moartea încâ o putem birui?
- Dupa ce te-ai luptat şi te-ai bucurat o viaţa,
moartea nu mai insemneaza nimic. Adormi satul, poate
şi obosit de lupta şi de placerile vieţii. Asta e totul!
- Dar dacâ-i aşa, dumneata nu crezi, ca şi domnul
Pascu, nici in Dumnezeu, nici în existenţa sufletului,
şi totuşi mergi la biserica, pui pe popa sa-ţi jure bâieşii
cînd intra mai întîi în serviciul dumitale, faci feştanii
pe la băi. Pentru ce ? îl întrebă doctorul, atins neplăcut
de zîmbetul de batjocorâ ce stăruia pe faţa mare a lui
Rodean.
[160]
- Pentru că toate acestea-s de lipsă în lupta pe care
o port eu, zîmbi notarul.
Ce luptă?
- Lupta cu întunerecul, cu lăcomia, cu necunoscutul.
- Arme de luptă, deci, şi nimic altceva? Întrebă doc-
torul.
- Nimic! Nu fac decît mă îngrijâsc ca izbînda mea
să fie mai sigură, răspunse cu aceeaşi ironie pe faţă
notarul Rodean.
- Se poate, domnule notar, să judeci aşa şi sa fii
fericit. Nu zic nu, începu iarăşi doctorul. Sînt atîtea
credinţe în lume cîţi oameni. Totuşi, îmi pare cu ne­
putinţă că dumneata să nu fi avut vreo clipă în viaţa
cînd sa te fi îndreptat spre puterea de care am vor­
bit eu.
Notarul tăcu un rastimp. Surîsul ironic căzu de pe
faţa lui, care se întuneca tot mai tare. La masa înce­
pură sa vorbeasca alţii, tot mai aprinşi de vin.
- M-am gîndit o data, începu cu o voce adînca şi
rece notarul, şi îndată se facu linişte la masa. M-am
gîndit înainte de asta cu vreo douazeci de ani. Lucram
atunci la taie la «Aruncata». Baieşii mei tăiaseră un
gang de peste doua sute de stînjeni în piatra ca de cre­
mene. îmi înghitiseră o avere întreaga. Îmi ziceam, de
la o vreme, deznădăjduit ca nu mai descopar vîna dupa
care umblam: «o sa-mi ajute Dumnezeu de-acum! Nu
mă va lasa pe drum cu familia.» Vocea lui devenea tot
mai închisă, tot mai sura parca, şi umbrele i se lasau
tot mai dese pe faţa. Cineva a şoptit în mine, continua
el: «Cu siguranţa Dumnezeu te va ajuta şi nu te va
lasa pe drumuri». Bâieşii mei au mai lungit gangul cu
şase sute de stînjeni. Mi-am fost dat aproape şi cămaşa
de pe mine. Mă înglodasem în datorii ; cu multe rugă­
minţi, am înduplecat pe portarei sa nu ma facă de ru­
şine. Nadajduiam, nadajduiam în puterea de care-mi spui
dumneata. Ei bine, şase aci am sperat mereu, simţeam
mîna ocrotitoare deasupra mea; a fost un delir, o ne­
bunie în cei şase ani. Cînd au fost scobiti în stîncă opt
sute de stînjeni, într-o sară băieşii îmi veniră mai
,
.�,
wJt
I
I
��
I
l
"
�
�
'1"
,
"'
II
�
I
".J
I
160
Arhangbelii
[161]
Arbangbelii
161
plouaţi decît cînii cei ratacrţi, înţălegi dumneata, mai
plouaţi decît cînii! «Meal», imi ziseră ei. «Meal ?»,
întreb eu. «Mea!», îmi răspund din nou. Gangul răs­
punsese într-un teren bun de vale, dar nu se afla aur.
Ei bine, domnule doctor, eu atunci era să înnebunesc.
Puterea cea ocrotitoare n-o mai simţeam, pentru că nu
fusese nicăiri. In urmă am început să muncesc la «Ar­
hanghelii».
EI tăcu, şi pe cîteva clipe la masa lor fu linişte; se
simţea, parcă, cum năvăleşte în golul acela larma me­
selor vecine. Apoi deodată se auzi vocea bătrînului Po­
plăcean :
- Vi-vi-vi-var «A-a'nghelii»!
El nu se lua după alţii, să Închine odată ou ei. Zvînta
pahar după pahar, cu setea pămîntului fript de secetă.
Numaidecît se ciocniră toate paharele. în clipa aceea
se apropie şi Ghiţă, aducîndu-I, aproape cu puterea, pe
c1ericul Vasile Murâşanu. Cind îl zări Ungurean, bătu
din palme.
- Asta o să ne dezlege problema! Vino, Vasile,
vino, iubite, tu vorbeşti cu Dumnezeu, haida şi mîn­
gîie pe-un nenorocit, zise el, îrnpiedecîndu-i-se mereu
limba.
- Pe mine? ! Întrebă cu mînie advocatul Pascu.
EI, într-adevăr, părea foarte nenorocit cum nu-i reu­
şise să-i convingă pe ceilalţi despre adevărul credinţe­
lor sale. Ungurean apucase de braţ pe cleric, il trăsese
lîngă el şi-i zise:
Spune-mi, iubite, ce-o fi dacă murim?
O să vedem atunci, răspunse zîmbind Vasile.
El era aprins de dans şi-şi zbicea faţa cu batista.
- Asta-i adevărat răspuns de filosof, zise Pruncul.
Închină, dragoste, un păhar cu mine!
- Într-adevar, ar fi interesant sa-ţi auzim părerea,
zise doctorul Printu. Prin orice cleric, prin orice preot
vorbeste Biserica.
- Nu e momentul potrivit pentru astfel de întrebări,
domnule doctor. E ceasul trei din noapte, zise c1ericul.
11 Opere, \'01. 7
[162]
__ Preoţii nu se declară decît cînd ştiu că oamenii-s
gata să le creadă poveştile lor, zise cu un zimbet iro­
nic notarul Rodean.
__ A vorbi in vint nu însămnează a-ţi implini che-
marea, domnule notar. Şi, in sala asta, cred că numai
la moarte nu par a se gindi oamenii, răspunse clericul.
_ Ba da, iubite, incepu Ungurean pe un glas tîngui­
tor, eu mă tem grozav de moarte. Mie mi-e frică să
mor. Of!
Universitarul, ori de beţie, ori intr-adevăr de frica
muor5i�, era cu faţa schimonosită. Ochii lui clipeau bol­
naVICIOS.
__ Dacă ţi-e frică de moarte, dragă Ungurene, e că
nu te prea �indeşti la ea.
__ Ba ma gindesc! Îmi vine gindul ăsta in mijlocul
chefurilor, zise universitarul.
__ La moarte se poate gindi intr-un singur chip cu
folos: să-ţi întocmeşti viaţa astfel încît să nu-ţi fie frică
de moarte. Cei ce-şi �m.plinesc datoria nu se tem de
moarte.
Vasile Murâşanu vorbi cu seriozitate, cu convingere.
Se simţi, deci, aproape jignit auzind hohotele de ris din
jurul său.
__ Nu se poate ca un popă să vorbească şi să nu pre-
dice, zise cu batjocoră notarul Rodean, după ce se con­
teni risul de la masă.
_ Se vede că asta e datoria noastră, domnule notar,
răspunse cu vocea schimbată clericul şi se depărtă nu­
maidecît de la masă.
La masa notarului se bău cu patimă mai departe. Cîn­
tau acum. Cîte unul se ridica să toasteze: spunea cu
limba îrnpiedecată cîteva cuvinte, in intreruperile ne­
contenite ale celorlalţi, apoi intre strigăte de "Ura !»,
«Vivat», «Trăiască !», goleau paharele.
Lumina dimineţii începu să se ivească : lămpile din
birt împrâştiau o lumină gălbuie, flacăra lor devenea
tot mai palidă. În sala de dans lumea se mai rărise;
muzicanţii erau palizi, obosiţi, dar cîntau necurmat.
162
Arbangbelii
-----------------------------------------
[163]
Arbangbelii
163
După fiecare joc se apropiau tot alţi feciori de Lăiţă,
îi puneau în mînă un ban de ar�int:
- Numai o ţarină încă, Lăiţă.
Lăiţă era angajat să cînte pînă la trei Şi Jumătate,
căci de la ceasul zece dimineaţa trebuia să înceapă din
nou jocul în luncă ş-a treia zi, ş-a patra zi de Paşti, cind
veselia în Văltni vuia cu aceeaşi însufleţire ca şi-n ziua
a doua. Dar jocul nu se sparse la patru, ci abia pe la
şapte.
La masa notarului nu mai rămăseseră decit cei doi
universitari. Ungurean se sili din răsputeri să-I mai re­
ţină pe directorul de la «Arhanghelii- ; se apucă chiar
să-i cînte troparul «Unde umbrează darul tău, Mihaile
arhanghele», pe care îl cînta de cîte ori se îmbăta tare.
Dar nici «oda la "Arhanghelii"», cum numea Ungurean
cîntarea asta, nu avu darul să-I mai reţie pe Iosif Ro­
dean. Muzica tăcu în birt, şi Lăitâ, cu tovarăşii după
el, îl lPetrecu � norarul şi oaspeţii acestuia ptnă acasă,
cu marşul «Deşteaptă-te, române !»
Cei doi universitari închinau încă din pahare, în ca­
mera plină de fum, cînd la spatele lor auziră o voce
groasă ca din fundul adînc al unei buti :
- Hristos o-nviat !
- Adevăâăt' viat ! zise Ungurean şi clipi din ochi
spre femeia care se legăna inaintea lor, cu faţa aproape
A v v
vrnata,
- Ptii, lele Sofio, dumneata erai?! Să bei un pâ­
har de vin cu noi, zise el.
- Ce-aştept eu al ta ?! răspunse cu vocea adîncă
Bărbâtoiul.
- Să bem şi să joci cu noi un joc, suflete, zise
Pruncul.
- Oi bea, da' n-oi juca, durui glasul Bărbătoiului.
Dar îndată ce băură, cei doi tineri se ridicară ş-o
luară la joc. însă abia reuşiră să se învîrtă de cîteva
ori. Nici pe ei nu-i mai ţineau picioarele, iar văduva
Sofia părea o statuie de piatră pe care o mişti cu greu
şi, după ce-ai mişcat-o, trebuie s-o sprijini din toate
puterile să nu se răstoarne.
[164]
164
Arbangbelii
- Eşti plumb, lelito, zise Ungurean, lăsîndu-se pe
scaun cu multă grijă, respirînd din adînc.
- Hî-hî ! făcu femeia şi porni Încet, pipăind parcă,
la alte mese, unde se mai vedeau consumatori. Şi salu­
tul ei adînc se mai auzi de citeva ori.
Cei doi universitari moţăiră un răstimp, apoi ador­
miră cu capul pe rnasă. Erau aşa de palizi, încît păreau
că-s scoşi din sicriu.
Afară lumina dimineaţa zilei a treia de Paşti. Obo­
siţi, se strecurau pe uliţă, pe Pârâul Caprei, pe Văli­
şoara, bărbaţi, femei, fete. În birt muzica tăcu, muzi­
canţii se trîntirâ într-o cameră goală acum şi începură
numaidecit să sforăie. Prin camerele birtului rărnaseră
însă destui oameni. Unii dorrnitau cu capul pe mese,
alţii se trezeau acum şi porunceau băutură proaspătă.
Nici birtaşul Spiridon, nici nevastă-sa nu se mai arătau
prin birt. O slujnică buhoasă la păr, CJ faţa umflată
de-o scurtă aţipire, servea pe aceşti oaspeţi întîrziaţi.
XII
Din ziua a treia de Paşti, lelita Ohiva nu mai are
hodină. Iese, pe fiecare clipă, din căsuţa de bîrne, pri­
veşte cu spaimă pe drum, pe potecile de pe culmi şi
intră în casă la copii, pe care frămîntarea ei începea
să-i neliniştească. Aproape În fiecare ceas lelita se re­
pede pînă la birt, cercetează cu privirile aiurite prin­
tre oameni, apoi se întoarce, aproape alergînd, acasă,
pârîndu-i că va afla aici ceea ce caută. Inima Îi bate
să-i sfarme pieptul cum întră în curte şi-i pare că vede
o urmă cunoscută. Înfrigurată, întră în casă, dar aici
sînt numai copiii. Cercetează în cămară, pe sub şopron,
în grădină. Dar pretutindenea o îngheaţă acelaşi pustiu,
acelaşi miros de părăsire.
Luni noaptea bărbatul ei, Gligoraş, şi-a dosit sculele
de băit şi-o lumînare de său şi a plecat la «Arhanghelii-
[165]
Arbanghelii
165
să taie aur. Gligoraş era unul dintre oamenii aceia ciu­
daţi care, deşi trăiesc în aceleaşi împrejurări ca şi ve­
cinii lor, totuşi rămîn mereu săraci, mereu lipsiţi, deşi
în jurul lor, cu aceleaşi mijloace, alţii se îmbogăţesc.
S-ar părea că pungile lor sînt sparte şi pun În zadar
bani în ele. Gligoraş muncise vreo cinci ani la «Arhan­
ghelii», dar fusese prins o dată cu mai mult de un funt
de aur, şi notarul Rodean îi dăduse drumul. N-avea însă
de ce să se plîngă: în Văleni erau şi alte băi bune şi fu­
sese angajat numaidecît. El ştia un ungher, pe-un gang
părăsit acum, la «Arhanghelii», unde, dup-o Împuşcătură,
puteai să tai în aur slobod. De multă vreme tot stătea
în cumpănă: să-şi încerce norocul, ori nu ?
Mina «Arhanghelii» era păzită de opt străji, ziua­
noaptea. Dar, cu sărbătorile Paştilor, ştia Gligoraş că-şi
mai petrec şi străjile. Dacă nu încearcă acum, trebuia
să-şi agaţe nădejdea-n cui. Nevastă-sa, Chiva, l-a dez­
mîntat, l-a ocărît, l-a blăstămat că-i umblă gînduri rîl­
hăreşti prin cap în zilele cele mai sfinte ale anului.
- Avem din ce trăi, nu te spurca, nu lăsa să te
biruiască ghiavolul.
Dar Gligoraş, palid şi tăcut, s-a strecurat din casă,
şi, de-atunci, dus a fost! Femeia nu mai ştia pe ce lu­
me-i ; nu mai pricepea întrebările, rugăminţile copiilor,
ci aştepta, alerga, cerceta prin unghete, prin pivniţă,
fugea, cu mintea rătăcită, pînă la birt urile din sat. îl
căuta ca pe un vîrf de ac, dar nu întreba pe nimeni
dacă nu l-a văzut cumva pe Gligoraş.
Vineri dimineaţa la uşa notarului bătu o strajă de la
«Arhanghelii».
- întră! se auzi vocea puternică a lui Iosif Rodean.
- Hristos a-nviat ! zise întrînd feciorul spătos, voi-
nic, dar foarte palid.
Un miros de pămînt, de sulf se răspîndi numaide­
cît în cameră. Mirosul acela gîdili plăcut pe notarul, el
se învioră, ochii i se umplură de strălucire.
[166]
166
Arhanghelii
- Adevărat c-a inviat, Mitruţ ! răspunse el vesel,
apropiindu-se de strajă. Ce-i mai nou la «Arhanghelii. ?
Nu v-a căzut vrun şoarece in clupsă ?
- Nu ne-a căzut, răspunse scurt feciorul.
- Şi v-aţi petrecut şi voi, Mitrut ? V -a fost de-ajuns
beutura ce v-am trimis?
- De-ajuns, domnule notar, ş-a mai rămas.
El tăcu, şi neliniştea ii tot creştea pe faţă, in priviri,
in voce. Rodean băgă de sa mă şi încruntă sprincenele.
- Ai să-mi spui ceva, Mitruţ ? il întrebă cu vocea
mai închisă, mai rece.
- Da, domnule director, pentru asta am venit.
- N-au venit băieşii nici astăzi? întrebă repede
notarul.
- Au venit, dar nu vreau să s-apuce de lucru. Stau
şaptezeci în jurul băii, trinti ţi pe spate. Pînă la gura
vîrtejului au mers, dar nici unul n-a vrut să se co­
boare.
- Ai înnebunit î ! strigă notarul, zguduindu-l de
umar.
- N-am innebunit, stăpîne, dar jos, in fundul vir­
tejului, s-aud nişte gemete. Băieşii au ascultat şi n-a vrut
să se coboare nimeni. Au ieşit tăcuţi şi s-au trintit pe
spate in jurul băii.
- Dar voi, nemernicilor, voi şi hocmanii pentru ce
sînteţi ? Nu le-aţi putut porunci atîta samă ? Nvaţi pu­
tut merge vrunul să vedeţi de ce se tem slăbănogii
ăştia?
Notarul era cuprins de furie Şl nu mai vorbea, ci
v
racnea.
- Am Fosş, domnule director, zise Mitrut, ş-am
auzit şi noi. Schelălăie ceva in fundul vîrtejului. Nu-i
părere, e adevărat. Oamenii nu vor să se mişte, la
toate poruncile noastre. Nici n-ai cu cine vorbi. căci
tac toţi ca piatra.
In loc de răspuns, notarul ieşi ca o vijelie in ve­
randă şi începu să strige:
[167]
ArhangJulij
167
- Niculae! Măi ticală! Pune şaua pe Murgu, măi
Niculae!
- Să ierţi, domnule notar, incepu Mitruţ după ce se
întorsese notarul, să ierţi de veste, dar oamenii se tem.
Vilva Băii dă de ştire că se apropie o nenorocire: bate
din ciocane şi huieşte !
- Să-ţi vezi de drum, nemernice, să te aflu la baie!
răcni notaruI. Am să vă scot pe toţi din slujbă!
Mitruţ ieşi îndată, apucă pe-o potecă şi incepu să
urce spre Corăbioara. Dar abia se depărtase de sat, şi
pe aceaşi cărare notarul Rodean trecu vijelios pe lîngă
el. Nici nu se uită la strajă, ci îrnpintena mereu calul
ud de sudoare.
Ajunse într-o jumătate de ceas la «Arhanghel ii».
Cînd îl zăriră bâieşii, se ridicară, se adunară pîleuri­
pîlcuri şi începură să şopotească,
Zoi albe, ca de săpun, curgeau de pe calul care se
scutură cu putere îndată ce Iosif Rodean sări din şa.
Băieşii, străjile, hocrnanii U întîmpinară cu o tăcere
de moarte. Păreau cu toţii foarte hotărîţi în liniştea
ce-i stăpînea.
- Într-atitea femei nici un bărbat nu se află? strigă
notarul c-un surîs larg de batjocoră pe faţă.
Mulţimea rămase tăcută.
- Dar ce v-a ajuns, pretinilor, de-aţi împietrit cu
toţi, ori doar aţi vrea să sărbăm şi a şasea zi de Paşti?
Minerii tăceau mereu, cu feţele-n pămînt.
- După mine, fi ciori ! strigă Rodean înaintînd spre
gura neagră a băii, care răsufla necontenit pinze dese
de abur şi miros aspru de pămînt umed. Cine nu întră
azi în vîrtej e scos din slujbă. Muierile să rămînă acasă!
în gura băii se opri, chipul lui uriaş era acum in ne­
gura ce izvora mereu din ocnă. Nime nu-l urmă.
- În vîrtej nu mai lucrăm, începu în silă unul din­
tre bâieşi,
Nu mai băim in vîrtej, ziseră altii.
- Părăsim virtejul, se auzea acum din toate părţile.
[168]
- Ni s-a dat de ştire că are să urmeze moarte de
om dacă ne mai coborim acolo, se auzi, într-un răstimp
de linişte, un glas singuratec.
Notarul nu mai zise nimic. Ceru o lumînare de său şi
porni prin gangul întunecos şi umed. De deasupra, din
boltiturâ, de pe păreţi picurau mereu stropi grei in
bălţile de jos, plescănind, pornind râsunete triste, pustii,
ciudate pe subt boltitura de piatră. Gangul era destul
de nalt, dar notarul trebuia să meargă frint de spate.
Notarul înainta repede, călca în bălţi, dar nu mai sim­
ţea nimic. Va fi făcut vreo trei sute de metri, cind
simţi că i-i frig. Întrase în ocnă asudat, şi răceala pă­
mîntului, umezeala il pătrunseră. Se opri o clipă, îşi
prinse doi nasturi de la surtuc şi porni din nou. În cu­
rînd se află la gura virtej ului. Se opri şi un răstimp
nu auzi decit ecourile gangului, stîrnite de picurii care
cădeau necontenit din boltitură. Lumînarea de său păta
în jur cu lumină gălbuie-roşcată negura de care era plin
gangul. Afară de ecourile acelea sinistre, care păreau
că se alungă, că se ascund, era linişte adîncă. Deodată
se auzi din adîncimile vîrtej ului ca ecoul depărtat al
unui urlet de cine; apoi altul mai clar puţin, apoi al­
tul, stins aproape. Liniştea se înstăpîni din nou, şi deşi
notarul nu credea în Vilva Băilor, nici intr-alte duhuri,
simţi cum i se răspîndesc în trup fiori de gheaţă. În­
cepu să asude. Aşteptă îndelung pînă ce din virtej auzi
din nou un sunet, un fel de «haaau» prelung, înfiorător.
Se ridică, apoi, cum stătea cu urechea aplecată spre
vîrtej, şi porni pe gang înapoi. Cînd ieşi din ocnă, era
foarte palid şi părea şi el cu faţa împietrită. Nici o
urmă de mînie nu mai era în glasul lui cind zise:
- Ne trăbă o funie lungă. În fundul vîrtej ului moare
un om.
Limbile străjilor se dezlegară numaidecît.
- Nu se poate, domnule director. Suflet omenesc n-a
întrat în baie de joi. jurărn, am fost mereu cu ochii in
patru!
r,�; .
.tir !
:�
'l�� ,
'.1
" l'
1 !
J� ;
I
l'
I
I
168
Arbangbelii
[169]
Arbangbelii
169
- Vă spun că in adîncimi moare un om! Căutaţi
funii, legaţi-le deolaltă. În spate nu-l poate scoate ni­
meni, căci vîrtejul e prea strimt şi nici scările nu-s aşa
de tari.
Convingerea cu care vorbi notarul învioră numaide­
cît pe mineri şi repede căutară funii, le legară intr-o
lungime de şaizeci de metri, şi cei mai mulţi întrară
după notar în ocnă. Dar din vîrtej, oricît ascultară, nu
. ..,
se mal aUZI mmic.
- Va fi murit cu siguranţă pîn-acum, zise Iosif
Rodean.
- Eu zic c-a fost Vilva, domnule notar, ne-a dat de
ştire şi s-a dus. Ş-a făcut datoria, zise un băieş bătrîn,
ras cu totul pe mustaţă şi pe barbă.
- Nu mai spune prostii, bade Petre, străjile-s de
vină la toată nenorocirea. Unul să se coboare pe scări,
să lege trupul mortului cu funia şi-l vom trage afară,
zise notarul cu vocea foarte rece, foarte scăzută. Cine
se coboară? întrebă apoi îndată, întorcîndu-se spre
mmerr,
Un răstimp nu răspunse nimeni, apoi un om uscat,
numai oase, se ivi înaintea lui Rodean, îşi făcu o cruce
şi începu să se coboare pe scări.
În linişte grea aşteptau ceilalţi la gura vîrtejului. Cei
mai mulţi îşi făcură cruce cînd tovarăşul lor se coborî
în adînc. Iosif Rodean îşi ştergea mereu sudoarea. La
flacările gălbui ale lumînărilor de său, oamenii, palizi,
cu feţele plecate, păreau nişte statui ce-au incremenit
în rugăciuni. Un fior de uşurare îi zgudui pe toţi cînd
din fundul vîrtejului se auzi glasul lui Lisandru :
- Om ! Aruncaţi funia!
- Om! repetară băieşii, şi glasurile lor vuirâ într-un
amestec bubuitor prin gangul lung şi Întunecos.
In scurtă vreme mortul fu scos din vîrtej.
- Ei, sărace, te-ai săturat de-acum de aur! zise no­
tarul Rodean aplecîndu-se spre mort.
[170]
Dar nu-l putu recunoaşte. Faţa lui era plină de sînge
închegat şi de pămînt. Cîţiva băieşi îl spălară numai­
decit pe faţă.
- N-a murit demult. Încă nu s-a răcit detot, zise
unul dintre cei care îl spălau. E Gligoraş ! strigă apoi
tot acelaşi om.
Capetele se plecară : subt flacăra lumînărilor de său
îl recunosc ură cu toţii.
- Da, e Gligoraş, zise cu tristeţe notarul. Preţul lui
ar trebui să-I plătească străjile de la «Arhanghelii».
Dar cei opt feciori începură să se jure, în fel şi chip,
că pe gura băii n-a întrat suflet de om.
Notarul cunoştea credincioşia oamenilor săi şi căzu pe
gînduri. Puse pe opt dintre mineri să facă un pat din
crengi de brad, să-I ducă pe mort în sat; porunci la
patru hocmani să între, numaidecit, cu ceilalţi băieşi
în mină şi să-i împartă ca de obicei: jumătate să se
coboare În vîrtej, jumătate să taie înainte în gangul
unde descoperiseră în anul acesta vîna cea bogată de
aur. El, cu două străji, porni să iscodească împrejurul
minei. Un gînd i se înfipsese ca un cui în cap şi nu
mai voia să se clătească ; ştia că este un gang părăsit,
tăiat din bătrîni, care răspundea în gangul de acum al
«Arhanghelilor», dar întrarea lui dinspre partea de ră­
sărit a muntelui o ştia demult astupată de surpâturi de
stinci şi pămînt. De cind au pomenit «Arhanghelii.
cei mai bătrîni din sat, gura băii, pe-aici, era Închisă.
Gura de-acum a «Arhanghelilor. răspundea în partea
de către apus a muntelui Corăbioara, chiar la poale, în­
tr-o vălicică ce şerpuia printre căldarea răsturnată a
Corăbioarei şi muntele Paltinul. Amîndoi munţii erau
înveliţi cu păduri bătrîne de brad, care îşi nâltau în
cer creştetele ascuţite. La «Arhanghelii. se putea veni
din Văleni pe două poteci, tot peste munţi, pe o cale
îngustă care şerpuia de-a lungul văii aceleia cu apele
alburii, care învîrteau piuele cele mai multe din Văleni.
În valea asta îşi vărsa undele argintii, limpezi, pără­
iaşul ce curgea pe dinaintea «Arhanghelilor». Din drum
x:,
I �
"i\
,1
fi)
�t I
:, ·1
,,011
� ,
170
AThanghdii
[171]
Arbanghelii
171
drneai la dreapta pe părăiaşul acesta in sus, care, in
cursul vremilor, Îşi săpase Între munţi o vălicică destul
de largă ca să se poată feri două cară dacă se intilneau.
Deci, din calea principală pînă la «Arhanghelii- carăle
veneau pe pârăiaşul acesta, sămănat peste tot cu bolo­
vani, printre care boii înaintau foarte Încet şi carăle
hurducau, scîrţiiau la tot pasul. Oricît ar fi fost curăţit
de bolovani, era de-ajuns un potop de vară ca să se
umple din nou de bucăţi de stîncă, de pietre rotunde,
albe. Pe jos veneai uşor şi pe părău, căci te puteai feri
de bolovani, şi răcoarea te Împresura din toate părţile,
În toiul verii, ca o mantie deasă. În faţă vedeai Îndată
muntele Corăbioara ca o uriaşă căldare răsturnată cu
fundul În sus. Se zăreau tot mai bine marile grămezi
de piatră surie, îmbucătâţire de ciocane, aşteptînd să
fie Încărcate pe cară şi duse la piuă. Cinci cramuri nouă
din bîrne sănătoase străjuiau intre grămezile de piatră,
unul chiar Ungă gura băii. Acesta era mult mai mare
decît celelalte patru, avea o sală vastă, înconjurată de
paturi de bîone, pe care se odihneau băieşii,
Intrînd pe gura băii, te conducea în sînul Corăbioa­
rei gangul principal, În care răsufla, ca la trei sute de
stînjeni departe de la Întra re, vîrt<jul. Din gangul prin­
cipal se desfăceau, la stînga, doua ganguri laterale, la
dreapta trei, unul părăsit demult, altul În care desco­
periseră de curînd vîna de aur, şi mai departe al trei­
lea, abia Început, numai de vreo treizeci de metri. In­
tr-acesta nădăjduia notarul să descopere vîna de aur
care credea să meargă paralel cu cea bogată. De la vîr­
tej Înainte gangul principal se mai continua cu vreo
patru sute de metri. In capătul dinspre răsărit al aces­
tuia răspundea scobitura cea din bătrîni. Dar aici era
şi mai închisă întrarea ca afară.
Sub gangurile acestea era un gol uriaş, în care băie­
şii se coborau pe scările din virtej. Muntele, dedesubt,
era mîncat pînă-n mari depărtări : ca nişte biserici
enorme, galeriile se deschideau in toate părţile. Răsu­
netul ciocanelor era aici foarte puternic, glasurile ome-
[172]
172
Arbangbelii
neşti tîrau o trenă nesfîrşită. De multe ori se surpa un
colţ de stîncă ce atirna din boltituri. Munca, aici, era
foarte primejdioasă, dar notarul Rodean nu voia s-o
oprească: un şir lung de ani băise aici cu izbînda,
Cu cei doi feciori ajunseră curind la întrarea cea
veche a «Arhanghelilor». Era mai sus ca cea de-acum,
ascunsă cu totul in tufişuri, in zrneuriş, dar cei trei
oameni se cătârară pe dărîmături şi văzură numaidecit
că o piatră e răsturnată de curind la intrare şi că prin
deschizatura ce rămăsese un om s-ar fi putut strecura
cu oarecare trudă.
Notarul privi de aproape deschizatura, făcu un
«HIn !», .se Întoarse cu cei doi s-trăjeri, întră pe gura
de-acum a «Arhanghelilor- şi cerceta închizătura gan­
gului celui vechi şi în sinul pămîntului. Aici însă nu
putu descoperi nimic. Pietrele dărîmate umpleau, ca şi
pin-acum, intrarea.
- Se poate că drumul lui să fi fost astupat îndată,
zise notarul, dar cu siguranţă că a intrat pe-aici şi a lu­
necat în vîrtej, nenorocitul de Gligoraş ...
Încă în ziua aceea Iosif Rodean angajă doi străjeri
noi, care aveau să vegheze la «gura din bătrîni» a «Ar­
hanghelilor».
În Văleni se Iăţi Îndată vestea că la «Arhanghelii»
baia ar fi omorît un om. Abia plecase notarul, şi vestea
asta incepu să alerge prin sat. Lelita Chiva îngheţă de
spaimă, cu moartea in suflet incepu s-alerge pe drum
în sus. Dar pe la calea jumătate se întîlni cu cei opt
băieşi care, cu capetele descoperite, îl aduceau, pe patul
de crengi, ,pe Gligoraş. Gînd o văzură, oamenii lăsară
mortul domol pe pămînt şi aşteptată tăcuţi. Femeia se
aruncă, nebună, asupra mortului, il strigă tare pe nume,
îl pipăi, il sărută, cercă să-i mişte braţele, dar bratele-i
căzură înţepenite. Gligoraş stătea nemişcat, cu buzele
strînse, părea: că şi acum il doare ceva.
[173]
Arhanghelii
173
- L-aţi omorît, l-aţi omorît! incepu să urle muierea,
cu hohote de plins.
"- Ceasul rău, Chivo, nu noi, zise cu silă un băieş.
- Voi l-aţi omorît! Voi l-aţi puşcat, Ticăloşilor!
zbiera femeia, frîngîndu-şi trupul în mişcări disperate.
Să deie Dumnezeu să trăzneascâ-n «Arhanghelii», să deie
Dumnezeu să săce tot aurul, tot, tot!
- Intălege, Chivo, că nu l-a puşcat nime ! N-a in­
trat pe gura băii, a întrat prin mîncâturile din bătrîni!
Nu I-au puşcat străjile, zise altul.
- Să săăăce toată sămînţa aurului din toţi munţii,
din toată lumea! ţipă femeia privind ca intr-un extaz
spre cer. Ea privi mult, neclintită, albastrul, apoi îşi
făcu o cruce largă şi zise iar: Doamne, sad sămînţa
aurului! .
- Nu blâstărna, muiere, începu un băieş mai in
vîrsta, Nu blâstărna. Uită-te, ţeasta capului i-i spartă,
nu l-a puşcat nimeni. A căzut în vîrtejul de la «Arhan­
bhelii».
Leliţa Chiva nu auzi decît cuvintul din urmă. Îşi
intoarse privirile crunte spre cei opt şi incepu să ţipe
din nou, c-o voce înfricoşată :
- În «Arhanghelii» să pieriţi şi voi, cînilor! Pen­
tr-un zdrob de aur mi-aţi puşcat bărbatul! Nu s-a mai
săturat nici notarul, astupa-i-ar Dumnezeu gura, gîtle­
jul şi pîntecele cu aur topit!
Apoi, frîntă, deodată, se aplecă asupra bărbatului şi
plînse îndelungat, cutremurîndu-se hainele pe ea. Cei
opt băieşi o ascultau cu inimile strînse, cu feţele îngîn­
durate. Cine ştie, nu vor plinge odată şi soţiile lor
deasupra trupurilor lor, zdrobite de stîncile «Arhan­
ghelilor ? Nu vor blăstăma, ca şi sărmana Chiva ?
Aşteptată nemişcaţi pînă ce femeia îşi boci bărbatul.
Apoi ridicară patul de crengi de brad şi pornirâ. Cît
ce întrară in sat, tot mai multe femei se alăturară şi
sporită bocetele Chivei. Cînd trec ură cu mortul pe
dinaintea birtului, pe lîngă lunea unde stăpînise atîta
veselie, era un convoi intreg de femei, care se cîntau
[174]
174
Arbanghelii
in gura mare. în mulţime se vedeau şi barba ţi, care
înaintau tăcuţi, cu capetele descoperite. Se ştia acum
adevărul, că Gligoraş mersese sa fure aur de la «Arhan­
ghelii». Dar in Văleni a fura aur nu era socotit de
păcat, căci aurul Dumnezeu l-a pus în stîncă, numai
sa fii harnic să-I tai. Minerii priviră moartea nenoro­
cită a lui Gligoraş ca şi cind într-adevăr I-ar fi ucis
baia, pe cind muncea cu cinste, şi ziceau: «Nu e lucru
bun la "ArhangheliiCC ; baia a mai omorît un om». Şi
mulţi rosteau cu groază numele acesta, pe care în săr­
bători il proslă viseră cu atîta însufleţire .
. XIII
Clericul Vasile Murăşanu sărută mîna părinţilor, îşi
îmbrăţişă surorile şi sări în căruta care aştepta în curte.
Erau ceasurile trei după-prînz, în Duminica Tomii.
Tatăl său il reţinuse să-i ajute la înmormîntarea lui Gli­
goraş, care abia in Duminica T omii s-a putut îndeplini.
Veniseră comisii, ascultaseră martori, spre cea mai mare
deznădejde a lelitei Chiva. Daca pleaca acum, tot are
sa sosească pe la opt la gară; aci va dormi pînă la
trenul de miezul-nopţii, şi mîne, cu puţină întîrziere,
avea să fie la cursuri.
Clericului nu-i părea rău că tatăl său il mai retinuse,
ar fi ramas bucuros acasă şi mai multă vreme!
Indată ce căruta durăi pe podeţul din naintea porţii
şi apucă pe drum, clericului îi păru că toate amintirile
din vacanţa asta scurtă fug alăturea cu el, îl urmăresc.
O impresie adîncă îi lăsase în suflet predica pe care
a ţinut-o tatal lui la groapa lui Gligoraş. Se gîndea cu
un adinc respect la el, şi acum nu-i mai parea ca el
o să-I întreacă pe bătrînul în arta predicii. Dar, la
drept vorbind, nici nu fusese predică, ci o erupţie de
durere, de milă, de profunda compătimire. Tatăl sau
[175]
Arhanghdii
175
vestejise toate măririle lumeşti, se oprise cu multă du­
rere la lăcomia omenească, la setea nepotolită după
avuţii, după aur. «Ce vei dobindi, nebune, dacă vei
cîştiga lumea întreagă şi-ţi vei pierde sufletul P» Popa
Murăşanu arătase in culori foarte vii cit e de sacă, de
goală viaţa omului, dacă n-o umple decit setea de avu­
ţii. «Noi trâbă să ne umplem sufletele cu avuţii care
nu se pot pierde niciodată: cu credinţă, cu nădejde,
mai ales cu dragoste. Acestea rămîn şi cind nu va mai
fi un StrOP de aur in sinul pămîntului, şi ne apără, ne
luminează şi ne încălzesc şi cind ajungem in cea mai
neagră sârăcie.» Pornind de la cazul lui Gligoraş,
preotul mai spuse: «Dumneavoastră sînteţi oameni
foarte detreabă, dar imi pare rău că prea mult vă
umple sufletul acest singur cuvînt: aur! Aur cit mai
mult! Dar să băgaţi de sa mă că aurul acesta se poate
pierde, şi-atunci să nu lase prea mare gol în sufletele
voastre. Aţi fi cei mai nenorociţi oameni, pentru că,
pierzînd aurul, v-aţi pierde bucuria, pofta de muncă,
tăria, poate şi cinstea vieţii,.
Clericul se gîndea la cuvintele acestea, care i se în­
tipări seră adînc în minte. Se gîndea cu adîncă satis­
facţie, căci între lumea multă, aproape tot satul, ce
asculta predica, erau şi notarul Rodean, şi Ghiţă, şi
dornnişoara Elenuta. Ba lui Vasile îi părea că tatăl său
vorbise anume pentru familia notarului, pentru bătrînul
mai ales. «Las' s-au dă adevărul! Las' să-i spună cineva
în faţă adevărul !»
Clericul se gîndi mult la cuvîntarea tatălui său şi
ii păru foarte bine că nu plecase de dimineaţă. îi părea
chiar că notarul Rodean ascultase cu oarecare emoţie
predica părintelui.
Dar ceea ce-i întipărise mai mult în minte vorbirea
de la groapa lui Gligoraş era faptul că, în drum spre
casă, Elenuţa se apropiase de el, şi predica asta a fost
prilejul convorbirii lor de adio.
Zîmbind, clericul repetă tot ce şi-au spus de la ci­
mitir pînă acasă. Caii alergau în trap mărunt pe dru-
[176]
mul pietros, câruţa lârmuia, şi Vasile, învăluit într-o
dulce lumină, cu ochii închişi de jumătate, auzea iar
vocea curată, emoţionată a Elenuţei: «O să predici
odată şi dumneata aşa de frumos, domnule Mură­
şanu ?" - Şi se auzea pe el răspunzînd : «Abia cred, dom­
nişoară. Nu ştiu dacă dintre insuşirile bune ale părin­
ţilor se moştenesc multe.» - «Oricum, dumneata trăbă
să fii foarte mingiiat că ai de tată un preot aşa de
deosebit de alţi preoţi. Azi pleci ?" - «Da, domni­
şoarâ !» - «Şi vei fi aşa de bun să-mi laşi mie volu­
�ul se mi-ai trimis ?» - «Cu toată plăcerea, dom­
rnşoara.»
Aici inchipuirea clericului hodini puţin. Înainte cu
trei ceasuri, cînd ajunseseră la cuvintele acestea, fata
tăcuse, părea întristată ; lui Vasile i se năzărise că vede
chiar ca o strălucire de lacrămi în ochii ei. După un
răstimp Elenuţa incepuse, cu silă parcă: «Dac-aş şti
că nu te incomodez, aş mai avea o rugare.» - «Nici­
odată dumneata nu mă vei putea incomoda cu ceva,
domnişoară», răspunse cu insufleţire el. - «Cu nimic ?»
întrebă Elenuţa uimită parcă, dar cu multă căldură in
voce. - «Cu nirnic.» - «Aşadar, te rog să-mi mai tri­
miţi, din cînd în cînd, cîte ceva de cetit», zise fata cu
prietenie. - «Va fi cea mai mare fericire pentru mine,
domnişoară.»
Aici el se oprise din nou. Simţise, cu nespusă bucu­
rie, cum cădeau privirile senine ale domnişoarei Ro­
dean asupra sa. Fata-l privise cu multă simpatie.
«Două luni mai ai de seminar, domnule Murâşanu ?»
întrebase apoi Elenuta. - «Da, domnişoară, la sfîrşitul
lui iunie isprăvesc cursurile.» - «Şi dup-aceea ?» - «O
să-mi văd de-o parohie.» - «Încă in anul âsta P» in­
trebase cu uimire Elenuta. - «Da, domnişoară.»
Dup-un răstimp de tăcere, domnisoara Rodean zisese
iar: «Şi fratele meu îşi ia diploma în iunie».
Dar cuvintele acestea le spusese parcă cu mult regret,
ca şi cînd i-ar părea rău că cei doi tineri isprăvesc anii
de şcoală. Ajunseseră la locuinţa. notarului fără să-şi
j
l' i
,
:�
..
loJ
�I
'�
l
�
l'
,.
,
I
:, I
I
�,J
,JI
� I
I
II
l'
I
176
Arbangbelii
[177]
177
mai vorbească. Elenuta se opnse, ii strinsese cu multă
căldură mina şi-i şoptise : «Adio, domnule Murâşanu..
- «Adio, domnişoară.» - «Călătorie bună», mai adaose
fata. - «Mulţămesc», răspunsese el.
El pornise, dar la cîţiva paşi îşi întorsese capul: Ele­
nuţa il privea, cu mina pe minerul portiţei, El se în­
roşise, plecase indată, dar după alţi cîţiva paşi îşi in­
torsese din nou capul: fata îl petrecea mereu cu
privirile. Dar cînd se uitase a treia oară inapoi, dom­
nişoara Rodean dispăruse.
Un zimbet de fericire copilârească, de fericire adîncă
i se-ntipări pe faţă ca nişte unde jucăuşte de lumină, cit
'îşi aminti toate cuvintele, toate privirile şi mişcările
acestea, Se simţea fericit că se întîlnise cu Elenuta nainte
de plecare şi mulţumit de sine că fusese aşa de cutezător.
Căci .ii părea că niciodată nu-i vorbise Elenutei aşa de
deschis ca acum. Şi se gîndea : «E bine să fie omul cîte­
odată şi cutezător I». Căci se simţea acum aşa de li­
niştit! Se intorcea in oraş, la şcoală, mai vesel ca
totdeauna. Îi părea că intre ei s-a stabilit de-acum o in­
telegere, c-au luat chiar o hotărîre, deşi într-adevăr n-a
fost decît o despartire, cuvinte de adio. Dar clericului
i se părea că zace foarte multă însemnătate mai ales
în faptul că el îşi întorsese capul de trei ori şi privise
înapoi şi că fata de două ori îl văzuse şi-l urmări se
asemenea cu privirea.
îşi aminti apoi de după-amiaza zilei a treia de Paşti.
Tocmai se apropia de lunea .în care petrecerea curgea cu
vuiet, cu larmă mare, cind Înainte ii ieşise Ghiţă Ro­
deam. Tînărul Rodean avea o privire foarte serioasă
atunci, nu era nici o urmă de batjocură pe faţa lui.
«Te-ai odihnit, domnule Murâşanu ?» îl întrebase cu
prietenie studentul în tehnică. - «Vro patru ceasuri
cred, dar capul mă doare încă», răspunsese cleri­
eul. - «Ne potrivim, zisese Ghiţă, cred că nu mai dan­
sezi astăzi.» - «De dansat încă se mai poate, colo,
spre sară, dar beutură nu mai gust astăzi. Ieri am bem
prea mult.»
12
[178]
178
Arbanghelii
Ghiţă îl prrvrse puţin mirat, dar cu multă simpatie.
îi zisese:
«Facem o plimbare ?» - «La poruncă !» răspunsese
clericul. Şi porniseră amîndoi. - «Dumneata te plingi
c-ai beut prea mult ieri, dar, după cît ştiu eu, abia ai
gustat din cînd în cînd,. - «Te-nşăli, răpunsese Vasile.
Am beut puţin ş-acasâ, apoi cu cantorul, cu părinţii,
mai cu un fin de-al tatii ... »
Ghiţă tăcuse un răstimp, apoi il întrebase cu vocea
schimbată: «Spune-mi drept, domnule Murâşanu, o-ai
luat în nume de rău că dumneata n-ai fost invitat la
masa noastră P»
Vasile Murăşanu se roşi se, se ruşinase. El nu se gîn­
dise niciodată c-ar fi trebuit să fie invitat şi el la masa
notarului, şi în faptul că n-a fost chemat nu 'văzuse
o umilire pentru el pîn-acurn. Dar atunci, că Rodean
îi punea întrebarea asta, el se simţise ruşinat deodată,
ca şi cînd desconsiderarea notarului abia atunci l-ar
fi atins.
«Dumneavoastră aţi avut prea mulţi oaspeţi şi fără
mine», zisese el tulburat. - «Totuşi, ai fi putut avea
loc şi dumneata», stâruise universitarul. - «Asta nu
face nimic, domnule Rodean, chestia principală e că
ne-am petrecut bine,. - «Dumneata ţi-ai petrecut
bine ?» îl întrebase Ghiţă privindu-l cercetător. - «Nici
că se putea altfel l- - «Ai dansat mult şi cu soru-mea.
Dansează bine ?» - «Numai Mări oara noastră mai e
aşa uşoară şi plină de mlădieri în dans ca domnisoara
Elenuţa», răspunsese cu însufleţire clericul.
Un lung răstimp merseseră în tăcere. Apoi, deodata,
Gheorghe Rodean îl întrebase : «Ce părere ai dumneata
despre petrecerea asta ?» - «C-a fost foarte frumoasă,
şi este încă şi acum. Dar proporţiile ei mi se par exa­
gerate.» - «Îţi pare prea costisitoare ?», întrebase Ghiţă
venindu-i deodată în minte gestul tatălui său de-a plăti
toată băutura din pivnita lui Spiridon. - «Nu pentru
asta. În sfîrşit, bani au oamenii destui. Nici nu ştiu cum
să-ţi spun ceea ce simtesc. Îmi pare că ceva nu-i la locul
[179]
Arbangbelii
179
lui aici în Văleni», răspunsese clericul, enervat ca nu
poate exprima mai clar ceea ce simţea.
Ghiţă îşi încorda se deodată toată atenţiunea.
«Nu-s mulţămiţi oamenii, ori sint prea multârniţi P»
îl întrebase el. - «Nu-i asta. Imi pare că nu-s liniştiţi
oamenii. Petrecerea asta imi face impresia unui scurt;
popas pe-un drum indelungat. Drumul acesta, şi de-un
cap şi de celalalt, se pierde in nesiguranţă. Oamenii,
bucuroşi că-s pe-o clipă laolaltă, incep deodată să se
bucure, să-şi petreacă, înfiorati de ceva. Asta-i, da,
asta-i : e petrecerea unor oameni neliniştiţi, care plu­
tesc în nesiguranţă. - Clericul tăcuse o clipă, părînd
că se gîndeşte, apoi adaose repede: Cred că tot în
chipul acesta îşi petrec marinarii, soldaţii în război şi
toţi aceia a căror viaţă altÎJrnă de-un fir de pai mai
subţire decît al nostru.»
Ghiţă-îl asculta cu plăcere, c-un fel de uimire, apoi
îi zisese: «Dumneata ai o pătrundere adincâ !» Schim­
base Însă repede vorba şi-l întrebase cu de-amănuntul
despre viaţa din seminar.
Clericul, surprins, incepuse să-i descrie traiul lor in­
tre zidurile vechi şi reci. Dar, trecînd peste amănuntele
neînsemnate, vorbea tot cu mai mare insufleţire despre
educaţia ce li se face, despre problemele mari de viaţă
cu care profesorii încearcă să-i familiarizeze. Nu se
plînse de nimic, nici de disciplină, nici de profesori,
nici de colegi, ci avea numai cuvinte de laudă. El se
simţea mulţumit că, in urmă, poate să descrie viaţa asta
şi altora din sat, afară de părinţii săi.
«Mi se pare c-ai rămas student bun şi in seminar,
domnule Murâşanu», zisese Ghiţă după ce terminase
clericul.
Vasile zîmbise.
«Nu-i aşa de mare merit, domnule Rodean.» - «Ade­
vărat e că dumneavoastră nu pierdeţi vremea in se
minar, zisese iar Ghiţă. E foarte important pentru viaţa
unui om să nu-şi piardă vremea in tinerete.»
[180]
Iii;
1;
I
� II
I
) I
�I
I
&1
Clericul Murâşanu îşi aducea aminte c-a mai vorbit
încă mult cu Ghiţă, dar despre lucruri de pUţină în­
semnătate, aşa că le şi uitase. Acum, in căruţa popii
din Văleni, ca şi atunci, alături de Gheorghe Rodean,
simţi larga simpatie cu care il privea tînărul student.
Şi-şi zise cu satisfacţie: «E un om foarte cumsecade; am
greşit mult cînd l-am crezut mindru şi obraznic».'
Predica tatălui său de la moartea lui Gligoraş, con­
vorbirile cu cei doi fraţi, îi reveniră mereu în minte în
drumul spre seminar. Unde uşoare de căldură, de lu­
mină părta că-i străbat mereu sufletul. Nu-şi putea da
sa ma ce-i copleşeşte întreaga fiinţă, căci nu era nici
iubire, nici nădejde, ci mai mult un fel de liniştire, în
care părea că se strecoară increderea. ,.
îl trezi neplăcut din visarea dulce şi senină vocea
răguşită a birtaşului, care-l ÎntÎmpÎlIlă În curte cu' lumi­
narea în mină, cu salutul Paştilor.
_ E adevărat că la «Arhanghelii- s-a mai prăpădit
un om ? îl întrebă îndată birtaşul.
Adevărat, răspunse fără nici o voie clericul.
L-au puşcat strâjile ?
Nu. A mers să fure şi-a căzut în vîrtej.
Pedeapsa lui Dumnezeu! oftă birtaşul.
O nenorocire, ca şi altele, răspunse clericul.
Dup-un răstimp omul cel greoi îl întrebă:
Este mult şi acum?
Ce să fie? răspunse Vasile, urcînd scările.
Aur, la «Arhanghelii».
Nu ştiu, dragă domnule, nu l-am văzut, nu mi
l-a arătat nimeni. Dar vălenarii noştri spun adevărate
mmurn.
_' Şi... n-aţi incercat să vă faceţi rost de-o actie ?
_. N-am încercat! răspunse in silă clericul. Dar, te
rog, îmi poţi face rost de-o cameră pînă la trenul de
douăsprezece?
- Cum să nu!
Şi numaidecît deschise o uşa ŞI se aUZI: «Domni-
şoarăăă !»
�r
�,
" I
o
� �
" �
�1
��
.J.:'
,
,1
1./
i'�
"[
�{
�
�
, I
r I
I
II
I ,
I
l
l'
I
180
Arhanghelii
[181]
181
Arhanghelu
------------------------------------
Vasile Murâşanu se retrase îndată, deşi ştia că nu va
putea dormi. Dar, vai, cu cît era mai dorit să viseze,
să-şi depene mereu amintirile decît să-I asculte pe omul
acesta!
Dimineaţa, pe la zece, se apropia de seminar. Cînd
zări mai întîi zidurile mohorîte, se întristâ. Dar îşi zise
îndată: «Două luni! Apoi 1. .. » Ct va fi dup-aceea?
EI nu putea să-şi deie sama, dar Întră destul de vesel
în seminar, încurajat de acel: «Apoi !. .. »
XIV
In Văleni băteau toate piuele în primăvara asta. Pă.:
rea un sat întreg de mori care îşi învîrteau fără hodină
roţile negre, din cupele cărora curgeau şiraguri nesfîr­
şite de nestemate, ori fulgerătoare străluciri de oglinzi
ÎlIl.lumilIla de argint a soarelui. În jurul piuelor, printre
grămezile mari de piatră mâruntitâ, şedeau, frînţi de
şale, bărbaţi şi femei, destui copilandri, care spălau,
alegeau aur ori sfărîmau în bucăţele bruşii mai mărişori
de .piatră cu ciocănaşe lucii. În «toc-toca-ul lăstarelor
grele, care îşi izbeau necurmat măseaua de cremene, oa­
menii . munceau tăcuţi, cu hainele ude, pătate de cirul
alburiu, Pe lîngă larma piuelor nu se auzea decît vreun
stri,Şăt .m�} răstit, cav boii să tra�ă aproape de g!ă�ezi
carăle încarcate. Carăle veneau şIrag pe drum, scîrtîind,
hurducînd peste bolovani. Şira guri nesfîrşite de cai, în
şa cu mari coşuri desăgite pline cu piatră, se coborau
pe cărări iuţi de munte, cu capetele plecate, cu privirile
triste. Băieţaşii chiuiau pe lîngă ei, săltau, în răstimpuri
se opreau în cete, priveau o bucăţică de piatră în care
se desi uşa bine aurul şi pe care stăpînul, printr-un zmîn­
cet.: o ascundea in buzunar. Atunci cei din cete se răz­
leţeau, păşeau alăturea cu căluţii, cercetau prin coşuri
şi, din cînd în cînd, ascundeau bucăţele de piatră pe
[182]
182
Arhangbelii
care era aur mai mult. Ajunşi în drum, ridicau sfări­
mături căzute din cară. În chipul acesta fiecare băietaş
îşi avea, în Văleni, banii lui şi se simţea independent.
Deşertîndu-şi cosurile acasă, se întorceau la baie, că­
lări acum, într-o goană nebună. Nu le păsa de cai, de
coşuri. Alergau vijelios, părînd a fi fiecare un căpitan
fără oaste.
în curtea notarului Iosif Rodean carăle, caii întrau
şi ieşeau necurmat. Cele două roţi de piuă, mari şi Întă­
rite, se rostogoleau ziua-noaptea. Avea aici străji, ca şi
la «Arhanghelii», dar nu era noapte ca el să nu se stre­
coare încet prin curte, să nu tragă cu urechea, precum
nu era noapte care să nu-l apuce cu puşca neîncărcată.
Nu se bizuia pe nimeni: el pornea, el întrerupea sau
sfîrşea fiecare dintre multele lucrări migăloase ce se cer
la alesul aurului.
Vălenarii mai bătrîni, văzîndu-l cum se pricepe la
toate, ziceau de multe ori: «Da-I-aş dracului, parc-ar fi
crescut de copil între noi l», Rari însă mai erau bâieşii
care să-i zică: «Venitura dracului! A venit să se îrn­
bogătească la noi.»
Iosif Rodean era într-adevăr «veniturâ», adică strarn
în Văleni. Venise, inainte cu vreo treizeci de ani, din­
tr-un sat de pe Mures. Locul de baştină al părinţilor
lui, care ţinuseră o prăvălie, nu era nici regiunea Mu­
reşului, ci un sat din partea de miazăzi a Ardealului.
Părinţii l-au dat tîrziu la şcoală, avînd de gind să-I
ţie de ajutor în prăvălie. Dar cînd au văzut că n-au
nici un folos de el, că bătea ziua întreagă uliţele satu­
lui, I-au trimis la învăţătură. Anii militiei I-au apucat
în clasa a cincea de liceu, şi cu învăţătura asta a rămas,
fiindcă după militie, cum apucase să prindă ceva nem­
ţeşte, dobîndise în curînd un post de notar. Erau anii
dintii după absolutism, şi ştiinţa de nemţeşte preţuia
încă foarte mult. In satul în care fusese trimis nu-i
plăcu însă, şi după doi ani se mutase notar în Văleni.
[183]
Arbangbelii
183
În Văleni a venic călare pe-o i�ă �lbă, c-un vechi
geamandan în şa. Vălenarii mai in vîrstă îşi amintesc
şi acum, foarte bine, de tînărul acela uriaş, ale cărui
picioare ati�eau tina drumului, cum venea călare pe
iapa cea alba. Drumul era cu mult mai neîngrijit decit
acum şi nu se prea pomenea să treacă trăsuri, ori cel
puţin căruţe, pe el.
S-a aşezat cu geamandanul Într-o cameră de la pri­
mărie, şi vreo doi ani n-a făcut al tceva decît să tot
scrie, să tot înjure şi să se certe cu oamenii, bâgîndu-i
in sperieţi cu vocea lui puternică. Oamenii, În vremea
asta, nu-i ziceau decît «uriaşul de la cancelarie».
Din zilele cele dintii ale slujbei, vălenarii înteleseră
�u groază un 1 ucru : Iosif J�.odean nu ierta pe v nimeni.
In condamnarea celor ce taiau vreun brad fara conce­
siune, în pedepsirea hotilor de aur, În Încasarea biru­
rilor era neînduplecat. In măsură mai mică, băile se
lucrau şi pe-atunci în Văleni, şi de-un lemn de brad
oamenii aveau trebuinţă destul de des: întăreau gura
băilor, gangurile: nu puteau să alerge pentru fiecare
scîndură după concesiune ! Apoi, furturile de la băi, de la
piue, din păduri erau obişnuite din vechime. Stăpînii
acestora nici nu cereau decît foarte arareori scutul le­
gilor; avea fiecare o puşcă Încărcată, ţineau străji.
Notarul cel nou descoperea însă numaidecît pe hoţi,
în cazul cînd stăpînii păgubiţi nu-i denunţau. Şi atunci
croia pedepse şi pentru stăpîni, şi pentru «pasările de
noapte».
în vremea aceea de doi ani notarul nu-şi făcu nici
un prieten: umbla singuratec, bea un pahar de vin tot
singur. Vălenarii începură să se teamă de el, deşi il
dispreţuiau din instinctul acela puternic cu care ţăranii
desconsideră pe cei mai săraci decît ei, mai ales dacă
aceştia sînt domni şi străini. Şi Iosif Rodean era mai
sărac decît ei - după judecata băieşilor: nu era păr­
taş la nici o mină, nu avea piuă, nu avea car, nu avea
cel p uţin un cal.
[184]
184
Iosif Rodean trăia singuratec, nu vorbea decît lucruri.
ce se ţineau de slujba lui, dar în schimb observa necurmat
şi se gîndea cu atît mai mult.·
C�trev sfîrşitul. anului al doilea. parinţiiv lui se p�­
merusera c-o scrrsoare pnn care-l vestea ca se va ca­
satori, în timpul cel mai scurt, c-o fata din Văleni. Nu
le spunea dacâ-i domnişoară ori fată de ţaran, dar ba­
trînii nici nu se gîndeau la o nora dintre ţârance. Ei,
înşişi se simţeau separaţi de masa poporului în urma.
situaţiei lor de comercianţi. Mare le fu mirarea cînd,
la Întreba rile lor amănunţite. feciorul le râspunse ca-i.
o fată fara nici o şcoala, una de-o cheama Marina.
Negru.
Vestea aceasta, afara de notarul, o şti ura mai întîi
părinţii lui. Nici bădicul Ion Negru, nici fată-sa Ma­
rina nu puteau banui ceva. Notarul nu le calcase o dată
pragul, nu vorbise o singura data cu fata, nu se Împrie­
tenise, cel puţin, cu viitorii socri.
Dar dupa ce răspunse la scrisoarea părinţilor, Iosif
Rodean ceru mîna Marinei. Părinţii râmaseră ca Împie­
triţi la vestea asta. O buna vreme nici nu putură scoate
o singura vorba: uimirea, zapaceala lor nu avea mar­
gini. Notarul aştepta liniştit pînâ ce ei Îşi revenira. Dar
nu credeau nici acum.
Fata noastră e neînvâtată, domnule notar, zise CUl
mare sila Ion Negru.
- Are sa se deprindă. Mie nu-mi trăbâ femeie care
ştie prea multe. .
- De, daca domnul notar. .. Începu femeia, dar nu-şi
putu ispravi fraza.
- Da, eu va cer de soţie pe fata dumneavoastră
Marina. E singurul copil, nu-i aşa?
- Singurul, răspunseră deodata cei doi soţi.
- Dumneavoastra aveţi două roate de piuă; de
zestre vă cer o roată şi zece parţi din cele douasprezece
de la «Arhanghelii», care sînt proprietatea dumnea­
voastra.
[185]
Arhangbelii
185
- Dar «Arhanghel ii» e o baie parasrta, domnule
notar; de ani îndelungaţi mai mult scurmăm decît lu­
crăm în ea, zise uimit Ion Negru. Mai bine să vă dăm
de la «Pintenul», e o baie în lucrare şi dă bine aur.
- Eu rămîn pe Ungă cele zece părţi de la «Arhan­
ghelii», zise liniştit notarul.
- Atunci vi le dăm toate douăsprezece, raspunse
Ion Negru.
- Cu atit mai bine! Aşadar, sîntem înţăleşi ? întrebă
Iosif Rodean.
Cei doi soţi se priviră o clipă nedumeriri, pârindu-le
că nu lor li se pune întrebarea asta. Răspunseră, uitîn­
du-se într-altă parte:
- O să întrebăm şi fata, domnule notar.
- Bine, s-o întrebaţi, şi mîne sară sa am răspunsul
dumneavoastră şi al fetei, zise notarul ŞI ieşi.
Ion Negru era pe vremea aceea omul cel mai avut
în sat. Plătea regulat cinci băieşi la săptămînă şi, apoi,
mai învîrtea şi un strop de economie. Bucate pentru casă
nu prea cumpăra. A vea două slugi şi şase boi. Cinstea de
care-l învrednici notarul îi păru totuşi prea mare, nu
pentru alta, dar din Văleni încă nu se mărita se nici o
fată după domn. Preoţii, notarii care le veneau în sat
veneau căsătoriţi. El pricepu însă îndată că omul ăsta
vrea, cu tot preţul, să se apuce de exploatarea băilor
de aur şi înţelese că dacă nu fata lui, apoi alta din sat
va fi notărăşiţă. Într-alt chip nu era cu putinţă să ajungi
societar la băile din Văleni. Unii îşi dădeau băile in
arendă, dar de vindut nime nu-şi vindea părţile: nă­
dejdea intr-un viitor de belşug niciodată nu-i părăsea
cu totul.
Ion Negru mai înţelese că din căsătoria asta va avea
şi el folos: e mult să fii rudă cu notarul din sat, mai
ales cu Iosif Rodean, care în croirea pedepselor era ne­
indurat.
Părinţii se înţeleseră deci în grabă, şi încă in ziua
aceea îi spuseră şi Marinei noutatea. Fata se albi ca
păretele, şi noaptea întreagă n-a curmat din plîns. Nu-I
[186]
186
Arbangbelii
cunoştea pe notar decit din văzute Şi se temea grozav
de omul acesta uriaş.
Dar la două săptămîni căsătoria se făcu, spre uimirea
satului întreg.
Marina se purta şi mai departe în portul ei sătesc,
era mereu tristă, părea mereu suferindă; se vedea că
nu o fericea căsătoria asta. Umbla printre oameni cu
capul plecat, se ruşina parcă, şi dacă cineva îi zicea
«doamnă notărăşiţă», se roşea pînă după urechi.
La cîteva săptămîni după nuntă, într-o noapte, no­
tarul ieşi tiptil în curtea primăriei şi-şi descârcă amîn­
două ţevile pustii. După ce bubuiturile se depărtarâ, o
umbră se zări sărind repede un gard înalt de scinduri.
De-atunci Marina arnuti pe multă vreme. Se albi şi
mai tare, se închise în casă şi rar de-şi mai cerceta pă­
rinţii.
Copiii Începură să vină, grijile şi năcazurile se înrnul­
tiră, şi ea părea că nici nu-şi mai aduce aminte, cînd
vreo prietenă îi şoptea de tînărul după care împuşcase
notarul.
De altfel, Iosif Rodean nu-i pomeni niciodată de
tînărul acela, pe care-l speriase să nu se mai apropie,
mai mult, de cancelarie. El îl observase în citeva sări,
înţelese, îl pîndi şi-l ochi. N-a fost vina lui că nu l-a
nimerit, ci vina nopţii. Dar feciorul înţelese şi el şi luă
învăţătură pentru viaţa întreagă. Între notarul şi Marina
n-a fost nici un schimb de vorbe pentru întîmplarea asta.
Notarul nici nu prea avea, de altfel, vreme pentru
poveste. Îndată după nuntă cerceta cu de-amănuntul
mina «Arhanghelii». El văzuse în cei doi ani de tăcere
că «Arhanghelii» se lucra puţin, dar ştia asemenea că
aproape toate furturile de baie se întîmplau în «Arhan­
ghelii». Auzise de nenumărate ori şoaptele băieşilor care
ziceau că, cu bani mulţi, s-ar puteaface minuni la «Ar­
hanghelii». El cerceta, cutreieră baia întreagă şi se convin­
se numaidecît că nici paralele ce le avea el nu erau de
[187]
Arhanghdii
187
I
ajuns ca să înceapă lucrarea aici. Numai repararea gan­
gurilor, care se surpaseră aproape pe de-a-ntregul, l-ar
fi ţinut o avere.
În cei doi ani de tăcere notarul observase de aproape
lucrările ce se cer la băi, la mâcinatul, la alesul auru­
lui, incepuse să cunoască deosebitele straturi de piatră,
cea preferată de aur, mea lui in care se termină deodată
vinele de piatră. După ce cerceta cu de-amănuntul «Ar­
hanghelii», rămase încredinţat că baia asta ar avea un
viitor strălucit, dar că cere multă cheltuială. Înţelese,
asemenea, pentru ce Ion N egru o lăsase aproape in pă­
răsire, numai c-un muncitor. Atunci îşi zise: «Ssadun
intii bani »,
Şi a luat cu arendă intii o băiţă, apoi două, pe urmă
trei şi a inceput să muncească cu atîta patimă şi infrigu­
rare, încît socrul său ii zicea de multe ori, căzînd pe
ginduri:
- Aşa o să ajungi la sapă de lemn.
De cînd se câsâtorise, Iosif Rodean vorbea bucuros
cu băieşii, îşi petrecea cu ei; oamenii începură să aibă
altă atragere faţă de «uriaşul din cancelarie». Mulţi îl
sfătuiau, ca şi Ion Negru, să nu arunce banii aşa, fără
nici o judecată.
- Poţi să 'te frigi pe toată viaţa; domnule notar, ii
ziceau unii. Iată, noi ne-am pomenit din moşi-strămoşi
cu băile şi ştim: a băi uneori e curată risipă. Bagă de
samă, că poţi să te frigi.
- Să ştiu că ard scrum, şi de-acum nu mă mai las!
răspundea cu hotărîre notarul, şi ochii lui ardeau mereu
sub sprincenele stufoase.
O nădejde mare ii întărea inima. De cite ori plătea,
simbătă sara, băieşilor, îşi zicea cu adîncă satisfactie :
«Asta e plata cea din urmă l».
Dar trecură doi ani de zolire, de infrigurare continuă,
şi aur nu a,nă. În urmă, rămase să lucreze o singură
baie t «Aruncata». Aceasta ii inghiţi şi banii din urmă
ce-i mai avea, şi el incepu să se înglodeze in datorii.
Partea de la părinţi o isprăvise demult, şi acum începu
[188]
188
Arbangbelii
să iscăleascâ poliţe grele. Cu chezăşia socrului său, căpătă
cu uşurinţă banii.
Şase ani munci la «Aruncata» ; băieşii clătinau din cap
cînd îl vedeau alergind, ziua întreagă, uitîndu-şi aproape
de cancelarie, de slujbă. Ţinea un scriitor, pe care îl
'Speria în fiecare zi cu răcnetele sale.
În vremea aceasta copiii se sporiră mereu. Trei feti- .'
soare şi Ghiţă aşteptau să fie trimişi la şcoală. Marina
ajunsese să-şi blastăme zilele cu aşa domnie, mai ales
cu «omul ăsta turbat», cum îi spunea notarului, care n-o
mai asculta să-i spună o vorbă, ci, de cite ori intra în
casă, speria copiii cu râcnetele sale.
Vălenarii începură să se teamă din nou de notar.
Pînă-şi frînge gîtul, nu se stîmpârâ !
- N-are hodinâ pînă nu va ajunge la sapă de lemn.
- După cum se poartă, o să-şi mai piardă şi minţile,
Doamne fereşte!
Săraca Marina!
- Vai de viaţa ei !
- Vai de domnia ei !
Dar Iosif Rodean nu voia să ştie de mmic. Cu sprîn­
cenele încruntate, cu ochii arzînd mereu, alerga în toate
părţile. Vălenarii se fereau ca de foc de furturi. Să nu
fi dat Dumnezeu să fie adus cineva sub judecata notaru­
lui în răstimpul acesta de înfrigurare! N u-J uita cite
zile avea!
În sfîrşit, vălenarii ajunseseră să nu-l mai poată
suferi.
Către sfîrşitul anului al şaselea de cind muncea Iosif
Rodean la «Aruncata», fruntaşii satului se adunară, se
sfătuiră şi hotărîră să ridice jalbă la cei mari ca să le
ducă din sat pe «turbatul ăsta, care ne socoteşte de cîni,
nu de oameni». Dar cînd fu să fie înaintată jalba, scrisă
frumos de învăţător, băieşii de la «Aruncata» veniră la
notarul cu vestea c-au dat de meal.
Fruntaşii nu mai trirniserâ jalba, căci Iosif Rodean
se înrnuie deodată. Privirile duşmănoase i se stinseră,
[189]
Arhangheli:
189'
i
I
vocea lui pierdu toată brutalitatea de pînă acum. Părea
c-a dat peste el o boală care-i muiase toate oasele.
în aceeaşi vreme i se sistâ şi creditul la bănci, şi nu­
mai cu multe rugăminţi, şi prin protectia unor prieteni>
reuşi să nu-i fie protestate cambiile îndată.
Oamenii îl priveau acum c-un fel de compătimire.
- Asta ştiu că s-a fript, ziceau unii.
- Poate să-i fie de învăţătură pe viaţa întreagă, ZI-
ceau alţii.
Totuşi aveau multă admirare pentru omul care «a cu­
tezat să-şi încerce în chipul acesta norocul».
O jumătate de an Iosif Rodean munci tăcut în cance­
larie. Îşi aduse în ordine lucrările foarte neglijate, pen­
tru care fapt fusese de multe ori în cercetare discipli­
nară. Marina fu mai liniştită, mai mîng-îiată în răstimpul
ăsta, începu chiar să-i mulţumească lui Dumnezeu că «l-a
mai potolit».
Dar dup-o jumătate de an, primăvara, notarul îi zise
Marinei :
- De-acum pun în lucrare «Arhanghelii».
- Ce faci? ! întrebă femeia, care, de uimită, mCI IiU
înţelese numele băii.
Pun în lucrare «Arhanghelii».
- Baia cea părăsită ?
- Nu-i chiar părăsită: un om sfredeleşte în fiecare
zi ro stînca.
Notarul spusese cuvintele acestea vesel, zîmbind.
- Te-ai întăles şi cu tata? îl întrebă, palidă, femeia.
- N-am vorbit decit cu mine. Baia asta va trebui s-o
mulgem bine.
- Vorbeşti tu în glumă, Iosife? întrebă Marina, în­
sufletitâ de-un strop de nădejde.
- Nu glumesc. «Arhanghelii» trăJbă să ne pună în
picioare. Altfel, nu ne mai sculăm niciodată.
Cu cuvintele acestea notarul încheie discuţia şi nu mai
dădu voie nevestei să mai facă nici o observare.
În ziua următoare angajă trei băieşi noi.
Dar înţelese că cheltuielile erau aşa de mari, încît
singur, acum la început, fără credit, nu le putea suporta.
[190]
190
ArbanRhdii
Atunci, călcîndu-şi pe inimă, vîndu două actii lui Vasile
Cornean şi cite una lui Ungurean şi Pruncul. Din două­
sprezece părţi de la «Arhanghelii- mai rămase cu opt.
Dar în schimb mai fură angajaţi trei băieşi, şi lucrarea
se porni la «Arhanghelii».
In cea dintii şedinţă a marii societăţi, Iosif Rodean
fusese proclamat directorul băii şi, tot atunci, hotărîră
că, deocamdată, nu desfundă decîe cincizeci de metri din
gangul principal şi bat unul nou la stinga. După zece
metri in gangul cel nou, aflară piatră care, probatâ, dă­
dea douăzeci şi cinci pînă la treizeci de grame carul.
Aurul cel dintii il alesese Iosif Rodean înainte cu
cincisprezece ani. De-atunci se-ntorsese roata norocului.
Erau răstimp uri de săptămîni, de luni întregi, în care
piatra ce-o scoteau din mină era mereu bogată, sub două­
sprezece grame lada niciodată. Dar urmau, adeseori, şi
săptămîni sărace, cind vîna de aur se ascundea, ori se
subţia detot, cind piatra se arunca grămadă s-o decolo­
reze şi s-o crăpe soarele.
In anul cel dintii, «Arhanghel ii» dădu însă atîta aur
cit să-şi plătească Iosif Rodean o mare parte din datorii.
Apoi, din an în an, se lucra aici cu puteri tot mai multe,
'Şi din anul al patrulea al lucrării, baia deveni deodată
renumită: aflată aur liber în preţ de treizeci de kile­
grame.
Acum se desfundară toate gangurile parasire, se săpa
vîrtejul, şi vălenarii nu mai vorbeau decit de bogăţia
ce zace în «Arhanghelii». Din an in an tot mai mulţi
mineri munceau aici, tot mai multe cară şi cai erau an­
gajaţi în slujba societatilor de la «Arhanghelii». în
scurtă vreme numele acesta deveni centrul de greutate
1n jurul căruia se învîrtea toată viaţa din Văleni. Cu
banii cîştigaţi la mina asta se puseră altele în lucrare,
'Şi astfel in Văleni se porni o mişcare nemaiobişnuitâ
demult.
[191]
Arbangbelii
191
Prin succesele de la «Arhanghelii», notarul Iosif Ro­
dean ajunse, deodată, în ochii vălenarilor, un om minu­
nat, temut şi respectat în aceeaşi vreme, pe care se obiş­
nuiră să-I salute de departe şi fără de care nici nu-şi
puteau închipui munca înfrigurată ce începuse în sa­
tu] lor.
In vremea asta notarul începu să se îngraşe, ceea ce-l
făcea să pară şi mai uriaş. El îşi purta copiii la şcoală
şi nu se uita la nici o cheltuială. în cancelarie ţinea acum
doi scriitori, el nu făcea decît să iscălească actele. Mer­
gea regulat la cinci în cancelarie, unde rămînea o jumă­
ta te de ceas.
Începură să se urzeascâ, din nou, împotriva lui pro­
cese disciplinare. Dar numele lui Iosif Rodean era cu­
noscut acum în jurul întreg: primii şefi puneau pîrile
laoparte. Vălenarii începură să-i zică, tot mai des, «dom­
nule director. în loc de «domnule notar», şi respectul
lor faţă de Iosif Rodean creştea din ce în ce.
Îndată ce se simţi la adăpost, înconjurat de săculetii
de aur, notarul începu să meargă tot mai des la oraş;
prietenii se iviră numaidecît. Cei mai mici veneau ne­
chemaţi, pe cei mai mari se silea el să-i cîştige.
Cu puternicul simţ prin care descoperea totdeauna
realitatea, el băgă de samă, de la cele dintîi conveniti
cu fruntaşii de prin oraş, că educaţia lui lasă mult de
dorit. Era tîrziu să şi-o continue acum de unde o între­
rupsese în clasa a cincea de liceu, dar făcu îndată sin­
gurul lucru posibil: îşi abonă gazete, reviste româneşti
şi nemţeşti şi, Îndată ce avea un strop de timp liber,
citea cu sete de la articolele prime pînă la cele mai ne­
însemnate notiţe. Folosul cel dintîi ce-l avu din cititul
gazetelor fu că vocabularul lui � îmbogăţi binişor, vor­
bea mai fluent, cu termeni mai selecti. Se ştia orienta
asupra chestiilor la ordinea zilei şi simţea o mare sa­
tisfacţie cînd vedea că poate discuta, în cafenea, c-un
advocat, c-un doctor. Nici vorbă, cronicile ştiinţifice, ar­
tistice, erau şi acum pentru el, de cele mai multe ori,
fără de nici un înţeles, dar că profitase foarte mult din
cititul gazetelor ştia cu siguranţă, şi faptul acesta fu de
[192]
192
Arhanghelii
ajuns ca să aibă abonate in fiecare an o mulţime de
gazete.
El presimţise de la întîile convorbiri cu fruntaşii din
oraş că, indată ce se va lustrui puţin, ii va bate pe toti,
ajungind el persoana cea mai cu vază in tot jurul acela.
Ştia că avea la spate «Arhanghelii», care preţuia foarte
mult.
Totuşi, in aprecierea oamenilor rămase toată viaţa
puţin cam zapădt. De multe ori se înconjura cu prieteni
pe care el ii ţinea intre cei dintii fruntaşi, dar care, in
realitate, nu se bucurau de prea multă stimă şi simpatie.
Impresia ce i-o lăsa cineva intr-o anumită clipă, prin­
tr-un gest, printr-o privire ori ţinută a trupului, era pen­
tru el, de cele mai multe ori, hotărîtoare, şi rar se putea
smulge din greşeala în care ,a căzut. Nu se ferea nimeni
de prietenia lui: de oamenii bogaţi, şi mai ales de aceia
care, din clipâ-n clipă, pot ajunge tot mai grei de aur,
nu se fereşte nimeni. Şi totuşi era inconjurat, de cele mai
multe ori, de advocati ca bătrînul Poplâcean, candidatul
Voicu, ori alte asemenea tipuri.
Râmaseră in el multe laturi ale ridicolului, care înso­
ţeşte, fatal, pe toţi oamenii care şi-au întrerupt educaţia,
dacă aceştia nu-s nişte înteligenţe deosebite. Astfel, de
cînd «Arhanghelii. deveni renumită, notarul Rodean că­
pătâ parcă altă înfăţişare, alt umblet, altă voce şi alte
priviri, care schimbări toate n-aveau altă datorie decit
să crească importanta directorului de la «Arhanghelii».
Schimbările acestea il prindeau cu atit mai rău cu cit
trupul lui de uriaş nu era potrivit pentru nici o sfortare
de mimică, ci pentru o linişte şi seriozitate cît mai mari.
Astfel, el ajunse să fie mai impunător sâtenilor, cărora
se arăta grav şi serios, aspru, cum şi era intr-adevăr,
decit orăşenilcr, pentru care învăţase o mulţime de poze.
Două-trei familii din oraş se ţin ură mereu departe de
directorul «Arhanghelilor»,
Cei mai mulţi se bucurau in să de prietenia lui, şi, in
public, niciodată nu făcură chestie vrednică de discutat
din partea notarului Iosif Rodean, pînâ in ziua cînd vă­
zură mai întîi pe Marina, pe notărăşită, înţolită ca o cu-
[193]
193
coană. Atunci, la cafenea, prietenii directorului se îm­
părţirâ în două tabere .
. - A f.�cut foarte rău că ş-a-părăsit portul originar,
ZICeau unu.
- Ii stă mai bine aşa! Dacă cineva a Întrat Într-o
nouă clasă socială, las' să fie intrarea completă ! afir­
mau alţii.
� Adevărul e că Marina nu se lăsase mult îrnbiată din
partea notarului ca să-şi schimbe portul. De cînd mer­
gea bine «Arhanghelii», de cînd trăia în belşug, ea înce­
puse să judece altfel viaţa. De o parte, notarul nu mai
striga la dînsa, nu-i mai speria copiii; de altă parte,
domni mulţi începură să se Învîrtă În casa lor; ea putu
gusta, tot mai în tihnă, bucuriile, prerogativele unei no­
tărâşiţe bogate. Apoi, de cind se îrnbunătâtiseră şi alte
mine în Văleni, femeile din sat purtau haine tot mai
scumpe, aşa că, în curînd, două-trei femei nu se lăsau
niciodată în urma Marinei la scumpetea şi bogăţia cos­
tumelor.
Adevărat că la început se simţea destul de stînjenită
în mers şi mişcări de hainele cele nouă. Simţi un răstimp
chiar. un fel de ruşinare : glasul cel mai adînc din ea îi
spunea că nu i se cade să poarte astfel de toalete. Dar
Încetul pe-ncetul se obişnui, se simţea bine în noua-i
congili�, u căci Îi părea că numai. acum e· cu adevărat
notaraşrta.
înainte cu trei ani se descoperise, din nou, mult aur
slobod la «Arhanghelii». Atunci, un medic tînăr din
oraş peţi !pe domnisoara Rodean cea mai mare, pe Maria.
Notarul, deşi nu-i plăcu de omul acesta blond ca un
german, cu ochii albaştri, care trăia foarte retras. totuşi
îşi mărită, cu multă satisfactie, fata după el. Cind se
zvoni de zestrea ce-o căpătase Mărioara, orăşenii se pri­
viră uimiţi, şi, multă vreme, cele patruzeci de mii fură
subiectul celor mai multe discuţii, Iosif Rodean creseu
mult ÎIIl consideraţia lor, şi nu era familie în oraş acum
care să nu-l vadă bucuros.
Zestrea Mariei apucă pe mînă bună, de altfel. Doctorul
Ilie Vraciu se mută degrabă într-un oraş mai mare, şi
13 Opere, voI. 7
[194]
·1
!f,
194
Arhml�helii
,L
; oi
: I
I
�
, ..,.
� I
L
'Il l
D
'1,
,
[�:" .
I I
1"
din an în an adăoga la cele patruzeci de mii. De la cu­
nunia Mariei, -Arhanghelii» se tot îmbunătăţiră. Patru­
zeci, apoi şaizeci, mai pe urmă şaptezeci de băieşi mun­
ceau, ziua-noaptea, în sînul Corăbioarei. Se afla mereu
şi aur slobod, iar vîna din galeria cea nouă se tot în­
groşa. Şi cei mai necredincioşi dintre vălenari credeau
acum că norocul lui Iosif Rodean a prins rădăcini
adînci. Tot mai mulţi se îmbulzeau să aibă de-a face,
ori în ce chip, cu «Arhanghe1ii» : ca băieşi, ca străji, ori
ca mînători cu calul, ori cu boii. Nicăiri nu e mai adevă­
rată zicătoarea: «Cine umblă cu miere îşi linge dege­
tele» decît în viaţa bâieşilor. Vălenarii încon jurau cu
stimă tot mai mare pe directorul Rodean, ba, de la o
vreme, unii începură să creadă că are cine ştie ce legă­
turi cu puteri ascunse, cu Vilva Băilor, ori chiar cu
diavolul.
Dacă băieşii credeau acum în norocul lui Iosif Rodean,
acesta nici nu mai vedea în viitor decît saci cu galbeni.
Era atît de încredinţat că nu se va mai isprăvi aurul din
«Arhanghelii», încît nici nu mai avea decît un singur
gînd: cum să scoată aur şi mai mult şi cum să-şi în­
zestreze fetele, încît să se vorbească în jurul întreg de
directorul de la «Arhanghelii». Erau clipe cînd se gîndea
că de el va vorbi odată ţara întreagă. Şi se pare că ase­
menea clipe se urmau tot mai adesea, căci de multe ori
se uita provocâtor la oameni care nu I-au mai văzut nici­
odată, ca şi cînd ar fi voit să le zică: «Cum se face
de nu mă salutari ? Nu ştiţi că-s directorul de la "Ar-
hanghelii" ?»
Încrederea tot mai oarbă în mina asta şi dorinţa de-a
atrage tot mai mult admiraţia altora asupra sa erau
două patimi care creşteau în el aproape zi de zi ; erau
aproape singurele simţiminte ce-i umpleau sufletul. De­
mult se tot gîndea să demisioneze din postul de notar,
dar credinţa că ar scădea în consideraţia oamenilor îl
tot reţinea şi-l făcea să poarte mai departe slujba asta,
pentru care nu mai avea nici o atragere.
[195]
Arhanghelii
195
Abia acum doi ani, cînd începu să bată o nouă galerie
în «Arhanghelii», care să meargă paralel cu cea dintii,
se hotărî să-şi deie demisia.
Sara sosi foarte bine dispus de la «Arhanghelii». Cele
dintîi îrnpuşcâturi bubuiră în stînca neîncepută, şi cîn­
tecul acesta îi cutremură sufletul, îi păru semnalul celei
mai desăvîrşite Învingeri. Se simţea mare şi puternic, ca
un general care vede prin ochean cum feciorii lui au
Înconjurat de toate părţile oştirea duşmană, pentru care
nu mai rămîne nici o mîntuire. În cuvinte puţine tălmăci
femeii noile lucrări; îi vorbi de alte patru «şteampuri­
sau piue, pe care va trebui să le ridice cît mai În grabă.
Atunci Întră un pîrgar de la primărie �i-i puse pe masă
un teanc de scrisori.
În cea dintîi pe care o desfăcu i secerea să trimită,
în douăzeci şi patru de ceasuri, socotelile comunei, subt
pedeapsă de una sută zloţi, căci era a treia provocare.
Iosif Rodean, Îndată ce o citi, o puse peste vraful de
scrisori, le izbi în mijlocul casei, luă o coală de hîrtie
şi numaidecît îşi scrise demisia.
- Du-te-n cancelarie, strigă el pîrgarului arâtîndu-i
scrisorile risipite, şi cu zdrenţe de-astea mie să nu-mi
mai întri În casă! Ai întăles ?
- La poruncă, domnule director, răspunse palid pîr-
garul, adunînd repede hîrtiile şi ieşind.
Marina îl privi un răstimp în tăcere, apoi îi zise:
- Ce faci?
- Ce trebuia să fac demult. Numai vreau sa atîrn
de toţi sârîntocii, de toţi vîntură-ţară, raspunse Iosif
Rodean, împăturind coala de hîrtie.
- Te laşi de slujbă? Întrebă femeia păJlind.
- Nu pricepi atîta lucru? făJcu notarul rotindu-i o
păreche de ochi suri.
- Faci rău, Iosife, faci rău, începu Marina. Oricît
aduce de puţin notărăşia, în vreme de primejdie ...
- Ce vreme de primejdie? o întrerupse notarul cu
A •
rnime.
13*
[196]
: I
, f
I
t . I
- . "
.c t' -
,i II
Arhal1l{helii
_ «Arhanghelii" poate n-or fi tot bogată ...
_ Prostii! curat prostii! Ce-ai visat azi-noapte? În-
trebă bărbatul zîmbind acum.
_ Nu-s prostii, Iosife! Noi ştim că băile o vreme
sint bune, apoi deodată aurul se a'SCunde. Şi-n vreme
de primejdii ...
Bărbatul sări de pe scaun şi, privind-o cu furie, 1ncepu
să-i răcnească ca in anii dintii:
_ Eu o să-ţi spun de ce ţii tu la slujba asta tică-
loasă ! Da, îţi spun ! Crezi că nu vei mai fi doamnă aşa
de mare ca pin-acum! Nu ! Nu tăgădui, că te cunosc!
Dar vino să-ţi arăt! - El o luă cu putere de braţ şi o
duse la fereastră; locuiau pe-atunci in casa nouă, care
abia in anul acela fusese terminată - Vezi satul ăsta? o
întrebă Iosif zguduind-o. E al meu întreg, ii bag in buzu­
nar pe toţi vălenarii, cu băitele lor cu tot! Vezi drumurile,
potecile pe colnice ? Toate trag, toate se-ntîlnesc la mine
în curte! Da, priveşte oriîncătrâu vei voi! Peste foarte
puţin timp nime nu va putea trece Între Corăbioara şi
muntele VIădenilor fără ca să fi călcat pragul curţii
mele. Voi fi tot mai temut, tot mai puternic. Ce-mi
pasă mie de-o zdreanţă de slujbă?
El tăcu, respirind din adinc. Vorbise mai mult pentru
sine decît pentru nevastă. Căci lui îi tot părea că n-ar
mai rămîne domn atit de mare dacă nu va mai fi notar
şi află, fără să-şi deie sama, foarte potrivită clipa asta
de minie ca să-şi alunge gînclurile ce-l tulbura-seră atîta
vreme, să le alunge departe, să nu se mai întoarcă nici­
odată. El se simţi, într-adevăr, mai conştiu de puterea
sa după izbucnirea asta de minie.
Marina vorbise din convingere: ea se temea într-ade­
văr de pasul ce-l făcuse notarul, fiindcă în ea rămăsese
mai puternic simţul realităţii, şi ea, ştia, din păţaniile
bătrînilor, că de multe ori băile de aur cele mai bune
lăsaseră săraci lipiţi pe proprietari.
_ Fă cum vrei ... zise ea cu durere şi ieşi.
196
I
I
I
I
1
'''f
E -
,1 I
1':,'
"u:
I '
""
'.
l'
J I
,'t:- '
, .
r�_ I
" "1
:J. -
:��l ,/
[197]
Arhangheli;
197
- Nici că mi-a trecut prin gînd să fac altfel! strigă
în urma ei, încă mînios, Iosif Rodean.
lIn ziua următoare avusese întîiul schimb de vorbe
aspre pentru gangul acesta nou cu primarul Cornean şi
mai ales cu Pruncul. Celalalt socierar, Ungurean, afla
de foarte bun tot ce făcea notarul. Dar tovarăşii cei
doi nu fuseseră la «Arhanghelii» cînd detunară cele
dintîi îrnpuşcâturi la noua lucrare. In ziua următoare
însă se duseră, cercetară cu de-amănuntul bucăţile sfărî­
mate, .stînca. din care erau rupte şi îşi făcură În grabă
aceeaşi convingere.
- Locul nu e nimerit ales de unde Începem, zise
Pruncul.
- Aşa cred şi eu, dar ce să facem? întrebă Cornean.
- Să-i spunem directorului. Aici aruncăm banii de-a
geaba.
- Putem să-i spunem, dar cred că nu folosim nimic,
zise cu silă Cornean. Ştii ce credinţă are! Ii pare că
nimeni nu se pricepe la băit ca el.
- Asta s-o facă pe socoteala dumnealui, dar aici sîn­
tem şi noi în joc, zise Pruncul. O să-i spun eu încă azi.
E o prostie să baţi în zadar cremenea asta.
Încă în' după-amiaza aceea îl aflară pe Rodean, dar
el nu voi să audă de nicio schimbare.
- O să vedeţi că va inavuţesc şi fără voia voastră!
zise Iosif Rodean.
- Ar fi bine să ne gîndim, domnule director, ca,
uneori, băile înghit averi foarte mari, zise Pruncul.
- Aşa? Ţi-e frică de sărăcie? Foarte bine! Ieşi din
tovărăşie şi rârnîi bogat! Cine te opreşte? răspunse în­
furiat notarul.
Cei doi societari ieşirâ, cu feţele-n pămînt, ca opăriti.
Inteleseră că nu era de glumit cu omul acesta, Ori ţin
cu el şi merg alăturea la pierdere sau cîştig, cum se va
nimeri, ori trebuie să părăsească «Arhanghelii», De lu­
crarea cea nouă se temeau, dar mina asta n-ar fi părâ-
[198]
sit-o cu punerea capului. Nu era de lepădat un izvor de
aur care aducea patru-cinci sute de zloti la săptămînă
de pe două acţii,
Arhanghclii
De-aJtunci se tăiaseră la trei sute de metri în galeria
cea nouă, de vîna de aur nu dăduseră încă, dar cei doi
societati nu mai ziseră nici o vorbă împotriva lucrării.
De-o parte, vîna din gangul mai vechi se tot îngroşa,
aurul se vedea presărat tot mai des pe ea, şi astfel chel­
tuielile lucrării celei nouă le suportau cu uşurinţă; de
altă parte, se temeau de mînia notarului. De la o vreme,
încrederea oarbă ce o avea Iosif Rodean în viitorul
băii il convinse şi pe Cornean că într-adevăr aurul de
la «Arhanghelii» nu va mai sâca în veci. Numai Pruncul
cocea în el : lui îi părea rău după banii ce-i zvirlea, îi
părea că-i rupe din trupul său.
În Văleni veni notar nou, dar erau destui care îi mai
ziseră, pînă tirziu, şi lui Rodean : «Domnule notar», pe
lîngă numirea cu mult mai deasă: «Domnule director».
Venirea notarului Popescu nu stirni nici o vîlvă în Vă­
leni. Mulţi nici nu-l luară în samă : Iurnicarea ce-o tri­
mite aurul stăpînea tot mai tare viaţa vălenarilor. Faptul
că notarul cel nou nu prea fu luat în sarnâ il umplu de
bucurie pe directorul de la «Arhanghelii» şi i�l făcu
numaidecît simpatic. Vorbea cu el cu prietenie, c-un aer
de protector, oare de multe ori ar fi putut jigni adînc
pe ah om în locul lui Popescu. Dar omul acesta zîmbea
mereu din ochii lui verzi, orice spunea notarul, rîdea de
glumele lui cele mai proaste şi trecea cu uşurinţă peste
aluziile ce le făcea Iosif Rodean la multele mizerii ale
vieţii de notar. De multe ori directorul de La «Arhan­
ghelii» se simţea jignit că nu-l poate răni cu nimic pe
Popescu; părea că are de-a face c-un peşte luciu, ce-i
scăpa mereu din mîni. Dar nu se putea mînia pe nota­
rul cel nou, care, se părea, nu-şi dădea nici el însuşi
vreo importanţa, ci se simţea fericit că poate fi alături
de Iosif Rodean.
198
I "
1,
, I!
,
, �.j"
?ţ
�;
t.·····.l
. ,
0'
�.
�'�1
', � :
.' 1
.::: i '
:i .
, ,
\�
'1;' 1·
I '
.i! i
��'I';
I r
�. I
. � �
,�II·
H.:
,:li'
i ,,; I
" 1.
',"1 .
,i
[199]
Arhangheli:
199
La început notarul pensionat credea că Popescu rabdă
orice umilire fiindcă are de gînd să-i ajungă ginere. Ar
fi fost foarte satisfăcut să fi avut Popescu intenţia asta,
să fi venit într-o zi la el şi să-i ceară vreo fată. Iar ei
sâ-i fi răspuns: «Domnule Popescu, mi se pare că ai
greşit adresa. Eu nu mai sint notar !» Gîndul acestui
refuz ii făcu multe clipe de fericire. Dar notarul cel
nou nu-i ceru nici o fată, nu arâtâ prin nici un semn
că ar avea astfel de ginduri. Atunci Iosif Rodean se
mulţumi cu convingerea că omul ăsta ii simte puterea,
ii simte superioritatea şi de-aceea îi zîmbeşte mereu, şi
Popescu ii rămase mereu simpatic.
îl invitase, deci, cu multă prietenie la logodna Euge­
niei şi a Octaviei, înainte de Paştele anului acestuia,
prin martie.
Logodna celor două fete venise, ca şi căsătoria celei
dintii, în urma unei îmbunătăţiri şi mai neaşteptate a
«Arhanghelilor», Vîna de aur, care se îngroşa mereu,
intr-o zi, după trei îrnpuşcâturi, apăru deodată galbenă
ca şi cînd ar fi vărsat cineva pe ea făină de porumb.
Vestea asta se răspîndi repede.
Iosif Rodean, la logodna celor două fete, făcu un ade­
vărat ospăţ. Scrisese fetei celei mai mici, Elenutei, că
vine după ea in Viena s-o aducă la logodna surorilor,
dar Elenuţa ii răspunse, telegrafiindu-i, că nu va putea
veni sub nici o împrejurare, fiind cam bolnavă. Notarul
ii telegrafie lui Ghiţă să vină şi el, dar tînărul îi răs­
punse că se află în faţa unui examen foarte important
şi nu-i stă in putinţă să-i împlinească porunca.
Şi fratele şi sora doreau de altfel fericirea cea mai
deplină surorilor. Dar cu dorinţa aceasta notarul nu fu
multumit, el pufnea mereu pe nări, pînă ce puterea vi­
nului il făcu să treacă deodată într-o veselie mare.
Elenuţa nu tra bolnavă, Ghiţă avea să deie un examen,
dar numai prin iunie. însă ei nu veneau bucuros acasă,
mai ales cînd ştiau că vor fi petrecanii.
întreagă familia lui Iosif Rodean era alcătuită în­
tr-un chip foarte ciudat. El însuşi se apropia de tipul
omului pe jumătate cultivat, dar care, îmbogăţit pe ne-
[200]
200
Arbangbelii
aşteptate - ajuns, tot astfel, în societate, îşi para­
seşte credinţele şi datinele părinţilor, fără ca să-i reu­
şească, În acel-aşi timp, să se adapteze noului mediu În
care a întrat. Nici credinţele, nici convingerile, nici pre­
ocupările omului cult nu-l atingeau decît În treacăt, nu
le înţelegea decît la suprafaţă, ca pe nişte lucruri de
foarte puţină însemnătate. Dar, ca toţi oamenii aceştia
dezrădăcinaţi brusc dintr-un mediu şi aruncaţi spre altul,
Iosif Rodean era condus de cîteva simţiminte egoiste,
puternice şi, mai ales, avea o putere de voinţă uriaşă,
care îl ţinea la suprafaţă şi făcea să fie considerat de
alţii. Astfel, el discuta ceasuri întregi tot felul de chestii,
politice mai ales, în unele clipe era nationalistul cel mai
Înfocat, dar, terminînd discuţia, se ştergea orice urmă
de impresie mai adîncă ce i-ar fi lăsat în suflet aceste
discuţii. Simţea că pentru el toate acestea-s fleacuri,
lucruri fără importanţă, care pot să fie ori nu. Nu se
Încălzea sincer, adînc, pentru nimic ce nu era în legătură
cu viitorul de aur ce i-l arăta «Arhanghelii». Însâ în
dorinţa de-a aduna tot mai multe bogăţii şi în dorinţa,
tot aşa, dacă nu mai mare decît cea dintîi, de-a atrage
atenţia oamenilor asupra sa, de-a face «Furoare», se cu­
prindea fiinţa lui Întreagă. In aceste două patimi îşi
scălda, c-un mare deliciu, mintea şi inima; şi voinţa lui,
cînd era vorba de aceste două patimi, era tare ca fierul,
Ca şi cînd aceste două simţiminte I-ar lega cu două funii
puternice, dintre care dacă numai una ar plezni, din el
Întreg s-ar alege hîrburi, ca dintr-un vas de pămînt izbit
de-o stîncă.
La aceste două patimi se mai putea adăoga, mai ales
de-a vreme Încoace, plăcerea de-a se hrăni din belşug.
Căpătase un apetit îngrozitor, aşa că slujnicele lui spu­
neau adevărate minuni despre ce poate înghiţi stăpînul
lor.
Ca cei mai mulţi de felul lui, nu avea o convingere
superioară asupra vieţii; ori pentru faptul că sufletul
lui era prea sărac pentru o astfel de convingere, ori
pentru că o concepţie mai naltă Îţi ridică totdeauna
multe stavili În căile mai puţin corecte ale vieţii, şi el
[201]
Arhanghdii
201
nu voia să ştie de nici o piedecă. El era, în aceeaşi vreme,
şi vînat, şi vînător. Patimile îl vînau pe el, şi el vîna
aurul, şi tot mai uimiţi erau cei ce veneau în atingere
cu el. Cu tot belşugul, deci, viaţa lui nu se putea numi
defel liniştită. Dar lipsa unui ideal superior nu l-a pus
vreodată pe gînduri, nici nu l-a făcut nefericit. Dimpo­
trivă, continua înfrigurare îi făcea plăcere, din ea se
hrănea. Şi chiar neliniştea asta nu se putea cunoaşte
decît foarte rar pe faţa lui. Aceasta, de obicei, era ne­
mişcată. lnfrigurarea ce-I stăpînea se putea citi numai
din ochii lui, care ardeau necurmat; şi poate că ur:'
marea acestei stări sufleteşti să fi fost şi vocea lui pu­
ternică, aspră, mînia lui grabnică.
Rămase însă în toată vremea om destul de cinstit.
Furtul nu-l putea suferi nici acum; a se bucura de ceva
ce-i al altuia nici nu-i trecea prin gînd. Cu minerii vor­
bea omeneşte, afară de clipele lui de mînie. Dar atunci
nu alegea oamenii, vorbea brutal cu toată lumea.
Cu un astfel de fond sufletesc, convorbirile lui aveau
un cerc foarte strimt cînd era în sînul familiei sau cu
minerii: aurul, «Arhanghelii», care Însemna parcă tot
aur, era centrul tuturor conversatiilor lui şi ale văle­
narilor.
Nevasta-sa, Marina, se apropia de tipul ţărancei care
ajunge boieroaică. Începuse cu sfială căsnicia, c-un fel
de ruşinare, nenorocită chiar, În vremea cît se mai gîn­
dise la iubitul ei din fetie, după care împuşcase notarul.
Apoi, în vremea de muncă şi cheltuială zadarnică, se
simţi nenorocită, ca să învie cu atît mai strălucit cînd
roata norocului începu să-şi schimbe mersul, Ea se
bucură cu toată lăcomia şi de belşugul şi de domnia ce
dase peste ea. Dar convingerea că-i boieroaică n-o
oprea, cîtuşi de puţin, de la lucru. în privinţa aceasta
rămăsese şi acum ţărancă, de pe vremea cînd în Văleni
femeile încă mai erau obişnuite cu economia. Se scula
cu noaptea-n cap, şi toată ziua, cu mînecile sufulcate,
alerga după trebi, ca şi o slujnică de-a ei. îi rămăsese
credinţa copilăriei, credinţa în biserică şi visuri, şi era
stăpînită mereu de teama care nu iese niciodată cu totul
[202]
202
Arhangheli:
•
':
din sufletul adevăraţilor ţărani, nici cînd sînt în situa­
ţiile cele mai bune, că, într-o zi sau alta, se poate În­
tîmpla o nenorocire, după voia lui Dumnezeu. De aceea
ea Îndemna adeseori pe bărbat să facă Ieştanii la băi, să
meargă la biserică, şi nu arareori avea să-i sufere izbuc­
nirile lui de mînie pentru îndemnurile acestea.
Fata cea mai mare, Maria, măritată după doctorul
V raciu, fusese abia un an la şcoală la oraş; ea se depăr­
tase din casa părinţilor pe <CÎnd belşugul abia Începea să
se ivească. Deşi căpătase o zestre aşa de mare - Iosif
Rodean, pe vremea aceea, avea încă datorii de plată,
locuia in casele socrului său, şi cruţa, banii cu patimă, ­
Maria îşi formase caracterul abia după ce se rnăritase,
şi nimerind un om foarte cumsecade, ea trăia in linişte
şi mulţumită, bucuroasă de lumea nouă in care intrase.
Eugenia şi Octavia crescuseră în anii de belşug şi,
CUm şi ele n-avuseseră o creştere prea aleasă, ajunseră
două zvăpăiate, care îmbrăcau pe zi cîte trei toalete.
Iosif Rodean nu le lăsa nici pe ele să rămînă multă
vreme în străini. Pe-atunci obişnuia să-i zid Marinei :
«Muierea să fie avută şi frumoasă! Nu-i pentru ea
cartea !»
Şi fetele fură foarte bucuroase să rămînă acasă, unde
toate micile prostii le erau îngăduite şi de unde puteau,
În fiecare zi, să meargă la oraş. Purtarea lor n-a vea
ci-ne să o supravegheze. Notarul avea un singur gînd:
<să le adune zestre cît mai mare, iar mama lor nu prea
'Îndrăznea să fad observări «domnişoarelor», cum se
�ntîrmplă de obicei cu toate mamele ţărance care au
copii domni şi care nu-s înzestrate c-o inteligenţă deo­
sebită. Apoi mai credea că poa-te pentru nişte domni­
şoare aşa se cuvine: să aibă şi cal de călărit, şi costum
de vânătoare, şi toalete peste toalete.
Eugenia şi Octavia erau adevărate surori, cu aceleaşi
gînduri, cu aceleaşi dorinţe. Ele simpatizau mai ales cu
tatăl lor; faţă de Marina se purtau cu o abia întreză­
rită desconsiderare. Peste tot se simţeau independente,
[203]
Arbangbelii
203
ŞI In aceasta îşi aflau cea mai mare fericire. Roiuri de
tineri le înconjurau pe la petreceri.
Gînd ajunse Elenuţa fată de şcoală, notarul Iosif Ro­
dean se hotărî, deodată, s-o poarte prin toate şcolile.
Ca orice om ce nu are o credinţă hotărîtă, convingerile
lui se schimbau necontenit, ş-acum zise Marinei : «Par­
tide strălucite fac fetele cu o cultură completă, dacă
mai au şi o zestre frumoasă».
Citise undeva părerea asta, se născuse în capul lui,
ori avea gînduri mari cu Elenuţa, destul că de la vîrsta
de şapte ani pînă la şaisprezece, fata cea mai mică cres­
cuse mai mult între străini decît acasă. În Văleni se
simţea şi ea străină, şi surorile se simţeau străine faţă de
ea. Marina se purta însă cu un deosebit respect faţă de
Elenuţa, fie pentru că se făcuse domnişoară mare nu
subt ochii ei, fie că purtarea fetei celei mici nu sămăna
defel cu a celor două mai mari. Elenuţa era tăcută,
blîndă; nu-şi cerea niciodată toalete nouă, vorbea prie­
teneşte cu slujnicele, cu toată lumea, mergea bucuros
la biserică, Îi plăcea să citească cu ziua de cap, ceea ce
pentru ţăranca Marina, care abia Îşi iscăl ea numele, În­
semna foarte mult şi o umplea de uimire şi de-un fel
de veneraţie.
Petrecerea aceasta îndelungată Între străini; expe­
rienţa destul de bogată dobîndită prin multe oraşe, la
o vîrstă Încă fragedă; observările continue asupra oa­
menilor şi irnprejurărilor nouă o făcură să se gîndească
încă de tînără. Viaţa, pentru ea, era cu mult mai larga
decît pentru surorile sale.
Ceea ce-i spusese clericului Murăşanu, c-a citit puţin,
fusese numai o apucătură nevinovata ca să-i facă
tînărului o plăcere şi ca, trimitîndu-i şi alte cărţi, sa
continue a ţine o legătură cu clericul, care-i era tot mai
simpatic. Ea citise prea mult poate, şi o mare parte din
posomorîrea ce simţea în faţa vieţii, şi care la vîrsta ei
nu prea era firească, Îi putea veni din aceasta. E adeva­
rat că cititul Îndelungat, mai ales fără controlul cuve­
nit, are de multe ori şi urmari rele, dar, iarăşi, e foarte
[204]
· i ,.
I
adevărat că, fără îndeletnicirea asta, oricît ar umbla ci­
neva la şcoală, rămîne-cu un cerc de vedere foarte-strimt.
Cercul acesta de vedere la Elenuta era larg, dar era
încă tulbure. De multe ori din bagajul de cunoştinţe şi
simţiminte, ce se grămădeşte în anii tinereţii numai mai
tîrziu se desprinde cîte-o stea luminoasă.
Aşa confuz cum îi era sufletul, totuşi simţi Îndată
că viaţa asta curat materială ce curgea în casa lor nu-i
era simpatică, şi astfel nu se dorea acasă.
«Ghiţă este Elenuţa, mai bătrîn cu unsprezece ani»,
astfel obişnuia să se caracterizeze însuşi universitarul
Gheorghe Rodean. Din «bătrînetea» aceasta izvora fap­
tul că, în toată familia, singur Ghiţă avea o idee mai
completă despre starea financiară a lui Iosif Rodean.
In vacanţe el observa totul, se informa de aproape
despre plăţile ce se fare, despre aurul cîştigat ; avu chiar
cutezanta să se informeze despre poliţele ce le mai avea
notarul Ios-if Rodean. La universitate cerea, din lună În
lună, desluşiri de la tatăl său despre «Arhanghelii». Avea
un caiet întreg presărat cu notiţe. Tatăl său s-ar fi În­
grozit dacă, privind in caietul acela, ar fi văzut Îns-em­
nate şi cheltuielile lui din anii cei răi, pe care el le ui­
tas-e demult. �prox�mativ erau induse aici plăţile săptă­
mînale ale băieşilor, ale străjilor, ale hocmanilor, chel­
tuielile «mînatului», pînă şi reparatiile ce se făceau destul
de des şi care puteau să-i ajungă la cunoştinţă.
Şi tot ce privea «Arharrghelii» putea să afle uşor de
la tatăl său, căci notarul se simtea foarte măgulit că fe­
ciorul se interesează aşa de mult de mina asta. n aviza
de cîte ori aflau aur slobod, Îi făcea cunoscut numărul
kjlograrnelor, al funţilor şi chiar al grarnelor. Cînd era
acasă, tînărul supraveghea de aproape măsurarea şi' se
convinse repede că tatăl său nu-i ascundea nimic.
, 'Dar Ghiţă, indată ce începu să 'se ridice student mare,
băgă de samă că tatăl său nu ţine nici o socoteală de
«intrate şi ieşite», Tînărul avea mare aplicare spre ma­
tematici, dar notitele riu şi le făcea din pasiunea asta. El
băgă de sarnă, Încă de prin clasa a opta de liceu, că tatăl
i'
"
I I
" I
1,
II
r
I
II
, II
I
I
•
,!
• 1
, I
li
rl
il, �
204
Arbanghelii
[205]
Arbangbelii
205
său ar putea foarte uşor să se prăbuşească într-o pră­
pastie, tără ca să ştie.
Şi, după socotelile lui, pe care şi le încheiase mai
pe urmă în vacanţa Paştilor din anul acesta, averea di­
rectorului de la «Arhanghelii» nu era chiar aşa de con­
siderabilă după cum o credeau cu toţii, şi chiar însuşi
notarul. Galeria cea nouă, mai ales, înghiţea o groază
de bani. Adevărat că despre asta se plîngea uneori şi
notarul, dar el o făcea mai mult cu scopulsă: taie gustul
prietenilor de-a se dori societari la «Arhanghelii». Apoi,
oricît şi-ar fi cunoscut cheltuielile enorme, el nu le lua
în samă, fiindcă vedea viitorul tot mai strălucit îndată
ce vor nimeri vîna de aur şi în gangul nou. Şi asta nu
o credea, o ştia.
în vacanţa asta Ghiţă se gîndi la rnăritatul celor două
surori, îşi făcu o mică socoată cu zestre, cu mobilă, cu
trusou, şi ce mai rămînea nu era o avere de invidiat. El
căzu chiar pe gînduri după ce vorbi cu Pruncul, care
se arăta şi el foarte neîncrezător faţă de garrgul cel nou.
Era adevărat însă că vîna de aur din galeria cea veche
se irnbunătătise ca niciodată, şi se putea cu uşurinţă să
fie tot mai bogată. Astfel, gîndurile lui se îrnprăştiară.
Iosif Rodean ţinea mult la feciorul său, chiar pentru
că se interesa mereu de rezultate. Dar nu-şi putea ex­
plica nicidecum purtarea lui Ghiţă: nu se însufleţea
pentru noile îmbunătăţiri, nu-i scrisese o singură dată
o scrisoare triumfătoare privitor la «Arhanghelii».
Chiar acasă numai rezultatele îl interesau. îndată ce În­
cepea tatăl său să vorbească despre lucrări nouă, despre
mijloace mai potrivite pentru alesul aurului, ori pentru
spargerea stîncii, îndată ce se lăsa răpit de nădejdile
viitorului, Ghiţă se strecura Încet pe uşă. în clipe de
acelea totdeauna îşi afla ceva de lucru.
Directorul de la «Arhanghelii- era mîndru de Ghiţă,
totuşi bucuria vieţii lui O' făceau cele două fete, logo­
dite acum, Eugenia şi Octavia. Cu ele putea vorbi în
tihnă despre viitor: îl ascultau cu privirile înflăcărare
şi nu se grăbeau niciodată să-I părăsească.
[206]
xv
Abia trecu o săptămînă de la depărtarea celor trei
universitari din Văleni, cînd într-o sară sosi un cursor
cu două telegrame, una pentru Ionuţ Ungurean, alta
pentru Gheorghe Pruncul, societari de la «Arhanghe­
lii». Telegrama ce o desfăcu Ungurean era: «Patru sute
telegrafic, dacă nu, mă împuşc !» Bădicul Ionuţ, încă
nainte de-a desface telegrama, zise cursorului:
- Mă prind pe orice că iar e de la ficiorul meu!
Cursorul ridică din umeri, privind obosit. Venise În­
tr-un răsufilet din oraş. Bădicul nu fu surprins, căci de
vreo opt ani se obişnuise cu telegramele. Dar cînd citi
«patru sute», nu se putu stăpîni să nu zică:
în familia asta ciudată, ei trei se înţelegeau mai bine
şi ei purtau aproape toate discuţiile. Marina era veşnic
cuprinsă prin curte, prin bucătărie; Elenuţa, cînd era
acasă, rămînea singuratecă în vreun colţ de di van şi
citea; Ghiţă făcea excursii, măsura, zicea că «face prac­
tică" pentru cariera lui de inginer. Adeseori o lua şi pe
Elenuţa la hoinărit cu el, şi atunci avea fata clipele cele
mai bune din vacanţe.
De familia lor, de tatăl mai ales, vorbeau arareori
fratele şi sora. Prin via intuiţie comună la amîndoi, ei
băgară de samă că, în toată desfăşurarea vieţii acesteia
de belşug în casa lor, erau multe laturi de ridicol, pe
care ei, în locul părinţilor, în locul lui Rodean mai ales,
le-ar fi ocolit. Simţeau şi pentru ce nu-i stă în putinţă
lui Rodean să le înconjure. Cu inima strînsă de un fel
de umilire şi de regret, simţeau că dacă tatăl lor ar fi
un om cu adevărat cult, ar evita multe apucături ri­
dicole. într-o astfel de stare sufletească va fi fost Ghiţă
cînd zisese, după ce notarul poruncise birtaşului să des­
funde butoaiele pe socoteala lui: «E un gest şi acesta!
Adevărat că eu nu l-aş fi făcut."
Arhanghelii
206
[207]
207
Arhanghelii
----------------------------------------
- 0, de te-ar mai lua şi dracul!
Chemă numaidecît pe femeie şi-i arătă hîrtia de pe
masă. Nevasta lui nu ştia citi, dar cunoştea pecetea ro­
şie şi se făcu deodată palidă.
- Dar e numai o săptămînă de cînd s-a dus, şi i-ai
dat două sute bune, zise ea cu uimire.
- I-am dat trei, nu două, zise cu durere Ionuţ, ple­
cîndu-şi capul În piept.
- Parcă ne-a fost înţâiesu] să-i dai numai două ...
- Inţălesul ! făcu mînios bădicul. Parcă am putut
scăpa de el ?! Parcă te poţi apăra de-un tîlhar ca el ?!
- Rău ai făcut, bărbate, tare rău ai făcut! Şi doua
îi erau prea multe, Începu femeia apropiindu-se şi pri­
vind hîrtia de pe masă. Eu zic să nu-i trimiţi nici un
ban. Cu ce-a avut, putea trăi două luni de zile. Acum
rabde!
- Dar cum să trăiască fără bani în vavilonul acela,
femeie? Cine-l cunoaşte, cine-I ajută? Crezi că poate
lua împrumut de undeva? Rămîne-ri uliţă, pieritor de
foame. Acolo nu-i ca Într-un sat, să mergi la un pretin
să te Împrumute!
Bădicul Ionuţ vorbi c-un fel de satisfacţie, simtindu-şi
superioritatea faţă de femeie. Deşi îi vorbise aşa aproape
În fiecare lună, mai ales în anii din urmă, lui i se părea
că-i spune un lucru nou şi o privea c-un fel de bat­
jocora,
- Nu se prăpădeşte, nu-ţi fie frică! Trăbă să se în­
veţe odată a cruţa, zise femeia, părînd că nu-i ia În
sa mă privirile. T u-l Înveţi rău, şi ai să te căieşti odata!
- Dar vrei să se puşte? o întreabă cu mînie ba­
dicul.
- Nu se puşcă, n-ai teamă! A mai ameninţat el cu
asta, răspunse femeia. Apoi, întorcindu-se repede spre
cursor, îi strecură un ban alb în mînă şi-i zise: Dum­
neata poţi merge, bade Andrei, te-apucă noaptea. .
Societarul cel pîntecos de la «Arhanghelii» se albi ca
păretele şi abia putu zice:
[208]
- Nu, rămîi, Andrei. Nu te duce! şi el ieşi numai­
decît în curte şi coborî în pivniţă.
Femeia înţelese c-a vorbit în zadar.
- Copilul ăsta ne sărăceşte, zise ea ou durere. A
mîncat pin-acum o a vere întreagă.
- Si mai rămîne de-o sută de ori pe-atîta, răspunse
Andrei zîmbind. Lasă, năcazul ăsta al dumneavoastră să
rni-l tot dea Dumnezeu mie!
Cursorul era vesel : ştia că dacă se coboară bădicul
Ionuţ În pivniţă, îl cinsteşte c-un pahar de vin vechi;
iar cinstea asta i-o dă fiindcă totdeauna lui Îi încre­
dinţa bădicul banii care trebuiau trimişi telegrafic. Pen­
tru acest mic serviciu, Andrei căpăta de la badicul de la
cinci pînă la zece zloţi. Era om de incredere, şi de multe
ori î,l scăpase «de glonţ», în chipul acesta, pe universi-
tarul Ungurean.
Ionuţ Ungurean întră aducînd o cană cu vin şi două
pahare.
_ Să-ţi mai prinzi oleacă sufletul, Andrei, zise el
punînd băutura pe masă şi umplînd, din picioare, pa­
harele.
_ Mulţămim dumitale, domnule Ungurean, răs-
punse zÎmbÎlI1d cursorul, apoi, luînd paharul în mînă:
şi Dumnezeu să dea noroc la «Arhanghelii> ! .
Apoi şezură amîndoi, şi cursorul bău în tihnă: ştia
că pînă nu se gată vinul de pe masă, nu poate pleca.
Cînd zvintară şi cel din urmă pahar, bădicul Ionuţ
se ridică aprins la faţă, trecu Într-o cameră vecină, zu­
rui din chei şi deschise uşa de la o cassă-<le-fier. Veni
apoi şi-i numără patru bil'ete de cîte o sută, iar unul de
zece i-l puse deoparte.
_ Dar ăştia vor fi cei din urmă ce-i mai trimit, zise
bădicul, ca şi cînd şi-ar fi continuat tare gîndurile ce-i
umblau prin cap.
Cursorul zîmbi, le dori noapte-bună şi ieşi. Femeia
tăcea Într-un colţ, aplecată pe-o cusătură. Ionuţ se
plimbă de cîteva 'ori prin casă, iritat că nevasta nu-i
mai zice nimic, apoi deodată izbucni cu minie :
- Să nu-l fi făcut dacă-ţi pare rău să-i dai bani!
, .
. ,
: 1
\
i l
:�
ţ I
"
1
f
I III
ilr
,1
ii
"
l'
208
Arhanghelii
[209]
Arhanghelii
209
Dar femeia se păru că nici nu-l aude. Cosea mai de­
parte. Un răstimp bădicul se plimbă iar, În vreme ce
faţa i se umfla <parcă tot mai tare.
- Cum să-I las pe drumuri? ! îi strigă apoi, oprin­
du-Se iar. Şi dup-un lung interval de plimbare: Ala se
puşcă! Las', că-I cunosc eu! îi zbieră din nou, acum
aproape de ureche.
Femeia ţipă, sări de pe scaun şi, ieşind pe uşă, zise:
- Uf ! Cum m-arn săturat de voi! De m-ar trăzni
Dwnnezeu!
- De te-ar trăzni, n-ar fi mare pagubă! răcni bă­
dicul cît putu de tare În urma ei, apoi Îşi luă pălăria şi
ieşi la un vecin, să bea un pahar de vin.
Scena aceasta, aproape neschmbată, era obişnuită În­
tre ei de cîte ori universitarul cerea bani telegrafic.
Cînd avizul nu venea prin sîrmă, ci în epistolă, se mai
Întîmpla, uneori, să nu-i trimită, ori nu atîţia cîţi ce­
rea. Dar faţă de telegrama obişnuită, societarul de la
«Arhanghelii. n-a vea nici o putere de opunere. De­
părtarea, haosul ce-i lăsa În cap capitala Îl Înfricau şi
era convins că cea mai mică Întîrziere poate să des­
carce glontele În inima fiului său. Dar scenele acestea
nu făceau trai rău Între cei doi soţi. Le uitau repede, şi
cînd se Întorcea Ionuţ «de la un păhar de vin», părea
că nu se Întîmplase nimic Între soţ şi SOţie.
Mînia ţine mult numai În lipsă, în sărăcie ; cînd e
omul hodinit şi cu traiul asigurat, mînia se risipeşte
grabnic În vînt.
Cursorul Andrei se duse cu o telegramă şi la Pruncul,
dar aici nu fu orncnit cu vin, şi de data asta nu fu în­
credinţat să ducă nici un ban la poştă. Luă un zlot pen­
tru osteneală şi-şi făcu calea Întoarsă. Feciorul Îi tri­
misese o telegramă cu mult mai lungă decît Ungurean ;
el Îşi motiva cererea spunînd că, dimpreună cu paltonul
de primăvară, îi pieriseră, afară de zece zloţi, toţi banii
Într-o sală de cursuri,
Cînd citi vestea asta, tatăl său zÎmbi cu răutate. Se
părea că, într-adevăr, tînărul a trebuit să fie beat cînd
[210]
210
Arbangbelii
alesese motivul acesta, căci Pruncul ştia că feciorul său
se nimerea foarte arareori în săli de cursuri. El înţelese
numaidecit că minte şi că banii i-a tocat în vreun birt.
- Mai puţini, tot i-ai fi putut trimite, zise femeia
Întru tirziu.
- Nu-i de lipsă. Cu zece zloti poate încă trăi pîn'
la sfîrşitul lunii, răspunse cu aceeaşi răutate Pruncul.
Apoi, dup-un răstimp de tăcere, adăogă: Mi se pare
că va ajunge, în loc de advocat, strajă la vro baie.
Atîta e sfînt, că eu, dup-un an, n-am să-I mai cinstesc
c-un singur ban. E mare de-acum, vadă şi hrănească-se!
Femeii i se strînse inima. De multe ori se mai arătase
nemulţumit bărbatul său, dar niciodată înfăţişarea lui
nu fusese atît de răutăcioasă ca acum, Şi nevasta ştia
ca dacă pe obrajii lui Pruncul se sapă părăuţe adînci,
care rămîn nernişcate şi peste care trece mereu un zîm­
bet palid, bărbatul său şi-a luat o hotărîre. Ea se simţea
ranita adînc la gîndul că feciorul sau, crescut domni­
şor, va ajunge să trăiască în rînd cu băieşii.
De altfel, simţimîntul acesta nu era străin nici de
societarul Pruncul. El băgase demult de samă că fe­
ciorul lui e un om de nimic, care nu va Face nici o
ispravă la şcoală, dar se ruşina să-I aducă acasă. Apoi,
feciorul lui nici nu cheltuia atîta cit Ungurean : de cele
mai multe ori îşi petrecea pe banii acestuia, Pruncul nu
cheltuia prea mult fiindcă nu avea de unde. El era mai
setos de băutură decît Ungurean; acestuia îi plăceau
mai mult larma, cîntecul şi uimirea ce o stîrneau în
jurul lui petrecaniile pe care le plătea.
Aşa şi În anul acesta. încă de la gară Ungurean tri­
misese o telegramă la un prieten în capitală: «Dragă
Vasilache ! Comandă, în numele meu, o cină cu şam­
panie pentru patruzeci de persoane. Vezi ş-adună bă­
ieţii. Să nu lipsească Pîrvu.» Iscălitura : «Arhanghelul
Gavril».
Ghiţă cercă să-I oprească de la o prostie ca asta. Dar
fu În zadar.
- Las', mai, să mai apuce o sfîrrnitură şi şoarecii
bisericii! Or fi răbdat destul în vacanţa asta.
[211]
Arhanghelii
211
«Şoarecii bisericii, erau universitarii cărora nu le dă­
dea mîna să-şi facă cheltuieli cu atîtea drumuri pîn­
acasă şi care, astfel, îşi petreceau sărbătorile în capitală.
Pruncul era bun bucuros, ştia că are numai şaptezeci
de zloţi în buzunar şi n-a vea să piardă, deci, mult. El
îşi îmbrăţişă colegul şi-] sărută pe obraz.
- Trăiască arhanghelul Gavril!, strigă apoi, făcînd
semn crîşrnarului să le aducă o păreche.
Doisprezece tovarăşi îi întîrnpinară încă de la gară.
Fură duşi în triumf, în trăsuri, de-a dreptul la restau­
rantul «Splendid», unde Vasilache, aranjase cina într-o
sală închiriată anume. La întrarea lui Ungurean, zeci
de voci izbucniră în strigăte :
- Trăiască arhanghelul Gavril!
Apoi, după ce-i strînseră mîna şi vorbită puţin cu
Pruncul şi Ghiţă Rodean, tinerii făcură grabnic cerc
în jurul lui Ungurean şi începură să cînte, pe-o melo­
die de marş, în patru voci, aceste versuri datorite lui
Vasilache :
«Din munţi coborîtor,
Arhanghelul Gavril
- Preaminunat copil
Sosi mîntuitor!
Din galbini are scut,
Şi platoşă din aur,
Întreg e un tezaur
Cum nu s··a mai văzut!
Veniţi cu toţi copii,
Genunchii să-i plecăm,
Osana! să-i strigăm,
C-aduce zece mii.
tu slavă să-I suim,
Apoi, pe braţe tari
De universitari,
Să simtă că-I iubim '»
14*
[212]
212
Arhanghelii
Ei cîntau, legănîndu-se mereu, tinîndu-se pe după
cap, În vreme ce Ungurean, în mijlocul lor, cu faţa
radioasă, dădea tactul, tăind mereu cu dreapta prin aer.
După strofa elin urmă, tinerii strîns eră tot mai tare
cercul în jurul lui Ungurean, cintînd :
«Daţi cercul tot mai strîmt ...
Uşor să-I apucaţi,
În slavă-l ridicaţi ...
Ura! de la pămînt !»
Aici, îl înăltară pe braţe. Ungurean, strălucitor de
fericire, balansa din braţe să-şi ţină echilibrul; tinerii,
neîntrerupînd nici pe-o clipă cintarea, îsi ridicară pri­
virile spre el, grărnădindu-se în cei ce-l ţineau pe braţe.
«Ca soarele răsai
Şi-11 zări senine treci !
Coboară şi-ţi petreci,
Ne du cu tine-n rai!
Arhanghele Gavril,
Preaminunat copil,
Din zări coborîtor,
Ne vii mîntuitor,»
La versurile din urmă Îl lăs ară domol, şi sala răsună
de nesfîrşite urale. El, Întru tîrziu, le făcu semn cu mîna
să se liniştească.
- Fraţilor, zise el cu faţa strălucitoare, vă mulţu­
mesc pentru cinstea ce mi-aţi arătat-o, pentru care, vă
POt încredinţa, că şi potrivnicul meu din cer mă invi­
diază. Vă rog, ocupaţi-vă locurile, să vedem ce bună­
tăţi pot fi pe pămîntul ăsta nemernic!
Urale nouă izbucnirâ, si-n mare larmă universitarii
şezură la masă. La dreapta lui Ungurean şezu Vasi­
Iache. la stînga lui Pruncul. Pînă ce ţinu cîntarea,
Ghiţă Rodean se strecură afară. Era şi obosit de drumul
îndelungat şi, apoi, ştia că petrecania asta va ţine pînă
În zori. Dar lipsa lui nu se simţi; tinerii, în mare ve-
[213]
Arhanghelii
213
selie, se ap�cară �ă cineze. Sala era naltă, spaţioasă, lu­
mina electrică din candelabre o umplea de străluciri.
Rîsul, veselia tinerilor o ţineau într-un nesfîrşit clocot.
Deşi era cină cu şampanie, Vasilache cornandase pentru
început VID. Se mîncă, se bău cu veselie un răstimp.
Apoi, Vasilache se ridică la dreapta arhanghelului Ga­
vril. În sală se făcu deodată linişte, Se auzi de citeva ori
«pssst», şi Vasilache, un tînăr mai vechi, trunchios, pă­
trat, îşi incepu discursul:
. - Doamnelor şi domnilor! Sint clipe de bucurii
neînrălese, de bucurii transcendentale, cînd ni se y'are că
viaţa e un vast fluviu ce ne poartă pe undele-i săltârete.
Zenitul deasupra noastră e ca un ochi enorm de smarald
ce-nflăcărează inimile cu armonii divine. Nu mai sîn­
tem burnana gens, ci angelica. Cerul şi pămîntul parcă
se topesc de vibraţia efemeră a sufletelor noastre. Doam­
nelor şi domnilor! Am avut fericirea de-a saluta în
mijlocul nostru pe sfintitul arhanghel Gavril, marele
protector al lumii celor mici, al celor ce oarbecă în întu­
nerecul diafan si-s sătoşi de-o rază violetă. A venit
strălucitor de lumina nopţilor polare, ş-a binevoit a se
umili şi a rămînea in mijlocul piticilor, cînd pe el il che­
mau înălţimile Himalaii. Entuziasmul spectroscopic ce-l
simţim nu-l putem descrie, decît poate să-I arătăm apli­
cînd razele Rontgen. Dar vom povesti urmaşilor din ge­
neraţiile viitoare lumina minţii şi puterea închipuirii ;
emanatii solare vor pluti peste veacurile viitoare şi vor
duce ale noastre urale de: «Vivat Ungurean! Vivat
arhanghelul Gavril !»
Şi Ungurean, şi ceilalţi tineri ii intrerup seră des dis­
cursul lui Vasilache cu hohote de rîs, cu strigăte de
«Bravo! Trăiască !»
Acum uralele fură nesfîrşite şi la adresa lui Ungu­
rean, şi a lui Vasilache. După ce se mai liniştiră, Ungu­
rean îi şopti celui de la dreapta:
- Parc-ai mai slăbit, Vasilache.
- Nu, dimpotrivă; dar s-aducem şampania.
T �t. h�z�l acestui A tînâr p�t�at .;ra că putea să ţie
vorbiri fara 111C1 un înţeles, sa împărecheze adjective cu
[214]
214
Arbangbelii
substantive care nicicînd n-au fost puse laolaltă. Ungu­
rean, rpentru calitatea asta, îl preţuia mult şi, apoi, îi
plăcea că Vasilache nu se obosea, să fi chefuit trei nopţi
in şir.
Dar acum abia băuse, abia începu să i se dezlege
limba, şi nu-i reuşi să spună un toast care să-I uimească
cu totul pe Ungurean. Pentru ca să poată vorbi curat,
fără nici un înţeles, avea nevoie să înghită cel puţin doi
litri de vin vechi. Poate din adrnirare, poate din prea­
desul contact, Ungurean începu să-I imiteze pe Vasi­
Iache in vorbirea fără şir. Dar şi-l ţinea mereu de
măiestru, vedea că la perfecţia lui Vasilache nu va putea
ajunge niciodată şi de aceea-i plăcea dacă putea auzi
capodopere din gura prietenului său.
Vasilache era unul dintre universitarii care nu se
prea grăbesc, care înţeleg că viaţa cea mai fericită e viaţa
comodă. La aranjatul chefurilor nimeni nu se pricepea
ca el şi Ungurean. Îndată ce se aduse şampania, după cel
dintîi pahar, Vasilache comandă un cintec nou, apoi
altul. Se aduseseră cutii cu ţigări, de-ajuns ca să aibă
toţi tinerii ăştia pe-o lună. Nourii de fum începeau să se
nalţe prin larma tot mai mare.
Pruncul se ingrijea ca paharele să se ciocnească tot
mai des. Ungurean îl îndemna pe Vasilache să se ridice
mereu. Hohotele de rîs, uralele, cîntecele umpleau me­
reu sala. în răstirnpuri, intre tineri se încingeau discuţii
aprinse, pe care, la momentul suprem, Vasilache le �i­
niştea cu-n toast.
Tîrziu, după miezul nopţii, Ungurean îşi ţinu dis­
cursul obişnuit, care însemna c-au ajuns la mijlocul
petrecerii.
- M-am gîndit cu dragoste la voi, fraţilor, şi mi-a
fost dor să vă revăd. Acum, că v-am văzut, nu mai mă
pot despărţi de voi. Veste nouă v-aduc, că pînă dimi­
neaţă la opt nirne nu se mişcă de-aici. Şi-acum să-I auzim
pe Pîrvu !
Pîrvu era un student în medicină în anul al treilea;
un băiat albinet, înalt, care îşi vedea binişor de carte,
dar nu se ferea nici de chefuri. Era un cîntăreţ cum nu
[215]
Arbangbelii
215
mai auzise Ungurean. Şi el, de şase ani de cînd era la
Universitate, cunoscuse mulţi cîntăreţi printre tinerii ce
se perindaseră prin capitală.
Larma încetă acum, şi Pîrvu îşi începu cîntecele.
Se aduse din nou mîncare şi băutura, alte cutii cu
ţigări. Vasilache toasta în tot timpul cit nu cînta Pîrvu,
şi dimineaţa sosi în grabă.
Dacă Ungurean ar fi avut în buzunar numai cele trei
sute ce i le-a dat tatăl său, n-ar fi avut cu ce plăti chel­
tuielile nopţii acesteia, Dar cît ţinu vacanţa, tatăl său
îi mai dădu destui bani, de care însă îşi uitase de-atunci .
. Luîndu-se l'a braţ, merse cu Pruncul la locuinţa aces­
tura.
Se întîmpla să doarmă de multe ori laolaltă, fie că se
reîntorceau tirziu de pe la chefuri şi nu se simţeau în
siguranţă unul fără altul, fie că, obosiţi, întrau în 10-
cuinta ce le ieşea mai întîi în drum, dar de cele mai multe
ori din simpul fapt că nu aveau decît o singură locuinţă.
Gînd Ungurean, cînd Pruncul rămîneau pe drum pentru
restantele mari de chirie. La trei-patru luni se întîmpla
ca nici unul să nu aibă locuinţă, pînă ce nu le soseau
telegrafic bani de-acasă. In astfel de împrejurări se aju­
tau, aşa că rămîneau pînă tîrziu prin cafenele ori se
plimbau pe străzile oraşului.
Tocară mulţi bani aceşti doi vălenari prin locurile
de petrecere ale capitalei. Rar luau o carte ,în mînă, dar
şi atunci O' aruncau îndată cu dezgust. Erou clipe cînd
se gîndeau mai serios la situaţia lor de studenţi întîr­
ziaţi, aveau uneori chiar mici remuşcări, cind totdeauna
îşi propuneau să se puie pe-nvăţat. Dar voinţa lor era
slăbită, şi mai ales veştile bune ce le primeau de-acasă
despre «Arhangheli» îi făceau să-şi continue viaţa de
chefuri şi de somn.
Ungurean zicea de multe ori, cu năcaz : «Cine dracu-l
mai pune pe tata să mă avizeze de fiecare îmbunătăţire
de la "Arhanghelii" ?». Dar neplăcerea aceasta îi tre­
cea repede, şi după fiecare veste bună trăgea un nou
chef.
[216]
XVI
Părintii-i avizau fiindcă în faţa aurului cade de
obicei orice judecată, orice consideraţie. îi avizau fiindcă
se simţeau fericiţi, tari, neînvinşi, şi, ca să-şi mărească
bucuria, le împărtăşeau şi lor veştile bune.
Astfel, cu timpul, cei doi tineri ajunseseră să se inte­
reseze cu mult mai tare de «Arhanghelii- decît, de pildă,
de sănătatea părinţilor, a fratilor şi surorilor. Nu era
scrisoare în care să nu ceară amănunte despre sporul
societăţii. In ei se strecură pe-ncetul convingerea că
numai de «Arhangelii» atîrnă fericirea ori nefericirea
lor, că «Arhanghelii» li-i tată şi mamă. Părinţii lor pu­
teau să moară: dacă rămînea mina mereu bună, cu
partea ce-o au acolo vor putea trăi mereu în belşug şi
nu vor fi siliţi să-şi schimbe viaţa. «Arhanghelii» ajunse
pentru ei soarele dătător de viaţă, la care îşi aţinteau
mereu privirile.
Cu cîteva zile nainte de Ispas, directorul de la «Ar­
hanghelii» primi următoarea scrisoare cit la doctorul
Vraciu, ginerele său:
« Iubite socrule!
Mi-am scuzat o dată absenţa mea ŞI a Mariei de la
sărbătorile Paştilor. Ţin să repet şi acum că-mi pare
nespus de rău că n-am putut veni: petrecere de Paşti
ca-n Vă,leni nu s-a mai pomenit. Acum, de Ispas, vreau
să dreg ce-am stricat atunci: voi veni dimpreună cu
SOţia şi ... cu încă cineva! Te avizez de la început. că
nu-i vreun peţitor la "Arhanghelii", nu-i dintre oame­
nii care îţi dau mereu roată, doar de-or putea ajunge
părtaşi la societatea ta. Îţi spun numai că e un om de
viitor, un tinăr foarte cumsecade, care, din vedere, o
cunoaşte pe domnisoara Elenuţa, E numai de un an în
Arhangbelii
216
;-
1
I
I
1
� . II
I
{ , 1
! !
r� ,
III
�
; '1,
I
·
I!
li
t :
I
I
I
.ir
ti
'J
!
,
1
c
·
, ,
"',1 -\
I
,� 1
fi
• I
!
;\-', ,
,
, I
l
"
,
�.
I
I'i
"
(!
� �
1:
j
�
,1
�.� .'
1"':(1
�
,
11
[217]
217
Arhanghelii
----------------------------------------
oraşul nostru, şi azi e advocatul celei mai puternice
bănci de la noi. Pot să-ţi mai spun că e simpatic şi foarte
corect. Mi-am luat îndrăzneala să-I invit la Văleni fără
să-ţi fi cerut învoirea. Acum, n-am ce-ţi face, îl voi
aduce chiar dacă nu-ţi va plăcea. Pînă la revedere, vă
îmbrăţişăm pe toţi.
P.S. Nu uita să ne trimiţi trăsura miercuri, sosim
cu trenul de amiază».
Iosif Rodean citi scrisoarea asta cu plăcere. Se bu­
cura că poate s-o revadâ pe Maria, pe doctorul, dar mai
ales era vesel că-i va întra în casă un om aşa de lăudat
de ginere-său. Iosif Rodean preţuia mult pe doctorul
Vraciu şi părerile ce le avea despre cineva. Apoi, omul
acesta, desigur tînăr, venea pentru Elenuţa. De la Paşti
el îşi luase cu totul gîndul de la candidatul Voicu: pe
acesta nu-l mai putea suferi, nu-I mai invitase o singură
dată la Vâleni, şi în oraş, din cît putea, îl înconjura.
Pe Voicu nu i-l recomandase nimeni: el îl alesese. Au­
zise numai că se trage dintr-o familie fruntaşă. Tînărul
acesta îl prinsese în cursă prin zîmbetul, prin aprobările
lui nesfîrşite. Apoi îi păru că-i frumos, elegant, cum cre­
dea el că trebuie să fie un tînăr care să-i placă Elenutei.
Acum se simţea uşurat că s-a scăpat de el, şi bucuria
că va vedea îndată un nou candidat la mîna Elenurei
îi era cu atît mai mare cu cît pe tînărul de-acum ti
credea cu totul altfel de cum era Voicu,
Elenuţa întrase în anul al şaptesprezecelea, mai putea
să aştepte pînă, cel puţin, la anul, al optsprezecelea,
vîrsta peste care cele două logodnice trecuseră, una cu­
doi şi alta cu trei ani. Dar directorul de la «Arhanghelii­
avea o grabă deosebită să o mărite pe fata asta. Poate
unde-o vedea mereu indispusâ, poate un simţ tainic al
iubirii părinteşti îl îndemna să-i asigure viitorul, poate'
chiar pentru că nu se simţea destul de slobod întîlnind-o
prin casa lui pe fata asta tăcută, care zîrnbea aşa de rar.
Dar se poate iarăşi să fi băgat de seamă că Elenuta În­
cepe să se uite după clericul Vasile Murâşanu. El n-ar
fi dorit niciodată ca fetei lui să-i cauzeze odată durere-
[218]
Arhanghelii
prea mare silind-o să rupă legăturile ce s-ar fi putut
naşte cu uşurinţă intre cei doi tineri, ţinînd sa mă de
firea Elenuţei, Şi el era hotărît să le rupă, căci la o în­
.cuscrire cu popa Murăşanu nu s-ar fi învoit niciodată,
.şi ginere popă nu-i trebuia în casă.
După ce citi scrisoarea ginerelui său, chemă pe Marina
.şi-i spuse vestea cea nouă şi-i dădu să înţeleagă că va
.trebui să se poarte cu multă prietenie faţă de domnul
.cel străin.
Marinei nu-i trebuia nici un îndemn pentru asta, el
îi era de ajuns să-şi vadă fata cea mare ca să fie prie­
.tenoasă cu toată lumea.
Elenutei îi comunicată că de Ispas vin Maria cu băr­
!batul său, dar despre persoana a treia nu-i porneniră
nimic. Notărăşiţa Însă începu să facă pregătiri deose­
bite, comandă de la oraş prăjituri, suci grumajii unei
.curci, a unei gîşte îndopate. Elenuta băgă de samă că
-slujnicele, sub supravegherea notărăşitei, pun în ordine
două odăi şi înţelese numaidecît că părinţii nu-i spu­
-seseră întreg adevărul: mai venea şi a treia, ori poate
mai multe persoane. Din unele zîrnbete ale Marinei, din
unele priviri ale notarului, se convinse curînd că nu-i
vorbă de mai multe persoane străine, ci numai de una.
Simţi cum i se strînge inima. De la Paşti, Elenuţa
'gîndise mult, visase şi mai mult şi simţea că străinul
acesta va veni numai să-i tulbure visurile ei. Peste viaţa,
Elenutei se lăsase un farmec nou, necunoscut, de la
Paşti încoace. îi ,părea că pluteşte mereu pe unde foarte
-line, care o leagănă dulce. Undele acestea curgeau în
'lumina primăverii, soarele le umplea de străluciri : dacă
închidea ochii, părea că le şi vede.
Fiecare volum nou ce-i trimitea clericul îi mărea
acest farmec, şi Vasile Murăşanu îşi ţinea cu regulari­
-tate promisiunea: în fiecare săptămînă îi trimitea un
nou volum. Ciudat, dar fetei îi părea că farmecul ce-o
oopleşea se desprindea din volumele ce îi soseau în
'fiecare sîrnbătă sara. Adevărul era că fiecare carte
.nouâ i-l apropia tot mai mult pe cleric. începînd de la
volumul cel dintîi ce-i trimisese din oraş, Elenuta cauta
[219]
Arhanghelii
219
cu Înfiorare toate feţele, să vadă dacă nu mai este
vreo însemnare, vreun şir mărunt rătăcit pe undeva.
Ea ar fi dorit să afle, să găsească în fiecare volum scris
cîte ceva de mîna lui, părea că pentru asta aştepta cu
atîta înfrigurare sîmbăta seara.
Dar clericul nu mai scria nimic Îrn cărţile ce-i tri­
mitea. Totuşi, scrisul lui era acolo pe adresă! Cît era
de cu îngrijire caligrafiat pe banta albă ce strîngea vo­
lumul: «Stirnatei domnişoare Elenuţa Rodean l». Cînd
citi mai întîi adresa asta, Elenuţa îl află pe cleric foarte
prozaic, după ce chiar fetele, prietenele ei, cînd îi scriau,.
z�ceau cel puţin «drăgălaşei domnişoare» etc. Şi el.
tînăr, tînăr frumos, să-i spună simplu «Stimatei» ! Dar.
după ce frunzări Îil1 zadar volumul să afle vreo Însem­
nare de-a clericului, după ce, în sfîrşit, îl citi năcăjită,
se convinse deodată că «Stimatei domnişoare» e adresa
ce i se potriveşte mai bine. «Pentru ce ?» se întrebă
repede. Şi, în loc de răspuns, văzu deodată foarte
aproape chipul surprins, uimit, al clericului cînd, În
noaptea din sîmbăta Paştilor, îi aprinsese luminita
stinsă. «Da, cu adevărat, Vasile nu-mi poate spune alt­
fel decît "stimatei domnişoare", îşi zise Elenuta. Lui i
se şade mai bine dacă îmi zice aşa.»
Simţea că alţii ar trebui să-i scrie nu ştiu ce titlu
de politeţe, dar că el nu putea să-i spună decit aşa.
Dar cînd îşi da silinţa să pătrundă mai adînc În deo­
sebirea aceasta, de care nu se mai putea îndoi că exista
între cleric şi toţi ceilalţi tineri, simţea că nu poate
Înainta c-un singur pas, ci farmecul care-i Învăluia su­
fletul lua atunci proporţii deosebit de mari; îşi simţea
sufletul mai mîngîiat ca orişicînd.
Visarea în care se cufundase Elenuţa în zilele acestea
senine de primăvară Începu să se arate şi în faţa, şi în
privirile ei. Surorile o priveau de multe ori cu invi­
die : Elenuta se făcuse cu mult mai frumoasă. O blîn­
deţe, o seninătate şi o duioşie nesfîrşită se desprindeau
din obrajii ei albi şi delicaţi, din privirile ochilor negri,
umezi. Umbletul ei căpăta mlădieri noi, părea că mai
mult pluteşte decît umblă. Şi din mişcarea braţelor.
[220]
220
Arhangbelii
din legănatul capului se desprindea o moleşire dulce.
Era mai tăcută, dar cu mult mai veselă decît înainte.
Nu se mînia, nu se irita de larma continuă din casa
lor, care altădată-i era nesuferită. Iosif Rodean îi pri­
vea cu bucurie zîmbetele senine şi Îşi zicea: «îi place
acasă».
Singură, în vreun colţ de divan, ori în grădină, sub
cireşii î'n floare, o impresurau mereu cîntece abia auzite,
ca nişte acorduri ce se sting în depărtare. Incepu să
iubească cu patimă florile, şi în fiecare zi plivea, râsă­
dea în straturile din grădină. Uneori se apleca, frîngîn­
du-şi cu gingăşie trupul zvelt, săruta repede o floare, şi
cînd se ridica, în obrajii ei albi înfloreau trandafiri. în­
florea astfel în urma aplecârii repezi, ori taine dulci,
neînţelese încă, i se ridicau din adincimile sufletului?
Din viaţa aceasta de vis veni s-o trezească vestea că
de Ispas un om străin va veni la ei. Eugenia şi Octavia
văzură că Elenuţa e mai posomorîtă ca nainte şi se
bucurau pentru că nu mai era aşa frumoasă. Ea se gîndi,
de la început, cu duşmănie la străinul care venea să-i
tulbure viaţa şi nu putea pricepe cu ce drept pot să
se apropie de ea, nechemaţi fiind şi nedoriţi, unii tineri.
I se părea că se îmbulzesc şi-i păreau dezgustători. Fără
ca să-şi deie sama, Elenuţa începu să judece pe toţi
tinerii după UJn singur tip, după clericul Vasile Mu­
răşanu.
Ce simţea faţă de cleric nu era iubire, era un fel de
recunoştinţă, care izvora din faptul că Vasile Mură­
şanu nu era ca alţi tineri. El niciodată nu s-a apropiat
de ea nechernat. Ii păru că e un om care poate să tră­
iască în el însuşi, căruia nu i se urăşte în singurătate
şi care se pierde, adeseori, în contemplarea vieţii. Ele­
nuţa îi atribuia poate chiar prea multe calităţi, îşi zicea
că e un om care pluteşte departe de pămînt, care şi
cind tcece, şi cînd suride, şi cînd vorbeşte se deosebea
atît de mult de alţi tineri. Uneori îi părea că-I cunoaste
demult, se gîndea pe-o clipă că e un frate de-al său,
alte dăţi iarăşi se uita în urma lui ca după UJn străin
pe care nu l-a mai văzut.
[221]
Arhanghdii
221
Cind Eugenia şi Octavia nu se mai puturâ reţine să
nu-i spună vestea cea nouă, Elenuta le răspunse liniş­
tită:
- Am ştiut.
- N-ai putut să ştii, zise Octavia neplăcut atinsă
de liniştea Elenuţei. Noi ţi-am spus mai Întîi. Vezi şi
te sileşte să fii veselă. Poate îţi vine norocul.
Elenuţa zîrnbi cu tristeţe,
- Norocul unei fete nu poate veni de la un tinâr
care v,mează zestre, zise ea.
- Dar de unde ştii că vînează numaidecît zestre?'
o întrebă Eugenia, subtiindu-şi buzele.
- Nu poţi presupune altceva despre un om care nu
te cunoaşte.
- Dar te cunoaşte, dragoste, zise repede Octavia,
Vezi că nu ştii nimic? Te cunoaşte din vedere.
Elenuta ridică ochii spre cele două surori şi le privi
cu stăruinţă.
- Nu, noi nu-l cunoastem, nu ştim cine-i, dar cum­
natul a scris tatii că domnul acela străin te cunoaşte,
zise Octavia.
Elenuţa Îşi simţi sufletul uşurat. Crezu Întîi că e
vreun tînăr, dintre cei ce s-au obişnuit să facă vizite
familiei Rodean şi că surorile îl cunosc, numai nu vor
să-i spună numele. S-ar fi simţit şi mai nenorocită daca
ar fi fost astfel. Acum ea se gîndi în zadar să-şi aducă
aminte dt: vreun anume tînăr care o cunoştea pe ea din
vedere. Pînă acum nirne nu i-a atras atenţia într-o mă­
sură mai mare afară de clericul Vasile Mureşanu. Dar el
nu putea să fie! Ea-şi spuse cu hotărîre că Vasile nu
putea să fie, dar hotărîrea aceasta îi cobori o neînteleasă
tristeţe în suflet. Nu l-ar fi dorit să vină, să fie şi el
printre cei atrasi de «Arhanghelii», şi totuşi îi păru rău
pentru imposibilitatea asta.
Miercuri sara ea voi să se retragă decuvreme in camera
fetelor. Spunea că o doare cumplit capul. Era, într-a­
devăr, foarte palidă şi părea că în fiecare clipă poate
să i se facă rău. Dar tatăl său nu se învoi odată cu
capul.
[222]
122
Arbanghelii
'j
- Trăbă să aştepţi şi tu. Cel mult Într-o jumătate
de ceas sosesc. Trăbă să Îmbrăţişezi pe scru-ta, pe doc­
torul.
Elenuta rămase Într-o mare nelinişte pînă ce trăsura
durăi in curte. Eugenia şi Octavia fugiră la fereastră,
părinţii erau În curte. Abia priviră prin geam cele două
surori, şi se întoarseră repede, cu ochii plini ch: pizmă,
cu buzele strînse, albe ca păretele, Ele văzură coborînd
din trăsură un tînăr Înalt, brunet, cu mult mai frumos
-şi mai elegant decît logodnicii lor. Inteleseră Într-o
clipă că partea Elenuţei va fi cea mai bună, fiindcă ele
credeau cu siguranţă că Elenuţa se va îndrăgosti nebună
de tînărul acela, inaintea căruia chiar tatăl lor se pleca
atît de adînc.
Din solemnitatea cu care întrară oaspeţii În casă,
din mişcările mai elastice decît de obicei ale notarului.
din mulţumirea ce era întipărită pe faţa notărăşitei, se
putea vedea că părinţilor le-a plăcut de la Întîia privire
'Străinul şi că are să urmeze ceva foarte serios.
- Domnul doctor Pavel Crăciun, zise doctorul Vra­
ciu, zimbind spre fete.
Străinul se Înclină uşor Înaintea celor două domni­
şoare, apoi, întorcîndu-se spre Elenuţa, o întrebă zîm­
bind:
- Nu cumva Îţi aduci aminte de mine, domni­
şoară?
- Regret, dar nu-mi aduc aminte, zise aproape cu
indiferenţă Elenuţa.
- La o convenire a românilor �n Viena, Într-o sară
dansai cu pretinul meu Perian. V-am oprit in cursul
dansului, fiindcă aveam să-i spun ceva foarte urgent şi
eram grăJbit, zise advocatul privind mereu la fată cu
multă simpatie.
- Nu-mi aduc aminte, zise din nou Elenuţa, apoi
trecu repede lîngă soru-sa Maria şi Începură să-şi spună
Q mulţime de nimicuri.
Vremea trecu repede pînă la cină, deşi se putea simţi
mereu aerul de solemnitate În toate convorbirile, în
toate mişcările celor din casă. Cele două logodnice, mai
[223]
Arhanghelii
223\
ales, se simţeau foarte stînjenite. Le izbea mereu supe­
rioritatea advocatului Crăciun, de care logodnicii lor
erau departe.
Advocatul doctor Pavel Crăciun era dintre oamenii:
corecţi şi-n vorbe şi-n purtări, care nu se silesc să fie'
astfel, ci se poartă aşa în chip firesc; era dintre oame­
nii conştii de puterea lor, care nu caută să placă nimă­
nui cu sila şi rămîn totdeauna mulţumiţi, orice primire­
le-ai face. Rămîn mereu corecţi poate chiar pentru­
faptul că-şi cunosc superioritatea şi puţin le pasă de'
părerile altora despre ei. Crăciun băgă de sa mă îndată
că Elenuta nu l-a primit cu zimbetul acela fugar, dar
care spune aşa de mult, cu care il întîrnpinaseră pin-a­
cum alte fete. În locul lui, altul poate s-ar fi simţit
chiar jignit de răceala cu care-i spusese Elenuta
cîteva cuvinte ... Dar el - după ce o cercetă din cîteva'
priviri repezi, cum fac oamenii cace se ştiu orienta cu­
uşurinţă şi Îşi fac o părere destul de adîncă din cîteva
priviri sau vorbe - se convinse că fata asta ar fi foarte
potrivită ca să-i fie soţie, şi se mulţumi cu atît. Nici
nu se gîndi dacă ar putea să se Îndrăgostească de ea
sau nu ; îi era de-ajuns convingerea că pentru a-i fi
soţie, pentru a-l însoţi în cercurile În care se învîrtea.
el, Elenuta ar fi potrivită. Chiar în drumul spre căsă­
torie el nu-şi pierdu nici pe-o clipă simţul realităţii;
orice pas, în drumul acesta, ştia că trebuie să-I facă
avînd ochii aţintiţi mereu ampra vieţii ce i se deschi­
dea lui Cu atîta noroc, şi nici prin gînd nu-i trecu sa
cadă în visări ori să înceapă a face curte Elenuţei.
Oamenii prea corecţi în lucrările lor, de obicei sînt cu­
inima C<1m uscată; închipuirea 1<1 ei rămîne cu mult în
urma minţii, care le zideşte mereu o viaţă Întreagă
din calcule şi prevederi.
Acest tînăr era, ce e drept, frumos, impunător, elegant"
dar din severitatea liniilor feţei sale se vedea că viaţa
pentru el e mai mult luptă şi învingere decît plăcere.
El începu cu doctorul Vraoiu si cu notarul să se cu­
funde cu totul în modalităţile de exploatare a minei
«Arhangheliis ; vorbiră despre deosebitele straturi de'
[224]
pămînt, de stînci, despre direcţia urmată de obicei de
vinele aurifere, despre cazurile cănd se poate descoperi
aur liber şi despre originea acestor bogăţii ale pămîn­
tului. Advocatul Începu - spre uimirea lui Iosif Rodean,
care nu mai înţelegea nimic - un întreg tratat de
geologie ; îi purtă prin deosebitele epoci de formaţiune
ale pămîntului şi sfîrşi afinmînd că pe subt valea În
care era aşezat satul, unde era şi casa notarului, trebuie
să se continue vinele de aur care vin de la Corăbioara
spre răsărit şi se ivesc În «Pintenul. şi alte băi din
Munţii Apuseni.
- Chiar sub casa dumitale, la o adîncime de trei­
zeci-patruzeci de metri, cred c-ai nimeri continuarea
vinelor de aur, zise el cu hotărîre.
Partea din urmă a cuvîntării lui Crăciun o înţelese
şi directorul de la «Arhanghelii».
- Nu ştiu ce-i drept, ce nu, domnule advocat, dar
se spune că la săpatul unei fîntîni s-ar fi aflat intr-a­
devăr, piatră care, măcinată, a dat aur, zise el, încîntat
că poate sprijini cu ceva părerea lui Pavel Crăciun.
- Nu mă îndoiesc cît de puţin de adevărul acestei
afirmări, zise el repede. Numaicît aurul de aici va mai
hodini în pămînt cine ştie pînă dnd! Poate niciodată
nu se vor bate galbini din el.
- Pentru ce nu ? Întrebă doctorul Vraciu.
Aici advocatul începu o nouă conferinţă despre vi­
nele de apă, despre solurile nisipoase şi sfîrşi arătînd că
nu s-ar plăti scoaterea aurului din vinele continuare
pe sub sat, fiindcă apa le-ar face greutăţi enorme.
- Nici nu ştiam că te pricepi la geologie, dragă
pretine, zise doctorul sculîndu-se şi apropiindu-se cu
toţii de odaia vecină, unde masa era aşternută. '
- Mie-mi place ştiinţa asta, răspunse vesel Crăciun.
Cînd am, cît de cît, timp liber, ceresc bucuros despre
tainele pămîntuiui.
Gina la început fu destul de tăcută. Iosif Rodean
părea Încurcat În faţa omului ăstuia, care părea că se
pricepe mai bine ca el la căile pe care s-a Închegat au­
ruI În pămînt. Mînca Ln tăcere, arunca din cînd în cînd
r. :.
.:
'.
224
Arbangbelii
[225]
Arbangbelii
priviri ciudate spre advocatul Crăciun. Cele două Fete
spionară multă vreme pe Elonuţa, care era şi acum
foarte palidă, dar cele două logodnice credeau că Ele­
nuţa e prea emoţionată de apropierea viitorului soţ.
Insă, mereu spionînd, dup-un răstimp descoperiră pe
faţa Elenuţei un fel de silă, şi cele două surori numai­
decît se schimbară. Ele Îi incurcară pe cei de la masă
- afară de Elenuţa - intr-un lanţ de Întrebări; con­
vorbirile Începură cu veselie, şi doctorul Vraciu le tri­
mise un zîmbet de mulţumită: pînă aici aproape numai
el rupea tăcerea de la masă. Larma era elementul lui
Iosif Rodean, şi Îndată ce o auzi, Îi păru că se trezeşte
dintr-o amorţire; luînd sfîrşit solemnitatea de pînă
acum, petrecania se începu.
Însă Îndată Maria, scuzîndu-se cu oboseala drumului
îndelungat, se ridică de la masă şi o duse cu sine şi pe
Elenuţa.
- Vă lipsesc puţin de-a plăcere, zise ea arătînd spre
Elenuţa.
Nime· nu răspunse, ci bărbaţii priviră zîmbind spre
cele două femei, c.a şi cînd ar fi zis: «Mergeţi numai,
ştim noi pentru ce vă retrageţi».
Abia ieşiră în ganguJ ce ducea spre odaia pregătită
pentru Maria şi bărbatui său, şi sora cea măritată îi
puse Elenuţei mînile pe umăr, o privi şi o Întrebă zîm­
bitoare :
- Ce zici, drăguţă? lţi place?
- Advocatul Crăciun? răspunse fata, lăsîndu-şi bra-
ţele moarte de-a lungul trupului.
- Da.
- Poate să fie un om foarte cumsecade, dar mie
nu-mi place.
- Ei. auzi tu ce spune! Auzi tu gîscuta ! se Ulmi
Maria, luînd-o la braţ şi conducînd-o în camera ei.
Aprinse repede luminarea din sfeşnicul de argint,
apoi, apropiindu-se de Elenuţa, punîndu-i din nou mî­
nile pe umeri, o Întrebă, privind-o ţintă în ochi:
- Ce nu-i place domnişoarei în protejatul nostru?
15 Opere, vol. 7
[226]
� ...
,1:
. I
226
Arhanghelii
J' H
. ',1
"
I
1
, I
J
�
,
-1
.1
•
"
1.
i:
,1
l'
"
�.
_ Ti-am spus că poate fi un om de omenie, răspunse
fata, Ierindu-şi privirile.
- Dar nu-ţi place!
_ Nu. Pentru ce sa-mi placă? Întreba Elenuţa,
oprindu-şi de daca asta privirile, pline de melancolie,
asupra Mariei.
_ Uite, uite, strigă Maria, domnişoarei noastre chiar
nu-i place! Credeam că numai glumeşti.
Ea îşi retrase mînile de pe umerii fetei, o lua de
mîna şi şezură amindouă pe divanul de catifea albastra.
_ Să-mi spui, zise ea cu vocea schimbată, mai
adîncă, cu mult mai simpatică decît Înainte, să-mi spui
ce afli respingator ÎiI1 advocatul Crăciun ?
Nu aflu nimic, răspunse Încet Elenuţa.
Şi totuşi nu-ţi place!
Ei, Doamne, incepu iritata puţin Elenuta, dar
omul e aşa ca un arbore, de pildă, ca un pom ? !
_ Ca un pom ?! făcu mirată Maria.
_ Apoi da ! Despre un arbore poţi sa spui dacă-ţi
place de la Întîia vedere. Te uiţi la trunchi, la ramuri,
la frunze şi zici: «Ce arbore frumos !». Simţi că prin­
tr-asta ai spus totul, că despre arborele acela nu mai
ai ce să zici, şi-ţi place. Dar un om ?!
_ Ei bine, un om care e tot aşa de tinâr, de frumos
ca şi arborele de care vorbeşti tu ! zise Maria, nepri­
cepÎnd pe soru-sa.
_ Nu, draga sora, nu e tot atîta! începu Elenuţa
cu Însufleţire. Pe un om îl cunoşti nu numai cu ochii.
Ce cunoaştem cu ochii e foarte puţin.
_ Ah, da, inţăleg acum! zise Maria. Nu vrei să te
declari pînă nu vei avea prilejul să-I cunoşti mai de
aproape pe protejatul nostru. Foarte bine faci. În urma,
tot are sa-ţi placă.
_ Dar nu întăleg pentru ce ar trebui sa-mi placă
tinarul asta, sau oricare altul! zise cu vocea ridicată
Elenuta. Nu pricep pentru ce ni se arata azi o faţă cu
mustaţă, mine alta! Ce inţăles are defi'Iarea asta de
panoramă ?
[227]
Arhangbelii
227
- Că trăbă să ne marrtarn, dragă Elenuto. Acesta
e un chip de-a face cunoştinţă cu oameni, zise cu blîn­
deţe Maria.
- Minunat mijloc, n-arn ce zice! spuse cu vocea
plină de ironie Elenuţa. Ca şi cînd ai avea să cunoşti
penele unui cocoş, creasta, ciocul! Şi dacă te pun pă­
catele să spui că-ţi place cucurigatul lui, Îţi strigă toată
lumea: «Ce fericire ! Îi place cîntecul cocosului, are
să-I cumpere cu siguranţă !» Şi nu se gîndeşte nimeni
că te deşteaptă cucurigatul lui, de obicei, în zorii zilei,
din visurile cele mai frumoase.
- Aşadar, l-am adus în zadar? Întrebă după un ras­
timp Maria.
Pentru ce să-I fi adus în zadar?
- Dacă nu-i pe placul tău!
- Asta nu însămnează că a venit În zadar. Mîne
e o frumuseţe la noi, excursie la izvor, feştanie, botez,
petrecere în muntele Vlădenilor ! Va vedea lucruri nouă
şi nu-i va părea rău că a venit. în sfîrşit, mÎe încă
nu-mi face nici o neplăcere. Se vede un Om care gîn­
deşte. Dar de aici pînă la măritat mai este! Depărtarea
e tot aşa de mare ca şi cind nu l-aş fi văzut niciodată.
Maria, la cuvintele din urmă ale Elenuţei, tresări, o
privi cu băgare de samă, şi-i zise:
- Aşadar, ţi-e 1ndiferent ?
- Tot aşa de indiferent ca şi doctorul Eugen Ionescu,
pe care nu l-am văzut nicicînd şi nici . nu ştiu dacă
există, răspunse Elenuţa rîzînd.
- Impresia ce ţi-a făcut e atunci dintre cele mai
nenorocite, zise Maria.
Nenorocite?
- Da. Nu te vei mărita cu el niciodată!
- Asta e adevărat, răspunse cu veselie Elenuţa, dar
cred că nu e nici o nenorocire. Eu, de altfel, i-arn spus
şi lui Ghiţă că presimt demult că voi rămînea fată
bătrînă.
Ea spuse cuvintele acestea veselă, fericită. Se sculă
de lîngă soru-sa şi Începu să danseze, cintind, prin
[228]
casă. Maria o privi un răstimp, apoi, ca şi cînd i-ar fi
venit ceva în minte, se ridică repede, ajunse pe soru-sa,
o opri, îi puse iarăşi mînile pe umeri şi-i zise:
Mi se pare c-am venit prea tîrziu.
- Prea tîrziu?
- Da. Tu iubeşti pe altul.
Elenuţa i se zrnulse repede din braţe, mai săltă de
cîteva ori prin casă, apoi se opri şi începu să-i bată
soru-si în pumni, c-e bucurie copilărească.
_ Pe nimeni! Pe nimeni! Pe nimeni! Dar nu vreau
să mă' mărit. Uf, nu-i lucru mai urît decît să te măriţi!
zise ea rîzînd.
Apoi, văzînd că soru-sa se apropie, începu iar să
danseze prin casă, În jurul mesei. Ochii ei negri stră­
luceau sub sprîncenele dese, groase, ca două arcuri de
cărbune, şi obrajii ei erau înflori ţi cu trandafiri.
Maria se opri şi-i zise cu hotărîre :
_ Orice-ai spune, tu eşti îndrăgostită!
Elenuţa se opri din dans, se strecură uşoară Ungă
soru-sa, o cuprinse cu braţul alb pe după gît' şi-a sărută
pe obraz. .
_ Nu sînt, dragă soră mare! Nici nu m-arn gindit!
Sînt veselă că nu-mi place de protejatul vostru! Atît!
_ Ea tăcu, o sărută şi pe obrazul celalalt, apoi adaose :
Mîne, la excursie, te rog să fii cu minie şi cu el, să-i ţii
de urît. Vei fi aşa de bună ?
Maria o privi cu bunătate, cu dragoste: veselia Ele-
uutei părea că-i umpluse şi sufletul ei cu lumină.
_ Vorbă să fie, o să te-ajut, răspunse ea zîmbind.
Dar mie totuşi mi-ai putea spline: cine-i ?
Elenuţa, în loc de răspuns, Îşi nălţă sprîncenele, Îşi
întinse puţin gîtul şi o privi cu ochii măriţi, ca şi co­
piii care vor să ascundă că pricep Întrebarea.
_ Nu te mai face că nu-ntălegi, dragă Elenuta I
Spune-mi, n-o să-ţi descopăr taina! zise Maria tot cu
bunătate.
_ Dacă vreai, Îţi spun cu jurămînt: nu-i rumeni
Cine-ar putea fi ?
Ea rise şi îmbrăţişă din nou pe soru-sa.
,
! I
i I I
i
1
I
I
I
.' iJ I
.111 I!
� I
II
I �
I
: I
'I
I
i'
228
Arbangbelii
[229]
Arbangbelit
229
- Bine! Dacă nu-mi spui, tot voi afla eu odată!
Dar acum intoarce-te la masă, o să-ţi ieie în nume de
rău că Întîrzii atîta. In schimb, îţi promit că mîne, din
cît voi putea, te voi înlocui pe lîngă advocatul nostru !
Cele două surori se despărţită, dar Elenuta se duse
de-a una în camera fetelor şi se culcă .
..
A doua zi merstră cu toţii la biserică, apoi, după
liturghie, înd31tă după preotul Murăşanu şi cantor, por­
miră şi ei în fruntea procesiunii pină la izvorul unde
se făcea la Ispas feştanie. Izvorul acesta a vea, din bă­
trîni, o istorie. Cică aici ar fi adus pe un miner strivit
de stîncă, I-ar fi spălat cu apă, şi omul, deşi era mai
mult mort decît viu, deschise ochii la cei dintîi pic uri
ce-l stropiră, Î,şi făcu cruce şi se ridică Îndată. Ca prin
farmec, rănile lui se închiseră, şi omul, mîntuit, s-a
rugat o săptămînă În genunchi lîngă izvor. Aşa se vădi
atunci că apa lui e făcătoare de minuni. Alte vindecări,
mai neÎnsemnate, se întîmplaseră şi în vremea mai apro­
piată, dar vindecarea bâieşului rănit îi făcea şi acum
renumele.
Izvorul acesta, numit al Precestii, era destul de de­
parte de Salt, în muntele Vlădenilor, Însă cerul era lim­
pede, luncile pline de flori, pasări cîntau neobosite, În
procesiune era aproape Întreg satul, şi drumul îl făcură
aproape fără să bage de samă.
Directorul de la «Arhanghelii» era cu mult mai vesel
decît ieri. Se mai obişnuise şi cu a:dvocatul Crăciun, apoi
Elenuţa azi, era numai rîs şi veselie. Ea mergea cu so­
ru-sa Maria şi cu advocatul. Soru-sa Îi promisese că va
ajuta-o În conversaţia cu advocatul, dar acum vedea
uimită că nu e nici o trebuinţă de acest ajutor. Şi se
gîndea: «Poate că fata asta rîde de mine, şi protejatul
nostru i-e mai mult decît simpatic», Dar, puţin după
ce Întrară în pădurea bătrînă de brad, văzu că se În­
şelase, şi pînă la Izvorul Precestii ea trebui să-i ţie
tovărăşie lui Crăciun. Elenuţa tăcea cu încăpăţînare.
[230]
Cînd întrară În pădure, advocatul, Încurajat de ve­
selia Elenutei, se aplecă puţin spre ea şi-i şopti:
Nu eşti dumneata zîna pădurii?
La cuvintele a cestea , veselia Elenuţei amuti deodată,
şi ea Începu să privească cu stăruinţă în laturi. Abia
mai răspundea cîteodată cu un «da» sau «nu».
De cîte ori ieşeau vălenarii la Izvorul Precestii, îşi du­
ceau totdeauna şi merinde şi băutură. După ce se făcea
sfinţirea apei, după ce se botezau, urma petrecerea pe
pajiştea poienii, pînă tîrziu după prînz. Petrecere cu
mîncare şi băutură, fără joc.
La Ispasul de-acum, Însă, birtaşul Spiridon Îşi irn­
proviză un cort, şi, Îndată după feşta,nie, Începu să
împartă băutură. El presimtise bine că-I11 anul acesta
nu se vor îndestuli oamenii cu băutura ce şi-au adus
de-acasă.
Pîlcuri-pîlcuri se aşezară pe pajişte, desfăcură me-
rindeţele ; rîsul şi veselia începură numaidecît şi tinură
pînă spre sară. Pădurea din jur În,ghiţea cu lăcomie
larma Ce se ridica mereu şi trimitea pînă departe chio­
tele feciorilor. După ce se aşezară şi ai notarului pe
pajişte, Elenuţa, care rârnâsese mereu tăcută pînă acum,
zise C-UJl fel de sfială:
_ N-ar fi bine să...Jl invităm şi pe părintele? E nu-
mai singur, cu diacul Gavril.
Notarul, notărăşita priviră Încotro se uita fata şi
văzură că, Într-adevăr, cele două feţe bisericeşti sînt
singure şi păreau obosite.
- N-ar fi rău, zise Marina.
_ Dacă vreti, n-am nimic Împotrivă, deşi pe mine
nu m-a botezat, zise Iosif Rodean privind c-un zîmbet
de ironie spre popa.
El într-adevăr n-a vrut să se apropie să-I stropească
popa cu agheasmă.
_ Să-I invit? Întrebă din nou Elenuţa.
_ Nici nu mai Întreba, ră-spunse Marina, ne mal
trebuiesc ajutoare la gîsca asta.
,; 'Il i II l
'1 l'
,1
-"
'1
� i I
, I
I
1
I I
]1
1111
,.1
I
'" I-
I
230
Arhanghelii
[231]
Arhanghaii
2.11
Elenuţa se ridică sprintenă, uşoară şi se apropie de
părintele.
- Sînteţi invita ţi la masa noastră, zise ea simţind
că se roşeşte pJJ1ă după urechi.
li era ciudă pe agitaţia ce începuse s-o stăpinească,
fără să înţeleagă de unde s-a născut.
- Mulţămim, domnişoară, o să venim numaidecît,
răspunse cu vocea sonoră, hotărîtă, părintele.
- Să mergem la un păhar de vin! zise diacul, răzi-
mîndu-se-ntr-un cot.
Dar Elenuta nu se mişcă de lîngă el.
- Vă rog să veniţi acum, zise ea. Vvaşteaptă.
- Oho ! făcu diacul. Iacă, ne sculăm !
Pornirâ toţi trei, şi popa Murăşanu o întrebă numai­
decît:
- Cum v-a plăcut prooesiunea, domnişoară?
- Ca de obicei, domnule Murăşanu ; aş veni în toată
săptămîna o dată la Izvorul Precestii, dacă ar fi după
rmne.
Ea spuse cuvintele acestea cu uşurinţă, c-un fel de
stimă. Simţea că nu mai e imbujorată, că se liniştise.
lnfăţişarea, privirea, vocea preotului aveau totdeauna
darul s-o liniştească, s-o umple de încredere.
- Numai eu era să-mi dau duhul pin-aici, zise mo­
şul Gavrilă. Să urei, şi să mai şi cînţi, nu-i mai slujbă
pentru mine. De-acum o să-l las pe Niculită în loc.
- Nu s-a prea văzut pe dumneata să fii obosit,
rnoşule, zise Elenuţa. Dimpotrivă, la Ieştanie ai cîntat
foarte frumos.
- Pădurea şi cerul lui Dumnezeu fac asta, domni­
şoară, zise diacul, măgulit de lauda Elenuţei. Aici, Între
brazi, e o biserică cum nu pot zidi oamenii.
- Da, e adevărat, începu Elenuta. E aşa de deose­
bită slujba din biserică de cea din mijlocul firii! Nu-i
aşa, domnule Murăşanu ?
Dar preotul nu mai apucă să-i răspundă. Ajunserâ,
'Şi notărăşiţa îi primi cu bucurie şi-i pofti să şadă cu ei.
De-'aLci încolo Elenuta nu mai fu tăcută. Veselia îi
reveni din nou. Dar cine ar fi stat să o urmărească
[232]
La patru după prînz trăsura aştepta În curte, sa-r
ducă la gară pe oaspeţi. tn poiana din muntele Vlăde­
nilor nu rărnaseră mulţi, şi la ceasurile două, familia
mai de aproape, ar fi băgat de samă că toată acenţia
sa era îndreptată spre cele două feţe bisericeşti, mai ales
spre părintele Murăşanu, Ea-i alegea bucăţelele cele mai
bune, ea-i turna vin în pahar, pe el Îl îmbia necontenit:
Lui Îi zîmbea, lui îi rîdea, el părea că e izvorul veseliei
sale Întregi.
Dar plimbarea pin-aici, aerul de munte, recreerea
înviorătoare ce-o sirnteşti cînd, după un drum Înde­
lungat, te întinzi pe p-ajişte le făcură tuturor o poftă
de lup şi o veselie deosebită. Era mai mult o îndestu­
lire, stadiul întîi al hodinii şi-al mîncării, în care fie­
care se simte, se bucură, se delectează de sine însuşi.
Vorbeşti, zîmbeşti cu alţii, discuţi, dar din toate aces­
tea nu înţelegi nimic: simţi numai deliciul mîncării
şi-al hodinei.
N-avea, deci, cine s-o urmărească mai de aproape,
afară de notarul Rodean, care, intrigat de prezenţa pă­
rintelui, nu se simţea chiar tihnit, şi din cînd În cînd
ridica ochii la fata care-i servea mereu pe popa şi pe
diacul.
Grija delicată ce o purta Elenuta pentru părintele
Murăşanu o observă, dup-un timp, şi Maria, şi pe-o
clipă Îi păru că i se luminează. Dar alungă numaidecît
gîndul ce-i veni: «Nu se poate, îşi zise cu hotărîre.
Va fi altul.» Ea, din sara trecută, se muncise în zadar
să ghicească pe tînărul de care credea că e Îndrăgos­
tită Elenuta. Se oprise la foarte mulţi, dar nu se putea
lega de nici unul. În urmă îşi zise: «E o prostie sa
mai cerc să-I aflu. Elenuţa a umblat prim multe oraşe.»
Dar de crezut, credea că inima surioarei sale nu mai
este slobodă. Din purtarea ei ciudată de-asarâ se con
vinsese deplin.
I
I
I r
• j.'
I
i
, I
I
I
1
232
Arhanghelii
[233]
Arhanghd,;
23J
directorului de la «Arhanghelii», dimpreună cu oaspe­
ţii, erau acasă.
Iosif Rodean, Marina, cele două logodnice stăruiră
îndelungat pe lîngă doctorul V raciu să mai rămînă.
Dar nici el, nici advocatul Crăciun nu mai puteau ră-.
mîne: amîndoi aveau afaceri urgente.
- Dracu s-o ia de viaţă! strigă înfuriat notaruk :
Dacă eşti aşa de tare legat de un oficiu, nu se plăteşte
să trăieşti.
- Ţi-e uşor dumitale, zise ginerele zîmbind.
În urmă se împăcară sub condiţia ca să rămînă aICI
Maria pînă duminică.
Elenuţa bătu În palme de bucurie pentru dezlegarea
asta.. Îşi îmbrăţişă sora, o sărută pe amindoi obrajii.
zicîndu-i mereu:
- Cît îmi pare de bine! Cit îmi pare de bine!
Cu puţin inainte de patru, doctorul Vraciu luă o
înfăţişare solemnă, parcă i se mai întunecă faţa; el şopti
ceva şi cu directorul, şi cu advocatul, şi aceştia Îşi luara
şi ei o ţinută sărbătorească. Dar lui Iosif Rodean, cum
băuse foarte mult astăzi, îi şedea nespus de caraghios
solernnitatea asta: părea că alt om îi caută rdin faţa
mare, vineţie, şi altul din ochi şi din nas.
Femeile, În clipa asta, erau într-altă cameră; ieşi
Îndată şi doctorul Vraciu, şi cei doi rămaseră singuri.
_ Vremea e scurtă, domnule director, începu foarte
liber, nestînjenit de nici o consideraţie, advocatul Cră-.
ciun, Cred că ginerele dumitale te va fi Încunoştinţa:t
despre scopul vizitei mele. . ".
Pe cît părea de liniştit advocatul, pe atît era de agr­
tat Rodean. Cum era şi plin de vin, începu să fiarbă
întreg, ca Într-un cazan. Ţinea mult să se facă înru­
direa asta.
- Da, domnule advocat, zise el pufnind.
- Eu, deci, am onoarea de-a cere pe fiica' dumnea-:
voastră Elenuta in căsătorie. Adevărat că simţimintele
fetei nu le cunosc îndeajuns pînă acum, dar cred că l
ea nu mă va refuza, adaose zimbind. " ,
[234]
Arhang�lii
234
El se gîndi, într-adevăr, că Elenuta, pentru că tăcuse
deodată după ce-i spusese: «Nu eşti dumneata zîna pă­
durii ?», e pe cale de a se îndrăgosti de el. Oamenii prea
serioşi şi prea corecţi se înşeală ca şi alţii, ori poate şi
mai tare.
- Noi 'sîntem învoiţi, domnule advocat, răspunse
c-{) vooe foarte răguşită notarul. Noi sîntem fericiti.
Cred că şi fata se va învoi!
El îşi ridică acum privirile şi aşteptă să întîlnească
strălucirea fericirii pe faţa, Îtn ochii advocatului.
Dar acesta, fără nici o emoţie, zise iar :
Aşadar, o latură a cestiunei ar fi limpezită.
_ Totul e lirnpezic ! strigă cu bucurie Rodean.
_ Să-mi dai voie, zise destul de tare advocatul. O
latură a afacerii e limpezită, dar a doua, nu. Şi a doua
e următoarea : cer optzeci de mii zestre, care bani, În­
tr-un libel de 'depuneri, să-mi fie predati în ziua cu­
numei.
Notarul făcu un pas înapoi, îl privi prosteşte şi,
dup-un răstimp de tăcere, îi strigă:
_ Ceri optzeci de mii pe care să ţi-i predau Într-un
libel de depuneri în ziua cununiei?
Advocatul, surprins de vocea detunătoare a direc­
torului, se uită la el, îl văzu negru şi ameninţător, avu
o mişcare instinctivă de retragere, totuşi răspunse:
- Da, atîta zestre cer!
TOţi muşchii se rnişcau ca nişte vietăţi În faţa mare
a notarului. Ochii i se injectară cu sînge, se vedea că
foarte greu se stăpîneşte.
- Şi eu îţi 'cer dumitale să ieşi numaidecît! - Ori­
cît cerca să se stăpînuasca, cuvintele acestea se au­
ziră pînă În camera a treia, jos În curte. - Să ieşi nu­
maidecit! Nu mai am poftă să te văd! M-ai întăles ?
Uimit, palid, tînărul ieşise în gang, pe cînd notarul
răcnea cuvintele din urmă. Era convins că Iosif Rodean
are un acces de nebunie din cauza prea multei băuturi
ce-o înghiţise de-asară. El nu răspunse nimic la între­
bările celorlalţi, Îşi luă adio, palid, c-o uşoară tremurare
1
I I
i'
l'
1
jl
,1
I
il.;
li
I
li
'1
.:1
II
o
I
1,
I!
I
i
1,
II
oi
I
'J
1;
II
I
I
[235]
Arhanghdii
235
În toate membrele, coborî ameţit scările şi se simţi
mai bine abia cînd se lăsă pe perna trăsurii. Sus, în
casă, era larmă mare, tunetel-e notarului se spărgeau
mereu. Abia SOs1. doctorul, şi sluga atinse caii, care ieşiră
ca o vijelie în uliţă.
Directorul de la «Arhanghelii» abia întru tirziu
p�tu f.i l!niştit de Marina şi de fete. lnvineţise, se-nne­
grise Şi zicea mereu:
- Ce neruşinare! Să vină el, un sărîntoc, şi să-mi
spună mie, directorul de la «Arhanghelii», cîtă zestre
să-i dau fetei! Mie! Ce ticăloşie! Nu ! Să-mi dai pace,
nu mai vreau s-aud de el !
Cuvintele din urmă o priveau pe Marina, care, după
ce se mai linişti notarul, zicea c-ar fi bine să-I cheme
înapoi, să-i spună c-a fost o neînţelegere la mijloc, sau
orice, numai să nu se strice căsătoria asta.
Directorul Iosif Rodean însă nu mai voia să audă
nimic de el. Se plimba prin casă, pufnind mereu pe nări,
sforăind aproape ca şi caii cînd sînt speriaţi, şi nu se
mai putea linişti. Nu-i putea ieşi din gînd c-a fost cu
putinţă să-i fixeze zestrea omul acesta pe care-I sti­
mase foarte mult. Cind a înţeles că advocatul îi răpeşte
toată bucuria, toată fericirea, îi venise să-I strÎlngă de
gît, şi brutalitacea ce-a dovedit-o a fost numai o palidă
lumină a flacării ce ardea în el.
Dacă ginerele său Vraciu, ori cei doi logodnici de-a­
cum, ar n urmat pe Crăciun şi ar fi cerut zestre, mai
ales o sumă fixă, de bună sarnâ ar fi păţit ca şi advo­
catul. Căci, pe lîngă patima de-a scoate tot mai mult
aur din «Arhanghelii » , bucuri-a vieţii directorului Ro­
dean era să surprindă, să uimească, să Iacă furoare cu
bogăţia sa. Patima ace-asta, cum s-a mai spus, era clriar
mai mare decît cea dintîi. Pentru el era o cerinţă ca­
pitală a fericirii să-şi înzestreze cît mai bine fetele, dar
inzestrarea aceasta să-I privească numai pe el, să ştie
numai el de ea. Era pentru el un deliciu neînchipuit să
audă şoapte, înOată ce era vorba de căsătoria vreuneia
din fetele sale, că-i va da atîta şi atîta zestre! De orice
sumă auzea spunîndu-se, el rîdea în sufletul său, îşi bătea
[236]
joc de oamenii aceştia care nu 'pot sa ghicească ce zestre
poate el sa dea unei fete şi gusta nainte mulţurnirea
a��nlCă .de a-i vedea pe toti uimiţi, îngroziţi chiar, au­
zind pe urmă oe SUiIl1a a statornicit directorul de la
«Arhanghelii» pentru o fata.
Tot intervalul de la logodna şi pînă la căsătoria unei
fete, Iosif Rodean avea plăceri adînci auzind şoaptele
altora despre înzestrarea copilei sale. Din dt putea,
'Se silea chiar sa lungească intervalul acesta cît de mult,
'Să tot amine căsătoria, ca beţia lui de fericire să ţie cît
mai indelungat. în răstimpul ăsta ii parea că preţul
lui creşte enorm, că oamenii îl privesc cu mai mult in­
teres, c-un fel de tearnâ şi de admiraţie.
De la logodna Eugeniei şi Octaviei era cufundat în
înfrigurarea asta de fericire bolnava. El se hotărîse chiar
sa zidească În oraş doua case noua, doua palarte;'pe
sama fetelor sale. Gîndul acesta îl umplea cu mu.ţu­
mire noua, nu-l spunea la nimeni, nici nu gîndea să-I
întrupeze pin' la primavara viitoare. Las' sa nu ştie nici
cei din casă nimic, nici fetele, nici Marina! Las' să poată
zîmbi cît mai des pe socoteala acestor palate, fără să-i
priceapă cineva zîmbetele!
De cînd îi scrisese ginerele sau despre un peţitor
pentru Elenuta el începuse sa se gîndească la trei ospeţe
deodată. Elenuţei se gîndea să-i dea o zestre princiară,
să bage în sperieţi pe concetăţenii lui Craciun, şi, iata,
nebunul asta vine şi stabileşte el zestrea! Nimeni să
nu mai şoptească, nici o părere sa nu se mai audă des­
pre înzestrarea Elenutei ?! În vreme de cîteva zile toţi
să ştie cît a cerut advocatul ? ! Nu i-ar fi putut da, prin
nimic, o palmă mai aspră deoÎlt cerînd cele optzeci de
mii. Notarul era răn�rt adinc la gîndul. ca un om a' tu­
tezat sa ceară de la el o anumita suma de bani. Ce poate
şti străinul cît poate da el, cît s-a hotărît să dea? în
aceste două lucruri el se simţea suveran şi nu permitea
nici un amestec străin.
Indată ce înţelese despre ce-i vorba, Elenuţa izbucni
Într-un rîs nestăpînic, cum nu 6 mai auziseră niciodată.
Marina se trezi prea tirziu să-iTacă semn săise de-
236
Arbangbelli
[237]
237
părteze; fata ştia c-ar mări şi mai mult mînia nota­
rului şi fugi îndată pe ga.ng, se închise Într-o camera ŞI
rîdea mereu, cu o patimă care creştea din ce în' ce,
hohotea ca o nebună.
Ea suspina încă de rîs, cînd notarul, mai liniştit, tre­
cînd pe lîngă uşă, o deschise repede şi-i strigă cu mînie �
- Ai putea să nu te vesel eşti în zadar�Asta s-a
dus, dar să nu crezi că-mi voi lua de ginere un popă!
- Un popă?! Întrebă, cu uimire parcă, Elenuţa,
contenind din rîs, dar ochii ei zîmbeau mereu •
. � Nu crede că-s orb! Neam văzut eu cît te-ai mai
învîrtit astăzi îl11 jurul vulpoi ului celui bătrîn?
- Doamne fereşte! zise Elenuta, mereu veselă, şi
rîsul o pufni din nou. .
Tot ct se întîmplase mai nainte îi părea atît de ridicol,
încît nu mai putea simţi nici o impresie nouă şi nu putea
fi decît de-o veselie nestăpînită.
Directorul de la «Arhanghelii» o părăsi morrnăind
mînios. El n-avea chef de glume În clipa asta. Deşi era
mulţumit de ce făcuse, simţea o adîncă părere de rau
că-l pierduse pe advocatul Crăciun, simţea că ar fi fost
o partidă strălucită pentru Elenuţa .
..
în' vremea asta trăsura care ducea în goana pe cei
doi ajunsese departe. Doctorul şi advocatul nu-şi spu­
seseră o vorbă încă. Advocatul nu-şi putea .da sama,
nici acum, ce s-a întîmplat. Erau clipe cînd îi parea c-a
fost numai un vis. urît.
Doctorul Vraciu era cu inima strînsă. Se simţea ne­
norocit ca pe cel mai bun prieten al sau l-a adus la o
umilire aşa de mare. Trebuia să-i fi spus, mai de
aproape, ce fel de om era socrul lui! Dar doctorul nu
se gîndise ca prietenul sau se va grăbi. atît de tare sa
ar anjeze căsătoria asta. .
Tîrziu, făcînd o mişcare de silă, advocatul îşi Întoarse
faţ.a spre.doctor. Un . zîmbet rece, batjocoritor. era m­
tipărit pe obrajii lui, îl11 ochi, în colţul buzelor.
[238]
XVII
- La părul lăudat să mergi cu sacul spart, zi-se el
Cu dezgust. Ştiam vorba asta din bătrîni, dar parcă
dracu-mi luase minţile.
Tu ai fost de vină ! răspunse cu silă doctorul.
- Eu?!
- Da! Dau cu socoteala că i-ai cerut zestre, zise
mai hotărît doctorul.
- Asta se-nţălege ! Dar era de lipsă pentru atîta
lucru un aşa scandal ?
- Nu trebuia să ceri nimic, şi în schimb căpătai
mai mult decît ţi-ar fi trecut prin gînd! Te-aş fi făcut
atent la slăbiciunea socrului, dar nu credeam că tu,
ta întîia vizită, vei ajunge pînă la zestre.
Ei tăcură şi se retrase fiecare într-un colţ al tră­
surii. Din ziua asta prietenia lor fu străbătută de-o
răceală continuă.
Ca de obicei, .pe la ceasurile zece, se împărţi şi în
ziua aceea poşta în seminarul de clerici. Tinerii se gră­
mădiră în jurul unui elev din anul al patrulea; capetele
se plecară, se Îmbulziră să citească adresele; braţe se
înti�eau peste umeri, şi oei fericiţi, cărora le sosise
ceva, se depărtau repede cu epistola În mÎrnă. Pm' să
numeri la zece, împărţitorul de epistole mai rămase
În mînă 'cu una singură. îndată se auziră strigăte prin
coridorul rece şi întunecat:
- Murăşene ! Măi Murăşene ! Murăşan ! Ai o seri­
'Soare!
Era o zi de iunie, zi de recreaţie nainte de prinz,
şi mulţi dintre clerici erau îrnprăstiati prin curte, prin
grădină'. De subt un tei, de pe bancă, zvicni repede
Vasile Murăşanu şi alergă Îln seminar. Numai de două
zile căpătase o scrisoare de la tatăl său, şi acum se gîn­
dea agieat cine-i mai scrie.
Arhang�lii
238
j
>: I
, 1,
I
'I!
- �II
1':
.' ,.
,-
1 I
r l' •
: 1,
-, d
i'
:j
III' I
/,
"
Id
.�
[239]
Arbangbelii
239
- Multă corespondenţă porţi tu, iubite, îi Zise co­
legul zîmbind. Alaltăieri, azi, desigur şi poimîine, ada­
ose el dîmdu-i epistola.
Murăşanu nici nu se uită la el, ochii lui erau mereu
aţintiţi pe adresă: era scrisul Elenuţei ! Da, l-a văzut
pe ilustratele trimise surorilor sale şi nu mai putea să
uite slova fină, pe care ar fi CU!11:0SlOUt-o dintre o mie.
El porni, alergînd, apoi şezu pe aceeaşi bancă şi, ţi­
nînd scrisoarea în mînă, nu cuteza să o desfacă. «E cu
neputinţă să-mi scrie! Ce să-mi scrie ?», îşi zicea me­
reu, dar, tot de-atîtea ori privind adresa, vedea că-i
scrisă de Elenuţa. Tot întrebindu-se ce-ar putea să-i
scrie, îi veni aşa, din bun senin, gîndull că poate Ele­
nuţa e bolnavă. La gîndul ăsta inima îi zvîcni cu pu­
tere, şi rupse plicul. Un simtimînt de bucurie, de liniş­
tire îi inundă numaidecît sufletul: era o scisoare lungă.
nu putea să fie bolnavă Elenuţa! Cine-i bolnav nu
scrie opt feţe! Şi de opt feţe, paginare, era epistola
Elenutei. El citi un cuvînt de pe-o pagină, altul de pe
alta şi părea că nu cutează să o citească pe de-a-ntregul.
Zimbete de lumină îi treceau mereu pe faţă. În urmă
se hotărî, se aşeză mai bine pe bancă şi, trecîndu-i me­
reu dulci adi eri prin suflet, Începu să citească :
«Stimate domnule Murăşanu,
Aş dori ca epistola mea să te afle într-o dispozitie
foarte bună, ca să nu mă judeci cu asprime pentru că
mi-am luat curajul să-ţi scriu. Ca uşurare pentru mine
îmi slujeşte faptul, de care te asigur, c-am stat foame
mudt în cumpănă pînă m-am hotărît. Vai, ştiu cum
sînt apreciate, de obicei, fetele care, ele mai întîi, Încep­
corespondenţa cu un tinâr. Dar n-am avut ce face:
de două săptămîni mă mustră mereu conştiinţa şi, nea­
vînd în apropiere un om care să se priceapă la proble­
mele acestea gingaşe, am fost nevoită să mă adresez
dumitale, ca să mă lămureşti. În seminar nu sînteţi
străini de astfel de îndeletniciri; dumneata termini
[240]
Arhanghdii
240
peste cîteva zile şi trebuie să le al In degetul cel mic
ca să poţi fi un bun preot. Nu pot să-mi apreciez pă­
catul meu, de aceea mă mărginesc să-ţi comunic faptele
aşa cum S-QU petrecut. Pe scurt, aş putea să-ţi spun că
am rîs de un om, ba nu, am rîs de doi, sau, mai bine: am
rîs şi m-am bucurat de-o întîmplare cu sfîrşit prost
pentru doi oameni. Dar simt că dacă-ţi spun numai
atîta, te voi Încurca şi pe dumneata, şi scurta tot eu
voi trage-o, pentru că te-aş aduce În imposibilitate de
a-mi da un răspuns liniştitor, de care, vai, am aşa de
mare lipsă! Aşadar, cu voia dumitale, o să-ţi Împărtă­
şesc şi cîteva amănunte.
Pe mine vreau să mă mărite cu orice preţ, domnule
.Murăşanu. Să nu te miri de asta, căci, vai, aşa e soarta
noastră, domnule cleric, a fetelor avute, că trebuie nes­
mintit să ne mărităm, Lucrul acesta cred că nu va fi
nou nici pentru dumneata, il ştii şi dumneata. Acum,
la Ispas, cumnatul Vraciu mi-a adus un petitor, un om
frumos şi se vedea şi de treabă. Un advocat. Se zicea
-că-i advocatul unei bănci puternice. Se spunea că are
un viitor strălucit. Sora, cumnatul, părinţii, ÎI11cintaţÎ
de el ; surorile mă pizmuiau, Se vede că era cît pe-aci
să fiu azi măritată, stimate domnule Murăşanu ! Am
făcut o excursie la Izvorul Precestii ; tatăl dumitale a
sfintit apa, ne-a botezat, afară de tata, căci ştii dum­
neata, domnule cleric, că tata nu-i pretin cu agheasma.
Ca de obicei, am şi prînzit �n poiană, apoi ne-am Întors
. acasă. Părinţii veseli, surorile pizmoase, cumnatul Îmi
făcea sărnne ! Da, domnule Murăşanu, îmi făcea sămne :
pe cum' că azi se hotărăşte un lucru mare. Şi era sa se
chiar hotărască, domnule cleric, dacă nu se ÎOJtÎt:npla
lucrul cate m-a adus pe mine la păcat, tnchipuje�ţi,
domnule cleric, tata a rămas intre patru ochi cu tină­
rul - se vede că aşa se faclocrurile acestea - a rămas
foarte puţină vreme între patru ochi, căci tata l-a dat
afarănurnaidecît. Eu am Lnţăles îndată ce s-a Înt,împlilt,
am priceput mai repede ca oricare, si m-a cuprins un ris .
dar un ris, nernaipomneit, un rîs nebun. Din" toată
inima îmi părea bine că s-au certat cei doi şi-mi parea
'1
1.,
l'
II
1
. ,
'il
i
;.
:
I
'. j
1,
I
, :,1
il
I
• !
;1
1
Icii
li'
II
: I
I
1
I
I
;'
,"
"
.'
1, I
..
I I
; 1. II
. fti. I
[241]
Arbangbelii
241
bine că s-au certat pentru bani, pentru "Arhanghelii".
Adică nici nu s-au certat, ci tata s-a mîniat cînd domnul
acela de omenie a cerut zestre.
Am rîs mai mult de două ceasuri; m-a certat tata,
iar soru-mea, Maria, mi-a spus că acesta e un rîs ... (îmi
vine aşa de greu să şi scriu cuvintul) un ris ... imoral.
Da, domnule cleric, rîs imoral! Te-ai fi gîndit durn­
rieata să-mi fad cineva o acuză atît de gravă?
"Nu-i imoral", i-am răspuns cu hotărîre Mariei. - "Ba
da, iubito, e imoral, fiindcă rîzi de părinţi, rîzi de tata".
- "Eu rîd de-o prostie", i-am răspuns. - "Cum ?"
"De-o prostie, de (�ea ce s-a intimplat", am zis iar.
,,Îţi spun că ce faci tu e imoral", Îmi mai zice ea ŞI,
. mîniată, mă părăsi.
Acum eu atîta m-arn tot gîndit la judecata asta a
soru-rni, înoit, în unde clipe, Îmi zic şi eu, aproape
convinsă, că am greşit lăsîndu-mă astfel stăpînită de
ris. Sînt apoi clipe cînd imi spun că n-arn greşit nimic.
De aceea, domnule cleric, mă întorc cu toată Încre­
derea către dumneata şi te rog să-mi spui dacă într-a­
devăr am păcătuit.
Pentru ca să-ţi uşurez hotărîrea dumitale, ţiu să mai
adaog că eu n-arn rîs de tata ca părinte, ci ca de-un
om stăpînit de-o patimă. Cunosc şi urmez porunca a
patra dumnezeiască. Nici n-am rîs de domnul acela ­
îl cheamă Crăciun - ca de-un om oare ajunge în strîm­
toare, ci ca de-un peţitor care a păţit fiasco. Dar îmi
pare că şi cu atîta mă acuz prea tare. Imi pare că sfîr­
şitu] prost al ÎJntt"egei afaceri m-a făcut aşa de veselă.
Nu te vei mira, sper, domnule cleric, că nu-ţi pot lim­
pezi bine ceea ce s-a petrecut atunci în sufletul meu.
Nu-i aşa că de multe ori ne întristăm ori ne bucurăm
adînc fără ca să putem analiza, cu de-amănuntul, cau­
zele?
Dumneata vei fi aşa de bun ca, luînd în dreaptă cum­
pănă toate acestea, să-mi trimiţi un răspuns care să mă
liniştească, plecînd cumpăna ori în dreapta, ori în
stînga. Spunîndu-ti drept, mi-ar plăcea să am eu drep-
16
[242]
Cu toată stima,
Elena Rodean
P .-S. La izvorul Precestii, după feştanie, am a vut
onoarea de-a avea oaspe la masa noastră şi pe domnul
părinte Murăşanu. Dumnealui, ca de obicei, a fost foarte
vesel şi, deşi a avut slujbă multă în ziua de Ispas, nu
era obosit. Mi-a spus că dumneata termini în curînd
şi că speră să capeţi, cît mai În grabă, o parohie. Azi
am vorbit cu surorile dumitale şi să ştii să le invidiez.
mai ales pe Mărioara. Aş vrea bucuros să f,iu În locul
ei, aş da mult să ştiu rîde ca ea. Şvacurn Îmi răsună în
urechi vocea ei aşa de limpede ...
tate, nu soru-mea, Maria ; m-aş simţi prea nenorocita
văzînd c-am făcut o greşeală a'UÎt de mare. însă dorinţa
asta a mea, stimate domnule cleric, rog să nu-ţi clatine­
judecata dumitale : dumneata trage concluzia care vei
afla-o mai dreaptă. în sfîrşit, m-QŞ Învăţa şi eu să nu
mai rîd cînd văd lucruri ridicole.i. A !. .. Ridicole!
Asta e adevărul pentru care am rîs ! Petitul Lui Crăciun
s-a sfîrşit ridicol! Cum ne vine uneori în minte expre­
si-a potrivită cînd nici nu ne gîm,dim la ea - nu-i aşa,
domnule Murăşanu? Cît m-arn gîndit eu sa aflu un
termen potrivit pentru faptul care m-a îndemnat la
rîs, şi iată-l. Ridicol!
Dar deşi e vorba acum că un sfîrşit ridicol m-a in-
demnat la rîs, dumneata vezi şi trage concluzia cea mat
severă. tn sfîrşit, noi trebuie sa ne ÎIIlvingem, să ne­
stăpînim şi În faţa sitIUaţiilor ridicole.
Ca cel din urma sprijin în favoarea mea tiu să-ţi
mai amintesc num-ai atît că, dupa mine, mare imorali­
tate zace chiar În Iaptul că cineva, făcînd un tîrg bă­
nesc, crede că incheie o căsătorie. Ş-acum te rog, sti­
mate domnule cleric, sa nu Întîrzii mult cu răspunsul
dacă Îţi zace cît de cît Ia inima liniştea mea sufle­
tească.
II
l'
II,
, I
III
;';'11
">," I
.' li' ,
I "
1
1 I
I
,,'
242
AThallgh�lii
u
"
Elena
[243]
Arhanghelii
243
P.-s. Te .
altor cle-I .1l1al rog nu cum va să ară ţi epistola asta şi
neavoast vCI, după Cum aud că e obiceiul pe la dum­
să fiu ju�d� E �crisă ,cu aşa de pu tin s!,irit şi n-aş vrea
prea serioşi. ata de ei. Vurn.neavoastra sînteţi oameni
P -S M l v
. . u ţall1esc de cărţi.
Elena»
, �Iericului. ". , . A
PLna ce cit· V�sile Murăşan� 11 z îrnb] intreg sufletul
'inţelese ca v I epIStola Elenuţel. De la şirele cele dintîi
tOatV �L •• �
âra numai Un p a �lestiunea cu m�sltrarea de conştuntă
espre viz·t retex,t ca Elenuţa sa- poată încunoŞ'tU1ţa
la altcinev 1 adce-o aVuse in 'V'ălerri. Dacă ar fi auzit de
v a es d ului v • fi
cazut in m . pre vizita aVOcat UI Crăcrun- ar 1
din tOata� . aŢI bănuieli dar aşa fi venea şi lui să rîdă
. Inlnl ' ,
fire de buc . a, de ÎntîrnplaIl"ea ac,eea. O adîncă tresă-
menit numl\lrte avuse clericul îndată ce văzuse po-
de e· .
escOperă' peţlt'Orului. Sunţea că dacă Elenuţa îi
, In ch· .
samă că are A lPUJI. acesta, t.a rn e familiare de bună
A t o Incred '
In reag'a aVe er'e, o atragere spre el. Adevărat că
l . nturv • - "
C :f1cul ştia că a era povesuta l.t;tr-un chip glumeţ, dar
phmentele : t�t <1stfel, îi vorbIse Ia Paşti despre corn­
nu ţei, ori dce-l !acuse ca n di ta H!l V oicu. Era firea Elc-
� Oara A •
sa se apro . , In chipul a,cesVa, putea ea mal uşor
. P1e de el;> �. • •
Cu scnsoare . CaCI de cev.a era SIgur acurn Vasile :
el! Dacă ._ a a�a ciudată Elenuţa nu-şi bătea joc de
P· I ar fI· ,,' d d 1
a�tl, clericuJ s scr.ls aşa ln.�ln:e e p�trecere"a e a
sCflsoare Ca baa� fI simţit )I-gnlt, ar fI luat Intreaga
Împreună, de °CA t��oră ama.:ă. Dar. d� �îJ1d d�nsase:ă
că Elenuţ· Ind IŞI vorbisera, el se hmştlse depltn ; ştIa
el nu . . � � 1 b . �
nicicdată. -1 va fi cu. puunţa sa- <l.t}ocorcasca
A .
POl Elenuţ A· 1 d
riie ele· 1. a II scria de preOtu Murăşanu, e suro-
ncu UI au � •
Dup� . multa sinc.erl'tate.
a ce mal .. b' 1 f d At
ori scriso CUI, tot mai irTJ.; u)orat a aţă, e CI eva
. area a l�· d
sta, clericul se scu a, cuprms e mare
[244]
244
Arbangbelii
veselie, alergă pe scări, îmbrăţişă pe clericii ce-l ieşeau
în cale şi striga mereu :
- Ce zi minunată! Ce zi minunată!
Era într-adevăr o zi senină, cu cerul adînc albastru,
cu miresme În aerul proaspăt ; r indunici se arătau rea.
nişte dungi negre ce dispăreau fulgerător; dintr-un
tufiş În grădină fluiera o mierlă. Clericii ştiau că Mu­
răşanu se însufleteşte de frumuseţile zilelor de primă­
vară, dar niciodată l1JU-I văzuseră aşa de vesel ca as­
tăzi.
- Cu ăsta poti prinde iepuri, zise un coleg privind
bănuitor În urma lui Vasile, care alerga acum însemi­
nar să-i răspundă Elenuţei.
Da, Îi era sufletul aşa de plin, încît simţea că tre­
buie' să ia numaidecît condeiul să scrie. El era convins'
acum, simţea că-i simpatic Elenuţei. Nu cuteza să-şi
spună că domnisoara Rodean Îl iubeşte, pentru că, de­
ocamdată, nici nu"! interesa decît gindul, dorinţa de a-I
fi simpatic fetei; să ştie că-i place să fie aproape, să
stea cu el de vorbă, să rîdă amindoi. El înseta parcă
după prietenia Elenuţei, pe care odată o crezuse aşa
de departe. Dorea prietenia ei, pentru că, de cînd O·
cunoscuse mai de aproape, începuse să o stirneze.
Vasile Murăşanu şezu la masă, luă condeiul, dar nici
un cuvînt nu i se cobora În el. Sufletul îi era plin, cu
adevărat, dar părea că toate simţimintele ce se Învă­
luie acolo sÎlIlt numai pentru el, sînt legate de sufletul
său şi nu pot fi smulse, nu pot fi Înstrăinate. Tot ce
simţea părea că nu priveşte defel şi pe-o a doua per­
soană, ci numai pe el, viitorul lui, Fericirea lui. Elenu­
ta-i părea că-i departe, oriunde-şi Întorcea ochii nu
se vedea decît pe sine, strălucitor de fericire. Frazele
din scrisoarea Elenutei îi sunau mereu În urechi, totuşi
pe ea n-o vedea. Ce să-i scrie?
Şi în vreme ce se gîndea ce să-i scrie, se vedea tot
mai mult pe sine; îi părea că-şi descoperă nouă şi noua
calităţi,pe care pînă acum nu le-a luat ÎIIl sa mă ; îi
părea că-i mai inteligent, mai frumos, chiar mai nalt
[245]
Arbangbelii
245
de staturâ ! Rămase multă vreme uirrut, cu condeiul
.În mînă, şi nu-şi. putea da sarna ce se petrece cu el. în
Joc să se apropie de ce-şi propusese, să-i răspundă dom­
nişoarei Rodean, gîndul lui alerga departe. După ce se
exarnină de aproape pe sine, trecu la părinţii lui, la
surori, la Întreaga familie, şi ÎiIl fiecare membru din
familia sa descoperea calităţi nouă. Ca şi cînd scrisoarea
Elenuţei ar fi aruncat puternice feţe de oglinzi, în care
se vedea şi el şi-i vedea şi pe-ai săi Într-o lumină cu
mult mai curată decît pînă acum. înţelese deodată, cu
mult mai limpede, adevărul că Între oameni averea nu
poate fi o piedecă, un 'fapt care să-i oprească de-a se
împrieteni; că, deci, tatăl său ar fi putut să fie În rela­
ţii de prietenie cu riotarul Iosif Rodean. Vedea că pre­
otul din Văleni e chiar superior directorului de la
«Arhangh elii» ; că instrucţia celor două surori ale lui
nu lasă nimic de dorit; că dacă pînă acum Între cele
două familii n-au prea fost relaţii de prietenie, vina
trebuie căutată la notar, nu la preot. S-ar putea Îm­
prieteni, Însă, de-aici Încolo! El şi Elenuta parcă sînt
anume chemaţi casă apropie aceste două familii. Ba
mai este încă şi Ghiţă. Niciodată nu-l înţelesese aşa de
bine pe universitar ca acum, În urma scrisorii Elenuţei.
11 vedea foarte deştept, cinstit, cu păreri bine hotărîte
asupra vieţii.'
Cînd se trezi din visarea asta, se simţea mai hotărît,
mai tare, mai greu parcă.
El simţi o adîncă recunoştinţă pentru domnisoara
Elenuţa Rodean şi se gîndi cu gingăşie cum să-i răs­
pundă mai potrivit, Acum nu-i mai era gîndul gol,
ştia ce-i va răspunde, şi începu numaidecît să scrie:
«Stimată domnişoară,
N-am cuvinte să-ţi spun cu ce bucurie am cetit seri­
soarea durnitale. Mear fi înseninat să fi fost în cea mai
nenorocjtă stare sufletească. încrederea dumitale mă
onorează foarte mult şi-mi pare că dumneata faci pasul
[246]
cel dintîi pentru ca familiile noastre să mai lase din
încordarea ce este între de. într-adevăr, domnişoară,
dacă am o suferinţă adîncă, ea este că părinţii noştri
sînt mai străini decît ar locui în sate deosebire. Con­
vingerea mea este că, şi aşa, trăim destul de părăsiţi
pe satele noastre şi că dacă SJ\l1Jt în acelaşi sat două-Hei
familii de intelectuali, nu ar trebui să trăiască răzletiti.
Pe lîngă cele ce-mi scrii, dumneata îmi mai comunici
că tata a fost la masa dumneavoastră de Ispas, în po­
iana din muntele Vlădenilor; apoi, că ai vorbit cu
surorile mele, şi pe Mărioara ai aflat-o drăguţă. Nu pot
să-ţi spun cît îţi sînt de recunoscător pentru priceperea
superioară de care dai dovadă.
Şi, acum, să-mi dai voie să-ţi mulţămesc pentru ca­
zul interesant ce mi-ai comunicat.
Cred că singurul meu răspuns la tot ce mi-ai scris
nu poat e fi decît o mulţămită caldă şi adîncă! Dar,
Ca să nu crezi cumva că n-aş fi pregătit îndeajuns ca
să fiu preot bun, iată, îţi declar că n-ai Făcut nici un
păcat, nici un lucru imoral. Noi nu sîntem totdeauna
stăpîni pe vointa noastră, mai ales cînd e vorba de
izbucniri ale simţirnintelor. Şi dacă admirăm, fără nici
o rezervă, un peisagiu frumos, de pildă, tot astfel rîdem
de un lucru ridicol, fără ca să ne dăm sama. Acestea
sînt lucrări ale instinctului. Iau asupra mea, cu cea mai
mare bucurie, păcatul pe care l-ai fi făcut .
Rîsul dumitale mi s-a comunicat şi mie, dar eu n-arn
rîs cu hohot, ca dumneata, o, nu! Unde fine, ca de
argint, îmi tremură şi acum în suflet. Dacă ai fi făcut
un lucru imoral, apoi eu, de bună sarnă, aş fi părtaş
păcatului dumitale. Numai de ceva mă tem : să nu fii
dumneata Îndemnată cumva din fire să rîzi cu hohot
de toţi aceia care te vor cere în căsătorie. Dumneata
deşi spui că nu te gîndeşti cu plăcere la căsătorie, totuşi
vei avea încă foarte mulţi petitori, şi nu numai pentru
că eşti bogată...
Vai, dumneata eşti fericită pentru că poţi să aştepţi ...
Dar noi, domnişoară, noi, clericii, sîntem foarte neno-
' .. ;,
, '
:d
, I
1 :
\
.1
1
I!
. ! I I I
I 1 t
�.o., II i
r' �', I
: . 'III 1
1,0 1'"
\
':
\
r'
246
Arhangbelii
[247]
Arbangbelii
247
roci ţi; noi trebuie să ne casatorim În grabă şi să ne
ocupăm parohiile. Noi nu putem să ridem ca dum­
neata! Iată, de pildă, chiar eu va trebui să mă căsă­
'toresc Încă la toamnă, poate. Spune-mi acum dum­
neata, ce aş simţi eu cînd ar rîde şi de mine fata care
ro-ar refuza? Eu înţăleg foarte bine că POt ajunge În­
tr-a situaţie ridicolă şi oricine ar avea dreptul să rîdă
de mine, dar, totuşi, te-asigur, rîsul acesta nu mi-ar
plăcea.
De cînd am cetit că dumneata nu .te gîndeşti cu
plăcere la căsătorie, să crezi c-am început şi eu să ju­
dec aşa. Aş amîna-o bucuros, mai ales pentru că nici
nu ştiu vreo f<lită care ar veni după mine. Da, noi, ele­
ricii, sîntem desoul de nenorociţi, domnişoară !
Scrisoarea durnitale nu va vedea-o nimeni, te-asigur.
Dar nu pentru că ar fi scrisă cu puţin spirit. O, Nu !
Dacă ar fi motivul ăsta, aş arăta-o la toată lumea şi
aş zice: Vedeţi cum ştie scrie de minunat o domni­
şoară frumoasă pe care o cunosc eu ? Nu mi-ar fi teamă
să vorbesc aşa, pentru că dumneata n-ai fi de faţă să
m-auzi, Ştiu că nu-ţi plac complimentele, dar acestea
n-ar fi decît adevărul cel mai curat.
Însă eu nu voi arăta epistola asta nimănui pentru
că mi-e prea scumpă. E cea dintîi şi cea mai mare co­
moară a mea, stimată domnişoară Rodean. Pot să f�u
'Şi eu sincer cu dumneata şi să-ţi spun că de la Paşti am
avut destule frămîntări, deşi am plecat liniştit de-acasă.
Ce fel de frăJmÎntări ? Pentru ce le-aş spune, cînd, poate,
dumneata n-ai fi curioasă să le 'Ştii? Gînduri, Închi­
puiri, planuri de viitor, o învălmăşeală de simţiminte ...
Dar acum au trecut, dumneata tr-ebuie că ai scris cu o
cerneală fermecată : �-I<1m liniştit. Iartă, Îmi mărturisesc
o slăbiciune: de multe ori am crezut, mi s-a părut că
dumneata vorbeşti binevoitor cu mine numai din com­
pătimire, din milă. Acum nu mai 'cred şi mă simt foarte
fericit.
De aici încolo îmi vin alte cuvinte Î1n condei, mei
nu-s cuvinte, stimată domnişoară, ci e un cîntec, val,
[248]
248
Arbangbelii
un cîntec care mă îrnfioară şi mă cutremură şi pe care
nu ştiu dacă voi putea să.,! cînt vreodată altfel decît
în tăcere. Aş scrie despre alte lucrurj, aş avea atîtea de
spus, dar mi-e peste putinţă : cîntecul acesta nou se­
îmbulzeşte tot el înainte. înainte de-a încheia, vei fi
aşa de bună să-mi bei ou o plăcere mai mult? Să-mi
dai voie să-ţi trimit un ... sărut de ... Vai, dar mai bine
tac, .mi-e frică să fi-aud h spatele meu un hohot de
A
ris,
Al dumitate cu toată stima,
Vasile Murăşan
P.-S. O să trimit în curînd două volume, care, cred,
îţi vor Iplăcea mai mult ca toate cele trimise pînă
acum.'>
XVIII
Intr-alţi ani, pe la sfîrşitul lui iunie, cînd se Înce­
peau căldurile mari ale verii, piuele din VaJeni băteau
mai rar, nu doar că n-ar fi avut ce măcina, ci pe cele
trei văi se mai împuţina apa, �re marea părere de rău
a proprietari1lor. Mai ales Vălişoara săca mai de tim­
puriu, apoi Pârâul Caprei. Valea cea mare, pe care erau
aşez-ate cele mai multe piue, curgea şi-n toiul verii,
dar nu mai avea putere să Învîrtă toate roţile.
Anul acesta Însă nu fusese secetos. De cînd se des­
prirnăvărase, venea şi ropăia cite o ploaie aproape tot
la trei zile, Pădurile păstrau urnezeala, micile izvoare
Ce hrăneau cele trei văi îşi str ecurau mereu argintul
printre dărîmăturile de stînci, şi piuele umpleau cu
«roc-toc--ul lor tot cuprinsul Văleni1or. «Arhanghelii»,
«Pinteanul», «Vlădeasa. şi o mulţime de alte mine mă­
runte vărsau mereu piatra auriferă. Vălenarii erau mai
veseli, mai plini de larmă ca oricînd: hanul nu li se
[249]
Arbangbelii
249
mai isprăvea din mllIlă. Prin birturile satului începură
petrecanii fără sfîrşit, iar cînd se abătea cîte-o ceată,
care băia la «Arhanghelii», prin oraş, ţinea cheful cîte
trei zile în şir.
Societarii de la «Arhanghelii. nu mai porneneau ni­
mic de spezele tot mai mari ce se cereau la galeria cea'
nouă, singur Pruncul era mai gînditor şi părea că în
inima lui coace ceva. Ungurean mai primi vreo trei
telegrame Î!l1 care feciorul ameninţa că se impuşcă dacă
nu capătă bani în grabă, şi, se-nţelege, bădicul Ionur
nu-l lăsa la nenorocire pe viitorul advocat. Pruncul
se mărgini să ardă toate telegramele de la feciorul său
şi, o dată pe lună, îi trimitea cîte optzeci de zloţi.
Dintre părtaşii de la «Arhanghelii» numai primarul
Vasile Cornean era 'nereu mînios, mereu Întunecat.
De cînd Îşi bătuse SOţia În noaptea zilei a doua de
Paşti, casa lor se schimbase în iad. Încă în dimineaţa
virrnâtoare, nevasta lui, Salvirra, se dusese Ia părinţi.
Era bolnavă şi de bătaie, dar mai mult ue �eznădejdea
ce-i copleşise sufletul. Părinţii ei înlemniră cînd o vă­
zură palidă, frîntă, îmbătrînită, Mamă-sa izbucni nu­
maidecît în hohote de plîns :
- Copila mea, fata mea ...
Ea Înţe!,esese demult pe unde-i umblă gîndurile pri­
marului, dar nu voia să creadă c-ar fi ajuns cu ticăloşia
aşa de departe.
- Asta-i învăţăturâ pentru cine n-ascultă de părinţi,
zise Cu mînie tatăl său. Dar, Îndată ce văzu că Salvina
plînge cu hohot, Îi păru rău, se apropie de fată, o mîn­
gîie pe cap şi-i zise: Nu mai plînge. Acuma, <lista aşa
a fost să fie! Puteam noi şti că din cîne nu faci slă­
nină ? Dar nu-i nimic. O să vă despărţim, o să-ţi dea
Dumnezeau alt noroc.
Cele două femei se bocirâ, îşi amestecată lacrămile
pînă tîrziu, Salvina rămase două săptămîni În casa pă­
rinţilor; dar nu se tămăduia ; dimpotrivă, părea di
imbătrîneşte cu fiecare zi.
[250]
2S0
Arbangbelii
Mamă-sa, ca toate femeile obişnuite cu suferinţa, pe
dt plînsese la Început, pe atîta dorea acum S-Q vadă
pe SaI vina îrnpâcată cu primarul. Dorea aceasta cu
atit mai virtos cu cit la «Arhanghel ii» se pusese chiar
acum dÎil1 nou aur slobod, apoi gura satului Începuse
să torăie : «Vedeţi-o pe afurisita de Dochita ? A stricat
casa prirnarului.,
Inci�mnurile ei ca Sai vina să se întoarcă la bărbat
î,ncepură să fie tot mai dese. Salvinei nu-i trebuia mult
îndemn, ea-l iertase pe Vasile din noaptea În care a
zdrobit-o În bătăi şi s-ar fi Întors foarte bucuroasă la
bărbat. Dar se simţea încă aşa de slabă şi se Îngrozea
să se arate astfel inaintea primarului Cornean. Ştia .că
nici alte suferinţe mai mjci, ce ieşeau la ivelă pe faţa
ei ori în priviri, bărbatul nu le putea suferi; că se scîr­
bea parcă de ea in astfel de clipe. Aştepta deci să se
tămăduiască.
Şi într-o dimineaţă, după ce trecuseră două săQtă­
mîni, se simţi mai în putere şi mai veselă şi, zîmbind,
părăsi casa părintească. Mamă-sa o înţelese şi se bucură
din toată inima:
- Aşa, suflete, f,ii tare; are să fie încă bine, îi zise
ea la plecare.
CÎnd ajunse acasă, bărbatul era dus la «Arhanghelii».
Nici un lucru nu rnai era la locul lui prin casă. Pe laviţe,
pe scaune erau Împrăştiate haine, cutite, furculiţe, far­
furii. Un miros de părăsire, de pustiu umplea camerele.
Sai vina se apucă cu dragoste să deretece prin casă, sim­
ţind o adîncă bucurie că poate face ordine, că Vasile,
cînd se va îrutoarce, Îşi va afla casa ca un pahar. Deşi-l
aştepta mereu, ziua îi trecu repede, abia îmbucă ceva,
• • • • /1. • ..., 1\ ..... .... • • ...
nici nu-i veni IITI minte sa prmzeasca : pregati o cina
bogată.
Inima i se opri de-a mai bate cînd auzi pe scări paşii
grei ai primarului. Chiar era hotărîtă să-i sară de gît,
să-I sărute, să-I roage de iertare, cînd Vasile, întrînd,
se opri deodată În prag şi-i zise:
Piei, drace !
[251]
Arhangheli:
251
Apoi, fără altă vorbă, se Întoarse pe scari In jos, se
auzi cum izbeşte ,pontiţa şi pieri în noapte. Merse de-a
una la birt, porunci de cină şi băutură şi, după ce se
Îmbată, sparse toate geamurile birtului, răcnind mereu:
- Cine s-apropie de mine, îl Împuşc !
Trei zile n-a mai dat pe-acasă. Gura satului spunea
că primarul a fost văzue prin aluniş, pe dealul baii, În
Valea Pintenului cu Dochiţa pe dupa cap. Un băieş du­
cea �ă ei un ooş mare, plin cu de-ale mîncării şi
cu vin.
După trei zile, abătut, pierit la faţă, intră in casă.
Femeia, care-a răstimpul de trei zile murise şi-nviase
de-arîtea ori cît par în cap avea, nu se putu opri sa nu
scoată un suspin.
- Of pentru tine, dar nu pentru mine, muiere! zise
Cu rautate barbatul. Să-ţi aduni hainele şi sa te duci.
Nu mai pot trăi cu tine! Nu mai pot! S-a isprăvit,
nu mai pot!
Oricît era de frîntă Salvina, tot Îşi mai putu aduna
putere sa-I Întrebe:
- Cu ce ţi-am greşit eu ţie, Vasile?
- De asta nu e acum vorbă! Nu mai pot trai cu
tine; ai înţăles ? zise el cu aceeaşi voce rea şi dispre­
ţuitoare. Mie-mi trăbă o nevastă tinără ! Asta-i ! O ne­
vastă tinără !
- Aşa? întrebă, albă ca pârercle, ridicîndu-se de pe
scaun, Salvina.
- Aş-a ! Toată lumea se ves eleşte, Începu el ca ieşit
din minţi, toata lumea se bucura! Şi cel din urmă sa­
rîncoc din Văleni e azi mai fericit ca mine. Şi eu, cu
«Arbanghelii», iani urăsc viaţa. Uite ce-i, zise el cu
brutalitate, întorcînd ochii scînteietori spre femeie, mie
îmi trăbă o nevasta tinara. Vin este, bani sînt, raiul e
pe pamint, dar raiul c-o muiere trecută ca tine se
schimbă În iad! He, rînji el, mie îmi trăbă acum o ne­
văstuţă durdulie, plinuţă.
- Sa-ţi fie ruşine! îl Întrerupse repede SaI vina. Bat­
jocoriIe ce i le arunca În faţă cu atîta brutalitate îi
[252]
252
Arhanghelii
dădură curaj; vrednicia ei de muiere cinstită 'O făcu
să-I privească. cu mîndrie, ca 'O zeiţă a dreptăţii şi a
răzbunării, Să-ţi fie ruşine că-mi poţi vorbi astfel mie,
care ţi-am Iost soţie ou credinţă! zise-ea din nou. Îşi
ţinea acum trupul drept, ochii ei străluceau şi nil mai
semăna cu femeia Înfrîntă de mai nainte. O să te căieşti
tu 'Odată, sărace, de ce faci acum. Dar va fi prea tîrziu,
prea tîrziu! Noapte-bună, zise ea şi ieşi repede pe uşâ.
- Niciodată nu mă vei căi! strigă el cu minie,
Niciodată! Abia de-acum voi incepe să trăiesc,
eu, Dochita şi «Arhanghelii- ! Vivat «Arhanghelii»
de-aouma!
Nu era primarul limpede la cap nici acum, dar pentru
aceea era conştiu de ce făcea ..
In ziua următoare. se duse la părintele Murăşanu şi-i
spuse că, cu voia amîndurora, se desparte de nevastă.
Popa Murăşanu păru foarte surprins de vestea asta;
Îl pofti să şadă şi începu să-i vorbească despre datoriile
sotilor de căsătorie.
- O să te mai gîndeşti, domnule primar, 'O hotărîre
aşa de mare nu se ia deodată, Vei incerca să cumpâ­
neşti mai bine lucrurile. Mici neintălegeri se întîmplă
În 'Orice căsătorie. ÎlI1să darul lui Dumnezeu de-aceea se
dă celor doi soti, ca să învingă, să se stăpînească. Dum­
nezeu a lăsat căsătoria aşa ca să nu se poată desface
decît prin moarte.
Primarul avu un zîmbet de batjocoră.
- Se poate, domnule părinte, să fie aşa cum spm.
Noi nu prea ştim ce-a zis Dumnezeu.
- Faci rău destul că nu ştii, eri nu vreai să ştii,
răspunse părintele cu durere; dumneavoastră credeţi
că un singur lucru e vrednic să-I cunoaşteţi şi să vă
interesaţi de el : aurul. Mi se pare că aurul vă umple
aşa de tare toate simţurile, Îil1cÎt nu mai sînteţi m stare
să simţiţi şi altceva. N-ar fi rău dacă v-aţi giifldi cîte-o
dată ce veţi face cînd nu va mai fi aur.
[253]
Arbangbelii
253
Primarului îi veni sa zid: -«N-om cere de la dum­
neata, fii Iiniştjt», dar numai zîmbetul de răutate ce' ia­
sufla Îi11 acest gînd i se ivi .pe faţa.
- Vom vedea noi-atunci, domnule parinte, zise el.
Nime nu p0JJte şti ce o să se Întîmple. '
- Chiar pentru asta .ar trebui să nu va bateţi joc
de legile lui Dumnezeu, Începu iar parintele; , :
Eu nu-mi bat joc de nici o lege ; nu mai pot trăi
Cu femeia şi vreau să ma despart. Atît! rînji primarul
Cornean. ' ",
Preotul începu să se agite. ,
- Ba îţi baţi joc, eu numaidecît o să-ţi arăt că-ţi
baţi joc, .zise el cu vocea mai nălţată. Pe dumneata eu
te-am cununat ; ştiu ce mi-ai spus atunci, ca numai din.
dragoste curată te căsâtoreşti cu SaI vina. Şi nici nu se
putea altfel; a fost fată frumoasă, avută, a venit după
dumneata fără ca sa fie părinţii ei pe deplin mulţămiţi.
Ani de zile aţi trăit bine, aţi trăit Îi11 pace. Legea lui
Dumnezeu e că legătura iubirii intre bărbat şi femeie
să, ţie pînă la capătul vieţii. Dumnezeu nu de aceea ne
dă bun ătă ţi ca să călcăm legea asta, 'Eu te-asigur pe
dumneata ca dacă belşugul nu te-ar fi ajuns, 'ai trăi
şi azi bine' cu nevasta. Dar «Arhanghelii. vă suceşte
minţile dumneavoastră. Vă obişnuiţi la trai bun,mai
ales La beutură, şi vă place dacă vi se' deşteaptă <tot 'mai
puternice poftele' cele dobitoceşti. Beţi' mereu, vă petre­
ceţi şi nu mai voiţi să, ascultaţi decît de legea trupului.
Dar legea asta calcă legea lui 'Dumnezeu, şi să ştii dum­
neata că păcatul ăsta se răzbună odată foarte amar. Durn­
neata vreai să-ţi părăseşti nevasta legiuită şi vreai să te
însoţeşti cu Dochiţa ! Spune dumneata, nu-ţi baţi joc
în chipul acesta de însăşi mila luiDornnezeu, care te-a
făcut avut, ş-acum te laşi stăpînit de trup? '
- Nu-i scris nicăiri să iau' pe Dochiţa;. răspunse cu
răceală primarul şi se ridică de pe scaun. De altfel,
continuă el Întunecat, eu n-am venit să ascult cazan-ia
dumitale, ci numai să-ţi anunţ şi să te rog să porneşti
procesul de divorţ.
[254]
- Chiar asta nu vreau s-o fac! zise cu hotărîre
părintele. N-am să urzesc procesud, pentru că ar fi în
zadar, Nsaveti cauze de despărţire.
- Asta te priveşte pe dumneata, zise primarui cu
mînie, dar cred că 51iI1t instante mai mari,
-:- ,N-o să-ţi primească nimenea procesul, te-asigur,
mal zise preotul.
. P:imariUl se opri Îln prag, îl privi pe popa cu dispreţ
Şi zise:
- O sută de zloti la protopopul, şi-n trei săptămIDi
sintem despărţiţi, părinte. Ştim noi cum �'t! fac lucrurile
acestea ...
In urma scenei, preotul rămase foarte tulburat. Şezu
la masă şi-l aviză numaidecit pe protopop.
Primarul îşi îrnain.d rugările de despărţenie şi acum
săptiromi întregi nu se mai trezea din 'beţie. Dacă
mergea în orş, rămînea cu săptămîna de cap şi împrâş­
tia banii ca şi cind ar fi risipit nisip. În clipe de beţie
adîncă băieşii îl văzură plîngînd de multe ori. Mulţi
ziceau că-i pare rău că se desparte. Pe la «Arhanghelii"
nu mai mergea, ci, spre scirba celor mai mulţi vă.1enari,
cînd era acasă, ducea pe Dochita lael, slugile aduceau
poveri de vin de la birt şi scoteau prin sat veştile cele
mai slabe despre cei doi.
Nici un răspuns nu-i venea la cererea lui de despăr­
ţenie, şiel părea tot mai înrăit, cînd, într-o zi, pe la
începucul lui i,unie, clopotul începu să cinte în turnul
bisericii.
_ A murit primăreasa! îşi ziceau cu uimire mu-
ierile.
Salvina, într-adevăr, nu ţ'utuse să rabde multă vreme
viaţa .pe care o ducea. Slăbise ca un schelet, şi pe urma
îl dezlegase pe Connean ; putea să se cunune ou Do­
chiţa,
S-a îngrijit Dumnezeu să-i despartă, ziceau feme­
ile,
O să-i pară lui rău. Femeie ca Salvina n-o să-şi
mai afle.
'1
l'
I
i'
,
i
II
' I
11 '
1,1
t f:
l'
I
I
'1
:1
III"
II
"
r
li
.
"
II
�
25 ..
Arbangbelii
[255]
Arhangbelii
25�
Dsapoi Dochiţa ?
ur : Dochita ! Nici nu se poate asâmăna.
Asta o să-i pună coarne şi lui.
De-ar da DU!I11JIlezeu, că e vrednic!
Gura satului începu să torăie şi nu se mai opri pina
Ce auziră că, la Sînziene, se cunună primarul cu Do­
chiţa. Atunci gura satuiui arnuţi pe-un răstimp, ca să
se pornească apoi şi mai nehodinită, Se descoperiră toate
păcatele vechi şi nouă ale Dochitei, Salvina fusese o
sfîn.tă, primarul are să se ticăloşească, femeia cea nouă
are să-I inşele !
Gura satului pornise cu mai mare Înverşunare, Fiindcă
multe văduve tinerele credeau că Doohita le-a furac
norocul. Nu era puţin pe vremea asta să fii soţia unui
părtaş de la «Arhanghelii», şi incă a unuia care avea doua
părţi, care se număra Îndată după directorul Iosif Ro­
dean.
Era c-o s�ptămÎnă inainte de Sinziene, Într-o sLmbătă
sara, cînd primarul îl află pe notarul Rodean În curte,
lîngă piue, şi-i spuse c-ar avea să-l roage de ceva.
Directorul 11 conduse numaidecît În casă şi-l Întrebă
cu ce-i poate sluji.
- Te-aş ruga foarte mult, domnule direotor, incepu
primarul, să-mi fii nănaş, să mă cununi dumneata.
- Aşadar, e adevărat că te însori a doua oară?
întrebă directorul c-un zîmbet ciudat pe faţa lui mare.
- Adevarat, răspunse primarul plecindu-şi capul.
- Şi cu Dochita ?
- Cu Dochie, !
- N-aş fi crezut! Faci foarte rău ca te căsătoreşti
cu femeia aceea.
- Acuma, asta nu se mai poate schimba, domnule
director! zise primarul.
Iosif Rodean tăcu un răstimp, se plimbă cu paşi grei
prin cameră, apoi ii zise cu hotărîre:
-- Dacă nu se mai poate schimba, caută-ţi alt nănaş.
Nu te cunun.
[256]
256
Arhangheli;
I
l'
I I
: II
II
, I
II
I
r \
1, Iii
II
I,
Vasile Cornean îl prrvi uimitvnu-i venea să creadă
ce auzise, şi din ochii lui se vedea că aşteaptă încă răs­
punsul.
- Nu te pot cununa, caută-ţi alt nânaş ! zise cu mînie
directorul.
Primarul îl înţelese acum şi rămase uluit. El tinea
foarte mult să-I cunune un domn din sat, mai ales direc­
torul de la «Arhanghelii»,
- Pe cine să-mi aflu aşa de-n grabă? întrebă el ză­
păcit.
- Puţin îmi pasă pe cine-ţi vei afla! strigă notarul
si ieşi în verandă. Îndată se auzi vocea lui puternică:
Pune piatră, măi Niculae, fire-ai al dracului de ticală!
Nvauzi că bate-n gol? !
- Sara-bună, zise primarul strecurîndu-se pe lîngă el.
Directorul, ori nu-l auzise, ori era încă mînios, căci
nu-i răspunse. Vasile Cornean ieşi foarte abătut în
stradă. Refuzul notarului îl rânise adînc. El mergea cu
capul plecat, cînd tresări deodată.
- Bună-sara, tovarăşe, bună sara, iubite! îi strigă
cineva de la spate.
El se întoarse şi-l văzu pe universitarul Ungurean
apropiindu-se cu dreapta întinsă .
. � Noroc!
- Noroc! răspunse încă tot abătut Cornean. Cînd ai
sosit ?îl întrebă apoi. .
. - Numaicît am picat, iubite, numaicît am picat!
Ş-am vrut să-I văd pe nenea Spiridon de mai trăieşte.
Ce mai faci?
- Ei, iacă! răspunse ridicînd din. umeri Cornean.
....:... Stai, drace, cum era să-mi uit! Te-nsori ? îl în­
.treq� de aproape Ungurean, râsuflîndu-i în faţă acreală
de butoi.
Mă-nsor !
- Primeşte felicităril� mele! Cu Dochiţa ?
.� Cu!
Universitarul îşi supse o dată buzele, zîmbi şi-i zise :
[257]
Arhanghelii
257
- Ai ales-o pe sprînceană! Încai ştiu că ai ce strîn­
ge-n braţe! Dar nu pot să-ţi iert că nu m-ai chemat
Încă la nuntă.
Ungurean o vorbea mai Întîi de bine pe Dochita. Pri­
marul îl privi cu bucurie, apoi deodată îi veni un gînd
mîntuitor. îşi puse o mînă pe umărul tînărului şi-i zise:
- Dacă nu te-am invitat pînă acum e că te poftesc
de nănaş.
Universitarul la cuvintele acestea izbucni într-un ris
nestăpînit, Printre hohote se putea mereu auzi exclama­
rea favorită: «Colosal! Colosal l», Apoi, după ce se
linişti, îi bătu primarului în palmă şi-i zise:
- Se face, iubite, se primeşte cu bucurie! Dar cine
să fie naşă?
Primarul se gîndi o clipă, apoi răspunse:
O soră de-a mea, care vreai.
Bun! Se primeşte şi asta. Şi ... la Sînziene ?
La Sînziene!
Foarte bine! Te-ngrijeşte numai de beuturicâ bună.
Este, răspunse vesel Cornean.
îşi mai bătură o dată palmele, apoi se despârtiră.
Preotul Murăşanu îi cunună în ziua de Sînziene. Nu
ţinu nici o cuvîntare, cum era obişnuit să facă, nu voi
să meargă nici la masă. Preoteasa părea supărată, îi
zisese chiar :
- Nu-i bine ca te pui pe picior de bătaie cu toţi
frun taşii satului.
- Ehei, făcu popa, unde te gîndeşti şi tu! Nu mă
duc fiindcă am fost împotriva despărţeniei şi chiar şi
Împotriva căsătoriei acesteia. Sînt convins că SaI vina
a murit numai din vina ticălosului acestuia!
Dar, în schimb, au luat parte la masă toţi fruntaşii,
chiar şi directorul de la «Arhanghelii». Adevărat că nu­
mai singur şi s-a depărtat devreme, dar cu 'prezenţa lui
ridicase foarte mult nimbul căsătoriei. Feciorul său,
Ghiţă, încă nu se întorsese din capitală, acum îşi făcea
examenele cele din urmă, după care avea să se reîntoarcâ
cu diploma de inginer. Pruncul şi Ungurean, notarul
li Opere, "01. 7
[258]
l'
'I
,
Popescu, scriitorul Bratu erau insă aici ŞI-ŞI petreceau
cu insufleţire.
Din cînd in cînd Ungurean tînărul schimba priviri
cu Dochita, şi la inceputul unei ţarini, ea se strecură pe
uşă. Îndată după ea ieşi şi Ungurean. Nime nu le luă
sama; bărbaţii erau ameţiţi de băutură, femeile, fetele
dansau. Lăită cînta cu insufleţire.
După un răstimp destul de indelungat cei doi intram
aproape unul după altul. Ungurean, cu faţa buhăită,
luă un pahar plin, il supse şi, între hohote de ris, incepu
să strige:
_ Of, primarule, primarule, să fi fost tu al dracului!
Dochiţa zîmbea şi-i umplea paharul. Cornean ii pri­
vea cu ochii prostiţi: nu mai pricepea nimic, căci era
beat turtă.
_ Of, primarule, să fi fost tu al dracului! zicea me-
reu Ungurean, izbucnind necontenit in hohote de ris.
_ Di-di-di ce să ... să fi fost? izbuti să-I intrebe în-
tr-un rind primarul, incercind să zîmbească. Dar nu
mai putea; ochii lui erau două răni parcă.
_ Pe onoarea mea de nu-i colosal! strigă Ungurean
in loc de răspuns. Apoi, ridicîndu-se, incepu să ţie un
discurs in larma atotstăpinitoare. Numai frînturi se pu­
teau înţelege din cuvintele lui: «Fraţilor ... primarul...
inima noastră, "Arhanghel ii "... Izvorul de petrecere ...
N-am fi nimic fără "Arhanghelii". Vivat "Arhanghtlii" !»
La cuvîntul din urmă, cei de lîngă el începură să bată
cu pumnul in mese şi tot mai mulţi erau care strigau:
«Trăiască "Arhanghelii" !», pînă ce toţi nuntaşii izbuc­
niră in strigătul ăsta. Muzica încetă, pe-o clipă se făcu
linişte, şi Ungurean se sui pe masă şi zise, cît putu de tare:
_ Fraţilor, popa nost' n-a vrut să ne cinstească in
sara asta cu prezenţa sfinţiei-sale. Să-mi daţi voie ca,
dîndu-i vot de blam, să fiu eu popă in noaptea asta,
ori cel puţin diac, şi să vă cînt troparul protectorilor
noştri cei cereşti, troparul «Arhanghelilop>.
_ Vivat ! Vivat Ungurean ! se auzi din toate părţile .
li
, r�
I il,l
r
,:
,
,'1
'!
I
.1:
.' }
" .
"
•
.
� ,
i: I
<1
,
, ,
, I
258
Arhangheli;
[259]
Arbangbelii
259
Apoi, deşi îl auziseră cîntînd de multe OrI cîntarea
asta, se făcu linişte. Aşteptau.
- Se cade să ne aducem aminte în toată buna vreme
de arhanghelii din cer, care fac să strălucească şi fraţii
lor de pe pămînt, alungînd nenorocul, sărăcia şi lipsa
din satul Văleni. În cinstea lor ş-a soarelui care lumi­
nează în Văleni, şi lumina lui nu se mai stinge, să cîntaţi
cu toţii după mine! - Şi el începu pe-o voce groasă,
adîncă, de butie : «Unde umbreşte darul tău, Mihaile
arhanghele, de-acolo se alungă puterea diavolului; că
nu suferă să rabde lumina ta luceafărul cel ce a căzut.
Pentru aceea ne rugăm ţie: săgeţile lui celea de foc
purtătoare, celea pornite asupra noastră, stinge-le cu
mijlocirea ta, mîntuindu-ne pe noi din smintelile lui,
vrednice de laudă, Mihaile arhanghele ... »
XIX
De cînd veniseră cei doi universitari în vacanţa de
vară, chefurile se ţineau lanţ în Văleni. În birturi nu
se mai stingea lumina pînă-n zori. Societarii, băieşii, hoc­
manii de la «Arhanghelii- mai ales, îşi făceau de cap.
Femeile lor începură să se pună pe gînduri cînd, cîte
trei-patru zile, nu-i mai puteau urni din birturi. Ungu­
rean şi Pruncul, tinerii, treceau dintr-un birt într-altul,
legănîndu-se în curbe largi pe drum, şi începeau cheful
din nou, cu fiecare grup de mineri. Ei erau primiţi cu
Însufleţire, cu urale. Cei doi îi deprindeau încet-încet
cu ponturi obişnuite prin birturile din capitală. După ce
se-rnbâtau, bâieşii Începeau să spargă sticle, pahare, să
joace pe mese, să stropească podelele cu băutură din
sticle; pariau care puteau bea mai mult, trăgeau sorţi
care să plătească în cutare noapte, pentru că fiecare ar
fi voit ca el să deie băutura. Cînd sortile cădeau pe unul
din cei doi universitari, ei erau scutiţi totdeauna, pentru
17*
[260]
260
Arbangbelii
cinstea de «prezidenti al mesei», ŞI atunci plăteau, pe
rind, ceilalţi băieşi.
Birturile fierbeau neîntrerupt, se vedeau ieşind, din
cind în cind, oameni cu feţe ca de mort, dătinîndu-se.
Pe uşi năvălea atunci fum gros de tutun, amestecat cu
duhoarea băuturii, ca răsuflul înăbuşitor al unei peşteri.
Duminicile şi-n sărbători veneau, de obicei, domni
de la oraş, anume ca să-şi petreacă în Văleni. Nu era
străin care, întrînd o dată în Văleni, să nu fie cinstit cu
mîncare, cu vin. Bădicul Ionuţ Ungurean, primarul Cor­
nean se puteau afla aproape în orice vreme în birt, şi cum
străinii trăgeau aici, societarii de la «Arhanghelii» îi luau
numaidecît sub scutul lor, ceea ce însemna că puteau să
mănînce şi să beie cît aveau poftă, şi de multe ori şi
pe deasupra, şi puteau rămîne aici în sat cît ar fi voit.
Dacă cei doi boieri nu erau din întîmplare în birt cînd
pica străinul, se aflau totdeauna alţi vălenari care să-i
ieie în primire. In chipul acesta se purtau cu oaspeţii
mai neînsemnaţi ; cînd sosea vreun domn În sat, numai­
decît erau aviz aţi cei doi universitari, ori vreunul dintre
societatii «Arhanghelilor», chiar şi directorul Iosif Ro­
dean.
Duminica şi-n sărbători însă veneau, de obicei, per­
soane cunoscute din oraş, care şi-au mai petrecut de
multe ori în Văleni. Atunci se înciripa repede o ceată de
zece-cincisprezece în jurul lor, incepeau de la zece cu
bere şi terminau, în zori, cu vin şi cu rachiuri. De cele
mai multe ori ieşeau într-o poiană la o frigare. Miei,
purcei se rumeneau în flăcările cioturilor uscate de brad;
chiuituri, urale, cîntece se nâltau în noapte pînă tÎrziu;
în jurul flăcării uriaşe se vedeau, mişcîndu-se mereu,
umbre.
Dacă noaptea, tîrziu, ar fi trecut prin Văleni un străin
cu prilejul ăstui fel de chefuri, ar fi crezut că-s nişte
nuntaşi întîrziaţi, care au rătăcit prin păduri. De altfel,
convingerea aceasta şi-ar fi făcut-o şi dacă ar fi trecut
ziua prin Văleni. Pe Ungă larma nesfîrşită din birturi,
cînd dintr-o casă, cînd dintr-alta pâtrundea veselia. Ve­
cini, prieteni se adunau să guste vinul adus de curind
[261]
Arhangbelii
261
«de la ţară», şi dintr-o glumă se încingea cîte-o petre­
canie care ţinea cu zilele.
Incâ nici într-un an băile nu fură aşa de bogate ca-n
vara asta şi, deci, nici chefurile atît de dese. Erau mineri
care strigau în gura mare, in vreme de beţie, că înnebu­
nesc de atîta bine. Aproape nu era săptămînă să nu se
repeadă Lăită cu vreo doi pînă în Văleni. Universitarii
cei doi aduseră cîntece nouă în sat, romanţe vesele, pe
care, în scurtă vreme, le cintau şi băietandrii care adu­
ceau piatră cu călutii de munte.
Săptămînile treceau repede, într-o fierbere şi veselie
nesfîrşite; erau mulţi vălenari care, auzind sîrnbătă sara
clopotele, ziceau cu mirare:
- Măi, mîne iar e duminică !
Ca în fiecare an, aşa şi acum, într-o duminică de la
sfîrşitul lui august, fruntaşii din Văleni se adunară in
birtul lui Spiridon de pe la ceasurile zece nainte de prînz,
să prăznuiască depărtarea din mijlocul lor a universita­
rilor. Numai de doi aveau să se despartă în anul acesta,
de Ungurean şi Pruncul; Ghiţă Rodean îşi luase diploma,
dar nu avea încă post. El mai rămînea, deocamdată, în
Văleni. însă Ungurean şi Pruncul trebuiau să plece în
curînd.
Liturghia, în biserică, încă nu se sfîrşise cind paharele
pline cu bere proaspătă se înşiruiră pe masa lungă. Prun­
cul, tatăl, nu era de faţă, însă bătrînul Ungurean, ca de
obicei, fu cel dintîi care, luînd paharul în mină, incepu să
inchine:
- Să mergeţi cu bine, ficiori, şi să vă întoarceţi sa­
nătoşi. La anul să vă vedem advocati pe amîndoi.
- Trăiască advocaţii ! strigară în cor ceilalţi.
- De nu mă voi intoarce la vară cu diploma în
mînă, 'să nu-mi mai spuneţi pe nume! zise cu hotărîre
universitarul Ungurean după ce-şi şterse mustata, de
care se prinsese spumă de bere.
[262]
262
Arhanghelii
- Va da Dumnezeu, v-a ajuta Dumnezeu! răspunse
cu bucurie tatăl său, mîngîiat de hotărîrea ce se desprin­
dea din faţa tînărului,
Erau şi încordate liniile feţei lui, părea mai degrabă
un căpitan care dă o poruncă decît un om care promite
ceva.
De altfel, bătrînul Ungurean nicicînd nu deznădăj­
duise de viitorul copilului său. Că tîndălea de-atit amar
de vreme prin capitală, nu-i părea lucru aşa de mirat:
erau multe cărţile pe cart trebuia să le înveţe! Dar
odată va ieşi domn mare din feciorul său! Un domn
de care să se vorbească in şapte sate! Cine-I va vedea
odată, inglodat în bogăţii la oraş, să zică: «Iată, mă,
pe domnul acesta mare l-a purtat la şcoli un părtaş de
la "Arhanghelii", socittarul Ionuţ Ungurean». El şi spu­
nea la toată lumea, indată ce apuca la cap: "Cheltuiesc
cu el ? Nu face nimic! O să iasă domn odată din el, nu
glumă !»
El bău deci cu insufleţire şi al doilea pahar şi, uitîn­
du-se zimbitor la toţi, zise:
- Bună bere!
Poveştile, găIăgia începură numaidecit, şi fumul ţi­
gărilor se ridica repede, vineţiu în bătaia razelor de
soare. TOţi erau predispuşi spre veselie, de-o săptămînă
nu mai fuseseră atîţia laolaltă - patrusprezece - ca
astăzi. Între ei era şi directorul Rodean. Ghiţă şi cleri­
eul Murâşanu, care într-alţi ani erau şi ei de faţă la che­
ful tradiţional, astăzi lipseau: porniseră de dimineaţă
Într-o excursie prin munţi.
Universitarul Pruncul nu se putea însufleţi nici intr-un
chip. O adîncă părere de rău, un fel de disperare era
întipâritâ pe faţa şi în privirile sale. Cei de la masă fă­
ceau glume pe socoteala lui.
- Să ştiţi că-i pare rău dupa Văleni !
- După Văleni nu, poate dup-o vălenăreancă !
Ori ş-a pus în gînd să vie advocat gata la primă­
vara.
[263]
Arhanghaii
263
- Asta trăbă să fie! Îi pare rău după viaţa de Stu­
dent!
- Trăiască advocatul Pruncul!
Dar el rămînea mereu trist. Sufletul îi era îngheţat
şi acum) de azi-dimineaţă părea că-I urmăreşte o mare
nenorocire,
Căci azi-dimineaţă abia se îmbrăcase, abia-şi aprin­
sese cea dintîi ţigară, cînd tatăl său întră la el, cu faţa,
cu privirea foarte întunecate. Tînărul, văzîndu-l, simţi
numaidecît că are să-I dăscălească tatăl său, cum făcuse
de atîtea ori pîn-acum. Voi să înconjure furtuna şi se
apropie de uşa. Însă tatăl său il opri c-o privire.
- Rămîi, zise el rece, avem de vorbit amîndoi.
Scăpînd un oftat, tînărul şezu pe un scaun şi aruncă
tigara după cuptor.
- Avem de vorbit, repetă tatăl său. Azi, mi se pare,
e cheful de despărţire?
- Da, eşti invitat şi dumneata, răspunse în silă Uni­
versitarul.
- Eu m-am săturat, nu mai mă duc; tu însă poţi
să iei parte. Ai bani?
- N-am, răspunse cu dezgust tînărul.
Tatăl său deschise portofelul şi-i puse pe masa trei
bilete de cîte zece.
- Ia-i, sînt ai tar ; poţi sa-ţi petreci azi. Toacă-i
pe toţi dacă vre ai, începu cu răceală tatăl, dar să ştii că
pleci pentru cea din urmă oară la şcoală.
El tâcu, obrajii palizi i se umplură de pârâiaşe adînci.
Aştepta să-i răspundă feciorul; însă acela tăcea tăcerea
peştelui. Se îngălbenise la faţă şi privea neclintit în masă.
- Anul acesta ţi-I mai dau, zise cu mînie Pruncul,
văzînd că tînărul nu răspunde. Poate fac rău, dar m-arn
hotărît aşa. Un an mai jertfesc. Apoi, eu mi-am inspră­
vit datoria faţă de tine. Ştii cîţi bani ai mîncat tu
pîn-acum?
Universitarul îşi ridică, uluit, privirile la tatăl său,
dar nu răspunse.
[264]
- Şi dintr-un cal aş fi făcut advocat pînă acum cu
banii ce i-am cheltuit cu tine! Inţălegi tu? N-a mai
rămas În tine un strop de bărbăţie? Un strop de cinste?
Mai ai tu nas să mai ieşi intre oameni în oraş? Iată,
mie mi-e ruşine de ruşinea ta. Aşadar, un an încă, şi cel
din urmă! Şi v.a trebui să te mulţămeşti cu patruzeci
de zloţi la lună.
- Patruzeci de zloţi? ! se uimi tînărul, acum dezle­
gîndu-i-se mai întîi limba.
- Da, patruzeci, nici un ban mai mult! Ce crezi tu
că banii stau grămadă la mine şi nu se mai isprăvesc?
Nu ştii ce-nghite gangul cel nou de la «Arhanghelii- P
Nu mă sugi tu de ani de zile? Aşadar, ne-am înţâles !
sfîrşi Pruncul ridicîndu-se şi ieşind. Din prag îi mai
zise: Pe mine să nu mă aşteptaţi: sînt bolnav!
Universitarul rămase încă multă vreme nemişcat după
ce ieşi tatăl său. Se simţea la marginea prăpastiei, căci
ştia că tatăl său nu glumeşte. Ce va face? Să termine
Într-un an, cînd el abia are un examen, n-are practică,
n-are cărţi, n-a mai ascultat, de ani întregi, cursurile de­
cît poate de trei-patru ori într-un an ? ! Dar el mintise
pe bătrînul, el ii spusese că face practică în cancelaria
unui advocat din capitală! Cum să-i spună câ nu-i ni­
mic adevărat din tot cu ce se lăudase şi că e peste putinţă
să-şi ieie diploma într-un an ? Dar ar folosi ceva chiar
dacă l-ar convinge pe tatăl său? Ar mai fi cu putinţă
ca el să se pună pe muncă, părăsindu-şi chipul de trai
de pînă acum ?
El vedea că nicicum nu se poate mîntui şi, simtindu-se
la marginea prăpastiei, îşi zise, ridicîndu-se: «Eh, să
trăim pînă e bine !» şi plecă spre birt cu hotărîrea să-şi
petreacă straşnic, ca niciodată.
Însă era prea zguduit ca să se poată reculege în grabă.
El bău încă multă vreme în tăcere, între glumele şi iro­
niile celorlalţi. Numai după ce începu să-I ameţească pu­
terea băuturii începu să-şi petreacă cu adevărat.
Birtaşul Spiridon se ivea, în dese răstimp uri, la masă,
aduna repede paharele goale, ţincânindu-le deodată şi,
Ifl
:l
.,
r
I
. "1
I! , r,
,
Ii'I "
, I
. "
i II
, II
I
j,'
.1
264
Arbangbelii
[265]
Arbangbelii
265
\
1
pîn-ai bate-n palme, le înşiruia, pline, la locul lor. De
vreo şapte-opt ani, la cheful de adio al universitarilor
nu lăsa pe nimeni să servească. Se învîrtea ca un prisnel.
- Aşa, nene Spiridoane, aşa, iubite, o să-ţi POrt, in
. cinste, o sută de procese, îi zicea universitarul Ungu­
rean de cîte ori se ivea, cu paharele pline, birtaşul.
Hohote de rîs izbucneau după cuvintele lui Ungurean.
- Trăiască advocatul «de-a geaba» ! striga vesel di­
rectorul Rodean cînd Ungurean întîmpina pentru a zecea
oară cu aceleaşi cuvinte pe Spiridon. O să mori de foame,
pretine, purtind gratuit atitea procese, adaose el îndată.
- Trăiască advocatul «de-a geaba», trăiască antro-
pofilul! strigă Pruncul, rîzînd cu hohote.
Şi mulţi izbucniră după el :
- Trăiască antropofilul!
- Îi auzi, tată? întrebă c-un zîmbet larg tînărul
pe bătrînul Ungurean. De-acum îmi vestesc mărirea
viitoare! Rîdeţi voi, putincredincioşilor, eu voi merge
mereu, nainte, cu coraj nainteee! Vivat! Cu coraj na­
inteee! Vivat !
Cuvintele din urmă le sfîrşi cîntîndu-le pe melodia
marşului «econornilor». Numaidecît începură să bornăie
Pruncul şi advocatul Pascu, care venise anume pe ziua de
azi în Văleni ; Începu să morrnăie încet doctorul Prinţu
melodia aceluiaşi marş. Vocea scriitorului Bratu, care în­
cerca acelaşi cîntec, se ridica printre tot mai desele bor­
nâituri de bondari ce Începură să înconjure masa. Erau
cu toţii ameţiţi de jumătate, era nainte de prînz. Deodată
cancelaristul Bratu se ridică de la masă, se aplecă înspre
cele patru părţi, dînd tonul, şi, dup-un gest repede al
minti ridicate În vînt, se începu, pe patru voci:
«Pas în pas,
Tra-la-Ia,
Hai toţi nainte,
Tot voioşi,
Bucuroşi,
Cu coraj nainte,
Tra-la-la !»
[266]
Greşită textul, începură marşul din nou, iar il gre­
şiră, şi abia după ce-şi mai dreseră glasurile cu un pahar
de bere, reuşiră să cînte marşul pînă la capăt. Cind ajun­
seră la versurile :
«Şi cu cupa plină,
Orice dor s-alină ... »
luară cu toţii in mină paharele, pe care Spiridon le um­
plu la repezeală, şi, ciocnind mereu, intre tincânitul lor,
sfîrşiră marşul, in picioare. Cintarea se schimbase acum
in urlet, erau ceasurile două după prinz. După ce bâură,
directorul de la «Arhanghelii», întorcîndu-şi grumajii
ca de taur spre uşa din stinga, strigă:
- Măi ticală Spiridoane!
La poruncă, domnule director, la porunca dumi­
tale!
Pst! făcu Iosif Rodean. Trei purcei i-ai pus deo-
parte?
- Guiţă flămînzi de-asară, domnule director.
- Ştii tu cînd sint ceasurile trei şi jumătate? în-
trebă directorul privindu-l c-un ochi încruntat.
- Purceii junghiaţi, curăţiţi, focul aprins pe Pla­
iul Cerb ului ! răspunse milităreşte Spiridon, ducîndu-şi
palma dreaptă la ureche.
_ Ticală! strigă cu mînie directorul. Aşa-mi ţii tu
minte?
- Un butoi de zece ferii la umbră! strigă repede,
palid, birtaşul.
- Ei, şi apă, măi Spiridoane. Trimite şi două lâz.i
de borviz.
_ La poruncă, domnule director, şi pîne, şi sare, Şl
furculiţe, şi cuţitaşe I
_ Măi, da-I-aş dracului, cum se pricepe! zise univer-
sitarul Ungurean.
Spiridon il privi pe-o clipă, îi aruncă un zimbet de
batjocoră şi răspunse:
_ Care cu meseria lui, domnule advocat; noi la glăji,
dumneata la legi.
Arbanghelii
266
1:
I 1, i
I
l'
I
I
I I
I I
II
1
I
"
I
I
1: ,
[267]
Arhanghelii
267
Hohote de rîs izbucniră, urale nesfîrşite: «Trăiască
Spiridon !». Ungurean bătrînul rîdea şi el cu gura larg
deschisă, nu mai pricepea de-i laudă ori de-i batjocoră
pentru fiul său ce spusese birtaşul ; dar simţea că e foarte
plăcut să rizi aşa, fără să ştii de ce, să rizi prosteşte. Spi­
ridon venea urmat de trei Fecioraşi, fiecare cu pahare
proaspete de bere în mînă.
- Să poftiţi, asta-i de la botul calului, pentru pa­
harele acestea nu cer nimic.
Oaspeţii erau în picioare, gata de ducă. Luară fiecare
cîte-un pahar.
- Trăiască cel dintîi hotelier al Vălenilor ! strigă uni­
versitarul Ungurean.
- Trăiască tata Spiridon !
Ei băură, goliră, dintrodată, paharele. Numai bă­
trînul Ungurean nu-l mai luă de la gură pînă ce nu sorbi
şi spuma cea din urmă.
- Să fii tu al dracului, Spiridoane, asta-i bere din­
tr-un butoi Început acum, să mai aduci numaidecît o
rundă !
- Vivat tata, trăiască marele pricepâtor ! urlă tî­
nărul Ungurean.
Din picioare, mai băură cîte trei pahare. Spiridon
ştia că, după ce cinstea el de ducă, se mai trece o jumă­
tate de butoi pînă se depărtează oaspeţii. În urmă, oaspe­
ţii se duseră, numai universitarul Pruncul se lăsă pe-un
scaun şi, făcîndu-i lui Spiridon semn să se apropie, îi
zise pe-un glas pHngător:
- Adu butoiul lîngă mine, tată Spiridoane ... De-acum
tu-mi eşti tată ...
Birtaşul băgă de samă că universitarul e beat turtă.
totuşi îl uimi vocea lui disperată. Era şi palid, aproape
verziu, tînărul Pruncul.
- Să nu mai beai, domnule advocat, o să ţi se facă
rău, zise birtaşul, aplecîndu-se spre el.
Pruncul rostogoli asupra lui doi ochi tulburi, reci,
păru o clipă că nu-l cunoaşte pe Spiridon, apoi, oftînd
din adînc, suspină:
- Tu eşti tata meu. Vino să te sărut ...
[268]
"
I
" I
II' II'
Arbangbelii
268
- Să nu mai beai, răspunse cu dezgust birtaşul. Ar;
fi mai bine să mergi acasă, domnule advocat, să prin­
zeşti, să tragi un pui de somn, pînă pe la patru. Altfel,
fi-O să poţi petrece la noapte. Ar fi bine să mergi acasă.
- N-am casă, suspină cu durere tînărul, legănîndu-şi
mereu capul între umeri, ca şi cînd ar compătimi pe
cineva. N-am casă, n-am părinţi. Tu eşti tata meu
de-acum; mă arunci in drum? El îşi opri indelungat
ochii mari şi tulburi asupra lui Spiridon,
- Pentru toai i lumea, nu, domnule advocat!
- Atunci ase, tă rugămintea fiului tău şi adă bu-
toiul. N-o să te mai incomodez, o să-mi torn eu in pă­
har; ştiu umplea păharul cu bere, tată Spiridoane,
Birtaşul se închină, se depărta repede, părînd că se
grăbeşte să-i împlinească cererea. însă îşi văzu îndată de
al te trebi. îşi zicea: «Are să adoarmă acum, îi cunosc
năravul». După ce-şi aranjă unele mărunţişuri, după ce
împărţi porunci pentru «frigarea. de după prinz, se
aşeză cu nevasta şi copiii mai mici la masă şi chiar se
pregătea să înghită cea dintîi lingură de supă, cînd uşa
de la camera vecină se crăpă şi, prin deschizătură, se
ivi capul universitar ului Pruncul.
- Nu mai vine butoiul ăla, tată? întrebă el pe-a­
celaşi glas plîngător.
- Nu mai este, domnule advocat, zise birtaşul, uimit
că tînărul nu adormise, după cum crezuse el.
- Ei, drăcie ca asta! strigă deodată cu mînie Prun­
cul. Să-mi vie beutura ! Ce porcie faci dumneata astăzi?
Spiridon, palid, tremurind uşor de indignare şi nâcaz
că n-are hodină să înghită o lingură de supă, se sculă
repede, trecu pe lîngă «advocat», trăvăli butoiaşul cel
început, îl aşeză lîngă masă, îi fixă bine pompa şi, che­
mîndu-l pe Pruncul, îi zise:
- Pofteşte, domnule advocat. Mai sînt cel puţin
douăzeci de pahare.
- Poftim! zise Pruncul, întinzîndu-i un bilet de
douăzeci.
- Nu acum, domnule advocat, ce ştiu eu cît să re­
ţin! Las' pînă la urmă.
I,i
1,
,1
,iI
,II
I
S1
I
I
I
I
I
II
I
"
..' I
I I
I
[269]
Arbangbelii
269
- Poftim, insistă din nou tînărul. Ia-ţi plata. Nu
eşti tată bun nici tu, Spiridoane, N-ai milă de om. Ia-ţi
plata şi du-te!
Spiridon ti lăsă biletul pe masa ŞI ieşi.
Trecuseră ceasurile patru cînd începură să s-adune to­
varăşii de petrecanie. Pe Plaiul Cerbului vîlvă taia fo­
cului se nălta demult. Tovarăşii se întîlnirâ în birtul lui
Spiridon, şi mare le fu mirarea cind pe Pruncul 11 aflară
tot acolo, cu paharul de bere nainte. Vreo citiva ciocă­
niră butoiul: suna a gol. îl clătinară : vînt! Dar nici
Pruncul nu se putea mişca din loc. Stătea răzirnat de
speteaza scaunului cu spatele, c-un cot pe masă, iar pi­
cioarele şi le ţinea ţapene, Înfipte parcă în podele, ca
şi cind ar fi rămas aşa într-un acces de ameţeală. El
privea cu nepăsare la cei din jurul său, părea că nu-i
cunoaşte. Din cind în cînd ofta din adinc şi avea o mică
clătinare din cap. Tovarăşii se adun ară in jurul lui lăr­
rnuind, strigîndu-l pe nume, pipăindu-l, alţii il zguduiau.
La zguduiri mai puternice, Pruncul lăsa să s-audă un
morrnăit înăbuşit, ca şi cind ar veni din mari depărtări.
- Pe ăsta o trebui încă să-I ducem pe sus pînă pe
plai, zise cu mînie notarul Iosif Rodean.
- A beut un butoi de bere; mă mir că n-a pleznit,
zise doctorul Prinţu aplecîndu-se la universitar şi pi­
păindu-I.
În clipa aceea se auzi din nou rnorrnăitul lui Pruncul;
el se mişcă puţin şi zise, ca de pe altă lume:
- Porcilor ...
- Of, of, încă o să ne deie lecţii de morală! rîse
advocatul Pascu.
Pruncul se mişcă mai tare pe scaun, cercă să se ridice,
dar nu reusi; se răzirnă din nou de speteaza scaunului şi
zise Iar:
- Porcilor! Sînteţi cu toţii nişte porci !
[270]
270
Arbangbelii
în clipa asta in birt intră universitarul Ungurean, se
apropie cu paşi largi de Pruncul, Ierind din cale pe
cei ce se grămădeau in jurul tînărului beat.
- Salutare, colega, salutare! zise Ungurean cu faţa
radioasă de fericire. Ai beut ? Te-ai îmbătat? Ai durmit?
- Veni, vidi, viei! răspunse Pruncul, închipuind un
zîmbet rînjitor din umerii obrajilor.
- Nu-i beat detot ! declară indată Ungurean.
După formula asta de întrebare şi răspuns cunoştea
de mulţi ani stadiul beţiei lui Pruncul.
- Vii cu noi, iubite? îl întrebă apoi, vorbindu-i la
ureche.
Dar Pruncul părea că nu-l auzise. Mormăi încet :
- Sînteţi nişte porci!
- Ai coniac, Spiridoane? întrebă Ungurean îngri-
jorat.
- Este, domnule advocat.
- La repezeală coniac şi un pâhărel. O să-I deştept
Îndată, zise el întorcîndu-se spre ceilalţi.
Cîteva priviri se-ntoarseră întrebă toare spre doctorul
Prinţu.
- Se poate, răspunse el. Beţia de bere e ca o ceaţă,
deasă, ce-i dreptul, dar nu-i grea. Alcoolul berei nu apasă
creierii cu greutatea alcoolului de vin, ori, mai ales, de
rachiu. De aceea beţia berei nu-i adîncă. Ea moleşeşre
trupul întreg, îngreuiază mai mult stomacul.
După cîteva păhărele de coniac, băute unul după altul,
Pruncul începu să-şi scuture capul, braţele, apoi, ajutat
de Ungurean, se ridică. Era mai palid ca un mort.
- Acum, repede, afară la aer! comandă Ungurean.
- Ar fi şi vremea; o să se răcorească bine pin-ajun-
gem pe plai, zise bătrînul Ungurean.
- Colosal! răspunse tînărul, Doar nu te vei teme
de-nghet ? Ai blană groasă de slănină pe dumneata.
Ei se strecurară pe-o huditâ, apucară pe-o cărăruşâ,
trecură valea pe-o punte destul de îngustă, peste care
Ungureanu îl duse cu multă grijă pe Pruncul. Dar in ae­
rul curat, în urma mişcării, în urma coniacului care-i
[271]
Arhanghelii
271
încălzi stomacul, tînărul începu să se deştepte binişor.
Cînd începură să urce pe plai, el se desfăcu de braţul lui
Ungurean� zi�îndu-i :
- Lasa-ma!
- În sfîrşit! oftă Ungurean uşurat. Dar cine mama
dracului te-a pus să te îmbeţi de bere, cînd azi dup-a­
miază îţi era rezervată plăcerea să te îmbeţi de rizllng
ori de tărnîioasâ ?
- Nu mi-ar fi fost nimic dacă n-aş fi fost flămînd !
z.ise cu silă Pruncul.
Păi n-ai prînzit azi?
-- De-asară ajunez!
- Ce spui, frate? Dacă-i aşa, tu eşti mai tare ca un
bou! se miră Ungurean. Şi cum te-ai hotărît să ajunezi ?
Te-ai îmbătat şi azi-dimineaţă?
Pruncul tăcu un răstimp; urcuşul iute îl făcu să gî­
fîie.
- Nu. Am avut un conflict cu bătrînul, reuşi să răs­
pundă.
- Ei, un conflict! Părinţi şi fii! Ce-i mai de toate
zilele ca asta? Pentru atîta lucru faci tu prostii?
- Uf! Lasă-mă dracului, lasă-mă dracului, Ungu­
rene ! oftă cu deznădejde Pruncul. A fost mai mult decît
un conflict, a fost un ultimat,
- Ultimat? I se miră Ungurean, nepricepînd îndată
de ce-i vorba.
- Un an mai îmi dă parale; într-un an să-mi iau
diploma, zise cu silă Pruncul.
Îi fu şi ruşine să spună cît îi promisese lunar chiar
pe anul acesta.
Ungurean începu să rîdă cu hohot. Se opri, căci rîsul
nu-l mai lăsa să facă nici un pas pe urcuşul iute. Cărăruşa,
oricît de spirală pe coasta plaiului, era din ce in ce mai
greu de urcat; ceilalţi apucaseră cu mult înaintea lor.
- Nu fi copil, iubite, nu te prosti acum, cal bătrîn!
Ultima te de acestea cite n-arn mai căpătat noi !. .. zise
Ungurean, după ce se mai linişti, pornind din nou.
[272]
272
Arbangbelii
I
II
1,
-- Bătrînul meu, acum, odată, n-a glumit. îl pricep
eu! Pot să-ţi spun că-i un om amarnic, zise cu durere
Pruncul. Spune că galeria cea nouă de la «Arhanghelii»
i-a înghiţit o avere întreagă.
- Si tu, alta! il intrerupse repede Ungurean.
- Şi eu, alta ... şi că nu mai are bani, incheie cu dez-
nădejde Pruncul.
. Un răstimp tâcură ; urcau mereu aplecîndu-şi nainte
trupurile, ghetele lor ronţâiau in pietrişul potecutei. Pla­
iul intreg era un uriaş piept de piatră, acoperit cu un
strat subţire de pămînt, de pietriş. Pe cărăruşă, pe alocuri,
ieşeau la iveală spinări, muchi de sdncă ; ploile spâlaseră
pe-aici pajiştea şi presăraseră întreagă cărăruşa cu pie­
tricele.
- Despre asta una să nu mai vorbim, zise intru tir­
ziu Ungurean.
- De acord! răspunse Pruncul. Chiar acum imi veni
gtndul că poziţia cea mai bună ce-o putem lua in faţa
vieţii e să fim fatalişti.
- Grecii şi romanii n-au fost proşti, iubite. Nu-n
zadar intreaga antichitate e clasică.
- Pentru o bucată de purcel mă-rnpac cu toată lu­
mea, declară Pruncul, care incepu să simtă o foame de
lup. Începu să-I ieie cu ameţeli din golul stomacului.
- Păcat că nu te cheamă Ion, ţi-aş zice acum Ion
Gură-de-Aur, răspunse Ungurean, pe care încă incepu
să-I răzbească foamea. După berea ce-o băuse, acasă, la
prînz, nu mai putuse minca decit foarte puţin.
- Ba să-mi zici mai bine Ion Gură-de-Lup, zise ve­
sel Pruncul.
Cind ajunseră ei, ceilalţi erau trîntiţi pe pajişte; gus­
taseră cite două păhârele, şi acum, aşteptînd friptura,
fumau, vorbind cu veselie, rîzînd, trimiţînd cite un hu­
hurizat, un fel de ţipăt care se auzea strident pînâ jos
în vale, in sat.
Pruncul fu intimpinat cu urale; doctorul Prinţu îi
pipăi pulsul şi declară că e aproape normal.
[273]
Arbangbelii
273
- O ceapă nu plăteşte ştiinţa ta, doctore! Stimatul
meu coleg, advocatul Pruncul, e flămînd, N-a mîncat
de-asară nimic! declară cu superioritate Ungurean.
Deasupra unei enorme grămezi de jar, din care numai
pe de laturi mai fumega vreun tăciune, se frigeau în fri­
gări doi purcei cu rîturile întinse. Pieliţa li se rumenise,
pe alocuri era trandafirie, bătea încă în viu, coditele se
subţiaseră, se întâriseră. Trupşoarele lor plinute se tot
învîrteau în frigâri, şi cei doi feciori care pregăteau frip­
tura, picurau din cind în cind pe spate, pe pîntece, pe
coaste din slănina friptă. Cite-un picur ajungea pe jar,
sfîrîia, împrăştiind mireasma, care dilata nările celor
trîntiţi pe pajişte. Cei doi purcei părea că se tot subtie,
ori, mai bine, se rotunjesc, de la o vreme nu se mai pu­
tea deosebi unde-i spatele şi unde-s coastele; pe unele
locuri pieliţa pleznise abia văzut, şi mustul se ivea în
tâietura fină. Mireasma se răspîndea tot mai mult în aer.
- Destul, Filipe! strigă directorul de la Arhanghelii,
apropiindu-se şi luînd o frigătoare, şi cu purcelul infipt
în ea se întoarse in triumf la ceilalţi. întîietatea o are
pustnicul ce petrece în ajun, strigă el văzînd o ceată de
cuţite, de bricege apropiindu-se în atac de purcel.
Pruncul îşi tăie repede o bucată, şi îndată, strecurîn­
du-se din mulţime, se lăsă pe-o dungă. Pîne îşi tăiase
de mai nainte, şi acum incepu să îrnbuce cu lăcomie.
Filip, unul din cei doi feciori, aduse şi purcelul ce­
lalalt, şi ospăţul incepu acum in tihnă.
Mîncarâ şi băură, apoi iar mîncară, pe urmă se apu­
cară cu sere. de vin. Larma creştea tot mai tare şi pa­
harele se deşertau dintr-o închinare; nu le puteau ţine
in mină pline, iar jos pe coastă se vărsau. Vinul era vechi,
era risling, busuioaca se isprăvise din pivniţa bădicului
Spiridon. După ce se sâturară de carnea delicioasă, bău­
tura părea că nu-i astîmpăra defel: le părea mereu că
n-au băut nimic. Bine hrăniţi şi în aer curat, ei nu simţeau
puterea vinului. Se însâra : umbrele începură să cadă, pă­
durile de brad in jurul lor se înnegrirâ ; şi aer tare, în­
viorător, să te scoale din morţi, se cobora pe pămînt.
Ei nu erau mulţumiţi, căci drumul la un adevărat chef
18
[274]
274
Arbanghelu
îl pregăteşte puterea vinului. Şi vinul ăsta părea că n.u
are nici o putere. Vorbeau, rîdeau, incercau să cinte, 111-
mic însă nu le succedea cum ar fi vrut, căci vălenarii
şi oaspeţii lor nu erau mulţumiţi cu orice fel de animaţie;
ei erau artişti în petrecanie şi aveau gusturi rafinate.
Beau mereu, incit cei doi feciori care fripseseră purcen
şi le slujeau şi de paharnici abia mai răzbeau să le umple
paharele.
Feciorii strînseseră tăciunii, puseseră lemne proaspete,
de care adunaseră din bună vreme două grămezi, pre­
cum şi cetină verde şi uscată. Flacările se ridicau în limbi
mari, unele inguste, altele late ca nişte fiare de plug.
Cu cit cădea mai tare noaptea, lumina flacărilor era tot
mai vie, mai colorată. Unii se sculară, luară lungi crengi
de brad cu cetină verde şi le arunc ară în flacări. Pe-o
clipă flacăra se înăbuşea în fum, se auzeau pîrîituri multe,
scurte, fulgerătoare, apoi, aprinz.îndu-se ramul, îl ridi­
cau deasupra capului, şi uriaşa torţă îşi nălţa flacăra,
care grăbea în văzduh, pînă la înălţimea brazilor.
Plăcerea asta îi strînse în curînd pe toţi în jurul fo­
cului. Crengile de brad se nâltau în văzduh pîrîind, gră­
bindu-şi flacările multe, sâltârete. Feţele oamenilor stră­
luceau arâmii în lumină. în curînd isprăviră crengile de
brad, şi atunci alergară la brazii din apropiere, rupseră,
tăiară altele, şi jocul începu din nou.
Cînd, în sfîrşit, se obosiră, cei mai mulţi se clătinau
pe picioare. Beţia îi cuprinse pe neaşteptate; ei incep ură
să chiuie, să cînte. în curînd se iviră, din noaptea ce că­
zuse, doisprezece feciori din sat, bâieşi la «Arhanghelii»,
cu care Bratu începu să cînte deosebite marşuri şi alte cîn­
tece pe patru voci. Larma, gălăgia creşteau mereu, vinul
se bea tot mai cu sete. În liniştea nopţii cîntările, chio­
tele lor se auzeau pînă departe peste sat, şi flacăra naltă
a focului era hrănită mereu cu lemne proaspete.
Tîrziu, flacăra se potoli, se fripse purcelul al treilea
şi, după ce-l înghiţirâ în citeva clipe, se incepu beţia.
Trecuse demult de miezul nopţii cînd se hotărîră sa
cohoare în sat, să continue petrecania în birtul lui Spi-
[275]
Arbangbelii
275
ridon. Butoiul gol îl rostogoliră pe coastă la vale, şi bu­
buiturile lui, în salturi tot mai largi, se auzirâ pînă
tîrziu. Afară de Iosif Rodean, toţi ceilalţi erau turtiţi de
băutură. Înaintau prin noaptea care nu era aşa deasă,
cu mînile întinse nainte ca şi cînd ar fi vrut să prindă
ceva. Lună nu era, dar cerul era presărat cu stele, era
o semiumbră dulce, răcoroasă, însă flacările focului le
deprinsese vederea cu lumină mare, şi acum orbecau ca şi
cînd ar fi fost întunerec păcură.
Coborîşul şi ziua era mai greu decît urcuşul pe coasta
prăpăstioasă a plaiului. Dar acum cărarea n-o mai J?u­
tea ţine nici Iosif Rodean. Din cînd în cînd se prăvalea
cîte unul, se rostogoleau chiuind pe coastă la vale şi
erau răstimp uri cînd, din toată ceata, abia trei-patru
mergeau pe picioare, ceilalţi se durigau pe povîrniş, îrn­
prăştiindu-se în toate părţile. Hohote de rîs izbucneau
mereu, cîte-un: «Aio ! să fii al dracului! », apoi urmau
răstimpuri de tăcere, în care se chemau şi-şi răspundeau.
Hop-hop!
- Hop-hop!
Se sileau să se apropie, să coboare în şir, dar nu le
reuşea: prăvăliri, rostogoliri urmau necontenit, şi ei iar
se îrnprâştiau. Pârnîntul părea că le fuge de subt picioare.
Cu chiu, cu vai ajunseră lîngă valea ce şoptea tainic
in noapte. Iosif Rodean trecu mai întîi puntea, dar cei­
lalţi căzură, unul după altul, în apă. Unii reuşeau să
rămînă în picioare, în apa pin' la genunchi, dar cei mai
mulţi căzură pe coastă, pe spate, de-a lungul.
- Ţi se-neacă advocatul ca ţiganul la mal, dragă
tată! strigă Ungurean, care căzuse pe spate în apă şi
părea că se simte foarte bine astfel şi nici gînd n-are să
se ridice.
- Numai să nu fie pipa mea la el, răspunse bătrî­
nul, care se silea să se ridice din apă şi să iasă la ţărm.
În birtul lui Spiridon era încă lumină. Ceata întreagă
năvăli pe uşă; începură să se scuture. Dar răcoarea apei,
departe de a-i supăra, le făcea plăcere. Numai universi­
tarul Ungurean, urcîndu-se în silă pe-o masă lungă, se
18*
[276]
xx
Domnisoara Elenuta Rodean nu minţise : trecuse în­
tr-adevar prin mari frămîntări pînă se hotărîse să scrie
clericului epistola care-I umpluse cu o fericire aşa de
mare. Dar frămîntările acelea nu izvorîră din convin­
gerea ca nu s-ar cuveni să-i scrie, din teama ca sa nu fie
Arbangbelii
276
întinse pe spate, îşi puse mîinile cruciş pe piept şi de­
clară că-i mort.
Numaidecît în jurul lui se adunară cîntăreţii şi, sub
conducerea lui Bratu, începură în cor frumoasa cîntare
de la prohod: «Plîng şi mă tînguiesc cînd mă gîndesc
la moarte şi văd în morminte zăcînd frumuseţea noastră,
cea după chipul 1 ui Dumnezeu făcută, fara podoabă,
fară marire, neavînd chip! 0, minune! Ce taina este
aceasta care s-a facut pentru noi? Cum ne-am dat stri­
căciunii, cum ne-am înjugat cu moartea? Cu adevarat
du�ă porunca lui Dumnezeu, precum e scrisa, celui ce
da hodină celui adurmit ... »
Ei cîntară în cor bărbătesc pe patru voci. Lugubra
melodie umplu sala, cutremură ferestrele, zgudui sufle­
tele oamenilor care părea ca încep să se trezeasca. Urma
o tacere destul de lunga pîna ce Ungurean deschise
ochii.
- Voi înşivă strigaţi ca-i pacat s-apună în mormînt
o frumuseţe ca mine! zise el. Daţi-mi mîna, tovarăşi, nu
voi sa mă înjug cu moartea, ci cu viaţa! Trăiască viaţa
veselă!
- Traiasca veselia! strigarâ ceilalţi în cor, apucîn­
du-l de mîni şi săltîndu-1 de pe masa.
Spiridon îşi trezi în graba o slujnică; ştia ca are de
lucru pînă dimineaţa şi nu va razbi singur, căci oaspe­
ţii începură să strige deodata şi dupa mîncare, şi după
băutură.
,1
II
1
1 I
,
, 'i
, .1
,'1 l'
li
hl
I
I
. �
<-<
I
"
��,
.'
','
t
I
I
I
I
,
1
1
1
I
,'1
1,
:
1
1
I
,
,
"
1:
1,
J
I
,
, '
f;
!:
I
"
1
I
\
"
i I'
II
i '1
1
1
I
I
1i"
I
',1
I
�
[277]
Arhanghelii
277
judecată cu asprime, ci din faptul că nu putuse afla,
pînă tîrziu, chipul cum să-i facă cunoscută lui Vasile dra­
gostea ei.
Căci ea, îndată ce se linişti din rîs, după ce o mai în­
fruntaşe şi soru-sa Maria, îşi dădu sama că toată bucuria
ei nestăpînită izvora din faptul că rămăsese, şi pe mai
departe, liberă; rîsese de advocatul Crăciun şi de notar
pentru că se putea gîndi şi mai departe, în linişte la cleric.
Nu-şi mai putea ascunde adevărul acesta! Ea simţi că
tot ceea ce făcuse, de la Paşti încoace mai ales, era în
strînsă legătură cu clericul Vasile Murăşanu : în vorbele,
în purtările ei, în bucurii, ca şi în întristări, ea simţi c-o
urmări se pretutindenea tînărul acesta ruşinos ca o fată
mare. Amintirea, prezenţa lui în închipuire îi deşteptase
o lume nouă de gînduri şi de simţiminte .. Intr-o clipă văzu
limpede că simpatia ei pentru cleric nu începuse numai în
noaptea prohodului lui Hristos, ci cu mult înainte. Poate
chiar împrejurarea că familia lor era aşa de rece faţă
de-a preotului deştepta se în ea mai multă atenţie, mai
multă curiozitate faţă de cleric şi o făcea să-I privească
mai cu emoţie decît pe alţi tineri care umblau în fa­
milia notarului.
Insă, afară de plăcerea ce-o avea întîlnindu-l, vorbind
uneori cu el, nu simţea nimic deosebit. Privirile lui se­
nine îi înseninau, ce-i drept, şi sufletul ei : o încredere,
o linişte deosebită o stăpîneau de cîte ori se depărta după
ce vorbise puţin cu el. Un fel de mirare era parcă tot
ce-o apropia, pînă la Paşti, pe Elenuta de cleric; mi­
rarea pe care o simţim totdeauna faţă de-o persoană pe
care ni se pare c-o cunoaştem şi nu ştim de unde, ni-e
simpatică şi nu ştim pentru ce, care însă poate fi sigură
că vom prefera-o altora cit de cunoscute. Mirarea aceasta
izvora din faptul că Vasile se purta, în vacanţe, aşa de
deosebit de ceilalţi studenţi din Văleni ; că-I puteai ve­
dea mai mult singur, în mînă cu vreo carte; că înconjura
petrecaniile şi umbla regulat la biserică? Ori pentru că
foarte arareori îl puteai vedea vesel, şi aproape nici­
odată rîzînd cu hohote? Ori iarăşi, începutul simpatiei
să fi fost împrejurarea că Vasile nu era îndrăzneţ şi din
[278]
cît putea o înconjura pe Elenuţa ? Ori ptntru că din faţa
lui de tînăr se desprindea atîta nevinovăţie, că la vîrsta
de optsprezece ani părea copil încă?
Însă mirarea ce-o simţea faţă de cleric n-o făcea de­
cît arareori să dorească apropierea lui, să-I vadă şi să-i
vorbească. îl vedea din săptămînă în săptămînă şi era
liniştită. Era mulţumită cu el, ca o soră care numai la
intervale depărtate aude veşti bune despre fratele ei, şi
totuşi e liniştită pentru că-i convinsă că fratele ei e om
de omenie. Convingerea că Vasile Murăşanu e un tînăr
cumsecade se în stăpînise demult în sufletul Elenutei.
Nu-şi putea închipui să poată face ceea ce făcea Ungu­
rean ori Pruncul! Era curioasă această convingere, căci
ea nu cunoştea mai de aproape viaţa clericului nici în
sat, dar încă în oraşul unde era, aproape anul Întreg,
la învăţătură. .
Astfel, vreo patru ani ea rămase cu o părere bună
faţă de cleric şi cu un fel de mirare de cîte ori se întîl­
nea cu el, ori chiar numai se gîndea la el. Însă de cînd il
auzise cîntînd în sîmbăta Paştilor, noaptea, de cînd îi
aprinsese luminita, mirarea de mai nainte se schimbase în
dorinţa tot mai mare de-a se apropia de cleric. Şi sin­
gura apropiere acum, fără cuvinte, fără priviri, o făcea
fericită. Apoi, după petrecerea de la Paşti, ea simţi de­
odată, cutrernuratâ de un fior nou, că-i pare tare rău
că Vasile se va Întoarce iar la şcoală. Increderea ce o
avuse pînă atunci în el la sărbători se şi vădise cînd
începu să-i înşire complimentele ce i le făcuse Voicu.
Despărţirea de la înmormîntarea lui Gligoraş, rugarea
să-i trimită cărţi, Înfrigurarea cu care aştepta volumele,
nenorocirea care o simţi la vestea că-i vine un peţitor,
toate acestea se succedaseră atît de repede pentru ea,
încît n-avusese nici vreme să-şi deie sama de simţi­
mintele sale.
Dar acum, după nereusita lui Crăciun, după risul ei
nestăpînit, ea desluşi, într-o lumină fulgerătoare, toate
simţimintele delicate ce-i înfloreau în suflet şi se crezu
îndrăgostită de propriile sale gînduri parcă, nu de cleric.
I
I I
II
'1
II
"
: I
I
I f
II I
!
I
I
, 1,
1
I
!
r I
!
!
,1
278
Arbanghelii
[279]
Arhanghelii
279
Se gîndea, ce-i drept, la Vasile, dar lucrul cel dintîi ce-l
făcu după ce înţelese adevărul fu că se sărută cu multă
sfială în o&!indă! Apoi, aprinsă la faţă ca bujorul,
alergă în gradină, se încunună cu flori şi pînă sara nu
mai intră în casă.
Decunoapte i se începu apoi zbuciumul, care se li­
nişti numai după ce reuşi să deie forma aceea ciudată
epistolei sale, care îi descoperea totul clericului, fără ca,
totuşi, să-şi simtă atinsă, cît de cît, pudoarea ei de fată.
Nici prin gînd nu-i trecu că nu va pricepe clericul
adevăratul Înţeles al epistolei sale, şi aştepta, deci, cu
mare nelinişte răspunsul lui Vasile Murăşanu.
Şi clericul nu se înşelă ! După ce-i citi epistola, dom­
nişoara Elenuta izbucni în hohote de rîs, îi curgeau
lacrămile şi zicea mereu cu vocea naltă : «Să nu cuteze
nici atît să-mi trimită, un sărut de mînă !». Ea însă
se minţea acum cu bunăvoie pe sine însăşi: nu rîdea de
punctele ce le pusese clericul după «un sărut de ... », ci
rîdea fiindcă nu-şi mai putea stăpîni fericirea care-i
inunda mereu sufletul ca nişte unde puternice de lumină,
de căldură. Sfiiciunea tînărului ş-o alesese numai de
scut, ca să se poată bucura în deplină libertate, pentru
că altfel îi venea să-şi zică: «Ce fată răucrescută eşti!
Să te îndrăgosteşti aşa de nebuneşte !»
Incă în sara zilei în care primi scrisoarea lui Va­
sile se pregăti să-i răspundă. Ceea ce-i scria clericul, că
el va trebui să se căsătorească în grabă, o umplu de ne­
linişte. însă nu avu putere să-i scrie un singur şir. 1 se
topise toată cutezanta, toată hotărîrea de pin-acum. Deşi
ştia, cînd scrisese întîia epistolă, că Vasile o va pricepe,
totuşi atunci, după ce se hotărî, îi scrisese cu destulă
uşurinţă. Acum era hotărîtă să-I întrebe cum înţelege
problema căsătoriei lui, şi totuşi inima ei se încuiase şi
nici un cuvînt nu se cobora în condei. Amînă scrisoarea
pe-a doua zi, apoi pe-a treia. Dar cu cît treceau zilele,
puterea ei de voinţă se tot împuţina şi se convinse că nu
va putea să afle adevărul din cuvintele lui Vasile. Se
[280]
280
Arbanghelii
mîngîia cu credinţa că, desigur, clericul îi va trimite şi
alte epistole.
Volumele soseau cu regularitate în toată sîrnbâtă sara,
dar ... nici o epistolă. Intimitatea ce ş-o arătaseră în cele
două scrisori părea că se pusese ca o piedecă între ei.
Amîndurora li se părea că se văd, dar nu cutezau, se
sfiau să se cheme, să se apropie. Nu-şi spuseseră aproape
nimic pînă la cele două scrisori, iar în ele îşi destăinuiseră
deodată prea mult. Părea că se jenează unul de celalalt,
dar această curată sfiiciune îi umplu pe amîndoi c-o
adîncă fericire pînă la începutul vacanţei de vară.
Cînd se întîlniră, mai întîi clericul salută de departe.
Îşi ridică în trei rînduri pălăria, căci de două ori i se
păru că Elenuta nu l-a băgat de samă, cum rîdea la bra­
ţul lui Ghiţă, venind pe drum în jos spre cleric. La al
treilea salut, însă, Elenuta înclină adînc din cap, Ghiţă
îşi ridică vesel pălăria şi-i strigă:
- Bună-sara, domnule cleric, bună-sara, domnule
candidat de preot!
Clericul nici nu auzi cuvintele lui, el se apropia privind
mereu pe Elenuţa, mîngîindu-i şi acum sufletul înclinarea
ce-o făcuse din cap domnişoara Rodean. El o privea
uimit: nu mai era domnisoara Rodean cea de pînă acum,
era parcă o fiinţă dintr-alte lumi, o zînă, o fată tainică.
Lui Vasile, pe-o clipă, îi păru chiar foarte ciudat că fata
aceea vorbeşte.
Mîna Elenutei era rece, tresări uşor cînd atinse mîna
clericului. Însă, cu toată zăpăceala în care căzuseră amîn­
doi, mai tari, mai hotărîţi decît ei, ochii lor se întîlniră,
se priviră adînc, şi într-o clipă obrajii amîndurora înflo­
riră ca trandafirii.
- îmi pare foarte bine că vă aflu sănătoşi, zise ele­
ricul, încercînd să păşească cu grijă, cît putea de gingaş,
pe lîngă Elenuta.
Îi păru, în cele dintîi clipe, că de la umbletul acesta
atîrna întreaga lui viaţă, întreaga lui fericire. Ba-i păru
că nu-i defel important ce va spune, ce va întreba, ci
numai mersul să-i reuşească!
[281]
Arbanghelii
281
- Şi noi asămenea ne bucurăm, domnule Murăşanu,
că te vedem vesel, se grăbi să răspundă Elenuţa.
- Asta e puţin, declară Ghiţă; trăbă să-I Felicităm
c-a terminat seminarul cu distincţie.
- Aşa? făcu, părînd uimită, Elenuta.
Clericul îşi plecă privirile: lauda asta nu era bine­
venită şi se gîndi de unde ştie Ghiţă cu ce succes a
terminat el.
- Sau poate ai căzut? întrebă iar Ghiţă, văzînd că
Vasile nu răspunde.
- Nu, asta nu, zise clericul zîmbind.
- Dacă n-ai rămas corigent, n-ai putut decît să re-
uşeşti cu distincţie. Pentru tinări ca dumneata numai
aceste două alternative sint cu putinţă, spuse cu convin­
gere Ghiţă Rodean.
Elenuta mai mult simţi decît observă că laudele aces­
tea nu-i plac lui Vasile; se opri, îşi ridică ochii stră­
lucitori, umezi de fericire, spre cleric şi-i zise:
- Am onoare, domnule Murăşanu, să-ţi prezint pe
inginerul Ghiţă Rodean, fratele meu, şi la cuvintele din
urmă ea îşi aplecă cu graţie capul spre Ghiţă.
- Ah, da, vedeţi, eu la asta nu m-am gîndit., în­
gînă Vasile, zguduit de farmecul ce-i strecuraseră in su­
flet privirile şi vocea Elenutei. Trebuia să mă gîndesc,
adaose el repede, că' dumneata încă vei fi terminat anul
acesta.
- Şi totuşi frate-meu anume te-a tot lăudat pe dum­
neata, ca să-ţi aduci aminte de el şi să faci asemenea,
zise cu veselie Elenuta.
Cuvintele ei picurau arginţii, cîntătoare.
- Primeşte sincerele mele felicitări, domnule Rodean,
zise înfiorat clericul.
- Felicită-l pentru că şi-a luat diploma, singur cu
distincţie intre treizeci şi cinci de inşi, adaose rîzînd
Elenuta.
- Nici că se putea altfel, nici că se putea! răspunse
Vasile, nemaiştiind ce să zică; îi părea că începQ să
[282]
se învîrtă pămîntul cu el văzînd c-a ramas sa poarte
conversaţia singur cu Elenuţa.
Căci într-adevăr Ghiţă nu mai zicea nimic; privea
zîmbind la cei doi, fie că era mîngîiat în suflet, ştiin­
du-se om cu cariera lui de-aici încolo, fie că află o deo­
sebită plăcere privind la cei doi tineri, care nu puteau
nicidecum să-şi ascundă agitaţia ce le stăpînea inimile.
- Văd că v-aţi înţăles să mă nenorociţi, răspunse în
urmă Ghiţă. Dacă ar fi să mă bată cineva odată, nu
mi-ar păsa, numai să-I văd aşa de strălucitor de feri­
cire ca pe voi doi acum... pardon, dumneavoastră, am
vrut să zic.
Elenuţa porni numaidecît, porni şi clericul, simţind
necesitatea ca numaidecît să alerge. La cuvintele din urmă
ale lui Ghiţă, lui îi păru că inginerul descoperise tot ce
era ascuns în sufletul său. O senzaţie asemănătoare, dar
de proporţii mai mici, avu şi Elenuţa : ei i se păru că
Ghiţă bănuieşte ceva.
- Trăbă însă să fiţi mici la suflet, rîse Ghiţă por­
nind şi el, dacă vă place să rîdeţi de-un om năcăjit.
Pentru că într-adevăr sînt. Am diplomă, dar n-arn
slujbă.
Murăşanu se mai linişti, îi păru că poate s-a înşelat,
poate că Ghiţă nu bănuieşte tot ce-i în sufletul lui.
- Neplăcerea asta o avem toţi, domnule inginer,
zise clericul. Pînă ne vedem puşi in slujbă, trăbă să aler­
găm destul.
- Adevărat, răspunse Ghiţă, dumneata n-ai încă o
parohie.
- Vai, grăbiţi mai sînteţi, stimaţi domni cu diplome;
abia aţi terminat, şi numaidecît vă doriţi în oficiu; parcă
ou vă veţi sătura de el o viaţă întreagă!
în vocea ei era amestecată şi ironie, şi părere de rău,
şi gingăşie. Parcă tot mai multă gingăşie.
- Asta e soarta bărbaţilor, domnişoară, răspunse
Ghiţă c-o voce pretenţioasă. Noi trăbă să ne gîndim se­
rios la viaţă, pentru că povara ei pe umerii bărbaţilor
apar, Dumneavoastră, sexul cel frumos, întraţi în cuibul
I I
I
l'
, I
I
·i
: � I
'II
• ,III
j"
1 •.
'1
:1
• I
, I
282
Arbangbelii
[283]
Arbangbelii
283
gata şi nici prin minte nu vă trece cu cîtă muncă a fost
zidit.
- Hoho, mai încet! rîse Elenuţa. Altfel, mă faci să
cornpătimesc de pe-acum pt viitoarea ta nevastă.
- N-am dreptate, domnule candidat de preot? în­
trebă inginerul adresîndu-se lui Vasile.
Acesta nu ştia ce să răspundă: îi păru că-I întreabă
despre cuibul în care ar duce el pe Elenuta.
- Domnul Murâşanu nu-i aşa de egoist ca tine, răs­
punse Elenuţa în locul clericului.
- Nu e vorba de egoism acum, ci de adevăr, zise
Ghiţă, şi adevărul nu-i pe partea mea, domnule Mură­
şanu?
- E întrebarea cum întălegi dumneata cuibul... râs­
punse Murâşanu.
- Un cuib? Ei, un cuib unde se ascund doi inşi să se
apere de furtunile vieţii. Căsătoria o întăleg, zise Ghiţă.
- Bine, răspunse vesel clericul. Cuibul însă nu poate
apăra de nici un rău dacă nu-i făcut de amîndoi soţii.
Vezi şi rînd unei ele, şi vrâbiile ...
- Bravo! strigă cu bucurie Elenuţa. Ştiam eu că
domnul Murăşanu nu-i aşa de egoist ca tine.
încurajat de vocea fetei, de bucuria sinceră ce tremura
în glasul ei, clericul continuă îndată :
- A cîşti�a o diplomă, şi, prin ea, o slujbă, încă nu
însămnează sa ai un cuib În care bărbatul şi femeia să
se simtă fericiţi, apăraţi de furtunile vieţii. Cum să mă
exprim? Cuibul căsătoriei nu e material, nu se face din
situaţii şi lefuri. Cîţi bărbaţi, cu situaţii şi cu lefuri bune,
n-au putut oferi un cuib pretinos unei femei! Cred că
ne înşâlârn dacă credem că, avînd o slujbă, trăbă să se
simtă fericită femeia care ni se alătură nouă. Ea nu
Întră de-a gata în nimic, deoarece căsătoria nu e ceva
material. Cuibul adevărat al căsătoriei cred că se zi­
deşte din simţimintele de simpatie alor doi tineri; şi
în chipul acesta contribuie deopotrivă amîndoi la ridi­
carea adăpostului care să-i scutească de furtunile vieţii.
Dacă nu reuşesc cei doi soţi să-şi ridice un astfel de adă-
[284]
post, închegat de sinceritate nainte de toate, oricare altul
e iluzoriu, şi toată diploma noastră e zadarnică: nu
poate aduce fericirea unei femei.
Elenuta asculta cu deliciu cuvintele însufletite ale
dericului. îşi nâlţa mereu spre el privirile umede şi se
simţea mîndră şi fericită.
- Dacă privim chestiunea în felul acesta, se-ntălege
că dumneata ai perfectă dreptate, răspunse Ghiţă. Dum­
neata ai obiceiul să te cobori direct în inima probleme­
lor. Pătrunderea dumitale se îndreaptă de-a una spre
sîmbure, nu spre învăliş. Ei bine, eu am vorbit numai de
învălişul căsătoriei, de coaja ei, dacă-ţi place astfel. Dum­
neata ştii că orice adevăr are o haină, şi orice sîmbure,
un învăliş în care trăieşte, ori, cel puţin, în care se adă­
posteşte.
- Da, domnule inginer, răspunse clericul, numaicît,
după convingerea mea, slujba ce-o are cineva, averea,
numai aşa poate servi de scut în viaţa celor căsătoriţi
dacă felul lor de-a lucra porneşte ca dintr-o singură
voinţă. Altfel, totul se dărîmă. Apoi, eu mai am o con­
vingere, care în ochii multora pare ridicolă, ori cel pu­
ţin copilărească : averea, slujba - materia deci - ni se
dă dacă ne silim să ne cîştigăm, înainte de toate, avuţia
nematerială: moralitatea gindurilor, simtirilor ş-a fap­
telor noastre. Eu, domnule inginer, cred în ce ne învaţă
Mîntuitorul: «Căutaţi înainte de toate împărăţia lui
Dumnezeu, şi toate celelalte vi se vor adăoga vouă !».
Clericul vorbi însufleţit. El simţea că Elenuţa il ascultă
cu plăcere şi se bucura că poate vorbi, în auzul ei, des­
pre căsătorie, susţinînd o discuţie pur teoretică.
Elenuta, cînd sfîrşi Vasile, nu se putu stăpîni să nu
ZIca:
_ Foarte frumos vorbeşti dumneata, domnule Mu­
râşanu, şi-l învălui într-o privire dulce, caldă, care-l
1nfioră pe Vasile în tot trupul.
Inginerul Rodean încâ-l ascultase cu plăcere. Din ex-
presia feţei se vedea că-I aprobă, însă el aştepta să fie
cît se poate de logic clericulîn argumentările sale.
, I
,
I !
l'
;I{ ,
II'
. ,
I �
I
II
I
I
,
I
I
:
I
II
I
!'
l'
I
,1
I
• oi
I
,
1,'
I
-,
I
"
284
Arhangheli;
[285]
Arbangbelii
285
- Şi eu cred în cuvintele Mîntuitorului, domnule
Murăşanu, zise el, dar împărăţia lui Dumnezeu şi ... că­
sătoria ! Mi se pare că e vorba de cer, de viaţa viitoare,
nu de pămînt şi de căsătorie.
Elenuta îşi ridică, c-un fel de teamă, ochii spre Va-­
sile. O clipă crezu că tînărul nu va mai şti ce să răspundă
şi-i era ciudă pe Ghiţă că vorbise.
- împărăţia lui Dumnezeu nu-i numai în cer, ci 5i
pe pămînt, domnule inginer, începu clericul. împărăţia
lui Dumnezeu e pretutindenea unde se îndeplineşte voia
lui. în lumea vegetalelor, în drumul sorilor, în mişcarea
stelelor, în toate legile naturii e împărăţia lui Dumne­
zeu, pentru că pretutindenea se îndeplineşte voia lui, care
e izvorul acestor legi. Convingerea mea este: în drum
spre căsătorie, în căsătorie, trăbă să ne silim a ne cîştiga
moralitatea gîndurilor, a simţirilor şi a lucrărilor, şi
toate celelalte, adecă mîncarea, beutura, casa, îmbrăcă­
mintea, ni se vor da nouă.
Inginerul băgă de samă că, în tot decursul vorbirii lui
Murăşanu, soru-sa îl privise încîntată, cu admirare. El
îl ascultă cu plăcere, pentru că niciodată nu se gîndise
la o interpretare mai largă a cuvintelor Mîntuitorului, şi,
după ce sfîrşi şi clericul, îl Întrebă mulţumit, zîmbind:
- Şi ţi-ar plăcea să întri cit mai În grabă în împă­
răţia asta, domnule Murâşanu ?
- Asta-i alt lucru, e cu totul altceva, răspunse ză­
păcit clericul, care credea că Ghiţă iar face aluzie la el
şi la Elenuta.
În clipa asta o slugă îl chemă pe Ghiţă acasă. Venise
de la «Arhanghelii» un hocman c-un săculeţ de aur slo­
bod, şi Iosif Rodean lipsea de acasă.
- Vă rog să mă scuzaţi dacă vă părăsesc pe-o clipă,
o să mă întorc îndată, zise Ghiţă pornind cu sluga .
..
Cei doi tineri, rămaşi singuri, merseră un lung răs­
timp în tăcere. Clericul simţi că trebuie să se depărteze
mai tare de Elenuţa, şi între ei ar fi încăput bine o a
[286]
286
Arhanghelii
treia persoană. Se simţea aproape nenorocit că nu-i ve­
nea nici un cuvint pe buze şi, cu cît se îndelunga tă­
cerea, se acuza tot mai tare. îi părea că Elenuta aşteaptă
mereu să rupă el tăcerea. Dar fata se gîndea încă la
ceea ce spusese clericul mai nainte şi nici nu băga de
sarnă cum se ferea de ea tînărul, nici nu-şi putea da
sama cîtă vreme înaintară în tăcere. Apoi, trezindu-se
din visare, simţi un fel de frică văzîndu-se singură cu
Vasile şi zise:
- Dumneata vorbeşti frumos, domnule Murăşanu.
Toţi vorbiţi aşa în seminar?
Vocea ei era dulce, mîngîietoare, şi tînărul simţi cum
se linişteşte.
Se poate, domnişoară, răspunse el.
- Nu-mi vine să cred, zise copilăreşte Elenuta.
- Nici mie nu-mi vine să cred ceva ... domnişoară,
spuse Vasile, încurajat de sinceritatea Elenuţei.
- Anume? întrebă fata, ridicînd pe-o clipă ochii ne­
gri, catifelati, spre cleric.
- Că o altă fată ar mai putea scrie o epistolă aşa
de drăguţă ca a dumitale, răspunse Vasile, năvălindu-i
tot sîngele în faţă.
- Ah! oftă Elenuţa cercînd să rîdă, dar nu putu ;
inima începu să-i bată ca un clopot.
- într-adevăr, domnişoară, continuă tînărul cu În­
sufleţire tot mai mare, epistola dumitale e o raritate.
- O raritate ? întrebă fata coborind din nou privirile
asupra lui. Ea era palidă acum, ochii şi sprîncenele ne­
gre apareau şi mai distincte.
- Da, o raritate !
- O raritate de ce ? De nedibăcie ? De cutezanţă? De
caligrafie proastă ?
Pînă-i puse întrebările, ea nu se uită la el, ci-şi pri­
vea stăruitor vîrful ghetelor.
- Te acuzi zadarnic, domnişoară, răspunse încet tî­
nărul, epistola dumitale e foarte frumoasă; m-a uimit
şi m-a umplut de-o nespusă fericire.
[287]
Arhangheli!
287
- Dar dumneata mi-ai răspuns aşa de scurt la in­
trebarea ce ţi-am pus-o, zise repede Elenuta, temîndu-se
parcă să-I lase să vorbească mai departe. Şi intrebarea
era sîmburele epistolei, problema de căpetenie.
Cuvintele le spuse ciripind. Ele căzură ca o ploaie de
triluri in sufletul clericului.
- Eu nu mă pot asămăna cu dumneata, domnişoară;
răspunsul meu, de bună samă, a rămas departe în urma
epistolei dumitale. Dar eram aşa de copleşit de fericire!
Aceasta cred că e o scuză pentru mine, pentru că ... dum­
neata eşti de vină.
Fata nu răspunse, ci sînii ei tineri, tari, se nâlţau des.
Merseră un răstimp în tăcere, apoi Elenuţa zise, şoptind
aproape, cercînd să zîmbească:
- Fericirea e în noi înşine, nu în alţii!
- Ba da, ba da, fericirea mea e in dumneata de
acum! zise cu vocea cutrernuratâ tînărul.
Tăcură iar, în vreme ce se sileau să meargă tot mai
repede. Ca şi cînd ar fi voit să fugă, să se depărteze de
ceva, de ce le era teamă.
- Aşadar, dumneata-ţi renegi principiile ? întrebă în­
tru tirziu Elenuţa. De altfel, mă tem că dumneata nu
eşti sincer, zise ea mai veselă.
- Nu întâleg, domnişoară, răspunse clericul, sirn­
tind cum i se strînge inima.
- Apoi dumneata înveţi lucruri sfinte, vorbeşti des­
pre legile lui Dumnezeu, şi la sfîrşitul scrisorii ce-mi
trimiţi îmi ceri ...
Clericul făcu o faţă aşa de disperată, încît pe Ele­
nuţa o pufni rîsul.
- Nu rîd de dumneata, zise ea repede văzînd ului­
rea clericului la rîsul ei. Vai, crede-mă, nu rîd de dum­
neata, adaose cu multă suferinţă în voce. De dumneata,
de-acum, nu mai pot ride. Dar pentru ce n-ai scris cu­
vîntul intreg?
Vasile Murăşanu îşi ridică ochii plini de suferinţă, de
groază, de fericire spre ea şi nu putu răspunde.
Elenuţa tăcu un răstimp, apoi, apropiindu-se de ele-
[288]
ric, ii luă cu incredere mîna. Atingerea asta, deosebită
de toate cele de pînă acum, ii zgudui pe amîndoi. Ele­
nuta il învălui într-o privire de dragoste adîncă.
- îţi fac eu o plăcere mai mult, zise ea înflorindu-i
pe buze un surîs de adîncă fericire.
Vasile Murâşanu ridică incet, cu sfială, cu sfinţenie
mîna albă, delicată a Elenuţei şi o sărută, abia atin­
gînd-o. El nu simţi nimic la sărutul acesta, părea îm-
pietrit, părea că-I cuprinsese un fel de deznădejde, dar
pe Elenuţa o înfioră un deliciu negustat încă. Mîinile lor
nu se despărţiră ; merseră multă vreme cu ele împreu,
nate.
Drumul era pustiu, căzuse binişor şi însârarea, totuşi
ar fi putut să-i vadă cineva. Dar cei doi tineri numai la
asta nu se Rîndeau. Tresăriră ca la atingerea focului cind
auziră vocea lui Ghiţă în nemijlocită apropiere.
- Era să nu vă mai ajung, să ştiţi că vă pun la pe­
deapsă!
El era foarte vesel. Văzuse pe cei doi tinîndu-sc de
mînă, dar se făcu că n-a luat rumic în sarnă, el Incepu
să vorbească despre «Arhanghelii», unde iar s-a aflat
aur slobod.
Se întoarseră toţi trei şi, povestind despre lucruri ne­
Însemnate, se apropiară de casă. Cei doi tineri păreau că
nici nu mai înţeleg întrebările şi cuvintele lui Ghiţă.
A veau o senzaţie ciudată, ca şi cind ar auzi cu alte urechi
şi ar vedea cu alţi ochi ceea ce se auzea ori se vedea în
jurul lor. Puterea de atenţie, de observaţie parcă le pie­
rise. Ca şi cind li s-ar fi ascuns în suflet toate simţurile
şi-i făceau să plutească mereu în depărtâri mari de la
pămînt.
Ajunseră la locuinţa celor doi fraţi; clericul le pofti
noapte-bună aproape cu indiferenţă, şi, citeva zile, Va­
sile Murăşanu privi mereu ca un om ce nu mai pricepe
nimic la părinţi, la surori, la casa parohială, la florile
din grădiniţă.
1
I
::'1' II
d
I
p.
I
'1 '
1,1
1 l'
1, !I
. II:
288
Arhangbelii
[289]
Arbangbelii
289
Elenuta fu cu mult mai veselă decît clericul. Ea Se
bucura nainte de întîlnirile viitoare, de cuvintele ce-şi
vor spune, de toată fericirea care avea să fie neîntreruptă
de aici încolo.
Din ziua aceea întîlnirile celor doi tineri deveniră
tot mai dese, ori pentru că Ghiţă ştia mai mult decît
credeau Elenuta şi Vasile şi căuta mereu prilej să-i apro­
pie, ori că iubirea îi făcu mai iscusiţi şi-şi aflau ei înşişi
prilej de-a se întîlni cît mai des. Aproape nu trecea zi
fără să facă plimbări îndelungate. Elenuţa ieşea de cele
mai multe ori cu Ghiţă, dar adeseori şi singură; Vasile,
de obicei, cu soru-sa Mărioara. Zburdalnic a asta înţelese
repede că între frate-său şi domnisoara Rodean se în­
tărea, tot mai mult, o legătură sinceră; se uimi văzînd-o
pe Elenuta îndrăgostită de frate-său, care era numai
cleric; dar, după ce se convinse că o piedecă de căpe­
tenie e înlăturată între aceşti doi tineri, ea nu mai fise
de cleric, ci se făcu protectoarea celor doi îndrăgostiţi.
Cînd se întîmpla să fie numai ea cu ei, ştia afla tot­
deauna clipa potrivită cînd să-i lase pe-un sfert de ceas
singuri: îşi uita acasă ori o batistă, ori o carte sau avea
să-i comunice Anastasiei ceva de foarte mare impor­
tanţă. Ea ajunsese indispensabilă pentru cei doi tineri;
Elenuţa o privea tot cu mai multă recunoştinţă, Vasile
o adora, şi ar fi întrat în foc la un singur semn ce i-ar
fi făcut.
În plimbări, în excursii făcute la propunerea lui Ghiţă;
în biserică; la cele două petreceri ce se ţin ură în oraş în
cursul vacanţei de vară, clericul avusese vreme să-i cînte
Elenuţei cîntecul acela nou de care pomenise în epistolă.
În plimbările de sară, ei pluteau într-o lume tainică,
sfîntă: le părea că anume pentru ei. răsare luceafărul
şi se împodobeşte cerul cu stele. Erau răstimp uri cînd
nu-şi spuneau un singur cuvînt; le părea că nici nu mai
sînt oameni, că nu mai au trupuri şi, din cînd în cînd,
îşi atingeau mînile, ca să se convingă.
19 Opere. vot 7
[290]
290
Arbangbelii
în excursii Ghiţă îi punea să-i ajute la probele de mă­
surat şi nivelare ce făcea: întocmea astfel lucrurile încît
el să fie mereu departe de cei doi tineri care întindeau
sforicelele ; se cufunda în socoteli, în vreme ce Elenuţa
şi Vasile erau răpiţi tot mai mult de iubirea lor ... Ascul­
tau cîntecul pe care cînd unul, cînd celălalt îl continua
cu orice vorbă.
De la biserică domnisoara Rodean nu mai lipsea nici­
odată. Îi plăcea să-I asculte cum cînta în strană ; ea nu
simţea nici o dorinţă vinovată, ci din sufletul ei dragostea
făcea să răsară numai flori albe. Partea cea mai adîncă
din fiinţa sa se nălta, cu evlavie şi recunoştinţă, spre
Dumnezeu.
La cele două petreceri de vară, ei dansară mult îrnpreu­
ună ; din dansurile acelea ameţitoare ei se unirâ parcă
într-o singură fiinţă, se simţiră legaţi pentru totdeauna.
Fericirea lor era mult prea mare ca alţii să nu o bage
de samă.
..
Dintre ai preotului, după Mărioara, mai mult se bucu­
ra preoteasa. Ea începuse să scuze multe din greşelile,
din purtările familiei Rodean. Se gîndea, făcîndu-şi pla­
nuri mari, la căsătoria care, poate, va fi cu putinţă. De
la o vreme nu se mai putu stăpîni să-şi ascundă gîn­
durile şi, într-o sară, îi zise părintelui Murăşanu :
- încă se poate să ne-ncuscrim cu directorul.
Preotul o privi supărat.
Ai gînduri de copil şi acum!
Mă rog, şi pentru ce nu s-ar putea? întrebă preo­
teasa întepată.
Dacă vorbeşti aşa, însămnează că nu cunoşti oa­
menii. Vasile ar face cu mult mai bine să caute într-alte
părţi; pînă la iarnă şi-ar afla o fată şi i s-ar da o pa­
rohie. De altfel, e încă tinăr, un an poate să aştepte.
Preotul spusese cuvintele din urmă c-un fel de regret.
El observase purtările 1ui Vasile, ţinea foarte mula la
[291]
Arbanghelii
291
Elenuta, pe care o afla cea mai deşteaptă dintre toate fe­
tele directorului, şi se gîndea că din jocul acesta o să
iasă ars binişor feciorul său. El nu credea in posibilitatea
acestei căsătorii, şi in că demult şi alesese, in gind, o fată
potrivită pentru Vasile. Era domnisoara Laura Pop, fiica
părintelui din Gureni, coleg de şcoală cu popa Mură­
şanu. Dar şi fata era încă prea tînără, şi de aceea pă­
rintele încă nu-i amintise nimic lui Vasile.
Directorul de la «Arhanghelii», Iosif Rodean, era me­
reu la baie, la piue, in drumuri, ca să schimbe cit mai
cu cîştig aurul; el nu prea avea răgaz să vadă ce-i fac
fetele. Dar, in schimb, cele două surori, Eugenia şi Octa­
via, incep ură demult să se coteascâ, să-şi şoptească, să le
bufneasca un ris nestâpînit cind Elenuta se întorcea de
la plimbare.
Pe Elenuta n-o prea atingea nICI mai nainte purtarea
celor două surori; însă acum nici nu le lua in samă.
Fericirea ei era cu mult mai adîncă şi nu o puteau mic­
şora micile răutăţi ale surorilor, care începură să facă
aluzii la Elenuta şi la cleric şi În faţa părinţilor.
Astfel, şi directorul şi nevastă-sa incep ură să se con­
vingă, urmărind mai de aproape purtările fetei, că in­
tr-adevăr Elenura e tot mai atrasă spre feciorul popii.
Iosif Rodean începu să tuşească grozav de cite ori fata
se intorcea cu Ghiţă de la plimbări; incepu să-i înfrunte
că prea mult umblă cu «domnul molitvelnic».
Înfruntările acestea le simţea mai mult Ghiţă decit
Elenuţa ; ei părea că puţin Îi pasă de toată lumea.
Spre sfîrşitul vacanţei, Într-un rind cind tinerii, din
neglijenta ocrotitoare a Mărioarei, rărnaseră singuri, pa­
reau mai trişti ca orişicînd.
- Ei bine, ce vom face, Vasile? întrebă cu durere
Elenuta, după ce multă vreme merseră în tăcere.
- Eu am un plan, răspunse tînărul. Încă in toamna
asta sa ...
- Să ne căsătorim? întrebă repede, cu vocea înfioratâ
de fericire, Elenuta.
19*
[292]
292
Arbangbelii
Demult ea se îngrozea la gîndul că va trebui să mai
rămînă mult între surorile sale, într-o casă cu directorul
de la «Arhanghelii». Casa lor niciodată nu-i fusese aşa
de nesuferită ca în vara asta. Viaţa pe care începuse să o
cunoască şi s-o guste era aşa de deosebită de tot ce se
desfăşura zilnic în familia directorului, încît ii păru că nu
va putea să o suporte mai departe. Toată nădejdea şi-o
punea într-o căsătorie apropiată cu clericul; nici nu-i
mai treceau prin minte piedecile ce s-ar putea ivi din
partea familiei Rodean ; ea se temea numai dacă va pu­
tea Vasile să fie hirotonit şi să i se deie o parohie încă
în toamna asta.
Cufundaţi în visarea lor necurmată, pierduse şi ele­
ricul simţul realităţii; el nu se mai gîndea demult că
Elenuţa e fiica directorului Rodean, că între ei se sapă,
prăpâstioasă, mina «Arhanghelii». Lui îi părea acum că
are drept să ceară pe Elenuţa de soţie, îi părea că fata
asta este chiar a lui.
- Da, răspunse el la întrebarea Elenutei, să ne că­
sătorim !
- Dar încă n-ai o parohie, dragă Vasile, şi poate n-o
să vreie să te hirotonească; n-ai trecut de douăzeci şi
patru de ani.
- Am oameni buni pe lîngă vlădicie, între profesori,
răspunse clericul. O să-mi reuşească amîndouă cererile,
cu siguranţă.
Fata îl privi cu însufleţire. Se simţea deodată tare,
de neînvins. Vrăjiti de aceeaşi dorinţă, ei nu se mai gîn­
diră la piedeci, nu se mai gîndiră că trebuie să cumpâ­
nească mai bine o hotărîre aşa de însemnată. In cea mai
bună înţelegere, hotârîră ca în ziua următoare Vasile să
călătorească la episcopie, să puie la cale şi chestia hiroto­
nirii, şi a parohiei.
Părintele Murăşanu nu-i putu da însă căruţa pînă a
doua zi. El nu ştiuse nimic de călătoria lui Vasile şi
nici acum nu prea credea motivul ce-l îndemna pe cleric
să meargă la vlădicie. Vasile îi spusese că vor fi exa-
[293]
Arbanglielii
293
menele de corigenţă acum, şi că el îşi dăduse cuvîntul
la doi colegi să le fie de ajutor.
Ce-i spusese clericul nu era neadevăr; se nimerise,
printr-o fericită întîmplare, să se hotărască să meargă
chiar cînd se ţineau şi examenele acelea. El îşi uitase,
ce e drept, şi de promisiunea făcută celor doi colegi, şi
de termen, dar acum era fericit că-şi poate ţine şi cu­
vîntul dat.
..
Clericul se duse de-a una la profesorul Marin.
- Sărut-mîna! zise tînărul întrînd şi, după ce se în­
chină din prag, porni spre bătrînul care scria la masă şi
abia-şi Întoarse pe-o clipă capul peste umăr cînd îi răs­
punse : «Bună-ziua !». Apoi continuă iar să scrie.
- Sărut-mîna, domnule profesor, zise din nou cleri­
eul, acum din nemijlocită apropiere.
Preotul îşi întoarse iarăşi capul şi, cunoscîndu-I din­
tr-o ochire pe Murăşanu, zvîcni repede de pe scaun şi,
punîndu-i mînile pe umeri, îi zise vesel:
- Salutare, iubite, salutare, Murăşene băiete! Dar
ce vînturi pe la noi? Ţi s-a făcut dor de şcoală? Mai
vreai să stai un an ? Of! să nu faci o prostie ca asta!
Las-o dracului învăţătura! Dar ce-i pe-acasă? Ce face
părintele? Surorile? Ce-i cu «Arhanghel ii», s-aude că
varsă aur prosteşte!
Profesorul îi vorbi zguduindu-l de umeri, foarte ve­
sel, cu ochii strălucitori. Părea întinerit,
Clericul Începu să-i răspundă În vreme ce părintele
Marin, privindu-l ţintă în ochi, făcea mereu: «Hm, as­
ta-i bun !» Cînd ajunse clericul cu răspunsurile la «Ar­
hangelii», Întări vestea care venise pîn-aici.
- E belşug, sfîrşi el.
- Şi voi n-aţi putut face rost de nici o acţie la so-
cietatea aceea? îl întrebă profesorul.
- Nu. Notarul pensionat Iosif Rodean e aproaoe
singurul proprietar, şi el nu înţălege să-şi vîndă părţile.
Nirne nu poate încăpea lîngă el.
[294]
- Nu, adevărat, răspunse profesorul cu vocea seri­
oasă, luîndu-şi mînile de pe umărul clericului. Oame­
nii de omenie totdeauna şi pretutindenea rămîn pe de
laturi. În frunte se îmbulzesc egoiştii şi brutalii. A lor e
viaţa, continuă el după o scurtă tăcere, a lor e viaţa, şi
tot nu e a lor, căci fericirea foarte arareori merge ală­
turea cu ei.
îl pofti pe cleric să şadă, şi multă vreme povestiră
despre noul an şcolar, care avea să se înceapă peste cî­
teva zile; despre elevii primiţi pe cursul întîi, des­
pre cartea nouă din domeniul teologi ei la care lucra de
mulţi ani profesorul Marin şi care era spre sfîrşite. În
urmă clericul il întrebă:
- Parohii vacante care să vină la concurs in toamna
asta sînt, domnule profesor?
- Parohii vacante? întrebă părintele Marin arun-
cîndu-i o privire iute şi pătrunzătoare.
- Da.
- Şi pentru ce ai vrea dumneata să ştii?
Profesorul il fixa mereu.
- Aş avea şi eu lipsă de una, domnule profesor, ras­
punse Vasile cu ochii în podele.
- Of, dar e sfîrşitul lumii! strigă părintele vesel.
Îţi trăbă o parohie! Cu siguranţă, deci, «parofia» o ai
asigurată! adaose el tot mai vesel.
Sub numele de «parofie» se înţelegea preoteasă : cle­
ricii le ziceau astfel viitoarelor SOţii. O numire fără nici
un înţeles, de-altfel, dar, spusă o dată de unul, se încetă­
ţenise, în grabă, in vocabularul seminarului, de mulţi ani.
Clericul nu răspunse, ci îşi ţinea mereu privirile in pă­
mint; in faţă ii năvăli se tot singele.
- Dar asta nu se poate! strigă rîzînd profesorul şi
se ridică de pe scaun. Nu se poate să creştem o generaţie
aşa de ... aşa de coruptă! Ce vreai dumneata? Un băiat
Încă, să şi aibă «parofia» !
Cuvintele acestea le spuse stind inaintea clericului, le
spuse c-un fel de asprime prefăcută, bătu chiar din picior
cînd pomeni de «generaţia aşa de coruptă».
Il,
1
1'·
, ,
li'"
"
ni
I ii
, :11
"
I � I
I
, f ,1
,
•
:: 111 II
: I
I
,: ' III
.
, l'
o-
i
� .
I
"1
II
I
:1
,
1,
! I
"
I
l'
I
,
I
,1
,1
��,I
I!
o j'
I
,
f"
I
"
-;1
; II,'
I �II
,
I
il
'II
.:.1
I
294
Arhanghelii
[295]
Arbanghelii
295
- Păcatele-s pe oameni, domnule profesor, raspunse
clericul, Încercînd să zîmbească.
- Pe oameni pot fi, dar nu pe băieţi! Dumneata eşti
un băiat numai, vlădica nici nu te-ar hirotoni, chiar de-ar
fi parohii vacante cît de multe. Cum, dumneata ai şi ui­
tat care-i etatea canonică pentru taina hirotoniei? Nu
te-ar sfinţi de preot pentru că nu I-ar lăsa canoanele.
Profesorul Marin, după ce vorbi c-un fel de nemul­
ţumire, şezu iar pe scaun şi băgă de samă că pe faţa şi
În privirile lui Vasile se Întipări se o tristeţe adîncă. Pă­
rintele părăsi felul de a vorbi de pînă acum.
- Dumneata poţi să mergi un an, doi ani învăţător
intr-un sat; mai vezi lume, mai cunoşti viaţa, începu
preotul; nu te lua după colegii dumitale, care te întrec
cu ani destui. Este vreme şi de hirotonire.
Vasile Murăşanu, mereu deznădăjduit, zise:
- Pentru mine ar fi o adevărată nenorocire dacă
etatea m-ar opri de la hirotonire în toamna asta.
- Aşa vorbesc cei îndrăgostiţi, tină re ; însă un viitor
preot nu trăbă să se lase răpit de nici o patimă. De alt­
fel, o să mai vedem ce va fi cu putinţă şi ce nu, zise cu
bunătate părintele Marin. Parohii vacante, bune, sînt,
adaose îndată.
Vasile Murăşanu se uită cu teamă la profesor; ştia
că are obiceiul să-i cam năcăjească pe oameni.
- Nu glumesc, zîmbi profesorul, sînt patru parohii
foarte bune, care vor cădea sub concurs în toamnă. Mie
mi-ar plăcea dacă ai mai aştepta doi-trei ani, dar, în
sfîrşit, dacă situaţia e critică, nu voi să fac moarte de
om, tinăre. Ţi-ar trebui, deci, o parohie bună ?
Dacă s-ar putea ...
Şi dispensâ de la vîrsta canonică?
Dacă va fi cu putinţă ...
Ei, vom Încerca să se poată! zise cu hotărîre pro­
fesorul. Numaicît un viitor preot, adaose îndată, nu
trăbă să se îngrozească în faţa nici unei piedeci. Nu-i
în/!ăduit ca nesuccesele în viaţă să-I facă nefericit. Nu
trăbă să uiţi că noi sîntem puşi În slujba vieţii veşnice.
[296]
296
Arhanghelii
Clericul nu era mulţumit cu ce-i spusese profesorul :
nu-l asigura de nimic. Incepu să se mişte pe scaun şi nu
ştia cum să scoată o asigurare din partea părintelui
Marin.
-. Domnule profesor ... incepu Vasile, dar nu putu
contmua.
- Vai, dumneata vei fi nefericit, pentru ca nu te
mulţămeşti cu nimic, zise batjocoritor profesorul. Ce
mai vreai?
- Aş vrea să ştiu dacă ...
- Ei, ricalâ, vreai sa mai ştii daca poţi face logodna,
pregătirile pentru câsâtorie I De ce nu spui? Poţi, iu­
bite, in toamnă avem lipsă, peste tot, de optsprezece
preoţi, şi nu aţi terminat anul trecut decît patrusprezece.
Pricepi acum? Vei căpăta şi dispensă, şi parohie, dacă
nu una chiar de frunte, de bună samă nici una dintre
cele mai slăbuţe. Eşti mulţămit acum?
- Vă sînt foarte recunoscator, domnule profesor!
răspunse fericit clericul.
- Mie n-ai de ce să-mi fii recunoscator, n-arn murit
eu de optsprezece ori ca să rămînă optsprezece parohii
vacante. Dar ceva aş vrea să ştiu: părinţii durnitale
aprobă pasul ce vreai să-I faci?
- Da, cu siguranţă! răspunse repede c1ericul.
Nici nu-şi mai dădu sama că spune un neadevăr, că
părinţii lui nu ştiau nimic. Fericirea, speranţa lui erau
aşa de mari acum, încît ii părea că orice e cu putinţă,
că, la orice intrebare ce privea viitorul lui, nu ar fi pu­
tut răspunde decît afirmativ.
1<
Clericul Vasile Murâşanu sosi in Văleni in cea mai
bună dispoziţie; părinţilor le povesti cu insufleţire cum
au reuşit la examen amindoi colegii lui; surorilor le cum­
părase cite-o frumoasă păreche de cercei; pe frătiorul
mai mic il cinsti cu cartea lui Robinson Crusoe. Cu Ele-
[297]
Arbangbelii
297
nuţa hotărîră ca, în rastimp de cel mult trei zile, s-o
ceară în căsătorie de la directorul «Arhanghelilor»,
Oricît ar fi cumpănit de serios unele lucruri, mai ales
mâruntişurile, adevărul era că în cele de căpetenie ho­
rârau foarte repede. Faţă de acestea se purtau copilă­
reşte încă, oricît s-ar fi ţinut de mari. Făceau aşa pentru
că erau, în multe privinţe, copii încă, ori dragostea lor
îi făcea să-şi piardă simţul realităţii?
Din visarea aceasta - ori ce va fi fost - îi trezi însă,
cumplit de brutal, purtarea lui Iosif Rodean.
Clericul, a treia zi după ct sosise din oraş, pindi clipa
cînd nime nu era acasă, decît directorul «Arhanghelilor».
Nu voia să ştie nici chiar Elenuţa cînd se va prezenta
naintea tatălui său.
O slujnică îl conduse pe cleric pînă la o uşă, îl lăsă
în gan1Z; şi ea întră în cameră.
- Sa vie! se auzi după puţin vocea aspră a direc­
torului.
- Poftiţi! zise slujnica ieşind şi grăbind spre scări.
Notarul se scula se, chiar în clipa în care întra Vasile,
de la o masă unde făcea însemnări pe-o coală de hîrtie.
Faţa lui era cu mult mai întunecată decît de obicei; un
surîs de bat joc oră îi îngheţâ în colţul buzelor.
- Bună-ziua, domnule director, zise Vasile întrînd
şi, înaintînd puţin, se opri.
Era palid ca un mort şi ochii-i ardeau.
- Am onoarea să te salut, domnule teolog. Cu ce-aş
putea să-ţi mulţămesc pentru cinstea deosebită ce-mi
faci? întrebă directorul c-o voce plină de sarcasm.
Tînărul Îşi ridică privirile spre Rodean şi îngheţa
de spaimă, căci uriaşul îl privea c-o batjocoră groso­
lană, prostească. Se gîndi, o clipă, să nu-i mai spună
nimic, ci să iasă îndată. Dar în clipa următoare îşi luă
inima în dinţi şi-i zise:
- Poate o să vă surprindă ceea ce o să vă spun,
domnule director.
- Nicidecum, pofteşte numai; n-am obiceiul de-a
mă lăsa surprins de nimic! răspunse Iosif Rodean.
[298]
298
Arhangheli;
_ Aş fi fericit dacă dumneavoastră v-aţi învoi să-mi
daţi de soţie pe domnisoara Elenuta, zise cu vocea
clară, fără emoţii, clericul.
Notarul nu-şi mişcă nici un muşchi al feţei, rămase
drept, privindu-l fix.
� _ Mai spune o dată! ZIse el cu vocea rece, şuie-
ratoare.
Clericul :li privi inlemnit de indignare.
- Dumneata nu auzi? reuşi el să-I intrebe.
- Ba da, eu aud, dar mi se pare că dumneata ai
greşit numele, răspunse cu dispreţ directorul. Mi se pare
că n-ai vrut să zici Elenuţa, ci Nuţa. Apoi Nuţa nu e
nici fiica mea, nici domnişoară: e servitoarea care te-a
condus aici.
- Domnule Rodean, domnule director. .. zise tremu­
rind de indignare tînărul.
- Zadarnic te nervozitezi; pe Nuţa nu de la mine
trăbă s-o peteşti. Pofteşte în bucătărie! zise c-o bucu­
rie drăcească Iosif Rodean, şi-n aceeaşi clipă îi şi des­
chise uşa.
Lumea incepu să se învîrtă eu bietul tînăr. El nu-şi
mai putu da sama cum cobori scările, cum ajunse în
uliţă şi pe unde va fi rătăcit pînă ajunse acasă.
După întîmplarea asta, Elenuta căzu bolnavă, avu
febră între treizeci şi nouă şi patruzeci, clericul nu mai
ieşi din curtea parohială patru zile în şir. Atunci Ghiţă
se schimbă în înger păzitor al celor doi tineri nenoro­
ciţi. El cerceta mereu şi pe unul, şi pe celalalt; reuşi să
deie altă înfăţişare întregului conflict, reuşi să le picure
speranţă nouă în suflete, şi nu numai speranţă, ci, cind
băgă de samă că cei doi tineri încep să uite, îi asigură
de sprijinul său. Prin mijlocirea lui Ghiţă, cei doi tineri
se înţeleseră să mai aştepte. Vasile va merge un an în­
văţător, cum îi propusese şi profesorul Marin, şi situaţia
o să se schimbe în favorul lor, cu timpul.
Dar lui Ghiţă nu-i mai reuşi s-o mai poată duce pe
Elenuta la plimbare, să se mai întîlnească cu Vasile. Se
simţea aşa de tare rănită, aşa de adînc umilită prin
[299]
Arhanghelii
299
purtarea tatălui său, încît nu mai avea putere să deie
faţă cu Vasile. Clericul nu-i spuse, la întrebările ei, de­
cît că directorul nu se învoieşte la căsătoria lor; in să
purtarea brutală a notarului se ştiu in grabă, o spuse el
însuşi in bucătărie, intre slugile şi slujnicele sale.
CI eri cui scrise profesorului Marin că s-a răgindit, că
un an ar merge bucuros învâtâtor undeva. Profesorul,
fără să se uimească de schimbarea clericului, ştiind că
tinereţea e nestatornică, îi răspunse in grabă că face
foarte bine şi că, dacă vrea să meargă învăţător in
Gureni, comună fruntaşă, n-are decît să-i scrie şi va
aranja totul. Clericul, prin mijlocirea lui Ghiţă, se în­
ţelese cu Elenuţa şi-i răspunse lui Marin că primeşte
cu bucurie propunerea.
Epistola aceasta o trimise in duminica in care se ţinu
petrecania de adio a universitatilor. Ghiţă nu se dusese
anume la cheful acesta, ci-I luă pe cleric la o excursie
de dimineaţă, ştiind că, pe cind se vor intoarce, tatăl
său va fi cu ceata, iar logodnicele şi notărâşiţa, in oraş.
Astfel, credea că va putea mijloci o intilnire intre cleric
şi Elenuţa, cu atît mai virtos că Vasile Murăşanu peste
două zile avea să plece la Gureni, de unde-i venise avizul
că postul de învăţător provizoriu il aşteaptă.
Speranţele lui Ghiţă se îrnplinirâ. CÎnd, pe la cinci
după prînz, sosi cu Vasile din excursia ce-o făcusert
la notarul acasă nu era decît Elenuta. Cind înţelese că
Vasile trebuie să plece peste două zile, domnişoara Ro­
dean dori să-I vadă numaidecît. Dar Vasile nu putea să
mai calce a doua oară pragul casei acesteia. Veni pînâ
la poartă, dar aici păli şi nu mai putu face nici un pas.
Inginerul înţelese, se albi şi el ca păretele, şi dup-un
răstimp de tăcere ii zise:
- Aşadar, domnule Murăşanu, la şase fără un sfert
aşteaptă-ne la Pcdişorul Câprarului ; o să vemrn cu
siguranţă.
De patru zile nu se văzuseră, dar aceste patru zile
fusese mai lungi ca patru veacuri. Elenuta era palidă,
[300]
obosită, mîndrii ei ochi erau înroşiţi de plîns. Scoase
un suspin adînc, de uşurare, cînd atinse mina clericului.
- Nu eşti supărat pe mine, domnule Murâşanu ? În­
trebă ea c-o spaimă adîncă în voce şi privire.
- Pe dumneata? Niciodată, domnişoară! răspunse
cu hotărîre clericul.
Ghiţă era cu ochii umezi. Privea în toate părţile.
Zări un băieş care urca la dreapta pe-o cărăruşâ, îl
strigă, îl ajunse şi incepu, mergînd cu el, o discuţie foarte
aprinsă. Se vedea cum gesticula necontenit.
- Nu eşti supărat, Vasile? îl întrebă din nou fata.
- Nu; nu eşti de vină, de vinâ-i aurul, de vină-s
«Arhanghelii», zise clericul. Vinovat e singur domnul
Rodean.
- Nici să nu fii ! Fără tine aş muri, întălegi tu ? Aş
muri! zise încet Elenuta, şi numaidecît începu s-o zgu­
duie un plîns adînc.
Vasile o asculta încremenit; nu cuteza s-o mingiie.
Drumul acesta lateral, aproape o cărare numai, pe sub
bolţile arinilor, era părăsit cu totul în după-amiaza asta
de duminică.
Vălenarii îşi petreceau prin birturi, pe-acasă. Pe vre­
mea asta cei mai mulţi erau ameţiţi de băutură.
Pe Elenuţa o zguduia plînsul tot mai tare. Aproape
nu mai avea puteri să meargă mai departe, să se ţie
pe picioare. Ea întinse braţul spre cleric, şi el i-l dădu
pe-al său sprijinind-o.
Această întîie atingere în singurătate îl înfioră pe cle­
ric din creştet pînâ-n tălpi. El simţea braţul ei rotund,
căldura dulce, parfumată a tinereţii şi, căutînd s-o în­
cura jeze, îi zise:
- Numai plînge. Are să fie bine, dragă ...
El aproape ii şopti cuvintele acestea, aplecat spre
urechea fetei.
- Of, oftâ Elenuţa, cît ar fi de bine să mor!
- Nu, nu spune asta, zise cu durere clericul. Nu
vorbi aşa.
I '
li II
j'
,
ii ;1
1
1 '
3CO
Arhangheli:
[301]
Arbangbelii
301
- Ti-ar părea rău? il întrebă repede Elenuţa con­
tenind din plîns şi ridicînd spre el privirile-i înlâcrâ­
mate.
Privirile acelea umede se coborîră pînă în sufletul tî­
nărului şi, pierzîndu-şi capul, Vasile îi trecu domol un
braţ în jurul grumazului şi-o sărută cu patimă pe bu­
zele roşii.
Ea rămase un lung răstimp cu ochii închişi.
- Acum cred că nu eşti supărat pe mine! zise ea
zîmbind, şi toată primăvara tinereţii, care se risipise
de cîteva zile, se făcu din nou stăpînă pe obrajii, pe
ochii, pe buzele domnişoarei Rodean, pe vocea ei.
Se plimbară încă multă vreme spunîndu-şi vorbe
dulci, uitînd de toată lumea. In urmă auziră pe Ghiţă
cum îi caută. «Hop-hop I. striga mereu inginerul, ca
să le deie de ştire sosirea lui. Ei se treziră din beţia ce
creştea mereu din cuvintele, din privirile lor şi, oftînd,
Elenuţa zise:
- Aşadar, peste două zile ne despărţim.
- Nu ne despărţim, dragă; gîndindu-ne mereu unul
Ia altul, vom fi mereu aproape, apoi ne vom scrie.
- Da, ne vom scrie! zise fata cu însufleţire.
Ghiţă sosi, începu să le spună amănunţit discuţia ce-o
avusese cu băieşul acela privitor la «Arhanghelii». Omul
acela, Nichifor, proorocea de vreo jumătate de an că
în curînd se va isprăvi aurul de la «Arhanghelii». Despre
el le vorbi Ghiţă pînă ce ajunseră la locuinţa notarului,
unde se despărţiră. Peste două zile clericul se duse în­
văţător în Gureni.
XXI
Pe la mijlocul lui noiembrie, inginerul Gheorghe Ro­
dean îşi căpătă un post în partea de miazănoapte a
Ungariei. Înainte de-a pleca, tînărul întră la tatăl său,
cu faţa îngrijorată. Iosif Rodean chiar socotea plăţile
băieşilor de la «Arhanghelii» pe săptămîna aceea.
[302]
- Eu sînt gata de plecare, tată, zise Ghiţă apro­
piindu-se de masa la care lucra tatăl său.
- Are să-ţi pară rău toată viaţa că nu primeşti
propunerea mea : să rămîi acasă şi să te facem mginer
peste toate băile din Văleni, zise tatăl său.
- Eu cred că fac bine, răspunse Ghiţă, şi ca să plec
cu conştiinţa îrnpăcată, aş voi să-ţi atrag atenţi unea
asupra unui lucru ce mă nelinişteşte demult.
Iosif Rodean puse condeiul pe masă, se întoarse spre
Ghiţă şi, c-un fel de uimire în priviri, il întrebă:
- Ce vreai să-mi spui?
- Pentru ca să nu ajungi în grave încurcâturi bă-
neşti, trăbă să sistezi numaidecit lucrările în galeria cea
nouă de la «Arhanghelii». Lungimea ei s-apropie la
patru sute de metri, şi să mai bateţi de-o sută de ori
pe-atîţia, nu veţi da de aur! Directia e greşită, şi eu
cred, de altfel, că în «Arhanghelii», afară de vîna care
dă aur destul şi acum, nu mai este ah strat rentabil
pentru lucrare. Dumneata ai vărsat o groază de bani
'în galeria asta nouă. Trăbă să ştii că eu de multă vreme
port o mică socoteală asupra întratelor şi ieşitelor de la
«Arhanghelii». - Aici inginerul scoase din buzunar un
carnet> il deschise, frunzări prin el> fără să-i arunce
directorului o singură privire. - După însărnnările
mele> continuă el oprindu-se la o faţă a carnetului, în
două săptămîni din luna mai, într-una din iunie, în trei
din august şi în două din septembrie cheltuielile au În­
trecut veniturile «Arhangheljlor». In săptămînile aces­
tea dumneata ai avut aproximativ o pagubă de opt
pînă la zece mii de zloti. Astfel de săptămîni au fost
şi mai nainte şi, după cit se pare, vor mai veni.
- Asta e tot ce vreai să-mi spui? întrebă notarul
abia retinîndu-şi indignarea şi mînia.
- Nu, mai este, începu Ghiţă, fără ca să-I impre­
sioneze cuvintele tatălui său. Mai întîi, din depozitele
dumitale V'a trebui să înzestrezi, cît de curind, două
fete, să le cumperi mobilă, să le căsătoreşti, mai pe
scurt. Nu ştiu cît ai de gînd să le dai, dar după soco-
t
1
, i
: I
: 11
I
I r , I
I
ii
:1
302
Arhanghelii
[303]
Arbangbelii
303
telile mele, dînd tot în bani gata, depozitele dumitale
ar scădea aproximativ la douăzeci şi cinci, treizeci de
mii. într-un an, presupunind că dumneata vei continua
lucrările la «Arhanghelii» în măsură tot aşa de mare ca
pin-acum, presupunînd că nu vei înceta lucrările în ga­
leria cea nouă şi că vor urma destule săptămîni de de­
ficit, ei bine, într-un an dumneata rămîi la sapă de
lemn. însă, şi fără asta, dumneata mai ai şi acum da­
torii de peste zece mii.
Ghiţă făcu expunerea aceasta cu mare linişte şi cu
multă convingere. Notarul, însă, de la o vreme nu-l mai
putu asculta in linişte. Se ridică de pe scaun, se uită la
el cu mirarea prostită a uriaşului care vede că un pitic
cutează să i se pună piedecâ în cale; făcea cîţiva paşi
grei prin casă, apoi iar se Întorcea, înţepenindu-se nain­
tea lui Ghiţă, şi-i arunca aceeaşi privire. începu să puf­
nească tot mai des pe nări, ca un cal speriat.
- Eşti nebun! Nu se poate să fii cu mintea trează!
zise el cu dezgust dupăce sfîrşi inginerul.
- Pot să fiu şi nebun, cum zici dumneata, dar cele
spuse de mine, deşi nu vor fi curatul adevăr, pentru că
n-am date Întru toate corecte, desigur se apropie foarte
mult de el. Dumneata faci foarte rău că nu-ţi dai silinţa
să-ţi cunoşti situaţia reală, zise Ghiţă.
- Eşti cel mai mare nebun ce-am Întîlnit vreodată!
strigă cu mînie directorul. Peste cîteva săptămîni, poate
chiar numai zile, o să dăm de piatră bună în gangul cel
nou. Asta e mai sigur decît că eu stau naintea ta
acurn ! Apoi, dacă lucrarea din gangul principal va fi
adus şi s�ptămîni cu deficite, a dat destule cu profit
mare, şi va da mereu. Aur slobod nu vezi că se află tot
mai ct�s ? Nu vezi tu că baia asta abia acum Începe să
fie Dumnezeul jurului intreg? Eşti nebun că-mi poti
spune aşa prăpăstii ! De aitfel, n-am să cer sfatul ni­
mănui, şi tu ai face foarte bine dacă nu te-ai prea inte­
resa de depozitele şi datoria mea, e timp pierdut acesta.
Eu nu preţuiesc Întru nimic nici banii ce-i am, nici
datoriile. De-aici Încolo o să scot bogăţia pămîntului,
[304]
304
Arhangheli:
cu care sa ma fălesc ! Inţălegi tu, Ghiţă ? In pamînt e
toata stralucirea încâ, ce-i afara nici nu merită o atenţie
Inginerul s� ridică sa iasă. Faţa lui era intunecata,
presimtiri dureroase ii treceau prin suflet.
- Eu mi-am ţinut de datorie sa-ţi spun ce-am spus,
zise el cu amaraciune. Dacă dumneata nu iai acum in
samă sfaturile mele, peste un an cred ca va fi prea tir­
ziu. Dumneata ar trebui să te gîndeşti ca ai o familie!
O, nu ma întăleg pe mine! zise el văzînd răutatea dis­
preţuitoare din ochii lui Iosif Rodean. Eu sint de-aci
incolo liber, mă pot SUSţinea singur. Eu am sa-ţi fiu
recunoscător pentru cheltuielile ce le-ai avut cu mine,
şi atit. Dar mă gindesc la fete, mă gindesc ce s-ar alege
de ele trezindu-se deodata sărace după ce au fost obiş­
nuite de mici cu belşugul!
- Te-asigur că nu le vei vedea niciodată sarace, sti­
mate domnule inginer, zise batjocoritor directorul, nu
vor veni să le ţii dumneata şi sa le măriţi! Dar acum e
destul, despre asta să nu-mi mai vorbeşti mai mult. Intă­
les-ai, Ghiţă? Prostia asta să n-o mai faci cît vei trăi.
Şi-acum, adaose el pe altă voce, mai ai lipsă de parale?
- Nu mai am, mulţămesc, răspunse Ghiţă, şi, ieşind,
îşi lua adio de la toti, se urcă in trăsură şi porni.
- O sa-mi vii tu acuş cu rugarea să te fac acţionar
la «Arhanghelii. ! strigă notarul in urma lui.
Notărâşita, fetele îl priviră uimite, nu ştiau ce înţeles
aveau cuvintele acestea.
încă in după-amiaza aceleiaşi zile în care plecase
Ghiţă, ceru să vorbească cu directorul de la «Arhan­
ghelii» societarul Gheorghe Pruncul. El vorbise de multe
ori cu inginerul despre galeria cea noua de la «Ar han­
ghelii» şi se sfătuiseră să incerce amîndoi pe linga Iosif
Rodean, poate s-ar hotărî sa sisteze lucrările din gan­
gul cel nou. Ghiţă ii spusese însă că numai în ziua ple­
cării va incerca să-I convinga pe tatal sau.
Îndatăce se apropie de Iosif Rodean, băga de sarnâ
că uriaşul il priveşte minios, banuitor. Abia-l lăsa să-i
deie binete şi-l întrebă cu vocea mai răguşită decît de
obicei:
[305]
Arbangbelii
305
- N-ai vorbit dumneata cu ficiorul meu despre
«Arhanghelii- acum de curind?
- Ba da, şi chiar mai de multe ori, răspunse Prun­
cul, şi un zimbet ii încreţi in multe părăiaşe faţa.
- N-ar trebui sa vorbeşti prostii in faţa tinărilor,
te trezeşti ca ei le chiar cred. Ce-i vei fi spus despre ga­
leria cea noua nu-s decit vorbe de clacă, prostii! zise
cu minie directorul.
- Să mă ierţi, domnule director, nu-s prostii. Eu aş
dori foarte mult să te pot convinge şi pe dumneata că
zvîrlim de-a geaba atîta amar de bani. Dumitale, poate,
nu-ţi pasă, dar noi, care sintem mai lipsiţi de mijloace,
ne-am pus pe ginduri.
- Uf, fă·cu dezgustat Iosif Rodean, nu mai încetezi
a te plinge; de cînd te ştiu, tot de saracie te plîngi!
Baga de samă, Pruncule: de ce se teme omul, nu scapa!
- Se poate, domnule director, răspunse Tinjind Prun­
cul, dar nu oricarui om ii merge aşa de bine in viaţa.
Vreau sa zic de copii; iata, al dumitale e cu pîinea in
mîna, al meu ma suge şi acum. Vreau sa zic ca şcoala
înghite mulţi bani. Dumneata ar trebui sa fii cu consi­
derare la tovarăşii de la «Arhanghelii» şi sa nu-i pui
la biruri pe care nu le mai pot plăti. Dumneata ne-ai
. fost totdeauna aşa de binevoitor, ai putea sa ne fii şi
acum şi să oprim lucrarile in gangul cel nou. Sa facem
cruce peste cei patru sute de metri, sa zicem: «Atîta
pagubâ !» dar sa nu mergem mai departe. Azi nu mai
pot birui eu cheltuielile, mine Ungurean, poimîne pri­
marul şi, crede-ma, domnule director, o sa ajungi şi
dumneata la rînd.
- Greşeşti daca crezi ca-mi poţi vorbi astfel, zise
cu raceala directorul, apoi, deschizind uşa, ii răcni :
Afara, neruşinatule, petecosule ! Afara din casa mea!
Pe faţa lui Pruncul se sap ara şi mai multe brezde,
un zîmbet palid se strecura printre părăiaşele acelea.
Societarul rămase neclintit şi continua:
- O sa ies îndată, domnule director, pentru asta nu
e de lipsa sa-mi strigi aşa. Dar inainte de-a ma înde­
părta, ţiu sa te vestesc ca, din întîia lui decembrie, ies
20
[306]
306
Arhanghelii
din tovara.re. Pin-atunci o sa-mi vînd partea care o
am la «Arhanghelii». Deci, de-atunci încolo, biletele
de plată vei face bine să vnu v mi le I1!ai, trimiţ� mie. v
Iosif Rodean pe-o clipa ramase UImIt .. � u-i venea sa
creadă că Pruncul va părăsi «Arhanghelii». ÎnA glang�1
principal erau chiar acum semne de mal mare imouna­
tătire. Dar cînd vâzu faţa încretitâ, privirea de pi�ica
a lui Pruncul, simţi ca omul asta nu glumeşte. Hotarέ
rea lui Pruncul parea ca-i clatina şi convingerea lui în
«Arhanghelii». Dar aceasta fu numai o scurtă fulgerare.
Cu o voce în care se amestecau ura, dispreţul, mînia, îi
ZIse:
- Dacă vreai sa te spînzuri, eu nu te pot opri. Dar
partea cui vreai sa ţi-o vinzi?
- Cui da mai mult, domnule director.
- Bun; atunci e a mea! zise cu satisfactie Iosif
Rodean.
De la 1 decembrie rămăseseră numai trei societari la
«Arhanghelii. : notarul, Ungurean şi primarul. La zece
zile după ce-şi vînduse partea Gheorghe Pruncul, aflară
la «Arhanghelii- aur slobod vreo cinci-şase kile.
- S-a fript! ziceau veseli oamenii despre Pruncul.
- Las', c-a înşălat şi el pe destui. Nu-i nici o pa-
gubă!
- Parcâ-I văd cum îşi va muşca buzele!
Gheorghe Pruncul pali într-adevăr cind auzi de auru]
slobod, dar din vorbele şi purtările lui nu putu înţelege
nimeni de-i pare rau ori ba.
Peste alte patru săptămîni se afla iarăşi aur slobod
la «Arhanghelii». Însa, cu toate veniturile acestea, cu
începu tul iernii, societarii încep ura sa lucreze cu puţin
cîştig. Gangul cel vechi era mereu bun, însa lucrarile
în galeria cea noua erau tot mai costisitoare.
Nu mai era cine sa-şi bata capul cu aceasta; toţi trei
societarii care mai rămăseseră credeau orbeşte ca vor
descoperi vîna de aur în galeria cea noua; ca mergînd
• vreo citeva sute de metri paralel cu cele doua vine ­
abâtute de-un întreg nou, care se putea cunoaşte de la
suprafaţa pămîntului - se vor întîlni şi, îngroşîndu-se
[307]
Arhangheli!
307
într-una singură, va fi aur să taie în el ca-ri mămăligă.
Afară de asta, Iosif Rodean era frămîntat mereu de pla­
nul său de-a zidi în oraş două locuinţe splendide pen­
tru cei doi gineri; primarul Cornean era răpit cu totul
de graţiile Dochitei : iar Ungurean, ca de obicei, era
prea mulţumit dacă se putea ameţi în fiecare zi cu vreun
prieten.
Nu putea să se gîndească nici unul la lucruri aşa de
neînsernnate, �i din cauză că în jurul lor larma vălena­
rilor creştea tot mai tare, înfrîngerea se înstâpînea pe
toate sufletele; aurul şi petrecaniile erau căutate cu sete
tot mai mare. De sute, de mii, de zeci de mii, chiar,
minerii din Vâleni începură să vorbească cu mare uşu­
rinţă, ca şi cînd ar fi fost vorba de cîţiva bani de aramă.
Satul părea din ce în ce mai populat; cară încărcate
cu piatră scîrtliau pe drumuri ziua-noaptea; căluţii cu
coşurile desăgite Împleteau o reţea nesfîrşită pe uliţile
satului. Mirosul de mineral scos proaspăt din sînul pă­
mîntului plutea peste tot umed, sulfuric, pişcător, des­
chidea larg nările băieşilor, care se îmbătau de el mai
mult decît de orice băutură. Piuele toctocau neîntrerupt,
umplînd de râsunere uscate şi Înfundate bâtrînele păduri
de brad.
[311]
1
Citeva din scrisorile schimbate între Vasile ŞI
Elenuţa :
«Gureni, septembrie,
Dragă Elenutâ,
Iată-mă în mijlocul celor mici, în ciripitul şi larma
alor şaizeci de copii, de la şase pînă la doisprezece ani !
Veselia lor, departe de-a mă enerva, mă farmecă, îmi
urnezeşte ochii de bucurie, îmi alungă nourii de tristeţe
care, uneori, încearcă să se apropie de mine. Sînt clipe
în care îmi pare rău că nu m-am făcut învăţător: îmi
pare că trebuie să fie cea mai mare fericire să trăieşti,
o viaţă întreagă, în mijlocul acestor oameni pitici, care
[312]
312
Arbanghelii
furnică, îndată ce sună clopoţelul, ca nişte furnici scor­
menite din muşuroi, care rid cu lăcrămi, răsturnîn­
du-şi căpşoarele pe spate, care mă privesc cu ochii lor
aşa de sinceri şi de pretinoşi. Nevinovăţia lor mă atrage
şi mă subjugă, şi chiar micile lor ştrengării mă fac să
zîmbesc în mine. Cit e de deosebită lumea lor de lumea
oamenilor plini de patimi! îmi pare că deasupra aces­
tor câpşoare neastîrnpârate pluteşte mereu un suflet
dulce, nevăzut, nişte adieri ca din aripi de îngeri.
Dacă încep să mă împac cu tot ce-a fost, dacă des­
părţirea începe să-mi pară mai uşoară, meritul de că­
petenie e al copilaşilor acestora, pe care nu mă pot mî­
nia niciodată. Da, ai toată dreptatea, epistola întîie pe
care ţi-am scris-o a fost prea scurtă şi plină de tristeţe.
Vai, sînt clipe cînd ne simţim aşa de nemîngîiaţi, cînd
nu mai vedem nici o rază de lumină Fulgerînd prin vii­
torul întunecat. Sînt clipele marilor deprirnări, care
izvorăsc totdeauna din durerile cele adînci. Şi eu cînd
ţi-am scris, îndată după sosire, eram stăpînit de o ast­
fel de deprimare, Drumul pîn-aici, Gurenii, şcoala,
oamenii, totul în sfîrşit, îmi făcea impresia unor ară­
tări tulburi, din vis. Mă simţeam aşa de singur, aşa de
părăsit! Aveam convingerea adîncă, nespus de dure­
roasă, că nu te voi mai vedea niciodată. îmi ziceam:
"domnişoara Elenuta, curind-curind, o să mă uite, o să
se mărite după altul, şi pentru mine n-o să rămînă de­
cît o pustietate fără de margini".
E adevărat că în astfel de clipe, cînd sufletul nostru
e bolnav cu siguranţă, n-ar trebui să luăm condeiul în
mînă. Nu putem scrie atunci decît cuvinte negre, o rază
de lumină n-avern de unde le împrumuta. Dar eu am
fost aşa de slab, încît am cutezat să-ţi trimit aceste
cîteva şire, de care acum, şi totdeauna, o să-mi pară
foarte rău. Rog să mă ierţi şi să te gîndeşti că ţi s-a
dat, astfel, prilejul să cunoşti şi o parte de umbră din
fiinţa mea. Căcioridt mă gîndesc acum de-a fost cu
putinţă ca eu să-ţi scriu şirele acelea disperate şi oricît
îmi zic că n-am fost eu, simtesc că mă înşel. După cum
[313]
Arbangbelii
313
purtăm in sufletele noastre simţiminte nalte, eroice, tot
astfel se ascunde destulă laşitate in fiecare din noi.
Nu ţi-am scris nimic despre Gureni şi despre oamenii
de-aici. Satul e frumos, cu case de piatră după stilul să­
sesc - satul vecin e săsesc, - oamenii sint ţărani cu
stare bună, dar cu prea puţin dor de carte. Ceea ce
trebuie să-ţi descopăr mai întîi e că mie, după cît bag
de samă, mi s-a pus o cursă fiind trimis în Gureni. Şi
iată de ce. Ca în orice sat, şi in Gureni este un preot;
dar preotul de-aici a fost coleg de şcoală cu tata; asta
încă n-ar fi nimic, dar preotul are o fată mare, Laura,
şi aici mi se pare că e cursa ce mi s-a pus. înainte de
toate trebuie să ştii că profesorul Marin, care ţine foarte
mult la mine, ţine, poate, şi mai mult la tata, şi cred
că mi-a ales satul acesta după ce s-a întăles mai întîi
cu tata.
Părerea aceasta mi-am cîştigat-o şi din veselia tatii
cînd am plecat în Gureni, şi din însufl etirea cu care m-a
primit părintele Pop din Gureni. M-a invitat, mi-a po­
runcit aproape să locuiesc la dînsul: are În curtea pa­
rohială, separată de casă, o mică odaie ce-i serveşte de
cancelarie S-a mîniat in toată legea cînd a văzut hotă­
rîrea mea nestrârnutatâ de-a locui la şcoală. Dar n-arn
putut scăpa să nu iau prinzul la dumnealui. De altfel,
nici nu aş fi aflat pe cineva să-mi poată da un prinz
regulat, ţăranii nu-şi iau un obligămint atit de greu.
"Mi-ar părea foarte rău să flămînzeşti in Gureni",
îmi zise supărat părintele, pentru că nu m-am Învoit să
şi locuiesc la dînsul.
Dornnişoara Laura e o fetiţă de vreo optsprezece ani,
mijlocie, plinuţâ, foarte veselă şi plină de sănătate. La
temperament samănă mult cu soru-mea, Mărioara, şi
pentru aceea, din cele dintîi zile, a început să-mi fie
simpatică. Ea nici nu vrea să ştie de gîndurile ce pare
că le nutreşte tatăl său, nu umblă să-mi placă, se ţine
mereu de prostii, chiar cînd o urmăreşte privirea severă
a părinţilor. Ea e foarte veselă că, în sfîrşit, este un
tînăr În Gureni, adică eu, cu care să poată vorbi, să-şi
poată petrece. Dar te asigur că din nimic n-arn băgat
[314]
314
Arhanghelii
de samă să-i fiu simpatic. De altfel, chiar în cazul cînd
şi părinţii şi fata ar începe deodată un atac comun asu­
pra mea, simţesc, sînt sigur, că n-ar ajunge la nimic.
Viaţa, sufletul meu e aşa de plin de tine, scumpă
Elenutâ, îndt mereu mă încearcă o spaimă adîncă: să
nu te pierd! Iar dacă nu e nici o primejdie pentru mine,
nici pentru tine, pentru ce nu aş face zile plăcute şi
domnişoarei Laura? Eu ştiu că nu poţi fi geloasă şi că
ştii ca şi mine că Între doi tinări pot fi şi alte relaţii
decît celea de dragoste.Vezi, mie mi-ar părea că aş pă­
cătui dacă aş trăi cu totul retras de familia preotului
Pop, dacă nu le-aş procura mulţămirile pe care le aş­
teaptă de la mine. Eu am o mare comoară în suflet,
dragostea ta o am, scumpă Elenuţă, dar cred că m-aş
asămăna cu avarul ce-şi ascunde comoara în pămînt,
Iăsînd pe cei din jurul său în mizerie, dacă aş rămînea
cu ziua de cap în singurătate şi mi-aş gusta în tihnă
fericirea. Cred că Dumnezeu nu ne lasă fericiţi ca să
devenim egoişti, ci ca lumina din noi să arunce cîte-o
rază şi celor din jurul nostru. Făcînd aşa, nu cred că
pierdem nimic, dimpotrivă, comoara noastră capătă feţe
tot mai strălucitoare. Apoi îmi pare că domnisoara
Laura e ea însăşi cu sufletul plin de fericire, şi nu de
cînd am venit eu aici, ci de mai nainte. E fericirea cu­
rată pe care o naşte însăşi tinereţea, sănătatea, şi veni­
rea mea aici n-a făcut decît să-i deie prilej domnişoarei
Laura să-şi arate feţele de lumină ale sufletului ei tinar.
E blondă, are ochi albaştri, foarte buni, şi o supără
pe preoteasa cel puţin de-o sută de ori pe zi. Eu văd
bine că părinţii se mînie numai de formă şi că în sufle­
tele lor se bucură, se simt mîngîiaţi că în casa lor poate
fi atîta veselie.
Oricît ar fi de atrăgătoare domnisoara Laura, vai, e
atît de departe de tine, scumpă Elenută ! Eu aş fi sim­
patizat-o oricînd, dar chiar de nu te-aş fi cunoscut pe
tine, nu m-aş fi putut îndrâgosti niciodată de ea. Săr­
mana! Nu e nimic în ea din acea uimire tainică ce se
desprinde şi dintr-un surîs, dintr-un gest al tău şi care
îmi zguduie fiinţa pînâ-n adîncuri şi mă face să te pri-
[315]
Arhanghelii
315
vesc, să mă gindesc la tine cu adorare, să mă simt robul
tău! În Laura este mult din tot ceea ce poate face să
bată o inimă omenească, dar nimic din ceea ce îngenun­
che o inimă. Ori, poate, e numai pentru mine aşa şi o
învinuiesc prea greu pe biata fată.
De multe ori mi-e ciudă pe mine că nu pot fi mai
vesel cînd sînt cu Laura. Sînt unele zile cînd mi-e silă
de orice vorbă. Amintirea ta mă stăpîneşte cu atîta pu­
tere, încît mă face rău, cred că chiar nesuferit; îmi pare
atunci că nu-mi mai pasă de nimic în lume, numai de
tine. Sînt clipe cînd nu mi-ar părea rău să piară lumea
întreagă, numai noi doi să rămînem. Pentru micimea
asta de suflet, pe care în ceasurile de trezire nu o aprob
defel, am o singură scuză: că te iubesc aşa de mult, aşa
de adînc, încît am suferinţe pe care nu le-am cunoscut
niciodată, care îmi par câ-s dintr-altă lume şi mă de­
părtează şi pe mine de la pămînt în regiuni sure �l
înghetate.
Mă gîndesc de multe ori, pentru ce e iubirea un sim­
ţirnînt aşa de dureros, în fond? Căci, iată, cu inchi­
puirea te văd mereu, tainică şi dulce, şi mă atragi cu o
putere căreia nu mă pot împotrivi. Zîmbesc şi rîd, unde
de lumină îmi umplu fiinţa, iradiază din mine nouraşi
de strâluciri pe care ii simt cum imi încălzesc, cum îmi
sărută uşor obrajii, ochii de cite ori văd chipul tău drag.
Îmi pare că lumea întreagă e a mea in astfel de clipe.
Dar e de ajuns să mă gîndesc că tu însăţi chiar eşti a
mea, nu numai ochii, obrajii tăi, şi mă simt infiorat
de-o durere tainică.
Iartă-mă că-ţi spun un gînd ce-mi fulgeră uneori in­
tunecat : să fie întristarea mea o presimţire? Să fie po­
sibil oare ca viitorul să se întunece, şi tu să nu fii a
mea? Presimţire a aceasta să mă tulbure? Oare, în­
tr-adevăr, nu s-tar putea ca tu să te pleci cîndva in faţa
poruncilor părinţilor tăi? Nu e cu putinţă, oare, să-ţi
zici odată: "îl iubesc pe tinărul acela, dar ce să fac?
Doamne, ce să fac ?" Şi, plingind cu hohote, să te supui
hotărîrii părinţilor?
[316]
Arhanghelii
Al tău
Vasile"
316
Ce groaznic e să mă gîndesc la asta! Şi nici nu vreau
să mă gîndesc, ci mai bucuros voi să cred că iubirea,
în esenţa ei, e un simţimînt dureros. Şi ştii, scumpă
Elenutâ, cum îmi explic? Cred că inima noastră e prea
puţin încăpătoare ca să poată cuprinde un sirntirnînt
aşa de mare, aşa de adînc, cum e iubirea. Iubirea parcă
nici nu e o simţire; se pare că e însăşi viaţa noastră,
scoasă din legăturile materiei, liberată de tot ceea ce-i
greu, ce-i trecător in noi. Nu este nimic muritor în ea,
şi în înţâlesul acesta cred c-a zis sfintul Pavel că, din
tot ce poate avea omul în lumea asta, duce cu sine din­
colo de moarte numai "credinţa, nădejdea şi dragostea,
iar dintre acestea, mai mare este dragostea" ...
Aştept cu nerăbdare să-mi scrii ce mai faci. Te mai
gîndeşti la mine? Domnisoara Laura chiar acum trece
pe dinaintea şcolii şi, din drum, încearcă să se uite prin
geam, să vadă de-s acasă. O să ies îndată să-i tiu de
urît, deşi ştiu că azi voi putea-o distra foarte cu greu!
Mi-e prea plin sufletul de tine, scumpă Elenuţă, şi abia
aştept să-mi scrii. Oricît aş începe de vesel o scrisoare,
nu pot să-mi opresc simţimintele de durere care izvo­
răsc din necunoscut şi mi se tot îmbulzesc la inimă. Mă
mîngîi însă cu gîndul că, odată, Fericirea mea va fi asi­
gurată, că nu mă voi mai teme că te pierd, şi atunci ...
va fi mereu lumină în sufletul meu, în jurul meu! Nu-i
aşa? Se-ncep îndată ceasurile de curs. Copilaşii vin gă­
lăgioşi. Ştii pentru ce mi-s aşa de dragi? Îmi pare că,
odată cu mine, şi tu îi priveşti pe şcolarii mei, şi te
bucuri.
Nu mă lăsa să aştept mult !
I I
"
ti
" I
\ � I I
, " l'
il I ' I
fii
'I
ii II
-Văleni, noiembrie
Dragă Vasile,
Azi, nainte de amiazi, s-a dus şi Ghiţă! Cînd m-am
.... • v • • v • A •
vazut singura, m-a cupnns o spaima mare, ŞI 111 scn-
[317]
Arbangbelii
317
soarea ce-ţi trimit acum îmi caut un razim puternic care
să mă sprijinească în adînca mea suferinţă. Cit de feri­
ciţi sînteţi voi, bărbaţii, ce bogăţie nemărginită aveţi in
libertatea voastră! Viaţa vă deschide nenumărate că­
rări; un geaman dan în mînă, şi puteţi merge pe dru­
mul pe care voiţi. Ori în ce parte a lumii aflaţi un
petec de pămînt care să vă primească cu bucurie. Chiar
dacă vi se pun piedeci în cale, le puteţi învinge dacă
sînteţi oameni adevăraţi; vă puteţi depărta aşa de uşor
de ceea ce vă este nesuferit; vă ştiţi afla situaţii nouă,
care să vă mîngîie pentru cele pierdute; sînteţi pasări
ce zburaţi ciripind din loc în loc, şi oriunde puteţi trăi.
Vai de noi, femeile, care nu avem aripi, ca şi voi;
care sintem silite să rămînem în aceeaşi casă în care a
fost lumină, deşi acum e întunecată şi pustie; Ungă ace­
laşi strat de flori care ne-au îmbătat odată cu mires­
mele lor, deşi acum sînt veştede ; care trebuie să ne spri­
jinim să nu cădem în prăpastie, deşi nici un fulger de
lumină nu ne mai arată de ce să ne prindem cu mîna!
Noi nu putem lua toiagul pribegiei şi să pornim în lume,
pentru că nici nu sîntem pregătite pentru asta, nici lu­
mea nu ne primeşte decît pe un preţ care ar însămna,
pentru noi, mai mult decît moartea.
Din toate scrisorile tale de pin-acum înţâleg prea bine
că voi, bărbaţii, nu suferiţi aşa de adînc ca noi, chiar
pentru că vă puteţi depărta de locul nenorocirilor, că
puteţi trăi În mijlocul altor fiinţe. Vai, nu-ţi pot spune
cît l-am pizrnuit pe Ghiţă pentru că a putut să plece!
Pentru că trebuie să ştii, dragă Vasile, că văd în jurul
meu un uriaş cimitir. Părinţii, surorile, oamenii din Vă­
Ieni îmi par năluci ce-au ieşit din morminte la plim­
bare! Numai scriindu-ti necontenit, în fiecare zi, cred că
voi putea să înving spaima asta cumplită. Te pizrnuiesc
şi pe tine pentru fericirea de-a avea lîngă tine familia
preotului din Gureni. Vezi, pînă azi m-arn bucurat că
ţi-ai aflat o pretină în dornnişoara Laura. îmi ziceam:
"Are să-i falcă zilele mai vesele !" Aveam, vezi tu şi eu
pe Ghiţă! Tu nu ştii ce pretin nepreţuit e iubitu] meu
frate! Lîngă el puteam să rabd situaţia care acum îmi
[318]
318
Arhanghelii
pare nesuferita. Unga el nu luam în samâ privirile dis­
preţuitoare ale surorilor mele; ma făceam ca nu aud
aluziile rautacioase ale tatii. Oricît mi-ar fi de greu sa
ma pling de cei mai aproape ai mei, simt ca nu pot face
aitfel. Nu-i pot pricepe pentru ce se poarta cu atîta
rautate faţa de mine, ca şi cînd nici n-aş fi din familie,
ci o biata fata pe care o ţin din mila in casa lor. Nu-i
POt inţăilege, pentru ca judec şi simtesc altfel decît ei !
Ştiu că fiecare om, şi cel mai din urina cerşitor, are
dreptul sa-şi aiba parerile lui, sa vada cum voieşte viaţa.
Mie singura sa-mi fie luat acest drept? Şi daca nu se
pot împăca cu felul meu de gindire, ar trebui cel puţin
sa se st�pineasca, sa nu-mi deie, in fiecare clipă, sa in­
ţăleg ce cred despre mine. Cum aş fi trecut cu vederea
toate răutătile lor dacă ar fi ramas Ghiţa Hnga mine!
Ce putere neaşteptată imi varsa in suflet cind imi zi­
cea: "Invingerea o sa fie a noastră, Elenuto, nu-ţi
pierde curajul, Vasile e un om foarte cumsecade, şi spe­
ram ca părinţilor sa li se mai schimbe vederile. O să
treaca o iarna alba, o sa fie o primavara inflorita, şi
u "
pe urma ...
Cine-mi va mai vorbi astfel de-aici incolo? Eu sin­
gura; eu şi numai eu ; şi pe urmă voi incepe să mă in­
doiesc despre tot viitorul... E cu totul altceva, dragă
Vasile, sa te asigure despre un lucru un om care ţine la
tine cu sinceritate. Nu ma indoiesc ca tu vei lua locul
lui Ghiţă, că chiar el nu va inceta de-a ma incuraja!
Însa Hngă mine nu va fi nime, nimeni!
Ba da, iubitule, vei fi tu; tu nu ma vei parasi din
clipa asta niciodata. Iata, inima-mi porunceşte sa te-n­
chid in ea pentru totdeauna şi pentru toate clipele aces­
tui totdeauna! Da, ma voi gindi mereu la tine; imi
voi aminti tot ce mi-ai vorbit, tot ce mi-ai spus ! Voi
închide ochii şi voi vedea zîmbetele tale ; ma voi adînci
în ochii tai; voi receti mereu scrisorile tale şi-mi vei
fi aproape, tu, dragule !. ..
[319]
Arhanghelii
319
Vezi, am făcut chiar acum o incercare, am închis o
clipă ochii şi te-am văzut! da, te-am văzut lîngă mine,
şi inima îmi bate şi acum cu putere. Iata, nu mai sînt
tristă! Nu mai văd nimic rău în lume, nu mai am nici
o suferinţă. Cît e de bine, Doamne, să ai pe cineva în
lume la care să te gîndeşti cu drag! Simt că acesta e
adevăratul nostru razim în viaţă.
Într-una din scrisorile tale trecute mă întrebai dacă
n-ar f.i cu putinţă ca, în urmă, zdrobită de îndemnurile
părinţilor, plîngînd cu hohote, să mă supun hotărîrii
lor. Cred că e destul răspuns în epistola mea de pîn-aici,
Mă intrebi apoi, intr-altă epistolă, dacă nu s-ar putea
ca, Întîlnind un tinâr mai frumos, mai cult, mai bogat
decît tine, nu s-ar putea să ... te uit! Întrebarea aceasta
cred că mi-ai pus-o numai în glumă, dar şi aşa a fost
pentru mine o adîncă ofensă. Da, iubite, cu mine să nu
glumeşti în legătură cu asta. Aici nu înţâleg nici o
gl VI
iurna :
Tu m-ai fi putut face să bănuiesc ceva În ceea ce-mi
scrii mereu despre domnisoara Laura, dar eu, te-ai pu­
tut convinge, n-am făcut nici o aluzie la credinţa ta,
pentru că nu pot face aşa ceva. Încrederea mea in tine
e aşa de mare, Încît uneori am senzaţia că e o suliţă
împlîntatâ În inima mea, mă doare şi e neclintită. E
adevărat ce ţi-am scris: cînd n-aş mai crede În tine,
n-aş mai crede in nimic! Aştept să mă cinsteşti şi tu tot
astfel, deşi eu nu-s vrednică de atîta cinste. Dar dacă
imi vei da cu ceva mai mult decît merit, nu uita că-mi
măreşti fericirea şi, de-aici Încolo, eu voi fi avizată nu­
mai la lumina şi căildura ce-mi vor aduce scrisorile tale.
Începe să mă neliniştească ceva: surorile pîndesc scri­
sorile, şi care îmi vin de la tine, şi care le trimit eu ;
pin-acum însă nu ştiu nimic, cred Însă că le-ar plăcea
foarte mult să ştie ce-mi scrii şi ce-ţi răspund. Peste
patru zile să-ţi am răspunsul, dragă Vasile, şi-acum
adio.
Elenuţa.
[320]
320
Arhanghelii
«Gureni, ianuane
Scumpa Elenuţâ,
Imi pare foarte bine ca te-ai hotarit, in sfîrşit, să te
bucuri şi tu de iarna asta delicioasa. Imi scrii Ca pati­
nezi, că te săniezi pe drumurile albe, pline cu dungi
viorii. Imi descrii cu atîta farmec Vâienii in timpul
iernii, încît mă faci, intr-adevar, nenorocit ca nu-s şi
eu acolo să vad enormele morminte de uriaşi îmbrăcate
in nevinovăţie ; sa te vad, mai ales, pe tine trecînd in
zborul sâniutei, în picuratul dulce de zurgălaie. Nici
nu-mi pot inchipui ca ţi-ar şedea undeva mai bine de­
cît intr-o astfel de săniuţă, dusă-n zbor de doi cai albi
ca zăpada. Vezi şi te bucură cît mai mult de tot ce-ţi
oferă frumos iarna asta, care a imbracat un cojoc aşa
de gros, şi frigul totuşi abia se simţeşte !
Imi scrii că surorile s-au dus la doctorul Vraciu şi că
eşti, in sfîrşit, singură acasă. Eu chiar în vremea asta
am făcut noua cunoştinţe; închipuie-ti că piesa de care
ţi-am scris am şi jucat-o la Boboteazâ şi ne-a reuşit. Da,
nu mă laud, ne-a lăudat publicul străin, care s-a grabit,
din satele vecine, să ne asculte şi să ne felicite! Nu sînt
defel vanitos cînd îţi scriu că eu m-am achitat multă­
mitor de rolul meu, şi am avut un rol destul de greu,
te-asigur; în jurul meu s-au învîrtit toţi ceilalţi, mai
ales sărmana Laura, care a avut nenorocirea sa fie soţia
ţăranului beţiv. Am purtat costum de ţâran, am avut
mustăţi mari şi sure, dintr-o jumătat' de fuior aproape,
am supt, toată vremea, din sticlă şi din lulea. Sa fi va­
zut ce feţe facusera cinstitii tărani care m-au auzit,
de-atîtea ori, cîntînd în biserică! La-nceput aproape se
scandalizarâ, apoi, bagind de samă ca-i numai o glumă,
au început sa rîda de se cutremurau ferestrele, şi pe
scenă eram siliţi să facem un răstimp numai gesturi,
caci în zadar am fi vorbit.
Un bătrîn, văzînd ca nu mă satur nici cu sticla a
cincea de rachiu, strigă din rasputeri: "Glumă neglumă,
dar nu mai bea, ca s-aprinde rachia în dumneata!" -
[321]
Arbangbelii
321
Dar altul, de lîngă el, il îrnboldi şi-i zise: "Lasă-I, mo­
şule, că după ce s-o-mbâta, o să ne cinte una de lume".
O femeie bătrînă, in cojociţă, aprinsă de căldura sălii
şi de plăcere, striga cit o lua gura, cind mă aplec ai să
sărut pe Laura: "Ptii, ucigă-te crucea, popă!"
. Se-întălege că am avut un succes splendid. Mulţi din­
tre ţărani, după ce imi schimbai costumul, se uitau la
mine cu părere de rău, iar pâtura cultă care alergase în
Gureni imi aducea laudele cele mai mari: "Unde s-as­
cunde artistul !" - "Ce mai dicţie, frate, ce mai gesti­
eul are !"
Dintre toti, mai incintat era tatăl Laurei, părintele
Pop, care de bucurie era cit pe-aci să mă sărute.
Iri ajunul Botezului am umblat cu crucea cu părin­
tele. Mare sat şi destulă zdroabă ; mai ales îrnbiarea cu
mîncarea şi beutura in fiecare casă ne opăci foarte mult,
iar pe diacul Gliguţ il lâsarâm in patul unui român,
căci se-mbătase tun; in loc să pornească spre uşă, apu­
case spre fereastră. în schimb ştiu că am cintat la "În
iordane" de-o să mă pomenească oamenii! Nu că mă
laud, dar ii auzeam pe ei zicînd: "Doamne, ce mai
glas!" - "Doamne, ct mai popă !" - "Straşnic ginere
o să aibă popa nost' !"
Da, scumpă Elenuţă, şi exclamarea asta din urmă am
auzit-o de la destui. Trebuie să ştii că mi-a ieşit vestea
asta in Gureni. Cum, nu ştiu, poate unde prînzesc la
părintele şi astfel îi calc pragul in fiecare zi; poate
unde mă plimb cu Laura, care e tot aşa de veselă ca şi
în ziva cea dintîi in care am văzut-o. Poate să fi făcut
vreo aluzie părintele Pop.
Dumnealui ţine corespondenţă cu tata; despre asta
m-am putut convinge chiar zilele acestea. Mi-a trimis
tata o epistolă în care se arată foarte mulţămit cu mine
şi-mi dă să înţăleg că, pentru toamna viitoare, ar fi
bine să-mi văd de-o parohie.
Ce mai fac eu ? Mă gindesc necontenit la tine şi, cum
vezi, în fiecare zi îţi trimit o epistolă. îmi pare foarte
bine c-ati căpătat oficiu poştal în sat, era şi vremea.
21 Opere, vol , 7
[322]
322
Arhangbelii
Şi-mi pare şi mai bine că ţi-a promis poştarul să nu
deie nimănui scrisorile ce-ţi vin, decît ţie in mină.
Ce mai Fac ? Tot �lndindu-mă la tine, cu soarele pri­
măverii în suflet, mă bat cu bulgări de omât cu micii
mei elevi şi-mi zic de nenumărate ori: "Aşa e de albă
şi curată Elenuta mea, ca spuma asta de zăpadă pe care
o strîng în mină!" Azi am primit a zecea epistolă de
la Ghiţă. Îmi însărnn data cu sfinţenie, fiindcă e un
adevărat eveniment pentru mine. Imi pare, din ce-mi
scrie, că samănă tot mai mult cu tine. Apoi el, totdea­
una, aduce speranţe nouă. Ştii ce-mi scrie astăzi? Că
după părerea lui cel mult într-un an şi jumătate nu va
mai fi nici o piedecă la căsătoria noastră. Ştie ceva?
I-a scris domnul Rodean? Un an şi jumătate ar fi o
veşnicie, însă dacă aş avea siguranţa că fericirea noas­
tră în urmă totuşi Se va întrupa, aş fi gata să aştept
bucuros şi zece ani. Nu cumva ştii şi tu ceva, dragă
Elenuţâ, şi nu vrai să-mi spui? Dacă ştii, să-mi comu­
nici şi mie, şi încă ... telegrafic!
Cel care veşnic te adoră
Vasile»
« Văleni, april
Dragă Vasi,le,
După cum ţi-am scris, surorile s .. au întors acasă de
prin jumătatea lui martie. Ce puţin putem şti din tot
ce ne ascunde viitorul! Ele nu mai sînt rele cu mine,
după cum credeam că vor fi de-ridată ce vor trece cî­
teva zile. Nu se mai interesează de mine, nu mai mă
urmăresc; de pe partea lor, îţi pot scrie epistole în
aceeaşi cameră cu ele. Sînt foarte agita te, dragă Vasile.
şi mi se pare că în anul acesta au să se mărite.
De altfel, în convingerea asta mă întăreşte şi împre­
jurarea că tata a cumpărat în oraş, în piaţă, patru case
[323]
Arhanghelii
323
vechi una Ungă alta, pe care numaidecît a pus oameni
să le dărîme şi, acum, de două să,ptăuntni, zeci de oa­
meni s-au apucat de lucru; se sapă fundamente, se cară
piatră şi cărămidă. Am fost ieri şi eu şi am văzut că
se croiesc două case care încă nu se ştie ce vor fi : lo­
cuinţe ori prăvălii ? Cei mai mulţi spun că vor fi pră­
vălii la parter, iar la etaj vor fi camere de Închiriat.
Unii vorbesc chiar de un hotel.
Tata, de pe la sfîrşitul lui martie, e mai mult pe dru­
muri decît acasă şi mai mult in oraş decît pe drumuri.
Supraveghează de aproape clâdirile, despre care se zice
că vor costa mai mult de zeci de mii. Ca de obicei, tata
nu spune nimic inainte din ceea ce se ţine de viitorul
familiei, al copiilor. Dar chiar aceasta mă face să bă­
nuiesc că cele două clădiri ce se ridică sint destinate a fi
locuinţele Eugeniei şi Octaviei şi ale bărbaţilor lor. Ele
merg deseori să privească lucrările şi zîmbesc fericite;
cred că bănuiesc acelaşi lucru ca şi mine. Din graba
tatii, din agitaţia ce stăp�neşte mereu intre surori; din
comenzile ce se fac mereu la deosebite case de negoţ;
din cataloagele de mobilă, de albituri, care sosesc me­
reu, cred că nu mă înşel dacă am convingerea că, În
vara ce vine, surorile mele se vor căsători.
Gindul mă umple de bucurie ; de altfel, le sînt
de-acum mulţărnitoare că nu se mai interesează de mine.
Eu, din parte-mi, le doresc din toată inima să fie feri­
'cite, şi cred că vor şi fi, cu temperamentul ce-l au.
Cum am zis, tata e foarte rar acasă. Se întîmplâ să
nu vie nici noaptea din oraş, ba, spunjndu-ţi adevărul,
în săptămîna asta numai două nopţi a durmit acasă, şi
azi e sÎmbătă. Dumnealui are mereu de lucru în oraş cu
supravegherea caselor ce se zidesc ; se vede că are mult
nâcaz, căci de multe ori cînd se-ntoarce e foarte nervos,
şi atunci ţîtîie toţi in casă şi în curte de frica lui. Mie
nu mi-e Frică, pe mine, de aIltfel, parcă nici nu mă vede.
Dar am băgat de samă o îngrijorare deosebită pe faţa
mamei. Ea e foarte rar veselă de o samă de vreme.
[324]
Elenuţa-
Eu sînt acum fericită şi-mi pare chiar că trece prea
repede vremea; de cînd s-a desyrimăvărat, te simt tot
mai aproape. Peste-o săptămîna o să-mi aduc aminte
că acum e anul ţi-am aprins luminita. O aniversare.
Adio!
I
1
"
32-4
Arbangbelii
. I
., I
I 1
;'« I 'I'
.�·l I '
• I,
. : !I'
.. ;:, ill'
,1
,
«Văleni, iunie
Dragă Vasile,
Azi-dimineaţa ne-am trezit într-o larma neobişnuit
de mare. Tata sfădea în curte slugile, se auzea cum le
dădea palme, pătrundeau pînă la noi vâicârelile oame­
nilor. Tirziu s-a făcut linişte, dar pe puţină vreme.
Larma incepu din nou, acum nu în curte, ci sus, într-o
camera. Il auzeam pe tata cum strigă. Niciodată nu
l-am auzit râcnind aşa de cumplit. Priveam toate trele
una la alta speriate şi nu ştiam ce să credem. Afara de
vocea tatii nu se auzea nimic. Dar eram încredinţate
că sfădeşte pe cineva. Deodata auzim un plins înăbuşit,
apoi tot mai tare. Tustrele am îngheţat de spaimă. Mama
plîngea. Am sărit repede din pat, ne-am îmbrăcat, dar,
cînd am ieşit în coridor, mama se coborise în curte, în­
trase în bucătărie, iar tata, văzîndu-ne, ne zise cu o
asprime neobişnuită: "Ce, v-aţi şi sculat?".
Am alergat tustrele înapoi în camera noastră. Tata
părea mai mult supărat decit mînios.
Am aflat apoi că tata venise numai în zori de la
oraş, n-a găsit ordine în curte şi pentru asta s-a suparat
pe slugi; mama ar fi ţinut partea slugilor, şi de-aici
neîntălegerea între ei.
Aşa mi-a spus Octavia, care toate vrea să le ştie. Mie
Însa, dupa ce m-am gîndit mai bine, mi se pare că nu
acesta e adevărul, ci neîntălegerea s-a ivit din faptul că
tata petrece tot mai rar acasă nopţile şi ca ar fi cazut
�� patima joculu� de cărţi! Da, iubite Vasile, mi se pare
ca acesta e adevarul! Demult m-am tot întrebat pentru
I
I '1
11111
I
� t ;
!:
I
II 1
il'
II:
I II
I 1
I
oii
r·.
[325]
Arbanghelii
325
ce merge la oraş şi notarul Popescu, aproape de cîte ori
se duce tata? La poarta primăriei trăsura tatii se opreşte
de obicei şi-l ia şi pe notarul Popescu. Asta se petrece
aşa .de vreo două luni.
Dar se poate să aibă şi nâcazuri cu lucrătorii la ca­
sele cele nouă. Sînt aproape gata, să vezi că sint ade­
vărate palate. Stau oamenii în loc şi le admira. Nu mai
au păreche în tot oraşul. La parter sînt împărţiri care
se potrivesc de minune pentru prăvălii. Ferestre mari,
adevărate galantare vor trebui aici. Mulţi SUSţin şi acum
că tata va închiria parterele pentru prăvăiii. Nu ştiu ce
să mai cred şi eu. GÎII1duri mari trebuie că are cu casele
astea, altfel nu I-ar interesa atît de mult .
.. .În sfîrşit, mi-am aflat şi eu omul cu care să te nâ­
căjesc. Dacă tu nu-mi poţi scrie o epistolă fără să-mi
povesteşti de domnişoara Laura, iată, am şi eu pe dom­
nul Paul Marino. Da, iubite, nu rîde, pe domnul Paul
Marino, care s-a pripâşit de cîteva zile în oraş, fără să
ştie cineva Cu siguranţă de unde-i şi cine-i. Totuşi, cei
mai mulţi spun c-ar fi reprezentantul unor mari socie­
tăţi străine, care ar avea de gînd să cumpere mine de
aur în părţile noastre. Că-i putred de avut el Însuşi, nu
se mai îndoieşte nimeni! Zadarnic zici dumneata: Pu­
ţin îmi pasă! Iţi va păsa Îndată ce-ţi voi spune că, nu
mai departe decît alaltăieri, am fost şi eu la oraş, m-a
văzut, şi cît am stat în stradă, nu şi-a mai luat ochii de
la mine. S-a interesat cine sînt, şi numaidecît a început
să vorbească foarte bucuros cu tata, el, Paul Marino,
care pînă acum n-a învrednicit de cinstea asta pe nici
un orăşan!
Da. iubite domnule cleric! Pofteşte numai şi mi te
laudă mereu cu domnisoara cea blondă, cea cu ochii al­
baştri! O să-ţi descriu atunci, Într-o viitoare epistolă,
şi eu pe domnul Marine, despre care se spune c-ar fi
italian! Inţălegi ? Italian! Şi atîta ţi-ar putea ajunge ca
să nu-mi tot lauzi pe Laura aceea.
O să văd dacă vei ţinea porunca mea.
Elenuta»
[326]
326
Arbanghelu
«Văleni, 2 iulie
Dragă Vasile,
Scrisoarea ta din urmă m-ar fi făcut să disperez dacă
nu-i alăturai biletul profesorului Marin. Într-adevăr,
oricît de nemărginită incredere am in tine, n-am putut
crede, pînă ce n-am cetit şirele domnului Marin, că tu nu
baţi in retragere. Vai, cu cit dor am aşteptat vacanţa
asta! Îmi părea că raiul are să se coboare pe pămînt.
Tremuram de fericire la gîndul revederii! Dar acum
ce să fac ? Să blăstăm pe bătrînul tău profesor şi pe
binevoitorul tău?
Aşadar, tu vei copia, in cursul vacanţei, lucrarea cea
nouă a profesorului Marin! Totuşi, domnul ăsta ar fi
putut afla şi ah tinăr in locul tău. "Nu pot încredinţa,
cu conştiinţa liniştită, pe nimeni altul să-mi copieze ma­
nuscrisul decit pe tine, frate Murăşene !" Recetesc me­
reu şirul acesta şi simt că nu mă pot minia pe bătrîn !
Totuşi, te voi revedea ; mi-ai promis să rămii in VăJeni
două zile. O, Doamne, cit e de bine să trăieşti! Peste-o
săptă�nă te-aştept, să ştii, te-aştept cu ... Nu-ţi spun cu
'ce te aştept ! Las' să te gind eşti şi tu !
A ta,
Elenuţa
P.-S. Oasele sint gata, ferestre, uşi, totul e la loc.
Tata a privit mult astăzi intr-un jurnal de mobile. Cred
că Eugenia şi Octavia vor fi in curind mirese. Asta o
cred şi pentru că la noi in casă nu mai e nimic in or­
dine. Se pare că se pregăteşte o răscoală generală. Însă
poţi veni liniştit în Văleni, răscoala asta, acum o dată,
nu e îndreptată nici impotriva mea, nici a ta !»
«Văleni, 25 septembrie
Dra?;ă Vasile,
Abia ieri a fost cununia Eugeniei şi a Octaviei. S-a
aminat termenul de da Sffuta Mărie, după cum îţi co-
[327]
Arhanghelii
327
rnunicasem mai întîi, pentru că furnizorii mobilelor au
întîrziat. Surorile mele au vrut să se mute, de-a una, în
casele cele nouă. !Îmi vuieşte şi acum capul; nici nu mi-e
cu putinţă să-ţi descriu ce-a fost, de cîteva zile, În casa
noastră, ca, mai p� urmă, ieri să-mi pară că nu mi se va
mai limpezi capul niciodată. Atîta lume, atîta mîncare,
atîta beutură, atîta muzică, atîta dans!
Toată lumea a rămas înlemnitâ cînd a întăles pe sama
cui a clădit tata casele acelea, cu adevărat frumoase!
Mullţi vor fi pizrnuit, şi vor pizmui Încă, pe cum naţii
mei! Să vezi, la parter sînt aranjate birourile celor doi
advocati ; la etaj - locuinţele 'lor. E o frumuseţe Întreg
aranjarnentul, un Iux cum rar se vede. Tata va fi
cheltuit, cred, o avere Întreagă numai cu aranjarea celor
două locuinţe.
Nu-ţi poţi Închipui cîţi au încercat să mă ... vîneze
şi pe mine la nunta asta! N-a fost tinăr care să nu fi
fost gata a-mi cere numaidecît mîna. Vorbele galante
reiau in jurul meu. Nsam avut vreme nici să mă minii,
nici să rîd cel puţin, nu mai ştiam unde mi-e capul de
atitea lucruri cite aveam de făICut. fu urmă tot a trebuit
să vedem, şi eu şi mama, că nu putem ţine rînduiala cum
o fixaserărn Înainte, şi încurcala obişnuită la ospeţe a
trebuit să urmeze şi aici.
Dar bine c-am trecut şi peste asta! Să mă crezi:
mama pare şi mai mulţămită decît mine. Mi se pare că
ea a zorit mereu pe tata să se facă repede cununiile. Nu
ştiu, s-a săturat de atîta veşnică agitare, de atîtea pre­
gătiri şi-şi dorea un strop de linişte; ori doară voia să-i
taie tatii prilejul de-a merge aşa de des la oraş? Destul
că azi mama [mi pare mai tinâră cu zece ani. Săraca !
Se vede că o mamă are destulă zdroabă cu copiii in
viată, pe lîngă tot belşugul.
Aşadar, eşti din nou în Gureni! Bagă de sarnă să nu
mai joci teatru cu domnisoara Laura şi să nu te mai
apleci s-o săruti : o '.iă-rl scot numaidecît din sac pe
domnul Paul Marino! Eşti curios să ştii dacă a fost la
ospăţ? N-a fost! De altfel, trăieşte retras, numai de
mine se interesează mereu. Fără glumă, se interesează!
[328]
Il
Elenuta»
Într-o după-amiază de pe la sfîrşitul lui noiembrie,
trăsura directorului de la «Arhanghelii» ieşi din curte,
durăind pe podul de [a poartă, apucă În drum, şi caii
porniră în trap larg prin ciorofleaca ce se aşternea pe
cale, luminînd trist sub razele sărace ale soarelui. Două
zile plouase; peste noapte şi nainte de prinz ninsese;
acum zăpada se topise pe drum mărind cirul, dar pe
margini albea încă, pătată unde şi unde de stropii zvîr­
liti de roţi şi de copite. Sus, pe coastele pleşuve ale dea­
lurilor, haina iernii era imaculată, lumina tare. Erau
Arbangbelii
328
Ceea ce fi-a întristat mai mult ieri a fost că Ghiţă
ne-a telegrafiat că nu poate veni: în ultimul moment a
fost cerut de urgenţă la o linie ferată pe care o rupseseră
apele. Cît aş fi fost de fericită să-I văd! Mi-ar fi părut
c-ar fi Hngă mine şi o bună parte din tine!
Mă întrebi dacă mai este aur în Văleni? Îţi răspund
că e tot aşa cum ştii: petrecaniile nu se mai curmâ !
Adevărat că vro două-trei mine mai mici au fost pă­
răsite, dar, în schimb, se lucrează la altele. Bădicul Un­
gurean s-a îngrăşat şi a încărunţit şi mai tare. Senzaţia
Vălenilor e, de altfel, prezenţa, constantă de-aici încolo,
a universitarului Pruncul! El, se vede, ş-a isprăvit ca­
riera! Tată'! său nu mai vrea să-i deie bani de şcoală.
Deocamdată tinărul încearcă să se mînş!ie bind cu zi,
cu noapte. Îi pare bine cînd îi spun băieşii "domnu'le
advocat". Ungurean s-a reintors, de vreo două săptă­
mîni, în capitală. Bietul tatăl său tot mai spereaza să
scoată advocat din el. Ghiţă m-a asigurat că pînă în
lunile de vară se înlătură toate piedecile căsătoriei
noastre. Oare să fie adevărat? Eu nu ştiu cum se vor
înlătura, dar ştiu atît că, de-o vreme Încoace, poartă
corespondenţă deasă cu tata.
I 1
I
II ,
� I I 1
;.;: I II
. : II
['II
II
I
1
,II
. -' ..
� li
1,'
, "
r iJ[
I
II
.III
r:
,
,
1:
: J
' ,
1'.'
1 II
:r
L
t"jl
I'!
[329]
Arhanghelii
329
doar cîteva coaste goale in munţii din Văleni ; cei mai
mulţi erau îmbrâcati xu păduri de brad, de pe cetina
cărora zăpada, din departare, parea pîlcuri de nouri,
pîlcuri de neguri, prin care înnegreau, unde şi unde,
crengile brazilor. Soarele se ivise de pe la prinz, scă­
patat departe spre miazăzi, şi împrăştia raze palide,
neputincioase, care pareau ca abia răzbesc, abia �trăbat
prin ceaţa ce se împînzea in vazduh. Aerul era umed
şi rece. Raceala aceea pare ca umezeşte şi veşmintele pe
om, le lipeşte pe trupuri şi patrunde pînă-n maduva
oaselor.
Iosif Rodean era in blana de iarna, o blana uriaşă,
pe care doua slugi trebuiau să o ţina şi s-o ridice pînă
o îmbrăca directorul. Se părea ca vremea asta ticaloasa,
care nu mai era nici toamna, dar nu se putea numi inca
nici iarna, avea o influenţă covîrşitoare asupra lui. În­
treg scaunul dinapoi al trăsurii il ocupa cu spatele şi
cu bunda lui, al cărei guler adma într-un cerc mare,
sur şi lat. Directorul se mişca mereu, părea ca nu-şi afla
locul potrivit, pufnea mereu pe narile lui largi; şi din
ochi ii ţîşneau priviri mînioase, într-un an de zile părea
că mai slăbise ; grăsimea din bărbie parcă i se topise, şi
dedesubt se vedea acum pieliţa încreţită, adunată; o­
brajii nu-i mai erau aşa de umflaţi ca nainte, în schimb
erau mai lungi, mai dăbălaţi. Adîncături mari, negre;
se săpaseră subt ochi, dar ochii lui, totuşi, nu căzuseră
înlăuntru ci se bulbucaseră şi mai tare. Erau foarte
putin prietenoşi aceşti ochi de broscoi uriaş. El îşi aduna,
îşi strîngea lîngă trup cind o aripă, cind alta a blănii.
Vâzu câ-s stropite cu noroi şi strigă slugii:
- Fereşte glodul, ticală, fereşte ciorofleaca orbule !
Sluga, în loc de raspuns, il intreba îndată :
- Sa opresc nainte a primariei, domnule director?
- O sa te-nvăţ eu, mama ...
Şi directorul izbucni într-o suldamă cumplită.
Sluga nu se simţi atins de sudalma asta. El ştia di­
nainte că are să urmeze, dar trebui să-I intrebe, pentru
[330]
,330
Arbangbelii
că O singură dată nu l-a întrebat şi, neoprind trăsura,
s-a ales cu două palme, care îl usturau de cîte ori îşi
aducea aminte de ele.
Inaintea primăriei trăsura se opri şi îndată apăru în
uşă notarul Popescu, urmat de universitarul Pruncul.
- Bună-ziua, domnule director, zise cu bucurie Po­
pescu. Credeam că pe vremea asta să stăm acasă. Dar
dacă vreai dumneata ...
- Ei, mai în grabă! strigă Iosif Rodean adunîn­
du-şi o aripă a blanei.
- Repede, Pruncule! zise notarul întorcîndu-se spre
universitar.
Acesta îşi săltă în spate un palton pe care-l desprinse
repede din cuierul ce era bătut în păretele gangului, şi
în cîteva clipe fură cuibăriti amîndoi în trăsură. Popescu
în faţa directorului, Pruncul pe capră, lîngă slugă.
- Mînă, mă, şi deschide-ţi ochii în patru, că te ia
muma dracului! strigă directorul.
Caii pornirâ sforăind, zvîrlind pînă departe, de amîn­
două părţile, stropi repezi pe neaua netopită,
- Uite! zise directorul arătîndu-i notarului stropii
de noroi de pe blană.
Acela se plecă, părînd că are să cerceteze ceva de
f�a.rte m�r� p.reţ, şi, după ce-i privi îndelung, părînd
ca-I numara, ZIse:
- Pe drumurile noastre să nu umble nimeni cu haine
scumpe!
<'te întorsese şi Pruncul de pe capră să vadă minunea:
cîţiva stropi de tină pe bunda măriei-sale, directorul de
la «Arhanghelii» ! Mare minune! Fostul universitar de­
clară c-ar trebui făcută presiune la judeţ să se pietru­
iască şi drumul acesta, pe care e o aşa de vie circulaţie.
Ei nu băgară de sarnă că, în cîteva clipe, erau cu mult
mai tare stropiti cu glod decît Iosif Rodean.
Oricît încerca sluga să ferească, alicele de tină tot
împroşcau mereu şi de sub copitele cailor, şi din roţi.
In curînd se umplură şi caii şi, cum erau suri amîndoi,
de la o vreme păru că au un petec lat, întunecat pe pÎn-
[331]
Arhanghelii
331
tece, Caii alergau însă veseli, focoşi, cu giturile încor­
date, jucîndu-şi trupurile lungi şi zvelte.
Notarul Popescu, dup-un răstimp de tăcere, îl întrebă
pe Iosif Rodean :
- Ştiţi, domnule director, că baia «Aruncata» a fost
părăsită?
- «A�uncata» ? repetă cu dispreţ directorul, ca ŞI
cînd nici din nume n-ar cunoaşte-o.
Popescu îi cunoştea acum toate mişcările, toate pri­
virile, toate mcdulările vocii domnului director. Pricepu,
numaidecît că Iosif Rodean îi dă să înţeleagă că puţin
se interesează de-o baie ca «Aruncata».
- Da, aşa-i zice, «Aruncata», poate dumneavoastră
nici să n-o cunoaşteţi, domnule director. A fost mai mult
o vizunie de lup decît baie. Au părăsit-o de ieri de la
prînz.
- Şi pentru ce? întrebă Iosif Rodean.
- Pentru că nu mai dă aur. Au spart într-un întreg
care nu mai are nici un strop de aur.
- Nici c-a fost vreodată aur acolo, ci, iac-aşa, cîtă
pulbere de puşcă pentru o măsea ce te doare, zise
Pruncul, întorcîndu-şi capul spre cei doi.
- Aşa mai zic şi eu! rîse directorul şi păru că 1 se
• II • v ••
mal rnseruneaza prrvirea.
începură să vorbească despre vreo trei-patru mine
mai mici, în care de asemenea s-a împuţinat piatra cea
bună. Credeau că aceste mici pierderi nu se vor resimţi
în viaţa bâieşilor ; că se vor începe alte ganguri nouă;
că vălenarii au bani destui pentru asta. Notarul Popescu
povesti, rîzînd, ce auzise de la băieşul Nichifor, că Vîlva
Băii va părăsi cît de curînd minele din Văleni şi va mai
trece şi într-alte părţi, să nu prea îmbogăţească pe vâle­
nari. Nichifor şi profeţea, într-adevăr, de vreo doi-trei
ani, că vilva va zbura de-aici, că prea s-au îndrăcit oa­
menii. Era un fel de apostol, puţin scrîntit, Nichifor
ăsta, şi nime nu-l lua în samă. De altfel, la cele trei­
patru băi părăsite erau angajate abia şapte familii din
Vâleni, care nu trăiau numai după ele. ci erau părtase si
la alte băi. închiderea lor nu surprinse nici chiar pe
[332]
332
Arhangbelii
<:
;.(
,',
::i� I
"i ,1
� .... '
• .... ·1
..
"
� :
I
Iii
I
I
I
_,II
I
:
II
1
t
l' 1:
I
1 ;
,
,
proprietari, după cum lucrarea lor nu făcuse nici o vor­
bă�ie ţ� sat, Ca, ele mai Ae��u şi altel� pe�te op:z�ci de
«vlz,unll, de vhulpl», care ţiruau, uneori se îmbunătăţeau,
apoi se Ispravea repede belşugul din ele. în ele se iveau,
se pare, numai şuviţe rătăcire din vinele principale de
aur.
Lui Iosif Rodean i se păru deodată că trâsura nu
aleargă destul de repede; îi strigă slugii, încărcîndu-l
c� sudalme, să mîie mai repede; îşi adună aripile blanei
ŞI se cufundă in tăcere. Liniile feţei îi îrnpietriră, şi no­
tarul Popescu înţelese în grabă că directorul doreşte să
fie lăsat în pace. Faţa lui luă numaidecît acelaşi aer de
seriozitate, de tăcere.
Popescu ştia bine că directorului de la «Arhanghelii»,
de-o vreme încoace, nu i-s toţi boii acasă. N orarul, din
zi în zi, era tot mai prevenitor, tot mai plin de linguş-iri
faţă de Iosif Rodean şi se temea cumplit să nu-l supere
cu ceva. Ştia că în clipa aceea directorul ar fi rupt prie­
tenia cu el.
Şi, din primăvară, era mal mult decît prietenie între
ei! Notarul Popescu mai bucuros şi-ar fi tăiat o mînă
ori un picior decît să se dezbare de Iosif Rodean : cîş­
tiga de la el, aproape zilnic, bani de aur, bani mulţi - o
avere întreagă trecuse din mîna directorului în punga
lacomă a lui Popescu.
Astfel, el se sili să rămînă, în tot cursul drumului,
mut ca un peşte, dar urmărea de aproape orice schim­
bare s-ar fi ivit în privirile sau pe faţa «directorului
de la "Arhanghelii"». Drumul era mereu plin de cioro­
fleacă, părea, cum se încovoia mereu printre strîmto­
rile munţilor, un şarpe enorm, care sclipea vinetiu, în­
tunecat, în razele sărace ale soarelui. în curînd soarele
dispăru după culmile nalte, aerul se făcu şi mai rece, şi
mai pătrunzător, şi, notarul Popescu îşi strîngea tot
mereu paltonul. Mîinile începură să i se roşească tare,
să se umfle parcă. Dar nu făcea nici cel mai mic semn
tă riu i-ar fi ceva pe plac, el spiona mereu fizionomia
directorului. De multe ori ştia, încă din drum, dacă
[333]
Arbangbelii
333
Iosif Rodean avea să piardă mult în sara şi noaptea
urmatoare. Era atunci în faţa lui o încordare, o împie­
trire neobişnuite. Popescu se bucura nainte de cîştigul
ce-l va avea, căci şi acum descoperi tn faţa notgrului
semnul acesta promiţător. Şi se temea nu cumva să se
schimbe masca lui Rodean pînă vor ajunge în oraş. Po­
pescu se supraveghea nu numai pe sine, ci şi pe slugă,
pe Pruncul, trăsura chiar, ca nu cumva printr-un cu­
vînt, printr-o tresărire mai mare, faţa directorului să
capete al tă expresie.
Inima lui se strînse cînd Pruncul gemu de pe capră:
- Ce vreme ticăloasă! Am să îngheţ pînă la oraş!
şi începu să-şi frece mînile.
- Nu mai este sînge în tine, iubite, zise încercînd
să zîmbească, �irectorul. Ţi l-ai răcit, şi cit 'mai ai, cu
multele chefun !
Popescu observă Îndată zîmbetul şi se temu. Dar
Iosif Rodean se cufundă iarăşi în tăcerea de mai nainte
şi notarul se linişti; nu mai aveau de făcut mult drum;
Caii erau obişnuiţi unde să tragă după ce ajungeau în
piaţă. Fără nici un îndemn din partea slugii, o luară la
dreapta şi se opriră naintea unei clădiri nouă, destul de
impunătoare, cu etaj, cu balcon, înaintea hotelului
«Splendid» .
Advocaţii Poplăcean şi Stoica, doctorul Prinţu îi pri­
miră cu urale pe cei trei vălenari. Notarul Popescu
însă ridică degetul arătător, porunci tăcere. într-adevăr,
Iosif Rodean nu auzi nici uralele lor, nu luă I'n sarnă
nici ce-i spunea proprietarul hotelului, ci se aşeza, grav
şi tăcut, I'n fruntea mesei învelite cu postav verde, şi.
numaidecît, toţi cei de faţă î'l urmară în tăcere. Era
aceasta o cameră rezervată anume pentru jocul lor de
cărţi, încă din primăvară.
Directorul de la «Arhanghelii», după ce zurui I'n bu­
zunar, scoase un pumn de bani şi-i izbi pe masa lîng�
el. Un galben se durigă jos pe podele, dar fu aflat ŞI
pus la loc repede de notarul Popescu.
[334]
334
Arhanghelii
După intiiul joc pe care-I cîştigă Iosif Rodean, el po­
runci să se aprindă lumina, să se lase roletele, deşi se
mai vedea încă, porunci chelnerului să pună de min­
care şi de băut .
. Cărţ�le ,!e. împrăştiară din nou. Afară de Fîşîitul lor
Şi de ţincănitul banilor, mrmc nu se auzea in cameră .
cei şase bărbaţi erau numai ochi, şi inima le palpita cu
putere. Notarul Popescu nu se mai interesa acum de
director, părea că pentru el lumea întreagă se concen­
trase în cărtile ce le avea în mînă şi în acelea pe care le
va mai căpăta. Advocatul Poplăcean îşi uitase gura des­
chisă, buza de jos îi era dăbălatâ, dar ochii lui ardeau
de friguri. Stoica se mişca mereu pe scaun şi avea pri­
viri de spaimă. Numai doctorul Prinţu era mai liniştit,
nu�ai el îşi permitea să aprindă, din cînd în cînd, o ţi­
gara.
Dintre toţi, era mai ciudat notarul Popescu. în râs­
timpuri trupul lui se încorda, ca şi cînd i-ar fi trecut,
deodată, din creştet prin piept o suliţă; alteori, spatele,
umerii i se strîmtau neinchipuit de tare: alteori iarăşi
se încîrliga, ca şi cînd ar fi avut accese de epilepsie. Şi
ochi-i lui, tot mai aprinşi, tot mai strălucitori, se întor­
ceau în toate părţile, fără hodină. Uneori părea că din
toată fiinţa lui numai ochii mai rămîn, măriţi, cu pri­
viri tot mai vâdite de atotstăpînitori,
Iosif Rodean pierdu zece jocuri în şir; grămăjoare de
bani de argint, printre care străluceau şi t'albeni, se ri­
dicară naintea celorlalţi, şi mai ales înaintea notarului
Popescu. Directorul de la «Arhangheli], punea tot alţi
bani, care înfiorau pt jucători, îi înfiorau dureros, ca şi
cînd le-ar fi bătut cuie mărunte în tot trupul.
Sticlele cu vin se deşertară în două rinduri. Din ca­
merele vecine pătrundea larma de glasuri omeneşti, cîn­
tecele depărtate ale unui taraf de lăutari, dar cei din
jurul mesei celei verzi nu auzeau nimic. Abia îşi luau
răgaz să beie din paharele pe care li le îrnbia chelnărul.
[335]
Arbangbelii
335
în tăcerea din cameră se auzea cum bubuie focul in
cuptor. Căldura se împrăştia in sală, plăcută, dulce în
noaptea asta de noiembrie.
- Stinge-l! strigă cu voce detunătoare directorul.
Stinge-l şi deschide ferestrele!
�nă să ale�&e chelnă�ul. să-i îm.elin.eas�ă porun;a,
IOSIf Rodean lŞI duse mînile la vesta ŞI dintr-o smrn­
citură şi-o descheie de tot. Patru nasturi săriră, se du­
rigară pe podele, dar acum Popescu nici nu-i auzi.
- E o prostie să faci aşa căldură! E o tîlhărie ne­
maipomenită să pui la tortură pe oameni! strigă Ro­
dean pufnind mereu pe nări ş;i pe gura larg deschisă.
El fierbea întreg ca-ntr-un cazan şi avea senzaţia că
plezneşte.
- Mă rog, patronul... începu să se scuze chelnărul,
după ce deschise fereastra.
împărţind cărţile, Iosif Rodean ii răcni:
- El e un porc-de-cîne, ca şi tine! Sînteţi nişte ti­
cale! Nu sînteţi vrednici să vă calce omul pragul!
Roşu! strigă el, izbind o zecită de roşu pe masă.
Chelnărul tăcu, aduse băutură nouă, umplu paharele
şi. ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic, il imbie mai în­
tii pe Iosif Rodean.
Ceasuri întregi se urmă, astfel, jocul mut, tot mai
agitat; numai fumul de ţigară se îngroşa acum tot mai
tare; Fumau cu toţii, şi băutura trecea tot mai multă.
O singură dată nu se auzi nechezatul bătrînului Poplă­
cean ; oricît ar fi băut, era departe de a se îmbăta:
În fiecare clipă I-ar fi deşteptat sunetul aurului. Omul
acesta, oricît părea, altfel, de neputincios, la jocul de
cărţi era neîntrecut în trezvie. Era in stare f>ă rămînă
o noapte întreagă în aceeaşi poziţie, cu gura uitată des­
chisă, cu buza de jos dăbălată, împărţind cărţile, adu­
nînd banii, cu pleoapele de jumătate închise. Văzîn­
du-l aşa, inspira scîrbă; părea o fiinţă sinistră, care
nici nu mai sămăna a om; părea un monstru, care te
înspăimînta cu dinţii lui galbeni, cu limba care-i adma
uneori peste dinţi.
[336]
33'>
Arbangbelii
N otarul Popescu, ceas cu ceas, se făcea tot mai pa­
lid, trupul lui părea că se tot subţie, şi umerii obra­
zului îi împungeau tot mai tare prin pieliţă.
Directorul de la «Arhanghelii», pe la ceasurile trei
din noapte, se lăsă deodată pe speteaza scaunului şi
rămase un răstimp cu ochii închişi; faţa lui neagră-vi­
neţie rămase nernişcată.
Apoi izbi cu pumnul greu în masă şi strigă, deschi­
zînd ochii bulbucati, tulburi:
- Chelnâr !
- La poruncă, măria-ta! răspunse chelnârul, sărind
repede de pe un scaun.
- Masă nouă, mîncare, beutură; muzica să vie!
Lăită să vie! strigă notarul şi izbucni Într-un rîs mare,
cu hohote sparte.
Acelaşi gînd trecu prin capetele tuturor celor cinci:
«Directorul a pierdut toţi banii pe care îi adusese de-a­
casă». Ei ştiau, de luni de zile, că acesta e signalul pen­
tru încetarea jocului şi începerea petrecaniei.
- Ştiţi voi ce simt eu pînă jucăm cărţi, pretinilor ?
întrebă el pe cei de la masă. îmi pare că m-ar pişca
nişte insecte mărunte.
Hohote de rîs izbucniră la cuvintele lui, deşi ar fi
putut, mai degrabă, să se simtă jigniţi. Dar nici unul
nu voia să se pună pe picior de bătaie cu Rodean.
- Vivat, trăiască directorul de la «Arhanghelii» '
- Trăiască, «Arhanghelii», să mai avem ce pişca!
zise advocatul' Stoica.
Li se servi mîncarea, se destupară sticlele de şampa­
nie; Lăiţă, cu taraful, se apropie de masă; fostul uni­
versitar Pruncul începu seria toastelor ; bătrînul Poplă­
cean îşi trimitea, din cînd în cînd, nechezatul; chelnărul
era numai ochi; notarul Popescu începea să învie, să i se
coloreze faţa, iar directorul de la «Arhanghelii» înghiţea
pahar după pahar, ochii i se bulbucară şi mai tare şi,
ameţit de băutură, strigă:
- Cine se pune cu mine?
[337]
Arbangbelii
337
Răspunsul nu era decît obişnuitul: «Vivat directo­
rul 1», în vreme ce, tot de atîtea ori, Lăiţâ cînta:
«Mulţi ani, mulţi ani !» Şi chelnărul şi muzicanţii ştiau
că noaptea asta nu vor Închide ochii.
Petrecanii, ca cea de-acum, se ţineau lanţ din pri­
măvară.
Camera în care îşi petreceau era cunoscută în oraş
sub numele de «optsprezece carate». Porecla asta o avea
demult, din primăvară, aproape de la deschiderea nou­
lui hotel «Splendid».
,.
Iosif Rodean cumpărase destul de ieftin casele cele
vechi. Primarul oraşului se miră cînd auzi că directo­
rul de la «Arhanghelii- vrea să se facă cetăţeanul lor,
"şi încerca, în fel şi chip, să afle spre ce scop vrea să cum­
pere vechiturile acelea. însă Iosif Rodean nu-i dădu
nici o desluşire. El numârase, încă în aceeaşi zi, banii
celor trei proprietari şi se Întorsese foarte mulţumit în
Văleni. Peste trei zile puse să se dărîme casele cele vechi
.şi încredinţâ pe un arhitect să facă planurile pentru noile
clădiri, Cînd se puse piatra de temelie, directorul era
de faţă cu toată familia, afară de Elenuţa şi Ghiţă.
Fusese invitat şi notarul Popescu şi, din oraş, toţi prie­
tenii. După ce se sfîrşi slujba, notărăşita cu fetele se În­
toarseră în Văleni, iar Iosif Rodean Întră În hotel «Splen­
did» să-şi cinstească oaspeţii.
- Zic c-ai făcut un tîrg cum nu se poate mai bun,
domnule director, Începu notarul Popescu. Ai realizat
un cîştig sigur de cel puţin zece mii. Hei, rîurile mici
:se varsă veşnic în cele mari ...
- Şi unde ai vrea să se verse? Întrebă Poplăcean.
_ Să se mai rătăcească cîte-o şuviţă de apă şi pe
pămînturile fripte de secetă!
Zicînd aşa, luă o păreche de cărţi de joc din colţul
unei mese vecine, Începu să le meştece, din cînd în cînd
le desfăcea în două şi privea cartea unde a «rupt». Cu
22
[338]
cît le mesteca mai mult, notarul Popescu devenea tot
mai palid.
Directorul de la «Arhanghelii- se uita la el cu satis­
Facţie, cu deliciu.
- Joci in sâc, Popescule, şi parcă ţi s-au şi fript
buzele de secetă, zise zimbind batjocoritor Iosif Rodean.
Ţi-ar trebui o şuviţă de apă să te învioreze ?
Popescu ridică ochii arzători spre directorul.
- - Fără glumă, vreai să joci?
- Domnule director ... oftă Popescu înăbuşit de bă-
tăile inimir.
Demult tot incercase el, şi in Văleni, să-I prindă pe
Iosif Rodean la joc de cărţi. Demult răbda orice umi­
lire din partea directorului, numai să i se împlinească
dorinţa pătimaşă. Dar Iosif Rodean se feri se totdeauna
de el ; nu voia să-I priceapă. Nu juca decît din distracţie
şi nu înţelegea patima asta. El înţelegea să cîştigi banii
prin luptă cu tainele pămîntului, cu încuieturile stinci­
lor, nu şezînd la masă şi mestecînd nişte tăblite de hir­
tie cu chipuri. Apoi de cîteva ori jucase şi pe bani, dar
nime nu cuteza să primească condiţiile lui. Jucau in
mic; pînă se pierdeau ori se cîştigau patruzeci-cincizeci
de zloţi, treceau ceasuri, Iosif Rodean afla că-i prea
multă trudă pentru un cîştig ori o pierdere aşa de ne-
A v
Insemnata.
Popescu privi, deci, cu uimire la directorul: nu-j
venea să creadă că vorbeşte serios.
-- Ei, ce te miri? zise Iosif Rodean. Chiar dumneata
ai spus că am realizat, din cumpărarea asta, un cîştig
de cel puţin zece mii. Ei bine, vreai să între în punga
dumitale banii ăştia? Eu nu ţin aşa de mult la ei ! În­
cepem jocul, dar subt o condiţie: banca cea dintii e de
cinci sute. Ai atîţia bani la dumneata?
O mică roşeaţă împurpurâ faţa palidă a notarului. În
loc de răspuns, el îşi scoase portofelul şi numără pe masă
cinci bilete.
- Bravo! striga directorul, punind şi el tot atîţia
bani. Asta-mi place! Dumneata încai nu vreai să pierzi
'1
I
1:
1, II
.. j
II
"
i I
338
Arhanghdii
[339]
.Arbangbelii
339
vremea cu nimicuri. Cine mai intra în joc? intreba vesel
.directorul, privind la ceilalţi.
Afara de cei doi advocaţi şi de doctorul Printu, mai
erau la masa şase cunoscuţi din oraş. Dar nici unul nu
se mişcă : cu rasuflarea oprita, aşteptau sa vada ce se
va intimpla.
Braţele, degetele lui Popescu devenira deodata neo­
bişnuit de elastice. Amesteca, împarţea cu eleganţa
cărţile, în vreme ce obrajii lui palira iar ca la un mort.
Numai Iosif Rodean bea, fuma, rîdea, vorbea mereu,
parea ca e vorba pentru el de o simpla, de o nevinovata
distracţie; avea chiar o placere deosebita văzîndu-i pe
ceilalţi înlemniţi şi palizi. Jocul cel dintii il dştiga no­
tarul Popescu, al doilea se făcu pe-o mie, al treilea pe
doua mii. spre spaima oaspeţilor de la masa şi a altora
care se strînseseră in jurul lor. N otarul Popescu primea
repede orice oferta, nu se mai uita la nimic, nu mai
vedea nimic, ci obrajii incepura sa-i cada inauntru,
parea ca o boala grea il consuma fulgerator de iute.
Oaspeţii, chibitii scoteau din cînd în cînd cîte-un :
«Oio !», «Ah l», «Pti-ha l», «Mai !», dar Popescu nu-i
auzea. Rodean începu sa se roşească în umerii obraji­
lor, dar era mereu vesel.
- Spus-am eu! Asta-i om o data! zicea de cîte ori
pierdea.
Şi pierdu în şir patru jocuri, dar al cincilea, de patru
mii, îl cîştigă el. Faptul acesta facu sa se mai continue
jocul trei sferturi de ceas, in încordarea şi spaima tot
:mai mare a celor de faţa.
Însa, in urmă, biruinţa notarului Popescu fu com­
pleta : cele zece mii, cîştigul realizat in urma cumpa­
rarii caselor celor vechi, trecuse în punga lui.
- Ei, sa fii dumneata sanatos! zise vesel directo­
rul. Nu mai poţi spune, de acum, ca toate rîurile mICI
se varsă in cele mari.
El îi numara banii cu fala, cu deliciu: zeci de ochi
îl priveau, zeci de inimi băteau de admirare pentru ne­
pasarea cu care numara el biletele; in jurul lor se aduna
22*
[340]
m�ulţime� mare de privitori. Toţi tăceau tăcere grea:
parea ca pietre de moară le apasă inimile văzînd cum
aşează notarul Popescu În portofel biletele. Numai cînd
acesta îşi puse, zîmbind, comoara în buzunar, scăpă un
suspin de uşurare din piepturile tuturor, şi unii se de­
părtară numaidecît.
La masă se începu petrecania. Iosif Rodean era foarte
mulţumit: Într-adevăr, nu-i păsa defel că pierduse
banii aceia. în cursul jocului fuseră clipe cînd începuse
să fie îngr�orat, neliniştit, dar acum, după ce numărase
banii, dupa ce, mai ales, îi dăduse subt privirile atitor
oameni, el nu mai simţea nici o părere de rău, nici o
nelinişte. Un glas tainic îi zicea mereu: «Vezi cum i-ai
uimit pe oamenii aceştia ?». în cursul chefului, care ţinu
pînă noaptea tîrziu, o singură dată îşi ieşi din fire:
cînd notarul Popescu voi să comande el patru butelii
de şampanie.
- Of, of, să-mi dai voie, îi zise întunecat Iosif Ro­
dean, încă eşti prea plin de sâcetă !
';.;
c ; 1,
-'T:
• I
,
340
Arbangbelii
"
11 I! J
)1 -
J II
li I
I I �I
I I II
,
l'
"
I
l'
De-aici încolo directorul de la «Arhanghelii» venea
aproape în fiecare zi să supravegheze lucrările de la
casele cele nouă. în ziua cea dintîi notarul Popescu se
rugă să-I ieie pînă la oraş în trăsură, căci avea nişte
afaceri urgente şi n-a putut face rost de căruţă: oa­
menii erau cuprinşi cu căratul de pe la băi. Iosif Ro­
dean îl luă, îl duse În oraş, se despărtiră, dar spre sară.
nainte de plecare, se mai abătură la un pahar de vin.
Directorul era şi el însetoşat de multele alergări, era.
şi enervat de tîrguirile ce trebuia să le facă mereu, bău
cam mult şi simţi născîndu-i-se dorinţa vie, puternică,
să joace iar cu Popescu. Acum, În joc, mai întrară şi
alţii, şi directorul pierdu din nou.
După o săptămînă, proprietarul le rezervă camera
«optsprezece carare», numită astfel pentru că la «Ar­
hanghelii. se afla aur de calitatea asta naltă. Proprie­
trul hotelului «Splendid» le oferi camera asta la do-
[341]
Arhanghelii
341
rinţa expresă a lui Iosif Rodean, care, din zi in zi,
devenea mai nervos şi nu mai putea suferi atîţia privi­
tori fu jurul său. Patima jocului de cărţi incepu să sape
în el o groapă care se făcea tot mai adîncă, pe măsură
ce pierdea tot mai mulţi bani. Nu se temea de nimic
nici acum, dar nu mai era vorba de o pierdere neîn­
semnată, ci de cîteva zeci de mii, şi la gîndul că va
putea pune mina pe comoara asta pierdută, el deveni
aproape tot aşa de pătimaş in jocul de cărţi ca şi în
scoaterea aurului, tot mai mult, din «Arhanghelii».
Apoi, notarul Popescu, calicul ăsta nemernic, avea cu­
tezanta să primească jocul cu sume oricît de mari. Pe
Iosif Rodean il rănea, îl umilea îndrăzneala asta a lui
Popescu şi-şi pusese în gind să-I «turteascâ».
De aici încolo nu mai trebuia să se îmbie notarul să-I
ducă la oraş. De cîte ori trecea pe dinaintea primăriei,
trăsura directorului se oprea şi-l lua şi pe Popescu.
Dar Iosif Rodean nu putea să samene decît cu sine
Însuşi: după cum lucra la «Arhanghelii», cu o încre­
dere oarbă, mîniindu-se cumplit la cele mai neînsemnate
observări ce i le-ar fi făcut cineva, tot astfel şi juca, cu
patimă, convins că avea să-I «turtească», pe Popescu.
Patima, orbirea lui îi veni foarte bine lui Popescu.
Directorul, cu cît îi creştea patima, cu cît se irita mai
des, cu atît pierdea mai mult. Advocatii Poplăcean şi
Stoica băgară de samă că de la Iosif Rodean se puteau
cîştiga bani cu mare uşurinţă, aşa zicînd, pe nimic. Îrn­
prumutarâ deci cîteva mii şi întrarâ şi ei în joc.
Fără să-şi deie sama, directorul de la «Arhanghelii»
cădea tot mai adînc în prăpastie. Pe de o parte, galeria
cea nouă de la «Arhanghelii» înghiţea tot mai mulţi
bani, pentru că întregul era tot mai tare, şi el ţinea
acum şi partea lui Pruncul; pe de alta, cele două case
cereau, în fiecare săptămînâ, sume considerabile, pentru
că lei Rodean îi plăcea să plătească în fiecare săptă­
mînă lucrătorilor, meşterilor; apoi, orice articol cum­
păra pentru case îl plătea cu bani gata - nu-i plăcea
să se ştie dator pe la micii comercianţi nici c-un cui -
[342]
iar jocul de cărţi îl uşura, aproape zilnic, de bani grei.
Astfel, prin august se trezi că tot aurul ce-l avea schim­
bat in bani se dusese! Cînd descoperi mai intii faptul
acesta, nu-i veni să creadă. Cerceta prin pivniţă, prin
cămară, prin cassa-de-fier, dar nu mai putu aduna nici
un chil de aur. El se certă în ziua aceea cu toată lumea,
dădu palme răsunătoare slugilor, oamenilor care lucrau
la piue, se sfădi cu notărăşita, luă apoi aurul ce-l mai
avea ales gata şi pleca la oraş, să-I schimbe. Era minios,
dar nici prin gînd nu-i trecea că va rămîne fără bani.
In galeria cea nouă, după calculele lui, după măsură­
torile ce le făcuse, mai avea numai cinci metri şi avea
să nimerească vina de aur căutată de-atîta vreme. Apoi,
adevărat că in virtej nu se mai lucra la «Arhanghelii»
in că de prin iunie, fiindcă nime nu mai cuteza să di­
namiteze acolo; viaţa bâieşilor era in primejdia cea
mai mare, se dărimau mereu stînci întregi, şi fiecare
împuşcătură i-ar fi putut îngropa; dar, în schimb, se
lucra cu puteri mai mari în gangul cel vechi, care da
mereu aur din belşug. A vea, deci, grămezi mari de pia­
tră nernâcinată încă, avea sute de cară la baie, nu avea
de ce să se teamă. El, cum nu purtase niciodată o soco­
teală exactă, nu băgă de samă că tot venitul din gangul
vechi îl mînca, aproape, galeria cea nouă şi că banii
ce-i cheltuise pînă acum cu casele, cu cărţile, erau din
vechile rezerve.
«Cinci metri nu-i mult», îşi zise el, gîndindu-se la
galeria cea nouă. Şi pînă se vor bate cei cinci metri,
el începu să ridice din depozite. Apucat odată pe po­
vîrnişul acesta, nu se mai putu opri: avea bani din
greu, şi singura lui dorinţă era acum să aranjeze cele
două case de să le meargă vestea, şi să-I «turteascâ.
pe Popescu. Arhitectului îi plăti o sumă considerabilă,
mobila costă o bogăţie întreagă, iar la jocul de cărţi
pierdea sume mari.
'i I
"
I
,
,,'
, "1
I
1,
li
! '1
1
, li
I
11'
, I
'1 I r
, 1
1, .
, I
, � I
" I
:' I
i
,
II I
1';' t , :
'1
!i ··1
342
Ar bang helii
[343]
Arbanghelii
343
Astfel, la cununia celor două fete nu numai că nu
mai avea nici un depozit, ci datoria la bănci era mare.
Cele două bănci ce-l creditau se întabulaseră pe casele
cele nouă.
Iosif Rodean, însă, şi după ce nu mai avu de lucru
în oraş, mergea cu notarul Popescu cel puţin de trei­
patru ori pe săptămînă şi se închideau, cu ceilalţi tova­
răşi, în camera «optsprezece carare». Patima jocului de
cărţi se înstâpînise acum desăvîrşit asupra lui. Era
mereu nervos, fierbea neîntrerupt, şi tulburarea lui o
putea acoperi tot mai cu greu. Şi Popescu, şi ceilalţi
jucători băgară de samă că directorului nu i-s toţi boii
acasă. Dar aceasta o înţelegeau foarte bine din desele
pierderi. Nici unul nu ştia însă încurcâturile băneşti
ale lui Iosif. Ridicarea depozitelor, împrumuturile se
făcură în taină, şi chiar dacă începu să răsufle ceva,
nime nu credea. «Arhanghelii», de un lung şir de ani,
fusese tot baie bună, şi Popescu şi ceilalţi credeau că
Iosif Rodean avea rezerve mari, aur neschimbat, aur
slobod, o colecţie de cristale de aur, care singură valora
sute de mii. Despre pivniţa şi cassa-de-fier a directorului
de la «Arhanghelii» se povesteau adevărate minuni, şi
nu numai în Văleni şi în oraş, ci în jurul întreg. Popescu
şi tovarăşii, deci, aşteptau să mai cîştige mulţi bani de
la directorul «Arhanghelilor. şi singura lor grijă era
să nu-l jignească cu ceva şi să se spargă tovărăşia.
Conducerea celor două bănci încă nu lua aşa de grav
faptul că Rodean datora institutelor lor cîteva zeci
de mii. În sfîrşit, cît făcea datoria valorau casele cele
nouă. Dar ei ştiau că, într-un an, doi, Iosif Rodean le
va plăti tot şi, numai la stăruinţa doctorului Printu,
care era membru în consiliile de administraţie la amîn­
două băncile, se hotărî să se întabuleze pe cele două
case.
Un singur om din Văleni ştia toate încurcăturile di­
rectorului: Gheorghe Pruncul, tatăl fostului universitar.
[344]
344
Arhanghelii
El urmărea, pas cu pas, tot ce făcea Iosif Rodean, c-o
satisfacţie rea, urîtă. Nu putea să-I ierte că pierduse,
pentru încăpăţînarea directorului, cel puţin două kilo­
grame de aur slobod, cît i s-ar mai fi cuvenit, după par­
tea lui, din aurul aflat în galeria cea veche.
III
Oricît era de mohorîtă dimineaţa aceea de noiern­
brie, geamurile începură să se lumineze in camera
«optsprezece carare». Fumul de tutun plutea liniştit în
straturi groase, muzicanţii picurau de somn in jurul
unei mese, iar din ceata cărtaşilor numai Iosif Ro­
dean, Pruncul şi doctorul Prinţu mai puteau bea.
Adică, beau directorul şi Pruncul, doctorul numai cît in­
china, gîtleju-i refuzind să mai primească băutura.
Bătrînul Poplăcean horcăia, cu gura deschisă larg, ră­
zimat de speteaza scaunului. Notarul Popescu ador­
mise cu braţele încrucişate pe piept, ca şi cum şi-ar fi
păzit comoara. Părea un cadavru scos din sicriu. Chel­
nârul umplea mereu paharele celor doi. In răstirnpuri
Iosif Rodean se ridica, îi zguduia pe cei ce dormeau,
le punea paharul în mînă şi-i silea să beie. Lăită cînta
atunci «Mulţi-ani-mulţi-ani !», apoi îşi punea vioara
pe masă. O vreme perdelele de fum ce pluteau pe sus
se mişcau, se rupeau pe alocuri, apoi iar se linişteau,
Pe drum se auzeau hurducînd cară, durăind trăsuri.
Nu era încă lumină bine afară, cînd în uşa camerei
rezervate se auzi un ciocănit. Chelnărul ieşi numaidecît
şi, peste puţin, venind cu paşi grăbiţi, se apropie de
Iosif Rodean :
- Domnule director, zise cu sfială, un om doreşte
liă vorbească numaidecît cu dumneata.
Iosif Rodean îşi îngropase faţa lui mare in palmele
umflate. Sta răzimat cu coatele pe masă. Se frecă pu­
ţin la ochi şi zise:
[345]
Arhanghelii
345
- Ce vreai să-mi spui?
- Afară v-aşteaptă un om care are să văv spună
ceva foarte .urgent! răspunse chelnărul, care tragea cu
urechea spre uşă; îi păru că străinul vrea să între.
- Un om ?! Ce om, frate? Cine-i ? întrebă trezin­
du-se Iosif Rodean.
Pruncul şi doctorul Prinţu începură să asculte. La
vorbele mai aspre ale directorului se treziră şi Popescu
şi Stoica. Numai Poplăcean horcăia mai departe.
- Un băieş din Văleni, un hocman de la «Arhan­
ghelii», răspunse chelnărul,
Un fior adînc străbătu inima directorului la cuvîn­
tul acesta: crezu că iar va fi omorît baia pe cineva.
Ceilalţi începură să asculte cu încordare.
- Spune-i să vie înlăuntru, acum să vie! strigă ne­
liniştit Rodean.
- I-am spus, dar nu vrea. Zice că trăbă să vor­
bească între patru ochi cu dumneata.
- O să-i arăt eu ochi! strigă acum furios directo­
rul şi îndată se ridică şi porni spre uşă strigînd: Măi
ăsta, măi ticală, care eşti? Vino repede înlăuntru şi nu
mai aştepta îmbiat !
Uşa se deschise numaidecît şi, în lumina mohorîtă
pe care o împrăştia în sală o lampă mare, obosită
parcă, se văzu înt rînd un chip ciudat de om, care la
întîia vedere părea mai degrabă un măscărici, o ară­
tare de groază. Din creştet pînâ-n tălpi era aşa de plin
de stropi de tină, încît nu era loc curat pe el nici cît
să-ţi pui degetul. Obrajii, fruntea, pălăria, mînile erau
bâtucite cu stropii aceştia, dintre care unii se mai us­
caseră, pe alţii îi întinsese, vrînd poate să se cureţe de
ei. Numai ochii subt pleoape erau curaţi, şi-n ochii
aceştia negri, măriţi de spaimă, jucau parcă mii de În­
trebări. Oricît era de stropit, de diformat aproape, di­
rectorul îl recunoscs numaidecît.
- Ptii, ucigă-te crucea, drace! Dar ce-i cu tine, mă
Ilarie? îl întrebă aproape zîmbind.
[346]
346
Arbangbelii
Şi cei de la masă, şi muzicanţii se apropiară să vadă
mai de aproape pe omul acesta ciudat.
- Ei, deschide-ţi gura şi vorbeşte odată! strigă ne­
răbdător directorul.
Dar Ilarie il privea mereu cu spaimă, mii de între­
bări părea că-i trec prin ochi.
- A omorît baia pe cineva? întrebă, tOt mai agitat,
Iosif Rodean.
Hocmanul clătină încet din cap.
Tot sîngele i se ridică în faţă directorului: un gînd
ii veni, un gînd luminos, un gînd care-i aprinse aşa de
tare ochii, încît nime nu se putea uita la el.
- Aţi ... dat de vînă în gangul cel nou? întrebă el
în silă, aproape gemînd.
Hocmanul Ilarie clâtină şi mai incet din cap. O li­
nişte de moarte stăpînea în cameră. Şi muzicanţii îşi re­
ţineau respiraţia, numai horcăitul lui Poplăcean se
auzea în răstimpuri, scurt, înăbuşit, ca un grohotit.
Directorul îşi îrnplîntă ghearele în umerii hocmanului,
îl zgudui cu putere şi-i răcni de aproape:
- Ei, spune odată, nenorocitule, ce vreai ? Pentru
ce mama dracului ai alergat pînă aici după mine?
Mînile lui căzură grele de-a lungul trupului.
Ilarie se trase un pas înapoi şi zise, abia auzit:
- Domnule director ...
- Ei, repede acum, ori te strivesc ca pe-un pui de
şarpe! strigă Rodean şi izbi cu putere piciorul în po­
dele.
Spre gura lui Ilarie erau aţintite acum toate privirile.
- Am spart în mîncâturi ! zise răguşit hocmanul.
O clipă directorul simţi că se dărîmă, privi uluit,
prosteşte, în jur, dar numai o clipă; în clipa următoare,
în camera «optsprezece carare. răsunarâ două palme
grele, şi pe Ilarie îl podidi sîngele şi pe gură şi pe nas.
- Afară, afară să-mi ieşi, că te strivesc, năpîrcă'
zise. directorul; glasul lui nu mai era omenesc.
[347]
Arhanghelii
347
Muzicantii se retraseră repede, Îngroziţi, Într-un
colţ; ceilalţi păliră ca morţii. Iosif Rodean nu se mişca
din loc pînă ce hocmanul Ilarie nu dispăru pe uşă.
- Dar voi ce ... ? zise directorul întorcîndu-se şi va­
zîndu-i pe tovarăşii de joc.
Apoi, ca şi cînd şi-ar fi adus aminte repede de ceva,
zîmbi, le facu semn sa şa da la masa, porunci chelnă­
rului sa umple paharele şi închina cu ei.
- Vedeţi cum pot innebuni oamenii? le zise zîm­
bind Iosif Rodean.
Dar cei patru il priveau cu spaima, nu se atinseră de
băutura, înlemniră cu paharele În mînă. Directorul de
la «Arhanghelii» era Îngrozitor de vazut. Dar el nu
vedea, nu simţea nimic.
- Ei, ce vă miraţi? zise el. E adevărat ca pot în­
nebuni oamenii. Numai nebun a putut să primească
Ilarie asta prinsoarea.
Ceilalţi il priviră întrebători.
- Se-ntălege ca nu pricepeţi nimic. în noaptea asta
Cornean primarul şi cu bădicul Ionuţ Ungurean l-au
luat la o parte pe Ilarie: «Mai Ilarie, cît să-ţi dam �ă
mergi la directorul sa-i spui c-am spart În mîn­
caturi ?» - «Patru sute». - «Nu te duci ! .. - «Ba mă
duc l» - «Ada mîna !» - «lat-o !» Cam proasta gluma,
sfîrşi Iosif Rodean, izbucnind deodată Într-un rîs spart.
Ceilalţi îl priveau Îngroziţi, ţineau încă şi acum paha­
rele pline în mină. Muzicantii se trecurară pe linga pa­
rete ca nişte umbre şi dispărură. Chelnârul privea cu
ochii holbaţi de spaima; oboseala, nehodina de peste
noapte, cum era şi cam slab, il faceau sa para un schelet
ascuns în piele pămîntie, care se zgîieşte la oameni.
- Şădeti, pretinilor, şi sa bem, zise Iosif Rodean.
El şezu, dar ceilalţi parea c-au Înlemnit şi nu se mai
pot încovoia; rămaserâ în picioare. Directorul nu-i vâzu ;
lua paharul, dar îl puse repede pe masă. Uriaşul amuţi
deodata, şi privirile lui devenira fixe.
- Treziţi pe vita aceea bătrînă. împingeţi hoitul ala,
sa nu mai răsufle, zise el dup-un rastimp de tacere.
[348]
Poplăcean se frecă la ochi, privi în jur fără să înţe­
leagă ceva. Directorul se ridică, se apropie de bătrîn, se
aplecă spre el, îl pipăi şi, uitîndu-i-se ţintă în ochi, îi
Zise:
- Miroşi a hoit, vită bătrînă ce eşti!
Poplăcean deschise o gură enormă şi făcu:
- He-he-he ! he-he-he-he !
Scuipînd în laturi, fără să se mai uite la cineva, direc­
torul de la «Arhanghelii- ieşi ca o furtună pe uşă, cu
capul gol, numai în haina, alerga la trăsură, îl luă, ca
pe-un gătej, pe sluga care moţăia de somn în trăsură şi-l
aruncă în mijlocul curţii, înhămă caii, se aruncă pe capră
şi, în galopul cel mare, ieşi ca o vijelie din oraş.
În camera «optsprezece carare» stăpîni încă multă
vreme linişte deplină. Poplâcean adormi iar, dar încă nu
începu să sforăie j ceilalţi erau muţi de spaimă. Cum erau
şi ameţiţi de vin, li se păru, un răstimp, că au un vis în­
grozitor j dar, încet-Încet, reveneau la realitate, şi totusi
nu puteau crede ce spusese hocmanul Ilarie.
Mai întîi rupse tăcerea fostul universitar Pruncul. El,
trecut prin multe furtuni, pierzîndu-şi parcă simţurile mai
adînci, mai puternice, nu mai avea zguduiri care să
ţie mult.
- Se prea poate, începu el Întru tîrziu. Se prea poate
să fi spart gangul cel vechi într-o mîncâtură din bătrîni.
S-au mai Întîmplat de-acestea j chiar în «Arhanghelii- se
ştia că este un astfel de gang părăsit - aurul a fost scos
de-aici, poate, de pe vremea romanilor.
El aştepta ca ceilalţi să spună ceva, dar cînd băgă de
samă că muţenia lor nu se clăteşte, zise iar:
- Cred că-i adevărat, mai ales pentru că, de cîteva
săptămîni, bâieşii care lucrau la «Arhanghelii» spuneau
mereu că loviturile de ciocane au răsunet tot mai adînc.
Acum asta se-ntîrnplă uneori şi cînd se pune în cale un
nou întreg, dar de cele mai multe ori numai cînd înainte
ori dedesubt e spaţiu gol.
- Hm ! Să ştii c-ar fi interesant! zise acum notarul
Popescu.
I It,:
'. I
I
h
I
li
348
Arhangbelil
[349]
Arhanghelii
349
- Ar fi teribil, nu interesant! raspunse advocatul
Stoica.
Ei se îrnprăştiară în curînd, pentru că oricît se siliră să
vorbească despre ceva, nu le reuşi. Numai bâtrînul Po­
plăcean rămase să sforăie mai departe.
In vremea asta directorul de la «Arhanghelii- era de­
parte pe drumul Vălenilor. Trupurile lungi, pline ale
cailor se avîntau mereu în salturi largi; spinările lor,
privite de sus, păreau valuri ce curg necurmat, purtind
flori de spumă pe creştet. Un gînd de spaimă il fulgera
mereu pe Iosif Rodean : «Ciocanele au răsunet prelung".
Cuvintele acestea le auzise de multe ori în timpul din
urmă de la băieşi, dar nu pusese nici un preţ pe ele, nu-şi
luase atîta osteneală să între o dată pe coridorul cel
vechi şi să asculte. Dar acum îi re veneau mereu, ca şi
cînd întreaga lui viaţă ar atîrna de cuvintele acestea.
Nici nu se mai gîndi la ce-i spusese hocmanul Ilarie:
«Am spart în mîncături», Nu, pentru că îndată după cu­
vintele acestea presimţirea fulgerătoare a adevărului i-o
aduseră cuvintele ce-i veniră repede în minte, grele ca de
plumb: «Ciocanele au răsunet prelung». Nu cuteza să
treacă mai departe de aceste patru vorbe, ci de cîte ori îi
fulgerau, îşi zicea mereu: «Dar de nu va fi adevărat, şi
ciocanele n-au răsunet prelung ?».
Intrebarea aceasta şi-o punea vorbind tare, simţea că
trebuie să-şi audă vocea, să şi-o audă cît de puternică.
Şi de cîte ori Îşi răspundea aşa, se cutremura el însuşi,
simţind ce ar face dacă vestea n-ar fi adevărată. Ar fi
fost gata să-I puie pe hocmanul Ilarie, pe toţi hocmanii, pe
toate străjile, pe toţi băieşii la torturile cele mai cumplite.
El Îşi întrezărea torturile acestea, înfiorat de groază le
privea, totuşi se delecta adînc. Să-i deie pe toţi afară din
slujbă? De gîndul ăsta sărac, cînd îi venea, directorul
rîdea cu hohote. Ardea mereu cu pleazna lungă, ardea
cu furie trupurile pline de noroi, înspumate ale cailor;
animalele îşi adunau pe-o clipă trupurile, apoi, cu urechile
[350]
ţepoase, ca de spaima, părea că nu mal aleargă ei, ci-i
duc valurile unui rîu turbat.
Treceau drumetii, rămîneau miraţi in loc, uirîndu-se
după trăsură pînă le scăpa din vedere. «Aşa o goană !»
zicea vreunul, şi nici nu se mai mirau că directorul era cu
capul gol; intr-un zbor ca ăsta pălăria numai legată i-ar
fi putut rămîne pe cap.
In unele clipe lui Iosif Rodean ii părea că visează;
credea că a adormit beat, şi-acum vede minuni ca acestea:
pădurile întunecate de pe margini, neaua pe creştetul bra­
zilor, piue, oameni! Dar nimic nu mai cunoştea din toate
acestea, ii părea o re�iune pe unde n-a mai umblat în
viaţa lui. Se-ntelege ca visa, beat fiind, şi avea vedenii!
În astfel de clipe el zîrnbea, şi zimbetul ii trimitea o fur­
nicare de lumină şi de căldură in tot trupul. Se zguduia
şi-i părea că in vie, însă, repede, pe creierii lui cădeau ace­
leaşi cuvinte de plumb: «Ciocanele au răsunet prelung».
Mai departe nu-i trecuse gindul in tot cursul drumului.
Nu se gîndea ce va face dacă e adevărat, ci cum va pune
la munci pe oamenii lui dacă nu va fi adevărat.
Stropii, petecele de tină il acoperiră şi pe el ca şi pc
Ilarie. Numai dinţii in gură ii mai rămăseseră nepătaţi,
iar caii, cînd ajunseră la poartă, părea că au căzut pc
amîndouă laturile in tină, in ciorofleaca urîtă a drumului.
În curte, in casă se părea că-I aşteaptă demult toată
suflarea omenească. Poarta se deschise in grabă, şi caii În­
cepură să se scuture, oprindu-se in mijlocul curţii. Vestea
pe care o adusese, indată după miezul nopţii, hocmanul
Ilarie zăpăci aşa de cumplit pînă şi pe oamenii care erau
angajaţi să umple piuele, încît măselele de cremene băteau
demult in săc.
Bătaia asta sacă fu ceea ce observă mai întîi Iosif
Rodean după ce intră in curtea lui. Sunetul acesta, pe
care il cunoştea bine, ii risipi, pe-o clipă, toate gindurile
şi el strigă, plin de minie:
- Care-i la rind? Care n-a pus piatră, ticalelor ?
În vocea lui era ceva deosebit? Pe feţele slugilor? 1n
aerul din curte? Directorul se cutremură de glasul lui, îi
I
I
II II
350
Arbangbelii
[351]
Arbangbelii
351
păru ca altcineva a strigat, şi numaidecit auzi din nou
cuvintele: «Ciocanele au rasunet prelung». Vreo doi oa­
meni cu hainele ude, patate de tina, alergară repede S'l
puna piatra. Ei tremurau simţind de pe acum palmele
lui Iosif Rodean. Dar, de pe partea lui, puteau fi li­
niştiţi. Directorul, uitîndu-şi de cuvintele de mai nainte",
se intoarse spre-o slugă, spre Niculae, şi-i zise:
- Pune-mi şaua pe Murgul !
Un suspin de uşurare trecu printre oamenii din curte,
ori pentru ca se vedeau scăpaţi de minia notarului, orr,
mai ales, pentru ca hotărîrea directorului de-a merge
însuşi la «Arhanghelii» puse capat incordarii lor de
pina acum. Ca şi cind pentru ei nu era inca hotarita
soarta «Arhanghelilor» pînă ce nu va ieşi la faţa locu­
lui însuşi Iosif Rodean. Pe oamenii din curtea directo­
rului nu-i interesa atîta faptul ca acesta va rămîne sa­
rac, nici nu st! puteau gindi la aşa ceva ei, prin mînile
cărora se strecura se atît amar de aur în punga lui Iosif
Rodean. Ei ştiau ca are o avere uriaşă. Nu erau uimiţi
şi nu le parea rau, deci, pentru persoana fostului no­
tar, ci pentru însâşi baia «Arhanghelii». Se poate ca
aşa, dintrodată, �.Q cada o baie? Se aflau în curte oa­
meni care de cincisprezece ani erau in serviciul lui Ro­
dean, trăiseră pe urma «Arhanghelilor» cu familii grele,
şi mai ales aceştia nu-şi puteau închipui nicicum să fie
adevarata vestea ce o adusese Ilarie. Dar şi ceilalţi, care
traiau de mai putina vreme din bogăţia «Arhangheli­
lor», nu puteau să se gîndească, făra un fel de dezna­
dejde, la vestea asta. Asupra tuturora se tira amenin­
ţarea, care, nedesluşit, nu lipseşte niciodata din sufle­
tul minerilor: ca foarte uşor s-ar putea sa rămînă pe
drumuri. Azi «Arhanghelii», mine «Pintenul», poimîne
«Vlădeasa», şi aşa, una dupa alta, ar putea sa fie toate
părăsite. Şi, ciudat, nici ei nu se gîndeau, ca şi direc­
torul, mai amănunţit, ce ar face în cazul cind n-ar mai
fi aur, ci aşteptau să soseasca Iosif Rodean, sa mearga
la baie, sa vada cu ochii lui, şi sperau că, mergînd, va
afla că nu-i adevarat.
[352]
De aceea ei se simţiră uşuraţi cînd directorul ii po­
runci lui Niculae să-i pună şaua pe Murgul. In cîteva
clipe sluga fu afară cu calul: aştepta in grajd înşăuat
gata. Doamna Marina abia avu vreme să-i dea lui Iosif
o şapcă, pe care uriaşul o privi îndelung şi nu ştiu ce
să facă cu ea. Se-ntoarse spre Marina şi o văzu că ţine
o bundiţă, că i-o întinde. Atunci pricepu îndată, îşi
trase şapca in cap, se avîntă pe cal şi, dîndu-i pinteni,
porni indată, lăsînd pe femeie cu bundiţa în mină.
Doamna Marina îşi făcu o cruce largă şi zise destul
de tare, ca s-audă şi ceilalţi: «Doamne-ajută !». Toţi
cei din curte o imitară numaidecît, îşi măsurară cruci
şi ziseră: «Doarnne-ajutâ !». Şi alt suspin de uşurare
se desprinse dintre oameni.
De la miezul-nopţii acum răsuflă şi doamna Marina,
întîia oară, mai slobod. Deşi auzise bine, deşi-l intre­
base şi de zece ori pe Ilarie, ea spera totuşi că mersul
soţului său la baie are să schimbe tot ce-a auzit, tot
ce-o îngrozise de opt ceasuri.
Decusară doamna Marina cinase cu Elenuta, se cul­
case devreme, dar nu putuse să adoarmă, ca in toate
nopţile cînd bărbatul era dus de-acasă. După ce se în­
sărase, nici nu-l mai aşteptă, ştiu c-ar fi în zadar. De
luni întregi se obişnuise în aparenţă şi cu viaţa asta,
dar în sufletul ei se simţea foarte nenorocită. îndată
ce-şi părăsea fata, pe Elenuta, şi trecea să se culce, o
îneca plînsul, şi deseori nu inchide a ochii toată noap­
tea. Ea nu ştia multe din faptele bărbatului său; nici
despre banii ce-i avea la bancă, ca depozite, n-avea de­
cît o idee vagă; nu ştia, asemenea, cît se cheltuise cu
casele, cu mobila. Dar, din zi în zi, inima-i spunea că
nu-i a bună ce face notarul, iar de cînd ştiu că joacă,
în oraş, cărţi, nu mai avu zi bună. După cununia Eu­
geniei şi a Octaviei, fuseseră destule zile cînd simţea
adierile sărăciei; se întîmpla să n-aibă la îndemînă bani
să plătească cheltuieli mai mărunte. Trebuia să aştepte
pînă venea directorul. Ea se gîndea în toate nopţile,
l' II',
l' , '
I"
I I
" I
" III
, "
III'!
I l'
� I ,�'
; I III
i:, i I
II: r '1
,1.
I
"
� I
'1
1,
'1
!
352
Arbanghelil
[353]
Arhanghelii
353
chinuindu-se necurmat, ce se va alege de ei, de Elenuta,
dacă odată «Arhanghelii», ..
Şi în vremile cele mai bune teama, înnăscută în ori­
care ţăran, teama că roata norocului se poate întoarce,
se apropia uneori să o nelinişteascâ, dar de cîr.d Iosif
incepuse să joace cărţi, teama asta o cerceta foarte des.
în noaptea asta abia aţipise, cînd auzi o puternică
bătaie în uşă. Ea sări din pat, îşi luă repede o haină
şi, cu groaza-n suflet să nu fie vreo veste rea de la
bărbat, deschise uşa.
Cine-i ? întrebă ea în noapte.
Eu!
Tu eşti, Nuţo?
Da, răspunse fata cu vocea rece.
- Şi ce vreai ?
- A venit un băieş.
- Din oraş?
- Nu, de la «Arhanghelii- ; e hocmanul Ilarie.
- Şi are treabă cu domnu' ?
Slujnica tâcu un răstimp, apoi zise cu hotărîre:
- Vrea să vorbească numaidecît cu oricine va
fi acasă.
- Dumnezeule! strigă Marina înfiorată de presim­
ţire rea. Adă-l aici.
Pînă sosi băieşul, prin capul ei fulgerară mii de în­
trebări. La nici un bine nu se mai aştepta, prea-i fu­
sese inima rea mai mult de-o jumătate de an ca să se
mai aştepte la veşti bune. Dar din cele multe rele nu
ştia pe care să-I aleagă. Oînd sosi Ilarie, era întunerec
în cameră; slujnica aprinse o luminare şi aşteptă.
- Am spart în mîncăruri din bătrîni, zise cu spaimă
hocmanul. '
- In gaogul cel nou? întrebă Marina, simţind că lu­
mea Începe să se învîrte cu dînsa.
- Nu, În cel vechi! oftă Ilarie.
N otârăşita îşi adună toate puterile, îşi încordă toţi
muschii, ţinîndu-se cu putere să nu leşine. Zise repede:
23 Opere, voI. 7
[354]
'1'
; i � \:
I I
I
Arbangbelii
Trăbă să-I încunoştinţezi numaidecit pe domnu'!
E la oraş ! mai zise femeia, apoi puterile o părăsită ; se
clâtină, dar slujnica o prinse repede ş-o aşeză pe pat.
Hocmanul ieşi, coborî alergînd, luă un cal din graj­
dul directorului, i se avîntă în spinare şi pieri în noapte.
Dar pe cind sosise în oraş, toate birturile erau încuiate,
nici nu ştia unde să-I caute pe directorul; bătu pe la
porţile tuturor crîşmelor, pînă ajunse la hotelul «Splen­
did».
Slujnica, rămasă singură, îndată ce-o aşeză pe stă­
pînă-sa în pat, alergă la camera fetelor şi trezi pe Ele­
nuta.
Cu ajutorul slujnicei, Elenuta reuşi, nu peste mult, s-o
trezească din leşin pe mamă-sa.
- Dar, pentru Dumnezeu, ce s-a întîmplat? întrebă
fata, simţind că începe iar să-i bată cu putere inima
în pp}ept. . fV v • Fri . .
ma ce-I acu se ma-SI ricţrum cu oţet, ea aproape
nici răsuflet nu avuse.
Notărăşiţa nu-i răspunse, ci numai întoarse spre ea
ochii obosiţi, bolnavi.
O veste! zise N uţa,
Ce veste?
O veste rea, domnişoară.
În clipa asta Marina-i făcu semn slujnicei că poate
ieşi şi, rămînînd singură cu Elenuta, izbucni într-un
plîns amar. Plîngea zguduindu-se, tremurînd haina pe
dînsa, plîngea îmbrâţişîndu-şi fata.
- Săraca mea copilă ... zicea mereu.
Elenuta nu cuteza să mai întrebe, ea credea ca, de
bună samâ, murise tatăl său. O durere adîncă îi îm­
pietri inima. Nici o lacrămă nu-i izvora din ochi.
_ Sărmana mea copilă... suspină mamă-sa, mai li­
niştindu-se din plîns. Ce se va alege de tine? «Arhan­
ghelii» ... dar nu mai putu continua, căci iar o înecă
plînsul.
La cuvîntul acesta Elenuta tr(}f;lri, îi păru ca mem-
brele i se dezrnortesc şi întrebă repede:
354
!I I
'1 :
I 1,
I II
1,1
,
j
,
,.
,:
. � �
1"
i
II 'i
1"
i' li
I
� I
I
1
li I
I!
1,
, I
[355]
.Arhanghelii
355
- De «Arhanghel ii» e vorba?
- Da, dr.a�a me� !�tă, tu, cea mal rruca şr mal fără
noroc ..• suspma notaraşiţa.
- Ei bine, ce-i cu «Arhanghelii- P întrebă fata mai
A. v
inviorata.
- Au spart în mîncâturi ; nu mai este r răspunse
mamă-sa şi începu din nou să plîngă.
v - �sta e întreagă nenorocirea? întrebă Elenuta cu
raceala.
Pe ea nu o surprinse, nici nu o mîhni vestea asta. Îi
era aşa de plin capul cu numele acesta de cînd era co­
pilă, încît simţi chiar un fel de uşurare cind auzi că
nu mai este. Dar Marina ridică ochii întrebători spre
fată; îi păru că Elenuţa n-a înţeles ce i-a spus.
- Nu mai este aur la «Arhanghelii», copila mea, zise
ea cu durere.
- Pricep că nu mai este, dar pentru ce să fie aceasta
o nenorocire aşa de mare?
- Vai, tu eşti copilă încă, tu nu poţi pricepe, răs­
punse cu deznădejde mamă-sa.
- Nu sînt copilă şi înţăleg foarte bine, mamă, dar
fără aur nu poate trăi cineva? întrebă din nou Elenuta
c-o tremurare deosebită în voce. Părea că, indirect, iese
la iveală nemulţumirea care o simţise ea totdeauna pen­
tru continua preocupare a părinţilor săi cu banii, cu
aurul, cu băile.
- Vai, cum poţi vorbi aşa, copilă ? Spun eu că nu
înţâlegi nimic! Chiar pentru tine e mai mare neno­
rocirea.
Marina nu era mulţumită că Elenuţa primise vestea
cu răceală. Şi, ca orice om nenorocit, încercă să se facă
şi mai nenorocită, rănind pe fată-sa.
- Pentru mine ?!
- Da, da, pentru tine! Surorile tale-s măritate, tu ...
plinsul îi înăbuşi din nou vocea.
Îi părea rău, că, în loc să-şi întărească fata în nă­
dejde, chiar ea o în frica. Dar pentru asta n-ar fi tre-
[356]
356
Arhangheli;
buit să aibă nici o mustrare de conştiinţă. Pe buzele
Elenutei se strecură un zimbet de fericire.
- Cit pentru zestrea mea, fii liniştită, mamă, zise
ea. Nu-mi trăbă nici o zestre.
Dar Marina nu-i mai răspunse; îşi îngropă faţa in
perini şi suspină mereu, nemîngîiată. Elenuţa simţi in­
dată că ea nu poate fi de ajutor aici, că nici un cu­
vînt de mingiiere, de îmbărbătare nu-i poate spune ma­
mei sale. Se strecură încet ye uşă şi se retrase in camera
fetelor, in care acum rămăsese singură. Incercă să
adoarmă, dar nu putu. Acelaşi gînd îi revenea necon­
tenit : la asta să fi făcut Ghiţă aluzii scriindu-i mereu,
şi ei şi lui Vasile, că in curînd se vor Înlătura piedecile
ce opresc căsătoria lor? Sufletul i se umplea de mîn­
gîiere gîndindu-se că, poate, de-acum tatăl său se va
învoi la căsătoria lor şi se bucura, fără să simtă, de
altfel, nici o răutate pentru nimeni, se bucura adînc că
la «Arhanghel ii» nu mai este aur. Avu conştiinţa destul
de limpede ca să se întrebe: nu-i nici un rău, nici un
păcat în bucuria asta a ei ? Dar nu află nici o vină. In
sfîrşit, ce folos avea tatăl său de aurul acela? Il ţinea
într-o veşnică agitare, nu-i lăsa o clipă de linişte, îi
umplea viaţa întreagă, aşa încît nimic nu mai încăpea
în sufletul lui decît grijile şi speranţele legate de «Ar­
hanghelii». O viaţă întreagă se închinase acestui idol;
va fi o nenorocire dacă se va zdrobi viţelul de aur?
Elenuţa, gîndindu-se, mai ales, că tot «Arhanghelii- I-au
cufundat pe tatăl său şi în yatima jocului de cărţi - de
care acum era convinsă ca-l stăpîneşte, - simţi chiar
un fel de recunoştinţă faţă de puterea nevăzută care
opreşte, astfel, din drumul nenorocirii pe Iosif Rodean.
Elenuţa, mai ales de prin septembrie, vedea bine că În
familia lor nu mai e nici o zi veselă, că mamă-sa e
mereu suferindă şi că îmbătrîneşte din zi în zi. Ea sim­
ţea, cu inima strînsă de durere, că traiul rău Între cei
doi soţi îşi aruncă, tot de mai aproape, umbrele reci.
Ce norocire va fi dacă toate alergările, toate zbucimâ­
riie fără de nici un folos se vor isprăvi odată, dacă, in
[357]
Arhanghelii
357
schimb, in casa lor va intra pacea, îndestularea P Se
gîndea chiar fericită la clipa cînd tatăl său va recu­
noaşte că s-a purtat aşa de brutal cu clericul Murâşanu,
şi, in semnul părerii de rău, îi va zice: «Iubite Vasile,
aici e mireasa ta» şi va arăta spre Elenuţa! Cum va
fi de schimbat atunci Iosif Rodean, cu ce dragoste il
va îmbrăţişa ea, nu se va mai teme de el, nu va mai fi
rece faţă de el !
0, nu! Iată, acum, numai la gîndul că se va putea
intimpla astfel, simte cum i se deschide inima pentru
tatăl său. Da, are să-I iubească, are să-I adore, pentru
că tatăl său va fi atunci alt om.
Şi ea să se simtă nenorocită pentru că la «Arhan­
ghelii" nu mai este aur? Dar tatăl său va avea din ce
să trăiască toată viaţa; surorile-i sînt măritate, ea - o,
de ea nu trebuie să poarte nimeni nici o grijă!
Încurcăturile băneşti ale directorului erau străine de
Elenuta. Auzise că cele două case, aranjamentul lor au
costat mult; ştia că tatăl ei joacă mereu cărţi, dar
o-avea nici idee cîtă-i averea întreagă a tatălui său şi
cît cheltuieşte. Niciodată nu a fost Îndemnată să se
intereseze de chestiile băneşti, iar de cînd îşi legase gîn­
durile de clericul Murăşanu, nu se mai interesa defel.
IV
Iosif Rodean nu-şi putu da sama nici pe unde ve­
nise, nici în cîtă vreme ajunse la «Arhanghelii», Tot
drumul nu făcuse altceva decît să-şi îrnpintene calul.
Murgul ştia bine cărarea cea mai scurtă pînă la ocnă.
Îndată ce-şi simţi stăpînul în spinare, păru că neliniştea
acestuia trecu şi în trupul său şi, cu urechile ciulite,
alergă Într-un suflet pînă la «Arhanghelii», Urcînd pe
coastele munţilor, părea că toţi muşchii lui sînt fiinţe
[360]
360
Arbanrbclii
poate încă pe vremea: stăpînirii romane. Cine ştie ce in­
tîmplare îi va fi făcut pe băieşii de atunci să întrerupă
continuarea galeriei acesteia, căci aur era încă, De sute
de ani urmele celor din urmă izbituri de ciocane rămă­
seseră neclintite în stîncă, pe jos se vedeau sfărîmături
care conţineau aur. O grabă, o poruncă mare trebuie
că i-a silit să părăsească pe sama depărtaţilor străne­
poţi vîna de aur pe care băiseră pin-atunci, cu atîta
noroc, la «Arhanghelii». Poate răsunase chiar goarna
de retragere a legiunilor romane din Dacia cind iscusitii
strămoşi dădeau aici cele din urmă lovituri de ciocane.
Şi, de-atunci, ochi omenesc n-a mai zărit luciul păre­
ţilor, pas omenesc n-a mai făcut să s-audă ecouri de­
părtate. Şi totuşi galeria asta părea nouă, părea că nu­
mai acum au părăsit-o lucrătorii.
Iosif Rodean stă tu nemişcat un răstimp îndelungat şi
se trezi numai cînd flacăra lumînării îl arse la degete.
Se cutremură, aruncă bucăţica de său şi porni pe întu­
nerec, gîrbovit, spre ieşire, clâtinîndu-se la fiecare pas
şi izbindu-se de păreţi.
Cînd se ivi în gura băii, in mijlocul răsuflului gros
şi plin de neguri, băieşii se înfiorară : directorul Îmbă­
trînise, era de nerecunoscut. El se apropie, şezu pe-un
scaun Ungă cramul cel mai apropiat de întrarea băii şi
oftă din adînc.
Încurajat de durerea şi suferinţa zugrăvită pe faţa
directorului, întîiul hocman, Florea Lupu, se apropie de
el şi începu:
- Sorţile nu le putem schimba, sorţile sînt aruncate
din veci de cel ce ne stăpîneşte. Noi, iaca, sîntem nişte
gingănii care pot fi oricînd strivite. Nenorocul nostru
e c-am spart in mîncături din bătrîni, dar oare să-I
putem numi nenoroc după ce de atîţia ani baia a fost
mereu bună? Cîţi muncesc în zadar ani de-a rîndul!
Iată, chiar noi, pe gangul cel nou. Datoria noastră e
să-ţi spunem cum s-a petrecut lucrul, pentru că nimic
nu se întîmplă fără ca să nu-şi arunce nainte sărnnele,
prevestirile.
[361]
Arbsngbelii
361
El tăcu o clipă, părînd că se gîndeşte ; băieşii se apro­
piau tot mai mult de cei doi. Iosif Rodean privea mereu
nainte, părînd că nu aude nimic, că nu vede nimic.
- De cîteva sâptârnîni, continuă Florea Lupu, noi
am avut sărnne. Dumneata n-ai vrut să ne asculţi, dar
las', că tot aici ajungeam, tot spărgeam in mîncăruri.
De săptămîni ciocanele aveau răsunet prelung.
Lupu ridică ochii spre bâieşi şi, intr-un murmur
adinc, zeci de voci repetarâ :
- Da, ciocanele aveau răsunet prelung.
La vuietul acesta directorul se zgudui, privi pe rind
la fiecare băieş, apoi ochii lui se fixară iarăşi in ne­
mărginit.
De citeva săptârnîni la fiecare izbitură de ciocan de
la noi răspundeau trei-patru de la ei. Izbeam noi, iz­
beau şi ei, şi huietele treceau departe. Umbrele băieşilor
celor bătrîni ne dădeau de ştire să fim cu ochii in patru.
Tot mai cu frică sfedeleam stinca.
- Da, ciocanele aveau răsunetul prelung, răspunseră
in cor băieşii.
- Tot mai cu greu puteam hotărî care să lucre in
frunte. în urmă ajunserăm să tragem la sorţi. Cine tră­
gea soartea, cu moartea-n sin se apropia de stîncă. In­
tr-o sară străjile se plimbau naintea intrării, cind iată
că un bătrîn in haine albe, cu barba albă, trece pe !tngă
ei şi le face sămn cu mina să-I urmeze.
- Da, l-am văzut pe bătrînul, întărirâ în cor băieşii.
- în noaptea ce urmă se traseră sortile, şi Visa,
Ghiuţ, Părău şi Petrişor fură meniti morţii. Ei trebuiau
să băiască in frunte; am fost cu ei şi am auzit şi eu
cum bubuiau departe sute de ciocane, cum cîntau subţire
şi gros, cum se pornirâ miorlâituri, pe subt pămînt
v
parca.
- Da, ciocanele aveau răsunet prelung, ziseră iarăşi,
in cor, băieşii,
Directorul se zgudui, sări de pe scaun şi, aplecîn­
du-se asupra lui Florea Lupu, il întrebă :
- Patru oameni au murit?
[362]
- N-au mai avut vreme să moară, au fost rupţi în
sute de bucăţi indată ce trăzni puşcătura,
Iosif Rodean îşi plimbă cîteva clipe ochii asupra lor,
apoi izbucni cu minie:
- Pentru ce n-aţi murit cu toţii, cînilor? Cum de
n-aţi fost cu toţii acolo, să vă zdrobească puterea ia­
dului? Ce mai voiţi? Pentru ce să mai trăiţi? A veţi
încă chef de viaţă? Of, of, am să vă arăt eu vouă
viaţă! - Tăcu o clipă, apoi, schimonosindu-şi ingro­
zitor chipul, se înholbă şi mai tare la ei şi le zist: Vă­
zut-aţi pe dracul? Iacă dracul! şi el îşi scoase limba
însîngerată, lungă.
Mulţi din băieşi îşi făcură cruce, întorcîndu-şi ca­
petele.
Dar acesta fu cel din urmă semn al deznădejdii lui
Iosif Rodean. în clipa următoare vocea lui se auzi po­
runcitoare, aspră, puternică, vocea lui cea veche, cu­
noscută de băieşi :
- Pe morţi i-aţi dus in sat?
- Da, sînt duşi acasă decunoapte, raspunse Florea
Lupu.
- Şi voi, de la miezul nopţii n-aţi mai lucrat nimic?
Oamenii, cărora le venise, pe cîteva clipe, inima la
loc, acum iar se îngroziră.
- Ei bine, ticale, pentru ce vă plătesc eu? Numai­
decît să spargeţi stîncile puşca te, să le mâruntiţi, să le
scoateţi afară. Iar în gangul cel nou s-aud numaidecît
detunările !
Oamenii se priviră un rastimp, apoi se supusera po­
runcilor lui. Hocmanul Florea Lupu însă nu se mişca
de Ungă director.
- Domnule director ... începu el cu teamă.
- Ei, Floreo, ce-i cu tine? întrebă aproape vesel
Iosif Rodean, văzînd cum se împrăştie oamenii lui la
lucru, ca şi altădată.
Aş spune-o vorbă, zise CU silă Florea.
- Dar spune-o, frate! Cine te opreşte?
1"
II ;
!
I
I
,
, I
I �
"
'1
, l'
. :
I
Iii I I
'1, ! I
,1 , 1 I
l'
, ',:!:I
I I'
1 1
II
I
I
II
;
I
I
1,
'1'
I
,
il
,I
"
, ,
,1
il
'I
I
I
1,
1,
, ,
362
Arbangbelii
[363]
Arhanghelii
363
- In piatra asta, incepu el arătînd grămezile, este
aur destul. Acasă dumneata mai ai pe-atîta la piue. Ar
fi bine să părăsim şi gangul cel nou!
. -: Gangul cel nou? întrebă directorul, nepricepînd
rurmc.
- Da. Altfel, in citeva luni lucrările de-acolo în­
ghit şi aurul ce se află in grămezile acestea, răspunse
Lupu cu vocea Întunecată.
În loc de răspuns, Iosif Rodean îi făcu lui Lupu semn
să-I urmeze. Apucară pe coasta muntelui, pe-un urcuş
repede, şi, tot căţârîndu-se de tufe, ţinînd direcţia ga­
leriei celei nouă, ei ajunseră, îngenunchind, lunecînd
mereu, deasupra. Se opriră, după cum putură chizbui,
deasupra întregului în care ciocăneau băieşii. Iosif Ro­
dean cerceta cu luare-aminte printre tufe, feri muşchiul,
rîcii cu călcîiul cizmei şi, aplecîndu-se, îi zise lui
Florea :
- Ia te uită!
Omul se încovoie şi văzu ieşind din stîncă o spinare
alburie, pâtatâ cu puncte sure.
- Vîna asta se coboară tăind muntele in două, şi
nesmintit trăbă s-o nimerim înaintînd cu gangul cel nou.
a să fie aici belşug de aur, Floreo.
- Nu, stăpîne, nu va fi. Vîna asta iat-o şi mai la
vale, şi niciodată nu s-a pogorît pînă în gang. Demult
trecem noi pe subt ea !
Directorul se înţepeni pe picioare, îl prinse de spate
pe hocman, şi citeva clipe îl ţinu deasupra prăpastiei
ce se adîncea la stînga lor. Apoi, râzgîndindu-se, îl lăsă
pe pămînt şi-i zise, gîfîind :
- Lupule, cu mine să nu glumeşti!
Hocmanul era palid, tremura şi acum, înspăimîntat.
- Tu ai să-ţi porţi slujba, mâ-ntălegi ? începu să
răcnească Rodean. Eu te plătesc, şi tu ai datoria de cine
să m-asculţi ! Pricepi tu asta?
- Da, domnule director!
Fără să mai schimbe o singură vorbă, el se coborîrâ ;
directorul îşi încălecă Murgul şi porni.
[364]
364
Arhanghelii
ICl şi colo, grupuri de
largi, aplecîndu-se unii
. Cînd ajunse în sat, văzu,. şi
oameni .care vorbeau cu .. gesturi
spre alţii .
.,.,-- Dar ce-i ? E sărbătoare astăzi? îi întrebă cu mî­
nie Iosif Rodean.
Oamenii . îi dădeau îngroziţi bineţele, dar nu-i răs­
pundeau nimic.
Notărâşiţa Marina simţi cum învie cînd îl văzu în­
trînd liniştit în casă. Tot astfel, cu puţin înainte, lu­
crătorii din curte se puseră mai cu rîvnă pe muncă vă­
zîndu-l descălecînd liniştit.
Marina aştepta să vorbească, să-i spuie ceva Iosif, dar
el şezu pe-un scaun, se descălţă de cizme, le aruncă -după
cuptor şi se încălţă cu ghetele. Abia acum băgă de sa mă
că-i înglodat de tină.
- Drumurile dracului! zise el. Adu-mi schimburi!
Nevasta aştepta cu inima strînsă, dar Iosif tăcea,
mereu, în vreme ce se îmbrăca.
- Ai fost? întrebă în sfîrşit Marina, nemaiputîndu-se
v A •
staprm.
- Nu-i nimic! răspunse nemulţumit directorul.
- Cum, nu-i adevărat?
- De vreme ce sînt patru morţi, trăbă să fie ade-
vărat, răspunse Iosif încercînd să-şi prindă un nasture
la guler. Apoi, nereuşindu-i, el aruncă nasturele şi zise:
«Arhanghelii» n-au pierit; de pe gangul ăsta am scos
aur, destul, e vrednic acum să fie părăsit.
- Aşadar, e adevărat? întrebă cu spaimă muierea.
- Proasto! strigă directorul. E adevărat că în gan-
gul cel vechi au spart în mîncături,
Nu mai putu continua, căci Marina izbucni într-un
plins cu hohote.
- Dar atunci s-a isprăvit cu «ArhangheliivL. reuşi
ea să zică printre suspine.
- Să nu-mi urli acum! M-ai înţâles ? Să nu-mi urli !
strigă notarul, învinetindu-se la faţă. lţi spun că nu-i
nimic. Aur vom descoperi îndată ...
[365]
AThangh�lii
365
în gangul cel nou? îl întrerupse cu spaIma Ma-
rma.
Da, în gangul cel nou, ce te miri, muiere proastă
ce eşti ? ! Ce te vaicări ?
- Iosife, Iosife ... mai avu putere Marina să suspine
c-o voce slabă, plîngătoare,
- Da, Iosife! Bine zici! Eu am să-mi conduc lu­
crările, n-ai să te amesteci nici tu, nici altul, nime,
nime ! M-ai întâles ? Las' să-mi fring eu grumajii! Vai;
cit de în grabă cădeţi voi muierile de deznădejde! Ei
bine, nu te mai gîndi la «Arhanghelii» ! Dracul te pune
să te amesteci în lucrurile mele? Vezi-ţi de bucătărie
şi de slujnice! Eu am făcut baia asta vestită, eu voi
face-o iară! Puţin îmi pasă mie c-o galerie sparge În
mîncăruri din bătrîni ! Tăiem alte ganguri, de aceea
avem ciocane şi pulbere de puşcă şi dinamită! O să le
mai bucuri tu o dată pînă nu vei muri, ca şi nainte cu
şaisprezece ani! Dar poţi să fii veselă şi acum, «Arhan­
ghelii» nu o părăsim!
Marina îşi strînse haina la piept - îi era frig, - şi,
cu capul plecat, ieşi din camera bărbatului său.
Iosif Rodean vorbise cit putuse de tare, căci avea
lipsă să se încurajeze pe el însuşi. Toate cîte le spusese
şi le spusese mai mult lui decît Marinei. De îndată ce
întra se în casă, de Îndată ce auzise glasul femeii, îi ve­
niră numaidecît în minte datoriile mari pe care le avea
la cele două bănci. Pînă acum îşi uitase cu totul de ele.
După întîia deznădejde, care aproape îi zăpăcise min­
tea, el, încă la mină, începuse să se reculcagă, începuse
să spere. După ce-şi vâzu oamenii din nou la muncă,
îi păru chiar că nu se intimplase nimic şi era iarăşi si­
gur că în gangul cel nou va afla, cît mai în grabă, aur.
El ştia că bani gata nu mai are, dar cînd văzu grăme­
zile de piatră în jurul băii, îşi zise că de-aici va scoate
bani destui să plătească lucrările din gangul cel nou.
Pînă fusese departe de casă, familia lui îi ieşise din
minte, şi, cu ea, îşi uitase de încurcăturile bănesti. Vă-
[366]
f,
I
'1
'"
'I!
1:
.[
,
l'
I
I
·1
: I
I
I
I'II
i; I
1'1
il
!
I
I
'[
,1
i[
I
['
.)
[1
'i
[ � I
'ii
I
Arhanghelii
zîndu-se însă in casa lui, îşi aduse îndată aminte de cele
două case nouă şi, deodată, şi de datorii. Nădejdea,
siguranţa începură să i se clatine, şi el făcea sforţări
uriaşe să nu-şi mai aducă aminte de datorii. Fără ele,
ar măcina in tihnă piatra bună cîtă o mai are, ar face
bani destui, şi-n vremea asta, în gangul cel nou, necon­
tenind lucrările, s-ar da de aur. Fără datorii! Dar aşa,
cu ele! Nu s-ar putea ca cele două bănci să-I silească
la plată, nu s-ar putea să-i vîndă toată piatra ce-o mai
are? Nu s-ar putea să rămînă pe drumuri în scurtă
vreme?
întrebările chinuitoare nu le putu speria cu strigă­
tele sale; reveniră îndată ce ieşi Marina. Încet-incet în­
ţelegea că nu cele două bănci îl înfiorau atîta, cît mai
cu samă gura lumii. Să audă, poate, peste cîteva zile:
«Directorul de la "Arhanghel ii" a ajuns la sapă de
lemn». - «Cine P» - «Iosif Rodean, directorul de la
"Arhanghelii" - «Nu mai spune !" - «Da, cine-ar fi
crezut? Se zice c-ar fi dator mult la bânci.» - «Dator,
el ?!» - «Şi încă multe parale, zeci de mii !»
Lui Iosif Rodean ii părea că şi aude convorbirea
aceasta închipuită, că-i şi vede pe oamenii care vorbesc
miraţi şi pe buzele cărora încrerneneau surîsuri de bat­
jocoră.
- Nu! Nu voi ajunge niciodată aici! îşi zicea el cu
vocea tare. Am să fac bani şi am să dau de aur pînă ce
nici nu-şi vor da oamenii bine sama că gangul cel vechi
e părăsit. în cîteva zile am să descopăr vîna de aur !
El umblă cu paşi grei prin casă, se trinti pe-un divan,
se ridică din nou numaidecît şi pufăi pe nări ca o lo­
comotivă obosită. Apoi, după ce vâzu că acasă nu mai
poate rămîne, îşi încălecă calul şi porni înapoi la «Ar­
hangheliis .
Pe drum intilni şi acum pîlcuri de oameni, se mira
că-i vede fără de lucru, dar nu le mai zise nimic. Nici
nu se gindi că în clipa asta fierbea satul întreg; că
mulţi băieşi de la alte mine părăsiseră lucrul să vină
[367]
Arbangbelii
367
în sat să-i vadă pe cei patru morţi, dar mai ales să se
încredinţeze de vestea cea mare că la «Arhanghelii» ar
fi spart, azi-noapte, in mîncăruri din bătrîni.
Vestea se lăţise ca fulgerul, încă decunoapte, in Vă­
leni. În ceasurile dimineţii făcuse vîlvă mare şi în oraş.
Iosif Rodean se înşela amar închipuindu-şi că el va
reuşi să afle aur în galeria cea nouă pînă a nu ajun�e
vestea în oraş. Credinţa asta era, de altfel, a deznădaj­
duitului care se a�aţă de-un fir de pai să nu se Înece.
Dacă o veste buna aleargă pe aripi de pasăre, apoi veş­
tile rele, cele mari, sînt duse pe aripi de vifor.
Întunerecul încă nu se împrăştia se de pe sat cind pe
văi, pe col ni ce, pe cărări se vedeau tot mai multe puncte
de lumină, care se clătinau, descriau cercuri largi ori
lăsau dîre luminoase în aer. Abia aduseseră pe cei patru
morţi, abia-i aşezaseră pe laviţe, şi vecinii, treziţi de
vecini, se sculară înspăimîntaţi, îşi aprinseră lumînările
şi se apropiară din toate părţile de casele în care ză­
ceau morţii.
Băieşii, cu feţele pârnîntii, înlemneau Ungă cei striviţi
de stîncă, femeile se boceau în gura mare; fierberea,
care ţinu apoi necontenit pîn-a treia zi, se Începu.
Apoi, pe la portiţe, în mijlocul drumului chiar, erau
tot mai dese pîlcurile de oameni care nu mai ispraveau
fel de fel de istorii despre asemenea nenorociri. Înce­
peau cu «Arhaghel ii» şi cu cei patru morţi şi ajungeau
departe, cu zeci de ani înapoi. Spargerea în mîncăruri
din bătrîni de la «Arhanghelii» era apreciată de băieşi
în deosebite chipuri, dar cei mai mulţi erau convinşi că-i
un semn rau.
- O să dăm de-acum îndărăpt, tovarăşi!
- Semnalul s-a dat la baia cea dintîi.
- Oho, nu «Arhanghelii» a început mai întîi cu răul!
- Celelalte ce-s ? Ia, nişte vizunii.
Să ne ferească Dumnezeu de primejdie!
- Să ne scape de ceasul cel slab!
[368]
v
In dimineaţa aceleiaşi zile posomorîte de noiembrie,
Dochita ieşi grabnic pe portiţă şi o luă pe drum in sus,
spre birtui lui Spiridon, s-aducâ, ca de obicei, coniacul
de dimineaţă. Ea păşea mărunt, in virful ghetelor,
Ferindu-se pe cît putea de tină. O nâfrarnâ moale de
lînă cafenie şi-o strîngea, c-o mînă, deasupra pieptului
plin şi tare. Năframa era mare, Îi înfăşura spatele;
subt ea, de amindoua părţile, i se vedeau mînecile albe
,-.le cămâşii, Era cu capul gol, cu părul făcut conci in
ceafă, şuviţele de la tîmple şi de deasupra frunţii erau
Peste tot băieşii vorbeau cu părere de rău despre Iosif
Rodean.
Aşa director mai rar !
Era aspru de mama focului, dar platea bine.
Va fi strins averi !
Mai ştii?
Erau insa destui care vorbeau despre «Arhanghelii-
c-un fel de satisfacţie :
- Ce-i pasă directorului P Ala-i sătul!
- Nu-l vezi ca s-a facut cit o v�ta !
- Cel puţin va putea juca de-acum în tihnă
cărţile!
Cei care erau interesaţi mai de aproape la «Arhan­
ghelii» se simţeau in mare nesiguranţă. Adevarat că vor
putea să care piatră, cu carăle ori cu caii, şi de la alte băi,
dar cu plată mai puţină, şi unde mai pui că, aducind
pi,atră directorului, puteai alege in dragă voie bruşii
care aveau aur mai mult! Tot aşa şi cei care spârgeau
piatra şi o mărunteau cu ciocanele: la ce baie VQr mai
afla piatră ca la «Arhanghelji- din care sa poţi strecura
în buzunar de cinci-şase zloţi pe zi, fără să faci nici
o pagubă stâpînului ? Şi cum foarte mulţi vâlenari
erau angajaţi la «Arhanghelii», satui intreg era În
fierbere.
Arhangbelii
368
..
. :. '1
• 1,
,
" III
.... I
[369]
Arbangbelii
369
încreţite cu fierul. Obrajii ei erau plini şi înfloriţi, Iar
ochii îi rîdeau necontenit. Mergea veselă, uşoară, sî­
sîind printre dinţi o melodie de romanţă.
Mergea ea însăşi s-aducâ coniacul de dimineaţă, şi
aceasta o făcea de mai bine de-o jumătate de an, de
cind nu mai ţinea slujnică. Ea îşi dădea, din cit se
pricepea, silinţa să se deosebească tot mai tare de cele­
lalte vălenărence, cum se şi cădea unei primărese, dar
nu se sfia să meargă singură la birt, să cumpere bău­
tură. Că nu mai ţinea slujnică se datora unei întîm­
plări cam încurcate, la care Dochiţa nu se prea gîndea
bucuros. Prin mai, primarul sosise Într-o sară, tirziu,
de la oraş şi, cum intrase în casă tiptil, ca de obicei,
i se păruse că. o umbră ar fi trecut prin fereastra de
către grădină. Primarul, de cind o luase, era mereu
prepuielnic, şi acum era cit pe-aci să-i deie drumul Do­
chiţei. Dar femeia se jurase în fel şi chip, pe cele sfinte
şi pe cele necurate, dacă va fi ea vinovată, dacă nu i
se va fi părut primarului. Astfel, ea se alesese în sara
aceea, deocamdată, numai cu o bătaie soră cu moartea.
Dar din ziua următoare Dochita băgase de sarnă că
bărbatul ei şi-a făcut ochii în patru şi că nici un pas
nu mai poate face fără ca el să ştie.
Asta însă nu era viaţă pentru Dochita, căci trei
feciori din sat îi făceau daruri. Deci, îşi puse gura pc
slujnică şi deodată n-avu ochi s-o mai vadă. Nimic nu
mai era bine ce făcea, o vorbă n-o mai spunea pe-nţeles
biata fată. Şi din ocări, din palme, din ghionturi n-o
mai scotea primăreasa. Azi aşa, mîne aşa, poimîne iară.
Primarul Cornean băgă de samă, aşteptă ce aşteptă,
apoi Într-o zi îi zise cu mînie:
Ce ai cu fata asta de n-o mai poţi suferi?
- Am eu ce am! răspunse cu dîcă Dochita.
- Nu că ai, ci să-mi spui ! Nu te poţi plînge de
ea; după cît văd eu, ea-şi face lucrurile.
, Dochita tăcu un răstimp, privi în pămînt, se sili să
roşească, apoi, cînd simţi că-i obrazul plin de sînge,
îşi ridică ochii scînteietori spre Cornean şi-i zise:
24
[370]
- Nu mai vreau s-o văd in ochi! Nu mai pot trăi
cu ea in casă !
- Dar ce ai, pentru Dumnezeu? Ce ţi-a făcut!
- Ori ea, ori eu! strigă cu minie Dochita. Să ştiu
odată la care ţii tu mai mult !
_. Eu? făcu mirat primarul, dar şi măgulit intr-a­
ceeaşi vreme.
- Da, tu! Nu mă mai înşălaţi voi pe mine! Încă
azi să se hotărască! Ori-ori !
Primarul, tot mai încîntat, tot mai vesel, tot mai în­
drăgostit, i se jură pe cîte-s în soare că nu-i vinovat,
că nici nu se gîndeşte la slujnică.
Atunci Dochita începu să plfugă. La început părea
că plinsul îi vine in silă, dar suspinele tot sporeau, se
tot înlănţuiau, pînă ce sfîrşi izbucnind in hohote adinci.
Primarul se zgudui de durere, el o iubea pe Dochita, aşa
cum ii porunceau simţurile lui, hrănite mereu de trai
bun şi de băutură, o iubea ca ee o femeie tînără, in vir­
tute şi pe care voia să o vada mereu frumoasă. O îm­
brăţişă, o sărută cu patimă.
- Aşadar, mă iubeşti tare, Dochiţo P o întrebă, pri­
vind-o în ochi.
,În loc de răspuns, femeia il lovi cu palma peste gură.
Încă în ziua aceea primarul dădu drumul slujnicei şi
încetă de-a o mai supraveghea pe Dochita. Era chiar
vremea, căci, încă vreo zi, două, şi cei trei ar fi crezut
că Dochiţa i-a părăsit pentru alţii.
Astfel, ea, neavînd slujnică, mergea singură după bău­
tură, mergea veselă şi pentru că simţea nainte gustul
plăcut al coniacului. Dochita se deprinsese demult cu
băutura, dar de cînd era prirnăreasă le alegea foc şi nu-i
plăceau decît băuturiie cele mai scumpe. Şi nu se putea
plinge că nu ci le îmbiau destui, pe lingă primarul Cor­
nean.
Vreo zece băieşi stăteau în picioare, în jurul unei mese
rotunde, pe care făceau cerc pâhăruţele cu rachiu, cînd
întră Dochiţa în birrul lui Spiridon. Ea fu surprinsă că
nici unul din cei zece bărbaţi nu o întîmpinâ cu zimbetul
pe care era obişnuită să-I vadă, de mulţi ani, pe buzele
I
"
I
I
,
,
, "
I ,
I
II
370
Arbangbelii
[371]
Arhanghelii
371
bărbaţilor cind îi dădeau binete, Acum vreo trei-patru
ii dădură «bună-dimineaţa» destul de rece, şi cu toţii
începură deodată să vorbească în taină.
Dochiţa Îi privi bânuitoare o clipă, apoi se apropie
de Spiridon şi-i dădu sticluţa.
- Coniac pofniţi ? Întrebă birtaşul c-o voce străină,
ca şi cînd niciodată Dochita n-ar mai fi cumpărat de la
el nimic.
- Se-nţâlege, ce mai Întrebi? răspunse Dochiţa şi,
peste umăr, aruncă din nou o privire cercetătoare spre
băieşi.
Spiridon Îi umplu sticluţa şi i-o Întinse fără un cuvînt.
- Parcă eşti bolnav, Spiridoane, zise femeia.
- Ei, parcă de boală ne plîngem noi! făcu nemul-
ţumit birtaşul.
- N-ai durmit bine astă-noapte? întrebă Dochita,
neindurîndu-se să plece.
Simţea parcă o taină în jurul său, şi-n vocea lui Spi­
ridon, şi în feţele şi privirile celor zece băieşi.
- Nu prea, primăreasă !
- Şi ce te doare? Ia să văd, n-aş şti eu un leac?
zise Dochita, şi acum se învîrti într-un călcîi şi văzu că
toţi băieşii privesc la ea miraţi. Dar ce-i cu dumnea­
voastră, zise ea, nu mă mai cunoaşteţi?
Ea zîrnbea mereu, era veselă ca de obicei şi arunca me­
reu priviri cu multe înţelesuri.
- Se vede că dumneata nu ştii nimic, zise un băieş cu
gura de jumătate.
Ce să ştiu?
- Ce s-a întîmplat la «Arhanghelii».
- N-am de unde şti, căci abia m-am sculat şi-n crîş-
m-am întrat, vorba cintecului, răspunse rîzînd Dochiţa.
Şi ce-i la «Arhanghelii- ? întrebă ea Îndată. Aur slobod?
Oho! făcură vreo cîţiva.
- Alta ce să fie ?
- într-adevăr, domnul primar n-a fost încunoştintar ?
întrebă Spiridon.
- Să fie încunoştintat că ... ? făcu Dochita aplecîn­
du-se spre Spiridon, ca şi cind ar f[ avut gust de glume.
24*
[372]
Că la «Arhanghelii. au spart in mîncăruri, nu mai
est� �.ur, răspunse Spiridon, scandalizat de purtarea
muiem.
- Nu mai este aur? întrebă, pă1ind pe-o clipă, Do­
chita şi întorcîndu-se spre cei zece.
- Adevărat, răspunse un băieş, şi, pe deasupra, patru
oameni omorîţi de baie. .
- De oameni e pagubă! of tâ cu durere Dochita.
Cine-s P întrebă, zbicindu-şi o lacrămă cu mineca iei.
îi spuseră numele celor patru.
- Dar pagubă e şi de aurul cel mult, zise un băieş.
- Aur, dacă sint oameni, dacă sînt bărbaţi, iar se
mai poate afla. Dar un om dacă moare, nu se mai scoală.
- Zău că nici «Arhanghelii» nu vor mai învia, după
cît se pare, zise alt băieş.
- Ridice-se la cer, că stau demult în Văleni, zise
rîzînd Dochita, Li se va fi urît şi lor pe pămînt. Dacă
nu mai sînt «Arhanghelii», sînt alte bai, vor mai fi şi
altele.
Cuvintele din urmă le zise ieşind pe uşa birtului.
- Muierea şi dracu', zise cu tristeţe Spiridon.
- Las' să mai fie şi de-acestea! Se v3Jicără destule
prin sat, răspunse un băieş.
Dochita, in drum spre casă, îşi făcu repede tot planul
de luptă pentru viitor. Mergea tot aşa de repede, tot
aşa de uşoară cum venise. Ea nu pierduse nimic, tine­
reţea şi-o simţea încă în floare, şi, în toată viata, numai
pe tinereţa ei s-a râzimat. Ajunse la o cotitură, cînd
băgă de samâ la stînga un grup de băi eşi care se sileau
să-I oprească pe bădicul Ionuţ Ungurean din drum. Do­
chita se opri şi începu să asculte.
Bă,dicul era roşu de minie, era cu ochii tulburi şi dă­
dea mereu din mîni.
- Lăsaţi-mă să mă duc la el! striga bâdicul clăti­
nîndu-se pe picioare.
Deşi era de dimineaţă, Ionuţ Ungurean era afumat
binişor.
- E degeaba, bădicule, nu te mai duce, zise un bâieş
ţinîndu-l de mînecă.
, I
!
1,
&72
Arhanghdii
[373]
Arbanghelii
373
- Nu se poate! Nu cred ce-mi spuneţi voi! Cum?
Unde? întrebă aiurit bătrînul,
- E adevărat ce-ţi spunem, bădicule. Te linişteşte!
Am spart în mîncăruri. Noi de-acolo venim. Te liniş­
teşte şi vino acasă. Lasă-I pe directorul. Nu-i bine să
dai azi faţă cu el.
- Dar cînd vă spun că nu se poate! se încăpăţîna
bădicul. Mie-mi trăJbă bani, bani mulţi ; advocarul mi-a
bătut telegrafu' că se-mpuşcă ! Inţăles-aţi P Se-rnpuşcă !
Voi minţiţi, lăsaţi-mă să mă duc la directorul!
El se zmînci din mînile celor care il opreau şi pomi,
clătinîndu-se, spre locuinţa lui Iosif Rodean.
Dochita zîrnbi şi-şi continuă drumul,
Primarul Cornean o aştepta şezînd la masă.
r-r: Ei, lelito, aduci?
Dochiţa puse sticluţa pe masă, luă un păhărel, îl um­
plu, îl bău şi-i zise apoi:
- Babă, nu lelită, iubite. Babă voi fi de-aici încolo!
-- Ei, ei, ai îmbătrînit aşa de-n grabă? în drum pînă
la Spiridon şi înapoi? o întrebă primarul, întinzînd
mîna s-cciupească de obraz.
Dochiţa se feri şi zise:
- Da, iubite, într-un drum şi mai scurt ca ăsta: poate
cineva să şi încăruntească dacă ...
,- Dacă-i iasă un vrăjitor în cale, o întrerupse re­
pede Cornean.
- Dacă aude o veste aşa: de cumplită! Aurul Ia «Ar­
hanghelii» s-a isprăvit, bădică !
După ce spuse cuvintele acestea Dochita se învîrti in­
tr-un călcîi, se aplecă repede nainte a unui dulap, îl
deschise, ,scoase zahăr, il puse pe ma:să şi începu să pre­
gătească cafeaua cu lapte. Pe Cornean nu-l mai învred­
nici de nici o privire.
i Primarul încă nu băuse nimic in dimineaţa asta, era:
treaz cînd îi spuse Dochita vestea, dar acum capul i se
umplu de vîjîituri şi se simţi ca într-un chef tîrziu, de
după miezul-nopţii.
Dar cînd îl chemă nevasta: la cafea, el se trezi ş-o în­
trebă c-un zîmbet:
[374]
- Ce-ai spus tu ? Mi se pare c-ai spus ceva?
- La «Arhanghelii» au spart in mîncăruri, ZIse cu
răceală Dochiţa. Ştii că demult spuneau băieşii ca C10-
canele au răsunet prelung.
- Glumeşti, de bună sa mă ! rînji primarul privind-o
cu ochii prostiţi.
- Ar fi bine să glumesc, dar e adevarat. Mi-a spus
Spiridon, au întărit zece băieşi, pe 'Urma l-am văzut pe
bădicul Ungurean mergînd la directorul. Nici el nu
crede, ca şi tine. Dar acum vino Ia cafea, ca se răceşte,
zise ea arătînd ceştile ce abureau pe masa. Ea lua sti­
cluţa şi-şi umplu a patra oară păhărelul,
Dar primarul nici nu se uită spre masa. El spiona
mereu cu privirile pe femeie; i se păru că vrea sa-i pună
o cursă, sa-l îndepărteze de-acasă, ca să se poată intilni
cu altul. Credea aşa şi pentru că n-o vedea pe Dochita
nici supărată, nici deznădăjduită, ci, dimpotriva, iată,
bea al patrulea păhărel de coniac, şi al lui ind nu-l
umpluse. cum făcea de obicei pînă acum.
- Voi şti îndată adevărul, zise primarul ridicîndu-se,
dar de minteşti, dai de dracul cu mine! zise el cu vocea
şuiera toare.
îşi luă pălăria şi ieşi.
Dochita ridica din umeri in loc de orice raspuns şi,
aşezîndu-se la masa, începu sa-şi soarbă in tihna ca­
feaua.
Vasile Cornean porni pe drum aproape alergind, nu
mai vedea băltoace1e în care călca, împroşcînd cu stropi
murdari in toate părţile, nu mai vedea bolovanii de care
se împiedeca. Ajunse foarte repede la locuinţa directo­
rului. DaT Iosif Rodean nu era acasă, se întorsese la
«Arhanghelii».
Pe bădicul Ionuţ Ungurean îl află insa in curte, intre
muncitorii de la piue; bătrînul stătea între ei cu capul
descoperit, asculta grozavia, ii privea uluit. Cind îl
văzu pe primarul, ridică braţul drept, fa·cu un gest de
disperare, ca şi cînd s-ar fi sfîrşit, şi-i zise:
- Cine-ar fi gindit, tovarăşe ? Cine-ar fi gindit?
,1
l'
11
'II
:1"
11
'�
'"
,
I
1
, II,
I
I
,1
' I
II
r i
•
,1
,
ili
,
I
'1 I
I
: 1;1
I
1
·1
i 1 I
i ,
�,' I
,
, 1
II
II I
l'
"
I
,
il
"
I
I
, 1
,
,
1
1
,
; � I
it"
·1
I
I
:1
1
1,
I
. I
, i
II·
I 1
H
,"
I
,
I
,
,
,
li
374
Arbangbelii
[375]
Arbangbelii
375
- Aşadar, e adevărat? întrebă Cornean cu vocea
stinsă.
Nu-i mai răspunse nimeni. Oamenii îşi văzură de lucru,
şi cei doi tovarăşi de la «Arhanghelii- ieşiră incet, ame­
ţiţi, pe poartă.
Cară încărcate cu piatră, căluţi purtind in spinări co­
şurile desăgite treceau mereu pe drum, spre marea ui­
mire a celor doi societari. O vreme îndelungată ei nu-şi
ziseră un cuvint; aveau senzaţia că-i sfîrşitul lumii şi
se scirbeau că trebuiau să se ferească mereu de carăle
încărcate,
- Şi chiar acum advocatu-mi bate telegrafu' că
se-mpuşcă ! izbucni in urmă bădicul Ionuţ, sfîrşindu-şi
gindurile.
- Ei, se-mpuşcă ! zise cu dezgust Cornean.
- Tu nu-l cunoşti, e in stare să se omoare. Tu nu-l
cunoşti, răspunse repede bădicul. Şi-apoi, ia spune-mi,
ce-ar putea face alta, fără bani, într-o vavilonie ca aceea,
unde nu cunoaşte pe nimeni? Ia: să-mi spui, că noi, care
sintem acasă, ce ne facem fără bani? •
- Tot imi vine să nu cred ! zise in silă primarul.
- D-apoi mie! Ptii... dacă n-ar fi adevărat!
între «ptiis şi cuvintele celelalte bădicul slobozi o
înjurătură tare.
- Trăbă să mergem la batie numaidecît, zise primarul.
Ungurean bătrînul se uită la el nehotărît, Bădicul nu
se mai încumeta demult să încalece, iar pe jos ti era
prea povară să meargă pînă la «Arhanghelii». De patru
ani nu mai fusese la baie. Şi acum părea că i-i milă să-şi
tulbure comoditatea. Se obişnuise aşa de mult cu traiul
tihnit, cu şederea continuă, încît nu se mai putea închipui
altfel. Erau zile intregi cind nu făcea altceva decit să
se mute de pe un scaun pe altul, cu vinul după el. îi
părea că-i cu neputinţă să meargă pînă la «Arhanghelii»,
chiar cînd îl chinuia o îndoială aşa de cumplită.
- l' răbă să mergem numaidecît! zise' iar primarul.
Trimiseră doi fecioraşi, care se întoarseră numaidecit,
aducîndu-le caii in galop. Comean se avîntă repede in
[376]
376
Arbangbelii
�a, dar băd�cu! începu să geamă, să tot dea tîrcoale în
jU,!u.1 vcalul:Ul şi nu se putea hotărî să pună piciorul in
scarrţa. Primarul descălecă, ii ajută lui Ungurean, il ri­
dică aproape în şa, apoi încălecă din nou şi porniră,
- Ha-ha, mai încet! gemu bădicul. Mai încet, că
mi se zguduie creierii.
Fu un chin şi pe el şi pe primarul pînă ce ajunseră la
«Arhanghelii».
Primarul fu silit să-şi ţină calul în pas, cel mult in
trap domol. Ori de cîte ori pornea mai repede, Ungurean
gemea şi blăstăma, căci fugea şi calul lui, şi bădicul se
zguduia amarnic, abia tinîndu-se în şa, aşezat ca: pe un
scaun, blăstămînd calul, drumul, «Arhanghelii», viaţa
întreagă. Pe sine Însuşi se dădu, de nenumărate ori, dra­
cului.
Cînd ajunseră la baie, directorul era în galeria cea
nouă; întrase să supravegheze de aproape bucăţile de
stîncă pe care, chiar mai nainte, le rupseseră cele şase
tunete infundate, adinci. .
- Mergem in gangul cel vechi, zise primarul, dînd
calul unei străji.
Şi-l dădu şi Ungurean pe-al său, şi-l urmă în silă pe
Cornean.
- Puteţi să poftiţi, zise straja; în cramul numărul
trei este o lumînare pe masă.
Primarul intră, luă luminarea şi se apropie, cu Un­
gurean după el, de gura băii.
- Uite ce-i aici, uite ce porcărie! zicea bădicul
aproape la fiecare pas, lunecînd mereu în gangul umed.
Primarul nu-i răspundea, ci mergea nainte cu lumi­
narea.
Intru tîrziu ajunseră. Corneanse opri, cercetă spăr­
tura uriaşă ale cărei bucăţi omorîseră pe cei patru băieşi.
- Ei, nu mergem mai departe, să isprăvim odată ?!
zise cu năduf bădicul, care răsufla ca un foi.
_. Unde s� mai mergem? Iată, aici au băit încă în
noaptea trecută, răspunse Cu deznădejde Cornean.
Ionuţ Ungurean, cum nu fusese demult la baie, iar
pe ganguri nu mai intrase şi mai demult, nu se mai
[377]
Arhangheli:
377
ştia orienta, Lucrările naintaseră mult de pe unde le
ştia el. Bădicul, şi mai nainte, dacă venea la «Arhan­
ghelii», venea numai pentru petrecaniile ce se încingeau
aici uneori, mai ales cînd era aur slobod.
El se uită unde-i arăta primarul, apoi, luîndu-şi re­
pede privirile de-acolo, arâtâ cu mîna nainte, în zarea
luminii.
- Dar încolo ce-i ? Întrebă el.
- Gangul cel din bătnîni, În care a răspuns al nostru.
- Aşadar, e adevărat? întrebă Ungurean.
Primarul nu-i mai. răspunse; merse cîţiva paşi în
gangul cel bătrîn, apoi, ca şi cînd ar fi simţit naintea
lui un duşman care-I pîndeşte, se întoarse repede şi
porni, cu bădicul după el, spre ieşire. Primarul ieşi la
lumina zilei ca lutul la faţă, bădicul părea mai năcăjit
pentru zdroaba ce-o avusese decît pentru căderea
«Arhanghelilor».
- Domnul director încă n-a ieşit? întrebă primarul
pe straja care ţinea caii de frîu.
-- N-a ieşit pin-acum.
- Mergem şi noi! zise Cornean şi, aprinzînd din nou
luminarea, se întoarse pe acelaşi gang pînă unde se
ramifica cel nou.
El credea că Ungurean îl urmează. Dar bădicul se puse
pe-o lavită şi, pufnind mereu, începu să-şi răsucească o
ţigară.
Cînd ajunse Vasile Cornean în fruntea gangului, vreo
patru băieşi ţineau luminiţele aplecate, iar directorul
cerceta cu de-amănuntul bucăţi. de stîncă împuşcate de
curînd. Părea cufundat adînc în cercetarea asta, căci
nu-l auzi pe primarul apropiindu-se, tresări numai cînd
Cornean îi dădu binete,
- Bine c-ai venit, primarule, bine c-ai venit, tova­
răşe ! zise cu bucurie Iosif Rodean, Ia te uită la întregul
ăsta!
Primarul se puse în genunchi şi începu să 'examineze
cu ochi de pricepător piatra. Directorul îi urmărea de
[378]
aproape, cu lăcomie, expresia feţei. Cînd, în urmă, Cor­
nean îşi ridică ochii, Iosif Rodean îl întrebă repede:
- Ce zici?
Ochii lui bulbucaţi străluceau.
- Întregul e foarte frumos. Fă-găduieşte ceva!
- Cearcă aur? îl întrebă repede Rodean.
- Se poate să cerce! Spun că întregul e minunat.
- Nu se poate I Cearcă cu siguranţă! Aduceţi două
bucăţi afară, dar nu pe ales, din puşcătura de-acum luaţi
ori de unde două bucăţi şi aduceţi-le repede afară! le
porunci el băieşilor, Dacă nu cearcă aur, adaose directorul
mergind spre ieşire, mă las să mă-rnpuşti ! M-ai înţă­
les ? Mă las să-mi dai glonţ!
Scoasă la lumină, piatra era într-adevăr frumoasă,
după spusa tuturor, foarte muh promiţătoare. Acum o
nirneriseră mai întîi în gangul cel nou. Nu era zi să nu
piseze hocmanii din piatra care o scoteau din gangul
acesta, dar pînă acum n-a cerca. 'un singur f,ir de aur.
Cind il zări directorul pe bădicul Ionuţ, bătu în palme.
- Să ştiţi că se pune aur mult la «Arhanghelii» ! strigă
cu bucurie Rodean . Iată-l şi pe tovarăşul Ungurean ! ­
El îi bătu cu putere palma bădicuhii şi-i zise: Vină să
vezi că nu ţi-a fost zdroa:ba în zadar. Vină să vezi !
Pînă ce pisară piatra în mojere cu ruzi grele de fier,
în jurul vaselor de fier se ţinu mereu un cerc de trupuri
plecate, de capete înghesuite. Era linişte de moarte acum,
numai sunetul ascuţit al metalului izbit se auzea căzînd
neintrerupt în cadenţe. După ce piatra fu mărunţită în
apă pînă ce se schimbă într-un cir gros, un hocman luă
din vasul cel de ales un fel de vînturătoare, şi nu trecu
mult şi cele dintîi firicele de aur se iviră. O bucurie mare
umplu inimile tuturor celor de faţă; toţi zîmbeau din
ochi, din faţă, buzele li se deschideau mereu spre rîs,
se auzeau oftări de uşurare. Şi firicelele de aur se iveau
tot mai multe, şi fiecare fir, abia văzut, mărea necurmat
zîmbetele, fericirea oamenilor.
- Au căzut «Arhanghelii», trăiască «Arhanghelii» !
strigă ieşit din fire Iosif Rodean cînd văzu că hocrnanul
încetează cu alesul.
II
I
378
Arhangbelii
[379]
Arbangbelii
379
--- Trăiască «Noii Arhangheli»! strigă primarul cu
însufleţire,
- Dac-ar rămînea intregul aşa, ar da aur mai mult ca
de pe gangul de mai nainte, declară hocmanu 1
Bădicul se uită cu însufleţire numai la Iosif Rodean.
Apoi, in urma tuturor, zise şi el:
- Vezi ce-nsamnă să ai un om cu învăţătură ? Vivat
directorul !strigă bădicul, răpit de entuziasm.
- Trăiască directorul! repetară in cor ceilalţi.
- Şi acum, departe cu toate grijile! zise vesel Iosif
Rodean. Puteam şti că din gangul cel vechi se va isprăvi
odată aurul, nimic nu ţine pînă la capănil lumii. Dar,
în schimb, Corăbioara-i mare, şi aur mai este aici pe
sute de ani !
Cei trei societari de la «Arhanghelii. se retraseră in­
tr-un eram şi, după putine dezbateri, hotărîră cu Însu­
fleţire că vor continua lucrările, cu tot mai multă putere,
în galeria cea nouă.
Bădicul Ionuţ Ungurean, după hotă-rîrea aceasta, fu cu­
prins deodată de-a mare nelinişte: îşi aduse aminte de
advocatul, de care �i uitase în cursul multelor suferinţe
ce îndurase in drum şi în întunerecul băii.
- Of, dar asta n-ajută nimic! oftă el cu disperare.
Cei doi societari îl privi-ră miraţi, cu teamă.
- Neajută la nimic pentru că mie-mi trăJbă încă azi
bani, mulţi bani. Domnul din Pesta mi-a bătut tele­
grafu' că se-mpuşcă. Şi nu mai am bani! oftă el cu du­
rere. E ma-re ticăloşie să nu mai ai bani!
Bădicul nu minţea: cînd primise azi-dimineaţă tele­
grama şi cercetase în cassa-de-fier, nu aflase decit trei
bilete de cîte zece. Advocatul îi înghiţea tot mai multe
parale, tot mai des zicea tovarăşilor de petreceri: «De-a­
cum mâ-mpuşc l», şi bădicul, de vreo jumătate de an,
nu mai avea nici un cîştig de la «Arhanghelii», trăia din
ce cîştiga de la «Pintenul» şi alte băi mai mărunte, la care
era tovarăş, punea mai ades mîna pe biletele păstrate din
vremuri mai bune. Dar, iată, azi-dimineaţă băgă de samă
[380]
,Incă in după-amiaza acelei zile se lăţi şi vestea că
�n galeria cea nouă de la «Arhanghelii. s-a aflat aur.
Insă, afară de cei interesaţi, de cei care aveau legături
cu «Arhanghelii», ceilalţi vălenari nu prea dădeau cre-
cu groază că din vraful mare de bilete nu-i mai rămăse-
seră decit trei. .
Celalalt tovarăş de la «Arhanghelii», primarul Cor­
nean, deşi cîştig de la «Arhanghelii« nu mai avea, ca şi
Ungurean, căci galeria cea nouă minca mai mult decit
aducea: cea veche, mai avea citeva rniişoare. A vea noro­
cul că erau numai el şi Dochiţa in casă, şi nu răzbi seră
pin-acum să înghită tot, deşi, nici el, nici ea nu se gîn­
deau să fie cruţători.
- Advocatul dumitale va mai aştepta puţin, zise cu
răceală directorul.
El ştia, simţea că bădicul are de gînd să împrumute
de la el, dar cum bani gata nu mai avea nici el decît
citeva sute, se grăbi să-I împiedece pe bădicul in cererea
sa. S-ar fi simţit jignit adinc, oerîndu-i bădicul, să n-aibă
de unde să-i deie.
- Nu aşteaptă! Se-mpuşcă, domnule director, las',
că-I cunosc eu ! zise bădioul cu nelinişte. De nu se va fi
împuşcat pin-acum, adaose indată, privind întrebător la
cei doi.
. Cîţi bani cere? Întrebă primarul.
- Trei sute-n cap!
- Şi n-ai trei sute ?
Bădicul începu să-şi frece cu palmele obrajii, fruntea.
- Vezi că n-am ! răspunse el of tind.
-- Dacă ajungem acasă, Îţi imprumut eu atîta, zise cu
linişte primarul.
- Ptii ! Atunci e bine! Atunci se face treaba! zise
vesel bădicul. Bani n-am azi; dar mine, cel mult poi­
mîne, o să aleg măcinişul de pe patru zile. Acum
e bine.
Arbangbelii
380
:1
1:
I
1,
I
1,'
li,
i' I
,
II
�:':1 i
""1
ri'l,
1, •
l :
l' !I
:1'
!
' •• I
i I �
, II
' .,
'1'
' f
,'.'
,',
I
"
,
�ţ
l'
i
t
,
i
',!
I
I
l'
li'
l'
I'
! ;:
1,
I
.,
I
: '
"
1:'
I
,1
" ,1
,
:1
1
,.
[381]
Arbangbelii
381
zare veştii. Cei mai mulţi ziceau : «Pînă se va îrnbuni
piatra ca in gangul vechi, mai este».
Dar băieşii care munceau la «Arhanghelii», cei care
cărau de-aici piatra cu carăle sau pe cai, personalul de
la piuele lui Rodean înviară cind auziră vestea bună.
Incepind încă din ziua următoare, in curtea lui
Iosif Rodean se înstâpîni aceeaşi fierbere ca şi mai
nainte. Insâ directorul, oricît credea de tare că gangul
cel nou va fi plin de belşug, simţea adeseori o povara
mare pe umeri, pe piept. Zdruncinarea credinţei lui celei
dintii in gangul cel vechi ii săpase parcă o prăpastie
adîncă şi întunecoasă in suflet, pe care nu mai izbutea
să o astupe. Oricîte lumini aprindea deasupra ei, prin
noile planuri ce i le aduce speranţa, el nu reuşea să lu­
mineze decit marginile prăpastiei aceleia. Din ea se ri­
dicau, ca dintr-o peştera, răsuflări reci, care îi înghetau
inima. Un duşman tăcut părea că se ascunsese în hăulI
din sufletul său, pe care nicicum nu-l mai putea clinti
de-acolo, care nu vorbea, ci uneori se mişca greoi. Ca
şi cind I-ar izbi în spate un şuvoi rece de munte, aşa se
înfiora uneori directorul gîndindu-se la datoriile mari
de la cele două bănci. Nu voi-a să şi le amintească, dar
simţea că-I apasă tot mai tare, că-I urmăresc pretutin­
denea, punîndu-i umbre grele pe suflet, mărind prăpastia
dintr-însu]. El nu voia să recunoască, dar, de groaza
lor, nu mai mergea la oraş �i se ferea şi de notarul
Popescu.
Astfel, oricit incerca să fie vesel, să răspîndească in
jurul său voie bună, el era totuşi trist şi tăcut de cele
mai muhe ori. Iar cind îi venea in minte dimineaţa
aceea în care venise la el hocmanul Ilarie, drumul ce-l
făcuse pin-acasă, baia şi gangul ce spărsese in mîncâturi
din bătrîni, in,ima i se strîngea de spaimă.
Tulburarea lui creştea şi din cauză că pe nevastă-sa
Marina o vedea mereu tristă, mereu neliniştită; tresărea
la cuvintele mai aspre ale lui, ofta nopţile, nernaiputînd
să se hodineascâ, şi in fiecare dimineaţă se scula tot mai
palidă, tot mai îmbătrînită. Piatra cea bună din gangul
[382]
382
cel nou pentru ea nu insemna rurmc. Deznădejdea îşi
săpase în ea culcuş îndată ce înţelese că Iosif va con­
tinua gangul acela. Directorul băgă de samă că Marina
se opreşte mereu naintea icoanelor; că noaptea, cind iI
credea pe el adormit, se cobora din pat, îngenunchia
naintea unei icoane, şi ceasuri întregi rămînea aşa, frîntă.
Suspinele ei înăbuşire deşteptau tot mai des pacea nop­
ţii. Iosif Rodean fierbea în el, se înăbuşea şi-şi zicea
mereu: «Femeie proastă! Cere aur de la icoane ! Fe­
meie nebună !"Încerca să adoarmă, dar nu putea. Sus­
pinele femeii îl înspăimîntau şi, ciudat, n-avea curajul
să-i poruncească să se culce. Nu, el se învîrtea încet în
pat, de teamă să nu bage de samă Marina că o vede şi
ştie ce face.
Apoi, şi minerii de la «Arhanghelii», cu hocmanii, cu
străjile şi personalul de la piuele directorului, după în­
dia deznădejde şi după întîia însufleţire, se lăsau tot
mai mult stăpîniţi de tristeţe. Deveniră mai tăcuţi, mai
grabnici spre mînie, spre certe; priviriie, feţele lor se
tot întunecau cu cit treceau zilele. Părea că pe toţi îi
stăpîneşte acelaşi simţimînt de derprimare şi ca-i apasă,
din zi în zi, tot mai tare. Comoara pierdută în golul în
care s-a prăbuşit părea că aruncă asupra lor raze tot
mai vii, care arătau şi mai multe străluciri decit le avu­
sese într-adevăr pînă cind lumina subt ochii lor. Părea
chiar că în aer pluteşte mereu ceva greu, apăsător, şi nu
arare se puteau auzi oftâri şi Între personalul de la piue,
şi între băieşi, şi în şirurile celor ce cărau piatra de
la baie .
- De ... n-o să mai fie ce a fost!
Ca o prevestire de rău fu, pentru toţi cei angajati
la «Arhanghelii», mai a:les faptul că, în trei săptămîni,
dispărură grămezile mari de piatră de lîngă baie. Nu
doar că directorul şi cei doi acţionari ar fi angajat mai
multe cară ca de obicei ori cai, ci din simpla împrejurare
că din gangul cel nou nu se scotea nici a zecea parte
atîta piatră ca din cel vechi, şi de unde tot iei, se ispră­
veşte. Adevărat că în curtea lui Iosif Rodean grărnezile
erau încă mari, dar nu e nimic mai deprirnant pentru
, '
"
':�
{.
I
, (:
,
, �:
r
r
"1
:,.
'.�j
I
:o',
�l
,
I
ţ.
.;i�
II
,
, I
I
"
1,
I
W
"
:' I
,'1
,�
II
-r
I
,�ţ I I
I
�'; II
I
,r I
[383]
Arhanghelii
38J.
un miner decit să treacă pe lîngă o baie şi să nu vadă
decit mici grămăjoare de piatră acolo unde cu puţin
inainte erau sute de cară. Era pustiu acum in jurul
«Arhanghelilor», părea chiar că in aer se simte un miros
de părăsire. Străjile, mai ales, erau tot mai întunecate ;
se plimbau printre miciie grămăjoare, şi cu ziua de cap
nu schimbau un cuvînt.
Ceea ce-l făcea pe Iosif Rodean să meargă in fiecare
zi la «Arhanghelii» era că piatra cea nouă nu ţinu nici
o săptăm�nă tot aşa de bună cum se arătase la inceput.
Intregul rămăsese tot atit de frumos, de-un sur-intune­
cat, dar aur cerca azi mai mult, mine mai putin, poi­
mine la fel, apoi iarăşi se mai îmbunâtâtea, pînă ce
ajungea să deie atîta aur ca la proba cea dintii.
Astfel, pe Ungă deprimarea ce o simţeau cu toţii cei
din jurul «Arhanghelilor» pentru pierderea gangului
celui vechi, se mai adăoga şi nesiguranta, teama pentru
viitorul galeriei celei nouă.
Iosif Rodean era sătul de feţe triste, şi astfel era o
binefacere pentru el s-o întîlnească pe Elenuţa, care
singură rămăsese neatinsă de nenorocirea de la «Arhan­
ghelii». Fata era chiar cu mult mai veselă decît inainte,
zîmbetele ei erau mai dese, şi lumina lor îl mingiia pe
Iosif Rodean ! Directorul, cînd era acasă, încerca să se
întîlnească cu Elenuta cît de des. De cite ori o vedea
zimbind, uneori chiar zburdalnică, nădejdea lui in gale­
ria cea nouă creştea, şi el îşi zicea: «Da, am să-ţi adun
o zestre împărătească». îi părea că fata, prin voioşia ei.
vrea să-i asigure mereu că va da de aur mult şi, deci,
să-i alunge departe gîndurile. Le-ar fi alungat dacă nu
I-ar fi apăsat mereu conştiinţa datoriilor mari de la cele
două bănci. Dar clipele în care i se părea că directorii
celor două institute au şi făcut paşii cei dintîi împotriva
lui erau tot mai dese. Trecuse într-adevăr termenul pen­
tru carnete, şi el nici pe departe nu putuse aduna suma
de lipsă spre acoperirea lor.
[384]
Tot cu atîta pasiune ca şi Iosif Rodean, se interesa
de soarta «Arhanghelilor» Gheorghe Pruncul, fostul to­
varăş. In dimineaţa in care auzi despre nenorocire, cu
Pruncul puteai prinde iepuri. Ca argintul cel viu nu
mai avea hodinâ, El singur duse vestea cel putin in trei­
zeci de case. Se mira, se făcea ca-i uimit de spaima, dar
în sufletul sau multe glasuri nu mai aveau pace, ca şi
el: «Doamne, mulţumescu-ţi ! Bogdaproste !» - «L-a
ajuns blăstâmul !» - «Asta-i pentru banii mei aruncaţi
în gangul cel nou !» - «E bine aşa !» - «De l-aş vedea
cerşind [» - «Mare-i unul Dumnezeu !»
Şoaptele ii veneau toate din suflet, câlduţe, pline de
mîngîieri. De mîngîierile, de căldura lor i se încingea
trupul intreg, obrajii lui palizi se îrnpurpurau.
Abia aştepta sa-i soseasca feciorul, să-i spuie cu
de-amanuntul cum a fost in hotel cînd a Început să po­
vesteasca hocmanul Ilarie. Cind il vâzu întrînd în casa,
palid şi zdrobit de nesomn şi băutură, îi păru ca vede
un zeu strălucitor de frumuseţe. C-o dragoste de care
nu-l învrednicise niciodată pîn-acurn pe fostul univer­
sitar, c-o dragoste de părinte fericit îl întîrnpinâ în
prag, îi strînse cu putere mîna, îl întreba dac-a petrecut
bine, apoi zise:
- Ei, tu erai acolo cînd a venit Ilarie ?
- Da, răspunse in silă tînărul şi făcu un gest obosit
să-i deie pace lucrului acestuia, de care era sătul pîna
în git.
Într-o clipa ochii tatalui sau se umplurâ de fulgere
de mînie şi-i pieri rumenirea din faţă.
- Ei, aş vrea sa ştiu! zise Pruncul abia stăpînindu-şi
, .
mima.
Tînărul şezu pe-un scaun şi începu sa-i istorisească.
Clipa de clipa învia tatăl sau; clipa de clipa întinerea ;
clipa de clipa trupul lui se pleca tot mai nainte, pbă
ce, în urma, fu o minune ca-şi mai putu ţine echilibrul.
Tot astfel, ochii, muşchii feţei parea că sînt atraşi de o
putere magnetică. Toate colturile feţei i se lungirâ spre
tînăr. Şi fiindcă fostul universitar povestea bine, cu amă-
,
I
�
1,
f.
' "i'
, l'
,
1:
I
I
,
I
I
,
,
f
I
,
: ,1
II
I
,
,
1"
I
II
I
I
I
I·I
I
1,
, I
1,1
, ,
I
I
,
1
l'
,
�
384
Arhangbelii
;
[385]
Arhanghelii
385
nunte, indată ce termină, tatăl său băgă mîna în buzu­
nar, zicîndu-i :
- Vei fi avut şi tu pierderi! N-ai lipsă de bani?
şi, vorbindu-i, Îi şi Întinse două bilete de cîte-o sută.
Tînărul se uită prostit la tatăl său, luă biletele şi le
vîrî destul de repede în buzunar. Se temea să nu se răz­
gîndească bătrînul, căci niciodată nu i-a dat pentru
cheltuială atîţia bani.
Pruncul începu din nou să nu mai aibă astîmpăr;
trebuia să spună aceste nepreţuite amănunte vecinilor,
prietenilor. Ah, cît era de bun Dumnezeu! Cum se răz­
bunase Pruncul pentru toţi banii lui, pe care i-i furase
hoţul ăsta cu galeria cea nouă! La fiecare plată părea
că-i smulge din inimă banii, ş-acolo erau bine prinşi, cu
rădăcini adînci! Dar pentru fiecare strop de sînge ce-i
picura atunci din inimă primea acum, în pr�orţii cu
mult mai mari, pic uri de hrană nouă, o hrana pe care
nici nu şi-o putea defini, care-i umfla cu viaţă palpita­
toare inima şi care nu era altceva decît cea mai adîncă
sa tisf acţie,
Era atît de fericit, atît de mîngîiat, de îndestulit, în­
cît, auzind după-amiază că în galeria cea nouă de la
«Arhanghelii- ar fi dat de aur, nici nu putu pricepe
vestea asta. Ii părea că e vorba despre ceva foarte înde­
părtat, care pe el nu-l priveşte defel. Încă în dimineaţa
următoare se informă de la cei dintîi băieşi care coborau
de la v«Arhanghelii», Însă nu crezu nimic din tot ce-i
spusera.
Era adînc convins că s-a isprăvit cu «Arhangheli»
ori pentru că ştia că pe galeria cea nouă nu se poate
întîlni un întreg care să deie vreme îndelungată aur, ori
pentru că acest viitor de belşug al «Arhanghelilor » l-ar
fi ucis În starea sufletească în care era. Dar, pentru
aceea, se interesa zi cu zi despre baie, şi cînd auzi că
piatra cea nouă nu mai cearcă aur, zise:
- Nimic nu-l mai poate ajuta! «Arhanghelii», din
noaptea de 27 noiembrie, nu mai poate fi decît o baie
părăsită.
25 Opere, ,01. 7
[386]
BI îşi spunea convingerea la toată lumea cu care se
intilnea. Dar cum satul ajunse, in cîteva ziie, un cerc
prea restrins pentru vestirea acestei convingeri, Pruncul
incepu să meargă tot mai des la oraş. Aştepta să vadă
un cunoscut, rămînea la birt pînă noaptea tîrziu, cînd
ştia că se adună mai mulţi; plătea mîncare, băutură,
pentru singura plăcere de a putea vesti că «Arhanghelii»
de-acum e o baie părăsită. îşi făcea de lucru chiar şi
prin satele vecine, numai ca să-şi vestească răzbunarea.
Era scurtă această evanghelie pe care o propovăduia
de la om la om, dar era aşa de dulce, aşa de binefăcă­
toare ! Numai el ştia cîte nopţi n-a dormit pînâ se ho­
tărîse să iasă din societatea «Arhangheliiv ; numai el
ştia cît n-a dormit dup-aceea, cînd în galeria cea veche
se găsea aur slobod. Părea că prin vestirea ce-o făcea
acum omora tot mai tare pe vechiul demon din el, care-I
făcuse să-şi blăstârne de-atîtea ori viaţa!
Era de-ajuns să se îmbunătăţească oricît de puţin
piatra din gangul cel nou, ca el să-şi înceapă numaidecît
slujba de apostol rătăcitor. Nu putea suferi nici cea
mai neînsemnată veste bună ce venea de la «Arhan­
ghelii».
Il zdrobea, ceas de ceas, pe vechiul demon din el, dar
cele cîteva zeci de mii ce le pierduse, fie din lucrările
în gangul cel nou, fie din aurul slobod ce se mai găsise
după ce el părăsise tovărăşia, aveau de grijă să-I învie
mereu. El nu putea să sufere gindul că soarele «Arhan­
ghelilor- ar mai putea să răsară odată.
Vălenarii îl pricepută nu peste multă vreme.
Asta-i veninos ca un şarpe!
- Numai fiere mai este în el.
- Pruncul e dracu' gol !
Cei mai mulţi n pricepură, se scîrbiră de el şi mce­
pură să-I înconjure, ca şi cînd s-ar fi păzit într-adevăr
de-un şarpe veninos.
n' ,
II
I ,1 � I
I I
, I
1,1,1, !
'.!I' ! I
r
I
I
1,
•
"
•
I
"
I
"
II
1
I
II
,II
l'
,
I
,
l'
l'
1:
'I I
jl
"\
I
li
386
Arhanghelii
[387]
Arhanghelii
VI
387
Vremea fusese mereu pîcloasă, rece, umedă pînâ nainte
de Crăciun cu două săptămîni. Peste noapte înghetâ.
Dimineţile, drumurile păreau pline cu dinţi laţi, cu mă.
sele enorme de oţel. Apoi tîrziu, după ce se ridica soa­
rele, măselele acelea se umpleau de mîzgă greţoasă, se
topeau, se rnăcinau sub roţile carâlor, sub copitele cai­
lor, pînă ce se aşternea pe drum obişnuitul cir gros. Vă­
lenarii erau veseli de vremea asta: aveau apă din belşug,
�ăi�e care mî9a.u piuele încă nu înghetaseră niciodată,
ŞI el puteau macma mereu.
Dar Înainte de Crăciun cu două săptămîni, Într-o joi
sara se înseninase, şi peste noapte îngheţată tun toate
apele. O zi rămase vremea senină, apoi, trei zile şi trei
nopţi în şir, căzură neintrerupt fulgi mari, greoi, de
nea. Se puse un nou senin apoi, dar gerul creseu deodată
aşa de ingrozitor, încît înţepenită toate piuele din
Vâleni, chiar şi piuele directorului de la «Arhanghelii»,
deşi acestea erau aşa de bine odăpostite de ger, încît
pînă acum niciodată nu înghetaserâ.
Cerul verziu se ridica departe-departe; pulbere de
stelişoare se cernea, se juca in aer; satul era plin de
cîntecele omătului. Vălenarii aduceau şi acum piatră, o
cărau în lăzi prinse pe sănii, ori, iarăşi, cu căl uţii. Alt
cîntec nu se auzea acum în Văleni. «Toc-toc--ul piuelor
amutise şi se părea că oamenii nici nu-s obişnuiţi să
umble, să vorbească intr-o linişte aşa de mare. Mai ales
cel care anul întreg lucrau in apropierea piuelor vorbeau
şi acum destul de tare, şi aceştia umblau acum mai mul t
pe drumuri, umpleau birturile. Minerul sfredel ea mai
departe stinca la lumina săului ; cei care se îndeletniceau
cu căratul pietrei îşi vedeau mai departe de lucru, chiar
şi cei patru bărdaşi din sat ciopleau neîntrerupt şi pe
gerul ăsta, dar spălâtorii de aur, măruntitorii de piatră
- în majoritate bătrîni şi femei - se treziră deodată
În plină sărbătoare. Era sezonul lor. Umpleau birturile,
şi, petrecîndu-şi, se răzbunau pe munca îndelungată.
25*
[358]
vii, care se încordau necurmat, părînd ca vor să scape
de subt învelişul pielii.
Directorul, cînd se opri calul, privi prostit în jurul
său. Văzu grămezi de piatră, văzu oameni tăcuţi, care
parcă prinseseră rădăcini în pămînt. Micile geamuri de
la cramuri, îl priveau chiorîş, somnoroase. Pe-o clipă
se bucură din tot sufletul: fu sigur că visează. Dar
îndată zări, laoparte, pe hocmanul Ilarie.
Sări din şa. Băieşii îşi descoperiră capetele.
Dar Iosif Rodean nu-i văzu, se apropie cu paşi largi.
de întrarea băii, se cufundă în întunerec. Un hocman
aprinse repede o lumînare de său şi, fără să zică o vorbă,
porni în urma lui, alergă, stropindu-se cu glod, se stre­
cură naintea directorului şi-i lumină cărarea. Dar lumi­
narea aceea era de prea puţin folos: ca şi cum ar fi
mers prin întunerec, directorul se izbea in stîncă la fie­
care cotitură, şi de trei ori simţi o durere usturătoare
la frunte. Nu se mai pleca, şi pe unele locuri gangul
nu era aşa de nalt ca Iosif Rodean.
�Paşii lor aveau răsunet prelung, deşteptau ecouri de­
partate,
Deodată directorul se opri, luă din mîna hocmanului
luminarea, o ridică spre boltitură, o apropie apoi de
păreţi, cercetînd mereu cu ochii lui bulbucaţi, apoi mai
făcu patru paşi şi ridică din nou lumînarea spre boltă.
Aici nu numai în boltitura gangului, ci şi în păreţi era
o spărtură uriaşă, proaspătă: nainte se deschidea un
gang cu mult mai larg şi mai nalt, cu păreţii ciopliţi ca
din daltă. Luminarea trimitea in el raze ceţoase. Di­
rectorul întră în gangul acesta, îi pipăi păreţii, îl privi
cu mirare, apoi porni nainte. După vreo sută de metri,
din gangul ăsta se deschideau, la dreapta şi la stinga,
alte două galerii, tot aşa de largi, tot aşa de frumos
cioplite. Un car cu boi putea merge foarte bine prin
ele. Aceste două galerii laterale nu erau lungi. Notarul
le cerceta pe amîndouă şi văzu că se sfîrşesc în păreţi
de meal. Porni mai departe pe galeria principală, merse,
merse, merse, cu inima tot mai îngheţată. Cînd se În-
!,
'1
I
,1
I
i
,
II
'Iii
1
I
': � '1 I
1"
I
I
,1
II
,
,
i
II
I
,
,
I
,
;1
358
Arbanghdii
[359]
Arhanghelii
359
cuie gangul, el se opri, cercetă cu luminarea intregul
dinainte. Nu era părete de stîncă, ci dărîmături.
- De aici nu mai pot fi nici doisprezece metri pi­
n-afară, zise el foarte liniştit, ca şi cînd ar fi venit să
facă o măsurătoare, dar vocea nu-i mai sămăna defel.
Hocmanul se temu auzind glas străin in baie.
- Doisprezece şi jumătate, răspunse cu teamă hoc­
manul.
- Aşadar, aţi cercetat? întrebă, tot cu linişte, vocea
străină.
- Da. E o gură de baie pe care nime n-a ştiut-o. E
aşa de astupată cu dărîmături, încît numai după muncă
de patru ceasuri am putut-o descoperi. A trebuit să
puşcârn stincile de la intrare.
Directorul se intoarse, veni pînă unde răspundea ga­
leria cea bătrînă Într-a lor, înălţă din nou luminarea
de său, cercetă cu de-amănuntul spărtura in care ar fi
putut încăpea un car încărcat cu fin şi-i zise apoi hoc­
manului :
- Trăbă c-a fost o detunătură !. ..
Omul il privi cu mirare pe Iosif Rodean.
- Da, am crezut că s-a surpat Întreagă Corăbioara.
Directorul apropie acum luminarea de păreţii gan-
gului celui bătrîn, ii pipăi şi păru că-I gîdilă plăcut ne­
tezimea lor, căci zîrnbi şi zise :
- Da-I-aş dracului de bătrîn, cum a putut să lucre
a-şa de frumos?
Hocmanul nu-i mai răspunse: zimbetul acesta ii În­
ghetă singele. El porni spre ieşire, ii păru că-I urmează
şi Rodean, ii părea că-i aude paşii. Dar era numai ecoul
paşilor săi.
Rămas singur, directorul să lăsă pe-o enormă măsea
de stîncă şi se cufundă in tăcere. Simţea că ceva s-a
frint in trupul său. Şedea îngîrbovit, neclintit, părîndu-i
că-n toată clipa se poate sfărîma in mii de bucăţi. în
mină ţinea luminarea de său, şi ochii săi erau fixaţi
pe-un colţ roşiatic de piatră. în faţa lui se deschidea
galeria tăiată in sinul Corăbioarei nainte cu sute de ani,
[388]
Circulaţia pe drumuri era destul de mare Şi acum,
cu atit mai virtos că potecile de munte, pe unde se
putea umbla cu calul şi cu piciorul, erau troieni te. To­
tuşi, lipseau multe cară dintre acelea care se puteau
vedea mai nainte zilnic pe drum.
Lipseau cele mai multe cară ce mînau de la «Arhan­
ghelii», Piatra cea veche din gangul părăsit se isprăvise,
iar yentru cea proaspătă, din galeria cea nouă, nici zece
cara nu mai erau de lipsă. Oamenii povesteau tot mai
mult că de-acum baia asta va trebui părăsită. Cam in
aceeaşi vreme cind se puse gerul, in galeria cea nouă
de la «Arhanghelii» se isprăvi intregul cel cu piatră
surie-neagră, se ajunse la altul, mai pămîntiu la cu­
loare, dar foarte tare, care nu mai cerca nici un fir de
aur. Piatra ce-o scoteau acum o aruncau pe povîrniş in
vale, căci de altceva nu era bună.
Cei trei societari hotărîrâ însă să bată gangul mai de­
parte: vor întîlni, cu siguranţă, din nou vina cea bună,
pe care, se vede, numai ca să-i necăjească pe ei, o tăia
întregul cel părnîntiu. Aşa încercau ei să se îmbărbăteze,
dar adevărul era că spaima nu-i mai părăsea, mai ales
pe Iosif Rodean. Ceilalţi doi se îmbătau în fiecare zi,
îşi mai uitau, dar directorul era mereu treaz, de cele
mai multe ori şi nopţile.
Cind băieşii părâsiră lucrul, cu trei zile nainte de
Crăciun, Iosif Rodean văzu cu groază, cu înlemnire că
n-are de unde să-i plătească. Piuele îi stăteau în sloi de
gheaţă de două săptămîni; cu banii gata ce-i avea plă­
tise în săptămînile trecute pe băieşi, şi acum nu avea pe
ce să pună mina. Iosif Rodean, oricit încercase, de la
căderea gangului celui vechi, să poarte o evidenţă mai
reală despre venite şi în toate, fie că vechiul obicei de
nepăsare nu se putea învinge cu una cu două, fie, mai
ales, că judecata lui nu mai era pe deplin limpede, nu-şi
dăduse sama că nu are cu ce plăti pe muncitori pînă
ce nu-şi deschise cassa-de-fier, Cînd află numai citeva
bilete de cite zece, inima i se răci, ochii i se împâioje­
niră, căzu frint pe-un scaun şi rămase aşa, nemişcat,
fără nici un gînd, cu biletele în mînă.
,
I �
I
1,
ţi i
I
)1
t :1
fl,1
. ,
,
,
,
u
I
I
' ,
I
I
,
I
"
1,
I I
I
388
Arhanghelii
[389]
Arbangbelii
389
Bâieşii aşteptarâ un rastimp in curte, apoi, văzînd
că directorul nu mai vine cu banii, deveniră neliniştiţi
şi il trimiseră pe unul dintre ei in bucătărie, la doamna
Marina.
Ea tresări cind auzi dorinţa băieşilor, ca treziră din­
tr-un vis. Palidă, respirînd din adînc, urcă scările,
ajunse naintea camerei unde-l ştia pe Iosif, dar multă
vreme nu cuteză să intre. Sudori reci ii îmbroboniră
fruntea cind, în urmă, se hotărî să intre in camera
bărbatului.
Păru că nu-i surprinsă cîtuşi de puţin văzîndu-l şe­
zînd nemişcat, ca şi împietrit, cu cele citeva bilete
in mină.
- Iosife, zise ea cu înfiorare, băieşii aşteaptă.
Directorul nu se mişcă, nu-şi ridică privirile, cu SIgU­
ranţă că nici nu o auzise.
în casă era o linişte grea: amurgul sur şi rece pătrun­
dea prin fereşti, un greier ţîrîia rar, cu pauze, undeva
într-un părete. Doamna Marina se apropie mai tare de
barbat, avu pe-o clipă senzaţia că nici nu-i Iosif Rodean
uriaşul ce şedea pe scaun, ci o statuă sură, întunecată.
- Iosife, zise ea din nou, aşteaptă băieşii să le
plăteşti.
în loc de orice răspuns, directorul ridică mîna in care
avea biletele, le mişca in aer, făcu un gest larg in laturi
cu aceeaşi mînă, apoi braţul i se izbi cu putere de pi­
cior. Căzu ca o pasare cu aripile frînte.
Doamna Marina pricepu numaidecit de ce era vorba.
Presimtise încă de cind intraseră băieşii în curte că băr­
batul său nu avea cu ce să-i plătească pe sâptâmîna asta.
Iosif Rodean, după ce tâcu un lung răstimp, părînd
că nu se gîndeşte la nimic, sări deodată de pe scaun
urlind:
- Să fi trăznit in gerul ăsta! Se pare c-a înnebunit
şi Dumnezeu de ni l-a trimis pe cap chiar acum! Să
pot măcina, aş avea bani, aş avea bani destui.
ErI Începu deodată să fiarbă, obrajii Începură să i se
umfle, să i se învineţeascâ.
[390]
B90
Arbanghelii
il,
I "
,
li I
!I i
1", , ii
1,
'1 '
I I
I I
I
I
•
I
,1
,
I
1,
I
II
, I
- Iosife, zise cu frică muierea, nu vorbi aşa, Iosife,
nu blâstâma pe Dumnezeu.
- Ba-l blastăm, dacă este, il blastăm pentru că-i un
mare păgîn, dac-ar fi ! Dar nu-i, nu poate să fie!
- Iosife, Iosife, incepu să se tînguie femeia, nu te
pune cu Dumnezeu, că el te zdrobeşte. Să fii cît un
munte, şi te turteşte intr-o clipă! Iosife, Iosife ...
Ea incepu să suspine, apoi izbucni în hohote mari
de plîns.
- Cine să mă turtească? Ha? Cine să mă stri­
vească, femeie? strigă el, apucînd-o cu o mînă de-un
umăr şi înieptînd-o. Dumnezeu ?! Dacă poate, facă-mi
aşa! Răzbune-şi pe oameni dacă are putere! Dar unde-i
Dumnezeu? Unde-i ? Dacă ştii, spune-mi, să mă iau cu
el de piept, să-I întreb ce porcărie-i asta. - Şi, stri­
gind, o zguduia de umeri. - Cum se poate ca eu, direc­
torul de la «Arhanghelii», să nu pot să ... Ha? Asta-i
purtare de grijă? Nu te zgîi la mine, ci, dacă ştii unde-i,
spune-mi!
Marina, indată ce se simţi avîntată de braţele lui, con­
teni de plins; spaima o înlernnise, şi forţarea ei extremă
era să se sprijinească bine pe picioare, să-şi ţină echi­
librul.
De la o vreme, Iosif Rodean, simţind parcă şi el nebu­
nia in care căzuse, o Iă<5ă pe Marina şi, cu voce schim­
bată, ii zise:
- Ieşi, du-te! Ieşi repede!
Femeia nu aşteptă să fie îrnbiată a doua oară. Cu
paşi clătinitori, ameţiţi, se strecură pe uşă.
Iosif Rodean nici acum nu cuteza să iasă, să deie faţă
cu muncitorii. Cu o laşitate uimitoare îşi zise : «Se vor
depărta ei dacă vor vedea că nu mă mai cobor». Şi,
izbindu-se greu pe-un divan, căzu iarăşi in mutenie şi
înlemnire.
Cind ajunse Marina in curte, oamenii nu mal erau
acolo.
Elenuta chiar isprăvise de citit, pentru a treia oară,
o epistolă care-i sosise în după-amiaza aceea de la
Vasile Murăşanu, cînd auzi cearta părinţilor. Clericul
[391]
Arbangbelii
391
îi scria ca aşteptarea asta îndelungată nu i se pare a
buna ; ca ei doi ar trebui sa se hotarasca la un pas mai
mare; ca, în sfîrşit, chiar acum au ajuns vacante doua
dintre parohiile fruntaşe din eparhia întreaga. Ii mai
scria ca nu pricepe pentru ce nu afla ea potrivit ca el
sa vina în, vacanţele de Crăciun in Văleni, îi dădea chiar
sa înţeleagă ca se teme nu cumva inima Elenuţei să se
fi racit faţă de el.
Ascunse repede scrisoarea, ieşi în coridor ca sa inţe­
leagă mai bine şi pricepu îndată, din cuvintele grele ale
tatalui sau, despre ce e vorba. Coborî repede scarile,
văzu ca băieşii aşteaptă în ca în curte şi se convinse ca
era adevărată credinţa ei.
Vreo patruzeci de oameni aşteptau în curte: băieşi,
cărăuşi, muncitori de la piue.
Elenuţa trecu repede între ei, se opri în mijlocul oa­
menilor ce-i deschiseră cale, crezînd ca vrea să meargă
undeva, şi le zise:
- Aşteptaţi pe tata?
- Da, râspunseră vreo cîţiva mai nerâbdători.
- îl aşteptaţi în zadar, azi nu va plăteşte. In schimb
în săptămîna viitoare va luaţi toate paralele.
In rîndurile oamenilor se născu o mişcare de uimire,
de nedumerire. Tăcură un rastimp privindu-se, apoi în­
cepură sa se împrăştie,
Elenuţa se întoarse mai liniştită în camera fetelor,
scoase scrisoarea lui Vasile şi începu s-o mai citeasca
o data.
Demult nu-i mai trimisese clericul o epistola care sa-i
dovedească aşa de mult cît o iubea, ca asta. în fiecare
şir tremura teama sa n-o piarda. Şi, oricît era de sigura
fata de credinţa lui Vasile, scrisoarea aceasta îi fu de
mare mîngîiere.
Ea încă nu-i scrisese nimic despre ceea ce se petrecuse
la «Arhan�helii». Se vede ca nici J?arinţii nu-l încu­
noştinţaseră despre parasirea galeriei celei vechi, caci
Vasile nu facea nici cea mai neînsemnată aluzie.
Ea nu-i scrisese şi pentru faptul ca parasirea vechii
galerii nu o lua drept o nenorocire, ştiind ca părinţii ei
[392]
au din ce trăi şi fără ea, şi mai ales pentru că se temea.
Deşi-i declarase, cu atîta hotărîre, mamei sale că ei nu-i
trebuie nici o zestre, că de pe partea ei pot fi liniştiţi
părinţii, totuşi singură, după ce se gîndi mai bine, o
teamă începu să o nelinişteascâ. «Da, îşi zicea, Vasile e
un om cinstit, bun, curat, om care-şi ţine cuvîntul, însă
vestea asta nu va face nici o impresie asupra lui? Nu se
va putea, totuşi, ca el să-şi zică: "Ce păcat că nu s-a
putut face cununia noastră pînă ce Elenuţa era avutâ!"?»
Ea simţea că astfel de gînduri jigneau amintirea ce-o
păstra clericului, dar ele îi veneau fără voia ei.
Bâieşii cîţi erau pe părţile lui Un�urean şi ale prima­
rului merserâ de-a una la aceştia sa le plătească, după
cum făcuseră totdeauna,
Primarul Cornean chiar ieşise din casă, unde avusese
un aspru schimb de vorbe cu Dochita, cînd întrară bă­
ieşii pe portiţă. El căută de-a una în buzunar, scoase
banii, îi împărţi între bâieşi, luîndu-le în schimb ehi­
tanţa iscălită de directorul, şi le zise:
- Să vă însâmnati că asta e plata cea din urmă ce
v-o mai fac. Dacă domnul director nu se învoieşte să
părăsim lucrările în gangul ăsta afurisit şi să începem din
cel vechi, la dreapta, unde am arătat eu, am să ies din
tovărăşie. Altfel, nu mai zvîrlirn banii.
- N-ar fi rău, domnule primar; ne gîndim şi noi că
ar fi bine să încercăm şi într-altă parte, zise unul dintre
băieşi şi, poftindu-i sărbători fericite, ieşiră.
însă primarul numai sărbători fericite nu se gîndea să
aibă. Dochita, de-o vreme încoace, îi făcea viaţa amară.
Certele erau tot mai dese în casa lor, şi Cornean află
cu uimire că femeia aceasta, care se purtase pîn-acurn
faţă de el ca o pisică linguşitoare, îşi schimbase felul
şi că avea chiar o limbă foarte ascuţită. Mai nainte era
aproape s-o jopăie, pentru că Dochiţa voia să aibă,
pentru Crăciun, nu mai puţin de două sute de zloţi, ca
să-şi facă la oraş tîrguielile de lipsă pentru sărbători.
Se mulţumi, în urmă, şi cu cincizeci, dar numai după
ce primarul puse mîna pe un băţ de trestie. Ceea ce-l
�I
'1:
,
'Ii
: ,
l'
,
ru
, ,
,
,
,
I
, '
l'
I
! [
1, '
,
II
"
,
, ,
I,
392
Arbangbelu
[393]
Arhanghelii
393
înfuriase pe primar mai mult decît ţipetele el fuseseră
cuvintele ce Dochita ii spusese in urmă:
- O să mă întreacă cea din urmă vâlenâreancâ !
Mulţămesc de-aşa primâreasă !
Primarul ieşise pe uşă - cînd întrară băieşii în
curte - cu convingerea că dracul şi muierea sînt acelaşi
lucru: după ce te stoarce de bani, te mai şi răneşte!
Băieşii pe care îi plătea bădicul Ionuţ fură mai noro­
coşi. Ungurean avea mare spor acum cu baia «Pintenul»,
de la care avea cîştig în fiecare săptămînă. Apoi, din
ziua nefericită de 27 noiembrie, minunea-minunilor, ad­
vocatul nu-i mai bătu telegraful că se-rnpuşcâ. Era şi
tulburat de vin, ca de obicei, cînd sosira băieşii, El le
plăti vesel şi le zise zîmbind:
- Numai de nu s-ar trezi advocatul să-mi ceară ban;
mulţi de sărbători. .
- Poate vine-acasă, domnule Ungurean, zise un băieş.
- Aş ! Pe gerul ăsta? Nu, nu vine; îl cunosc eu;
ca la orice domn, îi mai place lui căldura decit îngheţul.
Băieşii îi poftirâ sărbători fericite.
- Şi aur la «Arhanghelii», băieţi! Aur la «Arhan­
ghelii- după sărbători!
- Să deie Dumnezeu, răspunseră în cor băieşii, care
se strecurau cîte unul pe portiţă, în cîntecele răsunătoare,
fragede ale ornătului.
VII
«Văleni, la Naşterea Domnului
Dragă Vasile,
Abia am venit de la biserică! Degetele nu vor să
m-asculte cum se cade şi abia pot ţinea condeiul în mină.
E un ger nemaipomenit pe la noi; zăpada scînteiază
din nenumărate ţinte de argint, uliţele sint pline de cîn-
[394]
394
Arhanghelii
I,' .'
. t.
r I
! I
i
I
i I
I
I
tecele omâtului, şi toată noaptea, peste zi chiar, troznesc
coperişele de şindrilă. Drumurile albe sint tari ca de os,
pline de dungi verzii. Toţi se grăbesc, m-am grăbit şi
eu de la biserică pin-acasă, şi totuşi am degerat de jumă­
tate. Să vezi ce roşii mi-s urechile, şi din obraji imi
zvîcneşte mereu căldura!
... Dar să-ţi scriu! Ce frumos a fost azi in biserică!
Lume multă, mai multă ca de obicei, şi părintele Mură.
şanu a predicat aşa de frumos despre Hristos care s-a
născut in sărăcie, deşi a fost cel mai bogat dintre bogaţii
din lume. Spunea părintele că fiul lui Dumnezeu a vrut
să ne deie o pildă nouă, oamenilor, despre împăcarea cu
lipsele materiale ale vieţii şi despre lupta continuă pen­
tru cîştigarea cornorilor sufleteşti, care sint adevărata
bogăţie.
Era aproape aceeaşi teză pe care o sustineai şi dum­
neata în şirul: "Adevărata fericire e în noi înşine" .
Şi ... m-arn gindit la intiiul volum ce mi-ai dat, şi la
multe ... multe ...
Desigur, părintele Murăşanu a spus cu intenţie pre­
dica asta. Căci, vai, mi se pare că vălenarii vor trebui
să se mai gîndească şi la astfel de învăcâturi.
Demult mă tot lupt cu mine însămi să-ţi scriu ori nu
despre cele ce se petrec în vremea din urmă în Văleni,
şi mai ales la "Arhanghelii". Trebuie să-ţi mărturisesc
păcatul că ceea ce m-a reţinut mereu să-ţi împărtăşesc
noutăţile a fost teama ca nu cumva să te înstrâinezi
de mine. Vai, e adevărat că eu am credinţă nemărginită
în tine, dar gindurile de îndoială îmi vin fără voia mea.
Le alung, şi se apropie tot mai multe. E vorba, dragă
Vasile, că la "Arhanghelii" s-a isprăvit aurul, sau, cel
puţin, e pe calea de-a se isprăvi foarte repede. Adevă­
rul e că galeria cea veche a trebuit să fie părăsită şi că
piatra ce se scoate din cea nouă e foarte schimbăcioasâ.
Casa noastră se pare că s-a răsturnat, nimic nu mai e
la locul său şi-i o tăcere grea, neîntreruptă. Şi tata şi
mama sînt de nerecunoscut. Mama a îmbâtrînit cu zece
ani în aceste şase săptămîni, căci, dragă Vasile, de-atîta
vreme s-a întîmplat nenorocirea si eu nu ţi-am scris ni-
[395]
Arhanghelii
395
mic. O să mă ierţi, nu-i aşa, dacă-ţi VOi spune ca-mi
era teamă să nu mă părăseşti dacă m-ai şti săracă?
Apoi, eu nici nu putusem să-mi dau bine sama de toată
greutatea loviturii ce-l izbise pe tata. Eu, de altfel, nici
acum nu v c:ed .. că-i . o nenorocire in ce s-a int�mplat, dar
pentru parmţu mei ZIC. Acum nu mai pot sa-ţi ascund
nimic, şi dacă judeci şi tu ca părintele Murâşanu, simt
că pot vorbi fără nici o teamă cu tine.
Da, iubite Vasile, nu numai că "Arhanghelii" au că­
zut, dar imi pare că tata şi-a isprăvit şi banii. Chiar
înainte de sărbători a trebuit să le rămînă dator băie­
şilor. Îţi pare de necrezut vestea asta, ştiu, dar te asigur
că e adevărată. Aşadar, tu nu mai ai de-a face c-o fată
avută, să bagi bine de samă ! După cit imi pare, Ghiţă
a prevăzut de mai demult lucrul acesta, cind ne scria
mereu că in curind se vor delătura piedecile căsătoriei
noastre.
Oare să se fi delâturat cu adevărat? Oare chiar prin
faptul că-s săracă acum, să nu crească alte piedeci ? Nu
ştiu pentru ce mă tem, deşi-s convinsă că tu nu dai mult
pe avere ... Poate unde sînt silită să trăiesc intre aceşti
doi oameni, pe care îi biciuie mereu deznădejdea; în
casa, în aerul ăsta plin parcă de presimtiri tot mai rele.
Poate spaima ce adie mereu prin camerele noastre se co­
boară fără să vreau şi în sufletul meu.
Iată, şi acum îmi pare că-s într-un sicriu. E atîta li­
nişte la noi, de-ţi ţiuie urechile. Şi, Doamne, cum m-aş
simţi eu de bine în pacea asta adîncă, pe care am dorit-o
de atîtea ori, dacă n-aş şti că părinţii mei, unul într-o
odaie, altul într-alta, privesc încremeniţi în gol! Cît aş
fi eu de fericită că am scăpat de vesnica larmă ce um­
plea în sărbători casele noastre dacă îngheţul din privi­
rile lor n-ar pătrunde pînă la mine şi nu mi-ar răci
inima, umplînd-o de spaima că te voi pierde! Adevă­
rat că aş fi mai fericită dacă părinţii mei ar judeca în
felul meu şi nu s-ar lăsa aşa zdrobiţi de-o întîmplare.
[396]
396
Arbangbelii
i'
1. II,
I r
l'
I
': II
il'
: I
.,
ti
I
,
I
I
,
I
I,i
'f
III
Dar norocul acesta mi se pare că nu-l voi avea nICI­
odată. Şi tata şi mama şi-au umplut atîta vreme sufle­
tul numai cu baia asta, incit mi-e teamă că golul ce-l
au in ei acum nu-l vor mai putea umplea cu nimic!
Sint slabă, de altfel, şi eu că nu cutez să le vorbesc,
să-i incurajez. Nu ştiu de ce, poate unde presimt că nu
m-ar asculta niciodată.
Afară, sărbătorile sint vesele, dragă Vasile. Birturile
gem de oameni, sint pline de larmă, de cintece. În bise­
rică au ascultat cu mare incordare predica părintelui
Murăşanu, dar, indată ce au ieşit, s-au pus pe chef. Of!
Băieşii ăştia mi se pare câ-s toţi pe-o formă: pină au
din ce, chefuiesc fără nici o grijă.
Aşa aş vrea să te văd acum, să fiu lingă tine! Îmi
pare că dacă m-ai atinge numai, ŞI toată teama mi s-ar
topi!
Uite, niciodată nu ţi-am luat in nume de rău că-ţi
petreci cu domnisoara Laura, dar de cind incep să mă
tem, simt o înstrăinare tot mai mare faţă de fetiţa aceea.
Îmi zic acum: "Poate să descopere mai multe calităţi
la ea decit la mine!" Vai, noi am fost aşa de puţin
laolaltă! Am trăit intr-un sat şi am fost străini! Cum
să mă pot gândi in linişte la domnişoara Laura cind imi
zic că ea, într-o lună, a avut ocazia să vorbească cu tine
mai mult decit eu intr-un an ? Mai prînzeşti şi acum la
ei ? Să ştii, de cite ori, in timpul din urmă, imi zic, şe­
zînd la masă: "În clipa asta se aşază şi Laura lingă
Vasile, ori în faţa lui!" Şi mă ridic fără să fi gustat
din bucate! Simt, iubite pretine, că gindurile acestea mă
vor nelinişti din ce in ce mai mult şi prevăd că viaţa
mea de-aici încolo va fi tot mai întunecată. Grăbeşte,
deci, şi-mi răspunde, şi m-asigurâ ! Ori mai bine lasă
Gurenii �i vino acasă! Cît aş fi de fericită să te zăresc,
in curînd, cum treci pe la fereastra mea, care acum e
aşa de tristă !
Elenuta-
[397]
Arhanghelii
VIII
397
Toate camerele din birtul lui Spiridon, şi sala cea de
petreceri gemeau de lume. în jurul meselor rideau, cu
paharele nainte, bărbaţi, femei gătite de sărbătoare.
Geamurile erau asudate, pic uri grei se rostogoleau neîn­
trerupt pe ele. Cei mai mulţi dintre vălenari îşi petreceau
cu bere. Paharele mari se înşiruiau pe mese, încununare
cu spuma albă; ciocânitul lor se auzea mereu din toate
părţile, urări de noroc, de sănătate se ridicau de pretu­
tindenea.
Cite unul mai grav zicea:
«Naşterea lui Hristos
Să ne fie de folos».
În sala cea mare lumea se grămădea, tot mai tare, spre
mijloc. O mare de capete privea surîzînd spre un omulet,
care, stind in mijloc, vorbea cu aprindere, gesticulînd ne­
incetat. Din cind în cind izbucneau hohote de ris din
mulţimea ascultâtorilor, şi unii puneau întrebări ornu­
leţului. Acela tăcea citeva clipe, îşi aţintea in gol pri­
virile care sclipeau ciudat şi începea să vorbească din
nou. Era slab, uscat, cu capul mare, cu mustata şi barba
rară omul care propovăduia din mijloc. Picioarele-i
erau slab legate, mînile prea lungi. In fiinţa lui in­
treagă părea că numai ochii trăiesc. Era foarte palid.
El era lîngă masa la care şedeau fostul societar de la
«Arhanghelii», Gheorghe Pruncul, şi notarul Popescu.
Pruncul il omeni c-un pahar de vin, apoi îl întrebă, aşa,
în glumă:
- Ei, Nichifore, şi spui că zboară Vilva de pe la noi?
Nichifor nu prea era obişnuit să beie ; aşa, doar dacă-I
îrnbia vreun om mai de samă. Un pahar de băutură era
de ajuns ca să-i steleascâ ochii, să cadă intr-un fel de
visare şi să-şi înceapă poveştile pe care le vintura mereu
prin Văleni şi prin satele vecine. Nu-i prea plăcea să
muncească, ci numai dacă-l ardea lumina la deget. El
[398]
traia mai mult din cinstea ce i-o făcea aZI unul, mîne
altul.
Nichifor, după ce-i pusese Pruncul întrebarea, clătină
de citeva ori din carp şi începu pe-o voce groasa :
- Sfinta Precestâ-troită şi sfîntă închinăciune, sfinta
zi de azi, a luminatei naşteri a lui Hristos şi a sfinţilor
apostoli! Toate cîte-s pe pămînt sînt de la Dumnezeu
lăsate şi oamenilor date ca să-I prearnâreascâ pe el. Dar
oamenii se umplură de draci, în fiecare om nouă draci,
în fiecare drac nouă scorpioni, şi s-au apucat cu toţii să
calce legile celui preamărit. Vai vouă celor ce veniţi de
dimineaţă în crîşmă şi vă umpleţi inima cu beutură be­
�ivă în loc să v-o umpleţi cu rugăciune! Vai vouă, căci
credeţi că aurul nu mai sacă din munţi. Diavolii ce-s
în voi vă orbesc să nu vedeţi, vă astupă urechile să nu
auziţi cum filfiie Vîlva din aripă, gata de plecare!
El tâcu şi privi în pămînt. Oamenii se apropiau tot
mai mulţi, îngroşînd roata în jurul lui.
- Astă-primăvară, alaltă-primâvară, am adurmit cu
capul pe-o piatră în pădure, începu din nou, foarte re­
pede, Nichifor, am adurrnit ş-am visat, şi-n vis am văzut
toate podoabele raiului, şi pe Maica Precestă plîngînd
cu lacrămi grele. Plîngea şi, plîngînd, s-a coborît pe-un
nour de lumină şi mi s-a oprit deasupra capului şi m-a
întrebat cu blîndete : «Dormi, Nichifore ?» - «Nu
dorm, Preacurată, zic, că-s prea frumoase podoabele ra­
iului ce mi s-aratâ.. - «Îţi plac podoabele şi luminile
raiului, Nichifore ?» mă întreabă sfinta. - «Plac, Prea­
curată, zic, şi mult aş da să pot sta, ia, colo, subt umbra
pomului înflorit în care se joacă cei doi îngeraşi.»
- «Vezi, Nichifore, zice, toate bunătăţile, toate frumu­
seţile raiului sînt pentru oameni gătite, cind vin oste­
niţi din lume, să se odihnească. Dar nu, cei mai mulţi
nu le-or zări, nu s-or odihni, că s-au abătut din căile
Domnului. Pui de pasăre am încălzit la sînul meu şi s-au
schimbat în şârpi şi aleargă toţi cătră şârpoaica cea bă­
trînă care este muma dracului. Şi încaiecă pe coada şăr­
poaicii celei bătrîne, şi zgripturoaica-i duce in iad, şi-i
tăvâleşte în câldările cu smoalâ.» - «Vai de mine, zic,
;'�II . '
\', '
1:' I
� ' I I
I
i:
'1
398
Arhanghelii
[399]
Arhanghelii
1399
sfînte, doar n-o ajunge şi robul tău Nichifor să fie în­
coltit de ghiavolul ?" - «Nu, Nichifore, zice, că de aur
nu te bucuri, la beutură bctivă nu te Iăcorneşti, îţi zici
ocinaşile şi fugi din căile păcătoşilor. Dar mulţi din satul
tău care rid acum vor plînge, şi mulţi care sâltează de
bucurie s-or ghemui de dureri cumplite. Ci dacă ai milă
de oameni, du-te şi spune-i directorului de la "Arhan -,
ghelii" : "Robitule de Satana, întoarce-te la Dumnezeu,
că pieri rea este aproape, nu te sătura de aur, ci te satură
de cuvîntul Domnului". Şi du-te la tovarăşii lui şi le
spune: "Pocăiţi-vă, timpul s-a apropiat". Şi mergi la
tovarăşii de la "Pintenul" 6 de la "VIădeasa", de la
"Ungurul" şi de la "Colţul Caprii", şi spune-le că
mînia Domnului e deasupra voastră. Şi mergi grabnic în
birturi şi răstoarnă mesele, varsă beutura şi alungă pe
ghiavolul.» - «Vai de mine, zic, sfînte, atîţia să fie în­
tovărăşiţi cu Mamona ?" - «Atîţi, şi mai mulţi încă, ş-o
fi zilele lor cele din urmă mai rele decît cele dintîi, şi
om se va alunga pe om, şi nu va fi lor mintuire in ceasul
acela. Dar tu, Nichifore, vreai să fii proorocul lui Dum­
nezeu şi să vesteşti oamenilor pocăinţa ?>, - Precesta s-a
uitat la mine şi sămăna acum cu o porumbiţă, şi m-am
bucurat ş-am zis: «Vreau! Iacă, eu, robul lui Dum­
nezeu l»
El îşi plecă capul obosit; cîţiva pufnirâ de rîs, dar
Nichifor nu-i auzea. Ochii lui ardeau de friguri, îşi
nălţâ capul şi, privind in tavan, continuă:
- Şi m-a luat pe mine, nemernicul robul său, şi m-a
suit în rai şi mi-a arătat minunile raiului, şi m-a trimis
în lume să propovăduiesc despre primejdie şi despre po­
căinţă. Primejdia-i că Vilva Băilor va zbura de-aici, şi
pocâinta-i ca să părăsiţi beţiile şi fărădelegile.
- Ehei, Nichifore, de cînd tot spui că zboară! zise
zîmbind Pruncul.
- Şi n-a zburat de la «Arhanghelii- ? Sfinta Maica
Domnului mi-a zis: «Nichifore, în noaptea asta nu
durmi, ci petreci în priveghere şi rugăciune şi vei vedea
minunea». Ş-am aprins tămîie şi candela naintea icoanei
Preacuratei, ş-am căzut în genunchi, ş-arn inceput să mă
[400]
400
Arhanghelii
I
, ,
"
I 1
I '
, 1
I
I
I
r II
rog pentru izbăvirea noastră de Duşmanul. Şi iată că pe
la miezul-nopţii mi-a bătut o flacără-n fereastră ş-am
ieşit să văd ce-i. Ardea întreagă Corăbioara, şi din fla­
cările albe se ridica măiastra ca un vifor şi se sălta întîi
în slava ceriului, umplînd văzduhul cu ploaie de scîn­
tei. Apoi se cobori din cer şi nu se mai apropie de Coră­
bioara, ci, plutind pe sus, o luă spre miazăzi, tot mai
lin, tot mai jos, cu flacările după ea, şi din flacări,
puzderie de scîntei. Pocăiţi-vă pînă mai este vreme, că
s-a apropiat ziua răsplăţii !
B oftâ şi-şi lăsă capul mare in piept.
Pruncul îi umplu din nou păhârelul, îl ridică, i-l în­
tinse, zicîndu-i :
- Mai gusta, Nichifore, pentru marita zi a naşterii
Domnului.
Dar omul se întunecă deodata, Îşi ridica spre el privi­
rile aprinse de friguri, păru că nu-l mai cunoaşte pe
Pruncul şi-i zise, părînd că aiurează:
- Omul viclean şi făţarnic - mormînt spoit pe di­
nafara ! Vai voua care ascundeţi putrezimea in haina
frumoasă! Vai tuturor celor răi de inima care se bucura
de raul altuia, că mînia Domnului ii paşte de aproape!
Tăcu, coborî încă o data privirile arzatoare spre Prun­
cul şi, dînd din coate, Îşi facu loc prin mulţime şi ieşi
din birt.
Oamenii se îrnprăştiară rîzînd de vorbele lui Nichifor,
iar notarul Popescu şi Pruncul rămaseră numai amîn­
doi la masă,
De-o vreme încoace Pruncul cerceta tot mai des pe
notarul Popescu; se irnprieteniră, îi puteai vedea mereu
laolalta, şi aceasta începu sa-i îostrăineze pe oameni de
notarul, fiindcă ei începură sa se teama de Pruncul. De
cînd incetase jocul de cărţi din oraş, notarul Popescu
nu mai mergea decît foarte rar la hotel «Spendid», nu
făcea cheltuieli, rar il puteai vedea chiar la un pahar de
bautura. Pruncul simţea demult că o buna parte din
averea lui Iosif Rodean trecuse in mina lui Popescu. El,
pesemne, Îşi făcuse repede un plan, şi de aceea încerca
să se apropie mereu de notarul. Nu fu grea apropierea,
[401]
Arhanghelii
401
pentru că amîndoi 'se interesau, aproape în aceeaşi mă­
sură şi cu aceleaşi sentimente, de căderea directorului
de la «Arhanghelii». Nenorocirea acestuia era subiectul
conversatiilor dintre ei. Indată ce ştia unul nouă amă­
nunte, se grăbea să le impărtăşească repede celuilalt. Şi
ei doi ştiau mai bine decît oricare altul din Văleni al
cîtelea ceas ii bate directorului de la «Arhanghelii».
Ohiar inainte de a se apropia de masa lor Nichifor,
vorbi seră multă vreme in taină despre directorul. Acum,
după ce exaltatu] acela se depărtase, Gheorghe Pruncul
r eîncepu Firul conversaţiei intrerupte.
- Cum ţi-am spus, ori crezi dumneata, ori nu, eu
ştiu că n�a avut cu ce-şi plăti băieşii.
- Asta ar fi prea mult, domnule Pruncul. Asta nu
se poate! Nu ştii dumneata că toată lumea vorbeşte de
rezervele mari pe care le-ar avea în aur neschimbat ?
Pruncul fku un gest domol, ca şi cînd ar zice zîm­
bind : «Lasâ-mâ dumneata pe mine-n pace, nu ştiu eu ?»
Apoi zise:
- Nici o rezervă, domnule notar, Iosif Rodean n-a
fost omul care să pună deoparte. Eu pot jura că nu mai
are nici un gram de aur neschimbat!
- Poţi jura, dar e întrebarea, cine te crede? zise
Popescu.
- Preţuiesc la zece mii de zloţi piatra ce-o are la
piue răspunse cu hotărîre Pruncul. Atîta e toată ave­
rea lui şi casa. «Arhanghelii» nu mai plătesc nimic.
Ei tăcură amîndoi UII1 răstimp, cufundaţi în gînduri.
- Dac-ar fi cum spui dumneata ... dar nu se poate!
începu din nou Popescu.
- Ai voie să crezi cum îţi place, domnule notar!
zÎmbi cu răutate Pruncul.
- Dac-ar fi adevărat ce spui dumneata, cele două
bănci ar fi făcut paşii cei dintîi ca să-şi a-sigure creditul,
izbuti să zică notarul, şi o uŞQ3Jră roşeaţă i se ridică în
obraji.
- Cum nucrezi dumneata, pot şi alţii să nu creadă!
Cu atît mai rău pentru cele două institute. Eu îţi spun
26
[402]
Arhanghelu
402
că preţuiesc piatra din curte la zece mii de zloţi, ZIse
Pruncul.
- Şi ce vreai să spui cu asta? întrebă Popescu.
- Vreau să spun că cele două bănci pot să scape din
mină banii ăştia. Gerul se va muia, piuele vor porni, şi
pe cînd se vor trezi domnii din oraş, piatra va fi măci­
nată, iar banii zvirliti În galeria cea nouă.
- Dumneata crezi că cele două case să nu acopere
datoria? Întrebă Popescu.
Pruncul zÎmlbi cu viclenie şi răutate.
- Cred că dumneata ştii asta mai bine decît mine,
zise el.
- De unde să ştiu mai bine decît dumneata? Întrebă
nedumerit notarul.
- De la doctorul Prinţu ! răspunse cu răceală Prun­
cul.
Notarul fu neplăcut surprins că omul acesta Începe
să-i spioneze chi ar şi paşii pe care Îi făcea În taina cea
mai mare, şi un .. ăstimp rămase În tăcere.
- Dacă $-;\[ întîmpla o catastrofă, ai sfătui dum­
<I1eata pe cineva să cumpere «Arhanghelii- ? Întrebă
Întru tîrziu Popescu.
Oricît se simţi de neplăcut atins de descoperirea de
mai nainte, notarul simţea că trebuie să se Înţeleagă
cu omul acesta, că nu se mai putea despărţi de el.
- Am spus că nu plătesc nimic, zîmbi Pruncul.
- Bine, n-au preţ pentru dumneata, dar pentru
altul?
- Nici pentru altul, dacă mi-e pretin, raspunse
fostul societar privindu-l ţintă cu ochii lui de pisică.
- Dacă ţi-e pretin ? ... stărui notarul.
- Da. La «Arhanghelii- va mai fi aur, dar foarte
puţin. Muntele Întreg e mîncat de ganguri, de goluri
mari. Şi chiar aurul cît mai este e ascuns adînc, cheltu­
ielile ar intrece cu siguranţă venitele. Altfel, n-ar fi stat
baia asta de zeci de ani părăsită! Vîna de aur pe care
am băit noi cred că a fost cea din urmă nernîncată, şi
vezi dumneata că şi asta, de pe la mijloc încolo, a fost
schimbată în aur cu sute de ani Înainte. A fost norocul
I
,1
,
,1
1 i
I I
I
II
I
'1
1
1:
,
'1
I
! .
il
, .
··f+
[403]
Arhanghelij
403
ori nenorocul lui Rodean c-a nimerit-o din Întîmplare.
Asta se va vedea mai pe urmă.
- Aşadar, dumneaca n-ai sfătui pe nimeni să cum­
pere «Arhanghelii- ? Întrebă din nou Popescu, care se
temea şi acum că Pruncul vrea anume să-I dezm!Înte, C<l
să pună el mîna pe baie la o eventuală vînzare. Omul
ăsta nu-i inspira nici o Încredere, nu era sincer, îi jucau
mereu privirile schimbăcioase.
Dacă mi-e pretin, nu !
Nu te pot pricepe, zise indispus notarul.
- D-apoi, sfinte Doamne, nu-i chiar aşa de greu de
priceput! Uite, eu mă încred în dumneata şi-ţi spun
unele lucruri care pot să ne fie, în viitorul apr-opiat,
de folos. Bine să pricepem, să ne fie, adecă la amindoi.
Altfel, tac.
- Nu ţi-e chiar aşa de mare increderea, se vede, zîrnbi
notarul.
Pruncul fără să se uite la el, răspunse:
- În viaţă fiecare-şi vede de interesele lui. Pentru
ce să ascundem lucrul ăsta? Ei bine, eu nu-ţi pot des­
coperi Un plan, de pe urma căruia aş putea avea un
cîştig, fără ca să fim Întîi bine înţăleşi,
Popescu simţi că omul ăsta vorbeşte grozav de se­
rios, că-i gata chiar să nu-i mai spună nimic ; zise deci
repede:
Ai cuvîntul meu, domnule Pruncul, am glumit ...
- Ei, nu-i loc de glume! în afaceri nu se glumeşte.
Deci ascultă-mă, domnule notar: pentru mine şi pen­
tru dumneata, ca să ne băgăm banii în «Arhanghelii»,
ar fi o prostie; să Înceapă alţii lucrările acolo, ar putea
fi un frumos cîştig.
- Te rog să vorbeşti mai lămurit, zise impacientat
notarul,
- Iată ce-i, Începu serios Pruncul. «Arhangheli» se
vor vinde cu siguranţă. Nici cele două case din oraş, nici
cea de aici, nici piatra nemăcinată nu vor putea acoperi
datoriile de la cele două bănci. Asta o ştii şi dumneata.
Deci «Arhanghelii- se vor vinde, dar pe nimic. Nimeni
nu se va îrnbulzi să-i cumpere. Chiar într-un caz cînd ar
26*
[404]
fi cumpărători, noi amîndoi îi batem pe toţi. Pe urmă,
noi nu începem lucrările decît cu un băieş, cu doi, ca
baia să nu se declare de închisă, şi în vremea asta ne
Îngrijim de alţi cumpărători.
De alţi cumpărâtori ?! întrebă uimit notarul.
- De alţii, dar nu din Văleni, nici din satele vecine.
- Oh, acum pricep! Societatea ace sa nemtească !
zise notarul.
- Da. în VIădeni a cumpărat pînă acum cincispre­
zece băi mai mici. Noi cred că am reuşi să scoatem un
preţ bun din «Arhanghelii», Eu m-aş învoi să le arăt
cît e de bună baia. Şi, bagă bine de samă, chiar de ne
va rămînea În spate baia, nu vom pierde nu ştiu ce !
îţi spun că vom cumpăra-o pe nimic ...
După un răstimp de tăcere, notarul Popescu intrebă :
- Dar nu se va putea ca la licitarea «Arhanghe­
lilor» să-şi trimită omul ei de încredere şi societatea cea
străină, să nu aştepte să cumpere baia din a doua mînă?
- N-are 'cine să se intereseze de aşa ceva, răspunse
Pruncul.
Dar străinul acela, omul acela ... cum Îi zice?
Paul Marino? întrebă zîmbind Pruncul.
Da, da ! Paul Marino. Se zice că-i agentul socie­
tăţii.
- M-am interesat de-aproape, domnule notar, dar
nu-i nimic adevărat în ce se zvoneşte. Chiorul ăsta pare
mai degrabă un om care a fugit din ţara lui pentru vro
afacere nu tocmai curată.
- Ei bine, dar atunci prin mijlocirea cui a cumpărat
societatea cele cincisprezece băişoare din Vlădeni ? În­
trebă intrigat notarul.
Prin mijlocirea lui Herşcu Haisicovici !
- A evreului ?
- Da. Se vede că societatea încă e evreiască. Deo-
camdată ea face cumparari, dar lucrurile, în mare, nu le
Începe pînă nu va avea mai multe. Dumneata ştii că
Corăbioara, dintre toate băile din Văleni, e cea mai
aproape de băile Vlădenilor. Eu am vorbit cu Herşcu,
- Cu Haisicovici ?
li
II
"
I '
I
" I
404
Arbangbelii
[405]
Arhanghelii
405
- Cu el ! răspunse Pruncul tot mai vesel de uimirea
ce se vedea tot mai mare pe faţa notarului. El s-a Învoit
să se facă a nu şti nimic cînd se vor vinde «Arhan­
ghelii». V ezi bine că, chiar pe de-a geaba, nu vrea să
orbească, l-am făgăduit o mie de zloţi, i-am dat şi
arvună.
- Dumneata, se vede, iai cu siguranţă vinderea «Ar­
hanghelilor» ! zise cu-m. fel de pizmă umarul.
- Şi parcă dumneata nu? rinji Gheorghe Pruncul.
Nici unul dintre ei nu se prea Întrecea cu băutul;
abia gustau din pâhărele, se vedea că gindul lor fuge
mereu departe. În sală larma era tot mai mare; Spi­
ridcn alerga ca purtat de vînt, oaspeţi noi veneau ne­
contenit, şi Lmbulzeala era tot mai nesuferită.
Pruncul se apropie cu scaunul mai tare de notarul
Popescu. TI privi cu Încrederea pisicii care ţine şorice­
lui Între labe şi-i zise :
- Da:că am Început o dată, cred că am putea merge
şi mai departe, domnule notar.
- Te rog! făcu notarul nepricepîndu-l, dar tresă­
rind văzîndu-i privirea.
- Am putea să vorbim, cred, despre ceva mult
mai însărnnat pentru amîndoi decît «Arhanghelii».
- Te gîndeşti, poate, la cele două case din oraş,
ÎiIltrebă c-un zLmbet rece notarul.
- Departe de mine aşa gind, domnule notar! răs­
punse Pruncul. Dar băgat-ai dumneata de samă că, ori­
cît aur este in Văleni, aproape nu este băieş care să nu
fie dator pe la băncile din oraş?
- Nu mi-am prea bătut capul cu asta, răspunse Po­
pescu cu indiferenţă.
- Totuşi, niciodată nu strică dacă sîntem băgători
de samă. Din ce vezi, înveţi, Dacă vălenarii noştri au
făcut Împrumuturi p1nă acum, cînd băile şi de douăzeci
de ani au fost mereu bune ori bunişoare, cu siguranţă
vor face mai multe imprumuturi, de-acum inainte. Căci
toate sămnele arată că băile dau îodărăpt. Oîteva au şi
fost părăsite pînă acum. «Arhanghelii, nu va rămînea
singura. Şi asta e foarte uşor de înţăles. De-atîţia ani
[406]
I
I
I
, I
,
,
I
1
I
I
l
I
I
r·
I
r.
I
:1
l
I
I
,1
l'
n
' I
!
•
i
:t
I
,
� I
i
I
'1
I
I
I
oamenii taie aproape În aceleaşi vine de aur, şi acestea
nu pot decît să se mai şi isprăvească. Acum, ori se vor
afla altele, ori nu se vor mai afla pînă cine ştie oînd,
ori chiar dacă trei-patru vor mai rămînea Încă bune,
adevărul e că oamenii vor avea lipsă şi mai mare de
bani ca pînă acum. - El se apropie şi mai tare de no­
tar : Pînă se vor descoperi alte vine, continua el, oamenii
au o grămadă de cheltuieli, pe care nu au de unde le
acoperi. Eu Îi cunosc pe vălenari şi ştiu că nu se gîn­
desc la rezerve. Iosif Rodean nu e singurul, deşi el nu
e de-aici. Daca nu se vor afla alte vine, trăbă să ştii
ca vremea de încercări deşarte va ţinea mulţi ani, pen­
tru ca băieşul adevarat nu se lasa Învins cu una cu două,
şi în răstimpul ăsta băile vor Înghiţi bani mulţi. Daca
vor rămînea chiar cîteva mai bune, să nu uităm că aces­
tea vor scuti cel mult treizeci-patruzeci de familii ­
eu spun numărul cel mai mare - de împrumuturi. Deci,
oricum s-ar Întîmpla, vălenarii vor avea lipsă de bani
tot mai mulţi.
Notarul îl asculta din ce În ce cu mai mare atenţi­
une, li păru ciudat cum vorbeşte de uşor, zîmbind me­
reu cu Z!Îrrnbetul acela palid, omul ăsta ÎI!IlIbătrÎnit de
rautate parca. Dar simtea că are de-a face c-un om care
e gata sa se priceapă la orice, care, iată, descoperise şi
gîndul cel mai plăcut care încălzise de multă vreme
inima notarului. El ştia deci la ce ţinteşte Pruncul, to­
tuşi îi zise:
- Vor lua de unde au mai Împrumutat!
- Nu, vor împrumuta de unde le va fi mai aproape
şi unde vor fi carnetele mai uşoare, răspunse repede
Pruncul, Au lipsă de bani: cei care au, să le Împrumute!
Notarul nu-şi putu ascunde un z�mrbet.
- Şi cine-s cei care au, după parerea dumitale ? În­
trebă el.
Eu şi dumneata, răspunse rece Pruncul.
- Noi amîndoi?
- Nu, sîntem patru: domnul Coriolan Popescu şi
Gheorghe Pruncul! rîse fostul societar de la «Arhan­
ghelii».
I
I
I ,
I ,
r � i
i
1, I
406
Arhangbelu
[407]
Arbangbeli:
407
- Aşadar, consiliul de administraţie ar fi aproape
întregit? Întreba notarul Î1n gluma, dar din lumina ce-i
inundase faţa, din stralucirea ochilor se vedea că nu-şi
mai poate stăpîni bucuria.
- Da, domnule notar, dacă aşa va place. Trăbă sa
ne gîndim la afacerea asta care, după părerea mea, e
mai rentabilă ca oricare baie de azi. Dumneata nu cu­
noşti multele neplăceri ce le aduce ocupaţia asta îndră­
cita. (El ar fi voit sa zică «multele chinuri», dar fu
fericit c-a aflat expresia «neplăceri-v) Nu eşti nici­
odată în siguranţă de nimic. Cine poate vedea în sînul
pămîntului? Apoi, de la o vreme, începe să-I facă pe
om pătimaş, îl face să creadă în ceea ce nu se poate.
Pe cînd o bancă e o afacere limpede şi care nu-ţi aduce
nici o zdroabă, La o baie de aur toţi au friguri: direc­
torul, societarii, băieşii, hoomanii, strajile; la o bancă,
cel mult advocatul ! Dar pentru el sint friguri care ar
vrea să-I scutureoit de des.
- Bravo, domnule Pruncul, vivat! strigă însufleţit
notarul. De pe inima lui se topise toata gheaţa.
Işi zise: «O sa ma paLJeSC de el mereu, dar trăbă sa
merg pe-un drum cu omul ăsta. E neindurat ca un
paianjen, dar un tovarăş nepreţuit pentru un cîştig
comun.»
- Vezi, domnule notar, începu Pruncul neatins de
însudletirea lui Popescu, ar fi bine sa ne gîndim la afa­
cerea asta. Peste un an, peste doi, poate şi mai în grabă,
va trebui sa fie o bancă în Văleni. Dacă ne-am gîndi
din bună vreme, s-ar putea să fie toate actiile în mînile
noastre. Am putea, pentru ochii lumii, sa luăm în to­
vărâşie cîţiva străini, cu acţii puţine.
- O sa vedem, domnule Pruncul, o sa mai vedem;
ideea nu e rea, numai de s-ar putea realiza. De altfel,
da-ani mîna! sfîrşi el cu seriozitate.
Cei doi bărbaţi îşi strînseră în tăcere mîna, ca ŞI
cînd ar fi încheiat un tîrg care-i mulţumeşte, dar îi ŞI
pune pe gînduri.
[408]
IX
În birtul lui Spiridon fumul de tutun era aşa de gros,
încît puteai tăia în el cu cuţitul,. şi de cîte ori trecea�,
alergînd, stăpînul sau vreunul dintre Iecioraşii ca�e �1
ajutau, se rupea în perdele late, care se luau dupa el.
În răstirnpuri depărtate se ivea Nichifor cînd Într-o
cameră, cînd într-alta. Oamenii se strîngeau roată,
rîdeau, hăuleau. Nichifor era cinstit azi în toată legea:
băuse peste patru pahare de vin, şi în cazuri de-aces­
tea - rare, ce e drept - duhul lui profetic se trezea
cu atîta putere, încît, deşi ieşea mereu din birt cu gîn­
dul să se ducă, revenea tot de atîtea ori, începindu-şi
vorbăria cu aceeaşi frază: «Sfîntă Precistă-troită şi
sfîntă închinăciune ... » .
Gerul ţinu mereu şi după Crăciun. Cerul era senin,
verziu, şi soarele juca în mii de strâluciri din sloii, din
platoşele grele de gheaţă care ţineau încremenite roţile
piuelor. în curtea lui Iosif Rodean stăpînea acum ace­
eaşi tăcere ca şi în casă. Curtea era pustie, şi piatra de
lîngă piue părea morminte enorme învăluiteîn zăpadă.
Nu mai întrau nici cară, nici sănii pe poaota ale cărei
ţîţîni erau mereu înflorate de bura albă, îngheţată. De
altfel, tot aşa de pustii păreau şi celelalte case din sat:
sămănau, cum erau împrăştiate pe cele trei văi, Cll nişte
dihănii ciudate, care se lăsaseră domol, obosite, în marea
de zăpadă. Fumul vinetiu se nălta neîntrerupt, drept ca
nişte suluri de aburi, in văzduhul limpede. Sănii mai
treceau şi-acum pe drum, dar mai puţine. Gerul era
prea mare.
Însă în curtea lui Iosif Rodean nu mai întra nici una,
pentru că la «Arhanghelii. nu mai era piatră de adus.
Cîtă fusese bună o căraseră nainte de Crăciun, iar ceea
ce se scotea acum se arunca pe coastă la vale: nu cerca
Arhanghelii
408
I
I r
1'1
r l:
I
I"il'
,Iii'
I • I
I .
I i
I
. II
I
I
r
[409]
Arhanghelii
409
un strop de aur. Lntregul cel părnîntiu ţinea mereu în
gangul cel nou.
Şi chiar dacă ar fi fost piatră bună cea care se sco­
tea acum, n-ar fi fost lipsă de muite cară s-a ducă
acasă: se scotea puţină. In săptămîna a treia de după
Crăciun numai şase băi eşi mai lucrau la «Arhanghelii».
lncă din sărbătorile Crăciunului îşi văzură, oei mai
mulţi, de alte băi unde să muncească. Faptul că Iosif
Rodean nu le dădu plata fuse atît de neobişnuit, încît
băieşii nu se mai puteau înşela că «Arharighelii- nu
vor mai avea viitor. Ei, de-a vreme încoace, presimţi­
seră că în zadar e orice lucrare de-aici încolo la «Ar­
hanghelii», dar pînă ce-l văzură pe directorul mereu în
mijlocul lor, plin de speranţe cel putin la părere, tot
nu se putură hotărî să părăsească baia asta. Cuvintele
Elenutei ei le înteleseră într-un singur chip: «Direc­
torul n-are bani să ne plătească». Şi adevărul acesta ::
zgudui adînc, îi convinse, mai mult decît oricare altă
probă, că la «Arharighelii. nu mai au ce căuta de-aici
încolo. Cei mai mulţi, deci, se angajară la alte băi, şi
·încă a treia zi de Crăciun îl vestiră pe Iosif Rodean
că părăsesc «Arhanghelii».
Cum nici în săptămîna întîi după Crăciun, nici într-a
doua directorul nu putu să-i plătească pe cei care ră­
măseseră încă, afară de şase, părăsiră cu toţii «Arhan­
ghelii». Iosif Rodean, ca şi <lJlţi vălenăreni, nu putu mă­
cina: gheata se îngroşase aproape de-un metru pe
canale, pe jilipuri, Şi în zadar o spărgeau: apa, după
ce gîlg.îlÎa un răstimp, se încretea, se umplea de zai, de
betigaşe, de steluţe, care se tot Îndesau, şi În vreme
de-un ceas, de două, îngheţa din nou.
Iosif Rodean nu mai mergea la mină, nu mal Ieşea
în curte, se închisese în casă ca într-un mormînt. li
era greu şi-i era ruşine să se întJ�neasd cu cineva. Pri­
marul Coreean îl cercetă acasă, a treia zi de Crăciun.
şi-l vesti că nu mai poate să-şi ţină partea la «Arhan­
ghelii». Primarul nu mai credea acum în bine chiar
dacă ar fi început lucrările în locul arătat de el. La
convingerea aceasta ajunsese din ajunul Crăciunului:
[410]
atunci ii sosiseră din oraş provocarr pentru plata ălor
cîteva sute de zloţi - deosebite tîrgaşuri pe care Do­
chiţa le făcuse în cele din unmă patru luni. C-a scăpat
atunci cu oasele nefrînte, femeia putea mulţumi numai
uşurinţei cu care, în cîteva clipe, ajunsese în uliţă şi
numai f<liptului că, În cele trei zile de sărbătoare, Do­
chiţa nu s-a mai arătat pe-acasă.
Directorul de la «Arhanghelii- îl ascultă în tăcere,
cu capul frînt în piept, şi nu se uită o singură dată la
el, nici cînd primarul îl părăsi.
Ruşinea că nu putuse plăti pe băieşi ii stăruia ca o
baltă neagră pe conştiinţă, ca o baltă de lichid mag­
netic care-i sorbea toate gindurile, toate simţimintele,
toate privirile. Un singur plan nou de luptă nu-şi mai
putea face. Şedea cu ziua de ca,p pe-un scaun, pe-un
colţ de divan, cu ochii tulburi, cu obrajii dăbălaţi, îrn­
bătrîniţi şi plini de părăiaşe. Abia sorbea dintr-o fier­
tură şi-i părea că i se înveninează trupul Îilltreg. Nu mai
putea mînca, nu mai putea dormi. Uneori i se părea
că visează un vis îngrozitor, că nimic nu-i adevărat din
tot ce-i În jurul lui, În el, şi atunci zÎ'l11bea. Dar aceste
clipe erau numai rare Iulgerări în noaptea adîncă ce-l
copleşea.
Muţenia asta nu se mişca decît foarte arareori, gre­
oaie ca de plumb, şi chiar atunci numai ca sufletul să
i se umple cu răutate. Vedea duşmani În toţi cei din
jurul său, în Marina, În slujnice, în Elenuţa chiar, În
fetele măritate, în gineri. Ii făcea o plăcere răutăcioasă
gÎilldul că numai ei sînt de vină la nenorocirea lui.
Simţea cum îi urăşte din ceas În ceas mai mult şi cum
'Îi face de hine ura aceasta. Şi cum izvora nenorocirea
lui din oamenii şi femeile acestea ? Puţin îi păsa să-şi
explice ! Ura asemenea pe foştii tovarăşi de la «Ar­
harighelii», chiar pe bădicul Ionuţ Ungurean, deşi
acesta nu părăsise baia. Bădicul tot nădăjduia, şi apoi
împrejurarea că mai rămăseseră numai şase băieşi re­
dusese cheltuielile foarte tare. «Unde-a mers mia,
meargă şi suta», zicea el, bucuros mai cu sarnă pentru
".,'
. ,
r:
..
"
1:
'1
'. ' [
�
.
, I
II:.
"1,
",' :
I
I I �
I I
,',
I
I
, ,
II
i '
410
Arbangbelii
[411]
Arhanghelii
411
că advocatul nu-i telegrafiase după bani nici de săr­
bători.
Iosif Rodean se silea. să-i vadă pe toţi aceştia în cu­
lorile cele mai negre. Rînd pe rînd îi despoia de orice
calitate ce vor fi avut-o şi se silea să le vadă numai
părţile cele rele. Le descoperea c-o uşurinţă uimitoare!
Îşi aducea aminte de vorbe, de priviri, de gesturi de
demult, pe care atunci nici nu le luase in samă. Şi tot
ce descoperea rău în ei era ridicat de ura lui la potenţe
Înzecite. În scurtă vreme ajunse la convingerea că lu­
mea întreagă e plină cu ticăloşi de aceştia. In noaptea
ce-i copleşea sufletul, ticăloşii ăştia mişunau ca nişte
monştri în jurul lui, încercau să se apropie de el, să-I
înhaţe.
Marina se purta ca o umbră prin casă. Nu mai plîn­
gea, deşi era mereu istovită de puteri. Ea începuse să
se impace cu soarta, ea începuse să spere că Dumne­
zeu nu-i va lăsa pe drumuri acum, la bătrîneţe. Da, la
bâtrîneţe, căci se simţea de-acum îmbătrînitâ pentru
totdeauna. Ea se ruga cu smerenie, cu umilinţă tot mai
adâncă şi se Îngrozea cînd nu putea vedea nici o rază
de lumină în privirile, În fa:ţa bărbatului său. Cum,
ea, o femeie neputincioasă, să fie mai tare ca uriaşul
acesta? îşi zicea cu inima Îngheţată. Ea se credea tare,
dar nu era decît deznădâjduită, căci toate rugăciunile
sale se învîrteau în jurul unui singur punct de lumină,
în jurul aurului.
Şi totuşi avea dreptate, era mai tare ca uriaşul! Ea,
cel puţin, îşi ştiu afla un razim în nenorocire, dar
Iosif Rodean nu cuteza parcă nici să se mişte, îi părea
că, ori in ce parte ar merge, s-ar cufunda in prâpastii
mari. Era mai mult decît ridicol să fie aşa de neputin­
cios un uriaş ca. directorul de la «Arhanghelii», care de
atîţia ani nu se temuse de nime, nu îngenunchiase na­
intea nici unei piedeci ce i se pusese în drum. Nici
nu se gîndea să cremă în ceva, se simţea el însuşi nepu­
tincios, părea că un singur sirntimînt il mai ţine in
viaţă: să nu deie faţă cu nimeni. A vea senzaţia, urie-
[412]
Arbangbelii
412
'ori, că-i o grămadă enormă de carne, fără mîni, fără
picioare, fără ca.p : numai doi ochi erau înfipţi în gră­
mada aceea fără formă, şi ochii aceia pîndeau să nu-l
vadă nimeni.
Era atît de neputincios, incît, în săptămîna a treia
după Crăciun, se învoi să fad o feştanie la «Arhan­
ghelii», la statul soţiei sale. Femeia, după ce se gîndi
multe zile la incercarea asta de-a cîştiga mila lui Dum­
nezeu, întră într-o dimineaţă la Rodean şi-i zise :
- Ştii ce m-arn g;îndit eu, Iosife ? - Uriaşul abia-şi
întoarse capul spre ea. - M-am gîndit să facem o feş­
tanie la baie. Să chem pe părintele Murâşanu să ne
facă o feştanie, Slujba sfîntă poate ne-ar fi de folos,
zise Marina.
Bărbatul tresări, o lumină ciudată îi scăpără în ochii
morţi.
- Să facem ! zise el.
- Dar ... vei merge şi tu, nu-i aşa? întrebă cu teamă
notărâşiţa,
După un răstimp de tăcere, directorul răspunse :
- Da, voi merge! Şi se ridică indată să se gătească
de drum.
_. Ind n-am avizat pe părintele, zise Marina, dar o
să-I avizez acum.
Iosif Rodean, stors de puteri, se lăsă pe-un scaun.
El ar fi voit să pornească numaidecît, Mai făcuse el
Feştanii la «Arhanghelii», dar aşa, pentru ochii lumii.
El dispreţuia jucăria asta cu apă sfinţită şi cu mătăuz
de busuioc. Ştia că aurul se află prin izbituri de cio­
cane, prin îrnpuşcături, nu prin stropire cu apă. Dar
ceea ce-i propunea acum Marina nu mai era defel o
Ieştanie obişnuită, era ceva cu mult mai însemnat, mai
puternic, mai mîntuitor: era cea dintîi licărire de nă­
dejde care lumina în noaptea din sufletul 'lui. Se agăţă
de ea cu toată puterea, ca omul care, ameţit de valuri,
nici nu-şi mai dă sama 'Că se îneacă pînă ce nu-l izbeşte
În cap o bîrnă de care se agaţă numaidecit cu toată
r i
. II"
'1 '
I '
1, I
1:' ,
I '
"
··"t
[413]
Arhanghelii
413
puterea. Nici nu se învoise el acum la o Ieştanie, ci
la cea dintîi încercare de-a nu se îneca.
Părintele Murăşanu veni călare, se opri la poartă,
chemă o slugă şi-i spuse că aşteaptă pt domnul director.
Nu aşteptă mult pînă ce ieşi Iosif Rodean. Răspunse
c-un fel de reverenţă la salutul preotului şi, plecînd
alături, directorul privea din cînd în cînd la popa ca
la o fiinţă peste fire, de la care-i putea veni mîntuirea.
Preotul Murăşanu vorbi aproape singur în cursul dru­
mului; rar răspundea Iosif Rodean cu «da» sau «nu».
A vea chiar atunci o tremurare în voce, un fel de teamă
adîncă se vedea pe faţa lui de cîte ori privea spre preot.
Uneori avea convingerea că bărbosul ăsta o să-I mîn­
tuiască, şi atunci se uita lael ca la un zeu, ca la o fiinţă
sfîntă.
Drumul fu destul de 'lung pînă la «Arhanghelii», nu
putură să meargă pe poteci mai scurte, pentru că erau
roate troienite. Trebuiră să ţină calea carălor. O sin­
gură strajă se plimba printre cramurile părăsite de la
«Arhang1helii». în liniştea îngheţată a munţilor numai
cîntecul ornătului, subt paşii străjii şi sub copitele celor
doi cai, se auzea. Crivătul scuturase brazii de zăpadă,
şi pădurile bătrîne înnegreau ameninţătoare şi tăcute �n
jurul întinderii albe de lîngă baie. Cramurile erau pus­
tii toate, abia dintr-unul mai mic se ridica fumul vine­
ţiu, numai acesta avea flori de gheată pe ferestrele mici.
Vreo zece moviliţe de piatră, acoperite de ornăt, păreau
morminte de copii mici. Gura băii răsufla necurmat
aburi albi, 'care se mistuiau în grabă, li se pierdea urma
În cîteva clipe în aerul subţire şi în�eţat de-afară.
Omul care străjuia ii privi in tacere, pe cei doi, îi
salută cu indiferenţă, după ce se apropiară, şi, �ncet­
încet, se apropie de ei, luă frîiele cailor, şi la Între­
barea părintelui Murăşanu, răspunse :
- Da, sînt În baie!
A,poi începu să-şi izbească cizmele îngheţare, care
sunau ca şi cînd ar fi fost din os.
- N-ar fi bine să-i chemăm şi pe băi-eşi? Întrebă
preotul, privindu-l cu băgare de samă pe Iosif Rodean.
[414]
- Ba da, să-i cheme! răspunse tresărind directorul.
Pînă ce straja se duse după cei şase băi eşi, frîiele
cailor le ţinu preotul. El mîngîia din cînd în cînd, pe
boturile aspre, cele două animale, care încercau mereu
să-şi frece capetele de paltonul părintelui. Popii Mu
răşanu îi săcase tot izvorul cuvintelor ; cît tinuse dru­
mul, vorbise mereu, aproape singur, acum nu mai ştia
ce-ar mai putea spune. Poate că şi pustietatea din jurul
«Arhanghelilor. îl izbise într-un chip deosebit de du­
reros. El abia aştepta să sosească oamenii, să înceapă
slujba. Tot mereu arunca priviri fugare spre Întrarea
băii.
tn sfîrşit se iviră în negura de la întrare, unul după
altul, cei şase băieşi, cu feţele părnîntii, cu hainele mur­
dărite de cir. La apropierea lor se răspîndi îndată mi­
rosul acela pişcător şi greu pe care-I aduc oamenii din
sînul pămîntului.
Nici o licărire de bucurie nu se vedea .în ochii lor.
Obosiţi şi trişti, dădură binete celor doi, apoi straja
Întră Într-un eram, scoase o mescioară pătrată, o duse
la gura băii, puse pe ea un vas cu apă, o cruce de lemn
şi-un mătăuz de busuioc, din 'Care mai rămăsese aproape
numai cotcarele.
In frunte cu părintele Murăşanu, se apropiată toţi
de gura băii. Popa Îşi desfăcu patrafirul Înfăşurat în
jurul molitvelnicului vechi, închipui deasupra lui o
cruce largă, şi-l puse după cap şi Începu slujba.
In liniştea îngheţată, vocea lui se auzea clară, pu­
ternică :
- «Cătră născătoarea de Dumnezeu acum cu nevo­
intă să alergăm noi, păcătoşii şi smeritii, şi să strigăm
dintru adîncul sufletelor: "Stăpînă, îndură-te spre noi;
grăbeşte, 'Că perim de mulţimea ispitelor ... "«.
Bâieşii îşi plecară capetele, şi ochii lor se făcură
mai întunecaţi. Unul mai bătrîn dintre ei ţinea locul
cantorului Gavri1, care nu se 'încumetase să plece-n
munte pe aşa ger. Cîntările, rugăciunile treceau prin
sufletele băieşilor, dar părea că le lasă reci, neatinse.
i'
I
I
I
I I
, I
,
I I
, i
1 1
li "
1 1
! I
1,
II
.n
I
I
'I
: I
414
Arhanghelii
[415]
Arhanghelii
415
Nici un 'semn de înduioşar e nu se vedea, ca de alte
ori, pe feţele lor. Inconştiu aveau senzaţia că slujba ce
se face acum e prohodirea «Arhanghelilor».
Numai directorul se cutremura mereu de vocea pă­
rintelui. El auzea numai vocea asta clară, care se nălta,
se cobora, undula, din cuvinte înţelegea foarte puţin.
Putinţa unei scăpări, a unei mîntuiri îl Înfiora adînc,
şi cînd urmă să fie stropit cu apă sfinţită, el sărută cu
zgomot crucea de lemn, pe care un desemn copilăresc
închipuia botezul Domnului.
Merse în urma preotului, <care stropi acum În chipul
crucii gura băii, citi o rugăciune nouă, şi la raza lu­
mînării pe care straja o purta nainte, Întră cu ceilalţi
după el În gangul care răsufla o umezeală călduţă, ca
�eru.� ce iese din pivniţe adînci cînd deschizi, În puterea
iernu, uşa.
Cei şase băieşi fură bucuroşi că se aflau iarăşi În sinul
pămîntului. Cît ţinu slujba, hainele lor ude Începuseră
să 'Se întărească, să capete scoartâ. Lui Iosif Rodean îi
păru că naintează foarte încet, el ar fi zburat acum în
fruntea gangului celui nou. îi venea mereu o tresărire
de spaimă: «Vom afla aur pe intregul din frunte». în
clipele acestea, de nădejde şi de disperare totodată, el
era gata să creadă orice, chiar în minuni, de care În
toată viaţa n-a vrut să ştie nimic. Mergea agitat, în
fiecare clipă trecea puţin înaintea părintelui, şi, cu
spaimă, rămînea numaidecît în urma lui. Era purtarea
omului nevoiaş, care nu mai ştie cum să umble mai
bine, cum să se poarte ca să nu piardă un lucru scump,
pe care-I nădăjduieşte de la cineva. De la cine, nici .el
nu ştie.
In sfîrşit, ajunseră în fruntea ganguJui. Luminarea
străjii îşi sălta flacăra palidă, gălbuie, pe păretele din
faţă. Era acelaşi intreg pâmîntiu, care mai degrabă putea
să deie mici mărgele de pietrişoare decît aur. Preotul
stropi, citi o rugăciune, stropi din nou frontul, păreţii
şi boltitura cu apă sfinţită, apoi Îşi luă patra firul, �!Il­
vălui cartea cea bătrînă În el şi zise:
- Să deie Dumnezeu noroc!
[416]
Să deie Dumnezeu! răspuns eră, vorbind parcă din
adîncimi, băieşii. Glasul lor hurduca pînă departe Îna­
poi, prin galerie.
Un oftat adinc scăpă din pieptul directorului, cum
stătea aplecat spre păretele de stîncă În fruntea gari­
gului şi-l cerceta de aproape. Apoi se ridică şi, fără să
mai zică un singur cuvînt, ieşi din mină cu părintele şi
cu straja. Băieşii rămaseră şi, oftînd a pagubă, începură
să ciocănească.
Tot drumul pin-acasă directorul rămase mut. Părin­
tele Murăşanu vorbi un răJsti<mp, apoi tăcu şi el şi nu
se auzea decît cîntecul omătului sub copitele cailor.
Notărăşiţa Marina Îl aştepta ca pe spini pe bărbatul
său. Ea avea convingerea tare că, de la Ieştania asta,
o să se schimbe soarta lor. Ii puse o mulţime de între­
bări bărbatului, părea că În vocea ei linguşitoare Învie
tinereţea de altădată, dar, văzînd că Iosif tace mereu,
că se cufundă iar in nemişcarea de pînă acum, vocea
ei se răci din ce în ce, pînă ce cuvintele din urmă le
spuse suierâtor : «Trâbă să aibă omul şi o credinţă».
Iosif Rodean nu auzise nimic din tot ce-l într ebase
muierea.
l' I
1;
416
Arhangbelii
i
I
,il
Se vede că bădicul Ionuţ Ungurean auzise despre Feş­
tania as:ta, căci abia ieşi Marina din casă, şi Întră tova­
răşul de la «Arhanghelii». Ca de obicei pe vremea asta,
pe la 'ceasurile prînzului, bădicul era şi acum ametit de
băutură şi Întră la Iosif Rodean fără să mai bată În uşă.
- Bine c-ati mai încreştinat-o, zise el în apropierea
directorului.
Acesta sări de pe divan, ca şi cînd ar fi fost din
elastic, şi privi cu spaimăspre bătrîn.
- Of, of! Începu bădicul, 'Poate ai aţipit, poate
te-am trezit din somn! Aşa şi eu : cît ce Întru din gerul
ăsta În casă La căldură, mă fură somnul.
Ruşinat, cu privirile plecate, directorul se lăsă pe-un
scaun.
[417]
Arbanghelii
417
- Ai făcut feştanie la baie, zise din nou bădicul
şezînd şi el, fără să mai aştepte vreun îrnbiat.
Iosif Rodean făcu un semn din cap.
- Bine-ai fă/cut. Aţi mai încreştinat-o ... Mulţi morţi
aoolo ! Multe păcate nedezlegate. Da-i frig, adaose
bădicul.
- Frig! răspunse fostul notar.
- Nu poţi măcina nici dumneata? întrebă Iar bă-
dicul.
- Nu pot!
- E grozăvenie cu iarna asta! zise bătrînul. De mai
tine aşa două s�tăm1nL, mă tem că o să roadem piatră.
- Piatră? făicu îngrozit Rodean.
- Păi ce ? Aurul ne stă în piatra pe care n-o mai
putem măcina, Cel mult două săptămîni şi.; fuuit!
făcu bădicul şuierînd a pagubă. Dacă n-aş avea pe
domnu' ! Da' mă-ngrozesc că în tot minutu' poate-mi
bate telegrafu' că se-rnpuşcă. Nu mi-a cerut demult
bani. Nu ştii dumneata, domnule director, pentru ce
nu-mi cere, de-atîta vreme, bani?
- Cine? întrebă Iosif Rodean, deznădâjduit că
omul ăsta nu-i mai dă pace.
- Păi, cum ţi-am spus, domnu'... advocatu', zise
bădicul.
- Nu ştiu, răspunse Iosif.
- Eu cred 'Că ori s-a pus pe Învăţat, ori îl pune
dracu de-mi cere deodată o sumă pe care nu i-o pot
trimite. Tot la asta mă gîndesc! sfîrşi bătrînul clătinînd
din caI? d v v v d· l . . v d
APOI, upa ce vazu ca irectoru nu-i mal raspun e
la nici o întrebare, ieşi zicînd:
- Bine c-ari mai încreştinat-o ... Multe păcate ne­
dezlegate ...
La sfîrşitul săptămînii În care se făcuse feştania, pâ­
râsiră «Arhanghelii- şi băieşii cei din urma. Baia era acurn
pustie, singur omul de strajă, care avea simbria în
27 Opere, voI. 7
[418]
piatra, se plimba printre gramăjoarelt albe, printre cr�­
muri, ori, mai mult, stătea nemişcat în crarnul din
Care ieşea fum şi privea în jarul din cuptor. .
,In zilele ce urrnară, Iosif Rodean avea senzaţia că
trupul lui întreg nu-i decît o bubă uriaşă. Orice miş­
care îl durea. lmbobotirea bubei acesteia era aşa de sen­
sibilă, aşa de lucie, încît directorul simtea o durere
usturătoace nu numai la aJtingerile cele mai mici, ci
Chiar la orice cuvînt ce mai cuteza să-i spună nevastă-sa,
Marina. îi păru, de la o vreme, că se rotunjeşte mereu,
că-i o căpuşă enormă şi greţoasă. Avea senzatia că mî­
nile şi picioarele i se fac tot mai subţiri, pînă ce ajun­
sera numai ca fusele.
Elenuţa nu mai ieşea acum cu ziua de cap din camera
ei; o slujnică îi aducea dernîncare. Nu mai cuteza să
deie faţă nici cu mamă-sa, nici cu tată-sâu. Scrisese două
epistole disperate, una lui VaJsile, alta lui Ghiţă, în care
Îşi ruga moartea şi-i chema să vie cît mai grabnic la
Văleni. Abia se atingea de mîncarea ce 'i-o aducea sluj­
nica, şi totuşi E:lenuţa avea apetit mai mare ca oricare
din casă; părinţii ei abia-şi udau gura, iar slujnicele,
slugile se zăpăciseră atît de cumplit, încît abia de mîn­
cau o dată pe zi !
În Văleni se vorbea acum despre «Arhanghelii- ca
despre o baie părăsită. Nime nu mai credea că se vor
mai începe lucrările acolo.
Puţini erau care să se 'bucure, chiar Între cei care
nu erau interesaţi de aproape la «Arhanghelii». Cei mai
n:u�ţi di�tre .vălenari vorbeau cu tristeţe despre pără­
sirea celei mal de frunte mine de aur din satul lor.
Unii mai ziceau :
- A dat destul aur, ce atîta tînguire?! Şi oamenii
mor odată!
- A dat aur, dar şi cheltuieli au fost destule! răs­
pundeau alţii.
Apoi, din vorbele lor se puteau desprinde fraze ca
acestea:
- Să fie cu putinţă ca directorul să nu mai fi avut
cu ce să plătească pe băieşi ?
l :
II i
I
!
I I
• I
,
I
I
" I
l' .
II
,l
.... ,
418
Arbangbelii
[419]
Arhanghelii
419
- Ei, aş !
- Ce mai ştii! Băieşii de la «Arhanghelii- luaseră
plăţi, nu glumă.
- Măi, al dracului Pruncul !
-- Al dracului zău, ăla!
- D-aipOi primarul! Cică Dochiţa Începe să-l fliş-
căne peste nas !
- L-a înşălat destul, acum să-I mai şi batjocorească !
- A dracului muiere!
- Ce vreai? Capra sare gardul, iada sare casa!
Cine-a fost rnumă-sa ?
- De primarul nu mă doare pe mine capul�ĂŞa- i-a
trebuit!
- Intr-adevăr, putea să-şi ia o femeie de omenie.
- Ba nu, frate, să o fi cinstit pe cea dintîi ! Ce fe-
meie a fost Salvina !
- Adevărat, o femeie scumpă !
- S-ajungă cît de rău, nu-şi va, putea ispăşi păcatul!
Din sfaturile celor ce-şi petreceau la un pahar de
vin se mai putea desluşi şi alte gînduri şi şoapte care
Irămîntau pe vălenari :
Oare să fie adevărat?
- Ce?
- Păi ... cu datoriile directorului; se ZIce c-ar fi da-
tor la bănci.
Ehei, şi cine nu-i dator?
- Dar nu aşa, cu cîteva sute. Se vorbeşte de multe
rnn.
- Asta ar fi in că puţin; dar se zice că băncile I-au
pîrît.
- Pira ca pira, dar cît de curind îi vor vinde la
tobă tot ce are.
Tot? Şi «Arhanghelii» ?
Şi «Arhanghelii» şi casele din oraş.
Ei, ei, aici se-ntrece cu gluma! De la cine-ai auzit?
Mi se pare că de la Pruncul.
Ala-i plin de răutate, să nu-I crezi!
27*
[420]
420
Arhanghelii
- Nici nu-i de crezut. Directorul are trei gineri,
unul doctor şi doi advocati. Credeţi voi că-l vor lăsa
la o ruşine ca asta ?
- Adevărat. Se zice, mai ales, că doctorul e putred
de avut.
Şi, apoi, mai este inginerul .
. Care inginer ?
Ficiorul directorului.
Domnul Ghiţă?
Da. Se zice că va veni cît de curînd să facă mă-
surături.
La «Arhanghelii» ?
Da, la «Arhanghelii»,
Ei, acolo cu greu se va, mai da de aur.
Dar se spune că domnul Ghiţă ar fi meşter mare!
Că, de cînd s-a dus de pe-aici, ar fi făcut mereu măsu­
r ături pe la nişte băi din slovăcime.
- Să tot fie meşter mare! Curînd nu va mai fi aur
la «Arhanghelii».
În chipul acesta, şi în foarte multe ah el e, judecau
băieşii. Gura satului începu să umble ca niciodată. Mai
ales Gheorghe Pruncul purta de grijă ca În fiecare zi să
se răspîndească În sat cîte o vorbă nouă.
A treia zi după ce Elenuta Rodean trimise cele două
scrisori, sosi în Văleni clericul Murăşanu. Sosi noaptea
tîrziu, îngheţat de jumătate, şi în dimineaţa următoare,
spre marea bucurie a Mărioarei şi a Anastasiei, Elenuţa,
îrnbujorată de frig, se arătă în pragul locuinţei paro­
hiale.
Nici nu-i trecu prin gÎnld să se teamă că vor băga
de sarnă ceva părinţii ei. De două zile la 'ei era o tăcere
mai grea Ca mormîntul, şi cînd Elenuţa ieşi din casă,
i se păru că 'Învie din morţi. Dar chiar dacă ar fi fost
treji părinţii ei, ea s-ar fi depărtat de-acasă cu aceeaşi
hotărîre.
Clericul o întîrnpină palid, tremurînd, uitîndu-se la
ea cu uimire, cu admiraţie, ca la o icoană. Abia cuteza
să-i strîngă mîna. Suferinţa zilelor din urmă Îi îrnpru-
[421]
Arbangbelii
421
mutase un tarmec nou domnişoarei Rodean, pe care
nu-l mai putea sorbi Îndestul clericul. Mărioara începu
numaidecît să ciripească cu veselie În jurul celor doi. Se
simţea cu atît mai veselă cu cît părintele Murăşanu nu
era acasă. Ea băgase de samă demult că tatăl său nu
vede cu ochi buni legătura dintre cei doi tineri. Mai
ales de cînd cu purtarea brutală a notarului, nici nu mai
voia să audă de-o astfel de căsătorie şi îl iertă pe Vasile
pentru prostia făcută numai cînd acesta îi spusese că
merge învăţător în Gureni. De-atunci preotul făcea de
multe ori aluzii la domnisoara Laura din Gureni şi le
da să înţeleagă celor din casă că de-o aşa 'încuscrire ar
fi foarte bucuros.
Numaidecît se puseră toate trei fetele cu gura pe cle­
ric. Părea că Elenuţei i-ar fi luat cineva cu mîna toate
suferinţele, tot Întunerecul şi toată spaima care adiau
mereu În locuinţa notarului. îl întrebară de drum, de
ger, de călătoria cu trenul, de satul Gureni, dar mai
ales despre domnisoara Laura. De-i naltă? De-i sub­
ţire ?
,îI necăjită, astfel, un lung răstimp, apoi deodată cele
două surori, ca şi cînd ar fi fost înţelese mai dinainte,
se ridicară. Anastasiei îi păru c-o cheamă mamă-sa, iar
Mări oara avea să-i spună ceva servitoarei.
Rămaşi singuri, cei doi tineri priviră un răstimp În
pămînt, părînd că nu mai au ce-şi spune, apoi Vasile
se ridică Încet, se apropie de Elenuţa, Îşi trecu un braţ
pe după grumajii fetei, şi buzele 10r se întîlniră. Ele­
nuţa rămase multă vreme cu ochii Închişi, apoi, cînd îi
deschise, îi arătă lui Vasile plini de lacrămi. Pieptul ei
se năJ,ţă de cîteva ori, agitat, apoi o podidi plînsul.
- Cît e de bine la tine, dragule ! Nu, n-arn să mai
mă întorc acasă ! Mi-e frică ! suspina ea mereu la mîn­
gîierile clericului.
Incet-incet, ea se linişti. Ochii umezi îi avea şi Vasi-le
şi o învăluia mereu cu priviri de uimire şi de admirare.
Povestindu-şi unul altuia suferinţele, tinîndu-se mereu
de mînă, ei se înseninară În grabă; curajul lor în faţa
vieţii crescu şi nu se mai temeau de nici o piedecă.
[422]
- Intîi am sa -rni asigur o parohie, zise Vasile. CUIJIl
ţi-am scris, sint Între oele vacante parohii foarte bune.
Pe urmă, nu mai mă dau în laturi de la nimic! Parohia
pot s� am În curs de cîteva săptămîni.
Elenuţa îl privi 'Cu teama.
- Nu te vei gîndi că-s săracă ?
În loc de răspuns, Vasile o apropie uşor şi o saruta.
Şi ... Începu Elenuţa, dar nu cuteza sa continue.
- Şi? făcu Vasile privind-o ţintă, de-aproape.
- Şi vei veni ... vei veni sa te ÎIIlţă1egi cu ... părin-
ţii? Întreba ea în mare sila.
Clericul pali la amintirea ofensei adînci pe care i-o
adusese Iosif Rodean. OrÎJCÎt a fost educat Întreaga lui
tinereţe în învăţăturile creştine, pe omul ăsta nu-l putea
ierta; nu numai atît, dar îl ura şi nu mai voia sa deie
faţa cu el. Pentru el, din clipa în care îl scosese notarul
din casa, Elenuta nu mai avea tata. De cîte ori se gîn­
dea la ea, de cîte ori îi scria, se ferea de cuvîntul cel
mai neînsemnat, de aluzia cea mai uşoară la întirnplarea
de atunci. Amintirea ei îi deschidea o rana adîncă în
inima, care sîngera Înd elun gat, cu toate Încercările lui
de-a o alunga, de-a uita!
În nenumărate rînduri se gîndi că nu e cu putinţa
căsătoria lui cu Elenuta fara ca el sa mai deie faţa cu
tatăl fetei. Atunci se silea sa ... l ierte pe Iosif Rodean. Îşi
zicea că omul ăsta a fost orbit de aur, că n-a fost În
toate minţile cînd l-a rănit aşa de adînc. Îşi zicea că
el are sa fie preot şi trebuie sa fie oondus de învăţăturile
lui Hristos; îşi zicea că trebuie sa se ridice deasupra pa­
timilor omeneşti. Mintea lui primea concluziile la care
ajungea, dar rana din inimă nu i se închidea. Ea sîngera
mereu şi-i alunga repede din minte judecăţile pe care
aceasta le primise.
Ceea ce ... l făcuse să rămînă atîta vreme ÎIIl Gureni era
chiar faptul acesta: îi era peste putinţă să mai calce,
a doua oară, pragul lui Iosif Rodean. Altfel, demult ar
fi părăsit şi Gurenii, şi pe domnişoara Laura, şi şcoala
de care începuse să se sature, şi s-ar fi ascuns într-un
sat ou Elenuţa. Dar CUi111 să se mai înfăţişeze încă o dată
1'1
I
II
I
I
II:
"
I
1,',
II'
I
I
422
Arhanghelii
[423]
Arbangbelii
423
naintea omului aceluia cu aceeaşi cerere ? Se gînde-a une­
ori că, aşteptînd <1Şa, poate o va pierde pe Elenuta.
Depărtarea de ea fi chinuia destul de adînc, dar cînd
îi veneau gîndurile acestea, ieşea dintre băieţi în mijlocul
cursului, şi roată ziua nu mai da pe la şcoală. În zile
de acestea Îşi punea mereu Întrebarea: «Bine, dar cine
să meargă în locul meu ?». Şi multă vreme se mîngîie
cu răspunsul că Ghiţă va fi acesta. Dar, din vară mai
ales, nu mai credea în ajutorul lui Ghiţă. Inginerul îi
scria că în curînd piedecile vor fi înlăturate, dar nu lăsa
defel să se înţeleagă că el ar fi acela care le va În­
lătura.
Pe urmă ajunsese să creadă că va interveni cu sigu­
ranţă o înt.irnplare, că se VIa face cu siguranţă căsătoria
lor fără ca el să fie silit a da faţă cu Rodean.
Acum, la întrebarea fetei, el păli, căci văzu din nou
acelaşi spectru de groază naintea sa, de care începuse să
se creadă scăpat, În clipa întîi ci nu putu răspunde ni­
mic şi, chiar după ce tăcu binişor, numai un singur
cuvînt putu răspunde :
- Elenuto ...
Er-a o rugare disperată în vocea cu care spusese nu­
mele fetei.
Fata se a,libi ca păretele şi parcă i se opri r espirarea.
Apoi izbucni într-un plîns sfişietor ; se putea auzi cu
uşurinţă plînsul ei din a treia cameră.
- Dar ce să fac P Ce să fad gemea ea printre .1a�
crărni. Ghiţă imi scrie s-aştept În linişte, tu nu vreai sa
vii Ia noi, părinţii mă Înfioară! Ce să fac ? Dumnezeule,
ce să fac ? Ea tăcu deodată, şi ochii ei Îngroziţi se fi­
xară În tavan; Faţa ei era fără un strop de sînge, muş­
chii fetei i se contract-ară.
Clericul o privea cu spaimă; nu cuteza să se mişte,
nu putea să zid o vorbă. Inlemnise. Elenuţa, fixînd
mereu tavanul, scoase un ţipăt şi se clătină. Vasile o
prinse, o privi în oohi, dar ochii Elenutei nu mai vedeau
nimic. Ape tulburi pluteau în ei, apoi, încet, pleoapele
căzură. Dorrmişoara Rodean leşinase.
[424]
424
Arhanghelii
La strigătul lui Vasile, ca-re crezu că bata murise,
alergară tns;păittnîntate şi fetele, şi preoteasa. După o
trudă de-un sfert de ceas, Elenuta îşi deschise ochii.
Preoteasa şi fetele îi dădeau ajutoarele de lipsă, clericul
rămase prostit, nemişcat în mjlocul camerei. Dar cînd
văzu că Elenuţa îşi deschide ochii, dintr-o săritură fu
lîngă divan, se prăbuşi în genunchi şi începu să plîngă
ca un copii. Elenuţa se uita la lume cu ochi străini
Încă; perdelute de ceaţă îi acopereau privirile. Ea îşi
întorcea încet, cu sf,Î'ală, într-o parte şi alta capul, părea
că nu vede nimic, nu cunoaşte pe nimeni, părea că vi­
sează, Apoi, oftînd din adînc, se trezi, dar părea că
numai simţul văzului i se trezise cum se cade. Ea, în­
dată ce zări pe cele trei femei, îşi plecă ochii, îşi tocmi
În grabă haina, se ridică şi voi să plece. Nici nu-l auzi
pe Vasile, oare plîngea şi acum, jos, l�ngă divan. . .
Eienuţa, palidă, se apropie să-şi ia adio de la femei.
- De-acum mă duc, zise ea c-o voce puţină, abia
auziră.
Dar în clipa aceea îl zări pe Vasile, ochii ei se des­
ohiseră mari, într,ebători; fără ca să mai privească la
cele trei femei, se întoarse, şezu pe divan şi îşi puse
mîna ail!bă pe capul clericului.
- Eu sînt de vină, aşa-i ? Am cerut prea mult de
la tine, zise ea mîngîindu-i părul.
. - Nu. N-ai cerut prea mult ! str�ă cutremurat de­
ricul, Ind astăzi am să mă prezint din nou naintea
domnului Rodean !
Elenuta îl prinse de braţ, şi tînărul se ridică. Era de
nerecunoscut.
- Da, încă astăzi! Nu te teme! Am coraj de-acum !
Am biruit toţii demonii din mine. Dar nu eşti supă­
rată ? N-ai ... ?
Era s-a mai întrebe: «Nvai murit ?». Căci gîndul
ac�t:a, al morţii, îi alungase din suflet toată ura şi toata
urnilir ea ce o snrmse de-adu vreme pentru purtarea
brutală a directorului. În clipa cînd prinsese pe Elenuţa
să nu cadă, fulgerător ii venise gindul: «Ce laş sint eu
şi ce nimicuri sînt patimile noastre !»
[425]
Arbanghelii
425
o scinteie de zîmbet, de viaţă se ivi În ochii Ele­
nuţei la cuvintele din urma ale clericului. Şi din sctn­
teia asta repede crescu o lumina noua, strălucitoare,
care inundă faţa, fruntea, Întreaga fiinţa a domnişoarei
Rodean. Un zÎlmbet nou, îngeresc, Îi Înflori pe buze
ŞI zrse :
- Tu ...
Dar repede se opri din ce vru să spuie, caci acum
reveni la realitate, şi tot sîngele i se urcă În faţă. Preo­
teasa şi cele două surori o priveau.
- Dar, pentru Dumnezeu, ce s-a întîmplat ? intrebă
cu groază preoteasa, care numai acum simţi că. învie.
- Eu Sînt de vină, mamă, Începu indată clericul,
singur eu sînt de vină ! încă astăzi trăbă să vorbesc cu
domnul Rodean.
- Aşadar? fă,cu mirată preoteasa, Însa tăcu repede
- Aşadar e adevărat. Eu trăbă să fac toţi paşii de
lipsă pent.ru căsătoria noastră. Am făcut rau destul c-am
aşteptat at'îta.
Preoteasa se uita cînd la feciorul sau, cînd la dOIU­
nişoara Rodean, şi o duioşie adîncă îi copleşi sufletul.
Clericul vorbea cu entuziasm, Elenuta schimba feţe­
feţe.
- Puteai să spui şi tu mai devreme ce gmduri ali,
zise C-un fel de sfială preoteasa. De bună samă că eşti
vinovat, ai suparat prea tare pe domnisoara Elenuţa. ­
Ea simţi o caldă iubire de mamă pentru amîndoi cînd
spuse cuvintele acestea. - Nu ştiu dacă domnisoara
te va putea ierta. Un bărbat trăbă să fie mai hotărît!
adaose ea Îndată.
.Elenuta îşi ridica privirile înlăcrămate spre preoteasă,
Părea uimită de nespusa mîngîiere ce-i picură În suflet
la cuvintele ei.
- Da, dragă domnişoară Elenuţo, eu am zis totdea­
una C-ar fi un noroc pentru Vasile dacă ... zise din nou
preoteasa şi, simţindu-şi ochii umezi, ieşi.
Ea s.e induioşă aJtJÎt de mult pentru că 'în ochii cu care
se uita la ea domnisoara Rodean era atîta dragoste, re-