[1] PREFATA Legea minţii e cel de al treilea roman editat al lui Ion Agâr­ biceanu. In ordinea redactării: al patrulea. Aşternut pe hîrtie .în vara şi toamna anului 1915", după ce apăruseră Căsnicia lui Ludovic Petrescu.F Povestea unei vieţi 2 şi Arbangbelii.Y el n-a putut vedea lumina tiparului decît în 1927. Intitulat iniţial Po­ vestea altei vieţi (denominaţie păstrată, la editare, în subtitlu), romanul a fost conceput ca o replică la scrierea antonimă din 1912, care avea să devină în 1926, cînd a fost publicată sub formă de carte, Legea trupului. Nu e o realizare excepţională şi în ierarhia creaţiunilor autorului nu ocupă primul loc. In raport cu Arban- 1 O amplă povestire, mai curînd, tipărită în 1912 în Cosln­ zeana şi nereprodusă în volum, considerată de autor .mai mult o Încercare, o pregătire în vederea scrierii romanelor" (Cf. Mircea Zaciu, Ion Agârbiceanu, Buc., Minerva, 1972, p. 104). 2 Luceafărul, XI, n-Ie 1-33, 1 ian.-16 dec. 1912. 3 Luceafărul, XII, n-le 1-24, 1 ian.-16 dec. 1913. Tras în volum aparte în 1914. [5] [6] «Văd altă lege în mădularele mele, potrivnică legii minţii mele, care mă robeşte legii păcatului, lege scrisă în mădularele mele. Nenorocitul de mine om! Cine mă va scăpa de trupul acesta plin de moarte? Darul lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru:» S], Pavel, Catre romani, VII, 23, 24,25. «Şi ca să nu mă măresc mi s-a dat mie pofta trupului meu, îngerul Sata­ nei, ca să mă bată. Pentru aceea de trei ori pe Domnul l-am rugat, ca să-l alunge de la mine. Şi mi-a zis: Destul îţi este darul meu, pentru că virtutea întru neputinţă se desăuirşeşte.» Sf. Pavel, Il. Catre corinteni, XII, 7, 8,9. r [7] [8] [9] 1 - Mi-a spus părintele că nu mai sînt decît zece zile. Pîn-atunci va trebui să-şi facă rugările, va trebui să meargă chiar el la oraş la cincisprezece august. Popa zice că Andrei ar trebui să se grăbească. Bădicul Ionaş tăcu, îşi puse iarăşi, pe-ndelete, lu­ leaua între dinţi şi începu să pîcăie. Fumul pişcător, alburiu, se înălţa încet, în pîlcuri ce n-aveau putere să se destrame În aerul greu, plin de năduf. Ochii lui blînzi, albaştri, priveau, obosiţi parcă, însărarea ce se cobora Încet-Încet din văzduhul Încărcat de nouri grei. Bădicul şedea pe-un scăunel cu trei picioare la uşa bu­ cătăriei de vară, o Întruchipare de scînduri vechi, În­ negrite . de fum. Lelea Ana, nevastă-sa, dereteca pe lîngă vatră, pe la foc, pregătind cina. O oală cu fiertură clo- [10] 10 Legea minţii cotea domol. Ceaunul - negru ca funinginea, în care fierbea, împrăştiind miresme bune, mamaliga - atîrna de cîrlig deasupra flacârilor arămii, care, în răstimpuri, se potoleau, jucau uşoare, mici, vinetii, ca nişte ari­ pioare transparente, deasupra jarului. Apoi, cînd lele a Ana punea vreascuri noua, creşteau în limbi de paloşe vii, îmbrăcau ceaunul în şuviţe roşii, ca nişte bogate şi salbatec de încîlcite plete de ţigan corturar, aprinse de soare. Atunci cirul din ceaun clocotea de jurîmprejur - parea cîntecul unui părău umflat de ploaie, - ca­ pacul de pamînt, srnâltuit verde, tremura pe oala din vatra, şi mireasma fierturii se împrăştia pînă departe prin curte. Lelea Ana, vreme îndelungată, nu adaose nimic la vorbele bădicului Ionaş, deşi, de cînd se apucase ea de cină, se pironise şi bădicul pe scăunelul cel cu trei pi­ cioare, şi cei doi soţi tot despre soarta lui Andrei se sfătuiseră. Dar acum, ajungînd la vorbele popii, lelea Ana se înfrică, şi teama nedesluşită ce o apăsase toata vara se lasa şi mai greu pe sufletul ei. Se gîndea cu groaza : «Numai zece zile! S-ar putea prea bine ca-n vremea asta Andrei sa nu ia nici o hotărîre.. Cum îşi trecea prin lumina ara mie a flacărilor trupul înalt, zvelt, se vedeau în răstimpuri obrajii ei tineri, frumoşi încă, ale caror linii însa pareau împietri te. - M-am gîndit c-ar trebui să-i vorbim lui Andrei, începu din nou bădicul Ionaş. - Sa-i vorbim, dar cum? întrebă c-un oftat adînc lelea Ana. Ochii i se umeziră îndată. - Să-i spunem că mai are zece zile în care trăbă să se hotărască într-un fel. Daca vrea să se facă popa, sa-şi faca rugârile, şi în ziua de cincisprezece august sa fie la Ol1aŞ; dacă nu, sa se îngrijască el din ce va trăi la şcolile cele mari. Lelea Ana începu sa plîngă încet, fără suspine : nu­ mai lacrărnile-i curgeau. Bădicul Ionaş se ridică de pe scăunel, trecu prin curte, ca şi cînd ar fi avut să caute ceva; apoi se întoarse, şezu iar şi zise: [11] Seminarul 11 r - Va trebui sa înţâleagâ şi el ca avem dreptate. Va trebui sa se gindeasca şi el la viitor. Noi, pîn-acum, am făcut ce ne-a fost cu putinţa. Cum însa lelea Ana nu râspunse nimic, ci, dimpo­ triva, plînsul îi tot creştea, barbatul se ridica din nou şi dispâru în întunerecul ce se coborîse de sus, greu ­ sa-l tai în petece mari. Nu se mînie ca nevasta nu-i răspunse nimic. Amîndoi aveau acelaşi simtămînt, ace­ eaşi convingere: daca Andrei ar fi fost un baiat rau, cel puţin un baiat ca toţi ceilalţi de sama lui, ar fi putut parintii sa-i vorbeasca deschis, şi chiar aspru. Însa el era mai înţelept ca un om mare, mai ascultator decît o sluga buna, şi, mai ales, era peste masura de simţitor, aşa încît părinţii, de cînd crescuse mare, um­ blau cu el cum umbli cu ouale roşii. Cum sa vina ei acum şi sa-i spuna: «Daca vrei sa fii popa, bine ­ întri în seminar, şi-n patru ani eşti gata, fara nici o cheltuiala; daca nu, noi bani sa te purtam pe la şcoli mai mari nu mai avem, cîştigă-i tu cum vei putea» ? Bădicul Ionaş ştia ca nu i-ar putea spune nicicînd ast­ fel de vorbe, iar nevasta-sa simţea ca barbatul numai de năcaz vorbea cum vorbise. Amîndoi ştiau fara să-l Întrebe ca Andrei era oricînd gata sa le împlinească dorinţa, daca ar fi încercat fie şi numai pe departe sa i-o marturiseasca. Dar chiar aici era puntea peste care ei nu puteau trece: nu ştiau daca dorinţa lor este şi dorinţa lui Andrei, şi Fiindcă-l iubeau ca pe ochii din cap, pentru toata lumea n-ar fi voit ca baiatul lor să-şi aleaga o cariera ce nu i-ar placea, numai ca sa le faca lor o bucurie. Mai simţeau apoi un fel de sfiala faţa de acest tînăr domn, ieşit, ce-i drept, din coapsa lor, dar pe care anii de şcoala, învăţătura multa şi tra­ iul Între strainii din oraş Îl schimba sera aşa de mult, încît nu mai sămăna În nimic cu fraţii lui de-acasa. Şi nu numai atît: bădicului Ionaş şi lelei Ana li se parea ca fiul lor se deosebeşte foarte mult chiar şi de alţi domnişori crescuţi la şcoli. Iata, de pilda, nu de­ mult, chiar în vara asta, a fost pe la ei feciorul popii din Aluniş, coleg cu Andrei, tînăr dezgheţat, care rîde, [12] 12 Legea minţii cîntă, vorbeşte de nu-i mai stă gura, se caţără prin pomi, glumeşte cu fetele frumoase. Numai trei zile a petrecut la ei acest Aurel al popii din Aluniş, şi, ciu­ dat, bădicul Ionaş şi lelea Ana se simţeau mai liberi în faţa lui, puteau vorbi mai pe faţă cu el decît cu feciorul lor, cu Andrei. Pe Andrei al lor nu-l mai puteau pricepe. Din vacanţă în vacanţă se întorcea tot mai înalt, tot mai frumos, cu graiul din ce în ce mai dulce, dar tot mai străin şi tot mai scump la vorbă. Citea În cărţi mari, dar tot mai mult rătăcea cu ziua de cap pe cîmp, prin păduri. Părinţii nu puteau pricepe cum de un tî­ năr ca el iubeşte atît de mult tăcerea şi singurătatea. De cîte ori nu-l Întreba lelea Ana: - Nu ţi-e urît, Andrei ? Tot singur, tot singur ca un cuc! El ridica spre mamă-sa ochii lui verzi ca marea 1i răspundea senin, c-un fel de plăcere, c-o voce curata, plină şi sonoră ca un cîntec: - Nu mi-e urît, mamă; pentru ce mi-ar fi? De-un an, de doi, nu-l mai întreabă nimic, nu mal cutează: îl simte prea cuminte, prea învăţat ca sa-1 mai dea ea sfaturi. Nici părinţii, nici fraţii n-ar putea să spună msa că Andrei le-ar fi povară. Se mulţumeşte cu orice, nu alege mîncările, locul de hodină, iar cînd e vreo zi de lucru grabnic - la fîn, la secere - Andrei munceşte în rînd cu ei, cu multă rîvnă şi plăcere. Bădicul Ionaş şi lelea Ana de multe ori simţeau un fel de mîhnire, un fel de umilire, cînd vedeau pe domnul cel alb şi fraged ca un lujer, cum mănîncă zamă acră în rînd cu ei, ori cum munceşte alăturea de fraţi, ca şi cînd n-ar fi umblat de cînd e lumea la şcoli. Se simţeau mîhniţi, dar aveau şi ei o bucurie adîncă : în zilele de muncă mare Andrei îşi lepăda haina' lui de toate zilele; era vesel, cînta, fluiera, spunea o groază de minuni despre gîngăniile de pe pămînt şi despre stelele din cer, glumea cu fraţii. In astfel de zile părinţii îl pricepeau mai bine, se sim- [13] - Seminarul 13 teau mai aproape de el, se mai topea sfiala lor, cu­ tezau sa vorbeasca cu el multe de toate. Şi într-una din aceste zile mari, bâdicul Ionaş îl întrebase, chiar în vara asta, aşa, pe departe: - Ce gîndeşti, Andrei? Cum te-ai mai hotărît pen­ tru anul viitor? Raspunsul fusese acelaşi din totdeauna: - Mai este vreme, tata. Pînă în septembrie, mal este. Părinţii ar fi voit să-l vada popa, nu numai din mo­ tivul că în seminar n-ar mai fi cheltuit cu el, ci mai ales pentru bucuria şi mulţumirea ce-ar fi avut-o şti in­ du-şi odrasla lor într-o slujba aşa de înaltă şi de sfînta. Iar daca le-ar fi reuşit să-I vada popa aici în satul lor, unde eclegia e de cincizeci de iugăre, casa parohială frumoasa ca o casa din oraş, iar fumuri trei sute - cu cine ar fj schimbat Andrei al lor? Nici c-un advocat de la oraş! Şi n-ar fi fost cu neputinţa! Popa din sat e bătrîn tare - Andrei a fost tot cel dintîi în toate clasele de liceu, are domni la oraş, profesori, care ţin mult la el, şi apoi unde mai pui, pe deasupra tuturor, şi ajutorul lui Dumnezeu, care desigur nu va parasi pe un baiat aşa de bun cum e Andrei al lor. Ba chiar popa Costan, popa lor, i-a dat odata sa înţeleagă bădicului Ionaş ca pe Andrei l-ar vedea bucuros preot lînga sine, preot-ajutor, pînă ce el, Costan, va închide ochii; apoi, de-aci încolo, Dumnezeu sa-i ajute! Vezi, aşa-i daca eşti om de omenie; nu e nesmintit de lipsa sa fii şi gazda mare, ca feţele fruntaşe din sat sa tină samă de tine! Iata, el, Ionaş Pascu, nu-i gazda mare, dar şi-a purtat cinstea şi omenia, şi nu-i în sat om care sa-i vroiască raul ori să-I duşmăneascâ. I-ar placea însa lui Andrei sa fie popa? Adînc în sufletul lor amîndoi părinţii banuiau ca nu i-ar placea, şi poate din motivul acesta nu cutezau sa-i vorbească pe faţa de seminar. Lelea Ana bagase de samă, c-un fel de groaza, ca, cu cît creştea, Andrei cerceta, în vacanţe, tot mai rar şi tot mai cu puţină plăcere biserica. Pînă fusese în ela- [14] 14 Legea minţii sele inferioare ale liceului spunea în biserică «Cred în­ tr-unul», «Tatăl-nostru», cînta cu glas îngeresc «Unule­ născut», «Cuvine-se cu adevărat», vărsînd multă mîn­ gîiere în sufletul iubitor al părinţilor. Părintele Costan îl cinstea, la sfîrşitul slujbei, c-o prescură, cu două, şi cum micul elev îl însoţea pe bătrînul preot pînă la casa parohială, lelea Ana se topea de bucurie şi de mîndrie. Ce te gîndeşti: atîta cinste pe un băiat atÎt de tînăr! De cînd apucase în clasa a şaptea, Andrei mergea însă tot mai rar la biserică, şi, chiar cînd cerceta casa Dom­ nului, nu: mai spunea cu glas tare cele două ocinaşi, nici nu mai cînta, deşi diacul îi punea mereu cartea sul> nas. De cele mai multe ori nici nu aştepta sfîrşitul slujbei, şi, pînă nu trăgea clopotul de ieşire, părăsea biserica, strecurîndu-se printre creştinii miraţi. Cum i-ar plăcea lui să fie popă, cînd slujba din biserică pare să nu-i placă? Şi mai erau şi alte motive, din care izvora bănuiala bădicului Ionaş că Andrei n-ar fi bun de preoţie. Cu cît creştea, băiatul spunea tot mai multe minuni de care să te cruceşti, şi care nu sînt potrivite în gura unui creştin adevărat. Cînd Andrei era la lucru cu fraţii şi părinţii, la fîn ori la secere, le spunea cîteodată, în zilele cînd era vorbăreţ, comunicativ, lucruri nemaipo­ menite, de pildă, despre facerea lumii. Cică Dumnezeu n-ar fi zidit lumea în şase zile, ci lumea s-a făcut, încetul cu încetul, în mii şi milioane de ani; curcubeul n-ar fi semnul lăsat de Dumnezeu pe cer ca făgăduială lui Noe, precum că nu va mai potopi lumea cu apă. Le spunea cum se frîng razele soarelui în picurii de apă şi se nasc culorile acelea frumoase, şi cum chiar el, să aibă ce-i trebuie, ar putea să facă un curcubeu. Le povestea cum s-a format coaja groasă a pămîntului. dar că înăuntrul lui şi acum e cald şi fierbe. De mi­ nunea asta 'din urmă nu se prea mira nici bădicul 10- naş: el ştia din cazaniile ce le citea diacul în strană, că Iadul e subt pămînt şi câ-n Iad fierb căl dările cu smoală pentru a scălda pe cei osîndiţi la munci. [15] Seminarul 15 Dar cînd începea să le spună despre cer şi stele, bădicul se supăra cum se cade, şi uneori îi venea să creadă ce auzise din bătrîni, că multă învăţătură Fără scrîntire de minte nu se poate. Cum sa nu fie lucru pagÎnesc sa spui ca bolta ce-o vedem noi deasupra vÎnata şi strălucitoare, n-ar fi mai tare ca osul, ca nici nu este aşa-zisa bolta cerească, ci e numai cu­ loarea aerului departat ce învăluie pămîntul P Ca stelele sînt, cele mai multe, mai mari decît pămîntul, şi ca se poate prea bine sa aiba şi ele locuitori, oa­ meni ori alte vieţuitoare? Bine, dar atunci unde e Raiul, unde-s îngerii, unde sînt sfinţii? Bădicul, în astfel de clipe, trăgea cu coada ochiului spre Andrei, făcea un «hm», iar în sine îşi zicea: «Nu calci tu a popa, după cît se vede, fătul meu !» Cînd îl auzeau vorbind aşa, se întristau amîndoi pa­ rintii, şi nu numai de gîndul ca feciorul lor nu va ajunge popă, dar şi, mai ales, de teama sa nu se fi abătut Andrei de la dreapta credinţa. Dar se mîngîiau la gîndul că Andrei niciodată nu pomenea în batjocoră de cele sfinte. Minunile din tainele naturii sau descoperirile ştiinţei, povestite de el, pareau lucruri fireşti, de cînd e lumea lume, şi, vorbind despre ele, în vocea lui se simţea o bucurie nevinovata, de copil care întîlneşte lucruri noua, ne­ maivăzute. Le povestea «ca Sa mai ştiţi şi dumnea­ voastră ce-i în lumea asta mare». Răzimati pe părerea aceasta şi văzîndu-i blîndeţea, bunatate a de inima faţa de ei şi faţă de fraţii lui, bădicului Ionaş şi lelii Ana le venea mai mult să creada ca băiatul lor e prea învăţat, ca ei nu pot cuprinde cu mintea lor ceea ce le spune, decît că n-ar fi un bun creştin. Dar chiar învăţătura lui prea multa n-ar putea fi o piedică pentru cariera preoţească P La întrebarea aceasta, deşi nu-şi răspundeau, simţeau în suflet un fel de mulţumire şi de mîndrie zicîndu-şi: «Vezi bine, cu cîtă carte are, e prea puţin sa ajungi numai popa. Sînt domni mai mari decît popii !» [16] Şi bădicul Ionaş, dus de simţămîntul acesta, încerca în multe rînduri sa vada de n-ar putea afla o cale să-l faca advocat, ori doctor. Dar, spre nenorocul lui, nu putea afla. La şcolile cele mari, auzise el, îi spusese chiar Andrei, cheltuielile sînt cu sutele pe an, iar el, cu moşioara lui, cu patru copii afara de Andrei, n-avea de unde sa facă faţa cheltuielilor. 16 Legea mintii - * Astfel: părinţii se munciră mult cu gîndurile, mai ales În vacanţa asta din urma, fara ca sa fi reuşit sa se apropie de Andrei c-o întrebare hotărîtoare. Acum, nemaifiind decît zece zile pînă la concursul pentru anul întîi de seminar, tatal se hotărî să-I faca pe An­ drei sa graiasca. Se-înţelege, nu în felul acela aspru cum îi spusese nevestei, dar, totuşi, va aduce vorba despre seminar şi despre preoţie, chiar dac-ar fi sa se supere puţin baiatul. În sfîrşit, s-ar putea ca Andrei, care nu citeşte gazeta ce-i vine popii, sa nu ştie nimic de termen, şi el, Ionaş, ar face rau daca nu i-ar spune. Astfel, cînd soţia îl chema sa mestece mamaliga, el se ivi din întunerec peste puţin, cu paşi hotărîţi şi cu un fel de voie buna. - Va trebui, Ano, sa-i spunem, sa nu ne bage noua de vina pe urma. îi voi da sa întâleagâ aşa, pe de­ parte. Ce Dumnezeu, îi sîntem parinţi şi trăbă să pur­ tăm grija de viitorul lui . . -'- Bine-ar fi, Ionaş, bine-ar fi, suspina lelea Ana, care se mai potolise. M-am gîndit şi eu ca n-are pentru ce sa se supere. Ni-e datorie de parinte. În urma, el poate alege, poate sa-şi faca rugările ori ba, dupa cum se va simţi. - Parintele Costan mi-a spus că, de va cere Andrei, va fi primit de buna samă în seminar, fiind elev bun şi cu bune purtari. Mi-a zis că va da şi sfinţia-sa o adeverinţă despre purtarea lui. Numai dupa ce lelea Ana puse masa, şi ceilalţi copii se întoarseră de pe la lucrurile lor, începură cei doi L [17] Seminarul 17 pări�ţi sa s� mir� ca Andrei nu mai soseşte .. PI�c�se dinamtea prînzului, cu puşca-n spate, ca de obicei, Iar acum era sara tîrzie, şi, pe deasupra, Întunerec sa nu-ţi vezi mîna. Noroc ca, din cînd în cînd, plezneau pe sus biciuri de foc, mai arătînd pe-o clipa cararile. Dur­ duia departe, înăbuşit, dar se prea putea sa se dez­ lănţuie o furtuna şi peste hotarul lor, dupa naduful de peste zi. Şi Andrei n-avea nici o haina mai de nădejde cu el. Se întorcea, de obicei, sara tîrziu din hoinăririle lui; nu-i era frica nici de Întunerec, nici de cînii care umpleau uliţele cît ce se insăra, coltoşi şi duşmănoşi pe toata lumea, înrăiti de robia de peste zi. Andrei le fluiera, le vorbea, şi dulaii şi javrele se potoleau dintrodată, Nimeni dintre cei din casa nu-i purta grija cînd În­ tîrzia mai mult; cinau, daca era pusa masa, lăsîndu-i lui Andrei de-o parte. Dar azi, poate unde se pregatea o furtuna straşnică, o ploaie cu galeata, poate unde cei doi părinţi se gîndiră la el mai mult decît de obi­ cei, lelea Ana începu sa se teama . . - Doamne fereşte, sa nu i se fi întîmplat ceva! zise ea. - Ce-ar fi putut sa i se întîmple? întreba repede barbatul, punînd lingura pe masa. Sa nu fi cazut în vreo rîpă l Sa se fi descarcat puşca! Pe Întunerecul asta! - Ei, vorbeşti şi tu ca să nu taci! zise cu mînie bădicul, şi începu sa soarbă din nou din zama acra. Dar simţea bine ca s-a tulburat şi el şi ca nu mal are haznă de mîncare. Cu cei dintîi picuri ce începură sa izbeasca greu pe coperiş, dupa o durduiturâ mai apropiata, se auzi însa şi portita scîrtîind. Ana se însenina şi îşi făcu cruce. Cînd întra Andrei, toţi îşi întoarseră capul spre uşa şi un strigat de mirare se auzi din gura tuturor. Andrei aducea, atîrnat de puşca, un iepure, un şoldan. Cei doi frătiori mai mici se repeziră de pe scaune, luara în braţe iepurele, începură sa cînte, sa joace, apoi să-I [18] 18 Legea minţii pipăie, să-I netezească. Îi atinseră urechile reci, îl pri­ vira în ochii înghetati de spaima morţii. Cei doi fră­ ţiori chiuiau, şi nu se mai puteau mira de ajuns. Mo­ tanul mîrîia într-un unghet, simţind sălbâtăciunea. - Frumos iepure, gras şi tinar, zise bădicul Ionaş dupa ce-l pipai. Hm! eu n-am mai puşcat demult, adaose c-un fel de parere de rau. Nu mai am vreme. Şi l-ai nimerit bine, în inima. Andrei puse puşca în cui, se spala pe mîni; era în voie bună: Ochii lui verzi străluceau de bucurie, obrajii tineri îi erau înfloriti şi de sănătate şi de drumul ce-l făcuse de la pădure, dar mai ales de întîiul succes la vînătoare. Conştiinţa vredniciei lui îi împrumuta parcă puteri nouă, şi avea parcă un aer nou, bărbătesc, în vorbă, în mişcări. Era bine legat; avea piept sănătos, bine dezvoltat, umeri largi. Mustata, deşi răsărită, nu se vedea bine din pricină că sprîncenele şi părul negru ca tăciunele atrăgeau privirile oricui se uita la tînărul acesta cu trăsăturile obrazului fine, cu fruntea larga şi luminoasa, parcă străin între fraţii lui, în casa asta de oameni săraci. Părea mai degrabă vlăstarul unui neam ales, rătăcit, cine ştie cum, subt acoperişul de paie. Părea, pentru cine nu o cunoscuse pe mamă-sa în ti­ nereţe, căci lelea Ana fusese o frumuseţe, şi ca fata şi ca nevastă tînără, şi chiar acum, cu toate greutăţile unei vieţi muncite peste măsură, erau ceasuri în care se . vădea din portul, din toată înfăţişarea ei, o rasă aleasă, împărătească. - Aş mai fi putut puşca şi altădată iepuri, zise Andrei mîncînd cu poftă, dar nu mi-a venit niciodată aşa de bine ca acum. Am fost sigur că-I nimeresc de nu se mai mişcă. Aşa se plăteşte să moară cineva, om sau dobitoc, dintrodată, să nu vadă moartea, să nu o simtească. ,Mi se pare că dacă i-aş fi rupt numai un picior şi ar fi scăpat, aş fi făcut o faptă nelegiuita. - Ehei, nu-i chiar om, zise un frate. - Nu, răspunse Andrei, dar simte şi el, simte ca şi omul, iar a pricinui durere altuia, fara nici un folos, chiar unui animal, e pacat. Altfel se judeca cînd e [19] Seminarul 19 vorba despre boi, de pildă; ei poartă jugul ca să mal usureze povara prea grea a omului, ei sînt mai tari decît nOI. Dar biet iepurele ăsta, dacă i-aş fi rupt o labă, s-ar fi tîrît chinuindu-se, tremurînd de groază şi durere� pÎ3ăv l�ar. fi v mÎ?c�t o vulpe. Aşa, a căzut dintrodata, fara sa simta rurmc, _ E adevărat, zise tatăl, dacă-I nimereşti În inimă, e gata Într-o clipă. - În inimă sau În cap, adaose Andrei. Dar ce groază pe mine cînd, după ce s-a împrăştiat fumul, am alergat la el. Stătea nemişcat, ghemuit, cu ochii deschişi. Credeam că nu l-am nimerit şi că a împietrit de groază. L-am atins, l-am Îndemnat să fugă, şi abia atunci am văzut sîngele pe iarbă. Murise, dar era cald Încă. Deodată, cum povestea, În ochii lui verzi se iviră două lacrămi. Privi În farfurie şi încerca să-şi ascundă emoţia. Dar bădicul Ionaş băgă de samă. - Ei, nu-i mirare, zise el. Am cunoscut un vînător care a puşcat tot felul de sălbătăciuni, dar după ce-a doborît cea dintîi căprioară şi i-a văzut ochii, s-a lăsat de vînat. Nu-i mirare! Lupul, ursul, mistreţul, vie­ zurele, Îi puşti cu săte, şi, din partea lor, ochii lor morţi privesc cu duşmănie. Pe cînd bietele gadini neaju­ torate şi fricoase, cum e şi iepurele ... - Da! Nu oricine poate ajunge vînător. E vorba că tu, cu mîna ta, stingi o viaţă. Sînt, Într-adevăr, ca­ zuri cînd omul trăbă să omoare, ca să nu fie el omorît. Dar să ucizi aşa, din trecere de vreme... Hm! e ciudat! Andrei mai reveni o dată la împrejurarea că iepu­ rele nu a suferit, că n-a ştiut că-I paşte moartea, şi de aici la gîndul că poate să se bucure de reuşita lui. 1 se dezlegase limba ca foarte arareori. Fraţii lui, obo­ siţi, adormiră; tatăl ieşi să despoaie sălbătăciunea, iar Andrei îi vorbea neîntrerupt mamei sale. Vocea lui caldă şi bună Îi îndulcea inima. Era mîndră că are un asemenea fecior, şi frumos şi Învăţat, şi cu inimă bună. De multe ori se oprea din tors, fusul i se odih- [20] nea în poală, şi ea privea la Andrei pierdută. Doamne, cum ar fi dorit să-I îmbrăţişeze, să-I strîngă la sînul ei de mamă, să-I sărute pe voinicul acesta de nouăspre­ zece ani! Dar nu cuteza. De cînd împlinise cincispre­ zece ani nu mai cuteza să-I sărute, deşi Andrei îi să­ ruta mîna, ca şi mai înainte, de cîte ori venea acasă ori pleca la şcoală. Slăvea şcoala şi învăţătura că pot scoate astfel de om şi dintr-o odraslă de ţăran, dar le şi ura cu o ură adîncă şi le blestema, simţind fără de nici un folos. Se simţea aproape de deznădejde cînd veniră să-I mîn­ tuie ura şi răutatea, ce se treziră flămînde în sufletul sau. Cu o plăcere diabolica începu să observe din nou, sa critice în sufletul său şi sa batjocorească pe toata lumea. Ochii îi căzură mai întîi asupra duhovnicului care, de cînd Începuseră deprinderile sufleteşti, se schimbase în cleric. Stătea îngenunchiat în ultima bancă din ca- [79] Seminarul 79 pelă, cu faţa acoperită de palmele lui mari, osoase. Lui Andrei i se păru ca, printre degete, duhovnicul îi spio­ nează pe elevii îngenunchiaţi. «Aşa, Caiafo! îi zise în gîndul sau. Păzeşte formele legii, apără cu prezenţa ta programa cea sfînta. Forrnalitătii ţi-ai închinat viaţa, formali taţii şi ipocriziei ; apara-o pe cea dintîi, forţează în sufletele nenorociţilor astora pe cea de-a doua, alt­ fel se duce dracului şi seminarul şi slujba preoţească. Iar tu din ce vei trai? Ori poate faci într-adevăr pocă­ inţa � Te simţi păcătos mare şi vreai sa te îrnpaci cu Dumnezeu? E tot ce se poate. Vei fi avînd şi sfinţia-ta pacatele tineretelor, ori poate - ce mai ştii? - şi ale cinstitelor bătrîneti l Ipocrit cum eşti, poate că ai s-ajungi să te convingi că Dumnezeu, văzîndu-te înge­ nunchiat şi auzindu-te morrnăind rugăciuni după rugă­ ciuni, are să-ţi ierte păcatele. Ferice de sfinţia-ta, ai să te duci de-a dreptul în Rai, fără să mai treci prin Purgatoriu.». După spiritual, ochii îi căzură pe ceilalţi superiori. «De voi încai îmi place. Ştiţi că-i o prostie tot ce se săvîrşeşte acum în seminar, şi în vreme ce noi ne rupem genunchii şi ne înăbuşim în aerul ăsta gros din capelă, voi vâ îndopati cu mîncări şi vă umpleţi cu vin. Nu vă arătaţi acuma printre noi, de frică să nu vă molipsiti de boală. Sînteţi cuminţi ca şerpii şi blînzi ca porumbii : spuneţi c-aţi lăsat în aceste zece zile toată conducerea seminarului în grija paterului. Cît de uşor e sa fii ipo­ crit! Nu mă mir ca fariseii de pe vremea lui Hristos erau toţi din tagma preoţească cea avută, cea bine hră­ nită. A ! Domnul prim-prefect se va supăra grozav ca are prea mult timp liber, că poate ieşi cu ziua şi noaptea de cap din seminar 1» Veneau la rînd ductorii, «vrednici ucenici ai stăpîni­ lor» ; le spiona mişcările, faţa palidă, ochii plecaţi, şi în toate afla minciună şi iar minciună. Urmau clericii ceilalti, nici chiar românii nu erau cruţaţi, dar mai ne­ suferiţi decît toţi îi erau «ascetii», «clericii cei pii», Aceştia se grăbiseră sa se spovedească încă din ziua a doua a deprinderilor sufleteşti, şi de atunci se cumi- [80] ps 80 Legea minţii � i L necau În fiecare dimineaţa, la liturghie, şi rămîneau În capela aproape toata ziua. «Voi încai ştiu ca v-aţi potcovit, le zise Andrei În gînd; abia a-nceput paterul sa-şi deschida gura, şi voi aţi şi priceput tot ce-avea de zis în zece zile. Vezi ce-nsarnnă sa fii om superior: nici n-apuci dumneata să deschizi gura, şi eu, gata, ştiu ce vreai să spui. Cu metoda asta, voi, în zece zile, pricepeţi tot ce-i În lună şi-n soare, în cer şi pe pămînt. Halal să vă fie !» Andrei se oprea şi de zece ori pe zi dinaintea progra­ mului «deprinderi lor sufleteşti", care atîrna pe părete În fiecare sală de studii. Simţea o placere răutăcioasă să-I citească. Tot timpul zilei, de la şase dimineaţa la opt sara, era' împărţit pe minute. Era într-adevăr un program peste măsură de încărcat. Se sculau la şase, un ceas mai tîrziu decît În zilele obişnuite, urmau, după un sfert de ceas, rugăciunile de dimineaţa, în capelă ; apoi liturghia, meditare a de-o jumătate de ceas asupra diser­ tatiei de sară a paterului. Apoi, după dejun, programul continua în sălile de studii, cu citiri din vreo carte evlavioasă; apoi iar capela, iar disertatia paterului, iar meditarea asupra ei şi însemnarea rezultatelor meditârii în caietele ; urma prînzul, cu citiri de rugăciuni în tot răstimpul mesei; după o jumătate de ceas, iar capelă, pater şi celelalte. Chiar clericii din cursul al treilea şi al patrulea se zăpăceau uneori de cap, şi ca să ştie ce • au de făcut, apel au la programul atîrnat de părete, deşi programul era acelaşi, neschimbat, an de an, afară de subiectul meditaţiilor şi numele paterului iezuit. ", Şi tot acest vast şi complicat, «ordin de zi» trebuia executat în cea mai deplină linişte, în «cel mai strict silentiu» . Liniştea asta, de la o vreme, Începu sa-i ţiuie lui Andrei îţi urechi ca fluieratul departat al unei locomo­ tive. Il durea capul, şi în zilele din urmă aproape că nu mai părăsea capela. Nu-şi mai putea da sama unde-i, ce face, dar aici, în capela, se simţea la adăpostul atîtor mişcări fără nici un rost. In zilele din urmă Începu să-I [81] Seminarul 81 Prea multă suspect. apese o tacere, o. �uţenie dureroasă. Nu mal critica pe nimeni nu se mal gîndea la nimic. În ;iua a noua, Vasile Beu, «tata» naţiei, baga de samâ ca, la masă, în prînzitor, locul lui Andrei nu era ocupat. Dupa masa îl zari în capela. Vasile Beu aşteptă ca pe spini sa iasa Andrei ca să-I urmeze numaidecît, să-i spuna cîteva vorbe. Dar aştepta zadarnic. Ieşiră rînd pe rînd toţi clericii, numai Andrei nu se mişca de la locul lui din banca. Nu era în genunchi, şedea. Cînd văzu ca Andrei n-are de gînd sa iasa, Vasile Beu se apropie tiptil de banca lui. - Ce faci aici? şopti «tata». Andrei tresari speriat. Stau! De ce n-ai venit la masa? Nu mi-e foame. Trebuia sa vii. Nu-i permis sa rarnn. Puteai să nu mănînci. - Şi, vorbind, se uita îngrijorat de jur­ împrejur sa nu cumva sa între vreun cleric şi sa-i vadă. - Ieşi cel puţin acum. ° sa-ţi fie rau, dacă rămîi atîta în capela. Aici e aer stricat. - Nu, rămîn aici. - Nu e bine, frătioare, sa exagerezi. pietate nici superiorilor nu le place. Devii Andrei îl privi îndurerat. - Crezi ca ăsra-i motivul pentru care rămîn aici? Din partea mea poate sa-i ia dracu' pe toţi. Mie nu-mi mai pasa de nimic. «Tata» rămase îngheţat. - Cum poţi vorbi aşa, pentru Dumnezeu, chiar aici în biserică?! - 0, lasă-mă-n pace, tata! În vo cea lui se simţea un fel de deznadejde. - Dar, pentru Dumnezeu, ce ţi-e? - Sînt bolnav, mi-e rau! Ma doresc undeva departe de-aici, foarte departe. În viaţa mea să nu mai vad popi, să nu mai aud predici, sa scap odată de toata nebunia asta! Sa nu-mi mai auziţi de nume în vecii vecilor! [82] 82 Legea minţii - Da' tu eşti bolnav cu adevarat! şopti Vasile cu spaima. Ce te doare? îl întreba apoi cu mila adînca. Nu se mai gîndea ca cineva i-ar putea vedea vorbind în biserica. - Capul ma doare, inima ma doare, toate ma dor! Numai pot trai aici! exclamă, şoptind, Andrei, pri­ vindu-l cu ochii lui verzi, încruntaţi, arşi, tulburaţi de friguri. - Da, e greu, e un chin, zise Vasile. Spuneam eu. Mulţi nu s.e pot obişnui. Dar totuşi poate sa te obiş­ nuieşti. Poate să fie numai o încercare. - A diavolului? rînji Andrei. - Da, a spiritului celui rau. De multe ori pune piedeci chiar în calea acelora din care, cu timpul, au să iasa preoţii cei mai buni. Răutatea şi dispreţul se stinseră în ochii lui Andrei. îi zise cu compatimire: - Şi dumneata crezi în astfel de prostii? - Nu-s prostii, draga. Nu e nesmintit de lipsa sa ti-I închipui pe Cel-rău ca pe o persoană, ca pe o fiinţă vie. E de-ajuns dacă ţi se pune în cale surnetia, o patima rea. Nu te-ai spovedit încă, aş a-i ? - Nu m-am spovedit ! - Am băgat de sarnă, şi chiar cerc am sa te întîlnesc ca să te fac atent, deşi ţi-am spus din buna vrerne : cine nu se spovedeşte subt exerciţii, îşi poate lua catra­ Fuseie din seminar. Sa nu crezi ca acuma nime nu-ţi poartă sama, că nu se ştie ce face fiecare cleric. Aici e duhovnicul, aici sînt ductorii, aici sînt clericii. Nu-s ei chiar aşa de sfinţi pe cît se pare, dar nici aşa de rai dupa cum îi crezi dumneata. Încă azi, da' cel mai tîrziu mîne, va trebui nesmintit să te spovedeşti, M-ai supăra foarte mult dacă n-ai face-o. - îmi pare rau că te voi supara, zise cu vocea poto­ lita Andrei. Dumneata pari un om foarte bun şi sincer. Dar n-am ce face. Aşadar nu te vei spovedi ? - Nu. [83] Seminarul 83 _ Şi pentru ce ? Mie-mi poţi spune. Ai vreun păcat pe care nu ştii cum să-I descoperi? _ Păcate? Dar cine-s eu să am păcate? Întîi ar trebui să ştiu cine-s eu ! Da, da, asta ar trebui s-o ştiu mai întîi, continuă Andrei cu pleoapele lăsate, ca şi cînd ar fi aiurat. Da, da, ar trebui să ştiu pe cine să judec, pe cine sa acuz. Ah ! Doamne, vezi bine ca asta ar trebui s-o ştiu mai întîi. El se acâtă de fraza asta ca de o punte a mîntuirii. Vasile Beu îl privea şi-l asculta înfricat. O suferinţa nemaivazuta se întipârise pe faţa lui Andrei. Ochii-i erau acoperiţi de pleoape, dar cînd, la atingerea lui Vasile, şi-i deschise, ardeau tulburi. - Eşti bolnav, draga, trăbă să te duc la infirmerie, zise Vasile. Andrei deschise ochii mari şi-l privi de parca nu-l cunoştea, de parcă nu înţelegea ce-i spusese. Sa vii cu mine la infirmerie, repetă Vasile. Ce să fac acolo? zise Andrei tresărind. Eşti bolnav, trăbă, ai fierbinteli ... Nu, n-am nimic! Mă doare capul, am Fierbinteli, dar nu-i nimic. Nu în infirmerie e locul meu. - Dar unde? Întrebă cu groază Vasile. - Departe de-aici, acasă. Cu cariera mea de preot s-a isprăvit! Vasile se mai linişti auzindu-l vorbind astfel. Credea că-I şi pricepe în mare măsură, căci, iată, nici lui nu i-a fost uşor trei ani trecuţi, iar acesta din urma îl apasă ca o povara şi abia aşteaptă sa se sfîrşească. Aşadar nu te spovedeşti ? Nu, nu! Şi eşti gata să părăseşti seminarul? In orice clipa. Starui atît de mult pentru ca, Într-adevar, aşa ceva nu se iarta. Eliminarea vine cu siguranţa. - Nu voi aştepta-o. Indata ce trecem peste prostia asta, o să-i spun rectorului hotărîrea mea. Vasile Beu nu mai putea rămîne lînga Andrei. [84] 84 Legea minţii De-aici încolo în orice clipa putea întra vreun cleric în capela. Vedea apoi ca, deocamdata, orice încercare de a-l convinge pe Andrei e zadarnica. Totuşi, părăsind capela, el mai nădăjduia ca Andrei poate se va răzgîndi, se va spovedi şi nu va trebui sa-şi încheie aşa de ne­ obişnuit cariera preoţească. Se mai gîndea ca, chiar ne­ spovedindu-se, superiorii vor fi, poate, îngăduitori, văzîndu-l bolnav. Caci despre asta nu se îndoia. Era gata sa întărească sub jurămînt ca Andrei e bolnav. Abia facu [vreo cîţiva paşi prin coridor, cînd îi veni în minte �ă ar fi foarte bine sa-i spuna duhovnicului ca Andrei ar trebui dus la infirmerie. Deşi ştia ca duhovnicul nu-l simpatizeaza, ciocăni totuşi, încet, la uşa lui şi întra: Pentru a cere desluşiri, sfaturi, era permis, chiar în cursul «deprinderilor sufleteşti», frec­ ventarea superiorilor. - Laudetur Iesus Christus! - In aeternum, amen ! Duhovnicul se mira cînd îl văzu intrînd pe Vasile Beu; clericul ăsta nu-i ceruse niciodata nici un sfat în cele sufleteşti, şi poate chiar din motivul acesta Vasile nu-i era simpatic. - Ce te nelinişteşte, fiule? Ce nu pricepi? - Eu sînt pe deplin liniştit, sfinţia-ta, dar mi-am luat îndrăzneala îndemnat de iubirea deaproapelui. Un cleric din anul întîi e bolnav, şi nu vrea sa între în infirmerie. - 'Un grec, de buna samă, un român? - Da, sfinţia-ta, Andrei Pascu. Azi n-a fost nici la masa, nu vrea sa se mai mişte din capela. - Aha! tînărul acela tacut şi închis. N-a verut bolnav de-acasa? De cîte ori l-am văzut mi-a parut bolnav. Oamenii deplin sănătoşi nu pot fi mereu trişti, mai ales tinerii. - Nu ştiu să fi fost bolnav, dar acum are Fierbin­ teli mari. Daca vorbeşti cu el, ai senzaţia ca aiurează. - Şi dumneata ai vorbit cu el ? Vasile Beu abia acum baga de samă ca s-a dat de gol. _1 [85] Seminarul 85 Dar îşi zise repede: «Ce-mi pasă, sînt În anul al patru­ lea. Mie n-au ce să-mi facă, nu-mi pot da drumul din seminar.» - Da, zise el tare, nu puteam să-I las fara un ajutor, fără o mîngîiere. - Spune-i sa vina la mine, sfîrşi duhovnicul conver- saţia şi-i făcu semn cu mîna ca poate pleca. - Laudetur Iesus Christus! - In aeternurn, amen ! Andrei Însă nici nu voi s-audă de-aşa ceva. Ce sa facă la duhovnic? Ce poate avea comun cu el Caiafa asta, care-i plin de evlavie ca fagurul de miere, încît parcă la fiecare mişcare picură din fiinţa lui un strop. Duhovnicul Îl aşteptă În zadar. Cum îl vâzu însa pe Andrei nemişcat în capelă în zilele cele două din urmă ale «deprinderilor sufleteşti», duhovnicul îşi zise: «De­ sigur, tînărul se dă pe brazdă. Poate e părtaş unui ajutor divin deosebit. Ce poate cunoaşte un om ca Vasile Beu, care numai a preot nu calca ?» Numai cînd băgă de samă că a trecut şi ziua a zecea a «deprinde­ rilor. şi Andrei nu se cuminecă, se tulbură adînc. Abia sună clopotelul, după silentiul cel din urma, şi seminarul Începu sa vuiască. Andrei nu mai auzise În viaţa lui o larmă aşa de groaznica. Dacă ar mai fi avut acum chef sa-i observe pe clerici, ar fi văzut cum într-o clipa le-a cazut de pe faţa masca ce-o purtaseră în timpul exerciţiilor. Parea că umbra nourului care-i acoperise cu zece zile Înainte, a fost luata de-o undă fulgeratoare de vînt, şi acum apar cu toţii în lumina de mai înainte. însă Andrei nu mai era atent la ceea ce se întîmpla înafara lui. Abia aşteptă să sune clopotelul, şi porni aţă la rector. Era sara, şi superiorii, în ziua următoare, trebuiau sa se sfătuiască În consiliu, subt prezidentia iezuitului, asupra rezultatului «deprinderilor sufleteşti». Cînd Întra Andrei la rector, era acolo şi călugărul. Dupa formula obişnuită de salutare, Andrei zise cu voce hotărîtă, dar foarte obosita: [86] 86 Legea minţii ��I,P li r I - Domnule rector, am venit să vă anunţ ca para­ sesc seminarul. Rectorul se ridică repede de pe scaun şi-I privi mirat, enervat. - Cum ai spus ?! - Vreau să părăsesc seminarul, repetă Andrei. Superiorul se uita la iezuit cu aceeaşi privire de mi­ rare. - Hm! aşa ceva mai rar, chiar în cursul anului, iar imediat,' după exerciţii, e cazul cel dintîi. Faţa călugărului era inundată şi acum de aceeaşi lu­ mină, ochii lui se uitau cu bunătate, cu o privire adîncă la Andrei. I Dumneata eşti în anul întîi? Andrei tresări cînd auzi atît de aproape vocea aceea clara, vibrătoare. - Da, răspunse Andrei. - Şi, după cît ştiu, eşti singurul dintre clerici care nu te-ai spovedit ? - Da! - Nu s-a spovedit ?! Atunci dar, hotărîrea lui ... Dar rectorul tăcu. Ar mai fi voit sa adaoge: «e chiar bine­ venită», dar cum vorbise uitîndu-se la iezuit, descoperi în privirile acestuia o căldură şi o îngrijorare părin­ tească atît de mare, încît nu-şi putu sfîrşi fraza. � - Dumneata n-ai ştiut regula seminarului? îl întrebă cu blîndeţe călugărul. - Am ştiut-o! "7"" Şi totuşi nu te-ai spovedit ! ]j·acă i-ar fi vorbit rectorul ori duhovnicul aşa, Andrei le-ar fi întors spatele şi ar fi ieşit; n-avea el acum nevoie de un astfel de interogatoriu. Dar în vocea pa­ terului era ceva ce-l retinea. - Aveţi -dreptate, răspunse Andrei. - Ei, din ce motiv? întreb, pentru ca tot din moti- vul acesta părăseşti şi seminarul. - Aveţi perfecta dreptate, răspunse Andrei, privind mirat la călugăr. [87] Seminarul 87 Iezuitul se uita la el staruitor, cu aceiasi ochi plini de bunatate. Privirea lor parea însa mai fixa, mai în­ cordata. - M-am convins ca nu-s bun de preot, şi din cauza convingerii acesteia simt o greutate chinuitoare de-a mai rămînea aci. Nu mai pot. Pentru întîia data lumina dispăru de pe faţa iezui­ tului ; ochii lui se facura duri, dar privirea lor deveni acum nespus de patrunzatoare. Privea în gol. Tăcu un lung rastimp. - Daca ar fi atît de sinceri cu sine înşişi toţi clericii, toţi preoţii! - Cuvintele acestea le spuse calugarul într-un oftat dureros. - Şezi, tinere, zise el cu prie­ teme. Rectorul îi arata un scaun; şezură - si el, şi Andrei. Rectorul nu se amesteca în conversaţie; era datoria calugarului, el conduse se exerciţiile al caror rezultat ime­ diat era, iata, ca un cleric îi părăseşte. El nici nu se mai gîndea ca pe Andrei şi aşa ar fi trebuit să-I scoata din seminar; chestiunea spoveditului pierduse din însemna­ tate îndată ce Andrei anunţase ca părăseşte de buna voie seminarul. Rectorul simţi chiar un fel de simpatie faţa de el. - îmi pare că dumneata ai şti sa-mi spui şi mai mult; ai putea sa-mi dezvalui motivul pentru care nu te simţi atras spre cariera preoţească, începu calugarul. Andrei era obosit; fierbintelile, durerea de cap îl chinuiau şi acum; durerea lui adînca, nenorocirea lui, începu sa sîngereze din nou, şi îşi simţi faţa aprinsă. - Nu ma simt atras spre nimic, sfinţia-ta. Nu ştiu ce mi-ar placea. Dar viaţa de seminar n-o mai pot suferi, îmi pare o nebunie. Din toate părţile ma simt azvîrlit spre aceeaşi ţinta, dar ţinta n-o vad nicăiri, şi de aceea am ajuns sa urasc mijloacele dumneavoastra, pe care nu le pricep. E foarte probabil ca şi în alta cariera sa păţesc tot aşa. Nu ştiu, se poate! Dar aici nu mai pot rămînea, pentru ca ma înăbus. Andrei vorbea din ce în ce mai aprins, mai cu patima; întîi îi păru ca iezuitul e un prieten bun al sau şi cu- [88] 88 Legea minţii T teza sa-I spună orice, apoi nu-l mai văzu, ochii i se împăinjeniră, dar vorbea tot mai viforos. De la o vreme vocea lui începu să şuiere, iar cuvintele lui înce­ pură să nu mai aibă nici o legătură. Parcă aiura. Biciuia viaţa din seminar, educaţia ce se dădea aici, regulele, lectiile de la universitate, pe colegi, viaţa toată. Era o erupţie înfricoşătoare. Călugărul nu-l întrerupse. Încerca să urmărească şirul ideilor din monologul acela aprins şi încîlcit ca o nebu­ nie. Vedea însâ suferinţa neobişnuită întipâritâ pe faţa lui Andrei şi înţelese că-i martorul unei crize sufleteşti, se convin se că tînărul acesta e torturat de-o problemă cu mult mai adîncă decît aceea a urii sau atracţiei spre cariera preoţească; simţi că fuga lui de seminar are un motiv mai profund decît convingerea că nu-i bun pen­ tru preoţie. Îşi dădu sama că Andrei fusese sincer cînd îi spusese: «E foarte probabil ca şi în altă carieră să păţesc tot aşa». Iezuitul se cutremură adînc. Vai, el pricepea foarte bine suferinţele luptelor sufleteşti. Se simţi neputincios în faţa acestei izbucniri, văzînd că nu-i poate întinde nici o mînă de ajutor sufletului acela chinuit. Se ridică şi-şi puse dreapta pe fruntea tînă­ rului. Andrei tăcu, oftă din adînc şi pleoapele i se ridicară , , Incet -incet. :- Suferi, prietene, eşti bolnav, zise călugărul. Te mistuie, fierbintelile. Andrei se ridică să plece. Era zdrobit de oboseală. Se clătină. -".Acum nu poţi călători, zise iezuitul. Bolnav nu poti pleca la drum. - Se-ntelege că nu, întări rectorul, Va trebui sa treacă pe la infirmerie. Apoi e necesar să-I înştiinţez pe episcopul rliecezii de unde e. Încă din sara aceea Andrei fu internat la infirmerie. Doctorul îi recomandă comprese reci pe piept şi la cap. Faptul că nu se spovedise răscoli încă în ziua urmă­ toare seminarul. Dar în consiliul ce-l tinură superiorii .J [89] Seminarul 89 subt prezidenţia paterului, se trecu repede peste această intîmplare. - Desigur, e o criza sufleteasca, zise duhovnicul. - O criza de proporţie extraordinara, întări paterul. Trebuie sa fie un tînăr cu calita ţi deosebite. - Nu putem şti încă, zise al doilea prefect. Ce-s doua-trei luni? Ştiu însa ca profesorul de logică îl lauda cu orice prilej. - Da, da! Are un deosebit spirit de observaţie, o adîncă înclinare spre meditare, şi pare a avea un suflet în care sentimentele vibrează cu vioiciune, cu putere. Probabil că va ieşi din el un cleric, un preot minunat. Doamne, cîţi sînt între clerici, Între preoţi, care n-au trecut niciodată printr-o adevărata criză sufletească! Dar nici nu sînt ei apostoli, ci simbriaşi ai Bisericii. Paterul spuse cuvintele aceste fara nici o intenţie rea, II! spuse ca o constatare facuta în viaţa lui de preot şi educator. Totuşi, întîiul prefect se simţi atins, începu sa tuşească şi sa priveasca în laturi. VI Andrei Pascu rămase în infirmerie cinci săptămîni. Durerea de cap, fierbinţelile îi trecură relativ repede, dar el voi sa nu mai între în salile de studii, în dormi­ toare, în capela, pînă ce nu-i va veni raspunsul de Ia episcop şi de Ia tatăl sau, bădicul Ionaş. Nu ştia că aceste două răspunsuri le aştepta în zadar, ca rectorul nu-l anunţase pe episcop şi ca Vasile Beu nu daduse la poşta epistola scrisa bădicului Ionaş. El aştepta răspun­ surile, şi pînă la sosirea lor nu mai voia să între în ogaşa vieţii de mai înainte. Se simţea bine aici, în sin­ gurătatea odăii acesteia cu mult mai prietenoasă decît sala de studii sau dormitorul. De la o vreme îşi şi uită ce aşteaptă şi continuă să rămînă în infirmerie, deşi nu mai era bolnav, îndrăgind liniştea odăii, 1 [90] 90 Legea minţii Criza prin care trecuse nu-i adusese nici o lumina nouă, dar, din săptămînă în săptămînă, îl umplea tot mai mult un fel de melancolie liniştitoare. 1 se părea că un fluid fin, nevăzut, i se strecoară, îi pătrunde încet-încet toate simţurile, întreaga fiinţă, că-I astîrnpără şi că-i potoleşte toate tîşnirile de răutate, criticismul. Mai avea senzaţia că fluidul acesta izvorăşte dintr-o idee, din ideea că nimeni nu-i vinovat de nenorocirea lui. Simţea o adîncă înduioşare faţă de sine însuşi, o adîncă milă.' Şi simţămîntul acesta îl liniştea, îl umplea de pace. Nu se mai gîndea la nici una din absurditătile vieţii din seminar. Simţea numai melancolia aceea li­ niştitoare, şi o milă tot mai adîncă faţă de sine însuşi. 1 se părea că uitarea, ca o mantie uşoară şi fina, nespus de scumpă, acoperă viaţa lui. 1 se părea o mantie regală, subt faldurile căreia inima lui se umple de pace şi de un fel de măreţie liniştită. El se trezi parcă dintr-alte lumi cînd, într-o zi, îl auzi pe Vasile Beu zicîndu-i : _ Ar fi bine să treci în sala de studii. Se apropie examenele semestrului. Ai rămas în urmă cu materialul, va trebui să te sileşti ca să-i ajungi pe colegi. _ Da, da, răspunse Andrei întru tîrziu, după ce pri­ cepu ce-i spune clericul. 1 se părea că-i lucrul cel mai firesc din lume. - Şi cînd vei părăsi infirmeria? _. Chiar acum, răspunse Andrei c-un zîmbet liniş­ tit. Avea senzaţia că-i un copil ascultător şi se simţea bine subt adierea acestui sentiment. _' Mulţămită lui Dumnezeu că-n sfîrşit îţi vii şi tu în fire, zise c-un oftat Vasile. Andrei îl privi zîmbind, fără să-I priceapă. Cum nu-i veni nici un cuvînt pe buze, zîmbi din nou. Trecînd pe; coridoare, întorcîndu-se Între colegii săi, Andrei îşi dădu sama că în el s-a schimbat ceva. Se simţea liber, desprins de ei, însingurat în liniştea albă ce-i învăluise sufletul în odaia infirmeriei. Aşezîndu-se în banca lui, simţi atîta milă faţă de sine însuşi, încît [91] Seminarul 91 îi dădură lacrămile. In să lacrămile nu-i tulburară dul­ cea melancolie ce-i biruise sufletul razvratit. Deschise un manual şi începu să citească. Cartea îl captiva numaidecît. * In zilele următoare, lui Andrei se deştepta o sete adîncă, nepotolita de cunoştinţe nouă. Citea şi învăţa fără condiţii, fără nici o ţintă, fără nici o bucurie, ca luat de vîrtejul unei patimi reci. Nu-şi punea şi nu-l nelinişteau Întrebările. 1 se părea că altul se trudeşte, că altul învaţă în locul lui, că el supraveghia numai, din singurătatea lui, strădania altuia, străin de sine. Privea cu simpatie la omul harnic ca o albină şi lacom ca o furnica, care muncea pentru el, dar nu-l emoţiona nici munca şi nici soarta aceluia. El tron a În scaunul sau regal, Într-o splendidă izolare, iar lînga el, sluga lui citea, Învăţa, necutezînd nici măcar să-şi ridice ochii spre împărat ca să nu-i tulbure liniştea. Simţea că există o legatură tainică, o relaţie ciudată între el şi sluga lui; ca sa se simta stăpîn, ca să poata rămîne învăluit în mantia dulcei lui melancolii, era nevoie ca sluga lui sa munceasca necurmat şi din ce în ce mai mult. Colegii rămaseră uimiţi cînd, într-o zi, îl văzură tra­ ducînd din textul ebraic al Bibliei. Pîna de curînd nu cunoscuse nici literele. Din raspunsurile ce le dădu la examenele semestrului întîi, profesorii Înţeles era cu toţii ca au de-a face c-o pasare rara. îşi dadura sama de multilateralitatea cunoştinţelor lui Andrei Pascu asu­ pra materiei predate de ei în cursul anului. Indeosebi profesorul de logica fu încîntat de Andrei, şi, în scurta vreme, se cufundă cu el Într-o disputa atît de aprinsă asupra categoriilor lui Kant, încît uita ca mai trebuie sa-i asculte şi pe alţii. Duhovnicul, prefectul al doilea, rectorul chiar, fura de faţa la cîteva examene. Ei rărnaserâ uimiţi de inte­ ligenţa deosebită a lui Andrei. Continuară să-I lase în voia lui, ca şi pîn-acurn. Andrei, de la «deprinderile spirituale», nu mai era obli- 1 [92] 92 Legea minţii Il r gat sa observe decît trei legi: masa, plimbarea şi odihna de noapte. Le daduse sfatul acesta chiar paterul iezuir care condusese «deprinderile sufleteşti». Superiorii erau de asemenea curioşi sa vada cum se va dezvolta viaţa interioara a lui Andrei Pascu. Singur duhovnicul îşi facea uneori scrupule, avea mustrări de conştiinţă, căci Pascu, de la «exerciţii», nu mai întrase în capela, şi parea ca nici prin gînd nu-i trece sa se spovedească. Dar mustrarile lui de conştiinţa ţineau putin : pe faţa lui Andrei era întipărită atîta linişte, atîta bunatate, încît nu putea crede nimic rau despre el. Colegii erau intrigaţi de libertatea îngăduitâ lui An­ d:ei. J otuşi simţeau faţa de el mai mult respect decît pizma. «Naţia», românii, se bucurară mult văzînd ca Andrei Pascu nu mai era veşnic nemulţumit şi suparat. Ce-i drept, de multe ori Vasile Beu trebuia să-i smulga car­ tea din mînă, în timpul liber, să-l ia la braţ, să-l co­ boare în grădină ori să-I ducă într-alt loc, unde erau adunaţi românii. Dar Andrei nu se supăra, se simţea bine în mijlocul lor, le asculta poveştile, spunea şi el, din cînd în cînd, cîte-un cuvînt, cu acelaşi zîmbet de linişte pe faţa, cu aceleaşi priviri bune în ochi. De multe ori «natia» încerca să-I ispitească. Mai ştii Pater noster, Andrei? Cum sa nu-l ştiu ?! '" Şi Ave Maria? Şi; se-ntălege ! Dar Credo? Ala-i mal lung, de bună samă ţi l-ai uitat. Nici poveste, îl ştiu! Şi, nu ţi se face dor de capela? Nu. Nici de spovedit ? ţ Nici! Ciudat! Pentru ce sa fie ciudat ?! E bine aşa. Dar cum o să te faci preot? [93] Seminarul 93 r - Mie nu mi-a spus nimeni ca ma voi face preot. Alţii încercau să-I ispitească într-altfel : - Cine ţi-e mai drag în toata lumea asta, Andrei? Ce ştiu eu ?! Sa-ţi spun? Dar tu de unde sa ştii ce Însumi nu ştiu? Totuşi, sa-ţi spun? Spune! Dora Muntean. Andrei tresărea, obrajii lui palizi se împurpurau abia vazut. Apoi zicea cu glasul cel mai liniştit, cel mal firesc din lume: - Se poate sa ai dreptate. - Nu-i sigur? Dar Pascu nu mai răspundea, nu doar ca n-ar fi cu­ tezat, ci fiindca simţea zădărnicia întrebării, şi, instinc­ tiv, avea oroare de astfel de întrebări. Dora Muntean era floarea tainica a inimii lui, şi nu vroia sa-i audă numele din gura altora. 1 se părea ca, numai rostindu-l, colegii lui Îl pîngăresc. De multe ori în convorbirile lui cu «natia- facea im­ presia ca-i tîmpit, ca sufere de-un fel de paralizie a minţii, ceea ce ei nu puteau crede, ştiindu-I Înzestrat cu o inteligenţa deosebita. Adevarul e ca-i placea sa nu vorbeasca el. Prefera sa-i asculte pe alţii vorbind, şi nu arareori izbucnea şi el în rîs cu ceilalţi de vreo gluma reuşita, de vreo si­ tuaţie ridicola. Era un contrast foarte mare Între vocea şi rîsul lui. Vocea-i era voalata de melancolie, Fricoasă, ostenită parca, rîsul lui însa era plin, puternic şi sana­ tos, de-o claritate care-ţi gîdila inima. Citind şi studiind în cărti tot mai multe, care se adunau În vraf pe pultul sau, lui Andrei i se parea ca-i foarte interesant sa ştii, de pilda, cum şi cînd a scris Moise fiecare carte din cele cinci ale Pentateuhu­ lui,ce părere au, asupra fiecarei căJrţi, catolicii şi pl'O­ testanţii, chiar asupra cutarui text ebraic mai impor­ tant; Îşi zicea ca «tohu-vabohu. acela nu-i defel o prostie, cum Îşi închipui se el, ci, dimpotriva, este ceva [94] 94 Legea minţii 'l I foarte important. Des�o�erea ca limbile orientale moarte sînt foarte potrrvite pentru a îmbrăca senti­ mentul şi cugetarea În haina imaginilor clare, a com­ paratiilor, a metaforelor dupa natura, care rămîn veşnic neschimbate. Tot ce citea i se parea interesant şi vrednic de ştiut; nu ştia cînd trece o zi, şi totuşi anul acela, Întîiul de clericie, i se pâru foarte greu. Pauzele - masa, plim­ barile, odihna de noapte, chiar petrecerea de-o juma­ tate de ceas, În sînul «naţiei» - îi pareau nespus de lungi. Mai ales pauza odihnei de noapte. Nu putea adormi pînă tîrziu. Nu avea nici o sufe­ rinţa, nu simţea nici un chin, stînd aşa, cu ochii des­ chişi, Întins În pat. 1 se parea Însa că vremea sta În loc. 4-sculta respiraţia regulata a clericilor, cadenta co­ pitelor afara, pe asfaltul strazii, uruitul vreunui tram­ vai electric Întîrziat, adierile depărtate ale orchestrelor de prin cafenele, şi-i parea lucrul cel mai firesc din lume ca la zgomotul vieţii de afara el sa rămînă li­ niştit. Nimic nu-i tulbura gîndurile. Îndeosebi iarna trecu foarte greu. Avusese o bucurie mare, bătuse din palme ca un copil căruia-i arăţi o jucarie placuta, cînd văzu fluturînd în văzduhul po­ somorît întîii fulgi de nea, dar apoi, dupa ce se puse zapada, nu-i mai plâcu s-o priveasca. Poate unde haina iernii nu rămase imaculata decît o zi, doua. Răsuflul murdar al capitalei o umplu cu stropi de noroi, o pre­ sara tu funinginea fabricilor, maculîndu-i brutal nevi­ novătia. Timpul de recreare îl petreceau acum, cei mai mulţi dintre clerici, în salile de fumat. Era de ajuns să rămîi un sfert de ceas Într-o asemenea sala, ca sa nu mai poţi scapa trei zile de mirosul tutunului. Mirosul acru, piş­ ca tor, parea că nu-l răspîndeşte fumul ce plutea În nori groşi pe sus.: cît, mai ales, păreţii acestor sali, mesele, scaunele, Întreg mobilierul. Andrei, uneori, nu putea scapa de insistenţele cleri­ cilor români şi întra şi el sa se uite la un joc de cărti, sa citeasca o gazeta. Dar nu putea rămîne mult, şi, cînd [95] Seminarul 95 r ieşea, ducea cu el, în nas, în veşminte, pe mîni, toata duhoarea aceea acra pe care nu o putea suferi. Timpul începu sa-i treaca mai repede odata cu ve­ ni rea primaverii. Ii placea mai ales în gradina, sub castan ii înverziti. Privea verdele deschis al frunzelor tinere, le pipăia minunîndu-se cît sînt de netede şi de fragede. Respira cu deliciu aerul moale, aromat de mi­ rosul picaturilor de ploaie şi al pămîntului jilav. Li­ niştea, pacea din el o simţea parca mai senina. Clericii inundau gradina mica, rotunda, ca un cuib de frunzare, verde, şi cararea circulara din jur se schimba într-o roata neagra, mişcătoare. Pe sub cas­ tani, în jurul vreunei banci, se adunau grupuri-grupuri. Povesteau zgomotoşi, deşi în vocea lor plîngea parca un regret dupa nu ştiu ce, poate dupa primavara şi tine­ reţe, care, dincolo de zidurile seminarului, îşi serbau cu măreţie întrarea triumfală în viaţa, în lume, măreţie din care, aici, în seminar, patrundeau abia vreo cîteva crîmpeie. Unde şi unde, se înfiripa cîte un cîntec pe care clericii îl ascultau înfiorati. Cîntecul adia de cele mai multe ori din grupul românilor, adunaţi aproape toţi, sara de sara, sub cel mai frumos castan din mij­ locul gradinii. Erau şi vreo patru banci aici. Andrei asculta cu placere doinele, romanţele pe care le cînta cînd un cleric, cînd altul, cu vocea domoală, caci nu era permis sa se cînte cu glasul întreg - asculta cu sufle­ tul plin de lumina, pînă-i venea rîndul sa cînte şi lui Gheorghe Morar. Atunci Andrei se ridica, se strecura repede în umbra, şi-l înghiteau zidurile seminarului. Gheorghită asta, cleric în anul al doilea, era un baiat albinet cu nişte ochi de albăstrele, înalt şi subţire ca o trestie. Era slăbuţ şi gingaş, parea ca nici aripa de vînt sa nu-l ajunga, dar cînta minunat! Ce putere, ce sonoritate, ce adîncime, ce timbru! Andrei îl ascultase o singura data, dar de-atunci, cînd îi venea rîndul lui Gheorghiţă sa cînte, fugea din gradina. Atunci, întîi, numai cu mari eforturi reuşise sa rărnînâ pînă la sfîr­ şitul cîntecului. Avea Gheorghită o voce atît de adînc tulburatoare, încît Andrei, auzindu-l, simţea cum se tre- [96] 96 Legea minţii 'I­ i'] zesc în el glasurile lui vechi, neliniştile lui de-odinioara, avea senzaţia ca vor izbucni, şi ca atunci se va sfîrşi pacea şi liniştea din el, dulcea melancolie ce-l învăluia. Simţise o teama adînca, şi cît ce-şi ispravise Gheorghiţâ doina, fugise în seminar, de groaza sa nu-şi prăpădească comoara. îl îngrozea mai ales gîndul ca, iata, pacea, liniştea din el, pe care o crezuse bine întemeiată şi veş­ nică, era atît de şubredă, de fragila, încît putea fi spul­ berata de adierea unui cîntec. O senzaţie; asemanatoare, deşi de-o intensitate cu mult mai mica, -avea Andrei cînd ieşeau sa se plimbe pe muntele Gellert, dincolo de Dunare. Odata cu sosirea primaverii, clericii treceau adeseori Dunarea, se îrnprăş­ tiau pe drumurile' şerpuitcare care se întreteseau pe coas­ tele stîncoase ale dealului, hoinăreau în aerul limpede, plin de strâluciri şi de miresme, un ceas, un ceas şi ju­ matate; se în senin au de placerea vieţii, a tinereţii, îi uimea şi le îndulcea întreaga fiinţa apariţia vreunei tinere, pe care o vedeau fara sa se uite la ea, şi apoi se adunau tacuti, formau coloana, şi se întorceau în seminar posomorîti, cu pasul larg şi greu, ca nişte condamnaţi. Andrei Pascu se temea şi de plimbarile acestea. Din vîrful Gellertului se vedea pîna-n zări, departe; de-aici înălţimile cerului păreau ameţitoare, te simţeai întrat parca în împărăţia soarelui. Dunarea nu se vedea; în locul ei şerpuia, în încolăciri mari, un drum lat, din cel mai curat argint; în zari, departe, drumul acesta parea ca nu mai atinge pârnîntul, ci, într-o ceaţa fu­ murie, curgea între cer şi pamînt, suspendat în vazduh. Impresiile adînci îl umpleau de teama pe Andrei, pentru ca simţea din nou cum se mişca ceva în el, ceva asemanator glasurilor deşteptare de cîntecul lui Gheor­ ghiţă, ceva Ce-ar fi putut sa-i tulbure liniştea neclintita. T�tu�i, de la' plimbari nu lipsi o singura data, cît ţinu primavara. Examenele de sfîrşitul anului se apropiau zi de zi. Clericii învăţau pe rupte, nu numai în silentii. [97] Seminarul 97 Andrei Pascu trecu şi examenul acesta c-un succes şi mai mare decît cel din semestrul Întîi. Atît superiorii cît şi profesorii fură Încîntaţi de răspunsurile lui. La gîndul că acum e liber, nu simţi nici o bucurie deosebită, dar nici părere de rău sau Întristare, ca şi cînd ar fi trecut zadarnic peste cursul anului Întîi de teologie. Dar cînd pricepu că acum se va duce acasă, că îl va vedea pe bădicul Ionaş, pe mama, pe fraţi şi poate şi pe Dora Muntean, Andrei simţi o adîncă bucurie care-i mări intensitatea luminii din suflet, şi pieliţa albă, fină, a obrajilor lui tineri, se împurpură. Dora făcuse mare haz de scrisoarea cea lungă, de «disertatia- lui Andrei. O pomenea aproape în fiecare ilustrată, în termeni pe care ea Îi credea plini de haz, dar care reflectau, de fapt, numai îngrijorarea şi teama ce i-o sămăna se în inimă «disertatia. lui Andrei. Adu­ cea mereu vorba despre ea, mai ales pentru ca Andrei s-o asigure În fiecare răspuns că acum e alt om, că s-a schimbat, că nu mai vede totul în negru, ci, dimpotrivă, se simte liniştit şi bine, că epistola aceea a scris-o într-o stare bolnăvicioasă, şi Dora să nu se mai gîndească la ea. VII Dora Muntean ramasese de la cinci ani orfană de tată. Petru Muntean era viu în amintirea fetiţei ca un bărbat înalt, drept ca un brad, cu ochii blînzi, c-o barbă mare castanie, cu zîmbetul pe buze ori de cîte ori se apropia de dînsa. Mai vie îi rămăsese în amintire vocea lui caldă, care parcă umplea casa de lumină de cîte ori îi călca pragul, de cîte ori stătea de vorbă cu Dora, cu mamă-sa. Petru Muntean fusese magistrat, suflet plin de sen­ timente bune, gingaşe, dar mai presus de toate milos faţă de omul năcăjit ; se închina dreptăţii, soţiei şi co- [98] 98 Legea minţit pilei sale. L-a rapus, ca pe cei mal mulţi oameni, o întîmplare banală, brutala chiar prin banalitatea ei. Intr-o zi, pe cînd era Într-un sat pe ţara Oltului, ca membru al unei comisiuni, l-a apucat pe drum un vifor şi-a murit între suliţele junghiurilor şi halucinatiile pneu­ mOnieI. De-atunci Dora n-a mai auzit-o rîzînd pe mama-sa, deşi, înainte, Maria Muntean era o femeie vesela şi neastÎmparata. Numai zîmbete reci mai luminau, din cînd în cînd, ochii ei negri, obrajii ei palizi, ca de sfînta. Dora, de-atunci, se trezi pe drumuri: cînd la unchiul sau, doctorul Muntean, cînd la mătuşă-sa, cînd iarăşi acasa, lînga mama-sa. Unsprezece ani trecură de la moartea lui Petru Mun­ tean, şi Maria îl jelea încă, ori poate nici nu-l mai jelea pe cel disparut, ci propria-i viaţa. Unchiul fetiţei, so­ ru-sa de la Braşov, o invitară de multe ori la ei: «Sa-ţi mai iasa din cap, sa te mai întrărnezi, pentru ca - ce Dumnezeu? - tot aşa nu poţi trai». Dar nereuşind s-o înduplece a-şi parasi casa în care traise cu barbatul ei, îi luara fata, pentru ca «ce se va alege de copila asta lînga tine, care eşti mai mult statuie decît femeie? Ce educaţie îi poţi da şi ce viitor ar putea sa aiba lînga o vaduva care se complace În durerea ei amara, Într-o deznadejde fara sfîrşit? I-ai strica viaţa, i-ai Întuneca firea ei deschisa, plina de soare, ai pregati-o pentru a împleti' cosite albe. Vrednică-i Dorica de soarta asta? Nici tu nu eşti vrednica, draga Maria! Eşti tinara, eşti frumoasa, de ce sa părăseşti de pe acuma viaţa? Un an a trecut, doi ani au trecut - ce mai aştepţi? Pînă cînd sa tot jăleşti P Fiertatul a fost om de omenie, bărbat distins - dar noi sîntem de vina c-a murit? Tu eşti de vina c-a murit? Ce vreai tu ? Ce aştepţi tu ? "reai sa te prinzi de piept cu Dumnezeu? Indarat tot nu ţi-l mai da. Ce sa facem, sarac' de noi! Aşa-i viaţa asta, ticâloasă.» Maria asculta pe sora-sa şi pe cumnatul ei, dar nu zicea o vorba. Se-nchisese În sufletul ei, cu durerea ei, [99] - Seminarul 99 r ca Într-un mormînt. Din felul În care o privea pe Dora se vedea prea bine ca numai pentru ea trăieşte. Se-nvoi ca fetiţa sa stea cînd la sora ei, cînd la cum­ natul ei. Dar aceştia nu ştiau niciodata cît va rămîne Dora la ei. Cînd nici nu gîndeau, primeau de la Maria cîte o scrisoare de foc şi deznadejde, şi erau siliţi sa-i raspunda cu o calatorie pîn' la Fagăraş, cu Dora, cu proximul tren. Uneori soseau astfel de scrisori la nu­ mai trei zile dupa ce o aduceau pe Dora la ei, alteori la o luna, doua. Cele două rudenii apropiate credeau că Maria, totuşi, va reveni la viaţă, daca nu dupa doi, dupa trei, patru ani. N-ar fi fost nici atunci tîrziu, ca abia împlinea douazeci şi şapte, douazeci şi opt de ani. Dar trecînd şi cinci şi zece, fara nici o schimbare spre mai bine pentru Maria, sora şi cumnatul căzură pe gînduri. Maria era săracă, trăia din pensia după bărbat. Nici poveste ca din banii aceştia sa-şi poată îmbrăca fata, darmite sa o marite. Vedeau apoi cu groază că Maria din an În an e tot mai pieritâ. Vedeau ca nu se pot înţelege cu ea asupra viitorului copilei; parcă nu o privea defel, parcă nu o interesa cît de puţin dacă Dora se va marita, ori nu. Rudele înteleseră ca sarcina asta are sa rămînă pe spatele lor. Era o sarcina, şi nu din cele mai uşoare, căci senti­ mentele omeneşti, oricît de alese ar fi în unele clipe, pot fi birui te de poverile realităţii. Şi nici sora Mariei, nici fratele lui Petru Muntean nu erau avuţi. Aveau şi ei copiii lor pe Ia şcoli, fete mărişoare, năcazurile lor. Dar nici Mariei, nici Dorei nu le dă dura sa înţeleagă vreodata ca viitorul fetiţei le-ar fi o sarcina, ci, fiind sinceri În afecţiunea lor, erau gingaşi şi generoşi faţa de cele doua suflete părăsite, şi hotărîţi sa se faca luntre şi punte ca să-i poata da Dorei o educaţie aleasa şi să o marite cît mai bine. Dora Muntean crescuse, deci, mai mult printre rude decît acasa. Dar ea nu se simţea între straini; dimpo­ triva, se simţea mai liniştită şi mai vesela decît acasa, ba, cîteodată, vioiciunea temperamentului său o îndemna [100] 100 Legea minţii să facă ştrengării pe care doctorul Muntean nu le-ar fi trecut cu vederea copiilor săi. Cît e.ra de subtirică, cît erau de palizi obrăjorii ei, buzele-i erau întotdeauna rumene, şi ochii negri, plini de străluciri. Ca orice fată care ajunge de tînără între strairu, care călătoreşte deseori, cu un cuvînt, care de mică se-nvîrte mult în lume, Dora Muntean nu se putea număra între fetele sfioase. Dimpotrivă, era cutezătoare, şi pentru cîteva mame cu fete mai molîi, ori cu gusturi prea rafinate, de-a .dreptul obraznică, Obraznică însă nu era, dar în gesturile, în cuvintele, în rîsul ei era ceva deose­ bit, o surprinzătoare sinceritate spontană, trădînd o na­ tură puternică, originală şi o subtilă vibraţie a senti­ mentelor. Rîdea cu o atît de mare plăcere, încît, au­ zind-o, ţi se părea că întreaga ei făptură vibrează în­ sufletită de o intensă, înflăcărată/bucurie. Nici o si­ tuaţie comică, nici o vorbă ciudată, nimic din ce-i pu­ tea provoca rîsul nu-i scăpa atenţiei. De multe ori, cum situaţiile ridicole nu se-ntîlnesc la fiece pas şi cînd le doreşti, iscodea ea ceva ridicol, crea dînsa situaţii sau cuvinte - pretexte pentru rîs. Şi poate de aceea li se părea unora obraznică. Pe Andrei Pascu îl cunoştea de cînd acesta era în clasa a şaptea de liceu, şi preţul cunoştinţei fusese un coşuleţ cu bomboane. Dora se plimba cu o prietenă pe aleea extremă a parcului orăşenesc, alee străjuită de un [.ard viu de iasomie. Era locul de plimbare favorit al Dorei. Cele două fete se plimbau şi vorbeau vesele, mirosind din cînţi în cînd parfumul trandafirilor galbeni pe care-i ţineau în mînă. Deodată, în capătul aleii, spre ieşirea din parc, apăru Andrei cu o carte subsuoară. Venea de pe cîmp, pe unde rătăcea de multe ori, citind ori în­ văţînd. - Iată un e:lev de care nime nu se poate apropia, zise Mări oara Dan, prietena Dorei, strîngînd-o de braţ. - Îl cunoşti? întrebă Dora. - După nume. Nu vorbeşte cu fetele, ba chiar fuge de ele. Şi e un elev foarte bun, se zice. [101] • I Seminarul 101 , - Cum Îl cheama ? .- Andrei Pascu. Dora izbucni numaidecît Într-un rîs clar, sonor. - Andrei [ Ce nume [ Andrei [ Atît ar mai lipsi, sa-i fie porecla Noe. Andrei Noe [ Ce nume [ Parcă te duce în vremile potopului! Hohotele ei de rîs vibrau uşoare, clare În aerul şi-n liniştea însărării. - Dar nu rîde aşa, nebuno. Poate sa creada ca rîzi d.e el, şi se spune ca-i un tinâr foarte serios, zise Ma­ noara. O sa vedem numaidecît, zise Dora rîzînd. Cum ai sa vezi ? Vreau să-I cunosc. Sa vorbeşti cu el ?! Sa vorbesc cu el ! Mărioara se facu palida. Nu cred. Pe cît? Pe-un coşuleţ de bomboane. Şocolată ? Socolată. Bine. Am sa mîne şocolată. Tînărul se apropia. - îţi dau bomboanele, numai sa stai pe loc, şopti Mărioara cu teama. - Nu se primeşte, răspunse Dora cu voce tare. Dora Începu sa-şi balanseze braţele pe lînga trup, cum fac uneori copiii ştrengari cînd vor să treaca re­ pede Într-o direcţie neaşteptată, ca sa-şi înşele tovarăşii de joc. Cînd Andrei fu la numai doi paşi de fete, cei doi trandafiri galbeni dispârură din mîna Darei şi ca­ zura la picioarele lui Andrei. Dora ţipa de spaima sa nu-i fie strivite florile. - Mi-am uitat ce am În m�na, zise ea Mărioarei. Andrei se opri, se Înroşi, dar, dupa o clipa, se apleca şi ridica trandafirii. - Poftiţi, domnişoară, zise el. [102] 102 Legea minţii - Mulţămesc domnule ... domnule ... Ah, dar cum sa închei fraza dacă nu-ti cunosc numele ?! - Andrei Pascu, zise tînărul cu o voce limpede. - Mulţămesc, domnule Pascu, zise Dora abia stă- pînindu-şi rîsul. Tînărul salutâ şi vru sa plece. - Aş avea o rugăminte, dacă nu te supen, zise Dora. Andrei rămase nemişcat. - Mai înainte ai spus: «Poftiţi, domnişoară». E co­ rect aşa? Zăpăcit, Andrei nu ştiu ce să răspundă. - Subiectul la singular, predicatul la plural... cred că nu-i bine, continua Dora cu seriozitate. Cred ca nu­ mai aşa e bine: «Pofteşte, domnişoară», ori: «Poftiţi, dornnişoarelor» ... Eu am raspuns corect: «Mulţămesc, domnule Pascu». - Adevărat, răspunse Andrei zîmbind. El abia din sfătoşenia asta pricepu ca fata dinaintea lui nu-i o domnişoară mare, ci o şcolărită care vrea să fie pe­ danta. - Adevarat, domnişoară, repeta el, dar se spune şi aşa, deşi nu-i corect, se spune mai ales cînd vorbim cu cineva mai mare decît noi. Andrei nici nu băga de sarnâ cum se facu, dar se trezi că vorbele din urma le spune mergînd alături de cele două fete. - ,Şi eu sînt mai mare decît dumneata? întrebă Dora izbucnind în rîsu-i arginţiu. - Doamnele, domnişoarele ... - Aha, în sămn de cinste. Adecă dumneata m-ai cinstit! Imi dai voie să mă revanşez ? Andrei nu pricepu, dar nici nu avu vreme să se gîn­ dească. Dora-i întindea unul din cei doi trandafiri. - Să-I primeşti în sărnn de cinste, domnule Pascu, zise Dora. ' Glasul, felul în care-i întindea floarea erau de fată, într-adevar, dar, dîndu-i trandafirul, ea veni mai aproape de Andrei şi-l privi drept în ochi, iar privirea nu-i mai era de copilă. Andrei simţi cum i se coboară [103] Seminarul 103 privirea aceea pînâ-n adîncul sufletului. Peste în�ir:gu­ rarea în care de buna voia lui se scufundase, privirea Dorei cazu ca un balsam. Insa Dora, îndată ce descoperi subt palaria lata ochii lui verzi, se retrase şi lua din nou braţul Mărioarei. Andrei saluta şi plecâ. Dora nu-l mai retinu, Şocolata ! zise repede Dora. Vei avea-o. Mergem acum s-o luăm? Mergem. Dar nu credeam, nu! Pentru toata lumea! Ei, ai vazut? Nu ne-a mîncat! Ba a fost chiar destul de draguţ, zise Mărioara. Da, dacă nu I-ar chema Andrei! Auzi: Andrei! Şi ea începu să rîdă din nou. Aşa l-a cunoscut Dora Muntean pe Andrei Pascu. Ea trecuse atunci de cincisprezece ani. Deşi crescuse prea înaltă pentru vîrsta ei şi părea că nu i se mai po­ triveşte rochita scurtă, mai ales dacă o vedeai de de­ parte, Dora îşi pastra încă întreaga înfăţişare de co­ pilă. Abia în unele clipe, foarte rar, vocea ei căpăta un timbru deosebit, o expresie mai adîncă ce nu se mai potrivea cu apariţia ei copilărească. Şi, iarăşi, numai foarte rar se puteau citi în ochii ei negri expresii de mirare adîncă sau întrebări vagi. Ea se simţi mulţumită, mîndră chiar că se putuse apropia de Andrei Pas cu, pe care nimeni pin-acum nu-l văzuse plimbîndu-se ori vorbind cu vreo fată, după cum o asigurase prietena ei Mări oara. Cînd i-a dat trandafirul şi i-a descoperit ochii verzi subt pălăria cu boruri late, i s-a părut un tip cu totul deosebit de elevii ceilalţi cu care se împrietenise ea. 1 s-a părut tot atît de străin ca şi numele lui exotic, şi, nu ştiu cum, chiar pentru că-i păruse străin, îi deveni mai simpatic decît oricare alt elev de sama lui. Se-ntelege că favoarea aceasta nu s-a manifestat în­ tr-altfel decît în jocuri nevinovate, în glume de copii, în păcălituri, în drăcii de fată ştrengară. Totuşi, ceilalţi prieteni ai Dorei ajunseră să-I pizmuiască pe Andrei, cînd vedeau că Dora pe el îl punea să-i lege ochii cînd [104] 104 Legea minţii se jucau de-a v-aţi ascuns. Andrei trebuia sa-i puna, iarna, patinele, de Andrei se apropia cînd nu putea rezolva o problemă de aritmetică sau cînd nu putea traduce o frază nemteasca, lui îi trimitea ilustrate în vacanţe. ,Însă favoarea cea mai mare pe care i-o acorda era că pe Andrei îl punea de cele mai multe ori în situaţii ridicole, de el rîdea mai mult şi din toată inima. Singura mîngîiere a prietenilor era că Andrei nu se îmbulzea în mijlocul lor, şi, astfel, le rămîneau destule prilejuri ca Dora să se intereseze şi de ei. Pascu venea rar, din doua motive: întîi, el se simţea trecut demult peste vîrsta de copil, şi copilăriile nu le înţelegea, deci nici nu se putea Însufleţi de copilăriile Dorei ; al doi­ lea motiv era ca, deşi nu-i plăceau ştrengăriile Dorei, fata aceasta îl umpluse de la început cu un sirntămînt atît de dulce, încît se temea să-I simtă, să se gîndească la el. El, din zi în zi, simţea trebuinta de a-şi ascunde tot mai adînc în suflet simţămîntul acela scump, să nu-l vadă nimeni, să nu-l întrezărească nici el, decît ara­ reori. Astfel, el, deşi păstra sîmburele iubirii în inima sa, rămase tot tăcut, iubitor de singurătate, nelinistit de zădărniciile tintelor pentru care lupta. Simţea prea mult necesitatea prezenţei acelui punct de lumină în sufletul său şi nu avea curajul să-I cerceteze, ori să se aventureze la fapte care ar fi putut să-I stingă. Dora Muntean, în prezenţa lui Andrei, se purta de cele' mai multe ori copilăreşte. Dar, cu cît treceau [u­ nile, în rarele ei ceasuri de singurătate, vedea tot mai des ochii verzi ai lui Andrei. Se apropia atunci de ea o adiere câldută, parfumată. În astfel de clipe nu-i venea să rîdă de numele lui neobişnuit, ci ochii ei că­ pătau o expresie nouă, de profunzime, de veşnicie parca. În astfel de clipe se ştergea orice adiere a copilăriei de pe faţa ei, din tinuta trupului ei de trestie, din orice gest sau mişcare. Cum însă toate aceste schimbări se petreceau pe nesimţite, clipele acelea erau într-adevăr numai clipe, fulgerări din noaptea ori din seninul imens al simţirii, al vieţii, şi Dora rămînea mereu senină. [105] Seminarul lOS r în prezenţa lui Andrei, mai cu samă, nu putea fi decît vesela. Numai de doua ori s-a simţit puţin emoţionată şi grava în prezenţa lui: cu prilejurile a doua festi­ vităti şcolare, o data cînd Andrei declamase o poezie de Coşbuc, şi, a doua oara, cînd Andrei citise o diser­ ratie. Publicul îl răsplătise pe tînărul elev din clasa a opta cu aplauze zgomotoase, şi Dora nu şi-a dat sama de ce simte şi ea un fel de sfiala, ca şi cînd aplauzele acelea ar fi privit-o şi pe ea. Dupa ce l-a parasit, la sfîrşitul lui august, cînd l-a întîlnit în gara din Sibiu, Dora se roşi se toata. Nici prin gînd nu-i trecuse să-I sarute! Ce va fi gîndit Andrei, Doamne, ce va fi crezut despre ea? Dar la gîndul ca Andrei pleca departe, în straini, că nu-l va mai vedea un an de zile, s-a liniştit. Cele dintîi ilustrate pe care i le-a trimis la seminar n-a fost uşor sa i le scrie, deşi aveau numai vreo trei­ patru rînduri. Dar cu cît treceau săptămînile, devenea tot mai liniştită, mai cutezătoare. De la o vreme, cum nu primise de la Andrei nici un raspuns, se tulbura şi începu sa-i trimita rînduri pline de îngrijorare, de teama. Atunci îi sosi, în sfîrşit, raspunsul lui Andrei, «disertatia». Văzînd plicul, Dora crezu ca-i trimite vreo carte, dar cînd îl desfacu şi recunoscu scrisul lui Andrei pe toate feţele, izbucni într-un rîs zgomotos şi fericit. Îi păru nespus de ciudat, de ridicol chiar, ca cineva sa scrie o epistola atît de lunga. Dar îndată ce începu s-o citeasca, îndată ce Andrei începu sa-i apara din rîndurile acelea într-o lumina cu totul noua, Dara simţi cum i se îmbulzeşte o căldură ciudată în inimă. Şi cînd sfîrşi scrisoarea, ea simţi o spaima pe care nu şi-o putea explica, o spaimă nouă, care, dealtfel, nu ţinu mult. Tinereţea, firea ei veselă n-o lăsă cufundata multă vreme în starea asta; săltînd ca o căprioară, umplînd odăile cu rîsul ei clar, ea nu se opri pînă nu-l gasi pe unchiul ei, pe doctorul Muntean, şi-i arată, rîzînd cu lacrămi, scrisoarea cea lungă. Doctorul se cruci şi zise rîzînd: «Trăbâ ca-i lipseşte o doagă». [106] 106 VIII Legea minţii Vacanţa de vară trecu destul de repede. Andrei Pascu îşi află părinţii şi fraţii sănătoşi, plini de voie bună: era roadă multă pe hotar. Cînd îşi vă­ zură copilul în haina aceea lungă, neagră, în care trupul lui părea şi mai înalt, iar faţa lui şi mai albă, ei îşi simţiră sufletele mîngîiate ca niciodată. Cînd băgară de samă liniştea din faţa, din ochii lui, se umplură de-un fel de evlavie, iar cînd se convinseră că Andrei e şi mai bun, mai paşnic decît fusese mai înainte, se simţiră de-a dreptul fericiţi. Andrei era tăcut şi acum, poate mai iubitor de singurătate decît fusese. Hoinărea şi acum cu ziua de cap prin păduri, pe cîmp, numai că, în loc de puşcă, lua cu sine o carte. La întrebările părinţilor despre cum e pe-acolo, prin străini, în se­ minar, el le răspundea, foarte pe scurt, că-i bine. Dar ceea ce-i uimi pe părinţi, încă din prima dumi­ nică şi apoi toată vacanţa şi-i umplu de-o adîncă neli­ nişte, fu împrejurarea că Andrei nu şi-a pus piciorul în biserica. Şi duminica şi-n praznice îşi lua o carte sub­ suoară şi pornea de dimineaţa pe cîmp, la padure. Lelea Ana nu vru sa-şi creadă inimii, dar, cînd să plece la biserică, simţi că moare de ruşine. 1 se păru ca tot satul o va întreba: «Dar teologul unde-i ?». Şi nu se -duse la liturghie nici în duminica dintîi, nici în a doua,' nici în a treia. Dar într-a patra îşi luă inima în dinţi. Trebui să scorneascâ minciuni: că Andrei e foarte slabit, că seminarul ăla străin a stors toata vlaga' din el, ca-i vin ameţeli daca sta mult în picioare şi altele asemenea. Nu o crezu nimeni. Celor mai mulţi li se păru ca pncep. îşi Ziceau; «Acolo unde :învaţă el e alta lege, şi de-aceea nu mai întra în biserica noastra». Părinţii, ce să creadă? Ştiau de la Andrei că în seminar şi la universitate îi învaţă tot popi de cei raşi, neînsuraţi, papistaşi, călugări, şi-şi ziseră ca poate au dreptate cei care şopteau ca legea [107] - Seminarul 107 r străină îl opreşte pe Andrei să între în biserică. Dar ca însuşi el să fi trecut la altă lege, asta n-o puteau crede părinţii odată cu capul. Vezi bine� Andrei umbla în reverendă, îşi râdea barba, mustata, în toată săptă­ mîna, dar şi clericii din Blaj fac tot aşa, şi nu-s de altă lege. Uneori erau ispitiţi de alte gînduri: "Ce mai ştii? Poate nu-i de lipsă sa mergi la biserica pentru a fi creştin bun. Andrei e prea învăţat şi traba sa ştie ce face. Poate ştie liturghia pe dinafară, poate se roaga el acolo, pe cîmp, din cărţile mari ce le duce cu el.» Mai ales bădicul Ionaş era ispitit de astfel de gînduri. * În cele dintîi săptămîni de vacanţa, Andrei răspunse la toate ilustratele Dorei. Dar, de la sfîrşitul lui iulie, pârîndu-i-se ca se apropie de el o nouă primejdie pen­ tru că începuse iarăşi să se gîndească la ceva ce-l privea pe el personal, ca sa nu-l părăsească liniştea şi pacea În care trăia, nu mai cuteză sa-i scrie şi se stră­ duia să nici nu se mai gîndească la ea. Cît ţinu vacanţa Andrei nu se mişca din Roşia. Se facura petreceri de vara prin apropiere, îl invitară şi pe el, dar nici prin minte nu-i trecu sa se duca. Cînd să plece din nou la Pesta, îşi aduse aminte ca fiecare cleric trebuia, la întoarcerea în seminar, sa aduca o adeverinţă oficiala despre purtarea morala, semnata de parohul satului unde îşi petrecuse vacanţa. Se duse la parintele Costan. Bătrînul se uită la el pe deasupra ochelarilor, mirat minune-mare. Nu-l vazuse toata vacanţa. Cînd înţelese ce vrea, Începu sa tuşească, Începu sa-şi treacă degetele osoase prin barba alba. - Hm! facu moşul, hm! adecă Îţi trăbă în scris ... Şi deoadată îl privi pe Andrei drept În ochi: Ce sa-ţi dau în scris, iubite, ce să scriu? - Despre purtarea mea morala, râspunse Andrei foarte liniştit. [108] 108 Legea minţii - Dar ce sa scriu? Ştiu eu ce-i în sufletul tau? Nu te-ai spovedit, n-ai venit la biserica o singura data! Şi, de buna sarnă, aceste doua lucruri le cer superiorii tai. Ce ? Sa scriu ca nu baţi noaptea uliţele, ca nu sari pîrleazurile ? Asta ar fi prea-prea. - Scrie dar ce vreai : ca n-am fost la biserica, ca nu m-am spovedit. - Ei, dar papistaşii aia ţi-ar da drumul, ZIse pa- rintele Costan cu teama. - Dacă vor voi, n-au decît s-o faca. - Aşadar nu-ţi place între ei ? Andrei nu răspunse. - Trăbă nesmintit sa duci în scris? îl întrebă ba­ trînul. - Da. Parintele Costan începu sa tuşească din nou, căuta hîrtie, călimara, condei, şi-i trebui multă vreme pînă înşiră trei rînduri pe coala de hîrtie. O pecetlui, o îm­ paturi, o puse în plic. - Eu n-am putut sa scriu decît adevarul, tinăre. Ce să fac? Nu-i slobod să minteşti. Dar tu vei vedea de-i musai să le-o dai. - Mulţămesc, răspunse Andrei, şi, luîndu-şi cuviin­ cios ziua bună, ieşi. Parintele Costan rămase adînc neliniştit. «Ce come­ die ! îşi zicea. Puteam să scriu numai atît, că-i un tinar foarte pun ... !» Dar simţea că, fiind vorba de un cleric, nu putea să nu amintească de spovedanie şi de dragostea de biserică. Tîrziu detot îşi aduse aminte ca scrisese româneşte, şi se mai linişti, spunîndu-şi că desigur su­ periorii aceia nu vor şti româneşte, şi că, deci, nu vor înţelege slovele lui. * , Andrei Pascu nu simţi nICI o durere cînd se desparţi de părinţi şi se urcă în trenul de Budapesta. Abia aş­ tepta să ajunga în biblioteca seminarului ori a univer­ sitătii, sa se dumirească asupra unei chestiuni la care [109] Seminarul 109 r nu putuse gasi raspuns acasa. Anume: Cei trei prieteni ai lui Iov fusesera fiinţe vii, de carne şi oase, ori nu ? Daca fusesera oameni vii, cartea lui Iov era o carte istorica, şi nu un poem moral, filosofic. Era atît de preocupat de aceasta chestiune, căutînd argumentele pro şi contra unei ipoteze sau alteia, încît nici nu baga de sarnâ numele garii în care se oprise trenul, cînd, de pe şinele vecine, porni în direcţie contrara un tren. Statea pc culoarul vagonului, cînd deodata, într-o Fereastră deschisa a trenului vecin, o zari pe Dora Muntean. O recunoscu într-o clipa, inima începu sa-i bata cu pu­ tere, dar nu avu vreme sa o salute. Îl vazuse şi Dora, dar nu reuşi sa-i faca nici un semn, sa-i spuna nici un cuvînt. Rămaseră însa ochi în ochi, pînă cînd chipul Dorei dispâru. O uimire, o tulburare adînca îi amutise pe amîndoi. * În sala de studii era linişte adînca. Clericii se pre­ gateau pentru examenele semestrului întîi, care se ţineau îndată dupa Craciun. Era într-o vineri sara. Andrei se cufundase cu totul în CIta-ea carţii Despre numărul cel puţin al aleşilor, tratat vestit al unui mare predicator francez. Cu cît întorcea mai multe pagini, se neliniştea mai mult şi mai adînc; de la o vreme, întorcea furios foile cărţii, de parca ar fi vrut sa le smulga din cotor. Deodata, pe la mijlocul tratatului, se opri, îl închise cu zgomot, apoi îl izbi cu atîta putere, cu atîta furie de pupitru, încît toţi clericii din jur sa­ riră speriaţi de pe scaune. îl vazura ieşind din sala, cu paşi mari şi grei. Culoarele răsunară prelung, la amîndouă etaj ele, de zgomotul uşii trîntite de Andrei în urma sa. Se plimba vreun sfert de ceas pe culoarul cel mai întunecos, cel mai dosnic, pe dinaintea dormitoarelor de la etajul al treilea. Ecoul paşilor lui rasuna sinistru, adînc, subt bolţile înalte, urrnărindu-I, părînd ca vrea [110] 9 , I • " 110 Legea minţii să-I învăluie cu valurile lui reci. A vea senzaţia ca i-au împietrit ş! gîndul şi simţir�a. J:?eovdata se opri şi în­ cepu sa strige cu o voce aspra, şuieratoare : _ E o prostie, e o prostie! De ce s-ajungă toţi oamenii în Iad? De ce sa ajung eu în Iad? Tăcu, speriat de propriu-i glas. Bulgărul de metal opac pe care-I simţea în sufletul lui de-atîţia ani se topi deodata schimbîndu-se într-un fluid de argint, trans­ parent, care .scînteia .şi se revarsa urnplîndu-i Întreaga fiinţa; -nanna ce-l tinuse un an într-o splendida izo­ lare, dîndu-i senzaţia ca el e un împărat inviolabil, iar altul, din el, care sorbea cu lacomie orice ştiinţa, e sluga supusa ordinelor lui - mantia asta cazu ful­ gerator, şi el văzu cu spaima că sluga şi stăpînul erau aceeaşi persoană, aceeaşi fiinţă, el insuşi. Ochii lui în­ cremeniră privind înăuntrul sau. Se înspăimîntă atît de tare, încît, palid, nemaiavînd putere sa se ţină pe picioare, se râzimâ de păretele gangului, într-o mutenie neclintita, părînd ca şi-a pierdut simţul realităţii, întru tîrziu Începu iarăşi sa se observe. Realitatea care il izbi mai întîi fu ca avea ochi noi, ochi imate­ riali,cu care, privindu-se pe sine, se vedea cu totul altul decît cel ce fusese pîn-acum : din vederea clara a ochilor acestora noi izvorî conştiinţa Ca el e imaterial, ceva ce nu se poate defini, dar, în sfîrşit, o fiinţa ce parea să nu aiba nimic comun cu trupul sau. Strainul acela care era el, dar un alt el, îl uimi atÎt de mult prin noutatea lui, Încît sâptărnîni întregi trăi într-o spaima continua .. Inca din sara aceea de vineri, Înceeu sa i se para ca fiinta lui e ceva nou, neobişnuit, ca nici un om nu samănâ cu el. Vederea lui interioara era atintită cu stăruinţă asupra lui însuşi, şi, neputîn­ du-se cuprinde, neputîndu-se pricepe, neputînd şti ce-i el, cine-i fiinţa aceea noua care-l uimea, începu sa se Îndoiască de sine însuşi. Revelarea navalnica a eului sau propriu îl captiva atît de mult, încît, înspăimîntat, i se parea ca-i În preajma nebuniei. Avea senzaţia ca poarta un trup strain. De multe ori îşi pipăia braţele, trupul, îşi pro- [111] Seminarul 111 r voca dureri fizice pentru a se convinge ca era al lui. Dar cum putea sa fie al lui cînd îi parea atît de nou, de strain, ca şi cum niciodata nu l-ar mai fi vazut pînâ acum? Alteori, cînd se privea în oglinda, se vedea pe el, acum vedea ceea ce era a lui. «Se poate - îşi zicea pentru a-şi face curaj - se poate ca distincţia pe care o pot face acum între mine şi trupul meu ma face sa-mi para trupul meu necunoscut. Poate unde ma uit la mine cu alţi ochi». Uneori se vedea pe sine atît de limpede, Încît i se parea a fi o raza de soare, alteori un zeu abia nascut, şi-i venea sa cînte de bucurie şi de fericire; alteori În­ treaga-i fiinţa i se parea învâluitâ-n neguri, el însuşi o negura cu forme nehotărîre. Uneori i se parea ca-i com­ plet singur, de parca nici n-ar fi trait în seminar, între colegi, ci ar fi ratacit undeva prin univers, ca un zeu mînios dezgustat de viaţa şi de sine. Fara sa-şi dea sama cum, pe neştiute, i se releva adevarul ca omul conştient de sine şi de destinul lui e o fiinţa însingurată şi trista, ca fondul lui cel mai ascuns, cel mai adevarat, e închegat din durerea şi suferinţa sentimentului ca e strain de lumea înconjurătoare. Teama de sine, în loc sa se potoleasca, creştea din zi în zi, şi tot ceea ce era al lui, i se parea din zi în zi mai strain. De multe ori vorbea singur, tare, numai din nevoia de a-şi auzi glasul, pentru a se convinge dacă-i al lui sau al altuia. Alteori se apropia de cîte un coleg român, începea cu el o conversaţie aşa, din bun senin, numai din necesitatea de-a se auzi, de-a se convinge ca-l vad, ca-l aud. Şi, de multe ori, rămînea adînc mi­ rat văzînd ca nimeni nu se mira de el, deşi era convins ca are alta voce, alta înfăţişare, alta privire. De la o vreme începu sa-i faca el atenţi pe clerici, să bage de sarnă schimbarile ce se produseseră în sine. Dar clericii nu puteau sa le vada, decît doar ca era cu mult mai palid şi parea mai obosit. Simţind ca se cufunda tot mai mult În nesiguranţă, începu să sufere; nu mai era bun de nimic. Atunci «tata», Vasile Beu, îl duse la cel mai vestit medic de [112] 112 Legea minţii '1 boli nervoase. Doctorul nu constata Insa decît puţină nervozitate. Cînd Andrei îi spuse unele crîmpeie din viaţa lui interioară, doctorul se uimi, îl privi ciudat, dar sfîrşi prin a înălţa din umeri. Îi prescrise ceva pra­ furi ca să poată dormi, şi atît. Mergînd spre seminar, lui Andrei îi veni deodată un gînd: «Va trebui să-mi pun frîu închipuirii, simţirii. Va trebui să închid ochii aceia noi care văd în mine. E primejdios să-i ţin mereu deschişi.» Dar, după două-trei zile de încercări, văzu că nu reuşeşte. Se simţea pierdut, alunecînd într-o prăpastie fără fund. Nu-şi putea da bine sama ce poate să fie prăpastia asta, dar îşi zicea că putea să fie noaptea nebuniei; el îi simţea grozăvia cu atîta durere şi cu atîta I teamă încît, instinctiv, luă drumul capelei şi în­ genunchie în cea dintîi bancă. De ce venise aici? De la cine voia să ceară ajutor? De la Dumnezeu? Dar există Dumnezeu, credea în el? Pînă a nu fi ajuns la conştiinţa de sine îl interesa foarte putin întrebarea asta, credea şi nu credea, după cum era dispus. Dar încă în sara aceea de vineri, în sublima clipă a cunoaşterii de sine, sara în pat, simţise, mai presus de orice îndo­ ială, că există o putere sau o fiinţă care trebuie să-i samene omului descoperit acum. Sirntirea aceasta reve­ latoare fusese însă ca un fulger; din sara aceea el nu s-a mai gîndit la Dumnezeu pînă acum cînd a îngenun­ chiat pe cea dintîi bancă din capela seminarului. Acum, cît ce se puse în genunchi, ştiu de ce a venit aici: simţi din nou existenţa acelei puteri foarte depărtate şi totodată foarte apropiate, simţi prezenţa ei pretutin­ deni, simţi contactul cu nemărginirea. Nu spuse nici o rugăciune, pentru că nici o rugă­ ciune nu-i venea pe buze, dar i se păru că el se poate înţelege oarecum cu puterea aceea, cu nemărginirea, aşa, fără nici o vorbă. In capelă fîlfîiau mereu umbre mari şi moi: candela îşi pîlpîia flacăra roşie dinaintea altarului - singura lumină din capelă. Clericii erau la silentiul de sară, de [113] �"2 I I Seminarul 113 f .1 � dinaintea cinei. Nici un rasunet de pe ganguri, nici o adiere din larma oraşului nu pătrundea pînă aici. Andrei rămase nemişcat, îngenunchiat pe banca cea dintîi. Nu auzi cînd suna pentru cina, nu băgă de sarnă pe clericii care se strecurau acum unul dupa altul în capela luminată, nu vedea mirarea, uimirea cu care îl privea fiecare trecînd pe lînga el. Acolo îl zari şi du­ hovnicul cînd veni sa ţină meditaţia de sara. Intreg seminarul, clericii, superiorii, nu vorbiră decît despre evenimentul acesta. înştiinţat, călugărul iezuit care conduse se în anul întîi deprinderile sufleteşti se bucura din toata inima şi simţi o adînca satisfacţie. Săptămînă dupa săptâmînâ, zi dupa zi, Andrei re- venea tot mai mult la realitate, se liniştea, se însenina; din zi în zi era tot mai stăpîn pe simţurile sale, pe gînd şi pe fantezie, tot mai stăpîn pe voinţa lui, din ce în ce mai puternica. 1 se parea ca, iata, cade de pe el un veşmînt ciudat, ca abia acum începe sa traiasca. Pricepu mai întîi ca nu i s-a întîmplat nici o minune, dar ca s-a trezit dintr-un somn în care toţi oamenii dorm un rastimp, cei mai mulţi poate întreaga lor viaţă. Pricepu ca aşa fusese şi el pînă acum, cînd i se trezise conştiinţa de sine; că nedumeririle, zădărnicia vieţii, lipsa unei ţinte, nemulţumirea cu chinurile ei, înclinarea spre critica, chiar liniştea lui din anul din urma, toate, toate porniseră din el, care fusese orb pînă acum. Orbi a aceasta fusese cauza tuturor relelor. - Acum vedea. Acum putea face nu reflecţii oarbe, ca mai înainte, care nu-i puteau lumina nici o ţinta, ci reflecţii clarificate de trecerea lor prin conştiinţa sa, reflecţii care îl duceau la o concluzie, negativă ori po­ zitiva, dar Întotdeauna la un rezultat. Negaţia în sine nu-l mai neliniştea, nu-l mai apropia de deznadejde, ca mai Înainte, pentru ca negaţia pura nu mai exista pen­ tru el, ci numai negaţia orientata spre un scop pozitiv. Andrei îşi aflase un prieten, un sfatuitor în el însuşi, fara de care nu mai facea nimic; tot ce gîndea, tot ce simţea, toate cunoştinţele nou cîştigate le trecea prin prisma aceasta clara, prin conştiinţa sa. Ajunsese însuşi [114] 114 Legea minţii T centrul vieţii sale Întregi, ajunsese, În ce-l privea, chiar centrul Întregei vieţi, caci toate expresiile vieţii treceau prin el, se supune au judecatorului suprem care era con­ ştiinţa sa de sine. IX Cea dintîi spovedire Andrei Pascu ţinu sa o faca pa­ terului iezuit care condusese întîile lui exerciţii spiri­ tuale. Sta tu mult În cumpana daca sa-şi dezvăluie sau nu şi scaderi le pe care le avusese Înainte de trezirea lui la conştiinţa; nu le credea pacate, simţea ca de pa­ cat poate sa fie vorba numai de cînd s-a nascut ca om conştient de sine. Totuşi se hotărî sa le spuna, dar atră­ gîndu-i atenţia calugarului asupra vremii cînd le facuse. - Da, au fost fapte jumatate inconştiente, zise pa­ terul, dar e bine sa nu le uiţi. O licarire îndepărtată tot ţi-a spus şi atunci ca nu sînt bune, altfel nu ţi-ai mai fi adus aminte de ele. O mica şi uşoară pecetă au lasat şi În conştiinţa adormita de atunci. E bine sa nu le uiţi, mai ales pentru ca sa nu ajungi prea Încrezut, sa vezi ce-ai fost În stare sa faci odata, cînd conştiinţa era adormita, şi sa te străduieşti sa nu adoarma iar. Pri­ mejdia ne paşte pe toţi, te paşte şi pe dumneata, şi nu vei scăpa de ea decît cînd vei închide ochii. Vocea paterului vibra de o durere sincera. Va­ zÎndu-i faţa, privirile triste, Andrei avu pe-o clipa din nou .senzaţia ca existenţa omeneasca e, În fondul ei cel mai intim, dureroasa şi trista, ceva de care nu va pu­ tea rîde niciodata, şi simţi o mare mila pentru toţi clericii, pentru toţi superiorii, faţa de întreaga viaţa. Şi simţămlntul acesta de mila îl ajuta mai Întîi sa vada Într-alta lumina pe toţi cei din jurul sau, Îl ajuta sa se Împace deplin cu Întreaga viaţa din seminar. Andrei Pascu pricepu ca ţinta educaţiei pe care o primea aici era buna, adevarata; ca merita sa trăieşti [115] Seminarul 115 r şi sa lupţi pentru a deveni preot bun; mai pricepu că mijloacele alese pentru ajungerea acestei ţinte nu numai ca erau potrivite, ci erau parca prea desăvîrşite, prea arătau calea spre o culme foarte Înaltă. El ştia acum că daca poţi zari aceasta culme, nu-ţi va fi greu sa urmezi calea, Îţi va provoca poate chiar o placere sa te foloseşti de toate mijloacele ce ţi le pune la dispoziţie viaţa de seminar ca sa ajungi În pisc. Era Însa totodata convins ca, pentru a vedea culmea aceea prin labirintul regulelor seminariale, trebuie sa fi ajuns Întîi la con­ ştiinţa de sine, sa fii om; că pentru a ajunge ţinta, eroica în sublimitatea ei, e nesmintit de lipsa sa fii însuţi un suflet de erou. Şi, daca vedea pe feţele clericilor, în ochii, în mişcările şi atitudinile lor oboseala, ceaţa, ne­ îndemînare, ipocrizie chiar, el nu-i mai dispreţuia. Ve­ dea că cei mai mulţi nu-s vinovaţi de aceste slabiciuni şi îi privea cu mila, fiind gata sa le ierte orice, ca unora care încă nu vad adevarul şi nu-şi dau sama de contactul dintre adevarul din ei şi adevarul veşniciei. Deveni cu mult mai prietenos, mai comunicativ decît înainte. Nu numai ca nu-i mai placea sa-i critice pe alţii, ci se simţea rau cînd auzea pe alţii criticînd, vor­ bind de slabiciunile altora. Mila, compătimirea lui în­ cepu sa ia proporţii bolnăvicioase, începu sa devie exa­ gerata. Echilibrul lui sufletesc nu era deplin stabilit, dar viaţa, realitatea, se îngrijiră sa-i puie masura fie­ carui simtămînt. Simţul de observaţie, care nu-l pără­ sise, îl facu sa vada destul de repede că «nu-i aur tot ce luceşte», ca nu poţi trece iertător peste orice, ca sînt oameni Într-adevar rai şi josnici, pe care nu-i poţi În­ vălui în sentimentul milei, că sînt dizarmonii, sînt ne­ dreptăţi împotriva cărora va trebui sa lupte pînă la moarte. Putea pricepe fondul de suferinţa al fiecarei fiinţe omeneşti, dar faptul acesta nu-l mai împiedica sa vada ca sînt oameni care din voinţa, conştienţi, sînt rai. Şi mai pricepu ca împotriva rau taţii, a nedreptăţii, trebuie sa lupte chiar cînd ar fi provocate de oameni inconştienţi. înţelese ca viaţa nu e numai o con tem­ plare întelegăroare, plina de mila, faţa de tine sau faţa I J [116] 116 Legea minţii de alţii, ci şi o lupta necurmata împotriva tuturor pie­ decilor care se opun realizarii binelui, frumosului, drep­ taţii, fie în viaţa ta, fie în aceea a semenilor tai. Irite­ Iese ca viaţa întreaga trebuie sa fie o lupta straşnică şi ca numai prin lupta dreapta purtata cu tine şi cu alţii poţi reuşi Sa nu uiţi de tine, sa nu-ţi fi luminat zadarnic stralucitul ceas al trezirii la conştiinţa. Andrei Pascu «întrase în ogaşe. : respecta cu stricteţe regulile vieţii din seminar, era bun şi ascultator, învăţa bine, studia în aproape tot timpul liber, citea mereu. 1 se parea acum" chiar şi lui, ca nimeni nu are de ce sa fie nemulţumit de dînsul, cînd, într-o zi, ductorul din s�la de studii îl lua de braţ şi începu sa se plimbe cu el pe coridor. - Domnule Pascu, începu ductorul, un şvab ma­ ghiarizat, domnule Pascu, aş vrea sa-ţi pun o întrebare sincera. Inainte însa trebuie sa-ţi comunic ca toţi supe­ riorii ,sînt foarte mulţumiţi, încîntaţi chiar, de dum­ neata. Recunoaştem cu toţii Ca eşti un talent deosebit. Andrei îl asculta mirat. Nu ştia unde vrea sa ajunga ductorul. - Dumneata, continua clericul din anul al patrulea, te ridici peste mulţi cu purtarea, cu priceperea. Nici nu se poate altfel dupa ce-ai trecut prin crizele sufleteşti la care noi am fost martori. De-aceea îmi spun ca, de­ sigur, dumneata vei pricepe ceea ce nici unul dintre conaţionalii dumitale din seminar nu vor sa priceapa. Vei înţelege deci cît ar fi de bine pentru dumneata sa intri în Societatea noastra de lectura. Peste doua sâptă­ mîni se fac alegerile pentru anul viitor, şi dumneata ai putea ajunge -bibliotecar. Andrei tăcea mereu. Nu mai era mirat, ci parea obo­ sit. Luînd ca semn bun tacerea lui, ductorul continua: - Imi pot închipui cît ţi s-ar potrivi dumitale o astfel de slujba: odaie separata la biblioteca, alegerea, L [117] =�- Seminarul 117 r fără nici o greutate, a cărţilor de care al nevoie pentru studiile dumitale ... - Dac-ar fi o Societate de lectură românească, aş înţelege, zise Andrei, aşa însă nu pricep, nu pot. - Un om ca dumneata, evlavios, inteligent, se poate împiedeca de astfel de deosebiri? Ductorul puse Întrebarea asta zîmbind, dar zîmbetul său nu prevestea nimic bun. - Le văd şi le simt, răspunse Andrei. - Dar, scumpe domnule, religia, credinţa, nu face deosebire Între popoare. Noi vedem, nouă nu ne este permis să vedem decît sufletul omenesc, care n-are na­ ţionalitate, e comun, e acelaşi, la toţi oamenii. Cum poţi spune dumneata că vezi şi simţi deosebirea? - Şi alţii sînt la fel, domnule ductor. Eu nu-s o excepţie. Da, ai dumneavoastră sînt toţi la fel. - Nu numai ai noştri! - Cum? Crezi că şi noi facem astfel de deosebiri? Nu invităm noi pe toată lumea să Între În Societatea noastră? Noi sîntem de vină că românii şi croaţii ne Înconjură? Desigur, vei fi fost şi dumneata instruit Înainte, de cei bătrîni, dar nu credeam ca pe un om ca dumneata să-I poată abate cineva Într-o anume di­ recţie. - Ai perfectă dreptate! Dovadă e că nu pot pnml invitaţia pe care mi-o faci. - Rău, foarte rău, zise după un răstimp, cu vocea Întunecată, ductorul. Dumneata ai văzut cîtă bună­ voinţă ţi-au arătat superiorii pînă acum. Neprimind să întri În Societatea noastră, îi vei supăra cu siguranţă. Ţin şi ei foarte mult să aibă un tînăr atît de distins În sînul Societăţii noastre de lectură. Că ceilalţi români nu se Înscriu membri, nu le pasă, dar cu- dumneata e altceva. Ei te cred deasupra unor asemenea conside­ rente de naţionalitate, de ... - Nu mă pot ridica mai presus de alţii, Îl Între­ rupse Andrei. [118] 118 Legea minţii - Şi, dupa dumneata, superiorii fac asemenea deo­ sebiri de naţionalitate? - Cu siguranţă; nu numai că în sinea lor o fac, dar o şi exprima. Altfel de ce nu ar permite Înfiin­ ţarea şi a unei Societăţi literare româneşti? Ductorul îl saluta şi-l părăsi fără să-i mai spună un singur cuvînt. Andrei se simţea obosit; privi în urma clericului şi încerca o senzaţie de dezgust. Oare omul ăsta nu avea altceva mai bun de facut? Găseşte o plă­ cere sa încerce a silui convingerea, conştiinţa cuiva? Asta sa fie � o calitate necesara pentru a ajunge bun preot? Cum, pentru a cîştiga astfel de calităţi trăieşte cineva patru ani în seminar ?! Intrebarile îl îrnbulzeau tot mai tare pe Andrei, tot mai aspre, şi el simţi cît de masurate trebuie să-i fie aprecierile, cît de primejdios e sa aluneci pe clinul exagerărilor. Peste trei zile fu invitat sa se prezinte spiritualului. Duhovnicul îl primi cu toata blîndeţea, cu toata prie­ tenia. Începu pe departe, ca şi cînd ductorul nu i-ar fi raportat nimic, despre mîngîierea ce o are ştiind ca Andrei, pînă la urmă, a îndrăgit totuşi seminarul, ca, în cei. doi ani ce-i mai rămîn, desigur va ajunge pe o treapta înaltă a perfecţiunii, ca el, duhovnicul, ar fi foarte fericit să-I poata ajuta. Incet-încet, ajunse la slujba de bibliotecar pe care ar putea-o avea în anul viitor .. Mai adaose ca în anul al patrulea va fi desigur prezidentul Societăţii şi ca superiorii ar fi foarte mîndri daca un tînăr atît de distins ar ţine discursul festiv; chiar' peste doi ani Societatea va prăznui jubileul de cincizeci de ani de la înfiinţare. Andrei îl asculta ca pe spini, de-ndată ce bagă de samă unde vrea sa ajunga duhovnicul. - Imi pare foarte rau că trebuie să vă supar. Nu pot primi. I-am spus şi ductorului, zise Andrei cu sila. - Aşadar e adevarat? Şi dumneata eşti naţionalist, ca şi ceilalţi români?! îl întreba duhovnicul, în vreme ce surîsul îi dispăru de pe faţă. [119] Seminarul 119 _ Nu ştiu daca sînt naţionalist. E vorba ca, deşi studiez într-un seminar strain, sînt cleric român. Şi nu pri.cep ce vt;l-�r putea îndem�a sa. î�t�u .în Societatea ele.:; ricilor straini. Scopul acestei Societăţi literare este, dupa cîte ştiu, în primul rînd, sa-i perfectioneze în limba ma­ ghiara pe clericii ce vor pastori în satele ungureşti. Pen­ trU ei este, desigur, necesara şi folositoare, devreme ce la universitate învâţăm aproape numai latineşte. Dar cum sa fie folositoare şi, mai mult, necesară pentru noi, românii, care avem sa propovăduim Evanghelia româ­ nilor, în satele româneşti? Noi trebuie sa ne perfectie­ nărn în limba noastra. - Imi pare rau, zise întunecat duhovnicul, eu am vroit binele dumitale, dar daca nu ţi-e pe plac, nu te sileşte nimeni. Ar trebui însă sa-ţi dai sama ca ştiinţa şi cultura teologica e internaţională, ca Societatea de lectură a clericilor are menirea de-a îmbogăţi şi com­ pleta cursurile universitare, că, mai ales, seminarul nu e locul potrivit pentru deosebiri şi lupte al caror motiv sa fie naţionalitatea cuiva. Ţin sa te fac băgător de samă, ca mai tîrziu sa nu-ţi para rau. - De ceea ce-mi pare într-adevar rău, sfinţia-ta, e ca nu ni-i permis şi noua românilor sa avem o Societate de lectura românească. Sîntem cincisprezece clerici ca­ rora ne-ar prinde foarte bine o astfel de societate. Sînt unii printre noi care nu ştiu bine româneşte. N-avem biblioteca decît o nimica toata, n-avern nici macar o sala unde sa încăpem cu toţii în orele destinate ritului grecesc, n-avem un profesor la materia aceasta, capitala pentru noi, şi trebuie sa învăţăm unul de la altul, ce biet ştim, în cea mai scunda dintre toate încăperile seminarului. - A! făcu duhovnicul, dar ştii că n-aş fi crezut odata cu capul ca dumneata sa fii atît de şovinist ? Caci numai din şovinism naţional poate cineva pretinde ast­ fel de lucruri. Cum Îţi poţi dumneata Închipui o socie­ tate de lectura românească Într-un seminar unguresc, În cel dintîi seminar unguresc din ţara? Să facem stat În stat, hm ? J [120] 120 Legea minţii - Sub scutul şi în împărăţia legii lui Hristos n-ar fi cu neputinţa, ar fi ceva firesc, răspunse Andrei cu raceala. - 0, da, vad eu bine ca dumneata eşti şi acum mai mult filosof decît cleric, zise c-un zîmbet silit duhov­ nicul, facîndu-i semn că poate ieşi. * - In cinstea acestei «tratări cu refuz» o sa aranjarn o şedinţa festiva, declara în mijlocul «naţiei» clericul Vasile Beu, � «tata» şi prezidentul nerecunoscut de auto­ rităti al Societăţii româneşti de lectura, care funcţiona cum da Dumnezeu, în cel mai mare secret. Societatea asta 'de lectura funcţionase pe vremuri la Viena, cînd clericii români destinaţi studiilor universi­ tare urmau cursurile la Facultatea de teologie de pe lînga Universitatea din Viena. Acolo Societatea fusese recunoscută de superiori; clericii faceau parte din ge­ neraţia care apucase unele drepturi naţionale, dăruite de absolutism; veneau de-acasa însufleţiţi, cu idealul national viu în suflet, şi astfel nu-i de mirare ca fu­ seserărnembri harnici ai Societăţii de lectura, tioăriseră vreo doua traduceri din literatura teologica, adunasera cărţi cîte încăpeau în doua dulapuri, şi aveau o suma de bani depozitaţi la o banca românească. Mutîndu-se clericii la Pesta, ajunsesera într-alta lume. Societatea fusese desfiinţată şi cărţile confiscate, dar banii depozi­ tati rămăseseră în banca; despre existenţa lor condu­ cerea seminarului n-a putut afla nimic. Dupa insistenţe din chiar partea arhiereilor români, biblioteca fusese, pînă la urma, restituitâ clericilor, sub motivul că era compusa numai din cărţi de ritual, teologice, de mo­ rala, drept ori istorie bisericeasca. Intr-adevar, mai mult de jumatate erau străine, însă printre cele româneşti se aflau şi cărţile lui Bălcescu, Petru Maior, Şincai. Volu­ mele umpluseră deci din nou cele doua 'dulapuri, iar clericii urmaseră în secret ceea ce le fusese îngăduit la Viena pe faţă: se întruneau o dată pe luna ca să as- L [121] Seminarul 121 r culte o disertaţie a vreunuia dintre ei, pentru a se de­ lecta recitînd poezii patriotice, pentru a asculta o pre­ dica. o data pe sâptămînă aveau ora de rit grecesc, pe care şi-o predau ei singuri, şi care era permisa şi de superiori; de obicei, în astfel de ore, se ţineau şi şe­ dinţele. Cîţiva ani lucrurile merseseră struna, dar cu cît ten­ dinţele desnationalizante se înstăpîneau mai mult în şcolile medii, cu atît Societatea capata membri tot mai puţin însufleţiţi pentru rostul ei naţional. Erau ani cînd la toate şedinţele trebuiau sa citeasca aproape aceiaşi clerici, şi tot ei sa declame şi sa spuna predici. Mulţi care veneau din gimnazii străine ştiau rau româneşte şi le era ruşine sa se «produca» înaintea acelora care veneau din licee româneşti. Erau Însa şi tineri care, în anul întîi, trebuiau sa fie atraşi cu multe insistenţe de «naţie» pînă în odaia românească : se temeau sa se separe de clericii străini, şi nu aveau mare tragere de inima pentru limba românească. Fusesera crescuţi ex­ clusiv în şcoli ungureşti, şi acasa, în satele sau oraşele lor, traisera mai mult în mediu unguresc sau maghia­ rizat. In anii din urma, aceşti «novici» erau tot mai numeroşi; s-ar fi făcut lesne membri la Societatea de lectura ungureasca, în ca din primele luni de seminar, daca n-ar fi vegheat asupra lor «bătrînii», Şi, deşi ştiau bine, dupa o vreme, limba românească, tot nu cutezau, pînă în anul al treilea, al patrulea chiar, sa citeasca vreo disertatie ori sa spuna o poezie, o predica. Astfel, din an în an şedinţele erau tot mai rare şi mai sarace. Venea cîte-un an excepţional, cînd se nirnereau în seminar mulţi tineri ieşiţi din şcolile medii româneşti. Aceştia erau ani rodnici, ani de care se pomenea multa vreme. In să aşa cum era, buna-rea, Societatea românească de lectura constituia o Fortăreaţă a limbii şi a simtărnîntu­ lui naţional. Fara ea, mulţi s-ar fi ratacit, cel puţin pentru o parte a vieţii lor. Odaia românească era, într-adevar, numai o spelunca. J [122] Dumnezeu ştie cum de rasanse în seminar, altminteri frumos şi bine construit. Se ascundea în capatul unui coridor, în părete. Dacă n-ai fi văzut uşa, nici prin minte nu ţi-ar fi trecut ca acolo e o încăpere. Ajungeai cu mîna în boltitura tavanului, era lata de cinci paşi, lunga de zece şi avea doua ferestre, care păreau a nu fi fost şterse de praf niciodata. Românii o iubeau totuşi mai mult decît oricare alta sala din seminar. Pe lînga şedinţele care le ţineau aici, Între păreţii ei răsunau cîntecele noastre bisericeşti, tro­ parele, condacele, lurninătoarele cu întreaga seria cata­ vasiilor : aici se deprindeau clericii în slujba liturghiei, în citirea Euangbeliei. Tot ce se petrecea între păreţii ei era românesc, le aducea aminte de bisericutele din satele lor, de popii şi diecii lor, de lanurile, de padurile, de munţii, de oamenii de pe la ei. Adeseori cîntau cu glas tare doine, Deşteaptă-te, române chiar, dupa ce mai întîi cercetau amănunţit coridorul. Daca nu era nimeni, puteau să rastoarne chilia, atît era de departe aruncată de încăperile celorlalţi clerici şi de locuinţele superiorilor. Din cînd în cînd, în cîte o pauza, unul din ei deschidea uşa şi controla coridorul. Ştiau ca sînt urmăriţi, ştiau că sînt spionati, mai ales de ruteni, care, deşi de rit grecesc şi ei, nu cutezau sa se întrunească nici pentru a învăţa sa citeasca cu slova chirilică, de teamă nu fie bânuiti ca nepatrioti . • Şi. tot în odăiţa asta se încingeau uneori adevarate petrecanii, Cînd vreun român capata de-acasa un pa­ chet, aici i se taia învelitoarea, ori se spargea lădiţa de scînduri, şi era vai de cîrnatii ori de raţele fripte ce ieşeau la iveala, dar mai ales era vai de sticla cu vin ori cu rachiu. în odăiţa asta deci avea să se ţina şedinţa festivă anunţată de, «tata» Vasile Beu. Pentru ca reuşita sa fie deplina, el îi ceru lui Andrei sa pregateasca o disertatie cu orice subiect va voi el, dar cu condiţia să fie gata în zece zile. Dupa zece zile începeau pregatirile pen­ tru examenele de sfîrşitul anului, şi, în timpul sesiunii, sub nici un pretext nu le-ar fi fost îngăduit să se adune 122 Legea minţii l I [123] Seminarul 123 cu toţu in odăiţa cea cu două ferestre. Andrei primi ŞI îşi alese subiectul: O scurtă privire asupra vechimii şi bogăţiei literaturii române. Se miră el însuşi cum de-a ajuns atît de repede să se oprească la subiectul acesta; poate unde nu mai pregătise nici o lucrare scrisă din vremea liceului, şi îndată ce luase condeiul în mînă i se deşteptaseră reminiscenţe le anilor de studii din adoles­ cenţă; poate unde îşi dăduse sarna că ar fi tema cea mai potrivită pentru atîţia clerici români care au ieşit din şcoli străine. După ce scrise titlul se bucură din toată inima şi se apucă de lucru. Voi într-adevăr să dea numai o «scurtă privire» asupra literaturii române, dar îndată ce se cufundă în dezvoltarea temei, se oprea adeseori la cîte un scriitor, la cîte-o operă literară preferată, insista pe larg asupra lor, făcea consideraţii critice. Astfel, disertaţia se lungi binişor, şi, fiind în­ suşi stăpînit de subiectul ales, nu mai putu să fie stăpîn asupra scurtimii sau lungimii lucrării. Două zile scrise pe ruptelea, dar cînd văzu, la urmă, cîte file umpluse cu scrierea lui măruntă, se năcăji. Ştia că o disertatie prea lungă, oricît ar fi de interesantă, oboseşte audi­ toriul. Clericii îl ascultară însă cu mare plăcere pînă la sfîrşit. Cei ieşiţi din şcoli străine îl urrnărirâ cu aten­ ţia încordată, cu o uimire ce creştea mereu. Aproape fiecare frază a lui Andrei cuprindea ceva nou pentru ei. Ei simţeau o adîncă satisfacţie văzînd, convingîndu-se, din spusele lui Andrei, cît de multe erau minciunile profesorilor străini care îi asigura seră că limba literară românească abia există de cîteva decenii, că operele scrise în care se concentrează cultura românească sînt abia nişte începuturi, nişte încercări fără nici o valoare. Andrei nu spunea fraze goale: cita ani, nume, opere, studii critice asupra literaturii române. Pomenea nume despre care auziseră o dată sau de două ori, şi rămaseră convinşi că tot ce le spusese Andrei Pascu era adevărat. Dar chiar şi clericii ieşiţi din şcolile româneşti îl ascultară cu surprindere. Andrei spunea lucruri nouă chiar şi pentru ei. Vocea caldă, însufletirea cu care citi [124] 124 Legea minţii 1 r I îi încălzi pe toţi şi le aduse pe feţe, în ochi, o expresie de sarbatoare. Cînd sfîrşi, ropotele aplauzelor cazura din bolta scundă ca o ploaie asupra lui Andrei. Deşi punctul al doilea din programul şedinţei era recitarea poeziei Noi vrem pămînt, clericii, aplaudînd încă, se ridicara în picioare ca un singur om şi încep ura Deş­ teaptă-te, române! ,Il cîntau mai 'cu putere ca niciodată, cu ochii aprinşi, cu obrajii îmbujoraţi. In însufleţirea lor uitaseră să mai supravegheze coridorul, şi de aceea rărnaseră ca trăzniţi cînd, la «Preoţii cu crucea-n frunte», uşa odăitei se deschise şi îşi făcu apariţia pri­ mul prefect, ai carui obraji, dăbălati de grasime, se umplură de strîmbături sub larma ce-l izbi. In liniştea ce se făcu imediat, prefectul înainta le­ ganÎq.du-se ca o rată enorma. Nu se opri decît În ime­ diata apropiere a lui Vasile Beu, ridica spre «tata» ochii lui mici, de porc, şi-l întrebă c-o voce putinică, răguşită : Ce faceţi dumneavoastra aici? - Avem oră de rit, răspunse Vasile. - A, ora de rit! Cu cîntece aşa ... aşa turbate ? - 'Mă rog! făcu Vasile ofensat, ritul nostru e Îm- preunat cu cîntări multe, pe care trebuie să le În­ vătârn. - Şi ce cîntare bisericeasca a fost aceea de mai Înainte? -Vasile Beu tăcu o clipă, apOi zise c-o voce sigura, româneşte : - lmpărate ceresc! �. Ce-i aia? -'Ceea ce-i la catolici Veni Sancte Spiritus. - 'A, făcu prefectul, ce vorbeşti dumneata! Nu sa- mănă! - Cum s� samene, daca are alta melodie?! - E melodie de cîntec lumesc, nu-i cîntare biseri- cească. In ochii lui Vasile se ivi un licăr ciudat, şi, clipind spre clerici, zise: [125] Seminarul 125 - N-ai auzit-o, sfinţia-ta, de aproape. Vă rugăm s-o ascultaţi acum. Şi cei cincisprezece clerici cîntară cu întreaga simţire strofa din urmă din Deşteaptă-te, române. Zadarnic fă­ cea prefectul semn cu băţul său gros să înceteze, că nu-i curios, nimeni nu-i mai putu opri. Trebui să as­ culte pînă la capăt, trecîndu-şi privirea de la un cleric la altul, Pricepu cuvintele «cruce», «libertate», «glorie» ; tot vorbe care vin şi în Veni Sancte, şi păru că începe să se îndoiască. Clericii cîntară încheierea cît se putu mai prelung. - Dumneavoastră vreţi să tăgăduiţi că aţi ţinea acum o şedinţă, deşi am probe. Ce a citit mai înainte Andrei Pascu ? Pe-o clipă clericii se priviră miraţi: de unde dracu' ştie prefectul de disertatia lui Andrei?! Superiorul Însă nu se uita la ei, el se adresa numai lui Vasile Beu. Acesta se întoarse spre masa pe care erau aşezate, pen­ tru orice eventualitate, cărţile de rit, în frunte cu Euan­ g�elia. Luă un Iiturghier, se întoarse spre grăsun şi Zise: - Andrei Pascu ne-a explicat pe larg cele trei li­ turghii uzuale în biserica grecească: a lui Ioan, a lui Vasile şi a lui Gregoriu. El vine din şcolile Blajului, şi acolo avem oameni foarte versaţi în rînduielile ritului grecesc. Sfinţia-ta cred că vei înţelege că, dacă Andrei Pascu se apucă să dezvolte o temă, o face cu temei. - Şi-a făcut lucrarea în scris, inistă prefectul. - Se-ntelege ! Poftim! zise «tata» luînd manuscrisul lui Andrei şi punîndu-l subt ochii superiorului. Acela îşi plimbă puţin ochii peste şirele mărunte şi se simţi încurcat. - Şi dumneata nu eşti prezidentul Societăţii româ­ neşti de lectură? îl mai întrebă pe Vasile. - Ferească Dumnezeu, sfinţia-ta, sînt «tata» lor, vezi bine, dar numai atît. însă nu-i de mirare că sîntem bănuiti mereu de conducerea seminarului, dacă atîţia colegi n-au ce face decît să ne spioneze toate mişcările şi, nepricepînd, să ne denunţe. [126] 126 Legea minţii în primul prefect nu era mCI un strop de energie cînd era treaz, numai vinos platea ceva, asta o ştiau bine clericii români. Cu o ultima sforţare el zise: - Dar de ce strigaţi atît de prosteşte ? Nu sînteţi numai dumneavoastra În seminar! Cuvintele acestea era hotărît să le spună cu mînie mare, cu atît mai vîrtos ca erau cele din urma, dar nu reuşI. Abia dispăru, şi clericii izbucniră În hohote de rîs. - L-am potcovit, zise Vasile Grecu. De el, săracul, mi-e mila. Nu-i om rau. El, daca are un păhărel de beuturâ ... Dar cine sa fie ticalosul care ne-a spionat? Se auziră mai multe nume. Mulţi spionau paşii ro­ mânilor. -1 Trăbă sa fie din sala de lectură a lui Pascu, zise Beu. - Se poate foarte uşor sa fie cel din dreapta mea, spuse Andrei. - Nu cred. E de-abia În anul al doilea, zise clericul Ion Marcu. Cei care ne denunţă la superiori, ca sa-şi cîştige merite, sînt de obicei dintre cei bătrîni. - Da, Însa ziua buna de dimineaţă se cunoaşte. Oricum, trăbă să-I dibuim ca sa ne păzim mai bine de el. Ar putea sa ne surprinda odata prefectul al doilea, ori chiar rectorul; atunci n-am scapa aşa de uşor, zise Vasile Beu. Acum, pentru ca sa-i facem prefectului o plăcere, propun ca, dupa Noi vrem pămînt, sa ne cînte Gheorghe Moraru ceva. Va fi cîntec lin, nu va mai sămăna defel cu ... lmpărate ceresc. * Clericii părăsită tîrziu sălita, În cea mai bună dispo­ ziţie. Singur Andrei Pascu avea ceva pe suflet. Nu-i venea sa creada ca ruteanul de lînga el l-a denunţat: niciodata nu' l-a vazut spionîndu-l ce lucreaza, iar al­ tul, străin, dintr-altă sală de studii, nu putea fi, pen­ tru ca ar fi trebuit sa caute În pultul lui Andrei ca sa-i poata vedea manuscrisul. [127] Seminarul 127 Peste trei zile se convin se. Prefectul lipsise două zile din seminar şi, cît ce îşi luă din nou slujba, lucrul cel dintîi pe care îl făcu fu să-I cheme la sine pe clericul rutean de lîngă Andrei. Fiind plin de vin, ca totdeauna cînd lipsea mai mult din seminar, prefectul îl spălă fără săpun că l-a făcut de ruşine, căci clericul se În­ toarse destul de tîrziu, întunecat, scos din fire, şi, cînd se aşeză la pult, nu se putu răbda să nu zică, privind spre Andrei : - Asta-i totuşi o obrăznicie de neînchipuit! Nu era silenţiu, dar Andrei, ca de obicei, citea. îşi ridică ochii din carte, căci din vocea, din accentul vecinului înţelese că pe el îl priveşte declaraţia puţin gingaşă a clericului. - Ce pofteşti dumneata? îl întrebă liniştit Pascu. - Spun că e o obrăznicie ce faceţi dumneavoastră. Cîntaţi Deşteaptă-te, române şi spuneţi că-i Împărate ceresc. - Ei, bine, dar cunoşti dumneata aceste două im­ nuri? - Cum să nu le cunosc! În Maramureş am intrat în destule biserici româneşti, am ascultat liturghie ro­ mânească. În case de preoţi români am avut prilejul să aud nu o dată şi imnul dumneavoastră naţional. - E interesant, totuşi eu nu pricep, zise Andrei zîm­ bind; apoi, apropiindu-se mai tare de el, îi şopti În ureche: Dumneata l-ai chemat pe prefect? Clericul rutean venise de la superior atît de scos din fire, încît abia acum băgă de samă că s-a dat de gol. El îi aruncă lui Andrei o privire atît de Întunecată, încît pe-o clipă păru că a orbit, apoi se ridică şi ieşi repede din sala de studii. * Andrei Pascu avu deci destule prilejuri să se con­ vingă că nu-i aur tot ce luceşte, că ar fi o exagerare primejdioasă să ierte orice slăbiciune omenească, să nu vadă viaţa aşa cum este, deşi simţea mereu cum ar trebui să fie. [128] 128 Legea minţii Mai simpatici, dintre clerici, după rornaru, 11 erau croaţii. In purtarea celor cinci croaţi nu descoperea nimic forţat, nimic josnic. Erau tineri de-o sinceritate Încîntătoare: şi ce le plăcea şi ce nu le plăcea le putea citi În ochi toată lumea. Nici de nevoie n-ar fi linguşit pe cineva, fie coleg, fie superior, fie profesor. De cîte ori ceva nu mai era cu putinţă, formau un grup: dis­ cutau cu aprindere, înflâcârati, băteau cu palma gaze­ tele, se Înfuriau cînd le soseau ziarele favorite cu co­ loane şi pagihi Întregi albe, suprimate de cenzură. Ei îi evitau, cu� excepţia românilor, pe toţi clericii din seminar. Erau vlăstarele unei naţiuni mici, dar cu o veche şi bine întemeiată cultura naţională, reprezentanţii unui popor I care se bucura de toate drepturile naţionale, care, de cînd se pomeniseră, Îşi faceau instructia În limba materna, care aveau chiar şi o universitate naţională. Andrei nu putea sa nu faca asemanare Între ei şi ro­ mâni. Deşi în multe privinţe cleric ii celor doua popoare se asernănau, croaţii pareau mai conştienţi de chemarea lor. Între ei nu puteai face deosebiri, toţi erau la fel, pe cînd românii, crescuţi În şcoli străine, numai dupa luni de zile ajungeau sa samene Întrucîtva cu cei ieşiţi din licee româneşti. Andrei, mai mult decît oricînd, Începu sa simta cît e de adîncă nedreptatea ce se face românilor prin educaţia străina pe care mulţi nu o pot evita, 'daca nu vor sa rămînă analfabeti, cît e de mare primejdia învăţămîntului în limbă străina. Îşi zicea ca e bunâ Încrederea, e buna însufletirea cu care ne spu­ nem mereu ca rornânul nu piere, dar ca În chiar afir­ maţia aceasta se-ascunde un mare pericol, ca în orice autosugestie. El vedea cum poate cineva să se în strai­ neze de limba şi neam şi vedea ce rezultate da o buna educaţie naţională, ca a croaţilor. Aceştia, deşi puţini, răcnesc ca leii îndată ce încearcă cineva sa se atingă de drepturile lor, pe cînd românii sînt ca nişte lei trişti, obosiţi care rabdă sa fie despuiati de piele. Toată deo­ sebirea aceasta enormă dintre români şi croaţi, Andrei [129] Seminarul 129 o punea exclusiv pe sama educaţiei. Dar mai erau Şi alte motive, pe care el le înţelese mai tîrziu. Cu croaţii se înţelegea latineşte mai bine decît nem­ ţeşte. Dar ei nu vorbeau bucuros nici limba latină. Ei vorbeau cu patimă graiul lor ciudat, care prin multe­ le-i consoane nu lăsa o clipă de hodină buzelor şi limbii. Lui Andrei îi părea uneori că aude o sperietoare de vrăbii, mai ales cînd vorbea cu vocea sa foarte înaltă croatul de lîngă el. Eparhiile catolice din nordul Ungariei trimiteau din cînd în cînd şi cîte un cleric despre care să poţi crede că-i ungur neaoş, după înfăţişare, după pronunţie, după nume chiar, deşi semnul din urmă încetase demult să mai fie un criteriu pentru identificarea naţionalităţii. Afară de unul, doi, care spuneau că-s slovaci, toţi cei­ lalţi se credeau unguri de la roată. Pe aceştia croaţii îi priveau cu dispreţ, şi, foarte rar, cînd vorbeau cu ei, le trăgeau cîte-o săpunealâ în croateşte de se adunau clericii în jurul lor ca la minune. După ce-i cunoscu mai bine pe aceşti bieţi lepădaţi de neam, pe aceşti pierduţi, nu din vina lor, simţi şi Andrei că nu-i mai poate suferi. Nu-i putea suferi pentru că nu era nimic firesc în atitudinile lor; parcă nu-şi ştiau purta încă haina maghiarizării, conştienţi parcă, ei înşişi, de asta. îşi aduse aminte ce-i povestise Într-o zi Vasile Beu. Cică înainte cu doi ani fusese un cleric slovac care patru ani nu a spus un singur cu­ vinţel slav, se jura că nu pricepe nimic din limba asta, dar Într-o noapte, în vis, începuse să depe ne repede în slovacă. Un croat, anume Krusits, care nu dormea, se ridicase tiptil din pat şi obI ici cine vorbeşte slavo­ neşte. Cînd se convinse ca-i maghiaronul, trezi pe toţi clericii. Cic-a fost un adevarat «scandal». Slovacul, se vede aşa-i era felul, tinuse multa vreme un adevărat discurs în limba materna, îl auziseră cu toţii şi cu toţii se simţiră foarte stingheriti de descoperirea asta. Ta­ ceau tacerea peştelui, numai croatul se certa singur, şi doi români rîdeau să se înăbuşe În perini. Cînd îşi în- [130] 130 Legea mintii cetă slova eul monologul, cei doi români Începură sa aplaude cu zgomot. - Asta are darul limbilor! zise unul. Se Înţelege: În ziua următoare fură pedepsiţi ŞI cel doi români şi croatul. Ungurii neaoşi îi erau mai simpatici lui Andrei decît bieţii dezrădăcinaţi din tulpina slavă sau germană. Erau mai rudimentari, dar erau sinceri, erau naturali. De-o impulsivitate, dacă le sărea tandăra, primejdioasă, erau totuşi tăcuţi, posomorîti şi gravi, dacă-i lasai în pace. � Andrei se bucura uneori că poate să cunoască direct, din experienţă, atîtea neamuri de oameni, că lacoma lui sete de observaţie poate fi mereu hrânitâ. Totuşi, era convins că lucrurile ar merge mult mai bine În se­ minar daca toţi elevii ar fi de acelaşi neam. Ar fi fost o armonie rodnica, o armonie care ar fi influenţat În bine nu numai instructia şi disciplina, ci şi viaţa evla­ vioasă, creştinească, pe care el o considera condiţia de căpetenie pentru cine vrea sa ajungă un bun preot. IX Cu cît treceau zilele, cu atît Andrei înţelegea mai bine cît de însemnată, cît de frumoasă e misiunea preo­ tului, aşa ca de la o vreme începu sa-şi uite de profe­ sorat. 'Numai cînd se gîndea la Dora Muntean, îşi adu­ cea aminte ca mai are o obligaţie: sa urmeze şi Facul­ tatea de litere. Profesoratul lui Însa i se parea din ce în ce mai problematic, i se părea chiar că hotărîrea asta Îşi pierde orice Înţeles, luînd înfăţişarea unei frîn­ turi de vis neguros. In anul al doilea de seminar, Dora nu-i scrisese de­ cît o singura data, prin septembrie. îi spunea cît i-a parut de rau că n-au putut vorbi cînd s-au Întîlnit în gara. «De altfel, mi se pare că dumneata acum trebuie [131] Seminarul 131 sa iubeşti şi mal puţin conversaţia, decît înainte; ai o faţa de sfînt cum n-am mai vazut. Baga de samă : se­ minarul acela strain te va face poate sa-ţi schimbi nu­ mele de Andrei. îţi mai aduci aminte ce mi-ai spus în gara din Sibiu, acum un an? Un singur lucru ma in­ tereseaza: sa ştiu ce nume îţi vei alege, daca te vei călugări.. Andrei Pascu ştia ca Dorei îi place sa rîda de oameni şi cînd scrie, nu numai cînd vorbeşte - toate ilustra­ tele ei erau pline de o navala de copilarie luminoasa, ­ totuşi se întrista cînd citi cuvintele cu care se sfîrşea ilustrata din septembrie. El o vazuse pîn-acum mereu aşa cum îi aparuse în geamul acceleratului : o domni­ şoară palida, cu ochii mari, cu privirile adînci, în care nu mai era nimic copilaresc, dîndu-i senzaţia că-i o domnişoară mare, o fata straina parca, pe care, deşi o cunoştea, vedea ca se deosebeşte foarte mult de fetiş­ cana care i-a lasat pe buze peceta aceea de foc. Deşi sarutul acela învie din nou pe buzele lui, deşi simţea ca privirea Dorei din geamul vagonului fusese sincera, totuşi acum, citind rîndurile ei, începu sa se îndoiască. «Nu s-a schimbat, e şi acum o copila zburdalnică, îşi zise. Ce mai ştii? Poate ca glumeşte cu mine, ca sa aibă de ce rîde, şi atîta tot.. Ilustrata începu sa aiba preţ abia după Craciun, după ce Andrei trecu prin chinurile naşterii lui ca om. Deşi-i scrisese de mai multe ori Dorei, de la ea nu mai venea nici o veste. El ceru informaţii de la unchiul Dorei, dar nu capata nici un raspuns. «Poate a fost scrisoarea ei de adio, îşi zise Andrei; nu mi-a dat să pricep ca un singur lucru o mai interesează : sa ştie ce nume voi purta în călugărie ?» Un simtămînt de tristeţe adînca îl apăsa mereu. 1 se parea ca tacerea Dorei destrama un vis frumos, dar nu se revolta împotriva ei, n-o învi­ nuia, ci, dimpotriva, încerca sâ-ndepărteze de Dora orice umbră de rautate urîtă. îşi zicea: «N-aş avea de ce sa mă mir ca nu-mi mai scrie, ca ... m-a uitat. Ea a glumit cu toata lumea, deci a glumit şi cu mine. Atît. Are ea vreo vina că rîsu-i clar mi s-a strecurat în su- [132] 132 Legea minţii flet, din clipa cea dintîi, şi s-a-nchegat într-un licăr de nesternată P Cînd am cunoscut-o, cît i-am fost în preajma, Dora era de-abia o copila. A rîs cu mine, şi-a petrecut, mi-a scris, cum desigur va fi scris şi altora, nu dintr-alt motiv, ci din nevoia de-a cheltui, de-a ri­ sipi din prisosul bogat al zburdalnici ei sale. Nu trebuie condamnata, ci admirata o asemenea fata, care poate deştepta viaţa în sufletele altora. E un semn de bogă­ ţie interioara. De ce sa ma mir că nu-mi mai scrie? Pesemne ca jocul cu mine s-a isprăvit şi ca va fi în­ ceput alt joc, cu altcineva, nevinovata ca şi pînă acum. Ce vina are fluturele care zboara în lumina, din floare-n floare, ca un copil plînge, neputîndu-l prinde? El nu ştie ce vrea copilul; ci simte nevoia de-a se scalda în soare, de-a se îmbăta de parfumul potirelor de flori. Pentru fluture jocul e viaţa însăşi, iar Dora e un flu- A v ture mca.» Uneori i se parea ca totuşi Dora a mers prea de­ parte jucîndu-se cu el. Ce a J îndemnat-o. să-I sarute, ce a îndemnat-o sa-i spuna cu vocea atît de rugatoare: «Sa-mi scrii! Sa-mi scrii!»? Ce a determinat-o să-I privească cu atîta adîncime din geamul vagonului? Că nu fusese un joc de copil, un joc de fluture, era mai presus de orice îndoială. Dar ce fusese? Dragoste? Se poate, dar tot atît de bine se poate ca izbucnirile ace­ lea să fi fost inconştiente, să nu-l fi privit pe el. Ce înţeles .vinovat pot avea gesturile nevinovate ale unei fete. Ce vină poate avea o fată prin ochii căreia pri­ veşte, din cînd în cînd, inconştientă de sine, femeia? De bună samă, Dora nu e vinovată ca nu-i mai scrie, că l-a uitat. El e vinovat pentru că şi-a facut iluzii din nimic, pentru că mai aşteaptă de la ea scrisori, ca şi cum Dora ar fi o femeie în puterea cuvîntului, cu raspundere pentru ceea ce face. El e vinovat pentru că nu pricepe tacerea ei. Ea nu a înţeles ceea ce numai el singur ştia şi, timid şi neîndemînatec, nu a putut niciodată sa-i spună, sa-i marturiseasca. Ca să o poata uita, recurse la ajutorul voinţei şi se adînci tot mai mult în ocupaţiile lui de cleric. Şi deşi [133] Seminarul 133 uneori 1 se parea că a uitat-o şi se bucura ca nu-l mai tulbura dorul de ea, simţea ca amintirea ei nu-l para­ sise, ci se închega se ca un margaritar în sufletul sau, un margaritar pe care îl purta mereu cu sine. * Dupa cel din urma examen, cu o ZI înainte de-a parasi seminarul, Andrei puse mîna pe o gazeta. Era ultimul numar, cel mai proaspat. De obicei nu citea decît articolele de fond şi telegramele, dar acum, ne­ avînd ce face altceva mai bun, o citi din doască-n doască, pînă ajunse la «ştirile zilei». Parcurgîndu-le, simţi deodata un junghi în inima. Ştirea a treia, în doua şire, era un anunţ de casatorie: «Dr, Vasile Dră­ gan, advocat, şi Dora Muntean, căsătoriţi. Felicitarile noastre,. Andrei scapa gazeta din mîna şi pali. ca un mort. O durere adîncă, o umilinţă Fără samăn şi o revoltă imensă puseră stăpînire haotică pe sufletul lui. Deci acest necunoscut, acest Drăgan fusese cauza spe­ ranţelor lui zadarnice. Deci Dora nu era o fata ne­ ştiutoare, zburdalnică, ci o femeie cochetă, conştientă de puterea farmecului ei, care îşi bătuse joc de el, de iubirea lui! îi venira din nou în minte cuvintele cu care încheia scrisoarea din urma: «Un singur lucru mă intereseaza, sa ştiu ce nume îţi vei alege, daca te vei călugări». Abia acum îşi dadea sama cît dispreţ con­ ţineau cuvintele acestea! Şi el, care o iubise cu atîta evlavie! Auzea cuvintele ei, rîsul ei clar, vedea miş­ cările ei neastîmpărate, toate manifestarile ei zburdal­ nice, şi se gîndi ca nu-i plăcuseră niciodată. «Ah cît de mult m-arn înşălat ! îşi zicea Andrei. Era o copilă înclinată spre patimă, nestăpînită, abia acum îmi dau sama de ce nu-mi plăcea.» Dar, ajungîndu-i gîndul aici, se cutremură. Simţi sărutul ei pe buze, văzu ochii ei în fereastra vagonului, şi îşi dădu sama deodată cît e de nedrept şi faţa de ea şi faţa de sine. îl orbise du­ rerea iubirii înşelate, a orgoliului rănit. Nu, nu, el nu putea crede nimic rău despre Dora. Ochii lui verzi se [134] 134 Legea minţii umplurâ de lacrămi. Nu, ea era o copilă nevinovată, alba ca zapada şi o femeie libera să aleagă, libera să fie fericită. Ieşi din sala de lectura, străbâtu mai multe coridoare, coborî mai multe scari, şi se trezi În capela semina­ rului. Abia aici, îngenunchind, simţi cît îi e de mare durerea, şi Înţelese încă o data cît de profund trista e viaţa omului şi cît de nepreţuit e, În astfel de clipe, sentimentul contactului cu eternitatea, şi se gîndi ca pentru el va rămîne întotdeauna deschis un drum spre o ideea nobilă; vrednica sa lupte pentru ea. XI Dora «făcu furori- - cum se exprimase unchiul său doctorul în scrisoarea trimisa Mariei Muntean ­ la balul «Asociatiunii. din toamna aceea. Era Întîiul bal la care lua parte ca fata mare, în rochie lunga. Zeci de tineri o admirată, doctori, candidaţi de advo­ cati, ba chiar advocati cu diploma, fara a mai pomeni de candidaţii de preoţi, care abia cutezară sa o invite la dans, să se apropie de ea, văzînd-o atît de eleganta, de distinsă, şi mai ales Între curtezani cu o poziţie socială mai înaltă decît a lor. Dora fu stralucitoare, nu prin toaleta ei, destul de modesta, ci prin tinuta mîndra a capului, prin stralucirea plina de vâpăi a ochilor negri, prin tinuta gingaşă a trupşorului de tres­ tie, şi mai ales prin neobişnuita naturaleţe cu care dra­ gostea de viaţa radia din Întreaga fiinţa ei. Oricine îşi plimba ochii de la alte fete la Dora, trebuia sa zică: «Dora le bate pe toate». Altele voiau să fie senine, zîmbitoare, voiau sa se poarte cu gingăşie, voiau să aibă voce clara - Dora le avea toate acestea fara să se gîndească. Iar cînd trecea rîzînd în cascade cris­ taline prin sala luminoasa, dansatorii îşi uitau păre­ chea şi îşi Întorceau capul sa vada cine rîde. Şi cum [135] Seminarul 13S Dora rîdea adeseori, de la o vreme rîsul ei ajunse o condiţie a bunei dispoziţii generale, ca şi muzica. Cu toata dragostea ce i-o purta, mătuşă-sa, doctorita, simţi totuşi un ghimpe al invidiei întepîndu-i inima, văzînd succesul Dorei, deşi doctorita n-avea încâ nici o fata de bal. În pauze o înconjurau pe Dora atîtea farfurioare cu dulceaţa, cu îngheţată, pe care i le ofereau tinerii Fermecaţi de graţia ei nevinovata, încît nu ştia ce să aleaga. Nu gusta din toate, dar pe toţi îi ameţea de cap cu vocea, cu privirea, cu cîntecul rîsului ei mai ales, aşa ca nici unul nu se simţea ofensat daca era trecut cu vederea. În roiul acestor tineri era şi un barbat mai în vîrsta, brunet, cu o mustaţă scurta şi groasa, cu obrajii mari, raşi proaspat, sclipitori, cu ochii mici, pe care îi acoperea mereu o ceaţa ciudata, care parea mai favorizat de Dora. El se uita la ea atît de umil, încît de multe ori uita gura întredes­ chisă, şi, de cîte ori rîdea Dora, izbucnea şi el într-un rîs bubui tor, care-i crispa faţa într-o masca ridicolă şi antipatica. Dora îşi pusese de la început ochii pe el; lui îi vorbea, din înghetata adusa de el gusta mai întîi, şi se-ntîrnpla ca, privindu-l, sa rîda din bun senin. Atunci începea şi el sa rîda bubuind, şi con­ trastul între cele doua voci era atît de mare, încît toata lumea din jurul lor avea o acută senzaţie de ridicol. înţelegînd însa ca Dora e «o biata orfana, care - dupa cum spuneau cîteva mame ce veniseră cu fetele la bal - ar putea sa fie mai puţin vesela, caci n-are nici un motiv sa se bucure prea tare de viaţa», mulţi dintre tinerii care îi facura curte începură sa se învîrtă în jurul altor fete, dar barbatul brunet n-o parasi nici o clipa. Cînd dansa, o urmarea pretutin­ denea cu ochii şi, îndată ce termina, era lînga ea. Mamele cu fete se uitau cu ciuda la omul acela cu degetele strînse de inele groase de aur, împodobite cu nestemate; se parea ca mai ales pentru el o invidiaza pe Dora. [136] 136 Legea minţii Daca nu rîdea, omul nu era urît, deşi nu mai eca tînăr, Ba chiar privirea ceroasă a ochilor lui mici îl facea simpatic. Uitîndu-te la ei, pareau ca-ţi zic: «Sînt om de încredere, om de omenie, am sentimente bune, dar nu pot da expresie nici unuia, toate mi se-ncurcă, şi sînt, din cauza asta, un nenorocit». Navala stralu­ cita a tinereţii ce se desprindea din întreaga fiinţa Dorei, rîsul ei, îi deşteptaseră în asemenea masura sen­ timentele, încît bietul om nu mai putea lega cumse­ cade două vorbe. Il gîdila ceva neîntrerupt la inima, şi el nu putea face nimic altceva decît sa rîda. Dora îl gasise inofensiv şi nespus de ridicol, şi poate din cauza asta se interesa mai mult de el decît de alţii. La sfîrşitul bal ului străinul îşi mai spuse o dată numele: «Doctor Vasile Drăgan, advocat». Cînd se apropiase mai întîi de ea, îşi spusese numele, dar Dora nu-l înţelesese. Acum izbucni în rîs: numele Drăgan i se păru foarte potrivit. Cînd îi întinse mîna lui groasa, advocatul îi zise: «La revedere, domnişoară». - «La revedere», răspunse Dora rîzînd, dar era sigura ca nu-l va mai întîlni, şi-i păru rau din toata inima că nu va mai avea prilej sa rîda cu atîta placere ca acum. Ajunsa acasa, la doctorul Muntean, nici prin minte nu-i ttecu sa faca vreo asemanare Între advocat şi Andrei Pascu: totuşi asămănarea se facu fără ştirea şi fara voia ei, şi atunci îi scrisese clericului o ilus­ trata. Era În septembrie, şi era sa fie cea din urmă veste pe care Andrei a primit-o de la Dora. Făra sa-şi dea sama ,de ce, ea tinuse să-I faca băgăror de samă pe Andrei, nu cumva, în seminarul acela strain, sa se călugărească. La o săptămînă dupa balul «Asociatiunii», Într-o sara, doctorul Muntean întra în casa foarte vesel. Batu din palme şi �ise cu bucurie catre nevasta-sa: - Veste buna, draga! Societatea românească de la noi s-a îmbogăţit cu un membru valoros, iar eu mi-am întîlnit un coleg de şcoala, pretin bun. [137] - Seminarul 137 Doctorita nu-şi dadu sama CIne ar putea sa fie. Pomeni mai multe nume. - Nu, dragă, e advocatul Drăgan ; tu n-ai de unde-I cunoaşte. Inchipuie-ţi, şi-a mutat cancelaria la noi! Doctorita pali: ea nu-i pomenise barbatului că l-a cunoscut pe Drăgan, ca la balul «Asociaţiunii» Dra­ gan s-a Învîrtit mai mult În jurul Dorei. Îşi dadu însa repede sama ca advocatul, prieten cu doctorul, îi va vizita negreşit cît mai curînd, şi atunci se va desco­ peri ca-l cunoaşte. - Vasile Drăgan Pl întreba ea c-un fel de uimire. - Da, da, doctor Vasile Drăgan, îl cunoşti ? Nu se poate să-I cunoşti; de zece ani nu iese nicăiri, nu prea iubeşte societatea; dar sa ştii ca n-a stat cu mînile În sîn: şi-a adunat un capital foarte frumos. - Mi se pare ca totuşi îl cunosc. La bal... între adoratorii Dorei ... Dar ce ştiu eu; atîtea nume am auzit atunci, atîtea fizionomii noi am vâzut ... Doctorul păru deodata deosebit de interesat: - Un bărbat voinic, brunet, c-o mustaţă groasa? Da, da, aşa-mi pare. - Puţin cam gras? - Da, da, şi cu nişte ochi mici, foarte ciudaţi. Doctorul ba tu din nou din palme ; - El e! Aşadar îl cunoaşteţi şi voi! Ce bine-mi pare! E un om foarte detreabă, O sa vedeţi! - Dar nu-mi pot Închipui ce-l va fi îndemnat sa vina la noi; mai avem zece advocaţi în oraş, zise doctorita. - El are capital, draga, nu-i mai trâbă cîştig. Mi-a spus ca s-a saturat de mediul strain în care a trait pînă acum, vrea sa fie într-o lume mai romaneasca. Paguba ca e cam Înaintat în vîrsta, ar fi o partidă stralucita. Doctorita nu mai zise nimic. Un gînd Il stăruia mereu în minte. 'îşi zicea: «Să vezi ca nebunul ăla s-a mutat aici pentru Dora». N-a trecut o săptămînă şi doctorul Îşi aduse prietenul la un pahar de vin. Ştia ca lui Drăgan îi place vinul [138] 138 Legea minţii încă de cînd erau elevi la liceu. Bautura fusese, În­ tr-adevar, În tinereţe, singura placere a advocatului, dar nu bea decît vin foarte bun, şi nimeni nu-l vazuse vreodata beat. El bea mai ales cînd avea de lucru, Înainte de-a redacta o pledoarie, un recurs la forurile mai Înalte; bea nu dintr-alt motiv, ci numai ca sa poata scrie mai bine. Bînd, i se limpezeau parca ideile, i se agerea mintea, şi capata, mai ales, o putere de muncă neînchipuit de mare. Dar cum el avusese întot­ deauna foarte mult de luoru, bautura, pe nesimţite, îi devenise un obicei, nu însa o patima. Din ziua aceea, Vasile Drăgan ajunse oaspe de toate zilele În casa doctorului Muntean, iar Dora, amuzîndu-se de ridicolul purtării, privirilor şi felului de a vorbi al advocatului, îşi petrecea minunat. Doctorita Îşi zicea de multe ori: «Nu-i aşa de nevinovata Dora asta! Ştie prosti pe oameni, ştie cum se cîştiga o partida bună.» Ea era încredinţată, În ca de la bal, ca Dora aflase despre capitalul de care dispunea Drăgan şi ca acesta era singurul motiv care o facea sa-şi petreaca atît de. bine cu el. Altceva nu putea fi, pentru că advo­ catul, În ochii unei femei, a unei fete mai ales, nu era cu nimic atragator. Văzînd ca Dora Îl poarta de ca­ păstru cum Îi place, ca rîde şi-şi bate joc de el, dar tot nu-i dă drumul - doctorita începu sa creada dt poate tot o fi ceva adevarat în spusele unora şi altora care nu se sfiau sa afirme ca în Dora este o buna doza de perversitate. Doctorul, însa, gîndea altfel. Se mira şi el, ce-i drept de multe ori, cum de putea sa-i placa Dorei de advocat, dar În' acelaşi timp Îşi spunea ca ar fi bine daca vizitele lui Drăgan s-ar încheia cu o casatorie. Alaturi de acest om sigur, Dora ar fi fost la adapost de furtunile vieţii. Şi ar fi fost bine şi pentru biata vaduva, pe care numai viitorul copilei o mai ţinea în viaţa. Şi ar fi fost şi pentru el bine, pentru ca ar fi scapat de sarcina straina din casa chiar acum cînd se ridicau şi fetele lui. Era convins ca Drăgan nu aşteaptă nici o zestre, dar nu era încă sigur daca advocatul are intenţii seri- [139] Seminarul 139 r oase, ori daca vine la ei numar ca sa se delecteze de rîsul şi ştrengăriile Dorei. Vasile Drăgan nu-l lasa multa vreme prada îndoieli­ lor. într-o sara, lînga un pahar cu vin, el Îi marturisi, încurcîndu-se mereu, ca, într-adevar, el numai de dragul Dorei şi-a mutat cancelaria aici, ca ar fi prea fericit sa o poata avea de soţie. În ziua urmatoare, doctorul se închise într-o odaie cu soţia sa. - Ţi-ai putea Închipui ce am sa-ţi spun? - Aşa cred. Vede toata lumea, vorbeşte oraşul în- treg, râspunse doctorita c-un fel de rautate. - Despre? - Doamne, ce poza! Despre faptul ca pretinul şi colegul tau de liceu, domnul advocat Vasile Drăgan, e îndrăgostit pînă dupa urechi de Dora. Însa toata lumea e revoltată ca Dora poate să-I iubeasca. E într-adevar de mirat! - Vasile i-a cerut mîna! zise doctorul rar şi apasat, cu solemnitate. Femeia pali şi zise: - De el nu ma mir. Ma mir de Dora. Se vede ca-s întăleşi amîndoi. Hm! n-aş vrea sa-i samene vreuna din fetele noastre. Sa-i fiu mama, aş opri-o de la un pas atît de nesocotit. -Pentru ce sa fie nesocotit? Adevarat ca Drăgan e Înaintat în vîrsta, dar are inima tinara şi mai ales poate sa-i asigure tot confortul pe care Îl cere o femeie din ziua de azi. Eu Îl cunosc ca pe un om foarte de omenie. Doctorita simţea ca o pizmuieşte pe Dora nu dintr-alt motiv, ci pentru că întrezărea ca dintre cele trei fete ale sale nici una nu se va casatori atît de bine. - Va trebui sa Întrebe pe mama-sa. În sfîrşit, nu-i sîntem părinţi, zise ea cu sila. - Se-ntălege, draga, dar mai Întîi va trebui s-o În­ trebărn pe Dora, răspunse neted doctorul. Nevasta-sa se uita ciudat la el, dar nu mai zise nimic. Privirea ei spunea: «Crezi ca mai e de lipsa s-o [140] 140 Legea minţii întrebăm şi pe Dora? N-o cunoşti, ea s-a hotărît dernult., Cînd îi spuseră Dorei că advocatul Drăgan a cerut-o în căsătorie, fata rămase ca trăznită. Păli ca o moartă, i se opri răsuflarea; spaima privea din ochii ei negri. Multă vreme nu putu spune nici un cuvînt. Apoi, deo­ dată izbucni într-un rîs nervos. Glumiţi, desigur, zise ea. - Nu glumim deloc, răspunse doctorul Muntean. - Să-I iau' pe domnul Drăgan ?! Dar cum vă poate trece aşa ceva prin minte ?! - Ţi-a cerut mîna, zise doctorul. - Mi-a cerut mîna! repetă Dora şi izbucni din nou A A In rIS. Doctorita simţi mai întîi că Dora Într-adevăr nu glu­ meşte, că nici prin minte nu i-a trecut vreodată să se mărite cu advocatul Drăgan. Dar, deodată, se produse în ea o schimbare neaşteptată: dorea să se facă această căsătorie nepotrivită, tocmai fiindcă Dora se îngrozea de ea. Abia acum Îşi dădu limpede sama că o urăşte pe fata asta frumoasă, plină de strălucirile tinereţii, crescută mulţi ani împreună cu fetele sale. Demult băgase ea de samă că fetele ei nu vor ajunge niciodată atît de fermecătoare ca Dora, dar abia acum simţi că tocmai din cauza asta o urăşte. - Nu trăbă să rîzi, ci să te bucuri, zise doctorita făr� s� se uite la Dora. Fata simţi vocea ei rece, străină, şi deodată îi trecu toată voia-bună. - Să mă bucur ?! Pentru ce? - Pentru că a dat peste tine un noroc aşa de mare, răspunse doctorita. Dora auzi din nou vocea străină, simţi răutatea ei, văzu paliditatea de pe faţa mătuşi-si. îşi întoarse c-un fel de silă privirile de la ea şi-i zise doctorului: - Intr-adevăr nu glumeşti, unchiule ? - Nu, draga mea copilă, e un om detreabă, e o partidă bună, te asigur. [141] Seminarul 141 r - Doamne! izbucni Dora, şi ieşi repede din camera. într-o clipă pricepu că nu era o glumă urîtă, că desi­ gur Drăgan pentru ea s-a mutat în oraşul acesta în care nu are clientela, că desigur va fi cerut-o în casatorie. In faţa acestei nebunii, acestei imposibili ta ţi, ea rămase muta de durere. Nu o durea gîndul ca s-ar casatori cu Drăgan - asta era o nebunie nemaipomenita, - ci fa:p tu 1 că alţii s-au putut gîndi serios la aşa ceva. Simţi deodata ca-l urăşte şi pe advocat, şi pe unchiu-său, şi pe mătu­ şa-sa, şi se simţi atît de singura, încît începu sa-i fie frica. Se strecura în odăiţa unde-şi avea lucrurile şi Începu sa împacheteze. Umplu geamantanul de piele gal­ bena, mai umplu doua cutii, apoi ieşi la poarta şi chema o trăsură. Trenul pentru Făgăraş pleca peste o jumatate de ceas. - Dar ce faci, pentru Dumnezeu?! o întreba doc­ torulu în�rozit; cînd văzu pe vizitiu ducînd pachetele la trasura. - Imi iau adio de la dumneavoastra, unchiule, ma duc acasa, şopti Dora cu o voce mica dar suierătoare. Va mulţămesc pentru toate şi sa ma iertaţi. Să-rnbrâ­ tişez pe mătuşa. Şi porni sa între în casa. Doctorita tocmai ieşea: auzise despre ce-i vorba. - Nu face prostii, Doro, rămîi aci. Ce va spune biata mumă-ta ? zise doctorita, cer cînd sa o atinga mîngîietor pe umar. Dora se feri. - Ce sa mai fac aici? zise ea. Mi-e dor de mama. - Asculta, Doro, poţi rămînea la noi; ţi-am facut o propunere, ţi-am dat un sfat, nu te sileşte nimeni sa-I primeşti, începu doctorul, foarte mişcat de atitudinea fetei. Nicicînd nu o vazuse pe Dora atît de trista, atît de abătută. 1 se parea o fata straina. - Nu pot rămînea, un chiuie. Va mulţămesc de toate. Adio! Vocea ei era atît de obosita, încît abia se auzi. - Aşteaptă cel puţin o zi, doua, te gîndeşti, te hotărăşti mai bine, zise doctorul. - Sînt hotărîtă, unehiule, nu mai pot rămînea. Aş fi prea straina. [142] - Străină ?! - Da, şi pin-acu v-am fost străină. Nu m-ati cu- noscut. Adio! Ieşi tăcută pe subt boltitura portii, se urcă obosită În trăsură, şi de-acolo îi mai privi o dată pe cei doi soţi. Apoi se auzi ropotul copitelor şi durăitul roţilor. Doctorul şi soţia lui priviră multă vreme după trăsură. Apoi, cînd privirile lor se întîlniră, În ochi li se putea citi aceeaşi mirare. - Cum samănă cu mumă-sa ! zise doctorul. - E ruptă Maria. Niciodată nu mi-a părut să sa- mene atît de tare. Şi, pesămne, e tot atît de capricioasă ca şi nenorocita aceea. - Va trebui să-i dau o telegrama, altfel se va speria văzîndu-şi fata cînd nici nu se aştepta la asta. Dar aşa comedie! Cine-ar fi crezut? Şi cei doi soţi se strecurară pe poarta, cu simţăminte deosebite. Doctorita simţea un fel de satisfacţie răută­ cioasă, dar totodata o încerca şi un sentiment de mila. Doctorul însa era foarte nemulţumit, şi începu sa se gîndească cu ciuda la prietenul lui, la advocatul Drăgan. Dracul îl pusese sa se îndrăgostească de fata asta ciu­ data? 142 Legea minţii 'i t r * Maria Muntean îşi aştepta demult fata, dar nu cuteza sa o ,cheme acasa. Era atît de sfîrşită de suferinţa ei muta, Încît abia se mai putea purta prin casa. Erau zile cînd nu părăsea patul. Obrajii, din palizi, i se făcu­ sera ,galbeni, mînile i se uscaseră, pieptul Îi cazuse Înauntru, mîncat de tuse. Dora n-o mai vazuse de la sfîrşitul lui august, şi acum era decembrie. Cînd aparu în prag, fata ţipa de spaima, crezînd ca vede un spectru. - Mama! mama! Cele două I femei rămaseră multa vreme îmbrăţişa te, amestecîndu-şi lacrămile. - Mama, sarmana mama! Pentru ce nu mi-ai scris? Pentru ce nu m-ai chemat? Pentru ce sfîrşeai toate scrisorile cu cuvintele: «Rămîi; acolo e bine de tine !»? [143] - Seminarul 143 Maria o privea cu o dragoste pagîna în ochii ei înlă­ crărnati. Din cînd în cînd surîdea, şi faţa ei ca de mort se lumina de zîmbetul ceresc al dragostei de mama. Cu o mîna netezea parul negru, mătăsos, al Dorei. - A fost mai bine aşa, Dorico. Ce să faci tu lînga mine? Vei rămînea şi acum o zi, două, şi iar te vei întoarce. Îmi pare bine că ai venit, Îţi mulţămesc. Îmi era dor de tine. Să-mi satur ochii de chipul tău, apoi te poţi duce iar. - Nu, mamă! Niciodată n-am să te mai părăsesc ! Ce păcat, vai ce păcat! - Şi fata începu să plîngă cu sughiţuri. La gîndul că a petrecut mereu, că a fost veselă şi a rîs În vreme ce mamă-sa se topea pe picioare, simţea că-şi pierde minţile. Vai, cum ura acum toate zburdălniciile sale, cum se judeca de neîndurător. Cum binecuvînta Întîmplarea care o pornise spre casa! - Nu, mamă, nu te voi mai părăsi ! Tu ai lipsă de dragostea şi de ajutorul meu. Pentru ce m-ai lăsat să fiu mereu departe de tine? N-ai fi ajuns atît de bol­ navă! Dar, o să vezi tu, În preajma mea te vei face bine. Cîte nu sînt de făcut în casa asta, Dumnezeule! oftă privind îrnprejuru-i. Şi, încă din ziua aceea, Dora se schimbă în cea mai harnică fată, în cea mai iubitoare fiică. Camerele înce­ pură să strălucească de curăţenie, de lumină; Maria putu avea în fiecare zi un prînz cald, nu mai trebuia să zgribule de frig dimineaţa pînă facea focul. Dara n-o mai lăsa să părăsească patul. - T răbă să te hodineşti, trăbă să te recreezi. Doamne, cît vei fi suferit tu, şi mie nu mi-ai scris nimic! Maria părea că se face din zi în zi mai bine. Paloarea obrajilor Îi dispăru, ochii ei se luminară. Nu numai hrana mai regulată, odihna, o recreau, ci mai ales prezenţa Dorei : nu se mai satura privind-o. Dara Îngrijea de casă, tîrguia în piaţă, spăla rufe, gătea cu atîta Îndemînare şi uşurinţă, cu atîta plăcere chiar, Încît părea că, de cînd e, n-a făcut altceva. Vă­ zînd-o În mijlocul ocupaţiilor de toate zilele, nimeni [144] 144 Legea minţii n-ar fi crezut ca fata asta, pînă de curînd, tot de dracii s-a ţinut. Zilele, sari le treceau iute pentru amîndouă, în ceasu­ rile libere, Dora lua o carte şi citea cu glas tare, lua o revista ilustrata şi-i arata Mariei ilustratiile, citindu-i explicaţiile. Dar maica-sa nu-i auzea cuvintele, ci nu­ mai cîntecul glasului ei, şi nu vedea decît lumina chipu­ lui ei, şi-i era recunoscătoare Dorei ca-i sta aproape. Prin Faur, Maria se mai întrernă, aşa ca Dora Îi per­ mise sa para-seasca patul. - De-acum te poţi Întoarce la unchiul tau, zise Maria. - Nu, mama, pentru toata lumea. Rămîn la tine, răspunse Dora, îrnbrătişînd-o şi sărutînd-o cu gingăşie, -1 Cum sa rămîi mereu aici?! Ce se va alege ... ? V oia sa adaoge: «Ce se va alege de tine daca voi muri eu ?'" Dar o umbra din ochii Dorei o facu sa nu-şi în­ cheie fraza. - Voi rămînea, mama, sînt tinara încă. Este vreme pentru toate. Sa te vad numai odata pe tine deplin sănă­ toasă, zise Dora însufletită. Maria avu un junghi în inima. «Deplin sanatoasa! Biata fata, crede ca voi mai fi vreodata deplin sana­ toasa ... » Dora îşi dadea sama ca Maria e încă departe de Însa­ nătoşire şi un gînd tulbure ca o presimţire îi spunea ca înrrernarea ei de-acum e amăgitoare. Dar îşi facea sin­ gura 'curaj, caci de cînd unchiul şi rnâtuşa ei, prin sfatul lor de-a accepta cererea în casatorie a lui Vasile Drăgan, o Făcuseră sa înţeleagă că toata viaţa ei de pînă atunci fusese o continua umilire, o continua cerşetorie de ruda saraca', singura ei speranţa, singurul punct de lumina ce-i ramasese era maica-sa. Maria parasise patul şi umbla prin casa, dar noaptea, de multe ori,' avea accese grele de tusa, care o înghetau d : spaima pe Dora. Odata cu venirea primaverii, ma­ n'a-sa Începu sa iasa prin curte, prin gradina, sa faca mici plimbari prin oraş, razim ata de braţul Dorei. Fata nu era numai fericita, ci şi mîndra, părîndu-i-se ca În- I L [145] Seminarul 145 crederea ei În însănătoşirea Mariei biruise boala. Dar într-o zi rece şi vinroasă de april, Maria cazu din nou la pat. Dora, îngrozită, fugi dupa doctor, care însa nu-i putu alina junghiurile şi tusa ce-o înăbuşea. Ii recomanda linişte şi odihna. Atît. Dora se sperie atît de mult, Încît scrise unchiului sau sa vina la ei. Doctorul Muntean sosi cu primul tren. Se Îngrozi văzîndu-şi cumnata În pragul morţii, văzînd saracia În care traiau cele doua femei. Insista foarte mult s-o duca pe Maria la dînsul, dar cum nici mama, nici fata nu se învoiră, doctorul Muntean Îi dadu Dorei îndrumări cum s-o îngrijească mai bine şi pleca acasa, chemat de năcazurile lui. De la o vreme tusa, junghi urile mai contenirâ, dar bolnava era din zi În zi mai neliniştită. Noaptea aiura, vorbind cu blîndeţe de Dora, alintind-o, numind-o «sarmanul meu copil», «nefericitul meu copil». Dora era sigura ca daca ar fi reuşit s-o liniştească, Maria s-ar fi facut din nou bine. De aceea, Într-o zi, istovita de chinurile maica-si, îşi înfrînse durerea şi o întreba: - De ce te uiţi Ia mine aşa de speriata? Ce te neli­ nişteşte atît de mult? Nu vezi ca-ţi face rau neliniştea asta? Spune-mi, ce gînduri te muncesc? Şi Începu sa plîngă În hohote. - Nu ma pot linişti, draga suflete. Numai pe tine te am, gemu Maria cu vocea stinsă. Ce vei face tu, singura În lume? N-ai casa, n-ai masa, n-ai pe nimeni! Doamne, cît m-arn rugat de Dumnezeu Sa nu fie aşa. Cît am suferit lipsindu-mă de prezenţa ta dulce, sa nu fie aşa. Dora conteni din plîns. Lacrămile i se uscară În tace­ rea lunga ce urma. - Ai fi tu liniştită, mama draga, ştiindu-rni viitorul asigurat? Aş putea spera sa te vad zîmbind, sa ţi se şteargă privirea asta de groaza pe care n-o mai pot suporta, şi care te face din zi În zi sa-ţi fie mai rau? - M-aş linişti Dora, vai, cum mi s-ar umplea inima de pace! [146] 146 Legea minţii Ea se gîndea la moarte, la liniştea de veci, dar spuse cuvintele cu atîta patimă, cu atîta dragoste de viaţă parcă, încît inima Dorei Începu să bată cu putere de fericirea ce o simţi. Era Satul 171 - Bine-ai venit In mijlocul nostru, sfinţia-ta! Noi ... Hrn ! ... Biserica unită din Măgura a fost văduvită. Sfin­ ţia-ta, mirele ... Hm! Bine-ai venit în mijlocul nostru! Preoţii tăi, Doamne, se vor îmbrăca, hm ! se vor îmbrac a întru dreptate. Fii binevenit în mijlocul nostru! Unitii din Măgura ... Hm ! Sa trăieşti la mulţi ani! - Să trăiască, sa trăiască ! strigară din răsputeri ma­ gurenii, însufleţiţi nu de vorbele diacului, ci de mîndrul chip de popă tînăr, care asculta discursul nemişcat, lînga căruta din care sari se cu uşurinţa. - Va mulţămesc de cinstea ce mi-aţi facut, ieşind atît de frumos împodobiţi înaintea mea. Acum, cînd nu v-am chemat, aţi ieşit cu toţii, ca o singura turma, :sa va vedeţi pastorul. Deie Domnul ca o singura turma sa rămîneţi şi cînd va voi chema eu ; tot aşa în rînduri închegate sa veniţi după mine, şi nici o oaie ratacita să nu fie între voi, cînd vă voi arata drumurile şi că­ rârile vieţii, pe care trăbă să mergem cu totii. Sa trăiţi! Vocea lui limpede şi puternica fu auzitâ şi de cei mai depărtaţi, şi, cînd termină, uralele nu mai sfîrşeau. Tînărul preot strînse mîna celor doi fruntaşi ai paro­ hiei unite din Măgura, şi Începu să rîdă cînd îl văzu pe epitrop mut de uimire, neputînd spune un singur cuvînt. - Cum, nene Ioane, nu mă mai cunoşti? - Hm! mare minune! reuşi să spună epitropul cu o voce în care se putea citi un regret adînc. Chiar dum­ neata să vii la noi! Ar mai fi voit sa adaoge: «Rău ai făcut c-ai venit! Pe cît eşti de Învăţat, nu-i rămîne nici un an, şi iar vom fi de rîsul popii Todorut». Dar TIU mai adăogâ nimic. Va vedea el Andrei Pascu că Măgura nu-i sat pentru orice fel de popă! La semnalul de plecare, convoiul porni în cea mai bună rînduială. Cei doi fruntaşi şedeau tăcuţi în căruţă, amîndoi supăraţi şi nemulţumiţi, diacul pentru că nu-i reuşise cuvîntarea, epitropul pentru că se con vinsese ca acel Andrei Pascu de care-i scrisese protopopul era chiar tînărul cleric din cancelaria vlădicească, teologul care se interesa mai mult de pasurile lui în timpul din [172] 172 Legea minţii urma. Din cancelaria vlădicească sa vina de-a-una popa în Mâgura ! Cu atît mai veseli şi mai vorbăreţi erau ceilalţi mă­ gureni ; călăreţii de-alături, femeile şi bătrînii din căruţe nu mai sfîrşeau cu laudele pentru popa şi pentru preo­ teasa. Erau mîndri minune mare, li se parea ca şi caii păşesc mai grav, mai sărbătoreşte. Aveau convingerea că duc cu ei o comoară nepreţuită. Deşi mulţi îşi dă­ deau cu părerea că popa nu va rămîne mult la ei, nu le pasa; «Să t- I vada saşii, sa-I audă neuniţii, să vada ce popa ne-a trimis vlădica !". Nici prin gînd nu le trecu sa lase caii-n trap, pîna ce nu veni porunca de la epitropul. Tînărul preot voia sa ajunga mai repede în sat. Caldura creştea mereu; pînze I fine de argint tremurau în văzduhul înalt, dea­ supra luncilor în floare, deasupra holdelor verzi şi ma­ tăsoase. Drumul ţinea cursul vaii, şerpuia prin mijlocul şesului, pe marginile căruia se răzimau, de amîndouă părţile, dealuri grele, coaste înalte cu sămănături, pe care, deasupra, le ti ve au paduri bătrîne. Nu numai că «mirosea a primăvară» la Sfîntul Gheorghe asta, cum spune troparul praznicului, ci primavara împărăţea, în culmea maririi sale, din soarele tînăr, din văzduhul limpede şi sonor ca un uriaş clopot de cristal, din co­ voarele batute cu nestemate pe-ntinderea luncilor, din clătinarea domoală a holdelor de-un verde negru, gras, din- şopotele pârâului ce-şi strecura argintul sclipind prin trestii, pe lînga drum. Înainte, la dreapta, se zareau viile din Măgura, pazite de pomi mai bătrîni, care ridicau în vazduh grele şi largi coroane încărcate de flori ca de zapada. Andrei Pascu nici nu-şi putu da sama cînd au ajuns la marginea satului, atît de adînc se cufundase sufletul sau în dulceaţa primaverii. EI privi uimit la mulţimea ce-l aştepta În: capul satului, în port de sarbatoare. - Se vede ca ne mai fac şi aici o primire, şopti Andrei tinerei fete care şedea la dreapta lui. Ea se ridica, se sprijini c-o mîna de umarul lui Andrei, înălţată în vîrful picioarelor. [173] Satul 173 r - Aha! Vor fi neunitii ! zise ea zîmbind cu satis­ factie, şi şezu. Se vede ca pe-o clipa l-a lasat neaga de ureche pe parintele T odoruţ. Erau, într-adevar, neunitii din Măgura, în frunte cu popa T odoruţ. Parintele, dupa ce sfîrşise liturghia, ieşise în uşile împărăteşti, îşi purtase un rastimp degetele prin barba alba şi cuvîntase : - Dupa cum ştiţi, ăştia din stînga - el înclina capul de sfînt Niculaie spre stînga, unde era biserica unita, în nemijlocita apropiere de cea ortodoxă ­ ăştia din stînga capătă astazi popa. Nvavea pentru ce se grabi, ca nu-i miere-n Măgura, dar, în sfîrşit, treaba lui. Noi însa trăbă sa-i aratam că-n Măgura noi sîntem numarul, noi sîntem puterea. Sa veniţi cu totii, sa ne vada de la început cît sîntem de mulţi. Apoi, mai la urmă, toţi sîntem români, şi, ce mai ştii, poate sa fie chiar un om de omenie. Să nu ne rîdă saşii, fratilor. .. Oamenii se bucurarâ de cuvintele preotului, cu atît mai vîrtos ca ei şi aşa aveau de gînd să-I vadă pe popa cel unit. Şi astfel, cînd ulcelele din clopotnita uniţilor începură sa sune: «tinga-tanga, tinga-tanga-tingi-ting», bărbaţi, femei, în POrt de sarbatoare, încep ura să mi­ şune pe uliţi şi sa se strecoare catre fîntîna lui Coman, unde Întra drumul în sat. Parintele Todoruţ nu-şi fa­ cuse socoteala greşit: daca toata mulţimea aceea ce se adunase ar fi fost parohieni de-ai lui, iar uniţii numai cei care ieşi sera pîn' la Podul Mare, într-adevar, ca-l batea din întîlnirea cea dintîi pe popa cel unit. Adevă­ rat că neunitii erau mai mulţi în Mag ura cu doua sute de suflete decît unirii, dar aici se adunasera şi uni ţii care nu ieşiseră întru întîmpinarea preotului la Podul Mare. Erau, de pilda, aci şi toţi «ţiganii cei din jos», care toţi erau uniţi şi pe care popa T odorut îi îm­ pinse mai la coada, în mai multe rînduri, caci paraleii voiau cu orice preţ sa fie în primele şire. Erau şi saşi, mai ales jupînese de-ale lor, destule. Mai mult decît Andrei şi preoteasa se mirară cei doi fruntaşi ai bisericii unite, epitropul şi diacul, cînd văzură [174] 174 Legea minţii pe parintele T odorut În fruntea mulţimii. Iar cînd se opri convoiul, şi popa T odoruţ Începu o cuvîntare, epi­ tropul rămase cu gura cascata. - Am crezut ca e datoria noastra, Începu parintele Todorut, sa-ţi ieşim Întru Întîmpinare, sfinţia-ta, şi sa-ţi zicem un bine ai venit. Sora mai mare trăbă sa fie cu buna voinţa faţa de sora mai mică. Şi aici, În Măgura, cum bine vezi fraţia-ta, noi sîntem sora mai mare. Deie Dumnezeu sa vii cu gînduri bune. Sa tră­ ieşti ! Dupa ce 'se potolilâ uralele, Andrei Pascu Începu, foarte mişcat, sa-i multumeasca. El auzise multe vorbe despre acest «popa cu narav», dar nu-l vazuse pînă acum. Pricepu îndată ca nu poate fi un om rau, cu faţa aceea de bătrîn senin, cu blîndeţea ce se desprindea din pri­ virile lui. - Iti mulţămesc din inima, parinte, zise Andrei. Te pot asigura ca vin cu cele mai bune gînduri În Măgura, şi m-as simţi cel mai fericit daca voi putea merge mîna în mîna cu sfinţia-ta. Sfinţia-ta cu povata bătrîne­ ţelor cinstite, eu cu însufletirea tineretelor, să putem munci alături pentru binele poporului din Măgura. Surori ne sînt bisericile, fraţi credincioşii noştri, cu-aceleaşi su­ ferinţe, cu-aceleaşi dorinţe de mai bine. Dumnezeu sa te tină în ca mulţi ani În mijlocul turmei. Alte urale nesfîrşite se ridicara în văzduhul limpede. Părintele Todorut facu, Într-o mare nelinişte, semn clo­ potarului sa vină. Omul razbi prin mulţime cu mare greutate. - Răpede În clopotniţă, Petre, să trageti şi clopotele noastre. Şi al mare, ma, m-ai auzit? Nu vezi ca ulcelele uniţilor abia s-aud ? Dar răpede, m-ai întăles ? El spuse cuvintele acestea tare, aşa ca le putu auzi şi Andrei şi tînăra preoteasâ, dar tot cu vocea înaltă adaose, privind peste oameni: - A vorbit bine! Foarte bine a vorbit! Şi nu peste mult, «tingi-tangul» de la biserica uni­ ţilor se amesteca cu «bing-bangul» din clopotnita orto- [175] Satul 175 docşilor, cu cîntecul clopotului celui mare, În vreme ce convoiul se Îndrepta spre biserica unita. II Andrei Pascu parasise nehotărît seminarul: se va ca­ satori sau nu ? Cîtă vreme fusese În seminar, i se paruse că Întrebarea asta n-are nici o importanţa pentru slujba lui de preot, aşa cum o visa. Dar îndată ce ieşi În lume, simţi ca de raspunsul ce-l va da atîrna fiecare pas pe care Îl va face de-aici Încolo În viaţa. Îşi puse deci Întrebarea din nou şi se hotărî sa-i deie un raspuns de­ finitiv. Încercarea fu Însa zadarnica; raspunsul nu atîrna de voinţa lui, raspunsul i se parea ca are sa vina de afara de undeva, din viaţa. Îi păru deci bine cînd, la vreo trei săptămîni dupa ieşirea din seminar, Îi veni o Înştiinţare de la vlădicie că, daca n-are deocamdata alte intenţii, sa vina în can­ celaria vlâdicească, unde au lipsa de-un om bun de condei. În cancelarie era bine, se simţea aproape ca în seminar, tot între preoţi, Între clerici, avîndu-şi şi lo­ cuinţa şi masa aici, ferit de lume. 1 se parea că de fapt îşi continua viaţa de cleric şi Începu sa se pregătească, în orele libere, pentru al treilea examen «riguros», ne­ cesar pentru luarea doctoratului în teologie. Într-o dimineaţa de la sfîrşitul lui septembrie, colegul lui de birou, Gheorghe Moldovan, cleric absolvent şi el, care băciuia de vreun an prin cancelaria episcopală, deschise uşa de la odaia lui Andrei şi-I Întreba: Te-ai sculat, prea-luminate? Sculat, răspunse Andrei, venind spre uşa. N -ai gust sa faci o excursie? Ba bine ca nu ! Dar biroul? Cum biroul? Azi e sarbatoare. Ce sărbâtoare ? [176] 176 Legea minţii T Ziua Crucii, Înălţarea Sfintei Cruci! Se vede ca te-ai pâpistâşit ! Nu mai ştii nici sarbatorile noastre. într-adevar, nu m-am gîndit, răspunse Andrei. Ce sa te gîndeşti, cînd eşti tot cu nasul în carte ?! Ei, bine, vii cu mine? - Departe? - Departe, aproape, ce te priveşte daca vrea) sa al o zi frumoasă? Disară sîntem îndărăt. Pînă-n Aluniş, să gustăm nişte struguri dulci de sfînta Zi a Crucii. - Bine., te însoţesc, zise Andrei. Eu îl cunosc pe pă­ rintele de-acolo. Ficiorul lui, Aurel, mi-a fost coleg de liceu. - Foarte bine, zÎmbi Moldovan, chiar la părintele Morar merg şi eu. Sînt, cît de cît, cunoscut şi eu în familia dumnealui. El zîmbi din nou, şi Andrei îl văzu că se uită la mîna stîngă. Pe-un deget lumina o verigă de aur, un inel de logodna. Andrei nu-şi aduse aminte sa mai fi văzut inelul la colegul lui de birou. În curînd cei doi colegi lasau În urma lor oraşul, şi caruta ce-i ducea în cadenţă de clopotele se pierdu În negura deasă şi rece care se cernea în jurul lor din nenu­ măraţi stropi fini, neastîmpăraţi. Soarele, abia răsărit, se îneca în ceaţa deasă; ochiul lui privi întîi Înroşit, rănit parcă, apoi, devenind tot mai palid, se ascunse. în răstimpuri depârrate se arata din nou, pe cîteva clipe, tot aşa de palid. De amîndouă părţile drumului 3e dezvalui au din ceaţă lanuri de porumb uscat, prin care nu trecea nici o adiere. Frunzele lungi, de-un galben spălăcit, roşietice, erau umede de bură şi atÎrnau cu tristeţe de firele uscate, tari, pline de noduri lucii, Rodul, tuleiele erau îmbrăcate cu gingăşie în foile albe şi fine, numai cele de deasupra erau pe alocuri umede. Grăun­ ţele aurii luminau, ici şi colo, spre vîrful tuleielor, dintre foile moi. Rar detot, la o împuşcărură, se ivea, rotund şi sătul, bostanul copt, ca un enorm bulgar de aur. Se auzea din cînd în cînd sfada lărrnuitoare a gai­ telor, care, se vede, mai aflau tuleie verzi cu grăunţe de lapte. Andrei simţea mereu mirosul tare, de-un parfum [177] Satul 177 salbatec al cÎnepii de sămînţă, care despărţea cu creşte­ tul stufos partile oamenilor în porurnbiştea asta ce părea nesfîrşită. Mirosul acesta nu-l mai simţise atît de intens de pe cînd era copil mic, acasă, pînă nu apucase sa umble la şcolile din oraş, de cînd mergea şi el, ajutor, vezi Doamne, la culesul porumbului. N u-şi putea da sarna : priveliştea asta, de-o tristeţe tăcută, posomorîtă, aerul rece care-l făcea sa-şi strîngă mai bine paltonul pe trup, ori însuşi gîndul cum trece de repede viaţa, îi umplu sufletul cu melancolie îndată ce mirosul piscător al cinepii Îi aminti copilaria cea mai departata? Ce bine, ce frumos era atunci! - cule­ gînd tuleiele aurii, adunînd deoparte pe cele pestriţe, tîrînd după el mănuşile de cînepă ; sus, În carul Încăr­ cat cu snopi de jipi ; acasă, în şură, între grămezile de porumb, sara, pînă noaptea tÎrziu! Şi cum au trecut toate, cum se deapănă de repede viaţa! Ca şi cînd nici n-ar fi a noastră, cînd privim în urmă. îl năvăliră din toate părţile amintirile cu miresmele lor deosebite, veşnic neuitare, şi simţi un regret adînc după anii care s-au scurs aşa de În grabă. Îi trecu prin minte Dora Muntean, cu cei doi trandafiri ai ei, şi se-nfioră. Simţea şi acum parfumul trandafirilor galbeni. El era gata sa depene mai departe şirul amintirilor, dar, lucru ciudat, abia ajunse la florile Dorei, şi-i păru zadarnic şi idiot tot regretul asta după trecut. Toate amintirile i se depârtarâ speriate cînd îşi zise: "Ce pros­ tie să mă înduioşez ca un copil! Aşa-i viaţa: trece! Trece o latură, şi se arată altă faţă! Asta-i aşa de cînd e lumea.» îşi strînse mai bine paltonul şi spuse: - Mai avem mult, Moldovene? - Mulţămită Domnului că n-ai amuţit, zise rîzînd clericul. M-as prinde pe orice că ai repetat în cap jumă­ tate din ce-ai învăţat de asta-vara. Sa-ţi spun un lucru, iubite : orice ocupaţie îşi are vremea ei. Dacă faci o excursie de plăcere, apoi fă o excursie de plăcere, ori las-o dracului. Moldovan era mînios. Mergeau alături de un ceas şi nu schirnbaseră o vorbă. De multe ori se hotărîse să-ri- [178] 178 Legea minţii - ceapă el conversaţia, dar cînd vedea faţa lui Andrei, se temea să nu-i tulbure gîndurile. Simţea faţă de el un fel de stimă, şi vorbea cu el aspru tocmai pentru că numai aşa cuteza să se apropie de Andrei. - Te-asigur că nu repetam nimic, zise Andrei zîm­ bind. Uite ce era: n-am mai mirosit aroma cînepii de sămînţă de cînd eram copil. Şi... m-au copleşit amin­ tirile. - A, poveşti ! Desigur, ţi-e gîndul tot la rigurosul ăl de-al trt:Jlea. Dar, sa-mi dai voie, nu cred că te vei celiba. - Nici eu, răspunse Andrei zîmbind. - Glumeşti? Ei, dar daca vorbeşti serios, de ce mai înveţi? Ai lipsa de doctorat ca sa fii preot pe sate? - Nu. Am lipsa de doctorat ca sa-mi completez, cît de cît, studiile teologice. Nu pentru sat ori pentru oraş învăţ, ci pentru mine. - Dacă-i adevarat, ma bucur şi mai mult ca te-am luat cu mine, zise vesel Moldovan şi îşi privi din nou veriga de aur. Dar cînd băga de samă ca Andrei nici acum nu se interesează de inelul lui de logodnă, începu sa-i povestească despre Aluniş, despre familia preotului Morar, cum a cunoscut-o şi cum, de-un an, e logodit cu o fata a părintelui, cu Elena. Andrei mai afla ca fata e frumoasa, crescuta în şcoli, are chiar şi zestre bunici ca, şi" ca Moldovan aştepta o parohie vacanta, o parohie buna, o ştie el care, şi ştie că-n iarnă va fi trecut la pensie preotul de-acolo, ca-i prea bătrîn. Numai atÎt aşteaptă, apoi se va casatori. Mai afla ca parintele Morar mai are o fata, fata-mare şi asta, Mărioara, mai mica numai cu doi ani decît Elenuta lui, frumoasă şi ea, dar puţin cam romantica, putin cam prea înclinată spre visare. Ca, i se pare lui, ar aştepta advocati ori doctori, ceea ce nici n-ar fi cu neputinţa de vreme ce parintele Morar poate sa-i faca şi ei o zestre bună. Mai afla Andrei ca soţul său de birou considera viaţa şi pre­ ţuieşte pe oameni din punct de vedere practic, mai ales cînd e vorba să-ţi alegi o preoteasă, cu care sa trăieşti Într-un sat, în mijlocul tăranilor, care nu-s înclinaţi defel 1 [179] - Satul 179 spre VIsare. Că e nesmintit de lipsă ca preoteasa să fie o bună econoarnă, mai ales într-o parohie cu eclegie multă, cum este aceea pe care şi-a ales-o el. Sfîrşi prin a spune că toate acestea nu l-ar putea opri pe Andrei sa-i placa de Mărioara, ba, dimpotrivă, lui i-ar parea foarte bine dac-ar fi aşa. - Sînt convins ca vei ajunge în scurta vreme proto­ pop. Şi la oraş ar fi alta, la oraş i-ar plăcea şi Mărioarei. Deodată i se păru c-a spus prea mult şi se opri. Andrei la Început nu putea înţelege rostul acestui monolog nesfîrşit, dar întru tîrziu i se păru ca Mol­ dovan vrea oarecum sa-i motiveze de ce nu se logodise cu Mărioara, ci cu Elena. Ei bine, dar Întrucît îl privea pe el toata afacerea asta? Din partea lui, Andrei ar fi putut sa se logodească cu oricare din cele doua fete. Insa cînd întrară în locuinţa parohială din Aluniş, Andrei pricepu deodata toata zdroaba de-a se scuza a lui Moldovan: Mărioara Morar era neasărnănat mai frumoasa decît soru-sa Elena. «Ei bine, daca i-a plăcut de asta, de ce s-a logodit cu Elena ?» se Întreba Andrei Îndată ce o zari pe Mărioara. Andrei simţi un fel de antipatie faţa de colegul sau de birou, de clericul Moldovan. Era sigur că se hotă­ rîse împotriva conştiinţei sale să se logodească cu Elena. Era cu neputinţa ca, intrînd în casa parintelui Morar, să nu-ţi rămînă ochii mereu la Mărioara. Elena disparea cu totul, Îşi pierdea orice importanţa alaturi de soru-sa. Şi Andrei Îşi zise: «Rau drum apuca omul care face pasul cel dintîi în viaţa împotriva conştiinţei sale». Cu convingerea asta rămase pînâ ce se Întoarseră, Îm­ preuna cu parintele Morar şi cu fetele, de la liturghie. Cei doi clerici cînt ara pe-ntrecute: amîndoi cîntau fru­ mos, numai cît glasul frumos de bariton al lui Moldo­ van era uscat, el nu urmărea decît cîntarea corecta, pe cînd tenorul lui Andrei vibra de simţire, de viaţa. I se păru dealtfel şi lui Ca simtirea asta e deşteptată nu nu­ mai de textul adînc, de poezia cîntărilor, ci şi de un motiv extern. Şi oricît îi parea de cu neputinţa, trebui I L [180] 180 Legea minţii sa recunoască adevărul: prezenţa Mărioarei îl fa·cea atît de plin de sentiment. Şi acum se mira şi mai mult de ce nu se logodise î\Ioldovan cu Mărioara. Cu siguranţa că era superioara surorii sale întru toate. Însa dupa ce se întoarseră de la liturghie, şi cele doua fete, cu toaleta schimbata, începură sa-i ajute preotesei la punerea mesei, a prînzului, el rămase deodata uimit de schimbarea ce se produse În toată Înfăţişarea, În toata purtarea Elenei. Fata era mijlocie de statura, cam trun­ chioasă, cu obraji prea palizi pentru a fi potriviţi trupu­ lui prea tare, prea sanatos, şi ochii ei albaştri erau prea spâlăciţi. Dar abia Îşi puse şortul alb ca de zapada, călcat proaspat, abia Începu sa 'se Învîrtă dupa trebi, că deodata obrajii ei palizi se împurpurară, ochii deve­ nira de-un vînat închis care batea uneori În verde, limba i se dezlega, şi Începu sa vorbeasca cu atîta uşurinţa, cu atîta linişte şi convingere, rîzînd mereu cu hohote scurte, cristaline, Încît, auzind-o, Îţi venea fără de voie gîndul: «Poţi fi liniştit, lînga fata asta nu ţi se poate întîmpla nici un rau». Aveai simţămîntul si­ guranţei. Andrei recunoscu ca fusese nedrept cu Moldovan. De­ sigur, Elena era o fata minunată, şi aşa, prinsa în vîr­ tejul trebilor, era chiar frumoasa. Şi nu desăvîrşirea trupeasca o facea frumoasa, caci de asta era departe, ci parea ca o face încîntătoare o armonie limpede, o armo­ nie interioara ce radia din Întreaga ei fiinţa. Nu-l mai judeca pe Moldovan, ba, dupa ce-şi aduse aminte că Elena era cea mai mare, se mira cum de s-a putut gîndi ca soţul sau de birou sa se însoare cu Mărioara, Şi totuşi, lucru ciudat, cînd îi cadeau ochii pe Mari­ oara, Andrei simţea ca nu greşise punîndu-şi întrebarea: «Cum de nu s-a logodit cu cea mai mica ?». Şi-i parea că întrebarea asta nici nu şi-o pune el, parea ca i-o îmbie Mărioara. Mărioara era înaltă dar plinută, cu mijlocelul nespus de gingaş. Avea frunte înaltă, luminoasă, încadrată de un par bogat şi negru ; obrajii ei albi, fini, ca de lapte, [181] Satul 181 r L cu două gropite la mijloc cînd zîmbea, erau luminaţi de pnVlrea visătoare a doi ochi de un verde fosforescent. Privirile-i se strecurau printre gene lungi, umbroase. Vorbea puţin, dar surîdea adeseori. Un fel de oboseală dulce, uşoară, părea că radiază din întreaga-i fiinţă. Andrei Pascu îşi întorcea mereu privirea spre Mărioara, El se mira de-un lucru; de cîte ori vorbise cu vreo fată - adevărat că rareori, - de cîte ori se gîndise la tinereţe - şi asta de mai multe ori, - totdeauna îi răsărea în minte chipul Dorei, şi ceasuri întregi îi rămî­ nea în suflet mireasma acelui strop de miere arornat pe care i-l deştepta amintirea ei. Acum, uitîndu-se la Mărioara, nu o mai vedea pe Dora şi nici dulceaţa ace­ lui strop de miere nu se mai răspîndea în fiinţa lui. Se simţea foarte împăcat cu sine. 1 se părea că de undeva de departe se apropie şi-i învăluie inima o mîngîiere plină de gingăşie, de lumină şi de dulceaţă. Mărioara nu-şi ferea ochii cînd Andrei se uita la ea. Dimpotriva, se parea ca-l priveşte cu stăruinţă pe fru­ mosul cleric, şi privirile ei pareau că zic, mirate ;« ••. Da­ c-ai fi tu l», Ziua aceea de Înălţarea Sfintei Cruci trecu foarte repede pentru Andrei, dar şi pentru colegul sau Moldo­ van. Cum era zi de post şi de ajun, ei mîncară unt proaspăt, miere de stup cu pîne moale, poame. Fă cura o excursie la viile încărcate de roada ruginie. Ce belşug, ce mai struguri în toamna aceea ! - O sa fac doua sute de vedre, spunea mulţumit pa­ rintele Morar, cincizeci numai risling şi tămăioasă. El bătu pe umăr pe Moldovan şi zise; Să n-ai grijă, iu­ bite; nu pentru o nuntă, ci şi pentru doua avem vin destul. - Andrei venea mai în urma cu preoteasa şi cu Mări­ oara, dar tot auzi cuvintele părintelui, şi simţi cum i se aprind obrajii, aşa din bun senin. Un rastimp nu mai vorbi nimic cu preoteasa şi cu fata. Dealtfel, Mărioara lăsa aproape întreaga conversaţie în sarcina mamei sale. Treceau printre viţele grele de struguri, ieşeau în carari pe care iarba se roşise de brumă, se pierdeau iar printre [182] 182 Legea minţii J J vite. Parintele Morar voia sa le arate toate părtile sale de vie. «Asta-i de la părinti», «asta-i de eclegie», «asta am cumparat-o noi», «asta iar am cumparat-o noi», zicea el cu satisfacţie de cîte ori se opreau sa între Într-o nouă delnită de vie. Cele «cumpărate de noi» formau majoritatea covîrşitoare. Văzduhul era limpede, nici urmă din negura de di­ mineată, Soarele, coborît pe cer, spre miazăzi, îşi juca pînzele fine peste ochiul său de argint topit, dar te puteai uita h el în dragă voie. Din cînd În cînd cîte o unda de aer rece, care amintea toamna, adia feţele celor din vie. Peste coastele cu vii, peste dealurile înalte, cu pajiştea arsa de brumă, lumina cerului de toamnă se-n­ val ura aurie, uşoară şi blîndă. Lui Andrei i se păru ca Mari oara devenise şi mai tacuta. Şi, privind-o, avu simtămîntul că făptura ei se potriveşte foarte bine mediului acesta de aţipire potolită şi visare. Mai ales privirea ochilor ei. Cînd se urcara în căruţă, gata de plecare, Elena se furişa în casa şi aduse o corfită rotunda acoperita c-un şervet alb. Mărioara avea în mîna o piersică aurie. I-o dvad�, Jară nici un cuvînt, lui Andrei. Preoteasa Începu sa nda. - Vai, ca scumpa mai eşti tu, Mărioaro ! O pier­ sică ! Vezi ca mai sînt în casa. Însă Mărioara nu se mişca. Uitîndu-se la cei doi ele­ rîci,. ea nu-l vedea decît pe Andrei. Privirile ei pareau ca zic: «o sa mai vii pe la noi, nu-i aşa ?» Piersicile de care pomeni preoteasa le aduse Elena. Ea era foarte vesela: nu-şi mai lua ochii de la Moldovan, în vreme ce, mînă-n mîna, Îşi spuneau ceva în şoaptă. - Sa nu ma purtaţi cu vorba! La revedere la cu­ lesul viilor! striga părintele În urma cărutii. Mai aduceţi şi pe alţii, ne-am bucura! Andrei Pascu veni şi la cules, veni apoi de multe ori în cîte o excursie pînă În Aluniş. Un rastimp îl Însoţi pe Moldovan, apoi, dupa ce Moldovan se căsători, după Crăciun, veni singur. El îşi dadu repede sama ca moti­ vul din afara pe care îl aştepta ca sa raspunda între- L [183] Satul 183 r bării : «Sa ma căsâtoresc, ori nu ?» - sosise. Şi se bucura din toata inima, pentru ca de-acum vedea limpede paşii ce-i va face în viitor. După ce, prin Faur, dadu al treilea examen «riguros», el începu sa-i vorbeasca parintelui Morar despre planu­ rile sale. Popa nu fu surprins; demult vazuse ca tinerii se plac şi nu-i paruse rau, dimpotriva, era foarte mulţu­ mit, şi el şi preoteasa. Părinţii o priveau pe Mari oara cu deosebita gingăşie, poate unde era fata lor mai mica, poate unde li se parea ca ea are norocul cel mai bun. Un cleric de la universitate, un cleric care mai are nu­ mai un examen pînă sa-şi ia doctoratul în teologie, nu era un om de toate zilele. Apoi parintele Morar auzise multe laude, multe vorbe bune despre Andrei, şi chiar de n-ar fi auzit nimic, avea el ochi sa vada ce plăteşte. Va face, desigur, o cariera frumoasa, şi pe lînga asta era un om foarte detreabă şi o iubea pe Mărioara. El se bucură, deci, cînd Andrei îşi spuse pe faţa gîndurile. Dar cînd văzu că tînărul stăruie sa se cunune cît mai degrabă, să meargă într-o parohie, părintele în­ cepu sa nu-l mai priceapă. - Dar bine, eu credeam că mai întîi Îţi vei lua doc­ toratul. - Il voi lua cu siguranţă, răspunse Andrei zîmbind de uimirea popii. - Cum să-I iei, dacă vreai să te căsătoreşti în dul­ cele ăsta? - Il voi lua după căsătorie. Trăbă vreme mai multă. Ştii dumneata că pentru examenul din urma trăbă sa pregatesc şi o lucrare, o teza de doctorat? - Ei, poftim, asta mai lipsea! spuse părintele c-un fel de îndîrjire. În cazul asta trabă să aştepţi. - Nu pricep de ce! - Dar cum, Doamne sfinte, sa nu pricepi! Să scrii o carte, s-o tipăreşti dintr-un sat, după ce vei ajunge preot într-un sat? Gîndeşti că o să mai ai vreme, ca o sa mai ai voie bună pentru aşa ceva? Se vede ca nu cunoşti viaţa! Îndată ce ajungi preot, îndată ce ai o parohie, vin alte griji şi alte ocupaţii. Nu, sa-ţi spun j [184] 184 Legea minţii "lI' I eu: daca nu-ţi iei doctoratul înainte de casatorie, nu-l vei lua niciodata! Eu cunosc viaţa. Incercarea cea dintîi nu-i reuşi lui Andrei, dar nu era el omul care sa râmînă la întîia Încercare. Starui de-atîtea ori, încît, dupa Paşti, reuşi sa capete Învoirea părinţilor Mărioarei. - Acum, sa-mi spui, tinăre, unde-i parohia? îl în­ treba popa cu seriozitate. - Este şi parohie! răspunse Andrei vesel. - Cu neputinţa! zise uimit parintele Morar. Ai in- formaţii sigure? Cunoşti parohia? El ţinea catastiful tuturor parohiilor vacante, chiar şi al acelora care ar fi putut deveni vacante În scurta vreme, şi ştia ca nu-i nici una. Crezu di poate va fi aflat ceva nou Andrei, prin eancelaria episcopala. O cunoşti şi dumneata! răspunse Andrei liniştit. - Nu se poate? Care? - Măgura ! răspunse Andrei cu aceeaşi linişte. Popa şi preoteasa izbucniră într-un rîs cu hohote. Rîdeau cu lacrămi, Mărioara se uita c-un fel de teama la Andrei. - Buna gluma! Pe cinstea mea, minunata gluma! zise parintele Morar. - Nu-i gluma. Satul acela sta de trei ani fara popa. - Oho! şi de cinci ori trei, de cînd preoţesc eu în Aluniş, rîse parintele. � Aşadar ar fi vremea sa capete preot, zise Andrei cu seriozitate. Popa, cînd văzu ca nu glumeşte, începu sa se mînie. - Dar bine, Andrei, tu eşti de vina ca sta satul fara popa? - Eu şi alţii ca mine, alţii care înaintea mea ar fi putut pastori în Măgura. - A, nu ştii ce spui, nu cunoşti satul. El e de vina. A u încercat destui, dar ce sa faci: nu poţi trai acolo. - De ce n-aş putea trai? întreba Andrei, privindu-I ţinta pe parintele Morar. - Pentru ca nu-i din ce, răspunse popa, suflîndu-şi în vîrful degetelor. Cinci iugăre de eclegie, casa păcă- [185] Satul 185 r roasă, biserica veche, gata sa se dărîme, şi-un popor tica­ los cum mai rar găseşti. ]umatate-s ţigani, jumatate lucră-n parte pe la saşi, n-au din ce-ţi plati cumsecade o Înmormîntare, n-au din ce pune o pomana, abia vreo zece familii sînt mai de dai Doamne! Crede-ma pe mine, doar sîntem vecini şi-i cunosc. Am slujit de cîteva ori în Măgura, şi nu vorbesc din vînt. - Dumneata spui tot motive care ar trebui sa hotă­ rască pe un preot tinar sa se doreasca acolo. Dar care-i raţiunea slujbei noastre, care-i sîmburele ei, daca nu sa dam ajutor unde-i de lipsa? - Dar cum să dai ajutor, iubite, cum sa ajuţi daca nici tu, popa, n-ai? De unde nu-i, nici Dumnezeu nu ia. Ei, s-ar mai putea încerca cîte ceva, sînt nişte moşii de arendat, sînt nişte păduri de exploatat, dar n-ai cu cine vorbi, n-ai cu cine te-nţălege. In sat, stăpîni sînt saşii: ei taie şi spînzura, fac ce vor. Trăbă luminaţi oamenii, zise pe gînduri Andrei. - Daca s-ar putea! Dar sînt aproape toţi analfa­ beţi, şi, chiar dac-ai Începe ceva, ţi-ar pune beţe În roate popa Todoruţ. A, tu nu-l cunoşti. I-ar Înghiţi pe uniţi cu par cu tot, într-o lingura de apă. Cu cîţi popi uniţi au fost în Măgura cu toţi s-a certat. Şi trăbă sa ştii ca neuniţii sînt în sat mai mult cu doua sute decît cei uniţi. In general ei o duc mai bine decît uniţii, sînt mai înstăriti, totuşi sînt şi ei un material rau. Ce sa te miri, dealtfel? Toata populaţia românească din Măgura, s-a format, an de an, dintre slugile saşilor, caci Ma­ gura a fost pe vremuri sat curat sasesc. Ce să te-aştepţi de la astfel de oameni? Ei le zic şi acum saşilor «sta­ pîne», trăiesc, cei mai mulţi, şi acum lucrînd pe moşi­ ile săseşti, şi n-ar cuteza, pentru toată lumea, să ridice nici un deget împotriva atotputerniciei saşilor. Nici nu pot pricepe că aşa ceva ar fi cu putinţa. Părintele Morar vorbi c-un fel de patimă, de ciudă. Cum să ajunga ginerele lui Între astfel de oameni şi lîngă un om cu nărav ca popa Todoruţ ?! - Tot ce-mi spui nu mi-e necunoscut, începu, rar, Andrei. Prim-epitropul din Măgura vine des pe la epis- [186] copie sa cerşească un popa. Am vorbit adeseori cu el. îl cunosc din toamna, şi din toamna mi-am pus în gînd sa merg preot în Măgura. - Ca sa faci rînduiala în sat, ori ca sa mori de foame acolo? întreba popa c-un zîmbet rece. - Poate şi una şi alta! răspunse Andrei ridicîndu-se. Oricît insistară preoteasa şi Mărioara sa mai rărnîie, el pleca numaidecît. În casa parintelui Morar trei zile nu mai fu, linişte. Din felul cum spusese cuvintele din urma, din-felul cum îşi luase adio, cei trei înteleseră c-un fel de spaima ca Andrei n-avea de gînd sa se mai în­ toarcă, sa le mai calce pragul. Popa simţea ca l-a mîh­ nit adînc, dar nu pricepea prin ce. Mărioara se ascundea ca /0 pasaruica speriata. Fara sa-şi dea sama cum, în ochii popii, Andrei lua deodata proporţiile unui om su­ perior, neobişnuit, şi a patra zi porni la drum c-un fel de teama. Cît ce-l zari în cancelaria episcopala, parintele Morar simţi ca facuse bine venind aşa de grabnic. Andrei era atît de schimbat la faţa, la privire, la vorba, încît era aproape de nerecunoscut. - M-am răzgîndit, începu cu sila parintele, dupa ce-l lua de braţ, plimbîndu-se prin curtea vlâdicească. Tot ce-am spus eu e adevarat, cunosc bine satul. Dar m-am răzgîndit. într-o parohie unde-ai avea mult de lucru, -eclegie multa, slujbe multe, desigur ca n-ai avea vreme sa":ţi. scrii teza de doctorat. Dar în Măgura ai linişte. Pe urma, un an doi, va vom ajuta de-acasa, nu sîntem de­ parte. , Dar Mărioara ce zice? întreba Andrei. - 0, Mârioara vine cu tine şi la capatul lumii. Vezi că.; El vru sa adaoge: « Vezi ca chiar aci e năcazul !» Dar se opri repede, simţind ca iar l-ar ofensa pe tînăr. ; Andrei se lumină deodata, privi cu re cunoştinţa la popa Morar, îi strînse cu putere mîna şi-i zise: - Mulţămesc. - Aşadar e bine. Aşadar sîntem întăleşi, zise parin- tele, mulţumit. Cînd vii la noi? 186 Legea minţii !:f I I [187] Satul 187 r - Acum! Numaidecît sînt gata! Cu salturi sprintene dispăru în zidirea neagră .ŞI veche, şi peste cîteva minute se şi întoarse, c-un mIC geamandan. Astfel ajunse Andrei Pascu preot în Măgura. III Părintele T odoruţ Olariu, popa neunit din Măgura, se desfăcu din alaiul care pleca spre biserica uniţilor, se duse acasa, bau un pahar cu apa rece, se aşeza la masă şi zise tare, ca şi cînd ar fi vorbit cu cineva: - Mi se pare ca de data asta au noroc pîrliţii ăştia de uniţi! Dar daca au noroc ei, n-are noroc popa, ca se va îngloda aici, şi-i pacat de el, ca se vede om de omenie! Andrei îi placuse de la întîia vedere, de la întîile vorbe. Şi popa T odoruţ cazu pe gînduri. Dumnealui era cunoscut în şapte sate ca «popă cu narav». «Nu încape de uniţi, mai ales de preoţii lor.. Şi cu toate ca în Măgura nu fusesera niciodată certuri, dezbinari mari între uniţi şi neuniti, şi numai rar de tot se întîmplau treceri de la o biserică la alta, cum se-ntîmplă de obicei în parohiile amestecate, în care preoţii sînt prea confesionalişti, totuşi, chiar şi în ochii preoţilor ortodocşi din împrejurimi părintele To­ doruţ era socotit ca un mare sectar. «Nu-s popa Todo­ rut din Măgura !», ori «S-ajungi odată pe gura popii Todorut, să te dăscălească el !», se auzea adeseori în discuţiile teologice dintre preoţii uniţi şi neuniti din protopopiar, cînd se Întîlneau, din întîmplare, În zilele de tîrg, în jurul unui pahar de vin. Popa Todoruţ era În ochii tuturor «popa cu narav». Caracterizarea asta se lipise de el de mulţi ani. Nimeni nu încerca să afle mai de-aproape ce e cu naravul ăsta, cum i-a venit şi întrucît e adevarat. Fiecare îl [188] 188 Legea minţii judeca dupa vorba, şi luînd în considerare ca parintele Todorut avea întotdeauna la îndemîna un sac întreg de vorbe aspre, batjocoritoare, cu doua înţelesuri, pe care le azvîrlea cu uşurinţa împotriva uniţilor, puteau sa creada ca Todorut e într-adevar «popa cu narav». Dar nu întotdeauna vorbele îl dau în vileag pe om, ci de multe ori îl ascund. Şi aşa se întîmpla şi cu popa T odoruţ, pe care judecata dupa vorbe îl nedreptăţea. Părintele T odorut a vea inimă buna, dreaptă şi sim­ titoare. Sacql acela de cuvinte batjocoritoare, cu care îi cinstea pe uniţi, cu prilej sau fara prilej, dar cu o uşurinţa uimitoare, cu zîmbetul pe buze, ca şi cînd nici nu şi-ar da bine sama ce zice, ori ca şi cînd el le-ar da alt înţeles spuselor sale decît cel priceput de ascultatori, desagii ăştia plini cu vorbe-n doi peri îşi aveau o poveste întreaga. Nu era povestea asta scrisă În nici o cărtulie, nici în slovele săpate pe clopotele bisericilor, şi nici din spusele bătrînilor nu se mai putea afla de cînd şi din ce începuse vrajba. Dar eu ştiu şi va spun ca încă de pe vremea unirii bisericii româneşti din Ardeal cu cea apuseana, popii din Măgura au fost fie din neamul Olăreştilor, fie din neamul Cozrneştilor. TOţi moşnegii din sat s-au pome­ nit cu bisericutele lîngăolaltă, pe-o formă zidite, pe-o forma de vechi, şi toţi ştiu ca în biserica ortodoxa au slujit tot preoţi din neamul Olăreştilor, iar în cea unita' tot preoţi din neamul Cozmeştilor, pînă la moşul prim-epitropului de-acum, Vasile Cozma, mort înainte cu douazeci şi cinci de ani. Unii bătrîni îşi mai dădeau şi-acum cu soco ata ca cele doua familii au fost, în noaptea vremilor, chiar înrudite - nu se mai putea şti: rudenie de sînge, ori numai încuscrire, - dar ca trai bun nu a prea fost Între ele niciodata. Cîte un bătrîn unit, cînd auzea improşcâturile popii T odorut, nu' se putea opri sa nu-i zica: «Paguba că nu mai trăieşte parintele Vasile, Dumnezeu sa-i hodi­ nească, ar şti el ce să-ţi raspunda sfintiei-tale». Din care vorbe se poate înţelege ca şi vechii popi uniţi din Măgura aveau la îndemîna, ca şi popa Todoruţ, [189] Satul 189 r cîte o desagă de batjocori la adresa neunitilor, numai cît, prin moartea popii Vasile, se rupsese firul tradi­ ţiei. Lucrul e cu atît mai de crezut cu cît părintele Todoruţ avea mai mare «pic», dintre unirii din Mă­ gura, pe prim-epitropul Ion Cozma, al cărui moş fusese popa Vasile, iar dintre uniţi, singur epitropul ştia multe vorbe de blaznă pe sama neuniţilor, Astfel «năravul» popii Todoruţ se adeverea a fi mai mult o moştenire, un obicei cu rădăcinile În vre­ murile depărtate, decît pornit din firea lui dreaptă şi cinstită. În sacul de batjocori şi Înţepături pe care-I purta cu el era mult material gata prelucrat de alţii, mi se pare că de unii foarte bătrîni, Încă de pe vre­ mea dezbinării Bisericilor, a certurilor învăpăiate iscate scurtă vreme după unirea Bisericii româneşti din Ar­ deal cu Biserica romană. Înseşi epitetcle ce se păstrau în desagii celor două tradiţii erau atît de rudimentare, de necioplite, de ridicole chiar, Încît arătau prin primi­ rivitatea lor vremuri foarte depărtate. Căci, de pildă, epitete ca «uniti-beliti», «botezat cu lapte acru», «bo­ tezat cu lapte dulce», «pirituş-Ivănuş, ţi-oi pune-un elim­ puş», «duh-duhoare de moare, de te taie pe la Ioale. şi alte prostii care se grămădeau în desagii celor doua tradiţii, după cum se putea vedea din împroşcările părintelui T odoruţ ori din răspunsurile ce-i dădea din cînd în cînd epitropul unit Cozma, azi nu mai prind nici chiar ca vorbe de batjocoră. însă odată, pe vremea cea de mare scîrbă, de păruieli Între popi chiar, de certuri nesfîrşite şi lupte pătimaşe Între fraţi, epitetele acestea necioplite nu erau numai batjocori, ci ţineau chiar locul argumentelor. Şi se prea poate, ori e chiar sigur, că strămoşii celor două familii preoţeşti din Măgura să fi luat parte Ia luptele acelea, şi să-şi fi scărrnănat straşnic bărbile şi pletele. Se prea poate că partea cea mai mare a desa­ gilor cu bîrfeli să fi fost umplută chiar pe vremile acelea amar de dureroase şi de ruşinoase pentru noi. Cu trecerea deceniilor, a veacurilor chiar, preoţii din [190] 190 Legea minţii acelaşi neam vor fi adăogat cîte o vorbă nouă, şi se prea poate că odată şi parohienii sa se fi folosit de tezaurul din desagi, pentru că aşa sînt românii: dacă-s năcăjiţi, se mai stîmpără şi le mai trece cînd pot iscodi o vorba potrivită de batjocoră ori de hulă. Şi erau năcăjiti şi preoţii români şi poporenii lor, că în Măgura aproape toate bunătăţile se adunau în casele şi-n curţile saşilor. Însă acum, nici poveste de aşa ceva. Rar detot de-i mai spunea popii T odoruţ cîte un bă­ trîn unit: «PJlcat că nu mai trăieşte părintele Vasile», el însuşi nu ştia cum să-i răspundă. Mai ştia doar epi­ tropul, dar el, ţăran din viţa stinsă a preoţilor uniţi din Măgura, nu număra. Parintele T odoruţ trecuse de şaptezeci de ani. De patruzeci păstorea în Măgura, de douăzeci şi cinci murise cel din urmă preot unit din viţa veche a Coz­ meştilor. Să fi voit şi n-ar fi avut cu cine se razboi. Dar nu asta era inima şi voia lui; deşi-i umbla gura, se vedea că nu da nici o importanţă vorbelor. Daca cineva şi-ar fi dat osteneala să caute ce-i în inima lui, ar fi văzut că seninătatea care se desprindea din în­ treaga sa înfăţişare de bătrîn cinstit nu era minci­ noasa. Dar preoţii, uniţi şi neuniti, nu-şi dăduseră nici­ odată osteneala să-I cunoasca mai de aproape: rîdeau şi-şi petreceau pe socoteala vorbelor lui, şi-atît! Era «popă cu narav», «popa rămas de lume». Fiindca avea obiceiul să iasă cu vorbe de-acestea în faţa oricărui preot nou văzut, mulţi, neştiindu-i felul, se simţeau ofensati, le sărea tandăra şi se apucau la sfadă. Iar la sfadă sa nu fi ajuns cu parintele Todorut pentru nimic în lume: pe cît era de senin de felul lui, pe-atît de mult era de cumplit la mînie. Adevarat ca preoţii uniţi care s-au perindat prin Măgura de la moartea popii Vasile Cozma încoace n-au prea dus-o bine cu parintele Todoruţ, şi ca ei i-au dus vestea şi-ntr-alte părţi. Ba chiar, în cererile lor de transfer la o alta parohie, cei cu firi artăgoase, cărora le sarea tandara din nimica toata, nu uitau sa pomenească de «popa c-el cu narav». Eu cred însa ca [191] Satul 191 r ei erau vinovaţi, pentru că nu încercau sa se apropie de popa neunit, sa vada ca, în inima lui, nu le doreşte nici un rău, ci, dimpotrivă, tot binele. Pe popa T odorut îl cunoşteau însa toţi măgurenii, uniţi şi neuniti, Lor nu le prea pasa de vorbele popii, îi cunoşteau năravul; uni ţii nu se supărau, iar neu­ nitii nu se bucurau. Şi unii şi alţii zîmbeau, părînd a zice: «Ei, ce sa-i faci? Aşa-i dumnealui! Dintr-asta una nu-l mai scoţi. Iacă, nişte vorbe goale.» Vezi ca ei ştiau ce inima are popa, şi nu se mai uitau la vor­ bele lui. Nu era bolnav unit la care parintele Todorut sa nu fi alergat cu aceeaşi dragoste ca şi la oricare din parohienii lui, pe vremea cînd nu era popa unit în Măgura. El îi boteza, el îi cununa, şi adeseori tot el îi şi îngropa, dar niciodata n-a silit pe vreunul sa-şi lase legea şi sa vină la el. Era popa cu puţină învă­ tătură, dar avea o inimă dreapta, avea o convingere neclintită râzirnată pe-o adînca stimă a legii fiecăruia. Dealtfel, în adîncul sufletului sau, cu toata săpuneala ce le-o trăgea uniţilor, el nu vedea nici o deosebire adevarata între cele două credinţe. «Toate slujbele, toate rînduielile-s pe-o forma, deci unde-i deosebirea ?» se întreba de multe ori. De multe ori preoţii rîdeau de inconsecventa ce li. se părea ca ar fi în purtarea lui; pe de-o parte ii batjocorea pe uniţi, pe de alta slujea la maslurile, la înmormîntările, la slujbele lor de ploaie, fara ca sa-i. pară cît de cît inconsecventa purtarea sa. Aşa-i daca judeci pe om numai dupa înfăţişare! Măgurenilor, uniţi şi neuniti, li se parea c-aşa e bine, adica, drept vorbind, nici nu li se parea nimic, fiindca, pentru ei, purtarea parintelui Todorut era ceva firesc, ceva de la sine înţeles. Mai era însa adevărat şi faptul că, mai ales În anii. cei dintîi după moartea popii Vasile, Todorut nu prea dorea să vina popa unit în Măgura, şi ca se bucura cînd cel nou venit, dupa doi-trei ani, îşi lua catrafu­ sele. Mai era adevarat şi că-n astfel de cazuri îndă­ tina sa spuna: «Sa văd popa unit cînd mi-oi vedea [192] • I 192 Legea minţii liL _ ceafa 1». Dar nu se bucura ca ramme singur popa .în sat din nu ştiu ce considerente abstracte, ci dintr-unul foarte real : veniturile de la parohienii uniţi Într au în punga sa. Şi nu erau de lepădat, căci avea de crescut mulţi copii, şi parohia neuniră nu era cu mult mai buna de lapte decîr cea unita. Adevarat ca erau doua sute de suflete în plus, dar eclegie, ca-n palma. În clipele mai grele ale luptelor cu greutăţile materiale, zicea de multe ori, gîndindu-se la el şi la popa unit , Iar atunci, desigur, si­ tuaţia lui nu ar fi uşoară ! Nici prin gînd nu-i trecu ca la mijloc e o noua ti­ căloşie a primăriei din Măgura, ca bieţii oameni nici idee nu aveau de ceea ce era scris pe hîrtie, ca ei se declaraseră mulţumiţi cu o singura lege, c-un singur obicei din Măgura: să capete împrumut bucate de la saşi pentru lucrul de vara. Cum nu banui a adevarul, Andrei Pascu îşi simţea inima foarte grea; i se parea că-i scad puterile clipa de clipa, de parcă îmbătrînea aşa, dintrodată. Oricît încerca În sineşi sa-i scuze pe cei cincisprezece, simţea ca în fapta lor e multa josnicie. Şi el ştia bine că un om, chiar tăran fiind, cînd ajunge sa fie josnic, fără caracter, nu mai plăteşte nimic. Pentru astfel de oa­ meni, într-adevar, nu se platea sa lupte. Cît ce ieşi de la parintele T odorut, îşi propuse sa se coboare între oameni, sa afle tot. Dar nu putu. Era [262] 262 Legea minţii trist şi obosit şi amar în toată fiinţa lui; şi, luînd-o pe uliţi, nu băgă de samă că trece dintr-una într-alta, fără să între în vreo casă, şi că se apropia tot mai mult de biserică. Cînd fu lîngă ea, îşi ridică pălăria şi Întră. Îngenunchie în faţa altarului şi simţi cum ochii lui, de copil încă, se umplu de lacrămi fierbinţi. Nu-şi dădu sama cît va fi stat în biserica, dar, ieşind, văzu că însărarea se coboară repede. Pe uliţă, cel dintîi cu care se întîlni fu Cătrănită, unul din cei doi sechestrati, cînd cu alegetile, în curtea popii saşilor. Cat raniţă aducea un sac desăgit pe umeri. - De la moara, bade Petre? - Nu, parinte, de la jupînul Fleischer. O să-l duc de-acum la moară. Porumb? Porumb, da. Al dumitale s-a şi isprăvit? Oho, nu numai al meu, mulţi nu mal au din ce face mămăligă. A fost roada slaba. Lui Andrei îi fulgeră deodata un gînd. - Şi vă împrumută saşii bucuros? îl întreba pe Cătraniţa, privindu-l ţintă. - Hm! Mie mi-a dat jupînul Fleischer. Alţii ca­ pătă mai cu sila. - Cum ai spus? - De, sînt unii care numai aşa împrumuta bucate, dacă le aduce omul scrisoare de la cancelarie. Ştiu eu ? Cică ar trebui sa iscălească nu ştiu ce fel de contract. S-au încînit stăpînii, mi se pare. Întîlnirea cu Cătrăniţă aduse cea dintîi rază de lu­ mină în sufletul lui Andrei. Nu ştia însă ce sa creadă, dar, vreme de trei zile, se convin se ca-i la mijloc o nouă ticăloşie a primăriei, şi îşi simţi inima cu mult mai uşu­ rată. În ziua ,a treia, spre sara, se întîlni cu Hans Bin­ der, cu scriitorul din cancelaria comunală, şi acesta, la rugămintea lui Andrei, îi dădu informaţii amănunţite, dupa ce-l ruga pe Andrei sa nu spună cumva de la cine a aflat. Binder îi arată lui Andrei chiar intero- [263] Satul 263 gatoriile luate alegatorilor de catre primarie, cu asis­ tentă jandarrnerească. Andrei îi mulţumi şi pleca spre casa. În supărarea lui îi păru totuşi bine că oamenii nu erau nici pe departe aşa de ticâloşiti cum şi-i închipui se el. Însă o durere noua, necunoscuta lui pînâ acum, îi înâspri inima. Îşi punea mereu aceleaşi întrebări : «Cum de n-am ştiut eu nimic pînă acum din toate acestea? De ce n-a venit nici unul din alegatori sa-mi spuna o singură vorba? Nici diacul, nici prirn-epitropul, nici chiar vecinul Neagu ! Cum se poate ca atîta drum pîn' la cancelarie, pedepsele În bani, săptămînile de robie sa nu işte nici o zarvă în sat ?» Se acuza pe sine însuşi că a rămas departe de oameni tocmai cînd era mai mare nevoie de prezenţa lui, că nu băgase de samă nimic, deşi În răstimpul acesta nu parasise nici măcar o zi satul, ţi­ nuse slujba regulat duminicile şi în sarbatori, îrnpăr­ tăşise bolnavii acasă, mai facuse cîte-o Feştanie. El fu­ sese în sat, dar sătenii, În năcazul lor particular, nu se gîndiseră Ia el, nu-i ceru sera sfatul, ori sprijinul. Andrei vedea În atitudinea asta a sătenilor o expresie a neîn­ crederii în el, şi observaţia aceasta îi strecura în inima durerea cea noua. Simţea ca legaturile dintre el şi eno­ riaşii lui nu sînt depline, ca ei I-au crezut de cap şi conducator al lor numai cînd era În joc interesul tutu­ ror, al satului Întreg, nu şi cînd ajungea cîte unul sin­ guratec, În primejdie şi năcaz. Vedea cît e de mare încă departarea pînă la ajungerea tintei depline: să-I simtă fiecare pentru sine parinte şi sfatuitor. Adevărul era că sufletele măgurenilor, uniţi şi ne­ uniţi, erau apasate de blăstărnul de veacuri spus În vorba ăluia : «Doamne, nu da rornânului cît poate răbda». Motivul de căpetenie pentru care răbdaseră pe­ depsele şi batjocorile, fără sa se plîngă, era fatalismul cu care ei întîmpinau de veacuri toate nedreptăţile. «Se vede c-a fost scris s-o mai păţim şi p-asta !» Mai era apoi şi un alt motiv: Deîndată ce primaria Începuse să-i poarte pe la icoane, oamenii Începuseră să mor­ măie nemulţumiţi. Simţeau ei bine că li se face o ne- [264] 264 Legea minţii dreptate, şi, adînc în fiinţa lor, parea ca li se trezeşte dorinţa razbunarii. Devenisera tăcuţi, puţin comunica­ tivi chiar între ei ; privirile li se întunecaseră, şi liniile feţei li se aspriseră. Ei răbdară şicanele, pedepsele, în tacere, dar ceva fierbea necontenit în ei, ceva greu, pre­ vestitor de furtuna. Din raspunsurile lor, aşa cum i le comunicase Hans Binder, Andrei înţelese ca măgurenii sînt departe de a se fi împăcat cu stăpînii, departe de a-i fi iertat. Dar în starea sufleteasca în care erau, instinctul de tonservare şi religia fatalismului în care îşi traiau viaţa îi sfatuise sa taca. Şi numai încrunta­ rea lor exprima nemulţumirea şi revolta. Dupa ce afla tot ce se petrecuse în sat cît timp el rămase departe de oameni, Andrei Pascu se înţelese cu părintele Todoruţ, şi, în duminica cea mai apropiata, îi aduna pe alegători, dupa slujbă, în casa popii ne­ unit. Oamenii se înfaţişara cu toţii, pînă la unul, şi aştept�u într-o linişte grea, întunecaţi, sa vadă ce le va mal spune popa. - S-au petrecut multe lucruri, dragii mei, de cînd n-am mai fost cu toţii laolalta. Rau aţi facut ca nu mi-aţi spus o vorbă, ca v-aţi ascuns năcazul şi durerea voastra înaintea mea şi a parintelui Todorut. Acum raul care s-a facut trăbâ să-I îndreptăm cît se mai poate. Protestul nostru ridicat împotriva alegerii e pe cale sa fie nimicit. Cincisprezece dintre dumneavoastra aţi declarat la primarie, de faţa cu martori, ca sînteţi mul­ ţămiţi de felul în care s-au facut alegerile, că nu vreţi sa le stricaţi. Urmează de-aici că n-ati iscălit protestul, ci ca eu v-am scris numele fară ştirea dumneavoastra, a celor cincisprezece. Oamenii îşi înălţară deodată capetele: se auzi mai întîi un vuiet surd apoi, deodata, din toate părţile, în­ trebări puse cu' voce aspră, răguşită : Cum se poate ?! - Cine-s cei cincisprezece ? - Care sînt ticăloşii ? Măgurenii îşi învîrteau trupurile, cautau cu ochii. [265] Satul 265 Nimeni nu răspundea : doi-trei daca se uitau în pa­ mînt. Vuietul creştea mereu şi mînia oamenilor sporea. - Sînt aici cu toţii, zise Andrei, şi chiar prin fap­ tul ca au venit şi eivaratăcă nu se simt vinovaţi. De bună samă că n-au ştiut ce iscălesc, Andrei Îi spuse cu numele pe toţi cei cincisprezece. - Cum se poate, părinte? strigară aceştia din toate părţile, În larma grozavă care izbucni numaidecît, tă­ iată de sudalme şi de blastăme ca de nişte fulgere scurte. Noi sa fi zis că sîntem învoiţi cu alegerea făcută şi că nu vrem să se strice?! Dar e o minciună! O porcărie! Şi se auziră tot mai multe înjurături. - Linişte, zise Andrei, nu se cade sa va ieşiţi aşa din fire. Am spus de la început că trăbă sa fie o neîn­ ţălegere la mijloc. Mai bine unul dintre dumneavoastra sa spuna cum s-a întîmplat. începură mai mulţi deodata; apoi, la insistenta lui Andrei, rama se unul singur sa povesteasca. Nici po­ meneala n-a fost de alegere, de protest. Oamenii au avut lipsa de bucate şi au declarat că vreau să împru­ mute, ca şi pînă acum, de la fruntaşii saşilor, că vreau, în privinţa asta, să fie în bună înţelegere cu saşii. Pen­ tru că de unde ar fi căpătat ei bucate? N-au ştiut de ce trebuie să iscălească, dar într-altfel stăpînii nu voiau să le dea bucate. Ceea ce urmă acum îl umplu de groază pe Andrei. Oamenii deveniră atît de amenintători, încît dacă An­ drei s-ar fi pus acum în fruntea lor, i-ar fi făcut ehi­ saliţă pe toţi fruntaşii saşilor din Măgura. El Însă îi mulcomi, îi linişti şi părintele Todoruţ, şi nu-i lăsară să iasă din casă pînă nu făgăduiră că nu vor face nici o prostie. - Cu mintea trăbă să biruim, dragii mei, nu cu pum­ nul sau cu parul. Numai biruinţa cîştigată cu mintea e statornică, le zise Andrei la sfîrşit. Rămase înţeles cu cei cincisprezece ca în dimineaţa următoare, în trei sănii, să meargă la oraş, să facă o scrisoare la notarul public precum ca ei niciodată n-au declarat că nu vor să strice alegerea din Măgura şi [266] 266 Legea. minţii că n-au iscălit protestul. Pricepută că părintele Andrei avea dreptate: scrisoarea numai cu scrisoare se poate bate. Dimineaţa săniile fură gata decuvreme, dar cei CInCI­ sprezece nu se adunară. Opt veniră, dar şapte parca intraseră în pămînt. Drumul rămase deci nefăcut. Cînd aflară măgurenii despre minunea asta, mulţi se jurară să-i spînzure pe cei şapte; satul Începu să fiarbă din nou ca un stup, şi cei şapte nu mai cute­ zau să iasă din case. Andrei avu multă zdroabă pînă să-i liniştească, dar umblînd mereu printre oameni, află repede şi cauza pentru care cei şapte nu veniseră : porumbul se împuţina mereu în toate casele româneşti. Nevasta unuia din' cei ce-şi călcaseră cuvîntul îi spuse limpede, printre lacrămi: «Cum să venim, părinte, cînd porumbul ce-l avem de la sas e pe sfîrşite? Dacă-l gătăm, ne dai sfinţia-ta? Avem şase copii! Ăştia strigă acum, că ei mai au în coş, dar să-i vedem cînd nu vor mai avea !» Andrei Pascu văzu că femeia asta năcăjită avea toata dreptatea. Chiar nimicită alegerea de-acum, daca se face alta în cap de primavara, pe cînd bucatele românilor se vor gata, vor mai reuşi? Nu-i vor avea atunci saşii pe toţi românii În buzunar? El se în­ grozi cînd întrezări ca toata zdroaba lui poate fi zadarnica, şi-şi simţi sufletul nespus de trist convin­ gîndu-se ce rol important, de capetenie, are bucata de pîne, necesara în fiecare zi, pentru orice început de activitate omeneasca. «Ce folos ca noi cu sufle­ tul plutim în nouri, daca trupul ni se tîrîie pe pa­ mînt ?'îşi zise Andrei. Ce folos ca într-o clipa de însu­ fleţire sîntem gata sa-i dam dreptate avintului sufle­ tesc, idealului, dreptăţii, daca în clipa urmatoare trupul cu lipsurile lui ne sileşte sa ne înăbuşim glasul sufle­ tului? Cît de' slab şi cît de neputincios e omul prin faptul ca-i legat de-o mîna de pamînt! CÎta trage­ die e-n aceasta legatură !» Părea ca acum pricepe mai bine pentru ce-i aşa de trista existenţa omului în lume, pentru ce şi l-a închipuit el pe om, din clipa în care [267] Satul 267 vi-I dăm, deci, pe după culesul porum- a ajuns Ia cunoştinţa de sine, ca pe o fiinţă singura­ tecă, niciodată mulţumită cu ce-i dă lumea. Însă acum nu avea vreme să se adîncească în gîn­ duri. Era convins că pînă nu le asigură oamenilor bucatele de lipsă II1U mai poate fi sigur de nici o izbîndă, ba, dimpotrivă, le poate pierde şi pe cele de pînă acum. Dar cum să le asigure? De unde? Unde-s banii ? Nu ştia cum şi cu ce să Înceapă. hi luă o sanie şi plecă Ia oraş. Ştia aici pe-un director de bancă, om tînăr, dezgheţat şi foarte harnic, care nu marginea activitatea băncii numai Ia afaceri strict finan­ ciare, ci făcea şi negoţ de bucate. Cumpăra porumb de pe Mureş, de pe Tîrnave, din Ţară chiar, şi-I desfăcea aici. Ştia că fără bani n-are ce căuta Ia el, dar totuşi putea să-i dea un sfat. Directorul, după ce-i ascultă plîngerea şi-i ceru amă­ nunte cu privire Ia locuitorii din Măgura, Îşi duse mîna prin părul lung - căci purta plete ca poeţii ­ şi-i zise cu voce adîncă şi caldă de bas: - Poate vom putea face ceva, părinte Andrei. Ce crezi, aşa, o treime a preţului pentru două vagoane, nu s-ar putea aduna? - Nici poveste! Nici doua sute de zloţi n-ai de unde scoate din tot satul. - Hm! făcu directorul, să aşteptare, pînă la toamnă, pînă bului. - Dar mCI atunci nu-l vom putea plăti! zise Andrei îndurerat. Pletosul rîse din toată inima. - Apoi cum, de cinste să vi-l dăm? - Nu de cinste, Însă credeam că dumneata vei afla vreun mijloc. - L-am şi aflat, părinte Andrei, numai, vezi bine, va trebui să vă socotim dobînzile mai mari. Bani n-au măgurenii, dar vor avea bucate, la toamnă. Faceţi în­ tălesul aşa ca fiecare să dea la toamnă, pentru un sac, un sac şi-o miertă. Adunaţi bucatele, le aduceţi la oraş, le vindeţi, ne daţi nouă datoria, cu camătă, se-n- [268] 268 Legea minţii ,- ',PI' I ţălege, şi, de vă mai ramine ceva, puneţi bine, puneţi de-o parte; s-ar putea pune, cu restul, temelia unei bănci populare în Măgura. Ce zici ? Se poate în felul acesta? - Cum să nu! - Atunci sîntem scăpaţi, zise Andrei cu faţa stra- lucitoare. Bucate vor da, vor da bucuros şi mierta pe deasupra. Şi în felul acesta putem căpăta două vagoane? - Şi mai multe ! - Bravo! 'strigă Andrei. A fost un gînd mîntuitor să vin la dumneata. El se sculă, îi strînse mîna şi-şi luă adio. Direc­ torul zîmbi şi-i zise: - Dar garanţia, părinte Andrei? Cine ne garan­ tează că se adună la toamnă bucatele din Măgura, că se vînd şi ni se plătesc banii? Andrei rămase zăpăcit. - Ne trăbă o poliţă, părinte Andrei, o poliţă asupr:l preţului de pe două vagoane; dacă vor fi de lipsă alte două, altă poliţă. Nu trăbă să te sperii, continuă direc­ torul cu bunătate, văzînd mirarea lui Andrei; am auzit şi eu cîte ceva despre dumneata, ştiu că eşti om vrednic şi că dacă-ţi pui în cap ceva, îl duci la bun sfîrşit, însă banca-i bancă, noi trăbă să avem o garanţie la mînă. însă chiar fiindcă mă încred în sfin­ ţia-ta, polita vei iscăli-o dimpreună cu popa Todorut şi î'hc� trei fruntaşi; ştiu eu că pe toţi nu i-ai putea convinge să facă aşa ceva: oamenii se tem de orice lucru nou. Dar trei inşi, cu stare mai bună, vei afla, nu-i aşa? - Cu siguranţă! răspunse Andrei. Şi cînd am putea veni după bucate? - Din partea mea, chiar mîne! Magazia ni-e plină. Andrei Pascu era vesel de-ai fi putut prinde iepuri cu e�. Nici nu-şi dădu sama cum îi trecu vremea pînă acasa. Măgurenii rămaseră cu gura căscată cînd auziră de isprava popii. Bucate, la toamnă, dădeau bucuros. [269] Satul 269 r Chiar el, Andrei, popa, să fie mai mare peste ei, el să le ţină catastiful, care cîte bucate are să înapoieze. Dar nu le prea venea să creadă. S-ar putea una ca asta? Ei să nu se mai îngloade în datorii pe la sta­ pîni, de cu iarna, de cu primavara? Fiecare pricepea ca, liberi, vor putea munci în condiţii mai bune la vara, pe moşia saşilor, simţeau ei bine ca mulţi nu puteau apuca deasupra năcazului chiar din motivul ca trebuiau sa munceasca mereu în condiţiile puse de saşii stăpîni. Cîţiva fura mai slabi de înger. Ziceau: «Dar daca se mînie saşii, şi la vara nu ne mai dau nimic de lucru ?». - «Cu atît mai rau pentru ei, ziceau cei mulţi, vor rămînea cu moşiile nernuncite.. însa putea-va popa sa faca minunea asta ? Nu cre­ zură pînă cînd, într-o sara, nu întrară vreo douazeci şi cinci de sanii încărcate cu saci satui în Măgura, - Vrednic parinte! ziseră măgurenii : Dumnezeu sa ni-l tină ! Andrei aduna acum cu uşurinţa pe cei cincisprezece, îi puse în sanii şi drumu' la oraş, sa faca document legat Înaintea notarului public precum ca ei au fust traşi pe sfoara de primaria din Măgura, ca una au zis din gura, şi alta au scris pe hîrtie. Era şi vremea, caci Andrei primise de-o săptămînă citare sa se Înfaţişeze Înaintea tribunalului pentru fal­ sificare de subscrieri pe protestul înaintat de alegatorii din Măgura. V1.I1 Avînd În buzunar documentul iscălit la notarul pu­ blic de cei cincisprezece români, Andrei Pas cu nu se mai temea de judecata. Voind sa se convinga unde s-a înglodat protestul lor de nu se mai hotărăşte nici într-un fel, porni la prefectura. Însa aici, spre marea lui mirare, nu ştia nimeni nimic despre protestul ma- [270] 270 Legea minţii gurenilor. Voi să vorbească chiar cu subprefectul, si cînd, după multă stăruinţă, fu introdus la el, Andrei rămase uimit j era alt subprefect, un om tînăr, sub­ ţire, cu ochelari călăriţi pe nasu-i gros, la rădăcina căruia, aproape detot, erau îrnplîntati ochii mici, cu priviri ascuţite. Cu o voce pitigăiată sub prefectul cel nou îi spuse că-i pare rău, că el n-are cunoştinţă de nici un protest, dar să se intereseze la prim-pretor, că poate să se fi oprit acolo. Abia după ce părăsi palatul prefecturii îşi aduse Andrei aminte că se vorbea demult despre pensie­ narea fostului subprefect, şi abia acum se gîndi ca schimbarea asta explică toată îndrăzneala primăriei, a notarului din Măgura mai ales. Îşi mai zise că şi rămînerea în slujba a notarului de la ei din sat tot numai prin această schimbare poate fi explicata. Se mira cum de nu se gîndise pîn-acum la o astfel de posibilitate. El îşi dadu sama că în situaţia de-acum ar fi putut aştepta mult şi bine rezolvarea protes­ tului lor. In ziua următoare, luîndu-i cu el pe epitropul Cozma, pe diacul cel tînăr, de la biserica neunită, Vasile Mol­ dovan, şi pe vecinul său Neagu, se urcă în căruţă şi porni la pretură, pe un drum ticalos ca vai de lume. Iarna se tinuse pînă catre mijlocul lui Mărţişor, dar acum, de vreo patru zile, se înrnuiaseră, se desfun­ daseră drumurile, de nu mai ştiai unde-i valea şi unde-i calea j pretutindenea pe şes sclipeau apele ne­ hodinire, murmurau cu mii de glasuri păraiele ce cobo­ rau de pe coaste. Zăpada se muiase, se topise, se mis­ tuise, în trei zile, pretutindenea j numai subt vreo rîpă mai dosiră bolea încă vreun ornete mai gros, plin de gaurele, presărat c-un fel de sperlă foarte fina, surie. Dealurile, ieşite proaspat de subt învelişul ima-­ culat de nea,' erau urîte, cu iarba lor roşcată, arsa de bruma, motăitâ şi îngreuiată de-un fel de mîzgă ti­ noasă - aveau în ele ceva de stîrv cînd le priveai. Însa cine sta sa se uite primavara, în topitul zăpe­ zilor, la dealuri şi la lunci? Gura de primavara îrn- [271] Satul 271 r bată cu aerul şi cu lumina, cu mirosul pămîntului proas­ păt şi al verdetei ascunse Încă subt pămînt, cu clipocitul apelor moi, ce curg domol pe văi, ca şi cînd s-ar ros­ togoli, cît ţine şesul, mii şi mii de clopoţei nevăzuţi; Îmbată cu răsunetul limpede al văzduhului. Cei patru drumeţi, deşi era drumul greu, îşi sim­ ţeau inima nespus de uşoară. Rîdeau cu voie buna, glumeau, căci primăvara Îi hîrjonea din toate părţile şi nu le dadea pace. Ca toţi cei care traiesc În nemij­ locită legatură cu pămîntul, simţeau mai tare, mai in­ tens decît alţi oameni sosirea biruitoare a prima­ veru. Vorbind şi rîzînd cu cel trei oameni de lînga el, Andrei Îşi aducea aminte de tcpitul zăpezilor de-o­ dinioara, cînd era copil; îşi aducea aminte şi se în­ duioşa de viaţa asta, care uneori ne pare atît de gin­ gaşă, de dulce şi de crudută, de nici să n-o atingi cu o privire, care ne alinta şi ne şopteşte: «De ce te plîngi? Uita-te la mine cît sînt de frumoasa, cît sînt de Împodobită cu dorinti ! Vino şi le culege l- ­ «Ehei ! multe simţiri mai încap şi-n sufletul omului! îşi zise Andrei. Nici nu ştii cînd şi de unde mai răsar ! Din om ţîşnesc? În viaţa se coboară? Cine le face să adie în preajma sufletului tau? Fluturi noi, nemai­ văzuţi se apropie de florile ce împodobesc gradina fiinţei tale, şi de cîte ori vine unul nou, se arata şi o floare noua. Care-i izvorul acestei simţiri şi unde-i Începutul lui? Ce taina adie viaţa noastra, de ne sim­ ţim dintrodată înduioşati de noi înşine şi deosebiţi de toata lumea văzută ? Sîntem noi mai mult gîndire, sau mai mult simţire, şi care-i partea biruitoare, aceea ce ne da mai multa fericire? Iata, observindu-te, gîndin­ du-te pe tine, Îţi îmbogăţeşti sufletul, creşti tu însuţi. Cît de bine ar fi daca în viaţa n-ai avea altceva de lucru decît sa poţi admira mereu minunile din juru-ti şi din tine însuţi. Cît de mare ai putea fi atunci, cît de desăvîrşit l Oare de ce nimic pe lume nu ne poate trezi atîtea gînduri şi atîtea simţiri noua ca reflectia r De ce este ea izvorul cel mai puternic al îrnbogătirii [274] 274 Legea minţii --- j domnule prim-pretor. Eu cred rupe capul notarul de la nOI, - Nu pricep cum, mai degraba ca-şi va El e falsificatorul. - Puţine ştii, tinere! Eşti încă neumblat în 1 urne, de unde sa ştii? Îmi place ca eşti harnic, dar nu pricep pentru ce-ţi macini dumneata viaţa între proştii â ia din Măgura. Dumneata eşti om cu universitate, ai putea ajunge într-un oraş. - El îşi îndulci glasul şi privirea, şi continua: Chiar ştiu o parohie de-ale dumneavoastră vacanta, într-un orăşel ; e subt patro­ najul ministrului de Finanţe. Ca sa-ţi dau o dovadă că ţin la sfinţia-ta, ştiindu-te om cu frumoasa cultură, te-aş recomanda bucuros ministrului, mai mult, te-aş putea asigura de pe-acum ca vei fi numit paroh acolo. - Mulţamesc, domnule prim-pretor, răspunse An­ drei cu sila. Nu pot primi propunerea dumneavoastra. - Îmi pare rau; e o parohie buna, sînt oameni inteligenţi, ai staţie de cale ferata ... Ei, dar se vede ca dumneata eşti copil încă, zise slujbaşul, cercînd sa zîmbească. Ei bine, n-am nimic împotriva şi dacă rămîi mai departe În Măgura. Un lucru Însa cred că va trebui sa pricepi. Noi vom declara alegerile nule, vom face altele, noua, te vom pune pe lista pe sfin­ ţia-ta şi pe parintele Todoruţ. Se-ntălege, arătarea facuta la tribunal Împotriva dumitale se va retrage, Însa sfinţia-ta va trebui sa le dai pace proştilor alora di� Măgura, sa nu te mai pui în fruntea lor. Dum­ neata eşti tînăr şi fara experienţa, nu ştii cîte rele poti păti amestecîndu-te în tărîţe. Apoi, de ce ai starui atîta "ca să între ei în Consiliul comunal? N li se pri­ cep ei. la aşa ceva! Ce se va alege de satul care va fi condus de astfel de inculti? - Dar, te rog, domnule prirn-pretor, de ce ar fi mai culţi saşii din Măgura ? întreba Andrei, abia mai putîndu-şi stăpîni indignarea. Are vreunul vreo şcoală mai înaltă ? Este gimnaziu în Măgura ? Dupa cîte ştiu, ei au tot numai şcoala primara, ca şi românii. - Dar ce deosebire între o şcoala şi alta! Ce deo­ sebire ! exclama prim-pretorul, şi pe faţa îi trecu zîrn- [275] Satul 275 , betul respingător al omului care se bucură de paguba altuia. - Este ceva, dar nu cred să fie multă, şi chiar diferenţa, cîtă-i, e tot din vina lor, zise Andrei. - Bine, bine, să zicem că-i aşa! Bine c-ai adus vorba de şcoala! Eu ştiu că toată zdroaba sfintiei­ tale se-nvîrte în jurul şcolii. Ei bine, să recunoaştem ca aveţi dreptate şi ca satul va trebui să ridice şi o şcoal'i românească, daca a zidit una săsească. Ei bine, iata, eu îţi promit că Ia vara va facem şcoala. Nu-i aşa că devine astfel zadarnica toata zdroaba sfinţiei-tale de-ai mai aduce pe români în Sfatul satului? Daca scopul este atins pe alta cale, de ce mai sînt necesare mij­ loacele dumitale ? Ei, no! Eu cred că-n schimbul acestei făgaduie1i, îi vei Iasa şi dumneata În pace pe oamenii din Măgura. Andrei tăcu un rastimp, pentru ca indignarea ce-o simţea nu-l Iasa sa vorbească. - Nu-i pot părăsi, domnule prirn-pretor ! Nu pot pleca din fruntea lor. Abia am început să-i organizez, şi sa-i las baltă? N -a� fi atunci vrednic de dispreţ � Mă mir cum de dumneavoastră credeţi cu putinţa aşa ceva! - Dacă nu-i părăseşti, iată-ţi declar aici ca ţi-ai gasit un duşman în mine! strigă cu furie prirn-pre­ torul. Vom face alegeri, dar nici un român nu-şi va pune piciorul în Sfatul satului. Iar pe dumneata te voi reclama acolo unde se cuvine. Crezi că n-arn nici o putere asupra dumirale ? - Foarte ma mir că vorbeşti aşa, domnule prim pretor. Sa ma arneninti cu puterea slujbei dumitale?! Nu-i acesta un abuz de putere? - Nu-ţi permit nici o observaţie! Poţi fi sigur că ajutorul de Ia stat nu-I mai ai! Un om care răzvrâ­ teşte poporul, îl pune să sparga porţile, un revolu­ ţionar, un agita tor, un ... Dar nu putu continua, sufocat de propria-i enervare. - Spînzuraţi-ma, daca aveţi putere. D:! ei nu ma las! strigă Andrei, şi ieşi izbind cu putere uşa în urma [276] lui. Cît pe-aci să dea peste cei trei români, care plîn­ geau cu lacrămi domoale lîngă uşă. Ei nu cutezaseră să se coboare în curte, de teamă să nu păţească popa lor ceva, rămînînd singur cu nebunul acela de prim-pretor. De lîngă uşă auziseră toată discuţia celor doi. - Acum să se pună-n cap şi nu-i mai lăsăm! zise Andrei coborînd pe trepte. Nu numai că vom alege listă românească, dar chiar pe primar şi pe doi jurati îi vom pune dintre-ai noştri. Alegerea vor anula-o ei, ştiu eu, că n-au încotro. Îşi vor retrage şi reclamatia de la tribunal, că dau de dracu' dacă nu o retrag. Dar eu tot n-o să-i iert! Pe notar nu mă las pînă nu-l scot din sat! El/vorbi mulr pînă ajunse la căruţă, tot mai agitat, tot mai pătimaş. - Lasa-i în focu' lor, părinte! Nu-i mal mtarrta, că tot dumitale îţi faci rău, Îi zise prim-epitropul Cozma cu durere. Lasă-ne pe noi aşa, proşti, cum sîn­ tem. Ce să-ţi faci atîtea năcazuri, atîtea neplăceri! Uite, �ţi vor opri plata de la stat. Cu ce-ai să trăieşti ? Noi vedem că Măgura-i sat sărac, cu oameni ticăloşi. Din ce vei trăi, sfinţia-ta? Ceilalţi doi, prin tăcerea lor, se părea că-i dau drep­ tate. Andrei se opri brusc - chiar era să se urce în căruţă - şi se Întoarse spre români. Ochii Îi stra­ luceau înlăcrămati şi faţa lui întreagă lumina ciudat. Oamenii se mirară cît era de frumos popa lor, nu-l văzuseră nicicînd aşa. • �,Din ce voi trăi, bădicule Cozma? De la altar, căci 'de la altar trăbă să trăiască popa, iar daca altarul va rămînea sărac şi gol, voi găsi şi eu o sapă. Să ştiu că trâbă să sap în rînd cu voi, şi-acum odată nu-i mai las! Numai oamenii să ţină cu mine! Cei trei t�cură un răstimp, privind mereu În pa­ mînt. Îşi simţeau inima caldă, fierbinte! În ochi li se grămădeau lacrămile. - Apoi, dacă-i aşa, Dumnezeu să ni te ţină, parinte Andrei, zise prim-epitropul, abia stăpînindu-şi glasuL 276 Legea minţii -, I [277] Satul 277 r De azi încolo blastamat va fi acela dintre nOI care nu va ţinea cu dumneata. Pînă-n Măgura nu mai vorbiră aproape nimic. Dar acasa, în ca în aceeaşi sara, cei trei stîrniră o adevărata furtuna printre oameni, istorisind păţania parintelui, vorbele lui Andrei spuse prirn-pretorului, şi lor pe drum. Nu mai puteai auzi în sara aceea pe la portiţe decît of tari scurte: «Mai, popa nost' ! Mai, parintele nost' !" Ştie Dumnezeu cum, oamenii îşi facura convingerea d chiar viaţa popii Andrei e ameninţată. De cine? Poate chiar de stâpînii satului. Şi, încă din sara aceea, casa parohiala unita, «huruba», fu păzită de cîte doi, de cîte patru feciori care se plimbau mereu în sus şi în jos pe drum, pe dinaintea locuintii parintelui Andrei, cît ţinea noaptea. Mai mult în ca ; daca parintele Andrei pleca din Măgura, la Aluniş ori la oraş, şi întîrzia mai mult, cînd se întorcea, încă de departe, pe hotar, printre lanuri, se ridica din marginea drumului, şi de ici şi de colo, cîte o matahala sura şi zicea: - Buna-sara, parinte Andrei, Dumnezeu sa te ducă în pace. Şi, de departe, porneau în urma lui spre sat. Andrei, la început, crezu că se-ntîlneşte întîmpla tor cu oa­ menii pe cale, dar cînd, În cîteva nopţi, zari pe cei C� patrulau pe dinaintea casei parohiale, pricepu ce gînduri îi bat pe români, şi se simţi foarte înduioşat. După sarbatorile Paştilor, mai marii saşilor din Mâ gura Începură sa se poarte obraznic cu românii. Ale­ gerile din decembrie fusesera anulate şi se fixase ca data pentru alegeri noua ziua de zece mai. Notaru! fusese avizat, imediat dupa vizita delegaţiei româneşti la pretură, sa-şi retraga reclamatia facuta la tribunal Împotriva lui Andrei. Prirn-prerorul îl vestise că popa cel unit avea la mîna un document primejdios. Nota­ rul, pufnind de ciuda, îşi retrăsese reclarnatia, dar În zadar: Andrei Pascu tot nu-l ierta şi-I reclama el falsificator. Toate aceste noutau se râspîndiserâ repede printre saşi, şi ei, simtindu-se În primejdie, Îşi ridicară deodata [278] 278 Legea minţii nasu-n vînt şi începură sa se poarte şi mai din şa ca pin-acum cu românii. Cei mai mulţi dintre jupîni nici nu mai răspundeau la binetele românilor; unde-i ve­ deau îşi întorceau capul într-altă parte; refuz ară orice învoire agricolă cu ţăranii români pentru vara aceea şi nu primirâ la văratec pe păşunea bisericii lor nici un cap de vită de-a românilor. - Vă vom face să vă tîrîţi în genunchi după noi! zicea popa saşilor. - Veţi ajunge să vă blestemaţi pe popa vost'! - Îl vom scoate noi din sat cum nu-i va plăcea! Astfel de vorbe se aruncau cînd de ici, cînd de colo, printre oameni, şi numaidecît se simţi mai uşurat şi mai stăpîn pe sine faţa de Dora. - Da, doamna, zise el, viaţa ne schimba pe toţi. Fericiţi aceia de la care nu fura nimic, ci-i îmbogăţeşte mereu. Ma voi fi schimbat şi eu. Poate vei fi auzit prin cîte greutăţi am trecut. În Măgura am lasat un [428] -.... .... ------------�� l' 428 Legea minţii mormînt scump. De mine s-a apropiat moartea, doamna. Urmele ei se poate sa fie acel lucru nou din mine de care dumneata te temi. Andrei nu baga de sarnă ca, vorbind aşa, se ajuta pe sine, nu pe Dora. Ea albi ca păretele, se ridica în­ cet, încerca sa zîmbească şi zise, luîndu-şi ramas bun: - Voi încerca sa nu mai fiu fricoasă, sa nu ma mai tem. Ai dreptate dumneata: viaţa ne schimba pe toţi. Dar prietenia cea adevarata aşa-i ca nu se poate schimba? Te-ntreb fiindca am lipsa de prietenia du­ mitale, Vorbind, Dora nu-l privea. Dar Andrei simţi un ne­ sfîrşit regret în vocea ei. Pe-o clipa se tulbura din nou. Apoi simţi aceeaşi mila de mai înainte, dar acum i se pa�ca ca i-e mila nu numai de Dora, ci şi de sine în­ SUŞI. - Prietenia mea o aveţi demult, doamna, şi nadaj­ duiesc că va rămînea neclintita, zise el. Glasul îi era schimbat, mai cald, mai adînc, şi Dora, ieşind pe portită, cuteza sa-şi ridice ochii. - Multămesc ! zise ea, apoi porni repede, cu umble­ tul ei plutitor. Intorcîndu-se în casa, Andrei simţi un gol adînc în suflet, ca o parasire, un pustiu care-l facu multa vreme sa nu -se poata gîndi la nimic. Ii parea rau ca femeia aceasta îl' parasise atît de întristată, deşi fusese numai zburdălnicie cînd îi intrase în casa. De ce ? Răspunsul nu-l gasi multa vreme. Apoi, cînd, întru tîrziu, izbucni ca într-o tîşnite de lumina, el se zgudui de spaima. Sa fie adevarat? Dora l-a iubit atunci, în tinereţe? îl mai iubeşte şi-acum? Şi el... el de-aceea s-a hotărît atît de repede sa se mute la oraş, dupa pri­ mirea scrisorii ei, .. ? De-aceea s-a bucurat atît de mult cînd a vazut-o ?!' Cum ?! O mai iubeşte şi acum ?! Dar e cu putinţa ?! El ?! Simţi o cumplita revolta împotriva sa însuşi; lŞl aduse aminte de mormîntul pe care-l parasise în Ma­ gura, de slujba lui închinată, îl văzu limpede pe parin­ tele Ilarie... Izbea cu pietre în adevarul care ţîşnise în- [429] Oraşul 429 treg, dintrodată, din adîncurile fiinţei sale ... Nu, de iu­ bire nu mai poate fi vorba. El nu-şi poate bate joc de sine însuşi, de credinţa sa ... Nu! Nici sufletul lui nu mai poate cuprinde un astfel de simtămînt ... faţa de o femeie. «Da, mi-e mila de ea, o vad ca sufera. Priete­ nia! Da mi-e pretină, cunoscuta din tinereţe! Ce co­ pil ca ma las tulburat de astfel de gînduri! Ce ruşine ca mai pot fi şi acum copil." Liniile feţei lui se înăs­ priră, se umplură de hotărîre. Ochii lui luminau me­ talic. Îşi freca fruntea cu palma stînga, se apropie de masa de scris, pe care aştepta poşta, nedesfăcută de-atî­ tea zile. Dadu îndată de-o scrisoare a parintelui Marcu, preotul cel nou din Măgura. Îi scria acum pentru a patra oara. În epistola, acelaşi zbucium al parintelui Marcu pe care i-l cunoştea din celelalte scrisori. Andrei se hotărî sa-i raspunda numaidecît. Dupa ce desfacu poşta întreaga, aduna Într-un colţ al mesei hirtiile, lua condeiul şi începu sa-i raspunda popii din Măgura, simtindu-se vinovat ca nu-i scrisese pin-acum nici un şir. Şi, începînd sa scrie, îi veni gîndul: «Ce prostie sa fiu mişcat de nişte gînduri copilăreşti ! Iata viaţa mea: lupta necurmata, nu visarea !» Şi scria c-un fel de întărîtare. «Draga parinte Marcu, Abia au trecut doua luni de cînd eşu In Măgura, şi din scrisorile dumitale vad ca începe sa-ţi para rau ca eşti urmaşul meu în parohia aceea. Nu m-am îndoit Însa nici o clipa de vrednicia sfinţi ei-tale, nu ma în­ doiesc nici acum, şi tocmai pentru ca te cred om În­ treg, preot adevarat, îţi spun ca te înşăli : oamenii ţin la dumneata, şi se vor gîndi din zi În zi mai puţin la mine. Sa nu crezi ca ce am facut eu în Măgura e ceva neobişnuit, ca în urma mea, oricine ar merge preot acolo, nu poate sa audâ decît regretele dupa mine. Mo­ tivul ca parohienii pin-acum sînt straini de sfinţia-ta [430] 430 Legea minţii e cu totul altul decît superioritatea pe care mi-o atri­ bui mie, pretuindu-te prea puţin pe dumneata: oamenii se obişnuiesc cu încetul cu orice domn venit de curînd în sat, fie acest domn însuşi preotul. Eu ţi-am povestit cum am fost primit în Măgura şi cîtă vreme a trebuit să treacă pînă ce am cîştigat încrederea lor. Şi mie mi-a fost mai uşor să mă apropiu de inima lor. pentru că înaintea mea n-a fost mult timp preot unit în Măgura, pe cînd sfinţia-ta ai luat conducerea parohiei după ce eu slujisem aiolo peste şapte ani. Ţăranii s-au obişnuit cu mine, cum se obişnuiesc cu oricare preot dacă rămîne mai multă vreme în mijlocul lor, şi trebuie să te îm­ paci cu gîndul că vor rămînea străini de dumneata poate un an, poate şi mai mult. Am văzut cazuri, de cînd sînt protop/op, cum sînt primiţi de rece preoţii tineri şi harnici în sate în care au slujit ani îndelungaţi preoţi care habar nu au avut, în viaţa lor, să se intereseze de binele material al parohienilor, preoţi răi, care une­ ori au fost o ruşine pentru sat. Auzi şi de la unul şi de la altul că preotul cel tînăr nu slujeşte aşa de fru­ mos ca înaintaşul lui, că nu cîntă Evanghelia ca el, că nu cădeşte prin biserică în felul în care a cădit cel mort sau trecut la pensie; că nu ţine iertâciunile aşa de lungi şi de mişcătoare, şi cîte alte nimicuri cu care ţăranii dintr-o parohie s-au obişnuit de-un lung şir de ani. T�at'e . acestea, vezi bine, nu pot fi motive pentru care preotul nou venit să se creadă inferior celui plecat din sat, după cum văd, spre adînca mea mirare, că e cazul dumitale. îmi scrii: "Dacă i-ai ridicat pe-o culme aşa de înaltă, trebuia să rămîi mereu în mijlocul lor, căci altul nu-i mai poate conduce". Doamne, Dumne­ zeule! Dar pe ce culme i-am ridicat? Le-am ajutat să iasă cît de .cît deasupra năcazurilor, le-am sprijinit cererile lor drepte, am cercat să le deschid ochii să-şi vadă drepturile şi să le trezesc conştiinţa adormită, ca să simtă puterea ce zace în ei. Este acesta un lucru extraordinar? N-ai fi făcut, în locul meu, şi dumneata tot aşa ? Nu e aceasta datoria oricărui preot în orice [431] r Oraşul 431 , sat? Eu întăleg ca sfinţia-ta nu te simţi bine văzîndu-i pe oameni străini de dumneata, şi cred că singur acest simtărnînt te face sa vezi meritele mele prea mari. Dumneata eşti condus de o ambiţie frumoasă, te-am cu­ noscut eu bine, şi chiar de aceea am stăruit atît de mult pe lînga sfinţia-ta sa-mi fii urmaş În Măgura. Fii sigur ca, Încetul cu Încetul vei fi încunjurat de dragos­ tea parohienilor, şi atunci te vei convinge că poţi con­ tinua foarte bine lucrul Început de mine. Cred ca nu eşti dintre tinerii care Îşi închipuie viaţa adevarata ca pe-o jucarie. Cred că încă din seminar vei fi văzut şi laturile ei de umbra, şi te vei fi pregatit pentru neplaceri şi suferinţe. Fara de acestea nu exista viaţa adevarata, adica o viaţa de lupta. Ca sa rămîi mereu tare va trebui sa ai conştiinţa îrnpăcatâ, sa nu te poţi mustra niciodata ca ai facut cu buna ştiinţa un rau, ţie sau altora. Urmează deci şi-ţi împlineşte da­ toria fără sa ţii sama de ce zic parohienii, făra sa te gîndeşti daca le place ori nu de dumneata, şi fii sigur că mergi pe drumul cel mai bun pentru a le cîştiga inimile. Căci dacă exista o superioritate În lumea asta, careia trebuie sa se plece oricine, desigur e ceea ce iz­ vorăşte din armonizarea cuvîntului cu fapta, a credinţei interne cu lupta ce-o desfâşurăm În ochii tuturor. Ţinta aceasta sînt sigur că o poţi ajunge şi sfinţia-ta, ca doar pentru ea te-ai pregătit: ca să ajungi om Întreg, preot adevarat. Şi fii sigur ca, străduindu-te sa trai eşti aşa, parohienii te vor încunjura cu dragoste, căci superio­ ritatea asta o cunosc ei, o sirntesc foarte uşor. Aşadar, ca sa-i birui pe măgureni, învinge-te Înainte de toate pe dumneata însuţi. Caci mi se pare ca nu voi greşi spunîndu-ti ca nernulţâmirea sfintiei-tale izvorăşte în rîndul cel dintîi din prea marea ambiţie ce te po­ văruieşte. Ambiţia e bună, e motorul multor fapte frumoase, dar trebuie să o ţinem mereu În frîu, sa nu apuce pe cărări greşite, pe drumul vanitâtii, de pildă. Atunci încetează de-a mai fi un sentiment nobil, şi ne pricinuieşte cele mai vii dureri şi cele mai mari ne­ mulţămiri. Ai făcut rău, de pildă, că i-ai mustrat atît [432] 432 Legea minţii de aspru pentru ca nu vin regulat la biserica; cînd pot, oamenii vin sa se Închine - dar cîte piedeci nu li se pun lor În cale! Sînt de parere ca trebuie Făcuti băgători de samâ creştinii asupra datorintelor ce le au faţa de biserica, dar cred ca sfinţia-ta i-ai mustrat aşa de rau, năcă jit ca n-are cine sa-ţi asculte frumoasele predici. Vezi, eu cutez sa fiu foarte sincer cu dumneata, şi, În aceeaşi vreme, vreau sa fiu sincer şi cu mine În­ sumi: ştiu lucrul acesta din propria mea experienţa. Totdeauna ne I năcă jim mai tare de neascultarea paro­ hienilor cînd "simtim batjocorită sau neapreciată dupa merit vreo calitate de-ale noastre, reala sau închipuită. Veşnic vom fi ispitiţi sa rămînem egoişti şi vanitoşi, chiar şi În lupta noastră pentru binele de-aproapelui ­ şi e bitle, e necesar sa ne analizam mereu Îndemnurile ce ne împintenă la lucru, nu pentru alta, dar ca sa nu ne mîndrim şi sa ajungem nişte vanitoşi încorigibili. Ai facut bine că le-ai pomenit de lipsa unui al doilea învâtâtor, dar nu ma mir ca mâgurenii n-au primit propunerea sfintiei-tale : deocamdata le-ar fi prea greu să-i asigure un salariu, apoi nici nu pot ei pricepe ca mai au lipsa de unul. Ai făcut Însă bine c-ai aruncat ideea, ca să se obişnuiască încet-Încet cu ea. Peste patru­ cinci ani va fi nesmintit necesara Înfiinţarea celui de-al doilea_post de Învăţător. Neînsufletirea lor Însa nu era un motiv care sa te faca sa-mi scrii: "Sfinţiei-tale ţi-a reuşit orice ai Încercat În sat, mie nu-mi reuşeşte ni­ mic !". Lucrurile nu stau chiar aşa! Dumneata ai vazut numai rezultatele gata, dar pregatirea lor, nu. Dealtfel, eu pricep foarte bine starea durnitale su­ fleteasca, pentru că am trecut şi eu prin ea. Din cărţi, din contempla riie noastre, cîtă vreme sîntem În seminar, vedem numai teoria luptei altruiste, şi o vedem În cu­ lorile cele mai straluci te. Ni se pare ca îndată ce ne-am hotărît sa muncim pentru binele altora, totul trebuie sa mearga struna. Nu ne putem Închipui ca parohienii sa nu-şi voiască binele propriu, şi, astfel ieşind În viaţa, aşteptăm să primească cu Însufleţire orice plan nou de muncă în folosul lor. In seminar noi vedem lumea, viaţa, [433] Oraşul 433 foarte clare, foarte limpezi, aşa cum e sufletul nostru, şi argumentele raţiunii ni se par a fi luate din însa şi viaţa, din viitorul ce ne aşteaptă. Nu bagam de samă ca vedem viaţa aşa cum ar trebui sa fie în adevar, şi nu aşa cum este în realitate. Ni-i închipuim pe oameni dupa chipul şi asemanarea noastra, şi tocmai în clipele cînd sîntem mai departe de pamînt. Intrînd în viaţa adevarata, ne convingem însa ca fiecare om e o lume deosebita, în care se răsfrîng, la Început neputincioase, toate ideile şi simţămintele noastre, ca ne trebuie multa zdroabă pînă sa putem ce ti în sufletul fiecarui a şi fie­ care într-al nostru. Şi numai dupa ce ajungem la inti­ mitatea asta, putem nadajdui sa vina, cu lumile lor deosebite, pe urmele noastre. Se înţalege ca - chiar dupa ce ne izbim de realitate, chiar dupa ce ne convingem ca fiecare om e o lume deosebita - deşi cu vremea ne putem împrieteni, cu­ noscînd eternul omenesc, acelaşi în noi şi în ei, totuşi ne place sa credem ca numai cei din jurul nostru sînt aşa, Cd în mijlocul altor oameni lupta ne-ar fi mai uşoară, că mai uşor i-am putea însufleţi. Poate te vei fi gîndit şi sfinţia-ta ca într-alt sat ai fi gasit oameni mai de ispravă, care sa priceapa mai iute ce vreai. Eu, cel puţin, cîtâ vreme am fost în Măgura, m-am gîndit ade­ seori la asta, de multe ori m-am dorit într-alt mediu, între alţi oameni. Motivul e, cred, acela ca uneori ne săturăm sa tot batem la porţile inimilor pînâ cînd oa­ menii aud şi se hotarasc sa şi le deschida; ca ne pare ceva nefiresc să-I duci pe altul la bine aproape cu sila, că dorim oameni întregi, oameni adevăraţi, care sa ne priceapa deîndată ce deschidem gura. Pentru ca, vezi Doamne, cine sîntem noi! Aşa ar trebui sa fie, daca lumea ar fi plina de oameni desăvîrşiţi. Dar nu sîntem nici noi, nici alţii; viaţa celor mai buni dintre noi nu-i decît o veşnică nâzuire spre ajungerea acestei ţinte, şi pentru noi şi pentru alţii, ţinta ce nu poate fi ajunsa Într-o viaţa de om. În neliniştea şi nernulţâmirea sfintiei-tale mai este, cred, un motiv de care desigur ca nu-ţi dai sama ; fara [434] 434 Legea minţii ----..,. I , să ştii, ai vrea mai bucuros să vezi numai de dumneata, sa munceşti numai pentru dumneata, nu şi pentru alţii. Firea noastra egoista se sperie de sarcina muncii al­ truiste, şi nu-i de mirare că cei mai mulţi oameni puşi în slujba altora Îşi văd numai de interesele lor, unii chiar de la Început, alţii mai tîrziu. Nepriceperea celor pentru care s-ar cuveni să muncim e un motiv binevenit egoismului nostru, care ne-ndeamnă să ne zicem: «Ce să-mi sparg capul cu alţii Pl Şi-aşa e În zadar 1» Vai, e cu mult mai uşor, mai ademenitor chiar, să ne mîngî­ iem şi să ne îndestulăm dorinţele şi simţămintele noas­ tre. Dar 'să nu crezi că am fi mai feri-ciţi! Şi fiindcă puţini sînt aceia care să cuteze a merge pe drumul cel mai greu, vedem atîţia preoţi care de la o vreme nu se mai gîndesc decît la ei şi la familiile lor. Pomenesc pe preoţi deoarece între ei mai aflăm oa­ meni care luptă şi pentru binele altora, Îi pomenesc fiindcă de la ei se aşteaptă mai mult, deşi dreptatea ar cere ca toţi cei care trăiesc din munca celor mici, toţi cei care sînt puşi în fruntea altora să-şi simtă datoria de-a lupta pentru binele acelora. Advocati, doctori, ju­ decători, directori de bănci, cu un cuvînt, orice om cult ar trebui să-şi facă o datorie din munca pentru binele altora. Mai ales la noi, românii. Însa, durere, cei mai mulţi se scutură foarte uşor de orice datorie faţă de alţii, afară de aceea pe care le-o impune slujba lor în întălesul cel mai strîns; de-o activitate suplimentara nu vor să ştie. E cu mult mai uşor aşa, cu mult mai comod, nu numai pentru ei, dar pentru orice om, pen­ tru că, vorba ceea: fiecare se-ncălzeşte mai bucuros pe sine Însuşi decît pc altul. Orice pretext, cît de şubred, e de-ajuns pentru egoismul nostru ca să-şi scuture sar­ cina neplăcută a altruismului. Fără ca săI-ţi dai sama, mi se pare că de-aici izvo­ răşte o parte din nemultămirea dumitale. Dacă alţii nu vor să se apropie de binele ce eşti gata să li-l faci, cel puţin să ai libertatea ca să-ţi vezi de binele durnitale personal, de-al familiei sfintiei-tale ! Dar conştiinţa nu-ţi dă această libertate. Şi să ştii că pînă va fi vie credinţa [435] Oraşul 435 dumitale, pînă cînd nu-ţi vei fi uitat de harul dumi­ tale, conştiinţa nu-ţi va da niciodata libertatea aceea. E vreun rau, e vreo nenorocire Într-asta ? Nu, draga parinte Marcu! E singurul glas care ne-ndeamnă mereu la munca, la Împlinirea datoriilor slujbei noastre, sin­ gura forţa care ne face sa ne ridicam c-un nou avint de cîte ori cadem, sa batem atîta vreme la porţile inimii omeneşti, pînă cînd ni se deschid. Cine se lasa biruit de grija şi dorinţa binelui egoist, personal sau familial, încetează de-a mai fi om, şi rămîne numai un slujbaş ca oricare altul, bun sau rau - asta nu mai intereseaza. Priveşte În jurul dumitale �i vei afla pilde destule. Ai vrea sa ajungi un astfel de slujbaş? Foarte uşor poţi ajunge, dar foarte greu sau chiar deloc nu te vei mai putea ridica la-nălţimea la care eşti acum. Şi n-ai fi mai fericit! Dimpotriva, ai ajunge cu mult mai nenorocit. Caci avînd conştiinţa preotului adevarat, oricît ţi-ar merge de bine În viaţa, oricît te-ar Îmbulzi averea sau cinstea, cel puţin În unele ceasuri e cu neputinţa sa nu-ţi spuna o voce lâun­ trică, aspra şi hotărîtă, că eşti un nevrednic. Şi judecata asta îţi va fi destula ca să puna plumb În toata rnulţă­ mirea dumitale. Dealtfel, credinţa ca, luptînd numai pentru binele nostru, am a junge mai repede la fericire şi îndestulare, nu e adevărară. În lupta asta, tocmai pentru ca ne vedem numai pe noi, tocmai pentru că auzim numai ceea ce ne porunceşte egoismul nostru, ne Îngrop am cele mai alese sentimente, care şi din mormîntul lor nu ne vor lăsa să fim deplin mulţămiţi. Altfel, ar trebui ca lumea să fie plina de oameni fericiţi, cei mai mulţi alergînd toata viaţa dupa fericirea lor individuala. Şi dumneata �tji bine "a nu-i aşa. Să te iubeşti pe tine, dar şi pe de-aproapele tau ca pe tine Însuţi! Nu e numai o porunca În cuvintele acestea, ci şi o condiţie necesară fericirii noastre. Dra­ gostea de tine şi de-aproapele trebuie să meargă mînă-n mîna, pentru că noi ne putem desăvîrşi numai lârgind cercul activi taţii noastre, nu strÎmtÎndu-1. Iar mulţămire [436] 436 Legea minţii adevarata în lumea asta nu putem avea decît stră­ duindu-ne sa ne desăvîrşim pe noi înşine. Cum îţi place casa? E drâgutâ ? Ai facut feştanie? Ma gîndeam sa ma reped şi eu pînă la Măgura cu ocazia sfintirii casei parohiale, dar vad ca nu voi putea; mă îmbulzesc o sumedenie de lucruri. Chiar acum m-am în­ tors din vizită canonica şi trebuie sa ma apuc de lucru: avem multe de îndreptat şi pe-aici. Ma vei scuza ca nu ţi-am raspuns I pin-acum la scrisorile sfintiei-tale, dar ştiam dinainte. ca trebuie sa-ţi scriu mai mult, şi-am tot aşteptat o zi potrivita. Îţi doreşte toate cele bune, Andrei Pascu» Facu bine ca se grabi să-i raspunda părintelui Marcu din Măgura încă în ziua întoarcerii sale din vizita cano­ nica: îl grămădirâ, într-adevar, atîtea lucruri, încît popa cel nou din Măgura ar fi putut sa tot aştepte. Din toamna şi pînă în primavara Andrei nu avu zi de hodină. v Din toamnă pînă-n primavara Andrei fu permanent ocupat, aşa ca nici nu baga de sarnă cum zboara vremea. Liniile aspre, exprimînd hotărîre şi dîrzenie, nu i se mai şterseră de pe faţa. Îndîrjirea cu care-i scrisese preo­ tului din Măgura nu-l mai parasea. A vea senzaţia ca dupa cum atunci cînd îndepărtase de la sine imaginea Dorei şi scăpase de iluziile sale copilăreşti îndîrjirea aceasta l-a ajutat sa se liniştească, sa revinâ la realitate şi sa poata lucra, aşa îl ajuta şi acum sa se fereasca de primejdia visării, care se apropia adeseori de el, risi­ pindu-i parca orice pofta de lucru. [437] 437 Oraşul -------------------------------------------- Dora Drăgan, deîndată ce Andrei îşi relua activitatea, il întîlnea tot mai des: în cancelaria protopopească, pe stradă, la sine acasă, pentru ca Andrei devenise între timp oaspetele preferat al advocatului Vasile Drăgan. La început, pentru că se despărţise de Andrei cu făgă­ duiala că vor rămîne prieteni buni, Dora se temea ca, revâzîndu-l, va izbucni în lacrămi. Dar, dupa trei-patru întîlniri, sufletul i se lumina iarăşi, şi, în lumina asta, simţea înviind din nou sîmburele iubirii ei pentru Andrei. Din zi în zi îşi dadea tot mai bine sama de simţămîntul care o umplea de strălucire. Nu mai era iubire, ci un fel de adorare a tot ce făcea, a tot ce spunea, a tot ce atingea el, a tot ce era a lui: vorba, privire, umblet. Nu se mai gîndea la ea, la dragostea ei, ci numai la el şi la activitatea lui. Dar subt acest înveliş fin şi-nşelător al aderării, pe care îl ţesuse iubirea speriata de fârăsperanta împli­ nirii, dragostea ei crescu pe neştiute, cotropindu-i în­ treaga fiinţa, atît de intens, încît Andrei adeseori se simţea, în preajmă-i, ca-nvăluit de-o mireasma irnate­ rialâ, de un farmec ce-i moleşea dîrzenia, îl scufunda În visare. Şi numai cu un mare efort de voinţa reuşea sa se smulga din aceasta vraja. Liniile feţei i se înăspreau, expresia îi re devenea energică. Îşi zicea: «Dar e prostie sa mă las pradă visurilor! Viaţa nu e un vis, ci o reali­ tate aspră, prin care drumul meu e hotărît demult.» EI cunoştea acest drum şi ştia ca o viaţa superioara se poate cuceri numai mergînd pe acest drum al raţiunii şi al con­ ştiinţei de sine, şi simţea că dacă I-ar părăsi, dacă s-ar lăsa pradă visărilor copilăreşti, viaţa lui s-ar schimba din rădăcină. Şi aceasta schimbare nu o dorea. Nu se putea înşela şi nu voia sa se înşele. Îşi zicea: «E bine, e aproape divin sa simt iubirea apropiindu-se de mine. Dar simţurile nu pot povăţui viaţa. Simţurile sînt măr­ ginite şi ostenesc, pe cînd aspiratiile sufletului sînt în­ totdeauna tinere şi nernărginite.» Aşa se întărea zi de zi, cu cît întîlnirile cu Dora erau mai dese, cu cît farmecul iradiat de iubirea ei era mai puternic. r [438] 438 * Legea minţii într-o zi, pe la sfîrşitul lui aprilie, intrînd în casa lui Vasile Drăgan, Andrei îl gasi pe acesta întunecat, ne­ dormit, rupt de oboseala. Cît ce-l vâzu, advocatul alerga spre el, îl îmbrăţişă şi abia îi putu spune cu o voce şoptită : - Sa nu ne laşi! Sa nu ne laşi, parinte! Apoi, iz­ bucnind în plîns, se trînti într-un fotoliu ŞI-ŞI îngropa obrajii dăbălaşi în palmele lui mari. Andrei simţi un fior de frig şi pali. - E bolnava doamna? - Toata noaptea a aiurat, gemu advocatul. Andrei se înroşi: Cum de putuse ghici dintr-o vorba cauza supararii lui Drăgan ? Se uita la el c-un fel de teama, de sfiala. Dar fiorul de frig îl zgudui din nou. El se apropie de advocat, şi Drăgan trebui sa-i spună tot. Vorbele advocatului miroseau greu a bautura, şi plînsul îl îneca mereu. Facea impresia ca nu e treaz detot. Sosise abia în zori de la cafenea şi o aflase pe Dora cu febra mare. Voia să-I duca numaidecît pe Andrei la patul bolnavei. - Cum sa nu vii, Doamne sfinte ?! Cum sl ne laşi ?! În aiura rile ei numai pe dumneata te pomeneşte, mereu! Andrei se înfiora din nou. Apoi deodata îl cuprinse o tristete adînca. - Te' doare şi pe dumneata, aşa-i? Saraca! Arde toata! suspina Drăgan. Fara .. sa-i mai aştepte raspunsul, Drăgan începu să-I traga de braţ spre o uşa. Andrei se desprinse cu greu. - Alerg sa caut un doctor, zise el. N-ai chemat pe nici unul, nu-i aşa? Drăgan era atît de zapacit, încît nici nu auzi Între­ barea. Pînă sa 5e trezeasca, Andrei coborîse scarile, ieşise în strada. înştiinţa numaidecît un doctor, îl urca într-o trăsură şi-l însoţi pînă în faţa casei advocatului. Dupa ce dadu drumul vizitiului, rămase un timp nemişcat lînga poarta, apoi porni, cu capul frînt în piept, catre locuinţa parohialâ. [439] Oraşul 439 , Durerea care îl copleşi se la vestea că Dora e bolnavă, o durere profunda, ce parcă dezrădăcinează viaţa, nu o mai simţise de pe vremea cînd veghea la patul de sufe­ rinţa al Mărioarei. Şi durerea aceasta, iata, îi lumineaza sufletul, nelăsîndu-i nici o umbra de îndoială : Da, o iubeşte pe Dora ! O iubeşte ca pe-o fiinţa imaterială, e adevarat, dar o iubeşte. Durerea aceea adînca, sfîşietoare, nu se putea ivi din sentimentul prieteniei. Nu, acum nu se mai putea înşela: temeiul ei este iubirea. Gîndind astfel, o amară descurajare puse stăpînire pe sufletul lui Andrei. I se părea ca viaţa lui întreaga, con­ struita cu severă cumpătare, se prăbuşeşte subt povara acestui sentiment. Cum ?! El - rob păcatului Pl El ­ rob farmecului feminin?! El - care scosese din sine dorul dupa formele trecatoare ale vieţii, tocmai pe el să-I îngenunchie iubirea pentru o femeie?! Cum?! Pe urmele lui Ilarie ?! Iata, primejdia păcatului era în el, şi, în trufia Încrederii în sine, nu o simţise. Dar oare există Într-adevăr o asemena primejdie? S-a schimbat ceva, subt povara acestui sentiment, în convingerile lui? Nu ! Ţinta vieţii lui este aceeaşi, şi drumul lui - hotărît, ca taiat în stîncă: munca pentru ceea ce e netrecător din viaţa, pen­ tru binele sufletesc şi desăvîrşirea morala a de-aproapelui. Işi zise: «Daca ceea ce simt faţa de Dora e iubire, atunci am iubit-o şi pin-acum, şi totuşi, iată, nu s-a apropiat de mine nici umbra păcatului. Dacă e iubire, e o iubire nevinovată, care nu numai că nu mă împiedeca În dru­ mul meu, ci, dimpotrivă, mă ajută să-I pot face mai hotâ­ rît. Nu, la Dora nu mă gîndesc cu teama, ci cu încredere în sufletul ei frumos şi Încrederea aceasta îmi daruieşte în schimb buna voie, pace şi mai multa putere de munca. Ce bine e sa poţi trece prin viaţă, să lupţi pentru un ideal nobil şi veşnic în tovărăşia unui suflet ales! Poate ca Dumnezeu de-aceea ne scoate în cale astfel de suflete, ca să ne înlesnească lupta, să ne îmbărbăteze şi sa ne arate mereu cît e de frumoasă năzuinţa noastra spre desă vîrşire.» Ajungînd în apropierea casei parohiale, păli deodata: îşi aduse aminte că Dora e bolnava, şi că el, pînă acum, [442] 442 Legea minţii beascâ, dar, după o frază, doua, se oprea, nemaisimtind nici o plăcere să continue. Avea senzaţia că în această tovărăşie de trei e ceva nefiresc, şi că acel nefiresc îi stînjeneşte pe toţi. Se înşela. Dora nu se simţea deloc stînjenitâ. Dimpo­ rrivă. Din ziua în care aflase de la Vasile Drăgan că Andrei, înspăimîntat de boala ei, chemase doctorul, în­ cepuse să simtă că lui Andrei îi e drag de ea. Fericirea ei era atît de mare, încît în ceasurile de singurătate o durea adînc lipJa lui, şi nopţile şi le petrecea mai mult trează. Slăbise, se făcuse mai zveltă, ochii i se mâriseră şi-i străluceau de neliniştea şi dorul iubirii. De la o vreme, Drăgan începu să-i însoţească tot mai rar. Pentru el plimbarea alături de Dora şi de Andrei era un adevărat chin. Îşi intuise destinul şi-şi dădea sama că nu mai are ce aştepta de la viaţă. Numai Andrei era nedumerit şi neliniştit, şi neliniştea lui crescu mai mult din ziua cînd advocatul începu să nu-i mai însoţească la plimbare. Singur cu Dora, nu îndrăznea să meargă departe, şi, de cele mai multe ori, cînd nu-l găsea pe Drăgan acasă, nici nu mai ieşeau la plimbare. Dar nici în casă nu se simţea mai liniştit. Dora părea că simte şi cea mai mică umbră de nelinişte, cea mai neînsemnată adiere de teamă ce trecea prin sufletul lui Andrei, şi fiori de fericire o cutremurau dureros : i se părea că în sfîrşit l-a legat de ea, că-i aparţine' şi că nu-l va mai pierde. Totuşi, cu cît treceau zilele, Dora părea tot mai obosită. Parcă o mistuia un foc ascuns, care, în loc să �,e potolească, creştea mereu. Într-o zi Dora îl întîmpina pe Andrei mai istovită decît de obicei, cu ochii roşii de plîns. - Închipuie-ţi, domnule Andrei, zise ea abia azi la trei a venit Drăgan acasă. L-au adus alţii. Alte dăţi, cînd se întorcea după vreo noapte nedorrnită, se strecura cît putea mai uşor, ca să nu-l aud, se culca şi adormea nu­ maidecît. Eu nu l-am văzut niciodată într-o astfel de stare ... [443] Oraşul 443 Ea ta cu ; se cutremura ca prinsa de un fior de frig şi-şi ascunse faţa În palme. - Azi l-aţi vazut? o Întrebă Andrei tot mai neli­ mstit. - Da, răspunse Dora cu vocea obosită şi ridicîndu-şi privirile. N-a putut dormi; Îl auzeam cum se zvîrcoleşte În aşternut; dar mi-era frică să mă duc să-I văd. Însă, nu peste mult, Începu să mă cheme. Am întrat În odaia lui şi am ramas lînga uşa, îngheţată de spaima: era atît de desfigurat, încît abia l-am putut recunoaşte. «Vino mai aproape, porumbiţo, vino mai aproape, copila mea, mi-a zis cu o voce Înecată În plîns. Aş vrea să te Întreb ceva, dar să nu te superi.. - Vorbea limpede, cum ara­ reori l-am auzit - «N-ai putea tu ... n-ai fi tu În stare să mă iubeşti cît de puţin? Nu-ţi cer să mă iubeşti din toata inima, ci doar un strop. A, dacă nu acum, mai tîrziu, oricît de tîrziu. Niciodata ?» - Eu nu-i raspun­ deam nimic, caci nu puteam, Însă el, uitîndu-se la mine, aflase raspunsul meu. Eram îngrozită. A tacut un lung rastimp, a oftat apoi cu greu şi mi-a zis: «Nu te supara, porumbiţa mea, şi iarta-mă. Fii fericită! Dar aşa de fericita sa fii Încît lumina fericirii tale sa lumineze În toata lumea, să-mprăştie şi Întunerecul de pe mor­ mîntul meu.» A tacut şi s-a Întors, greoi, cu faţa spre părete. Am ieşit în graba, căci ma Îneca plînsul. Doamne, cît am plîns, cît de amara mi-am simţit inima! Andrei o asculta palid, cuprins de un uşor tremur nervos. - Întru tîrziu mi-a venit gîndul ca s-ar putea sa moara chiar acum. Am ţipat de spaimă, şi slujnica Maria a întrat numaidecît. Am trimis-o să vadă ce face Vasile. Dormea dus. Abia atunci am Început să mă mai liniştesc. Andrei ta cu un lung rastimp. Apoi zise cu o voce adîncă, straina de glasul lui obişnuit. Dumneata ... nu-l iubeşti? Dora Îşi Întoarse privirile spre fereastra. Nu răspunse. Faţa, fruntea ei, se umbreau văzînd cu ochii, şi, deodată, doi stropi scăpărară În genele ei negre. [444] 444 Legea minţii Andrei văzu şi se cutremura. «Da, ştiam eu că e ne­ norocita», îşi zise. Dar nu-i putu spune un singur cuvînt. Slujnica întră şi o întrebă pe Dora dacă sa-i aducă umbrela pentru plimbare. Ea dadu din cap aprobativ. Ieşiră tăcuţi şi trişti, şi trecută printre oameni fară sa-i vada. Parcă mergeau în neştire. Apucară pe drumul străjuit de salcîmi bătrîni, care se pierdea departe printre fînetele înflorite. Soarele abia asfinţise, şi valuri subţiri de purpura adiau pînă departe, în înălţimi, pe cdr, aprinzîndu-l deasupra dealurilor de la apus. Aerul era atît de curat, atît de straveziu şi de uşor, încît privirile se odihneau în limpezimea lui pura, irnaterială. Florile salcîrnilor atîrnau dese de crengile bătrînilor ,copaci cu scheletul negru, ca nişte fantastici ciorchini albi. Mireasma lor dulce, ameţitoare, grea, îrn­ pînzise biruitoare tot aerul din jur - şi numai arareori, cînd adia mai tare dinspre Fînete cîte-o aripa de vînt, se putea simţi şi mirosul suav al florilor de cîmp, al ierbii înspicate şi al pămîntului reavăn. Ei merseră multă vreme tot înainte, vorbindu-şi rar, cu pauze mari între gînduri şi cuvinte, ternîndu-se parca de ceea ce ştiau că aveau sa-şi spună şi sfiindu-se sa rosteasca. De la o vreme, Dora îşi încetini paşii; cu o mişcare dintre cele mai fireşti lua braţul lui Andrei şi se razim a uşor de el. - Începe sa ma doară capul, domnule Andrei, zise ea încet. NJ.l ştiu cum, mi se pare că-ncep sa obosesc. Am ajuns departe? Andrei se uita în jur. Văzu, la dreapta, padurea de fag, pe lî�gă care pînă acum încă nu trecusera în plim­ bările lor. ' - Da, ,am facut un drum lung, mai lung decît de obicei, zise el. Să ne întoarcem? - Cum vreai. I Se opriră, ascultară cele din urma ciripiri şi scurte fluierari chemătoare ale pasarilor ce se culcau şi şoapta înfiorată de vînt ce trecea prin adormirea tainica a codrului din dreapta lor, apoi se întoarseră, tăcuţi, pe-a­ celaşi drum, cufundat fiecare în visul lui ca Într-o vraja [445] Oraşul 445 din care parea că nu se va mai trezi. Ajunşi În parcul oraşului, nu luara, ca de obicei, drumul spre casa, CI ratacira în ca multe vreme pe cararile aproape pustii. Înaintea locuintii lui Drăgan, Andrei se opri. - Noapte-buna, doamna, zise el cu o voce adînca, schimbata. Femeia îl privi neîncrezătoare. - Cum, nu vii ?! Îl Întreba ea cu o familiaritate ui­ mita pe care nu o exprimase niciodata. - Nu ; e tîrziu, zise Andrei, dar nu se mişca din loc. - Nu, nu e tîrziu, răspunse Dora cu vocea scazuta, nespus de catifelata. Şi-apoi, mi-e aşa de groaza sa intru singura în casa asta ... «Da, simţeam eu ca e nenorocita», îşi zise Andrei, în­ cepînd sa urce scara de la intrare În urma Dorei. El rămase, ca de obicei, În salon aş. Dora trecu sa-şi schimbe rochia. Andrei lua o revista ilustrata şi rămase ClI ochii la pagina întîi. Era Într-o stare sufleteasca ase­ manatoare aceleia cînd Întîia aţipire se-apropie de om. Plutea între vis şi realitate. Nu i se pareau reale lucrurile ce-l Înconjurau, dar nici nu se putea convinge ca vi­ seaza. De-un singur lucru Îşi dadu sama limpede; neli­ niştea sufleteasca ce-l tortura de-atîta vreme era pe cale de-a se sfîrşi. Uneori i se parea ca a şi scapat de ea, dar repede îşi zicea; «Încă nu, dar nu peste mult». Şi simţea o mîngîiere ca, în sfîrşit, se va putea întoarce la vechea lui linişte. Deodată i se păru că două aripi mici şi moi 1 s-au aşternut peste ochi. - Ghici, cine-i? auzi din nou vocea aceea de la poarta, plina de familiaritate. «Sînt mînile Dorei. Şi, totuşi, trăbă ca visez. E cu neputinţa sa fie adevarat [» - Ghici! întreba acelaşi glas, dar acum de mai aproape. Ceva gîdiliror şi dulce îi adie obrazul stîng. «De buna sarnă visez», îşi zise Andrei, şi nu răspunse. Dar surîse ca un copil. Dora văzu surîsul, şi, fara sa-şi dea sama cum, se strecura uşoară, mladioasa ca o pisica, pe genunchii lui [446] 446 Legea minţii Andrei. Acesta, cu ochii închişi, mCI nu se clinti: era adînc convins că visează. Şi ce povară dulce! Capul Dorei se răzimă de pieptul lui; mireasma părului ei o simţea ca pe-o băutură tare. Deschise încet ochii, îm­ păinjeniţi, neîntelegători. - Ce păr frumos ai tu ! Nu se miră deloc că vorbeşte. De cîte on nu vor­ beşti în vis ! - Iţi place? îl întrebă Dora. - Da, Foarte mult! răspunse Andrei fără să se tre- zească. - Sărutâ-l dacă-ţi place, zise Dora, plecîndu-şi puţin capul. Andrei îl sărută ca şi cînd ar fi sarutat o adiere. - Dar ochii mei îţi plac? îl întreba ea, întorcin­ du-şi spre el privirile adînci. Andrei se uită în ochii ei. Era încredinţat ca vi­ seaza: aşa nu te poţi uita în ochii cuiva decît în vis. - Da, îmi plac, îmi plac foarte mult! răspunse el, de parcă n-ar mai fi cunoscut şi alte cuvinte. - Sărutâ-i dacă-ţi plac! Pentru tine i-am păstrat frumoşi. Andrei se supuse ca un copil; îi sărută, neclintit, ochii. În gînd îşi zicea: «Ce vis frumos l- - Dar guriţa mea, buzele mele îţi plac? îl întrebă c-un geamăt uşor Dora. -;-Da, îmi plac foarte mult! răspunse Andrei. - Sărută-le dacă-ţi plac! Andrei ascultă din nou, se apleca, dar în clipa în care simti pecetea de foc a sarutului ei pe buze, simţi şi braţele 'Dorei înlănţuite în jurul grumazului său, şi se trezi înspăimîntat. Sări de pe scaun şi privi aiurit În jurul sau. o clipă nu o văzu pe Dora şi-şi spuse că desigur a visat. Dar, întorcîndu-se, o vâzu pe scaun, cu faţa îngropată I în palme. Plîngea cu lacrămi grele. Andrei simţi că-şi pierde capul. De ce plîngea? Privi în jur, neştiind ce sa facă, ce să-i spună. Visase, desigur! Îi trecu prin minte ca poate iarăşi se va fi înapoiat Drăgan beat. Gîndul acesta fu ca o mîntuire pentru el. [447] Oraşul 447 - A venit domnul advocat? E iarăşi beat? întrebă el. Dora îşi ridica Încet capul şi-l privi. ° deznadejde amara se citea În ochii ei, din toate liniile feţei. - Da, ştiam eu ca eşti nenorocita, spuse el tare gindul ce şi-l repetase de-atîtea ori lui însuşi. Dora nu-l înţelese şi izbucni din nou în plîns. Îşi zi­ cea: «L-am pierdut, l-am pierdut pentru totdeauna t Cum de m-am putut purta aşa cu el ? Ce va crede el, cu sufletul lui neprihănit, despre mine? Nu aşa am vrut să-I cuceresc t 0, nu t» Andrei statea prostit lînga mescioară. întru tîrziu, cînd Dora se mai potoli, îl întreba: - Nu ţi-ai facut gînduri rele despre mine, domnule Andrei? Nu t răspunse acesta scurt. De ce sa-mi fac? - N-ai sa ma dispreţuieşti? El era atÎt de fericit ca în sfîrşit ea vorbeşte, ca nu mai plînge, încît i se lumina faţa. Răpunse zîmbind: - Cum aş putea sa te dispreţuiesc? Dora avu o înflorire de lumina. Văzînd-o, simţind-o în afara de orice primejdie, Andrei îşi reveni pentru a doua oara la realitate. Îşi dadu sama că el a sarutat părul, ochii, buzele acestei femei. Nu t nu se mai putea înşela. Deşi atunci toate se petrecusera ca în vis, acum, deşi pe deplin treaz, el o privea ca un alt om, înfiorat de dorinţa de-a fi a lui, de-a-i aparţine. Pricepu deo­ data cauza neliniştii ce-l chinui se atÎt amar de vreme, teama, ameninţarea care-l pîndea din umbra. Vâzu lim­ pede ca teama aceasta nu fusese neîntemeiată pentru că, iata el, privind-o acum pe Dora, simţea că-i adora nu numai sufletul, ci şi trupul, că dorea acest trup de femeie. Nu însarnnă aceasta sa a jungi pe marginea pră­ pastiei fara să bănuieşti ? «Dar de ce prăpastie P! îi striga un glas revoltat din adîncurile Fiintii sale. Nu simţi tu ca poţi deveni zeu, numai întinzîndu-ti braţul şi strîngînd comoara aceasta de frumuseţe şi gingăşie la pieptul tau ?» Glasul acesta îl tulbura adînc. Se datină. Se sprijini de mescioară, şi zise cu o voce adîncă: [448] __ ----------i':' , 448 Legea minţii - Nu! Nu vreau! Nu se poate! E o nebunie! Vor­ bind îşi căuta ca un somnambul pălăria, care era pe masă, dar pe care ochii lui nu o vedeau. Dora îl privea încremenită. Apoi, deodată, părîndu-i-se ca-l înţelege, zise: - Da, e o nebunie! Ai dreptate! A fost o nebunie! Şi, ridicîndu-se încet de pe scaun, îi dădu pălăria. Andrei, auzind-o vorbind, o privi fără sâ-nteleagă ce spune şi, uitînd să mai dea sara-bună, ieşi. I * Din ziua aceea Andrei nu o mai întîlni pe Dora decît în treacăt. Nu era. suparat pe ea, nu o învinui a de ni­ mic, d,impotrivă, simţea tot mai adînc nenorocirea ei. Era, cu toate acestea liniştit: acum ştia izvorul teme­ rilor sale. Era liniştit, dar sufletul i-l umplu o baltă de amărăciune : De ce-i aşa de neputincioasă firea noastră? De ce o iubire ideala, curată, nu poate trăi mereu numai din ea însa şi ? De ce se deşteaptă legea tru­ pului, cînd tu vrei să te supui numai legii minţii? De ce pluteşte asupra iubirii celei mai curate blastămul îrn­ preunării ? Dar e un blăstărn, sau o binecuvîntare? Dar oare nu-i aceasta ţinta finală a sentimentului pe care-l numim iubire? De ce tot ceea ce-i premerge - ideali­ zarea, farmecul, gîndurile, adorarea - nu-s decît mi­ resme de flori, jocuri de fluturi, înşelăciuni menite să ne ia vederile ca să ne pună în slujba orbului instinct al conservării speciei? Treaz, deplin conştient, şi-ar lua cineva raspunderea să perpetueze o existenţă atît de grea, atît dţ tristă şi de nepătruns? Cine ar putea să aibă atîta îndrăzneală? Iar dacă toate culorile, miresmele şi strălucirile iubirii n-au alt scop decît perpetuarea vieţii omeneşti, are el, ca slujitor al �elui ce ţine în mînă legile firii, dreptul să dispreţuiască lucrul mînilor sale! «N -aş fi greşit cu nimic dacă ascultam de o lege care, fiind a firii, e a lui Dumnezeu; nu greşesc nici cînd pun deasupra legea minţii mele, care tot a Ziditorului este. Dar dacă au acelaşi izvor, cum de nu se pot împăca ?» II [449] Oraşul 449 Andrei îşi punea toate aceste întrebări, dar nu le răs­ pundea. Trezirea din visul său curat la o realitate de care nu voia să ştie, pe care era hotărît să o subjuge tintei superioare a vieţii sale, îl dezgustă într-atîta de firea omenească, încît nu mai avea chef să le caute răs­ punsurile. Se puse cu o sete arzătoare pe lucru: era începutul anului, şi la sate se deschideau şcolile. VII într-o zi de pe la mijlocul lui noiembrie, Dora Drăgan şedea lîngă fereastră şi privea fulgii moi de nea care fluturau scâmoşi în văzduh, lăsîndu-se apoi uşori, cu grijă parcă, pe acoperişurile caselor, pe uliţă, pe trecă­ torii grăbiţi de pe stradă. Cădeau deşi din văzduhul suriu, ceţos, cădeau necurmat, ca un roi mut de fluturi albi, ciudaţi, de pe alte tărîm uri, pe care nu-i mai încape matca lor bătrînă. Cu o duioasă melancolie în ochi, Dora urmărea aceşti fluturi exotici, obosiţi, pînă ce cădeau pe pămînt; avea uneori senzaţia că aude dulcea lor şoaptă care umple sufletele cu pustiu, cu sentimentul părăsirii. Uneori se uita în sus, în văzduh, încercînd parcă să înţeleagă taina naşterii lor, dar nu vedea decît o cernere, o învălui re deasă care îi strecura în inimă un fior de frig. Obrajii-i, de-o albime de alabastru, erau uşor umbriti de-o undă de melancolie, de tristeţe chiar, accentuată de privirile ei obosite, cufundate într-o contemplare fără sens, lipsită de o ţintă anume. Stătea aşa, nemişcată, de azi-dimineaţă, iar acum se apropia amiaza. De multe ori cădea aşa, pe gînduri, fără să-şi poată da sama dacă se gîndeşte şi la ce se gîndeşte, pierzîndu-şi uneori simţul realităţii, visînd în deşert. Avea o singură senzaţie; că pustiul creşte în iuru] său. Dar niciodată nu simţise acest pustiu atît de intens ca acum, cînd urmărea în neştire căderea fulgilor [452] 452 Legea' minţii care, I?n� capacitatea lor de a trai concomitent o mare şi variata gama de simţăminte superficiale, dau impre­ sia de complexitate şi profunzime, deşi îl iubea pe Andrei, se înduioşa de amintirea lui Vasile Drăgan şi-l plînse cu lacrămile ei cele mai sincere. Insa cînd sluj­ nica veni şi-i spuse că daduse telegrama, ea îi zise aproape vesela: - Sa-mi pregăteşti geamandanul, Maria. După-amiazi trăbă sa plec. Apoi, ramasa din nou singura, ea mai plînse un ras­ timp, dar acumvde fericire. Simţea ea însa şi că-s alte lacrămi cele care-i scăldau faţa acum. Întrarea slujnicei pusese cruce peste durerea dupa Vasile Drăgan, Plîngea la gîndul ca va trebui sa-i spuna lui Andrei vestea cea noua. I Se ridica de pe scaun şi începu sa se îmbrace ca sa se duca la Andrei. Stătu mult în cumpana ce rochie să-şi puna. Se îngrozea sa-şi ia rochie neagra; inima îi spunea că nu se cădea sa mearga la Andrei îmbrac ata în doliu; însăşi faţa şi ochii ei, pe care îi examina de cîteva ori . în oglinda, îi spuneau ca nu se potriveşte pentru drumul acesta rochia neagra. Şi faţa şi ochii ei străluceau de fericire. Şi aceasta fericire ce-i umplea sufletul îi dadea o asemenea putere, încît îşi zise ca, la urma urmelor, nu-i nici o ipocrizie daca îşi va pune valul negru peste faţa sa plina de lumina. Plecînd, spre Andrei, Dora nu se gîndi nici o clipa ca nu mai făcuse drumul acesta de foarte multă vreme şi nici că de şase săptămîni Andrei nu-i mai calcase pragul. Convingerea ca piedeca ce-o despărţea pînă acum de Andrei era pentru totdeauna delăturată, o facu sa piarda noţiunea timpului trecut. Ea vedea numai bucu­ ria ce va inunda faţa lui Andrei cînd acesta va afla ca nimic nu mai sta în calea fericirii lor. Cu toate acestea, cînd întra în curtea parohială, simţi cum i se strînge inima. De la baiat afla ca Andrei e acasa, ca abia sosise de la Vălişoara. Andrei nu se aştepta la vizita Dorei, dar era luminos şi vesel: facuse buna rînduiala în şcoala din sat. La [453] Oraşul 453 " 1', 1 Întrarea ei, ochii lui străluceau, aşa ca Dora, pe-o clipa, se gîndi ca el aflase vestea pe care i-o aducea. Însa de-ndată ce Dora îi vesti moartea lui Drăgan, la început simplu, dar pe masura ce vorbea din ce în ce mai tulbu­ rata, faţa lui Andrei se umbri, şi ochii lui căpătară un reflex rece, de oţel. - Cînd a murit? întreba el, dupa un rastimp de tacere. Dora nu-şi putu reţine un suspin adînc, şi un junghi ascuţit îi trecu prin inima. Ochii i se umpluta de lacrămi. Lumina fericirii ce-i inunda figura dispăru, Şl vocea ei pâru ca vine de pe alta lume. Azi dirnneaţâ, râspunse ea obosita. În sanatoriu ? Da! Azi ai primit telegrama? Da! Va fi îngropat acolo? Dora tăcu un rastimp, părînd ca se gîndeşte, părînd c� acum se hotărăşte. Şi, într-adevar, acum se hotăra. Ea venise cu gîndul sa ceara sfatul lui Andrei: sa-I aducă acasa, ori nu ? Dar, vai, acum nu mai cuteza sa-I întrebe. - Cred ca acolo! răspunse ea întru tîrziu. - Şi mai bine! Cimitirul de-acolo e foarte frumos, îl cunosc şi eu. Apoi, e tot pamînt, oriunde. E tot atît oriunde ne vor hodini oasele. Oriunde, oriunde, ori­ unde! El repeta cuvîntul acesta privind departe, în infinit, unde părea ca vede zădărnicia acestei lumi întregi. Şi în vocea lui vibra atîta durere deznădâjduită, Încît Dora simţi un junghi în biata ei inima, de teama sa nu i se Întîmple ceva. Şi cînd va fi înmormîntarea? - Poimîne ! răspunse Dora. - Sărmanul om ! Pentru el comedia s-a sfîrşit! sus- pina Andrei, ca şi cînd şi-ar fi vorbit sieşi şi ca şi cînd ar fi regretat ca pentru sine comedia vieţii continua. - Şi vei pleca Într-acolo, azi? Întrebă Andrei din nou. [454] 454 Legea minţii - Da. - Singura? Dora nu răspunse. Se uita la el cu teama, dar, în privirile ei parea câ-ncepe sa licărească un strop de nădejde. - Saraca doamna! zise Andrei înduioşat. Cum sa mergi singură Pl Ce te pricepi dumneata la lucrurile astea ?! Dar pe cine să rog sa ma însoţească ? - Pe unul �care va veni fara sa aştepte sa fie rugat. - Vii... vii dumneata? întreba Dora, simţind cum lacrămile îi navalesc din nou în ochi şi cum inima în­ cepe sa-i creasca. - Desigur, doamna. Aş putea eu să te las singura, neajutorată ? Ce-ai face între străinii aceia? Andrei începu să vorbească, foarte pătruns, de calita­ ţile mortului. Ascultîndu-l, nădejdea învia din nou, în­ cer-încet, în inima Dorei. Îşi zicea: «Într-adevar, Andrei a ţinut mult la el. Se putea sa nu-l impresioneze vestea morţii lui? Nu! Şi din aceasta cauza nu ... nu mi-a văzut fericirea; pentru ca a fost prea adînc mişcat, el nu s-a putut bucura, nu şi-a dat sama că de-acum îna­ inte nu mai este nici o piedecă în calea casatoriei noastre.» Şi, pornind de la acest raţionament, ea îşi zise că, într-adevar, pentru un om ca Andrei ar fi fost ne­ vrednic; lucru sa se arate bucuros de moartea unui om pe care îl cinstise. Ea nu-şi dadea sama, nu voia sa-şi dea sama ca o putere': mai mare decît ea o facea sa gîndească astfel: deznădejdea de-a se vedea nenorocita în chiar clipa în care era mai sigura decît oricînd de fericirea ei viitoare. Şi se agăţa disperata de fiece privire a lui Andrei, de fiece inflexiunc a vocii lui, străduindu-se sa-şi tină treaza speranţa ca Aridrei o iubeşte, ca îşi va da sama de dra­ gostea ei pentru el. îl asculta pe Andrei vorbind, şi prin inima îi adia o dulce nadejde: la despărţire, Andrei va îmbrăţişa-o cu putere şi-i va şopti la ureche: «Doamne, de-acum eşti a mea, Dora 1». [455] Oraşul 455 Ei se sfătuiră asupra drumului, se întelesera cu ce tren vor pleca. - Se poate să nu ajungem decît dimineaţă, doamnă. Drumul e lung, zise Andrei. - Cu dumneata nu va fi lung, răspunse ea, încer­ cînd să fie cutezătoare şi privind în ochii lui Andrei. Dar Andrei se Întunecă din nou şi nu răspunse. Se despărtiră fara să se Întîmple ceea ce aştepta Dora, şi ea ieşi, împiedecîndu-se ca beată, din curtea parohială. Şi, pin-acasă, ochii ei plînseră, subt valul de doliu pe care îl pusese fără să-I dorească, moartea speranţelor sale de fericire. VIII Mai erau încă şase ore pînă la plecarea trenului, şi cum Andrei n-avea de făcut nici o pregatire specială pentru drum, vremea asta i se păru nesfîrşită, mai lungă decît toata viaţa lui de pînă acum. Străbătea cu paşi mari încăperea, oprindu-se din cînd în cînd În faţa ferestrei şi privind în strada. Uneori, oprindu-se-n neştire, bătea toba pe geam cu degetele, făcînd atît de mult zgomot, încît Petrişor întra speriat în odaie să vadă ce se întîmpla. Andrei nu era fumă­ tor, dar pe masa avea Întotdeauna o cutie cu ţigarete din care-i imbia pe oaspeţi. Acum aprindea ţigară dupa tigară, sugea un fum, doua, şi, scîrbit, o arunca, dar peste cîteva clipe aprinde a alta. În cancelarie se făcu un fum de să-I tai cu cuţitul. De cîte ori stingea o ţi gara Îl! scrumiera de pe masa, avea senzaţia că striveşte un duşman: se ridica în el tot mai vie o dorinţa de a strivi, de a nimici. Frînturi de gînduri îi treceau furtunos prin minte, frîn­ turi de sentimente îi treceau într-o goana nebună prin inima. Din cînd În cînd avea senzaţia ca ciocane grele-i izbesc ţeasta capului în tact rar: pac-pac, pac-pac, şi [456] 456 Legea minţii se oprea parcă să le asculte. Sub greutatea acestor lovituri i se părea că se dărîmă, că se nimiceşte, nu ceva din fiinţa lui, ci el Întreg. Intuise din prima clipă gîndurile Dorei. Fericirea pe care i-o dărui a speranţa, siguranţa chiar, că de-acum nu mai e nici o piedecă Între ei doi, radia din Întreaga ei fi­ inţă, şi-l pătrunsese pe Andrei ca un junghi. Deşi desfă­ şurase o activitate Înfrigurată, deşi muncise intens şi cu bunăvoie, deşi îşi poruncise o atitudine dispretuitoare împotriva legii' trupului, În ceasurile lui de singurătate, din ultimele şase săptămîni, i se îmbulzeau mereu în minte răspunsuri la Întrebările pe care şi le pusese, răspunsuri Încîlcite, fără nici o noimă. Î�i dădea sama că nu i le dădea mintea, că porneau din adîncurile fiinţei sale. Dar toate aceste răspunsuri dezordonate se adunau to­ tuşi, ciudat, Într-o singură concluzie limpede: «Ai putea sa te căsătoreşti cu Dora. E singura dezlegare.. ­ «Dezlegare? De ce? se întreba tot el. Eu nu mai am nimic de dezlegat.» Dar oricît se străduia să îndepăr­ teze de la sine, ca pe un lucru străin, gîndul căsătoriei cu Dora, el revenea mereu, chinuindu-i ceasurile de sin­ gură tate. O tristeţe grea îi copleşea sufletul, şi nu putea scapa de ea decît cînd o adîncă şi caldă compătimire faţa de Dora îi lua locul. Tristeţea elin ceasurile lui de singurătate o purta de multe ori cu sine şi cînd mergea pe sate. Niciodată nu-l induioşaseră cîmpiile arse 'de. brumă, arborii ce-şi scuturau frunza, bietele flori ofilite, ca în toamna aceea. La vestea morţii lui Drăgan auzise mai limpede ca oricînd,', din adîncurile Fiinţii sale, glasul acela: «Ai putea să: te căsătoreşti cu Dora. E singura dezlegare.» Într-o secundă de lumină fulgerătoare între văzuse întreg lanţul fericirii lui şi al ei, dar în aceeaşi secundă Înţelese şi neputinţa lui de-a primi aceasta fericire. În decursul cdnvorbirii cu Dora, i se păruse ca glasul acela a murit pentru todeauna, că nu-l va mai auzi niciodată. Dar abia se depărtase Dora, şi iarăşi începu s:l audă glasul acela: «Ai putea să te căsătoreşti cu Dora. E singura dezlegare.» El alunga din toate pute- [457] Oraşul 457 r rile, cu cele din urmă încordări ale voinţei, aceste cu­ vinte de foc şi de dulceaţa, pe care adîncurile firii sale i le trimiteau mereu; izbea în ele cu bulgari de gheaţă, cu pietre grele şi reci; cu deşertăciunea acestei lumi, cu nestatornicia bucuriilor şi a fericirii omeneşti, cu preo­ ţia sa, cu amintirea Mărioarei, cu superioritatea luptei căreia se dedicase, cu credinta în nemurire, În veşnicie. Dar ca şuvita de apă ce rîsnesre din izvorul de munte, oricît pietriş ai arunca peste ea ca s-o astupi, din ne­ pătrunsele adîncuri ale firii sale izbucneau mereu aceleaşi cuvinte. Ceasuri Întregi, scufundat Într-o tristeţe de moarte, chinuit de simţăminte ce-i sfîsiau inima, Andrei se luptă cu deznădejde Împotriva firii sale, deşi conştiinţa sa îi spunea că drumul lui e unul singur, cel stabilit de legea minţii sale, şi ca acest drum e fără Întoarcere şi fară abatere. Dar, pentru prima oară, tocmai aceasta conştiinţă Îl Întrista de moarte. Parcă ar fi Îngropat un mort iubit, şi Înţelese că mortul acela e Însăşi fericirea lui individuală. Tresări uimit şi Înfricoşat cînd băietaşul deschise uşa cu zgomot. - E aici trâsura, zise repede Petrişor. Andrei nu Înţelegea. T răbă să te grăbeşti să nu scapi trenul. Trenul? Apoi da. Pleacă la opt şi jumatate. Sînt opt. Ai dreptate, Petrişor, zise Andrei cu blîndeţe. Adu-mi geamandanul. - Reverendă, brîu, toate sînt acolo? Întrebă copilul. - Da. Nu mai e nevoie de nimic, zise Andrei cu aceeaşi blîndeţe. Îndată ce Înţelese unde trebuia să meargă cu trenul, simţi o nesfîrşită milă faţă de acest om mic, nevinovat, fără de gînduri, care nu ştie ce-l aşteaptă În viaţa, şi care, În neştiinta lui, e atît de senin, de vesel şi de neastîmpărat. [458] 458 Legea minţii Caii parOlra. Tr-isura Începu sa durăie pe lava). Andrei nu-şi putea da bine sama (�aCa merge la inmor­ mîntarea lui Drăgan, ori la propria sa Înmormîntare. IX Se Înapoi ara a doua ZI, sara, Într-o cernere domoală de fluturi de" zapada. La despărţire, Dora, fară sa-şi ridice privirile, îi şopti un singur cuvînt: «Mulţă­ mesc». Mai mult Îl ghici decît Îl auzi. Nu-i răspunse. Ce i-ar fi putut raspunde, cînd inirna-i era grea de re­ muşcări? Şi-apoi, de ce i-a mulţumit? Pentru îngro­ zitorul lui egoism, pentru că În tot zbuciumul lui, În întreaga lui luptă purtată de cînd se întîlnise În oraşul acesta cu luminoasa şi dulcea lui amintire din Întîia tinereţe, el nu se gîndise decît la sine, nu se văzuse decît pe sine? Acel monstruos eu, cu ţinta vieţii lui, cu desăvîrşirea lui, cu fericirea lui, cu ceea ce ar fi mai bine şi mai frumos pentru el ? El drumul vieţii lui şi-l vedea croit ca-n piatră, şi simţea că, renunţînd la fericirea lui personală, Îi rămîn totuşi nespus de multe idealuri pentru care se platea să lupţi, sa trăieşti. El era pus la adăpost. Dar .ea ? Ce va fi îndurat ea ? Ce se va alege de ea ? Drumul 'vieţii ei încotro duce? Care e adăpostul sub care se va odihni? Ea, Dara, cum va trăi? Va mai apuca ea dimineaţa? Şi dacă va trăi şi mîne, şi poimîne, în întuner�.cul ce va încunjura-o tot mai des, tot mai rece, cine-i răspunzător de-un astfel de destin dacă nu el ? Cum de nu s-a gîndit, în hotărîrile lui, în zbuciurnârile lui, că de viata sa e legată o altă viaţă, că, mîntuin­ du-se pe sine, va ucide-o pe Dora ? De unde acest egoism dezgustător? Conştiinţa lui, pe care o credea asa de sirntitoare, cum de l-a lasat să nu-i spună Dorei baremi acum, la despărţire, un cuvînt de îmbărbătare? [459] Oraşul 459 r Plimbîndu-se prin grădina, În cernerea zăpezii, el simţi ca-l năpădesc sudori reci. Dar ce cuvînt i-ar fi putut spune? Dora aştepta unul singur, pentru că În acel cuvînt era tot binele ei. Aşadar, iată ce fel de om supe­ rior e dînsul! Un egoist care azvîrle În prăpastia dez­ nâdejdii un suflet zidit ca şi al lui, un suflet care i-a deschis viaţa şi care i-a fermecat-o cu mireasma iubirii, de cînd a venit în oraş. De ce nu a rămas în Măgura? De ce a venit? Ca s-o întîlnească! De ce nu şi-a pierdut urma cînd s-a convins că Dora îl iubeşte, şi că el însuşi o adoră ? El era în afară de orice primejdie! Dar ea ? S-a gîndit el vreodată ca această gingaşă libelulă nu-i înar­ mată cu idealurile superioare ale vieţii care-l întăreau pe el ? I-a stat la inimă fericirea ei ? Dar atunci de ce nu i-a încurajat speranţa că se va căsători cu ea ? O compăti­ mea? Ii era maă de soarta ei. Dar la ce-i foloseau Dorei compătimirea şi mila lui? Da, căsătoria era singura dezlegare. Răspunderea lui faţă de fericirea ei aştepta această dezlegare. Dar la gîndul căsătoriei nu simţi nici c uşurare. Nu întrevede a nici o bucurie, nici pentru Dora, nici pentru el. I se părea că Dorei nu i se va dărui pe sine însuşi, ci numai ruina sa. Şi o tristeţe de moarte îi închise sufletul. Umbla ca o bucată de lemn, fară sa mai gîndească, fără să mai simtă. Zăpada cădea tot mai deasă, fulgi mari, lînoşi. Deodată simţi ceva ciudat şi se opri din mers: Petri­ şor îl trăgea de mînecă. Îi spunea pentru a treia oară: - Te cheamă în Uliţa Armenească, la nurnăru' două­ zeci. Lui Andrei i se păru ciudat detot că piticul acela se agăţa de el. Zîrnbi şi voi să-şi continue drumul. Dar Petrişor nu-l lăsa de mînecă şi strigă şi mai tare: - Te cheamă la curninecat în Uliţa Armenească, la număru' douăzeci ! - N umăru' douăzeci ! zise Andrei zîmbind din nou şi privind la pitic. i : � [460] 460 Legea minţii Da, continua acesta, mulţumit că-n sfîrşit îl auzise, ali trimis, pînă ai fost dus, de trei ori dupa dumneata. Trage de moarte nevasta cojocarului Irirnie. - Nevasta cojocarului lrimie?! facu Andrei nespus de mirat. - Da; ai mai grijît-o dumneata, dar zice ca acuma e gata de duca. Uite, am adus şi cheile, şi cartea, şi patrafiru' . Într-adevar, în mîna stînga Petrişor ţinea molitvel­ nicul învelit în patrafir şi cheile bisericii. Andrei se uita îndelung la lucrurile acelea atît de cunoscute, se freca la ochi, şi, ca şi cînd şi-ar fi adus aminte de ceva, tre­ sari şi lua lucrurile din mînile lui Petrişor. - Ce numar ai spus ? - Douăzeci, Uliţa Armeneasca. Ai mai fost dumneata acolo. Pînă la biserică Andrei îşi repeta mereu: «Douazeci, Uliţa Arrnenească.» Intrînd în biserica, mireasma suava de smirna şi ceara îl trezi la realitate. Aprinse o lumî­ nare, întra în altar şi întinse cu grija şi cu sfiala mînile spre cutia' cu Sfintele Taine. Dar, ca nealtădată, În sara asta albă de noiembrie mînile lui tremur ara atingînd cutia de argint, şi sufletul lui gemu covîrşit de durerea de a se simţi adînc nenorocit şi neputincios să-mpli­ nească nu numai sfînta slujba a curninecării, ci şi de a purta mai departe lupta vieţii. Dar; ieşind pe uşa bisericii cu cartea învelită în pa­ trafir subsuoară, puterea obişnuintii, a datoriei, şi o negrăită sfiala faţa de Tainele pe care le ducea cu sine, puseră stăpînire pe sufletul lui îndurerat. Îşi ridica palaria şi' merse, prin cernerea deasa de zapada, cu capul descoperit pînă la locuinţa bolnavei. În casa' cojocarului Irimie era plînset şi deznadejde. Doi copii mai miri erau în bucătârie cu slujnica. Cînd Întra preotul, ei îi privira cu ochii lor mari, plini de-o teama neînteleasă. Cei doi mai mărişori erau în camera bolnavei, lînga tatal lor, şi plîngeau înspăimîntaţi. Za­ darnic îi scotea co jocarul din odaie, ei re veneau mereu, tol mai deznădăjduiti. Barbatul nu plîngea. Se uita la [461] Oraşul 461 preot cu ochi sticloşi. Apoi, cînd acesta Îşi puse patra­ firul, Îi luă cu binişorul şi, vorbindu-le blînd, părăsi Împreună cu ei odaia bolnavei. Pe bolnavă Andrei o cunoştea demult: fusese un lujer de femeie. Acum, mîncată de boală, rămăsese un schelet Îmbrăcat în piele galbenă şi asudată. Respira greu, se îniepta cu gura deschisă după aer, de parc-ar fi lăco­ mit după viaţă. «Iată deci frumuseţea trupului», îşi zise Andrei, aducîndu-şi aminte cîţi bărbaţi o petreceau cu ochii pe femeia aceasta voinică şi mlădioasă, cînd trecea pe uliţă. «Iată, deci, fericirea pe care ne-o poate da v�aţ� : moartea! Iată sfîrşitul zbuciumului unei mîni de pammt.. Pă truns de-o durere amară, el o spovedi şi o împăr­ tăşi pe bolnavă, care murea subt ochii lui. Abia întră bărbatul şi cei doi băieţi mai mărişori, şi bolnava, după o scurtă zvîrcoli re, se linişti pe veci. - Gata! se auzi vocea aspră a preotului. Cojocarul îl privi mirat, apoi, văzînd ochii tulburi a; lui Andrei, dintr-o săritură fu lîngă pat, scoase un geamăt ca de injunghiat, apoi izbucni într-un plîns ne­ potolit. Ştiind că mîngîierile sînt zadarnice, Andrei citi cîteva rugăciuni pentru moartă şi ieşi. În drumul de întoarcere simţi adînc, ca de atîtea ori în viaţa lui, deşertăciunea celor pămînteşti. Taina morţii îl înspăimînta din nou, lăsîndu-i în suflet balta aceea de amărăciune. Intrînd în biserică se întrebă din nou, ca şi după moartea SOţiei sale, cu versetele din cîntarea bisericească: «Cum ne-am dat stricăciunii? Cum ne-am Înjugat cu moartea? De ce trăbă să murim? Dar dacă tot trăbă să murim, de ce nu vreau 'să-i dau Darei nimic din ceea ce e trecător în mine, din ceea ce e înju­ gat cu moartea? Da, dacă n-ar fi moarte, dacă ar fi o veşnică tinereţe, trupul ar merita să fie suveran egal cu sufletul. Atunci ar trebui să dăruiesc iubirii şi trupul meu. Dar trupul meu e muritor. De ce şi cum l-aş putea dărui nemuririi? Şi ce am eu nemuritor în mine care �ă nu fie şi al ei ?» Punîndu-şi întrebarea aceasta, privi­ rile-i se opriră asupra icoanei Învierii. Şi, ca şi cum [462] 462 Legea minţii icoana aceea ar fi fost o fiinţa vie şi nu I-ar fi vazut, căci se uita peste capul lui, zise din nou, cu glas tare: «Da! Ce am eu nemuritor în mine care sa nu fie şi al ei t" Glasul lui rasuna prelung subt bolţile bisericii, şi Andrei, cuprins de o mila nesfîrşită faţa de sine însuşi, f<.ţa de nenorocirea sufletului sau, cazu în genunchi dinaintea icoanei şi izbucni în lacrămi amare. Şi, cu o cutezanţă pe care nu o avusese niciodata, se trezi ca aici, dinaintea altarului, glasul lui şoptit, întretăiat de suspine adînci,' înalţa un imn trupului şi un imn sufle­ tului. In imnu1 trupului lauda toate frumuseţile Dorei : ochi-i negri, păru-i vinetiu, fruntea-i senina, obraji-i fra­ gezi, trupu-i mlădios, mersu-i plutitor. Era o lauda fierbinte, era un psalm al iubirii şi un psalm al durerii ca toate aceste frumuseţi ale firii se vor veşteji şi vor muri, ca şi florile, oa şi frunzele tinere, ca tot ce e materie. În imnul ce-l înalţa sufletului, preamari frumuseţea cea veşnică a Dorei, a sufletului ei, care dadea viaţa şi farmec trupului, care vorbea prin ochii ei, surîde a pe buzele ei, îşi ara ta vesnicia din mersu-i plutitor, ca nişte unde ce se pierd în infinit. Prearnârind sufletul Dorei, preamărea nemurirea ei, a lui, a tuturor oame­ nilor, slă vea biruinţa asupra morţii, la uda scînteia di­ vina ascunsa într-o forma trecatoare. Cînd' se trezi din extazul lui, era noapte tîrzie. Afara ninsese mult, şi Andrei lasa urme adînci în zapada moale, .imaculată. O caldura plina de duioşie, pe care nu o mai simţise demult, îi adia sufletul. Se simţea înti­ nerit, plin de putere, liber. Era încredinţat că Dora va birui, Ca şi el, legea trupului, ca va fi deplin multumitâ cu iubirea frătească pe care el i-a aratat-o, pe care i-o va dovedi şi mai mult în viitor. x A doua zi Andrei se trezi tirziu. Cînd îşi aduse aminte sara trecuta, i se păru că a trait un vis. Dar îşi [463] Oraşul 463 simţea sufletul luminos şi voinţa hotărîtă, şi se con­ vinse repede că nu era vorba de-o închipuire. Se simţea uşor şi sprinten. O adîncă bucurie de viaţă îi umplea inima. In că din ziua aceea îi făcu o vizită Dorei, şi de atunci nu trecu zi să nu o vadă, vreme de două luni. Dora, la început, nu ştia ce sa creadă. Uneori, sim­ ţind din nou iubirea lui, începea sa spere, dar teama de-a nu se înşela iarăşi, o făcea rezervată şi retinuta. Dealtfel, dupa dezamagirea suferita în ziua în care îi vestise lui Andrei moartea lui Vasile Drăgan, ea se prăbuşise atît de tare, încît părea mereu suferindă ; dar, dupa o vreme, începu sa-şi revină, Suferinţa ei adevărata însa abia acum începu. Andrei era cu mult mai intim cu ea decît înainte de moartea lui Drăgan. Dar, de cîte ori, încurajată, încerca să facă un pas de apropiere, el se-n­ depărta de ea. îi vorbea despre toate lucrurile care-I însufleteau pe el, dar niciodată despre ea, despre ei. Dora nu se putea înşela: omul acesta o iubea într-adevăr, dar iubirea aceasta avea ceva straniu, ceva nefiresc, ne­ pămîntesc în ea. Îi era adînc recunoscătoare şi îl adora din zi în zi mai mult, dar iubirea lui o deznădăjduia, o obosea. Cînd, în sfîrşit, îl pricepu - căci era cu neputinţă să nu o pătrundă adorarea spirituală a lui Andrei, ­ Dora, deşi adînc fericită, se înspăimîntă. Nu mai putea să rămînă în apropierea lui! Nu mai putea să-I ispi­ tească, şi, mai ales, nu mai putea suferi chinurile care o mistuiau în apropierea lui! Se temea şi pentru el, şi pentru ea. într-o zi, cînd Andrei veni, ca de obicei, la ceasu- rile cinci, slujnica îl întîmpina în prag. Doamna nu-i acasă! zise ea c-un fel de dezgust. Cum ?! Ce-ai spus ?! întrebă Andrei. Doamna nu-i acasă. A ieşit la plimbare? Nu. A plecat într-o călătorie! Andrei nu înţelese, şi fata se bucură cu rautate de zăpăceala lui. [464] 464 Legea minţii - - Da. A plecat din oraş. Dar a lăsat o scrisoare pentru dumneata. Slujnica îi aduse îndată plicul. El îl deschise cu în­ frigurare. Pe hîrtie erau înşirate doar cîteva cuvinte chinuite : «Stimate Domnule Andrei, Sa nu te superi pe mine ca am plecat fara sa-ţi spun nimic. Trebuia. Presimtirile mele nu m-au înşălat. Iti mai aduci aminte ce ţi-am spus cînd te-ai întors după întîia vizită din protopopiat ? Da, mă temeam de-atunci de acel lucru nou care nu era mai înainte în dumneata: mă temeam că te voi pierde, că în fiecare zi ai fi putut pleca, să nu te mai Întorci. Erai aproape de mine, şi totuşi erai veşnic aşa de departe! Nu mă judeca! Te-am iubit şi te iubesc mult. Ştiu ca ma iubeşti, am simţit-o întotdeauna. Nu voi mai fi niciodata nenorocita. Dar trebuia sa plec. Tu iubeşti ca zeii, eu sînt o biata muritoare. Dacă voi putea sa-ţi samăn vreodata, ne vom vedea iarăşi. Daca doresc sa ne revedem ? 0, Doamne, cum n. aş dori, cînd de azi n-o sa te mai vad? Mi-e tare jale de mine, de dumneata, şi de toată lumea! Să nu mă uiţi şi să mă iubeşti mereu. sînt vrednică de iubirea ta. Şi acum, la despărţire, lasă-ma sa-ţi spun cuvîntul pe care .n-arn cutezat sa ti-I rostesc niciodată în faţă: Iubite> preaiubitul meu! Adio! Dora» Andrei rămase multă vreme tăcut. Deşi suferea, su­ fletul lui era inundat de o bucurie adîncă: Dora îl În­ ţelesese deplin. Bucuria îi fu aşa de adîncă, încît la cuvintele slujnicei: «Mîne plec şi eu !»: Andrei, ne- [465] = Oraşul 465 r dîndu-şi sama ce face, scoase din portofel toţi banii pe care îi avea şi-i întinse. Dar fata nu-i lua. Se uita mirată la el. - Ce sa fac cu ei ? - Sînt ai tai. Erau peste o suta de coroane. Fata îl privi uimita, o clipa stătu la îndoială, apoi, învîrtindu-se într-un călcîi, întra în bucatarie, zicînd: - De la anticrişti ca dumneata nu primesc eu daruri. Andrei Pascu auzi cuvintele servitoarei, dar nu înţe­ lese nimic din ele. Fura, pentru el, un sunet deşert. Nici nu încerca să priceapa de ce nu voia fata aceea sa pri­ measca un dar de la el. În adîncurile sufletului bucuria lui creştea mereu, îl inunda o caldura imaterială, lumina îi navale a în priviri. Hoinari pe uliţi vreme îndelungată, senin, uşor, întinerit, cu zîmbetul pe faţa. Se trezi, tîrziu, în faţa locuinţei proropopeşti. Ca deş­ teptat din vis întra, cu paşi hotărîţi, ridică pînă în grindă pe nepoţelul care-i deschise uşa, îşi puse pălăria şi paltonul în cuier, apoi se aşeza la birou şi-i scrise parintelui celui tînâr din Măgura, mai convins, mai cu încredere decît oricînd, asupra mijloacelor prin care putea îndepărta piedecile noua ce i se ivi sera în cale. Condeiul lui alerga harnic pe hîrtie. Umplu vreo patru pagini: «Şi acum - sfîrşea scrisoarea - doua luni sa nu-mi mai scrii. Plec pe sate, la munca, la libertate, la viaţa. Binecuvîntat sa fie cel ce priveşte cu milostivire la neputinţele noastre şi ne da tărie.. N epotelul se apropie tiptil de masa. - Nu pun cina? - Mînca singur, drăgutule. Eu nu cinez azi. Şi dupa ce pecetlui scrisoarea, Andrei Pascu se îmbrăcă, îşi lua palaria, şi, în noaptea ce coborîse neagra, lua drumul bisericii. Curînd se auzi scîrtîitul cheii în uşa veche. O pasare de noapte, stîrnită de sunetul strident, se desprinse dintr-o firidă a pridvorului, fîlfîi din ari­ pile moi peste umarul lui Andrei şi zbura departe. j [466] [467] 7 157 365 CUPRINS Partea Întîi - Seminarul Partea a doua - Satul Partea a treia - Oraşul