[5] ONU In zilele frumoase de vară uliţele satului sînt pustii şi tăcute. Par adormite, cum se încovoaie nere­ gulat, cum se pierd printre casele acoperite cu paie, înnegrite de fum şi de vremuri. Din înălţimi coboară mereu deasupra satului undele luminii, jucînd ape ar­ gintii pe tinicheaua clopotnitei. In răstimpuri latră plîngător vreun cîne rămas acasă, in lanţ. Pe la portiţe, la umbra frăgarilor, se joacă domol copii în cămăşute. Bunici potolite apar din cînd în cînd lîngă ei, torcînd din caierul de lînă. Ochii lor mici luminează blind, privesc miraţi din feţele zbîrcite, In zilele frumoase de vară, în zilele lucrătoare, rar se rătăceşte vreun bărbat pe \Jliţi. Dar 111 fiecare di� [6] Onu mineaţă, cînd soarele s-a săltat de cîteva suluri pe cer, pe calea ce coboară drept prin inima satului, venind din pădure, se zăreşte, tot apropiindu-se, un nouraş de colb. Nouraşul cînd se destramă, cînd se-ncheagă iar, mai gros, mai luminos. Cind se apropie, desluşeşti un omu­ leţ, frint de şale, cum trage în spinare o sarcină de lemne. Copiii, cum n văd, îşi lasă jocurile, se reped, sar in jurul lui, se caţără pe nuielele ce le tîrîie pnn praful drumului, rid, chiuie şi-i cîntă în cor: - Onule, Onule, Ce ne-ai adus, Onule? Turtă dulce, domnule, 'Turtă dulce de la tîrg, Ş-un covrig, Şvun covrig ! Onu păşeşte mereu, înotînd prin colbul ce-l stirnesc copiii care-i ies in cale, tot mai mulţi, scăpărînd din picioruşele desculţe. Ceata, tot mai mare, il înconjură, îl urmează, şi cei ce nu ajung să se prindă cu mînuia de un gătejdin sarcina lui păşesc pe Ungă el mili­ tăreşte, in tactul: «Ovnu-le, Ovnu-le, ce ne-ai a-dus, dom-nu-le». in faţa portitei lui Onu, ceata întreagă se repede gră­ mădindu-se să deschidă. Se jnghioldesc, se zgîrie, ţipă, şi, cînd portita s-a deschis, cei căzuţi în brînci pe cîmpul de luptă se ridică Încet, plîngînd amarnic. Onu îşi leapădă sarcina de lemne sub nucul bătrîn din faţa casei vechi, cu păreţii scorojiri. Dintr-o arun­ cătură de ochi el vede lacătul pus 13. uşă. Un zimbet [7] Onu uşor ii trece peste faţa roşcovană. Cu o mină îşi aruncă clopul, care nu mai are nici o culoare, apoi se întinde, se scutură. Nu-i chiar aşa pitic cum era sub sarcina de lemne. Faţa-i mică, rotundă, pare plină de sănă­ tate. Mustata şi-o poartă rătezată, şi părul tuns pînă la piele. Ochii-i albaştri privesc voioşi. Cu o mînecă de la cămaşă îşi zbiceşre oboseala, şi se culcă, oftînd uşurat, pe pajişte, la umbra nucului. în vremea asta copiii şi-au repetat de multe ori cin­ tecul lor, apăsînd silabele. - Azi n-am aflat nimic, băieţi, in zadar v-aţi îm­ pms ş-ati făcut tărăboi ca nişte ăia, Nu-s pui, nu-s cuă, nu-i pasăre. Şi Onu se intoarce pe-o dungă, apropiindu-şi de cap rnînecarul său bătucit cu petece de toate mărimile şi culorile, care par, de departe, nişte bani antici, străini. Vreo cinci băieţi se desprind din mulţime şi, codin­ du-se încă, spun deodată: - Eu am deschis portita, nene Oane ! - Aţi putut s-o deschideţi. Dar azi-noapte a trecut vijelie mare peste pădure. Frunzele s-au scuturat, cren­ gile s-au despicat, pasările au zburat, cuiburile printre spini au picat. Şi deasupra pămîntului, din naltul ceru­ lui, s-au coborît, ca o furtună, nouă şerpi mari, nouă balauri cu solzii de aur, s-au tîrîit, reci ca gheata, prin frunzele pădurii, şi toate ouăle le-au înghiţit, Vai, cum plingeau azi-dimineaţă, în crăpatul zorilor, pasările, săracile! Şi păsăroii zburau, ca pietrele aruncate din prăştii, dădeau ocoale in jurul pădurii, cătînd duşmanul, şi, în durerea lor fără nădejde, îşi smulgeau cu pliscu­ rile penele moi şi scumpe şi le lăsau pradă vîntului, Şi, rar de tot, de prin vro huzdoapă, se auzea plinsul [8] 8 On" chemător al vrunui puişor, aruncat acolo de aripa vi­ jeliei. Sarcina de lemne mi-am adunat-o în grabă: poti aduce sute de cară, atitea sint uscăturile căzute. Apoi am inceput să caut după cuiburi. Ştiam că azi e Nicu­ şor la rind să-i dau nişte ouă de mierlă. Şi. cum rătă­ ceam prin pădure, cădeau lacrămi mari şi grele de sus, ş-am auzit un glas cum mă chema: «Oane l Oane !» «Aice-s, zic eu, cat un ou lui Nicuşoru morăresei.» «Nu mai căra, zice glasul, că nu vei afla. Spune-i lui Nicu­ şor că-mi pare rău de e],» Glasul făcu apoi: «Of-of», şi părea că s-a pierdut pe-aici la deal, în cer. Onu tace, iar Nicuşorpune buza şi incepe să plîngă cu amar. Onu il priveşte cu coada ochiului, zîmbeşte sub mus­ taţa rătezată, ţepoasă. - Nu plinge, frăţioare, încă n-am isprăvit poves­ tea, 'Zice Onu, căutînd pe furiş in buzunarul mînecaru­ lui de Ungă el. Cum veneam pe drum, cu povara în spate, văd deoparte o tufă de spini" Stau să mă odih­ nesc puţin, şăd lîngă tufă, Ş! ce aud? Ciripea un pui părăsit. Poate furtuna de azi-noapte l-a adus pînă aici, poate a căzut din gura lacomă a balaurului... Desfac tufa, mă-ntăp, da-n urmă iată ce aflai. Şi Onu scoate din buzunar un puişor de mierlă. Ciocn-i era încă tivit cu galben. Puişorul tremura Şi . clipea des din ochişorii lui cît două gămălii de ac. Cei cinci se aruncară deodată. - Nu aşa, băieţi, ăsta-i norocul lui Nicuşor. Şi-i dă feciorului morăresei. Acesta zvîcneşte repede, tăindu-şi drum prin mulţime. Vreo cîţiva fug după el indată, iar ceilalţi, după ce văd că aşteaptă in zadar, se strecoară cîte unul în uliţă. [9] OIiU Acum e gălăgie pe drum. Jocurile copiilor au început iară. Onu se cuibăreşte bine pe pajişte, la umbră, dor­ nic de somn. In toate dimineţile Onu porneşte cu noaptea-n cap în pădure, după lemne. Şi, cînd vine, află totdeauna uşa Încuiată. Dac-ar fi de faţă soru-sa, care-i încuie mereu uşa, ar şti el Ce buchi să-i spuie, ca să nu-i tihnească nici prinz, nici cină. Dar soru-sa şi cumnatu-său Vasile îs duşi la lucru pe la oameni, ca doi sărîntoci ce sînt. Şi astfel Onu trebuie să-şi înghită mînia, să uite că n-a îmbucat nimic şi să se liniştească în stăpînia som­ nului. In zilele frumoase de vară, Onu adoarme regulat sub nucul cel bătrîn, Îndată ce-şi leapădă sarcina de lemne şi scapă de copiii de pe uliţă. Dar înainte de-a adormi, priveşte, în răstimpuri, prin luminişurile gardului, în curtea vecină. Parcă s-ar teme mereu să nu audă de-a­ colo un glas. Şi teama lui nu e fără temei, căci bunica din vecini îl. păzeşte de multe ori, din umbra casei de după gard, pînă ce Onu rămîne singur, şi atunci începe, ca şi cînd ar fi aşteptat de mult clipa asta: - Facu-mi sfînta cruce, că iar se culcă! zice bătrîna scuipînd o guşă de lină. - Că dumneaei veşnic toarce ori răsuceşte. - Facu-mi sfînta cruce! mai zice, a doua oară. Onu tace. Se preface că doarme, că n-aude nimic. Atunci bunica, o rubedenie de-a Onului, s-apropie de gard şi zice a treia oară : - Facu-mi sfînta cruce, că ... - Fă-ţi-o, zice Onu, căpătînd glas deodată, să te apere de dracu! Cel din pietre şi aşa trage la bătrîne. [10] DflU - Doamne, Oaneo, cum te rabdă inima să stai acasă pe vremea asta?! Ai voştri de mult s-au dus cu sapa-n spate. - Lasă-i să meargă. - Da, numa că din oboseala lor trăieşti şi tu, le- neşule, că ai fi bun să. te tragă cînii-n părău. Om să­ nătos, tare, om tinăr, să zaci toată ziua pe coaste, ca betegii ! Nu ţi-i frică de bătaia lui Dumnezeu? - Nu mi-i frică. Şi eu muncesc, răspunde Onu ridi- cîndu-se într-un cot. De dincolo de gard s-aude un ris răutăcios. - Ce munceşti tu ? --- Aduc lemne, zice Onu, cu voce aspră. Sînt calul de povară a' lui cumnatu-meu, Ştii dumneata? - Ştiu, ştiu, face bătrîna amărîtă. Măcar de-ai fi cal, dar eşti om, şi mi-i ruşine de oameni. Mi-i ruşine că-mi eşti rudenie. Onu nu răspunde. S-aude cum face numai : Hm! Ai să putrezeşti de viu, Onule ! Bun e Dumnezeu, d/ar o să vedem minunea asta. Munceşti! Aduci o sar­ cină de lemne şi-ţi pare c-ai clătit lumea din temelie. Doamne, şi nu ştiu cui să samene, adaogă bătrîna, ca pentru ea. Părinţii lui au fost pîrjol de harnici. Şi toate rudeniile noastre. Da' ce mă-ntreb eu de rudenii P Tu n-ai păreche-n nouăzeci şi nouă de sate, măi slăbăno­ gule! zice iar către Onu. - N-oi avea! zice acesta trîntindu-se pe spate. - Iti poate fi ruşine, incepe bătrîna mai otărîtă, văzîndu-l pregătit pentru somn, îţi poate fi ruşine că Ilămînzeşti ziua întreagă, zăcărind aici la umbră I Bine face soru-ta că-ţi încuie uşa t Las', să te hrăneşti cu ră- [11] Orifl . L� dăcini, ca dobitoacele, cu mere pădureţe şi cu po­ rumbele! Bătrîna-i spune cazanii lungi, şi lui Onu i-i ciudă că nu poate adormi. Onu are Însă ac pentru cojocul ei. Cînd vede că nu mai tace, îşi pune o mînă uşor la gură, şi-n răstimpurile de linişte, cînd baba îşi ia răsu­ flet, începe să grohotească încet din gît, cum fac copiii cînd vor să stîrnească bivolii ce vin de la păşune. Bătrîna se înfurie, începe să înjure şi se depărtează de la gard; nu poate suferi grohotitul lui Onu. Şi, în pacea şi umbra dulce a nucului, Onu adoarme senin, mulţumit. Onu a rămas neinsurat. A rămas să trăiască 1n casa părinţilor săi, cu soru-sa şi cumnatu-său. N-au împăr­ ţit averea, ci s-au înţeles aşa, că, după moartea lui Onu, rămîne şi partea lui soră-si, care avea o fetiţă mărişoară. Bizuit pe puterea ce--o avea la casă, Onu se ferea mereu de lucru. In timpul verii se scula cu noap­ tea-n cap şi, luîndu-şi ştreangul vechi, pornea în pă­ dure după lemne. Cînd se trezeau ceilalţi doi, On1.1 ­ ca-n palmă. - Iar a şters-o de-acasă, tu muiere! zicea în fie­ care dimineaţă bărbatul.' - Iar! Să-I fi ars focul! Noi nu ne mai vedem capul de lucru, şi el nu vrea să-ntăleagă. .; Ba-ntălege, da-i făcut el aşa, să ne amărască zilele. De venea' şi el astăzi, cum ne-am întăles asară, ispră­ veam posta ta ce ne-a rămas. Şi, intr-adevăr, în fiecare sară cei doi se împăcau cu Onu, nădăjduind că a doua zi îi va însoţi la sapă ori la secere. Insa Onu mirosea primejdia ce-l aştepta şi le scăpa totdeauna din mîna .. Soru-sa, în schimb, îi [12] 12 Unu / încuia totdeauna uşa. Şi de aICI urma greutate mare pentru Onu, pînă dădeau în coacere poamele. Pînă pe la Sînpetru, Onu mînca de regulă o dată in zi, sara, dar de la Sînpetru încolo, pînă la Vinerea Mare, Onu nu se mai plîngea. Era stă pin pe toate gră­ dinile din sat. De-un şir lung de ani ştie toţi merii cu mere văratice din sat, ştie in a cui grădină se coc mai întîi perele. Şi cele dintîi prune, presărate cu praf fin, el le culegea. Din grădina lor părea că pleacă poteci care leagă toate grădinile din sat. De cîte ori se cobora pe dîmbul grădinii lor, avea sinul plin tot de alte poame. Atunci copiii de pe uliţă se gudurau în jurul lui, il priveau, dornici, in ochi, îi pipăiau sînul cămăşii, greu de povara poamelor. Şi, după ce, zîmbin­ du-le cu drag, dădea fiecăruia un măr, o pară, două nuci, un strugure chiar, copiii ieşeau pe portiţă săltînd într-un picior şi cîntînd pe silabe: - Onule, Onule, Ce ne-ai adus, Onule? Turtă dulce, domnule, Turtă dulce de la tirg, Ş-un covrig, Ş-un covrig ! Citeodată, baba din vecini îl surprindea cînd împăr­ . tea bunătăţile din sin copiilor. Aştepta pînă rămînea Onu singur. � Iar ai furat, vai de sufletul tău ! începea bunica. - Cum ai mînca şi dumneata ... făcea Onu, căutîn­ du-se prin sîn. Am o piersică, bunico! - Să n-o arunci! diavole, că-mi legi sufletul cu păcat', [13] Ona ------_. 13 Las', bunico, stau eu în iad şi pentru dumneata! Şi-i arunCa piersica peste gard... Bătrîna injura, Îşi făcea cruce, scuipa, dar cu coada ochiului trăgea să vadă unde-a căzut poama. - Inveti copiii hoţi, Oaneo! li înveţi să fure! In loc să le dai o pildă bună ... Onu tăcea. - De ce fac lemnele roade, bunico ? o întreba pe ne­ aşteptate Onu. - De ce? Fac! zicea baba, neştiind ce să răspundă în grabă. _. Ca să le mîncăm noi, oamenii, bătrîno l Şi muş­ tele şi albinele sug din mustul lor. Apoi noi, oamenii, nu sîntem mai mult decît muştele? Şi, În vreme ce-i vorbea, îi mai arunca o pară, un măr moale peste gard. - Văleu şi vai de mine! făcea bunica Încremenită. Mă faci şi pe mine hoaţă, ticălosule ! Stai, că am să te spun la tot satul I Însă, para, mărul văzuse bunica unde se rostogolise. Dacă-i stăruia mai multă vreme la gard, Onu începea să grohotească, ş-atunci bunica, scuipîndu-şi în sîn, mer­ gea să culeagă poamele ce i le aruncase în curte. Peste săptămînă Onu munceşte Într-o singură după­ amiază: sîmbăta. Taie lemne la cîrciumarul satului şi cîştigă de-un litru de vin pe duminică. Duminica trebuie să fie în rînd cu lumea, - nu la biserică, ci la crîşmă. îşi îmbracă o haină mai curătică şi, şezînd la masă, În­ tr-un colţ, Îşi bea băutura. Nu Întră bucuros În vorbă cu oamenii, şi, cît ce-şi zvîntă vinul, merge acasă. In zilele lucrătoare de vară, cînd e vreme slabă, la Onu acasă e o larmă veşnică, de parcă s-a aprins. So- [14] 14 Onu ru-sa e acasă, şi soru-sa nu-l mai slăbeşte din gură, ziua-ntreagă, Are un glas bărbătesc, răguşit, pe care-l tot suie şi-l tot coboară, ziua-ntreagă. S-aude pînă la al patrulea vecin, şi, de multe ori, trecătorii de pe drum deschid portita să vadă ce-i. Onu e totdeauna in curte. Şade sub streaşina casei, pe podmol. - Dar ia, sora asta! Gîndeşte că ea n-are să mai moară niciodată, răspunde Onu dacă întreabă cineva ce-i înăuntru. Mai răspunde şi el, mai spune-o vorbă, însă de la (i) vreme are un singur răspuns şi pentru ea :ii face-n ciudă grohotindu-i din gît, şi asta o înfurie pe muiere şi mai rău. Cu apropierea iernii, sora şi cumnatul se mai poto­ lesc. Lucrul s-a isprăvit pe hotare, iar Onu aduce şi acum, şi iarna întreagă, in fiecare zi, o sarcină de lemne. Şi, iarna, Onu le mai face o slujbă: cum ştie o mul­ ţi/me de poveşti, vin femei din vecini cu furca şi stau pînă tîrziu, şi ele cumpără gazul pentru lampă. , Iar in cîte-o duminică, stînd cei trei la masă şi cu fetiţa patru, zicea Onu, privind la fată: - N-ai avut tu noroc, Anito, să mă fi făcut un popă ori un domn... Atunci ţi-aş fi lăsat eu o zestre ca aceea! Şi părea că-i pare foarte rău că nu-i poate da zestre fetei decît partea lui de casă şi moşie. - Dă fiecare ce poate, Oane, zicea cumnatul. Şi trăiau liniştiţi pînă da gură de primăvară. Atunci larma începea din nou in căsuţa bătrînă, prin ogradă, prin grădină, răsunînd pînă la al patrulea vecin. [15] Ona Iar Onu, de cu bună vreme, de prin postul Paştilor, se incerca de mai poate grohoti din gît, cum fac copiii cînd vor să stîrnească bivolii ce vin de la păşune. Şi, văzînd că merge, zîmbea liniştit. 1 9 1 1 [16] BEŢIVUL i Şăzu pe-un colţ de lavită, Ungă foc, îşi puse Hngă el căciula roasă, îşi adună aripile pătate şi pete­ cite ale cojocitei şi incepu să povestească, privind aiurit prin casă: - Nu mi-i frig, cum spui dumneata. Tremur de groaza morţii. Că astă-noapte venise moartea să mă ducă. Venise, dragă, în chip de muiere, şi-mi bătea la fereastră, şi-mi vorbea cu glasul Mărind, al muierii mele, moartă de zece ani. Să vezi: Eu şăd in marginea satului, într-o colibă, aproape de cimitir, aproape de stîncă şi de pădure. în viaţa mea, din pricina asta, am pătimit multe. Că cel Necurat, cum ştii, dragă, se sălăşluieşte în beznă şi 1n piatră sacă. Iar la miezul [17] tsetioul nopţii se plimbă prin cimitire, Dar azi-noapte n-a fost vedenie. Venise Mărina mea la fereastră, şiplîngea în­ cet, s-o las în casă, că îngheaţă de frig. Deschid fereas­ tra, o pipăi pe muiere ş-am văzut că are trup ca oa­ menii. Şi, nemaiştiind ce fac, i-am deschis uşa. Moşul se opri deodată încremenit : părea c-o vede într-un colţ al casei pe Mărina, - Deschid eu uşa, zice el, dar în casă nu intră Mă­ rina, ci o femeie slabă şi deşirată, cu cap de cal şi-n mină c-o seceră strălucitoare. «Bună sara, moş Ioane, zice, bună sara, bătrînule, bună sara, ticălosule !» Aşa mi-a zis, de trei ori. Eu intii am îngheţat, da-n urmă mi-am luat inima in dinţi: «Eu nu dumitale ţi-am des­ chis, chip de ciumă, ci nevestei mele. Pe Mărina am lăsat-o eu in casă.» Ea bătu din fălcile lungi de cal, in casă se porni un vint rece; se apropie de mine şi-mi zise: «Aştepţi pe Mărina, şi ţi-am venit eu pe cap. Dă-mi un scaun de şădere.» Mie deodată-mi fulgeră prin cap: Moartea-i, ea cere scaun de şădere, cînd merge să ducă pe creştini! Şi nu i-am dat. Şi ciuma se trage lîngă cămin.« Ce mai faci, moş Ioane, ticălosule? mă întreabă iar. îţi place viaţa, iţi place să trăieşti ?» «Place, da», ii răspund. «Da' crezi tu că Mărinei tale nu i-a plăcut? Ai ingropat-o de zece ani. Tu i-ai scur­ tat zilele. Da, tu, ticălosule! De cite ori nu şi-a rugat biata femeie moartea, de răul tău, beţivule l- Moartea tăcu, şi in casă, pe păcel, incepu deodată cineva să geamă. Gemetele se ridicau din zece piepturi parcă, um­ pleau casa, şi eu m-am tras cu groază Ungă fereastră. Gemea Mărina, nevastă-mea, aşa cum făcea in anii ei de boală. Moartea bătu din fălcile lucii, sună din oasele înghetate şi-mi zise şuierînd : «Cunoşti P» «Da, cunosc [18] 18 ____ o Bet�1!!!!:. că-i plinsul Mărinei.» «Aşa ai lăsat-o, ani de zile, să se tînguie l Tu mergeai dimineaţa la crîşmă şi veneai noap­ tea tîrziu acasă. Cîteodată nu veneai nici noaptea. Dur- • A d A A d IA � d Ţ' d . mear cm rntr-un şanţ, cin inga un gar. l-a UCI aminte, sint patru ani chiar in noaptea asta, ai durmit pe zăpadă, intr-o hudiţă. Ai îngheţat de jumătate. Ş-a­ tunci, cel ce-mi porunceşte mie mi-a zis: "Du-te şi ridică pe nemernicul acela !" Eu am venit şi te-am văzut. Erai cu faţa buhăită, ca acum. însă durmeai liniştit, ii-aveai nici o durere. Mi-am zis: "Ar fi prea mare noroc pentru ticălosul ăsta să moară fericit". Am mers la stăpînul meu şi m-am rugat să nu-ţi ceară încă sufletul. Ştiam că, cu anii ce-or trece, ti-I vei face tot mai negru. Şi am avut dreptate.» Eu imi adusei aminte de noaptea aceea, cum m-au dus oamenii pe sus acasă. Stam acum împie­ trit de groază şi aşteptam să mă ducă. Moartea rinji, arătă nişte măsele galbine şi late, scoase din sin, de pe coaste, o hirtie lungă şi Iată, o ridică şi-mi zise: «Ia priveşte ce-ţi apasă sufletul !» Hhtia se lumină deodată şi7hzui, chiar deasupra, trupul umflat al Mărinei. Pi­ ci�hrele-i - cît butucii de stejar. Capul ei nepieptănat privea de-acolo de sus înfiorător, Văzui butoaie mari de şpirt, din care îşi scoteau capetele cu ochi de foc,' cu limbi de şerpi, dracii iadului. «Iată, moş Ioane, ticălos bătrîn, faptele tale. Ţi-ai lăsat femeia fără nici un aju­ ,tor la boală, ai beut atîtea butoaie de şpirt, cite vezi aici.» «E mare păcat, jupîneasă, să bei, ii zic eu, nemai- ştiind ce să-i spun.» Nu-i plăcu vorba. S-apropie c-un pas de mine. Da' ştiam că-n noaptea asta nu mă poate duce: nu i-am dat scaun de şădere. «îmi dai, zice, un scaun, bădicule ?» «Nu-ţi dau in noaptea asta. Să fii dumneata sănătoasă şi să mă aştepţi! Eu rrăbă să n1�1 [19] Beţtoul HJ grijasc, şi numai apoi plec pe lumea ceealaltă. Dumitale ţi-ar plăcea să mă duci cu catastihul tuturor păcatelor. Parcă este om in lume fără de păcat, şi parcă numa eu aş fi ticălos in lume!...» Mi se dezlegase puţin limba, de cînd imi venise-n minte că in noaptea asta nu mă poate duce. Moartea zurui nişte lanţuri şi cercă să mă încunjure cu ele. Da', cum stam lipit de părete, n-a putut. Atunci mi se cutremură bordeiul, auz ii răgînd toate gadinile pădurii, auzii tînguiri de pasări de noapte şi, cînd privii mai bine, moartea se dusese. în bordei rămăsese un aer de pucioasă şi un fir de păr sur, căzut de pe botul îmbătrînit al jupînesei. Ce crezi dumneata, am mai putut durmi? Da-mi părea că am să-nnebunesc pînă dimineaţă! Mă Frămîntam in păcel şi nu mai pu­ team să mă hodinesc. Cu gîndul că voi muri m-am împăcat eu repede. Ştiam ca Dumnezeu n-are să mă judece ca jupîneasa asta cu fălci de cal. Da' chipu-i nu-mi mai ieşea din minte. Oho, nu-i glumă s-o vezi cu ochii! Moşul îşi netezi chelia, suflă tare prin mustătile stu­ foase şi adăogă : - Acuma vreau să-mi văd de suflet. Cînd a veni la noapte, am s-o potcovesc. Nu-i dau scaun, da-n noaptea a treia nu mai am ce-i face: atunci mă duce. - Da', moşule, pînă dimineaţă n-ai mai văzut nimic? Nu ţi s-a mai arătat nimic? - Nu. Nimic. Ba, stai, acum imi vine in minte. Părea că mă-necam Într-o apă adîncă şi glodoasă. îmi ajunsese apa pîn' la gît, pîn' la barbă, pin' la ochi. Era întunerec, şi de sus cădea apă noroioasă cu găleata, să zici că se rupseseră toartele cerului. Nu era suflet de om în jurul meu. Numai apa aceea groasă forfotea, şi din [20] 20 Beţivul sinul ei negru ieşeau, cu gurile deschise, toate dihăniile pădurii. Strigau ceva, da' nu puteam auzi. Apa huia tare, şi eu zadarnic strigam după ajutor. Mvam cufundat o dată, şi cînd am ieşit la suprafaţa apei, m-a prins un om de mînă, m-a pus intr-o luntre şi m-a mintuit. Aio ! noaptea asta m-a făcut să nu mai vreau să trăiesc. Adecă dacă n-ar fi noaptea, tot ar mai plăti ceva viaţa. - Plăteşte, moş Ioane, şi noaptea chiar e pusă ca dimineaţa să ne sculăm mai dornici de viaţă. Numa nu trăbă să-ţi faci nopţile nelinişti te. Iată-ţi spun: Dum­ neata eşti bătrîn şi bei prea mult. Moşul mă privi mirat. -- Adecă şi dumneata ca şi jupîneasa ?! Nu, din beu­ tură nu văd eu minuni! N-am văzut moartea pînă am fost. tare. Dar acuma slăbesc şi m-apropiu de groapă, pentru aceea vine la mine. Da' să nu fie cu supărare, adaose sculîndu-se. Aş vrea să mă grijăsc, că-i tîrziu, şi azi n-arn luat nimic in gură. Aş vrea să-mi iau un pă­ hărei de ţuică. Mai am două zile, şi-n urmă, dacă vine jUI�tneasa, ce ştiu eu in ce lumi mă duce ?!. .. / 1 9 1 1 [21] DUPĂ DOI ANI Părintele Mărculet, după ce îşi sfădi sluga, după ce se certă cu preoteasa, intră în odăiţa care-i slujea de cancelarie şi, şezînd la masă, incepu să frunzărească o carte. Din cînd in cînd privea prin geam şi făcea mereu, cu ciudă: - Ce comedie, ce comedie! De două săptămîni vremea ţinea mereu umedă şi rece. Gnd ieşise de dimineaţă în curte şi văzuse acelaşi cer, aceeaşi mocnire bolnăvicioasă in aer, părintele nu se putu răbda să nu zică tare: - Dacă-i iarnă, fie iarnă! Ce comedie, ce comedie! Apoi Întra se în camera în care preoteasa îmbrăca o puzderie de copii măruntei şi o luase la ceartă. [22] 22 DtltJl! doi ani - Ce comedie, ce comedie ! mai zisese părintele, ca incheiere, şi ieşise. Preoteasa nu se supărase. Ea ştia că părintele nu putea suferi vremea asta mohorîtă şi că, în astfel de zile, dumnealui ii plăcea să se certe, după cum, în zilele lumi­ noase, îi plăcea să rîdă. Cu regula asta se îrnpăcase ea de mult. Părintele Mărculeţ nici n-avea de gind să citească, ci frunză rea cartea aşa, doar ca să facă ceva. Deodată se auzi o ciocănitură in uşă şi, fără să mai aştepte răs­ punsul, în odăiţă întră repede, ca şi cînd ar fi urmă­ rit-o cineva, o femeie tînără, înaltă, cu ochii negri, cu faţa bărnace. Urmele lacrămilor se mai vedeau ind pe obrazul ei palid. Părintele se făcu, deodată, că-i adincit in citire. Ar fi voit să nu-i intre nimeni in casă, acum. Femeia dete bună dimineaţa şi se apropie, cu paşi ..., • V' \J 1\ maruntt, sa-i sarute mina. � Ei, comedie! făcu părintele, retrăgîndu-şi mina. Las', nu-i de lipsă! şi păru că citeşte iarăşi, cu mult interes . . Femeia, însă, nu putea să aştepte. - Părinte, zise ea, abia stăpînindu-şi plînsul. Pavel înnebuneşte: Mă bate, mă omoară, adaose ea şi tncepu numaidecît să suspine. Neridicînd ochii din carte, părintele spuse sentenţios, cu satisfacţie: --- «Iară muierea să se teamă de bărbat !» Ei, come­ die! Asta-i lege! Bărbatul trăbăsă-şi bată muierea, dacă-i vinovată! - Că nu-s vinovată, părinte, nici cit o floare din grădină! Să nu-mi ajute ... [23] gupă doi ani 23 Iară tu nu te vei jura, întrerupse părintele, nu te vei jura nici pe cer, că este scaunul lui Dumnezeu, nici pe pămînt, că este aşternutul picioarelor lui I Muie­ rea trăbă s-asculte de bărbat 1 adaose repede părin­ tele Mărculeţ, inchizind cu zgomot cartea şi ridicîndu­ se de la masă. Privirile lui se mai limpeziseră. Ce supă­ rare ai, Bucură? o întrebă el cu o voce mai blîndă. Femeia incepu să-i spuie repede ce-o apăsa pe suflet. Nu se oprea decît cînd i se isprăvea răsuflarea. Şi înce­ pea din nou. - Un an şi jumătate, Începu femeia, am trăit cu el fără să-mi zică ori să-i zic fă-te-ncolo, că ne-am luat din dragoste şi din voia noastră. încă muma-mi zicea să nu mă grăbesc. O vorbă de vorbit, un sfat de sfătuit, o mincare de mîncat, un drum de făcut, toate le făceam cu bună întălegere, şi traiul nostru de-atunci să deie Dumnezeu să-I aibă toţi oamenii, că ceartă n-a fost în casa noastră, bătăi n-am mincat. Nu să curea, da' nici pumnul nu l-a ridicat asupra mea. Pe urmă, părinte, zise ea oftînd, Pavel s-a dus în America. Drept e ş-aceea că s-a dus cu învoirea mea, că m-a intrebat: «Să merg oare şi eu, Bucură ?» Şi eu i-am zis: «Du-te 1» - Aşadar, de cind s-a intors din America vi s-a în­ tors traiul spre rău? întrebă părintele Mărculeţ, încîl­ cindu-şi barba cu degetele. - Da, părinte. A stat in America doi ani, şi, astă­ toamnă, la culesul viilor, a sosit, fără să-mi scrie nimic, şi pe mine nu m-a aflat acasă. Şi cînd am sosit, cea dintîi întrebare a lui, care nu mă văzuse de doi ani, a fost: «Unde-ai umblat ?» Da' nu-i mai cunoşteam ochii, că i se schimbaseră, şi se uita la mine cu ură, şi [24] 24 DupiJ doi ani ------------�-- vedeam că nu credea cind i-am spus c-am fost pînă la o vecină. - Şi de unde ştiai tu că el nu te credea? o întrebă părintele, clipind din ochi. - Vedeam pe faţa lui, şi mi-a spus şi el că minţesc, că am ibovnic de cînd s-a dus el. Să vezi, părinte, că mă prepune cu Ionu Florii, cu Căpraru şi cu satu-ntreg, şi eu sint nevinovată ca o floare din grădină! Asta o spun pe sufletul meu! Şi ziua cea dintii s-a-nceput rău, că eu trebuia să merg iarăşi la vecina, să cos, că am maşină de cusut, părinte, şi lucrez pe la femei, că, nu­ ma cu ce-mi trimitea el din America, rău aş fi dus-o. El îmi zicea să rămîn acasă. Eu, femeie lucrătoare! - Lucrătoare, cum vei fi, în ziua cea dintîi, după ce ţi-a sosit bărbatul, trebuia să rămîi acasă, nu să umbli prin vecini. Ce comedie! Voi nu v-aţi văzut de doi ani! zise cu ciudă părintele Mărculeţ, -.:. Nu puteam să stau ziua-ntreagă, incepu să torăie femeia, că şi mumă-sa, soacră-mea, mi-a zis să-mi văd de jlucru, că dumneaei mă cunoaşte. -- Toată pasărea pre limba ei piere, nevastă, o intre­ rJpse iarăşi părintele. Nerăminînd cu el în ziua cea din­ tii, tu i-ai întărit numa bănuielile, cu care poate a plecat din America. Muierea trăbă s-asculte de bărbat! -- Şi soacră-mea mă cunoaşte, continuă ea, părînd că nu aude pe părintele, că doi ani de zile la o masă am mincat, c-un fel de bucate ne-am săturat, intr-o casă am durrnit. Şi s-o chemi pe dumneaei şi s-o-ntrebi, să vezi, putea-va jura pe ceva, rău, impotriva mea? Că eu am fost femeie de omenie, cum putine sint in sat, şi dacă nu-i mai plac, deie-mi drumul şi caute-şi altă ne­ vastă. [25] După doi ani 26 Ho-ho! făcu părintele Mărculeţ. Pînă la despăr­ tanie mai este! Asta nu merge atit de uşor cum crezi tu! Şi din tot ce-mi spui eu nu văd pentru ce v-aţi despărţi, adaose, începînd să se plimbe prin casă. - Mă prepune, părinte, cu toată lumea, şi două zile a păzit după mine, ascunzîndu-se prin cucuruze, că zicea că mă-ntîlnesc pe-acolo cu Căpraru; dar eu pe Căpraru de două luni de zile nu l-am văzut in ochii mei, că n-arn lipsă să-I văd. Şi, sara, zice că are treabă pînă la un om, da', cit ce ies puţin din casă, indată-mi sare inainte şi mă-ntreabă : «Unde vre ai să mergi ?" Şi nopţile de cap mă judecă, părinte, şi mă ameninţă cu moarte, pînă se trezeşte soacra, - că ea-i cam surdă, - şi-i zice: «Ce aveţi acolo? Mai las-o, mă, nebunule l» Dar el n-o ascultă nici pe mumă-sa, şi-mi spune mereu că, de mă prinde, îmi suceşte grumajii ca la un pui de găină. - Nici n-ai fi vrednică de altă moarte dacă te-ar prinde! zise cu satisfacţie părintele Mărculeţ, El, cum se plimba, vedea prin geam vremea mohorîtă de-afară, şi sufletul i se înăsprea din nou. - Că nu mă poate prinde, incepu plîngînd femeia, că n-are de unde. Eu imi păzesc cinstea casei şi vreau să fie bine, cum a mai fost, dar el e tot tulbure, şi nu mai pot să mă-nţăleg cu el. Că la o vorbă nu-mi răspunde, la o mincare nu vine ca lumea, la părinţi nu mă mai lasă, dar eu i-am spus că, decit să mă despart de părinţii mei, care m-au crescut, mai bine mă despart de el. Tăcu înecată în plins. Lacrămile ii curgeau şiroaie pe obraji. - «Şi pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe mumă-sa şi se va alipi de muiere-sa !" zise părintele, sentenţios. Asta-i lege de Evanghelie, muiere, adaose [26] 26 indată, şi nu-i sună numa bărbatului, ci şi muierii. Rău ai făcut dacă i-ai spus aşa! Foarte rău ai făcut! Femeia tăcu puţin, părea că se gîndeşte, apoi începu din nou, cu glasul puţin scăzut, care însă se 1năIţa repede: - El zice că mă duc pe la părinţi ca să mă-ntîlnesc cu ibovnicii. Da' părinţii mei sint oameni de omenie, ii ştie satul, şi ei mă apără, nu mă îndeamnă la păcat. Şi, doi ani, cit a fost el dus, ei rn-au ocrotit şi rn-au mingiiat. El zice că fur din casă de la noi şi duc la pă­ rinţi. Dar ai noştri n-au ajuns zilele acelea, s-aştepte milă de la noi, că-s harnici şi au din ce trăi 1 Aici se opri, şi plinsul o înecă din nou. - Şi azi-dimineaţă m-a bătut, zise ea, suspinînd, c-am vrut să merg pînă la ai noştri. Dar eu nu-s cînele nimănui, şi, dacă nu-i place, caute-şi altă nevastă, decît să mă prepuie cu unul şi cu altul şi să mă păzească prin şuri şi prin grădinile vecinilor, de-au început ş-aceia să se ieie de-un gînd de el. Şi-i spune mumă-sa : «Pavele, adună-ti minţile acasă, Pavele !» Dar el n-o ascultă, trăbă că-i smintit, că şi el a zis odată: «Nu ştiu ce-i cu !nine, trăbă că-nnebunesc», Eu, părinte, vreau să-I chem de faţă, şi să spuie sfinţiei-tale dacă vrea să mă ţie ca pe-o nevastă cu credinţă, cum i-am fost, şi să nu mă bănuiască, ori, dacă nu vrea, să-mi deie cale slo­ bodă, că eu cine la casa mea nu mai vreau să fiu! Femeia tăcu, suspinînd adinc. Frîngîndu-şi mînile, aştepta răspunsul părintelui Mărculeţ. - Ce crezi, zise tîrziu părintele, v-aţi mai putea îm­ păca ? Ne-am putea! răspunse femeia, repede, ştergîn­ du-şi lacrămile. Numa să nu mă prepuie mereu. [27] După doi arlt 27 -- Bine, bine! făcu părintele. Pentru asta ar trebui ca mai intii tu să nu-l faci să te bănuiască. In rîndul cel dintîi va trebui s-asculţi de el. îţi zice el: «Muiere, nu te duce în cutare casă !� tu să nu te duci, nici chiar la părinţii tăi, cel puţin pînă-i trec bănuielile. «Muierea trăbă să se teamă de bărbat !» Adecă să-I asculte. «Băr­ batul e capul muierii 1» Gîndeşti tu că poti să-I asculţi, de-aici încolo, intru toate? Părintele o privi cu ochii lui suri. Din cum îşi plecase capul, din cum îşi strinsese buzele, el găsise că ea ar fi bucuroasă de împăcare. -- O să-I ascult, părinte! Cred că şi pîn-acum să-I fi asculta t, zise ea. - Bine, bine, făcu părintele Măr cu leţ, mulţumit. Acum poţi merge. O să-I chem îndată pe bărbatul tău. Şi, deodată cu femeia, ieşi şi părintele Mărculet. - Niculae, măi Niculae ! strigă el în curte. - Aude! răspunse sluga şi se ivi numaidecit de sub şopron. - Să mergi acum îndată la Pavel Brad, să vie la mine numaidecît. Ai întăles ? - Intăles ! făcu sluga, mulţumit că părintele nu era supărat pe el. Din cum îl chemase, întelesese că inima părintelui s-a muiat. Cînd era mînios, nu-i zicea pe nume, ci-l striga: «Măi ăsta l» Părintele Mărculeţ întră în odăiţă şi privi pe geam. Pe uliţă treceau din cînd în cînd bărbaţi, cu pasul greu, încet, ca şi cînd i-ar apăsa o povară nevăzută din aerul mocnit şi umed. Trecea, mai rar, şi cîte-o femeie, cu gura ascunsă-n broboadă, Erau îmbrobodite de iarnă, deşi afară nu era ger, ci numai umezeală rece. [28] 28 Dupil doi ani Pavel Brad trecu pe subt ferestrele casei parohiale, cu capul in piept, cu paşi hotărîţi, - Aici nu-i glumă, zise tare părintele Mărculet vă­ zîndu-l, Omul întră, respirînd des. Venise repede, ori sufletul lui era învolburat P - Te-a pîrît nevasta, Pavele, spune c-o baţi, c-o bă­ nuieşti. Te-am chemat să vedem ce-i adevărat din toate. Părintele îl privi cu luare-aminte. Omul era de sta­ tură mijlocie. îşi strîngea buzele sub mustaţa rătezată scurt. Ochii-i ardeau ca de friguri. - Am ascultat, părinte, ş-am venit, incepu el cu vocea răguşită, ca şi cînd I-ar fi strîns cineva de git. Da', să nu fie cu supărare, m-aţi chemat in zadar. Eu nu mai vreau să trăiesc cu ea. N-o mai sufăr in casa mea. Vorbea agitat, respirînd des, oprindu-se mereu. Din vorbe, din priviri, din faţa lui aspră se vedea că-i ho­ tărît, T" Să nu ne grăbim, pretine, zise părintele, şi intre sprincene i se ridică o dungă groasă. Graba strică treaba, adaose el. , - Nu mă grăbesc, părinte! Acum sîntem in iarnă, şi, de Ia culesul viilor, de cînd am venit, am avut vreme să mă socotesc îndestul. Aici e vorba de doi ani, pă­ rinte! Doi ani mi-au stricat toată viaţa! Da, mi-au stricat-o, pentru că eu cu ea nu mai pot trăi! - Numa voinţă să fie, se poate, pretine ! Trăbă să iertăm! Trăbă să ne muiem inimile! zise domol părintele. El vedea că omul acesta, pe faţa căruia se mai cu­ noştea paliditatea celor doi ani petrecuţi Într-o fabrică din America, suferă. [29] După doi ani Noi, un an şi jumătate, am trăit bine, părinte. Pe urmă, m-am dus in America. Ştii dumneata, că se duc destui oameni de la noi. Mi-am zis: «Să cîştig şi eu». Acasă sînt căpătări puţine, M-am înţăles cu ea şi m-am dus. - El, aici, oftă adînc, şi-şi puse mina pe masa părintelui. - Am muncit în rind cu alţii, şi ce ago­ niseam trimiteam acasă. Ei ii trimiteam. Erau ea şi mama acasă. Eu o avusesem dragă. Mă gîndeam la ea şi-i scriam destul de des, că ştiu carte şi ştiu scrie. La-n­ ceput imi răspundea tot aşa. Pe urmă, după vro jumă­ ta' de an, scrisorile ei începură să se rărească, îmi zi­ ceam, cercînd să mă liniştesc: «E· vremea lucrului, şi e� mi-am zis. C-o muiere ca asta În casă, ajungi talpa­ iadului, - Ajunge ea, dacă-i vrednică, nu dumneata, rnătuşo ! - Ba eu, părintele, că trăiesc Într-o casă cu păgînul, şi mîne Ia o masă cu el. Ş-apoi, păgînul nu te-ascultă. Zici o vorbă, Îţi răspunde zece; fereşti un blid de pe masă, ea răstoarnă casa; vre ai să-ţi zici nişte sfinte oei­ naşe, păgînul morrnăie ; te scoli cu noaptea-n cap, ca o /muiere harnică, păgînul ar mai durmi şi se răsteşte la ,tine. Talpa-iadului mă pune, părinte! Ş-apoi, n-are copii. Face ce face, drege ce drege, şi n-are copii. Eu îi zic ficiorului : «Nu vezi tu ? Nu pricepi tu P» Dar el face cu mîna şi nu zice nimic. Apoi, crezi dumneata că de cînd mi-a întrat nora-n casă eu mai ştiu ce am şi ce n-am? Tot ascunde, tot duce la a' lor, că-s nişte golani! Fuioare de cînepă, valuri de pînză, poame uscate pentru iarnă, iac-aşa, se fac mere-pere! Şi mătuşa îşi învîrte mînile, arătînd cum se fac acelea f} [162] o zi fea Popa Isidor era un bătrînut destul de răutăcios, care, mai ales de cînd Miron avea leafă mai mare decît el, se făcuse şi mai arţăgos. îl urmărea pe dascăl pas cu pas. Era popă de legea veche, cu puţină învăţătură., pe care năcazurile vieţii il supseseră şi-I înrăutăţiseră. Popa, stînd la catedră, avea nu zimbet de satisfacţie. Vedea praful ce se cernea mereu, vedea ochii roşii ai copiilor, feţele lor înspăimintate încă. Şi simţea că nu se înşelase cînd, de departe încă, i se păruse c-ar auzi o larmă deosebită în şcoală. După ce văzu că cititul merge destul de bine, popa începu să tuşească. - E un praf aici, domnule învăţător, ca şi cînd ar fi suflat vîntoasele pe drum. - Da, e praf, zise dascălul, deşi el nu-l simţea, e praf pentru că băieţii vin la şcoală cu două ceasuri înainte de-a se începe cursurile. Eu am stăruit destul să nu se deschidă sala pînă la 7 şi trei sferturi. Da' dum­ neata, domnule director, ai fost de altă părere. Popa Isidor, ca şi cînd I-ar fi înţepat o viespe, sări ae pe scaun, se aplecă în mijlocul sălii şi ridică o nuia /ruptă în două. De mult o pîndea cu ochii. Indată ce i ridică bucăţelele, mai văzu şi altele prin unghere. Trei nuiele rupsese Miron pe palmele fragede ale copiilor! Popa Isidor puse rămăşiţele pe masă, zîmbind cu răutate. - Vă dor ochii, băieţi? TOţi au ochii roşii, domnule învăţător ! zise popa, plimbîndu-se printre bănci şi aple­ cîndu-se spre elevi. Cei mai mulţi au şi urechile roşii! Domnule învăţător, ar fi trebuit să chemi pe doctorul. Băieţii, după cum le văd eu ochii, trăbă să aibă tra­ homă, şi dumneata trăbă să ştii că trahoma e o boală lipicioasă. I [163] () zi relt Vorbind aşa, se apleca mereu către băieţi, le lua mi­ nile şi li se uita în palmă. Era mare pricepător - pe vremuri mîncase şi el pînea amară a dăscăliei, vreo şapte ani. Atunci era într-adevăr pîne amară dăscălia. Azi mînca la unul, mîne la altul, şi banul nu-l vedea cu lunile. Dascălul Miron fierbea, schimba feţe-feţe; pe-o clipă îşi aduse aminte de cele patruzeci de coroane tocate de nevastă; îşi simţi toată nenorocirea şi-i tot venea să se repeadă să-I umfle pe popă. Simţea că vulpoiul cel bă­ trîn mirosise adevărata situaţie din şcoală. Popa umbla printre bănci, zîmbea mereu, se uita la copii. - Trăbă că te-a bătut mumă-ta azi-dimineaţă, măi Gavrile! - Se vede că n-ai durmit azi-noapte, Ionaş, sărace! - Te dor măselele, Simioane? Şi aşa, pe rînd, avea o vorbă pentru fiecare elev. El zîrnbea, şi copiii începură să se însenineze, Dar nici unul nu răspunse la întrebările popii. Popa Isidor se opri dinaintea unei copile de vreo cinci ani, care venise la şcoală pe Ungă un Irătior mai mare. Venise pentru întîia oară, căci părinţii se duseseră Ia plevilă şi n-avusese cu cine rămîne acasă. Ea zbie­ rase mai amarnic, în vreme ce minia dascălului se des­ cărca asupra elevilor. - Ai venit şi tu la şcoală, Florico? Fetiţa privi ţintă în ochii popii, pe care-I cunoştea bine, că erau vecini. - Iţi place la şcoală? o întrebă popa din nou. Fetiţa clătină din cap, privi cu groază în jur şi zise: - Ba! [164] o zi rea Dar e bine aici, tu drăguţă? Ba! Şi de ce nu-i bine? Popa ti zîrnbea tot mai cu bunătate. - Ii bate! suspină fetiţa cu ochii în lacrămi. In sală era o linişte împietrită. - Cine-i bate? Fetiţa arătă c-un rieget spre învăţător. - Ia, ăla. Pe toţi i-a bătut, şi pe Mitu nost' l-a tras şi de urechi. - Fetiţa se ridică, n prinse pe frăţiorul care şedea lîngă ea de braţ şi-i zise: Hai acasă, Mi­ tule ! - Ieşi, Dumitre, şi te du. I-o fi foame, zise popa. Apoi se uită la ceas: Sînt 10 ; pot ieşi băieţii puţin la aer, domnule învăţător. Dascălul făcu un semn, şi, în cîteva clipe, sala se deşertă. - Va să zică, aşa stăm! începu popa, urcînd pe po­ dium şi luind condeiul. Ti-am spus de multe ori că tra­ tezi prea dur elevii. Da' ce-ai făcut azi e curată bar­ f>arie ! Cazul va fi însămnat aici, şi duminică va fi adus ,inaintea senatului şcolar. Las' să ştie şi părinţii pentru ce-şi trimit copiii la şcoală! Dascălul înverzise. -- Disciplina cade în sarcina mea. Dumneata n-ai să te amesteci ! zise el cu furie. -� Aşa ?! Te mai şi obrăzniceşti ?! Cu atît mai bine I Cu atit mai rău pentru dumneata! O să anunţ cazul şi inspectorului regesc. Miron mormăi ceva. Oricît îşi ascuţi popa urechile, nu putu pricepe decît cuvîntul «prescură». [165] o zi rea 165 Abia coti directorul pe-o uliţă, cînd dascălul ieşi şi porni ca o furtună acasă. în bucătărie ardea cuptorul; se învăluiau limbi monstruoase de flacări. într-o covată, aluatul dospit pentru pîne se bulbucase. Dăscălita nu se vedea nicăiri. El intră in casă, şi ochii i se opriră asupra mesei pe care văzuse mai pe urmă pălăria cea nouă şi paltonul. Nu mai erau acolo. Deschise dulapul şi află scumpeturile aşezate cît se poate de bine. Biata dăscă­ liţă! Şi după atîtea lacrămi şi chinuri, ţinea încă la tîrgaşul ăsta. Pălăria o învăluise intr-o hîrtie foarte sub-. tire şi o aşezase cu grijă, să nu se turtească .. Miron se repezi, ca la un tilhar, 'la pălărie, la palton, le cocoloşi cu furie, ca şi cînd le-ar fi gîtuit, şi le aruncă jos, intr-un ungheţ. Apoi, cu capul gol, oftînd, ieşi în stradă. Se simţi deodată aşa de nemernic, aşa de umilit, încît s-ar fi bucurat să vie cineva să-I scuipe in faţă. 1 9 1 J [166] IN CASĂ DE OM SĂRAC - Nu mai pune lemne, Nicuşor; e de-ajuns I de cald, nu vezi tu ? Mama şi porni de Ungă masă să-i curme lui Nicuşor plăcerea supremă de-a deschide cuptorul cel nou, de-a răscoli în jarul înviorat şi de-a arunca o nouă bucată de lemn, dar băieţaşul o înţelese şi puse încet, cu sfială, lemnul după cuptor. Cu capul plecat, ruşinat parcă, se retrase intr-un colţ şi nu se mai mişcă un luag răstimp. Mama se aşeză din nou lîngă masă, pe scaunul şubred, şi, la lumina lămpii, cusu mai departe Ia rochita în­ cepută. Din cînd în cînd, se zăreau în dunga mesei doi ochi nerăbdători şi plini de uimire: fetiţa de trei ani, Măriuca, se înălţa în vîrful degetuţelor, să vadă minu- [167] in casă de om sârac nea la care lucra mama şi care avea să fie haina ei de Crăciun. Privea minunată la florile trandafirii de pe stofa albastră. In afară de ea şi de Nicuşor, in casă mai erau doi care, însă, nu făceau nici o încurcală, Lîngă părete, pe un divănaş vechi, doi băieţaşi intre cinci şi opt ani, răzimati unul de altul, păreau foarte obosiţi şi gata s-adoarmă. De-afară pătrundea huietul cumplit al crivăţului. Toată zăpada, care căzuse din proaspăt, o măturase de­ mult de pe acoperişuri, de pe uliţi, troienind-o prin locuri dosi te, pe lîngă ziduri. Nu mai rămăsese decît neaua ninsă mai de mult, îngheţată cumu-i osul. Ştie Dumnezeu ce mai voia crivătul să măture ?! Poate stelele de pe cer, care c1ipeau des din ochii lor înghetati de nestemate albe, verzi şi aurii, şi poate casa asta, slabă in temei şi slabă la încheieturi. Cînd vintul se răzima cu putere in păreţii ei, in acoperişul de şindrilă, casa se zguduia, ferestrele se cutremurau, şi atele de vint se prelingeau înlăuntru, lungi, ca nişte mustăţi de peşte, nevăzute, îngheţare. Dar, oricît de turbat o izbea eri­ vătul, căsuţa nu se dădea bătută. Se vede că şi casele sint ca oamenii: cad dintr-odată numai cei dedaţi cu binele; cei mîncaţi de rele nu se lasă morţii cu una, cu două. In liniştea din casă, cîntecele cumplite ale vintului de-afară se auzeau ca un concert haotic, sinistru, înspăi­ mintă tor. Mama se oprea din �ind in cînd din cusut şi intorcea spre fereastră o faţă plină, palidă, pe care culoarea morţii era cu atît mai stranie cu cît obrajii erau umflaţi de o grăsime ciudată. Era foarte corpo­ lentă, şi parcă ei însăşi ii era greu de sineşi, Măriuca uita tot mai des de minunea de pe masă şi privea înspăi- [168] LG8 ln casăde om sarac mîntată la geamuri; cei doi băieţaşi se trezeau tresă­ rind din dulcea lor aţipire, şi chiar Nicuşor se ridică, după un răstimp, din colţişorul lui şi se apropie din nou de foc. - Acum mai poţi pune o bucată, zise mama, înăl­ ţin du-şi spatele, lat, ca de-un fior de frig. Da' numa o bucată, adaose repede, cuptorul dă căldură bună, nu ca cel bătrîn, Nicuşor dintr-un salt fu Ungă foc, deschise cu grijă uşa, adună cu cleştele de fier jarul pe grătar şi aruncă deasupra bucata de lemn, să fie mistuită de acest mare binefăcător şi mare monstru al oamenilor săraci. Nu­ maidecît se-auziră pîrîituri, pocnituri, pe uşită săriră cîteva scîntei, şi-n citeva clipe, bucata de lemn fu �m­ brăcată de flacări de aur, pe care �� zadar încerca un fuior de crivăţ, strecurat pe coş, să le stingă. Urlind de turbare, crivătul se mai răsuci o dată 1n coş, apoi zvîcni pe-aci la deal, ca un duh rău, speriat. Se reintoarse, însă, nu peste mult şi începu să miorlăie, să vuiască şi să sufle în' flacările şi-n jarul din cuptor. / Mama privi c-un zîmbet de satisfacţie spre monstrul rotund de tuci: nici o aţă de fum nu ieşea in odaie. Ce fericire, Doamne! Pînă au avut în casă pe «cel bătrîn», - o dihanie grea şi învechită, care nu mai în­ călzea, şi care avea un pîntece larg cit «bivolul de la carul ăl de foc», cum zicea dumnealui, - dacă bătea cît de cît vîntul, odail se umplea de fum. Ochii părin­ ţilor şi ai copiilor, în zilele sau în sările vîntoase, se în­ roşeau, �i usturau, dar ei nu se-ndurau să deschidă fe­ reastra. Cînd bătea crivăţul însă, n-aveau ce face, trebuiau să deschidă amîndouă ferestrele, ori să stingă focul, altfel s-ar fi�năbuşit de fum. [169] in casă de om sarac 169 Vai, de cite ori nu se rugase dumnealui de proprie­ tar, de cite ori nu se certa se chiar, să-i schimbe cup­ torul, amenintîndu-l că-şi va lua alt cvartir ! Dar toată alergarea şi toată zdroaba lui fură zadarnice. Zadarnic 1i arăta păreţii afumaţi, drept martori ai adevărului spus de el, că «vechitura nu mai plăteşte nimic, că s-a sleit de puteri» ; zadarnic ii arăta, deznădăjduit, că «in pîntecele roajbei întră un car de lemne odată», zadar­ nic il aducea pe proprietar cînd odaia era plină de fum. Stăpînul rămase neînduplecat la acelaşi răspuns: «Caută-ti alt cvartir, dacă nu-ţi place». Vezi bine, chi­ riaşul nu l-a putut asculta, căci altă locuinţă, mai ief­ tină, n-ar fi aflat în toată suburbia aceea învechită, în care dumnealui îşi deprindea meseria de cioborar. A trebuit să vie altcineva, al treilea, mijlocitor în­ tre ciobotar şi proprietar, ca să fie satisfăcute şi dorinţa unuia şi a celuilalt. Din toamnă, ciobotarul căzuse la pat şi trebuise să-şi caute în curînd adăpost intr-un spital, Lacrămile femeii, rămasă fără ajutor în gură de iarnă, muiară inima proprietarului, şi el schimbă cup­ torul cel vechi cu unul nou. Dar pe «cel bătrîn» nu-l dusese de-aici, ci il' trecuse numai în odaia vecină, îl pusese, pe picioarele-i slăbănoage, Ungă uşa care, şi aşa, nu era folosită pe timp de iarnă. Odaia ţinea tot de locuinţa ciobotarului, dar el şi-ai lui nu o foloseau de­ cît vara; iarna se adunau cu toţii într-o singură ca­ meră. Acum era plină de unelte de-ale bolnavului, de tureci, de rupturi. Mama privea din cînd in cînd spre foc, apoi cosea mai departe .. Pe faţa ei adi au, cînd şi cînd, zîrnbete de fericire. Poate nici ea nu-şi dădea sama de ele; de le-ar fi simţit, s-ar fi judecat cu asprime, pentru că nu cu [170] 116 in casă ele om sărac ----- ---------------------,--------- zîmbete va fi împodobită viaţa ei de-aci încolo. Bărba­ tul ei slăbise foarte tare. îl văzuse de curînd, sînt numai trei zile, şi-şi dăduse sama că el niciodată nu va mai bate cu ciocanul. 11 mîncase tusa cea sacă, Femeia zîmbea totuşi, fără să ştie. Cosea la hăinuţa de Crăciun a Măriucăi, şi hăinuţa asta era ultima; pentru ceilalţi trei, isprăvise. Era şi vremea, căci doar o zi îi mai despărţea de sărbători. A doua zi era ajunul. Voia cu orice preţ ca-n noaptea asta să-i isprăvească podoaba fetiţei: mîne trebuia să gătească o mîncare mai omenească, mîne trebuia să împodobească brăduţul. Cît muncise, cit se luptase să aibă şi pîne, şi lemne, şi hăinute pentru copii, şi jucării de sticlă şi de pămînt suflat cu portelan, şi dulceturi auri te şi argintate pentru brăduleţ ! Numai ea ştie cit a trebuit să spele, să zo­ lească în gerul de-afară, la rîu! Dar acum a uitat de toate năcazurile ! Pantalonaşii şi bluzutele băieţilor sînt încuiate în dulap, iar jucăriile de sticlă, de porţelan şi de tinichea sînt bine împachetate într-o hîrtie, în odaia cealaltă, lîngă cuptorul «cel bătrîn». ! Copiii erau tot mai sornnoroşi, tot mai palizi; mama 1 găti aşternutul şi, după ce încălzi plapuma la foc, 1i acoperi. Apoi luă din nou acul, dar cîteva clipe nu împunse. Asculta. Părea că vîntul vrea să smulgă tot ce era împlîntat în pămînt; turbat că nu reuşise, părea că se-mbucătăteşre în mii de fărîme şi că aceste fărîme se bat acum între ele, schimbate într-o ploaie de gloanţe şuierătoare. Mama se apropie de geam, vrînd să pri­ vească în uliţă, dar nu putu să vadă nimic; geamurile erau îmbrăcate cu flori groase de gheaţă şi luminau rece, otelii în bătaia lunii. Chiar de-ar fi putut zări afară, n-ar fi putut vedea decît o întortocheată uliţă [171] In casă de om sărac 171 pustie şi, din loc în loc, bucăţi şi sfărîmături din aco­ perişun. Şi totuşi, năzuia cineva, în sara asta tirzie şi vrăjmaşă, spre casa cea săracă, dar acela era încă departe, şi ea nu l-ar fi putut vedea. Abia ieşise din spitalul central, şi, învăluit într-un palton lung şi vechi, abia pornise pe drumul cel mai scurt spre casa lui. Numai după multe rugăminţi putuse îndupleca pe medicul-şef să-I lase să-şi petreacă sărbătorile în sînul familiei. Doctorul ii spunea mereu că nu se poate, c-ar fi spre răul lui, că i-ar agrava boala. - închipuie-ţi, noi sîntem răspunzători de bolnavii noştri! Se vede însă că nu era chiar aşa de răspunzător, pen­ tru că, dîndu-i, in sfîrşit, permisiunea cerută, nu se ingriji ca bolnavul să nu meargă pe jos pînă acasă. L-a lăsat să iasă în bătaia crivăţului, îmbrăcat într-un pal­ ton vechi, subţirel. Dar ciobotarul, gîndindu-se la copii, la nevastă, la Moş Crăciun, trecea zîmbind printre cuţitele crivăţului, care i se puneau în drum din toate părţile, să-I oprească, să-i taie răsuflarea. Lui îi era cald şi se simţea bine. Se simţea atît de bine, încît îşi propuse să-i facă nevestei sale o surpriză. Cumpără un kilogram de cîrnat afumat, fript proaspăt, împachetat, cu gindul să-I introducă în odaia în care stătea nevastă-sa şi copiii, fără ca aceştia să bage ceva de samă. Numai după ce se va răspîndi mirodenia în casă, şi nevasta şi copiii vor incepe să adulmece mirosul străin, numai după ce vor crede că-i un dar de la Dumnezeu, să se arate şi el in casă. [172] 1"" .1-.: ln casă de om .\'ămc -----' Planul, deşi copilăresc, 1i făcu o mare bucurie. Nici 'nu era greu de adus la îndeplinire. în curte intră fără să-I simtă cineva, căci la casă săracă nu ţin cînii, - ai tăi n-au ce păzi, ai altora n-au ce roade ... Ciobotarul ştia că uşa de la odaia a doua nu se-ncuie niciodată, că nici n-are incuietoare. Va merge deci tiptil, va deschide uşa asta, apoi. se va apropia de cea despărţitoare, va cră­ pa-o incet-incet şi va pune înlăuntru pachetul cu cîrna­ ţii. De întunerec nu se temea, cunoştea bine locul: de doisprezece ani locuia aici. Mai ştia apoi că, pe vremea asta, copiii dorm, iar, în vuietele vintului, femeia lui nu va băga nimic de samă. Uşa pe clanţa căreia puse mina se deschise îndată, dar, abia crăpată, se opri în ceva. Omul împinse întîi mai incet, apoi se opinri mai tare. Atunci se auzi o du­ ruitură grozavă" şi,-n acelaşi timp, ţipătul femeii din casă, Duruitura fusese pricinuită de cuptorul «cel bătrîn», care se răsturnase de pe picioarele lui slăbănoage şi, căzînd pe podele, se desfăcuse în trei bucăţi. / Femeia privea îngheţată de spaimă la cele trei bucăţi '(Se se rostogoleau prin odaie. Dar, la flacăra lămpii, re­ cunoscînd pe bărbat, pricepu într-o clipă tot ce se pe­ trecuse, şi, scoţînd alt ţipăt de spaimă, se repezi la pa­ chetul cu jucării. Nu mai rămăseseră în el decît hîrburi ! Netezind cu-o mină faţa rece a bărbatului, femeia iz­ bucni intr-un plîns amar şi nepotolit. Suspinele ei se-a­ mestecau cu gemetele şi urletele crivăţului. J 9 1 .� [173] o SCRISOARE Lenuto, sufletul mamei! Să ne-nşăli aşa, să mă faci pe mine şi pe taticu să te-aşteptăm la toate' trenurile, de dimineaţă pînă sara! Cum n-ai venit la 9, - după cum ne-ai scris, -- te-am aşteptat şi la 11, şi la 2, şi la 6, şi la 8. Asta nu se face, sufletul mamei! Nu ne-aşteptam chiar de la tine! Ce sfîntu ! Dacă Valer e în slujbă, puteai să te repezi tu să ne baţi telegraful, doar nu eşti fată de la ţară, să nu te ştii afla într-o aşa strîmtoare l Tăticu cerca să mă-mbune, căci, ştii, mă neliniştisem grozav, credeam să nu i se Ii-ntîmplat ceva rău puişorului. Tăticu îmi spunea mereu: «Nu-l nimic, simtesc că n-a putut să se-ntîmple o nenorocire. Cine ştie ce-a intervenit 1» [174] 174 ---------------- o scrisoare Da' tu ştii cît sint eu de simtitoare, şi nu rn-am liniş­ tit decît azi, prirnindu-ţi scrisoarea. Doamne, va tre­ bui să mai aştept dar o săptămînă! De 3 ani eşti dusă, da' mie-mi" pare că de trei sute de ani nu te-am vă­ zut! Lenuţo, sufletul meu, viaţa mea e vrednică de plîns de cînd te-ai măritat tu ! Casa noastră e pustie, orăşelul nostru e părăsit parcă, tăticu-i supărat, şi ma­ mitica-i bolnavă. Imi pare c-avem un mort în casă, ascuns pe undeva, de nime nu-l vede, şi nime nu vine să ni-l ducă. Nu te speria, mortul nu-i decît fericirea noastră, a mea şi a tăticului. Nu ne putem obişnui să fim fără tine. Tu singură ai înseninat viaţa noastră. Mă gîndesc de multe ori, cu ce drept a venit acel Valer şi ni te-a luat? Vai, dragă, nu te supăra! Ştim că-i un tinăr vrednic de tine, şi un om cu poziţie. Altfel, crezi că ne-ndurarn să te lăsăm să ne părăseşti aşa de curînd ? Crezi că te lăsam să părăseşti orăşelul nostru? D-arn avut o mîn­ gl�ere ş-o satisfacţie! Şi avem ş-acum ! Să vezi cît au rămas de triste pretinile tale, care nu pot spera norocul I de a se mărita la oraş, după un om cu poziţie! Cînd mă-ntilnesc cu ele, abia cutează, - de invidie, de bună samă ! - să mă-ntrebe : «Ce mai face Lenuta ?» Să le vezi cum pălesc, cum îşi strîng buzele cînd le spun că .ai legături cu societatea cea mai aleasă din oraş! Asta e mîngîierea ce-o mai am după pierderea ta : să le văd pline de pizmă! Vai, sufletul mamei, s-ar plăti să vii cît mai repede pînă la noi, dacă nu ca să ne vezi, cel puţin să te bucuri de pretinele tale! Cînd ai apărea într-o toaletă făcută acolo, după ultima modă, zîrnbi- [175] o scrisoare 175 toare şi fericită, cred că ele s-ar ascunde ca pun de potîrniche, să nu le mai vadă nimeni. Pretina ta cea mai bună, Olimpia, spusese într-o zi mătuşii tale Pulcheria: «Drept să-ţi spun, nu socot de prea mare fericire să fii măritată după un contabil la bancă!» In ziua următoare am întîlnit-o şi i-am zis: «Da' dacă contabilul e nepotul directorului? E numa un pas pînă la prim-contabil, şi numa doi pînă la casier !» A zîrnbit cu răutate şi mi-a spus: «Adevărat, aş vrea să fiu în locul Lenuţei l» , Vai, ipocrita! Cîte nu aveam să-ţi spun dacă veneai ieri! Uite, mi-e inima plină şi nu mai pot aştepta pînă duminică! N-ai idee cît mă simt de măgulită în urma căsătoriei tale! Sînt cea mai fericită mamă! închipuie-ţi: toţi trei peţitorii tăi de-aici de la noi sînt nespus de opă­ riţi. Petraşcu şi Albu au căzut în melancolie, dacă nu 'chiar I'n gălbinare! Nu-i mai vede nime, nu mai ies nicăiri l Sînt morţi pentru societatea noastră! Muntean şi-a cerut de două ori transferarea pînă acum. Nu i se dă ! El e cel mai deznădăjduit. Spune, de cîte ori bea un strop de vin, � şi e sigur că acum bea adeseori, - spune: «Măgar am fost că am cerut să-mi întabu­ leze şi curtea, şi casa pe mine! Trebuia să mă mulţă­ mesc cu cele zece mii de coroane. Cu vremea, ale mele erau toate !» Mintea rurnînului cea de pe urmă, ce să zic! Drept să-ţi spun, de el mi-e milă, fiindcă l-am preţuit mai mult decît pe cei doi. Acuma, cum ş-a sărat, aşa va mînca! Tăticu nici acum nu-i poate uita obrăznicia, Ce-aş face eu, I'n părăsirea mea, dacă n-ar veni, în toată ziua, cînd o pretină, cînd alta, să mă-ntrebe de [176] 176 o scrisoare tine?! Toate vreau să te vadă! Şi se uita la mine cu nişte ochi! Eu le vorbesc mereu de Valer, da' şi de directorul, unchiu-său ! Să le vezi cum admiră şi cum se minunează! E o adevărată fericire! Crijeşte, scumpa mea, cind vei veni duminică, sa-ţi aduci toate patru toaletele. Cea albastră os-o iai la biserică; la prînz avem să invităm o întreagă socie­ tate, atunci vei fi în cea cafenie; la plimbare, după prînz, vei purta-o pe cea verde, care te prinde mai bine decit toate; în sfîrşit, sara vei avea-o pe cea neagră, de mătase. O să vezi, are să fie o senzaţie ! ... Da' nu care cumva să nu vii duminică! De azi am tri­ mis invitările pentru prînz. Şi mie şi tăticului ne-ar plăcea foarte mult dac-ar veni şi Valer. Ştii, ar fi bucuria deplină! Da' dacă nu va putea să participe, după cum ne scrii, şi aşa va fi bine. Ba, într-o anume privinţă, va fi mai bine aşa. Se va vedea, astfel, libertatea de care se bucură o ne­ vastă tînără, măritată după un om din înalta societate. Aici pare aproape imposibil ca o femeie tînără să ryleargă undeva fără bărbat. Toate nevestele tinăre vi­ şează fericirea asta, da' nu se-mpărtăşesc de ea decit doamnele din adevărata societate. Pricepi tu, sufletul meu, cit de mult te-ai ridicat deasupra noastră? Intălegi că trăbă să fie o lume în­ treagă care să te invidieze? Pătrunzi fericirea unei mame care are o astfel de fată? Hei, eşti încă copilă, şi trăbă să treci încă peste multe, ca să poti gusta o fericire aşa de mare ! Mie îmi scrii aşa de puţin despre petrecerile la care-ai fost, despre concertele şi teatrele ce le-ai admirat! Mie mi-i destul ş-atîta. Da' bagă de samă, prinde, cînd vei [177] o scrisoare 177 veni duminică să-ţi aduni bine amintirile, să le poti spune tot-tot celor de-aici. Va fi o biruinţă a noastră! îmi scrii despre pretine, despre vizitele ce ai făcut şi care ţi s-au întors. N-ai idee cît de fericită m-ai făcut prin înşirarea acelor nume ilustre. Mi-am zis, cu ochii umezi: «Ferice de ea! Ce-am visat eu, ea a tins cu mîna !» Fericirea vieţii de la asta depinde: în ce societate te-nvîrteşti. Mie mi-a fost dat să am de-a face, în viaţa mea, tot cu femei şi cu oameni năcăjiti, care nu ştiu să spuie o vorbă frumoasă, ci se pling şi iar se plîng, de-ţi întunecă şi biata lumină ce licărea poate în sufle­ tul tău. Tu ai de-a face cu oameni fericiţi, cu femei pline de zîmbete. Să crezi că asta va contribui foarte mult ca şi tu să zîmbeştiviata întreagă. între flori nu poţi să fii decît o floare. Vai, n-aş dori s-ajungi nici­ odată in viaţă la-nţălegerea zicalei: «Dacă te mesteci în tărîţe, te mîncă porcii». Ce folos că eşti un suflet distins, dacă te-atingi de ce e mai ordinar în viaţă! Imbătrîneşti înainte de vreme! Iată ţinta vieţii tale! Nu ştiu cu ce cuvinte să-ţi explic satisfactia ce am simţit cînd mi-ai scris că cu Anastasia n-ai convenit! Mulţi ziceau la noi: «Ce lucru mare că Lenuţa s-a mă­ ritat la oraş ?! Şi Anastasia e acolo, de cinci ani !» Da' vezi că e o deosebire nemărginită! Anasrasia trăieşte acolo, neştiută de nimeni, de cinci ani; tu, în vreme de trei săptămîni, ai trecut pragul familiilor celor mai alese. Imi place purtarea ta! Fereşte-te de ea şi de-aci încolo ! Nu-i cerca pretinia ! Şi dacă te-i întîlni vrodată cu ea, fă-te că n-o cunoşti. Ar fi un trist episod în [178] 178 o scrisoare viaţa mea cînd, întîlnindu-vă, aş afla că tu ai saluta-o • 1\ A- mal intu. Vai, drăguţă, cum ti-aş trimite nişte salată verde, nişte castraveţi numa dt deştu, nişte fasole fragedă! Ni-i plină grădina. Da-mi zic: «Pînă acolo se veşte­ jesc». Da' cred, mai ales, să afle cele de-aici că-ţi tri­ mit zarzavat, ar zice numaidecit: «E măritată după un golan, n-au să-şi cumpere nici zarzavat !» Să crezi, pretinele tale imi spionează toate mişcările ! Ţin să-ţi spun că aş dori foarte mult să vă luaţi un cvartir cu grădină. Tu ştii ce aducea grădina noastră. Apoi, lucrind in ea, undeva intr-o stradă mai neum­ blată, n-are să te ştie nimeni, şi lucrul in grădină are să te facă mai frumoasă. E sănătos, ştiu de la minie! Pe Ungă asta, poti cruţa o grămadă de bani. Şi, pin-atunci, aveţi piaţă foarte ieftină, numa să te ştii tirgui. De multe ori mă gindesc şi zic: «Dac-aş fi eu in locul Lenutei, ştiu că le-aş frige pe precupetele celea, ştiu că i-aş uimi pe sirbii cei a cu priceperea mea !» Dragă, in oraşele mari, asta să-ţi fie regula, dai j;&mătate din preţul ce ţi se cere. Asta o ştiu din expe­ rienţă, am păţit aşa de cîte ori mi-am cumpărat o ja­ chetă ori o pălărie. Am tot voit să-ţi scriu de oţet. Nu lua niciodată mai mult decit de zece bani. Şi, de la prăvălie, adu cu car­ tea! Servitoarele din oraşele mari sint toate hoate, că le trăbă bani pentru cătanele lor. Şi la noi, şi cît nu te-nşală ! Cumpără cu cartea! Scapi de mişelia slujnice­ lor şi mai ai un profit: negustorul te cunoaşte, de la o vreme, şi-ţi dă marfă bună. Imi mai vin pe limbă o mie de lucruri, da' tu ştii că eu nu-s prea mare pretină cu condeiul; vină dumi- [179] i7U o scrisoare ----------------------------- nică, şi voi spune tot ce mă apasă pe inimă, Lenuţo, sufletul meu I P.-S. Să nu-mi baţi telegraful! Vreau să vii tu �n persoană. Şi te-aşteptăm! Să nu-ţi uiţi de cele patru toalete ! Tăticu te îmbrăţişează, şi eu te sărut de mii de ori, Mamitica. 1 9 1 3 [180] o ZI lNSEMNATĂ . Părintele Andrei întră în casă izbind uşa cu p�tere, îşi aruncă pălăria veche, verzie pe pat, în 'v-reme ce la gură i se îmbulzeau vorbe de minie, ameste­ cate cu ocări. «Hantătaru», «dracu» erau pomeniţi tot la al treilea cuvînt. Preoteasa întră numaidecît din odaia vecină, îşi încrucişă mînile pe piept, clătină din cap şi ZIse: - Frumoase vorbe! Mi-ar plăcea să te-audă acum parohienii tăi ! ... - Dar audă, fire-ar ai ... Şi cel care fuge de fumul de tămîie iar fu pomenit. - Frumoasă pildă pentru oameni! Cel putin de-ai striga mai incet, să nu te-audă slujnica! Ştiu că are [181] o zi Însemnată 181 ce spune în sat! De patru zile parcă ţi-ai pierdut capul. Zidnd aşa, preoteasa începu să aştearnă masa pen­ tru doi. De pe faţa, din mişcările ei, din linia de supă­ rare în care-i încremeniseră buzele se citea bine că nu-i pare o fericire să trăiască 'În casă c-un astfel de om. -- Mai slăbeşte-mă cu pilda, soro! în sfîrşit, omul, chiar popă să fie, nu-i lemn, nici piatră. Ne mai ieşim şi noi din fire, că nu sîntem sfinţi, zise popa, ducîn­ du-şi mîna la buzunarul în care-şi ţinea de obicei taha­ chera, dar şi-o retrase repede, ca şi cînd s-ar fi atins de foc. -- Da' ce sînt vinovată eu pentru că te-ai certat cu sluga? întrebă preoteasa, oprindu-se cu două şervete-n mînă şi privind ţintă la părintele. Să te fi mulţămit că l-ai ocărît acolo-n curte şi să nu mai fi venit şi în casă cu vorbele tale ... - Ei, ei, făcu popa c-un fel de răutate, prea eşti subţire şi tu! Acuma, noi, ăştia din popor, nu putem fi decît aşa cum ne-am născut, şi te rog să mă ierţi dacă delicatele tale urechi nu pot să sufere aşa ceva. Preoteasa nu se uită la el, dar simţi batjocora; în­ gălbeni, buzele începură să-i tremure şi, în grabă, iz­ bucni în hohote de plîns. Părintelui Andrei 1i păru rău c-a supărat-o, dar era prea tirziu. De patru zile dumnealui era mereu nemulţumit, me­ reu încruntat şi, oricît încerca să se stăpînească 'În faţa sotiei, nu reuşea. Din nimica toată izbucnea, şi atunci simţea un fel de mulţumire s-o rănească cu aluzii rău­ tăcioase. îndată ce spunea vorba grea, îşi simţea laşi­ tatea, era şi mai nemulţumit de sine însuşi şi era foarte bucuros dacă-şi putea face de lucru prin Ş:3,t, Dar de [182] ]82 o zi însemnată r patru zile nu-l chema nimeni, părea că-şi uitaseră paro­ hienii că au popă-n sat, şi, astfel, părintele, ca să nu rărnîie subt un acoperiş cu preoteasa, pornea prin sat, fără nici o treabă. In colindările lui fără de nici un rost pe uliţele satu­ lui, părintele se simţea foarte nenorocit. Se gîndea cu amar că rău a făcut alegîndu-şi cariera preoţească, ii judeca cu asprime pe parohienii care nu-l puteau pretui pe-un om ca el, H apăsau nespus de greu vorbele spuse preotesei. Dar decit orice il tulbura mai adinc conştiinţa slăbiciunii omeneşti, a slăbiciunii sale. Vedea el Iim­ pede că, cu-o altă inimă, cu-o altă putere de voinţă, ar fi putut să fluiere cu nepăsare şi n-ar fi ajuns să-şi supere sotia, care nu era defel vinovată că el n-avea, de patru zile, nici un ban �n buzunar. Cind a fost la plătirea contribuţiei către stat şi comună, preoteasa i-a spus doar destul de limpede: - Ţine citeva coroane şi pentru casă. N-a fi nimic dacă le vei plăti mai tirziu. / Dar el, Fiindu-i groază de datorii', a plătit tot. I - O să mai pice de prin sat, i-a zis preotesei, şi 'toată ziua ai fi putut prinde cu el iepuri, aşa a fost de vesel. Din sat, însă, n-a «picat» nimic. Oamenii arau şi sărnănau in aceste zile limpezi de septembrie. Nici unuia nu-i dădu prin gînd să se-mbolnăvească chiar acum, ori să-I cheme pe părintele la vreo sfeştanie. E adevărat că orice om se simte mai mic şi mai ne­ însemnat cînd rămîne fără nici un ban, dar totuşi, I'n privinţa asta, ţăranii sint mai fericiţi decît domnii ... Iar părintele Andrei, I'n dimineaţa asta, îşi isprăvise şi tutu­ nul, şi el era Fumător pătimaş. [183] () zi insemnat/1 j83 ----------_ .. �-_._. ---------- Tot din pricina acestei "buruieni» sfădisc pe slugă dis-de-dimineaţă. Acela-i ceruse şapte bani, să-şi cum­ pere un pachet. Şi, cum nu avea nici şapte bani, H ocă­ rîse rău de tot, şi se tulburase peste măsură. Preoteasa ieşi cu ochii plînşi în bucătărie, dar se 1n­ toarse numaidecît. - Te-aşteaptă un om, ZIse ea, ŞI trecu în odaia vecină. Nici unul, după schimbul de vorbe, nu se mai gîn­ dea să-şi soarbă cafeaua cu lapte. In casa lor nu era obicei să se-audă vorbe grele intre SOţi, şi cînd se-au­ zeau, se răcea parcă întreaga casă şi devenea pustie. Chiar lucrurile păreau, toate, vechi şi părăsite, şi celor doi soţi le era frică să le atingă. «In sfîrşit, mă cheamă cineva! îşi zise popa, simţind o tresărire de bucurie. Cine ştie, poate un maslu ... » Se gîndi la slujba cea mai scumpă, de două coroane. Dar omul care-l chema avea lipsă numai de-o sfeştanie. Nici nu era om cel care-I poftea să-i sfinţească casa, ci un fecioraş ca de optsprezece ani, pămîntiu la faţă, slab şi deşirat. Avea un cap lungăreţ, pe care sclipeau, I'n bătaia soarelui, trei petece rotunde de piele, fără nici un fir de păr; avea grumajii subţiri şi lungi, acoperiţi de-o piele cenuşie, care se îndoiau sub greutatea capu­ lui mare; umerii i se adunau într-un fel de zgulire, ca şi cînd i-ar fi fost frig sau frică; pieptul - îngust, căzut înlăuntru, iar membrele - curat vorba cintecu­ lui: «mînile - ca fusele, picioarele - ca răşchitoa- rele». . Părintele Andrei simţi că-i scade avîntul cînd văzu înaintea lui pe Toma Rogoz. 11 întrebă, aproape cu mînie, ce pofteşte. [184] �g'i . ��i insf!!!l1tatd - S8. faci bine să-mi faci o Feştanie, părinte, răs­ punse Toma pe-o voce plîngătoare şi scîrtîitoare, Mi-am făcut casă nouă. Popa îşi dădea bine sarnă de micimea lui de suflet, de ticăloşia lui; îşi zicea: «Dacă e casă nouă, vine Feş­ tanie mare, cu rugăciune potrivită pentru alungarea duhurilor, şi plata va fi, nu douăzeci de bani, ca la feştania mică, ci patruzeci». Simţea că la un om ca ăsta e dator să facă gratuit sfinţirea casei, dar nici nu se gîndea la aşa ceva. îşi zicea: «Voi putea să-mi cum­ păr un pachet de tutun». îşi luă repede cartea şi patrafirul şi porni cu Toma după el. Neputinciosul abia se ţinea în urma popii. Văzduhul era limpede; fire de funigei pluteau alene, strălucind în soarele de toamnă; deasupra, bolta ceru­ lui era clară, vinetie, Satul părea pustiu. .,'; Mi-am mutat casa de pe mlaştină, şuieră Toma în urma popii, mi-am mutat-o mai deoparte, pe dîlm, Spun oamenii că cel Necurat şade şi se bălăcăreşte în mlaştină, şi spun că din pricina lui a murit şi taica şi 1· . Lrni . b 1 . maica, ŞI tot e mi-a pus mie oa a-11 oase. , Popa nu mai fusese în partea asta a satului aproape de-o jumătate de an. Erau aici, I'n cursul rîului, vreo şapte colibe, - locuinţele celor mai săraci oameni din sat. Cînd se umfla rîuleţul de munte, apa umplea curţile, se ridica pînă la înălţimea ferestrelor şi lăsa băltoace mari în urmă. Andrei îşi aduse aminte că pă­ rinţii lui Toma fuseseră aproape mereu bolnavi, de cînd îi pomenise. Dar sufletul lui, acum, era străin de milă. S� gîndea sa ajungă odată să cînte sfeştania şi să-şi ieie paralele. îndată ce coborîtă spre du, dădură de băltoci de glod. [185] () zi lnsem1iatlÎ --- E rău pe la noi, părinte, zise Toma, abia mai răsuflînd, da' ce să facem? Acuma, dacă faci feştania, aş a-i că alungi pe ghiavolul pe pustii locuri ?Mi-au zis oamenii: «Tomo, nu întra în casă nouă pînă nu-l aduci pe popa. El n va alunga pe Necuratul.» Că mi-a spus mie şi un călugăr, pe la care am fost pentru boala mea: «Tu nu eşti beteag de boală, ci de răutate. Ţi s-a pus sălbătăciunea pe inimă şi pe mate.» De-acuma, poate mă fac şi eu sănătos. Popa nu-i răspunse nimic. înainta, tinîndu-se de gar­ duri, Ferindu-se, pe cit putea, de glod. Dar, cind ajunse, era împroşcat întreg cu alice de tină; ghetele nu i se mai cunoşteau: se cufundase de 'cîteva ori în mocirlă. N-ar fi zis nimeni că bordeiul lui Toma e nou; bîr­ nele păreţi lor erau negre şi putrede, acoperişul - afu­ mat şi spart: din casa veche, mare cit o şură, durase cineva o cuşcă în care abia te puteai învîrti. Poate într-asta stătea noutatea. Andrei se simţea foarte nenorocit. Asudase, tot ţin�n­ du-se de garduri, şi acum, pe masă, văzu, lîngă blidul cu apă, numai două băncuţe. Aşadar, n-are mai mult nenorocitul de Toma, şi el, Andrei, va trebui să-i facă numai sfeştania cea mică ! ... Popa îşi ridică ochii la Toma cu ciudă, cu minie, dar Toma nu-l vedea; privirile-i erau aţintite stator­ nic la cei doi bani de nichel ce luminau surii pe masă. Popa ar fi vrut să-I înfrunte că l-a făcut să înoate prin tină pentru două băncute, dar in ochii lui Toma, cum se uita la cei doi bani, văzu ceva ce-i opri vorba-n gît. Era in privirile deşiratului aceluia un fel de adorare deznădă jduită. [186] :18G () zi insemndtil l' I Andrei Îşi puse patrafirul, cu gîndul să-i facă slujba într-o minută, dar abia incepu să cînte şi simţi cum i se umple inima de lacrămi. Cînta cu glas tot mai mlă­ dios, tot mai curat, şi nu peste mult se miră el însuşi de vocea lui, aşa era de frumoasă. Slujba ţinu mult; cîntă sfeştania cea mare, apoi începu să citească multe dezlegări şi rugăciuni. Din cînd in cînd, privea spre Toma. Acesta, un răstimp, nu-şi luă ochii de la bani, apoi, cînd Andrei incepu să cînte din toată inima, oftă, şi ochii nu i se mai dezli­ piră de pe popa. Ofta mereu şi clătina din cap, şi ochii lui pustii începură să capete străluciri omeneşti. După ce sfîrşi slujba, preotul stropi casa cu agheasrnă şi-l stropi şi pe Toma. Acesta pupă, cu zgomot, de trei ori, crucea, şi din ochii lui se rostogoliră două lacrămi. - De-acuma ştiu c-o să am pace! zise el cu vioi­ ciune, privind ţintă in ochii popii. - De cine să ai pace, Tomo? / - De toate răutătile şi sălbătăciunile. Ai alungat }pe Cel-rău. I - Nu trăbă să te temi; de casa încreştinată nu se 'apropie Necuratul, zise popa, şi incepu să se uite în jur. Nu avu ce. vedea. In mijloc era masa Şl, intr-un unghet, doi saci, plini ca pe jumătate. - Numa singur eşti acurn? �l întrebă popa, învă­ luindu-şi cartea in patrafir. Numa, părinte. - Da' soru-ta unde-i? - S-a dus in Ţară. A dus-o unu slujnică în Ţară. Zice că are simbrie bună. Da' casa cine ţi-a făcut-o ? -- Sîvu, [187] o zi însemnată 187 - Şi ce i-ai dat? 1 -am dat un loc. Că bani, de unde pămîntu să am ? Am avut un loc, o pieritură. Mare? Ca de opt ferdele. Popa simţi un junghi. Mult ţi-a cerut şi Sîvu ! Vezi că locu-a fost ° pierit ură. N-a mal samanat în el nime, de şase ani, de cînd a murit taica. Şi alt pămînt nu mai ai? Nu mai avem, răspunse Toma, nernailuîndu-şi ochii de la popa. Vedea, în ochii sfintiei-sale, o lumină aşa de bună, încît îşi uitase cu desăvîrşire de băncuţele de pe masă. - Da' la iarnă din ce-i trăi, Tomo? îl întrebă popa din prag. - Apoi tot avem noi, iaca ... răspunse Toma, şi se apropie de cei doi saci. Aici cartofi, aici porumb, zise el, lovind, cu palma lui ca de mort, sacii. Popa ieşi repede pe uşă. 11 îneca un plîns amar şi nu voia să plîngă în faţa lui Toma. Acesta îl privea din prag cum trece prin tina cea mai mare, ca şi cînd ar Înainta pe-o cărare pietruită, 11 privi pînă ce popa dispăru la o cotitură. Atunci, întrînd În casă, văzu doi ochi sur ii cum luminau de pe masă. Se repezi, luă băn­ cutele şi începu să alerge În urma popii. Se auzea pînă departe cum plescăie picioarele lui slăbănoage prin bălti. Dar popa nu-l auzi. Nu auzea nimic, nu vedea nimic. Mergea drept Înainte. Deodată, chiar la spatele lui, auzi ca un fel de horcăit, şi apoi cuvintele şuierătoare : - Părinte, ţi-ai uitat băncutele ! [188] 188 o zi însemnată Popa, ingrozit, făcu un gest cu mina că nu-i trebuiesc şi incepu să alerge. Alergă atîta vreme pînă . se încre­ dinră că Toma nu se mai ţine în urma lui. Atunci In­ cetini pasul, dar la cotitura drumului, în loc s-apuce spre casa parohială, o luă spre biserică. Se incuie înlăuntru şi pînă sara nu mai ieşi. 1 9 1 3 / [189] o INTILNIRE Părintele Ilarion sosise 111 gară c-un ceas înainte de plecarea trenului. Cum satul lui era departe, şi dru­ murile desfundate de ploile primăverii, pornise decu­ vreme de acasă. Avea la oraş o afacere urgentă, care nu mai suferea nici o amînare. Ch putuse, o tot amînase. Işi ştersese stropii mici de glod cu care n împroşcaseră caii şi căruta ; pe cei mai mari 1i lăsase să se usuce mai întîi, Oricît se apărase, nu i-a fost cu putinţă să iasă curat din ploaia de stropi. Se bucurase văzînd că are să aştepte ind. Se puteau usca şi benghiurile de noroi şi le putea curăţi. Se plimba vesel in lumina soarelui cald. Prin parcul înfrunzir din jurul gării ciripeau păsărele, in depărtări [190] H)CJ () întîlnire se auzea vuietul unui iaz cu moară, prin văzduh ba­ lansau lungi, strălucitoare fire de funigei. Din cînd în cînd sosea cîte un ţăran cu desagii pe spate, întrebînd, cu groază, dacă n-a întîrziat cumva. Părintele Ilarion, oricît era de încurcată afacerea pentru care mergea la oraş, se simţea vesel şi răspundea cu bucurie la intre­ bările oamenilor. Ca orice preot care păstoreşte intr-un sat depărtat pe drumul-de-fier, părintele Ilarion mergea rar la oraş. Pentru unii oameni, crescuţi intr-un oraş in care civi­ lizaţia modernă pulsează cu putere, dacă sînt aruncaţi pe urmă in cutare sat ori orăşel părăsit şi răzletit de lume, chiar şi zărirea unei gări le coboară in suflet o adîncă bucurie. Alţii, crescuţi in aceleaşi condiţii, de la o vreme se fac o apă şi-un pămînt cu oamenii între care i-a aruncat viaţa, nu mai simt fiorii plăcerii cînd ză­ resc o manifestare a propăşirii, ci teama aceea instinc­ tivă, ascunsă in sufletul oamenilor de la sate. I Desigur, cei dintîi sînt oameni mai întregi, mai ade­ Jăraţi, în care nu se îngroapă simţămintele ce le-au avut odată, ci numai se retrag de la suprafaţă. Şi pă­ rintele Ilarion era dintre aceştia. El se bucura, deci, văzîndu-se intr-o staţie a căii fe­ rate, poate şi unde vedea lumea deschizîndu-se larg inaintea sa, poate şi din calda trezire a amintirilor, şi iarăşi poate şi unde se simţea mai liber. Cu şeful de gară era cunoscut şi-i ceru o perie pentru a-şi aduce in ordine haina. Şeful, un om mic şi rotund, foarte fericit că poate conversa c-un popă romînesc in limba statu­ lui, îşi chemă numaidecît servitoarea şi-i porunci să perie bine haina părintelui Ilarion. [191] o întîlnire 191 Părintele ştia şi ungureşte, şi nemţeşte. Se mira el însuşi, de multe ori, cum de nu uita aceste două limbi, in care aşa de rar avea prilej să vorbească ori să ci­ tească. Se mira inaintea altora, dar în sufletul său simţea o satisfactie adîncă, cunoscînd că memoria sa deosebită, pentru care fusese aşa de mult lăudat in anii de studii, îl ajuta să-şi păstreze nu numai cunoştinţa acestor două limbi, ci tot ceea ce învăţase ori citise în viaţă. Cu toată scurgerea celor cincisprezece ani, de cînd părăsise oraşul şi seminarul, el se simţea tînăr şi acum, şi, cînd călătorea cu trenul, avea senzaţia că pleacă iar Ia şcoală, după o vacanţă. Cînd monstrul negru se opri pufnind inaintea gării, părintele Ilarion strînse mina şefului şi se urcă intr-un vagon de clasa a doua. Călătorea rar, dar atunci nu se uita la dţivacreiţari care făceau diferenţa dintre elasa a doua şi a treia. Era şi destul de bine îmbrăcat, �i rămăsese slăbiciunea asta, ori calitatea, - căci de multe ori e o calitate, - încă de pe cînd era student. Numai barba părea stufoasă, şi mînile arse de soare şi îngroşare arătau pe omul de pe sate. Dar n-avea ce face: în sat nu-i bărbier, iar preoteasa nu se pricepea să i-o răteze cumsecade; apoi, mînile purtate prin vin­ turi şi ploi, prin arşiţă şi îngheţ, vrînd-nevrînd, prind ceva din puterea firii. Călători - punm. Iată, chiar in compartimentul acesta, în dreptul căruia s-a oprit să-şi fumeze tigara, nu sint decît două doamne, care vorbesc Ungă fereastră. Părintele Ilarion le priveşte o clipă prin geamul uşii, apoi se intoarce spre fereastra cori dorului şi trimite în vînt Fîşii de fum albăstrui. Aruncă apoi căpeţelul, por- [192] 192 o întîlnire neşte prin coridor şi cercetează celelalte compartimente. Două sînt cu totu11ibere. însă nu întră in nici unul din ele, ci, întorcîridu-se iarăşi Ia locul de mai nainte, pri­ veşte mai bine la cele două doamne. Deodată simte o tresărire puternică. Se poate să fie, blondina aceea, dornnişoara Leonora? N-a mai întîlnit-o, n-a mai vă­ zut-o de acu-s cincisprezece ani! Numai de veste-i auzise. Ştia că s-a măritat foarte bine, cu un advocat care are clientelă mare. Părintele Ilarion se apropie mai tare de geamul uşii şi priveşte cu stăruinţa. la blondină. Pe cealaltă, o bru­ netă, hotărît că n-o cunoaşte. Dar blondina poate să fie domnisoara Leonora, Se uită cu plăcere la faţa ei albă şi delicată, la ochii ei albaştri, se miră cît a cres­ �ut, ce femeie minunată s-a ales din copila ştrengărită de acu-s cincisprezece ani. Nu mai are nici o îndoială : i-a văzut şi alunita de pe obrazul stîng, pe care a ad­ mirat-o atît de mult odată ... Se retrage încet de la fe- I reastră, Era şi vremea, căci cele două femei, care, cufundate în conversaţie cu destăinuiri aprinse, nu-l i observaseră Încă, secaseră un ţipăt de spaimă văzîndu-l pe bărbos răzirnat de uşă şi privindu-le. Părintele Ilarion se retrage într-un colţ al coridoru­ lui. Se simte foarte mişcat, foarte înduioşat. Nu doar că s-a deşteptat în el vreun simtimînt rău, ci fiindcă I-au copleşit amintirile. Da, era Leonora, era domnişoara aceea pe care el a adorat-o trei ani în şir, căreia i-a scris versuri şi care, pe atunci, nu era deloc nesimţitoare faţă de tînărul poet, totodată şi cel mai frumos şi cel mai deştept stu­ dent din clasa a opta de gimnaziu. Şi ea nu l-a recunoscut! [193] o întîlnire 193 Constatarea asta il mîhneşte pe părintele Ilarion. «Da, îşi zice el, cum să mă recunoască dacă pe mine m-au schimbat greutăţile vieţii in aşa măsură, pe cînd ea acum e mai frumoasă decît odinioară ?» Şi se gîn­ deşte că, intr-alte împrejurări, ar fi rămas şi el mai aproape de chipul tineretelor lui. Dar gîndurile astea-s zadarnice, şi părintele Ilarion le depărtează în grabă de sine şi incepe să-şi amintească cu bucurie de anii tine­ retii. Hm! Sentimentul dintre el şi domnişoara Leonora n-a fost de toate zilele. Fetiţa cea blondă, care urma, De atunci, la şcoala de fete din oraş, se plimba cu vă·· dită plăcere alăturea cu studentul cel dintîi al gimna­ ziului. Pe cînd alţi elevi erau mustraţi de profesori dacă erau văzuţi plimbîndu-se cu domnişoare, el era întîmpinat cu zîmbete binevoitoare de superiori. Hm ! In albumul domnişoarei Leonora el scrisese cele dintîi versuri, după ce amîndoi îl aleseseră, Ia o libră­ rie. Şi, de la faţa india, tot la trei, la patru foi se putea întîlni aceeaşi scrisoare, deşi tot subt alte pseudo­ nime. Hm ! El poate că mai păstrează şi acum, pe fun­ dul unui cufăr vechi,' ori in vreo carte de şcoală, ilus­ trate şi scrisori pe care i le-a trimis domnisoara Leonora ... Şi amintirile începură să vie tot mai multe, învăluite in par fumul tinereţii ... «Trăbă să intru, să-i spun că o cunosc», îşi zice el, în sfîrşit, mişcîndu-se din colţul lui. Nu doar c-ar fi voit să reînvie trecutul, ori să provoace o scenă. Nu ! Părintele Ilarion e foarte liniştit acum, dar ti pare c-ar fi o bucurie şi pentru Leonora să descopere in bărbosul de acum pe «poetul ei de curte», cum ii zicea odată. [194] 194 o întîlnire El iîntră, salută pe cele două doamne, care rămîn foarte mirate, neplăcut atinse de prezenţa lui, şi se aşează lîngă uşă. Zîmbete fugare H trec pe faţă, pe buze. Dar nu ştie cum să înceapă, 11 stînjeneşte mai ales prezenţa brunetei, pe care n-o cunoaşte. Se nelinişteşte din clipă în clipă şi, - se vede că ăsta e obiceiul lui cind devine nervos,- îşi scoate ta­ bachera şi, tot zîmbind, începe să-şi răsucească o ţigară. Deodată doamna cea blondă, Leonora, se ridică şi zice, - în ungureşte, - tovarăşei sale : - Vino, să. ieşim, bărbosul ăst' de popă o să ne mai şi afume cu tutunul lui prost, de pe sate! Adevărat, răspunse vecină-sa, ridicîndu-se, popii ăştia romîneşti sînt foarte înapoiaţi! - Pentru satele lor e de-ajuns, numai cît n-ar trebui să se îmbulzească între oameni. Pot călători şi cu clasa a, treia! Cuvintele din urmă le spune Leonora, de-afară, din coridor. I Părintele Ilarion rămîne multă vreme cu tigara în jmînă, neaprinsă. Zîmbetele îi pier de pe faţă, ca şi cînd / un vînt aspru le-ar împrăştia. Se ridică în silă, iese în coridor, trece înainte, pînă ce găseşte un compartiment gol, şi întră închizînd încet uşa. Nu s-a mai mişcat de-acolo pînă ce n-a ajuns in oraşul unde avea o afacere care nu suferea amînare. Cind se coborî, la un geam zări din nou pe blonda Leonora. În buclele ei razele soarelui străluceau aurii. Dar sufletul părintelui Ilarion nu mai simţi nici o tre­ sărire. Amintirile lui fugiseră toate, ca nişte pasări spe­ riate, fugiseră să nu se mai întoarcă niciodată. 1 9 1 J [195] DOR DE DUCĂ înainte cu cincisprezece ani, cel mai simpatic unar in oraşul nostru era Vasile Petrişor - un băiat albinet, cu mustata-n pufuşor, cu ochi albaştri visători, cu mini delicate, albe şi fine de domnişoară. în mers, trupu-i nalt, mlădios, se legăna puţin, ca şi cînd ar fi plutit mereu intr-un vis ce nu se mai curma. Era prim­ contabil la banca de-aici, şi nime nu-ntălegea cum putea fi aşa de bun slujbaş, cînd toată firea lui visă­ toars era cel mai mare contrast al cifrelor săci. E ade­ vărat că, in afară de oficiu, niciodată nu pomenea de numere, de interese, de deosebite conturi ale slujbei sale, şi evita cu încăpăţînare orice discuţie financiară. Dar in birou era un om nepreţuit, şi nu rareori se intimpla [196] i96 Dor de ducă să fie poftit la şedinţele consiliului de administraţie ca să-şi deie părerea. Socotelile le făcea totdeauna in cap, pe cele mai mari, din cîteva plimbări ale creionului, - o bucată pe an. Director, casier, contabili îi recu­ noşteau cu plăcere superioritatea: el era ţîţîna in jurul căreia se învîrtea întreg personalul băncii. Da' nicio­ dată nu arăta că-şi cunoaşte superioritatea. În birou nu trăia decît pentru registrele institutului, dar îndată ce-l părăsea, nime n-ar mai fi crezut că e om de afaceri săci, calculate. Cînd era vremea fru­ moasă, n-ar fi schimbat plimbările cu nimic pe lume. Niciodată, Însă, nu se plimba pe străzile oraşului, ci, totdeauna singur, ieşea pe drumurile ce se pierdeau în cîmpiile din jur, şi nime nu-şi aducea aminte să-I fi vă­ zut întorcindu-se decît după ce cădea noaptea adîncă. In sările frumoase nime nu l-a văzut cinînd, - se în­ torcea totdeauna foarte tîrziu şi mergea de-a dreptul acasă. Era foarte ciudat felul lui de a se plimba: părea că nJ vede nimic în jur, ci numai înainte, părea că nernăr­ ginirea zării il atrage cu o forţă brutală, magnetică. ::rrăsăturile delicate ale obrajilor se înăspreau, oţelin­ du-se, privirile-i ardeau fixînd depărtările nesfîrşite. Nu se oprea decît cînd treceau pe deasupra-i pasări călătoare. Era de mirare cum de le observa. S-ar fi zis că are un simţ deosebit care-i semnalează apropierea acestor pasări. Primăvara, cînd soseau rîndunelele, cocostîrcii şi co­ coarele, şi toamna, cînd plecau, le urmărea, ceasuri În­ tregi, alunecarea dintr-o zare într-altă zare. Dacă oame­ nii obişnuiţi se puteau lăuda c-au văzut un cîrd de raţe ori de gîşte sălbatece, vîslind sub cerul înalt al primă- 1 [197] Dor de ducă 197 verii sau pe deasupra vînturilor toamnei, Vasile Petri­ şor zîmbea. -- Nu unul, douăzeci au trecut pînă acum! Zîmbea, da' din vocea lui se desprindeau regrete adînci. După ce vînturile ghetoase de iarnă răscoleau văz­ duhul, Vasile Petrişor nu mai ieşea pe cimp să se plimbe, da' nici prin oraş. În zilele frumoase de iarnă îl puteai întîlni Însă, cu siguranţă, În sah de aşteptare ori în restaurantul gării. Ştiricea să afle. cine şi-a cumpărat bi­ let pentru drumuri lungi, pentru ţări străine, şi pe acela, pînă se punea trenul în mişcare, nu-l mai slăbea dintr-o conternplare plină de adoraţie. Privea, ca la nişte lucruri sfinte, chiar şi pachetele care aveau să facă drumuri lungi. Cînd era vremea ploioasă, ori viscol cu zăpadă, Va­ sile Petrişor, în ceasurile libere, şi sara, Întra în cafe­ nea. Nime nu l-a văzut însă cetind vrodată vrun ziar. Lectura lui erau revistele, revistele cu ilustraţii din ţări depărtate, cu munţi, cu cetăţi în ruine, cu tipuri de oameni străini. Le deschidea cu sfială, şi asupra fie­ cărei pagini se oprea cu evlavie. Un singur şir dintre explicaţii, oricît de mărunt scris, un singur şir din stu­ diile ori notele de călătorii nu rămînea necetit, Sta cea­ suri întregi aplecat asupra lor, şi dacă nu venea vrun pretin să-I deştepte din visarea lui, noaptea întreagă ar fi rămas nemişcat. Pretini veneau, de obicei; ştiau că Petrişor nu se ferea de societate. N-o căuta, dar, odată în mijlocul ei, se simţea foarte bine şi începea să spuie minuni care nici nu treceau prin mintea paşnicilor noştri ce­ tăţeni. [198] 198 Dor de duciJ Vorbea bucuros despre literatură, da' graiul lui fer­ meca cu adevărat numa cînd începea să desfăşure cu o vioiciune şi o limpezime neobişnuite chestiuni ştiinţi­ fice. Ochii lui albaştri scînteiau atunci, fruntea lui largă se lumina, afla comparaţii scînteietoare, ti ducea pe ascultători �ninălţimi ameţitoare. În faţa cunoştin­ ţelor lui geografice, astronomice, ascultătorii rămîneau cu gura căscată. Da' şi mai mult îi tulburau concluziile la care ajungea şi în care se vedea că crede cu o adîncă sinceritate. - Să te mişti, să te mişti! Din ce in ce mai perfect, din ce in ce mai departe! In drumul tău, în mişcarea ta, după ce-ai îmbrăţişat intreg pămîntul, să îmbrăti­ şezi intreg universul! Prin aparate de locomotiune tot mai perfecte vom ajunge la tot mai bogate cunoştinţe. Nici nu face ştiinţa de azi altceva decît tot făureşte motoare, corăbii, baloane, gloanţe care să fugă mai iute. Asta e ţinta noastră: să biruim distanţa. Dis­ tanţa ne desparte de punctele de pe pămînt şi din uni­ '�ers, distanţa ne acoperă marile comori ale cunoştinţei, / adîncile taine ale vieţii, frumuseţile cele veşnice ale na­ . turii. Să biruim distanţa! Iată cîte frumuseţi sînt, - arăta ilustrariile, - pe care alţii le-au, văzut, noi însă nu. Şi cine-i de vină? Distanţa! Unele distanţe se pot azi birui, da' barbaria e că trăbă bani pentru asta, mulţi bani. Dacă n-ai bani pentru asta, mulţi bani, dacă n-ai bani, trăbă să priveşti aceeaşi Fîşie de cer o viaţă întreagă. Da' vom ajunge ca prin puterile noastre să putem călca în picioare distanţa. Altfel, ceru­ rile ar fi trebuit să piară de mult. N-au întăles stelele să rămîie nepătrunse deasupra noastră? Rămîn pentru că odată ne vor deschide tainele lor bătrîne. [199] Dor de ducă 199 Cind vorbea aşa, cei de la masă il ascultau încîntaţi, nu atît pentru c-ar fi priceput ce spunea, - uneori vorbea. aproape aiurînd, - ci pentru că-i mişca, ii in­ cătuşa însufleţirea caldă cu care cuvînta, Erau unii care îl credeau puţin smintit. - O singură patimă am, spunea adeseori, dorul de ducă. Şi ştii cum? M-aş duce şi nu m-aş mai opri I Uneori am senzaţia că sufletul uriaş al unei pasări călă­ toare s-a sălăşluit în mine. Ştiu că e o prostie, da' sen­ zaţia asta mă chinuie, imi face multe zile grele. Zîmbind, mai zicea : - Ce-ar fi să am două aripi puternice şi veşnic ne­ obosite? Cred că, in cîteva zile, aş deveni geniu. Aş ajunge să cunosc atitea frumuseţi, atitea taine, încît n-aş mai sămăna cu voi, după cum oamenii viitorului nu vor mai sămăna cu cei de-acum. Lui Vasile Petrişor nu-i displăceau chefurile. Dimpo­ trivă. Dar fi plăceau chefurile domoale, cu cîntece, şi era şi el cîntăreţ bun. Apoi inima lui părea că-i numa bunătate. El ştia să împace pe toată lumea, şi, cînd era el faţă, niciodată petrecerile nu se schimbau în certuri. Intr-o vară, în iulie, îşi pregăti geamantanul şi plecă. Işi luase concediu pe o lună. Nime nu ştia unde ple­ case, nici unui pretin nu-i trimise o ilustrată cel puţin. Chiar şeful incepu să se îngrijească: era jumătatea lui august, şi Petrişor in că nu se întorsese. Dar, pe la sfîr­ şitul aceleiaşi luni, directorul primi o telegramă din­ tr-un mic orăşel de pe ţărmul nordic al Scotiei : Va­ sile cerea bani să se întoarcă acasă. După călătoria asta, contabilul se schimbă foarte mult. Incunjura societatea, nime nu-l mai văzu bind un [200] 200 Dor de daCii păhar de bere. Părea chiar că mal slăbise, devenise ete­ ric parcă. In anul următor îşi ceru alt concediu. Directorul ii zise : - Grijeşte dumneata să mergi mana pînă-n aşa de­ părtări, ca să-ţi rămîie timp şi bani să te poţi şi re­ întoarce. Directorul aflase chiar de la contabil că in vara tre­ cută nu se oprise mai îndelungă vreme nicăiri ; o zi, două, şi mai departe, pînă a rămas fără un ban. Sfatul lui fu zadarnic. In anul acela, prin octombrie, cînd directorul umbla să angajeze alt contabil, primi o telegramă de la Vasile. Era Ungă Marea Caspică şi nu mai avea nici o para ... Doi ani în şir, contabilul nu-şi mai luă concediu. Dar în timpul ăsta, afară de orele de birou, nu mai era de zărit nicăiri. Mînca acasă, inmormintat intre cărţi, ilus­ traţii, hărţi enorme. Cetea cu noaptea de cap. I In vara a treia îşi luă concediu pe două luni. / Au trec�t Ade atunc� c.in��spr�zece an�, şi V;sile Petri!or ,1lU s-a mal intors. Părinţii IU! I-au cautat 111 lumea m­ treagă, dar fără nici un rezultat. Directorul i-a ţinut postul liber vro trei ani. Cînd, în urmă, a trebuit să angajeze pe altcineva, a zis cu adin că părere de rău: - Zadarnic! Ca Petrişor, nu mai găsim contabil cît o fi banca! Peste cîţi s-a grămădit pămîntul în răstimpul ăsta de cincisprezece ani şi nu-i mai pomeneşte nimeni? Da' de Petrişor îşi aduc aminte aproape în fiecare zi paşnicii lui concetăţeni, şi mai ales cînd pasări călătoare mHie pe deasupra oraşului. [201] bor de ciucii Mi Săracul Vasile ! Să fi murit? Cine ştie? Poate a căzut în mînile vrunor sălba­ teci ... - Dorul lui de ducă l-a răpus! 1 9 1 3 [202] UN MORALIST Vasile Albu alergă mult prin oraş pînă reuşi să ! de rî . le 1 ., cumpere tot ce avu e nrguit . um OC111a rntr-un sat depărtat, cu drumuri rele, - vara desfundate, iarna pline de col ţi, de măsele uriaşe, - venea rar la oraş şi, chiar atunci, cu punerea capului. Nu era uşor să cobori, nici să urei hula dintre Aluniş şi Piatra, care se rotunjea sub cer ca o căldare uriaşă, răsturnată; nici nu era lucru de toate zilele să faci trei kilometri pe un drum îngust cit o Fîşie de pînză, sub care vuiau apele neho­ dinite, apele de munte, rostogolindu-se în spume peste bolovanii văii adînci. Era destul să te-ntîlneşti c-un car ce-ţi venea din faţă, ca să te icuieşti cu căruţ cu tot în drum şi să-ţi treacă un ceas pînă reuşeai să treci pe lîngă [203] Un moralist 203 cel ce-ţi ieşea în cale. Apoi, iarăşi, pe Coasta-Cornului, la vale, trebuia să ai opritori bune şi cai tari in piept ca să ajungi cu bine la poale. Unde mai pui rîuletul din­ tre hotarele Pietrei şi ale Băişoarei, carele acum era un părăiaş, acum apă lată cu armăsari nebuna teci in matcă, îndată ce cădeau ploi, Dumnezeu ştie pe dealurile cărui hotar! Astfel, Vasile Albu, care era slujbaş intr-un sat după spatele lui Dumnezeu, venea rar la oraş. Spre norocul lui, de altfel, dar spre nenorocirea nevestei, a doamnei Geni. Spre norocul lui, pentru că era straşnic iubitor de chefuri, şi, cum era dornic de ele, de cîte ori venea la oraş n apuca ziua următoare şi se-ntorcea acasă fără un ban în buzunar; spre nefericirea nevestei, pentru că ea numai de două-trei ori pe an ajungea să-şi cumpere unele articole de bucătărie, de cosmetică, de toaletă. Şi numai la prăvălia din sat, iac-aşa 1 Vasile Albu iubea chefurile, - o patimă rămasă din tinereţe. Dar nu era om rău, nici stricat. Dimpotrivă, îşi purta slujba cu foarte mare cinste, era mulţumit cu traiul ce-l avea, şi, decît să cîştige ceva pe nedrept, mai bine-ar fi răbdat de foame zile intregi. El avea o vorbă pe care o spunea la toată lumea: «Puţin, da' cinstit». Sentinţa aceasta o spunea de cite ori făcea aluzie la slujba lui, la veniturile ce le avea, la locuinţa pe care o ţinea cu chirie, chiar la veşmintele cu care se îmbrăcau el şi cucoana, cucoana şi băieţii, -- patru feciori şi o fată. O spunea chiar şi cînd bea o jumătate de vin. Vasile Albu mergea cu cinstea aşa de departe, încît, venind la oraş, deşi drumul intreg se gîndea la un chef, inainte de toate tîrguia tot ce-i încredinţase nevasta, şi numai după aceea îşi aducea aminte că şi el are să-şi [204] Un moralist cumpere una-alta. Dar din lucrurile ce-i trebuiau lui abia lua din zece unul, pentru că altfel nu i-ar mai fi rămas bani să ieie un prînz la birtul favorit încă de pe cînd era student în oraşul ăsta şi să beie un strop de vin. Iar din multele însemnări pe care i le făcea de-acasă nevastă-sa, pe bucăţele de hirtie, n-ar fi şters ceva pen­ tru nimica-n lume. Astfel, îndată ce ajungea în oraş, începea să colinde prăvăliile, băcăniile, apoteca, cofetăria ; se purta grăbit, se vîra printre oameni, dispărea repede in prăvălii, şi, de cîte ori ieşea din una, s-alerge în alta, pachetelele din mînile lui erau tot mai multe. Ajungea uneori atît de îngrămădit de ele, încît mînile nu-i mai puteau sluji nici să deschidă uşa pră văliilor în care mai avea să între. Atunci se ruga de vreun trecător: - Te rog, fă atîta bunătate... şi arăta uşa. Trecătorul, dacă era om de omenie, se oprea, 1i des­ chidea, privindu-l cu mirare ori cu compătimire. Erau însă şi destui care, aruncîndu-i o privire de dispreţ, tre­ ceau mai departe. De ! multora li se va fi părut ridicol 0l1{ul acesta inalt, slab ca o blană, cu-o mustaţă îmbîr­ zoiată ca de vifor, cu faţa suptă, palidă, cu umerii obra­ jilor ieşiţi, cu mărul lui Adam proeminent ca o verte­ bră, plimbîndu-se mereu pe grumazul lung şi subţire, văzîndu-l cum aleargă, cum înoată Între pacheţele. Dar Vasile Albu era om conştiincios, era bărbat şi tată bun, şi nu lua în samă privirile de batjocoră ale nimănui. Ei simţea o caldă şi adîncă mingiiere de cîte ori i se mai înmulţea cu unul pachetele, el se gîndea la bucuria ne­ vestei şi a copiilor, şi nu-i păsa de oamenii aceştia străini care 1i aruncau ochiri dispretuitoare, ori chiar se opreau şi priveau în urma lui. [205] Un moralist 205 Alergînd aşa, numai din cînd în cînd se oprea, frun­ tea i se brăzda, între sprîncene i se ridica o dungă; făcea repede, în cap, socoteala. Zîmbea apoi şi se gră­ bea mai departe. Era un matematician de frunte, - se distinsese chiar în şcoală, - şi de multe ori se gîndea ce straşnic financiar ar fi ieşit din el dacă ar fi avut noroc. Vasile Albu nu spunea, de altfel, niciodată «dacă aş fi avut noroc», ci «dacă n-ar fi murit taica». El în noroc nu credea; el credea adînc că fiecărui om i-e scris ce viaţă va avea şi era încredinţat că, dacă eşti cinstit şi harnic, poţi răzbi prin lume, orice soartă ţi-ar fi hă­ răzită. Convingerea aceasta a lui nu o dezmintea prin nimic; deşi cu salariu mic şi cu familie mare, nici nevasta, nici copiii nu se puteau plînge, nici vecinii, - şi într-un sat toţi oamenii sînt vecini, - nu-l puteau vorbi de rău. De! cu femeia, cu doamna Geni, a avut el ce-a avut in anii cei dintîi de căsătorie. Dumneaei, cu nasul mai pe sus, - vezi, Doamne, ca toate femeile! - «că-i sat ti­ călos», «că-s venituri puţine». însă Vasile Albu a avut marele dar s-o ad�că repede la simţul realităţii, adică • -v v • � ,., s-o convmga ca viaţa e aşa cum e, ŞI nu cum ne-o ltl- chipuim noi. Nu-i vorbă, erau unele guri rele care spuneau, văzîn­ du-l uscat ca o blană: «Ăsta ştiu că trăieşte, ăsta ştiu c-a dat de dracu». Dar n-aveau dreptate. Omul nu e cum se-arată, ci cum se simte. Şi Vasile Albu se simţea vesel, mulţumit, prin suflet îi treceau adeseori unde de rîs, de cîte ori putea face vreo bucurie familiei. N-avea preten­ ţii, ci muncea, şi astfel aflase cheia îndestulării. El, deci, venind şi astăzi la oraş, - a treia oară în anul acesta, - alergă mult pînă ce şterse şi cea din [206] 206 Un moralist ----------- urmă însemnare a nevestei, dovadă că isprăvise cu tîr­ guitul. Ar fi avut să-şi mai cumpere şi lui cite ceva. Aşa, de pildă, tabachera i se spărsese în vreo trei locuri, cu toate cusăturile nevestei. Apoi pălăria i se cam defor­ mase - abia putea deosebi partea de dinainte de partea din spate. Pusese ochii şi pe-o rigaretă de os, pe care o văzuse intr-un galantar. însă, după ce isprăvi cu tîrguie­ liie pentru casă, se opri, ingropat în pacheţele, intr-un colţ de stradă, îşi încreţi fruntea, dunga dintre sprîn­ cene se ivi, şi se convin se repede că nu i-au mai rămas bani şi pentru el. Se scumpiseră toate din primăvară, de cînd nu mai fusese in oraş. îi mai rămăseseră însă bani să poată lua un prînz şi un vin la «Ursul negru», birtul favorit de pe dndera student. Plecă vesel spre restaurant. Nu se gîndea să se îna­ poieze pînă-n sară acasă, căci, de cîte ori îşi pusese I'n gînd să facă aşa, se dăduse singur de minciună. Şi, cum nu-i plăcea să mintă pe alţii, nu putea suferi să se mintă nicii pe sine. Ştia că se-ncurcă uşor la un chef. Nu doar c-'4 avea cine ştie cîţi bani, din care să poată face cine ştie ce chef, dar la «Ursul negru» se în tîlnea veşnic cu vreun prieten, tovarăş de şcoală aşezat aici, la oraş, care nu-l mai lăsa pe Vasile Albu să plece, ci-I omora cu omenitul. Oaspeţii rari sint totdeauna bineveniţi. Dar las', că Vasile Albu nu era numai pentru asta bine­ venit! El îşi avea trecutul lui aici. Pînă în clasa a şasea de gimnaziu, cînd murise taică-său, fusese cel mai bun student, şi în şase ani n-a fost tovarăş pe care să nu-l fi ajutat, căruia să nu-i fi şoptit la tablă, cum şedea I'n banca-nrîia. Şi, vedeţi, mai sint I'n lume oameni care ştiu ce-i recunoştinta. Se poate foarte uşor presupune că prietenii aceştia I-ar fi uitat, dacă Vasile Albu ar fi [207] Un moralist 207 ajuns intr-un post de invidiat, ori dacă, - o singură dată in cei şase ani, - ar fi-ncercat să-şi arate superio­ ritatea, să-i umilească. Dar omul nostru era o fire blîndă, care nu ştia ce-i sumetia, nici arţagul multor tineri deş­ tepţi. Astfel, cînd venea in oraş, mulţi il omorau cu omenia. Dar pare-se că mai era o cauză, - şi poate cea mai de căpetenie, - care-I făcea pe Vasile Albu să fie bine­ venit intre prietenii mai bine situaţi decît el. Omul ăsta uscat, cu grumajii deşiraţi era un cîntăreţ rar Şi-l'111 ghi­ duş de să tot alergi după el. Dar nime n-ar fi gindit, văzîndu-l, să aibă o voce aşa de puternică, mlădioasă, dulce. Nime n-ar fi bănuit, mai ales, că parul ăsta, dacă bea o juma' de vin, era in stare să facă toate poz­ nele din lume. Cînta, fluiera din burtă, făcea din gru­ maji ca muzicantul ce-şi clempăneşte coardele, cînta doine care păreau că vin din mari depărtări, imita basul, clarinetul, cimpoiul, in vreme ce mărul lui Adam, proe­ minent ca o vertebră, i se plimba domol pe git, iar prie­ tenii săi rideau să moară, şi lumea din birt se grămădea in jurul mesei lor, ca la comedie. El însă nici nu zîmbea, numai ochii-i ardeau de mulţumire, şi gusta cu sete din vinul vechi. Colo, după miezul nopţii, se ridica de la masă şi se făcea, - c-un uimitor dar de imitaţie, - cerşetor chilav, negustor de haine vechi, prim-pretor, fişpan, protopop, in vreme ce oamenii se tăvăleau de ris. Darul lui de imitaţie era intr-adevăr extraordinar, dar probabil că sentimentul ridicolului se potenta prin faptul că Vasile Albu, după înfăţişare, părea un om năcăjit, căruia nu­ mai de astfel de glume nu putea să-i ardă. [208] 2U8 --------- Un moralist ------ Aşadar, el plecă spre «Ursul negru», ca de obicei. Cînd ajunse la poartă, il întîrnpină bădicul Ionită, care-l adusese cu căruta lui. - Azi nu e vreme de întors, bădie Ioniţă, zise vesel Vasile Albu. Ei, nu face nimic, domnule; abia se mai hodi­ neşte şi calul. Plecăm, apoi, în zori de zi. - Da, în zori de zi, zise Vasile, şi întră în birt. Birtaşul, gîndindu-se la cîştigul ce-l va avea pe urma lui, la noapte, îl primi zîmbind şi-l descărcă numaidecît de pacheţele. Vasile Albu se aşeză la o masă, îşi ceru o bere şi apoi prinzul şi vinul. par, cum sorbea din bere, tot cite-un strop, căci era rece gheaţă, zări la o masă, într-un colţ de sală, un om care-i deşteptă curiozitatea Într-un chip neobişnuit. Ala de colo! Să se lege de el, să nu se lege? Ah ! dar cum? Numai la frunte parcă mai samănă puţin! Nu poate să fiei Gligor Pîrvu ! Aşa de gras ?! Nu se poate! /Vasile Albu începu să se Frămînte pe scaun. Se uita ! lit omul gras şi greoi, care-şi sorbea cu lăcomie neome- nească supa. îi vedea obrajii mari, umflaţi, de-o roşeaţă ce bătea în negru, grumajii scurţi şi groşi, bărbia enormă, mînile durdulii, Nu se putea să fie Gligor Pîrvu, fostul său coleg din clasa a şasea! Şi totuşi ... După frunte ju­ decînd ... Chiar atunci omul cel gras îşi ridică privirile din far­ furie, şi Vasile Albu zvîcni de pe scaun. Da, era Gligor Pîrvu I Vasile îşi luă paharul cu here, şi, cu paşi mari, trecu printre mese, printre scaune şi se opri În faţa butoiului [209] Un moralist 209 de carne. îşi făcu o cruce largă, în vreme ce Pîrvu îi întindea o mînă uriaşă, diformă. - Aşadar, nu m-arn înşălat ! se miră Vasile Albu. - Nu, iubite; m-am schimbat, ce-i drept; nime nu mă mai cunoaşte. Tu, se vede, ţi-ai păstrat memoria ta prodigioasă. - îmi dai voie ? întrebă Albu, nemaiputîndu-se opri din mirarea ce-l cuprinsese, şi, trăgîndu-şi un scaun, se aşeză. - Cu cea mai mare plăcere, iubite Albule ; o să-n­ căpem cumva, zîmbi omul cel gras. Birtaşul tocmai întra cu supa lui Vasile. Privi roată prin sală şi, văzîndu-l la masa lui Pîrvu, il servi acolo. Albu sorbea din supă, dar mereu se oprea şi se uita la Pîrvu, - Te miri şi tu, zise acela, înghitind găluşte mari de carne. - Ai pus prea mult pe tine, Pîrvule, răspunse c-un fel de dezgust Vasile Albu. Obrajii celuilalt străluceau, dogoreau, era ceva necurat parcă in toată fiinţa lui, aşa că lui Albu i se tăie deodată pofta de mincare. El îşi aduse aminte că Pîrvu ăsta era cel mai leneş student, că mai făcuse şi clasa a şaptea, dar că rămăsese necăpătuit, 11 vedea acum bine îmbră­ cat şi prea bine hrănit; il simţea mulţumit. Birtaşul aduse şi friptura. - Bine că te văd, bine că te-am prins şi eu odată, începu, clefăind, Pîrvu. Să ştii că de mine nu scapi uşor. Vasile Albu tresări de dezgust. Cu mare silă, luă o bucăţică de carne şi incepu s-o mestece. - Intr-adevăr, zise el, nu te-am văzut de mult. Trăbă că-ţi merge bine! [210] 210 Un moralist - Nu mă pot plînge, zîmbi omul cel gras, şi luînd un pahar de vin şi-l turnă pe git. - N-am mai auzit nimic de tine. Eşti Însurat? îl întrebă Vasile. Da, sînt Însurat. - Ş-ai făcut o partie bună, se vede. - Da, da, pretine, am fost un om cu noroc, rînji Pîrvu, - Ceva diplomă, după cite ştiu, n-ai. -- Ce-mi trăbă mie diplomă cind am luat pe Minu- leasa! rîse înfundat Gligor Pîrvu, Vasile Albu înghiţi pe nedumicate carnea din gură, lăsă furculiţa pe masă şi, Înspăimîntat, 11 Întrebă: Tu ai luat pe Minuleasa ? - Da, pretine. - Pe crîşmăreasa de la birtul În care făceam uneori chefuri? - Da, iubite. De doi ani sîntem căsătoriţi. Vasile Albu simţi că-I scutură un fior de scîrbă. . - Dar... aceea era cu douăzeci de ani mai În vîrstă / ca tine, zise el cu vocea scăzută, neputincioasă. Ce-are a face?! - Era ca mama-pădurii, şi, mi se pare, era şi beţivă, mai şopti Albu tremurînd. - Ce-are a face?! Are bani, frătioare ! rînji Pîrvu, - Nu glumeşti? întrebă Vasile, cu-o ultimă sforţare de a se stăpîni. - E adevărat cum mă vezi pe mine, răspunse c-un fel de sfială, acum, omul cel gras. - Ptiu, porcule! ţipă Vasile, sărind de pe scaun şi scuipîndu-l drept În frunte. [211] Un moralist 21i Apoi, pînă a nu se dezmetici nimeni din cei care vă­ zuseră batjocora, Vasile Albu ieşi în curte, chemă pe bădicul Ionită şi-i porunci să prindă caii numaidecît, I� că pleacă acasă. - Da' nu se poate, domnule Vasile! Trăbă să mînce calul! N-am ştiut că plecăm aşa degrabă, şi nu l-am hrănit cumsecade, încercă să-I oprească cărutaşul. Dar toate protestările lui fură zadarnice. Peste cîteva minute căruţa porni în goana cailor. În sală se-ncinse gălăgie mare. Un domn, pîntecos ca şi Pîrvu, se ţinea mereu de el : -- Să chemi poliţia! Să-I dai pe mîna poliţiei! Dar Gligor Pîrvu nu voia să întreprindă nimic. Capul, mare cît o solnită, 1i căzuse 'in piept, obrajii i se dăbăla­ seră. Tuturor care n îndemnau să. nu se lase, să ceară satisfacţie «nemernicului» le răspundea cu silă, cu-o voce slabă: - Lăsaţi-l l E nebun! 1 9 1 3 [212] o NECREDINCIOASA - învaţă-mă, sfinţia-ta, ce să fac? La biserică -nu poate veni, că-i slabă de picioare. N-a mai fost la liturghie de treizeci de ani. Mă tot gindesc: pentru că-i păgînă, pe noi ne va ajunge blăstămul Celui-de­ sus. Bătrînă-s şi eu şi pricep ce spui sfinţia-ta din Ca­ zanie, şi cît n-am Îndemnat-o să se apropie de Dum­ nezeu ... - Şi nu vrea? Întrebă preotul. Femeia care-i stătea dinainte, slabă, măruntică, cu brazde adinci pe obrajii veştezi, clătină din 'cap, îşi făcu cruce şi zise, pe-o voce tînguitoare : - Mama spune că ea, şi fără spovedanie, e aproape de Dumnezeu. Zice că n-are păcate. Gîndeşte-te şi dum- [213] o necredincioasă 213 neata cum se scîlcie de minte omul, dacă trăieşte prea mult in lumea asta! Că cine-i, dintre muritori, fără păcate? Cum zice la Apostol: «Cine zice că nu-i păcă­ tos, mincinos este». - Adevărat, incepu preotul, însă mama dumitale e aşa de bătrînă, încît păcate mari nu va mai face. Ce mai poate face un bătrîn? - Aşadar, sfinţia-ta crezi c-ar fi bine să închidă bă­ trîna ochii fără merindea cea de veci? întrebă c-un fel de răutate femeia. - Ba nicidecum. Dacă nu poate veni ea la biserică, voi veni eu acasă la dumneavoastră. Vezi şi-i spune să fie gata, pe dimineaţă, să nu mînce nimic. femeia tăcu un răstimp ; incepu să înnoade un colţ al cîrpei mohorîte pe care o ţinea în mină. - Credeam că se poate altfel, zise ea in urma. - Altfel, cum?! făcu mirat popa. La biserica nu poate veni, să se grijască in rînd cu alţi creştini; nu rămîne alta decît să merg eu. - Adevarat, însă eu credeam sa-mi dai, sfinţia-ta, o poruncă. De pilda, sa-i pot spune: «Aşa-i porunca de la popa, că cine nu se va spovedi nici in postul ăsta mare, daca va muri, va fi îngropat fără popă, ca un păgîn», Femeia, zicînd acestea, privea mereu la nodurile ce le înşira pe cîrpă ; numai dupa ce tăcu îşi ridica ochii la popa. - Şi pentru ce crezi dumneata că e de lipsa porunca asta? o întrebă părintele. - Altfel nu se va învoi sa vii să o grijăşti, suspină femeia. Crezi sfinţia-ta ca eu nu i-am tocat destul la ureche? Şi nu numa eu, da' vecinele toate. Şi �11 Pa- [214] 214 o necredincioasă resimile astea, şi-ntr-alti ani, mereu am indemnat-o şi i-am spus că va ajunge in iad, in căldarea cu smoală. Ea are tot acelaşi răspuns, de-un lung şir de ani: «Ce să facă popa la mine? N-am păcate !» Zic: «Eşti bă­ trînă, maică, şi poti muri negrijîtă». La asta-mi răs­ punde: «Nu-s beteagă». - Şi n-a fost bolnavă în anii din urmă? - Nu, părinte. N-o mai prea rabdă picioarele. Atît, Incolo, s-o vezi că se uită ş-acum ca o şopîrlă, ŞI n-are nici un fir de păr cărunt. - Bine, zise popa, spune-i că-i poruncă, şi dacă se va învoi, vino şi-mi spune, ca dimineaţă s-o pot în­ creştina. Femeia se depărtă foarte repede, dar pînă-n amurgitul sării nu se mai intoarse. O bucurie adîncă se putea ci ti în ochii ei. - Bogdaprostea sfintiei-tale, zise ea întrînd în casa parohială, bogdaprostea că m-ai scăpat de-un chin şi I de-o povară cumplită. Acum am şi eu pace, că-s muiere I văduvă şi năcăjită, şi umblu pe la unii şi pe la alţii după / lucru. Puteams-o aflu odată moartă, negrijîtă, şi m-aş fi ştiut osîndită pe veci. - Aşadar, se-nvoieşte s-o cuminec P întrebă preotul. - Nici s-audă n-a vrut, ca de-obicei, pînă ce n-am spus care-i porunca sfintiei-tale. Nici atunci nu s-a-n­ voit, zicea că astea-s vorbe de-ale mele. Am pus la cale cinci vecine, care, una după alta, au intrat la bătrîna şi au întărit vorbele mele cu porunca sfinţiei-tale, Şi numai aşa a crezut, numai aşa s-a-nvoit, Adevărat că de-atunci tot morrnăie, da-i va trece ei pînă mîne. Eu' rn-am scăpat de-o povară. , I r [215] o necredincioasă 215 - Aşadar, dimineaţă să nu beie, să nu mînce, incepu preotul. - Vai de mine I ii curmă repede vorba femeia, cum să mînce, cum să beie I Ştim noi ce se cade inainte de primirea sfintelor! Bogdaprostea, părinte, continuă, ie­ şind, că m-ai uşurat. In prag se mai opri o clipă şi întrebă : - Pentru osteneală iţi vine o băncută, nu-i aşa? -- îmi vine, dacă aveţi. Dacă nu, nu-i pagubă, zise popa. - Ba, că facem noi samă de-o băncută, pentru sfin­ ţia-ta, răspunse femeia ieşind. In dimineaţa zilei următoare preotul plecă spre căsuţa bătrînei. Era departe, aproape in pădure, intre colibele răzleţite de sat, aşezate pe coastă. Erau pe-aici căsuţe de oameni săraci, dar cu grădini bogate in pomi. Cireşii, vişin ii erau în floare; de departe, intre ceilalţi pomi, părea că-i apasă o zăpadă strălucitoare. Pe Ungă drum îşi frîngea de bolovanii lucii apele limpezi un părăiaş de munte. Cîntecul lui se înălţa intr-un dulce vîjîit ; prin văzduhul albastru treceau săgetind rîndunicile, zvelte ca nişte suveicute, Cînd se trezi inaintea lui cu femeia ce-l chemase, popa nici nu-şi dădu sama cum ajunsese de-n grabă la căsuţa bătrînei, Femeia îşi Frîngea deznădăjduită mînile ; privea cu spaimă şi abia află cuvinte să-nceapă : - Să mă ierţi, eu nu-s de vină, eu i-arn spus tot, ea s-a-nvoit, a zis o-aşteaptă. Eu a'm mers cu omul ăsta să-i arăt unde să descarce carul, să nu-l descarce [216] pe loc străin. Şi, pin' ce-am venit, bătrîna a mîncat. Am aflat-o mîncînd. Vorbeau in curte, unde-I întîmpinase femeia. în curte era, Într-adevăr, un car cu doi boi şi un rornîn tăcut care încărca gunoi. Dusese un car, şi cu carul ăsta il ducea tot. - Aşa-i, părinte, zise omul, răzimîndu-se de lopată, eu nu-i ştiam locul ş-a venit să-mi arate. Dumneaei nu-i de vină că sfinţia-ta ai venit în zadar pînă aici. - Moşia bogatului o cunoaşte toată lumea, părinte, da' pe-a săracului, numa el. Eu m-am gîndit: «Are ea atîta cap să nu mînce pînă vine părintele». T-am spus, ş-acum, iată, se-ncepe blăstămul pe casa noastră, zise cu deznădejde muierea. Căci 11l1-i blăstăm să se-ntoarcă popa cu sfinta cuminecătură acasă? Romînul începu să încarce din nou . . - Nu poate să vie nici o pedeapsă de la Dumnezeu, zise popa, că dumneata nu porţi nici o vină. Dumneata ce-ai putut ai făcut. I - Bogdaprostea, părinte, că zici chiar sfinţia-ta aşa! / Eu nu mă ştiu vinovată, dar, uite, tot mă tem. Păcatele părinţilor zice că se răzbună în copii, pînă-ntr-al şapte­ lea neam. In clipa asta, la spatele lor, se auzi o voce pitigăiată. - Ce păcate? Păcatele mele? Eu n-am păcate! Şi popa şi femeia se întoarseră şi zăriră în Ferestruta deschisă capul bătrînei. Năframa, care era legată subt bărbie, făcea să bănuieşti un păr foarte buhos. Faţa bă­ trînei era uscată, înnegriră de vechimea anilor. - Nu-i păcat să-I faci pe părintele să vie degeaba pînă aici, atîta cale? întrebă femeia. 2i6 o necredincioasă t t I T I I 1 ,io [217] o necredincioasă ._------- 217 - Tu l-ai adus, al tău� fie păcatul, zise bătrîna, şi pe cîteva clipe capu-i dispăru din fereastră. Apoi se ivi din nou. Dacă-i aşa, hai să mă spovedesc! Da' ce să spun? Eu nu ştiu nimic. Eu am cunoscut patru popi: pe popa Nicolae, pe popa Văsălie, pe popa cel din sus şi pe popa cel din jos. - Ai mulţi ani dumneata, bunica? întrebă popa, zîmbind la capul care nu se mai mişca din ferestruţa deschisă. Apropiu suta! - Ei, asta nu se poate! zise popa vesel. -- Ba se poate, că pe mine m-a botezat popa care a fost înainte de popa Nicolae. Apoi il cunoşti pe Onu Vetii. Mai acum e anul, m-am întîlnit cu Onu Vetii şi, ştiind că sîntem de-a samă, l-am întrebat de cît e el. Ş-a zis că de opt pe nouăzeci. Dacă nu mă crezi pe mine, întreabă-l pe el. Da' să ştii de la mine că eu cu minciuni nu umblu. Popa zîmbi cu înţeles. Ştia că Onu Verii murise de zece am. - S-a cam tulburat la cap, incepu femeia. Nu mai ţine sama cine-i mort şi cine-i viu. Baba, crezind că fata ei o vorbeşte de rău, îşi îndesă şi mai bine capul pe fereastră şi incepu: - Pîrîşi am avut destui în viaţă, da' nici un rău nu mi-au putut face, fiindcă eu îs femeie dreaptă. Nu m-au pîrît odată că mă ţin cu popa Nicolae, pentru că eram slujnică la el ?! - Ai fost slujnică la popi dumneata? o întrebă pă­ rintele. - Da, am fost, şi dacă vreai să ştii de la mine, pot să-ţi spun c-am văzut popi beţi şi obîrşteri beţi, domni [218] 218 o necredincioasă marr căzuţi sub mese. Nu ca mine! Eu ce pămînt fac? Iacă, dacă am - mîne, dacă n-am - rabd, atîta păcat fac, dacă chiar vreai să mă spovedesc dumitale, Rornînul lăsă lopata şi se apropie de popă şi de fe­ meie, care incepu să-şi frîngă din nou, cu deznădejde, mînile. - E adevărat c-a fost slujnică la un popă, am auzit şi eu. Apoi şi obîrşter beat a putut vedea, pentru că Ia noi, mai demult, au fost şi cătane in sat. - Eu am fost copilă orfană şi năcăjită, şi din ce mi-am strîns am cumpărat grădina asta, şi casa, şi curtea. Adta am făcut şi vro opt copii, da' toţi pe lege. Vezi, dacă chiar s-a ostenit părintele pin-aici, eu mă spovedesc. Am cumpărat, ce vezi aici, din săul meu. In năcazuri ca fată, în năcazuri ca nevastă, in năcazuri ca văduvă. Ce păcate să fi făcut? Ocinaşi am zis, ce-am ştiut şi cînd am putut. Apoi alta ce? Dacă am ce ­ mîne, dacă nu - rabd, ştie Tatăl-cel-de-sus. Da' du-te dumneata cu spovada Ia cei cu păcate, la cei. avuţi, Ia d6mnii cei mari. Că cine trăieşte năcăjit are destul ca­ tfton şi nu-i mai trăbă altu-n lumea asta. Vezi, eu mă spovedesc, să nu spui c-ai venit degeaba pînă la mine. Femeia, fata bătrînei, se apropie de geam şi-i şopti ceva. - N-are de ce se supăra, că, iacă, mă spovedesc, zise tare baba, din fereastră. Da' păcatele mari să le caute părintele la cei buiaci, la cei care se tăvălesc in bine. Zici c-am mîncat ! Dar atîta păcat am : dacă am - mîne, dacă nu - rabd. Preotul îşi luă ziua bună, încredintînd-o pe bătrînă că nu-i supărat defel. [219] o necredincioasil 219 - Chiar şi dac-ai fi, te-mpac eu, colo, cind or fi coapte cireşele-n grădină: că-ţi trimit o coşarcă de cireşe. Poamele-s mai dese, da' pînea-i mai rară pe la noi. Şi capul buhos dis păru din fereastră. 1 913 [220] ŞARLATANUL într-o senină dup-arniază de primăvară, citeam pe-o bancă subt un cireş inflorit. Eram cufundat in 'istorisirea minunată, care mă uimea tot mai mult, cu fiecare foaie întoarsă. Nu mai auzeam nici zumzetul albinelor, care ingreunau florile albe ale cireşului. De­ odată tresării. - Bună ziua, părintele. Mă cunoşti, de bună samă, pe rmne. Nu-l mai văzusem niciodata pe omul care mă făcu sa tresar şi care stătea zîmbind inaintea mea. Era mijlociu de statură, c-o mustaţă scurtă, neagra, foarte palid la faţă, cu fruntea nespus de trista, în comparaţie cu ochii lui vioi şi cu zimbetul de fericire care-i flutura pe buze. [221] $a!ktanu_i ��� __ �� 22 __ i -- Şi nu se poate să n-ai un scaun de hodină şi pen­ tru mine, începu el din nou, văzîndu-mă că tac. - Se-ntălege că am. Ia pofteşte pe lavită, Ungă mine, i-am zis, făcîndu-i loc. El zîmbea mereu şi părea foarte fericit. - Cred că mai ai ş-un corn de prescură, zise el, privindu-mă ţintă cu ochii, in care ardea un foc ciudat. - Ba şi un păhar de vin va da Dumnezeu, bade Ioane, zisei, spunîndu-i numele acesta pe nimerite. - Ştiam eu că nu se poate să nu mă cunoşti! răs­ punse el vesel. Eu sînt un om minunat. Eu m-am schim­ bat dintr-o boală, de-s aşa pe cum mă vezi. -- Ai fost bolnav dumneata? -- Am zăcut între moarte şi viaţă opt săptămîni ! începu el aruncind o privire fugară pe masa de brad care era înaintea lavitei. Pricepui numaidecît şi cerui să ne aducă ceva pen­ tru gură şi pentru gît. Badea mă privi fericit şi-mi Zise: Aşa mă cinstesc toţi popii pe la care mă duc. - Şi te întîlneşti des cu feţe preoţeşti? n intreb ai, mirîndu-mă mereu de privirile lui fericite. -- Dacă. sintem in aceeaşi slujbă, ce să fac? Acuma, eu n-am fost totdeauna aşa precum mă vezi, dar a dat o boală peste mine. Doctor pe lume n-a ştiut ce am. Vezi că nici nu putea şti, fiindcă mi-a fost trimisă boala asta de Atotputernicul. - Toate boalele vin cu ştirea Celui-de-sus, zic eu. - Da, numa cit boala mea a fost sămn că Domnul m-a ales în slujba lui. - Da, se vede că dumneata eşti în slujba Domnuiui acum. Mă uit la dumneata şi mă mir, zic eu. [222] - Aşa-i că te miri? făcu el vesel, c-un suris care-i in undă toată faţa. Nici un doftor, nici un leac nu mi-a folosit, pînă ce, în urmă, la sfîrşitul săptămînii a opta, n-a inceput să izvorască din mine izvorul darului. Şi pîn-a ţinut boala îmi vîjîia mie prin cap, da' nu ştiam că ăsta să fie sămnul alegerii mele pentru slujba Dom­ nului. Duminică sara, la sfîrşitul săptămînii a opta, iz­ vorul darului s-a făcut văzut. Da, atunci s-a făcut văzut ... - Şi cum s-a făcut văzut? il întrebai, uimindu-rnă mereu de bucuria cu care-mi povestea. -- Ai putea să gîceşti P mă întrebă, vesel de încurcă­ tura mea. -- Nici poveste! Ar trebui să am şi eu un dar deose­ bit, ii răspund. - Tocma asta-i I Dumneata nu-l ai, şi nu l-au avut nici' cei care erau în jurul meu, cînd izvorul daru­ lui a-nceput să curgă din urechile mele in două şire nesfîrşite de furnici cîntătoare, Pe-o clipă simtii un sloi de gheaţă cum mi se aşază-n I E bun ! A· •• AdVD' ăzîndu-l spate.« ne un .», mu ZIseI In ata. a vazm u- mereu fericit, n-arn mai simţit nici o teamă faţă de străin şi-l întrebai : - Din urechi ţi-a izvorît P - Da, din amin două, în două şire nesfîrşite de fur- nici cîntătoare. Două şire lungi cît de-aici pînă-n Sibii. Izvorau furnicile mărunţele şi lungurete, strălucitoare ca un şirag de mărgele marunte în care bate soarele. Izvorau tot mai dese, toate întraripate, şi cîntau, cîntau ! Şi ce dntau? - Aleluia şi Heruvicul, cîntarea îngerilor. 222 ŞarZatanul ���-'-- l 1 i \ [223] Şarlatanul 223 -- Nu mai spune I - Ce să spun?! Era minunea lui Dumnezeu şi sămnul darului pentru mine. Şirul de furnici se făcea tot mai lung, se-nălta in văzduh ca o aţă nesfîrşită pe care sint înşirate grăunţe de mărgele, strălucea la soare in toate culorile, şi cintecul îngeresc umplea lumea. Nime nu-l auzea, numa eu! Nime nu vedea furnicile, numa eu ! Pe măsură ce izvora darul, in capul meu se făcea tot mai multă lumină, ş-atunci am auzit un glas care-mi • CA�' 'Ş A �A' A zicea : « mta ŞI tu .» -am rnceput sa cmt Ş1 eu, încet, dulce, îngereşte, ca şi furnicile. Ş-am tot cîntat pînă ce in capul meu s-a făcut o lumină aşa de mare, de-mi părea că acolo a răsărit soarele. Furnicile se făcură ne­ văzute, da-n schimb eu am căzut in vis adinc. Şi visul acela era luminat de soarele ce răsărise in capul meu. Şi ce-am văzut in vis ? El tăcu şi mă privi c-un fel de uimire. - E minunat ce spui dumneata, bade Ioane, ZIC eu. Nu pot şti ce ţi s-o fi arătat in vis. - Am văzut un părău adinc, şi-n fundul părăului, subt o piatră, mi s-a. arătat o carte. Un glas îmi zise: «Scoală-te, du-te şi ia cartea, şi pe urmă ţi se va spune ce să mai faci». M-am ridicat din patul vechilor sufe­ rinţe ş-am plecat, ş-am aflat cartea, aşa precum mi-a spus glasul. Abia am ajuns acasă, şi glasul imi zise: «Culcă-te, căci iarăşi vei vedea un vis». Şi m-am cul­ cat, ş-am adurrnit şi iar mi s-a făcut lumină in cap, da' deocamdată n-am văzut decit lumină. Glasul imi zise: «Cartea ce-ai aflat-o va fi spre vindecarea mul­ tora, spre alinarea suferinţelor şi spre alungarea draci­ lor. E carte cu dar mare, căzută din cer odată cu Epis­ tolia Maicii Domnului. Da' tu nu ştii încă să cauţi rn [224] - 224 Şarlatanul / ea, nu ştii s-o deschizi, ci scoală-te şi pleacă la drum, tot spre răsărit, tot spre răsărit, şi vei întîlni pe robul meu, care ţi se va arăta îndată, şi el te va ajuta.» Abia a tăcut glasul, ş-am văzut in lumină mare pe-un popă, cu barba albă, cu patrafirul pe piept, şi cerea intr-o carte. Pe-o clipă l-am văzut, apoi s-a făcut nevăzut, şi eu m-am deşteptat. Am pornit la drum, tot spre răsă­ rit, prin şase sate am trecut, da' nici într-un sat n-am dat de popa pe care-l văzusem in vis. în satul al şaptelea, in Curmătura, cit ce intru pe portiţă în curtea popii, il zăresc prin fereastră pe părintele Veniamin, cu patra firul după cap, cetind intr-o carte. 11 cunoşti dumneata pe popa Veniamin din Curmătura? Imi puse intrebarea asta c-un fel de teamă pe care n-o pncepeam, - Cum să nu-l cunosc?! Cine nu-l cunoaşte pe Veniamin cel cu dar mai mare decit nouă popi, care vindecă unde doftorii nu mai au ce face, care gîceşte pe hoţi şi pe tilhari cît ce deschide cartea?! Străinul imi păru că nu-i prea bucuros de cunoştinţa mea. Pe cîteva clipe zimbetul i se şterse de pe faţă, din priviri; ochii lui rămas eră fără strălucire. - Aşa-i ? •. incepu el, silindu-se să fie iarăşi vesel. Apoi n cunoşti dară şi dumneata pe părintele Veniamin ... Mare dar are popa acela! - Vorbind, ochii lui începură să lumineze din nou. - Cit ce mă auzi ciocănind la uşă, il auzii zicînd cu bucurie: «întră, Ioane, intră, omul lui Dumnezeu, intră, că eşti pus de-acuma-n slujba Domnului! Arată-mi cartea», imi zise el indată ce in­ trai. I-o dădui, el o luă in mină, după ce mai indi s-a-nchinat precum se cuvine, o răsfoi şi zise: «După cartea asta cîntă popii şi călugării, de multe veacuri. [225] 2!':!.J!1tanlll �_� A căzut din cel' odată cu Epistolia Maicii Domnului, într-aceeaşi piatră încuiată. In ea sînt înşirate toate năcazurile omului, precum şi pentru anume nenorocire ce slujbă trăbă făcută. Mare dar pe dumneata, bădie Ioane, că ţi-a ajuns în mînă 1 De-ar putea, vlădicii ţi-ar lua-o s-o puie în mînăstirea cea mare, da' n-au putere.» Aşa mi-a zis. Şi mă ospăta aşa cum mă ospătezi acuma dumneata. - De multişor începusem să îmbucăm din pres cură şi 5-0 udăm cu vin. - Şi, după ce 111-a ospă­ tat, m-a ţinut trei zile la dînsul şi m-a învăţat cum să caut în carte, cum s-o deschid. Ş-aci s-a întîmplat cu mine minunea cea mare. Nu ştiam ceri o slovă mai nainte, ş-acum deodată cunoşteam toate tiparele. M-am întors acasă, multărnindu-i părintelui (băgai de samă că se sfieşte să-i mai zică pe nume), şi dac-am ajuns acasă, iar am adurmit, şi iar a111 visat, şi am văzut soarele răsărind în capul meu, ş-am auzit glasul. Şi gla­ sul imi zicea: «De-acum-ai întrat în slujbă; vor veni la tine creştini din mari depărtări, încărcaţi de toate nevoile; tu, după ce-i vei vedea, pune-l pe nevoiaş să deschidă cartea, ceteşte acolo ce slujbă se dă, apoi te-ncuie in casă şi va veni visul. Şi-n vis ţi se va arăta şi ce popă să facă slujba.» M-am trezit, şi muierea mi-a spus numaidecit că un străin, bolnav greu, a fost adus cu carul la mine la poartă. - Aşadar, vestea minunilor ce s-au petrecut cu dumneata a ajuns repede pînă departe, zic eu, începînd să-l privesc cu neîncredere. -- Voia Domnului, părinte! Nu care cumva să crezi că eu aş fi spus ceva! Eu ştiu că darul Domnului nu se trîmbitează-n lume. Eu ştiu că la dar oamenii vin ca la un izvor. 11 simt şi aleargă, cum aleargă cerbii însă- [226] 226 Şarlatanul taţi la părăiaşele de munte. Aşadar a venit bolnavul. A deschis cartea, m-arn uitat in ea ş-am văzut că i se dă, pentru mintuirea lui, maslu cu şapte popi. M-am incuiat in casă, m-am culcat, mi s-au arătat, - cu chipul, cu numele lor şi cu numele satului, - popii. T-am spus bolnavului ce popi să cheme, şi, peste-o săptămînă, omul meu a venit, sănătos, să-mi mulţărnească. De-a­ tund lumea vine la mine ca la moară, unii sosesc, alţii pleacă, şi casa nu mi-i niciodată goală. Şi oamenii se tămăduiesc. - Mare minune ce spui dumneata, bade Ioane! zic eu, privindu-l cu neîncredere tot mai mare, căci cre­ dinţa ce mi-o făcusem de la început, că ar fi un biet nebun, mi se clătinase de mult. - Voia Domnului, părinte L .. Eu sint un nemernic slujbaş al lui şi-i împlinesc voia după cum îmi porunceşte. - Şi zici că totdeauna ţi s-arată-n vis ce popă trăbă să facă anume slujbă? 11 întrebai, privindu-l ţintă I in ochii care zimbeau mereu. I-Mi s-arată, răspunse el fericit. Pentru cîte-o slujbă mi s-arată un singur popă, pentru alta mi s-a rată chiar doi, ori trei, şi glasul zice: «Alege, robul lui Dumne­ zeu, pe care-I vreai», - Şi dacă-s mai mulţi, dumneata pe care-l alegi? ti intreb ai c-un simţimînt de teamă, ca şi cînd mi s-ar fi părut că pricep vizita păscălierului. - Eu? Eu aleg pe oamenii lui Dumnezeu, începu el cu vioiciune. Dacă mi s-arată mai mulţi in vis, eu nu-i spun omului la ce popă să meargă, ci mai �ndi mă duc eu pe la ei, să văd care-i mai bun de inimă, care-i [227] mai milostiv. Trăbă să fim cu băgare de samă, părinte, să alegem totdeauna pe cel mai bun. Tăcu el, tăcui şi eu un răstimp. Imi ziceam: «Aşa­ dar vrea să-i dau bani, ca, în schimb, să trimită pe bol­ nav i să le fac slujbe». Străinul, neliniştit, incepu să fărîmitească o bucată de pîne. Zise: - Eu n-arn darul preoţIeI, eu nu pot ce ti slujbele, eu ii trimit pe creştini cu slujba şi cu banul la preoţii cei milostivi. Cereai să par cit se poate de uimit, de înspăimîntat. - Şi... m-ai văzut şi pe mine in visurile dumitale? - Ba bine că nu ! zise el, zimbind cu bunătate. Ori de cite ori mi s-au arătat doi sau trei popi, sfinţia-ta eşti in mijlocul lor. - Iată o milostivire a Domnului de care nu mă simt vrednic, zisei eu, făcîndu-rni cruce. - TOţi preoţii cei buni, toţi: oamenii lui Dumnezeu spun aşa, îmi zise el cu bunătate. De-acum o să trimit cu slujbe şi la dumneata. El se pled să ieie păharul cu vin de pe masa, ş-atunci, in buzunarul de la haina lui, văzui scoartele albe ale unei cărţi. Ce carte-i aceea? il intreb. Care? făcu el surprins şi se-ngălbini. Ai o carte-n buzunar, zic eu. El se căută, simţi cartea şi deodată se făcu ŞI mai palid. - E cartea mea, zise el in silă, nu ştiu cum a ajuns aici. Am lăsat-o acasă. Da' mi s-au mai intimplat d-astea, Plec undeva fără carte, şi deodată mă trezesc cu ea. [228] - Nu-i văd decît marginile. T'răbă să fie o carte foarte veche, zic eu, aşa ceva n-arn mai văzut. Păscălierul mă privi cu neîncredere. îndesă mai bine cartea în buzunar. - N-aş putea s-o văd şi eu? 11 intreb, privindu-l cu mirare. Nu fu bucuros de întrebarea mea. - Nu se prea arată, da' dacă chiar vreai, poftim. Era un Acatistier, ediţia din Sibii, cu litere latine, legat in scoarte îmbrăcate-n cauciuc alb. - N-am mai văzut aşa slovă, aşa tipar! zic eu. Nu ştiu ce ti in ea, trăbă să fie foarte veche, şi intr-o limbă străină. El mă privi încă un răstimp cu neîncredere, da', vă­ zînd uimirea mea, incepu să zîmbească şi zise: - Te cred, a căzut din cer odată cu Epistolia. Dar eu ştiu ceti in toate cărţile, în toate limbile. - Mi-ai face o mare plăcere dacă mi-ai ceti ceva jdin ea, i-arn zis cu umilinţă. .. Văzui că se-nspăimîntă, da', peste puţin, venindu-şi / ! in fire, zise : - Nu se ceteşte-n ea decît după ce-a deschis-o bolnavul. - Totuşi mi-ai face o mare mîngîiere sufletească, ii răspunsei, simţind dorinţa răutăcioasă de-a-i dezvăli minciuna. El luă Acatistierul, n deschise, il ţinu aproape de ochi. - Nu ştiu ce-i cu mine azi !Mi s-a pus ceva pe ve­ dere ... zise, frecîndu-se la ochi. - Depărtă cartea, cum fac cei mai mari prezbiţi. - Nu ştiu ce-i cu mine, zău, că mi s-a pus ceva pe ochi 1. .. zise iar. [229] J�r}atan� . .. __ . . y2 9 Se ridică, ţinu cartea in bătaia soarelui de la apus, da', zadarnic, nu putu ce ti nimic. - Ei, nu te mira aşa de mult de asta, ii zic eu, vă­ zîndu-l înspăimîntat. Va fi un nou sămn trimis din cer. Poate ca să nu mai porţi cu dumneata cartea sfîntă ... Dar arată-mi, rogu-te, de pildă, de unde ştii dumneata că se dă în carte maslu cu şapte popi P Dorinţa asta a mea îl mai învioră putin. începu să răsfoiască prin Acatistier pînă ce ajunse la o faţă pe care erau înşirate icoase şi condace, unul subt altul, şi numerotate cu numere arabe pînă la şapte. - Iată, aici se dă slujba maslului cu şapte pOpI, . zise el, fără nici o voie. îşi pierduse toată însufletirea de pînă acum, - Da, adevărat, zic, slova asta o cunosc şi eu, e de la unu la şapte. Urmă acum un răstimp de tăcere. Văzui că păscă­ Jierul abia cunoaşte numerele. -- Şi cînd zici dumneata că ţi s-a ivit mai lntÎi iz­ vorul darului? îl întreb. El, neliniştit, nemaicutezînd să se uite la mine, zise gătindu-se de ducă; -- Apoi să fie-acum vre opt-nouă luni, în toamnă, pe la Sfîntă Mărie ... «Aha, bade b, îmi zic, şi-l mai întreb, vâzîndu-l gata ele drum: - Nu ştii ce-a păţit părintele Veniarnin din Curmătura? - N-am mai fost pe la dumnealui ele mult, răspunse străinul, cu glas slăbit, ela' va fi ajuns la mare bine. Era popă cu dar bun, - Şi totuşi n-a ajuns cum crezi dumneata. [230] 230 Şarlaianul - Nu ? întrebă el uimit. - Nu. De doi ani e ţintuit intr-un scaun. Şi nICI vorbi nu poate. L-a lovit damblaua, Băgai de sarnă cum i s-au zguduit uşor umerii la vestea asta şi, uitînd să-şi mai ieie rămas bun de la mine, plecă, bombănind mereu: -- L-a lovit damblaua ?! Cum se poate?! 1 9 1 3 / [231] MOARTEA CLOPOTARULUI Cînd vin rîndunelele, se duc bătrînii. Şi-n LUl1- cuşoara, şi-ner-alte sate, cei mai mulţi bătrîni primăvara pleacă. Se duc cu plutele pe ceea lume. Ademeniti de soare, de verdeaţă, de mirosul ploii, de strălucirile văz­ duhului, se-ntîmplă ca moşnegi şi babe să-şi uite une­ ori de ei, pe-o Iavită, la portiţă, ori in poveşti. Şi cum în april e soarele de multe ori cu dinţi, şi cum vintu­ rile se schimbă grabnic, se-ntîmplă de multe ori ca vîn­ tul de la miazănoapte să înfioare trupurile bătrîne şi. astfel, care cade odată în aprindere de plămîni rar se mai scoală; plămînii lor sînt, şi altfel, plini de horcă­ ieli, de tusă, şi, cînd se căptuşesc cu greutatea hîrîitoare a boalei, nu mai pot răzbi. [232] Cîte gîze, înşelate de-o primăvară prea timpurie, nu pătimesc tot astfel? Le vezi şi ici, şi colo amorţi te, ori chiar răsturnate pe spate, cu micile lor picioruşe de ate încîrligate, aşa de gingaşe. S-au zorit prea mult şi ele ! Dar Vavilon, clopotarul bisericii din Luncuşoara, nu era dintre astfel de bătrîni. Era alb-colie şi el, pe mus­ tăţi şi pe după urechi, incolo, chelia-i strălucea netedă ca o oglindă; era trecut de şaptezeci, şi genunchii i se închinau binişor pămîntului, dud păşea, şi de slăbiciune, dar poate şi din trasul cel mult ��J clopotelor, din obiş­ nuinţă. El însă nu zăcărea iarna in bîrlog, ca alţi bătrîni din sat. Prin ger, prin vînt, prin viscol cu zăpadă, el trebuia să-şi îndeplinească slujba: la morţi, în duminici, la praznice, şi, -- cît ţineau Paresimilc, - în toată ziua. Slujbei sale avea s:-1-Î multumcască dacă, din tinereţe, nu-şi aducea aminte să fi fost bolnav şi di putea să vorbească c-un fel de dispreţ despre bătrînii de sama lui, ori chiar mai tineri, care cădeau ca muştele. -- A ieşit şi el pînă la portiţă, de ş-a săpat groapa În progădită. j Pe clopotaru! din Luncuşoara îl chema Ion Tunsu, poate unde şi el, şi tată-său, care fusese de asemenea clopotar, erau cheIi, - adică tată-său fusese; numele de Vavilon şi l-a pus el singur, şi nici nu-i plăcea să-i zică oamenii altfel decît Vavilon, Cum a ajuns la po­ recla asta, spunea tot el : - Un om care traieşte Într-un turn, şi turnul cel mai mare din lume <1 fost TUfl1L11 Vavilonului, rămas neispră vit. Dacă luăm în socotintă că În Luncuşoara erau la cinci­ zeci de morti pe an, şi că, pentru fiecare, se cîntau clo­ potele trei zile, de trei ori pc zi; dacă alaturăm la [233] .Muartea aceasta o suta cincizeci de zile, duminicile şi praznicele anului, apoi cele şapte săptămîni din Paresimi, vedem că Vavilon era într-adevăr «un om care trăia într-un turn». Pin-a fost mai tînăr, popa Costan avusese de furcă adeseori cu el ; de multe ori chiar luncuşorenii voi­ seră să-I puie din slujbă. In vreme de vară, în vremea coasei, a nnului, a se­ cerei, nu-i uşor să vii, de cîte ori e un mort, din hotar acasă, în crucea amiezii, să tragi clopotele. Vavilon, de cele mai multe ori, nu venea, ci se ajuta cu un bătrîn, care locuia lîngă biserică, şi cu «surda noastră", - o fată a clopotarului, grea la auz ca pamintul, -- şi, Ia tras, oamenii cunoşteau de pe «bing-bangul» cel dintîi că nu-i mîna clopotarului. Surda se pricepea minune­ mare! Sub mîna ei clopotul cînta cu vai ere prelungi, ca şi subt a clopotarului, dar luncuşorenii ziceau că nu se cade ca o muiere să se suie în turn şi să tragă clopotul. Vavilon se alegea cu ocara popii, cu ameninţările creş­ tinilor, dar nu se temea că va fi scos din slujbă. Dacă nu trăgea el clopotele la amiazi, le trăgea sara şi dimineaţa, şi numaidecit 1i făcea pe toţi să tacă. El ştia că-n slujba lui nime nu-l poate inlocui. Dvapoi toaca, _. şi cea de lemn şi cea de oţel, - se mai pricepea cineva Sr-O bată ca el ? Că din turnul bisericii se pornea ca o ploaie răsu­ nătoare peste tot satul; ciocanele cădeau c-un ritm pe care nici clopotarii satelor vecine nu-l putuseră. prinde, oridecîteori au venit în Luncuşoara, anume pentru asta. Pizrnaşi veneau, pizrnaşi se-ntorceau în satele lor. După ce-a mai îmbătrînit, Vavilon părăsi munca ho .. tarului. Mai împungea şi el intr-un pieptar, însă de cele mai multe ori H puteai afla 1n birtul aşezat destul de aproape de biserică. El şedea departe şi nu putea să nime- [234] rească tocmai pc punct, - la 4, ia 12, la 6, -- cînd era vreun mort. Asemenea in du mini ci şi praznice. - Bătrîneţele, părinte! Plecăm devreme, şi unde să stăm pînă soseşte ceasul ? îi zise el şi popii Costau, şi părintelui Man cînd aceştia îl văzură mai întîi ieşind din birt. Amîndoi preoţii trebuiră să-i deie dreptate. Dar, din slăbiciunea bătrîneţelor crescu repede o pa­ timă, şi Vavilon începu, nu peste mult, să facă gură că el nu se-ajunge cu plata de clopotar, el pămîntul nu şi-l mai poate munci, deci să facă oamenii plată mai mare. Ce erau două copuri de mălai pe an de la fie­ care casă? Vezi bine, dorinţa asta şi-o arăta numai cind era putin ameţit de rachiu, treaz - niciodată, şi astfel nu-i de mirare că el slujise, pînă in Joia Mare din Paresimile acestea, tot cu simbria cea veche. In Joia Mare «hoanca noastră», adică baba clopota­ rului, veni dis-de-dimineaţă la casa parohială şi-i vesti cu groază părintelui că Vavilon moare şi deci nu J�oate veni să tragă clopotele pentru liturghia marelui Vasile. - Cum să moară, mătuşo?! Ieri l-am văzut, ieri am vorbit cu el, zise parintele Man. - Moare, părinte! 1 s-a legat limba, nimic nu mal poate vorbi, începu plîngînd baba. - Poate se va fi îmbătat, zise popa. - Nu! In Săptămîna Patirnilor n-a întrat în birt, n-a adus rachiu acasă, __ o nici el, nici eu. I-a venit din bun senin, pe la miezul nopţii. 1 s-a legat limba, i-a în­ ţepenit şi i s-a răcit toată partea stingă. M··aş ruga de părintele să vie să-I mai grijască o dată. [235] Vorbind aşa, bătrîna privea cu spaimă la popa Man, îl privea ţintă, "ca şi cînd ar fi voit să cunoască din ochii lui dacă se mai scoală ori ba unchiaşul. - N-au trecut două săptămîni de cînd s-a-ncreştinat, da', dacă voieşte, vin, cum să nu, zise părintele. - Să vii, sfinţia-ta, că poate de-atunci va mai fi beut o dată, de două ori. Ba chiar ştiu că l-a mai in­ demnat ghiavolul. Da' să faci bine s-aduci şi cartea cu dezlegările celea mari. - Aici baba se apropie mai tare de părintele şi-i şopti: Trăbă că-i legat de Necuratul ! Să-I vezi numa cum se uită de schimbat şi să-I auzi numa cum bolboroseşte! S-aduci cartea, părinte, că poate are legături nedezlegate. Cind întră părintele Man, cu bătrîna după el, în casa clopotarului, lui Vavilon începuse să i se-nvinetească obrazul sting. Ochii-i erau tulburi, pironiţi în grindă. Dl1p�': multă strădanie popa reuşi să-I facă să se uite la el. Dar moşneagul nu-l cunoscu decît tîrziu. Indată ce-l cunoscu începu să facă semne ciudate din mîna dreaptă, pe care o purta cu mare silă. Paralizia i se strecura încet­ încet şi-n partea stingă a trupului. El ridică braţul drept, arătă sus, arătă apoi la gură, pîcăi, în mare silă, din buze. Popa nu pricepea nimic din ce vroia să-i spuie. !l întrebă, dar urechile lui Vavilon se închises�eră pe veci. Clopotarul făcea necurmat aceleaşi semne ciudate. Baba se apropie de părintele Man. Nu pricepi ce spune, aşa-i ? şopti ea. Nu. Apoi îţi spun eu : zice că de multe ori a pîcăit din lulea, acolo SlIS, în turn. A pîngărit cu tămîia ghiavo­ lului locul cel sfinţit şi sfintele clopote. Vai de mine! [236] Pe tabac era pătimaş. L-am văzut şi eu cu luleaua aprinsă în ferestruta turnului, - Nu cred să-I neliniştească asta, zise popa Man, privind la clopotar, care făcea mereu aceleaşi semne. - Ba asta, ba asta ! începu mai tare baba. Lvam în­ fruntat eu, s-a ruşinat. A zis chiar el, de' multe ori, că nu-i bine ce face, da' ghiavolul nu i-a dat pace. Vezi că Necuratului �i place să pîngărească, cu fumul lui, cele sfinte. După multă zdroabă, părintele se convinse, �n urmă, că baba avea dreptate. Cît ce băgă de samă că popa l-a înteles, Vavilon începu să facă alte semne. Arăta iarăşi sus, şi-ntr-o parte şi-n alta, şi din gîtlejul care i se-ngroşa tot mai tare, vocea scotea un fel' de «va­ va-va-va», ajutîndu-se cu buzele, care abi a-l mai slu­ jeau, - Vrea să spuie c-a vorbit tare ş-a rîs, se grăbi să-I lămurească baba, văzînd că preotul nu pricepe. Mai mer­ gea dte cineva să-i ajute, şi eu am auzit de multe ori larmă mare b turnul bisericii. I După ce, cu silă tot mai mare, se convinse părintele , că bătrîna avea dreptate şi acum, Vavilon începu de­ odată să se bată cu palma peste gură şi să arate iar în înălţime. - Năcăjindu-se tn turn, acolo, a suduit pe Dumne­ zeu, lămuri bătrîna. De asta mi s-a tînguit de multe ori şi mie. Şi zicea că păcatul ăsta I-a cufunda �n căl­ darea cu smoală clocotită din mijlocul iadului, Baba întărea că păcatul ăsta l-a făcut Vavilon o sin­ gură dată. Se rupsese o funie prea folosită, şi el a căzut în bând, şi-a şi spart capul de-un �dlp. Atunci căzuse 1 v J v 1\ . • .<1 pacatu asta lngro'l.ţtgr, [237] M'oar/.61.1 23'7 Popa Man N puse patrafirul pe cap, căci acum bol­ navul era liniştit. Incepu să-i citească rugăciuni de la «ieşitul sufletului», şi Vavilon închise numaidecit ochii. Nu mai făcu nici un semn, nu mai bolborosi, deşi nu murise încă. Dar pe cînd isprăvea cu liturghia sfîntului Vasile şi cu împărtăşirea crestinilor din Joia Mare, în­ ţelese că şi Vavilon a plecat cu plutele după alţi bătrîni din Luncuşoara, Nu era acum vreme de-a aduna epitropi a şi de-a alege clopotar. Sara venea slujba celor douăsprezece evan­ ghelii, Părintele Man chemă pe bătrînul care-i ajuta din cînd în cînd lui Vavilon şi-i dădu cheile turnului. Din pomenire de bătrîni nu mai trăseseră clopotele aşa de rău ca acum, cînd vestiră moartea lui Vavilon! Pe Ungă suplinitorul lui Vavilon se mai urcaseră încă doi creştini. Dar se cunoscu îndată că lipseşte şi mîna clopotarului, şi-a fetei lui, a surdei. Oamenii rămaseră cruciti. Cele trei clopote îşi învă­ luiau fără nici o armonie glasurile, şi nici acestea nu erau pline de vaierul ce plutise de-atîtea ori peste sat, tn înălţimi, vaierul atît de cunoscut de toţi luncuşorenii. Creştinii, dacă nu le venea altfel vestea c-a murit Vavi­ Ion, nici n-ar fi putut să cunoască, din felul cum se tră­ geau clopotele, dac-a murit un bărbat ori o femeie. Unui bătrîn bun, pînă trăieşte, nime nu-i doreşte moartea, dar adevărat e şi aceea că, dacă moare, nimănui nu-i pare aşa de rău. în urmă, vede oricine că locul bă­ trînului e in cimitir, să se hodinească, La vestea morţii lui Vavilon, cei mai mulţi ziseră: --- Dumnezeu să-I hodinească ! A fost bătrîn şi el. [238] 238 In clipele cele dintîi luncuşorenii se gîndiră numai la moşneag, nu şi la clopotar. Acum, auzind larma din turn, oamenii îşi adus eră aminte de clopotar şi ziceau: E pagubă de el ! Se pricepea aşa de bine la slujba lui! Nici aşa bătrîn n-a fost, mai putea trăi! - Ar fi fost bine dac-ar fi învăţat pe altcineva, să-i v A' ramne urmaş. - A-nvăţat-o pe surda. - Da, însă nu poţi pune de clopotar pe-o muiere. Cum murise în Joia Mare, Vavilon trebuia îngropat �n sîmbăta Paştilor. Satul întreg s-a adunat să-i deie cinstea din urmă. Popa Man ţinu o cazanie despre feţele bisericeşti şi datorintele lor, despre datorinta şi cinstea în care trebuie ţinuţi slujitorii bisericii, dacă-şi poartă slujba cu omenie. Vorbise frumos, cu laude pentru ră­ posat, aşa că mulţi bătrîni, ascultîndu-l, prinseră poftă să se facă clopotari, Dar 1ntre creştini era o nelinişte adîncă, pe care n-o putea molcomi cazania popii. Nici dimineaţă, nici la amiazi, nici la 1, de adunare, nu tră­ Iseseră clopotele. De dimineaţă, oamenii se mirară, chiar i bătrîna văduvă fugi pînă la părintele Man, să vadă ce-i. Nici ei nu-i trecuse prin cap că clopotele amutesc, pe toate satele, din noaptea Prohodului pînă în dimineaţa învierii, - ca semn de jale pentru patimile, moartea şi îngroparea Domnului. - Sfinta. Maică Precestă ! oftă bătrîna, îngrozită de explicaţia părintelui. Ştia şi ea datina aceasta, dar îşi uitase ca de moarte. Cum s-a potrivit chiar pe ziua asta! Se vede c-a murit cu legături nedezlegare ! - A murit cînd i-a rînduit Dumnezeu, mătuşo, ZIse popa, supărat şi el de asemenea întîmplare, [239] Moartea clopotarului 239 --------------_._._---------_._--�----------_._----_.---- - Se vede că dezlegările din urmă n-au mai plătit nimic, începu să se vaiete văduva. Ca să fie dezlegat ar fi trebuit să mai trăiască pe pămînt, să se mai cano­ nească. Au fost păcate prea mari. Care pacate? întrebă popa Man. - Cele din turn, cele grozave! A vorbit acolo tare, <1 1'1s, a suduit o dată numele cel sfînt al lui Dumnezeu, şi de nenumărate ori a afumat cu fum drăcesc sfintele clopote ... - Ea tăcu şi bătu, deznădăjduită, din palmele bătrîne. -- Iată, aşa a fost să-I pedepsească Dumnezeu, să fie îngropat fără de clopot!... Incet-incet, se durneriră şi luncuşorenii de ce nu trag clopotele după Vavilon. Dar o nelinişte adîncă, totuşi, le rămase. Cei mai bătrîni, care rîvneau la laude cînd vor fi prohodiţi, uitară, pînă ţinu cazania popii, neli­ niştea asta. Însă cînd plec ară cu mortul din curte, şi turnul bisericii rămase mut, o înfiorare adîncă trecu prin sufletele tuturor. Chiar popa Man se-ntristă şi cercă sa-şi Înece supararea în "Sfinte Dumnezeule», cîntarea pe care o cînta impreuna cu diacul Ierotei. Creştinii începură să-şi şoptească, mergind în urma mortului: - Parcă tot nu-i lucru curat, să se nimereasca îngro- parea lui chiar în ziua asta !... - Poate-i un sărnn de la Dumnezeu !. .. - Chiar el să fie ingropat fără de clopot?! Dar cînd să-I astupe cu pămînt, deodată, printr-o spărtură din gardul cimitirului, năvăli un cîrd de miei', cei mai mulţi cu clopoţei de cioaie la grumaji, şi, încor­ dîndu-se şi punîndu-se în şir, începură să joace de-a lun- [240] 240 gul unei rîpe, Ochii tuturor ii priviră şi, - pe-o clipă, două, - se făcu o linişte adîncă. In zburda lor, mie­ luşeii îşi sunau clopoţeii, şi un picurat dulce se înălţă, un răstimp, in văzduhul limpede al primăverii. Apoi cîrdul se sperie de ceva şi pieri repede prin aceeaşi spăr­ tură a gardului, alergînd la oile care păşteau pe-aproape. 1 9 .t 4 / ! [241] o CRIMA Masa era pusă. Dintr-un blid larg şi adînc abu­ rea o fiertură de post; mirosul de oţet se răspîndise in casă, făcînd să crească pofta de mîncare, ce chiorăia de mult, cu glas de broască, în deşerturi. Cei doi Flăcăiaşi bălani, cu ochii vineti, cu faţa arsă de soarele primă­ verii, se apropiară de masă nerăbdători. Sămănau aşa de tare, încît păreau gemeni. O fetiţă brunetă, ca de opt ani, se aşeză pe lavită, în colţ, lîngă locul bunicului. Bă­ trînul, alb-colie, adus de spate, cu ochii împăienjeniti ca de somn, se strecură pe Ungă cealaltă parte a mesei şi se aşeză, tăcut, lîngă copilă. Lingurile de lemn aştep­ tau să-şi facă slujba. Femeia răsturnă pe cîrpător mămă­ liga aurie şi zise către unul din cei doi flăcăiaşi : -- Petre, cheamă pe tată-tău. [242] 242 o crimă Petru ieşi grăbit. Bătrînul îşi ridică ochii şi nu şi-i mai luă de la uşă pînă ce nu se întoarse băiatul. Femeia părea şi ea neliniştită. - Zice că nu i-i foame, spuse Petru intrînd şi arun­ cîndu-şi c-un fel de minie pălăria pe pat. Bătrînul se ghemui atît de tare, încît barba-i ajunse pe masă. - Ce, v-aţi certat astăzi la plug, Ioane? întrebă fe­ meia, care se albise la faţă. - Nu, mamă, spuse Petru. Tata a tăcut toata ziua. Şi chiar la prînz a mincat mai nimica. Bătrînul, la cuvintele acestea, păru că· vrea să tu­ şească, dar nu putu să scoată decît un cîhîit slab, uscat. Ochii lui priveau ţintă în masă . . - A avut vro vorbă cu dumneata, tată? întrebă femeia, neliniştită. - Nu. Eram ;n poartă cînd a venit de la plug, da' cînd l-am intrebat de se ară bine, nu mi-a răspuns nimic. Nici nu s-a uitat la mine, răspunse bătrînul fără să facă vreo mişcare, ca şi cînd ar fi fost de lemn, . Femeia ieşi in curte. Insărarea se coborîse deasă; cerul �fra invelit cu nouri grei de ploaie. Mireasma primăverii plutea dulce în aerul călduţ. în curte era linişte. Departe, undeva, lătra un cîne. - Unde eşti, Gheorghe? Auzi, Gheorghe? strigă fe­ meia după ce-l căută zadarnic pe bărbat. Dar el nu răspunse, şi, după ce-l cauta şi-n grajd, fe­ meia întră în casă. Abia închise uşa şi, din carul care era in mijlocul CUrţii, se ridică o nătăvală. Se coborî şi întră 1n casă suduind şi izbind uşile. - Puteaţi cina şi fără mine! zise bărbatul aproplln­ du-se de masă şi făcîndu-şi semnul crucii. [243] o crimă 243 TOţi se ridicară şi ziseră rugăciunea. - N-are să-ţi strice o sorbitură caldă, zise femeia. _. Numa s-o pot înghiţi, răspunse omul. Cîteva clipe nu se auziră decît sorbiturile din şase linguri. Lingurile celor doi flăcăiaşi şi a fetiţei se purtau repede, de la blid la gură. Bătrînul mai mult tîndălea decît mînca : pînă-şi ducea o bucăţică de mămăligă la gură şi o lingură de zamă acră, fetiţa de lîngă el sorbea de cinci ori. Femeii parcă-i trecuse foamea. Deodată băr­ batul se opri şi puse lingura pe masă. - Eu am isprăvit. Vezi că nu pot inghiţi? zise el femeii, privind-o cu ochi care ardeau şi-n care se ascun­ dea parcă un gînd rău. Nevasta nu-i răspunse, ci Începu să tremure uşor. Bă­ trînul rămase cu lingura întinsă spre blid. - Nu voi putea mînca în tihnă cîtă vreme ticălosul ăsta de bătrîn mă va chinui mereu! - Gheorghe, gemu femeia, aruncînd lingura pe masa, i ar incepi ? ... Moşul se ghemui în colţul lui, tuşi aşa de fără putere, încît păru că tuşeşte numai din gură. - Lui i-i uşor: zăcăreşte şi mîncă ! Doarme, mîncă şi nu mai moare! strigă răguşit bărbatul. La strigătul lui amutiră şi lingurile tinerilor: cei doi fecioraşi îşi luară pălăriile şi ieşiră-n curte, fetiţa se co­ borî de pe lavită şi se urcă în păcel. - Ne-ai stricat şi cina asta... zise cu glasul stins fe­ meia. Mă tem că o să ne bată Dumnezeu pe toţi pentru tine. Nu ţi-i păcat? - Păcat?! Pentru ce? -- E tatăl tău, tatăl tău, care te-a crescut şi în casa căruia ne adăpostim cu totii. [244] - Casa e a mea, muiere, e scrrsa pe numele meu acum! De ce nu-mi scrie şi partea de moşle pe care o mai are? Bărbatul privi cu ochii tulburi de răutate spre bătrîn, apoi scuipă cu greaţă in laturi. - A ta va fi şi aceea, suspină femeia, da' poti şti că nu ne va aduce nici o fericire. - Nu ? întrebă bărbatul, sărind de pe scaun. Şi pen­ tru ce nu? - O rîvneşti prea mult, şi-l prea chinui pe bătrîn. Dumnezeu vede. - Nu, tu minteşti, răcni Gheorghe, tu ştii ceva de la bătrîn ! I-o dă lui frate-meu Vasile 1 Aşa-i că ţi-a spus? Aşa-i că ţi-a spus? Aşa-i că i-o dă lui? De aceea spui că nu ne va aduce fericire! Nevasta-l privi cu groază: niciodată nu-l văzuse aşa de schimbat, părea că şi-a ieşit din minţi, ochii-i stăteau să-i sară din cap, tulburi, ca două găluşte de glod . . - Fă-ţi cruce, Gheorghe, că te paşte Necuratul, zise femeia, cu voce hotărîtă. Tu ştii că pe Vasile şi pe cei­ IrIţi fraţi i-a împăcat bătrînul. Partea ce-o mai are iţi va rămînea ţie. Ai făgăduiala lui înaintea altor patru martori, ai învoirea fraţilor. - Asta-i puţin I Să vie cu mine la oraş, să scrie pe numele meu tot ce mai are. Astăzi, nu ; mine să vie. Vii, bătrînule P Moşul îşi ridică încet pleoapele; o durere nemărginită se ivi în ochii lui stinşi. - Nu, Gheorghe, nu pot! şopti el. - Ha! I-ai scris-o lui Vasile? urlă bărbatul, - Nu i-am scris-o, răspunse liniştit bătrînul. _. Dar ii vei seri-o ! Aşa-i că lui i-o dai? [245] o crimă 245 Nu. E a ta. Şi vii mîne cu mine l'a oraş ? Nu pot! Nu vii? Nu. Vreau să mor în casa mea. Cît te cunosc eu pe tine, indată ce ţi-aş seri-o, m-ai da afară, m-ai alunga ca pe-un cîne l Ce nenorocit sînt că tu eşti ficiorul meu cel mai mic, şi cu tine trăbă să trăiesc în casa mea ! - A mea, nu a dumitale! strigă bărbatul rotindu-şi ochii roşii. - Bine, fie a ta ! Vreau să mor aici. După un răstimp de tăcere, în care fiul privi fix la tată-său, se aplecă putin spre bătrîn, peste masă, şi zise şoptind: - Bine! Şi ieşi, cu capul gol, în noapte . ... Ce cald era cînd se culcase pe otavă, sus, în şo­ pron ! Era otavă înrniresmată, fină ca strămătura, păs­ trată pentru primăvară, cînd e mai grea munca boului. Cît se zvîrcolise, Gheorghe se cufundase binişor în ea, poate şi pentru asta-i fusese aşa năduşeală, Mai pătrun­ deau în şopron şi unde călduţe de vint, şi el fierbea intreg, ca un cazan. Mai ales căldura i se suise la cap, care-i vij1ia ameţitor, iar sudoarea-i podidise tot trupul... Şi ce îngheţat era aerul acum, cînd se cobora încet pe scara şopronului ! Nu bătea vintul, şi lui totuşi ti părea că suliţe reci il înţeapă de pretutindeni. Cămaşa i se lipise de spate, de piept, şi abia mai putea răsufla, strîns, ca între două plăci de gheaţă. Dinţii ii clăntă­ neau in gură, deşi se silea din toate puterile s:'l··şi ţie [246] o crimă gura încleştată, să nu facă larmă. Era o linişte atît de adîncă, încît se auzea bine cum respirau boii in curte. Gheorghe coborî cu grijă scara şi se apropie tiptil de grămada de lemne. Merse de-a una la tăietor, unde era săcurea. Deşi o pusese de CLI sară acolo, anume ca s-o afle în grabă, acum simţi un fior ele spaimă cînd o zări. I-ar fi plăcut să-i trebuiască mai multă vreme pînă va afla-o. Totuşi, se aplecă şi o luă cu-o mişcare fulgeră­ toare. Dar, în clipa aceasta, simţi că-i cad picuri reci pe mînecă, Deşi dinţii-i clănţăneau de frig, fruntea lui era potopită de picuri mari, ca şi cînd ar fi dormit cu Faţa-n sus şi l-ar fi stropit ploaia. Incepu să respire greu şi cu atîta zgomot, încît cu bra­ ţul stîng i-ar fi plăcut să-şi turtească pieptul, să facă linişte. încet, uşor, ca o pisică, se apropie de casă. Un cîne hăpăi undeva departe, şi Gheorghe se înspăimîntă aşa de cumplit, încît scăpă săcurea. Fierul căzu pe nisip, fără larmă, dar bărbatul se lăsă pe vine, voind să se facă una cu pămîntul. Era aproape să se înăbuşe tinîn­ du-şi respiraţia. Dup-un răstimp se ridică însă hotărît, ş�, dintr-o săritură, fu la uşă. O deschise cu mare grijă, i1ar, spre spaima lui adîncă, uşa nu scîrtîi. Părea că nici nu-i de lemn şi nici nu-i pusă-n ţ1ţîni, ci-i o perdea de stofă uşoară. Incremenit, rămase în prag. Dar repede-i veni-n minte că intrase numai in tindă. Pînă in casă mai este o uşă. Poate va face aceea zgomot. Ah ! cum ar fi dorit să facă o larmă îngrozitoare, sa se trezească toţi cei din casă! Povara ce-l apăsa pe inimă era aşa de cum­ plită, încît i se părea că, din clipă în clipă, poate muri. Se-năbuşea, şi �n cap i se porni un vîrtej ameţitor. Dar uşa de la casă. se deschise într-o linişte tot aşa de mare. Respiraţia celor ce dormeau era regulată şi adîncă ; [247] o crinul horcăitul se auzea însă aşa de tare, de s-ar fi putut de­ osebi din capătul satului. Cuprins ca de-un vîrtej de furie, Gheorghe se repezi şi, ridicind săcurea pînă-n grindă, izbi capul alb al bătrînului. Ce sunet săc 1 Parc-a izbit într-o trupină. Horcăitul Încetă numaidecit, şi Gheorghe fu dintr-o săritură la uşă ... «Ah 1 da' cum am ameţit 1» Se pipăi la cap, şi îndată lîngă cap descoperi ceva tare şi rece. Işi încleştă mînile de lucrul acela şi se ţinu din toate puterile. ti părea că atîrnă deasupra unei prăpăstii îngrozitoare ... Ochii i se deschiseră în sfîrşit, şi, in zoritul dimineţii, nu-şi putu da sama unde se află. Mînile şi le ţinea încleş­ tate de-o grindă a şopronului, adînc subt acoperiş. Era ca la cinci paşi de locul unde se culcase asară. «De grinda asta a trebuit să mă izbesc cind am sărit de lîngă bătrîn, îşi zise el. Nu-i de mirare c-am ameţit.'> Un răstimp îndelungat nu pricepu nimic; privea pros­ tit, cu mînile încleştare de grindă. «Dar, îşi zise el, cum am putut să sar de lîngă bătrîn pin-aici, în şopron? Nu-s eu în şopronul nostru, pe otavă? Vezi bine că sînt în şopron», îşi răspunse tot el. Işi desfăcu în mare silă degetele, care strîngeau grinda ca ghearele unei bufniţe pe care o puşti în vîrful unui arbore. Voi să ieie să curea ... dar săcurea nu era nicăiri. - Am uitat-o în casă! strigă el cu spaimă, şi de gla­ sul lui începu să se trezească. Cei doi cîni lătrară cu furie, dînd ocol ogradei şi gră­ dinii, ca şi cînd ar fi simţit o primejdie neaşteptată. Gheorghe era, în zoritul acestei dimineţi, un mort plin de sudori ; în frunte purta pata vînătă a unei straşnice izbituri. [248] :248 o eril/Ul Nu cuteza să se scoboare din şopron, deşi era vremea să deie de mîncare la boi. Cînd văzu pe cei doi Fecioraşi ai lui ieşind liniştiţi din casă, ca şi altădată, lui Gheor­ ghe ii păru că răsare însuşi sfintul soare. «Aşadar, nu l-am omorit pe bătrîn ?» Dar, vai, bucuria lui putea să fie prea grabnică 1 «Băieţii n-au văzut nimic, desigur l» Ei n strigară pe tatăl lor, dar Gheorghe nu răspunse. Din casă se ivi şi femeia, foarte palidă. Se vedea bine că nu dormise toată noaptea, şi-n urmă ieşi şi bătrînul, pîcăind din lulea ... Şi de zece ori a-ncercat bătrînul în dimineaţa aceea să vorbească cu Gheorghe, dar feciorul il înconjura mereu, se ferea de el. Femeia se sperie văzîndu-l aşa de prăpădit. Nici cu ea, nici cu copiii nu schimbă o singură vorbă. Nevasta se in frică. şi mai cumplit, văzînd că băr­ batul nu era mînios ca asară, că nu din minie ii încon­ jura. Pe faţa lui se citea numai spaimă. Cînd Gheorghe petrecea funia printre coarnele boului de către om, - se gătea de plug, ._- bătrînul se apropie 1e el. i - Ascultă, Gheorghe, incepu moşul, azi-noapte n-am inchis un ochi. M-am tot gîndit. feciorul se cutremură şi îngheţă cu funia în mînă. - M-am gîndit, urmă bătrînul, să nu te mai las să trăieşti în păcat. Să-ţi scriu averea ce-o mai am. Mai bine să mor eu cerşind pe Ia uşile oamenilor, decît s-ajungi tu în fundul iadului, De altfel, fraţii tăi mă vor lua la ei, dacă tu mă vei scoate din casă. Aşadar, azi vin cu tine la oraş să-ţi scriu averea după toate for­ mele. Vor merge băieţii singuri la plug. -- Nu, tată, merg şi eu cu ei. [249] o crinul Bătrînul rămase mut de mirare cînd auzi vocea lui Gheorghe. Se dete un pas înapoi să vadă de-i fiu-său. Era prăpădit, era îmbătrînit, dar totuşi era feciorul său. Nu vreai să vii cu mine la oraş? Nu mai vreau! Nu vreai să-ţi pun averea? Nu. Bătrînul rămase năucit. Nu. putea pncepe nimic, Şl-l păru că nu aude bine. -- Asară ai cerut să mergem azi la oraş. N-am voit, şi rau am făcut. Acuma m-am hotărît, Te linişteşti şi tu, mai zise bătrînul. Dar Gheorghe nu mai putu sta Ungă el; pocni din bici şi ieşi abătut cu plugul pe poartă. 1 9 1 4 [250] FLORILE LUI GHEORGHIŢ Ă BOGDĂNEL... I In dimineata aceea maistorul Ghcorghită Bogdă­ ilel se sculă zdrobit de oboseală din patul vechi. Ca În toate dimineţile, se apropie tiptil de cuptor, să aprindă focul, dar, pe cînd altădată cîteva clipe erau de-ajuns ca flacăra să se înalţe, umplînd păreţii umezi cu pete de lumină jucăuşă, acum trecu multă vreme pînă ce se auzi pîlpîind în cuptor. Ghemuit Înaintea cuptorului, Bogdăne1 păru, un răstimp, că se simte bine aşa şi că nici prin minte nu-i trece să aţîţe focul; lua, din cînd în cînd, cîte-o aşchie şi o punea În sobă, parcă fără nici o plăcere. Părea că braţele i-s grele, ca de plumb, şi că, mişcîndu-le, îl dor. în urmă, după ce flacările izbucniră, puse cu mare silă o tru- [251] pină pe foc, şi, tîrîndu-se inapoi, se lăsă din nou pe patul care, cu toată grija lui, sdrţn aşa de tare, încît copilul, care dormea într-un pat cu mă-sa, se mişcă şi se ascunse mai tare subt plapuma veche. In cameră nu pătrunsese încă ziua, deşi afară înce­ pea să se lumineze. Odaia în care locuiau era la de­ mi sol şi avea o singură fereastră, iar în fereastră erau trei oale rotunde, din care se înălţa o împletitură ciu­ dată, verde-cenuşie, din betigaşe strîmbe şi frunze in­ tunecate. In aerul mohorît din casă nu se puteau deosebi încă cele trei flori, trei muşcate, care, aplecate cu toate ramurile spre geam, cerşeau parcă un strop de lumină. Bogdănel cerca zadarnic să aţipească; obişnuit să se scoale în fiecare dimineaţă cu noaptea-ti cap şi să tălpuiască ori să petecească la lumina timpii, obiş­ nuinţa se arăta mai tare decît oboseala şi-l ţinea treaz. Nu se sculă însă din pat pînă nu se lumină în casă. Simţea �n gură un gust amărui şi n-avea poftă de muncă. Toată noaptea nu dormise, ci se Frămîntase fără nici un rost în aşternut, crescîndu-i fierbintelile din clipă-n clipă. O intrebare cumplită n chinuia: de ce nu poate trăi nici o floare în casa lui? Asară se con­ vinsese că şi cele trei muşcate se ofilesc şi se usucă, cum se întîmplase şi cu alte flori, pe care le cumpă­ rase de-un şir de ani pentru fereastra lui. Incepuse cu florile cele mai gingaşe, cele mai strălucit colorate şi mai îmbătător înmiresmate, ca să ajungă, mai pe urmă, la muşcate cu miros tare, pipărat, la florile acestea trunchioase, crenguroase. Ii spusese cineva că muşcatele sînt mai răbdurii decît orice floare, mal [252] trainice. Vioalele, cu florile cărnoase şi fragede, garoa­ fele de sînge, rezedele cu parfum :de cea mai fină tămîie, rozetele măreţe se perindaseră de-un şir de ani in fereastra maistorului. O săptămînă, două erau feri­ cirea lui Bogdănel, care lucra cîntînd şi se ridica des să le miroase şi chiar să sarute minunile de tinereţe; dar apoi florile se veştejeau, ducîndu-l pe pragul dez­ nădejdii. El nu putea suferi să le vadă uscate şi, in­ dată ce florile începeau să se veştejească, făcea un semn mut femeii, ca, pînă cînd se va întoarce el din oraş, să le-arunce. Pe cît era de-ntunecat cînd pleca, pe-atit era de vesel şi de fericit la întoarcere : aducea alte flori. îşi dădea cel din urmă ban, bucătura de la gură, numai să, nu rămîie în casă fără o floare. Nevasta-sa ii zicea de multe ori: .- Rau faci, Cheorghită, că dai banii pe nimicuri! Vezi tu bine că florile se usucă 1n casa noastră. Ele trăiesc în straturi, ori �n casele luminoase ale bogaţilor. I Bogdănel n-o auzea. Aşeza cu grijă, cu sfinţenie Flo­ file in fereastră, faţa 1i strălucea, ochii-i erau umezi ,de lăcrămi. Femeia se convinse că, lăsîndu-l în slăbi­ ciunea asta, bărbatul muncea înzecit mai mult şi mai bine decît in zilele cînd fereastra era goală. Nu-i făcea deci trai rău în casă din pricina florilor. Şi, într-adevăr, era de mirare omuleţul acesta, pă­ mînriu, subţire şi putinel ca o sHrlează, cînd in fe-­ reastra lui rîdea o floare. Vocea i se înălţa, limpede şi plină de armonie, fruntea i se lumina, ochii i se umpleau de viaţă intensă, neobişnuită, acul zbura în mîna lui uşoară. Nu putea, arunci. s:i, refuze orice rugăminte a nevestei, a copilului ori a vecinilor. Dacă [253] i-ai fi zărit numai capul, cu fruntea şi ochii, ai fi crezut că-i un geniu in clipele sfinte ale creaţiei; vă­ zîndu-i şi faţa, şi trupul puţinel, şi membrele slă­ buţe, îţi părea caricatura unui zeu făcută de-un sculp­ tor genial. Nevastă-sa ii zicea Gheorghiră, lumea ii zicea Bog­ dănel, deşi pe el n chema Gheorghe Bogdan. TOţi din jurul lui, - şi chiriaşii, şi clienţii, - îi ştiau patima; dar nirne nu putea pricepe de unde i se trăgea lui această neobişnuită dragoste de flori. Cîtă vreme podoabele din fereastră rîdeau de tine­ reţe, nevastă-sa n-avea să se teamă că bărbatul va întîrzia prin oraş cind ieşea după treburi. Gheorghită se depărta foarte greu de odăiţa lui întunecoasă şi umedă, umbla alergînd şi se-ntorcea gmind. Cînd flo­ rile începeau să-şi piardă strălucirea, se depărta de multe ori fără să-i spuie un singur cuvînt nevestei şi se intorcea beat, noaptea tîrziu, făcea larmă mare şi părea furios. Soţia nu-i Zise deci ninuc cînd Bogdănel îi spuse, privind spre cele trei oale: - O să mai fac o incercare, cea din urmă încer­ care. Voi cumpăra un oleandru. Apoi, făcînd gestul acela mut, aşa de bine cunoscut nevestei, părăsi odaia. Muierea se apropie de fereastră şi văzu că-ntr-adevăr muşcatele sînt aproape moarte. Paliditatea gălbuie tre­ cuse prin toate ramurile strimbe, împletite, care ajun­ seseră lucii, aproape transparente; frunzele, crescute ne­ regulat, întoarse toate spre geam, se subţia seră, se în­ gălbeniseră, Multe căzuseră de cu noapte pe fereastră, [254] 254 şi mai multe începură să ploaie acum, de cum le atinse. Le luă şi le aruncă în lada cu gunoaie. Abia ieşit în uliţă, Bogdănel începu să se înseni­ neze. In închipuirea lui văzu oleandrul spre care mer­ gea acum. Vai, de cite ori nu l-a admirat trecînd pe lîngă fereastra florăriei! Dar era prea scump: două­ zeci de coroane, fără vas; cu vasul dimpreună, două­ zeci şi cinci. Acum, însă, era hotărît să jertfească Ş! suma asta mare. îşi zicea: «Oleandrul e trainic, nu se va ofili. Nici nu-i putem zice floare, ci mai de­ grabă un fel de arbore.» In meditaţiile şi visările lui, Bogdănel gîndea totdeauna la plural. Niciodată nu-şi zicea «eu», ci «noi», ruei «mie», ci «nouă». Deodată, CU111 mergea pe drum, îi veni un gînd plin de. nebunie: «Dar dacă-l va fi cumpărat altcineva, şi noi vom sosi prea rîrziu ?» Deşi îl văzuse numai cu două zile înainte, şi florile lui albe îi luminau şi acum, ca nişte stele, înaintea ochilor, fu cuprins totuşi de-a spaimă cumplită şi începu să alerge. I FI v v f . . v 'd"l v , orareasa rama se oarte uimita cm 1 vazu , m- idnd ca o furtună şi repezindu-se la oleandru. - E vîndut? - Nu-i vîndut pînă acum, răspunse femeia. Bogdănel scoase repede paralele, i le dădu şi, aple­ cîndu-se cu dragoste, luă în braţe vasul cu oleandru. -. Ce-ai să faci dumneata cu el? îl întrebă floră­ reasa, care privea nedurnerită la faţa lui Bogdănel, ce strălucea de fericire. El nu-i răspunse şi, părînd că i-e frică să nu cumva să se răzgîndească florăreasa şi să nu mai vreie să i-l vîndă, ieşi repede. [255] TOţi trecătorii care il întîlniră in dimineaţa aceea priveau curioşi după omuleţul pipernicit, care ducea in braţe o floare atît de frumoasă. Oleandrul e in dreptul ferestrei. Vasul de lemn e pe padimentul umed; şi, unde se ramifică din trunchi cele trei ramuri mai mari, bate lumina ferestrei. De-a­ ici in sus, toate rămurelele zvelte şi partea mai de samă a coroanei stau in lumină, numai virfurile trec mai sus de fereastră. Trecuse o lună de cînd trăia aici, trecuse o lună de cînd Bogdănel cînta cu voce limpede in fiecare zi. Florile albe căzuseră, dar nu din altă pricină, ci nu­ mai pentru că le trecuse vremea; înfloriseră de mult. Frunzele, ca nişte limbi înguste, ca nişte săbiute, erau 1nsă mereu verzi. Bogdănel ştia că, pînă-s frunzele verzi, nu-i 111Cl o primejdie; florile se vor ivi ele iar, cînd le va sosi vremea. Se pusese in casă pace mai statornică decît fusese vreodată mai nainte. Şi Bogdănel, şi nevasta se bucurau c-au nimerit pînă la urmă floarea care le trebuia lor. Zilele, săptămînile trecuseră pe nesimţite: maistorul " 1\ v A 1\. ..... muncea cu anta rivna, 111C1t ajunsese sa pure ceva pa- rale deoparte. într-o dimineaţă, Bogdănel văzu că pămîntul in care stătea împlîntat oleandrul parcă ar fi fost presărat c-un fel de mucegai. Se uită mai bine, îngenunchind lîngă vas, şi descoperi zeci de vietăţi, mici cumu-s bol­ durile de ac, care sămănau cu ciupercile. Se ridică, scîrbit de apariţia asta, şi, cît ţinu ziua, cîntecul lui nu se mai auzi. [256] Din aerul gros din casă, din umezeală, din sfărîmă­ turile sărăciei, care se împrăştiau pretutindeni, se pu­ sese, cu timpul, un strat de putregai pe pamintul din vas, şi acum, -_.- Bogdănel nu se înşelasc, -- creşteau bureţi. Din zi În zi se înălţau tot mai sus, Hd'ndu .. şi tot mai mari pălăriutele, împrăştiind În casa miasmă de putregai. Apoi, după cîteva zile, cei mai mulţi se prăbuşiră, sfărîmîndu-se : cozile subtirele, mîzgoase nu putură purta grele1e pălării. Numai doi rămaseră, iar aceştia creşteau din zi in zi tot mai mari. Bogdănel nu se putea hotărî să se mai apropie de oIeandru. Bureţii aceia îi umpluseră de scîrbă şi de adîncă durere tot sufletul. Frunzele oleandrului erau verzi şi acum, deşi ramu­ rile păreau că se mai subtiaseră, iar cele tinere, care crescuseră 111 casa lui Bogdănel, erau galbene, lungi şi slăbănoage; sămănau cu Iujerii ce cresc în pivnire. Ş'i totuşi, maistorul aştepta să-nflorească oleandrul. Mai A � spera inca. / Era în mai, şi Florăreasa ii spusese ca în mai olean­ I drul va înflori din nou. însă arbustul parea că nici I nu se gîndeşte Ia aşa ceva. Părea tot mai trist, tot mai încremenit, iar cei doi bureţi crescută atît de mari, încît se dărîrnară şi ei subt povara caciulilor. Maistorul, deşi scîrbit de putregaiul acela, totuşi se hotărî să-I cureţe din vas şi să mai puie pămînt proas­ păt. Dar abia se apucă de lucru, şi simţi pe cap o ploaie de frunze tari, ascuţite ca nişte săbiute. Nepu­ tîndu-şi crede ochilor, el prinse trunchiul şi incepu să-I scuture. Ştia că frunzele nu puteau SJ cadă de pe oleandrul lui. Erau doar verzi şi frumoase! Dar [257] Florile lui Gheorghiţă Bogdănel ... 207 văzînd cum se desprind, sări brusc, ca un smintit, luă cuţitul şi făcu în trunchi o mică încrestare : trunchiul era uscat, nici un strop de mîzgă nu-mbrobonă crestă­ tura. Oleandrul era mort de mult. 1 9 1 4 [258] PĂRINTE ŞI FIU Odată cu vînturile reci, şuieratoare ale toam­ pei, sosea în Luncuşoara, de un şir de ani, un ascuţitor ,de cuţite şi foarfeci. Cum se ivea din zarea cenuşie, pe drumul ţării ce intră în Luncuşoara dinspre răsă­ rit, îrnpingîndu-şi maşina pe roate, părea o arătare ciudată, un fel de sperietoare nedesluşită, pe lîngă care se ţinea un fel de căteluş, Dar cu cît se apropia de sat, roata cu cureaua se desluşea tot mai bine, şi căţe­ luşul se adeverea a fi un băietaş ca de doisprezece ani. Meşterul, cu capul plecat Înainte, nu se zărea nici acum bine, 111 urma atelierului său. Cîteodată praful rece şi greu de pe drum se ridica 1n nouri deşi, mur­ dari, pe undele repezi ale vîntului de miazănoapte. [259] Parinte şi fiu . 25_U Atunci, atelier, meşter şi băietaş dispăreau în vîrte­ juri le surii, spre marea părere de rău a copiilor din capul satului, care de mult urmăreau arătarea de pe drumul ţării. Dar cînd virtejul se potolea, ei începeau să chiuie de bucurie: nu se înşelaseră, era «ăl cu roata». Inimile le băteau ca nişte ciocănaşe, şi ei aler­ gau înaintea musafirului. De dud se abătea şi prin Luncuşoara, nime nu-şi aduce aminte ca meşterul să fi întrat vreodată in sat pe vreme ploioasă, pe tină. Sosea cu regularitate în zile de secetă. Cum se nimerea aşa, de unde venea, Încotro pleca din Luncuşoara, nime nu ştia, şi nime nu-şi bătea capul să afle. Băieţii il întîmpinau cu alai in capul din sus al satului, şi tot cu alai 11 petreceau in capul de jos al satului, cînd meşterul, isprăvindu-şi lucrul in Luncuşoara, pornea mai departe. De prin curti, de pe la portiţe, zvîcneau tot mai mulţi copii, săltau, pocneau din degete, de bucurie, aler­ gind spre maşina străinului, strigînd : «Ăl cu roata !» «A venit ăl cu roata l» în preajma cîrtăitorului ate­ lier se linişteau însă ca prin farmec, priveau cu uimire, cu lăcomie maşina, îndesîndu-se, in pîlcuri tot mai dese, in jurul celor doi străini. Nici unul nu mai avea :grijă unde calcă; se împiedecau, cădeau in praf, se ridicau repede, cercînd să se îndese cit mai adinc in mulţime, să poată vedea mai bine maşina. Pe cei doi călători ii învredniceau cu puţină atenţie, dar şi străinii păreau că nici nu-i văd pe copiii din jurul lor. Şi meşter, şi băiat Înaintau încet, cu privirile fixe, făcînd impresia unor mîrtoage care vin din prea mari depărtări, cu prea mare povară. Praful drumurilor le albise ghetele lătite, deformate, scîlciate ; praful se [260] Părinte şi fiu bătuse in pantalonii lor uza ţi şi cîrpiţi, făcîndu-i să pară încălţaţi cu ciorapi surii pînă la genunchi. Aceeaşi pulbere, in strat mai subţire, mai fin, dădea aceeaşi culoare vestei şi paltonului. Meşterul era un bărbat mijlociu de stat, trunchios, cu grumazul scurt şi gros, cu obrajii lăbărtaţi, buhăiţi, de un roşu-negriu. Fruntea i se ascundea veşnic subt pălăria soioasă, Mustata-i era rară şi tristă, trăgînd mereu a oală, iar in barbă-i erau împlîntate vreo zece fire de păr aspru, roşcat. Din cînd în cînd neamţul aduna ceva in gură, apoi, printr-un plescăit pe care nu-l putea imita nici unul dintre copii, scuipa in sus, de­ parte, peste capetele băieţilor. In astfel de clipe băieţii îşi luau ochii de la maşină şi urmăreau felul acesta minunat de-a scuipa. Băieţaşul era slab şi deşirat, dar mai ales foarte palid. El făcea paşi largi, ca toţi nenorociţii; după oase, ar fi părut un om mare, şi umblerul lui contrasta dureros cu trupul puţintel şi prăpădit. Uneori gloata de copii se îndesa in el, gata să-I răstoarne. Atunci micul q/rumeţ intorcea spre ei nişte ochi cenuşii, nişte priviri mirate, care păreau că vin din adincuri reci şi pustii. Nu le zicea nimic, ci, întorcîndu-şi capul, înălţa puţin din umărul stîng. In răstimpuri vintul învăluia pe drumeţi şi pe 1n­ soţitori cu nouri de pulbere, copiii îşi înfundau pumnii in ochi, cei mai mici incepeau să scîncească, numai cei doi străini nu făceau nici o mişcare de apărare ori de neplăcere. Atîta numai că, după potolirea vîrtejului, meşterul îniepta peste capetele copiilor mai multe gloanţe ca de obicei. [261] _r::'irillt�.�_t!!!:...... .. _. . . . . �� De pe la portiţe, cu cît înaintau în sat, veneau mereu copii să se alăture cetei celorlalţi; unii dintre ei adu­ ceau un cuţit ruginit, o custură, o păreche de foarfeci ; alţii, văzîndu-i, se rupeau din gloată şi alergau acasă, s-aducă şi ei, şi dacă părinţii se împotriveau, fiindcă trebuia un ban de cuţit şi doi de-o păreche de foarfeci, ei ieşeau plîngînd la portiţe. Aici plîngeau cu sughiţuri. pînă ce gloata de pe uliţă dispărea la vreo cotitură. Atunci îşi agereau picioruşele, s-o ajungă. Tot mai dese erau strigătele pe uliţi: «Al cu roata !» «A venit ăl cu roata !» «Iar a venit neamţul !» Femeile deschideau portitele, o fereastră, şi priveau după neamţ şi drăcovenia lui, bărbaţii îşi căutau prin puiucele me­ selor briciul şi-l scoteau cu multă grijă, cercîndu-l dacă mai taie «firul de păr». Infuriati de larma de pe uliţă, pe care n-o pricepeau, cînii lătrau prin curţi, urlau; vîntul de miazănoapte le ducea, pe aripi aspre, pînă în depărtări, schelălăitul, Astfel, cînd ajungea neamţul la birtul înaintea căruia îşi stabilea, în fiecare an, atelierul, satul întreg ştia despre sosirea lui. Băiatul rămînea tăcut în paza ma­ şinii, iar meşterul întra tăcut 111 birt. Pentru ca să se înţeleagă în chipul acesta, cei doi nu-şi spuneau o sin­ gură vorbă, nici nu se priveau. In desăvîrşită muţenie, părea că-i conduce instinctul pe amîndoi, ori mai de­ grabă o putere mare, afară de ei, care a statornicit de mult puterea fiecăruia din cei doi. Afară, gloata de copii înconjura atelierul; unii se apropiau atît de mult de maşină, încît o puteau atinge cu mina. In ochii tuturor ardea dorinţa de-a o atinge, de-a pune roata în mişcare, dar nici unul nu cuteza, se temeau, 11\1 de băiat, ci de neamt, care, prin fereastra [262] 262 Părinte birtului, privea cu ochi tulburi, roşiu, mulţimea. Vîntul şuiera prin ramurile despoiate ale celor doi fagi de lînga birt, spulberînd cele din urma frunze arse. Ca măgarii printre oi, răsăreau şi ici, şi colo, prin mulţimea copiilor, Ilăcăiandri care, sugîndu-şi tigara, priveau fix la ma­ şină. încet-Încet se alăturau la ceată bărbaţi şi femei, În mîna cu-o păreche de foarfeci, cu cuţite ori cu brice, Trecea de obicei un ceas pînă ieşea meşterul din crîş­ mă. Din gloata copiilor nici unul nu se îndura să se depărteze fără sa fi privit maşina în funcţiune. Băr­ baţii, femeile Îşi pierdeau răbdarea aşteptînd pe meşter. -- Măi, că sătos e, neamţul dracului! zicea vreun bărbat. -- Şi pe băiat n lasa să degere. Vai de maica lui! ziceau Femeile, miloase. Să fie al lui copilul? Dar al cui? Poate e numa un ucenic. Nu, e al betivului ăstuia. TOţi meşterii sînt beţivi. I Şi bărbaţi şi femei priveau cu durere la copilul care stătea nemişcat lîngă maşină. Era de o paloare verzie, şi ochii lui, măriţi parcă, priveau fix în pămînt. El singur nu se impacienta de zăbava neamţului. Doar din rând în cînd îşi ridica puţin umărul stîng, După. un ceas, neamţul ieşea din birt; Într-o mînă aducea o sticlută cu rachiu şi o bucată de pîne, cu cealaltă Îşi drege a mustata rară, Obrajii lui păreau mai tineri acum, mai plini, radiau roşeaţă. Fără un cuvînt, întindea băiatului mîncarea şi băutura. Băiatul sorbea băutura, zguduindu-se, din cîteva înghiţituri, apoi, muşcînd din pîne, se aduna ghem Hng::i maşină, descuia [263] Părinte şi fiu 263 o lădită, lua o traistă şi pleca pnn sat s-adune cuţite şi foarfeci pentru ascuţit. Meşterul punea cureaua, învîrtea şurubul micului re­ zervor de deasupra pietrei de tocilă, lua cuţitul care i SI:! îmbia mai întîi, şi piciorul drept i se punea în mişcare. Pînă se înnopta, roata drăcoveniei se învîrtea mereu, oprindu-se numai in micile pauze in care neamţul in­ casa plata pentru o bucată şi lua alta în mină. La parale nu se uita; din partea lui oamenii ar fi putut să-i deie tot bani vechi, neumblători. Cum ii simţea in palmă, ii lăsa să alunece in buzunarul pantalonului. Dar examina minuţios custurile ce i se aduceau la ascu­ ţit. într-adevăr că erau custuri! Cuţitele, tăind mai mult in ceapă, in curechiuri, î:u castraveţi şi ardei, nu mai aveau nici o strălucire, numai tăişul mai lumina puţin, incolo - întunerec, rugină, strat împietrit din mizga alimentelor pe care le spintecaseră, Erau foar­ feei mari pentru tunsul oilor, din fier foarte prost, cu tăişurile late, ca de paloşe; din grăsimea generaţiilor de oi pe care le uşuraseră de povara lînei, prinseseră un strat gros şi unsuros. Erau brice ştirbe in trei-patru locuri, presărate cu pete negre, din neamul acelora care «rad de pomană». Meşterul le lua, le privea de-aproape, cu băgare de samă, şi adeseori arunca cu minie vreun obiect. - Eu nu prostu lu dumitale ! zicea el, începînd să ascută altă custură, - Măi-rnăi l făcea rornînul, căutîndu-şi marfa. După ce-o ridica, după ce se mai uitau şi alţii la ea, zicîndu-i : «Ce-ai mai umblat şi cu asta P», se auzea glasul aceluiaşi rom in, cam ruşinat acum: [264] 264 parinte şi ftu - De, credeam că se mai poate scoate ceva! Tocila sfîrîia, împrăştiind mii de stropi fini, ca de negură. în răstimpuri, tot legănîndu-se pe piciorul drept, neamţul ridica cuţitul, n arunca o privire repede, îl ştergea de pantalon ori de braţul stîng, şi metalul arunca apoi sclipiri palide în lumina soarelui cu dinţi. După un ceas de muncă, pe mîneca paltonului şi pe pantalon se aşeza un strat condensat de murdărie, care, zvîntîndu-se îndată, strălucea ca nişte feţe metalice. Gloata de copii privea mirară, in toată vremea asta, la minunile maşinii şi ale neamţului, chiuia de bucu­ rie cînd vedea sticlind lama vreunui cuţit. Dinţii le clăntăneau de frigul care-i pătrundea şi mai tare in nemişcare a lor, dar nici unuia nu-i trecea prin gînd să. meargă acasă.'. 'i; Dar, spre sară, se vedea, venind cînd de ici, cînd de colo, cîte-o femeie cu joarda in mină, şi, după un răs­ timp de căutare cu ochii, se auzeau tot mai des vorbele: «Uite-l, bala de el! Să-mi vii acasă, fire-ai ... cu neamţul tău. cu tot! Nu vezi c-ai degerat ?» Cei mai isteţi se făceau că n-aud, ori, pornind să iasă, se afundau mai tare in mulţime. Totuşi, cu cit se însăra, gloata se tot rărea, Băiatul meşterului, ori ucenicul, ce-i va fi fost, se tntorcea de prin sat odată cu însărarea, şi totdeauna cu puţină ispravă. Oamenii nu-şi dădeau bucuroşi scu­ lele pe mină străină; chiar pe cele ce nu mai plăteau trei parale le plăcea să le aducă singuri. Omul cel mic aducea însă tot marfă mai bună, deşi puţină, de la popa, de la dascăl, de la postul de jandarmi. Cind sfinţea soarele, neamţul se inhăma la atelier şi-l ducea subt un şopron in curtea birtului. întra apoi cu [265] .Părinte şi f'fJ _ băiatul în birt, �şi poruncea rachiu şi demincare. El in­ ghitea cu lăcomie, dar copilul abia atingea pînea şi slănina. Căldura din casă il moleşea, N strecura în vine o apă caldă, pleoapele i se-nchideau mereu. - Culcă-te! ii zicea neamţul, Şi numai la cuvintul acesta băiatul îşi ridica privirile spre meşter: priviri pline de recunoştinţă, de fericire, de intimitate parcă. Numai din intimitatea acestei pri­ viri s-ar fi putut crede că meşterul e tatăl său. Se re­ trăgea intr-un ungher, se lăsa pe podele şi adormea. Rămas singur, neamţul începea un chef cu rachiu, care nu se sfîrşea decît dimineaţa, cînd cădea sub masă, beat mort. Vorbea singur, fidea, îşi cînta, c-un glas aspru, cîntecele lui străine, voia mereu să pupe pe crîşmar, care se ferea de el cu scîrbă. Cind birtaşul n făcea să aştepte mai mult, meşterul H chema cu dis­ cursuri nesfîrşite, plîngea, lua poziţii de militar, îşi ducea furios mina la sabia închipuită. La răcnetele lui, băiatul sărea uneori speriat, spre a recădea din nou intr-un somn adinc şi greu. Ziua a doua trecea la fel, In ziua a treia avea de lucru numai pînă la prînz. In ziua a treia, meşterul, simţindu-şi lucrul pe sfîrşite şi buzunarul gol, - căci bea mai mult decît cîştiga, _. privea furios la copil, ii striga cuvinte aspre in limba lui neînteleasă şi, pentru că nu-i dădea la timp un cuţit, ti izbea fără milă cu pumnul in piept. Băiatul nu plîngea, numai ochii lui se rostogoleau în orbite, întunecaţi şi grei. In urmă, după ce se certa cu birtaşul, meşterul se-n­ hăma la atelier şi pornea din nou la drum, însorit de băiat, care-i păşea alături, cu capul frint in piept, şi de [266] 26() Părinte şi fiu gloata de copii care răscolea praful îmbulzindu-se in urma drăcoveniei neamţului. La cîteva aruncături de băţ de capul din jos al satului, gloata se oprea şi se Întorcea tăcută. Cel mai important eveniment din viaţa Luncuşoarei trecuse ... Dar, într-o toamnă, neamţul nu se mal IVI înhămat la atelierul lui ... Zadarnic il aşteptară copin în cete dese, în toate zilele secetoase de toamnă. Trei ani în şir oamenii fură nevoiţi să-şi ascută custurile numai pe pietrele ce le aveau la uşa tinzii. Bricele trebuiau să se mulţumească cu o curea săpunită sau cu cine ştie ce cute făcătoare de minuni. In toamna anului al patrulea, pe cînd nimeni nu se mai gîndea la neamţ, iată că luncuşorenii se treziră cu maşina lui Înaintea birtului. Pe unde venise? De unde picase? Nimeni nu ştia, căci nimeni nu-l mai aştepta. A�elierul nu era păzit de nimeni acum. Băiatul nu se vedea nicăiri. Dar, lîngă aceeaşi fereastră unde obişnuia s;� beie neamţul, copiii, care nu Întîrzia seră să se-adune gloată, zăriră o faţă arsă de soare, bătută de vînturi. - E alt neamţ, spuse careva.' însă maşina era aceeaşi. Era mai învechită, mai hodo­ rogită, dar pe pîntecele ei, care-i servea de dulap, era zugrăvit acelaşi cocoş cu ciocul de vultur. Se adunară, ca şi altădată, în jurul maşinii bărbaţi şi femei, aşteptînd, cu cuţite şi foarfeci în mîni, să iasă meşterul. Dar neamţul de-acum se lăsă aşteptat mai mult decît cel de-odinioară. Cînd ieşi, oamenii văzură, clătinîn­ du-se pe picioare, un lungan cît o prăjină, deşirat, cu [267] Părinte şi fiu ------------------ 267 obrajii supţi. El se apropie de atelier, surîzînd cu mul­ ţumire. După ce puse cureaua, după ce luă in mină cel dintîi cuţit, privindu-l, îşi înălţă puţin umărul stîng. -'- E feciorul neamţului! zise o muiere. - Vai de mine! Da' cum să fi crescut aşa de mare ?! Se încinse o discuţie, care, devenind tot mai apnnsa, ajunse pînă la urechile neamţului. El se opri din lucru, privi c-un surîs şters la cei ce vorbeau şi zise: le, ie, is ficior a lui. Asta maşina me acum. - Şi unde e dumnealui, domnul de mai nainte? în- trebă cineva din mulţime. - Ala mort, răspunse străinul. - Şi unde a murit? Întrebă altul. Neamţul ridică mîna şi arăta. o direcţie. -- Ala beat la iarna, ieşit şi culcat la şura. Zis: "Prea calt in cas». Şi-nghetat. Ala mort! zise el, apu­ cîndu-se din nou de lucru. După un scurt răstimp de muncă, se opri şi zise iar: --' Tata la mine, da' nu dat nici un ban. Acum ma­ şina a meu. Fac io bani, şi beu la ei. 10 pot să bei mai mult ca el. Zidnd acestea, rînji din dinţii stricaţi şi-şi reîncepu munca. Gloata de băieţi era cu ochii aţintiţi spre roata ce se învîrtea, Dar bărbaţii şi femeile se întristată. O du­ rere ciudată, neînteleasă, �i cuprinse privind spre pri­ beagul ce se oprise pe-o zi, două la ei În sat. � le, zise neamţul, oprindu-se iar, io nu beut, nu placut rachiu. Acum place. Apoi, pînă sara, munci in tăcere. [268] ?�� . . . __ �!!!.·Ite şi. fiu A treia zi pe la amiază pled, ca şi tatăl său, cu gloata de copii după el, în drumul lui de pribegie, pled să moară şi el îngheţat în vreo şură, ca şi bă­ trînul, într-un sat pe care n-o să mai fie cine să-I arate, cu o tăietură de braţ, în aer, oamenilor din Luncuşoara. 1 9 14 / [269] DISTANŢA IN SOCIETATE Domnişoara Virginia Grecu avusese mulţi peţi­ tori, întrecare amintesc numai pe cei mai de samă : Ion Florescu, directorul şcolii primare din orăşelul în care locuia şi frumoasa Virginia, şi trei candidaţi de preot, aleşi în parohii de clasa intii. Bogoslovii fuseseră refu­ zaţi, unul după altul, pe motivul că domnisoara, crescută la oraş, nu se putea obişnui cu gindul să-şi petreacă viaţa intre ţărani, că nu se pricepe la gospodărie. - Vreai, domnule, să te-aduc la sapă de lemn în doi­ trei ani? Iţi spun pe onoare că nu mă pricep nici atit la gospodărie. Cu fraza aceasta de spirit il răspuns pe rînd celor trei teologi, arătîndu-i fiecăruia o dungă de negreaţă imagi- [270] nară subt unghia degetului celui mic, cînd ajungea la cuvintele «nicj atît». Directorul Ion Florescu s-a depărtat, de asemenea, plouat, rămînîndu-i, totuşi, o mîngîiere - putea să me­ diteze asupra cuvintelor domnişoarei: - Domnule învăţător, n-au fost de-ajuns optsprezece ani de viaţă în orăşelul acesta plicticos? Vreai să îmbă­ trÎnesc fără a cunoaşte o viaţă mai luminoasă? Domnul director avea deci o mîngîiere, căci e plăcut şi dulce să meditezi asupra cuvintelor unei fete fru­ moase ... Şi dornnişoara Virginia Grecu era frumoasă. Cu toate că a pus În mîneca albastră a hainei sale, din care se ivea un braţ trandafiriu, patru ani, cînd i-a spus lui Florescu că-i de optsprezece, era Încă, într-adevăr, o fată fragedă şi tînără, Dacă mai adaogi c-avea şi o zestre de şase mii de coroane, te vei convinge că era chiar foarte tînără. I Totuşi, refuzarea-n galop, - în curs de trei săptă­ mîni, - a celor patru peţitori avu o urmare gravă pen­ ,hu dornnişoara Virginia: cinci ani n-a mai perit-o ni­ meni. Dar, după cinci ani, peţitorii dădură din nou năvală - fie pentru că şi fenomenul cererii în căsătorie e supus legii ondulaţiunii universale, şi cei cinci ani în­ chipuiseră o curbă de adincime, fie pentru că, după cinci ani, zestrea Virginiei crescuse cu două mii de coroane, ce-i rămăseseră de la o mătuşă, repaozată de curînd. Dornnişoara începu să-i cearnă pe petitori după ace­ leaşi principii ca şi în floarea tinereţii, dînd dovada unui caracter statornic. Şi s-a mai adeverit o dată ade­ vărul cuvintelor: "Cine rămîne statornic pînă la urmă, acela biruieşte». Virginia Grecu se logodi c-un contabil, [271] Distanţa în societate 271 aplicat în slujba unei bănci puternice, dintr-un mare oraş. Visul ei se realizase: avea să cunoască o viaţă mai luminoasă decît aceea din micul lor oraş. Dar, vai! Pe cît a fost de fericită la logodnă şi la nuntă, pe atit se simţea de nenorocită după ce se stabili în marele oraş. La-nceput doamna Virginia nu băgase nimic de samă, pentru că la-nceput avea o singură sete, pe care o credea nepotolită: să rătăcească, să se piardă în vîltoarea marelui oraş. Dar, foarte repede, ajunsese la convingerea ei cea veche, cea adevărată: că strălu­ cirea vieţii nu o dau străzile, vitrinele, palatele pe Ungă care rătăceşti, ci oamenii aleşi, în societatea cărora te-n­ vîrti, Se convinsese că, privind, admirînd numai, te plictiseşti repede, şi chiar lucrurile cele mai frumoase par moarte. Incepu să o apese ca o piatră de moară povara singurătăţii, şi, cum însetează căprioara după izvor, aşa înseta şi doamna Virginia după societate. Intelese că societatea înaltă era ţinta visurilor sale. Dar înalta so­ cietate o ţinea la distanţa cuvenită unei soţii de contabil. Şi de cînd i se deschiseseră ochii şi văzuse în ce pără­ sire trăieşte, viaţa ei se schimbase în iad ;şi cum viaţa SOţilor e una, iad era şi viaţa contabilului. El, sărmanul, ce vină avea? Vină foarte gravă - ocupa slujba cea mai umilă din bancă; intre cei cinci contabili, era cel din urmă, şi cel mai prost salarizar. Dar el nu se sim- • . 1\ v f\ v • ..... v tea vinovat ; era tmar mea ŞI spera sa ajunga, cu vre- mea, functionar fruntaş la bancă. Avea aptitudini şi. mai ales, darul de a-şi pune jri evidenţă aptitudinile naturale. Virginia însă nu voia să ştie nimic din toate astea; nu era zi in care să nu-l învinuiască pentru că nu o intro­ ducea în societate. Dar zadarnice i-au fost suspinele şi [272] 272 Distanţa ÎlI societate lacrămile! Contabilul a rămas neînduplecat. De un an, de cînd era în oraşul acesta, el ştia că nu se poate să treacă peste cercul vrăjit care-l ţinea departe de înalta societate. Zadarnic i-a spus Virginia că acum situaţia s-a schimbat, că un om căsătorit poate cuteza lucruri pe care un burlac n-are dreptul să le încerce, că prestigiul lui a crescut �n ochii societăţii. El o ruga mereu să mai aştepte. Dar, vai, cît e de groaznică aşteptarea pentru un su­ flet care se vede in apropierea visului său capital, şi to­ tuşi nu-l poate atinge 1 După o jumătate de an, doamna Virginia se schimbă într-o furie. Ii venea să zgîrîie pe toată lumea: pe femeile din marea societate, care tre­ ceau pe lîngă ea ca pe lîngă o străină; pe SOţul său, care-i părea din zi în zi mai prost, mai bleg. Traiul lor se înăspri atît de mult, încît, în luna a şaptea de la căsătorie, doamna Virginia fugi în orăşelul ei de naş­ tere, la părinţii săi. Marele oraş, înalta societate cu in­ qiferenţa ei o ucideau. f Dar, după o săptămînă, timp in care SOţul încă /nu se hotărîse ce trebuie să întreprindă ca s-o aducă f acasă, - Virginia sosi, strălucind de fericire. Nefericita! Gîndea că va afla alţi oameni, alte împrejurări I Iadul începu însă din nou in casa lor şi continuă să fie tot mai întunecat, pînă cînd, la trei ani după căsătorie, Vir­ ginia se simţi în «starea binecuvîntată». Nu-i plăceau copiii, nu-i plăcea să se vadă «diformată», cum spunea dînsa, dar acum se lurninase şi strălucea de fericire cum nu strălucise nici in ziua logodnei. - Vom chema de naş pe directorul, H spuse ea, cu glas moale, bărbatului, sărutîndu-l cu-o dulceaţă pe care contabilul n-o mai simţise niciodată. [273] Distanţa in societate 273 Se şi vedea întrînd în rindurile inaltei societăţi 1 Va putea merge în familia directorului, şi, dacă i se vor des­ chide uşile acestei case, toate celelalte ii vor fi deschise. Bărbatul nu-i zise nimic, dar se putea citi pe faţa lui că îrnbulzirea aceasta a Virginiei 11 pune pe gînduri grele. în schimb, Virginia întinerea, se făcea din zi in zi mai frumoasă. Era şi vremea I încă un an de răutate, de pizmă, de nemulţumire, şi frumuseţea ei ar fi fost pier­ dută pentru totdeauna. Dar după ce veni pe lume noua fiinţă, - un băietaş durduliu, - contabilul H zise: - Virginio, pe directorul nu-l putem ruga, distanţa e prea mare intre noi! Da' să-I invităm pe casierul să primească nănăşitul. E om de omenie şi e intre fami­ liile fruntaşe. Femeia la inceput nu pricepu despre ce-i vorba, dar cînd înţelese se tulbură atit de adînc, încît căpătă fri­ guri, şi doctorul chemat porunci odihnă deplină. Sfinte Dumnezeule! Numai bărbatul ştia ce preţ avea odihna aceea! Şi, îngrozit c-ar putea-o pierde pe Virginia, contabilul alergă, încă 1n aceeaşi zi, la direc­ tor. Directorul şi doamna primiră. Şi, sara, Virginia nu mai avea friguri; dimpotrivă, pretindea chiar că poate părăsi patul. Botezul fu celebrat la Sfîntul Gheorghe, patronul directorului, cu mare pompă. Au trecut douăzeci de ani de la fericitul act al bote­ zului... Tînărulcontabil de altădată e casierul băncii, şi, Cll111 spun toţi, cel mai vrednic să ieie conducerea, după ce bătrînul director îşi va lua adio de la viaţa asta. [274] 274 Distanţa În societate Doamna Virginia ?... Ei L.. Doamna Virginia e astăzi o cucoană respectată de toată lumea. Nu numai că e introdusă în înalra societate, dar azi e una dintre femeile despre care se spune, printr-o metaforă, că formează în­ săşi societatea înaltă, Dumneavoastră, care aţi cunoscut-o inainte cu două­ zeci de ani, nu vă puteţi face o idee cît e de liniştită, de majestuoasă acum, nici cît H şade de bine această linişte înaltă ! Nu puteţi crede cît a cîştigat in volum, ea, altă­ dată numai cît o vergea, şi cît fi şade de bine aceasta înfăţişare impozantă ! Drept că alţi copii n-a mai avut, nici n-a mai vrut să audă de-aşa ceva; drept că chel­ tuieşte mulţi bani cu toaletele, dar încai se şi cunoaşte de-o poştă că-i o femeie din societatea cea mai bună! Domnul casier e fericit, e atit de fericit încît, iata, în ziua aceasta de joi, fără s-o avizeze pe dumneaei, ii aduce oaspeţi. El ştie că Virginia e acum peste măsură de bună, şi de-aceea s-a urcat cu cei doi tineri însurătei pittă în salonaşul de primire; aici i-a lăsat să aştepte puţin, nu de alta, dar să vadă: nu cumva doamna e in n�glige ? , Virginia era gata să iasă la plimbare. Trebuia să-şi mai puie doar pălăria. - Dragă, incepu casierul, a venit Roşea cu nevastă-sa. Să vezi ce tinări drăguţi! Ei şi-au ţinut de datorie să ne facă nouă mai intii vizita. Doamna Virginia nu ştia nici cine-i Roşea, nici cine-i nevasta lui. După multe explicaţii date de casier, înţelese ca-i un tinar contabil de la bancă. - După cît se pare, e slujbaşul din postul cel din urmă, zise, palidă, cu buzele strînse, doamna Virginia. - Da, dragă. [275] 2?5 I-a primit cineva pînă acum? Nu, dragă. Ei vor să ne facă nouă mai întîi cinstea asta. Aha! Cinstea! Ce cinste! Nu zău, nu mă simt azi bine, Victore, nu pot primi pe nimeni. - Da' bine, dragă, ei aşteaptă în salonaş, ştiu că eşti acasă ... - Nu-i nimic, Victore, le spui că m-ai aflat bolnavă. Dacă-s oameni culţi, vor pricepe, mă vor scuza şi nu se vor supăra pentru asta. Vor putea, în schimb, să facă alte vizite ... Şi, înfăşurîndu-se în haina de ploaie, ce-o luase pen­ tru a ieşi la plimbare, se înfăşură parcă într-un nolli me tangere, - atît de sever şi totuşi atît de impunător, ­ care-o prindea nespus de bine, atît de bine, încît casie­ rul nu mai cu teză să zică o vorbă. - Imi pare foarte rău, începu el încurcat, întrînd în salonaşul de primire, că nevastă-mea se simte rău. Trebuia, înainte de a veni cu dumneavoastră, să mă in­ formez despre starea sănătăţii sale, care, trăbă să vă spun, toamna mai cu samă, e foarte schimbăcioasă ! Da, da. Mai cu samă toamna... Mi-a încredinţat să vă cer scuzele sale ... Da' poftiţi şi mai rămîneţi. Mă rog, nu-i tîrziu, mă rog, nu face nimic ... Dar cei doi tineri se ridicară hotărîţi. Obrajii lor ar­ deaude ruşine ca para. Plecară spunînd cîteva cuvinte de neînţeles. Peste cinci minute doamna Virginia ieşi la plimbare. 1 9 1 4 [276] CRITERIUL APRECIERII ! Nime nu cunoştea taina prieteniei dintre doam- piele Maria Rău şi Ana Luca. Cea dintîi era nevasta unui profesor foarte deştept, foarte învăţat, de-o energie şi de-o cinste neclintite; cea din urmă era soţia unui doctor pe care lumea-l uitase de mult, deşi nu murise încă. Cea dintîi era spiritualul, farmecul şi eleganţa in­ trupate, cea din urmă nu era posesoarea nici uneia din aceste calităţi. Maria Rău se afla inaintea unui viitor strălucit, pentru că pe bărbatul său 11 aştepta acest viitor: avea şi diploma de advocat, şi toată lumea era convinsă că, deştept cum era, va lăsa profesoratul, in care carieră putea cel mult s-ajungă directorul gimnaziu­ lui, şi va îmbrăţişa advocatura, de pe urma căreia va [277] 277 ajunge membru în Comitetul Naţional şi, în scurtă vreme, deputat. Mărirea, puterea viitoare îşi aruncau lumina cu ani inainte, şi Maria Rău, deşi invidiată, vorbită de rău pentru eleganţa şi frumuseţea sa de doamnele din oraş, era dorită in orice societate. Fiind �nsă săracă, nu se va mira nimeni că prietenele ei şopteau fel de fel de vorbe slabe în legătură cu ele­ gantele ei toalete. Dar faptul acesta nu le împiedeca pe aceleaşi doamne să rîvnească prietenia ei. Ba, după ce profesorul Rău părăsi intr-adevăr gimnaziul şi îşi des­ chise cancelarie de advocat, nime nu mai făcea aluzii la toaletele ei. îşi băteau, însă, capul să afle taina prie­ teniei cu Ana Luca. Prietenia aceasta, 111 Joc să se ră­ cească, de cind Maria Rău ajunsese la parale mai multe, creştea zi cu zi. Ana Luca era, intr-adevăr, o femeie de toate zilele; trecuse şi peste întîia tinereţe, iar frumoasă n-a fost niciodată. Nu era nici una dintre femeile «citite», cum se zice, avea abia un inceput de cultură. Nimic din ce dă farmec unei femei nu-i hărăzise natura. Era neajuto­ rată şi umilită, veşnic gata să-şi ceară iertare de la ori­ cine, ca şi cînd ar fi greşit lumii întregi. Maria Rău o iubea fiindcă o vedea aşa de nenorocită: natura o furase, societatea o respingea. Maria ii price­ puse nenorocirea, şi, cum era o inimă bună şi caldă, o inimă largă, cerca 5-0 mingiie. Aci era toată taina prie­ teniei lor. Dar noi sîntem făcuţi ca niciodată să nu pricepem fenomenele simple; sîntem aplicaţi să căutăm in lună . J � • v v şi-n soare ceea ce e .(1 un pilS 1118.111tcanga$ţra1 pe pa", [278] 278 -Criteriul ar!:�(�l'ii mint. Nu putem descoperi sentimentele fireşti, naturale, pentru că ne-am depărtat prea mult de natură noi înşine. Astfel, şi prietenia celor două femei ajunse să fie ex­ plicată in fel şi chip ; mai adeseori se ajungea la sen­ tinţa: «Desigur, Maria Rău nădăjduieşte ceva de la toanta aceea de Ana Luca. Va fi simţit că bătrînul ei are bani? Dar are doctorul bani ?» Nu avea bătrînul doctor nici un ban, însă, de cînd prietenia celor două fe­ mei era spin in ochii tuturor, ar fi voit să-I ştie cu mili­ oane, numai ca să-şi poată explica prietenia asta. Intimplarea voi ca cele două prietene să rămîie vă­ duve în acelaşi an. Advocatul Rău, în drumul spre cul­ mea măririi, în cursul propagandei electorale in cercul în care fusese desemnat candidat, răci, căpătă o pneumo­ nie, care-I doborî în scurtă vreme. Bătrînul doctor muri - nime nu ştia de ce, căci nime nu se interesase de zilele lui din urmă. Maria Rău rămase mai întîi văduvă. Durerea fi îrn­ prumutase un farmec nou, şi eleganţa ei, care n-o putea părăsi fiindcă izvora din trupu-i plin de mlădieri, din .spiritul înalt ce trăia în acel trup mlădios, căpătă ceva majestuos ; înaintea-i instinctiv trebuia să-ţi ridici pă­ lăria. Dar cunoscuţii ei nu-şi Întocmeau purtările după ins­ tinctele naturale. In scurtul răstimp de două luni dela moartea bărbatului, nime n-o mai cunoştea. Cîtiva băr­ baţi, colegi cu răposatul, îşi tinură de datorinta 'lor s-o consoleze; dintre femei, una singură -- prietena sa Ana Luca. Odată cu mărirea apusă, odată cu dispariţia SOţului său, şi faima ei se întunecase. In C1.lrS de două luni so- I r [279] p7iteriul aprecierii 279 cietatea află că, după advocat, n-a rămas ruei o avere. Atunci societatea o uită desăvîrşit, chiar şi cei doi can­ didaţi de advocat, care, la moartea lui Rău, nutreau nă­ dejdea că Maria va fi rămas avută, deci va fi o partidă strălucită. Nime nu-şi mai bătea acum capul de-i prietenă ori ba cu Ana Luca. Ele rămăseseră, într-adevăr, prietene pînă la moartea doctorului. Atunci societatea întreagă începu să fiarbă: doctorul nu avusese avere, dar fi lăsase nevestei o asigurare de-o sută de mii. Nu ştiuse nici Ana Luca de asigurarea asta; doctorul o luase bătrîn ŞI voia s-o surprindă, la moarte, cu gingăşia sentimentelor sale, pe care, altfel, nu le putuse manifesta. Ch ce se răspîndi zvonul acesta 111 oraş, cele mai alese familii se grăbiră să-şi puie haina de doliu, să meargă s-o consoleze pe văduvă. Trei zile, c,h stăm mortul in casă, fu un neîntrerupt pelerinaj la catafalcul lui. Trei dintre oamenii cu poziţiile cele mai înalte se angajară.icu plăcere, să ţie discursuri funebre la groapa «acestui dis­ tins fiu al neamului şi puternic stîlp al societăţii noas­ tre». Bietul doctor, dacă şi-ar fi putut deschide ochii, n-ar fi avut fericirea să vadă nici un cunoscut; toţi oa­ menii aceştia nu-i trecuseră niciodată pragul casei. Din societate lipsi, singură, condoleanţa Mariei Rău. Văduva, cit ce auzi de - moştenirea prietenei sale, părăsi oraşul şi se duse la părinţii săi. De la înmormîntare, ia­ răşi, numai ea lipsi. Dar nime nu băgă de samă această lipsă, nici chiar văduva doctorului. Ana Luca îşi pierduse cu desăvîrşire simţul realităţii, cînd văzu atîta lume că-i cercetează umila locuinţă, cînd văzu închinăciunile bărbaţilor şi auzi vorbele din inimă ale femeilor. Ah ! cit de sincer putem consola pe cineva [280] 280 Criteriul aprecierii care rămîne avut in urma celui dispărut, şi cum ni se opreşte vorba I'n gît cînd e să mîngîiem pe cineva pe care-l aşteaptă mizeria! Anei Luca ii păru că-i prada unui vis din care nu se va mai deştepta. Zăpăceala ei creştea prin faptul că toată lumea i se dădea drept cunoscută, pe cînd ea acum făcea cunoştinţă mai întîi 'cu bărbaţii şi femeile acestea, a căror bunăvoinţă nicicum nu şi-o putea explica. Nu trecea zi să nu primească vizite, nu trecea săptămînă să nu fie invitată la o cină, la un prînz în casele cele mai bune. Ii ziceau simplu «doctorita», şi cuvîntul acesta în­ semna acum cinste, nobleţe, cultură, spiritualitate, far­ mec, intr-un cuvînt, tot ce vrei. O clipă ea se gindi cu durere la prietena ei, Maria Rău, dar apoi o uită in grabă; se simţea bine in fumul de tămîie ce-o 1nconjura din toate părţile. Şi ea, Ana Luca, pe care femeile n-o invitaseră la nici o petrecere, . întră în vîrful degetelor in casă. Dintr-o arun­ cătură de ochi n văzu nemişcat în pat. Nu se auzea răsufletul bolnavului, respiraţia acea grea, care de-o jumăta' de an se făcea tot mai şuierătoare cu fiecare zi. «Doarme adinc! îşi zise bătrîna. Ia să-i deschid eu v)uţin fereşti le, să-i intre in casă minunea lui Dumne­ ,zeu de-afară.» Cum lucrase vreme îndelungată in grădină, bătrîna simţi, de cum deschisese uşa, aerul acru din casă. Nici­ odată nu-i păruse atît de înăbuşitor ca acum. Deschise ferestrele, şi aerul proaspăt, îmbălsămat al primăverii năvăli în odaie. Era atîta linişte în casă, în curte, pe uliţă, încît se auzea limpede ciripitul păsărelelor in gră­ dină şi vuietul rîuletului de munte, care, ascuns de case, de arinii de pe mal, îşi Frîngea undele repezi de bolo­ vanii albi şi' lucii din albie, la cîteva zvîrlituri de băţ de casa Vironicăi. [367] 367 Dura lex .------------------------_._----- Mătuşa stătu, cu gindul pierdut, privind prin fereas­ tra deschisă. «De-acum, îşi zicea, o să se-ntrămeze şi Dumitru. Iacă, abia a dat gură de primăvară, şi el a căzut intr-un somn adînc, cum n-a durrnit de-o jumăta' de an.» Se va înzdrăveni, cum c�i1czuse ea totdeauna. Dacă se-ntorcea rănit de puşcă, cu o mînă ori cu un picior tăiat, ea n-ar mai fi avut o singură zi bună. De cîte ori nu i s-a intunecat sufletul cînd vedea pe alte mame că mai pot glumi, cu cîte-un chilav in casă. De ea Dumnezeu s-a îndurat. El, care ştie toate, ştia că ea, Vironica, n-ar fi putut trăi dacă Dumitru i s-ar fi in­ tors neom din război. Tusa aceea ce-i hîrîia in piept o să-i treacă. Din tu să nu moare nime, mai ales dacă-i tînăr şi voinic. Dumitru slăbise, dar ea era încredinţată că se va întrema iar, şi, într-o jumăta' de an, nu se gîndise o singură dată că Dumitru ar putea muri. Întorcîndu-se de la fereastră, mătuşa Vironica porni spre uşă. Avea să curăţe cărarea din grădină, să mai sape de-un strat. Abia acum văzu că ţelul cu care se-acoperea bolnavul era mototolit, şi că Dumitru stă cu capul strîmb pe perină. Cind intrase din lumina orbitoare de afară in odaia cu geamurile cît palma, nu luase in samă decît că băiatul dormea nemişcat. Se opri, luă ţelul, il trase cu greu de subt picioarele lui Dumitru, il inveli, apoi, incet, pipăit, cercă să-i aşeze capul mai bine pe perină. Dar abia-l atinse, şi se trase îngrozită inapoi: era rece ca gheaţa ! Se uită prostită prin ferestruţa deschisă şi urmări multă vreme o coţofană care sărea, făcînd un tărăboi asurzitor, din par in par, deasupra gardului de către uliţă, Bătrîna urmărea păsăruica, de parcă-ncerca să se-ncredinreze astfel că nu s-a petrecut nimic. [368] 368 Dura lex Cu sufletul încrezător, se aplecă din nou asupra lui Dumitru, cercă să-i puie capul mai bine peperină. Aceeaşi răceală o pătrunse, şi bătrîna, îngheţată de spaimă, incepu să-I pipăie; se plecă la gura lui. închisă să-i simtă respira�, incepu să-I strige pe nume, să-I mişte. Dar nici un semn de viaţă nu mai putu prinde. Dumitru părea acum şi mai slab, şi mai uscat, în liniş­ tea morţii. Umerii obrajilor împungeau prin pieliţa galbenă, întinsă, obrajii-i căzuseră adînc, şi ochii, în­ chişi, erau şi mai cufundaţi în fundul capului. Nepăsă­ tor la strigătele, la bocetele bărrînei, el sta cu capul strîmb, cu buzele vinete şi apăsa greu pe perina pătată de sudoarea care încă nu se zbicise. în zeci de chipuri cercă bătrîna să-i prindă un semn de viaţă. Ii părea cu neputinţă să fie mort. Plînse şi se boci mereu, chemîndu-l pe nume, pînă ce se încredintă că nime n-o mai aude. Atunci, deodată, tăcu, îşi făcu o cruce largă, aprinse o luminita de ceară, i-o puse mohului Ia căpătîi, trase un scăunel Ungă pat, se aşeză fr�ntă pe el, şi, pînă sara, nu se mai mişcă 'de lîngă mort. Cînd se ridică avu conştiinţa limpede că viaţa s-a sfîrşit şi pentru ea. îşi înştiintă vecinele, alergă la preot, la clopot ar, la cîntăreţii de Ia biserică, la dascălul din sat. Se întoarse • A • , numal noaptea tll·ZlU. Pînă-n ziua înmormîntării nime nu văzu lacrămă în ochii mătuşii Vironica. Deşi nu pusese nici mîncare, nici băutură pe limbă, deşi nu închisese ochii două nopţi, parea mai in puteri decît oricînd. Alerga neobosită, se purta mai dreaptă, glasul ei pierduse mult din hodoro­ geala bătrîneţelor, părea întinerit : alerga şi se [rămînta [369] 369 Dura lex --------------------------------------------- încît părea că se pregăteşte de nuntă, nu de înmormîn­ tare. îşi vîndu viţelul Şi cel doi purcei, îşi vin du fînul care-I mai avea in şură; deşerta coşurile de grăunţe, trimiţînd la moară cinci saci plini. A doua zi porni la oraş, cumpără vase, cumpără opinci. Apoi, chemînd pe o rudenie îndepărtată, se duse la primărie şi făcu scri­ soare de danie pentru casă şi pentru cele trei sforicele de moşie pe care le avea. Din casă începu să împartă tot: haine, vase, laviţă ; numea fiecare lucru al cui să fie, şi le spunea că pot să le ridice îndată după înmor­ mîntare. Creştinii se uitau la ea tot mai miraţi. Intii crezură că vrea să facă o pomană de să-i bată şi pe cei mai avuţi din sat. Unii N dădeau dreptate, zicînd că atîta băiat avusese şi ea, şi se cade să-i puie pomană mare. Alţii ziceau că e păcat de Dumnezeu să-şi deie pînea de. la gură, in scumpetea asta. Cine o va mai ajuta pe ea să puie la loc ce Împrăştia acum cu amîndouă mînile ? Dar, de la o vreme, oamenii Începură s-o privească tot mai miraţi. Mai ales după ce-şi dădu, cu scrisoare la primărie, casa şi moşia. însuşi primarul rămase uimit de hotărîrea bătrînei, şi încercă în fel şi chip să mai amîie scrisoarea de danie, Dar mătuşa Vironica fu neînduplecată. -- Păi bine, mătuşo, dacă-ţi dai casa de pe-acum, ce te-i face cînd te-or pune-n drum? -- Pe cine? - Pe dumneata! Bătrîna se mulţumi să facă un gest cu mîna, care în­ semna «de pe partea mea să nu te doară pe dumneata capul !» [370] 370 Dura lex In ziua înmormîntării se răscolise satul intreg. Şapte femei, puse anume, chemară la pomană pe toată lumea. Se ştia că s-au copt colaci pentru intreg satul, că se vor împărţi vase, că s-a adus un butoiaş de rachiu şi unul de vin, că s-au pregătit mîncări de dulce. Se urniră din bordeiele lor şi harancele cele mai bătrîne şi mai bol­ nave, ţigănci pe care de-un an nu le mai văzuse nimeni la cerşit prin sat. Trei preoţi făcură slujba înmormîntării înaintea unei mulţimi cum nu se aduna nici la moartea celor mai bo­ gaţi din sat. TOţi cîntăreţii de strană înconjurară pe diac, şi se sluji un prohod de să-i rămîie pomina. Pînă sara tîrziu fu curtea plină de oameni care se înfruptară din pomana lui Dumitru. Cei din urma. se depărtată gălăgioşi de băutura cea multă. Şi, în toată vremea asta, mătuşa Vironica, întinerită, sprintenă, se purta printre mesele înşiruite în curte, indemna la mincare şi la bere, împărţea vase,·· opinci, p}nză, iar inspre sară începu să-şi împartă şi lucrurile Un zîmbet i se opri pe-o clipă în colţul gurii zbîr­ cite. «Nici o schimbare», îşi zise din nou, după ce mi­ rosi bine, şi îşi trase cu hotărîre trupul greoi in casă. [404] 404 f)ecUn --- Acum se auzi un ţipăt. Dintr-un colţ, de pe un scaun, zvîcni o femeie subţire, îmbrăcată în negru. - Margareta?! Tu eşti?! Se poate?! în încurcătura vizitei neaşteptate, abia găsi butonul electric. O pară simplă, -- douăzeci şi cinci de lumini, - aceeaşi pară pe care o ştia Margareta, se lumină. Fe­ meia cercetă cu lăcomie tot ce-i cazu subt ochi la în­ dia împrăştiere a întunerecului, Acelaşi dulap, aceleaşi paturi, pînă şi divanul vechi, demodat era acelaşi. Pe cînd prietena sa o îmbrăţişa şi o săruta, Margareta avu un sentiment de deziluzie şi de ciudă: «Să-mi fi dat informaţii greşite? Să fi venit în zadar pîn-aici ?» '- Da', rogu-te, cum se poate să vii aşa? Nu mă pu­ teai Înştiinţa? Nvai putut să-mi telegrafiezi? -- Nu ştiam, dragă, de voi veni sau nu, şi, mai ales, nu ştiam cînd, Şi, de altfel, sint numai in trecere pe la voi. Mine plec la B ... - Tot pentru procesul acela? Doamna cea străină Înclină cu deznădejde din cap. D�r ochii ei alergau mereu, neastîmpăraţi, de la un 11.1- cţ'u la altul. Cu cît trecea vremea, cu atît observa mai mult interiorul locuinţei, se convingea tot mai mult că a venit În zadar. Femeia cea subţirică, gazda casei, prinse privirile ei sfredelitoare şi simţi un fior de frig, un fel de spaimă. Erau rudenii de departe, se vedeau rar, - o dată, de două ori pe an, - Margareta locuia Într-alt colţ de ţară. N-au avut nici o neplăcere, nici o sfadă, dar prie­ tenie adevărată nu era între ele. Margareta avea nume rău; neamurile, cunoscuţii o înconjurau ; toată lumea se temea de gura ei. Meliţă şi brici! Să nu fii apucat de gura ei! Toată lumea se ferea, dar puţini erau cei [405] Declin 405 T I I care scăpau. De la douăzeci şi cinci de ani rămăsese vă­ duvă, şi acum apropia şaizeci. Nenorocul, sărăcia, aştep­ tarea zadarnică o făcuseră să pizmuiască pe toată lumea care mai putea avea o zi veselă în viaţă. Şi mirosea parcă-ri vînrfericirile altora, aşa de bine ştia tot ce se petrece, prin toate familiile mai de samă din cuprinsul altor trei judeţe. Prietena ei, Anastasia, la care venise acum pe neaş­ teptate, fusese cruţată pînă azi. Margareta nu avusese de ce s-o pizmuiască. Avea un bărbat bolnăvicios, în­ tr-o slujbă cu leafă puţină, şi mai, avea şi trei fete de măritat. Venind pe la ea, Margareta �i umplea tot­ deauna casa cu o groază de poveşti despre, toţi cunos­ cuţii şi necunoscuţii, - chiar de-aici din oraş, după ce stătea trei zile, - aducea «noutăţi». Cînd rudenia aceasta depărtată începea să dojenească, sufletul ei se răcea ; se simţeau răutatea şi pizma, adunate din toate năcazurile vieţii. De cum o văzu cu pinda şi cu cercetarea în ochi, Anastasia avu un fior de frig. Bănuia după ce umblă , şi se intreba prostită: «De unde să fi aflat?» O pofti să şadă, să-i ia paltonul, dar Margareta nu voi să ştie de nimic pînă nu văzu cu de-amănuntul toate trei camerele şi bucătăria. - E aşa de bine la tine! M-am simţit totdeauna ca acasă. Lasă-mă să revăd dragile tale lucruşoare. Pianina e tot de cătră stradă? Da' biblioteca? Şi ea trecea din cameră in cameră, aruncind priviri cercetătoare. Nu se schimbase nimic in casa asta, de-o jumătate de an ! Acum, după ce trecu in revistă toate lucrurile, .nu se mai putea îndoi, S� �iq1tţ::J. şi mulţumită şi nemtn ... [406] 406 ---_._--_._------------- Declin gîiată ; mulţumită - pentru că se adeveri se părerea ei : «E cu neputinţă ca un doctor aşa de vestit să ceară în căsătorie o fată aşa de săracă l- ; nemîngiiată ­ că făcuse degeaba un drum aşa de lung şi de costisitor. Nemîngîierea era aproape să-i copleşească bucuria, cînd, într-un colţ, lîngă fereastră, ascuns de perdeaua cu­ noscută, zări un leandru înflorit, Nu era mare, dar era o specie rară. Margareta se opri, fermecată din creştet pînă-n tălpi, îşi supse adînc buzele, apoi întrebă : - A cui e floarea? Anastasia, simţind că rubedenia e pe urma adevăru- lui, minţi şi spuse: - E a Linutei ! - Nu-i a Cornel iei ? - Nu. - Cum? La voi se curtează 1ndi fetele cele mai ti- v ;> nare r - Da', bine, Margareto dragă, nu e nimic serios! Un f}mqionar de la Finanţe i l-a dăruit. Drept să-ţi spun, Qftă ea, cercînd să. fie tristă, nu ne-ar părea rău să fie pretendenţi serioşi pentru toate trei. Sînt fete mari, Şl 'nu de azi. - Aşadar, nu sînt petitori decît pentru una? - Bine-ar fi să fie şi pentru una! Da' de Ia o floare pînă la inelul de logodnă e o depărtare ... - Ba şi între inelul de logodnă şi căsătorie e o veş­ nicie, uneori! Ea se uită ţintă în ochii Anastasiei, Văzu că se pleacă, simţi că femeia se zguduie uşor, şi deodată deveni foarte veselă: «O să aflu eu îndată, 1şi zişe, dacă infQţma�if.t mea egreşită sau nu I� [407] Declin 407 Anastasia ii aduse o dulceaţă. Tbdăli mult pe la du­ lapuri; se frămînta cu gindul: «De unde să fi aflat zgriptoroaica asta? Abia sint cinci zile de cînd a ce­ rut-o pe Cornelia.» Margareta, în vreme ce stingea dulceaţa, cerceta me­ reu prin casă. Nu mai putu descoperi nici o urmă, afară de leandru. Nici pe faţa Anastasiei nu putu descoperi nici o bucurie, nici o lumină, nici o schimbare. începu să se îndoiască din nou. «într-o casă în care s-a săvîr­ şit o logodnă, nu se poate să nu rămîie nici un sămn ! Unde mai pui că omul nu va fi cerut-o aşa, deodată. Va fi făcut vizite, o lună, două, trei. Să-I fi primit aici, fără să schimbe nimic? Să nu fi făcut salonul mai drăguţ ?» Veniră, nu peste mult, şi fetele. Erau aşa cum le cu­ noscuse dintotdeauna: senine, cuviincioase, putin vor­ bărete şi frumoase. Ea urmărea cu o băgare de sa mă deosebită pe cea mai mare, pe Cornelia. Era puţin mai îngîndurată ca altădată, atîta tot. Dar bucuria că se mărită după un doctor aşa de vestit nu se vedea din nici un gest, din nici o atitudine. Era vădit lucru că informaţia ei era greşită! Se ve­ dea şi din cina modestă ce se servea la masă. într-o fa­ milie în care s-a făcut o logodnă cu cinci zile înainte, la orice masă, la amiazi sau sara, putea să se înfăţişeze ginerele. «Aşa-i dacă nu cunoşti lucrurile de la faţa locului», îşi zicea tuşa Margareta, cum ii spuneau fetele. I Şi, la drept vorbind, se bucura din toată inima. Pen­ tru ce să fi dat astfel de noroc peste Cornelia? Era vrednică de el? Da' de unde! O fată ca oricare alta! [408] ------ ._-'-----'--��- Declin Fetele ii cunoşteau năravul. Dar, înştiintate de Anas­ tasia că tuşica mirosise ceva, se făcură şi mai de ne­ pătruns. Tuşica, după ce bău un pahar de vin, incepu cu isto­ risirile sale. Abia-şi pusese piciorul in oraş, şi ştia o groază de noutăţi. Torăi mai bine de-un ceas. Intr-un rind i se păru că prinde un zimbet de dispreţ, un zim­ bet trecător pe obrajii delicati ai Corneliei. Zimbetul i se potrivea lucru mare, o făcea mai distinsă, mai frumoasă. Tuşica se opri o clipă din povestit: «Chiar dacă nu va fi adevărat, nu strică $-0 opărim puţin pe gîsculita asta. Iar, la caz că-i adevărat, nu voi avea mustrări de conştiinţă mai tîrziu.» îşi drese glasul, tu şi, apoi incepu: -...:. Scandalul cel mai mare abia acum vine la rînd ! Nvaveţi idee cît sînt de fericită că trăiesc într-un oraş mic. Acolo lumea încă nu s-a stricat. Aici, la voi, e Sodoma şi Gomora. îl cunoaşteţi poate şi voi pe docto­ rul Mureşanu, Vestit doctor, n-arn ce zice! - Vorbind, ml'rica din ochi pe Anastasia, dar mai ales pe Cornelia. -1 Femeile fac în ziua de azi renumele docrorilor. Ei, iacă, eu, să fiu poliţie, i-aş închide şandramaua, - Cum?! Vorbe rele?! se făcu a se mira Anastasia. - Dac-ar fi numa vorbe! Da' cîte femei şi-au lăsat, odată cu dinţii, şi cinstea în şandramaua doctorului! O, dentiştii ăştia! Şi apoi, cînd se satură de aventuri, da' mai ales cînd gura lumii începe să umble şi nu le mai curg francii cu sutele, hop, că întră in rindurile oame­ nilor de omenie, se-nsoară ! Se-nţălege că umblă mereu, şi însurat, prin gura femeilor, şi tot poradiţă slabă ră­ mîne. Iată ce-a păţit o doamnă de la noi cu renumitul dumneavoastră doctor Mureşanu, [409] Declin 409 r I 1. Se făcuse roşie ca racul. Crăpa de ciudă că mC1 un semn nu se vedea, - nici la mamă, nici la fete, - că ar fi impresionate de ceea ce povestea. îşi tocmi părul, se mişcă pe scaun şi, cu nimic întărîtată, începu ! - Da, cu renumitul dumneavoastră medic Mureşanu ... Dar in clipa aceea în uşă se auzi o uşoară bătaie. - întră, zise mama, cu vocea cea mai firească. Nici una din fete nu se clinti. în casă întră un bărbat de vreo treizeci şi patru de ani, bine făcut, vesel, luminos. El sărută mai întîi mîna doamnei Anastasia, apoi a Corneliei, iar celorlalte două le strînse mîna călduros, prieteneşte. - Tuşica Margareta Negru, domnul doctor Iancu Mureşanu,logodnicul Corneliei, zise Anastasia, zimbind subţire. Subţire de tot, abia vizibil, zîmbiră şi fetele, afară de Cornelia. Ea începu îndată să vorbească potolit cu 10- godnicul. Tuşica Margareta învineţi ; zbîrciturile feţei i se adîn­ ciră şi mai mult. Se ridică şi, foarte veselă, zise: - Nespus de rău îmi pare că nu mai pot rămîne. Dar, cum ţi-am spus, Anastasio, trăbă să plec cu tre­ nul de 7. Sînt fericită că am avut ocazia să cunosc pe iubitul vostru logodnic. Să fie într-un ceas cu noroc! Vorbind încă, veninul �i ieşi subt pieliţa bătrînă. Se făcu galbenă-verzie, - Cum, tuşico? Nu spuneai că pleci mîne? o întrebă Cornelia. Vom fi nemîngîiaţi să te pierdem aşa de in grabă! - Nu, te-nşăli I V-am spus că-s în treacăt pe-aici. Dar am să mai vin eu, de-acum. Ce, credeţi că la ospăţ scăpaţi de mine? [410] 410 DBClin ---------------------------------- Imbrăcîndu-se, torăia mereu. Torăia şi îngălbenea. Iar din suflet ii muşca deznădejdea; li zicea un duşman ascuns: «Ai îmbătrînit rău de tot, ruşică Margareto ! Nu te mai slujeşte puterea de observaţie! Şi dai tn gropi! Rid de tine copilele, cînd, cu cîţiva ani în urmă, tu rî­ deai de toată lumea! Hei, bătrînetele I Cind apropii şaizeci de ani, nu mai eşti bun de nimic! Ajungi de rîs, pe onoarea mea, te-arată oamenii cu degetul l» Tuşica asculta îngrozită glasul acesta şi se îmbrăca re­ pede. Credea că va arnuţi ieşind in stradă. Dar o mustră şi o umili cumplit tot drumul. O singură mîngîiere o oprea din pragul deznădejdii : le va fierbe celor trei fete şi mamei lor o băutură, Doamne, Doamne! încă nu putea, era pe drum, dar, cît ce va ajunge acasă, 1i va scrie doctorului aceluia, ca de Ia o rudenie, o scrisoare cu destăinuiri, să. aibă Ia ce se gîndi pînă la cununie! Şi, pe urmă, să vedem dacă va mai avea poftă de că- v ., satone .... 1 922 [411] ISPITA Doamna Veturia Grecu n-are decît treizeci de ani. E naltă, subtirică, mlădioasă, putin cam palidă, cu ochi negri lăstunii, cu mîna fină, cu piciorul mic. Nimeni nu ar crede că cei doi copii, unul de şapte, altul de patru ani, sînt ai ei, nici că doamna s-a născut, a crescut şi a trăit, pînă de curînd, Într-un sat. SOţul său, după ce a adus servicii electorale mai multor partide în şir, s-a legat în sfîrşit de unul, şi acesta, venind la putere, i-a făcut un rost la prefectura judeţului. Acasă, în sat, aveau o moşioară, pe care au dat-o cu arîndă : o parte - în bani, alta - 1n cereale, şi un porc gras de Crăciun. Pe domnul Grecu, de indată ce s-a făcut «Romînia-Mare», l-a prins dorul oraşului, Las' că nici nu se pregătise el [412] 412 pentru viaţa de la ţară! A-nvăţat, pe vremuri, dreptul, dar n-a ajuns să-şi deie toate examenele, deşi a zăbovit ani destui la universitate. Mai tîrziu Il-a mai avut chef să înveţe şi, aşa, s-a înglodat într-o slujbă de notar la ţară. Ba, mi se pare, numai de subnotar, Se mutaseră abia de doi ani la oraş, cînd doamna Ve· .. turia nu avea decît douăzeci şi opt de ani. Trăiau destul de uşor. Dumnealui se convinsese repede că .nu-i mai plac chefurile, ca în anii de universitate. întreaga viaţă de la oraş 1i păru grozav de schimbată faţă de aceea pe care o ştia el, şi la început nu fu prea încîntat de schimbul făcut. Văzu că între închipuirea lui şi realitatea oraşului e 1) prăpastie, dar, după o vreme, se obişnui şi- .. i păru iarăşi bine că s-au mutat. «Cresc copiii, îşi spunea, şi aici avem la îndemînă toate şcolile.» Mai era un motiv pentru care nu-i părea rău de schim­ bul făcut: bucuria nevestei. Şi apoi, îşi mai zicea: «Nu oraşul e de vină, nici chefurile ce se fac acum. De vină sînt eu, care am îmbătrînit.» Dumnealui era cu douăzeci d� ani mai bătrîn decît doamna Veturia. Venise burlac, qbpt de la universitate. " Doamna Veturia Grecu se bucura, într-adevăr, de schimbarea făcută. Dar bucuria aceasta bărbatul mai mult o simţea decît o vedea, fiindcă doamna Veturia �vea o fire foarte timidă. Dumneaei nu-şi îngăduia nici o expansivitate, nici măcar în faţa SOţului. Dar el ghicea, din multe semne, multumirea ei, şi asta 11 îndestula, fiindcă-şi iubea mult nevasta. Doamnei Veturia, de cînd se stabilise la oraş, fi plăcea mai cu samă să privească şi să admire pe stradă lumea feminină. O impresionau costumele; blănurile, ghetele, şoşonii, Frăgezimea acelor doamne şi domnişoare care [413] Ispita 4J3 toate umblau vesele, ca şi cînd ar fi trăit intr-o veşnică sărbătoare. Mai nainte, cînd venea, rar, la oraş, nu avea vreme să se uite mai de-aproape la lumea de pe stradă. Trecea grăbită, dintr-o prăvălie intr-alta, pentru cum­ părături, tot cu groaza să nu întîrzie prea mult şi să o prindă noaptea pe drum. Acum avea răgaz destul şi nu se mai sătura privind eleganţa feminină. 1 se părea că doamnele de aci sint o altă rasă de femei decît ţăran­ cele din satul ei: o rasă superioară, plină de nobleţe, Şi i se mai părea că toate sînt fericite. Se vedea din strălucirea ochilor şi din mersul uşor, săltăreţ, ca de copil, şi din risul argintiu. Uneori, cînd trecea prin faţa unui galantar, arunca o ochire repede şi-i părea că e cu mult inferioară acelei lumi fericite. Rochiile ei, paltonul ei, pantofii ei o trădau într-o sută. Chiar şi faţa, şi ţinuta trupului, şi umbletul. A, şi cum şi-a mai dorit, chiar din prima zi, să fie ca una dintre doamnele acelea aşa de elegante şi de mindre! Dar de la inceput îşi spusese că dorinţa aceasta e o ispită păcătoasă. Crescuse intr-o fa­ milie foarte conservatoare, chiar puţin cam posomorîtă, şi avea o educaţie solidă. Ştia să-şi controleze dorinţele şi să şi le ţie în Frîu, însă dorinţa de a fi şi ea la fel ca doamnele celelalte ii rodea pe incetul rezistenţa. îşi făcea loc în conştiinţa ei, în viaţa ei pe nesimţite. într-o bună zi se trezi că-şi spune: «Ce rău sau ce păcat ar fi dacă eu aş fi îmbrăcată ca una dintre aceste doamne? Pe ele le judecă cineva? Şi vor fi destule care n-au mijloace cîte avem noi.» Ispita îi stătea zilnic în cale, dorinţa i se cuibărea caldă în suflet. Şi totuşi, pînă ce-o mărturisi bărbatului, trecu vreme. Pe Ungă timiditate, mai avea şi un respect sincer faţă de bărbatul ei, care nu-i refuzase niciodată [414] 414 ---_ .. _-�-"--'� nimic şi se purta delicat cu ea, deşi niciodată nu-i ghi­ cise vreo dorinţă. Dar chiar această delicateţe i se păru, de la un timp, ciudată: de ce nu-i ghiceşte el dorinţele, cum n-a băgat el ind de samă că ea tot in hainele de la sat se-rnbracă şi-acum? Şi, tot gîndindu-se, căpătă curaj. Bărbatul, aflînd dorinţa ei, o găsi foarte întemeiată şi-i spuse să facă tot ce crede ea de cuviinţă. - N-ar sta bine să te arate lumea cu degetul că umbli îmbrăcată in costume demodate, îi zise el. Obrajii Veturiei, o clipă, se-aprinseră de ruşine: ea nu se gîndise, pînă acum, la ce spune lumea despre ea ! Şi-i mai mult ca sigur că multe femei vor fi făcut ochii mari văzînd-o. Şi această ruşine 1i Întări curajul. Şi-şi comandă rochii, şi jachetă, şi pantofi. Era primăvară. Blană îşi va cumpăra la toamnă. După ce vorbise mai întîi cu croitoreasa, stătu o vreme nedurnerită : să iasă şi ea cu braţele goale, pînă la umăr, pe stradă? Cu rochia scurtă se obişnuise, dar cu braţele goale !. i - Doamna nu are pentru ce face excepţie, îi zise croi­ toreasa. Aveţi braţ frumos şi alb. , Şi Veturia se lăsă biruită. Întîia plimbare în costumul cel nou, de primăvară, fu ca un vis, ca o încîntare, Veturia nici nu-şi mai aducea aminte pe ce străzi a trecut, nici pe cine a În­ tîlnir. O copleşise o bucurie nouă, o plăcere ind necu­ noscută, ca şi cînd ar fi plutit în văzduh. Numai de-atîta îşi amintea, că-i ardeau obrajii. Domnul Grecu fusese încîntat, chiar şi copiii se învîr­ tiseră veseli în jurul ei. Dumnealui ii spusese «domni­ şoară». [415] Ispita 415 t- i 1 Se obişnui in curînd să poarte costumul şi pantofii cei noi, pălăriile la modă, şi atunci băgă de samă că mulţi ochi o urmăreau, ca şi cînd ar fi fost o străină. Vedea mai ales privirile bărbaţilor şi se intimida, ba chiar sim­ ţea că o jignesc. in curînd mai observă că totuşi ea se deosebeşte încă de celelalte femei. Acele păreau mai pline de suflet, de voie bună decît ea, mai tinere, mai îndrăz­ neţe. Făcea adeseori asemănare intre faţa ei şi a altora. Se examina in oglindă, să vadă unde poate fi deosebirea. După multă cercetare, află: «Ele toate sînt pudrate şi fardate, iar eu nu !» Şi iarăşi avu dorinţa arzătoare să fie ca celelalte. Ispita o urmărea mereu. Un gind i se împotrivea şi-şi spunea: «Nvam ce aco­ peri, nici ce indrepta! Mulţămită lui Dumnezeu, sint ind tinără ls Sau îşi argumenta: «Cum să dau cu pu­ dră şi să mă văpsesc, eu, care de treizeci de ani n-am pus o dată pudră pe obraz, dar in că văpsea? Ce, sînt paiaţă ?» Dar alt glas ii spunea: «Nici celelalte nu sint paiate. Şi vezi că le stă bine. Puţintel ruj pe buze şi in obraji nu strică. Şi aşa eşti cam palidă. Apoi pudra păs­ trează pielea impotriva vintului şi a arşitei.s «Parcă pînă acum n-a fost vint şi arşiţă ?» se ridica glasul cel dintii. Şi aşa, cele două voci din sufletul ei se certară multe zile, pînă cînd, intr-o după-amiază, Veturia îşi cumpără şi pudră, şi ruj. Mai trecu o săptămînă de apropieri şi retrageri din faţa oglinzii, in camera încuiată bine, pînă cînd Veturia îndrăzni să-şi împlinească dorinţa. Era spre sară. Domnul Grecu nu era acasă. După ce se drese in faţa oglinzii, Veturia fu cuprinsă de spaimă. Era alta, dar alta in toată legea! Nu mai se- [416] 416 Ispita măna! Şi, cu toate acestea, �i plăcea mult. Acum, intr-adevăr, părea o domnişoară pîrguită, Şi îndrăzni să iasă la plimbare, cu toată spaima. Abia făcu doi-trei paşi, abia se-amestecă între băr­ baţi şi femei, şi deodată avu senzaţia puternică şi lim­ pede că a devenit foarte obraznică. Privea în faţă, în­ tins pe fiecine, trecea cu cutezanţă printre bărbaţi. Şi ştia, simţea că acum şi ea trece prin lume tot atît de veselă şi de fericită ca şi celelalte. Cînd ajunse acasă, avu senzaţia că e la sfîrşitul unui triumf. Şi totuşi se simţi oarecum degradată, înjosită. îşi aminti că a privit la bărbaţi cu neruşinare, - da, cu neruşinare, şi chiar cu gîndul că i-ar putea cuceri, dacă ar voi; la femei s-a uitat peste umăr, ba chiar cu dis­ preţ, şi şi-a simţit superioritatea sa. «Superioritate? Doamne sfinte! Ce-i cu mine? se întrebă ea cu sinceri­ tate. Eu, care nu rn-am gîndit 1n viaţa mea să-mi înşăl bărbatul, ştiu că am cochetat acum din priviri cu vro patru. Ce să fie? De unde îndrăzneala şi obrăznicia asta ?» Se duse în faţa oglinzii şi se examina. Da, era ca o domnişoară în pîrgă, dar nu mai era ea ! Era o femeie străină ! «Uite impertinenta şi obraznicia celei din oglindă! Are aerul că trăbă să-rnpungă, să se deie .la om. Pfui! ce neruşinată !» Şi doamna Veturia fu cuprinsă de-un dezgust cumplit. Zadarnic se spălă numaidecît ! Toată noaptea i-au. ars obrajii de scîrbă şi de ruşine. «Ştiu eu, îşi zise ea cercînd să se liniştească, poate aici e secretul femeilor care cad: ies în stradă altele decît cele de-acasă! Cu altă faţă, cu alţi ochi, cu alte [417] lspi.� _ 417 sprîncene! Nişte străine! Dar ce legătură să fie Între masca, deghizările şi sentimentele noastre? Cum m-am putut schimba aşa de repede Într-o obraznică şi o co­ chetă prin sulerneneala aceea ?» Din ziua aceea nu se mai văpsi, nu se mai pudră. Dar dorinţa de-a o face îi rărnase-n suflet - cea mai grea ispită a vieţii. 1 9 2 2 [422] 422 Pentru tin discurs 1 o cameră simplă, CIt mobilă uzată .. P r e o t tt 1 şi P r e o t e a S .1; mai tîrziu, N o t a r 11 1 şi 1 n v ă ţ ă tor u 1 PREOTUL (citind pentru a zecea oară o scrisoare): «Şi astfel, eşti invitat, sfinţia-ta, să mişti toate pietrele, ca adunarea să reuşească. Pretutindenea a fost o splen­ doare! Ar fi păcat ca tocmai la dumneavoastră ... » (Aruncă scrisoarea pe masă.) Ei bine, aşa nu mai merge! Tot eu şi iar eu! N-am să fac nimic de rîndul ăsta! N-am să mişc nici o piatră! (Se plimbă mînios.) PREOTEASA: Ba-i mişca, dragă; dacă eşti cel dintîi în sat, ce să faci? Să rămînem de ruşine, nu se poate. PREOTUL: Cel dintîi ! Cînd e lipsă de serviciile me­ le, atunci da! însă notarului nu i se pare că. şăde cu cel puţin trei trepte mai sus ca mine? Chiar şi dascălului ii pare! Nu-l vezi? De cînd are leafă mai mare decît lnine, vine şi mă-ntreabă numai în chestii oficioase, altfel, 'abia-mi mai dă binete ! Astea să le ştie domnii cei mari şi să li se adreseze lor! (la epistola.) O s-o retrimit ş-o să le scriu că au greşit adresa. PREOTEASA : Ba una ca asta să nu faci! Vei alerga, vei stărui, vei bate la uşi, ca şi altădată, şi adunarea va reuşi. Cei de departe judecă după cele ce-au fost mai nainte! Şi cred că au dreptate. Dacă voi, popii, staţi pe loc, stă tot poporul ! PREOTUL (cu mînie): Să mă ierţi, soro, greşeşti enorm! Azi o poruncă a notarului e mai ascultată decît zece sfaturi şi îndemnuri de-ale mele. Pentru ce nu se pune dumnealui acum în frunte şi să deie porunci? (Cu [423] Pentru un disCUTS 423 batjocoră.) De, domnii mari sînt prea comozi, şi dum­ nealui e domn mare! Ei, să-I vedem, ce va putea face odată singur, sau chiar ajutat de învăţător ... PREOTEASA: Nu vorbi aşa! PREOTUL: De ce să nu vorbesc? Nu se laudă dum­ nealui in fel şi formă cu tot ce se face bine la noi in sat? «Noi am pus la cale», «noi am alergat». Voi? Să vă fie de bine! Da' să vă vedem la muncă! PREOTEASA: S-ar părea c-ar fi vorba acum de răz­ bunarea ta! Cei care îţi scriu habar n-au de toate duş­ măniile tale cu notarul, cu dascălul; ei vor o reuşită adunare poporală. Inţălege bine: e vorba de po-por, nu de certurile voastre! (Ea-i gesticulează cu degetul a­ proape de nas.) PREOTUL (ferindu-se enervat) : Ia nu mă prosti, soro! Ia să-mi dai pace! Şi tu cu po-po-rul l Da' cine ne pune pe noi să batem apa-n piuă, 'CÎnd po-po-rul nu vrea s-audă decît de intereseie lui materiale? îi arde lui de adunări, acum, in toiul secerişului? PREOTEASA: Ştii că va trebui să faci singur toată propaganda, şi de-aceea îţi pierzi acum sărita şi le vezi toate in negru. De pe partea mea, fă cum J'ţi place! Nime n-are să mă judece pe mine! Da-ţi mărturisesc că-mi pare rău văzîndu-te aşa duşmănos chiar la adunarea asta, cînd ... PREOTUL: Asta, ca şi altele, nu plătesc nimic! Vreme pierdută, atit ! PREOTEASA (continuînd): ... cînd au să vie şi doi pro­ topopi şi un înalt dignitar bisericesc de la centru. Cine să le ţie cuvîntul de bun venit? PREOTUL (repede, fixînd-o) : Ce vorbeşti fleacuri? PREOTEASA : Nu-s fleacuri! [424] 424 Pentru un discurs PREOTUL (cu glas schimbat): Doi protopopi şi un înalt dignitar de la centru ? PREOTEASA : Da, da ! PREOTUL: De unde ştii ? PREOTEASA : Mi-a scris protopopeasa Pascu. Dacă va fi vreme frumoasă, o să vie şi dinsa. PREOTUL: Cînd ţi-a scris? PREOTEASA: Azi mi-a scris. Ş-acel dignitar de la cen­ tru e unchiul notarului. PREOTUL (repede): Bărbulescu ? PREOTEASA: Bărbulescu, Notarul in că nu ştie 111m1C. Da' va fi avizat, cu siguranţă, ş-atunci o să se intere­ seze el de toată afacerea, nici nu te va mai intreba pe tine! Va fi ele-ajuns să aranjeze el adunarea de-acum, ca tot meritul tău pentru reuşita celor trecute şi a celor viitoare să fie întunecat, PREOTUL (însufleţit): Nu, asta nu se va-ntîmpla l O să le ţin un discurs ! ... O să le ţin un discurs de să-i meargă vestea! Despre biserică, leagănul şi ocrotirea neamului, o să le vorbesc despre ... Ehei ! O să fie splen­ did! / PREOTEASA (zîmbind): De-acuma cred că nu vei mai sta pe ginduri. (Se aude un ciocănit în uşă.) Intră! (Intră Notarul şi Dascălul. Preoteasa iese.) II P r e o t u 1, N o t a r u 1, 1 n v ă ţ ă tor u 1 PREOTUL (înaintînd spre ei): Bună ziua, domnule notar, bună ziua, domnule învăţător. A, ce bine-mi pare că mai veniţi pe la mine !... Poftiţi şi şădeti, să ne şadă peţitorii. [425] 425 Pentru un discurs ----------------------------------- NOTARUL (luînd loc) : Mai este vreme, părinte, pin-a­ tunci. PREOTUL: Mai este, da', de-o fi să trăim, are să vie! îNVAŢATORUL: Noi am venit să-ţi cerem nişte in­ formaţii, părinte. NOTARUL : Da, unele informaţii. PREOTUL: O să vi le dau cu cea mai mare plăcere, numa să pot. NOTARUL : Se zvoneşte că peste patru zile o să fie adunare de popor la noi. Te-a avizat cineva pe dum­ neata? INVA Ţ A TORUL: De obicei, pe dumneata te avizează. PREOTUL (mirat): Adunare poporală ?! NOTARUL : Aşa se spune. Concesia de la pretor s-a cerut direct de la centru. PREOTUL (liniştit): Nu ştiu nimic. Se poate, dar eu nu ştiu nimic. NOTARUL : Atunci, nu se poate! Pe cineva trăbă să-I anunţe, nu se poate ţine o adunare cu satul pustiu! PREOTUL: Adevărat că asta nu se poate. îNVAŢATORUL: Se spune că adunările ce se ţin acum ar avea o însămnătate foarte mare, şi ar fi pagubă să nu reuşească la noi. PREOTUL: Cum să reuşească dacă nu se ţine? (O vreme pare distrat. E limpede că-i vin în cap frînturi din discursul pe care-i va rosti. Aparte.) «înalţi oas­ petisv., «Vie este credinţa Domnului in sînul neamu­ lui nostru» ... «Şi nu vom pieri, pentru că nu putem să •• 1\ • v pierim Cit timp crucea e povata noastra.» NOTARUL (priveşte cu înţeles la învăţător; către popă) : Aşadar, nu putem lua nici o hotărîre? De alt- [426] 426 Pentru un discurs ._-----_._------ fel, eu mă bucur; scapam de-a colindare zadarnică. (Se ridică.) Vei fi aşa de bun să ne avizezi şi pe noi, dacă va fi să fie ceva. PREOTUL (cu vocea jumătate): Are să fie straşnic l îNVĂŢĂTORUL şi NOTARUL (deodată): Ce-are să fie straşnic, părinte? PREOTUL (revenind la realitate): A, dacă nu ne-a aviza nimeni... Are să fie o prostie, are să fie ridicol! NOTARUL: Asta nu se va face! Totdeauna au înştiin­ ţat satele. (Notarul şi Invăţătorul ies.) III Preotul PREOTUL (se plimbă agitat) : Niciodată nu mi s-a dat prilejul să vorbesc inaintea unui dignitar bisericesc arît de I sus pus! Am să-i arăt eu că oratoria popilor de p� sate poate fi dispreţuită, da' nu a mea! (li vin me­ re« frînturi din discurs în minte, pe care le rosteşte gesticulind oratoric.) Pînă cînd vom sta strîns legaţi de biserica străbună şi de aşăzărnintele ei dătătoare de viaţă ? .. Ce-s valurile lumii? Ce-s ispitele puterii po­ litice? Se vor frînge !... A! O să iasă un cap de operă! Niciodată n-arn Im­ provizat aşa de uşor! Dar am să-mi scriu discursul, am să-i dau rotunjime, o să-I presar cu fIoricele retorice! O să fac furoare în public! (Se aşează la masă, ia hir­ tie, călimară, şi condeiul începe să-i cînte pe birtle.} [427] Pentru Uit discurs IV Pe uliţă. 427 N O ta r u 1, Da s c ă l u l NOTARUL: Ce crezi? îNVAŢATORUL: Să fiu sincer? NOTARUL : Nesmintit ! INVA Ţ ATORUL: Popa ştie! NOTARUL: Nu cred! Unchiul mi-a dat anume mie fu samă să fac toată propaganda. Nu pomeneşte de alt aviz dat altuia. îNVAŢATORUL; Cred ce-mi spui, da' hulpoiul ăsta ştie. Miroase că-i vorba de ceva lucru mare şi vrea să-i revie lui întreaga glorie. Ştii mai ales de ce se teme? NOTARUL: Poate pentru discursul de bun venit? INVAŢATORUL: Ai gîcit l NOTARUL: Da' pe ăsta, acum odată, nu i-l las! De trei zile muncesc la el şi-l învăt pe dinafară. îNVAŢATORUL: Ai tot dreptul! în faţa unei rudenii se ŞI CUVl11e. Popa a ţinut destule cazanii pînă acum. (Dispar în culise.) v După patru zile, La Întrarea În sat - mare mulţime de oa­ meni. N o ta r II, 1 şi 1 n vă ţ ă tor u 1 pe de-o .p arte, P re 0- tu 1, pe de altă parte, [erindu-se unii de alţii, au făcut o propagandă cumplită. Niciodată nu s-a adunat atÎttţ lume ca de data aceasta. [428] 428 Pentru 'un discurs P r e O t u 1, N O t a r u 1, 1 n u ă ţ ă tor u 1. (inaintea multimii) NOTARUL (zîmbind): Ţi-i cald, părinte? PREOTUL (între două focuri: soarele de cuptor - deasupra, şi discursul - în memorie) : Foarte cald. (Se şterge cu o basma mare, roşie.) lNVĂ Ţ Ă TORUL: E minune că nu mai sosesc! De două ceasuri aşteptăm aici. NOTARUL (zîmbind): Nu i-am spus părintelui că avi­ zul ce l-a primit dînsul nu e serios Pl C-o zi înainte, nu se mai poate pune nimic la cale! PREOTUL: Vezi că se poate! Cînd a mai fost atîta lume ca acum? Trăbă numa să ne jertfim comodita­ tea de-o zi! NOTARUL: De data asta cred că dumneata ţi-ai jert­ fit-o în zadar. Văd că oamenii s-au săturat să mai aştepte. PREOTUL: Mai aşteaptă ei! Poporul e obişnuit cu aşteptarea! De cîte veacuri aşteptăm după drepturile politice ?! ... / VI  trecut ca la un ceas de la scena anterioară. Se cunoaşte dup ă lumina soarelui şi după umbrele pomilor, dar fi după oameni. Mulţimea s-a mai răsfirat; unii stau pe iarbă, alţii în grupuri, pe drum, sau la, umbra arborilor. P re O tu 1, N O ta r u 1, '1 n v Ci ţ ă tor u I, un c u r t e r PREOTUL (neliniştit la culme) : Nemaipomenit! Asta e curată batjocoră ! (Pufăie, îşi şterge năduşeala.) Ce sintem noi? Boi buni de jug?! . [429] Pentru un discurs 429 UN CURIER (străbate prin mulţime şi se apropie de notar) : O telegramă. NOTARUL (citind-o, i-o întinde părintelui, încet): Nu ţi-am spus? PREOTUL (crunt): E curată ticăloşie! (Pleacă minios, făcîndu-şi loc cu coatele printre oameni.) NOTARUL: Da' rămîi, părinte, şi anunţă poporului să se împrăştie, că nu vine nimeni! (Preotul merge înainte şi dispare, prin mulţime, în cullse.) INVĂŢATORUL: Asta-mi plăcu ! O să-ţi poţi ţine in linişte discursul! Sosesc degrabă? NOTARUL: Peste un sfert de ceas sint aICI. Acesta e întălesul telegramei, după invoiala ce-am făcut-o cu Tomici. TNVAŢATORUL: Hahaha! A asudat degeaba popa, adunîndu-ne oamenii! (Se privesc, zîmbind C11 satisfacţie. Să ten i i, să ten cel e, c o p i i i de şco a 1 ă încep să se mişte, adunindu-se, Unii 'privesc, cu mîna streaşină la ochi, în lungul drumului, sugerînd apropierea oaspeţilor aşteptaţi:' N o ta r u 1 şi 1 n v ă ţ ă tor u 1, agitaţi, îi aşează decorativ, tot întorcînd capul în direcţia din care VOI' sosi oaspeţii.) 1 9 1 2 [430] LOCURI VACANTE PERSONAJE DIRECTORUL unei societăţi pe actiuni MATEESCU, ziarist GALIŢ A, mare negustor CASIERUL SECRETARUL consiliului de administratie PREZIDENTUL consiliului de administraţie ION ALBU, slujbaş pensionar UN SERVITOR ACŢIONARI din oraş şi din provincie [431] Locuri vacante 431 ----------_ .. _---_._--_._------ 1 Locaiul 'unei «societăţi pe acţiuni», Biroul directorului. D i r e c tor 14 1, Mat e e s c 14 (D i r e c tor u l iscăleşte vin vraf de scrisori. Se apropie ceasul p,rînzului. O uşoară ciocănit ură în uşă.} DIRECTORUL (aplecat asupra unei scrisori): Intră! MATEESCU (întrînd, se închină): Bună dimineaţa, domnule director. DIRECTORUL (semnînd): Bună dimineaţa! (După ce mai iscăleşte cîteva scrisori, fără să-şi ridice capul.) Vă pot servi cu ceva? MATEESCU: Mi se pare că după amiază, la 4 ... DIRECTORUL (îl priveşte repede, surîzînd, se ridică) : A! dumneata eşti, domnule Mateescu ? Te rog să şăzi. Sînt numaidecît la dispoziţia dumitale. (După ce îi strînge mîna şi-i arată un scaun, şade iar la masă. Luînd condeiul.) Da, după amiază, la 4. (Incepe a iscăli.) MATEESCU (cam încurcat): Multele dumneavoastră ocupaţii! Am crezut să vă amintesc ind o dată că mă-ncred in sprijinul dumneavoastră. DIRECTORUL: Da, ai făcut foarte bine c-ai venit. Cînd am vorbit ultima oară despre alegerea de după prînz ? (Iscăleşte mereu, aruncînd ochiri repede asupra textului din scrisori.) MATEESCU: Azi sint două săptămîni, DIRECTORUL:: Adevărat. Şi cred că n-ai avut de-a­ tunci motive să te-ndoieşti de sprijinul meu. MATEESCU (făcînd un gest de apărare): Doamne fereşte! Dar, ştiindu-vă cu atîtea ocupaţii, credeam să vă aduc aminte că atunci ... [432] 432 Locur-i vacante DIRECTORUL (isprăuind de iscălit, se întoarce cu scau­ nul spre Mateescu): Ţi-am promis cu toată siguranţa spriji�yl meu 1 E foarte adevărat! Nu crede că am uitat. MATEESCU (cu-o uşoară înclinare a capului) : Vă mul­ ţămesc, domnule director. Sprijinul dumneavoastră cred ..... fi. v .' ca msamna reuşita mea. DIRECTORUL (zîmbind măgulit) : Să sperăm. însă nu mi-ai spus cîte voturi ai pînă acum. MATE.ESCU (încrezut): 0, din partea asta sînt liniş­ tit; afară de patru, toate. DIRECTORUL: Aş avea o satisfacţie deosebită. Şi cred că voi avea-o. MATEESCU (încîntat): Banca dumneavoastră ar face in cazul acesta cel dintîi pas frumos pentru sprijinirea intelectualilor. DIRECTORUL; Vai, eu am fost totdeauna convins că institutele noastre bancare au marea datorie morală de-a-i ajuta pe intelectualii noştri, de-a le acorda lor pesturile de încredere, care aduc parale bunişoare pe lingă muncă mai puţină, Iată, de pildă, la noi: un loc în consiliul de administraţie aduce pe an cel putin trei mii de coroane. Acuma, cu banii aceştia, care, fie zis între noi, se dau aproape degeaba, de ce să nu ajutărn pe cutare intelectual situat materialiceşte mai slab, pen­ tru ce să-i dăm cutărui comerciant, care ne inundă cu depunerile? MATEESCU (însufleţit) : Şi, în schimb, pentru chestiile publice nu valorează decît un mare zero. DIRE("�TORUL ( aprinzindu-şi o ţigară) : Totdeauna am zis: un preot, un medic, un contabil care poate în­ vîrti condeiul, poate da sfaturi la gazete pentru marele [433] Locuri vacante 433 public, aduce cu mult mai mare folos naţiei decît un mare comerciant, care, dincolo de taraba lui, nu mai ştie nimic. Preoţii apostolatului cu vorba sau cu scrisul sint totdeauna adevăraţii factori care imping un neam pe calea propăşirii. Orice agitaţie, adică orice pregătire a spiritelor, a sufletului mulţimii pentru o nouă stare de lucruri o fac aceşti oameni, săraci in cele mai multe cazuri. Acuma, poţi să-mi spui dumneata că un institut naţional, in primul rînd cum sînt băncile noastre, n-are cea mai sfîntă datorie să le uşureze traiul acestor fac­ tori capitali pentru cultura noastră? Dacă se aşază în oraşul nostru un astfel de suflet ales, să-I laşi să-I in­ tunece lipsurile, sărăcia, teama zilei de mîne, cînd, cu un loc în consiliul de administraţie al unei bănci, n poţi pune la adăpost sigur? MATEr;:SCU (devenind serios, ca şi cînd ar medita asu­ pra unui articol pe care-I va scrie) : Aveţi perfectă drep­ tate! Sint acestea consideraţii inalte care vor trebui să fie conducătoare �n dirijarea pe viitor a politicii noas­ tre naţional-economice. Dacă binevoiţi a vă aduce aminte, eu chiar scrisesem ... DIRECTORUL (zîmbind, măgulitor): Cum să nu-mi aduc aminte?! Eu am urmărit de-aproape tot ce publici dumneata prin gazete. Cred că ai face bine să-ţi aduni intr-un volum articolele mai de samă. Ar fi o largă . . orientare. MATF,ESCU (radios): Se cer însă parale. Editorii de la noi se feresc de astfel de cărţi. DIRECTORUL: Ai dreptate! Dumneavoastră, scriitorii, de orice natură, sînteţi fără parale, sînteţi ca şi un om căruia ii lipseşte un picior - şchiopătati. Şchiopătati, domnule, da, şchiopătaţi, da' şchiopătaţi spre ruşinea [434] 434 Locuri vacante noastră, a tuturor, şi în paguba propăşirii obşteşti. Ai făcut foarte bine că, te-ai. abătut azi pe la mine, domnule Mateescu. Cred că reuşita dumitale.; (Face o mişcare pe scaun prin care îi dă să înţeleagă că poate pleca.) MATEESCU (palid, la gîndul reuşitei): Pentru mine ar fi un razim foarte însămnat. (Se ridică.) Pot să vă asigur că, în cazul cînd aş cădea, aş fi ruinat. Cele zece acţii ... DIRECTORUL: Da, dumneata ai cumpărat zece actii. Atltea pretinde regulamentul pentru un loc in consiliul de administraţie. MATEESCU: Dumneavoastră însă veţi binevoi a vă aduce aminte că cele zece actii m-au costat trei mii de coroane. DIRECTORUL: Te asigur că le-ai cumpărat foarte ief­ tin. Ai dat de un om lipsit. De la alţii nu le aveai nici cu patru mii. Banca noastră stă pe baze foarte sigure. ! MA TEESCU: Cred. Insă veţi şti că banii i-am ridicat fae la institutul dumneavoastră .. in caz că aş cădea, aş : .. It 1+. v '-' iaJunge mtr-o încurcatura ... DIRECTORUL: Nu-i bine să fii numaidecît pesimist. Din partea mea, poţi să fii sigur. Mai vorbeşte cu cei­ lalţi acţionari. De altfel, dacă spui că afară de patru 1i ai pe toti, trăbă să ştii că stai splendid! O să-i con­ vingem şi pe cei patru ş-ai să fii ales în unanimitate. S-ar cuveni aşa ceva! MATEESCU (ieşind) : Vă sînt foarte recunoscator, dom­ nule director. (Iese.) DIRECTORUL (rămas singur, se plimb ă de cîteva ori în lungit! camerei. Apoi scoate ceasul): Douăsprezece [435] Locuri vacante 435 şi zece. (lşi ia paltonul, dar, cînd să-I îmbrace, în uşă răsună o ciocânuură plină. Directorul, punîndu-şi pal­ tonul la loc.) întră! II D i r e c tor 14 l, Gal i ţ ă, 11 n s e � v i tor, Casierul GAUŢ A (îi într?! întîi pîntecele pe tlşă, apoi, el): Bună ziua, domnule director. DIRECTORUL (strîngÎndl1-i cu prietenie mîna) : Bună ziua, domnule Galită I Mi-ai face o deosebită plăcere să şăzi puţin şi să aprinzi tigara asta. (li dă o ţigară de foi.) GAUŢA (privindu-l cu nelinişte, clipeşte din ochi): Mi se pare că azi la 4 e alegerea, domnule director. DIRECTORUL: Ca mare acţionar, cred că dumneata ştii tot aşa de bine ca şi mine. GAUŢA (şezînd): După sfatul dumitale, am umblat pe la domnii acţionari. Din partea lor cred că sînt Sigur. DIRECTORUL: Atunci, reuşita e a dumitale, GAUT A: Ei, pîn' la reuşită mal este! Ştim noi! DIRECTORUL: Ce mai este? GAUTA: Mai eşti dumneata! DIRECTORUL (părînd că se irită) : Bine, n-arn vorbit amindoi? Nu ţi-am promis? GAUT A (cu 'viclenie) : Se vorbeşte mult de Mateescu. Se spune c-ar avea cuvîntul dumitale. [436] 436 Locuri vacante DIRECTORUL (zîmbind): Ei, cîte nu se vorbesc cu prilejul acestor alegeri! Lumea de-aceea are gură, să vorbească! GALIŢ Ă (cu viclenie) : Da' l-am văzut, l-am întîlnit mai adineaori, foarte vesel. N-a fost la dumneata? DIRECTORUL: A fost. GALIŢA (c-un fel de scîrbă): Nu mai putem scăpa de domnii ăştia subţirel, care nu pot trăi din săul lor, şi au lipsă tot mai mult de spinarea altora. DIRECTORUL (şezlnd şi el) : Sint, într-adevăr, o plagă pe societatea noastră. Zice toată lumea că înaintăm, că ne consolidăm. Da', mă rog, ce fel de consolidare e asta, cînd ni se înmulţesc aşa de tare proletarii intelectuali ? GALIŢ A: Cum le-ai spus? DIRECTORUL: Golanii ăştia, cum le zici dumneata, subţirel. La noi toţi tinării aleargă cu limba scoasă, ca să zic aşa, după diplome, �n loc să îmbrăţişeze carie­ rele practice, negoţul, industria, mecanica. S-au înrnul­ tit peste nevoile noastre! N-au de unde să se mai luă­ nească. Şi, pe cuvintul meu, am zis şi zic că asta e o eljlormă pierdere naţională. De-aceea se ridică din tără­ nimc atîtea mlădiţe sănătoase, ca S8. se ofilească la cei dintîi paşi ce-i fac în viaţă? E o demnitate să nu pOţi trăi decît cerşind de la alţii? Aceşti oameni, veşnic cu teama zilei de mine în spate, nu vor fi cei dintii care se vor arunca în braţele duşmanului comun, pentru un os de ros? Din care elemente se recrutează transfugii naţionali? Din pătura aşa-zisă cultă, da' săracă. GALIŢA (încălzit): Spui adevărul! Noi nu ne putem întări decît prin comerţ şi industrie. Iată, eu ... DIRECTORUL (întrerupîndu-l): Ştiu! Dumneata ai început c-o prăvălioară modestă, în strada cea mai dos- [437] 437 Locuri vacante ------------------------------------------- � I nică. Şi azi ai casele dumitale, cu prăvălie, în piaţa principală. Aici e viitorul nostru : în comercianţii şi în industriaşii harnici! Şi e o ticăloşie că domnul nostru se uită peste umăr la clasa noastră de mijloc, care se-nfiripă acum! GAUŢĂ (cu durere) : Da, la noi se fac mari deosebiri între clase ... DIRECTORUL (surprinzînd durerea lui Galiţă) : O fac cei proşti! Da' va trebui să ne stringem rîndurile l Mă rog, ce folos am eu sau poporul de cutare tinăr cu diplomă, care, în loc să sporească averea naţională, e necesitat să trăiască din ea ? Pentru ce să fie mai pre­ ţuit un medic decît un bun comerciant? Dumneavoastră sînteţi aceia care, pe Ungă bănci, sporiţi averea naţio­ nală. Şi, să băgăm bine de samă: pînă ce nu ne vom întări rnaterialiceşte, toată propăşirea noastră culturală e o frază în vînt! Toate gazetele îrnblătesc paie goale 1 GAUŢ A: Eu nici nu mă doresc în administraţia băncii, pentru cele trei mii de coroane, să mă crezi, domnule director, ci pentru cinstea firmei mele. DIRECTORUL: Fireşte, e lucrul cel mai uşor de pri­ ceput! încrederea în firma dumitale va creşte enorm, dacă noi îţi vom da încrederea institutului nostru. Şi aceasta ni-i datoria: să sprijinim pe meseriaş ii şi pe industriaşii care se aşază la oraşe! Sprijinim atunci creşterea averii naţionale. Şi trăbă să ştim că dum­ neavoastră ne veţi cuceri oraşele, nu cutare diplomat. care mai ştie învîrti şi condeiul. Acela, pentru bani, va scrie şi în interesul duşmanului comun. Avem pilde! Ei constituie o adevărată primejdie şi pentru oraşul unde se aşază 1 I I [438] 438 Locuri vacante GALIT A (vesel): Văd că dumnea ta îţi ţii cuvîntul, pentru că mărturiseşti aceleaşi credinţe. Cred, deci, că-mi voi lua locul ce mi se cade şi după numărul ac­ tiilor : cincizeci. DIRECTORUL: Te pot felicita de pe-acum. O să avem, noi mai întîi, primul comerciant romîn în consiliul de administra ţie. GALITA: Ar fi şi o pildă frumoasă pentru alte bănci, pentru viaţă chiar; s-ar vedea că, amestecîndu-ne, nu ne dezonorăm, ci ne întărim. DIRECTORPL (îi dă mîna): La revedere, domnule Galiţă. Să sperăm cele mai bune! GALIrA (ridicîndu-se): Cuvîntul dumitale îl am, aşadară P DIRECTORUL: Vezi şi te asigura de ceilalţi. GALITA (ieşind): Sluga dumneavoastră, domnule di­ rector! DIRECTORUL: La revedere, la revedere !... (Se plimbă p(;tţin, apoi sună. Un servitor întră.) I DIRECTORUL: E în birou încă domnul casier? I SERVITORUL: Da, domnule director. DIRECTORUL: Spune-i ca-l rog să vie. (Seruitorul iese. După cîteva momente întră Casierul.) III D i r e c tor u l, C asi e r u l DIRECTORUL (foarte sever): Credeam că te-ai dus. CASIERUL: Nu, domnule director, am aşteptat. DIRECTORUL: Acţiile noastresînt în ordine, domnule casier? [439] Locuri vacante 439 CASIERUL (zîmbind cu linguşire) : Am aranjat totul, domnule director. ;DIRECTORUL: Plenipotenţele de la acţionari au sosit toate? CASIERUL: Sosit. Le-am şi împărţit pe la acţionarii vizaţi să-i reprezinte. iDIRECTORUL: Şi aţi calculat P CASIERUL: Da. DIRECTORUL: Majoritate mare? CASIERUL: Absolută. DIRECTORUL: Nimic nu mai poate interveni? CASIERUL: Nimic. DIRECTORUL: Albu a fost pe-aici ? CASIERUL: Fost. DIRECTORUL: Mulţămesc, domnule casier. (E gata de plecare.) Bună ziua. (Iese.) CASIERUL: Bună ziua, domnule director. (Iese în urma lui.) IV Ceasurile patru şi jumătate după prînz. Sala festivă a insti­ tutului. La masă - consiliul de administraţie complet. In sală ­ ,lum� multă: acţionari" din oraş şi din provincie. Sec r e t a r u 1 şi P r ezi d e n t u 1 consiliului de "administraţie al băncii, Ion Alb u, D i r e c tor u 1 băncii, Gal i ţ ă SECRETARUL (ridicîndu-se): După ce punctele unu, doi, trei, patru şi cinci de la ordinea zilei au fost tre- [440] 440 Locuri vacante --- cute, ajungînd la punctul şase, consiliul de administra­ ţie roagă onorata adunare generală să hotărască asupra umplerii unui loc în acelaşi consiliu, rămas vacant prin moartea fericitului doctor Pavel Buzdugan. PREZIDENTUL: Onorata adunare generală să bine­ voiască a chibzui şi a design a persoana cea mai potri­ vită pentru institutul nostru. (In sală se produce mişcare vie. Indată se ridică din­ tre acţionari Ion Albu, un slujbaş trecut la pensie.) ALBU (emoţionat) : Onorată adunare generală! Cred că un loc în consiliul de administraţie al institutului nostru însamnă o proptea sănătoasă. E un loc de încre­ dere ăsta, pe care nu-l poate umplea orişicine, căci e vorba aici de interesele altor mii de oameni. Advocatul doctor Nicolae Petrişor e, cred eu, şi ca mine crede majoritatea acelor aici faţă, omul de care aveam lipsă. Eu îl propun pe dumnealui pentru locul vacant. (După vorbirea lui Albu, un răstimp stăpîneşte tă­ ce/re. Apoi încep şoapte între vecini.) / O VOCE: Cine-i? ALTA: E advocat. ALTA: Nu-l cunosc! ALTA: E numa de-o jumăta' de an aICI. (Galiţă şopteşte disperat cu vreo cîţiva. El s-a în­ roşit ca racul. Se-nfurie.) GALIŢA (strigînd către un vecin) : Nu se poate! DIRECTORUL (surîzînd binevoitor) : Ce nu se poate: domnule Galiţă ? (Către acţionari.) Vă rog, să se audă şi alte propuneri! GALIŢA (furios): Nu se poate! intii să isprăvim cu [441] Locuri vacante ------------------- 441 ăsta! Candidatura lui nu poate rămînea ! Să votărn, să trecem peste el mai întîi ! GLASURI: Votăm! Hai să votăm 1 PREZIDENTUL: Vă rog, linişte! Vi se va împlini do- . rinta. Dar era bine mai întîi să fi auzit şi alte propuneri. GLASURI DIN SALĂ: Votăm l Votăm! PREZIDENTUL: Bine! (Dispune votarea.) (In vreme ce se votează, în sală e o mişcare tot mai vie. Se comunică rezultatul.] SECRETARUL (ridicîndu-se): Onorată adunare gene­ rală ! Făcîndu-se votare pentru umplerea locului vacant din consiliul de administraţie, voturile, în număr de două sute optzeci, s-au dat pentru doctor Nicolae Petrişor, iar douăzeci împotriva dinsului. GALITA (cu furie crescîndă) : Nu se poate! Asta nu se poate! (Dă din mîni.) PREZIDENTUL (liniştit): Ce nu se poate, domnule Galiţă? (Către public.) Conform regulamentelor, de­ clar, onorată adunare generală, ales membru in consi­ liul de administraţie pe domnul advocat doctor Nicolae Petrişor. Alte chestii nemaifiind la ordinea de zi şi mul­ ţămindu-vă pentru interesul ce-l purtaţi institutului, de­ clar adunarea generală închisă. VOCI MULTE: Trăiască directorul! Trăiască consiliul de administraţie! DIRECTORUL: Invit pe onoraţii acţionari la o mică gustare la «Trei stejari», GLASURI ŞI MAI MULTE: Trăiască directorul! Vivat ! (Incep să iasă. Sala se goleşte.) [442] 442 Pe drum spre «Trei stejari». Locuri vacante Gal i ţ ă, D i r e c tor u 1, Mat e e s cu, Acţionari GALIŢ'A (trece tot înainte, oprindu-se numai unde-şi întîlneşte vreun partizan. Fiecăruia-i spune aceleaşi cu­ vinte: «Bine, domnule, se poate?! Asta-i alegere?1 Unde sîntem ?I» Ajunge, în sfîrşit, pe Director. 1 se alătură) : Bine, domnule director, se poate?! DIRECTORUL; Sint eu de vină? Dumneata nu trebuia să ceri votarea de indată. GALIŢA: Dar cînd era vorba de-un om necunoscut?! Abia de-o jumăta' de an e în oraşul nostru! Cine putea crede că va reuşi? Un om cu totul necunoscut! DIRECTORUL (plictisit): Adevărat că feciorul văru­ lui meu după mamă e încă necunoscut. Dar se va face cunoscut! (}ALIŢ'A (uluit): Oho! Oho! Feciorul multstimatu­ lu!t văr al domniei-tale? Oho ! Oho ! (El rămîne în urmă şt vine trist şi singur, cu paşi abătuţi. In vremea asta se apropie de director Mateescu, foarte încurcat.) MATEESCU: Bună ziua, domnule director. DIRECTORUL: Bună ziua. Vii cu noi? MATEESCU: Nu. Vă mulţămesc. Aş avea însă o rugă­ minte. Aş vinde şi cele zece actii, altfel mă prea încurc, DIRECTORUL: Va fi cam greu acum, indată! Nu ştiu pe nimeni care le-ar cumpăra. MATEESCU: Eu ştiu. Chiar de-aceea aş îndrăzni să vă rog să puneţi o vorbă. [443] LOCltl'i vacante 443 DIRECTORUL: Pe lîngă cine? MATEESCU: Pe lîngă nepotul dumneavoastră. Aud că domnul doctor Petrişor v-ar fi rudenie. DIRECTORUL: El are actii. MATEESCU: Are, de formă. Dar, de fapt, nu are. Sînt informat dintr-un loc absolut sigur. Deci va avea lipsă de cele zece actii. DIRECTORUL (neplăcut surţrrinsţ : Ai informaţii? (Rece) Bine. Nu cred să le cumpere! MATEESCU: Vă rog să insistati dumneavoastră. DIRECTORUL: O să insist, dacă chiar vreai. MATEESCU: V-aş fi foarte mulţămitor. DIRECTORUL (oprindu-se): Le va cumpăra cu sigu­ ranţă, cu patru mii. O mie cîştigi, Da' de unde ai infor­ maţia? MATEESCU: Mi-am dat cuvîntul, domnule director! DIRECTORUL (pornind): Atunci nu ştiu nici eu de le va cumpăra. MATEESCU: Domnule director! DIRECTORUL: Atîta încredere ar trebui să ai şi dum­ neata în mine. Bagă de samă că poate fi protestară cam­ bia dumitale ! MATEESCU: Domnule director! DIRECTORUL: Te-ai hotărît P MATEESCU: Casierul! DIRECTORUL: Casierul? (Foarte mirat.) Casierul?! MATEESCU: Da. DIRECTORUL: Atunci, dumneata mai ştii ceva. MATEESCU (zîmbind): Se prea poate, domnule di- rector. [444] 444 Locuri vacal/le DIRECTORUL (se opreşte, îl cercetează cu privirea) : Ai putea dumneata dispune de timp liber de la zece la douăsprezece, de la două la patru ? MATEESCU (după puţină gîndire, CIt-O vie strălucire în ochi) : Aş putea! DIRECTORUL: Şi te pricepi la socoteli? MATEESCU: Pricep. DIRECTORUL (îi dă mîna) : De la Anul Nou vei fi casier la bancă! Actualul e bătrîn, trece la pensie! MATEESCU (în culmea fericirii) : Domnule director! DIRECTORUL (zîmbind cu viclenie) : Trăbă să spriji­ nim oamenii care ştiu mînui condeiul... Să asigurăm, pe cît putem, propăşirea ... (Se pierd amîndoi în mulţirne.} 1 9 1 2 [445] SUFLET DE ARTIST PERSONAJE PETRU BRAD, redactor «maestru» la ziarul V ulturuţ romîn SEBASTIAN ION NEGRU STANESCU ILIE PIRVU, vrCHI BRAD, ) tineri interlocutori de cafenea ai lui Petru Brad tînăr poet sfios sotia lui Petru Brad [446] ________________ Suflet ele artist 1 Sfîrşitul lui octombrie. Afară se cerne necurmat ploaia deasă, rece, din negurile pă­ mintii, ce plutesc greoaie prin văzduh. Prin smîntîna murderă a trotuarului trece, rar, cîte un om, zgribulit subt umbrelă. Uliţele sînt aproape pustii. Geamurile mari ale cafenelei sint luminate, deşi sînt numai ;ceanaile trei după prinz. lnlăuntr«, sala imensă geme de lume, grămădită în jurul meselor rotunde; se văd o mul­ ţime de rotogoale de capete cu ţriept ănături diverse. Conversaţii pripite' se-ncheagă Într-o larmă ce fierbe înăbuşit. Fumul de tutun pluteşte greu pe la' miţloca] spaţiului dintre podea şi tavan. Bilele lucii aleargă, se-ncr ucişcaz ă neîntrerupt pe posta-oul verde al celor patru mese de biliard. Chelnerii negri aleargă CII cafelele aburitoare, 'cu paharele pline cu apă proaspătă. L, o masă rotundă, trei tineri,'- Se bas tia n, lan N e­ g r to, Sta nes cu, - ascultă cu sfinţenie ceea ce le povesteşte al patrulea, 'un bărbat brunet, 'robust, CII ochii vioi, cu mustata groasă rătezdţ�� scurt. Acesta, Pe t r u B 1- a d, «publicist de frunte», «om cu inţluenţă», să tot fie Cit vreo patru ani mai oirstnlc decît cei patru prieteni şi admiratori ai lui. E cunoscut mai mult ca I«publicist» decît ca tcnuoelist» ori «romancier», cum se pretinde el; Petru Brad are contracte Cit cele mai de [runte ziare; pentru a.ltivitatea lui literară i-au fost acordate 'mai multe premii de către deosebite instituţii culturale, chiar şi de către Academia Romlnă. Cunoaşte persoane sus-puse în '(,vaţa publică şi întreţine cu ele legă­ turi de prietenie. In ţluenţa lui e atît de mare, încît mulţi îi zic «maestre», şi 'niciodată IW fac aluzie la activitatea lui de gazetar, ci numai la cea de literat, fiindcă, după însăşi mărturia lui Petru Brad, «numai aici e În elementul lui», Petru Brad vorbeşte de mult acum despre simţul de solidaritate ce trebuie să 'călăuzească pe-un popor care vrea să biruiască, fie în luptele politice, fie în bătăliile CII arma. Documcnteaz ă foarte clar că solidaritatea nu-i decît latura politică a unităţii culturale. Fără comunitatea de idei, sentimente şi idealuri, - care, toate, duţiă opi- I Î'" r [447] Suflet de artist 44i nia lui, izvorăsc din unitatea culturală a unui popor, - nu poate fi nici vorbă de solidaritate în marile acţiuni naţionale. De aceea activitatea culturală trebuie să premeargă activităţii politice; de aceea trebuiesc sprijinite mai ales operele culturale din care pri­ meşte aceeaşi hrană sufletească tin popor' întreg. Tocmai Îşi încheie peroraţia. PETRU BRAD: Spun acestea, dragii mei, din convin­ gerea cea mai adîncă. Orice operă de artă care se adre­ sează sufletului unui întreg popor e cel mai de preţ dar ce se aduce din partea celor aleşi pentru consolidarea unui neam, pentru asigurarea biruintelor lui viitoare. Fiecare nou artist însarnnă un pas mai departe pe dru- mul biruintelor naţionale. SEBASTIAN (unul din cei patru) : Apropo, maestre, ce părere ai despre Ilie Pîrvu, despre noul volum de poezii ale lui Ilie Pîrvu ? Ştii că s-a pus azi în vînzare ? PETRU BRAD: S-ar putea să nu ştiu?! E un talent real Pîrvu ăsta! Am citit cu multă satisfacţie volumul, deşi nu sînt poezii noi, le-am mai întîlnit prin reviste, prin ziare. O s-ajungă departe poetul nostru! Pagubă că e aşa de neajutorat, aşa de sărac! Pagubă că nu se poate dedica exclusiv poeziei! Sînt mai ales doua, bucăţi în volumul ăsta, Rttgă şi La luptă, care, pe cinstea mea, nu ştiude-s întrecute de altă poezie rornînească. Imense orizonturi noi ţi se deschid, citindu-le : te simţi mai bun, mai tarc, mai vrednic după ce le-ai citit. Iată ade­ vărata artă! SEBASTIAN: Crezi dar că volumul acesta e superior celor de mai nainte? PETRU BRAD (hotărît): Fără doar şi poate! Am con­ vingerea că Pîrvu scrie din zi 111 zi tot mai bine, şi arta [448] 448 lui ar fi şi mai desăvîrşită dacă n-ar avea de luptat cu mizena. SEBASTIAN: Adevarat! Bietul Pîrvu, nu mai scapă de încurcături băneşti! Eu l-am sfătuit să se. mute 111- tr-un oraş de provincie, unde traiul e mai ieftin. Dar nu se poate hotărî ! Nu ştiu ce-l ţine legat de capitala asta! Svar părea ca, prin ceaţa întunecoasă ce-i apasă acum viaţa, el întrezăreşte gloria viitoare. îmi pare con­ ştient de puterea lui, şi rabdă în tacere, ştiind că publi­ cul indiferent de azi il va aplauda mîne sau poimîne. Să ştii că-mi pare foarte bine că tu, ca un pricepător, ii prevesteşti izbîndă. Eu am simţit asta de la cele din­ di poezii ale tînărului. PETRU BRAD (la cuvintele din urmă ale lui Sebas­ tian, tresare abia perceptibil şi devine palid. Ochii lui reuşesc, însă, să zîmbească): Să speram că nu ne vom înşela, Să sperăm că şi in cazul de faţă rămîne adevărat proverbul: «Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă». ION NEGRU (s-a roşit ca racul, şi ochii lui sclnte­ . iază) : Dacă ai ochi s-o vezi, se cunoaşte ziua bună de / dimineaţă, dar, mi se pare, avem numai orbi intre oa­ menii sus-puşi din ţara noastra. Cine vrea sa-I încres­ teze pe Pîrvu ? Adţia nechemati trăiesc de ani de zile din sinecure, bîiguiesc cîte o nuvelă, cîte-o neputincioasă drama, în intervale de ani, pe cînd Pîrvu 11-a reuşit să capete nici o slujba, oricît de grea ar fi. Zece petiţii i-au fost respinse pin-acum! Nesiguranta zilei de mîne 11 ur­ măreşte veşnic şi zădărniceşte atitea creaţii care ar putea să fie fala literaturii noastre. Că n-are, mă rog, nici o diploma! Dar dud e vorba de un talent ca al lui Pîrvu, se mai întreabă de-un petec de hîrtie ? Iată unde am ajuns, dacă în fruntea vieţii noastre tronează nepricepu- [449] Suflet de artist 449 ţii, care nu pot pretui valoarea unui om decît după di­ plome! SEBASTIAN: Nu e, pretine Negru, chiar aşa de mare nenorocirea precum o crezi. Marile talente răzbesc ori­ cum, indiferent dacă sînt ajutate ori ba de puternicii zilei. Pentru ele, de altfel, de cel mai mare ajutor e recunoaşterea de către public. ION NEGRU (agitat mereu): Să-mi dai voie să nu te cred! Eu am vorbit cu Pîrvu, şi chiar el mi-a spus că s-ar simţi mai la adăpost ştiindu-se într-o slujbă, că ar putea munci mai în linişte. PETRU BRAD (cu aceeaşi paliditate pe faţă): Sint şi eu de părerea ta. Mizeria poate fi un stimulent crea­ tor, pînă la un moment dat, dar, dacă ţine prea mult, descurajează. De aceea găsesc că lui Pîrvu i se face o mare nedreptate fiind mereu respins cu cererile sale. In sfîrşit, el nu vrea nimic de pomană, el vrea să mun­ cească pentru leafa ce va primi-o. STANESCU! Cred că prin volumul acesta viitorul lui Pîrvu e asigurat. Sint informat din sursă sigură că, la iarnă, i se va da o bursă pentru străinătate, şi, intors după doi ani în ţară, va căpăta o slujbă în Ministerul Cultelor. PETRU BRAD (sărind de pe scaun şi=priuindu-l cu un rînjet pe Stănescu) : Ce spui, prietene?! Se poate?! Ştii cu siguranţă ?! SEBASTIAN şi ION NEGRU (în culmea agitaţiei, cu surlsuri largi pe faţă): Se poate aşa ceva?! Vai, cît ar fi de bine! Ar fi splendid! Am avea capodopere! De la cine-ai aflat? STANESCU (c-un zîmbet ironic, privind spre Petru Brad) : De la o persoană foarte cunoscută, care acum, [450] 450 Suflet de. artist de curînd, a ajuns într-o situaţie înaltă. însă nu e me­ ritul acestui om c-a descoperit pc Pîrvu, Meritul e al celor care pot pricepe frumuseţea unei poezii. (Cu vo­ cea schimbată, mai adîncă.) Domnilor, trebuie să ştiţi că maestrul care stă 1n faţa noastră a pus multe vorbe bune pentru sărmanul Pîrvu, Ura, trăiască Petru Brad, care protejează adevăratele talente! SEBASTIAN şi ION NEGRU; Trăiască sufletul de ade­ vărat artist! PETRU BRAD (foarte zăpăcit, priveşte cînd la unul, cînd la altul, şade, se uită, clipind mereu din ochi, la Stănescu, şi nu reuşeşte să descopere adevăratele simţi­ minte ale acestuia. Încearcă să zîmbească, dar acelaşi rinjet îi stăruie pe faţă) : Adevărat! Eu ce-am putut am făcut pentru el. Eu sînt mai in vîrstă cu cincisprezece ani decit Pîrvu, cred că un rol de protector mi se cuvine. (Cuvintele acestea le spune claie peste grămadă, foarte agitat şi privind mereu la Stănescu, care se pare că-I ascultă din nou cu sfinţenie. Brad se convinge din ce 211 re că Stănescu a spus un adevăr, văzÎndu-1 aşa de li­ niştit. Agitaţia lui creşte din clipă în clipă, nu se mai \ poate stăpîni, n-o mai poate ascunde; pe subt obrajI parcă-l umblă vietăţi, ochii-i ard şi privesc cu spaimă.) E o informaţie sigură? STANESCU (liniştit) : Cea mai sigură cu putinţă! PETRU BRAD (tot cu spaimă) : Cine ţi-a spus? STANESCU (zîmbind): E un secret, maestre ! PETRU BRAD (oftează uşurat): Ar fi fost minunat să nu glumeşti! STANESCU (serios, priuindu-l sincer) : Nu glumesc de­ loc. Dacă te interesează chiar aşa de mult să ştii, ci bine, mi-a spus domnul secretar general. [451] Sufle� de artist . __ - � � PETRU BRAD (uluit): Domnul Ionescu? STĂNESCU (cu hotărîre) : Da, domnul Ionescu. PETRU BRAD (rătăcit): Şi e absolut sigur? Nimic nu se mai poate schimba ? STĂNESCU (zîmbind): Ce să se poată schimba, ma­ estre ? PETRU BRAD (reuenindu-şi) : Voiam să zic, nu s-ar putea să se răzgîndească domnul Ionescu şi să nu-l re­ comande pentru străinătate? Ar fi... ar fi într-adevăr un păcat de moarte, dacă s-ar întîmpla aşa ceva! STANESCU (zîmbind mereu): Cred că aşa ceva nu se mai poate intimpla, maestre. Tu şi alţii ca tine veţi stărui pe Ungă ministru, veţi face propagandă prin ga­ zete, veţi publica dări de samă pline de elogii asupra noului volum al tînărului. Cred că veţi face tot ce veţi putea ca să nu fie îngropat un talent aşa de puternic, despre care încă nici nu putem şti cu siguranţă dacă nu-i la cele dintii raze ale geniului. PETRU BRAD (fierbe, suflă greu, oftează, se ridică de la masă): Nesmintit, Stănescule, eu voi face tot ce-mi va sta in putinţă, ca să reuşească. Iată, chiar acum plec! O să văd! Da, o să vedem. O să punem o vorbă bună. (Pînă se îmbracă, fruntea i se acoperă de picuri deşi de sudoare. Faţa lui e albastră acum. Cei trei prieteni pri­ vesc cînd la Brad, cînd la Stănescu, nepricepînd neliniş­ tea maestrului. Brad le strînge mîna şi iese repede din cafenea.) S1)ĂNESCU (ironic, către cei doi): Iată un adevărat suflet de artist! Trebuie să reuşească Pîrvu, dacă-l vor sprijini toţi ca Petru Brad! SEBASTIAN: E adevărat ce-ai spus? [452] STANESCU: Aş! Am vrut numai să-i dau maestrului teren de acţiune. (Priveşte spre cei doi c-un zîmbet în care se-amestecă ironia şi durerea.) II Pe t r u B rad iese din cajenea, ca o furtună, după ce izbeşte în burtă pe tin cetăţean uoluminos, care chiar se pregătea să intre. Afară, simţimintele sale năvălesc cu putere la suprafaţă. Gesticu­ lează ciudat, vorbeşte tare, şi aproape aleargă prin cioroţleacă. Ploaia cade în aţe subţiri şi dese. Începe să lnsăreze, Uliţele sînt şi mai pustii. Pe alocuri se aprind [elinarele ; în preajma lor, pe trotuare; luminează băltoace de cir, ca nişte oglinzi tulburi, Petru Brad aleargă spre locuinţă. Întră pe strada în care şade, şi nu aude, pînă întru tîrziu, cii îl cheamă mereu o voce din urmă. 11 urmărise de mult, cît putuse de repede, un tînăr palid, neglijent imbrăcat, dar foarte simpatic - Il i e P î r v u, Mai ales ochii şi fruntea îl fac sii mi samene cu muritorii de toate zilele. El pl-.­ şeşte larg şi repede, dar tot nu-l poate ajunge pe Petru Brad. In urmei, acesta îl aude, se opreşte cutremurat, căci cunoaşte vocea.) PETRU BRAD (aşteptîndu-l): Ah! Dumneata erai, domnule Pîrvu P Ce fericire că te-ntîlnesc, să te pot felicita pentru noul dumitale succes! (li strînge mîna.) P1RVU (cu sfiaLă): Mulţumesc, domnule Brad, vă mulţumesc din inimă! PETRU BRAD (uimit, înveninat, cu vocea şuierătoare) : Aşadar, e adevărat? J?îRVU (neînţelegînd): Ce să fie adevărat? PETRU BRAD (repede, muşcător) : Bursa pentru străi­ nătate, promisiunea secretarului, bursa pe doi ani, pe [453] Şttf/et de artist 45B urmă, slujba sigură! Sint adevărate toate-acestea? Ar fi o mare fericire pentru dumneata şi pentru toţi cel care se-ndeletnicesc cu artele ... PîRVU (uimit, zîmbind amar) : Nu e nimic adevărat, domnule Brad! Credeam că mă felicita ţi pentru carte ... BRAD (în ochi cu bucurie plină de spaimă): Nu-i adevărat? PIR VU (cu scîrbă): Nu ştiu cine poate scorni astfel de fleacuri! Eu şi străinătatea! Poftim! BRAD (luindu-l la braţ şi pornind): Şi nu ţi-ar fi stricat! Şi s-ar fi putut da bursa asta fără să se facă o v A gaura 10 cer. PIR VU (obosit): Cred şi eu, însă văd că nu se poate acum. Poate mai tîrziu, după ce voi putea să-mi termin lucrarea la care muncesc de trei ani. BRAD (înveninat): Munceşti de trei ani la o lucrare? Un roman se vede ... PîRVU (sincer) : Nu, o tragedie in cinci acte şi în versuri. BRAD (trecîndu-i un fior de frig prin trup) : Trebuie să iasă ceva bun din ea dacă munceşti de-atîta vreme. PIRVU (însufleţit): Sper şi eu ! Uneori imi pare c-o să fie ceva. Dar mai trebuie s-o cizelez, şi pentru asta am nesmintit lipsă de-un an în care să nu mă mai ocup cu alte scrieri, şi totuşi să am din ce trăi. BRAD (cu o voce mai caldă) : Ai tot dreptul la asta, domnule Pîrvu, P!RVU (sfios): Nu ştiu dacă am vrun drept; ceea ce simt este lipsa unei slujbe care să-mi deie pînea pe-un an pentru o muncă de şase-opt ceasuri pe zi ; încolo. să arn deplină libertate. Chiar pentru asta veneam) să vă rog ... [454] 454 Suflet de artist BRAD: Să mă rogi pe mine? P!RVU: Da. Domnul secretar general mi-a spus c-ar fi de lipsă să audă şi părerea vrunui om competent despre calităţile mele, ca să-mi asigure o slujbă c-o sută douăzeci de lei pe lună. Intre cei competenţi v-a numit şi pe dumneavoastră, şi, astfel, v-aş ruga foarte mult să puneţi o vorbă bună pe Ungă domnul Ionescu. BRAD (ajuns la poarta locuinţei sale, îi strînge cu căl­ dură mîna) : Cu cea mai mare plăcere, domnule Pîrvu. O să vorbesc. zilele astea, cu domnul secretar general şi cred că n-o să mai fie lăsate adevăratele talente fără nici un ajutor. A ! Era să uit! Multumitele mele pentru volumul trimis! Cuprinde bucăţi foarte frumoase, cla­ sice. (El dispare pe poartă. Pîrvu, zîmbind de satisfacţie şi de speranţă, se Întoarce şi, cu paşi inceţl, se pierde în ceaţa însărării.) III Pe t r u B rad s-a încălzit. Slngele-i bate în pulsaţii de mici ciocănele, îi zolcneşte în vine gros, uleios. Urcă scările gîfîind, Întră în cabinetul Sălii, îşi schimbă repede costumul şi aprinde o ţigaretă ; e gata să plece, cînd, în prag, se iveşte nevastă-sa, Vie h i B rad. VICHI (veselă): Bună sara, Petre. Ai sosit? BRAD: Abia am sosit şi trebuie să şi plec din nou. VICHI: Da' sper că n-o să-ntîrzii mult. BRAD: Nu se ştie. Poate că domnul secretar general să fie ocupat! [455] Suflet de artist 455 VICHI (venind cîţiva paşi mai aproape): Ah! Te duci ia domnul Ionescu? Atunci ai să-i iei, cu siguranţă, apărarea lui Pîrvu, nu-i aşa? BRAD (neplăcut atins de numele ăsta) : A fost şi aici? VICHI (cu căldură): Da, dragă Petre; eu i-am pro­ mis că voi stărui pe lîngă tine să-I susţii pentru postul ce-l cere. N-am făcut bine? BRAD (zîmbind ciudat) : Ba, foarte bine, dragă Vichi ; chiar acum o să mă interesez de cauza acestui poet vred­ nic de-o soartă mai bună. Intîi trebuie să mă reped pînă la redacţia V ulturrtlui romîn, şi de-acolo mă duc direct 1<1. Ministerul Cultelor. VICHI (încîntată): Faci foarte bine, dragă! Bietul Pîrvu mi-a spus că lucrul e foarte urgent, că mine se hotărăşte asupra acelui post. E un băiat cu merite, e vrednic de sprijin; deşi e departe de-a se putea ase­ măna, de pildă, cu tine, totuşi, poate ieşi ceva din el. Ai citit La luptă? BRAD (auzind cuvintele din urmă, o priveşte scrută­ tor): Ţi-a spus că mine e termenul? VICHI: Da, dragă. Vezi şi-l luminează pe domnul secretar general asupra valorii acestui om. Nvar fi rău să-i pomeneşti că Pîrvu lucrează acum la o dramă. BRAD (c-un rînjet) : Cred şi eu că n-ar fi rău! Chiar o să-i spun. La revedere, dragă Vichi. (lese.) VICHI: La revedere. (Singură.) Ar fi aşa de bine să-i reuşească! Sărmanul Pîrvu, n-are nici un prieten cu in­ fluenţă! Numai cu Petre mai are noroc. Şi poezia La luptă e frumoasă, e chiar splendidă! [456] · Suflet de artist IV Pe t r U B rad întră gîfîind în redacţia Vulturului romîn. Trece printre mese; penele scirţiie pe hîrtie, colegii îl salută, unii dînd din cap, alţii ridicîndu-se în picioare, Brad trece în biroul directorului, care nu e prezent, şi, şezind la masă, incepe să scrie repede cîteva notiţe pentru «noutăţile Zilei», deşi el face «foile toane» şi «critică literară». Două notiţe sînt scrise, cînd telefonul începe să sune. Petru Brad sare de pe scaun şi duce receptorul la ureche. BRAD: Alo! Aici redacţia V ulturului romîn. Cine-i acolo? GLASUL: Ministerul de Culte. BRAD: Ministerul de Culte? (,:iLASUL: Da. Mă rog, domnule redactor, n-aţi putea să-I aviz aţi pe colaboratorul dumneavoastra, Petre Brad, să vie la ceasurile şase la minister? BRAD (un răstimp nu răspunde, căci îl îneacă respi­ raţia. Apoi zice) : E acolo chiar domnul secretar general? IGLASUL � Ai ghicit, domnule redactor. I BRAD: Buna sara, domnule Ionescu. Sînt insumi eu, :Brad, la telefon. Din întîmplare ma aflu singur in biroul directorului. GLASUL: Foarte bine, domnule Brad. Iata o intim­ plare fericită! Nu va mai trebui sa te osteneşti pina la mine. Vei şti ca e liber un post de 120 lei. BRAD Da, domnule secretar general. GLASUL: N li vei şti însă ca douazeci şi cinci de inşi I-au cerut, intre care şi un tînăr poet, pe nume Pîrvu. Zice ca dumneata-l cunoşti şi ca ai cele mai bune păreri despre el. Rogu-te sa-mi raspunzi clar. Am tineri cu protecţii grele, dar daca Pîrvu asta are talent, am să-I [457] Suflet de artist 457 -_._�-_ .. _----_._------- prefer celorlalţi, care, din protectii Încolo, nu Înseamnă nimic. Aşadar, te rog, răspunde-mi după cea mai bună a dumitale conştiinţă la Întrebările mele. 11 cunoşti? BRAD: Cunosc, domnule secretar general. GLASUL: Ce crezi despre el ? E un talent real? BRAD: E un bugetofag, GLASUL: Cum ai spus ? BRAD: Bugetofag. E unul dintre sutele şi miile de tineri care aşteaptă să-i hrănească statul. A mai peritio­ nat de vro zece ori pînă acum. Dumneavoastră n-a veţi de unde să. ştiţi, pentru că sînteţi nou. Vai, cîţi pierde­ vară nu umplu cafenelele capitalei, subt pretext că fac literatură, În loc să meargă institutori ori cîntăreţi pe la biserici! GLASUL: Aşadar, n-are nici. un talent? BRAD: Nici unul, domnule secretar general! GLASUL: Spunea că dumneata l-ai apreciat favorabil În gazetele la care lucrezi. Vorbea de-o dramă. BRAD: Eu nu-s girantul responsabil al gazetelor la care scriu, domnule secretar general, nici directorul lor. TOţi cei care nu pot nimic vorbesc despre planuri mari. GLASUL: Aşadar, nu crezi că-i ceva de el ? BRAD: Nu cred, domnule secretar general. GLASUL: Dar auzeam vorbindu-se bine de noul lui volum de poezii. BRAD: Aş, nu face două parale, domnule secretar general! Dar neisprăvitii ăştia se laudă unul pe altul. Pe scurt, părerea mea despre Pîrvu e asta: concepţie foarte restrînsă, foarte sterp, banal, formă - insuporta­ bilă. Are o limbă barbară, GLASUL: Aşadar, nu-i nici o scofală de el ? BRAD: Nici una! [458] 41>8 suflet de artist ----- GLASUL: Mulţumesc, domnule Brad. Mi-ai uşurat con­ ştiinţa. De-acum biruie cine are protecţie mai grea, inte­ lectul nu mai numără. Încă o dată, mulţumirile mele. BRAD: 0, vă rog, pentru foarte putin l (Lasă recep­ torul, Învîrte de două ori minerul şi s-aşează la masă. Ia condeiul şi, pe o fiLă albă, scrie silabisind:) Memento ! Pentru numărul de mîne, un chenar cu titlul Statul şi literatura, în care să se anunţe că Pîrvu va fi numit la Ministerul Cultelor şi să se aducă foarte mari elogii secretarului general de la Instrucţie, protector al cul­ turii. (Pune Însemnarea în buzunar şi continuă notiţele. Faţa întreagă îi e inundată de fericire. Scrie CN căldură, CN însufleţire, iarăşi silabisind :) Noul volum al domnu­ lui Pîrvu e o plăcută revelaţie pentru toţi iubitorii de literatură ... 1 9 1 2 [459] POVESTEA UNEI COOPERATIVE PERSONAJE PARINTELE ISIDOR PREOTEASA lui BUCUR } OPREA negustori mărgincni [460] o odaie din locuinţa părintelui l sulcr. E aranţată ţărăneşte, cu pat înalt, cu perlni, cu covoare; pe lîngă păreţi -- laoite cu flori. In mijloc - o masă acoperită CIt-O ţesătură în şase iţe. j n casă­ un miros plăcut de busuioc şi de izmă. Părintele e om cu şcoli PI,t­ ţine, dar Cit mult simţ practic; preoteasa. '- tărancă din sat, mare meşteră la război. Părintele a trecut de vîrsta jumătate, dar are şi acum ochii foarte deştepţi şi iscoditori. Prcoteasa e mai tînără; e rumcnă şi voluminoasă. Şed amîndoi la masă, pe cîte 1411 scaun de trestie; singur scaunele sînt lucruri domneşti în toată casa, Părin­ tele ţine în mînă o scrisoare din care citeşte. Preoteasa ascult ă şi-l întrerupe des cu intrelrările ci P /1 r i Îl tel e [5 ido r, P l' c O ţ e a 5 a ISIDOR (citind): «în ziua de azi, şi mai ales la po .. porul nostru, cooperatiile sînt tot aş,'. de necesare ca aerul şi ca apa. Din punct de vedere economic ele sînt menite 5�i. obişnuiască pe ţăran cu ordinea şi disciplina, s:i-l ajute la valorizarea produselor, să-I scape din ghea­ reI,? căn}��{.I?triJ.o;_·� Cooperativele nu pun banul Într-o sin­ (>''''� nunaă . (1;1' n[oFif"ul curat se îmnărtăseste satul în- <:Jl._-.':l-� .r"" � b'-"" ........ 1. .r- -�� ... ,--... !� (·.1 --�) ;. ,..., ..,� .. , '" trcg, adecă cel ce sînt părtaşi, Şi părtaş poate fi şi cel sărac, fiind taxa de înscriere aşa de neînsămnată. Din punct vedere politic ele sînt llC·jPUS de folositoare poporuiur nostru, întrucît deşteaptă simţul de solidari­ tate lil masele poporului. De la comunitatea intereselor ccu).1omi.cepÎnă la comunitatea intereselor politice e un singur P'1.5 ; pricepîud pe cea dintîi, uşor vom pricepe-o Şi pe a dcua.» PKI:',OTEASA: Spun;'ndLH;i clrept, C11 nu prea-ntăleg, părinte. Imi spuneai d, coopcr.iria asta vrea să zică prăvălie . Acuma, ăsta vorbeşte pe scurt, în scrisoarea [461] lui, da' mie tot mi se-mpare c-ar da să-nţălegem că-Î vorba de-a alegere. ISIDOR (cu ciudă) : Ei, comedie, cum ai putut pricepe aşa ceva?! PREOTEASA: Foarte bine! Uite! popor, politică, so­ lidaritate sînt tot cuvinte pe care noi nu le-auzim de­ cît cînd e vorba de-o alegere de deputaţi, ori la varrne­ ghie. Drept să-ţi spun, de-o fi şi ăsta, care scrie, tot unu de-ăla care ne bate la uşă cînd s-aprcpie alegerile, apoi 11 opăresc cu apă fierbinte, cît ce ne-a călca pragul! Cît am suferit noi că te-au prostit şi la alegerile din urmă! ISlDOR (neliniştit): Ei lasă, lasă! Nu mai incepe! PREOTEAS11 (cu furie) : Ba incep! Că eu ştiu cît am avut să pătirnesc ! De cîte ori mi-au dus juraţii gîştele pentru c-au păscut pe locul satului? Am avut noroc cu notărăşita, că l-a mai îmbunat pe notarul, Da' cum? Ştii tu cum? L-am dat două gîşte îndopate gata! Iacă, nu ţi-am spus pin-acum! Şi dacă nu ţi-ai pierdut aju- 1 d . . v • '.. • Ş" � ŢT tom e stat, tot rme al sa-mi uatoreşn. . t11 ce. una ca o sută: nu mai vreau s-aud de domni de-ăştia mari, care vin la trei ani o dată pe sate şi ne pun în duşmănie cu toată lumea! ISIDOR (mînios): Da' ţi-am spus, muiere, cA nu-i vorba de alegeri acum! Domnul care vine duminică o să-i înveţe pe oameni cum să facă o prăvălie din care tot satul s-aibă folos, toţi poporenii s-aibă venit. As­ cultă numa ce spune mai departe. (Cueşte.) "J\ sosit vremea ca să-i scoatem pe străini de prin satele noas­ tre. Vin cu zdrentele-n spate şi, după citiva ani, sînt cei mai bogaţi din sat. Bogăţia aceasta pentru ce să nu se-mpartă între fiii poporului nostru ?" [462] PREOTEASA: Aşadar, ar fi vorba să se facă o pră­ vălie nouă? ISIDOR (cu satisfacţie): Da, a treia, care să pure lacăt în doi-trei ani pe prăvăliile celor doi mărgineni. Nu-mi pasă! Ei nu-s cu nimic mai buni decît străinii. Tot aşa înşală, tot aşa marfă proastă desfac! PREOTEASA (c-un fel de teamă): Şi s-ar putea să se aşeze in casele noastre cele vechi? ISIDOR (limpede): Mai e vorbă! Vezi bine că se poate! Eu voi cumpăra mai multe părţi din tovărăşie, eu voi fi, deci, stăpînul, cum se zice. Ca şi la bancă. Eu voi fi directorul. Şi se-nţălege c-atunci fac ce vreau. De-altfel, caselor noastre celor vechi nu le trăbă decît o foarte nensămnată reparaţie, ca să se poată aşăza în ele o prăvălie ca la oraş. PREOTEASA (însufletită): Dacă-i aşa, o să-i facem o primire bună domnului care vine duminică. Am să-i prepătesc un prînz !... ISIDOR : Vei face foarte bine. O să vezi că-n urmă se/ va-mplini şi visul nostru cel de-al doilea: vom avea şi.' prăvălie. PREOTEASA (nedumerită): Păi ... cum s-avem noi?! Parcă tu spuneai că va fi a satului Întreg! Eu aş fi mulţămită dacă i-am vedea pe cei doi mărgineni duşi . din sat. Că li s-a prea ridicat nasul. Ştii cît au fost de umiliţi şi de linguşitori la-nceput, cînd s-au pripăşit pe la noi. Orice tîrguiam îmi dădeau pe-ales şi cu preţ de nimic. Zîmbeau şi ei şi nevestele lor, şi-mi ziceau: "Las' doamnă preuteasă, ştim şi noi deosebi oamenii l» Acuma? Acuma-mi zvîrlă zdrentele lor în nas şi-mi cer trei preţuri. Nu-i de mirare! Acuma s-au îmbogăţit ! [463] Povestea finei cool1eratitoe 463 ISIDOR: Nu numai asta e prrcma schimbării, ştii tu bine. PREOTEASA: Ştiu că li-i şi ciudă pe tine. Doar n-ai mîncat ceapa-ciorii să-i alegi şi pe ei, nişte venituri, în directiunea băncii noastre! ISIDOR: Nici nu pupă ei una ca asta! La bancă eu sînt majoritatea! Ştii bine că numa treizeci de acţii nu-os în mîna noastră. Ei bine, să le cumpere ei pe toate cele treizeci, n-or ajunge la creangă verde! Sînt prea nesuferiţi! Ei bine, tot aşa o să fie, cu vremea, şi la prăvălia cea nouă, la prăvălia tovărăşiei ! PREOTEASA: Să stăpînim noi ? ISIDOR: Vezi bine, dragă! Toate lucrurile 110i se-11- cep cu vorbe mari. Adu-ţi aminte cînd am înfiinţat banca: «Pentru popor, pentru înaintarea poporului, pentru ca să-I scoatem din gheara cămătarilor !» Toată lumea striga aşa, şi eu nu puteam decît să-mi unesc gla­ sul cu al mulţimii. Nici n-am încercat eu atunci să cumpăr prea multe actii, îi cunoşteam eu pe ţărani, ştiam că-nsufletirea lor nu ţine mult, că li se urăşte-n grabă de tot ceea ce nu-i plug şi sapă. Şi nu m-am în­ şălat, ştii bine. Azi unul, mîne altul, au început să mă-n­ bie cu actiile lor, să li le cumpăr. Aşa va fi şi cu prăvălia: încet-Încet se vor strecura toate părtăşiile în masa mea. PREOTEASA (c-un fel de teamă): Dacă nu cumperi de la-nceput actii mai multe ca alţii, cum nădăjduieşti să ajungi de la-nceput director şi la însoţire? ISIDOR (face un gest cu dreapta: «De asta puţin îmi pnsă !»} : E tot satul cu mine, soro! N-ai idee cum mă slăvesc oamenii, cînd le spun că-n curînd o să des­ chidem a treia prăvălie! Svau săturat pînă-n gît de marfa mărginenilor. Pretinii mă vor alege cu siguranţă [464] 464 Povestea '/Inei cooperaiioe de director. Ce sa mai ascund: mi-au şi făgăduit, adecă am pe-o listă iscăliturile lor. PREOTEASA: Aşadar, ai şi vorbit cu oamenii? ISIDOR: Nu se putea altfel! Pîrlitul de dascăl era cît pe-aci să-mi apuce nainte. Începuse să le vorbeasca despre însoţiri, despre cooperative. Tu ştii cîtu-i de ve­ ninoasă limba lui. Incepuse să facă aluzii la banca noas­ tra, la mine. Ba se părea ca el întălege cooperativa aşa fel ca sa facă bancă din ea. închipuie-ţi ce prostie! PREOTEASA (pe gîndl-tri): Eu cred ce-mi spui tu, da' clopotarul mi-a zis că,-ntr--adevăr, prin sat se vor­ beşte despre o bancă noua. Bagă de samă, nu cumva să te-nşăle domnul ăsta care-ţi scrie aşa de frumos de pră­ vălie, şi la urmă să ne trezim că se face bancă nouă. ISIDOR (rîde satisfăcut): Nu te teme! Astea-s pros­ tiile dascălului, pe care azi nu le mai crede nimeni. Le-am spus eu sătenilor despre ce e vorba. Şi ei m-au întăles. Nici că se poate altfel, cînd toţi imi sint datori. Ei joacă după cum le cînt eu ... /REOTEP,SA: 1Vl--8m gindit şi eu că nu poate fi ade­ varat. lvii-am zis: «Dacă nu va vrea Isidor, nu se va f;�ce». ISIDOR 1 În loc să te mai chinuieşti cu gîndurile, mai bine te-ai ingriji ca, pe duminică, să pregăteşti un prînz bun. Bagă de samă, azi e vineri. Şi, ia ascultă, . domnul ăla nu vine singur pe la noi. Uite ce-mi mai scrie (Citeşte.) «În nădejdea că duminică se va pune la cale o instituţie atît de folositoare in satul dumneavoas­ tră, cum e o cooperativă, in nădejdea că va fi o ade­ vărată sărbătoare, îmi iau voia să vă anunţ că, din centru, vom veni mai mulţi, vro şase inşi, ca să luăm parte la bucuria durnneavoastră.» [465] Pooestea unei cooperative 465 PREOTEASA: Cit pentru prînz, să n-ai grijă! Am două gîşte îndopate, Avem purcei buni de fript. Poate cu vinul să nu ne-ajungem. ISIDOR: Ce stai să spui? ! Avem trei vedre încă ! PREOTEASA: Bine-i că-s trei vedre, da' se vede că tu ţi-ai uitat cum trece vinul cînd vin domnii de la oraş. Ştii, la alegeri, ne-am fost trezit cu casa plină, şi cît au supt, - maica mea, Doamne! - tot strigînd : «Trăiască candidatul national !» «Vivatparintele Isi­ dor !» «Trăiască partidul, trăiască poporul !» Acuma, ăsta scrie că vin şase, da' ne putem aştepta şi la doi­ sprezece, şi tu ştii cum JŞl petrec domnii din oraş pe socoteala noastră, a sătenilor, tot strigind: «Trăiască vrednicii conducători ai satelor !» Apoi vor mai veni oameni din sat, dacă spui că te-i alege directorul coope­ rativei. ISIDOR: Bine, bine. Voi începe şi vinul din anul trecut, dacă cel vechi"�u va fi de-ajuns. (După o pauză.) Nu ştiu, dintre săteni, pe care-i vom avea la masă, da' ... ce gîndeşti ? ... n-ar fi bine să-I chemăm şi pe dascălul? Nu pentru alta, da' să se poată dumiri chiar din gura domnilor celor străini ce va să zică o cooperaţie. Să nu se mai gîndească la bancă. Are şi el o scrisoare de la domnul acela, precum au şi cei doi mărgineni, şi dracu-l ştie cum pricepe el, de vorbeşte mereu de bancă! PREOTEASA (uimită): Cum ?! I-au scris şi lui, şi măr­ ginenilor ?! ISIDOR (cu dispreţ): Tuturor fruntaşilor! Vezi că, azi, domnii umblă cu mănuşi cu noi, cu toţi, Şi nici prin minte nu le trece ce rău mare fac ajutîndu-i pe toţi ne­ căpăruitii să-şi ridice nasul! Eu cred c-ar fi bine să-I invităm. Adunarea e după prînz; cred că astfel nici nu [466] 466 Povestea unei cooperativa va mai pomeni de bancă. Nu că m-aş teme, da' sint unii nevoiaşi care, mulţămiţi cu carnetele ce-mi plătesc, ar chiar dori o bancă de la care să se poată imprumuta mai ieftin. Zadarnic le spui că-i criză de bani, că trăbă să urcăm carnetele. Pricep ei ceva? Ca bîta ! PREOTEASA: O să-I chemăm pe nenorocitul ăla, cel puţin se va sătura şi el o dată! Că, din vorbele mari care le poartă: prin sat, ştiu că nu se va sătura! Fără glumă, Isidoare, mie-mi pare că-i trăznit puţin. ISIDOR (gîndindu-se la altceua) : Cine? PREOTEASA: Dascălul. Ştii că umblă din casă in casă să vîndă o gazetă cu patru bani? Zice că pentru luminarea poporului orice zdroabă e prea mică. Nu ştiu ce să zic, da' mi se pare că ori ii nebun, ori il bat gin­ duri de deputăţie. ISIDOR (cu năcaz) : Spui şi tu Ia prostii! Cum poţi lega aceste două lucruri? PREOTEASA: Foarte bine! Pentru că n-am şcoli, să nu crezi tu că eu sint proastă. Am ochi şi urechi, şi mi-i destul atîta. Eu ştiu că nime n-a mai vorbit atîta săte­ rjilor noştri de luminare, de drepturi, de cînd cu ale­ gerile de deputat, ca dascălul de acum. ISIDOR: Orice vei crede despre el, durninică-l vom avea de oaspe. PREOTEASA: Şi asta, că te temi de el, adevereşte spusele mele. lSIDOR (cu mînie) : Mă tem eu?! De cine mă tem? PREOTEASA (cu mînie): De dascălul! Eu, în locul tău, nu m-aş teme! De-un golan n-ai de ce să-ţi fie frică! (Ea se ridică şi iese repede.) ISIDOR (/ierbînd): Bine că te-ai dus, că mai întram în păcat, muiere proastă! (După un răstimp de tăcere.} Golan, dar are-o limbă ca un brici 1... [467] Povestea unei cooneratloe . ------------ II o odaie în locuinţa preotului, Duminică sara, tîrziu, după adu­ narea poporală. Părintele e dus la gară să petreacă pe conferenţiar fi pe oaspeţii veniţi de la oraş. Preoteasa e singură şi pare foarte nenorocită. Intii pentru că i-a aşteptat pe oaspeţi şi cu cina j nici n-a putut lua parte la adunare de-atîta lucru. lnsă oaspeţii au fost grăbiţi şi i-au lăsat bucatele neatinse. A doua: l-a căzu: pe părin­ tele 'foarte, posomorît, foarte intunecat cînd s-a Întors de la consţă­ tuire, şi presimte ceva rău: cooperativa nu va fi prăvălie, ci bancă. Aşteaptă ca pe spini să se-ntoarcă părintele mai curind, Cînd îi aude paşii pe coridor, nu-şi poate reţine un suspin de uşurare. Păr i n tele l s ido r Întră în odaie. P r e O t e a s a, Păr i n tel e 1 s ido r PREOTEASA; In sfîrşit ! Credeam că nu mai vii! Cum au fost inceput la masă, cu laude pentru fruntaşii satelor, care sint in bună înţălegere, şi merg mînă-n mină, credeam că iar va fi o alegere de deputat, şi te duc la vot, fără ca să ne mai întîlnim, ca şi în rindul trecut. ISIDOR (cu mînie) : Ei, mai lasă şi tu prostiile I PREOTEASA; Eşti năcăjit? Se vede pe tine că eşti supărat. ISIDOR; Dacă se vede, de ce mă mai întrebi? PREOTEASA: Aşadar, nu-i vorba de prăvălie? ISIDOR; Nu! E vorba de bancă! De-o bancă a sa- tului 1 PREOTEASA (cu dispreţ) : Tot dascălul mai cuminte! ISIDOR: Ba nu-i cuminte defel! Că-i vorbă şi de-o prăvălie! Ne-au păcălit pe toţi domnii ăştia de la o­ raş, da-i-aş nu ştiu cui să zic! [468] PREOTEASA: Şi prăvălia? ISIDOR: Intîi o bancă, apoi şi o prăvălie. E vorba că mie vreau să-mi deie in cap mai intii. S-au silit ei să nu scoată mîta din sac. Ba că se pot uni cele două bănci, ba că teacă, ba că pungă. Dacă se face bancă dintii, s-a isprăvit! A noastră se dă peste cap! PREOTEASA : Oamenii ce zic ? ISIDOR: Ce să zică? Strigă: «Să trăiască !» Sint nevoiţi. Au iscălit aproape toţi cîte două părţi. PREOTEASA: Da' mărginenii ? ISIDOR: Se-ntălege că şi ei! Chiar şi eu am iscălit! PREOTEASA (uimită): Şi tu ?! Se poate ?! ISIDOR: Ce puteai face, soro, în însufletirea nebună ce i-a cuprins pe toţi? Să mă fac de ris? Să mă arăt inaintea lumii ca un duşman al poporului? Ia te gîn­ deşte: toţi străinii strigau: «Trăiască părintele !» «Trăiască învăţătorul l» «Trăiască toţi fruntaşii !» Con­ ferenţiarul lăudase, în cuvinte nespus de frumoase, buna­ �hţălegere de la noi. Acuma, să fi-nceput eu să zic: /«Domnilor, la noi nu e de lipsă o a doua bancă, fiindcă " este una» ? Să mă ierţi, m-aş fi făcut de rîs ! PREOTEASA : Ei bine, dar acuma ce vom face? ISIDOR: M-am tot gîndit pe drumul de la la gară pîn-acasă, Şi cred că nu va fi greu să oprim în loc toată prostia asta. Nu noi singuri, ci dacă mai avem de partea noastră pe doi. PREOTEASA:. Pe dascălul şi pe cine încă ? 1SIDOR (cu furie): Ce dascăl ?! Ala-i nebun, a ţinut o vorbire mai lungă decit a conferentiarului. Ăla vrea să aibă el în mînă banca cea nouă ! Cu el nu ne putem ajuta. El poate vorbi poporului, da' nu-l poate sili la [469] I I I Povestea unei cooperative 469 o anume faptă. în sat, pe Ungă mine, numa doi mal sîntcare au aşa putere asupra poporului. PREOTEASA: Cei doi mărgineni ? ISIDOR: Da, ai gîcit acum. Noi ţinem în buzunar poporul de-aici. Dacă noi vom ameninţa pe. popor că ne scoatem numaidecît datoriile pe calea judecăţii, o să fugă toţi de dascal, ca de ciumă. Pe urmă nu va fi greu sa le arătam oamenilor ca toată prostia asta e pusa la cale de dascălul, ca să ajunga director de bancă, de cooperativă. PREOTEASA: Da' mărginenii crezi că vor ţinea cu tine P Nu ştii tu cîtă ura-ţi poartă? Nu s-a zvonit de mult, prin sat, ca ei ar vrea să facă o bancă noua? ISIDOR: Mintea muierii nu merge departe! Dacă-i vom pune în directiune, la banca noastră, nu vor mai zice nimic. Asta doreau ei : sa le primim cambii de-ale datoraşilor lor. Apoi, ceva mai mult, banca cea noua nu va fi niciodata a lor. Mai mult de patru părţi, de patru acţii, nime nu poate avea. Aşa-s statutele. Deci ei nu vor avea nici o dobîndă din ea. Şi, ceva şi mai mult, tot ce se face în cooperativă e sub controlul publicului, cum s-ar zice, al neamului întreg. Vin lucrurile la gazetă. Domnii cei mari se intereseaza de ele. Acum e hotă rit că mai întîi înfiinţează banca, da' tot atîrde hotărît e că. se va face şi pravalie, poate peste o jumătate de an, poate peste un an. Toate lucrurile sint puse in mina in­ vătătorului, iar el e sub supravegherea celor de la cen­ tru. Chiar dacă ar vrea el să se-ntăleagă cu mărginenii, să nu mai facă şi prăvălie, n-ar putea. Nu-l lasă de la centru. Da' ce folos am eu de prăvălia lui, dacă pin-a- " tunci banca mea se dă peste cap? Şi ce folos au ei de [470] 470 Povestea unei cooperatloe ------- , L I '1 I I banca cooperativei, dacă prin asta se va face prăvălia, şi prin ea ei se dau peste cap? Pricepi acum? Noi sîn­ tem avizati unii la alţii. Oricit de greu ne-ar veni, va trebui să le-nchin două locuri in directiunea băncii mele, ca astfel, cu ei dimpreună, să luminăm poporul. Iacă, in sara asta va trebui să vorbesc cu ei. Iscăliturile sînt puse, da' bani încă n-a încasat dascălul. Şi am nă­ dejde nici să nu incaseze. PREOTEASA: Va trebui să te grăbeşti. Ii vom putea noi scoate mai tîrziu din posturile ce li le dai acum. Ei au mulţi datoraşi ? ISIDOR: Nu cîţi noi, vezi bine, dar au destui. (lşi ia păLăria şi iese.) III '}'n aceeaşi vreme în care se sjătuiesc preotul şi preotcasa, cei doi mărgineni, în casa lui Oprea, se sjătuiesc şi ei. B u cur, O p rea BUCUR: Acum ce ne facem noi? OPREA: Ai văzut şi tu statutele? E pus acolo că nime nu poate avea mai mult de patru actii ? BUCUR: Le-am cetit. E aşa cum a spus şi conferen­ ţiarul, cum a explicat şi învăţătorul. OPREA:, Aşa! Acum întăleg pentru ce nu a primit postul de casier la bancă, după cum l-am îmbiat noi ... Ne-a ris in faţă, lunganul ! EI ştia de-atunci că banca asta nu va fi niciodată a noastră. Tot l-am priceput eu bine: e om deştept, tîlharul ! BUCUR: Banca nu va fi a noastră, şi, in schimb, prin d hide ! înd si v "1" D " • . ea se va eSCl1' (; In curm şr o pra va le. upa CIt Hlm [471] Povestea uiiei cooperailoe 4'i1 auzit vorbind pe domnii de la oraş, nu-i glumă! S-au mai făcut cooperative de astea şi pe alte sate. Eu zic c-a fost blăstămată clipa cînd i-am chemat la noi in sat. OPREA: Vezi că ne-am înşălat cu vorba asta străină, cooperativă. Acum va trebui să dregem ce-am stricat. Dacă n-avern nici un folos de bancă, n-avern nici o plăcere s-o vedem făcută. Asta cred că e limpede. BUCUR: Cred şi eu. Mai ales dacă prin ea ne putem primejdui pe noi. (Zlmbeşte.) OPREA (zîmbeşte) : De ce rizi? BUCUR: Da' tu? OPREA: Mi se pare că amindoi avem acelaşi gbd. BUCUR: Popa? OPREA: Da, popa! Mi se pare că va trebui să dăm mîna cu bărbosul, după cum va fi silit şi el. BUCUR: Adevărat. In tot satul, noi trei avem acelaşi interes. Da' totuşi dăm mîna cu bărbosul pe lîngă o plată cuvenită. OPREA: Crezi să ne puie acum în direcţiune P BUCUR: Dacă-i vom făgădui că-i ajutăm să strice ce-au dres domnii, cu siguranţă. El se teme mult de banca asta nouă, mai mult decît noi, pentru că pe el n strîmtoreşte mai întîi. Apoi, fără de sprijinul nostru, i-ar fi greu. Noi ne avem oamenii noştri. Cînd ne-om pune noi, trei stîlpi ai satului, apoi facem ce voim. (In uşă se aude o ciocănitură uşoară, şi îndată întră, cu faţa zîmbitoare, părintele Isidor. Cei doi îşi aruncă o privire plină de înţeles, apoi îl primesc cu multă prie­ tenie pe Isidor ... ) 1 9 1 3 [472] / CUM îNŢELEGEM ... PERSONAJE P ASCU, advocat ALBU, advocat UN DIRECTOR DE .BANCA POPORALA UN CONSILIU DE ADMINISTRAŢIE AL UNEI BANCI POPORALE 1 Văzduhul e un cuptor uriaş; soarele arde, caldarîmul dogorăşte. Intr-un colţ al pieţei pîndeşte paoilionul plin de umbră al unei berării, ii adună, ca pînza unui păianjen uriaş, cu mii de picioare, [473] pe trecătorii moleşiţi de căldură. Ei oftează, se lasă cu deliciu pe spetezele scaunelor, şi, din toate părţile, de pe la toate mesele, bat În pahare verigi .de aur, inele scumpe. Pe alocuri paharele sînt ţincănite, şi chelnerii, băieţii aleargă, ca duşi de furtună, În toat« părţile. Căzînd În mreaja uria/ului pavilion, adoocaţii Pas cuşi Alb u nu prea au loc de ales: numai trei mese sînt libere. Iau cu asalt pe-aceea ce le cade mai întîi în drum şi rămîn 'tăcuţi pînă ce sorb primul rînd de balbe. In clipa cînd lasă halbele pe masă, chelnerul le şi pune o gazetă dinainte. Articolul de fond, cu litere grase, e intitulat: SOARTA ŞCOALELOR POPORALE ŞI PĂTURA NOASTRĂ CULTĂ. Amîndoi privesc deodată titlul, apoi Albi« pune gazeta pe masă. ALBU (cu dezgust): Un intreg sistem de persecuţie! PASCU: Da, e o adevărată goană impotriva păturii noastre culte! ALBU (cu mînie): Redactorii aceia se vede că n-au nici o legătură cu administraţia gazetelor. Ori, mai bine, se vede că administraţia nu ceteşte. Altfel, nu se poate pricepe cum de dau frîu slobod acestor zăpăciţi să atace, număr de număr, chiar clasa aceea care, abonînd-o, sus­ ţine gazeta. PASCU (zîmbind): Nu trăbă să fii aşa de grav! Eu mai degrabă cred că a sosit sezonulcastraveţilor, şi bieţii redactori nu mai au ce scrie. Chestiile mari s� agită la noi tocmai cînd interesul publicului cetitor scade faţă de orice chestie. ALBU: Şi crezi că chestia şcoalelor poporale nu e o chestie capitală? ' (Amîndoi zvîntă al doilea rînd de balbe.) PASCU (ştergîndu-şi mustata) : Nu cred, 'ci sint con­ vins! Un popor trăieşte prin cultura lui naţională. Nu [474] 471 Cum înţelegem .. ; pricep jnsă goana ce s-a pornit. împotriva noastră, ca şi cînd noi n-am sprijini cultura. naţională! Adecă nu pricep să ni se lărgească. la infinit sfera noastră de acti­ vita te' in această privinţă. Cei ce ne cer sa susţinem din buzunarul nostru şcoala poporală cred că buzunarul nostru e fără fund. ALBU (luminat la faţă) : Aici ai lovit cuiul în cap! Poate fi o chestie cît de capitală, dacă eu nu pot face nimic, nu pot ajuta cu nimic, ce interes are gazetarul să mă spele mereu cu toate apele? îţi spun pe cuvintul meu de onoare că m-am gîndit să refuz abonamentul indată ce va mai apărea un articol în care să se facă aluzie la punga noastră. Mă rog, cine cunoaşte veniturile mele? Eu singur! Numai eu ştiu ce pot şi ce nu pot. Poftim! Cens intelectual! Membru la «Asociaţie», la «Fondul de teatru», la cazină, abonat la două ziare, şi acum cens intelectual pe capul meu! Ei bine, ar trebui să fim cu toţii eroi, ori sfinţi, ca să ne putem jertfi peste puterile noastre ! I . PAseu: Eu nu judec aşa de grav ca tine. Nici nu Qliă simt chiar. aşa de atins de articolele in chestie. Drept să-ţi spun, cred că nici nu-s scrise într-atîta pen­ tru mine şi pentru tine, ci mai ales pentru alţii. Trăbă să admiţi că sint' mulţi advocati care-ar putea jertfi mai mult dedt jertfesc pentru cultura naţională. De pildă, la noi, doctorul Marele. AIJ�U (vesel): Da' Negrescu, da' Parotă, da' Poplă­ ceanu? pA-seu: Ei vezi? Ăştia-s oamenii cu musca pe că­ ciulă ! Noi, ce? Noi aqia răzbim prin viaţă, abia putem să ne purtăm cucoanele în rind cu lumea, abia putem face samă de, citeva parale pentru o vilegiatură, ca să [475] Cum înţelegem ... 475 nu rămînem de rîsul altora. Dar ei, şi alţii ca ei, care au depozite de zeci, ori poate de sute de mii ?! ALBU (c-un fel de tristeţă) : Şi, totuşi, ei nu se simt atinşi de articolele acestea, ca mine şi ca tine. Nici nu le ceresc, şi dacă-i faci atenti... se mulţămesc să zîm­ bească. PASCU: Nu-i de mirare! Ei sint puternici, lor nu le pasă! ALBU (nepricepînd): Cum? P ASCU: Epiderma bogăţiei ii face invulnerabili. (Au zvîntat amîndoi al treilea rînd de halbe.) ALBU (iritat): Da> bine, asta e o ... o ... PASCU: Poţi s-o califici cum vreai, oricît de urit. Adevărul ramine adevăr. Vezi deci că au şi redactorii ăştia puţină dreptate? Eu m-am gindit că n-ar strica să dăm cit de cit ajutor acestor oameni vrednici. Să fa­ cem noi inceputul. ALBU (uimit): Ce inceput? PASCU: Să ne obligăm, eu, şi tu, şi alţii ca noi, l� o dare culturală. Poate ne-ar succede să virim ghimpi in epiderrna vecinilor. ALBU (nemulţumit): Da' spui prăpăstii, frate! De unde să mai dam? Pe Ungă dările culturale de-acum, nu sintem rnolestati zi de zi de atîtea colecte ? Nu vezi tu că-i o ruşine pentru noi faptul că vrem să trăim, ca neam, din colecte, din binefaceri ? Eu mi-am împărţit venitul in cincizeci şi şase de părţi. Da, te asigur ! Nu rîde, eu port socoată, cincizeci şi şase, precis! Nici zece coroane nu mai pot da ! PASCU (zîmbind):· Cred' că te-nşăli. POţi da şi' o sută, şi două, numa trăbă să te gind'eşti putin. Cine se [476] 416 gîndeşte nimereşte. Eu m-arngîndit şi mi se pare că am aflat mijlocul potrivit. (Sorb din al patrulea rînd de balbe.) ALBU: Sînt foarte curios. P ASCU: Ei hine, pentru cine ni se cere să jertfim ? ALBU: Pentru popor, se-nţălege ! PASCU: Şi cei mai mulţi clienţi ai noştri sint recru­ taţi din ? ... ALBU � Din ţărani, vezi bine! PASCU: Deci dezlegarea e uşoară. E, intr-adevăr, înjositor ca un popor să vreie să trăiască tot numa din jertfele altora. Însă şi naţia trăbă să jertfească pentru şcoala ei, pentru cultura ei. Ea nu pricepe, vezi bine, şi st� cu mînile în sin. Nu trăbă să stăm tot aşa şi noi, care pricepem. Deci, Ia fiecare proces eu voi lua cu atî­ tea procente mai mult, in scopul dării culturale. La sfîrşitul anului pot aduna o sută, două de coroane, ori mai mult. In chipul acesta, fără a ne scărita veniturile noastre, care şi aşa abia ne ajung, vom putea face un bine şcoalei poporale, şi, fără să ştie, poporul va jertfi �n�uşi" pentru interesele sale. Apoi mai este ceva: Gîn­ deşte-te ce nume, ce clientelă am putea dobîndi proce­ dind aşa! ALBU: Şi ce ghimpi am pune în coastele lui Marele ş-acelor de tagma lui! Am face noi inceputul ! PASCU: Iţi place? AtBU: Incă azi o să le dau de ştire candidaţilor din cancelarie. Ştii, de multe ori eu nu-s acasă şi primesc �i onorariul. Trăbă să-i avizez cu cît să ieie mai mult pentru fondul cultural. (Cei doi advocaţi se despart tirziu, nu: se ştie la a cita rnndă de bere.) [477] Cum înlelegelJl .. , II Sala de şedinţe a unei bănci> E răcoare şi bine, şi totuşi m e m­ b r i i con s i 1 i u 1 u i dea d m i n i str aţi e ;e mişcă neli­ niştiţi pe scaune şi şoptesc. Aşteaptă ca în toată clipa să între D i r e c tor u 1, care e totodată şi prezidentul consiliului. După statute, şedinţele consiliului de administraţie 'trebuie să se ţie la 1 şi 15 ale fiecărei luni. Azi e 7 ale lunii, deci o şedinţă extraordi­ nară. Nici unul 'dintre membri nu poate ghici de ce a fost convo­ cată. Cu criza asta ticăloasă, de mult n-au mai votat împrumuturi, şi şedinţele s-au ţinut chiar numai de formă. ca; să nu deuieiluzprie marca de prezenţă statornicită de adunarea generală. După o îndelungată aşteptare, membrii prezenţi, - şi sînt toţi prezenţi, - se ridică. Intră grav D i r e c tor u 1. DIRECTORUL: Domnilor (începe el Îndată, ocupîn­ du-şi locul), domnilor, trăim vremuri grele! Poporul nostru e surpat din toate părţile de cei puternici, 'ba chiar aş putea zice că aşa strînşi cu uşa ca acum n-am fost niciodată. Şcoala naţională, domnilor, educaţia na­ ţională, care e temelia popoarelor, e în primejdie, domnilor! S-a suflat alarma de cei chemaţi, şi nu puteau să nu se gîndească şi la băncile romîneşti cei ce vreau mîntuirea naţiei prin şcoli! Da, domnilor! In presă se insistă mereu asupra ajutorului pe care banca romi­ nească îl poate întinde şcoalei romîneşti. Şi, cu toată. dreptatea! Fiind noi înainte de toate institute naţionale, trăbă s-auzim glasul de durere al naţiunii, al poporului care piere fără de şcoale. Aţi cetit şi dumneavoastră, desigur, propunerile cîte s-au făcut prin gazete chiar de bărbaţii financiari, dom­ nilor. Nu cred însă să fi cetit o singură ştire prin ga­ zete că vro bancă de-a noastră ar fi hotărît să puie [478] 478 Cum tnţelegem ... in practică acele propuneri, fie vorba de venitul curat, fie de dividende. Cinstea de-a face începutul ne-a fost rezervată nouă, domnilor membri. Cred că vorbesc din inima tuturor cînd propun ca banca noastră să puie în practică ceea ce s-a scris În gazete. (Vie mişcare între membri.] Da, din inima tuturor, căci tuturora vă zace la inimă şi prospera rea acestui institut. Ei bine; domnilor, institutul nostru nu va suferi nimic, dimpotrivă, va cîştiga în urma proiectului cultural pe care l-am pregătit după calcule îndelungate. Să credeţi că e lucrul cel mai uşor di� lurn:e. VOCI: Ehei, Însă dividende de 5%? DIRECTORUL: Nu trăbă să vă speriaţi; totul se re­ duce la urcarea intereselor. Deci propun: cu ziua de azi interesele de împrumut ori de cont curent cresc cu 3,0;0, de la împrumuturi ipotecare cu 4%, şi de la cele cambiale cu 5%. Laolaltă ar fi, domnilor, 12% la an, ceea ce am putut jertfi cu dragă inimă pentru rnîn­ tuirea şcoalelor noastre. Acesta ar fi aşa-numitul extra­ prMit net, sau cotizaţia culturală a băncii. I " VOCI: Da, da, însă ... DIRECTORUL: Nici un însă! Dumneavoastră trăbă să pricepeţi că starea de fapt rămîne, şi cu privire la dividende, şi la profitul curat. O VOCE SINGURATECA: Dacă-i aşa, să trăiţi! MAI MULTE VOCI: Bravo! Asta e singura dezlegare posibilă. DJ.RECTORUL, Da, da ! Astfel vom obişnui şi pe ţă­ romul îndărătnic să jertfească pentru cultura lui, şi pe intelectualul fără ideal să devie idealist. Pe de altă parte, banca nu va pierde nici un filer, [479] Cum inţelegem ... 479 VOCI: Bravo! Vivat directorul! DIRECTORUL: Aşadar, se primeşte? TOn MEMBRU: Vivat! Vivat ! DIRECTORUL (care face şi pe notarul, înseamnă pe o foaie de hirtie, cu litere rare, silabisind): Primit cu unanimitate. (Inceputul acesta i-a însufleţit atît de mult pe domnii membri ai consiliului, încît pleacă să deşerte un butoi de bere, pe socoteala institutului.) 1 9 1 3 [480] CĂLĂTORII îN ... AFACERI NAŢIONALE PERSONAJE DOMNUL ION PĂUN, advocat DOAMNA VIRGINIA PĂUN, sotia advocatului Ion Păun CANDIDATUL 1 CANDIDATUL II DOMNUL VASILE MUNTEAN UN TĂRAN 1 Domnul advocat Ion Păun e omul cel mai harnic şi mai cruţător din lume. De dimineaţă pînă la prînz, de la două pînă sara e în­ tr-o continuă activitate: în birou, la judecătorie, la tribunal. Cele [481] _Călătorii în... afaceri nationale 481 două fete ale lui sint considerate. ca nişte partii strălucite; domnul advocat are o avere respectabilă, care, din an în an, creşte mereu. E membru în «Comitetul Naţional», e membru onorat la deosebite societăţi, - pretutindenea e recunoscut ca om cu greutate, deşi n-are vreme să se intereseze decit de afacerile sale. E cunoscut în cercuri largi, deşi nu' iese din orăşelul său decît de patru-cinci ori în acelaşi timp al anului: în lunile faur şi marto Nici atunci nu s-ar îndura să-şi părăsească afacerile, dacă nu l-ar sili «chestiuni însemnate, de interes naţional, obştesc», cum spune dumnealui. Pe candidaţii de advocat care muncesc în biroul său îi ţine-n frîu, nu glumă; îi obişnuieşte cu munca necurmată, pe care el a slăvit-o toată viaţa. Tinerii, însă, nu se prea pot împăca cu această lege de fier, şi nici unul nu rămîne în cancelaria lui mai mult de o ju­ mătate de an. Ei i-au scos nume slab între candidaţii de advocat, dar totuşi se află destui care nu se sperie pînă ce nu cunosc din experienţă pe domnul Ion Păun. In prezent sînt doi ca n d i d aţi în cancelaria dumnealui. Din septembrie tot aşteaptă o zi" liberă, în care să mai poată ră­ sufla. Dar şejul n-a lipsit o singură zi pînă acum din birou. Ei nu-şi puteau închipui ca un om atit de avut să nu-şi permită plă­ cerea unei uilegiaturi, a unei călătorii cel puţin. Deci, nimeni nu se va mira dacă, în dimineaţa aceasta dtt 10 martie, în cancelaria domnului advocat Ion Păun se petrece următoarea scenă. CANDIDATUL 1 (întrÎnd ca o furtună): Veste mare, frate! CANDIDATUL II (oprindu-se din scris): Bună? CANDIDATUL 1: Foarte bună, dar aproape de ne­ crezut. CANDIDATUL II: Ei, s-o auzim! Nu-mi prea vine să cred. CANDIDATUL 1: Nu-ţi spun pînă ce nu gîceşti, CANDIDATUL II: Se poate gîei o veste pe care chiar tu o declari de necrezut? [482] 482 ______ C::..;{.:..:.'îlac:.c�t.:c0.rii în •.• afaceri nationalI!: CANDIDATUL 1: Totuşi încearcă. CANDIDATUL II: Poate, de-asară, ţi-ai luat censura, CANDIDATUL 1: Asta n-ar fi ceva de necrezut! CANDIDATUL II: Să sperăm. CANDIDATUL 1: Altceva! CANDIDATUL II: Ne-a invitat Păun la prînz ] CANDIDATUL 1: (clatina din cap). CANDIDATUL II: Te-ai plimbat asară cu domnişoa­ rele Păun? CANDIDATUL 1: (acelaşi gest). CANDIDATUL II: Ei, atunci să-mi dai pace! N-am chef de glume! Uite ce vraf de acte am de rezolvat t (Izbeşte cu palma vraful de acte de pe masă.} Şi te sfă­ tuiesc să-ţi ocupi locul la masă. (Se uită la ceas.) Peste două minute întră şeful şi ... CANDIDATUL 1 (radios, se-noirte într-un călcîi): N-are să între I Chiar asta-i ! Nu va intra! C;ANDIDj\TUL II (sare de pe scaun): Ce, e bolnav? fANDIDATUL 1: � u.. . ,CANDIDATUL II (îngrozltş : A munt? CANDIDATUL ,1: Ferească Dumnezeu! A călătorit t CANDIDATUL II (în culmea uimirii): Peste putinţă! Mai degrabă cred c-a murit! De multe ori m-am gîn­ dit : aşa greu cum e, plin de singe gros, poate să fie ata­ cat în toată clipa. CANDIDATUL 1: Te-asigur că nu-i bolnav. L-am vă­ zut cînd a luat trenul. CANDIDATUL II (îl îmbrăţişează pe întîiul, apoi, re­ pede, îşi ia paltonul): Facem o plimbare? Pînă-n Curmătura drumul ţine o jumăta' de ceas. [483] ,găIătorii în ... afaceri naţionale 483 CANDIDATUL 1: Se-ntălege că facem! Ba, după pă­ rerea mea, cred că azi nici să nu mai punem piciorul în birou. E o zi de primăvară dulce ca ochii domnişoarei Geni Păun! CANDIDATUL II (luîndu-şi păLăria): Bine, frate, da' cui să datorim minunea asta? CANDIDATUL 1 (scoate un bilet din buzunar): Cind am întrat mai nainte pe portiţă, doamna Păun mi-a trimis prin servitoare biletul ăsta. (Citeşte.) «Dom­ nul Păun a fost silit să plece repede, b afaceri naţio­ nale. Asară tirziu a primit o telegramă. Astfel, pe dumneavoastră nu v-a putut aviza. Dar, prin mine, vă roagă să-I supliniti în tot ce se va arăta a fi de lipsă.» CANDIDATUL II: Se vede că-i lucru mare la Pesta, la şedinţa Comitetului Naţional. CANDIDATUL 1: Crezi că a călătorit la Pesta? CANDIDATUL II: Se-ntălege l Unde I-ar putea chema intr-alt loc, prin telegramă, în afaceri naţionale? (Ies amîndoi pe stradă.) CANDIDATUL 1 : Eşti rămas de lume, iubite! Şedin­ 'ţele Comitetului s-au ţinut înainte c-o lună. A fost invi­ tat atunci, da' nu s-a dus. CANDIDATUL 1: Atunci nu pricep unde s-a putut ·călători ! CANDIDATUL 1: Hm l Eu cam îmi dau cu socoata! Da' nu mă interesează defel. îmi pare bine că putem răsufla şi noi o zi. (Trec în culise.) [484] 484 II CăuUorli in ... afaceri nationale La uşa cancelariei domnului advocat Ion Păun ciocăneşte u II ţ ă r a n, cu degetele lui osoase şi mari. Bita şi-a răzimat-a de zid, căciula şi-a PIJS-O pe o treaptă. El ciocăneşte şi ascultă, apoi bate din nou. Nici un răspuns. Vrea să deschidă, dar uşa e încuiată . «Mare comedie /. exclamă, apoi se uită prin ferestre. D o a m n a Vi r g i n i aPă u n, din locuinţa vecină, de la etaj, îl vede şi iese la fereastră. DOAMNA VIRGINIA PĂUN: De ce nu întri, bade? ŢĂRANUL (întorcîndu-se): E încuiat. Domnul advo­ cat nu-i acasă? DOAMNA VIRGINIA PĂUN: Dumnealui nu, da' dom­ nişorii sînt aici. ŢĂRANUL: Nu-i nime ! Nu se vede nime ! Da' se poate să nu fie acasă domnul advocat? De cîte on am venit, l-am aflat aici. Ş-acum am venit pentru a cinci­ sprezecea oară! / DOAMNA VIRGINIA PĂUN: A călătorit, nu e acasă! ţĂRANUL (uimit) : Chiar astăzi ?! Da' pe azi e pro­ cesul meu! Dumneata glumeşti, de bună samă, doamnă. Ştiu eu că dumnealui totdeauna e-acasă ! DOAMNA VIRGINIA PĂUN: E aşa cum iţi spun! ŢĂRANUL: Atunci e foarte rău! Atunci însamnă c-a fugit, să nu mă apere! DOAMNA VIRGINIA PĂUN (nervoasă): Prea-i ascu­ ţită limba dumitale, bade ! Să nu te apere?! Da' ştii dumneata că s-a dus să apere cauza poporului intreg, că a fost chemat prin telegramă? Ce pricepi dumneata! ŢĂRANUL: Pricep că procesul meu e pierdut! [485] 'Călătorii în... afaceri naţionale 485 DOAMNA VIRGINIA PAUN: Spui prostii! Aici sint -domnişorii. Dacă n-au venit încă, au să sosească numai­ decit. Mai aşteaptă. ŢARANUL (îşi ia căciula şi bîta): Eu n-arn nimic cu -dornnişorii ! Eu am vorbit cu domnul Păun! Dumnealui i-am plătit, cu dumnealui m-arn întăles. Ce ştiu dom­ nişorii ?! (Ţăranul iese. In casa din faţă se aud uşile izbin­ du-se. Doamna Virginia Păun şi două slumicuţe co­ boară repede pe scări şi vin la birou. După ce se con­ -oinge că-i încuiat, doamna trimite pe cele două slujni- -cuţe după candidaţi, să-i afle din fundul pămîntului.) III In vremea asta, dom nul a el v o cat Ion P ă u n că­ lătoreşte intr-un vagon de clasa .a doua a acceleratului, Dum­ -nealui pare [carte agitat. Cum e singur Într-un compartiment, se mută de peo canapea pe alta; desface nişte tipărituri pline .de cifre, le [runzăreşte repede şi le pune, nervos, În buzunar, ca .să le reia peste cîteva minute. Prioeşt» pe fereastră, dar se pare .că primăvara ce suride afară nu-i face nici o plăcere, căci se retrage repede. In răstimpuri desface o hîrtie cocoloşită, ­ pesemne telegrama, - şi se uită la ea c-un fel de spaimă; mai .despătură şi vreo trei scrisori, din care totdeauna citeşte numai anumite şire, La o gară, un călător nou întră În comţrartimentui domnului Ion Păun. E dom nu 1 Vas i l eMil n te a n. Un răstimp domnul Vasile Muntean îl priveşte cu stăruinţă pe domnul Ion Păun, apoi deodată bate-n palme. DOMNUL VASILE MUNTEAN .Iacătă-l pe fratele Păun! Aproape să nu te mai cunosc! [486] 486 Călătorii în ... afaceri naţionale DOMNUL ION PĂUN (tresare uimit, căci dumnealui nici n-a băgat de samă venirea străinului; priveşte la străin şi-l recunoaşte numaidecitţ : Servus, dragă! Tu erai! Ce surpriză ! DOMNUL VASILE MUNTEAN: într-adevăr! Cine se gîndea ca Păun să călătorească?! Desigur vro afacere urgentă? DOMNUL ION PĂUN: Da. DOMNUL VASILE MUNTEAN; Tot în chestia tratative­ lor de împăcare P DOMNUL ION PĂUN (cu taină): Ai gîcit l DOMNUL VASILE MUNTEAN: Da' mi se pare că afa­ cerea asta e terminată! S-a dat publicităţii rezoluţiunea noastră, a Comitetului Naţional! DOMNUL ION PĂUN (cu taină şi mai mare): Da, însă asta n-are nimic a face. Tratativele se urmează. DOMNUL VASILE MUNTEAN: Nu mă-nnebuni ! DOMNUL ION PĂUN: Mă-neted în tine, d-aia-ţi spun. ;DOMNUL VASILE MUNTEAN: Ce păcat că n-am de făcut un drum mai lung! Aş vrea să te-ntreb multe lllcruri. Da' la gara X trăbă să mă cobor. , DOMNUL ION PĂUN (cu groază): Vro afacere ur­ gentă? DOMNUL VASILE MUNTEAN: Da, închipuie-ţi l Am fost luat pîn-acum de trei ori în combinaţie, pentru "'a fi ales membru 1n consiliul de administraţie al băncii ... Totdeauna am căzut! Anul ăsta, cum ştii, expiră man­ datul ălor trei membri. Am fost asigurat din toate păr­ ţile că de data asta voi reuşi. Asară capăt însă veşti slabe! Vai, m-ai îndatora foarte mult dac-ai pune o vorbă bună pentru mine! [487] Călătorii în ... afaceri naţi.onale 487 DOMNUL ION PĂUN: Desigur c-am s-o fac! lmi în­ trerup drumul pe douăsprezece ceasuri. DOMNUL VASILE MUN11:AN: Ar fi sămnul celei mai desăvîrşite pretinii. Dă-mi voie să-ţi mulţămesc din ini­ mă ! (li strînge mîna cu căldură.) DOMNUL ION PĂUN: N-ai pentru ce, Muntene! Trăbă s-avem la bancă oameni de ispravă! Am să vorbesc C1..1 directorul chiar azi. Mandatul meu ind expiră, da', se-ntălege, eu sînt asigurat. DOMNUL VASILE MUNTEAN: S-ar putea altfel? Nici nu m-am gîndit vrodată să ocup locul tău! Acela nime nu-l poate umplea mai bine ca tine. (Domnul Ion Păun se scuză, iese în coridor şi mai citeşte o dată una din cele trei epistole. Nu se mai putea înşela: contracandidatul cu mari şanse de reuşită, de care-i scria directorul, era chiar acest Muntean I El mai ieşise pe coridor şi pentru alt motiv: se apropia de gara X, şi pe linia asta era obiceiul să se culeagă bile­ tele celor ce se coborau la cutare staţie încă în cursul drumului, Îndată ce trenul pornea din staţia antece­ dentă. Iar biletul lui nft era pentru Pesta, ci pentru gara X ... ) IV Patru zile n-a mai dat pe acasă domn/Il Ion Păun! Cele dintîi două fură foarte grele pentru doamna Virginia Păun, dar în a treia începu să primească telegrame . .Acestea o lnseninară cu totul # o făcură să fie chiar binevoitoare faţă de cei doi ca n ti i d aţi, pe care-i certa se, ba chiar îi ocărîse că n-aa grijă de cancelarie, Ce-i drept, mai mult de cîteva ceasuri rus petreceau pe zi in birou [488] 488 ---_.----"-"- Călătorii în... afaceri naţionale O scrisoare 180 O zi însemnată 189 O întîlnire 195 Dor de ducă 202 . Un moralist 1. 212 O necredincioasă 220 Şarlatanul 231 Moartea cloporarului 241 O crimă 250 Florlle lui Gheorghiră Bogdănel... 258 Părinte şi fiu 269 Distanţa în societate 276 Criteriul aprecierii 281 Morala publică 288 O Întîrziere 297 Tată 309 Acasă." 318 Două scrisori. \'''- 324 împăcare 331 Intr-o grădină 338 Stăruinţe primejdioase 343 O casă de oameni / 349 Proorocul 355 tn tren 360 Darul lui Moş Miron 365 Dura lex 374 Aşa de singur! 382 Prea curînd I 388 Doi morţi 1�; 393 Imponderabilul 398 Anonim Declin .\ 403 411 Ispita 421 Pentru un discurs 430 Locuri vacante 445 Suflet de artist [505] Cuprins 459 472 480 489 . Povestea uneI coopcrative Cum înţelege ... Călătorii în ... afaceri naţionale Cum ne înşelăm . Interpretare autentică