[5] MĂRIE Să 'vezi numa cum a fost. Că ştie Dumnezeu sfintul ce să zici? Poate aşa a fost să fie voia lui. Da' n-a fost din neam. Pe asta una pun mîna la inimă şi jur. Nevasta, mă-sa, drept c-a murit de mult, da' nu-n boala asta. Avea cu inima, zicea doftorul că i se I bate inima. Nu ştiu cum va fi aceea, dar i-am ţinut de tare multe ori luminarea, pînă ce-a-nchis ochii pentru totdeauna. Mărie era copilă de şase ani atunci. Şi, la îngro­ pare, nu i-a fost milă popii atîta de mine ŞI de cei patru mai mari. Ci, cînd îşi oprea ochii la Mărie, 1i tremura glasul, se-năbuşea ş-abia putea să mai cînte, [6] 6 Mărie . Că tremura săraca, în plinsul cu sughiţ, de sălta că­ rnăşuţa pe dînsa. A Crescut aşa, tăcută, sfioasă, ca un om ce traieşte din mila altora. Vezi că eu nu prea stam pe-acasă, munceam săptămîna întreagă, şi fata cea mai mare i de-o fire duşmănoasă, parcă nu mi-ar fi copil... Mărie suferea, şi nu zicea o vorbă legănată, suferea ca şi cînd ar fi mustrat-o mă-sa cea ascunsă-n pămînt. Şi se făcea tot mai frumoasă, tot mai bună şi mai harnică. Vezi dumneata, pe la noi vin vara domni de departe, din ţări străine, şi cînd o vedeau pe drum, ori la por­ tiţă, se uitau miraţi la ea, apoi priveau unii la alţii. Iar cînd era unul singur cel ce trecea pe la noi, nu cu­ teza s-o privească mult. Şi aşa, din mintea ei, s-a dedat de făcea nişte flori ca acelea cu acul, de femeile celea mai avute erau mîn­ dre Cu altitele făcute de ea. Făcea bani frumoşi, şi pot să zic că şi pe mine m-a ajutat, mai de multe ori. Şi, cum sta cu ziulica de cap singură, a-nvătat de cînta aşa cum numa privighetoarea în pădure cîntă. Cum zisei, pe la noi vin vara domni de departe; zic că pentru aer, că-i aer bun. Acuma, ştie Dumnezeu, de-aceea, ori doară că n-au de lucru, şi vreau să le mai treacă vremea. Aşa, acum prin cuptor vor fi doi ani, au venit unii din Ţară, între ei unul tinăr, cu păr negru, aşa de blînd, de credeai că nu trăieşte în lumea asta. Au venit să umble pe dealuri, să beie zăr, aşa ca nişte oameni ce nu ştiu greul vieţii ăsteia... Da' cel cu părul negru umbla mai mult singur. M-am întîlnit de multe ori cu el, şi-mi părea că ochii i-s aşa de tulburi cîteodată ... Era tinăr, şi nu ştiu de ce-mi părea că mi-e milă de el. [7] 7 ��--------------------------------�------- Mărie într-o sară stam la poartă cu doi VeCl111 şi mai pufăiam din lulele. Că era senin şi o lună, de să nu-n­ chizi un ochi toată noaptea ! Cu fumul se mai desprin­ dea din colţul gurii şi cîte-o vorbă. Mărie torcea în curte şi cînta, Pasămite de-aceea grăiarn noi atît de rar. Deodată băgăm de samă că cineva se opreşte în mij­ locul drumului, cu faţa spre curtea noastră, şi rămîne aşa, înlemnit. Dintii credeam că-i vrun drumeţ şi nu ştie unde să mîie peste noapte. Şi cînd am văzut că nu se mai mişcă din loc, l-am întrebat că încătrău vrea să meargă. E1 însă n-a răspuns mmic. Un vecin îmi şopti să nu mai zic rurmc, că-i nebun. El l-a văzut de multe ori cum tot trage la sămne şi la linii pe hîrtie. Alţii zic că toată noaptea nu doarme, şi că acasă la el are tot fel de fel de capete de oameni desemnate pe hîrtie. Era tinărul cela. Stătu el mult aşa, în mijlocul dru­ mului, apoi veni la noi şi întrebă cu glas dulce, dulce: - Cine cîntă, bădicilor? Nu puteai să nu-i răspunzi. Să-i fi văzut numa ochii rugători, şi trebuia să faci orice-ar fi cerut. - Fata mea, domnişorule. O cheamă Mărie. Toarce în curte şi cîntă, că ce să facă singură? Ii vine somnul dacă nu cîntă, " Omul meu rămase foarte strimtorat; se uita în pă­ mînt şi nu ştia ce să zică; ori nu cuteza. De multe ori se părea că vrea să plece, da-şi pleca iar capul. în urmă păru că-şi adună toată puterea ce-o avea într-însu] : - Nu s-ar putea să iasă putin pînă la poartă? [8] 8 Mărie Am rămas uimit, ŞI nu se-ntărea gîndul că omul acesta intr-adevăr e scrîntit binişor. Da', ca să scap mai in grabă de el, am strigat fetei că s-aducă ulciorul cu apă pînă la portiţă. Cintecul amuti şi, pin-ai bare-n pălmi, portita se deschise. Ea dete bună sara, aşa sfioasă cum a lăsat-o pe ea Dumnezeu, întinse ulciorul pe la cei ce vreau să beie, îşi ridică de trei ori pleoapele de pe ochii mari, plini de pace, şi privi la străin. El nu era sătos, şi fata se bchină iar cu noapte bună, da' n-a mai cîntat. Din sara aceea n-am mai putut scăpa de dornnişorul cel cu ochii negri. Tot mereu cu gura pe mine: - Zău, bade, las' să vin numa de cîteva ori la. dumneavoastră, să-ţi văd mai bine fata, că vreau să fac un chip care să sămene intru toate cu ea. Las' că nu-i bine să-ţi ieie nimeni chipul, că poţi si te usuci şi să rămîi şi tu chip, da' cine-a mai pomenit aşa ceva cum zicea el ? Fata să şadă dinaintea lui, şi el să tot însămne pe hîrtie! Asta nu se poate, şi nu cre­ deam că fata s-ar învoi, Nu m-am dat invins pînă ce nu mi-a zis şi fata: - Bine, tată, ce-i Într-asta, dacă dumnealui vrea să facă un chip? Am stat încă mult în cumpănă, pînă ce nu mi-a spus o babă că se poate face cu trei bobi de linte şi cu trei de mazăre să nu se prindă uscăciunea chipului făcut de trupul de pe care-a fost luat. Atunci i-am zis să vie. Gîndeşte-te, a venit, tot la trei zile, patru săptămîni de zile. Şi pentru vremea cît ţinea fata opăcită de la lucrul ei, a vrut să-i plătească bani. Ferească sfîntul, [9] Miir�i.::.-e 9 ce gînduri avea omul acela! Cine să se spurce cu bani pentru aşa lucru? Asta n-ar fi fost nimic, c-a umblat la casa noastră atîta vreme. Da' Mărie, ştie Dumnezeu cum, a-nceput să-I iubească pe străinul acela. Era de şasesprezece ani trecută, şi ea pîn-atunci n-a vorbit cu nici un ficior pe lume, ci a stat tot aşa, singură, a cusut ş-a cîntat, Nici cu tinărul ăsta n-a prea vorbit; părea că-i taie cineva cuvîntul, nu putea să spuie două-trei. Am fost şi eu, mai de multe ori, de faţă, că zicea el să stau. Bun suflet t Ştii, să nu scoată oamenii veşti. Şi vedeam aşa: cînd el se uita mult la Mărie, ochii ei nu ştiau încătrău să se uite, sau cînd dînsul lucra mai mult cu capul plecat, atunci ea îşi descărca toată pacea tulbu­ rată, din ochii mari, asupra lui. Nu mă gîndeam la nimic, că oricine s-ar fi uitat aşa la el, cît era de frumos, de blînd şi de cuminte. Da' după ce-a isprăvit, după ce străinii plecară acasă, prin sat incepu intii să se şoptească, apoi să fiarbă că Mărie aşa, că Mărie pe dincolea, cu tinărul acela. Două femei ştiau mai mult: că s-au şi sărutat, mai de multe ori. Eu nu credeam, da' chiar de-ar fi săru­ tat-o o dată pe Mărie, n-aş afla nici un păcat într-asta, că doar eu am văzut dt au fost de curaţi amîndoi, mai ales el ; părea că nu mai trăieşte pe pămînt. Asta asculta şi nu zicea nimic. Numa nopţile se zvîr­ colea în pat, şi cînd "redea că eu am adurrnit, gemea înfundat, ca la o nenorocire mare. Slăbise şi vorbea de tot rar. Prin sat �i era greu să: mai iasă. Şi eu ştiam că nu-i vinovată, cum nu-i vino-­ vat copilul care suge ţ�ţă, şi tot nu-i puteam ajuta. într-o dimineaţă veni la mine, cu pas hotărît: [10] 10 Mărie - Tată dragă, să mă ierţi, dar eu nu mal pot sta acasă. Iacă, mă omoară gura lumii. TOţi cred că-s, ­ of, Doamne, Doamne! Şi după ce-şi conteni plînsul: - Mă duc la oraş, slujnică. Acolo VOI scăpa odată de gura lor. Am răsuflat mai uşurat, cînd am văzut că poate să se uşureze ŞI ea. Un an de zile a mers bine. Avea plătuta ei, mincare destulă. Se purta curătel îmbrăcată. Şi se făcuse aşa de frumoasă, de-mi era sfială parcă, unde n-am văzut-o de-un an, să-i zic pe nume. Da' stăpînii cei dintîi, după un an,se mut ară din , «Iar, da, zic eu, ce ai tu de-acolo P Tu mi-ai cîştigat banii? Tu mă ţii? Ori eu pe tine ?» V ezi bine! Eu mă culc beat, bui­ măcit de cap, da', pîn-a nu se face ziuă, de trei ori tot privesc prin fereastră. Şi-mi iau sacul şi mă duc .în pă­ dure. Şi cînd vin acasă cu sacul plin de cărbuni, el doarme încă, Ş-apoi s-apucă şi-mi zice: «Iar ai beut rachiu l» «Beut, da, însă de răul tău, de ticăloşia voas­ tră, de năcazul meu am beut. Ce crezi tu ? Ei, iac-aşa, eu mi-am cîştigat banii! Dar eu, dacă beu, ce fac? Eu 2njur ca tine, fac eu comediile pe care le faci tu ? Eu mă culc amorţit, da' pe tine, te turbează şpirtu, Tu rupi gardurile oamenilor, tu iai pietre şi arunci ca nebunii, să spargi capetele rumînilor. Pe tine trăbă să te lege şi să te ducă la prirnărie,pl'nă te trezeştil Aşa 9111. eşti tu, aşa cinste şi omenie îmi faci tu mie I'n lume !» Alteori, îşi uită de năcazurile sale şi; bînd, I'şi aduce aminte de vremurile de demult, de oamenn care s-au strecurat din lume. - Atunci să fi avut zece guri, caci zece inşi te cin­ steau deodată c-un păhărel de rachiu. Atunci erau oa­ menii bogaţi, şi voioşi, atunci nu trecea duminică să nu [67] Ghiuţu 67 fie joc şi petrecanie in sat. Şi, iată, acum toate bogăţiile din sat parc-au mers in pămînt, deodată cu oamenii bă­ trîni ! Acum se tocmeşte cu tine de zece ori ruminul pînă să te-nţălegi cu el cu cît să-i strîngi o roată la car, cu cît să-i pui un raf, ori să-i potcoveşti calul. Şi Îţi mai strigă: «Ţigan ticălos l» dacă nu-i poti isprăvi lucrul tocmai la punct. De multă vreme, fata cea mai mare, Teaca, cum ii ziceau sătenii, n-a mai venit pe-acasă. Mai bine de un an. Ghiuţu nu se gîndea că s-o fi prăpădit, ci se socotea că trebuie să-şi fi aflat un fecior cu care să fi plecat in lume. Dar Ghiuţu n-avea timp de ea. O grămadă de copii măruntei trebuiau crescuţi, şi-acum, după moartea muierii, era mai greu. Vedea el, Ghiuţu, că-i mai greu, deşi s-a bucurat cînd Susana lui a inchis ochii. Că, ori­ cum, o haină tot o spăla, ceva sorbitură tot putea să înfiripe, şi ochii ii umblau după copii. Dar acum cine să le facă toate astea? Fata lui, Teaca, a stat vreo trei săp­ tărnîni acasă, după moartea bătrînei, dar în urmă a trebuit să plece. Nu mai avea pace. Ghiutu a blăstă­ mat-o rău: să n-aibă parte de lumina soarelui şi de să­ nătate ! Dar fata nu l-a luat in samă. Ce să facă ea aci, in căsuţa asta, in sărăcia asta ticăloasă? Ştia unde are să meargă. I Astfel, ţiganul a trebuit să-şi ieie femeie pe plată, să-i spele, să-i facă dernîncare, să vadă de copii. Şi asta-I 1nvenina mai tare pe Ghiutu. � Să ai tu, tată, copilul tău, sînge din inima ta, şi să te părăsească aşa, la ziua năcazului! Are ea suflet? Are ea inimă? Şi iar începea s-o blăstăme, 5* [68] 68 Ch.iuţ" Dar într-o sară ploioasă de toamnă, cu vînturi aspre, cu mocirlă pe drumuri, in curtea lui Ghiuţu se strecură Încet o umbră de femeie. Trecu tiptil pînă sub streaşina făuri ştii, se ghemui jos, îşi luă desaga de pe umăr, o puse alături şi oftă o dată din adînc. In căsuţa din faţă era lumină. Cinau toţi, in linişte, ascultind îngîndurati şuierul aspru al vîntului de afară. După cină, o copilită ieşi să aducă nişte găteje, să mai puie pe foc. Dar, cîtce ieşi, ţipă ca şi cînd ar fi căl­ cat pe-un şarpe, şi se intoarse izbind uşa după ea. - Ce-i, tu fată, ce te-a apucat? întrebă Ghiuţu. Copila însă nu putu zice nimic. începu să plîngă de se cutremura toată. Intru tirziu abia putu îngîna : - Este-o stahie colo, la făurişte, - Cine ţi-a mai băgat în cap prostii de-astea? în- trebă ţiganul mînios. Dar feciorul cel mare, Petre a, ieşi afară şi văzu umbra de sub streaşina făuriştii, Se apropie încet: Tu eşti, Teaco? - Eu, gemu aceea. De ce nu vii în casă? - Mi-i frică. - De ce să-ţi fie frică? Tata n-a beut. Ai mai venit tu de-atîtea ori aşa. - Da, dar acum nu pot. Acum mi-i frică. Sint bol­ navă, Petreo. Chiar de-aceea mi-i frică ... Sint .bolnavă tare. - Nu fi proastă, tu fată, şi vino! Tata n-are să-ţi facă nimic. Aici cum gîndeşti tu să stai? Iată, eşti udă, eşti plină de tină, şi plouă, şi bate vintul. Poate să-ţi fie şi mai rău, dacă zici că eşti bolnavă. [69] Ghiuţu 69 - Nu-i nimic. Aşa aş vrea să mor, Petreo, să nu mai văd mine lumina soarelui! Feciorul nu mai zise nimic, ci o prinse de mină, ridi­ cînd-o puţin, Dar ea se lăsă grea şi căzu izbindu-se in uşa făuriştii. Petrea intră in casă tăcut, intunecat. «Trăbă că-i mare lucru, de nu vrea să vie in casă! Alte dăţi cum a venit ?» - Cine-i acolo, afară, cu cine-ai vorbit? întrebă Ghiuţu. - C-o muiere. - C-o muiere! Da' ce caută ea pe vremea asta la făurişte? � E Teaca, tată, a venit Teaca noastră! - A venit acum?! Acum, noaptea?! Şi de ce nu vine înlăuntru ? - Zice că i-i frică. - De ce să-i fie frică? - Zice că-i beteagă! Ţiganul nu mai zise nimic o bucată de vreme. Se gîn­ dea parcă tot mai departe şi nu se mai putea intoarce 'inapoi cu gindul. Deodată ii fulgeră ceva intunecat prin :minte. - Să vie! Să vie numaidecit! Vreau s-o văd ! Vreau s-o văd la uscat, să n-oi las in tina de-afară. Petrea ieşi şi, după,' un răstimp, aduse cu greu pe � .... . soru-sa, care tot nu voia sa VIe. Ghiuţu sta cu ochii ţintă, ca de pradă. Şi, cit ce-a văzut-o, - o ochire de lup, - i-a fost de-ajuns ca să-nteleagă tot. Fata se puse greoaie pe o lavită, gemînd inchis, tinîn­ du-se de şale. Nu cuteza să se uite la nimic şi-i părea [70] 70 Ghiţlţu: --------------------------------------- că-n toată clipa tată-său are să se-arunce s-o frămînte cu cizmele. Ghiuţu îşi duse mîna in păr. - Asta mi-a mai lipsit, măi copii, fire-aţi. voi a' dra­ cului! Ruşinea asta mi-a mai trebuit pe cap! Da' să vedeţi voi, cu mine nu se glumeşte! Cu mine se vor­ beşte pe omenie! Ai gindit acuma tu: «Mă duc acasă" mă vede taica aşa şi i-i milă de mine», Să-mi fie milă de tine? De tine, care mi-ai amărît toată. viaţa? Iaca, draga tatii, mila mea ! Şi ţiganul merse la masă, luă un bruş de mămăligă, i-l puse in mînă, apoi ridică desagii, i-i puse in spate şi ii deschise uşa. - Dumnezeu aşa să mă pedepsească pe mine de cu dreptate, cum de cu drept te judec eu, azi, pe tine. Am vrut să te ţin la casa mea ca pe-o fată, ca pe-un copil, N-ai vrut. Am vrut să te ţin ca ajutor, după moartea mă-ti. N-ai vrut. Acum vii necurată, necinstită şi vreai să stai. Afară din casa mea! Şi sănu deie Dumnezeu să te mai intilnesc o .dată, că, -- uite-aci! - praf fac din tine! . Copiii, cu fecior cu tot, tăceau molcom. Se-auzea tare şuierul vintului de-afară, şi aşa, ca un fuiag rece, părea. că trece prin capul tuturor. Priveau, speriati la. ţigan şi la fată. Ghiuţu, mai ales, era îngrozitor )a,vedere.; aşa nu l-au văzut copiii niciodată. " I . Fata se sculă gemînd şi ieşi in noaptea. de-afară. In casă se întunecă deodată. Se culc ară toţi, Şi parcă nime nu mai sufla. Ghiuţu nu putea dormi. Ar fi băut acum şi o ferie de spirt, ar fi băut pînă s-ar fi făc�lt una cu, pămîntul. Dar nu se p�tea scula de pe scinduri să meargă la. f I [71] Ghiuţu 71 crîşmă, îl ardea un foc înlăuntru, părea că simte cum creşte flacăra, şi părea că-i ţintuit pe pat. Aşa se fră­ rnîntă multă vreme. Cîntau cocoşii de către ziuă, cîntau a doua oară, cînd Ghiutu auzi un ţipăt ascuţit ca o sabie. Şi ţipătul acela i se înfipse în inimă. Gîndea că trece, dar indată alte ţipete, răcnete de om ce moare, pe care-I înjunghie ci­ neva cu încetul, răzbeau tot mai des, şi toate se opreau în inima lui. Ghiuţu sări deodată din pat şi ieşi în curte. Ţipetele 'Veneau din vecini, de la şura unui romîn. Sări un gard, al doilea şi, Ungă o grămadă de paie, se opri, se pled şi luă în braţe trupul greu, ce se zvîrcolea 1n durerile morţii. Nici azi nu ştie Ghiutu cum a adus-o atunci pe Teaca pÎnă-n casă şi cine a chemat-o - el sau feciorul? ­ pe baba Lina, să grijească de fată. 1 9 O 8 [72] FEFELEAGA Dis-de-dimineaţă o vezi pe drum, tîrîndu-şi calul de căpăstru. Femeia e Înaltă, uscată, cu obrajii stricaţi de vărsat, arşi de soare şi de vînt. Păşeşte larg, tropo­ tind cu cizmele tari, pline de umflături uscate. Calul o urmează cu gîtul întins, scobîltind din picioarele cio­ lănoase. Poartă pe spinarea adînc deşălată două coşărci desăgite. Sub coşărci, la fiecare legănare, se văd două petece mari, pămîntii, Calul e alb, dar, sub coşărci, i s-a ros părul tot, şi pielea, de-atîta frecătură, e-o rană tăbăcită, tare ca potîngul, Merge în urma muierii, ador­ mit parcă de tropotul cunoscut al cizmelor ei. Capul, mare cît o solniţă, nu şi-l mişcă nici la dreapta, nici la. [73] Fejeleaga stînga. Nici femeia nu-i are grija, ci păşeşte mereu înainte ; doar în răstimpuri zice aşa, ca pentru sine: - Ghii, mă Bator ! , Trec aşa, amîndoi, pe uliţele satului, urcă apoi pe cărarea dinspre Dealu-Băilor şi se pierd în coborîşul repede de dincolo de deal. Pe acolo-i coastă pietroasă, şi cărarea-i strîmtă, şi femeia tot mereu ogoieşte calul: - Noa, mă Bator, mă! Numa-ncet, mă, că nu dau tătarii. Bator se zdrobeşte rău pe povîrniş, şi ciolanele aşa de tare-i împung in piele, cînd ici, cînd colo, de parc-ar căuta un loc să iasă din trupul bătrîn şi ostenit. Cor­ fele, desăgite in spinare, bleoncăne in toate părţile, dînd să se desprindă de pe şaua mică, de lemn, şi pleoapele se lasă şi se ridică mereu de pe cele două răni alburii ce-nchipuie ochii, ca şi cînd ar incerca să tragă-n sus o piele neagră ce-acopere luminile stinse de mult. Ajunşi în vale, se opresc lîngă o grămadă de piatră mărunţită, Femeia scoate dintr-o corfă o troncută de lemn, o umple cu piatră şi începe să incarce coşărcile. Calul se clatină Încet, la dreapta ori la stînga, după cum pune femeia piatra. Apoi, cu coşărcile pline, pornesc amîndoi, încet, la deal. Se-ntîlnesc cu băietandrii care vin chiuind; cucuiaţi deasupra coşărcilor desăgite pe că­ lutii mici, dar ţapeni. Viin şi ei după piatră. Băietan­ drii-i dau bună ziua Femeiişi trec mai departe. - Să creşteţi mari, să creşteţi mari, răspunde dinsa, şi trage-ntins de căpăstru, Caii mai tineri nechează, cheamă de ici şi de colo, dar Bator urcă din greu, cu capul in pămînt, n-aude nimic, nici tropotul cunoscut al cizmelor stăpînei nu-l mai aude. Pipăie cu picioarele şi cunoaşte, ştie unde are [74] 74 Fefeleaga să vie vreun pripor mai greu de urcat. Acolo se adună, se îniaptă, suflînd, năduşit, pe nările largi, bătrîne. - Ho, mă Bator, ho, mă sărace! Stai să mai odih­ nim, că doar nu dau tătarii. Şi calul se opreşte bucuros, şi răsuflă ca din foi. Fe­ meia tocmeşte coşărcile, mai pune la loc vreo bucată de piatră ce dă să cadă, şi cată Înainte: Cît mai au pînă-n vîrful dealului? Şi tot aşa, cu popasuri dese, cu îndemnuri, ajung pe culme. De aici-i mai uşor. Ajunşi în sat, descarcă piatra astăzi la o gazdă, mîne la alta. La cîte unii duce şi săptămîni de-a rindul. Pe muiere-o cheamă Măria, dar oamenii, batjocoritori cum sînt, îi zic Fefeleaga. Tineretul mai mărunt din sat aşa a pomenit-o: cu Bator de căpăstru aducînd piatră la unii şi la alţii. Cit aur vor fi scos unii şi alţii din piatra adusă în spinare de Bator, Măria nu s-a gîndit niciodată să socotească, dar, de multe ori, cînd Bator abia urca pe spinarea dealului, Îşi zicea aşa în gîndul ei : «Din cîtă piatră a purtat săracul, mai că s-ar putea face un deal ca acesta». îi plăteau de-o povară zece cruceri. Şi cînd era drumul bun, putea aduce cinci-şase poveri. Tot făcea pe săptămînă vreo trei zloţi. Şi-şi zicea în gînd: «Tot putem trăi». Odată trăise şi mai bine. Pe· cînd îi trăia bărbatul, Dinu, oamenii îi ziceau Măria Dinului. Şi Măria Di­ nului, pe vremea aceea, lucra cu Bator alăturea, ca şi acum, iar Dinu lucra în baie, sfredelea stînca şi puşca cu praf ori cu dinamită, ca toţi băieşii, Şi mai cîştiga şi Dinu trei-patru zloţi la săptămînă. Copii aveau pe-atunci vreo cinci capete. Slăbuţi copii. Aveau ce mînca, şi tot erau jigăriţi, Dinu tuşea mult; [75] Fcjeleaga 76 de cîte ori .venea de la baie, ud şi plin de tină, tuşea şi suduia copiii, - nu-i putea suferi văzîndu-i aşa de pră­ pădiţi. Muierea le ţinea partea, ii .mîngîia, ii săruta pe obrăjorii scortoşi, de pe care mereu se desprinde a un praf ca o pulbere de făină. - Lasă-i, măi rumîne, ce-aştepţi tu acuma de la ei ? Cind vor incepe să lucre, se întăresc ei atunci, zicea femeia. - Pînă-i cucu! Dintr-ăştia nu voi vedea eu oameni! răspundea cu ciudă bărbatul. Şi n-a văzut, că Dinu a murit mai degrabă ca toţi. Femeia l-a plîns ce l-a plîns, dar n-a avut vreme de jelire, că, deodată cu inmormintarea, s-a gătat şi cel din urmă bănuţ din casă. Bator, in vreo trei zile, cît a hodinit pînă l-au ingropat pe Dinu, era aproape să înţepenească. Acum femeia simţea că singurul sprijin ce-i rămăsese era calul ăsta mare, alb, slab de să-i nu­ meri toate oasele. Satul era tot aşa ca şi pin' trăia Dinu. Toţi oamenii îşi vedeau de lucru, ca şi cînd nimic nu s-ar fi intimplat. Şi cînd au văzut-o pe Măria, a doua zi după ce şi-a ingropat bărbatul, c-a şi plecat cu Bator de căpăstru, unul mai pestriţ la maţe a zis: - Iată şi pe Fefeleaga ! Şi, de-atunci, Fefeleaga i-a rămas numele. Dar ea nu s-a increzut niciodată in oameni, mei nu le-a cerut ajutorul. Altădată se încredea in voia Celui­ de-sus, iar acum, de la moartea bărbatului, se încredea �n Bator. De cînd şi-a inchis Dinu ochii, şi ea a ieşit in curte şi a strigat «Tulai !», de-atunci a simţit că nu oamenii aceia care vor veni să vadă pe mort ii vor fi sprijin de-acum inainte, ci calul acela mare, alb, care sta legat de-un pociumb şi rontăia liniştit la ogrinji. [76] 76 Fefeleaga Şi cît a stat mortul în casă, de cîte ori ieşea Fefeleaga afară, H părea că Bator, cum ronţăia la ogrinji, dînd din cap, ar zice : «Da, da, da! Vom face ce vom putea.» Şi aşa, Încetul cu incetul, tropotind din cizmele mari ziua întreagă pe uliţele satului, cu Bator de căpăstru, a inceput să-i uite pe Dinu. Nu doară aşa, ca să se gîn­ dească la alt bărbat, că ea de mult nu mai înţelegea de­ cit într-un chip viaţa: să se frămînte săptămînă de săp­ rămînă, ca, duminica, pe bănutii căpătaţi, să .cumpere bucate şi legume pentru casă. Şi, pentru asta, se simţea destul de tare, dacă avea pe Bator alăturea. Poate or fi muncit-o şi pe ea vreodată, - cîndva, demult de tot, ­ gînduri mai luminoase, şi inima, în tinereţe, poate să-i fi tresărit vreodată de-o căldură tainică. Dar îndată ce s-a înhămat la munca din care vedea că toată viaţa n-are să mai scape, a înţeles că, pentru o femeie năcăjită ca ea, toate acele închipuiri de mai bine sint, iac-aşa, prostii, care-ţi fac traiul şi mai greu. S-au aflat vreo doi-trei oameni care au sfătuit-o să se mărite iar. - Ce să stai aşa? Irnbătrîneşti, ş-atunci nu te mai la mme. - leie pe muma-dracului l zicea Fefeleaga. Şi privea cu duşmănie la oamenii aceia, care numai din bunăvoinţă o sfătuiseră aşa. Apoi -îşi punea capul în piept, trăgea de căpăstru - «Ghii, măi Bator, ghii, măi sărace !» - şi-şi vedea de drum, gîndindu-se la ceva. Nu ştia ce-i, dar siri1ţeacă-i amar, şi nu ştia de ce-i mai vine în minte: că, adică, de ce mai trăieşte omul în lumea asta? N-a răspuns niciodată decît ridicînd din umeri, şi, deci, îi era ciudă că, din cînd în cînd, 1i [77] Feţeleaga 77 venea iar gîndul acela. Citeodată, dimineaţa, cînd punea coşărcile pe cal, i se părea că şi Bator s-ar gîndi la lucrul acesta şi că, dacă n-ar fi orb, ar privi-o între- bător. . în cinci ani de văduvie a rămas numai cu doi copii, un băiat şi-o fetiţă. Trei au murit. Au murit toţi cînd să treacă peste anul al cincisprezecelea. Ca şi cînd acolo, la anul acela, al cincisprezecelea, ar fi fost un prag inalt, inalt, de care era sortit să se împiedece copiii ei. Cădeau şi-şi rupeau grumajii. Sătenii se bucurau că o mai uşu­ rează Dumnezeu, dar Fefeleaga nu se bucura deloc . . Drept că băieţii erau mari, dar, fiind tot bolnavi, nu puteau munci. Pe unul chiar l-a dat slugă, dar nu l-a ţinut stăpînul, zicînd că-i prea slab, că n-are virtute. Şi Fefeleaga tot nu se bucura de moartea lor. De spus, nu spunea nimănui de-o doare ori ba. Nici n-o puteau cunoaşte oamenii dacă are mort la casă decit de pe două lucruri: intii, că, două-trei zile inainte de moar­ tea vreunui copil, Bator sta legat de pociumb, rontăind ogrinji, şi, a doua, că, după inmormintare, Fefeleaga pornea cu noaptea-n cap, cu calul de căpăstru, pe uli­ ţele satului. Dar, pînă era mortul in casă, dinsa ieşea de multe ori şi se apropia de cal. - Ce mai faci, tu Batere, sărace? Şi calul ciolănos da din capu-i mare cît o solnită, părînd a zice: «De, ce �ă-i faci, aşa e lumea !» Şi drept avea calul! Aşa e lumea! Fefeleaga a simţit bine că-i aşa, de cîte ori, ii murea vreun copil şi-şi vedea casa din ce in ce mai goală. Mai mult venin i se strîngea la inimă duminica. Da, atunci îşi scotea plata pentm munca de-o săptămînă, a ei şi-a lui Bator. Şi bogotanii, ştiind-o fără ajutor, nu-i [78] 78 .Fejeleaga plăteau regulat, nu-i plăteau tot, aşa că Fefeleaga avea rămăşiţe mari pe la toţi, Se încredeau că va veni, totuşi, şi săptămîna viitoare la lucru, căci n-avea ce face cu Bator. Şi mai făceau socoata că, de la o săptămînă pînă la alta, Fefeleaga, cap de muiere, va mai uita. De uitat nu uita dînsa, dar dacă vedea că omu-i lacom pe erei­ ţăraşul ei, nu zicea nimic, nu-l mai cerea, ci numai un zl'mbet de batjocoră i se aşeza pe faţă. Şi era ceva. curios de tot zîmbetul acesta pe obrajii pămîntii, mîn­ caţi de vărsat, ca două lespejoare de piatră surie pe care au picat mulţi picuri grei de ploaie, găurindu-le. Aşa, adunîndu-şi plăţile, rar putea să deie pe la bise­ rică. Dar nu mergeau la biserică nici bogotanii din sat. Aceştia stăteau la cîrciumă şi beau bere. Fefeleaga nu mergea la slujbă, şi, totuşi, văzînd pe oamenii aceştia, care beau poate chiar bănutii pe care ar fi trebuit să-i deie ei, l'i dispreţuia, şi, - şti-o amarul ei dece, ­ se simţea că-i mai mult decît ei, că-i mai bună creştină decît dînşii, Şi, rar, dar rar de tot, cînd vreunul o amina cu lunile şi nu-i plătea, ii spunea verde I'n faţă: - Ce-s eu ? Nimic! Da' pe mine nime nu mă blas­ tămă, nime nu zice să mă bată Dumnezeu, pe cînd pe dumneata tot satul te blastămă. Şi-acum, să-i fi dat bogătaşul plata întreită, nu-i mai trebuia. Mergea acasă, mai punea o mînă de Fîn subt botul calului şi-i zicea: - Da' tu ce mai spui, Batore sărace? Şi calul, pipăind cu buzele mari, groase, Fînul, da din cap, ca şi cum ar fi zis: «Da, da! Aşa-s oamenii ... » Lucrînd săptămîna întreagă, întelegîndu-se cu Bator, ca şi cînd I'n el s-ar fi mutat sufletul bărbatului, al lui Dinu, Fefeleaga nu ştia cum trece vremea. Timpul, pen- [79] Feţeleaga 79 tru ea, avea o singură măsură: de la moartea unui copil, pînă cînd altul îşi închidea ochii. Numărînd aşa, ajunse cu un singur copil, o fată, şi socotea trei ani de • la cea din urmă moarte ce-a fost in casa ei. Imbătrî­ niseră şi muierea, şi calul. Muierea era jumătate că­ runtă, avea părul ca lina oilor seine. Pe obrajii ei mîn­ caţi de vărsat se formaseră părăiaşe adinci, zbîrcindu-i faţa. Bărbia i se ascuţise şi începea să se ridice spre gura căzută înăuntru. Calul era şi mai ciolănos. Cele două petece pămîntii de sub corfe se măriseră, părul de pe coaste, de pe spinare i se rărise şi i se rărea mereu. Buza de jos ii spinzura, ca şi cînd i-ar fi atîrnat cineva o povară nevăzută. Femeile mai bătrîne din sat, babele, se dădură cu vorbe in jurul ei. Că aşa, că pe dincolo, c-ar fi bine să se facă nişte farmece, că nu-i lucru curat de-i tot mor copiii, şi tot la aceeaşi vîrstă, Dar Fefeleaga nu credea �n dracu şi în puterile lui. Femeile îşi făceau cruce de necredinţa ei, dar Fefeleaga rămînea rece. - Nu, soro, nu-i duc. Drac e omul cel rău şi ne­ drept. Ăla-i dracu! Şi n-a umblat după farmece şi descîntece. N-a umblat. Şi, la patru ani, două luni şi treisprezece zile de la cel din urmă mort, i-a adormit şi fetiţa rămasă in viaţă. Cel din urmă copil. Şi tbt cînd să treacă peste al cinci­ sprezecelea an. Şi asta, 'ca şi vreo trei mai nainte, n-a fost bolnavă. Făina ce-i cădea de pe obraji, pînă a fost mai mică, s-a dus. N-a zăcut decît vreo două săp- v � • tamrm. Şi cînd i-a murit copila aceasta din urmă, Fefeleaga n-a spus o zi nimănui nimic. Cit ce-a inchis ochii, a. pus [80] 80 Frfeleaga ----�"--------- luminita în sfeşnic, să ardă mai departe, a ieşit în curte, a dezlegat pe Bator de la pociumb, l-a tras întins de că­ păstru, l-a dus în şopronul plin de fin şi l-a lăsat acolo • slobod. Nu i-a zis nimic, ci, din întîmplare, şi-a ridicat ochii spre capul bălanului. Pleoapele-i stăteau deschise, fără să clipească. Nicicînd nu-i părură cele două răni alburii aşa de grozave, aşa de adînci, ca acum. Apoi a întrat în casă, s-a pus pe-o lavită de brad şi a stat ziua-ntreagă aşa cum stă lemnul. N-a plîns, nu s-a bocit, nu şi-a sărutat copila, ci a stat aşa, cu capul în palmele aspre. Şi-i tot venea nodul acela amar, pînă-n gît, că adică pentru ce mai este omul în lume? Acum nu mai ridica din umeri, dar nici nu-şi desluşea gîndurile în­ tr-un răspuns. Ce vedea mai viu era viaţa pe care-o dusese, de căpăstru, întîi c-un cal negru, apoi cu Bator, Vedea Dealu- Băilor înalt, pieptiş, cu colti de stîncă ieşiţi ca nişte măsele de uriaşi, vedea poteca de-atîtea ori bă­ tută, şi pe potecă se vedea pe ea cu Bator 'de căpăstru, Număra aşa ca-n vis de cîte ori a urcat şi-a scoborît dealul acela, socotea cam cîte poveri de piatră să fi adus în vreme de vreo patruzeci şi cinci de ani. Apoi trecea cu gîndul la duminicile de peste an; în cîte a fost şi în cîte n-a fost la biserică. Şi cînd n-a fost, de la care om dţi bani a luat? Cu care s-a sfădit pentru plată? Apoi auzea iar pe Bator cum păşeşte, pocnin­ du-şi oasele, în urma el, cum sună vreo potcoavă ce stă să cadă. 11 vedea cum se zmînceşte, cu greutatea în spate, pe Dealu-Băilor la deal, cum se propteşte pe picioarele de dinainte, pe Dealu-Băilor la vale. 11 vedea, şi se-auzea acolo, departe, pe sine cum îl îmbuna : «Stai, mă Batere, sărace'! Stai să mai hodinim, că doar nu dau tătarii !» Apoi, încet-încet, cu mare greutate, 50- [81] 81 cotea numărul anilor dintre morţii săi, de la bărbat pînă la fetiţa aceasta din urmă. Lung şir de ani! Şi ce de drumuri bătute, maica mea, Doamne, că, dacă le-ar pune în şir drept, ar fi ajuns la marginea lumii! Dar acum s-a isprăvit cu strapatul ! Nu mai avea pentru ce sa se zdrobească. Pînă i-au murit pe rînd, unul cite unul, copiii, n-a ştiut pentru ce se zoleşte atîta, Acum, cînd Păunita sta cu luminita de ceară la căpătîi, simţea Fefeleaga că toată viaţa pentru copiii aceştia s-a chinuit. Cum s-a chinuit, numai ea ştia! Ba nu, nu i-a căzut greu lucrul, a muncit din inimă! Pentru ei! Pentru cinci, apoi pentru patru, apoi pentru trei, şi iarăşi, pentru doi, şi in urmă pentru unul. Şi două lacrămi micuţe, cît gămălia, ii umeziră ochii uscaţi. Sara s-a dus la clopotar, la preot, «să se mai oste­ nească o dată şi pentru cel din urmă suflet din casa ei». Dimineaţa următoare a intrat in şopron, l-a luat pe Bator de căpăstru şi a pornit. Calul trăgea să meargă spre locul unde ştia că stau cele două corfe legate, în­ desăgite. Dar Fefeleaga l-a oprit. - Stai, Batore, stai, calule sărace, că de-acum n-o să mai porti piatra in spinare! Şi-l trăgea de căpăstru spre portiţă. Calul, simţind că n-are coşărcile în spate, se priporu � I In prag. - Ghii, măi Batere, phii, măi dragă! Acum nu mer­ gem la lucru. Nu! Acum te duce Fefeleaga la tirg, să te vîndă, să cumpere mama cunună şi julj alb-alb, ca laptele de alb. Că acum a murit şi Păunita, măi Batere ! Şi ochii ei uscaţi se umeziră a doua oară. Şi, trăgindu-l de căpăstru şi tot vorbindu-i, l-a dus la oraş şi l-a vindut pe un preţ ca vai de el. Calul simţi [82] 82 Fefeleaga mina străină, ce-l prinse de căpăstru, mirosi pe noul stă­ pin, şi, întorcîndu-şi capul după Fefeleaga, necheză india oară, după o tăcere de o grămadă de ani. în ochii bă­ trînei se iviră a treia oară lacrămi, şi, ca într-o fulgerare, înţălese păcatul ce-l face, despărţindu-se de calul ce-a ajutat-o o viaţă întreagă. Dar zadarnic! Dînsa nu mai avea ce face cu Bator. De cite ori l-ar fi văzut şi-ar fi adus aminte de lungul şir de morţi, - da, de morţi, căci vede ea că pentru ei a lucrat, - şi n-ar fi putut răbda. Simţea că prietenia aceea aproape omenească, ce a avut-o faţă de cal, a fost numai pentru ajutorul ce i l-a dat el pentru copiii săi. Că ea, in calul acela mare, alb, ciolănos şi-a iubit copilaşii. Şi totuşi, iată, chiar acum, cel din urmă ajutor tot de la Bator vine. Să nu fi fost el, Păuniţa n-ar avea nici sicriu văpsit, nici cunună ca de mireasă, nici giulgiuri albe. Cînd ieşi de la tîrguie, calul era legat de-o proptea intr-o uliţă strîmtă, Merse la el şi-l mîngîie pe grumaji. Calul necheză iar. - Bator, mă, nu fi tu supărat. Ţie o să-ţi meargă mai bine. Dar iaca, eu mă duc, mă grăbesc să Împodo­ besc pe Păunita. Şi tropotindu-şi pe trotuare cizmele grele, umbla, Frîntă de spate, să găsească vreun car de la ei, să-şi ducă acasă podoabele cumpărate pe preţul lui Bator. 1 9 O 8 [83] LUMINITA Primăvara începuse cu secetă mare. Se roşiseră livezile, ca arse de brumă, iar dealurile erau pămînt gol. Vitele zbierau pe cîmp ziua, mugeau prin curţi noap­ tea, iar oamenii îşi plecaseră capetele adinc în piept. Bucatele se scumpiseră foc, de nu te puteai apropia de ele, şi-aci, in sat de munte, erau şi mai pipărate. De la Paşti pînă la Rusalii, o dată numai s-a indurat cerul să se întunece şi să azvîrle cîţiva stropi mari, grei, rari. Dar de la Rusalii, cerul se căptuşi deodată cu nouri grei, plini de întunerec şi de vijelie. Şi pădurile de brad începură să vuiască adinc, ca o cădere puternică de ape mari. Un fulger s-aprinse in înălţime, din pleşa pînă-n Măgura, zvicni in toată lungimea lui, şi întunerecul [84] 84 Lunumi« incepu să se coboare şi mai tare. In noaptea aceea din marţea Rusaliilor, mulţi creştini vor fi privegheat, nu­ mărînd trăznetele ce se slobozeau cînd ici, cînd colo, cu detunăruri clocotitoare prin păduri şi stÎncării. Dimi­ neaţa ploua încă, şi oamenii se adunau cîte doi-trei la cîte-o portiţă acoperită şi povesteau. Pe drumul strîmt, plin de bolovani, care duce spre dealul cu citeră neagră, este o căsuţă de bîrne, puţină de s-o cuprindă şase oameni în braţe. Căsuţa e răzle­ ţită de sat, pe deal în sus, de nici popa nu merge, la Bobotează, cu crucea, pînă acolo. Cantorii au scornit vestea că femeia zăvorăşte uşa şi stă închisă, cîtă vreme umblă popa cu botezul prin partea aceea de sat. Vreodată cine ştie cum va fi fost, dar acum baba M1ia zăcea de mult in pat, şi nu mai vorbea nimeni de dinsa, ca şi cînd n-ar mai fi fost pe lume. Noroc avea cu fată-sa, cu Salvina. Salvina asta era fată bătrînă, - trecuse de treizeci şi cinci, - dar apu­ case să rămîie aşa, nemăritată. Ploaia de la Rusalii aduse bucurie şi-n casa lor. Ce-i drept, n-aveau fînate, n-aveau sămănături să se usuce, n-aveau vite să �oară de foame. Dar avea Salvina două braţe tari, ş-acum ştia că va căpăta de lucru pe Ia oameni. Că-n timpul cit ţinu se seceta, babei Mîia i se uscase şi gitul, şi pieptul, iar din adîncul măruntaielor i se stîrnea ceva ce-i aducea ameţeală la cap. Salvina n-avea unde să muncească, n-o chema nimeni, şi, de cerşit, nu putea să cerşească. Şi, dacă nu muncea fata, cine amaruI să se-ngrijească de o femeie bătrînă şi bol­ navă? Cînd ii intindea mălaiul, Mîia de trei ori pe zi clătina din cap că nu-i trebuie, şi numai a patra oară �mhuc."! [85] L�miniţa 85 ceva. Şi ochii ei, înconjuraţi de pieliţă zbîrcită, vinetie, priveau nemişcaţi, dulcegi, plini parcă de-o apă alburie. Zicea de multe ori : - Doamne, tu fată, că rău inghit. Şi după ce fata nu-i zicea nimic, după un răstimp întindea din gîtul plin de vine şi de oase şi mai zicea o vorbă: - Oare nu s-a-nnourat afară? Şi cîteodată fata trebuia să iasă să privească cerul, în răstimpul acela dintre Paşti şi Rusalii, lumină nu s-a aprins în căsuţă la cele două femei. în trei duminici a cumpărat Salvina sare de cîte patru bani, o dată oţet de cinci, ş-atîta le-a fost tot tîrgaşul. Era în casă o luminită, o luminită de ceară, pusă îm­ pletită pe o cruciuliţă afumată de lemn, pe care nu se mai cunoşteau sfinţii. Dar luminita aceea n-o aprindeau. O păstrau pe cînd va fi să moară baba Mîia, să aibă şi ea ce ţine in mină, ca să-şi vadă calea luminoasă, cînd va pleca pe drumul de veci. Şi nici nu aveau lipsă s-o aprindă. în căsuţă n-aveau de ce se împiedeca. Cele două lavite înguste erau lîngă păreţi, o lădită - într-un ungher, patul- era bătrîna pe el, iar masă n-aveau. Cele trei icoane cu sfinţi deznădăjduiti, care se strîmbau ca-n muncile iadului, atîrnau de păreţi şi nu le făceau val. Baba Mîia nu s-a ridicat de pe oase de vreo doi ani. Citeodată avea junghiuri adinci, «se petrecea», cum spunea fata, apoi iar s� liniştea. Dar in vremea asta de secetă, hrănită rău, MNa slăbise şi mai tare din puteri. Durerile �i veneau mai des, şi, de multe ori, in chinu­ rile ei, întindea mîna, 'holbînd din ochi, după luminită. Fata l-a adus pe popa s-o grijească, s-o împărtăşească cu cele sfinte. [86] 86 Luminita Dar numaîi venea aşa, să moară, ci nu murea. La Rusalii, cînd se-ntunecă, bătrîna zise: - Are să ploaie, fată. - Da, are să ploaie! zise Salvina. Şi cînd cei dintîi picuri izbiră pe-acoperişul de şin­ drilă, ca un ropot dulce, ca un cintec sfint, cele două -: femei tresăriră : - Plouă, zise M�ia. - Plouă, zise Salvina. Şi deschise uşa să între în casă mireasma ploii. Bătrîna a stat un răstimp şi-a ascultat .. Apoi îşi mă- sură o cruce largă, neregulată, Cînd începură să se des­ carce trăznetele unul după altul, ca dărîrnări de stinci prăpăstioase, baba Mîia îşi măsură altă cruce şi zise � - Inchide, tu fată, uşa. Are să vremuiască. Şi-a închis fata uşa, şi s-au culcat amîndouăîn lumina fulgerelor. Dar ploaia vreo patru zile n-a mai contenit. Cîte­ odată scăpau de după dealuri vînturi mari, ce duceau spre Pleşa grămezi mari de nouri, ca nişte turme de dihănii şi de uriaşi, negri, vine ţi, mînioşi, încleştati unii· într-alţii. Cîte-o ruptură de cer rămînea albastră, înaltă, dar indată alergau alţi nouri s-o astupe. Şi vintul se: oprea, şi ploaia începea să cadă, măruntă, deasă. Baba M�ia şi cu fată-sa aşteptau să se-nsenineze .. Se-mpuţina rnălaiul, trebuia făină, şi SaI vina văzu că totuşi trebuie să deie creitarii pe lapte. Mă-sa abia mai sufla, şi bucată uscată în zadar i-ar mai fi dat. Ochii bătrînei, �ncele două zile din urmă, se-ngăl­ beniseră pe la alb. Rotunji, mici, priveau ţintă şisămă­ nau acum cu ochii de cucuvaie. [87] 'Luminita 87 I-a adus lapte, ca. astazi, şi, ca mîne, Salvina a căpă­ tat de lucru. Era şi vremea, căci fata se asprise tare. Vorbea răstit cu bătrîna, din firea ei, căci era scurtă şi zmîncită la vorbă, dar în zilele din urmă era tot mî­ nioasă. Dimineaţa i-a pus ulcica cu lapte lîngă pat, a luat luminita de pe cruce şi a aşezat-o, cu cîteva chibrite, Ungă ulcică. Iaca, aici, lapte. Aici ai şi luminita, şi chibrite. - Bine, maică, bine. Să-ţi ajute Dumnezeu, zise bă­ trîna, cînd fata ieşi pe uşă. Abia se duse Salvina, şi Mîia luă ulcica; dezlipin­ du-şi buzele sorbi o dată, de două ori, de trei ori. Şi băutura albă părea că trece, - în drumul său în jos, ­ peste podete, părea că se adună în gropi şi se varsă apoi mai departe, aşa ghiolcănea. Şi Mîia deodată se simţi mai bine. Se uşurase şi i se rnuiaseră parcă toate oasele. Afară ploaia încetase de cu noapte, dar vremea nu era senină. Nouri negri, mari, petece de nouri mai lumi­ noşi călătoreau mereu, de la apus la răsărit. Vîntul nu­ mai, în răstimpuridepărtate, şuiera în vreun brad prin apropierea căsutei, apoi iar tăcea dintr-una. Din pat, pe Ferestruţă, baba Mîia vedea afară. De cîte ori n-a privit ea prin ferestruta aceea! De cînd n-are ea alta de făcut decît s� se gîndească, să privească pe ferestrută şi să-şi aştepte' moartea! Şi, de multe ori, gîndul ei colinda departe, cu zeci de ani în urmă. îşi amintea de tot ce-a văzut, de tot ce-a păţit în viaţă. Dar iată, acelea, ca şi cînd n-ar fi fost. Ca nourii care trec pe cer, tîrîndu-şi umbra pe pămînt, şi se duc să nu se mai întoarcă. Şi iată c-a rămas numai [88] 88 Luminita ---------------- cu fata! Dar şi fata, ca şi cind n-ar fi. Ea se duce la lucru dimineaţa şi vine sara, şi citeodată nici sara. Şi, in necurmatele zile de boală, părăsită, baba Mîia; privea cu dragoste, cu sfinţenie la luminita de ceară. Iată, luminita asta e singurul sprijin care n-o pără­ seşte niciodată. Ea o păzeşte acum şi va ajuta-o �n ceasul din urmă. Şi bătrîna suspina de multe ori: - Sfîntă luminită, sfîntă ceară, sfinte albine! Ani intregi au trecut de cind nu s-a mai -putut duce la biserică. Dar tor mai ştia din ce spunea popa, din ce spunea diacul. Şi, mai mult, în boala şi singurătatea ei, baba Mîia la lucrurile astea se gîndea, îşi închipuia cum are să fie iadul cu dracii, cum are să fie raiul cu sfinţii. Iadul? D-apoi întunerec beznă, de să nu-ţi vezi mîna ! Şi, prin 1ntunerec, cozi şi gheare de draci, care prind pe creştin şi-l duc la căldarea cu smoală, să-I opărească. Doamne fereşte! Iadul? 0, Doamne, Doamne! D-apoi bivolii împungaci, ce-or lua in coarne femeile nelegiuite şi pe ucigaşii de oameni ! - Doamne fereşte, Doamne fereşte! suspina bătrîna, Dar ea n-avea s-ajungă-n iad. Pe ea va prinde-o sfin­ tul Petru de mînă, va sprijini-o să nu cadă şi va în­ treba-o: - Tu eşti baba Mîia _ ? Şi ea va zice : - Eu, sfinte Petre. - Cea de-a avut o fată, una Salvina? va zice sfîntul, - Da, eu! - Cea de-a bolit vreme multă de tot ? - Da, eu! [89] 89 Ş-atunci, sfîntul Petru va zurui din chei şi va gasi pe cea potrivită. Se va deschide poarta, şi sfîntul Petru ii va arăta locul de hodină, in iarbă înflorită, subt un măr cu mere aurii. Nu, ea nu va apuca în iad! Ce-a făcut ca să meargă in iad? Şi are ea luminita aproape! Cînd va simţi că i se ri1(lică nodul in gît, să-i oprească răsuflarea, aprinde luminita, sfînta luminită de ceară. Ş-atunci, chiar de-ar vrea s-o răpească, cornoratii se vor împrăştia. Şi baba Mîia îşi făcea o mulţime de icoane. Şi totuşi, vremea îi trecea destul de greu. Dar astăzi, după ce bău laptele pînă-ntr-un picur, nu-i veneau gînduri de-astea. Astăzi privea dornică prin fereastra căsutei, şi-i veneau gînduri copilăreşti. Uite, cum ar vrea să iasă putin pînă afară! Numai aici, înaintea uşii; cînd a trece nourul de pe soare, să cadă lumina pe ea ! Ba nu, ar vrea să meargă şi mai departe. I-ar plăcea să se coboare în sat, să vadă cum mai stă satul. Să-I vadă pe popa şi să-I Întrebe de sănătate. Să se-ntîlnească cu două bătrîne din vremea ei, - Anuta şi Zamfira, - să le-ntrebe: - Da' voi ce mai faceţi ? Şi ele să zică : - Dvapoi ce să facem? Iacă! Şi să meargă mai departe pe uliţă, să vadă biserica. I Mare şi frumoasă biserică! Să se-ntîlnească cu oamenii care i-au fost vecini pînă a stat şi ea în sat. Şi oamenii să zică: - Ce-i, vecină? Ai mai venit la vale? Şi ea să zică: -- Mai! [90] 90 Luminita Tot aşa, să umble pe uliţă, pe unde n-a umblat de mult, şi oamenii să zică: - Iată şi baba MNa ! Iar copiii şi cei mai tineri să-ntrebe : - Mamă, cine-i bătrîna aceea? Şi femeia să zică : - Baba M1ia, cin' să fie?! Gînduri de-acestea �i veneau astăzi. Şi nu erau gîn­ duri goale, erau gînduri vii, erau icoane. Şi nu icoane reci, ci icoane aşa de căldute, de baba Miia le simţea căldura ca o mîngîiere la inimă. Şi cerca să se-nvîrtă-n pat, să poată vedea mai bine pe ferestruţă. Nu, astăzi nu se gîndea la iad şi Ia rai! Azi, după ploaia ce-nverzise cimpul, ar fi voit să mai fie o dată fată mare, să pască vitele pe munte, să păşească pe frun­ zele uscate, umede acum, să se prindă cu mina de-o creangă, şi picurii rămaşi pe frunze să cadă stropind-o pe obraz, pe iie, apoi să iasă pe culme, la luminiş, să toarcă şi să privească vitele cum pasc, ŞI, sara, să vie acasă cu vitele sărule cumu-s dobele. Se mai cugeta cit ar fi de bine să mai umble ea pe virful măgurii, pe Frasin, după fragi de pădure. Ce fragi se fac mai ales pe Frasin! «Buricul deştiului» de mari! Ori să aibă ea acum nişte pere de Ia dascălul cel bătrîn din grădină. Ce pere! Cumu-i ceara! Numai dascălul are pere de-a­ celea în sat. Şi, cum se gîndea aşa, la cîte toate, baba Miia simţea că se face tor mai uşoară. De la o vreme i se păru că nici nu mai stă in pat. Şi pipăi bine scîndurile. Apoi, uşoară de tot, iată că sta aşa şi nu se mai putea gîndi la nimic. Dar era bine. Las' să fie, că nu-i rău! Au durut-o pe ea destul oasele, au tăiat-o destul junghiurile ca nişte [91] Luminita 91 săbii ascuţite. Acum, aşa, căldură, uşoară şi fără dureri, stă, şi ochii parcă-i rîd, Şi-n casă e o linişte aşa de bună! Şi soarele se uita chiar acum, deodată, pe cele trei feres­ truţe, Uite, ce pulbere de lumină! Deodată, însă, baba Mîia schimbă ochii şi-i umplu de spaimă. Simţea cum vine ceva, ceva rece şi greu, ca o povară strivitoare. întinse mîna, dar n-ajunse luminita de ceară. Se otărî cît putu, dar luminita căzu pe podele. Junghiul ce-l simţise o prinse, o-ncîrligă, dar bătrîna se zvîrcolea mereu, s-ajungă luminita de ceară. Aşa, Fră­ mîntîndu-se, căzu pe podele şi muri, cu mina întinsă după luminită. Şi prin cele trei ferestrute pulberea de lumină albă cădea mereu in casă, apropiindu-se tot mai mult de pat. Şi dintr-odată învălui, ca un giulgiu, trupul ţapăn al Mîiei, ulcica răsturnată, şi luminita de ceară, de care n-avusese parte bătrîna, 190 8 r: [92] V!RVOARA Am întîlnit-o pe drum, c-o traistă lungă, smolită, de lină, umblînd în sus şi în jos. Se oprea la cîte-o poartă, privea înlăuntru, uneori vorbea două-trei vorbe cu ci­ neva din curte şi pleca mai departe. Sapa veche, cu coadă lungă, lucie, o tot muta de pe-un umăr pe altul. - N-ai de lucru, nu capeţi de săpat, se vede, lele ... - Nu prea, zise femeia şi trecu mai departe. - Stai puţin, lele, am eu o grădină. Pîn' des ară o isprăveşti. Ea se opri deodată şi-ntoarse puţin capul: - Cît imi dai? - îţi dau o coroană. De-ai fi venit de dimineaţă, �ţi dam mai mult. Acum, uite, soarele-i sus. [93] VÎrvoara 93 ,­ , .- Ştii ce ? Să-mi dai ş-o bucată de mămăligă ; n-am mîncat nimic de ieri. Se-ntoarce ea, ne-nţălegem noi ş-o duc in curte. Po­ runcesc să-i ducă un blid de lapte şi mămăligă. Şi-i arăt grădina. - Să vezi numa cum am să ţi-o grijăsc. Ai să mă pomeneşti cite zile-i avea! O las să soarbă laptele şi intru in casă. Aveam ceva de isprăvit. Şi din cînd în cînd aruncam ochii spre gră­ dină. Femeia încă nu întrase in lucru. Ieşii mai tîrziu să văd ce face; nu mîntuise in că de mîncat. - Cum, Doamne sfinte, mă mirai eu, de-atunci pu­ teai minca de zece ori ! - Vezi, imi răspunse ea, că eu am durere de gură. Şi pieptul mă doare, şi tuşesc, Să vezi cum tuşesc... de se sperie copiii. Aia-i tu să ! Odată am mers eu la un doctor, ş-a zis că am hertică ... Are dracu hertică ! De-a­ veam, murearn de mult. De altfel, ce zici şi dumneata, dacă moare omul, nu-i mai bine? Popa David de la noi aşa zice, că, dacă moare omul, ii mai bine. «Unde nu este durere, nici întristares..; Şi începu c-un glas gros, intrerupt, să spuie cuvinte dintr-o cîntare de la prohodul morţilor. Imita, se vede, pe popa de la ei, pe David. . Crezui deodată că femeia-i smintită şi priveam cu băgare de samă la ea cum minca incet, ca de silă, cu ochii ţintă in blid. De unde eşti dumneata, lele? Din Mămăligani. Pe-acolo au gătit oamenii de "Prăşit? [94] Vîrvoara - Au isprăvit care-au avut; care n-au nu gătesc niciodată. - Pesămne dumneata n-ai pămînt ..• - Pe unde calc, părnîntu-i al meu, ca ş-al dumitale, şi începu să rîdă deodată, arătîndu-şi dinţii laţi, gălbinii. Dădu să se ridice, da', ca şi cînd şi-ar fi adus aminte de ceva, se lăsă iar, moale, jos, şi pescui cu lingura de lemn o bucăţică de mămăligă. - Cred că ai putea să vii acum în grădină, zic eu. A trecut aproape un ceas de cînd tîndăleşti. Se vede treaba că de-aceea nu te primesc oamenii la lucru. Pe mine? Pe dumneata. - Vezi că nu mă cunoşti ? .. Eu nu mă duc la ori­ cine. Întîi întreb cine şăde-n casă, şi dacă-mi place, mă duc, de nu-mi place ... plec mai departe. - D-apoi la mine ai venit fără să fi întrebar de cineva. Femeia nu zise nimic. Se sculă, puse cojile de mămăligă 1n traistă, se plecă apoi iar, ridică blidul şi sorbi din el cîţiva stropi de lapte, cîţi mai rămăseseră. îşi puse traista după grumaji; şi avu dintr-una nişte priviri ca de scăpare, ca şi cînd ar cerceta pe unde să lasa afară, 1n uliţă. Nu i-am mai zis nimic. Am lăsat-o să se' duca. Dar ea coborî treptele şi o luă spre grădină. într-o mişcare nervoasa îşi desprinse traista şi o adma într-un mar bătrîn. Apoi, începînd sa sape, îmi zise: La dumneata am venit pentru ca eşti om bun. - De unde ştii dumneata? - De pe ochi. Eu cunosc oamenii de pe ochi. Cînd te-am văzut, am gJcit cum eşti, ş-acum, dîndu-mi de mîncare, mi s-a adeverit gîcitura, [95] Sta frîntă de şale şi săpa aşa de repede, aşa de bine, de-am rămas uimit. Fir de buruiană nu lăsa, şi-n jurul cucuruzului aduna muşunoaie mari cu sapa, le rotunjea apoi repede cu palmele, ca şi cînd ar tocmi o pîne ca s-o bage in cuptor. - Cum te cheamă pe dumneata, lele? intreb intru tîrziu. Vîrvoara, - Vîrvara poate. - Ba, Vîrvoara ; urît nume, nu-i a:şa? Da' dă-l in sfinţii lui, că noi avem un popă ... de tot nume pocite ne pune. Iacă, de pildă, la un copil de-al meu i-a pus numele David . . Femeia nu mai zise nimic. Parcă i-au venit deodată in cap alte gînduri. Am lăsat-o să sape, şi eu am trecut la un strat de legume, să plivesc. Căzuse de cu noapte o ploicică, de revenise bine pămîntul, Buruiana se smulgea uşor, cu rădăcina întreagă, albă, plină de atişoare, Mireasma pămîntului ud se ridica in văzduh, căldură parcă şi oarecum amăruie. Pliveam, şi din cînd in cînd aruncam ochii spre femeie. Lucra Frîntă de şale, cu capul în piept. Era slabă; aproape ca o suveica. Şi totuşi vedeam că nu �steneşte, că nu se opreşte să mai plivească, ridicîndu-se, in stînga şi-n dreapta, cum fac toţi săpătorii. Mi se părea uneori că bombăneşte I singură, da' ce, nu puteam întălege. De la o vreme aud că mă-ntreabă: I - Nu ştii dumneata un leac de tusă? - D-apoi ce umbli după leacuri dumneata? Eu nu te-am auzit tuş ind niciodată. [96] 96 VÎrvoara ------_._------------------ - Că peste zi nu tuşesc. Numa noaptea; atunci tu­ şesc să mă rup, nu alta. Doctorul zice că-i hertică, da' nu-i hertică, ci se vede c-o fi aghiuş. - Ce-i aghiuşul acela? - Păi, năduşală, ce să fie? Năduşală la piept şi la răsufIuş. Am fost de vro cîteva ori de mi-a cetit popa nost', da' se vede că rugăciunea lui nu prinde. - De ce să nu prindă? - Pentru că-i mai mult pe partea dracului decît pe-a lui Dumnezeu... Ăla numa bun de popă nu s-a nascut! - Nu-i unul mic, cu bărbuţa neagră, rară? - Mic, popa David? Tiiii! 'tă-I puterile, da', ca-l mare cît un cal, ş-are o barba lungă, ţepoasă, roşcată. Gîndeşti că-i o mătură de mesteacan, cu care-ai maturat curtea, de s-a ţîndărit acum. - Nu-l cunosc. Aşa popă nu ştiu. - De unde să-I cunoşti?! Aşa popă crezi ca lasa între oameni? N-a mai fost la oraş de cînd l-a sfinţit vlădica. Da' mai bine nu l-ar fi sfinţit! Gîndeşti că nu-i insurat? Ba-i insurat, şi are-o muiere tare detreabă şi tare frumoasă. Da' gîndeşti că popa vrea sa ştie de ea? Umblă după toate femeile din sat. Amarnic om, amarnic popă! Şi biata preuteasă, dac-a văzut ş-a văzut că nu se poate altfel, Ta luat şi ea un drăguţ, un ficior din sat. Zdravăn ficior! îl prinde cîteodată pe popa David de mătură ... şi-l îmblăteşte. Vezi că popa se-m­ bata, şi dacă se-rnbată, vine acasă şi-şi bate nevasta. Ţi-am spus eu că nu-i popă. De altfel nici n-a in­ văţat. Eu n ştiu. A fost tot acasa, la plug şi la vite. Apoi, ficior mare, a mers la vlădicie vro trei săptă­ mîni. Da' nainte de-a se duce a vindut două părechi [97] Vîrvoara 97 de boi. Şi peste trei săptămîni a venit acasă popă. Gata. Ce zici dumneata? - Ce să zic? A fost rău că l-a sfinţit vlădica. - Ba a fost păcat, mare păcat! Că să vezi, lasă pe oameni să moară nespovediti şi necuminecati. Lui să-i pui zlotu-n palmă, ş-apoi vine. - Stătu putin, apoi adaose: De altfel, ii dau pace. Cu dumnealui n-am eu nimic. Atîta numa, c-a pus nume de batjocoră copilu­ lui. Dar eu acasă nu-i zic David. Acasă-i zic Pătru. Soarele se ridicase sus, şi căldura cădea dogoritoare. Am lăsat plivitul şi m-am dus in casă, gîndindu-mă la femeia aceasta din Mămăligani, care munceşte cu atîta hărnicie şi despre care nu puteam şti de-i tresărită, ori de-i aşa felul ei de vorbă. La amiază am chemat-o iar să mînce. Dintii n-a vrut să vie. Se temea, socotea că fac numai o glumă. Apoi se temea că-i trag din plată dacă-i dau ş-o sorbitură de mîncare. în urmă veni şi se apucă, cu aceeaşi tîndă­ lire, să mînce, ca şi dimineaţa. - Vezi că mă doare gura. Se vede că este ceva stri­ cat în mine. Mi se strică şi dinţii. Iacă! şi-şi vM două degete pline de tină în gură şi le scoase, după puţină cercetare, strîngînd între ele un colţ de măsea. - Pentru ce ţi se strică? - Nu ştiu. îmi vine arşa, o amăreală, ca şpirtul de tare; se vede o-aceea mt-i roade. Nu ştiu de unde ... Poate din fiere. C-odată 'mi s-a stricat rău fierea. - Ai avut vro supărare, vreai să zici? Femeia îşi ridică deodată ochii şi privi la mine lung, întrebător, ca şi cînd acum m-ar fi văzut mai întîi în viaţă. Da' poate nici nu se uita la mine. Privea prin ochii mei încolo, mai departe. De vorbit n-a mai zis 7 -- l. Agirbiceanu, Opere, 2 [98] 98 VÎrvoara, un singur cuvînt, pînă spre sară. O întunecime ca o umbră de durere veche �i îmbrăcă obrajii slăbiţi şi in­ cepu să tuşească adînc, inchis, ca şi cînd ai' da c-un sul într-o gaură afundă în pămînt. Nu însărase cînd isprăvi cu grădina. îşi luă traista şi ieşi în curte. Da' nu-ndrăznea să vie să-i dau banii. - Cu zece cruceri îţi plătesc mai mult, lele Vîrvoaro, Iată şaizeci. Mi-ai lucrat tare frumos. Femeia luă banii şi se duse fără nici o vorbă. Mai tîrziu, ies pe uliţă şi mă-ntîlnesc c-un vecin. Umblăm noi de la o crîşmă la alta, să mai vedem cine-i pe-acolo. Cind ajungem la crîşma lui Stan, acolo o grămadă de oameni se-mbulzeau cu capetele unu-ntr-al­ tul privind la ceva jos, in mijloc. Ce să fie? ziceau unii. O femeie. Ce-i cu ea ? ... A avut călcătură, dar acum s-a liniştit. Vai de ea, ce chinuri ! Şi oamenii incep să se împrăştie, Cînd m-apropii şi eu, rămîn înlemnit. Era biata Vtr­ voara! Cu gura plină de spume albe, băloase, cu faţa vînătă, cu ochii închişi, nemişcată, cu degetele încleştare, zăcea intre traistă şi sapă. Oamenii începură vorbele. Unul zise: - A venit în crîşmă ş-a băut doi deti de şpirt. Şi dacă i-a băut, a plătit ş-a dat să iasă. Da' cînd să iasă, s-a îrnpiedecat de prag şi,impiededndu-se, a tot mers pînă unde-o vedeţi acum. Acolo a căzut, ş-a fost vai de ea apoi, c-a apucat-o boala. - De mult o duce aşa, zise altul. Cel putin de cinci­ sprezece am. [99] Vîrvoara 99 Altul o cunoscuse pe Vîrvoara şi înainte de boală, şi ştia să spuie din ce i-a venit. - A rămas, spunea el, văduvă tinără, da' nu s-a mai măritat. A vea o fată şi doi ficiori. Fata, dacă a cres­ cut, a dat-o slujnică, să lucre, să cîştige ceva. A dat-o la boltaşul din sat. Aci fata s-a răsărit îndată. Trai bun, muncă puţină, şi s-a ales în doi ani din Anuta o fată ca de domn. Stăpînul său era nădrăgar, sta bine, da' cu muierea sta rău. Se certau în toată ziua. De la o vreme jupînul s-a dat pe lîngă Anuţa. Şi numa ce, 1ntr-o dimineaţă, fata s-a-ntors acasă. Nu peste mult muri în chinurile facerii. Vîrvoara de-atunci a rămas cu boala ceea de cap. Am ascultat istoria asta şi mi-a venit deodată în minte că mi-a spus ceva şi dînsa, zicînd c-edată i s-a stricat rău fierea; şi întălegeam de ce-a stat tăcută o după-amiază, fără o vorbă, cînd mai nainte fusese aşa de vorbăreată. Acum sta încă tot întinsă. Nici nu sufla, nici nu mai trăia parcă. Traista şi' sapa privegheau lîngă dînsa, şi faţa ei părea că se-nnegreşte. Oamenii începură să vorbească despre altele şi-i dă­ dură pace. Au mai văzut ei că după boala asta bolnavii rămîn aşa, nemişcaţi. j Dar deodată îşi întoarseră cu toţii capetele. Vîrvoara deschise ochii-nroşiti, umflati, ca două răni, răcni din adinc, se întinse o dată, pocnindu-i toate oasele, apoi se zgîrci, întepenind pentru vecie. - Dumnezeu s-o ierte, c-a fost femeie harnică şi cinstită, ziceau oamenii, făcîndu-şi, cutremura ţi, sămnul crUCll. 9 O 8 [100] BĂDICUL PĂTRUŢ în topirea zăpezilor de primăvară, pe drum e numai cir şi părăiaşe ce şerpuiesc ca nişte bici uri de lumină. La uşa crîşmei, care cum dă să între îşi iz­ beşte mînios cizmele de podele, şi mocirla se-mprăştie în toate părţile. In crîşmă se-adună, rînd pe rînd, oaspeţii obişnuiţi, să beie o jumăta' de vin, să joace o păreche de cărţi. Bădicul Pătruţ niciodată nu lipseşte. Vine cu pieptul înainte, încordat, ca un militar. S-a­ şează unde vede că-s mai mulţi. îşi trage un scaun, se-ndeasă intre oaspeţi, ascultă, privind cu ochi iuti la cei de faţă, dar el, la-nceput, nu zice nimic. întru tîrziu, îşi scoate de după şerpar gazeta, îşi încruntă [101] Bădicul Pătruţ 101 sprîncenele, îşi încreţeşte fruntea, foaia despăturată o ţine departe, cu amîndouă mînile întinse, şi se-a din­ ceşte de tot in citire. După ce se pare c-a terminat, zice, aşa, ca pentru sine, de trei ori: «Hm, hm, hm [» clatină din cap şi pare foarte abătut. - Ce-i, bădicule Pătrut, ce s-a mai întîmplat iară? Bădicul se-nseninează deodată, pune gazeta pe ge­ nunchi şi zice, c-un glas încordat, ca şi cînd ar citi şi-acum din foaie: - Ce să se mai întîmple, frate?! Spune că vin iar răzmiriţele, cu lăcuste pe cîmpuri, cu foamete pe oa­ meni şi pe dobitoace. Cică departe, prin Ţara Muscă­ lească, s-ar fi ivit şi sărnne-n soare şi-n lună. Chip de vîrcolaci, pare-se! Oamenii intorc capetele şi privesc miraţi la Pătrut. Acesta, clipind des din ochi, îşi ţine capul plecat pe gazetă, ca şi cînd ar vrea să mai scoată ceva de acolo. Unul mai tînăr ţine să-şi spuie şi el cuvintul: - De pe partea asta, putem fi liniştiţi. In sămne De-acelea nu mai crede nimeni astăzi. Vîrcolaci nu-s, cum nu sînt acum la mine-ri palmă bănuţi. Oamenii însă îşi aveau credinţele lor, şi, pe lîngă acestea, ţineau tare mult la Pătrut, De o parte, că, înainte vreme, ţinuse bădicul orîndă mare, îi ospătase pe toţi de multe ori, 'iar de altă, că era om de nu se clătea iac-aşa de orice vint. Romîn să fi fost, care să-I poată înfrînge pe pătruţ! Că de-aceea nu mai ţine dînsul crîşmă acum. Vîrtutea lui de romîn i-a adus pa­ costea pe cap. Că era Înaintea unor alegeri de deputat şi venise un surtucar să-I îndemne să ţie cu dracu. Dar bădicul i-a pus mîna-n piept şi i-a dat vint pe [102] 102 Bădicul Pâtl'uţ uşă afară. Atunci a venit un finant şi a început cu ameninţările. Bădicul l-a tot ascultat, şi cînd acela. n-avu ce să mai zică, l-a luat de mînă şi l-a dus la. părete. Vezi, domnule, chipul de colo, hîrtia ceea? Văd. Dac-o vezi, mi-ai şti spune cine-i iscălit acolo r Cum să nu?! Directorul de finanţe! Bădicul, aici, zîmbi pe sub mustaţă. - Mi se pare mie că nu-i fi dumneata acela! şi-] privi În batjocoră, din creştet pînă-n tălpi. Apoi vezi. dacă venea chiar el, care-i iscălit, să-mi zică: «Bade, dacă nu votezi cu noi, pierzi licenţa», poate că tot mai credeam. Da' cu dumneata nu vreau să stau de vorbă t Cela s-a dus ca din puşcă, dar, după alegeri, bădicul Pătrut a trebuit să-şi Încuie crîşma. Dar nu i-a părut rău. Nu, zău! O spunea cu fală. Vin găseşti şi-ntr-alt loc, dar om ca el - mai rar, spunea bădicul, de era cît de cît În voie mai bună. Sările de-a o rîndul se aduna, În crîşrna asta nouă, cu prietenii lui vechi. 'Le spunea istorii de prin gazete, nou­ tăţi care de care mai minunate. Că de citit citea el, dar slab de tot. Cîteva din literele celeamai mici nu le cu­ noştea. Dar, din trei-patru cuvinte citite, lui i se părea. că ştie tot ce-i acolo. Gazeta Îi venea regulat, În toată sîmbăta, şi el, să fi citit numai trei şire din ea, se simtea deodată parcă alt om, mai neabătut, mai vrednic de' cinste de cum a fost Înainte. Şi, cînd se-ntîmpla vreodată, sara, să vie Pătrut. mai tîrziu, oamenii îl aşteptau ca pe spini. S-au Fost dedat cu el să le spuie regulat veşti despre trei lucruri: «cum mai stămcu ţara»; «ce mai face împăratul- şi «cum ma) [103] Bădicul Pătru! 103 curg războaiele». Şi cu toate că la aceste trei întrebări miezul răspunsului era tot acela: cu ţara stăm rău, de-mpăratul nu prea ştie nimeni ce face, iar războaiele curg, colo, departe, bubuinddin tunuri, de se cutre­ mură marginile pămîntului, vorbele se ţeseau multe în jurul acestui miez, de-ar fi putut povesti toată noaptea. Aşa se-ntîmpla însă numai cînd bădicul nulua iute-n cap. Că, de se-afuma cît de cît, lăsa la o parte şi ţara, şi pe-mpăratul, şi războaiele, ş� vorbea despre sine. - Măi pretinilor, am şi eu o vorbă. Eu zic aşa: Dacă te-a făcut mamă-ta minz, nu poţi să fii lup! Ori alta: Dacă muierea ţi-a făcut de mincare plăcinte, nu poţi minca mere pădureţe! Aşa şi eu. Dac�-s om după xoată forma, e că aşa m-a făcut mama. Şi numa de una-mi pare rău: că voi muri şi nu s-a afla om in locul meu. Că eu, dacă-i vorba, spun la tot omul adevărul în faţă. Chiar cînd ar fi să' mă umilesc pentru asta una, şi tot o fac! Acuma, voi credeţi, de pildă, că io-s cine ştie ce lucru mare. Cind cetesc din gazetă şi vă spun, vi se pare că vă grăieşte om din altă lume. Cu toate că nu-i aşa, dragii mei. Ştiu eu ce ştiu, pe lingă voi, dar eu, pe lîngă alţii, de pildă pe Ungă fiertatul popa Savu, nu ştiu nimic. Odată mergeam la tîrg cu fiertatul. Şi tot drumul n-a mai contenit, mi-a făcut, zic, politică din toată lumea. Dar j eu, de la o vreme, i-am spus şi -durnnealui adevărul i� faţă: «Lasă-mă, părinte Savule, zici mie-mi spui dumneata de-acestea? Mie nu-mi spune dumneata de-acestea, că eu, dacă le-aud, fac nurna pri­ mejdie şi răzmirită-n popor. Zău aşa, părinte, zic, eu fac răzmirită-n popor, dacă-mi spui dumneata atitea grozăvenii şi nedreptăti.» Ş-a ris părintele Savu, de să se bolnă vească, cînd i-am spus aşa !. .. [104] 104 Bădicul Păiruţ De la păţania asta trecea la altele: Cum a spus el adevărul verde în faţa domnilor mari, şi le-a dat peste nas, şi cum a tras tot el scurta. După aceea: - Da' ce să te faci dacă te-a făcut mamă-ta lup, poti tu să fii mînz? întreba bădicul pe vreunul din cei de faţă. - Vezi bine că nu pot, baciule Pătrut. - Ei, vezi? Cînd era treaz însă, se ţinea de politică, şi n-ar fi spus pentru toată lumea istorii ca aceea cînd n-a-nteles el pe popa Savu. Vorbea, mestecîndu-le, despre «grana­ tirii lui Napolion», «mari şi graşi, ca nişte uriaşi, cu feţele umflate», despre deputaţii din Casa Ţării, «care, iac-aşa, bat şi ei din gură, să nu tacă» - cei străini, vezi bine, nu ai noştri! Ai noştri? «Dumnezeu să-i ţie, să-i mai alegem şi la anu !s Spunea despre vlădicii noştri, «care-şi pun mîna-n barbă, şi nu se dau pin' nu scot carul din pietre», adică pînă nu ies biruitori. Cînd ajun­ gea cu vorba la vlădici, totdeauna amintea de păţania episcopului Inochentie. Cine ştie de unde-o auzise? Poate de la popa Savu. - Ştiţi voi, mă, ce-a păţit vlădica Inochentie cînd s-a dus la Dietă? Nu ştiţi! Vezi, că n-aveti de unde. Apoi bun, să v-o spun eu. Zice că pîn-atunci nu lăsau pe vlădicii noştri între domnii cei mari, in Dieta ţării. Vezi, că erau mai tari ungurii, şi mai slab neamţul, adecă impăratul. Da-n urmă a dat Dumnezeu de-a ieşit neam­ ţul mai tare. Ş-atunci i-a dat scrisoare lui vlădica Ino­ chentie să meargă şi el în Dietă. Zice că, după ce-a în­ trat el acolo, domnii îl priveau chiorîş şi-l batjocoreau cu privirile. Iar unul din ei strigă in gura mare cătră altul: «Ce caută Saul între prooroci? 1» Era, se vede, [105] 8ădicul Pătru,-ţ 1_0;) o vorbă de batjocoră asta, şi domnul acela a spus-o pe letinie. Da' pîn' n-apucară ei să rîdă, zice vlădica nost' cătră Gel ce-ntrebase: «Caut măgarii tatii, că s-au pier­ dut». Şi n-a rîs nirne, ci atîta se mîniară pe Inochentie, de erau să-I arunce pe fereastră din Casa Ţării. Bădicul Pătruţ, dacă băga de samă că-I ascultă mulţi, ţinea să-şi spuie părerile despre multe celea. De pildă, nu-i plăcea cum cîntă dascălul cel tînăr în strană : - Măi, la dascăl trăbă să fie piept odată, nu, iac-aşa, o scîndură ! Ăst-al nost' - parcă se mîrîie un mît, Şi dă să răguşească, de parcă mîncă tot moare de curechi. Dascălul să cînte, de numa să i se legene glasul prin biserică. Şi popa iar. Popa să cetească evanghelia, de să gîndeşti că spune dintr-o gazetă, să-ntăleagă tot creştinul, Mai ciudă-i era bădicului Pătrut pe advocati. - Să-mi spuneţi voi, de ce-s buni să fie şi ei in lume? Că-n şcoală nu-nvată pe copii, liturghia n-o slujesc, ga­ zete nu scriu. Ei, iac-aşa, fac pe oameni să-şi mînce ave­ rile. Şi-s domni mari, bată-i comedia! Cind iasă pe sate la execuţii, vin în nişte căruţe, ca baronii. Şi oamenii-i încunjură cu căciulile în mînă, de gîndeşti că le cer de pomană. într-o sară însă veni tare abătut la crîşmă, cu gazeta în mînă. Se puse pe un scaun şi nu-i venea să zică nici o vorbă. Ceilalţi, intru tirziu, se mirară de tăcerea lui Pv I atrut. - Chiar nu mai este: nimic nou in lume, bădicule Pătruţ P întrebă unul. El n-a răspuns, ci, privind în podele, se gîndea mereu la cele cîteva şi re ce le putuse citi. Cuvintele ii să­ getaseră adinc inima, şi o durere mare 1i copleşea tot sufletul, că nu putea desluşi, cu cîtă ştiinţă avea el, [106] 106 Bădicul Pătruţ tot ce era scris acolo. S-a trudit destul acasă, dar il-a putut să-i afle înţelesul adevărat. Privea apoi iar ga­ zeta, din jos, la «foiţă», dar şirele îi jucau înaintea ochilor. Intrutîrziu zise: - Este aici ceva tare frumos. Se, zice de lupte mari, de holde de aur, de păgîni, şi tot mereu se spune de draga mea ţară. Eu nu ştiu bine ce-i, şi de-aceea m-am gindit să chemăm pe dascălul, s-o cetească el. Un fecioraş a şi plecat după domnul învăţător. O taină, o presimţire nedesluşită li se coborî tuturor în suflet. Şi aşteptau. Bădicul Pătrut nu mai zise nimic pin' ce nu se ivi în crîşmă domnul Dumitru. - Iacă, domnule învăţător, să faci bine să ne-cereşti dumneata puţin aici, zise bădicul, şi arătă cu degetul gros la «foiţă». Dascălul îşi drese glasul, rămase in picioare, şi incepu 'Să citească: - «Frumoasă eşti, ţara mea, tu, cea mai mîndră între ţările sămănate de Dumnezeu pe pămînt !» Era reproducerea unui cînt din Cîntarea Rominlei. Dascălul citea înainte, cu glasul, de la o vreme, nespus dernlădios, inmuiat in lacrămi parcă, iar bădicul Pătrut şi, ceilalti, cu frunţile ridicate, priveau ţintă la domnul Dumitru. O căldură tainică le străbătea tot mai tare trupurile muncite, obrajii unora se-aprinseră, obrajii 'altora păliră. Frumuseţea şi bogăţia ţării, răutatea duş­ manilor, luptele necurmate împotriva robiei li se-n­ chipuiau inaintea ochilor ca-ntr-o icoană vie, caldă. Şi, unde şi unde, se auzea cîte un suspin înăbuşit, cîte un oftat dureros, şi-n ochii tuturora licărea lumina lacrămii, [107] Bădicul Pătruţ 107 Ei n-auziseră, in viaţa lor, cuvinte aşa de dulci şi-aşa de-amare, care să le pătrundă aşa de-adinc în suflet. Şi, cînd a terminat domnul Dumitru, oamenii tăcură încă mult, cu ochii duşi departe, in nemărginire. Tîrziu, începură apoi să vorbească Încet, potoliţi, despre vremuri de altădată, - crîrnpeie din luptele ,şi suferinţele de veacuri, - aşa cum le auziseră de la pă­ rinţii lor. Bădicul Pătrut însă nu zicea nimic. Privea stărui­ tor într-un ungher al odăii, şi, cînd simţi că nu-şi mai poate ţine lacrămile, trecu cu paşi mari spre uşă, să le zbicească-n vintul nopţii de-afară. N-a mai dat cu săptămînile pe la crîşmă, Cînd veni iar, oamenii n întreb ară de noutăţi. Dar el le-a spus aşa, cu gura jumătate, cîte ceva, apoi adaose: - Astea-s fleacuri! Dar ian să vedem noi ce ne-a cetit în sara aceea domnul învăţător. Şi scoase din şerpar gazeta cea veche, frumos împătu­ rită, şi incepu să le citească fragmentul . din Cîntarea Romîniei. Ochii lui lunecau acum peste şire ca pe o apă întinsă, şi cuvintele curgeau calde, binefăcătoare. în săp­ tămînile cît nu dăduse pe la crîşmă, tor citise Fragmentul acela, aşa că acuma-l ştia pe derost ... 1 9 O 8 [108] îNTîRZIATUL E scriitor la canceIaria din sat. Să fie trecut de douăzeci şi patru de ani, dar mustaţa nu-i mai dă. Se vede că-i spîn din neamul lui. Obrajii i-s mari, umflaţi parcă, puhavi, ca la unii bolnavi. De cîţiva ani schimbă aceleaşi rînduri de veşminte, decolorare, roase la coate, lucii pe la genunchi. Dacă cineva priveşte întrebător la îmbrăcămintea lui, el bagă îndată de samă, zîmbeşte şi, dup-o tusă scurtă, ZIce: - Ce, crezi că n-am bani de-un rînd nou? Da' vezi că la mine e alta! Eu trăbă s-aduri bani pentru exa­ mene. Şi, din firea mea, nu dau mult pe exterior. Ştii, frate, în privinţa asta sînt filozof. întîi să ne vedem [109] lntîrziatul 109 puşi în rînd cu examenele. De-aci încolo, să mă laşi dumneata pe mine! Cvartir are o odăiţă cît un cuib numai, pe-o hudită a satului. Cît ce iese din cancelarie, porneşte repede spre casă. Dacă cineva îl întîmpină şi-l ţine de vorbă pe drum, se supără: - Ei, lasă-mă frate, eu am de lucru, ce gîndeşti? în lumea de azi trăbă să munceşti! - Doar numai acum ai ieşit de la oficiu, domnule Victor! Ce ai iar de făcut? Domnul Victor surîde c-un aer de superioritate. - Dumneata gîndeşti c-aceea-i la mine muncă? Acolo poate scrie oricine care ştie ţinea peana în mînă. Dar ia să-I pun pe careva la greaca şi latina mea ... Ar holba ochii şi n-ar putea mişca nici atîtuca, - şi arăta la negrul de subt unghie. Şi, într-adevăr, pornea cu multă rîvnă din cancelarie. Simţea o mare putere de muncă, un mare dor de-a în­ văţa, ce-i venea aşa, ca o căldură de la inimă, şi-i ameţea capul. Dar cu cît se apropia de locuinţă, unde aşteptau cărţile de greacă şi de latină, cu-atît îi scădea şi însu­ fletirea, şi, ajungînd, deschidea cu-o mare silă uşa. în casă lua o carte, o ţinea mult timp închisă, gîndindu-se, apoi o deschidea la o pagină oarecare, clipea cîteva mi­ nute printre şire, apoi începea s-o frunzărească, privind spre uşă, pe păreţi, pe tavan. De la o vreme, se plictisea, o închidea ş-i o punea încet, cu sfială pe un colţ de masă. Rămînea răzimat de speteaza scaunului, gîndindu-se. Pin ochii lui, moi parcă, din faţa lată, fără pic de sînge, se desprindea o descurajare bolnavă. în răstim- [110] 1 ntlrziatui 110 ------------------------------------�---- puri clipea repede, ca şi' cînd ar fi vrut să-şi ascundă niscai lacrămi, şi căsca. Alteori s-apuca să traducă vreo bucată. Textul şi-l aşeza sub nas, gramatica - de-o parte, de alta - dic­ ţionarul. Căuta, pînă se-mbăta de cap, vreun cuvînt, două, apoi se descuraja iar, şi iar căsca. Trecea un ceas, şi el abia putea traduce un vers dintr-o odă a lui Hora­ tiu. Aşeza cartea la loc; apoi le privea pe toate la rînd, cu sfială, cu cutremurări mari, şi nu mai cuteza să se-atingă de nici una. in casă-i era tare greu să mai steie, după ce nu-i reu­ şea nimic. Dar nici nu putea să iasă, căci s-ar fi intilnit cu unul, ori cu altul, cărora le-a spus de-atitea ori că se grăbeşte s-ajungă acasă, să studieze. Şi aşa, domnul Victor, în fiecare sară trebuia să steie mult timp singur, in prada deznădejdii, Şi, in fiecare sară, trebuia să-şi amintească, străbătut de fiori, cauza nenorocirii sale. Era student, student mare, intr-a şaptea. Trăia mîn­ cînd bucatele ce i le aducea de-acasă, cu desagii, sluga lor, -- că tatăl său era om avut, -- şi, învăţînd derost lecţiile, parc-ar fi avut de învăţat tot tabla inmultirii. Nu-şi dădea sama de ce învaţa, de ce umbla la şcoală. Era un băiat inchis, incruntat, căruia nu-i plăcea să vorbească nimeni cu el. Dar într-o zi, cum mergea la şcoală, intilni o domni­ şoară, o fată mare. Mergea şi ea la şcoală. Şi, cine ştie cum, dădu cu mina, să-şi aşeze părul, şi îşi scăpă cărţile. Domnul Victor, cuprins de-o mare spaimă, se pleacă grabnic şi le ridică. Fata-i zise incet: «Mulţămesc», şi-şi văzu de drum. [111] 1 ntlrziatu] 111 o întîmplare fără mCI o însem'nătate. Dar, în mintea, lui lîncedă, moale parcă, întîmplarea asta luă proporţii uriaşe, bolnave. îl făcu să nu mai poată învăţa nimic derost, ca mai nainte, îl făcu să viseze treaz şi să-şi piardă tot cumpătul. Pe fată o urmărea pretutindeni, aşa că atrase băgarea de samă a profesorilor. Începură să-I întepe cu vorba: - Dumneata se vede că n-ai alta de făcut decît să umbli după domnişoare. Odată se oprise la începutul traducerii: Şi ... şi ... şi ... - Şi domnişoara şi-a scăpat cărţile! adaose profe­ sorul, în rîsul elevilor. In sufletul acela care părea fără nici o simţire se născu deodată o ură de moarte, şi În ochii lui se iviră, poate pentru Întîia oară, privirile unui suflet rănit. Domnul Victor ieşi din clasă şi nu se mai întoarse. Dar, dus de gîndul ce-l lumina mereu, ori, mai bine, î1încălzea, încă în primăvara aceea s-a băgat scriitor în cancelaria din satul de urrde era fata. Dacă n-o ve­ 'dea peste săptămînă, o vedea cel puţin duminica, la bi­ serică. Nu era fericit, ci numai o căldură îl învăluia, o căldură ce-i Întuneca parcă simţurile. Dar domnisoara, încă în vara aceea, s-a măritat şi s-a dus din sat. La nuntă ,Ia fost invitat şi el, în rîndul «inteligentii». Dar domnul Victor nu s-a dus. Dumnea­ lui a stat toată ziua încuiat În casă. Trecuseră patru ani, fără ca domnul Victor să se gîndească la cev.a, fără să i se nască vreo dorinţă nouă. Odată, Însă, la crîşmă, ajunse În ceartă cu judele. - Ce, dumneata încă eşti om?! Dumneata nu plă­ teşti două pitule, îţi spun pe omenia mea! Că de-ai [112] 112 1 ntîrziatul plăti, ai face ceva, n-ai sta să te prăpădeşti aşa, cu in­ văţătura ce-o ai ... Vorbele acestea, spuse intre mai mulţi, l-au pătruns ca un curent de gheaţă. S-a-mprăştiat deodată zăpă­ ceai a in care sta cufundat de la nunta domnişoarei, şi voinţa lui, acum mai indi,incepu să mijească. Da, îşi va continua studiile de unde le-a lăsat! Să se-aleagă om din el, nu să se prăpădească cu învăţătura ce-o are! Dar, după patru ani, şi ce biet ştiuse odată uitase. Li­ terele greceşti nu le mai cunoştea. Regulile de grama­ tică îi sunau săci, fără nici un înţeles, ca nişte pleznete de bici. De tradus incerca el să traducă, cu dictionarul in mină, dar nu putea să scoată la lumină nici măcar o frază intr-o sară întreagă, Se-nfiora cînd vedea că nu mai ştie aproape nimic. Simţea el bine, de cite ori era singur, că nu mai ştie aproape nimic. Simţea el bine, de cîte ori era singur acasă, .cu cărţile, că examenele nu şi le va mai da pînă-i lumea. Dar cînd vorbea cu alţii, cînd era departe de casă, dorinţa şi curajul ce începuseră să-i licărească mai întîi atunci, sara, in crîşmă, se deşteptau, creşteau din nou. Şi cînd, plecînd spre casă, spunea că-i grăbit, vor­ bea foarte sincer, convins că de astă dată va incepe să lucreze cu toată puterea. Cunoscuţii îl crezură, la inceput, că se prepară de examene. Altfel, ce-ar fi făcut el sările acasă, singur cuc, inchis in odaie?! Dar trecură un an, doi, trei, şi domnul Victor nu mai isprăvea nimic. Atunci începură a-l in­ ţelege, şi, multora' li se făcu milă de el. Cînd vin vacanţele, domnul Victor e cu totul schim­ bat. Vreo trei tineri din sat sint la gimnaziu, şi, cînd [113] Jndl'ziatul 113 sosesc ei acasă, domnul Victor nu-i mai părăseşte. Um­ .blă voios, sprinten, ca şi cînd ar fi întinerit. - Ce zici, frate, am mai lăsat-o odată cu cartea P - Ce să-i faci, domnule Victor, trăbă să ne mai şi odihnim. Numai, sint scurte şi vacanţele astea ! ... - Scurte, da. Vezi c-ar putea să le deie mai lungi, zice domnul Victor, şi se sileşte să se ţie după tînărul .student. Unde mergeţi dumneavoastră acum? - Să beu un păhar de bere. - Aşa? Staţi, c-atunci vin şi eu, zice domnul Vie- etor, şi merge alăturea cu tînărul, in crîşmă se aşează la masă, şi domnul Victor pn­ veşte cercetător, pe furiş la student, parcă vrea să-i examineze toate creturile veşmintelor. - Dar acum tot aşa de strict vă ţine? Pe vremea mea ne ţineau ca-n cleşte! - Sînt ş-acum unii profesori de păzesc urma studenţi­ lor. Da' sînt, cei mai mulţi, oameni foarte detreabă. - Aşa ?! Oameni detreabă ?! Şi domnul Victor priveşte fix la student, ca şi cînd ar vrea să-i mai spuie ceva. Bea berea, înghitind-o greu parcă, clipeşte din ochi, caută tabachera. - Dumneata nu pofteşti o ţigară ? - Cum nu? Mulţămesc! Acum ni-i iertat fumatul, Ia cei mari. ,1 - Aşa?! Vi-i iertat fumatul?! Asta-i bine! Apoi, după un răstimp de tacere: - Da' să faci bine sa-mi spui, la greacă tot pe Mun­ tean îl aveţi? Tot. - Şi vă dă ş-acum de-nvătat aoriste şi cîte şi mai cîte? Il [114] 114 1 nsirziatu] -------------------------------------------- - Vezi bine! învăţăm ş-acum gramatica, cu toate regulile, con jugările, declinările ... Scriitorul se înfioară încet-încet, ca şi cînd, de de­ parte, l-ar ajunge nişte unde electrice. La faţă se face şi mai pămîntiu. întru tîrziu întreabă iar: - Da' cu latina cum staţi? - Bine. Aici fi-avem de ce ne plînge. Un profesor ca pînea caldă! Dacă ştii declina pe homo şi conjuga pe lauda, treci şi maturitatea. Domnul Victor zîmbeşte, gîndindu-se că la latină n-ar avea nici o greutate. - Da' cu matematicile, tot Draia e? - Aci stăm rău. Domnul Draia a murit in iarnă, ş-acum avem pe unul tinăr, aspru de mama focului! - Cum, a murit Draia?! întreabă domnul Victor, străbătut iar de fiori. - Murit, da ! Ş-a fost un om tare bun !... - Bun! zice domnul Victor, rămînînd deodată cu ochii moi, ca îmbolnăvit dintr-una. Cit stau studenţii pe-acasă, îşi duce viaţa dintr-o hotărîre intr-alta. Se încurajează cînd i se spune de vreun profesor bun, ori de un studiu uşor, dar se-nmoaie ca o cîrpă dac-aude de vreunul rău. Ascultă cu-o emoţie nespusă cum a decurs vreun exa­ men. Respiră repede cînd studentul ce trecea prin foc era aproape să ardă, şi se luminează la faţă cînd aude că totuşi «i-a succes să treacă». Şi, după ce trece vacanţa şi rămîne singur, domnul Victor iar se hotărăşte să înveţe. Şi iar incepe chinul greu, ce-l ţine de-atîţia ani ... 1 9 O 8 [115] LINA Rămaseră cinci orfani, - doi feciori şi trei fete. Părinţii le muriseră unul după altul, repede, amîndoi de boală de piept. Tatăl orfanilor fusese hot vestit, care bătea tîrgurile şi lua boii romînilor din păşune, în pu­ terea nopţii, şi, pînă dimineaţa, era cine ştie in al cîte- I lea hotar cu ei. Dintre fete, cele d�uă mai mici se băgară slujnice la oraş, cea mai bătrînă rămase acasă. Copilul cel mai mic se tocmi slugulită la un rom in, să-i păzească oile. Fata cea bătrînă, Lina, sta în căsuţa de bîrne, să gri­ jească de fratele cel mare, de Ion, care se spărsese pe la git, în vreo cinci locuri. Pe Ungă asta mai şi tuş ea, dar [116] 116 abia mai tuşea din pieptul cufundat, ca şi cînd de mult I-ar fi apăsat un bolovan greu. Şi Lina H grijea bine. In toată dimineaţa stropea cu apă podelele îmbrăcate in solzi de tină şi mătura cîte două ceasuri, de multe ori, pînă ce bolnavul se scula in capul oaselor, 'ii lua mătura şi i-o arunca afară. Lina nu zicea nimic. Lua ulcica şi mergea la o muiere in vecini, s-aducă laptele. Tremurînd de teamă să nu-l verse, venea şi-l punea lîngă patul lui Ion. Acesta sorbea rar, de cîteva ori, întinzînd din gîtul de­ şirat, şi se intorcea cu faţa la părete. Lina, cu ochii umezi, înotînd parcă din picioarele răşchirate, se grăbea să ieie ulcica şi să iasă. Aici bea cu zgomot, gemînd, răsuflînd parcă prin urechi. De multe ori laptele acesta ". • /1. • 11 era singura mincare peste ZI. Cînd a venit mai pe urmă popa, să-I grijească pe Ion, a întrebat-o pe Lina, afară: - Ce-i, fată, ce mai face frate-to? Lina privi după cuptorul din curte. Ce să facă, d-apoi stă! zise întru tirziu. - Mai aveţi cîte ceva de mîncare? - Avem lapte. - Şi pe faţa ei palidă se tăiară adînc cîteva strîmbături. - Dar Ion nu mai poate minca, numa cît o pasăre, adaose apoi. Lina nu voi să între-n casă. Preotul o pofti şi pe ea, cît ţinu molitva, dar fata se codi, strîmbîndu-şi buzele, ca şi cînd ar fi vrut să plîngă. Apoi, frîntă de jale, în­ cepu să alerge către o casă vecină. îşi avea toanele ei. Cîteodată vorbea bine de tot, ş-atunci ochii ei căutau în pămînt, abătuţi, ca dup-o boală îndelungată. Păreau doi picuri de tină surie. Dar de cele mai multe ori Lina era voioasă. Un zîmbet şters, [117] Lina 117 'o batjocoră a zîmbetului, pornea de pe buzele-i vinetii şi i se-nstăpînea, ca un văl abia căzut, pe faţa întreagă, -Ochii-] deveneau aproape străvezii, căci, fără de putin albastru, n-aveau nici o culoare. Cind era astfel, Lina vorbea intr-o dungă, ori tăcea ca peştele. Cînd gindi că s-a dus preotul, veni incet şi crăpă uşa. Dar popa era încă tot acolo. îi făcu semn să intre, şi, .de data aceasta, fata ascultă. Bolnavul şedea in pat, răzimîndu-se de preot. Capul i se făcuse micuţ ca la veveriţă. Şi, cît era de mic, -totuşi, cu greu il ţineau grumajii, din care nu mai rămă­ seseră decit zgîrciurile şi pielea. - Să-I grijeşti mai bine, tu, Lină! Să-i dai mai de multe ori pe zi lapte! Fata dădu din capul mare, buhos. - Şi de cătră sară şi dimineaţa să-i faci şi foc in -casă, Se răceşte tare noaptea, şi lui Ion i-i frig. Lina motăi iarăşi din cap şi-şi învîrti ochii de nu li se mai văzură decît albul. Dar, după citeva zile, Dumnezeu l-a scăpat pe Ion, -de grija soru-sa. Cînd i-a dat Lina laptele dimineaţa, Ion nu şi-a mai ridicat mîna, şi ulcica a căzut din mina fetei. Pe jos, lîngă pat, erau acum băltute albe şi hîrburi -de vas, şi pe hîrburi, stropi de lapte. Şi la hîrburile aces­ tea privea Lina. îşi aduse aminte că tot aşa de rece şi ţapănă a fost şi mîna 'mă-si şi a lui tată-său. Şi deodată I 'începu să-şi strimbe iţiJ. multe părăiaşe faţa palidă şi în- .cepu să urle prelung. Nu era plîns, căci numai in răstim­ puri largi se intrerupe a grozavul glas ce-i ieşea din .piept. Deschise uşa şi incepu să înconjure casa, urlînd anereu în zorii dimineţii. [118] 118 După ce l-au îngropat pe frate-său, în singurătatea şi tăcerea odăii pustii, plină de miros de mort, pe Lina o cuprinse o teamă mare. Slăbi în cîteva zile de să n-o mai cunoşti. Şi vecina care-i dădea laptele o sfătui, cre­ zînd că moare, să meargă la biserică să se spovedească. Dar fata, deşi se apropia de treizeci de ani, încă nu se spovedise niciodată, şi nici acum nu voia. Vecina însă, o muiere bisericoasă, nu se mulţumi pînă nu o-rnpinse pe uşa bisericii. Pe Lina deodată o scutură ceva. Ochii, �i căzură în cap şi începu să bată la cruci de la cap' pînă la picioare. Şi buzele i se zbăteau într-un şopot amar, în vreme ce picioarele răşchirate o purtau pe dinaintea icoanelor, în loc s-o ducă înaintea preotului. Şi cînd termină cu în­ chinatul pe la Icoane, i se auzi mai desluşit murmurul de pe buze: - Aţă, aţă, capăt de aţă, muc de lumînare, ou, oauă, muc de lumînare. Lina, îngrozită, se spovedea, cercînd să spună tot ce ştia. Preotul îi făcu semn că poate să iasă din biserică. Ea îşi puse mînile pe piept, se, mai auzi o dată «muc de lumînare» şi ieşi, asudată, ca după o patimă grea. De atunci i-a fost şi mai frică să doarmă la ei acasă. Şi un om milostiv a luat-o să-i păzească vacile. Lina era acum tare voioasă. Buza de sus veşnic 1i era răsfrîntă, Ochii umezi păreau că te întreabă mereu Cite ceva. La cîteva săptămîni, o roşeaţă sfioasă i se arătă în obraji. Ii mergea bine. Omul era cu stare şi nu-i tră­ gea Linei de la gură. Şi Lina mînca bine, mînca cu pa­ timă. [119] Lina 119 Şi după O jumătate de an aproape n-o mai cunoşteai. Se albise, se curăţise, părea că năpîrlise. Chiar mersul ti era mai limpede. Numai mintea ii rămăsese aceeaşi. în primăvara următoare mintea parca-i era şi mai slabă. Căci Începu să vorbească despre un mire, un dom­ nişor, care-i va cumpăra mănuşi, papuci şi va lua-o de nevastă. Şi cînd trecea pe lî:ngă vreun nădrăgar mai tînăr î:l privea boldiş, mult-mult, ca şi cînd ar fi vrut să recunoască în el pe cineva. Oamenii, la inceput, o În­ trebară, ştiriciră, o atîtară să spuie şi mai multe. Dar, -de la o vreme, se obişnuiră cu aiurările fetei şi-i dădură pace. Stăpînul său încă nu zise nimic. Păzea bine vacile şi nu-i avea grija. Dar cînd văzu, Îngrozit, că Linei În­ �epe să-i crească pîntecele, voi deodată s-o alunge. Piha! Să creadă oamenii că poate el să fie dobitocul! Dar era milos, şi, În clipa următoare, se gîndi altfel. Şi-i dădu pace. Dar Într-o noapte, - iarna tîrziu, - Lina se făcu nevăzută. O căutară pretutindeni, dar n-o aflară. în urmă, cuiva îi dădu prin minte să caute în casa Linei, pe deal. Acolo o şi aflată. Stătea zgîrcită-n patul rece, "cu ochii deschişi, Încremeniţi, moartă. 19 O 9 [120] VÎL VA-BĂILOR De vreo patru ani încoace nu se mai întreabă­ rumem de ce nu se însoară Vasile Mîrza. Toată lumea ştie că trebuie să aibă legături tainice, Altfel •. cum să tîlcuiască schimbarea ce se ivise în viaţa lui? Că, mai demult, Vasile Mîrza muncea în rînd cu alţi băieşi, cu zi, cu noapte, bea spirt cu oamenii în crîşma din sat, şi sara, tirziu, trecea pe drumul pietros, îrn­ pletecindu-se, ca orice rornîn beat. Dar acum, de vreo patru ani, în baie nu mai lucra. Ciocanul lui, sfredelul lui rugineau după cuptor, iar în crîşrna din sat nu mai întra. in schimb, însă, mergea lunea la oraş şi bea, în: restaurante, Ia rînd cu domnii mari, bea cîte trei zile. Şi-i, [121] r 12] Vîlva-băilor .��------------------------------��= cîntau muzicile ca la nuntă, şi chiuia Mîrzut, de ră­ mînea crîşmarul cu gura căscată. Vărsa banii cu găleata. Şi, de muncit, nu muncea, vreo slujbă pe la băi nu purta, ci se plimba prin sat ca un împărat. Se plimba ziua. Noaptea? Noaptea nu ştia suflet de om pe unde-i duc cărările: noaptea îl înghiţea in întunerecul ei, şi numai dimineaţa il ve­ 'de au iar oamenii. Şi dintru-ntîi satul tăcu, Dar, de la o vreme, doi Hr­ tati de-ai lui începură să deie tîrcoale noaptea în jurul casei bătrîne de pe Frasinu. Dar in casă nu era nimeni, din casă nu se auzea nimic; pătrundea parcă numai aşa, ca un miros de mucegai din bîrnele vechi ce dă­ deau in putrezire. Şi Fîrtatii se mirară in cîteva nopţi de-a rîndul, şi-n urmă, cu părere de rău în suflet, nu mai păziră, Şi le părea rău de Vasile Mîrza, care, de bună samă, avea legături 'tainice. Le părea rău, pentru că simţeau că ortacul acesta harnic a plecat pe drumul pierzării. Nu cuteza nimeni să-I întrebe unde umblă nopţile. Dar, in schimb, oamenii începură să-i facă judecata. în băi de mult se împutinase aurul, şi băieşii trăiau năcăjiti şi-şi ardeau sufletul cu spirt. Vîlva-băii se mî­ niase, cine ştie de ce, şi nu se mai arăta nici la Redu, nici în VBcoiu, nici in Frasinu. Oamenii scurmau pă­ mîntul, puşcau în stîncă, i�şeau leoarcă de apă la lumina albă a soarelui, ieşeau încruntaţi, cu feţele pămîntii, Era vădit că pînă nu s-arată Vilva, aur nu vor mai afla. Cînd s-a descoperit o vînă, mai în urmă, văzuse stafia unu Ionu Bancii. Dar abia o zărise, abia arătase cu mina spre dinsa, şi ortacii cu care băia rămaseră trăzniti ; un [122] 122 Vîlva-băilor colţ de stîncă ii căzuse lui Ionu Bancii drept in creştet, făcîndu-l chisăliţă, De-atunci nici un băieş n-a mai văzut-o. Oamenii din sat, la baie, prin crîşmă, spuneau că Va­ sile Mîrza . trebuie să fie in legătură cu Vîlva-băilor .. Altfel, de unde schimba el in toată săptămîna funţi de aur? Altfel.. unde ar umbla el nopţile de-a rîndul ? Şi vreun băieş mai pestriţ la mate începea rsă spuie minunea: Cicăvîn puterea. nopţii, cînd se-ntorcea de la baie, l-ar fi văzut pe Mîrzut trecînd peste Dealul­ Băilor. Dar nu mergea cum se merge, ci trecea zbu­ rînd, parcă neatingînd pămîntul, Şi părea că-l duce o furtună, aşa trecea de iute. Alţii îl văzură cum urca pe Frasinu, pe deasupra bra­ zilor, ca o negură, şi cum, de sus, de pe creştetul mun­ telui intunecat, n cheamă, făcl'nd�-i semn din mîna albă, un chip de femeie. Ba unii îl văzură dimineaţa, zăcînd în casa lui cea veche, jos pe podele, bătut cum e mărul bătu cit, de Sînpetru. Şi, din poveştile astea de crîşmă, oamenii se trezeau şoptind de cîte drăcii toate, care se fac cu ajutorul ce- lui �ecurat. . Iar Vasile Mîrza se plimba prin sat fără de grijă. Obrajii .1 se păliseră, mînile i se albiseră de cînd nu mai prinseseră ciocanul. Ochii îi ardeau �titunecaţi, ca doi picuride smoală, şi, din cînd in cînd, tuşea ca şi cînd ar fi ajuns la o încheiere. . . Sara, cînd se intuneca, apuca prin grădini, prin tufi­ şuri, trecea vintriş pe coastele munţilor şi-l înghiţea apoi cînd o pădure de brad, cînd alta. Păşea incet pe cetina uscată, se apropia, in .răstimpuri, mirosind parcă, apoi [123] VUva-băilor 123 pleca iar. Taina nopţii îl învăluia, N pătnindea în su­ flet,ceva rece i s� prelinge a din cînd în cînd de-a lungul spinării, dar el mergea mereu. Şi cînd se apropia de locul ştiut, mîna i se încleşta de ciocanul nou de oţel, se lăsa pe brinci şi se apropia cum se apropie mîta de-o pasăre, pe acoperişul casei. Şi nu se auzea nimic. Tîrziu se arăta o limbă de lu­ mină, cum tremură, cum trece de pe un brad pe altul, cum o înghite în urmă întunerecul. Printr-o vizuină ca de vulpe, Mîrzut se cobora în pămînt. Dar nu peste mult, lumina tremura iar, şi feciorul, asudat, ieşea prop­ tindu-se în mîni. Şi dacă-i îngăduia puterea întunerecului, în aceeaşi noapte se strecura pe altă coastă de munte. Se cobora şi acolo, undeva, în pămînt, şi, cînd se ivea, era şi mai ostenit. Avea vreo şase locuri ştiute unde mergea mai bucu­ ros. Cînd avea să meargă în locurile acestea, pestesăptă­ mînă nu era aşa palid, vorbea cu oamenii, rîdea cu toţi creştinii. Dar în răstimpuri depărtate, la: trei-patru luni, părea aproape mort cînd se ivea oamenilor. Şi, după tăcere încruntată de două-trei zile şi tot atîtea nopţi, se hotăra, în sfîrşit, în noaptea următoare. Atunci pleca în locul cel de-al şaptelea. Şi-atunci, de multe ori, două nopţi sta în sînul pămîntului, şi, cînd ieşea, ochii lui sclipeau ca ochii de drac. De multe ori ar fi vrut �ă fie iarăşi om, în şirul băie­ şilor, ca mai I nainte, dari nu mai putea. Dacă trecea o săptămînă, stăpînindu-se, în urmă tot trebuia să meargă la oraş.· Şi, într-un colţ intunecat al oraşului, era orcrişmă unde suflet de om nu întra. Erau vreo cinci odăi .afu- [124] 124 Vîlva-băilo1· mate subt un coperiş negru, de şindrilă. Aici era crîş­ mărită una de-i zicea Niţuleasa, o babă căruntă, cu 'Colţii ieşiţi, cu bărbia lată, zbîrcită, cu nasul lung cît o piparcă, La crîşma aceasta trăgea mai întîi Mîrzut, cînd venea la oraş. Dar nu intra pe uşă, ca romînii, ci pe-o poartă veche, mîncată de cari, ce da în grădină. Şi în gră­ dina tăinuită, subt arbori, era o căsuţă albă, cu uşi noi de brad mirositor, cu trei ferestrute luminoase şi curate. Şi la una din ferestruţe, de cîte ori se deschidea uşa de la grădină, pîndea un cap de fată. Şi n-apuca Mir­ zut să se apropie bine, capul luminat trecea de la fereastră, şi o şopîrlă de fată, de să-ţi lunece prin mîni, 1i sărea lui Vasile Mîrza în braţe. Apoi, ţinîndu-se de după cap, întrau în căsuţa aceea. Şi n-apucau tinerii să se desprindă din braţe, şi crîş­ măreasa, Nituleasa, se ivea în uşă, arătîndu-şi colţii: - Bună să-ţi fie inima, Vasile. Da' ce mai nou pe la voi? Şi ochii bătrînei, cînd vorbea, cercetau pe voinic ca şi cînd ar fi vrut să cîntărească ceva. Mîrzut scotea cu scîrbă o traistă de piele umflată, grea, şi-o arunca pe masă. - Cît ? intreba Niţuleasa, strîmbîndu-şi faţa şi zgîindu-şi ochii. Şase funţi. Şase Funti P! Şase. Şi zici că-s şase? Feciorul se încrunta : - Ia-o şi-o cîntăreşte, c-a dumitale-i, ŞI dă-mi bună pace! [125] Vîlva-băilor 125 Şi crîşmăreasa dispărea îndată, La început, dragostea fetei H făcea pe Mîrzut tare mulţumit. Dar, dup-o vreme, incepu să se tînguie. 1 se părea c-a adus destul aur, i se părea că s-a chinuit destul, credea că-i strînsă destulă avere ca să poata face cununia. Fata-l asculta, H îmbrăţişa, plîngea, Dar de mă-sa se temea. Crîşmăritei nu i-a spus o dată gindul lui Mîrzut, care era şi gindul ei: să se cunune, şi Va­ sile să ieie locul bătrînei in crîşmă, Iar Nituleasa, cînd ii da Vasile să-nţeleagă c-a adus destul aur, se învenina, ca muşcată de viperă. Şi Mîrzut tăcea, amintindu-şi cu groază cînd a întîlnit mai indi pe Nituleasa. Era inainte cu vreo patru ani, intr-o primăvară. Ve­ nise cu nişte aur să-I schimbe şi, căpătînd vreo cinci zloţi, s-a rătăcit in crîşma asta întunecată. Mai nainte­ nu fusese niciodată aici, nici ortaci de-ai lui nu bău­ seră la Nituleasa. Dar atunci, năcăjit că intr-o lună de zile abia făcuse samă de cinci zloţi, rătăci mult prin oraş, pînă s-a trezit in cdşmaaceasta. Şi, ca romînul năcăjit, a inchinat din păhărel binişor şi-a inceput să se tînguie cum merg de rău băile. Crîş­ mărita 11 mirosise de-ridată că-i băieş, de cum întrase. Şi-i tot da tircoale, trăgiqd cu urechea la vorbele ce le spunea. Şi cînd in crîşmă rămaseră numai Mîrzut şi Nitu­ leasa, aceasta şi-a luat .un scaun şi s-a apropiat de VOlUtC. Ce, eşti băieş, dumneata? îl întrebase, Băieş, da! Şi ce, nu este aur? Va fi el, da' vorba-i că nu-l aflăm. [126] 126 Vîlva-băilor - Aici ai spus-o drept. Nu-l aflaţi. Că, de l-aţi afla pe cel din Frasinu, tot satul vostru ar fi de boieri. - Se poate, zise feciorul, da' poate el stă Jn fundul pămîntului. - Poate, dacă-I lăsaţi acolo. Mîrzut o privi în batjocoră, - Dumneata se vede că nu ştii ce-i aurul! Altfel, n-ai vorbi aşa. - Chiar să nu ştiu, eu îţi spun că, de m-aş duce-n­ tr-un loc, aş aduce trei chile într-o noapte. «Intr-o noapte ?!», zise în sine Mîrzut, cutrernurîn­ du-se. Apoi, după un răstimp de gîndire, vinele i se în­ cordară, ochii i se aprinseră. - Dumneata ştii aur într-un loc anume? întrebă el. Bătrîna tăcu, se ridică de pe scaun, încuie uşile, lăsă perdelele murdare, stinse lampa şi, numai la lumina unui betigaş de său, se apropie de Vasile Mirza şi-i zise cu spaimă: Ce-ţi spun eu ţie, încă n-a auzit ureche de om din gura mea. Da' ţin la tine ŞI vreau să-ţi arăt că este aur. Bătrîna se apropie şi mai tare de Mîrza şi-i suflă vorbele în faţă, deodată c-un răsuflet mocnit, ca de mortăciune. Vorbea în şoaptă şi-i da desluşiri de locuri, ca şi cînd ar fi trăit toată viaţa ei prin locurile cu băi de aur. Spunea nume, arăta cu mîna direcţiile, închi­ puia în aer, cu cloambele ei rbătrîne, coturi de păduri, rîpi prăpăstioase, stînci ce stau să se prăbuşească. în lumina slabă a crîşmei părea că se zbate pe păreţi un liliac uriaş. Vasile Mîrza ieşi întru tîrziu în răcoarea de-afară, beat de băutură şi de minunile auzite. Dar multă vreme [127] Vîlva-băilor 127 r I I n-a cutezat să-şi îndrepte paşii spre locurile spuse de bătrîna, Le căuta cu ochii, le ghicea în întunerecul pă­ durii, dar cînd se gîndea să pornească într-acolo în pu­ terea nopţii,i se muiau genunchii. în sfîrşit, însă, învinse in el patima. începu cu locul cel mai uşor şi, cutremurîndu-se, văzu că bătrîna avea dreptate. Erau nişte surpături vechi acolo, ca nişte mă­ sele uriaşe; intre măselele acelea, la dreapta, dădu de vina de aur nemîncată. Trecind de pasul dintii, celelalte căi i-au fost mai uşoare. Şi, pretutindenea, bătrîna spusese desluşit unde are să deie de aur. Şi unde era aurul cel mai mult era locul al şaptelea, de pe Vîlcoiu. Aici însă se pogorî Mîrzuţ ca-n gură de iad, şi, cind ieşi, tîrziu, îl acope­ reau sudorile morţii. Şi-a fost să fie cu noroc. Nituleasa aduna aurul şi-l făcea în bani, iar Mîrzut căpăta jumătate. De la o vreme, feciorul se dădu în vorbă cu fata crîşmăritei, din vorbă in dragoste, din dragoste in planurile că­ sătoriei. Şi nici bătrîna nu era împotrivă, Şi acum aduna ea toţi banii, şi lui Vasile ii da numai cit să aibă de petrecanie şi de trai. Dar bătrîna, îndată ce incepu să adune ea toţi banii, fu cuprinsă de o sete de a�r nebună. Cît nu venea Mir­ zuţ o săptămînă, făcea spume 1n colţul gurii. Iar flăcăul, cu cit se îndrăgostea mai .tare de fată, cu atîta-i slăbea dorinţa de-a bate nopţile băile părăsite. Şi-n urmă începură certe. Dar bătrîna, cînd văzu că nu mai învinge cu tinerii, într-o sîmbătă sara, ii zise lui Mîrzuţ : [128] 128 Vîlva-băilor - Aşadar, să vă cununaţi. Numai înainte trăbă 'să mai mergi o dată, o singură dată, la Vîrtejul-Oanei de pe Vîlcoiu. Aurul pe care-I aduci il cheltuim tot, la ospăţ. Da' vezi, îricarcă-te bine. Apoi, oftînd, ca zdro­ bită, adaose: Acum, după ce nu vei mai merge decît o singură dată după aur, am să-ţi spun de unde-i ştiu eu sămînţa. La crîşma asta, pe vremuri, n-a fost toc­ mai lucru curat. Aici, cînd trăia Nitu, se întîlneau toţi hoţii de baie. TOţi străiţarii de-acum sint tufe pe lîngă cei de-atunci, iac-aşa ! Acum fură cîteva grame şi cred c-au prins pe Dumnezeu de-un picior. Dar atunci nu era furtul sub chilă. Şi nici nu-i puteai zice hoţie, Că nu luau din băile care se lucrau, ci ştiau vine rămase din bătrîni, Numa cît asta era taina alor două gaz de. Doi veri. Şi din cei doi veri a trecut taina la -copiii lor. Şi cînd a ucis Baia-Arămii pe Fanea Ţapu­ lui, atunci s-a tăiat şirul oamenilor care cunoşteau taina. Da' pînă au trăit, cînd îşi petreceau, mie îmi spuneau tot; bărbatului, Doamne fereşte! Şi, iată, aşa am ştiut eu taina. Mîrzuţ s-a dus acasă, aşteptă pînă duminică sara, şi, sara, plecă spre Vîrtejul-Oanei de pe Vîlcoiu. Trecea, fără teamă prin pădure, gîndindu-se la mi­ reasă. Trecea pe cărarea ştiută şi-ncepu să cînte un cîn­ tec de lume. Şi era călduţă noaptea, şi pădurile răsu­ flau incet, înficrate, şi lui Mîrzut îi curgeau parcă firi­ cele subţiri de căldură prin trup. Ajunse la vîrtej, aprinse lumina şi, făcîndu-şi cruce, incepu să se lase pe treptele săpate în păretele de stîncă. Dar nu s-a coborit de-un stinjen, piciorul drept ii alu­ necă pe o treaptă, şi voinicul se rostogoli in adincime. [129] Vîrva-băilor 129 Un vuiet înăbuşit părea că vrea să scape din pămînt ; apoi se făcu linişte. Au trecut patru zile, şi pe Mîrzut nu l-a mai văzut nimeni. Şi-n ziua a şasea un cioban de pe Vilcoiu a coborit in sat cu-o veste: Cînele lui se tot apropie de Vîrtejul-Oanei, îşi ridică in vint capul şi urlă. Şi vreo patru romîni luară scări, funii şi porniră la munte. Legară scările, se ajutară cu funii, şi unul mai curajos se scobori in pămînt, După multă trudă, in cap de sară, la gura vîrtejului zăcea trupul zdrobit al lui Mîrzut, - Cu:p1 l-ai aflat, măi Costeo ? - Cum să-I aflu ? Zăcea aşa, lat, pe brinci, ca şi cum l-ar fi izbit cineva pe la spate. Cred că-n găvălia capu­ lui nu mai are nimic. Şi credinţa că Vasile Mîrza a stat in legătură cu Vvva­ băii se întări şi trăi multă vreme în sat. 1 9 O 9 9 - 1. Agîrbiceanu, Opere, 2 [130] LUPUL Prin pădurile subtirele, sărace, din preajma sa­ tului nu se prea ţineau sălbătăciuni. Rareori ţîşnea un iepure, ori o codană de vulpe din vreun tufiş. Aşa că în sat nu erau decit două-trei puşti, şi-acelea vechi. Doar Ilia Gheorghii avea puşcă nouă. Peste vară, în umblarea mai multă, se mai întîmpla să cadă vreun ie­ pure, dar cît ce se punea zăpada, puştile rugineau în cui pînă la anu. Nici unul din puşcaşi nu era vînător cu patimă, nici chiar Ilia Gheorghii, cel cu puşca nouă. Dar iată că, într-un post al Naşterii Domnului, se pusese o zăpadă de un stînjen. Şi cît ce s-a aşezat, îm­ brăcînd bine pămîntul, a şi-ngheţat tun, şi nici pome­ neală să se mai ducă. Vitele nu lăsau ogrinji in iesle, [131] Lupul 131 oile nu făceau turişte, şi sătenilor le părea bine. Săniile lunecau uşor, lăsînd dungi lucii, vinetii pe pieptul plin al zăpezii, lemnele de foc le aduceau oamenii, aşa, în­ tregi, din pădure. Dar totuşi, întinderea albă era mai mult pustie, numai vintul o cutreiera cu de-amănuntul. Şi, după o noapte în care trozni seră neîntrerupt aco­ perişurile de şindrilă, iată că trei romîni se opresc la marginea satului şi-ncep să se tot plece şi să se ridice, de parcă bat mătănii. Nu poate să fie de cine, frate! Aşa urmă cum­ plită nu face cînele ! - Ba da! Cînele gornicului. O să vezi tu că am dreptate. Cel de-al treilea nu zicea mrmc deocamdată. Privea cu de-amănuntul, se-apleca şi pipăia cu degetele urmele. Mustata din stînga i se mişca necontenit, se zbîrlea, se-ntindea, şi cîteodată ajungea de înţepa urechea. Ochii ii sclipeau din ce în ce mai tare, şi sprincenele i se ridicau deasupra ochilor, încruntate. Deodată se ridică, îşi înţepeni o mînă în şold ŞI spu­ se liniştit tovarăşilor: - Asta-i urmă de lup! TOţi trei rămaseră cu ochii la urme. Dacă a spus Ilia Gheorghii că-i urmă de lup, apoi aşa trebuie să fie! El e puşcaş doar, gîndeau ceilalţi doi; iar Ilia, după ce-şi spuse cu grai viu gîndul, era sigur de tot că nu se înşelase. El drept că nu văzuse lupi, dar noaptea tre­ cută auzise .în partea asta de sat un urlet aspru, ră­ guşit, sălbatec. Ceva ce sămăna a crivăţ, a pustiu şi a moarte. Astfel de urlet in viaţa lui nu mai auzise. «Trăbă să fie o sălbătăciune străină», îşi spusese. Şi, deodată, atunci, in puterea nopţii, in sufletul lui Ilia 9 .... [132] 132 Lupul tremură ceva tare, apoi, în loc de tremur, se aprinse o căldură care-i cutreieră îndată tot trupul. Şi Întîia oară În viaţă privi cu o dragoste mare, cu o dragoste de frate puşca ce atîrna pe părete. Căldura îi trecu apoi, dar un gînd îi rămase limpede şi-l ţinu deştept pînă dimineaţă: «Aşa o sălbătăciune să puşti, nu o zdreanţă de iepure !» Şi dimineaţă iplecă spre locul de unde se auzise urletul. Prin sat se lăţise vestea că umblă lupi prin pădurile din jur. Unii spuneau că-s haite întregi, ca nişte cîr­ duri de cîni, Mulţi le văzuseră urmele, văzuseră ză­ pada bătucită şi tăvălită. Adevărul era însă că în păr­ ţile acelea niciodată nu umblaseră lupi, şi nici un sătean n-ar fi ştiut să spuie cumu-i dihania. Urletul ce se repeta în toată noaptea, la aceeaşi margine de sat, il auziseră însă mai mulţi, şi cei mai slabi de înger Începuseră .să şoptească prostii de-ale lor. Ba că nu-i nici lup dihania, nu-i nici urs, ci-i un pricolici, vreun om de-a Satanii, ce se schimbă în cîne sau în orice alt dobitoc, ,ca să îngrozească pe creştini şi să le strice. Ilia Gheorghii Însă nu mai vorbi cu nimeni o vorbă legănată despre noutatea ce ţinea în fierbere satul. Merse la oraş, Îşi cumpără praf şi gloanţe şi se Întoar­ se liniştit acasă. Dar cu femeia nu vorbi mai nimic peste zi. îşi umplu cu grijă puşca cea nouă, În vreme ce ochii şi faţa i se luminau şi i se întunecau mereu. Cît ce se puse noaptea, Îşi luă cojocul, Îşi strînse puşca Ungă trupul mare, vînjos, şi porni. Cît ţinu drumul pînă unde dase de urme, mustata din stînga i se zburlea şi i se întindea, împungîndu-i urechea. Aerul Îngheţat de afară [133] 133 Lupul ------------------------------------�-------- îi răcorea obrajii şi pieptul, dar căldura dinlăuntru n aprindea iar. Cind ajunse la locul ştiut dădu de urme proaspete. Ilia se trase Iîngă un arin scorburos, se ră­ zimă cu spatele de el, îşi petrecu o mînă prin cureaua puştii şi aşteptă. Stătu multă vreme, fără să se poată gindi la ceva. Deodată apoi îi veni o întrebare : Cum se face că iese el in puterea nopţii, să pîndească, in ger, după un lup? Mai umblat-a el vreodată noaptea la vi­ nat ? La urma urmelor, nici nu-i puşcaş! Dac-a doborît cîţiva iepuri, ce minune mare-i asta? Oricine-o poate face! Ba, zău, nu-i o prostie ce face el ? Şi Ilia Gheor­ ghii se gîndi mai departe: Ba, într-adevăr, e o prostie! Şi-şi adună cojocul mai strins in jurul trupu­ lui şi vru să plece spre casă. Dar in clipa aceea i se păru că aude urletul. Şi deodată se cutremură şi se tupilă in umbra arinului. Mustata ii jud puţin, apoi incre­ meni zburlită. Mult stătu astfel cu otelele in mină, dar nu mai auzi nimic. Aşadar, numa i se păruse ... Nu ur­ lase, Dar n-are-a face. Stă el aici şi aşteaptă pînă dimi­ neaţă, pînă urlă odată. Aici, ghemuit deasupra zăpezii, 11 va aştepta, să ştie bine că îngheaţă, Ah, da, are să-I doboare, are să-I umfle in spate, să-I ducă să-I izbească 1n pridvorul casei. Şi sta acum stăpînit de alte gînduri. ti veniră in minte poveştile lui tată-său, ale lui badea Gheorghe, care murise i de mult, Şi-i spunea bădicul Gheorghe, de tată-său, de bunicul lui Ilia, cum umbla cu I jumătăţile de an şi cu anii prin pădurile bătrîne, de- parte, la poalele munţilor, cu domni mari, să vineze urşi şi căprioare. «Ei, da, aşa mai întăleg şi eu să vi­ nezi! gîndea Ilia. Cind puşti un iepure, ca şi cînd ai puşca o cioară, da' să puşti un urs, hm !» [134] 134 Frigul bătea şi din înălţimi, şi din zăpadă, dar cojocul de oaie ţinea bine. Lui Ilia, din cînd în cînd i se ura şi voia să plece. Dar cît ce se hotăra să plece, îi părea că aude urletul lupului, şi atunci, aprins de-o dorinţă ne­ mărginită, se ghemuia în cojoc. Astfel, il apucară zorile sîngerii, pline parcă de scîn­ tei de foc. Lupul nu se arătase. Şi nici nu urlase. In noaptea aceea nu-l auzise nimeni, nici într-altă parte. Numai lui i se păruse. Cum mergea spre casă, Ilia se gîndea, cu greutate la inimă: «Da' dac-a fugit de pe-aici? Potaia !» Aşa începură nopţile de pîndă. Se deşteptase în a Gheorghii atîta nerăbdare, atîta patimă, ca şi cînd în fiecare noapte ar fi puşcat cîte un lup. Cîteodată îl auzea aievea, urlind, dar nu putea desluşi bine în care parte. Işi schimbase în vreo zece rinduri locul de pîndă, căci sălbătăciunea îşi lăsa urmele cînd într-o parte, cînd într-alta a hotarului. Ilia Gheorghii se îndrăcise, în vremea asta îndelungată de pîndă. De la un timp, nici nu mai căuta în dihanie sălbătăciune străină, ci un duş­ man, un duşman care-l înfruntase şi pe care-i era parcă sete nu să-I puşte, ci să-I junghie. Toate rămaseră însă zadarnice. Treceau nopţi după nopţi, neclintite, reci, subţiri parcă. Treceau undele vîn­ tului, cu răsufletul morţii, zbura de multe ori urletul pe aripile vîntului, dar de duşman nu se putuse apropia. 1najunul Crăciunului, sara, muierea cercă fel şi chip să-şi oprească bărbatul acasă. Dar Ilia n-o ascultă, ­ nici n-o putea auzi, - ci porni încă şi mai devreme la pîndă. Adulmecă pe unde erau urmele mai proaspete şi porni spre marginea unei rarişti de pădure. Ungă un stejar se opri, se strînse în cojoc şi se hotărî să-şi pe- [135] Lupul 135 treacă noaptea acolo. încă nu se aşezase bine la pîndă, cînd un tufiş, i'n faţă, sună îngheţat, uscat. într-o clipă îşi lipi patul rece al puştii de obrazul bărbos şi aşteptă. Văzu două licăriri reci punctînd întunericul. Ţeli şi apăsă pe cocoş. Puşca trozni săc, ca şi cind s-ar fi rupt dintr-una o creangă uscată. Sălbătăciunea zbucni să fugă, dar nu putu face decît o copcă şi se tăvăli în zăpadă, lîngă tufiş. Lui Ilia Gheorghii, cîteva clipe, inima parcă nu-i mai bătu. Apoi, deodată, din cîteva sărituri, ajunse Ungă duşman. îl umflă în spate şi porni spre casă, mai mult alergînd. Mîna stîngă îi era adînc încleştată i'n gîtul lupului. Sîngele fiarei picura cald pe lîna cojocului, înflorind-o cu spice de gheaţă roşie. 1 9 O 9 [136] MILUC Miluc trata din cerşit, 11 purtau două picioare subtirele, scurte, strîmbe, Păreau mai mult mîni îmbră­ cate in cioareci decit picioare. Genunchii îi ieşeau tare în laturi, cînd umbla, aşa că spaţiul mărginit de cioa­ recii lui peteciti era aproape un cerc. Trupul nu-i era putin. Era destul de nepotrivit cu picioarele. Pe la piept i se vedea pielea golaşă, roşie cumu-i racul. Pe obraz avea vreo cîţiva peri încîrligaţi, rari, in loc de barbă, iar pe buza de sus, sub nasul lat, mare, cîţiva peri lungi, roşietici in loc de mustaţă. O guşă mare, cît o băşică de porc umflată, ii spinzura pe piept. într-o sară oamenii I-au văzut că vine la căsuţa lui, - un bordei de lut, - cu-o femeie şi c-un copil. Femeia [137] Miluc 137 era mare, ciolănoasă, neagră, stricată de vărsat, o muiere cu ochii tulburi. Dar mai tulburi erau ochii copilului, care nu vedea nimic. Albeaţă groasă �i copleşise işi-i mărise luminile. Din ziua a, doua Miluc începu să vorbească de mu­ ierea lui şi de copilul ei orb. Şi după cîteva zile porni şi copilul la cersit, dar nu cu Miluc, ci singur. Dibuia pe drum, subţirel şi deşirat, holbîndu-şi ochii cenuşii. Pipăind cu-o cîrjă, intra in ogrăzi, în case, şi straita mare din spate i se umfla tot mai tare. Cîştiga acum şi Miluc, şi copilul, iar femeia stătea în casă, la căldură, că era iarnă. Stătea şi fuma dintr-o. pipă scurtă cu ciutura afumată. Cînd se-ntorcea Miluc in căldura din casă se mele­ şea, li părea că-i o cîrpă muiată. Nu zicea mrruc, nu­ mai guşa îi răsufla răguşit, fluierînd, Apoi începea să tuşească de fumul de tab ac, tuşea ca din fundul unei buţi, şi guşa răsufla prelung, ca un foi. La început n-a zis nimic. Dar odată se intoarse acasă cam băut şi-i spuse muierii să nu mai fumeze atîta, că el se îneacă. Femeia ii suflă cîteva fumuri sub nas, înă­ buşindu-I, şi-l strînse puternic de guşă, să vadă de-i moale ori tare. Miluc se zvîrcoli să scape şi scoase un răcnet, De atunci Miluc nu i-a mai zis nimic muierii, în casă pluteau nouri grei, vineti, de fum, şi Milue se îneca mereu şi scotea din cînd in cînd din guşă sunete' ca dintr-un cimpoi. Copilul se ghemuia pe-o lavită, cît ce auzea gura: ţigăncii. Ochii i se făceau mai mari, buza de jos li tremura, şi picioarele i se frîngeau sub trupul deşirat, Din cînd in cînd, parcă aştepta ceva cu groază, pleoa .. pele i se zbăteau şi' începea să tremure. [138] 138 Miluc Cm fumul de pipă s-a dedat Miluc mai repede, dar cu ce nu se putea deda era că, tot la trei zile, trebuia să meargă în pădure s-aducă o sarcină de uscături. Altă­ dată o sarcină-i ajungea cîte trei săptămîni. Dar de cînd îi venise femeia aceasta in casă, lemnele se mistu­ iau văzînd cu ochii. Şi nu era uşor să pleci în pădure i� puterea iernii. Miiue îşi înfunda palmele scurte, late, în nişte mănuşi de pănud c-un deget, soioase, se-ncingea cu-o funie şi în­ cepea să urce dealul alb, ca de zahăr, ce se-ncingea chiar de la bordeiul lui. Şi se-nroşea la faţă cumu-i pi­ parca, şi i' se lipeau nările late. Apoi nasul i se-nvine­ ţea, maiirntl'i ca o prună uriaşă, şi de la nas culoarea. asta se răspîndea pe obraji. Numai fruntea, îngustă, plină de pecingine, �i rămînea palidă. Alta-i să umbli la cerşit, şi alta-i să aduci lemne din pădure. Cînd umbli cu straita, stai intr-o casă, te opreşti la alta, totdeauna în preajma focului, dar aici nu-i nici 'un pic de jar. Şi, urcînd din greu, i se oprea de multe -ori răsuflarea, iar în clipa următoare guşa-i şuiera pre­ �ung, răguşit, cu horcăieli, ca şi cînd şi-ar fi dat duhul. Iar cînd ajungea în vîrful dealului, părea că-i mort, că numai guşa mai trăieşte din el. De multe ori îi venea un gînd :' dacă-i place aşa de tare muierii să steie la căldură, de ce nu vine şi ea să care lemne? Ea-i mai tare, ar putea aduce o sarcină mai mare. Dar niciodată nu putea pătrunde cu mintea lui mai departe de gîndul acesta. Şi cînd, tirziu, spre sară, se cobora de-a săniişul cu sarcina în spate, şi din cînd în cînd vreascurile dădeau să treacă peste el, îi venea iar un gînd: pentru ce-a [139] Miluc adus-o el pe femeia asta la dînsu-n bordei ? Nu-i mer­ gea lui mai bine cind era singur? Nu-i era mai uşor? Dar nici acum nu cuteza, ori nu putea să ajungă 'la o judecată hotărîtă. Ştia atîta numai, că, într-o zi, cînd se-ntorcea de la oraş, de la cerşit, acolo unde se ispră­ veau casele, dăduse de femeia asta mare, neagră, stri­ cată de vărsat. Stătea în marginea drumului cu copilul şi tremurau amîndoi ' de frig. Cîne! a trecut Miluc pe Ungă ea, a-ntrebat : Măi ăsta, tu ai casă? Am, a răspuns Miluc, am un bordei. Bun, a zis ea, vreai să venim Ia tine, eu şi copilul? De ce să veniţi la mine? D-apoi eu te-oi spăla şi ţ-oi coase hainele, iar 'co­ pilul cîştigă mai mult decît tine. Miluc a privit la copil cu bucurie fricoasă, la muiere," cu teamă, şi a zis: - Haidaţi! Şi aşa au ajuns bărbat şi muiere. Miluc niciodată rr-a ştiut ce l-a îndemnat la asta. Şi iar nu se putea deda Miluc cu ceva. Cînd venea copilul acasă, femeia-l îmbrîncea, ii lua traista, şi cînd nu se-mpăca de sporul ce-i făcuse băiatul, îi da cu pum­ nul în cap, Îndesat şi mult, pînă ce deşiratul cădea moale, ca şi cînd n-ar fi avut oase în trup. Miine se îngrozea, H apuca cu �riguri, apoi cu fierbinteli. Se ghemuia lîngă cuptor, şi pe guşă îi cădeau lacrămi mari., grele. Ii era milă de copil. Căci deşi era mai mic, băr-· batului îi părea că-i un frate mai mare al lui. Odată, /'1,_. • •• 11 zise muieru : - Nu bate copilul, tu! Nu, că-i păcat! [140] 140 Miluc 'Femeia, ca o căţea flămîndă ce se aruncă asupra unui 'bruş de mămăligă, 'aşa s-a aruncat asupra lui Miluc, Şi numai vecinii l-au scos din ghearele ei. Şi deşi ştia ce are să păţească, Miluc ţinea partea patru săptămîni nu mă mai rog de tine. Atunci ştiu eu. Pădurarul se simţi ruşinat. Într-adevăr, vedea el că răzbunarea lui nu-i deloc frumoasă. Şi cînd, într-a cincea zi, doborî şi stăpîna un cerb .. n prinse pe Gheorghe in braţe şi-l strînse cu putere la sîn, - Tot eşti bun tu! Vezi, eu cerb n-arn puşcat incă in viaţa mea. Pădurarul simţi o furnicare in tot trupul, o ame­ ţeală i se urcă la cap, da' se făcu să pară nepăsător. Şi n-a trecut mult după asta, şi, într-o sară, cum veneau amindoi spre casă, o dihanie de urs le ieşi drept nainte. - Ocheşte-l, stăpînă, că aşa bine n-are să-ţi mai iasă urs in cale, zise Gheorghe. Dar ea îngălbini, incepu să tremure, ş-abia putu A A ingma : Nu! Aici nu pot! De urs mi-i frică, şi, tremu­ rînd, se alipi de vînător. [185] o poveste din sat 185 Acesta ochi, adunîndu-şi toate puterile să nu trea­ că şi-n trupul lui un astfel de tremur, şi trase. Dihania răcni răguşit şi se prăvăli pe coaste. - Bine, Gheorghe, bravo, Gheorghe! striga veselă acum stăpîna, şi, in bucuria ei, era gata să-I cuprindă Jn braţe şi să-I sărute. Aşa trecu vara cea. dintîi. Toamna, cei doi soţi tinări porniră la oraş. Da' cît a ţinut iarna, au venit de două ori amîndoi, şi, a treia oară, femeia singură. - Domnul are afaceri şi n-a putut veni. Eu am venit, căci mi-i tare dor de vinat. Iarna pare că-i mai frumos ca vara. - Mai, zise Gheorghe, ales dacă ai un cîne bun! Nu trăbă s-alergi mult. Ţi-l aduce indată vînatul. Bărbatul său nu avea cine ştie ce afaceri, da' pentru el nu era nici o plăcere să steie peste iarnă la munte. Da' de cum a venit stăpîna, a-nceput să cadă neaua cu nemiluita, şi pe urmă vinturile mari începură să bată turbate. Şi se umplură gropile, prăpastiile de ză­ padă, se ridicară troianele ca uriaşe culmi de zahăr, se-nchiseră căile, şi nime nu mai cuteza să prindă cei patru cai la sanie, să pornească cu doamna la oraş. Ei însă nu-i părea rău. Nici chiar prin gînd nu-i trecea să plece acasă. Şi după vînturile mari se puse un pui de ger de în­ gheţa vitelu-n vacă. Şi {jorniră potăile de lupi Ilămînzi, şi urlau cîtu-i noaptea,: şi s-apropiau tot mai tare de căsile baroneşti. Simţeau, cu nările flăm�nde, vietăţile calde ce s-adăposteau �n grajduri şi-n şoproane. Cîni erau de pază, erau puşcaşi prin curte, da-ntr-o noapte lupii tot pătruns eră într-o cocină, şi pe trei godaci graşi �i tras eră în bucăţi afară, în curte. [186] 186 o poveste din sat Era un hîrîit, un guiţat, o larmă omenească, de stăpîna sări speriată din somn, şi, aproape dezbrăcată, se puse-n fereastră, să vadă ce-i. Şi, cînd văzu, �i înghetă inima. Cinci potăi de lupi îşi arătau colţii, se muşcau între ei pentru bucăţile vii de carne, şi nici gind n-aveau să fugă de strigătele oamenilor. Puşcături s-au, tras vro cîteva, Da' nu nimeriră, Ş-acuma, simţind duşmanii-n curte, caii începură să se frămînte, vitele in grajduri începură să mugească, să se zrnîncească şi să-şi rupă funiile. Ş-atunci, iată nu­ ma că pădurarul, Gheorghe Suciu a Rarului, răsare in curte şi, repede, din cinci bufnituri, trăvăli sălbătăciu­ nile, care-ntepeniră indată, care c-un git, care c-un picior de godac în măsele. - Gheorghe, dumneata să vii indată pînă sus la mine, zise baronita, şi dis păru de la fereastră. - A dracului ger! zise a Rarului, după ce intră în casă. Pîn-ai stat dumneata cu fereastra deschisă, s-a răcit bine ş-aici. Femeia se ascunse indată subt plapomă, in pat. Eu am să pun nişte lemne, stăpînă, că-i frig în casă. Pune, Gheorghe, şi stai colea şi te încălzeşte şi tu. încuiat-ai uşa de la casă? - Ba n-am încuiat-o. De ce s-o-ncui ? - Nu ştiu. Aşa mi-i de frică! Am tot auzit că lupii nu se lasă bătuţi dintr-odată. Au să vie mai mulţi, şi, cum văd eu, sint tare sălbateci! Gheorghe incepu să rîdă. - N-avea grijă, stăpînă ! Chiar de-or veni, aier-s, in curte. [187] o poveste din sat 187 - Ba nu! Dumneata trăbă să stai aICI, cu mine! De-aceea, du-te şi incuie uşa. Pădurarul, crezind că-ntr-adevăr groaza cea mai mare stăpîneşte inima femeii, ii implini porunca, încuie uşa, puse lemne pe foc şi s-aşăză pe-un scaun, cu puş­ ca pe genunche. Acum-ar fi avut grozavă poftă să-şi aprindă ţigara, da' nu cuteza. Domnita, din pat, băgă de samă neastîmpărul lui şi-i zise, ştiindu-l straşnic fumător: - Vezi, pe masă este tabac bun. Fă-ţi ţigară. Pădurarul se ridică să caute, da-n zadar, nu află nimic. Atunci ea sări deodată din aşternut şi-i puse tabacul in mină, atingîndu-l uşor peste obraz cu mineca subţire a cărnăşii. Apoi se ascunse iar in aşter­ nutul moale. Gheorghe Suciu a Rarului era acuma tare voios. Se-ncălzise, fuma tabac bun şi-i era bine. Deodată, fia­ rele începură iarăşi să urle în noaptea de-afară. - Au să vie din nou! zise baronita. - Ba nu, stăpînă, in noaptea asta de bună sarnă nu mai vin. Cei de-afară cheamă pe cei ce-au întrat, şi dacă vor vedea că nu mai vin, trec într-altă parte. Da' pădurarul trebui s-asculte de stăpînă. Veni cu scaunul lîngă patul ei, cu puşca pe genunche. Urletele ! s-auzeau tot mai departe. - Am spus eu că se! îrnprăştie ! zise Gheorghe. Femeia nu răspunse nimic; privea la voinicul de­ alăturea, şi pieptul ei creştea mereu. - Tu eşti tare brav ficior, Gheorghe! zise ea Întru tîrziu. Nu ţi-i frică de nimic? - De ce să-mi fie frică? [188] 188 o poveste din. sat - Da' de mine nu ţi-i frică, Gheorghe, zise, şi-i cu­ prinse grumazul cu braţul ei alb şi moale. Afară incepu din nou viscolul, şi vuiau vinturile cîntări sălbatece ... Din noaptea aceea baronita cea tinără incepu să se alipească tot mai tare de Gheorghe. Şi, intru tîrziu numa, pădurarul a cutezat s-o ducă la oraş, pe drumul plin de nămeţi. Da' de-aici Încolo stăpînul trăi mai mult singur. Nu treceau două săptămîni, şi femeia sa simţea o patimă grozavă pentru vînat şi trebuia să vie la munte. Spun bătrînii că Gheorghe Suciu a Rarului a trait vro cinci ani ca-ntr-un vis. A venit pe urmă revoluţia. Atunci a pierit Gheorghe, ucis de-un glonţ duşman, ş-a rămas frumoasa baronită să-I jelească şi să-i ducă dorul. Dar oamenii o pomenesc ş-acum ca pe-o muiere bună la inimă. Ei trăbă să-i mulţămim, noi, rumînii de pe-aici, pentru tot binele ce-l avem. Ea ne-a dat pă­ durile cu păşunatul, ea ne-a lăsat vînatul nouă. Săraca, tare i-a plăcut de rumînii noştri! 1 9 O 9 [189] URSITUL Trăia pe vremuri la noi în sat o femeie văduvă, una de-i ziceau Precupeasa, ş-avea o fată. mare la casă, de-o chema Florica. Femeia era o şopîrlă de bătrînică, uscată şi măruntă, şi rea de gură, de să te-nvenineze, nu alta. Cîtu-i draga de lume torăia în casă, torăia în curte, torăia la o vecină. Ba meliţa ei bătea de multe ori pe uliţi depărtate, prin capul satului. Nu era om în sat despre care să nu ştie 0 întreagă cazanie, da' vorbea cu mai multă patimă despre ficiorii de însurat şi fetele de măritat. Femeile cu fete mari se fereau de Precupeasa, dar ea, şi de departe, tot le arunca vorbele: «Fă cum vreai, soro. Da' să ştii una, eu pe Florica :mea n-o dau pînă nu-i vine ursitul [» [190] 190 Ursitul Florica însă nu era pe-un gind cu mamă-sa. Zburda şi ea prin lume, se învîrtea la horă cu flăcăii, mergea la şăzători, şi de multe ori venea acasă fără năfrărnuţă. Bătrînica se aprindea, îşi frîngea mînile şi nu se mai putea linişti. - Tu, fată hăi, ţie-ţi vorbesc, ori la păretele ăsta? Nu ştii tu c-aşa te nenoroceşti pe toată viaţa? Că ursi­ tul fiecărei fete stă şi priveşte din întunerec. El stă şi aşteaptă. Aşteaptă să vadă pe ce cărări porneşte fiecare fată. Şi dacă pleacă pe-o cărare ce-i place lui, şi ursitul �i atine calea, şi-i gata fericirea! Tu ştii, ţi-am spus de-atitea ori, şi totuşi nu ni-asculţi. Fata-i zicea de multe ori: - Iată, mamă, eu cred că mi-am aflat ursitul, Arîta-i trebuia bătrînei ! C-apoi o descosea, o chinuia cu vorba, pînăce fata trebuia să-i spuie numele flăcău­ lui. Atunci Florica avea linişte. Precupeasa pleca să afle pe tinăr, pe părinţii lui, şi-i batjocorea in auzul tuturor, şi astfel Florica, după trei-patru ani, nu mai avea cu cine să joace la horă. Florica incepu să îmbătrinească, să steie acasă, pe cînd mă-sa meliţa pe toate uliţele satului. Şi odată, intr-un dulce al Crăciunului, Precupeasa veni 'de prin sat tare voioasă. îi spuse fetei multe noutăţi şi in urmă-i zise: - Desară are să vie ursitul tău, Florică. Norocul, dacă e să-I ai, oricît te-ar încunjura, in urmă tot vine. Şi, intr-adevăr, in sara aceea cineva ciocăni la uşă ş-o deschise incet. La lumina din casă se desluşi indată un bărbat voinic, neras de săptămîni. Omul era prăfuit şi părea drumet venit de departe. [191] Ursltul 191 - Iacă, zice, am venit, mătuşică, aşa cum ne-am întă­ les. Da' mie, drept să-ţi spun, Îmi place casa asta. E aşa, mai la marginea satului, şi-i afundată Într-o grădină. Mi se pare, nici pădurea nu-i departe de-aici. - Nu, nu-i departe, răspunse Precupeasa, neştiind ce are străinul cu pădurea. Dar ia să pofteşti şi să cinezi cu noi. Fata asta a noastră ştie face mîncări minunate! - Fata, ehei, fata a fi ştiind ea! zise străinul, gîn­ din du-se la altceva. Florica, cutremurată, îngrozită de bărbatul ăsta, care putea să aibă patruzeci de ani, ieşi s-aducă demîncare, Se gîndea la ceva: de aici din sat nu era rumînul, şi totuşi, parcă l-a mai văzut undeva. L-a văzut, ori l-a visat? Şi dacă l-ar fi visat? Să n-aibă oare dreptate mă-sa că acesta e ursitul ei? O petreceau înfierări de gheaţă, şi cu cît Îşi da silinţa să nu se convingă că l-a visat, cu atîta se convingea mai tare. Da, de multe ori i-a trecut pe dinaintea ochilor, prin vis, chipul întunecat al străinului. Cînd s-au pus la masă, cînd se aşăză străinul pe lavită, ceva se izbi puternic de lemn. Bărbosul îşi petrecu mîna prin suman şi scoase un pistol lung, cum se purta mai de mult. îl privi cu băgare de samă, şi-l aşăză pe laviţă, lîngă dînsul. Acum se cruci şi bătrîna şi nu mai ştiu cum să steie la masă. Străinul! mînca lacom şi, ca şi cînd n-ar fi băgat de samă neliniştea femeilor, spunea cu gura plină cîte o vorbă. - Eu vin de departe. Şi, lata, m-a apucat o foame turbată. Să mai aducă fata, dacă mai este ceva. Şi Florica, bucuroasă, ieşi ca dusă de vînt. Şi aşteptă bătrîna, şi aşteptă rumînul, da' fata nu mai veni. Străi­ nul, Întru tîrziu, zîrnbi. [192] 192 Ursitul - I-i frică fetei, se vede că i-i frică! Vezi şi adă dumneata ceva de mincare. Şi după ce se umplu iar blidul, necunoscutul zise: - Am plecat de mult de-acasă şi m-a ajuns o foame turbată. Da' să nu-ţi fie cu supărare. Dumneata mi-ai spus o vorbă. Mi-ai spus că pădurea, care s-ar zări de aici, se ţine tot de pădurile domneşti. - Tot. Aici se gată. Ştie Dumnezeu unde se-ncepe, de la al cîtelea hotar, dar aici se gară. Asta o ştie tot satul. Dar unde s-a-ncepe, nu ştiu. - Asta-i altă căciulă, adecă unde se-ncepe, de asta nu-i vorbă. Da' vorba e că eu vin anume să cumpăr o casă, aici, unde se gată pădurea domnească. Casa dumi­ tale imi place, e aşa, înfundată într-o grădină, şi-i cam în margine de sat. Vinzi dumneata casa? - Casa n-o pot vinde, că-i a fetei, de zestre. - Da' dacă mi-ai da-o cu fată cu tot? Hm! Văd eu că te uiţi la pistol. Da' la pistol dă-i dumneata pace, că nu-i pentru femei făcut. Iacă, l-am luat şi eu, să nu-mi iasă vrun hot in cale. Precupeasa se simţea strînsă cu uşa. Vechea ei credinţă, că-i va veni norocul fetei de la răsărit, intr-o sară, o stăpînea şi acuma. Şi cînd întălese că străinul de acum venea din depărtări anume să cumpere o casă ca a ei, pricepu că acesta-i ursitul fetei. Aşa-i spusese de mult o ţigancă bătrînă, dîndu-i cu bobii. Dar acum o teamă nedesluşită o pătrunse şi nu ştia ce să spună. . Străinul o cerceta din ochi, şi, cînd văzu că nu se va putea întălege cu ea, schimbă vorba. rr: Iaca, femeie, draga mea, eu te-am purtat cu vorba. Dar eu n-am venit să-ţi cumpăr casa, eu n-am nimic cu pădurile domneşti, ci eu am venit să-ţi cer fatade ne- 1 L ni îâ 4WU!I&L • [193] 193 vastă. Şi ca să vezi că drept îţi spun, ascultă-mă. Eu l-am cunoscut pe Precup, pe bărbatul dumitale. Ai ? Te miri că l-am cunoscut şi că te ştiu cine eşti? Ei vezi, eu pe bărbatul dumitale l-am cunoscut. L-am intilnit o dată la oraş, dar era şchiop pe-atunci. Ştii, de cînd ii frînsese stejarul piciorul in pădure. Şi nu era Precup singur la oraş. Era cu fata. Să fi avut pe-atunci vro cincisprezece ani Florica. Şi de-atunci mi-a plăcut de fată, şi tot m-am gindit să vin o dată pînă aicea. Dar, iată, n-am putut veni pin-acuma. Şi nici acuma n-am să rămîn. Plec, da' peste două zile să ştii că vin să facem logodna. Şi străinul se ridică indată, ascunse pistolul şr, luîn­ du-şi noapte bună, pieri în întunerecul nopţii. Două zile, fată şi mamă nu mai ştiură pe ce lume sînt. Simţeau amîndouă că are să vie omul acela iară, ar fi voit să fugă, să se ascundă, da' ca o putere nevă­ zută le ţinea locului. Şi î:n după-amiaza zilei de-a doua, iată nu ma că se zăresc trei voinici călări, se zăresc la marginea pădurii domneşti. Unul pleacă inainte, ceilalţi doi - după el. Şi vin, şi nu se opresc pînă la casa Precupesei. Cel din frunte descalecă, le face sămn şi celor doi, descalecă şi ei, duc caii in curte şi-i leagă: de proptele, - Am venit după cum; ne-a fost vorba, lele, zise cel dintii intrînd in casă. Şi n-am venit numa singur. Mi-am adus şi doi pretini să se bucure cu noi alăturea. Da' de nişte fîn pentru cai poţi face sarnă ? Bătrîna şi fata dintii nu l-au cunoscut. Era ras proas­ păt, cu haine schimbate, era mai tinăr cu cincispre­ zece am. 13 - 1. Agirbiceanu, Opere, 2 [194] 194 Ursitul - Avem, da, avem de toate, cum să n-avem. Şi caii ii vom duce în grajd, că-i ger afară, zise întru tîrziu femeia. Şi Florica, cît ce l-a văzut aşa de curătel, s-a dezghe­ ţat in grabă ş-a început să umble ca o suveică în toate părţile. Străinii aşteptară ce aşteptară, apoi doi ieşiră in tindă, tocmiră focul pe vatră, să fie mai mare, scoaseră doi miei despoiaţi şi începură să-i frigă in frigare. Bătrîna nu se mai putu răbda să nu-i întrebe : - Da' pe la dumneavoastră sînt miei de pe-acuma? Pe la noi nici peste două săptămîni. - Sint, da, pe la noi e căldură mai mare, ZIse un flăcău. Cînd să se puie la masă, trei ploşte cu vin răsărită ca din pămînt, - Aşa, vezi, să fie bucuria deplină, zise cel dintii. Şi acum ian' să ne ospătăm, ian' să bem şi să mîncăm în cinstea Floricăi ! El zîmbea şi privea la fată şi, din cînd in cînd, tuşea gros. Şi cînd au fost de-au isprăvit cu cina şi cu logodna, voinicul cel străin zise: - Acum noi ne ducem, da' la primăvară vin să fa­ cem nunta. Şi, pe cai iuti, negri, au intrat în întunerecul pădurii, iar cele două femei rămaseră uimite de graba lor cea mare. Precupeasa nu mai meliţa din gură, dar acum înce­ pură vecinele s-o vorbească de rău. Ba că-şi vinde fata unui străin, ba că umblă cu lucruri necurate. [195] Ursitul 195 Da' pnmavara voinicul veni, şi nu se mai duse, şi popa vesti în biserică cununia Floricăi şi a străinului Gheorghieş. Cînd şi-a văzut fata ' C 9 toată zarea dinaintea ochilor şi căzu, strîns de durere, pe un colr de stîncă. A doua zi nişte rornîni dădură de el ţapăn. - Iacă, mal, ăsta-i fişpanul de la noi !... Se vede că n-au fost tari legăturile ce i le-au pus doftorii în spital L. Şi-l luară pe sus şi-l dus eră acasă. 244 Fişpanul [245] LA O NUNTA Mihail Codrea se hotărî, în cele din urmă, să-şi marite fata. Cum n-avusese decît un singur copil, pe Linuţa, se obişnuise cu-o viaţă tihnită. Dar de cînd fata îşi pusese catrintă, noroc bun! Hodină şi pace-n casa lui nu s-a mai aflat! Cind o păruială, cînd o bătaie straş­ nică între tinerii satului - pentru Linuta. Şi, de-aici, vorbe-ntre oameni, ceartă acasă cu femeia, năduf la inimă şi tulburare in sufletul lui Mihail. «Stăi, că pun eu capăt la toate !» îşi zise intr-o bună dimineaţă, şi încă-n sara aceea se făcu încredinţarea, şi peste patru săptămîni fu hotărîtă cununia. Feciorul era din neamuri, avea patru boi, dar, de dndştia �ă Linuta are să-i fie nevastă, um- [246] 246 bla pe uliţele satului ca şi cînd ar fi avut doi­ sprezece boi, nu patru. Fata? Ei ! Fata era o şopîrlă de copilă, de să-ţi scape printre mîni, ca un peşte luciu. Cu ochii ei căprii, a băgat dracii În mulţi feciori; din unii i-a mai scos ea cu vreo vorbă bună, în alţii i-a lăsat acolo. să se înmul­ ţească. Dar de vreun voinic anume nu s-a legat. Cînd a înţeles că se mărită, a clăti�at din cap, ca şi cînd ar fi zis «nu-mi pasă !», şi s-a apucat îndată să-şi puie în rînd veşmintele de zestre, la care începuse să coase de cînd era de doisprezece ani. Sara, în ziua nunţii, cinară nuntaşii o mulţime de mîncări, Începură să beie vin cumu-i uleiul, căci Mihail Codrea avea în sat viile cele mai mari şi vinul cel mai vechi. Şi veselia se dez-­ lănţui deodată din piepturile tuturor, şi casele lui Co­ drea vuiau de chiote, de cîntece şi de voie bună. Dar mireasa, de cînd s-a pus la masă şi-a început 53. cînte ceteraşul, nu şi-a mai luat ochii de la el. A gustat puţin din mîncări, şi-a muiat buzele, că-i ardeau, ill1 vinul răcori tor, şi, de-aci încolo, privea la muzicanrul acela. Că ce i-a trăznit lui Codrea prin cap? Iată, s-a hotărît ca la nunta fetei sale să n-aducă ţigan ceteraş în casă, ci un romînaş pe care-I ştia el. Ş-a trimis că­ ruta într-al treilea sat, şi, duminică dimineaţă, străinul era în curtea lui Mihail, cu cetera subsuoară. Şi Linuta privea la ceteraşul acela. Ar fi voit să ştie cum îl cheamă, ar fi voit să ştie de unde-i, ar fi voit să-I Întrebe ceva. Şi, pe cînd nuntaşii se veseleau, Li­ nuta stătea înlemnită la masă şi se frămînta cu gîu­ durile. La început nu băgară nuntaşii de sarnă că Linuta nici nu bea, nici nu mănîncă. Dar, după ce vinul re- [247] !La o nuntă 247 vărsă căldură-a inimi şi văpăi de foc, unn începură să ;privească la mireasă. - Aşa-i stă bine, ziceau unii, mireasa să fie supă­ uată cînd se desparte de părinţi. - Aşa-i frumos, să nu se vadă c-a aşteptat mări­ ltişul, spuneau alţii. Tinerii începură să Irămînte pămîntul. Cînd o fată, .cînd alta, cînd o nevastă tînără treceau, tocmindu-şi -năfrarna, printre scaune şi mese, la mijloc, unde le-aş­ \teptau jucătorii. Linuta a jucat putin, i-a venit să ame­ tească şi s-a dus iar la locul ei; şi ochii i se legară iar de muzicant. Aflase ceva. Aflase că-I cheamă Nicodim. întîi s-a minunat de numele acesta străin, apoi, încet­ i.�ncet, numele i se păru tot mai cunoscut, pînă ce, în 'urmă, i se păru că-I ştie de un veac. Dar, după ce a 'Ştiut atîta despre el, deodată o cuprinse o nelinişte anare şi nu mai avu astîmpăr. Se ridică de pe scaun şi �{)e apropie de străin. - Măi bădiţă Nicodime, din ce sat eşti tu ? Tînărul îşi ridică ochii de pe ceteră şi privi la Linuta "ca la o minune. Se părea că pînă-acum nici n-o văzuse. - Din satul cu florile, Fetică, zise el, zîmbind sub unustătile negre. - Ba nu glumi, ci spune-mi, tu de unde eşti? Flăcăul nu-i mai zise nimic. îşi înclină capul pe vioară 'şi începu să cînte un cîntec nou, plin de înfierări tai­ .nice. Linuta porni la locul ei, cu inima strînsă, gata să-i -deie lacrămile. Şi, de-aici încolo, muzicantul nu mai cînta ce-i porun­ .ceau oaspeţii beţi. Ci toate cîntecele pe care le avea el mai dragi începură să tremure, să adie, să plîngă ţprin casă şi în sufletul Linutei, Bărbatul cel nou băgă [248] 248 La o nuntă ceva de samă, dădu tîrcoale în jurul Linuţei, dar Li­ nuta nu-l vedea, nu-l auzea. In ea se trezise ceva ne­ spus de dulce şi dureros, care creştea cu fiecare cîntec al lui Nicodim. Şi iată numai că Linuta se ridică iar, merge la străin, îşi ia cununa de flori de pe cap şi o pune pe capul lui Nicodim, apoi şade Ungă el şi Începe să-I dezmierde. Lui Nicodim îi amuti vioara, i se înmuiară mînile şi privea undeva departe, departe. - Brava! strigară nuntaşii, asta-i bună glumă, asta-i adevărată păcăleală! - Ba mie mi se pare că-i curată batjocoră, zise Mi­ hail Codrea. Eu n-arn adus ţigan la casă, ci rumin. Dar Linuta asta tot aşa-ner-o dungă a fost, de cînd o ştiu. Şi porni odată dintre cumetrii, să-i spuie fetei să nu facă prostii. Ginerele pufăi a, ca şi cînd ar fi vrut să se înece, şi mai căpătă răsuflet numai cînd văzu pe socru-său venind. Amîndoi, însă, rămaseră zăpăciţi cînd se apropiata şi văzură pe Linuta, Cu-o rnînă-i sta pe genunchiul lui Nicodim şi 11 privea în ochi ca fermecată, ca dusă de pe lume. îţi place cum cîntă Nicodim, tu fată? - Place, tată! - Da-mi pare că-ţi place şi de ceteraş, adăogă gi- nerele. - De el îmi place şi mai tare! Şi vedeţi amîndoi că are de cine să-'mi placă! Şi fata învălui iar pe Nicodim în privirile ei calde. [249] r I La o nuntă 24fY -:-" Ba să te duci tu dracului, să nu-mi faci casa de ruşine, zise Mihail, intunecat deodată. - Ce ruşine? zise fata, sculîndu-se şr mergînd la locul ei. De-aici încolo Nicodim Începu iar să cinte de joc. Şi unde nu i-a pus indată şi pe bătrîni să tropăie, de părea că se clatină pămîntul. Şi cum jucăuşii erau tot mai mulţi, şi locul de jucat tot mai strîmt, Nicodim se sculă de pe scaun, schimbă o privire cu Linuta şi Începu a tot face cîte un pas spre uşă, ferindu-se de învăl­ măşeală. Ţinu un joc lung şi frămîntat. Părea că anume vrea să-i frămÎnte cu zicala, să-i obosească, aşa trăgea pe coarde Nicodim. Deodată, aria se rupse, şi toţi alergară să se răco­ rească cu un pahar de vin. Şi, pînă să răsufle, pînă să Închine, pînă să se aşeze fiecare la locul lui, iată numai că. Întră un mort În casă, şi mortul acela era bărbăţelul Linutei. Abia putu îngîna: - Au pierit în noapte! între nuntaşi s-a făcut deodată o mare Învălmăşeală. Mulţi năvăliră, îrnbulzindu-se pe uşă, să vadă unde-s, să-i aducă, să mai rîdă şi de gluma asta. Dar ginerele şi tatăl fetei se urc ară pe cai şi porniră în puterea nop­ ţii. Mihail Codrea ştia, ginerele simţea că nu-i o glumă fuga asta. Fetele priveau mirate, femeile tinere se co­ teau, rîzînd, iar bărbaţii Începură să beie şi să spuie istorii de pe la nunţi. Le veni în grabă pofta de joc, dar nu mai era ceteră. Un bătrîn luă fluierul, şi jocul se urmă pînă dimineaţa. [250] 250 La o nuntă Pe Linuţa n-au găsit-o nici ginerele, nici socrul. Poate 'se vor fi ascuns undeva pe aproape, că noaptea a fost întunecoasă tare. Dar au trecut şi săptămîni şi n-au mai aflat-o, nici pe ea, nici pe ceteraş. Ginerele se bolnăvi de inimă rea şi de ruşine şi n-a mai ieşit din casă să deie ochi cu lumea. Iar de cei doi fugiţi n-a mai ştiut satul nimic, niciodată. 1 9 O 9 [251] SĂNDUŢA Sănduta-i la noi in sat o femeie bătrînă, care se teme grozav de dracu. De frica lui se roagă şi po­ steşte, de frica lui merge la biserică şi se-nchină. Pe Sănduta o doare de mult un picior, de numa şi-l tîrîie, gros ca un butuc, Înfăşurat În zdrenţe. Drumul de-acasă pînă Ia biserică H face în trei ceasuri, da' totuşi, vine regulat în fiecare duminică şi sărbătoare. Sănduta are «rosătură la inimă», zice ea, arătînd cu degetul undeva pe trup, şi totuşi posteşte şi postul Sînpetrului numa cu apă, cu pîne şi cu oţet. A învăţat-o un călugăr să se puie pe ajun dacă vrea să scape de uneltirile celui din pietre. Şi de-atunci bătrîna ajună şi bate la mă­ tănii ... [252] 252 Sănduţa Zadarnic t De urmărirea celui necurat nu poate scăpa. îl vede pe masă, 11 vede subt pat, il zăreşte pe vatra focului, cum îşi intinde limba lungă, roşie, să soarbă pară. 11 vede pe drum, cînd in formă de cîne, cînd ca o mîtă mare, sud. 1 se arată in vis ca un sfredel, ca un ţap, ca un cocoş negru. Şi, - ucigă-l tămîia! - nu-i dă pace nici in sfinta biserică. Ş-acolo il zăreşte Săn­ duţa, ca un bivol greu, negru. Şi astfel, nu-i de mirare că Sănduţa poartă veşnic Ia grumaz un şirag de mătănii cu boabele mari, afurnate, că-i spînzură ide mina stîngă alt şirag de mătănii, cu boabe mai micuţe, castanii, iar de cea dreaptă, unele mai roşietice. Trei feţe sint in Dumnezeu? Pentru toată faţa un şirag de mătănii, in trei să crape Necuratul care s-ar apropia de Sănduţa ! 'Mergind pe drum, bate la cruci ca şi cind ar merge tot depănînd tort pe un răşchitor, şi, tot la zece paşi, se opreşte să zic-un Tatăl Nostru, şi, tot la douăzeci, o Născătoare. Sănduţa n-are copii, are numa un bătrîn, care i-a fost bărbat şi care-i mai cară ş-acum, sus pe deal, cite-o traistă de bucate. Că Sănduta nu poate lucra. De zece ani, mai ales, de cînd a lovit-o Necuratul făcîndu-i rana la picior, nu-şi mai poate aduce nici apă, nu mai poate mătura nici în casă. Bietul bătrîn numa cit nu moare de ciudă şi de năduf, cind o vede aşa de amărîtă. Da' n-are ce-i face. Că Sănduta bate la mătănii şi la cruci toată ziua, de n-are vreme nici s-audă mormăielile bă­ rrînului. Ea aprinde tămîie, ia luminita de ceară şi face cruci pe părete, după chipul celei făcute de popa la Feş­ tanie, Maica mea! Feştania aceea se vede c-a fost de [253] Sănduţa 253 mult, căci bătrînul nu se poate uita la un petec de pă­ rete să nu vadă o cruce strîmbă, făcută de bătrîna, Cind au fost să facă feştania, erau aproape să se certe. Moşul sta tot gata numa să se plece şi să ieie o uscătură, s-o rupă pe spatele Săndutii, Bătrîna i-a tocat la ureche pîn' l-a asurzit. Ba că ea nu mai are pace noaptea, ba că să se mute din casa aceea. Cu multe nopţi înainte de feştanie, Sănduta n deş- tepta pe bătrîn din somn: . - Auzi, Culae? Ha? Auzi-l cum şuieră, cum mior­ lăie ca mîta, cum cucurigă cocoşeşte? Se ridica din pat, în capul oaselor, şi i-l arăta moş­ neagului cu degetul: - Iacătă-l, făcea îngrozită, s-a aşăzat la mine pe perină! Are gheare de uliu, cap de nevăstuică şi limbă împărţită, de şarpe. Moşul se zvîrcolea in pat, trezit de strigătele muierii, şi-i era grozav de ciudă că nu mai poate adurmi. Cu chiu, cu vai, în urmă, hotărîră ziua de feştanie. Grea treabă ! Mîncare popii, ţuică popii, bani popii! Da' părintele Petrişor a fost om de omenie. S-a îndes­ tulit cu mîncarea şi cu tuica, banii i-a lăsat pe masă. Abia s-a depărtat sfinţia-sa, şi Sănduta şi zice, ne­ maiputîndu-şi lua ochii de pe bani: - Ştii tu, Culae, de te n-a luat popa banii? Pentru că banu-i ochiul dracului şi nu vrea să aibă legătură cu el. Auzind-o, bătrînul îşi ieşi din fire. Apucase cu cîn­ tece bisericeşti, cu vorbe sfinte în urechi, apucase o dată şi puţin bine hrănit şi se simţea şi el mai altfel, cînd, deodată, Sănduta-i şi pomeneşte pe Necuratul... [254] 254 Sănduţa - Tu, babă, dacă-ntr-atîta sfinţenie tu tot la cel din pietre te gîndeşti, nici nu mă mai mir că el se leagă de tine! Sănduta, in noaptea de după feştanie, durmi bine. Nu i se ară tă nimic în vis. - Vezi, Culae P Ai dat o mîncare popii şi ne-a cură­ ţat de Necuratul. Dumnezeu să-ţi deie bine, Culae ! Bătrînul se simţi mîngîiat în sufletul lui c-a făcut un bine Săndutii şi se bucura că de-aici Încolo va putea durmi şi el în tihnă. Dar bucuria nu i-a ţinut mult. In duminica următoare, dimineaţa, Sănduta pleacă la biserică. De unde de neunde, ° mîţă vine ca o săgeată şi trece peste piciorul cel umflat al bătrînei. Sănduta vrea să meargă mai departe, se sprijină în băţ, bate la cruci - zadarnic! Zice rugăciunile, cîte le ştia, de zece ori ­ nimic! Părea că-i înlernnită. Pesămne puterea Necu­ ratului se legase iarăşi de dînsa! Au trebuit $-0 ducă oa­ menii pe sus, pe cînd ea se ruga cuprinsă de fiorii morţii. De aici încolo cel din cînepă Începu s-a neliniştească şi-nu-altă formă. 1 se arăta, în toată noaptea, ca un moş bătrîn şi-i zicea: - Tu Săndută, eu am să-ţi arăt o comoară. Iată colo, drept deasupra mîncăturii dintre culmi, este-un frasin. Vezi tu frasinul ? Şi Sănduţa parcă răspundea în vis şi zicea, deşi ar fi voit să tacă: - Văd. Şi zicea cel rău, în formă de bătrîn bun: - Acolo, la poalele lui, să mergi, acolo să sapI. Şi ce vei afla acolo, iată, eu Îţi arăt dinainte. [255] Sănduţa 25& Şi atunci, în odăiţa întunecată, rasarea deodată un soare strălucitor, bătut întreg cu galbini. Şi Sănduta nu. se mai putea stă piui, sărea din pat, strigînd : - Iată, Culae, iată comoara! Ziua, bătrîna privea de multe ori spre locul arătat de moşneag şi, cu toată groaza ce-o stăpînea, ar fi voit să meargă acolo, să sape, nu atît să ieie comoara, cît numa să vadă de-i adevărată spusa bătrînului, Spunea şi la alţii de visul său, de comoara de subt frasin, dar oamenii, mirîndu-se, �i dădeau pace să me­ lire. N-o mai lua nime în sarnă, Cu alţi oameni nici nu are Sănduta atîta treabă cît are cu popa. Că tot mereu 11 trăbă o cetanie, o dezlegare de blăstăm, o afurisanie asupra diavolului. Şi, tot la trei săptămîni, merge să se spovedească. Şi, după cîte-o cetanie, după cîte-o spovadă, Sănduta visa lucruri sfinte : îngerii lui Dumnezeu, toţi apostolii. Vedea pe Maica Preacurată, albă ca un crin, cum vine şi-i spune o vorbă bună ... Sta, ziua, trează, şi auzea gla­ suri prin aer. Aşa, odată, aude Sănduta : - Zadarnic se mai trudesc băieşii, că Dumnezeu trei-­ zeci de ani va ascunde aurul de la ochii lor 1 Au pus-o păcatele 'să spuie şi altora minunea, şi, de-atunci băieşii o iau în rîs, Ce ştiu ei ? !. .. în răstimpuri depărtate, la trei-patru luni o dată, Sănduta nu se mai roagă, nu mai bate mătănii, chiar de-i zi de duminică; pe vremea aceea, nu merge la bise­ rică. Sănduta stă atunci tăcută şi se gîndeşte la ceva foarte-ndepărtat, Oftează adînc, ca orice om care are o povară pe inimă, îşi suge buzele bătrîne şi, tirziu, o cu­ prinde-un cutremur. Şi-n cutremurul acela îşi ia o hotă­ rîre. Abia aşteaptă să-i vie Culae acasă. Da' cînd vine, [256] 256 Săndut« ._------- nu-i zice nimica, şi, cum nu-i spune vorba ce avea să i-o spuie, teama de diavolul o cuprinde din nou, şi iar Începe cu mă tăniile şi închinăciunile ... Dar iată că-n postul acesta, al Sfintei Mării, Sănduta nu se mai duse Ia biserică... Se miră bătrînele, se miră popa, numa Culae nu se miră. El. ştie că Sănduta zace-n patul aşternut cu zdrenţe, se boceşte, se roagă şi plînge. Chiar l-a rugat pe Culae să-I cheme pe popa s-o gri­ jască pentru cea din urmă dată. Culae Îi spuse preotu­ lui şi, Într-o dimineaţă, acesta şi veni. Da' sara, cînd ajunse Culae acasă, Sănduta era tot aşa de neliniştită ca şi Înainte de Împărtăşirea cu cele sfinte. Simţi şi moşneagul că-i aproape sfîrşitul bătrînei şi Începu să tuşească prin casă. - Mă Culae, zise Sănduta Întru tîrziu. - Tusa bă­ trînului Încetă deodată. - Mă Culae, eu am să-ţi spun o vorbă. Iată, acum nu mă mai tem de Necuratul. De-acum am să merg Înaintea judecăţii lui Dumnezeu. De-aceea am să-ţi spun o vorbă mare şi grea. - Săn­ duta se ridică În capul oaselor. - Eu am să-ţi spun cum a întrat in mine frica de Necuratul, Bătrînului nu-i plăcură cuvintele. Credea că muierea lui iar Începe cu minunile ei. Da' Sănduta era acum in toată firea. Ştii tu, mă Culae, pe Ionaşcu ? Pe care Ionaşcu, tu babă ? Pe Ionaşcu, care şădea În Dîrnbul-Natului. Aha! D-apoi c-acela va fi ţărînă de patruzeci de ani. Ţărînă, da. Dar Îţi aduci aminte de el ? - Cum să nu-mi aduc, tu muiere?! [257] Sănduţa 257 - Atunci e bine. Atunci spun mai departe. Noi eram luaţi de doi ani, şi Ionaşcu cela era încă neinsurat. Tot umblase el după mine, pînă eram fată. Dar eu m-arn măritat după tine. Aşa-i? - Vezi bine că-i aşa! - Dar Ionaşcu nu s-a aşăzat nici după ce m-am mă- ritat. Venea aici, la noi, colinda pe la fereşti, zornăia pe la uşă. Dar eu deschisu-i-am vrodată ? Ba Feritu-m-a sfintul! Ce zici tu la asta? - Ce să zic? Iacă, nişte poveşti ! - Ba nu-s poveşti. Mai aşteaptă puţin şi vei vedea că nu-s poveşti. Acuma, odată tu te-ai dus cu doi boi la tîrg, să-i vinzi. Pasămite el a ştiricit tot, şi, pînă a nu se însăra şi pînă a nu incuia uşa, mă trezesc cu 10- naşcu la mine-n casă... Crezi tu treaba asta ? - De ce să n-o cred, că draci sînt mulţi in lume. - Curat la ce voi ajunge şi eu îndată. El aduse vin, aduse zahăr, şi numa că să mîne, şi numa că să beau, că el n-are nimic cu mine, ci vrea numa să mă ome­ nească. Ce să-ţi spun? Fost-am eu vrodată beată de cînd mă ştii? - N-ai fost. - Ei bine, in sara aceea m-arn îmbătat cumu-i leuca. Şi el a stat la noi pînă dimineaţa ... Ce zici tu, Culae, la treaba asta ? - Ce să zic, nu zic nimica. - Da' dacă-ţi spuneam atunci, ce făceai? Bău-inul se minie dintr-odată. - Ce-mi tot toci la ureche, tu muiere? Ce să mal ştiu eu acuma ce-aş fi făcut atunci? - Asta-i, vezi, că eu m-arn tot temut să-ţi spun. Am spus popii, m-a canon it el, dar eu tot n-am mai avut 17 - 1. Agirbiceanu, Opere, 2 [258] 258 de-atuncea pace. Am inceput de-atunci să visez şi să ma. tem de Necuratul, şi nu-n zadar, că, vezi tu, el m-a dus, la păcat. Acuma, ţi-am spus şi ţie, că, şi aşa, tot trăbă să spun, dacă mă duc inaintea lui Dumnezeu. Sănduta tăcu obosită, se lăsă incet pe salteaua de sein­ dură, pe cînd bătrînul îşi aprinse pipa. întru tîrziu Săn­ dura zise: - Ce crezi tu, măi Culae, la toate astea? - Ce să cred? Că-i iar o prostie de-a ta. Dac-ar fi cum zici tu, atunci toate femeile ar trebui să viseze urît şi să se teamă de diavolul. Da' se vede că tu din ţlţă ai fost aşa, fricoasă. Da' frica de-o parte-i bună, că te scuteşte de multe rele, numa de-o parte-i rea, că-I face pe om de nu-i mai bun de nimica. Un geamăt adinc răsună în casă, un înec. Moşneagul tăcu deodată, se apropie de păcel şi supse tare din pipă. Ochiul de foc crescu şi lumină faţa Săn­ dutei. Ea sta tapănă, da' c-un zîmbet de mulţămire pe faţă. încă puţin, pînă pufăi pipa de tabac;: şi trupul Săndutei se răci. Moş Culae, făcîndu-şi o cruce largă, ii aprinse o lumînărică şi, tot pîcîind din lulea, i-o lipi de căpătîiul patului şi-i trase pleoapele peste luminile stinse ale ochilor. Şăzu apoi pe lavită şi privi la cru­ cile de ceară desenate de bătrîna, cum săltau ca şi cînd s-ar fi aplecat cu păreţi cu tot. 1 9 O 9 [259] ANGHELUŞ In tigănimea afumată, plină de larmă, de la marginea satului, Angheluş e împărat, Cînd trece el prin­ tre bordeiele pitite în pămînt, cu cîte un singur ochi de fereastră murdar şi speriat, ţiganii i se feresc din drum, ţigăncile tinere îl săgetează din ochii de păcură, aprinşi, harancele clatină din cap cu admiraţie, Iar dan­ cii înhoalbă ochii mari, i rămînînd cu gurile căsca te. Şi Angheluş trece mîndru printre toţi, cu trupul drept, ca un militar, cu pălărie moale, fină, pe cap, cu straie de catifea verzie, cu ghetele elastice, scumpe. Pe jiletca lui face semicerc un pui de şarpe de aur, iar pe degete-i scînteie inele grele, împodobite cu pietre scumpe. 17'" [260] 260 Angbeluş .... '-' • 1\ parasi In cine ştie Angheluş e de-aici din sat. Bătrîna lui traieşte si acum, şi, cîtu-i ziulica de lungă, stă pe podmol, sub streaşina bordeiului, şi colbăieşte din luleaua de cără­ midă roşie. Ea singură, în toată ţigănimea, nu se miră de ce trăieşte şi azi în zdrenţe şi-n sărăcie. Angheluş i-ar fi putut face o casă domnească, ar fi putut s-o imbrace în mătasă, ca pe-o baronită, dar n-a vrut nici el şi n-a vrut nici bătrîna. Angheluş avea de împărţit într-alte părţi, iar cînd aducea ş-acasă bogăţii, de prin şetre şi prăvălii, haranca se cutremura, 11 privea cu spaimă şi zicea: - Vai de mine, Angheluş, au să te prindă şi au să-ţi rupă oasele !... Şi feciorul abia cuteza să descarce, pe-o noapte, la ei acasă, lucrurile furate, iar dimineaţa, cînd piereau scumpeturile, pierea şi Angheluş. S-a intimplat însă că, mai nainte, vreo trei ţigănci ti­ nere, de-aici din ţigănime, au dus-o numai in petrecanii, şi veşmintele lor, la fiecare trei săptămîni, erau nouă­ noute, începuse să li se facă pieliţa fină, de un brunet trandafiriu, de traiul cel bun, iar ţiganii lor nici nu mai cutezau parcă să se apropie de ele, văzîndu-le curate Ca nişte doamne. Ştiau cu toţii că aici lucrează mîna lui Angheluş, şi cele trei favorite spuneau in gura mare că bărbat vrednic ca Angheluş nu mai este. Dar binele n-a ţinut mult. Angheluş le grabă, ca să-şi aleagă altele, intr-alte sate, pe unde. Şi se vede că de la o vreme a dat peste una pe care n-o mai putea sătura cu furăturile sale, căci se pornise prin toate orăşelele din jur o adevărată goană impotriva lui Angheluş. Spuneau negutătorii de stofe, spuneau au- [261] Angheluş 261 rarii că se prăpădesc din pricina hoţului aceluia de An­ gheluş. Nu trecea o zi de mărturie, în tot jurul, ca să nu se' fure un Ianţ de aur, o păreche de cercei, inele scumpe, o stofă de mătasă. Şi păgubaşii, să-i fi împuşcat, nu puteau să puie mîna pe tilhar. Nici nu băgau de samă paguba, pînă sara, cînd să-şi adune tîrgaşul. Atunci: de la cutare lipseşte ceea, de la cutare ceealaltă. Stăpînii se mîniau, se aprin­ dea ceartă cu calfele, cu ucenicii, se cărau la pumni, răsunau pleznituri de palme. Zadarnic, nimenea nu ştia, nimenea nu văzuse pe hoţ. Şi cînd, pe urmă, după multe întrebări, după cercetări Îndelungate, se da de urma tîlharului, ieşea la iveală că Într-o prăvălie s-a strecurat un domn cu pardesiu sur, Într-alta unul cu o barbă nea­ gră, Într-a treia unul cu o ceteră subsuoară. Şi toţi aceştia erau unul: blăstămatul de Angheluş. Se puse deci lumea la pîndă, cu-o sete mare să-I prindă, . sau cel putin să-i deie o sfîntă de bătaie, soră cu moar­ tea. Dar pe Angheluş, după furăturimai mari, il În­ ghiţea Întunerecul. Puteau să-I caute juraţii satelor, puteau să scorrnonească acasă la bătrînă, pînă şi pe unde rima godacul... nimic nu puteau afla. Şi cum de-o vreme încoace fura tot mai des, noaptea îl ţinea mereu ascuns. Se simţea de multe ori obosit şi Îşi hotăra de multe ori, În gînd, să nu-şi mai puie aşa des viaţa În primej­ die. Dar cînd Îşi aducea aminte de fata care-I trimitea în foc, Angheluş îşi iutea paşii, ca să ajungă cît mai curind acolo departe, la pădurea de sălcii bătrîne, care ascundea apa liniştită a Mureşului. Nu-i un an de cînd norocul l-a adus mai Întîi În părţile acestea. Era primăvara, băteau vînturi căldute, apa Mureşului venea mare, vuind, şi glasuri adînci şi [262] 262 Angheluii aspre o străbăteau parcă. Şi Angheluş ajunsese la ţăr­ mul negru al apelor în puterea nopţii, după o pescuire bogată. Trebuia nesmintit să treacă pieptul acesta de apă înrunecat, care fierbea umflindu-se ca de patimi mari. - Hei! podarule ! Să vie degrabă podarul! răcni Angheluş în faţa acestui duşman care i se pusese curme­ ziş în drum. Dar vintul venea tot mai aspru din toate părţile, tre­ zea glasuri amare din sălciişul bogat de pe ţărm. Anghe­ luş săgetă cu ochii prin întunerec şi porni într-o parte, unde se zărea bordeiul podarului. Bătu la fereastră, zgîl­ ţii la uşă, pînă ce un glas dinlăuntru răsună clar, ca un. clopoţel de argint: - Cine-i acolo? - Străin ce vrea să treacă, răspunse Angheluş, cutre- murat de glasul acela, nespus de dulce. Atunci cineva dinlăuntru zise gros, ca dintr-o bute: - Pe furtuna asta nu se poate! Vin apele mari şi-i primejdie! - Ai de la mine un galbin, bădicule, un galbin lm-· părătesc, Numa să nu întîrzii. Acum Anghe1uş desluşi mişcări grabnice înlăuntru, şi glasul cel gros zise: - Iute, Ravecă ! Trăbă să ajuţi şi tu. Altfel, ne mîncă peştii pînă mine. Şi indată uşa bordeiului se dădu în laturi. Un trup' mare, ciolănos, ieşi întîi, aplecat de spinare, şi cercetă îndată după rude. Pe urma lui lunecă din bordei o fată înaltă, numai în iie, cu-o şorţă neagră, legată pe la mij­ loc. Cei doi podari nici nu băgară de samă pe străin, îşi luară uneltele şi porniră la podul care gemea in veri- [263] Angheluş'-- ,- 2--.:..63 gile de fier ce-l ţintuiau de ţărm. Apele îl izbeau în coaste, se Frîngeau, alunecau, huind pe sub dînsul. - Dar unde dracu-i omul nostru? întrebă bărbatul, gata de plecare. - lac-aici, bădicule, se auzi un glas În noapte, şi pe pod se simţi cum cineva sări înlăuntru. - Dumneata să ţii mijlocul, să .nu te dai la margini, se auzi iarăşi glasul cel gros. Apoi, în tigăneşte, Rave­ cei: Ai grijă, fata tatii. Ruda te poate zvîrli în apă. Angheluş se lumină deodată. Acum nu-i mai era frică de păgubaşii care poate-s pe urma lui. Podarul acesta e din sîngele lui şi n-are să-I descopere. Podul porni, troznind din încheieturi, iar valurile, ur­ Iînd de mînie, îi făceau loc, încet-încet. Angheluş nu simţea nimic. Credea că-i tot la marginea rîului, cind, deodată, auzi glasul cel argintiu : - Griji, tată, că acum dăm de matcă. O simt cum alunecă înaintea noastră. Bărbatul nu răspunse, ci se simţi o opintire mare în coasta podului. Acum lui Angheluş i se păru că se învîrte locului, cind, deodată, fata se aşeză aproape de dînsul. Totuşi mai bine putea s-o simtă decît s-o vadă. Şi simţea cum i se Frînge, cum i se încovoaie, vîslind, trupul vînjos, simţea căldura ce aburea din trupul fetei, care-şi încorda acum toate puterile. Angheluş făcu doi paşi spre dînsa, dar fata îi zise poruncitor: - La mijloc, dumneata, că te duci dracului de nu ! ... Dar pe Angheluş îl cuprinse o putere neînvinsă, îşi uită că-i fugar, îşi uită că-i pe apă şi se trezi în el omul cel vechi, iubitor de femei. Mai făcu un pas, o prinse pe Raveca în braţe şi o sărută tare pe gură. [264] 264 Angheluş Fata ii arse o palmă şi s-apucă din nou de vîslit, pe cînd bătrînul îi striga să lase incet, că s-apropie de ţărm. Podul era legat acum, dar Angheluş nu voia să se coboare. Spre marea mirare a podarului, Angheluş Ji zise În tigăneşte : - Tată, lasă-mă să dorm peste noapte la tine În bordei. Podarul incremeni acum deodată. Să fie ăsta un ocnaş cu ginduri rele, ori să fie un nebun? Da... nebun tre­ buie să fie. L-a sculat pe-o groază de vreme ca asta, să-I treacă, ş-acum, hai, să-I culce la dinsul. - Nu se poate, voinice, zise podarul. Angheluş aprinse o lampă de buzunar, hotească, scoase punga, se aplecă pe podeaua de scîndură şi vărsă tot aurul ce-l avea. Vor fi fost la douăzeci de galbeni. - Ţi-am dat un galbin pentru trecere, dar ai tăi să fie toţi de mă duci inapoi şi mă laşi să mă odihnesc la. tine in bordei. La lumina gazului, aurul ardea acolo pe podele. Bă­ trînul Începu să se scarpine in barbă, iar Raveca începu să tremure. - la-i, tată, zise ea, şi adă-I acasă. Podaru] se hotărî in grabă; împărţi banii În două" pentru el şi pentru Raveca, dezlegă podul, şi inapoi ajunseră cu mult mai În grabă. In bordei, bătrînul aprinse o lumină de său, şi nu ştia ce să zică, cum să Înceapă. în urmă, pe cînd fata spiona, pe furiş, pe străin, şi mirarea ei creştea din ce în ce, po­ darul il întrebă : Unde-ţi era drumul tău, voinice? în lume. Cum în lume? [265] Anghe/uş 265 - Trebuia să m-a scund. Furasem, uite, lucrurile astea, - aici el scoase o traistă mică de piele şi deşertă pe masă o mulţime de aurituri, - le furasem, şi trebuia să nu mă prindă. Aici, la voi, cred că nu mă va afla rnme, Ochii fetei se aprins eră la vederea acelor minunătii de aur, pieptul ei plin, tînăr, tare, se ridica rar, şi abia putu îngîna : - Dă-mi şi mie ceva. - Toate ţi le dau, zise Angheluş, dacă nu mă spu- neţi nimănui. - Dar cum să te spunem, zise podarul, cînd nici nu ştim cine eşti ? •• --, Voi nu ştiţi, da' vor veni, poate la noapte, poate mine, să vă-nrrebe : «Unde-i hotul Angheluş, măi po­ dar? N-a trecut pe aici ? .. » Ce vei răspunde atunci? - Dacă-i aşa treaba, dacă chiar tu eşti Angheluş, atunci o sută de ani n-or afla nimic din gura mea! Şi bătrînul ieşi indată să asculte, să cerceteze. Iar Ra­ veca rămase ca de ceară in faţa voinicului din neamul lor, de care auzise atitea bravuri, şi ochii el nu mai căutau la auriturile de pe masă. - Ţi-i frică de mine acum, fată, după ce mă ştii . � Cll1e-s .... Fata tăcu, şi Angheluş o întrebă din nou: - Ţi-i frică, hai? . - Ba nu mi-i frică, răspunse ea, rididnd ochii plini de teamă spre dinsul. Nu mi-i frică, ci mi-i drag de tine. Şi cînd podarul deschise uşa, ii află îmbrăţişaţi, săru­ tîndu-se. [266] 266 Angheluş - N-are să vie nimenea, zise el, făcîndu-se că H-a văzut nimic. Acum să adurrnim lumina şi să ne culcăm. Dar nu putea dormi nici unul. Podarul simţea cum se zvîrcoleşte Angheluş, jos, Ungă lavita pe care dormea el, şi auzea cum oftează fata. El însuşi se gîndea ce are să facă. Şi, de la o vreme, il umplu o groază de moarte: au să vie acum, in noaptea asta, cercetători, au să-I afle pe Angheluş la el in bordei, şi mine sară vor zăcea toţi trei in temniţă. - Eu şi aşa nu mai pot durmi acum. Ia să mai văd ce-i pe-afară, zise el în urmă, şi se duse. Din noaptea aceea Angheluş nici gind n-a mai avut de ducă. Uitase degrabă toate femeile pentru care furase pînă acum, şi nu-şi mai putea lua ochii de la Raveca. Primăvara întreagă şi o parte din vară Angheluş n-a mai ieşit nicăiri, n-a mai făcut nimic. Se schimbase la port de nimenea nu l-ar mai fi cunoscut; pleca cu Ra­ veca prin pădurea de sălcii de pe ţărm, pescuia în apa limpede a riului, şi, de două ori pe zi, Raveca îşi punea la git, la mini, in urechi podoabe de aur, pe care le purta veşnic cu sine. In răstimpul acesta, intr-o singură zi numai dispăru Angheluş, fără să spuie o vorbă legănată nici podaru­ lui, nici fetei. Şi nu veni decît noaptea tirziu. Scoase de la subsuoară un teasc de lemn negru, H desfăcu, şi cînd văzură pod arul şi fata vioara, bătură in palme de bucurie. - Ştii să cînţi, Angheluş? De ştii, cîntă-ne, că te-ascultăm toată noaptea, zise podarul. Şi Angheluş cîntă, înăduşind corzile, cîntă cu ochii închişi, ca pe altă lume. Iar bătrînul plînse noaptea aceea, şi Raveca H iubi şi mai tare. [267] 'Angheluf 267 Lumea credea că Angheluş e mort, ori a trecut în­ tr-altă ţară. Dar după jumătatea verii, începură iar să se vaiete tîrgoveţii, Angheluş fura acum cu patimă, cu o plăcere nespusă, tot ce credea că-i şade bine Ravecăi. Şi n-au trecut trei săptămîni, şi tiganca avea o bogăţie întreagă de veşminte, de podoabe. In bordei nu se îrn­ brăca niciodată cu ele. în bordei, înaintea lumii ce trecea rîul era tot fata cea frumoasă a podarului. Dar cu cît se înmulţeau podoabele aduse de Angheluş, cu atîta creş­ tea patima ei după podoabele astea. Şi sta de multe ori ziua întreagă prin pădurea de sălcii şi se împodobea. Şi tot lucrul scump ce i se lipea de trupul cald, vînjos, o ardea, li aprindea sîngele, şi ochii ei erau numai unde de lumină şi căldură. Ah, cît n-ar fi dat ea să poată ieşi aşa împodobită în lume, între oameni, să-i orbească ... Şi, cu trecerea toamnei, dragostea ei pentru Angheluş se schimbă parcă în dragostea pentru podoabele aduse de el. îmbrăţişările ei erau mai puţine, sărutările mai scurte, vorbele mai zmincite. O apăsa greu că, în gerul iernii, nu mai putea, cum făcea vara, să iasă în sălciiş, să-şi arunce zdrenţele de pe ea şi să moară de plăcerea atingerii mătăsii de trup şi a tuturor podoabelor. Şi dacă aceasta n-o mai putea face decît în zilele mai moi, creş­ tea dorinţa ei după alte şi alte podoabe. Aşa că An­ gheluş puţin mai stătea acum pe-acasă, în bordeiul po­ darului. Şi-i zicea cîteodată: - Iată, Ravecă, tu ai podoabe destule, lasă să mai mă odihnesc şi eu ! Ea atunci Îşi Întorcea obrazul de la el şi nu-i mai vor­ bea, nu se mai apropia de el pînă ce nu venea cu o nouă podoabă. [268] 268 Angheluş ----------------------------------------- «Asta-i a dracului, îşi zicea Angheluş de la o vreme, asta are să mă mînce fript.» Dar judeca astfel numai pînă ce punea mina pe tîrgaş, Cînd pornea cu el spre bord ei, inima lui se muia ca ceara, de-o căldură bună ce-i inunda tot trupul. îşi pierduse însă mult, în timpul din urmă, din elasti­ citarea mişcărilor de pisică şi fura tot mai greu, tot mai cu teamă. Şi intr-o noapte de făurar venea spre casă tare abătut. Abia scăpase, abia îşi pierduse urma dinain­ tea celor ce-l urmăreau. Auzise şoptindu-se prin tîrg că i-ar fi aflat culcuşul, c-ar şti mulţi unde se ascunde, ŞI mergea spre casă cu gîndul hotărît că n-are să mai fure multă vreme. Va putea săînduplece la asta şi pe Raveca. Ea are podoabe destule, au şi bani, şi nu-l va impinge pe el la moarte. Era o noapte destul de luminoasă, şi Angheluş zărea bordeiul podarului. Putea să meargă cît de incet şi cît de liniştit; cum e apa îngheţată, trec oamenii printr-alte părţi rîul şi nu mai vin pe-aici pe la pod. Deodată, însă, iată că dintr-un tufiş de salcie se des­ fac două mogîldeţe negre. Dintr-altul, alte două, şi luna, ce dăduse intr-un petec de senin, luci deodată din patru baionete. Ţiganul ghici indată ce-i, şi, o clipă, înghetă de spaimă. In a doua, însă, singele i se in căl zi, începu să fiarbă, şi o porni in goană nebună spre apă. Bordeiul era aproape, dar la bordei nici nu se gindi. O detunătură, două, trei 11 petrecută, dar nici un glonţ nu-l ajunse, şi Angheluş era gata să iasă la mal, cînd ceva pMi subt picioarele lui, şi-ntr-o clipă apa verde, rece, n trase subt podul de gheaţă. 1 9 O 9 [269] FRĂSINICA Vorbeam de conştiinţa. Imblătirăm noi verzi şi uscate, da', ca tot omul care bea puţin, ajunseram, in urma, sa filozofăm. Unii credeau ca, peste tot, con­ ştiinţă nu există, cel puţin ca o mustrare a sufletului. Mai puţini o credeau, da' toţi aveam nedumeriri mari asupra acestei taine. Un doctor tînăr, care nu-şi prea bătea capul cu legi­ le sufletului, asculta ra�imat de speteaza scaunului, şi, după ce inceta discuţia zise: - Ceva trebuie să fie, căci iata ce mi s-a întîmplat mie. Au trecut de-atunci opt ani. E un lucru de nimic ce ma nelinişteşte acum şi totdeauna de cite ori îmi aduc aminte. Şi, totuşi, ma face uneori să nu pot dor- [270] 270 Erăsinica rru, îmi dădusem cel din urmă examen, expediasem o telegramă tatii şi ieşisem să mă plimb putin. Era o vreme de toamnă mohorîtă, sură ca plumbul, şi sufla un vint aspru. Oricît eram de înfierbîntat, în urma reuşitei, m-arn răcorit in grabă. Cafenelele gemeau de oameni, berăriile parcă te chemau. O putere neîntă­ leasă mă silea să întru, dar gîndul că ultimii bani i-arn dat pe telegramă mă ţinea ca legat în vîntul de-afară. Şi, cum treceam pe-o stradă laterală, pustie, iată că ză­ resc Înaintea mea un vÎj bătrîn. Mergea plecat, măci­ nînd repede din picioarele slabe. Bătrînul Îşi scoase din buzunarul paltonului batista ori mănuşile, şi-n aceeaşi clipă auzii un «tiings prelung pe asfalt. Aşa un sunet subţire, cald, Înviorator totodată n-am mai auzit. M-am oprit Îndată, ca şi cînd mi-ar fi ologit picioarele. Bătrînul trecuse, nu se mai zărea. Am mai aşteptat puţin. Apoi, Încet, pîndind in toate părţile, m-am apro­ piat de locul unde sunase ceva pe asfalt. Mă ple­ cai ghemuit şi luai coroana, - căci o coroană scăpase din buzunarul bătrînului. Vro cîţiva paşi am mers fără să mă gindesc. Da', la o cotitură, unde-mi răsări iar păgubaşul În cale, mă copleşi deodată un simţimînt de umilire, de ruşine, de Înfrîngere. Mă hotărîi grabnic să-I ajung, să-i dau coroana. Da' cînd eram aproape de el, paşii-mi slăbiră. Tocmai aci luminau ferestrele unei cafenele. De-i dau coroana, ori trebuie să rămîn în frig, ori să merg acasă să mă culc nemîncat. Şi pe cînd mă gîndeam aşa, bătrînul Întră în cafenea. Acum, simţi­ mîntul de mai nainte mă cuprinse din nou. Dar era peste putinţă să merg după el să-i dau banul Între atîţia oameni. Şi, În sara aceea, Într-un birt, am cinat [271] Frăsinica 271 pe coroana bătrînului. Acuma, să-mi spuneţi VOI, e mare păcat acesta, de nu-mi mai dă pace? Doctorul îşi luă păharul şi se răzirnă iarăşi de spe­ teaza scaunului. Părea, într-adevăr, foarte abătut, aproape zdrobit. Pretinii .�ncepură să-şi spuie părerile. - Ce păcat să fie?! Ce-i o coroană ?! - Eu cred că neliniştea ta vine mai mult din con- ştiinţa înjosirii, decît din a păcatului. - Ba nu, asta-i o amintire mai altfel decît toate celelalte din viaţa ta de student, de-aceea n-o poţi uita. - S-auzim ce zice părintele. - Da, da. Aici el e mai tare, să-I auzim pe părintele. Părintele era un camarad de-al nostru, şi-i zicem aşa, şi nu Todorescu, cum îl chema, se vede pentru că era vorba de suflet. - Eu am să vă spun un principiu, zise acesta, care poate să fie după cum n luaţi. Ori din religie, ori din filozofie, ori din cunoaşterea sufletului omenesc. Adecă un principiu de psihologie, cum I-ar numi unul dintre voi. închipuiţi-vă sufletul omenesc ca un punct de lu­ mină şi căldură din care ţîşnesc nenumărate raze, foar­ te fine, foarte simtitoare. Toate razele acestea arată cîte un drum, - drumul unui simtirnînt. Dac-ai umblat, tu, Întreg, dacă te-ai lăsat dus de multe ori pe drumul cută­ rei raze-simtimînt, raza aceasta îşi pierde fineţa şi trernurarea, drumul se toceşte, se îngroaşă, ori, mai bine, se bătătoreşte, şi tu te trezeşti că eşti aplicat ori spre o virtute, ori spre o patimă. Da' niciodată nu te mai întrebi pentru ce faci cutare bine, sau cutare rău. Dacă, însă, după o rază de acestea te-ai luat o singură dată, ori de mai putine ori, raza Îşi păstrează sensibili­ tatea, şi tu totdeauna te Întrebi de ce-ai făcut cutare [272] 272 Frăslnica I rău, ori pentru ce nu ai făcut cutare bine. Cu alte cu­ vinte, frate doctore, fiindcă ai furat o singură dată în viaţă, greşala aceasta n-o mai uiţi, pe cînd dacă numai de zece ori ai repetat faptul, desigur nu te-ar mai ne­ linişti, cum, de pildă, nu vă mai neliniştesc pe voi toţi, adaose privindu-ne, măruntele «păcate ale tinereţii», cum le numeşte lumea. TOţi îi dădurărn dreptate lui Todorescu şi, cum mai beurărn, eram gata să întrăm in discuţii mai adinci, dacă nu se ridica unul, Gheorghe Nemeş, care-I ascultase pe «părintele», cu mare atenţie. -- Să mă ierţi, frate Todorescu, da' nu pot încu­ viinţa vorbele tale din urmă. Ziceai că nu ne mai ne­ liniştesc pe nici unul dintre noi aşa-numitele păcate ale tinereţilor. Pe mine chiar un astfel de păcat mă nelinişteşte. Ascultati povestea acestui păcat. Poate s-o aflaţi nevinovată, şi să vă miraţi şi voi pentru ce mă urmăreşte şi acum. Ne strinserărn mai tare în jurul mesei şi, după ce închinarăm idin vinul roşu, Gheorghe Nemeş începu : -- După ce-mi făcusem examenul din urmă, am pri­ mit invitaţia unui pretin să petrec vara la părinţii lui, afara, la ţara. îmi spunea c-o s-avern o mulţime de distracţii -- cu vînatul, cu trăsura, la călărit, ex­ cursii. Spunea că au regiuni minunate şi ni-asigura că mie, cu deosebire, are sa-mi placă foarte mult. Ce nu mi-a spus! Da' ce ştiam eu era că avea şi o soră, fată mare ... Cind ne-am coborît la gara din urma şi ne-am ur­ cat în trăsura ce sclipea pînă şi-n spiţele roţilor, am întăles îndată belşugul în care-a trăit pretinul meu in timpul învăţăturii prin diferite oraşe. Şi, deodată, ��--------------------------------------�----�-----------� [273] Frăsinica 273 ochii mi-au ramas pe veşmintele mele cam roase, iar gîndul îmi cerceta cu de-amanuntul ce amar mai aveam în pachetul ce luasem cu mine. Şi, deodata, ceva m-a strîns de git, am înghiţit în sac, şi-mi venea sa ma dau. jos din trăsură. Cum voi fi eu primit într-o casa care are o trăsură aşa de elegantă? Da' trăsura zbura în trapul spulberat al cailor, lanurile bogate fu­ geau în urma noastră, în apropierea drumului, iar în .depărtări se învîrteau lin şi totuşi ameţitor. În mai putin de un sfert de ceas am sosit. La poarta, caii ba­ teau neastîmpăraţi, pînă veni un om să deschidă. Şi, înainte de-a intra, în portita vecină se ivi o fetiş cană, .ne privi cu ochii mari, plini de mirare, apoi, cînd o zărirăm şi noi, ca o şopîrlă se strecură in curtea mica, ingradită cu gard de nuiele. Nu ştiu, strecuratu-s-a ceva orbitor din ochii ei, în clipa cînd a fugit, da' mie mi s-a pus ca un val peste ochi ş-abia am gasit scara de la trăsură. Părinţii pretinului ne aşteptau, şi cred că le-am fă­ cut o impresie din cele mai rele, căci aşa stîngaci ca atunci n-arn fost in toată viaţa mea. Şi tot aşa în casă, fn faţa domnişoarei Aurora. îmi era dintr-odată silă de vorbă, silă de mincare, imi era greu de toată lumea. Cred că de nu mă scutea titlul de doctor, azi-mine ad- I vocat, a doua zi aş fi trebuit să-mi iau tălpăşiţa. Căci, aşa ca-ntr-o depărtare, auzeam complimentele ce şi le făceau ai casei : - Bravo, Virgile, tu sa ştii c-ai sa faci carieră stră­ Iucită ! zicea tatăl. - Ce bine arăţi ! Uite, eşti om în toata puterea! spunea mama. 18 [274] - Ce tăietură frumoasă au hainele tale, Virgile r zicea aproape suspinînd domnisoara Aurora. Şi eu stateam ca mutul. Eu, care ar fi trebuit sa îrri­ part laudele cu nemiluita. Nici de trăsură, nici de casa minunat aranjată, nici de curtea plină de flori, de ni-­ mic n-am pomenit un singur cuvint. Sosisem sîrnbătă sară, şi duminică a trebuit să mer­ gem cu toţi la biserică. Stăpînul casei nici n-a vrut s-au dă scuzele lui Virgil că sintem zdrobiţi de drum. Avea el, se vede, ambiţiile lui, Între care şi asta una, sa-i vadă satul ficiorul venit din oraş. în bisericuta de lemn, cu boltitura plină de zugră­ veli înfiorătoare, În fumul de tămîie ce se înălţa do­ mol, În cîntecele duioase, trăgănate a doină, mă simţit deodată copleşit de amintiri. O căldură bună, uşoară. Îmi Învălui fiinţa întreaga, şi-mi păru că zăresc scaunul de lîngă părete, unde sta tata, şi colţul din tinda În­ tunecoasă a femeilor, unde îngenunchia mama, în bi-· sericuta de la noi din sat. Multa vreme am stat aşa;' cu gîndul dus, înfiorîndu-rnă de cîte ori tuş ea găzduitorul' meu, - se vede ca să atragă atenţia oamenilor asupra noastră, a domnilor străini. îmi făcea rău tusa aceea, mai ales pentru că-mi părea prefăcută. Cînd a ieşit popa să faca vohodul, m-am deşteptat şi, deodată, cum priveam prin biserica, peste capetele crestinilor, am tresărit. Din tinda femeilor, de unde stăteau fetele, Înapoi, doi ochi mari, curaţi ca lacrăma.. ma priveau. Ş-a fost cu neputinţa sa-mi intorc privi­ rile, deşi aş fi vrut, caci simţeam cum mi se lasa peste ochi acelaşi văl de umbra, ca acolo, Înaintea porţii lui; Virgil. Era fetişcana din vecini. Aşa ceva eu nu mar: văzusem! Nici nu ştiam sa-mi dau sama de-s ochi orne- II I 274 Frăsinlca. [275] Frăsinica 275 neşti cei ce mă privesc, sau de-s întruparea unui dor -ori a unui vis. Şi nu ştiu cum am ieşit din biserică, cu Virgil şi cu ceilalţi, dar afară zării fata înaintea noastra. Părea că anume merge incet, ca să fie in apropierea noastră. Şi nu ştiu de mi s-a părut ori nu, dar simţeam -că este ceva in aer, ceva nespus de dulce, ceva adormi­ tor, şi totuşi care-mi dădea parcă o putere nemărginită. Şi simţeam că acest farmec n răspîndeşte fiinţa ei, că mireasma era mai dulce cu cît ne apropiam mai mult -de ea. Merserărn mult aşa, şi eu simţeam cum imi piere sin­ gele din faţă, cum păleam pe fiece clipă. Şi, cînd am trecut pe Ungă ea, fata a privit in pamint. Şi era albă ,ca ceara ... Negreşit, nu stau bine cu nervii, ma gindeam. Altfel, ar fi peste putinţă să mă impresionez aşa de tare. Mai ales că nici nu puteam să ştiu de-i frumoasă ori ba, căci eu numa ochii ii cunoşteam pînă acum, şi nici aceia, ci mai mult farmecul ce licărea în ei. Vrind să mă limpe­ -zesc cu orice preţ, îl intreb pe Virgil: Cine-i fetiţa asta pe lîngă care .. am trecut? - Fata lui Todorut, Ni-i vecină. - Frăsinica, domnule Nemeş ! zise bătrînul. Nu ştii -dumneata cine-i Frăsinica ?! şi incepu să rîdă cu hohot. Nu ştiu de cine-a ris : de numele fetei, ori de mine, 'că mă interesez de ea. Dornnişoara Aurora ţinu să-mi -deie şi dînsa desluşiri : - Pare o sfîntă, da' s-o vezi numa la joc! Sint şi-n- 'tre ţărance femei cochete! Da, adevărat grăise domnişoara Aurora. Acum aflai cel dintîi cuvint ce i se potrivea Frăsinicăi I într-a­ devăr, părea o sfîntă. tl.a'" [276] 276 Frăsinlca N-am mai vorbit mult, pin-acasă. După prînz, dom­ nişoara Aurora ne-a cîntat la pian. Nu-mi pot da sama de-a cîntat ea rău, ori de n-o puteam asculta eu. Da' tonuri mai false, melodii mai stridente. nicicînd n-au ieşit din maşinăria vrunui clavir. Cînd mi-a făcut Virgil propunerea să mergem să ve­ dem jocul, simtii că mă-năbuş. Ne-am îmbrăcat in grabă ş-arn plecat. Cînd am ajuns, Frăsinica se-nvîrtea ca o adiere, ca o umbră de uşoară, aproape nemişcată, Da' faţa nu-i mai era palidă. Obrajii-i inflori seră ca doi trandafiri tinări, - obrajii rotunji şi gingaşi. Dar ochii îi 11.1- minau ş-acum, Ce lumină, Dumnezeule! O văpaie de­ diamant negru, o văpaie vie, poate că însăşi viaţa. Nu ne-a văzut. Eram în apropierea ei, şi nu ne ve­ dea. Cred că nici pe ficiorul cu care juca nu-l vedea. Văzut-aţi vrodată un lăutar bun, un ţigan, care-şi adoarme capul pe vioară şi, - pe cînd arcuşul joacă" - numa din cînd in cînd îşi deschide pleoapele? în ochii lui, ce parcă dorm, nu ştii de-s lacrămi ori văpăi de lumină şi căldură. Apoi aşa ceva era cu Frăsinica ! - Asta însămnează să joci cu patimă, zise Virgil. Cutremurat c-a băgat şi el de sa mă, adăogai : - Cu patimă, da' şi cu sfinţenie. Mie mi se pare că pentru fata asta-i un lucru sfint jocul. - O, nu numa jocul! S-o auzi cîntînd, s-o vezi lucrind! E ceva deosebit în tot ce face. De aceea rinării se şi cam feresc de ea. - Şi pentru ce să se ferească? - Nu ştiu. Se zice că de la o vreme se tem de ea, POţi să vezi şi tu că nu-i o fată ca celelalte! [277] Frăsinica , 277 Şi, pe cînd vorbeam aşa, ne aşăzarărn pe-o lavită. În seninul duminicii aceleia de cuptor, sufletul meu, pe care de mult nu-l mai simtisem, mi se trezi deodată. Şi începu să privească mirat în jur, să privească ne­ săţios, să se ridice în înălţimi ameţitoare şi să se co­ boare tot mai înviorat, aducînd tot mai multă viaţă în mine, cel uscat de multa zdroabă a învăţăturii. Îi sim­ ţeam sufletul cum se bucură, �i simţeam lăcomia de viaţă. Şi sufletul, trezit, a început să întăleagă, Şi mai întîi a aflat o armonie, care m-a făcut să tremur de bucurie. Armonia era aceasta: Pentru văzduhul acesta curat, pentru bolta aceasta senină, pentru viaţa bogată a cîmpiilor nimic nu-i mai potrivit, nimic nu poate să se-ncadreze mai bine în această fire, decît Frăsinica. Muzica zicea mereu, şi Frăsinica era neobosită. Ne-a văzut, în urmă, pe mine şi pe Virgil, Închise ochii pu­ ţin, apoi jucă mai departe. Şi să fi ţinut pînă dimineaţa petrecerea sătenilor, nu ro-aş fi mişcat de pe lavită, Mă simţeam ca într-un cerc vrăjit, o mireasmă deosebită îmi mîngîia parcă nu numa mirosul, ci toate simţurile. Şi întîia dată În viaţa mea am început să mă simt eu Însumi mai puţin decît un fir de nisip. Admiram pe Frăsinica. La spartul jocului, 'Virgil i-a spus nu ştiu ce. Fata nu ştiu ce i-a răspuns, Nu cutezam să privesc, da' prin pleoapele lăsate simţeam cum mă pătrunde văpaia ochi­ lor ei. La cîteva zile, Într-o sară cu lună, cinam cu uşa deschisă. Îmi păru deodată că aerul începe să-nvie, să se parfumeze, şi-am desluşit cum se ridică, din apro- [278] 278 Frăsinics: piere, de undeva, un cintec uşor, care se împrăştia ca o mireasmă in văzduh. După cină mă strecurai afară. Cintecul trăia încă. Şi indată ce-am fost mai aproape de el, imi părea că nu-l mai aud. Mă gindeam la Frăsinica. Şi mi-a închipuiam, in împrăştierea sufletească ce mă cuprinsese, ca pe o­ fiinţă care nu poate să fie de pe pămînt, Ce să vă mai spun? Cît am stat Ia pretinul Virgil am trăit un vis, căci o viaţă aşa frumoasă nu poate să fie. Mă deşteptam numa cînd cînta domnişoara Aurora la pian. La prînz, Ia cină, Ia vînat, nu-mi prea dădeam sama de mine. Eram învăluit de-a taină, care nu ştiam cum mă cuprinsese. Eram în faţa unui mister, cum nu aflasem in tot ce cetisern ori trăisern pin-atunci. îmi venea, cîteodată, să mă-nchipui pe mine insumi ca o fiinţă mai înaltă decît omul. Ajunsesem aproape să nu mă mai cunosc. Şi taina aceasta creştea in jurul meu, se făcea tot mai nepătrunsă, tot mai dulce, cu fiecare privire a Frăsinicăi, cu fiecare cîntec nou al ei. Şi n-arn vorbit o singură dată cu ea. Nu simţeam nici lipsa aceasta, nici să ni-apropii de ea. Nici n-aş fi cutezat, aşa mă simţeam in faţa ei de mic, de neînsărn­ nat. Căsenii însă, mai ales femeile, băgară repede de samă, Spuneau, de multe ori, că prea des iasă Prăsinica Ia portiţă, că prea mult cîntă sările acasă şi nu mai mer­ ge-n şăzătoare, ca altădată. Eu ascultam cuvintele aces­ tea ca şi cînd ar fi fost rostite de-o maşinărie, nu de gură omenească. Şi, pentru astfel de îrnpunsături, pe care nu le simţeam, nici nu m-aş fi gindit să plec, dacă nu se-rnbolnăvea tata. [279] Frăsinica 279 Sara, inainte de plecare, mă pierdui, ca şi altă dată, prin tufişurile curţii. Şi-auzeam cum cîntă Frăsinica. Dar in cîntecul ei de-acuma era ceva din ultimul tre­ mur al pasării atinsă de glonţ. Şi acel ceva mi se gră­ rnădea in inimă ca o povară nemărginită. M-am aşăzat pe-un scaun şi nici n-arn băgat de samă cînd s-a sfîrşit cîntecul. Deodată o mină uşoară mi se aşăză pe umăr. Frăsinica era Ungă mine. Mi se păru că se surpă ceva în mine, împietrii de frică să nu mă pierd. Şi n-arn pu­ tut să incep eu vorba. întru tîrziu, ofdnd, fata zise: - Ştiu că pleci mine, domnule Gheorghe, şi am vrut să-mi iau rămas bun de la dumneata. Cred că nu .te superi. Şi privi la mine. Ah, voi nici nu vă puteţi inchipui -cum m-a privit! Dar eu tot n-arn zis nimic. Fata, in aşteptarea unui cuvint, s-a cutremurat deodată, s-a aplecat uşoară asupra mea şi m-a sărutat. Apoi a pierit Onceaie în curte! Iasă bătrîna din casă, caută murna­ pădurii la el, face-un sămn din mîna zbîrcită, Calul îngenunchie, şi Ionu Cretului se coboară. � se răspîndea in casă. Ion zicea: - Pune-le afară! Dar Săftuta, nu şi nu : - Lasă, Ioane, lasă, că nu-i nimic! E mai bine aşa i' Se usucă mai în grabă. Buzdug se lăsa pe păcelul lui. Vedea pe muiere-sa. - cu trup cărnos, cu obraji albi, de doamnă. Simţea că aerul din casă �i face rău Săftutei. Dar ea răbda. Răbda:' şi rîdea, povestind nimicuri. De ce răbda? Ion, cum sta. intins pe păcel, da să zîmbească. Dar zîmbetul lui era un rinjet urît, De stăpîn se ferea. îl simţea de departe, H cunoştea: acum de pe pas şi-i înconjura cărările. Citeodată tot Se" întîlneau. - Ce-i, Buzduge, frate, parcă nu eşti in toate apele; Eşti bolnav, ori ce? - De, stăpîne. Mai dă boala în om cîteodată .. , - Hei, voinice, d-apoi aşa slugă credincioasă 1m':: eşti? De ce nu-mi spui? Trimitem după un doctor? [343] iRJizbunarea 343 - N-am eu lipsă de doftori, stăpîne l Are să-mi treacă! Alteori, domnul Martiri �i vorbea cu asprime. Odată-i ZIse: - Să nu te mai văd tîndălind prin curte! Ce ai? 'Spune odată! Mai nainte boii. tăi erau cei mai grijiţi, cei mai hrăniţi, Uită-te la ei acum: numa oasele! - E drept, stăpîne. Da-i vorbă că dacă-i beteag stă­ pînul, trăbă să se cunoască şi pe boi. - Atunci, vorbeşte rumîneşte ! Trimitem după -doctor ! - Ba nu, că-mi trece mie! Da' ţi-oi spune: boii nu ţi-i mai grijesc. De pe partea mea, pot să-i mînce lupii! - De ce, măi Ioane? întrebă domnul Martiri încre- -menit. - Nu-mi mai vine! - Ce nu-ti mai vine? - Nu-mi mai vine! Nu mai am tragere. - Nu vei mai avea, dar e vorba că eu îţi plătesc. :Iţi dau simbrie mare. - Mă mulţămesc bucuros de ea. Dacă vreai, plec .- zmne, Stăpînul îl privi scrutător. Apoi zise: - Lasă gluma, Ioane, şi vezi să fie ca mai nainte. - Hm ,! Ştiam eu căi n-ai să te învoieşti să merg! - Şi de ce să nu mă-nvoiesc ? - Dumneata vei şti mai bine decît mine ... Ţi-s slugă .cu credinţă. Asta-i, cu credinţă! Buzdug se aprinsese la vorbă. Nicicînd n-a povestit arît cu stăpînul. Simţea cum încep să se trezească în el [344] Răzbunaree: patimi grele, simţea cum ii furnică prin vine. Tăcu deci şi întră în grajduri. Simţea Buzdug că, deşi-i tare şi acum, om întreg nuc mai este. Nu cuteza să-şi cerce simţimintele, şi aştepta; aşa, trăind parcă intr-un vis, plin de fierbinteli. îi părea. cîteodată că i se limpezeşte înaintea ochilor, că s-a obiş­ nuit cu nevasta şi cu stăpînul lui de-acum. Dar sara, cînd vedea zîmbetele femeii, grija cu care-I înconjura, i se strecura pe buze rinjetul acela urît, de mai nainte. In postul Crăciunului se întîmplă că se bolnăvi Săf­ tuţa. Bolea greu, de trei zile, şi stăpînul nu ştia cum să .. Între în vorbă cu Ion. Cînd auzi Însă de la altii că ne­ vasta-i pe moarte, domnul Martiri intră ca o furtună". palid de nesomn, în odaia bolnavei. Buzdug şedea pe" lavită, cu coatele pe' masă. - Ce-i, Ioane? E greu bolnavă? De ce nu vii, neno­ rocitule, să-mi spui, să mergem după doctor? Ai păcat, greu ! O laşi să moară cu zile! Buzdug nu se mişcă. Rinji: - N-am ştiut, stăpîne, că se poate. N-am ştiut că iai în samă şi porţi grijă de-o biată slujnică. Iacă, noi., cei de jos, nu cutezăm să nădăjduim atîta milostivire; Ai inimă de aur dumneata L .• Stăpînul se apropie de pat. Bolnava deschise ochii". dar, cînd zări pe Martin, se cutremură şi-şi Întoarse capul spre părete. Buzdug îşi privea stăpînul. n privea cu încordare. Văzu cum albeşte, cum Începe să tremure uşor. -- Nu-i nimic, domnule! Nu te poate suferi ! Atîta, Da' nici pe mine nu mă poate suferi. Stai să vezi ce' fierbinţeli are. [345] 345. Răzbunarea --------------------------------------� Fără să-I mai intrebe, luă mina stăpînului şi o puse pe fruntea bolnavei, apoi la inima ei. Buzdug privea. cu ochii uscaţi, aprinşi pe Martin. Acesta îşi trase re- pede mina, ca de pe jar. . - Uite cum bate inima. Şi nu bătea aşa. Ăsta-i sărnn. de moarte, zise Buzdug şi şezu iar pe lavită, cu coatele pe masă. - Scoală, omule, înhamă caii la sania cea mică! Vii cu mine la oraş! Trăbă s-a ducem un doctor! Ion ieşi, şi indată sania fu gata. - Mină grabnic! S-ajungem pînă nu însărează, Ion Buzdug sări pe capră şi biciui o dată caii. Dn .. '­ mul era vinetiu, şi steluţe multe, albe, jucau in aer şi pe cîmpia de zăpadă. -- Ai plecat dezbrăcat, nebunule! Ai să cazi şi tu bolnav! zise Martin, văzîndu-l pe Buzdug numai în pieptar. - Nu-i nici o pagubă, stăpîne l Dumneata iubeşti viaţa! Sint oameni mulţi, crede-mă, care n-o mai iubesc .. Acum, ori mai tîrziu, tot un drac! - Pocni din bici, şi calul din stînga-i zvîrli o copită de zăpadă În frunte .. - Iacă, zise el, intunecat, înrorcîndu-se spre stăpîn. Poate să-ţi vie moartea din nimica toată ... Dintr-o pia­ tră, dintr-un glonţ, dintr-un pumn chiar. Nu-i bine, stă­ pîne, să ţinem aşa de mult la viaţă ... - Mină, mînă mereu, că se ins ară ! Pe Săftuta poate să n-o mai aflăm vie. O goană tăcută de-o jumătate de ceas. în urmă se coborîră, printre două umere de deal, să treacă rîul. Era uşor de trecut. Dar Buzdug, pe la jumătate, cîrmi [346] 346 Răzbunarea din linia vadului, arse caii din pleazna de fuior, şi sania alunecă la dreapta. - Opreşte-i, nebunule! Uite, dăm in apă. Stai, Ioane! Dar Buzdug arse îne-c dată caii. Gheata pîrîi săc, şi sania pieri in viltoarea vinetie a apei. 1 9 1 O [347] r I MORARUL Dacă treci, pe jos ori călare, prin' să4tiirui des şi inalt, plin de răcoare şi de o sumedenie de tîntari, Moara Popilor nu o zăreşti nicăirea. Ci de. te opreşti şi asculţi, pătrunzînd zbîrnîitul subţire al ciudarelor mus­ culite plîngătoare, se aude vuietul îndepărtat al morii. Se aude, dar nu ştii din care parte vine. Sălciişul moale" prăsit pe vechile albii ale rîului, e Înconjurat de două, părţi, spre miazăzi şi apus, de-o pădure veche de ste­ jari. Cărările ce şerpuiesc subt umbra sălciilor sînt veşnic umede şi-i un deliciu să mergi desculţ pe pieliţa lor fină şi netedă. Unde şi unde, pe potecuţele bătucite, se ză­ reşte potcoava calului. Numai dacă eşti umblat prin) [348] _ .. _----------- Morarul --- r părţile locului poţi afla mai repede drumul mare ce duce la Moara Popilor. Moara asta e veche şi se spune că pe vremuri a fost proprietatea «popilor», a «băratilor», cum le spun bă­ trînii, adică a unor călugări franciscani. Dar de mult a trecut, nu se ştie cum, in mînă romînească, Pe hotarul .a şaisprezece sate e singura moară, şi rotile numai atîta au hodină, pînă se ferecă pietrele. Apa rîului, cît ţine vara, e mică, pînă-n genunche, dar iazul e puternic, şi vuietul morii şi mireasma făinei proaspete pătrund, sara, tîrziu" pînă departe. Numai primăvara şi vara, cînd vin puhoaie mari, trece prin păduri, departe, şi muge­ tul valurilor Întunecate in care se-nvăluie nisipul, ca şi cînd ar fierbe. Patru drumuri duc la Moara Popilor, din patru părţi de hotar. Dar cel mai umblat e drumul ce trece prin sălciişul mare, drumul de la miazăzi. Şi de aici, ca să ajungă sacii în moară, trebuie să-i treci, cînd e rîul mare, -cu luntrea. Atunci era povara morarului mai mare. Creş­ tinii se cam fereau să vie cu măciniş pe drumul acesta, cînd ştiau apa-n puhoi. Căci Ierotei, morarul, din ce -era tăcut şi mînios, în vreme de apă mare, cînd trebuia să-şi treacă şi de treizeci de ori luntrea peste rîu, se făcea numai sudalmă. 1 se întuneca faţa, i se tulburau ochii ca apa rîului dedesubt, şi, de cîte ori descărca o povară de saci, slobozea 'cîte-o înjurătură de ţi se ridica părul în cap. Ba, înainte cu vreo zece ani, se spune că, vîslind intr-o primăvară, cu greutate multă în găoacea Iui, peste valurile îrrviforate, a răsturnat în apă sacii şi doi oameni - pe frate-său, Manoil, şi pe omul cu buca­ tele. S-a cufundat şi el, dar a ieşit cu uşurinţă la ţărm, pe cînd pe cei doi nu i-a mai aflat nime. De-atunci, cînd [349] Morarul 34.9' sint ploi mari, şi cind se topesc zăpezile, creşnnu din partea asta cam înconjură Moara Popi lor. Nu crede nimeni că morarul Ierotei cu voia ar fi răsturnat atunci luntrea, dar, cind il văd aşa de intunecat, se tem să nu îniepteze prea tare deoparte, să-i apuce parul sub. luntre. Oamenii înconjură primejdia pînă cînd pot. Dar de multe ori ţin ploile mult, făina-i pe isprăvite, şi tre­ buie să meargă la moară. Mulţi îşi zic: a fost atunci o întîmplare nenorocită, ceasul rău le-a dat în cale. Nici pînă atunci, nici de-atunci încoace nu s-a pomenit să se mai înece cineva la Moara Popilor. Moara lui Ierotei e cu şase pietre. Şase roţi puternice, şase cercuri negre se învîrt pe capetele de stejar, Iucind în soare, împrăştiind nouraşi de pulbere argintie, brăz­ daţi de curcubeie. Din cind în cind, troznesc încheietu­ rile şi gem obosite 'Subt povară. Prin trei scocuri lunecă tepiş apa lucie, masivă, ca sticla topită, şi se fărîmă spumînd în spiţele roţilor, înlăuntru, în moară, pluteşte veşnic praful alb de făină, se aşează domol, nevăzut pe­ veşminte, pe faţă, dîndu-le oamenilor din moară o înfă­ ţişare ciudată, care-i schimbă aproape cu totul. îi face­ parcă mai nalti, mai blinzi, mai buni. Numai mor arul Ierotei se vede veşnic încruntat, şi de subt obrăzarul acela fin de făină. Nu Întreabă pe, om de vreo veste de pe cele sate, ca alţi mor ari, nu stă de glume, ci se poartă mereu de la o piatră la alta. Suie scările, le scoboară, cercetează în coşuri deasupra, freacă făina căldută între degete, ia vama ş-o varsă În coşurile puternice de stejar, izbind măsurile, şi se face pe zi ce merge tot mai nesuferit. De-o grămadă de ani acuma, morarul Ierotei se face pe zi ce merge tot mai nesuferit. Cîteodată-i sare ŞI [350] :350 110tarul .se-aprinde din nimica toată, ca un chibrit. L-au ştiut ei 'oamenii, şi nainte vreme, scump la vorbă şi iute la mînie, dar totuşi, de cînd s-a înecar frate-său, Manoil, parcă s-a schimbat, parcă-i alt om. Morarul Ierotei are patruzeci şi cinci de ani şi nu-i însurat încă, Oamenii de prin şaisprezece sate povestesc că mai demult, pe cînd era Ierotei mai tînăr, n-a fost .femeie mai tinerică şi mai frumoasă, care să nu fi voit .să-I însoţească pe bărbat cu carul la moară. Şi rare au fost acelea care să nu se fi dat în dragoste cu moraru1. «Omul dracului», spun sătenii, şi de «omul dracului» \totdeauna-i place muierii. Şi se crucea vreo babă bătrînă : Cum de-i poate plă­ 'Cea unei neveste tinere de-un om aşa de-ntunecat?! însă acum, de multă vreme, nu mai vin muieri la moară, ci vin numai bărbaţi, şi singuri. Moara Popilor a moştenit-o Ierotei şi cu frate-său, 'Manoil, de la tatăl lor, morarul cel bătrîn. Acesta -doarme de mult subt umbră deasă de nuc, în grădina morii. N-a avut alţi copii bătrînul, dar şi aceştia doi 'nu l-au lăsat să moară 1n pace. Zăcea bătrînul pe păcel 'şi, în huietul cunoscut al rotilor, aştepta să-i bată ceasul. 'Pe feciorii lui, însă, numai cu o zi înainte de moarte, i-a văzut pe amîndoi deodată, lîngă patul lui de bolnav. - Voi, le zise bătrînul, moşteniţi o avere frumoasă. Moara asta nu-i un corn de ţară, da' v-a da la amîndoi 'Şi copiilor voştri din ce să trăiţi. Tu, Ierotei, eşti mai mare. Eşti cu cinsprezece ani mai mare decît Manoil. Se cuvine să umbli cu dreptate şi să împărţeşti cu drep­ tate. [351] Morarul 35:k Feciorii n-au răspuns, CI, ieşind, apuc ară pe două cărări. - Safto, zise bătrînul, mînios, auzi aici, Safto ! Iero­ tei să ştii că-i un nemernic. Poartă gind rău asupra lui Manoil. Bătrîna încerca să-I îmbune : că i se pare numai, că nu-i nimic. Dar bolnavul muri nemîngîiat. După ce-l îngropată, cei doi fraţi se înstrăinară şi. mai tare. Bătrîna cercase să-i impace: - Trei pietre la unul, trei la altul, aşa-i după drep­ tate, aş a-i după frăţie, dacă nu voiţi să puneţi tot la un, loc. Dacă tu nu mi-i da şi mie, Ierotei, n-am să mă supăr. Manoil nu mă va lăsa să mor de foame. Ierotei a privit-o cu duşmănie. - Cinci pietre, înţălegi dumneata, cinci pietre sint" ale mele! Ăsta n-a muncit in că la moară. Era in faşă cînd mă zoleam eu toată ziua. Dreptate a vrut taica" după dreptate am să lucru! - Manoil s-a in voit şi aşa: - Nu-i nimic, maică, a să pot trăi şi de pe o piatră, Mă mir numai ce va face el cu atitea bucate! - Apoi" întorcîndu-se spre Ierotei, cu glas de împăcare : Spu­ ne-mi drept, frate, vreai să te-nsori P Dacă te-nsori, iţi dau toate şase pietrele, şi eu voi rămînea ca morar cu plată, pînă mă voi căsători şi eu. I Aci Ierotei clipi din ochi şi un zimbet ii lumină faţa •. - Bun băiat eşti, Man6ile. Da, vreau să mă însor, Trece vremea, şi pe urmă nici n-am să-mi mai aflu ne­ vastă. Rămîi însă c-o parte pînă voi face cununia. Cinci ani stătu invoiala asta, dar Ierotei n-avea gînd' de însurătoare. Dimpotrivă, se ferea de femei, înconjura oamenii şi se făcea tot mai tăcut. Prin satele vecine [352] Mor .. rul. �[)2 ----------------------------------------�- ieşise vestea că Ierotei are comori întregi de bani. Spu­ neau că, pe Ungă ce cîştigă de la moară, are bănet greu, de pe cînd era băiat, cînd Moara Popilor era 'locul de-ntîlnire al unor hoti vestiţi în tot ţinutul. In aceşti cinci ani Ierotei se purta cu frate-său cu mare .dragoste : n povăţuia cum să-şi grijească ale lui, cum să vîndă cu preţ bun bucatele ce-i veneau din vama unei pietre, nu mergea o dată la oraş să nu-i cumpere un tabac, un cuţit, o tabacheră. Dar Manoil avea acum -douăzeci şi patru de ani şi începu să vadă în sufletul fratelui său. De multe ori băga de samă cum trece Ierotei 'cu vama de la roata lui şi grabnic o varsă în coşurile sale. «îţi stă la inimă şi piatra mea, ticălosule !» îşi zise 'într-o zi, şi-I umplu o scîrbă nemărginită. In sara aceea, la cină, Manoil zise: - Au trecut cinci ani, frate, şi tu nu te-ai 1nsurat. In 'vremea asta eu cu maica am trăit din venitul unei pietre. .Acum să ştii că stricăm învoiala. Am să mă-usor eu, şi -cer, de azi într-o lună, venitul de pe trei pietre. Aşa e după dreptate şi aşa are să se-ntîmple, Ierotei se stăpîni, zîrnbi rece şi zise: - Ai să te-nsori? Foarte bine faci! Vorba ceea, «sculatul de dimineaţă şi însuratul devreme sînt două lucruri bune la om». Dacă te-nsori, nu mai am nimic de zis: împărţim, De vro opt ani munceşti şi tu, cinci ani mi-ai dat partea cea mai mare. Numa să-ţi deie Dum­ nezeu noroc ! Şi iar 1i trecu peste faţa întunecată un zîmbet .rece, Dar în clipa următoare se umplu de venin, se-ngălbeni, �i veniră ameţeli le ŞI ieşi în curte. [353] Morarul 353 Cînd a intrat în sara aceea in moară, oamenii care erau la măciniş se speriară. Nicicînd nu-l văzuseră aşa de slab şi de abătut. Tresăriră ca la vederea unei năluci. De-a doua zi a-nceput să ploaie. Şi se-nvăluiau nourii necontenit, şi creştea rîul mereu, vuind departe in pă­ duri. ROţile, toate şase, zvîrleau picuri grei, murdari, pînă sus, in înălţimi. Şi pe ploile astea curgeau carăle la moară cu nemiluira. Şase săptămîni arsese seceta, şi moara n-a prea făcut spor. Dar acum Ierotei era veşnic în luntre şi trecea sacii. Strigau oamenii, îngroziţi, de pe ţărmuri: - Morarule, griji că-i ineci, morarule ! Uite valurile cum iasă, cum sar ca nişte lupi flămînzi din apă! Stai, nu mai trece! Oamenii - nededati cu apa, fricoşi, dar Ierotei vîslea neobosit, încordîndu-şi muşchii de oţel. Către amiază odihni pe tărrnurul dinspre moară, supse cu lăcomie o ţigară, îşi luă apoi parul şi voi să sară in luntre. Dar atunci se opri deodată, se-nvîrti intr-un picior şi chiui: - Uu, măi Manoilă, mă! De pe ţărmul celălalt nu se auzea nimic, se vedeau numai semnele ce le făcea. Din moară, Manoil veni Îndată şi se apropie de luntraş. - Ia-ţi un par ŞI vino de-mi ajută. E mînia lui Dumnezeu aici ! Voinicul luă parul, se puse la cîrmă şi trecură să încarce sacii. Cînd au părăsit tărmurul, cu luntrea plină, de două degete sta numai vasul afară din aoă. - Trageţi in jos, unde se potolesc valurile! răcneau, în vuietul mare de apă, oamenii de pe ţărm. 23 - I. Agirbiceanu, ,Opere, 2 [354] 354 Mora/'u[ - Las' cîrma-n jos, Ierotei ! Las-o, pentru Dumnezeu! Hei, da' ce faci tu ? strigă Manoil, înrepenindu-şi parut din toate puterile în nisip. Azvîrlir de par, căzu în valuri, şi luntrea întreagă fu copleşită de apă Într-o clipă ... De atunci Ierotei a rămas singur stăpîn la moară. Bătrîna nu mai murmură. Bătrîna se roagă ziua Întreagă pentru sufletul lui ManoiI, care-a murit negrijit şi fără luminiţă, ca un păgîn. Se roagă pentru sufletul lui, care va 'pluti deasupra apelor, pe cînd trupul lui va fi mîn­ care peştilor. Şi se topeşte pe picioare, ca o luminită .. Dar nu se topeşte de căldură şi lumină, ci de frig şi de Întunerec. De cîte ori îl vede pe Ierotei, o pătrund fiori de gheaţă şi-i pare că-i pusă Între sloiuri. Bătrîna nu poate crede că feciorul ei cel mai mare să-I fi Înecat cu voia pe feciorul ei cel mai mic. Dar, din ziua aceea, pe faţa lui Ierotei s-a pus pecetea deznădejdii, pecetea morţii. Bătrîna, în întunerecul de pe faţa lui, din ochii lui, simte păcatul mare şi greu. Şi zice ocinaşi, şi Împarte' făină fa săracii din zece sate, pentru bătrînul ei, pentru Manoil săracul, dar tot mai multă pentru nenorocitul de Ierotei ... Şi vuietul morii răzbeşte pînă departe prin sălciiş, şi roatele negre azvîrlă-n Înălţimi picuri de diamant şi nouraşi tăiaţi de curcubeie. Iar pe drumul din sălciiş trec mereu carăle-ncărcate spre Moara Popilor. 1 9 1 O [355] STRĂINUL Fusesem cu nişte trebi la oraş şi mă-ntorceam, pe sub sară, în pasul calului. Tot drumul era un polei de gheaţă. Toată ziua ochise soarele, şi acum, pe sară, începu să tragă un vînt subţire. Calul nu-mi era pot­ .covit de iarnă şi se ţinea pe picioare ca pe nişte beţe. Bine făceam de plecam mai în grabă! Da' de! După ce-mi isprăvisem ce-aveam de isprăvit, am tras la un ":birt, ca tot creştinul ce vine rar la oraş. Aci dai de-un -cunoscut, de doi, şi, din vorbă in vorbă, de la păhar 'la păhar, vremea trece, odată cu banii. De bani însă acum, odată, nu mă prea plîngeam. Vîndusem la o firmă cîteva iugăre de pădure şi chiar atunci imi luasem banii. Da', de altă parte, chiar banii 23" [356] 356 StrăinufJ aceştia începură să mă neliniştească, in drumul meu spre casă. Mă gîndeam : «Am s-ajung tirziu acasă, pe gheţuşul ăsta, şi, - cine ştie? - poate să-mi iasă cineva in cale». Revolverul mi-era plin, de sălbătăciuni nu-mi prea era frică, da' de, - cine ştie? - poate vrun om rău ... Abia făcusem un kilometru, şi calul încăruntise de frig. Mie-mi îngheţase mustata şi mă cam strîngea sub nas. Frig însă nu-mi era. Beusem nişte vin încălzit, pi­ părat, la plecare. «Să vezi, domnule Costan, - imi zicea crîşmarul, şuierînd din gitul lui gros, căptuşit de gră­ simi, - are să-ţi prindă bine la drum.» Pe unde coaja de gheaţă, ce îmbrăcase drumul, nu era aşa de netedă, sileam calul Ia trap. El cerca, muşca de zăbale, da', după două salturi, se oprea, tremurînd pe picioarele înţepenite parcă la încheieturi. Zăpada se to­ pise in cîteva zile senine şi, de n-ar fi răsărit curînd luna, nu ştiam cum aveam să merg mai departe, in în­ tunerecul ce se lăsase. Şi iată că, după o bucată de vreme, văd inaintea mea o umbră mare, care părea că abia se mişcă. Rar se clătea la dreapta sau la stinga. Caut mai bine şi-i deschilinesc capul mare, înfundat 1n căciulă, - căciulă trăbă să fi fost, că prea-i era trasă pe urechi, aproape pînă la umere. Văd cum i se mişcă, - rar de tot, - de două părţi, mînile lungi. Cine ştie 1n ce mîneci vor fi fost ascunse! Fără să-mi da� sarna, trag de frîu şi-mi pun calul pe-un mers şi mai incet. Da' străinul dinaintea mea nu se depărta. Dimpotrivă, părea că-s tot mai aproape de el. Şi, intr-adevăr, mă apropiam. Abia ne despărţeau zece paşi. De bună samă străinul simţise apropierea calului. De ce n-a intors o singură dată capul, să vadă cine-i in urma lui? Poate-i [357] 357 Străinul ----------------------------------------- greu la auz, poate-i cufundat tare in ginduri? «Aş! mă gîndii iar eu. Nu se poate să n-au dă, să nu fi auzit !» Şi deodată mă simtii singur de tot, părăsit in pustietatea aceea. Un gind ce-mi fulgeră prin cap mi se opri parcă la inimă şi mi-o strînse : de bună samă e un om rău! Merge ca şi cînd n-ar fi băgat de samă apropierea mea, şi, cînd voi trece pe Ungă el, deodată mi-a prinde calul de friu. Picioarele rnurgului păreau şi mai nesigure acuma. Păşea incet, pipăit, cu teamă, gata să se prăbuşească pe-o dungă. Era ger greu. Simţii cum mă pătrunde fri­ :gul in spate, in picioare, in mini, - prin tot trupul. Cele cîteva bilete de-o sută, ce le luasem pe lemne, erau lună. Cum se poate ca mai nainte, pe drumul oblu ca, pe masă, să meargă aşa de incet, iar acum, că galopa- [359] 359 Străinul ------------------------------�----�� sem, să mă ajungă dintr-odată? �uma-ntr-un chip era de întăles. Atunci cu voie păşea incet, ca să mă prindă in mijlocul cîmpului, Da' cînd a văzut că l-am ras, s-a mîniat şi a pornit aşa cum e felul lui: din răs­ puteri. Cind mi s-a părut mie c-a bombănit ceva, de bună samă mi-a tras o înjurătură straşnică. Dar acum ce era să fac? In zadar aş fi încălecat. Calul, cu povară în spate, n-ar fi putut face nici doi paşi. Să fug? Da' cum să fugi dinaintea omului care-a ajuns un călăreţ în galop? Căci eu nu-mi puteam da bine sama, da' credeam că n-am stat mai nimic unde alunecase calul, de-am descălecat. N-am putut să-mi mai fac Ş! alte ginduri, căci străi­ nul era lîngă mine. - Bună sara să deie Dumnezeu, se auzi glasul aspru 'Şi cam hodorogit, în vreme ce cu mina cerca să-şi ridice putin căciula. - Bună sara, răspund eu, ţinînd strins frîul calului. - A' dracului ghetuş s-a pus! zise el lovind cu bîta lui ferecată oglinda de gheaţă. - Apoi, privind la cal. c-un zîmbet parcă, adaose: Se vede că nu ţi-i potcovit calul de iarnă. Cum ai putut dumneata să ieşi din oraş fără să pui şiroate la cal ?! Pe-aşa vreme se poate în­ tîmpla o nenorocire. Eu numai atîta am putut răspunde: - Nu mi-i potcovit. Mă gîndeam la multe lucruri deodată: la zîmbetul lui, la glasul hodorogit, la vorba lui că mi se poate întîmpla o nenorocire. Ş-apoi, de unde ştia el că am plecat din oraş? Se vede că mă pin dea de mult, va fi văzut de undeva şi cînd am luat banii pentru lemne. Văzînd că eu nu-s prea bucuros la vorbă, adaose: [360] 360 Străinul - Adă să-ţi duc eu calul. Eu nu lunec, şi poate voi sprijini şi calul din frîu, Dă frîu-ncoace, nu te mai .codi ! Ce dracu, doar trăbă să ne ajutăm cînd sîntem 'la năcaz. Şi, fără să mă mai intrebe, apucă frîul, şi-n citeva minute a fost cu calul in virful dealului. De-acolo zvîrli spre mine ghioaga sa cu piron. - Razimă-te şi dumneata, că altfel nu ajungi pînă dimineaţa. Îngrozit de vîjiitul bîtei, o ridicai totuşi şi pornii. în­ tr-adevăr, era un razim puternic. Ungă cal, îmi dădu frîul şi-şi-luă bita. - Acuma, noapte bună să deie Dumnezeu, domnule Costan, şi voi să plece. Cum Costan ?! Cum domnule?! De unde mă cunoaşte uriaşul ăsta îmbrăcat in cojoc? - da, acum vedeam bine că-i un cojoc miros haina lui, ce-mi păruse de cer­ şitor. Gindeam aşa, da' n-am cutezat să zic nimic pînă ce nu s-a depărtat. Atunci, de-a călare, încălzit, căci înainte-mi se-ntindea acum o luncă cu pajiştea arsă, fără gheţuş, îi strig : - Dar unde mergi dumneata, bădicule? Acela făcu odată: � Huua ! Dar unde să mă duc?! La tîrla noastră: de la Răstoace ! Sînteţi cu oile acolo? - Da, la iernare. - Dar ia spune-mi, dumneata de unde mă cunoşti ?- Acela chiui iar : - Cum, Doamne sfinte, să nu te cunosc?! Acumu-s cinci ani, mi-am iernat oile in luncile dumitale. - Doar nu-i fi baciul Nichifor?! [361] Străinul 361 - Ba eu, domnule. Am fost după nişte mărunţişuri. Beui ş-o tîrucă de vin, şi cînd trecuşi pe lîngă mine, mi se păru că te cunosc. Da' să nu fie cu supărare, se vede că dumneata, domnule Costan,· ai beut mai mult, căci altfel nu plecai cu calul despotcovit pe aşa vreme. Vintul ii răpi cele din urmă cuvinte, şi eu, inviorat deodată, plecai liniştit, in pasul' calului. Acasă, in căl­ 'dură, văzui, intr-adevăr, că-s atins binişor de vin. 1 9 1 O [362] SĂRACUL TONI Casa cea mai veche din sat a fost, pe vremuri, locuinţa popii celui bătrîn, dar acum e numai ruină. Coperişul de şindile s-a lăsat, abătut şi trist, pe păre­ tele din dreapta, iar ceilalţi trei păreţi ai odăiţei preo­ ţeşti îşi ridică goale spinările înnegrite de ploi. De zeci de ani stau astfel dărîmăturile, aşteptînd parcă ceva de sus, din înălţime, Dar jos, în pămînt, in pivniţa casei, meşterul Toni şi-a aşezat de mult scăunelul mic şi luciu, măsura hodorogită şi patul ce se huita din toate incheie­ turile. Iar prin unghere, pe subt pat, împrăştiate pe pă­ mîntul umed, zac cizme sparte, pline de glod uscat, aş­ teptînd să le vie rindul dresului. Ciobotarul Toni, in aerul greu, acru al beci ului, şade pe scăunaşul luciu, [363] Săracul Toni 363 împunge cu suIa, bate cu ciocanul, pe cînd, în colţul gurii, pipa ii fumegă ca un putregai ce nu se mai stinge. Toni e inalt de stat, osos şi deşirat, şi, cum şade pc' scăunaşul cu trei picioare, genunchii îi ajung sus, pînă .. la nasul umflat, vinetiu. Spinarea lui stă încovoiată toată ziua, şi munca tot nu şi-o mai poate isprăvi. în răstimpuri, dintre petece de piele veche, scoate sticla lungăreată, o ridică, o priveşte în zarea slabă a luminii ce abia pătrunde prin singurul ochi de fereastră şi bea apoi cu sete, pe cind mărul lui Adam i se plimbă de-a lungul gîtlejului. Rar de tot se deschide uşa bordeiului şi vreun romîn întră, aplecîndu-se, aruncind în mijlocul casei vreo pă­ reche de cizme sparte. - Tot cîrpeşti, meştere? Tot cu uneltele în mînă? - Ce să facem? răspunde el, neluîndu-şi ochii de la cizma pe care o strînge între genunchi, ca pe un duşman. - Am adus şi eu nişte lepădături. Pe cind le dai gata? Toni atunci lasă lucrul, îşi ridică ochii şi priveşte Ia cizmele străine, care zac dinaintea lui cu tălpile des­ făcute de căpută. Par două guri de somn, două guri deschise şi pline de noroi. - Le dreg eu, cînd voi ajunge. Nu vezi ce de cîrpi­ turi mi s-au strîns ? Toate pe rînd, ca la moară. De tocmit, nu se mai tocmesc. Tot satul ştie preţu­ rile lui Toni : de fiecare petec - doi bani, de cuie noi în talpă - o libră, talpa întreagă - patru libre .. Dar lumea nu prea vine la el acasă cu încăltările rupte. Toni, după ce gară o păreche, două, le curăţă fru­ mos, priveşte cu mulţumire petece1e noi, cum se înşiruie groase şi umflate, cum se deosebeşte pielea proaspătă [364] �64 Săracul Toni -de cea înroşită de mocirla drumurilor, le ia în spate şi porneşte la cîrciumă. Aici aşteaptă pînă vin stăpînii şi-şi primeşte librele, ori banii. Şi tot aici sosesc romînii cu încălţămintea stricată şi i-o dau in sarnă lui Toni. De băut, nu bea mult, dar se ameţeşte curind, şi, cînd pleacă spre casă, cizmele rupte, strînse snop, i se lea­ gănă domol în spinare. Multă vreme a fost Toni singurul meşter aici in sat. Vezi bine, încălţăminte nouă nu ştia face, - sătenii şi le cumpărau de la tîrguri, - dar de petecit avea destul. Nu se plîngea de nimic, - deşi-i murise femeia, şi copii n-avusese, - dar, totuşi, în două locuri se simţea mai bine: acasă la dinsul şi în cîrciumă. Acasă nu era nici­ odată singur: toate cizmele sparte, toţi bocancii rupţi ii erau prieteni vechi, şi Toni vorbea cu rupturile aces­ tea mucede de parc-ar fi fost nişte oameni. La el in­ călţămintele acestea se identificau cu stăpînii lor. - Aşa, fire-ai al dracului de Diniş ! boscorodea el, aplecat pe cizmă. Trei sule-ţi mai dau, trei cuie, ş-apoi te dau mamonului! Acuma iar vei putea bate noaptea drumurile. - Stai, Roşule, stai, că mai răsufli printr-un loc! Stai, să te mai cîrpesc ş-aici o dată! Măi, da' nu ştiu cum de nu ţi-i ruşine, om bogat, să mai vii şi tu la petecit ! Las' pe cei săraci să vie la mine! - Iar ai crăpat, Manoilă, crăpare-ar dracu-n patru! Ehei ! pe tine ştiu că te poartă patimile! Acum am să te cos cu drot, auzitu-m-ai, cu drot am să te îrnpung ! Cînd se întîmpla să fie ameţit puţin, apoi rămînea cu cizma în mînă şi spunea toată istoria stăpînului, Atunci sporea puţin, şi sara nu putea merge la crîşmă, să-şi primească bănuţii, [365] Săracul Tani 365 Dar, nu de mult, în sat au venit doi meşteri noi. Nişte amărîte de calfe de la oraş, care acolo nu s-au putut căpătui, dar aci umblă cu nasu-n vînt şi poartă straie nemţeşti. La început s-a făcut vîlvă mare pe socoteala lor, mai ales cînd cei doi nu primeau nici o cîrpitură, ci numai lucrări din nou. Şi, în vremea asta, Toni n-a avut nici o pagubă: beciul lui era şi acum plin, ca şi mai nainte. Dar cei doi, de la o vreme, văzură că aşa, cu nasu-n vînt, nu pot trăi, şi se apucară şi ei de cîrpit. Şi, cum erau ei mai îndemînateci şi puneau petecele mai frumos, bie­ tul Toni se trezi-ntr-o zi că nu mai are ce lucra. într-o săptămînă dac-avea de cîrpit două-trei părechi de la sătenii care erau mai aproape de bordeiul lui. Dar din atîta nu putea trăi. Şi Toni, cînd îşi vedea casa goală, muncea încet, fără spor, şi chiar tîndălea anume, ca să nu rămîie casa fără o cizmă. Şi, de multe ori, pierdea şi clienţii din vecini. Slăbise, ochii i se împăinjeneau şi picioarele abia-l ţineau cînd umbla pe drum. Acasă făcea mereu socoata, cercetînd turecii vechi, petecele ce le avea, cîte cizme ar fi putut drege, cîte libre ar fi putut pune în şerpar. Dar, zadarnic! Străinii cei doi îi luaseră pînea de la gură! Toni îşi zicea adeseori: «Dacă-s domni, de ce nu lucră la domni? De cre n-au rămas acolo, la oraş, unde ar fi putut trăi domneşte ?» Dar între alţii nu cuteza să zică nimic. îşi înăbuşea suspin ele şi sta ziua întreagă la cîrciumă, doar se va afla vreun romîn să-i deie ceva de cîrpit, Mai avea noroc cu bătrînii din sat. Ei ţineau morţiş la Toni. Aţa care-o punea Toni era mai groasă, [366] 366 Săracul Toni era mai trainică, petecele lui - mai cu temei, pe cînd cei doi lucrau să ţie petecul numai de azi pe mîne, Toni sta tot mai mult în cîrciumă şi privea cu multă băgare de samă, privea cu dragoste la cizmele, la bo­ cancii rominilor care întrau. O mare bucurie simţea şi multă căldură i se aduna la inimă cînd vedea vreo spăr­ tură, ori vreo talpă că se desfăcea de căpută. Ce mai petec ar trage el, ce mai cuie ar bate, să ţie o veşnicie! Dar nu cuteza să-şi îmbie munca. Aştepta ziua Întreagă să-i zică cineva o vorbă, dar nu-i zicea nime. Atunci căuta în şerpar, scotea cîţiva bănuţi de aramă, îşi cum­ păra spirt şi, bînd, se încălzea de ciuda ce-i mînca mima, «Aşadar, astfel sînt oamenii! se gîndea el. Cît ce se poate ajuta cu altul, te lasă să pieri ca un dobitoc ce nu mai aduce folos !» Dar el poate încă munci. Hei! ce de cizme ar fi putut el drege în aceşti doi ani din urmă! Dar, iată, numai să ne gîndim putin mai departe. Ce ar fi fost de satul ăsta să nu-l fi avut pe el? Cîţi ar fi umblat cu picioarele degerate, cîţi ar fi trebuit să steie în casă? Şi, cum se gîndea, Toni vedea că el a dat cel mai mare sprijin oamenilor de-aci din sat. Şi acum l-au uitat, ca şi cum nici n-ar trăi la ei în sat. Dar n-are duşmănie pentru asta nici asupra sătenilor, nici asupra celor doi meşteri străini. Are el o nădejde mare, care-I ţine tare şi neabătut ; cei doi şi-or lua în grabă catrafusele din sat. Doi meşteri mari ca ei, doi domni, nu vor putea trăi aici în sat. Şi iar va rămîne el sin­ gurul meşter, şi iar i se va umple casa de vechituri sparte. Atunci are să se răzbune, are să lucre scump de mama-focului, are să-i ţie cîte-o săptămînă, două fără să le isprăvească cioboatele. [367] I Săracul Toni 367 Şi Toni, de cîte ori trecea, de cîte ori se întîlnea cu cei doi meşteri noi, le da binete şi-i privea cu coada ochiului. Nu se înşela în gîndurile sale! Cei doi erau ofiliţi, palizi, slabi. De bună samă nu le place aci in sat, şi se vor căra cît de curînd, Cind ajungea acasă îşi cerceta uneltele, privea mult la ele, apoi se aşeza cu greu pe patul tare, ce se huita din toate încheieturile, Veni, însă, a treia iarnă de cînd cei doi meşteri erau în sat, şi se părea că n-au nici acum de gînd să se ducă. Se apropia Crăciunul, şi cei doi meşteri, ofiliţi şi amă­ rîţi, munceau mereu şi nu se gîndeau la oraş. Iar Toni slăbea mereu şi mergea acasă tot mai intunecat, tot mai cuprins de groază. El n-a cerut în viaţa lui nimic de pomană. Lui i-au plătit numai munca. Iar în ultimul timp n-a avut de lucru mai mult de o păreche pe săptămînă. Casa lui era tot mai rece şi tot mai pustie. Perecele vechi muce­ ziseră toate pe subt pat, prin unghere; de atîta aştep­ tare, sulele îşi pier dus eră lucirea, şi cleiul negru, în care trăgea Toni ata, se uscase crăpînd şi risipindu-se în cutia de tinichea. Veneau sărbătorile, şi Toni nu avea lemne, nu avea nimic de dulce la casă, n-avea un bă­ nuţ. Mare ruşine pentru un meşter ca el ! In vremea din urmă, Toni îmbătrînise tare. Se purta cu greu şi, cu cît se apropiau sărbătorile, o durere mare ii strîngea tot mai tare inima. Ce de lucru avea altă­ dată pe vremea asta l Cum se-mbulzeau oamenii, cum se strecurau librele şi bănutii la el în şerpar ! Şi acum stă şi aşteaptă în zadar! Şi, puţin inainte de ajun, într-o sară, cum sta în beciul rece, răsturnat pe păcelul tare, îi veni deodată [368] 368 Săracul T oni un gînd luminos. Dar abi a-i lumină gîndul mintea tul­ burată, şi inima-i simţi o durere adîncă. Să meargă să ceară de lucru de la cei doi meşteri. Ştie că vor avea grămădite multe cîrpituri, să-i deie şi lui, să-şi facă nişte bănuţi pe sărbători. Cu toată durerea ce-o simţea, gîn­ dul acesta nu voia să-I mai părăsească. 1 se părea că i s-a împlîntat în cap şi n-avea chip să-I mai smulgă. Afară era ger şi vînt plin de pulbere de nea, şi Toni Înainta cu greu spre locuinţa unuia dintre cei doi meş­ teri. întreg drumul se gîndi ce să zică, cum să spuie, şi bucuros s-ar fi întors la tot pasul înapoi dacă ar fi putut scăpa de subt povara gîndului. ce-l ducea mereu Înainte. De sărbători Toni cîştigă ceva parale. Avu să mă­ nînce o fiertură. Dar mîncarea o înghiţea în silă. De aci încolo, Toni se schimbă. Avea acum mereu de lucru: ce era mai rupt, mai nenorocit la cei doi meş­ teri Toni aducea, sara, hoteşte, la el acasă, şi muncea toată noaptea. Dar muncea cu scîrbă, cu silă, şi nu mai putea să steie de vorbă cu cizmele rupte, ca altă­ dată. Slăbea mereu şi se apropia de moarte. Făcea im­ presia unui cîne bătut, care nu mai cutează să se apropie de casa stăpînului, ci zăcăreşre prin vecini, pe la uşi, prin paie, gata să se culce şi să nu se mai scoale, pe orice gunoi i-ar ieşi în cale ... Oamenii nu se mai gîndiră la dînsul, pînă cînd, În­ tr-o dimineaţă, clopotele vestiră o moarte. Şi atunci sătenii îşi aduseră aminte de dinsul: - Săracul Toni, numa ce-a murit şi el ! 1 9 1 O [369] ADIERI De citeva zile bat vînturi mari de la apus, pline de umezeală, de miros de apă. Cerul s-a scoborît mai jos, îmbrăcat în mantale grele de nouri cenuşii. Zăpada .se moaie, se îngreunează, picurînd des din streaşina .casei, Pădurile de brad au rămas negre, triste în cu­ prinsul alb al munţilor, şi, în răstimpuri, se-nvăluie în 'măguri lăptoase, pe care vintul le-rnprăştie iar. Ion Bîrlut stă în prag, cu pipa strînsă-n dinţi, cu ochii urmărind prelingerea apei, ce-şi sapă drum pe sub zăpada din curte. Citeva ochiuri negre de pămînt s-au şi ivit în curtea lui, şi, iată, mascurul a şi-nceput să rîme, scormonind tina puţin îngheţată. Şi vreo trei .24 [370] 370 Adieri: găini vin să ciugulească, pe cînd cocoşul, cu o aripă in­ rinsă, se-nvîrre in jurul lor. Ion Bîrluţ se uită la mascur, se uită la găini, şi, ceva călduţ, ca o băutură, ii adie prin suflet. Şi-şi zice, luîn­ du-şi pipa din dinţi: «Iată, iarăşi începe viaţa l» Coboară din prag in curte, şi ochii lui privesc pădu- rile innegrite. Stă şi-ascultă. - Hm, zice el, gem pădurile, gem de plăcere ! ... Şi-a altă adiere căldută ii trece prin inimă. Dar iată, deasupra, intr-un loc, nourii s-au tras deoparte, ca de la marginea unei prăpăstii, şi dezvăluie' un cer senin, limpede, dulce. - Aha! acuma numa rindunica să mai vie! ZIce Bîrlut, Şi iară trece prin mima lui unda de căldură ... Ion Bîrluţ se-aşează pe-o piatră, in grădină. Şi, cum vin vinturile mari şi trec repede, pare că-i iau gindu­ rile şi i le spulberă. Dar, in sfîrşit, incepe să se gîn­ dească limpede, coborîndu-se adînc in sufletul său. Da, are să vie primăvara. Iată, a înţeles semnele.. 'Are să vie căldută, tînără, neastîrnpărată, luminoasă, .. ca o copilă de şaisprezece ani. Şi, cîtce va încolţi un firicel de iarbă În curte, găinile-l vor răteza, Da-n urmă viaţa va birui, şi curtea lui va ride de verdeaţă şi de" sănătate. Las' să rîdă, c-a stat destul amortită ! Şi iată, aici, pe l1ngă părete, au să umble boii şi va­ cile Domnului in şir, măcinînd mărunţel din picioru­ şele lor de aţe, lucindu-şi la soare aripile cu puncte' negre. Va răsuna in curînd văzduhul de pocnetele bicelor, şi pogănicii, mindri, colea, vor trece pe Hngă boi ca. [371] .Adieri 371 nişte împăraţi. Şi îndărătul plugurilor vor păşi în mers Iegănat stăpînii, cu pălăriile date pe-o ureche. Da, are să-nceapă viaţa. Dar el, Ion Bîrlut, se va coace la soare, tîndălind pe uliţele satului, ori va mo­ ;ţăi de somn la umbra nucului din grădină. Altcum a fost mai nainte. Că mai nainte, dacă sim­ tea o dată adierile primăverii, nu mai avea astîmpăr. Şi, iată, astăzi şade pe o piatră în grădină şi nu face nimic. Ce să facă, dacă n-are ce face? Că el acuma-i ibătdn, moşia lui o lucră feciorii ... Ce viaţă ar începe acum, să fie el tînăr ! Altădată îşi scotea boii bine hrăniţi din grajd, le !nchidea gîturile groase, cu bărbie lungă, in jugurile lucii şi pleca, în crăpatul zilei, pe drum în sus, spre pămîntul lui. Şi boii se jucau cu povara, oricît ar fi croit el brazda de largă. Păşeau rumegînd, cuminţi, şi greşuri, icuri în arătura lui nu se pomeneau. Şi venea pasărea plugului să se puie pe brazda proaspătă, să deie din coada lungă, săltăreată, mişcîndu-şi capul mic ca o ne­ văstută sprintenă şi harnică. Ion Bîrlut, cum şade în grădină, îşi ridică privirile, şi, ca şi cînd ar fi să vadă pasărea pe-aici, zice, clătinînd din cap: - Sprintenă pasăre, dumneaei! Boii lui, la ami azi, mîncau fîn cumu-i strămătura. Că se grijea să-I ţie pe cel mai bun pentru arat, cînd e munca boului mai grea. Şi pare că-i vede şi acum, cum îşi umple gura, cum mestecă, clătinîndu-şi capetele mari, blînde. Ion Bîrlut stă şi se gîndeşte, şi urmăreşte icoanele ce i le aduc gîndurile. Dar răceala pietrei î:l pătrunde, şi el :24'" [372] 372 Adieri? se ridică şi se pierde printre prunii grădinii, sus pe coastă, de unde s-a dus neaua. Priveşte mugurii plini, lungăreti şi zice, clătinînd din cap: - Iată, acuş se deschide mugurul. O ploaie căldură, un vint şi mai călduţ, şi-i gata frunza. De sus, nourii se tot îngreuiază şi trec pe-ndelete, atraşi parcă de umezeala pămîntului. Păraiele cîntă ră­ sunător - clopotele mărunte şi dese, de argint. Aerul moale, dulce, pluteşte parcă viu in văzduh. Şi iată, cum merge Bîrlut printre pruni, cercetind mugurii, un strop mare, greu, ca de sticlă, ii cade in palmă. Bătrînul se' opreşte, cutremurat de o infiorare caldă. - Aha, de-acumu-i gata! Are să vie primăvara! zice el. Şi priveşte cu dragoste şi cu teamă stropuI ce s-a-mprăştiat, in picuri cît gămălia, pe mina lui. Şi-] vine-n gind cit de sHntă-i ploaia, că toată mana de pe' pămînt ea o dă. Şi se vede-n anii tinereţii, in anii băr­ bătiei, cum se purta la fin, să-I strîngă, cînd nourii se grămădeau la apus, cum nu mai avea răsuflet cînd un, picur ca ăsta îi cădea pe mînă-n toiul muncii, in dogo­ reala soarelui ... Apoi îşi aminteşte cum trecea alteori prin tina drumului, cum păşeau boii incet, descleştîndu-şi C-U11" pocnet săc picioarele din clei. Iar el, din car, ii indemna cu gura jumătate: «Cea, Păun !» Ion Bîrlut se simţea mai copleşit de amintiri ca altă­ dată. Poate unde-a fost iarna mai lungă ? .. Poate unde-a' clocit atîta singur pe vatră? Dar azi sufletul lui creşte cu fiecare adiere nouă, întinereşte cu fiecare amintire, şi nicicind nu i s-a părut lui că simte aşa de tare apro­ pierea primă verii ca astăzi. [373] .Adieri 373 Umblind printre prunii grădinii, i se întăreşte o hotă­ rîre, caldă, atrăgătoare: să meargă el la un fecior, să-i ceară boii şi plugul, şi-n primăvara asta să plugă­ rească el. Şi cum de la pruni ajunsese la altoii tineri de meri .şi de peri, dădu deodată de un trunchi bătrîn, şi intr-o .ramură a trunchiului văzu mlădiţa de măr domnesc altoită, ind anul trecut, de [ecioru-său Clement. Din vară băgase de samă Bîrlut că mlădiţa nu-i in virtute. Şi azi, cînd o priveşte, intinde indată mina pînă la ea. Mlădiţa se frînge, troznind ca o vărgută uscată. Bătrînul clatină din cap şi zice: - Ştiam eu c-aşa o să pată! I-am tot zis ficiorului să nu mai cerce cu trunchiul ăsta bătrîn ! De unde să mai deie el viaţă? Şi Ion Bîrlut trece in altă parte, dar gindul ti rămîne la trunchiul acela bătrîn. Are să înfrunzească grădina toată, şi el va rămîne negru, să-I mănince carii şi să-şi facă b el furnicile muşuroi. Şi pe bătrîn gindul ăsta il umple de ciudă. Deodată ia o hotărîre, Se-ntoarce, intră in curte, ia săcurea şi vine la trunchi. Dar cînd izbeşte 'întîia oară, i se pare c-a oftat cineva şi un glas că-i zice: «Nu da, mă Ioane !» Bîrluţ se opreşte şi se gîndeşte al cui era glasul acela ? Al Saftei, vezi c-al Saftei, al muierii lui! Se intoarce şi. .. Safţa e chiar acolo! Nu ştia ce-i face moşneagul atîta pe-afară, se temea să nu i se fi întîmplat ceva, şi-a ieşit' să-I caute. Ce vreai cu trunchiul? zice muierea. - Iacă, să curăţ grădina de el. - S-o cureţi! Da' nu ştii tu in cîte toamne am cules noi merele de pe el ? Şi ce mere! Stăteau proaspete pînă la Rusalii. [374] 374 'Adieri. - Adevărat, bune mere! zice Bîrluţ privind in sus, căutînd parcă să-şi închipuiască coroana pomului. - Şi ştii, adaogă bătrîna, că odată m-ai bătut, ştie dracu ce ţi-a venit, şi eu m-am ascuns în mărul ăsta. - Adevărat că te-am bătut, şi-i adevărat că te-aii ascuns aici, zice bătrînul zimbind. Dar eu la astea nu mă mai gindeam. - Nu acum, dar atunci te gîndeai. Ştii c-ai venit 'noaptea prin grădină, să mă afli. Eram tinări pe-atunci, Şi eu am tot ascultat, pînă mi s-a părut că oftez!" ş-atunci m-am coborît şi ne-am intilnit. Eram pe-atunci: de doi ani laolaltă. Ion Bîrluţ nu zice nimic. Priveşte la trunchi, priveşte: să curea, apoi iar spre femeie: - Drept ai tu. Mărul ăsta era odată tare bun. Dar acum, de ! şi-a trăit şi el traiul săracul! Şi, cu săcurea pe umăr, porneşte spre casă. In urma, lui păşeşte mărunţel Saf ta. Insărează. In aerul plin de umezeală se văspîndeşte deodată glasul clopotelor, - unul mic şi unul mai mare" - şi fac mereu tingi-tingi-tang-tang. Numai în răstim­ puri se aude şi un glas mai gros, un boanc prelung. - Ce-i astăzi, tu muiere, de trag clopotele? - Ce să fie? Se fac denii. Pe sară-i canonul sfîntului Andrei. Iaca, era să-mi uit şi eu, bată-te pustia bătdn-t: Baba toacă acum mereu din gură, pe cînd Bîrluţ tace incruntat. Păşeşte şi nu zice nimic, ci pufăie numai cînd şi dud pe nas. - Ce te-a ajuns deodată, frate, de nu ţi-s boii acasă f 11 întreabă Saf ta din' urmă. [375] Adieri 375 - Nu m-a ajuns mmic. Iacă mă gîndesc că noi, acuma, de-aci încolo, va trebui să tot grijim, că pentru noi n-are să mai vie primăvara şi viaţa ... Acuma tace şi baba. In depărtare, pădurile mari de brazi «gem de plăcere», -dar Ion Bîrlut nu le mai aude. 1 9 1 O [376] VEDENII Lăsasem focul aţîţat in cămin ş-am mers pîn' la. o vecină. Aveam să-i spun o vorbă. Se-nsăra şi era lune­ cuş pe drum, că-ngheţase. Mă-ntorc, mă dau să sting. tăciunii, să răscolesc jarul, cînd, iată, uşa cîrţăi, şi în casă îmi intră un om. Bună sara. - Mulţam dumitale. Şi tace. S-apropie de-o lavită şi şăde. Eu răscolesc in jar şi pun nişte găteje. La flacăra focului n văd bine pe cel ce şăde pe laviţă, Un rumîn zdravăn, cu cojociţă, cu căciula înfundată 1n cap. Fără mustaţă, fără barbă. Părea bălan şi părea tinăr. Da', după glas, 11 gîceam. că-i om mare, - la vro patruzeci de ani. Era om străin. [377] Mă gîndeam : are ceva şi a venit să-i dau un leac. - Vezi că eu am fost moaşă treizeci de ani. Şi mai dau leacuri la femei şi la bărbaţi. Ajut pe creştini. Dumne­ zeu să ne ajute şi pe noi! - Omul tăcea. Credeam: 1-1 greu să-nceapă. Am mai văzut eu de-astea. - Ai mai venit pe la noi, om bun ? încep eu. - Eu n-arn mai fost pe la dumneata. Acuma Vin A,.,- '-' mtua oara. Clipi din ochi şi privi drept la mine, cum şădeam pe vatră. Vii de departe? - De departe. - Văd că n-ai traistă. Dacă ţi-a fost drumul înde- lungat, vei fi fiind flămînd. Eu pot să-ţi dau ceva de A mincare. Că nu mîne. - Vei mai fi intrat pe la vro casă şi vei fi mîncat .. Nu. N-am întrat, Eu vin de-a dreptul la dumneata. - Atunci, mă cunoşti. - Nu te cunosc, ci te ştiu, zise străinul, şi tăcu iar, Cum eram singură acasă, - bărbatul mi-i păcurar, ­ a-nceput să-mi fie frică. Cine ştie ce om va fi ? Şi vor­ bele lui din urmă mă neliniştiră mai întîi : nu mă cu­ noaşte, ci mă ştie. Ş-avea in glas ceva rece şi aspru. - A trebuit să-mi cunoşti casa, îi' zic. Mă mir cum nu te-a simţit cînele !. .. Nici un străin nu întră înainte 'de-a bate la fereastră. pe întră aşa, de capul lui, in curte, îl trage cînele la pămînt. Se vede că nu-i acasă. - Ba-i în prag. Am trecut pe lîngă el. E alb şi cu urechile negre. - N-ai nici bîtă ! Mă mir că nu s-a întîmplat o ne- . I /1' , norOClre .... 11 ZlC, Vedenii 377 r I I [378] .378 Vedenii -------_.----------_._-- Mă plec să mai pun un lemn pe foc. Simţeam că mă tulbur, că fiori de frică incep să-mi alerge prin trup, -ca nişte aţe înşirate cu sămînte de mac. - La mine, zice el, nu se dau cînii. Eu n-am nimic cu dobitoacele. Eu am cu oamenii. Pentru ce să port :bhă? Ochii lui luceau cu o lumină de gheaţă. Faţa lui era albă, slabă şi împietrită. S-a-nţepenit pe lavită. - Dac-ai venit la mine, se vede că ai vro lipsă, ii zic, ca să rup tăcerea. Tot aerul din casă se răcea de ,;privirile lui. El zîrnbi cu amărăciune. N-am eu lipsă de nimic. Eu am venit la dumneata. Şi de unde vii, rogu-te? Vin de pe munţi. Şi pe unde ţi-ai luat poteca? il intreb, doar voi putea şti satul de unde-i. Ai venit pe la Coasta­ 'Cornului? Nu ştiu Coasta-Cornului. - Atunci, pe ce drum ai venit? - Pe drumul depărtat ... lac-aşa mi-a răspuns: pe drumul depărtat! Deodată mi-a fulgerat prin cap: ăsta nu-i om de toate zilele! Şi simţeam cum înţepenesc de spaimă. - Dumitale, începu el, parc-ar fi văzut ce se înche- -gase in inima mea, dumitale, zise, să nu-ţi fie frică de -mine. Eu nu-s om rău. Sînt omul lui Dumnezeu. Şi .umblu aşa, prin ţară. - Umbli, zic, şi vei avea o ţintă. Omul se mişcă puţin, - acum mai întîi de cînd se aşezase pe Iavită, - îşi tresări cojocita, îşi pled ochii :�n pămînt. Şi ochii-i mai mult nu i-am mai văzut. Dar [379] Vedenii 379, r ii auzeam glasul, care se schimba acum. Era un glas plîngător, ca şi cînd ar fi venit de departe, ca şi cind l-ar fi adus vintul. - Eu am venit la dumneata ca să te scap de chinuri" începu. Dumneata ai o durere mare. Mila dumitale e-n pămînt, Şi plingi după ea în toate zilele. Spusese adevărul. O singură fată am avut, şi mi-a murit la vîrsta de şaisprezece ani. Străinul tăcu puţin, apoi incepu: - Dumneata ai zăcut un an pe pat. Şi n-a fost ceas să nu te gîndeşti la cea moartă. De ce nu laşi morţii în, pace? Nu ştii că morţii au lipsă de hodină? E mare' păcat să le tulburi hodina ! Că ei putrezesc şi se fac pă­ mînt. Şi de trec vifore mari, şi de se descarcă trăznetele pe-aproape, ţarina lor rămîne liniştită. Şi cînd trece popa şi duce pe altul in pămînt, şi-i plin cimitirul de­ lacrămi, de bocete, morţii cei vechi nu aud, nu simt,c� dorm liniştiţi. Iar de-i chemi cu amintirea plină de dra­ goste pe morţii tăi, atunci ţărîna lor se cutremură şi le­ furi pacea veşnică. - Ce să fac, dar? H Întreb înfiorată. Omul mai tăcu putin, şi-mi păru că pe Frunte-i lumi­ nează o lumină ca de lună. Apoi îmi zise: -. Roagă-te lui Dumnezeu aşa: «Mulţămescu-ti, Doamne, că m-ai văzut». Şi iarăşi: «Multămescu-ti, Doamne, de ce mi-ai dat şi de ce mi-ai luat». Mă gîndeam la vorbele lui dintii: «Multămescu-ti, Doamne, că m-ai văzut». Aşa rugă n-am mai auzit! Şi n-o pncepeam. Pe fruntea străinului părea că luminează mai tare lu­ mina de lună. Deodată, se ridică' de pe lavită. I I [380] :380 Vedenii - Dumneata să-ncepi cu slujbele. Să dai să ţi se cerească o psaltire. Da' nu diac s-o cerească, ci popă, un popă cu credinţă. Să se-ntoarcă răul şi chinul care te-apasă. Şi să dai pace morţilor. Cînd deschise uşa, mi-a venit inima la loc. - Om bun, ii zic, vei sta să guşti ceva la casa mea, dacă te-a trimis Dumnezeu să-mi dai un sfat. Uite, toc­ mai am gata. El intoarse, din uşă, capul şi mă privi cu ochii lui reci. îmi păru că-i cîrtăie pleoapele cînd şi le ridică. Zîmbi şi ieşi in curte. Un fulger mi-a fost gîndul: «11 rupe cînele 1» Da' n-amcutezat să ies. Am sărit la fereastră, să-I văd încătrău apucă. Da' străinul nu mai era nicăiri. Am stat un ceas, am stat poate două aşa înlemnită. Apoi, pe dibuite, am aflat trei fire de tămîie. Pe un hîrb am tras jar ş-am afumat casa. Mi-era frig şi nu-mi puteam descleşta gura să zic un Tatăl Nostru. Da' zi­ ceam in gînd. Femeia care-mi spuse istoria asta oftă, mă pnvi cu spaimă şi-mi zise: - îmi vei ceti psaltirea ? Era puţină la trup. Spunea că are şaizeci de ani, da' nu arăta. O roşată ciudată ca un foc viu, ii incinge a obrazul, nasul, fruntea. Cit a vorbit, intreg aerul din odaie l-a saturat cu miros de spirt. � Am să-ţi cetesc psaltirea, ii zic. însă am să-ţi spun o vorbă. Eu, desară, voi incepe cetania. Da' dumneata, 1n vremea asta, ai să te fereşti de păcat ca de foc. - Cum să mă feresc de păcat? întrebă deodată, pri­ vin du-mă ţintă. [381] Vedenii 38:1: r - Să nu faci nici un lucru rău. - Că nu fac. Nu-s de elea. Eu fac numa bine creş- tinilor, ii ajut, ca şi Dumnezeu să ne ajute. - Bine! îţi spun atîta : încep cetania, şi de-n vremea, asta dumneata faci vrun păcat, nu răspund de nimic. Slujba se poate indrepta spre răul dumitale, Ptnă faci: slujba, omul trăbă să fie curat ca aurul. - Bine, părinte! Numa, spune-mi, de ce să mă feresc? - Să nu ocărăşti, să nu porţi pizmă, să nu bei. Mai, ales să nu bei vinars. La cuvîntul din urmă, femeia oftă. Capu-i căzu fdnt 'tu piept. Ahia putui auzi ce şopteşte: Şi avem de prune în pivniţă ... - Aşadar, adaog, nu vei bea. Pe urmă, peste-o săptă­ mină, de azi intr-o săptămînă, vei veni iar. Părea ca opărită. Nu-şi afla cuvinte, şi glasul ii era­ slab şi putin. - O săptămînă ! Ei da, o săptărnînă.; Da' nu ma; mult ... Vezi, părinte, că avem de prune ... Şi, ca şi cînd ar fi căutat ceva pe jos, păşind mărunţel, se strecură pe uşă. Şi o auzii cum şopteşte mereu: - Hm! şi avem de prune ... 1 9 1 O [382] LĂTUREANUL Bădicul Gligoraş îşi are gospodăria afară, pe ho­ -tar, în mijlocul cîmpiilor întinse şi pline de pace. Fecior singur la părinţi, a rămas să puie tot mai mult temei aşezării bătrîne, Din moşi-strămoşi neamul lui Gligoraş, de parte bărbătească, tot pe-aci şi-a depănat zilele. Fetele, nu. Fetele cresc la hotar, în cîntecele vînturilor multe, 1n mireasma tare a florilor sălbatece, pînă ce vara a şaptesprezecea le pîrguieşte bine pieliţa obrajilor, ca la merele coapte. Atunci, făcîndu-Ii-se deodată pustiu şi simtindu-şi cu durere pustietatea, se bucură cînd vin - hotornanii din sat şi le duc să fie neveste tinere, acolo, :.1n furnicarul de oameni. [383] Lătureanul 383; Bădicul Gligoraş are patru surori măritate I'n sat. Şi pentru surorile astea îi vine multă neintelegere cu ne­ vasta. De un şir întreg de ani.: - bădicul e trecut acum de patruzeci, - I'n fiecare duminică trebuie să-şi vadă surorile. Cît ce-aduce fecioraşul caii de la păscut, duminica" dimineaţa, Gligoraş o prinde de coamă pe Sura. - Ho, alba tatii, că astăzi e sărbătoare! îi pune căpăstrul şi s-avîntă. - Să ne vedem cu bine, nevastă ! Nevasta iese I'n uşa casei, cu mînile-n şolduri. - Iar pleci? Credeam că azi e rindul meu. Tu nu te' mai saturi de sat, cum văd eu ... - Să vezi, Ionică, să nu-ţi scape boii I'n sămănături. Cam bate musca într-amiazi, Gligoraş dă poruncă băiatului, fluieră uşor şi por­ neşte I'n trap săltat. Pe nevastă o lasă să izbească prin­ casă, să-i pălmuiască pe măruntei, să drăcuiască-n dreapta şi-n stînga, piuă ce se va stîmpăra. Mai nainte nu ieşea sara pe portiţă pînă ce, bărbat şi femeie, nu se sfădeau I'n toată legea. Dar acum bădicul Gligoraş alege­ calea cea mai scurtă. Ştie el că, pînă ce se reintoarce, l'i·, trece nevestei supărarea. Şi cum să nu-i treacă dac-o lasă pe cap cu o sumedenie de copii şi o altă sumedenie de galiţe ? Unei femei har-o nice ii vin zece năcazuri peste zi, şi pe cel de dimineata. trebuie să-I uite. Bădicul o taie peste Fînatele înflorite, pe o potecută dintre lanuri, pe unde e drumul mai scurt. Lasă căpăs­ trul pe grumazul încornat al Surei, îşi răsuceşre o ţigară, şi, după fumul cel dintîi, Sura porneşte I'n trap larg, strînsă de călcîiele bădicului. [384] '384 Lătureanul Gligoraş n-a fost de o săptămînă in sat şi-i pare un veac de om. Se gîndise la popa, Ia biserica din vale, Ia slujba de azi, dar tot mai mult n bătuse un gind: ce-a face, oare, cumnatul Ilie? Ilie ăsta ţine pe sora cea mai mare a lui Gligoraş. La -el trage de cîte ori merge in sat. Ilie-l aşteaptă in toată duminica dimineaţa cu vinars de prune şi cu pîne moale. Ilie n-are copii, şi-i gazdă 'bună, iar Gligoraş ţine tare mult Ia el. - Pe tine ştiu că te-am măritat, Măriucă l Copila mea să fi fost şi nu te puteam aşăza mai bine, ti zice 'bădicul in fiecare duminică. Merge-n trapul calului, ii adie in jurul feţei roşcovane răcoarea umedă a dimineţii, şi, cum înaintează acum pe -muchea dealului, ii vine să cînte incet un cîntec de -demult, Grozav se simte de uşor, de întinerit cînd trece prin părţile astea dimineaţa! Cîtu-i săptămîna de mare ­ hrmă in casă, sfadă 'în curte, griji pe-afară. Copleşit de muncă, i se pare de multe ori, in trecerea unei săptă­ mini, că se îngreuiază, se rurteşte, se face una cu părnîn­ tul. Aici, pe culmea dealului, in răcoarea proaspătă, cum "'_ .. It. ..'. ••• OI 'merge spre sat, 11 vin in minte ann tinereţii, ŞI ce-a mal rămas din sufletul lui de-atunci se trezeşte. De multe ori a trecut măgura mare pînă ce-a adus-o pe Ileana lui aici pe hotar, in aşezarea lor cea veche. Pe-atunci umblau cîntece frumoase in 'sat, pe-atunci se ţineau lanţ şezătorile, Cînd începea să scoboare spre sat, dudnd calul de -căpăstru, totdeauna ii părea rău că n-a luat-o şi pe Ileana cu el. Să între pe uliţa măgurii, gătiti de sărbă­ xoare, - nevastă-sa: cu năframele cele scumpe, el : cu [385] Lătureanul 385 itarii albi ca laptele, cu cămaşa frumos împăturată. Să steie pe la portiţă oamenii, să-i privească prin crăpătu­ rile gardului, să se cotească şi să zică: - Uite, mă, lăturenii, da-i-aş dracului ! ... Ăştia să ştii că trăiesc uşor în lume ... Aşa să-şi şoptească oamenii, dar pe faţă, - pe uliţe şi la portiţe, - să le deie binetele ca la un neam frun­ taş şi să-i intrebe: - Aţi mai venit şi dumneavoastră pe la biserică? Părerea de rău că nu-i şi nevasta cu el nu ţine însă decît cîteva clipe. De cîte ori a fost cu nevasta în sat, bădicul Gligoraş nu şi-a petrecut niciodată ca lumea. Că, după ce ajungeau în sat, nici nu trăgea bine întîia oară la biserică, şi femeia 11 şi lua de mînecă : «Să mergem, bărbate, că întîrziem». Nu-l lăsa, pentru toată lumea, să beie, înainte de liturghie, să beie păhărelul de vinars cu care-I îmbia cumnatu-său Ilie. - Lasă-l, tu muiere, să beie, că doar nu vei vrea să-I vezi sfînt !? Ştii tu că sfinţii se ţintuiesc pe părete, zicea Ilie, şi-l ducea prin vreun ungher, prin cea cămară, pe bădicul Gligoraş, să guste bunătatea băuturii. Cit ce da o geană de însărare, Ileana : «Hai şi hai, să nu mai stăm, că ne apucă noaptea». - Du-te singură, ii zicea Gligoraş, cu paharul de vin în mînă. Doar nu ţi-o fi frică! - Ba mi-i frică. - Ei, n-are la ce să-ţi fie, se-ncrunta cumnatul Ilie. Tinărică nu mai eşti, lupi nu mai umblă pe hotarele noastre ... Dar muierea nu se da bătută. îşi punea desagii in spate şi sta înfiptă în mijlocul casei: nici bea, nici minca, ci meliţa din gură. în urmă, Gligoraş se scula cătrănit 25 - 1. Aglrbiceanu, Opere, 2 [386] 386 Lătureanui mînia lui Dumnezeu, încăleca şi nu-l mai ajungea ne­ vasta pînă în vîrful măgurii, pe unde-i cam trecea minia bădicului, De-aceea s-a dezbărat de ea şi n-o mai aduce. Cînd vine dumneaei, nu vine dumnealui. Amindoi întră-a bise­ rică de trei ori pe an : la Crăciun, la Paşti şi la Rusalii. Şi Ilenei îi mai place astfel. - îi mai de haznă slujba de sărbătoare, spune dumneaei. Bădicul Gligoraş n-are atîta cu slujba. El vine, o dată pe săptămînă, să se mai răzbune, să mai audă noutăţile satului, să beie vin vechi şi s-asculte cîntecele noi, care mai umblă prin lume. La liturghie, chiar de vrea să meargă, o scapă: popa întră prea de dimineaţă 1'0 biserică. în casă la cumnatul Ilie, însă, ajunge totdeauna la vreme potrivită. De-i dimineaţă tare, beau vinars, de-i pe după prînz, beau vin, şi-ncep poveştile, şi pun ţara la cale ... Soru-sa, nevasta lui Ilie, le zice de multeori: - Doamne, mult mă mir cum mai puteţi bea! - Miră-te, că şi aşa n-ai alta de făcut. Copii n-ai, să ţi-i grijeşti, jucăuşă nu eşti, să mergi la joc, zicea bărbatu-său. Dar, an de an, ospătîndu-se mereu, dedarea s-a schim­ bat în patimă, şi cînd vedeau creştinii pe Gligoraş că întră-n sat, ştiau că nu vine la biserică, ci să mai tragă un chef în casa lui Ilie. Odată, într-o toamnă, Gligoraş duse doi boi la tirg, doi boi să muţi casa cu ei. Luase la patru sute de arginţi, că se nimeriseră vitele scumpe de mama-focului. Se opri în sat sîmbătă sara, şi-l ardea ca niciodată argintul 1n [387] Lăturean»l 387 şerpar. Se abătu pe la Ilie, schimbară trei vorbe, şi el se duse. Nu trecu însă spre hotar, ci se abătu in crîşma satului. Porunci vin, se aşeză pe lavită şi-l aşteptă pe Ilie. Acesta veni cu alţi doi cumnaţi ai lui Cligoraş, pe al treilea nu-l aflase. - Da' pe Sîvu nu l-aţi adus? - I-am poruncit la muiere să ni-l trimită, cît ce-o pica de la pădure. - Şi trăbă să vie! Am o voie grozavă astă-sară! Vreau să-mi omenesc cumnatii. Ia şădeţi, Şed ei şi beau. Povestesc şi beau, şi trec litrele una după alta. Venise el Gligoraş cam băut din oraş şi umplea tot mai des paharele. - Mă sărîntocilor, zise, - acuma voi să nu vă supă­ rati că vă zic sărînroci. Măi sărîntocilor, v-am chemat să vă omenesc ca pe nişte cumnati ce-mi sînteţi. Spu­ neţi-mi voi, mulţămiţi sînteţi cu nevestele? - Iacă ce mai vorbă ! Acuma, după cîte cincispre­ zece-douăzeci de ani ne întrebi tu dacă sîntem mulţă­ miţi ?! - Eu vorbesc după adevăr, mă Ilie. Că muierea, pînă-i tinără, N a dracului şi te face de-ţi place de ea. Da' după ce se mai trece, şi tot te ai bine cu ea, atunci se cheamă că v-aţi avut dragi de la inceput. - Bune femei, cumnate, din partea lor n-avem nici o greutate. Iaca, sînt ele alte năcazuri, zise cumnatul său Niculae. - Măi, dacă te ai bine cu nevasta, alt năcaz nu mai este in lume! Da' tu mereu te tîngui. Ai doi copii, şi eu - opt. Iaca, îţi dau, - şi el vid mina in şerpar, - [388] 388 Lătureanul 1ţi dau o sută de zloţi, să nu te mai aud plîngîndu-te ca o babă. Dar cumnatul nu luă banii'. .- îţi baţi joc de mine? Hai? Ei, da' nu te-am ştiut aşa, zise înseninat Gligoraş. - Nu-i nimic, cumnate, nu te mînia ! N-am lipsă de bani, atîta tot. Gligoraş se ridică deodată şi-şi roti privirea pe la cumnaţi. - Mă credeţi voi cerşitor pe mine? Credeţi că sără­ cesc dacă dau o sută de zloţi? Să fiţi voi ai dracului dacă mă batjocoriţi pe mine! Cu mare greutate I-au potolit cumnaţii, şi numai pe Iîngă o învoială : să beie în noaptea aceea toate cele trei sute, să vadă ei că lui nu-i pasă. Ceata li s-a mărit mereu, pînă ce, în urmă, crîşma întreagă, plină, bea din cele trei sute. A fost un chef şi o beţie cum nu s-a mai pomenit pînă atunci în sat. Dimineaţă toca, şi unii, în frunte cu Iătureanul, mai goleau paharele. Popa, cînd trecu la biserică, deschise uşa să vadă cine-s «păgînii». îşi făcu cruce. Dumneata aici, bade Gligoraş?! - Acuma, să ierţi, părinte, am făcut şi eu o cinste. Da' nu-i nimic. Nu sîntem oameni ticăloşi. Popa ar mai fi zis ceva, dar îşi aduse aminte că-n pri­ măvara aceea Gligoraş se făgăduise că va da paştile. Cînd să-nchidă uşa, un glas gros îl mai opri o clipă; diacul, beat mort, tot cerca să-i spuie că nu va putea veni la biserică. Chef, să împrăştie atîţia bani ca atunci, n-a mai făcut [389] Lătureanu] 389 bădicul Gligoraş, dar, cu cît treceau anii, se lega tot mai cu patimă de băutură. Cind pleca, duminica sara, pe-nnoptate, spre casă, îşi umplea plos ca, şi, călare, ieşea din sat cîntînd ca un juruşan : - Foicică, tămîiută, Pe la noi prin grădinută S-a pierdut o Măriuţă. Cinta şi gusta din răcoarea înviorătoare a vasului de lemn. De la o vreme, cînd se abătea pe la crîşmă, oamenii mai iubitori de vin şi de cîntece se coteau : - Măi, e înlăuntru lătureanul ! - Şi se strecurau şi ei. - Să vedem de un păhar de. vin, că nu-i păcat! Dumnezeu i-a dat, şi-i acolo la largul lui. Cine să-I mai 1ntrebe unde-şi paşte boii şi caii, de unde-aduce lemnele? Noi sîntem mai strînşi în obezi. Lumea lui e mai bună şi mai darnică. Femeia nu se mai supăra tare cînd pleca bădicul de-a­ casă. Dar nu-i plăcea cînd sosea beat, în toată clipa gata să se răstoarne de pe cal. - Ia sama, Gligoraş, că odată ai s-o păteşti ! Nu pleca vinos ! Stăi mai bine toată noaptea acolo, la Ilie ! Gligoraş nu era prost 'şi nu se mînia cînd vedea că muierea are dreptate. Dar zadarnic, el, aşa, vinos, se .sirnţea mai bine afară, pe hotar, in bătaia vîntului, Şi, într-o duminică sara, - era prin făurar, - ple­ case iar călare, cu plosca atîrnată, din sat. Era bură deasă şi nu se vedea nici unde păşeşte calul. Dar dobi­ tocul cunoştea drumul şi mergea făr'ă greş. După cît putea el socoti, va fi fost ajuns pe măgură, cînd calul [390] 390 Lătureanu] i se opri deodată sforăind. Sforăia şi. tremura şi nu mai voia să meargă. Omul il împintenă, îl atinse cu capătul căpăstrului. Calul, izbit, porni, dar îndărăt, într-o goană nebună. Gligoraş văzu în noapte două puncte de jar lică­ rind în ceaţă. - Lupul! zise el tare. Sînt lupi pe-aici! şi-i trecu, beţia într-o clipă. Dar acum nici cal, nici călăreţ nu mai cunoşteau calea. Şi deodată, din puterea nopţii, Începură urlete prelungi, fioroase. Şi urletele se apropiau, ii înconjurau. Deodată, calul întră pînă la Flămînzări Într-un nărnete de zăpadă. - Hei, am dat în huzdoape, Frătioare ! zise Gligoraş tare. De-acum s-a isprăvit cu noi! Cercă să ridice calul, se opinti, dar, înglodat în ză­ padă şi eI, simţi undă de aer călduţ Ia ceafă ... Peste două zile aflară doi vînători plosca plină cu vin" acolo, în huzdcape, pe zăpada însîngerată. 1 9 1 O [391] A PATRA - Să fie cu iertare că mă-mbulzesc aşa, dar aş avea o vorbă. Căută cu ochii unde să-şi puie căciula. - Pune-o, bădicule, iac-aci, pe scaun. Şi şăzi l - Că voi şădea. Omul bătrîn tot spre pămînt trage, zise el, şi se puse pe marginea unui scaun. îşi aşăză mi­ nile pe genunchi şi, privind la mine, clipi din ochi. Acuma, eu sint putin beut, dar asta să nu te supere pe -dumneata. Să fie cu iertare. Mai bem cîte-un păhar. Şi noi, bătrînii, sintem slabi la cap, ca găinile. Odată ne ameţim. Da' să nu-mi uit vorba : iţi place pe la noi ? - Place. [392] 392 A patra. - Poate să-ţi şi placă. Ce mai sat! Uite, că de la. dumneata se vede in toate părţile. Case de piatră, case noi. Şi oamenii, ce mai oameni! D-apoi muierile! ­ Bădicul clipi din ochi, şi sub mustaţa-i tunsă se desfăcu un zimbet care-i lărgi gura. - Să ştii dumneata că ai de-a face cu oameni vrednici în satul nostru. Dac? se mai trage cîte-o petrecanie, duminica şi-n sărbători, nu strică: şi petrecania-i de la Dumnezeu. Dumneata ce zici? - Zic că-i bine aşa. Să fie numa omul cu minte. - Ba, eu zic într-alt fel. Să fie omul voios, pînă tră- ieşte. Că, după ce-l astupă cu pămînt, ştiu că n-a mai L ... De-aceea-mi place mie de rumîn. îl vezi iute, harnic, cu gura plină de cîntece şi cu inima de voie bună. De-aceea sînt inflori te feţele copiilor noştri, şi fetele sint rumene, Uite, de-o pildă, în satul vecin sînt saşi. Nu auzi tu cîntec, nici chiote de bucurie, cînd treci pe hotarul lor ori pe uliţele satului. Bărbatii-s deşira ţi, frîuele-s grele. Cind intri la ei în sat gîndeşti c-ai ajuns în cimitir. Şi se şi prăpădesc din zi în zi, pentru că nu este-n ei viaţă! - Se împuţinează, zici? - Se sting, pentru că-s lipsiţi de vlagă. I-ai văzut vreodată judnd? Nu? Hm! făcu omul şi privi prin odaie. D-apoi se prind cite doi, de sar cu paşi largi şi le tropotesc cizmele pe podele. Şi mai este ceva. Gîndeşti că sar de silă. Asta-i, Joacă supăraţi, ca şi cind i-ar fi pus cineva la o pedeapsă. Aşa, de Ce să trăieşti în lume, ia spune-mi dumneata! - Ei sînt mai domoli la fire, bădicule. Tot ce fac e bine cumpănit, - Ba că chiar! Să-i vezi jucind, ş-apoi să vorbeşti de cumpănă! Ei se chinuie şi-şi chinuiesc toată viaţa. Că [393] A patra 393 dacă stai să te gîndeşti cu de-amănuntul la tot ce faci, atunci ce plăcere mai poti avea in lume? Gîndul e cel mai mare duşman al omului. Las', că ştiu! Cine se gîn­ deşte se ofileşte. Da' să nu-mi uit vorba. Eu am venit să-ţi arăt o hîrtie. Bine că-ţi place la noi, vei vedea ce oameni vrednici sint. - Şi, in vreme ce vorbea, căuta cu mina in şerpar. Scoase o hîrtie smolită, - Să vezi şi dumneata, imi mai zise, şi, cînd mi-o întinse, mă privi ţintă. în hîrtia smolită era alta, mai curată, şi aceasta, scrisa. «Eu, Ion Bucur, cu mila Tatălui, cu puterea Fiului, cu darul Duhului Sfint, om in toată firea, rînduiesc cele ce urmează: casa-n care-mi duc bătrîneţele să rămîie bisericii. La ficior i-am făcut altă rînduială scrisă. Sfinta maică biserică să vîndă casa cu loc cu tot, după ce voi fi fost eu ingropat, şi, pe banii ce-i va lua, să cumpere­ un clopot nou-nouţ şi să-I ridice 1n turn. Să aibă clopotul glas bun, care să răzbată departe. Am pus de-acum deo­ parte, pentru îngroparea mea, o sută de zloţi. Banii aceştia toţi să se cheltuiască pentru mine. Popii să i se plătească douăzeci de argint, să ştie şi dumnealui c-a murit un om. Diacului, doi de argint, iar clopotarului să i se deie cinci. Ce mai rămîne să se plătească sicriul şi groparii, şi ceilalţi toti, pentru pomană. Amin !» - Se vede treaba că! tot te gîndeşti şi dumneata la moarte, bădicule ! Cum văd, aici e testamentul dumitale. Iţi place? întrebă, clipind repede din ochi. - A să vedem ... Te-ai întăles cu ficiorul pentru casă? - I-am dat moşie destulă, n-are ce să mai zică, Ş-apoi, de mult nu mai trăieşte cu mine. S-a mutat Ia socri. Are o nevastă, ştii, para focului! Da' s-o lăsăm. Ce-a fost a trecut. Acuma pe mine mă-ngrijeşte o vecină. [394] 394 A patra - Mai este ceva în hirtie ce ... El îmi tăie vorba : - Cu diacul vreai să zici. Că-i las doi zloţi, şi la clopotar cinci. Dar asta n-o schimb odată cu capul. Că dumneata încă nu-i cunoşti năravul. în biserică mai cîntă el ce cîntă, la morţi, însă, numa bornăie şi le mestecă toate, de nu mai poti pricepe nimica. Las', să-i fie de-nvătătură că sînt oameni care văd ticăloşia lui! Luă hîrtia împăturată, da' nu o puse în şerpar. Sta cu ea în mină şi voia să zică ceva. - Aş avea o rugare, spuse cu greu. Aş vrea să se mai adaoge ceva În hîrtie. Dac-ai face dumneata bine să în­ sămni. La noi, cum ştii, cînd duci mortul la groapă, te opreşti de trei ori şi ceteşti trei evanghelii, Acuma, eu aş vrea să mi se cetească patru. - Asta se poate. - Ştiu eu că se poate. Da' nu aici e greutatea. De la mine spre cimitir trecem pe lîngă crîşmă, Eu aş dori să se însămne în hirtie ca evanghelia a patra să se cetească aici, lîngă crîşmă, Să se oprească oamenii, să-n­ genunche, şi popa să cetească evanghelia. Nu vreau nici o batjocoră pentru celea sfinte. Dar am eu ceva la inimă. - Se aşeză mai bine pe scaun. - Eu am fost om harnic şi muncitor. Da' de fire sînt aspru şi mă mîniu iute. Nevasta mi-a murit de mult, ş-am rămas cu copil mic la casă. M-am zbătut, am alergat ş-am scos om din el. Şi-mi era drag de el ca de lumina ochilor. S-a Însurat, în urmă, ş-a adus În casă o femeie. Nora de la Început mă privi cu duşmănie. Părea că-i stau mereu în cale şi se-mpiedeca de mine. Eu tăceam, răbdarn, dar inima mi se-mpietre« pentru ficior. Nu pentru ea, � dînsa-mi era străină,·- da' toată ziua [395] A patra 395 mă gindeam: ficiorul mi-a alungat liniştea bătrîne­ ţelor. Şi el părea că nu vede nimic. îi plăcea de muiere, şi pe mine incepu să mă privească ca pe-un străin. Pă­ rea că împrumută ochii nevestei, şi cu aceia se uită la mine. Acuma, să vezi dumneata, a fost să fie lucru mare! într-o noapte, cînd n-am mai putut răbda, rn-arn sculat din tindă, - că durmearn in tindă, - ş-am în­ trat tiptil in casă, c-un gînd hotărît. Gînd negru, pă­ rinte ! Mi s-a părut, însă, că ficiorul nu doarme adinc. Am ieşit să mai aştept şi m-am trezit deodată in crîşma aceea. Am beut vin, mult vin. Şi, cum beam, mă dez­ ghetam, şi gindul acela negru se tot depăna de mine. Beutura, se zice, îndobitoceşte pe om. Nu ştiu cum va fi la alţii, da' pe mine, în noaptea ceea, vinul m-a scăpat. Cum am spus, m-arn dezgheţat la inimă, că eram în­ vîrtoşat cumu-i cremenea. G�nduri1e mi s-au luminat ş-arn întrezărit putin, am întăles puţin pe băiat şi pe noră. Nu rn-am dus acasă pînă dimineaţa. Şi dimineaţa am dat drumul copiilor să se ducă la socri. Le-am spus că intr-o casă nu mai putem sta. Nu s-au mîniat. S-au dus. Se iubeau. Gindul cel negru se depărtă de la mine, da' nu mă părăsi cu totul. Cercară nănaşii, cercară pă­ rinţii fetei să mă-mbune, Da' vorbele lor iarăşi mi-a­ duceau gindul cel negru aproape. Ş-atunci fugeam de • • A A A '-' Ş' d v A A' v ton ŞI intram 111 crişma, 1 upa ce intram 111 crrşrua, beam un cop, două de vin şi-ncepeam să-i înţăleg pe băieţi, incepeam să le pricep tinereţea lor, şi gindul cel pagin fugea. Hei, nu poţi să ştii dumneata ce uşor mă simţeam, cînd mă părăsea gindul acela! Cum imi iu­ beam atunci băiatul, cum mă bucuram de el, ca şi cînd l-aş fi scăpat de vro primejdie de moarte! Se-nsenina atunci in jurul meu şi era cald şi bine. Vedeam pe ficior [396] 396. A patra şi. pe nevastă voioşi. «Bine fac, iubesc viata !» îmi zi­ ceam, şi mai ceream un cop de vin. De doi ani m-am împăcat cu ei. Mi-s dragi amîndoi. Da' casa nu le-o pot da. Casa ceea, unde s-a deşteptat fu. mine ghiavoluI, nu le-ar aduce noroc. în casă nici nu-i las să vîntre, nici acum. Mă grijeşte o femeie bă­ trînă, din vecini. Iată, adaose el, pentru ce-aş vrea să .se. cerească o evanghelie în faţa crîşmei, - Bine, bădicule, Se va ceti a patra evanghelie, aşa cum spui. Faţa i se lumină deodată. - Se poate? Atunci însamnă atei. Făcui însămnarea, - Aşa, zise, sculîndu-se să plece. Acum sint liniştit. Gîndul ăsta mă mai neliniştea. Acuma, să nu fie cu su­ Earare că m-am îmbulzit. Acum merg să beau un cop -de vin, să fiu pe deplin fericit. Şi se strecură pe uşă, trecu uliţa şi Întră în crîşmă. 1910 [397] OANA PRECUPEA Ţ A înfofolită-n veşminte şi-mbrobodită-n şal uri, Oana stă pe scăunaş, colo, lîngă zidul roşu al şcolii, ca o grămadă de haine vechi. Aşteaptă. In răstimpuri, scoate dintr-un buzunar o bucată de pîne, ia elin co­ şarca din faţă un măr şi muşcă - o dată din pîne, o dată din măr. Şi molfăie mestecînd îmbucăturile. Gîn­ dindu-se Ia visurile ei de peste noapte, nici nu ştie cînd trece vremea şi cînd se luminează. Se trezeşte numai că cineva îi dă binete : - Mulţămim dumitale, da-ncotro? - Iaca, pînă colea numa, răspunde omul, în vreme- ce priveşte spre coşarcă, - Ai lua un măr? face bătrîna. [398] 398 Oana precupeaţ« - E de dimineaţă, dar iau unul. Să-ţi fie cu noroc pe azi! Ia mărul, îi intinde bătrînei creitarul şi se duce. Dar Oana nu e totdeauna bucuroasă cînd pune 1n năfrămuţă cel dintii ban. Pe Ungă prevestirile ce le scoate din visuri, ea se mai leagă şi de alte semne cînd vrea să ştie ce noroc îi va aduce ziua. Aşa, de-o pildă, dacă cel dintîi cumpărător e bălan, cu ochi blînzi, precupeata ii mai dă un măr pe deasu­ pra, bucuroasă că a-nceput ziua bine. Dacă însă cum­ părătorul e oacheş, nu nădăjduieşte la mare cîştig în ziua aceea. De la trecătorii oameni mari nu prea aşteaptă ea creităraşul. Dar cînd se-apropie timpul de şcoală şi în­ cep să apară copilaşii cu cărţile la subsuoară, bătrîna se mişcă în mormanul de haine, se-apleacă şi rînduieşte merele-n coşarcă. Sînt băieţii care, în toată dimineaţa, i-aduccreiţă­ raşul. Sint aceia care-i dau şi trei-patru pe zi. Cu ăştia stă bătrîna bucuros de vorbă, �i întreabă de părinţi, de fraţi. Sînt aceştia «copii de omenie», cum le zice pre­ cupeata, şi i-s dragi ca şi cînd ar fi ai ei. Cu ochii, însă, cată mereu in jur, cînd vorbeşte, căci sint «golani», care-atîta aşteaptă: să vorbească Oana cu cineva, ca să-i fure din mere. Precupeata, în privinţa asta, e mare cunoscătoare. între copiii pe care nu i-a mai văzut, deosebeşte indată pe «ştrengarul», pe «hoţul» de mai tirziu. Il cunoaşte Oana după cum stă, după cum schimbă din picioru­ şele subţiri, dar mai ales din privirea ochilor. Şi, cît ce simte pe cite unul din ăştia, îşi zice în gind: «Inc-un [399] Oana precupeaţa 3!)!) �--'---��'-----------------_._- drac !" Şi se păzeşte de el, deşi băiatul n-a dat încă nici un semn c-ar vrea s-o hotească. Dar, nu peste mult, ce-a prevăzut bătrîna se-ntîmplă : băiatul întinde mîna în coşarcă şi fură. - N-am spus eu? strigă Oana, aproape mulţumită de împlinirea profetiei, N-am spus eu că se-nmultesc mişeii cu unul? zicea, privind după cel ce-i scăpărau picioarele pe drum. Cîteodată se-nşeală bătrîna, Urmăreşte cu săptămînile pe cîte-un băiat mai molcău, care veghează veşnic, în timpul liber, lîngă coşarcă. După priviri, ise pare ei c-ar fi hoţ, dar se-ntîmplă ca băiatul să nu-şi' întindă mîna deloc unde nu-i fierbe oala. Atunci, precupeaţa se-nduioşează că l-a nedreptăţit în gînd. - Ai mînca un măr, voinice? îl întreabă, cînd se satură să-I mai observe. Mînca ! zice băiatul, oftînd. Da' n-ai bani deloc? Nu, n-am bănuţ. Nu face nimic! Tu eşti un copil detreabă ! Ţie îţi dă lelea cîte-un măr şi de cinste. Şi, din băieţi de felul acesta, şi-a făcut Oana precu­ peaţa o gardă care să prindă pe hotii de mere. Numai nu se prea ajută cu ei, căci cei ce fură sînt totdeauna mai iuti de picioare decît cei din garda ei de pază. Se întîmplă să împace, de multe ori, pe copiii care vin întîi la şcoală, cu bunătăţile ei de mere. De multe ori, cînd vinde mai mult, dă de cinste, dă de pomană pentru sufletul răposatului Dincă. Să ferească Dumnezeu, însă, să vie şi altă precupeată să se aşeze cu scăunaşul şi coşarca înaintea şcolii! Oana, [400] 400 Dana precupeaţa atunci, se ridică, - o furtună, nu alta, - şi aleargă să-i scoată ochii. - Da' cin' te-a adus pe tine aici ? întreabă dînsa, ri­ dicîndu-şi cu greu mînile în şolduri. - Nu m-a adus nimeni! făcea aceea, nepăsătoare. Ba te-a adus ! - Ba nu m-a adus! - îţi spun eu, te-a adus cineva : Dracu! Dar aici nu ai ce căuta, aUZI, soro-mosoro?! Ia-ţi calabalîcul şi te cară! Dă-mi pace, Oano, nu te-aprinde degeaba! - Nu-ţi dau! Duci-te? � Nu mă duc! Atunci, Oana îşi strînge de cîteva ori gura pungă, adună un ban lat de scuipat şi-l îndreaptă şi-l tipăreşte pe fruntea precupetei. - Na, neruşinate, ticăloaso ! Dar cealaltă încă nu se dă. Se ridică, - curcan în­ foiat, - şi începe păruiala, adică mai mult se-ndeasă una-ntr-alta, căci amîndouă au multe straie şi-s grase de nu-şi prea ajung la ochi să şi-i scoată. în schimb, Însă, fac o gură de parcă arde şcoala. Directorul, ştiind ce-i afară, iese, se apropie cu paşi domoli de cele două matahale, ce se strîmtorează pe lîngă zid şi-ntreabă : - Ce-i, lele Oano ? Iar a venit una să-ţi ieie locul? -- Apoi, celeilalte, care se liniştea în grabă: Să-ţi iai ca- trafusele de-aici! Ni-e destul o precupeată la poartă! Oana e aici de cînd m-am trezit eu. - Aşa-i, ticăloase ! Nu ţi-am spus că-i dreptul meu aici? zice Oana, aşezîndu-se pe scăunaşul ei. [401] Oana precupeaţa 401 Şi, pe cînd cealaltă se găteşte de ducă şi pleacă pe stradă in jos, Oana bate in pumni şi strigă in urmaei voioasă: - Ciudă ţi-i, Ciuda te mînce, Vezi cu ochii, N-ai ce zice ! Iar după ce se linişteşte îşi aduce aminte din noaptea trecută. Văzuse pe Necuratul, în chip de ţap, cum se căţăra pe o stîncă şi cum duriga cu picioarele ascuţite bolovani, care veneau sărind în salturi mari şi se sfă­ rîmau în vîlceaua limpede de la poalele stîncii, tulbu­ rind apa. «Iată că mi s-a împlinit visul l- se gîndeşte -Oana, De cîte ori visează aşa, cu Necuratul, nu se poate să nu aibă, peste zi, o sfadă cu cineva. în căsuţa ei Oana numai peste noapte se-adăposteşte. Ziua e afară mereu. Cînd dă vreo ploaie, se trage cu coşarca, cu scăunaşul subt poarta şcolii şi aşteaptă să treacă viforul. De zăpadă, însă, nu fuge niciodată. Iarna o poţi ve­ dea veşnic în acelaşi loc. Şi cîteodată neaua pică grea şi multă şi-o acoperă ca pe-o căpiţă de fin, al cărui cap, din cînd în cînd, se mişcă domol. Merele nu suferă de zăpadă. Încă-i pare Oanei că ies mai curate din puful alb, mai roşii, mai sănătoase. Numai cînd e ger mare, de crapă gheata pe du, şi in pomii de pe marginea drumului scînteie steluţe cîtu-i draga de zi, numai atunci 1i mai greu. Că merele-i de­ geră oricît le-ar inveli in cojocul spart, şi obrajii ei, nasul ei se învinetesc cumu-i motul curcanului. Atunci, de se ridică, picioarele i-s grele ca de plumb, şi palma 26 [402] 402 Oana precupeata ei, cînd ia banul, e adunată ca o mină de om mort în zgîrcituri. Atunci îşi simte capul gol, şi nu se mai poate gindi nici la visurile din noaptea trecută. li trece aşa, din cînd in cînd, prin minte chipul bărbatului, al lui Dincă, ii trec repede prin cap citeva frînturi de gind : «Cîtu-i de frig!» «Ce grea e viaţa !» «Cîtu-i de bine" să mori !» Se zguleşte in straie, se mişcă să se dezmor­ tească şi îşi zice: «Măi Dind, mă ! Da' bine-i de tine 1» Dar cît ce se încălzeşte puţin, uită şi de moarte, şi de bărbat, şi aşteaptă cu nerăbdare să iasă copiii din şcoală .. " 1 9 1 O [403] COMAN PETRA - Iar eşti supărată, Anastasio ! Iar plîngi l Ar fi vremea, cred, să-mi mai dai o dată pace. Să am şi eu o clipă de linişte, o clipă de bucurie. Omul se ridică de la masă, îşi săltă o bundită pe umeri. - Mă reped şi eu pe-un ceas, două acasă. Mă gin­ desc cu ceasuri înainte n «Azi am s-o aflu voioasă pe Anastasia P» Da' la mine-ri casă e veşnic frig şi întu­ nerec. Spune-mi o dată, ce ai? Femeia, cum dereteca prin casă, se opri o clipă şi îşi ;1ntoarse capul spre bărbat. - N-am nimic, Comane! De cîte ori nu ţi-am spus că n-am nimic. Plîng după mama. Mi-e dor de ea. [404] 404 Coman Petra: Ochii mari. albaştri i se umeziră de lacrămi. - Hei, asta-i ! oftă Cornan, îndreprindu-se spre uşă. Dac-ar fi să ne plîngem morţii cu anii, ce s-ar alege de lumea asta? Mi te-ascunzi tu, muiere, mereu, mi te-ascunzi cu sufletul !. .. Nu mi-ar păsa, dacă de doi ani n-aş bănui ce-mi ascunzi. Aş zice: i-i firea plîngă­ toare. Şi aş şti să aflu un farmec ŞI în tristeta ta. Anastasia se opri iar, măsurindu-I cu ochii. - Tu spui că-mi ştii taina? Atunci de ce mă-n­ rrehi P - Pentru c-aş vrea să mă-nşăi. Femeia-l privi cu ochii plini de dispreţ ŞI-ŞI văzu de lucru. Coman Petra se apropie încet $i cercă S'-O îmbrăţişeze. Femeia zvicni din mînile lui. - Lasă-mă! Nu-mi arde mie de dragoste acum L Ochii lui Coman o priviră flămînzi, cu ură. - Niciodată nu ţi-a fost drag de mine! Nu-ţi mai intoarce capul! Eu văd în suflete! - Cereşti în suflete? Sărace Comane! Inima bărbatului se muie Îndată, ca o cîrpă. - Anastasio, mă chinuieşti, înţălegi tu? Prea mă chinuieşti, şi are să fie păcat! Mare păcat! Femeia rîse. Un zîmbet îi lumină faţa albă. - Păcat?! Tu vorbeşti de păcat?! Tu nu ştii ce-i păcatul?! îţi aduci aminte cum băteai slugile, cu biciul de curele? Tu n-ai milă, Comane, şi cine nu cunoaşte mila nu ştie ce-i păcatul! Un zîmbet sărac se strecură pe buzele groase ale lui Coman, - Cu slugile e altceva. Dacă nu ridici biciul, ridică ei parul. Aici nu te pricepi tu, Anastasio. Dar iată ce [405] Coman Petra 405 era să-ţi spun: ai putea să fii mal bună cu mme, Tot ce fac eu e pentru tine. Pentru mine? - Da. - Stai nemîncat cîte-o zi; degeri de frig, iarna, în blăstămata ta de baracă de scînduri; despoi pe tot tre­ cătorul de cele două parale, ca un cerşetor ... Pentru mine ?! - Da, da, Anastasio, pentru tine ! - Te-nşăli, sărmane! zise of tind Anastasia. Pentru tine, pentru patima ta ţii şi acum urîcioasa slujbă de vameş. Am eu nevoie de banii tăi, de averea ta? Ce mi-a rămas de la tătuca mi-e de-ajuns. Copii n-am, adaose înflorată. Crezi că pentru mine e o plăcere să stau aici, în pustietatea cîmpului, ca să fiu mai aproape de baraca ta, de arama şi de argintul pe care-I cer­ şeşti trecătorilor? - Şi tot pentru tine muncesc eu, Anastasio. Crezi că eu n-am băgat de sarnă că ţi-i urit în pustietatea asta? Ce vreau eu? Vreau să adun bani, bani mulţi, cîti ne trăbă, şi să ne mutăm la oraş. Să petreci, să ai bucurii. Să mai răsară soarele şi-n casa noastră. Anastasia n privi întunecată, c-un zîmbet amar. - Asta nu va fi cu putinţă, Comane ! N-are de unde răsări soarele ! ... Ea luă o horbotă, şezu pe un scaun, şi, palidă, incepu să lucreze. Pe faţa lui Coman trecură umbre' repezi. Apoi din ochii lui licări o ură adîncă. Sta nemişcat, cu faţa aspră, cu răsuflarea pripită. Zise, cu glasul schimbat, răguşit: - Nu-ţi mai uiţi de ticălosul de Florian, nevastă! El ar fi pentru tine soarele. [406] 406 Coman Petra Ochii serum, albaştri al femeii se uscară, se întu­ necară, - Ce-ai zis, Cornane ? ŞI-ŞI lăsă cusătura, ridicîn­ du-se. Coman Petra n-a mai apucat să repete. Ieşi în aerul umed, rece al toamnei şi, strîngîndu-şi bundita, se grăbi spre baraca lui de vameş. Anastasia rămase singură în odaia pustie. Insărarea se cemea mohorîtă prin geamuri, şi un fior de frig o făcu să se cutremure. Venea a treia toamnă de cînd era măritată după. Coman Petra. Vremea se scursese încet, greoaie, tîrîn­ du-se. In pustietatea cîmpului, zilele erau nesfîrşite, şi noptile - chinuitoare. Cornan Petra, de doi ani, trăieşte mai mult în baraca de scinduri, lîngă podul rîului, decît acasă. Anastasia nu l-a putut suferi niciodată. E puţin la trup, cu ochii mici, cu privirea nestatornică, adulmecă parcă mereu urmele trecătorilor. Merge gră­ bit, cu capul veşnic plecat, ca subt o povară. Anasrasia cîteodată cearcă anume să-I mînie. Ştie că, pentru ea, n-are să urmeze nimic rău. A doua, ori a treia zi, ştie că va veni umilit, linguşitor, ca să-i cer­ şească o vorbă bună. Aşa l-a cunoscut pe Coman de cind era fată. Răzbunător cu cei mici, plin de venin, ca viespea, faţă. de cei ce-i tineau calea, dar umil pînă la înjosire faţă de cei mai mari, care-i puteau face un bine. Era cel mai harnic muncitor în prăvălia tatălui ei, şi bătrînul Ioachim ţinea rnortiş s-o deie pe Anas­ tasia lui după Petra. - Din ăsta are să se aleagă om, fetiţo! Coman umbla de mult cu ochii după fată. Cînd cu ochi flămînzi, de lup, cind cu priviri umile, bolnăvi- [407] Comun Petra 407 cioase. Anastasia-l înconjura şi nu putea pricepe pe tatăl său. Se închidea ziua întreagă in casă, să scape de privirile lui Petra. Şi in sara asta de toamnă tîrzie, Anastasia se gîn­ deşte la trecut cu inima plină de tristetă. Cu cinci ani mai nainte, intrase Coman Petra in slujbă la Ioachim. Era aşa, intr-o sară de toamnă, ca acum. Tatăl său întîrziase cu-o jumătate de ceas la cină. Cind a venit, era voios şi a poruncit s-aducă vin pe masă. - Am făcut ispravă bună, nevastă! zise el. Am luat in slujbă un om care plăteşte cît zece. La început nici nu voiam să-i ascult propunerea. Da', cît ce-a întrat in prăvălie, din pasul tndi pe care l-a făcut, din iuţimea ochilor, am văzut că-i om de preţ. Şi, cu toate-acestea, l-am tocmit foarte ieftin. Anastasia avea şaisprezece ani. îşi aduce aminte că-I întrebase pe tatăl său: - E băiat frumos? Bătrînul a rîs şi ea s-a-nroşit, dîndu-şi sama abia atunci ce întrebare pusese. - Nu-i pot zice frumos, fetiţo. Da-i deştept şi V101. Dimineaţa, Anastasia îşi făcu de lucru in prăvălie, 'Să-I vadă. Impresia dintîi o are. şi acum in suflet: i s-a părut grozav de ridicol. Coman, cînd a zărit-o, a stat uimit; îşi scăpase buza de jos şi clipea des din ochi. De-aici incolo ochii lui ° urmăriseră pretutindeni. Şi, fără să poată citi ce-i într-inşii, fata incepu să-I încon­ jure. Peste un an, însă, il întelese, Era o zi căldură de [408] 408 Coman Petra octombrie, cu cerul semn, verziu deasupra culmilor. Anastasia citea la fereastră, cu capul răzimat in palma albă. Deodată simţi o durere in frunte. îşi ridică ochii. Din curte, de jos, o privea Coman Petra. Nu avea ochi, avea două picături fierbinţi, topite, de metal. Ea pălise, se retrăsese, şi, de-atunci, de cîte ori pomenea tată-său de Coman Petra, se făcea ca de ceară. într-o iarnă, Anastasia se-mbolnăvise, Bătrînul Ioa­ chim ţinea foarte mult la fată. Adusese in grabă doctori, leacuri, îngrijitoare. Sara, la cină, era veşnic nemulţu­ mit. Vorbea cu nevastă-sa despre nenorocirea fetei şi pomenea şi de-o altă nenorocire. - închipuieşte-ţi, ii zicea femeii, de cînd mi-i bol­ navă fata, Coman Petra nu mai plăteşte o ceapă de­ gerată. Se-ncurcă-n socoteli, - şi aici era cel mai tare, ­ nu mai poate scrie o comandă, nu mai aude ce-i cer rnuşteriii. Umblă ca beat, şi-n răstimpuri se zguduie. Să-·I vezi cum a slăbit! Ah ! pe cinstea mea, aşa cum e acum e înfiorător. Nu trece-o clipă să nu caute în ochii mei, mereu vrea să-mi spuie ceva, să mă-ntrebe, Dar nu cutează. Nu e însă băiat din prăvălie pe care să nu-l descoase : «Ce-i sus? I-i mai bine ?» E o adevărată ne­ bunie aici! Din odaia vecină, bolnava auzea şi-i înviau rădăci­ nile părului, făcînd-o să-i pară că-n pernă mişună mii de vietăţi. Nu-i trecuse boala cînd se sculă din pat. Nu putea să-I mai audă pe Ioachim vorbind despre Coman. Cu scularea ei din pat, incepu să învie şi Coman Petra. Bătrînul Ioachim nu se putea minuna destul, bătea din palme, rîdea. [409] Coman Petra - Era jigărit, soro, ca un căţel, ş-acum se între­ mează văzînd cu ochii ! Odata slugile aduseseră lazi multe de la gară. La descărcat, alunecaseră doua lăzi cu sticlărie. Coman se înfuriase, luase biciul şi-ncepuse să-i îmblătească, Se strinsese lume şi se mira cum de cuteaza omul acela mărunţel să se prindă cu doi uriaşi. Abia l-a putut do­ moli Ioachim. Sara, batrinul spusese, întunecat: - Tare ma mir de omul asta! Cîteodată are-un curaj grozav. în pravalie are mare tragere de inima. Dar e ceva tainic în el. Cînd tuna, îngălbineşte şi-i vine să se pituleze după tarabă. Priveşte speriat, cînd fulgeră, şi-şi face mereu Ia cruci. Mi se pare ca şi vorbeşte sin­ gur. Atunci cred că nu-i în toate minţile. Are o slăbi­ ciune, dar încolov-i foarte bun băiat. Cînd povestea despre firea lui fricoasă, erau singu­ rele clipe plăcute pentru Anastasia. în anul al treilea de cînd era Coman Petra în slujba lor, bătrînul Ioachim dădu faliment. Era vaduvacum, şi nenorocirea, căzînd năprasnic asupra lui, îl apropie de groapa. Abia putuse mîntui puţin din avere pentru zestrea fetei. Ioachim li vorbea acum Anastasiei în fiecare sară: - Tot razimul tau, fată, e Coman Petra. Adevărat că nu-i frumos ca Florlan, da' Florian e sarac lipit. Poate nici nu-i în stare sa se jertfească pentru tine. Pe cînd Cornan asta s-aruncă-n foc pentru tine! El are sa fie cînele pe care-I vei duce de lanţ toată viaţa. Pri­ vind numa la el, nu va cuteza nici să mirîie. Fata nu se gîndise Însă la căsătorie. Dar în sările ace­ lea grele şi mocni te, cînd tata-sau cerca s-o apropie de' [410] 410 Coman Petra Petra, Florian, prietenul ei încă din anii şcolii, �i apă­ rea luminos şi zîmbitor, ca un zeu al mîntuirii. - Ce zici, fata mea? - Tată! suspina Anastasia. - Ştiu că nu-l iubeşti. Asta însă nu trage mult în cumpănă, E om de afaceri Coman ăsta. Să-I fi avut de mult în prăvălia mea, n-ajungeam aici! Odată poate să aveţi o prăvălie mai bogată ca a noastră ... sfîrşea oftînd bătrînul. Cum crezi dumneata că-I pot lua pe Coman? N-aş muri?! - Nu, fetiţo. Ţi-am spus că-I poţi duce de lanţ toată viaţa. Dar deocamdată e singurul tău razim. Incet-încet, Anastasia şi-a inchis inima. Asculta, cu buzele strînse, sări după sări, îndemnurile lui Ioachim. Nu mai răspundea, nu mai suspina. Sta nemişcată pe scaun. In tr-o sară zise: - Cheamă-l pe Coman, sa ispravim odată! Răceala glasului il străpunse pe bătrîn ca o suliţă. - Ce să ispră vim ? - Să ne cununăm, răspunse Anastasia, îngheţată. Ioachim n-a mai trăit mult. La două luni după cu­ nunia fetei s-a stins. O întrebare-i incremenise in ochii sticloşi, cum privea la Anastasia, care-i veghea la pat. Anastasia îşi aminti apoi cei doi ani de cînd Coman Petra e vameş. In toată viaţa ei din urmă numai chipul lui Ioan Florian îi mai dădea lumină. Il vedea din cînd �n cînd, în oraş. El o saluta, ea trecea ca-ntr-un vis pe Ungă dînsul. In inima ei se pogorau lumina şi căldura, şi obrajii i se făceau trandafirii. In trei ani n-au vorbit o singură dată. Ioan Florian e astăzi cu diploma in, [411] Coman Petra 411 mînă, poate nICI nu-şi mai aminteşte de dragostea co­ pilăriei. Anastasia, de cîte ori se gîndeşte la el, îşi simte tot mai adînc nenorocirea. Coman Petra a simţit îndată pe unde-i umbla gîndul femeii, şi-n puterea nopţii venea de multe ori, pără­ sin du-şi baraca, să iscodească în jurul casei, să asculte pe Ia fereşti. Coman Petra, în baraca lui de scinduri de la capă .. tul podului, are un ortac, care-i tine, În toate sările, de urît, Un comerciant scăpătat, care stă la marginea oraşului, vine în fiecare sară la Petra, la un pahar de­ vin. Coman i se tînguie mereu de traiul ce-l duce cu nevasta, şi prietenul încercă să-I îmbune. în el, Petra are o încredere nemărginită. - De inima femeii te-apropii cu aurul, pretine. Spu­ nîndu-ti însă drept, eu, în locul tău, aş părăsi-o. Pen­ tru ce să verşi aur în calea ei? Cu banul .poti face ceva mai bun. Ai bani mulţi? - Am, da' nu-s destui Încă. Peste un an cred că. pot să-ţi urmez sfatul. - S-o părăseşti ? - Nu, asta nu se poate! Ci să mă apropii de ea cu aur. Aşa crezi că s-ar putea? - Nu-] femeie care. să nu se-nchine bogăţiei. Cum spui, mai ales, că-ira ta, fată de oameni avuti, deprinsă cu luxul. Sînt chiar încredinţat că numai pentru sărăcia ta te dispreţuieşte. îi e ruşine că ţi-i soţie. Nevasta unui vameş, care adună para cu para, care se ceartă cu tre­ cătorii. Dar ia să ai în oraş o casă bogată, să-i cum­ peri pietre, să-i comanzi rochii!. .. He-hei, atunci s-ar [412] 412 Coman Petra schimba îndată femeia! Că frumuseţa nu-i in mare cinste Înaintea muierii. Ea se-nchină la ceea ce-o poate face pe ea frumoasă. De multe ori cuvintele acestea ale prietenului i-au pus lui Coman Petra un ghimpe Ia inimă. Dac-or fi adevărate? Ah! De-ar avea dreptate! S-o vadă o dată zîmbind ! S-o vadă că-I priveşte o singură dată, blind,