[4]
[5]
PREFAŢA
Odinioară, moţii erau, după expresia unui scriitor, "coefi­
cientul naţional des folosit în matematicile naţionaliste", dar
prea puţini se interesau de soarta lor într-alt fel decît pentru
a-ş'i spori voturile din urnă. Interesul politicianului burghez
pentru Munţii Apuseni era ciclic, el coiacidea cu campaniile
electorale. Ardeleanul cu stare şi "de familie" Învăţa din căr­
ţile de citire despre eroismul moţcaicelor de la Abrud în re­
voluţia din '48, şi-şi invoca legăturile cu acest eroism, mai
tîrziu, prin "cucşainurile" aurifere aduse de nevastă drept
zestre. Un Baedecker rornînesc constata pitorescul regiunilor şi
nota voinicească a figurilor, fără să fie obligat, fireşte, a co­
munica rezultatele reacţiilor Wassermann. Cărţi de istorie
exaltau trecutul viforos al acestui pămînt al revoltei, dar tre­
ceau sub tăcere mizeria lui seculară. Poetul putea să citească
în ochii ţăranului de aici "uriaşa sete a luminii" - nimeni nu
se gîndea să sporească numărul şcolilor şi poeţii nu erau che­
maţi să întocmească bugetul statului. Civilizaţia era sinonim
cu Neosalvarsan şi un medic rătăcit în pustietătile de la Bu­
cium sau Mămăligani însemna că în urma lui trebuia să so­
sească şi notificarea secretă care semnala jandarmeriei "cazul
disciplinar". Statisticianul, impasibil, înscria numărul tuber­
culoşilor şi al siîiliticilor, făcea graficul celor pc care foamea
îi alunga spre America şi-i întorcea, săraci, să moară cu un
brad la căpătîi. Economistul burghez putea să înregistreze nu­
mărul minelor de aur care-şi închideau porţile din lipsă de
rentabilitate, iar turistului iubitor de ţinuturi sălbatice i se arătau
5
[6]
galerii săpate încă de pe vremea romanilor. La Abrud, dar şi
la Mogoş sau Ia Buciumani nu era lumină electrică şi satele
păreau pustiite, dar "bănci populare" existau peste tot şi se
bucurau de o deplină prosperitate.
Cine avea să spună o dată adevărul despre Ţara Moţilor P
Cimitirele moţesti, cu brazii lor carbonizaţi, chipurile oame­
nilor, carbonizate de suferinţă, tradiţiile şi riturile străvechi,
munca istovitoare în galeriile primitive ale .Lăilor" de aur,
viaţa toată a munţilor acestora, ocolită de circuitul civiliza­
ţiei, aveau să izbucnească la suprafaţă, să se facă cunoscute,
prin cuvîntul literaturii.
Trei figuri proeminente ale literaturii noastre contemporane
şi-au îndreptat privirile spre realitatea violentă a Apusenilor.
Prin scrisul lor a vorbit pentru prima oară lumii moţul "ciu­
bărar, pescar, hoinar, miner şi păstor", revendicindu-şi locul
în lumea artei, alătur îndu-şi mesajul de al celorlalţi asupriţi:
.Ascultaţi-t pe moţul din Dumbrao ă cum îşi îngroapă mor­
tul.: Ascultaţi doinele moţoaicei din Cimpeni, interesaţi-vă de
pescarul din Iara, duceţi-vă în Munţii Gilăului şi vedeţi vînă­
tor pe moţul Ilie care gltuieşte lupul şi prinde păstrăoul cu
mîna, pătrundeţi munţii ca să cunoaşteţi această familie onestă,
ţinută în izolaţie splendidă ... "
Aşa ne invită primul scriitor.
"Moţilor, brădui de munte ... " ---- aşa îi invocă, aşa îi cheamă
şi-i caută poetul.
"Moţilor, ciubărari, pescari, cireşari, mămulari, curelari, stru­
gari, voi, cei mai înţelepţi şi cei mai buni romlni, voi care vă
tntoarceţi din America bogată ca să muriţi în sărăcia colibei
voastre, o, voi pe-a căror plute mi-a fugit tinereţea (Sebeşule,
ce mai faci ?_.), o, voi pe care vă aşteptam de-atîtea ori ea să
aduceţi oişine, cireşe şi mure, şi fluier, şi păstrăv, şi floare
de lip an, şi clniece de lotri şi tămîie de brad, o, voi, care ati
fost pentru mine [antazia şi eroismul, făgăduinţa bărbăţiei şi
energia admirată, o, unde sînteţi?"
E apelul patetic al lui Emil Isac,
Mari elanuri lirice înfioară şi scrisul celuilalt contemporan.
Dar ele se-mpletesc cu viziunile halucinante ale unui nou
infern. Cu el pătrundem dincolo de zona stilizată îolcloric,
adînc, În bezna minelor de aur, la Vercheş şi la Ctinale, unde,
de la Herodot încoace, numai copiii plăpînzi şi fragezi se pu­
teau ştr�\:lIra prin galeriile ametitoare şi strîmte, Traversăm
6
[7]
muntele Înzăpezit alături de omul Încovoiat sub povara legă­
turii de lemne - singura lui bogăţie - ne incrucişăm drumul
cu trapul mărunt al cailor orbi care cară minereu, ne întîrn­
pină toc-tocul monoton al şteampurilor. Chipuri amare şi ehi­
nuite se desprind din ansamblul Înnoptat al tabloului, femei
torcind tăcute cînepă la lumina palidă a lunii, si luete de ho­
longări rătăcind prin beznă cu lărnpaşele lor fantastice, con­
trabandişti de aur şi mineri striviţi de surparea unei galerii,
explozii de dinamită, rîsul şiret al "domnului Gigore", feţe
supte de foame şi gestul gingaş al femeii care mînca un măr ...
Un întreg caleidoscop tragic redus la cele două realităţi fun­
damentale şi antagonice ale Apusenilor: aur şi oameni.
"Aur şi oameni. Acestor două filoane li s-au luat urma şi
au fost uinate au fost stoarse de tot ceea ce au putut să dea,
prin cele mai teribile procedee."
E un alt timbru, mai sumbru, dar şi mai adevărat, În această
voce.
E povestea ,;ţării de piatră".
Evocea lui Geo Bogza.
Nici unul din aceşti scriitori nu se născuse În Apuseni. Ei
veneau dinafară, aruncau priviri încărcate de o îndurerată
uimire şi priveltştile văzute acolo îi urmăreau toată viaţa. In­
teresul lui Emil Isac pentru Ţara Moţilor vine din identifica­
rea sa CLI trecutul ardelean, cu seismele acelui trecut. Dar des­
tinul nedrept al rnoţilor pribegi îl însoţeşte mereu, tulburător,
în fluierul copiilor cerşetori de pe străzile Clujului. Pledoaria
lui Geo Bogza şi rechizitoriul lui totodată izvorăsc din înalta
sa conştiinţă cetătenească, din prolundul său umanism, jignit
de orice ofensă adusă demnităţii umane. E un protest liric.
Cronica epică a acestui ţinut o va scrie al treilea scriitor.
Ca "şi ceilalţi, el venea de pe alte meleaguri şi tot ca ei se va
simţi răspunzător în faţa mizeriei şi a degradării umane, în­
tîlnite la tot pasul. Oamenii şi aurul - aceste realităţi teri­
bile -- îl vor uimi şi pe el. Işi va nota chipuri de mineri şi
destine de familii; va denunta foamea �i sărăcia; va nota cli­
pele de agonie ale muribunzilcr, străbătute de o ură rece şi
tie revolte neîrnpăcate. Apoi, cu o cotitură hotărîtoare în vi­
ziunea şi în scrisul său, va încerca să răspundă cum de au
fost posibile toate acestea: şi foamea şi aurul. Din clipa aceea
el a încercat să facă istoria acelor aşezări. Pe fundalul acesta
sumbru, el proiectează drama unui individ: ascensiunea şi pră-
7
[8]
buşirea unui mare proprietar de mine de aur. Atrasi de mira­
jul aurului, oameni se Înfruntă, Îşi dezvăluie pornirile josnice,
pîngăresc înaltele valori morale, devin fiare ...
Aceasta e istoria Arhangîvetiior, povestită de Ion Agîrbiceanu.
II
In 1907, cînd vine în Munţii Apuseni, Ion Agîrbiceanu era
un tînăr sfios şi fără experienţă, sincer şi plin de elanuri ne­
lămurite, Întocmai ca viitorul său erou, clericul Vasile Mură­
şanu, Ca şi acela, terrnlnass teologia şi a umblat o vreme În
căutarea unei parohii şi a unei preotese. Intors din Budapesta
în 1904, îl găsim "subprefect" (un fel de pedagog adică) la
şcolile din Blaj, apoi se Întoarce În capitala Ungariei, hotărît
să studieze filologia clasică şi istoria. Cu trei sute de zloţi În
buzunar, cită-i era bursa, şi cu o mare dorinţă de a învăţa,
se şi vedea profesor. Dar atmosfera prăfuită a universităţii îl
dezamăgi. Curînd părăseşte pentru totdeauna sălile de curs,
unde bătrtnei decrepiţi perorau piţigăiat împotriva mişcării
husite din Boemia sau proferau idei şovine, ridicînd în slăvi
înţelepciunea împăratului. Din februarie 1906 şi pînă În pri­
măvara anului următor lucră În cancelaria metropolitană, In
1907, pe vremea răscoalelor ţărăneşti de dincolo de munti, i
se dădu parohia din Bucium Şasa , sat pierdut în Ţara Moţilor,
pe unde nu mai umblase niciodată.
Din Cluj luă .mocămta" şi un număr proaspăt din gazeta
locală, Răoaşul. Mocăniţa era plină de moţi care se întorceau,
unii de la tîrg, alţii din peregrinări mai depărtate. Feţe ehi­
nuite şi aspre, oameni întunecaţi şi tăcuţi, cu ochii mistuiţi de
cine ştie ce gînduri. Ziarul era plin de ecouri ale răscoalelor.
In ţară, conacele ardeau, partidele politice votau represiunea,
. primele gloanţe începuseră să secere răsculaţii.Tînărul paroh
':.n Bucium simţea cum pluteşte peste tot, în atmosfera' înă­
<i.oare a compartimentului strîmt, pe feţele călătorilor, ceva
", el şi greu. Mocnea o flacără care sta gata să izbucnească,
şă, copleşitoare. Afară, se rostogoleau frînturi de cer spă­
păduri abia înrnugurite, stînci repezite către tărie, Într-o
ală impresionantă şi semeaţă. Şi în fragmentele acelea de
.) j sălbatic, străin, călătorul surprindea aceeaşi chinuită
[9]
resemnare împletită cu o îndîrjire sub cenuşa căreia mocnea
revolta.
Nimic din toate acestea nu-i fusese dat să vadă şi să cu­
noască înainte. Chipurile ţăranilor lui din Cîmpie erau altfel,
mai luminoase şi mai şugubeţe. Dealuri domoale şi livezi ro­
ditoare se ţineau de mînă, înconjurînd satul. Pădurile "era­
riului" se întindeau, umbroase şi primitoare, pînă departe.
Peste tot era în peisajul natal ceva familiar şi cald. Dincoace,
tonurile verzi-vinete erau sumbre, zîmbetul se ştergea treptat
şi de pe faţa omului, şi de pe aceea a naturii. Pădurea singură
îi era apropiată şi-i făcea semne prieteneşti.
*
Ion Agîrbiceanu s-a născut la 19 septembrie 1882 în satul
Cenade, nu departe de Blaj. Strămoşii lui se trăgeau însă de
Pe lîngă Sibiu, din Agîrbiciu, de unde-şi luaseră mai tîrziu şi
numele. Tatăl scriitorului, "vigil" de pădure, era om învăţat,
În casa lui venea Gazeta Transilvaniei, Foaia Poporului, Tri­
buna Poporului, din Arad, şi o foiţă umoristică sibiană, Caii­
cui. Haiducii lui N. D. Popescu erau o altă lectură favorită a
tatălui, care cunoştea pe dinafară sumedenie de Versuri din
Coşbuc. Mama, Ana Olariu, nu ştia citi, dar avea un neasernuit
dar al povestirii. Din gura ei a auzit copilul povestea lui Arghir
şi a prea frumoasei Elena şi alte întîmplări minunate, pe care
ea le ştia de la păcurari mărgineni sau de la iconari pribegi.
Copil, Ion Agîrbiceanu s-a bucurat de frumuseţile naturii,
sirnţindu-se Înfiorat de schimbarea anotimpuri lor, de adîncul ,01
umbros al pădurii de stejar, de revărsarea apelor, A mers cu ,'1
oile; primăvara, ajuta la muncile cîrnpeneşti, pogănici pe lîngă
plug, iar vara urmărea mişcările ritmice ale batozei În gos­
podăria bunicilor, la îmblătit. De toate acestea îşi va aduce
aminte mult mai tirziu, în tulburătoarele lui Amintiri (1940). ;q
Rcinvie acolo atmosfera unei înser ăr i de iarnă, pe al cărei cer L,'>
sticlos copilul pîndea apariţia fosforescentă a primei stel\jj;�).r,.
(Gerul); sau silueta unei fetişcane din vecini, cu părul aprins"lUi'
(Veverita); dar şi străvechile obiceiuri ale satului natal, unde';;,i.;
de lăsatul secu lui, în prag de primăvară, se aprindeau focuri';
pe măguri şi se strigau peste sat versuri usturătoare (Lăsal�\'l
de sec). Iarna, cînd începeau vînători!e, copilul nu mai avej1"",.
astîmpăr. Ca în Mistreţul, el se lua după bunicu-său, descul('"
[10]
prin ger, sa urmareasca dihania ce înspâiminta satul. In Vî­
nători de demult va evoca alte întîmplări stra şnice, auzite în
copilărie, la gura focului, în lungi seri de iarnă. Din această
copilărie aurită decupează în opera lui, una cîte una, figurile
familiare: Bunica Ioua, Moş Damian, Căprarul, Melentea, Dan
Litaru ş. a. Deocamdată oamenii îl intcreseaz ă mai mult decît
întîmplările lor, şi viaţa colectivă a satului mai mult decît
destinele individuale. Portretele, decupajul, atmosfera, zimbe­
tul ce luminează sînt din Breughel-tînăru1.
După ce învaţă în sat cu "dăscăluţu", învăţătorul-ţăran, pă­
rinţii îl dau la liceul din Blaj. Tîrgul e abia cu ceva mai mare
decît Cenadea natală, amplificat doar prin numărul sporit al
turlelor şi .al coperişelor de ţiglă roşie. Pe uliţe întortocheate
şi noroioase, privind cu geamuri morocănoase spre apele g al­
bene ale Tirnavei, casele unde jupinese hapsîne ţineau elevi
în "corlei" se mai văd şi azi. Atmosfera tîrgului şi emoţiile
contactului cu noul mediu reînvie în povestirea mai întinsă
Licean.: odinioară (1939). Ionică Al bu din sa tul Bogatu e
însuşi scriitorul, zăpăcit de proporţiile mitropoliei şi de rotun­
jimile trupeşti ale canonicilor, care-i par, laolaltă, imense.
Copilul, pe care părinţii nu-l pot ţine decît cu greu la învă­
ţătură, e dat "sluguliţă" pe lîngă profesorul de latină. Pentru
"reverendissimul Pascu", holtei bătrîn, lumea şi existenţa se
reduceau la cîteva certitudini filozofice printre care vinul bun
şi latinitatea noastră ţineau loc de frunte. Copilul învaţă cu
rtvnă, îi citeşte pe Eminescu şi pe Coşbuc, dar şi Pieile roşii
editate la Braşov, poveştile lui Petra-Petrescu şi nuvelele ar­
deleneşti ale lui C. Simu. Colecţia de poezii populare a lui
G. Dern. Teodorescu îi e îndeosebi dragă, iar criticile lui Gherea
îi ridică atîtea întrebări încît l-ar fi copleşit şi pe profesorul
de literatură; dacă i le-ar fi împărtăşit. Fizica şi as tronornia îl
atrag de asemenea, amintiridu-i cerul spuzit de stele din nop­
ţile de vară de acasă. Zîmbetul lui Creangă îi era de mult fa­
miliar: Creangă era o veche cunoştinţă, din Cenadea natală.
Cît de legat era el de realitatea ţărănească 1 "Straiele" nu le
lepădă decît în penultima clasă, cînd, devenind sepiiman, îm­
brăcă haine "nemţeşti". Peste doi ani rătăceşte însă pe cheiul
Dunării, la Budapesta, în capitala afurnată şi zgomotoasă,
unde fluviul, tr amcarele, liniştea sălilor de studiu, totul îl des­
parte definitiv de lumea rămasă în urmă. Intre cele doua lumi,
amintirile constituiau realitatea cea mai vie. Primele lui în-
10
[11]
cercări literare aier IŞI au origmea : ele refăceau contactul cu
lumea lui dragă, rechem au imaginile ei depărtate. Distanţele
nu mai însemnau atunci nimic; bătrînii şi codanele din Ce­
nade erau aici, era ca şi cum ar fi venit la el, la Budapesta
şi - ce ciudat! - nici nu se simţeau stingheriţi, iar cînd îi
prezentă lui Oct. C. Tăslăuanu, la Luceafărul, acesta pretinse
că ţăranilor le stătea foarte bine în capitală şi-i introduse în
primul număr al revistei. In 1903 debutează Agîrbiceanu la
Luceafărul şi peste trei ani editura revistei îi publică primul
volum, De la ţară (1906). Acum se simte alt om. E plin de
proiecte, ar vrea să scrie un roman, întrebări şi probleme mo­
rale îl frămîntă. Lectura lui Tolstoi, a lui Dostoevski şi Gorki,
a lui Balzac şi Flaubert, îl entuziasmează. E o lume întreagă
închisă în operele lor. Şi totuşi, nu poţi învăţa nici viaţa, nici
arta, numai din cărţi ...
De aceea, în drum spre noul lui post, în acea primăvar ă
depărtată, cînd un nou peisaj şi noi tipuri umane îi apar, tul­
burătoare, în cale, se simte deodată dez armat. Durerosul de­
zacord dintre vis şi realitatea aspră a orînduirii capitaliste îl
răscoleşte şi pe el, aşa cum i-a răscolit pe toţi creatorii con­
temporani. Ca şi aceia, el avea să-I exprime, cu mijloacele
artei, în opera sa.
"Anii cei dintîi ai slujbei - scrie el în nişte notaţii intime ._.
sînt plini de dezamăgiri pentru cei mai mulţi dintre oameni:
realităţile vieţii iau locul visurilor, lupta grea pentru exis­
tenţă alungă departe preocupările idealiste din anii de şcoală
şi de ... pregătire pentru viaţă! Numai pregătire pentru viaţă
nu se poate numi o educaţie care te pune dezarmat, ca pe un
pui golaş, pe pragul vieţii ....
Şi nu te zăpăcesc numai piedicile ce se pun în calea pro­
priei tale vieţi. Visurile nu se risipesc numai prin suferinţe şi
greutăţi proprii, ci şi prin întîlnirea lor în viaţa altora. Greu
îţi vei mai clădi o concepţie optimistă asupra vieţii, dacă în
anii cei dintîi ai coniactului cu realitatea ţi-e dat să vezi nu­
mai întuneric, suferinţă şi mizerie la aproapele tău ... " (Amin­
tiri, în Ramuri, număr festiv, 1905-1929, p. 39).
Prima reacţie a scriitorului în faţa realităţii din Tara Moţi­
lor a fost de uimire. Iluziile cu care fusese hrănit în anii de
studenţie se spulberă. Chiar amintirile luminoase ale copilăriei,
cu satul patriarhal şi idilic, pălesc, una cîte una. In lumea În
care pătrunde acum, relaţiile capitaliste. se introduseser ă şi
11
[12]
ravagiile provocate de ele depăşeau orice închipuire. .Insulleţit
de lecturi poporaniste, scriitorul se simte în momentul ur­
mător un fel de nou "papă Tanda" care, prefăcîndu-se că
acceptă realitatea înconjurătoare, îşi pune în gînd 5-0. trans­
lorrne. Dar cum? E aici, după propria sa expresie, a "lume de
sub lume", a zonă de ia marginea civilizaţiei şi a umanităţii,
îngrozitoare în manifestările ei. Şi cu atît mai mişcătoare, cu
cît tragedia ei se desfăşoară într-unul din cele mai grandioase
decaruri natura le - "straniu şi singular", cum îl va numai
Geo Bagza. Frumuseţea pădurilor (scriitorul le îndrăgise încă
din copilărie, ele erau o primă "pecete" a sensibilităţii lui ar­
tistice), orizontul munţilor convulsionaţi, peisajul Intreg era
parcă menit să sublinieze, prin contrast, tragicul existenţei
de pe aceste meleaguri. Din acest prim contact cu realitatea
Apusenilor s-au născut Fragmentele publicate de scriitor în
revista Ramuri (1907-1908).
Fragmentele sînt nişte povestiri aproape reportericeşti des­
pre viaţa, dar mai cu seamă rnoartea, moţilor. Scriitorul nu
le-a individualizat prin titlu decît mai tîrziu, cînd le-a adunat,
unele din ele, în volumul sugestiv intitulat In întuneric (1910).
Tehnica povestirii e aceea a portretului, utilizată şi în volumul
anterior, De la ţară, dar substanţa şi timbru! bucăţilor sînt
cu totul altele. Siluetele sînt desenate febril, în cărbune, cu
trăsături puternice dar sumare; tonul povestitorului şi-a pier­
dut căldura evocatoare, lirismul uşor idilic din De la ţară.
Stilul esec, aproape de proces-verbal (adevărate procese-ver­
bale de deces l) prin care răzbate, ici-colo, a undă de amără­
ciune grea, abia reţinută, izbucnind în cîte-o reflecţie margi­
nală a povestitorului. Există în opera lui Vlahuţă cîteva bucăţi
tragice, din viaţa ţăranilor (De la ţară, In străini, La arie
ş.a.). povestite în acelaşi ton şi încorporînd, pe alocuri, acelaşi
scurt monolog interior al povestitorului, îndurerat de scena la
care asistă. Orice duioşie dulceagă a dispărut din tonul ace­
lor povestiri, făcînd loc unei lumini palide, care prinde în
cercul ei, întotdeauna, figura unui muribund. Aceleaşi tonuri
la Agîrbiceanu. Cadrul tabloului, întunecat, lasă abia să se
întrevadă siluetele personajelor secundare; flacăra pîlpîitoare
a unei lumînări luminează doar patul în care zace un am.
Preotul a fast chema! să-I "dezlege", dar în locul actului ri­
tual se încheagă, prin dialog, povestirea vieţii ţăranului. Vor­
bele sînt, la inceput, domoale, tr�c\înd o resemnare amară, dar
12
[13]
rememorarea cortegiuJui de sulerinţl îndura te pe nedrept stlr­
'neşte din nou revolta.
Aici moartea nu mai e un eveniment deosebit, zguduitor. In
preajma ei oamenii continuă să se gîndească la necazurile zil­
nice, la un "advocatăr" care i-a înşelat, la vaca vîndută pe
nimica, la tot ceea ce ei simt că-i Înăbuşă Într-o lume ticăloasă.
De aceea moartea rezolvă ceea ce oamenii se simt incapabili
să soluţioneze : foamea, condiţia umană degradan!ă, boala. Dacă
epidemia răreşte numărul copiilor dintr-o casă de om sărac,
evenimentul e acceptat nici măcar ca o fatalitate, ci ca o nece­
sitate inexorabilă.
Orice mîngîiere evanghelică e, tocmai de aceea, de prisos.
In ultimele clipe, oamenii au revelaţia condiţiei lor inumane de
trai, simt cu o intensitate clocotitoare nedreptatea ce li s-a
făcut şi caută înfriguraţi o explicaţie adevărată, reală, căci În
aşa-zisa "fatalitate" a nedreptăţii vieţii acesteia; nici unul nu
mai vrea să creadă.
Spuneam că Fragmentele au un caracter sernireporterlcesc,
tocmai prin faptul că sînt relatarea directă a unor Întîmplări,
depoziţli ale unui martor ocular. In faţa lui defilează zilnic o
sumedenie ele figuri tragice: schilozi, hoţi de aur, mineri roşi
de tuberculoză sau cerşetori, o lume măcinată de mizerie şi
degenerescenţă fizică, torturată de o mistică sumbră şi primi­
tivă, ispitită din cînd În cînd de mirajul fantastic al aurului.
Fireşte, aceste silueta nu au Întotdeauna nici destul relief, nici
suficient conţinut epic. Ici-colo, autorul ştie să surprindă pîl­
pîirile de umanitate din aceste suflete fără lumină, alteori Însă
trăsăturile fiziologice copleşesc portretele, urnbrindu-Ie în mod
naturalist. Scriitorul se afla abia la începutul carierei sale şi
încă derutat de noutatea şi diversitatea realităţii crude în care
pătrunsese, Dacă considerăm însă Fragmentele şi alte bucăţi
din In întuneric (Prăginel, Fişpanul, Telegui, Copilul Chiuei
ş. a.), drept un jurnal scriitoricesc, cuprinzînd fişe pentru o
operă viitoare, paginile acestea îşi păstrează toată autentici­
tatea şi valoarea.
Şi,' de fapt, aceste bucăţi nici nu sînt decît un preambul al
viitorul roman al Apusenilor, Arhanghelii. De aceeaşi factură,
dar af lindu-sc pe o treaptă superioară ele realizare artistică,
sînt şi povestirile Feîeleaga, Luminiţa, Ceasul râu, Iarna
grea, Comoara, Valea dracului sau Vîlv.a băilor, în care, alături
de acest "jurnal din casa morţilor", realitatea Apusenilor pă-
13
[16]
lcratura noastră. Procesul îmbogăţirii acestora,' cu toate re­
percusiunile asupra fizionomiei lor (de la cea vestirncntară la
cea morală), e urmărit atent. Atrasă de mirosul aurului, mica
burghezie îşi face şi ea apariţia: notabilităţi rurale, funcţionari
de cancelarii şi medici de provincie, avocaţi sărăci ţi, dascăli şi
preoţi Se zbat şi ei să pună mîna măcar pe o .. acţie" la prospera
mină .. Arhanghel ii", îi fac curte nctarului Tmbog âţit iosif Ro­
dean, îi pîndesc dorinţele, îi flatează vanitatea, îi vînează banii,
îi stimulează viciile şi-i pîndesc, cu satisfacţie, ruina. Un al
treilea plan tipologie, mai estompat, surprinde lumea exploataţilor.
a .. băiesilor de bir", a căror singură avere e "un ciocan şi-o
iască". Durerile lor, dramele lor nu-l preocupă pe scriitor de­
cît episodic. E neîndoios că în geneza Arhangheli/ar au intrat
multe elemente din Fragmentele pomenile mai sus. Unele per­
sonaje şi episoade ale romanului preiau un material schiţat
anterior. .. Măturoiul" - femeia zdravănă, bătucită de munca
în mină, care apare la petrecerea de Paşti a Vălenarilor. are
unele din trăsăturile tragice şi groteşti ale Fefeleagăi sau
Vîrvoarei. Capitolul elespre sfîrşitul lui Gligoraş, care s-a dus
în zi de Paşti să fure aur şi şi-a aflat sfîrşitul în vîrtejul
adînc, reface întîmplarea din Ceasul rău. Intreg peisajul Vă­
lenilor este, apoi, acelaşi cu cel notat în bucăţile anterioare,
satul din Arhanghelii fiind şi el unul din acele "sate crescute
pe suprafaţa aridă a unui granit căptuşit cu aur", cum le va
defini Geo Bogza. Dar mai mult decît elemente disparate, ex­
perienţa Fragmentelor şi a povestirilor din In întuneric, i-a
furnizat scriitorului atmosfera dramei, sensurile ei morale şi
sociale. Romanul nu mai cuprinde atît ele complex lumea mi­
zer ă a băieşilor, dar rechizitoriul exploatatorilor se face în nu­
mele şi cu glasul celor asupriţi. Denunţîrid racilele societăţii
capitaliste, scriitorul ne Iasă să întrevedem abia lumea celor
asupriţi, a căror existenţă a zugrăvit-o pe larg în alte părţi
ale operei sale şi a căror superioritate morală o proclamă
mereu. Cele două realităţi antagonice trăiesc aşadar, paralel,
în opera scriitorului, cu egală forţă. Faptul că ele nu se cioc­
nesc făţiş, în cîmpul epic al unei singure opere, trebuie expli­
cat prin limitele viziunii sociale a scriitorului şi, poate, prin­
tr-o oarecare dificultate în stăpînirea mijloacelor artistice ale
romanului, la ale cărui legi specifice talentul de povestitor al
lui Aglrbiceanu se acsmodeaz.ă mai greu. Să nu uităm, de alt­
fel, că Arhanghelii e abia a doua incercare de romancier a
16
[17]
scriitorului, că acesta se afla în pragul maturităţii şi ca msaşi
evoluţia romanului rominesc atinsese, la acea dată, un stadiu
prea puţin dezvoltat. Aveam un Filimon şi un Zamfirescu, dar
nu-i aveam încă pe Rebreanu, pe Carnii Petrescu sau pe Hor­
tensia Papadat-Bengescu. Şi dacă Arhanghelii urmează în mod
firesc după Mara lui Slavici, el deschide totodată drumul lui
Ion, prevesteşte apariţia lui Rebreanu.
III
Ind din Legea trupului (1912), se putea întrezări, dincolo
d.e cazul de conştiinţă al eroului principal, preocuparea scrii­
torului pentru frămîntările sociale ale Ardealului. Cîteva scene
ale romanului ne înfăţişează, schiţate fugar, aspecte ale luptei
electorale, conflictul naţional din Transilvania şi scurte son­
daje în atmosfera culturală a timpului. Toate aceste episoade
marchează o tendinţă spre fresca socială, tendinţă ce se reali­
zează în romanul următor, Athanghelii, publicat în 1913 în foi­
letonul Luceafărului şi în 1914 în volum. Romanul lui Agîrbi­
ceanu tinde să fie, alături de Mara şi cu mult înainte de Ion,
o icoană a vieţii ardelene. Mai stăpîn acum pe arta sa, au­
torul a făcut, de la prima lui Încercare (prin lectura atentă
a clasicilor şi printr-o mai ascuţită privire socială), progrese
remarca bile.
Insăşi compoziţia Arhangheli/ar marchează un real progres
în creaţia de pînă aici a scriitorului. EI nu se mai risipeşte În
episoade nefolositoare temei ce vrea să ilustreze şi chiar in­
tervenţiile lui directe sînt mai rare şi mai puţin supărătoare.
Naraţiunea e condusă strîns; suita de evenimente epice, scene,
episoade etc., luminînd tema centrală a romanului, contribuie
la desfăşurarea armonioasă a acţiunii, la creşterea ei, la dezle­
garea realistă aconflidelor. Romanul nu mai e acum o poves­
tire prelungită, nu mai avem de-a face cu o naraţiune plană,
condusă de un singur fir, urmărind doar soarta unui singur
personaj central. Ar ghanghelii este cu adevărat roman şi prin
faptul că acţiunea Se rarnilică pe mai 'multe planuri. Ea nu ur­
măreşte numai soarta lui Rodean sau aceea a cuplului Elenuţa
- Vasile, ci evoluţia multor eroi sau chiar grupuri de eroi:
familia Rodean împărţită în mai multe "partide": Elenuţa cu
2
cf. I J /1111-
17
[18]
II
/
fratele ei Ghiţă, străini de lăcomia de avere a tatălui lor; Oc­
tavja şi Eugenia, surorile a căror fizionomie morală e schimo­
nosită de patima aurului; notarul Iosif Rodean, pe care aceeaşi
patimă îl duce la nebunie, sau doamna Marina, soţia lui,
femeie simplă şi fără carte, care intuieşte şubrezenia poziţiei
sociale şi economice a notarului. Apoi casa Ungurenilor "so­
cietari" şi ei la mina "Arhanghelii": tînărul Ungureanu "ri­
gorosant în drepturi" (student perpetuu, mai precis) e urmă­
rit şi în viaţa zgomotoasă a studenţimii de la Pesta, şi în
vacanţele .de acasă, sau în aventura lui cu actriţa Irrnuşca etc,
Dar romanul închide în cîteva pagini bine scrise şi drama casei
primarului Corriean : certurile lui cu Salvina, alungarea aces­
teia, moartea primăresei şi insurătoarca primarului cu Dochiţa,
fata săracă dar ispititoare, avînd în gesturile ei ceva din de­
licateţea .Jerneiei ce mînca un măr" a lui Geo Bagza: "'",o
oăduoioară subţirică, 'năltuţă, cu faţa albă ca de omăi, cu
ochii ca doi carbuni, mari ca doi sîmburi de piersică".
Salvina se măritase cu Cornean din dragoste. Pe vremea
aceea el era un .Jiăieş de bir", iar fata avea zestre "cinci
punţi de aur". Din zestrea aceea a izvorît apoi averea lui Cor­
nean, care deveni acţionar la mina "ArhangheJi'i", puse mîna
pe primăria satului şi o iubea în ascuns pe Dochiţa, fata să­
racă şi pătimaşă. In cîteva pagini se schiţează drama viitoare
a' lui Ion al Glanetaşului. Unii se prăbuşesc şi alţii se ridică,
într-o necurmată mişcare. Romanul respectă această dialec­
tică a realităţii şi încetul cu încetul se relie leaz ă În prim-
, planuri figura cămătarului Pruncu, cu proiectele-i diabolice,
asociat cu notarul Popescu, lacom şi fricos, sau statura masivă
a lui Iosif Rodean. Planul al doilea e populat de siluetele
schiţate fugar, dar prinse întotdeauna în atitudini tipice, ale
doctorului Prinţu şi ale avocaţilor Crăciun, Poplăcean sau
Stoica. Aceştia formează "clientela" casei lui Rodean : unii
pîndesc un moment prielnic pentru a-i cerşi o acţie la socie­
tatea lui minieră, alţii, mîna Elenuţei, fiica notarului, căreia se
şoptea că i se pregăteşte o zestre colosală. Către sfîrşitul ro­
manului îşi face ap arlţia şi o altă figură, domnul Pau! Ma­
rino, mesagerul funest al unor capital uri străine.
Să reţinem această complicaţie de planuri, care cerea din
partea autorului o mai matură stăpînire a mijloacelor de com­
poziţie şi pretindea îndeosebi şi o judecată socială mai sigură.
Scriitorul satisface ambele exigenţe şi dă dovadă, rînd pe
18
L __
[19]
J
rînd, în cursul diferitelor episoade ale romanului, de neaştep­
tate intuiţii. Găsim zugrăvită cu forţa unui document ne alte­
rat, nu numai viaţa tinerei burghezii romîneşti . din Ardeal, ci
şi aspecte ale unei explcatăr i sălbatice, în condiţii tehnice îna­
poiate, scene ce ilustrează prefacerile capitaliste ale statului,
acumularea primitivă de capital, ba chiar pătrunderea capita­
lului străin, care avea să acapareze apoi mare parte din bo­
găţiile subsolului rornînesc.
In ce priveşte compoziţia, trebuie subliniat faptul că com­
plexitatea de fapte, fenomene sociale şi istorice, varietatea
eroilor şi a planurilor epice sînt strînse în jurul unui centru,
asemenea razelor dintr-un cerc. Acest centru este mina "Ar­
hanghelii". Prin ea se concretizează admirabiI toate fenome­
nele istorice oglindi te. Ea este izvorul conflictelor din roman,
nodul acţiunii acestuia. De ea atîrnă existenţele ce populeaz ă
cartea; ea îşi aruncă umbra greoaie asupra întregului peisaj
al Vălenilor ; prăbuşirea minei aduce prăbuşirea eroilor şi aş­
terne o tăcere încremenită peste ţinutul căruia îi dăduse o
vreme viaţă.
Mina .Arhanghellt" este de fapt eroul principal al romanu­
lui. Ea simbolizează, într-un fel, însuşi capitalismul, ClI corte­
giul său de nefericiri şi mizerii, cu iluzia stabilităţii, cu apa­
renta bunăstare şi fericire, dincolo de care pîndeşte prăbu­
şirea economică şi disoluţia moravurilor.
Sînt, în Arhanghelii, scene admirabil conduse, centrate în­
totdeauna pe o împrejurare grăitoare, capabilă să reliefeze in
cel mai înalt grad personajele şi clasa căreia îi aparţin. Intre
acestea trebuie retinute în primul rînd scenele de la serbarea
de Paşti din Văleni, unde scriitorul reconstituie obiceiuri stră­
vechi, pline de pitoresc etnogra îic, dar avînd şi un bogat con­
ţinut social. El ştie să zugrăvească mişcarea mulţimii, aglo­
merind un impresionant număr de personaje, din masa cărora
individualizează pe viitorii eroi ai dramei. Remarcabilă este şi
scena vizitei avocatului Pavel Crăciun (cap. XVI), care cade
victimă propriilor sale calcule. Sau licitaţia minei: cu cîtă apa­
rentă răceală compune scriitorul atmosfera încordată a sfîrşi­
tului casei Rodenilor, începînd de la notaţia. de peisaj (o di­
mineaţă ceţoasă de februarie, în aerul căreia se presirnte dez­
gheţul). pînă la notarea reacţiilor fiecărui erou: -toropeala ciu-.
dată ce-l cuprinde pe Rodean, liniştea lui îngheţată, preves­
tind nebunia : agitaţia surorilor, spaima notă resei, luciditatea
2*
19
[20]
lui Ghită şi a doctorului Vraciu etc. Toate măresc tensiunea
scenei al cărei final avea să fie atît de dramatic: Rodean, au­
zind c!' se Iicitează "Arhanghelii", se trezeşte brusc din toro­
peală şi, Înnebunit, ia arma, vrînd să-I ucidă pe Pruncu. Pruncu
se prăbuşeşte, dar mai are puterea să strige o ultimă şi
maximă ofertă, care-i trece în posesie mina "Arhanghelii". Tot
aşa, în episodul lui Gllg or aş, care cade în vîltoarea băii, sau
in întîmplările din seara de noiembrie, cind la hotelul unde
Rodean petrece şi pierde banii la cărţi, i se aduce vestea că
filonul de aur a secat, faptele sint văzute şi descrise cu o
peniţă sigură, cu un ochi atent.
Cînd scriitorul îşi surprinde eroii în încleştarea lor sălba­
tică cu viaţa, naraţiunea capătă un nerv nou, o remarcabilă
supleţe şi intuitie a psihologiei şi atmosferei momentului. Sttn­
g ăciile mai sînt deseori prezente în zugrăvirea vieţii intime a
personajelor. Şi nu atît a eroilor negativi ai romanului. Pla­
nurile acestora, pasiunile lor, care-i stăpînesc cu o forţă dia­
bolică, tot universul lor moral subjugat de patimă (îmbogăţi­
rea la unii, dragostea vinovată la alţii), mentalitatea lor pri­
mitivii. (superstiţiile şi chinurile "păcatu.lui", care-i macină),
sînt subliniate cu forţă. Slăbiciunea se simte însă îndată ce au­
torul părăseşte această zonă şi caută să-i opună puritatea unor
suflete sincere, nepervertite de patimi sau eliberate de ele. De
aceea, psihologia Elenuţei Rodean sau a clericului Vasile Mu­
răşanu sînt psihologii inconsistente, gîndurile şi preocupările
lor sînt adesea extrem de naive şi puerile. Dragostea lor însăşi
nu e un sentiment major şi zguduitor, ci are ceva convenţio­
nal şi melodramatic. Astfel, scriitorul nil reuşeşte să opună
lumii roase ele viciile capitalismului decît principii morale nude,
fără viaţa artei. Lumea putredă a Arhanghelilor nu putea fi
zdrobită de pasiunea potolită şi sperioasă a celor doi îndră­
gostiţi. In roman TItI apar însă acele forţe sociale care erau
menite istoriceşte s-o doboare.
Galeria de personaje a romanului rămîne totuşi bogată şi
variată, remarcabilă prin forţa de individualizare a scriito­
rului.
Societarii Arhangheliior, deşi reprezintă aceeaşi forţă so­
cială, se deosebesc totuşi prin trăsături individuale distinc­
tive. Cornean e un om impulsiv şi pătimaş; Abrudean, imbecil
şi cu totul dominat de veleitatea de a-şi face băiatul "domn",
împotriva evidenţei că progenitura îi mînca averea fără să
20
1
1
I
f
Iti
-,' . �Z5"
[21]
facă nici o treabă; Pruncu, avar şi calculat, ştie să taie Ia timp
subvenţia băiatului prea risipitor şi Ia momentul potrivit e
gata să-I utilizeze în "afacerile" lui, aşa cum şi-I aliază, tem­
porar, şi pe notarul Popescu. Rodean, asupra căruia scriitorul
îşi opreşte obiectivul mai indelung, are şi ceva din lăcomia
lui Pruncu, dar şi orgoliul nemăsurat al imbogăţltulut, ceea
ce-l face imprudent şi risipitor, împingîndu-l în cele din urmă
Ia ruină.
Rodean este o creaţie masivă. Ascensiunea lui e urmărită
într-un capitol intermediar, care ni-l înfăţişează la data cînd
vine în satul Văleni, biet slujbaş fără avere, Ia dispoziţia atot­
puternicei birocraţii a statului austro-ungar. Arivist de voca­
ţie, notarul însă nu pierde multă vreme pentru a se oricnta
"pe teren"; după ce bagă spaimă în localnici prin stricteţea
cu care aplică legea, îi copleşeşte prin onoarea ce le face în­
surîndu-se cu o săteancă fără carte, pretinzînd drept zestre
doar mina părăsită "Arhanghelii". Dar mina se dovedeşte bo­
gată în aur şi notarul urcă repede în consideraţia întregii re­
giuni. Notărăşiţel nu-l mai arde de straiele ţărăneşti, iar no­
tarului nu-i mai arde să fie la dispoziţia fiecărui ordin al şe­
filor lui ierarhici. Gestul o sperie pe nevastă, ţărancă cres­
cută în prejudecata că orice funcţionar e "domn" chiar dacă
n-are Iăscaie. Rodean cunoaşte însă puterea aurului:
"Vezi satul ăsia ? o întreabă Iosif zgu.duind-o. E al mea
întreg, îi bag în buzunar pe toţi oălenarii cu băi/ele ior cu
tot. Vezi drumurile, potecile pe colnice ? Toate trag, toate se-n­
iilnesc la mine-n curte! Da, priveşte ori lncăirău vei voi!
Peste foarte puţin timp nime nu va putea trece între Coră­
bioara şi muntele Vlădenilor, fără ca să fi călcat pragul curţii
mele. Voi fi tot mai temut, tot mai puternic. Ce-mi pasă mie de-a
zdranţă de slujbă?" ..
Cu mijloace primitive, ca să nu investească prea mulţi bani,
Rodean şi asociaţii săi pun în lucrare o nouă galerie. Acciden­
tele de muncă sînt dese. Oamenii le privesc ca nişte "semne
rele" şi împotriva notarului nu îndrăznesc să cîrtească, fiind­
că lui nu-i pasă nici de judecată, nici de comisii care ar veni
în anchetă. Trei oameni au căzut în vîrtej, pe Burnbea şi pe
Ilieş "i-a sjărmat puşcăturile cu danamită"; "o venit comisie
ş-a zis comisia să nu mai lucreze în vîrtej, da.' parcă note­
rului îi pasă de comisie l"
21
[22]
Statura lui uriaşă domină orice adunare; cînd vine în oraş,
cu trăscra, toată lumea se dă la o parte. căci vine ca o vije­
lie("Merge curat ca prorocul Ilie"), băieşii îl salută adînc,
el le răspunde "noroc, noroc!" fără să schiţez e însă nici un
gest, însoţitorii lui îşi scot pălăriile şi pentru el. Conştient că
averea acordă puteri nelimitate în societatea capitalistă, dis­
preţuieşte studiile, şi diplomele universităţilor nu valorează
pentru el cît o acţie la mina lui de aur:
"Ştii tu, mă Ghiţă, cît valorează azi o acţie la «Arhnn­
ghelii ?» Mai mult decît toate diplomele cîte le dă univer­
sitatea voastră In zece ani."
Agîrbiceanu îşi priveşte eroul cu un ochi dezaprobator. cri­
tic, dar aversiunea lui pentru Rodean nu alterează cu nimic
conturul personajului, nu-l artificializează. Rodean este pose­
dat cu totul de patima aurului, care-I duce la nebunie. Patima
aceasta îl desfigurează sufleteşte, face din el, nu o dată, un
neom. Brutal, lacom, plin de orgoliu, rîvnind mereu noi com­
binaţii care să-I salte în ochii celor din jur, crud cu rivalii şi
nemilos cu cei pe care-i dispreţuieşte, exploatînd pînă la sînge
pe cei ce-I slujesc, el e o întruchipare admirabilă a patronu­
lui. Nici nu cunoaşte decît slugi şi vasali, iar vorba lui, chiar
cînd e bine dispus, e rcpcz ită şi aspră, obişnuit cum e să co­
mande şi să fie servit.
Iosif Rodean nu e un personaj liniar. Scriitorul nu vrea să
facă prin el numai fiziologia r apacităţii. El mai e şi un om
care vrea să se instruiască, îi place societatea oamenilor culţi
(dar săraci). iar dacă prăbuşirea economică nu I-ar fi pîndit,
poate că ar fi rîvnit chiar să intre în politică, să se aleagă de­
putat. Dar el mai e un tată de familie care se zbate pentru fe­
ricirea fetelor lui (aşa cum înţelege el această fericire), poate
fi chiar un soţ blajin. Cînd j se cîntă melodiile preferate, el
lăcrirneaz ă şi, într-un acces de mărinimie, e capabil să plă­
tească întregului sat vinul de petrecere, vrea să uluiască tîrgul
cu casele de zestre pe care le face cadou ginerilor etc. Irnple­
tirea acestor trăsături arată complexitatea eroului, îl îndepăr­
tează de schema abstractă, fără să-i altereze totuşi semnifi­
caţia socială. Rodean rămîne, cu toate unele reminiscenţe
umane, o figură feroce de exploatator, Trăsăturile lui aparent
pozitive sînt destinate de fapt să pună mai puternic În lumină
brutalitatea şi cinismul sau. După cum contrastul este şi axa
ele construcţie a unui alt personaj (acesta, episodle, e drept),
22
[23]
avocatul Pavel Crăciun. Ce om manierat şi cultivat e acesta!
Cîtă fineţe şi distincţie în gesturi, cu cită dezinteresată sete
de ştiinţă cercetează el tratatele de geologie unde se vorbeşte
despre z.ăcămtntele aurifere, cum ştie el să-i uimească pe me­
seni cu umorul lui fin, cu care-şi presară conversaţia! Şi din­
colo de această mască, cu atît mai brutală e realitatea: Cră­
ciun mimează viaţa, sentimentele, însuf leţirea , interesul pentru
studiul geologiei. Ele fac parte din arsenalul de mijloace pe
care acest om calculat şi cinic le pune în mişcare pentru a-şi
atinge ţinta: încheierea unei afaceri matrimoniale rentabile.
Şi în privinţa aceasta Elenuţa şi Vasile Murăşanu sînt mai
slab individualiz aţi. Figurile planului secund au totuşi mai
mult adevăr. Aşa sînt popa Murăşanu sau cel din Gureni (con­
vorbirea lui cu Vasile, în odaia parohială, în preajma ple­
cării clericului care-i inşelase aşteptările şi nu-i cerea mîna
Laur ei, e extrem de vie). Aşa e Laura însăşi, pe care scriitorul
ne-o înfăţişează trăind, şi nu prin intermediul comentarirlor
ş: a intervenţiilor sale. Sau Ghiţă, o variantă a lui Ion Florea
din Legea trupului, cinstit şi sincer, fără a părăsi totuşi orice
gînd de parvenire (e şi el calculat, ţine evidenţa contabilă a
averii tatălui său etc.).
Plirnbîndu-şi obiectivul În diversele unghiuri ale momen­
tului social ce-şi propusese să oglindească, scriitorul dădea ast­
fel o imagine artistică elocventă a perioadei de consolidare a
capitalismului rornînesc în Ardeal. .
IV
Apărut într-o primă etapă de evoluţie a romanului rominesc
modern, Arhan.ghelii marchează unul din succesele acestuia.
Incepută prin căutările înfrigurate ale unei formule şi tipologii,
epoca înregistrase - o dală CUI Ciocoii vechi şi noi de Filimon,
cu Mara de Slavici, cu Brazi şi putregai de Xenopol şi cu ciclul
Comăneşti1or de D. Zarnlirescu - un proces de maturizare a
mijloacelor specifice romanului social. Totodată această etapă
punea în lumină de pe acum tendinţa care va sta la baza inllo­
rir ii romanului nostru, în perioada dintre cele două războaie
mondiale: tendinţa spre fresca socială amplă. Dezideratul va fi
formulat de Zamfirescu, teoretic, şi tot el va încerca să-I rea-
23
[24]
/
lizeze în creaţia sa. Fenomenul era firesc, Întrucît realitatea
socială :,e complica treptat, ridicînd în faţa creatorului pro­
bleme şi tipuri noi. Prestigiul romanului, ca specie literară mo­
dernă, complexă, crescuse şi el. Totuşi, la finele veacului tre­
cut şi la inceputul celui actual, povestirea şi nuvela rămîn
specii net predominante în proză, faţă de roman. Confuzia în­
tre povestire şi roman e încă frecventă, ceea ce-l determină
pe Delavrancea să-şi intituleze Poraziţii, o admirabilă nu­
velă, "roman". Pe de altă parte, modelul romanului romantic
Manoil, Fulga, Scarlat, Mihai Vereanu etc., întîrzie încă evo­
luţia romanului social realist ce descinde din Ciocoii ... lui Fi­
limon: la data apariţiei', Dan al lui Vlahuţă s-a bucurat de
un succes incomparabil mai mare decît Mara lui Slavici.
Tabloul larg al societăţii romineşti, surprinsă în procesul
ei lent de transformare capitalistă şi în feluritele ei categorii
sociale (boierul - arendaşul capitalist - ţăranul -- intelec­
tualul mic-burghez sau proletar), se încheagă în operele lui
Slavici şi Duiliu Zamfirescu. Tipologia romanului rominesc se
Îmbogăţeşte simţitor: aveam un Dinu Păturică înainte de Tă­
nase Scatiu dar nu aveam un Dinu Murguleţ, un Matei Da­
mian, un I�rgu Cosmin etc. Acum dispar şi iubitele palide şi
amanţii zbuciurnaţl convenţional ai romanticilor Bolintineanu,
Grandea şi alţii, şi ni se dezvăluie dragostea puternică, adevă­
rată şi zguduitoare în realitatea ei morală, a Persidei, a Sa­
şei sau a Tincuţei, In fine, o dată cu Slavici şi Agîrbiceanu e adus
şi Ardealul în circuitul eforturilor către romanul social. In
Mara şi in Arhanghelii nu numai că o lume nouă se prezintă
cititorului romîn, dar se presimte şi apariţia celui mai însem­
nat creator de romane din literatura contemporană, apariţia
lui Liviu Rebreanu.
Se împlinesc anul acesta cincizeci de ani de la apariţia pri­
mului volum al lui Ion Agîrbiceanu. După De la ţară şi In
întuneric. scriitorul a dăruit literaturii noastre numeroase alte
volume de povestiri şi nuvele, înîăţişind critic societatea ro­
mînească postbelică (Dezamăgire, Spaima, Popa Nan, Trăsu­
rica verde ş.a.). Dar mai cu seamă, după primul război mon­
dial, el s-a orientat tot mai mult spre roman. După Arhan­
ghelit, cele mai bune romane ale lui Ion Agîrbiceanu sînt
24
[25]
Răbojul lui Sf. Petru şi Seciarii. Multe din paginile acestor
opere îşi păstrează întreaga lor prospeţime şi vigoare epică.
Prin ele, scriitorul a scrutat societatea contemporană cu un
ochi ironic şi amar. Dar rîsul lui sănătos, ţărănesc, răsună ca
o condamnare decisivă a lumii vechi, iar înduioşarea cu care
se întoarce spre lumea lui de acasă, spre cei umili şi asupriţi
.- ca o afirmare a drepturilor sfinte ale acelei lumi de a trăi
liberă şi pe deplin stăpînă pe soarta sa.
MIRCEA ZACIU
[31]
1
In gangul lung şi rece al seminarului de clerici se
deschiseră, aproape într-acelaşi timp, patru uşi vop­
site alb, cu cîte un triunghi negru în jurul rnînerelor,
şi cei patru profesori ieşită cu paşi repezi din salele
de curs, Se aşteptată, cu feţele vesele, zîrnbitoare şi,
pornind apoi toţi patru, începură să vorbească tare,
mîngăindu-şi bărbile stufoase. Trei erau aproape de
aceeaşi VIl,nSltă, îlnrtre patruzecişi patruzeci şi ci:nci de
ani, al-patrulea ena mai 'h.ăItr'un, barbia lui era pe ju­
rnătate sură. Deşi vorbeau tare, nu se putea înţelege
ce-şi spun, căci în urma lor, din salele de curs, creş­
tea tot mai mult un vuiet, o larmă grea, care umplea,
c-un fel de clocot, gangul boltit. Lanma :aceea mare
părea că aduce nori nevăzuţi de praf fin şi-i răspîn­
deşte 'fwin coridor, căci profesorul cel mai în virstă
începu să tuşască, oprindu-se, şi tuşi pînă i Se Inlă­
crirnară ochii. Clericii, în lungile lor reverenzi, ieşeau
de-a valma din salele de curs, umpleau coridorul, se
strigau pe nume, cîntau, alergau. Dar zărind grupul
profesorilor, cei din apropiere se linişteau, îi salutau,
înclinindu-se adînc, căci erau fără pălării, şi se stre­
curau repedepe Htngă <ei, apucînd pe scări în jos spre
etagiul Întîi. CîlLeunul se înţepenea deodată în uşa vre-
unei săli de curs, ridica dreapta şi făcea un "pssst"
prelung, făoîndu-I băgători de seamă pe cei ce erau
încă în săli, că domnii profesori sînt în coridor. Dar
31
[32]
orice chemare la ordine era zadarnică. Larma crestea
mereu; acum se ridica şi de pe scări, şi din coridorul
dedesubt, se auzeau uşi izbindu-se, ferestre, se auzea
cum sînt tîrîte din pod coşuri, geamantane. Din curte,
din grădină, se ridicau frînturi de cîntece vesele, stri­
găte. In CÎteva minute întreg seminarul păru în plină
revoluţie.
Profesorulcare tuşi îşi şterse ochii cu batista. Din­
tre ceilalţi trei, cel mai tînăr îşi ridica în fiecare
clipă pălăria. Cleric! treceau mereu pe lîngă ei.
- Uf ! nerusinatii, mi-au umplut plămmli, oftă cel
mai în vîrstă, punîndu-şi pe-ndelete batista uriaşă în
haină.
- La canonicie nu trebuiesc cine ştie ce plămîni
puternici, .Jssirne" 1, zîmbi unul dintre profesori.
- In vacanţa asta de Paşti se va umplea cu sigu­
ranţă locul vacant. Ştim noi cu cine, zise al doilea. I
- Of! of! nu-s eu născut pentru carronicie, prietenii
mei. In zadar voiţi 'Să 'mă necăjiţi. Iacă dumnealui,
iată, din dumnealui zic şi eu că va ieşi un canonic, şi
bătrînul arătă spre cel mai tînăr.
- Din Iliescu ? !întrebară cei doi.
- Hm ! mai în grabă decît din voi. Nu-l vedeţi că-i
cu mîna tot la pălărie?
Iliescu se roşi puţin, voi să răspundă, dar cel cu
barba sură începu săIuşască iar şi le făcu celorlalţi
semn cu mîna să-I urmeze pe scări. Clericii furnicau
în toate părţile, Unii alergau pe scări, se izbeau de
profesori.
- Aţi pubea să fiţi mai llÎlniştiţi, zise Iliescu, arun­
cînd o privire aspră celor trei clerici, cari trecută pe
lîngă el. Dar în aceeaşi clipă un cleric înalt, brunet,
ras proaspăt, se izbi de profesorul cel bătrîn.
- Uf, ticălosule de Pascu, ticălosule de Pascu, zise
bătrînul, oprindu-se pe scări şi punindu-i lui Pascu
mîna pe umăr.
- Scuzaţi, vă rog, domnule profesor, nu v-am bă­
gat de seamă, zise t'Îlnăirul plecindu-şi capul.
1 Canonicilor li se spunea "reverE'ndissime".
32
[33]
- Mai înţeleg să alerge ceilalţi! Dar tu? Tu-ţi
pierzi capul Îln zadar ! Eu şbiu duu n-ai nici bani
de drum, pentru ce nu te astirnperi ?
In vreme ce vorbea, privindu-I cu multă bunătate
pe Pascu, deschise portofelul şi îi puse-n palmă o hîr­
tie de douăzeci de <coroane.
- Uf, ticăloşii ăştia, nu se mai satură de vacanţă!
Le-a crescut mustata, le-a crescut rnustata l zîrnbi
profesorul cel bătrîn. Of ! ce mai lume, domnule Iliescu,
ne prăpădim cu morala de azi a tinerimii, adause apoi
privind spre profesorul cel tînăr, care se roşi din
nou şi iarăşi era gata să răspundă ceva. Dar bătrînul
îl opri deodată pe clericul Pascu, care voia să se de­
părteze.
- N-ai văzut pe Murăşanu, pe ticălosul ăla?
_. O să-I trimit îndată, domnule profesor, zise re­
pede, săltînd pe scări, Pascu. Şi, în cîteva clipe, amîn­
două coridoarele, salele, grădina, curtea, răsunau de
acelaşi strigăt:
- Murăşene! MăiMurăşene! Mură şa nu !
Profesorii ajunseră în curtea largă a seminarului.
Castan! bătrtnlurrrbreau cărărilecu frunza lor proas­
pătă, fnagedă de ,aprill. O lumină duâce se cobora de
sus din văzduhul albastru Din gura arămie a leului
de la fîntîna din mijlocul curţii picurau rar ochiuri de
cristal. Larma închisă între zidurile seminarului pă­
rea un necurmat bornăit de bondari uriaşi.
- NU-Is proşti tinerii că s'e doresc acasă pe aşa
vreme! Of! Şi nouă o să ne priască vacanţa asta de
două săptămîni, zise unul din cei trei profesori.
- Cred şi eu, răspunse bătrînul zîmbind, dar nu-şi
lua privirjle de h două vrăbii, oari, cu penişoarele
imborzoiate, săreau, ciripind, de pe-o creangă pe
alta.
- Te cheamă domnul profesor i\1arin! Iute, rnăi
Murăşene l se auzi deodată în grădină.
Şi numaidecît se văzu alergînd un tînăr înalt, bine
legat, cu umerii largi. Era cu capul gol şi lumina
primăverii îi mîngăia fruntea înaltă şi părul casta­
niu. Ochii vioi, albaştri, cu priviri hotărîte, cercetau
faţa bătrînului, cum se opri înaintea profesorului.
3 _. Arhanghelii, ed. 1
33
[34]
-. Uitaţi-vă l'a el, şi-mi spuneţi de nu-l ticăloşie P
întlnebă proîesorul Jvlarm poe colegi. Î'kl-i ticăloşie,
domnule I.!Iie�lCu? S-Ia si imbrăoat Îl'l1 civil! N-Ia iesit
bine din sala de cursuri şi a lăpădat reverenda 1 .
- Vă rog, s:îlrIlt ,gir ăbit, 6C scuză Murăşanu, care
abia acum se gîndi c-ar fi trebuit să-şi pună reveren­
da mainte de a se prezenta profesorului. Sînt foarte
grăbit, adaugărndată ; plec ou trenul de amiazi.
- Of 1 t'ka,lă, şi 'ne-lai fi dus fără să-mi spui ceva; nu
ştiai că sînt dator popii din Văleni treizeci de coroa­
ne? Începu bătrînul pe o VOce tinguitoare. Nu ştii nici
acum, elupăatîtea lecţii de morală, ce Înseamnă
dacă-ti apasă conştiinţa o datorie ? Domnule Iliescu,
te rog să aduci tinerilor cazuri practice din lecţii-le
durnitale de etică creştină, zise, înllmoCÎlndu-se spre
profesorul cel tînăr şi, scoţînd portofelul, luă o banc­
notă de douăzeci şi alta de zece coroane. Altfel, adau­
se repede, virînd cele două bilete în vesta clericului,
creşti păgîni şi nu creştini. Apoi Îşi ridică privirile
pline ele bunătate la Murăşanu.
- Aşadar pled cu trenul de arniazi P
- Da, răspunse mişcat tînărul.
- Şi, cînd ajungi?
- Mîne la douăsprezece.
- Cum?
- Noaptea trebuie să rămîn În X. Dimineaţa, cu
căruta, mai departe.
- O noapte petrecută afară de zidurile seminaru­
lui! zise băt1m:nul cu vooe Î'l1'a-lrlă. Il auzi, domnule
Iliescu P Se-ncep aventurile. Of! o să te punem pe
pîne şi apă vreme de o lună, după ce te-i întoarce.
Grele vremuri, fraţilor, zise el privind la profesorii
cari zîmbeau. Apoi îşi scoase repede ceasul. Zece şi ju­
mătate, zise, punînd ceasul vechi în buzunar; eu
v-aş po.fti la o halbă de bere, adăugă clipind din
cchiul stîng.
Cei patru profesori ieşită pe sub boltitura veche a
porţii seminarului.
Clericul Mur?îşanu, Vasile Murăşanu, porni cu ca­
pul plecat spre seminar. Cum efa în anul al patru­
lea, se simţea om mare şi-l umilea puţin faptul, că
34
[35]
profesorul Marin îi dăduse cele treizeci de coroane în
fata celorlalţi profesori. Avea bani de drum, avea des­
tui, căci de la Crăciun a tot cruţat; putea foarte
bine, domnul Marin, să nu-l facă de rîs înaintea celor­
lalţi profesori cu o glumă aşa de ... aşa de ... Nici nu
ştia tînărul cum să numească gluma profesorului cu
datoria popii din Văleni. Adevărul era, că domnul
Marin a ţinut, ca şi alte dăţi, să nu-şi uite de elevii
lui cei mai deştepţi şi mai silitori. Anul acesta, la
cursul de drept canonic, Pascu şi Murăşanu erau cei
J11ai buni. Ceilalţi trei profesori însă nu s-au gîndit
la nimic rău, m OLUI1Ioştel3l1 bine pe bătrnnul şi ştiau că
domnul Marin se crede "tatăl elevilor", al "ticălo-
silor" '
. Da� buna dispoziţie îi reveni clericului Vasile în­
dată ce intră în larma seminarului, în vuietul acela
ce nu se mai termina. Slugile începură să coboare
geama,ntane, pachete, oprind la tot pasul pe tinerii
clerici, cari umblau încă forfota, să-şi strîngă lucru­
rile pe cari le duceau acasă. Erau unii din anul al pa­
trulea, cari, poate ca să-şi mărească bucuria, pache­
ta u şi lucruri de-acelea ce puteau rămînea foarte hine
în seminar pînă la sfîrşitul anului, În iunie. Slugile,
cari coborau pachetele, se grăbeau, vorbeau tare, cîte
unul scăpa vreo înjurătură. Tot mai mulţi dintre ele­
rici apăreau în civil, îşi potriveau hainele, le priveau
cu plăcere, c-un fel de dragoste. Se simţeau uşori,
veseli, fericiţi.
Vasile Murăşanu intră Într-una din salele de stu­
dii. Vreo zece cler ici şedeau înaintea oglinzi lor cît
pajma, răzimate 'pe măsuţe 'şi se rădeau. Dacă, în
clipa aceea ar fi intrat rectorul ori vreun prefect de
studii, s-ar fi crucit de dizordinea ce era în sală.
Cărţi, scaune, gazete, petece de hîrtii, vreo mînecă de
palton, o jumătate de pantalon chiar se puteau ve­
dea pe podele. Cei cari se rădeau povesteau cu vocea
închisă, întinzîndu-şi gîturile.. făcînd strtrnbături ciu­
date, înaintea oglinzi lor. Briciurile străluceau în lu­
mina primăverii, ce se revărsa prin cele patru feres­
tre mari. Vasile Murăşanu trecu în şir pe la cei ce se
rădeau şi băgă de seamă că nici unul nu se atingea
3*
35
[36]
I
de mustaţă. Erau tot clerici din anul al patrulea, ca
şi el, şi acelaşi gllas t31inic le spu�ea tU,turor,că .e ne­
cesar să aibă o umbra de mustata pe cind vor ajunge
acasă. De altfel, la unii, umbra aceea de sub nas era
destul de groasă, destul de deasă. Cu săptămîni îna­
inte, cu toate dojenile rectorului, mulţi nu-şi mai ra­
seră mustata. Îlntne aceştia era şi Vasile Mu:răşanu,
dar, fiind el blond, mustata lui nu se prea observa,
spre marea lui părere de rău. Se încredinţă despre
asta chiar acum în faţa oglinzii. Un fel de umilire, ca
şi mai înainte În curie, îi umplu sufletul, şi el începu
din nou să pacheteze. Nu mai avea însă decît două
cărţi de aşezat în geamantan. Le puse ş-apoi şezu pe
scaun. Mai avea o jumătate de ceas pînă să plece la
gară. . ..
-- Uf! să-i fi luat dracul de pa pista şi, strigă de­
odată cu vocea groasă, adîncă, un cleric trunchios,·
cu faţa pătrată, cu capul mare, aruncînd briciul după
cuptor.
O clipă toate briciurile r ămaser ă Ifliemişoalte.
- Iar te-ai tăiat, Veniamine? întrebară deodată
mai multe ,glasuri.
-- De şi-ar fi tăiat grumazii cine-a iscodit mai în­
. tîi tortura asta! strigă cel numit Veniamin şi întoar­
se o Ia'ţă foarte neagră spre cler ici. Subt bărbie avea
o «lungă roşie de s:î1nge.
-- Te-ai tăiat binişor, zise Vasile Murăşanu, care
se apropie, zîmbind, de Veniarnin.
- M-am tăiat! Ia să-mi spui tu, că te ţini om în­
văţat, pentruce, mama dracului, atîta hîrşteo-hîrşteo ?
Nu-i seminar romînesc? N-om purta noi bărbi şi
mustaţă ca toţi popii?
--; Să rut le placă fetelor de noi, Veniarnine, r ăs­
punse riz.înd Vasile.
- Şi pentru ce să nu le placă, te rog? Nu ne vom
însura noi? Dacă papistaşii nu se însoară şi n-au
motive să placă Ietiţelor, radă-se de trei ori pe zi,
pînă îşi vor despoia 'P'ielea. Dar noi! Dar eu! Ei, s-o
ia dracu de mairnuţerie, făcu el cu totul înlierbîntat.
Cine-mi dă un brici, da ştii, UIliU flacără nUl alta P
adause îndată, căubind la oei dlin sală.
36
[37]
- Indată-I ai pe-al meu, Venlarnine, răspunse un
cleric subţirel, care abia avea cîţiva fulgi în loc de
barbă. Ţi-am spus să-ţi comanzi un brici de la Solin­
gen, ăla nu te dă de minciună.
- Nu, dacă aş avea şi eu barba ta, zise Veniamin.
Intr-adevăr c1ericul acesta avea numai douăzeci si
patru de iani, ·d,alr.ln creştea ,î,nt,r-o jumătade de zi 'o
perie deasă, neagră şi aspră, Încît dacă, din glumă,
îşi freca barba de obrazul unui cleric,a.cela ţipa ca
muşcat de şarpe. De altfel era negru la faţă şi a,cea­
sta îl mai scutea de tortura rasului zilnic. A doua zi
însă trebuia să se săpunească. Clericii aşteptau cu
plălOere oHip,a iaceea şi r îdeau ou Iacrimi 'pî,nă ce lui
Veniamin i reuşea să-şi lucească pielea,
In sala de studii intrau mereu clerici.
Servus!
- Sărbători fericite!
- Nu-ţi uita de promisiune!
- Haida hai!
_. Un ou încondeiat de pe la voi să-mi aduci !
- Grăbeşte, cînd îţi spun; o să scăpăm trenul.
Viadle MUlră,şalnu se grăbi să-si 'ieie gleamanrtianuL
Dar cînd să iasă, vreo şase c1erici aduceau, cu alai,
pe al şaptelea. Făceau o gălăgie asurzitoare şi-l si­
liră să intre, pe cel de-al şaptelea, în sala de studiu.
- Uitaţi-vă la el, nenorocitul, priviţi-l ! Va fi silit
să meargă acasă în reverendă. Trăiască Petrişor, stri­
gau ei tropotind pe lîngă clericul din mijlocul lor,
care părea foarte nenorocit.
Era scurt, gros, prea gros pentru vîrsta lui, cu
obrajii mari şi plini. Vesta de la costumul cel negru
nu ş-o putu încheia decît cu mare si�ă, în nasturele
întîi de deasupra, în jos trebuia să fie mai largă c-o
palmă ca să-I cuprindă. El, desperat, îmbrăcase j.a­
chela şi cercă s-o încheie, ca să acopere vesta, clar la
subsuori, jacheta-i plesni.
- Ia uitadi-vă, măi, poate aveţi ceva rezervă să mi
se potrivească, începu cu o voce de om deznădăjduit
Petrişor. Fusese pînă 'aCU111, 'cu alaiul după el, prin toate
salele de studiu, prin toate dormitoarele, repetind
mereu .aoeeaşi Ifiugămi11lle. Clericii rîdeau, cercetau,
37
[38]
aduceau veste, jachets mai uzate, dar nici una nu i se
potrivea. Căutară şi cei de aici, dar toate-i fură prea
strîmte.
Petrisor oftă si-si lăsă braţele moi de-a lungul
trupului scurt şi' rotund.
-- O să-l lăsăm aici. O să-I proclamărn de vice­
redor 1 strigă un cleric din coridor, bătînd din palme.
- Asta nu-i semn rău, zise Veniamin, care chiar
în clipa asta îşi ştersese obrazul ras proaspăt Asta
ne bate pe toţi; calcă a protopop de pe acum!
In larma şi în vălrnăşala ce nu se mai curma, Va­
sile Murăşanu îşi luă geamantanul, ieşi în coridor ..
coborî scările şi se apropie de bucătăria seminaru­
lui. Chemă un ficioraş, îi apăsă în palmă trei bani
de cîte douăzeci.
- Să mi-I duci pînii la gară, Pătrut, îi zise vesel.
- Indată, dornnişorule, răspunse zîmhind Pătrut.
Mai am două, dar a dumitale e uşor. Numaidecît!
ad anis e. şi se Inep ezi pe SIC ă r i. '
Clericul ieşi în piaţă, trecu pe dinaintea celor patru
prăvălii; în toate se vedeau clerici în civil, cari tir­
guiau repede. Deodată îşi aduse aminte că el nu cum­
părase nimic pentru cei de acasă. Adevărat că banii
abia-i ajungeau de drurn, dar acum avea celea trei­
zeci de coroane de ta protesorul Marin. Nu se mai
simţea umilit de darul acela, ci, dimpotrivă, îi părea
bine. Intră repede într-o prăvălie şi, după cîteva mi­
nute, ieşi cu trei pacheţele. Era foarte agitat şi porni
repede spre librărie, In prăvălia în care fusese, oricît
era de grăbit, a băgat de seamă că unii clerici cum­
pără lucruri cari nu puteau fi cinstite nici surorilor,
nici frătţiorilor mai mici de acasă. "Aşadar mai fac
şi alţii aşa", îşi zise, mîngăiat şi fericit, că-şi poate
Î'mplini un gînd care-I urmărea de mult. "Eu o să-i
cumpăr o cade", îşi zise hotărît, apropiindu-se de
librărie.
Cu săptămîni inainte s-a ,gîndit să-i facă o mică
sur:JYriză dommisoarei Elk�nuţa .Rod.ean, cînd 'se va
întoarce acasă de Pasti. Dar, fie că între zidurile se­
minarului gîndul acesta îi păru prea cutezător, fie că
se îndoia dacă se cuvine să-i facă vreun cadou, îără
38
[39]
ca s-o supere, el nu se putu hotărî sa-l cumpere ni­
mic. Insă acum, în civil, şi afară în libertate, văzînd
apoi că şi alţii fac tot aşa, el se hotărî repede, şi ho­
tărîrea aceasta îi umplu sufletul cu o bucurie adîncă.
A'bia-i veni hotărjreaaceasta şi numaidecît ştiu şi ce
carte avea să cumpere, deşi mai înainte nu se gîndise
la ea. Intră în librărie şi ceru un volum de nuvele,
foarte cetit pe vremea aceea.
Cu ochii plini de lumină ieşi în stradă; volumul
acela, cum îl ţinea subsuoară, îi împrăştia o căldură
dulce în tot trupul. Simţi deodată că-i o carte deose­
bită, mai scumpă decît oricare alta pe care a atins-o
pînă acum, îi părea chiar că trebuie să o poarte cu
o îngrijire deosebită. Mergînd spre gară mîngăia, din
cînd în cînd, coperta cu sfială. Adevărat că, ieşind
din librărie, simţi o uşoară mustrare, o neînsemnată
învinuire. Dar acest glas depărtat, mai mult al serni­
nari.lluidedt a,l conştlbntifJui, se :topi un grabă, nu
se mai auzi,
Aceşti clerici, ieri încă, păreau departe de toată
grija cea lumească: ascultată nemişcaţi. 'cu capetele
plecate, liturghia, urrnară diferitele cursuri, se plim­
bară liniştiţi în lungile lor haine negre prin gangu­
rile reci. Azi furnicau pe trotuare, prin prăvălii, în
drum spre gară, veseli, mîndri de libertate şi de tine­
reţe. Erau chiar mulţi care îşi duceau, tn răstimp uri,
mîna la mustaţă. Nu era nici un păcat în tot ce făceau
acum, ci, dimpotrivă, toate micile lor ştrengării pă­
reau mai mult celea din urrnă Hori, poate, ale nevino­
văţieide copil. Chiar bătninul lor duhovnic.vdacă i-ar
fi văzut aşa de veseli, nu le-ar fi luat-o în nume de
rău. Ştia şi el că viaţa nu se termină cu cei patru ani
de seminar, ci că abia de aici încolo se începe. Totuşi
multe lucruri nu li se puteau permite în seminar. Aici
trebuia să se stăruie rnai mult asupra educaţiei lor
preoţeşti, ca din tinerii aceştia să iese preoţi tari în
credinţă şi eperantă, cari să 'poată îintăni şi pe alţii.
0, e foarte adevărat că se muncea aici pentru lumina­
rea laturii celei mai preţioase a sufletului omenesc,
pentru formarea şi întărirea acelei conştiinţi supe­
rioare, care e baza oricărui caracter adevărat; pentru
39
[40]
cîştigarea acelui razim moral care nu prea obişnu­
ieşte să se clatine, fiindcă purcede parcă din atinge­
rea cu dumnezeirea. Dar din sufletul omenesc cresc
atttea simţerninte l Largi simpatii nehotărtte inun­
dează, de la o anumită vîrstă, sufletele clericilor, ca
ale oricăror tineri. Şi pentru limpezirea, pentru în­
dreptarea într-o anume matcă a sirnpatiilor acestora,
viaţa de seminar nu poate face nimic, ori foarte pu­
ţin. Simţămintele acelea cari, vai, nu privesc de fel
viaţa cerească, ci cea pămîntească, cresc şi fără voia
superiori lor, şi ei n-au nici vreme, nici chip ca să le
ducă Într-o singură alvie, şi numai din motivul, că
sînt foarte deosebite, aproape cîţi tineri. Deci, pentru
păstrarea uniîorrnităţii, le interzic. Poate că uniforrni­
tatea aceasta, în unele cazuri, să fie primejdioasă.
Sînt tineri cari se gîndesc c-o anumită sfială, la ceea
ce le este oprit, pentru cari interzicerea nu face de­
cît să îmbrace într-o haină mai frumoasă lucrul la
care se gîndesc. Aceştia reuşesc să stabilească o punte
de trecere intre viata obişnuită de seminar şi aceea
pe IOane, de la O' ammtită vfÎln$tă,�nlOep '5-0' visez.e ; rreu­
şesc să arrnonizeze sentimentele lor şi dorinţele cu
poruncile vii ale credintii. Aceştia sînt, de obicei, ele­
vii cei 111'lJai buni, dar, Ila tot oaznil, oei cari ,nu, ajung
decît foarte rar sub dojeni1e superiori lor.
Dar sînt şi tineri pentru cari opreliştea e o aţîţate,
cari se gîndesc cu un fel de patimă la lucrul oprit şi-l
văd mai vrednic de dorit. Aceştia nu prea pot stabili\
o armonie între viaţa de seminar şi cea dorită de din- ,
sii, ori, cel putin; armonia nu 'O pot face statornică.
Pedepsele din seminar îi ajung, de obicei, pe aceşti
din urmă. Dar pentru superiori e, totuşi, foarte greu
să-şi facă o judecată definitivă asupra clericilor. De
multe ori s-a dovedit că speranţele puse în cutare
cleric bun nu s-au împlinit, pe cînd altul, obicinuit la
transgresiuniîn seminar, a ajuns un preot model.
Vasile MurăsI3l1'Ll era dintre clericii 'cari reusea 11 să
stabilească armonia pomenită, fără însă ca să' treacă
în exagerări. Aşa, de pildă, el nu se simţi cu nimic
vinovat pentru faptul că, înainte de vacanţa Paşti lor,
vreo patru săptămîni nu şi-a mai ras rnustaţa. Pen-
40
[41]
tru ce nu şi-o rădea, avea conştiinţa curată, nu se pu­
tea înşela: să vadă ce impresie va face asupra dom­
nişoarei Elenuţa Rodean. Dar faptul acesta nu-I ţi­
nea de păcat şi nu se simţea vinovat chiar înşelînd
pe superiori, silindu-se să-şi ascundă înaintea lor
tuleiele blonde .
... Cum se apropia de gară le rnîngăie din cînd în
cînd şi era foarte mulţumit că încep să se înmoaie,
căci lîn eăptărnmile dinrtîi enau aspre şi IÎ!nVepau. Ajlă
pe Pătruţ, îi mai dădu douăzeci de bani, îşi luă gea­
mantanul şi se apropie de ghişeul de bilete. Era în­
ghesuială mare, clericii se pierdeau în mulţimea ce­
l uilalt public. Vasile Murăşanu se văzu În curînd în­
tre două, domnişoare cu pălării mari, negre, cu feţele
albe şi z'�mbitoare. De-o jumătate de an nu mai fu­
sese în apropierea unei fete, decît după ce cumpăra
volumul de nuvele. Atunci, cu cartea subsuoară, sim­
ţi foarte aproape pe Elenuta Rodean, Dar totuşi nu
era vie, lîngă el, ca acestea două. El simţi cum se ro­
şeşte deodată, cum i se aprinde obrazul şi cercă să
privească Ia capul chel al unui bătrîn, care chiar
atunci se aplecă înaintea Ierestutii ghlşeului. Cum
privea la chelia aceea pămîntie, îşi făcea mustrări
aspre că s-a roşit aşa, din bun senin, şi îi părea chiar
că a păcătuit împotriva Elenuţei ! A fost un adevărat
zbucium pentru el pînă reuşi să scape din îmbulzeală
cu biletul în mînă şi să alerge pe peron. Abia a ieşit
în lume şi lumea începea să-I înăduşe! Cu mişcări
destul de ridicole se plimba pe peron, cercînd să se
liniştească şi fu fericit cînd simţi că-i scade căldura
din obraji. Intilni colegi şi începură să povestească
ves eli , rîzînd. Unii murmurau încet frînturi de cîn­
tece, bătînd pe asfaltul peronului tacturi uşoare cu
piciorul. Dar şi Murăşanu şi alţii nu puteau să nu
arunce priviri fugare dornnişoarelor care se zăreau
prin mulţime, ori treceau pe lîngă ei. Pentru ochii
clericilor ele aveau o atracţie deosebită. Vasile Mu­
răşanu observă numaidecît- felul lor de-a vorbi, clar,
dulce, gîdilitor,cu" toiul deosebit de-a celorlalţi călă­
tori, de-a cocoanelor chiar. Şi, fără nici o sfială, îşi
zise că-i place ciripitul acela. Era doar aşa de curat!
[42]
B Ulhnind pe nări, tîşnind Iuioare Iungi dea buri,
trenul se opri înaintea peronului. Cîteva clipe nu se
mai putu vedea decît o mare învălmăşeală de oameni
şi de geamantane. Spre nenorocul 1 ui, Vasile Mură­
şanu ajunse Într-un vagon în care erau tot străini.
Un loc mai era liber, dar Vasile nu intră, ci rămase
în coridorul vagonului. O clipa se gîndi să se co­
boare, 6ă cerceteze umde este vreun coleg de-al lui,
dar nu se putu hotărî de teama să nu scape trenul.
EI călătorise de foarte puţine ori cu trenul - cînd
venea la scoală si cind se ducea acasă -- si chiar
drumurile 'acestea' le făcea in răstimpuri destui de în­
depărtate, aşa că în el rămăsese mult din teama C(-O
are ţăranul faţă de monstrul acesta negru.
Nici nu avu vreme să se gîndească mult, se auzi
un flueirat prelung şi trenul porni. Vasile Murăşanu
avu o tresărire de adîncă bucurie, de plăcere: mer­
gea acasă! Era trecut de douăzeci şi trei de ani, ade­
seori în ceasurile de studiu îşi făcuse planuri serioase,
bărbăteşti - credea el __ o asupra viitorului, şi, to­
tuşi, bucuria ce-o simţi acum era copilărească, dulce,
uşoară, ca o alintare. Gara, casele din oraş, stîlpii de
tele graf zburau în urma lui şi el simţea, uşor, deli­
ciul apropierii de casa părintească. Căci în clipele
dintîi el nu se gîndea decît la ai lui, la părinţi, la ce­
lea două surori mari, la irătiorul mai mic, la casa, la
curtea, la grădina Iar. Şi, la glnelti,l că le Via revedea
în curînd, o căldură, o moleşire plăcută î se răspîn­
dea în tot trupul, ca şi cind ar fi iarăşi băiat de şase
ani şi ar adurmi, în mîngăierile mamei, care-şi poar­
tă domol degetele prin' părul lui.
Se apropie de-un geam deschis. Un nesfîrşit covor
verde, preserat pe alocuri cu floricele galbene, de pod­
beal, fugea în urma trenului în apropiere, se retea în
depărtări ceva mai mari. Numai puţine arături proas­
pete înnegreau pe alocuri. Ca o împăcare se cobora
lumina dulce din văzduhul albastru; în zare, de­
parte, cerul se îmbrăţişa cu pămîntul într-o ceaţă
viorie. .
Vasile Mură sa n Ll sorbea CLl lăcomie aerul primă­
verii, mireasma pajişte! tinere, a pămîntului umezit
42
[43]
de ploaie. Nu-i mai părea rău că n-are nici un cunos­
cut în vagon. Cum privea minunile primăverii îi lu­
mină deodată un gînd, care-i umplu sufletul cu pace,
c-un fel de mîndrie, de ambiţie. "Iată, îi zicea gîndul
acela, Dumnezeu pe care ptnă .acurn te-ai silit să-I cu­
noşti d:in cărţi, s-a pus pe lucru, ca eă-lpoţi cunoaşte
mai bine." Toată învierea din natură părea că-i ianu­
me făcută să-I întărească, şi mai mult, în convingerile
ce se aşez ară în sufletul său, cu privire la rostul vie­
ţii şi al lumii.
Dintre toate carierele, cea preoţească pretinde să
ai mai în grabă atitudini bineclefinite în faţa vieţii.
Intre douăzeci şi douăzeci şi patru de ani, cînd
alţi tineri, poate, sînt departe de tot ce se numeşte
cugetare mai adîncă, clericul trebuie să aibă a cre­
dinţă, în chip de-a vedea şi de-a pricepe viaţa. Nu e
uşor să-ţi fanmezi o convingere adîncă chiar în anii
cînd valurile 'Î'nf,lmite ialetinereţii bat rnai CUI putere
şi nici nu s-ar putea spune că, cei mai mulţi cler ici ar
ieşi din seminar cu a asemenea convingere. Totuşi
sînt şi tineri cari părăsesc seminarul adinc convinşi
de adevărurile credintii, CU hotărîri nestrărnutate în
suflet. Oricît ar fi de strălucitoare lumina care se
revarsă din idealurile vesnice la cari Se închină aces­
tea suflete tinere, în unele clipe, simt totuşi povara
credintii lor hot ărlH,e. Nu oa si dnd n-ar fiadevănată,
ci ca şi cînd ar fi prea grea, le-ar cere prea mult, pen­
tru vîrsta Jar destul de fragedă încă.
Cînd un astfel de tînăr se poate canvinge de reali­
tatea adevărurilor ce le crede nu numai din lagica
minţii sale, din revelaţie, din propovăduire, ci din ne-o
mijlocita privelsşte a l1!a'iurii, adevărurile acelea 'Îi 'par
cu mult mai cal ele, mai aproape de sufletul său şi,
dacă e sincer. trebuie să se bucure din toată inima ..
Astfel se bucura Vasile Murăşanu privind prin
geam. Călătorii ieşeau din vagon, treceau pe lîngă
el, vorbeau, rîdeau; el nu auzea nimic. O fetiţă de
vrea cincisprezece ani, zveltă, cu ochii negri, cu nasul
ridicat puţin, avu chiar curajul să vină pînă lîngă el
şi să privească pe sub braţul ce si-I ţinea răzienat de
geam. El nu a luă în seamă şi dr ăculetul, întărîtată
43
[44]
că nu reuseste să-I scoată din visările }Uli pe Hnă'ful
care, aproape de-un ceas, privea prin geam, se apro­
pie în grabă iarăşi de el şi-i rîse la ureche. Clericul
tresări, privi înapoi, dar nu văzu pe nimeni, şi îşi
scoase iar capul prin geamul deschis. Avea o sin­
gură dorsntă :aicum să-I IÎintrebe prcîesorul Maf'În
despre ,,1U(flme:le IlulÎ Dumnezeu im lume", cum numea
bătrînul argumentele cosmogonice. Ştiu că i-ar da un
răspuns î:ndt să rămînă domnul Marin eu gura căs-
cată. '
Trenul se opri la o gară mică, aproape un canton.
Dar de cînd plecase din oraş, aici văzu Vasile Mur�î­
şa nu satul cel dintîi. Părea un sat sărac, cu uliţi
strnmte, cu oase mici, acoperite cu lpaie ori sindilă.
Dar, cit ce-l zări, gîndurile lui luară deodată alt
drum. Ii veni în minte satul lor si cu el deodată îi
veni în minte domnişoara Elenuta Rodean, pe care
aproape o uitase. "Da, am s-o văd, îşi zise, poate îmi
voi şi petrece cu ea la Paşti; nesrnintit insă îi voi da
cartea." Şi acum începură să-i Iurnice prin cap deo­
sebite chipuri cum ar putea să-i prezinte volumul de
nuvele. Nu se putea hotărî nici pentru unul dintre
multele Ip'\alnuri pe cari i le recomanda mintea şi în­
ohipuirea. Pe unul singur, î,l respinse de la început:
anume să compacteze întîi volumul. S-ar putea foarte
uşor ca compactorul să nu i-l dea gata pînă va fi
acasă. Pentru ceva se hotărîse de la început: să
scrie o dedicaţie pe pagina întîi a volumului. Dar ce
să scrie, cum să-i zică? Să pună o maximă ori un
vers, ori sirnplu "domnişoarei", or! "drăgălaşei dom­
nişoare" --- nu se putea hotărî!
In sfîrşit, va trebui sa fie mai cutezător de aici în­
colo. Aceasta era limpede. Mai are două luni, îşi ia
diploma, parohii vacante, bune -- căci se gîndea, ne­
smintit, la una de clasa întîi - vor fi de bună sea­
mă la toamnă si ar putea, deci, în vara <ce vine, să se
căsătorească. Trebuie să se convingă o dată despre
simpatia fetei, despre învoirea domnului Rodean. Pîn­
acum n-a putul afla nimic cu siguranţă, nici mirare
nu e, căci a fost aproape băiat! Dar de-acum trebuie
să se convingă, nu mai e vreme de aşteptat. Se sirn-
44
[45]
ţca am matur, bărbat, care trebuia să-şi făurească vii­
torul. Cum se gîndea aşa, avu chiar unele porniri de
mînie faţă de Elenuţa, şi notarul Rodean, că nu i-au
dat să înţeleagă nimic cu siguranţă pînă acum, şi
că poate chiar în vacanţa asta de Paşti nu-l vor lăsa
să bănuiască nimic. Alţi colegi de-ai lui din anul al
patrulea puteau vorbi 'cu Isdig1um,nţăde logodnă în
august, de căsătorie în octombrie anul curent; el nu
putea să le spună nimic.
Incepu să se gîndească cu sfială, cu plăcere, la sat
şi la Elenuţa şi sfîrşi printr-un fel de rnînie, de re­
voltă împotriva ei şi a părinţilor ei; adevărat că şi
revolta aceasta izvora chiar din faptul că Vasile Mu­
răşanu ţinea mult la fetiţa aceea. Gîndurile şi hotă­
rîrile ce-şi lua erau jumătate de tînăr, jumătate de
bărbat şi se incurcau mereu ... Vai, era adevărat că
Elenuţa Rodean era avută, era chiar prea avută pen­
tru un cleric l Dar, în sfîrşit, el încă va ajunge, cu
siguranţă, într-o parohie bună, poate peste cîţiva ani
să fie protopop şi, la urma urmei, notarul poate să
nu-i deie zestre aşa de mare, El, Vasile, se mulţu­
meşte \şi cu rnai puţini, ha, dacă ar fi chiar de lipsă,
nu-i trebuie nici o zestre. Vor putea ei trăi foarte bine
şi foarte Iericiţ! şi fără aurul notarului Radean.
Deodată începu, aşa din bun senin, să-I judece
foarte aspru pe notar, pentru că era avut. Incepu să
urască, din tot sufletul, baia de aur la care era păr­
taş principal tatăl Elenuţii, aproape singurul pro­
pnietar. Ş-o închipui repede ca o gură de iad, ca un
duşman, care se pune cunmeziş în calea fericirii lui.
Şiare vreun merit notarul că s-a .îrnbogăţit ? Nsare.
Peste orişicine poate da un astfel de noroc. Şi peste
el, clericul Vasile Murăşanu.
Nu mai admira acum frumuseţile primăverii, nu se
mai gîndea Ia argumentele cosmogonioe pentru exis­
tenta lui Dumnezeu; descoperea piedeci tot mai grele
în apropierea lui de Elenuţa Rodean. Işi aduse amin­
te că una din fetele notarului era măritată, de doi
ani, după un doctor la oraş; că alte două sînt logo­
dite de prin faur - după cît ştia - cu dai advocaţi
tineri. Işi aminti că, între oaspetii cari cercetau Ia-
45
[46]
I
milia ,r1otc\rl'u\u1, n-a zărit nîdodra,Ul vreun iQ:1"'Mt, ori
vreun cleric între tinerii cari făceau curte domnişoa­
relor. Gîndurile lui deveneau tot mai grele, tot mai
serioase. Ce folos că frătietatea, egalitatea Între oa­
meni ,e proolarnatăde aHtea Vie:wu:ni de legea lui Hris­
tos, că e vestită cu căldură de atîţia mari gînditori,
dacă averea pune atîtea staviii între oameni! In Vă­
leni chlar; baia de aur "Arha,nghelii" Ihasăp,art pră­
păstii îngrozitoare între oameni, Între intelectualii de
acolo ? Tatăl său, popa Murăşanu, fiindcă nu-i so­
cietar la baia aceea, nu-i socotit numai ca a cincea
roată la car? Chiar tăr anii nu salută cu mai mult
respect pe notarul R�dean, decît pe popa? Poate să
dea şi peste el un noroc ca şi peste tatăl Elenuţii!
Dar popa Mură şa nu, de şaptesprezece ani, cum nu
S-a întîlnit cu un astfel de noroc? Nu, averile mari
nu sînt rînduite decît pentru puţini oameni. Clericul
ar fi voit să se convingă că sînt rînduite spre pier­
zarea acelor oameni, dar se gîndea la belşugul în
care trăia familia notarului şi vedea că baia aceea
de aur "Arhanghelii" deocamdată numai pe el îl apa-
să, pe el iîl tacenenoroctt. .
Trenul alerga în goană nebună, şesul se strîmta
tot mai mult, dealuri se înălţau tot mai dese, mai
înalte deo parte şi de alta. La o gmă mai nnare Va­
sile Mură�anl1 se coborî, schimbă trenul şi, la şapte
seara, ajunse în oraşul X unde trebuia să rămînă
peste noapte. El se coborî puţin mai liniştit, îşi zicea
că Elenuta nu se va gîndi niciodată că averea ei ar
putea să sape o prăpastie între ea şi Vasile Mură­
şa nu. Ea e curată, nevinovată. v�lnturile ambiţiei nu
s .. au apropiat încă de sufletul său. Clericul încerca să
se convingă că Elenuţa nici nu seamănă cu celelalte
surori, că e modestă, prea modestă chiar, şi că, la
urma urmelor, s-ar putea căsători şi fără învoirea pă­
rinţilor. El se apropia aproape fericit de birtul unde
avea să r ărnină peste noapte, cînd deodată simţi că-I
îneacă un fum, un miros înădusitor. Cunoştea miro­
sul acesta. Se opri o clipă şi văi7JU fumul întuneoat şi
gros, care se înălţa în colurnne lungi din multele ur­
loaie ale fabr:k.elor,oaretapreau materii minerale.
46
#,'
,
[47]
Baia "Arhanghelii" îi apăru deodată şi mai amenin­
ţătoare, ca şi cînd l-ar pindi din întunerec, şi Vasile
Murăşanu intră cu inima strînsă în birt. Se opri o
clipă lîngă uşe şi deodată simţi o dorinţă adîncă de-a
se întoarce În seminar. Nu mai simţi nici o plăcere
să meargă acasă.'
II
Cînd intră Vasile Murăşanu în birt, în jurul mese­
lor rotunde, ospătari cu mîncare şi băutură mulţi oa­
meni. Era o sală pătrată, destul de aiumată. Viţa ele
vie ce decora pereţii abia se mai cunoştea. Un om Înalt,
ridicîndu-şi mîna, ar fi ajuns la tavan. O singură
lampă, suspendată, lumina deosebitele feţe aplecate
asupra Iarfuriilor. Crîşmarul, un om mijlociu, chel,
pîntecos, se apropia cînd de o masă, cînd de alta, şi
c-o voce aspră, răguşită, întreba pe oaspeţi ce mai
poftesc. Cu aceeaşi vooe de ţiţină neunsă striga, pri­
vind pe o uşe deschisă:
- Domnişoară! O friptură de purcel! Un litru de
vin! Două halbe,
-- Vineee! se auzea din depărtare.
Şi domnişoara,o femeie voluminoasă, palidă, cu
nas Încovoiat de sernită, apărea îndată cu farfurii, cu
băuturi.
Cr îşrnarul se apropie de clericul Murăşanu, oare
se aşezase Într-un colţ, la o masă liberă pînă acum.
Il cunoaştea de mult, căci de cînd Vasile umbla la
şcoală se oprea aici, în fiecare an, «le două-trei ori.
Dar lacum birtaşul păru că nu-d cunoaste.
- Ce pofteşti darmmcafa ? rîl rÎrnhebă indiferent.
-- O cameră pentru noapte.
- Este, este, dar pînă atunci ceva de gustare, vin,
bere? Pofteşti şi o fr:i'p�ură de viţel ?
Vasile MLlIrăşanru băgă ele seamă uunnaidectt că
domnul Ilie nu-l cunoaşte. Ti fll foarte multurnitor
pentru neatentia asta.
47
[48]
- Da, o halbă, te rog, şi pe urmă cina, friptura de
viţel.
.- Domnişoară 1 O halbă Ipenbru dunmealoi şio frip­
tură de viţel, strigă domnul Ilie spre uşa deschisă.
Peste puţin Vasile Murăşanu sorbea din halbă, îşi
răsuci apoi o ţigară şi asculta la doi ţărani, cari se
aşezată la o rnasă aproape de ei. Birtul acesta avea
o singură sală pentru oaspeţi şi se puteau vedea, ade­
seori, la aceeaşi masă preoţi,advocaţi, ţărani, mese­
riasi. Oei doi ţărani vorbeau jncet; aproape şoptind,
închinind mereu din păhăruţe.
- De, zise unul, -dacănu-i noroc, nUi-i şi pace. Eu
de la Siretenie arn Ichel'tui:t două 'SUite de zâoti şi am
muncit în rînd cu băieşii, S-a isprăvit! La "Corbul",
la "Balta Neagră" nu mai este aur 1 Am să încerc
acum la "Trei Sfinţi".
- Chelduieşti degeaba, zise celalalt. Eu în băile de
la noi nu mai cred. De cinci ani, de cînd tot încer­
căm, ne-am fi putut cuminţi. Aurul s-a tras de la noi,
s-a tras în munţii din Văleni. Prost am fost, că n-arn
crezut ce mi-a spus acum trei ani Vasile Roşea. De-I
credeam, urni rămîneau în pungă o mie de zloţi.
- Ei, băieşii nu pricep 'tohdeauna ce spune vlî,lva
băilor, zise cel dintîi. Dacă ne-am fi luat după Vasile
Roşea, azi trebuia să fim mutaţi cu satul în Văleni.
Totuşi, nu putem zice, că n-ar mai fi �)"icat şi pe la
noi cîte un kilogram-două.
- Atîta e puţin, prietine, şi, de-mi vei crede mie,
va fi tot mai puţin. Cît despre mine, eu sînt hotărît !
Indată ce trec sărbătorile Pastilor mă duc în Văleni.
_. Ca băieş cu plată la zi i
- De 'ce nu ? Despre "Arhanghelii" de-acolo se
povestesc adevărate minuni. Sînt încredinţat că tot
ce mi-a spus Vasile Roşea e adevărat. Să vezi numai,
nu se poate înşela cineva aşa de tare. Venea Vasile I
Roşea, ud şi flămînd, în puterea nopţii de la "Cor­
bul". Venea ca omul necăjit, cu capul frînt în piept.
Deodată vede ci opaitul din mînă nu-! mai lumi­
nează. Se opreşte, priveşte înfricoşat în sus: o fla­
cără uriaşă trecea peste munţi s-un glas' striga din
flacără: "Norocul Vălenilor, norocul Vălenilor". Şi
48
f_
t . -l r ,
[49]
pe Ungă glasul ăsta mare se auzeau încă multe, care
păreau că fierb şi nu se putea pricepe ce spun. Dar
Vasile a rămas stîlp de piatră şi a văzut cum flacăra
S-a coborît pe muntele Cor ăbiuta unde e baia .Arhan­
ghelii". Dacă ai fi cuminte, m-ai asculta ...
Cei doi ţărani îşi apropiată scaunele, îşi aplecar ă
feţele, nerase de săptămîni, şi jncepură să şoptească.
Un sloi de gheaţă se aşeză pe inima clericului Va­
sile Murăşanu; din sloiul acela :îi străbăteau trupul
lungi fiori de frig. Lăsă mincareaaproape neatinsă şi
se ridică. voind să treacă în cameră să seculce, să fie
singur. Dar în clipa aceea crîşrnarul îl observă, bătu
din palme 'şi se apropie, zîmbind, de el.
- Dumneata erai? Ptii, nici nu te-am cunoscut!
Cum nu mi-a dat prin cap că e luni, în săptămîna
mare şi se încep vacanţele de Paşti P Ii strînse cu
putere mina; !tI făcu să şadă din nou la masă, aduse o
jumătate de vin. --
- Căruţa noastră a fost de curînd pe-aici? Întrebă
în silă Vasile, care I1U fu de loc mulţumit că l-a re­
cunoscut crîşmarul.
-, N-a fost. Dar .pe dimineaţă va fi aici cu sigu­
ranţă. L-.ai avizat pe părintele?
- Lvarn avizat, dar poate vor fi drumurile rele.
AHe dăţi era todeauna de cu seară aici.
- Poate să sosească încă! E abia nouă, zise repede
domnul IHe. Dar nu e nici o supărare dacă nu vine!
E .aici trăsura domnului notar Rodean.
- E aici? .inbrebă Vasile, pălindşi mai tare.
- O, aproape ân fiecare săptămînă l Multă aler-
gare, multă zoală pe cai! Dar fie, că i se plăteşte!
Crîşmarul se apropie mai tare de cleric şi-l întrebă
încet:
-, Aş vrea să ştiu chiar din gura dumitale: sîn­
teţi societar la "Arhanghelii" ?
- Nu sîntem, zise aproape deznădăjduit Vasile
Murăşanu, că numele acesta 11 urmăreşte pretutinde­
nea.
- Ann deci eu dreptate, spuse ceva mai tare birta­
şul, privind la masa din fund, unde patru inşi jucau
cărţi. Dar e pagubă, adause îndată cu vocea scăzută.
4
49
[50]
e mare paguba 1 Acolo e aur mult acum. E o nebunie
ce-i acolo 1
- Mai mult ca în iarna? înnrebăabia auzit Vasile.
Cei doi ţărani lînoetară deodată din şoptit, îşi dă­
dură capetele înapoi şi ascultau.
- In iarnă n-a fost nimic! Acum e adevărată mi­
nune: taie în aur ca-ri mămăligă Păcat că nu-i păr­
taş părintele! Acum o dată ştiu că l-ar H vazut Durn­
nezeu ! Notarul Rodeannu mai stie unde să-si adune
bogăţiile. Pe dumneata nu te-a a'vizat nimeni'?
Birtaşul îl privi cercetător; lui Murăşlail1U îi păru că
face o aluzie, o aluzie la domnişoara Elenuţa : cel pu­
ţin ea-l va fi avizat ! Şi începu să urască deodată, din
tot sufletul, pe omul acesta chel, a cărui voce îi cirţăia
mereu în urechi ca o titină neunsă,
- Nu ştiu nimic, zise e,l rece .
. - Aşadar e adevărat ca familiile dumneavoastră
nu sînt în relatii de prietinie, că pentru aceea n-a pu­
tut ajunge părintele părtaş la "Arhanghelii" ? Chelul
îl sfredelea cu privirea în care ardea nerăbdarea.
_ Tata niciodată n-a umblat să ajungă societar la
baia aceea, răspunse cu dezgust cler icul.
- Se poate, se poate, zise repede, satisfăcut parcă,
birtasul. Dar n-ar ,fi rău să încerce. Cu o vorbă bună
domnul Rodean ... ce mai stii., poate i-ar da si dum-
nealui o parte - poate ... ' '
--- Of! făcu scirbit clericul şi prrvi în laturi.
- Ei, dumneata eşti tînăr, dumneata ai capul plin
de iluzii! Dumneata crezi, că aşa ceva ar fi cu nepu­
tinţă! Dar în viaţă cîte nu se întîmplă, cîte nu tre­
buie să se întîmple. Vorba e să ştii prinde momentul.
Iată eu aş fi gata .... aş fi aplicat... să-i fac orice ser­
vicii notarului, dacă m-ar lua societar. E 'O avere
uriaşă acolo, tinere.
_ Trăim noi şi cu mai puţin, trăim din ce ne dă
Dumnezeu, domnule Ştefănescu, zise Vasile Mmăşanll
şi se ridică foarte iîntunecat de la masă .
. - Păcatele mele! Iăcu deznăelăjduitcrîşmarul, nu
zic eu că pierim! Dar n-ar fi permis ca astfel de bu­
cături să ne scape elin gură. Trăim şi noi, dar, totuşi,
ce deosebire! Iad, ameţim umblind după treburi, fa-
50
[51]
cern umbră pămîntului, Ce-i viaţa noastră pe lîngă a
notarului Rodean, de pildă? Ştii unde s-a dus azi­
dirnineată ? La Viena, să-şi aducă Iata.
- Fata? întrebă repede Vasile, simţind că începe
să-i vijîie capul.
- Aşa-i că te miri? făcu satisfăcut Şef'ănescu,
deschizînd o gură largă de peşte.
- Care ... domnisoară P bîlbîi Vasile.
- Ei, d-apoi domnisoara Elenuta, cea mai mică. A
petrecut iarna întreagă la Viena, Într-un institut
foarte renumit. "Arhanghelii" ştiu că-i vor scutura
acestei păsăruici o zestre frumoasă.
Vasile IVlurăşanu ieşi, fără să-i mai spună o vorbă,
fără să fi gustat «lin vin, şi trecu în camera unele avea
să doarmă. In urma lui cei doi ţărani zimbir ă, se
priviră cu înţeles şi ciocnind, sorbiră păhărelele.
Crîşmarul Şteîănescu îi observă, se apropie de ei.
- Domnisorul e din Văleni ? întrebă unul.
- Da, e f�ciorul părinteluide-acolo, a,l popii Mură-
şanu. Am tot auzit că popacu notarul nu se au bine
în Văleni, dar 'acum cred. Şi e păcat, părintele e un
om foarte cumsecade şi are familie grea. Două fete de
măritat. S-ar fi căzut să aibă şi ele o zestre de la "Ar­
hanghelii".
- E adevărat, dar, că-i aur multacorlo de trei săp­
tămîni? Întrebă cu privirile aprinse celalalt ţăran.
- Notarul nu merge atîta pentru fată la Viena, ci
mai mult ca să schimbe acolo aurul. Se zice că se
plăteşte cu mult mai bine, răspunse birtaşul. Apoi
după o gindire: Ia să-mi spuneţi, pentru ce nu mergeţi
dumneavoastră acolo să lucraţi?
Cei eloi ţărani se priviră, zîmbiră cu înţeles, apoi
unul răspunse:
- Nu-l lipsă de băieşi străini. Sînt destui în Văleni.
- Of,dar o zi poate că tot aţi putea munci. Şi o
zi e mult! zise Ştefănescu, privind cu lăcomie în de­
părtări, ca şi cind ar vedea aurul de la "Arhanghelii".
EI se depărtă ele masa celor eloi, legănîndu-se pe pi­
cioarele scurte şi groase ca doi butuci.
Cei doi ţărani DlU mai vorbită. Crîşrnarul le g'ici
gîndul: ei se hotărîseră să se facă luntre şi punte, s�
4*
51
[52]
poată munci cel puţin o jumătate de zi la "Arhanghe­
lu". Tăceau acum surprinşi, înfricoşaţi, că taina lor e
descoperită. Peste puţină vreme se ridicară şi se stre­
curară în noaptea 'rece.
Vasile Murăşanll se lăsă frînt pe pat. Nedezbrăcat
stătea 'întins, ţinîridu-şi mînile reci pe fruntea înrier­
bîntată. Capul îi vuia mereu şi .incepu să-I doară cum­
plit. Nici un gînd limpede nu-l veni la început. Ii re­
venea rnereu în imaginaţia aprinsă flacăra uriaşă de
care vorbi ţăranul acela, şi-i părea uneori că aude şi
glasul: "Norocul Vălenilor, norocul Vălenilor". Apoi
alte închipuir i i se .arnestecau, alung:îndu-se mereu.
Văzu seminarul, pe profesorul Marin, auzi injurind pe
clericul cel negru care se tăiase cu briciul. Nu-şi putea
da seama ce se petrece cu dînsul. Cind fncepu să se
mai liniştească băgă de seamă că luminarea arsese de
jumătate. Cercă să se ridice, s-o sufle, dar simţi o du­
rere adîncă în toate .încheieturile. Se lăsă iar pe pe­
rină şi se simţi deodată foarte deznădăjduit, Acum
ştia că toată durerea lui izvora din vestea că Elenuta
fusese o iarnă întreagă la Viena, şi că el nu ştiuse
nimic. Simţi o revoltă adîncă împotriva părinţilor, a
surorilor, că nu l-au avizat, că nu i-au scris nici un
şir; împotriva Elenuţei că nu i-a trimis o singură
ilustrată.; Deodată îi veni întrebarea aceasta : Dar
cînd ţi-a mai scris ţie Elenuţa ? Ca şi cînd s-ar trezi
dintr-un somn adînc, privi la întrebarea aceasta, pe
care părea că o vede scrisă pe o foaie albă de hîrtie,
înaintea sa. Cînd mi-a mai scris? î:ş,j zise el iinviorat ;
şi tot el îşi răspunse: Niciodată! Şi acum, întîia oară
în viaţă, 'începu să judece aşezat, cumpănind totul,
cumpănmdu-şi limpede simţemintele. 1i păru acum că
de ipe dînsul cade o haină uşoară şi rămîne în el ceva
ce nu se va clăti niciodată. Ii părea ca şi cind copi­
lăria s-ar fi depărtat de la el pentru totdeauna.
Pentru ce să-I fi aviz.at părinţii ori surorile P Ştia
cineva că el se ,glnd,eşte la Elenuta ? S-a spovedit el
vreodată cel puţin surorilor ? Ori, din purtările lui, ar
fi putut prkepecineva că-i simpatică domnisoara
aceea P Iată cît a fost el de copil! Nimeni nu ştia ni­
mie ce gînduri îl bat, şi .aştepta să fie avizaică pe
52
[53]
Elenuţa a dus-o notarul la Viena. Dar ea ştia ceva?
Oricît se gîndi Vasile Murăşanu nu-şi putu aduc"
aminte de nici o vorbă, privire sau purtare din care
Elenuta să ştie ce-nil sufletul lui. Şi ce era :1n sufletul
lui? Dintr-o ochire fiulgerăi.oareclericul înţelese că
era o lume întreagă, dar pînă acum nu făcuse nimic
ca şi alţii să poată descoperi lumea aceea! Simţi cum
i se aprinde obrazul .de rusine! Altfel trebuia s-o iu-
bească 1 '
Cu o claritate uimitoare i se arătau icoane din tre­
cut. Inbilniriledin sat, în vacantele de vară, pînă fu­
sese elev, nu însemnată 'mult. Işi ridicapălăria, dom­
nişoarele celea mari înclinau -din cap, fetiţa cea de
doisprezece ani rîdea, săltînd uşor pe lîngă ele, în
haina de zăpadă. N-a ştiut niciodatădin ce motive,
dar ai popii nu mergeau la notar, ai notarului nu ve­
neau la ai popii. Nici nu s-a gîndit în anii de elev că
nuar trebui să se 'întîmple aşa, ci altfel. EI, pe-atunci,
avea a singură grije : şcoala şi certificatele; iar,
acasă, să aj ute la fîn, la otavă, la secere. Ii părea
chiar că dornnisoarele notarului sînt niste străine în
sat.' ,
In anul al doilea de seminar, mergînd o dată la
plimbare cu ceilalţi clerici, :1n rinduri de cîte doi, văzu
că se apropie de ei un şir lung de costume cenuşii :
înainte erau fetiţe mici, apoi tot mai Inalte. Cam pe
la mijlocul şirului zări o faţă cunoscută şi îşi ridică
�1 v •
pararra.
- O cunoşti ? îl întrebă clericul de Lîngă el.
- Mi se pare că-i Iata notarului de la noi, răspunse
Vasile, şi inima începu să-i bată cu putere.
- Numai ţi se pare? Sepoate asia?
Dar a mai văzut-o încă de trei ori. A salutat-o, şi
fetiţa i-a zîrnhit. De-atunci s-a început visul lui de
fericire. In vacanţa următoare, a întîlnit-oodată sin­
gură pe stradă. Venea de la prăvălie, pe umeri cu o
năîrarnă cafenie. Trăgea un vînt rece de la miază­
noapte. O salută şi voi să treacă, îl ameţeau bătăile
inimei. dar fetiţa, acum de cincisprezece ani, îl opri.
- Nu-ţi Ipare curios, domnule Murăşanu, că sîn­
tem dintr-un sat şi abia ne cunoaştem?
53
[54]
El nu răspunse.
- In anul viitor ai putea să-mi fad cîte-o vizită în
internat. E permis. Ii z.îrnbi şi se depărtă. Dar, în
anul viitor, şi în acesta, Elenuţa nu mai veni în ora­
şul unde îşi făcea Vasile seminarul. Notarul Rcdean
o purta, aproape în fiecare an, tot la alte şcoli.
Abia ar f ace cîteva ceasuri dacă ar aduna toate mi­
nutele cît a vonbit cu dornnişoara Elenuta. Şi chiar
atunci vorbeau despre lucruri aşa de indiferente! Ne­
bun a fost că-şi ţinea ochii mereu plecaţi în pămînt!
Poate fetiţa aceea ar fi voit să-i vadă, poate el ar fi
descoperit ceva în privirile ei. El o cunoştea mai mult
după voce, după vocea aceea dulce, clară, pe care Iar fi
cunoscut-o între mii de glasuri. Ii părea că fetiţa
aceea vorbeşte deosebit de mlădios cînd era în apr o­
pierea lui şi, vai, lui îi era destul atlta.
Ce băiat a fost! Mereu revenea la convingerea
aceasta şi nu-şi putea ierta că fusese aşa de negîndit,
că nu-i dăduse Elenutei un semn despre simpatia lui!
Adevărat că în vacanţele de vară cerca de multe ori
să se apropie de ea; adică mai mult avea dorinţa
aceasta, căci îndrăzneala îi lipsea. Dar E1enuţa va fi
putut înţelege dorinţa lui? Cum .Sr O înteleagă, văzîn­
du-l mereu în depărtări mari de dînsa? EI a fost aşa
de neprevăz ător, aşa ele mărginit, incît se mulţumi cu
simţemintele sale si nu s-a mai interesat si de-ale fe­
tei. Cucit o iubea mai mult, o credea, tot mai cu sigu­
ranţă, a lui. In gînd se şi logodise, se căsătorise chiar
cu Elenuta şi trăiau amîndoi undeva departe, într-o
parohie bună.
Ce prostie!
Inundindu-l mereu lumina ce i-o coborîse în suflet
fetiţa aceasta, trăise într-o lume de închipuiri, care,
vai, poate n-o să se realizeze niciodată.
Acum, venind pe vacanţa de Paşti, făcuse o ultimă
prostie: îi cumpărase volumul de nuvele! Şi se gîn­
dise să-i scrie şi o dedicaţie! Dar cine-I putea asigura
că dornnişoara Elenuţa va fi bucuroasă de darul lui,
că-I va .prirni ? �?i chiar să-I primească, are el vreun
drept să-i scrie un şir pe pagina întîi ?
54
[55]
Un gînd chinuitor izvorî acum din Întunerec: poate
alt tînăr e stăpîn pe inima Elenuţei ! Prin cîte oraşe a
trăit, nu va fi putut întîlni pe cineva care să-i placă
si care să nu fie asa de nedibaci ca Vasile? Nu s-ar
putea ca chiar not�rul Rodean să-i fi ales pe cineva,
cu situaţie bună, frumos, avut? Avut! Aceasta era
calitatea cea mai primejdioasă a unui tînăr pentru Va­
sile Murăşanu. Nedesluşit simţi <Că chiar avuţia no­
tarului Rodean e ceea ce l-a umplut de sfială şi neho­
tărîre în apropierea lui de Elenuţa ! Baia "Arhanghe­
Jij"îi veni în minte mai ameninţătoare ca totdeauna.
Şi simţideodată că ureşte din tot sufletul acest iz­
vor de aur; pe cei doi ţărani cari o pomeniseră, pe
birtaşul Ştefănescu care o lăudase ; chiar drumul
acesta spre casă şi pe toţi oamenii de pe-aici cari pă­
reau inîectati de setea de aur.
Abia în zori putu să aţipească şi, în 'somnul scurt, i
se arătă flacăra aceea uriaşă pe care o văzuse băie­
sul Vasile Roşca : acum avea proporţii înfiorătoare.
îmbrăca cerul întreg, umplea văzduhul, se cobora pe
pămînt aprinzînd pădurile. Se trezi asudat, înfiorat, la
şapte, dud auzi o ciocănitură în uşă.
III
Sluga popii hlurăşanu sasi în curtea birtului cu
noaptea-a cap. Deshămă căluşeii de munte,îi duse in
grajd, le puse otava în iesle şi, aruncîndu-le pe spi­
nare două ţoale vărgate cu roşu, ieşi în curte. In liniş­
tea adîncă se auzeau numai sforăiturile cailor din
grajd şi 111 răstimp uri horcăitul vizitiilor cari durrniau
în trăsuri, învăluiti în mantale blănuite. Sluga Ierotei
îşi săltă pe umerii largi cojocul mitos şi, şezîndîn că­
ruţă, începu să-şi răsucească o ţigară. Nopţile de april
erau foarte răcoroase la munte. Lui Ierotei nu-i era
frig- şi, dup'ă Ce stinse capătul de ţigară, ar fi voit să
aţipească puţin, dar nu putu. Se mişca mereu în cojoc
i şi abia aştepta să se reverse de ziuă. Adăpă în zori
55
[56]
zări o slujnică, deschizînd o fereastră de la bucătăria
birtului, îi strigă:
- Auzi, tu, hăi, tu scumpete, s-au sculat domnU?
Slujnica nu-l răspunse, ci-şi retrase numaidecît
capul buhos, faţa umflată de somn, Dar în curînd
aceeaşi fată se cobori în curte să deschidă cotreţele
pasărilor.
- S-au sculat domnii, tu vecini) ? o întrebă elin nou
Ierotei.
- Prostule 1 zise sluinica mînioasă, nu s-or scula
cu noaptea-a cap! .
--;; Dar un păhărelde rachiu aş putea să capăt?
- Nici domnisoara nu s-a sculat, răspunse fata,
dînd drumul pasărilor, cari umplură numaidecît curtea,
cîriind, alungîndu-se, Începînd să ricăie prin resturile
de nutreţede SUib trăsuri.
- Mi-ai putea aduce tu un păhărel de rachiu, nu-l
poftesc deageaba, zise Ierotei.
Slujnica îl privi mînioasă şi nu-i răspunse. Ii părea
foartecutezător ca omul acesta, trecut de patruzeci de
ani, cu faţa brăz.dată de părăiaşe adînci, ou mustata
surle, să-i vorbească aşa ..
- Nu te mînia, zise lerotei, dacă nu poţi, bine, o
să aştept pînă se va scula domnisoara. Dar mi-ai pu­
tea spune: domnişorul nosta 'sosit?
- Care domnişor? întrebă slujnica 'Încrunbîndu-şi
sprîncenele.
- Domnul "tiolog", ficiorul popii din Văleni, răs-
punse Ierotei, După elam venit.
Fata Il privi deodată cu multă curiozitate.
-- Din Văleni eşti dumneata? îl întrebă repede.
- Ba bine că nu 1 Dar iote, zise Ierotei, zărind o
trăsură cunoscută, asta parcă ar fi a notarului de la
noi.
- Da, e la domnului Rodean. E adevărat că a tăiat
săptămîna asia douăzeci de kilograme de aur ?
Cine?
-- Domnul notar.
- El nu, dar băieşii dumisale, zise cu convingere
Ierotei.
56
[57]
,
- Sluga domnului Radean de ieri dimineaţă nu s-a
mai mişcat din crîşma de la "Trei stejari".
- Hrn ! făcu Ierotei cu deznădejde. Ăla poate !
.- Aşadar e adevărat? întrebă slujnica apropiin­
du-se mai tare de el.
- Ce să Iie adevărat?
- Că din aurul acela i-a venit şi sllugii a parte
bunicică?
- Cine umblă cu mierea şi să nu-şi Iingă degetele?
întrebă Ierotei abătut.
Fata oltă şi porni spre scări. Se gîndi cu ciudă că
nu dădu nici un crez.ărnîrrt slugii notarului. Ieri, la
ojină, o trimise domnul Ştefănescu, birtaşul, să-I caute
pe "tic ălos 1.1 1 ăla", care îşi uitase, toată ziua, de cai,
Ea îl află, după multă alergare, în crîşrna de la "Trei
stejari". Sluga îşi petrecea cu dai lăutari. Cît ce-a
văzu, o prinse în braţe, a strînsecu putere şi-i zise:
"Lasă caii dracului. Vino lîngă mine. Facem o petre­
canie de ... " Şi-i arătă o pungă plină. Ce proastă a
fost că n-a rămas! Putea să aibă azi cîţiva galbeni
din punga aceea. Deodată se opri inaintea scărilor şi
se întoarse spre Ierotei.
- N-ai lucrat şi dumneata pe Ja "Arhanghelii"?
îl întrebă repede.
- Nu, eu nu! răspunse c-o voce deznădăjduită
sluga. Eu; nu mă pricep la băit, altfel n-aş sluji eu
pela popa.
Fata se învîrti repede într-uncăldi şi dispăru in
birt.
Mai tîrziu se sculă şi domnisoara. Ierotei îşi bău
rachiul pe care-I poftea de-atîta vreme.
- Domnişorul din Văleni s-a sculat ? întrebă el pe
chelneriţa, care părea foarte indispusă.
-- Incă nu, răspunse ea scurt.
-- Te rog să-I trezeştt : avem drum lung şi greu
pînă acasă.
Dar domnisoara nu-l lua în seamă. Ahia pe la şapte
îi implini rugarea domnul Ştefănescu.
Vasile Mmăsanu deslusi cu mare silă unde se afla.
Sări din pat şi 'văzu, abia' acum, că durmise îmbrăcat.
Se spălă repede, îşi luă geamantanul şi ieşind zări pe
57
[58]
Ierotei în curte. De patru ani ena Ierotei slugă la popa.
Nu fusese căsătorit niciodată, nici nu era din Văleni.
Lui Vasjle nu i-a fost niciodată simpatic omul acesta
moale, încet în mişcări, puţin cam tăntănit de cap şi
teleleu. De multe ori se mira, înaintea părintelui, cum
de-I mat ţine. Vedea cum Ierotei, cînd era mai arză­
toare munca, se îmbolnăvea, ori tindălea, încurcînd
mai mult decit ajutînd.
- Ce vreai, îi răspundea tatăl său, dacă nu-l ţin
pe el, rămîn fără slugă. Ficiorii de-aici din sat nu
vin. Băile-i adcmenesc 'pe toţi.
Şi astîel părintele Murăşanu era silit să-şi arnă­
rească zilele cu Ierotei. De altfel nu era om rău. Avea
o singură 'patimă: nachiul, dar mai mult îl gusta, nu
bea să se îmbete. Şi avea o însuşire foarte rară: n-ar
fi furat ceva de la stăpîni pentru toate bunurile din
lume.
Cît ce-1 zări pe Vaside Murăşanu, Îşi ridică pălăria,
îi dădu "Bunădimineaţa, domnişor" şi păru foarte
vesel.
- Acasă sînt bine, Ierotei il îl Întrebă clerical, ui­
tindu-se la 'surîsul larg de pe faţa slugii. Avea o faţă
pe care nu se potrivea surîsul; nouraşul de lumină
între brazdele adînci ale obrajilor părea o batjocură.
-- Bine, domnişor, sînt toţi bine. Părintele mi-a
poruncit să-ţi spun să te învălui bine pe drum. Pe la
noi e încă frig.
- Caii sînt hodiniti, Ierotei ?
- Mîncaţi şi adăpaţi, cu harnurile în spinare, nu-
mai să pornim.
- Bine. Indată sintgata şi eu. Vezi şi-ţi cere un
păhărel.
Sluga rînji de bucurie, ar ătîndu-şi dinţii Jaţi, găl­
hinii.
Peste o jumătate de ceas căruţa popii din Văleni
durăi peste podeţul dinaintea curţii birtului şi apucă
pe drumul neted şi umed. Ierotei îşi aprinsese o ţi­
gară groasă,de foi, şi colbăia necurmat. Fumul vî­
năt, pişcător, zbura luat în pale mici de vînt.
- De-aia-mi 'place mie ţigara groasă .la drum. O
aprinzi laici şi ţine pînă-n Deleni, z.se Ierotei, întor-
58
'f'
[59]
cîndu-şl peste umăr faţa br ăzdată şi arătîndu-şi dinţii
puternici. Era foarte rnulţumitor lui Vasile şi pentru
r ach i u şi pentru ţigări.
Căruţa alerga cot'nd mereu pe uliţele strîmte ale
orăşelului, Pe alocuri drumuf -era pardosit cu piatră
de rîu, cu mici bolovani. Pe-aici căruţa se zguduia
cumplit şi făcea o larmă asurzitoare, din roţi, din le­
sele de nuiele.
Prăvăliile erau deschise de curînd şi ucenici sprin­
teni se iveau pe-o clipă în uşi. Nu prea erau cumpă­
rători în ceasurile de dimineata. Casele c-un etaj, cu
douăvdispărur ă în curînd, rărnaseră în urmă, şi uliţa·
pecare alergau acum caii era aproape o uliţă de sat.
Chiar în cap o crîşmă ena plină de muncitori, de ţă­
rani cari veneau în oraş.
Adevărat că era răcoroasă dimineaţa asta de aprill
Clericul se ascunse mai bine în largul palton de Iarnă
lucrat «le croitorul seminarului.
Oricît îi era de nesimpatic sluga Ierotei, el simţi că
se linişteşte îndată ce-l zări. După c,e se sui în căruţa
lor, după ce se acoperi cu ţoale aduse de-acasă, el se
linişti deplin, se simţea în siguranţă. Incepu să simtă
iarăşi bucuria apropierii ele casă, îi părea chiar că, în-·
tr-un anumit fel, îi şi 'simte pe oei de-acasă. Părinţii,
surorile, păreau că-I mîngăie de departe. La frumoa­
sele slujbe din săptămîna patirnilor va cînta în strană,
iar .a doua zi de Paşti va spune în biserică cea dintîi
predică a lui. Da, o avea pregătită de trei săptămîni,
o ştia pedinaîară, o repetase cu glas mare, cu ges­
Iuri, de multe ori, prin coridorul întunecos al semina­
rului. Are să fie o predică stnaşnică asta! Simţea chiar
o bucurie ciudată gîndindu-se că va spune o predică
mai frumoasă de cum obicinuieşte tatăl său să spună.
Vor asculta oamenii ca sfinţii, vor rămînea miraţi la
sfîrşit şi ieşind din biserică îşi vor zice:
- Ce popă scump 'O să. iese din domnisorul Vasile!
Căluţii alergau în trap săltîndu-şi coama lungă şi
aspră. Livezi largi fugeau în urma căruţii, seroteau
domol în depărtări : jurul întreg era pace şi linişte,
numai căruta făcea un zgomot necurmat, sunind a
lemn uscat, la verigi de fier. Nu mai era nici nouă,
59
[60]
nici de curînd repar ată căruta popii din Văleni. Du­
răitul ei răsuna în păduride 'Oe începeau să se ivească
inaintea lor ea o cădere necurmată de ape.
Lui Vasile îi plăcea vuietul acesta sec, căci înce­
puse să-şi repeteze în gînd predica. Se emoţiona Însă
în grabă şi spunea cuvintele destul de tare, în vreme
ce simţea şi gestur ile ce trebuia să le facă. De atîtea
ori a auzit în seminar această poruncă de căpetenie:
;>Preotul să nu se gîndească niciodată la el cînd pro­
povăduieşte cuvîntul Domnului. Nu predică să-şi arete
talentul, ci să înveţe şi să mdrepteze pe alţii". Vai, dar
era o poruncă prea grea pentru un cleric tînăr. Va­
sile Mmăiş!anu gusta înainte plăcerile succesului. Era
întîia lui vorbire la popor, şi cine ar putea să spună
că-n 'cel dintîi debut oratoric nu s-a admirat pe sine
însuşi?
Simţindu-şi părinţii, casa lor aproape, convingîn­
du-se că-n el sălăşluieşte o forţă nude toate zilele,
după cum putea vedeta din avîntul cu care îşi repe­
tase predica, Vasile Murăşanu simţea cum îi creşte o
nouă putere în suflet. Cuteza acum să se gîndească
liniştit şi la visul lui, şi la baia "Arhanghelii", şi la
notarul Rodean şi chiar la Elenuta. Incepu numaide­
cît să-şi ţină o lecţie tnsufleţită de filozofie foarte op­
timistă. Se convingea, cu mare uşurinţă, că adevă­
rata valoare a unui om nu stă în avere, nici în poziţia
socială ce-o ocupă, ci în el însuşi. Cît preţuiesc cu­
noştinţele, cultura, lupta noastră pentru ideal, atîta
sîntem. Poate, mai ales, cît preţuiesc simţemintele
noastre. Şi, după cît se simţea acum, tot fondul lui
sufletesc nu era de despreţuit. Dimpotrivă! Se sim­
ţea gata să se măsoare cu orişicine, cu atît mai mult
cu notarul Rodean, faţă de care, de altfel, simţea o
repulsiune instinctivă, chiar cînd era în dispoziţia cela
mai bună.
Vedea, deci, mai puţin ingrozitoare prăpastia ce-o
săpase între el şi Elenuţa baia "Arhanghelii". Şi se
putea, foarte uşor se putea, ca şi popa Murăşanu să
afle aur Ia vr-una din băile mai mici, unde era păr­
laş. Şi tot aşa de uşor se putea ca la "Arhanghelii"
60
[61]
să sece aurul, cum s-a întîmplat în atîtea alte băi.
Da, roata norocului se schimbă aşa de des !
Trecu un lung răstimp pînă ce Vasile Murăşanu se
trezi din contemplările lui luminoase. Soarele se ri­
dicase binişor şi nu mai era frilg. Cleticul îşi lăpădă
paltonul de iarnă. Dar sluga băgă de seamă, îşi în­
toarse capul peste umăr şi-i zise :
- Nu-l dezbrăca! Intram numaidecît în pădure.
Părintele mi-a spus să te îmbraci bine să nu răceşti.
- N-ai teamă, Ierote., sfîntul soare-i pe răzoare,
răspunse Vasile c-o bucurie copilărească.
Văzduhul era senin, limpede ca lacrima, şi ochiul
de argint al soarelui rîdea din înălţimi, amestecîn­
du-şi în toată clipa perdelele jucăuşe, subţiri şi fine.
Darvîn faţă, 'pădurea se tot apropia, valea se strîmta
mereu şi deodată se simţi un miros tare, aspru, de
umezeală, de verdeaţă şi de umbră, mi-rosul de pri­
măvară al pădurilor. Drumul de ţară intră în pădurea
de fagi şi începu deodată să urce. Ierotei sări de pe
capră şi, la 'O cirnitură, opri căluşeii.
- Să mari răsufle, dornnişoruie, să-şi iee duh, să­
racii. Păşind larg, legănat, trecu înaintea cailor, îi
trase de urechile păroase, lungi şi, numaidecît, căI11-
sei] îşi scuturată trupurile într-un răsunător picurat
de clopoţei.
- Eu de-acum merg pe ling'a C:1. i, zise iar Ierotei,
dar dumneata sa-ţi iei haina ceagroasă. Răsullul pă­
durilor e umed, adause, Iluierind cailor.
Căruta porni, în pasul cauior acum, şi clericul se
convinse repede că' Ierotei spusese adevărul. Irnbrăcă
din nou paltonul. Adieri răcoroase se prelingeau, şi
de o parte şi de alta, din pădure, ca nişte ape subţiri
nevăzute. Ca niste colurnne albe, rotunde, puternice,
seînălţau fagii băt-rîni pe coastele ţepişede amîndouă
părţile drumului. Creştetul lor s.e zărea departe în
înălţimi, erau fagi aproape drepţi ca brazi], fără
crengi, numai deasupra cu o coroană puternică. Soa­
rele le lumina creştetele, 'pe alocuri lumina punea
pete mari, albe şi mai în jos pe trunchi, dar drumul
era urrrbrit şi umed. Căluşeii vînjoşi păşeau mărunt
şi repede, în răstimpuri slorăiau pe nări, aburi deşi
61
[62]
începură să se desprindă din trupurile lor. Clericul
sări din căruţă. •
- Ei, dumneata puteai să rămîi, zise Ierotei.
- E bine pe jos, Ieroiei. se mai dezrnorţesc oa-
sele.
- Asta încă e adevărat, domnişorule. E şi frumos
drumul ăsta. Pagubă că sînt urcuş uri aşa de grele.
- Vor duce ei cumva căruta goală pînă în Deleni,
zise Vasile.
- Caii noştri ? Oho, de ei nu mă doare pe mine oa·
pul. Dar, zic, cînd trec pe-aici care încărcate cu po­
vară. Ce chin pe bieţii bai, numai ei şi Dumnezeu ştiu.
- Ce să facem, Ierotei, dacă n-avern drum de fier?
- Cu drăcii de elea nici nu m-as încurca eu ! Dar
crestinul să-si aducă aminte că si' dobitocul are-un
suflet. Să nu' pună. prea multă povară. Insă negusto­
rii n-au nici 'O durere pentru bietele vite. Ierotei spuse
cuvintele cu multă d urere ca �;,i cînd ar vorbi de-a
mare ticăloşie omenească.
Vasile era vesel, se simţea uşor, aerul parfumat cu
r ăsullul pădurii îi umplea pieptul, ca a băutură în­
tăritoare.
- Să aibă şi vitele suflet, Ierotei ? îl întrebă zîm­
bind.
Sluga se opri o clipă, îl privi stăruitor şi pornind
din nou cu paşii lui legănati, începu:
- Cum să n-aibă, Doamne sfinte, cum să n-aiba !
D-apai n-ai auzit dumneata nic'odată cum mugeşte
vaca, cum ra:ge viţelul; n-a i văzul cum se gudură
cînele cînd îşi vede stăpînul? Fac aşa pentru că au
şi ele un suflet.vdomnişorule Vasile. Numaldouă do­
bitoace cred eu că n-au suflet. El tăcu, îşi scoase din
şerpar o cărtulie toată flendere şi, după ce a privi pu­
ţin, o puse inapoi.
-- Cari dobitoace? întrebă clericul.
-- Parcul şi bivolul, răspunse fără şovăire Ierotei.
- Porcul şi bivolul ?
-- Aşa. Parcul mincă, mÎJ1Ică, rnincă ! Bivolul se
uită prostcu ochii lui. Gîndeşti că-s nişte găluşte ele
glad ochii bivolului
62
[63]
Vasile Murăşanu rîse din toată inima. Căruţa ho­
dorogea puţin, cum mergeau caii la pas, şi rîsul cle­
ricului răsună pînă departe în păduri.
Ierotei nu mai zise nirnic. Mel'gea cu capul plecat,
numai cîteodată îşi ridica ochii şi privea pădurea de
fag. Tăcea şi Vasile şi înalnta cu plăcere pe drumul
pielos, Paserile ciripeau pe creştetele Iagilor, vr-o
mierlă fluiera în vr-l\111 luminiş.
Merseră mult aşa, sluga Înainte, stăpînul cel tînăr
În urma lui, cinddeodată Ierotei se întoarse şi arătă
clericului o faţă deznădăjduită.
- O vezi? întrebă el şi porni din nou.
Vasile Murăşanu se apropie de slugă, mergea ală­
turea de el.
Ce să văd?
- Pădurea asta! oftă Ierotei.
.- Şi ce-i cu ea ? întrebă clericul.
Dar oricît s-a chinuit să scoată o vorbă nouă din
gura slugii, a fost în zadar, şi Vasile Murăşanu în­
cerca să ghicească ce-a vrut să spună Ierotei. Il văzu
că se apropie mai tare de cai şi din cînd în cînd îi rnin­
găia, îi netezea cu palma Iu! aspră pe şolduri. Pădurea
creştea în jurul lor tot mai puternică, tot mai uriaşă
parcă. Nu se mai zăreau decit cîteodată luminişuri,
pete vinde de cer, deasupra. Creştetele, coroanele se­
atingeau, dar jos pădurea era rară, pînă departe se
vedeau columnele acestea albe, lucii, prăpăstioase, care
pe alocuri păreau înşiruite' ca nişte enorme făclii.
Coastele muntelui, cu cît urcau, erau tot mai prăpăsti­
oase, dar pădurea albă de fagi părea că împrumută o
siguranţă neclintită acestor povîrnişuri primej dioase.
Pace si încredere adîncă se strecurau din sînul aces­
tui codru puternic, neclintit, bătrîn. Cum mergea pe
cărăruşa pieloasă, care şerpuia alăturea cu drumul de
ţară, clericul îşi' aduse aminte că, de cîte ori venea
cu sufletul zbuciumat de-acasă, după vacanţa de vară,
la începutul anului şcolar, se liniştea, se impăoa cu
soarta, trecînd prin pădurea aceasta. Totdeauna i-a
fost grea despărţirea, totdeauna, cu apropierea lui
întîi septembrie, simţea o răceală, o repulsiune ins­
tinctivă faţă de şcoală; şi, elev mare, în a şaptea şi a
63
[64]
opta clasă de liceu, nu-şi putea stăpîni lacrimile, spre
ruşinea lui, cînd săruta mîna părinţilor. Tot drumul
pînă în pădurea asta se simţea nenorocit, ca şi cînd
s-ar fi dusIa locul de pierzare. Tăcea, şi-şi îngreuna
sufletul cu suspine. Numai cind intra în pădurea asta,
de care se mira mereu, neîntelegînd pentru ce, sim­
ţeacum se linişteşte încet-încet, cum i se r ăresc sus­
pinele, cum i se Iimpezesc gîndurile, cum îi cresc ho­
tărîrile în suflet. Deşi nu era aici. sub umbra creşte­
telor înalte, decît linişte, pace, mai ales tăcere, totuşi
V,asileMurăşanu avea impresia, de cîte ori trecea pe
drumul ăsta, că bea dintr-un izvor plin de viaţă şi
de putere. Senzatia aceasta îl urmărea pe drum pînă
la şcoală, chiar zile întregi. El ştia acum de mult că,
din Văleni pînă în oraşul în care îşi făcea educaţia,
avea să se adape nesmintit idin izvorul acela minunat.
Ii părea de multe mi că, la mijlocul drumului, îl 3'Ş·
teaptă un prietin nevăzut, care-i dă voinţă şi putere.
Nu-şi putea da seama cum se făcea schimbarea aceea
în el, atît ştia că, intrînd în umbra şi mireasma pă­
durii, privea cu ochii mari, neclintiţi, aproape hipno­
iiz aţi, albele, înaltele colurnne, cari vijiiau încet din
coroanele depărtate. Dar 'CÎnd drumul se lumina, e1
se simţea alt om şi-i veneau surîsuripe buze şi în
inimă cîntece.
Cînd venea acasă, din vîrful dealului drumul cobora
în serpentinelargi, ca nişte cingători uriaşe, şi nu ţi­
nea mai mult de-o jumătat' de ceas. Nici nu-şi putea
da seama cum trecea timpul: ti-ar fi ştiut niciodată
să spună de-a ţinut drumul prin �:)"ădure urr ceas ori
zece.
Nu încerca aceleaşi sirnţeminte însă cînd se reîn­
torcea de la şcoală acasă. Atunci sufletul îi era plin
de lumină, şi el sălta pe lîngă cai, culegea flori cu
miros tare, aspru, de pe marginea drumului. Ori că
nu avea lipsă de: nici 00 mîngăiere acum, ori că nu lua
în seamă pe acel prietin nevăzut care-I aştepta În fie­
oare an în acelasi loc,
Vasile Murăşanu, gîndindu-se la toate acestea, simţ!
o dragoste ladîncă, o recunoştinţă faţă de pădurea
asta, ca şi care mai frumoasă nu văzuse niciodată.
64
[65]
Fagi cu coaja albă şi lucie, aproape ca mesteacănii.
el nu mai intîlnise într-alte păduri şi nici aşa de drepţi
şi aşa de înalţi. O privea cu duioşie, nesirnţind obosea­
la urcuşurilor, deşi venea de mult pe jos acum. "Cum
trec anii, se gîndea clerical. Iată mai lam două luni şi
termin cu şcoala, am isprăvit cu drumurile. Unde voi
fi peste un an, peste doi ?" Deşi nu-i plăcuse şcoala,
cu toate că fusese în toate clasele elev de frunte, sim­
ţea o Vlagă părere de rău că acum e pe sfîrşite cu viaţa
de elev. Poate nici nu-i părea du după viata asta, ci
după anii cari nu se vor mai întoarce niciodată.
Căruta coti, intră într-o nouă serpentină, dnd,îna­
poia lor, s'e auzi deodată: "Cu-cu, cu-cu, cu-cu". Iero­
. tel se opri, stă tu şi Vasile.
- Il aud întîia oară în lanul acesta, dornnişorule,
zise sluga.
- Şi eu, răspunse Vasile,
- Ne cîntă-ri dos, ăsta nu e semn bUIl1, zise iar,
foarte convins, Ierotei. Opri îndată oaii, cercetă cu de­
amănuntul căruţa. Cler icul privi în direcţia de unde
cîntase cucul. Erau sus acum, aproape de creştetul
muntelui; jos se întindea, ca o nesfîrşită 'pînză vi­
neţie, lucie, care se boltea pe alocuri şi iarăşi se
încovoia. Pînza asta o formau creştetele f'agHor în­
mugurlti, în cari se reflecta lumina limpede a soarelui
de primăvară.
- Din partea căruţii cred că nu putem păţi nimic,
spuse Ierotei după ce o cercetă la toate încheieturile,
la roate, cuiele din osii.
- Ce să păţim? întrebă surprins clericul, care nici
nu bă,gă de seamă ce făcuse sluga.
- Ne-a cîntat cucul în dos, explică Ierotei, ăsta
IlLI-i semn bun. Am gîndit să nu păţim ceva pe drum.
Dar la căruţă nue stricat nimic. EI îndemnă cu glas
domol caii, şi porniră.
- De-acum ieşim la lumină, zise iar sluga. Paserea
putea să tacă !
- Dar nu e nimic, Ieroiei, zise Vasile, iac-o vorbă
rămasă între 'Oameni.
- O vorbă cu temei, domni soru le. ELI spun ce ştiu.
Dumneata-] ştii pe Gheorghe TuiI1Su.
5 - Arhanghel il, ed. 1
65
[66]
Il ştiu.
D-acum pe ăla nu-l vei mai vedea.
A murit?
L-a omorît baia de la .Arhanghelii", răspunse
Ierotei c-o uşoară, trernurare în ,g'las.
- Cînd l-a omorît? întrebă Vasile înfiorat puţin
de numele acesta.
- Vor fi trei săptămîni.
-- Dar bine, pe-atunci nu cîntase cucul, zise Va-
silecercind să zîmbească.
- Nu, dar anul trecut, cînd l-a auzit mai întîi, i-a
cînta t în dos. Va fi fost pe vremea asta. N-a trecut
anul şi l-a înghiţit 'pămîntul.
- Omul poate muri în toată clipa, zise clericul.
Viaţa noastră e în mîna Celui de sus.
- Adevărat, şopti Ierotei, făcîndu-'şicruce şi lă­
sînd să se audă un "Doamne" prelung. El crezu că
Vasile întăreşte celea spuse de el.
- "Arhanghelii" omoară mulţi oameni, începu
sluga. Băieşii spun c-or da de aur tot mai mult pen­
tru asta, Dar eu zic că nu-i semn bun.
- Au mai <fost omorîţi şi alţii? întrebă Vasile, sim­
ţind cum tristeţa i se aşaz ă pe suflet ca o pînză
subţire.
- De la Anul Nou Gheorghe TUl1sU e al treilea. El
a căzu] in vîrtej, că este un vîrtej de parcă tecobori în
iad. Pe Burnbea şi pe Ilieş i-au sfărîmat puşcăturile cu
"danam'ită". O venit comisie ş-a ziscomisia să nLI
mai lucreze în vîrtej; da' parcă notarului îi pasă de
comisie!
- Au oamenii piatră de măcinat în primăvara
asta? întrebă clericul.
- Este, este, este destulă. Numai noi nu sîntem
cu noroc. Părintele nu-şi mai ţine părţile pe la băi.
O zis că le mai dă şi dnacului.
Vasile Murăşam; tăcu. Se gîndi că-ntr-adevăr tatăl
său n-are noroc la aur. Foarte puţin e tot ce-a cîştigat,
dar bani adlai destui.
Ajunser ă în Deleni. Erau numai cîteva case de căr­
bunari aici pe creasta muntelui; casele se tineau de
comuna Văleni. Căruţa se opri, se răsuflară căluşeii,
66
[67]
apoi slugă şi stăpîn se urcară şi caii porniră În trap
mărunt la vale. Căruţa începu să, răspîndească iarăşi,
pînă departe, zgomotul, larma aceea de lemnuscat ce
: se izbeste, se cutremură. Pădurile umpleau dealurile
vecine, dar acum erau păduri de brad, care lurnln au
metalic, de-un verde întunecat. Drumul însă trecea
tot rnai departe de păduri, era mai uscat şi mai strîmt.
Pe culmi, prin .rariştide păduri, se zăreau celea din­
tîi case' din Văleni, Case cu fundamentul înalt de
piatră, zidit în lut sau var, închegate din bîrne de
brad, cu pridvoare strîmte în cari suiau scări ţepişe,
Coperişul la toate era dinşindile. Celea mai bătrîne
păreau, în depărtare, cu tortul negre, ca nişte pete mari
de întunerec, altele aveau păreţii roşcaţi, ca blana
unor capre, după cum lemnul de brad era mai vechi
tn zid, ori de mai puţină vreme. La inceput se zăreau
rare, apoi tot mai dese. După vreo jumătate de ceas
caii pornită la stînga pe-o oale îngustă, presărată, cu
bolovani.
Indată, de o parte adrumului, se şi începea o uliţă
a Vălenilor. Patru case una lîngă alta, toate din bîrne
de brad, una singură tencuită şi pe dinafară şi vă­
mită. Apoi drumul şerpuia iar printre îînaţe şi, după
vreun sfert de ceas, se iveau alte case înşirate la mar­
ginea drumului. Ca în orice sat de munte, casele din
Văleni erau aruncate ca din praştie, unde şi unde, şi
astfel satul era foarte lung, răsfirat pe vale în sus
într-o depărtare de cinci-şase kilometri încă. Pe lîngă
drum îşi rostogolea apele tulburi, albur.ii, ca şi cînd
ar conţine <O mare cantitate de cretă topită, o vale
largă şi repede. Luncile din jurul drumului se tot
strîrntau, strivite parcă de dealurile prăpăstioase, cari
se tot apropiau, părînd, pe alocuri, 'Că inchid orice tre­
cere. Păduri mari de brad durrniau pe coastele lor.
De cind apucară pe calea aceasta prost îngrijită, pe
care căruţa popii Murăişanu hurduca necurmat, cleri­
eul Vasile ami larma tipică a Vălenilor, acel "toc-t,oc,
toc-toc-toc-toc", împreună 'c-un huiet ciudat, larma pe
care a făceau "şteampurile", piuă le de pisat piatră au­
riferă. Larma aceasta o prindeau pădurile, o repetau, o
creşteau şi nu se prea putea 'cunoaşte de unde vine.
5*
67
[68]
I
T'Iuăle erau aşezate aproape de valea aceea alburie, a
cărei apă groasă, tulbure, învîrtea roţile, căzînd din
scocur i largi de brad, ca nişte j.ilipuri mai mici. La
fiecare piuă apa era condusă. din vale pe canale, la
unele din depărtări destul de mari, ca să fie 'Căderea
apei puternică. Rotile aveau dimensiunile celor de la
mori mai mici; sulul gros era îrnpănat cu măsele de
lemn, cari, rotindu-se, ridicau în fiecare clipă cîte un
mai greu, din edea patru, şase, nouă oridouăsprezece,
în vreme ce în fiecare clipă lăsa cîte unul să izbească
în piua afundă, căptuşită cu blane tari, în care se
vărsa piatra auriîer ă, siărmată de ciocane. In pa­
ralelograrnu! acela pe scocuri subţiri se conduceau '
. elin jilipuri vine de apă. Fiecare mai avea ţintuit în
capătul inferior, c-un cerc de fier, cîte-o uriaşă măsea
de cremene. Inainteapiuei terenul era închis cu soin­
duri 'groase. Covata aceea Îln formă «le paralelograrn
avea cîteva găuri, prin care se scurgea necurmat
zeamă alburie, care apoi se închega, scurgindu-se apa,
în spaţiul acela !închi!s. Zeamă ele-aceasta împroşca, ia­
răşi, de cîte ori izbeau În piuă măselele. In spaţiul în­
chis cirul tot creştea, se tot închega şi zbicindu-se ră­
mînea un nisip foarte f in. Il prindeau pentru ca să-I
spele, să-I aleagă elin nou, ca să nu ducă în vale firele
de aur ce le mai ascundea. Il spălau pe petece de pă­
nură, aşezate anume 'Într-un scoc aplecat, în care se
conducea o şuviţă de apă din jilip ori din canal. Au­
rul cel mai mult rămînea însă pe fundul piuei. De aci
era scos cu îngrijire şi spălat apoi, din nou, clătit, mai
bine zis, într-un vas de lemn aproape triunghiular; tot
aşa se prindeau şi firele de aur cari se opreau în pă­
nurele din scoc. Se muiau intr-un vas cu apă, se stor­
ceau bine, apoi, după ce se aşeza conţinutul, apa din
vas o vărsau pe încetul. Toată operaţiunea aceasta
destul de migăloasă se baza 'pe principiul că ce-i mai
greu se ,dUC-El Ia fund. sau că rămîne înapoi. cum se-ri­
timpla in vasul cel triunghiular, care n-are decît un
nume străin. Pulberea de aur era uscată apoi în tipsii
puse la foc, ori ena 'prinsă cu rnercuriu. De-aici în-
1:010 era uşor: în Văleni erau destui cari schimbau nu-
68
[69]
maidecît aurul, dar nici topitor i!e statului nu erau
departe.
Piuăle acestea făceau ziua-noaptea o larmă neîntre­
ruptă. Mai ales 'unde casele erau mai concentrate şi
piuăle mai dese.
Clericul Murăşanu cunoştea bine acel "toc-toc" şi
toată rnunoa migăloasă a alegerii aurului. Adevărat
că tatăl său nu avea pjuă, dar totuşi măcinase de
multe ori pe la alţii, căci unele se puteau lua şi cu
chirie.
Vuietul acesta cunoscut nu-l plăcu, îl indispuse,
poate unde-i aduse iar aminte de baia ,Arhanghelii",
ori, poate, pentrucă tatăl său n-a avut nici un cîştig
din lucrarea băilor, care îmbogăţea pe mulţi. Piuăle
cari se auzeau pjnă acum nu se puteau zări, căci erau
umbritede arin! deşi, cari creşteau de zeci de ani pe
ţărrnurul văii.
Insă nu peste mult casele erau mai dese, de a parte
şi de alta la 'drumului, şi el putu să vadă sclipind în
soarele primăverii spiţele strălucitoare ale roţilor, auzi
lzbiturile ciocanelor cari mărunţeau piatra, VăIZLl fur­
nicînd în toate părţile prin curţi, pe sub soproane, băr­
bati, femei, copii, cu vestminte le murdărite de Iapa
aceea glodoasă, cu pălăriilepline de 'pete albe.
P.e drum întilniră tot mai multe care Încărcate cu
piatră auriferă. Boii trăgeau din ,greu în jugur.ile lucii.
Unii oameni începură să-i dee binete clericului.
Era aici o parte mai concentrată ,de sat; era şi un
birt, care gemea de lume şi fierbea de cîntece, de
chiote. Caii mergeau în pas.
- O eă vie vremi grele peste noi, dornnişor, zise
sluga Ierotei, întorcîndu-si capul peste umăr, şi el
arătă cu codăriştea biciului spre birt. In săptămîna
patirnilor nu se oade !
- Vor fi sosit acum de la baie, Ierotei, şi vor fi
flămînzi şi setoşi, zise clericul.
- Nu,domnişorule, n-au sosit de la nici o baie.
Pe ăştia pe toţi i-am vazut petrecindu-şi aci şi azi­
noapte cînd am trecut cu căruta. De Joi de la ami azi
îşi petrec. Ii ştiu eu, sînt toţi băieşide la "Arhanghe-
69
[70]
, i
!
I
i
, ,
lii". Adică, zic şi eu aşa! Da r mai mult sînt hoţi de­
cît băieşi, mai mult fură decît muncesc.
- Ii rămîne şi notarului destul, bade Ierotei. Ori
ţi-e milă, de dumnealui?
- Nu mi-e milă mie numai de sfînta dreptate. Ei
dacă muncesc, capătă bani, mulţi bani, zise Ierotei,
In clipa asta în uşa birtului se iv,i un om mijlociu
de stat, uscat ca o scîndură, îmbrăcat în pantaloni şi
fără vestă. Purta o cărnaşe vărgată cu verde. De pe
treapta din urmă păru că-I inieptă cineva, şi se ros­
togoli de două ori, pînă ce în urmă reuşi să-şi ţină
echilibrul întis pe burtă, ca o broască.
- Ăsta edomnul "agheunt", scriitorul din cance­
larie, zise cu satisfacţie Ierotei. A venit pînă pe-aici
să adune zăloage pentru dare. E de două zile în crîşma
asta.
- N-a ajuns în loc rău, zise clericul, privind cu
dicgust la cel care încerca în zadar să se ridice.
-- Zic eu, că o să vină bătaia lui Dumnezeu peste
noi.
- Dă-le bici, Ierotei, s-ajungem o dată, zise repede
Vasile, văzînd că mulţi se adunară în jurul celui că­
zut şi că linii privesc după căruţă,
Ierotei le dădu zadarnic bici cailor, căci tiin bărbat
voinic alerga, mîncînd pămîntul, în urma cărutii, şi-i
ajunse îndată.
Omul 'se ţinea de leasa cărutului şi păşea cu paşi
largi alăbures. Limba i' se încurca, nu prea 'putea spune
nimic desluşit ; Vasile, mai mult din privirile ochilor,
înţelese ce voieşte. Il cunoştea pe rornin, . era un fin
de-al popii,
- Las', bădic-Anton, altă dată, acum nu, acum sînt
grăbit, zise Vasile.
--- Se po-po-poate l Un păhar. Nu-numai un păhar.
Vin bun! bîlbîi romînul.
Aj unseră lîngă căruţă alţi trei, doi cu cîte-o sticlă
de-un litru de vin, unul cu o halbăde bere.
Erau toţi beţi-morţi, dar se vedea că sesiJesc să
vorbească cinstit, cît se poate de cinstit cu feciorul
popli, pe care-I recunoscută şi ei de departe. Clericul
fu scîrbit de beţia lor, de feţele palide de nesomn, de
70
[71]
ochii roşii, dar fu şi mîngăiat pentru dragostea ce
voiau să-i arde. Luă halba de bere şi o bău.
- Ş-un păhar de vin, zise cu silă unul.
- Nu mai pot. Vă rog acum să mă lăsaţi. Altă
dată bucuros, zise Vasile.
Căruţa apucă înainte, cei patru se prinseră pe după
cap şi începură să CÎnte:
Să trăiască! Să trăiască I
Să trăiască-ntru mulţi ani I
Peste o jumătate de ceas Vasile Mură,şanu ajunse
acasă.
IV
Vălenii e un sat cu aproape două mii de suflete,
rez.lăţit de-a lungul văis pe 'O întindere de şapte kilo­
metri. Strîmtorat între munţi, pe valea îngustă, nu se
poate vedea întreg nici de pe munţii din apropiere,
căci valeacoteşte necurmat şi la fiecare cotitură pă­
rea că se închide drumul Înainte. Pîlcuri de case cu
învălişul de vşindilă se zăreau lei şi colo. Inaintînd
pe vale, cerul se vedea numai deasupra creştetului,
cao pînză albastră lungă, dar îngustă. Orizontul era
mai larg numai În jurul bisericii. Aici se formase un
fel de bazin, un 'şes mai larg; coborind de pe două
văi se întîlneau aici două părăiaşe : Vălişoara şi Pă­
răul Caprei, două şivoaie subţiri de munte, care însă
aveau cădere destul de mare ca să învîrtă roţile de la
piue. In jurul bisericii erau grămădite vreo patruzeci
de case. Mulţi dintre cei cari loouiau aici se numărau
între fruntaşii satului. Spre răsărit se deschidea zare
. mai largă, numai în fund, desemnînd o curbă uriaşă,
întunecată pe cer, se înălţa muntele Vlădenilor, ca o
enormă spinare încovoiată. Păduri bătrîne de fag şi
brad înnegreau pe coastele lui. Era aici punctul cel
mai înalt din Văleni, aproape de o mie patru sute de
metri. Primăvara, culmea muntelui împădurltă cu fa,gi
71
[72]
rămînea neagră pînă tîrziu. Frunza era încheiată aici
abia la patru săptămîni «lupă Sfîntul Gheorghe. Spre
apus şi miazănoapte se grămă'deau într-uri Iant nes­
fîrşit dealuri ţepişe, cari spre vîrf se rotunjeau, părînd
uriaşe funduri de căldări. Spre miazăzi munţii erau
puţin mai departe, valea era mai largă ; aici enau Iîna­
tele Vălenilor.
Pe unele coaste - şi mai aproape', şi mai departe
de sat - pădurile erau pustiite, numai tufişuri sărace
se înălţau dintre marile grămezi de stînci sfărîmate.
Coastele acestea erau acoperite cu bucăţi mari de pia­
tră sură, îngălbenită, înnegr ită de vintur.i şi plai, după
cum era scoasă mai de mult sau mai de curind din
băi. Pe alocuri grămezile de piatră păreau zldite c-o
anumită simetrie. Căsuţe cît nişte cuiburi se zăreau,
unde 'Şi unde, împrăştiate printre pietrile risipite şi oa­
meni furnicau pe sus ca nişte pitici. Detunături înfun­
date se auzeau în răstimpuri din măruntaiele munţi­
lor. Aceleaşi grămezi de piatră şi aceiaşi muncitori se
puteau întîlni aproape pe toate coastele din munţii
Vălenllor, Pe unele locuri ocnele erau mai rari, pe
alocuri însă erau aproape una într-alta. Guri rotunde,
negre, răsuflau mereu răcoarea umedă pe care o tri­
meteau necurmat măruntaiele mtunecate ale pămîn­
tului sfredelit. Dar celea mai multe ocne erau acoperite
de brazi, nu se puteau zări din sat. Altele iarăşi erau
departe, cale de-un ceas, de trei, de la biserică.
Pămîntul se lucra în Văleni în măsură neînsemnată.
Locurile reci de munte abia produceau grîu de primă­
vară, OVă1Z. Numai prin grădini semănau oamenii po­
rumb.
Numai preotul şi alte cîteva familii purtau o eco­
nomie de proporţii mai mari. In schimb Iînaţe erau
destule.vnutreţe se făceau minunate. Un fîn ca stră­
mătura şi arornat. Cîte-o pereche de boi roşcaţi ieşea
aproape din fiecare curte. Boi 'îndesaţi, dar iuţi, agerl
de picior, cu coarne mici, ascuţite. Animalele acestea
erau aproape veşnic în jug, iarna-vara. Piatră auri­
feră era din belşug la băi şi oamenii se sileau să nu
aiba un strop de repaus piuăle.
72
[73]
Aproape nu era casă lîngă care să nu fie piua şi
grămezi mari de piatră rnăruntităde ciocane. Şapte­
opt săptămîni peste iarnă piuăle arnuţeau înţepenite în
sloiuri de gheaţă .. Cînd iernile erau însă mai domoale,
odihna lor nu ţinea mai mult de-o lună.
Locuitorii din Văleni erau aproape toţi băieşl. De
vreo zece ani, de cînd era aur destul În băi, ei se de­
prinseseră să cumpere cu bani gata pînă şi zarzava­
turile şi puii de găină. Părăsind economia cîmpului,
părea că ş-au pierdut orice gust de-a ţinea '0 grăd,ină
cu verdeţuri, de-a prăsi paseri pe lîngă casă. Grăunţe,
făină, porc de Crăciun, miel de Paşti, toate se cumpă­
rau din piaţă. Şi n-a fost totdeauna aşa. Mai demult,
cu toată sărăcia pămîntului muntos, sătenii sărnănau
grîu de primăvară, săcară, ţineau vite, oi. Cei mai
mulţi, indată ce se desprimăvăra, ieşeau la munte cu
tot avutul; pe moşia lor aveau improvizate colibi,
ocoale. Puteau gunoi cu vitele pămîntul, Iînatele şi
tot adunau toamna în hambare cît le era destul pe-un
an. Dar pe-atunci băile erau slabe. Abiia se lucra
mai cu temei în patru. La ceiealalte mai mult scur­
ma u decît tăia li în stîncă.
De vreo zece ani însă aurul se.ivi şi într-o baie şi-n­
tr-aita, sătenii încercară în tot mai multe băi părăsite
şi cu încetul economia fu dată uitării. Colibele, ocoa­
lele de pe munte se dărăpănară, izbite de vînturi, pu­
trezite de ploi, şi aşteptau să fie relăcute cine ştie peste
cîţi ani. Că le va veni iarăşi vremea lor, spuneau mulţi
bătrîni din sat, căci 'în Vălenl se cam perîndau aces­
tea două epoci : a aurului şi a economiei. Mai fuseseră
timpuri cînd băile erau îmbelşugate, de pildă cînd zi­
diră biserica, mare, frumoasă ca o mănăstire, şi iar
urrnară ani cind trebuiau să-şi dreagă plugurile. Au­
rul se ascundea deodată, băieşii îl căutau pînă ce mai
aveau parale, apoi, cînd mai rămîneau numai cu casa,
se apucau de economie. Erau, oe-i dreptul, destui cari
plecau la băi străine, mai ales în timpurile mai noi,
dar mai demult, spun bătrînii, că nici un băieş elin
Văleni nu-şi părăsea satul. Erau şi de aceia cari iarna
munceau În băi, vara la economie.
73
[74]
De vreo zece ani Vălenilor le mersese vestea departe.
Niciodată mai înainte nu se găsi în băile din Văleni
aur în proporţii aşa de rnari ca acum. Cei mai mulţi
nici nu mai, credeau că se va isprăvi vreodată. Cizme
de lac la bărbaţi, nălrărni de mătase la femei erau lu­
cruri de toate zilele în Văleni,
Aproape de biserică era casa parohială, o casă pă­
trată, grea, bătrînă, dar Îlncă foarte bine conservată.
Inaintea îerestr ilor era grădiniţă de flori, iar în dosul
casei grădină largă pentru zarzavaturi. Preoteasa nu
cumpăra nici 'un Ifir de morcov ori vreo căpăţină de
ceapă. Popa credea că astfel va da o pildă şi femeilor
din sat, cari neglijaseră cu totul grădinărltul. Dar fe­
meile nu voiau să priceapă.
De ceealaltă parte a bisericii, spre răsărit, cam o
jumătate de kilometru de la curtea parohială, se înălţa
o casă c-un etaj, drăguţă, cochetă, ca o vilă, zidită
de: curînd. Avea ferestri mari, cu geamuri largi, lu­
rninoase, care, din trei păirţi, priveau dealurilajmpă­
durite. Era locuinţa notarului, trecut la pensie, Iosif
Rodean. In curtea lui largă piuăle băteau necurmat
vara-iarna, căci erau adăpostite bine, ferite de ger.
Intre locuinţa lui şi casaparohială, cam la jumătatea
drumului, era primăria. Celea patru prăvălii decăpe­
tenie din Văleni încă erau aici, în apropierea celor
trei case mai însemnate din sat. Dintre prăvălii, trei
aveau şi licenţă de orîşrnărit.
Cum se apropiau Pastile, piuăle băteau asurzitor
pretutindenea. Bărbaţi, femei, copii furnicau în toate
părţile, pe drum, prin curţi, pe sub şoproane. Alegă­
torii de aur stăteau Irînti de sale spălind, clătărind.
Care încărcate 'Ou piatră scîrţăiau pe drum. Femei,
gătite ca de sărbătoare, tintr8u în prăvălii, tîrgui au,
J îdeau mulţumite, fericite, ieşea o vesele cu traistele
sau dăsagii plini. Erau femei voinice, cu mînile şi fe­
ţele albe, ca la doamne. l ile, albe ca zăpada, fluturau
în vint, lurninau în lumina primăverii. Cîte două, mai
74
[75]
-rnulte, se Î'l1tHneau. se opreau, povesteau, spionîndu-şi
mereu îmbrăcămintea.
Să grăbeşti, dragă, făina cec finăe pe isprăvite.
O să mai aducă pînă facem col adi.
Stafide ? Stafide tacă nu-s. Dar pe mîne aduce.
Voi mai aveţi de măcinat?
Cît spui? Un font? Noi unul şi jumătate.
Tu te-ai spovedit P Uf! şi popa ăsta!
Acestea şi alte Irîntur] de conversaţii se puteau auzi
ID tot pasul, unde se întîlneau mai multe femei.
Pe dt erau ele de chichite, pe atît de înglodaţi erau
băieşii car: se zăreau - cind pe-o uliţă, cînd pe alta.
ati pe cărăruşele dealurilor, venind dela baie. Atît
mai aveau de muncit : pînă în joie mare la prţne. Apoi,
pînă după eărbător], rnunca contenea. Ei veneau frtnţi
de greaua muncă, răspîndind din hainele lor muiate,
în găiJ,b eni te, miros de pămînt, un miros ce semăna
r! pucioasă, destul ele înăduşitor. Erau palizi, şi abia
apucau să intre într-un birt, să răsufle. Birtaşul le
aducea în grabă, salarnă, slănină, brînză şi bere. Nu
postea nimeni în Vii I eni, doar în vinerea IpatimiloL
Şi munca lor era grea, dar de cînd era aur mult în
băi, nici cei cari nu băiau nu mai voiau să ştire ce-s
posturile.
In aceste ultime zile dinaintea Paştilor, căruţele
birtasilor aduceau mereu poveri mari de Ira oraş. Lăzi,
butoaie de bere, chiar buţi rnari de vin se coborau în
pivnitele ardrînciale b irlturri lor. Se bea în Vălen! bere şi
vin de întîia calitate. Oamenii erau veseli, bucuroşi
de viaţă, dădeau banul fără să se uite la el.
Clericul Vasile Murăşamt cunoştea din anii trecuţi
fierberea aceasta necurmată din săptămîna patirnilor.
Cum nu avea astîmpăr să rămînă în casă, se plimba
pe uliţă,privea la piuăle neobosite, răspundea la sa­
lutul pHn de dragoste aiI băieşilor. Intra în vreo curte,
la vreun fin de-al popii, urmărea alesul migălos al 'au­
rului, se apleca şi privea de aproape nisipul de aur.
- Să te facem părtaş şi pe dumneata la vreo baie,
dornnisoru le, 1i zicea uuni i.
- Noi n-avem noroc Ta aur, răspundea clericul
zîmbind, în vreme ce nu-şi putea lua ochii de Ia pul-
75
[76]
berea fină, care ,gidele Într-un mod aW de plăcut pe
oricine o priveşte.
__ Părintele nu vrea să-nţeleagă! Dumnealui nu-i
destul de statornic, tot trece de la o societate la alta.
Trebuie răbdare la asbîel de cîştig, dornnişorule. Va­
sile Murăşanu ieşea apoi din curte, trecea pe dinain­
tea birturilor care răspîndeau necurmat o larmă în­
chisă, înf!undată. Vrem"ea era mereu senină, căldută ;
mugurii crăpară şi se aşteptau sărbători foarte fru­
moase. Clericul sorbea aerul plin de miresme, se sim­
ţea nefericit numai la gîtnclul că Elenuta nu mai sosea.
De ,la surorile lui s-a informat cît ce-a ajuns acasă
şi se încredinţase că-ntr-adevă'r domnisoara Elenuţa
Rodearipetrecu iarna la Viena. Surorile îi povesteau,
cu un [el de mîhnire, despre fericirea ce va simţi-o fata
notarului în orasul acela mare. Nu o vorbită cu nici
un cuvjnt de 'rău, dar Vasile simţi din glasul lor cît
regretă ele că nu-s asa de avute ca Elenuta. Lor le-a
şi trimis nişte ilustrate cu palate prăpăstioase. Clerl­
eul ţinu numaidecît să le vadă. Privi mult scrisul mă­
runt al fetei; iriima-! bătu cu putere şi deveni palid,
Acum vedea pentru întîia oară litera măruntă a Ele­
nutei şi deodată-i veni un fzînd ciudat: îi părea că
lui niciodată nu-i va scrie fetiţa � asta, care spunea
vorbe asa de drăguţe surioarelor lui.
Cînd le jnapoiecărtile poştale, el întrebă, c-o voce
schimbată, 'pe surioare :
-: Voi ce ziceţi de fata astia?
Noi?
- Da.
- Se vede că tu ai o părere despre Elenuţa, r îse
fata cea mai mare, Anastasia.
-- Se poate, zîrnbi Vasile.
Dar sora cea mai mică, Mărio,jifa, îşi puse reperle
degetele celea mari de la mîni în este o ureche şi în­
cepui să-şi legene domol palmele, zicînd în aceeaşi
vreme:
-- Măgarule, !mflglarFU'1,e, rnăgarule 1
Clericul se roşi.vnu ştiu ce să crearlă şi 'sf'î:rşi prin
a se mînia:
76
[77]
-- Cu voi nu poate vorbi omul ceva serios. Cu tine,
Mărioaro, mai ales.
--- Si ,e vorba de ceva foarte serios, iubite ? întrebă
Mă,rio�ra, privindu-l ştrengăreşte, din nemijlocită
apropiere.
- Uf! tu eşti nesuferită, zise Vasile respingînd-o.
- Voi fi, dar tu te gîndeşti în zadar la Elenuţa. Şi
deodată începu să se plimbe legănîndu-se prin casă
şi clntînd :
E prea tîrziu, e prea tîrziu.
Azi sufletul mi-l simt pustiu.
-- Se vorbeşte că acum de sărbători se va logodi
cu nin advocat, zise Anaetasia. Dar - adause ăndată
voind să-I mlngăie - nu e sigur. Nu ştie nimeni nici
cum îl cheamă.
-- De pe partea mea se poate logodi, zise Vasile
intunecat la faţă. El se sculă, îşi luă pălăria şi ieşi.
De atunci nu mai vorbi 'cu nirnen! despre domnişoara
Podean. Dar o aştepta în fiecare cl.i:pă să sosească.
Poate de aceea nu putea rămînea mult Într-un loc, ci
se- plimba mereu agitat.
Acasă iÎnsă era liniştit ca de obicei. Spunea întim­
plăridin seminar, din oraş. Popa MUirăşanu ena foarte
vesel. Isprăvise, aproape, ou, spoveditul şi fuseseră
oameni cari îi cinstiră şi cide un galben de zece co­
roane, ba ţăranul fruntaş Vasile Cornean îi lăsă pe
strană un galben de douăzeci. Nici femeia cea mai
săracă nu i-adad mai puţin de o coroană pentru spo­
vedit. Adunase parale frumoase, mai nădăjduia la
sărbători, latmpărtitul paştilor şi era vesel cum nu-l
văzuse Vasile de mult. Oricît am despreţui banul in
ceasurile mari ale vieţii, cind sufletul nostru se î,n3ilţă
în zboruri negrăite, totuşi el este cel ce nedă ele obi­
cei siguranţa zilei de azi şi de mîne. Părintele Mură­
şanu nu era lacom de averi, om, cu apropierea sărbă­
torilor, avuse cheltuieli destule, haine, pălării la fete,
la preoteasă. Erau fetiţele mari, putea să le sosească
vreun oaspe cu intenţii serioase. Astfel 'rămăsese
aproape fără un ban, ptnă ice începură spovedir ile.
77
[78]
AC:1J,!11 se simţea iar în siguranţă, era vesel şi veselia
lui, ca a oricărui om bun de inimă, era contagioasă.
-- Nsaş .avea nimic de zis Împotriva acestor bravi
băieşi, dedt că sînt prea risipitori, incepu Într-o seară
părintele Murăsanu. Oameni paşnici iubitori de or­
dine,cari ştiu ,cinsti pe toată lumea. 'Oameni buni de
inimă. Dar prea împrăştie aurul. De multe ori îmi fac
impresia că nu li-s destule amîndouă mînile.
- Dar, Iăr ă slăbiciunea tasta a lor, n-ai fi adunat
nici tu .atiţia bani, zise preoteasa zîmbind.
'- Dai popii - dar bisericii! nîse părintele. Asta
încă 'ill1ţ i-ar putea sărăci vreodată. O spovedanie în­
br-un lan! Dar luxul oe s-a încuibat şi mai alee pe­
trecaniile astea turbate, iată ce mă pune pe gînduri.
Mai ales ce fac de-o vreme încoace băieşii de la "Ar­
harighelii" e nemaipomenit
Niciodată nu urî Vasile cu .atita putere numele acesta
ca acum, auzindu-l din gura tatălui său, Numele
acesta 11 simţi acum aproape ca pe-un duşman, oa pe
(} fiinţă vie, 'pe care o ureşte greu.
- Averea mare ticăloşeşte pe oameni, tată, zise cu
vocea adîncă, oe tremura puţin. Ocnaasta e un bles­
tărn pe sat,
Popa îl privi cu mir are, nepricepind mînia lui, pe
care TI-O mai putea ascunde.
_. Oh l te prea grăbeşti cu judecata, tinere, zise pă­
rintele, te prea grăbeşti !
-- Nu mă g'!'ălbesc, căci oamenii sînt laşi, oamenii
se-nchină idolilor, oamenii sint nişte ticăloşi, îndată
ce îi copleşeşte belşugul.
- Nu toţi, nu toţi, tinere, se grăbi să răspundă pă­
tintele. Care-i pornit să cadă - cade. Nu toţi ! Sint
oameni foarte cinstiţi şi Între aVlL�ţi. Vasile nu mai răs­
punse. C-o mare cută între sprincene se ridică de la
masă şi ieşi în ourte : .Toţi, toţi se tică I oşesc " , repeta
mereu aproape cu vocea tare. In seara aceea simţi
cum i se clatină speranţa în reuşita planurilor sale.
EI, îndată ce auzi numele "Arhanghelii", se gîndi I,a
logodna Eleil1uţii ,şi :fuII.gerător !Îi veni .gîndul: "Dar
de va fi şi ea lla,comă de măriri deşarte ca şi surorile
78
: ;;;" "O, ;" .:::: :,
I
;::,....,:"_. -, :- .. -: -_:-=- .. :-:-: .. � .. -., ,-�. ".Wl'§!l!,.J
[79]
sale? 0, aşa va fi cu siguranţă", Îşi răspunse lntr-a­
ceeaşi fulgerare de gind.
Noaptea abia aţipi, cînd tatăl său veni să-I tre­
zească. Ena vineri noaptea spre sîrnbătă şi trebuiau să
meargă Ja biseţjcă să facă slujba ,înmormîntării, să
incunjure biserica. Ena noaptea prohodului lui Hristos,
Vasile se freca ameţit Ia ochi. Ca pul îi vijîia. Privi
aiurit în jurul său. Se trezi cu senzatia că rătăceşte
într-o nesfîrşită pustietate. In liniştea nopţii auzi cîn­
tecul de metal laI clopotelor, cîntecul dar ,plin de d ll·
rere "vauu-vau:u-V.aLl". Clericul sări deodată din pat
şi priv-i mirat la tatăl său, care stătea 'înaintea lui ca
a statuie neagră, puternică. pe care flacăra Iuminiţii
de ceară, pe oare preotul o ţinea în mînă, arunca o lu­
mină frîntă.
- Vezi şi de grăbeşte, Vasile, să-mi cînţi în strană,
zise c-o voce înfior ată părintele Murăşarru. Nu numai
vocea lui era schimbată la acest iÎlnUi ceas după mie­
zul nopţii, ci şi faţa, privirile', tinuta, intreaga lui fiinţă
era alta. Clericul 11 privi nedumerit, căci 'Încă nu se
trezise bine din visul adînc ,al somnului întîi, şi-i păru
că un străin, un om, care aşteaptă de la el ceva ne­
obişnuit, îi stătea înainte. Rămase >CU mînile în lun­
gul trupului, ascultînd vaierul undulător ,a:! clopote­
lor. Părintele Murăşanu băgă de seamă că Vasile
doarme de ju:mă,tate,se apropie, îi puse mîna dreaptă
pe umăr, c-o nesfîrşită gingăşie, si-i zise:
- Irnbracă-te. Azi înrnorrnîntărn pe Domnul.
Cuvintele acestea le spuse c-un simţămiÎllit adinc :
doi stropi i se iviră în priviri. Toată credinţa tinereţii,
a bărbătiei lui părea că s-a deşteptat lîn sufletul său
c-o intensitate neobişnuită. In liniştea nopţii, cînd ai
lui durrniau cu taţii în mîngăierile somnului, acestui
prieten mai mare, mai puternic, al muritorilordecît ori
oare a lbu! , preotul se simţicutremurat la g,lasul clopo­
telor. ° căldură nespus de fină, aproape imatef'ială,
pornind de la inimă îi umplu între:aga fiinţă. Un sin­
gur gînd avea, un singur simţămîn1:: "Cît sÎnt,em noi
de nememid, Doamne, cU sîntem ele nemernici!"
Acest oftat îi venea necantenit. Voia să zkă: "Cît
m-am depă'f'tlat de tine, Doamne, :în anii vieţii mele!
79
[80]
Cum nu rn-arn gîndit la tine, cit mi-a Iost de puţină
credinta ! Cum te-am uitat !" Ii părea că undeva foarte
aproape, deasupra ea, în jurul său, e însuşi Dumnezeu)
de faţă, şi simţea cum i se topeşte întreagă fiinţa în
,căI,duraaceea nespus de fină ce-l inunda.
Ceea ce observă Vasile nil! era o părere, era adevărat.
Inaintea lui nu mai stătea 'chipul de toate zilele al
tatălui său, ci alt om, cu mult mai depărtat de mi­
zeriile pămîntului, era chipul de apostol pe care
aproape toţi oamenii îl îmbracă în unele clipe ale
vieţii.
- Indată, numaidecit sînt gata, tată, zise cutremu­
rat Vasile, simţind căldura binecuvînbatei mîni părin­
teşti cum i se strecoară de pe umăr în trupul întreg.
- Dar vezi să-mi cinti frumos, pe podobie, să nu-mi
scurtezi cum v-aţi obicinuit voi dinerii. Să cîntaţi toate
stihurile.
- Da, tată, '11-0 să lăsăm nimic afară, răspunse 'În­
sufleţit Vasile. Agitaţia care stăpînea sufletul popii
părea că trecuse şi-ntr-al lui. Imbrăcîndu-se la repe­
zeală îşi zicea: "Ce prostie să mă tulbur vpentru o
ocnă, pentru o fată! Ce nlmicur i sînt toate acestea
înaintea Celui veşnic, care aşteaptă să-i slujim lui",
Nu pricepuse nicicînd aşa de bine, nu văzuse aşa de
limpede caacum adevărul învătăturjlor oari i se pro­
nuneau rîn seminar. Cî,l i se pătură de 'reci de multe
ori, şi 'CÎt de calde, cit de înalte le vedea acuma!
Avuse suferinţecunjp lite de cîteva zile Iy,îndindu-se
cii Elenuta se via logodi la Paşti, dar mai ales convin­
gindu-se că, şi ea, e tot aşa iubitoare de deşertăciu­
nile măririi lumeşti ca şi surorile sale; răniadîncl ii
sfredeleau fiinţa lui întreagă. Şi iată acum, la gîndul
că în noaptea asta va sluji lui Dumnezeu, cum .se în­
chiser ă 'toate ranele acelea, cum începe să se gîn­
dească, cu multă bunăvoinţă, chiar la Elenuta ! Incepu
s-o despreţuiască şi iată acum o voce lăuntrică îi spu­
nea: "Şi ea e a lui Dumnezeu ca şi tine. Pentru ce o
despreţuiesti ? Dacă tu poţi să ai gînduri bune, ea nu
va putea ?"
Clopotul chema mereu cu vaiere prelungi, sonore.
Preotul deschise 'Încet uşa să nu trezească pe nimeni.
I
80
[81]
Cîntecul se auzea acum şi mai limpede şi mai curat.
Ieşiră amîndoi î!ll curie, Iără să mai vorbească. Pe
drum se auzeau voci încete, care aveau un ifeI de foş­
net, parcă. Creştinii veneau la prohodul Domnului.
Aerul era răcoros, foarte subţire. Ca într-o ceaţă abia
zărită clipeau stelele :1n tnălţlmi. Pădurile de brazi
păreau că se leagănă în Întunerec şi că însăşi ele tri­
mit acel vaiet, du uridulări prelungi, pe care-I prin­
deau de la clopote. Ferestrile turnului erau luminate:
se vedeau înlăuntru jumătăţi de oameni, trunchiuri
negre, cari făceau ou braţele mişcări neînţelese ; erau
clopotarul şi alţi doi creştini.
Cu 'luminita de ceară în mjnăpreotul MurăŞlalll.ui in­
tră în curtea bisericii, îi lumină şi lui Vasile ISă nu se
împiedice depragultnalt, apoi, zicind rnereu : "Bună
dimineaţa! bună dimineaţa!" trecu printre pîlcunle
de bărbaţi, de femei, Clari aşteptau să intre părintele.
In vusa bisericii stinse luminita. Făcu o închină­
ciune adincă, cum rnn avea datina să facă decid Ioarte
rar la slujbele de seara ori de noaptea, ziua aproape
niciodadă, şi inbră ,în biserică. Catapsteasma strălucea
în lumină, icoanele sfinţilor, în patru şire, păreau că
aşteaptă. Intreaga biserică era vinvăluită în lumina
. aceea mistică, 'pe care o poţi vedea numai noaptea,
cînd ard, Într-o linişte adîncă, zecile de lumînări de
ceară.
Diacul se ridkă din strana dreaptă, lşi înclină uşor
capul cărunt şi începu să Irunz ărească prin cartea
groasă, ,a cărei foi erau pătatecu picături de ceară.
Preotul intră în altar, Vasile în strană, lÎlngă diac.
Slujba prohodudui începu cu stihir ile şi cîntările ace­
lea cari păreau necurmate strigăte de durere supra­
omenească, pline parcă de-o deznădejde sfîntă, o dez­
nădejde IHniştitoare.
Vasile, aplecat asupra cărţii vechi, 'începu troparul :
"Iosif cel cu bun chip de pe lemn luînd preacurat tru­
pul tău". Avea o voce ,de tenor, catre i se supunea ui­
mHor, un tenor puternic şi totuşi dulce, care făcea tot­
deauna să soa'pe vreun oftat din pieptul bărbaţilor şi
lacrvrni din o"�hii femeilor, CÎnd cînta în bisterică. Dar
în tnOaDtea asta er:a parcă nouă intonaţia cuvintelor.
6
81
[82]
Apăsa prelung 'pe cîte un cuvînt de durere: vocea lui
vibra parcă Iăcrămtnd, accentua cu duioşie, cu dul­
ceaţă cuvintele prin care Dumnezeul tatăl mîngăla pe
Dumnezeul nul prin glasul prorocilor : trecea cu uşu­
rinţă, ce mtr-o povestire, peste frazele cu mai puţină
importanţă, Diacul băuroÎnde lîngă el 'Îl asculta tot­
deauna cu multă dnagoste ; dar în noaptea asta îl pri­
vea caşi cînd ar fi lîngă el un arhanghel şi,de cîte ori
trebuia să înceapă el stihul a lternativ, încurca Întîi
cîteva 'cuvinte neînţelese, c!u: vocea nazală, pînă ce
afla şirul unde trebu'ia să înceapă, pe care, de celea
mai multe ori, i-l arăta clericul.
Bărbaţi, femei intrau mereu în biserică, cu pasul
acela tăcut, cu sfiala ou care ineră orice om noaptea
într-o biserică. Dar bălesii din Văleni erau cu totul
deosebiţi în privire, IÎn purtare, Î'n umblet, cînd intrau
în biserică, de alţi ţărani. Abară de cei vandtoşi şi su­
perficiali, orice om parcă Îşi împrumută altă fiziono­
mie cînd intră în biserică. Poate fără să ne dăm seama,
sufletul nostru simte deosebirea între biserică si alte
case. Dar băiesid din Văleni intrau în biserică cu prl ..
vidle acelea neclintite, cu seriozitatea aceea adîncă şi
cu paloarea deosebită cu care intrau şi în gurlle adînci
ale ocnelor de aur. Simţeau parcă prezenţa aceleiaşi.
puteri şi în clipa CÎlI1d să se coboare în măruntaiele
pămîntului şi cînd lntnau ,in mindra ]01' biserică. Ve­
neaiUt mereu, se strecurau inoe], 'pe neobservate, ca şi
cînd ar f'i fost nişte umbre. Îşi ocupau locurile şi ră­
mîneau neclintiţi. Un nou venit aproape totdeauna
atrage curiozitatea, cel puţin a celor din jurul său.
Dar în biserica din Văderri, în naia bărbatilor, nimeni
nu se clintea', după ce-şi lua 10 daltă locul.
Erau bărbaţi de statură mijlocie, cu bărbile r.ase. C11
mustata retezată s,curt, ou capetele tunse. Nu erau
gr.aşi între ei, erau mai mult uscăţivi, b,mneţi, .cu pri­
virik fixe. Purtau mînecări '(I.Jbe de bumbac, >Cămaşă
cu ,guler negru, sev'er, ,pantaloni de llînă, Ipieptalfe Ioa
cari Doi pieptul nu era decît o enormă Ho'a're ciudată,
întO'J1tochiată, ouS'ută ,tot cu negru. Puni:au cei mai
mulţI cizme. Mulţimea din naia bilserkjj ena tot mai
82
[83]
deasă ŞI rn curînd nu se putea deosebi decit o mare
de capete, maiades de frunţi.
In tinda femeilor inghesuiala era şi mai mare. MultI'
ascultau slujba de la uşa bisericii, de la ferestre. Intre
femei nu se putea vedea aceeaşi linişte, aceeaşi reclin­
tire oare stăpînea în naia bisericii între bărbaţi. Ele
se mai spionau din cînd în cînd cu privirile, se mai
îng:hi'OIldealu chiar, oercînd Iieoare să ajungă mai Jna­
irite, oriîntr-un loc mai bun. Printre năfrărnile scumpe
se zăreau şi capete descoperite, pletele fetelor tinere.
Slujba se desfăşura domol şi dureros. In răstimpurt
depărtate părintele Murăşanu· cetea ectenii scurte din
altar, cărora le răspundea c-un "Doamne rniluieşte-ne"
or] "kmin" diacul. Apoi tropar ele prohodului înce­
peau să curgă iarăşi. Era o poezie adîncă, mai mult,
era OI epopee de durere, de credinţă şi speranţă mis­
terioasă, IÎ,n oîntărjle acelea.
Creştiniiascultau cu o evlavie mai multdecît obiş­
nuită. Poate nici nu era evlavie, ci 10 f hrturare în de- ·�1
părtări a ,gîndul ui şi a simţirii. POIa�e unde cîntările .
acestea răsunau numai 'O dată pe an în biserică, făceau :
o impresie atît de adîncă, părînd totdeauna nouă.
Un vuiet surd se ridică în biserică la doxologie, cînd
patru băieşi bătrîni desprinseră praporii din scoabele
de fier. Se începea procesiunea, înounjumr,ea biseri­
cii. Pe lîngă luminile cari ardeau în biserică răsări
deodată o steluţă.vundeva �n tinda muierilor, Aproape
în acelaşi timp o Hăcăruie albă, puţină, se ivi şi între
bărbaţi. Apoi în clipele următoare HalCările acestea se
înrnultiră, se îndesară ca a ploaie de lumini, luminînd
chipurile creştinilor. Oamenii începură să iasă cîte dai,
cite .patru.
OlopOitele începură să răspîndească iaT în Uniş,tea
nopţii u:ndulăpile pline de v;aief. Dar a,ce! 'JVlauu-v!aluu"
vibrătorde mai inaint,e era păkul1sacum de gllalsurri
deosebite. Unele făceau: "uî, !lÎ, uî," altele repede:
"t,ang-ling-tang", "tang-ting-tang". Pădurile păreau
acum <Că nu mai ştiu .ce glasuri să prindă şi le allTIes­
teoaupe tea,te �l1!tr-un răsunet prelung, îndepă'Dtat.
In jurul .b:iiseridi parni încet convoiul. Dar oameni.i
erau atîlt de mulţi încît de I,a început e.raînconjurată
6*
83
[84]
dea ploaie ele lurninite întreagă biserica. De departe
părea că flacările acestea albe, Iungureţc, zvelte, au
cazut c'(;l cploaie elin cer şi au rămas cu toatele sus­
pendate în aer, la aceeaşi înălţime ele la pămînt. Preo­
tul s.e oprea pe rînd la răsărit, miazăzi, miazănoapte
şi apus şi cetea din Evangheliile patirnilor. Glasul lui
se auzea depante în liniştea nopţii.
Diacul, ajutat de cîntăreţi, repeta mereu "Sfinte
Dumnezeule" pe gl'as ele îngropăciune. Vasile nu mai
cjnta. Merg,ea ou capuăplecat, cu luminita de ceară in
mu'nă. Ena o liniste de vînt desăvirsită. Clericul era cu
toiul pătruns de misterul noptii acestei a şi nici nu
băgă de seamă că 1.1;11 băieş, trecind pe lîngă el, îi
stinse 'Ou mineca albă luminita. Imbulzeala era foarte
mare.
- Pofteşte ş-o aprinde de la mine, zise o vocedulce,
argi.ntie lîngă el. -
Clericul privi la dreapta şi văzu, uimlt, pe domni­
scara Elenuta. Ea era ascunsăaproape cu totul într-un
palton lung. Dar luminita pe care o tinea în m1n�1 îi
lumina faţa ging,a�,e, senină, alba, îi lumina mai ales
ochii cari ardeau î:ntuneoaţi sub sprincenele dese. Nici
nu crezu imtii că-i Elenuţa, după cum, mai Î'n a inte, abia
reCUI10SIC1.1 pe tatal său.
- Te rog aprinde-ţi Iueninita, s-a stins, zise din nou
c-o vocecîntătoare fata, mergînd alăturea de el.
Clericul fu atît de mişcat, încît nu ştia ce să fad,
nu ştia cum 'Să-şi aprindă Iurninita.
Elenuţa i-o luă, i-o aprinse la luminita ei şi i-o dădu.
- Dumneata ... dumneatarincepu să bîlbîie Vasile,
dar foarte încet, aşa că mşmai el se auzea.
-- Grijeşte că iar ţi-o sting, zise fata, văzînd cel
Vasile n-are nici grije de lumînare. ..-
- Dumneata esti aoasă P reusi să întrebe clerical.
- Da. Am sosit joi seara. Ena'ţi chiar pe sflrşite cu
slujba în biserkă, d.spiulntse falta, oa'fe nu s'e mai de­
părtă de :lîngă VasiJ'e, ci mergea 'alătur,ea de el.
-- Nu v .. i:lm VăiZLl't. Da, nu v-am văzut, zise iar cle­
ricul oftînd ,din a'd'Înc. Fata II priVi-o c,lipă in reflexul
lumlnării de ,ceară. Era foarte palid, dar mai frumos
ca oriş:dnd.
84
[85]
- Nu m-ai putut vedea, zise Iata. Ieri, toată ziua,
n-arn ieşit din casă, rn-arn simţit foarte obosită. Tăcu,
îşi drese cu mîna Istingă o cută la haină, ori a fost
mai mult o mişcare instinctivă, cum au toate femeile
cînd sirntesc ceva deosebit ce nu pot 'spune, ori cînd
aşteaptă ca altul să continue firul conversaţiei. Dar
clericul nu zicea nimic, O privi cu ochii mari, între-
bători, o privea necontenit .
- La înmormîntare am ţinut să vin nesrniritit. Toţi
s-au împotrivit, dar mie îmi place. Slujba' asta de
noapte a ,lăsa,t totdeauna o impresie adtrică asupre
mea, zise Elenuta. Apoi, adause întdat1i c:o voce -schim­
bată, mai joasă, mai tremur ătoare, dumneata .ai cîntat
asa de frumos, asa de frumos I I '.,-
'Vatsile nu-i răspunse, ci o privi numai cu 'aceeaşi
privirea fixă, arzătoare, de somnambul parcă.
Parintele Murălsanu se opri si ceti cea din urmă
Evanghelie. O parte din oameni mai intr ară în bise­
rid, alţii se gră1beau spre poarta din curtea bisericii.
Incepea să se reverse de ziuă.
- La revedere, domnule Murăşanu, zise Elenuţa,
voind şi ea să plece.
-=::'1,a revedere, domnişoară, zise.cu vocea stinsă
clericul.
Rămii mult acasă? 11 întrebă din nou.
--- Pînă în duminica Tornii, domnişoară.
- Eu de-acum am isprăvit cu şcoala, zise fata şi
mai rămase 101 şi cînd ar aştepta ceva.
Dar cler leul nu-i IPUtu spune decît un cprelung:
".Aşaa ?"
Fata se pier du în mulţime, Vasile MUTăiŞanu intră
în biserică unde !S.]ujba se continuă cu utrenia şi li­
turgia, pînă dind afară era ziuă albă.
v.
De GÎnd preoţea părintele Murăşanu în Văleni, în
nici într-un an nu i-a rămas biserica plină de credin­
cioşi în sîmbăta Paştilor, pînă la sfîrşitul liturgiei.
85
[86]
A treia ,p,a:nte din creştinii 'cari �iI1conjuulaU"ă biser ica
mai indrarăşi acum, dar cu cîtse lumina afară, tot
mai multi >se strecurau pe' uşe. Cînd se cînta priceasna
albia mai erau în biserică vreo douăzeci de bărbaţi şi
cîteva femei care aveau să se împărtăşească. Ceilalţi
ieşiră zoriti, apucară veseli, 'sprinteni, pe drumul diră
orăşelul din apropiere. In sîmbăta Pasfilor era aici o
piaţă foarte bine cercetată. Cîrduri Întregi de miei a­
duceau ţăranii din satele vec:i1lţ; găini, raţe, pui cî­
răiau, gîgîial1, piuiau cu plcioarels legate, pe două uliţi
lali:gi, de amîndouă părţile. Orăsencele .segliăbeau să
cumpere cît se poate de dimineaţă în sîmbăta mare,
pînă nu începeau să sosească băieşii din Vălen! şi
din alte două sate cu ocne de aur. Oamenii aceştia
nu prea obişnuiau să se tîrguie: dădeau banii c-un
fel de satisfactie, c-un fei de fală şi numaidecît ridi­
cau preţul tuturor artkolelorde vinzare,
In sîmbMa Paştilor elin anul acesta drumul îngust,
pietros, care ducea din Văleni la orăşelul vecin era
plin de bărbaţi şi de femei în haine de sărbătoare,
Ziua era senină şi în lumina soarelui mînecălrile băr­
baţilor, iile femeilor păreau de zăpadă. Şiragul alb
undula pe drum, în răstirnpur! se ,ferea de-o parte.
lăsînd să treacă :vred trăsură zbîrnăitoare. Cei mai
mulţi mergeau pe jO'S, căci ajungeau într-un ceas. Era
aproape numai OI plimrbarepînă la oraş. Aepoi soarele
zbicise bine drumul, cărările de munte şi erau poteci
pe care se putea ajunge şi într-o jumătate de ceas.
Bărbaţii purtau pălării mici, rotunde, înconjurate de
şinoare galibene rotunde. din fire aurlte, cari păreau
şerpi subţiri de aur incolăciti de trei ori în jurul pă­
lăriilor negre. Cizmele lăcuits străluceau ca nişte Iete
de oglinzi negre în reflectările soarelui. Femeile pur­
tau lungi şi grele năfrămi, de mătase celea ma: multe,
ghete cu tocurt înalte, ca şi doamnele de la oraş.
Printre ele se zăreau, unde şi unde, pletele castanil ori
negre ale fetelor. Feciorii mergeau cHe ,doi, cîte ,patru,
prinşi de după cap, cînHnd domol ori ,po'vestind veseli.
In răstimpuri ,s'e o,pre:lu, pe cÎ'teva clipe, grupuri mici,
povestea LI a'p,rinşi, ges tkulînd nervos, ca ,şi CÎnd ar
86
.:
[87]
7
vrea sâ se convingă unii pe alţii despre un lucru
foarte important.
Abia cînd soarele era sus Începură să se îrnpuţineze
oamenii pe drum. Cei mai mulţiajunseră în piaţă, spre
marea .bucurle a vinzătorilor. Vreo douăzeci de băi eşi
din Văleni înconjurată un cîrd de miei.
- Ce cereţi pe ei ? întrebă unullpe ţăranii cari stă­
teau răcimaţi pe bîte,
- Pe toţi? făcu uimit un ţăran roşcovan, înalt şi
puternic, 'cu mustata stufoasă.
- Pe toţi!
- Două sute de zloţi, răspunse roşcovanul.
- 'Siintai dumitale P :întrebă altuldintre băiesi.
- Ai mei şi aler doi tovarăşi. '
- Cîţi miei sint?
� Cincizeci, Patru zloţi mielul. Nu-s scumpi. Sînt
g",ra,şi şi tineri.
Băieşul care vorbi mai întîi privi o clipă la ceilalţi,
scoase apoi o pungă şi numără mustăciosulul cele
două sute. I
-- Fire-ai tu al dracului, Petre, zise alt băieş satis­
făcut, mîndru parcă.
- Ce să mai. rulergăm atîta? Noi sîntem aici două­
zeci, cinci.9.dtrti aflăm îndată şi ne vine pe fiecare
doi miei, adică opt zloţi. N -am făcut bi,ne? întrebă
el isprăvind cu nurnăratul.
- Aşa, putem să ne odihnim ÎJntr-o berărie undeva,
zise alt băieş. Mie nu-mi place s� cumpă:r nimic.
Cei mal mult! porniră spre berăria din apropiere.
- Nu rămînem mult, să nu să încingă cumva �
un chef să ne-apuce Pastile aici, zise unul intrînd.
- Ţi-e frică de popa, ţi-e frică de spovadă ! rîseră
ceilalţi. Trebuie că te-apus la greu canon părintele.
In birtul în care intrată nu erau cei dintîi. Erau
numai ceasurile zece, dar sala era plină de consumă­
tori, de larmă, de nori de fum. Erau aproape numai
bărbaţi pin-acum. Femeile aveau mai multe de cum­
părat. Ele umpleau prăvăliile, şetrele din, piaţă" ale­
geau mereu, cumpărau, pacheţelele se îngrămădeau
tot mai multe în traiste sau desagi.
87
[88]
Calf'ele, stăpînii din ipră!vălii, ucenicii chiar, deose­
beau numaidecît, prin mulţime, pe femeile, pe fetele
din Văleni, le pofteau înainte, vorbeaucu ele surrzind,
inchinîndu-se la fiecare clipă înaintea lor, ca şi cînd
ar fi doamne de frunte din oraş. Zîmbetele, vorbe-le
lor pline de măguliri, I1U-'şi greşeau ţinta: femeile
din Văleni alegeau lucrurile celea mai scumpe, le
plăteau Iără nici o încercare de a mai scări,ţa din preţ.
Celea mai multe umblau CLI banii fă,ră nici o sfială,
ca şi bărbaţii lor; altele, cari ajunseseră de mai pu­
ţină vreme; la creangă verde, desf'ăceau biletele de
zece, de douăzeci, mai mari chiar, c-un fel de teamă,
de sfială. Pe feţele lor însă, indată ce dădeau banul,
se :î.ntipă:flea lujn zîmbet de covîrşstoare satisfacţie :
ştiau că� avea de-acum lucruri scumpe de-acelaşi
preţ cu ce dalte femei elin sat. Calîele, stăpînii pră­
văliilor le petreceau cu vorbe măgulitoare pe celea ce
ieşeau, Ipe unele le petreceau chiar pînă la uşe, făcîn­
du-le loc \pI"'in mulţime. Chiar şi ucenicii nu uitau să
le zică:
- Sărbători fericite, poftim.
Multe femei şi fete Hnguiau pe la şetr ele din piaţă.
Slovacii, cari poartă negoţul acesta ambulant prin
Ardeal, desfăceau vrafuri întregi de stofe,de pînză de
in, de nă:frămi,de ciorapi, cu cea mai mare gwbă,
înaintea femeilor şi fetelor din Văleni. In răstimpuri
strigau la alte femei sătence cari se îmbulzeau de
dinapoi:
-- Ce pofteşti dumneata?
Femeia arăta cu mîna o cîrpă de bumbac, Gri alt­
ceva, dar neguţătorul 11IU o mai lua în seamă, ci con­
tinua să laude, mai depart!e,calitaiea articolelor pe
cari le pipăiau femeile din Văleni.
Pe una din cele două străzi unde piuiau 'Pui şi gî­
găiau raţele se născu deodată o mare 'Învălmăşală.
Oamenii alengauiot mai mulţi :5<p'pe o cotitmă a uliţii
unde mulţimea efa grămădită.
Doi sergenti de stradă grăbiră să facă ordine şi
abiia putură să ,descaiere două ,femei. Era o ţărancă
din Văleni şi soţia unui birbş de aici. In vuietul pieţii
88
[89]
abia se putea desluşi ceea ce shi'gGL! deodată aceste
două femei înverşunate. .
Birtăşlta avea lipsă de multe perechi ele pui pe săr­
bători, cumpărase de dimineaţă, dar acelora trebui să
le taie gîtulrndată. Avea oaspeţi multi. Veni, în fugă,
să cumpere alţii. Chiar dădu pe cîte-o pereche cîte Un
zlot şi treizeci, voia să cumpere treizeci de perechi de
pui. Se mai ciorovoiacu ţărancele pentru cinci bani la
pereche. Atunci, din mulţimea care privea, se des­
prinse o femeie uscăţivă, brunetă, trecu înaintea crîs­
măriţiişi zise, privind ţărancele şi dîndu-le îndată
arvună:
- l-arn cumpărat ,eU pe toţi', cu doi zloţi perechea.
Crîşrnărita îi zise veninoasă :
- Ce să faci dumneata cu atîţia pui?
- Treaba mea! răspunse femeia. O să trilmH 111-
dată după ei, adause apoi, privind spre ţărance, şi
voi să plece. Dar or ăşanca se învineţi ca pruna.
- Se vede că eşti o proastă de pe sate. Zvîrli�anii
numai de Ială.
- Am de unde, răspunse cu linişte femeia.
- Ai în oraş, dar acasă rninînc! mălai mîninci mă-
lai şi ceapă şi-'ţipute casa, şuieră ca o f�rie birtăşiţa.
Lasă-mi puii, adause făcînd un pas spre ea. Dar fe­
meia începu să numere liniştită banii.
- Acum i-arn .curnpărat. Ce te-ai scumpit pentru
cinci bani?
In clipa asta birtăşiţa văzmd că-i scapă rlin mînă
cele treizeci de perechi, pe cari le putea cumpăra des­
hl1de ieftin, dacă nu se certa 'pentru cei cinci bani,
se repezi la femeie, îi împlîntă mîinile în păr, risipln­
du-i banii.
De aici, larma şi mulţimea curioşilor. Birtăşiţa era
mai voluminoasă, mai puternică, îşi arăta cu patimă
superioritatea musculară, dar ţăranca reuşise S-oO
z:gîrie adînc pe amindoi obrajii.
Cei doi sergenti, după ce cercetară cazul, voită să-i
fie de folos birtăşlţii, care îi ospătase de multe ori.
_ Lasă-i dumneaiei jumătate din pui, zise unul.
89
[90]
- Acum nu-i mai las, doamne fereşte. AsLa-i ţi­
gancă, nu doamnă, răspunse femeia dregtndu-şi hai­
nele .
.t+D0amna cea {volu.minoasă începu să ţipe din nou:
! �-:-' Nimeni nu mai poate trăi de voi, golanelor I
. Zvîrliţi banii, ne scurnpiţi toate ceiea. Nu-i mai de
trăit în oraşul ăsta!
Celălalt sergent se apropie de proprietarele aripa-
telor. ,
- Daţi-i durnneaiei jumătate, le zise.
-- Vai, Doamne sfinte, dar mai sînt pui nu numai
la nol. Ăştia-scumpărati acum, zise una.
Celelalte tăceau, dar din feţe li se putea citi că nu
v-ar vinde niciodată puii cu un zlot şi treizeci, cînd
c ăIP ăta r ă doi.
lin celea din urmă crtşmărita se îndepărtă cu sergen­
ţii, înjurînd mereu. Era roşie acum de mînie şi de
operaţiile musculare, ca o sfeclă.
In piaţă era fierbere mare chiar şi cînd Se apropia
ceasul prînzului. Dar birturile erau tot mai pline, ge­
meau de oameni. Intrau acum şi femei, cercetau me­
sele la cari erau bărbaţii lor şi se apropiau de ele,
Chelneri le aduceau numaidecit paharele cu bere
incununate de spumă albăşi groasă.
Taraîurile de lăutari cintau în toate crişmele.
La "Ursul negru" trăseseră băieşii cei mai fruntaşi
din Văleni, unii societari la "Arhanghelii", alţii la
.Brezeştl" şi la "Gura Văii". Era birtul cel mai de
seamă din oraş, un fel de hotel. Taraful de lăutari cel
mai vestit cînta aici.
Dintre societatii de la "Arhang�helii" erau aici Va­
sile Comeam, Ionut Umgureamu şi Gheorghe Pruncul,
Povesteau, eu halbele înainte, în fruntea mesii. Toţi
trei erau aproape de aceeaşi vîrstă - patruzeci şi,
şase-şaptede ani - dar după înfăţişare părea că-i
despart cu mult mai mulţi ani. Vasile Carnea n, cum
şedea la masă, efa ni un carp 'mai îna lt decît ceilalţi
doi. Era brunet. c-o mustaţă groasă, neagră, cu obra­
jii palizi, cu nişte ochi vioi, a,geri, cari nu aveau stim­
păr nici o clipă. Avea o gură Iacgă, senzuadă. Nici un
fir alb nu era presărat pin-acum în părul ca tăciunele.
90
[91]
Ionuţ Ungurean purta o burtă cît un butoiaş, obrajii
îi erau mari, slobozi puţin. Purta mustata rătezată
scurt, dar el era jumătate cărunt. Ochii lui erau mici,
gă.lbenii şi părea că încetă mereu în ceva unsuros, ·în
ceva călduţ 'şi plăcut.
Cel mai mic, care în toată clipa părea că pîndeşte
după ceva, era Gheorghe Pruncul, un omulet cu obra­
jii supţi, brăzdaţi, cu ochii bulbucaţi 'ca la iepuri, c-o
frunte palidă lşi increţită.
Societatii de la ".Arhanghelii" şedeau iîn fruntea
mesei. După ce povestiră cu capetele aplecate un lung
răstimp, mcepur ă să vorbească tarie; cei doi dintîi
cînd rîdeau îlşi lăsau capetele pe spate. Pruncul zîm­
bea murnai, şi z.imbetul Jui îi 'irirntnlţea părăiaşele de pe
obraz.
-PJ'tnziţi la noi, nu-i aşa, domnilor? îi întrebă
birtaşul zîrnbindu-le.
- Vai, vai! făcu Ungurean, ce-ai stat să ne în­
trebi.
- Friptură de miel, tocană de pui, un iepuraş, ce-ţi
pofti durnneavoasră, zise birtaşul.
. Societarul cel gras de la "Arhanghelii" Ise grăbi să
iee iarăşi cuvîntul.
- Mielul mie, puii lui Pruncul, iepurele pentru
domnul Cornean! Porţii mari, frate, din toate trei, că
flămânzim ca lupii în iernile grele. Să le vedem!
Crişmarul porni repede.
- Stai, strigă Cornean. Vin de ăla mai este?
- Mai este, cum să nu !
- De care am băut acum două săptămîni ?
- Este, este, răspunse crîşmarul alergind.
Vorbeau tare, căci taraful de lăutari CÎnta; pe!a
mese 'oamenii se aorinseseră de băutură.
- Azi putea lipsi Uită, zise Gheorghe Pruncul.
In sîmbăta Paştilor ar putea şi el să ne dec pace.
- Ba lasă-l, frate, Iasă-il să cînte, răspunse Un­
gurean. Cine poate bea cum se cade Iăr-o horă, Iăr-o
ţarină?
- Nici n-arn venit moi azi să bem aici. Mîne luăm
Pastile doar, spuse c-o voce înceată Pruncul.
91
[92]
-- Acum tu nu vei bea, dacă n-ai poftă! Tu te-ai
spovedit ! Mi-a spus nevasta că te-ai spovedit, zise
înflăcărat băieşul cel ,gros.
- Adevărat? întrebă Vasile Cornean.
- Ei, astea-s lucruri care nu se întreabă ş� ny Ase
spun, răspunse Pruncul. Li se servi prinzul ŞI el In­
cepură să mînînce cu poîtă de lup. Ochii lui Ungu­
rean priveau cu aceeaşi lăcomie mîncările, cu care le
înghiţea gîtlejul.
Conducătorul tarafului, Lăiţă, se apropie încet, zim­
bind, de cei trei socletaride la "Arhanghelii". Se opri
la spatele lui Cornean şi îndată se auzi unduice c.pi­
pi-pi".
Cei trei ibăieşi îşi ridicară capetele.
- Astăzi nu, Lăiţă dragă, astăzi nu facem chef,
zise Cornean scotind un portofel mare, negru, din
haină. Dar, iată, eă ai şi tu de sărbători! adauso dîn­
du-i o hîrtie de-o. sută.
- Numai <O ţarină 1 zîmbi ţiganul, vîrînd suta în
buzunar. Nu părea surprins de cinstea asta.
-- Lasă-l, frate, dacă-! ăsta meşteşugul lui, zise
Ungurean. Nu s-a face g3lură"ln cer pentru-o zicală .
. - Astăzi nu, Lăiţă, s-ar iÎn!cinge un chef şi-ar fi
păcat, zise iar Cornean. Lăiţă le pofti sărbători feri­
cite, se Închină .şi voi să plece.
I _ Stai, sărace, stai să te cinstesc 'şi eu, zise cu
gura plină Ungureanvşi-i dădu o hirtie de cincizeci,
Fără nici o impresie deosebită, ţig,an.u1 luă şi hir­
Ha asta şi -O vîr! lîngă cealaltă.
- A doua zi de Paşti eşti la noi, nu-i aşa? întrebă
Cornean.
-- La dumneavoastră, să trăiţi, răspunse Lăiţă, de­
părtîndu-se.
In vremea asta Pruncul tot căuta, dar nu alfla nici
un ban mărunt. Avu un uşor zîmbet, cînd ţiganul se
duse în sfîrşit.
Ei băură ,� pereche, băură trei, Mură şase, in larma
care creştea necontenit, Ipînă ce, în urmă, veniră slu­
g-ile să le spună că sînt prinşi caii. Cei trei vorbeau
de mult acum iarăşi despre "Arhanghelii".
- O să mai ţină un an, zise Cornean.
92
it
[93]
--- Un an ? Şi zecel Mi:ii,de-acolo să ştii tu că au­
rul nu se mai isprăveşte, spuse Ungurcancu silă,
căci limba -i se împiedica mereu.
-- Da. L-am văzut şi eu alaltăieri! E o vînă foarte
puternică. O să vedem! şopti Gheorghe Pruncul.
- Să trăiască "Arhanghelii", fraţilor, zise rldicin­
du-se şi închinind, Vasile Cornean.
- Pe domnul notar nu l-am văzut azi, bîl!bîi Un­
gurean ridicîndu-se. N-o fi venit oare ?
- Ştii că dumnealui 'vine ele obicei după prînz, r ăs­
punse Gheorghe Pruncul,
Cei trei ieşiră. Mulţi se pregăteau de ducă. Erau
ceasurile trei după-arniazi. Fum greu plutea în sală,
capetele ele ţigări umpleau podeaua, strivite, îrnprăş­
tiind un miros greu. Pe la mese mai rărriaser ă destui,
cari cîntau,tinlndu-se de după cap. Lăutarii îşi pu­
seseră ochii pe patru feciori cari bă iau la "Arhan­
ghelii", aceştia băuser ă foarte mult şi se vedea că
nici 'gîllld n-au să meargă acasă.
Piaţa era aproape deşartă, oamenii se împrăştia­
seră, unii z ăboveau încă în birt mi, dar cei mai mulţi
plecară spre casă. Pe drum se puteau vedea destui
cari se impiedecau şi se clătinau mereu. Se roîntor­
ceau în grupuri mai mari acum, vorbeau aprinşi şi
multora le părea rău că nu veniseră cu căruta, ori
priveau cu ciudă în urma acelora cari îşi luaseră tră­
suri din oraş, şi cu femeile, cu fetele, ori cu vreun
prieten, treceau în goana cai.lor pe lîngă ei.
Deodată pîlcurile de oameni începură să se ferească
repede deoparte şi ici şi colo. Inainte alergau spre ei
doi cai negri, cu gîturile incordate, sforăind pe nări.
- E notarul, domnul Rodean l ziceau băioşii.
Ca într-o vijelie trecea trăsura pe dinaintea oarne­
nilor, cari salutau cu pălăriile în mînă.
- Noroc l Noroc l Noroc! le striga c-o voce aspră
uriasul răsturnat In trăsură. Nu-si ridica nici bratul
enor� care odihnea pe genunchi, 'nid nu făcea vre�m
semn din capul mare şi întunecat, care-i dadea o în­
iăţişare de zimbru. Umplea aproape �într.eg scaunul
de dinapoi al tr ăsurii. Vicavi, pe scaunul de dinainte,
93
[94]
şed-au doi tineri. Aceia ridicau pălăriile pentru no­
tarul Rodean.
- Merge ca prorocul Ilie, ziceau uniii dintre bă­
ieşii pe lîngă cari sfîrÎi<a trăsura.
- Ar fi bun de sfînt Ilie, dar ar trebui să cioplească
mult din el. Eu l-am văzut, în chip, pe proroc, da-i s1ab
ca o scîndură ! răspunse un bătrîn.
- Are să .se prăpădească o dată cu cai, cu căruţă
cu tot, ziceau alţii,
-- Cei doi parc-ar fi ficiorul Pruncului şi-al lui Un­
gurean?
- Parecă !
*
Cei doi tineri erau intr-adevăr universitarii Pruncul
şi Ungurean. Notarul nu putu îndupleca pe fecioml
său Gheorghe, care sosise cu cei doi tineri numai în
dimineaţa aceea din Capitală, să-l însoţească la oraş.
Caii băteau neastîmpăraţi din copite, sluga se uita cu
mînie şi la notar şi la Gheorghe, cei doi universitari
încă erau în curtea notarului.
- Veniţi voi, ou mine! le strlga înfuriat notarul.
- Sîntem obosiţi, păcatele noastre! se scuzară ti-
nerii.
Atunci Iosif Rodean prinse c-o mînă pe unul, cu
cealaltă ,pe al doilea, îi aruncă în trăsură ei sări şi
el îndată.
-- Mînă, mă, strigă apoi s.lugii..
Gheorghe Rodeanşi cu Elenuta rărnaseră în curte.
Trăsura dispăru numaidecît.
- Face rău tata că-i duce fără voia lor începu
Gheorghe. Sînt într-adevăr foarte obosiţi. Toată noap­
tea n-arn durrnit.
- Trebuia să durrnitl in X pînă dimineaţa. Azi la
amiaei puteaţi ;fi totuşi acasă, zise Elenuţa.
Tînărul, care sămăna mult 'CU Elenuţa, tăcu puţin,
apoi zise:
- Ştii tu de cînd puteam noi să fim acasă?
-- De cînd?
- jV1Jai degrabă ca tine. De miercuri. Nu mai aveam
gust să mai rămînem o noapte în X.
94
Hf
Hî
[95]
- Dacă puteai .să fii de miercuri acasă, de ce-ai În­
tîrziat? întrebă Elenuţa.
- Pentru ce! Trebuia să călătoresc singur. Pe
aceşti doi n-a fostchip să-i 'CUleg de prin birturt pînă
mi şi-au tocat paralele.
Fata nu răspunse. Dup-un răstimp Gheorghe o lua
la braţ.
-- Facem o plimbare, nu-i aşa? Mor după aerul
ăsta 1
- Facem, Ghiţă, cu plăcere.
- Uite ce era să-ţi spun, începu tînărul după ce
ieşiră în uliţă şi înaintară o vreme în tăcere, să nu
mă judeei ,greşit. Eu ştiu că mu se calde să ne vorbim
prietenii de 'rău, dar nici nu ştiu dacă-i mai pot numi
prieteni Ipe aceşti doi. Totuşi nu ţi-aş spune nimic dacă
nu mi s-ar părea că tata are un plan pentru viitor
cu careva dintre ei.
Elenuta se irnpurpură la faţă, apoi păli indată. Nu
răspunse, deşi ştia la ce ţinteşte frate-său.
- Nu ştiu 'de care-i mai place, continuă Ghiţă, de
Pruncul ori de Ungurean, dar că pe unul şi-I vrea de
ginere, mi-aş pune mîna-u foc. Şi... numai tu eşti li­
beră între fetele lui. Ei bine, eu la lucrul acesta nu
m-as putea învoi niciodată.
Fata z,îimbi acurn :
-- Nu te tulbura, Ghiţă, eu n-e să mă mărit cu nici
unul-dintre prietenii tăi. Am să rămîn fată bătrînă.
- Ş-o să -te faci călugărită, rîse tînărul.
Domnisoara Rodean păli din nou şi zise, cu con­
vingere:
- Nu glumesc. Eu presirnt de mult că nu mă voi
mărita niciodată.
-- Bine. Cel puţin mă SiC alp i de-o datorie neplă­
cută. Să crezi că nu-mi era uşor să-ţi descriu pe dia­
volii ăştia, 'zise frate-său.
- Oho ! de sarcinaasta nu scapi, Vreau să-mi spui
mai departe. Dacă nu mă mărit cu ei, îi întîlnesc
aproape zilnitc în vacanţa asta şi-ntr-altele, Vreau să
ştiu cu cine vorbesc.
- Cu prietenii fratelui tău, zise Ghiţă înclinîndu-se
în faţa Elenuţei.
95
[96]
-- Nu, te rog să-mi spui. Pe cît ai fost tu de sincer,
pe-atît vreau să fiu şi eu. Sînt curioasă să ştiu dacă
ş-au făcut examenul "rigoros" cel dintîi în anul a­
cesta? Se iscălesc amîndoi "ri,gorosant în drepturi".
- Sînt tot ac010 unde-i ştii de-acum e anul, răs-
punse Ghiţă.
-- Nici al doilea examen .Jundarnental" ?
- Nici!
-- Atunci ce fac anul întreg în Capitală?
- Sfinte Doamne, d-apoi ce-au făcut şi pînă acum l
Cheîuiesc !
-- Şi nu se mai satură? întrebă rîzînd Elenuţa.
- Iti poţi închipui dacă bani de drum a trebuit să
le împrumut eu ! Pruncul, mai ales, parcă a mai că­
pătat un gîtlej de cind s-a îmbunătăţit vîna cea nouă
la "Arhanghelii". Şi apoi, să nu crezi că-i cheltuiesc
singuri: au o gardă de şase grenadiri cari îi înso­
ţesc pretutindenea. Ungurean spune la toată lumea
că asta-i suita arhanghelului Gavril. Părinţii lor fac
rău că le trimit atîţia bani.
- Părinţii oe ştiu !pînă pot, trimit cît le 'cer. Ei
fac rău 'Că cer, zise Elenut a.
- Multi si adeseori. Cr�d că unul dintre ei chel­
tuieşte cei 'puţin de 'zece ori mai mult decît mine.
Le-a mers vestea.
- Aşadar avem de-a ,face cu oameni renumiţi,
rîs,e Elenuţa.
- Tu 'poţi rîde, dar tata nu judecă aşa, nici mama,
nici surorile. Eu, drept să-ţi spun, dragă Elenuţo,
continuă Ghiţă 'cu vocea abătută, eu înţeleg t.oC mai
puţin pe oamenii ăştia. Spun adevărate prăpastii.
- De pildă!
- De pildă, azi, m-a luat tata la o parte şi mi-Ia
zis: "Ştii tu, mă i Ghiţă, cit valorează azi o acţie la
"Arhanghel ii" ?Mai mult decît toate diplomele cîte
le dâ universitatea voastră în zece ani". A vorbi aşa
cred că ,e, cel 'puţin, ciudat.
- Da, zi,se în silă Elenuţa, tata pune nădejde
foarte mare în "Arhanghelii". Dar poţi să fii p,e
pace. Mie mi-a spus că are să mă măr ite după un
96
1
I
[97]
97
7 - Arhnnghclii, erl. 1
prinţ. Deci, prietenii tăi, oricum ar fi, sînt candidaţi
prea putin serioşi pentru mine.
Băieşii începeau să sosească de la oraş. Albeau pe
drum oosturnele de sărbătoare. Veneau căruţe încăr­
cate cu miei, cu pasări. Din două care cu coşuri
adînci în ele gUi,ţauplllrceii,grămă,diţi unul într-al.
tul, cu rîturilerÎ'dicate. Cei mai săraci IÎlşi aduceau
mielul ţ,n spinare. Fier arul satului, un ţigan drun­
chios, cu ochii încruntaţi, venea pe două cărări. In
fiecare mînă aducea cîte-un OO0OŞ, mari şi grei ca
snopii. Ii ţinea de labe, şi pasările rămîneau un răs­
timp în linişte cu capetele în jos, apoi deodată, ca
cuprinşi de Ifurii, băteau din aripi, se srninceau să
scape, cucurigau înspăimîntaţi. Fierarul îşi depărta
atunci mînile de trup şi tot zicea: "Hişş păsărea l
Hîss păsărea" .
.:..:. Au devastat îne-c dată piaţa oamenii noştri,
zise Ghiţă, răspunzînd 'mereu la binetele oamenilor
cari treceau.
- ştiu că vor Ifi trei zile de petrecanie! răspunse
Elenuţa.
- Două!
- Două l Pentru că în ziua lntîie nU-lSdeschise
birturile, nu-i joc - nu serbează în schimb patru.
zile de Paşti, ba şi o săptămînă?
_ Asta e adevărat. Şi, după toate semnele, sărbă­
torile acestea VGr pune vîrf la toate celea de pln­
acum! zise tînărul. Purcel nu ştiu să fi cumpărat
pin-acurrude Paşti.
Ei tăcută şi privirăamî.ndoi înainte pe drum. Pă-
rea că zăresc un cunoscut printre oamenii care ve­
neau de la oras.
- Mi Ise Ipa,r� că e [eciorul popii, zise Ghiţă .
. - Da, e domnul Murăşanu, răspunse Elenuţa C-Q
voce în care se putea simţ! un fel de reproş pentru
f ra te-să L1.
- Dacă nu vrei să-I întîlnim, ne întoarcem, zise
tînărul care băgăde seamă numaidecit schimbarea
din vocea soru-sii.
-- Te rog, de ce ne-am întoarce? Eu nu mă Ie-
resc de nimeni! răspunse fata.
j i
r
�,l�� __
[98]
- De clericul ăsta nici n-ai avea de ce te feri 1
Vezi, eu sînt foarte sincer şi-mi spun părerea 'despre
toţi trnerii cari sînt aproape detine. Aştept ca 'O dată
şi tu să fii tot atît de sinceră faţă de mine.
- Cînd'? întrebă Elenuţa ,zîmbind.
-- Cînd 'Voi lfi încunjurat şi eu de fete ca tu lacum
de candidaţi.
--- Of 1 iăcu iarăşi Elenuta. Ţi-cUTIi !SPUS că nu mă
voi mărita.
- Să zicem că-nici eu nu mă voi însura; totuşi'
aştept să fii sinceră. Deci, mă execut numaidecît,
adause Ghiţă. Nu-ţtpare bine că-ţi vorbesc de can­
didaţi, dar, ce să faci, dacă ei există şi fără 'Voia ta?
Ei nu-şi bat capul. cu hotărîrea ta de-a rămînea fată
bătrînă I 0, 'CÎt îl priveştepe teolog, cu el ealtceva,
El efoarte inofensiv.
-- Cum ai spus? întrebă repede Elenuţa.
- In-o-fen-siv 1
- Şi ce vrei să zici cu asta?
- Că n-ai să te temi de el. E ruşinos oa o fată
mare şi n-are să te plictisească niciodată, 'cu cuvinte
de dragoste. De altfel îl cred un tînăr foarte cum­
secade. Nsaşteapdă, ca alţii, să-i cadă mură-ngură,
ci s-a obişnuit de tînăr cu munca.
Fata tăcu. Vasile Mllrăşanu era aproape acum, dar
cum venea cu capul în pămînt nu-i zări pe cei doi.
Cînd îi observă Jn siîrşit, se opri '0 clipă şi făcu o
miscare, ca si cînd ar fi 'Voit să se întoarcă. Dar
Ghiră Rodean jntelese ce gînd are clericul şi strigă
îndată:
- Bună ziua; bună ziua, domnule Murălşanu.
Aşteaptă-ne puţin.
Cu 'paşi inceţi clericul îşi continuă drumul spre cei
doi, Dar se putea vedea c-ar fi fost cu mult mai bu­
curos dacă s-ar ifiputut Întoarce.
Vasile Murăşanu după ce veni, ziua albă, de la
biserică, se întinse îmbrăcat în pat să doarmă, ;să vi­
seze, Gri �să moară -- tot una-i era. Ar &i putut să-I
fie somn, căci noaptea iÎntrealgăabia aţipise, şi
odihna lui, chiar atunci, fu tulburată de vis. Ar fi pu­
tut să viseze, căci <fdiţa la care 'S-3 gîndit de-atîtea
98
[99]
ari, izvorî, deodată, din întunerec, în carne şi oase,
lîngă dînsul. Şi-n sfîrşit, ar fi putut să moară, căci
deşi fata îi vorbise cu atîta dulceaţă, cu atîta prie­
tenie, el s-a purtat eu ea aşa de prost, i-a v:orbit cu
o voce aşa de seacă, abia i-a spus trei cuvinte,' n-a
pomenit nici C-IO vorbă că i-ar împrumuta 'O carte de
citit. Şi pe deasupra, cînd Ifata-i spuse că ea de-acum
va rămînea acasă, că nu mai merge la şcoală, el
scăpase în locul oricărui cuvînt frumos, potrivit, pe
acel nefericit: "Aşaaa?", care-i sună şi acum In
urechi şi-Lrnustră în fiecare clipă. Dar nu putu nici
să doarmă, nici să viseze, nici să moară. După ce
se zvîrcoli în pat vreo două ceasuri, cu ochii în ta­
van, i-eşi 'pe uliţă, se 'plimbă, stătu de vorbă c-un bă­
trîn, care începu să-i spună o poveste Lungă despre
boi băieşi cari s-au dus în noaptea Paştilor să fure
aur; intră iar în casă, Ise uită, vreme îndelungată.
cum încondeiacă sorioarele lui ouăâe celea roşii.
Apoi, la prînz, rnîncă puţin şi ieşi din nou la plim­
bare. Numai un lucru 'pricepea cumsecade: golul pus­
tiu din cap.
- Nu vei fi fost şi dumneata pină-n oraş? îl în­
treba zîmbind Ghiţă, str ingtndu-I mîna cu căldură.
- Aproape,zise Vasile, păriridu-i că revine la [ca­
litate, auzind vocea prietinoasăa lui Ghiţă,dar mai
ales simţind strîngerea lui de mînă.
- Am apucat pe drum în jos şi m-arn tot dus!
adausle îndată.
Ghiţ'ă băgă numaidecît de seamă că cler icul n-a
aruncat o singură privire spre sorti-sa.
� Alei, am onoarea să-ţi 'prezint pe domnisoara
Elenuţ., Rodean, soru-rnea, zise el întorctndu-se zîm­
bind spre fată.
-- Ne-am îrrtllnit.vastă-dlmineaţă la 'biserică, zise
Elenuţa roşindu-se şi întinz ind minuţia albă lui Va­
sile. Ai durrnit, domnule Mură'şanu? îl întrebă apoi.
- N-am 'Putut durrni, domnişoară. Slujba a ţinut
pînă s-a făcut ziuă .albă, răspunse clericul simţind �
dulce mîngîiere la 'cuvintele ei.
Elenuţa mergea între cei doi tineri. Băieşli veneau
necurmat pe drum, pe cărări, singuratici, cîte doi,
99
[100]
mai mulţi, în ptlcur! .- şi se împraştiau pe cele trei
văi 'pe cariera răsfira] satul.
,_ Az! numai oopiiişi bătrînii au rămas în Va­
leni, începu Vasile Murăşanu, care, văzîndu-se por­
nit cu oei doi haţi, simtea cum îi creşte curajul.
_ Intr-adevăr mulţi bani VIOl' .fi lasat în oraş, zise
Gheorghe Rodean. Oamenii noştri nu mai pun nici
un 'preţ pe ban,
__ Cum îi cîştigă de usor, asa-i si ,dau, adause ele-
ricul la observarea lui Ghiţă. 'S�nt' departe ca cerul
de pămînt de ţăraniiagrkultoa:i. Aceia înnoadă pa­
raua cu zece noduri. Nu ,e,de altfel, nici 00 mirare.
Cei cari trăiesc din 'plugărie au cosurile pline de bu­
cate, dar pungile :mai totdeauna goale, Pentru ci ba­
nul e aproape un lucru sfînt.
Clericul spuse frazele acestecu daritate, cu hotă­
rîre, fără nici a tremurare în voce. Ghiţă î'şi ridică
pe-o clipă privirile la el, apoi se uită la Elerruţa. Dar
fata privea în pămînt, părea că ,se gîndeşte la alt­
ceva. Chiar clerictrl fu surprins de cutezanta cu
care-şi spuse părerile înaintea Elenuţei. Dar suprin­
derea aceasta nu-l nclinişti,d impotrivă îi crescu cu-
rajul.
_ Aşadar dumneata crezi, începu Ghiţa, că băieşii
împrăştie banii ca şi cînd ar risipi nisip, pentrucă 'au
mulţi, iar economii îi O"uţăpentru că au puţini. Ar
urma ca economii să împrăştie bucatele, de cari au
din aburidanţă. Nu-iaşa Elemiţo ? rise Ghiţă.
_ Mai este ceva, desigur, zise repede clericul. Mlai
întîi cosurile pline ouprind atîta cît e de ajuns unei
familii 'pe-un an. Puţini pot :să vîndă din recolta unui
an. Cei mai mulţi !Îşi Iplătesc !birurile v,înzlînd vreun
cap de vită. Muncitorii pămîntului, de-un lung' şir
de ani, au urnphut acelaşi coş toamna 'şi Iau băgat de
seamă că în cursul anului nu se adaugă nimic, dim­
potrivă prin august -egD\. Cantitatea necesară pe-un
a� .la ei �e hine sbabilită,pe cînd minerii nu-şi pot dJ
mClOd.ata Iseama cu dt ,s-ar ajunge pe-un an, trăilvl
cinstit. A'poi, cînd ,sÎnt băile bune, recolta băieşilor f;
'In Ifiecare săptămînă, apro::Joc în fiecare zi. lrnpreju-
•
1
1
�I
I
fi
1
[101]
rarea asta cred eu că contribuie mult să-i zăpăcească.
să nu 'mai cunoască adevărata valoare a banului.
- Ah! nici nu credeam că dumneata observi atî­
tea, domnule Murăşanu, zise z.lrnbind Ghiţă, care afla
[oarbe comică însuileţirea clericului pentru tema asta.
El simţea că Vasile se .avintă în aprecierile acestea
numai ca să nuIie sil it a vorbi cu Elenuţa. Fata îşi
ridică în clipa asia ochii şi, zărind surîsul pe [aţa
fratelui său, se tulbură. Ghiţă băgă de seamă numai­
decît că soru-sa îi ia în nume de rău observarea asta
şi zise retp'ede,cu vocea schimbată: De altfel sînt in­
teresarrte observările durnitale.
Gheorghe Rodean se gîndise şieI de multe ori la
risipa nebună ce-o vedea de cîţiva ani in Văleni,
ajunsese chiar aproape la aceleaşi convingeti pe cari
lespunea acum clericul. Dar simţea că nu-i acum PQ­
trivit să vorbească despre teorii economice. Ceea ce-l
jicnea mai ales, fără să spună, era dorinţa lui ca ele­
ricul să vorbească IOU soru-sa. Ar lfi dorit foarte mult
să 'vadă 'CUIJTI ştie un cleric să facă curte. Şi, indeo­
sebi, la clericul acesta el ţinea mult şi-i păru jig­
nitor că nu-i spune nici o vorbă Elenuţei.
Simţea şi Vasile IMurăşanu că se cufundă în apre­
cierileaccstea. ca-ntr-ovîltoare din care nu mai poate
ieşi, dar I,ui nu-i părea rău. Era o mîntuire pentru
dînsul.
- Iată ce cred eu, continuă el cu însufleţire, munca
la suprafata pămîntului îl leagă mai bre 'pe om de
roadele pentru care munceşte anul intreg," decît
munca din sînul părnîndubui. E 10 legătură mai puter­
nică Între ţăran şi holdele de grîu şi ele 'porumb, de­
cît intre miner şi vîna de aur. Dragostea face să fie
mai tare. Văzut-aţi vreodată cu cîtă plăcere, c-un fel
de alintare chiar, încarcă Un tăr anun car de .grîu mi
de fîn? Umblă domol ou snopii, ca şi cîndar ,fi nişte
fiinţe vii, cu palele ele !fîn asemenea. Chim pentru
bani asa de greu se desparte un ţăran ele claia de
fîn pe care a făcut-o cu 'mîna 'lui, a greblat-o, a ne­
tezit-o! Şi cred că simţămîntul acesta al plugarului
se poate ,priJOepe cu uşurinţă. Ia să l.uăm:, de pildă, o
Luncă! De cînd dă colţul ierbii plugarul vine ş-o pri-
101
[102]
veşte, o cercetează cu dragoste. Cum creşte iarha -
creşte şi nădejdea lui, încet-încet, zi de zi, lună de
lună. Plugarul parcă-i împlrulmu:Ll o parte din fiinţa
lui. In urmă iarha ajunge 'Ia brîu, miroase pînă de­
parte,cosaşul intră-nea ca într-o apă verde. Dacă
aţi văzut cosind, veti >fi trebuit să observaţi în rniş­
căriIe legănate ale cosaşului o mare satisfacţie. De
cînd aşteaptă el după clipa ,j:1stJ ! Git s-a temut că
poate s-a rupe-un nor şi-i va îneca nutreţul! 1\'\i­
reasrnaameţitoare la f înului, plnă-l usucă, ptnă-l vede
în ogradă, îi pătrunde "Işa de mult fiinţa, încît îi
pare că în claia de ifîn este şi o bună 'parte din el.
Am auzit ţărani cari vorbeau, după ani, de mirosul
Iînului 'pe care I-au avut lin 'cutare colt din ogradă,
atunci ş-atunci l Şi În chipul acesta îi leagă şicelea­
lalte produse ale cîmpului. Muncesc indelungat, nu
cîştigă nimic deodată, dar muncesc în lumina care
îmbună si înduioseaz ă parcă sufletele oamenilor
Munca din sînul pămintutui emai grea şi mai amară.
Aici nu caută nimeni să culeagă roadele unei sărninţe
aruncate de ei, ci aproape totul se aazimă 'pe noroc.
pe întîmplare. Nu e 1() 111U.ncă, e o vînătoare. Caută
toţi cuapr indere, izbesc cu ciocanele, sfarmă stinca
şi dacă, după multă trudă, în întunerec şi miros de
groapă, află aurul, riu-l culeg, ci-I răpesc cu lăcomie.
li privesc mai mult ca pe-un duşman după care au
alergad de-atîta 'vreme, decît ca pe un prieten. De
aceea cînd plugarul !Îşi vede clăile de fîn înşirate in
ogradă, coşurilo pline, soi mite prietinia lor şi-şi zice li­
nistit : "E birie ! Mulţumită ţie, Doalmne", iar mine­
rul, cînd îşi vede două-hei chile de aur ori şi mai
puţin, îşi zice : "In rSiflÎrşit! O .să vezi ce am să fac
cu ti:ne!" Şi, ca p'e-un duşma,l1, după oare a alergat
atîta, nU-Il crută. Crede că aces.ta eimboldul de că·
petenie care-i 'faoe pe săteni<i noştri -să fie risi'pitori.
Gheorghe Rodean bătu în păImi cînd sfîrşi ele­
rieu!.
-- Dar dumneata ne ţii un adevăralt ours. de psiho­
logie sodală, zise 0('1.
-- Adevăra{,scuzaţi, zise clericul ,aprins la faţă
d,e însu:flet'irea cu care vorbise.
102
i
I
[103]
,
I
I
- Domnul Murăşanu şi cîntă şi vorbeşte frumos,
zise cu îaţa luminoasă domnisoara Rodean. Insusi­
rea din urmă nu i-arn CUIllOS,cUt-o pînă acum, adause
îndată, privindu-l c-un fel de sfială.
- Dumneata eşti 'pr,ea bună, domnişoară, s ăspunse
cu vocea scăzută tînărul.
- 0, nu sînt bună de fel, domnule cleric, intreabă-l
pe Ghiţă. Sînt o fată foarte rea, dar pentru aceea am
totdeauna curajul să spun ,adevăr'ul.
- Frumoasă însuşire, dragă, dar cam prirnej­
dioasă, zise Ghiţă zîmbind. Elenuta se roşi, coborî
privirile în păJT1Îl1It, dar numaidecit şi 'le ridică iar.
- Iţi poate părea rău, zise ea, că n-ai fost la
slujba mmorrnlntărbijazt-noapte. A fost de-o frumu­
seţă deosebită şi domnul Murăşanu a cîntat mai fru­
mos ca orişicînd, zise ea.
- Cîntările acelea sint frumoase, domnişoară. E
o muzicădivină, se souză clericul.
- Eu TI-am zis că nu-mi pare rău, incepu Ghiţă,
dar tu ştii că nu s-a putut, Sînt convins, adaus« cu
seriozitate, că aş fi rămas cu o impresie putemică.
Imi placeş! mie taina ! De altîel discursul de-acum
al domnului cleric îmi dă de gÎlndit !
El băgăde seamă că Elenuţa îi spionează expresia
feţii.
_. Nu glumesc acum, adause el repede, şi-mi pare
foarte rău că n-arn invăţat 'şi eu logică.
- Logică ? întrebă Itatacu neîncredere.
- Da. Multe din observările pe care ni le-a spus
acum domnul MUirăşanu le-am făcut şi eu, dar n-arn
fost nlciodată în stare .să trag concluziile. La asta !Se
cere 1(} judecată obicinuită cu disciplina, iar mintea
noastră, o dlsciplineaeă Iogica,
Că'fUlţ,a lui Ionuţ Ungureanu trecu în clipa aceea
pe lîngă ei. Tovarăşul cel gras de la "Arhanghelii"
salută pînă departe cu păIări,a strigînd tare:
- Bine-aţi veni:t! Bine-aţi venit [
Cei tnei se Întoarseră, căci ajunseseră dep'arte.
- Omul ăsta e tot mai roşu 'la faţă, zi,se cu d.iz­
gust Elenuţa.
103
[104]
__ Dacă mai ţine mulltaurul la "Arhanghelii", va
plesni cu siguranţă intr-un chef, rîse Gheorghe Ro­
dean,
Clencul simti cum se schimba la faţă. Numele
acesta î.l !făcu să vadă il3'ră.şi realitatea, care pe cîteva
clipe se dep�rtase. El se 'Plimba cu copiii acţionaru­
lui celui 1T1ad' tie Irunte de [a "ArhanghelH". Işi aminti
d,eodată de lungul lui discurs, simţi acum observările
ironice ale lui Ghiţă" pe cari mai înainte nu le luase
Î:n seamă. nu ,le 'prkepus,e, şi-şi zise: "Pentru ce mă
plimb cu oamenii aceştia P Ei îşi bat joc de rnine !
Cum n-am putut observa pînă acum aer ul xle pro­
tector ce si-Idă acest tînăr?"
Spunînd că trebuie Isă meargă pînă ta un om că­
ruia îi dăldulse să-i cumpere ceva din oraş, el îşi luă
seara bună de la cei doi şi se depărtă. Dar numai­
dedt auzi tu urma sa un 'gl,as argintiu:
_ Domnule Murăşanu, domnule Murăşal11u !
El se uită înapoi. Il striga Elenuţa. Ii păru foarte
curios că străina aceea strigă după dînsul.
_ Domnule Mură'şanu, zise If,ata ,a,propiindu-:s,e, nu
mi-lai putea împrumuta ceva de cetit? ştii <Că mîne,
în ziua de Paşti, 'BiU iasă nimeni pe u1iţăşi mă tem
că mă voi 'plidisi de moarte. N-,ai fi bun să-mi îm-
prumuţi o carte?
_ Cu plăcere, domni'şoa'l"ă, o să vă trimit înoă în
seara asta.'
_ Mu:lţumesc! zise El,enuţa şi fugi spre Ghiţ3,
care o aştepta.
Amindo! merseră un răstimp în tacere. Apoi Ele-
TInta zise:
__ Tu, Ghiţă, eşti răutăcios dteodată.
- Eu?
__ Iţipl,are să-ţi baţi joc de oameni, adause fata.
_" Să mă ierţi! Nu-mi bat joc. De Murăşanu mai pu-
ţin IOa de alţii.
_ Ei,lnai şi minţ�şti ! Parcă nu te-aş fi auzit şi
nu te-1a,ş ,fi văzut!
E IfrU1110s să bănnieşti 'pe un Ifrate !
104
Si
7
[105]
- însuti ai spuscă-i fricos şi sîiicios şi totuşi, în
Ioc să-I ajuţi să se apropie şi el de societate, j:[ În­
frici şi ma'i tare.
- Să-mi dai voie să nu cred aşa ceva ! E adevărat,
că riu-I umblat În lume, dar �e asigur, că pe omul
ăsta nu-l poţi înfrioa cu nimic. Ecu mult mai tare
decît cum îl crezi tu. Csam rîs? Dar trebuia să rîd,
oricît Il-aşi ţinea de om vrednic. Aşteptarn 'să-ţi facă
curte, dud colo el se apucă de discursuri Iilozofice !
- Pentru ce să-mi fad ourteP lntr.ebă Elenuţa.
- Aşa din complezenţă cel puţin, aşa >se cade, arn-
biţia mea de frate al unei surori frumoase cerea asta.
- Vai, nebunule! zise Elenuţa şi-l iebi ou 'palma
pes t'egou.r ă.
- Iasă adevăr zic tie, adause el vesel, că acest
cleric sfios tot cu atîta însufleţire cu oare ne-a vorbit
acum va şti declara a dată şi dragoste alese! inimii
sale.
- Iti spun eu că eşti bun să-ţi baţi joc de oameni!
zise Elenuţa mîhnită de iemîaz.a cu care frate-său
spuse cuvintele din urmă.
- Greşeşti. Adevărul e limpede: cine ecapabil să se
însufleţească pentru o chestie aşa depărtată cum e
psihologia băieşului şi a plugarulul se va însufleţi şi
cind va fi 'vorba de-o chestie care-I priveşte pe el
personal. Eu sînt mai bătrăn 'cu patru ani ca Mură­
şanu. Pot deci să prorocesc că, din tînărul ăsta se va
alege un bărbat straşnic. Cît îl vezi de timid, e 10 fire
de luptător.
-- Acum vorbeşti 'serios? întrebă Elenuţa gata să
se mînie.
-C'it se poate de serios. Şi-ţi voi aduce două probe :
mai Întîi ,a fost, în toţi anii ,de şoaală, cel mai bun
elev în cla.sa ilui; 'a doua, 'şi-:a isprăvit ;a,pnoarpe ca­
riera cheltuind .foafltepuţin de-lacasă. De cînd a flOst
în dalsa ,a patra de .liceu a înoeput !Să deie lecţii. Asta
n-o poat.e :face >orişicine.
- Din clasa a piatra? întrebă Eleuuţa surprins.ă.
- Tu n-ai ştiut?
- Nu! De unde era să ştiu?
105
[106]
!
f
- \,devărat! răspunse c-un fel de silă Ghiţă. Sîn­
tem dintr-un sat, dar sîntem aproape străini. Nu 'prea
ne interesărn unii de alţii, ni-e frică să nu ne inîectăm
de ... sărăcie l Da, din clasa a patra a început să se
sus ţie aproape din puterile proprii! Acum, anul acesta
termină, Se va căsători, va preoţi undeva, va lupta mai
departe, va birui, va ajunge departe. Am mai cunoscut
eu oameni de aceştia sfiosi ca fetele mari, dar plin] de
multă rîvnă, de multă ambiţie nobilă. Iţi spun hotărît:
Mie-mi place de tînărul ăsta 1 Il voi mai necăji cîteo­
dată, căci îmi place să-i dau impulsuri noi, să-I văd
cum se manilesteaz.ă. Ţii-am spus că-s cu patru ani mai
bătrîn ca el.
Elenuţa îl ascultă cu plăcere. O ceaţă care-i păru că
pluteşte undeva aproape de ea începu să se împrăştie.
Peste puţin intnară veseli în curtea notarului.
VI
Un străin care ar fi sosit sîrnbătă seara în Văleni şi
ar fi voit să doarmă noaptea Paştilor aici s-ar fi culcat
în zadar. Inainte de miezul nopţii începură să irnpuşte
treascurile, Era o «latină veche în sat, oamenii erau
obişnuiţi cu detunăturile puternice cari continuau
pînă-n zori, se repetau, mai rar, şi in ziua întîi de Paşti,
pînă seara. Dar în noaptea asta chiar băieşii bătrîni să­
reau speriaţi din somn. Detunăturile erau aşa de dese,
se descărcau cu atîta putere, încît pădurile bătrîne fier­
beau, clocoteau, vuiau necurmat. Părea că în sat,în
jurul 'satului, s-a încleştat o luptă pe moarte, pe viaţă,
pocneau puştile, detunau tunurile, 'bot mai des, tot mai
cu furie. In răstimpuri depărtate se putea auzi cîte-un
treasc singuratic. Trăsnetul lui se auzea o clipăsec, ca
şi cînd s-ar fi sfărmat în mii de bucăţi un enorm vas
uscat, dar, Iunat în clipa următoare de păduri, trăs­
netul acela se 'Schimba în vuiete, în ţipete disperate,
cari alergau viforoase inainte, imprăştiindu-se, trezind
<lin somn pădurile pînă în mari depărtări, pînă în mun­
tele Vlădenilor. Alteori trăsnea atît de des, atît de
106
...... -i1:ii·.·· .. 'i-.-.- ... �5.-.·; .. ,.·1Iii
[107]
aproape, încît se auzea prin curţi schelălăitul de groază
al cînilor. Ma.i ales elin crîngul de sat, răsfirat pe Pă­
răul Caprei, detunăturile se spărgeau c-o gnabă ame­
ţitoare. In crîngul ăsta locuiau cincizeci de mineri cari
munceau la .Arhanghelii". Cu săptămîni înainte se
înţeleseră ca, în noaptea de Paşti, să nu curme cu îm­
puşcăturile pînă va toca de liturghie. Se aprovizionară
cu cantităţi enorme de pulbere, de dinamită, notarul
Roelean le împărţi două sute de zloţi pentru paradă,
porunciridu-le cu vocea lui aspră, rece:
- Gr ijiţi feciori, în cinstea "Arhanghelilor" de pe
pămînt să daţi atîtea salve ca cei din cer să-d pizmu­
iască!
Dar ei, şi fără îndemnul notarului, erau prea hotărîţi
să serbeze cu focuri dese noaptea asta.
Uneori se deschidea vreun geam şi cineva privea
cercetător în noaptea luminată. Se auzeau chiar voci
SOIT'. nor-o a se.
- Ăştia Iau înnebunit !
- Ne sperie copiii' !
- E prea-prea! Se vor mai şi chilăvi, nemernicii !
- Nu, e nemaipomenit.
Erau şi de aceia cari, iritaţi peste măsură, ieşeau în
uliţă, urcau coastele din apropiere, de unde băteau
treasourile. In clipe de linişte se auzeau cuvinte aspre:
- Asta nu mai ,e cinstire pentru noaptea Invierii;
ce faceţi voi e curată, batjocură.
- Arhangheli! sînt războinici, lor le place, răspun­
dea cineva. Şi numaidecît treascurile incepeau să bu­
buie.
Se mai răriră cînd clopotele, în zori, începură să
cheme la Inviere.
Oricît era de încăpătoare biserica din Văleni, creşti­
nii nu încăpură în ziua de Paşti. Ascultau pe la Ieres­
tri şi bărbaţii şi femeile cari veniră mai tîrziu, iar cei
cari întîrziară prea mult pe-acasă, nici de păreţi nu se
mai puteau apropia. Intr-o elipsă mare, groasă, mişcă­
toare, incunjurau biserica. Nu puteau vedea nimic din
slujba ce se desfăşura tnlăuntru, dar cîntările de biru- '"'
inţă pătrundeau pînă Ia ei, mai scăzute, mai pline de
107
[108]
/
taină. Oamenii ascultau cu capetele plecate, se în­
chinau, îşi făceau cruci largi cu multă evlavie.
In biserică, în str anele ctitor ale, enau toţi fruntaşii
din Văleni în frunte cu notarul pensionat Rodean, cu
notarul activ Popescu, cu primarul Vasile Cornean,
societarul de la "Arhanghdii". Cei doi învăţădori cîn­
tau în strană alăturea de clericul Murăşanu şi de
diaci, Biserica era ticsită : oamenii, cînd se clătina
unul, se mişcau cu toţii, ca şi cînd ar fi strîns legaţi
unii de alţii. Căldura începea să fie nesuferită şi no­
tarul Rodcan îşi ştergea mereu faţa mare, brunetă, c-o
batistă enormă. Luminările din policandre începeau să
se îndoaie şi flăcările lor erau tot mad palide.
Intîiul acţionar de la "Arhanghelii" arunca, în răs­
timpuri, priviri mînioase spre o strană din tinda fe­
meilor, unde era nevasta lui, doamna Marina. Avuse­
seră acasă un schimb aspru de cuvinte, căci Iosif Ro­
dean nu voia să vină la liturghia Invierii. El ştia din
anii trecuţi ce înghesuială, ce năduf era în ziua de
Paşti în biserică şi nu voia să se mişte din pet. Dar
doamna Marina atîta i-a tot tocat la ureche, pînă ce
uriaşul sări din pat 'şi, cu multă funie, ce îmbrăcă în
cîteva clipe .. Fusese aproape să-şi spintece hainele în
graba mare ce-l cuprinse deodată.
_ .. Iossîe, Iosife, zise muierea cu durere, nu-ţi Ieşi
din fire; se cade să asculţi liburghia în ziua Invierii.
- Dar cînd îţi spun că mă inăduş în zăduful ăla 1
strigă cu mînie Hotarul.
- Nu-i muri vreme de-o [umătat ' de ceas, cuteză
să mai zică Marina.
- N-ai să mă laşi în pace? Vezi doar că mă gă­
tesc, zbieră notarul, Pe muiere, pe popa şi pe dracu
îi asculţi şi Iăr ă să vrei.
El căuta acum mereu S-'0 vadă, dar în tinda femeilor
nu se putea desluşi nimic.
Ca 00 mare uşurare sosi sfîrşitul slujbei. Notarul se
apropie oei dintîi să ha, din lingurâţa de argint, pastile.
Un galben de .douăeectpuse în cutia albă pe care o
ţinea fătul.
- Hristos a înviat! îi zise părintele dîndu-i pînea
muiată în vin,
108
-- --- , -
[109]
� Adevărat c-a înviat! răspunse Iosif Rodean cu
mînie şi numaidecît începu să se strecure printre oa­
meni. In locul lui oricare altul s-ar fi icuit în mulţime
şi n-ar mai fi putut face un pas. Darînaintea lui oa­
menii se înghesuiră şi mai tare şi-i făcură drum.
Ordinea, abia mai putu fi ţinută pînă se perîndară
cinci-şase fruntaşi pe dinaintea preotului care aştepta
în uşa altarului. De aici încolo toată lumea dorea să
ajungă cît mai in grabă la pînea sfinţită. Incepu să
împartă paşti şi diacul şi, în curînd, doi ctitori, apoi
şi clopotarul şi fMul.
Curtea bisericii se umplu, uliţele se împopulară de
bărbaţi, de femei, de copii în port de sărbătoare. Dar
peste un ceas nu se mai putea zări un singur om pe­
afară, ca şi cînd i-ar fi înghiţit pe toţi pămîntul. Pră­
vălijle, birturile erau încuiate şi satul întreg păru
pustiu. Se auzeau numai, din cînd în cînd, treascurile.
Biserica se umplu, din nou, la vecernie, dar acum
nimeni nu mai fu silit să asculte pe la Ierestri. Incă­
pură cu toţii. Apoi uliţele �e deşertar ă din nou.
Ziua întîi de Paşti era serbată în Văleni cu multă
evlavie. Părea că toţi oamenii aceştia iubitori de viaţă
se cufundată într-o adîncă taină. Fiecare rămînea în
cercul restrîns al familiei şi era nepornenit ca, de pildă,
o femeie să meargă În povesti la vecini în ziua întîie
de Paşti. De vinerea, . de sîmbăta fiecare îşi dusese
acasă vin şi bere, şi bărbatul, femeia, copiii mai mă­
rişori închinau din cînd în cînd:
- Hristos a înviat.
- Adevărat c-a înviat.
Un strigăt, un chiot, un picurat de vioară nu se pu­
tea auzi de nlcăiri. Numai treascurile bubuiau din cînd
în cind, făcînd să �scă pădurile pînă departe.
Dar în ziua a doua, de îndată ce clopotul începu să
sune de ieşire, biserica începu să se deşerteze, Tine­
retul mai întîi se grăbi să se strecure afară, apoi băr­
baţi, femei mai tinere. In curînd nu mai rămasle�ă în
biserică decît cei trecuţide cincizeci de ani. Afara, de
undeva de aproape, se auzeau în răstirnpuri de linişte
acorduri vesele, senine, de ţarină.
109
[110]
/
Sp: e marea lui părere de rău clericul Vasile Mură­
şanu trebui să-şi ţină predica a'proape numai inaintea
bătrînilor din sat. El începu să se agite, îl luau călduri,
îl lua cu frig, de îndată ce băgă de seamă că oamenii
se mişcă spre: ieşire. Ii păru chiar că-i o profanare, o
bătaie de joc purtarea crestinilor. Acuza în gînd pe
părintele Murăşanu că nu i-a obişnujt pe oameni să
rămînă pînă la sfîrşitul liturghiei. Altfel îşi va creşte
el pe credincioşii săi O' dată! El nu mai cînta, ci fier­
bea de dudă, de-un fel de disperare, de înfrîngere.
Vai, simţea cum i se risipeşte însuîleţlrea cu care Iar
fi putut vorbi! Cum se întunecau figurile de stil pe
cari le alesese cu ama trudă, cum îi mureau gesturile
pe cari le probase de atidea ori!
Cînd tatăl său îi Iăcu semn să înceapă era aşa de
zdrobit încît pe-o clipă avu conştiinţa limpede că pre­
dica lui nu valorează nimic şi nu merită s-o mai reci­
teze. Dar la gîndul că se zvonise puţin că azi va vorbi
el, se îngrozi să nu ajungă ridicol şi făcîndu-şi cruce.
îşi spuse "mota"-ul şi începu.
Frazele celea dintîi reuşi să Ie spună numai pe lîngă
mari sîorţări. Dar deodată băgă de seamă că un bă­
trîn îl priveşte ţintă. Privirea curioasă a moşneagului
salvă reputaţia de bun predicator a clericului. Indată
ce băgă de seamăcăe ascultat cu încordare, însufle­
tirea, avîntul îi reveni îndată, vocea lui căpătă alt
timbru, cuvintele se încălziră parcă, fraza era mai lar­
gă, mai vibrătoare. Incet-încet nici nu se mai gîndi
cine e în biserică, cît de mulţi oride puţini, şi se cu­
fundă cu totul în dezvoltarea temei ce-şi alesese.
Reuşi să stoarcă lacrimi din ochii bătrînilor, din
ochii femeilor, ş-atunci, terrninîndu-şi materialul, În­
cepu să improvizeze cu avînt tot mai mare. Preotul îi
făcea semne din altar să termine o dată - vorbea de-a
jumătat' de 'ceas - dar clerical nu înţelegea. Atunci
papa Murăşanu, Iolosindu-sede-o scurtă pauză a ara­
torului, începu repededin altar, cintind :
- Cu frica lui, Dumnzeu, cu credinţă şi cu dragoste
să v-apropiaţi. ':
In urma acestei Tntr eruperi, îndată, după liturghie,
se născu a discutie vehernentă între fiu şi tată. Preotul
110
[111]
însă numai la aparenţă era mînios, în sufletul lui sim­
ţea o mare mîngăiere pentru talentul şi insufleţirea cu
care predicase feciorul său.
- N-ai făcut bine că m-ai întrerupt, zise cu ciudă,
aproape revoltat clericul,
- Am făcut foarte bine! răspunse popa. Şi cît ai
spus a fost prea mult.
- Da, pentru dumneavoastră, pentru popii de legea
veche, cari predicat! de trei ori pe an şi chiar atunci
cîte cinci minute.
- Predica lungă niciodată nu-l ascultată cu plăcere
pînă în capăt, tinere.
- Mi se pare că oamenii nu s-au urît, răspunse iro­
nic Vasile.
- Nu pot să-ţi fugă dinaintea nasului, cînd te-aud
mai întîi vorbind. Au şi ei atîta bun-simţ. Dar te asi­
gur că, preot fiind şi ţinînd cazanii tot aşa de lungi...
- Cazanii ! întrerupse revoltat tînărul.
_. Ei, ,zi-le discursuri, zi-le predici, cum vei şti mai
modern, nu-mi pasă, dar de le vei spune tot aşa de
lungi, te lasă oamenii să vorbeşti păreţilor.
- Dumneata crezi aşa, Iiindcă n-ai încercat nici­
odată să ...
- N-oi :fi încercat! îi tăie vorba 'părintele.
- Nu, pe vremea cînd lai făcut dumneata semina-
rul, nu se punea atîta preţ pe vorbirile din biserică.
- Da, atunci era învăţămîntul mai practic, zîmbi
părintel,e,se insista asupra metodelor cari pot da,
deodată, un rezultat practic.
-. Şi predicile nu dau rezultate pradice? întrebă
Vasile.
- Nu ! răspunse scurt părintele.
� Predicile? .
- Nu dau. Vorbesc din experienţă, adause cu ho­
tărîre părjrrtele.
- Aşa ceva n-arn mai auzit! izbucni clericul.
- Nu-i H auzit, pentru că preoţii aceia cari vă cresc
pe voi vă vorbesc din cărţi, nu din viaţă, răspunse cu
răceală popa Murăşanu.
- Nu-i cunoşti ! zise cu ciudă Vasile.
111
[112]
- Ba-i cunosc! Cei mai mulţi vă îmbată cu apă
rece 1
- Tată! Iăcu indignat clericul.
-- Ei, o să mă explic îndată, dacă voieşti. Voi învă-
ţaţi acum: Exordiu, tradare, încheie-fie, părţile prin­
cipale ale unei predici. Exordiul sau "captatio bene­
volentiae" este partea ...
- Tată! zise din nou. Vasile agitat la culme.
- Ei bine, zise părintele, ştii prin cine se îndreaptă
oamenii şi se fac buni creştini? Nici prin predici,
nici prin îndemnuri şi sfaturi, Acestea nu prind decît
foarte ar are.
- Prin cine dar? întrebăironic.clericul.
- Ai putea să mă, întrebi pe alt ton, zise părintele,
pentru că răspunsul ce-l vei primj merită. Singur Dum­
nezeu e acela care schimbă inima omului. Noi nu pu­
tem face nimic cu vorba noastră. Dar avem şi noi două
arme puternice cu cari pregătim terenul lucrării dum-
nezeieşti. Să-mi spui cari sînt acelea? ,
Clericul nu răspunse, nu că n-ar fi ştiut 'să, mai' în­
şire din mijloacelece-i stau preotului la îndemînă ca
să mişte i.nimile,dar îi fu frică să nu spună vreunul
pe care tatăl său să nu-il afle de bun. In clipa asta
simţea superioritatea tatălui său.
� Rugăciunea şi pilda bună, tinere. Ţine minte
ce-ţi spun, şi o să te convlngi, Şi cazaniile sint bune,
dar cu miez, scurte, clare. Şi trebuie să ştiri alege şi
clipa potrivită. Azi, de pildă, nu era loc pentru o pre­
dică .lungă. Ia priveşte!
Ieşiră din curtea bisericii cind spuse părintele cuvin­
tele din urmă. Priviră amîndoi la stînga: în lunea de
sub poalele muntelui Negruţa petrecerea de Paşti se
începuse. I .
-- Intreg satul e aici, zise cu uimire Vasile.
- De-acum putem încuia biserica pînă în duminica
Tomii, răspunse părintele. Şi pornită amîndoi spre
casa parohială, privind din cînd în cînd Ia stînga.
Taraful de lăutari cînta o ţarină aprinsă.
Muntde Negruţa îşi apleca pădurile negre de brad
în nemijlocita apropiere a satului. Pe lîngă poalele lui
se furişa părăul 'alburiu care învîrtea roţile celor mai
112
WF
f·
[113]
multe piue din Văleni, Patru case enau aşezate atît
de aproape de munte încît brazii de pe coaste le urn­
breau curţile. Inapoia acestor patru clădiri de bîrne,
cu acoperişele de şindilă înnegrite de ploi, de vremuri,
se începea lunea în formă de para lelogram, care venea
pînă în uliţa ce ducea la biserică. In unghiul superior
al luncii, în celdinspre răsărit, se înălţa birtul cel mai
vestit din Văleni, birt împreunat cu prăvălie, al cărui
proprietar stăpînea .şi lunea aceasta frumoasă. Din
săptămîna mare birtaşul bătu pociumpi, înţepeni dea­
supra scînduri albe de brad; un uriaş cerc, în mijlocul
luncii, îl încunjură în chipul acesta cu lăviţi, cu mese.
-Pentru fruntaşi, pentru pătur a cultă din sat, pentru
"domni" adusese mese şi scaune din birt şi le aşezase
la locurile cele mai potrivite, de unde se putea vedea
petrecerea, dansul care se învîrtea în cercul acela
enorm. Sîmbăta dup-arniaza se mai puteau vedea încă
băncile şi mesele albind în lumina soarelui - cele
pentru domni, acoperite cu pînze cerate, străluceau
ca nişte oglinzi -- dar azi nu se mai puteau zări din
mulţimea de oameni.
După cum şi nădăjduiseră oamenii, cerul prima­
verii răma-se curat ca lacrima şi în sărbători. Cum se
zvîntase bine pămîntul de-o 'săptămînă lipsită de
ploaie, de vînturile călduţe, mulţi bătrîni se lăsată
alene pe pajiştea deasă.
Era cald şi o moleşire plăcută pătrundea în trupuri.
Lunea înverzea pînă departe în arinli uriaşi, cari îşi
înăltau braţele, negre încă, spre cer.
Cei mai mulţi dintre săteni veniră prînziţi la bise­
rică, astfel, îndată ce trase clopotele de ieşire, veniră
de-a una în luncă, Dintre feciori şi fete mulţi aşteptau,
ca pe spini, să sune o dată de ieşire. Cînd veniră cei
dintîi bărbaţi şi femei în luncă, tineretul pornise dan­
sul. O pereche, zece, treizeci începură numaidecît să se
învîrtă în ritmul repede, plin de întorsături al ţarinei.
Cizmele lăcuite a le Ieciorilor strălucea u în soare ca
fulgerări de oglinzi. Iţarii lor de lînă fină, moale,
mînecările de bumbac erau albe ca laptele. Numai ciz­
mele, pălăriile mici, negre, pieptarele înflorite, feţele
brunete pătau acest costum., Rar se puteau zări feciori
8
113
n __
[114]
înalţi, cei mai mulţi erau mijlocii, bine legaţi, cari se
învîrteau în ţarină c-o sigurantă uimitoare. Fiecare
dansa cu cîte-o fată, rar se puteau vedea două fete la
un fecior.
Fetele toate erau cu capetele dezvălite. Plete groase,
bogatecădeau pe spate, negre cele mai multe. Intre
fete erau destule cari îşi încreţiseră buclele deasupra
Irunţii, pe la timple. Ochii lor vioi şi feţele aprinse ri­
deau de fericire. Zburau iile largi din giulgiu foarte
fin, ii albe ca de zăpadă, numai gulerul şi altiţele pe
minecier au cusute cu mătasă neagră. Purtau cătrinţe
înguste, în care rosul avea o parte covîrşitoare, şi
şurte chindisite. Toate 'erau în ghete - moda cea din
urmă o puteai descoperi 1 a cele mai multe.
Parcă împrumubaseră nu numai ghetele şi încreţitul
părului de la cucoane, ci şi multe din mişcările lor,
calculate parcă. Cum se răzimau cu braţul pe umărul
dansatorului, cum îşi înclinau capul ca într-o dulce ne­
vinovăţie, cum se lăsau a oboseală pe lăviţi, curn aştep­
tau să fie cerute Ia dans, prin închinăciuni, sărnănau
mai mult cu domnişoare îmbrăcate în costum naţional,
decît cu fete de la ţară. Impresia aceasta era cu atît
mai uşor de cîştigat, cu cît trupurile lor erau foarte
zvelte, feţele cu un ten foarte curat şi mînile mici şi
albe. Se vedea numaidecit că nu-s fete Clari săptămîna
întreagă au muncit Ia cîmp. Nu erau aşa de bine zidite
ca tinerele din satele agricole, ci gingăşia staturei, a
urnbletului, 3 mişcărilor le împrumuta un farmec deo­
sebit, gingă'şia aceea tinerească ce se desprinde din
toate fetele, care iau fost scutite de munca grea tru­
pească.
Nu se putea vedea aici, ca Ia multe hori pe sate, ca
feciorul să vie, să ieeele mînă pe-o fată, s-a ducă,
tîrînd-o aproape, în horă. Feciorii le pofteau la dans
cu uşoare înclinărl din cap şi le atingeau cu teamă,
mai mult, cu grije parcă. Nu se puteau vedea tineri
împingindu-se unii într-alţii.
S-ar părea că munca grea trupească, Ia care băr­
baţii le văd SUpUSE! pe femei ca şi pe ei, din vrîsta cea
mai fragedă, să-I facă pe aceşti elin urmă să le dis­
preţuiască, ori cel puţ-in să se poarte cu ele fără nici
114
. ::�;
[115]
o gjnga�le. Ca şi cînd bărbaţii iar simţi prin instinct
că femeile nu-s făcute pentru muncă grea şi dacă totuşi
le văd sub povara ei, se poartă, inconştiu, faţă de ele
ca faţă de nişte fiinţe urnilite. In Văleni femeile, fetele
nu munceau aproape nimic. O datăcu economia de
cîmp se părăsi şi industria de ca-să. Abia mai erau
folosite trei-patru războaie de ţesut în tot satul. Pă­
nura, pinzeturile, le cumpărau gata. Aur era din bel­
şug şi bărbaţilor nici prin gînd nu le trecea să le po­
runcească femeilor să ţese, să coasă. Chiar cusutul î.l
monopolizară cîteva văduve şi fete mai sărace din Vă­
leni. Bărbaţii văzîndu-şi femeile frumoase şi albe erau
prea mulţumiţi, aveau adînci rningăieri în suflet, adînci
bucurii. Şi de multe ori munca lor era prea obositoare,
veneau palizi şi supţi de -l:a ocne, dar aduceau totdea­
una aur destul şi aceasta era de ajuns ca să-şi uite
osteneala. Şi celui din urmă bărbat îi place să aibă o
soţie cur ată.valbă, frumoasă şi pînă ce r ăzbeşte singur
să agonisească, o cruţă din instinct de munci mai grele
pe femeie. Numai cînd suferinţa, sărăcia îi întunecă
sufletul, începe să-i spună vorbe aspre.
Părechile tinerilor umpleau tot mai mult spaţiul ro­
tund încunjurat 'cu laviţe şi mese de scîndură. In curînd
iarba se pătă în mici rotocoale, se înnegri apoi sub
ghetele şi cizmele ce-o bătuceau mereu. Laviţele de brad
s-e umplută numaidecît,mesele erau înflorite cu pahare
înalte, în care berea lumina auriu. Bărbaţii cu nevestele
Jî.ng·ă ei închinau şi sorbeau setoşi din lichidul rece.
De jur împrejur răsunau ciocănit de pahare, rîsete,
salutul îndatinat de la Paşti.
-- Christos a înviat !
-- Adevărat c-Ia înviat!
Lăutarii fură încunjurati îndată de cununi de pahare
pline cu bere pe cari li le îrnbiau minerii.
In r ăstirnpur! vioara lui Lăiţă amutea pe-o clipă, şi
el sorbea din pahar poftind "noroc la băi".
In jurul dansatorilor, la spatele celor ce-şi petreceau
cu bere, lumea se gr ărnădea mereu formînd un cerc
gros, mişcător de costume. Priveau curioşi, priveau fe­
riciţi şi abia apucau să 'Se depărteze vreunul de la mese
să-iocupe Jocul. De altfel birtaşul presimtise aglornera-
8*
115
n _
[116]
tia, fixase patru butoaie mari în luncă, mai la periferii,
ca să se poată vedea, şi cete întregi de insătoşaţi le vi­
zitau necurmat. Fecior aşi: cari măsurau băutura spu­
moasă abia r ăzbeau, îşi stergeau în răstimpuri feţele
asudate. Pe aceştia, pe cei cari serveau la mese şi în
birt, îi cîştigase cu multe jertfe birtaşul şi trebuia să-i
schimbe tot la patru ceasuri. Altfel nimeni nu s-ar fi
învoit .să-i ajute, cînd dansul era în toiul lui.
Părechile erau tot mai multe în locul pentru dans.
Lăiţă cînta în răstirnpuri adi mai domoale, cind dan­
satorii aproape numai se leg ănau ; apoi, începea de­
odată o ţarină vijelioasă pe care o ţinea îndelungat
şi părechile 'se învîrteau ameţitor. Foarte rar se putea
auzi vreo chiuitur ă. Tinerii aceştia dansau tăcuţi, se­
rioşi, cei mai mulţi cu o eleganţă uimitoare. Numai
feciorii cari veniseră de curînd de la militie strigau,
din cînd în cînd, versuri pişcătoare. In Văleni nu erau
obicinuite chiuiturile, poate din cauză că dans era o
singurădată pe an: la Paşti şi cînd era vreo nuntă,
dar atunci nu era dans pentru satul întreg.
Se poate, iar, pentru că erau aşa de dornici de joc
şi erau pătruns! 'CU totul de farmecul lui, gusttndu-l
în tăcere. Totuşi ar fi mai aproape de adevăr dacă s-ar
spune că lipsa chiuiturilor se explică prin însăşi firea
minerilor din Văleni, întunecată în fond şi rece ca
sînud pămîntului unde îşi petreceau viaţa.
Băieţi, fetiţe se învîrteau mai deoparte pe pajiştea
verde, se izbeau, se tăvăleau în iarbă, rîzînd tare.
Dinspre Păr ăul Caprii se auzeau mereu trăsnind
treascurile. Aerul era luminos, plin de mireasma ver­
deţii, soarele îşi învălu'ia în toată clipa pînzele subţiri
de argint. GălăgiaIuncii, acordurile muz:icii se înăl­
ţau În văzduh; închizînd ochii, părea că undeva în
înălţimi Iferbe o uriaşă ceartă.
Abia trecută ceasurtle douăsprezece şi Lăiţă, ru­
pînd taraiul în două, porni cu şase inşi în urmă. EI
se grăbea "să cînte domnilor la prînz". Nimeni din
cei din luncă nu-i lua aceasta în nume de rău, era un
obicei de mulţi ani acum, care părea foarte firesc �In
ochri tuturor. Apoi cei şapte ţigani, cari rămaseră,
116
[117]
?
cîntau bine şi fără primaş; dansatorii aproape nici
nu observată lipsa.
Lăiţă îşi conduse 'ceata de-a dreptul la notarul tre­
cut la pensie Iosif Rodean. Trei dulăi cît nişte urşi
suri se srnînciră în lanţurile grele, hăpăiră gros ca
din afunzirnea unor buţi, şi descendenţii lui Faraon
se opriră pe-o clipă. Dar numaidecît porniră iar, ur­
cară scările şi în veranda largă a etajului se opriră.
Din camerele Iargi, luminoase, pătrundea o larmă'
continuă, ciripiri de fete, voci de bărbaţi şi, din cînd
în cînd, peste toate se înălţa rîsul puternic al nota­
rului. Un rîs care scăpa din valuri largi, înalte, ca
dintr-un foi uriaş.
Muzicantii îşi încordată viorile şi numaidecît imnul
Deşteaptă-te romine începu să se înalţe ca o rugă­
ciune viforoasă, pătimaşe, In clipa următoare uşa se
deschise încet şi Elenuţa, răz irnată de părete, asculta
cu ochii marivînlăcrirnati.
- Asta-i Tatăl nostru al romînilor, se auzi vocea
aspră a notarului cînd cele din urmă acorduri ale cîn­
tării se stinseră. Lăiţă, mă'i Lăiţă, detună apoi dintr-o
cameră mai apropiată.
- La porunca durnitale, domnule notar, zise pri-
maşul zîmbind, dar nu se mişcă din loc.
- Lăiţă, se auzi din nou aceeaşi voce puternică.
Ceilalţi îl împingeau:
- Da' du-te, frate, du-te!
Lăiţă nu voia să intre, fiindcă pînă acum niciodată
nu l-a poftit notarul în casă. La ureche, în birturi, i-a
cîntat de multe ori, la alţi domni mari, în casă, fusese
de . asemenea. Toţi îi vorbeau, îl tratau cu pretinie,
numai Iosif Rodean s-a ţinut pînă acum departe de
Lăiiţă. Faptul acesta .n jignea pe Lăiţă, părea că se
şi teme puţin de omul acesta uriaş. Mai mult însă cre­
dea că-i sub demnitatea lui să încerce a se apropia de
Iosif Rodean. In sufletul lui de artist, mîndru şi plin
ele maiestate, îi părea chiar că îi cînta numai elin milă
notarului, ii cînta fjindcă-i plătea bine. Dar niciodată
nu i-a vazut ochii umeziţi la cîntecile lui, şi asta 111.1
i-o putea ierta.
117
[118]
Trupul vînjos al omului de patruzeci de ani îşi luă
deodată a ţinută regească, liniile feţii i se înăsprir ă.
--- Nu mă ci uc, zise el şi începu numaidecît a sîrbă.
Elenuta asculta nemişcată : urmărea uşoarele alu­
necări ale arcuşului, trernurarea ciudată a degetelor
lui Lă.iţă şi simţea, la cintecul acesta vesel, cum îi în­
văluie sufletul a tristeţă vagă, neînţeleasă.
Cînd se termină şi sîrba, trupul urraş al notarului
apăru în prag.
-- Dragă Lăiţă, zise el, veniţi să gustaţi un pă­
hărel.
Prirnasul îl fixa ou îndărătnicie, dar nu putu des­
coperi nici a urmă de batjocură în faţa lui, 'În privi­
rile cari, părea că se rnuiaseră pe-a clipă.
El făcu semn celar şase şi intr ară după notarul.
'Insusi notarul le servi coniac, şuncă şi colac.
- Beţi, că-i bun! îi îndemna mereu notarul, beţi,
că-i leac!
M.uzitanţii ceilalţi beură, fără să se aştepte îrnbiaţi
atîta, clar Lăiţă se scuza mereu. Abătut mînca din
şuncă şi colac.
O clipă notarul îl privi cercetător, apoi, învîrtin­
du-şi trupul mare pe-un picior. 'luă de pe-a măsuţă un
pahar, îl umplu, ciocni! cu Lăiţă.
- Hristos a înviat ! zise notarul,
- Adevărat c-a înviat, răspunse repede Lăiţă luînd
paharul şi dîndu-l peste cap. Apoi simtindu-se de­
odată "în Iamilie", îşi umplu el paharul şi închină.
- Aur mult la .Arhanghelii", domnule notar!
- Este, Lăită ' zise notarul umplînd paharele.
- Atunci sănătate şi fericire în casă! adause re-
pede primaşul.
- Şi sănătate şi ferilcireeste! strigă notarul. Dar
doreşte-mi tu, LMţă, voie Dună, voie de petrecanle
pentru :Iaţiai mei. Ia fă-mi-o să danseze pe domni­
şoara asta, zise cu mînie notarul privind la Elenuţa
care chiar acum se ivise în prag.
Elenuţa, f ără a vorbă, se strecură în camera vecină.
Muzk,arnţii beură, ieşită în verandă; încordîndu-şi
viorile, Lăită le zise cu multă seriozitate: '
118
;
7
..........
;
';
i
;:
:
"
-
,
[119]
_ S-a schimbat uriaşul! De-acum să vezi. petre­
canii, şi începu o doină tînguitoare, din munţi. Mai
cîntă o romanţă, apoi nota ruJ, fluturind două bancnote
de cîte-o sută, se ivi în prag.
_ Să nu Ifei arvună de la nimeni, Lăiţă ; o să mai
avem lip5ă de tine în sărbători, zise Iosif Rodean.
_ La poruncă, domnule notar, zîrnbi prirnaşul pu­
nînd hirtiile în buzunarul vestel.
Coborîră scările şi, ieşind în stradă,ajunseră În
grabă să nu se inţeleagă. Cei mai, mulţi erau de pă­
rerea să meargă acum la primarul Vasile Cornean,
ort la notarul cel nou, la Popescu. Dar Lăiţă nu se
învoi o dată cu capul.
- La părântele mergem, zise cu hotărîre încheind
discutia. Apoi, după un răstimp de tăcere, adause :
Cu popa ar fi trebuit să începem.
Familia părintelui Murăşanu era la prînz, veselă,
zgomotoasă. Numai clericul părea abătut. Cît ce-l zări
preotul pe Lăiţă, ii ieşi înainte, îi strînsecu căldură
mîna, îJ pofti în casă şi-l omeni cu rachiu ori bere,
ce-or pofti. Lăită luă un pahar 'CU bere, închină, cioc­
nind cu părintele pentru toată casa.
- Să te-audă Dumnezeu, Lăiţă, zise cu bunătate
preoteasa.
Apoi le cîntată trei cîntece, popa-i cinsti cu cind
zloţi, şi prirnaşul totuşi parcă ieşi mai mîngăiat de
la popa decît de la notarul.
Trecută la primarul şi de-aici luară pe rînd pe toţi
fruntaşii), grăbindu-se, căci lumea se aduna tot mai
multă î,n luncă.
Dintre societarii de la "Arhanghelii" mai mult ză­
boviră la Ionuţ Ungurean şi mai puţin Ia Pruncul.
Societarul cel gras era la masă cu nevasta şi cu
feciorul de la universitate. Prînziseră de mult şi se
vede că şi tatăl şi feciorul beuseră binişor, căci Un­
gurean tînărul mereu îi fluiera cîte-o arie nouă la ure­
chea lui Lăiţă, să 'i-o CÎnte.
- N-a ştiu, domnişorule, n-o ştiu, păcatele mele,
zicea prirnaşul cercînd să scape mai în grabă.
-� N-o ştii? Se poate? Colosal! zicea iritat Un­
gurean tînărul.
119
[120]
- Se pa-pa-poate? bălbiia bătrînul după el.
- Artist ca dumneata şi să n-o ştii ! Dar asta ? şi
universitarul începea 'Să-i fluiere alta, dar nu-i prea'
reuşea, căci buzele, limba nu voiau să-I asculte. Lăiţă
clătina c-un fel dedizgust din cap.
- Colosal ! îţi spun pe onoarea mea, domnule, că-i
colosal! se mira tînărul.
- Ava-adevărat l reuşi să sufle butoiaşul.
Ca să scape în sfîrşit de ei, Lăiţă îi cîntă marşul
pe 'care Ungurean tînărul cerca mai pe urmă să-I
fluiere. Tînărul bătu în palme cu însufleţire.
- Colosal! cum o ştii tu învîrti, zise el strecurîn­
du-i 'ÎIl1 mînă o hîrtie de douăzeci.
La Pruncul abia ajunseră la jumătatea întiiei cîn­
tări, cînd acesta se 'ivi În uşe şi-i dădu o bancnotă de
zece. Cîntecul arnuţi îndată şi cei şapte ieşită repede
din curte.
- Aici mai mult 111-0 să-mi pun piciorul, zise gur­
dunistul apucînd lin uliţă.
Cînd deşiră de la cel din urmă fruntaş şi coborau
grăbiţi spre luncă, pe Părăul Caprii, îi întîmpină un
băieţaş care le zise:
- Aţi uitat să intraţi la Mărginean, la Pascu şi la
Lupu.
- LaC'ilne? întrebă Uită oprindu-se.
Băieţaşul mai repetă cele trei nume. - V-aşteaptă,
adause el.
MuzÎlcanţii se gîndiră o clipă: nici unul nu-i ştia
Între fruntaşi pe cei trei.
- Vino şi ne arată, băiete, zise deodată Lălţă, adu­
cindu-şi aminte că de vreo patru ani se tot înmulţeau
fruntaşii în Văleni. Dar nici într-un an nu se sporiră
cu trei deodată ca acum.
Ei se Întoarseră pe Părăul Caprii, trecură pe lîngă
casa lui Pruncul şi aruncau priviri cercetătoare la
băiat.
-- Aici, zise băiatul îmbujorat la fată de isprava
ce făcuse.
Intrară la Mărginean, apoi cu două case mai la
deal, la Pascu şi peste drum la Lupu.
120
'}j
[121]
7
-- De-aici încolo să nu ne uitaţi, Lăită, îi ziceau
pe rînd fruntaşii cei noi. Avem şi noi o plăcere
s-ascultărn o cîntare în casa noastră în sfinta zi' a In­
vieri i.
Ei cinstir ă apoi frumos pe băieţaşul care le făcuse
aşa de bună ispravă.
Lăiţă era vesel. - De merge tot aşa, începu el, la
anul trebuie să, venim cu patru mai mulţi. Fruntaşii
se tot înmulţesc în Vălenil
Intrată pe-o clipă în birt, unde îi aştepta pr-Înzul,
dar nu mai aveau poftă de mîncare: fură ospătaţi
prin toate casele unde cînta seră. Ieşiră şi, strecurîn­
du-se GU greu prin mulţime, ajunseră Ungă tovarăşi.
Mari strigăte de "viv,at" şi "ura" îi întîrnpinară.
Lă'ilţă îşi luă arcuşul, îl ţinu o clipă în aer, apoi
începu îndată hora. O frămîntare deosebită se pomi
prin mulţime; de pe la mese se sculau bărbaţi şi fe­
mei, mulţi cercau să pătrundă înainte prin inelul acela
enorm, mişcător de costume.
Se auzeau bătăi de palme, strigăte 'cum se chemau
părechile, înşiruirea dansatorilor era tot mai lungă.
cercul se încheia in grabă în ritmul înviorător al ho­
rei. Apoi dansul ,începu domol, undulător la dreapta,
la stînga, părechi! se desprindeau, treceau la mijloc
învîrfindu-se alene; femeii, fete, plecîndu-se, treceau
pe sub mînă, zîmbind abia sau cu larg surîs pe feţe.
Erau ceasurble două după prînz, şi de acum începea
adevărata petrecanie,
VII
Notarul Iosif Rodean avea oaspeţi. Ii picată azi­
djrnineaţă pe la nouă. Doi erau logodnîcii celor două
surori mai mari ale Elenuţei, advocaţii Albescu şi Tir­
năveanu, pe cari Elenuţa nu-i cunoscuse încă. Euge­
nia şi Octavia se logodiră la începutul lui martie.
abia la cîteva săptămîni dupăce se descoperi aurul
cel mult de la "Arhanghelii" . Candidaţii se anunţată
în cete, dar notarul Iosif Rodean pusese de mult ochii
121
[122]
pe aceşti doi tineri, la cari era intr-adevăr de mirat
că descoperise calităţi mari. Elenutei de la întîia ve­
dere îi fură nesimpabici. Erau dai tineri de duzină,
fără nici a expresie deosebită În faţă, în priviri" pen­
trucari nu schimbă nimic faptul că-s blonzi sau că-s
bruneti, doi tineri îmbrăcaţi după moda din urmă, a
căror cărare era aleasă cu îngt-ijire. Aveau amindoi
acelaşi zîmbet prevenitor pe buzele 'cari păreau unse.
Advocatul Albescu era înalt, slăbuţ, cu ochii de-un
albastru şters, cu celea dintîi semne dechelie. Var­
bea domol, elegant, apăsa cu multă grije anumite
părţi ale frazei. In răstirnpurl îşi mîngăia mustata
blondă, bine îngr�ljită.
Celalalt, Tirnăveanu, îi ajungea lui Albescu numai
pînă la umăr, era asemenea blond, mai plin, mai. gras,
foarte vioir şi în mişcări şi în vorbire, îmbrăcat cu
aceeaşi eleganţă.
Cînd îi zăr+ mai întîi Elenuţa, din Albescu nu văzu
decît faţa lui lungureaţă, cu linii de împietrire, şi
aceasta i-l făcu deodată nesimpatlc ; Trrnăveanu a
respinse pe fată cu nasul lui răsfrint puţin, care în­
tr-adevăr îi dădea o expresie ciudată întregii feţe, pă­
rea că fiinţa lui întreagă se concentrează oarecum în
jurul acestui nas răsfrint. Şi cînd privea, şi cînd vor­
bea şi cînd mînca chiar, părea că nasul acesta e la el
persoana principală.
Nici nu-i trecu Elenuţei prin gînd să cerceteze ce
impresie făceau aceşti doi surorilor sale. Dacă ar fi
băgat de seamă, ar fi putut vedea că Eugenia şi Oc­
tavia se simţeau fericite. Cît oe-i văzu, gîndul cel din­
tîi ce-Ii veni fu acesta: "Iată cum poate un părinte
să-şi nenorocească copiii". Dar n-avu vreme să gîn­
dească mai departe căci, lîngă cei doi, zări pe-un al
treilea necunoscut, care, cînd îi fu prezentat. se în­
clină inaintea ei cu deosebită graţle,
"E prea fericit domnul Voicu !" atîta îi rămase în
minte Elenuţei din prezentarea !JUri şi din cuvintele
ce-i maâ spusese cu multă eleganţă. Era aproape să iz­
bucnească ,în rîs de toată înfăţişarea acestui tînăr,
care nu era de loc urît, dar care, ştiind aceasta" zîrn­
bea parcă şi prin urechi; privirile, faţa întreagă fi
122
[123]
rîdeau de bucurie, de căldură lăuntrică, pe care nici­
decum nu o putea ascunde. Dar în clipa următoare îşi
zise ou hotărîre : "Pe soarele ăsta I-acomandaf tata
pentru mine" şi numaidecît îi trecu toată pofta de
rlÎs.
Mai venir ă apoi doi advocaţi şi un doctor cu neves­
tele lor - cunoscuţi vechi ai notarului, cari aproape
la fiecare Paşti, a doua zi, veneau în Văleni să vadă
"petrecerea sătească", dar cari nutreau zadarnic, an
de an, nădejdea că notarul îi va face părtaşi Ia "Ar­
hanghelii" .
Unul dintre ei, Gheorghe Poplăcean, era advocat de
legea veche, fără doctorat, un bătrîn puiăios şi la faţă
si la mînii, cu barba albă rătezată scurt, cu .mustata
tunsă : el, de cîteori i se părea că spune cineva o
glumă, deschidea o gură largă şi făcea mereu:
_. He-he-he l He-he-he-he 1
Celalalt, dr. Petru Stoica, să fi avut la vreo patru­
zeci de ani, fusese în tinereţe o fire cam romantică,
făcuse versuri şi slăbiciunea lui spre poezie îl îrnpin­
sesesă se însoare c-o fată săracă. Cum însă nu-i prea
plăcea să lucreze în birou, ci mai mult toca vremea
în birturi şi cafenea, blăstărnase, pîn-acum, de nenu­
mărate ori clipa de avînt în care se însurase sau, mai
bine, în care promisese căsătoria. Ii mergeau prost
afacerile, era încur-cat şi pe la bănci şi începu, de
cîţiva ani, să-I urmărească o idee fixă: Pe el numai
băile de aur îl vor mîntui. Nici nu slăbea, cu toate
ocaziunile, să se pună bine pe lîngă directorul "Ar­
hanghelilor". Dar Iosif Rodean rămînea mut ca stînca
la toate aluziile advocatuhii. .
Dintre aceşti trei oaspeţi doctorul Prinţu era poate
mai amator de frumuseţile naturii şi de priveliştea pe­
trecerii de Paşti din Văleni. Avea o pereche de oche­
Iad foarte mari şi grei, cari mereu îi alunecau de pe
nas. Se vorbea că-i un doctor bun, care se pricepe de
minune la {toate boalele, un om care-şi iubeşte cariera.
Era adevărat că avea clientelă numeroasă, dar bani
nu făcea; pe oari îi aduna treceau, ca făina prin sită,
în mînile nevestei sale. Aceasta era cu vreo cincispre­
zece ani mai tînără decît el, dar încă de zece ani avea
[124]
mai multe kilograme decît bărbatul său. Era o femeie
durdulie, roşie, umflată parci] din cimpoi; hainele pă­
rea că, în toatăclipa, stau să crape pe ea.
Cincisprezece suflete, ascunse toate într-o formă
trupească după cum le-a fost rînduit, se bucurau il
doua zi de Paşti în casa frumoasă" în camerele rncă­
pătoare ale notarului Rodean. Adică ar fi trebuit să
se bucure, dar de o parte Elenuţa, de altă parte
doamna Marina, notărăşiţa, şi slujnioile nu erau rnul­
ţurnite.
Notărăşiţa trebuia să se împartă în zece, Eugenia
şi Octavia îşi uitaseră, lîngă logodnicii lor, că oas­
peţi] mai trebuiesc şi serviţi. Doamna Marina avea
noroc C1,1 Elenuţa, care abia apuca să iese din casă.
să fugă în bucătărie, în pivniţă.
Notarul Rodean îi zise o dată, şoptindu-i aşa cum
putea el şoptii, încît se auzea la doi paşi:
- Bagă de seamă, o să te afle tinerii nesuferită.
Spuse "tinerii", dar Elenuta înţelese foarte bine că
era vorba de "tînărul", ele "soarele Voicu", cum şi-l
poreclise îndată de la prezentare. Intelese şi căuta cît
mai des prilej să lipsească din casă. Mai simpatic din­
tre toţi prietenii tatălui său îi era doctorul Printu, şi
asta numai pentru ochelarii Ciad îi lunecau mereu de
pe 'nas şi pentru faptul că nu venea o dată la ei să
nu-i zică:
- Pagubăcă fratele dumnitale nua Îmbrăţişat ca­
riera medicală.
Ii spuse şi astăzi şi, cum Ghiţă era aproape, fata-l
trase de mînecă.
- Auzi, Ghiţă, ce zice domnul doctor.
- Ce zice?
.- Pagubă că nu ţi-ai alescariera medicală, dragă
domnule Rodean, îi spuse doctorul aplecîndu-se spre
el, căci era Înalt cît o prăjină.
--- Şi pentru ce să fie pal�Llbă, domnule Printu ? în­
trebă tînărul.
- Svalegea un doctor bun din dumneata.
'- Dar tot aşa poate să' iese din mine un inginer
bun, după cum sper, zise universitarul.
124
m îi!fl(t�;m:
[125]
•
- Asta se-nţeleg e, numai cît pentru omenire e mai
salutară praxa doctoricească decît măsurăturile ingi­
nerillor.
Tînărul Rodean ştia că doctorul Prmţu, deşi mai pe
departe, dădea tîrcoale tatălui său să-I primească ac­
ţionar la "Arhanghelii".
- Dar dacă prin măsurături'le mele voi descoperi
aur nebănuit încă de băieşii din Văleni ? îl întrebă el
rîzînd.
- Ho-ho! făcu doctorul, dumneata te faci inginer
de poduri şi şosele, nu de băi de aur.
Advocatul Poplăcen, cum trecea pe lîngă ei, auzi
numaf cuvintele din urmă ale lui Prinţu, dar asta nu-l
împiedeca să-si deschidă gLllra largă şi să-şi necheze
obisnuitul:
-�- He-he-he ; he-he-he-he l
Pe Elenuţa o bulni rîsul şi alergă în bucătărie.
Bărbaţii gustau mereu din diferite lichioruri,îmbu-
cau din şuncă, din ouăle de Paşti, Iurnau. Cei doi 10-
godnki se hotărau cu mare greutate să părăsească
pe fetele notarului, să soarbă şi ei cîte un păhărel. Aş­
teptau ca acelea să-i iÎjmbie, să-i împingă de spate,
Tînărul Voicu părea mereu fericit, deşi Elenuţa nu-l
învrednici de zece cuvinte. Era dln ceata fericită a oa­
menilor cari, deşi par aşa de fini, aşa de transparenţi,
totuşi sînt obduşi c-o epidermă foarte groasă şi răb­
darea lor pare a nu avea nici o margine. El era nu­
mari candidat de advocat, dar în preajma examenului
prin care să obţie libera practică advocatială. Chiar
Iaptul acesta era pentru el - în ochii lui - preroga­
tirvă : se simţea cel mai tînăr dintre toţi şi numai pen­
tru asta avea motive de-o fericire îndelungată. Sor­
bea şi eil din păhărele - fădnd impresia unei păsări
exotice care-şi urnezeşte pe-o .clipă pliscul, luă o bu­
căţică, dar numai o bucăţică de şuncă! -- zîmbia tu­
turor şi era gata să continue, din orice loc, o conver­
saţie purtată de alţii
Pe la unsprezece se puse cepul unui butoi de bere şi
doamnele avură întîietate. Dar ele se rnulţumiră cu
cîte un pahar, afară de dootoriţa Prinţu,
125
[126]
- Eu sîritamatoare de bere, în zadar rîdeţi, Trei
halbe mi-e măsura.
- Da, bea trei halbe tntr-un interval foarte scurt.
întări bărbatul său. .
- E uşor durnniei, ziseadvocatul Stoica, cu durn­
neataaproape nu se poate teme să i se îrrtîrnple ceva.
-- Aş! făcu scandalizată doctoriţa. De trei pa­
hare?
-- Intr-adevăr, trei halbe e o cantitate neinsem­
nată, î·nltăni iarăşi bărbatul. Berea, adause el, ştiţi cu
toţii, are foarte puţin alcool.
Aici se auzi iarăşi nechezatul advocatului Poplă­
cean, şi, nu se ştie de ce, toţi cei de fată începură să
rîdă cu hohote. Chiar şi notarul Rodean nu se putu
stăpîni. Atunci Elenuţa, care încă era de faţă, băgă
de seamă că domnul Voleu nu poate rîde. Da, tînă­
rulacesta plin de fericire şi de zîmbet nu putea rîde
ca lumea. Pe lîngă toate sforţări le lui nu putea decîs
să scoată din partea cea mai superioară a gHlejului
un fel! de "me-ke-ke", ca o capră. Acum nu numai că
nu-i era simpatic Elenuţii, dar îi era scîrbă de el.
Vai să deschidă uşa să iese iar, dar notarul îi zise:
- Unde te dud? Rămîi o dată şi tu cu noi!
Ea mai rămase pînă ce tatăl său privi într-altă
parte, apoi se strecură pe uşe. Notarul voi să fie pre­
venitor faţă de candidatul VOlCU, pe care logodnicii
cei doi îl aduseră la expres a dorintă a lui' Rodean.
- Fetiţa mea trebuie să mai ajute mamei sale. Pof- .
teşte cu noi în camera asta, îi zise lui Voicu directo­
rul de ta "Arhanghelii".
- 0, te rog, e foarte bine aici, e foarte bine, Mă
rog, tinerii nu-s pretenţioşi! Tinerilor nu le stă bine
să fie pretenţioşi, zise >eil repede c-o voce zaharisită,
zirnbind mereu.
Notarul îl privi o clipă tncruntînd din sprînceană;
nu-l înţelesese, dar nu era 'Omul care să-I întrebe a
doua oară. TI lăsă şi intră în camera vecină, unde, pe
o masă lungă, se aduceau necurmat paharele <cu bere
spumoasă. Puţină vreme zăboviră aici şi cei doi 10-
godnici, apoi se strecurară pe nesimţite afară, se în-
126
A ISi • ,
'" 'dil'?\
[127]
�
tîlnir ă în verandă cu Eugenia şi Oda via şi le învitară
să facă puţină plimbare prin grădină.
De cînd sosiră oaspeţii" între bărbaţi, între femei
conversaţia se învîrtea în jurul aceluiaşi subiect, în
jurul "Arhanghelilor", a vînei de aur celei nouă des­
coperită de curînd. Ca şi cînd mina aceasta ar fi fost
un uriaş glob de lumină din jurul căruia fluturii noptii
nidicurn nu se pot depărta, căci flacăra îi atrage cu
vraje de farmec.
Iosif Rodean vorbea cu însufleţire, cu ochii aprinşi
de mima asta. Le povesti, pînă-n amănuntele cele mai
neînsernnate s ' metoda sa de exploatare ; spunea că au
să descopere, cu siguranţă, peste trei-patru săptămîni,
o vînă nouă, care merge paralel 'cu cea aflată şi la
care va ajunge prin gangul nou ce-l taie acum în
stîncă. Inaintează destul de greu, căci piatra e ca cre­
menea de vîrtoasă, drumul spre aur e încuiat strasnic.
Dar pin-acum ganguii are trei sute de metri,încă zece,
cel mult cindisprezece şi vor ajunge. Spunea că tre­
buie bani, mulţi bani, că lucrează cu şaptezeci de bă­
ieşi şi că la săptămînă plăteşte, de multe ori, peste o
mire de zloţi.
Oaspeţii 11 ascultau cu evlavie, ca şi cînd ar auzi
o destăinuire sfîntă. Privirile lor ardeau. Indată ce
rămîneau pe-o cliipă singuri, începeau să şopotească.
Ei erau siguri că notarul nu le descoperise totadevă­
rul; advocaţii Poplăcean şi Stoica afirmau că vîna
cea nouă e şi descoperită, numai notarut nu vrea să
le spună, ci dimpotr ivă, ca să-i sperie, le vorbea de
cheltuieli enorme.
Intr-un rînd dr. Petru Stoica zise:
- Ce mai calea-valea ! Eu pentru o acţie de la
"Arhanghelii" îmi dau, î,11 orice clipă, diploma de ad­
vocat,
- N-a1i avea gust rău, zîmbi doctorul Prinţu, nu­
mai mi se pare că nu vei ajunge niciodată să-ţi vinzi
diploma.
Bătrînul Poplăcean ne-cheză, apoi zise:
_. Pe legea mea, să ştiu băi şi să mă primească
notarul, aş munci în rînd cu cei şaptezeci. Eu pot jura
127
[128]
că într-unan toţi lucrătorii aceia vor fi mai bogaţi ca
oricare din noi.
- Asta poate să fie foarte adevărat, zise în silă
dodorull.
Ei tăcută trimiţînd �n gol priviri melancolice. Can­
didatul Voleu deschise încet uşa, privi înlăuntru şi-şi
retrase repede capul.
- Pe cinstea mea de n-as vrea să fiu june, zise
Stoica. ,.
- Asia o credem foarte bucuros, r ăspunser ă cei­
lalţi în cor.
- lVi-aş Însura cu una dintre dornnişoarele Ro­
dean.
- Cît despre asta, prieteni, mi se pare ca 1TI za­
dar ai fi bur lac, zise doctorul. Notarulîşi alege gi·
nerii pe sprînceană. După un pierde-vară ca tine nici­
odată nu s-ar mărita o fată. Lui îi trebuie oameni se­
rioşi, oameni de muncă. cum sînt Albescu şi Tîrnă�
veariu. Tu nu te pricepi să înnoai par aua cu zece no­
duri.
- Of! făcu Stoica, dar să trăieşti ca ăştia doi, ca
ursu-n vizunie, încă nu-i o plăcere! Cîte-un strop de
băutură înseninează viata ornuluf
- Bravo l strigă bătrînul, ciocnind cu ceiladţi. Eu
de-un păhărel nu m-aş putea despărţi uşor, adause
apoi ştergîndu-şl mustata. Dar pentru o adie de la
"Arhanghelii" aş lăsa să mă joare popa pe sfînta
Evanghelie să nu mai gust băutura cît voi trăi.
- Ce să fad! nu e dat la tot omul să fie avut, oftă
doctorul potrivindu-şl ochelarii.
Se auziră paşii grei aii notarului.Jn curînd intrar ă
şi logodnicii, numai Elenuţa Întîrzia pe-afară. Candi­
datul Voicu zîmbea gratioscelor două surori, nru păru
de loc dndispus pentru lipsa Elenuţei, dar notarul, cind
H văzu iar singur, se mînie, îşi chemă fata şi, Între
patru ochi, 'Îi zise:
- Nu-mi place cum 1:12 porţi. Ce vor gîndi oaspeţii
despre tine?
-- Gîndească ce le-a plăcea ! Puţin îmi pasă, răs­
punse fa ta.
128
[129]
� Iţi spun eu că trebuie să-ţi pese. El o luă de
mînă şi o duse în casă. Cornplimentarea, apropierea
'lui Voiou îi făcu impresia unui cocoş care se apropie
căzînd parcă pe o lature, cu aripa întinsă. Spre feri­
cirea Elenuţei chiar în clipa aceea veni Lăiţă.
VIII
In camera încare se încuiase, Elenuţa se simţi ne­
norooită, gîndindu-se la ceata aceasta de oaspeţi, din­
tre cari abia doctorul Printu îi era cît de cît simpa­
tic. Totuşi îi păru bine că se putuse ascunde aici, unde
avea să rămînă pînă la ceasul prînzul ui. Ah ! cit i-ar
fi plăcut să nu mai iese de aici ziua întreagă! Işi
spuse, că-i o adevărată nebunie să-ţi strici în chipul
acesta sărbătorile; cine î-a adus pe toţi oamenii aceş­
Ha în casa lor? Mai înţelegea prezenţa celor doi 10-
godnicl, deşi li erau tot aşa de străini ca şi ceilalţi,
dar Poplăcean şi Stoica şi nevestele lor şi doctorita
cea căptuşită cu perini parcă ce căutau la ei să le tul­
bure sărbătorile Invierii P Cum stătea cufundată în­
tr-un Iotel, se gîndea cu cît vor fi mai fericite fetele
popii,olericul Murăşanu, cari pot să se bucure de min­
găierea sărbătorilor în liniştea familiei. Şi-atunci de­
odată îi veni în minte mina de aur "Arhanghelii".
Pricepu :îndată că oaspeţii aceştia n-au venit la ei din
prietenie curată, ci atrasi de acel puternic magnet
care era baia "Arhanghelii". Urî din tot sufletul ocna
asta, o urî mai ales pentru că le adusese în casă şi pe
candidatul Voleu. Ce presirntise de cînd l-a văzut mai
întîi, ştia acum cu siguranţă: pentru ea venise Una­
rul acesta nesuferit în casa lor. Şi ea nu l-a putut ade­
meni aici, căci n-o văzuse niciodată, n-o cunoştea:
"Arhanghellii" 'Îl tîrîseră aici şi pe Voicu.
Dada fi avut înseamnă a te lăsa plictisit de toţi
lacornii, a le suferi glumele şi privirile linguşitoare,
atunci nu-i nici o fericire să ai o zestre mare. Elenuta
îşi aduse aminte că în societate, la petreceri, la şcoală
chiar era privită de toţi cu un zîmbet de mulţumire
9 - Arh anghel il , ed. 1
129
[130]
parcă, i se spuneau vorbe măgulitoare, mai mult ca
altor fete. Atunci nu pricepuse nimic, dar acum sim­
ţea că toată bunăvoinţa ce i-o arătau oamenii izvora
din "Arhanghelii". Şi cu dt se gîndea mai mult ila
viaţa sa, simţea cum "Arhanghelii" o apasă tot mai
greu. Avu o senzaţie de scîrbă, de groază; îi păru pe
a clipă că-i legată de mina asta, că în jurul ei miroase
a fosfor şi a stîncă pătrunsă de umezeală.
Domnisoara Elenuţa Rodean, chiar în familia lor,
nu simpatiza decit cu Ghiţă. Pe mamă-sa a iubise iîn
anii copilăriei, pe cînd Marina se purta încă îmbră­
cată rornineşte, în podul femeilor din Văleni, Dar de
vreo şapte ani, de cînd mamă-sa purta toalete oa ortce
cocoană dela oraş, încet-încet se instrăină de dînsa.
Cînd o văzu mai intii în noul pod, se sperie şi, aler­
gînd afară, începu să p'lîngă. Surorile mai mari însă
erauîndntate. Băteau în palme şi a sărutau. Chiar
notarul a privi cu multă satisfactie. De atunci Elenuta
începu să-şi închidă inima şi înaintea mamei sale şi
a surorilor. Numai cu Ghiţă Se mîngăia.
Nu putea suferi larma continuă. daraverile multe,
învălmăşala aceea necurmată care era Ia ei acasă.
De-o vreme încoace surorile ei începură să facă un
lux îngrozitor, să meargă în fiecare zi cu trăsura la
plimbare în oraş, ha începură şi sportul vînatului şi
al călăritulul. Costume peste costume se grărnădeau
în dulapurile din camerele lor. Eugenia şi Octavia
umblau, rîdeau zgomotoase, părea că lumea întreagă
e a lor. Elenuta era de la fire liniştită şi vi s ătoa re,
părea chiar aplicată spre melancolie. O irdta fericirea
zgomotoasă ci surorilor şi se simţea fericită cînd tre­
buia să se inapoieze la şcoală.
Din an în an se simtea tot mai străină acasă. De
cîte ori se înapoia, afla un număr tot mai mare de
slugi, de slujnice, feţele necunoscute sporeau mereu
în jurul său, odihna şi liniştea se depărtau tot m
tare de casa lor.
Isi zicea de multe ori: "I··ar putea fi şi tatii des­
tul". Dar notarul era mereu după trebi, mereu agi­
tat, vocea lui aspră, puternică, răsuna prin curtea
I
',1
1
I
I
I
I
I
I
,
130
;. il;: '
;
;
I
'1
... J
[131]
Ilargă de pe la ceasurile hei din noapte, de îndată ce
se desprimăvăra.
Cu Ghiţă simpatiza chiar pentru că tînărul vorbea
totdeauna cu ironie, cu dispreţ chiar de "Arhanghelii".
de natarul chiar.
Ceea ce aproape nu mai putea suferi era că În casa
lor nu auzea vorbindu-se decît de aur, de "Arhan­
ghelii " , de kilograrnele puse deoparte, de băieşii cari
mai trebuiesc angajaţi. Eugenia şi Octavia se arneste­
cau în discuţirle ce priveau băieşagul cu uşurinţa aceea
umntoare cu care vorbeau şi de toaletele lor. De multe
ori Ghiţă zicea revoltat:
-- Să vedeţi numai, o să ne schimbăm cu toţii în
statui ele aur !
Cum stătea cufundată 1n Iotel, domnisoara Rodean
auzea veselia necurmată care pătrundea din carnerile
vecine şi ştia că izvorul acestei veselii e aceeaşi ocnă
afurisită, care parcă nu mai era în muntele Corăbiuţa,
ci se ascunsese la ei in casă. "Ce veselie stupidă",
îsi zise ea gîndindu-se la deosebirea enormă Ce era
rntre larma asta şi fericirea ciudată pe oare o între­
zărise ieri, în ziua întîi de Paşti !
Vasile Murăşanu îi trimisese încă sîmbătă seara
volumul de nuvele pe care-I cumpărase 1n oraş. Dar
sluga lor i-l dădu doamnei Marina, iar notărăşiţa uită
să i-l arde fetei pînă-n ziua de Paşti, după ce veniră
de la biserică. Fata luă repede volumul şi fugi în ca­
mera ei şi a surorilor, unde Eugenia şi Ootavia se pri­
veau ind în oglindă, admirîndu-şi toaletele. Fără să
le privească, se aşeză pe divan şi începu să cetească.
Surorile, cîntînd încet, fericite, ieşiră îndată.
Elenuţa ceti aproape într-un răsuflet bucata întîie,
apoi, obosită, incepu să frunzărească prin carte. Ve­
dea bine că nu-i era gîndull liniştit şi nu prea ştia ce
cetise. Cîntările de la Inviere răsunau parcă mereu
aproape ele dînsa. Desduşea, prin fumul de tămîie, pe
'li eotu I Murăşanu, pe clericul Vasile. Cîntase frumos
ş, acum, deşi nu cu farmecul din noaptea înmormîn­
tării. Deodată, cum frunzărea mereu foile, pe faţa
aibă care venea îndată după scoarţă" zări un şir scurt
scris cu literă măruntă. O adiere plăcută, ca o mîn-
9,0;
131
................... --
[132]
galere, simţi că-i atinge obrajii albi şi în suflet simti
cum îi creşte un sirntărnînt nou de bucurie, de curio­
zitate. Ea ridică volumul şi ceti C-Ut1 fel de teamă:
"hdevărata fericire e în noi înşine".
Nu era nici iscălitură, nici locul, nici ziua şi anul
lîngă acest singur şir, închegat din slove foarte mă­
runte şi fine. "Adevărata fericire e în noi înşine",
repetă Elenuţa. Efa aceasta o dedicaţie neiscălită, era
scris şirul acesta de Vasile Murăşanu? Era o aluzie
la poz.iţia ei de fată avută P Era o infruntare din par­
tea clericului, ori o sentinţă ca oricare alta, pe care
Vasile, În vreo clipă de meditare, a aruncat-o, fără
nici o ţintă, pe [aţa aceea albă ? Domnisoara nu-şi
putea da seama cum ajunsese şirul acela acolo, în­
toarse cîteva foi să cetească mai dep ade, dar îi fu
peste putinţă.
Şirul acela o interesa acum mai mult decît întreg
volumul. Ea-1 ceti din nou, şi acum băgăde seamă re­
gularitatea cu care fuseseră aşternute elovel« acelea
mărunte. Văzu că sorisul era proaspăt şi-şi zise, deo­
dată, c-un fel ,de revoltă:
-- E prea mare cutezanţă din partea lui.
"Dar e oare cutezanţă ceea ce a făcut?" întrebă
numaidecît un glas dintr-însa.
Ea se gîndi, îşi aduse aminte ,de toate cuvintele ce
le vorbi cu Vasile, de toată înf.ă'ţişalrea şi purtarea lui
şi nu putea să aflenimic cutezător într-insul. Dimpo­
trivă, cum observase şi Ghiţă, era prea sîiicios, prea
retras, stîngaci în toate mişcările, în toate gesturile lui,
cînd era cu dînsa. Dar dacă şirul acesta nu vrea să
fie o aluzie ,l,a situaţia ei de fată avută, ce vrea să
zică ? Şi iar se gîndi că poate e o convingere intimă
a lui Vasile, pe care o însemnă aei fără de nici un
gî.nd ascuns. Ea Î'şi spuse, mai departe, că în semi­
narii sînt prea obicinuiţi tinerii cu Iilozoîări de aces­
tea,cu sentinţe; trăiesc din Scriptură şi diru predici şi
nu-l mirare să aibă dotdeauna la îndemînă cîte-o
maximă. Dar Ce se 'cuprindea 'în şirul acesta era un
adevăr care priveşte numai viaţa preoţească ?
Cît ce-şi puse întrebarea Elenuţasimţi din nou că
şirul e scris pentru dînsa. Da, acum nu se mai putea
132
[133]
îndoi. Intr-o clipă se ,gîndi că ea are 't0't ce poate să
facă fericirea unei fete şi totuşi nu e fericită; simţi
Într-o clipă <Că adevărul acesta a stat de rnuită vreme
ascuns chiar în sufletul său. Şi deodată simti o mare
prietenie pentru clericul acela sfiicios, ruşinos ca o
fată mare, la care privise pînă acum cu o Iplăcere copi­
lărească. Iată, el îi gicise ,gîndul! Ceea ce vorbise de
multe ori cu Ghiţă, îngroziţi de cultul aurului, care
lua proporţii tot mai Înfricoşate în casa Ior, iată că e
spus aşa de limpede în cinci cuvinte de dericull Vasile
Murăşanu! Nici nu-şi putuse da seama bine pînă
aCUIm pentru ce se simţea nefericită; pentru că, în
sfîrşit, tot cultul viţelului de aur din familia lor pu­
tea s-o ţină departe de ai săi, nu însă s-o facă pe ea
nefericită. Insă acum înţelegea tot mai bine pentru
ce se simţea nenorocită: sufletul ei era pustiu.
Simţi cu atîta intensitate ,golul din suflet încît avu
un simţămint de nesfîrşită milă ;pentru sine însăşi.
Avea şasesprezece ani şi încă nu avusese nici o mare
bucurie în viaţă, nu cunoştea nimic - abră de con­
vorbirile pătirnaşe despre aur - din taina ce o învă­
luia din toate :părţile. Zilele de internat erau aproape
singurele puncte de Iumină în viaţa ei.
Vai, cît era de adevărat şirul ce-l tipări pe foaia
aceea albă Vasile Murăşanu ! Adevărata fericire e în
noi înşine! Da, ea simţea cît ar putea să fie de fericită,
căci sufletul e: ena-dornic de tot ce e frumos şi curat,
simţăminte nenumărate pot încăpea intr-însul ! Şi au
să încapă de aici încolo! Da, ea va înlătura piedicile
ce i se pun mereu in drumul care duce spre o ieşire
luminoasă. Dacă părinţii ei, surorile sînt indestulite
cu viaţa asta de necurmate agitări în care "Arhan­
ghelii" aruncă pe fiecare zi flacări noi, îi priveşte pe
dînşii! Ha, mină în mînă ou Ghiţă, pe care acum îl
iubea şi mai tare, fiindcă îl înţelegea mai bine, va porni
pe un drum nou spre fericire. Care va fi anume drumul
acesta nu-şi putea da seama, dar ,gîndindu-se la fe­
ricirea nouă ce o aştepta, îşi petrecu într-o visare
dulce ziua întîi de Paşti. Ii părea că viaţa Îi deschide
nenumărate drumuri, cari duceau printre covoare de
flori ;îi părea că un suflet nou pluteşte în aer, pe
133
[134]
care ea îl sorbea cu 1 ăcomie. CeU cu uimire volumul
de nuvele, simtind, în 10t cursul zilei întîi de Paşti, o
adîncă recunoştinţă faţă de clericul Mmă'şa:nu, care
parcă zăbovea pe undeva aproape de dînsa, numai cît
nu-l putea vedea. .
In seara zilei întîi adurrnise Iericită ; azi-dimineaţă
se trezi cu hotărîrea să-şi facă viaţa tot mai frumoasă.
Din visarea aceasta fericită, senină, o tulburată, o
deşteptară aproape brutal oaspeţii cari sosiră azi-di­
mineaţă.
La început făcu sforţări uriaşe să fie pe voia tatălui
său, dar simţi îndată că-i cu neputinţă. Ceea ce vedea
azi în casa lor era departe, ca cerul de pămînt, de ce
visase. Şi oamenii, şi vorbele, şi toaletele si mîncă­
rile chiar îiemu nesuferite. Sufletul ei se dorea în
mari înălţimi de la pămînt, de la viaţa aceasta înche­
gată .din lăcomie, din mîndrie şi prostie şi tot ce ve­
dea era lpotif'ivit numai ca să-i frîngă aripule albe pe
care sufletul său ledeschise, deşi nu ştia anume unde
va zbura.
Şi apoi prezenţa acelui Voicu, acelui "soare" o um­
plea de-o scirbă deosebită. De bună seamă tatăl său
îl credea frumos, deştept, îi şopti chiar că-i dintr-o
familie fruntaşă şi avută, dar Elenuţa, prin instinctul
acela care pe unele fete nu le minte niciodată, prin un
fel de vedere interioară, descoperi îndată că tînărul
acesta ş-a pus toa te sttă,ludrile pe faţă, în priviri, în
păr, astfel din suflet nu 'I-a mai rămas nimic. O ui­
mea mereu contr astul izbitor care era între cuvintele
lui şterse şi faţa strălucitoare şi îşi zicea, judecindu-l
cu oruzime: "ăsta e un păun". Dar cind băgă desea­
mă că Voicu nu putea rîde ca oamenii, dizgustul ei
faţă de candidat nu mai avu margini.
"Aşa.dar acesta e prinţul de care-mi vorbise tata !"
îşi zise c-un aldine dispret faţă de toată lumea, parcă.
Cum stătea cu camera încuiată, se gîndi cu groază
că la masă va trebui să şadă Hngă Voicu,
Nici nu-şi putu da seama cît va fi rămas singură,
cînd prin camerile vecine auzi vocea mamei sale:
-- Dar unde să fie, fr ate l Aşteptăm cu prînzul
de-un slert ele ceas după ea.
134
[135]
Sufletul Elenuţei i-l inundă deodată o bucurie adîncă,
o căldură deosebită.
- Ah! de nu m-ar ana! Cît ar fi de bine să nu
măgăsealscă, îşi zise ea.
Insa bucuria iei tu zadarnica. In clipa următoare
se auzi vocea lui Ghiţă, care se apropia de camera în­
cuiată.
_ Poate va fi aici, zise el, se va fi cufundat în cetit
ca şi ieri. Apoi dup-un scurt ciocănit întrebă :
-- Aici eşti, Elenuto ?
Fata ieşi palidă. Inaintea ei sta Ghiţă şi mamă-sa.
Abia ieşi, cînd sosi şi notarul.
- Unde, comedie, umbli pe vremea asta? o în­
trebă el foarte iritat.
- M-a durut capul, zise fata, şi da prînz nu viu
decît sub o condiţie,
- Sub condiţieP întrebă uimitnotarul.
- Da,şă un mă puneţi lîngă domnul Voleu. Nu-l
pot suferi,
Notarul dădu drumul unui rîs puternic, cu hohote.
- Bine, <zise el lintştindu-se, lîngă cine doreşti să
r" ;l
ru .
- lîngă doctorul Prinţu, dacă se poate, răspunse
Elenuţa, care rămase mereu palidă şi părea într-ade­
văr suferindă.
- Asta nu se poate, iubito, .ar fi prea mare ofensă
pentru tineri, zise Ghiţă.
- Mai sînt şi alţi tineri ? întrebă fata repede, cu
obrajii aprinşi intr-o clipă. Nu-şi putea da seama de
ce, dar la numele de "tineri" se gîndi numaidecît la
clericul Murăsanu.
- Pruncul "şi Ungurean, zise Ghiţă zîmbind.
- Atunci ori lîngă Pruncul, ori lîngă Ungurean,
zise Elenuţa c-un fel de deprirnare în voce.
- Ei, bravo, strigă notarul, Tot cei de la "Arhan­
ghelii" sînt ma i preferiti.
Ei trecută prin trei camere pînă ce ajunseră în sala
largă unde se servi prînzul. Mîncară pe-ndelete, udind
mereu bucatele cu vinuri vechi dinpivnita lui Iosif Ro­
dean. Erau băuturi tari, cari biciuiau în grabă sîngele.
Advocatul Poplăcean nici nu mai putea vorbi; limba i
135
[136]
/
se încurca mereu, chiar cînd slobozea obişnuitul neche­
z at îşi deschidea foarte larg gura, în valurile de rîs ale
tuturor. Advocatul Stoica se cufundase într-o discuţie
filozofică cu universitarul Ungurean, care-I ţineamc­
reu în respect prin obisnuita lui exclarnare : "Colo­
sal" ! Petru Stoica de multe ori nu ştia ce să creadă:
că-I aprobă acest tînăr care vărsa mereu paharul pe
gîtu-i larg, ori că-Il batjocoreşte, şi într-o clipăde furie
îi zise :
- Pricepi dumneata? Mie să nu-mi mai strigi "co�
losal" ! Am discutat eu şi cu alti oameni 1
- Colosal! oîtă din nou Ungurean şi toţi izbuc­
niră în hohote îniricosate numai candidatul Voicu
îşi trimitea din gîlt, 'ca' o ,batjocură, al lui "m,e-ke-ke".
Doctorul Prinţu se incurcase în enurnărarea avanta­
giilorşi a dezastrelor cari se pot datori alcoolului.
Furculiţele, cuţitaşele, farfuriile Iărrnuiau necurmat
Doctorita Printufnghiţi singură 00 jumătat'de tortă.
Bărbaţii nu oruţară vinul.
- Maiizvoreşte destul din "Arhanghelii", zicea, la
fiecare cană nouă ce se aducea, advccatul Stoica.
La vreo jurnătat' de ceas după ce terrninar ă, nota­
rul zise:
- De-acum să mergem la petrecerea din luncă.
IX
Clericul Vasile Murăşanu scrisese şirul acela cu
intenţia anumită ca s-o facă pe Elenuţa să sufere şi
s-o 'pună pe gînduri. La început, CÎnd lua condeiul în
mînă, îl urmărea încă sentimentul care-Il copleşi de
îndată ce se depărtă de cei doi fraţi, să scrie sentinţa
aceea ca S-O' jignească pe Elenuţa, pentru ,că şi el se
depărtă rănit adînc de cei doi. Adevărat că rănirea
lui venea numai din igîndurile ce-şi făcuse că cei doi
fac pe 'protectorii lui, dar el o credea reală, el se de­
părtă de ei cu răceală, ca de doi străini ce-oi voiesc
răul. Cînd lua însă condeiul, hotărirea de-a o jigni pe
Elenuta se ItOlpi îndată şi el mai simţea numai dorinţa
136
[137]
s-o facă să sufere, cît de cît. Nu avea nici un drept,
nici un rcazim, pe care sprijinindu-se să fi 'putut cere
de la domnisoara Rodean vreun del de apărare, de con­
sideraţie pentru el. Totuşi, nici el nu ştia cum - poate
ră.zimat pe visările-i îndelungate - el aştepta ca Ele­
nuţa mai ales, din întreaga familie Rodean, să-i ţină
parte. Şei dacă judecata lui ar fi fost destul de limpe­
de, ar fi putut înţelege că, într-adevăr, Elenuta e bi­
nevoitoall-e [aţă de el. Ar fi trebuit să-şi aducă aminte
cum i-a aprins luminita la încunjuratul bisericii şi
n-ar mai fi trebuit să rămînă la îndoială.
Dar sărmanul cleric nu mai vedea rlimpede. Chiar
noaptea aceea, întî:lnirea neaşteptată cu dornnişcar a
Rodean, îl tUll,bufalse aşa de adînc, încît gîndurile lui
nu mai erau decît o învăluire cumplită. Intîlnindu-se
cu oei doi .fraţi pe drum, simti iarăşi că adînca tul­
burare ce-i stăpînea sufletul, din noaptea prohodului,
îl cufundă în discursul acela neS!fkşi't, care-i părea tol
mai ridicol. Numai cîteva clipe reuşi să se smulgă din
vîrtejulameţitor oe-i vuia IÎn cap: cînd îi spuse dom­
nişoarei Rodean că-i va trimite cartea. Atunci îi păru
că între el şi ea n-a fostşi nu ya ,fi nimic, că-i o stră-,
ină. Dar în drum spre casă căzu din nou în nenoro­
cirea sa. Şi voia să se răzbune.
O nesfîrşită părere de rău simţi însă cînd lua vo­
lumul în mînă. Cu alte intenţii cumpărase el cartea
aceasta. Ce 'senzaţii de fericire avuse gîndindu-se cum
li va prezenta-o! Ce dedicaţie frumoasă, sentimen­
tală, se gî,ndi să scrie pe foaia aIbă! Şi iată, trebuia
să-şi îngroape acum toate planurile. Ce copil fusese că
seîncrezuse în visuri 1
Repetă însă de nenumărate mi în gînd sentinţa pe
care o avusese de mult gata, care-i veni aproape de
la sine. 1 se păru ciudat că mai înainte, cînd se gîndi
să-i scrie o dedicaţie sentimentală, nu ştia pe .care�s-.o ,
aleagă dintr-atitea, iar acurn maxima: "A.devărata '. :
Iericire e în noi înşine" îi veni deodată limpeQe-;n�o a­
ma�îmcev�Cnu putea să-i scrie. Totuşi nu
se putu hotărî s-o scrie încă. Muie de multe ori con­
deiul în călimară pînă ce, în sfîrşit, îi veni un gînd
luminos să-I hotărască: "N-am dreptul, îşi zise, nici
.137
[138]
S-OI j ignesc, nici 5-0 J ac să sufere. Cred însă că - i pot
r ămînea un binevoitor, care o [ace bagMoare de seamă
la o primejdie". In convingerea aceasta se linişti şi
scrise şirul acela. Dar simţi îndată o adîncă slăşiare.
Avu senz ati a că cu şirul asia se desparte pentru tot­
deauna de Elenuta şi-i păru bine cînd, recitindu-I, se
gîndi că va avea Isă surf ere, cît de cît, În urma acelei
sentinţe.
Inchise cartea, i-o dădu slugii s-o dud la "domni­
şoar a Elena Rodean". Deşi învălmăşala sirnţemintelor
sale ţinea 'ind, el Ifu totuşi mai liniştit după ce tri­
mise 'volumul. Intîia zi de Paşti trecu în silă, îl
enerva veselia suronilor şi a părintelui Murăşanu.
Aproape ziua întreagă Ise gîndi la seminar, la colegi, la
profesori. Ar fi dorit mult să fie între zidurrle reci ale
bătrîne! zidiri şi-i părea că e o prostie să se dorească
cineva acasă. Acolo era adevărata viaţă!
Astăzi, a doua zi de Paşti, după predică, după dis- •. 1
cutia ce-o avu cu tatăl său, se simţea mai vesel. In- •
dată ce prînzi se strecură pe uşe şi se duse să pri- "1
veascăd petrecerea minerilor. A 1 L tă vi
Cine ajunse Vasile Murăşanu 111 uncă, ăită încă
nu se Întorsese. Clericul zări, la una din mesele aco­
perite cu pînză cerată, pe diacul Gavril şi, răzbind
prin mulţime, şezu lîngă bătrîn .
. - Hristos a înviat, zise el întinzînd mîna di acului.
-- Adevărat c-a inviat l răspunse bucuros bătrînul.
Apoi 'Îl întrebă repede: lai o bere ori un pahar de
vin ?
--- Unpaha!r de vin, răspunse clericul şi îşi bună
într-un păhărel din vinul roşu.
-- E "carbanet", zise vesel moş Gavril.
-- D8-Î tare! făcu Vasile după ce-l gustă.
-- Ce vreai ! O dată-s Pastile pe an, zise cu bucurie
discul. Dar dumnealor nu vin? întrebă apoi, punîn­
du-i paharud vîrfuit.
Cine?
- Părintele şi preoteasa şi dornnisoarele ?
--- Cum nu, vin toti, răspunse clericul.
Ciocniră din nou păhărelele şi beur ă.
Prea des! zise Vasile zîmbind.
138
[139]
- Las' să fie des ] Nu-mi .place mie să beau înainte
de biserică, asta nu! începudiacul clătinînd din cap.
Dar 'de-acum pot să mă veselesc şi eu! Ce zici, îţi
place petrecania ? şi diacul ridică ochii spre părechile
de dansatori care se învîrteau ca vijeliile.
-:- Place! răspunse cu însufleţire clericul, care se
însenină deodată în mijlocul mulţimei acesteia setoasă
de viaţă în Iumina dulce a primăverii.
- Să-ţi şi placă, zise diacul Gavril, petrecere de
Paşti ca la noi nu s-a mai pomenit. O dată-n an se
răzbună şi băieşii noştri.
In clipa asta se auzia ă strigăte de "vivat" şi "ura".
Lăiţă cu oei şase sosi şi Se începu numaidecît hora.
- Nu te-avînţi şi durnneata P îl întrebă diacul pe
Vasile Murălşanu .'
.-- Mi se pare c-o să mă avint, răspunse clericul,
care simţi o furnicare prin tot trupul da acordurile ho­
rei.
-- Alruncă-te, că se şi cade, zise cu bucurie diacul,
alţi domni nu-s aici pînă-acum, după cum văd eu, şi el
căuta să afle pe cineva.
-- Nu-i nimeni, zise iar, nici notarul cel nou, nici
scriitorul din cancelarie, nici domnii .învăţători. De-o
vreme încoace se pun, 'care mai de oare, să vină mai
în urmă. Toţi se iau după notarul Rodean.
Clericul nu mai auzi cuvintele din urmă ale diacu­
lui, între două fete s-a prins şi el în lanţul horei. Cît
ţinu dansul, diacul Gavrjl se ridică şi privi însulleţit.
Se simţea mîngăiat că clericul îi ascultase sfatul. "Şi
tatăl său e om de omenie, işi zicea, dar băiatul lui e şi
mai minunat". Bătrînul era şi înîierbintat de "carb::l­
netul" ce-l beuse şi se pomeni că-şi balansează domol
capul în tactul horei.
Cînd se intoarse clericul Hngă diac, era aprins ca
para focului, ochii îi străluceau, îi păru că se scutura
de 'Pe el o haină grea de lut, pe care opuotase de cî­
teva zile. Nu se mai dori acum în seminar, nu aştepta
să i se termine cît mai în grabă vacanţa, nu se mai
gîndi nici la notarul Rodean, nici la Elenuţa, nici la
"Arhanghelii". Insuileţirea, bucuria, fericirea sutelor
;
139
[140]
de tineri şi tinere, a satului întreg, păreacă-i atinse,
ca un puternic curent electric,şi ,sufletul său.
- Straşnică petrecaniel zise elşezind lîngă diac.
- Intre tinereţe şi voie bună să tot trăieşti, zîmbi
diacul. Acum o tablă, zise el umplînd paharele. "Ta­
bla" însemna să bei paharul dintr-o dată.
Clericul nu se aştepta îmbiat. Beu repede vinul
arnăriu.
- Tamful ăsta numai are păreche l zise iar Vasile,
care nu se potolise Încă de aprinderea întiiudui dans
în anul ăsta.
- Unu-i Lăită, domnişorule Vasile, şi odată cîntă
pe an în Văleni la tot satul. D-apoi încă fetele! Ai
pişcat-o un strop pe cea de da dreapta ? întrebă dia­
eul mai încet, aplecîndu-se spre cleric şi trirnitîndu-i
sub nas un ,cald răsuflu de vin.
- Ce stai să spui, moş Gavril, zise Vasile simţind
că se roşeşte pînă după urechi.
- Ce spun i E puţin ce zic, ştiidumneata cîntecul:
Fetele săracele
Gura dulce place-le,
De le-ai da cu lingura
Nu le-ai putea sătura.
Diacul spuse versurtle ac-estea ,în cjte riouă tactur!
fiecare, olătinînd capul Ia dreapta, la stînga, le sp1.J$e
cîntîndu-le încet. Apoi văzînd că Vasile tace, zise -iar :
Ştii pe cine-ai avut la dreapta ?
-- AH se )J18re că 'a fost Jaba Pruncului, zise Va­
sile.
---; Că bine-ai văzut-o! oltă moşul. Vezi, aceea-i
Iată cu zestre, nu glumă. De n-aş grăi într-un ceas
slab, mi se pare c-o să aibă zestre mai mare ca ori­
care din fetele notarului Rodean,
Decît domnisoarele Rodeam P Întrebă uimit Va-
sile.
Da, da, TI-ai să te mirt de nimic, răspunse dmcul.
Pruncul are două parţi la ,)uhanghelii", de cin'spre­
zece ani. Apoi, banul oare ajunge în mîna lui nu mai
vede Ilumina soarelui, mai ales dacă-i galben. Pe cînd
140
[141]
IDtaru,l nu prea strînge băierile purigei. Păcat că n-a
purtat-o la şcoală, sfîrşi băbrmu].
- Pe cine ?Întrebă Vasile.
- Pe Mărioam. Pruncul mu sărăcea dac-o trimitea
la şcoală vreo trei-patru ani. Minunată preoteasă s-ar
fi pubut alege din ea. Eu, în locul lui, aş fi ţinut acasă
feciorul.
-- Pe Ilarie?
- Da, pe Ilarie, răspunse diacui turnend în păhare.
Mi ee pare că va ajunge advocat o dai ă CL' mine.
- O să se cuminţească, moş Gavrilă, e tînăr ind
mînzul, zise zîmbind cu puţinică răutateclericul Mu­
r ăsanu.
::..- Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă, domnişo­
rule, îrDcepu dincul. Acurneu mi-am Iuat orice nădejde
de la Ilar ie, Şi, Imi se pare, că şi fatăl său, Pruncul.
Ei ciocnir ă păhărelele şi băură din "carball1et". La
spatele lor se auzi, iÎn clipa aceea un rîs plin şi sonor.
-- ICă bine vă petreceţi, un bătrîn şi-un copil, zise
Mărioar,acuprinzînd cu braţele grumazil hJ!i Vasile,
Diacul se ridică, înclină din capul alb ca neaua: la
spatele lor era toată familia preotului.
- Să poftiţi ha noi, să poftiţi! zise discul vesel.
Vai de mine, cum să nu fie loc ?ad,a use îndată, bă­
gînd de seamă că preoteasa se uita la o masă vecină.
Intr-adevăr la masa diaculuiera loc destul, dar mai
lipseau două scaune. Bătrînul luă repede ,două de la
masa vecină, le .aşez ă să nu se clătească. Băieşii
ocupară numai mesele ceiea ,de Isdndură .allbă; celea
învăHte cu ,p'înzăcenari:ă ş1ilau ,că ,s'Înt rezervate pentru
"domni". In f.iecarean, ta petrecerea de la Paşti, pe
lîngă inteligenţia din Slat, veneau mulţi domni de la
oraş să-şi petreacă aici sub ceml Hber, să 'se ames1'ec6
în hora băieşilor.
FamilLa plreotuluişezu la masă, sp.r,e manca bucurie
a Idi.acului. Părintele Mmăşanu pownd ITI umaidecl!t
unui fidoraş de servioiill, care se ivi repede lîngă ei.
să-i laducă o pereche: un kilogram de vin ş-o apă.
- Să-ţi ,aducă "carbanet" pă'ril1lte, e un vin!
- Să-mi aducă! zise părintele vesel. Dar pentru
dumneata nu-i preia tare vinul :ista, diece?
141
[142]
- Bătrînii au Hpsă «le putere, părinte, las' să-I
beau, c-acuşi nu-l voi mai bea! zise diacul oitind.
- Oho! dumneata ne poţi cînta la groapă încă,
diece. Nu te văd eu [OS'U ca un măr dornnesc P zise
părirrtele cu f'a�a zîmbltoare.
Vinul 'sosi, se umplur ă păhărelele, îşi închinară cu
"Hristos a înviad". Fetele abia-şi muiară buzele, preo
teasa ben paharul pe jumătate, oei trei bărbaţi sorbiră
vinul pjnă la un strop.
Mărioara zvîcni de pe scaun, iîl luă repede la brat pe
Vasile, smincindu-I de pe scaun. ,
�- O ţarină, iubite, cu tine-aş vrea să joc', să-mi fiC"'
de noroc, zise fata (-10 voce sentimentală, apoi izbucni
tntr-un rîs răsunător. curat şidulce. '
.- Cu o condiţie, zise Vasile vesel, să joci corect.
El ştia că Măriaara dansează cu multă pasiune şi ele­
t"
gan,a.
In clipa următoare se amestecară între părechile
de dansatori.
Larma veselieisejnălţa din toate părţile oa un vuiet
ce nu se mai sflrseste. Toi mai des se auzea cHe-lJ:11
"ura", 'CÎte-un "Vi'V8f' ridicîndu-se ca un sigrial ele
alarmă, 'prin clocotul acesta de gdasuri. Lăiţă, cu' vi­
oara sub bărbie, drept ca un ostaş, ou ochii IÎi11chişi de
jumătate, cînta cu patimă, cu uşurinţă, ca şi dud acum
ar fi început numai să-şi joace arcuşul, Fecloraşli de
serviciu alergau neintrerupt pe la mesele în cari tot
mai mulţi ciocăneau, strigrnd să vie perechile. Aerul
efa domol şti blînd', prea cald parcă pentru a zi de pri­
măvară. In r ăstimpur i treascurile mai trosneau şi
acum pe Părăul Caprii. Erau băieţaşi cari voiau să
folosească pulberea rămasă, Feciorii şi bărbaţii ve­
niră, pe vremea astla,cu toţii în luncă.
Birt asul cu nevastă-sa nu mai vorbeau acum: răc­
neau ct� ,feţC'le desperate,c'Uochii încruntaţi, alergau
şi enau aproape să-şi piardă oaplll. Nid ÎI11Iir-lun an nu
angajară atîtea ajutoar,e şi totuşi nu mai răzbeau. Cu
dO'uă căruţe trimis6ră, încă de !pe la LIn ceas, după
ber,e procl!spăiă Ceaaelu.să în ajun era pe isprăvite.
Ei tropoteau mereu alerg'înd, 'Clruncau cuvinle de
jumătate şi, în răstimp'L�ri, îşi îndreptau pe-a dipă tru·
142
[143]
7
purile făcînd: "Uf!" şi îşi ştergem! repede sudorile.
Să nu fi avut nenorocul să-I întrebi lacum ceva pe
bădicul Snir idon ; scriitorul din cancelarie, un tînăr
înalt şi palid, c-o umbră de mustaţă, cutez ă să-! zică:
- Trece aţ/a, trece, nene Spiridoane?
--\ Uf! dă-mă draouhii, zise cu furie birt-asul, ăs-
tia-mi scot sufletul. Imcelea patru 'părţi ale IUln'oii fură
h'ăvălitea! treilea rrnd de butoiaşe. Oamenii alergau
în cete într-acolo, se îmbulzeau a-ajungă rnai în grabă
la o sorbjtură. Enau destui car i, ;Îil1iS,tăpînindu-se o
daltă pe pahar, mu-I mai lăsau din rnjnă pînă nu-l de­
şerDaude trei ori duo-olaltă. Băieţi, de pe 11a anul al
patrusprezecelea î1n SUIS, Se izbeau pr in iarbă, jucau,
nu prea ştiau cum să-şi mai poarte mînile. Gustară şi
ei binişor pînă acum; de la douăzeci de zloţi În sus
avea fiecare bani de tocat pentru sărbători. Ici, colo,
se putea zări cîte 'unul şezind 'palid şi abătut pe pa­
jişte; băur ă pesemne prea mult şi îi durea capul.
Foarte puţine ouă roşii se puteau vedea; mai ales
băieţi, copile sub zece ani se îndelebnioeau ou ciocăni
tul lor; pentru ceilalti mai mărişori datina aceasta nu
mai avea nici un farmec, era parcă prea neînsemnată
pentru ei. Sub o salcieornai la o parte, se rătăcise un
băieţaşcade vreo oatru 'ani ; iÎn mînă c-e [ordită lovea
mereu în salcia bătrînă, CÎntînd încet: "Ghistos-a-în­
viat din morţi". In cealaltă m�lnăavea un ou roşu;
cînta neauzind, mevăzînd nimic, părînd că el e per­
soana principală în toată lunea asta.
La masa diacului părechea întîie era pe sfîrşbte. M.ai
trecea pe lîngă ei vreun fruntaş şi trebuia să le zică
un: "Hrisltosa Înviat".
Vasile şi Mărtioara nu ':"ie întorseseră încă. Lăiţă
păru că nu mai are de gînd s{t f!rungă t,a,rina aSlta.
-- TiJnereve1e' si'inadle! of'lă d:acul Gavdl, oare cu
cît le-iaş mai putea eumpăm, părinte?
- C-I(} păreche de dubote vechi, 'l"be popa Mură·
şanu, !l"l'eluîndu-şi ochii de la cercul de dansatori.
- Imi pla,cede domnişO!rul Vasi\ie! Uite, aşa ju­
căuş enam şi eu În vremea me<l
- Aoum începe, dieoe, e dornic de-Iun stfiop de dez­
morţire, zise preoh'l<lSla.
143
[144]
- Ba să am iertare, a tras o hor ăptn-acum ! zise
diacul.
-- Aşa? făcu părintele, care se bucura xlin suflet
că-I vede pe Vasile mai înseninat. Isi bănui destul că
i-a dat lecţia aceea despre predică. Credea că din pri­
cina asta fusese Vasile şi azi indispus.
- Da, avuse la dreapta pe Iata Pruncului. Ştii ce
mă gîndesc eu, 'părinte?
- La "Arhalnghelii" de bună seama, z îmbi popa.
- Nu. De-acum poaneIacei din cer. Aici pe pămînt
eu rni-am mincat ce-Ia fost al meu, zise diacul Gavril.
Mă gvndeam la flata Pruncului! adause el. Ce potri­
veală arf ou dorrmişorul ! Păcat că n-a purtat-otat-so
pe Ia şcoli. Ar fi ieşit din ea o preoleasă să le fie Vă­
lenilor fală.
-- Hoho l rtse părintele, d-apoi eu, diece ? Pe mine
m-ati scoate din sa it ? I
- Incap şi doi popi în Văleni, părinte, Mai aIeSt
dacă cel ,tînăr e 'E:inerele Pruncului.
In <Clipa asta sosiră cei dOI fraţi, 'aprinşi la feţe ca
doi bu imi.
- Am dansat c-un tînăr tndrăzostlt. de-acum o să
mi seaprindă şi mie călcîiele ! skilZă lVlărioam şezind
pe scaun.
- Pentru. Sf,întul, Mărioaro, cum poţi vorbi aşa?
zise cu mînie preoteasa.
Fata se curbăr! pe scaun, sorbi un pahar Îlntreg de
borviz. Ea nu-i răspunse rnă-sii, ci înălţă numai din
umeri. .
Vasile se Iăoua n-auzi nimic şi luă pe Anastasia la
o ţarină. Fata se ridică îndată, z irnbi spre mamă-sa
şi se depărtă cu clericul,
Mă,rioa,ra n-apucă să i se liniştească palpbtările
pieptului tînăr, gingaş şi îndată 'se închină. inaintea
ei vătavul petrecerii, unbărbat ca la treizeci şi şase
de ani, cu fata palidă. cu ochii negri foarte vioi. lVlă­
rioana se ri ci ică repede, şi se depărtă cu vătavul.
- De-lacum .e lumea ei, zise zîmbind preoteasa ;
apoi, «lup-uri Irăs!timp, Începu să rîdă cu bcrimi.
- Nu se ma I 'SIa tură de joc fat "asta, spus'e era şter­
gîndu-şi ,ochii.
144
..
[145]
- Pentru ca Dumnezeu să vă îrnbucure în toti 'co­
piii dumneavoastră, glăsui dracul punînd mîna pe pa­
har.
- Amin, răspunse preotul. Ciocniră şi băură.
- Tabla, doamnă preoteasă, pe asta se bea tablă,
zise moş Gavril, văzînd că preoteasa abia gustă din
vin.
- Pînă voi bea pentru fiecare <copil, îl golesc, n-ai
gri}e, z îmbi preoteasa.
Părintele ceru a doua păreche. Fetele veniră, dar
numaidecît alţi dansatori le invitau şi, astfel, la masă
rărnaser ă bînd şi povestind numai cei trei. Vasile,
apr ins acumvpărjndu-i că ritmul muzicei curge în în­
suşi trupul lui, chemă o vălişoreancă, o fină de-a po­
pii, la joc, apoi o fată şi alta ; numai l,n răstirnpuri de­
părbate Sle mai ivea, pe o clipă.Ta masa diacului, sor­
bind un pahar de vin cu ·apă.
Intre dansatori se puteau vedea dot mai multi domni.
Notarul Popescu, scriitorul său, Bnatu, vreo trei elevi
de gimnaziu, apoi domni străini, advooaţi, doctori, ofi­
teri chiar, cari veniră d,in oraş 'anume pentru petreca­
nia asta. Aveau fiecare vreun cunoscut în Văleni la
Da re i ntra r ă tr ăsu fi 1 e .
La o masă lungă, care fusese liberă pînă acum, cu
. toată imbulzeala de pe la alte mese, lSe aşeză familia
noharului Rodean, cu toţi oaspetii. Advocatul Stoica
nu terrnbnase încă discuţia ou' universitarul Ungurean
şi ei rărnaseră Î,n picioare măsurîndu-se cu privirile,
în vreme ce Petru Stoica spunea cu însufleţire :
-- Niciodată nu se va intîrnpla ce spui dumneata l
Mă-nţelegi? Niciodată. Traiul [iber 'În pr orniscuitate
al .Iemeilor ar fi cea mai oribilă imoralitate, mă în­
[elegi, Iar f'i recăderea la stmea ·de 13'nimal, dirn care
prin a,tît:era lupte la reuşit să se smulgă omenirea. Ar fi
înjoskea fiinţei moasire celei mai intime, 'p'fircepi dum­
l1t"lalua ? Dar e o abSiurdita�e ce susţii dumneata! sfîrşi
el printr-un geslt, oa,re însemnă ,că nu mai afie gust de
vorbă pe chestia asta.
- Colosal! zi'se Ungurean ari.itî,ndu-şi dinţii mari,
putennki.
ii 7
10
1,45
[146]
Advooatul îi aruncă o pnvire furioasă, apoi şezu,
începînd înda tă să vorbească cu doctorul Prjntu .
• Ungă masa asta se ivi îndată însuşi birtaşul Spirt­
dan, ,înohinîndu-se adînc inaintea notarului Iosif Ro­
dean, Făcea impresia că nu mai are nici o gnabă acum.
-- Ce spui că ai P Î'tlIhebă notarul.
Birtaşul mai repeţi odată numele vinuriior.
Adă rizlinz.
S-aduci, iubite, cu vadra, zise Pruncul.
Vinu-l vechi şi cupa-i plină
Vino lîngă min' vecină,
începu să fredoneze Ungurean, pe-o voce adâncă de
bas.
Oei doi logodnid trecură cu Eugenia şi Ootavia În­
tre dansatori, Elenuţa stătea tăcută, privind cu admi­
rare frămîntarea asta uriaşă. Ii păru că nu se bucură
nusnai multimea asea mi şc ăto are, 'Ci şi pămîntul şi
văzduhul senin. Nu auzea .cuviritele celor din jurul ei
şi-i părea că o Învăluie, încet-încet, iUln nor de lumină.
Nu mai simţea Ipova,ra oaspeţilor. Aici, sub cerul
acesta limpede, Sna!lt, îndre pădurile de brad oar! lumi­
n au metal ic, ci t de n eînsernnat eii p ărur ă, deo dia t ă, !J11 i ­
cile ei rnizerâi ! Ce depărtare prăpăstioasă era între
casa Iar şi lumea 'largă la lui Dumnezeu! Simterninte
nouă, de continuă admir are, H creşteau în suflet.
Tresări cînd Ghiţă cetinse uşor pe umăr.
- Se-ncepe hora la doua, zise el, pe cea dintîi am
scăpat-o. Să ne grăbim.
Elenuta se ridică repede şi pomi ·J,a bratullui Ghiţă.
li păru că pluteşteîrur-acelaşi nor de lurnsnă oe-i in­
văluia fiinţa întreagă.
Două .căni mari le aşezară băi,etii de 6'ervkiu pe
masa cea lungă. In urma lor ră1sări numaidecît şi bir­
iaşul Spiridon,c-o stiduţă În cane ,lumina un Hchi,d
care nu ,ave·a nid o culoare. Se lapr:opi:e de notarul Ro­
delaln şi-i şopti :
- Te rog să guşti din�r-ăsta.
- Ce vin e ? Într,ebă notarul, '1ncruntînd slprîlnceana
şicer:cetîn el s'l.idu ta.
Nu vă spun. llntîi să vedem cl,e vă pla·ce.
146
[147]
;;7
Notarul gustă încet, îl rnestecă parcă, îşi plecă puţin
pleoapele. Apoi îi inapoie sticla fără să-i spună O' vorbă.
- Să gust eu, tătucă, o să-ţi spun îndată cît plă­
teste, zise universitarud Ungurean.
EI trase o duşcă zdravănă, plesni din llimbă,Îşi
supse buzele.
- Mă-.mbaltă cu mirosul. E busuioacă ! zise el c-un
fel de descurajare.
- Pentru ce n-ai spus Înainte? Întrebă nobarul.
_. Nu ştiam de vă place ori nu. Nici eu TI-am mai
avut Îln ptvniţăpînăaoum.
Urigureanu fu numaidecît de părerea oa rizlingul
să fie dus fnapoi. Dar universitarul Pruncul şi docto­
rul Prinţu se opuser ă dintoate puterile.
- O să-I amestecăm noi ! intră în vorbă advocatul
Poplăcean şi numaidecît necheză de bucurie.
- Il bem ăsta şipe urmă ne aduci busuioacă, zise
Iosif Rodean birtasului. Dar de laltă daltă cînd ai a
marfă bună, arată-ne-o de Ira început.
--' Inteleg, răspunse birtaşul şi, în clipa aceea,
parcă .I-a şi înghiţit pămîntul.
Cei doi, universitari riu se rnişcară de La masă pînă
ce nu supseră cîte trei pahare de rizfing curat.
Apoi seamestecară şi ei Îln vîrtejul jocului. Hora se
terrninase şi acum se continua [arina. Dansul acesta
avea o mulţime de variante. Lăiţă trecea dirrbr-nma în­
tr-alta, revenea la cea originală, cea bătrînă, 'şi-i făcea
pe dansatori cînd să tropoteascăîncet, domol, dind să
se legene abiia tintndu-se de-o mană sau de peste mij­
loc, cind, iarăşi, îi făcea să se învîrte ca prinşi de vol­
bură rotitoare.
Indată ce intrară cei doi universjtari in fierberea
dansului, începură să s-audă skigMurile. O bucată de
vreme ei nu dansar ă, ci tot ferindu-se de roatele de
poale ce le zburau pe dinainte, băteau îln 'palme şi strt­
gaua!t,ernartiv, unu{l un vers,C'ela.lal,t ,altul:
Lele nu te legăna,
Că rochita nu-i a ta,
N ici rachita, nici pa/cuta,
Numai ochii şi gllriţa!
147
[148]
Dansatorii şi 'Publicul de pe la mese prirniră chiui-
tura cu ur.ale: "Bravo! Trăiască".
Pentru mîndra care-mi place
Trei zile de bir aş face,
Pentru care mi urit
Una fac şi pare-mi mult!
Mult mă mustră măicuţa,
Lele, pentru dumneata"
Că bat seara uliţa.
Ei însoţeau versurile 1:01 de bătăi jn palme, în rit­
mul str igăturii. Pe la mese unii se r idioar ă să-i vadă,
alţii se SUiTă pe scaune. Din toale părţile se auzeau
uralele. Lăiţă ztmbea şi-şi juca arcuşul mai cu foc.
Cei doi ,se prinseseră ,alcu(m de după cap şi strigau tot
alte versuri.
Se părea că o patimă nouă se înstăpîni !pe inimile
dansatorilor. Se învieteau tot mai vijelios, părechi noi
se apropiau ; scatmele, laviţele: :se goleau mereu şi În
curjnd uriasa Toată unde dansau era prea strîmtă. Şi
în roata asta uriaşe nenumărate vîrtejuri, nenumărate
cercuri de poale.
După ce, între manifestaţiile de plăcere ale publi­
cului, cei doi tineri chiuiseră un r ăshimp, îşi luă fie­
care cite-o fla,tă şi începur ăşi ei tarina. Strigătele lor
se auzea li aourn mai rar.
Dr agu-mi cu cine joc
Că miroase-a busuioc!
Du-mă doamne şi mă losă
Unde neoasia-i [rumoasă
Şi b ărbatul nu-i acasă I
Sub călcliul cizmii mele
Zace dracu ş-o muiere
Şi mă-noaţ-a face rele,
După cei doi universitari se rndesnnară şi din:tre Ie­
cioni, dintre bărbaţi şi începură să se audă strigături
din toate părţile. DaI[ minerii din Văleni îşi isprăvlră
în curînd bagajul şi iar seauzeau numai cei doi.
148
[149]
Din cînd în cind se arăta lîngă masa noharului cînd
Pnmcul, dnd Ungurean şi seadăpau cu cîte-un pahar
mare de vin, tot pocnind din degete. Pruncul se apro­
pia cîntînd:
Şi cu cupa plină
Ori ce dor s-alină.
Ungurean se apropia c-o faţă aprinsă, mare cÎJ.t o
lună. El jncepuse să ee îngraşe de ·tînăT. Notarul le
umplea paharele rîz ind zgomotos. Bătrînul Poplăcean
îl întîJmlpi:na cu msufleţire, făcînd să se audă nm : "He­
he-he, he-he-he-he" mai prelung decit cel obişnuit.
De altfel l'a masă rărnaseră numai bărbaţii: doam­
nele, conduse de notărăşiţa, porniră să vadă mai de
aproape dansul şi toată mulţimea asta în culmea ve­
seliei.
Din dnd mcînd venea şi Ghităai Elenuţa. Dar pe
Iată >O invitau mereu la joc feciorii din sat, bărbaţi,
logodnicii suroridor. NumalÎ candidatul Voleu, nu. El
şedea lîngă bătrînul Poplăcean şi-i umplea mereu pa­
harul cu aceeaşi Iericirepe faţă. EI nu ştia dansa ţa­
rina, iar cind se cîntase la îlnoeput hora, înainte de-a
o cere el, Elenuţa trecu la bratul lui Ghiţă.
Elenuda dan Sia fericită, părindu-l că visează mereu.
In horă îlncă, îl zări pe Vasile Murăşanu, s'e Jsa.JUltară
In treacăt, apoi, schirnbindu-se mereu cei ce treceau
la mij1oc,treoL! şi Elenuţa şi aici, în cercul ce undula
domol, mînile lor se ,a,u,nseră. O tnfiorare ciudată trecu
prin 'trujJlu! fetei la .ac:eas1ă a tiin ger e, c.are n.u se ase­
măna întru nimic cu ·senzaţila C2 o lavu pîn-.acum de
cNe ori dădu,s'e muna cu ti'nărul. Ei îi păru căînfi.olfa­
reia aoeasta le asămănătoarecl1 f'ericirea, cu sărbătoa­
rea pe care o admira în jurul ei, În văzduh chiar. Ca
şi dnd s-a:r fi 'Shecuralt înfioratrea alOeea 1rn tru:pul ei
nu diin rati!ngerea tînărului, ci dirn norul de l'11mill1ă ce-i
pă,r,ea că 'O tnvMuie.
Ind:ată după horă Vasile o i'nviită Ira o ţlar.irnă. Ele­
nuţa prilmi cu bucurie şi-i întinse braţul.
-- V,olumul ce mi-ai trimis a fost foarlte friJJlI10S,
zise If'epede EJ.enuţa.
- Da ? V-ia plăcut? întlrebă Vas.ile pă'fÎll1idu-i că
149
[150]
domnisoara asta e ou totul străină si deaceea ,II a care
a vi,sar{ a,tîta, şi de fata căreia i-a promis că-i vafri­
mite ceva de cetit. El se zgudui, căci înţelese numai­
ded1 de unde o cunoaşte. Era domnisoara care-iaprin­
sese luminita la încunjuratul bisericii.
;- Mi-Ia plăout l zise Iata. Atîtea lucruri nouă ne­
bănuite am desooperitfn ea.
Clericul nu se mai zăpăci ca atunci cînd o zărise
pe neaştepbateha prohodul Domnului Hristos. Dar la
cuvintele din 'urmă ale domnişoarei Rodeari, 'îi veni
deodată în minte maxima ce-o scrisese pe carte şicrezu
că fata face aluzie la şirul aoela. Ii păru nespus de
rău că-I scrisese si nu stia .oe să răspundă.
-- Mi-Ia plăcut 'bunM,�tea ce transpir ădin toate nu­
velele din volum; zise iair fata.
Vasile Murăsla!nLl învie numaidecît.
- Intr-adevăr, zise el, e o carte foarte curată. Te
simţl snaj înălţat după ce ai cetit-o şi nesrnintit te
simţi cu mult mai bun. Dumneata ai observat Ioarte
bine.
- Da, începu zîmbind Elenuţa, mie nu-mi scapă
nimic neobservat dintr-o cade. Asta cred că trebuie
5-0 mulţumesc împrejurării că am 'cetit foarte puţine
cărţi.
Cum dansau, într-o clipă Elenuţa îşi ridică privi­
rile si-I întrebă:
-' Ştii ce-am mai descoperit în volumul ce mi-ai
trimis ? Ovdedicatie.
Şirul iareeJia? Qntrebă ou groază Mur8şanu.
- Da ! Şirnsl acela mărunt, rise falia.
- Nu-i o dedicatie. E o simplă sentinţă, cercă să
se scuze derrkul.
- N-a fost scris 'Pentru mine? î.ntlreb ă rîzînd Încă
Elenuţa.
-. Nu! :răspunse Valsne cu ochii în pămîlnt.
EJ,enu.ia dev,eni deodlată s'erioasă. Il privi oum dă·
t!ea jenalt ţnaint,ea ei, îl privi vndelung şi simţi o Joi­
nişte, o ipan� ,adi!ncă î.n suflet. N-Iavea ni;)Tlk ră,u în­
tr-Itnsul 'tî,nijrul aces,ta. Ii zise Cia şi CÎincl ::1rl' vorbi c-un
priE:!ten viechi, înoer1cat :
Nu-i fJ'iLlmoG să tăgăduim ce·am făcut o dată.
150
[151]
ClerioL\ll nu răspunse, dar Elenuţa simti cum bra­
tele lui se lînmoaie şi dansul lor aproape conteni :
, - Zic că nu-i frumos să ne tăgăduim faptele, Durn­
ne::rta nu r ăspamzi .nirnic P 1'1 întrebă din nou domni­
soara Rcdean.
- - A fost o clipă nenorocită, domnişoară, şopti ele-
rieul. Era foarte palid. .
- Pentru ce să fie clipă nenorocită ? Pentru că
mi-ai soris adevărul 130e!.a ?
- Nu. Pentru că mă simţeam umilit şi l-am scris
c-o intentierea ! reuşi el 'să zică.
Indată contmuar ă dansul mai eu inimă.
- Şi pentru ce te-ai simţit umilit ? ,îl întrebă zîm­
bind aourn Elenuţa.
- Mi IS-Ia părut că -fir atele durnitale îşi ba-te joc de
mine. Vai, eu lam unele clipe, domnişoară, cind nu
pot judeca limpede. Acum văd bine 'Că chiar eu rn-arn
f30U� ridicol reu discursul taoel a.
Elenuţa pe-o clipă păru că nu pricepe nimic. Dar În­
dată îşi aduse aminte de simbătă seara, de plimbare.
- Şi pentru că nu-ţi plăcea de frate-meu <ai ţinut
si} te răzbuni pe mine ? îl �l11tr,ebă ea c-o voce ca.ldă,
plină de cintec, pa-rcă chiar de-o anumită mireasmă.
Clericul zimbi.
_. Smt răutăcios uneori, zise el. Mi-a părut rău În­
dată ce-lam dr imis volumul, dar mă mjngăiam cu cre­
dinţa că ŞÎllUl1 acela dumneata îl vei, putea lua ca o
si rnp I ăjnsernnare.
Elenuta se apropie mai tare de cleric. Ti zise, cu o
tremur-are de durere lin voce: .
-- Ai outea să mă cunoşti mai bine, domnule Mu­
răşanu. Ştii dumneata că eu nu dau nimic pe avere?
Nimic, nimic, nimic! Şi cu mine seamănă foarte mult
Ghiţă. Noi, adevărata fericire o căutăm în noi 'înşine,
cum zicid urnnea tia.
- O, n-o spun eu asta, domnişoară, nu-i din capul
meu, răspunse cu vocea scăzută clericul.
- Se poate, zise fata, dar îţi spun că mie nu mi-ai
cauzat nici o suierintă cu sirul acela. Pentru mine a
fost chiar o descoperire feri�ită. Incercam de multe ori
să înţeleg depărtarea la care te ţineai mereu de noi, şi
151
[152]
nu putearn. Acumştiu; d.ar te-asigur ca ai fost in r ă­
tăcire. Cred că alte piedeci pol să-i ţină departe unii
de alţii pe oameni, nu averea.
- Pentru credinta asta eu vă sînt foarte rnulţu­
rnitor, domnişoară, zise Încet c1ericuI.
- Mă aflicreştină bună şi ai asigurată mîntuirea
unui suflet? întrebă zîmbind Elenuţa.
- Nu pentru asta! Deşi doresc să rămîi totdeauna'
bună creştină, răspunse Vasile, simţind cum i se suie
sîngele în Iată, Ii păru că spusese prea mult.
.-.- Vai, ce copil eşti dumneata, zise zîmbind Elenuta,
văzindu-l cum roşeşte. Dar tăcu şi ea îndată şi pînă la
sfîrşitul dansului.care de-aici încolo Iusese plin de noi
senzaţii pentru cei doi tineri, ei nu-şi mai vorbită.
Domnisoara Rodean dansă apoi cu cei doi logodnici,
cu scriitorul Bratu, apoi cu mai mulţi ţărani. Vasile
Murăşanu îi mai ceru un joc, apoi încă unul şi de la o
vreme cei de pe la mese băgară de seamă că dansează
aproape numai amîndoi.
,-- Hrn ! nicicu asta n-ar fi pereche rea, zise diacul
clipind din ochi.
_. Dansează foarte binedomnisoara Rodean, răs­
punse c-un fel de mîngăiere, de satisfacţie, preoteasa,
Popa Murăşanu făcu numai: "Ei, aş !"
Larma ena tot mai mare; notărăşiţa Marina se în­
torsese cu doamnele la masa cea lungă, gustar ă din
vin, abia şezură, cînd Lăiţă, dup-un scurt repaos, în­
cepu ţarina cea bătrînă.
O mişcare neobişnuită se porni pe la mese, prin,
mulţime. Se ridicau de pe la mese, de pe laviţi, băr­
baţi în vîrstă eu femeile de mjnă, se ridicau moşnegii
şi se apropiau de spaţiul de joc, UnH pocneau în de­
gete,cei mai mulţi făceau ponturi cu picioarele, figuri,
mişcări ciudate, îşi băteau cu palmele tureci! lăcuiţi
ai cizrnelor. Erau ceasurile patru şi cei mai mulţi, erau
aprinşi de beutur ă. Işi mişcau În ritmul muzicei tru­
purile îmbătrînite, domol, în tacturi ciudate, Era ţarina
cea mai veche şi cea mai frumoasă.
Diacul Gavriil se ridică şi el şi zise către preoteasă:
- Nu mă vei face de rîsul lumii, doamnă preo-
tcasă ? .�
152
[153]
Femeia se ridica zîmbind şi trecu cu bătrînul în ceata
da nsa tarilor.
Afară de popa nu mai erau douăzeci de inşi cari să
nu joace.
Notarul Rodean îşi luă de mînă soţia şi trecu în mul­
ţime. Trupul lui uriaş se ridica deasupra tuturor. Ad­
vocatul Stoica dansa cu nevasta mai la o parte. Se
observa îndată că nu ştia ţarina asta. Doamna Poplă­
cean se necăja zadarnic să-şi scoale bărbatul de la
masă ; J:I trăgea de mînă, îl îndemna.
Dar bătrînul ori 'că era prea comod, ori, mai ales, că
era prea beat, rîdea să se prăpădească şi zicea mereu:
- Eu nu mai pot. Eu nu mai pot He-he-he, nu mai
pot, he-he-he-he !
Iosif Rodean juca cu multă preciziune ţarina cea bă­
trînă, dansa cu patimă; ochii îi străluceau. Cîţiva ve­
niră aproape să-I vadă ourn dansează, Deodată se auzi
vocea lui puternică:
- Ei Ungurene, ei tinere!
Urriversitarul îl auzi şi începu numaidecît.
Mîndra mea de mîndră mare ...
Şi îndată. dintr-altă parte, se lauzi răspunsul lui
Pruncul:
Nici o iie bună n-cre !
Că ş-asar-am fost la ea,
tună vocea notarului Rodean.
Cea mai rea era 'Pe ea,
se auzi iarăşi Ungurean.
Cea mai bună ş-o clrpea,
încheie Pruncul.
Şi de-aici încolo strigătur ile le chiulau toţi trei,
alternîndu-se. Veselia începu lacum să vuiască. Se
auzeauurale, chiote.
fu ha, iu ha, iu ha, ha!
Tol aşa şi iar aşa!
153
[154]
�r
Lăiţă cînta acum cu ochii -închişi. Veselia mare a I
petrecerii Cfra cea mai tare beutură pentru el.
Se repezi pe-a clipă şi birtaşul Spiridon cu nevastă­
sa. Asudat de atîta alergătură, de atîta zoală, el se în­
virtea ţinîndu-şi capul în 'sus şi suflînd ca dintr-un foi.
In răstirnpuricei trei aruncau în slavă altă strigătură,
oamenii chiui au, băteau în turecii cizrnelor, se Irămîn­
tau şi sudoarea fugea de ,pe feţele cele mai multe.
Ţarina cea bătrînă ţinu aproape o jumătate de ceas.
Cînd o sÎlÎrşi Lăiţă, mulţi începură să. strige "cum a
fost", dar el nu-i mai ascultă. Şi îndată după ţarina
asta urmă, o pauză. O jumătate de bute de vin şi' cind
butoaie mari de bere trecută în pauza ada scurtă.
Pe toate mesele se întinseră merindeţe albe şi Ie­
rneile le umplură îndată cu fripturi reci de miel, de
raţă, de purcel. Felii mari, aibe de colac lurninau între
cărnuri. De mult aşteptau bunătăţile acestea învălite
în rnerindetelecurate. Marea mulţime nu încăpu pe la
mese. In grupuri, de cîte patru, de cîte şase, mai mulţi
se lăsar ă pe pajiştea verde, desîăour.ă bucatele şi în­
cepură să se înlrupteze.
La masa notarului Iosif Rodeam veni şi Pruncul şi
societarul cel gras de la "Arhanghelii", Ungurearr,
asemenea şi notarul cel nou, Popescu, cu scriitorul său
Bratu,
Slujnicele aduseră de-ale mîncării în trei coşuri albe,
nouă. Un răstimp fu linişte, toţi ochii erau aţintiţi
asupra bucăţelelor pe care mînile le vor lua în clipa
următoare. Mai' iute se sătură universitarul Ungurean.
- Acum să g-ustăm din tărniioasa asta, zise el, şter­
gîndu-şi mustătile, Pe masă era un pahar de bere, care
nu se ştie cum se rătăcise aci; tînărul îl 'umplu cu
vinul acela nou, îlduse la gură şi nu-l mai luă, pînă
ce nu supseşi cel din urmă picur. Exemplul lui îl re­
petă numaidecît colegul său Pruncul. Advocatul Po­
plăceau întinse mîna după pahar.
- Ia să vă-văd eu ... eu mai pot? Şi slobozi un ne­
chezat spart, de care izbucniră cu toţii în hohote mari
ele rîs.
Dar soţia sa luă paharul şi-! puse pe-o masă vecină.
li şopti la ureche:
154
[155]
Nu mai face prostii, că te rîd oamenii.
Beură apoi cu toţii din busuioacă şi aflară foarte:
bun şiaromat vinul acesta, chiar şi femeile.
Scriitorul Bratu, după ce goli un pahar de vin, se
strecură neobservat de la masă şi nu peste mult se
apropie cu doisprezece feciori pe cari îi instruise mai
de mult să cînte în patru voci. La capătul mesei se
opri şi îndată începură cîntecele.
Cîntară mai întîi "P.e-al nostru steag e scris unire",
apoi alte şi alte coruri.
Intre oaspeţii de Ia masă ee Iăcu linişte, apoi şi la
mesele vecine şi în curînd începu să se apropie mul­
ţime de curioşi s-asculte, După fiecare cîntare se auzea:
"Bravo! Bravo! Trăiască".
Notarul Iosif Rodear, asculta cu sprîncenele încrun­
tate, ca totdeauna cînd ceva reuşea să-I emoţioneze.
După ce rnurir ă şi acordurile cîntării celei din urmă,
(;1 strigă unui ficioraş de serviciu:
- Trei vedre d,e busuioacă cîntăreţilor. Apoi îşi
coborî privirile în' masă şi multă vreme nu mai zise
nimic. Dar scriitorul Bratu îşi drese glasul şi începu
o doină din munţi. Avea o voce de tenor curată, vastă,
cîntarea curgea părînd fără sfîrşit:
Bălăioară de la munte,
Nu-ţi mai pune flori pe frunte.
Că ţi-or ieşi vorbe multe.
- Las să-mi iasă, că nu-mi pasit,
Că bădiţa-i dus la coasă
Să cosască flori cele,
Rupe-i-s-ar coasa-n ele
Să oie-n braţele mele;
Să cosas că flori pe rouă,
Rupe-i-s-ar coasa-n două
Să cumpere la alta nouă.
Bătrînul Poplăcean îl asculta cu gura căscată, dar
nu mai scotea obişnuitele-i sunete, dimpotrivă era
foarte emoţionat, din ochi i se prelingeau lacrimile pe
părăiaşele feţei
Elenuta asculta învăluită parcă într-o ceaţă de me­
lancolie. Aşa din bun senin sirnţi o adîncă părere de
155
[156]
!
rău că Vasile Murăşanu nu-i aici la masa lor. Şi, în­
tîia oară în viaţă, pricepu adînc cît se poartă de ne­
drept familia lor, chiar ea, cu familia preotului din
sat. Iată şi acum sînt atîţia străini la masa lor, sînt
aici chiar societatii Pruncul şi Ungurean; cu cît sînt
aceştia mai buni, mai mult decît părintele Murăşanu,
preoteasa, fetele lor? Ea simţi că-i aproape ruşine şi
ceva cald îi porni de la inimă. Cu bati-sta îşi zbici doi
stropi curaţi ce izvorîtă din ochii ei negri, strălucitori.
Notarul Rodean se apropie de Bnatu, îi puse o mînă
pe umăr şi-i zise:
- Ei tinere!
Bratu începu îndată o doină nouă. Era foarte emo-
ţionat şi de vin, dar mai ales de cîntec.
Dorul meu ş-al dumiiale
Facă-l Dumnezeu o floare,
Ca să-l pun la cing ătoare
Unde inima mă doare.
Lăiţăse ivi acum la spatele lui Bratu şi acompania
din vioară. O mulţime enormă se strînsese în jurul lor,
o mare de capete se îndesa din toate părţile. Elenuta
zări între cei cari veniră să asculte de de-aproape şi pe
clericul MurăŞlanu. Bratu şi Lăită cîntau încet doina
asta plină de durere. Clericul nu se putu răbda <să nu
se apropie s-asculte, căci de la masa părintelui nu se
auzea. EI trecu 'deci peste toate obiectiunile ce-i făcu
tatăl său şi asculta cu însufleţire. Flata, privirile lui
erau scăldate în lumină. Era frumos în clipa astia,
părea că, trăieşte într-alte lumi, dar mai ales se des­
prindea din chipul lUI o nevinovăţie de' copil. Nici
prin gînd nu-l trecu să <se ţină umilit că trebuie să ră­
mînă în îmbulzea la aceea, ca să asculte cîntarea!
Elenuţa însă simti un junghi adînc, îndată ce-I zări
şi-şi întoarse repede privirile, ca o vinovată. Oftă cu
durere şi o mare mîhnire i se întipări pe faţă. In clipa
asta depărtarea dintre Vasile Murăşanu şi cei doi
universitari, sau candidatul Voleu, îi păru enormă şi
totuşi aceşti trei erau cinstiţi la masa lor. Simţi în
aceeaşi clipă dtde indiferenţi îi sînt aceştia şi cu ce
largă simpatie îl învăluie pe clericul Vasile Murăşanu.
156
[157]
Bratu, acompaniat de Lăiţă, mal cîntă hei romante,
apoi, dregindu-şi din nou vocea, începu cîntarea favo­
rită a notarului Iosif Rodean :
Colo-n munţii Ţebei
Unde Hor ea-odată
[şi strîngea oştirea
Sub falnic gorun,
Se vede-o movilă
Ş-o cruce uitată
A lui Avram 1 ancu,
Eroul tribun.
Textul era destul de slăbuţ, de forţat, cetit, dar me­
lodia ce însoţea versurile împrumutau vibrări adînci
fiecărui cuvînt. Melodia avea mult din vibrarea goar­
nelor care s-aud departe, care-ţi intră în trup ca tăi­
suri subţiri.
. Mulţimea asculta într-o uriaşă roată, asculta tăcută.
Umbre de nori li se aşez ară bărbaţilor pe feţe. Lăiţă
acompania, clătinindu-se domol în ritmul muzicei, cu
ochii închişi. Părea că nu mai Cîntă, el, ci o fiinţă tai­
nică ascunsă în vioara lui şi că şi el ascultă numai:
Dormi etern în pace,
Eroule mare,
Că şi de-a ta umbră
Duşmanii se tem I
Cînta Bratu palid ca un somnambul, şi cînd sfîrşi,
se înălţă în văzduh un vifor nemaipomenit de aplauze.
- Spiridoane, Spiridoane l birtaşule ! tună vocea
grozavă a lui Iosif Rodean. Unde-i birtaşul, unde-i
Spiridon? Unde-i prăpăditul ăla? strigă notarul, în­
vîrtind în toate părţile ochii lui crunţi.
Ca din pămînt răsări Spiridon înaintea notarului.
Mlai este vin? îl întrebă 'CU mînie Iosif Rodean.
Cum păcatele! Iăou birtaşul,
- Dar bere?
- Este! Este!
O linişte de moarte se înstăpini acum în jurul aces­
tui dialog.
- Poţi să ştii cîtă beutur ă mai ai ?
157
[158]
.- Mă rog! Prost stăpîn aş fi dacă., ,
- E a mea toată, strigă cu furie notarul. Pune ce­
putile la buţi, desfundă butoaiele şi părău, părău să
curgă beutura.! M-ai înţeles? Spiridon începu să tre­
mure: : chipul notaruluiera îngrozitor. Pe-o clipă cre­
zuse c-a înnebunit El mai avea peste două sute de
vedre de vin şi vreo cincisprezece butoaie de bere. Cei
de la masa notarului îl priveau îngheţaţide spaimă.
Birtasul se reculese.
- D�r, domnule notar, beutura cît - o am e şi
pentru mîne şi pentru poimîne. .
- Dă-le la oameni să beie, bestie, pune cepuţ la
buţi, destundă butoaiele, Plătesc eu tot, beutura ce-o
ai toată, dar aleargă şi dă-Ia oamenilor să bea!
Spiridon, galben şi prăpădit, îşi pierdu urma. Cîte­
va clipe fu o tăcere de moarte. Apoi văzduhul începu
să se 'cutremure.
- Trăiască directorul de la "ArhangheILi", vivat
"Arhang'helii" , trăiască "Arhanghelii"! izbucni deo­
dată din sute de piepturi. De la o vreme nu se mai pu­
teau auzi nici strigătele de "directorul", nici "să tră­
iască", nici "vivat " , ci un nesfîrşit lal1lţ de "Arhan­
ghelii", I'Arhanghelii", "Arhanghelii" tot mai înalt se
ridica în văzduh. Silaba din urmă, cu cei doi "ii", ră­
suna de sus, trecea În depărtări, 'ca un picurat din
nenumăraţi clopoţei de argint.
Obosit parcă, notarul Iosif Rodean se aşeză la masă.
Un oftat adînc scăpă din pieptul soţiei sale. Doamna
Marina era palidă 'ca turta de ceară.
I n tăcerea ,generală de la masă, Ghiţă luă mai întîi
cuvîntul.
- E un gest şi ăsta! Adevărat că eu nu l-aş fi
făcut, dar acum nu ne mai rămîne alta decît să ne
petrecem!
Nimeni nu-l răspunse, poate nici nu-l auziseră. Tă­
cerea stăpîni încă puţin, apoi, deodată, se ami o ţa­
rină nouă.
Cei doi logodnici, înspăimîntaţi de purtarea viito­
rului socru, fură bucuroşi că pot să se depărteze cu'
fetele. Elenuta, foarte palidă, luă braţul lui Ghiţă .şi
se pierdu în mulţime. Petrecerea începu cu vijelie, In
158
[159]
văz,duh se înălţa mereu strigătul clar "Arhanghelii,
hanghelii, Iiii". Deodată, dinspre Părăul Capr ii, trăsni
un treasc, apoi altul şi altul, pînă la o sută şi unul.
_ Asta zic şi eu că-i petrecanie, şopti aproape de
urechea lui Iosif Rodean candidatul Voiou. El singur
rămăsese neimpresionat, 'cu aceeaşi fericire 'Pe faţă.
Dar notarul nu-i răspunse nimic, nu-l învrednici nici
de-o privire cel puţin. El se ridică de la masă, îşi luă
nevasta şi intră în cercul dansatorilor.
Pînă se întunecă fu un ropotit necurmat, o fierbere
tngrozitoare, ca adincile agitări din masele poporului,
cari prevestesc o mare nenorocire. Numai cît acum
nu era vorba de nici o nenorocire, era numai împre­
jurarea că petrec-erea de Paşti din Văleni îşi ajunsese
culmea.
Domni, doamne, coconite, muncitori în mine, ţărance
iormaseră o singură masă, li însufleţea acelaşi suflet.
Rlari sîni petrecerile poporaletn cari pătura noastră
cultă să Se amestece, în chipul acesta, oCU muncitorii
pămîntului. In Văleni părea că stăpîneşte dernocra­
tismul cel mai înaintat. La petrecerile de la Paşti se
puteau vedea fete de ţărani dansînd cu advocati, cu
doctori. Stăpînul şi slujnica lui se învîrteau în ţarină.
Nu se Jăcea nici o deosebire între oameni. Un singur
sentiment îi însufleţea 'pe toţi. Să-şi petreacă. ,
Faptul acesta va fi fost urmarea împrejurării că ţă­
ranii din Văleni aveau toţi bani destui, pe cari nu
puneau nici un preţ, ori împrejurării că în Văleni era
o singură petrecere pe an a satului întreg - cine-ar
putea spune ? Poate din amîndouă condiţiile acestea
izvorea ac-eea sinceră, nefăţărită democraţie, egalitate
Clare stăpînea şi petrecerea de acum. Şi din această
intimitate izvor au două lucruri de preţ foarte mare:
petrecerile erau mai reuşite ca în oricare alt sat, şi
ţăranii, minerit ştiau cinsti pe "domni" cu mult mai
binededt în satele unde pătuna cultă formează, la
toate ocaziile, un grup aparte.
159
.......... --------------
[160]
,
,
/
,.
Inserarea se coborî ca o ceaţă Iurnurie, care, clipă
de clipă, se făcea tot mai deasă. Pe mesele din jurul
spaţiului de dans se aprinseră lurnînărlle. O dată cu
dansatorii trecută cei mai mulţi în sala vastă de la
birtul lui Spiridon şi în celea patru săli laterale. Ră­
maser ă însă destui şi la mesele din lunci, ori că nu
mai încăpeau în birt, ori că se incinseră in vreo dis­
cuţie pe care nu o mai puteau termina.
La 'O masă învălită cu pînză oerată rămase un băieş
fruntaş cu nevasta, cu două surori, cudiacul Gavril,
care zăbovi aci, dupa ce familia preotului se depărtase.
O cană mare, plină cu busuioacă, era pe masă. Patru
pahare erau vîrf uite, numai al diacului Gavr il ena sec.
Fruntaşul era Vasile Cornean, primarul din Văleni,
societarul de la "Arh:anghelii". De I a ceasurile două
el 'rămăsese neclintit la masa lui. Toată veselia uriaşă
care curgea în jurul sau ,părea că nu-l atinge. El nu
jucase' 'O singură ţarină, nu se dusese la masa cea
lungă, cu toate Invităr ile notar ului Rodean, nu se
mişcă nici chiar cînd scriitorul Br atu cîntă:
Colo-n munţii Ţebei
In faţa lui era o masă de scînduri de brad, şi la
masa aceea se aşezase, îndată ce el îşi ocupă locul,
o văduvioară subţirică, năltuţă, cu faţa albă ca de
omăt, cu ochii ca doi cărbuni, mari, ca doi sîmburi de
piersică. Dochiţa veni cu mamă-sa, cu un frate care
era bărdaş şi cu două-trei rudenii mai depărtate. De­
un an era Dochiţa văduvă, dar nu era mai în vîrstă
ca de douăzeci şi cinci. Indată ce se cuibări, Ioşnin­
du-şi poalele, pe laviţa de scînduri, aruncă, ca în trea­
căt, o privire spre masa lui, Corrrean, dar ochii ei în­
tilniră fără greş privirile ,primarului. Se aplecă spre
frate-său, îi spuse ceva la ureche, apoi izbucni într-un
rîs limpede, care se auzi pînă departe.
Vasile Cornean ridică paharul, îl zvintă şi-l izbi cu
putere de masă. Nevasta lui, Salvina, se cutremură din
nemişcarca în care stătea, privi la dreapta şi zări pe
Dochiţa.
160
[161]
Se zgudui din nou, se făcu şi mai pa lidă de cum
era şi-şi plecă privirile în pămînt. Un zîmbet de du­
rere îi încreţi buzele, faţa.
Dochrţa, veselă şi fericită, se ridică repede de la
masă şi zise, trăgînd cu coada ochiului spre Vasile
Cornean:
- Vreau să-mi petrec! Cînd vă va fi urît, chemaţi­
mă ! şi trecu repede între dansatori.
Primarul tşi muşcă buza şi ,privi în urma Dochiţii,
pînă ce aceeadispăru în mulţime. Ochii lui erau aprinşi
şi -şi supse buzele.
- Nu joci şi tu o ţarină, Vasile P cuteză să-I în­
trebe nevasta. Societarul de la "Arhanghelii" îi aruncă
o privi/re de ură şi nu-i răspunse. Se răeimă cu cotul pe
masă, îşi întoarse capul spre bătătura jocului şi ră­
mase :aşa nemişcat.
Surorile lui începură deodată să vorbească tare,
foarte vesele, părînd că vreau să însenineze pe Sal­
vina. Dar femeia nu răspundea decît c-un "da" ori
"nu" şi din palidă începu să devină vînătă. Durerea
din faţa ei se amestecă acum cu liniile desperării.
De-un an de cînd rămăsese Dochiţa văduvă, traiul
se invenină în casa primarului Cornean.
Salvina se măritase din dragoste după omul acesta i
ea-i adusese zestre cinci punţi 1 de aur; Cornean ca
flăcău era lipit pămîntului. Din banii ei a izvorît toată
avuţia lor de acum. Fără de acei cinci punţi Vasile nu
putea ajunge, înainte cu cincisprezece ani, societar la
.Arhanghelii". Il iubea şi pentru că era frumos, şi
pentru hărriiciaIui. Le închisese de mult gura părin­
jilor, cari nu voiră, o dată cu capul, s-o mărite după
Cornean.
- Un băieş de bir; un ciocan ş-o iască, obişnui au
să-i zică părinţii, dezrnîntînd-o de la căsătorie.
Dar ea n-a voit să-i asculte. A alergat unele a tras-o
inima şi nu-l părea rău. Chiar bătrînii se bucurar ăîn
curînd de căsătoria ei. Salvina era foarte blîndă, foarte
evlavioasă şi-l iubea pe bărbat cu iubirea aceea do-
I punt -' 1/2 kg,
,,7
11 - Arha ngliel ii, cd. 1
161
[162]
rnoală şi vecin.ca ce o deşteaptă, de obicei, lucrurile
sfinte. Iubirea ei era aproape un cult.
Şi nu-şi bănuia că-şi adoară bărbatul. Vasile Cor­
nean se purta cu ea ou multă gingăşie. Corect faţă de
ea fusese totdeauna în anii cei dintîi.
Dar, cu vreo trei ani înainte, Dochiţa asta, mări­
tată pe-atunci, spăla măciniş de aur la piuăle lui' Cor­
nean, Era o zi de primăvară, călduţă, luminoasă, şi
tînăra nevastă, cu mînecile sufulcate, muncea cîntînd.
Primarul ieşi din casă, coborî scările de lemn, se ivi
în curte, şi ziua aceea, aproape întreagă, îşi făcu de
lucru pe la piuă. Cînd Salvina îl chernă la prînz, veni
rău dispus şi abia îmbuca de cîteva ori.
Dădea mereu tîrcoale în jurul Dochiţei, o întreba
mereu cîte ceva şi nu se îndura să se depărteze de
dînsa.
Din pridvor, cu inima răcită, Salvina observă tot ce
se petrecea jos în curte, lîngă p-iuă. Nu-i zlse nimic
bărbatului, dar, de-atunci, pe Dochiţa n-o mai primi
la lucru niciodată.
Era nevastă săracă Dochiţa, bărbatul ei fusese de
asemenea bărdaş, ca şi fratele Dochlţii, bine plătit
pentru piuăle ce le cioplea din nou, dar beţiv de n-Ia- .
ducea nici o para acasă. Ea muncea veselă pe la unii,
pe la alţii, cîştiga beni destui şi părea foarte fericită.
Era o fire veselă care trecea foarte uşor peste patima
bărbatului şi îşi căuta mulţumire a de care era dor­
nică, acolo unde o putea afla.
Din ziua în care munci la Vasile Comean, Salvlna
începu să audă şoapte despre bărbatul ei şi despre
Dochiţa. De-atunci ît Intr ă un ghimpe la inimă, care
nu mai voia să se depărteze cu nici un preţ. De cînd
rămase văduvă Dochita, prietenile bune se grăbeau
să-i aducă tot mai multe veşti, şi Salvina incepu să
devie tot mai palidă, să se usuce pe picioare.
Bărbatului nu-i zicea o vorbă legănată, dar el, cu
cît o vedea mai pierită, s-e făcea tot mai dur, mai
brutal, era gaia s-o jicnească oricît de adînc, 'pentru
toată nimica. Di:n purtarea lui femeia înţelese ade­
vărul, înghetu şi mai tar-e, dar n-a vea putere să iee
nici o hotărîre. Din răceala şi neîndurarea bărbatului
162
[163]
simţea că inima lui are alte dorin ţi, murea de mii de
ori pe zi, dar nu se putea hotărî să-I părăsească. Il
iubea şi-şi zicea mereu: "Se gîndeşte la ea, dar pîn­
acum poate că nu-i nimic între ei". Aceasta credea c-o
înţelege şi din purtarea cîteodată nespus de crudă a
lui Cornean. Era dintre femeile cari iubesc adînc, dar
iubesc fără patimă şi cari Totdeauna sînt bucuroase
să ierte bărbaţilor, să-i creadă nevinovati. Era dintre
puţinele femei cari plîng nu atît după omul ce Se de­
părtează de ele, cît mai cu seamă după sufletul pe care
şi-l cred orleten şi pentru care simt 'O adîncă răspun­
dere.
Vasile Cornean întîrzia serile de-Ia rîndul, dar ea îşi
zicea mereu, aşteptindu-l : "car'e dintre societarii de
la "Arhanghelii" nu-şi petrece, nu chefuieşte ?" şi era
foarte bucuroasă dacă primarul sosea acasă o dată C11
zorile zilei.
Cu orice vorbă ce-i spunea voia să-I facă să înţeleagă
că ea-l iartă, pentru că-I iubeşte şi acum şi, ocupată
mereu cu atitudinile ce voia să iee faţă de el, nu băgă
de seamă cum se ofilise, cum :se trecuse, mai ales în
anul acesta de văduvie al Dochiţei,
AsUelşi acum, deşi simţi pentru oe-i necăjit băr­
batul ei, totuşi se încurnetă să-I întrebe dacă nu vrea
să joace o ţarină, părind a-i spune că trece cu vede­
rea tot ce-a fost.
Dar tăcerea lui Cor nean o izbi cu mult mai dureros
decît de obicei. Pin-acum, între alţii, primarul nu se
arăta în duşmănie cu nevasta. Salvina simţi o durere
amară, văzîndu-se batjocorită în faţa rudeniilor.
Răspundea scurt la Ilecăririle cumnatelor şi nu-şi
putea stăpîni suspinele tot mai dese.
Din cînd în cînd Vasile Cornean îşi întorcea capul,
îşi umplea paharul şi bea. Apoi privea rar spre horă.
Dar Dochita rămînea puţin între dansatori, venea
săltînd, se aşeza la masă lîngă mamă-sa, în faţa lui
Cornean, bea din paharul proaspăt, rîdea, vorbea cu
triluri de rîs şi arunca priviri galeşe primarului.
Atunci Cornean o privea cu lăcomie, fără să se mai
jeneze. Cum era şi tulburat de vinul tare, nici nu se
mai gîndea că soţia sa, surorile sînt de faţă. Guna lui
11*
163
[164]
164
senzuală învia parcă, buzele lui aveau trernur ări ner­
voase.
Cînd ocheadele celor doi erau prea bătătoare la ochi,
Salvina se ridica şi se depărta de la masă, palidă, ca
şi cînd acum ar fi scos-o din sicriu.
Surorile îl rugau să le joace, făceau gălăgie în ju­
rul lui, vedeau şi ele că se întrece cu gluma. Dar pri­
marul rămînea mereu la masă, bea, tăcea, şi cînd Do­
chiţa se arăta la masa vecină, o privea cu lăcomie.
In r ăstirnpuri rămînea singur la masă. Salvina, su­
rorile lui se duceau să privească de aproape dansul.'
Surorile jucară chiar în mai multe rînduri. Dar pP.
Salvina nu cuteza s-o invite nimenea la joc. Era palidă
ca o moartă.
In multe rînduri îi păru că nu mai poate răbda ehi ..
narile cari se sporeau mereu, ela într-un muşoroi furni­
cile. Ii părea că toţi bărbaţii, femeile, copiii chiar, ştiu
ce se petrece la masă. Fiecare ochi ce se îndrepta asu­
pra ei îi împlînta în inimă o nouă suliţă de durere. Ii
păru că numai de aceea s-a adunat mulţimea asta
mare de oameni, ca să vadă ce se petrece în inima ei.
Pînă lazi ea suferise în: tăcere, nirnenea nu putea să
bănuiască ce dureri o muncesc şi păru că acum văd cu
toţii limpede 'nenorocirea ei.
Porni de multe ori să meargă acasă, dar abia făcea
cîţiva paşi şi se întorcea fricoasă, tresărind, Ierindu-se
de privirile oamenilor, ca o căprioară spăirnintată, care
din toate părţile ,e încunjur ată de vînători.
Dup-arniaza aceasta fusese pentru ,ea un chin cum­
plit. Il vedea pe bărbat mereu nemişcat la locul lui,
înţepenit parcă de scaun ; vedea că n-are nici o voie de
petrecere, că chiar vinul îl bea cu mînie: ca şi cînd
ar avea în faţa sa un duşman, aşa privia păhărelul.
Cînd se apr inseră luminările avu, în sfîrşit, o tresărire
de speranţă : Dochita trecu în birt cu dansatorii.
Dar primarul, după ce văzu că masa vecină rămîne
mereu goală, se întunecăşi mai tare şi zise:
- Acum ,e rindul nostru să jucăm! Aşa în înlune­
ric, fără muzică, aşa ni se şade nouă, ca la bătrîni,
ca la oamenii betegi.
/
li
\
r
I
I
,
[165]
La cuvîntul din urmă Salvina scăpă un ţipăt. Bat­
jocura asta îi păru grozavă! De mult făcea Vasile
aluzii la boala ei, la bătrîneţe. Dar ea nu se simţea
nici bolnavă, nici bătrînă, ci nenorocită. Salvina îşi
adună toate puterile şi reuşi să-i zică:
- Dar bine, Vasile, cine te opreşte să nu-ţi petreci.
să nu joci? Pentru ce nu mergi în birt? Eu 'pot să
merg acasă. Cine te opreşte?
Primarul o privi cu ură. Beuse singur o 'groază de
vin şi îşi simţea pe sub piele vinele încordate, tari şi
groase, încît îl dureau.
- Cine mă 'Opreşte? zise el dup-un răstimp, rînjind ;
cine mă opreşte P Tu mă opreşti!
Femeia simţea 'Că ameţeşte şi se prinse cu mînile de
scaun.
In clipa aceasta sosi diacul Gavril.
-- Şi mai bună seara, şi mai bună seara! zise moş
Gavril, apropiindu-se de masa lor în mers clătinător.
Bucuroşi de oaspeţi?
-- Bucuroşi, diece, bucuroşi, r ăspunseră deodată su­
rorile lui Cornean.
Legănîndu-se pe picioare, dia eul se apropie de pri­
marul.
- Hristos a înviat, zise el cu limba-rnpiedeoată, ră-
suflînd miros de beutură.
- Adevărat c-a înviat, 'răspunse în silă primarul.
Bătrînul se lăsă numaidecît pe-un scaun.
- Nu jucăm, rm-ntinerim, nepoate? întrebă iar
clipind din ochi.
- Poate de-un pahar ele vin,eliece, răspunse Cor­
nean umplînd paharele, După ce beură, moşul îşi
plesni limba de cerul ,gurii.
-. Ce vin e ăsta, nepoate?
- Busuioacă, mosule, răspunseră surorile prima-
ru 1 ui.
� Mai bine nu-l gustarn, începu diacul, n-o să-mi
tihnească petrecania ele azi cînd mă glndes,c c-abia
acum am dat de el.
Primarul îi mai puse un pahar, şi moşul îl sorbi
numaidecît
- Astia trebuie că-i de-al lui tata Noe cel bătrîn,
165
[166]
zise vesel diacul Gavril. Apoi ridicîndu-şi privirile,
văzu pe Salvina 'palidă, nemiscată.
- Nepoţica nu se simte bine? o întrebă el cu bu­
nătate.
-- Ba da, moş Gavril, cine nu-i fericit în sfînta zi
a Invierii, răspunse nevasta, silindu-se să zîmbească.
- Adevărat, făcu diaculcăscînd ; pe ochi părea că
i se lasă ca o ceată fină. El !începu să cînte .încet din
troparele Invierii, pe podobla g'lasului 'al cincilea.
- Aceasta e ziiiuacare a făcut-o Dooornnul să ne
bucurăm şi să ne veselim într-Însa.
Un g.\as gros, ca dintr-o bute, seauzi ,în clipa asia
la spatele lor:
- Hristos o-rrviat.
Nimeni nu-i răspunse, cei de J.a masă îşi întoarseră
capetele. Inaintea lor se clătina încet pe picioare o
femeie 'ca de patruzeci şi cinci de ani, mare, puternică,
cu flata lată, cu ochii injectaţi cu sînge. "Bă,rbă.toiu:I",
cum îi ziceau oamenii, văzînd că nimeni nu-i răspun­
de, întinse spre masă o mînă uriaşe, luă un pahar plin
şi, clăhnîndu-se mereu, mai zise o dată: "Hristos
o-nviat" şidădu paharul peste cap. Apoi, cu privirile
aiurite, pomi încet spre masa vecină, repetindu-şi sa­
lutul şi bînd la fiecare masă cîte-un pahar. De vreo
jumătate de ceas începuse să colinde aşa, după ce Se
îrnbătase întîi la masa unde ospătau nişte rudenii
mai lîndepărt'atJe de-ale ei.
- Asta ştiucă-nghite, .zi,se diacul Gavril; asta-t
bute, nu-i muiere. Cînd va ajunge talpa iadului, ştiu
că va baga în sperieţi pe dimoni ; 'cu vinul cît la beut
va stinge focul din iad.
Diacul clătină din cap, îşi umplu paharul şi, după
cel-lbeu, zise iar: .
-- Dumneavoastră, oameni tineri, ar trebui să vă
vedeţi de joc. Se umple birtul şi nu mai incăpeţi. Nu
vă stă bine să stati aici rninioşi, adause încruniîndu-şi
sprînceana. EI băg ă numaidecit de seamă că între cei
doi soţi este ceva.
- Asta cel puţin îşi petrece, zise deodată primarul
Cornean, ca şi cind s-ar fi trezit numai acum din con­
templar ca "Bărbătoiului".
166
,{ ee·-
[167]
7
- Cine? întrebă diacul.
- Sofia asta, "Bărbătoiul". E beată tun, cu ziua
de cap, şi 'cel IpLl'ţin aşa îşi uită de năcazuri. Vede viaţa
frumoasă şi-i place să trăiască! El oîtă şi faţa lui se
întunecă şi mai tare.
- Of laşa viaţă! suspinădiacul.
- E o ticăloşie, zise încet Salvina,
Primarul o privi crunt şi Se ridică deodată de la
masă.
- Mergem! z ise el c-o voce şuierătoare.
Nevasta se ridică mnnaidecrt. Surorile lui si diacul
rămaseră la masă. .
-- Treceţi în birt? întrebă diacul.
Salvina zîrnbi cu durere, dar nu-i răspunse. Se grăbi
În urma bărbatului, care înainta cu paşi repezi, largi,
alerga aproape, Nu schirnbară nici un cuvînt pe drum.
Acasă primarul aprinse grabnic o lumînare. Ochii lui
fi oroşi căutau în toate părţile prin caisă. Salvina se
îngrozi de privirile, de faţa Jui: nu mai sămăna a
om. Dar în clipa următoare ii îngheţă singele : băr­
batul puse mina 'pe-o curea groasă, împletită, un fel
de potîng, şi începu s-o izbească. Ea scoase un ţipăt
de spaimă la lovitura cea dintii, apoi, un lung răs­
timp, tăcu sub izbiturile dese. Apoi, deodată, nemai­
putind suferi, începu să ţipe ca din gură de şarpe.
Bărbatul izbea mereu cu furie, ieşit din minţi.
- Nu mai da, Vasile, pentru numele lui Dumnezeu!
Nu mai da !. Mor! O să mă omori! Du-te la Dochiţa!
Adu-o aici! Trăieşte cu ea ! Dar nu mai da ! Valeooo !
Oasele mele. După geamăte îndelungate, ţipetele În­
cepeau din nou. Apoi trupul ei lîncepu să se lîn:moaie
şi,e:a .atinsă de virtt, căzu, izbindu-se de podele. Abia-şl
mai mişca o mină, un picior,
Bărbatul aruncă cureaua, îşl şterse sudorile şi-l
răcni c-e voce răguşită :
- Afară - afară - afară din casa mea! Să nu
te mai văd.
,o voce stinsă, ea la oamenii ce mor, se aru!z,i acum:
- O să mă duc, Vasile, mă duc - mă duc - mă
duc.
167
[168]
Salvina închise ochii şi pe-o clipă păru c··a murit:
nu Se mai mişca, nu mai respira. Ingrozit c-a făcut
moar:tede om, priJmalDL1il o luă pe braţe, o aşeză în
pat; Începu s-o frece ou oţet pe kUiTIlte, 'pe Umple, îi
ţirut lichidul sub nas. Intr-un Hrziu Salvina îşi des­
chise ochii: păreau două răni negre, nu 11111ai sămă­
nau a ochi.
-.., Dimineaţă mă duc, începu aceeaşi voce stinsă.
Of! Dumnezeule! Unde-i răsplata dragostii ş-a cre­
.dinţii mele? Ea incepu să suspine, apoi plînsul iz­
bucni cu hohote, cu păraie de lacrimi. .
Vasile Cornean fugi de lîngă pat, îşi luă pălăria
care-i căzuse pe podele şi se indreptâ spre uşe, Cînd
uşa df'ţăi, plînsul nevestei conteni deodată, ea se ri­
dică într-un cot, îi aruncă OI privire de ură nemărgi­
nită şi -i strigă :
- Bătaia l'UJi Dumnezeu .ar e să te-ajungă! l'
Bărbatul pe-o clipă se opri în Iprag, pă-ru că vrea
s-o bată din nou, dar, ră:zgîndindu-se, închise numai-
decît uşa în urma lui.
AjuTIIS în luncă, merse de-a una la masa unde-şi pe­
treceau ce doi societari de la .Arh angh elii " , Ungu­
rean şi Pruncul, şi fără a 'Vorbăşezu pe-un scaun.
Incepu să bea c-a sete nemaipomenită. Cei doi tova­
răşi îl priveau încremeniţi cum soarbe vin, bere, ra­
chju, ce-i cădea înainte.
Pe la miezul nopţii trei băieşl de la "Arhanghelii",
chemaţi aici de cei doi societari, 11 duseră acasă, mort
de jumătate.
Societarul cel gras cît un butoi rîdea, ţinindu-se cu
mînile de 'pî,ntece.
- Nu-i nimic de rîs, îi zise Pruncul. "Arhanghelii"
ăştia o să vă, înnebunească pe toţi.
- Dar OI să putem bea şi nebuni, iubite, rîse Un­
gurean, asta-i de căpetenie, să putem bea! De-acum,
mi se pare, a să ne punem la întrecere: eu, notarul
şi prirnarul ! Să ştii că-mi place: pe Comean Jud TIU
l-am văzut aşa beat!
Pruncul nu-l mai răspunse, ci-I privi numai batjo­
coritor. Apoi se ridică:
168
[169]
.- Noapte bună. Eu mă duc de-acum! zise el.
- Ce face? Aşa iute? De ,ta miezul nopţii? ,Întrebă
repede Ungurean, dar Pruncul nu se mai întoarse.
XI
In sala cea mare a birtului dansul se continua cu
patimă tot mai mare. Geamurile iaburiseră şi lumi­
nau palid în noaptea înstelată. In curînd ochiurile
de deasupra trebuiră să fie deschise, căci în sală căl­
dura era tot mai înăbuşitoare. In r ăstimpuri muzica
a rnuţea , se stropea cu apă podeauade scîndură. To­
tuşi pravul se ridica, ,p],ultea în nouraşi firii făcea
cercuri mai palide în juruâ Iarnpelor spînzurate de
tavan, se aşeza, ca o bură surle, pe ptnza cerată a
meselor, pe pălării. Se simţea în nări, în gît, pişcător
ca un prav de ardei.
In sală se dansară cîteva valsuri, se înciripă un
cadril chiar, pentru feţele domneşti. Pînă se termi­
nau dansurile acestea, ţăranii nu păreau de fel ne­
răbdători, ci, dimpotrivă, erau foarte mîngăiaţi, mul-
ţumiţi. .
La cadril candidatul Voleu dansă cu dornnlşoara
Elenuţa Rodean. Fata nu mai putu scăpa de el, su­
rorile îi aruncau pr iviri rnustrătoare, văzînd-o 'cum
tot încearcă să nu se întîlnească cu tînărul acela stra­
lucitor. Dar notarul Rodea/n nu mai lua în seamă pur­
tarea fetei Iată de candidat. De cînd ii şoptise în lun­
că: "Asta zic şi eu că-i petrecanie", notarul nu-l mai
putea suferi pe tînărulacesta fericit. Ii era scîrbă de
el, deşi nu-şi putea da 'seama de ce. Poate unde fraza
asta banală nu însernnase nimic faţă de marea a,gi­
taţie ce stăpînea pe notar în clipa aceea. Ind acolo in
luncă îi păru că Voleu e prea mărginit şi-i fu ciurdă
că se putuse înşela aşa de mult în judeca ta 1 ui de ,pînă
acum. Dar cînd băgă de seamă că fata lui dansase atît
de mult cu clericul Murăşainu CÎnd crezu 'Că înţelege in­
tenţia fetei de-a fi condusă şi în cadrll tot de feciorul
popii, notarul îşi încruntă sprîncenele, îşi chernă fata
şi-i zise:
169
-
[170]
I
- Ai o datorie şi faţă de oaspeţii noştri. Te rog
să nu uiţi.
Cuvintele acestea le spusese c-o voce din care se
putea ceti un fel de compătimire pentru Elenuţa, şi
fata îi răspunse nurnaidecît, cu veselie:
- Da, tată, o să fiu în cadrilul ăsta lîngă soarele
Voleu. Şi, rîzînd, se apropie de candidat.
Vizaviul însă îi fu clericul Murăişanu cu sora lui
Mărloara. Clericul era palid. Indispoziţia i se des­
prindea din liniile feţei, din priviri. Din cind în cînd
s,e uita la tînărul acela strălucitor, dar mal mult îşl
ţinea privirile plecate, silindu-se să riu-l vadă.
Elenuţa bălgă de seamă îndată că lui Murăşanu nu-l
place că dansează cu Voicu şi simţi o adîncă bucurie.
Totuşi prin nimic nu-şi descoperea bucuria aceasta,
dimpotrivă, părînd 'Că nici nu-l mai vede pe cleric, ci­
ripea mereu cu candidatul, rîdea ; după toate semnele
îşi petrecea foarte bine. lin vremea asta Vasile Mură­
şanu se întuneca tot mai tare şi începu să arunce pri­
viri urîte fericitului Voleu.
La o Hgură a dansului, cînd Elenuţa prinse mîna
clericului, aceea era rece ca gheaţa.
- Vai, cît îmi pare de rău că nu eşti în locul meu,
domnule Murăşanu, ii şopti ea aproape de ureche. I
- In locul dumitale ? Întrebă clericul, neinţele­
gînd-o.
- Da. Dumitale ţi-e frig. Eşti cagheaţa şi ai fi
lîngă soarele Voleu. Nu-l vezi cum străluceşte? Te-ar
încălzi numai cu strălucirile.
Vasile Murăşanll ,îşi ridică ochii, voi s-o cerceteze ce
vrea să spună, dar Elenuţa trecu mai departe în lan­
ţul de dansatori, care se schimba necontenit. Totuşi
un 'Surîs fugar 'ii putu zări pe buze, şi surîsul acesta
ti linietideodetă : !învelese că vorbise în batjocură de
candidatul Voleu.
Soru-sa Mărioara băgă de seamă că frate-său s-a
schimbat deodată. Era vesel, începu să glumească si-i
zicea necurmat "dra,gă Mărioaw".
- Hrn l făcu Iata, subţiindu-şi buzele.
Ce .Jirn" ? înitrebă z.�mbind Vasile.
170
[171]
- D-apoi cred că nu mie ar trebui să-mi spui "dra­
gă", zise soru-sa.
- Nu ţie? Cui dar?
- Domnişoarei cu care te-ai întîlnit înainte CI1 el-
teva clipe. Apoi adause îndată c-o Voce serioasă �
-- Rău faci, Vasile!
- Ce fac rău? întrebă clericul, simtind cum In-
gălbineşte.
- Rău faci că te gîndeşti ladomnişoara Podean.
Ţi-am mai spus o dată că-s prea aori struguri). Vezi
bine ce gînduri are tatăl ei.
--- Domnisoara Elenuţa nu seamănă cu notarul,
reuşi să spună cu vocea scăzută clericul.
-- Intr-adevăr că tu eşti copil! zise Mărioara. Am
văzut si eu că Elenutadansează bucuroasă cu tine.
Insă, Doamne sfinte! ;uspină soru-sa, asta nu inseam­
n ădecît că tu est i b ă i'alt frumos !îng ă oare se s im te b in e
ori ce fată. Elenuta vrea să-şi petreacă ş-atit l După
ce se vor incheia petrecaniile de la Paşti, o să vezi că
nici nu te mai cunoaste.
- Iar eşti r ăutăcioasă, zise incet clericul.
- Nu, dr agul meu, ci aş vrea să nu-ţi fad gînduri
zadarnice. Planurile pe cari le ţesem prea departe de
noi, deşi sînt numai visări, au darul să-ţi umplă su­
fletul de durere cînd se spulberă. Şi, de obicei, se
spulberă. Pentru ce ţi-ai cauza cu voia o dezamă.gire,
care va veni cu sig ura nţă ?
- Mi separe că l1IU te-ai bucura să 'mă vezi fericit,
zise în silă clericul.
Ei povesteau în cursul dansului; făceau fi,guriIe
cari urmau, se depărtau, se întîlneau din nou şi-şi
continuau conversatia. Clericul era tot mai convins
că Mărioara îl pisrnuieşte pentru norocul Ce poate-l
aşteaptă şi vorbea cu ea tot mai rece.
- Nu-mi mai z ici "dragă"? îl întrebă Mărioara
spre sfîrşitul cadrllului.
- O să vedem noi, lîn curlnd, oare vom avea drep­
tate, răspunse clericul cu răceală.
- In curind ? întrebă fata si numaidecît izbucni
într-un rîs nestăpînit. '
Valsulcel dintîi, după cadril, Elenuţa îl dansa cu
171
[172]
I
Vasile Murăşanu. Albia făcură cîteva undulări prin
sală şi domnisoara Rodean îl întrebă veselă:
- Mi-ai şti spune, domnuile MurăŞlanu,.ce înseamnă:
înger palid ce te-arăţi în vise şi în urma ta laşi toate
porţile fericirii deschise?
-- Nu e citatrlintr-o poezie, răspunse Vasile zîm­
bind.
- Nu. E o compoziţie proprie. Nu ştii ce Însem­
nează ?
- Inger palid, repeţi clericul părîndcă se gîndeşte.
- Ingerii nu-s palizi, nu-i aşa, domnule Mură-
şanu P
- Eu cred că-s albi, domnişoară, răspunse cleri­
eul. Mai corect, cred că-s cu feţele albe umbrita puţin
de gene dese, negre ...
- Ei, dumneata incunjuri răspunsul, zise repede
fata, simţind cum îi înfloresc obrajii. Deci nu ştii în­
ţelesul "îngerului [palid" ?
- Nu-I ştiu.
- Bun. Acum să-mi spui dacă cunoşti versurile ur-
mătoare :
Şi dacă ramuri bat în geam
Şi se cutremur plopii,
E ca aminte să te am
Şi-ncet să te apropii.
Ea spuse C-IO voce tînguitoare aceste patru şire, C3
şi cînd ar imita pe cineva. Părea că chiar un fel de
desperare se desprinde din 'irulonare.
- E dintr-o poezie de Eminescu, domnişoară.
- Adevărat. Dar, ia să-mi spui: bat ramuri în
geam noaptea asta?
- N-aud, răspunse clericul, părînd că ascultă,
- Şi sînt plopi la fereastra birtului?
- Nu stnt.
Elenuţa uşi :înăl,ţă iprdvir ile spre tavan şi începu, în
vreme ce abia-şi putea stăpîni rîsul:
-- E aşa de mare feridrea să fii alături de-o fiinţă
scumpă. Ah ! ing-er palid ce te-arăţi În vise si-n urma
ta Iaşi toate porţile [ericirii deschise I Tu nici nu bă-
172
[173]
nuieşti - Elenuţa declamă tot ou mai mare patos -
tu nici nu bănuieşti dn clipa asta că, dacă ramuri bat
în geam, şi se cutremur plopii, e ca aminte să te am
şi-ncet să te apropii.
Cuvintele din urmă abia le mai putu rosti. Ochii ei
rîdeau de cînd începuse citatul, pieptul ei tînăr se ve­
dea de la început în mare agita re, dar, încheind ci­
tatul, izbucni intr-un rîs atit de zgomotos, molt toate
privinile din sală Se tndreptară spre ·ea şi spre clerioul
MurăŞlanlU. Acesta trebui să contenească dansul pe cî­
teva cii-pe; Elenuta, cu .capilqll dat Ipe spate, rîdea cum­
plit şi nu mai putea face un pas. Vasile zîrnbea, pen­
tru că rrdea cuattta căldură, aşa de fericită Elenuţa;
simţea o adîncă mîngăiere văzînd-o aşa de fericită,
dar se jena, simţind .toateprivir ile aţintite asupra 10f.
- Pentru Dumnezeu, domnişoară, nu mai rîde aşa
tare! Are să-ti strice, zise el c-o căldură deosebită în
gla-s.
- Nu, nu! Dimpotrivă, are să-mi folosească, dom­
nule Murăşan, zise fata, lăsîndu-se să fie condusă mai
departe în ritmul larg al valsului. Spune-mi dumneata,
nu-i o stupiditate citatul ăsta, nu-l cea mai mare pros­
tie? Şi ştii dumneata ce-a vrut să fie Ir ăzoiul ăsta
împodobit cu patru versuri?
- Nu pot să ştiu, domni şoar ă , răspunde clericul.
Cred că e o lî!Ţlllpereehimie !Înourcată de 'Citate.
- Nu, dragă domnule cleric, e un compliment! In­
chipuie-ţi, e un compliment şi mi-a fost adresat mie!
Inchipuie-ti ceva mai ridicol, continuă Elenuţa tot mai
înverşunată, închipuie-ti că un tînăr, 'pe care p'înă azi
nu l-ai mai văzut, te bombardează, la cel dintîi dans,
cu a-stfel prostii! Nu, e într-adevăr revoltător ! sfîrşi
ea cu .ochii aprinşi acum de minie.
- Domnul candidat ? întrebă încet clericul.
- Da, el! El azi, şi rruine poatealtol, şi poimîne
al treilea, începu cu mînie domnisoara Rodean, Fie­
care din tinerii aceştia cari vînează numai zestre se
cred îndreptăţiţi să se îmbulzească în tine, să te scîr­
bească cu curtea ce-ţi fac! Eu sînt convinsă că dacă
în locul meu ar fi fost o păpuşe şi păpuşa aceea ar fi
avut zestrea mea, domnul ăsta i-ar fi spus aceleaşi
173
[174]
I
cuvinte. Cum vorbea, domnisoara Rodean se însufle­
ţea, cuvinbele-i curgeau tot mai uşor; se vedea îndată
că-i foarte iritată, dar că vorbeşte din convingere
adîncă, Oamenii aceştia, continuă ea, desi-s numai
materie - cu trup cu suflet-- vreau să-şi îmbrace
gîndurile în haină poetică şi se fac îngrozitor! de ri­
dicoli. Dar ce-i mai greu de suportat e faptul că ei
nupricep ridicolul acesta.
- Se vede că e foarte primejdios să-ţi facă cineva
curte' drulmirbalJ.e, domnişoară Rodean, zise Vasile zîm­
bind.
-- Astfel de curte e o adevărată batjocură, să mă
ierţi dumneata. Dealtfel eu cred că nici DU e lipsă de
curte. Cred că ...
Ea nu mai continuă, arnuti deodată, simţi cum se
roşeşte. Ar mai fi voit să zică: "Cred că două suflete
se pot îrnprietini cu mult mai uşor pe alte căi". Dar
tăcu, părtndu-i că spuneprea enult.vşl, dup-un răstimp
.de tăcere, adause :
- Cred că educaţia dumneavoastră în seminar e
cea mai bună!
-_ .. Pentru că nu spunem vorbe frumoase domni­
şoarelor? întrebă Vasile privind cu mare plăcere obra­
jii purpurii ai Elerrutei.
--- Şi pentru asta, dar nu numai pentru asta, răs­
punse fata.
C1Jm o privea mereu, cum o simtea aproape, cleri­
eul îşi zicea necontenit că Mă:rioalr;a nu avea dreptate,
Elenuţa se deosebea aşa de mult de surorile ei, încît
nici rudenii mai apropiate nu le-ai fi putut crede. li
părea, în clipele acestea, că Elenuţa ar putea foarte
uşor să fie o dată la lui, şi l,a gîndul acesta simţea o
adîncă fericire.
*
Universitarii Ungurean şi Pruncul nu mai dansau
de mult. Ei se aşezară la masa notarului, într-una
din camerele birtului şi, cu ceilalti oaspeţi ai lui Io­
sif Rodean, ciooneau mereu paharele, discutau aprinşi,
cîntau intr-o larmă mare. Doamnele cu dornnişoarele
şi cei eloi logodnici se duseră acasă îndată după mie-
174
[175]
zul nopţii. Bărbaţii, singuri acum, începeau adevă­
rata petrecanie cu beutur ă. Părintele Murăşanu veni,
pe la un ceas din noapte, la masa lor, bel! un pahar de
vin, ciocnind cu notarul, apoi se depărtă şi el cu fetele
şi cu preoteasa. Clericul nu voi să meargă acasă. Ele­
nuţa îi zÎmbi cu atîta farmec la despărţire, îi zise aşa
de dulce "la revedere", îi strînsese mîna cu atîta prie­
tiriie, încît Vasile Murăşanu simţi o voie de chef ca
niciodată. Dansa fără incetare cu fetele din sat, începu
să spună strigături, era neobosit. Birtul întreg vuia
mereu, părînd că larma multă o să-I spargă. Intre
jucători se arăta mereu şi Ghiţă.
Advocatul Poplăcean 'se trezi 'ca dintr-un somn,
proaspăt, 'cu sete nouă de beutur ă. După Ce vreo două
ceasuri nu spusese aproape nimic şi moţăia mereu de
somn, acum nechezatul lui Se auzea din nou. Bătrînul
acesta putea, trei nopţi în şir, să nu Se culce. Ii era
destul să rnotăie un ceas-două, 'Da să continue, tot cu
mai mare plăcere, cheful.
Celalalt advocat, Petru Stoica, abia acum ajunsese
în stadiul acela al beţiei în care unii oameni îşi simt
mintea mai limpede, mai strălucitoare de inteligenţă.
El discuta acum, cu multă aprindere, cu universitarul
Pruncul. Din cum ascultau şi din cum se arnestecau
cu toţii în discuţia asta filozofică, Se vedea că toţi
sînt atinşi bine de puterea vinului. Altfel, pe cei mai
mulţi oameni chestiile aceste abstracte nu-l intere­
sează.
- Admit şi eu, zicea Pascu, să nu credem decît
ceea ce vedem şi oe putem pricepe. Admit că mate­
ria e singură şi vecinică. Dar nu pot să cred că
materia asta nu-i stăpînită de anumite legi. Legile
acestea le vedem în fiecare clipă. Nu zic că legile ei
sînt croite de-a putere superioară, însăşi materia şi
le-a făcut ca să fi,e stăpînită prin ele. Materia oarbă e
brutală.
- Dar nu vezi dumneata că în lumea asta totul e
brutalitate P îi răspunse repede Pruncul. Nu vezi dum­
neata că totul se întîmplă în lume orbeşte? Indată
ce admiţi o lege, trebuiesă admiţi şi o inteligentă. Da,
175
[176]
- -
sînt forţe în materie, dar nu sînt legi; in legi trebuie
să descoperi o finalitate, o ţintă.
-- In legile materiei îţi descopăr o ţintă, răspunse,
zîmbind superior, Pascu. Conservarea sau învierea
continuă a materiei, a lumii întregi, e ţinta legilor
sale. Iată, de pildă, să luăm trupul omenesc, numai
cine nu-l cunoaşte poate spune că nu-i stăpînit de
legi. Să luăm inima, tubul digestiv, aparatul respira­
tor, toate-acestea nu-s candusede legi ? Şi legile a­
cestea au altă ţintă decit să conserve individul şi să-I
prapage mai departe ?
-- Da, sînt legi acestea, zise doctorul Prinţu. Or­
ganismul nostru nu-i decît um complex de legi. Toate
funcţiunile trupului 'Se întîrnplă C--IO regularitate ui­
mitoare, 'pînă cind organismul e sănătos. Numai cit
eu cre:dcă, pe calea ce aţi apucat, nu veţi reuşi să
dezlegaţi niciodată chestia de la care aţi pornit. Ori
Ie zid forţe, ori legi, singur mecanismul materiei nu
explică v.ilaţla.
--t He-he-he! făcu bătnînul Poplăcean, ştiam eu
că îrnblătesc paie oamenii ăştia. Nu explică viata l
Nici nu se 'Poate aşa ceva!
- Ha se poate !foade bine, zise cu mînie Pascu.
Viaţa nu-oi decit un lanţ nesEîrşit de I,egi, prin care
tot ce există Se înnoleşte şi se va înnoi, sub ,alte for­
me, totdeauna, Pentru că materia e vecinică e mama
noastră a tuturor. .
- Şi totuşi rămîne încă să ne explici ce e viaţa,
zise Ghiţă, care în clipa aceea se ivi la masă.
- Dumneata poţi să .glumeşti, dominuleRod,ean,
dar ce susţin eu e rezultatul multor cercetări 'ştiinţi­
fice şi a'l multora rneta îizice, zise Pascu. Dar 'băgînd
de seamă că Ghiţă zÎlJTlibelşte mereu, se înfurie deodată
şi adause: Ei bine, să ştii de la mine că eu nu cred
în creatie. nu cred în Dumnezeu, nu cred lin suflet şi
viaţa viitoare. Acestea toate-s fleacuri, zise .el cu
mînie.
--- Colosal! se auzi vocea groasă a lui Ungurean,
- ,}\1ărtuTÎ!Sirea asta de credinţă nu-ţi ajută nimic,
domnule Pascu, zise Ghiţă zlmbind. N-Iai făcut de-cît
176
[177]
[
să sărăceşti viaţa, s-o areţi şi mai 'pustie, şi mai ne­
înţek�asă.
- Dumneata crezi în creaţia lumii? îl întrebă tn
batjocură Pascu .
. - Se poate să cred. Dar eu nu răspund, fiindcă eu
nu mi-am 'PUlS de gînd :să explic viaţa.
- Asta-i, 'luă cuvîntul Pruncul. Trebuie să admi­
tem, că nu pricepem nimic Toate legiledumitale
nu-mi 'explică nimic. Că de-mi vei spune că dnirna
mea baie oa ,să 'pună în circulaţie sîngele, te voi în­
treba că lipsă arn de această circulaţie? Şi de-mi
vei răspunde că e necesară circulaţia susţinerii orga­
nismului, pentru viata lui, te voi întreba că ce sens
are organismul ăsta să trăiască, dacă 10 dată va
rruiri ? Şi de-mi vei zice ca să 'prorpage specia orne­
nească, îţi voi răspunde că ce sens are această pro­
pagare, de careeu nu-mi voi mai putea da seama şi
care va scoate la iveală [iinţe .a căror viaţă va fi tot
aşa de neinţel easă ca şi a mea? Dar dacă spun: forţe,
nu ],egi, atunci ştiu de la început <Că nu le voi putea
pricepe şi rnă mulţumesc să .mă rostogolesc prim
viaţă fără nici un Igînd, ca LIn bolovan oe se prăvale
pe-o coastă. Nu cunoaştem şi nu vom cunoaşte ni­
mic! De alMel e ,şi mai bine aşa, să !fim nepăsători,
să ne Ipetrecem 'pînă putem, să mu ne pese de lume,
de viaţă. Aceasta e cea mai bună palmă ce i-o putem
da neinţelesei vieţi,
- Să-i dămpalrne, frate, s-o pălrnuim ? (Începu Un­
gurean, S-o îlmbrăţi:şăm, s-o stringem cu Iputere la
piept, iubite. Căci viaţa e plăcută, viaţa e dum-ne­
ze-iască. Numai două vorbe sînt nenorocite în lume,
două cuvinte pe cari le urăsc din tot sufletul : săr ăcia
şi moartea.
- ,1\I1oade nu există, zise repede ad'Vocatul Pascu,
e nUl11âi o înnoire la materiei.
-- Of! .să fie a dracului innoirea asia, oHă Ung'u­
rean. la :să-'mi spui dumneata că ,după ce mă VIOi
î.nholba din ochi 'pentru oea din urmă ,daiăşi voi în­
ţep,eni, voi mai gusta eu busuioa'ca lasta, 'Îl voi mai
auzi pe Uită; voi mai strînge în braţe un tru,) tînăr
de fa tă ? Va fi o bucurie pentru mine, da,că din trup L11
12
177
[178]
meu vor creşte buruieni pentru înnoirea: rnateriei P
- Viaţa ar fi prea tristă, dacă lam crede că ma,
teria e totul, zise doctorul Prinţu. Eu, deşi o viaţă
întreagăam pipăit numai materie şi am tăiat numai
în materie, totuşi cred că nu-i cu neputinţă să existe
o 'putere mare care stăpjneşte în lume.
- Crezi în supranatural P îl întrebă c-un zîruhet
de batjocură notarul Rodcan, care 'pînă acum ascul­
tase în tăcere, 'părînd că nu-Lin teresează ceea ce se
vorbeşte.
- Pentru ce n-aş crede, domnule Rodean ?
--- Pentru faptul simplu, că nu există. Nici o pu-
tere nu ne cîrmuieşte. Noi ne cîrmuim. Dacă ne pri­
oeperrr şi avem voinţă tare, ne facem viaţa frumoasă ..
lnvingem orice, domnule doctor. Luptăm şi ne bucu­
răm -asta e totul.
Notarul spuse cuvintele acestea 'cu vocea seacă. "
Sprincenele-I erau încruntate şi ochii lui neg1ri ardeaud
adînc în orbite.
- Dar moartea, domnule Rodean, adause dodo­
rul. Moartea încă o 'putem birui?
- După oe te-ai lupbat 'şi te-ai bucurat o viaţă,
moartea nu mai lînsemnează nimic. Adormi sătul
poate şi obosit de luptă şi de 'plăcerile vieţii, Asta e
totul!
:-.. Dar dacă-i aşa, dumneata nu crezi, ca şi domnul
Pascu, nici în Dumnezeu, nici în existenţa suîlelu­
lui 'şi totuşi :mergi la biserică, 'pui pe popa să-ţi jure
băieşi'i cînd intră mai Întîi În serviciul durnitale, bei
Ieştanii pe la băi. Pentru ce? îl întrebă doctorul, atins
neplăcut de zîmbetulde batjocură ce stăruia pe faţ,a
mare a lui Rodean.
- Pentru că toate acestea-s de lipsă În lUIDL1 pe r
care o port eu, zîrnbi notarul.
--- Ce luptă �
- Lupta 'CL! întunerecul, cu lăcomia, cu necunos-
cutul.
-- Arme de luptă, deci, şi nimic altceva? întrebă
doctorul.
178
[179]
-- Nimic: Nu fac decît mă îngrijesc ca izbînda mea
să fie 'mai sigură, răspunse cu ae,eeaşi ironie pe faţă
J1Iobarul Rodean.
- Se poate, domnule notar, să judeci a!şa şi 8.1
fii fericit. Nu zic nu, începu iarăşi doctorul. Sînt aiî­
tea credinţe În lume cîţi oameni. Totuşi, îmi pare cu
neputinţă ca dumneata să nu fi avut vreo clipă în
viaţă, cind să te Ifi' Îndreptat spre puterea de care lam
vorbit eu.
Notam 1 tăcu un răstimp. Surîsul ironic d,ZLI cl�
pe faţa lui, care se Întunecă tot mai tare. La masă
începură să vorbească alţii, tot 'mai arprinşide vin
- M-am gîndit 00 dată, începu cu 00 voce adincă şi
rece notarul ,şi îndată se făcu linişte la masă. M-am
gîndit înainte de asta cu vreo douăzeci de ani. Lu­
cram atunci la baie Ia "Aruncata". Băieşii mei tălară
un 'gang de peste două sute ,de stînjeni în piatră ca
de cremene. I mi înghiţise o .a vere jntreagă. Imi zi­
ceam, de la o vreme, dezriădăjduit că nu mai desco­
păr vîna după care umblam: ,,0 să-mi ajute Durnne­
zeu de-acurn t Nu mă Via lăsa pe drum cu familia".
VOie-ea lui devenea tot mai închisă, tot mai sur ă
parcă, 'şi umbrele i se Iăsau tot mai dese pe faţă.
, - Cineva a şoptittn .rnine, continuă el :CLl sigu­
ranţă tDU;JTmeZeU te va ajutaş! nu te va lăsa pe dru­
muri. Băieşii mei Iau mai lungit gangul cu şase sute
'de stînjeni, Mi-am fost dat aproape şi cămaşa de 'p,e
mine. Mă înglodasern in datorii; cu multe rugăminţi
am înduplecat pe portărei să I11U mă fac? de ruşine ..
Nădăjduiam, nădăjduiam în puterea de care-mi spui
dumneata. Ei bine, 'şlase aniam sperat mereu, sim­
ţeam mîna ocrotitoare deasupra mea; a fost un ,de ..
lir, o nebunie î'n cei 'şoase ani. Cînd au fost scobiţi
Instîncă opt sute de stînjeni, intr-o seară băieşii îmi
veniră mai plouati caşi cînii cei rătăciţi, înţelegi dum­
neata, mai plouaţi ca şi cînii ! "Meal", imi ziseră
ei. ",Mea,] ?", întreb eu. "Meal", îmi răspund din nou.
Gang"ul răSipunsese într-un �eren bun de vale, dar
nu si'! am aur. Ei bine, domnule ,dodor, eu atunci era
să Înnebunesc. Puterea 'cea ocrotiLoarIC Tl-O mai 'sim-
179
[180]
ţearn, pentrucă nu fusese nicăir i. r,n urmă am înce­
put să muncesc 11a "Arhanghelii".
El tăcu şi pe cîteva clipe la masa lor {LI linişte; Se
simţea, parcă, cum năvăleşte în golul acela larma
meselor vecine. Apofdeodată se auzi vocea bătrînu­
lui Poplăcean :
- Vi-vi-vi-vat "A-a'nghelii". El nu se lua după
alţii, să închine <O dată ou ei. Zvinta pahar după pa­
har, cu setea pămîntului fript de secetă.
Numaidecît se ciocniră toate 'paharele. In clipa
aceea se apropie şi Ghiţă aduoindu-l, aproape cu pu­
terea, pe clericul Vasile ,Murăşami. Oînd îl zări Un­
gurean, bătu din palme.
- Ăsta osă ne xlezlege problema! Vino, Vasile,
vino iubite, tu vorbeşti au Dumnezeu, haida şi JTI!În-
găie 'pe-un nenorocit, zise el, lrnpiedecîndu-i-se rne- ti
reu limba.
- Pe .rnineP întrebă cu mînie advocatul Pascu. El, 1
într-adevăr, părea foarte nenorocit cum nu-i reuşise
să-i convingă pe ceilalţi despre adevărul credinţelor
sale.. Ungurean apucase de bnat pe cleric, îl trăsese
lîngă el, şi-i zise:
- Spune-mi, inihite, ce-o fi <dacă murim?
- O să vedem atunci răspunsese zîmbind Va-
sile. EI era aprins de dans şi-şi zbicea faţa cu ba­
tista.
-- Ăsta-ladevărat răspuns de filozof, zise Pruncul.
Inchină, dragoste, un pahar cu mine.
- Intr-adevăr ar fi interesant să-ţi auzim părerea,
zise doctorul Printu. Prin orice cleric, prin orice preot :
vorbeşte biserica.
-- Nu e snomenhrl potrlvlt 'pentru astfel de între­
bări, domnule doctor. Eceasul trei din noapte, zise
clericul.
- Preoţii nu se declară numai cînd ştiu că 0(1·
menii-s gata să le creadă poveştile lor, zise cu un
zîmbet ironic notarul Rode3'11.
- A vorbi în vînt nu însemnează a-ţi împlini che­
marea, domnule notar. Şi., în sala asta. cred că nu­
mai la moarte nu par a se gîndi oamenii. răspunse
clericul.
180
[181]
- Ba da, iubite, începu Ungmean pe un glas tin­
guitm, eu mă tem grozav de moarte. Mie mi-e frică
să mor. Of! Universitarul, ori de beţie, ori intr-ade­
văr de frica 11110rţii, era 'cu faţa schimonosită. Ochii
lui clipeau bolnăvicios.
- Dacă ţi-e frică de moarte, dragă Ungurene, e că
nu te prea gîndeşti la ea.
- Eia mă gîndesc! Îmi vine gîndul ăsta inmijlo­
eul chefurilor, zise universitarul.
- Lamoaf!te se 'poate gîndi 'într-un singur chip
cu folos: să-ţi ,vnt.oomeşti viaţa astfel încît să nu-ţi
ne fricăde moarte. Cei ce-şi ;ÎJnplinesc datoria nu s€
tem de moarte.
Vasile MurăşaiJ1L1 vorbi cu seriozitate,cu convin­
gere. Se simţi, deci, aproape jicnit auzind hohotele
de rîs Î,n junul său.
- Nu poate un popă să vorbească şi să nu 'fire­
dice, zise cu batjocură notarul Rodean, după ce se
conteni rîsul de la masă.
- Se vede că asta e datoria noastră, domnul« no­
tar, răspunse ou vocea schimbată clericul şi Se de­
părtă numaidecît de la masă,
La masa notarulut se beu cu patimă mai departe.
Cîntau acum. Cîte unul se ridica să toasteze : spunea
cu limba împiede1c,ată cîteva cuvinte, în întreruperile
necontenite ale celorlalţi, apoi între strigăte de "ura",
"vivat", ,Măiască" goleau 'paharele.
Lumina dimineţii incepu să se ivească: lampele
din birt îrnprăştiau o lumină gălbuie, flacăra lor de­
venea tot mai Ipalidă. In sala de dans lumea se mai
rărise : ,j!1:11izkanţii erau palizi, obosiţi, dar cîntau ne­
curmat. După fiecare joc se apropiau tot alţ! feciori
de Lăjtă, îi puneau În mÎrnă un ban de argint:
_._. Numai o. ţarină încă, Lăiţă.
Uită era angaJjlat să cînte 'pînă la trei şi jumătate,
căci de la ceasarl zece dimineaţa trebuia să înceapă
din nou jocul În luncă ş-a treia zi, ş-a patra zi de
Paşti. Dar jocul I11U se sparse la patru, ci abia 'Dela
şapte.
La masa notaruhri nu mai rămăseseră decît cei
doi universitari. Ungurear: se sili din răsputeri să-I
181
.............. ----------
[182]
mai reţină pe directorul de la "Arhanghelii"; se
apucă chiar să-i cînte troparul : "Unde mrnbrează da­
rul tău, Mihaile Arharighele", ipe care îl cînta de cite
ori se îmbăta tare. Dar nici oda la "Anhanghelii",
CUIJll 00 numea Ungurean omtarea la sita, nu avu darul
să-I mai reţină pe Iosif Podean. Muzica tăcu în birt,
şi Lăită, cu tovarăşii «lupă e'1" 11 petrecu penotarul si
oaspetii acestuia pînă acasă, cu marşul Deşteaptă-te
ramine.
Cei doi universitari închinau încă din pahare, în
camera plină de fum, cind :la spatele lor auziră O'
voce groasă ca din fundul adînc al unei buţi.
_.- H ristos o-nvi at.
- Adevăăăt' viat zise Ungurean şi clip! din ochi
spre femeia care se legăna înaintea lor, cu îaţa aproape
vinătă.
-- PUi! lele Solio, dumneata erai? Să bei un pa­
bar ,de vin ou noi, zise el.
- Ce-aştept eu alta! răspunse cu vocea adîncă
"bii,r bă toi ul ".
- Să bem si să joci cu noi un joc, suflete, zise
Pruncul. . .
- Oi bea, da' n-oi juca, durui glasul "bărbătoiu-
1 ui".
Dar îndată ce beură, oei doi tineri s,e ridicară ş-o
luară la joc. Insii abia reuşiră să se invîntă de cîteva
ori. Nici 'pe ei nu-i mai ţineau picioarele, iar văduva
, Sofia păreao statuă de piatră pe care o mişti cu greu
şi, după ce-ai mişcat-o, trebuie s-o sprijini din toate
puterile să nu se răstoarne. '
- Eşti plumb, Ieliţo, zise Ungurean lăsîndu-se pe
scaun CU multă grije, respirind «lin adînc .
. . - Hî-hî! făcu [emeia şi porni încet, Ipi'păind parcă,
la alte mese, unde se mai vedeau consumatori. Şi
salutul ei adînc se mai auzi de cîteva ori.
Cei doi universitari rnotăir'ă un răstilJ11'p, apoi a,dur­
miră cu capul pe masă. Erau aşa de lpalizi Încît pă­
reau că-s ,scosi di,n sicriu.
Marii luminadi:mineaţ.a zilei a treia de Praşti. Oh()·
siti, s'c strecuil'(lll pe uliţă, Ipe Păriîu1 Ca:plrii, 'P'c Vă­
liŞtoara, b�\rbaţi, femei, fete. In birt m.uzioa tăICU, mu-
182
[183]
zkanţii ,se trîntir ă Într-o cameră goală acum şi În­
cepură numaidecît să sforăie. Pr in oamerele birtului
rărnaseră însă destui oameni. Unii dormitau cu capul
pe mese, alţii se trezeau acum şi porunceau beutură
pf:Qa�"pătă. Nici birtaşul Spiridon, nici nevastă-sa nu
se mai arătau prin birt, O slujnică huhoasă la păr,
cu rf:aţ.a umflată de-oscurtă aţipire, servea pe aceşti
oaspeţi întirz.iaţi.
*
Ca' să-şi poată [aoe cineva 'O idee completă despre
petrecania de Paşti din Văleni in anul acela, trebuie
să se mai spună că şi a ireia işia patra zi de Paşti
veselia, abia restrîngîndu-şi ,în măsură neînsemnată
proporţiile, vul cu aceeaşi însufleţire ca şi în ziua a
doua.
Joi dimineaţa 'O căruţă largă ducea din Văleni pa­
trusprezece bolnavi, îrnbulziti unul într-altul, patru­
sprezece mOrf,ţi,aşa erau de ,pa.lizi, abît de nernişcate
fetele 1'Or. Era taraiul lui Lăiţă,
XII
Din ziua a ireia de Paşti leliţa Chiva nu mai are
hcdină. Iasă, pe' fiecare clipă, din căsuţa de bîrne,
priveşte rCU spaimă pe drum, pe po:tecile -de pe culmi
şi intră iar ân casă la copiii pe cari neliniştea ei în­
cepea să-i neliniştească. Aproape în fiecare ceas le­
liţa se r'e'Pede pină la birt, cercetează cu privirile
aiurite printre 'Oameni, apoi ISe întoarce, aproape
alergînd, acasă, părtndu-i că va ana aici ceea ce
caută. Inima îi bate să-i sfarme pieptul cum intră în
cunte şi-i pare că vede o urmă cunoscută. Il1If.rigu­
rată intră în casă, dar aici sînt numai copiii.
Cercetează în cămară, pe sub şopron, 'În Igrădină. Dar
pretutindenea 'O ingheaţăacelaşi pusti-a, acelaşi mi­
ros de părăsire.
183
[184]
Luni noaptea bărbatul ei, Gligoraş, şi-a dosit seu­
lele de băit şi-o lumînare de său şi 'a plecat la "Ar­
hanghelii" s�i taie aur. Gligoraş era unul dintre oa­
menii aceia ciudaţi 'pe cari ,îi afli 'În toate păturileso­
ciale, oameni cari, deşi trăiesc În aceleaşi împreju­
rări oa şi vecinii lor, totuşi rămîn mereu săraci, me­
reu lipsiţi, deşi în jurul lor, cu aceleaşi mijloace, altii
Se îmbogăţesc. Ssar părea că pungile lor sînt sparte
şi pun ,în zadar bani :în ele. Gligoraş munci vreo cinci
ani la "Arhanghelii", 'dar, prins o dată cu mai mult
de un font de aur, notarul Rodean îi dădu drumul.
Nsavea 'Însă de ce să se plîngă: în Văleni erau şi
alte băi bune-şi rfu angajat numaidecît. Elşrtiuse un
ungher, pe-un :gal1'g păr ăsit acum, ta "Arhanghelii",
unde, dup-o 'Împuşcătură, puteai să tai IÎn aur slobod ..
De multă vreme tot stătu în cumpănă: să-şi încerce
norocul ori nu?
Mina "Arhanghelii" efa păzită de opt. străji, ziua­
noaptea. Dar, ou eărbătorile Paştilor, ştia Gligoraş
că-şi mai petrec şi străjile. Dacă nu încearcă acum,
trebuia să-si agaţe nădejdea-n cui. Nevastă-sa, Chlva,
l-a dezmîntat, l-a ocărît, l-a blăstămat că-i umblă
gîndmi tilhăreşti prin oap în zilele cele mai sfinte ale
anului.
- Avem din ce trăi, nu te sp urca , nu lăsa să te
binuiască ghiavolul,
Dar Gligcraş, palid şi tăcut, se strecură din oasă
şi de-atunci - dus a rost ! Femeia nu maiştia pe ce
lurne-i ; nu mai pricepea întrebările, rugăminţile co­
piilor, ci aştepta, alerga, cerceta prin ungheţe, prin
pivniţă, Iugea, cu mintea rătăcită, pînă la birturile
din sat. Il căuta ca pe un vîrf de lac, dar nu întreba
pe nimeni dacă DiU l-a văzut cumva pe Gligoraş.
Vineri dimineaţa la uşa notarului bătu cstraje de
la "ArhangheW".
- .lntră, se auzi vocea puternică la Iui Iosif Rodean.
, ---' Hristos a-nviat, zi'se intrînd feciorul spăta:s, voj­
nic, dar foarte palid. Un miros de pămînt, de sulfur,
s'e ră,spll1idi numai'decît În ca:medî. Miros'ltl .acela
gî.dăli 'plăcut pe notarul, el :se înviodi, ochii i se um­
plurăde istrălucire.
184
[185]
- Adevărat IC-a [Înviat, Miiruţ! răspunse el vesel,
apropiindu-se de straje. Ce-i mai nou la "Arhan­
ghelii" ? Nu v-a căzut vreun şoarece în clupsă ?
.-- Nu ne-a căzut, răspunse scurtfeciorul.
- Şi v-aţi petrecut şi voi, Mitruţ ? V-a fost de-ajuns
beut1una ce v-am trimis?
- De-ajuns, domnule notar, ş-a mai rămas. EI tăcu
şi neliniştea îi tot creştea pe faţă, în priviri, în voce.
Rodean băgăde seamă lşi încruntă sprîncenele.
- Ai să-mi spui ceva, Mitmţ ?îl ăntrebă cu vocea
mai imchisă, mai rece.
- Da, domnule director, pentru asta lam venit.
- N-au venit băieşii nici astăzi ? întrebă repede no-
tarul.
- Au venit, dar nu vreau să s-apucede lucru. stau
şaptezeci în jurul băii trîntiţi pe spate. Pînă la gura
vîrtejului au mers, dar nici unul n-a vrut să se co­
boare.
- Ai Înnebunit? strigă noianul zguduindu-l de
umăr.
- N-a'm lînnebunit, stăpîne, dar jos în fundul vîrte­
jului s-aud ca nişte gemete. Băeşii au ascultat şi
n-au vrut să se coboare nimeni. Au ieşit tăcuţi şi s··au
trîntit pe spate în jurul băii.
- Dar voi, nemernioilor, voi şi hocrnanii pentru ce
sjnteţi ? Nule-aţi pUbut porunci atîta seamă > N-aţi
putut merge vreunul să vedeţi de ce se tem slăbănogii
ăştia P Notarul era cuprins de îurie şi nu mai vorbea,
ci răcnea.
- Am fost, domnule director, zise' Mitruţ, ş-arn
auzit şi noi. Schelălăie ceva în fundul vîrtejului, Nu-l
părere, e adevărat. Oamenii nu vor să se mişte la
toate porunclle noastre. Nici n-ai cu cine vorbi, căci
tac toţi ca 'piatra.
In loc de răspunsnotarul ieşi ca o vijelie în verandă
şi dncepu să strige :
- Nioulae l Măi tioală ! Pune şaua pe murgu, măi
Niculae !
- Să ierţi.vdornnuienotar, Începu Mitruţ după ce
se întorsese notarul, să ierţi de veste, dar oamenii se
185
� -
[186]
I
tem. Vjlva băiidă de ştire că se apropie >O nenorocire:
bate din ciocane şi huleşte !
-- Să-ţi vezi ode drum, nernernice, să te aflu la baie,
răcni notarul. Am să vă scot pe toţi din slujbă!
,NUtr.uţ ieşi îndată, apucă 'p·e-o Ipotecă şi mcepu să
urce spre Corăbioara. Dar abia se depărtase de 'sat şi
pe aceeaşi cărare Hotarul Podean trecu vijelios pe
ltngă el. Nici nu se ubtă la straje, ci lmpintenă mereu
calul 'ud de sudoare.
Ajunse Într-o jurnătat' de ceas la "Arhaonghelii".
Cînd îl zărită băieşii, se ridicară, se adunară pîlcuri­
pîlcuni şi începură să şopotească.
Zoli albe, ca de săpun, oucgeau de pe calul care Se
scutură cu putere, îndată ce Iosif Rcdean săridin şea.
Băieşii, străjsle, hocmanilîl întîmpina!fă cu 00 tăcere
de moarte. Păreau cu toţii IfoOarte hotărîţi în Hniştea
ce-i stăpînea.
- Intr-atît-ea femei nici un bărbat nu se află? t
strigă notarul C-Uf1 suris larg de batjocură 'pe faţă.
Mulţimea rămase tăcută.
- Dar ce v-a ajuns, prietinilor, de-aţi împietrit cu
toţii, ori doar aţi vrea să serbărn şi a şasea zi de
Paşti ?
Minerii tăceau mereu cu ,f,eţde-n pămînt.
- După mine, feciori! strigă Rodean înaintînd
spre gura neagră a băii, care răsufla necontenit
pînze desede aburi şi miros aspru de :pămînt umed.
Cine nu intră azi În v!îdej e scos din slujbă. Muierile
să rămină acasă. In gura băii se opri, chipul lui uriaş
era acum ,in negura ce uzvora mereu din ocnă. Nimeni
nu-l urmă.
- In vîrtej nu rnai lucrăm, începu în silă unul din­
tre băieşi,
- Nu mai Mim în virtej, ziseră alţii.
- Părăsim virtejul, se auzea acum din toate !păr-
ţile.
- Ni s-a dat de ştire că are să urmeze moarte de
om,dadi ne mal coborîm acolo, se auzi, oÎlntr-:un răs­
timp de linişte, un glas singuratic.
186
[187]
Notarul nu mai zise Rilmic.Ceru o lumînare de său
şi porni prin Igangul intunecos şi umed. De deasupra,
din :boltitură, de 'pe păreţi, picurau mereu stropi grei
în bălţile de jos, plescănind, pornind răsunete triste,
pustii, ciudAate pe sub boltitura de 'piatl�ă. Gan�ul �ra
destul de inalt, dar notam 1 trebuia sa mearga Ifrmt
de spate. Notarul înainta repede, călca in bălţi, dar
nu mai 'simţea nimic. Va ifi Iăcut vreo trei sute de
metri cind simţi că i frig. Intrase în ocnă asudat şi
ră,oeala păanintului, urnezeala, lîl pătrunse. Se opri a
clipă, îşi prinse dai nasturi de la surtuc şi porni din
nou. In curînd se află la gura vîrtejului Se opri şi
un răstimp nu iauet dedt ecourile gangului, stîrnite
de picurii cari cădeau necontenit din bcltitură. Lumî­
narea de său păta în jur cu lumină gălbuie-roşcată
, negura de .oare era plin gangul. Afar ă de ecourile
acele sinistre, cari păreau că se alungă, că se ascund,
era linişte adîncă. Deodată se aniz idin adîncimile vÎ1"­
teiului ca ecoul depărtat al unui urlet de cîne; apoi
altul mai clar 'puţin, apoi 'altui, stins aproape. liniş­
tea se înstăpîni din nou şi, deşi notarul nu credea
nici .�n vilva băilor, nici intr-a lte duhuri, simţi cum i
se răspîndesc în trup fiori de gheaţă. Incepu să
asude. Aşteptă indelungat 'Piwî ce din virtej lauzi [din
nou un sunet, un [el de .Jiaaau" prelung, rnfior ător.
Se ridică,ap:ai, cum stătea. cu urechea aplecată
spre vîrtej, şi porni pe gang înapoi. Cind ieşi din
ocnă era foarte palid şi părea şi el cu faţa împietrită.
Nici o urmă de mînie nu mai era în 'glasul lui, cind
zise:
- Ne trebuie o dunie lungă. In fundul vîrtejului
moare un om.
Limbile străjilor se dezlegar ă numaidecît.
-'- Nu se Ipnate, domnule director. Suflet omenesc
n-,a intrat în baie de joi. Jurăm, am fost mereu cu
ochii în .patru.
- Vă Ispun că 1n ladîndmi moare un om. Căutaţi
funii. legaţi-le deollaltă. In spate nu-I paate scoate ni­
meni -că cii vîrtejul e prea strîmt şi nici sdi:rile nu-s
aşa ·de tari.
187
[188]
Convingerea ou oare vorbi Hotarul învioră numai­
decit 'pe miner! şi repede căutară funii, le legară ,În­
tr-o lungime :deşasez.eci de metri şi cei mai mulţi
intr arădupă notar în ocnă. DaT din vîrtej, oricît as­
cultară, nU se mai auzi nimic.
-- Va ,fi murit cu siguranţ.ă Ipî',n-an1l11, zise Iosl,!
Rodean.
- Eu, 'zic c-a fost vilva, domnule notar, ne-a dat
de ştire şi s-a dus, Ş-a făcut datoria, zise un băieş
bătrîn, nas cu totul pe mustaţă ,şi pe barbă.
- Nu mai spune prostii, bade Peire, str ăjile-s de
vină la toată nenorocirea. Unul să se coboare pe
scări să lege trupul mortului cu Iunia şi-I vom
trage ,a:f.ară, zise notarul cu vocea flOart.e rece, foarte
scăzută. Cine se coboară P Întrebă apoi îndată, intor­
cîndu-se spre mineri.
Un răstimp nu răspunse nimeni, 131poi un om uscat, I
numai oase, se iiv!i înaintea 'lui Podean, îşi făcu o l
cruce şi începu să se coboare pe scări.
In Hnişte grea aşteptau ceilalţi la gura viÎiI"tejului.
Cei mai mulţi [îşi Iăoură (TUCe cind tovarăşul Iar se
coborî în adînc. Iosif Podean îşi ştergea mereu su­
doarea. La flacările gălbui ale Iuminărilor de său
oamenii palizi, cu ;feţel,e plecate, păreau nişte statui
ce-au încremenit în rugăcini. Un fior de uşurare îi
zgudui pe toţi, cînd dlin fundul vîrtej ului ,se auzi gla­
sul lui Lisandru:
-- Om ! Aruncaţi funia !
- Om! repetară băieşii şi glasurile lor vuiră
într-un amestec bubuitor ipr in gangul I ung 'şi întune­
cos.
In scurtă vreme mortul fu scos din vîrtej.
! - Ei, sărace, te-rai săturat de-acum de aur! zise
notarul Rodean aplecindu-se spre mort. Dar nu-l
putuse recunoaşte. Faţa lui era plină de sînge înche­
gat şi de pămînt. Cîţiva băieşl ilepălar ă nurnaidecit
pe faţă.
-- N-a mur it demult. Ind nu S-,3 răcit ,de tot,
zis·e unul dintre cei care îl spălau.
E Gligoraş, stngă . a'jJoi tot acelaşi om,
188
[189]
Capetele se plecată : sub flacăra lumînări lor de său
îl recunoscură cu toţii.
_ Da, e Gligor aş, zise cu tristeţă notarul, Preţul
lui ar trebui să-I plătească str ăjide de Ia "Arhanghe-
1""
.11 •
Dar cei opt feciori începură să se jure, în fel şi chip,
că pe .gura băii n-a intrat suflet de om.
Notarul cunoştea credincioşia oamenilor săi şi căzu
pe gînduf.i. Puse pe?pt din�re mineri Asă facă un paţ
din crengi de brad să-Lducă !pe mort 111 sat; porunci
la Ipatifu hocrnani să intre, numaidecît, cu ceilalţi bă­
ieşi în mină şi să-i irnpartă ca de obicei: jumătate să
se coboare în vîrtej, jumătate să taie înainte în gangul
unde descoperiseră în anul acesta vîna cea bogată
de aur. El, cu două străji, porni să iscodească împre­
jurul minei. Un gînd i se ÎnfÎipsese ca un 'cui în cap şi
nu mai voia să se clătească : ştia că este un gang
părăsit, tăiat din bătrîni, care răspundea în gangul
de acum al "Arhanghelillor", dar intrarea lui dinspre
partea de răsălfit a muntelui 10 ştia de mult astupată
de surpături de stînci şi pămînt. De cînd au pomenit
"Arhanghelii" cei mai bătrîni din sat, gura băii, pe-aci,
era închisă.
Gura de-acum a "Arhanghelilor" răspundea în par­
tea de cătră apus a muntelui Corăbioara, chiar la
poale, într-o vălicică ce şerpuia printre căldar ea răs­
turnată a Corăbioarei şi printre muntele Paltinul.
Amîndoi munţii erauînvăliţi cu păduri bătrîne de
brad, cari îşi înălţau în cer creştetele ascuţite. La
"Arhanghelii" se putea veni din Văleni pe două po­
teci, tot peste munţi, şi pe o caile Îngustă care şerpuia
de-a lungul văii aceleia cu apele alburii, cari învîrteau
piuăleoele mai multe din Văleni. In valea asta îşi
vărsa undele argintii, limpezi, părăiaşul cecurgea pe
dinaintea "Arhanghelilor". Din drum cîrneai ,Ia dreap­
ta pe părăiaşul acesta în sus, care, în cursul vremilor,
îşi săpase Între munţio călicică destul de largă ca să
se poată feri două care, dacă se întîlneau. Deci, din
calea principală pînă Ja "Arhanghelii" carele veneau
pe părăiaşulaces1ta, sămănat peste tot cu bolovani,
printre cari boii înaintau foarte încet şi carele hur du- -
189
[190]
cau, cirţăiau la tot pasul. Oricit ar fi fost curăţit de
bolovani, era de-ajuns un potop de vară, ca să se um­
ple din nou de bucati de stîncă,de pietri rotunde,
albe. Pe jos veneai uşor şi pe p'ărău, căci te puteai
feri de bolovani şi r ăcoarea teirnpresura din toate păr­
ţile, în toiul verii, ca o mantie deasă. In faţă vedeai
îndată muntele Corăbioara ca o uriaşă căldare răstur­
nată cu fundul În sus. Se zăreau tot mai bine marile
grămezi de piatră surle, irnbucătite de ciocane, aştep­
tînd să ,fie încărcate pe care şi duse la piuă. Cinci
cr arnuri nouă din bîrne sănătoase sfrăjuiau între g,ră­
mezi le de piatră, unul chiar lîngă gura băii. Acesta
era mult mai mare decît celelalte patru, avea o salii
vastă încunjurată de paturi de bîrne pe cari se odih­
neau băiesii,
Intrînd pe gura băii te conducea în sînul Corăbioa.
rei gangul principal, în care răsufla, ca la titei sute
de stînjeni departe de.Ia intrare, vîrtejul. Din gangul
principal se desf ăceau, la stînga, două ganguri la­
terade, la dreapta trei, umil părăsit de mult, altul în
care descoperiseră de curînd vîna de aur, şi mai de­
parte al treilea, abia început, abia de vreo treizeci
de metri. Intr-acesta nădăjduia notarul să descopere
vîna de aur, care credea să meargă paralel cu cea
bogată. De la vîrtej înainte gangul principal se mai
continua cu vreo patru sute de metri. In capătul din­
spre răsărit al acestuia răspundea scobitura cea din
băbrini. Dar aici, era şi mai închisă intrarea ca afară.
Sub gangurile acestea era un Igol uriaş, în care
băieşii se coborau pe scările din vîrtej. Muntele, de­
desubt, era mîncat pînă-n mari depărtări, ca nişte bi­
serici enorme se deschideau în toate părţile. Răsunetul
ciocanelor era aici foarte puternic,glasuri1le omeneşti
tî:r8u .o trenă nesfîrşită. De multe ori se surpa un colţ
de etîncă ce atîrna din boltituri. Munca, aici, era
foarte primejdioasă, dar notarul Rodean nu voia 5-0
oprească : un şir lung de ani băi aici cu izbîndă.
Cu cei eloi [ecior: ajunse curînd la intrarea cea ve­
che a "ArhanghelilOir". Era mai sus ca cea de-acum,
190
iOd [,
[191]
ascunsă cu totul în tufişuri,în zrneur iş, dar cei trei
oameni se căţărară pe dărirnătur l şi văzură numaide­
cît că o piatră e răsturnată de curînd la intrare şi
că prin deschiz ătura ce rămăsese un om s-ar fi putut
strecura cu oarecare trudă.
Notarul ,privi de aproape deschiz ătur a, făcu un
"hm l", se întoarse cu cei doi străjeri, intră pe gura
de-acum a "Arh anghel Hor" şi cercetă închizătura gan­
gului celui vechi şi în sînul pămîntului. Aici însă nu
putu descoperi nimic. Pietrile dărjmate umpleau, ca şi
pin-acum, astupau intrarea.
- Se poate că drumul lui să fi fost astupat indată,
zise notarul, dar cu siguranţă că a intrat pe-aici, şi a
lunecat în vîrtej nenorocitul de Gligor aş.
Incă în ziua aceea Iosif ROidean angajă doi străjeri
noi, cari aveau să vegheze la "gura din bătrîni" a "Ar­
hanghelilor" .
*
In Văleni se ,lăţi îndată vestea că la "Arhanghelii"
baia ar fi omorît un om. Abia plecase notarul şi vestea
asta începu să alerge 'prin sat. Lelita Chiva îngheţă
de spaimă, cu moartea în suflet începu s-alerge pe
drum în sus. Dar pe ,Ia calea jumătate se întîlni cu
cei opt băieşi, cari cu capetele descoperite, îl aducea
pe patul de crengi pe Gligor aş. Cînd o văzură, oamenii
lăsară mortul domol pe pămînt şi aşteptată tăcuţi.
Femeia se aruncă, nebună, asupra mortului, îl strigă
tare pe nume, VI pipăi, îl sărută, cercă să-i mişte bra­
ţele. DaT acelea căzură înţepenite, Gligoraş stătea ne­
mişcat, cu buzele strînse, părea că şi acum îl doare
ceva.
- L-aţi omorît, l-aţi omorît! începu să urle muie­
rea, cu hohote de plîns.
-- Ceasirl rău, Chivo, nu noi, zise cu sjlă un băieş ..
- Voi l-aţi omorît! Voi l-aţi împuşcat. Ticăloşilor!
zbieră femeia, fr îngtndu-şi trupul în mişcări disperate.
Să deie Dumnezeu să trăznească-n "ArhangheIii", să
deie Dumnezeu să sece tot aurul, tot, tot!
191
[194]
mai neagră sărăcie." Pornind de Ia cazul lui Gligo­
raş, preotud mai spuse : "Dumneavoastră s:înteţi oa­
meni foarte de treabă, da1rÎimi pare că prea mult vă
umple sufletul acestsingur cuvînt: aur ! Aur clît mai
muEt! Dar, să băgaţi de seamă că aurul acesta se
poate pierde şi·a·�l1lnlCÎ să nu lase prea mare gol ÎII1 su­
fletele voastre, Aţi fi aei mai nenorociţi oameni, pen­
iru că, pierzînd aurul, v-aţi pierde bucuria, pofta de
muncă, 1ărIa, poate şi.cinstea vieţii."
Clericul se gî:ndea ou bucurie la cieatele acestea,
.cari i sle 1nHpă!riră adinc în minte. Se gîndea, mai
ales, eu adîncă satisfactie, căci între lumea multă,
aproape not satul, ce asculta predica, era şi notarul
Rodeam şi Ghiţă şi domnşioara Elenuţa. Ha JUli Va­
sile îi părea cătatăl său vorbise anume pentrlu� ftarnilia
notarului, pentru bălkînul mai ales. Las' s-audă ade­
vărul! Las' să-i spună cinevaîn fată adevărul l
Clericnl segîindi rnult la cuvîntarea tatălui său şi
îi păru foarte bine că nu plecase de dimineaţa. Ii pă­
rea chiar că nlotar,ul Rodean ascultase Olt oarecare
emoţie predica părintelui.
Dar ceea ce-i întipăl"'i mai rnuld În minte vorbirea
dela groapa 'lui Gligoraş ena faptul că, în drum spre
casă, Elenuţa se apropiase de el, şi predica asta a
fost prîlejul convorbirii lor de adio.
ZÎ'mbind, dericlll 1'Iepetă tO't Oe şi -3'U spus de Ia ci­
mitir pînă acasă. Oaii alergau în imap mărunt p,edru­
mul pietros, căruţa Iărmuia şi -y';asile, învăluit într-o
d uke hllmiil1ă, cu ochii închişi pe ju:mMa,t,e, auzea Iar
voceaclIra.fă, emoţiona,tă a Elenut'ei.
,,0 să predici O' dată şi dumneata aŞla de fll'UmOlS,
domnul<e Mmăslanu ?"
Şi :se auzea Ip'e el răls1pllnzÎ,nd :
"Abia cred, domni'şoa,ră. Nu ştj,u dalcă ÎiI1lfre '�n:suşi­
rile bune ale 'părinţj],or s,e moştenesc muMie."
"Oricum, dumneata kebui,e S�l fii foaflte lffii�ngădat
că ,ai de t�altă un preot aşa de cleo:s.ebit de a,]ţi pr:eoţi.
Azi pled ?"
"Da, rlomnişoDdî i"
"Şi vei fi ,([şa de bun să-mi laşi mie vokml'ul CEl
mi-'ai brimis ?"
194
[195]
"Cu toată plăcerea, domnişoară."
Aici inchipuirea clericului hodini puţin. Inainte cu
t.r.eiceasuri, cmd.ajunseseră Ia cuvintele acestea, fata
tăcu, păru Îintri!Sltată; l:ui Vasi.le i tSe năz.ări că vede
chim' ca O' strălucire de 'l'acrimi În ochii ei. După un
răsdirnp Elenuţa incepu, cu silă parcă :
"Dac· aş şti că nu te incomodez, aş mai avea o ru­
gare."
"Niciodată dumneata TIU mă vei, putea incomoda cu
ceva, domnişoară" , răspunsecu insufleţire el.
"Cu mirnic P'' întrebă Elenuţa uimiltă parcă, dar ou
multă căldură 'În voce.
"Cu nimic."
"Aş.adla,r ne rog să-mi mai trimiţi, din cind IÎln cînd,
cîtle ceva de cetjt", zise Iata cu iprietinie,
,;Vla 'E: cea mai mare fericire pentru mine, domni­
şoară".
Aici el Se opri din nou. Simţi, c-un nespus deliciu,
cum cad privirile senine ale domnişoarei Rodean asu­
pra sa. Fata-l privi cu multă simpatie.
"Două luni mai ai de seminar, domnule Murăşa:l1lu?"
întrebă apoi Elenuţa.
"Dia., domnişoară, la sfîrşitul lui iunie isprăvesc
cursurile. "
"Şi duo-aceea ?"
,,0 să-mi văd de-o parohie."
"Iacă :Jin ,anuil ăsta ?" Întrebă cu uimire Elenuţa.
"Da, domnişoară".
Dup-un IJ'ăs,timp de tăcere domnisoara Rodean zise
iar: '
"Şi Iratele meu ,Îşi ia diploma i,n iunie". Dar cuvin­
tele acestea le spuse parcă cu mult regret, ca şi cînd
i-ar părea r{m că cei doi tineri ispIJ'ăv,es,c ,cu ,anii de
şcoa,lă. Ajunsefă la locuinţa ,notanu.1ui, f.ără Isă-şi mai
vorhealscă. Elenuţa s'e 'opri, îi strinse cu mu],tă căldură
mÎil1la şi-i şopti:
"Adio, domnule M'Urăs.a:nu."·
"Adio, domnişoară." '
"CăIătorie bună", llTIai adaus-e fat.a.
"Mulţumesc", :răspunse el.
13*
195
;a. ........ ------------
[196]
EI porni, dar ,l,a citiva paşi îşi �ntoiars,ecapul : Ele­
nuta îl privea, cu mîna pe minerul portitei. El se în­
roşi, plecă îndată, dar după alt! ciţiva paşiîşi întoarse
din nou capul: fata îl petrecea mereu cu privir ile, Dar
cînd se uita 'a Itpe!Îa oară înapoi, domnisoara Rodean
dispăruse.
Un zimbet de fericire copfiărească de fericire
sdincă i se-ntjpări pe faţă ca nişte 'unde jucăuşe de
lummă. pînă ce 'Îşi aminti toate ouvintele, toate privi­
rile şi mişcările acestea. Se simţea fericit că se întîI­
nise cu Elerurţa înainte de plecare şi mulţumit cu sine
că fusese aşa de cutezător. Căci îi părea că niciodată
nu-i vorbise Elenuţ.ei aşa de limpede, aşa de deschis
ca aourn. Şi se gîndea: e bine să fie omul cîteodată
şi cutezător l Căci se simţea acum aşa de liniştit!
Se iîntorcea în oraş, la şcoală, mai vesel ca totdeauna.
Ii părea că între ei s-a stabilit de-acum o înţelegere,
c-au IUla,t chier o hotărîre, deşi într-adevăr :I1·,a fost
decit o despărţire, cuvinte xle adio" Dar clericului i
se părea că mai ales 'În faptu! că el îşi întorsese ca­
pul de Itr,ei oriş! prtvisejnapo! şi că fata de două ori
îl văzuse şi-l urrnărîse asemenea ICU privirea zace foarte
mubtă insemnătate.
Işi amintiapoi de dup-amiaza zilei la treia de Paşti.
ChiaTSle apropia de lunea :in care petrecerea curgea
cu vuiet, cu: II'alt1mă mare,c:înd 1I1lai.nt,e îi ieşi Ghiţă
Rodean. Tînărul Rodean avea o privire foarte se·
rioasăaiumd, mi era lli'CÎ iO urmă ,de hatjoemră pe faţa
lui.
"Tie-aii odihrnilt, domnule Mură�anu ?" îl Î,nltreba cu
pri'etitnie Istudenlbul în tehnică.
"V'!'eO patru ceasuri cred,diar calpul mă doare încă",
r ils p uns,e 01 er iou!.
"Ne Ip,otl"iV'im, zbe Ghiţă, cred că nu mai ,dansezi
31s.tăzi. "
"De .cLalnsatîncă se mai poa,be, clOllO spre !s,eaifă, dar
belJJtură nu mai gust .a,s.iăzÎ. Ieri alm beut prea mult".
Ghiţă îlp.rÎvi pllţin mirat, dar ICU muUă s-imp,aHe. Ii
zilse:
"Facem o plimbare?"
196
[197]
"La poruncă!" răspunse clericul. Şi pornită amîn­
doi.
"Dumneata te plîngi c-ai beut prea mult ieri, dar,
după cît ştiu eu, abia ai gustat din cînd în CÎnd."
.Te-nşeli, 'răSpUII1Se Vasile. Am beut puţin ş-aoasă,
apoi cu cantorul, cu părinţii, mai cu un fin de-al tatii."
Ghiţă tăcu un răstimp, apoi 'îl intrebă cu vocea
schimbată:
"Spune-mi drept, domnule Murăşan, n-ai luat în
nume de rău că dumneata n-ai fost invitat la masa
noastră ?"
Vasile Murăşanu se roşi, se ruşină. El nu se gîn­
dise niciod a tă c-ar fi trebuit să fie învitat şi el. la
masa notarului şi în faptul că n-a fost chemat nu vă­
zuse o umilire pentru el pin-acum. Dar acum, că Ro­
dean îi punea întrebarea asta, el se simţi ruşinat de­
odată, ca şi CÎnd desconsiderarea notarului numai
acum I-ar fiatins.
"Dumneavoastră aţi avut prea multi oaspeţi şi fără
mine", zise el tulburat.
"Totuşi ai fi putut avea loc şi dumneata", stărui
universitarul.
"Asta nu face nimic, domnule Rodean, chestia prin­
cipală e că ne-lam petrecut bine."
"Dumneata ţi-ai petrecut bine?" îl întrebă Ghiţă
priviridu-l cercetător.
"Nici că se putea altfel."
"Ai dansat mult şi cu soru-mea. Dansează bine?"
"Numai Mărioara noastră mai e aşa uşoară şi plină
de rnlădieri în dans ca domnisoara Elenuţa ", răspunse
cu insufleţire clericul.
Un lung răstimp merseră în tăcere. Apoi, deodată,
Gheorghe Rodean îl întrebă:
"Ce părere ai dumneata despre petrecerea asta?"
"e-a fost foarte frumoasă şi este încă şi acum. Dar
proporţiile ei mi se par exagerate."
"Iţi pare prea costitoare P" întrebă Ghiţă venin­
du-i deodată în minte gestul tatălui său de-a plăti
toată beutura din pivnita lui Spiridon.
"Nu pentru asta. In sfîrşit, bani au oamenii destui.
Nici nu ştiu cum să-ţi spun ceea ce sirntesc. Imi pare
197
� .......... ------
[198]
că oeva nu-i la locul lui aici în Vălcni", răspunse ele­
.Icul, enervat că nu poate exprima mai clar ceea ce
simţea.
Ghiţă îşi încordă deodată toată atenţi unea.
"Nu-s mulţumiţi oamenii, ori sînt prea mulţumiţi ?"
îl întrebă el.
"Nu-i asta. Imi pare că nu-s linistiţi oamenii. Pe­
trecerea asta îmi face impresia unui scurt popas pe-un
drum îndelungat. Drumul acesta, şi de-un cap şi de
celalalt, se pierde în nesiguranţă. Oamenii, bucuroşi
că-s pe-o clipă laolaltă, încep deodată să se bucure,
să-şi petreacă, înlioraţi de ceva. Asta-i, da, asta-i :
e petrecerea unor oameni neliniştiţi, cari plutesc în
nesiguranţă. Clericul tăcu o clipă, părînd că se gîn­
deşte, apoi adause repede: Cred că tot în chipul acesta
îşi petrec marinarii, soldaţii în război şi toţi aceia a
căror viaţă atîrnă de-un fir de pai mai subţire decît
a noastră."
Ghiţă îl ascultă cu plăcere, c-un fel de uimire, apoi
îi zise:
"Dumneata ai o pătrundere adîncă!" Shirnbă însă
repede vorba şi -1 întrebă cu de-arnăn untul despre
viata din seminar.
Clericul, surprins, începu să-i descrie traiul lor în­
tre zidurile vechi şi reci. Dar, trecînd peste amănuntele
neînsernnate, el vorbea tot cu mai mare însufleţire
despre educaţia ce li se face, despre problemele mari
de viaţă cu cari profesorii încearcă să-i familiarizeze.
Nu se plînse de nimic, nici de disciplină, nici de pro­
fesori, nici de colegi, ci avea numai cuvinte de laudă.
El se simţea mulţumit că, în urmă, poate să descrie
viaţa asta şi altora din sat, afară de părinţii săi.
"Mi se pare c-ai rămas student bun şi în seminar,
domnule Murăşanu", zise Ghiţă după ce termină ele­
ricul.
Vasile z.îmbi.
"Nu-i aşa de mare merit, domnule Rodean."
"Adevărat e c.i dumneavoastră nu pierdeţi vremea
în seminar, zise iar Ghiţă. E foarte important pentru
viaţa unui om să nu-şi piardă vremea în tinere-ţe".
198
[199]
ref
Clericul Murăşanu îşi aducea aminte c-a mai vorbit
încă mult CLI Ghiţă, dar despre lucruri de puţină în­
semnătate, aşa că le şi uitase. Acum, în căruţa popii
din Văleni, ca şi atunci, alături de Gheorghe Rodean,
simţi larga simpatie cu care îl privea tînărul student.
Şi-şi zise cu satisfacţie: e un om foarte cumsecade;
am greşit mult cînd l-am crezut mîndru şi obraznic.
Predica tatălui său de la moartea lui Gligoraş,
convorbirile cu cei doi fraţi îi reveniră mereu în minte
în drumul spre seminar. Unde uşoare de căldură, de
lumină părea că-i străbat mereu sufletul. Nu-şi putea
da seama ce-i copleşeşte întreaga fiinţă, căci nu era
nici iubire, nici nădejde, ci mai mult un fel de liniştire
din care părea că se strecoară încrederea.
Il trezi neplăcut din visarea dulce şi senină vocea
răguşită a birtaşului, care-I intîrnpină în curte cu lu­
minarea în mînă, cu salutul Paştilor.
- E adevărat că la "Arhanghelii" s-a mai prăpă-
dit un om'? îl întrebă îndată birtaşul. .
- Adevărat, răspunse fără nici o voie c1ericul.
- Lvau împuşcat străjile?
- Nu. A mers să fure şi-a căzut în vîrtej.
- Pedeapsa lui Dumnezeu! oftă birtaşul.
- O nenorocire ca şi altele, răspunse clericul.
Dup-un răstimp omul cel greoi H întrebă:
- Este mult şi acum?
- Ce să ,fie? răspunse Vasile, urcînd scărîle.
- Aur la "Arhanghelii".
- Nu ştiu, dragă domnule, nu l-am văzut,' nu mi
l-a arătat nimeni. Dar Vălenarii noştri spun adevărate
minuni.
'- Şi. .. n-aţi încercat să vă faceţi rost de-o acţie P
-- N-am încercat ! răspunse în silă clericul. Dar te
rog, îmi poţi face rosh de-o cameră pînă Ia trenul de
douăsprezece?
- Cum să nu 1 Şi numaidecît deschise o uşe şi se
auzi: .Dornnişoarăăă 1" Vasile Murăşanu se retrase
îndată, deşi ştia că nu va putea durmi. Dar, vai, cu cît
era mai de dorit să viseze, să-şi dapene mereu amin­
tirile, decît să asculte pe omul acesta 1
199
[200]
Dimineaţa, pe la zece, se apropia de seminar. Cînd
z ări mai întî,i zidurile rnohorlte, se intristă. Dar îşi
zise ăndată : .DouăJuni l Apoi' !. .. " Ce va fi dup-a­
ceea.P El nu putea să-şi dee seama, dar intră destul
de vesel în seminar, încurajat de acel: Apoi... !
XIV
In Văleni băteau toate piuă le în primavara asta.
Părea un sat întreg de mori cari îşi învîrteau fără ho­
dină roţile negre, din cupele cărora curgeau şira guri
nesfîrşite de nestirnate, ori fulgerătoare străluciri de
oglinzi în lumina de argint a soarelui. In jurul piuălor,
printre grămezile mari de piatră mărunţită, şedeau,
Irînti de şale, bărbaţi şi femei, destui copilandri, cari
spălau, alegeau aur ori sfărrnau ,în bucăţele bruşii
mai rnărişori de piatră, cu ciocănaşe lucii. In "toc­
toc"-ul lăstarelor grele, cari îşi izbeau necurmat mă­
seaua de cremene, oamenii munceau tăcuţi, ou hai­
nele ude, pătate de cirul alburiu. Pe lîngă larma
piuălor nu se auzea decît vreun strigăt mai răstit, ca
boii să tragă aproape de grămezi carele încărcate.
Carele veneau şirag pe drum, scîrţăind, hurducind
peste bolovani. Şiraguri nesfîrşite de cai, în şea cu
mari coşuri dăsăgite pline cu piatră, se coborau pe că­
rări iuţi de munte, cu capetele plecate, cu privirile
triste. Băieţaşii chiuiau pe lîngă ei, săltau, în răstim­
puri se opreau în cete, priveau o bucăţică de piatră în
care se desluşea bine aurul şi pe care stăpînul, prin­
tr-1111 srnincet, o ascundea 'în buzunar. Atunci cei din
cete se r ăzlăţeau, păşeau alăturea CLI căluţii, cercetau
prin coşuri şi, din cînd în cînd, ascundeau bucăţele de
piatră pe cari era am mai mult. Ajunşi în drum, ri­
dicau sfărîmături căzute din cară. In chipul acesta
fiecare băietaş îşi avea, în Văleni, banii lui şi se sim­
ţea independent. Deşertindu-şi coşurile acasă, se în­
torceau Ia baie, călări acum, intr-o goană nebună. Nu
le păsa de cai, de coşuri, alergau vijelios, părînd a fi
fiecare un căpitan fără de oaste.
200
[201]
In Văleni erau boi mulţi de jug, dar şi mai mulţi
cai. De la unele mine mai miei ori situate in locuri
mat prăpăstioase, piatra de aur se putea aduce numai
pe spatele acestor cai rnărunţi, cu coama lungă şi
aspră.
Se zice că dacă moare cineva, după ce n-a mai fost
caz de moarte de multă vreme, trage după sine şi alţi
oameni şi nu se întîmplă 'să fie o moarte singuratică
decît prea ar are.
Aşa era acum şi cu minele de aur din Văleni. In­
cepuse să fie bună mai întîi "Arhanghelii" şi, în cu­
rînd după ea, se descoperi aur şi într-altele, 'Se desco­
periră chiar vine nouă şi se formară nouă societăţi.
Apariţia asta se datora faptului că, îmbunîndu-se
"Arhanghelii", locuitorii din Văleni, ori ca băieşi aci,
ori "mÎnătorii' cu carul ori, cu calul, 1ncepură să cîş­
tige tot mai mulţi bani şi astfel avură mijloace să
muncească mai cu stăruinţă şi la alte băi. Dintre. mi­
neri unii înţelegeau faptul acesta, dar cei mai mulţi
credeau că tot belşugul ăsta venise în urma nu ştiu
căror semne ce [e făcuse vilva băilor pe muntele Coră­
bioara, in care pe lîngă "Arhanghelii" mai erau încă
trei mine bune.
In curtea notarului Iosif Rodean carăle, caii intrau
şi ieşeau necurmat. Cele două roţi de piuă, mari şi
întărite, se rostogoleau ziua-noaptea. Avea aici străji,
ca şi la "ArbangheIH", dar nu era noapte ca el să nu
se strecoare încet prin curte, să nu tragă cu urechea,
precum nu era noapte care să-I apuce cu puşca neîn­
cărcată. Nu se bizuia pe nimeni" el pornea, el între­
rupea sau sfîrşea fiecare dintre multele lucrări migă­
loase ce se cer la alesul aurului.
Vălenarii mai bătrîni, văzindu-l cum se pricepe la
toate, ziceau de muhte ori: "Da-I-aş dracului, parc-ar
fi crescut de copil între noi!" Rari însă mai, erau
băieşii cari să-i zică: "Venitura dracului ' A venit să
se îmbogăţească la noi".
Iosif Rodean era într-adevăr "venitură", adică străin
în Văleni. Venise, inainte cu vreo treizeci de ani, din­
tr-un sat de pe Muraş. Locul de baştină al părinţilor
201
[202]
lui, cari ţinuseră o prăvălie, nu era nici regiunea Mu­
răşului, ci un sat din partea de miazăzi ,a Ardealului.
Părinţii îl dădură tîrziu la şcoală, avînd de gind
să-I ţină de ajutor În prăvălie. Dar cînd văzură că
n-au nici un folos de el, că bătea ziua Jîntreagă uliţele
saltului, îl trirniseră la învăţătură. Anii militiei îl apu­
cară în clasa a cincea de liceu şi cu învăţătura asta a
şi rămas, fiindcă după militie, cum apucase să prindă
ceva nemţeşte, dobîndi în curind un post de notar.
Erau anii întîi după absolutism şi ştiinţa de nem­
ţeşte preţuia încă foarte mult. In satul ,în care fusese
ales nu-i plăcuinsă şi după doi ani se mută notar în
Văleni.
In Văleni veni călare pe-o iapă albă, c-un vechi gea­
mantan în şea. Vălenarii mai în vîrstă îşi amintesc şi
acum, foarte bine, de tînărul acela uriaş, ale cărui pi­
cioare atingeau tina drumului, cum venea călare pe
iapa cea albă. Drumul era cu mult mai neîngrijit de ..
cît acum şi nu se prea pomenea să treacă trăsuri, ori
cel puţin căruţe, pe el .
Se aşeză cu gearnantanul într-o cameră de Ia pri­
mărie şi, vreo doi ani, n-a făcut altceva decît să tot
scrie, să tot înjure şi S�1 se certe cu oamenii, băgîndu-I
în sperieţi cu vocea lui, puternică, Oamenii, În vremea
asta, nu-i ziceau decit "uriaşul de la cancelarie".
Din zilele cele dintîi ale slujbei vălenarli înţeleseră
cu groază un lucru: Iosif Rodean nu ierta pe nimeni.
In condamnarea celor ce ,tăiau vreun brad fără con­
cesiune, în pedepsirea hoţilor de aur, în încasarea bi­
rur ilor, era neînduplecat. In măsură mai mică, băile
se lucrau şi pe-atunci în Văleni şi de-un lemn de brad
oamenii aveau trebuinţă destul de des: întăreau gura
băilor, gangurile ; nu puteau să alerge pentru fiecare
scîndură după concesiune l Apoi, furturile de la băi,
de la piue, din păduri erau obişnuite din vechime. Stă­
pînii acestora nici nu cereau decit foarte arareori scu­
tul ,legilor; avea fiecare o puşcă încărcată, tineau
străji.
Notarul cel nou descoperea Însă numaidecît pe hoţi,
în cazul cînd stăpînii păgubiţi nu-i denunţau. Şi
202
[203]
atunoi croia pedepse şi pentru stăpîni, şi pentru pa­
serile de noapte.
In vremea aceea de doi ani notarul nu-si făcu nici
un prieten: umbla singuratic, bea un pahar de vin tot
singur. Vălenarii începură să se teamă de el, deşi îl
dispreţuiau din instinctul acela puternic cu care ţă­
ran!ii desconsideră pe cei mai săraci decît ei, mai ales
dacă aceştia sînt domni şi străini. Şi Iosif Rodean
era mai sărac decît ei - după judecata băieşilor - nu
era părtaş la nici' o mină, nu avea piuă, nu avea car,
nu avea cel puţin un cal.
Iosif Rodean trăia singuratic, nu vorbea decît lu­
crurs ce se ţineau de slujba lui, dar în schimb observa
necurmat şi se gîndea cu atît mai mult.
Cătră sfîrşitul anului al doilea părinţii lui se porne­
niră c-o scrisoare prin care-i vestea că se va căsători,
in timpul cel mai scurt, c-o fată din Văleni. Nu le spu­
nea dacă-i domnişoară ori fată de ţăran, dar bătrînii
nici nu se gîndeau la o noră dintre ţărance. Ei înşişi
se simţeau separaţi de masa poporului în urma si­
tuaţiei lor de comercianţi. M.are le fu mirarea cînd, la
întrebările lor amănunţite, feciorul [e răspunse că-i o
fată fără nici o şcoală, una de-o cheamă Marina
Negru.
Vestea aceasta, afară de notarul, o şti ură mai intii
părinţii lui. Nici bădicul Ion Negru, nici fată-sa Ma­
rina nu puteau bănui ceva. Notarul nu le călcase o
dată pragul, nu vorbise o singură dată cu fata, nu se
îrnprietirrise, cel puţin, cu viitorii socri.
Dar după ce răspunse la scrisoarea părinţilor. Io­
sif Rodean ceru mina Marinei. Părinţii rărnaser ă ca
irnpietr iţi la vestea asta. O bună vreme nici nu putură
scoate o singură vorbă: uimirea, z ăpăceala lor nu
avea margini. Notarul aşteptă Ilniştit pînă ce ei îşi re­
veniră. Dar nu credeau nici acum.
- Fata noastră e neînvăţată, domnule notar, zise
cu mere silă Ion Negru.
- Are să se deprindă. Mie nu-mi trebuie femeie
care ştie prea multe.
-- De, dacă domnul notar ... începu femeia, dar
nu-şi putu isprăvi fraza.
203
[204]
,
t
'}
I
_ Da, eu vă cer de soţie pe fata dumneavoastră
Marina. E singurul 'Copil, nu-i aşa?
- Singurul, răspunseră deodată cei doi soţi.
- Dumneavoastră aveţi două roate de piuă; de
zestre vă cer o roată şi zece părţi din cele douăspre­
zece de la "Arhanghelii" care sînt proprietatea dum­
neavoastră.
- Dar "Arhangheiii" E: o baie părăsită, domnule
notar; de ani îndelungaţi mai mult scurrnărn decît
lucrăm în ea, zise uimit Ion Negru. Mai bine 'să vă
dăm de la "Pintenul", e o baie în lucrare şi dă
bine aur.
-- Eu rămîn pe lîngă cele zece părţi de la .Aehan­
ghelii", zise liniştit notarul.
- Atunci vi le dăm toate douăsprezece, răspunse
Ion Negru .
. - Cu atît mai bine! Aşa dar sîntem înţeleşi P În­
trebă Iosif Rodean.
Oei doi' soţi se priviră o clipă nedumeriţi, părîndu-le fi
că nu lor li se pune întrebarea asta. Răspunseră, ni- I
tind u-se într-altă parte.
-- O să întrebăm şi fa�,a, domnule notar.
- Bine, s-o întrebaţi, şi mîne seară să am răspun-
sul dumneavoastră şi al fetei, zise notarul şi ieşi.
Ion Negru era pe vremea aceea omul cel mai avut
în sat. Plătea regulat cinci băieşi la săptămînă şi,
apoi, mai învîrtea şi un strop de economie. Bucate pen­
tru casă nu prea cumpăra. Avea două slugi şi şase
boi. Cinstea de care-I învrednici notarul îi păru totuşi
prea mare, nu pentru alta, dar din Văleni tncă nu se
măritase nici o fată după domn. Preoţii, notarlf cari
le veneau în sat veneau căsătoriţi. EI pricepu însă
îndată 'Că omul ăsta vrea, cu tot preţul, să se apuce de
exploatarea băilor de aur şi înţelese că, dacă nu fata
lui, apoi alta din sat va fi notărăşiţă. Intr-alt chip nu
era cu putinţă pe-atunci ,să ajungi societar la băile
din V'ă1,@!-JiI. Unii îşi dădeau băile în arendă, dar de.
vîndut nimeni nu-şi vindea părtile : nădejdea intr-un
viitor de belşug niciodată nu-l părăsea cu totul.
lan Negru mai înţelese că, din căsătoria asta, va
avea şi el folos: e mult să fii rudă cu' notarul din sat.
20,4
[205]
mai ales cu Iosif I�oclean, care în croirea pedepselor
era neîndurat.
Părinţii se înţeleseră deci în grabă şi încă în ziua
aceea îi spuseră şi Marinei noutatea. Fata se albi ca
perdele şi noaptea întreagă n-a curmat din plîns. Nu-l
cunoştea pe notar decît din văzute şi se temea grozav
de omul acesta uriaş.
Dar la două săptămîni căsătoria se făcu, spre ui­
mirea satului întreg.
Maf'ia1a se purta şi mai departe în portul ei sătesc,
era mereu tristă, părea mereu suîerindă ; se vedea că
nu o fericea căsătoria asta. Umbla printre oameni cu
capul plecat, se ruşina parcă, şi dacă cineva îi zicea
"doamna notărăşiţă'', se roşea pînă după urechi.
La cîteva săptămîni după nuntă, într-o noapte, no­
taru! iesi tiptil în curtea primăriei si -si descărcă
amîndouă ţevile pustii. După ce bubuiturile se depăr­
tară, o umbră se zări sărind repede un gard înalt de
scînduri.
De-atunci M.arina arnuţi pe multă vreme. Se albi şi
mai tare, se închise ,în casă şi rar de-şi mai cerceta
doar părinţii.
Copiii începură să vină, grijile şi necazurile se IÎn­
rnulţiră şi ea părea că nic:il nu-şi mai aduce aminte,
cînd vreo prietină îi şoptea, de tînărul după care îm­
puşcase notarul,
De alffel Iosif Rodean nu-i pomeni niciodată de H··
nărul acela, pe care-I speriase să nu se mai apropie,
mai mult, de cancelarie. EI îl observase în cîteva sări,
îl înţelese, îl pîndi şi-l ochi. N-a fost vina lui că nu
l-a nimerit, C'Î vina nopţii. Dar feciorul înţelese şi luă
învăţătură pentru Vli;aţa întreagă. Intre notarul şi Ma­
rina n-a fost nici un schimb de vorbe pentru întîmpla­
rea asta.
Notarul nici nu prea avea, de altfel, vreme pentru
poveste. Indată după nuntă cercetă cu de-amănuntul
mina "ArhangheIH". El văzuse, în cei doi ani de tă­
cere, că "Arhanghelii" se lucrau puţin, dar ştia ase­
menea că aproape toate furturile de baie se întîmplau
l-a "ArhangheHi". Auzise de nenumărate ori şoaptele
băieşilor, cari ziceau că, cu bani mulţi, s-ar putea face
2.05
[206]
I
minuni la "Arhanghelii". El cercetă, cutrieră balatn­
treagăşi se convinse numaidecît că nici paralele ce Ie
avea el nu erau deajuns ca să ,înceap�i lucrarea aici.
Numai reparatnrile gangurilor, cari se surpaseră
aproape pe de-a-ntr egul, I-ar fi tinut o avere întreagă.
In oei doi ani de tăcere notarul observă de aproape
lucrările ce se cer la băi, la rnăcinatul, la alesul auru­
lui, începu să cunoască deosebitele straturi de piatră,
cea preîerită de aur, mealul în care se termină deodată
vinele de piatră. Dupăce cercetă cu de-amănuntul
"Arhanghelii", rămase încredinţat că baiaasta ar avea
un viitor strălucit, dar că cere multă cheltuială. Inte­
Iese, asemenea, pentru ce Ion Negru o lăsase aproape
în părăsire, numai c-un muncitor. Atunci Îşi zise:
- Svadun întîi bani!
Şi a luat cu arendă înVîi o băiţă, apoi două, pe urmă
trei şi a început să muncească cu atîta patimă şi În­
frigurare, încît socrul său îi zicea de multe ori, căz înd
pe gînduri:
- Aşa o să ajungi la sapă de lemn.
De cînd se căsătorise, Iosif Rodean vorbea bucuros
cu băieşii, îşi petrecea iCU ei ; oamenii :începură să aibă
altă atr agere faţă de "uriaşul din cancelarie". Mulţi
îl s.făituiau, ca şi Ion Negru, să nu arunce banii aşa,
fără nici o judecată.
- Poţi să tie fri'g'i pe toată viaţa, domnule notar, îi
ziceau unii, Iată noi ne-am pomenit din moşi-strămoşi
cu băile şi ştim: a bălj uneori .e cura tă risipă. Bagă
de seamă că poţi să te frigi.
�- Să ştiu că ard scrum şi de-acum nu mă mai las,
răspundea cu hotărîre notarul şi ochii lui ardeau me­
reu sub sprîncenele stufoase. O nădejde mare îi în­
tăreainima. De cîte ori plătea, sîrnhătă seara, băie­
şilor, îşi zicea cu adîncă satisfacţie: "Asta e plata
cea din urmă !"
Dar trecută doi ani de zoJire, ele înfrigurare con­
tinuă, şi aur nu află. In urmă, rămase să lucreze o
singură baie: "Aruncata". Aceasta îi înghiţi şi banii
din urmă ce-i mai avea şi el începu să se îngloade în
datorii. Partea de la părinţi o isprăvi de mult şi acum
206
[207]
începu să iscălească poliţe g-rele. Cu chezeşia socru­
lui său căpătă cu uşurinţă bani.
Sase ani munci la "Aruncata" ; băiesii clătinau din
cap cînd îl vedeau alergînd, ziua întreagă, uitîndu-si
apro.ape de cancelarie, de slujbă. Ţinea un scriitor, pe
care îl speria în fiecare zi cu răcnetele sale.
In vremea aceasta copiii se sporiră mereu. Trei fe­
Uşoare şi Ghiţă aşteptau să fie trimişi la şcoală. Ma­
rina ajunsese să-şi blesteme zilele cu aşa domnie, mai
ales cu "omul ăsta turbat", cum îi spunea notarului,
care n-o mai asculta să-i spună o vorbă, oi, de cîte ori
intra în casă, speria copiii cu răonetele sale.
Vălenarii începură să se teamă din nou de notarul.
- Pînă-şi frînge gîtul, nu se astîmpără !
- N-are hodină pînă nu va ajunge la sapă de
lemn.
-- După cum se poartă, o să-şi mai piardă şi min-
ţile, Doamne fereşte!
- Săraca Marina!
- Vai de viaţa ei!
- Vai de domnia ei !
Dar Iosif Rodean nu voia să ştie de nimic. Cu sprîn­
cenele încruntate, cu ochii arzînd mereu, alerga în
toate părţile. VălenariJi se fereau ca de foc de îurturi.
Să nu fi dat Dumnezeu să fie adus cineva sub jude­
cata notarului tn răstimpul acesta de înfrigu:rare! Nu-l
uita cite zile avea!
In sfîrşit vălenarii ajunseseră să nu-l mai poată su-
feri. .
Cătră sfirsitul anului al saselea de cînd muncea
Iosif Rodean la "Aruncata", 'fruntaşii satului se adu­
nară, se slătuiră si hotărîră să ridice jalbă la oei mari
ca să le ducă din' sat pe "turbatul ăsta care ne soco­
teşte de cîni, nu de oameni". Dar dînd fu să fie înain­
tată jalba, scrisă frumos de învăţător, băieşii de la
"Aruncata" veniră la notarul cu vesteac-au dat de
mea!. .
Fruntaşii nu mai primiseră jalba, căci Iosif Rodean
se inmuie deodată. Privirile dusmanoase i se stinseră.
vocea lui pierdu toată brutalita'tea de ptnă acum. Pă- .
rea c-a dat peste el o boală care-i muie toate oasele.
207
[208]
r n aceeaşi vreme i se sistă şi creditul la bănci şi
numai cu multe rugăminţi', şi prin protecţia unor prie.
tini, reuşi să nu-i fie protestate carnbiile indată.
Oamenii îl priveau acum c-un fel de compătimire.
- Asta ştlu că s-a fript, ziceau unii.
- Poate să-i fie de învăţătură pe viaţa întreagă,
ziceau alţii, Dar totuşi aveau multă adrnirare pentru
omul care "a cutezat să-şi încerce în chipul acesta
norocul".
O jumătate de an Iosif Rodean munci tăcut în can­
celarie. Işi aduse în ordine lucrurile foarte neglijate,
pentru care fapt fusese de multe ori în cercetare disci­
plinară. Marina fu mai liniştită, mai rnîngăiată în răs­
timpul ăsta, începu chiar să-i mulţumească lui Durn­
nezeucă "l-a mai potolit".
Dar dup-o jurnătat' de an, primăvara, notarul li zise
Marinei:
- De-acum pun în lucrare "Arhanghelii".
- Ce .fad? întrebă femeia, care de uimită nici nu
înţelese numele băii.
Pun în lucrare .Arhanghelii".
- Baia cea părăsită ?
- Nu-i chiar părăsită : un om sfredeleşte în fiecare
zi în stîncă. Notarul spusese cuvintele acestea vesel,
zîmbind.
- Te-ai înţeles şi cu tata? îl întrebă, palidă, fe­
meia.
_. N-am vorbit decît cu mine .. Baia asia va trebui
s-o mulgem bine.
- Vorbeşti tu în glumă, Iosife ?înrtrebă Marina.
însufleţită de-un strop de nădejde.
-- Nu glumesc. "ArhangheIW' trebuie să ne pună
în picioare, altfel nu ne mai sculă� niciodată. Cu cu­
vintele acestea notarul încheie discuţia şi nu-i mai
dădu voie nevestei să mai facă nici o observare.
In ziua următoare angajă trei băieşi noi .
. Dar înţelese că cheltuIelile erau aşa de mari, Încît
singur, acum In lnceput,fă'ră credit nu le putea su­
p0.rt<:l. �tLlncli., călcîndu-şi pe inimă, vindu două acţii
lUI Vasile Cornean şi dte una lui Ungurean şi Prun-
208
.'
[209]
m
eul. Din douăsprezece părţi de la "Arhanghelii" mai
rămase cu apt.
Dar, în schimb, mai fură angajaţi trei băieşi şi lu­
crarea se porni la "Arhanghelii".
In cea dintîi şedinţă a marei societăţi Iosif Rodean
fusese proclamat directorul băii şi, tot atunci, hotăriră
că, deocamdată, nu desfundă decît cincizeci de metri
din gangul principal şi bat unul nou la stînga. După
zece metri în gangul cel nou aflară piatră care, pro­
bată, dădea douăzeci şi cinci pînă la treizeci de grame
carul.
*
Aurul cel dintîi îl alesese Iosif Rodean Înainte de
asta cu cincisprezece ani. De-atunci se-ntoarse roata
norocului. Erau restimpuri de săptămîni, de Juni în­
tregi, în care piatra ce-o scoteau din mină era mereu
bogată, sub douăsprezece grame lada niciodată. Dar
urmau, adeseori, şi săptămîni sărace, cînd vîna de aur
se ascundea, ori se subţia de tot, cînd piatra s,e arunca
grămadă s-o decoloreze şi s-o crepe soarele.
In anul cel dintîi "Arhanghelii" dădu Însă atîta aur,
cît să-şi plătească Iosif Rodean o mare parte din da­
tor ii. Apoi, din an în an, se lucra aici cu puteri tot mai
multe şi, din anul al patrulea al lucrării, baia deveni
deodată renumită: aflară aur liber în preţ de treizeci
de kilograme, .�
Acum se desîundară toate gangurile părăsite, se
săpa vîrtejul şi vălenarii nu mai vorbeau decît de bo­
găţia ce zace În "Arhanghelii". Din an în an tot mai
mulţi mineri munceau aici, tot mai multe cară şi cai
erau angajaţi în slujba societarilor de la "Arhan­
ghem". In scurtă vreme numele acesta deveni centrul
de greutate în jurul căruia se învîrtea toată viaţa din
Văleni. Cu bani cîştigaţi la mina asta se puseră altele
în lucrare şi astfel în Văleni se porni o mişcare ne­
rnaiobişnuită de mult.
Prin succesele de la "Arhanghelii" notarul Iosif Ro­
dean ajunse, deodată, În ochii vălenarilor un om mi­
nunat, temut şi respectat în aceeaşi VreIT1e, pe care se
obişnuită să-I salute de departe şi fără de care nici
209
[210]
nu-şi puteau închipui munca înfrigurată ce începuse
);; satul lor.
In vremea asta notarul începu să se îngraşe, ceea
ce-I făcea să pară şi mai uriaş. El îşi purta copiii la
şcoală şi nu se ulHa la nici o cheltuială. In cancelarie
tinea ucum doi scrtitorl, el nu făcea decît să iscă­
lească actele. Mergea regulat Ia cinci în cancelarie,
unde rămînea o jurnătat' de ceas.
Incepură să se unească, din nou, împotriva lui, pro­
cese disciplinare. Dar numele lui Iosif Rodeanera cu­
noscut acum în jurul întreg: primii şefi puneau pîrile
Ia o parte. Vălenarii începură să-i zică, tot mai des,
"domnule director" în loc de "domnule notar" şi res­
pectul lor faţă de Iosif Rodean creştea din ce În ce.
, Indată ce se simţi la adăpost încunjurat de săculeţii
de aur, notarul începu să meargă tot mai des la oraş ;
prietinii se iviră numaidecit. Cei mai mici veneau ne­
chemaţi, pe cei mai mari se silea el să-i cîştige,
Cu puternicul simţ prin care descoperea totdeauna
realitatea, el băgă de seamă, de ta cele dintîi conve­
niri cu fruntaşii! de prin oraş, că educaţia lui Iasă mult
de dorit. Era tîrziu să ş-o continue acum de unde o în­
trerupsese în clasa a cincea de liceu, dar făcu îndată
singurul lucru posibit : îşi abonă gazete, reviste ro­
mîneşti şi nemţeşti şi, îndată ce avea un strop de timp
liber, cetea cu sete de Ia articolele prime pînă la cele
mai neinsemnate notite. Folosul cel dintîi ce-l avu din
cetitul gazetelor fu că vocabularul lui se îmbogăţlse
binişor, vorbea mai fluent, cu termini mai selecţi, Se
ştia orienta asupra chestiilor Ia ordinea zilei şi sim­
ţea o mare satisfacţie cînd vedea di poate discuta, în
cafenea, c-un advocat, c-un doctor. Nici vorbă, croni­
cile ştiinţifice, artistice.erau şi acum pentru ei, de cele
mai multe ori, fără de nici un înţeles, dar că profitase
foarte mult din cetitul gazetelor ştia cu siguranţă şi
faptul acesta fu de ajuns ca să aibăabonate În fiecare
an o mulţime de gazete.
EI presirnţise ele la întîiele convorbiri cu fruntaşii
din oraş că, indată ce se va lustrui, puţin, îi va bate
pe ,toţi, ajungînd el persoana cea mai cu vază în tot
210
J):;>
a "3x.
[211]
jurul acela. Ştia că avea la spate "Arhanghe1îi", cart>
preţuia foarte mult.
Totuşi, în aprecierea oamenilor, rămase toată viaţa
puţin cam zăpăcit. De multe ol�i seincunjura cu prie­
Uni pe cari el îi ţinea între cei dintîj fruntaşi, dar cari.
în realitate, nu se bucurau de prea multă stimă şi sim­
patie, încunjurind persoane cad trăgeau mult în cum­
pănă. Impresia ce i-a lăsa cineva într-O' anumită clipă,
printr-un gest, printr-O' privire ari ţinută a trupului,
era pentru el, de cele mai multe ori, hotărîtoare şi rar
se putea smulge din greşeala în care a căzut. Nu se
ferea nimeni de prietinia [ui : de oamenii bogaţi, şi
mai ales de aceia cari, din clipă-n clipă, pat ajunge tot
mai grei de aur, DU se fereşte nimeni. Şi totuşi era în­
cunjurat, de cele mai multe ori, de advocaţi ca bătrî­
nul Poplăcean, candidatul Voicu ori alte asemenea ti­
puri.
Rămase in el multe laturi ale ridicolului, care înso­
ţeşte, fatal, pe toţi oamenii cari s-au întrerupt edu­
caţia, dacă aceştia nu-s nişte inteligente deosebite.
Astfel, de cînd .Arhanghelil" deveniră renumiţi, no­
tarul Radean căpătă parcă altă înfăţişare, alt umblet"
altă voce şi alte priviri, cari schimbări toate n-aveau
altă datorie decît să crească importanţa directorului
de la "Arhanghelii". Schimbările acestea îl prindeau
cu atit mai rău, cu cît trupul lui de uriaş nu ena po­
trivit pentru nici o sfortare de mimică, ICi pentru 'O li­
nişte şi seriozitate cit mai mare. Astfel el ajunse să fie
mai impunător sătenilor, cărora se arăta ,grarv şi se­
rios, aspru, cum !şi era intr-adevăr, decât orăşenilor,
pentru cari învăţase a rrnrlţirne de poze, Două-trei
Iamilii rlin oraş se ţinută mereu departe de directe­
rul "Arhanghe:Hlor".
Cei mai mulţi se bucurau însă de prietinia lui şi, în
public, niciodată nu făcură chestie, vrednică de discu­
tat, din partea notarului Iosif Rcdean, pînă în ziua
cînd văzură mai întîi pe Marina, pe notărăşiţa, înţo­
lită ca a cocoană. Atunci, la cafenea, prietenii direc­
torului se împărtir ă în două tabere.
- A făcut foarte rău că ş-a părăsit portul original,
ziceau unii.
,
14*
211
[212]
- fi stă mai bine aşa! Dacă cineva a intrat într-o
Două clasă socială, las' să fie intrarea completă! afir­
mau alţi i.
Adevărul era că Marina nu se aşteptase mult im­
biată din partea notarului ca să-şi schimbe portul. De
cind mergeau bine "ArhangheJ,ii", de cînd începu să
trăiască în belşug, ea începu să judece altfel viaţa. De
o parte notarul nu mai striga la dînsa, nu-i mai speria '
copiii; de altă parte domni mulţi începură să se învîrtă
încasa lor; ea putu gusta, tot mai în tihnă, bucuriile,
prerogativele unei notărăşite bogate. Apoi, de cînd se
îrnbunatătiră şi alte mine în Văleni, femeile din sat
purtau haine tot mai scumpe, aşa că,în curînd, două­
trei femei nu ise lăsau niciodată în urma Marinei la
scurnpetea şi bogăţia costumelor.
Adevărat că lainceput se simţea destul de stînjenită
în mers şi mişcări de hainele cele nouă. Simţi un res­
timp chiar un fel de ruşinare : glasul cel mai adînc
din ea îi spunea că nu i se cade să poarte astfel de
toalete. Dar încet pe-ncetul se obişnui, se simţea bine
în noua-i condiţie, căci îi părea că numai acum e cu
adevărat notărăşită.
Inainte cu trei ani se descoperi, din nou, mult aur
slobod la "Arhanghelii". Atunci un medic tînăr din
oraşpeţi pe domnisoara Rodean cea rnad mare, pe Ma­
ria. Notarul, deşi nu-i pl ăcu de omul acesta blond ca
un german, cu ochii albaştri, care trăia foarte retras,
totuşi îşi mărită, cu multă satisfacţie, fata după el.
Cînd se zvoni de zestrea 00-0 căpătase Mărioara, oră­
şenii se priviră uimiţi şi, multă vreme, cele patruzeci
de mii fură subiectul celor mai multe discuţii. Iosif
Rodean crescu mult în consideraţia lor şi nu era fa­
milie în oraş acum care să nu-l vadă bucuros.
Zestrea Mariei apucă pe mînă bună, de altfel. Doc­
totul Ilie Vraclu se mută degrabă într-un oraş mai
mare şi din an în an adăuga la celea patruzeci de mii.
De l,a cununia Mariei "Arhanghelii" se tot îrnbunătă­
ţiră. Patruzeci, apoi şasezeci, mai pe urmă şaptezeci
de băieşi munceau, ziua-noaptea, în sînul Corăbioarei.
Se afla mereu şi aur slobod, iar vîna din galeria cea
nouă 'se tot tngroşa. Şi cei mai necredincioşi dintre
212
-RZZ-- il
1;""15'.
[213]
"
Vălenari credeau acum că norocul lui Iosif Rodean a
prins r ădăcinâ adînci. Tot mai mulţi se îrnbulzeau să
aibă de-a face, ori în ce chip, cu "Arhangheli'il" : ca
băieşi, ca străji, or] ca minători 'CU carul, ori cu boi.
Nicăiri nu e mai' adevărată zicătoarea : "Cine umblă
cu miere îşi linge deştele", decît în viaţa băieşilor. Vă­
Ienarii încunjurau cu stimă tot mai mare pe directorul
Rodean, ba, de la o vreme, unii începură să creadă' că
are cine ştie ce legături cu puteri ascunse, cu vîlva
băilor, ori chiar cu diavolul.
Dacă băieşii credeau acum în norocul lui Iosif Ro­
dean, acesta nici nUl rnad vedea în viitordecît sad cu
galbeni. Era atjt de încredinţat că nu se va mai [isprăvi
aurul din .Arhanghelii", încît nici nu mai avea decît
un singur gînd: cum să scoată aur şi mai mult şi cum
să-şi inzestreze fetele, încît să se vorbească în jurul
întreg de directorul de la .Arhanghelli". Erau clipe
cînd se gîndea că de el va vorbi 0, dată ţara întreagă.
Şi se pare că, dire-le acestea erau destul de dese, căci
adeseori se ulita provocător la oameni cari' nu l-au mai
văzut niciodată, ca şi cînd ar fi voit să le zică : "Cum
se face de nu mă salutaţi ? Nu ştiţi că-s directorul de
la «Arhanghelii» ?"
Increderea tot mai oarbă în mina asta şi dorinţa
de-a atrage tot mar mult admiraţia altora asupra sa
erau două patimi cani creşteau în el aproape zi de Z� ;
erau aproape singurele simţerninte ce-i umpleau sufle­
tul. De mult se tot gîndea să demisioneze din postul
de notar, dar credinţa că ar scădea în consideraţia oa­
menilor îl tot retinea şi-l făcea să poarte mai departe
slujba asta, pentru care nu mai avea nicj, o atragere.
Abia acum doi ani, cind începu să bată o nouă ga:le­
rie în "Arhanghelii", care să meargă paralel cu cea
dintîi, se hotărî să-si deie demisia.
Seara sosi flOarte' bine dispus de la "Arhanghelii".
Cele dintîi impuşcături bubuiră în stînca neincepută
şi cîntecul acesta îi cutremură sufletul, îi păru signa­
luI celei mai! desăvirsite învingeri. Se simţea marie şi
puternic ca un general care vede prin ochean cum
feciorii lui au incunjurat ele toate părţile oştirea duş­
mană, pentru care nu mai rămîne nici o mîntuire. In
213
[214]
cuvinte 'puiţine tălmăci femeii noile lucrari ;îi vorbi de
alte patru "şteampuri" sau piuă, pe Clari va trebui să le
ridice oît mai în grabă. Atunci intră un plrgar de la
primărie şi-i puse pe masă un teanc de scrisori.
In cea dintîi pe care o desfăcu i se cerea să trimită,
în douăzeci şi patru de ceasuri, socotelile comunei sub
pedeapsă de una sută zloti, căci era a ireia provocare.
Iosif Rodean, îndată ce o ceti, o puse peste vraful de
scrisori, le izbiîn mijlocul casei, luă <O coală de hîrtie
si numaidecît îsi scrise demisia.
, - Du-te-n cancelarie, strigă el pirgarulut arătlndu-I
scrrsorilerisipite, şi cu zdrenţe de-astea mie să nu-mi
mai intri în casă! Ai înţeles?
- La poruncă, domnule direotor, răspunse palid
pîrgarul, adunînd repede hirtiile şi ieşind.
Marina îl privi un răstimp în tăcere. apoi îi zise:
_. Ce faci ?
- Ce trebuia să fac de mult. Nu mai vreau să atîrn
de toti sărăntocii, de toti vÎniittră-ţalră, răspunse Iosif
Rodean, irnpătur ind coala de hîrtie.
- Te laşi de slujbă? întrebă femeia pălind.
- Nu pricepl atîlta lucru.P făcu notarulcotindu-i o
păreche de ochi suri.
- Faci rău, Iosife, fad rău, începu Marina. Oricît
aducede puţin notărăşia, în vreme .de primejdie ...
-- Ce vreme de primejdie? o întrerupse notarul cu
mînie.
- .Arhanghelil" poate n-or fi tot bogaţi!
- Prostii! Curat prostii! Ce-ai visat azi-noapte?
Întrebă bărbatul zîmbind acum.
-. Nu-s prostii, Iosife! Noi ştim că băile o vreme
sînt bune, apoi deodată aurul se ascunde. Şi-n vreme
de primejdii. ..
Bărbatul sări de pe scaun şi, privind-o cu furie, În­
cepu să-i răcnească ca în anii dintii.
-- Eu o să-ţi spun de ceţii tu la slujba asta tică­
loasă! Da, îţi spun! Crezi că nu vei mai fi doamnă
aşa de mare ca pîn-acurn! Nu! Nu tăgădui, că te cu­
nosc l Dar vino să-ţiar ăt. El o luă cu putere de braţ
şi o duse la fereastr ă ; locuiau pc-atunci În casa de
acum, care abia In anul acela fusese terminată. Vezi
214
[215]
satul ăsta? o întrebă Iosif zguduind-o. Eal meu în­
treg, lj'i bra'g în buzunar pe 1'oţi vălenarij ou băiţele
lor cu tot. Vezi drumurile, potecile pe colnice? Toate
trag, toate se-ntilnesc la mine în curte ! Da, priveşte
ori încătrău vei voi I Peste foarte puţin timp nimeni
nu va putea trece înbre Corăbioara şi muntele Vlăde­
nilor, fără ca să fi călcat pragul curţii mele. Voi fi tot
mai temut, tot mai puternic. Ce-mi pasă mie de-o
zdreanţă de slujbă?
El tăcu respirînddin adînc. Vorbise mai mult pentru
sine,dedt pentru nevastă. Căci lui îi tot părea că n-ar
mai rămmeadomn atît de mare, dacă nu va 'ffi:alt fi no­
tar şi afla, fără să-şi deie seama, foarte potrivită dlipa
asta de rnimie, ca să-şi alunge gîndorile ce-l tuâburară
atîta vreme, să le alunge departe, să nu 'se mai în­
toarcă niciodată. El se simţi, într-adevăr, mai conştiu
de puterea sa după izbucnirea asta de mînie.
Marina vorbise din convingere : ea se temea 'într-a­
devăr de pasul ce-I făcu notarul, fiindcă în ea rămase
mai puternic simţul realităţii şi ea ştia, din păţăniile
bătrînilor, că de multe ori băile de aur cele mai bune
lăsaseră săraci lipiţi pe proprietari.
- Fă cum vrei! zise ea cu durere si iesi.
- Nici că mi-a trecut prin gînd să Iacaltiel, strigă
în urma ei, încă mînios, Iosif Rodean.
In ziua următoare avuse întîiul schimb de vorbe as­
pre pentru gangul acesta nou cu primarul Cornean şi
mai ales cu Pruncul. Celalalt societar, Ungurean, afla
de foarte bun tot ce făcea notarul. Dar tovar ăsii cei
doi nu fuseseră la "Arhanghelii" cînd detunară cele
dintîi împuşcături la noua lucrare. In ziua următoare
însă se duseră, cercetară cu de-amănuntul bucăţile
sîărrnate, stînca elin care erau rupte şi îşi făcură în
grabă aceeaşi convingere. .
- Locul ,nu e nimerit ,a/les de unile incepem, zise
Pruncul.
- Aşa cred şi eu, dar ce să facem? întrebă Cor­
nean.
- Să-Î spunem directorului. Aici aruncăm banii
de-a geaba!
215
=n� __
[216]
- Putem să-i spunem, dar cred că nu folosim ni­
mic, zise cu silă Cornean. Ştii ce credinţă are! Ii pare
că nimeni nu se pricepe la băit ca el.
- Asta s-a facă pe socoteala dumnealui, dar aici
sîntem şi noi în joc, zise Pruncul. O să-i spun eu încă
azi. E <O prostie să baţi în zadar cremenea asta.
Incă după-amiaza aceea îl .aflară pe Rodean, dar el
nu voi să audă de nici o schimbare.
-- O să vedeţi că vă înavuţesc şi fără voia voastră!
zise Iosif Rodean,
- Ar fi bine să ne gîndim, domnule director, că,
uneori, băile înghit averi foarte mari, zise Pruncul.
- Aşa? Ţie ţi-e frică de sărăcie? Foarte bine! Ieşi
din tovărăsie si rămîi bogat ! Cine te opreste? răs-
punse înfuriat' notarul. '
Cei doi societari ieşiră, cu Ieţele-n pămînt, ca opă­
riţi. Inţeleseră că nu era de glumitcu omul acesta. Ori
ţin cu el şi merg alăturea la pierdere sau dşUg, cum
se va nimeri, ori trebuie să părăsească "Arhanghelii".
De lucrarea cea nouă se temeau, dar mina asta n-ar
fi părăsit-o cu punerea capului. Nu era de lepădat un
izvor de aur care aducea patru-cinci sute de zloţi la
săptămînă după două acţii.
De-atunci se tăiară la trei sute de metri în galeria
cea nouă, de vîna de aur nu dădură încă, dar cei doi
societari nu mai ziseră nioi o vorbă ilmpotriva lucrării.
De-o parte, vîna din gangul mai vechi se tot iîngroşa,
aur.ul se vedea presărat tot mai des pe ea şi asrîel
cheltuielile lucrării celei noi le suportau cu uşurinţă;
de altă parte se temeau de mînia notarului. De la o
vreme încrederea oarbă ce o avea Iosif Rodean în vii­
torul baii 'îl convinsese şi pe Cornean că într-adevăr
aurul de la "Arhanghelii" nu va mai seca în veci. Nu­
mai Pruncul cocea în el: lui îi părea rău după banii
ce-i zvlrlea, ai părea că-i rupe din trupul său.
In Văleni veni notar nou, dar erau destui cari îi mai
ziseră, pînă tîrziu, şi lui Rodean "domnule notar", pe
lîngă numirea cu mult mai deasă : "domnule director".
216
,�-�-��-------------�
[217]
r
1
Veni,nea notarului Popescu <D:u\s:tîrni mici O' vjlvă î!n Vă­
leni. Mulţi nici nu-l luară în searnă : Iurnicarea ce-o
trimite aurul stăpînea tot mai tare viaţa Vălenarilor.
Faptul că notarul cel nou nu prea fu luat în seamă îl
umplu de bucurie pe directorul de la "Arhanghelii"
si-i deveni nurnaideoît simpatic. Vorbeacu el cu prie­
linie, c-un aer de protector, care de multe ori ar fi pu­
tut jicni adînc pe alt om în locul lui Popescu. Dar
omul acesta zîmbea mereu din ochii lui verzi, ori ce
spunea notarul, rîdea de glumele lui cele mai proaste
şi trecea cu uşurinţă peste aluziile ce le făcea Iosif Ro­
dean la multele mizerii ale vieţii de notar. De multe
ori directorul de la "ArhangheIH"se simţea jicnit că
nu-l poate răni cu nimic pe Popescu ; părea că are
de-a face c-un peşte luciu ce-i scapă mereu din mîni.
Dar nu se putea mînia pe' notarul oel nou, care, se
părea, nu-şi dă [jid el însuşi vreo importanţă ci se
simte fericit că-poatefi alături de Iosif Rodean.
La început notarulpensionat credea că Popescu
rabdă orice umilire, fiindcă are de gînd să-i ajungă
ginere. Ar fi fost foarte satisfăcut să ,fi avut Popescu
intenţia asta, să fi venit într-o zi la el şi să-i ceară
vreo fată. Iar el să-i fi răspuns: .Dornnu!e Popescu,
mi se 'pare ai greşit adresa. Eu nu mai sînt notar !"
Gîndul acestui refuz îi făcu multe clipe de fericire.
Dar notarul cel nou nu-i ceru nici o fată, nu arăta prin
nici un semn că ar avea astfel de gînduri. Atunci Ioslf
Rodean se mulţumi cu convingerea că omul ăsta îi
simte puterea, îi simte superioritatea şi de-aceea îi
zîrnbeşte mereu, şi Popescu îi rămase mereu simpatic.
II invită, deci, cu multă prietinie la logodna Euge­
niei şi a Octaviei, înainte de Pastile anului acestuia,
prin martie.
Logodna celor două fete veni, ca şi căsătoria celei
dintîi, în urma unei îmbunătăţiri .şi mai neaşteptate a
.Arhanghelilor". Vîna de aur, care se ingroşa mereu,
într-o zi, după trei impuşcături, apăru deodată gal­
benă ca şi cînd ar fi vărsat cineva pe ea făină de po­
rumb. Vestea asta se răspîndi repede.
Iosif Rodean, la logodna celor două fete, făcu un
adevărat ospăţ. Scrisese fetei celei mai mici, Elenuţei,
2.17
[218]
I
că vine după ea în Viena s-a aducăIa logodna suro­
rilor, dar Elenuţa îi răspunse, telegrafiindu-i, că nu
va putea veni sub ni!CÎ o împrejurare, fiind cam bol­
navă. Notarul îi telegrafiă lui Ghiţă să vină şi el, dar
tînărul îi răspunse că se află în faţa unui examen
foarte important şi nu-i stă în putinţă să-i împlinească
porunca.
Şi fratele şi sora doreau de altîel fericirea cea mai
deplină surorilor. Dar cu dorinţa aceasta notarul nu fu
mulţumit, el pufni mereu pe nări, pună ce puterea vi­
nului îl făcu să treacă deodată 'î,ritr-o veselie mare.
Elenuţa nu era bolnavă, Ghiţă avea să deie un exa­
men, dar numai prin iunie. Insăei nu veneau bucuros
acasă, .mai ales cind ştiau că vor fi petrecanii,
Intreagă familia lui Iosif Rodean era alcătuită jn­
tr-un chip foarte ciudat. El însuşi se apropia de tipul
omului de jumătate cult, dar care, îmbogăţit pe neaş­
teptate - ajuns, tot astfel, în societate - îşi pără­
seştecredintele şi datinile părinţilor, fără ca să-i reu­
şească, în acelaşi timp, să se adapteze noului mediu
în care a intrat. Nici credinţele, nici <convingerile,
nici preocupările omului cult nu-l ating decît iÎn trea­
căt, DU le sirnteşte decît Ia suprafaţă, ca pe nişte lu­
crurrde foarte puţină însemnătate. Dar, ca toţi oame­
nii aceştia dezr ădăcinaţi brrU!s.c dintr-un mediu şi arun­
caţi spre altul, Iosif Rodean era condus de cîteva sirn­
ţeminte egoiste, puternice şi, mai ales, avea o putere
de voinţă uriaşă, care îl ţinea la suprafaţă şi făcea să
fie considerat de alţii. Astfel, el discuta ceasuri întregi
tot felul de chestii, politice mai ales, în unele clipe era
naţionalistul cel mai înfocat, dar, terminînd discuţia,
se ştergea orice urmă de impresie mai adîncă ce i-ar
fi lăsat !în suflet aceste discuţii. Simţea că pentru el
toate acestea-s fleaouri, lucruri de foarte puţină msem­
nătate, cari pot să ,fie ori Inu. Nu !SIC încălzea sincer,
adînc, pentru nimic ce nu era în legătură cu viitorul
de aur ce i-I arăta "Arhanghelii". Insă în dorinţa de-a
aduna tot mai multe bogăţii şi în dorinţa, tot aşa ­
dacă nu mai mare --- ca şi cea dintîi, de-a atrage aten­
ţia oamenilor asupra :Sla,de-,a face .Juroare", se ouprin­
dea fiinţa Ilui Îintr,ealgă. In aceste două patimi Jşi
218
[219]
sdlda, c-un mare deliciu, mintea şi inima; şi voinţa
lui. cînd era vorba de aceste două patimi, era tare ca
fierul. Ca şi cînd aceste două simteminte I-ar lega
ca două funii puternice,dintre cari dacă numai una
ar plesni, din el întreg s-ar alege hîrburi, ca dintr-un
vas de pămînt izbit de-o 'stîncă.
La aceste două patimi se mai putea adăuga, mai
ales de-o vreme încoace, plăcerea de-a se hrăni din
belşug. Căpătase un apetit îngrozitor, aşa că slujnicile
lui spuneau adevărate minuni despre ce poate înghiţi
stăpînul lor.
Ca cei mai mulţi de felul lui, nu avea o convingere
superioară asupra vieţii; ori pentru faptul că sufletul
lui era prea sărac pentru o astfel de convingere, ari
pentru că o concepţie mai înaltă lÎţi ridică totdeauna
multe stavili în căile mai puţin corecte ale vieţii, şi
el nu voia să ştie de nici o piedecă. EI era, în aceeaşi
vreme, şi vînat şi vînător. Patimile îl vinaupe el şi el
vina aurul şi tot mai uimiţi erau cei ce veneau in atin­
gere.cu el. Cu tot belşugul deci, viaţa lui nu se putea
numi de fel liniştită. Dar lipsa unui ideal superior nu
l-a pus vreodată pe g'înlduri, niot nu l-a f'ăcUlt neferi-
\ cit. Dimpotrivă, continua înfrigurare ·îi făcea plăcere,
din ea se hrănea. Şi chiar neliniştea asta nu se putea
cunoaşte decît foarte rar pe faţa lui. Aceasta, de obicei,
era nemişcată. Infrigurarea ce-l stăpînea se putea ceti
numai din ochii lui, cari ardeau necurmat; şi poate
că urmarea acestei stări sufleteşti să fi fost şi vocea
lui puternică, aspră, mînia lui grabnică.
Rămase însă în toată vremea om destul de cinstit.
Furtul nu-l putea 'suferi nici acum; a se bucura de
ceea oe-i a altuia nici nu-i trecea prin gînd. Cu minerii
vorbea omeneşte, afară de clipele lui de mînie. Dar
atunci nu alegea oamenii, vorbea brutal cu toată lu­
mea.
Cu un astfel de fond sufletesc, convorbirile lui
aveau un cepe foarte strlÎmt CÎri'trena 'În sînul farniiiei
şi cu uninerii : aurul, "Arhanghelii", care Însemna
parcă tot aur, era centrul tuturor conversaţii lor lui şi
ale Vălenarilor.
219
[220]
Nevastă-sa, Marina, se apropia de tipul ţărancii
care ajunge boieroaică. Incepu cu sfială căsnicia, c-un
fel de ruşina/pe, menorocitâ chiar, vremea cît se mai
gînd:i Ia iubitul ei din fetie, după care :rmpuşc/ase '110-
taru!. Apoi, în vremea de muncă şi cheltuială zadar­
nică, se simţi nenorocită, ca să învie cu atît mai stră­
lucit dind roata norocului! începu să-şi schimbe mersul
Ea Se bucura ou toată [ăoornia şi de belşugul şi de
domnia ce dase peste ea. Dar convingerea că-i boie­
roaică n-o oprea, cîtuşi de puţin, de la lucru. In pri­
vinta aceasta rămase şi acum ţărancă, de pe vremea
cînd, în Văleni, femeile erau obişnuite încă cu econo­
mia. Se scula cu noaptea-n cap şi toată ziua, cu mî­
necile sufulcate, alerga după trebi, ca şi o slujnică
de· a ei. Ii rămase 'credinţa copilăriei, credinţa în bi­
serică şi visuri şi era "stăpînită mereu de teama care
nu iese niciodată, cu totul, din sufletul adevăraţilor
ţărani, nici cind sînt în situaţiile cele mai bune, că,
într-o zi sau alta, se 'Poate întîmpla o nenorocire, dup?
voia lui Dumnezeu. De aceea ea îndemna adeseaori pe
bărbat să facă feştanii la băi, să meargă la biserică şi
nu arareori avea să-i sufere izbucnlrile lui de mînie
pentru îndemnurile acestea.
Fata cea mai mare, Maria, măritată după doctorul
Vraciu, fusese abia un an la şcoală la oraş, ea se de­
părtase din casa părintilor ne cînd belşugul albia În­
cepea 'să se ivească. Deşi căpătase a zestre aşa de
mare, Iosrl Rodean, pe vremea aceea, avea încă da­
toriî de plată.oloouia Irn casele socrului său şi cruţa ba­
nii cu patimă. Maria îşi formă caracterul abia după
ce se măritase şi, după ce nimeri un om foarte cum-
secade, ea trăia în linişte şi mulţumită, bucuroasă de ,
lumea nouă în care intrase. l·,i ... I" .. ,." •......
Eugenia şi Octavia crescură în anii de belşug şi, •.
cum şi ele n-avură o creştere prea aleasă, ajunseră
două zvăpăiate, cari 'îmbrăcau pe zi cîte trei toalete.
Iosif Rodean nu le Iasa nici pe ele să rămînă multă
vreme în străini. Pe-atunci obisnuia să-i zică Marinei :
,- Muierea .c,ă fie avută şi '.frumoasă! Nu-i pentru
ea cartea.
220
[221]
3
Si fetele fură foarte bucuroase să rămînă acasă,
unde toate micile prostii le erau îngăduirte şi de unde
pUl,eau, În fiecare zi, să meargă la oraş. Purtarea lor
n-avea cine să o supravegheze. Notarul avea un sin­
gur gînd: să le adune zestre cît mai mare, iar mama
lor nu prea Îndrăznea să facă cbservări "domnişoar�­
lor", cum sînt de obicei toate mamele ţăranc- cari au
copii domni şi cari nu-s înzestrate c-o inteligenţă deo­
sebită. Apoi mai credea că poate pentru nişte domni­
S03:f'e aşa se cuvine: să aibă şi calde călărit, şi cos­
tum de vînătoare, şi toalete peste toalete.
Eugenia şi Odavia erau adevărate surori, cu ace­
leaşi g'înduri, cu aceleaşi dorinţe. EI,e simpatizau mai
ales cu tatăl lor; faţă de Marina se purtau cu o ahia
intrezărită desconsiderate, Peste tot se simţeau inde­
pendente şi în aceasta îşi aflau cea mai mare fericire.
Roluri de tineri le inconjurau pe la petreceri.
Cînd ajunse Elenuţa fată de şcoală, notarul Iosif
f<odean se hotărî, deodată, s-o poarte [prin toate şco­
lile. Ca orice om ce nu are o credinţă hotărîtă, convin­
gerile lui se schirnbau necontenit ş-acurn zise Mari­
nei :
- Partide strălucite fac fetele cu a cultură com­
pletă, dacă mai au şi o zestre frumoasă.
Cetise undeva părerea asta, se născu în capul lui,
ori avea gînduri mari cu Elenuţa -----< destul că, de la
virsta de şapte ani pînă La şaseprezece, Iata cea \mai
mică crescuse mai-mult între străini, decît acasă. In
Văleni se simţea 'şi ea străină şi surorile se simţea u
străine faţă de ea. Maflil11a se purta însă ou 'un deosebit
respect faţă de Elenuţa, fie că crescuse domnişoară
mare nu sub ochii ei, fie că purtarea fetei celei mici
nu sămăna de fel cu a celor două mai mari. Elenuţa
era tăcută, blîndă, nu-şi cerea niciodată toalete nouă,
vorbea prietineşte cu slujnici'le, cu toatătumea, mer­
gea bucuros la biserică, îi plăcea să cetească cu ziua
de cap, ceea ce pentru ţăranca Marina, care abia îşi
iscă.ea numele, însemna foarte mult şi o umplea de ui­
mire şi de-un fel de veneraţie.
Petrecerea aceasta îndelungată între streini ; expe­
rienta destul de bogată prin multe oraşe, la vîrsta ei;
221
[222]
observările continue de oameni şi împrejurări noi o
făcură să se gîndească de tînără. Viaţa, pentru ea, era
cu mult mai largă decît pentru surorile sale.
Ceea ce-i spusese clericului Murăşanu, c-a cetit pu­
ţin, fusese numai o apucătură nevinovată ca să-i facă
tînărului o plăcere şi ca, trimiţîndu-i şi alte cărţi, să
continue a ţinea o legătură cu clericul, care-i era tot
mai simpatic. Ea cetise prea mult poate şi o mare
parte din posomorîrea ce simţea în faţa vieţii, şi care
la vîrsta ei nu prea era firească, îi venea, poate, chiar
din cetitu! prea mult. E adevărat că cetitul îndelungat,
mai ales fără control cuvenit, are de multe ori şi ur­
mări rele, dar, iară,şÎ,e foarte adevărat că, fără în­
deletnicirea asta, oricit ar umbla cineva la şcoală, ră-
mîne 'cu un cerc de vedere foarte strîmt. .
Cercul acesta de vedere la Elenuţa era larg, dar era
încă tulbure. De multe ori din bagajul de cunoştinţe
şi simţerninte ce 'se grămădeşte în anii tinereţii, nu­
mai mai tîrziu se desprinde cîte-o stea luminoasă.
Aşa confuz cum îi era sufletul, totuşi simţi îndată
că viaţa astacurat materială oe curgea În casa lor
nu-i era simpatică şi astfel nu se dorea acasă.
"Ghiţă era Elenuţa mai bătrînă cu unsprezece ami".
Astfel obicinuia să se caracterizeze însuşi universita­
rul Gheorghe Rodean. Din "bătrîneţa" aceasta i.zvora
faptul că, în toată familia, singur Ghiţă avea o idee
mai completă despre starea financiară a lui Iosif Ro­
dean. In vacanţe el observa totul, se informa de
aproape despre plăţile ce se fac, despre aurul dşUgat ;
avuse chiar cutezanta să se informeze despre poliţele
ce le mai avea notarul Iosif Rodean. La universitate
cerea, din lună !În lună, desluşiri de la tatăl său des­
pre" .Arhanghelii''. Avea un caiet înheg presărat Cll
notiţe. Tatăl său s-ar fi îngrozit, dacă, Iprivind în caie­
tul acela, ar d"i văzut însemnate şi cheltuelile lui din
anii cei răi, cari spese el le uitase de mult. Aproxima­
tiv ema induse aici .pIă�ile sălp,lămînale ale băieşilor,
ale străjilor, ale hocmariilor, cheltuielile .mtnatulut'',
pînă şi reparaturjlo 'Ce se făceau destulde des şi cari
puteau să-i aj ungă la cunoştinţă.
222
âI 'Moha
[223]
Şi tot ce privea "Arhanghelii", putea să afle uşor de
la tatăl său, căci notarul se simţea foarte măgulit că
feciorul se interesează aşa de mult de mina asta. Il
avizra de cîte ori' aflau aur slobod, îi făcea cunoscut
numărul kilogramelor, al funţilor .şi chiar al gramelor.
Cînd era acasă, tînărul supraveghea de aproape mă­
sLlf;,jrea şi se convinse repede că tatăl său nu-i ascun­
dea nimic.
Dar Ghiţă, î.ndaltă ce incepu să se ridice student
mare, băgă de seamă că tatăl său nu ţine nici o soco­
teală de .Jntrate şi ieşite". Tînărud avea mare aplicare
spre matematici, dar totuşi notiţele nu şi le făcea din
pasiunea asta. El băgă de seamă, încă de prin clasa
a 'Opta de liceu, că tatăl său ar putea foarte uşor să
se prăbuşească într-o prăpastie, fă,ră ca să ştie.
Şi, după socotelile lui, pe cari şi le încheiase mai
pe urmă în vacanţa Paştilor din anul acesta, averea
eliired'Or:ului ele la "Arhanghelii" nu era chiar aşa de
considenabi1ă dupăcurno credeau ou toţii şi chiar î,n­
suşl notarul. Galeria cea nouă, ;mari a IreJS , 'Îinghiţea o
groază ele bani. Adevărat că despre asta se plîngea
uneori şi notarul, dar el o făcea mai rnubt ou scopul
să taie gustul prietinilor de-Ia se dori societari la "Ar­
hanghelii". Apoi, oricît şi-ar fi cunoscut cheltuielile
enorme, ,el nu le lua ,în seamă, fiindcă vedea viitorul
tot Iwai strălucit, îndată oe var rrimer i vina de aur şi
în gangul !l1OU!. Şi asta nu OI credea, ro ştie.
In vacanţa asta Ghiţă se gîndi la măritatul celor
două 'surori, Îşi făcu o mică socoată cu zestre, cu mo­
bilă, ou trusou, şi ce ,ţiltai. rărnlnea nu 'era o avere de in­
vidiat. El căzu chiar pe gînduri după ce vorbi cu
Pruncul, care se arăta şi el foarte neîncrezător faţă
de gangul cel nou. Era adevărat Însă că vîna de aur
din galeria cea veche se îmbunătătise ca niciodată şi ­
se putea cu uşurinţă să fire tot mai bogată. Astfel gîn­
durile lui se împrăştiară.
Iosif Rodean ţinea mult la feciorul său, chiar pentru
că se interesa mereu de rezultate. Dar nu-şi putea ex­
plica nicidecum purtarea lui Ghiţă: nu se însufleţea
pentru noile �îmbunătăţiri, nu-i scrisese o singură dată
o scrisoare triumfătoare privitor la "Arhanghelii".
223
J..----------
[224]
Chiar acasă numai rezultatele îl interesau. Indată ce
bcepea tatăl său să 'vorbească despre noi lucrări, des­
pre mijloace mai potrivite pentru alesul aurului, ori
pentru spargerea stîncii, îndată ce se lăsa răpit de nă­
dejdile viitorului, Ghiţă se strecura încet pe uşe, In
clipe de acelea totdeauna îşi afla ceva de lucru.
Directorul de la "Arhanghelii" erau mîndru de Ghiţă,
da:r totuşi bucuria vieţii lui o făceau cele două Iete, Iogo­
dite acum, Fmgeni,a şi Octavia. Cu eleputea vorbi în
tihnă despre viitor : î,l asoudtau ou privirnle înf1ăcămte
şi nu se g1răibea,u niciodată să-lpărăsească.
In familia asta ciudată ei trei se înţelegeau mai
bine şi ei purtau aproape toate discuţiile. Marina era
veşnic cuprinsă prin curte, 'prin bucătărie, Elenuţa,
cînd era acasă, rămînea singuratică în vreun colţ de
divan şi cetea, Ghiţă făcea excursii, măsura, zicea că
"face practică pentru cariera lui de inginer". Adese­
ori o lua şi 'pe Elerruţa la hoinărit cu el şi atunci avea
fata clipele cele mai bune din vacanţe.
De familia lor, de tatăl mai ales, vonbeau arareori
fratele şi sora. Prin via intuiţie comună la amîndoi,
ei băgară de seamă că, în toată desfăşurarea vietii
acesteia de belşug în casa lor, erau multe laturi de
ridicol, pe care ei, în locul părinţilor, în locul lui" Ro­
dean mai ales, le-ar fi încunjurat. .Simţeau şi pentru
Ce nu-i stă Îin putinţă lui Rodeam să le încunjure. Cu
inima strînsă de un fel de umilire şi ele regret simţeau
că, dacă tatăl lor ,ar fi un OIm cu adevărat cult, ar în­
cunjura multe ;alpucMuri ridâcole. Intr-o astfel de stare
sufletească va fi fost Ghiţă, CÎnd zisese, după ce no­
tarul porunci birtaşului să desîunde butoaiele pe soco­
teala lui :
- E un gest şi acesta! Adevărat că eu nu l-aş fi
Iăcut.
xv
Abia trecu o săptămînă de la depărtarea celor trei
universitari din Văleni, cînd într-o seară sosi un
cursor cu două telegrame, U11a pentru Ionuţ Ungu-
224
I
[225]
rean, alta pentru Gheorghe Pruncul, societari de la
,Arhanghelii". Telegrama ce o desfăcu Ungurean
�ra : "Patru sute telegrafic, dacă nu mă îrnpuşc l" Bă­
dicul Ionuţ, încă înainte de-a desface telegrama zise
cursorilor :
- Mă prind pe orice că iar e de la feciorul meu!
Cursorul ridică din umeri, privind obosit. Venise în­
tr-un răsuflet din oraş. Bădicul nu fu surprins, căci
de vreo opt ani se obişnuise cu telegramele. Dar cînd
ceti "patru sute", nu se putu stăpîni să nu zică:
- 0, de te-ar mai lua şi dracul!
Chernă numaidecît pe femeie şi-i arăt.ă hîrtia de pe
masă. Nevasta lui nu ştia ceti, dar cunoştea pecetea
roşie şi se făcu deodată .palidă.
- Dar e numai o săptămînă de cînd s-a dus, şi l-ai
dat două suie bune, zise ea cu uimire. �
- l-am dat trei, nu două, zise cu durere Ionuţ ple­
cindu-şi capul în piept.
- Parcă ne-a fost înţelesul să-i dai numai două?
-- Intelesul' făcu m�nios bădicul. Parcă arn putut
scăpa de el ! Parcă te poţi apăra de-un tîlhar ca el.
- Rău ai făcut, bărbate, tare rău ai făcut. Şi două
îi erau prea multe, începu femeia apropiindu-se şi pri­
vind hîrtia de pe masă. Eu zic .să nu-i trimiţi nici un
ban. Cu ce-a avut, putea trăi două luni de zile. Acum
rabde.
- Dar cum să trăiască fără bani în vavilonul
acela, femeie? Cine-I cunoaşte, cine-I ajută? Crezi că
poate lua împrumut de undeva? Rămîne-n uliţă, peri­
tor de foame. Acolo nu-i ca într-un sat să mergi la un
prietin să te împrumute!
Bădicul Ionuţ vorbi c-un fel de satisfacţie, simţiri­
du-şi superioritatea Iaţă de femeie. Deşi îi vorbise aşa
aproape în fiecare [lună, i11laia!es din anii din urmă,
lui i se părea că-i spune un lucru nou şi o privea c-un
fel de batjocură.
- Nu se prăpădeşte, nu-ţi fie frică! Trebuie să se
înveţe <O datăa cruţa, zise Iernei.a, Ipărînd că nu-l ia în
seamă privirile. Tu-I inveti rău si ai să te căiesti o
dată. " ,
15 - Arhanghelii, cd. 1
225
[226]
- Dar vrei să se împuşte P o întrebă cu mînie bă­
dicul.
-- Nu s'e impuşcă, n-ai teamă! A mai ameninţat
el cu ada, răspunsefemeia. Apoi întorcîndu-se repede
spre cursor, îi strecură un ban alb !Îin mînă şi-i zise:
- Dumneata poţi merge, bade Andrei, te-apucă
noaptea.
Societarul cel pintecos de la "Arhanghelii" se albi
ca peretele şi abia putu zice:
- Nu, rămîi, Andrei. Nu te duce! Şi el ieşi numai­
decît !În curte şi coborî în pivniţă. Femeia înţelese c-a
vorbit în zădar.
- Copilul ăsta ne sărăceşte, zise ea cu durere. A
mîncat ,pîn-acum o avere întreagă.
-- Şi mai rămîne de-o sută de ori pe-atîta, răspunse
Andrei zîmbind. Lasă, năcazul ăsta al dumneavoastră
să rni-l tot dea Dumnezeu mie!
Cursorul era vesel: stia că. dacă se 'coboară bădicul
Ionuţ în pivniţă, îl cinsteşte c-un pahar de vin vechi;
iar cinstea asta i-o dă fiindcă, totdeauna, lui îi încre­
dinţa bădicul banii cari trebuiau trimişi telegrafic.
Pentru acest mic serviciu Andrei căpăta de la bădicul
de la cind pînă la zece zloţi. Era om de încredere �şi
de multe ori îl scăpase 'Jde glonţ", in chipul acesta,
pe universitarul Ungurean.
Ionuţ Ungurean intra aducînd o cana cu vin şi
două pahare.
- Să-ţi mai prinzi oleacă sufletul, Andrei, zise
el ,punllnd beutura pe masă şi umplînd, din picioare,
paharele.
-- Jvlul'ţămim dumitale, domnule Ungurene, răs­
punse zîmbind cursorul, apoi, luînd paharul în mînă:
Şi Dumnezeu să dea noroc la .Arhanghelii".
Apoi sezură amîndoi şi cUT'SorU.J beu în tihnă: ştia
că, pînă nu se gată vinul de pe masă, nu poate pleca.
Cînd zvintară şi cel dinurmă pahar, bădicul Ionuţ
se ridică aprins la [aţă, trecu într-o cameră vecină,
zurui din chei şi deschise uşa de la 'O casă ele fier.
Veni apoi şi-i numără patru bilete de cîte o sută, iar
unul de zece i-l puse deoparte.
226
[227]
-- Dar ăştia vcr fi oei din urmăce-i mai trimit,
zise bădicul, ca şi cînd Ş-!3r continua tare gîndurHe
ce-i umblau prin cap,
Cursorul z imbi, le dori noapte bună şi ieşi. Femeia
tăcea într-un colţ,aplecată pe-o cusătură. Ionuţ se
plimbă de cîteva ori prin casă, iritat că nevasta nu-i
mai zice nimic, apoi deodată izibucni cu mînie:
- Să nu-l fi Iăout dacă-ţi pare 'rău să-i dai bani!
Dar femeia .se păru că nici nu-l aude. Cosea mai
departe. Un restimp .bădicul se plimba iar, în vreme
ce faţa i se umfla parcă tot mai tare.
- Cum să-I las pe drumuri! î'i etrigă apoi oprin­
du-se iar. Şi dup-un lung interval de plimbare:
- Ăla seîmpuşcă l Las' că-I cunosc eu ! îi zbieră
din HaU, acum aproapede ureche.
Femeia ţipă, sări de pe scaun şi, ieşind p'e uşe,
zise:
- Uf ! Cum rn-am săturat de voi! ne m-ar trăzni
Dumnezeu!
- De te-ar trăzni n-ar fi mare pagubă, răcni bădi­
eul d,t putu de tare în urma ei. Apoi îşi luă păIă:ria
şi ieşi la un vecin, să bea un pahar de vin. Scena
aceasta, aproape neschimbată, era obişnuită între ei
de oite ori universitarul cerea bani telegrafic. Cînd
avizul nu venea 'prin sîrmă, ci în epistolă, se mai în­
tîmpla, uneori, să nu-d trimită, ori nu atîţia cîţi ce­
rea. Dar faţă de telegrama obişnuită, societarul de la
"Arha,nghelii" n-avea nici o putere de opunere.
Depărtarea, haosul ce-i lăsa în cap Capitala, îl în­
frica şi era convins că cea mai mică întîrziere poate
să descarce glontele în inima fiului său. Dar s'cenele
acestea nu făceau trai rău Î1nire cei doi soti. Le uitau
repede, şi 'pe ctnd se întorcea Ionuţ ",de I� un pahar
de vin" părea că nu se întîmplase nimic între soţ şi
soţie.
Mînia ţine mult numai î,n lipsă, în sărăcie; cand e
omul hodinit şi cu traiul asigurat, mînia se risipeşte
gralbnk în vînt.
Cursorul Andrei se duse cu o telegramă şi ta Prun­
cul, dar aioi nu fusese omenit cu vin şi,dedata asta,
15 �
227
[228]
""
nu fu încredinţat să ducă nici un ban la poştă. LUâ
un zlot pentru osteneală vşi-şi făcu calea întoarsă.
Feciorul îi trimisese o telegramă cu mult mai lungă
declt Ungurean ; el î,şi motiva cererea spunind că,
. dimpreună cu paltonul de primăvară, îi pieriseră,
afară de zece zloţi, toţi banii într-o sală de cursuri.
Cind ceti vestea asta, tatăl său zimbi cu răutate. Se
părea că, intr-adevăr, ,iînărula trebuit să Iie beat
cînd alesese motivul acesta, căci Pruncul ştia că fe­
ciorul său se nimerea foarte arareori în săli de cur­
suri. El înţelese numaidecit că minte 'şi că banii i-a
tocat în vreun birt.
- Mai puţini, tot i-ai fi putut trimite, zise femeia
într-un trîziu.
- Nu-i de lipsă. Ou zece zloţi poate încă trăi pin'
la sfîrşitul lunei, răspunse cu aceeaşi răutate Prun­
cul. A'poi,dup-un restimp de tăcere, adaugă: Mi se
pare că va ajunge, În loc de advocat, straje la vreo
baie. Atîta e sfint că eu, dup-un an, n-arn să-I mai
cinstesc c-un singur ban. 'E mare de-acum, vadă şi
hr ănească-se !
Femeii i se strînse inima. De multeori se mai ară­
tase nemulţumit bărbatul său, dar niciodată ,înfăţişa­
rea lui nu fusese atît de răutăctoasă ca acum. Ş'i ne­
vasta ştia că, dacă pe obrajii lui Pruncul se sapă pă­
răuţeadtnoi cari rămîn nernişcate şi peste cari trece
mereu un zîmbet palid, bărbatul său ş-a luat o hotă­
rîre. Ea se simţea rănită adînc la gîndul că feciorul
său, crescut domnişor, va ajunge să trăiască în rînd
eu băieşii.
De altfel simţămîntul acesta nu era strein nki de
sooietarul Pruncul. El băgase de mult de seamă că
feciorul lui e un om de nimic, oare nu va face nici o
ispravă la şcoală, dar se ruşina să-I aducă acasă. Apoi
feciorul lui nici nu cheltuia atîta cît Ungurean : de cele
mai multe ooi îşi petrecea pe banii acestuia. Pruncul
nu cheltuia prea 'mult, fiindcă nu avea de unde. El
era mali setos de beutură decît Ungurean; acestuia îi
228
[229]
plăcea mai mult larma" cîntecul şi uimirea ce o stîr­
nea in jurul lui petrecaniile 'pe cari le plătea.
Aşa şi în anul acesta. Ind de la g;ară Ungurean tri­
mise o telegramă la un prietin in Capitală: "Dragă
Vasilache l Comandă, în numele' meu 'O cină cu şam­
panie pentru 'patruzeci de persoane. Vezi ş-adună bă­
ieţii. Să nu lipsească Pîrvu". Iscălitura: "Arhanghe­
lui Gavril".
Ghiţă cerca să-I oprească 'de la o prostie ca asta.
Dar fu în zadar.
- Las' măi, să mai apuce a sf îrmitur ă şi şoarecii
bisericbi ! ar .fi rălbdat destul în vacanţa asta.
"Şoarecii biser icii" erau universitarii cărora nu le
dădea mîna să-Isi facă cheltuieli cu atîtea drumuri
pîn-aca,săşi cari, alsufel, îşi petreceau sărbătorile în
Capitală. Pruncul era bun bucuros, ştia că are numai
şaptezeci de ,zloţi în buzunar şi n-avea să piardăcdeci
mult. El îşi ,îil11.brăţilşe colegul şi-l sărută pe obraz.
- Trăiască Arhanghelul Gavril, strigă a poi , fă­
cînd semn crîşrnarului să Ie aducă o pereche.
Doisprezece tovarăşi îi lntîmpinară încă de la gară.
Fură duşi în triumf, în trăsuri, de-a dreptul la restau­
rantul "SplendId", unde Vasilache aranjase cina într-o
sală închirlatăanurne, La intrarea lui Ungurean Z€Cl
de voci icbucniră în strigăte :
- Trăiască Arhanghelul Gavril. Apoi,după ce-i
strînseră 1JT1IÎna şi vorbiră 'puţin cu Pruncul şi Ghiţă
Podean, tinerii făcură igrabnkcerc în jurul lui Ungu­
rean, şi începură să cînte, pe-o melodie de marş, în
patru voci, aceste versuri datorite lui Vasilache :
Din munţi coborîtor
Arhanghelul Gavril
- Prea minunat copil
Sosi mîntuitor!
Din galbini are scut
Şi platoşe din aur,
I ntreg e un tezaur
Cum nu S-a mai văzut.
229
[230]
I
Veniţi cu toţi, COpil,
Genunchii să-i plecăm,
"Osana" să-i strigăm,
C-aduce zece mii.
In slavă să-I suim
Apoi, pe braţe tari
De universitari,
Să simtă că-I iubim !
Ei cintau, legănindu-s., mereu, ţirrindu-s« pe după
cap, în vreme ce Urrgurean, în mijlocul lor, cu fata
radioasă, dădea tactul, tăind mereu cu dreapta 'Prin
aer.
După stroia din curmă tinerii strîngeau tot mai tare
cercul în jurul lui Ungurean, cîntînd :
Daţi cercul tot mai strîmt ...
Uşor să-I apucaţi,
J n slaoă-l ridicaţi ..
Ura! de la pămînt!
Aici, îl înălţară 'pe braţe. Ungurean, strălucitor de
fericire, balansa din braţe să-şi ţină echilibrul ; tine­
rii, neintreruptnd nici pe-o clipă cîntarea, îşi ridicară
privirile spre el, gr ărnădindu-se In coei ce-l ţineau pe
braţe.
Ca soarele răsai
Si-n zări senine treci!
Coboară şi-ţi petreci,
Ne du cu tine-ri rai!
Arhanghele Gavril,
Prea minunat copil,
Din zări coboritor
Ne vii mîntuitor.
La versurile din urmă îl lăsară domol si sala ră­
suna de nesfîrşite urale. El, Într-un tîrziu, le'făcu semn
cu mîna si] se liniştească.
- Fraţilor, zise el cu faţa strălucitoare, vă mulţu­
mesc pentru cinstea ce mi-aţi arătat-o, pentru care,
viei 'Pot încredinţa, că şi potrivnicul meu din cer mă
230
,...... ;
.. ::
[231]
in'Vidiază. Vă rog, ocupaţi-vă locurih;,să vedem ce
bunătăţi pot Ifi pe pămîntul ăsta nemernic !
Alte urale nouă izbucnir ă şi-n mare larmă univer­
sitarii şezură la masă. La dreapta lui Ungurean şezu
Vasilache, la stînga lui Pruncul. Prnă ce ţinu cînta­
rea, Ghiţă Rodean se strecură aîară. Era şi obosit de
drumul îndelungat şi, .apoi,ştia că petrecania asta
va ţinea pînă în zori. Dar lipsa lui nu se 'Simţi, tinerii,
in mare veselie, se apucară să oineze. Sala era tnaltă,
'spaţioasă, lumina electrică din candelabre 'o umplea de
străluciri. Rîsul,veselia tinerilor o ţineau într-un ne­
sfîrşit clooot. Deşi era cină cu şampanie, Vasilache
comandase, pentru început, vin. Se minca, se beu cu
veselie un răstimp. Apoi, Vasilache se ridică la
dreapta Arharighelului Gavril. In sală se făcu deo­
dată linişte, se auzi de cîteva ori "pssst", şi Vasi­
Iache, un tînăr mai 'Vechi, trunchios, pătrat, îşi în­
cepu discursul :
- Doamnelor şi domnilor! Sînt clipe de bucurii
'neînţelese,de bucurii transcendentale, cînd ni se
pare că viaţa e Un vast fluviu ce ne poartă pe un­
'dele-i săltărete. Zenitul deasupra noastră e ca un
ochi enorm de smarald ce-nilăcărează inimile cu ar­
monii divine. Nu mai sîntem humana gens, oi ange­
lica', Cerul şi pămîntul parcă se topesc de vibraţia
efemeră a sufletelor noastre.
Doamnelor si domnilor l Am avut fericirea de-a
saluta în mijlocul nostru pe sfinţitul Arhanghel
Gavril, marele protector al lumii celor mici, a celor
ce oarbecă în tntunerecul diaîan şi-s setoş,i de-a
rază violetă. A venit strălucitor de lumina nopţilor
polare, ş-a binevoit a s'e umili şi a rămînea în mij­
locul piticilor, cînd pe el îl chemau înălţimile Hima­
'laii. Enbuziasmul spectroscopic ce-l 'Simţim nu-l pu­
tem descrie, decît poate să-I arătăm aplicînd razele
Rontgen. Dar vom povesti urmaşilor din generaţiile
viitoare lumina minţii şi puterea închipuirii ;
emanaţii solare vor pluti peste veacurile viitoare şi
vor -duce ale noastre urale de "Vivat Ungurean!
Viva't Arhanghelul Gavril".
1 Neam omenesc, ci tngeresc,
231
[232]
Si UngLlreanşi ceilalţi tineri îi intrerupseră des
di,;cursul lui Vasilache ou hohote de rîs, cu strigăte
de "Bf3'vo 1 Trăi,ască !"
Acum uralele fură nesfîrşite şi la adresa lui Un­
gurean, .şi a lui Vasilache. După ce se mai liniştiră,
Ungurean îi şopti celui de Ia dreapta :
- Parc-ai mai slăbit, Vasilache P
- Nu. Dimpotrivă; dar s-aducem şampania.
Tot hazul acestui tînăr pătrat era că putea să ţină
vorbiri fără nici un înţeles, 'să împărecheze adjective
cu substantive, care nici cind n-au fost puse laolaltă.
Ungurean, pentru calitatea asta, îl preţuia mult şi,
apoi, îi plăcea că Vasilache nu se obosea, să fi che­
fuit trei nopţi în şir.
Dar acum abia beuse, abia incepu să i se dezlege
Iimba şi nu-i reuşi să spună un toast care să-I
uimească cu totu! pe Ungurean. Pentru ca să poată
vorbi curat, fără nici un înţeles, avea nevoie să în­
ghită cel puţin două kilograme de vin vechi. Poate
din admirare, poate din prea desul contact, Ungu­
rean Jncepu să-I lrniteze rpe Vasilache în vorbirea
fără şir. Dar şi-l ţinea mereu de măiestru, vedea că
la perfecţia lui Vasilacho nu va putea ajunge nici­
odată şi de aceea-i plăcea dacă putea auzi capodo­
pere din gura prietenului său.
Vasilache era unu! dintre universHariicari nu se
prea grăbesc, cari înţeleg că viaţa cea mai fericită
e viaţa comodă. La aranjatul chefurilor nimeni nu
se 'prkepea ca el şi Ungurean. Indată ce se aduse
şampania, după cel dintîi pahar, Vasjlache comandă
un cîntec nou, apoi altul. Seeduseserâ cutii cu ţi­
gări, de-ajuns ca să ailbă toţi tinerii ăştia pe-o lună.
Nordi de fum începeau să se înalţe prin larma tot
mai mare.
Pruncul .se îngrijea ca .paharele să !Se cioenească
tot mai des. Ungurean îl îndemna pe Vasilache să
se ridice mereu. Hohotele de rîs, uralele, cîntecele
umpleau mereu sala. In restirnpuri între tineri se
încingeau discuţii aprinse, pe cari, l,a momentul
suprem, Vasilache le liniştea c-un toast,
232
1:
[233]
Tîrziu după miezul nopţii Ungurean ,i.şi tinu dis­
cursul obişnuit, care însemna c-au ajuns la mijlocul
petrecerii.
. � M-am Igîndit cu dragoste la voi, fraţilor, şi
mi-Ia fost dor să vă revăd. Acum, <Că v-am văzut, nu
mai mă pot despărţi de voi. Veste nouă v-aduc, că
pînă dimineaţă la opt nimeni nu se mişcă de-aici.
Ş-acum să-I auzim pe Pîrvu l
Pîrvu era un student în medicină în anul al trei­
lea; un băiat albenet, înadt, care îşi vedea binişor
de carle, dar nu se ferea nici de chefuri. Era un cîn­
tăreţ cUIlT1 nu mai auzise Ungurean. Şi el, de şase
ani de cînd e la universitate, a cunoscut mulţi cîntă­
reţi printre tinerii ce se perindară prin capitală.
Larma încetă acum şi Pîrvu îşi începu cîntecele,
Se aduse din nou mîncare şi beutură, alte cutii cu
ţigări. Vasilache toasta în tot timpul cît nu cînta
PîfVU, şi dimineaţa sosi în grabă.
Dacă Ungurean ar ifi avut în buzunar numai cele
trei sute ce i-a dat tatăl său, n-ar fi avut cu ce plăti
cheltuielile nopţii acesteia. Dar, cît ţinu vacanţa, ta­
tăl 'său îi maidădu destui bani, de cari însă îşi ui­
tasede-a tunci.
Luîndu-se la braţ merse cu Pruncul la locuinţa
acestuia.
Se întîmpla să doarmă de multe ori laolaltă, fie
că se reîntorceau tîrziu de pe la chefuri şi nu se sirn­
ţeau tnslguranţă unul fără altul, fie că, obosiţi, in­
trau în locuinţa ce le ieşea mai întîi în drum, dar de
cele mai multe ori din simplul fapt că nu aveau decît
o singură Ilocui,nţă. Cînd Ungurean, cînd Pruncul ră­
mineau pe drum pentru restantele mari de chirie. La
trei-patru luni se întîmpla ca nici unul să nu aibă
locuinţă, pînăce nu le soseau telegrafic bani de-a­
casă. In astfel de împrejurări se ajutau, aşa că ră­
mîneau .pînă tîrziu prin cafenele ori se plimbau pe
străzile oraşului.
Tocară mulţi bani aceşti doi Vălenari prin locu­
rile de petrecere ale Ccpitalei. Rar luau o carte în
mînă, dar şi atunci o aruncau îndată cu dezgust.
Erau cbi pe cind se gîndeau mai serios la situaţia
233
[234]
lor de studenţi întîrziaţi, aveau uheodchiar mici
remuşdlf'Î, cînd totdeauna lŞl propuneau să se puie
pc-nvăţat. Dar voinţa lor era slă,bită şi mai ales
veştiie bune ce le primeau de-acasă despre .Arhan­
ghelii" îi făceau să-şi continue viaţe -de chefuri şi
de somn.
Ungurean z.ioea de multe ori cu necaz:
- Cine dracu-l mai pune pe tata să mă avizeze
de fiecare îmbunătăţire de la .Arhanghelfi"> Dar
neplăcerea aceasta îi trecea repede şi după f iecare
veste bună trăgea un nou chef.
Părintii-i avizau Hindcă, în Iata aurului, cade de
obicei orice judec-ată, orice consideraţie. Ii aviz au
fiindcă se simţeau fericiţi, tari, neinvinşi şi ca să-şi
mărească bucurea Ie împ,ărtăşeauşi lor veştile bune.
Astfel, cu timpul, cei doi tineri ajunseră să se in­
tereseze cu mult mai tare de "Arhanghelii" decît, de
pildă, de sănătatea părinţi'lor,a fraţilor şi surorilor.
Nu era scrisoare .în care să nu ceară amănunte des­
pre sporul societăţii. In ei se strecură, pe-nceful, con­
vingerea că nurnai xle "A,rhanghelii" atîrnă fericirea
or.i nefericirea lor, că "ArhangheHi" li-s tată şi
mamă. Părinţii lor puteausă moară : dacă rămînea
mina mereu bună, cu partea ce-o au acolo vor putea
trăi mereu în belşug şi nu vor fi si;Hţi să-şi schimbe
viaţa. "Ar.hanghelii" ajunse pentru ei soarele dătă­
tor de vlaţă, la care î'şi aţinteau mereu privirile.
Nici nu-şi 'mai aduceau aminte, nici nu le mai păsa
de celelalte băi la cari aveau acţii părinţii lor.
Acestea erau disconsiderate ca nişte zdrenţe.
Şi, dacă s-ar fi driteresat mai de aproape, s-ar fi
putut convinge că n-au dreptul să 'ledispreţ'l1iască.
Ionuţ Ungurean lşi Gheorghe Pruncul puneau nă­
dejod'e tot mai mare si-n "Pintenul", şi-n "VIăd€lasa".
Tînărul Ungurean, dacă ar fi cercetat mai de a1proa'pe,
s-ar fi putut convinge că auruâ ce-i trece 'Prin mînă
nu-l numai de la "A.rhallg1helii".
Familiile Ungurean şi Pruncul, oaşi familia Negru
- socrii lui Iosif F(odean - erau bălştinaşe în Văleni.
Moşii şi strămoşii lor se indeletniciră cînd cu hăitui,
cînd CU economia, ori a,poi cu amîndouă. Un strămoş
234
I
t
[235]
de-al lui Ungurean fusese, poate, chiar mai mare
proprietar de băi oa azi Iosif Rodean. Era, pe-atunci,
înd'loritoare o baie 'Vestită "la Husdoape". Ei se po­
meniră întTe fruntaşii satului şi casele lor erau mai
frumoase, mai 'langi, cu mai mtrlte.carnere decît ce­
lelalte locuinţe din Văleni. Din neamul lor nici în­
tr-un timp nu se pomenită vlăstare să nu fie şi pro­
prietari de băi, deşi aceste treif amilii, şi alte trei­
patru din sat, ar fi putut trăi şi fără ocupaţia asta,
căci aveau moşii mari, :f;înaţ.e mai ales, dar şi pă­
mînt pentru sămănături.
Cei doi tineri, ,gîndindu-se la viitor, ar fi 'putut să
pună preţ ,şi 'pe averea asta a părinţilor. Dar ei nici
n-o cunoşteau; nu ieşiseră o dată în vremea cos itului,
ori la strînsul Iînuful, pe plaiurile 'luminoase unde
era moşia lor. Nu se simţeaulegaţi de ea prin nici o
legătură. Numai "Arhang'helii" le lumina mereu
înainte.
Nu .se gîndeau, de-asemenea, cit cheltuiesc şi cît
pundeoparte părinţii lor. Dacă Iar fi cercetat mai de
aproape, Iar fi putut băge de seamă, chiar şi Ungu­
rean, că tatăl său nu toacă toti banii. Intr-adevăr
omul acesta nu stia să cheltui,a'scă decît într-un sin­
gur chip : pe beutură ,şi cinste lui Lăiţă. Apoi, oricît
putea înghiţi, oricît era de setos, beutura singură
nu-l putea sărăci, luînd în seamă venitelede la
"Arhanghelii" şi de la celelalte două băi. Cu Lăiţă
ou se întîlnea atit de des, căci, om greoi, mergea mai
... rar la oraş. Astfel el pusese deoparte .. părăluţe albe
pentru zile negre", pusese mai ales nevastă-sa. Nu
ştia nimeni 'ce are Gheorghe Pruncul, dar ştia tot
satul că leagă paraua cu zece noduri. Amîndoi socie­
tarii de la "Arhang1helii", fiindcă n-au fost săraci
niciodată, nu căeuseră, nici acum, în extreme, în lux
mare, pentru că era vreme de belşug. Ungurean ena
fericit să se hrănească bine. Pruncul să strîngă tot
mai mulţi bani. Oheltuielrle mai mari, la amindoi,
erau tot pentrucreşterea celor doi tineri.
Aceştia însă nu puneau, ca şi pe moşie, nici un preţ
pe ceea ce părinţi! lor ar fi putut pune deoparte. Ei
se .simţeau st.rînşi l�gaţi .de "Arhanghellii" .şi, ,in
[236]
clipele cînd se gîndeau că mina asta ar putea înceta
o dată să ,fie bună, se îngrozcau, ca 'şi cind o pră­
pastie fără fund ar sta să-i înghită. Nu Se poate şti
pentru ce disconsider au ei tot ce-ar fi putut avea
părinţi! şi i-ar fi putut ajuta în caz de primejdie,
afară de "Arhanghelii". Poate că simţeau din
instlnctcă tofce-i IPUS deoparte, tot ce nu izvorăşte
mereu avuţie pentru ei înseamnă foarte puţin,
aproape nimica. Poate 'presimţeau că astiei de averi
se pot toca într-o lună, că lor, cu viaţa cu care s-au
obişnuit, nu le-ar ajunge nici pe-o măsea.
Dar clipele în cari s'e ,gîndeau că la .Arhanghelii"
ar putea să sece aurul enau foarte rari. Toate sem­
nele, din an ,în an, arătau că mina asta abia de aici
încolo va ajunge renumită. Ei îşi 'petreceau mai de-
parte şi, aproape din 'lună în lună, Ungurean zicea f
tovarăD,şilor : v , '
- Je-acurm ma-mlpuşc .
Ei ştiau ce-nsemnează cuvintele aceste, ştiau că, cel
mult peste trei zile, rar vor face un chef de proporţii
mari şi strlgau cu bucurie:
- Ura! Trăiască Arhanghelul Gavril.
X\'[
Cu cîteva zile înainte de Ispas directorul de la
"Arhanghelii" prirni următoarea seri soare de la doc­
torul Vnaciu, ginerele său :
Iubite sacrule!
"Mi-am scuzat o dată absenţa mea şi a Mariei de la
sărbătorile Paştilor. Ţin să repet şi acum că-mi pare
nespus de rău că n-arn putut veni: petrecere de Paşti
ca-n Văleni nu s-a mai pomenit. Acum, de Ispas, vreau
să dreg ce-am stricat atunci: voi veni dimpreună cu
soţia şi - cu încă cineva! Te avizez de la început că
nu-i vr-un peţitor la "Arhanghelii", nu-i dintre oamenii
cari îţi dau mereu roată, doar de-orputea ajunge păr­
taşi la societatea ta. Iţi spun numai că e un om de
236
[237]
viitor, un tînăr foarte cumsecade, care, din vedere, o
cunoaşte pe dornnişoara Elenuţa. E numai de un an
în oraşul nostru şi azi e advocatul celei mai puternice
bănci de la noi. Pot să-ţi mai spun că e simpatic şi
foarte corect. Mi-am luat îndrăzneala să-I învit la Vă­
Jeni, fără să-ţi fi cerut învoirea. Acum, n-am ce-ţi face,
îl voi aduce chiar dacă nu-ţi va plăcea. Pînă la reve­
dere, vă imbrăţişem pe toţi.
P.S. Nu uita să ne trimiţi trăsura miercuri, sosim
cu trenul de arniazi".
Iosif Rodean ceti scrisoarea asta cu plăcere. Se
bucura că poate s-o revadă pe Maria, pe doctorul, dar
mai ales efa vesel că-i va intra în casă un om aşa de
lăudat de ginere-său. Iosif Rodean preţuia mult pe
doctorul Vraciu şi părerile ce le avea despre cineva.
Apoi, omul acesta, desigur tînăr, venea pentru Elenuţa.
De la Paşti el îşi luă cu totul gîndul de la candidatul
Voicu : pe acesta nu-l mai putea suferi, nu-I mai invi­
lase o singură dată în Văleni şi, în oraş, din cît putea
îl incunjura. Pe Voleu nu i-I recomandase nimeni: el
îl alesese. Auzise numai că se trage dintr-o familie
fruntaşe. Tînărul acesta 11 prinsese îrn cursă prin zîm­
betul, prin aprobarile lui nesîîrşite. Apoi îi păru că-i
frumos, elegant, cum credea el că trebuie să fie un tî­
năr de care să-i placă Elenuţei. Acum se simţea uşurat
că s-a scăpat de el şi bucuria că va vedea îndată un nou
candidat la mîna Elenuţei îi era cu atît mai mare cu cît
pe tînărul de-acum îl credea cu totul altfel de cum era
Voicu.
Elenuţa intrase în anul al şaptesprezecelea, mai
putea să aştepte pînă, cel puţin, Ia anul al optspre­
zecelea, virsta peste care cele două logodnica trecură,
una cu doi şi alta cu trei ani. Dar directorul de la "Ar­
hanghelii" avea o grabă deosebită să o mărite pe fata
asta. Poate unde-o vedea mereu indispusă, poate un
simţ lainic al iubirii părinteşti îl îndemna să-i asigure
viitorul, poate chiar pentru că nu se simţea destul de
slobod întîlnind-o prin casa lui pe fata asta tăcută,
care zîmbea aşa de rar. Dar, se poate iarăşi, să fi bă­
gat de seamă că Elenuţa începe să se uite după ele-
237
[238]
/
ricul Vasi le Murăişanu. El n-ar fi dorit niciodată ca
fetei lui .să-i cauzeze o dată durere prea mare silind-o
să rupă legăturile ce s-ar fi putut naşte cu uşurinţă
între cei doi tineri, ţinînd seamă de firea Elenuţei. Şi
el er,!} hotărît să le rupă, căci la o incuscrire cu popa
Murăşa:nu nu s-ar fi învoit niciodată şi ginere popă
nu-i trebuia în casă.
După Ge ceti scrisoarea ginerelui său chernă pe
Marina şi-i spuse vestea cea nouă şi-i dădu să înţs­
ieagă că Via trebui să se poarte cu multă prietinie faţă
de domnul cel străin.
Marinei nui trebuia nici un îndemn pentruasta, ei
îi era de ajuns să-şi vadă fata cea mare, ca să fie prie­
tinoasă cu toată lumea.
Elenuţei li cornunicară că pe Ispas vine Maria cu
bărbatul său, dar despre persoana a treia nu-i pome­
niră nimic. Notărăşiţa însă începu să facă pregătiri
deosebite, comandă de la oraş prăjituri, suci grumazii
unei curei, a unei g'iişte îndopate. Elenuta bă!gă de
seamă că slujnicile, sub supravegherea notărăşiţei, pun
în ordine două odăi şi înţelese numaidecît că, părinţii
nu-i spuseră întreg adevărul : mai venea şi a treia, ori
poate mai multe persoane. Din unele zîmbete ale
Mari'nei, din unele priviri ale notarului, se convinse
curînd că nu-i vorbă de mai multe persoane străine,
ci numai de una.
Simţi 'cum i se strînge inima. De la Paşti Elenuţa
gîndise mult, visase şi mai mult şi simţea că străinul
acesta va veni numai să-i tulbure visurile ei. Peste
viaţa Elenuţei se lăsase un farmec nou, necunoscut,
de la Paşti încoace. Ii părea că pluteşte mereu pe unde
foarte line, cari o leagănă dulce, Undele acestea cur­
geau în lumina primăverii, soarele le umplea de stră­
luciri : dacă închidea ochii, părea că le şi vede.
Fiecare volum nou ce-i trimetea clericul îi mărea
acest farmec, şi Vasile Murăşanu îşi ţinea cu regula­
ritate promisiunea: în fiecare săptămînă îi trimetea un
nou volum. Ciudat, dar fetei îi părea că îarmecuţ ce-o
copleşea se desprindea din volumele ce îi soseau în
fiecare sÎmbătă seara. Adevărul era că fiecare carte
nouă i-l apropia lot mai mult pe cleric. Incepind de la
238
!
[239]
volumul cel dintîi ce-i trlmisese din oraş, E1e­
nuţa căuta cu înfiorare toate feţele, să vadă dacă nu
mai este vr-o însemnare, vr-un şir mărunt rătăcit pe
undeva. Ea ar -fi dorit să afle, să găsească în fiecare
volum scris cîte ceva de mîna lui, părea că pentru asta
aştepta cu atîta înfrigurare sîm'bătă seara.
Dar clericul nu mai scria nimic în cărţile ce-i tri­
metea. Totuşi scrisoarea lui era acolo pe adresă l Cît
era de cu Î1ngrijire scris pe banta albă ce strîngea
volumul: "Stimatei domnişoare Elenuta Podean'"!
Cînd ceti mai Întîi adresa asta, Elenuţa îl af lă pe cleric
foarte prozaic, după ce chiar fetele, prietinele ei; cînd
îi scriau ziceau cel puţin "drăgăbşei domnişoare" etc.
Şi el, tînăr, tînăr frumos, să-i spună simplu "Sti:ma,tei"!
Dar, după ce Irunzări în zadar volumul să afle vre-o
însemnare de-a clericului, după ce, în sfîrşit, îl ceti ne­
căjită, se convinse deodată că "Stimatei domnişoare"
e adresa ce i se potriveşte mai bine. "Pentru ce?" se
întrebă repede.
Şi, ,în loc de răspuns, Vă7U deodată foarte aproape
chipul surprins, uimit, al clericului, cînd, în noaptea din
sîmbăta Paştilor, îi aprinse Iurninita stînsă. "Da, cu
adevărat, Vasile nu-mi poate spune altfel decît "stima­
tei domnişoare", îşi zise Elenuta. Lui i se şade mai
bine dacă îmi zice asa."
Simţea că alI,ţii ar' trebui să-i scrie nu ştiu ce titlu
de politeţe dar că el nu putea să-i spună decît aşa.
Dar cînd 'Îişi da silinţa să pătrundă mai adînc în deo­
sebirea aceaeta.xle care nu se mai putea îndoi că există
între cleric şi toţi ceilalţi tineri, simţea că nu poate
înainta c-un singur pas, ci farmecul care-i învă luia su­
fletul lua atunci proporţii deosebit de mari; îşi simţea
sufletul mai mîngăiat ca orişicînd.
Visarea în oare se cufundase Elenuţa în zilele acestea
senine de primăvară începu să se arde şi în faţa, şi
în pr ivir iieei. Surorile o priveau de multe ori cu invi­
die : Elenuţa se făcuse cu mult mai frumoasă. O blîn­
deţe, o seninătate şi o duioşie nesfîrşită se desprindea
din obrajii ei albi şidelicaţi, din privirile ochilor negri,
umezi. Urrrbletul ei căpăta mlădieri noi, părea că mai
mult pluteşte decit umblă. Şi, din mişcarea braţelor, din
239
[240]
i
ti
t,
l
li
/
legănatul capului, se desprindea o moleşi re dulce. Era
mai tăcută, dar totuşi cu mult mai veselă decît înainte.
Nu se mînia, nu se irita .de larma continuă din casa lor,
care altă dată-i era nesuferită. Iosif Rodean îi privea
cu bucurie zimbetele �enine şi î,şi zicea : "ii place
acasă".
Singură, in vreun colţ de divan, ori în grădină sub
csreşii în floare, o împresurau mereu cîntece abia au­
zi:te, ca nişte acorduri ce s'e sting în depărtare. Incepu
să iubească 'cu patimă florile şi în fiecare zi plivea,
răsădea, în straturjle din grădină. Uneori se apleca,
fringîndu-şi cu ,gingăşie trupul zvelt, săruta repede o
floare ,şi cînd 'se ridica, în obrajii <ei albi înfloreau tran­
dafiri. Inîlorea astfel În urma aplecării repezi, ori taine
dulci, neînţelese încă i se ridicau dinadincimile sufle­
tului ?
Din viaţa aceasta de vis veni s-o trezească vestea că
de Ispas un om străin va veni ,la ei. Eugenia şi Ocbavia
văzură că Elenuţa e mai posomorîtă ca înainte şi se
bucurau pentru că nu mai era aşa frumoasă. Ea se
gîndi, de la început, cu duşmănie la străinul care ve­
nea să-i tulbure viaţa şi nu putea pricepe Cu ce drept
pot să se apropie de ea, nechemaţi fiind şi nedoriţi, unii
tineri. I se părea că se îmbulzesc şi-i păreau dezgustă­
tori. Fără ca să-şi dee seama, Elenuţa începu sa judece
pe toţi tinerii după un singur tip, după clericul Va­
sile Murăsanu.
Ce simtea faţă de cleric nu era iubire, era un fel de
recunoştinţă, oare izvorea din faptul că Vasile M.ură­
şa nu nu era ca alţi tineri. El niciodată nu s-a a,prapiat
de ea nechernat. Ti păru că e un omcare poate să tră­
iască în el 'Însuşi, care nu se ureşte în singurătate şi
care se pierde, adeseori, în contemplarea vieţii. Ele­
nuţa îi atribuia poate chiar prea multe calităţi, îşi zicea
că e un om care pluteşte departe de pămînt, 'care şi
cînd tace, şi cînd surîde, şi cînd vorbeşte se deosebea
atît de mult de alti tineri. Uneori îi părea că-I cunoaşte
de mult, se gîndea pe-o clipă c:1 e un frate de-al său,
alte dăţi iarăşi se uita în urma lui ca după un străin pe
care nu l-a mai văzut.
[241]
i
I
�
Cînd Eugenia şi Oda via nu se mai pulură reţinea să
nu-i spună vestea cea nouă, Elenuta le răspunse liniş­
tită :
- Am 'ştiut.
_ Nvai putut să ştii, zise Octavia neplăcut atinsă
de liniştea Elenuţei. Noi ţi-am spus mai întîi. Vezi şi
te sileştesă .fii veselă. Poate îţi vine norocul,
Elenuta zîmbi cu tristeţă.
__ Norocul unei fete nu poate veni ele la LIn tînăr
care vînează zestre, zise ea.
- Dar de unde ştii că vînează numaidecît zestre? o
întrebă Eugenia subtiindu-si buzele.
_ Nu poţi presupune altceva despre un om care nu
te cunoaşte.
- Dar tecunoaşte, dragoste, zise repede Octavia.
Vezi că nu ştii nimic? Te cunoaşte din vedere.
Elenuta ridică ochii spre cele două surori şi le privi
cu stăruinţă.
- Nu, noi nu-l cunoaştem, nu ştim cine-i, dar cum­
natul 'a scris tatii că domnu! acela străin te cunoaşte,
zise Octavia.
Elenuta îşi simti sufletul mai uşurat. Crezu întîi că
e vr-un tînăr dintre cei ce s-au obişnuit să facă vizite
familiei Rodean şi că surorile îl CUiTIOS'C, numai nu vreau
să-i spună numele. S-ar fi simţit şi mai nenorocită
dacă ar fi fost astfel. Acum ea se gîndi în zadar să-şi
aducă aminte de vr-un anume tînăr care o cunostea
pe ea din vedere. Pînă acum nimeni nu i-a atras aten­
ţia într-o măsură mai mare, afară de clericul Vasile
Murăşanu. Dar el nu putea să fie! Ea-şi spuse cu ho­
tărîre că Vasnle nu putea să fie, dar hotărîrea aceasta
îi coborî o. nelnţeleasă tristeţă în suflet. Nu l-ar fi dorit
să vină, să fie şi el printre cei atrasi de "Arhanghel ii"
şi totuşi îi păru rău pentru imposibilitatea asta.
Miercuri seara ea voi să se retragă de cu vreme în
camera fetelor. Spunea că o doare cumplit capul. Era,
intr-adevăr. foartepalidă şi părea că în fiecare clipă
poatesă ise facă rău. Dar tatăl său nu se învoi a dată
cu capul.
[242]
Trebuie să aştepţi şi tu. Cel mult într-o jumătate
de ceas sosesc. Trebuie ,să îmbră,ţi'şezi pe scru-ta, pe
doctorul.
Elenuţa rămase într-o mare nelinişte pînă ce trăsura
dură! în curte. Eugenia şi Octavis fu-giră la fereastră,
părinţii erau în curte. Ahia priviră prin geam cele
două surori şi se întoarseră repede, cu ochii plini de
pizmă,cu buzele strînse, albe ca păretele. Ele văzură,
coborînd din trăsură, un tînăr înalt, brunet, cu mult
mai frumos şi mai elegant decît jogodnkii lor. Inţele­
seră într-o <Clipă că partea Elenuţei va fi cea mai bună,
fiindcă ele credeau cu siguranţă că Elenuţa se va în ..
dră.gosti nebună de tînărul acela, înaintea căruia chiar
tatălfor se pleca atît de adînc.
Din ,solemni,tia,tea cu care intrară oaspeţii în casă, din
mişrcările mai eIar5tke decît de obicei ale notarului, din
mulţumirea ce era înUpărită ,pe faţa notărăşiţsi, se pu­
tea vedea că părinţirlor le-a plăcut de Ia întîia privire
străinul şi că are să urmeze ceva foarle serios.
- Domnul doctor Pavel Crăciun, zise doctorul
Vraciu, zîmbind spre fete.
Străinul se îniClină uşor inaintea celor două 'domni­
şoare, apoi întorcîndu-se spre Elenuţa o întrebă zîm­
bind:
- Nu cumva îţi aduci aminte de mine, domnişoarâ ?
- Regret, dar nu-mi adUrc aminte, zise aproarpe cu
indiferenţă Elenuţa,
- La o convenire a rornînilor în Viena _ într-o
seară dansa] cu prietenul meu Perian. V-am oprit în
cursul dansului, fiindcă aveam să-i spun ceva foarte
urgent şi eram grărbit, zise advocatul privind mereu la
fată cu multă simpatie.
-- Nu-mi aduc aminte, zise din nou Elenuta, apoi
trecu repede lîngă soru-sa Maria şi îrneepură să-şi
spună o mu'1ţime de nimicuri.
Vremea trecu repede pînă la cinici, deşi se putea
simţi mereu aerul de solemnitate în toate convorbirile,
în toate mişcările celor din casă. Cele două logodnice,
mai ales, se simţeau foarte sUnjenite. Le izbea mereu
superiorita tea a dvocatului Crăci un, de care logodnîcf
lor erau departe,
242
::j ;
[243]
f
1
r:
I
Advocatul doctor Pavel Crăciun era dintre oamenii
corecţi şi-n vorbe şi-n purtări, care nu se silesc să fie
astfel, ci se poartă aşa în chip firesc; era dinbre oa­
menii conştii de puterea lor, cari nu 'caută să placă
nimănui cu :sila şi rămîn totdeauna mulţumiţi, orice pri­
mire le-ai face. Rămîn mereu corecţi poate chiar pentru
faptul că-şi cunosc superioritatea şi puţin le pasă de
părerile altora despre ei. Crăciun băgă de seamă îndată
că Elenuţa nu l-a primit cu zîmbetul acela fugar, dar
clare spune aşa de mult, cu care îl intimpinară pin-acum
alte fete. In locul lui, altul poate s-ar fi simţit chiar
[icnit de răceala cu care-i spuse Elenuţa cîteva cu­
vinte .. Dar el- după ce ocercetă din cîteva priviri re­
pezi, cum fac oamenii care se ştiu orient a cu uşurinţă şi
î-şi fac o părere destul de adîncă din cîteva priviri sau
voI1be- se convinse că fata asta ar fi foarte potrivită
ca să-i fie soţie, şi se mulţumi cu atît. Nici nu se gîndi
dacă ar putea să, seindrăgostească de ea sau nu ; îi era
de-ajuns convingerea că pentru a-i fi soţie, pentru a-l
însoţi în cercurile în cari se învîrtea el, Elenuţa ar fi
potrivită. Chiar în drumul spre căsătorie el nu-şi pierdu
nici pe-o clipă 'simţul readităţii ; orice p13S, în drumul
acesta, ştia că trebuie să-I facă avînd ochii aţintiţi
mereu asupra vieţii ce i se deschidea lui cu atîta noroc
- şi nici: prin gînd nu-i trecu să cadă în visări ori să
înceapă .a face curte Elenuţei, Oamenii prea corecţi în
lucrările lor de obicei sînt cu inima cam uscată; 'închi­
puirea da ei rărnine cu mult în urma minţii, care le
zideşte mereu 'O viaţă întreagă din calcule şi prevederi.
Acest tînăr era, ce e drept, frumos, impunător, ele­
gant, dar din severitatea liniilor feţii sale se vedea că
viaţa pentru el e mai mult luptă şi învingere decît plă­
cere.
El începu, cu doctorul Vraciu şi cu notarul, să se cu­
Iunde cu totul în modalităţjle deexploatare ale minei
"ArhangheUi" ; vorbiră despre deosebitele 'straturi de
pămînt, de stînci, despre direcţia urmată de obicei de
vineleaurifere, despre cazurile cind se poate descoperi
aur liber şi despre originea acestor bogăţii ale pămîn­
tului. Advocatul începu - spre uimirea lui Iosif Ro­
dean, care nu mai înţelegea nimic - un întreg tratat
16�
" b;
243
tt ,
[244]
de geologie; îi purta prin deosebitele epoce de forma­
ţiune ale pamîntuluişi sfîrşi afirmînd ca pe sub valea
în care era 'aşezat satul, unde era şi casa notarului, tre­
buie să se 'oontinue vinele de aur cari vin de la Coră­
bioara, spre răsărlt, şi se ivesc în "Pintenul" şi alte
băi elin Munţii Apuseni.
-- Chiar sub casa 'dumitale, la o :a,dîncime de treizeci
- pMruzeci de metri, cred c-ai nimeri continuarea vins.
lor de aur, zise el cu hotărîre. Partea din urmă a cu­
vîntării lui Crădun o înţelese şi directorul de Ia
"Arhanghelii" .
- Nu ştiu ce-i drept, ce nu, ,domnule (}dvocat, dar
se spune, că la săpatul unei fîntîni s-ar fi aflat, într-a­
devăr, piatră care mă,cinată a dat aur, zise el, încîntat
că p'oate sprijini cu ceva părerea lui Pavel Crăciun.
- Nu mă îndoiesc dt de puţin de adevă,rul acestei
afirmăr}, zise el repede. Numai cît aurul de-aici va mai
hodini în pămînt cine ştie pînă cind! Poate niciodată
nu se vor bate ga1lbini din el.
- Pentruce nu ? între,bă doctorul Vraciu.
Aici advocatul începu o nouă conferinţă despre vi­
nele de apă, despre ,soIurile :nisipoase şi sfîrşi, arătînd
că nu s-ar plăti scoaterea aurutu, din vinele continuate
pe sub sat, fiindcă apa le-ar face greutăţi enorme.
- Nici nu ştiam că te pricepi şi la ,geologie, dragă
prietine, zise doctorul sculîndu-se şi 'apropiindu-se cu
toţii de odaia vecină, unde masa era aşternută.
-. Mie-mi place ştiinţa asta, răspunse vesel Cră­
ciun, cînd am, cit de cît, timp liber cetesc bucuros des­
pre tlainele păm�ntului.
Cina la ,început fusese destul ele tăcută. Iosif Ro­
dean părea încurcat în faţa omului ăsta, care părea
că se pricepe mai bine ca el la căile pe Clari s-a înche­
gat aurul în pămînt. Mînca în tăcere, arunca elin
cÎ1lel în cînd priviri ciudate spre advocatul Crăciun.
Cele două fete spionară multă vreme pe Elenuţa, Clare
era şi acum foarte palidă, dar cele două logodnice
credeau că Ek�nu:ţa e prea emoţionată de apropIerea
viitorului soţ. I.nsă, mereu spionînd, dup-un restimp
elesiooperiră pe flata EJenuţei un fel de silă, şi cele
două surori l1umaidecH se schimbară. Pe cei de la
244
ţ
1
!
[245]
masă, afară de Elenuta, 'ii încurcată într-un lanţ de
întrebări, convorbirile începură cu veselie şi doctorul
Vraciu le trimise un: zimbetde mulţumită: pînă aci
aproape numai el rupea tăcerea de la masă. Larma
era elementul lui Iosif Rodean şi, îndată ce o auzi, îi
păru că se trezeşte dintr-o amorţire şi, luînd sfîrşit
solemnitatea de Ipînă acum, petrecania se începu.
Insă îndată Mlaria, scuzrndu-se cu obosealadrurnu­
lui îndelungat, se ridică de la masă şi o duse cu sine
şi pe Elenuţa, .
- Vă lipsesc puţin de-o plăcere, zise ea arătînd
spre Elenuţa,
Nimeni nu răspunse, ci bărbaţii priviră zîmbind
spre cele două femei, ca şi cînd ar fi zis: mergeţi nu­
mai, ştim noi pentru ce vă retrageţi.
Abiia ieşir ă în gangulce ducea spre odaia pregă­
tită pentru Maria şi bărbatul său, şi sora cea mări­
tată îi puse Elenutei mînile pe umăr, o privi şi o în­
trebă zîrnbitoare :
- Ce zid, drăguţă ? Iti place?
-- Advocatul Crăciun? răspunse fata, lăsîndu-şi
braţele moarte de-a lungul trupului.
- Da.
- Poate să fie un om foarte cumsecade, dar mie
nu-mi place.
- Ei, auzi tu ce spune! Auzi tu gîscuţa ! se uimi
Maria luînd-o labnaţ şi conducind-o în camera ei.
Aprinse repede lumîriarea din sfeşnicul de argint, apoi,
apropiindu-se de Elenuta, punîndu-i din nou mînile
pe umeri, o întrebă, privind-o ţintă în ochi : ,
- Ce nu-l place domnişoarei lîn protejatul nostru?
- Ţi-am spus că poate fi un om de omenie, răs-
punse fata Ierindu-şi privirile.
- Dar nu-ţi place l
- Nu. Pentru ce să-mi placă? Întrebă Elenuţa,
oprindu-si de data asta privirile, pline de melancolie,
asupra Mariei.
- Uite, uite! strigă Maria, domnişoarei noastre
chiar nu-i place! Credeam că numai glumeşti. Ea îşi
retrase mînile de 'Pe umerii fetei, 00 luă de mînă şi şe­
zur ă amîndouă pe divanul de catifea albastră.
245
�".i""T".".·
[246]
- Să-mi spui, zise ea cu vocea schimbată, mai
adîncă, cu mult mai simpatică decit înainte, să-mi
spui ce afli respingător în advocatul Crăciun?
- Nu :aflu nimic, răspunse încet Elenuţa.
- Şi totuşi nu-ţi place!
-- Ei, Doamne! începu iritată puţin Elenuţa, dar
omul e aşa ca un arbore de pildă, ca un pom?
- Ca un pom? :făcu mfr ată .Marila.
- Apoi da! Un arbore poţi să-i 'Spui dacă-ţi place
de la întîia 'vedere. Te uiti la trunchi, la ramuri, la
frunze şi zici "ce arbore frumas!". Simţi că printr­
asta ai spus totul, că despre arborele acela nu mai ai
ce să zici, lşi-ţi place. Dar un om !
- Ei bine, un om care e tot aşa de tînăr, ele frumos,
ca şi arborele ele care vorbeşti tu ! zise .Maria nepri­
cepînd pe soru-sa.
- Nu, dragă soră, nu e tot atîta! începu Elenuta
cu însufleţire. Pe un am îl cunoşti nu numai cu ochii.
Ce cunoaştem cu ochii e foarte puţin.
- Ah ! da ! înţeleg lacum, zise Maria, nu vrei să
te declari pînă nu vei avea pralejul să-I cunoşti mai de
aproape pe protejatul nostru. Foarte bine faci. In
urmă, tot ,alre. să-ţi placă !
- Dar nu înţeleg pentru ce ar trebui să-mi placă
tînărul ăsta sa u ori'care altul! zise cu vocea ridicată
Elenuţa. Nu pricep pentru ce ni se arată azi a fată Cll
mustaţă, mîne alta! Ce înţeles are defilarea asta de
panoramă ?
- Că trebuie 'să ne mărităm, dragă Elenuto. E
acesta lin chip de-a face cunoştinţă cu oameni, zise
cu biîndete Maria.
-- Mi1n''lllnat mijloc, n-arn ce zice! .spuse cu vocea
plină de ironie Elenuta. Ca şi cînd ai avea să cunoşti
penele unui cocoş, creasta, ciocul ! Şi dacă te pun pă­
catele să spui că-ţi 'place cucurigatul lui, îţi stri,gă
toată lumea :oe fericire! ti place cintecul cocosului,
are să-I cumpere cu siguranţă l Şi nu se g1îndeşte ni­
meni că cucurigatul lui de deşteaptă, de obicei, ,în zo­
rii zi!eidin visurile cele mai frumoase.
- Aşadar l-am adus în zadar? Întrebă după un
restirnp Maria.
246
, riirw--'
iâiiî î
[247]
Pentru Ce să-l fi adus în zadar?
Dacă nu-i pe placul tău!
Asta nu însemnează că a venit în zadar. Mîine
e o frumuseţe la noi, excursie la izvor, îeştanie, botez,
petrecere în muntele VIădenilor! Va vedea lucruri
nouă şi nu-l va părea rău că .a venit In sîîrşit, mie
încă nu-mi face nici o neplăcere. Se vede un om care
gîndeşte. Dar de aici pînă la măritat, mai estel De­
părtarea e tot aşa de mare ca şi cînd nu l-aş fi văzut
niciod a tă,
Maria, la cuvintele din urmă ale Elenuţei, tr ăsări,
o privi cu băgare de seamă şi-i zise:
- Aşadar ţi-e indiferent?
- Tot aşa de indiferent ca şi doctor Eugen Io-
nescu, pe care nu l-am văzut nici cînd şi nici nu ştiu
dacă există, răspunse Elenuţa rîzînd.
- Impresia ce ţi-a făcut e atunci dintre cele mai
nenorocite, zise Maria.
- Nenorocite?
- Da. Nu te vei mărita cu el niciodată!
- Asta e adevărat, răspunse cu veselie Elenuţa,
dar cred că nu e nicio nenorocire. Eu, de altfel, i-arn
spus şi lui Ghiţă că presimt de mult că voi rămînea
fată bătrînă.
Ea spuse cuvintele acestea veselă, fericită. Se sculă
de lîngă soru-sa şi începu să danseze, cîntînd, prin
casă. Maria o privi un restimp, apoi ca şi cînd i-ar
fi venit ceva in minte, se ridică repede, ajunse pe
soru-sa, o opri, îi puse iarăşi mînile pe umeri şi-i zise:
Mi se pare c-am venit prea tîrziu.
- Prea tîrziu?
- Da. Tu iubeşti pe altul.
Elenuţa i se smulse repede din brate, mai săltă de
citeva ori prin casă, apoi se opri şi Începu să-i bată
soru-sii în pumni, c-o bucurie copilărească.
- Pe nimeni! Pe nimeni! Pe nimeni! Dar nu
vreau să mă mărit. Uf, nu-i lucru mai urît decît să
te măriţi, zise ea rîzînd. Apoi, văzînd că soru-sa se
apropie, începu iar să danseze prin casă, în jurul" me­
sei. Ochii ei negri străluceau sub sprîncenele dese,
2-17
'4#14,\ TiF:-'
[248]
Il
1
j'
I
groase, ca două a�c:.rri de cărbune şi obrajii ei erati
infloriţi cu trandafiri.
Maria se opri şi-i zise cu hotărîre:
- Ori ce-ai spune, tu eşti îndrăgostită l
Elerruta se opri din dans, se strecură uşoară
lîngă soru-sa, o cuprinse cu braţul alb pe după gît
şi-o sărută pe obraz.
-- Nu J5înt,ek,agă soră rnarel Nici mu m-am gîndit!
Sînt veselă, că nu-mi place de protejatul vostru!
Aabît I Ea tăcu, o sărută şi pe obrazul celalalt, apoi
adause : Mîne, la excursie, te rog să ,fii cu mine şi cu
el, 'să-i ţii de urît. Vei fi aşa de bună?
Maria o privi cu bunătate, cu dragoste: veselia
Elenuţel părea că-i umpluse şi sufletul ei ou lumină.
-- Vorbă să fie, o să te-ajut, răspunse ea zîmbind.
Dar mie totuşi mi-ai putea spune: cine-i ?
Elenuţa În loc de răspuns î'şÎ înălţă sprîncenele, îşi
întinse puţin gîtul şi o privi cu ochii măriţi, ca şi co­
piii cari vor să ascundă că pricep întrebarea.
- Nu te mai face că nu-nţelegi, dragă Elenută 1
Spune-mi, n-o să-ţi descopăr taina! zise Maria tot
cu bunăta te.
- Dacă vrei, îţi spun xu jurămînt: nu-i nimeni.
Cine-ar putea fi ? Ea rîse şi îrnbr ăţişe din nou pe so­
ru-sa.
- Bine! Dacă .nu-rni spui, tot voi afla eu o dată!
Dar acum întoarce-te la masă, o să-ţi iee în nume de
rău că întîrzii atîta. In 'schimb îţi promit că mîne,
din cît voi putea, te voi înlocui pe lîngă advocatul
nostru I
Cele doua surori se despărţită, dar Elenuţa se duse
de-a una în camera fetelor şi se culcă. -
A doua zi merseră cu toţii la biserică, apoi după
liturghie, îndată după preotul Murăşanu şi cantor,
pornită şi ei in fruntea procesiunei pînă ],0. izvorul unde
se făcea la Isuas Iestanie. Izvorul acesta avea, din
bătrîni, o lstorie. Cică' aici ar fi adus pe Ull miner stri­
vit de. stîncă, I-ar fi spălat cu apă şi omul, deşi era
248
[249]
r
mai mult mort decît viu, deschise ochii la cei dintîi
picuri ce-I stropiră, îşi făcu cruce şi se ridică îndată.
Ca prin farmec rănile lui se inchiseră şi omul, mîn­
tuit, s-a rugat, a săptămînă în genunchi lîngă izvor.
Aşa se vădi atunci că apa lui ,e făcătoare de minuni.
Alte vindecări, mai neînsernnate, se întîmplaseră şi
în vremea mai apropiată, dar totuşi vindecarea băie­
sului rănit îi făcea si acum renurnele.
, Izvorul acesta, numit al "PrecesUi", era destul de
departe de sat, în muntele Vlădenilor. Insă cerul era
limpede, luncile pline de flori, pasări cintau neobosite,
înprocesiune era aproape întreg satul şi drumul îl fă­
cură aproape fără să bage de seamă.
Directorul de la "Arhanghelii" era cu mult mai ve­
sel decît ieri. Se mai obişnuise şi cu advocatul Cră­
ciun, apoi Elenuţa azi era numai rîs şi veselie. Ea mer­
gea cu soru-sa Maria şi cu advocatul. Soru-sa îi pro­
misese că va ajuta-o în conversaţia cu advocatul, dar
acum vedea uimită că nu e nici a trebuinţă de acest
ajutor. Şi se gîndea: "Poate că fata asta rîde de mine,
şi protejatul nostru i-e mai mult decît simpatic". Dar,
puţin după ce intrată Ln pădurea bătrînă de brad, văzu
că se înşelase şi pînă la izvorul .Precestei" ea trebui
să-i ţină tovărăşie lui Crăciun, Elenuţa tăcea cu în­
căpăţînare.
Cînd intrarăîn pădure, advocatul, încurajat de ve­
selia Elenuţei, se aplecă puţin spre ea şi-i şopti: ­
Nu eşti dumneata zîna pădurii?
La cuvintele acestea veselia Elenuţei arnuţi deodată
şi ea începu să privească ou stăruinţă în lături. Abia
mai răspundea cîteodată cu un "da" sau "nu".
De cîte ari ieşeau vălenarii la izvorul "Pf�ce�tei",
îşi duceau totdeauna şi merinde şi 'beutură, După ce
se făcea sfinţirea apei, dupăce se botezau, urma pe­
trecerea pe pajiştea poienii, pînă tîrziu după prînz.
Petrecere cu mincare şi beutură, fără joc.
La Ispasul de-acum, însă, birtaşul Spiridon ,îşi im­
proviz ă un cart, ceea ce nu făcuse pin-acum şi, îndată
după Ieştanie, începu să împartă beutură. El presirn­
ţise bine că-n anul acesta nu se var îndestuli oamenii
cu beutura oe şi-au dus-o de-acasă.
249
[250]
Pilcur i-pîlcuri se aşezată pe pajişte, desf ăcură me­
rindele; rîsul şi veselia începu numaidecît şi ţinu pînă
spre seară. Pădurea din jur î,nghiţea cu lăcomie larma
ce se ridica mereu şi trimetea pînă departe chiotele
feciorilor. După ce se aşezară şi ai notarului pe pa­
jişte, Elenuţa, care rămase mereu tăcută pînă acum,
zise c-un fel de sfială:
- N-ar fI bine să-I invităm şi pe părintele? E nu­
mai singur cu diacul Gavril.
Notarul, notărăşita, priviră Î,l1cătrău se uita fata şi
văzură că, într-adevăr, cele două feţe bisericeşti sînt
singuri şi părea u obosi ţi.
- Nvar fi rău, zise Marina.
- Dacă vreţi, n-arn nimic împotrivă, deşi pe mine
nu m-a botezat, zise Iosif Rode-an privind c-un zîmbet
de ironie spre popa. El într-adevăr n-a vrut să se
apropie să-I stropească popa cu agheasrnă.
- Să-I invit? întrebă din nou Elenuţa.
- Nici nu mai întreba, răspunse Marina, ne mai
trebuiesc aj utoare la gisca asta.
Elenuţa se ridică sprintenă, uşoară şi se apropie de
părintele.
- Sînteţi invitaţi la masa noastră, zise ea simţind
că se roşeşte pînă după urechi. Ii era ciudă pe agita­
ţia ce începu 6-00 ,stălp,înea:sd, fără să înţe:leagă de
unde s-a născut.
-- Mulţumim, domnişoară, o să venim numaidecît,
răspunse cu vocea sonoră, hotărîtă, părintele.
- Să mergem la un pahar de vin! zise diacul ră-
zirnindu-se-ntr-un col.
Dar Elenuţa nu se mişcă de lingă ei.
- Vă rog să veniţi acum, zise ea. V-aşteaptă.
-- Oho ! făcu diacul, iacă ne sculăm!
Porniră ta-ţi trei, şi pupa Murăşanu o întrebă nu­
mai decît:
-- Cum v-a plăcut procesiunea, domnişoară?
- Ca de obicei, domnule Murăşanu; aş veni in
toată săptămîna o dată la izvorul "Precestei", dacă
ar fi după mine. Ea spuse cuvintele acestea cu uşu­
rinţă, c-un fel de stimă, Simţea că nu mai e imbujorată,
că se liniştise. Inlăţişarea, privir-ea, vocea preotului
250
r
",/:
$\
1
,
:'5 ; 2
. ··�_"F_et.h -.;;;r:"':_. .. !,� •.
ij ; iriiiiiin "7' . II I I _ ••
[251]
r
-1':
1
,
aveau totdeauna darul s-o liniştească, s-o umple de
incredere.
� Numai eu era să-mi dau duhul pînă-aici, zise
moşul Gavril. Să urei, şi să mai şi cînţi, nu-i mai
slujbă pentru mine. De-acum, o să-I las pe Niculită
în loc.
- Nu s-a prea văzut pe dumneata să fii obosit, rno­
şule, zise Elenuţa. Dimpotrivă, la Ieştanie ai cîntat
foarte frumos.
- Pădurea şi aerul lui Dumnezeu fac asta, domni­
şoară, zise diacul unăguâitde lauda Elenuţei. Aici, în­
tre brazi, e o biserică cum nu pot zidi oamenii.
- Da, e adevărat, începu Elenuţa. E aşa de deose­
bită slujba din biserică de cea din mijlocul firii! Nu-i
asa, domnule Murăsanu ?
'Dar preotul nu mai apucă să-i răspundă. Ajunseră,
si notărăşita îi primi cu bucurie si-i pofti să sa dă cu ei.
. De-aici' încolo Elenuţa nu mai fu tăcută. 'Veselia ii
reveni din nou. Dar, cine ar fi stat să o urmărească
mai de aproape, ar fi băgat de seamă că toată atenţia
sa era îndreptată spre cele două feţe bisericeşti, mai
ales spre părintele Murăşanu. Ea-i alegea bucăţelele
cele mai bune, ea-i turna mereu vin în pahar, pe el il
îrnbia necontenit. Lui îi zîmbea, lui îi rîdea, el părea
că e izvorul veseliei sale întregi.
Dar, plimbarea pin-a ici , aerul de munte, recrearea
înviorătoare ce-o sirnţesf cînd, după un drum înde­
lungat, Ite întinz! pe pajiste, ,le Iăour ă futuror o poftă
de lup ş-o veselie deosebită. Era mai mult o îndestu­
lire, stadiul întîi al hodlniie-al mîncării, în care fie­
care se simte, se bucură, se delectează de sine însuşi.
Vorbeşti, zimbeşticu alţii, discuţi, dar din toate aces­
tea nu înţelegi nimic: simţi numai deliciul mîncării
ş-al hodinei.
N-avea, deci, cine 6-'0 urmărească mai de aproape,
afară de notarul Rodean, care, intrigat de prezenţa
părintelui, nu se simţea chiar tihnit şi din cind în cînd
ridică ochii Il,a Iata care-I servea mereu 'pe popa şi pe
diacul.
Grija delicată ce o purta Elenuta pentru părintele
Murăşanu o observa, dup-un restirnp, şi M,aria şi
251
[252]
pe-o clip ă îi păru ca 1 se luminează. D.ar 'alungă nu­
maidecît gîndul oe-i veni: "Nu se poate, Îşi zise cu
hotărîre. Va fi altul". Ea, din seara trecută, se mun­
cise în zadar să gîcească pe tînărul de care credea că
e îndrăgostită Elenuţa. Se opri la foarte mulţi, dar nu
se putea lega de nici unul. In urmă îşi zise: "E o
prostie să mai Î!ncenc să-I ,afl!t'. Elenuţa a umblat prin
multe oraşe". Dar de crezut, credea că inima sorioarei
sale nu-i mai slobodă. Din purtarea ei ciudată de-a·
seară se convinsese deplin.
*
La patru după prtnz trăsura aştepta în curte să-I
ducă la gară pe oaspeţi. In poiana din muntele VIă·
denilor nu rărnaseră mulţi, şi la ceasurile două, fami­
lia directorului de la "Arhanghelii" ,dimpreună cu
oaspeţii, erau acasă.
- Iosif Rodean, Marina, cele două lcgodnice stăruiră
îndelungat pe lîngă doctorul Vraciu să mai rămînă.
Dar nici el, nici advocatul Crăciun nu mai puteau ră­
rnînea : amîndoi aveau afaceri urgente.
- Dracu s-o ia viaţă! strigă înfuriat notarul,
Dacă eşti aşa de tare legat de un oficiu, Jiu se plăteşte
să trăi esti. .
- Ţi�e 'Uşor durnnitale, zise ginerele zîmbind.
In urmă se îrnpăcară sub condiţia ca să rămînă
aici Maria pînă durninecă.
Elenuţa bătu în palme de bucurie pentru dezlegarea
asta, îşi îmbrăţişe sora, o sărută pe amîndoi obrajii,
zicîndu-i mereu:
- Cît îmi pare de bine! Cît îmi pare de bine!
Cu puţin înainte de patru doctorul Vraciu luă o în­
făţişare solemnă, parcă i se mai întunecă faţa; el
şopti ceva şi cu directorul ŞiCLi advocatul şi aceştia
isi luară si ei o tinută sărbătorească. Dar lui Iosif Ro­
dean, cum beuse foarte mult astăzi, îi şedea nespus de
caraghios solernnitatea asta: părea că .alt om ti caată
din fata mare, vineţie şi altul din ochi şi din nas.
Femeile, în clipa asta, erau Într-altă cameră, ieşi
Îndată şi doctorul Vraciu, şi cei doi rărnaseră singuri.
252
;
;
i:
;lE
::
t
jâ'
::
i.ii'k�.::
-
�_.------""
,,,=� .. _.-
"
[253]
- Vremea e scurtă, domnule director, începu foarte
liber, nestinjinit de nici o consideraţie, advocatul Cră­
ciun. Cred că ginerele durnitale te va fi încunoştinţat
despr'e scopul vizitei mele.
Pe cît părea de liniştit advocatul, pe atît era de agi­
tat Roelean. Cum era şi plin de vin, începu să fiarbă
întreg, ca într-un cazan, Ţinea mult să se facă înru­
direa asta.
- Da, domnule advocat, zise el bufnincl.
- Eu, deci, am onoarea ele-a cere pe fiica durn-
ncavoastră- Elenuţa în căsătorie. Adevărat că simţă­
mintele fetei nu le cunosc în de ajuns pînă acum, dar
erec! că ea nu mă va refuza, adause zîmbind. El se
gîndi, într-adevăr, că Elenuţa, cînd tăcu deodată după
oe-i spusese: "Nu eşti dumneata zina pădurii", e pe
calea de a se îndrăgosti de el. Oamenii prea serioşi şi
prea corecţi se înşeală ca şi alţii, ori poate şi mai tare.
- Noi sîntem învoiţi, domnule advocat, răspunse
c-o voce foarte răguşită notarul. Noi sîntem fericiti.
Cred că şi fata se va învoi!
El îşi ridica acum privirile şi aştepta să întîlnească
strălucirea fericirii pe faţa, în ochii advocatului.
Dar acesta, fără nici o emoţie, zise iar:
- Aşadar o lature a cestiunei ar fi limpezită.
-- Totul e Jirnpezit, strigă cu bucurie Rodeam.
- Să-mi dai voie, zise destul de rece advocatul. O
lature a afacerii e limpezită, dar a doua, nu. Şi a doua
e următoarea : cer optzeci de-unii zestre, cari bani, În­
tr-un libel de depuneri, să-mi fie predaţi îin ziua cunu­
niei.
Notarul făcu un pas înapoi, îl privi prosteşte şi,
dup-un restimp de tăcere, îi strigă:
- Ceri optzeci de mii pe cari să ţi-i predau Într-un
libel de depuneri in ziua cununiei?
Advocaiul, surprins de vocea detunătoare a directo­
rului, se uită le el, îl văzu negru şi ameninţător, avu
o mişcare instinctivă de retragere, dar totuşi răs­
punse:
- Da, atîta zestre cer!
253
1="::
[254]
Toţi maişchii se mişoau canişte vietăţi ,tn Iata mare
a Hotarului. Ochii lui se injectară cu sînge, se vedea
că foarte cu greu se stăpîneşte.
- Şi eu îţi cer dumnitale să ieşi numaidecît! Oricît
cerca să se stăpînească, cuvintele acestea se auz.iră
pînă în camera a treia, jos în curte. Să ieşi nurnaid«.
cît! Nu mai am poftă să te văd. M·ai înţeles?
Uimit, palid, tînărul ieşise în gang pe cind notarul
răcnea cuvintele din urmă. Era convins că Iosif Ro­
dean are un acces de nebunie, din cauza prea multei
beuturi ce-o înghiţise ele-aseară. El nu răspunse ni­
mic Ia întrebările celorlalţi, îşi luă adio, palid, c-o
uşoară trernurare în toate membrele, coborî ameţit
scările şi se simţi mai bine abia cînd se lăsă pe perna
tr ăsurii. Sus, în casă, era larmă mare, tunetele nota.
rului se spărgeau mereu. Abia sosi doctorul, şi sluga
atinse caii, cari ieşită ca o vijelie în uliţă.
Directorul de la "Arhanghelii" abia într-un tîrziu
putu fi liniştlt de Marina şi de fete. Invineţise, se-mne­
grise, şi zicea mereu :
-- Ce neruşinare! Să vină el, un sărîntoc şi să-mi
spună mie, directorul de la "Arhanghelii", cîtă zestre
să-i dau fetei i Mie! Ce ticăloşie ! Nu ! Să-mi dai pace,
nu mai vreau s-aud de el.
Cuvintele elin unmă o priveau pe Marina, care, e1upă
oe se mai liniştinotarul, zicea c-ar ,fi bine să-I cheme
înapoi, să-i spună c-a fost o neînţelegere la mijloc,
sau orice, numai să nu se strice căsătoria asta.
Directorul Iosif Roelean însă nu mai voia să audă
nimic de el. Se plimba prin casă, bufnind mereu pe
nări, sforăind aproape ca şi caii cînd sînt speriaţi, şi
nu se mai putea linişti. Nu-i putea ieşi din gînd C-3
fost cu putinţă să-i fixeze zestrea omul acesta pe
care-I stirnase foarte mult. Cînd a putut înţelege că
advocatul îi răpeşte toată bucuria, toată fericirea lui,
îi veni să-lseningă de gît, şi brutalitatea Cha dovedit-o
a fost numai o palidă lumină a flăcării ce melea în el.
Dacă ginerele său Vraciu, ori cei eloi logoelnici d�- l}
acum, ar fi urmat pe Crăciun şi ar fi cerut zestre, mai
ales o sumă fixă, de bună seamă ar fi păţit ca şi ad­
vocatul. Căci, pe lîngă patima ele-a scoate tot mai
254
[255]
mult aur din "Arhanghelii", bucuria vieţii directo­
rului Rodean era să surprinză, să uimească, să facă
furoare cu bogăţia sa. Patima aceasta, cum s-a mai
spus, era chiar mai unare ca cea dintîi. Pentru el era
o cerinţă capitală a fericirii să-şi inzestreze cît mai
. bine fetele, dar înzestrarea aceasta să-I privească nu­
mai pe el, să ştie numai el de ea. Era pentru el un de­
liciu neînchipuit să audă şoapte, îndată ce era vorba
de căsătoria vr-uneia din fetele sale, că-i va ,da a:H�a
şi atîta zestre ! De orice sumă auzea spunindu-se, el
rîdea în sufletul său, îşi bătea joc de oamenii aceştia
cari nu pot să gîcească ce zestre poate el să dea unei
fete şi gusta imajnt« mulţumirea adîncă de a-i vedea
pe toţi uimiţi, îngroziţi chiar, auzind pe urrnă ce
sumă a statorit directorul de la "Arhanghelii" pentru
() fată.
Tot intervalul de la logodna şi pînă la căsătoria
unei fete, Iosif Rodean avea plăceri adînci auzind
şoaptele altora despre înzestrarea copilei sale. Din
cît putea, se silea chiar să lungească intervalul acesta
dt de mult, să. tot aillitne 'CăISăiLOIrÎla, ca beţia ll11-i de Ife­
ricire să ţină cît mai îndelungat. In restimpul ăsta îi
părea că preţul lui creşte enorm, că oamenii 11 pri­
vesc cu rnai mult interes, c-un fel de teamă şi de ad­
miraţie.
De la logodna Eugeniei şi Octaviei era cufundat în
înlrigurarea 'asta de fericire bolnavă. El se hotărîse
chiar să zidească în oraş două case nouă, două pa­
late, pe seama fetelor sale. Gîndul acasta îl umplea
cu mulţumire nouă, nu-l spunea la nimeni, nici nu
gîndea să-I întrupeze pîn' la primăvara viitoare. Las'
să nu ştie nici cei din casă nimic, nici fetele, nici Ma­
rina! Las' să poată zîmbi cît mai des pe socoteala
acestor palate, fără să-i priceapă cineva zîmbetele!
De cînd îi scrisese ginerele său despre un peţitor
pentru Elenuţa, el începu să se gîndească la trei os­
peţe deodată. Elenuţei se gîndea să-i dea o zestre
princiară, să bage în sperieţi pe concetăţenii lui Cră­
ciun, şi, iată, nebunul ăsta vine şi stabileşte el zes­
trea ! Nimeni să nu mai şoptească, nici o părere să nu
se mai audă despre înzestrarea Elenuţei ! In vreme
255
[256]
/
I I
de cîteva zile toţi să ştie cît a cerut advocatul! Nu
i-ar fi putut da, prin nimic, o palmă mai aspră decit
cerînd cele optzeci de mii. Notaruţ era rănit adînc de
gîndul că un om a cutezat să ceară de la el o anu­
mită sUimă de bani. Ce poate şti străinul cît poate da
el, cît ;s-a hotărît să dea! In aceste două lucruri el
se simţea Suveran şi nu permitea nici un amestec
străin.
Indată ce înţelesese despre ce-i vorba, Elenuţa iz­
bucni într-un rîs nestăpînit, cum nu o mai auziseră
niciodată. Marina se trezi prea tîrziu să-i facă semn
să se depărteze: fata ştia c-ar mări şi mai mult mînia
notarului şi fugi îndată pe ,gang, se închise într-o ca­
meră şi rîdea mereu, cu o patimă care creştea din ce
în ce, hohotea ca o nebună.
Ea suspina Încă de rîs, cînd notarul mai liniştit,
trecînd pe Iingă uşe, o deschise repede şi-i strigă cu
mînie:
-- Ai putea să nu te veseleştiîn zadar. Asta s-a
dus, dar să nu crezi că-mi voi lua de ginere un popă.
__ o Un popă? întrebă, cu uimire parcă, EJ,enuţa,
contenind din rîs, dar ochii ei zîmbeau mereu.
- Nu crede că-s orb! N-am văzut eu cît te-ai mai
învîrtit astăzi în jurul vulpoiului celui bătrîn?
- Doamne fereşte! zise Elenuţa, imereu veselă şi
rîsul o bufni din nou.
Tot ce Se întumplă mai înainte îi păru atît de ridi­
col,Încît nu mai putea simţi nici o impresie nouă şi
nu putea fi decît de-o veselie nestăpînită.
Directorul de la "Arhanghelii" o părăsi rmormăind
rnănios. El n-avea chef de glume în clipa asta. Deşi
era mulţumit de ce făcuse, simţea o adîncă părere de
rău că-I pierduse pe advocatul Crăciun, simţea că ar
fi fost o partidă strălucită pentru Elenuţa.
In vremea asta trăsura care ducea în goană pe cei
doi ajunsese departe. Doctorul şi advocatul nu-şi
spuseseră o vorbă încă. Advocatul nu-şi putea da
seama, nici acum, ele ce s-a întîmplat. Erau clipe cînd
îi părea c-a fost nurmai un vis urît.
Doctorul Vraciu era cu inima strînsă. Se simţea
nenorocit că, pe cel mai bun prietjn al său, l-a radus
256
[257]
la o umilire aşa de mare. Trebuia să-i spună, mai de
aproape, ce fel de om era socrul său! Dar doctorul
nu se g�ndise că prietinul său se va grăbi atît de tare
să aranjeze căsătoria asta.
Tîrziu, făcînd o mişcare de silă, advocatul Îşi în­
toarse faţa spre doctor. Un zîmbet rece, batjocoritor,
era întipărit pe obrajii lui, în ochi, în colţul buzelor.
- La părul lăudat să mergi cu sacul spart, zise el
cu dizgust. ştiam vorba asta din bătrîni, dar parcă
dracu-mi luase minţile.
- Tu ai fost de vină! răspunse cu silă doctorul.
- Eu?
- Da ! Dau cu socoteala că i-ai cerut zestre, zise
mai hotărît doctorul.
-- Asta se-nţelege! Dar era de lipsă pentru atîta
lucru un aşa scandal?
- Nu trebuia să ceri nimic, şi în schimb căpătai
mai mult decît ţi-ar fi trecut prin gînd! Te-aş fi fă­
cut atent la slăbiciunea socrului, dar nu credeam că
tu, la întîia vizită, vei ajunge pînă la zestre.
Ei tăcură si se retrase fiecare într-un colt al tr ă­
surii. Din ziua asta prietenia lor fu străbătută de-o
răceaiă continuă.
XVII
Ca de obicei, pe la ceasurile zece se împărţi şi în
ziua aceea poşta în seminarul de clerici. Tinerii se
grărnădiră în jurul unui elev din anul al patrulea ;
capetele se plecară, se îmbulziră să cetească adresele;
braţe se întindeau peste umeri şi oei feri C'ilţi , cărora le
sosise ceva, se depărtau repede cu epistola în mînă.
Pîn' ,să numeri la zece, împărţitorul de epistole mai
rămase în mină cu lina singură. Indată se auziră stri­
găte prin coridorul rece şi intunecat:
- Murăşene! Măi Murăşene ! Murăşan ! Ai o scri­
soare!
17 - Arhanghelii, ed. 1
257
[258]
Era o zi de âunie, zi de recreaţie înainte de prînz, şi
mulţi dintre cleric] erau împrăştiaţi prin curte, prin
grădină. De sub un tei, de pe bancă, zvîcni repede Va­
sile Murăşanu şi alergă în seminar. Numai de două
zile căpătase o scrisoare de ,la tatăl său şi acum se
gîndea agitat cine-i va scrie.
- Multă corespondenţă porţi tu, iubite, îi zise co­
legul zîmbind. Alaltăieri, azi, desigur şi poimiine,
adause el dîndu-i epistola.
Mnrăşanu nici nu se uită la el, ochii lui erau mereu
aţintiţi pe adresă: era scrisoarea Elenuţei ! Da, a vă­
zut-o pe ilustratele trimise surorilor sale şi nu ma!
putea să uite slova fină, pe care ar fi cunoscui-o din­
tre o mie.
EI porni, alergînd, apoi şezu pe acee,aşi bancă şi,
ţinînd scrisoarea în mînă, nu cuteza să o desfacă. "E
cu neputinţă să-mi scrie! Ce să-mi scrie?" îşi zicea
mereu, dar, tot de-atîtea ori privind adresa, vedea că-i
scrisă de Elenuta. Tot intrebîndu-se ce-ar putea să-i
scrie, îi veni 3qrJ in bun senin, gîndul că poate Ele­
nuţa e bolnava "a gînd ul ăsta inima îi zvîcni cu pu­
tere şi el rupse plicul. Un simtămint de bucurie, de li­
niştire îi in�l�da numaidecît sufletul: era o scrisoare
lungă, nu putea să fie bolnavă Elenuta 1 Cine-i bolnav
nu scrie opt f,eţe ! Şi de opt feţe, paginarle, era epistola
Elenuţei. El ceti un cuvînt de pe-o pagină, altul de pe
alta şi părea că nu cutează să o cetească pe de-a-ntre­
gul. Zîrnbete de lumină îi treceau mereu pe faţă. In
urmă se hotărî, se aşeză mai bine pe bancă şi, trecîn­
du-i mereu dulci adieri prin suflet, începu să citească:
Stimate domnule lVlurăşanu !
Aş dori ca epistola mea să te afle într-o dispoziţie ;11 : .. '
Ioarte bună, ca să .nu mă judeci cu asprime, pentru că ' ..
mi-am luat curajul să-ţi scriu. Ca uşurare pentru mine,
îmi slujeşte faptul, de care te asigur c-am stat foarte ,\lI .
mult în cumpănă pînă rn-arn hotărît. Vai, ştiu cum s.nt �.
apreciate, de obicei, fetele care, ele mai întîi, încep
corespondenţa cu un tînăr. Dar n-arn avut ce face: de;"
::;ii săptămî ni mă m ustr ă mereu conştiinţa Şi" J,::. ; .
. I'
[259]
neavînd în apropiere un om care să se priceapă la pro­
blemele acestea gingaşe, 'am fost nevoită să mă adre­
sez durnnitale, ca să mă lămureşti. In seminar nu sîn­
teţi străini de astfel de îndeletniciri; dumneata termini
peste dte'Y,a . zile şi trebuie să le ai î� de.gelul 'c.el mi�,
ca sa POţI Ii un bun preot. Nu pot sa-rm aprec!ez pa,
catul meu, de aceea mă mărginesc să-ţi comunic fap­
tele aşa cum s-au petrecut. Pe scurt, aş putea să-ţi
spun că am rîs de un om, ba nu, am rLS de doi, sau
mai bine :am rîs şi m-am bucurat de-o întîmplare cu
sfîrşit prost pentru doi oameni. Dar simt că, dacă-ţi
spun numai atîta, te voi încurca şi pe dumneata şi
scurta tot eu voi trage-o, pentru că te-aş aduce în im­
posibilitatea de a-mi da un răspuns liniştitor, de care,
vai, am aşa de mare.lipsă. Aşadar, cu voia durnnitale,
o să-ţi împărtăşesc şi cîteva amănunte.
Pe mine vreau să mă mărite cu orice preţ, domnule
Murăşanu. Să nu te miri de asta, căci, vai, aşa e
soarta noastră, domnule cleric, a fetelor avute, că tre­
buie nesrnintit să ne măritărn. Lucrul acesta cred că
nu va fi nou nici pentru dumneata, îl ştii şi dumneata.
Acum, la Ispas, cumnatul Vraciu mi-a adus un peţi­
tor. un om frumos şi se vedea şi de treabă. Un advo­
cat. Se zicea că-i advocatul unei bănci puternice. Se
spunea că are un viitor strălucit. Sora, cumnatul, pă­
rinţii, încîntaţi de el ; surorile mă pizmuiau. Se vede
că era cît pe-aci să fiu azi măritată, stimate domnule
Murăşanu! Am făcut o excursie la izvorul ;,Preces­
tei" ; tatăl durnnitale a sfinţit apa, ne-a botezat, afară
de tata, căci ştii dumneata, domnule cleric, că tata nu-i
prietin cu agheasma. Ca de obicei, am şi prîn�lt în
poiană, apoi ne-am intors acasă. Părinţii veseli.Isjrro­
rile pizmoase, cumnatul îmi făcea semne! Da,' dom­
nule Mură şa nu, îmi făcea semne: pe cum că azi se 1 J­
tărăşte UI1 lucru mare. Şi era să se chiar hotărască,
1,1,1,., •• ,.',."."." domnule cleric, dacă nu se întîmpla lucrul care m-a
'.,' adus pe mine la păcat. Inchipuie-ţi, domnule cleric,
taia a rămas între pa tru ochi cu tînărul - se vede că
.aşa se fac lucrurile acestea - a rămas foarte puţină
�I'" .vrerne între patru ochi, căci tata l-a dat afară numai-
. \. , decît. Eu am înţelesîndată ce s-a întîmplat, am price-
, �i--iii 259
---1-
[260]
put mai repe.de ca o,ricare, !i m-a ctlpr.ins un !î�,.dar
un rîs nemaipomenit, un rrs nebun. Din toata InIma
îmi părea bine că s-au cedat cei doi şi-mi părea bine
că s-au certat pentru bani, pentru "Arhanghelii".
Adică, nici nu s-au certat, ci tata s-a mîniat cînd dom­
nul acela de omenie a cerut zestre.
Am ll"Îs mai mult de două ceasuri; m-a certat tata
iar soru-rnea Maria mi-a spus că acesta e un rîs .. :
(îmi vine aşa de greu să şi scriu cuvîntul) un rîs ...
imoral. Da, domnule cleric, rîs imoral! Te-ai fi gîndit
dumneata să-mi facă cineva 10 acuză atît de gravă?
- Nu-i imoral, i-arn răspuns cu hotărîre Mariei.
-- Ba da, iubito, e imoral, fiindcă rîz] de părinţi,
rîzi de tata.
- Eu rîd de-a prostie, i-arn răspuns.
- Cum?
- De-a prostie, de ceea ce s-a întîmplat, arn zis iar.
-- Iti spun că ce faci tu e imoral, îmi mai zise ea
şi, rrrîniată, mă părăsi.
Acum eu aHt'3 m-arn tot gîndit la judecata alsta a 'r','
soru-mi, încît, în unele clipe, îmi zic şi eu, aproape con-
vinsă, că am greşit lăsîndu-mă astfel stăpînită de rîs.
Sint apoi clipe cînd îmi spun că n-am g,reşit nimic, �
De aceea, domnule cleric, mă întorc cu toată încre­
derea către dumneata şi te rog să-mi spui dacă într-a­
devăr am păcătuit?
Pentru IOa să-ţi uşurez hotărîrea dumnitals ţin să
mal adaug că eu n-arn rîs de tata ca părinte, ci ca
de-un om stăpînit de-o patimă. Cunosc şi urmez pa.
runca a patra dumnezeiască. Nici n-arn rîs de domnul
acela - îl cheamă Crăciun -- ca de-un om care ajunge
în strîmtoare, ci ca de-un peţitor care a păţit fiasco.
Dar, îmi pare că şi cu atîta mă acuz prea tare. Imi
pare că sfîrşitul prost al întregii afaceri m-a făcut aşa
de veselă. Nu te vei mira, sperez, domnule cleric, că
nu-ţi pot limpezi bine ceea ce s-a petrecut atunci în
sufletul rneu. Nu-i aşa că de multe ori ne întristărn ori
ne bucurăm adînc, fără ca să putem analiza, cu de-a­
mănuntul, cauzele?
Dumneata vei fii, aşa de bun, ca luînd în dreaptă
cumpănire toale acestea, să-mi trimiţi un răspuns care
260
[261]
să mă liniştească, plecînd cumpăna ori în dreapta, ori
în stinga. Spunîndu-ţi drept, mi-ar plăcea să am eu
dreptate nu soru-rnea, Maria; m-as simţi prea neno­
rocită văzînd c-am făcut o greşeală atît de mare. Insă
dorinţa asta a mea, stimate domnule cleric, rog să
nu-ţi clatine judecata dumnitale; dumneata drage con­
cIuzta care vei afla-o mai dreaptă. In sfîrşit, m-aş în­
văţa şi eu să nu mai rîd cînd văd lucruri ridicole ...
A ! ... Ridicole! Ăsta e adevărul pentru care am rîs!
Peţitul lui Crăciun s-a sfîrşit ridicol! Cum ne vine
uneori în minte expresia potrivită, cînd nici nu ne gin­
di�m la ea, nu-i aşa, domnule Murăşanu? Cît m-arn
gîndit eU să aflu un termin potrivit pentru faptul care
m-a îndemnat Ia rîs, şi iată-l. Ridicol!
Dar, deşi e vorba acum că un sfîrşit ri'dicol m-a în­
demnat la rîs, dumneata vezi şi trage concluzia cea
mai severă. In sfîrşit, noi trebuie să ne învingem, să
ne stăpînim şi în faţa situaţiilor ridicole.
Ca cel din urmă sprijin în favoarea mea ţin să-ţi
mai amintesc numai atît că, după mine, mare imora­
litate zace chiar în faptul că cineva, făcînd un Hrg bă­
nesc, crede că incheie o căsătorie. Ş-acum te rog, sti­
mate domnule cleric, să nu întîrzj] mult cu răspunsul,
dacă îţi zace, cît de cît, Ia inimă liniştea mea sune­
tească.
'Cu toată stima,
Elena Rodea,n
P.S. La izvorul "Precestei", după Ieştanie, am avut
onoarea de-a avea oaspe Ia masa noastră şi pe dom­
nul părinte Murăşanu. Dumnealui, oa de obicei, a fost
foarte vesel şi, deşi a avut slujbă multă în ziua de
Ispas, nu era obosit Mi-a spus că dumneata termin!
în curînd şi că sperează să capeţi, cît mai în grabă.
o parohie. Azi am vorbit cu surorile durnitale şi să
ştii că le învidiez, mai ales pe Mărîoara. Aş vrea bucu­
ros să fiu în locul ei, aş da mult să ştiu rîde ca ea.
Ş-acumîmi răsună în urechi vocea ei aşa de limpede ...
Elena
261
'i -,*
[262]
P.S. Te mai, rog nu cumva să arăţi epistola asta şi
altor olerici, după cum aud că e obiceiul pe la dumnea­
voastră. E scrisă cu aşa de puţin spirit şi n-aş vrea
să f1i,u judecată de ei. Dumneavoastră sînteţi oament
prea serioşi,
P.S. 3. Mulţumesc de cărţi.
Elena
Clericului Vasile Murăşanu îi zîmbi întreg sufletul
pînăce ceti epistola Elenutei, De ta şirele cele dintîi
înţelese că toatăcestiunea cu mustrarea ele conştiinţă
era numai un pretext ca Elenuţa să-I poată încunoş.
tinta despre vizita ee-o avuse în Văleni. Dacă ar fi
auzit de la altcineva despre vizita advocatului Crăciun,
ar fi căzut în mari bănuieli, dar aşa îi venea şi lui să
rîdă, din toată inima, ele întîmplarea aceea. O adîncă t'.:.',:
tr ăsărsre de bucurie avu clericul îndată ce văzuse po- •
menit numele peţiderului. Simţea că dacă Elenuţa îi des.
copere, în chipul acesta, taine familiare, de bună
seamă că are o încredere, o atragere spre eL Adevărat
că întreaga aventură era povestită intr-un chip glu­
meţ, dar clericul ştiacă, tot astfel, îi vorbise la Paşti
despre complimentele ce-i făcuse candidatul Voicu.
Era firea Elenuţei ori doară, în chipul acesta, putea ea
mai uşor să se apropie de el ? Căci de ceva era sigur
acum Vasile : cu scrisoarea asta ciudată Elenuţa nu-şi
bătea joc de el ! Dacă i-ar fi scris aşa înainte de petre­
cerea de la Paşti, c1ericul s-ar fi simţit jicnit, ar fi luat
întreaga scrisoare ca o batjocură amară. Dar de cînd
dansară împreună de cînd îşi vorbiră, el se linişti de­
plin; ştia că' Elenuţei nu-i va fi cu putinţă să-I bat­
jocorească niciodată.
Apoi Elenuţa îi scria de preotul _Murăşanu, de suro­
rile clericului cu multă sinceritate.
După ce mai' ceti, tot mai îmbujorat. la faţă, de cîteva
ori scrisoarea asta, c1ericul se sculă cuprins de mare
veselie, alergi'! pe cărări, îmbrătişe pe c1ericii ce-i ie­
şeau în cale şi etriga mereu:
--- Ce zi minuna tă ! Ce z i minunată!
Era într-adevar o zi senină, cu cerul adînc albastru,
cu miresme în aerul proaspăt; rîndunici se arătau ca
262
[263]
nişte dungi negre ce dispăreau fulgerător; dintr-un tu­
fiş în grădină fluiera o mierlă. Clericii ştiau că Mură­
şanu se însufleteşta de frumuseţile zilelor de primă­
vară, dar niciodată nu-l văzură aşa de vesel ca as­
tăzi.
- Cu ăsta poţi prinde iepuri, zise un coleg privind
bănuitor în urma lui Vasile, care alerga acum în se­
minar să-i răspundă Elenuţei. Da, îi era sufletul aşa
de plin, încît simţea că trebuie să ia numaidecît con­
deiul să scrie. El era convins acum, simţea că-i sim­
patic Elenuţei. Nu cuteza să-şi spună că domnisoara
Rodean îl 'iubeşte, pentru că, deocamdată, nici nu-l in­
teresa decît gîndul, dorinţa de a-i fi simpatic fetei;
să ştie că-i place să fie aproape, să stea cu el de vorbă,
să rîdă amîndoi. El înseta parcă după prietenia Ele­
nuţei, pe care o dată o crezuse aşa de departe. Dorea
prietenia ei, pentru că, de cînd o cunoscuse mai de
aproape, începu să o stimeze.
Vasile Murăşanu şezu la masă, luă condeiul, dar
nici un cuvînt nu i Se cobora în el. Sufletul îi era plin,
cu adevărat, dar părea că toate simţemintele ce se în­
văluie acolo sînt numai pentru el, sînt legate de sufle­
tul său şi nu pot fi smulse, nu pot fi înstrăinate. Tot
ce simţea părea că nu priveşte de fel şi pe-o a doua
persoană, ci numai pe el, viitorul [ui, fericirea lui.
Elenuta-i părea că-i departe, ori unde-şi Întorcea ochii
nu se vedea decît pe sine, strălucitor de fericire. Fra­
zele din scrisoarea Elenuţei îi sunau mereu în urechi,
totuşi pe ea n-o vedea. Ce să-i scrie? -
Şi în vreme ce se gîndea ce să-i scrie, Se vedea tot
mai mult pe sine; îi părea că-şi descopere nouă şi
nouă calităţi pe cani pînă acuma nu le-a luat ,în
seamă; îi părea că-i mai inteligent, maifrumos, chiar
mai înalt de statură! Avea senzaţia că creşte. Rămase
multă vreme uimit, cu condeiul în mînă, şi nu-şi pu­
tea da seama ce se petrece cu el. In loc să se apropie
de ce-şi propusese, să-i răspundă domnişoarei Rodean,
gîndul lui alerga departe. După ce se exarnină de
aproape pe sine, trecu la părinţii lui, la surori, la În­
treaga familie şi în fiecare membru din familia sa des­
copereacalităti nouă. Ca şi cînd scrisoarea Elenuţei
263
it?
: h
t!l
[264]
ar fi aruncat puternke feţe de oglinzi, în cari se vedea
şi el şi-it vedea şi pe ai săi într-o lumină cu multma'i
curată decît pînă acum. Inţelese deodată, cu mult mai
limpede, adevărul că între oameni averea nu poate fi
o piedecă care să-i oprească de-a se împrieteni; că,
deci, tatăl său ar fi putut să fie în relaţii de prietenie
cu notaruţ Iosif Rodean. Vedea că preotul din Văleni
e chiar superior dirlectorului de la "Arhanghelii" ; că
cultuna celor două surori ale lui nu lasă nimic de
dorit; că, dacă pînă acum între cele două familii n-au
prea fost relaţii de prietenie, vina e de-a se căuta în
notar nu în preot. S-ar putea împrieteni,însă, de-aici
încolo! El şi Blenuţa parcă sînt anume chemaţi ca să
apropie aceste două fl1TI1ilii. Ba mai este încă şi Ghiţă.
Nicioda,tă nu-l înţelesese aşa de bine pe universjta- ca
acuma, în urma scrisorii Elenuţei. Il vedea foarte deş­
tept, dnstirt, cu păreri bine hotărîte asupra vieţii.
Dar nu numai el şi ai lui, nu numai cele două fa- r
milii, ci la orice se gîndea acum îi apărea cu mult mai .�
limpede. In treacăt ii trecură prin cap unele probleme
din morală, pe cari nu le putuse dezlega pînă acum şi
cari îi apărură cu răspunsuriJ,e gata, numai să le ros­
tească, se gîndi la un prieten cu care avuse un miic
conflict şi simţi că-I iert.ase de mult. Şi, ciudat, la
orice lucru se gîndea, pe Ungă că-i era luminat mai
intensiv ca pînă acum, îi părea deosebit de cel de mai
înainte. Şi lucrurile şi persoanele. Astfel, tatăl său,
sorioarele, toţi părea că-s nişte fiinţe nouă, cu mult
mai bine deflinit.e.
Cînd se trezi din visarea asta, plină de vedenii iuţi,
îi păru că chiar el e alt om. Se simţea mai hotărît, mai
tare, mai greu pancă.
Scrisoarea Elenuţe:i ,îi deşteptase conştiinţa de sine
în proporţii cum pînă acum nkioda,tă nu fusese tre­
zită.
Increderea plină de unde de rîs, încrederea cea mai
sinceră deei" ce se desprindea dintre şirele epistolei
ce-i trimisese Elenuţa se vărsa ca o ploaie roditoare
peste sufletul timid al clericului. Sufletul lui se trezi
111 toată puterea sa ; se simţi, se cunoscu Întîia oară,
poate, cu adevărat în via,ţă. Şi astf,el, pentru un res-
264
[265]
timp destul de indelungat, uitîndu-şi de Elenuţa, se
vâzu numai pe sine, căci acest "el" pe care-I vedea
acum era cu totul nou şi-I umplea de uimire. Sosise
pentru el marea clipă din care ornulrncepe să se cu­
noască pe sine; se întîmplase cu el minunea oare
naşte, cu adevărat, pe omul pentru înţelegerea vieţii.
Cînd se trezi, deci, el simţi o adîncă recunoştinţă
pentru dornnjşoara Elenuţa Rodean şi se gîndi acum
cu giingăşie cum să-ii răspundă mai potrivit. Acum nu-i
mai era gîndul gol, simtea că va putea să-i scrie, ştia
ce-i via răspunde.
Dar fericirea lui era aşa de mare, încît nu se îndura
să-i scrie încă. Voia să guste, cît mai multă vreme.
mlngăierile nesfîrşite ce-i adiau prin suflet. Căzu 'În­
tr-o dulce reveri:e;/;/,lzu frînturi din viaţa sa, se gînd't
mai de aproape 1a familia lui şi la a notarului. Cerca
să pătrundă pentru ce stăpînea răceală între aceste
două familii. Din cît îşi putea aduce aminte, în casa
lor niciodată nu se vorbea de rău familia notar ului. Şi
totuşi, 'afară de tatăl-său, părea că şi mamă-sa şi fe­
tele se purtau cu oarecare rezervă faţă de familia no­
tarulur. Rezerva, depărtarea aceasta, înstrăinarea ce
se putea citi şi din privirile mamei şi ale fetelor el nu
putea să o înţeleagă decît din faptul că ai notarului
trăiau Intr-un mare belşug. EI descoperi cu durere că
în sufletul femeilor din casa parohială era destulă
pizmă, deşi nemărturisită, faţă de traiul mai bun al
proprietarului "Arhanghelilor".
Vasile Murăşanu, de cînd fu de opt ani, îşi petrecea
acasă numai vacanţele şi nu putea să cunoască mai
de aproape cauzele cari înstrăinau pe-ai lor de familia
Rodean. Astfel îi judeca pe nedreptul, pentru că sin­
gur averea mare a lui Rodean nu încordase relatiile
dintre cele două familii. Nu averea, ci acelea ţîşniri
necurmate de-a încerca să umilească, să îngenunche
pe cei mai săraciîi făcu pe ai popii să se răcească de
familia Rodean. Dacă Ghiţă şi Elenuţa nu se lăsau
acestor mici şi dese răutăţi, dacă ei, poate, nici nu le
simteau, în schimb toţi ceilalţi din familia notarului
îi desconsiderau, cînd numai puteau, pe ai popii.
265
[266]
Cînd se stabili în Văleni preotul Murăşanu, "Arhan·
ghelii" încă nu erau renumiţi, notarul stătea bucuros
de vorbă cu părintele. îl saluta de cîte ori se întîlneau
pe drum, el maiînth ; ba în anii cei dintîi Iamidiile îşi
făceau V ilZ ite, îşi petreceau laolaltă de multe ori. Insă
cu cît se înălţa mai sus steaua c.Arhanghelilor", fa­
milia Iui Iosif Rodean se închidea tot mai strîns în­
tr-un cerc de fier, peste care ai preotului nu mai pu­
teau trece decît umilindu-se, Astfel preotul se trezi, în- ,
tr-o bună zi, că notarul, care un lung şir de ani îl s.a­
Iuta cu respect, trece pe lîngă el şi aşteaptă să-şi ri­
dice preotul maiîntîî pălăria. Murăşanu zîrnbi, îl sa­
lută, îl înţelese şi trecu foarte uşor peste această mică
vanitate. Dar femeile nu putură să-I urmeze pe dru­
mul cel nou. Preoteasa nu se putea nici cum hotărî să
dee ea binete mai întîi notărăşiţii, caretrecuse acum la
toalete, dar care totuşi rămase de unde-a fost: abia
ştia să-şi scrie numele. Preoteasa nu putea înţelege să
se umilească înaintea acestei femei, care îi era infe­
rioară ca educaţie şi cultură şi astfel, din cît le era cu
putinţă, se ferea una de alta, şi.cind trebuiau să se în­
tîlnească, se uita una într-o parte, alta în ceea laltă.
Fetele simţiră instinotiv că trebuie să urmeze purtarea
mamelor, mai ales ale preotului, căci dornnişoarele
Rodean, şi fără nicr o pildă, tot astfel ar flj urmat. Cind
puteau, priveau cu rnilă toaletele mai sărace, lucrate
acasă, ale domnişoarelor Murăşanu, şi cînd acestea
băgată de seamă mai întîi, se aprinseră de ruşine şi
de mînie,
Notarul nu putea vedea cu ochi buni orice lucru nou
ar fi început preotul, dacă din lucrarea aceea putea să
crească numele bun al părintelui. Directorul de Ila
"Arhangheu'i" se punea cruciş, cu toată autoritatea de
care se bucura în Văleni, în drumul popii, de multe
ori cînd era vorbă de lucrurile cele mai folositoare pen­
tru sat. Părintele îl înţelegea, zîrnbea, uneori lăsa lu­
crarea baltă, clar de cele mai multe ori încerca, lupta
şi reuşea şi fără aj uterul notarului,
Pneoteasa îi zicea de multe ori: "Ar trebui să-I dai
la gazetă să ştJie lumea ce- f.el de sprijinitor al satului
e directorul".
266
[267]
Dar părintele îi răspundea mereu zîmbind: "La ce
bun? Micile noastre mizerii nu-s făcute să îmbătăm
lumea cu ele". '
Toate acestea Vasile n-avea de unde să le cunoască,
fie că se petrecuseră pe cînd el era Ia şcoală, fie că
încă nu ajunsese să se intereseze de "binele public".
El credea deci că numai din faptul că familia Rodean
e proprietara "Arhanghelilar" dzvoreşte răceala între
cele două familii. Băgase el de seamă, în vacanţe, pri­
virile de superioritate, de desconsiderare cari li le tri­
meteau mai ales domnişoarele Eugenia şi Octavia Ro­
dean, dar pe atunci cele două Iarnilii nu mai erau prîe­
tine, Şî-acurn, avînd înainte scrisoarea Elenuţei, era
cu mult mai bucuros să afle scuze pentru familia Ro­
dean decît pentru a preotului. Judecata lui, vai, nu mai
era dreaptă,
Cînd' se trezi din reveria asta, el începu numaidecit
să scrie:
Stimată domnişoară !
Neam cuvinte să-ţi spun cu ce bucurie am cetit scri­
soarea dumni.tale. M-ar fi Î!nseJ1lina:t să fi fost tn cea
mai nenorocită stare sufletească. Increderea dumnitale
mă onorează foarte mult şi-mi pare că dumneata fad
pasul cel dintîi pentru ca familiile noastre să mai lase
din încordareace este 'Între ele. Intr-adevăr, domni­
şoară, dacă am a suferinţă adîncă, ea este că părinţii
nostri sînt mai străini decît dacă ar lacui în sate dea­
sebite. Convingerea mea este că, şi aşa, trăim destul
de părăsiţi pe satele noastre şi că dacă sînt în acelaşi
sat două-trei Iarnilij de intelectuali nu ar trebui să
trăiască rezlăţiţi. Pe lîngă faptul că-mi scrii, dum­
neata îrnt mai comunici că tata a fost la masa dum­
neavoastră la Ispas, în poiana din muntele Vlădenflor ;
apoi,că ali, vorbit cu surorile mele şi pe Mărioara ai
aflat-o drăguţă. Nu pot să-ţi spun cît vă sînt de recu­
noscător pentru priceperea superioară de care dai do­
vadă.
Şi, acum, să-mi dai voie să-ţi mulţumesc pentru Cia­
zul interesant ce mi-ai comunicat.
267
[268]
Cred că singurul meu răspuns, la tot ce mi-ai scris,
nu poate fi decît o rnulţumjtă caldă şi adîncă! Dar, ca
să nu crezi cumva că n-aş fi pregătH îndeajuns ca să
fiu preot bun, iată îţi declar că n-ai făcut nici un pă­
cat, nici un lucru imoral. Noi nu sîntem totdeauna
stăpîni pe voinţa noastră, mai ales cînd e vorba de
izbucniri ale simţemintelor. Şi dacii adrnirăm, fără
nici o rezervă, un peisagiu frumos de pildă, tot astfel
rîdem de un lucru ridicol, fără ca să ne dăm seama.
Acestea sînt lucrări ale instinctului. Iau asupra mea,
cu cea mai mare bucurie, păcatul pe care l-ai fi făcut.
Rîsul dumnitale mi s-a comunicat şi mie, dar eu
n-arn rîs cu hohot, ca dumneata, o nu! Unde Iine,
ca de argint, îmi tremură şi acum În suflet. Dacă ai
fi făcut un lucru imoral, apoi eu, de bună seamă, aş
fi părtaş păcatului durnnitale. Numai de ceva mă
tem: să nu dii dumneata îndemnată cumva din fire
să rîzi cu hohot de toţi aceia cari te vor mai cere în
căsătorie. Dumneata, deşi spui că nu te gîndeşti cu
plăcere la căsătorie, totuşi vei avea încă :foarte mulţi
peţitori, şi nu numai pentru că eşti bogată ...
Vai, dumneata eşti fericită pentru că poţi să aş­
tepţi., Dar noi, domnişoară, noi clericii sîntem foarte
nenorociţi; noi trebuie să ne căsătorim în ,gra!băşi
să ne ocupăm parohirle. Noi nu 'putem să rîdem ca
dumneata! Iată, de pildă, chiar eu va trebui să mă
căsătoresc încă la toamnă, poate. Sipune-miacum
dumneata ce aş simţi eu cîndar rÎ'de şi de mine Iata
care m-ar refuza ? Eu înţ,eleg foarte bine că pot ajunge
într-o situaţie ridicolă şi oricine ar avea dreptul să
rîdă de mine, dar totuşi, te-asigur, rîsul acesta nu
mi-ar plăcea.
, De cînd am citit d dumneata nu te gîndeşti cu
plăcere la căsătorie, să crezi c-am început şi eu să
judec aşa. Aş amîna-o bucuros, mai ales pentru că
nici nu ştiu vreo fată care ar veni după mine. Da,
noi clericii sîntem destul de nenorociţi, domnişoară!
Scrisoarea dumnitale nu via vedea-o nimeni, te-a­
sigur. Dar nu pentru că ar fi scrisă cu puţirr-spioit.
268
[269]
0, nu ! Dacă ar >fi motivul ăsta, aş arăta-o la toată
lumea şi aş zice : "Vedeţi cum ştie scrie de minunat
o domnişoară frumoasă pe care o cunosc eu?" Nu
mi-ar fi teamă să 'Vorbesc aşa, pentru că dumneata
n-ai f,j de faţă să m-auzi. Ştiu că nu-ţi plac compli­
mentele, dar acestea n-ar fi decît adevărul cel mai
c"Urat.
Insă eu nu voi arăta epistola asta nimănui, pentru
că mi-e prea scumpă. E cea dintîi şi cea mai mare
comoară a mea, stimată domnişoară Podean. Pot să
fi'u şi eu sincer cu dumneata şi să-ţi spun că de ,la
Paşti een avut destule fr ărnmtări, deşi asn plecat li­
niştit de-aca să'. Ce fel de frămîntări? Pentru ce le-aş
spune cînd, poate, dumneata n-ai fi curioasă să le
ştii? Ginduri, închipuiri, planuri de viitor, o învălmă­
şeală de sirnteminte ... Dar acum au trecut, dumneata
trebuie că a'i scris cu o cemeală fermecată: rn-arn
liniştit. I,ată,îmi mărturisesc o slăbiciune : de multe
ori am crezut, mi s-a părut că dumneata vorbeşti
binevoitor cu mine numai din compătimire, din milă.
Acum nu mai cred şi mă simt foarte 'fericit.
De aici încolo îmi vin alte cuvinte În condei, nici
nu-s cuvinte, stimată domnişoară, ci e un cîntec, vai,
un cîntec care mă Înfioară 'şi mă cutremură ,şi pe
care nu ştiu dacă voi putea să-I cînt vreodată altfel
decît în tăcere. Aş scrie <despre alte lucrurivaş avea
atitea de ISPUS, dar mi-e peste putinţă: cîntecul acesta
nou se trnbujzeşte tot el înainte. Inainte de-a încheia
vei rfi aşa de bună să-mi faci cu o plăcere mai mult?
Să-mi dai 'voie să-ţi trimit un ... un ... Vai, dar mai
bine tac, mi-e frică să n-aud Ia spatele meu un hohot
de rîs.
AI dumitale cu toată stima
Vasile Murăşanu
P . .S. ° să trimit În curînd două volume cari, cred,
îţi vor plăcea mai 'mult era toate cele trimise pînă
acum.
269
- . =;:c-
[270]
XVIII
Intr-alţi ani, pe la sfrrşitul lui iunie, cînd se înce­
peau caldurile mari a1le verii, piuăle din Văleni bă­
teau mai rar, nu doar că n-ar Ifi avut ,ce măcina, ci
pe cele trei văi se mai împuţina apa, spre marea pă­
rere de rău a proprietarilor. Mai ales Vălişoar a seca
mai de timpuriu, apoi PărăUlI Caprii, Valea cea mare,
pe care erau aşezate cele mai multe piue, curgea
şi-n toiul verii, dar numai avea putere să învîrtă
toate roţile.
Anuâacesta însă nu fusese secetos. De cînd se des­
prirnăvărase, venea şi ropăia cîte 'O ploaie aproape tot fi'
11a trei zile. Pădurile păstrauurnezeala, micile izvoare
ce. hrăneau cele trei văi îşi strecurau mereu argintul
printre dărămăturile de stînci şi Ipiuăle umpleau cu
"toc-t'Ocul" lor tot cuprinsul Vălenilor, "Arhanghelii",
"Pintenul", "VIădeasa" şi 'O mulţime de alte mine mă­
runte vărsau mereu piatra aurlîeră. Vălenarii erau mai
veseli, mai plini de larmă ca ori cînd: banul nu li se
mai isprăvea din mînă. Prin birturile satului înce­
pură petrecanii fără sfîrşit, iar cind se abătea cîte-o
ceată, cari băiau la "Arhanghelii", prin oraş, ţineau
cheful cîte trei zile în şir.
Societarii de la "Arhanghelii" nu mai pomeneau ni­
mic de spesele tot mai mari ce se cereau 'la galeria cea
nouă, singur Pruncul era mai gînditor şi părea că
coace ceva Jn inima lui. Ungurean mai căpăta vreo
trei telegrame în care feciorul ameninţa că se irn­
puşcă, dacă nu capătă bani în grabă şi, se-nţelege,
bădicul Ionuţ nu-l lăsă la nenorocire pe " viitorul
advocat. Pruncul se mărgini să ardă toate telegra­
mele ce-i trimetea universitarul şi, o dată pe lună, îi
trimetea cîte optzeci de zloţi.
Dintre părtaşii de la .Arhangheli!" numai prima­
rul Vasile Cornean era mereu mânios, mereu întu­
necat.
Decînd Î.';)i bătuse soţia in noaptea zilei a doua de
Paşti, casa lor se schimbase în iad. Ind în dimi­
neaţa următoare nevasta lui, Salvina, se duse la
părinţi. Era bolnavă rş! de bătaie, dar mai mult de
270
[271]
deznădejdea ce-i copleşi sufletul. Părinţii ei înlern­
niră cînd a văzură padidă, frîntă, îmbătrînită. Ma­
mă-s'a izbucni numaidecît în hohote de plîns:
- Copila mea, fata mea!
Ea întelesese de mult pe unde-i umblă gindurile pri­
rriarului, dar nu voia să creadă c-ar fi ajuns cu tică­
loşia aşa de departe.
- Asta-t învăţătură pentru cine n-ascultă de pă­
rinţi, zise cu mînie tatăl său. Dar, îndată ce văzu
că Salvina plînge cu hohot, îi păru rău, se apropie
de fată, o mîngăie pe cap şi-i zise:
- Nu mai plînge. Acum asta aşa la fost să fie!
Puteam noi 'şti că din cîne nu faci slănină. Dar nu-i
nimic. O să vă despărţim, o să-ţi dea Dumnezeu alt
noroc. Cele două femei .se bociră, îsi amestecată la­
orirnile pînă tîrziu. Salvina rămas:edouă săptă­
mîni în casa părinţilor; dar nu .se tărnăduia, dim­
potrivă părea că 'îmibătrineşte cu fiecare zi.
Mamă-sa, ca toate femeile obicinuite cu suferinţa,
pe cît plînsese 'la început, pe atîta dorea acum s-o
vadă Ipe Salvina îrnpăoată cu primarul. Dorea aceasta
cu atît mai vîrtos, că la .Arhangheltl" se pusese chiar
acum din nou aur slobod, apoi gura satului începu să
torăie : "Vedeţi-o 'Pe afurisita de Dochiţa ? A stricat
oasa primarului".
Indemnurile ei ca Salvina să se întoarcă la băr­
bat începură să fie tot mai dese. Salvinei nu-l tre­
buia mult îndemn, ea-l iertase pe Vasile din noap­
tea în care a zdrobit-o in Mtăi;şi s-ar fi întors
foarte bucuroasă la bărbat. Dar se simţea tInd aşa
de sla'bă şi se îngrozeasă se arets astfel înaintea
primarului Cornean. ŞUa că nici alte suferinţi mai
mici, ce ieşeau Ia iveală pe faţa ei ori în priviri,
bărbatul nu le putea suîeri ; că se scirbea parcă de
ea în astfel de clipe. Aşteptadeci să se tămăduiască
mai bine.
Şi, într-o dimineaţă, după ce trecuseră două săp­
tămîni, s'e simţi mai în putere şi mai veselă şi, zîm­
bind, părăsi casa părintească. Mamă-Sia o jnţelese şi
se bucură din toată 'inima:
271
... � ------- ""- _. -
[272]
- Aşa, suflete, fii bare; are să fie încă bine, îi
zise ea la plecare.
Gind ajunse acasă, bărbatul era dus Ila "Arhan­
g1helii". Nici un [ucru nu 'luai era la locul lui prin
casă. Pe laviti, pe scaune er au împrăştiate haine, cu-
ţite, furculiţe, Ifa'flfurii. Un miros de părăsire, de 'pus-
tiu umplea camerele. Salvina se aipucăcu dragoste
să deretecească prin casă, simţind o adîncă bucurie
că poate face ordine, că Vasile, cind se va întoarce,
îşi va afla casa ca un pahar. Deşi-l aştepta mereu,
ziua li trecuse repede, abia îrnbuoa ceva, nici nu-i
venea în minte să prînzească : pregăti o cină bogată
'pentru seară.
Inima i se opri de-a mai bate cînd auzi pe scări
paşii grei ai primarului. Chiar era hotărîtă să-i,
sară-n ,gît, să-I sărute, să-I roage de iertare, cînd
Vasile, intrînd, lSe opri deodată în prag şi-i zise:
- Piei dr ace l
Apoi, fără altă vorbă, ,se întoarse 'Pe scări în jos, t
se auzi cum i-zb'eşte Iportiţa şi pieri în noapte. Merse .'
de-a una Ia birt, porunci de cină şi beutură 'şi după
ce se îmbătă sparse toate geamurile birtului, răcnind
mereu:
- Cine s-aprop'ie ,de mine, îl impuşc !
Trei zile n-a mai dat pe-acasă. Gura <satului spu­
nea că primarul a fost văzut prin aluniş, pe dealul
băid, În Valea Pintenului cu Dochiţa pe după cap. Un
băieş ducea după ei un coş mare ţ)'liln ou de-ale mîn­
cării şi cu vin.
După trei zile, abătut, pierit la faţă, intră în casă.
Femeia, care-n restirnpul de trei zile murise şi·n­
viase de-atîtea ori cît păr în cap avea, nu <se putu
opri să nu scoată un suspin.
- IQf pentru tine, dar nu pentru mine, muiere!
zise cu răutate bărbatul. Să-ţi aduni hainele şi să te
duci. Nu mat pot trăi cu tine! Nu mai 'Pot! S-a is­
prăvit, nu mai IPOt.
Ori cît era de ,fr.întă Salvina, tot î'şi mai putuaduna
putere să-I întrebe:
Cu ce ţi-am greşit eu ţie, Vasile?
2.72
[273]
- De asta nu e acuma vorbă! Nu mai pot trăi cu
tine; ai înţeles? îi zise el cu aceeaşi voce rea şi dis­
pretuitoare. Mie-mi trebuie 10 nevastă tînără! Asta-i !
O nevastă tînără.
- Aşa? întrebă, albă ca păretele, ridicîndu-se de
pe scaun, Salvina.
- Aşa! TDată lumea se veseleşte, începu el ca
ieşit din minţi, toată lumea se bucură! Şi ce! din
urmă sărîntoc din Văleni eazi mai fericit ca mine.
Şi eu cu "Arhanghelii" îmi urăsc viaţa. Uite ce-i, zise
. el! cu brutalitate întorcînd ochii scinteitori spre femeie ;
mie îmi trebuie 00 nevastă tînără. Vin este, bani
sînt, raiul e pepămîrrt, dar raiul C-D muiere trecută
ca tine se schimbă în iad! He l rinji el, mie îmi tre­
buie acum 10 nevăstută durdulie, plinută ...
- Să-ţi j'ie ruşine, îl <Întrerupse repede Salvina.
Batjocurile ce i le arunca în faţă cu atîta brutali­
tate îi dădură curaj; vrednicia ei de muiere cinstită
o făcu să-I privească cu mindrie, ca 10 zeiţă a drep­
tăţiiei a răzbunării.
- Să-ţi fie ruşine că-mi Ipo,ţi vorbi astfel mie, care
ţi-am If.OSt soţie cu credinţă, zise ea din nou. Işi ţinea
acum trupul drept, ochii ei străluceau şi nu mai se­
măna cu Ifemeia înfrîntă de mai înainte.
- O să te căieşti tu o dată, sărace, de ce Iaci
acum. Dar va fi prea tîrziu, prea tîrziu! Noapte bună,
zise ea şi ieşi repede pe uşe.
- Niciodată nu mă voi căi, strigă el cu mînie.
Niciodată ' Albia de-acum voi începe să trăiesc, eu,
Dochiţa şi .Arhanghelfi". Vivat "Arhanghelii" de-a­
cum! Nu era primarul lirnpede la cap nici acum, dar
pentru aceea era ClOl1IŞtiU de ce făcea.
In ziua următoare se duse la părintele Mur ăşanu
şi-i spuse că, cu voia amindurora, se 'desparte de ne­
vastă.
Popa Murăşanu păru Ifoarte surprins de vestea
asta; îl pofti să şadă şi începu să-i vorbească despre
datoriile soţilorde căsă tarie.
- O să tema.igîndeşti.domnule.primar. o hotă­
rîre aşa de mare nu se ia deodată. Vei încerca să
curnpăneşti mai ,bine lucrurile. Mici neînţelegeri se
18
273
[274]
întîmplă în orice căsătorie. Insă darul lui Dumne­
zeu de-aceea se dă celor doi soţi, ca să învingă, să
se stăpînească. Dumnezeu a lăsat căsătoria aşa ca
să nu se poată desface decit prin moarte.
Primarul avu un zîmbet de batjocură.
- Se poate, domnule părinte, să fie aşa cum spui.
Noi nu prea 'ştim ce-a zis Dumnezeu.
- Faci rău destul că nu ştii, mi TIU vrei să ştii,
răspunse 'părintele CU durere; dumneavoastră credeţi
că un singur lucru e vrednic să-I cunoaşteţi şi să vă
interesaţi de el : aurul. Mi se pare că aurul vă umple
aşa de tare toate simturile, încît nu mai,' sînteţi în
stare să simţi(işi altceva. N-ar fi rău dacă v-aţi
gîndi cîteodată ce 'Veţi face cind nu va mai fi aur?
Primarului îi veni să zid: "N-om cere de la dum­
neata, f ii liniştit", dar numai zîlT11:bdul de răutate ce
răsufla inacest gîndi Se ivi 'pe fată.
- Vom vedea noi atunci.vdomnule părinte, zise el.
Nimeni nu poate şti ce o să Se întîmple.
- Chiar pentru asta Iar trebui să nu vă bateţi joc
de legile lui Dumnezeu, începu iar părintele.
- Eu nu-mi bat joc de nici o lege; nu mai pot trăi
cu femeia şi 'Vreau să mă despart. Atît, rînji 'prima­
rul Cornean.
Preotul incepu să se agite.
- Ha îţi baţi joc, eu numaidecît o să-ţi arăt că-ţi
baţi joc, zise el cu vocea 'mai înălţată. Pe dumneata
eu te-am cununat ; ştiu ce mi-ai spus atunci, că nu­
mai din dragoste curată te căsătoreşti cu Salvina. Şi
nici nu se putea altfel; a fost fată frumoasă, avută,
a venit după dumneata fără ca să fie părinţii ei pe
deplin mulţumiţi. Ani de zile aţi drăit bine, ,a1i trăit
in pace. Legea lui Dumnezeu e 'Că legătura lÎ.ubi:rii în­
tre bărbat şi femeie să ţină pînă la capătul vieţii.
Dumnezeu nu de aceea ne dă bunătăţi ca să călcăm
legea asta. Eu te-asigur pe dumneata că dacă belşu­
gul nu te-ar fi aj uns, .ai trăi şi azi bine cu nevasta.
Dar "Arhang'helii" vă suceşte minţile dumneavoastră.
Vă obicinuiţi la trai bun, mai ales la beutură, şi vă
place dacă vi se deşteaptă tot mai puternicepof;tele
cele dobitoceşti. Beţi mereu, vă petreceţi şi nu mei
274
,·-.ezt J
_iiI!il1iiibl
: ::;
[275]
275
18--
voiţi să ascultaţi decît de legea trupului. Dar legea
asta calcă legea lui Dumnezeu şi să ştii dumneata că
păcatul ăsta se răzbună o dată foarte amar. Dumneata
vreai să-ţi părăseşti nevasta legiuită şi vreai să te
rnsoţeştt cu Dochita ! Spune dumneata, nu-ţi baţi joc
in chipul acesta de 'însăşi mila lui Dumnezeu care
te-a Iăcut avut ş-acurn te laşi stăpînit de trup?
_ Nu-i scris nicăiri să iau pe Dochiţa, răspunse
cu răceală primarul şi se ridică de pe scaun. De alt­
fel, continuă el întunecat, eu n-am venit să ascult ca­
zania dumnitale, ci numai să-ţi anunţ şi să te rog să
porneştt procesul de divorţ.
_ Chiar asta nu vreau s-o fac, zise cu hotărîre pă-
rintele! N-am să urzesc procesul, pentru că ar fi în
z,adar. N-aveţi cauze de despărţire.
_ Asta te priveşte pe dumneata, zise primarul cu
mînie, dar cred că sînt instanţe mai mari.
_ N-o să-ţi primească nimenea procesul, te-asigur,
mai zise preotul. Primarul se opri în prag, îl privi pe
popa cu dispret şi zise:
__ O sută de zloţi la protopopul şi-n trei săptă-
mîni sîntem despărţiţi, părinte. ştim noi cum se fac
1 ucrurileacestea.
In urma scenei', preotul rămase foarte tulburat. Şezu
la masă şi-l aviză numaidecît pe protopop.
Primarul îşi înaintă rugările de d,espărţire şi, acum,
săptămîni întregi nu se mai trezea din beţie. Dacă
mergea în oraş, rămînea ou săptămîna de cap şi îm­
prăştia banii ca şi cînd ar fi risipit nisip. In clipe de
i! beţii adînci hăieşii îl văzură plîngînd de multe ori.
Mulţi ziceau că-i pare rău că se desparte. Pe la
"Arhanghelii" nu ma] mergea, ci spre scirba celor mai
mulţi Vălenari, cînd era acasă, ducea pe Dochiţa l.a
el, slugile aduceau poveri de vin de la birt şi Socoteau
prin sat veştile cele mai slabe despre cei doi.
Nici un răspuns nu-i venea la cererea lui de despăr­
ţire, şi el părea tot mai' inrăutăttt, cînd, într-o zi, pe 11a
începutul lui iunie, clopotul începu să cînte în turnul
bisericii,
_ A murit primăreasa l îşi ziceau cu uimire
muierile.
[276]
Salvina într-adevăr nu putuse să rabde multă vre­
me viaţa pe care o ducea. Slăbise ca un schelet şi pe
urmă îl dezlegase pe Cornean; putea să se cunune
cu Dochiţa.
- S-a îngTi1jit Dumnezeu să-i despartă, ziceau fie­
melle.
-- O să-i pară lui rău. Femeie ca Salvina n-o să-şi
mai afle.
- D-apoi Dochiţa ?
- Uf l Dochi1a! Nici nu se poate asemăna.
- Asta o să-i pună coanne şi lui.
- De-ar da Dumnezeu, că e vrednic.
Gura satului începu să torăie şi nu se mai opri pînă
ce auziră că, la Sînziene, secumma primarul cu Do­
chiţa. Atunci gura satului amuţi pe-un restimp, ca siî
se porneaoS.că apoi şi mai nehodinită. Să descoperiră
toate păcatele vechi şi nouă ale Dochiţei, Salvina fu­
sese o sfîntă, primarul are să se Ucăloşească, femeia
cea nouă ,a,re să-I înşele!
Gura satului pornise cu mai mare înverşunare,
fiindcă multe văduv., tinerele credeau că Dochita le-a
fura t norocul. Nu era puţin 'Pe vremea asta să fii soţia
unui părtaş de la "Arhanghelii", şi încă a unuia oare
avea două părţi, care Se număra îndată după directo­
rul Iosif Rodean.
Era c-o săptămînă înainte de Sînziene, într-o sîrn­
bătă seara, CÎnd primarul îl află pe notaruj Rodean
în curte, lîngă piue, şi-i Spuse c-ar avea să-I roage
de ceva.
Directorul îl conduse numaidecît În casă şi-l întrebă
cu ce-i poate sluji.
- Te-aş ruga foarte mult, domnule director, În­
cepu primarul, să-mi fii năriaş, să mă cununi dum­
neata.
-- Aşadar ,e adevărat că te însori a doua oară?
întrebă directorul cu-n zîmbet ciudat pe f.aţa lui mare.
-- Adevă,rat, răspunse primarul pledndu-şi capul.
_. Şi, cu Dochiţa ?
- Cu Dochita !
--- N -aş fi crezut! Faci foarte ră u că te că-sătoreşti
CI1 femeia aceea.
276
[277]
5
- Acum, asta nu se mai poate schimba, domnule
director! zise primarul.
Iosif Rodean tăcu un restirnp, se plimbă cu paşi grei
prin cameră, apoi îi zise cu hotărîre :
- Dacă nu se mai poate schimba. caută-ţi alt nă­
naş. Nu te cunun.
Vasile Cornean îl privi uimit, nu-i venea să creadă
ce auzise şi din ochii lui se vedea 'Că aşteaptă încă răs­
punsul.
- Nu te pot cununa, caută-ţi alt nănaş l zise cu
mînie directorul.
Primarul îl înţelese acum şi rămase uluit. EI ţinea
foarte mult să-I cunune un domn din sat, mai ales
directorul de Ia "Arhanghelii".
- Pe cine să-mi aflu aşa de-ngrabă ? întrebă el
zăpăcit.
-- Puţin îmi pasă pe cine-ţi vei afla! strigă notarul
şi ieşi în verandă. Indată se auzi vocea lui puternică:
Pune [piatră, măi Niculae, fire-ai al dracului de ticală:
N-auzi că bate-n gol?
- Seara bună, zise primarul strecurîndu-se pe lîn­
gă el.
Directorul ori nu-l auzise, ori era încă mînios, căci
nu-i răspunse. Vasile Cornean ieşi foarte abătut în
stradă. Refuzul notarului îl rănise adînc. El mergea
cu capul plecat, cînd' trăsări deodată:
- Bună sara, tovarăşe, bună sara, iubite! îi
striaă cineva de la spate.
El se întoarse şi-l văzu pe universitarul Ungurean
apropiindu-se cu dreapta întinsă.
-- Noroc!
- Noroc! răspunse încă tot abătut Cornean. Cînd
ai sosit? îl întrebă apoi.
-- Numai cît am picat, iubite, numai cît am picat!
Ş-am vrut să-I văd pe nenea Sp'iridon vde mai tră­
ieşte. Ce mai faci?
- Ei, iacă ! răspunse ridicînd din umeri Cornean.
- Stai, drace, cum era să-mi uit. Te-nsori ? îl în-
trebă de aproape Ungurean, r ăsuflîndu-i în faţă
acreala de butoi.
- Mă-nsor!
277
; ?
[278]
- Primeşte felicitările mele l Cu Dochiţa P
-- Cu!
Universitarul tşi supse o dată buzele, zîmbl şi-i
zise:
- A'i ales-o pe sprînceană. Incai ştiu că au ce
strînge-n braţe. Dar nu pot să-ţi ied că nu m-ai che­
mat încă Ia nuntă.
Ungurean o vorbea mai întîi de bine pe Dochiţa,
Primarul îl privi cu bucurie, apoi deodată îi veni un
gînd mîntuitor. Işi puse o mînă pe umărul trnărulul
şi-i zise:
- Dacă nu te-am invitat pînă acuma e că te pof­
tesc de nănaş. '
Universitarul la cuvintele acestea izbucni într-un rîs
nestăpînit. Printre hohote se putea mereu auzi exla-
marea favorită : "Colosal !", "Colosal !". Apoi, după 'l'
ce se linişti, îi bătu primarului în palmă şi-i zise:
- Se face, iubite, se primeşte cu bucurie. Dar 'Cine I
să fie naşe ?
Primarul se gîndi o clipă, apoi răspunse:
- O soră de-a mea,care vrei.
- Bun! Se primeşte şi asta. Şi - la Sînziene ?
- La Sînziene!
--- Foarte bine! Te-ngrijeşte numai de beuturică
bună.
- Este, răspunse vesel Comean.
Işi mai bătură o dată pălmile, apoi se despărţită.
Preotul Mură'şanu îi cunună în ziua de Sînziene,
Nu ţinu nici o cuvîntare,cum era obişnuit să facă, nu
voi să meargă nici j,a masă. Preoteasa părea supărată,
îi zisese chiar :
-- Nu-i bine că te pui pe picior de bătaie cu toti
fruntaşii satului.
- Ehei! făcu popa, unde te gîndeşti şi tu. Nu mă
duc, fiindcă am fost împotriva despărţirii şi chiar şi
împotriva căsătoriei âcesteia. Sînt convins că Salvina
a murit numai din vina ticălosuluj acesta!
Dar, în schimb, an luat parte la masă toţi. frunta­
şii, chiar şi directorul de la "Arhanghelii". Adevăraţ
că numai singur şi s-a depărtat devreme, dar totusi
cu prezenţa lui ridicase foarte mult nimbul căsătoriei.
278
[279]
[
I
Feciorul său, Ghiţă, încă nu se întorsese din Capitală,
acum îşi făcea examenele cele din urmă, după cari
avea să se reintoarcă cu diploma de inginer. Pruncul
şi Ungurean, motarul Popescu, scriitorul Bratu erau
însă aici şi-şi petreceau cu însufleţire.
Din cînd în cind Ungurean tînărul schimba priviri
cu Dochiţa şi, la începutul unei ţarini, ea se strecură
pe uşe. Indată după ea ieşi şi Ungurean. Nimeni nu le
luară seama; bărbaţii erau ameţiţi de beutură, Ie­
meile, fetele dansau. Lăiţă cînta cu însufleţire.
După un restirnp destul de indelungatcei doi intr ară
aproape unul după altul. Ungurean, cu faţa buhăită,
luă un pahar plin, îl supse, şi între hohote de rîs, în­
cepu să strige :
- Of! primarule, primarule, să fi fost tu al dra­
cul ui 1
Dochita zîmbea şi-i umplea paharul. Cornean îi pri­
vea cu ochii prostiţi : nu mat pricepea nimic, căci era
beat turtă.
- Of! prirnarule, să fi fost tu al dracului! zicea
mereu Ungurean, izbucnind necontenit în hohote de
rîs.
-- Di-di-dice să ... să fi fost? izbucni să-I întrebe
Într-un rînd primarul, încercînd să zîmbească. Dar nu
mai putea; ochii lui erau două răni parcă.
- Pe onoarea mea de nu-i colosal! strigă Ungu­
rean în loc de răspuns. Apoi, ridicîndu-se, incepu să
ţină un discurs în larma atotstăpînitoar e. Numai frîn­
turi se puteau înţelege din cuvintele lui.
- Fraţilor - primarul - inima noastră "Arhan­
ghelitil"... Izvorul de petrecere ... Nvarn fit nimic fără
.Arhanghelii". Vivat "ArhanghelH".
La cuvîntul din urmă cei de lîngă el începură să
bată cu pumnul în mese şi tot mai mulţi erau cari stri­
gau "trăiască Arhanghelii " , pînă ce toţi nuntaşii
izbucniră în stI1i-gătul ăsta. Muzica încetă, pe-o clipă
se făcu linişte şi Ungurean se sui pe masă şi zise,
cît putu de tare :
- Fraţilor, popa nost n-a vrut să ne cinstească ,În
sara asta cu prezenţa sfinţi ei sale. Să-mi daţi voie ca,
dîridu-i "vot de blam", să fiu eu popă în noaptea asta,
279
[280]
ori cel puţin diac şi sa va cînt troparul protectorilor
noştri cei cereşti, troparul .Arhanghelilor".
- Vivat ! Vivat l Ungurean, se auzi. din toate păr­
ţile. Apoi, deşi îl auzir ă cîntînd de multe ori cîntarea
asta, se făcu linişte. Aşteptau.
- Se cade să ne aducem aminte în toată buna
vreme de arhanghelii din cer, cari fac să strălucească
şi fratele lor de pe pămînt,alungînd nenorocul, sără­
cia şi lipsa din satul Vălenl. In cinstea lor ş-a soarelui
care luminează în Văleni si lumina lui nu se mai stin­
g,e, să cîntaţi: cu toţii după mine!
Şi el .începu pe-o voce groasă, adîncă, de butie :
- Unde umbreşte darul tău, Mihaile Arhanghele,
de-acolo se alungă puterea diavolului; <Că nu sufere
să rabde lumina ta luceafărul cel ce a căzut. Pentru
aceea ne rugăm ţie: săgeţile lui celea de foc purtă­
toare, edea 'pornite asupra noastră, stinge-le cu mijlo­
cirea ta, mîntuindu-ne pe noi din smintelele lui, vred­
nice de laudă, MihaHe Arhanghele,
Puţini îl secundară, fiindcă nici nu se putea. El cînta
"lauda" asta într-un chip deosebit, cu figuri. aflate
de el. Era glasul al cincilea, ca şi la "Iaudele" de la
Pa şbi , dar Ungurean pusese atîtea întorsături de-ale
lui în melodia bisericească, încît nimeni nu i-o putea
învăţa.
Deşi erau cei mai mulţi beţi, după cîntarea biseri­
cească, afară de domnii cani erau de faţă, nimeni nu
strilga: "să trăiască". Asupra ţăranilor, în orice îm­
prejurări, CÎntarea bisericească face o impresie adîncă,
le învăluie sufletele cu misticismul care se desprinde
din ea.
Ei rărnaseră un restimp tăcuţi, apoi petrecania în­
cepu din nou.
Ca orice izvor de bogăţ,i.i prea mari, venite la repe­
zeală, pe neaşteptate, "Arhanghelii" arunca destule
raze de lumină, dădură mare avînt vieţii din Văleni,
dar avîntul acesta îi împingea pe oameni mari mult
spre pr ăpăstii. Erau mulţi cari începură să imite viaţa
domnilor, aşa cum o .puteau ei înţelege, pe care o cu-
280
[281]
noşteau de prin birturi şi alte localuri de petrecere.
unde se întîlneau.
Doohita era una din femeile vrăjite de 'puterea au­
rului, de farmecul luxului şi bine o cunoştea notarul
Iosif Rodean ce plăteşte. El, de cînd începuse să se
hrănească şi să bea cît îl încăpea pielea, nu mai con­
sidera întru nimic legile morale şi asta nici nu o mai
socotea de păcat. Universitarul Ungurean de aseme­
nea î,şi petrecuse de multe ori cu Dochiţa şi
înainte de cununia ei cu Cornean şi nădăjduia să-şi
petreacă şi de-aici încolo. Notarul Popescu şi scriitorul
Bratu cunoşteau aproape pe toate "cJ-lilpurile de rnirono­
sită" din Văleni, deşi nu erau de mult în sat. Se pare
ca demoralizarea la sate, fără sprijinul puternic al
celor din pătura cultă, nu ar înainta aşa de repede şi
nu ar ajunge atît de departe.
Se pare că pilda lor e mai molipsitoare decît a al­
tora; se iau oamenii după ei din vanitate, ori ln fapta
iar simt o linrştire a conştiinţii, zicînd:
- Ei sînt mar învăţaţi şi tot trăiesc aşa!
Poatedln amîndouă cauzele, adăugînd 'că "domnii"
sînt mai preîeriţi de ţărance.
XIX
De cînd veniseră CE!i doi universitari în vacanţa de
vară, chefurile s.e ţineau lanţ în Văleni. In birturi nu
se mai stingea lumina pînă-n zori. Sooietarii, băieşii,
hocmanii de la .Arhanghelti" mai ales, îşi făceau de
cap. Femeile lor începură să se pună pe gînduri, cînd,
cîte trei-patru zile, nu-i mai puteau urni din birturi,
Ungurean şi Pruncul, tinerii, treceau dintr-un birt în­
tr-altul, legănîndu-se în curbe largi pe drum şi în­
cepeau cheful, din nou, cu fiecare grup de mineri. Ei
erau primiţi cu însufleţire, cu urale. Cei doi ii obicinu­
iau, Încet-Încet, cu ponturi obişnuite prin birturile din
Capitală. După ce se-rnbătau, băieşii începeau să spar­
gă sti-de, pahare, să joace pe mese, să stropească pode­
lele cu beutură din sticle; pariau care putea bea mai
281
[282]
I
mult, trăzeau sorţi care să plătească în cutare noapte
pentru Că'" fiecare ar fi voit ca el să deie beutura. Cînd
sorţile cădeau pe unul din cei doi universitari, ei erau
scutiti totdeauna pentru cinstea de "prezidenţi ai
mesei" şi atunci plăteau, pe rînd, ceilalţi băieşi.
Birturile fierbeau neîntrerupt, se vedeau ieşind,
din cînd în cînd, oameni cu feţele de mort, clătinîn­
du-se. Pe uşi năvălea atunci fum gros de tutun, ames­
tecat cu duhoarea beuturii, ca răsuflul înăduşitor al
unei peşteri... .
Duminecile si-n sărbători veneau, de obicei, domni
de la oraş, anume ca să-şi petreacă în Văleni. Nu era
străinul care, intrînd o dată în Văleni, să nu fie cin­
stit cu mîncare, cu vin. Bădicul Ionuţ Ungurean, pri­
marul Cornean se puteau afla aproape în orice vreme
în 'birt şi cum străinii trăgeau aici, societari! de l'a
"ArhangheIH" îi luau numaidecît sub scutul lor, ceea
Ce! însemna că puteau să mînînce si să beie cîtaveau
poftă, şi de multe ori şi pe deasupra, şi puteau /ră­
rnînea aici în sat eîit ar fi voit. Dacă cei doi boieri nu
erau din întîmplareîn birt cînd pica străinul, se aflau
totdeauna alţi vălenari cari să-i iee în primire, In chi­
pul acesta se purtau cu oaspeţii mai neînsemnaţi ;
cînd sosea vreun domn în sat, numaidec.ît erau avizati
cei doi universitari, ori vreunul dintre societatii "Ar­
hanghelilor", chiar şi directorul Iosif Rodean.
Duminica şi-n sărbători însă veneau, de obicei, per­
soane cunoscute din oraş, cari ş-au mai petrecut de
multe ori în Văleni. Atunci se inciripa repede oceată
de zece-dncisprezece în jurul 100r, începeau pe la zece
cu bere şi terminau, 'în zori, cu vin şi cu rachiuri. De
cele mai multe ori ieşeau într-o poiană la o frigare.
Miei, purcel, se rurneneau în Hacăriie cioturrlor us­
cate de brad; chiuiturş, urale, cîntece se înălţau în
noapte pînă tîrziu; în jurul flăcării uriaşe se vedeau,
mişcîndu-se mereu, umbre.
Dacă, noaptea tirz iu, ar ,fi trecut prin Văleni un stră­
in cu prilejul ăstor fel de chefuri, ar fi crezut că-s
nişte nuntaşi întîrziaţi, cari au rătăcit prin păduri. De
altfel convingerea aceasta şi-ar fi făcut-o şi dacă ar fi
trecut ziua prin Văleni, Pe lîngă larma nesfîrşită din
282
[283]
birturi, cînd dintr-o casă, cînd dintr-alta pătrundea
veselia. Vecini, prietini se adunau să guste vinul adus
de curînd "de la ţară" şi dintr-o glumă se încingea
cîte-o petr ecanie care ţinea cu zilele.
Insă nici într-un an băile nu fură aşa de bogate ca-n
vara asta şi, deci, nioi chefurile atît de dese. Erau mi­
neri cari strigau în gura mare, în vreme de beţie: că
înnebunesc de atîta bine. Aproape nu era săptămînă
să nu se repeadă Lăiţă cu vreo doi pînă în Vălenu
Universitarii cei doi aduseră cîntece nouă în salt, ro­
manţe vesele, pe cari, în scurtă vreme, le cîntau şi
băieţandrii cari aduceau piatră cu călutii de munte.
Săptămînile treceau repede într-o fierbere şi veselie
nesfîrşită ; erau mulţi Vălenarl cari, auzind, sîmbătă
seara, clopotele, ziceau cu mirare:
- Măi, mîne iar eduminică !
Ca în fiecare an, aşa şi acum, într-o duminecă de la
sfîrşitul lui august, fruntaşii din Văleni se adunată în
birtul lui Spiridon de pe Ia ceasurile zece înainte de
prînz, să prăznutască depărtarea d'in mijlocul lor a
universitarilor. Numai de doi aveau să se despartă în
anul acesta, de Ungurean şi Pruncul, Ghiţă Rodean îşi
luase diploma, dar nu avea încă post. El mai rămînea,
deocamdată, în Văleni. Insă Ungurean şi Pruncul
trebuiau să plece în curînd.
Liturghia, în biserică, încă nu se sfîrşise, cînd paha­
rele pline cu bere proaspătă Se înşiruiră pe masa
lungă. Pruncul, tatăl, nu era de faţă, însă bătrînul
Ungurean, ca de obicei, fu cel dintii care, luînd paharul
în mină, începu să închine :
- Să mergeţi 'cu bine, feciori, şi să vă întoarceţi
sănătoşi. La anul să vă vedem advocaţi pe amîndoi.
-- Trăiască advocatii, strigară în cor ceilalţi.
- De nu mă voi întoarce la vară cu diploma în
mînă, să nu-mi mai spuneţi pe nume! zise cu hotărîre
universitarul Ungurean, după ce-şi şterse mustata, de
care se prinsese spumă de bere.
__ o Va da Dumnezeu, va ajuta Dumnezeu! răspunse
cu bucurie tatăl său, mîngăiat de hotărîrea ce se des­
prindea din faţa tînărului. Erau şi încordate liniile
283
[284]
[z!V
feţei lui, părea mai degrabă un căpitan care dă o po­
runcă, decît un om care promite ceva.
De altfel bătrînul Ungurean nicicînd nu deznădăj­
duise de viitorul copilului său. Că tindălea de-atit
amar de vreme prin Capitală nu-l părea lucru aşa de
mirat, erau multe cărţile pe cari trebuia să le invete!
Dar o dată va iesi domn mare din feciorul său l Un
domn de care să s'e vorbească în şapte sate! Cine-I va
vedea o dată.unglodat 'În bogăţii la oraş, să zică:
"iată, mă, pe domnul acesta mare I-a purtat la şcoli
un părtaş de Ia "Arhanghelii", societarul Ionuţ Ungu­
rean". EI şi spunea la toată lumea, îndată ce apuca
la cap:
- Cheltuiesc cu el? Nu face nimic! O să iasă
domn o dată din el, nu glumă".
El beu deci cu însufl etire şi al doilea pahar şi, ui­
tîndu-se zîmbitor pe la toţi, zise:
- Bună bere!
Poveştile, găIăgia începură nurnaidecrt şi fumul ţi­
gărilor se ridica repede, vineţiu în bătaia razelor de
soare. Toţi erau predispuşi spre veselie, de-o săptă­
mînă nu mai fură atîţia laolaltă .-- patrusprezece ­
ca astăzi. Intre ei era şi directorul Rodean. Ghiţă şi
clericul Murăşanu, cari într-alţi ani erau şi ei de faţă
la cheful tradiţional, astăzi lipseau : porniseră de
dimineaţă Într-o excursie pnin munţi.
Universitarul Pruncul nu se putea însufleţi nici în­
tr-un chip. O adîncă părere de rău, un fel de despe­
rare era întipărită pe fata şi în privirile sale. Cei de la
masă făceau glume pe socoteala lui.
- Să ştiţi că-i pare rău după Văleni !
- După Văleni nu, poate dup-o vălenăreancă !
-- Ort ş-a pus în gînd să vie advocat gata Ia pri-
măvară 1
- Asta trebuie să fie! Ii pare rău după viata de
student!
- Trăiască advocatul Pruncul!
Dar el rămînea mereu trist. Sufletul îi era îngheţat
şi acum, de azi-dimineaţă, părea că-I urmăreşte o mare
nenorocire.
284
[285]
r
Căci, azi-dimineaţă, abia se îmbrăcase, abia-şi
aprinsese cea dintîi ţigară, cînd tatăl său intră la el.
cu faţa, Cll privirea foarte întunecate. Tînărul, văz în­
du-l, simţi numaidecît că are să-I dăscălească tia tăl
său, cum făcuse de atîtea ori pin-acuma. Voi să incun­
jure furtuna şi se apropiă de uşă. Insă fatăl său îl
opri c-o privire.
- Rămîi, zise el rece, avem de vorbit amîndoi.
Scăpînd un oftat, tînărul şezu pe un scaun şi arun­
că tigara după cuptor.
- Avem de vorbit, repetă tatăl său. Azi mi se pare
e cheful de despărţire?
- Da, eşti invitat şi dumneata, răspunse în silă
universitarul.
- Eu rn-arn săturat, nu mai mă duc; tu însă poti
să ieil parte. Ai bani?
-- N-am, răspunse CLI dizgust tînărul.
Tatăl său deschise portofelul şi-i puse pe masă trei
bilete de cîte zece.
- Ia-i, sînt ai tăi; potj să-ţi petreci azi. Toacă-i
pe toţi dacă vreai, începu cu răceală tatăl, dar să ştii
că pleci pentru cea din urmă oară la şcoală. EI tăcu,
obrajii palid i se umplută de părăiaşe adînci. Aştepta
să-i răspundă feciorul; însă acela tăcea tăcerea peş­
telui. Se îngălbenise la faţă şi privea neclintit în
masă.
- Anul acesta ţi-I mai dau, zise cu mînie Pruncul:
văzînd că tînărul nu răspunde. Poate fac rău,dar
rn-arn hotărît aşa. Un an mai jertfesc. Apoi - eu
mi-arn Jsprăvit datoria faţă de tine. ŞUi cîţi bani ai
mîncat tu pin-acum?
Universitarul 'Îşi ridica, uluit, privirile la t'aEII său,
dar nu răspunse.
- Si dintr-un cal as fi făcut advocat pînă acum
cu ba�iii ce i-arn ,cheltulit' cu tine ! Intelegi tu ? N-a mai
rămas în tine un strop de bărbăţie? Un strop de cin­
ste? Mai ai tu nas să mai 'ieşi între oameni, în oraş?
Iată, mie mi-e ruşine de ruşinea ta. Aşa dar un an
încă şi cel din urmă! Şi vei trebui să te mulţumeşti
cu patruzeci d'e zloţi la lună.
285
[286]
- Patruzeci de zloţi! se uimi tin'ărulvacum dezle-
gîndu-i-se rnaî î.ntî'i' ilimba. .
--:- Da, patruzeci, nici un ban mai mult. Ce crezi
tu că banii' stau grămadă la mine şi nu se mai ispră­
vesc? Nu ştii ce-nghite gangul cel nou de la "Arhan­
g;helii" ? Nu mă sugi tu de ani de zile? Asadar ne-am
înţeles! sfîrşi Pruncul ridicîndu-se şi ieşind. Din prag
îi mai zise:
- Pe mine să nu m-aşteptaţi ; sînt bolnav !
Universitarul rămase încă multă vreme nemişcat,
după ce ieşi tatăl său. Se simţea la marginea prăpăs­
tiei, 'Căci ştiacă ta,tăl său nu glumeşte. Ce va Iace.P
Săbrmine într-un an CÎnd el abia are un examen,
n-are practică, n-are cărţi, n-a mai ascultat, de anii
întregi cursurile decît poate de trei-patru ori într-un
an! Dar el rnintise pe. bătrînul, el îi spusese că face
practică în cancelaria unui advocat din Capitală! Cum
să-i spună că nu-i nimic adevărat din tot 'cu ce se lău­
dase şi <Că e peste putinţă să-şi ieie diploma Într-un
an? Dar ar folosi ceva chiar dacă l-ar convinge pe
tatăl său P Ar mai fi cu putjntă ca el să se pună pe
muncă, păr ăsindu-şi chipul de trai de pînă acum?
El vedea că nici cum nu se poate mîntui şi simţiri­
du-se la marginea prăpăstiei, îşi zise, ridlcîndu-se :
- Eh, să trăim pînă e bine! şi pled spre birt cu
hotărîrea să-şi petreacă straşnic, ca niciodată.
Insă era prea zguduit, decît să se poată reculege
în grabă. El beu încă multă vreme în tăcere, între glu­
mele şi ironiile celorlalţi. Numai după <ce începu să-I,
ameţească puterea beuturii, începu să-şi petreacă cu
adevărat.
Birtaşul Spir'idon se ivea, în dese restirnpuri, la
masă, aduna repede paharele goale, ţincănindu-Ie de-o­
laltă şi, pin-ai bate-ti pălrnl, le înşiruia, pline, l,a locul
lor. La cheful de adio al universitatilor, de vr-o şapte­
opt ani acum, nu lăsa pe nimeni să servească. Se În­
virtea ca un prisnel.
- Aşa, nene Spiridoane, aşa, iubite, o să-ţi port,
în cinste, o sută de procese, îi zicea universitarul Un­
gurean, de cîte ori se ivea, cu paharele pline, birtaşul.
286
[287]
f
I
Hohote de rîs izbucneau după cuvintele lui Ungu­
rean.
- Trăiască advocatul "de-a geaba", striga vesel di­
rectorul Rodean, cînd Ungurean întîmpina pentru a
zecea oară cu aceleaşi cuvinte pe Spiridon. O să
mori de foame, prietine, purtind gratuit atîtea procese,
adause el îndată.
- Trăiască advocatul "de-a geaba", trăiască antro­
pofilul, str:tgă Pruncul, rîzînd cu hohote. Şi mulţi iz­
bucnir ă după el :
- Trăiască antropofilul !
- Ii auzi, tată? întrebă c-un zîmbet larg tînărul pe
bătrînul Ungurean, de-acum îmi vestesc mărirea vii­
toare! Rîdeţi voi, puţin credincioşilor, eu voi merge
mereu înainte, cucuraj-nainteee, Vivat ! Cu curaj-na-
inteee. Vivat ! ,
Cuvintele din urmă le sfîrşi cîntîndu-le pe melodia
marşului "economilor". Numaidecît începu să bornăie
Pruncul, advocatul Pas-cu oare venise anume pe ziua
de azi în Văleni; începu să morrnăie încet doctorul
Prinţu melodia aceluiaşi marş. Vocea scriitorului Bra­
tu, care încerca acelaşi cîntec, se ridica printre tot mai
desele bornăituri de bondar! ce începură să încunjure
masa. Erau cu toţii ameţiţi de jumătate, era înainte de
prînz. Deodatăcancelartstul Bratu se ridică de la
masă, se apleca înspre cele patru regiuni, dînd tonul
şi, dup-un gest repede al mînei ridicate în vînt, se în­
cepu, pe patru voci :
Pas în pas
Tra-ta-la
Hai toţi Înainte
Tot uoioşi,
Bucuroşi,
Cu curaj-nainte
Tra-la-la.
Gr eşiră textul, începură marşul din nou, iar îl gre­
şiră şi abia dupăce-şi mai dreser ă glasurile cu un
287
[288]
pahar de bere, reuşiră să cînte marşul pînăla capăt.
Cînd ,ajunseră la versurile:
Şi cu cupa plină
Orice dor s-alină,
luară cu taţii în mină paharelei, pe cari Spiri,dan le
umplu la repezeală, şi ciocnind mereu, înt're ţincănitul
Iar sfîrşiră marşul, în picioare. Cîntarea se schimbase
acum în urlet, era ceasurile dauă după prînz. După ce
beură, direotorul de la "Arhanghelii", Îl:ltorcîndu-şi
grumazLi ca de taur spre uşa din stînga, strigă:
-. lv1ăi ticală Spiridaane!
- La poruncă, domnule director, la porunca durn-
nitale ! f
-- Pst! făcu Iosif Rodean. Trei purcei i-ai pus •
de-oparte? .
- Guiţă flămînzi de-aseară, domnule director.
- Ştii tu cînd sînt ceasurile trei şi jumătate? În-
trebă directorul privindu-l c-un ochi încruntat.
- Purceii junghiaţi, curăţiţi, focul aprins pe Pla­
iul Cerbului! răspunse milităreşte Spiridan dudndu-şi
palma dreaptă la ureche,
- Ticală ! strigă cu mînie directorul, aşa-jni ţii fu
minte?
-- Un butoi de zece Ierii la umbră! strigă repede,
palid birtaşul.
- Ei, şi apă, rnăi Spiridaane. Trimite şi două lăzi
de borviz.
- La paruncă, domnule director, şi pîne, şi sare, şi
furculiţe, şi cuţitaşe !
-- lv1ăi, da-l-aş dracului, cum se pricepe, z:ise uni­
versitarul Ungurean.
Spiridan îl privi pe-o clipă, îi aruncă un zîmbet de
batjocură şi răspunse:
- Care cu meseria lui, domnul.e advocat; noi la
glăji, dumneata la legL
Hahote de rîs izbucniră, urale nesfîrşite: "trăiască
Spiridon". Ungurea!l1 bătrînul rîdea şi el cu gura larg
.deschisă, nu mai prkepea de-i laudă ari de-i baltjocură
pentru fiul său ce Spusese birtaşul; dar simţea că e
288
[289]
foarte plăcut să rîzi aşa, fără să ştii de ce, să rîzi pros­
teşte. Spiridon venea urmat de trei Iecioraşi, fiecare cu
pahare proaspete de bere în mînă.
-- Să pottiţi, asta-i de la botul calului, pentru pa­
harele acestea nu cer nimic.
Oaspeţii erau în picioare, gata de ducă. Luară fie­
care cîte-un pahar.
- Trăiască cel dintîi' hotelier al Vălenilor, strigă
universitarul Ungurean.
- Trăiască tata Spiridon !
Ei beură, goliră, din cîte-o pauză, paharele. Numai
bătrînul Ungurean nu-l mai luă de la gură pînă ce
nu sorbise şi spuma cea din urmă.
- Să fii tu al dracului, Spiridoane, asta-i bere din­
tr-un butoi început acum, să mai aduci numaidecît o
rundă!
- Vivat tata, trăiască marele pricepător, urlă tî­
nărul Ungurean.
Din picioare mai beură unul cîte trei pahare. Spiri­
don ştia că, după ce cinstea el de dud, se mai trece
o jumătat' de butoi pînă se depărtează oaspeţii. In
urmă oaspeţii se duseră, numai universitarul Pruncul
se lăsă pe-un scaun şi Iăcîndu-i lui Spiridon semn să
se apropie, îi zise pe-un glas plîngător:
- Adu butoiul lîngă mine, tată Spiridoane ... De-,a­
cum tu-mi eşti tată!
Birtaşul băgă de seamă că universitarul e beat tur­
tă, dar totuşi' ,îl uimi vocea lui disperată. Era şi palid,
aproape verz iu, tînărulPruncul,
- Să nu mai beai, domnule advocat, o să ţi se facă
rău, zise birtaşul, aplecîndu-se spre el.
Pruncul rostogoli asupra lui doi ochi tulburi, reci,
păru pe-o clipă că nu-l cunoaşte pe Splridon, apoi, of­
tînd din adînc suspină :
- Tu eşti tata meu. Vino să te sărut!
- Să nu mat beai, răspunse cu dizgust birtaşul. Ar
fi mai bine să mergi acasă, domnule advocat, să prîn­
zeşti, să tragi un pui ele somn, pînă pe la patru. Alt­
fel n-o să poti petrece la noapte, Ar fi bine să mergi
acasă. -
19 - Arharighelu, ed. 1
289
[290]
·!
1
- N-am casă, suspină cu durere tînărul, legănîn-
du-şi mereu capul între umeri, ca şi cînd ar compă­
timi pe cineva. N-am casă, rr-am părinţi. Tu eşti tata
meu de-acum; mă arunci în drum? El îşi opri înde­
lungat ochii mari şi tulburi asupra lui Spiridon.
- Pentru toată lumea, nu, domnule advocat!
- Atunci ascultă rugămintea fiului tău şi adă bu-
toiul. N-o să te mai incomodez, o să-mi torn eu în
pahar; ştiu umplea paharul cu bere, tată Spiridoane.
Birtaşul se închină, se depărtă repede, părînd că se
grăbeşte să-i împlinească cererea. Insă îşi văzu în­
dată de alte trebi. Işi zicea: "are să adoarmă acum,
îi cunosc năravul". După ·ce-şi aranjă unele rnărun-.
ţişuri, dupăce împă,rţil porunci pentru .Jrigarea'' de
după prînz, se aşeză cu nevasta şi copiii mai micj' la
masă, şi chiar se pregătea să înghită cea dintîi lin­
gură de supă, dnd uşa de la camera vecină se crepă I
şi, prin deschizătură, se ivi capul universitarului .1
Pruncul. ..
- Nu rna] vine butoiul ăla, tată? întrebă el pe-ace-
laşi glas plîngător.
. - Nu mai este, domnule advocat! zise birtaşul,
uimit că tînărul nu adurmise după cum crezuse e1. .
- Ei, drăcie ca asta! strigă deodată cu mînie
Pruncul. Să-mi vină beutura l Ce porcie fad dum­
neata astăzi?
Spiridon, palid, tremurînd uşor de indignare şi nă­
cazcă n-are hodină să înghită o lingură de supă, se
sculă repede, trecu pe lîngă "advocat", trăvăli buto­
iaşul cel Î1J]ceput, îl aşeză lîngă masă, ,îi fixă bine
pumpa şi chemîndu-l pe Pruncul îi zise:
-- Pofteşte, domnule advocat. Mai sînt cel puţin
douăzeci de pahare.
- Pofdim l zise Pruncul intinzîndu-i un bilet de
douăzeci.
-- Nu acum, domnule advocat, ce ştiu eu cît să re­
ţin ! Las' pînă la urmă.
-. Poftim, insistă din nou tînărul. Ia-ţi plata. Nu
eşti tată bun, nici tu, Spiridoane. N-ai milă de om.
Ia-ţi plata şi du-te!
Spiridon îi lăsă DUetul pe masă şi ieşi.
290
[291]
Trecuseră ceasurile patru cînd începură să s-adune
tovar ăşii de ţietrecanie. Pe Plaiul Cerbului vîlvătaia fo­
cului, se înălţa de mult. Tovarăşii se întîlniră în birful
lui Spiridan, şi mare le fu mirarea cînd pe Pruncul îl
aflară tot acolo, cu paharul de bere înainte. Vreo
cîbiva ciocăniră butoiul: suna a gal. Il clătinară :
vînt! Dar nici Pruncul nu se putea mişca din loc. Stă­
tea răzirnat de spăteaza scaunului cu spatele, c-un cat
pe masă, iar picioarele şi le ţinea ţeapene, înfipte parcă
în podele, ca şi cind ar fi rămas aşa într-un acces de
ameţeală. El privea cu nepăsare la cei din jurul său,
părea că nu-i cunoaşte. Din cînd în cînd cita din adînc
şi avea a mică clătinare din cap. Tovarăşii se adunată
în jurul lui lărmuirid, strigîndu-l pe nume, pipăindu-l,
alţii îl zguduiau. La zguduiri mai puternice Pruncul
lăsa să s-audă un morrnăit înăduşlt, ca şi cind ar veni
elin mari depărtări.
-- Pe ăsta a trebui încă să-I ducem pe sus pînă pe
plai, zise cu mănie notarul Iosif Radean.
- A beut un butoi de bere; mă mir că n-a plesnit,
zise doctorul Prinţu aplecîndu-se la universitar şi pi­
păindu-l. In clipa aceea se auzi din nou morrnăitul
lui Pruncul, el se mişcă puţin şi zise, ca de pe altă
Iume :
- Parcilar!
-:- Of, 'Of! încă o să ne deie lecţii de morală, nîse-
advocatul Pascu.
Pruncul se mişcă mai tare pe scaun, cercă să se
ridice, dar nu reuşi; se răzirnă din nou de spăteaza
scaunului şi zise iar:
- Porcilor! Sînteţi cu toţi'i nişte parci.
In clipa asta în birt intră universitarul Ungurean,
se apropie cu paşi largi de Pruncul, Ierind din cale pe
cei ce se grămădeau în jurul tînărului beat.
- Salutare, colega, salutare! ziSe Ungurean cu
faţa radioasă de fericire. Ali beut? Te-ai imbătat ? Ai
durrnit P
-- Veni, vidi, viei! răspunse Pruncul inchipuind
un zîmbet rînjitor din umerii obrajilor.
19*
291
[292]
- Nu-i beat de tot 1 declară îndată Ungurean. După
formula asta de întrebare şi răspuns cunoştea de mulţi
ani stadiul hetiei lui Pruncul.
- Vii cu noi, iubite? îl !Întrebă apoi vorbindu-i la
ureche. Dar Pruncul părea că nu-l auzise. Mormăi
încet:
.- 'Sînteţi nişte porci 1
- Ai coniac, Spiridoane ? întrebă Ungurean îngri­
jorat.
-- Este, domnuleaclvocat.
-- La repezeală coniac şi un păhărel. O să-I deştept
îndată, zise el întorctndu-se spre ceilalţi.
Cîteva priviri se-ntoarseră întrebătoare spre doc­
torul Prinţu.
- Se poate, răspunse el. Beţia de bere e ca o ceaţă,
deasăce-i dreptul, dar nu-i grea. Alcoolul berei nu t
apasă creierii cu greutatea alcoolului de vin, ori, mai •
ales, de rachiu. De aceea beţia berei nu-i adîncă. Ea
moleşeşte trupul întreg, îngreunează mai mult sto-
macul.
După cîteva păhărele de coniac, beute unul după
altul, Pruncul începu să-şi scuture capul, braţele, apoi,
ajutat de Ungurean, se ridică. Era mai palid ca un
mort
- Acum repede, afară la aer, comandă Ungurean.
- Ar fi şi vremea; o să Se răcorească bine pin-a-
jungem pe plai, zise bătrînul Ungurean.
�- Colosal 1 răspunse tînărul. Doar nu te vei teme
de-ngheţ? Ai blană. groasă de slănină pe dumneata.
Ei se strecurară pe-o hudjţă, apucară pe-o cărăruşe,
trecură valea pe-o punte destul de îngustă, peste care
Ungurean îl duse cu multă grije pe Pruncul. Dar în
aerul curat, în urma mişcării, În urma coniacului care-i
încălzi stomacul, tînărul începu să se deştepte bini­
şor. Cînd începură să urce pe plai, el se desfăcu de
braţul lui Ungurean, zicindu-i :
-- Lasă-mă!
- In sfîrşit! of ti'. Ungurean uşurat. Dar cine mama
dracului te-a pus să teîmbeţi de bere, cînd azi dup-a­
miazi îţi era rezervată plăcerea să te îmbeţi de rizling
ori de tămiioasă ?
2.92
[293]
- Nu mi-Iar fi fost nimic, dacă n-aşi fi fost flămînd!
zise cu silă Pruncul.
- Păi, n-ai prînzit azi?
- De-aseară ajunez !
- Ce spui, frate! Dacă-i aşa, tu eşti mai tare ca un
bou! se mira Ungurean. Şi cum te-ai hotărît să aju­
nezi? Te-ai îmbătat şi .azi-dimlneaţă P
Pruncul tăcu un răstimp; urcuşul iute îl făcu să
gmie.
_.- Nu. Am avut un conflict cu bătrînul, reuşi să
răspundă. '
- Ei, unconflict ! Părinţi şi fii! Ce-i mai de toate
zilele ca asta! Pentru atîta lucru fad tu prostii?
- Uf! Lasă-mă dracului, Iasă-mă dracului, Ungu­
rene! oftăcu deznădejde Pruncul. A fost mai mult
decît un conflict, a fost un "ultimat".
- Ultimat ? se miră Ungurean nepricepînd îndată
de ,ce-i vorba.
- Un an îmi mai dă parale; într-un an să-mi iau
diploma, zise cu silă Pruncul. Ii fu şi ruşine să spună
cît îi promisese lunar, chiar pe anul acesta,
Ungurean începu să rîdă cu hohot. Se opri, căci
rîsul nu-l mai lăsa să facă nici un pas pe urcuşul iute.
Cărăruşa, oricît de spirală pe coasta plaiului, era din
ce în ce mai' greu de urcat; ceilalţi apucaseră cu mult
înaintea 10'r.
- Nu fi copil, iubite, nu te prosti acum, cal bătrîn!
Ultirnate de acestea oîte n-arn mai căpătat noi, zise
Ungurean, după ce se mai linişti, pornind din nou .
-rr- Bătrtnul meu, acum o dată, n-a glumit. Il pricep
eu ! Pat să-ţi spun că-i un om amarnic, zise cu durere
Pruncul. Spune că galeria cea nouă de la "Arhan­
ghelii" i-a înghiţit o avere Întreagă.
-- Şi tu alta, 11 întrerupse repede Ungurean.
- Şi eu alta, şi că nu mai are bani, încheie cu dez-
nădcj de Pruncul.
Un răstimp făcură; urcau mereu aplectndu-şi Îna­
inte trupurile, ghetele lor ronţăneau în pietrişul pote­
cuţii. Plaiul întreg era un uriaş piept de piatră aco­
perit cu un strat subţire de pămînt, de pietriş. Pe cără­
ruse, pe alocuri, ieşeau la iveală spinări, muchi de
293
[294]
stîncă; ploile spălaseră pe-aici pajiştea şi presăra­
seră întreagă cărăruşa cu pietricele.
- Despre asta una să nu mai vorbim, zise într-un
tîrz'iu Ungurean.
- De acord 1 răspunse Pruncul, chiar acum îmi
veni gîndul că poziţia cea mai bunii ce-o putem lua
în faţa vieţii e să Iim îatalişti.
- Grecii şi romanii n-au fost proşti, iubite. Nu-n
zadar întreaga Antichitate e clasică.
- Pentru o bucată de purcel mă-rnpac cu toată
lumea, declară Pruncul, care începu să simtă o foame
de lup. Incepu să-I iee cu ameţeli din golul stomacului.
- Păcat că nu te cheamă Ion, ţi-aş zice acum Ion
Gură de Aur, răspunse Ungurean, pe care încă înce­
pu să-I răzbească foamea. După berea ce-o beuse,
acasă la prînz, nu mai putuse mtnca decît foarte
puţin.
-. Ba să-mi: zid mar bine Ion Gură de Lup, zise
vesel Pruncul.
Cînd ajunser ă ei, ceilalţi erau trîntiţi pe pajişte;
gustaseră cîte două păhărele şi acum, aşteptînd Îif,ip­
tura, Iurnau vorbind cu veselie, rîzînd, trimiţînd cîte
un huhurizat, un fel de ţipăt care se auzea strident
pinâ jos în va le, în sat.
Pruncul fu întîmpinat cu urale; doctorul Prinţu îi
pipăi pulsul şi declară că e aproape normal.
- O ceapă nu p'lăteşte ştiinţa ta, doctore. Stima­
tu! meu coleg advocatul Pruncul, e flămînd. N-a
mîncat de-aseară nimic ! declară cu superioritate Un­
gurean.
Deasupra unei enorme grămezf de jar, din care
numai pe de lături mai fumega vr-un tăciune, se fri­
gea u în frigări doi purceicu rîturile întinse. Pelita li
se rumenise, pe alocuri era tr atrdalirie, bătea încă în
viu, codiţele se subţiară, se întăriră. Trupşoarele lor
plinuţe se tot învîrteau în frigări, şi cei doi Iiciori, cari
pregăteau friptura, picurau din cînd în cînd pe spate,
pe pîntece, pe coaste, din slănina friptă. Cîte-un picur
ajungea pe jar, siîrăia, împrăştiind mireasma, care
diJlata nările celor trîntiţi pe pajişte. Cei doi purcel pă­
rea că se tot subţie, ori, mai bine, se rotunzesc, de la
294
[295]
o Vreme 1111 se mai putea deosebi unde-i spatele şi unde
coastele; pe unele locuri peliţa plesnise abia văzut şi
mustul se dvea :în tăietura fină. Mireasma se răspîn­
dea tot mai mult în aer.
- Destul, Filipe! strigă directorul de la "Arhan­
ghelii", apropiindu-se şi luînd o. frigătoare, şi cu pur­
celul înfipt în ea se întoarse în triumf Ia ceilalţi.
- Intiietatea o Iare pustnicul ,ce petrece în ajun,
strigă el vizînd o ceată de cuţite, de bricege apropiin­
du-se în abac de purcel. Pruncul îşi tăie repede o bu­
cată şi iînda'tă, strecurîndu-se din mulţime, se lăsă
pe-o dungă. Pîne îşi tăiase de mai înainte şi acum în­
cepu să îmbuce 'cu lăcomie,
Filip, unul din cei' doi ficiori, aduse şi purcelul cela­
lalt şi ospăţul începu acum în tihnă.
Mîncară şi beură, apoi iar mîncată, pe urmă se apu­
cară cu sete de vin. Larma creştea tot mai tare şi pa­
harele se deşertau dintr-o închinare, nu le puteau ţinea
în mînă, pline, iar jos pe coastă se vărsau. Vinul era
vechi, era risling, busuioaca se isprăvise din pivnita
bădicului Spiridon. După 'ce se săturară de carnea de­
licioasă, beutuna părea că nu-i stîmpără de Iel : le pă­
rea mereu că n-au beut nimic. Bine hrăniţi' 'şi în aer
curat, ei nu simţeau puderea vinului. Se însera; um­
brele începură să cadă, pădurile de brad în jurul lor se
înnegriră; şi aer !ta're, înviorător să te scoale din
morţi, se cobora pe pămînt. Ei nu erau mulţumiţi, căci
drumul la un adevărat chef îl pregăteşte puterea vinu­
[ui. Şi vinul ăsta părea că nu are nici o putere. Vor­
beau, rîdeau, încercau să cînte, 'nimic însă nu le succe­
ela cum ar fi vrut, căci Vălenarii şi oaspeţii lor nu,
erau mulţumiţi cu orice fel de animaţie; ei erau artişti
'in petrecanie şi aveau gusturi rafinate. Beau mereu,
încît cei doi îiciorl cari fripseseră purceii şi le slujeau
şi de paharnici abia mai răzbeau să le umple paharele.
Feciorii strînseseră tăciunii, puseseră lemne proas­
pet.e, de cari adunaseră din bună vreme două gră­
mezi, precum şi cetină verde şi 'UScată. Flacările se
ridicau în limbi mari, unele înguste, altele late ca
nişte fiare de plug. Cu cît cădea mai tare noaptea,
lumina flacărilor era tot mai vie, mai colorată. Unii
295
[296]
se sculară, luară lungi crengi' de brad cu cetină
verde şi le aruncau în flăcări. Pe-o clipă flacăra se
înăduşa în fum, se auzeau pînîituri multe, scurte,
fulgerătoare, apoi aprinzindu-se rarnul, îl ridicau dea­
supra capului şi uriasa torţă îşi înălţa flacăra, care
grăbea în văzduh, pînă la înălţimea brazilor.
Plăcerea asta îi strînse în curînd pe toţi în jurul
focului. Crengile de brad se înălţau în văzduh pîrăind,
grăbindu-şi flacările multe, săltăreţe. Feţele oameni­
lor străluceau arărnii în lumină. In curînd isprăvir ă
crengile de brad şi atunci alergară la brazii din
apropiere, rupseră, tăiară ialtdle şi jocul începu din
nou.
Cînd, în sfîrşit, se obosiră, cei mai mulţi se clătinau
pe picioare. Beţia îi cuprinse pe neaşteptate; ei înce­
pură să chiuie, să cînte. In curînd se iviră, din noap­
tea ce căzuse, doisprezece feciori din sat, băieşi la
"Arhanghelii", cu cari Bratu începu să cînte deose­
bite marşuri şi laUe cîntece pe patru voci. Larma,
gălăgia creştea mereu, vinul ee bea tot mai cu sete.
In liniştea nopţii cîntările, chiotele lor se auzeau pînă
departe peste sat, şi flacăra înalltă la focului era hră­
nită mereu de lemne proaspete.
Tîrziu flacăra se potoli, se fripse purcelul al treilea
şi, după ce-! înghiţiră în 'citeva clipe, se începu beţia.
Trecuse de mult de miezul nopţii, cînd se hotărîtă
să coboare în sat, să 'continue petrecania în birtul
lui Spiridon, Butoiul gol îl rostogoliră pe coastă la
vale, şi bubuiturile lui, în salturi tot mai largi, se
auziră pînă tîrziu. Afară de Iosif Rodean toţi ceilalţi
erau turtiţi de beutură. Inaintau prin noaptea care
nu efa aşa deasă, cu mînile intdnse înainte Ca şi
cînd ar fi vrut să. prindă ceva. Lună nu era, dar
certil era preserat cu stele, era o semiumbră dulce,
răcoroasă, însă ,flacările focului le deprinse vede­
rea cu lumină mare, şi acum orbecau ca şi cînd ar
fi fost întunerec păcură.
Coborîşul şi ziua era mai greu decît urcuşul pe
coasta prăpăstioasă a plaiului. Dar acum cărarea n-o
mai putea ţinea nici Iosif Rodean. Din cînd în cînd
se prăvălea cîte unul, se rostogoleau chiuind pe
296
[297]
I
coastă la vaile ŞI erau răstimpuri cînd, din toată
ceata, abia trei-patru mergeau pE! picioare, ceilalţi se
durigau pe povirniş, împrăştiindu-se î:n toate, păr­
ţile, Hohote de ris izbucneau mereu, cîte-un "aio!
să fii al dracului !", apoi urmau răstimp uri de tăcere,
în care se chemau şi-şi răspundeau:
- Hop-hop!
- Hop-hop.
Se sileau să se apropie, să coboare în şir, dar nu
le succedea : prăvăliri, rostogoliri urmau necontenit
şi ei iar se împrăştiau. Pămîntul părea că le fuge
de sub picioare.
Cu chiu cu vai ajunseră lîngă valea ce şopotea tai­
nic în noapte. Iosif Rodean trecu mai întîi puntea, dar
ceilalţi căzură, unul după altul, în apă. Unii reuşeau
să rămînă în picioare, în apă pin' la genunchi, dar
cei mai mulţi căzură pe coastă, pe spate, de-a lungul.
'-- Ti se-nea că advocatul ca ţiganul ha mal, dragă
tată, strigă Ungurean, care căzuse pe spate în apă
şi părea că se simte foarte bine astfel şi nici gînd
n-are să se ridice.
- Numai să nu f:e pipa mea la el, răspunse bă­
trînul, care se silea să se ridice din apă şi să iese la
ţărm. '
In birtul lui Spiridon era încă lumină. Ceata in­
treagă năvăli pe uşe, începură să se scuture. Dar ră­
coarea apei, departe de a-i supăra, le făcea plăcere.
Numai universitarul Ungurean, urcindu-se în silă pe-o
masă lungă, se întinse pe spate, îşi puse mînile cru­
ciş pe piept şi declară 'C3-i mort.
Numaidedt în jurul lui se adunară cîntăreţii şi, sub
conducerea lui Bratu, înc-epură în cor frumoasa cîn­
tare de la prohod:
"Plîng şi mă tîngu.esc cînd mă gîndesc la moarte
şi văd în morminte zăcînd frumuseţea noastră, cela
după chipul 'lui Dumnezeu făcută, fără podoabă, fără
mărire, neavînd chip! 0, minune! Ce taină este
aceasta care s-a făcut pentru noi? Cum ne-am dat
stricăciunei, ourn ne-am înjugat cu moartea? Cu ade­
vărat după porunca lui Dumnezeu, precum e scrisă,
celui ce dă hodină celui adurrnii".
?Q7
[298]
Ei clniară tn cor barbatesc Pe patru voci. Lugubra
melodie umplu sala, cutremura fer estril e, zgudui su­
fletele oamenilor cari părea că Încep să se trezească.
Urmă o tăcere destul de lungă, pînă ce Ungurean
d esch j se ochi i.
- Vioi înşişi 'Strigaţi că-Lpăcat s-apună în mor­
mînt 'O îrumuseţeca mine! zise el. Daţi-mi mîna, to­
varăşi, nu voi să mă înjug cu moartea, ci cu viata.
Trăiască viaţa veselă!
-- Trăiască veselia, strigarăceilalţi În cor, apucîn­
du-l de mîni şi săltlndu-l de pe masă.
Spiridon îşi trezi În grabă o slujnică; ştia <Că are
de lucru pînă dimineata şi nu va răzbi singur, căci
oaspeţii începură să strige deodată şi după mîncare
şi după beutură.
Petrecanii, beţii ca acestea se Întîmplau destul de I
des În Văleni de cînd rninele, mai ales .Arhanghelii" ,ti
dădeau aur mult. Nimeni nu le mai încresta, nimeni
nu se mai mira de ele. Singur unele femei, mai rele
de la fire, mai neîrnpăcate, cărora de 'Obicei nu le
plăcea nici beutura, mai blăstărnau dimineţile pe la
uşile şi la ferestrile crîşmelor.
Popa Murăşanu de la <O vreme Începu să predice în
biserică, durninici de-a rîndul, tot împotriva beţiei,
dar cu un singur rezultat: bărbaţi, feciori veneau tot
mai puţini la biserică. ,
Proprietarii de birturi şi prăvălii aveau tot mai
mari cîştigur]. Ei 'adunaseră cheag destul nu numai
pentru cît vor trăi ei, ci şi copiii lor, o viaţă întreagă.
Şi din ce se îmbogăţeau, Îşi serveau oaspeţii cu tot
mai multă atenţie. Din surîsuri şi vorbe dulci nu-i
prea 'putea scoate nici beţivul cel mai mofturos.
xx
Domnisoara Elenuta Rodean nu minţise: trecuse
într-adevăr prin mari Irărnîntărl pînă se hotărî să scrie
clericului epistola care-I umpluse cu o fericire aşa de
mare. Dar fr ămintăr ile acelea nu izvorîră din convin-
298
.,.,....î·W t'j;t'#nzr $S''5
[299]
gerea.că nu s-ar cuveni să-i scrie, din teama ca să nu
fie judecată cu asprime, ci din faptul că nu putuse
ana, pînă tîrziu, chipul cum să-i facă cunoscută lui
Vasile dragostea ei.
Căci ea, îndată ce se linişti din ris, după 'Ce o mai
înfruntase şi soru-sa Maria, îşi dădu seama că toată
bucuria ei nestăpînită izvora din faptul că rămase, şi
pe mai departe, liberă; rîsese de advooatul Crăciun
şi de notarul, pentrucă se putea gîndi şi mai departe,
în linişte, la cleric. Nu-şi mai putea ascunde adevă­
rul acesta ! Ea simti că tot ceea ce făcuse, de la Paşti
încoace mai ales, era în strînsă legătură cu clericul
Vasile Mură,şanu: în vorbele, în purtările ei, în bu­
curii ca şi în întristări, ea sirntic-o urrnărise pretutin­
denea tînărul acesta ruşinos ca o fată mare. Aminti­
rea, prezenţa lui în închipuire îi deşteptase a lume
nouă de 'gînduri ,şi de simte-minte. Intr-o clipă văzu
limpede că simpatia ei pentru cleric nu începuse nu­
mai în noaptea prohodului lui Hristos, ci cu mult
înainte. Poate chiar împrejurarea că familia lor era
aşa de rece faţă de-a preotului deşteptă în ea mai
multă atenţie, mai multă curiozitate faţă de cleric
şi o făcea să-I privească mai cu emoţie decît pe alţi
tineri cari umblau în familia notarului.
Insă, afară de p'lăcerea ce-o avea intilnindu-l, vor­
bind uneori cu 'el, nu simţea nirnic deosebit. Privi­
rile lui senine îi înseninau, ce-i drept, şi sufletul ei;
'O încredere, o linişte deosebită o stăpînea de cîte ori
se depărta după ce vorbise puţin cu el. Un fel de
mirare era parcă tot ce-o apropia, pînă la Paşti, pe
Elenuţa de cleric; mirarea pe care o simţim totdeauna
faţă de-o persoană pe care ni se pare c-o cunoaştem şi
nu ştirn de unde, ni-e simpatică şi nu ştim pentru ce,
care însă poate fi sigură că vom preferi-o altora cît
de cunos-cute. Mirarea aceasta izvora din faptul că
Vasile se purta, în vacante, aşa de deosebit de cei­
lalţi studenti din Văleni ; că-I puteai vedea mai mult
, singur, în mînă cu vr-o carte; că incunjura petre­
căniile şi umbla regulat la biserică? Ori pentru că
foarte arareori îl puteai vedea vesel şi, aproape nici­
odată, rîzînd cu hohote? Ori iarăşi, începutul simpa-
299
=
==
[300]
tiei sa fi fost împrejurarea că Vasile nu era îndrăzneţ
şi din cît putea o încunjura pe Elenuţa ? Ori pentru
că din faţa lui de tînăr se desprindea atîta nevino.
vătie.x.ă Ia vîrsta de optsprezece ani părea copil încă?
Insă mirarea ce-o simţea faţă de cleric n-o făcea
decît foarte arareori să shntă lipsa apropierii 1u1, să-I
vadă şi să-i vorbească. Il vedea din săptămînă în săp­
tămînă şi era liniştită. Era mulţumită cu el, ca o soră
care numai la intervale depărtate laude veşti bune
despre fratele ei şi totuşi e liniştită pentru că-icon­
vinsă că fratele ei e om de omenie. Convingerea că
Vasile Murăşanu e un tînăr cumsecade se înstăpîni
de mult în sunetul Elenuţei, Nu-şi putea închipui, să
poată face ceea ce făcea Ungurean ori Pruncul! Era
curioasă această convingere, căci ea nu cunoştea mai
de aproape viaţa clericului nici în sat, dar încă în
orasul unde era, aproape anul întreg, la învăţătură.
Astfel vr-o patru ani ea rămase cu o părere bună
fată de cleric şi cu un fel de mirare de cîte ori se în·
tilnea cu el, ori chiar numai se gîndea la el. Insă de
cînd îl auzi cîntînd în sîmbăta Pastilor noaptea, de
cînd îi aprinsese luminita, mirarea de mai înainte se
schimbă în dorinţa tot mai mare de-a se apropia de
cleric. Şi, singura apropiere acum, fără cuvinte, fără
priviri, o făcea fericită. Apoi, după petrecerea de la
Paşti, ea simţi deodată, cutrernurată de un simţă­
rnînt nou, că-i pare asa de rău că Vasile se va în­
toarce iar la şcoală. 'Increderea ce o simţise pînă
atunci în el, în 'sărbători se şi vădi cînd începu să-i
înşire complimentele ce i le făcuse Voicu. Despărţi­
rea de la înmormîntarea lui GIigoraş, rugarea să-i
trimită cărţi, înfrigurarea cu care aştepta volumele,
nenorocirea care o simţi la vestea că-i vine un pe­
ţitor, toate aceste se succedară atît de repede pentru
ea, încît n-avuse nici vreme să-şi deie seama de sirn-
ţernintele sale. .
Dar-acum, după nereusita lui Crăciun, după rîsul
ei nestăpînit, ea desluşi, într-o lumină fulgerătoare,
toate sirnţernintele delicate ce-i înfloreau în suflet şi
se simţi îndrăgostită de simţămintele sale parcă, nu
de cleric. Se gîndea, ce-i drept, la Vasile, dar lucrul
300
[301]
I
cel dintîi ce-l facu după ce înţelese adevarul fu ca se
sărută cu multă sfială în oglindă! Apoi, aprinsă la
faţă ca bujorul, alergă în grădină, se încunună cu
flori şi pînă seara nu mai intră în casă.
De cu noapte i Se începu apoi zbuciumul, care se
linişti numai după ce-i reuşi să deie ,forma aceea ciu­
dată epistolii sale, care îi descoperea totul clericului,
fără, totuşi, să-şi simtă atinsă, cît de cît, pudoarea ei
de fată.
Nici prin gînd nu-i trecu că nu va 'pricepe clericul
adevăratul înţeles al epistolii sale şi aştepta, deci,
cu mare nelinişte răspunsul lui Vasile Murăşanu.
Şi clericul nu s'e inselă l După ce-i ceti epistola,
domnisoara Elenuta izbucni în hohote de rîs, îi cur­
geau lacrimile şi zicea mereu cu vocea Înaltă: "Să
nu cuteze nici atît să-mi trimită un sărut de mînă !"
Ea însă se minţea acum cu bunăvoie pe sine însăşi:
nu rîdea de punctele ce le pusese clericul după "un să­
rut de ... ", ci rîdea fiindcă nu-şi mai putea stăpîni feri­
cirea care-i inunda mereu sufletul ca nişte unde pu­
ternice de lumină, de căldură. Sfiiciunea tînărului ş-o
alesese numai de scut, ca să se poată bucura în de­
plină libertate, pentru că altfel îi venea să-şi zică:
- Ce fată rău crescută eşti 1 Să te îndrăgosteşti
aşa de nebuneşte!
Ind în seara zilei în care primi scrisoarea lui Va­
sile, se pregăti să-i răspundă. Ceea oe-i scria cleri­
eul, că el va trebui <să se căsătorească în grabă, o um­
plu de nelinişte. Insă nu avu putere să-i scrie un sin­
gur şir. 1 se topi toată cutezanta, toată hotărîrea de
pin-acum. Deşi ştia cînd scrise întîia epistolă că Va­
sile o va pricepe, totuşi atunci, după ce se hotărî, îi
scrisese <CU destulă uşurinţă. Acum era hotărîtă să-I
întrebe cum înţelege chestia căsătoriei lui şi totuşi
inima ei se încuiase şi nici un cuvint nu se coborea
în condei. Arnînă scrisoarea pe-a doua zi, apoi pe-a
treia. Dar cu cît treceau zilele, puterea ei de voinţă se
tot împuţina şi se convinse că nu va putea să afle ade­
vărul din cuvintele lui Vasile. Se mîngăia cu credinţa
că, desigur, clericul îi va trimite şi alte epistole.
301
[302]
Volumele soseau cu regularitate în toată sîrnbătă
seara, dar - nici 'O epistolă. Intimitatea ceş-o arăta­
seră în cele două scrisori părea că se pusese ca o pie­
dică între ei. Amîndurora li se părea că se văd, dar
nu cutezau, .se sfiau să se cheme, să se apropie. Nu-şi
spuseră aproape nimic pînă Ia cele două scrisori, iar
în ele îşi destăinuir ă deodată prea mult. Părea că se
jenează unul de celalalt, dar această curată sf'iiciune
îi umplu pe amîndoi c-o adîncă fericire pînă la înce­
puiul vacanţei de vară.
Cînd se înttlniră, mai întîi clericul salută de de­
parte, îşi ridică in trei rînduri pălăria, căci de două
ori i se păru că Elenuţa nu l-a băgat de seamă, .curn
rîdea la braţul lui Ghiţă, venind pe drum în jos, spre
cleric, La al treilea salut însă Elenuta înclină adînc
din cap, Ghiţă îşi ridică vesel pălăria şi-i strigă:
-- Bună seara, domnule cleric, bună seara, dom­
nule candidat de preot t Clerical nici nu auzi cuvintele
lui, el se apropia privind mereu pe Elenuta, mingăin­
du-işi acum sufletul înclinarea ce-o făcuse din cap
domnişoara Rodean. El o. privea uimit: nu mai era
domnisoara Rodean cea de pînă acum, era parcă o
fiinţă dintr-alte lumi, o zînă, o fată tainică. Lui Va­
sile, pe-o clipă, îi păru chiar foarte ciudat că fata'
aceea vorbeşte.
Mîna Elenuţef -era rece, tresări uşor cînd atinse
mîna clericului. Insă, ou toată zăpăceala în care cii­
zuseră amîndoi, mai tari, mai hotărîţi decît ei, ochii
lor se întîlniră, ,se priviră adînc şi într-o clipă obra­
jii amîndurora înflcriră ca trandafirii,
- Imi pare foarte bine că vă aflu sănătoşi, zise
clericul, încercînd să păşească cu grije, cît putea de
ginga,ş, pe lîngă Elenuţa, Ii păru, în cele dintîi clipe,
că de la urnbletulacesta atîrnă întreagaIul viaţă, în­
treaga lui fericire. Ba-i păru că nu-i de fel - impor­
tant ce va spune, ce va întreba, ci numai mersul să-i
reuşească t
- Şi noi asemenea ne bucurăm, domnule Mură­
şanu, că te vedem vesel, se grăbi să răspundă Ele­
nuţa.
302
'ff'i'85iiir?'!:
[303]
- Asta e puţin, declară Ghiţă; trebuie. să-I Ielici­
tăm c-a terminat seminarul cu distincţie,
, - Aşa? făcu părînd uimită Elenuţa.
Clericul îşi pleca privirile: lauda asta nu era bine­
venită şi se gîndi de unde ştie Ghiţă cu ce succes
a terminat el.
- Sau poate ai căzut ? întrebă iar Ghiţă văzînd
că Vasile nu: răspunde.
- Nu, asta nu, zise clerical zîmbind.
- Dacă n-ai rămas corigent, n-ai putut decît să
reuşeşti cu distincţie. Pentru tineri ca dumneata nu­
mai aceste două alternative sînt cu putinţă, spuse ou
convingere Ghiţă Rodean.
Elenuţa mai mult simţi decît observă că, laudele
acestea nu-l plac lui Vasile, se opri, î,şi ridică ochii
strălucitori, umezi de fericire, spre cleric, şi-i zise:
- Am onoare, domnule Murăşanu, să-ţi prezint pe
inginerul Ghiţă Rodean, fratele meu, şi la cuvintele
din urmă ea îş! apleca cu graţie capul spre Ghiţă.
- Ah! da, vedeţi, eu la asta nu m-am gîndit, în­
gînă Vasile, zguduit de Iarrneculce-i strecurară în su­
flet privirile şi vocea Elenuţei. Trebuia să mă gîn­
desc - adauseel repede - că dumneata încă vei fi
terminat anul acesta.
- Şi ·totuşi frate-meu anume te-a tot lăudat pe
dumneata, ca să-ţi aduci aminte de el şi să fad ase­
menea, zise cu veselie Elenuta.
Cuvintele ei picur au argintii, cîntătoare.
- Primeşte sincerile mele felicitări, domnule Ro­
dean, zise 'Înfiorat clericul.
- Felicită-l pentru că ş-a luat diploma, singur cu
distinctie, între treizeci şi cinci de inşi, adause rîzînd
Elenuta.
- NiiCÎ că se putea altfel, nici că se putea, răspunse
Vasile, nemaiştiind ce să zică; îi părea că incepe să
se învîrtă pămîntul cu el, văzînd c-a rămas să poarte
conversaţia singur cu Elenuţa.
Căci într-adevăr Ghiţă nu mai zicea nimic; privea
zimbind la cei doi, ne că era mîngăiat in suflet, ştiln­
du-se om cu cariera lui de-aici lncolo ; fie că 'află o
deosebită plăcere privlnd la cei doi tineri, cari nu pu-
303
:
[304]
teau nicicum să-şi ascundă agitaţia ce le stăpînea ini­
mile.
-- Văd că v-aţi înţeles să mă nenorociţi, răspunse
în urmă Ghiţă. Dacă ar fi să mă bată cineva o dată,
nu mi-ar păsa, numai să-I văd aşa de strălucitor de
fericire ca pe voi doi acum _. pardon, "dunmeavoas­
tră" am vrut să zic.
Elenuta porni numaidecît, porni şi cler icul simţind
necesitatea ca numaidecît să alerge. La cuvintele din
urmă ale lui Ghiţă, lui îi păru că inginerul descoperi
tot ce era ascuns în sufletul său. O senzatie asemă
nătoare, dar de proporţii mai mici avu şi Elenuţa : ei
i se păru că Ghiţă bănuieşte ceva.
_. Trebuie însă să fiti mici la suflet, rîse Ghiţă
pornind şi el, dacă vă place să rîdeţi de-un om necă­
jit. Pentru că eu într-adevăr sînt. Am diplomă, dar (
n-am slujbă. .
Murăşanu se mai Iinişti, îi păru că poate s-a înşe­
lat, poate că Ghiţă nu bănuieşte tot (le-i în sufletul lui.
- Neplăcerea asta o avem toţi, domnule inginer.
zise clericul. Pînă ne vedem puşi în slujbă, trebuie să
a lerg ăm destul.
- Adevărat, răspunse Ghiţă, dumneata n-ai Încă
o parohie.
- Vai, gră,biţi mai sînteţi, stimaţi domni <CU di­
plome; abia aţi terminat şi numaidecît vă doriţi În
oficiu; parcă nu vă veţi sătura de el o viaţă întreagă.
In vocea ei era amestecată şi ironie, şi părere de
rău, şi gingăşie. Parcă tot mai multă gingăşie.
-- Asta e soarta bărbaţilor, domnişoară, răispunse
Ghiţă c-e voce pretenţioasă. Noi trebuie să ne gîndim
serios la viaţă, pentru că povara ei pe umeri'i bărbaţi­
lor apasă. Dumneavoastră, sexul cel frumos, intrati
în <cuibul gata şi nici prin minte nu vă trece cu .cită
muncă a fost zidit.
- Hoho! mai încet! rîse Elenuţa. Al1fel mă faci
să compătirnesc de pe-acum pe viitoarea ta nevastă.
- N-am dreptate domnule candidat de preot? în­
trebă inginerul adrestndu-ss lui Vasile. Acesta nu ştia
ce să răspundă: îi păru că-I întreabă despre cuibul în
care Iar duce el pe Elenuţa,
304
[305]
- Domnul Mură,şanu nu-i aşa de egoist ca tine,
răspunse Elenuta în locu.l clericului.
- Nu e vorba de egoism acum, ci de adevăr, zice
Ghiţă, şi adevărul nu-i pe partea mea, domnule Mu­
răşanu?
- E întrebarea cum înţelegi dumneata cuibul...
răspunse Murăşanu.
- Un cuib! Ei, un cuib unde se ascund doi inşi să
se apere de furtuni1e vieţii. Căsătoria o înţeleg, zise
Ghiţă.
- BIne, răspunse vesel clericul. Cuibul însă nu
poate apăra de nici un rău, dacă nu-i făcut de amîndoi
soţii. Vezi şi rîndunelele, şi vr ăbiile ...
- Bravo! stri,gă cu bucurie Elenuţa. ştiam eu că
domnul Murăşanu nu-i aşa de egoist ca tine.
Incurajat de vocea fetei, de bucuria sinceră ce tre­
mura în glasul ei, clericul continua îndată:
- A cîştiga o diplomă şi, prin ea, o slujbă, încă nu
însemnează să ai un cuib în care bărbatul şi femeia
să se simtă îericiti.vapăraţi de Iurtunile vieţii. Cum să
mă exprim? Cuibul <Căsătoriei nu e material, nu se
face din situaţii şi lefuri. Cîţi bărbati, cu situaţii şi
cu lefuri bune, n-au putut oferi 111n cuib prietenos unei
femei! Cred că ne înşelăm dacă credem că, avînd o
slujbă, trebuie să se simtă fericită femeia care ni se
alătură nouă. Ea nu intră de-a gata în nimic, deoarece
căsătoria nu e ceva material. Cuibul adevărat al căsă­
toriei cred că se zideşte din simternintele de simpatie
alor dol tineri; şi, în chipul acesta, <contribuie deopo­
trivă, amîndoi la ridicarea adăpostului care să-i scu­
tească de Iurtunile vieţii. Dacă nu reuşesc cei doi soţi
să-şi ridice un astfel de adăpost, închegat de since­
ritate înainte de toate, oricare altul e iluzoriu şi toată
diploma noastră e zadarnică : nu poate aduce ferici­
rea unei femei.
Elenuta asculta cu deliciu cuvintele însufleţite ale
clericului. Işi înălţa mereu spre el privirile umede şi
se simţea mîndră şi fericită.
- Dacă privim chestiunea in felul acesta, se-riţelege
că dumneata ai perfectă dreptate, răspunse Ghiţă.
20
305
[306]
Dumneata ai obiceiul 'să te cobori direct în inima pro­
blemelor. Pătrunderea dumnitale se îndreaptă de-a,
una spre sîmbure, nu spre invăliş. Ei bine, eu am vor­
bit numai de învălişul căsătoriei, de coaja ei, dacă-ţi
place astfel. Dumneata ştii că. orice adevăr are o haină
şi orice sîmbure un învăliş în care trăieşte ori, cel pu­
ţin, în care se adăposteşte.
- Da, domnule inginer, răspunse clericul, numai
cît, după convingerea mea, slujba ce-o are cineva, ave­
rea, numai aşa poate servi de scut în vlaţa celor că­
sătoriţi, dacă felul 10'1' de-a lucra porneşte ca dintr-o
singură voinţă. Altfel toiul se dărîmă. Apoi, eu mai
am o convingere, oare în ochii multora pare ridicolă,
ori cel puţin copilărească : averea, slujba - materia
deci - ni se dă dacă ne silim să ne cîştigăm, înainte
de toate, avuţia nematerială : moralitatea gîndurilor.
simtirtlor ş-a faptelor noastre. Eu, domnule inginer,
cred în ce ne învaţă Mîntuitorul: "Căutaţi înainte de
toate împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte vi se
vor adăuga vouă l"
Clericul vorbi însufleţit. EI simţea că Elenuţa il
ascultă cu plăcere şi se bucura că poate vorbi, In au­
zul ei, despre căsătorie, susţinînd o discuţie pur teo­
retică.
Elenuţa, cînd sfîrşi Vasile, nu se putu stăpîni să nu
zidi :
- Foarte frumos vorbeşti dumneata, domnule Mu­
răşanu, şi-I învălui într-o privire dulce, caldă, care-I
înfiora pe Vasile în tot trupul. '
Inginerul Rodean incă-l ascultase cu plăcere. Din
expresia feţei se vedea că-I aprobă, însă el aştepta
să fie cler icul cît se poate de logic în argurnentările
sale.
- Şi eu cred în cuvintele M.întuitorului, domnule
Murăşanu, zise el, dar împărăţia lui Dumnezeu şi ­
căsătoria! Mi 'se pare că e vorba de cer, de viaţa vii­
toare, nu de fpămînt şi de căsătorie.
Elenuta îşi ridică, c-un Iel de teamă, ochii spre Va­
sile. O clipă crezu că tînărul nu va mai şti ce să răs­
pundă.şi-t era ciudă pe Ghiţă că vorbise.
306
[307]
- Irnpărâţia lui Dumnezeu nu-l numai în cer, ci
şi pe pămînt, domnule inginer, începu clericul. Irn­
păr ăţia lui Dumnezeu e pretutindenea unde se înde­
plineşte voia lui. In lumea vegetalelor, în drumul so­
rilor, în: mişcarea 'Stelelor, în toate legile naturii e
împărăţia lui Dumnezeu, 'pentru că pretutindenea se
îndeplineşte voia 'lui, care e izvorul acestor legi. Con­
vingerea mea este: în drum spre căsătorie, în căsăto­
rie, trebuie 'să ne silim a ne cîştiga moralitatea gJn­
durilcr, a simţurilor şi a lucrărilor, şi toate celelalte,
adecă mîncarea, beutura, casa, îmbrăcămintea, ni se
vor da nouă.
Inginerul băgă de seamă că în tot decursul vorbi­
rii lui Mmă:şanu soru-sa îl priveşte încîntată, cu ad­
mirare. El îl ascultă cu plăcere, pentru că niciodată
nu se giîndise la o interpretare mai largă a cuvinte­
lor Mîntuitorului şi, după ce sfîrşi clericul, îl întrebă
mulţumit, zîmbind:
- Şi ţi-ar plăcea să intri cît mai în grabă în îm­
părăţia asta, domnule Mmăşanu ?
- Asta-t alt lucru, e cu totul altceva, răspunse ză­
păcit clericul, care credea că Ghiţă 'iar face aluzie la
el şi la Elenuţa.
In clipa asta o slugă îl chernă pe Ghiţă acasă. Veni
de la .Arhanghelii" un hocrnan c-un săculeţ de aur
slobod, şi Iosif Rodean lipsea de-acasă.
-. Vă, rog să mă scuzaţi dacă vă părăsesc pe-o clipă,
o să mă întorc îndată, zise Ghiţă pornind cu sluga.
*
Cei doi tineri, rămaşi singuri, merseră un lung' res­
timp în tăcere. Clericul simţi că trebuie să se depăr­
teze mai tare de Elenuţa, şi între ei, ar fi încăput bine
o a treia persoană. Se simţea aproape nenorocit, că
nu-i venea nici un cuvînt pe buze şi, ICU cît se înde­
lunga tăcerea, se acuza tot mai tare. li părea că Ele­
nuţa aşteaptă mereu să rupă el tăcerea. Dar fata se
gîndeaîncă la ceea ce spusese clerleul mai înainte şi
nici nu băga de seamă cum se ferea de ea tînărul, nici
nu-şi putea da seama cîtă vreme înaintară în tăcere.
W"
20*
307
[308]
Apoi, trezindu-se din visare, simţi un fel de frid vă"
-:Îndu-se singură cu Vasile, şi zise:
- Dumneata vorbeşti frumos, domnule Murăşanu.
Toţi vorbiţi aşa în seminar?
Vocea ei era dulce, mîngăietoare, şi tînărul simţi
cum se linişteşte.
Se poate, domnişoară, răspunse el.
-- Nu-mi vine să cred, zisecopilăreşte Elenuţa.
- Nici mie nu-mi vine să cred ceva ... domnişoară,
spuse Vasile încurajat de sinceritatea Elenuţei.
- Anume? întrebă fata ridicînd pe-o clipă ochii
negri, oatilelaţi, spre cleric.
- Ci o altă fată ar mai 'Putea scrie o epistolă aşa
de drăguţă ca dumneata, răspunse Vasile năvălindu-i
tot sîngele în faţă.
- Ah ! oftă Elenuta cerclnd să rîdă; dar nu putu ;
inima începu să-i bată ca un clopot.
- Intr-adevăr, domnişoară, continuă tînărul cu În­
sufleţire tot mai mare, epistola durnnitale e o raritate,
- O raritate? întrebă Iata coborînd din nou pri­
virile asupra lui. Ea era palidă acum, ochii şi sprîn­
cenele negre apăreau şi mai distincte.
- Da, o paritate!
- O raritate de ce ? De nedibăcie P De cutezanţă?
De caligrafie proastă?
Pînă-i puse Întrebările, ea nu se uita lael, ci-şi
privea stăruitor virfufghetelor.
- Te acuzi zadarnic, domnişoară, răspunse incet
tînărul, epistola dumnitale e foarte frumoasă; m-a
I uimit şi m-a umplut de-o nespusă fericire.
- Dar dumneata mi-ai răspuns aşa de scurt la În­
trebarea ce ţi-am pus-o, zise repede Elenuţa, ternîn­
du-se parcă să-I lase să vorbească mai departe. Şi în­
trebarea era sîmbureleepistolei, chestia de căpetenie.
Cuvintele le spusese ciripind. Ele căzură ca o ploaie
de triluri în sufletul clericului.
� Eu nu mă pot asemăna cu dumneata, domni­
şoară; răspunsul meu, <de bună seamă, a rămas de­
parte in urma epistolei dumnitale. Dar eram aşa de
copleşit de fericire! Aceasta cred că e o scuză pentru
mine, pentru că ... dumneata eşti de vină.
308
[309]
l
Fata nu răspunse, ci sinii ei tineri, tari, se înălţau
des. Merseră un restirnp în tăcere, apoi Elenuţa zise,
şoptind aproape, cercînd să zîmbească.
-- Fericirea e în noi dnşine, nu în alţii!
-Ba da, ba da, fericirea mea e în dumneata de-
acum! zise 'cu vocea cutrernurată tînărul.
Tăcură iar, în vreme ce !Se sileau să meargă tot
mai repede. Ca şi cind it fi voit să fugă, să se de­
părteze de ceva, de ce le era teamă,
- Aşadar dumneata-ţi renegi principiile? Întrebă
Într-un tîrziu Elenuţa. De altfel mă tem că dumneata
nu eşti sincer, zise ea mai veselă.
- Nu Inteleg, domnişoară, răspunse clericul sim­
ţind cum i se strînge inima.
- Apoi dumneata înveţi lucruri sfinte, vorbeşti des­
pre legile lui Dumnezeu şi la sfîrşitul scrisorii ce-mi
trimiţi îmi ceri. ..
Clericul făcu o faţă aşa de desperată, încît pe Ele­
nuta o bufni rîsul.
- Nu nid de dumneata, zise ea repede văzînd ului­
rea clericului la rîsul ei. Vai, crede-mă, nu rîd de dum­
neata, adause cu multă suferinţă în voce. De durn­
neata, de-acum, nu mai pot ride. Dar pentru ce n-ai
scris cuvîntul întreg?
Vasile Murăşanu îşi ridică ochii plini de suferinţă,
de groază, de fericire spre ea şi nu putu răspunde.
Elenuta făcu un restirnp, apoi, apropiindu-se de cle­
ric, îi luă cu iÎncredere mîna. Atingerea asta, deosebită
de toate cele de pînă acum, îi zgudui pe amîndoi. Ele­
nuta îl învălui într-o privire de dragoste adîncă.
- Iţi {lac cu 'O plăcere mai mult, zise eaînHorin­
du-i pe buze un surîs de adîncă Iericire.. Vasile Mu­
răşanu ridică încet, cu sfială, cu sfintenie mîna albă,
delicată a Elenutei şi o sărută, abia atin gînd-o. El nu
simţi nimic la sărutul acesta, părea împietrit, părea
că-I cupr inseseun fel de deznădejde, dar pe Elenuţa
o înfioră un deliciu negustat Încă. Mlîinile lor nu se
despărţită ; merseră multă vreme cu ele impreunate.
Drumul era pustiu, căzuse binişor şi inserarea, to­
tuşi ar fi putut să-i vadă cineva. Dar cei doi tineri
numai la asta nu se gîndeau. Tr ăsăriră ca la atinge-
309
. ,,'E
[310]
rea focului cînd auziră vocea lui Ghiţă în nemijlocită
apropiere.
- Era să nu vă mai ajung, să ştiţi că vă pun la
pedeapsă!
El era foarte vesel. Văzuse pe cei doi ţinindu-se de
mînă, dar se făcu că n-a luat nimic în seamă, ci în­
cepu să vorbească despre "Arhanghdii", unde iar s-a
aflat aur slobod.
Se Întoarseră toţi trei şi, povestind despre lucrurt
nelnsernnate, se apropiau de oasă. Cei doi tineri pă­
rea că nici nu mai înţeleg întrebările şi cuvintele lui
Ghiţă. Aveau o senzaţie ciudată, ca şi cînd ar auzi
cu alte urechi şi ar vedea cu alţi ochi ceea ce se auzea
ori se vedea în jurul lor. Puterea de atenţie, de obser­
vare parcă le perise. Ca şi cînd li s-ar fi ascuns în
suflet toate simţurile şi-i făceau să plutească mereu
în depărtări mari de la pămînt. I
Ajunsberă la locuinţa celodr.fdoi fţr�ţi.; C�etricul lje PV0fti1
noapte unăaproape cu in 1, eren a ŞI, el eva zi ,e, a- I
sile Murăşanu privi mereu, ca un om ce nu mai pri-
cepe nimic, la părinţi, la surori, la casa parohială,
la florile din grădiniţă.
Elenuţa fu cu mult mai veselă decît clericul. Ea
se bucura înainte de întîlnirile viitoare, de cuvintele
ce-şi vor spune, de toată fericirea care avea să fie ne­
întreruptă de aici încolo.
*
Din ziua aceea întîlnirile celor doi tineri deveniră
tot mai dese, ori pentru că, Ghiţă ştia mai mult decît
credea Elenuţa şi Vasile şi căuta mereu prilej să-i
apropie; ori că iubirea îi făcu mai iscusiţi şi-şi aflau
ei înşişi prilej de-a se întîlni cît mai des. Aproape nu
trecea zi fi'iră să facă plimbări indelungate. Elenuta
ieşea de cele mai multe ori cu Ghiţă, dar adeseori şi
singură, Vasile de obicei cu soru-sa Mărioara. Zbur­
dalnica asta înţelese repede că între frate-său şi dom­
nişoara Rodean se întărea, toi mai mult, o legătură
sinceră; se uimi văzînd-o pe Elenuta îndrăgostită. de
frate-săuvcare era numai cleric; dar, după ce se con-
310
[311]
1
!
vinse că opiedecă de căpetenie e înlăturată intre aceşti
doi tineri, ea nu mai rîdea de cleric, ci se făcu pro­
tectoarea celor doi îndrăgostiţi. Cînd se întîmpla să
fie numai ea cu el, ştia afla totdeauna clipa potrivită,
cînd să-i lase pe-un sfert de ceas singuri: îşi uita
acasă ori o batistă, ori o carte sau avea să-i comunice
Anastasiei ceva de foarte mare importanţă. Ea ajun­
sese indispensabilă pentru cei doi tineri; Elenuţa o
privea tot cu mai multă recunoştinţă, Vasile o adora,
şi ar fi intrat În! foc la un singur semn ce i-ar fi
făcut.
In plimbări, în excursii făcute la propunerea lui
Ghiţă; în biserică ; la cele două petreceri ce se ţi­
nară în oraş în cumul vacanţei de vară, clericul avuse
vreme să-i cînte Elenuţei cîntecul acela nou de care
pornenise în epistolă.
In plimbările de seară, ei pluteau într-o lume tai­
nică, sfîntă: le părea că anume pentru ei răsare lu­
ceaîărul şi se împodobeşte cerul cu stele. Erau res­
timpuri cînd nu-şi spuneau un singur cuvînt; le părea
că nici nu mai sînt oameni, că nu mai au trupuri şi,
din cînd în cînd, îşi atingeau mînile, ca să se con­
vingă.
In excursii Ghiţă îi punea să-i ajute la probele de
măsurat şi nivelare ce făcea; întocmea astfel lucru­
rile încît el să fie mereu departe de cei doi tineri cari
întindeau sforicelele ; se 'cufunda în socoteli, în vreme
ce Elenuţa şi Vasile erau răpiţi tot mai mult de iubi­
rea lor., Ascultau cintecul pe care cînd unul, cînd ce­
lălalt îl continua cu orice vorbit
De la biserică domnişoara Rodean nu mai lipsea
niciodată. Ii plăcea 'Să-I asculte cum cînta Î11I strană ;
ea nu simţea nici o dorinţă vinovată, ci din sufletul ei
dragostea făcea să răsară numai flori albe. Partea
cea mai adîncă din fiinţa sa se înălţa, cu evlavie şi re­
cunoştinţă, spre Dumnezeu.
La cele două petreceri de vară, ei dansaseră mult
împreună; din dansurile acelea ameţitoare ei se uniră
parcă într-o singură fiinţă, se simţiră legaţi pentru
totdeauna. Fericirea lor era 'cu mult mai mare decît
ca alţii să nu o bage de seamă.
311
[312]
Dintre al preotului, după Mărio.ara, mai mult se
bucura preoteasa. Ela începuse să scuze multe din gre­
şelile, din purtările familiei Rodean. Se gîndea, făcîn­
du-şi planuri mari, la căsătoria care - poate - Via fi
cu putinţă. De la 10 vreme nu se mai putu stăpîni să-şi
ascundă gîndurile şi, într-o seară, îi zise părintelui
Murăşanu:
- Incă se poate să ne-ncuscrirn cu directorul.
Preotul o privi supărat.
- Ai gînduri de copil şi acum!
- Mă rog, şi pentru ce nu s-ar putea ? întrebă preo-
teasa intepată.
- Dacă vorbeşti aşa, însemnează că nu cunoşti oa­
menii. Vasile ar face cu mult mai bine să caute într­
alte părţi ; pînă la iarnă ş-ar afla o Iată şi i s-ar da o
parohie. De altfel e încă, tînăr, un lan poate să aştepte.
Preotul spusese cuvintele din urmă c-un fel de regret.
El observase purtările lui Vasile, ţinea foarte mult la
Elenuta, pe care o afla cea maideşteaptă dintre toate
fetele directorului şi se gîndea că din jocul acesta o
să iese ars binişor feciorul său. El nu credea în po­
sibilitatea [acestei căsătorii şi încă de mult şi alesese
- în g:înd - a fată potrivită pentru Vasile. Era dom­
nişoara Laura Pop, fiica părintelui din Gureni, ca­
ieg de şcoală cu popa Mură'şanu. Dar şi fata era încă
prea tînără şi de aceea părintele încă nu-i aminti ni­
mic lui Vasile.
Directorul de la "Arhanghelii", Iosif Rodean, era
mereu la baie, la piue, în drumuri, ca să schimbe cît
mai cu cîştig aurul, el nu 'prea avea răgaz să vadă
ce-i fac fetele. Dafin schimb cele două surori, Euge­
niaşi Ocbavia, începură de mult să se cotească, să-şi
şoptească, să le bufnească un rîs nestăpinit, cînd Ele­
nuţa se întorcea de la plimbare.
Pe Elenuta n-o prea atingea nici mai înainte pur­
tarea celor două surori; însă acum, nici nu le lua în
seamă.
Fericirea ei ere cu mult mai adîncă decît să 'o poată
deştepta micile răutăţi a-le surorilor, care începură să
312
[313]
faca aluzii, la Elenuţa şi la cleric, şi în fata părirt-
ţi!°Ar. tf 1 . d' ti' tă � � "
se, ŞI trec oru ŞI nevas a-sa 'incepura sa se
convingă, urmărind mai de aproape purtările Ietei.ică
într-ladevăr Elenuta e tot mai atr asă spre feciorul po­
pii. Iosif Rodean mcepu să tuşească grozav, de cîte
ori fata se întorcea cu Ghiţă de la plimbări; începu
să-i înfrunte că prea mult umblă cu "domnul rnolit-
velnic". ,
Infruntările acestea ,le simţea mai mult Ghiţă de­
cît Elenuta ; ei părea că puţin îi 'pasă de toată lumea.
Spre sfîrşitul vacanţei, într-un rîrtd cînd tinerii, din
negligenta ocrotitoare a Marioarei, r ărnaser ă singuri,
păreau mai trişti ca orişicînd.
- Ei, bine, ce vom face Vasile? întrebă cu durere
Elenuta după ce multă vreme merser ă în tăcere.
-- Eu am un plan, răspunse tînărul. Ind în toamna
+ v
asta sa..
-'- Să ne căsătorim? întrebă repede, cu vocea inîlo­
rată de fericire Elenuţa,
De mult 'ea se �ngrozea la gîndul că va trebui să
mai rămînă. mult între surorile sale, într-o casă cu di­
rectorul de la "Arhanghelii". Ca sa lor niciodată nu-i
fusese aşa de nesuferită 'ca în vara asta. Viaţa pe
care începuse să o 'cunoască şi s-o guste era aşa de
superioară, aşa de deosebită de tot ce se desîăşura
zilnic în familia directorului, înoit îi păru că nu va pu­
tea să o sufere mai departe. Toată nădejdea ş-o punea
într-o căsătorie apropiată cu clericul ; nici nu-i mai
treceau prin minte piedecile ce s-ar putea ivi din par­
tea Iarniliei Rodean; ea se temea numai dacă va pu­
tea Vasile să fie hirotonit 'şi să i se dee o parohie încă
în toamna asta.
Cufundaţi în visarea lor necurmată, pierduse şi ele­
ricul simţul realităţii; el nu se mai gîndea de mult că
Elenuta e fiica directorului Rodean, că între ei se sapă
prăpăstioasă mina .Arhangheut''. Lui îi părea acum
că are drept să ceară pe Elenuta de soţie, .îi părea că
fata asta este chiar a lui.
- Da, răspunse el la întrebarea Elenuţei, să ne că­
sătorim!
313
[314]
�� Dar Ind. fi-alo parohie, dragă Vasile -şi poate
n-o să vreie nici să te hirotonească ; n-ai trecut de
douăzeci şi patru de ani.
-- Am oameni buni pe lîngă vlădicie, între pro­
fesori, răspunse clericul. O să-mi răuşească amîndouă
cererile, cu siguranţă.
Fata îl privi cu însufleţire. Se simţea deodată tare,
neînvinsă. Vrăjiţi de aceeasi dorinţă, ei nu se mai gin­
diră Iapiedeci, nu se mai gîndir ăcă trebuie să cum­
pănească mai bine o hotărîre aşa de însemnată. In
cea mai bună înţelegere hotărîră ca, în ziua următoare,
Vasile să călătorească la episcopie, să pună la cale
şi chestia hirotoniei şi a parohiei,
Părintele Murăşanu nu-i putu «la însă căruţa pînă a
doua zi. El nu .ştiuse nimic de călătoria lui Vasile şi
nici acum nu prea credea motivul ce-l indemna pe
cleric să meargă la vlădicie. Vasile îi spusese că vor
fi examenele de corigenţă acum şi el îşi dăduse cu­
vintul la doi colegi să 'le fie de ajutor.
Ce-i spuse clericul nu era neadevăr, se nimerise,
printr-o fericită întîmplare, să se hotărască să, meargă,
chiar cînd se ţineau şi examenele acelea. El îşi uitase,
ce e drept, şi de promisiunea făcută celor doi colegi,
şi de termin, dar acum era fericit că-şi poate ţinea şi
cuvîntul <dat.
11\'
Clericul se duse de-a una la profesorul Marin.
- Sărut mîna! zise tînărul intrînd şi, după ce se
închină din prag, porni spre bătrînul care scria la
masă şi abia-si întoarse pe-o clipă capul peste umăr
cînd .îi răspunse: "Bună ziua l" Apoi continuă iar să
scrie.
- Sărut mîna, domnule profesor, zise din nou ele­
ricul, acum din nemijlocită apropiere.
Preotul îşi întoarse iarăşi capul şi, cunoscîndu-I
dintr-o ochire pe Mură,şanu, zvîcni repede de pe scaun
şi, punîndu-i mînile pe umeri, ili zise vesel:
- Salutare, iubite, salutare Murăşene băiete! Dar
ce vînturi pe ha noi? Ţi s-a făcut dor de şcoală? Mai
314
[315]
vreai să stai un an ? Of ! Să nu fad o prostie ca asta!
Las-o dracului învăţătură! Dar ce-i pe-acasă? Ce face
părintele? Surorile? Ce-i cu "Arhanghelii " , s-aude
că varsă aur prosteşte!
Profesorul îi vorbi zguduindu-l de umeri, foarte ve­
sel, cu ochii strălucitori. Părea întînerit.
Clericul începu să-i răspundă Î!n vreme ce părintele
Marin, pr ivindu-l ţintă în ochi, făcea mereu: "Hm!
asta-t bun! Cînd ajunse clericul cu răspunsurile 11a
"Arhanghelii", întări vestea care venise pîn -aici.
- E belşug, sfîrşi el.
- Şi voi n-ati putut face rost de nici o acţie la
societa tea aceea? îl întrebă profesorul.
- Nu. Notarul pensionat Iosif Rodean e aproape
singurul proprietar, şi el nu înţelege să-şi vîndă păr­
ţile. Nimeni nu poate încăpea lîngă el.
- Nu, adevărat, răspunse profesorul cu vocea se­
rioasă, luîndu-şi mînile de pe umărul clericului. OIa­
menii de omenie totdeauna şi pretutindenea rămîn
pe de laturi. In frunte se îmbulzesc egoiştii şi bruta­
lii. A lor ,e viaţa, continuă el după o scurtă tăcere, la
lor e viaţa şi tot nu e a 100r, căci fericirea foarte arare­
ori merge alăturea cu ei.
Il pofti pe cleric să şadă şi multă vreme povestiră
despre noul an şcolar, care avea să se înceapă peste
cîteva zile; despre elevii 'primiţi pe cursul întîi; des­
pre cartea nouă din domeniul teologiei la care lucra
de mulţi ani profesorul Marin şi care era spre sfîrşite.
In urmă clericul îl întrebă:
� Parohii vacante Clari să vină la concurs în toamna
asta sînt, domnule profesor?
- Parohii vacante ? întrebă părintele Marin arun­
cindu-i o privire iute şi pătrunzătoare.
- Dia.
- Şi pentru ce ai vrea dumneata să ştii? Profe-
sorul îl fixa mereu.
- Aş avea şi eu lipsă de una, domnule profesor,
răspunse Vasile cu ochii în podele.
- Of! dar e sfîrşitul lumii! strigă părintele vesel.
Iţi trebuie o parohie! Cu siguranţă, deci "paro.fia" o.
ai asigurată! adauseel tot mai vesel.
, 315
[316]
Sub numele de "parofie" se înţelegea preoteasa ,
clericii le ziceau astfel viitoarelor soţii. O numire fără
nici un înţeles, de altfel, dar, spusă o dată de unul,
se încetăteni în grabă în vocabularul seminarului de
multi ani.
Clericul nu răspunse, ci îşi ţinea mereu privirile în
părnînt ; în faţă îi năvălise tot sîngele.
_. Dar asta nu se poate! strigă rîzînd profesorul
şi se ridică de pe scaun. Nu se poate să creştem o ge­
neraţie aşa de ... aşa de coruptă ! Ce vreai dumneata?
Un băiat încă, să şi aibă "parofia" ! Cuvintele. aces­
tea le spuse stînd înaintea clericului, le spuse c-un
fel de asprime prefăcută, bătu chiar din picior cînd
pomeni de "generaţiaJ aşa de coruptă".
- Păcatele-s pe oameni, domnule profesor, răspunse
clericul încercînd să zîmbească.
- Pe oameni pot fi, dar nu pe băieţi! Dumneata I
eşti un băiat numai, vlădica nici nu te-ar hirotoni., r
chiar de-ar fi parohii vacante cît de multe. Cum, durn- f<
neata ai şi uitat care-i etatea canonică pentru taina
hirotoniei ? Nu te-ar sfinţi de preot, pentru că. nu I-ar
lăsa oanoanele.
Profesorul Marin, după Ce vorbi c-un fel de nemul­
ţumire, şezu iar pe scaun şi băgă de seamă că pe faţa
şi în privirile lui Vasile se întipări o tristeţe adîncă.
Părintele părăsi felul de-a vorbi de pînă lacum.
- Dumneata poţi să mergi un an, doi ani învăţă­
tor într-un sat; mai vezi lume, mai cunoşti viaţa, în­
cepu preotul; nu te lua după colegii dumnitale cari
te întrec cu ani destui. Este vreme şi de hlrotonire.
Vasile Murăşanu, mereu deznădăjduit, zise :
- Pentru mine ar fi o adevărată nenorocire dacă
etatea m-ar opri de 11a hirotonire în toamna asta.
- Aşa vorbesc cei îndrăgostiţi, tinere; însă un vii­
tor preot nu trebuie să se lase răpit de nici o patimă.
De altfel o să mai vedem ce va fi cu putinţă şi 'ce nu,
zise cu bunătate părintele M,arin. Parohii vacante,
bune sînt, adause îndată.
Vasile Mur,ăşanu se uită cu teamă la proîesor ; ştia
că are obiceiul să-şi oarn bată joc de oameni.
316
5 ::si 1
I
e 8ei�
[317]
_ Nu glumesc, zÎmbi profesorul, sînt oatru paro­
hii foarte bune, cari vor cădea sub concurs în toamnă.
Mie mi-ar mai plăcea dacă ai mai aştepta doi-trei
ani, dar, în sfîrşit, dacă situaţia e critică, nu voi să
f,ac moarte de 0111, tinere. Ţi-ar trebui, deci, o parohie
bună? '
Dacă s-ar putea ! ...
_ Şi dis pensă de la vîrsta canonică?
- Dacă va fi cu 'putinţă!
_ Ei, vom încerca să se poată! zise cu hotărîre
profesorul. Numai cît un viitor preot - adause în­
dată - nu tr,ebuie să se îngrozească în faţa nici une.
piedeci. Nu-l îngăduit ca nesuccesele în viaţă să-I
facă neier.cit. Nu. trebuie să uiţi că noi sîntem puşi
în !slujba vieţii vecinice.
Clericul nu era mulţumit cu ce-I spusese proîe-
surul: nu-l as.igura de nimic. Incepu să se mişte p,e
s.caun şi nu ştia cum să scoată o asigurare din partea
părintelui Miarin.
_ Domnule profesor, începu Vasile, dar nu putu
continua.
_ Vai, dumneata vei fi nefericit, pentru că nu te
mulţumeşti cu nimic, zise batjocoritor profesorul. Ce
mai vreai ?
- Aş vrea să ştiu dacă ...
_ Ei, ticală, vrei să mai ştii dacă poţi face 10-
. godna, pregătirile pentru căsătorie ! De ce nu spui!
Poţi, iubite, în toamnă avem lipsă, peste tot, de opt­
sprezece preoţi şi nu aţi terminat anul trecut decît
patrusprezece. Pricepi acum? Vei căpăta şi dispens ă
şi parohie, dacă nu una chiar de frunte, de bună seamă
nici una dintre cele mai slăbuţe. Eşti mulţumit acum?
, __ Vă sînt foarte recunoscător, domnule profesor!
răspunse fericit clericul.
. _ Mie n-ai de ce să-mi fii rccunoscător, n-am mu-
rit eu de optsp'rezece ori ca să rămînă 'Optsprezece pa­
rohii vacante. Dar ceva aş vrea să ştiu: părinţii dum­
nitale aprobă pasul ce vrei să-I ,faci ?
_ Da, cu siguranţă! răspunse repede dericul,nici
nu-şi mai dădu seama că spune un neadevăr, că pă­
rinţii lui nu ştiau nimic. Dar fericirea, speranţa lui
317
;ze',wt' %
[318]
era aşa de mare acum, încît îi părea că oricee CU pu­
tinţă, că, la orice întrebare ce privea viitorul lui, nu ar
fi putut răspunde decît afirmativ.
Clericul Vasile Murăşan sosi în Văleni în cea mai
bună dispoziţie; părinţilor le povesti cu însufleţire
cum au reuşit la examen amîndoi colegii lui; surori­
lor le cumpărase cite-o frumoasă pereche de cercei;
pe frăţiorul mai mic îl cinsti cu cartea lui Robinson
Crusoe, Cu Elenuţa hotărîtă ca, în restirnp de cel mult
trei zile, s-o ceară în căsătorie de la directorul "Ar­
hanghelilor" .
Oricît ar fi curnpănit de serios unele lucruri, mai
ales mărunţişurile, adevărul era că în cele de căpete­
nie hotărau foarte r-epede. Faţă de acestea se purtau
copilăreşte încă, oricît s-ar fi ţinut de "mari". Făceau
aşa pentru că erau, în multe privinţe, copii încă ori
dragostea lor îi făcea să-şi piardă simţul realităţii?
Din visarea aceasta - ori ce va fi fost '- îi trezi
însă, cumplit ,de brutal, purtarea lui Iosif Rodean.
Clericul, a treia zi după ce sosise din oraş, pîndi
clipa cînd nimeni nu era acasă decît directorul "Ar­
hanghelilor". Nu voha să ştie nici chiar Elenuţa, cînd
se va prezenta înaintea tatălui său.
O slujnică lîl conduse pe cleric pînă la o uşe, îl lăsă
în gang şi ea intrăîn cameră.
-- Să vie! se auzi după puţin vocea aspră la direc­
torului.
-- Poftiţi! zise slujnica ieşind şi grăbind spre scări.
Notarul se sculase, chiar în clipa în care intra Va­
sile, de la o masă unde făcea însemnări pe-o coală
de hîrtie. Faţa lui era cu mult mai întunecată decât de
obicei; un surîs de batjocură îi îngheţă în colţul bu­
zelor.
- Bună ziua, domnule director, zise Vasile intrind'
şi, lînaintînd puţin, se opri. Era palid ca un mort şi
ochii-iar deau. .
- Am onoarea să, te salut, domnule teolog. Cu
ce-aş putea să-ţi mulţumesc pentru cinstea deosebită
ce-mi faci? întrebă directorul Cr-O voce plină de sar­
casm.
318
[319]
Tînărul îşi ridică privirile spre Rodean şi îngheţă
de spaimă, căci uriaşul il privea c-o batjocură groso­
lană, prostească. Se gîndi, o clipă, să nu-i mai spună
nimic, ci să iese îndată. Dar în clipa următoare, îşi
luă inima în dinţi şi-i zise :
- Poate o să vă surprindă ceea ce lam să vă spun,
domnule director.
- Nicidecum, pofteşte numai; n-arn obiceiul de-a
mă lăsa surprins de nimic! răspunse Iosif Rodean.
- Aş fi fericit dacă dumneavoastră v-aţi învoi
să-mi daţi de soţie pe domnisoara Elenuţa, zise cu vo­
cea clară, fără emoţii, clericul.
Notarul nu-şi mişcă nici un muşchi al feţii, rămase
drept, privindu-I fix.
- Mai spune o dată ! zise el cu vocea rece, şuieră-
toare.
Clericul îl privi înlemnit de indignare.
-- Dumneata nu auzi? reuşi el să-I întrebe.
- Ba da, eu aud, dar mi se pare că dumneata ai
greşH numele, răspunse cu dispreţ directorul. Mi se
pare că n-ai vrut să zid Elenuţa ci Nuţa, Apoi Nuţa
nu e nici fiica mea, nici domnişoară: e servitoarea
care te-a condus aici.
-- Domnule Rodeanvdomnule director, zise tremu­
rînd de indignare tînărul.
- Zadarnic te nervozitezi ; pe Nuta nu de la mine
trebuie s-o peţeşti. Pofteşte în bucătărie! zise c-o bu­
curie drăcească Iosif Rodean şi-n aceeaşi clipă îi şi
deschise uşa.
Lumea începu să se învîrtă cu bielul tînăr. El nu-şi
mai putu da seama cum coborî scările, cum ajunse în
uliţă, şi pe unde va fi rătăcit pînă ajunse acasă.
După întirnplarea asta Elenuţa căzu bolnavă, avu
febră între treizeci şi nouă şi patruzeci, clericul nu
mai ieşi din curtea parohială patru zile în şir. Atunci
Ghiţă se schimbă în înger păzitor al celor doi tineri
nenorociţi. El cerceta mereu şi pe unul şi pe celalalt ;
reuşi să-i dee altă Înfăţişare întregului {conflict, reuşi
să le picure speranţă nouă În suflete, şi nu numai spe­
ranţă, ci, cind băgă de seamă că cei doi tineri încep să
uite, îi asigură de sprijinul său. Prin mijlocirea lui
319
[320]
Ghiţă cei doi tineri se înţeleseră să mai aştepte. Va­
sile va merge un an învăţător, cum îi propusese şi pro­
fesorul Marin, şi situaţia o să se schimb- în favorul
lor, cu timpul.
Dar lui Ghiţă nu-i reuşi s-o mai poată duce pe
Elenuţa la plimbare, să se mai întîlnească cu VlasiJe.
Se simţeaaşa de tare rănită, aşa deadtnc umilită prin
purtarea tatălui său, încît nu mai avea putere să dee
faţă cu Vasile. Clericul nu-i spuse, la întrebările ei,
decît că directorul nu se învoieşte la căsătoria lor;
însă purtarea brutală .a notarului se ştiu în grabă, o
spuse el însuşi în bucătărie Între slugile şi slujnicile
sale.
Clericul scrisese profesorului Marin că s-a răzgîn­
dit, că un an ar merge bucuros învăţător undeva. Pro­
fesorul , fără să se uimească de schimbarea clericului,
ştiind că tinereţea e nestatornică, îi răspunse în grabă J
că Iace foarte bine şi că, dacă vrea să meargă învăţă- r
tor în Gureni, comună fruntaşă, n-are decît să-i scrie
şi va aranja totul. Clericul, prin mijlocirea lui Ghiţă,
se înţelese cu Elenuta şi-i răspunse lui Marin că pri­
meşte cu bucurie propunerea.
Epistola aceasta era trimisă în dumineoa în care.
se ţinu petrecania de adio a univer sitarllor. Ghiţă nu
se dusese anume la cheful acesta, el-I luă pe cleric .
la oexcursie de dimineaţa, ştiind că, pe cînd se' vor
întoarce, tatăl său va fi cu ceata, iar logodnicele şi
notărăşita 'În oraş, Astfel credea că va putea mijloci
o întilnire între cleric şi Elenuţa, cu atit mai vîrtos
că Vasile Murăşanu peste două zile avea să plece ia
Gureni, de unde-i venise avizul că postul de învăţător
provizoriu ·îl aşteaptă. \
Speranţele lui Ghiţă se îrnplinir ă. Cînd, pe la cind
după prînz, sosi cu Vasile din excursia ce-o făcură,
la notarul acasă nu era decît Elenuţa. Cînd înţelese că
Vasile trebuie să plece 'peste două zile, domnisoara
Rodean dori să-I vadă numaidecît. Dar Vasile nu pu­
tea să mai calce a doua oară pragul casei acesteia.
Veni pînă la poartă, dar aici păli şi nu mai putu face
nici un p.as. Inginerul înţelese, se albi şi el ca pere­
tele şi dup-un restirnp de tăcere îi zise:
32Q
''1<
[321]
1'1<
- Aşadar, domnule Murăşanu, la şase fără un sfert
aşteaptă-ne la podişorul Căprarului; o să venim cu
siguranţă!
De patru zile nu se văzuseră, dar aceste patru
zile fură mai lungi ca patru veacuri. Elenutaera pa­
lidă, obosită, mîndrii ei ochi erau înroşiti de plîns.
Un suspin adînc de uşurare simţi cind atinse mîna
clericului.
- Nu eşti supărat pe mine, domnule Murăişanu?
întrebă ea C-'0 spaimă adîncă în voce şi privire.
- Pe dumneata? Niciodată, domnişoară, răspunse
cu hotărîre clericul.
Ghităera cu ochii umezi. Privea în toate părţile.
Zări un băieş ·care urca la dreapta pe-o cărăruşe, îl
strigă, 11 ajunse şi Începu, mergînd cu el, o discuţie
foarte aprinsă. Se vedea cum gesticula necontenit.
-- Nu eşti supărat, Vasile? îl întrebă din nou fata.
-� Nu; nu eşti de vină, de vină-i aurul, de vină-s
"Arhanghelii", zise clericul. Vinovat e singur domnul
J<odean.
- Nici să nu fii! fără tine aş muri, înţelegi tu ?
aş muri ! zise încet Elenuta şi numaidecît începu s-a
zguduie un plîns adînc.
Vasile o asculta încremenit; nu cuteza s-a mîn­
găie, nu îndrăznea s-o atingă cu mîna. Drumul acesta
lateral, aproape <O cărare numai, pe sub bolţile ar ini­
lor era părăsit cu totul în duo-amiaza asta de dumi­
necă.
Vălenarii Tşi petreceau prin birturi, pe-acasă. Pe
vremea asta oei mai mulţi erau ameţiţi de beutură.
Pe -Elenuta o zguduia plînsul tot mai tare. Aproape
nu mai avea 'puteri să meargă mai departe, să se ţină
pe picioare, Ea întinse braţul spre cleric şi el i-I dădu
pe-al său, sprijinind-o.
Aceasta fnttie atingere jn singur ăbate îl înfioră pe
cleric din creştet pină-n tălpi. El simţea bratul ei ro­
tund, călduradulce, parfumată, a tinereţii şi, simţind
deodată datoria lui de bărbat, î,i z ise :
--l Nu mai pltnge. Are să fie bine, dragă! Ei
aproepe rîi cşopti cuvintele acestea vaplecat spre ure­
chea fetei.
21 - Arhanghelii, ed. 1
321
[322]
- Oh ! oftă Elenuta, cîtar fi de bine să 'l110r !
- Nu,dmgă, nu spuneasta, zise cu durere cleri-
eul. Nu vorbi aşa.
- Ţi-ar părea rău ? îl 'întrebă repede Elenuta con- I
tenind din plîns şi ridicînd spre el privirile-i înlăcr].
made,
Privirile acelea umede secoboriră plnă 'Î.n sufletul
tînărului şi, pierzîndu-şi capul, Vasile îi trecu domol
un braţ în jurul grumazului ş-o sărută cu patimă pe
buzele roşii.
Ea rămase un lung restirnp cu ochii î'TIlchi'şi.
- Acum cred că DU eşti supărat pe mine 1 zise ea
zîmbind şi toată primăvara tinereţii. care se risipise
decrteva z île, se făcu din nou stăpînă pe obrajii, pe
ochii, pe guriţa domnişoarei Rodean, pe vocea ei.
Un lung restirnp se plimbar ă spunindu-şi vorbe
du lei , uitînd de toată lumea. In urmă auzlră pe Ghiţă I
cum �j caută. "Boh-hop 1" striga mereu inginerul, ca I
să le dee de ştire sosirea lui. Ei se trezdră din beţia ce I
creştea mereu din cuvintele, din privirile Ior şi, oftînd,
Elenuta zise:
-- Aşadar peste două zile ne despărţim. I
----' Nu ne despărţim, dragă; gîndindu-ne mereu unul ti.
la altul, vom H mereu aproape, apoi ne vom scrie.
- Da, ne vom scrie 1 zise fata ou însuflleţire.
Ghiţă 'sosi, începu să le spună amănunţit discuţia
ce-oavuse cu băiesul acela 'privitor la "A:rhanghelii".
Omul acela, Nichifor, prorocea şi de-o jumătat' de
an că, în curînd, se via isprăvi aurul de la "Arhange­
lii". Despre el ,I,e vorbi Ghiţă pînă ce ajunseră la 10'­
cuinţa Hotarului" unde se despărtiră. Peste două zile
clericul 'se dusejnvăţător 1"n Gureni.
XXI
Pe la mijlocui lui noiembrie, inginerul Gheorghe
Rodean îşi dpiîltă un post in partea de miazănoapte a
Unga/riei. I,na,inDe de-a pleCia, tînărul intră la t:a,tăl
său, ou f,aţa înglrijO'rată. I'Qlsif RodeaJ1 ohi:ar \Socotea
322
[323]
pj�ti:1e băieşilor de ia "Arhanghelii'i pe săptărntna
aceea.
-- Eu ISÎnt g'a,t,a de plecare, tată, zise Ghiţă apropi­
indu-se de masa la care Iucra tatăl său.
-- Are să-ţi pară rău toată viaţa că nu primeşti
propunerea mea : să rămîi acasă şi să 'te facem ingi­
ner peste toate Ibăile din Văleni, zise tatăl 'său.
- Eu cred că f'3cbine, răspunse Gfiiţă, şi ca să
plec CU conştiinţa liniştită laş voi să-tiatrag atenţiu­
nea asupra unui lucru ce mă nelinişteşte de mult.
Iosif Rodean puse condeiul pe masă, se întoarse
spre Ghiţă 'şi, c-un Iel de uimire În pnivir i, îl întrebă:
- Ce vrei să-mi spui?
- Pentru ca să nu ajungi în grave încurcături bă-
neş:ii,trebuiesă sistezi numaidecit lucrările in gale­
ria cea nouă de la "Arhanghe1ii". Lungimeaei s-apro­
pieIa patru sutede metri şi să mal bateti de-o Slută de
ori-pe-atîţia nu veţi da de aur. Direcţia 'e gr'eşită şi eu
cred, de aldfel, că in "A:rhanghe1ii", aîară de vîna care
dă aur destul şi acum, nu mai este alt strat rentabil
pentru lucrare. Dumneata ai vărsat o groază de bani
în galeria asta nouă. Trebuie să ştii că eu de multă
vreme port >O mică socoteală asupra intratelor şi ieşi­
telor de la "Arhanghelii". Aici inginerul scoase din
buzunar un carnet, îl deschise, frunzări prin el, fără
să-i aruncedirectorului o singură privire, După Însem­
nările mele - continuă el oprindu-se la .o faţă a car­
netului - în două săptămîni din luna mai, într-una
din iunie, în trei din august 'şi dn două din septern­
brie cheltuielile au întrecut veniturile "ArhangheHior".
In săptămlnile acestea dumneata ai avui aproximativ
o pagubă de opt 'pînă Ia zece mii de zloţi. Astfel de
săptămîni au iost 'şi mai înainte şi, după cît se pare,
vor mai veni.
- Asta e tot ce vrei eă-sni spui ? .întrebă notarul
abia-retininrlu-şi indignarea şi minia.
- Nu, mai este, începu Ghiţă, fără 'ca să-I impre­
sioneze cuvintele tatălui său. Mai Întîi din depozltele
dumnitale va trebui să înzestrezi, cît de curînd, două
fete, să le cumperi mobilă - să le căsătoreşti, mai pe
scurt. Nu ştiu cîtai de gînd să le dai, dar după soco-
t
I
7E'Y'
21*
32.3
â'
[324]
telile mele, dînd tot în bani gata, depozitele dumnitale
Jr scădea aproximativ la douăzeci şi cincrpină trei­
zeci de mii. Intr-un an, presupunînd că dumneata vei
continua lucrările la "Arhanghelii" 'În măsură tot aşa
de mare ca pin-acum, presupunînd că nu vei înceta lu­
crărileîn galeria cea nouă şi că vor urma destule săp­
tărnini de deficit - ei bine, într-un an dumneata r ă­
mii Ja sapă ,de lemn. Insă, şi fără asta, dumneata mai
ai şi acum datorii de peste zece mii.
Ghiţă făcu expunerea aceasta 'cu mare linişte şi cu
multă convingere. Nouarul, însă, de la o vreme nu-l
mai putu asculta în linişte. Se ridică de pe scaun, se
uită la el cu mirarea prostită a uriaşului care vede că
un pitic cutează ,să i se pună piedici) în cale; făcea
cîţiva paşi grei prin casă, apoi iar s'e IÎntorc'ca înte­
penindu-se înaintea lui Ghiţă şi-: arunca aceeaşi pri­
vire. Incepu să bufnească tot mai des ,pe nări, ca un
cal speriat.
- Eşti nebun! Nu se poate să fii cu mintea �T�ază!
zise el cu dizgust dupăce sîîrşi inginerul.
- Pat să fiu şi nebun, cum zici dumneata, dar cele
spuse de mine, deşi nu vor fi curaoul adevăr, pentru
că In-am date mtru toate corecte, desigur se apropie
foarte mult de el. Dumneata faci Ioarf e rău că nu-ţi
dai silinţ,a să-ţi cunoşti situatia reală, zise Ghiţă.
- Esti cel mai mare nebun ce-am întîlnit vreodată!
strigă;u mînie directorul. Peste cîteva săptămîni,
poate chiar numai zn le, o să dăm de piatră bună în
gangul cel nou. Aista e mai sigur, decît că eu stau tna
intea ta lacum! Apoi,c1acă lucrarea din galllgul prin­
cipal va fi adus şi săptămîni oudeficite, a datdestule
cu profit mare şi va ela mereu. Aur slobod nu vezi că
se află tot mai des? Nu vezi tu că baia asta albia acum
începe să fie Dumnezeul jur ului întreg? Eşti nebun,
că-mi poti spune aşa prăpăstii. De altfel n-arn să cer
sfatul nimănui, şi tu ai face foarte bine dacă nu te-ai
prea interesa de depozitele şi datoria mea,e timp
pierdut acesta. Eu nu 1J<reţlli,esc intru nimic nici banii
ce-i ,am, nki datoriile. De-aici încala a să scol bagă­
ţi,a pămîntului ClU care să mă fălesc! Intelegi tu,
324
i
t
[325]
,
=*
Ghiţă? In Ipăm�nt e toată strălucirea îlncă, ce-i afară
nici nu menită O' atenţie.
Inginerui se ridică să iese. Fata lui era întunecată,
presirnţiri dureroase îi treceau prin suflet.
-- Eu mi-am ţinut de datorie să-ţi spun ce-am spus,
zise el cu amăr ăcbune. Dacă dumneata nu iai acum
în seamă sfaturile rude, peste 11..1'll an cred că va fi
prea tîlrzilu. Dumneata ar trebui să te -gîndeşti că ai o
familie! O, nu mă înţeleg pe mine! zise el văzînd rău­
tatea dispreţuidoare dinoohii lui Iosif Rodean, eu ,sînt
de-aici Încolo liber, mit pot susţinea singur. Eu am
să-ţi fiu recunoscător pentru cheltuielile ce le-ai avut
cu mjnesi a·uît. Dar mă g1ndE'Slc la fete, rnă gîndesc
ce s-ar alege de ele trez indu-se deodată sărace, după
ce au fost obişnuite de mici ou belşugul!
- Te-asigur 'că nu 'le vei vedea niciodată sărace,
stimate domnule inginer, zise barjoccridor -directorul,
nu vor veni să le ţii dumneata şi să le măriţi. Dar,
acum e destul, 'despre asta să nu-mi mai vorbeşti mai
mult. Inteles-ai, Ghiţă? Prostiaseta să n-o mai fad
cît vei trăi. Ş-acum, adause el pe altă voce, mai ai
lipsă de parale ?
- Nu mai am, mulţumesc, răspunse Ghîţă şi ie­
sirrdîşi luă adio de la toţi, se urcăin tră,slt1\ră şi pomi.
- O S21-:mi vii tu acusi cu ruzarea să te fac acţio­
nar la "Arha nghelii " , st�ilgă niQltarul în mima lui. No­
tărăsita, fetele îl priviră uimite, nu ştiau ce înţeles
aveau cuvintel« acestea.
Tacă în după-amiaza aceleiaşi zile în care plecase
Ghiţă, ceru să vorbească cu directorul ,de 'l.a "A1rhan­
ghelii" societarul Gheorghe Pruncul. El vorbise de
rnudte ori 'ou in gimeru 1 despre galeria cea nouă de la
"Arhanghelii" şi se sîătuiră să Jncerree amîndoi pe
lîngă Iosif Rodean poate s-ar hotărî să sisteze lucră­
riIe din ganrgul leeI .nou. Abia a.puca .să s,edepărteze
Ghi.ţă, dci el, dad l1"aT fi reuşit inoercarea ingineru­
lui, era hotăr1t să pără.seasdi "A;rhanghelii", d1eltu­
ieHlle .ln:nilm dlin urmă îl îngroziseră. Gliiţă îi ISpUiS:ese
îll1.s21 că numai în ziua plecării va încerca să-I con­
vingă pe t'atăl :său.
325
[326]
Indată ce se apropie de Iosif Rodean băgă de seamă
că uriaşul 11 priveşte mînios, bănuitor. Abia-il lăsă
să-i deie bineţeşi-I întrebă cu vocea ma: răguşită
decît deobicei :
- Nsai vorbit dumneata cu feciorul meu despre
.Arhanghcli!" acum de curînd ?
- Ba da, şi chiarrnai de multe ari, răspunse Prun­
cul ,şi un zîmbet îi încreţi în multe părăiaşe faţa.
-- N-,artrebui' să vorbeşti prostii în faţa tin emHIOf ,
te ,trez'eşti <Că ei le chiar cred. Ce-i vei fi spus despre
galeria cea nouă nu-s decît Vlorbe de dacă, IPIWSW,
zise cu minie directorul.
- Să mă ierţi, domnule direct or , nu-s prostii. Eu
aş dori foarte mult să ,te pot convinge şi pe dumneata
că -zvîrlim de-a geaba atîta amar de bani. Durrmitale,
poate, nu-ţi pasă, dar noi, cari sîntem mai lipsiţi de
mijloace, ne-am pus pe gînduri.
- Uf! făcu dizgustat Iosif Rodean, nu mai înce­
tezi a te plînge; de cînd te ştiu, tot de sărăcie te
plîngi. Bagă de seamă, Pruncule: de ce se teme omul,
nu scapă!
- Se poate, domnule director, răspunse tînjind
Pruncul, dar nu oricărui om îi merge aşa de bine în
viaţă. Vreau să zic de copii; ăată al durnitale e cu
pînea în mînă, al meu mă suge şi acum. Vreau să zic
că şcoala înghite mulţi bani. Dumneata ar trebui să
fii cu considerare Ia 'tovarăşii de Ia ,�Arhanghelii" şi
să nu-i pui la biruri pe cari' DU le mai pot plăti, Dum­
neata ne-ai fost totdeauna aşa de binevoitor, ai putea
să ne fii şi acum şi să oprim lucrările în gangul cel
nou. Să facem cruce peste cei patru sute de metri.
să zicem: atîta pagubă, dar să nu mergem mai de­
pante. Azi nu mai pot birui eu cheltuielile, mîne Un­
gurean, poimîne primarul şi, crede-mă, domnule di­
redor. o să ajungi şi dumneata la rînd.
-- Greşeşti dacă crezi că-mi poţi vorbi astfel, zise
cu răceală directorul, apoi, deschizînd uşa îi răcni:
Afară, nerusbnatu.e.rpetecosule ( A,fară din casa mea!
Pe fala lui' Pruncul se săpată şi mai multe brez de,
un zîmbet palid ee strecură printre părăiaşele acelea.
Societarul rămase neclintit şi continua;
326
[327]
() sa les îndată, domnule director, pentru asta
nu e de lipsă să-mi strigi aşa. Dar înainte de-a mă
îndepărrta, ţin să te vestesc că, din întîia lui decem­
brie, ies din tovărăşie. Pin-atunci o să-mi vînd partea
care o am la "Arhanghelii". Deci, de-atunci încolo.
biletele de plată vei face bine să nu mi le mai trimiţi
mie.
Iosif Rodean pe-o clipă rămase uimit. Nu-i venea
să creadă că Pruncul va părăsi "Arhanghelii". In gan­
gul principal erau chiar acum semne de mai mare
înbunătătire. Dar cînd văzu faţa încreţită, privirea de
pisică a lui Pruncul, simţi că omul ăsta nu glumeşte.
Hotărîrea lui Pruncul părea că-i clatină şi convinge­
rea lui în "Arhanghel!ii". Dar aceasta fu numai o scurtă
fulgerare. Cu o voce în care se amesteca ura, dispre­
ţul, mînia, îi zise:
-- Dacă vrei să te spinzuri, ,eu nu 'te pot opri; Dar
partea cui vrei să ţi-o vinzi?
- Cui dă mai mult,domnulediredor.
- Bun ;atu!1loi e a mea! zise cu satisfacţie Iosif
Rodean.
De la întîi decembrie rămăseseră numai trei socie­
tari l,a "Arhanghelii" : notarul, Ungurean şi primarul.
, La zece zile după ce-şi vînduse partea Gheorghe Prun­
cul. aflară la "Arhanghelii" aur slobod vreo cinci­
şase chile.
S-a fript, ziceau veseli oamenii despre Prun­
cul.
- Las' c-a înşelat şi el pe destui. Nu-i nici o pa­
gubă 1
-- Parcă-l văd cum îşi va muşca buzele!
Gheorghe Pruncul păli într-adevăr cînd auzi de au­
rul slobod, dar, din vorbele şi purtările Iui, nu putu
înţelege nirnen] de-i pare rău ori ba.
Peste alte patru săptămîni' se află iarăşi aur slo­
bod la "Arhanghelii".Insă', cu toate veniturile aces­
tea, cu începutul iernii societatii începură să lucreze
cu puţin cîştig. Giangul cel vechi era mereu bun, însă
lucrările în galeria cea nouă erau tot mai costisi­
toare.
327
[330]
[331]
1
Cîteva dintre scrisorile schimbate între Vasile şi
Elenuţa :
Gureni, septembrie
Dragă Elenuţă l
Iată-mă în mijlocul celor mici; în ciripitul şi larma
alor şasezeci de copii, de la şase pînă la doisprezece
ani 1 Veselia lor, departe de-a mă enerva, mă far­
mecă, vm!i umezeşte ochii de bucurie, îmi alungă norii
de tristeţă, cari, uneori, încearcă să se apropie de
mine. Sînt clipe în cari îmi pare rău că nu m-am fă­
cut învăţător: îmi pare că trebuie să f.ie cea mai
mare fericire să trăieşti, o viaţă întreagă, În mijlocul
acestor oameni pitici, cari furnică, îndată ce sună clo­
potelul - ca nişte furnici scormonite din muşuroi ­
cari rîd cu lacrimi, r ăsturnîndu-şl căpşoarele pe spate,
cari mă privesc cu ochii lor aşa de sinceri şi de prie­
tinoşi. Nevinovăţia lor mă atrage şi mă subjugă şi
chiar micile lor ştrengărli mă fac să zîmbesc în mine.
Cît e de deosebită lumea lor de lumea oamenilor plini
de patimi 1 Imi pare că deasupra acestor căpşoare
neastîrnpărate pluteşte mereu un suflet dulce, nevă­
zut, nişte adieri ca din aripi de îngeri.
Dacă încep să mă împac cu tot ce-a fost, dacă des­
părţirea începe să-mi pară mai uşoară, meritul de că-
331
r
;
li
,
[332]
petenie e al copilaşilor acestora, pe cari nu mă pot
mînia niciodată. Da, ai noată dreptatea, epistola în­
tîie pe care ţi-am scris-o a fost prea scurtă şi. plină
de trtstetă. Vai, sînt clipe cînd ne simţim aşa de ne­
mîngăiaţi, cînd nu mai vedem n:ici o rază de lumină
Iulgerînd prin viitorul întunecat. Sînt clipele marilor
deprirnăr i cari izvorăsc totdeauna din durerile cele
adînci. Şi eu, cînd ţi-am scris, îndată după sosire,
eram stăpînit ele o astfel de deprirnare. Drumul pîn­
aici, Gurenii, şcoala, oamenii, totul în sfîrşit îmi fă­
ceau senzaţia unor a r[lIi ări greoaie dintr-un vis tul­
bure. Mă simţeam aşa de singur, aşa de părăsit!
Aveam convingerea adîncă, nespus de dureroasă, că
nu 'te voi mai vedea niciodată. Imi ziceam: domni­
şoara Elenuţa, curînd-curînd. o să mă uite, o să se
mărlte după altul şi pentru mine n-o să rămînă decît
o pustietate fără de margini.
E adevărat că în astfel de clipe, cînd sufletul nos­
tru e bolnav cu siguranţă, n-ar trebui să luăm con­
deiul în mînă. Nu putem scrie atunci decît cuvinte
negre, o rază de lumină n-avem de unde le irnpru­
muda. Dar eu am fost aşa de slab. încît am cutez.at
să-ţi trimit aceste citeva şire, de cari acum, şi tot­
deauna, o să-mi pară foarte rău. Rog să mă ierţi şi
să te gîndeşti că ti s-a dat, astfel, prilejul să cunoşti!
şi o parte de umbră din fiinţa mea. Căci oricît mă gîn­
desc acum de-a fost cu putinţă ca eu să-ţi scriu şirele
acelea disperate şi oricît îmi. zic că n-arn fost eu, sim­
tesecă mă înşel. După cum purtăm în sufletele noas­
tre sirnţeminte înalte, eroice, tot astfel se ascunde des­
tulă lasitate în fiecare din noi.
Nu ţ'i-.am scris nimic despre Gureni şi despre oa­
menii de-aici. Satul e frumos, cu case de piatră după
stilul săsesc - satul vecin e săsesc - oamenii sînt
ţărani 'cu stare bună, dar cu prea puţin dor de carte.
Ceea ce trebuie <să-ţi descopăr mai întîi e că mie, după
cîlt bag de seamă, mi s-a pus o cursă fiind trimis în
Gureni. Si iată de ce, Ca în orice sat si în Gureni este
un preot'; dar preotul de-aici a fost 'coleg de şcoală
cu tata; asta încă n-ar fi nimic, clar preotul are o fată
mare, Laura, şi aici mi se pare că e cursa ce mi s-a
332
[333]
pus. Inainte de toate trebuie să ştii că profesorul Ma­
rin, care ţine foarte mult la mine, ţine, poate, şi mai
mult la tata şi cred că mi-a ales satul acesta după ce
s-a 'înţeles mai întîi cu tata.
Părerea aceasta mi-am cîştigat-o şi din veselie tatii
cînd am plecat în Gur eni, şi din .insufleţirea cu care
m-a primit părintele Pop din Gureni. Mea invitat, mi-a
poruncit aproape să locuiesc la dînsul: are în curtea
parohială, separată ele casă, o mică odaie ce-i ser­
veşte de cancelarie. S-a mîniat în toată legea cînd a
văzLllt hotărîrea mea nestrărnutată de-a locui la şcoala.
Dar n-am putut scăpa să nu iau prînzul la dumnea­
lui. De altfel nici nu aş fi aflat pe cineva să-mi poată
da un prînz regulat, ţăranii nu-şi iau un obligărnînt
atît de greu.
- Mi-ar părea foarte rău să Ilămînzeşti în Gureni,
îmi zise supărat părintele, pentru că nu rn-am învoit
să şi locuiesc la dînsul.
Domnisoara Laura e o fetiţă de vreo optsprezece
ani, mijlocie, plinuţă, foarte veselă şi plină de sănă­
tate. La dernperarnent seamănă mult cu soru-rnea Mă­
doara şi pentru aceea, din zilele celea dintîi, a înce­
put să-mi fie sirrrpadică. Ea nici nu vrea să ştre--de
gîndurile 'ce pare că le nutreşte tatăl său, nu umblă
să-mi placă, se ţine mereu de prostii, chiar cînd o ur­
măreşte privirea severă a părinţilor. Ea e foarte ve­
selă că, în sfîrşit, este un tînăr în Gureni, adică eu,
cu care să poată vorbi, să-şi poată petrece. Dar te asi­
gur că dim nimic n-am băgat de seamă să-i fiu sim­
patic. De altfel- chiar în cazul cînd şi părinţii şi fata
ar începe deodată un atac comun asupra mea, sim­
tese, sînt sigur, că D-ar ajunge la nimic.
Viaţa, sufletul meu e aşa de plin de tine, scumpă
Elenută, încît mereu mă încearcă o spaimă adîncă:
să nu te pierd! Iar dacă nu e nici o primejdie pentru
mine, nici pentru tine, pentru ce nu aş face zile plă­
cute şi domnişoarei Laura? Eu ştiu că nu eşti nici in­
vidioasă, nici nu poţi fi geloasă şi ştii ca şi mine că
Între doi tineri pot fi şi alte relaţii decît celea de dra­
goste. Vezi, mie mi-ar părea că aş păcătui, dacă aş
trăi cu totul retras de familia preotului Pop, dacă nu
333
[334]
le-aş procura mulţumirile pe cari le aşteaptă de la
mine. Eu am o mare 'comoară în suflet, dragostea ta
o am, scumpă Elenuţă, dar cred că m-aş asemăna cu
avarul ce-şi ascunde comoara în pămînt, lăsînd pe
cei din jurul său în mizerie, dacăaş rămînea cu ziua
de cap în singurătate şi mi-aş gusta în tihnă ferki­
rea. Cred că Dumnezeu nu ne lasă fericiti ca să de­
venim egoişti, ci ca lumina din noi 'să arunce cîte-o
rază şi celor din jurul nostru. Făcînd aşa, nu cred
să pierdem nimic, dimpotrivă, comoara noastră ca­
pătă feţe tot mai strălucitoare. Apoi îmi pare că dom­
nişoara Laura e ea însăşi cu sufletul plin de fericire,
şi nu de cînd am venit eu aici, ci de mai înainte. E
fericirea curată pe care o naşte însăşi tinereţa, să­
nătatea, şi venirea mea aici n-a făcut decît să-i dee
prilej domnişoarei Laura să-şi arete feţele de lumină
ale sufletului ei tînăr.
E blondă, are ochi albaştri, foarte buni şi o supără
pe preoteasa cel puţin de-o sută de ori pe zi. Eu văd
bine că părinţii se supără numai: de formă şi că în su­
fletele lor se bucură, se simt mîngăiaţi că,în casa lor,
poate trăiatîta veselie.
Oricît ar fi de atrăgătoare domnisoara Laura, vai,
eatît de departe de tine, scumpă Elenuţă! Eu aş fi
sirnpatizat oricînd cu Laura asia, dar, chiar de nu
te-aş fi cunoscut niciodată pe tine, nu m-as fi putut
îndrăgosti de ea. Sărmana! Nu e nimic în ea din
aceea uimire tainlcă ce se desprinde şi dintr-un su­
rîs, dintr-un gest al tău şi care îmi zguduie fiinta
pînă-n adîncuri şi mă face să te privesc, să mă gîn­
desc la tine cu adorare, să mă, simt robul tău! In
Laura este mult din tot ceea ce poate face să bată o
inimă omenească, dar nimic din ceea ce îngenunche
o inimă. Ori, poate, e numai pentru mine aşa şi o În­
vinuiesc 'prea greu pe biata fată.
De multe ori mi-e ciudă pe mine că nu pot fi mai
vesel cînd sînt cu Laura. Sînt unele zile cind mi-e
silă de orice vorbă .. Amintirea ta mă stăpîneşte cu
atîta putere încît mă face rău, cred că chiar nesufe­
rit; îmi pare atund că nu-mi mai pasă de nimic în
lume, numai de tine. Sînt clipe cind nu mi-ar părea
334
[335]
rău să piară lumea întreagă, numai noi doi. să rămi
nem. Pentru micimea asta de suflet, pe care în cea­
surile de trezire nu o aprob de fel, am o singură scuză,
scumpă Elenută, că te iubesc aşa de mult, aşa de
adînc, îndit am suferinţe pe cari I11U le-am cunoscut
niciodată, cari îmi par că-s dintr-altă Ilume şi mă de­
părtează şi pe mine de la pămînt în regiuni' sure şi
ingheţate.
Mă gîndesc de multe ori pentru ce e iubirea un sirn­
ţămînt aşa de dureros în fond? Căci, iată, cu închi­
puirea te văd mereu, tainică şi dulce, şi mă atrag] cu
o putere căreia nu mă pot împotrivi. Zîmbesc şi rîd,
unde de lumină îmi umplu fiinţa, iradiază din mine
nouraşi de străluciri pe cari îi simt cum îmi încăl­
zesc, cum îmi sărută uşor obrajii, ochii, de cîte ori văd
chipul Itău scump. Imi pare că lumea 'întreagă e a
mea în astfel de clipe. Dar e de ajuns să mă gîndesc
că chiar tu insăţi eşti a mea, nu numai ochii, obrajii
tăi - şi mă simt înfiorat de-o durere tainică.
Jantă-mă că-ţi spun un gînd ce-mii fulgeră uneori
întunecat: să fie întristarea mea o presimţire J Să fie
posibil oare ca viitorul să se întunece, şi tu să nu fii
a mea? Presimţirea aceasta să mă tulbure? Oare,
într-adevăr, nu s-ar putea ca tu să te pleci cîndva '1111
faţa poruncilor părinţilor tăi? Nu e cu putinţă, oare,
să-ţi zidi, o dată: Il iubesc pe tînărul acela, dar ce
să Iac P Doamne-ce să fac? Şi, plîngînd cu hohote,
să te supui hotărîrei părinţilor?
Ce groaznic e să mă şi gîndesc la asta! Şi nici nu
vreau să mă gîndesc,CÎI mai bucuros voi să: cred că
iubirea, în esenţa ei, e un sirnţămînt dureros. ş� ştii,
scumpă Elenuţă, cum îmi explic? Cred că Inima noas­
tră e prea puţin încăpătoare decît să poată cuprinde
un simţărnint aşa de mare, aşa de adînc, cum e iu­
birea. Iubirea parcă nici nu e o simţire; se pare că
e însăşi viaţa noastră scoasă din legăturile materiei,
ljberată de tot ceea ce-i greu, ce-i trecător în noi. Nu
este nimic muritor în ea şi în înţelesul acesta cred
c-a zis sfîntul Pavel că, din tot ce poate avea omul
în lumea asta, duce cu sine dincolo de moarte numai
335
[336]
"credinţa, nădejdea şi dragostea, iar dintre acestea
ma 1 mare este dragostea" ".
Aştept cu nerăbdare să-mi scrii ce mai faci. Te mai
gîndeşti la mine? Domnişoare Laura chiar acum
trece pe dinaintea şcolii şi, din drum, încearcă să se
uite prin geam să vadă de-s acasă. O să ies indată
să-i ţin ele urît, deşi ştiu că ni voi putea-o distra
foarte cu greu! Mi-e prea plin sufletul de tine, scumpă
Elenuţă, şi abia aştept să-mi! scrii. Oricît aş începe de
vesel o scrisoare, nu pot să-mi opresc simţămintele
de d mere cari izvorăsc din necunoscut si mi se tot
îmbulzesc la inimă. Mă mmgăi însă cu gîndul că, o
dată Iericirea mea va fi asigurată, că nu mă voi mai
teme să te pierd şi atunci.. va fi mereu lumină în su­
fletul meu, în jurul meu! Nu-i aşa, scumpă Elenută ?
se-ncep îndată ceasurile de curs. Copilaşii vin gălă­
gioşi. Ştii pentru ce mi-s aşa de dragi? Imi pare că,
o dată cu mine, şi tu îi priveşti pe şcolarii mei, şi te
bucuri.
Nu mă lăsa să aştept mult!
Al tău,
Vasile
Văleni, noiembrie
Dragă Vasile!
Azi înainte de arniaz.i s-a dus şi Ghiţă! Cind m-arn
văzut 6ingură, m-a cuprins o 8parimă mare şi, în
scrisoarea ce-ţi trimit acum, îmi caut un reazirn 'pu­
ternic care să mă sprijinească în adînca mea suie­
rirrţă. Cît de fericiţi sînteţi 'Voi bărbatii, ce bogăţie
nemărginită oaveţi în libertatea voastră! Viata vă
deschide nenU'mă�ate cărări; un geamantan în :1111nă.
şi puteţi merge 'pe drumul pe care voiţi. Ori În ce
parte a lumii aflaţi .un petec de pămînt care sa vă
primească cu bucurie. Chiar dacă vi se pun piedeci
În cale, le 'puteţi învinge dacă sînteţi oameni adev ă­
raţi ; vă puteţi dep arta aşa de uşor de ceea ce vă
336
[337]
este nesuferit; vă ştiţi a:fIa "situaţii nouă care să vă
ming ăie pentru cele pierdute ; sînteţi paser i ce sbu­
rati ciripind din loc în loc şi oriunde puteţi trăi.
Vai de noi [emeile, cari nu avem aripi ca şi voi;
cari sîntem silite să răaninem în aceea'şi casă în care
a Ifost lumină, deşi acum e întunecată şipustie ; lîngă
acelaşi strat de tf\()fi cari ne-au îmbătat odată cu mi­
resmele lor, deşi acum sînt veştede : cari trebuie să
ne sprijinim să nu cădem în prăpastie,de:şi nici un
fulger de lumină nu ne mai arată de ce să ne prin­
dem cu mîna! Noi nu putem lua toiagul pribegiei şi
să 'pornim în lU'me,pentru că nici nu sîntem Ipregă­
tite pentru asta, nici lumea nu ne primeşte decît pe
un pret care ar însemna, pentru noi, mai mult decît
moartea.
Din toate scrisorile tale de pîn-acurn înţeJ,eg prea
bine că V'Oi, bărbaţii, nu suferiţi aşa de adînc ca noi,
chim pentru că vă puteţi depărta de locul nenoroci­
rilor, că puteţi trăi în mijlocul altor fiinţe. Vai, nu-ţi
pot spune cît l-am IpiZI1l111it pe Ghiţă, pentru că a pu­
tutsă plece! Pentru că trebuie să ştii, dragă Vasile,.
că văd în jurulme:u un uriaş cimitir. Părinţii, 5UifO­
rile, oamenii din Văleni îmi 'par năluci ce-au ieşit
din morminte la plimbare I Numai iscriindu-ţi necon­
tenit, în fiecare zi, cred că 'v-oi putea să înving "spaima
asta cumplită. Te rpi1zIlTluiesc .şi pe tine pentru Ieri­
cirea de-a avea lîngă tine Iamilia preotului din Gu­
reni. Vezi,pînă azi, 1111-a'l111 bucurat că ţi-ai aflat o
prietină 'În domnisoara Laura. Imi zicearn l are să-i
facă zilele mai vesele! Aveam, vezi tu, şi eu pe
Ghiţă! Tu nu ştii ce prieten nepretuit e iubitul meu
frate i LÎngă el ;puteam să rabd situaţia care acum
îmi pare nesuferită. lîngă el nu luam în seamă pri­
virile dispretuitoare ale surorilor mele; I111ă Iăceam
că nu aud aluziile răutăcioase ale tatii. Oricît mi-ar
fi de greu să mă pl,îng de cei mai aproape ai mei,
simt că nu pot face albiel. Nu-i pot pricepe pentru ce
s'c Ipoartă cu atîta răutate Ifată de mine, ca şi cînd
nici n-aş fi din familie, ci o biată fată 'pe care o ţin
din ,milă în casa lor. Nu-i pot inţelege 'pentru că ju­
dec şi simţesc altfel decît ei ! Ştiu că f iecare 'Om, şi
22
ere
Zi
337
[338]
cel mai din urmă cerşitor, are dreptul să-şi aihă pă­
"erile lui, să vadă cum voieşte viaţa. Mie singură
să-mi die luat acest drept? Şi, dacă nu se pot împăca
cu felul meu de gîndire, .ar trebui cel 'Puţin să se stă­
pînea scă , să nu-mi dee, 'În fiecare clipă, să înţelE1g ce
cred des-pre mine. Cum aş :fi trecut cu vederea toate
răutăţHe lor dacă ar ;f,i r ărnas Ghiţă lîngă mine! Ce
putere neaşteptată îmi varsa în suflet oînd îmi zicea :
i - Invingerea o să fie a noastră Elenuţo ; nu-ţi
pierde curajul, Vaeile .e un om foarte cumsecade 'Şi
sperăm ca 'părinţilor sa li se mai schimbe vederile.
O să treacă o Iarnă albă, o să vie 'O primăvară în­
florită şi p·e urmă ...
I Cine-mi va mai vorbi astfel de-aici incolo? Eu sin­
gură; eu şi numai eu; şi pe urmă voi începe sa mă
îndoiesc despre tot viitorul... E cu totul altceva, dragă
Vasile, să te asigure despre un lucru un om care ţine
la tine cu sinceritate. Nu mă îndoiesc că tu vei lua
locul lui Ghiţă, că chiar el nu va înceta de-a mă în­
curaja! Insă ilîngă mine nu va :fi nimeni, nimeni i
Ba da, Iubite, vei Ifi tu; tu nu mă vei mai părăsi
din clipa asta niciodată. Iată, inima-mi porunceşte
să te-nchid în ea 'pentru totdeauna 'şi pentru toate
clipele acestui totdeauna! Da, mă voi gîndi mereu
la tine; îmi voi aminti tot ce mi-ai vorbit, tot ce
mi-ai spus IVoi :închi,de ochii şi V'0i vedea zîmbetele
tale; mă voi adînci în ochii tăi; voi reciti mereu
scrisorile tale şi-mi vei fi aproape, tu, dragule 1. ..
Vezi, am făcut chiar 'acum o încercare, am închis
o clipă ochii şi te-am văzut! da, te-am văzut lîngă
mine şi inima îmi bate şi acum cu putere. Iată, nu
mai sînt tristă ! Nu mai văd nimic rău în lume, nu
mai am nici o suferinţă. Cît ede hine, Doamne, să
ai pe cineva IÎn lume la care să te�îndeşti cu drag !
Simt că acesta e adevăratul nostru reazim în viaţă.
Intr-una din scrisorlle tale trecude mă ăntrebal dacă
n-ar fi cu putinţă ca, ,în urmă, zdrobită de îndemnu­
rile părinţilor, 'P lîl1lgîn"d cu hohote, să mă supun ho­
tărîrii lor. Cred că e destul răspuns în epistola mea
de pîn-aici. Mă întrebi apoi, într-altă epistolă, dacă
nu s-ar putea ca, întîlnind un tînăr mai frumos, mai
338
[339]
cuit, mai bogat decît tine, nu-s-ar putea să ... te uit \
Intrebarea aceasta cred că mi-ai IPUS-O nLllmaiîn
1001umă, dar şi aşa a ,fost pentru mine o adîncă ofensă.
Da, hl1bite, cu mine să nu glumeşti pe tema astia. Aici
nu înţeleg nici o glumă!
, Tu m-ai .fi putut face să bănuiesc ceva în ceea
ce-mi scrii mereu despre domnisoara Laura, dar eu,
k-ai putut convinge, n-am făcut nici o aluzie la cre­
'dinţ.a tia, pentru că nu pot face aşa ceva. Increderea
mea în tine e aşa de mare, încît 'Uneori am senza­
ţia că e o suliţă îrnplintată 'În inima mea, mă doare
şi e neclintită. E adevărat ce ţi-am scris: cînd n-aş
mai crede Î'rl tine, n-aş mai crede nn nimic! Aştept să
mă cinsteşti şi tu tot astfel, deşi eu nu-s vrednică de
atîta cinste. Dar dacă îmi vei da cu ceva mai mult
decît merit, nu uita că-mi măr eşti îericir eaşi, de-aici
încolo, eu sînt iavizată numai la ilumina şi căldura
ce-mi vor aduce scrisorile tale. Incepe să mă neliniş­
tească ceva: surorile pîndesc scrisorile, şi cari îmii
vin de ;la tine, şi cari le trimit eu ; pîn-acurrs însă nu
ştiu nimic, cred însă că le-ar 'plăcea foarte mult 'să
ştie ce-mi scrii şi ce-ţi r ăspund. Peste 1'iatru zile să-ţi
lam răspunsul, drag-ă Vasile.vşi-acurn adio.
Elenuţa
Gureni, ianuarie
Scumpă Elenuţă 1
Imi 'Pare foarte bine că te-ai hotărît, în sîîrş it , să
'te :[momi si tu de iarna asta delicioasă. Imi scrii că
patinezi, că te sănlez.i pe drumurile albe, pline cu
dungi vierii. Imi descrii watîta farmec Vălenii, în
timpul iernii, Încît mă [aci, într-adevăr, nenorocit că
nu-s 'şi eu acolo să văd "enormel,e morminte de
uriaşi îmbrăcate în nevinovăţie"; să te văd, mai
ales, pe tine trecînd in zborul săniuţei, În picuratul
dulce de zurgălae. Nici nu-mi pot închipui că ţi-ar
şedea undeva mai bine decîtfntr-o astfel de săniuţă,
dusă-n zbor de doi caialbi era zăpada. Vezi şi te ibu-
22*
339
[340]
cură cît mai mult de tot ce-ţi oferă frumos iarna asta,
care a ,î,mbrăcat un cojoc aşa ele gros, ,şi frigul toi-uşi
abia se simteste l
Imi scrii c� surorile s-au dus la doctorul Vraciu
şi că eşti, însfîrşit, singură acasă. Eu chiar în vre­
mea asta am făcut nouă cunoştinţe; închipuie-ţi că
piesa de care ţi-am scris am ,şi jucat-o la Bcboteaz ă
şi ne-a reuşit. Da, nu mă laud, ne-a lăudat publicul
străin care s-Ia grăbit, din satele vecine, să ne asculte
si să ne felicite! Nu sint lele fel vanitos cînd iti scriu
�ăel1 m-arn achitat mai rnultumitor de rolul meu si
am avut un rol destul de 'gl:'CU, te-asigur; ;în jJ,r�l
meu s-au învîrtit toţi ceilalţi, mai ales sărmana
Laura, Clare a avut nenorocirea să fie soţia ţăranului
beţiv. Am purtat costum de ţăran, am avut mustate
mari şi sure, dintr-o jurnătat' de Iuior aproapevam
supt, toată Ivr,emea, din sticlă 'şi din lulea. Să fi vă­
zut ce !feţe făcură cinstitii ţărani care m-Iau auzit,
de-atitea ori, olntind în biserică! La-nceput aproape
se scandalizară, apoi, Ibălgînd de seamă că-i numai o
glumă, au început să rîdă de se cutremur au Ieres­
trile 'şi, pe scenă, eram siliţi să facem un restimp
numai gesturi, căci Î'n zadar am ,fi vorbit.
Un moş bătrîn, văzînd că nu mă satur nici cu
sticla a cincea de rachiu, stri:găclin răsputeri :
- Glumă ne-glumă, dar nu mai bea, că s-aprinde
rachia în dumneata!
Dar altul de lîngă el îl ,îJTlholdi şi-! zise:
- Lasă-l, mosule, că după ce s-o-mbata o să ne
CÎnte una de lume.
a femeie bătrînă în cojociţă, aprinsă de căldura
sălii şi (le plăcere, strigă cît o lua gura, cînd mă
aplecat să sărut pe Laura.
- Ptii, ucigă-te crucea, popă!
Se-înteleze că am avut un succes splendid. Multi
dintre ţ'ăra�i, <după ce îmi schimbai costumul, se ui­
tau la mine cu părere de rău, iar pătura cultăcart�
alergas- în Gurcni îmi aducea laudele cele mai mari.
Unde s-ascunde artistul !
-- Ce ,mai dictie, frate, ce mai gesticulare [
340
.. ,R".) ......... - , "-.� ',;u;.ţ{2 .,�::Z! = . ''''il")
[341]
Dmtre toţi mai încîntat era tatăl Laurei, părintele
Pop, care de bucurie era citpe-ac! să mă sărute.
In ajunul Botezului am umblat cu crucea, cu pă­
rintele. Mare sat si destulă zdroabă : mai ales îm­
biarea cu mîncarea şi beutura 1n fiecare casă ne opăci
foarte mult, iar 'pe diacul Glilguţîl lăsar ărn Îln pătul
unui rorniri, căci se-rnbătase tun: în loc să pornească
spre uşe, apuca spre fereastră. In schimb ştiu că am
cîntat la "In Ior dane", de-o să mă pomenească oa­
menii! Nu că mă llaud,dar îi auzeam pe ei zidnd:
- Doamne, oe mai Iglas!
- Doamne, ce mai popă !
- Str aşruc ginere o să aibă popa nost!
Da, scumpă Elerruţă, şi exclamarea asta din urmă
am auzit-o de la destui. Trebuie să stii că mi-Ia iesit
vestea asta în Gureni. Cum, nu ştiu,'poaie unde prîn­
zesc la părintele şi astfel îi calcpragul în fiecare zi ;
poate unde mă duc adeseori plimbîndu-rnă cu Laura,
care e totasa de veselă ca si Î1n ziua cea dintîi în
care am văzut-o. Poate să, Ifi "făcut vreoaluzie p ărin­
tele Pop.
Dumnealui ţine corespondenţă 'cu tata; despre asta
m-arn putut convinge chiar zilele acestea. Mi-.a tri­
rnis tata o epistolă în oare se arată foarte 'mulţumit
cu mine şi-mi da să inteleg că, pentru toamna vii­
toare, ar 'fi bine să-Imi 'văd de-oparohie.
Ce mai fac eu ? Mă gîndesc necontenit la tine şi,
cum vezi, în fiecare zi îţi trimit :a epistolă. Imi pare
foarte bine că aţi căpătat oficiu 'poştal în Sfat, era şi
vremea. Şi-mi pare şi rnai bine că ţi-a promis pOŞ­
tarul să I1U dee nimănu! scrisorile ce-ţii vin, decît ţie
în mînă.
Ce mai Iac ? Tot glndindu-enă Ja tine, cu soarele
prţrnăverii în suflet, mă bat cu bulgări de ornăt cu
micii imei elevi si-rrri zic de nenumărate ori : asa e
de albă şi 'curată' Elenuţa mea, ca spumaastade z ă­
padăpecare o strîng 3n mînă. Azi ,a1111 primit a zecea
epistolă de la Ghiţă. Imi insemn claia cu sfinţenie,
fiindcă 'eun ad'evărat eveniment Ipentru mine. Imi
parc, din ce-imisrcrie, că seamănă tot mai UluIt cu
tine. A'poi el, totdeauna, aduccsperanţe nouă. Ştii
341
[342]
ce-mi scrie astăz i ? Că după părerea lui cel mult în=­
tr-un an ,şi jumătate nu va mai rf,j nici '0 piedecă la
căsătoria noastră. ştie ceva P I-a scris domnul Ro­
dean P Unan şi jumătate ar ,fi o veşnicie, lnsă dacă
aş avea siguranţa că fericirea noastră în urmă totuşi
se Va î:ntrupa,aş fi gata SJ aştept bucuros şi zece
ani. Nu cumva ştii şi tu ceva, dragă Elenuţăvş; nu
vrei să-mi spui ? Dacă ştii, să-mi corrnmici işi mie,
şi încă ... telegradic !
Gel care veşnic te adoră
Vasile
Văleni, april
Dragă Vasilre !
După cum ţi-am scris, surorile s-au întors acasă
de prin jumătatea lui martie. Ce 'Puţin putem şti din
tot ce neascunde viitorul l Ele nu mai sînt T,ele cu
rnine, după cum credeam că vor fi de-ndată Ce VOT
trece cîteva zile. Nu .semaii:nteres.eazădemine.nu
rnai mă urmăresc; de Ipe partea lor îţi pot scrie epis­
toleînaceeaşi cameră cu ele. Sînt foarte agitate,
dralgă Vasile, şi mi 'se 'pare că, in anul acesta, au să
se mărite.
, De a ltfel în convingerea astia mă întăreşte şi îrn­
prejurarea că tata a cumpărat în oraş, în piaţ, patru
case vechi una liÎngăaHa, IP'e cari numaidecît a pus
oameni să le dărîme 'şi acum, dedouăsăptămini, zeci
'de oameni s-au-apucat de lucru ;se sapă fundamente,
se cară piatră şi cărămidă. Am fost ieri şi eu şi am
văzut că se croiesc două case, oari încă nu se ştie
'ce 'vor fi : locuinţe ori prălvăIH ? Cei mai mulţ,j S'PUll
că vor ,fi prăvălilIa parter, 'iar la etaj vor fi camere
de /Îinchiriat. Unii vorbesc chiar de un hotel.
Taia, de pe la slirşitul lui martie, e mai mult pe
drumuri dec.:ît a:co,s{\ 'si 'mai mult În OTJS decît Ipe dru­
muri. Su'praivogJheJ'ză :de aproape c1ă'rJi.rile, despre
'cari se z,Îoe vor costa mai mult de z·ed de mii. Ca de
obicei, tata nuS'pune nimkînainte din ceea Ce şe
342
(
[343]
(
tine de viitonrl Iamiliei, al copiilor. D�ll' chiar raceasta
tlllă face să bănuiesc că cele două clădiri ce se ridică
sînt destinate a fi locuinţele Eugeniei tşi a Octaviei
şi ale bărbaţilor 10'r. Ele meng' deseori 'să prâvească
lucrările şi zîmbesc fericite ; cred că bănuiesc acelaşi
lucru ca şi mine. Din graba tatii, din agitaţia ce stă­
pîneşte mereu ăntre surori; din comenzile ce se f ac
mereu jla deosebite case de negoţ; din cataloagele
de 'preţuri cu mobilă, ou albituri, cari sosesc mereu,
cred că nu mă, înşel <dacă am convingerea că, în vara
ce vine, surorile mele S{j vor căsători.
, Gîndul mă umple de bucurie; de altfel le sîntde­
acum mulţumitoare că nu se mai interesează de mine.
Eu, din parte-mi, le doresc, din toată inima, să fie
fericite şi cred că vor şi fi. cu temperamentul ce-I au.
Cum am zis, tata '2 foarte rar acasă. Se întîmplă
să nu vină nici noaptea din oraş, ba, spunîrndu-ţi ade­
vărul, în săptămîna asta numai două nopţi a dormit
acasă, 'şi az,i e slmbătă. Dumnealui are mereu de lu­
cru în oraş cu supravegherea caselor ce se zidesc, se
vede că are mult năcaz, căci de multe ori cind S0-n­
toarce e foarte nervos, şi a tund ţî,ţăie toţi în casă şi
în curte de frica Iui. Mie nu mi-e frică, pe mine, de
altfel, parcă nici nu mă vede. Dar am băgat de seamă
o îngrijorare deosebită pe faţa mamei. Ea e foarte
rar veselă de o 'seamă de vreme.
, Eu sînt acum fericită şi-mi pare chiar că trece prea
repede vremea; de cind s-a desprimăvărat te simt
tot mai aproape. Peste-o săptămînă o să-mi aduc
aminte că acum e anul [i-arn aprins Iumiruţa. O ani­
versare. Adio.
Văleni, iunie
Dragă Vasile!
Azi dimineaţă ne-am trezit într-o larmă neobişnuit
de mare. Tata sfădea 'În cur te slugile, se auzea cum le
dădea palme, pătrundeau pînă la noi văicărelile oame­
nilor. Tirziu s-a făcut linişte, dar pe puţină vreme. Lar-
343
[344]
---
ma începu din nou, acum nu în curte, ci sus într-o
cameră. Il auzeam pe tata cum strigă. Niciodată nu
l-am auzit răonind aşa de cumplit. Priveam toate tre:e
una la alta speriate şi nu ştiam ce să credem. Afară
de vocea tatii nu se auzea nimic. Dar eram Încredinţate
că sîădeşte 'Pe cineva. Deodată auzim un plîns înădu­
şit, apoi tot mai tare, Tustrelo am îngheţat de spaimă.
Mama plîngea. Am sărit repede din pat, ne-am îrn­
brăcat, dar, cînd am ieşit în coridor, mama se coborise
în curte, intrase în bucătărie, iar taia văzîndu-ne ne
zise cu o asprime neobişnuită:
- Ce, v-aţi şi sculat ?
Am lalergat tustrele înapoi în camera noastră. Tata
părea mai mult supărat decît mănios.
Am aflat apoi că ta ta venise numai în zori de la
oraş, n-a aflrait ordine în curte şi pentru asta s-a su­
părat pe slugi; mama ar : fi ţinut partea slugilor şi
de-aici neînţelegerea ,Înireei.
Aşa mi-a spus Ocbavia, care toate vrea să le ştie.
Mie însă, după ce rn-arn gîndit mai bine, mi se pare
că nu acesta e adevărul, ci neînţelegerea s-a 1vi't din
faptul că tata petrece tot mai rar acasă nopţile şi că
ar fi căzut la patima jocului de cărţi! Da, iubite
Vasile, mi se pare că acesta e adevărul! De mult m-am
tot întrebat pentru ce merge la oraş şi notarul Po­
pescu, aproape de cîte ori seduce tata? La poarta
primăriei trăsura tatii se opreşte de obicei şi-l ia şi pe
notarul Popescu. Asta se petrece aşa de vr-o două
luni.
Dar se poate să aibă şi necazuri cu lucr ătorjţ la
casele cele nouă. Sînt aproape gata, să vezi că sînt
adevărate palate. Stau oamenii !Î11 loc şi le adrnir ă. Nu
mai au pereche În tot oraşul. La parter sînt împărţiri
cari se potrivesc de minune pentru pr.ăvăl ii. Ferestri
mari, adevărate galantare vor trebui aici. Mulţi sus­
ţin şi acum că tata va închiria parterele pentru pră­
vălii. Nu ştiu ce să mai cred nici eu. Gînduri mari tre­
buie că are cu casele astea, altfel nu l-ar Înteresa atît
de mult.
... In sfîrşit, mi-am aflat şi eu omul cu care să te
năcăjesc. Dacă tu nu-mi poţi scrie o epistolă fără să-mi
344
[345]
povesteşti de d'or�nişoara .La1!ra, iată, am şi eu 'P'e
domnul Paul Manno. Da, iubite, nu rîde, pe domnul
Pau! Marina, care s-a pripăşit de cîteva zile în oraş,
fără să ştie cineva cu siguranţă de unde-i şi cine-i.
Totuşi cei mai multi spun c-ar fi reprezentantul unor
mari societăţi străine, 'care ar avea de gînd să cumpere
mine de aur în părţile noastre. Că-i putred de avut el
însLllşi, nu se mai îndoieşte nimeni! Zadarnic zid dum­
neata: puţin îrm pasă l Tţi va păsajndată ce-ti voi
spune că, nu mai departe decît alaltăieri, am fost şi eu
Ia oraş, m-a văzut 'şi dt am stat in stradă nu şi-a mai
luat ochii de la mine. S-a interesat cine sînt, şi numai­
decît a început să vorbească foarte bucuros cu tata, el',
Paul Marino, care pînă acum ITI-Ia învrednicit de cin­
stea asta pe nici un orăşan!
Da, iubite domnule cleric! Pofteste numai şi mi te
laudă mereu cu domnisoara cea blondă, cea cu ochii
albaştri! O să-ţi descriu atunci, într-o viitoare epis­
tolă, şi eu pe domnul Marino, despre care se spune c-ar
fi italian! Intelegi ? Italian! Şi atîta ţi-ar putea ajunge
ca să nu-mi tot lauzi pe Laura aceea!
O să văd dacă vei ţinea porunca mea.
Elenuţa
Văleni, 2 iulie
Dragă Vasile!
Scrisoarea ta elin urmă m-ar fi făcut să disperez
dacă nu-i alăturai biletul profesorului Marin. Intr-ade­
văr, oricît de nemărginită încredere lam in tine, n-am
putut crede, pînă ce n-ani cetit şirele domnului Marin,
că tu I1U baţi în retragere. Vai, cu cît dor am aşteptat
vacanţa asta! Imi părea că raiul are să se coboare pe
pămînt. Tremuram de fericire la gî'11Idul reveder ii ! Dar
acum ce să fac? Să blestărn pe bătrînul tău profesor
şi pe binevoitorul tău?
Aşadar tu vei copia, În cursul vacanţei, lucrarea
cea nouă a profesorului Marin! Totuşi, domnul ăsta
ar fi putut afla şi alt tînăr în locul tău. "Nu pot în-
345
[346]
/
credinta, cu conştiinţa lini'ştita, pe nimeni altul să-mi"
copieze manuscrisul decit pe tine, frate Murăşene 1"
Recitesc mereu şirul acesta şi simt că nu mă pot mă­
nia pe ,bătr'În ! Totuşi te voi revedea ; mi-ai promis să
rămîi în Văleni două zile. 0, Doamne, cît e de bine să
trăieşti ! Peste-o săptămînă te-aştept, să ştii, te-aştept
cu ... Nu-ţi spun cu ce te aştept l Las să te gîndeşti
şi tu!
A ta
Elenuţa
P.S. Casele sînt ,gata, ferestri, uşi, totul e la loc.
Tata a privit mult astăzi într-un jurnal de mobile.
Cred că Eugenia şi Ocbavia vor fi în curînd rnirese.
Asta o cred şi pentru că la noi în casă nu mai e nimic
în ordine. Se pare că se pregăteşte o răscoală gene­
rală. Insă poţi veni liniştit în Văleni, răscoala asta,
acum odată, nu e îndreptată nici împotriva mea, nici
a ta I
Văleni, 25 septembrie
Dragă Vasile!
A,bia ieri a fost cununi a Eugeniei şi a Odaviei. S-a
amînat termenul de la Sfînta Mărie, după cum îţi co­
rnunicasem mai întîi, pentru că Iurnizorii mobilelor
au întirzlat. Surorile mele au vrut să se mute, de-a
una, în casele cele nouă. Imi vuieşte şi acum capul;
nici nu mi-e cu putinţă să-ţi descriu ce-Ia fost, de cîteva
zile, în casa noastră, ca, mai pe urmă, ieri să-mi pară
că nu mi se va mai limpezi capul niciodată. Atîta
lume, atîta mîncare, atîta beutură, atîta muzică, atîta
dans!
Toată lumea a rămas Jnlemnită cînd a înţeles pe
seama cui a clădit tata oasele acelea, cu adevărat
frumoase! Mulţi vor fi pizmuit, şi vor pizmui încă, pe
cum naţii mei! Să vezi, la parter sînt aranjate biro­
urile celor doi avocaţi, la etaj locuinţele lor. E o fru­
museţe întreg aranjarnentul, un lux cum rar se vede.
346
[347]
Tata va fi cheltuit, cred, o avere întreagă numai cu
aranjmea celor două locuinţe.
Nu-ţi poţi închipui dţi au incercat să mă ... vîneze şi
pe mine l'a nunta asta ! N-a fost tînăr 'care să nu fi fost
gata la-mi cere numaidecît mîna. Vorbele galante reiau
în jurul meu. N-am avut vreme nici să mă rnîniu, nici
să rîd cel puţin, nu mai ştiam unde mi-e capul de atîtea
lucruri cîte aveam de făcut. In urmă tot a trebuit să
vedem, şi eu :şi mama, că, nu putem ţinea rînduiala
cum o fixaser ă inainte, şi încurcala obişnuită la oas­
peţi a trebuit să urmeze şi aici.
Dar bine c-am trecut şi peste astia! Să mă crezi:
mama pare şi mai mulţumită decît mine. Mi se pare
ea a zorit mereu pe tata să se facă repede cununiile.
Nu ştiu, s-a săturat de atîta vecinică agitare, de atîtea
pregătiri şi-şi dorea un strop de linişte; ori doară voia
să-i taie tatii prilejul de-a merge aşa de des la oraş.
Destul că azi mama îmi pare mai tînără cu zece ani.
Săraca! Se vede că o mamă are destulă zdroabă cu
copiii în viaţă, 'pe lîngă tot belşugul.
Aşadar eşti din nou în Gureni ! Bagă de seamă să
nu mai JOCi teatru cu domnişoar a Laura şi să nu te
mai apleci s-o săruţi : o să-I scot numaidecît din sac pe
domnul Paul Marino! Eşti curios să ştii dacă a fost
la ospăţ P N-a fost! De altfel trăieşte retras, numai
de mine se interesează mereu. Fără glumă, se intere­
sează !
Ceea ce m-a întristat mai mult ieri a fost că Ghiţă
ne-a telegrafiat că nu poate veni: în ultimul moment
a fost cerut de urgenţă la 'O Iinie ferată pe care o rup­
seseră apele. Cît aş fi Iost de fericită să-I văd! Mi-ar
fi părut c-ar fi lîngă mine si o bună parte din tine!
Mă întrebi dacă mai este laur în Văleni ? Iţi răspund
că e tot aşa cum ştii: petrecaniile nu s'e mai curmă!
Adevărat că vr-e două-trei mine mai miei au fost pără­
site, dar în schimb se lucrează la altele. Bădicul U11-
gurean 's-a îngră'şatşi a încărunţit şi mai tare. Sen­
zaţia Vălenilor e, de altfel, prezenţa, constantă de-alei
încolo, a universitarului Pruncul! El, se vede, ş-a
isprăvit cariera! Tatăl său nu mai vrea să-i dee bani
de şcoală. Deocamdată tînărul încearcă să se mrngăie
347
[348]
bînd cu zi, cu noapte. Ii parebine cînd îi spun băieşil­
.xlornnule advocat". Ungurean s-a reintors, de vr-o
două săptămîni, în Capitală. Bietul tată! său tot mai
sperează să scoată advocat din el. Ghiţă m-a asigu­
rat că, pînă în lunile de vară, se înlătură toate piede­
cile căsătoriei noastre. Oare să fie adevărat? Eu nu
ştiu cum se vor 'înlătura, dar ştiu atît că, de-a vreme
încoace, poartă corespondenţă deasă cu tata.
Elenuţa
II
Intr-o după-amiază de pe la sfîrşitul lui noiembrie
trăsura directorului de la "ArhangheEi" ieşi din curte,
dură ind pe podul de la poartă, apucă în drum şi caii
porniră 'În trap larg, prin cioroileaca ce se aşternea
pe cale, luminînd trist sub razele sărace ale
soarelui. Două zile plouase ; peste noapte şi înainte
de prînz ninsese; acum zăpada se topise pe
drum mărind citul, dar pe margini albea încă, pă­
tată unde şi unde de stropit zvîrbiţi de roţi şi de copite.
Sus, pe coastele pleşuve ale dealurilor, haina iernii ena
însă imaculată, lumina tia re. Erau însă puţine coaste
goale hl! munţii elin Văleni ; cei mad mulţi erau îmbră­
caţi cu păduri de brad, ele pe cetina cărora zăpada,
elin depărtare, părea pîlcuri de nori, pllcur i de negurt,
prin cari înnegreau, unde şi unde, crengile brazilor.
Soarele se iv.se de pe la prînz, scăpătat departe spre
miazăzi, şi împrăştia raze palide, neputincioase, cari
păreau că abia răzbesc, abia străbat prin ceataos se
împînzeaîn văzduh. Aerul era umed şi rece. Răceala
aceea părea că urnezeşte şi vestmintele pe om, le
lipeşte 'Pe trupur.i şi pătrunde pînă-n măduva oaselor.
Iosif Rodean era în blana de iarnă, o blană uriaşă,
pe care dOUf.1 slugi trebuiau să o ţină şi s-o ridice pînă
o îmbrăca ddrectorul. Se părea că vremea asta tică­
loasă, care nu mai era nici toamnă, clar nu se putea
numi încă 1l1:'CÎ iarnă, avea o influinţă covîrşitoare a:3U'
348
[349]
pra lui. Intreg scaunul dinapoi al trăsuril îl ocupa cu
spatele şi cu blinda lui, a cărei guler atîrna într-un
CCfC mare, sur 'şi lat. Directorul se mişca 'mereu, părea
că nu-şi află locul potrivit, buinea mereu pe nările
lui largi, şi din ochi îi ţîşneau priviri mănioase, Intr­
un an de zile părea că mai slăbise; materia din bărbia
lui se reîugiase undeva şi sub barbă se vedea acum
peliţa increţită, adunată ; obrajii nu-d mai erau aşa de
umflaţi ca înainte, în schimb erau mai lungi, mai dă­
băl aţi. Adincătur i mani, negre, i se săpaseră sub ochi,
·dar ochii lui, totuşi, nu căzură înlăuntru, ci .se bul­
bucaTă şi mai tare. Erau foarte puţin prietenoşi aceşti
ochi de broscoi uriaş. El îsi aduna, îşi strîngea lîngă
trup cînd o aripă, cînd alta a blănii. Văzu că-s stropite
cu noroi şi strigă slugii:
- Fereşte glodul, tioală, fereşte ciorof leaca, orbule !
Sluga, în loc de răspuns, îl întrebă îndată:
_.- Să opresc înaintea primăriei, domnule director ?
- O să te-nvătcu, mama ... Şi directorul izbucni în-
tr-o sudalmă cumplită.
Sluga nu se simţi atins de sudalma asta. El ştia
dinainte că are să urmeze, dar trebui să-I întrebe, pen­
tru că o singură dată nu-l-a Întrebat şi TI-a oprit tră­
suna .şi s-a ales cu două palme, carii îl ustur au de cîte
ori îşi aducea aminte de ele.
Inaintea primăriei trăsur a se opri şi Îndată apăru
în uşe notam! Popescu, urmat de universitarul Pruncul.
- Bună ziua, domnule director, z.ise cu bucurie Po­
pescu. Credeam că pe vremea asta să stăm acasă. Dar
dacă vreai dumneata ...
- Ei, mai în grahă ! strigă Iosif Rodean adunindu-ş!
o aripă a blanel.
-- Repede, Pruncule! zise notarulîntorcîndu-se spre
universitar.
Acesta îşi saltă în spate un palton pe care-ldesprin­
se repede elin cuierul ce <era bătut în păretele gangului
şi 'în citevaclipe fura cuibări ţi amîndoi în trăsură, Po­
pescu În faţa directorului, Pruncul pe capră, lîngă
slugă.
- Mîn{l, mă, şi deschide-ţi ochii în patru,că te ia
muma dracului, strig'ă directorul. Caii pornită sîo-
349
[350]
r ăind, zvîrlînd pînă departe, de amîndouă părţiie, stroPi
repezi pe neaua netopită,
- Uite! zise directorul arătîndu.l notarului stropi]
de noroi de pe blană. Acela se pled, păr înd că are să
cerceteze ceva de foarte mare pret, şi, după ce-i prrivi
îndelung, părînd că-i numără, zise:
- Pe drumurile noastre să nu umble nimeni cu
haine scumpe!
Se întorsese şi Pruncul de pe capră să vadă minu.'
nea: cîţiva stropi de tină pe bunda Măriei-Sale, direc­
torului de la "Arhanghelii"! Mare minune! Fostul
universitar declarăc-ar trebui făcută presiune la judeţ
să se pietruiascăşi drumul acesta, pe care e o aşa de
vie circulaţie. Ei nu băgară de seamă că,în cîteva
clipe, erau cu mult mal tare stropiţl cu glod decît
Iosif Rodean.
Oricît incercăaluga să ferească, alicele de tină tot
împroşcau mereu şi de sub copitele cailor şi din roţi.
In curînd se umplură şi caii şi, cum erau suri amîndoi,
de la o vreme păru că au un petec lat, întunecat pe
pîntece. Caii alergau 'Însă veseli, focoşi, cu gîturile în­
cordate, jucindu-şi trupurile lungi şi zvelte.
Notarul Popescu, dup-unrestimpde tăcere, îl în­
trebă pe Iosjl Rodean :
- Ştiţi, domnule director, că baia "Aruncata" a
fost părăsiM?
- "Aruncata?" repetă cu dispreţ directorul ca şi
cînd nici din nume n-ar cunoaşte-o. Popescu îi cunoş­
tea acum toate mişcările, toate privirile, toate modulă­
riIe vocii domnului director. Pricepu, numaidecît, că
Iosif Rodean îi dă să iÎnţeleag'ă că puţin se interesează
de-o baie ca "Anmcâta".
- Da, aşa-i zice, "Aruncata", poate dumnea-
voastră nici să n-o 'Cunoaşteţi, domnule director. A
fost mai mult o vizunie de hulpi decît baie. Au pără­
sit-o de ieri de la prînz.
- Şi pentru ce ?întrebă Iosif Rodean.
- Pentru că nu mai dă aur. Au spart într-un în-
treg care nu mai are nici un strop de aur.
350
--
[351]
- Nici c-ar fi fast vreodată aur acolo, CI, rac-aşa,
cîtă pulbere de puşcă pentru a măsea ce te doare, zise
Pruncul întorcîndu-şt capul spre cei doi.
- Aşa mai zic şi 'eu! rîsediredorul 'şi păru că i se
mai însenineaz,ă 'privirea.
Incepura să vorbească despre vreo trei-patru mine
mai mici, în cari de asemenea s-a împuţinat piatra
cea bună. Credeau că aceste rnici pierderi nu se vor
resimţi în viaţa băieşilor ; că 'se vor începe altele nouă,
g"languri din nou; că, vălenarii au bani destui pentru
asta. Notarul Popescu povesti, rîzînd, ce auzise de
la băieşul Nichifor, că vilva băii va părăsi cît de cu­
rînd minele din Văleni şi va mai trece şi într-alte părţi,
să nu prea îmbogăţească pe vălenari. Nichifor şi pro­
feţea, într-adevăr, de vreo doi-trei ani, că vilva va
zbura de-aici, că prea s-au 'îndrăcit oamenii. Era un
fel de apostol, puţin scrîntit, Nichifor ăsta, şi nimeni
nu-l lua în seama. De altfel, la cele trei-patru băi pără­
site enau angajate abia şapte familii din Văleni, cari
nu trăiau numai după ele, ci erau părtaşi şi la alte
băi. Inchiderea lor nu surprinse nici chiar pe proprie­
tari, după cum lucrarea lor nu făcu nici o vorbărie în
sat. Ca ele mai erau şi peste optzeci de "vizunii de
vulpi", cari tărăiau, uneori seîmbunătăţeau, apoi se
isprăvea repede belşugul din ele. In ele se iveau, se
pare, numai şuviţe rătăcite din vinele principale de
aur.
Lui Iosif Rodean i se păru deodată că trăsura nu
aleargădestul de repede; li stri:gă slugii, mcărctndu-l
cu sudalrne, să mîne mai repede; îşi adună aripele
blanei şi se cufundă în tăcere. Liniile feţei ti îrnpietriră,
şi notarul Popescu înţelese ân grabă că directorul do­
reşte să fie lăsat în pace. Faţa lui luă numaidecît ace­
laşi aer de seriozitate, de tăcere.
Popescu ştia bine că directorului de la "Arhanghelii",
de-a vreme 'Încoace, nu i-s toţi boii acasă. Notarul, din
zi în zi, era tot mai prevenitor, tot mai plin de lingu­
şiri faţă de Iosif Rodearişi se temea cumplit să nu-l
supere cu ceva. Ştia că în clipa aceea directorul ar fi
rupt pretinia cu el.
351
I
l?'t
[352]
Şi, din primăvară,era mai mult decit pr.etini« între
ei! Notarul Popescu mai bucuros ş-ar fi tăiat o mînă
ori un picior decît să se dezbare de Iosif Rodean : cîş­
tiga de la el, aproape zilnic, bani de aur, bani mulţi
--- o avere întreagă trecuse elin mîna directorului în
punga lacomă a lui Popescu.
Astfel, el se sili să rămînă, în tot cursul drumului,
mut ca un peşte, dar urmărea de aproa,pe orice schim­
bare s-ar fi ivit in privir.il« sau pe faţa directorului de
la "Arhang·helii". Drumul ena mereu plin de cioro­
f1eacă, părea, cum se incovoia mereu printre strîmta­
rile rnunţilor , UD şarpe enorm, care sclipea vinetiu, în­
tunecat, 'În razele săra-ce ale soarelui. In curînd SOia­
rele dispăru apoi după culmile înalte, aerul se fi:ku
şi mai rece, şi mai pătrunzător, şi notarul Popescu îşi
strîngea tot mereu paltonul. Mînile îi începură să se
roşească tare, să se umfle parcă. Dar nu făcea nici fi
-cel mai mic semn că nu i-ar fi ceva pe plac, el spiona I
mereu fizionomia directorului. De multe ori stia, încă
din drum, dacă Iosif Rodean avea să piardă mult
în seara si noaptea următoare. Era atuncl în fata lui
a încordare, o împietrire neobişnuită. Popescu se bu­
cura înainte de cîştigul ce-l va avea, căci şi acum des­
coperi în faţa notarului semnul acesta promiţător. Şi
se temea nu cumva să se schimbe masca lui Rodean
pînă vor ajunge în oraş. Popescu se supraveghea nu
numai pe sine, cişi pe slugă, pe Pruncul, trăsura chiar,
ca nu cumva printr-un cuvint, printr-o tresărire mai
mare, faţa directorului săoapeto altă expres:e.
Inima lui se strînse cînd Pruncul gemurls pe capră :
- Ce vreme ticăloasă! Am să îngheţ pînă la oraş !
şi /Începu să-şi frece mînile.
- Nu mai este sînge in tine, iubite, zise, încercînd
să zîmbească, directorul. Ti l-ai răcit, şi cît mai ai, cu
multele chefuri !
Popescu observă îndată zîmbetul şi se temu. Dar
Iosif Rodean se cufundă iarăşi î,n tăcerea de mai îna­
inte, şi notarul se linişti: nu mai aveau de făcut mult
drum!
Caii erau obişnuiţi unde să tragă după ce ajungeau
'În piaţă. Fără nici un îndemn din partea slugii o \luară
352
[353]
la dreapta, şi se opriră înaintea unei clădiri nouă,
destul de impunătoare, cu etaj, cu balcon, înaintea ho-
telului "Splendid". .
Advocaţii Poplăcean şi Stoica, doctorul Prinţu, îi
primiră cu urale pe cei trei vălenari. Notarul Popescu
însă ridică degetul arătător, porunci tăcere. Intr-ade­
văr Iosif Rodean nu auzi nici uralele lor, nu luă în
seamă nici ce-i spunea proprietarul hotelului, ci se
laşeză, grav şi tăcut, în fruntea mesei învălite cu postav
ver,de şi, numaidecît, toţi cei de faţă îl urrnară în tă­
cere. Era aceasta a cameră rezervată anume pentru
jocul lor de cărţi, 'Încă din primăvară.
Directorul de la "Arhanghelii", după ce ZLIrUl in
buzunar, scoase un pumn de bani şi-i izbi pe masă
lîngă el. Un galben se durigă jos pe pod ele, dar fu
aflat şi pus la loc reperle de notarul Popescu.
După întîiul joc pe care-I cîştigă Iosif Rodean, el
porunci să: se aprindă lumina, să se lase roletele, deşi
se mai vedea încă, porunci chelnărului să pună de
mîncare 'şi de beut.
Cărţile se împrăşrtiară din nou. .Malră de f,î,şăitul
lor şi de ţincănjtul banilor, nimic nu se auzea în oa­
meră ; roei sase bărbaţi erau numai ochi şi inima le
palpita cu putere. Notam! Popescu mu se mai inte­
resa aourn de directorul, părea că pentru 'el lumea
întreagă se concentrase în cărţile ce le avea 'în mînă
şi în acelea pe oare Ie va Imai căpăta. Advooatul Po­
plăceau uşi uitase gura deschisă, buza din jos ii ena dă­
bălată.xlar ochii lui ardeaude friguri. Stoica se mişca
mereu pe scaunşi avea priviri de spaimă. Numai doc­
torul Pninţu mia mai liniştid, numai el îşi permitea să
a primd ă, d in cînd în oîn d, a ţi g ară.
Dintre toti era mai 'Ciudat notarul Popescu. In răs­
timpuri trupul lui .se încorda, ca şi CÎnd ,i-a:r fi treout,
deodată, din creştet prin piept o eulită : abteori spa­
tele, umerii i se strsrntau neînchipujt de tare.; altear.i,
ia'răşi, rse înckligla, ca şi cînd ar ,avea aocese !de epi­
lepsie. Şi ochii lui, tot mai ,aprinşi, tot mai rSlÎlrăluci­
tori, se întorceau în toate părţile, fără hodină. U:neori
părea d",din t03!tă fiinţa lui nUimai ochii mai ,rămîn,
mărriţi, cu privirri tot mai vădite de etots.tăp;î.nitori.
R'f
23- Arhanghelii, ed. 1
âi
T
353
w
[354]
I,osM Rcdean pier-du zece jocuri în şir; grăme}oare
de bani de rargi:nt, printaecari sbrăluceau şigailbeni,
. 8e ridicară înalmtea celorlalţi, mai ales Îrllaimtea nota­
rului Popescu. Directorul de la "Alrhanghelii" punea
tot ,a,lţi bani, cari înliorau pe jucători, îi lnHonalu dure­
ros, ca ,şi cînd Ie-ar fi bătut cuie mărunte în tot trupul.
Sticlele du vin s,e desertar ă tn două rînduri. Din ca­
merele vecine pătrundea larmă c1eglasuri omeneşti,
cîntecele dep ărdate ale unui taraf de 'lăutari, dar cei
din jUriul mesei celei verzi nu auzeau nimic. Abia rşi
huau răg,a'z să bee din paharele 'pe cari li rle îrnbia
chelnărul,
In tăcerea din cameră se auzea ourn bubuie focul în
cuptor. Căldura se 'irnprăştia în sală" plăctttă, danlce,
În noaptea asta de noiembrie.
- Stjnge-d ! rSrt'l'igă cu vocea detunătoare directorul.
Sting>e-'l şi deschide ferestrele.
Pvnă să alerge cheinărul să-i împlinească porunca,
Iasiif Rodean Isi duse mîinile 'la vestă si dintr-o srnân­
citură si-o desenele de tot. Patru I11larsturi sărir ă, se
durigară pe podele, daracum POP€ISCU nici nu-l auzi.
---i E o prostie să îaoiaşacăldur ă ! E o Hlhăni,e ne­
mabpomenită să pui la tont-ură rpe oameni, strigă Ro­
dean, buînind mereu pe nări şi 'pe gUira ,larg deschisă.
El fierbea întreg ca-ritr-un cazan şteveaeenzatia că
plesneşte. '
- Mă irog, patronul! ,începu !Să Ise scuze chelrnănu1.
d llIDă ,ce desrehi,ge ferealstra.
Irmpă,rţil11d drţile, Iosif Rodean îi răoni :
- El e un porc. de dne ca şi tine! ShlJtre,ţi nilşlte ti·
cale! Nu s1nteţi vrred:nid să vă cake rO�1liul pragul.
Roşu! :srt'rigă el izbind o 'zedţă ele roşu 'pe masă.
Chellnăn1l1 tăou, aduSie beutură nouă, umplu paha­
rele şi, ca şi cÎrnrd nu 's-,ar fiînUmplat nimk, îl îmbie
mai întîi pe Iosif Rod,erarn.
Cemsuri întregi ,gre urmă, astfel, jonll mut, rlJot lIDai
agitat; numai ,fumul de ţigare :se îngrO'şa ,acum tot
mai Itare; fuma,ucu toţii şi beruturatfeoera ,tot mai
fl1UlHă. O s,ing'ură dată nu se auzi necheZiatul bătrînu­
lui Poplă:eea1n; oricît ar fi. be:ut, era dep:arte de a S{l
354
f
[355]
îmbăta: în fiecare clipă I-ar fi deşteptat sunetul au­
rul'ui. Omul acesta, oricit părea, a ltîel , de neputincios,
la jocul de cărţi era neîntrecut în trezvie. Enain stare
să rămînă o noapte îrrtreagă În aceeaşi poziţie, ou gura
uHată deschisă, eu buza din josdăbălaltă, împărţind
cărţHe, adunînd banii, cu pleoapele de jumătate în­
chise. Văz îndu-l aşa, inspira scîrbă ; părea 'O fiinţă
sinistră, care niICÎ nu mai sămăna a om; părea un
monstru, care te înspăimînta cu dinţii lui galbeni, cu
limba care-i attrna uneori peste dinţi.
Notarul Popescu, ceas cu ceas, lSe făcea tot mai pa­
lid, trupul lui părea că se tot subţie şi umerii obrazu­
lui îi irnpungeau tot mai tare prin peliţă.
Directorul de la "A.rhanghelii", pe la ceasurile trei
din noapte, se lăsă, deodată, pe spăteaza scatmolui şi
rămase un răstimp cu ochii închişi ; faţa .lui neagră­
vineţie rămase nemişcată.
Apoi izbi cu pumnul greu în masă şi stoigă, des­
chizînd ochii bulbucaţi, tulburi :
- Chelnăr 1
- La poruncă, măria-ta! răspunse chelnărul să-
rind repede de pe un scaun.
- Mas.ă nouă" mincare, beutură ; muzica să vie!
Uliţă să vie! strigă Inot3:ru!1 şi izbucni într-un rîs
mare, cu hohote sparte,
Acelaşi gînd trecu prin capetele tuturor celor cinci :
.Directorul u pierdut toţi banii pe cari îi aduse de­
acasă". Ei ştiau, de luni de zile, că acesta e signalul
pendru incetarea jocului şi începerea petrecaniei.
--l ŞiUţi voi ce simt eu pină jucăm cărţi, prietini'lor?
întnebă el pe oei de la masă. Imi pare că Iill-ar pişc.a
nişte iil'�ec�.e Iill ă.r Ul1It e ...
Hohote de rîs i:zbucniră .la cuvintele lui, deşi a-l" fi
PUrtL�t, mai degrabă, să se simtă jicniţi. Da:r nici unul
nu V'oi,a să :S',e pună pe pidor de bă·taie ou Rodean.
- VilVat, trăiască direrAorul de la "Arhanghelii".
-- Trăia,S'că ,.,Arhanghelii" să mai lavem ce pişca,
zis.e ,aidv'lxa,t'Ui! Stoica.
Li Ise servise Imîncarea, :Sle destupmă stic.1elede şam­
panie; Lăiţă, cu taraflul, seapropi.e de masă; fostul
universi,tair PrUincul �11ioepu seri,a toastelor; băltrînu'l
355
J.....� __ .' 7 __ 7 __ WW .... _
[356]
, "-
Poplăeean îşi trimetea, elin cînd ,îrn cînd, necheeatul ;
chelnărul era numai ocbi; notarul PorpestCuîncepea
să învie, să i se colareze faţa, iar direotoranl de la
"A,rhanghelii" înghiţea pahar după pahar, ochii i se
bulbucară şi mai tare şi, ameţit de beutur ă, st,rigă :
- Cine se pune cu rnine P
Răspunsnl nu era decît obicinuieul "viviat directo­
rul", în vreme ce, lat ele atjtea ori, Lăiţă otnia "Mulţi
ani, mulţi ani!" Şi chelnărul şi rl1uzioanţiiştiau că
în noaptea asta nuvor inchide ochii.
Petreoanii, ca cea de-acum, se ţineau liant din pri­
măvară.
C:ameraîn care isi ,petrecea1u era CUl1<oS!c'Ultăîn oras
sub numele de "opbp,r,ezece carate". Poleora asna �
avea ele mult, din primăvară, aproape de ladeschids­
rea noului hotel ",Splendild".
*:
Iosif Rodean cumpărase destul de ieftin oasele cele
vechi. Primarul orasului se miră cîndauzj cădir1ecbrul
de la "Arhang'he!ii;' vrea să se fad cetăţean şi în­
cearcă, în fel şi chip, săafle spre oe scop vrea să cum­
pere vechitur ile acelea. Iasă Iosif Rodean nu-i dădu
nici a desluşire. El număr ase, încă în aceeaşi zi, banii
celor trei proprietari şi se întorsese foarte mulţumit
in Văleni. Peste trei zile puse să se dă,nîme casele ce­
lea vechi şi înoredinţă pe un arhitecrt să facă planurile
pentru noile clădiri. Cînd se puse piatna de temelie,
directorul era de faţă cu toată familia, afară de Ele­
nuţa şi Ghiţă. Fusese invitat şi notarul Popescu şi, din
oraş, toţi prietinii. După ce se sfîrşi slujba, notărăşita
cu fetele se întoarseră în Văleni, iar Iosif Rodean intră
la hotel "Splendkl" sa-şi dnsteasd oaspetii.
-- Zic c-ai f'ăcut un tîrg cum nu se plOate mai aun,
domnule director, Începu notaru! Popescu. Ai realizat
un cîştig sigur de cel puţin z,eoe .mii. I-Iei, rîurile mici
se varsă vecinic în cele;a mari.
- Şi unde-ai vr,e,a să se verse? întrebă Paplăoean.
- Să se mai dtăcElască cîte-a şuviţă de ,apă şi pe
pămî:ntmile fri�}te de secetă! Zidnd -aşa, luă 00 păre-
356
: ;; "
;2 $ i
[357]
che de căr]i de joc din colţul unei mese vecine, începu
să le rnestece, din cînd în cînd le deslăceain două şi
privea cartela unde a "rupt". Cu dt le mesteca mai
mult, notarul Popescudevenea tot mai palid.
Directorul de ,Ia "Arhanghelii" se uilua [a el cu sa­
tisfacţie, 'Cu deliciu.
- Joci în sec, Popesoule, şi parcă ţi s-au şi îript
buzele de secetă, zise zîmbind batjocoritor Iosif Ro­
dean. Ţi-ar trebui o şuviţă de apă să ,te învioreze?
Popescu ridică ochii arzător! 'spre directorul.
-- Fără g.lumă, vrei isă joci?
- Domnule director ... oftă Popescuinăduşit de bă-
tăile inimei. De mult tot încercase el, şi tm Văleni, să-I
prindă pe Iosif Rodean la joc de cărtl. De il1J\t.l.H răbda
orice umilire din paotea directorului, numai să i se
împlinească dorinţa pătirnaşe. Dar Iosif Rodean se
feri totdeauna de el, l1iU voia să-I 'înţeleagă>. Nu juca
cărţi decît din distracţie şi nu înţelegea patima asta.
El mtelegea să eî'ştig.i banii prin Iuptă cu tainele pă­
mîntului, cu încuieburide stîncilor, nu sez.ind la masă
şi mestecind nişte tăbliţe de hîrtie cu chipuri. Apoi
de citeva ori jucase şi pe bani, dar nimeni nu. cuteza
să primească condiţiile lui. Jucau în mie; ,pilnă se
pierdea ori 'Se cîştiga patruzeci, cincizeci de zloţi, tre­
ceau ceasuri. Iosif Rodean afla doi prea multă trudă
pentru un cîştig ori o pierdere aşa de neînsemnată.
Popescu privi, deci, ou uimire la directorul : nu-i ve­
nea să creadă că vorbeşte serios.
'- Ei, 'ce te miri? zise Iosif Rodean, chiar durn­
neaba ai spus că ,am realizat, din curnpărarea asta,
un cîştig de cel puţin zece mii. Ei bine, vreai 'să ilnrtif'e
în punga durnnitale banii ăştia? Eu nu ţin aşa de mult
la ei ! Incepem jocul, dar subt o condiţie : banca cea
dinttie de cinci sute. Ai atîtia bani !ta dumneata ?
O mică iroşeaţă '�mp,urpud faţa paJi,dă a notaru1ui.
In loc de ră.spulns, el îşi s,coalSeportofe1lui şi numără
pe lJ1l alSă cinci bilete.
- B.mvo! strigă dilreCitoru1, punînd şi el tot ,aHţia
bami, astia-mi pllace! Dumneata încai nUl v,reai să
pierz:i v'remea cu nimicuri. Cine mai inhăîn joc ?in­
tr'ebă veseldkeiC'torui1 privindJ.a ceilalţi. Af,ară de cei
357
Rt : i
.. ;;
j-
e
[358]
dai advocat! şi de doctorul Printu mai erau Ia masa
şase cunoscuţi din oraş. Dalf nici unul nu <se mişcă:
cu răsufharea oprită aşteptau să vadă 'ce se va în­
tîmpla.
Braţele, degetele lui Popescu deveniră deodată ne­
obisnuit de elastice. Mesteca, împărţea cu eleganţă
cărţfle, în vreme ,ce obrajii lui păiiră iar ca la un
mort. Numai Iosif :R.odean bea, fumav rîdea, vorbea
mereu, părea că e vorba pentru el de o slrnpiă, de o
nevinovată distractie ; avea chiar o plăcere deosebită
văz indu-i pe cei! aHiinrlemniţi şi palizi. Jocul cel dintîi
îl oîştLgă .notarul Popescu, al doilea se făcu pe-o mie,
al treilea pe două mii, spre spaima oaspeţilor de la
rnasă şi a altora cari se strînseseră in jurul Ior. Nota­
ruI Popescu primea repede orice ofertă, nu se mai uita
la nimeni, nu mai vedea nimic, ci obrajii începură să-i
cadă înlăuntru, părea <Că a boală grea îl consumă Iul­
gerMor de iute. Oaspeţii, chibitii scoteau din cind în
cînd cîte-un "Oira!" "Ah!" .Pti-ha 1" "Măi !", dar
Popescu mu-i auzea, Rodean începu să 'Se roşască în
umerii obr a [ilor, dar era mereu vesel.
--) Spus-am ,eu? Asta-! om a dată, zicea mereu de
cite ari nierdea.
Şi pierduinsir patru jocuri, dar ,a;l cincilea, de pa­
tru mii, îl dşHgă el. Faptul acesta făcu să se mai
continue jocul trei sferturi de ceas, în încordarea şi
spaima tot mai mare a celor de fată.
Insă, în urmă, ănvingerea notarului Popescu fu
cornpletă : celezece mii. 'CÎştigul realizat în urma cum­
părării caselor celor vechi, trecuse în p'11lng1a lui.
.- EL să fii dumneata sănătos l z�se v"eseI ,direc­
torl1l. Nu mai !poţi spune, de'acum, că toate 'fltudle
mÎiCi Ise Vlarsă în cele mari. EI îi l11umără banii cu f,ală,
eti deliciu: zeci de ochi 'Îi pri�eau, zeci de inimi bă­
Leaude ,a;dmimr1e pentru lnepă.salfea cu 'CIar,e nulrnă,ra el
biletele: tn jurul Iar s'e adună mulţime ma!re ,de 'privi­
tOlrÎ. Taţi tăcea'Ll tăcere grea: părea că pietr,i de moară
le ,a,pasăinimiJe văz1nd Olvmaşează 11100tarul Popescu
în portofel bj;]ete1e. Numai cînd ,acesta îşi puse, zîm­
bind, camoana În bllzt111a1r, scăpă UI!il 'susp,jn ,deuşu-
358
[359]
rare din piepburile tuturor şi unii se depărtară numai­
d,edt.
La masă se începu petrecania. Iosif Rodean era
fara,flLe mulţumit : tntr-adevăr nu-i păsa de fel că pier­
duse banii aceia. 1111 cursul jocului fură clipe ctnd lînce­
puse să fie îngrijomt, neliniştit, dar acum,d!upă ce
numără banii, dupăce, mai ales, îi dădu 'SIHb privirile
atîtor oameni, el nu mai simţea nici o părere de rău,
nici o nelinişte, Un glas tainic ii zicea mereu: "Vezi
cum i-ai uimit pe oamenii aceştia ?" In cun sul chefu­
lui" care ţinu pînă noaptea ,tÎlrziu, o sill1lgmă dată îşi
ieşi din fire : cînd notarul Popescu voi să comande şi
el patru butelii de şampanie.
- Of, of, să-mi dai voie, îi zise rntunecat Iosif Ro­
dean ; încă eşti preia plin de secetă!
De-aici incolo directorul de la "Arhanghelii" venea
aproape în fiecare zi să supravegheze lucrărjle de la
casele cele nouă. In ziua cea dintîi notarul Popescu
se ruga să-I iee pînă la onaş 11n trăsură, cărei 'avea nişte
afaceri UrfIgent.e şi n-a putut face rost de căruţă : oa­
menii erau cuprinşi cucăratui de pe la băi. Iosif Ro­
dean îl luă, î1duse în oraş, se despărţir ă, dar spre
seară, înainte de plecare, se mai abătur ă la un pahar
de vin. Directorul era si el însetosat de multele aler­
gări, era şi enervat de 'tîr,guirile ce trebuia să le facă
mereu, bău cam mult şi simţi născîndu-i-se ,dor�nţ,a
vie, puternică, să joace iar cu Popescu. Acum, iîn joc,
mai intr.ară şi ,alţii şi directorul pier du diri riou.
După o săptămînă proprietarul le rezervă camera
"optsprezece carate", runnită astf el pentru 'că Ia "Ar­
hanghelii" se afla aur de calitatea asta jnaltă. Pro­
prietarul hotelukli "Splendid" Ile oferi ,camera asta ,la
darirnţa expresă a lui IOlsif Rode:an, ,oare,d1n zi 1n zi,
devenea mai nervos şi .nu mai pu.tea suferi raHţ1a pirivi­
tori un jurul să'u. Patima joc'llJui de cărţi ÎlnlcClpu să
Sialp,e în el rO groarpă ealre se făooa tot mai3idîDlcă, pe
mas-ur'a Îrn care pierdea tot mai mulţi banii. Nu 'se te­
mea de nimic niICÎ acum, dar nu mai era vorba de o
359
[360]
\
pierdere neînsemnată, cide citevazecl de mii şi, la
gîndul că va putea pune mîna pe comoaoa asta pier­
duta, el deveni aproape tot aşa de pătimaş Îin jocul de
cărţi, ca şi în scoaterea aurului, tot mai mult, din "Ar­
hanghelii", Apoi notarul Popescu.icalioul ăsta nerner­
nic,av'oa cutezanta să primească jocul cu sume oricît
de mari. Pe Iosif Rodean îl rănea, îl umilea jndr ăz­
neala asta ,a lui Popescu şi-şi puse în gînd să-I tur­
teasd.
De-aici încolo nu mai trebuia <să se îmbie notarul
să-I ducă la oraş. De die ori trecea pe dinaintea pri­
măr iei, tr ăsura directorului se oprea şi-l lua şi pe
Popescu.
Dar Iosif Rodean nu putea să samene decît cu sine
itnsLlişi: după cum lucra la ."Arhanghe,lii" cu o mere­
dere 'oarbă, rnăniindu-se cumplit la cele mai. neînsern­
nate observări ce i le-ar fi făcut cineva, totastlel juca
cu patimă, convins că avea sa-i "turtească" pe Po­
pescu. Cînd notăr ăşiţa simţidespre ce e vorba şi &ln­
cercă să-I dezrnînte, el se 'înfurie ca niciodată şi fu
aproape s-a haită.
Patima, orbirea lui îi veni foarte bine lui Popescu.
Directorul, cu cît îi creştea patima, cu cît se irita mai
des, pierdea cu siguranţă tot mai multă. Advocaţii
Poplăoean şi Stoica băgară de seamă că de la Iosif
Rodean se puteau iCJÎşltiga bani cu mare uşurinţă, aşa
zicînd pe nimic. Irnprumubară deci cîteva mii şi in­
imra in joc.
Fără să-şi deie seama, directorul de la "Arhanghe­
lii" cădea tot mai adînc în prăpastie. Pe de-o parte
galeria cea nouă de la "Arhanghelii" înghiţea to� mai
mulţi bani, pentru că JntTegul era tot mai bre şi el
ţinea aourn şi partea lul Pruncul; cele două case ce­
reau, în .fi:elCare ,sălptămînă,SiUllTIe considerabile, pen­
tru că [ui Rodeam îi plăcea să plătească în fiecar,e
săptămînă lucrătorilor, măieştrilor; ,apoi, orr'Î ce adi­
col rOumpă'ra pentru O<'lrs.e, !îl plMea cu bani ga,ta. Nu-i
plăoea Isă se ştire dator pe la micii wmencilanţi nici
e-un cui; ,a triei a oară, jooul de cărţi îl U'ŞU<W, ,aproape
zilnit, de bani grei. Astfel, prin .augu:st, -se trezi că
tot aurul ce-l ravea s,chimbat în bani se dusese! Cînd
360
[361]
f
deswped mai întîi faptul acesta, nu-i veni să creadă.
Cercetă prin pivniţă, prin cămară, prin casa ,de fier,
dar nu. mai putuaduna nici un chil de aur. El se certă
în. ziua aceea cu toată lumea, dădu pălmi răsunătoare
slugilor, oamenilor cari Iucnau la piue,Sle sfădi ou no­
tărăşita, ,lua apoiaurul ce-l mai avea. ales 'glata şi pled
cu el la oraş să-I schimbe. Era nnănios, dar nici plin
gînd nu-i ,t'recea că va rămînea fără bani. Ing1aleri,a
oea nouă, după calculele lui, dupa măsurăturile ce le
făcuse, mai avea murna] cinci metri şi avea să nime­
rească vina de aur căutată de-alsta vreme. Apoi, ade­
vănat că în virtej nu s,e mai lucra l,a "Arhanghelii" ,încă
de prin iunie, fiindcă nimeni nu mai cuteza să dina­
miteze acolo; viaţa băieşilor eratn primejdia cea
mai mare, 5edăr1îmau mereu stinci fndregi şi !Ia fie­
care împuşcătură 3If fi putut îngropa pe oameni ; dar,
în schimb, IS'e lucra cu puteri mai mari, în gangul cel
vechi, care ,da mereu aur din belşug. Avea, ,deci,g1ră­
mezi mari de piatră nemăcinată încă, avea sute de cară
la baie, nu avea de ce să se teamă. El, cum nu purtase
niciodată o socoteală ex a ctă, nu băg1a de seamă că tot
venitul din gangul vechi J1 rnînoa, aproape, glaleria
cea nouă şi că banii ce-i chelbuise pînă acum cu ca­
sele, cu cărţile erau din vechile rezerve.
"Cinci metri mu-i mult", îşi zise el, gîndiillidt1-se la
galeria cea nouă. Şi, pînă se vor batecei cind metri,
el începu să ridioe din depozite. Ap!uoat o da,tă pe po­
vî,mişuI 'aeest,a, el nu se mai puri:u O!pri : lavea bani din
gTeu şi silngura llui dorinţă era acum să manÎ'eze cele
dOUiă ,ClalSie .să le 'l11ea'rgă vestea şi să-I "tudească" pe
PqpesICu. I ArhHrerclului îi ,plăti 10 su:mă oo:nsiderabilă,
mobiila oo:si:ă o bogăţie Întreagă, iar 11a jlOcul,de cărţi
pierdea sume ma'pi.
A.s�fel, la aunll'nia celor dOIu.ă fete, 11111 numai că nu
mai avea nici un depozit ci da!tori,a la bănCi era mme.
Celle două bănci oe-i cnedirLau se 'inrtabulaseră pe casele
cele nouă. .
Iosif Rodelall1 însă, şi după 'ce nu mai avu de lucru
în or,aş, mengea ou notla:rul Popesou .cel puţâl11 de irei­
patru ori pe .s3!prtămînă şi se Închi,deml, ou ceilalţi ,to­
vaifăşi, în cam·era "op,tsp'nezece .carate". P,atima jlOoLl-
361
[362]
lui de ,eMti se înstăpînise acum desăvîrşit asupra lui.
Era mereu nervos, fierbea neintrerupt şi tulburarea
lui o putea acoperi ,tot mai cu greu, Şi POIpesGu,şi cei­
lalţi jucător] băgnră de seamă că directorului nu i-s
toţi boii acasă. Dar aceasta o înţel(�geau foarte bine
din desele pierderi. Nici unul nu ştia însă .ÎlncLlIpcă,uu­
rilebăneşti 'ale lui Iosif. Ridicarea depozidelor, iDmp.ru­
muturile .se făcură în taină şi, chiar dacă incepuţsă fă­
sufleceva, nimeni nu credea. "Arhanghelii", ode un lung
şir de ankfusese tot baie bună şi Popescu şi ceilalţi
credeau că Iosif Rodean avea rezerve mari, aur ne­
schimbat, aur slobod, 00 colecţie de cristale de aur, care
singură valorasute de mii. Despre pivnita şi casa de
f<iera directorului de la "Arhalng.helii" se povesteau
adevărate minuni, şi nu numai în Văleni şi în oraş, ci
în juruâ întu'eg. Popescu şi tovarăşii, deci, :aşt'epit'au
să mai c,Îştige mulţi bani de la directorul "Arhanghe­
lilor" şi singura lor grijă era să nu-l jicnească ou ceva
şi să se slpargă tovărăşia,
Persoanele deincredere ale celor două bănci 'Încă nu
luară aşa de grav Iapful că Rodeandatorea institute-
1011' 11011' cu cîteva zeci de mii. Tin sfîrşit, dt făcea da­
terna valorau casele cele nouă. Dar ei ştiau că, in­
tr-un an, doi, Iosif Rodean le va plăti tot şi - numai
Ira stăruinţa dootorului Prinţu, care era membru în
consiliile de administraţie la arnăndouă băncile - se
hotărî să 'Se î,l1Itabuleze pe cele două rcarse.
Un singur om di:n Văleni ş:tia .toate încuncăburi.le
di,nec:t,oruliLli: GheoI'ghe Pruncul, ta'tăl fostului univer­
sita,r. El ur.ln ă,rera , pas cu IparS, ItOt oe f'ăloea IOIsH Ro­
dean, C-G .saltiSiflacţi,e Irea, 11InUă. Nu .putea ,să-I iCI'te că
pi!erdme, pentru încăpăţînarea di,redorului, oeI puţin
două chilogTarme de aur slGbod, CÎlt i s-ar mai fi ouve­
nilt dl�pă partea lui, după aurlUI aflalt în gaJ.errila cea
veche. El er'a zgud11'i,t mereu de-o adîl1lcă s,atitsf,acţie,
vazÎnd c11Im se cufundă Iosif Rodeanî:n dat,mii ,tot mai
mari. Şi, după oe bucuriile mari nu-:s desăvîrşite dacă
nu-,s Împărt�işije şi altor;al, Se vede că Pnuncul dădea
foallte bucuros Idesl:uşiri ingineruJu1 Gheorghe Rodean,
care îJlînheba mereu, prin scrisoOri, şi-i cerea tot nouă
informaţii
362
[363]
El îi răspundea foarte bucuros lui Ghiţă. Se bucura
de fiecare veste reace-i trimetea ingfnerului. Dacă i-ar
fi trecut, o singură clipă, prin cap gîndul că poate
Ghijă fl via mrntui pe tatăl său, nu i-ar fi împărtăşit
nimic din ceea ce se întîmpla în Văleni. Dar el şitila că
directorul Rodean n-are să asculte niciodată sfalturile
cuiva.
Astfel Ghiţă era informat pînă în cele mai mici
amănunte, pe cari le putea descoperi Pruncul, despre
starea bănească a tatălui său. Şi, după ce fostul uni­
versitar rămase în Văleni, Pruncul-tatăl putea cu­
noaşte tot mai multe amănunte. El începuse chiar
să-şi uite toate neplăcerile ce i le făcuse pînă acum
feciorul său, pentru nepreţuitele informaţii ce-i servea
acum.
Fostul universitar Pruncul nu avea nici o ocupaţie
în Văleni, dar el nu s,e ruşina pentru asta ; aproape
toti fruntaşii din Văleni nu aveau altceva de făcut
decît să cheîuiască Tatăl său crezu, la început, că
situaţia asta va fi nesuferită, dar după ce feciorul său
începu să cîştige parale frumoase de la Iosif Rodean,
se îrnpăcase bucuros cu soarta. De' altfel tînărul
Pruncul nu făcu nici o vîlvă în sat prin rămînerea lui
acasă. Vălenarii ştiau că domnii cei mai mari sînt
aceia care au bani mulţi şi care îşi ştiu petrece
straşnic. Apoi tînărul era drac mare în petrecanii şi
peste puţină vreme avu şi bani destui. Băleşii se bu­
curau chiar că pot avea mereu în mijlocul lor un om
care să le aranjeze cheîurile.
Inginerul Gheorghe Rodean, pe lîngă corespon­
denţa pe care o ţinea cu cei doi îndrăgostiţi, de prin
august începu să corespondeze foarte des şi cu tatăl
său. Pentru oei doi tineri avea o dragoste de părinte,
se emoţiona de iubirea lor curată, deşi nu le putea
ierta nici cum faptul că se hotărîseră, fără ştirea lui,
să facă Vasile pasul acela nesocotit, să ceară în căsă­
torie pe soru-sa. Dacă I-ar fi Întrebat pe el, le-ar fi
spus, de atunci, că ar face o prostie, că, nesrnintit,
trebuie să mai aştepte. Dar, în sfîrşit, Vasile făcuse
nebunia şi brutalitatea directorului ar fi putut, poate,
să-i înstrăineze pentru totdeauna pe cei doi tineri,
363
[364]
â
dacă el nu şi-ar fi dat toată silinţa să-I liniştească.
Ştia el, de la început, că piedecile între cei doi se vor
înlătura, că o dată se vor putea căsători 1 Ştia! El ve­
dea de mult că tatăl său se rostogoleşte în prăpastie.
Uneori simţea şi el o adîncă satisfacţie că, în urmă,
se va trezi şi tatăl său şi va vedea că viaţa e cu mult
mai vastă decît să o poată înfunda întreagă în "Ar­
hanghelii". Dar cînd băgă de seamă că tatăl său va
cădea eu siguranţă în prăpastia aceea şi, mai ales,
că nu se va nenoroci singur, ci va trage după el fa­
milia întreagă, el începu să-i scrie des tatălui său,
să-i arde situaţia reală, să-I roage, să-I conjure,
să-I ameninţe chiar.
Dar nu folosi la nimic toată zdroaba sa. Iosif
Rodean abia-I învrednicea, din cînd în cînd, de-un
scurt răspuns, în care-i da să înţeleagă că toate 'teme­
rile lui sînt zadarnice, că de-aici încolo va urma abia
adevăratul belşug la "Arhanghelii".
Inginerul Rodean se convinse repede că toate în­
cercările sale sînt fără rost, dar pentru aceea nu în­
ceta să-i scrie mereu, să-i amintească necontenit că
va putea nenoroci pe cele trei fete, pe notărăşiţa.
Cînd îi soseau astfel de scrisori, directorul I-ar fi
pălmuit cu multă satisfacţie dacă Ghiţă ar fi fost de
faţă. Aşa Însă se răzbuna asupra slugilor, asupra no­
tărăşiţii, asupra fetelor chiar. Oricît era de sigur că
în ,galeria cea nouă se va ivi În grabă aurul, că În
gangul cel vechi nu se va isprăvi niciodată, erau
totuşi clipe cind se zguduia adînc, ca la presisnţul
unei nenorociri apropiate. De prin septembrie nu mai
simţea nici o plăcere să-i adrnire alţii nepăsarea cu
care risipea, îlmpărţea banii la jocurile de cărţi. De
la o vreme, de cîte ori pierdea, avea suferinţe mari
şi nu-şi mai putea stăpîni nici privirile, nici gesturile,
nici vorbele. De multe ori dacă mai făcea vreo glumă
pe socoteala .mlcilor insecte", era mai mult răsu­
f larea lunei suferinţe amare, decit urmar-ea nepăsării.
Datoria ce o avea la cele două bănci îl făcea să în­
trez ărească uneori realitatea şi să se cutremure de
spaimă. Dar încrederea oarbă în "Arhanghelii" nu
voia să-I părăsească cu toate acestea. El era nenoro-
364
[365]
f
cit uneori numai de gîndul că s-ar putea afla în oraş,
În Văleni, că datoreşte atîta la bănci. Dacă nu s-ar
afla pînă ce va nimeri vîna de aur în galeria cea
nouă, nu i-ar păsa de nimic, să fie de zece ori aşa
de mari datoriile. Intr-o jumătate de an avea să le
acopere, apoi va pregăti o căsătorie splendidă pentru
fata lui cea mai mică, pentru Elenuţa l
Ori gîndurile cari totuşi începură a-l munci, ori
nopţile mereu agitate lîngă masa de joc îl îrnbătrîniră
însă în anul acesta. Şi pe el parcă tot nu se puteau
vedea aşa urmele suferinţei ca pe notăr ăşiţa Marina.
Ea stia c-a îmbătrînit într-un an ca-n zece! De mult
nu I�ai zîmbea, de mult nu mai avu zi bună. Elenuta
Începu s-o privească cu compătimire, începu să-i fie
milă de ea. Inţelegea că de răul directorului se treoe
aşa, dar niciodată nu se gîndi că mamă-sa se simţea
în pragul sărăciei şi de aceea îmbătrînea atît de
repede.
III
Oricît era de mohorîtă dimineaţa aceea de noiem­
brie, geamurile începură să se lumineze în camera
"opispnezece carate". Fumul de tutun plutea llniştit
în straturi groase, rnuzicanţii picurau de somn în ju­
rul unei mese, iar din ceata cărtasilor numai Iosif
Rodean, Pruncul şi doctorul Prinţu mai putea u bea.
Adecă, bea directorul şi Pruncul, doctorul numai cît
închina, ,gîtlejul îi refuza să mai primească beutura.
Bătrînul Poplăcean horcăia, cu gura deschisă larg,
răzirnat de spăteaza scaunului. Notarul Popescu adur­
mise cu braţele încrucişate pe piept, ca şi cînd şi-ar
păzi şi acum comoara. Părea un cadavru scos din
sicriu. Chelnărul umplea mereu paharele celor doi. In
restimpuri Iosif Rodean se ridica, îi zguduia pe cei
ce dormeau, le punea paharul în mînă şi-i silea să
beie. Lăiţă cînta atunci .mulţia-ani-mmlti-anl", apoi
îşi punea vioara pe masă. O vreme perdelele de fum
ce pluteau pe sus se rnişcau, se rupeau pe alocuri,
apoi iar se linişteau. Pe drum se auzeau hurducind
365
t'
[366]
"
care, durăind trăsuri. Nu era Încă lumină bine afară,
cînd în uşa oarnerei rezervate se auzi un ciocănit.
Chelnărul ieşi numaideoît şi, peste puţin, venind cu
paşi grăbiţi, se apropie de Iosif Rodean.
- Domnule director, zise cu sfială, un om doreşte
să vorbeasca numaidecît cu dumneata. Iosif Rodean
era cu faţa lui mare Îngropată În palmele umflate.
Era răzirnat cu coatele pe masă. Se freca puţin la
ochi, şi zise:
- Ce vrei să-mi spui?
_. Afară v-aşteaptă un om care are să vă spună
ceva foarte urgent! răspunse chelnărul, care trăgea
cu urechea spre uşe ; îi păru că străinul vrea să intre.
- Un om! Ce om, frate? Cine-i P întrebă trez in-
du-se Iosif Rodean.
Pruncul, doctorul Prinţu, începură să asculte. La
vorbele mai aspre ale directorului se trezi şi Popescu
şi Stoica. Numai Poplăcean horcăia mai departe.
- Un băieş din Văleni, un hoornan de la "Arhan­
ghelii " , răspunse chelnărul.
Un fior adînc străbătu inima directorului la cuvîn­
tul acesta: crezu că iar va fi omorît baia pe cineva.
Ceilalţi începură să asculte cu încordare.
- Spune-i să vie înlăuntru, acum să vie! strigă
nelinistit Rodean.
-- i-alm spus, dar nu vrea. Zice că trebuie să vor­
bească între patru ochi cu dumneata.
- O să-i arăt eu ochi! strigă acum furios direc­
torul şi îndată se ridică şi porni spre uşe strigînd:
Măi ăsta, rnăi ticală, care eşti? Vino repede înlăun­
trusi nu mai aştepta îmbiat.
Uşa se deschi�e numaidecît şi, în lumina mohorîtă
pe care o împrăştia în sală o lampă mare, obosită
parcă, se văzu intrînd un chip ciudat de am, care la
întîia vedere părea mai degrabă un măscărici, o ară­
tare ele groază. Din creştet pînă în tălpi era aşa de
plin de stropi de tină, de la mărimea unui călcîi pînă
la aceea a picurilor ploilor de vară, încît nu era loc
curat pe el nici cît să-ti pui degetul, Obrajii, fruntea,
pălăria, mînile erau bătucitacu stropii aceştia, din­
tre cari unii Se mai uscaseră, pe alţii îi întinsese,
366
[367]
vrînd poate să se cureţe de ei. NUiffiaiochii sub
pleoape erau curaţi, si-n ochii aceştia negri, măriţi
de spaimă, jucau parcă mii de întrebări. Oricît era de
stropit, de diformat aproape, directorul îl recunoscu
numaidecît.
- Ptii! ucigă-te crucea, drace! Dar ce-i cu tine,
mă Ilarie? îl întrebă aproape zrtrmbind.
Şi oei de la masă, şi muzicanţii se apropiată să
vadă mai de aproape pe omul acesta ciudat.
-- Ei, deschide-ţi rgura şi vorbeşte o dată, istri'gă
nerăbdător directorul.
Dar Ilarie îl privea mereu cu spaimă, mii de între­
bări părea că -i trec prin ochi.
- A omorît baia pe cineva? întrebă, tot mai agi­
tat, Iosif Rodean.
Hoomanul clătină încet din cap.
Tot sîngele i se ridică în faţă directorului: un gînd
îi veni, un gînd luminos, un gînd care-i aprinse aşa
de tare ochii înoit nimeni nu se putea uita la el.
- Aţi... dat de vînă în gangul cel nou? întrebă el
în silă, aproape gemînd.
Hocrnanul Ilarie clătină şi mai încet din cap. O
Iinişte de moarte stăpînea în cameră. Şi rnuzicantii
îşi reţineau respiraţia, numai horcăitul lui Poplăcean
se auzea în răstimp uri, scurt, înăduşit, ca un gro­
hotit.
Directorul îşi îrnplîntă ghearele în umerii hoorna­
nului, îl zgudui cu putere şi-i răcni de aproape:
- Ei, spune o dată, nenorocitule, ce vrei? Pentru
ce mama dracului ai alergat pînă aici după mine?
M.înile lui căzură grele de-a lungul trupului.
Ilarie se trase un pas inapoi 'şi zise, abia auzit:
- Domnule director!
-- Ei, repede acum, ori te strivesc ca pe-un pui de
şarpe! strigă Rodean şi izbi cu putere piciorul în
podele. Spre gura lui Ilarie erau aţintite acum toate
privirile.
- Am spart în anîncăturl ! zise răguşit hocmanul.
O clipă directorul simţi că se' dărîmă, privi uluit,
prosteşte, ,în jur, dar numai o clipă; in clipa urmă­
toare îrn camera "optsprezecE:' oaratc« răsunară două
367
[368]
palme grele, şi pe IIarie îl podidi sing'ele şi pe gură
şi pe nas.
- Afară, afară să-mi ieşi, că te strivesc, năpîr>Că!
zise directorul. Glasul lui nu mai era omenesc. Mu­
zicantii se retraseră repede, îngroziţi, într-un colţ;
ceilalţi păliră ca morţii. Iosif Rodean nu se mişcă
din loc pînă ce hocrnanul Ilarie nu dispăru pe uşe.
- Dar voi ce ... ? zise directorul întorcîndu-se si
văzîndu-i pe tovarăşii de joc. Apoi, ca şi CÎnd şi-ar
fi adus aminte repede de ceva, zîmbi, le făcu semn să
şadă la masă, porunci chelnărului să umple paharele
şi închină cu ei.
'- Vedeţi cum pot înnebuni oamenii? le zise zjrn­
bind Iosif Rodean. Dar cei patru îl priveau cu spaimă,
nu se atinseră de beutură, înlernnir ă cu paharele în
mînă. Directorul de la "Arhangb..elii" era îngrozitor t.: .
de văzut. Dar el nu vedea, nu simţea nimic. .•
- Ei, ce vă miraţi? - zise el - e adevărat că
pot înnebuni oamenii. Numai nebun a putut să pri­
mească Ilarie ăsta prinsoarea.
Ceilalţi îl priviră întrebător].
- Se-nţelege că nu pricepeţi nimic. In noaptea
asta Cornean primarul şi cu bădicul Ionuţ Ungurean
l-au luat la o parte pe Ilarie. ,,,lvlăi Ilarie, cît să-ti dăm
să mergi la directorul să-i spuic-arn spart în mîneă­
turi?" "Patru sute". "Nu te duci!" "Ba mă duc!"
"Adă mîna!" "lat-o! Cam proastă glumă", sfîrşi
Iosif Rodean izbucnind deodată într-un rîs spart.
Ceilalţi îl priveau îngroziţi, ţineau î�că şi acum
paharele pline în mînă. Muzicanţii se strecurau pe
lîngă perete ca nişte umbre şi dispărută Chelnărul pri­
vea cu ochii holbaţi de spaimă; oboseala, nehodina
de peste noapte, cum era şi cam slab, îl făcea să pară
un schelet ascuns în piele pămîntie, care se zgîieste
la oameni.
- Şedeţi, prietinilor, şi să bern, zise Iosif Rodean.
EI şezu, dar Ceilalţi părea c-au înlemnit şi nu se
mai pot încovoia; rămaseră în picioare: Directorul
nu-i văzu; luă paharul, clar îl puse repede pe masă.
Uriaşul arnuţi deodată şi privirile luicleveniră fixe.
368
[369]
- Treziţi p,e vita aceea bătrînă. Impingeţi hoitul
ăla să nu mai răsufle, zise el dup-un restirnp de tă­
cere. Poplăcean se frecă la ochi, privi în jur fără să
înţeleagă ceva. Directorul se ridică, se apropie de
bătrîn, se apleca spre el, îl pipăi şi uitindu-i-se ţintă
în ochi îi zise:
- Miraşi a hoit, vită bătrînă ce eşti.
Poplăcean deschise o gură enormă şi făcu:
- He-he; he-he-he-he !
Scuiplnd oln lături, [ără să s,e mai uite Ja cineva,
directorul de la "Arhanghelii" ieşi ca o furtună pe
uşe, cu capul gol, numai în haină, alergă la trăsură,
îl luă, ca pe-un gătej, pe sluga care moţăia de somn
în trăsură şi-l aruncă în mijlocul curţii, înhărnă caii,
se arunca pe capră şi, în galopul cel mare, ieşi ca o
vijelie din oraş.
In camera "optsprezece carate" stăpîni încă multă
vreme linişte deplină. Poplăcean adurmi iar, dar încă
nu începu să sforăie; ceilalti erau muţi de spaimă.
Cum erau şi ameţiţi de vin, li se păru, un răstimp, că
au un vis Îngrozitor; dar, încet-încet, reveneau la rea­
litate-şi totuşi nu puteau crede ce spusese hocmanul
Ilarie.
Mai întîi rupse tăcerea fostul universitar Pruncul,
EI, trecut prin multe furtuni, pierz îndu-şi parcă sirn­
ţurile mai adînci, mai puternice, nu mai avea zgu­
duiri cari să ţină mult.
-- Se prea poate, începu el într-un tîrziu. Se prea
poate să fi spart gangul cel vechi Într-o mîncătură din
bătrîni. S-au mai întîmplat de-acestea; chiar în "Ar­
hanghelii" se ştia că este un astfel de gang părăsit
.-- aurul a fost scos de-aici, poate, de pe vremea ro­
manilor.
El aştepta ca ceilalţi să spună ceva, dar cînd băgă
de seamă că muţenia lor nu se clăteşte, zise iar:
- Cred că-i adevărat, mai ales pentru că, de cîteva
săptămîni, băieşii care lucrau la. "Arhanghelii" spu­
neau mereu că loviturile de ciocane au răsunet tot mai
adînc. Acum asta se-rrtjmplă uneori şi CÎnd se pune
în cale un nou întreg, dar de cele mai multe ori numai
cînd înainte, ori dedesubt, e spaţi u gol.
24
369
[370]
/
� -
- Hrn ! Să stii c-ar fi interesant 1 zise acum no­
tarul Popescu. '
- Ar f,j teribil, nu interesant! răspunse advocatul
Stoica.
Ei se împrăştiară in curînd, pentru că oricît se
siliră să vorbească despre ceva, CI1U le reuşi. Numai
bătrînul Poplăcean rămase să sforăie mai departe.
In vremea asta directorul de la "Arhanghelii" era
departe pe drumul Vălenilor. Trupurile lungi, pline,
ale cailor se avîntau mereu în salturi largi; spinările
lor, privite de sus, păreau valuri ce curg necurmat,
purtînd chiar flori de spumă pe creştet. Un gînd de
spaimă îl fulgera mereu pe Iosif Rodean : "Ciocanele
au răsunet prelung". Cuvintele acestea le auzise de
multe ori în timpul din unmă de la băieşi, dar nu puse
nici un preţ pe ele, nu-şi lua atîta osteneală să intre
o dată pe coridorul cel vechi şi să asculte. Dar acum
ii reveneau mereu, ca şi cînd întreagă viaţa lui ar
atîrna de cuvintele acestea. Nici nu se mai gîndi la
ce-i spusese hocmanul Ilarie: "Am spart în rnîncă­
turi". Nu, pentru că îndată după cuvintele acestea
presirnţirea fulgerătoare a adevărului I-o aduseră cu­
vintele ce-i picată îndată pe minte, grele ca de plumb:
"ciocanele au răsunet prelung". Nu cuteza să treacă
mai departe de acestea patru vorbe, ci de cîte ori îi
fulgerau îşi zicea mereu: "Dar de nu va fi adevărat
şi ciocanele n-au răsunet prelung?"
Intrebarea aceasta şi-o punea vorbind tare, simţea
că trebuie să-şi audă vocea, să şi-o audă cît de puter­
nică. Şi de cîte ori îşi răspundea aşa, se cutremura el
însuşi, simţind ce ar face dacă vestea n-ar fi adevă­
rată. Ar fi fost gata să-I puie pe hocmanul Ilarie, pe
toţi hoomanii, pe toate străjile, pe toţi băieşii la tor­
turile cele mai cumplite. El şi întrezărea torturile
acestea, înfiorat de groază le privea, dar totuşi se de­
lecta adînc. Să-i deie pe toţi afară din slujbă? De
gîndul ăsta sărac, dacă-! venea, directorul rîdea cu
hohote, Ardea mereu cu pleasna lungă, ardea cu furie
trupurile pline de noroi, inspurnate ale cailor; ani­
malele îşi adunau pe-o clipa trupurile, apoi, cu ure-
370
[371]
chile ţepoase, ca de spaimă, părea că nu mai alearga
ei, ci-i duc valurile unui rîu turbat.
Treceau drumeţii, rămîneau miraţi în loc, uitîndu-se
după trăsură pînă le scăpa din vedere. "Aşa o
goană!" zicea vr-unul şi nici nu se mai mirau că
dir,edorul era cu capul ,�ol : într-un zbor ca ăsta pă­
lăria numai legată i-ar fi putut rămînea pe cap.
In unele clipe lui Iosif Rodean îi părea că visează;
credea c-a adurrnit beat şi-acum vede minuni ca aces­
tea : pădurile întunecate pe de margini, neaua pe creş­
tetul brazilor, piue, oameni! Dar nimic DU mai cu­
noştea din toate acestea, îi părea o regiune pe unde
Il-a mai umblat în viaţa lui. Se-nţelege că visa, beat
fiind, şi avea vedenii! In astfel de clipe el zirnbea,
si zîlmbetul îi trimetea o furnicare de lumină si de
�ăldură în tot trupul. Se. zguduia şi-i părea că învie.
Insă, repede, pe creierii lui cădeau aceleaşi cuvinte
de plumb: "Ciocanele au răsunet prelung".
Mai departe nu-i trecuse gîndul în tot cursul dru­
mului, Nu 6e gîndea ce va face dacă e adevărat, ci
cum va pune la munci pe oamenii lui, dacă nu va fi
adevărat
Stropii, petecele de tină îl acoperiră şi pe el ca şi
pe Ilarie. Numai dintii în gură îi mai rămăseseră ne­
pătaţi, iar caii, cînd ajunseră la poartă, părea că au
căzut pe amîndouă laturile în tină, în cioroileaca
urîtă a drumului.
In curte, în casă se părea că-I aşteaptă de mult
toată suflarea omenească. Poarta se deschise în grabă
şi caii începură să se scuture, oprindu-se în mijlocul
curţii. Vestea pe care o adusese, îndată după miezul
nopţii, hocrnanul Ilarie, zăpăci aşa de cumplit pînă şi
pe oamenii cari erau angajaţi să umple piuăle, încît
măselele de cremene băteau de mult în sec.
Bătaia asia seacă fu ceea ce observă, mai întîi,
Iosif Rodean, după ce intră în curtea lui. Sunetul
acesta îl cunoştea bine, îi risipi, pe-o clipă, toate gîn­
durile şi el strigă plin de mînie:
_ Care-i la rînd? Care n-a pus piatră, tioalelor ?
In vocea lui era ceva deosebit? în feţele slugilor?
în aerul din curte? Directorul se cutremură de glasul
371
24*
[372]
lui îi păru că altcineva a strigat şi numaidecît auzi
dir; n011 cuvintele: "Ciocanele au răsunet prelung."
Vr-o doi oameni cu hainele ude, pătate de tină, aler­
gară repede să pună piatră. Ei tremurau simţind de
pe acum palmele lui Iosif Rodean. Dar, de pe partea
lui, puteau fi liniştiţi. Directorul, uitîndu-şi de cu­
vintele de mai înainte, se întoarse spre-o şlugă, spre
Niculae, şi-i zise:
- Pune-mi şaua pe rnurgul !
Un suspin de uşurare trecu printre oamenii elin
curte, ori pentru că se vedeau scăpaţi de mînia 110ta­
rulul, ori, mai ales, pentru că hotărîrea directorului
de-a merge însuşi la "Arhanghelii" puse capăt încor­
dării lui de pînă. acum. Ca şi cînd pentru ei nu era
încă hotărîtă soarta "Arhanghelilor" pînă ce nu va
ieşi Ia, faţa locului însuşi Iosif Rodean. Pe oamenii din
curtea directorului nu-i interesa atîta faptul că acesta
va rămînea sărac - nici nu se puteau gîndi la aşa
ceva ei, prin mînile cărora se strecurase atît amar de
aur în punga lui Iosif Rodean. Ei ştiau că are o avere
uriaşă. Nu erau uimiţi, şi nu le părea rău, deci, pen­
tru persoana fostului notar, ci pentru însăşi baia
"Arhangheiii". Se poate ca aşa, dintr-o dată, să cadă
o baie? Se aflau aici în curte oamenii cari, de cinci­
sprezece ani, erau în serviciul lui Rodean, trăiseră pe
urma .Arhanghelilor" cu familii grele şi mai ales
aceştia nu-şi puteau închipui nicicum să fie adevărată
vestea ce o aduse Ilarie. Dar şi ceilalţi cari trăiau de
mai puţină vreme din bogăţia "Arhanghelilor" nu
puteau să se gîndească, fără un fel de deznădejde, la
vestea tasta. Asupra tuturora se tîra ameninţarea,
care, nedesluşit, nu lipseşte niciodată din sufletul
minerilor -- oă foarte uşor s-ar putea să rămînă pe
drumuri. Azi "Arhanghelii", mîne "Pintenul", poimîne
"VIădeasa" şi aşa, una după alta, ar putea să fie
toate părăsite. Şi, ciudat, nici ei nu se gîndeau, ca şi
directorul, mai amănunţit ce ar face în cazul cînd
n-ar mai fi aur, ci aşteptau să sosească Iosif Rodean,
să meargă la baie, să vadă cu ochii lui şi sperau că
mergînd va afla că nu-i adevărat.
372
[373]
Deaceea ei se simţiră uşuraţi cînd directorul îi
porunci lui Niculae să-i pună şaua pe rnurgul. In
cîteva clipe sluga fu afară cu calul: aştepta în grajd
tnşăuat gata. Doamna Marina abia avu vreme să-i
dea lui Iosif o şapcă, pe care uriaşul o privi îndelung
şi nu ştiu ce să facă cu ea. Se-ntoarse spre Marina şi
o văzu că ţine o bundiţă, că i-o d:ntinde. Atunci pricepu
îndată, îşi trase şapca în cap, se avîntă pe cal şi,
dîndu-i pinteni, porni îndată, lăsînd pe femeie cu bun­
diţa în mînă.
Doamna Marina :îşi Iăou o cruce largă şi zise, destul
ele tare c-a s-audă şi ceilalţi: "Doamne ajută". Toţi
cei elin curte o imitară numaidecît, îşi măsurară cruci
şi ziseră: "Doamne ajută". Şi alt suspin de uşurare
se desprinse dintre oameni.
De la miezul nopţii acum răsuflă şi doamna Ma­
rina, întîia oară, mai slobod. Deşi auzise bine, deşi-I
întrebă şi de zece ori pe Ilarie, ea spera totuşi că
mersul soţului său la baie are să schimbe tot ce-a
a uzit, tot ce-o îngrozise de opt ceasuri.
De cu seară doamna Marina cinase cu Elenuţa, se
culcă devreme, dar nu putea să adoarmă, ca în toate
noptile cînd bărbatul era dus de-acasă. După ce se'
înseră şi el nu veni, nici nu-l mai aşteptă, ştia c-ar
fi în zadar. De luni întregi se obişnuise, la părere,
şi cu viaţa asta, dar în sufletul ei !Se simţea foarte
nenorocită. Indată ce-şi părăsea fata, pe Elenuta, şi
trecea să se culce, o îneca plînsul şi deseori nu închi­
dea ochii toată noaptea. Ea nu ştia multe din faptele
bărbatului său; nici despre banii ce-iavea la bănci,
ca depozite, n-avea decît o idee vagă; nu ştia ase­
menea cît se cheltuise cu casele, cu mobila. Dar, din
zi în zi, inima-i spunea că nu-i a bună ce face nota­
rul, iar de cînd ştiu că joacă în oraş cărţi, nu mai avu
zi bună. După cununia Eugeniei şia Octaviei fuseseră
destule zile cînd începu să simtă adierile sărăciei; se
întîmpla să n-aibă la îndemînă bani să plătească
cheltuieli mai mărunte. Trebuia să aştepte pînă ve­
nea directorul. Ea se gîndea în toate nopţi1e,chinuin­
du-se necurmat, ce se va aleg-e de ei,de Elenuţa, dacă
o dată "Arhanghelii" '"
373
[374]
Si în vremile cele mai bune teama, înăscută în orl­
care ţăran, 'teama că roata norocului se poate întoarce
se apropia uneori să o nelinişt1cască, dar de cînd Iosif
începuse să joace cărţi, teama asta o cerceta foarte
des.
In noaptea asta abia aţipise, cînd auzi o puternică
bătaie în uşe. Ea sări din pat, îşi luă repede o haină
şi, cu groaz a-n suflet .să nu fie vr-o veste rea de la
bărbat, deschise uşa,
Cine-i ? întrebă ea în noapte.
Eu!
-- Tu eşti Nuţo P
-- Da, răspunse fata cu vocea rece.
Şi ce vrei?
A venit un băieş.
'- Din oras? . f.
- Nu, de ia "Arhanghelii", e hocmanut IIarie.
- Si are treabă cu domnu?
Slujnica 'făcu un răstimp, apoi zise cu hotărîre:
- Vrea să vorbească numaidecît cu oricine va fi
acasă.
- Dumnezeule! strigă Marina înfiorată de presim­
ţire rea. Adă-l aici.
Pînă sosi băieşul, prin capul ei fulgerară mii de
Întrebări. La nici un bine nu se mai aştep,ta, prea-i
fusese inima rea mai mult de-o jUImătat' de an, decît
ca să se aştepte la veşti bune. Dar din cele multe
rele nu ştia pe care să-I aleagă. Cînd sosi IJarie, era
întunerec în cameră; slujnica aprinse o lUlmînare, şi
aştepta.
- Am spart în mîncătur! din bătrîni, zise cu
spaimă hocmanuI.
- In gangul cel nou? întrebă Marina, simţind că
lumea începe să se învîrtă cu dînsa.
- Nu, în cel vechi! oftă IIarie.
Notărăsiţa îşi adună toate puterile, îşiîncordă toţi
muşchii, ţinîndu-so cu putere să nu leşine. Zise re­
pede: ,
- Trebuie să-I încunoştiinţezi numaidecît pe dom­
nul! E la oraş! mai zise femeia, apoi puterile o pără­
siră, ea se clătina, dar sJujnicao prinse repede ş-o
374
[375]
aşeza pe pat. Hocmanul ieşi, coborî alergînd, luă un
cai din grajdul directorului, i se avintă în spinare
şi pieri în noapte. Dar, pe cînd sosise în oraş, toate
birturile erau încuiate, nici nu ştia unde să-I caute
pe directorul ; bătu pe la porţile tuturor crîşmelor pînă
ajunse la hotelul "Splendid".
Slujnica, rămasă singură, îndată ce-şi aşez ă pe
stăpînă-sa în pat, alergă la camera fetelor si trezi pe
Elenuţa. , ' :
Cu ajutorul slujnicei, Elenuţei îi succese, nu peste
mult, s-o trezească din leşin pe mamă-sa.
- Dar pentru Dumnezeu, ce s-a întîmplat? întrebă
fata, simţind că începe iar să-i bată cu putere inima
în piept. Pînă ce-i făcuse mă-sii fricţiuni cu oţet de
vin, ea aproape nici răsuflet nu avu.
Notărăşiţa nu-i răspunse, ci întoarse numai spre ea
ochii obosiţi, bolnavi.
O veste! zise fata.
- Ce veste?
- O veste rea, domnisoară.
In clipa asta Marina,-i făel! semn slujnicei că poate
ieşi şi, rămînînd singură cu Elenuţa, izbucni într-un
plîns amar. Plîngea zguduindu-se, tremurînd haina
pe dînsa, plîngea îmbrăţişîndu-şi' fata.
- Săraca mea copilă! zicea mereu.
Elenuţa nu cuteza să mai Întrebe, ea credea că, de
bună seamă, murise tatăl său. O durere adîncă îi îm­
pietri inima. Nici o lacrimă nu-i izvorea din ochi.
- Sărmana mea copilă, suspină mamă-sa mai
liniştindu-se elin plîns. Ce se va alege de tine? "Ar­
hanghelii" ... , dar nu mai putu continua, căci iar o
îneca plînsul. La cuvîntul acesta Elenuţa tresări, îi
păru că membrele i se dezmorţesc şi întrebă repede:
- De "Arhanghelii" e vorba?
- Da, draga mea fată, tu cea mai mică şi mai fără
noroc! suspină notăr ăşiţa.
- Ei bine, ce-i cu .Arhanghelii" ? întrebă fata mai
înviorată.
- Au spart în mîncături, nu mai este! răspunse
mamă-sa şi începu elin nou să plîngă.
375
WSâ'
x:
[376]
"- Asta e întreaga nenorocirea? întrebă Elenuţa
cu răceală. Pe ea nu o surprinse, nici nu o mîhni ves­
tea asta. Ii era aşa de plin capul cu numele acesta de
cînd era copilă, încît simţi chiar un fel de uşurare'
cînd auzi că nu mai este. Dar Marina, ridică ochii în­
trebătort spre fată; îi păru că Elenuţa n-a înţeles
ce i-a spus.
- Nu mai este aur la .Arhanghelii", copila mea,
zise ea cu durere.
- Pricep că nu mai este, dar penbru ce să fie aceas­
ta O' nenorocire aşa .de mare?
. - Vai, tu eşti copilă: încă, tu nu poţi pricepe, răs­
punse cu deznădejde mama.
- Nu sînt copilă şi înţeleg foarte bine, mamă, dar
fără aur nu poate trăi cineva? întrebă din nou Ele­
nuţa C'-O tremurare deosehită În voce .. Părea că, indis­
cret, iese la iveală nemulţumirea care a simţise ea tot­
deauna pentru continua preocupare a părlnţilor săi cu
banii, cu aurul, cu băile.
- Vai, cum poţi vorbi aşa, copilă! spun eu că nu
înţelegi nimic! Chiar pentru tine e mai mare nenoro­
cirea.
Marina nu era mulţumită că Elenuţa prlrnise ves­
tea cu răceală. Şi, ca ori ce orn nenorocit, încarcă să
se facă 'şi mai nenorocită, r ănind pe f ată-sa.
- Pentru mine?
- Da,da, pentru tine! Surorile tale .. s măritate, tu ...
plinsul îi înăduşi din nou vocea. li păru rău că, în loc
să-şi întărească fata în nădejde, chiar ea O' înfrica.
Dar pentru asta n-ar ·fi trebuit să aibă nici o mustrare
de conştiinţă. Pe buzele Elenutei se strecură un zîm­
bet de fericire.
- Cît pentru zestrea mea, fii liniştită, mamă, zise
ea. Nu-mi trebuie nici o zestre.
Dar Marina nu-l mai răspunse; î;şi îngropă faţa în
perini şi suspina mereu nemîlngăiată. Elenuta simţi în­
dată că ea nu poate fi de ajutor aici, că nici un cu­
vînt de mîngăiere, de imbărbătare nu-i poate spune
mamei sale. Se strecur ă Jncet pe uşe .şi se retrase în
camera fetelor, în care acum rămase singură. Incerca
să adoarmă, dar nu putu, Acelaşi gînd îi revenea ne-
376
·5_5
wrb
[377]
ccntenlt : la asta sa fi >făcut Ghj,ţă aluzii scriindu-i
mereu, şi ei şi lui Vasile, că în curînd se vor înlătura
piedecile ce opresc căsătoria lor? Sufletul i se umplea
de m�ngă,ieri gindiudu-se că, poate, de-acum tatăl
său ,se va învoi la căsătoria [cr şi ,se bucura, fără să
simtă, de altfel, nici 'O răutate pentru nimeni, se bucu­
ra adînc că la "Arhanghelii" nu mai este aur. Avu
destul de limpede conştiinţaca să se întrebe: nu-i nici
un rău, nici un păcat Î1n bucuria asta a ei? Dar nu
afla nici o vină. In sfîrşit, ce folos avea tatăl său de
aurul acela? II ţinea într-o vecinică agitare, nu-i lăsa
o clipă de linişte, îi umplea viaţa mtreagă, aşa încît
nimic nu mai încăpea în sufletul lui decît grijile şi
speranţele legate de "Arhanghelii". O viaţă întreagă
se închinase acestui idol, va fi o nenorocire dacă se va
zdrobi viţelul de aur? Elenuta, ,gîndindu-se, mai ales,
că tot .Arhanghehi'' l-au cufundat pe tatăl său şi in
patima jocului de cărţi - de care era convinsă acum
că-I stăpîneşte - simţi chiar un fel ,de recunoştinţă
faţă de puterea nevăzută care opreşte, astfel, din dru­
mul nenorocirii pe Iosif l�odean. Elenuţa, mai ales de
prin septembrie, vedea bine că în familia lor nu mai
e nici o zi veselă, că mamă-sa e mereu suferindă şi
că Jlillbăt>fÎne!Ş'te din zi în zi. Ea simţea, cu inima strîn­
să de durere, că traiul rău între cei doi soţi îşi arun­
că, tot de mai aproape, umbrele reci. Ce nenorocire
va fi dacă toate alergăride, toate zbuciumările Iără
de nici un folos se vor isprăvi o dată, dacă, în schimb,
în casa 100r va intra pacea, indestulirea P Se gîndea
chiar fericită la clipa cînd tatăl său va recunoaşte că
s-a purtstaşa de brutal cu clericul Murălşanu şi, în
semnul părerii de rău, îi va zice : "Iubite Vasile, aici
e mireasa ta"şi va arăta spre Elenuţa l Cum va fi
de schimbat atunci Iosif Rodean, cu ce dragoste îl va
îmbrăţişa ea, nu se va mai teme de el, nu va mai fi
rece faţă, de el !
O, nu! Iată acum, numai la ,gîndul că se va putea
întîmpla astfel, simte cum i se deschide inima pentru
tatăl său. Da, are să-I iubească, are să-I adoare, pen­
tru că tatăl său va fi atunci alt om.
377
[378]
Si ea să tie simtă nenorocită pentru că da "Ail"han­
gh�lii" nu mai este aur? Dar tatălsău va avea din ce
să trăiască toată viaţa ; surorile-i sînt măritate, ea ­
o, de ea nu trebuie să poarte nimeni nici o grije!
Incurcăturile băneşti ale directorului erau str eine de
Elenuţa. Auzise că cele două case, aranjarnentul lor,
au costat mult; ştia că tatăl ei joacă mereu cărţi, dar
n-avea nici idee cîtă-i averea întreagă a tatălui său şi
cît cheltuieşte. Niciodată nu a fost îndemnată să se
intereseze de chestiile băneşti, iar de cînd îşi legase
gîndurile de clericul Murăşanu, nu se mai interesa de
fel.
IV
Iosif Rodean nu-şi putu da seama nici pe unde ve- I
nise, nici în cîtă vremeajunse I]a .Arhanghelii". Tot [
drumul nu făcuse altceva decît să-şi împintene calul.
Murgul ştia bine cărarea cea mai scurtă pînă Ia ocnă.
Indată ce-,şi simţi stăpînul în spinare, Ipăru că neliniş­
tea acestuia trecu şi în trupul său şi, cu urechile CIU­
lite, alergă într-un suflet pînă la "Arhanghelii". Ur­
cînd pe coastele munţilor părea că toţi muşchii lui sînt
fiinţe vii, cari se încordau mecurrnat, părindcă vor să
scape de sub învălişul pielii.
Directorul, cînd se opri calul, privi prostitfn jurul
său. Văzu grămezi de piatră, văzu oameni tăcuţi, cari
păreau că prinseseră rădăcini în pămînt. Midle gea­
muri de la cramuri îl priveau chiorîş, somnuroase.
Pe-OI clipă se bucura din tot sufletul: fu sigur că vi­
seaza. Dar îndată zări, la o parte, pe hoomanul I1a­
rie.
Sări din şea. Băieşii Î!şi descoperită capetele,
Dar Iosif Rodean nu-i văzu.ise apropie cu paşi largi
de intrarea băii, se cufundă în Întuneric. Un hocman
aprinse repede o lumînare de său şi, fără să zkă o
vorbă, porni în urma lui, a 1 ergă , stropindu-se cu glod,
se strecură înaintea directorului şi-i Ilumina cărarea.
Dar luminarea aceea era de prea puţin folos : ca şi
pînă a venit prin întunerec, directorul se izbea în
378
[379]
stîncă Ja fiecare cotitură şi de urei ori simţi o durere
usturătoare la frunte. Nu se mai pleca, şi pe unele
locuri gangul nu era aşa de înalt ca Iosif Rodean.
Paşii Ior aveau răsunet 'Prelung, deşteptau ecouri
depărtate.
Deodată directorul se opri, luă din mîna hocrnanu­
lui Iurnînarea, o ridică spre boltitur ă, o apropie apoi
de păreţi, cercetînd mereu cu ochii lui bu1llbucaţi, apoi
mai făcu patru paşi şi ridică din nou Iumînarea spre
boltă. Aci nu numai în boltitura 'gangului, ci şi în pă­
reţi era o spărtură uriaşe, proaspătă : înainte se des­
chidea un gang cu mult mai brg ,şi mai inalt, cu pă­
reţii ciopliţi ca din daltă. Lurnînarea brimetea in el
raze ceţoase. Directorul intră în gangul acesta, îi pi­
păi păreţii, îl privi cu mirare, apoi porni înainte. După
Vf-O sută de metri dingangul ăsta se deschideau, la
dreapta si la stînga, alte două galerii, tot aşa de largi,
tot aşa de frumos cioplite. Un car cu boi putea merge
foarte bine prin ele. Acestea două ga,lerii laterale nu
erau lungi. Notarul le cercetă pe amîndouă şi văzu că
se sfîrşesc în păreţi de rneal Porni mai departe pe ga-'.
Ieria principală, merse-merse-merse ou inima tot mai
'Îngheţată. Cînd se încuie 'gangu!, el se opri, cercetă cu
luminarea întregul dinainte. Nu era părete de stîncă,
ci dărămături.
- De aici nu mai pot fi nici doisprezece metri pin­
afară, zise elI foarte 'liniştit, ca şi cînd ar fi venit să
facă O! măsurătoare. Dar vocea nu-i mai sămăna de
fel, hocrnanul se temu auzind glas străin in baie.
- Doisprezeceşi jumătate, răspunse cu teamă hoc-
rnanul. ' "
-- Aşadar aţi cercetat? întrebă, tot cu linişte, vocea
străină.
- Da. E o gură de baie pe care nimeni Il-a ştiut-o.
E aşa cle astupată cu dărămături, încît numai după
muncă de patru ceasuri am putut-o descoperi. A tre­
buit să împuşcăm stîncile de la intr are.
Directorul se întoarse, veni .pînă unde răspundea ga­
Ieria cea bătrînă într-a lor, înălţă din nou luminarea
de său, corcetă cu de-amănuntul spărtura în C31re ar
379
[380]
fi putut încăpea un car încărcat cU fîn şi-i zise apoi
hocanului :
- Trebuie c-a fost o detunătură t
Omul îl privi cu mirare pe Iosif Rodean.
- Da, am crezut că s-a surpat întreagă Corăbioara.
Directorul apropie acum luminarea de păreţii gan-
gului celui bătrîn, îi pipăişi păru că-I gîdilă plăcut
netezirnea lor, căci zîimbi şi zise :
- Da-l-aş dracului 'de bătrln, cum a putut să lu­
creze aşa de frumos?
Hocmanul nu-i mai răspunse : zîmbetul acesta îi în­
ghetă sîngele. El pomi spre Ieşire, ii păru că-I urmează
şi Rodean, îi părea că-i aude paşii. Dar era ecoul paşi-
lor săi. Directorul se lăsă pe-o ,en0'rmă măsea de stîncă
şi se cUJfundăîn tăcere. In mînă ţinea lurnînarea de
său, şi oohii săi erau fixaţi [pe-un colţ roşiatic de pia- J
tră. l
Inaintea lui se deschidea galeria tăiadă în sînul Ca­
răbioarei înainte cu sute de ani, poate încă pe vremea
stăpînirei romane. MuHe urme rămase în pămînt ară­
tau că bătrînii strămoşiexploatară vreme îndelun­
gată băile din Văleni şi din jur. Cine .ştie ce întirnplare
îi va :fi făcut pe minerii de atunci să întrerupă conti­
nuarea Igaleriei acesteia, căci aur era încă. De sute
de ani urmele celor din urmă izbituri de ciocane ră­
maseră neclintite în stîncă, jos se vedeau sfărîmă­
turi cari conţineau aur. O Igrabă, o poruncă mare, tre­
buie că i-a silit să părăsească pe seama depărtaţilor
strănepoti vîna de aur pe care băilră pînă-acum, cu
atîta noroc, la "Arhanghelii". Poate răsunasa chiar
goarna de retragere a legiunilor romane din Dacia,
cînd iscusiţi! strămoşi dădeau aici cele din urmă lovi­
turi de ciocane. Şi,de-atunci, ochi omenesc n-a mai
zărit luciul păreţilor, pas omenesc n-a mai făcut să
s-audă ecouri depărtate. Şi totuşi gaiJeria asta părea
nouă, părea că numai acum au părăsit-o lucrătorii.
Consideraţiile acestea erau departe de Iosif Rodean.
Cînd se aşez ă pe măseaua ceea de stîncă, el simţi că
ceva se frînse în trupul său uriaş. Nusi-l mai putea
ţinea drept; el şedea îngirbovit, neclintit, părîndu-i
că-n toată clipa <se poate sf'ărrna în miide bucăţi. Nu
380
[381]
se Igîndea la rnrruc, nici nu-şi putu da seama cum
trecea timpul; stătu nemişcat un răstimp îndelungat,
şi se trezi numai cind flacăra lurnînării ,îl arse la de­
gete.
Se zgudui, aruncă bucăţica de său şi porni spre ie­
şire. Dar se clătina la fiecare pas, se izbea în păreţi,
boltitura însă nu 00 mai atingea. Trupul lui rămase
frînt. Cînd se ivi în gura băii, ,în mijlocul răsuflului
gros şi plin de neguri, băieşii se 1nJiorară. Iosif Ro­
de an îmbătrînise, era de nerecunoscut.' EI se apropie,
şezu pe-un scaun lîngă crarnul care era mai aproape
de intrarea băii şi oîtă din adînc.
Incurajat de durerea şi suferinţa zugrăvită pe faţa
directorului, întîiul hocman, Florea Lupu, se apropie
de el şi începu :
- Sorţile nu Ie putem schimba, sorţile sînt arun­
cate din veci de cel ce ne stăpîneşte. Noi, iaca, sîn­
tem nişte gînlgănii, cari pat fi oricînd strivite. Neno­
rcculnostru e c-am spart în mîncături din bătrîni, dar,
oare, să-I putem numi nenoroc, după ce de atîţia ani
baia a fost mereu bună? Cîţi muncesc in zadar ani
de-a rîndul l Iată, chiar noi, Ipe gangul cel nou. Da­
toria noastră e să-ţi spunem cum s-a petrecut Iuorul,
pentru că nimic nu se întîmplă fără ca să nu-şi arunce
Înainte semnele, prevestirile. El tăcu o clipă, părînd
că se gîndeşte; băieşii se apropiau tot mai tare de cei
doi. Iosif Rodean privea mereu înainte, I2ălfÎnd că nu
aude nimic, că nu vede nimic.
- De cîteva săptămîni, continuă Florea Lupu, noi
am avut semne. Dumneata n-ai vrut să ne asculţi, dar
las' că tot aici ajungearn, tot spărgearn în mîncături.
De săptămîni ciocanele aveau răsunet prelung. Lupu
ridică ochii spre băieşi şi, într-un murmur adînc, zeci
de voci repetară :
-- Da, ciocanele aveau răsunet prelung.
La vuietul acesta directorul se zgudui, privi pe rînd
la fiecare băieş, apoi ochii lui se fixară iarăş în ne­
mărgenit.
- De oîteva săptămîni la fiecare izbitură de ciocan
de la noi răspundeau trei-patru de la ei. Izbeam noi,
izbeau şi ei, .şi huietele treceau departe. Umbrele băie-
381
[382]
şilor celor bătrîni ne dădeau de ştire sa fim cu ochii
în patru. Tot mai cu frică se siredelea stînca.
-- Da, ciocanele aveau răsunetul prelung, răspun­
seră în cor băieşii.
- Tot mai cu greu puteam !hotărî' care să lucreze
în frunte. In urma ajunserăm să tragem sorţi. Cine
brăgea soartea, cu moartea-n sîn se apropia de stîncă.
Intr-o seară străjile se plimbau înaintea intrării, cînd
iată că un bătrîn în haine albe, cu barba albă trece
pe lîngă ei şi le face semn cu mîna 5ă-1 urmeze.
- Da, l-am vă'wt pe bătrînul, întăriră în cor băie­
şii.
- In noaptea ce urma se traseră sorţile şi Visa,
Ghiuţ, Părău şi Petrişor fură meniţi morţii. Ei tre­
buiau să băiască în frunte ; am fost cu ei şi am auzit
şi eu cum bubuiau departe sute de ciocane, cum cîntau
subţire şi gros, cum Ise pornită rniorlăituri, pe subt
pămînt parcă.
- Da, ciocanele aveau răsunet prelung, ziseră în
cor băiesii
Diifectolf�ll se zgudui, sări de pe scaun şi aplecîn­
du-se asupra lui Florea Lupu îll întrebă:
-- Patru oameni au murit ?
- N-au mai avut vreme să moară, au fost rupti în
sute de bucăţi îndată ce tr ăsn! impuşcătura.
Iosif Podean îş! plimbă cîteva clipe ochii asupra
lor, apoi izbucni cu mînie :
-- Pentru ce n-ati murit cu toţii, cînilor? Cum de
n-aţi fost cu toţii acolo să vă zdrobească puterea iadu­
lui? Ce mai voiţi? Pentru ce să mai trăiţi? Aveţi
încă chef de viaţă? Of, of 1 am să vă arăt eu vouă
viaţă! Tăcu o clipă, apoi, schimonosîndu-şi îngrozitor
chipul, se inholbă şi mai tare la ei şi le zise: Vă­
zuta-ti pe dracul? Iacă dracul ! Şi el îşi scoase limba
msingerată, lungă .
.Mulţi din băieşi îşi făcură 'cruce, întorcîndu-şi ca­
petele.
Dar păru că acesta ,fu cel din urmă semn al deznâ­
dejdii lui Iosif Rodean. In clipa următoare vocea lui
se auzi poruncitoare, aspră, puternică, vocea lui cea
cunoscută de băieşi,
382
,,·s
[383]
- Pe morţi l-aţi dus în sat?
-- Da, sînt duşi acasă de cu noapte, răspunse
Florea Lupu,
- Şi voi, dela miezul nopţii, ti-aţi mai lucrat ni­
mic? Oamenii, cărora le veni, pe cîteva clipe, inima
la loc, acum iar se Î11Igroziră.
- Ei bine, ticale, pentru ce vă plătesc eu ? Numai­
dedîit să spar'geti stîncilejmpuşcat-, să le măruntiti,
să le scoateti af ară. Iar În gangul cel nou s-aud nu­
ma.idedt detunăturile l
Oamenii se priviră un răstimp, apoi sesupuseră po­
!fund/Jor lui. Hocmanul Florea Lupu însă I11U se mişcă
de lîngă director.
- Domnule ,dkedoL. Î11I00PU el cu teamă.
- Ei, Floreo, ce-i cu tine? întrebă aproape vesel
Iosif Podean, văzînd cum se rÎmprăştie oamenii lui la
lucru, ca şi altădată.
-- Aş spune-o vorbă, zise cu silă Florea.
- Dar 'spune-O', frate! cine te opreşte?
- In piatra asta, începu el arătînd ,grămezile, este
aur destul. Acasă dumneata mai ai pe-atîta la piue. Ar
fi bine să pără sirn 'şi gangul cel nou!
- Gangul cel nou? întrebă directorul nepricepînd
nimic.
- Da. Altfel în cîteva Juni lucrările de-acolo în­
ghH şi aurul ce se arf1ă În ·grămezile acestea, răspunse
Lupu cu vocea întunecată.
In loc de răspuns Iosif Rodean îi făcu Iui Lupu
semn să-I urmeze. Apucară pe coasta muntelui, pe-un
urcuş repede şi, tot cătărîndu-se de tufe, ţinînd direc­
ţia galeriei celei nouă, ei ajunseră îngenunchind, lu­
necînd melreu,deasupra. Se oprir ă, după cum putură
chibzui, deasupra întregului în carebăiesii începură să
ciocănească. Iosif Rodean cercetă 'cu luare aminte
printre tufe, feri muşchiul, rrkăi cu călcîiul cizmei şi
apleclndu-se îi zise ,lui Florea :
- Ia te uită!
Omul se încovoie şi vazu ieşind din stîncă o spi­
nare alburie, pătată cu puncte sure.
1
1
I
I
1·
I
f
r
I
1
1,
.L.
:
;;
aTi
383
[384]
- Vîna asta se coboară, tăind muntele în două, şi
nesrnintit trebuie s-a nimerim inaintînd cu gangul
cel nou. O .să fie aici belşug de aur, Floreo.
-- Nu, stăpîne, nu va fi. Vîna asta iat-o şi mai la
vale, şi niciodată nu s-a !pogorît pînă în gang. De
mult trecem noi pe sub ea !
Directorul se înţepeni pe picioare, ÎI prinse de spate
pe hocrnan şi cîteva clipe 11 ţinu deasupra plrăpastiei
ce se adincea la stinga lor. Apoi, răzgtndindu-se, il
lăsă pe pămînt şi-i zise, gîfîind :
--- Lupule l cu miine să nu glumeşti!
Hocrnanul era pa-lid, tremura şi acum, înspăirnintat,
- Tu a-i să-ţi porţi slujba, mă-nţ.elegi ? incepu să
răcnească Rodean. Eu te plătesc şi tu ai datoria de
cîne să m-asculti. Pricepi tu asta?
-- Da, domnule director !
Fără să mai schimbe o singură vorbă, ei se cobo- r
rîră ; directorul îşi încălecă rnurgul şi porni. .
Cînd ajunse În sat, văcu, şi aici şi colo grupuri de
oameni care vorbeau cu gesturi larg.i, aplecindu.se unii
spre alţii.
- Dar ce-i P E· sărbătoare astăzi? îitntrebă cu
mînie Iosif Rodean.
Oamenii Îi dădeau îngroziţi binete, dar nu-l răs­
pundeau nimic.
Notărăşiţa Marina simţi cum învie cind îl văzu in­
trînd liniştit -În casă. Tot astfel, cu puţin înainte, Iu­
orătorii din curte se puser ă mai cu rîvnă pe muncă,
văzîndu-II descălecînd liniştit.
Marina aştepta să vorbească, să-i spună ceva Iosif,
dar el şezu pe-un scaun, se descultă de cizme, le
aruncă după cuptor, se încălţă cu ghetele, dar. abia
acum băgă de: seamă că-i ţng.lodat de tină.
- Drumurile dracului, zise el. Adu-mi schimburi.
Nevasta aştepta cu inima strînsă, dar Iosif tăcea,
mereu, în vreme ce se îmbrăca.
- Ai fost? întrebă în sHr.şi,t Marina nemaiputin­
du-se stăpîni.
Nu-i nimic! răspunse nemulţumit directorul.
Cum, nu-i adevărat?
384
[385]
_ De vreme ce sînt patru morţi, trebuie să fie ade­
vărat, răspunse Iosif încercînd să-şi prindă un nas-
ture la guler. Apoi, nereuşindu-i, 'el aruncă nasturele 1
şi zise:
- "ArhangheJ.ii" n-au pierit; depegangul ăsta am
scos aur destul, e vrednic acum să ,fie părăsit.
- Aşadar e adevărat? întrebă cu spaimă muierea.
- Proaste I strigă directorul, eadevărat că în
gangul cel vechi au spart în mincături. ..
Nu mai putu continua, căci Marina izbucni într-un
plîns cu hohote.
- Dar atunci s-a isprăvit cu "ArhangheNi", reuşi
ea să zică printre suspine.
- Să nu-mi uoli acum ! m-ai înteles ? Să nu-mi urii,
stri'gă notarul învineţindu-se la faţă. Iţi spun că nu-i
nimic. Aur vom descoperi îndată ...
- In ,gangul cel nou? îl întrerupse cu spaimă Ma­
rina.
- Da, 'În gangul cel nou, ce te miri, muiere proastă
ce eşti? Ce te vaicări ?
- Iosife, Iosife ! mal avu putere Marina să sus­
pine c-o voce slabă, pltngătoare,
. -- Da, Iosife! Hine zid! Eu am să-mi conduc lu­
crările, n-ai să te amesteci nici tu, nici altul, nimeni,
nimeni! M-ai inteles? Lais' să-mi Ifrîng eu grumazii!
Vai, cît de în grabă cădeţi voi rnuierile la deznădejde!
Ei bine. nu te mai gîndi !la "Arhanghelii" • dracul te
pune să te amesteci în lucrurile mele? Vezi-ţi de bu­
cătărie şi de slujnici, Eu am făcut baia asta vestită,
eu voi face-o iară. Puţin îmi pasă mie c-o: galerie
sparge în mîncături din bătrîni! Tăiem alte ,g::mgur1,
de aceea avem ciocane şi pulbere de puşcă şi dina­
mită! O să te mai buouri tu o dată pînă nu vei mari,
oa şi înainte cu şasesprezece ani! Dar poţi să fii
veselă şi acum', "Arha,nghelii" nu-i Ij:iărăsim!
Marina îşi strînse haina la piept, îi era frig şi, cu
capul plecat, ieşi din camera bărbatului său.
Iosif Rodean vorbi cît putu de tare, căci avea lipsă
să se incurajeze pe el însuşi. Şi le spuse mai mult lui,
decît Marinei. De îndată ce intră în casă, de îndată ce
25- Arhanghelii, ed. 1
385
[386]
auzi glasul femeii, Jui îi veniră numaidecît în minte
datoriile mari pe cari le avea la cele două bănci. pţnă
acum îşi uitase cu totul de ele. După întîia deznădejde
care aproape îi zăpăcise mintea, el, încă la mină, "În­
cepu să se reculeargă, începu să sperezo. După ce-şi
văzu pe 'Oamenii săi din nou la muncă, Îi păru chiar că
nu se întîmplase nimic şi era iarăşi sigur că in gangul
celnou va a riia, cît rna! în I51ra:bă, aur. El îşi dădu bine
seama că bani gata nu mai are, dar cînd văzu grăme­
zile de piatră în jurul băii, îşi zise că de-aci va scoate
bani destui să plătească Juorările din gangul cel nou.
Pînă fusese depa'frte de casă, familia lui îi ieşise din
minte, şi, cu ea îşi uitase de incurcăturile băneşti. Insă
acum, văzîndu-se în casa lui, îşi aduse îndată aminte
de cele două case nouă şi, deodată, 'Şi de datorii. j
Nădejdea, siguranţa ce-o avu pînă-acum începu să
i se clatine şi el făcea sforţări uriaşe să nu-şi mai
aducă aminte ,de datorirÎ. Fără ele, ar mădna ţn tihnăj,'
piatra bună cîiă o mai are, ar face bani destui şi-n
vremea asta, în gangulcel nou, necontenind lucrările
-- s-ar da de aur. Fără datorii! Dar aşa cu ele! Nu
s-alr putea ca cele două bănci să-I silească la plată, nu
s-ar putea să-i vîndă toată piatra ce o mai are? Nu
s-ar putea să rămînă pe drumuri în scurtă vreme?
Intrebărrle, chinuitoalre nu putură fi speriate cu stri­
gătele sale; reveniră îndată ce ieşi doamna Marina.
Incet-încet înţelegea că nu celea două bănci îl Înfi'Orau
atîta, cît mai mult gura lumii. Să audă, poate, peste'
cîteva zile:
- Directorul de Ia "Arhanghelii" a ajuns la sapă
de lemn.
Cime?
Iosif Rodean, directorul de la "Alrhanghelii".
Nu mai spune 1
Da, cine-ar fi crezut. Se zicec-arr .fi dator mult
la bănci.
- Dator, el?
- Şi încă multe parale, zeci de mii!
Lui Iosif Rodean îi părea că şi aude cOl1vorbilfea
aceasta închipuită, că-i şi vede pe oamenii cari VOf-
386
[387]
besc miraţi şi pe buzele cărora incremeneau, în urmă,
surîsuri de batjocură.
"Nu! Nu voi ajunge niciodată aici", îşi zicea el cu
vocea tare . .AJm să fac bani şi am să dau deaur, pînă
ce nici nu-şi vor da oamenii hine seama că gangul cel
vechi e părăsit. In cîteva zile am să descopăr vîna de
aur !
EI umbla cu paşi grei prin casă, se trîntea pe-un di­
van, se ridica din nou numaidecît şi puiăia pe nări ca
olocornotivă obosită. Apoi, după ce văzu că acasă nu
mai poate rămînea, îşi Jncălecă calul şi pomi înapoi
la "Arhanghelii".
Pe drum întîlni şi acum pîlcuri de oameni, se mira
că-i vede fără de lucru, dar nu le mai zise nimic.
EI nici nu se gindi că în clipa asta fierbea satul în­
treg; că mulţi băieşi de la alte mine părăsită lucrul să
vină în sat să vadă pe cei palru morţi, dar mai ales să
se ăncredinţeze de vestea cea mare că la ".AJrha nghelii "
ar fi spart, azi-noapte în rnîncăturl din bătrîni.
Vestea se Iăţi ca fulgerul, încă de cu noapte, în
Văleni. In ceasurile xlimineţh făcu vîlvă mare şi în
oraş. Iosif Rcdean se înşela amar închipuindu-şi că el
va reuşi să afle aur în zalerria cea nouă pînă a nu
ajunge vestea în oraş. Credinţa asta era de altf'el .a
deznădăjduitului, care se agaţă de-un fir de pai, să
nu se Înece. Dacă O> veste bună aleargă pe aripi de
pasere, apoi veştile rele, cele mari, sînt duse pe aripi
de vifor.
Intunerecul încă nu se împr ăştiase de pe sat cînd
pe văi, pe colnice, pe cărări se vedeau text mai multe
puncte de lumină, cari se clătinau, descriau cercuri
largi ori lăsau dire luminoase în aer. Abia aduseră pe
cei patru morţi, abia-i aşezată pe lăviţi şi vecinii, tre­
ziţi de vecini, se scularăfnspăimîntaţi, îşi aprinseră
lurnînările şi se apropiau din toate părţile de casele
în carî zăceau morţii.
Băieşii, cu feţele pămîntii, înlemneau lîngă cei stri­
viţi de stîncă, femeile se boceau în gura mare; fier­
berea, care ţinu apoi necontenit pin-a treia zi, se în­
cepu.
387
RiT
R
[388]
Apoi pe la portiţe, în mijlocul drumului: chiar, eran
tot mai dese pîlcurile de oameni cari nu mai- ispră­
vea u fel de fel de istorii despre asemeni nenorociri.
Incepeau cu "Arhanghelii" şi cu cei patru morţi şi
,ajungeau departe, cu zeci de ani înapoi. Spargerea 'În
rnincături din bătrîni de la "Arhanghel-ii" era apre­
ciată de băieşi în deosebite chipuri, dar cei mai multi
erau convinsi că-i un semn rau.
- O sa dam de-acum indăr ăpt, tovarăşi.
.- Semnalul s-a elat la baia cea dintîi.
- Oho, nu "Arhanghelii" a început mai iîntîi cu
răul.
- Celelalte ce-s ? Ia, nişte vizunii !
- Să ne ferească Dumnezeu de primejdie 1
-- Să ne scape de ceasul cel slab.
Peste tot băieşii vorbeau cu părere de rău despre
Iosif Rodean.
-- Asa director ma] rar I
- E�a aspru de mama focului, dar plătea bine.
- Va fi strîns aver-i I
- Mai ştii?
Erau însă destuicari vorbeau despre ".Arhanghelii"
c-un fel de satisfacţie.
- Ce-i pasă directorului, ăla-i sătul I
- Nu-l vezi că s-a făcut cît o vită?
- Cel puţin va putea juca de-acum În tihnă căr-
ţile!
Cei 'cari erau interesaţi mai de aproape la "Arhan­
ghelii" se simţeau in mare nesiguranţă. Adevăra � că
vor putea să care piatră, CLI carele ori cu caii, şi de
la alte băi, dar cu plată mai puţină şi unde mai pui
că, aducind piatră directorului, puteai alege în dragă
voie bruşii cari aveau aur mai mult! Tot aşa şi cei
cari spărgeau piatra şi o rnărunţeau cu ciooanele : la
ce baie vor mai afla piatră ca la "ArhangheHi" din
care să poţi strecura În buzunar de cinci-şase zloţi pe
zi, fără să faci nici o pagubă stăpînului? Şi cum
foarte mulţi Vălenar i erau angajaţi la "Arha.nghelii",
satul întreg era în fierbere.
388
[389]
v
In dimineaţa aceleiaşi zile posomorîte ele noiembrie
Dochiţa ieşi grabnică pe portiţă şi o luă pe drum în
sus, spre birtul lui Spiridon, s-aducă, ca de obicei,
coniacul de dimineaţă. Ea păşea mărunt, în vîrful ghe­
telor, Ierindu-se pe dt putea de tină. O năfr arnă moale
de lînă cafenie şi-o strîngea, c-o mînă, deasupra piep­
tului plin şi tare. Năfr arna era mare, îi înfăşura spa­
tele; sub ea, de amîndouă părţile. i se vedea o parte
de la mînecile albe ale cărnesii. Era cu capul gol, cu
părul făcut cond în ceafă, iar şuviţele de la Umple şi
deasupra frunti! erau încreţite cu fierul. Obrajii ei
erau plini şi înflori ţi, iar ochii ei rîdeau necontenit.
Mergea veselă, uşoară, sîsîind printre dinţi o melo­
diede romanţă.
Mergea ea însăşi s-aducă coniacul de dimineaţa, şi
aceasta 00 \făcea de mai bine de-o jumătate de an, de
cînd nu mai ţinea slujnică. Ea ,îşi dădea, din cît se
pricepea, silinţa să se deosebească tot mai tare de
celelalte vălenărence, cum se şi cădea unei primărese,
dar nu se sfia să meargă singură la birt să cumpere
beutură. Că nu mai ţinea slujnlcă se datorea unei în­
tîmplări cam încurcate. la care Dochita nu 'se prea
gîndea bucuros. Prin mai primarul sosi într-o seară
tîrziu de la oraş şi, cum intră în casă tiptil ca de obi­
cei, i se păru că o umbră ar fi trecut prin fereastra
de cătră grădină. Primarul. de cînd o luase. era me­
reu prepuielnic şi acum era cît pe-aci să-i dee dru­
mul Dochitei, Dar femeia se jura în fel şi chip, pe cele
sfinte şi pe cele necurate, dacă va fi ea vinovată, dacă
rIU i se va fi părut primarului. Astfel ea se alese în
seara aceea, deocamdată. numai cu o bătaie - soră
cu moartea. Dar din ziua următoare Dochita băgă de
seamă că bărbatul ei şi-a făcut ochii rn patru şi că
nici un pas nu mai poate face, fără ca el să ştie.
Asta însă nu era viaţă pentru Dochita l Era prin
mai, şi trei Iecioni din sat îi făceau daruri. Deci îşi
puse gura pe slujnică şi deodată n-avu ochi s-o mai
vadă. Nimic nu mai era bine ce făcea, o vorbă fi-O
mai spunea pe-nţeles biata fată. Şi din ocări, din
389
[390]
palme, din ghionturi n-o mai scotea pnmareasa. Azi
aşa, mîne aşa, poimîne iară. Pnirnarul Cornean băgă
de seamă, aşteptă ce aşteptă, apoi într-o zi îi zise cu
mînie:
- Ce ai cu Iata asta de n-o mai poţi suferi?
-- Am eu ce am! răspunse 'cu dică Dochiţa.
- Nu: că ai, ci sa-mi spui, Nu te poţi plînge de
ea ; după cît vad eu, ea-şi face lucrurile.
Dochiţa tăcu un răstimp, privi în pămînt, se sili să
roşească, apoi, cînd simţi că-i obrazul plin de sînge,
îşi ridică ochii scînteietori spre Cor nean şi-i zise:
- Nu mai vreau s-o văd în ochi. Nu mai pot trăi
cu ea în casa.
-- Dar Ce ai, pentru Dumnezeu? Ce ţi-a făcut?
- Ori ea, ati' eu ! strigă cu mînie Dochiţa, să ştiu
o dată la care ţii tu mar mult !
- Eu? făcu mirat primarul, dar şi măgulit în­
tr-aceeaşi vreme.
- Da, tu. Nu mă mai înşelaţi voi pe mine. Incă aZij
să se hotărască! Ori-ori! Primarul. tot mai încîntat,
tot mai vesel, tot mai îndrăgostit, i se jură pe cîte-s
în soare că nu-i vinovat, că nici nu se gîndeşte la sluj­
nlilc-ă.
Atunci Dochiţa începu să plîngă. La început părea
că plînsul Îi vine În silă, dar suspinele tot sporeau,
se tot înlănţuiau, pînă ce sfîrşi izbucnind în hohote
adînci. Primarul se zgudui de durere, el o iubea pe
Dochiţa, aşa cum ,îi porunceau simţurile lui, hrănite
mereu de trai bun şi de beutură, o iubea ca pe o "Fe­
meie tînără, în virtute şi pe care voia să o vadă me­
reu frumoasă. O îmbrăţişă, o sărută' cu patimă.
- Aşadar mă iubeşti tare, Dochiţo P o întrebă, pri­
vind-o în ochi.
'In loc de răspuns femeia îl lovi'. cu palma peste
gură.
Incă tn ziua aceea primarul dădu drumul slujnicei
şi înceta de-a o mai supraveghea pe Dochiţa. Era
chiar vremea, căci, încă vr-o zi-două, şi cei trei ar fi
crezut că Dochita i-a părăsit pentru alţii.
Astfel ,ea, neavînd slujnică, mergea singură după
helltur�1 mergea veselă şi pentru că simţea înainte
390
[391]
gustul plăcut al coniacului. Dochiţa se deprinsese
de mult cu beutura, dar de cind era prirnăreasă le ale­
gea foc şi nu-i plăceau decît beuturile cele mai <scumpe.
Şi nu se putea plînge că nu i le îrnbiau destui.pe i1îngă
primarul Cornean. Vreo zece băieşi stăteau în picioare,
în jurul unei mese rotunde, pe care făceau cerc pă­
hăruţele cu rachiu, cindintră Dochiţa în birtul lui Spi­
ridon. Ea fu surprinsă că nici unul din cei zece băr­
baţi nu o întîrnpină cu zîmbetul pe care era obişnuită
să-I vadă, de mulţi ani, pe buzele bărbaţilor. cînd ,îi
dedeau bsneţe, Acum vreo trei-patru îi dădură "bună
dimineaţa", destul de rece şi cu toţii mcepură deodată
să vorbească în taină.
Dochiţa îi privi bănuitoare o clipă, apoi se apropie
de Spiridon şi-i dădu sticluţa.
-- Coniac poftiţi? întrebă birtaşul c-o voce străină,
ca şi cînd niciodată Dochiţa n-ar mai fi cumpărat de
Ia el nimic,
- Se-nţelege, ce mai întrebi ? răspunse Dochiţa şi,
peste umăr, aruncă din nou o privire cercetătoare spre
băieşi.
Spiridon îi umplu sticluţa şi i-o întinse, fără un cu­
vînt.
- Parcă eşti bolnav, Spiridoane? întrebă Ierneia.
-- Ei, parcă de boală ne plîngem noi! făcu nemul-
ţumit birtaşul.
- N-ai durrnit bine astă-noapte? zise iar Dochiţa,
neîndurîndu-se să plece. Simţea parcă o taintă în ju­
rul său, şi-n vocea lui Spiridon, şi în feţele şi privi­
rile celor zece băieşi.
- Nu prea, prirnăreasă !
- Şi ce te doare? Ia să văd, n-aş şti eu un leac?
zise Dochiţa şi acum se învîrti într-un călcîi şi văzu
că toţi băieşii privesc ',1 a ea mirati.
- Dar ce-i cu dumneavoastră? zise ea. nu mă mai
cunoaşteţi?
Ea zîrnbea mereu, era veselă ca de obicei şi arunca
mereu priviricu multe înţelesuri.
- Se vede că dumneata nu ştii nimic, zise un băieş
cu gura de jumătate.
- Ce să ştiu?
391
iIIIII.iiiiiiiii .. ··' .. n ...... 3.; ... Z7
[392]
- Ce s-a întîmplat la "Arhanghelii".
- N-am de unde şti, căci abia rn-arn sculat si-n
crîşm-am intrat, vorba cîntecului', răspunse rîzînd Do­
chita. Şi ce-i la .Arhanghelii'"P întrebă ea Îndată.
Aur slobod?
- Oho! făcură vreo citiva.
- Alta ce să fie?
-- Intr-a devăr domnul primar n-a fost încunoştiin-
ţat ? întrebă' Spiridon.
- Să fie încunoştiinţat că ... ? făcu Dochiţa aple­
cîndu-se spre Splridon, ca şi cînd ar fi avut gust ele
glume.
- Că la "Arhanghelii" au spart în mîncături, nu
mai este aur, răspunse Spiridon, scandalizat de purta­
rea muierii.
- Nu ma] este aur ? întrebă, pălind pe-o clipă, Do­
chiţa şi întoreîndu-se spre cei zece.
- Adevă,rat, răspunse un băieş, şi, pe deasupra,"
patru oameni omorîţi de baie.
- De oameni e pagubă! oftă cu durere Dochiţa.
Cine-s ? întrebă zbicindu-şi o lacrimă cu mineca iei'.
Ii spuseră numele celor patru.
- Dar pagubă e şi de aurul cel mult, zise un băieş.
-- Aur, dacă sînt oameni, dacă sînt bărbaţi, iar se
mai poate afla. Dar un om dacă moare nu se mal
scoală.
- Zău că niilci "Arhanghelii" nu vor mai învia.
după cît se pare, zise a 1t băieş.
- Ridice-se la cer, c-au stat de mult în Vălenl,
zise rîzînd Dochiţa. Li se va fi urît şi lor pe pămînt.
Dacă nu mai sînt "Arhanghelii". sînt alte băi, vor
ma i fi şi altele.
Cuvintele din urmă le zise ieşind pe uşa birtulul.
-- Muierea şi dracu, zise cu tristetă Spiridon.
- Las' să mai fie şi de-acestea l Se vaicără des-
tule prin sat, răspunse un băieş, .
Dochiţa, în drum spre casă, îşi făcu repede tot pla­
nul de luptă pentru viitor. Mergea tot aşa de repede.
tot aşa de uşoară ca şi cum venise. Ea nu pierduse
nimic, tinereţa şi-o simţea încă în floare şi ea, 10
toată viaţa, numai pe tinereţa ei s-a rczimat. Ajunsese
392
[393]
la o cotitură, cînd băgă de seamă la stînga un grup
de băieşi cari se sileau să-I oprească pe bădicul Io­
nuţ Ungurean din drum. Dochiţa se opri şi începu să
asculte.
Bădicul era roşu de mînie, era cu ochii tulburi şi
dădea mereu din mîni.
- Lăsaţi-mă să mă duc lael! strigă bădicul clă­
tinîndu-se pe picioare.
Deşi era de dimineaţă, Ionuţ Ungurean era afumat
binişor..
- E degeaba, bădicule, nu te mai duce, zise un
băieş tinindu-I de mînecă.
- Nu se poate. Nu 'cred ce-mi spuneţi voi! Cum?
Unde? întrebă aiurit bătrînul,
- Eadevănat ce-ţi spunem, bădicule. Te linişteşte!
Am spart in mîncături. Noi de-acolo venim. Te liniş­
teşte şi vino acasă. Lasă-l pe directorul. Nu-i bine să
dai azi faţă rCU el.
- Dar cînd vă spun că nu se poate! se Sncăpăţina
bădicul. M'ie-mi trebuie bani, bani mulţi; advocatul
mi-a bătut felegrafu că se-rnpuşcă I 'Inţeles-aţi ?
Se-rnpuşcă I Voi minţiţi, lăsaţi-mă să mă duc la di­
rectorul l
El se smînci din mînile celor cari îl opreau şi porni.
clătinîndu-se, spre locuinţa lui Iosif Rodean.
Dochiţa zîrnbi şi-şi continuă drumul.
Pnmarul Cornean o aştepta şezînd la masă.
- Ei. leli]o, aduciP
Dochiţa puse sticluţa pe masă, luă un păhărel, :îl
umplu, il beu şi-i zise apoi:
- Babă nu leJilţă, iubite. Babă voi fi de aici în­
colo!
-- Ei, ei, ai îmbătrînit aşa de-n grabă? In drum
pînă la Spiridon şi înapoi? o întrebă primarul, întin­
zînd mîna s-o ciupească de obraz.
Dochiţa se feri' şi zise :
- Da, iubite, Într-un drum şi mai scurt ca ăsta
poate cineva să şi încărunţească dacă ...
- Dacă-i iasă un vrăjitor incale, o întrerupse re­
pede Cornean.
393
re;" î 1
; ni
'35W5WW
[394]
I
t
j
\ �-
1"'�
- Dată aude o veste aşa de cumplită l Aurul la
"Arhanghelii" s-a isprăvit, bădică I
După ce spuse cuvintele acestea, Dochita se învîrti
într-un călcîi, Se aplecă repede înaintea unui dulap,
îl trase, scoase zahăr, îl puse pe masă şi începu să
pregătească cafeaua cu lapte. Pe Cornean nu-l mai în­
vrednici de nici o privire.
Primarul încă nu beuse nimic în dimineaţa asta,
era treaz cînd îi spuse Dochiţa vestea, dar acum capul
i se umplu de vîjeituri şi se simţi ca într-un chef tîr­
ziu de după miezul nopţii.
Dar cînd îl chernă nevasta la cafea, el se trezi ş-o
întrebă c-un zîmbet:
- Ce-ai spus tu ? Mi se pare c-ai spus ceva?
_. La "Arhanghelii" au spart în mincăfuri, zise CLl
răceală Dochiţa. Ştii <Că de mult spuneau băieşii că t"
ciocanele au răsunet prelung. t
- Glumeşti de bună seamă, rînji primarul pri­
vind-o cu ochii prostiţi.
- Ar fi bine să glumesc, dar e adevărat, Mi-a spus
Spiridon, au întărit zece băieşi, pe urmă l-am văzut
pe bădicul Ungurean mergînd la directorul. Nici el
nu crede, ca şi tine. Dar acum vino 'la cafea, că se
răceşte, zise ea arătînd ceştile ce abureau pe masă.
Ea luă sticluţa şi-şi umplu a patra oară păhărelul,
Dar primarul nici nu se uită spre masă. E! spiona
mereu cu privirile p·e femeie; i se păru că vrea să-i
pună o cursă, să-I îndepărteze de-acasă, ca să se
poată întîlni oCU altul. Credea aşa şi pentru că n-o ve­
dea pe Dochiţa nici supărată, nici deznădăjduită, ci.
dimpotrivă, iată beual patrulea păhărel de coniac, şi
al IU�i încă nu-l umpluse. cum făcea de obicei pînă
acum,
- Voi şti îndată adevărul, zise primarul ridicîn­
du-se, dar de minţeşti, dai' de dracul cu mine, zise el
cu vocea şuierătoare. 'Işi luă pălăria' şi ieşi.
Dochiţa ridica din umeri, în loc de orice răspuns,
şi aşezindu-se la masă începu să-şi soarbă în tihnă
cafeaua.
Vasile Cornean porni, pe drum aproape alergînd,
nu mai vedea băltoacele în cari călca, îrnproşcînd cu
394
[395]
stropi murdari în toate părţile, nu mai vedea bolo­
vanii de cari se împiedeca. Ajunse foarte repede la
,locuinta directorului.
Dar, pe cînd nimerise el, Iosif Rodean se întorsese
la "Arhanghelii".
Pe bădicul Ionuţ Ungurean îl află însă în curte,
între muncitorii de la piue; bătrînul stătea Între ei cu
capul descoperit, asculta grozăvia, îi privea uluit.
Cînd îl văzu pe primarul, ridică braţul drept, făcu un
gest de disperare, oa şi cînd totul s-ar fi sfîrşit, şi-i
zise:
- Cine-ar fi gîndit, tovarăşe l Cine-ar fi gîndit!
- Asadar e adevărat P întrebă Cor.nean cu vocea
stinsă. '
Nu-i mai răspunse nimeni. Oamenii îşi văzură de
lucru şi cei doi tovarăşi de la "Arhan�helii" ieşiră în­
cet,ameţiţi, pe poartă.
Care încărcate cu piatră, căluti purtînd in spinări
coşurile dăsăgite treceau mereu pe drum, spre marea
uimire a celor doi societari. O vreme îndelungată ei
nu-şi ziseră un cuvînt. aveau senzaţia că-i sfîrşitul lu­
mii şi se scîrbeau că trebuia să se ferească mereu de
carăle încărcate.
-- Şi chiar acum advocatu-mi bate telegr.afu că
se-rnpuşcă ! izbucni în urmă bădicul Ionuţ, sfîrşind o
serie de gînduri.
- Ei, se-rnpuşcă ! zise cu dizgust Cornean.
- Tu nu-l cunoşti, e în stare să se omoare. Tu nu-l
cunoşti, răspunse repede bădicuI. Şi-apoi, ia spu­
ne-mi, ce-ar putea face alta, fără bani, într-o vavilo­
nie ca aceea, unde nu cunoaşte pe nimeni? Ia să-mi
spui, că noi cari sintem acasă ce ne facem fără bani?
- Tot îmi vine să nu cred! zise în silă primarul.
- D-apoi mie? Ptii... dacă n-ar fi adevărat. Intre
"ptii" şi cuvintele celelalte bădicul slobozi o înjură­
tură de slugoi.
- Trebuie să mergem la baie numaidecit, zise pri­
marul.
Ungurean bătrînul se uita la el nehotărît. Bădicul
nu mai se încumeta de mult să încalece, iar pe jos îi
era prea povară să meargă pînă la "ArhanghelU". Şi,
395
[396]
de patru ani, nu mai fusese la baie. Şi, acum, părea
că i milă să-şi tulbure comoditatea. Se obişnuise aşa
de rnulb eutraiul tihnit, cu şederea continuă, încît nu
se r�al putea înthipui�ltfel. Erau zile înbregi cînq
nu facea altceva decit sa Se mute de pe un scaun pe
altul, cu vinul după el. Ii părea că-i cu neputinţă să
meargă pînă la, .Arhanghelii", chiar cînd 11 chinuia
o îndoială aşa de 'Cumplită. Dar poate-că în sufletuţ
său simţea, numai nu voia să-şi mărturisească, ştia că
nu mai încape nici o Îndoială.
- Trebuie să mergem numaidecît, zise iar prima­
rul.
Trimiser ă doi ficioraşi, cari se întoarseră numai­
decît aducîndu-Ie oaii în galop. Cornean se avîntă re­
pede în şea, dar bădicul înc-epu să geamă, să tot dea
tîrcoale în jurul calului şi nu se putea hotărî să pună
piciorul în scăriţă. Prirnarul Ldescălecă, 1i ajută lui
Ungurean, îl ridică aproape în şea, apoi încălecă din
nou şi pornită.
- Ha-ha! mai încet t gemu bădicul, mai incet că
mi se zguduie creierii.
Fu un chin şi pe el şi pe primarul pînăce ajunseră
la "Arhanghelii".
Primarul fu sUit să-şi ţină calul în pas, cel mult în
trap domol. Ori' de cîte ori pornea mai repede, bădî­
eul Ionuţ gemea şi blăstărna : fugea şi calul lui şi
Ungurean se zguduia amarnic. El nu se mai putea
ţinea cumsecade în şea, şedea ca pe scaun cu întreg
trupul său greoi,cu formele moi, dăbălate. La fiecare
zdruncinare bădicul blăstărna calul, drumul, "Arhan­
ghelii" , viaţa întreagă. Pe sine însuşi se d'ădu.xle ne­
numărate ori, dracului.
Cînd ajunseră la baie, directorul era în galeria cea
nouă; intrase să supravegheze de aproape bucăţile
de stîncă pe cari, chiar mai înainte, le rupseră cele
şase tunele înfundate, adînci.
- Mergem în gangul cel vechi, zise primarul, dînd
ca 1 ul unei st: ăji.
Şi-I dădu şi Ungurean pe-al său, şi-I urmă în silă
pe Cornean.
396
[397]
- Puteţi să poftiţi, zise straja; în cramul nr. 3
este o lumînare pe masă. Primarul ,intră; Iuă lurnî­
narea şi se apropie, <cu Ungurean după el, de gura
băii.
- Uite ce-i aici, uite ce porcărie! zicea bădicul
aproape la fiecare pas, lunecind mereu în glangul
umed.
Primarul nu-i răspundea, ci mergea înainte cu lu­
minarea.
Intr-uri tîrziu ajunseră. Cornean se opri, cercetă
spădura urlaşe ale cărei bucăţi omorîseră pe cei pa­
tru băieşi,
- Ei, nu mergem mai departe săisprăvim o dată.
zise <cu năduf bădicul, oare răsufla ca un foi.
- Unde să mai mergem? Iată aici au băit încă
in noaptea trecută, răspunse cu deznădejde Cornean,
Ionuţ Ungurean, cum nu fusese de mult la baie,
iar pe gangurt nu mai 'intrase şi mai de mult, nu se
mai ştia orienta. Lucrările inaintaseră mult de pe
unde! le ştia el. Bădicul, şi mai înainte, dacă venea ta
"Arhanghel'ii", venea numai pentru petrecaniile <ce se
încingeauaid uneori, mai ales cînd era aur slobod.
El se uita unde-i arăta primarul, apoi, luîndu-şi re­
pede privirile de-acolo, arăta cu mîna înainte. ,În za­
rea luminii.
Dar încolo ce-i ? 'Întrebă el.
- Gangul <cel din bătrîni în care a răspuns al nos­
tru.
- Aşadar eadevărat? Întrebă Ungurean.
Primarul nu-i mai, răspunse; merse cîţiva paşi în
gangul cel bătrîn, apoi, ca şi cînd ar simţi înaintea lui
un duşman care-I pîndeşte, se Întoarse repede şi porni,
cu bădicul după el, spre 'ieşire. Primarul ieşi în lu­
mina zilei ca lutul la faţă, bădicul părea mai necăjit
pentru zdroaba <ce-o avuse, decît pentru căderea "Ar.
hanghebilor" .
- Domnul director încă n-a ieşit? Întrebă prima­
rul pe straja care ţinea caii de frîu.
- N-a ieşit pîn-acum.
- Mergem şi noi! zise Cornean şi, aprinzînd din
nou luminarea, se Întoarse pe acelaşi gang pînă unele
397
[398]
r
!
se ramifica cel nou. El credea că Ungurean îl ur­
mează. Dar bădicul se puse pe-o laviţă şi, puinlnd
mereu, începu să-şi răsucească o ţigară.
Cînd ajunse Vasile Cornean în fruntea gangului,
vrea patru băieşi ţineau lurniniţele aplecate, iar di­
rectorul 'cerceta cu de-amănuntul bucăţi de stîncă îm­
puşcate de curînd. Părea cufundat adînc în cercetarea
asta, căci nu-l auzi pe primarul apropiindu-se, tresări
numar cînd Cornean îi dădu binete.
-. Bine c-ai venit, primarule. bine c-ai venit to­
varăşe ! zise cu bucurie Iosif Rodean ; ia te uită la în­
tregul ăsta!
Primarul se puse în genunchi şi începu să exarni ..
neze cu ochi de pricepător piatra. Directorul îi urmă.
rea de aproape, cu lăcomie, expresia feţii. Cînd, în
urmă, Corriean îşi ridică ochii, Iosif Rodean îl întrebă
repede: i
Ce zici P Ochii lui bulbucaţi străluceau. fj
Intregul ,e foarte frumos. Făgăduieşte ceva I
Cearcă aur? îl întrebă repede Rodean.
Se poate să cerce! Spun că Întregul e minu-
nat.
Nu se poate! Cearcă cu siguranţă. Aduceţi două
bucăţi afară, dar nu pe ales, din împuşcătura de-acum
luaţi ori de unde două bucăţi şi aduceţi-le repede afară,
le porunci el băieşilor. Dacă nu cearcă aur, adause di­
rectorul mergînd spre ieşire, mă las să rnă-mpuşti !
M-a�înţeles ? Mă las să-mi dai glonţ.
Scoasă la lumină, piatra era intr-adevăr frumoasă,
după spusa tuturor foarte mult promiţătoare, acum o
nimeriseră mai întîi în garigul cel nou. Nu era zi să
nu piseze hocmanii din piatra care o scoteau din gan­
gul acesta, clar pînă acum n-a cercat un singur fir de
aur.
Cind îl z ărt directorul pe bădicul Ionuţ, bătu în
palme.
- Să ştiţi că se pune aur mult la .Arhanghelii",
strigă cu bucurie Rodean. Iată-l şi pe tovarăşul Un­
gurean l El îi bătu cu putere palma bădicului şi-i
zise:
398
,--x
[399]
- Vino să vezi că nu ţi-a fost zdroaba în zadar.
Vjnă să vezi,
Pînă ce pisară piatra în mojere cu ruzi grele de fier,
în jurul vaselor de fier se ţinu mereu un cerc de tru­
puri plecate, de capete în desuite. Era linişte de moarte
acum, numai sunetul ascuţit al metalului izbit se au­
zea căzînd neîntrerupt în cadenţe. După ce piatra fu
rnărunţită în apă pînă ce s·e schimbă într-un cir gros,
un hoornan 1 uă vasul cel de ales, un fel de vîntură­
toare, şi nu trecu mult şi cele dintîi firicele de aur se
iviră. O bucurie mare umplu inimile tuturor celor de
faţă; toţi zîmbeau din ochit din faţă, buzele 'li se des­
chideau mereu spre rîs, se auzeau oftate de uşurare.
Şi Iiricelele de aur se iveau tot mai multe, şi fiecare
fiir, abia văzut, mărea necurmat zîmbetele. fericirea
oamenilor.
.- Au căzut "ArhangheJii" , trăiască "Arhanghelii",
strigăIeşit din fire Iosif Rodean, cînd văzucă hoc­
manul încetează cu alesul.
-- Trăiască "Noii Arhangheli", strigă primarul cu
însufleţire.
- Dac-ar rămînea întregul aşa, ar da aur mai mult
ca de pe gangul de mai înainte. declară hocmanul,
Bădicul se uita cu însufleţire numai la Iosif Ro­
dean. Apoi, în urma tuturor, zise şi el :
- Vezi ce-nsearnnă să ai un om cu învăţătură?
Vivat directorul! strigă bădicul răpit de entuziasm.
- Trăiască directorul! repetată în cor ceilalţi.
- Şi acum departe cu toate grijile, zise vesel Io-
sif Rodeari. Puteam şti că din gangul cel vechi se va
isprăvi o dată aurul, nimic II1U ţine pînă la capătul
[urnîi. Dar, în schimb. Cor ăbioara-i mare şi aur mai
este aici pe sute de ani.
Cei trei societati de la .Arhanghelli" se retraseră
într-un cram şi, după puţine dezbateri. hotărîră cu
insufleţire că vor continua lucrările, cu tot mai multă
putere, în galeria cea nouă.
Bădicul Ionuţ Ungurean după hotărîrea aceasta fu
cuprins deodată de-a mare nelinişte : îşi aduse aminte
de advocatul, de care îşi uitase în cursul multelor su­
ferinţe ce îndurase în drum şi în întunerecul băii.
399
w
[400]
- Of, dar asta n-ajută nimic! oftă el cu dispe­
rare.
Cei doi societati îl priviră miraţi, cu teamă.
- N-ajută la nimic pentru că mie-mi trebuie încă
aZIY bani, mulţi bani. Domnul din Pesta mi-a bătut te­
legrafucă se-rnpuşcă. Şi nu mai am bani I oftă el GU
durere. E mare ticăloşie să nu mai ai bani!
Bădicul nu minţea: cînd primi azi-dimineaţă tele­
gr.ama şi cercetă în casa de fier, nu află decît trei bi­
lete de cîte zece. Advocatul li înghiţea tot mai multe
parale, tot mai des zicea tovarăşilor de petreceri:
"De-acum mă-rnpuşc !" Şi bădicul de vr-o jurnătat'
de an nu mai avea nici un cîştig de la "Arhanghelii".
trăia din ce cîştiga de la "Pintenul" şi alte băi mai
mărunte, Ia cari era tovarăş, punea mai ales mîna pe
biletele păstrate din vremuri mai bune. Dar, iată,azi­
dimineaţă băgă de seamă cu groază că din vraful
marede bilete nu-i mai rămăseseră decît trei.
Celalalt tovarăş de la "Arhanghelii", primarul Cor­
nean, deşi cîştig de la "Arhanghelii" nu mai avea,
ca şi Ungurean, căci galeria cea nouă mînca mai mult
decjtaducea cea veche. mai avea cîteva miişoare,
Avea norocul că erau numai el şi Dochita în casă, şi
nu răzbiseră pîn-acurn să înghită tot, deşi, nici el nici
ea, nu se gîndeau să fie cruţători.
- Advocatul dumitale va mai aştepta puţin, zise
cu răceală directorul. EI ştia, simţea că bădicul are
de gînd să împrumute de la el, dar cum bani gata nu
mai avea nici el decît cîteva sute, se grăbi să-I îrn­
piedece pe bădicul în cererea sa. S-ar fi simţif jicnit
adînc, cerlndu-i bădicul. să n-aibă de unde să-i deie.
- Nu aşteaptă! Se-rnpuşcă, domnule director, las'
că-I cunosc eu ! zise bădicul Cll nelinişte. De nu se va
fi împuşcat pin-acum 1, adause îndată privind între­
bător la cei doi'.
-- CIti bani cere? întrebă primarul.
-- Trei sute .. n cap!
- Si n-ai trei sute?
Bădlcul începu să-şi frece cu palmele obrajii, frun­
tea.
- Vezi că n-arn l răspunse el oîtînd.
400
oo44$;i4l' -
*fi,j
'L'
ar
[401]
_. Dacă ajungem acasă, iţi imprumut eu atîta, zise
cu linişte primarul.
- Ptii ! Atunci e bine! Atunci se face treaba! zise
vesel bădicul. Bani n-amazi ; dar mîne, 'cel mult poi­
mîne, o să aleg măcinişul de pe patru zile. Acum e
bine.
*
'Incă în dup-arniaza acelei zile se lăţi şi vestea că
în galeria cea nouă de la "Arhanghelii" s-a aflat aur.
Iasă, afară de cei interesaţi, de cei cari aveau legă­
turi cu .Arhanghelti", ceilalţi vălenari nu prea dă­
deau crezare veştii. Cei mai mulţi ziceau: "Pînă se
va îrnbuni piatra ca în gangul vechi, mai este".
Dar băieşii cari munceau la "Arhanghelii", cei cari
cărau de-aici piatră cu carele sau pe cai, pe.rsonalul
de la piuăle lui Rodean înviară cînd auziră vestea
bună.
'Incepind încă di!n ziua următoare, în curtea lui Io­
sif Rodean se înstăpîni aceeaşi fierbere ca şi mai îna­
inte. Insă directorul nu mai mergea la oraş, se ferea
de notarul Popescu, de părintele Mură şa nu chiar şi,
aproape cu ziua de cap, era la "Arhanghelii" ori 1n1
jurul piuălelor.
Directorul nu mai cuteza să meargă la oraş. Oricit
credea de tare că gangul cel nou va fi plin de belşug,
erau dese clipele cînd simţea o povară mare pe umeri,
pe piept. Zdruncinarea credinţei lui celei dintîi în gan­
gul cel vechi săpase parcă o prăpastie adîncă şi întu­
necoasă în sufletul lui, pe care nu mai izbutea să o
astupe. Ori! cîte lumini aprindea deasuprae.i, prin
noile planuri ce li le aducea speranţa, el nu reuşea să
luminezedecît marginile prăpa:stiei aceleia. Din ea se
ridicau, ca dintr-o peşteră, răsufluri reci, cari îi în­
gheţau in:ima. Un duşman tăcut părea că se ascun­
sese în hăul din sufletul său, pe care nicicum nu-l ma'i
poate clinti de-acolo, care nu vorbea, ci uneori se
mişca greoi. Ca şi cînd l-ar izbi în spate un şuvoi rece
de munte, aşa se înfiora uneori directorul, gîndlndu-se
la datoriile mari de la cele două bănci. Nu voia să şi
le amintească, dar simţea că-l apasă tot mai tare, că-I
26
�Iâ ni
t=
401
[402]
urmăresc pretutindenea, punîndu-i umbre grele pe
suflet, mărind prăpastia dintr-Insul. EI nu voia să re­
ci.noască, dar, de groaza lor, nu mai mergea Ia oraş.
Astfel, oricît încerca să fie vesel, să răspîndească
şi în jurul său voie bună. el era totuşi trist şi tăcut
de celea mai multe ori. Iar cînd îi Venea în minte di­
mineaţa aceea în care venise la el hocmanul II arie,
drumul ce-l făcuse pin-acasă, baia şi gangul ce spăr­
sese în mincăturî din bătrîni, inima i se strîngea de
spaimă.
Tulburarea lui creştea şi din cauză că pe nevastă-sa
Marina o vedea mereu tristă, mereu neliniştită; tre­
serea Ia cuvintele mai aspre ale lui, ofta nopţile, ne­
maiputînd să se hodinească, şi în fiecare dimineaţă se
scula tot mai palidă, tot mai îmbătrînită. Piatra cea
bună din gangul cel nou pentru ea nu însemna ni­
mic. Deznădejdea îşi săpase ,În ea culcuş, îndată ce
înţelese că Iosif va continua gangul acela. Directorul
băgă de seamă că Marina se opreşte mereu înaintea
icoanelor; că noaptea, cînd îl credea pe el adurmit,
se cobora din p,at,îngenunchea înaintea unei icoane
şi ceasuri întregi' rămînea aşa frîntă. Suspinele ei
înăbuşite deşteptau tot mai des pacea nopţii. Iosif
Rodean fierbea în el, se înăduşa şi-şi zicea mereu:
"Femeie proastă! Cere aur de la icoane! Femeie ne­
bună !" EI încercă să adoarmă, dar nu putea. Suspi­
nele femeii îl înspăirnîntau şi, ciudat, n-avea curajul
să-i poruncească să se culce. Nu - ei se învîrtea în­
cet �n pat, de teamă să nu bage de seamă Marina că
2 vede şi ştiece face,
Apoi şi minerii ,de la .Arhanghelii" cu hocmanii, cu
străjile şi personalul de la piuele directorului, după
întîia deznădejde şi după întîia însufleţire, se Iăsau
tot mai mult stă pîni ţi de tristeţă. Deveniră mai tă­
cuţi, mai grabnic! spre mînie, spre certe; privirile, fe­
ţele lor se tot întunecau cu cît treceau zilele. Părea că
pe toţi îi stăpîneşte acelaşi simţărnînt de deprirnare
şi că-i apasă, din zi în zi, tot mai tare. Comoara pier­
dută în golul ;în care s-e prăbuşit părea că aruncă
asupra lor raze tot mai viii, cari arătau şi mai multe
străluciri, decît le avuse într-adevăr pînă cînd lumina
402
[403]
sub ochii lor. Părea că chiar în aer pluteşte mereu
ceva greu, apăsător şi nu arare se putea auzi oftări
şi între personalul de la piue, şi între băieşi, şi tlO
şirurile celor ce cărau piatra de la baie.
-- De ... n-o să mai fie ce a fost I
Ca o prevestire de rău fu, pentru toţi cei angajaţi
la "Arhanghelii", mai ales faptul că, în trer săptă­
mîni, dispărută grămezile mari de piatră de lîngă
baie. Nu doar că directorul şi cei doi acţionari ar fi
angajat mai multe care ca de obicei ori cai, oi din
simpla împrejurare că din gangul cel nou nu se sco­
tea nici a zecea parte atîta piatră ca din cel vechi şi,
de unde tot iai - se isprăveşte. Adevărat că în curtea
lui Iosif Rodean grămezile erau încă mari, dar nu e
nimic mai deprimător pentru un miner decît să treacă
pe Ungă o baie şi să nu vadă decît mici grămejoare
de piatră acolo unde cu puţin înainte ' .. erau sute de
care. Era pustiu acum în jurul "Arhanghelilor", părea
că chiar în aer se simte un miros de părăsire. Stră­
jile, mai ales, erau tot mai întunecate : se plimbau
printre micile grămejoare şi cu ziua de cap nu schirn­
bau un cuvînt.
Ceea ce-l făcea pe Iosif Rodean să meargă în fie­
care zi la "Arhanghelii" era că piatra cea nouă nu
ţinu nici o săptămînă tot aşa de bună cum se arătase
la început. 'Intregul rămăsese tot atît de frumos, de-un
sur întunecat .. dar aur cerca azi mai mult, mîne mai
puţin, poimîine la fel, apoi iarăşi se mai îrnbunătătea,
pînă oe ajungea să dee atîta aur ca la proba cea din­
tîi.
Astfel, pe ilîngă deprimarea ce o simţeau cu toţii cei
din jurul "Arhangheli lor" pentru pierderea gangului
celui vechii, se mai adăuga şi nesiguranta, teama pen­
tru viitorul galeriei celei nouă.
Iosif Rodeam era sătul de feţe triste şi astfel era o
binefacere pentru el s-o întîlnească pe Elenuţa, care
singură rămăsese neatinsă de nenorocirea de la "Ar­
hanghelii". Fata era chiar cu mult mai veselă decît
înainte, zîmbetele ei erau mai dese şi lumina lor mîn­
găia pe Iosif Rodean! Directorul, cînd era acasă, în­
ceroa să se întîlnească cu Elenuţa cît de des. De cîte
TiR
26*
â
403
[404]
ori o vedea zîmbind, uneori chiar zburdalnică, nădej­
dea lui în galeria cea nouă creştea şi el îşi zicea:
"Da, am să-ţi adun o zestre împărătească". Ii părea
că fata, prin voioşiaei, vrea să-I asigure mereu că va
da de aur mult şi, deci, să alunge departe gîndurile.
Le-ar fi alungat dacă nu I-ar fi apăsat mereu con­
ştiinţa datoriilor mari de ha cele două bănci. Dar cli­
pele în cari i se părea că directorii celor două "insti­
tute au şi făcut paşii cei dintîi împotriva lui erau tot
mai dese. Trecuse într-adevăr terrninul pentru ca­
rnete, şi el nici pe departe nu putuse aduna suma de
lipsă spre acoperirea lor. .
Tot cu ama pasiune ca şi Iosif Rodean, se interesa
de soarta "Arhangheli lor" Gheorghe Pruncul, fostul to­
varăş. In dimineaţa în care auzise despre nenorocire,
cu Pruncul puteai prinde iepuri. Ca argintul cel viu
nu mai avea hodină. EI singur dusese vestea cel pu­
ţin în treizeci de case. Se mira, se făcea că-i uimit de
spaimă, dar în sufletul său multe glasuri nu mai
aveau pace, ca şi el :
-- Doamne, mulţurnescu-ţi ! Bogdaproste I
- L-a ajuns blăstărnul l
.- Asta-i pentru banii mei aruncaţi în ganguI cel
nou r
- E bine aşa!
- De l-as vedea cersind !
- Mare-'i' unul Dumnezeu r
Şoaptele îi veneau toate din suflet, călduţe, pline de
mîngăieri. De rnjngăierile, de căldura lor, i se încin­
gea trupul întreg, obrajii lui palizi se impurpurau.
Abia aştepta să-i sosească feciorul, să-i spuie cu
de-amănuntul cum ,a fost în hotel cînd a început să
povestească hocmanul Il a rie. Cînd îl văzu intrînd în
casă, palid şi zdrobit de nesomn şi beutură, îi păru că
vede un zeu strălucitor de frumuseţe. C-o dragoste de
care nu se invrednicise niciodată pln-acum fostul uni­
versitar, c-o dragoste de părinte fericit" îl întîrnpină
în prag, îi strînse cu putere mîna, îl întrebă dac-a pe­
trecut bine, apoi 1'1 întrebă:
Ei, tu erai acolo cînd a venit Ilarie?
[405]
- Da, răspunse în silă tînărul şi făcu un gest obo­
sit să-i dee pace lucrului acestuia, de care era sătul
pînă în gît.
Intr-o 'Clipă ochii tatălui său se umplură de fulgere
de mînie şi-i peri rumenirea din faţă.
- Ei, aş vrea 'Să ştiu! zise Pruncul abia stăpînln­
du-şi mînia.
Tînărulşezu pe-un scaun şi incepu să-i istori­
sească. Clipă de clipă învia tatăl său; diip,3. de clipă
întinerea ; clipă de clipă trupul lui 'se pleca tot mai
înainte - ,pÎ1nă ce, în urmă, fu o minune că-şi mai
poate ţinea echilibrul. Tot astîel ochii, muşchii ,feţei
părea că sînt atr aşi de o 'putere magnetică. Toate
colţurile feţei i se lungiră spre tînăr. Şi <fiindcă fostul
universitar povestea bine, ou amănunte, îndată ce
termină, tatăl său băgă mîna în buzunar, zicindu-i :
, -- Vei Ha'vut şi tu pierderi! N-ai lipsă de bani?
dar, vorbindu-i, îi 'şi întinse două bilete de cîte-o sută.
, .Tînărul se uita prostit 'la tatăl său, Iuă biletele şi
le vîr î destul de repede în buzunar. Se temea să nu
se răegîndească bătnînul, căci niciodată nu i-a dat
pentru cheltuială atîţia bani.
Pruncul începu din nou să nu mai aibă astîmpăr ;
trebuia să spună aceste nepreţuits amănunte vecini­
Ior, prietinilor. Ah! clt era de bun Dumnezeu! Cum
<se r ăzbunase Pruncul pentru toţi banii lui, 'pe cari îi
Jurase hoţul ăsta cu ,galeria cea nouă! La fiecare
plată nouă părea căci <smulge din inimă banii, ş-acolo
eram bine prinşi, cu rădăcini iadinci ! Dar pentru f,ie­
care picur de 'sînge ce-i picura atunci din inimă, pri­
mea acum, în proporţii cu mult mai mari, picur! de
hrană nouă, o hrană care nici nu ş-o putea defini,
care-i umfla cu viaţă palpitătoare inima şi care nu
era altceva decît cea mai adîncă satisîactie.
, Era atit de fericit, atît de mîngăiat, de îndestulit,
încît, auzind dup-amiazacă în galeria cea nouă de
Ia ".ArhangheIH" .ar .fi dat de aur, nici nu 'putea pri­
cepe vestea asta. 'Ii părea că e vorba despre ceva
foarte îndepărtat, care, pe el, nu-l priveşte de fel
Incă în dimineaţa următoare se informă de Ia cei
405
[406]
dintîi băieşi cari coborau xie Ia "Arhanghelii", Însă
nu crezu nimic din tot oe-i spuseseră,
Era adînc convins că ou "Arhanghelii" s-a ispră­
vit, ori pentru că ştia că pe galeria cea nouă nu
se poate întîlni un întreg care să dee vreme îndelun­
gatăa ur; ori pentru că acest viitor de belşug al
"ArhangheIilor" I-ar fi ucis în starea sulletească fn
care era. DaT, 'pentru 'aoeea, se interesa zi cu zi des­
pre baie lşi, cînd auzi că piatra cea nouă nu mai
cearcă aur, zise:
- Nimic nu-i mai poate ajuta! .Arhangheh!" din
noaptea de 23 noembrie nu mai Ipoat.e fi decît o baie
părăsită.
El Îş-i spunea convingerea la toată lumea cucare
se lnuÎ!lnea. ŞJ satul ajunse, în cîteva zile, un cerc
prea restnîns pentru ca să-şi vestească convingerea.
Pruncul mergea tot mai des la onaş, aştepta să vadă
un cunoscut, rămînea chiar Ia birt pînă noaptsa tîr­
ziu, cînd ştia că :se adună rnai mulţi; plătea rnîn­
care, beutură, pentru singura plăcere de a putea
vesti că "Arhanghelii "de·'lacum e o baie 'părăsită. Işi
făcea de Iucru chiar şi prin satele vecine pentru ca
să vestească cuvîntul răzbunării lui.
Era scurtă această evanghelie pe care o propovă­
duia de la om Ia om, dar era aşade dulce, aşa de
bineîăcătoare ! Numai el ştia cite nopţi n-a durrnit
pînă se hotărîse să iese din societatea de [a "Arnan­
ghelii" ; numai el ştia cît TI-a durrnit dup-aceea, cînd
în ,galeria cea veche se gă:seaaur slobod. Părea că
pnin vestirea ce-o făcea acum omora tot mai tare pe
vechiul demon din el, care-I făcuse să-şi blesteme de
atîtea ori viaţa!
Era de ajuns 'să ,se nmbunătăţească oricit de puţin
piatra din Igangul cel nou, ca el s'ă-şi înceapă numai­
decît slujba de apostol rătăcitor. Nu putea suferi nici
cea mai neînsemnată veste bună ce venea de la "Ar­
hanghelii" .
Il zdrobea, ceas deceas, pe vechiul demon din
el, dar cele cîteva 'zeci de mii ce 'le pierduse, He din
lucrările în gangul cel nou, fie din aurul slobod ce
se mai găel 'după ce el 'pări.jşjse tovărăşia, aveau de
406
[407]
t
1
grije să-I învie mereu. El nu putea să sufere gîndul
că soarele .Arhangbelilor" ar mai putea să răsară
o dată.
Vălenarii îl pricepură nU peste multă vreme.
- Asta-i veninos ca un şarpe !
- Numai fiere mai este în el.
- Pruncul e dracu g.oI !
Cei mai mulţi îl pricepură, se scirbiră de el şi în­
cepură să-I încunjure, ca şi oind s-ar păzi intr-ade­
văr de-un şarpe veninos.
VI
Vremea fusese mereu pîclcasă, rece, urnedă pînă
înainte de Crăciun cu două săptămîni. Peste noapte
ingheţă. Dimineţile, drumurile păreau pline cu dinţi
laţi, cu măsele enorme de oţel. Apoi tîrziu, după ce
se ridica soarel-e, măselele acelea se umpleau de mîzgă
greţoasă, se topeau, se rnăcinau sub roţile carelor,
sub copitele cailor, 'pînă ce s-e aşternea pe drum obiş­
nuitul cir !gros. Vălenarii erau ves-eli de vremea asia:
aveau apă din belşug, văile cari mînau piuele ancă
nu îng:heţalseră niciodată ,şi ei puteau măcina mereu.
Dar înainte de Crăciun cu două săptămîni, într-o
joi seara se înseninase şi pest-e noapte îngheţară tun
toate apele, O zi rămase vremea senină, apoi, trei
zÎ'lle şi trei nopţii în şir, căzură neîntrerupt fu1g,i mari,
greoi de nea. Se pUse un nou senin apoi, dar -gerul
crescu deodată aşa de îngrozitor, :încit înţepenită
toate piuele din Văleni, chiar şi piuele direotorului de
,la "ArhangheHi", şi acestea erau aşa de bine adă­
postite de ger, încît pînă acum niciodată nu înghe-
ţară.
Cerul verzui se ridica departe-departe : pulbere de
stelişoare se cerneau, se jucau în aer; satul era plin
de cîntecele ornătului. Vă1enarii aduceau şi "acuma
piatră, o cărau în lăzi prinse 'pe sănii ori, iarăşi, cu
căluţii. Alt cîntec nu se auzea lacum în Văleni, ,,-t.oC­
tocul" piuelor amuţise şi se părea că oamenii nici
407
1
t
.W·9iil?' in
=
i
'S
[408]
nu-s obişnuiţi să umble, să vorbească într-o linişte
a".a de mare. Mai ales cei cari anul întreg lucrau în
apropierea piuelor vorbeau şi lacum destul de tare,
şi aceştia umblau acum mai mult pe drumuri, um­
pleau birtutile. Minerul sîredelea mai departe stinca
la lumina săului ; cei cari se îndeletniceau cu căratul
pietrii îşi vedeau mai departe de lucru, chiar cei pa­
tru bărdaşi din sat ciopleau neintrerupt şi 'pe gerul
ăsta, dar spălătorii de aur, mărurrţitorfi de piatră se
trezdră deodată în plină sărbătoare. Era sezonul lor.
Umpleau birturile işi, petrecindu-şi, se răzbunau pe
munca îndelungată.
Mămnţitorii de piatră, spălătorii de aur, se recru­
t3JU din oamenii mai, neputincioşi, de obicei bătrîni,
şi alţii mai dineri cari aveau un defect ori altul. Erau
între ei şi destule femei. Bărbaţii cei' intregt din Vă­
leni erau băieşi, hocrnani ori străji, sau cărau piatră
cu carele. Iar femeile, olt de cît mai înstărite, nu lu­
crau aproape nimic.
Circulaţia pe drumuri era destul de mare şi ac Ulm ,
cu atît mai vîrtos că potecil« de munte, pe unde se
putea umbla cu 'calul şi cu piciorul, erau troienite
acum. Totuşi lipseau multe care dintre acelea cari se
puteau vedea mai inainte zilnic pe drum.
Lipseau cele mai multe Clare cari "mînau de la
.Arhanghelii" .
Piatra cea veche din Igaugul părăsit Se isprăvise,
iar pentru cea iproaspătă, din galeria cea nouă, nici
zece care nu mai erau de Iipsă . Oamenii povesteau
tot rnad mult că, de-acum, baia asta va trebui pără­
sită. Cam în aceeaşi vreme cind ,se puse .gerul, ân
galeria cea nouă de la "Arhanghelii" se isprăvi 1n­
tregul cel cu piatră surle-neagră, se ajunse la altul
mai pămintiu la culoare, dar foarte tare, care nu mai
ce-ma nici" un fir de aur. Piatra :ce-o scoteau acum o
aruncau pe povîrniş în vale, căci de altceva nu era
bună.
Cei trei societari hotărîră însă să bată ,gangul mai
departe: vor întîlni, cu s'iguranţă, din nou vîna cea
bună, pe care, Se vede, numai ca să-i necăjeas!că pe
ei, (; 'tă'Îa întregul cel pămîntiiU. A,şa incercau ei să
408 '
73
.>
[409]
s,e îmbărbăteze, dar adevărul era că spaima nu-l mai
părăsea, mai ales Ipe Iosif Rodean. Ceilalţi doi se îm­
bătau lîn fiecare zi, îşi mai uitau, dar directorul era
mereu tre�,z, de cele mai multe ori ş\i nopţile.
Cînd băieşii părăsiră 'lucrul CU trei z.ile inainte de
Crăciun, Iosif Rodean văZ'L1 cu-groază, cu înlemnire,
că n-are de unde să-i plătească. Piuăle îi stăteau în
sloi de ,gheaţă de două săptămîni ; cu banii Igata ce-i
avea plătis« în săptămînile trecute pcbăieşi, şi acum
nu avea pe ce să pună mîna. Iosif Rodean, 'Oricît în­
cercase, de la căderea gangului celui vechivsă poarte
oevi:denţă· mai reală despre venite şi in toate, fie
că vechiul obicei de nepăsare nu se putea învinge cu
una cu două, fie, mai ales, că judecata lui nu mai pu­
tea <fi deplin limpede, nu-şi dăduse seama că nu are
cu ce plăti pe muncitori, pînă ce nu-şi deschise casa
de fier. Cînd putu afla numai cîteva bilete de cîte zece,
inima i se răci, ochii i se îrnpăinjeniră, căzu frint
,pe-un scaun şi rămase aşa nemişcat, Iără nici un gînd,
cu biletele !În mînă.
Băieşii aşteptară un răstimp în curte, apoi văzînd
cădirectorul nu Imai vine cu banii, deveniră neliniş­
tiţi, îl trirmseră pe unul dintre ei in bucătărie, la
doamna Marina.
Ea trăsări cind auzi dorinţa băieşilor, ca şi cind
s-ar fi trezit dintr-un vis. Palidă, respirind din adînc,
urcă scările, ajunse înaintea camerei unde-I ştia pe
Iossî, dar multă vreme nu cutesă să intre. Sudori reci
îi îmbrobodiră fruntea cînd, în urmă, se hotărî să in­
tre în camera bărbatului său.
Păru că nu-i surpr insă cîtuşi de puttn văzînd pe
bărbatul său şeeind nemişcat, ca 'şi împietrit, cu cele
cîteva bilete în mînă.
- Iosjîe, zise ea 'cu înfiorare, băieşii aşteaptă.
Directorul nu se mişca, nu-şi ridica privirile, cu
siguranţă nici nuoauzise.
In casă era o Hnilşte ,g'rea; al111urg1UI Isur şi rece
!i pătrundea Ipri,n ,fereşti; un greier ţîriia rar, cu pame,
undeva ,într-un părete. Doamna Marina .se alpfOlpi'e
mai tme ,de bărbat,arvu pe-o cUpă '5enzaţlia că nici
409
JET
[410]
nu-i Iosif Rodean uriaşul ce şedea pe scaun, ci o
statuă sură, întunecată.
- Iosife, zise ea din nou, aşteaptă băieşii să le
plăteşti.
In .loc de orice răspuns, directorul rirlică rnrna în
care avea biletele, le mişcă în aer, făcu un 19'es1 larg
în lături cu aceeaşi mînă, apoi braţul iee izbi cu pu­
tere de picior. Căzu ca o pasere cu aripile frînte.
Doamna Marina pricepu numaidecît de ce e vorba.
Presirnţise încă de cînd intraseră băieşii în curte că
bărbatul său nu va avea cu ce să-i plătească pe săp­
tămîna asta, dar totuşi veni, 'pentru că şi ea simţea
umilirea ca şi directorul. In grele ianprejurărş ale
vieţii mulţi oameni încearcă să-şi scuture povara de
pe umerii [or, încărcînd-o fie şi pe ai celor de mai
aproape ai lor. Astfel şi Marina nu putea să răspundă
cu altceva băieşului care o rugase să-şi capete plata
mai repede, decît alergînd la bărbat şi lăsîndu-i lui
toată răspunderea, deşi presirnţea că nu via avea cu
ce să-i plătească. Cele cinci-şase săptămîni de lu­
orare în galeria cea nouă le î,nghiţise toţi banii gata
pe cari îi mai aveau. In grămezile mari de piatră din
curbe era, 'ce ,e drept, aproape o avere, dar cu bleste­
rnabul acesta de :ger nu mai putură măcina de două
săptămîni.
Marina n-avea nici o vină că Iosif Rodean nu avea
cu ce plăti 'pe muncitori. Aproape de-un an ea îi to­
case la ureche destul, de cîteori se putuse apropia de
omul acesta cumplit, Totuşi acum venise la el nu con­
dusă de consideraţbile acestea, ci pentru că nu se
simtea destul de tare să le spună ea băieşilor că di­
rectorul n-are cu ce-i plăti.
-- Poate are încă bani, se silea ca să-şi ,SCll1:Ze pa­
sul, pe care şi-I simţea imoral.
Ea trecuse peste ce fusese mai greu. Era conştie
de rnicirnea ei de suflet, dar, cel puţin, era mai liniş­
tită. Situaţia sa, dt de cît, şi-o salvase !
Notarul 'TIIU răspundea nimic. El !se înşela cu pă­
rerea că, prin tăcere, poate .să depărteze, cel puţin
pe cîteva clipe IÎncă, marea, adînca umilire ruşinoasă
că nu avea cu ce să plătească ,pe băieşii de la "Ar-
410
Ai
7
[411]
lial1lghelii". Adevărat că urnilirea aceasta o simţeau
amîndoi faţă de oamenii aceia mulţi, plini de tină,
c,ari miroseau a pămînt umed şi cari aşteptau afară.
Dar, aici, 'Între patru ochi, ar rfiputut vorbi, !Îndată,
fără nici o sfială.
lmsă ei, ca �toţi soţii de căsătorie cari nu trăiesc în
mare intimitate, se simţeau umiliţi chiar unul în faţa
celuilalt in situaţia dată acum.
Iosif Rodean, după ce tăcu un lung răstimp, pă­
rînd că nu se :gîndeşte la nimic, sări deodată .de pe
scaun şi, după ce izbucni în lungi sudălmi înfioră-
toareşi triviale, zise : ,
- Să :fi trăznit iin rgerul ăsta ! Se pare c-o înnebu­
nit şi Dumnezeu de ni l-a trimis 'pe cap chiar acum!
Să pot măcina, aş avea bani, aş avea bani destui.
El începu deodată să fiarbă, obrajii începură să i
se usnîle, să i se învineţească.
--- Iosife lzise 'cu frică muierea, nu vorbi aşa, 10-
sife,nu blestema pe Dumnezeu.
-- Ba-l blestem, dacă este, îl blestem pentru că-i
un mare păgîn, dac-ar 'fi! Dar mu-i, nu /poatesă fie!
- Iosife, Iosife ! începu să se tînguie femeia, nu
te Ipune ou Dumnezeu că el te zdrobeşte, Să dii cit
un munte şi te turteşte într-o clipă l Iosife, Iosife!
Ea începu să suspine, lalpoi izbucni în hohote mari de
plîns.
De multe ori mînia celor cari Ise cred tarii, uriaşi,
şi totuşi stnt mai neputincioşi ca nişte pitici, se des­
carcă asupra acelora cari le cad mai întîi surb ochi.
Aşaşidirectorul de Ia "A'f!ghanlghelii"ştia că Marina
n-are nici o vină la umilirea pe care trebuia s-o su­
fere acum, şi totuşi ura, răzbunarea lui întreagă se
descărca asupra acestei femei neputincioase, palide,
bolnave, oare de cîteva săptămîni abia mai făcea
umbră IpămÎ1ntul.ui.
El o privi acum ca pe adevăratul lui duşman, o
una ou toată patima firii sale brutale şi, apucînd-o
c-o mină de-un umăr, începu să-i Iacă vînt prin casă,
înlentind-o dintr-o mînă într-alta, ca şi cînd ar vrea
s-o nimicească numai CU acest joc de pisică. .Îl1!fruriată.
411
.:t,ew;
[412]
it
II
o zguduia, o tniepta, o scutura din nou, tn vreme
ce-i 'striga mereu:
- Cine ,să mă turtească P Ha? Cine să rnăstri­
vească P Dumnezeu? Dacă poate, facă-imi aşa! Răz­
bune-şi (pe oameni, dacă are 'putere i Dar unde-i Dum­
nezeu? Unde-i? Dacă ştii, spune-mi să mă iau cu
el de piept, să-I întreb ce porcărie-i asta? Cum se
poate ca eu, directorul de Ia "Arhanghelii", să nu
pot să ... Ha? Asta-i purtare de grije P Nu te zg1i la
mine, ci, dacă ştii unde-i, spune-mi?
Marina îndată ce se simţi avîntată de braţele lui
conteni din-plins : spaima o înlemnise şi forţarea ei
extremă era să se Islpri,jinească bine în picioare, să .. şi
ţină echilibrul cînd atingea podelele,
Uriaşul declama că s-ar-prinde de piept !CU Dum­
nezeu şi el nu avu curajuleă iese înaintea băieşilor,
ci-şi chinuia nevasta, o femeie neputincioasă şi moartă
de jumătate de spairnă ! Dacă I-ar ,fi văzut, lîn clipa
aceasta, nu 'Pe Dumnezeu, ci ar fi auzit în casă un
singur şuier despre care să nu fi ştiut de unde vine,
şi ar fi înnebunit deepaimă.
După curn era de puternic, de uriaş vle statură, nu
se poate închipui o- mai josnică slăbiciune decît ceea
ce făcea acum. De la un trup bolnav, pipernicit, nu
se poate lua aşa În nume de rău, văzindu-l Într-o
astfelde deprindereatletică. Dar de la Iosif Rodean
era respingător, era mai mult decît josnic şi brutal.
Se Ipare că de la o vreme va fi simţit şi el nebunia în 1.
care căzuse, căci o lăsă 'pe Marina şi cu voce schim­
bată îi zise:
- Ieşi, du-te! Ieşi repede. ,
Femeia nu aştepta să fie îrnbiată a doua oară. Cu
paşi clătinători, ameţiţi, se strecură pe uşe.
Dar Iosif Rodean nici acum nu cutez ă să ies,e, să
dee [aţă cu muncitorii.
Cu o laşitate uimitoare îşi zise : "se vor -depărta
ei dacă vor vedea că nu mă mai cobor". Şi, izbin->:
du-se 'greu pe-un divan, căzu iarăşi în rnuţenie şi în­
lernnire.
Dar, cind ajunse Marina în curte, oamenii nu mai
era u acolo,
412
[413]
Elenuţa chiar .isprăvise de cetit, pentru a treia oară,
o e!pi,s tol ă care-i sosise în dup-arniaza aceea de la
ValSile Mură:şanu, cind auzi cearta părinţilor. Cleri­
cui îi scria că aşteptarea asta îndelungată nu i se
pare a Ibu�ă ; că ei �d{�i ar ,tr,�bui�ă se hotăralSc� la
un pas mal mare; ca, In sfîrşit, Oh13'1" acum au ajuns
vacante două dintre cele mai fruntaşe parohii din
eparhia întreagă. Ii mai seria că nu pricepe 'pentru ce
nu află ea potrivit ca el să vină în vacanţele de Cră­
ciuntn Văleni, îi dădea chiar să înţeleagă că se teme
nu cumva inima Elenutei să fie atrasă de altul.
Ea isprăvise de cetit scrisoarea, cînd auzi cearta
părinţilor. O ascunse repede, ieşi în coridor ca să
inţ.elealgă mai bine şi pricepu îndată, din vorbele
grele ale tatălui său, despre cee vorba. Coborî repede
8cările, văzu că băleşifaşteaptă încă în curte şi se
convinse că era adevărată credinţa ei.
Vreo patruzeci de oameni aştepbau în curte, băieşi,
cărăuşi, muncitori de la piue.
Elenuţa trecu repede Între ei, !se opri între oamenii
ce-i deschiseră cale, crezînd că vrea să meargă
undeva, şi le zise:
- Aşteptaţi Ipe tata?
- Da, răspunser ă vreo cîţiva mai nerăbdători.
-- Il aşteptaţi în zadar, azi nu vă plăteşte. In
scihimlb în săptămîna 'viitoare vă luaţi toate paralele.
In rîndurile oamenilor ,se născu o mişcare de ui­
mire, de nedumerire. Tăcură un răstimp privindu-se,
apoi începură să se împră'ştie.
Elenuţa se întoarse veselă în camera fetelor, scoase
scrisoarea lui Vasile 'şi începu s-o mai cetească o
dată.
De mult nu-i mai trimisese clericul o epistolă care
să-i dovedească aşa de mult cît o iubea, ca asta. In
fiecare <şir tremura teama să n-o piardă pe Elenuţa.
Şi, oricît era de si:gură fata ,despre credinţa !lui Va­
sile, sc'filsoarea aceasta îi fu de mare mîngă,jene.
Ea încă nu-i scrisese 'nimic des'p'fe ceea ce se p,e­
trecuse la "Arhall1ghelii". Se vede că nici părinţii nu-l
încunoşiiinţară ·,deSipre 'pără1sirea galeriei cdei vechi,
căd Vasile nu făcea ,nici cea mai neînsemnată aluzie.
413
[414]
Ea nu-i scrisese şi 'Pentru faptul că jpăr ăsirea ve­
chei gal'erH nu <O lua de 10 nenorocire, ştiind că pă­
rinţii ei Iau din ce trăi şi Jără ea, şi mai ales pentru
că saLernea. Da, se temea! Deşi-i declarase, ou atîta
hotărîre, mamei sale că ei nu-i trebuie nici O' zestre,
că de pe partea ei IPlOt fi :li:ni'şHţi părinţii, totuşi sin­
gură, după ce se 'gindi mai bine, o 'teamă începu să
O' neliniştească. Da, îşi zicea, Vasile e om cinstit, bun,
curat, om care-şi 'tine cuvîntul, însă vestea 'asta nu
va Iace nici O' impresie asupra lui? Nu se va putea,
totuşi, ca el să-şi zică: "Oe păcat ICă nu s-a putut
rate cununia noastră ipîriă ce Elenuţa era avută l" Ea
simţea că astfel de ,gînduri jicneau amintirea ce-o
păstra clericului, dar n-avea ce face! Gîndurile îi ve­
neau fără de voia ei.
Băieşii cîţi erau pe părţile lui Ungurean şi a pri­
marului rnerseră de-a una la aceştia să le plătească,
după cum Jăcuser ă totdeauna.
Primarul Cornean chiar ieşisedin casă, unde avuse
un aspru schimb de 'vorbe 'CU Dochiţa, cind intrară
băieşil pe portiţă. El căută de-a luna ân buzunar,
scoase banii, 'Îi âmpărţi între băieşi, luîndu-le în
schimb olritanţa iscălită de directorul, şi le zise:
- .Să vă însemnaţi că asta e plata cea din urmă
ce v-o mai fac. Dacă domnul director nu se învoieste
să părăsim Iucrările în garigu! ăsta afurisit şi să in­
cepem din IOel vechi, lsdreapta, unde am arătat eu,
am să ies din tovărăşie. Altfel nu mai zvîrlim banii.
- Nvar fi rău,domnule prirnar ; ne gîndim ş:i noi
că ar ;fi, bine să încercăm şi într-altă parte, zise unul
dintre băieşi şi, poftindu-i sărbători fericite, ieşiră.
1 nsă primanul numai sărbători fericite nu se gîndea
să aibă. Doohiţa de-o vreme ăncoace, ni făcea viaţa
amară. Certele erau tot mai dese în casa lor şi Cor­
nean ,află cu uimir,e c.ă femeia aceasta, care se purta
pin-acum faţă &� d ca 10 lPisică linguşitoare, acum îşi
Slchimbase ,felul şi că avea ohi,ar O' limbă foarte ascu­
ţită. Chiar mai înainte era alprGa'Pe 6-.0 jopăie, pentru
că Dachi.ţa vGia să ai'bă, pentru Crăciun, nu mai pu­
ţin de două Slute de zloţi, ca să-şi facă la oraş tîr·
414
[415]
guielile de lipsă de sărbători. Se mulţumi, în urmă,
şi cu cincizeci, dar numai după ce primarul pusese
mîna pe un hăţ de trestie. Ceea ce-l infur iase pe pri­
mar mai mult deICÎt ţipetele ei fuseseră cuvintele ce
Doohiţa li spusese pe urrnă :
- O să mă intreacă cea din urmă vălenăreancă.
Mulţumesc de-aşa primăreasă l
Primarul ieşi peuşe, cind intr ară băieşii, cu oon­
vingerea că dracul şi muierea sînt acelaşi lucru: după
ce .te stoarce de bani, te mai Isi răneste !
Băieştipe cari îi plătea bădicul Ionuţ fură mai no­
rocoşi. Ungurean avea mare noroc acum cu baia
"Pintenul", de la Clare avea cîştig în fiecare săptă­
mînă. Apoi din ziua nenorocoasă de 27 noiembrie,
minunea-minunilor, advocatul nu-i mai bătu tele­
grafucă se-rnpuşcă. Era şi tulburat de vin, ca de obi­
cei, cînd intrată băieşii. El Ie plăti vesel şi Ie zise
zînrbind :
-- Numai de nu s-ar trezi advocatul să-mi ceară
bani mulţi pe sărbători.
- Poate vine-acasă, domnule Ungurean, zise un
băleş.
--- Aş! pe gerui ăsta? Nu, nu vine; îl cunosc eu ;
ca la orice domn, îi mai 'place lui căldura decît in­
gheţul.
Băieşii îi poftiră sărbători fericite.
- Şi aur la "Arhang1helii", băieţi! Aur Ia "Arhan­
ghelii" după 'sărbători.
- Să dee Dumnezeu, răspunseră în cor băieşii, ce
se strecura cîte unul 'pe 'portiţă, în cîntecele răsună­
toare, fragede, ale omătului.
VII
Văleni, la Naşterea Domnului
Dragă VasiJ P: ,
Abia am sosit de la biserică! Degetele nu vor să
ni-asculte cumsecade şi abia pot ţinea condeiul în
mînă. E un ger nemaipomenit pe la noi; zăpada sein-
415
[416]
telaz ă din nenumărate ţinte de argint, ulitele sînt
nline de cîntecele ornătului şi toată noaptea, peste zi
chiar, trosnesc acoperişele de şindilă. Drumurile albe
sînt tari ca de os, 'pline <de dungi verzui. Toţi se 'gră­
besc, m-am grăbit şi eu de la biserică pin-acasă şi
totuşi arn degerat de jumătate. Să vezi ce roşii mi-s
urechile, şi din obraji imi zvîcneşte mereu căldura !
... Dar, să-ţi ISOriU ! Cefrumos a fost azi :]n biserică!
Lume multă, mai multă ca de obicei şi părintele Mu ..
răşanu a predicat aşa de frumos despre Hristos care.
s-a născut în sărăcie, deşi a fost cel mai bogat dintre
bogaţii lumii. Spunea părintele că Fiul lui Dumnezeu
a vrut să ne dee o pildă nouă, oamenilor, despre îm­
păcarea cu lipsele materiale ale vieţii 'şi 'despre lupta
continuă pentru cîştigarea comorilor sufleteşti, cari
sînt adevărata bQgă,ţie.
Era aproape eceeaşi ,teză pe 'care o susţinea! şi
dumneata în şirul "Adevăr,ata fericire e în noi înşine".
Şi. .. m-arn gîndit la întîiul volum ce mi-ai dat, şi la
multe ... multe ...
Desigur Ipărintele Murălşanu a spus cu intenţie pre­
dica asta. Căci, vai, mise pare că vălenarii vor trebui
să se mai gîndeasd şi la astfel de învăţăturt,..
De mult rnă �,OIt lupt ou mine însă imi <să-ţi scriu ori
nu despre cele ce se petrec în vremea din urmă în
Văleni şi mai ales la "Arhanghelii". Trebuie să-ţi
mărturisesc păcatul că, ceea ce m-a reţinut mereu
să-ţi împărtăşesc noutăţile, a fost teama ca nu cumva
să te instrăinezi de mine. Vai, e adevărat că eu am
credinţă nemărginită în tine, dar ,gîndurile de îndo­
ială îmi vin ,fără voia mea. Le alung, şi se apropie
tot mai multe. E vorba, drag'ă Vasile, că la .Arhan­
ghelii" s-a isprăvit aurul sau, cel puţin, e pe calea
de-a se isprăvi foarte repede. Adevărul.e că galeria
cea veche a trebuit să [ie părăsită şi că (piatra ce se
scoate din cea nouă e foarte schirnbăcioasa. Casa
noastră se pare că s-a răsturnat, nimic mu mai e la
locul săuşi-I <O tăcere ,grea, neîntreruptă. Şi tata, şi
mama sînt de nerecunoscut. Mama a îmbătrînit cu
zece ani un aceste şase săptămîni, căci, d:ragă Vasile,
416
[417]
de-atîta vreme s-a întîmplat nenorocirea şi eu nu ţi-am
scris nimic. O să mă ierţi, nu-i aşa, dacă-ţi voi spune
că-mi era teamă să nu mă părăseşti dacă m-ai şti să­
racă? Apoi, eu nici nu putusem să-mi dau bine sea­
ma de toartă greutatea loviturii ce-I izbise pe tata. Eu,
de 'altfel, nici acum nu cred că-i o nenorocire în ce
s-a intimplat, dar pentru părinţii mei zic. Acum nu
mai pot să-ţi ascund nimic şi, dacă judeci şi tu ca
părintele Murăşanu, simt că pot vorbi fără nici o
teamă cu tine.
Da, iubite Vasile, nu numai că "Arhanghelii" au
căzut, dar îmi pare că tataşi-a isprăvit şi banii. Chiar
înainte de sărbători a trebuit să le rămtnă «lator băie­
şilor. Iţi pare de necrezut vestea asta, ştiu, dar te asi­
gur că eadevărată. Aşadar tu nu mai ai de-Ia face
c-o fată avută, să balgi bine de seamă! După cît îmi
pare, Ghiţă a prevăzut de mai de mult lucrul acesta,
cind ne scria mereu că în curînd se vor delătura pie­
decile căsătoriei noastre.
Oare să se fi delăturat ou adevărat? Oare, chiar
prin faptul că-s săracă acum, să nu crească alte pie­
deci? Nu ştiu pentru ce mă tem, desi-s convinsă că
tu nu dai mult pe avere ... Poate unde sînt silită să
trăiesc jntre aceşti doi oameni, 'pe lCalreÎÎ biciuie me­
reu deznădejdea; [In casa, ;în aerul ăsta plin parcă
de presimţiri tot mai rele. Poate spaima 'ce adie me­
reu prin IOa merele noastre se coboară fără să vreau
si în sufletul meu.
, Iată şi acum imi pare că-s într-un sicriu. E atîta
linişte la noi de-ţi ţiuie it[rrechilre. Şi, Doamne, cum rn-aş
simţi eu de bine în pacea asta adîncă, 'pe care am
dorit-o de atîtea ori, dacă n-aş 'şti ICă părinţii mei,
unul într-o odaie, altul într-alta, privesc încremeniţi
în gol! Cît aş fi eu de fericită că am scăpat de veş­
nica larmă ce umplea 'În 'Să11bătoricasele noastre,
dacă îngheţul din privirile lor n-ar pătrunde pînă la
mine şi nu mi-ar răci inima, umplînd-o de spaima că
te voi pierde l Adevărat căaş fi şi mai fericită dacă
părinţii mei ar judeca în felul meu şi nu s-ar lărsa aşa
zdrobiţi de-o întîmplare. Dar norocul acesta mi se
27 - Arhanghelii, ed. 1
417
[418]
pare că nu-I voi 'avea niciodată. Şi tata, şi mama şi-au
umplut atîta vreme sufletul numai cu baia asta, încît
mi-e teamă că golul ce-I au în ei acum nu-l Vor mai
putea umplea cu nimic !
Sînt slabă, de altîel, şi eu că. nu cutez să le vor­
besc, să-i >Î!nou\fiajez. Nu ştiu de ce, poate unde presirnt
că nu m-ar asculta niciodată.
Afară - sărbătorile sint vesele, drag'ă Vasile. Bir­
turile gem de oameni, sînt pline de larmă, de cîntece.
In biserică au ascultat cu mare încordarepredica că­
rintelui Murălşanu,dar, îndată ce au ieşit, s-au pus pe
cheî. Of! Băieşii ăştia mi se pare că-s toţi pe-o
formă: pînă au dirrce, chefuiesc fără nici o grije.
Aşa aş vrea să te văd acum, să fiu ,lîngă tine 1 Imi
pare că să mă atingi 'c-un 'singur deget şi toată teama
mi s-ar topi 1 Să .nu de superi, drăgutule, dar ... te iu­
besc din zi în zi tot unai tare, şi nu uita 1Că-6 femeie;
cu dt teiubesc mai mult, cu' atîta îlmi 'Clneş'te şi teama
de-a te pierde! '
Uite, niciodată nu ţi-am luatîn nume de rău că-ţi
petreci cu domnisoara Laura, dar de cînd încep să mă
tem, simt o înstrăinare tot mai mare faţă de fetiţa
aceea. Imi zic acum: "Poate să descopere mai multe
calităţi bune în ea decit în mine 1" Vai, noi am fost
aşa de puţin laole ltă 1 Am trăit într-un sat şi am Iost
slt,răini 1 Cum să mă pot gîncHîn linişte la domnisoara
Laura cînd imi zic că ea, într-o lună, a avut ocazia
să vorbească cu tine mai mult decît eu într-un an?
Mai prinzeşti şi acum [a ei? Să ştii de cîte ori, în
timpul din urmă, îmi zic, şez'îindla masă: "In clipa
asia se aşează şi Laura Haga 'Vasile, ori în faţa lui !"
Şi mă ridic Iără să fi gustat din bucate 1 Simt, iubite
prietine, că gîndurile acestea mă vor nelinişti din ce
în ce mai mult şi Iprevă,dcă viata mea de-aici incolo
va ,fi tot mai rntunecată. Grăbeşte, deci, şi-mi răs­
punde, şi m-'asigură ! Ori mai, hine lasă Gurenii şi vino
acasă! Cît as fi ele fericită să te zăresc,' în curînd,
cum treci pe' 13 fereastra mea, care acum e aşa de
tristă 1
Elenuta
418
[419]
VIII
Toale camerile din birtul lui -Spiri,don, ,şi sala cea
de 'petreceri, ,gemeau de lume. In jurul meselor rîdeau,
cU paharele înainte, bărbaţi, femei găiitede sărbă­
toalre. Geamurile erau asudate, picur i grei se rosto­
O"oleau neintrerupt pe ele. Cei mai mulţi dintre văle­
�ari îşi petreceau cu bere. Paharele mari se inşiruiau
pe mese,încun�nate cu ,spu:nă al!�ă.; ciocănitul Ior �e
auzea mereu din toate părţile, urari de noroc, de sa­
nMaie se ridicau ele pretutindenea. Cîte unul mai grav
zicea:
Naşterea lui Hristos
Să ne fie de folos
i In sala cea mare lumea se grămădea, tot mai tare,
"spre mijloc. O mare de capete priveau surîzlnd spre
/UD ornitleţ, care, stînd IÎn mijloc, vorbea cu aprindere,
1." gestkuJ1nd neîncetat. Din cînel în cînd izbucneau ho-
l tofe de rîs din multirnea ascultătorilor si unii puneau
, întrebări ornuletului. Acela tăcea citeva clipe, işi
,: aţintea în gal privirile cari sclipeau ciudat şi începea
� să vorbească din nou. Eraslab, uscat, cu capul mare,
cu mustata şi barba rară omul care propovăduia din
mijloc, Picloarele-i erau slab legate, mîinile prea lungi.
In fJirnţ,a lui întreagă părea că numai ochii trăiesc.
Er:1 foarte palid,
El era lîngă masa la care şedea fostul societar de
la "Anhanghelii", Gheorghe Pruncul,şi notarul Po­
pescu. Pruncul 11 orneni c-un pahar de vin, apoi îl
întrebă, aşa în glumă:
.- Ei, Nichifore, şi spui că zboară vîlva de ,pe la
noi?
Nichifor .11Iul prea 'era obicinuit să bee ;a'şa, dacă-l
îmbia vr-un om mai de seamă. Un pahar de beutură
era de ajuns ca să-i stelească ochii, să cadă într-un
fel de visare şi să-şi inceapă poveştile 'pe cari le vîn­
tura mereu 'prin Văleni şi prin satele vecine. Nu-i .prea
plăcea niICÎ să muncească, Ipoate dacă-! .ar,dea lumina
27*
., ;
t·
419
[420]
la deget. E,I trăia mai mult din cinstea ce i-o făcea
a.iunul, mJîne aldul,
Nichifor, după ce-ijiusese Pruncul întrebarea, clă­
tină de cîtevaori din cap 'şi începu pe-o voce groasă :
_. Sfîntă Precestă-trojţă şi snintă închinăclune,
sfinta zi de azi, a luminatei Naşterii lui Hrisos şi il
sfinţilor apostoli! Toate cîte-s pe pămînt sînt de la
Dumnezeu lăsate şi oamenilor date ca să-I prearnă­
rească pe el. Dar oamenii se urnplură de draci, in fie­
care om nouă draci, în fiecare drac nouă scorpioni,
şi s-au apucat cu toţii să calce legile Celui preamă­
rit Vai vouă celor ce veniţi de dimineaţă în crîşmă
şi vă umpleţi inima C11 beutură beţivă în loc !Să v-o
umpleţi cu mgădune ! Vai vouă 'Căci 'credeţi că aurul
nu mai seacă din munţi. Diavolii ce-s în voi vă orbesc
să nu vedeţi, vă astupă urechile să nu ,auziţi cum W­
Iîie vilva din aripă, ,gata de plecare l
El tăcuşiprivi în 'pămînt. Oamenii se apropiau tot
mai mulţi, îngroşlnd roata în jurul lui.
- Astă-primăvară, alaltă 'pdmă1v,ară,am adormit
cu capul pe-o piatră în pădure - începu din nou,
foarte repede, Niohifor - am adormit ş-am visat şi-n
vis am văzut toate podoabele raiului şi pe Maioa Pre­
cestă 'plîngînd cu Iacrirni ,grele. Plîng'ea şi plîngînd
s-a coborît pe-un nor de lumină şi mi s-a oprit dea­
supra capului şi m-a întrebat cu blîndeţe: "Dormi,
Nichiîore P" "Nu dorm, Prea-curată, zic, că-s prea Iru­
moase podoabele raiului ce mi s-arată." "Iţi plac po­
doabele si luminile raiului, Nichiîore ?" mă vintrebă
, Sfînta. ",Plac, Preacurată, zic, şi mult aş da să pot
sta, ia colo, sub umbra pomului înf1ofi,t în care se
joacă cei doi înger aşi ". "Vezi, Nichiiore, zice, toate
bunătăţile, toate frumuseţile raiului sînt pentru oa­
meni gătite, cind vin osteniţi din lume să se odih­
nească. Dar nu, cei mai mulţi nu le-or zări, nu 15-00r
odihni, că s-au abătut din căile Domnului. Pui de pa­
sere am încălzit ,Ia sinul meu şi s-au schimbat în şerpi
şi aleargă toţi către şerpoaica cea bătrînă care este
rnuma dracului. Şi încalecă pe coa'da şerpoaicii celei
bătfiÎne şi zgriipţuroaka-i duce în ia'd, şi-i tăvăleşte
în căklăriJ.e cu smoală." "Vai de mine, zic, Sfî'nto,
420
,1\
_____ r -.oI.'
[421]
doar n-o ajunge şi robul tău Nichiîor să fie încolţit de
ghiavolul?" "Nu, Nichifore, zice, că de aur nu te
buouri, Ia beutură beţivă nu tedăcornesti, îţi zici' oei­
naşile şi fL�gi din căile 'Păcătoşilor. Dar mulţi din sa­
tul tău cari ,nÎid acum vor pI'Înge şi mulţi cari săl­
teaz ă ,de bucurie s-ar ghemui de dureri cumplite, Ci
dacă ai milă de oameni, du-teşi spune-i directorului
de Ia "Arhanghelii": Robitule de satana, întoarce-le
l,a Dumnezeu că perirea este aproape, nu te sătura de
aur, ci te satură de cuvîntul Domnului. Şi du-te la
tovarăşii lui şi le spune : Pocăiţi-vă, timpul s-a apro­
piat., Şi mengi la tovarăşii de la "PiIOitenu]" şi de la
.Vlădeasa", de la "Ungurul" şi de la "Colţul Caprii"
şi spune-le că mînia Domnului e deasupra voastră.
Şi mergi gnalbnic în birturişi răstoarnă mesele, varsă
beutura şi alungă pe ghiavolul". "Vai de mirle, zic,
Siinto, atîţia să fie întovărăşiţi ou Mamona?" "Atîţi'
şi mai mulţi încă şi-o fi zilele lor cele din urmă mai
rele decît cele dintîi, 'Şi om se va alunga pe om, şi nu
va .fi Ior mîntuire Jn ceasul acela. Dar du, Nichiîore,
vrei să fii prorocul lui Dumnezeu şi să vesteşti oarne­
nilor pocăinţa ?" Precesta s-a uitat la mine şi semăna
acum, cu o porumbi'ţă, şi m-arn bucurat ş-arn zis:
"Vreau! Iacă eu, robul lui Dumnezeu !"
El îşi plecă capul obosit; cîţiva puînir ă de rîs, dar
Nichiîor nu-i auzea. Ochii lui ardeau de friguri, îşi
înălţă capul şi, privind în tavan, continuă:
- Şi m-a luat pe mine, nemernicul robul său, şi
m-a suit în rai şi mi-a arătat minunile raiului, şi m-a
trimis in lume să propovăduiesc despre primejdie şi
despre pocăindă. Primejdia-i că vilva băilor va zbura
de-aici şi pocăinţa-i 'ca să părăsiţi beţiile şi fărăde­
legile.
- Ehei, Niohifore, de cindtot spui că vboa'fă ':l zise
zÎ'mbincl Pruncu\.
-- Şi n-a zburat de Ia "Arhanghelii" ? Sfînta Maica
Domnului mi-a zis: "Nkhilfore, în noalptea asia nu
durmi, ci petreci în priveghere şi rugăciune şi vei ve­
dea minunea." Ş-am aprins tămîie şi candela înainlea
icoanei Pr.eacuratei, ş-·am că·zut în 'g,enul1chi, .ş-am In­
ceput să mă mg pentru i:.băvirea noa:siră de duşma·
,4:21
[422]
nul. Şi iată că pe Ia miezul nopţii mi-a bătut o Ha­
cără-n fereastră ş-arn ieşit să văd ce-i. Ardea întreagă
Corăbioara şi, din flacările albe, se ridica măiastr a
ca un vifor şi se săltă întîi ,în slava ceriului umplînd
văzduhul cu ploaie de scintei. Apoi se coboară din cer
şi nu se mai apropie de Corăbioara, ci plutind 'pe sus
o luă spre miazăzi, tot mai lin, tot mai jos, cu flacă­
file după ea, şi din flacări puzderie de scîntei. Pocăi­
ţi-vă pînă rnai este vreme, că s-Ia apropiat ziua răs­
plăţii.
El oită şi-şi lăsăcapul mare în piept.
Pruncul îi umplu din nou păhărelul, î,1 ridică, i-I
întinse, zicîridu-i :
- Mai gustă, Nichifore, pentru mărita zi a Naşterii
Domnulul. �'
Dar omul se Întunecă deodată, îşi ridică spre el pri­
virile aprinse de friguri, p'ărucă nu-l mai cunoaşte pe
Prunculşi-i z.ise.vpărînd că aiurează: '
- Omul viclean şi făţarnic - mormînt spoit pe
dinafară ! Vai vouă cari ascundeţi 'pulrezimea în
haină frumoasă l Vlai tuturor Ce10'f Tăi de inimă cari
se bucură de răul a ltuia , că ImlÎ,ni-a Domnului îi paşte
de aproape 1 Tăcu, coborî Îlncă 10 dată privirkle arză­
toare spre Pruncul şi, dînd din coate, îşi făcu lo,c prin
mulţime si iesi din birt.
Oameni,i se' îrnpr ăştiară rîzînd de vorbele lui Nichi­
for, si notarul Popescu si Pruncul rărnaseră numai
amîndoi la maeă. '
De-o 'Vreme incoace Pruncul cerceta tot mai des pe
notarul Popescu; se îrnprletinir ă, �Îi puteai vedea me­
reu laolaltă.vşi aceasta începu să·înstrăineze pe oameni
de notarul, fiindcă ei începuseră să se teamă de Prun- '
eul. De cînd încetase jocul de cărţi din oraş, notarul
Popescu nu mai mergea decît foarte rar la hotel
"Splendid", nu făcea cheltuieli, rar îl puteai vedea
chiar la un pahar de beutură. Pruncul simţea de mult
că o bună parte din averea lui Iosif Roc1eall1 trecuse
în mîna lui Popescu. El, 'pesemne, îşi făcuse re,pede
un plan ,şi astfel rncerca să se apropie mereu de no­
tarul. Nu fu grea apropierea, pentru că amîndoi se
interesau, aproape în aceeaşi măsură şi cu aceleaşi
422
I .1
[423]
sentimente, de căderea directorului de la .Arhan­
a,heJi.i". N enorocirea acestuia era <Subiectul tuturor
�onvensaţiilor dintre ei. Indată ce ştia unul noi amă­
nunte, se gră!bea să le împărtăşească repede celuilalt.
Si ei doi stiam mai bine decît oricare altul din Văleni
al cîtelea ceas îi bate directorului de la "Arhanghelii".
Chiar înainte de-a se apropia de masa lor Nichifor,
voribiseră multă vreme în taină despre directorul.
Acum, după ce exaltatul acela Se depărtase, Gheorghe
P,rLlincuJ reincepu firul conversatiei întrerup,te.
_ Cum ţi-am spus, ori crezi dumneata, ori nu, eu
ştiucă n-a avut cu ce-şi plăti băieşii.
_ Asta ar .fi prea mult, domnule Pruncul. Asta nu
se 'poate! Nu ştii dumneata că toată lumea vorbeşte
de rezervele mari pe 103'ri Je-araveam aur neschimbat?
Pruncul iăcu un gest domol, ca şi cînd ar zice zîm­
bind: "Lasă-mă dumneata ipe mine-n pace, nu ştiu
eu ?" Apoi zise: .
__ Nici o rezervă, domnule notar. Iosif Rodean n-e
fost omul oare să pună deoparte. Eu pot jura că nu
mai are nici un [gram de aur neschimbat !
- Poţi jura, dar ,e întrebarea cine te crede ! zi-se
Popescu ..
_ Preţuiesc Ia zece mii de zloţi piatra ce-o are la
piue, răspunse cu hotărîre Pruncul. Atîta e toată ave­
rea lui şi - casa. "Arhanghelii" nu mai plătesc ni­
mic.
Ei tăcură arrrlndoi un răstimp, curfundaţiî,ngînduri.
__ Dac-ar fi cum spui dumneata ... dar nu se poate!
începu din nou Popescu.
- Ai voie să crezi curn îţi place, domnule notar!
zÎ>mbi cu răutate Pruncul.
_ Dac-ar ,fi adevărat ce spui dumneata, cele două
bănci ar fi f ăout 'paşii cei dintîi ca să-şi asigure ore­
ditul, izbuti să zică notarul şio uşoară roşaţă i se
ridică în obraji.
_ Cum nu crezi dumneata, pot şi alţii să nu crea-
dă! OL� artît mai rău penbru cele două institute. Eu
îţi spun că preţuiesc 'piatra din curte la zece mii de
zloţi, zise Pruncul.
- Şi ce vrei să spui cu asta? întrebă Popescu.
423
w
[424]
- Vreau să spun că cele două bănci pot să scape
din mînă banii ăştia. Gerul se va muia, piuele vor
porni şi, pe cind se vor trezi domnii din oraş, piatra
va fi măcinată, iar banii zvirliti în galeria cea nouă.
- Dumneata crezi că cele două case să nu acopere
datoria? întrebă Popescu.
Pruncul zîrnhi cu viclenie şi răutate.
- Cred că dumneata ştii asta mai bine decît mine,
zise el.
- De unde să ştiu mai bine decît dumneata? tn­
trebă surprins notarul.
- De Ia doctorul Prinţu l răspunse !CU răceală
Pruncul.
Notarul fu neplăcut surprins <Că omul acesta începe
să-i spioneze chiar şi paşiicari îi făcea în taina cea
mai mare şi un răstimp rămase în tăcere.
- Dacă s-ar întîmpla o catastroîă, ai sfătui durn­
neata pe cineva să cumpene ".Arhanghelii"? întrebă
într-un tîrziu pe Pruncul. Oricît se simţi de neplăcut
atins de descoperirea de rnai înainte, el simţea că tre
buie să se �n�e1.eagă ouomul acesta, că .nu se mai
putea despărţi de el.
- Am spus că nu plătesc nimic, zirnbi Pruncul.
- Bine, n-au preţ pentru dumneata, dar pentru
altul?
- Nici pentru ,aMul, dacă mi-e prietin, răspunse
Jostulsccietar, privindu-l ţintă cu ochii lui de pisică.
- Dacă ţi-e prietin? .. stărui notarul.
- Da. La "Arhanghelii" va mai fi aur, dar foarte
puţin. Muntele întreg e mîncat de ganguri,de Igoluri
mari. Şi chiar aurul cît mai este eascuns adînc, chel­
tuielile ar Întrece cu siguranţă venitele. Altfel n-ar fi
stat baia asta de zeci de ani părăsită! Vîna de aur
pe care am băit noi cred că a fost cea din urmă ne­
mîncată şi vezi dumneata că şi asta, de pe Ia mijloc
încolo, a fost schimbată în aur cu sute de ani înainte.
A fost norocul ori nenorooul liuli Rodean c-a nimerit-o
din întîmplare. Asta se va vedea mai pe urmă.
-- Aşadar dumneata n-ai sfătui pe nimeni să 'cum­
pere "Arhanghelii", întrebă din nou Popescu, care
se temea şi acum că Pruncul vrea anume să-I dez-
424
1·
[425]
m1'Dte, ca să pună el mîna pe baie 'Ia o eventuală vîn­
zare. Omul ăsta nu-i inspira nici o încredere, nu era
sincer', îi jucau mereuprivirile schirnbăcioase.
- Dacă mi-e prieten, nu!
- Nu te pot 'Pricepe, zise indispus notarul.
.- D-apoi, sfinte Doamne, nu-l chiar aşa de greu
de priceput ! Uite, eu mă încred în dumneata şi-ţi spun
unele lucruri cari pot să ne fie, în viitorul apropiat,
de folos. Bine să pricepem, să ne fie adecă, la amîn­
doi. Altfel tac.
- Nu ţi-le chiar aşa de mare dnorederea, rS,e vede,
zîmbi notarul.
Pruncul, fără să se uite la el, răspunse:
- In viaţă Hecare-1şi vede de interesele lui. Pen­
tru ce să ascundem IluiC'fiul ăsta P Ei bine, eu nu-ţi
pot descoperi un plan după care aş putea avea un
cîştig, ,fără ca să fim întîi bine inţeleşi.
Popescu simţi că omul ăsta vorbeşte grozav de se­
rios,că-i gata xhiar să nu-i mai spimă nimic, zise
deci repede:
-- Ai cuvîntul meu, domnule Pruncul, am glumit...
- Ei, nu-i loc de glume! In afacer! nu se ,glumeşte.
Deci ascultă-mă, domnule notar: .pentru mine şi pen­
tru dumneata, ca să ne băgăm banii în "Arhanghelii " ,
ar .fi o prostie; să iînoeapă alţii Iucrările acolo - ar
putea fi un frumos cWştig.
- Te rog să 'vorbeşti mai lămurit, zise irnpacien­
tat notarul.
� Iată ce-i, începu serios Pruncul. "Arhanghelii"
se vor vinde cu siguranţă, Nici cele două case din
oraş, nici cea de aici, nici piatra nemăcinată nu vor
putea acoperi datoriile de la cele două bănci. Asta
o ştii şi dumneata. Deci "Arhanghelii" se vor vinde,
dar pe nimic. Ni'rYlieni: nu se va ,]mbulzi să-i cumpere.
Chiar Într-un caz cînd ar Ii curnpărători, noi amîn­
doi ii batem pe toţi. Pe urmă noi nu !Îlocepem lucrările
decît cu un băieş,cu doi, ca baia să nu se declare de
închisă, şi în vremea asta ne îngrijim de alţi cumpă­
rători.
- De alţi cumpărător! ? întrebă uimit notarul.
- De alţii, dar nu din Văleni, nici din satele vecine.
'425
[426]
- Oh! acum pricep ! Societatea aceea nernţeascăl
zise notarul.
- Da. In V,Iă,denia cumpărat pînă acum cincispre­
zece băi mai mici. Noi cred că am reusi să scoatem
un preţ bun din "Arhanghelii". Eu m-,a',ş învoi să le
arăt cît e de bună baia. Şi, bagă bine de seamă, chiar
de ne va rămînea în spate baia, nu vom pierde nu
ştiu ce! Iti spun că vom cumpăra-o pe nimic.
După un răstimp de tăcere notarul Popescu întrebă:
-- Dar nu se 'Va putea 'ca la licitarea "Arhanghe­
lilor" să-si trimită omul ei de încredere si societatea
cea străină, să nu aştepte să cumpere baia' dina doua
mînă?
- Nvare cine să se intereseze de aşa ceva, răs-
punse Pruncul.
- Dar străinul acela - omul acela '- cum îi zice 1
- Paul Marina? întrebă zimbind Pruncul.
- Da, da ! Paul Marina. Se zice că-i agentul socie-
tăţii.
- M-'am interesat de-aproape, domnule notar, dar
nu-l nimic adevărat în ce se zvoneşte. Chiorul ăsta
pare mai degrabă un om care a fUtgit din ţara lui pen­
tru vr-o afacere nu tocmai curată.
- Ei bine, daratund prin mijlocirea cui a cum­
părat societatea cele cincisprezece băişoare din VIă­
deni ? întrebă intrigat notarul.
- Prin mijlocirea lui Herşcu Haisicovici !
- A evreului?
- Da. Se vede că societatea încă e evreiască. Deo-
camdată ea face curnpărări, dar lucrările, în mare, nu
le începe pînă nu va avea mai multe. Dumneata ştii
că Corăbioara, dintre toate băile din Vă'] en i, e cea
mai aproape de băile Vlădenilor, Eu am vorbit cu
Herşcu.
-- Cu Haisicovici .?
- Cu el! răspunse Pruncul tot mai vesel de ui-
mirea ce se vedea tot mai mare pe faţa notaruluj. El
s-a învoit sa se facă a nu şti de nimic, cind se vor
vinde .Arhanghelit" Vezi binecă, chiar pe de-Ia geaba,
nu vrea să orbească, l-am fălgălduit o mie de zloţi, i-arn
dat şi arvună.
426
j
,1
[427]
- Dumneata, se vede, iaicu siguranţă vilnder,eâ.
"ArhanghelHar"! zise c-un fel de pizmă notarul.
-Şi parcă dumneata, nu ? rînji Gheorghe Pruncul.
Nici unul dintre ei nu se prea întrecea cu beutul ;
abia gustau din păhărele, se vedea că gîndul lor fuge
mereu departe. In sală larma era tot mai mare; Spi­
ridon alerga ca purtat de vînt, oaspeţi noi veneau ne­
contenit şi imbulzeala era tot mai nesuferită .
Pruncul se apropie ICU scaunul mai tare de notarul
Popescu. Il privi: cu înorederea pisicii care ţine sori­
celui între labe şi-i zise :
- Dacă am început o dată, cred <Că am putea merge
şi mai departe, domnule notar.
- Te rog? făcu nota mI nepricepîndu-l, dar tre­
sărind, văzindu-i privirea.
- Am putea să vorbim, cred, despre ceva cu mult
mai însemnat pentru amîndoi decît "Arhanghelii".
- Te gîndeşti, poate, la cele două case din oraş?
întrebă c-un zîmbet rece notarul.
-- Departe de mine aşa gînd, domnule notar, răs­
punse Pruncul. Dar băgat-ai dumneata de seamă că,
oricît aur este în Văleni, aproape nu este băieş care
să nu fie dator pe la băncile din oraş?
.- Nu mi-am prea bătut capul cu asta, răspunse
Popescu cu indiferenţă.
- Totuşi niciodată nu strică dacă sîntem băgători
de seamă. Din ce vezi, înveţi. Dad vălenarii noştri au
făcut împrumuturi pînă acum, cind băile şi de două­
zeci de ani au [ost mereu bune ori bunisoane, cu' si­
guranţă vor face mai multe împrumuturi de-acum
înainte. Căci toate semnele arată că băile dau în­
dărăpt. Citeva au şi fost 'părăsite pînă acum. "Ar­
hanghelii" nu vor rămînea singuri. Şi asta e foarte
uşor de înţeles. De-atîţia ani oamenii taie aproape în
aceleaşi vine de aur, şi acestea nu pot decît să se mai
şi isprăvească. Acum, ori se vor afla altele, ori nu se
vor mai afla pînă cine ştie cînd, ori chiar dacă trei­
patru vor mai rămînea încă bune, adevărul e că oa­
menii vor avea lipsă şi mai mare de bani ca pînă
acum. El se apropie şi mai tare de notar. Pînii se vor
427
[428]
descoperi 'alte vine, continuă el, oamenii au o gră­
.nadă de cheltuieli, pe cari nu au de unde le acoperi.
Eu cunosc pe vălenari şi ştiu că nu se gîndesc la re­
zerve. Iosif Rodean nu e singurul, deşi el nu e de-aici.
Dacă nu se vor afla alte vine, trebuie să ştii că vre­
mea de încerdri deşarte va ţinea mulţi ani, pentru
că băieşul adevărat nu se lasă învins cu una cu două,
şi în răstimpul ăsta băile vor îng'hiţi bani mujţt. Dacă
vor rămînea chiar cîteva mai bune, să nu uităm că
acestea vor scuti cel mult treizeci-patruzeci de fami­
lii - eu spun numărul Cel mai mare - de imprumu­
turi. Deci, oricum s-ar întîmpla, vălenan! vor avea
Hpsă de bani tot mai mulţi.
Notarul îl ascultă din ce în ce cu mai mare aten­
tiune. Ii păru ciudat ourn vorbeşte de uşor, z,îmbill1d
mereu cu zîmbetul acela palid, omul ăsta îmbătrînit
de răutate, parcă. Dar simţea că are de-a face c-un
om care e gata să se priceapă ta orice, care, iată, des­
coperise şi gîndul cel mai plăcut care încălzise de
multă vreme inima notarului. El ştia deci la C,e ţin­
teşte Pruncul, totuşi îi zise:
- Vor lua de unde au mai împrumutat !
- Nu, vor împrumuta de unde le va fi mai aproape
şi unde vor fi carnetele mai uşoare, răspuns- repede
Pruncul. Au lipsă de bani: cei cari au, să le împru­
mute!
Notarul nu-şi putu ascunde un zîmbet.
- Şi cine-s cei cari au, după părerea dumnitale?
întrebă el.
Eu şi dumneata, răspunse rece Pruncul.
- Noi amindoi?
- Nu, sîntem patru: domnul Coriolan Popescu şi
Gheorghe Pruncul! rîse fostul societar de la .Arhan­
ghelii".
'- Aşadar consiliul de administraţj., ar fi aproape
întregit? întrebă notarul în glumă, dar din lumina
ce-i inuncJase fata, din strălucirea ochilor se putea
vedea că nu-şi mai poate stăpîni bucuria.
- Da, domnule notar, dacă aşa vă place. Trebuie
să ne gîndim Ia afacerea asta care, după părerea mea,
428
[429]
e mai rentabilă ca oricare baie de azi. Dumneata nu
cunoşti multele neplăceri ce le aduce ocupaţia asta în­
dr ăcită. (El ar fi voit să zică "multele chinuri", dar
fu fericit ;>a aflat expresia "neplăceri"). Nu eşti nici­
dată în siguranţă de nimic. Cine 'poate vedea în sînul
pămîntului? Apoi, de la o vreme, începe să-I fad pe
om pătimz-ş, îl face S'B creadă în ceea c� nu se poate.
Pe cîndo nancă eo afacere .lirnpede şi catre nu-ţi aduce
nici o zdroabă. La o baie de aur toţi au friguri: direc­
torul, societar ii, băieşii, hocrnanii, străjile - Ia o
bancă, 'cel mult - advocatul ! Dar pentru el sînt fri­
guri cari ar vrea să-I scuture cît de "des.
- Bravo! domnule Pruncul, vivat ! strigă Însufle­
ţtt notarul. De pe inima lui. se topise toată gheata. Işi
zise : ,,0 să mă păzesc de el mereu, dar trebuie să
merg pe-un drum cu omul ăsta. E neindurat ca un
paianjen, dar un tovarăş nepreţuit pentru un cîştig
comun". .
- Vezi, domnule notar, începu Pruncul neatins de
însuileţirea lui' Popescu, ar ,fi bine să ne gindim la afa­
cerea asta. Peste un an, peste doi, poate şi mai în gra­
bă, va trebui să fie o bancă în Văleni. Dacă ne-am
gîndi din bună vreme, s-ar putea să fie toate acţiile în
mînile noastre. Am putea, pentru ochii lumii, să luăm
în tovărăşie cîţiva străini cu actii puţine.
- O să vedem, domnule Pruncul, o să mai vedem;
ideea nue rea, numai de s-ar putea realiza. Dealtfel,
dă-mi mîna! slîrsiel cu seriozitate.
Cei doi bărbaţi îşi strînseră în tăcere mîna, ca şi
cirud ar fi .·încheia,t un tÎlrtg care-i mulţurneşte, dar îi şi
pune pe gînduri.
In birtul lui Spiridon fumul de tutun era aşa de gros
Încît puteai tăia în el cu cuţitul şi, de cîteori trecea,
alergînd, stăpînul sau vreunul dintre îecioraşii Clari îi
ajutau, se rupea în perdele late, cari se luau după. ei.
In răstirnpur i depărtate seivea Nichiîor cînd într-o
cameră, cind intr-alba. Oamenii se stringeau roată,
rîdeau, hăuliau. Nichi.for era cinstit azi în toată legea:
beuse peste 'patru pahare de vin şi, în cazuri de-acestea
- rari, ce e dreptul - duhul luiprofetic se trezea cu
429
[430]
atîta putere, încît, deşi ieşea mereu din birt cu gîndul
să .::� ducă, revenea tot de atîtea ori, începîndu-şi vor­
băria cu aceeaşi frază: "Sfîntă Precestă-troită şi sfîntă
închlnăciune ... "
IX
Gerul ţinu mereu şi după Crăciun. Cerul era senin,
verziu, şi soarele juca în mii de străluclrl din sloii, din
platoşele grele de gheaţă cari ţineau Încremenite roţile
piuelor. In curtea lui Iosif Rodean stăpînea acum ace­
eaşi tăcere ca şi în casă. Curtea era pustie şi piatra de
lîngă piue părea morminte enorme învăluite în zăpadă.
Nu mai intrau nici cară, nici sănii pe poarta ale cărei
ţîţîni erau mereu înflorite ·de bură albă, îngheţată. De
altfel tot aşa de pustii păreau şi celelalte case din sat;
păreau, cum erau îrnprăştiate pe cele trei văi, dihanii
ciudate cari se lăsară domol, obosite, in marea de ză­
padă. Fumul vineţiu se înălţa neîntrerupt, drept ca
nişte suluri de aburi, în văzduhul limpede. Sănii mai
treceau ş-acurn pe drum, dar mai puţine. Gerul era
prea mare.
Iasă în curtea lui Iosif Rodean nu mai intra nici
una, pentru că la .Arhanghelii" nu mai era piatră de
adus. Cîtă fusese bună a fost căr ată 'Înainte de Cră­
ciun, iar ceea ce se scotea acum se arunca pe coastă
la vale: nu cerca un: strop de aur. Intregulcel pămin­
tiu ţinea mereu în g'angul cel nou.
Şi chiar dacă ar fi fost piatră bună care se scotea
acum, n-ar fi fost 'lipsă de multe 'cară s-a ducă acasă:
se 'scotea puţină. In săptămîna a treia de după Cră­
ciun numai şase b ăieşi mai lucrau la "Arhanghelii".
Ind din sărbătorile Crăciunului îşi văzură, oei mai
mulţi, de alte băi unde să muncească. Faptul că Iosif
Rodean nu le dădu plata fusese atît de neobişnuit,
încît băieşii nu se mai puteau înşela că "ArhangheW"
nu vor mai avea viitor. Ei, de-a vreme încoace, pre­
simţiră că în zadar e orice lucrare de-aici încolo la
,;Arhaflighel.ii", dar pînă ce-l văzură pe directorul me-
430
[431]
reu în mijlocul lor, plin de 'Speranţe cel puţin la pă­
rere, tot nu se putură hotărî să părăsească baia asta.
Cuvintele Elenuţeiei le înţeleseră într-un singur chip:
"Directorul n-are bani să neplătească." Şi adevărul
acesta îi zgudui adînc, îi convinsese, mai mult decît
oricare altă probă, că la "Arhanghe1it" nu mai au ce
căuta de-aici încolo. Cei mai mulţi, deci, se angajară
la alte bă] şi încă. a treia z,i de Crăciun îl vestiră pe
Iosif Rodean că părăsesc "Arhanghelii".
Cum nici în săptămîna întîie după Crăciun, nici în­
tr-a doua directorul nu putu să-i plătească pe cei cari
rămăseseră încă, afară de şase părăsiră ou toţii "Arhan­
ghelii". Iosif Rodean, ca şi alţi vălenăreni, nu putu
măcina: gheata se ingroşase aproape de-un metru pe
canale, pe [Ilipuri. Şi în zadar o spărgeau : apa, după
ce tgî!giia un răstimp, se încreţea, se umplea de zoi, de
băţig aşe, de steluţe, cari se tot indesau, şi în vreme
de-un ceas, ,de două.vîngheţa din nou.
Iosif Rodean nu mai mergea la mină, nu mai .ieşea
în curte,se închisese în casă ca într-un mormînt. Ii
era greu şi-i ·em ruşine să s€ intîlnească cu cineva.
Primarul Cornean îl cerceta acasă, a treia zi de Cră­
ciun, şi-l vesti 'Că nu mai poate să-şi ţină partea la
"ArhangheliiJ". Primarul nu mai credea acum în bine,
chiar dacă ar fi început lucrările în locul arătat de el.
La convingerea aceasta ajunsese din ajunul Crăciu­
nului : atunci îi sosiră din oraş provocări pentru plata
ălor cîteva sute de zloţi - deosebite tîrgaşuri pe cari
Dochita le făcuse în cele din urmă patru luni. C-a
scăpat atunci cu oasele nefrînte, femeia putea mul­
ţumi numai uşurinţii cu care, în cîteva clipe, ajunsese
în uliţă şi numai faptului că, în cele trei zile de sărbă­
toare, Dochiţa nu s-a mai arătat pe acasă.
Directorul de la "ArhangheHi" îl ascultă în tăcere,
cu capul frînt în piept, şi nu se uită o singură dată la
el, nici cînd primarul îl păr ăsi,
Ruşinea că nu putu plăti pe băieşi îi stăruia ca o
baltă neagră pe conştiinţă, IOa o baltă de lichid mag­
netic care-i sorbea toate ,gîndurile, toate sirnţemintele,
toate privirile, Un singur plan nou de luptă nu-şi mai
putea face. Şedea ni ziua de cap pe-un scaun, pe-un
431
[432]
colţ de 'divan, cu ochii tulburi, cu obrajii dăbălaţi, îrn­
b"trîniţi şi plini de părăiaşe. Abia :sorbea dintr-O' fier­
tură şi-i părea că i se invendnează trupul întreg. Nu
mai putea. mînca, nu mai putea durrni. Rareori i s'e
părea că visează un vis în:grozitor, că nimic nu-i ade­
vărat din tot ce-i în jurul lui, în el, şi atunci zîrnbea.
Dar aceste clipe erau numai rari fuJgerăriîn noaptea
adîncă ce-I copleşea.
Muţenia asta nu se mişcadecît foarte arareori, gf'e­
oaie ca de plumb, şi chiar atunci numai ca sufletul să
ise umplă 'CU 'răutate. Vedea duşmani în toţi cei din
jurul său, în Marina, în slujnice, în Elenuţa chiar, în
fetele măritate, în gineri. Ii făcea o plăcere răutăcloasă
,gîndul că numai ei sînt de vină la nenorocirea lui.
Simţea cum îi ureşte din ceas în ceas mai mult şi cum
ii face de bine ura aceasta. Si cum izvora nenorocirea
lui din oamenii şi 'femeile acestea ? Puţin îi păsa să-şi
explice! Ura asemenea pe foştii tovarăşi de la "Ar­
hanghelii", chiar pe bădicul Ionuţ Ungurean, deşi
acesta nu părăsise baia. Bădicul tot nădăjduia şi apoi
împrejurarea că mai rămăseseră, numai şase băieşi re­
dusese cheltuielile foarte tare. "Unde·a mers miia,
meargă şi suta", zicea el, bucuros mai cu seamă pentru
că advooatu! nu-i telegrsfiase după bani nici de săr-
bători. .
Iosif Rodean se silea să-i vadă pe toţi aceştia în co­
lorile cele mai negre. Rînd pe rînd îi despoia de orice
calitate bună ce vor fi avut-o şi se silea să le vadă
numai părţile cele rele. Le descoperea c-o uşurinţă
uirnitoare l Isiaducea aminte de vorbe, ele priviri, ele
gesturi de demult, pe cari atunci nici nu le luase în
seamă. Şi tot 'ce descoperea rău în ei era ridicat de
ura lui la patente înzecite. In scurtă vreme ajunse Ia
convingerea că lumea întreagă e plină cu ticăloşi de
aceştia. In noaptea ce-i copleşa sufletul, ticăloşii ăştia
rnişunau ca nişte monştri în jurul lui, încercau să se
apropie de el, să-I inhaţe.
Marina se purta lea o umbră prin casă. Nu mai plîn­
gea, deşi era mereu istovită de puteri. Ea începuse să
se împace cu soarta, ea începuse să spere că Dumnezeu
nu-l va lăsa pe drumuri acum, la bătrîneţe. Da, la bă-
432
I
I
I
[433]
trineţe, căci se simţea de-acum îmbătrînită pentru tot­
deauna. Ea se ruga cu smerenie, cu umilinţă tot mai
,adîncă şi se îngrozea cînd nu putea vedea nici o rază
de lumină în privirile, în Iata bărbatului său. Cum, ea,
o femeie neputincioasă, să fie mai tare ca uriaşul
acesta? 'Îşi zicea cu inima îngheţată. Ea se credea tare,
dar nu era decît deznădăjduită, căci toate rugăciunile
sale se învîrteau în jurul unui singur punct de lumină,
în jurul aurului. .
Şi totuşi avea dreptate, era mai tare ca uriaşul ! Ea,
cel puţin, îşi ştiu afla un razim în nenorocire, dar Iosif
Rodean nu cuteza parcă nici să se mişte, îi părea că,
ori în ce parte ar merge, s-ar cufunda în prăpastii mari.
Era mai mult decît ridicol să fie aşa de neputincios un
uriaş ca directorul de la "Arhanghelii" ,care de atîţia
ani nu se temuse de nimeni, nu îngenunchease înaintea
nici unei piedeci ce i se pusese în drum. Nici nu se gîn­
dea să creadă în ceva, se simţea el însuşi neputincios,
părea că un singur sirnţămînt îl mai ţine în viaţă: să
nu dee faţă cu nimeni. Avea senzatia, uneori, că-i o
grămadă enormă de carne, fără mîni, fără picioare,
fără cap: numai doi ochi erau înfipţi în 'grămada aceea
fără formă, şi ochii aceia pîndeau să nu-l vadă nimeni.
Era atît de neputincios încît, în săptămîna a treia
după Crăciun, se învoi să Iacă o îeştanie la .Arhan­
ghelii", la sfatul soţiei sale. Femeia, după ce se gîndi
multe zile la încercarea asta de-Ia cîşti<ga mila lui Dum­
nezeu, intră într-o dimineaţă la Rodean şi-i zise:
- Ştii ce m-arn gîndM eu, Ios.ife? Uriaşul abia-şi
întoarse capul spre ea. M-am gîndit să facem o feş­
lanie la baie. Să chem pe părintele Murăşanu să ne
facă o Ieştanle, Slujba srîntă poate ne-ar fi de folos,
zise Marina.
Bărbatul trăsări, o lumină ciudată ti scăpără în ochii
morţi.
- Să [acem l zise el.
- Dar... vei merge şi tu, nu-i aşa? întrebă cu teamă
notărăşiţa.
După un răstimp de tăcere directorul răspunse:
- Da, voi merge ! Şi se ridică îndată să se gătească
de drum.
28
433
iiiIIII;' "��-·.r.5.;"iiJ.:J.·.-i'iii;iiiiiii"i·lr?.'1
[434]
- Ind n-arn aviz at pe părintele, zise MI<uina, dar
o să-I avizez acum ..
Iosif Rodean, stors de puteri, se lăsă pe-un scaun.
EI ar fi voit ca să pornească numaidecît. Mai făcuse
el feştanii la "Arhanghelii", dar aşa, pentru ochii lumii.
El dispreţuia jucăr ia asta cu apă sfinţită şi cu mătăuz
de busuioc. Ştia că aurul se află prin iz bitur i de cio­
cane, prin Impuşcătura, nu prin stropire cu apă. Dat
ceea ce-i propunea acum Marina nu mai era de fel o
Iestanie obişnuită, era ceva cu mult mai insemnat, mai
puternic, mai mîntuitor: era cea dintîi licărire de nă­
dejde care lumina în noaptea din sufletul lui. Se agăţa
de eacutoată puterea, ca omul care, ameţit ele valuri,
nici nu-şi mai dă seama că se îneacă, pînă ce nu-l iz­
beşte În cap o bîrnă de care se agaţă numaidecît cu
toată puterea. Nici nu se învoise el acum la a feştanie,
ci la cea dintii ,Înlcercare de-a nu se ineca.
Părintolo Murăşanu veni călare, se opri la poartă,
chernă o slugă şi-i spuse că aşteaptă pe domnul direc­
tor. Nu aşteptă mult pînă ce ieşi Iosif Rodean. Răs­
punse c-un fel de reverenţă la salutul preotului şi, ple.
cînd alâturi, directorul privea din cînd în cînd la popa
ca la o fiinţă peste fire, de la care-i putea veni mîn- .
tuirea. Preotul Murăşanu vorbi aproape singur în
cursul drumului; nar răspundea Iosif Rodean cu "da"
sau "nu". Avea chiar atunc! o trernurarr, în voce, un
fel de teamă adîncă se vedea pe faţa lui de cîte ori
privea spre preot. Uneori avea. convingerea că băr- I
bosul ăsta o să-I mîntuiască şi atunci se uita la el ca
la un Z'<:11 , ca la o fiinţă sfîntă.
Drumul fu destul de lung pînă ha "Arhanghelii",
nu putură să meangă pe poteci mai scurte, pentru că
erau toate troienite. Trebuir ă să tină calea carelor.
O singură straje se plimba printre cramurile părăsite
de la "Arhanghel ii". In liniştea îngheţată a munţilor
nurnaî cintecul omătului, sub paşii străjii şi sub copi­
tele celor doi cai, se auzea. Cr ivăţul snlturase brazii
de zăpadă şi pădurile bătrîne înnegreau ameninţă.
toare şi tăcute în jurul întinderi.i albe de lîngă baie.
Cramurile erau pusbii toate, abia dintr-unul mai mic
se ridica fumul vineţiu, abia acesta avea flori de 'gheaţă
434
!
I
[435]
I
�,
,1
pe Ierestrile mici. Vreo zece moviliţe de piatră, aco­
perite de ornăt, păreau morminte de copii mici. Gura
băii răsufla necurmat abur! albi, cari se mistuiau în
grabă, li se pierdea urma în citeva clipe in aerul sub­
ţire şi Îngheţat (te-afară.
Omul care străjuia îi privi în tăcere pe cei doi, îi
salută cu indiferenţă, după ce se apropiarăşi, încet­
încet, se apropie de ei, luă frînele cailor şi la între­
barea părintelui Murăşanu răspunse:
- Da, sint în baie l Apoi lncepu să-şi izbească
cizmele îngheţate, cari sunau ca şi cînd ar fi din o:s.
- N-ar fi bine să-i chemăm şi pe băieşi ? întrebă
preotul, privindu-l cu băgare de seamă pe Iosif Rodean.
- Bada, să-i cheme! răspunse tresărind directorul.
Pînă ce straja se dusese după cei şase băieşi, frî­
nele cailor le ţinu preotul. Elmîngăia din cînd îl11 cînd,
pe boturile aspre, cele două animale, cari încercau
mereu să-şi frece capetele de paltonul părlntelnt. Popii
Murăsanu îi secase tot izvorul cuvintelor; cît ţinu
drumul, vorbi mereu, aproape singur, acum nu mai ştia
ce-iar mai putea spune. Poate că şi pustietatea din jurul
"Arhanghelilor" 'Îl izbise intr-un chip deosebit de du­
reros. El abia aştepta să sosească oamenii, să înceapă
slujba. Tot mereu arunca priviri fugare spre intrarea
băii,
In sfîrşit se iviră in negura de la intrare, unul după
altul, cei şase băieşi cu feţele părnîntii, cu hainele
murdărite de cir. La apropierea lor se răspîndi îndată
mirosul acela pişcător şi greu pe care-I aduc oamenii
din sînul pămîntului.
Nici o licărire de bucurie nu se vedea în ochii lor.
Obosiţi şi trişti dădură bineţe 'celor doi, apoi straja in­
tră într-un eram, scoase o mescioară pătrată, o duse
la gura băii, puse pe ea un vas cu apă, o cruce de
lemn si-un rnătăuz de busuioc din care nu mai rămă-
ses,,� aproape numai cotoar ele. .
In frunte cu părintele Murăş:anu se apropiată toţi de
gura băii. Popa îşi desfăcu patrafirul înfăşurat în jurul
molitvelnicului vechi, închipui deasupra lui o cruce lar-
gă, şi-l puse după cap 'Şi incepu slujba. '
435
[436]
In liniştea îngheta,tă vocea lui se auzea clară, puter­
nică.
-- Cătră Născătoarea de Dumnezeu acum ou nevo­
inţă să alergăm noi, păcătoşii şi srneriţij, şi să strigăm
dintru adincul sufletelor: Stăpînă, îndmă-te spre noi;
grăbeşte, că perrm demulţirnea ispitelor. ..
Băiesii îsi plecară capetele si ochii lor se făcură mai
intunecaţ], 'Unul mari bătrîn dintre ei ţinea locul can­
totului Gavriil, 'care nu seîncumdase să plece-n
TImnto pe aşa ger. Cîntăr ile, rugăciunile treceau prin
sufletele băieşilor, dar părea că le lasă reci, neatinse.
Nici un semn de înduioşare nu se vedea, ca de alte
ori, pe feţele lor. Inconştii aveau senzaţia că slujba
ce se face acum e prohodirea "Arhanghelil.or".
Numai directorul se cutremura mereu de vocea pă­
rintelui. Elrauzeanumai vocea asta clară, care se înăl­
ta, se cobora, undula - din cuvinte înţelegea foarte
puţin. Putinţa unei-scăpări, a unei mîntuiri îl înfiora
adinc şi, cînd urma să fie stropiţi cu apă Slfinţlită, el
sărută cu zgomot crucea de lemn, pe careun desemn
c.opilăresc închipuia "Botezul Domnului".
Merse în urma preotului, care stropi acum, în chipul
crucii, gura băii, ceti o rugăciune nouă şi, la raza Iu­
mînării pe care straja o purta înainte, intră cu cei­
lalţi după, el în gangul care răsuf'la o umezeală călduţă,
ca aerul ce iasă din pivniţ] adînci cînd deschizt, în
puterea iernii, uşa.
Cei 'şase băieşi fură bucuroşi că se aflau iarăşi în
sînul pămintuhu. Cît ţinu slujba, hainele lor ude în­
cepură să se întărească, să capete scoarţă. Lui Iosif
Rodoeanîi păru <Că înaintează foarte încet, el ar fi zbu­
rat acum pînă în fruntea gangulu! celui nou. Ii venea
mereu o tresărire de spaimă: "Vom afla aur pe în­
tregul din frunte". In clipele acestea, de nă!dejde şi
de desperare totodată, el era gata să 'creadă orice,
chiar în minuni, de cari în toată viaţa n-a vrut să ştie
nimic. Merg·ea lagItat, În fiecare clipă trecea puţin îna­
int.ea părintelui şi, cu spaimă, rămînea numaidecît
în urma lui. Era purtarea omului nevoiaş, care nu mai
ştie cum să umble mai bine, cum să s'e poarte, oa să
436
l
�
[437]
nu p:iarodă un lucru scump pe care-i nădăjduieşte de la
cineva. De la cine, nici el nu ştie.
In sfîrşit ajunseră în fruntea g angului. Luminarea
străjii îşi sălta flacărapalldă.tgăibuie, pe păretele din
faţă. Ereacelasi întreg părnîntiu, care mai degrabă
putea să dece mici mărgele de petrişoare decît aur.
Preotul stropi, ceti o rugăciune, strop! din nou frontul,
păreţii şi boltitura cu apă sfinţită, apoi îşi luă patra­
firul, învălui cartea cea bătrînă în el şi zise:
- Să dee Dumnezeu noroc!
- Să dee Dumnezeu! răspunseră, vorbind parcă
din adîncimi, băiesii. Glasul lor hurduca pînă departe
înapoi prin galerle.
Un oftat adînc scăpă din pieptul directorului, cum
stătea aplecat spre păretele de stîncă în fruntea gan­
gului şi-l cerceta de aproape. Apoi se ridică rşi, fără
să mai zică un sil1Jgur cuvînt, ieşi din mină cu părin­
tele şi cu straja.' Băieşii rămaseră şi, oîttnd a pagubă,
începură săciocănească.
Tot drumul pîn-acasă directorul rămase mut. Părin­
tele Mură'şanu vorbi un răstimp, apoi ,tiîcu şi el şi nu
se auzea decît cîntecul omătului sub copitele cailor.
Notărăşita Marinaîllaştepta ca pe spini pe bărbatul
său. Ea avea convingerea tare că, de la Ieştania asta,
o să s'e schimbe soartea lor. Ii puse o mulţime de între­
bări bărbatului, părea că în vocea ei linguşitoare învie
tinereţa de altădată, dar, văzînd că Iosif tace mereu,
că se cufundase iar în nernişcar ea de pînă acum, vocea
ei se răcea din ae 'în ce, pînă ce cuvintele din urmă le
spuse şuierător : "Trebuie să aibă omul şi o credinţă".
Iosif Rodean nu auzise nimic din tot ce-l întrebase
muierea.
'*
Se vede că bădicul Ionuţ Ungurean auzise despre
Ieştania asta, căci abia ieşi Marina din casă şi intră
tovarăşul de la "Arhanghelii". Ca de obicei pe vre­
mea asta, pe la ceasurile prînzului, bădicul era şi acum
ameţit de beutur ă şi intră la Iosif Rodean fără să mai
bată în uşe.
437
'FUr"
RE
[438]
- Bine c-ati mai încreştinat.n, zise el în ai))ropi'crrela
directorului. Acesta sari de pe divan, ca şi cînd ar fi
fost din elastic, şi privi cu spaimă spre bătrîn.
- Of, of ! începu bădicul ; poate ai aţipit, poate
te-am trezit din somn lAşa şi eu : cît -ce intru din genul
ăsta în casă Ia 'Căldură - mă fură somnul. �._
Ruşinat, cu privirile plecate, directorul se lăsă pe-un
scaun.
- Ai făcut feşrtanie la baie, zise din nou bădkuI şe­
zîndşi el, fărăr să mai; aştepte vr-un îmbiat.
IosiI l�odean făcu un semn din cap.
- Bine-ai făcut. Aţi maiînueştinall-o ... Mulţi morţi,
acolo !Multe păcat« nedezlegraie. Da-i fri'g, adause bă­
dicul,
- Frirg! răspunse fostul notar.
-- NLl poţi măcina nici dumneata? întrebă iar bă-
dicuI.
-- Nu pod l
- E 'grozăvenie cu iarna .asta, zise bMrînuI. De mai
ţine aşa două săptămîni, mă tem că o să roadem piatră.
'- Piatră? făcu îngrozit Rodean.
- Păi ce ? Aurul ne stă în piatra pe care '11-0 mai
putem măcina. Cel mult două săptămîni şi.. fuuit, făcu
bădicul şuieJlÎnd .a pagubă. Dacă n-aş avea pe domnu!
Da' mă-ngrrozesc că i,nl tot minutu poate-mi bate tele­
grafu că se-rnpuşcă. Nu mi-a cerut de mult bani. Nu ştii
dumneata, domnule director, pentru ce nu-mi cere, de­
atîta vreme, bani?
-- Cine? �n:trebă deznădăjduit Iosif Rodean că omul
ăsta nu-i mai dă. paoe. . "1
- Păi, cum ţi-am spus, domnu ... advocatul, zise bă­
dind.
-- Nu ştiu, răspunse Iosif.
._- Eu cred că ori s-a pus pe învăţat, ori H pune
dracu de-mi cere deodată 10 sumă pe care nu i-o pot tri­
mite. Tot la asta mă .g·îndesc! sfîrşi bătrinul clătinînd
din rap.
Apoi, după ce văzu că diredorul nu-i mai răspunde
Ia nici o 'Întrebare, ieşi zicîrnc1 ;
-. Bine c-aţi mai în<:reştinat-o ... Multe păcate ne­
dezlegate.
438
I
_�����_w_l
[439]
*
La sfîrşitul săptămînii în care se făcuse Ieştania,
părăsiră "Arhanghelii" şi băieşii cei din urmă. Baia
era acum pustie, singur omul de straje, care avea
simbria în piatră, se plimba printre grămăjoarele albe,
printre crarnuri ori, mai mult, stătea nemişcat in cra­
rnud din care ieşea fum şi privea în jarul din cuptor.
In zilele ce urmată, Iosif Rodean avea senzaţia că
trupul lui întreg nu-i decît o bubă uriaşă. Orice miş­
care 11 durea. Irnbobotirea bubei acesteia era aşa de
sensibilă, aşa de lucie, încît directorul simţea o durere
usturătoare" nu numai la atingerile cele mai mici, ci
chiar la orice cuvînt ce mai cuteza să-i spună nevastă­
sa Marina. Ii păru, de la o vreme, că se rotunjeşte
mereu, că-i o căpuşe enormă şi greţoasă, Avea senzaţia
că mînile şi picioarele i se fac tot mai subţiri, pînă ce
ajunseră numai ca Insele.
Elenuţa nu mai Ieşea acum cu ziua de cap din
camera ei; o slujnică îi ducea demincare. Nu mai cu­
teza să, deie faţă nici cu mamă-sa, nici cu tatăl său.
Scrisese două epistole desperate, una lui Vasile, alta
lui Ghiţă, mcare îşi ruga moartea şi-i chema să vie
cît mai grabnic la Văleni. Abia se atingea de mîncarea
ce i-o aducea slujnica, şi totuşi Elenuţa avea apetit
mai mare ca oricare din casă; părinţi; ei abia-şi udau
'gura, iar slujnicile, slug-ile se zăpăciră atît de cumplit,
. încît abia de mîncau o dată pe zi!
In Văleni se vorbea acum despre .Arhangheltl" ca
despre a baie părăsită. Nimeni nu mai credea că, se
vor mai începe lucrările acolo, .
Puţini erau cari să se bucure, chiar între cei cari nu
enau interesaţi de aproape la "Arhanghelii". Cei mai
mulţi dintre vălenari vorbeau cu tristeţă despre pără­
sirea celei mai, de frunte mine de aur din satul lor.
Unii mai ziceau:
- A dat destul aUT, ce atîta tînguire! Şi oamenii
mor o dată.
439
I
L
[440]
.- A dat aur, dar şi cheltuieli au fost destule ! răs­
pundeau alţii. Apoi din vorbele lor se puteau desprinde
iraze ca acestea:
- Să fie cu putinţă ca directorul să nu mai fi avut
cu ce să. plătească pe băieşi ?
- Ei as I
- C; mai ştii 1 Băieşii de ia "Arhanghelii" luaseră
plăţi, nu glumă!
- Măi, al dracului Pruncul!
- Al dracului, zău, ăla!
-- D-apoi primarul! Cică Dochiţa începe să-l fliş-
căne peste nas!
-- L-a înşelat destul, acum să-I mai şi batjoco­
rească !
- A dracului muiere!
- Ce vrei! Capra sare gardul, iada sare casa!
Cine-a fost rnumă-sa ? r
--- De primarul nu mă doare pe mine capul. Aşa i-a
trebuit .
- Intr-adevăr, putea să-şi ia o femeie ele omenie.
- Ba nu, frate, să o fi cinstit pe cea dintîi! Ce fe-
meie a fost Salvina ! '
- Adevărat, a femeie scumpă !
- S-ajungă cît de rău, nu-şi va putea ispăşi pă-
catul.
Din sfaturile celorce-şi petreceau la un pahar de
vin, se mai puteau desluşi şi alte gînduri şi şoapte cari
frărnîntau pe Vălenari.
- Oare să fie adevărat?
- Ce?
- Păi... cu datoriile directorului.: se zicec-ar fi da-
tor Iia bănci. '
Ehei,şi cine nu-l dator?
-- Dar nu aşa, cu cîteva sute, Se vorbeşte de multe
mii.
- Asia ar fi Încă puţin; dar se zice că băncile l-au
pîrît.
-- Pîra ca pîra, dar cît ,de curînd îi vor vinde la
tobă tot ce are.
- Tot? Şi "Arhanghelii" ?
Şi "Arhanghelii", şi casele din oraş.
440
[441]
- Ei, ei, aici se-nsrece cu gluma; de la cine-ai
.auz it ?
- Mi separe că de pe la Pruncul.
- Ala-i plin de răutate, să nu-l crezi!
- Nici nu-i de crezut. Directorul are trei gineri,
unul doctor şi doi advocati, Credeţi voi că-I vor lăsa la
o ruşine ca asta ?
- Adevărat, se zice, mai ales, că doctorul e putred
de avut.
Şi, apoi, mai este inginerul.
Care inginer?
Feciorul directorului.
Domnul Ghiţă?
Da. Se zice că va veni cît de curînd să facă mă-
surăhui.
- La "Arhanghelii" ?
- Da, la "Arhanghelii".
- Ei, acolo 'cu greu se va mai da de aur.
� Dar se spune că domnul Ghiţă ar fi meşter mare!
Că, de cind s-a dus de pe aici, ar fi făcut mereu măsu­
rături pe la nişte băi din slovăcirne.
-, Să tot fie meşter mare! Curînd nu va mai fi aur
la "Arhanghelii ".
In chipul acesta, şi în îoarte multe altele, judecau
băieşii. Gura satului începu să umble ca niciodată.
Mai, ales Gheorghe Pruncul purta de gTi,je ca, în fiecare
zi, să se răspîndească în sat o veste nouă. Astfel şi
zvonul că va veni Ghiţă să facă măsurături la "Arhan­
ghelii" porni de la fostul societar. Se-nţelege, era o
minciună. Pruncul nu mai ştia de mult, de la catas­
trofa din 27 noiembrie, ce ,gîndeşte, ce planuri are
Ghită, <Căci nu mai corespondacu el. De-ridată ce-şi
simţi biruinţa, nu-i mai dădu nici o informaţie ingi­
nerului Rodean, deşi acesta îl rugase de multe ori.
Tot ce mai ştia Ghiţă despre cele ce se petrec în
Văleni ştia numai din scrisorile Elenuţei, care nu-l
putea dia, însă, informaţii mai largi ; ea-l înotmoştiinţa,
mai ales.onumaidespre Ielud cum se schirnbaseră Iu­
crurileîn casa lor. Adevărat că în scrisoarea cea din
urmă lîl 'ruga să vină acasă, dar mai mult ca să o
scape pe eadin viaţa ,ele spaimă pe care era silită să
441
[442]
7
a petreacă. Ghiţă Însă nu veni, ci-Ii trimisese uln răs­
puns mai: lung', în care-i spunea să aştepte în linişte,
deoarece tol ce se Înhmplă acum era de prevăzut şi el
nu oaflă nimic deosebjt Tn supărarea părinţilor : că
aceasta e foarte uşor de înţeles.
*
In s:chimb,a treia zi după ce trimise cele două sori­
sori, sosi Jn Văleni clericul .Murăşanu. Sosi noaptea
tîrziu, îngbeţat de jumătate şi în dimineaţa urmă­
toare, spre marea bucurie a 2\1ărioarei şi a Anastasiei,
Elenuţa, rmbujorată rle f;fig, se arătă in pragul 100cu­
inţei parohiale.
Nici nu-Ltrecu :pdn -g,î:nd să 'se teamă că vor băga
de seamă ceva părinţi! ei. De două zile Ia ei era o tă­
cere mai grea ca mormîntul şi cînd ieşi Elenuţa din
Clasă, îi păru că-învie din rnonţi. Dar chiar dacă ar fi
fost treji părinţi! ei, ea s-ar fi depărtat de-aoasă cu
aceeaşi hotărîre.
Clerioul o întmtpină palid, tremurind, uitindu-se la
ea cu uimire, cu admiraţie, Ca la o icoană. Abia cuteză
să-i strîngă mîna. Suferinţa zilelor din urmă îi îrn­
prurnutase 'un farmec nou domuişoareiR.lOdean, pe
care nu-l mai putea sorbi Indestul clerical. Mărioara
începu numaidecît să ciripească cu veselie ,î,n jurul
celor do·i,se simţea cu ,atît mai veselă, cu cît părin­
tele Mur ăsanu nu era acasă. Ea băgă de seamă de
multcă tatăl său nu vede cu ochi buni legătura dintre
cei doi tineri. M\8.i ales de cînd cu purtarea brutală a
notarului, nici nu mai voia să audă de-o astfel de că­
sătorie şi ai iertă pe Vasile pentru prostia făcută, nu­
mai cind acesta îi spusese ·că mer,ge î,nvăţă:tmîn Gu­
reni. De atunci ip.reotlll făcea :de mul:te OIria,!.uzii la
dOll11nişOiall"a LalUf'a din Gureni şi le da să înţeleagă ce­
lor din caisă că :de-o asa încuscl'ire ar ,fi fOlaTte b.uC'Ulros.
Da,racum nu era icasă. Erachem,ait la protopopie,
unde se ju'decau une'le procese ,de ,divorţ. Inainta.se ,şi
părintele Murăşanu : era membru şi el în tribunalul de
întîia inis1anţă! Marie cinste, dar mal ma.reîng.heţul
ce i-a pătruns -oa:sele pînă acolo. Alti colegi de-ai lui
442
[443]
erau protopopi de muM, dar el căzuse, din întîmplare,
într-o parohie prea depărtată de centru.
Nu era deci acasă şi Mărioa'ra se simţea foarte ve­
selă. Numaidecit se puseseră toat-e trei fetele cu gura
pe cleric. Părea că Elenuţei i-ar fi luat cineva cu mîna
toate suferintele, tot întunericul şi toată spaima care
adia mereu din locuinta notarmlui. Il intrebară de
drum, de ger, de călătoria cu trenul, de satul Gureni,
clar ma-i ales despre domnisoara Laura. De-i înaltă ?
De-i subtire ?
Il riăcăjiră, astfel, un lung răstimp, a-poi deodată
cele două surori, da şi cînd ar fi fost înţelese mai di­
nainte, se ridicară. Anastasiei îipăru c-o cheamă ma­
mă-sa, iar MărilOara avea să-i s-pună ceva servitoarei.
Ră-maşi singuri, cei doi tineri 'Priviră un răstimp în
pămînt, părînd că .nu mai au ce-şi spune, apoi Vasile
se ridicăincet, seapropie de Elernrţa, îşi trecu IUln braţ
pe după grumazli Ieteisi buzele 110'1' se lîntîlniră. Ele­
nuta rămase multă vreme cu ochii închişi, apoi, cînd
iideschise, îi arătăIui Vasile plini de lacrimi. Pieptul
ei se înălţă ele cîteva O'ri,agib,b, apoi o podidi plînsul.
-- CH e ele bine la tine, dr.agule l Nu, n-arn să mai
mă Întorc acasă! Mi-e frică ! suspina ea mereu la
m:Îlngăiedle ciericubui.
Incet, încet, ea se linişti. Ochii umezi îi avea şi Va­
sile şi o 'învăluie mereu C'LI priviri de uimire şi de ad­
mimare. Povestindu-si unul alduia suferintele, ţinîn­
du-se mereu' ele mînă, ei se înseninară în grabă; cura­
jul lor Î:n faţa vi-etii orescu şi nu se mai temeanr de nici
o piedecă. .
- Intii am să-mi asigur o parohie, zise Vasble.
Cum ţi-am scris, sînt între cele vacante patohii foarte
bune. Pe urmă nu mai mă dau ;În lături de la nimic!
Parohia pat s-o am în curs ele cîteva săptămîni.
Elenutatl privi cu teamă.
- Nu te vei gindi că-s săracă ?
In loc de 'răs'purls Vasile o apropie uşor şi O> să,rută.
Şi...,i>J1.cep!u' E!elluţa, dar nu cuteza să conti:nue.
-- Şi? făcu Vasile privincl-o ţinUi,cle-aproaipe.
- Şi vei veni ... vei velni să te înţelegi eu ... părin-
ţii ? întreb�i ea un mare sHă.
443
[444]
Clericul păli la amintirea ofenseiadînci pe care i-o
:el,dusese Iosif Rodean. Ori.cM a fost educat întreaga
lui tinereţă i'n I1lnvăţăturiJ.e creştine, pe omul ăsta nu-l
putea ierta; nu numai 3'i'ÎIt, dar îl una şi nu mai voia
să deie faţă cu eL Pentru el, din clipa in care îl scoase
notarul din casă, 'Elenuta nu mai avea tată. J)e cîte
ori se gînde,a la ea, de cîte ori îi scria, s,e ferea de cu­
vîntul cel mai neinsemnat, de aluzia cea mai uşoară
la întirnplarea de atunci. Amintirea ei 'îi deschidea o
rană 'a'Cllîncă îin inimă, care sîngera îndel ungat, cu
toate încercările Iuide-a o alunga, de-a uita!
IIn nenumărate rînduri se gîndi că nu e cu p,llitinţă
căsătoria lui <CU Elenuţa, fără ca el să mai deie faţă
cu It'a.iăI fetei. Atunci se silea să-I ierte pe Iosif Ro­
dean. Isi zicea că omul ăsta a fost orbit de ram, că
n-a Icst Îin toate mintile cînd ,I-a rănilt asa de adînc.
Işi zicea că el are să .fi.e preot şi trebuie să fie condus
de �nvăţă<turile lui Hristos ; îşi zicea că trebuie să se
ridice deasupra patirnilor omeneşti. Mintea Iui primea
concluziile la cari ajungea, dar raeaa din inimă nu i
se rînchi,dea. Ea ISrîng-era mereu şi-i alunga repede din
minte judecăţile pe cari aceasta le primise.
Oricît Ise credea de umiHt, de pătruns 'în sufletul hii
de creştinism, Vasile Mur:ăşanu, ca orice om, era plin
de superbie. Şi, în cazul lui. nici nu era o mîndrie
greşită. In 'Sf.îrşH, creştinismul nu cere să Ite umileşti
înaintea unui omcare nu pricepe simţămtntul acesta,
ci şi-ar hate numai joc de el. Dar derioul avea inima
fierbi'nte, era ildeaHst oa toţi ,tinerii, tnJcea as:1Jel de
e;;Ga,gerMi şi-şi zicea că nu-i destul de bun creştin în­
dt să poahi iei-Ita.
Ceea oe-I făcu si1' rămînăatît'a vH�meîn Guneni era
chilar farpkd aeesl(a : îi era peste putinţă să mai calce,
a doua oară, pIragul lui Iosif Rodean. Altfel de muH
ar fi părăsit şi Gurenii, şi pe domnişoa:ra Laura, şi
şcoala de care începu S�l se sature şi 6-'a'r fi ascUins
intr-uD salt cu EJenuţ,a. Dar OUIill să se mai 'înfăţişeze
încă o daltă inrai:ntea ()Imului ac.ehl'ii3 cu aceeasi cerere?
Se gîndea uneori cii, aşrtept.încIaşa, poate o 'v,a Ipierde
pe Elenuţa. Depă,r,lare:a de ea îl chirll!ui:a destul de
adunc, dalr dud î:i vemeau gîndurile acestea, ieşea din-
444
:;7',�"","":: "" �"iT"�-q:;.:�
;:;;;; g
tţJ
[445]
,
tre băieţi în mijlocul cursului şi toată ziua nu mai da'
pe la şcoală. In zile de acestea îşi punea mereu În­
treblarea : bine, dar cine să meargă în locul meu? Şi
multă vreme se rnlngăiă ou răspunsul că Ghilţă va fi
aces,t!a. Dar, din vară mai ales, nu mai credea în înter­
vel1'kea Iui Ghiţă. Ingimeru'l îi seria că 1n curînd pie­
dedle vor fi Î,nlătturate, dar nu lăsa de Iel să se-nte­
lealg-ăcă el ar fi acela care le vatnlătura.
Pe urmă ajunsese să creadă că va interveni cu si­
guranţă 10 întîmplare, că se va face au sigurantă că­
sătoria lor, fără ca el să fie silit a da faţă ou Rodean.
Acum, ,l!a întrebarea .îetei, el păli, căci văzudin nou
acelaşi spectru de groază înaintea sa de care ince­
puse să se creadă scăpat. In dljpa înltiîi 'elIHU putu răs­
pulnd:e nimic şi, chiar după ce rlăcu binişor, numai un
singur cuvint putu răspunde :
- Elenuţo ! Era o rugare desperată în vocea cu
care spusese numele fetei.
Flata se albi ca păretele şi 'Parcă i 'se opri respâra­
rea. Apoi izbucni intr-un plîns 'Sifîşidof; se putea auzi
cu uşurinţă plînsul ei din a treia cameră.
-" Dar ce să fac? Ce să fac! 'gemea ea pnintre la­
crimi. Ghiţă îmi scrie a-aştept, tu Ill'U: vrei să vii la
noi, părinti! mă înfioară ! Ce să îac ! Dumnezeule, ce
să fac ? Eia .tăcu deodatăsl ochii eiingroziţise Jixară
în ',tavan; Iata ei era fără' un strop de iSîngie, muşchii
feţei i se contr actară.
Clericul o privea cu spaimă ; nu cuteza să se mişte,
nu putea să zică o vorbă. Inlernnise. Elenuţa, fixînd
mereu tavanul, scoass un tipet şi se clătină. Vasile o
prinse, o privi în ochi, dar ochii Elen1.lţei nu .mai ve­
dea1u nimic. Ape tu)lbll'I'i pluteau în ei" ,apoi, Jncet.
pleo3lpelecăzură. Domnk;;oara Rodean ameţise.
La 'str.ilgărtul ,lui VasHe care ·crezu că fata ffiuri,se,
DI,erlg,ară 'înspă1imîntate şi fetele, şi preotea:sla. După o
tmdă de-un sfel't de oeas, Elenuţa ,îşi deschise ochii.
Preotea'sa şifeteJe îi dădeau ajutoalfele de lipsă, cle­
ricul .rămase prostit, !nemişcat !În mijlocul camerei. Dar
cînd văzu că Elenuţaîşi deschise ochii, dintr-o :sări­
tl1lră fu lîng.ă divan, se prăbuşi în genull1chT şi începu
să 'plîng'ă ca un copil. Elenuţa se uHa lia lume cu o'Ch�
445
[446]
streini încă; per delute de ceaţiî îi acopereau privirile.
:Ja îsi fntcrcea încet, cu sfială, într-o parteşi alta ca­
pul, părea că nu vede nimic, nu cunoaşte pe nimeni,
părea că visează. Apoi, oftînd elin adînc, se trezi, dar
părea că numai simţul văzubului i se trezi cumsecade.
Ea îndată ce zări pe cele 'trei femei� 'Îşi plecă ochii, îşi
tocmi în grabă haina, se ridică şi voi să plece. Nici
nu-l auzi pe Vasile, care plîngea şi acum, jos lîngă
divan.
Elenuţa palidă, se apropie să-şi ia adio de la femei.
-- De-acum 1111.1 duc, zise ea c-o voce puţină, abia
aueită. Dar în clipa aceea îl zări pe Vasile, ochii ei
se deschiseră mari, mtrebători ; fără ca să mai pri­
vească la cele trei femei, Se intoarse, sezu pe divan
şi îşi puse mîna albă pe icalp'u:l clericului. '1
- Eu sînt de vină,aŞla-i ? Arn cerut prea mult de �
la tine, zise ea mtngăindu-i părul. E
- Nu. N-ai cerut prea mult, strigă cutremurat de-
ricul. Imcă astăzi am să mă prezint din nou înaintea
domn ului R odean.
Elenuţarl pnmse de braţ şi tînărul se ridică. Era de
n erecu n osc Uit.
-.\ Da, încă astăzi ! Nu te teme! Am curaj de-acum!
Am. biruit toţi demonii din mine. Dar nu eşti supărată?
N-ai ... ? Era s-o mai intrebe : n-ai rnurjt ? Căci gîn­
d ulacesta al morţii îi alungă din suflet toată ura şi
toadă umilirea ce o simţise de-atîta vreme pentru pur­
tarea brutală a directorului. In clipa cînd prinsese pe
Elenuţa să nu cadă, fulgerător ,îi veni gîil1Clul: ce laş
sÎnrt eu şi ce nimicuri sînt patimile noastre!
O scîndeie de zămbet, de viaţă se ivi în ochii Ele­
nuţei la cuvintele (Ji,n urmă ale clerkuJu,i. Şi din scîn­
teia asta repede creseu o lumină nouă, s.hiîluci,toare,
care inundă faţa, fruntea, întreaga f,iintă a do:rnnişO'a­
rei Rodean.
Un ,zimbet nou, 1ngeresc, îi in/fllmi :pe buze şi zise:
--- Tu ... Dar repode se opri di.n ce vru să ISijJuie, căci
acum reverii la re<ditate şi tot s.Îlllge:le ti s,e mca în ,faţă.
Şi preoteasa, şi cele două surori 0 priveau.
446
[447]
- Dar, pentru Dumnezeu, ce s-a întîmplat? în­
trebă cu groază preoteasa, care numai acurrr simţi că
învie. .
- Eu sînt devină, mamă - iîncepu îndată oleri­
eul - sirigur eu sînt de vină! Ind astăzi trebuie să
vorbesc cu domnul Rodean.
- Aşadar? făcu mirată preoteasa, însă tăcu repede.
- Aşadar e adevărat. Eu trebuie să fac toţi paşii de
lipsă pentru căsătoria noastră. Am făcut răudestul
c- am aştepta t atîta.
Preoteasa se uita cindla feciorul său, cînd la clomni­
scana Rodean şi o duioşie ladîncă iîi copleşi sufletul.
Clericuâ vorbea cu entuziasm, Elenuta schimba feţe­
feţe.
� Puteai să spui şi tu mai devreme ce gînduri ai,
zise c-un Iel de ,s;fi,a,Iă preoteasa. De bună seamă că eşti
vinovat, ai supărat prea tare pe domnisoara Elenuta.
Ea simţi o caldă iubire de mamă pentru amîndoi cînd
spuse cuvintele acestea. Nu ştiu dacă domnişoana te va
putea ierta! Un bărbat trebuie să Fie mai hotărît!
adause ea :îndată.
Elenuta ffişi 'rid ioa pr ivirtle tnlăcr ărnate spre preo­
teasa. Părea uimită de nespusa mîngăiere ce-i picură
în suflet la cuvintele preotesei.
- Da, dragă domnişoară Elerurţo, eu am zis tot­
deauna c-ar fi un noroc pentru Vasile dacă ... , zise
din nou preoteasa, şi sirnţindu-şi 100hH umezi, ieşi. Ea
se vnduilOşaalU,t de mult pentru că tn ochii cu care
se uita la ea dornnlşoara Rodean era atîifaelra,goste,
recunoştinţă, adorare chiar, încît i se păru că desco­
perern ea pe cel mai bun copil al 'SăIUi.
După ce ieşi preoteasa, fu un răstimp tăcere. Ele­
nuta rămase o vreme memişcată, apoi, scarlîndu-se re­
pede, Îmbrăţişă pe Mă,ri6·ara, pe Anastasia, acoperind
ele sărutări pe cele două fete.
Unrnară vreo două ceasuri de cea mai depldnă feri­
cir e. In răstimpurl 'Se ivi 0n casă şi preoteasa cu ochii
luminosi.ic-un zîmbet de fericire pe f'aţă. V,ai, era aşa
ele frumoasă flata a'Sta pe care, cu voia lui Dumnezeu,
va av'ea -o de noră!
[448]
Cînd se arătă pentru cea din urmă oarăintre tineri,
"r,eof.ea:sa seapropie de Vasile 'Şi de Elenutaşi zise :
- Am să vă spun o vorbă. Vasile va trebui să-şi
cîştige pînă la Paşti 101 parohie. Pîn-abunct va trebui
săaşteptaţt. Deci cred că nu .. i de lipsă ca acum să se
vorbească si îna intea altora, de I ucrul ăsta.
Elenuţa' o tntrebă din priviri, apoi o îmbrăţişă şi o
sărută pe preoteasa. Era sigură de-acum că nu va mai
ră:mlnea singură, era si:gură în viitorud fedcili: şi se
simţea adînc recunoscătoare femeii acesteia.
Vasile MurăSlanu nu se mai întoarse pînă peste o
să:p,tăiill:lnă !În GUireni. De-acasă se duse direct 'Ia una
din parohiilc vacante şi, după ce i seîmpăw şi de
sat, şi de oameni, şi de venitele parohialo, se repezi
pînă în centru la profesorul Maren, care-i promise tot �
spri}inul.l
- De-acum zic şi eu să laşi dă'scă.Jia,p,rieil:ine! O 1
să îrnb ătrîn eşti şi pe urmă 11-0 să ternai poţi însura, 4
li zise bătrînul ,lla despărţire.
Incă în ziua ,de 27 noiembrie se ,lăţise în oraş şi
satele vecine vestea <Că la .Arhanghelu'' nu mai este
aur. Unii auz.iră adevărul întlreg' şi-l Î.l11jpărtăşeau ne­
schimbat şi altor.a : dar cei mai mulţi laelăogau şi de
la ei noi amănunte. Astfel, în aceeasi zi se spunea că
ga'leria cea veche a spart ,în mîncărt'ulfoi din bătrmt ;
că în:irreg.ulcel bun s-a isprăvit şi s-Ia ajuns la o pia­
tră mai Dare decît crernenea ; că ieşind î11lireg'uI cel
bun,s-Ia ivit rneal înaintea băiesilor. Ver:siunit\e erau
tot' mai difer,ilte, dar din toate :se' desprhlJdea ,ple-o for­
mă adevărul <Că la "Arhanghelii" nu llTI!ai este aur.
Pes.te două-,tr,ei zile vest,ea acea'Slia o şÎ'Îa jurulî'11treg ;
o săp,tămînă, două Sie vonbi mereu deslpr.e "Arharnghe­
Iii" şi desp,re elilreC'torul Iosif Rodean ;alp.oi oamenii
se ,liniş:tiră. VeSltea c.are sOisicu o zi mai Hrziu .îm .oraş
că '5-lar fii aflat alur în galeria cea nouă nu mali 'Stîrni
o vîlv�i aşa lele mare ca vestea cea rea, ne că mulţi nu
o credeau, .fie că cei mai mulţi nu voi'au să o creadă.
In onaş erra'Ll deSitui ,cari Isimţeau o ardîrncă sa:tisf alcţi e
448
[449]
la gîndul că nu-l vor mai vedea aşa de tmbuibat pe
Iosif Rodean.
Mai descurajati 'păreau tovarăşii de joc lai- directo­
rului. Gînd văzură că nici a treia zi nu se mai arată
Iosif Rodean în oraş, ei inteleseră căde-acurn nu vor
mai petrece nopţile în camera "opbpr.ezece carare".
Trei zjle în şilr îl aşteptată arzînd de frig'uri, si-n urmă
bătrînul Poplăcean 'Spuse judecata ce şi-o făcură cu
toţii :
- De-acum ne putem ştergepe gură!
Directorii de la cele două institute de credit păliră
cînd auz iră vestea, dar se reculeseră îndată 'ce aflară
că "Arhanghelii" s-au îmbunătăţit într-altă parte. Cre­
ditul ce-l acordaser ă lui Iosif Rodean nu: putea fi aco­
perit din vînzarea caselor. Deci, ei erau foarte aplicaţi
să spereze <În viitorul galeriei celei nouă .de la "Arthan­
p-helii" .
c- Dar Iaotul că Iosif Rodean nu se mai ar ăda 'pe la
oraş şi DU mai dădea nici un 'Semn de viaţă îi umplu
in datăde ingrljorări adînci. Ei convocată - la o săp­
tămînă -- la o şedinţă pe membrii consiliului de act-o
mmisdraţie, ca să nu rărnînă toată sarcina ştirilor rele
ce soseau mereu din Văleni numai pe umerii lor. Pă­
rerile membrilor se îrnpărtir ă ; unii credeau că pot
aştepta fără de nici o teamă şi numai pentru faptul că
băncile sînt întabulate pe cele două case din oraş,
cari, Ia un caz de vînzare, vor acoperi datoriile. Dar,
afară de asta, ziceauei, Iosif Rodean brebuie să aibă
rezerve mari în laur şi în piatră. Alţii se încăpăţlnau
in părerea că trebuie făcuţi paşi urgenţi, pentru a feri
băncile de pierderi, pentru că, ziceau ei, cele două
case nu acopăr datoriile şi nimerii nu: poate sti ce
avere mai are Iosif Rodean. De părerea aceasta fură şi
cei doi directori ; părerile puse la vot, ieşi învingă­
tcare cea din urrnă şi, astfel, direcţia ins.titUitelor fu
încr.edinţată ca, luîndu-şi toate informaţiile de Upsă,
să facă cei mai grabnid paşi pentru asigurarea băn­
cilor.
Cei doi directori se :informau În He,c'3re zi oum stau
"Arhanghelii", trimete.au 'Om anul1TIe oa,re, nu o d:a�ă,
cerceta chiar bai,a. Cei doi diJeotorise temeau să nu
29 -, Arhanghelii, ed. I
449
[450]
lucreze prea pripit : nu cumva baia, să s'e Î'mbunăltă­
tească într-adevăr şi băncile lor să piardă interese aşa
dema'r,i. Insă, din informaţiile bărbatului de încr:edere,
ei se convjngeau, zi de zi, oă nu mai au ce iaş'tep1a.
Convingerea aceasta le-o întărea:.! şi informaţiile pe
cari li le dădeau, cu foarte mare bunăvoinţă, fostul
societar de la "Arhanghelii" Gheorghe Pruncul şi no­
tarul Popescu, Aceştia doi veneau des În oraş şi nu
lipseau o dată să nu caute a se în.tÎl!ni cu cei doi di­
reotori.
lin urmă sosi ziua cînd Iosif Rodean trebuia să plă­
tească oametele si de-atunci 'cei doi directori nu se
mai îndoiau de ,nimk. In curînd Pruncul ,îi vesti că
Iaisi:[ Rodean nu mai are cu ce să-şi plătească băiesii,
AlPlOi,r:înd pe rind, veneau veştile cele mai rele:
băieşli cei mai 'multi păr ăsir ă ,.ArhangheHi", prima-
rul iesi din tovărăsie si numai o s,trajă a mai rămas li
la ba'{a cea vestită, "Arhanghelii" erau, deci, <O bale '
părăeită. I
In ziua cînd sosi şi vestea 'asta d-in urmă, oei doi t
directori convocan-ă de urgenţă o şedinţă extraordmarâ ('
a consiliului de administraţie şi, clupă:=:,curJe diIS1C'uţN,
hotărsră, afară de-un singur vot, să-I împfocesueze pe
Iosif Roclean. r
Advocatul Albesou, ginerele directoruluide la "Ar- !
hanghelli'', chiar trecea pe dinaintea uneia din cele
două bănci cînd ieşeau 'pe poartă membrii consiliului
de admini,skaţile. Un'ul dintre ei se apropie cle advo-
cat si-i z.ise :
-' ştii ce prostie Iau făcut domnii ăştia?
Advocattel îl pr.ivi fără să înţeleagăceva.
- Au hotărjt să îrnprocesueze 'pe socrul fău Ipen­
tru datoriile de la bănci, zise din nou omul. Era sin­
g'uflul membru oare nu vatase eu -majorita,tea, silvkul­
torul Plalscu.
La ouvintele acestea A1bescu se opni., se uită f'oar�e
mirat la priietenu1 ,din faţă şi :porni din nou.
-- Eu le-am spus că flaceea mai mare mă,gărie!
Le-am spus că ins.tiiultul .nostru n-are de ,ce să se
teamă. Este p,e d,eplinasi'gunat.
450
[451]
I
I
I
I
PS'
Advocatul Albescu se opri din nou şi, foarte palid,
îl întreba:
-i Despre ce datorii vorbeşti ?
- Despre datoriile directonnlui de ta .Arhanghelii",
răspunse omul.
- Are socrul datorii la banca voastră ? Jonlt:rebă tot
mai palid advocatul.
- Bi'Dle,Sle poate să nu ştii, dragă prietine > in­
treabă uimit silviculiorul Pascu.
- Datorii ?Socrul ? făcu cu ochiiirnpăienjeniţi AI­
bescu.
- Ehei, lasă g,luma la o parte, răspunse Pascu. Şbii
bine că pe casa ,taeîntabulată banca noastră. Dar
nu-i nici o primejdie, te asigur. Oamenii ăştia tau fă­
cut o prostie.
- Pe casa mea? întrebă, căscîrid ochii mari de
groază, advocatul.
Silvicultorul Pascu îl privi, văzu spaima ce era un­
tipărită pe faţaadvocatului şi nu se mai putea înşela!
Omul ăsta nu ştiuse nimic de datorie.
- Dar bine, flnalte, s'e poate să nu ştii ? lîl întrebă
cu vocea schimbată.
-- Nu ştiu nimic! Nu ştiu nimic, răspunse repede
a d VIOC atul.
- E de rnirad ce-mi spui, zise cu durere Pascu, Il
luă la braţ şi porniră. Dacă nu ştii, continuă el, ori­
cît de neplăcută mi-ar fisarcina asta, dar trebuie să-ţi
spun că datoria ,e destul de marie şică locuinţalui Tîr­
năveane de-asemenea legată.
- Ei, du vorbeşti prăpastii ! Nu se poate să fie ade­
vărat ce-mi SljJluII, zise Albeseu, aproape strigtnd. El se
desfăcu repede ele braţul lui Pascar şi, 'aproape aler­
gînd', apucă la dreapta, pe-o uliţă strîmtă, să ajungă
mai iute 1f1 piaţă.
Cei eloi gined ai lui Rodean auziseră unele zvonuri,
şi .mai rînainte, despre dator ii le vdireotorului, dar nu
crezură nimic. Ei erau ,aHt de convinsi că soonu.l lor .
e 'Putred ele bogat, lndlt, pînă ,la căderea "Arha.ngheli­
lor", 'nki nu se gîl1cHră ,să ceară zeSitre în bani de la
socru. Cînd se mutară în casele acest'eta, Iosilf' Rodean
le Is,pusese HLUmali, atît :
451
[452]
_ Aid vă este locuinţa ; decelelalte ne vom Lngriji.
Şi ei se mulţurniră cu asigurarea asta. Ştiau !Că pen­
tr.usocrul lor era 'O chestie de ambiţie sădeie fetelor
o zestre dt mai mare.
Apoi, Iosif Rodean făcu datorjile acelea în taina
cea mai mare. Erau amîndoi directorii, şi membrii din
consiliile de administraţie, aşa de legaţi cu ţinerea se­
cretuluivîncît tot ce se şoptea prin oraş despre dato­
riile acestea se şoptea cu gura pe jumătate. Directorul
de la "Arhall1ghelii" le spuse că, în ziua cînd 's-ar afla
vestea, el se va adresa numaidecît altor bănci.
Numai de cînd gangul cel vechi de la "Arhanghelii"
spărsese in rnîncături din bătrîni, zvonurile despre da­
tortile lui Iosif Rodean erau tot mai hotărîte. InISă,
acum, oei doi gineri nu aveau urechi 'să le audă. Pe
ei îidoborîse aşa de -tare căderea "Arharnghelilor",
incit numai o singură speranţă ,îi mai susţinea :c,a­
se],e, cari valorau rmul�re zeci de mii. rusă, din ziua
aceea nenorocită, neînţelegerile, sf'ezile, cuvintele as­
pre incepură între ei şi nevestele lor. Oricît erau de
vrednice oasele, ei nu se puteau :împăca cu gîndul ca,
în bani g-ata, să nu capete nimic de Ira soeru.
Ei cereau informatii în fiecare zi, dar nimeni nu le
răspundea decîtdomnişoara .Elenuţa. Şi cu fiecare
veste rea ce le sosea, traiul între tinerile perechi se
făcea tot mai rău. Cei doi advocaţi ,se rsfărtuiiră tn multe
rînduri să meargă în Văleni, să vorbească cu socrul,
Dar nu cutezau. Se temeau că norocul se via întoarce
la .Arhanghelii", şi directorul, cunoscîndu-le gîndu­
rile, 'li va arunca pe uşe şi-şi va aduce fetele acasă.
Din zi In zi erml tot ,mai nervoşi ; îşi puteau: vedea,
tot mai anevoi,e, de raf,aceri; pierdură cîteva procese,
pentru ci} nu fură în &tare să fad .o apărare bună,
deşi drep'iatea ena pe partea lor; ,tr.aiullor se schimba,
acasă, tot mai mult în1ad.
Incepu.ră să rs,e gîndeasd la Iosif· Rodean ca la un
duşman; îşi zkeau în u);uirea lor: "Dada ştiut ce
se Vra întîmpla, [trebuia să deie zestnea fetelor l,a cu­
!1:Ulnie 1" Ei credeau că directorul ştiuse înainte de ca­
tastrofa ,oe va veni asupra "Arhanghelilor".
T,nsă cum Iosif Rodean ,era departe şi cum .de el se
452
[453]
temeau încă, toată răutatea ce Iierbeaîn ei se descărca
asupra tinerelor neveste, cari, dealtfel, nu le răml­
neaudatoare cu nimic.
Eugenia şi Octavia, îndată după cununie, începură
să privească c-un fel de dispreţ la bărbaţii lor, iar de
cînd se aşezară �n noile lccuinţe, /îşi luară aere de su­
verane, de atotstăpinttoare. Din priviri, din geSiburi,
din vorbe dădeau să înţeleagă oricărui străin care le
călca pragul că aici ele sînt stăpîne ; că tot ee văd re
a 1011', averea lor şi că cei doi advocaţi nu-s decît a
cincea roată la car. Mai bine decît oricine stiau lucrul
acesta slujnicile, cari înţeleser ă-n grabă că orice po­
runci <le dădeau stăpînii nu Însemnau nimic, înfruntă­
rile lor ema floare la ureche, numai pe stăpîne să nu
Ie supere OUl 'ceva.
, Luxul ce şi-l perrniseră ca fete era nimic pe lÎingă
cel de 'acum. La Iieoar e pas voiau să deştepteadrni­
raţia şi invidia i�n publicul din oraş, după cum locu­
inţele 100r erau adrnirate şi invidiate.
Eugenia şi Ootavia sărnănau nu numai după fire,
ci şi după înfăţişare. Erau amîndouă puţin mai înalte
decît mijlocii, nici blonde, nici brunete, Iata lor era
coloarea aceea interrnedie care nu se poate defini.
Arnîndouăaveau nas mare, ochi sur! şi umerii obraji­
lor puţin ieşiţi. Erau sl ăbuţe, ca şi cînd le-ar mistui
< mereu un foc 1 ăuntric, oare nu le Iasă, cu tot traiul
bun, să se facă mai plinuţe, Focul acesta mijea me­
reu în ochii lor şi părea un fel de dispret, un fel de
impertinenţă chiar. Ena privirea tinerilor cari cresc
în belşug, cărora nimeni nu lis-a opus la nici o do­
rintă.vcari au făcut totdeauna ce le-a plăcut.
Pentru toaletele, pentru casele lor, pentru bogatele
prînzuri ce le dădeau, erau invidiate în oraş; dar sim­
panice nu erau nimănui, nici 'chiar bărbaţilor .lor.
Insă ei răbdau în tăcere, se părea că chiar cu plă­
cere trec peste neatenţiile zilnice cu cari îi 'vnconjurau
soţiile lor. Cei doi advlOcaţi erau, iJnainte de toate, oa­
meni deafacer.i, un cîştig real le era lasigurat cu cele
două case, aşteptau pe a,J doilea, zestrea în bani, şi
nu l'e părea rău de .că'săltoriile ce Încheiaseră. Bani
453
[454]
pentru viaţa luxoasă, 'tinerele neveste călpătlau mereu
de-acasă.
Căpătară pînă la căderea "Arhanghelilm", pînă în
ziua de 27 noiembrie, Dar de atunci soţii lor fură si­
liţi să le deie ei. Şi de-aici se născută cele dintîi ne­
plăceri, ode dintîi nel!nrţelegeriîn:tre tinerii căsătorlţi.
Advocaţii băgară de seamă curînd că nevestele Ior
sînt în stare să risipească iî,nrbr-o săptămînă ,dt crştigau '\
ei I�ntr-o lună. Ei ledă.durăsă inteleagă că, poate,
Iosif Rodeari nu va mai avea de unde să le deie nici o
zestre, deci să fiecrutătoare, că banii nu-s pe garduri.
In schimb, tinerele neveste îi nurnir ă "sărîntoci"
pe cei doi advocaţi, nu vorbeau 'cu ei zile de-a rîndul,
dar datorii făceau ILot mai mari. Neînţelegerile, urile,
certele erau tot maa dese în casele cele mai frumoase
din oraş. Tinerei soţi simţiră deodată că-s străini, că
nUrij leagă şi nu i-a legat nimic niciodată şi ÎlrJiceiplUlră
sil ISe dusmănească. Simţeau chiar o plăcere Jn certele
lor" - tin deliciu în la se răni cît mai .adînc unul pe
13! tul. Cînd sosi vestea că şi cei .doidin urmă băieşi
au Ipă!făsi.t "A!rhangrheHi", situa tia într e noii căsătoriţi
ajunsese la cuţite şi cele două nevesteti arnenintară
peadvocatl că se vor întoarce în Văleni şi vor porni
proces de divorţ. Cei doi soţi Irebuiră să iese să iee
aer, căci simţeau c:ă �)e îil1ăbuşe.
In această stare sufletească era advocatul Albesou
cînd se !Întîlni cu silvicultorul Pascu.
Ca un sornnambul frecu, dLllpă ce-l părăsise pe sil­
vicultor, prin ul\iţa cea strîmtă şi ieşiîll1 piaţă. Dar
bkoul lui Tîrnăvean era întunecat, deşi erau numai
cealsurile cind, după pr,Înz. ,
AlbesK;!u sle îndreptă spre Gasina Romînă şi aici îl
află pe Tknăvea1n. Advocatul şedea singur la o masă
şi nid inu luă vn seamă alpropierea lui Albesou. El tlre­
sări cînd auzi vocea <Kestuia şi întoarse s'pre el pr;i­
viri le. Aceeaşi Într,ebare juoa în ochii amîndurora.
Ai auzit? întrebă Albeseu, ţintuit locului.
Auzit! ră!Slp'LIiOISC Tîrnăvean ..
454
[455]
Albescu se lăsă fdnt pe-lin scaun. Urma un lung
răstimp de tăcere. Numai cîte-un oftat prelung se
auzea la masa lor.
Tirnăvean rupse mai Întîi tăcerea.
-- Ce ne Iacem acum P
- Eu ... începu Albescu, dar nu continuă.
- Ei bine, asta e curată porcărie, izbucni Tîrnă-
vean. Să ne mintă în felul ăsta! Adecă să ajungem de
rîsul orasului? Pentru ce ne-a ascuns adevărulP
- Ca 'să-I vedem acum! oftă Albesou.
- Eu unul.m-trvsă=aştept-ciipa-ctnd casa ,în care
stau va fi vîndută la tobă, Eu osă mă mut încă mîne,
dar. .. singur !/., . '" .. ,-
- Crezi că se vor vinde casele? întrebă Albescu.
- Cu .sigunn1ţă'·!mil1iicewi,tiÎnca.s3tpeele nici nu
vor acoperi datoriile. Sînt datorii enorme, zise cu mî­
nie Tîrnăvean.
- Si cind să fifalOl�f asa datori! rnari ?
T1rn'ăvean nu răspunse' îndată; muşchii feţei înce­
pură să i se mişte ca nişte vietăţi.
-' Iţi spun că omul ăsta îndrăcit şi-a bătut joc de
noi! începu el cu mînie tot mai mare. Trebuia să in­
tabuleze casele pe noi! Se zice că chiar casele acestea
sint făcute cu bani din bancă. Şi noi, nebunii, ne lău= >
dam!... Oi, să-I fi luat draoul ! Se spune 'c-a pierdut o
avere întreagă la jocul de cărţi.
- Ştiam noi bine că pierde mereu, zise cu vocea
obosită Albescu.
- Stiam, dar cine credea că el să stele asa de rău?
Cine l-arfl 'crezuf pe rn:ll'lgirieâpfăpastie\? . Dar nu
face nimic! Eu repede mă desfac de el şi de tot nea­
rnul lui. Ducă-şi fata acasă! Eu. nu vreau s-o mai văd.
in ochi. Da, încă mîne mă mut, şi-apoi deie-se peste
cap, nu-mi mai pasă! Faţă de :noi trebuia să fie sin­
cer! Un tată adevărat trebuia să spună ceva copiilor,
trebuia mai ales să asigure tntîi zestrea fetelor. Ce,
nu af1ică-i culmea ridicolului ? Toată lumea ,ne in­
vidia şi-acum să fim daţi aîar ă şi din case ? Nu, eu
rn-am hotărît!
;-- Dar dacă nu va fi adevărat? zise cu sfială Al­
bescu. Dar dacă e numai răutatea oamenilor la mijloc
455
[456]
si datoriile nu vor fi asa de mari? ELI zic să 111aJ as-
teptărn ! ,. ,
- Nu mai aştept! Aş fi Gel mai ridicol om, mă-n­
ţelegi ? Tu, dacă vrei, aşteaptă!
- O săptămînă nu-i mult ; Într-o săptămînă putem
şti cu siguranţă suma datoriei! zise Albescu. De alt­
fel, eu însumi nu stiu ce să fac, nu stiu ce să cred.
Stiu atîta că situatb noastră nu-l de :invidiat !
, Ei îşi apropiată mai tare scaunele ,şi vorbiră în
şoapte încă multă vreme. Apoi, tîrziu, c-o rază de spe­
ranţă în ochi, se ridicară şi ieşiră.
Pîra impotriva lui Iosiî Rodean se făcu în cu rs de- o
săptămînă; cele două bănci se grăbiră, pentru că, din
zi în zi, îşi vedeau interesele tot mai primejduite, Fu
înştiinţat înainte directorul, fu provocat să plătească,
să-şi reguleze afacerile, dar din Văleni nu veni nici
un răspuns. l
Cei doi 'gineri se convinseră cu groază că datoriile i
erau aşa de mari, încît nu se puteau acoperi din vîn- •..
zarea celor două case. Pînă ce nu ştiu cu siguranţă
suma datoriilor, Ttrnăvean nu făcu nimic din ce spuse
că-i hotărît să facă. Nu-şi putea ,închipui să se des­
partă de locuinta lui princiară, de birourile lui lumi­
noase şi aranjate cu atîta gust. El crezu că va ieşi
foarte uşor din casa aceea nouă, însă, deşi loouise aşa
de puţină vreme iin ea, simţea că 'era legat aci cu mii
de legături.
Şi, totuşi, trebuia să le rupă acum.
Se apropia abătut şi frînt spre casă, cînd o sanie
trecu repede pe lîngă el. In sanie erau cele două su­
rori, cari ee inţeleseră, de .cu seara, să plece amîn­
două la Văleni. Ele nu mai puteau suferi privirile, vor­
bele de dispreţ cu cari oei doi soţi le urmăreau necon­
tenif
Eugenia şi Octavia erau, de altfel, necăjite şi pe
părinţi că nu le mai trimeteau bani. Lor puţin le păsa
că "Arhanghelii" căzură, ele ştiau că tatăl lor nici­
odată !TIU va isprăvi banii şi mergeau acum hotărîte să-i
facă aspre mustrări, că le lăsase atîta vreme să cer­
şească de la cei doi soţi. Erau hotărîte 'să-I �nştiinţeze
456
[457]
r
I
�"1fht:
de ce rentă lunară au lipsă pînă li se va da zestrea, ori
nu se vor mai intoarce niciodată la cei doi soţi.
Tinerele neveste fuseseră mereu oarbe in lunile din
urmă. Ele erau atît de mult preocupate de gîndul, de
doritrlţa de-a fi mereu adrnirate, de-a deştepta în jurul
lor invidie, înoit cele mai multe veşti din Văleni pentru
ele nu avură decît Însemnătatea unor poveşti. Erau �
prea pline de ele înseşi decît să se mai gîndească şi la
altceva. Apoi, toată viaţa de pînă aourn nu fusese pen­
truele decît un joc uşor, drăguţ, o necurmată alintare.
Eugenia şi Octavia porniseră din 'oraş nervoase şi
neliniştite, 51e certară cu slujnicile, dar acum in aerul
îngheţat de-afară, în seninul verziu, înpicuratul dulce
al clopoţeilor de pe cai ele se liniştită, seînvlorară.
Gerul le aprinsese obrajii, le roşise nasul şi ele înce­
pură să rîdă ca două nebune uitîndu-se una la alta.
Nici o supărare, de altlel, nu se înstăpinise, vreme mai
îndelungată, pe sunetele lor pînă acum.
Drumul era bătucit bine, alb şi tare ca de os, şi sa­
nia zbura uşoară. Cei doi cai sîorăiau uneori pe nări,
îşi încordau grumazdi, alergau neobosiţi izbindu-şi în
cadenţe zurgălaiele. Celor două surori, în scurtă
vreme, li se păru că nu fac decît o plimbare. Incepură
să-şi spună cu veselie o mulţime de nimicuri; vîntu­
rară toate veştile mai nouă din oraş; se oprlră mult
asupra unei aventurice-ar fi avut-o soţia Iarrnaclstu­
lui 'CU un practicant. Ele răspundeau vesele la salutul
băieşilor pe lîngă cari sania trecea, din cînd în cind,
şi regretau că ri-au ieşit pînă acum în fiecare zi la
săniat.
Aerul proaspăt, subţire, le biciuia sîngele, îşi desf'ă­
cură aripile blănilor moi în cari erau invăluîte ; rîdeau
de roţile de la piue, cari stăteau şi acum înţepenite şi �
pe cari sloii, petecile de gheaţă închipuiau fel de fel de
figuri. Descoperiră in formele, gheţii un cocoş, un
peşte, un urs cu gura deschisă. Nici nu băgată de
seamă că ajunser ă 'Şi că sania se opri înaintea porţii
notarului. .
Vizitiul <Întoarse caii şi porni numaidecît înapoi. ,
Cele două fete ştiau că cei de-acasă nici nu 'bănuiesc-"
de sosirea lor, tot UiŞ i se simţiră neplăcut atinse vă-
457
[458]
z.ind că nuie iasă nimerii întru întîmpinare. Clopa- '
ţeii de la cai ar fi putut să le audă cineva din casă.
Deschiseră portiţa şi, ia scîrţritul Îngheţat al feru­
lui, 'un fior ciudat trecu prin inima lor. Dar niICÎ în
curte nu era nimeni. Piuele lor erau tot asa de incre­
menite ca toate cele văzute în drum pîn-aici. Pe-o
clipă se oprlră : nu-şi aduceau aminte ca piuele lor să
fi fost vreodatăînţepenite de sloi.
Un cîne hăpăi, o slujnică ieşise din bucătărde aler­
gînd lînaintea lor. Ele porniră pe scări, simţind o adîncă
părere de rău, un fel de teamă nedesluşită, pe care
le-o lăsase în 'suflet curtea lor, pe care niciodată nu _
o văzuseră aşa de pustie. Poate că şi lătratul cînelul
le speriase 'Şi, îrrrbulzindu-se în soru-sa, Octavia. zise: o" "t,
- Parcă nu mai ne cunoaşte.
In camera în care intr ară văzură numai o femeie se­
zjnd frîntă despate pe-un scaun şi brodănd, fără n'ici :".,
un spor, la un ciorap. Femeia se ridică, le zări şi aler- (,
gînd spre ele le Îmbrăţişă, izbucnind în hohote mari
de plîns, ca şi cînd ar fi voit să moară. Fetele O pri- ,
veau uimite, înspăirnintate, începură să simtă şi ele ".
fiorii lacrirnilor, [,ncepura. să simtă realitatea în care
intraseră. In noaptea aoeea, pînă tîrziu, bocetele nu
mai conteniră în 'casa directorului.
XI
Era pe la începutul lui faur şi gerul, în loc să con­
tenească, să se mai moaie, creştea mereu. Noaptea În­
treagă trosneau neîntrerupt acoperişele de şindilă, în­
dt se părea că se descheie, că se năruie satul întreg.
Oamenii se grăbeau pe uliţi, lunecînd pe zăpada bătu­
cită, păşeau mărunt şi repede. Bărbaţii purtau căciu­
lele trase p,este urechi, rnustaţele 1i strîngeau sub nas,
erau pline de gheaţă; îndată ee ieşeau din casă, mus­
tata se făcea sură, se umplea de negură, apoi repede
se tot întărea. In mîni purtau mînuşi de piele, blă­
nite. Femeilor nu li se mai vedeau decît ochii si vîrful
, '
458
[459]
înroşit al nasului, aşa erau ,de îrrvăluite în năfrărnile
mari de lînă.
Bine era de cei ce puteau 'să rămînă mereu lângă
cuptor ori să se mai încălzească cu un pahar de vin
fiert şi pipărat! Bădicul Ionuţ Ungurean, de cînd se
pu!sese gerul, tot cam aşa se mîlDgăi,a. Dumnealui era
foarte du de frig, cît ieşea afarăse învineţea cumu-l
pruna 'şi i setăiau toate puterile. Dar acum, de două
zile, cu toată groaza gerului, bădicul bătea mereu uli­
ţele satului, cînd la un prieten, cînd la altul. Adevă­
rat că la fiecare se mai încălzea cu un pahar de vin
fierbinte, dar 'pentru aceea nasul lul era, cînd îl vedeai
pe drum, capellta ourcanului. Cu toată groaza geru­
lui, bădioul Işi colinda pr ietenii , pentru d altă groază
şi mai mare îi îngheţa inima :de două zile advocatul
:îi bătea mereu telegraful să-i trlmită bani că se-m­
puşcă. Cîţi bani? Bădicul nici nu cuteza să se gîn­
dească, ci Încerca să vadă nu-l va putea împrumuta
cineva ...
De ceea ce se temuse, n-a scăpat. După ce "advo­
catul" de-atîta vreme mu-i mai ceruse bani. acum deo­
dată îl înspăimîntase pe bădicul. Il .înspăirnîntase pen­
tru că nu avea nicia zecea parte din cît cerea domnul.
Căderea "Arhanghelilor", lucrările <fără nici un folos
din săptămînile din urmă, îngheţul care nu lăsa să
macini o trecută de piatră, doi porci graşi ce-i cumpă­
rase de Crăciun - toate acestea îi golise punga so­
cietaruluide la "Arhanghelii". El umbla acum să vadă
nu s-ar putea împrumuta şi pentru că se temea, ca de
obicei, să nu se-rnpuşte odorul, şi pentru că feciorul
îi cornunicase ceva deosebit.
Inainte de telegramă, universitarul Ungureanu îi
trimise bădicului o scrisoare recomandată în care îi
dădea unele desluşiri, simţind şi el necesitatea de a-şi
legitima cererea celor una mie cinci sute de zloţi. Bă­
dicul se ciudi destul de epistola aceea, care, afară de
bădicul, oricine ar fi gîcit îndată că-i scrisă într-un
stadiu de beţie şi în care universitarul spunea că-s
banii cei din urmă ce-i mai cere, că de-acum el "e
domn şi are doamnă". Bădicul, oricît se gîndise, nu
putu să înţeleagă decît într-un singur chip cuvintele
459
[460]
�'
f
I
i
i
din urmă, că feciorul său e advocat de-acum şi că,
poate, s-a căsătorit în vavilonul acela. Dar deşi lucrul
acesta I-ar ;fi mîngăiat nespus, adecă să-i pice fecio­
rul în 'sat advocat gata şi cu doamnă mare, fie că nu
putea crede aşa ceva, fie că lipsa de bani ,îi tulbura fe­
ricirea, el nu se putea reţinea să nu zică destul de
tare, de cîte orl ieşea fără ispravă de la un prieten:
- 0, să fie al dracului! Chiar acum să-şi iee
doamnă' 0, să te fi luat dracul cu doamnă cu tot!
El poate că blăstărna, tulburat ân chipul acesta, şi
pentru că abia ieşea în ger, roşu de vinul fierbinte, şi
îndată s:e albea la faţă, apoi se învineţea şi în trupul
lui, slobozit în toate părţile, pătrundea frigul ca prin­
tr-un ciur.
Dar umbla ,în zadar de două zile pe la prieteni. Cei
mai mulţi dintre vălenari n-aveau de undesă-i aee o
sumă aşa de mare ; alţii ar fi avut, dar nu le venea
la socoteală să se lase fără de niciun ban la casă;
alţii iar, cu mult mai puţini aceştia, i-ar fi putut împru­
muta, fără să sufere ceva, cei o mie cinci sute de zloţi,
dar aceşti putini erau de felul lui Gheorghe Pruncul:
banul de aur ce-l căpătau nu mai vedea lumina soa­
relui.
Apoi cine putea spune cît va mai ţinea iarna asta
blestămată, cîtă vreme nu vor putea măcina piuele, şi
Vălenarii se obişnuiseră, de-un şir intreg de ani, să se
simtă bine numai cînd aveau bani destui la casă.
!Mai era apoi şi faptul că bădicul Ionuţ, deşi umbla
de două zile, nucercetase chiar pe prea mulţi prietini.
Ori cît era de grăbit şi cu gheaţa-n sîn, îşi mai uita de
"domnu" lîngă un pahar de vin încălzit şi pipărat,
Astfel îl apucă seara zilei de-a doua, fără ca să fi
putut face rost de bani. Chiar se oprise pe-o clipă în
mijlocul drumului, chiar mai zise o dată cu vocea tare,
ca şi cind ar fi cineva lîngă el. "Of, să-I fi luat dracul
cu doamnă ou tot", oind i se făcu lumină. La Gheorghe
Pruncul nu fusese .şi de cîtăva vreme se zvonea prin
sat că Pruncul dădea bani cu camătă pe la oameni.
Porni, deci, aţă la fostulsocietar «le la "Arhanghe-
u:«
III •
[461]
Cînd intră bădicul în căldura din casă, păru că-I
păleşte o ameţeală. Beuse cam mult azi, şi de hodinit,
cum avea obiceiul, nu avuse vreme.
După ce-şi plesniră palmele, Pruncul îl privi suriză­
torşi -i zise:
---1 Trebuie că ni se răstoarnă cuptorul, prietine Un­
gurean ! De mult nu mi-ai călcat pragul! Şezi, să ne
şadă stup ii.
După ce vorbită de ger, de băi, de "Arhanghelii",
Pruncul îl privi c-un zimbet de răutate şi-l întrebă:
- Şi ce mai 'povestea, prietine, după toate aces­
tea ? El stia de ieri Încă în ce afacere umblă bădicul.
Abia ieşise Ungurean de la al treilea prietin, cînd
Pruncul şi aflase că, "pentru domnu", lui Ionuţ îi tre­
buiesc una mie cinci sute de zloţi.
- O mică rugăminte, începu încurcat bădicul, că­
ruia dealtfel nu-i fusese niciodată simpatic Gheorghe
Pruncul.
- O rugăminte mie? făcu omuleţul cel cu faţa în­
creţită, lăsînd să-i adie ,pe brezde 'zîmbetul palid al
. satisfacţiei pline de răutate.
- Ţie, da ! Aş avea lipsă ... nu, ar avea lipsă ... în­
cepu din nou bădicul fără să poată continua. Simţi
un fel de uluire la numărul mare ce trebuia să ros­
tească. Fulgerător îi veni gîndul: ce va gindi dracul
ăsta despre mine?
-- Da, da, pricep, �i ajută Pruncul, Advocatul are
lipsă de parale.
Lui Ungurean îi păru că de-acum omul ăsta ştie
tot.
- Şi încă de mulţi bani, zise el mai cu putere, o
mie cinci sute nu-i o nimica!
- O mie cinci sute îi trebuiesc? întrebă c-o bucu­
rie pe care 11-0 mai putea ascunde gazda casei.
- In cap! făcu bădicul ridicînd privirea spre Prun­
cul.
- Ţi-a bătut telegraful? SI întrebă vesel Gheorghe.
- . Of, of! ,făcu bădicul scărpinîndu-se :în cap. Că
mi l-a bătut! Dar de trei ori pînă azi!
Nu mă nebuni! zise Pruncul cu groază.
---' Aşa !CUm îţi spun ! �
461
[462]
- Păi, atunci trebuie să fie in mare strîmtoare!
-- Imi Ipoţi împrumuta banii ăştia? întrebă bădicul
voind să sfîr-şească repede. Era ameţit de vin, dar ve­
dea şi aşa luminile ,ce se jucau pe faţa lui Pruncul şi
nu 'se simţea bine.
- O să vedem, zise el ,şi trecu repede într-o cameră
vecină. Se auzi zuruit de chei şi Pruncul se întoarse
numaidecit.
A treia parte! zise el intrînd.
- Ce? făcu Ungurean nepricepind.
-- Zic că-ţi pot împrumuta cind sute de zloţi... Vre-
mea asta ... nu putem măcina, zise Pruncul.
Ungurean rămase pe-o clipă uluit, clar se hotărî re­
pede şi zise:
- Dă-mi şi-atîţia. Indată ce se duce gheaţa, macin
şi ţi-i dau ou camătă.
- Ei, de asta ... , zise Pruncul şi trecu din nou în
camera vecină.
Acum rămăsese binişor de mult aci, bădicul Înce­
puse a se irnpacienta. In sfîrşit Pruncul intră, aducînd
în mînă biletele si un sîesnic în care ardea o lumînare.
In mîna cu bilet'ele mai tinea şi o coală de hîrtie îrn­
păturită. Elpuse Iuminarea pe masă, numără biletele,
o dată, de două, de trei ori, apoi, despăturind coala
de hîrtie, îi zise bădicului :
- Poftim şi iscăleşte aici, frate Ungurene ,1
Bădicul adunase 'biletele, le vîrî ,în buzunar şi-i zise:
-- Ce să iscălesc ?
-- Hîrtia asta. E o mică însemnare, o mică obliga-
ţiune peste suma ce ţi-am dat-o.
---.. Ptiii ! făcu bădicul scandalizat, doar nu te temi
că nu-ţi voi plăti! Pentru Dumnezeu! Unde sîntem'?
- Nu-i nici un rău într-asta, tf.rate Ungurene. Ba­
nii-s bani 1 Ce ştim noi? Ori tu, ori eu putem muri
într-o noapte fără să ne ştie cineva, ce, nu ne poate
lovi guta?
Bădicul ,se temea de mult că el de "rgută" are să
moară, păli la faţă, luă hîrtia, ceti cîteva şire şi iscăli.
Dupăce semnă, mai aruncă o dată ochii pe scrisoare
şi se opri la cuvîntul "Frasinul", .Jînaţul din Fra­
sinul",
462
[463]
- Ce-i aici? întrebă bădicul apăsînd cu degetul pe
"Fr.asinul" .
Pruncul sle aplecă asupra hîrtiei şi ceti repede : "La
caz că această datorie nu va putea fi solvită, mai jos
iscălitul se învoieste a trece la averea domnului Gheor­
ghe Pruncul Iînaţuldin Frasinul, fără nici o judecată.
- Ei, să fii tu sănătos ! zise cu durere bădicul. Ce
dracu tie temi aşa? Doar n-o să mor azi?
- E pentru formă numai" frate Ungurene, răs­
punse zîmbind ou răutate Pruncul. Ştiu eu că nu vom
ajunge pînă acolo ... Dar lucrurile acestea aşa .se fac!
- Ei, să fii tu sănătos şi sara bună! mai zise bă­
dicul şi ieşi aproape rnănios din casă. Părea rnănios,
dar într-adevăr era mai mult necăjit, se simţi ofensat
că vechiul lui tovarăş de la "Arhanghelii" nu are nici
atîta încredere în el. El se .duse supărat pînă la poştă,
să se scape cît mai iute 'ele cele cind sute. Gheorghe
Pruncul încă în seara aceea trebui să se întîlnească cu
notarul Popescu să-i spună vestea cea mai nouă.
ZcLroabade două zile, umilirea ce-o simţi bădicul
Ungurean înaintea lui Pruncul fuse însă aproape za­
darnică. Atîta numai că unjversitarul şi cu "doamna"
avură bani de drum pînă în Văleni.
Universitarul Ungurean .se "incurcase" c-o actriţă
de-a zecea mină, de la un teatru destulde obscur din
Capitală. Fata apropia lanul al treizecilea, de nu-l Wl
f fi trecut, dar era încă tînără şi mai ales "corpolentă",
după cum se lăuda universitarul. Actrita asta îşi pe­
trecu de multe ori cu "Arhanghelul Gavril", văzu că
are bani mulţi şi, intr-o bună zi din toamna trecută,
părăsi teatrul şi se mută la Ungurean. Gurile rele spu­
neau că de la teatru ar fi ,fo'stconcediaUî, dar ea, ui­
tindu-se cu dragoste la tînăr, zicea:
- Pentru tine . suflete !
Ungurean bătu· atunci de două ori dup-olaltă tele­
graful, s-apucă de cheltuit ou fata, apoi după ce is­
prăvi banii, cheiul mereu, pe credit, un lung răstimp
nici nu-i mai veni în minte bădicul Ionuţ. Credit avea
la trei birturi în cari �şi petrecea mai des şi în cari
era cunoscut 'ele mulţi ani. "Arhanghelul Gavril" era
mîndru acum de mama focului, deveni gelos şi multă
463
[464]
vreme nu mai suferi nici un prieten în jurul sau. Dar
însfîrsit, într-o bună dimineaţă gewasă de faur, cei
trei pToprietari de ospatărie îi trimiseră, la locuinţă,
conturile şi-l avizau că spre marea lor pilrere de rău
nu-s în situaţia să-i crediteze mai departe.
In dimineaţa aceea UngureandescoperiSJe o lature
urîtă în sufletul fetei. Ea începu să-I batjocorească,
să-I acuze C-o înşelase, minţindu-i că-i conte, c-o fă­
cuse să-şi părăsească cariera ei cinstită; pe urmă iz­
bucni În plînsete mari, gemînd că-i nenorocită, că
rămîne ,pe drumuri. După 'ce se tîngui aşa, tăcu pu­
ţin, apoi privirile i se lurj1inară, se aruncă în grumazii
"Arhangheluhli" şi zise:
- Dar nu te las, suflete! Nu te părăsesc, lumina
mea,chiar dacă nu esti conte.
-- Nu-s conte, dar' plătesc mai mult, răspunse în.
tărâtat tînărul şi, după ce se cinstiră cu lichioruri de
dimineaţa, dupăce din cheful tîrziu de noapte rămă­
sese destul de turtit, el se puse la masă şi scrise bădi­
eului epi!stola pe care acesta o primi recomandată.
ApDi văzînd că nu-l glumă cu ultirnatut celor trei bir­
taşi, din ziua a doua începu sil-i bată bădicului tele­
grafu.
Acum, primind cele cinci sute de zloţi, nici prin gînd
nu-l trecu să plătească unde era dator, ci, dupăce fata
îşi cumpără două toaleie ş-a manta de iarnă, incepură
să chefuiască într-alte localuri, pînă oîndîn noaptea a
cincea "Arhanghelul Gavril", beat-mort, îi zise fetei;
-; Irmuişca, vii să-ţi arăt palatele mele?
'- Viu, răspunse fata cu grăbire. Să văd cum mă
iubesti !
si' Irmusca era destul de tulburată de beutură. Fu o
rnhlune că:şj putură scoate biletele şi nu greşiră tre­
nul.
Şi astfel porniră spre Văleni, trezindu-se de tot abia
la drumul jumbtate. Ori ca-i furase cineva din bani,
ori că-i toca se fără să-şi dee seama, dar după ce se
trezi şi-şi cerceta portofelul, abia mai avea două bi­
lete de cîte zece. Ungurean mlllţumi în gînd geniului
bun caro-l pornise la drum şi-I urcass în trenul ăsta.
Simţea chiar că e legitimă şi chiar necesară călătoria
494
[465]
la Văleni, să vadă cu ochii cari sînt piedecile cari I-au
oprit pe bătrînul să-i trimită întreaga sumă cerută.
"Pe urmă te trezeşti că bătrînii ăştia tot strîmtează
chinga pentru alţii, în vreme ce. ei se tot îngraşe." El
se simţi desăvîrşit că tocasecele cinci sute :şi aşa
n-ar fi putut plăti 'cu ele to,ate datoriile.
Se simţea aproape fericit, cînd deodată zări pe 11'­
muşca lîngă el. "Dar ce dracu voi face cu fata asta ?"
se întrebă el repede. Fata se trezise chiar acum, se \
freca la ochi si zise c-o voce sornnoroasă :
- Vai mult am durrnit ! Unde sîntem? adause apoi
îndată privind sperioasă 'Prin vagon ...
-� In drum spre casă, răspunse aproape cu răceală
universitarul.
- Spre casă? făcu mirată Irrnuşca.
- Da, spre palatele mele! răspunse c-un zîmbet
Ungurean.
- Da l Aşa-i, aşa-i, suflete, iubitule, oftă Irrnuşca
şi îşiînlănţui braţele după grumazii tînărului.
Lui Ungureanca şi cînd' i-ar fi luat supărarea cu
mîna; fu vesel că-i cu el fiinţa asta "corpolentă",<:a­
re-Lavea aşa de drag. Acasă? Ei, acasă Il-a fi aşa de
greu ! Pe urmă nici nu vor rămînea mult; îndată ce-şi
va lua informaţii sigure cum stau-băile, "Arhanghe­
Iii", mai ales în ce stare se află finanţele bădicului,
se vor întoarce în Capitală. /
Vălenarii priveau lunii cu milă, alţii c-un fel de bat­
jocură la sania veche şi căluţii slabi cari treceau nu­
mai în pas, în duo-amiaza aceea de vineri, pe drumul
alb şi tare ca osul. Sania fusese odată vopsită, dar
acum numai ciudate petece cafenii,şterse se mai deo­
sebeau ici şi colo. Se vedea că tălpile fuseseră de multe
ori reînnoite şi pe ele mai rămăseseră numai bucăţi
din şinile odată întregi. Căluţii purtau în jurul nărilor
înflorituri de gheaţă şi inaintau .încet, cu capetele pl<e­
eate.
In sanie şedeau doi inşi; nici nu se mai puteau deo­
sebi de-s de acelaşi sex ori nu, căci erau zguliţi cu
totul În mantalele de iarnă, o dungă de frunte de se
zărea uneori, cînd sania mai hurduca.
as'
30
L
465
[466]
Băieşii cari treceau pe drum ziceau, clătinînd din
cap :
- Amarnic drum! Să porneşti cu aşa rable de cai
pe gerul ăsta.
Sluga de pe capră îşi întoarse capul spre cei doi,
făcu un semn, la care unul din cei doi scoase mîna si
arăta a direcţie. Sania coti şi în curînd din sanie s'e
auzi a voce groasă, mînioasă:
- Ha-ha! mînca-v-ar lupii.
Sania se opri la poarta bădicului Ionuţ Ungursan.
In sanie se misca mai întîi unul din cei doi, îsi des­
făcu, cu mare greutate, picioarele din nişte ţoal�,apoi,
părînd că-i de sticlă .şi se teme să nu se spargă, se
coborî cu mare silă din sanie. Braţele şi le ţinea ca
pe nişte bucăţi de lemn, departe de trup. Faţa omului
era verde-violetă ochii marţi, numai cu mare silă I-ar
fi putut recunoaşte cineva. Sluga bădicului ieşise la
poartă să vadă ce-i, dar nu-l recunoscu pe advocatul.
- Pe cine cauţi? îl întrebă :sluga.
- Pe rnuma dracului, răspunse cu vocea groasă
universitarul. Uite, măl Vasile, vezi şi ajută-i doamnei
să se coboare! adause îndată. El era aşa de 'Îngheţat,
încît nu mai avea nici un strop de putere. Ii părea că
sîngele i s-a oprit în vine.
- Vai de mine, răspunse uimit sluga, doar nu eşti
dumneata, dornnişorule P Vai .de mine, pe frigul ăsta
şi cu caii ăştia! Mă mir că v-au putut aduce pînă
aici ! I
Lui Vasile nu-i venea să creadă nici acum şi nu se
mişca din 'Portiţă.
- Repede, prietine, poate-i îngheţată dumneaei,
zise universitarul.
Irrnuşca, învălită în paltonul de iarnă şi în ţoalele
cari se ţineau de sanie, nu făcu nici cea mai mică miş­
care pin-acum. Sluga se anropie de ea cu teamă, în"
cepu s-a descurce din ţoale,îi ajută să se coboare,
Fata gemea, la fiecare mişcare, o dureau parcă toate
oasele.
Cei doi tineri nu se uitară unul la altul, ci porniră
în urma slugii. Prin restaurantele gărilor Ungurean
cheltuise aproape toţi banii ce-i mai rămaseră si cu
. , "
466
I
,
li
.�
!(tI
t��',l
f'ly1r
t:, :1
iW��_H��·����� .... rr.E.�
[467]
ce avea, nu putu angaja decît sania asta mizerabilă".
De altfelbirjarii cu <cai mai buni nici nu se prea îrn­
bulziră auzind că merg pînă .în Văleni. Abia ieşiră
din orăşelul unde era cea din urmă gară şi frigul în­
cepu să-i pătrundă. Ei, întîi, rîseră, beură din vinul
încălzit ce-l luaseră pe drum, apoi, după ce-l isprăviră
şi gerul îi împungea cu tot mai multe ace, ei se cer­
tară un răstimp îndelungat, apoi, minioşi, tăcută. Pă­
rea că frigul turbat le puse lacăt pe gură, căci nu mai
răspundeau nici la întrebările omului de pe capră.
Erau aşa de mîncaţi de ger, încît nu simţiră nici o
bucur ia cînd sania se opri înaintea curţii bădieuluil
Un gurean. Se părea că de acum li-e tot atît!
Cînd îl văzu intrînd în casă, bădicul rămase înlem­
nit pe scaun, îşi făcu o cruce largă,
- Facu-mi sfînta cruce! zise el.
� Nu-ti face, că nu vezi pe dracul, răspunse cu
mînie tînărul.
Bădicul abia acum deslusi că cel ,ce venea în urma
Ieciorului nu era bărbat, ci era o femeie. "N-am gre­
şit ! Doamna l" îşi zise fulgerător de repede bădicul şi,
cu toate că era ameţit binişor - înaintea lui pe masă
aburea vinul într-o cratiţă mare - se sculă repede cu
voioşie, fericit, dădu bună seara şi le ajută să se dez-
brace. ' !
Trecu multă vreme pînă ce îşi veniră în ori cei doi
călători. Şi bădicul şi nevastă-sa le puneau mereu în
pahare vin încălzit, pipărat, în vreme ce spionaurie­
curmat pe doamna. Tinerii beau în tăcere, beau cu
sete, În răstimpurl pleoapele li se lăsau grele, sornno­
roase, apoi încet-încet gerul începu să iese din ei.
Flacari toi mai dese, tot mai puternice, le băteau în
faţă, o furnicare fierbinte le umplu toate membrele.
Universitarul, dezmcrtit, umplu acum el cele două
pahare, închină cu tatăl său, cu mamă-sa, dar cind să
ciocnească şi cu Irrnuşca, aceasta îşi feri paharul şi
începu pe un glas înalt să torăie vorbe neînţelese.
Tînărul îşi puse paharul pe masă, o ascultă, apoi,
după ce sfîrşi fata, începu el; apoi, tot mai repede,
şi unul şi celălalt torăiau din gură, gesticulau cu
""
I
ţ
I
l,
.tî�T'
30*
. :: E[ . "
â
3
467
[468]
I
aprindere. O sfadă izbucni între ei, pe care o purtau
în ungureşte. .
Bădicul privea năuc la cei doi, la-nceput nu pricepu
nimic, mai pe urmă văzu că-i vorba de-o neînţe'egere.
In vreme ce se sfădeau cei doi, cu privirile aprinse
si de vin si de mînie, bădicul le zicea mereu:
. - De-astea se mai întîmpla între bărbat şi muiere !
Mai, zău! Ei, lăsaţi-o acum, să vă fie destul!
Dar tinerii se certară încă multă vreme, pînă ce" în
sfîrşit, advocatul făcu un gest foadie hotărît, arătînd
uşa. Atunci Irmuşca Iăcu deodată, în ochi i se grărnă­
dsră lumini, sari 'la tînăr, îl Îmbrăţişă şi începu să-i
acopere obrajii cu sărutări cari răsunau în casă.
- Ei, să trăiţi, strigă vesel bădicuJ,aşa-m;i mai
place! Vezi, aşa-mi mai place!
- Era să degerărn pe drum, zise tînărulscăpînd de
sărutările fetei. Păgină vreme! Ia" acum îs numai foc,
tot trupul ma arde.
- Las' că-i bine, zise bădicul, aşa a-alungă turbatul
de frig. Da', auzi: şi pe-acolo pe la voi e aşa ger?
-- Este, dar mai puţin! Apoi în casă, la căldură ...
făcu tînărul întinzind mîna după pahar.
-- Aşa-i, e prăpădul Iul Dumnezeu, zise bătrînul.
Dar şi voi, să porniţi pe-o vreme ca .asta !
Fata se uita la ei, zimbea din ochi şi părea foarte
bucuroasă.
- Trebuia să viu, zise tînărtrl, cu ce mi-ai trimis.
dumneata nu mi-a fost de-ajuns. Eu am. acum exame­
nele cele mai ,grele de făcut; cîteva zile mai trebuia
să învăţ şi eram gata!
--;- Aşadar ... , făcu neliniştit bătrînul gtndindu-sc la
scrisoarea universitarului din care înţelesese că acesta
se va intoarce în Văleni advocat gata. "A�adar nu eşti
gata", ar fi voi t el să zid. Universitarul pricepu, căci
îşi aduse aminte de scrisoareşi-i zise:
-- Da, nu mi-am luat diploma. Dar pentru asta
"" abia-uni mai trebuie cîteva zile să mai învăţ ... Ştiu eu
ce vrei să zici dumneata, continuă el băgînd de seamă
mirarea de pe faţa bătrînului, vrei să zici că trebuia să
mai rămîn zi.lele acestea. Vai, parcă eu nu mi-am zis
468
[469]
t
1
r
I
r
f "
!
aşa ! Dar nu s-a puiul! Ia -gîndeşte�te dumneata, de
cind nu ţi-am mai cerut bani?
- Cam de mult, adevărat, răspunse confuz bă­
trîrnrl.
-Apoi trebuie să ştii că ,eu de-atunci rn-arn pus pe
lucru, ziua-noaptea cu nasu-ri cărţi, continuă cu însu­
fleţire tînărul. N-'am mai luat seama de am bani, de
n-arn ; unii hotelieri cari lină cunoşteau irnl dădeau
toate de-a gata, ştiau şi ei că le plătesc pe urmă, şi
apoi inmărmuriră şi ,ei de rivna cu care mă pusesem
pe învăţat. Dar străinul tot străin, dragă tată! Cînd
văzură că nu le mai plătesc, hîrşte-o l taie toată prie­
tenia şi la pîră cu mine! Ce vrei dumneata să fi făcut?
Banii ce mi i-ai trimis a trebuit să-i plătesc numaidecît
în datorii, altfel ajungearn de vorbă chiar acum cînd
să fiu advocat. A trebuit să viu acasă să te fac să
crezi că am lipsă de parale multe.
- Ei, făcu Încurcat bătrînul, credeam eu. am cre-
zut eu ! .
- Şi totuşi nu mi-ai trimis cît amcerut !
-- Nu vezi tu ce-i afară ? Cine mai poate 'măcina ?
Piuele hodinesc de atîtea săptămîni ! Şi, dacă mai ţine
vremea asta, riie! n-arn de unde să-ţi dau nici azi, nici
mîne! Of, să-I fi luat dracu 'ger!
Bădicul spuse cuvintele acestea C-UI1 fel de mînie. El
îşi aduse aminte de zdroaba lui din cele două zile, îşi
aduse aminte mai ales de urnilirea ce-o simţi înaintea
lui Pruncul şi părea că se mînie deodată pe toată lu­
mea.
- Nu-i nimic, tată, răspunse repede tînărul, nu-l
nici o primejdie. Eu pot să mai aştept acasă ... Gerul
ăsta nu va ţinea pînă Ia capătul lumii. Apoi mă reîn­
torc pe şase, pe cel mult zece zile la Pesta şi-mi iau
diploma.
- Asta-i altceva, făcu vesel bădicul. El s,e gîndea
cu groază că iar va trebui să imprumute de la Pruncul.
Dacă te-ai hotărît aşa, bine-ai făcut. Dacă !Se pornesc
piuele, facem bani! Ei, noroc să dee Dumnezeu şi bine
aţi venit, sfîrşi el cioonindu-şi paharul cu cei doi tineri.
In tot răstimpul cît vorbiră tata şi feciorul, fata îşi
plimba mereu privirile cînd la unul, cînd [a altul. Su-
[470]
rîdea mereu şi se vedea că i-ar fi plăcut foarte mult să
ştie despre ce e vorba.
- Cum o cheamă? întrebă vesel bătrînul privind
spre doamnă.
- Irrnuşca l răspunse Ungurean,
-- Muşca, Ir-Muşca ! făcu bătrînul clipind bucuros
din ochi. Şi ţi-e nevastă '? Te-ai chiar însurat?
- O să vedem mai la urmă, răspunse tînărul, în­
cunjurind răspunsul. O !Să vedem ce zestre Ii dau pă­
rinţii.
Bădicu! trăsărit de vin, se mulţumi cu răspunsul
acesta. Mîncară, beură iair, În vreme ce bădicul zîmbea
mereu şi zicea: "Ir-Muşca". Cîteodată zicea: "Mă
mir că n-aţi îngheţat. Ce cornedie I Să veniţi pe gerul
ăsta !" Fata vorbea veselă cu universitarul, prin mij­
locirea lui spunea cuvinte măgulitoare celor doi pă­
rinţi, îşi Înclina capul înainteafor, zimbea şi bea cu
vitejie.
Se ospătară aşa pînă tîrziu, bădicul mai avea vin
bun �n pivniţă!
In dimineaţa următoare se Iăti în Văleni vestea -că
"a'dvocatul" Ungur ean s-a întors În societatea unei
doamne.
Chiar bădicul răspundea foarte bucuros la întrebă­
rile oamenilor.
-- Da, o doamnă, Ir-Muşca I S-o vezi cîtu-l de voi­
nică!
Şi-s căsătoriţi?
- Nu, încă nu ! Pînă nu se hotărăşte zestrea.
- Aşadar a venit aşa, pe văzute numai?
- Da "cotăioare" de loc! Ir-Muşca l răspundea
bădicul vesel.
El scăpase de-o povară foarte grea: nu mai era me­
reu 'cu ,f,rka-n sîn că-i va bate domnul telegraful
după bani mulţi, şi nu va avea de unde să-i trimită. Ii
era foarte recunoscător Ieciorului că se hotărîse să
rămrnă acasă, pînă se vor porni piuele şi va face bani!
In ziua întîi după sosire universitarul nu ieşi ni­
căiri. Dar din ziua a doua făcu vizite birtului lui Spi­
ridorr, unde-I întîlni pe fostul universitar Pruncul,
Se lmbrăţişară şi se sărutar ă.
1,
[471]
, �.
XII
:" ... '-'
După căderea "Arhanghelilor" se gasi, deodată, În
încurcătur i grele financiare nu numai Iosif Rodean şi
bădicul Ionuţ Ungurean, ci şi primarul. Pe lîngă ga­
leria ,cea nouă de la "Arhanghelii", pe el îl mînca
beutura şi mai ales Dochita. Femeia cheltuia tot mai
mulţi bani, pe Ilî.ngă toată opreliştea primarului. In
"Arhanghelii" el nu mai spera, dar avea părţi la alte
băi şi totuşi se simţea mai sbrimtorat ca niciodată pen­
tru îngheţul ce se pusese şi care nu-l lăsă nici pe el
să macine. De a'ILfel, ca şi pe ceilalţi doi tovarăşi, îl
secătuise de parale cu adevăratgaleria cea nouă de Ia
Apoi, cea dintîi întrebare a lui Pruncul fu :
-- Cu cine ai venit?
- Cu Irrnuşca !
- E aici ?
- Aici l ,
- O,.să :fil tu al dracului! rise Pruncul. Şi ce ai de
gînd? "
Ungurean în loc de răspuns înălţă din umeri, apoi
arătă c-un deget Ia gură că-i sete .
. "Qe-ill<;i.încqlo Irrnuşca îl însoţea des pe Ungurean
, .. /,,' la birt, dar nu numai aici, ci şi in oraş. Da, cu tot ge-
rul, mergeau Idestu\ de des în oraş cei doi ... logodnici
întovărăşiţi de Pruncul.
_",ce'" In urmă apele se dezghetaser ă, piuele pornită, dar
părea că Ungurean nici gînd n-are să se mai 'Întoarcă
în Capitală "pentru şase, cel mult zece zile". El se
simţea foarte bine acasă, la Spiridon, În oraş, cu Ir­
muşca şi cu Pruncul.
Bădicului nu-i părea rău; plătise pe Pruncul şi se
simţea mai uşurat Numai de ceva nu i se împărea :
bănuia că Irrnuşca ar fi evreică, pentru că niciodată
n-o văzu Iăcîndu-şi cruce. Il şi întrebă într-o zi pe Ie-
cior.
De-atunci, înainte de mîncare, Inmuşca îşi făcea
cruce ca doţi botez aţii.
t
�i��:�a�#�. -� • �
471
[472]
Arhanghelii" an de aii şi gerul de-acum !1U Iăcea de­
�it să-i arete prăpastia în care se afla. Piuele nu mă­
cinau la nimeni şi totuşi, vn Văleni, Cornean şi ceilalţi
doi enau mai strîmtoraţi decît oricare alt vălenărean.
Traiul în casa lui era tot mai viforos. O dată cu.
încurcăturile băneşti, lui Cornean îi păi:i.t că Dochiţei
iar începe să-i stea mintea-n pruni. Incepu s-o păzeas­
că din nou, s-o teamă ; se înrăutăţea din zi 'Îin zi, vor­
bea cu ea mînios, îi răspundea cu asprime la intrebărl.
Dar ceea ce-l fierbea mai rău pe Cornean era nepăsa­
rea Dochiţei, Nici o vorbă, nici o sudalmă 'ce-i venea
de Ia primarul n-o mai atingea. Nu mai plîngea, nu-i
mai făcea scene lui Cornean, dacă acesta îi dădea
să înţeleagă (>·01 bănuieşte. Ridica nepăsătoare din
umeri şi atîta-i era tot răspunsul.
Intr-o după-amiază de la sfîrşitul lui ianuarie 00-
chlta veni 'Obosită acasă. Plecase înainte de prînz, fără
ca primarul să fi băgat ceva de seamă, şi nu se mai
întorsese pînă pe laceasmile trei. Vasile Cornean
pînăla prinz o aşteptase ca pe spini. De la prînz începu
să f:iarbă, nu-l mai ţinea lacul, nu-i mai fu destul
de largă casa,curtea, ieşi în drum, cutreiera satul,
cercetă birturile, dar pe Dochiţa părea c-o înghiţise
pămîntul. V Elni acasă, se lăsă gemînd ţie-un scaun,
dar nu gernu de zece ori şi uşa se deschise şi intră
Dochita.
- Unde-ai fost ? o întrebă primarul învîrtind 'O
păreche de ochi turbaţi.
Dochiţa înălţă ca de obicei din umed.
Cornean Iu <Ungă ea dintr-o săritură, o prinse cu
stînga de piept şi, învîrtindu-şi ochii fioroşi, îi răcni:
- Nu aşa ! Nu face pe muta! Mie trebuie să-mi
răspunzi o dată! Ce ţi-e? Unde-ai fost?
Femeia încerca să scape din mîna lui, se sminci, dar
înţelese că încearcă în zadar. Ochii ei obosiţi se
aprinseră de minie.
- Unde-am fost ? După bani am Iost, Ia frate-meu
am fost! Nu-ţi cer, de două săptămîni, o sută de
zloţi? Nu-i ruşine ca nevasta primarului, a societarului
de la "Arhanghelii" să irnprurnute de la un bărdaş sa­
rac o sută de zloţi? Mi-ai putea da pace, zise ea în
472
1\
1
,
[473]
silă, scoţînd banii din buzunar şi aruncîndu-i pe masă.
Iată după ce-am fost.
Primarul î'şi pled capul, dreapta-i căzu neputin­
cioasă. Rămase un răstimp nemişcat. Apoi în ochi i
. se iviră tăişuri de oţel, fixă pe Dochiţa şi-i zise :
-- Pin' la frate-tău nu-i cale de şase ceasuri!
- Nu, răspunse repede femeia, c-un fel de scîrbă,
dar crezi că dacă primarul' n-are o sută de zloţi adu­
naţi laolaltă, va avea un bărdaş sărac? Frate-meu a
trebuit să colinde prin sat la oameni cari Ti datorau
pe lucru, ca să-mi adune banii ăştia. De altfel, ce-ţi
mai şi dau ţie seama! Nu-s eu de vină că n-ai o sută
de ziJoţi.
Primarul Cornean turbase de mînie.
- Să taci! urlă el. N-am o sută de zloţi? Am spus
eu că n-arn. atîţia bani? zise apoi apropiindu-se mereu
de Dochita ca un tigru 'gata de atac, Dar femeia se tot
Ieri,v se tot retrase, ajunse după masă.
Vasile Cornean ieşi izbind uşa, se duse de-a una la
primărie, intră şi văzu cu bucurie că, afară de pirgar,
nu era nimeni. Pepîrgar îl trimise repede c-o scrisoare
la poştă, iar el se apropie de casa de fier a satului. Era
şi primar şi de vr-o jurnătat' de an suplinea şi pe ca­
sierul care demisionase. El deschise casa şi luă toate
biletele cîte erau aici; nu Ie fură, Doamne fereşte, dar
voia să le dud acum numaidecît să le arate Dochiţei
şi să-i zică:
- N-am o sută de zloţi bani gata?
Ceea ce plănuise şi execută indată; femeia privi ui:
mită, cu încîntare Ia bani şi-i zise zîmbind:
- Am glumit Vasile.
Dar primarul nu se însenină nici acum, ieşi îndată,
porni spre prirnăr ie şi încă nu se întorsese pirgarul,
cînd deschise din nou casa de fier. Dar banii nu mai
ajunseră toţi în casa satului! De vr-e şapte bilete de
cîte-o sută primarul nu se mai putu despărţi i Nu fură
nici acum banii ăştia. Doamne fereşte! Avea să-i res­
tituie îndată ceva putea măcina, căci piatră avea şi el.
Insă acum, după ce avuse o dată banii în mînă, nu-i
mai putu pune inapoi pe toţi, chiar să fi voit: abia
473
:n":Fi:JJ _
[474]
acum simţi cit traise el de necăjit .în' săptămînile din
urmă.
Deci, nu peste mult, fu din nou acasă şi puse pe
masă înaintea femeii două bilete de cîte-o sută.
-- Banii frate-tău să.mi-i dai; am să-i duc înapoi
încă astăzi !
El se mai temea încă de înşelăciunea Dochiţei şi ore­
dea că nu de la frate-său are suta, Dar cînd văzu că
Iemeia-i dă, cu mare linişte, banii, se convinsa pe de­
plin si scăpă de-a mare ,greutate ce-i apăsa pieptul.
El Juăbanii: ieşi şi merse aţă la bărdaşul şi-i .ina­
paie banii.
- AJtă dată să ştii că sora-ta are de la cine să ceară
bani! îi zise cu mînie primarul.
-� -Dalf'I1U r-am spus ,şi eu-tot aşa P N-a trebuit să,
alerg şi la zece oameni 'pînă am putut s}rîngie banii
ăştia?,.răspur'Lsetot aşa de mînios bărdaşul.
Vasile Carnean se întoarse mulţumit acasă. După
ce se convinsese de nevinovăţia Dochiţei, nu-i mai păsa
nici de sutele Juate de la comună. In sfîrşit, nici prin
gînd nu-i trecea să le fure. Se gîndea chiar c-a făcut
rău că nu s-a ajutat mai de mult aşa, să nu fi adus pe
Dochiţa pînă acolo încît să împrumute de la un sărîn­
toc ca frate-său. Aşa ceva poate r ăsufia, se poate auzi
şi ar fi mai mare ruşinea.
Fratele Dochitei, pînă adunase suma, fuse, Între al­
ţii, şi la Gheorghe Pruncul. Ii datoră ş! fostul socie­
tar de la "AI1�hcmgehJii" pentru nişte reparaturi la piue,
îi datora cu treisprezece zloţi.
, "Nu se fntîiITipla o singurădată ca Pruncul să deie
banul din mînă pînă ce nu-Idescosea bine pe om. Se
părea că voieşte să-şi prelungească, pe cît se putea mai
muilt, plăcerea de-a nu se despărţi de 'averea sa. Cer­
cetă şi acum să afle pentru ce-i trebuiau bărdaşului
toţi banii, ce-i mai datora, pentru că Pruncul era obiş­
nuit să plătească cu ţirîita. DaI!' fratele Dochiţei cu nici
un preţ nu descoperi că-i trebuie pentru prirnăreasa,
i se părea C-3[ fi prea mareruşine ; dar nu se mulţumi
nici cu cinci, nici cu zece, nu ieşi din casă pînă ce
Gheorghe Pruncul nu-i numără toţi banii ce-i datora.
Incăpăţînarea asta a bărdaşului 11 puse pe gînduri pe
4'14
:: î:
-:r·
I
rrhr",
[475]
).Cre
pruncul: el simţise. că-i trebuie banii pentru 0' cauză
deosebit de însemnată. Altfel s-ar fi indesbulit, ca
alte dăţi, şi cu mai puţin.
EI spionă cărările bărdaşului şi văzu că mai intră
şi pe la alţii. Numaidecît îşi zise că fratele Dochiţei
are lipsă de o sumă mai mare. De-aci .încolo lui nu-i
mai trebui nici o veste. Se duse acasă, şezu pe un
scaun, închise ochii 'şi văzu limpede adevărul: banii se
adunau pentru Dochita, iar femeia ceruse de la fra­
te-său, pentru că ... ei, pentru că primarul nu mai avea
de unde să-i dea.
Mai departe însă nu outez ă să se gîndească. Dar
peste două zile, cînd o văzu pe Dochiţa întorcîndu-se
din oraş cu sania încărcată de pachete, Pruncul se
gîndi şi mai departe. EI de mult urmărea şi pe prima­
rul şi se interesa foarte de aproape de al citelea ceas îi
bate. Primarul ăncă se înfruptase din aurul slobod de
13 "Arhanghelii", după ce Pruncul părăsise baia, şi
de-atunci omuleţul ăsta, mîncat de pizmă, îi purta şi
lui Cornean sirnbetele. EI ştia că bani mulţi primarul
nu mai poate avea! .
Cînd o văzu pe Dochiţa venind de la oraş cu atîtea
pachete, el se gîndi deodată : "Primarul a împrumutat
de la bancă". Dar parcă în aceeaşi clipă îi răsări în
minte şi altă posibilitate, şi aceasta îi plăcu atît de
mult, îl fermecă atît de tare, încît, uitîndu-şi cu totul
părerea cea dintîi, porni În grabă să-I afle pe notarul
Popescu. Se pare că-I convinsese repede, căci notarul,
încă în ziua aceea, cercetă 'casa şi descoperi lipsa. Avu
şi el un larg zîmbet de satisfacţie!
XIII
Zilele treceau mai grele ca de plumb în casa directo­
rului de la "Arhanghelii", iar nopţile păreau nesfîrşite.
Afară de o slujnică şi o slugă, notărăşiţa Marina con­
cedie pe toţi ceilalţi servitori. Nici unul dintre cei COrI­
cediaţi nu simţi, însă, o- părere de rău că părăsesc casa
asta, curtea, în care vedeau că nu mai au ce face. Cei
475
-ZT
[476]
doi cari rămăseseră, o fată şi un fecior, nu păreau de
fel bucuroşi că nu pot urma pe ceilalţi, părea că numai
de silă rămîn. Tot personalul din curtea directorului
presirntea parcă adierile nenorocirei care se apropia cu
paşi tot mai repezi.
Iosif Podean, după ce se înapoiase de Ia feştania ce
o slujise părintele Mură,şanl1 la .Arhanghelii", tot mai
avu, uneori, licăriri de speranţă pînă la sfîrşitul săp­
tămînii, cînd cei din urmă băieşi părăsilră baia.
Atunci izbucni în r ăcnete, în blesteme nemaipomenite,
notăr ăsita înghetă de spaimă că i-a înnebunit băr­
batul. Directorul blestema pe Dumnezeu, batjocorea cu
cuvinte scandaloase pe popa cu slujba Iui cu tot, era
pe-aci s-o turtească pe Marina, că-i dăduse sfatul să
facă o aşa "pro'stie dobitocească'' . Mugi prin camere,
ca o fiară· rănită, pînă noaptea tîrziu, încM se adunau
oamenii pe la fereşti, în uliţă, s-asculte şi să se îngro­
zească. Ameninţa cu moartea pe Mairina, slugile, sluj­
nicile, se izbea cu pumnii în frunte, în piept, ,�şi încleşta
de multe ori mînile în mustaţa-i groasă. Apoi, de la o
vreme, nu mai putu suferi pe el nimic. Nasturii să­
reau zbîrnîind, durigîndu-se pe podele, şi pieptul lui
enorm se ridica des. Directorul respira adînc ca din­
tr-un foi. Ochii lui erau înficrători.
Se linişti tirz iu, dar nu adurrni, ci căzu într-un fel
de nesimţire. Cind se lumina în zluaurmătoare, Ma­
rina îl află într-acelaşi colţ de divan, dar tn ochii lui
se putea citi o hotărîre.
- De-am trece mai în grabă peste asta, zise el c-o
V00e care părea că vine din adîncuri depărtate. De-am
trece mai iute să mă pat apuca de lucru, zise el iarăşi,
părînd că nici nu aşteaptă răspunsul nevestei.
Marina îl înţelese într-un singur chip: că Iosif e şi
acum tulbure la cap ca şi ieri seară. Oftă, îşi îrnpă­
tură buzele decolorate şi trecu în camera vecină. Dar
Iosif Rodean era acum în toate minţile. Din nesirnti­
rea în care căzuse după izbucnirea rnăniei sale pă­
gine, îl trezi, spre ziuă, o voce clară 'şi hotărîtă, pe
care o auzi cu o limpezime uimitoare. Vocea care păru
că s-aude din el, deşi îi era eu totul etr ăin ă, îi zise;
476
F�YF r
n@
[477]
f
, .
"Treci peste asta, te pui pe Iucru şi steaua "Arhan­
ghelilor" iarăşl străluceşte".
Dac-ar .fi crezut în Dumnezeu, lui Iosif Rodean i-ar
fi părut că vorbise aşa însuşi Dumnezeu. La vocea
asta îi căzură parcă lanţuri grele de pe trup; îi secă
balta cea neagră din suflet, i se închise prăpastia din
el ; se simţea vîrtos ca fierul; avu senzaţia că, aşa
cum e, dacă s-ar ridica, dacă s-ar izbi de-un părete,
ar răsturna toată casavar dărîma-o numaidecît.
"Tlreci peste asta, te pui Ipe lucru şi steaua .Arhan­
ghelilor" iarăşi străluceşte". Cuvintele, acum, părea
că erau tipărite cu electricitate. Iosif le vedea într-un
singur şir, orbitor de strălucit; părea că nici nu le
vede cu 'ochii, ci cu ceva din el, cu vr-un simţ lăuntric.
De trei ori văzu directorul şirul acesta magic. De cînd
i-a fulgerat întîia oară, îl înţelese. Işi zise îndată, c-o
linişte adîncă: "Se-nţelege! Trec peste chestia cu da­
toriile şi încep din nou băitul la .Arhangheln", El îşi
zicea că a"\)ia acum îşi putu da seama că deznădej dea
lui riu izvorea din faptul că ş-ar fi pierdut credinţa în \
"Arhanghelii", ci numai din greutatea covîrşitoare cu
care apăsau asupra lui datoriile ! Da, datoriile acestea
îl făcură să nu se mai poată mişca, îi întunecară min­
tea aşa detare, încît să cadă în-prostia de-a face o
Ieştanie cu credinţa că va da de aur. Datoriile acele
Il ologiseră, căci îi atingeau o mare slăbiciune: vaza
lui de om avut. Gura lumii îl înspăimtntaee ! Căci gura
lumii avea să umble pînă ce nu putea să facă "Alr­
hanghelii" iarăşi renumiţi.
Dar la auzul acelei voci ciudate Iosif Rodean simţi
deodată că toate acestea sînt prostii, că pentru o sin­
gură ţintă e vrednică lupta şi deznădejdea: viitorul
"Arhanghelilor". Şi, acum, viitorul acesta nu-l vedea
de fel întunecat. Las' să se bucure pe-o clipă proştii
că a căzut, las' să fugă toţi departe de el, las' să se
înduşmănească ! Va veni, foarte curînd, vremea cînd
directorul "Arhanghelilor" va fi un împărat în întreg
jurul acesta, cînd oamenii ce-I vorbesc acum de rău ,­
nemernicii! - nu i se vor mai linguşi din nou, ci i se
vor închina. Da ! 1 se vor inchiria ! Las' dar să treacă
peste el prostia asta cu datoriile! Of, datoriile! Cum
[478]
ar fi sîărmat acum unul de altul capetele oamenilor '
cari se adunau în camera "O'pt<sprrezece carate". Chiar
pentru că se <simţea biruitor de-acum, nu-şi putea ierta
prastia în care căzuse, dîndu-se la patima jocului de
cărţi.
Judecînd aşa, el nu se g-îndea cum 'se va limpezi
chestia datoriilor; presirntea numai că cele două case ­
din orarş nu vor mai fi ale lui, poate şi casa din Vă­
leni şi piatra de la piue ! Dar 11L1-i păsa! Ii era de-a­
juns dacă dm!î:nea cu "Arhanghelii". Nu din baia asta
izvorîră şi casele, şi piuele, şi tot ce avea? Nu se gîn.
dea nici cum va munci pe viitor la .Arhanghchl''.
Toate acestea erau chestii prea de a zecea mînă. Lu­
crul de căpetenie era că la .Arhanghelii" va afla aur
mult, foarte mult.
"Tireci peste asta, te pui pe lucru şi steaua "Arhan­
gheliJor" iarăşi străluceşte". Cuvintele le auzi şi a
treia oară foarte limpede. Nu era vorbă 1n ele de ce-a
fOSIt, de ce va f-i, ci de ceea ce este. Ii spuneau lui Iosif
Rodean că acum trece peste datoriile ce le avea, acum
s-apucă de noile lucrări, acum străluceşte steaua "Ar­
hanghelilor". Şi senzaţia ce-o avea era aşa de covîr­
şitoare, îngenunchea atît de bine realitatea, încît el
avea O' adîncă senzatie de fericire. De aceea nici nu
cuteza să se mişte, d privea cu ochii măriţi de spai­
ma plăcerii ceea ce se Îrnt:Îlmpla.
Se trezi puţin după ce vorbi cu Marina şi, trezin­
du-se, îi păru că nu-i mai pasă de fel de tot oe are să
se intimple. O singură povară ucigătoare îl apăsa: că
nu se isprăvise încă chestia datoriilor. Ii părea, era
<sigur că, după ce va trece odată peste asia, nimic nu
i se va mai putea pune în cale. La "Ad1al1ighelii" mai
eradestul aur ca să-şi poată bate 10 dată joc de to-ată
lumea.
Din ziua aceea el începu să umble .prin casă, se CQ­
borî iîn curte, ieşiIn uliţă chiar. De-aici încolo în fie­
care zi mergea la "Arhanghelii", intra pe ganrguri, cer­
ceta, aducea acasă batlsta plină de mărunţişuri de pia­
tră, le măcina în rnojer, cerca şi totdeauna afla fire de
aur.
478
1
;1
.,
I
I
[479]
1
:J
'1
I
I
EI incepu să vorbească, să fie vesel chiar. Adevărat
. că era ceva nou 'În veselia lui, care pe notărăşita o
strîngea de gtt. Ei îi părea nefirească bucuria lui Iosif,
şi poate că se înşela, pentru că directorul.idin zifn zi,
'se părea tot mai tare in nădejde. Numai de s-ar is­
prăvi o dată mai repede cu chestia datoriilor !
Veselia lui nu avu margini cînd, în sfîrşit, căpătă
înştiinţarea că se stabileşte ziua de douăzeci şi cinci
faur pentrulicitare.
In Slfîrşit avea să treacă peste afacerea asta scan­
daloasă ! El simţea că nici un pas nu poate face pînă
ce nu se va scăpa de povara aceea.
Sosirea celor două neveste tinere, in loc să-I întri-s­
teze, îl umplu de bucurie: fu şi mai sigur că, în curînd,
celedouă bănci vor lucra impotrlva lui.
Eugenia şi Octavia însă nu se bucur ară de fel. După
două zile petrecute acasă se întoarseră la soţii lor, pa­
lide şi istovi le, ca şi cind ar fi ieşit din morminte.
Dar încă 'Îin aceeaşi zi veniră dezriădăjduite înapoi:
cele două case erau încuiate, sotii lor se mutaseră, şi
ele nici nu mai avură curajul să întrebe de noua lor
adresă şi Se ·întoarseră repede acasă.
Nu spuseră, cînd intrară în 'locuinţa lui Iosif Ro­
dean, ce le-a îndemnat să se reintoarcă aşa de în
grabă, dar directorul gîei îndată, bătu în palme, în­
cepu sa r-îdă cu hohote. Abia se puteau înţelege prin­
tre undele mari de rîs cuvintele 'lui.
- Bine-i aşa ! Ehei! Ce mai divorţ! O să-i Iri­
gem!. .. Principesele mele!
Cele două neveste încremeniră, priviră cu spaimă
la uriaş, care păr-ea sălbatic în bucuria sa, şi, ca doua
umbre, .se strecur ară din camera tatălui lor. Ziua în­
treagă, noaptea, ziua următoare plînseră atitea lacrimi,
încît se !pIă;tiră cu ele pe toată viaţa de pînă acum.
Din zbuciumul acesta rărnaseră cu ochii tnroştţi, cu
obrajii căzuţi, 'cu nasul mai lung. Slăbită şi îmbă­
trîniră cu ani. Ele înţelegeau acum prăpastia în care
se cuîundau. Bucuria tatălui lor le înspăimînta, ca şi
pe Marina. De altfel, ele nu mai credeau în nimic, nu-şi
puteau afla nici un razim. Ele nu se mai puteau fSlîndi
la ce va fi, vedeau mereu ceea cea fost. Părea că nici
479
,
{
iIiIII ..... -r.:_).- "îF.�.--"""""
[480]
I
f
;
ce se petrece acum nu le interesează decît în lumina
ce-o arunca trecutul plin de splendoare. Ele secau din
zi în zi şi singurul simţămÎnt oe le i&tăpînea şi le ţi­
nea în viaţă nu era deznădăjdea ori vr-o sete de răz­
bunare, ci răutatea. Şi după înfăţişare, şi după vorbe.
şi după gesturi păreau două furii. Toată nen'0lroci;rea
lor se schim'base în răutat,e.
XIV
Domnişoara Elenuţa, de cînd se întîlnise cu clericnl
era mereu veselă. Nimic nu se mai strecura în sufletul
ei din răceala, din spaima ce plutea în casa lor. Ca şi
cînd s-arr fi învălust Într-o haină deasă .de lumină, ea
se simţea acum la adăpost de orice rele; nici nu mai
avea, de altfel, ochi să mai vadă ce se petrece în jurul
său. Ea vedea mereu în viHorr,şi viitorul acesta era
aşa ,de sen in , aşa de strălucitor de lumină, încît din
ochii ei, de pe buzele sale zîmbetul .de feridre nu mai
dispărea. Mai ales după Ce Vasile Îi scrisese că pa­
rohia Teleg-uţa va fia lui cu sigura.nţă, sufletul dom­
nişoarei Podean rÎl inundă o fericire, o mulţumire
li'l1iştită. Nirnic n-o mai ameninţa acum. Ii părea că
vede, din desorierile clericului, satul acesta aşezat În
apropierea Mu,răşului, sat cu uliţi la1rgi, cu mari gră­
dini pline de ipome1turi. Vedea şi casa paroh-ială de-a­
colo, luminoasă, nouă, încunjurată cu plopi înalţi,
drepţi ca lumînăriJ.e. fi părea uneori că se plimbă cu
Vasile pe sub plopi şi că nimic nu se ăude decît paşii
lor pe cărănişa netedă şi sus urul Irunzelor neasrÎ!Îm­
pă'rate.
Ei îi părea tot mai muItcă-i o străină în casa din
Văleni, că a venit aici pe puţină vreme şi aşteaptă În
fiecare clipă să plece mai departe. Se mira, se înduioşa
de tăcerea plină de suferinţă ce stăpînea aici, de dez­
nădejdea ce se săpa tot mai adînc pe feţele, în privi­
rea, în toate mişcările surorilor şi ale mamei sale. Ve­
selia ciudată care-I lua, de la o vreme, în stăp'rnirr"e
pe Iosif Rodealn îi părea lucrul cel mai firesc şi sirn-
480
[481]
T
ţea că în casa lor acum toţi ar trebui să fie veseli şi
ferilCiţi. .
In mari depărtări de ea se ascundeau .Arhanghelli".
Ca dintr-altă lume îi ven�au, din cînd în cînd, aminti­
rile despre o ne norocire. Dar nu-şi mai putea da seama
dacă nenorocirea asta e in legătură cu familia lor ori
nu. Ii părea, de altîel, că se distramă tot mai tare le-
t' gMurHe cari o ţineau aproape ,de familia directorului
de la "Anhanghelii".
Simţindu-se mereu cu sufletul plin de lumină, ea
se silea să-i facă fericiţi şi pe cei din casă, mai ales
pe surori şi pe mamă-sa. Ea se îngrijea de prînz, de
cină, pentru că, de pe partea mamei şi a surorilor, ar
fi putut să nu mai aibă o mîncare cumsecade nici
chiar durninecile şi-lk"părbători ; acestea se mulţurneau
să guste de cîteva 6;<i din orice li s-ar fi pus pe masă.
Dar Elenuţa băgă de seamă că tatălui său îi' făcea
mare plăcere dacă avea o mîncare gustoasă şi aceasta
era de-ajuns ca să o facă fericită şi neobosită.
Cele două surori se umpleau de răutate tot mai
mare. Nu puteau suferi fericirea, ce se zugrăvea pe
faţa Elenuţei, Incgpură să-i urmărească fiecare pas.
Le răneau adînc mişcările ei uşoare. Părea că le taie
CLI cuţitele şi prin umblet, şi prin surîs urile d ulei, şi
prin vocea ei plină de CÎntec. O dispreţuiau şi o urau
pentru că o vedeau fericită.
Şi, deodată, viaţa lor în Văleni avu o singură ţintă :
din cît pot s-o jicnească, să-i cauzeze suferinţi Elenu­
ţei. Erau de neînchipuit mijloacele copilăreşti, josnice,
absurde, de cari se foloseau ca s-o facă nenorocită.
Le reuşea, adeseori, să strice mîncările pe cari le pre­
gătea Elenuţa, ori să facă să întîrzie prînzul cu cea­
surile. Elenuţa inţelese repede pe surorile sale, se
mira, se scîrbea de purtarea lor, dar părinţilor nu le
spunea nimic. Plîngea deznădăjduită de cîte ori ve­
dea că muncise ceasuri întregi zadarnic, dar repede
ochii i se umpleau de străluciri şi era gata să le ierte.
Işi aducea aminte de Vasile, ştia că va fi fericită,
ştia că fericirea asta nu i-o pot ierta cele două surori.
Ea încerca să vorbească cu Eugenia şi cu Octavia ;
dar surorile treceau repede pe lîng,ă ea şi, de obicei,
'$:' t
ro" - -
[482]
se întîlneau numai la, masă. Pe surori, din zi în zi, le
consuma un foc lăuntric, ele erau tot mai palide si
tot mai slabe. Numai cînd reuşeau să-i facă vreun
rău Elenuţei, erau vesele, dar de-o veselie urîtă, care-i
făcea rău nu numai Elenuţei, ci şi Marinei,şi mai
ales lui Iosif Rodean.
Cu tot frigul ce stăpînea încă, Elenuta făcea plim­
bări în fiecare zi. Ieşea singură, dar îndată ce ajungea
pe drum, simţea lîngă ea pe cleric. Ii părea c-o pri­
veşte cu dragoste, că-i şopteşte'; fatal zjmbea cu plă­
cere şi ajungea, fără să-şi deie seama, pînă în mari
depărtări.
Cele două surori o urmăreau pe furiş pînă se-m­
brăca, pînă îşi toornea o şuviţă de păr la oglindă şi
vipera invidiei le muşca mereu de inimă. O urmăreau
cu răsuflarea oprită pînă ce ieşea din casă, apoi fu­
geau amîndouă la fereastră şi, palide, nu se mişcau
de-acolo pînă ce n-o pierdeau din vedere.
, 1,
O invidiau şi pentru plimbările acestea, ca şi pentru
că se îngrijea de masă. Ele nu mai aveau nici o plă­
c'ere nici să mănînce, nici să se pljmbe; în sufletul
lor se coborî o noapte îngheţată, din care, în răs­
timpuri, părea că s-au de un urlet depărtat de CÎne,
ce le îngheţa şi măduva în oase. N LI puteau, deci, să
vadă pe cineva bucurîndu-se de p'lăcerile cari nu mai
erau ale lor; nu puteau suferi nici chiar ca Elenuţa
să facă o plăcere, o bucurie părinţilor, lui Rodean mai
ales. Ele, pare-se, presirnţeau că nu vor putea face
nici o bucurie părinţilor de-aici încolo şi nu sufereau
să le-o facă altcineva. Incepură să urască chiar pe
directorul, văzîndu-l mai vesel, şi se alipeau tot mai
tare de Marina, care era deznădăjduită ca şi ele.
Deseori priveau prin geam să vadă nu se intoarce
Încă Elenuta, şi cînd o zăreau cu obrajii împurpuraţi
de aerul curat şi de sănătate, ele simţeau junghiuri.
Intr-o zi cele două surori se sf ătuiră mult, prin
şoapte şuierătoare, apoi intrară în camera Elenuţei,
deschiseră W1 dulap şi luară paltonaşul de iarnă al
fetei. Era un paltonaş verziu, croit cu mult gust, pe
care Elenuţa îl avea încă din anul trecut. Octavia îl
ţinu, iar Eugenia îi tăie din spate un larg petec, apoi
[483]
îl puseră la loc. Avură iarăşi o zi fericită! Elenuţa,
după prînz, îl îmbrăcă fără să bage ceva de seamă,
ieşi, coborî În stradă şi se plimbă ca de obicei.
Dar CÎnd se Întoarse Elenuţa, directorul era în
curte, o văzu şi zise uimit: '
- Ia stai puţin! Pentru numele lui Dumnezeu, stai
să văd ce ai în spate?
Fata se opri unirată, se uită pe trup, nu văzu nimic.
- Of! puterea dracului! zise Rodean. Dar asta
totuşi e prea mult. Ia dezbracă-ţi paltonul.
Neînţelegind nimic, temindu-se să nu fie vreun
şarpe sau ceva pe ea, Elenuţa se dezbrăcă repede de
I palton. Tatăl său îiarătă tăietura.
- N-ai văzut-o? N-ai băgat de seamă? Cum ai
putut ieşi aşa pe uliţă?
-- Nu, n-arn văzut-o, răspunse fără putere Elenuta.
In clipa asta notarul nu se mai putu stăpîni; ,a}ergă
în casă şi, repede-repede, pînă ce surorile nici nu se
putură gîndi ce să fie, le afse cîte două palme.
- Am să vă scot ochii, m-aţi înţeles? Ce aveţi cu
Elenuţa P
Nici o lacrimă nu se zări în ochii tinerelor neveste;
se învineţiră numai, părea că obrajii li s-au umplut
cu venin.
Dar Iosif Rodean avea prea puţină vreme ca să
vadă toate răutăţile celor două surori. El le şi uita
în grabă, el trăia acum dintr-un sin,gur gînd:
"Treci peste asta, te pui pe lucru şi soarele "Arhan­
ghelilor" iarăşi străluceşte."
Eugenia şi Octavia ştiau că tatăl lor uită repede
orice ar face ele. Dar plăcerea de-a jicni mereu pe
Elenuţa era aşa de covîrşitoare, încît, chiar dacă Iar fi
ştiut că, în toată ziua aveau să fie pălrnuite de Rodean,
nu s-ar fi dat în lături. de la absurdele lor răutăţi.
Răutatea şi pizma le agerise tare o lature a sim­
ţului de observare, spionatu1. Orice mişcare a Ele­
nuţe] nu le trecea nebăgată in seamă şi, În sfîrşit, le
reuşi să afle şi ascunz işul unde-şi păstra Elenuţa scri­
sorile lui Vasile.
Bucuria .lor fu mare. Le răpiră dintr-o dată ca nişte
paseri hrăpăreţe, se încuiară în camena lor, şezură
31*
483
[484]
lInga olaltă pe divan şÎ începură sa cetească. bar, vai,
cetitulacelor epistole nu le umplu de deliciu cum se.
aşteptară, ci de o pizmă aşa de dureroasă, aşa de
arzătoare, încît conteniră îndată de cetit. Aveau sen­
zaţia omului care s-a lăcomit la fagurul de miere în
care n-a văzut albinele ascunse şi din care, abia îm­
bucind, încep să-I înţepe mii de ace de foc.
Pentru cele două surori acele de foc erau cuvintele
de dragoste din epistolele lui Vasile. Ele rămaseră
un răstimp nemişcate, apoi Octavia se ridică, se apro­
pie cu vraful da scrisori de cuptor şi le aruncă în flă­
cări.
Un suspin de uşurare scăpă din pieptu; celor două
neveste, cari nu mai păreau acum de fel tinere, ci se­
eate de-a boală rea.
In ziua aceea, seara, oa «le obicei, Elenuta voi să-şi
scoată scrisorile să le recetească pe unele din ele. 1,1
Erau, mai ales, vreo opt epistole cari o însenînau, ,
oricît ar fi fost de tristă. Şi, de-o vreme incoace, ea '1:
părea că nu maipoate suferi în tăcere răutăţile celor .
două surori. Picur de picur se grărnădea un fel de
amăreală în sufletul ei ,şi începea să nu le mai poată
ierta.
Dar spre groaza ei, scrisorile nu erau nicăiri !
Căută cu de-amănuntul, dar nici una nu putu afla.
Apoi, deşi, ştia Că totdeauna le păstrase într-acelaşi loc,
ea începu să răscolească în toate colţurile, în dulapuri,
sub plat, sub perini ; toată camera ş-o răsturnase. Nu
erau nicăiri l
Dinclipa în care văzu că nu-s în locul ştiut, ea simţi
adevărul, dar nu voia să-I creadă! Ar fi fost prea
mare nenorocirea ei şi prea adîncă ticăloşia surorilor.
Dar, după ce mai mult de-un ceas le: căută zadarnic,
căzu ,frîntă pe-un scaun şi începu să plingă cu amar.
Nu cină, nu închise-un ochi în noaptea aceea. O
prăpastie adîncă se deschise între ea şi cele două
surori. Simţea că niciodată nu le va putea ierta.
Din ziua aceea începu eă fie tristă, nu se mai in­
teresă de masă, nu mai ieşea la plimbare. Ii părea
că legăturile dintre Vasile şi ea s-au rupt prin dis­
pariţia scrisorilor lui. Ii, părea aceasta cu atît mai
484
[485]
adevărat, pentru că, începînd din ziua aceea, ea nu
mai primi nici o epistolă de la Vasile. Zadarnic mer­
gea în fiecare seară la poştă.
- Nvaveţi nimic, 'Scumpă domnişoară! ena vesnica
ag.răire a slujbaşului.
Ea începu să fie aşa de deznădăjduită, încît nici
nu băgă de seamă schimbarea ce se ivi în obiceiurile
surorilor sale. In fiecare zi acestea făceau o plimbare
cu sania pînă la oraş. Nu le păsa că le văd oamenii,
Cll110SICUţii, de cari se Ieriser ă aşa d-e mult pînă acum,
ci mergeau de-ia una la poşta centrală, unde se împăr­
ţeau epistolele pentru şase sate, şi luau toate scriso­
rile, gazetele cari veneau pe numele familiei Rodean.
Slujbaşii le cunoşteau de mult 'şi li le dădeau bucuroşi.
Chiar, şi alţi fruntaşi de pe sate, cînd veneau la oraş,
puteau să-şi ridice de aci scrisorile mai, urgente.
Cele două 'surori, după ce pe drum desfăceau epis­
tolele cari soseau pe numele Elenuţei, ceteau un şir­
două, apoi, junghiate de pizmă, începeau să le rupă
bucăţele şi să le arunce.
Astfel Elenuţa nu mai primea nici o scrisoare de la
Vasile, Ea-i trimisesecitevaepistole desper ate, în cari
îi spuneacă nu poate pricepe tăcerea lui, dar nici un
răspuns nu venea.
Apoi într-o zi, prin mijlocul lui faur, fusese viscol
mare, vînt turbat, şi cele două surori nu putură merge
la oraş. In seara acelei zile slujbaşul de la poştă din
Văleni îi spuse foarte vesel:
- In sfîrşit, domnişoară, este ceva pentru dumnea­
voastră.
Elenuţa ceti înfrigurartă epistola aceea. Şi cu cît
cetea mai departe, i: se strîngea în jurul inimei un sloi
tot mai gros de gheaţă. Vasile îi scria despre O' mul­
ţime de lucruri ca şi cînd Elenuţa le-Iar cunoaşte de
mult Ii scria: "După cum ştii, parohia Teleguţa am
cîştigat-o : trebuie însă mai întîi să dau examenul cu
copiii. Şi pentru asta am mijlocit un termin mai apro­
piat ".
Ea nu putu ceti mai departe ; simţea că mintea i se
rătăceşte. Intelese că suror ile îi furau epistolele şi
pricepu acum plimbările lor la oraş.
485
le
,
" -) :;
&"".� =",;" - .•
'rww-
[486]
i
1
Astfel, oricît credea Elenuua în fericire, viaţa în ast­
fel de imprejurăr! i se Ifăcea, din zi în zi, mai nesuîe.
rită. Surîsurrle ei erau tOit mai rare şi,din cît putea,
încunjura tot mai mult pe cele două surori. Ceasuri În­
tregi plîngea cu lacrimi amare şi nu mai putea crede
că Eugenia şi Octavia stat surorile ei, nu mai avea
putere să le mai ierte.
In schimb in cele două neveste răutatea crestea
neîntrerupt. Şi cînd nu puteau să se răzbune pe Ele­
nuţa, pizma lor se. descărca asupra Marinei, asupra lui
Rodean. Yncepură chiar să se mănînce una pe alta,
să-şi facă o sumedenie de mici mizerii, să-şi arunce
tot mai des priviri răutăcioase.
In pră.pasNa în care simţeau cum se cufundă zi de zi
- pentru că pentru ele fiecare zi ce trecea, fără ca să
se poată Întoarce la viaţa obişnuită, era o prăbuşire
ma ii adîncă în prăpastie --- ele nu avea nici, un razim,
nici o mîngăiere. Sufletele lor erau goale, pustii. Pă­
reau două păpuşi, de pe cari dacă se iau-hainele stră­
lucitoare, nu mai rămîne nimic din ele, decît lemnul
sa u portelanut rece, care sună sec la o:rice atingere.
Părea că tot ce ilie îmbrăca e izvorît şi s-a hrănit
din "ArhangheJi.i" şi, după căderea acestei băi, ele nu
puteau decît să-şi arete scheletul ce rămăsese după
căderea decoruluj,
xv
Ziua de 25 faur căzu în anul acela pe-o duminecă,
Vremea se mai muiaso, unii vălenarl mai grăbiţi îşi
porniră piuele, Adevărat că trebuiau să cureţe mereu
sloii, zoiurile de gheaţă, dar asta o fă.ceau bucuros,
pentru că banii erau pe sfîrşite. Bătuseră de cîteva
zile vînturi dinspre miazăzi şi acestea mai subţiară
gheata. Dar, la 25 faur, fiind dnminecă piuele nu se
auzeau. In Văleni era totuşi o fierbere neobtşnultâ pe
uliţi, pe la prirnaris, prin birturi. Unii dintre băieşi
numai acum aflară că azi se va 'licita toată averea din
486
[487]
Văleni a directorului de la "Arhanghelii", chiar şi
baia. Cei mai mulţi nu voiau să creadă, alergau, îşi
luau informaţii de la primărie, întrebau de la .cei cari
fuserăîn Iegături mai strînse cu .Arhanghelii".
Cei mai cu dare de mînă se adunau în cete, se sîă­
tuiau cum ar face să poată pune mîna pe piatra care
o avea directorul nemăcinată. Iosif Rodean, deşi ar fi
putut, nu-şi pornise piuele, el aştepta să se scape o
dată de procesul acesta cu datoriile. Pînă şi-I ştia în
spate, nici un pas nu putea face pentru învierea "Ar­
hanghelilor" .
Băieşii mai bogaţi o preţuiau cît ar fi vrednică pia­
tra aceea. Toţi aveau convingerea că piatra conţine
mult aur, fiind aproape toată din galeria cea veche.
Totuşi părerile Iar variau mult, între şapte şi patru­
sprezece miri de zloţi. Fără ca să ştire unii de alţii, se
asociară cîte cinci, mai mulţi chiar, ca să cumpere
piatra din curtea lui Iosif Rodean.
Dintre cei cu banii puţini erau acum car! să se mai
gîndească Ia nenorocireace dase peste directorul "Ar­
hanghelilor". Cei mai mulţi plănuiau cum ar putea
scoate venit mai mult din bogăţia ce zăcea încă în
curtea lui. Erau destui cari, după ce se sîătulau cu
alţii, după ce 'le auzeau părerile, se gîndeau, În taină,
cum să pună ei mîna pe toată piatra. Dar se gîndeau
fără, de folos, pentru că nu aveau atîţia bani gata.
Ce� cari voiau să se informeze de la primărie tre­
buiau să se mulţumească cu desluşirile ce le dădea
scriitorul, pentru că nici notarul, nici primarul sub­
stitut nu erau acasă: dis-de-dimineaţă călătoriseră la
oraş,
Primar substitut era Gheorghe Pruncul.
După ce notarul Popescu descoperase lipsa banilor
din casa de fier a comunei, vai ca numaidecît să facă
denunţ împotriva lui Cornean. Cînd ieşi în uliţă, cu
surîsul acela de satisfacţie pe faţă, Pruncul iII aştepta
ca pe spini, cu răsuflarea oprită. Indată ce-l zări pe
notar, înţelese că bănuiala lui se adeverise.
- Ai vedere ageră, domnule Pruncul, zise notarul
Popescu, înfiorat de privirile de pisică ale fostului to­
varăş de la "Arhanghe'lii". Satul are să-ţi fie recu-
487
[488]
noscător, continuă notarul, încă astăzi am să-I de­
, nunţ.
Pruncul i se alătură, îl luă de braţ şi-i zise gî-
fiind:
- Să n-o faci asta!
Notarul se opri, îl privi uimit şi-i zise:
- Aş putea să nu-mi împlinesc datoria? El se te­
mea de ţăran şi bănuia că acesta urzeşte un plan as­
cuns împotriva sa.
- Am vrut să zic: să nu-I denunţ! acum, rînji
Pruncul, bucuros de teama ce se putea ceti din faţa
lui Popescu.
- Să nu-l denunt acum? Dar <CÎnd? Dumneata se
vede că vrei să vină un control să descopere, să cad
şi eu în năcaz. Notarul ar a voit să zică: "Se vede că
dumneata vrei să ceri un control", dar fu fericit că
se exprirnaseaşa ; nu era bine să se pună rău cu omul
acesta.
Pruncul îl pricepu 'totuşi, rise, încreţindu-şi zbîrci­
turile de pe faţă, şi zise apoi :
- Vezi, aşa-mt placi: să nu te încrezi nici în că­
maşa de pe tine. Insă eu, nu pentru asta aş dori sa
nu-l denunţi azi.
- Şi pentru ce? întrebă Popescu spionindu-l me-
reu cu privirea.
- E mare lipsa? întrebă băieşul Iixîndu-I.
- Şapte sute, răspunse notarul.
- Bănuiam eu! zise c-un fei de părere de rău
Pruncul. Pentru atîţia bani nu se plăteşte să-I de­
nunţi. Azi, mîne, poate să-i pună ta loc. numai S[Î se
dezgheţe piuele.
Ei mergeau alăturea pe drum. O vreme ,tăcură, apoi
Pruncul se opri, 11 sfredeli: cu privirea pe Popescu şi
zise:
- Domnule notar, cred că am mers prea departe
ca să ne mai tăinuim planurile noastre. Amîndoi voim
să ne 'scăpăm de Cornean, să ni-l ferim din cale. In
lucrările noastre viitoare el ar putea sa ne fie o pie­
decă : e cel mai deştept În sat şi ar fi de-ajuns să se
lase de Dochiţa şi de beutură, ca să ne pună bete-n
,488
[489]
foaie. Ei htne, te nu ţi-am spus pin-acum, îţi mărtu­
risesc astăzi : vreau să fiu eu primar 1n locul lui.
Notarul presirnţise de mult că Pruncul vînează
după postul acesta şi nu s-ar putea spune că se bu­
cura gindindu-se că-I va avea mereu lîngă el. Dar
planul cu banca era aşa de ademenitor, încît era gata
să-i ajute în orice lucrare lui Pruncul. EI se convin­
sese că băieşul acesta, uscat de pizmă şi de răutate.
e indispensabil la banca ce se va înfiinţa în Văleni.
- Bine, domnule Pruncul, zise el, eu n-am nimic
împotrivă.
- Dacă n-ai, atunci trebuie să mă ajuţi, te asigur
că n-are să-ţi pară rău. Trebuie deci să nu-l denunţi
azi, să mai aşteptăm 1
- Crezi că va mai lua şi alţi bani? întrebă nota­
ruj, fulgerîndu-i prin cap intelesul cuvintelor lui Prun­
eul.
- Nu cred, sînt sigur! răspunse băieşul fără să se
uite Ia el.
Astfel mai, aşteptată două săptămîni, în care vreme
se adeveri ceea ce zise Pruncul. Cornean împrumuta
şi alţi bani din casa comunei, pentru că Dochiţa în­
cepu să fie mai cheltuitoare ca niciodată, şi Cornean
nu mai putea să-i spună că n-are bani. Nu I-ar fi
crezut,
La două săptămîni veniră doi sl ujbaşi superiori,
descoperită lipsa, îl destituiră pe Cornean şi pornită
împotriva lui proces criminal. -
Lovitura dată lui Cornean 'fu mai puternică decît O'
aşteptase Pruncul. Fostul primar ologi de partea
dreaptă, îndată ce auzi vestea, de spaimă. Trupul lui
era mincat de beuturi, de rachiuri, deşi după înfăţi­
şare părea omul cel mai sănătosşi mai bine hrănit.
Astfel în ziua de 25 faur în Văleni era 'primar sub­
stitut Gheorghe Pruncul. Şi el cu notarul Popescu că­
lătoriră, des-de-dimineaţă, la oraş, fiindcă vînzarea ce­
lor două 'case nouă era 'pusă Ia ceasurile zece 'Înainte
de (prînz.
Nvaveau de gînd să cumpere cele două case, ci nu­
mai .să se convingă, la faţa 'locului, cu ce sumă se
vînd. Ei 'ştiau suma datoriilor lui Podean, socotiră cu
489
[490]
��prQxi.maţie şi cheltuielile de proces .şi voiau să ştie
a cita parte se acopere din cele două case. Mai ales
notarul se temea că datoria întreagă se va putea plăti
cu cele două clădiri şi că, astfel, în Văleni, Ia oeasu­
rile trei după prînz, nu se va mai ţinea vînzarea ce­
leilalte averi a dlrectoruhri, după cum se Iixasede lege.
In 'zadar îi 'spunea 'Primarul substitut că asta 11U se
poate, că TIU va acoperi nici pe departe datoriile suma
ce va rezulta din ·vlÎnzar€ia caselor. Notaru! Popescu
auzise vorbindu-se prin oraş că ,doi mari comercianţi
sînt hotărîţi să se bată, pină-n pînzele albe, 'Pentru
noile el ădiri.
Nu avu însă nici unul pace în Văleni 'şi astfel ple­
cară decu vreme la oras.
Mare <le fu mirarea cînd, între cei cari făceau oferte,
zăriră şi pe doctorul Vraciu, ginerele directorului de
Ia "Allhanghe.Jii",şi pe inginerul Gheorghe Rodean.
Un fiarde spaimă le trecu 'prin inimă, dar Pruncul se
reculese :În 'gira'bă şi-i zise:
- ,Mi se pare că n-avem de ce ne teme.
Şi într-adevăr inginerul şi cudoctorul făcură 'Oferte
pînă la un ,IQc,apai văzmd 'privirile întrebătoare ce şi
'le aruncau cei doi comercianţi, conteniră de teama să
nu rămînă asupra lor cele două case, Ei voir ă, în sfîr­
şit, numai să ridice preţul caselor, nu să .le cumpere,
căci n-aveau nici un interes să treacă în proprietatea
lor. Şi cutezanta lor ajută binişor Ia urcarea sumei:
îndată ee ei se retraseră, cei doi comercianti încheiată
in grabă licitarea. Pierderea celor două bănci mai era
încă de peste treizeci de mii. ,
- Dup-amiază e rîndul nostru,şOIpti cu veselie
Pruncul :l,a urechea notarului Popescu şi repede se
strecurară printre oameni, moară în trăsură şi pomiră
fericiţi spre Văleni. Ei mergeau ,acum linh;;tiţi la dşUg
sigur, deşi lui Pruncul nu-i Iprea plăoea.că s-a muiat
frigul. Işi !zicea 'mereu că, pornindu-se piuele, vor avea
concurenţi la lidtarea pietrei, deşi el, cîtrt putu, hată­
rîse pe creditori ca 'pilatra şi Ibaia "Arhan�hdii" ,să se
vîndă 1C13 un singur Qbied nu ca două, sub un singur
titlu. Pe creditori îi convinse reped'e spunîndu-le că
baia 'singură TIU are nici un pret, nu dă nimeni nimk
490
[491]
pe ea, dar 'eu piatra laolaltă 'Pot să scoată bani Iru­
moşi.
Durere, trebui să-I facă pe notarul părtaş şi la pia­
tră. Inainte cu o săptămână fusese un schimb aspru
de vorbe inbre el, căci 'pînă atunci Pruncul nici nu se
gîndi 'să-I iîncălzească şi pe notarul >din piatra aceea.
Simţea 'O adîncă satisîacţie că Popescu nici nu porne­
nea de piatră.
Dar, 1naintec-o săptămînă, Popescu îi zise cu o voce
foarte rece:
- Mi se pare că dumneata cauţi tovărăşia mea nu­
mai la pierderi, nu ,şi la cîştig.
_. Eu? făcu Pruncul ,înţelegînd deodată de ce e
vorba.
- Da, dumneata. "Al'hanghelii" îi cumpărăm amîn­
doi şi poate me rămîne în spinare pentru totdeauna,
fără să ne mai 'scoatem vreodată banii; pe cînd piatra
de Ia piue, 00 s-o cumperi singur dumneata, avînd să
scoţi din ea de trei, de patru Gri banii.
- Ba gîndesc că şi de mai multe ori, răspunse zlrn­
bind babjocoritor Pruncul.
- Dumneata nu eşti deci un Olll care ...
- <Dar, pentru Dumnezeu, domnule notar, ce 'ţi-am
greşit eu? îl întrerupse repede Pruncul. Dumneata
eşti om mare, eu să-ţi arăt ce trebuie să faci?
- Eu Îmi uitasem de piatra aceea, începu notarul,
ruşinat parcăde ,el însuşi.
- Şi aşteptat să-ţi aduc eu aminte l zise ,cu mînie
Pruncul. A:ş Ifi fost prost 'destul! Dumneata crez.i că,
de-aci înainte, dacă 'Voi afla un bulgăr de aur îl voi
împărţi cu dumneata ? Eu am copii, domnule notar.
Popescu, de uimire, nuputu zice un singur cuvînt.
Părea că nici nu de uimire, ciiz'bitde sinceritatea
crudă a băieşului, Simţea că de omul acesta va trebui
să se teamă, pentru că e foarteprimejdios.
- Acum, după ce-mi arunci în ochi lucrul ăsta, n-arn
nimic lîmpotrivă,! zise Pruncul mai domolit. Vom fi
tovar ăşişl Ia piatră, dar, 1n schimb. dumneata va tre­
bui să rnişti toatepietrile nu cumva să <se amine ziua
licitărti. Dacă scdezgheaţă o dată bine şi porn�5'c
491
�.j;.-;.�.,�. __ �k�".' ,,'iii;iijiâi5'iii'i'ji"iUi'iiji'I'iI11117
[492]
piuele, tţi spun că dăm şi de cind, ,şi deşase ori mai
mult.
Deşi schimbul acesta de vorbe se petrecu înbre ei
numai cu o săptămînă înainte, ei îl uitaseră, părea
chiar că izbucnirea de atunci îi legase şi mai strîns.
Ei povesteau veseli în trăsură în drurn 1S11fie Vă­
Ieni, se ,mîngăiau că puţine piue umblă Jn!că şi că,
poate, nu vor avea concurenţi temuti. Chiar pomenită
vreo citeva nume .şi încercau să 'socotească de vor avea
aceştia mulţi bani gata, cînd o sanie trecu repede pe
lîngă ei. Drurnulde sanie nu se mai putea numi chiar
minunat, prin multe locuri înnegreau colţuri depiatră,
bruşi mari îrighetati, '(le aceea notarul ,şi primarul sub­
stitut veniră 'cu căruta. Se vedea că cei doi domni erau
străini şi nu ştiau cum e drumul spre Văleni. Ei bre­
cură repede 'pe lîngă căruţă, erau ,şi înfundaţi in blăni
grele, şi cîteva clipe cei doi vălenari nu putur ă 'şti
cine-s străinii din sanie.
Dar se vede că sluga se uită mai bine, căci îşi în­
toarse capul spre Pruncul şi zise:
Domrn ilş arul Ghiţă! .
-- Aha! Iăcurădeodată cei doi tovarăşi.
- Puteam şti îndată, zise cu răutate Pruncul.
- Să vezi că ne vor da şi nouă de lucru, zise '110-
tarul indispus. Vor licita şi în Văleni.
-- Ei vin pentru casă, răspunse cu răceală Pruncul.
- Şi pentru casă şi pentru "Arhanghelii", zise no-
tarul.
- Pentru baie, n-aş crede, Inginerul de fa arte multă
vreme nu mai are nici a nădejde în "Arhanghelii".
El a stăruit mult ca tatăl său să nu mai lucreze gan­
gul cel nou. Pruncul tăcu, UI!1 nor intunecos i se aşeză
pe frunte. Nu cred să aibă gîndul să-şi mîntuiască
pentru familie .Arhanghelii". Inginerul nici nu poate
avea încă bani, iar doctorul Vraciu, ginerele, nu-i
omul care sa arunce banii. Ei vreau să mîntuiască
casa, să nu ajungă ele rîsul vălenarilor.
-.' Asta n-ar fi nimic, zise notarul. Apoi tăcură
amîn dai pînă acasă, cufundaţi în gînduri.
Pentru casă, lor mtr-adevăr nu le prea păsa. Dacă
se ridica peste cinci mii, se hotărîseră de mult să nu
492
·1
�
[493]
o cumpere. 1'ohişl le era ciudă peceidoi, căci, dacă
nu ar fi venit, ar fi putut cumpăra aproape pe nimica
frumoasa locuinţă a lui Rodean. Casele la sate n-au
nici un preţ cînd ajung o dată la vînzare.
Inainte de-a pleca de la oraş, ei mai primită o dată
asigurarea de la slujbaşul încredinţat cu vinzarea că
piatra şi "Arhanghelii" se vor vinde sub un singur
titlu. Astfel cei doi tovarăşi sperau că, auzind preţul
mare, nu vor face mulţi oferte, cine ştie, poate să
rămînă Pruncul singur. Căci el avea să facă totul.
Notarul Popescu se hotărî bucuros să rămînă deo­
parte, să rămînă în umbră. Ii părea că i-ar scădea
cinstea şi i-ar întuneca numele bun dacă el însuşi ar
susţinea ofertele. In schimb îi cîştigă lui Pruncul o
bucurie, o satisfacţie mare. Băieşul se gîndea de săp­
tămîni cum îi va creşte inima CÎnd, în faţa tuturor, i,1\
faţa satului întreg, îi va putea da lui Rodean cea din
urmă lovitură.
Şi, cînd ajunse în sat.. simţea o bucurie adîncă vă­
zînd pîlcunile dese de oameni pe uliţe, înaintea primă­
riei, înaintea birturilor.
In inima lui rnulţumea lui Dumnezeu că ziua de
25 faur căzu pe durnineca.
XVI
In dimineaţa zilei de 25 faur directorul de la "Ar­
hanghelii" se sculă cu noaptea-ricap. Toată noaptea
nu putu durrni : planurile pentru viitoarele lucrări de
la "Arhanghelii" îl ţinură treaz, aproape uimit. Pla­
nurile acestea veneau multe, părea că nu se mai is­
prăvesc: izvorau, def ilau pe dinainte aşa de clare,
încît fiecare i se întipărea în minte, apoi piereau în
noapte dînd loc tot altora. Nu erau gînduri, 1"l11 erau
calcule încopciate cu prevedere, erau mai ales ima­
gini, păreau desenuri pe luminoase plăci de sticlă.
De cu seară, cînd se puse în pat, îşi zise : "Trec peste
asta, mă pun din nou pe lucru şi steaua "Arhanghe­
lilor" iarăşi străluceşte".
�93
[494]
In sfîrşit era aici, mine era aici, şî ziua 'pe care o
dorise cu sete bolnavă! Mîne se scutură de povara
ce-o poartă, ca pe-o stîncă uriaşă, în spinare. Mîne
vor rîde de el, îl vor batjocori, mîne îl vor îngropa!
Prohodească-l, puţin îi păsa. Dar de mîne se va în­
cepe şi reinvierea lui, şi reinvierea aceasta va fi groaz­
nică ! Cînd venea din oraş cu capul gol, după ce hoc­
rnanul Ilarie îi spusese vestea cea plfnă de spaimă,
el se gîndeacurn are să-şi răzbune pe toată lumea
dacă nu va fi adevărat. Astfel si acum reinvierea lui
o vedea groaznică, avea dureri fizice întrezărind cum
va fi după reinviere, dureri de plăcere, de deliciu.
Da, directorul de la "Arhanghelii" va fi de-aici înainte
un Dumnezeu răzbunător! P.e cine se va răzbuna P
Pe toată lumea! Cine l-a părăsit acum pe el? Dar
Cine nu l-a părăsit? Şli atunci săcuteze cineva să se
mai apropie de el! In genunchi, tîrîndu-se înaintea
lui, şi nici aşa nu-şi va întoarce capul să-i vadă!
La fiecare placă luminoasă ce-i trecea pe dinainte
cu nouă planuri pentru lucrările de la .Arhan ghelii " ,
înbrezărea tot mai limpede şi cum se va răzbuna el
p,e viitor! Dar, ciudat, mînia asta era liniştită, nu-i
încorda un singur muşchi, nu-l neliniştea, nu-l obo­
sea, nu-l umplea de fericire, ci dimpotrivă părea că-I
cuprinde o muţenie şi o pace tot mai adîncă.
Noaptea întreagă văzu defilînd plăcile luminoase
pline de desenuri, noaptea întreagă întrezări rnănia
lui cumplită în viitor, şi -totuşi se sculă din pat fără
să simtă cea mai mică oboseală. Era mai recreat
decît după somnul cel mai adînc. Ba încă-i părea că
hotărîrea, puterea lui de voinţă, pe care o pomi pe
un drum hotărît acum, se schimbase în ceva greu,
adînc, se solidif icase parcă. In braţe, în picioare, pe
frunte, În priviri, în tot trupul simţea greutatea aces­
tei pu teri de voinţă, greutatea acestei hotărîri.
El se duse .1a, fereastră, feri perdelele, ridică roleta,
deschise o aripă a ferestrei şi privi afară. In loc de
aer, el văzu o ceată mohorîtă, groasă, prin care se
cerneau rari firicele mai luminoase. Inghetul de afară
eJ îl simţi numai ca o adliere răcoritoare pe frunte,
pe ochi, pe marii lU1 obraji. Dar, prin bura asta, ochiul
494
[495]
lui luă Ia ţintă sigură directia în care cădea ocna
"Arhanghelii". Rămase multă vreme nemişcat privind
spre Corăbioara, apoi închise fereastra, deschise încet
uşa şi ieşi în curte. Era linişte deplină, abia începea
să se lumineze, mijind încet, sărac.
Iosif Rodean începu să se plimbe prin curte. Curtea
lui era pietruită şi zăpada mai albea numai pe lîngă
zidul ce ineunjura larga la! ogradă.
Cînd se sculă sluga să deie de mîncare vitelor din
grajd, lîl zări pe directorul plirnbîndu-se. Nu cuteza
să-i deie bună dimineata, ci voi să se strecoare în
grajd, ca şi cînd nu l-ar fi văzut. Dar Iosif Rodean
îl simţi, se-ntoarse şi-i zise c-o voce adîncă:
- Ce-i, Niculae, dai la vite? Bine fad. Lui Murgu
dă-i otavă I
Sluga îi dădu acum bună dimineaţa şi intră în
grajd. Il cuprinse o teamă ciudată: pe stăpîn nu-I
mai văzu aşa de timpuriu prin curie din vremile cele
bune.
Directorul treseri putin auzindu-şi glasul : greuta­
tea pe care o simţea în tot trupul i se coborîse parcă
şi în voce. El continuă să se plimbe mai departe. De­
odată se opri.ee întoarse şi se apropie de grajd, Sluga
ţesela boii. '
-- Măi Niculae, zise directorul cu aceeaşi voce
grea.
- La 'poruncă, stăpîne, răspunse feciorul tresărind
şi oprindu-se idir,l teselat.
- Măi Niculae ! Parcă feciorilor harnici le stă bine
să trăgăneze un cîntec cînd îşi plimbă aşa, domol,
mîna pe spatele vitelor. Iosif se oprise în uşa graj­
dului si de-acolo vorbea.
- Hm ! Iăcu sluga, simtlndo adiere rece.
- l'a să te-aud, ia să vedem cum trăgănezi un cîn-
tec, măi Niculae, zise iarăşi Rodean. Apoi se înde­
părtă.
Sluga nici de teselat nu se apucă, uimit mereu de
dorinţa stăpînului, cînd Iosif se 'Întoarse elin nou şi
se opri ,în uşa grajdului.
- Ei, mă, tu, nu-nţelegi ce-ţi spun ? îl întrebă acum
aproape mînios,
[496]
Niculae puse mîna pe ţesa lă, începu să pieptene
spatele unui bou. Dar părea că i se închisese glasul,
nimic nu putea zice,
Podean se depărtă, începu să se plimbe şi-şi uită
de slugă. Dimineata, sfiicioasă şi tristă, răzbea puţin
cîte puţin din ceaţă. Cîrţăi UŞJ de la bucătărie şi sle
arăta capul buhos al slujnicei. Fata auzise paşi
streini, paşi grei prin curte şi crăpase uşa să vadă
cine-i. Gînd recunoscu pe stăpîn, O închise repede şi
în cîteva clipe se găti, luă şustarul, alergă la grajd
şi începu să mulga. De cîte ori ieşea Rodean de cu
noapte prin curte, ea ştia că bea cîte-o jumătat' de
şuştar de lapte. Dar acum, alia! acuşi s-apropie anul
de cînd stăpînul nu mai ieşise pe vremea asta afară,
ori că nu era acasă, ori că nu mai avuse chef.
Ea venea cuşuştarul plin: spuma, deasupra, fier­
bea mistuindu-so, cînd directorul, văzînd-o, îi făcu
semn cu mîna să se oprească. EI se apropie, luă şuşta­
rul, îl ridică, trase o înghiţitură, apoi îl înapoie re­
pede, făcînd o strîmbătură din toată fata.
- Miroase laptele asta! zise el cu scîrbă.
Fata înlemni, ridică sustarul, mirosi şi ea, dar nu
simţi nimic.
- Nu poate să aibă nimic, stăpîne, vasul a fost
curat, cuteză să tică servitoarea.
-- Iti spun că miroase a ceva ! se întărîtă Rodean.
E de la Păuna >
- De la ! răspunse necăjită fata.
-- Pe Păuna să n-o mai mulgi! i s-a stricat lap-
tele, zise directorul şi, scuiptnd cu greaţă în laturi,
începu să se plimbe din nou.
Era destul de subţire îmbrăcat şi se plimba de mult
acum în gerul neguros; el Însă nu simţea nici un
frig, dimpotrivă, cu cît se lumina mai tare, îl treceau
parcă tot mai mari 'călduri.
Notăr ăşiţa Marina cînd intră în camera bărbatului
şi văzu că acesta lipseşte înghetă de spaimă. Ea se
gîndea la o nenorocire. Alergă apoi prin camerele ve­
cine,cercetă prin ganguri, cînd, de pe-o fereastră, îl
văzu plimbîndu-se prin curte. Abia acum se mai li­
nişti.
496
[497]
Doamn:a Marina, de la căderea "Arhanghelilor", nu
mai avu zi bună. Chiar schimbarea ce se putea vedea
de-o vreme încoace în Iosif Rod'ean pe ea nu o îrn­
bucura ci o înspăimînta tot mai mult. Şi erau destule
ceasuri cind Iosif părea aşa de liniştit, aşa de mul­
ţumit, ca în vremile cele mai bune. Eia însă nu se
mai 'Putea însenina, fie că presirnţirea de rău îi stă­
tea statornică în suflet, fie că nu-şi putea explica
schimbarea bărbatului decît tot 'în rău. Ea nu putu
niciodată să creadă că Iosif zice cu mintea întreagă:
- Să trec peste asta, să trec mai iute şi să m-a­
puc de lucru.
Cum să s-apuce de lucru? Cu ce? Unde? Cînd vor
fi ajuns la sapă de lemn, de unde să mai ia bani să
lucreze? Uneori îşi făcea iluzii, îşi zicea: "Trebuie
că are puşi deoparte bani, aur, de care nu ştie ni­
meni." Dar iluziile acestea cădeau numaidecît nepu­
tincioase : dac-ar fi avut bani bărbatul său, n-ar fi
încetat nici pe-o zi lucrările la "Arhanghelii".
Nu putu să înţeleagă, de asemenea, bucuria lui cînd
cele două neveste veniră acasă de la soţii lor. Cum
s-a putut el bucura, cînd inima ei a fost înveninată
de deznădejde? Credea el că va putea învinge toată
nenorocirea, va face altă zestre fetelor? Se credea
tot aşa de tare ca înainte cu atîţia ani, cînd a început
lucrările la băi? Ea îşi făcea din nou iluzii şi-şi zicea:
"Are putere mare si ce-şi pune în gînd duce la îndepli­
nire". Dar, ca nişte frunzearse de brumă, aşa cădeau
de neputincioase iluziile acestea. Ea se uita la el şi
vedea deosebirea prăpăstioasă între omul gras şi greu
de acum, între omul pornit pe povirnişul 'bătrîneţe­
lor, şi între neînduplecatul bărbat de atunci : Iosif era
acum de şasezeci de ani, cînd va mai face o avere?
Ceea ce o punea mai ales pe gînduri era că Iosif,
deşi se arăta mai vesel, deşi începuse să nu se sfiască
de nimeni, îmbătrînise in lunile din urmă cu ani de
zile. Erau mai ales cîteva creţe în colţul gurei lui pe
cari Marina niciodată nu le putea vedea fără să se
cutremure de spaimă. Ea nu 'putea citi în carte, dar
din creţeleacelea adînci citea o adîncă deznădejde.
32
ww
497
[498]
Şi ea credea că voia bună de-acum a notarului nu-l
firească, 'Că e ceva greu bolnav în el. Oricît spunea
el, în zilele d'in urmă, că nu-l pasă de fel de ziua în
care j se va vinde averea, el o pomenea foarte des
ziua asta şi Marina băgă de seamă doi tot mai dis­
tras, că nu mai auzea toate întrebările Ce i se pu­
neau, <Că rămînea de multe ori cu lingura în mînă,
ori cu furculiţa, uitindu-şi să mănînce.
Şi se pare <Că femeia, nenorocită şi ea, simţise ade­
vărul. Nădejdea lui Iosif Rodean în "Arhanghelii" era
pricinuită de cea din urmă deznădejde. Pentru aceea
tot ce zicea, însufleţit de nădejdea astia, o strîngea de
gît pe Marina, Era o floare care nu crescuse din pă­
mîntul oei bun, <Ci dintr-un putregai. Dar era o floare
adevărată, atît numai că avea o mireasmă ciudată de
mormînt. Speranţa lui Iosif în strălucirea viitoare 'a
"ArhanghelilOlr"era O' speranţă 'lot aşa de adevărată,
numaidt se născuse din deznădejde.
Starea sufletească a directorului era ciudat de în­
tunecată. După impresia ce-o făcea asupra altora,
asupra' Marine! mai ales, dar şi asupra celor două
slugi, s-ar fi putut proroci ceva neobişnuit, foarte trist
pentru directorul. Aceste două femei şi sluga Nicu­
Iae simţeau cum li se răceşte inima de cîte ori îl ve­
deau, ori îl auzeau vorbind. Pentru ei, hotărît, Iosif
Rodean avea ceva de speriat.
Doamna Marina, după ce-l văzu pe Iosif plirnbîn­
du-se prin curte, se mai linişti, Însă trebui să-şi adune
toate puterile să se poată hotărî să facă ordine în
casă. Ii părea că tot ce face de-acum, Iaoe în zadar ..
Invălişul ăsta de pat, de pildă, ar putea rămînea şi
nepus ; lavoarul ar putea sta plin cu apă fără să-I
mai scoată afară. Şi aşa pe rînd', ori pe ce punea
mîna, îi părea că o pune în zadar. Conştiinţa că azi
vor veni domni străini şi le vor vinde tot ce au, poate
şi casa, o îngenunchea în toată clipa, era o povară
pe care, iată, n-o mai putea purta! Se lăsa des pe
un scaun şi sia aşa frîntă. Apoi prin ochi îi treceau
umbre mari de spaimă, ea îşi făcea cruce şi zicea
tare, să-şi audă vocea: "Doamne, nu mă lăsa 1" Se
ridica, mai punea cite ceva la 10c1 şi jar şedea,
498
5-
g't"
[499]
Elenuţa o at1ă mai palidă şi mai sMrşîtă, decît dacă
s-ar fi sculat acum din sicriu.
- Doamne, mamă, cît eşti de palidă, zise flata ne­
putîndu-şi stăpîni lacrimile.
Marina începu să plîngă, plîngea zguduindu-se, pă­
rînd că vrea să moară. Toate mîngăierile Elenuţei
fură zadarnice. Mamă-sa plînse o lungă vreme, se
boci ca la înmormîntare şi abia se putea inţelege din
geamătele ei cîte-un cuvînt:
- Copiii mei !. .. Fetele mele !. .. Doamne-Doamne!
Elenuţa era şi ea foarte abătută. Cearcăne mari de
oboseală îi înnegreau sub ochi. Groaza zilei de azi
n-o lăsă nici pe ea să doarmă. Oricît îşi spusese că
nu-i pasă de toată afacerea asta, monstrul ce se apro­
pia o înspăimîntase şi pe ea.
La cafea fură numai trei: directorul, Marina şi
Elenuta. Cele două surori ind nu se sculară, deşi
toca de mult de liturghie.
Iosif Rodean mincă foarte liniştit şi nu păru de fel
distrat ca în zilele trecute. Intrebă de Eugenia şi
Octavia, povesti de ceaţa ce se pusese de cu dimi­
neaţă şi, aprinztndu-şi tigara, se coborî iar în curte
şi Începu sa se plimbe din nou pe acelaşi loc, părea
că-I îndr ăgise,
Vremea trecea chinuitor de greu pentru cele două
femei. In fiecare clipă priveau ceasul. ,
Pe la zece directorul veni iar în casă şi zise cu
aceeaşi linişte:
� Pe vremea asta la oraş vor fi isprăvit ; apoi,
fără să mai aştepte vr-un răspuns, coborî iar în curie
şi se plimbă pînă ce 'auzi poarta scîrţăind în ţîţînile
neunse şi în curte intră sania cu Ghiţă şi cu docto­
rul Vraciu.
Iosif Rodean gîndi întîi că-s slujbaşii însărcinaţi cu
vînzarea şi un adînc suspin de uşurare îi scăpă din
piept. Dar dud îşi recunoscu feciorul şi ginerele, el
nu fu de fel bucuros şi numai Iorţîndu-se putu să se
apropie de ei.
Cei doi, după ce-i strînseră mîna, îi spuseră în
scurte cuvinte cum s-a isprăvit cu licitarea la oraş.
Ii povestiră în curte şi urcînd scările.
,n,
32-;
499
i77WT
[500]
'- Bine-bine! făcu nemultumit ROldeari, riu pentru
că ar fi înţeles ceva din ce auzea, <Ci pentru că nu-l
plăcea că-i veniră pe cap oamenii ăştia.
Marina, 'CÎt ce-oi văzu, izbucni intr-un plîns sfîşie­
tor. Dar nu plînse mult, căci directorul îi strigă în-
dată :" j
- Ce plingi? N-ai de ce plînge, femeie nebună
ce eşti! El se sculă şi trecu într-o cameră vecină.
Marina se stăpînea cu mare silă. In fiecare clipă
plinsul pornea să izbucnească din nou.
După ce se mai linişti, încurajată puţin de prezenţa
celor doi bărbaţi, Ghiţă începu - să-i spună şi ei, mai
cu de-amănuntul, ce se petrecuse în oraş.
Elenuţa cind îl văzupe Ghiţă se simţi liniştită. Ei
îi părea că, dacă a venit frate-său şi rămîneaici, nu
se poate întîmpla nici o nenorocire. Incă povestea
Ghiţă cînd iapărură şi cele două surori, veştede, în­
spăimînta te, îmbătrînite. Ghiţă era aproape să nu le
mai cunoască. Ele încă nu durrniseră peste noapte, nu
aţipită l1iICÎ dimineaţa, dar nu cutezau să s'e scoale.
Se temeau să se mişte din pat. Acum, recunoscînd
vocea fratelui şi a cumnatului, prinseră şi ele puţină
inimă şi se iviră.
Inginerul Gheorghe Rodean află de la un membru
din dîrecţiunea celor două bănci tot ce-l aştepta pe
tatăl său. Il rugase într-o epistolă şi el îi dădu toate
desluşiri!e de lipsă. El ştia, deci, că situatia tatălui
său e deznădăjduită. Se puse numaidecît în cores­
pondenţă cu doctorul Vraciu şi se hotăriră ca în ziua
de 25 faur să. fie amîndoi la licitare, din cît vor putea
să urce preţurile, iar casa din Văleni să a cumpere
ei, 'cu ori şi ce jertfe.
Ei vedeau că Jerneile-s destul de înspăirnîntate, nu
le dădură nici o desluşire cu privire la mărimea da­
toriilor. Doctorul Vraciu le spuse numai ama:
- Nu v'a fi aşa de rău pe cît se crede! In urmă,
nu sînteţi singure, aici sîntem şi noi. O să mai fie
încă bine.
- Şi nu sinternnumal noi, adause Ghiţă c-a voce
Ioarte serioasă, cu noi n-ar fi mare sprijin. Dar aici
500
J
[501]
e Dumnezeu. Pe cei 'cari vreau să trăiască cu adevărat,
Dumnezeu rru-i părăseşte niciodată !
Tăcu un răstimp; tăcere grea se puse in jurul său,
numai respirările, adînci sau pripite, se auzeau, Ghiţă
zise iar:
-- Ce folos de atîta avuţie, dacă nimeni n-a ştiut
ce-i liniştea adevărată în casa asta? Să-mi spui dum­
neata, mamă: a fost o mare fericire viaţa pe care
ai avut-o pînă acum? Nu va fi< <cu mult mai bine
dacă grijile cele multe se vor împuţina? Căci, în
sfirsit, ca să trăim nu ne trebuie decît o bucală de
pîne, şia bucată de pîne o are şi cel din urmă cer­
şitor. Şi, tot ce-i peste această bucată de pîne, n-are
un preţ aşa de mare, ca, plerzîndu-l, să fim deznă­
dăjduiti. Dealtfel, ori vrem, ari ba, avem să pierdem
totul. Dincolo de moarte nu ducem nimic, decit su­
Iletele noastre.
Un lung oftat scăpă din pieptul Marinei.
- Vai, dar eu nu mă gîndesc la mine, suspină ea,
apoi şi ochii i se umplută de lacrimi.
-- Ştiu, continuă cu vocea scăzută Ghiţă, te gîn­
deşti la fete şi te gîndeşti la tata. Dar surorile sînt
încă destul de tinere ca să-şi paatăaHa in viaţă o
ţintă, pentru 'Oare să lupte şi să trăiască. Vorbesc de
Eugenia şi de Octavia, pentru că Elenuţa nu mai
are lipsă de nimic.
Elenuţa senoşi, îşi plecă capul, cele două SUTOifi
nu se putură răbda să nu-şi arunce priviri pline de
înţeles, mama începu:
- Elenuţa ...
- Da, a întrerupse repede Ghiţă, Elenuţa se va
mărita după clericul Vasile Murăşanu. El îşi şi are
parohia. Apoi, 1ntorcîndu-se spre cele două surori, con­
tinuă: E rău destul că voi şi acum vă mai puteţi mira
şi mai puteţi dispreţui a astfel de căsătorie, după
ceea ce laţi pătimit. E rău destul că tata, atunci, s-a
purtat asa de rău cu acest brav tînăr. Deci, de Ele­
nuţa să nu mai parţi dumneata, mamă, nici a grije.
E cu mult mai preţios un tînăr ca Vasile decît o mie
de advocaţi ca Albescu şi Tirnăvean, carii îndată ce
simt că nu mai este avere, încearcă să se scape de
\ ,
501
.�. '.pww
[502]
I
!
nevestele lor. Acestia nu sînt oameni în cari să te
poti încrede vreodată.
Doctorul Vraciu începu să spună noutăţi de pe­
acasă, dar, în grabă, nu mai rămaseră decit Marina
şi cei doi bărbaţi. Elenuţa se dusese să guste pe-o
clipă în tăcere fericirea de care-i vorbi Ghiţă, iar cele
două surori se ascunseră iarăşi în camera lor, pentru
că le venea să zgîrie şi să ţipe.
Doctorul' povestea mereu, cerce să-i aducă un su­
rîs pe buzele Marinei ; amîndoi bărbaţii o priveau cu
adîncă suferinţă. Deodată Marina, întorcîndu-se spre
Ghiţă, îl întrebă: ,
-- Şi stăm chiar aşa de rău?
- Mai rău nu se poate, dar îţi spun că nu-i de
desperat, Casele o să le cumpărăm eu şi cu doctorul.
- Casele? Cari case? întrebă uimită Marina.
- Trebuie să ştii că se va vinde tot ce 'aveţi, şi
datoriile nu se acopăr. A fost o nebunie ce-Ia făcut
tata, dar acum în zadar ne-lam da cu capul de pereţi.
Apoi dumneavoastră aveti noroc că nu sînteţi sin­
guri. II aveţi pe doctorul, mă aveţi pe mine şi, în
curînd, îl, veţi avea şi pe Vasile Murăşanu, preotul
din Teleguta. Casele vă rămîn. Le cumpăr eu şi cu
doctorul. Pe urmă, Eugenia şi Octavia pot veni la
mine ...
- Ori la noi, întrerupse doctorul.
- Şi chiar şi dumneavoastră. Osă putem trăi încă
în pace, nu-i de desperat, sfîrşi Ghiţă.
Dar M;arina nu mai răspunse. Se ridică, coborî în
bucătărie şi repede înfiripă ceva de mîncare, Prînz
nici nu mai putea fi, 'Cărei erau trecute ceasurile două
după-arniazi.
Iosif .Rodean veni şi el la mîncare. Părea şi acum
foarte liniştit.
- Ei, v-aţi gătat poveştile? Aţi isprăvit cu plîn­
sul? întrebă el. Apoi, neputindu-şi stăpîni o întrebare
care-I muncea mereu, îi întrebă: Dar voi cum aţi
a] I,ln,s 'chiar azi aici?
- Ne-am informat, tată, zise Ghiţă, şi am crezut
că poate n-ar fi rău să venim şi noi.
502
� \
[503]
:1
r; ,'" ." .'. • 1>
Ba aţi Iăcut foarte rău c-aţi venit. Foarte rau
aţi făcut! zise tatăl şi un nor greu �i întunecă frun­
tea. Cei doi nuaflară cu cale să-i spună mai amă­
nunţit ce se va întîmpla, deşi Ghiţă era convins că
tatăl său nu s-a interesat de fel de toată afacerea.
*
Cu puţin înainte de trei oamenii legii SOSIra, rn­
trară în curtea notarului, cu o ceată întreagă de băieşi
după ei. Nu peste mult ograda directorului era aproape
a treia parte plină cu lume! Veni toată mulţimea cu­
rioşilor şi, mergînd în 'Urma oamenilor legii, nimeni
nu se: temea să intre în curtea lui Iosif Rodean. Băie­
şii erau în port de sărbătoare, eu mîriecările albe, cu
oizrnele lăcuite, cu p ălăr.iuţele negre, moi, pe cari le
încunjurau de cîte trei ori pui subţiri de şerpi aurii.
Ei povesteau agitati, se .apleoau unul spre altul, pe
alocuri cîte cinci, mai mulţi chiar, se sf ătulau pentru
cea din urmă oară. Toţi se îmbulzeau, îrrtinzindu-şi
capetele spre punctul unde eraat oamenii legii şi pri­
marul substitut Pruncul.
Soarele încă nu scăpătase după munţii înalţi şi, în
curte, era o lumină vie. .
Sus în casă era tăcere de mormînt. Iosif Rodean se
retrăsese, de cu bună vreme, în camera cea mai de­
părtată. El nu voia să audă, nu voia să vadă nimic.
Le spusese chiar, c-o voce seacă, şi lui Ghiţă şi lui
Vraciu :
_ Vreau să trec cît mai în grabă peste prostia
asta şi să m-apuc de lucru.
Lui îi păru că spune un adevăr care nu mai poate
fi discutat, pe lCare,acum,ar trebui să-I ştie toată
lumea. Dar cei doi bărbaţi îl priviră cu teamă, schirn­
bară feţe şi se coborir ă în curte. M.arina şi fetele erau
strînse în jurul unei mese.
Cît ce se coborîtă, cît ce ajunseră cei doi lîngă oa-
menii legii, începu licitarea. Un murmur surd de ui­
mire trecu prin şirurile băieşilor DÎnd auziră că se
vinde IOas a', casa diredorultuide la "Arhanghelii".
Unii scuipar ă cu sdrbă în lături, ca şi cînd ar fi v-rut
503
[504]
să-ş! arele convingerea lor că, In felul acesta, In, 1
treaga viaţă e o prostie! Dacă directorului de la "Ar­
hanghelii" i se vinde casa, atunci toată viaţa e mare
prostie l
Pruncul făcu IOel dintîi ofert, dar Ghiţă îl bătu, ş-a \
doua, şi-a treia oară. Dintre cei de fată nimeni altul
nu mai făcu oferte. Pruncul simţi numaidedt că nu
vor lăsa-o din mînă casa, se hotărî deci să urce me­
reu preţul, cel puţin să simtă Ghiţă şi cu doctorul ce
cumpără, Oferi pînă la opt mii cinci sute. Aici Ghiţă
se opri, se gîndi serios dacă se plăteşte să deie atîţia
bani pe-o casă, oare adevărat că într-un oraş ar fi
fost vrednică şi de cinci ori atîta, dar din care, la
sat, nu mai putea să scoată niciodată banii ăştia.
El şopti ceva şi cu doctorul V:naciu. Apoi lăsă pe sluj- 1
başi să strige: 1,
Opt mii cinci sute ... întîia oară. 1
- Opt mii cinci sute ... a doua oară. Aici Pruncul
începu să schimbe feţe; se temea să nu-i rămînă lui.
- Opt mii cinci sute şi unul, zise acum Ghiţă.
Aşteptarea asta avu efect. Pruncul nu mai făcu nici
un ofert şi casa rămase lui Ghiţă.
Un suspin de uşurare trecu prin mulţime .. Nimeni
n-ar fi dorit să ajungă în mîna lui Pruncul casa asta
frumoasă şi cei mai mulţi îl huleaucă şi intrase în
licitare. Dar nu avură multă vreme de vorbit, căci
indată se începu licitarea "pi.etriiaurHere de la ,piue
laolaltă cu zece părţi de la baia "Arhanghelii". Băie­
şii se rnirar ă că aceste două sînt puse l'aolal'tă; ni­
meni nu seaştepta la aşa ceva. Cei cani se sfătuiră
încă de dimineaţa să se întovărăşească şi aşa să li­
citeze, rărnaseră pe-o clipă uluiţi, dar repede se recu­
leseră, din cîteva şoapte se înţeleseră şi erau gata să
ia parte la licitare.
Preţul strigării fu zece mii de zloţi. Pruncul dădu
numaidecît suta peste, dar, spre marea lui mirare, se
aNă în fat�. deodată cu şapte ofertanti. Sutele se ridi­
cau din minut în minut. Doctorul voi să intre şi el,
dar văzu că deocamdată e de prisos. Se strecură, deci,
504
[505]
prin mulţimea mereu agitată şi, urcînd scările, Întră
în 'casă.
In vremea asta, jos în ourte,agibţia creştea din
ce tn ce. Cei opt băiesi urcau vertiginos preţul, ajun­
seră la treisprezece -la cincisprezece mii.
Doctorul, intrînd în casă, păru foarte bucuros de
felul 'cum se suie preţul băii şi al pietrii ; speră astfel
că aproape se vor putea acoperi datoriile. Le şi spuse
această 'convingere femeilor, dar ele nu părură de fel
impresionate, Mereu agitat, intră in camera unde era
Iosif Rodean şi-i spuse şi lui vestea cea îmbucură­
toare. Directorul, cînd intră Vraciu, era liniştit, dar
faţa lui nu I mai avea mici o culoare şi ochii lui erau
măriţi peste măsură. Insă cîndîi spuse vestea, el
sări ca muşcat de şarpe şi-l întrebă, cu vocea înfio­
rătoare, băgindu-l în spaimele morţii pe ginere:
.- Ce spui? "Arhanghelii" ? Ai zis "ArhangheIH" ?
-. Da, cu piatra laolaltă o să meargă scump. Imi
pare că-i va plăti scump Pruncul. ,
- Ce? Pruncul? "Arhanghelii" ? răcni din nou di­
rectorul c-un glas care nu mai era omenesc Docte­
rul ar fi voit să fugă, să scape: Rodean era înspăi­
mintător. Dar înlemnise de spaimă. Nici un pas nu
putu face, Ar fi fost şi în, zadar, căci în clipa urmă­
toare Iosif Rodean începu să rîdă ou hohote, alergă
Ia perete, luă puşca, rîzînd mereu de părea că vrea
să răstoarne păreţii şi strigînd: N-am eu aur ? Cine-a
zis că n-arn aur? Am şi gloanţe de laur, şi iar rîdea.
In cîteva clipe fu la fereastra care da spre curte, o
deschise şi rîsul lui turbat năvăli în curte. O linişte
de moarte s:e făcu, o clipă ca un veac, apoi vocea ,,;
înspăimîntătoare a directorului se auzi, în vreme ce
îşi puse puşca la ochi trăgînd cocoşul, al cărui ţăcă-
nit se auzi: N-am aur? Cine zice că n-arn 'aur? Eu
am şi gloanţe deaur.
O straşină de braţe se 'ridicară înaintea ochilor,
puşcabubui. în aceeaşi clipă din obrazul lui Pruncul
ţîşni sîngele, elcăzu într-un cot; dar ele jos, tot mai
avu putere să strige:
- Douăzeci de mii !
505
[506]
Cuvlniele lui fură cele din urma clare ce se mai
auziră în curtea directorului. Nimeni nu mai avu chef
de licitare şi omul legii hotărî piatra şi zece părţi din
"Arhanghelii" lui Gheorghe Pruncul.
Pe Iosif Rodean abia-l put ură lega opt barbaţi voi­
nici. Devenise furios.
XVII
Dupăce ţinu iarnă straşnică pînă la sîirşltui lui
faur, din martie primăvara începu să îrwerzească. La
Sfîntul Gheorghe, în 23 aprilie vechi, erau adevărate
cuvintele cîntării bisericeşti --- pe ziua acestui mare
mucenic şi învingător: "Acum primăvara miroseşte''.
In Gureni luncile.erau srnălţate de flori tinere şi su­
rizătoare. Iarba fn3Jgedă undula la adierile boarei, de
Ia Blagoveştenii începuseră să bolborosească oile în
iarbă. Pădurile erau încheiate şi culoarea, de-un verde
deschis, delicat, a frunzelor începu să se întunece.
Era deci frunziş din belşug cu care să se împodo­
bească şcoala din Gureni pentru ziua de Sf. Gheor­
ghe, ziua de examen în satul acesta fruntaş. Vasile
Murăşanu, invătătorud substitut, porni încă din dup­
amiaza zi'lei premergătoare, cu o ceată de băieţaşi mai
răsăriţi după el, în pădurea Răstoacele să taie crengi
de stejar, să decoreze sala de cursuri. Băieţii - bu­
curia lor -- săltau, se alergau, rîdeau şi, oii ce ajun­
seră în pădure, se căţărar ă îndată ca veveritele prin
copaci, dar :repede trebuir ă să inţeleagă că nu pot
face nimic singuri. La porunca învătătoruhri ei se lă­
sară pe scoarţa copacilor şi se grărnădiră ro jurul lui.
- V-am spus să fiţi pe pace, Eu voi tăia crengi
pentru fiecare din voi cîte va putea duce, zise el
şi luînd securea se apucă de lucru.
Băieţii .se Jmbullzea.u să ajungă fiecare mai repede
la crengi, se izbeau şi, după o jumătate de ceas, nu­
mai capetele 'Ii se mai zăreau dintre Irunz.ăr], cum co­
borau înbre verdeaţa îîşietoare pe coastă.
506
s�
[507]
Sala de cursuri -fu impodobbtă frumos, la intrare se
bătură, din frunze de stejar, cuvintele: "Bine aţi ve­
nit", deasupra catedrei, pe părete: "Intru mulţi ani".
Aceste două inscripţii ţI priveau mai ales pe părintele
protopop, care avea să prezideze examenul.
Dimineaţa se VăIZU o mişcare neoblşnujtă prin Gu­
reni; oamenii în haine de sărbătoare pe uliţi; ne­
veste, neprirnenite încă, pe la portiţe dregînd pentru
cea din urmă oară creţele de la cămăşuta copiilor ari
apăsjndu-le mai tare pălărioarele pe cap. Examenul efa
pus la ceasurile nouă, dar încă înainte de şapte sosiră
coei mai mulţi şcolari, primeniţi cu haine de sărbătoare.
Erau destui cari se uitau mereu cînd la ghetele, cînd
la pălărioara lor.
Vasile Murăşanu îi lăsă să se joace, să s-alerge prin
curtea şcolii pînă la ceasurile opt şi jumătate. Atunci
-- săltîndu-i înainte copiii pe scări, grăbiţi, aprinşi
la feţe de alergare -- indră şi el în sala de cursuri,
în mirosul de verdeaţă. Ena aţîţă iar mirosul acesta,
ma! se ridicase şi rpmvşi cîţiva copii începură să
strănute.
Clericul lăsă uşa deschisă, le spuse să nu se teamă
de nimic, fiind ei tot atîţia .Jei-paralei" şi, în zîmbetul
elevilor, ieşi din sală. Văzuse, cu puţin Î!nai'nte, tre­
cînd spre casa parohială căruta care aducea pe pro­
topopul şi acum, albia ieşise în curte, cind auzi o altă
căruţă oprindu-se înaintea şcoalei. Deschise în grabă
portiţa să vadă ce oaspeţi îi mai sosesc.
El scăpă un strigăt de mirare cînd văzu cobor în­
du-se din căruţă pe ,inginerul Gheorghe Rodean.
- Dumneata ... în Gureni...! zise el uimit, dar ve­
selîn aceeaşi vreme.
- Da, am vrut să văd ce spor ai făcut în şcoală,
răspunse zîmbind Ghiţă, întinzîndu-i mîna.
- Doamne sfinte, oîtă Vasile, dar ce spor să pori
face cu nişte broscoi ca ăştia! Ştiu orăcăi, în gălă­
gie nu-l întrece nirne !
- Ei, o să vedem; ştiu eu că dumneata nu poţi
fi decît modest, răspunse Ghiţă. Ei intr ară în camera
care-i servea lui Vasile de 'locuinţă, iar căruţa ca­
re-laduse pe inginer ele la gară se întoarse şi se
507
[508]
auzi un răstimp durăind pe drum, apoi se făcu li­
nişte.
Camera în care intrată nu era mai lungă de cinci
şi mai 'lată de trei metri. Dar inginerul fu izbit de or­
dinea şi curăţenia djnlăuntru. Invăţătoriil băgă de
seamă şi-i z.ise :
- Trebuie ,să ştii că azi poate-mi face domnul pro­
topop vizită.
In mijloc era o masă rotundă, învălltă c-o rnăsă­
rltă ţesută in frumoase alesur! rornineşti. Pe masă un
servici {le rachiu ou sase păhărele Într-o farfurie fălii
albe, mirositoare, de' colac 'proasr:ăt.
- Hm! făcu inginerul, dumneata nu te poţi plinge
de nimic, pe cum se vede. Cler icul z.imbi, umplu două
păhărele cu rachiu şi-i zise:
-- Ziua de examen e ziua Peştilor pentru noi das­
călii, dar să nu crezi că elia mineetîha belşug în
toate zilele.
- E de-acasă tesetur a asta frumoasă ? întrebă in­
ginerul arătînd măsăriţa.
- Nu. e dintr-acelasi loc cu colacul şi serviciul de
rachiu. răspunse clericul zîmbind.
- De" la părintele de-aici?
- Da 1
- Mai corect.vpoate, de la domnisoara Laura?
-- Ai ghicit, răspunse vesel invăţăcorul. M-am C011-
virrs că, pentru ziua de azi, se cade să fiu bine aran­
jat, să nu-mi scoată protopopul vorbe rele. Domni­
şoara Laura a fost aşa de bună să aranjeze totul.
Inginerul ascultîndu-l, luă o bucată de colac şi mi­
reasrna lui părea că-I tmbată.
- Să-ţi 'insernnezi, zise el, că m-ai făcut foarte
curios pomenind mereu pe domnişoara astia şi în epis­
tolele cari ruj le trimiteai mie, şi într-ale Elenutei,
Nu m-as mira că te-a interesat atît, dacă a pregătit
ea colacii ăştia.
_. 0, e o fată încîntătoare, dragă domnule ingi­
ner, zise cu sinceritate Vasile. Se pricepe la orice,
apoi nu e nici urîtă. Ai 5-'0 vez i l Dar ceea ce-i mai
minunat in fetiţa asta ,,� veselia ei, care izvorăşte
508
[509]
parcă dintr-o îîntînă nesecată. Are o plăcere de v,iaţ�
cum rar se întîlneşte.
- Ei, ei, mai incet cu laudele, prietene, am să-i
spun Elenutei şi, la urmă, poate încă să se mînie, zise
zîmbind inginerul.
-- Eu nu o comparcu Elenuţa, zise c-un fel de tris­
tetă olericul. Dar mi se pare că nu e. greşit să vorbim
de bine pe cei cari au, într-adevăr, calităţi frumoase.
- O să mă conving eu acuşi vde-s calităţi Iru­
moase ori numai ţi se par dumnitale, zise zîmbind
Ghi:ţă, urnplîndu-şi din nou păhărelul,
Apoi înoepurăsă vorbească de cele din urmă În­
timplări din Văleni : de directorul care se afla acum în­
tr-un institut de sănătate; de cele două neveste care
rămaseră cu Malfi,na în Văleni ; de Elenuţa, care era
la doctorul Vr aci u. Ghiţă, �ndată ce trecută la ches­
tiileIamiliare, ,se întunecă, vocea îi deveni mai aspră
şi, de rnulde ori, răspundea în silă la întrebările lui
Vasile.
Clericul, de altă parte, îi descoperi ce foc straşnic
a trebuit să susţină din partea tatălui său, care nici
nu voia să audă de altă căsătorie a feciorului, decit
cu domnişoare Laura. Ei se cuîundară cu totul În
povestire, cind uşa se deschise încet şi se ivi, in oră­
pătură, faţa bănboasă a părintelui Pop din Gureni.
- E aici domnul protopop, zise părintele, retră­
gîndu;:şi repede capul. Cei doi tineri se ridicară În­
daltă, ieşiră în curte, salubră pe părintele protopop,
o persoană veselă, roşu la faţa plină, cu barba de
jumătate căruntă, un bărbat bine zidit, ca de cinci­
zeci de ani.
- Mă: bucur, îmi pare foarte bine, răspunse el (;-0
voce clară, răsunătoare, J,a prezentarea tinărului 'ingi­
ner.
Dar, ca de obicei, la astfel de prezentări pripite
nimeni nu înţelege numeleceluilald,
Asbîel şi părintele Pop, şi protopopul, se multurnir ă
să ştie că străinul e un cunoscut al învăţătorului sub­
stitut.
La intrarea lor În sala de cursuri copiii se ridicară
şi r ărnaseră neclintidi, privind cu ochii mari la pă-
509
. .... .- ,
[510]
rlntele protopop, La un semn al lui Vasile începură
rugăciunea, apoi şezură şi şiraguri de minute se ară­
tar ă pe bănci.
Examinarea începu. Un răstimp băieţii pătură încă
mereu 'încordaţi, nu se clintiră ; apoi rn işcăr i le, răs­
punsurile lor reveniră la maica obicinuită de peste an.
Vr-o trei, cad răspunseră mai întîi, începură pe-o voce
foarte înaltă, dar al patrulea coborî la nivelul obici­
nuit.
Băieţaşi, fetişoare, se ridicau mbănci, cînd de ici,
cînd de colo, edeau in carte, răspundeau la o între­
bare privind tindă pe învăţător, iar cînd şedeau, obna­
jii Iar erau aprinşi de farmecul reuşitei. In r ăstirnpuri
se auzea vocea clară a protopopului, care punea în­
trebări. Şcolarii priveau întîi la învăţător, apoi gu­
riţele începeau să le torăie,
- Bine, foarte bine! zicea mereu, cu satisfacţie
părintele protopop. De laudele acestea nu s,e bucurau
numai copiii şi învăţătorul, ci 'şi părintele Pop, apoi,
după o vreme, şidornnişoar a Laura, 'care veni să as­
culte examenul. Cind intră, aşeză pe masă, înaintea
prezidentului, un buchet de flori prirnăvăratice, se re­
trase şi şezu pe-un scaun Ungă părintele. Ea începu
să urmărească foarte de aproape, cu mare incordare,
cu pasiune, desfăşurarea examenului, care, iată, nu
numai promitea, ci şi începuse 'să. fie dintre cele mai
reuşite. '
Inginerul Rodean o văzu inclinîndu-se uşor tnain­
tea protopopului şi punindu-i buchetul de flori pe
masă şi fu plăcut surprins de gingă'şia mişcărilor ei,
de lumina dulce ce i se desprindeadin ochii albaştri,
din obrajii fragezi. După ce domnisoara Lauraşezu,
părîndcă nici nu-l observase pe inginer, Ghiţă tot mai
des işi odihnea privirile asupra fetei. De la o vreme
nici nu-l mai interesa, parcă, examenul, ci numai dom­
nişoara Laura.
Sala se umplea tot mai mult cu bărbaţi şi femei, cari
veneau să-şi audă copiii. Peste an ţăranii din Gureni
nu se prea sileau să-şi trimită copiii regulat la şcoa­
[ă, dar Ia examene veneau foarte mulţi .şi se mînc1reau
cu cuminţenia copiilor. Mai veni şi notarul, şi scriito-
510
ma
[511]
..
rul de la primărie şi asbfel erau aici acum toţi frun­
iaşii satului, afară de preoteasa. Ea rămăsese acasă
sa gătească prînzul pentru domnul protopop.
In sală căldura devenea tot mai grea; părintele pro­
topop începu să-şi şteargă năduful ou o batistă enormă,
apoi văzînd că învăţătorul nu mai are de gind să
sfîrşească, îi zise:
- Nişte cîntece s-auzirn acum, domnule Murăşanu.
Băieţii au cetit, au calculat, au arătat pe hartă, au spus
poezii spre marea multumire a noastră a tuturor;
acum fă-ne plăcerea şi cu nişte cîntări.
Şi părintele POIp, şi domnisoara Laura se uitară cu
dragoste, cu 'recunoştinţă la protopopul. Inginerul Ro­
dean surprinse privirile acestea şi-şi zlse: "Mi se pare
că e mai mult Între ea şi Vasile decît spune el". Dar
nu avu vreme să se gîndeasc-ă mai departe, Cîntecele
începură, sonore, dulci, 'dare ; părea că răsuilul pri­
măverii adia prin sală. Nici o notă [alşă nu se auzea;
se simţea numaidecit că-i irrstruise un învăţător care,
el însuşi, e un cîntăreţ meşter.
Protopopui bătu ou zgomot în 'palme şi strigă : "Să
trăiţi", după cîntarea cea dintîi; apoi tot aşa făICU pînă
după a cincea, care era un marş. Atunci prezidentul
examenului se ridică, spuse vorbe de laudă şi de mul­
ţumită pentru învăţător, pentru elevi, scoase din buzu­
nare doi pumni de bani mărunţi şi-i puse pe masă.
- Fiecare băiat capătă cîte cinci, zise protopopul,
iar pentru cei zece mai silitori, iată am şi nişte căr­
tic ele, adause îndată scoţînd din buzunarul pardesiu­
lui zece broşurele, Pe anul viitor am de gînd să aduc
douăzeci de cărticele pentru 'copiii cari vor şti răs­
punde atunci mai bine, mai zise şeful, apoi strînse
mîna clericului, a părintelui Pop, z îrnbi spre domni­
soara Launa şi intre strigăte de "să trăiască" părin­
tele protopop ieşi, urmat de ceilalţi fruntaşi.
Vaslleimpărţi repede cărţile şi banii, zise cu copiii
rugăciunea şi ieşi.
Protopopul era încă În curtea şcolii încunjurat de
părintele, de notar, de primar şi de alţi fruntaşi. Chiar
spunea că ar fi bine să se slătuiască oamenii şi să
., ,.J mai înhinţeze un post de învăţător, căci şcolarii, se
511
[512]
vede, .se înmulţesc din an în an, cînd apăru Vasile
şi -i pofti la un păhărel de rachiu, ori la o pere în
camera lui.
Protopopul primi bucuros şi după el ceilalţi, dar elI
nu mai beu rachiu, ci sorbi cu sete un pahar de bere.
- Rău fad că ne părră.seşti,domn:ule MurăŞlanu,
zise protopopul. Credeam că, cel puţin un an-doi, să
te mai am în protopopiatul meu. Mi,e unuia să ştii
că-mi pare rău.
- Da' îmbătrjneşte, domnule protopop, irnbătrîneşte
şi nu se va mai putea însura, zise părintele Pop zim­
bind. El ştia că Vasile îşi are asigurată parohia Te­
leguţaşi cu părintele Murăşanu se înţeleser ă, prin
scrisori, că pe la Rusalii să 'facă ospăţul. Părintele
Pop era fericit văzîrrd cum sepotrivesc oei doi tineri
în toate celea şi era sigur de căsătorie, deşi nu vor­
bise mai de aproape despre asta nici cu clericul, nici
cu Laura. Lui îi era de ajuns să vadă cum se înţeleg
de bine tinerii. Apoi părintele Murăşanu nu-i amin­
tise niciodată de legăturile dintre feciorul său şi dom­
nişoara Elenuţa Rodean.
Inchinară de sănătate şi de viitor, beură cu sete ­
vreo zece sticle de bere se �oJi;ră tndată - apoi
părintele protopop întinse mîna clericului zicîndu-i :
- La revedere. El era sigur că Murăşanu va fi la
părintele de prînz.
Cînd ieşi părintele Pop, îi făcu semn lui Vasile şi,
după ce ieşi, îi şopti la ureche:
-- Domnul ăsta seduce acum?
- Nu cred, răspunse Vasile. Nu-l las să meargă aşa
de în grabă. Mi-e prieten vechi.
- Foarte bine, zise popa, poîteşte-l la prînz la noi
şi pe dumnealui.
Vasile intră in caisă, dar n-apucă să-i spună lui
Ghiţă invitarea părintelui, cînd înaintea şcolii se opri
o- căruţă.
- Mai vine cineva, zise clericul alergînd la fe­
reastră.
- Nu. E căruţa cu care am venit eu, răspunse
Ghiţă.
512
[513]
Clericul privi prin geam, se convjnse că e aceeaşi
căruţă, se întoarse şi-i zÎ,s,e supărat :
- Nu se poate să te întorci aşa de în grabă. Abia
ai venit
Inginerul tăcu un răstimp; durerea îi umbri faţa,
ochii lui priviră cutristeţă la cleric, apoi îi zise:
- Trebuie să vii si dumneata numaidecît cu mine.
Vasile Snlemni de spaimă, îl privi fix şi nu putu zice
un singur cuvînt.
- Trebuie să vii, i-arn promis Elenutei că te -duc
îndată după examen.
- E bolnavă? întrebă cu spaimă clericul.
- Da, e bolnavă, Însă nu trebuie să te sperii! zise
inginerul încercînd să zîmbească. Mi se pare că după
dumneata e bolnavă. Cred că îi va trece îndată ce te
va vedea.
_. Dumneata ... dumneata ... 'începu Vasile. Voi să
z.ică : "Dumneata mă înşeli, dumneata minţi şi Ele­
nuţa e bolnavă greu". Dar nu putu spune fraza În­
breagă.
Ghiţă însă îi ghici gîndul şi răspunse îndată:
- E aşa cum îţi spun! Are să se facă bine în două­
trei zile după ce te va vedea. Căci n-are nimic decît
febră. Adevărat că o ţiu ,în pat, dar doctorul zice că
nu-i nici o primejdie. .
- Dumneata îmi ascunzi adevărul, răspunse cu
durere clericul. Mer,gem numaidecît. Şi el începu să-şi
adune lucrurile de prin casă.
Lui Ghiţă îi păru r ău acum că .începuse aşa de tr a­
giC Elonuţa era, într-adevăr, bolnavă în pat de-o săp-
1: ămînă. Ea era la soru-sa. Maria şi doctorul Vraciu
îi scrisese lui Ghiţă că ar fi foarte bine să grăbească
cu logodna şi cununia. "Deşi nu e vorba de nici o
primejdia mai mare, îi scria doctorul, socot totuşi că
ar fi păcat să o mai lăsăm pe biata fată în nesigu­
r anţă. Căci trebuie să ştii că, de cînd cu nenorocirea
din Văleni, Elenuta parcă nu se :mai poate răeirna pe
nimic cu siguranţă. Eu văd că ela se teme nu cumva
acel bravbînăr s-o uite,s-o părăsească. De aceea ar
fi bine să vii, să vorbeşti cu ea şi să pregăti]! logodna
cît mai în grabă. Elenuţa s'e va linişti atunci!"
33' - Arhanghcl!l. ed. 1
; ;;
.513
[514]
Ghită veni îndată la doctorul Vr aciu, se întelese cu
Elenuţa şi porni să-I aducă pe Vasile. Ii reveni în
minte toată nenorocirea ce căzuse pe capul familiei
lor, văzu iar scenele pe cari, departe de casă şi de ai
lui, începuse să le ude.
Pe drum pînă în Gureni, 'pînă ţinu examenul, el îşi
uită de mizeriile familiei lor, dar acum, ştiind că-I va
duce pe Vasile să intre în familia asta, se tulbură din
nou. Durerea din faţă, tristeţea din priviri, cînd îi zise
lui Murălşanu : "Trebuie să vii şi dumneata numaidecît
cu mine", era pricinuită mai ales de stările triste În
cari se afla familia dor, şi nu atît de boala Elenuţei,
Lui îi păru, deci, rău cind văzu durerea, deznădejdea
din graba clericului. Ii zise deci :
--- Nu trebuie să judeci, dragă domnule Murăşanu,
după înf ătisarea ce o am eu. Cînd e cineva după în­
mormîntare, nu poate rfi decît trist.
- După înmormîntare ? răspunse clericul priviri­
du-l cu spaimă nouă.
-- Ehei, dumneata eşti un copil şi acum, şi eu am
făcut destul de rău că nu mi .. am putut Învinge dure­
rea. Vezi bine că după lumcrmîntare ! Ce s-a petrecut
în Văleni nu-l tnrnormîntare ? Inginerul spuse cuvin­
tele acestea cu blîndeţe şi sinceritate.
Clerical îşi lăsă braţele de-a lunglll trupulul 'şi oft ă.
- Ca să te poţi înoredint: şi 'IHiri bine că nu te În­
şel, poîtim, aici e epistola curnriatului, a doctorului,
zise Ghiţă dîndu-i din 'portofel epistola lui Vr aciu:
Clericul o ceti, !Se simti uşurat şi începu să-şi adune
mai Îln tihnă lucrurile.
- ......... Trebuie să-ţi spun că bună alegere a [ăcut so­
ru-mea, dralgă domnule Mu:ră.şanu, zise mişcat ingi­
nerul. Sînt .silgur că o să-i fac o mare plăcere istori­
sindu-i cum ai primit dumneata vestea că e bolnavă.
După ce mai p achetă şi cele din urmă cărţ], Vasile
zise :
-- Acum trebuie să mă reped pînă la părintele,
să-mi iau rămas bun şi să-i spun că nu putem merge
la prînz,
Să mergem? intrebă Ghiţă.
514
[515]
- Da ;eu piînzesc la dumnealor, dar pentru azi
te-a invitat şi pe dumneata. Insă o să mă întorc nu­
maidecît. El şi voi să iese, dar Ghiţă tlapucă de braţ
şi-i zise:
Trenul de seară Cînd pleacă de aici?
- La opt şi jumătate !
- Avem legătură ! Nu mai e de lipsă să-I avizezi
pe părintele: mengem amîndoi la prînz. Dacă pornim
de-aici la şase. e numai bine. La două noaptea tot
vom fi: la cumnatul. Ghiţă vorbi repede, apoi deschise
fereastra, spuse ceva romînului de pe capră şi numai ..
decît se auzi dur ăind căruţa.
- Vreau să te liniştescşi în chipul acesta că boala
Elenutei nu-i aşa de grea, zise inginerul intorclndu-se
de la fereastră.
Dar clericul se linişti tîrziu, abia după ce Ghiţă În­
cepu să-i spună, cu ele-amănuntul, paşii 'ce-i făcuse
pentru căsător ia cît mai �ralbnică a Elenuţei .
Părintele Pop fu foarte vesel că sosiră amîndo i ti­
nerii. Inginerul fu degrabă 'prezentat preotesei şi La­
urei.
In f amlli a preotului nu şk; nimeni că Vasile Mură­
şanu va pleca Îilică astăzi. Părintele mai îmbie 'Cu
bere, pînă ce se puse prînzul pe masă. Apoi, veseli,
seaşez ară, Laura Între Vasile şi Ghiţă.
Afară de ing-iner nu era nimeni cu inima tristă în­
tre rneseni. Cler icul înoredintat că nu-i nici o primej­
die cu Elenuta, simţind adierile fericirei apropiate,
se însenină în curînd şi la privire şi la voce. Laura îl
făcea mereu să rîdă ca de obicei. Popa vorbea înfocat
cu părintele protopop despre amestecul tot mai mare
al guvernelor în brebile bisericeşti ; preoteasa începu
să-i spună lui Ghiţă o istorie ciudată c-un dascăl
de-aici, care a trebuit să ne destituit. Inginerul nu prea
băga de seamă ceispunea pr eoteasa. El privea mereu
spre Laura, voceaei clară, argintie îi picura în suflet,
apropierea ei îi ,ridic.amereu sîngele în obraji. Mi­
reasma curată a tinereţii ce se desprindea din fiinţa,
din toaleta fetiţei acesteia îl neliniştea tot mai tare.
Avu un fior ele plăcere, cînd văzu cum Laura, rîzînd,
îi astupa cu palma ,gura lui Vasile. De mubt şopteau
33'"
=. : :; �:;:�'ii
515
[516]
amîndoi şi inginerul, oricît se silea să audă nu pri­
cepu nimic.
- Să nu spui! strigă veselă Laura cînd astupa cu
palma moale şi albă gura clericului. In aceeaşi vreme,
cu coada ochiului, se uită repede spre inginer.
- Lauro l zise dojenitor preoteasa.
-- Las' că-i bine aşa, r ise protopopul. Tinerii să
păzească secretele pe cari li le spun fetele.
-- Da, domnule protopop, închipuiţi vă că omul ăsta
e in stare să . descopere orice i-ai încredinţa, începu
Laura cu vioiciune ; se pare că în inima lui nu mai
are nici un ascunziş pentru alţii. Nu l-am putut dez­
văţa de obiceiul ăsta urît, oricît mi-lam dat silinţa.
- Lauro 1 zise din nou c-o voce dojenitoare preo-
teasa. ' ",-'1
- Ei, mamă, parcă dumnltale-ti place' de oamenii
cari nu ştiu păstra secretele 1 zise, .părînd mînioasă,
Laura.
Cînd vorbea, cînd rîdea mai ales, în bărbie, în
obrajii delicaţi i se săpau mici glropiţe rotunde, în cari
să fi încăput cîte-o aluniţă! Ochii ei albaştri lumin au
limpezi. Fetei acesteia nu-i sta bine decit să ifÎdă şi să
fi'e veselă.
Pînă la sfîrşitul prînzului preoteasa se mai simţi
datoare, în multe rinduri, să-i zid: "Lauro"!, dar
de multe ori izbucnea şi ea în hohote de rîs. Laura
se ridicase de la masă şi, la dorinţa protopooului, In­
cepu să imi teze pe două domnişoare cari declarnaseră
acum de curînd la o petrecere. Era de necrezut cu cîtă
dibăcie, cu cîtă artă imita vocea desper ată, gesturile
ciudate, privirile melancolice, toate mişcările celor
două domnişoare.
Curat aşa ! zicea mereu păcintcle Jnecîndu-se de
rîs.
Of, drace! suspina preoteasa.
Protopopul zise CI1 serioz.itate, după ce Laura îşi
arătă arta:
-. Un talent adevăr at ] Primeşte felicitările mele,
domnişoară! Pe scenă dumneata ai secera aplauzele
irurltirnll.
516
_______ rl�
[517]
Laura fu vădit emoţionată de lauda părintelui pro­
topop, poate chiar fiindcă îşi dădea şi ea seama că
avea talentul acesta. Un răstimp, rămase în tăcere,
ascultînd coriversăr ile celorlalţi.
Inginerul Radean o privea c-o uimire care creştea
mereu. Nu mtilrrise 'Ind niciodată o fată asa de vi­
oaie, aşa de sinceră, o Iată care să treacă cu atîta
uşurinţă peste multele îngrădiri nun i erate, cu cari,
• de obicei, se incunjur ă fetele înaintea străinilor. Iţi
părea că Laura întreagă, toată fiinţa ei e aşa de clară
ca privirile ei albastre. Nimic nu ascundea din tot
ceea ce avea în suflet. Sinceritatea, natur aleţa Laurii,
voioşia ei îl uirneauşi-l atrăgeau tot mai mult. Acum
nu se mai mira pentru ce porneniss Vasile în scri­
sorile lui de-atîtea ori pe Iata aceasta, ci se rnir a cum
i-a rămas tînărul mereu credincios Elenutei îiindu-i
Laura aşa de aproape. La unele priviri, la unele, cu­
vinte ce-i spunea Laura lui Vasile, inginerul începea
să se îndoiască de sinceritatea clericului. Dar îsi
schimba repede, cu bucurie, părerea. El vedea că La­
ura ar vorbi aproape în acelaşi chip şi cu protopopul,
dacă ar fi tînăr, de seama clericului simţea că fata
asta ar fi tot aşa de veselă, de liberă în fata oricărui
tînăr.
"Bine observase Vasile, 1 Laureiîi plăcea viaţa, îi
plăcea să tr ăiască 1 Şi, de bună seamă, se ascundea
în 'sufletul ei ro mare putere de voinţă", se gîndi Ghiţă.
Astfel Se frămînta mereu inginerul, simţind faţă de
cleric o adîncă recunoştinţă, de cîte ori se gîndea că
Vasile nu se îndrăgostise de Iata asta.
Nurrşai cu inginerul Laura părea foarte rece; ori
pentru că n!J-I mai văzuse, ori descoperise în el ceva
deosebit, de care se mira mereu; fata vorbea foarte
puţin cu Ghiţă, părea că nici-decum nu se poate îm­
prieteni cu el. Chiar şi în privirile CLi Clari îl spiona
uneori era prea multă seriozitate. Părea că nici nu i
6(' potrivesc Laurei.
Cler icul trebui să le cînte doine şi rornanţe ; băr­
baţii, mai ales cei doi bărbosi, închinau des din pa­
hare şi vremea trecu loarte repede. Ş{�fu} observ it
surprins, că-s ceasurile patru şi că trebuie să plece,
517
-- ''''---_._-------
[518]
ca s-ajungă cu ziua In satul vecin, unde avea mîne
examen. El mai beu un pahar "de la botul calului",
apoi căruta porni în urările de bine ale celor rămaşi.
Indată ce se adunată cu toţii în jurul mesei, Vasile
Mud1şanu zise:
- De-acum trebuie să vă multumim şi noi. l!n spe­
cial eu, care vă părăsesc.
- Cum ne părăseşti P Dumneata nu rn;:rgi astăzi!
zise uimit părintele Pop.
- Ba da, la şase plec cu domnul inginer. Avem
afaceri urgente amîndoi, zise Vasile cu silă.
Părintele se uita, neîntelegînd nimic, la preoteasa
- preoteasa la bărbat.
- Nu poţi să pleci aşa ... Ce Dumnezeu! zise cu
111 î nie popa.
-- Nu ştiam nici eu că trebuie să merg chiar azi,
de-aceea nu v-am putut spune, răspunse Vasile.
- Ei, drăcie oa asta! Cum se poate! oftă părintele.
Apoi reculegînou-se îi zise : Cel puţin vino putin i'n
casă -- ei prinz.iră în verandă - am să-ţi dau 'O SG-i­
soare pentru părintele Murăşanu! Ei drăcie, z ise iar
intrind în casă. Clericul îl urma numaidecît.
Inauntru, popa nu Ş,U;l cum să înceapă, ce să-i
spună, căuta mereu printre nişte cărţi ·de pe poliţă,
Cii şi cind n-ar ai la scrisoarea de care pomeni se. Apoi,
deodată, se Întoarse spre cleric, îl fixă şi-i zise:
-- Va să zică te duci ?
- Da, răspurtse în silă clericul. El lSe temu de mult
de clipa asta.
-� Şi nu te mai Întorci ?
- Dumneata ştii că am o parohie 'şi că trebuie
să mi-o ocup cît mai :În IgrabieÎ, răspunse cu privirile
p loca te tînăru 1.
- D;;Jr chiar pentru asta ar trebui să te mai in­
torci, zise năduşit părintele. Ei, drăcie, chiar pen­
tru asta! El fierbea de nelinişte, dar nu putea nici
acum să-i vorbească de Laura. Clericul simţi chinul
popii ,şi-i zise'
- Uitrvce 12, părinte Pop. ELl:-;ti1t toate Intenţiile
tatei, dar nu Ij)(A [ace nimic, Cind laiii! venit în Gureni,
518
[519]
mima SI cuvîntul meu au fost date altei fete. Domni­
scara Laura e'O raritatc de fată, dar sînt sigur că ea
nu s-ar fi IÎnvoit niciodată să se căsătorească cu mine.
Popa îl privi cercetător, ca pe-un om ce-ţi pare că
te batjocoreşte:
- Dumneata 'eşti - eşti, era să spună "eşti ne­
bun".
- Nu s-ar fi învoit, repetă clericul.
- Şi de unde ştii dumneata aşa ceva? Întrebă cu
mîine, cu răceală, parintele,
---,Dacă vrei să stii, chiar de Iadcrnnişoara.
- Dela Laura ;J
In clipa asta i:nlră în casă preoteasa. Ea nu mai
avu suîmpăr afară. Trebuia să vadă numaidecjt ce-i
în casă. Se .poate să se r isipească, aşa Sn vînt, planu­
nile 1.0:-, la nerealicareacăror a nici nu se mai puteau
gîndi ea şi părintele >
Ea se opri Hngă uşe.
- Da, de la domnişoara, Ipărinte Pop. Mi-,a spus
mie că ou un tînăr ca mine îi place să vorbească, să-şi
petreacă, dar nu I-ar lua de bărbat, zise clericul.
- Prostii ! Laura spune mereu prostii, zise preo­
teasa de '\'îngă uşe. Pe cuvintul Laurei nu poţida ni­
'mic.
- Să -rni dati voie să fiu de altă pă rere, răsp unse
cler icul zÎlnlbil1ld. Poate că eu o. cunosc mai bine pe
domnişoara ca dumneavoastră. Nu spune decît ade­
vărul. E foarte sinceră si are destulă tărie de vointă
să spună ere crede. Domnisoara Laura e 'O fată foarte
minunată 'şi vă asigur că via avea un viitor CLI mult
mai frumos decît dacă s-ar unărita ou mine, Si eu
cred că viitorulacesta nici nu-i aşa de depărtat.
-- Ei, pe dumneata de-acum nimeni nu te mai
poate pricepe, zise posomorît părintele.
- Cred că veţi pricepe nu peste mult. Nu cred să
mă insel. Dar acum tin să vă rrurlţumesc din toată
inima 'Ila amindoi 'pentru larga oepitalitate xe mi-aţi
dat în aproape dari ani.
EI le 'strînse mîna şi ieşi. Chim atunci voia să in­
tre si domnisoara Laura.
Ij� vremea asta inginerul Rodean rămăsese singur
519
[520]
cu Laura. EI băga ,de seamă că Ya,ta păli jndată ce
ami că Vasilepleacă în seara asta. Ochii ei albaştri
. priveau cu stăruinţă !În gol, păreau mai suri. Indată
ce s,e dep ărtă şi preoteasa de la masă,se ridică şi
Laura, dar rămase locului. Doi stropi .de piatră scum­
pă îi trernurar ă în ,geneJ.e lungi, urnbroase.
I'llIginer:U'1 zise cu mare greutaie :
-. E frumos satul ăsta, domnişoară?
- De-acum n-are să mai Iie frumos, răspunse .re-
perle fata, fără săse 'Uite la 'el.
Răspunsulaoesta ii r ăc] deodată sufletud lui Ghiţă.
Işi zise: îl iubeşte pe cleric. On lung răstimp trecu în
tăcere grea, apoi inginerul z ise :
-- Nu 'poţi şti 'Cit invidiez pe Vasile, domnişoară.
- Pe domnul Mură'sa,nu ? ,întrebă Laura cu ochii
mereu în gol. '
'- Da, pe domnul Murăşanu, zise Ghiţă.
- Şi pentru. 'ce să-I invidiezi, te rog?
- Pentru că ... pentru că lasă satul aşa de pustiu,
răspunse încet Ghiţă. Laura se întoarse acum spre el,
îl privi, un zîmbet îi îluturăpe buze şi zise: .
- Durnneavoastr ă tinerii vă g,îndiţi numaidecît la
lucruri mari! Dar de multe ori vă înşelaţi. Da, îmi
pare rău după domnul Murăşanu pentru că va ră­
mînea <satul pustiu. Dar atîta bot. N-oi mai avea cu
cine ride, cu cine mă plimba, cu cine 'petrece. Atîta
tot. Tăcînd, îl privi elin nou şi LIn dulce suris i se ivi
în colţul gurei.
- Numai atît? întrebă mai cutezător Ghiţă.
- Dar nu e de ajuns? Vai, Doamne, crezi dumneata
că e aşa de puţin pentru o Iată care trăieşte într-un
sat să aibă Un tînăr CU care să vorbească? Mai ales
dacă e şi deştept şi vesel. . .
- Şi frumos! adăugă zimbind inginerul.
- Frumos? întrebă Laura privindu-l cu ochii mari.
Priviril« ei se odihniră cu plăcere pe faţa lui Ghiţă.
Frumos? adause iar. Nvas putea zice!
� Dar atunci aş vrea să ştiu ce fel de 'frumuseţe
îţi place dumnitale, domnişoar ă P întrebă zîmbind,
dar cu teamă, inginerul.
- Ai 'vrea .să ştii ?
520
[521]
t
f
!
-- Da!
- Cu si,guranţă ai vrea să ştii ? Te-ar interesa?
întrebă Laura învăluindu-I tot mai mult cu priviri­
le-i albastre;
- M-13[" interesa foarte mult, domnişoară, răs­
punse înlior at Ghiţă.
Fata 'veni mai aproape de el, se aplecă puţin asu­
pra lui şi zise, într-un vşopot dulce, într-un fel de
fosnet de rnătase :
� Frumuseţea dumnitale.
Apoi seînvîrti într-un călcîi şi alergă spre uşă. Dar
în clipa aceea ieşi cler icul Vasile Murăişanu şi indată
şi părinţii f etei. ,
Nu peste mult pe cei doi tineri îi ducea repede spre
gar ă <O căruţă care 'suna uscat şi tare din toate in­
cheieturile. Aproape jumătate drumul făcură. Apoi, ca
şi cînd s-ar f,j gîndit amîndoi la acelaşi lucru, se pri­
viră, zjrnbir ă ,şi, Ghiţă îi zise:
- Ştii vestea ceamai nouă?
-- Dacă-mi vei spune! zÎmbi clericul.
-- Domnişoara Laura mi-a spus că-i place de mine.
- Şi mie l zise Vasile. '
- Că-i place de tine? întrebă ulujt inginerul.
- Nu, de tine. Ai văzut cînd mi-a 'PUS mîna pe
gură? Ei, atunci mă făcusem că vreau să spun ce-mi
şoptise cu puţin inainte.
- Oinrlsopteaţi ? întrebă inginerul în culmea agi­
taţiei.
Da.
- Şi ce ţi-a spus?
- Că esti frumos!
--- Auzi' aci! f ăcu, înroşindu-se, inginerul.
- Hei, dragă domnule Rodean, nu trebuie să te
miri. Laura e aşa: sinceră totdeauna. Nu înţelege să
ascundă nimic. De cînd o cunosc mi-lam făcut con­
vingerea că ,f,ata asta niciodată,nu va >fi în stare să
înşele Ipe cineva; nici pe bărbatul său. Mai mult: cred
că nici nu-i trece prin gînd vr-odată aşa ceva.
Apoi tăcură iar pînă ce se zări gara.
Ştii ce rn-arn gîndit? întrebă iarăşi Rodean.
- S-auzil111! răspunse cu veselie Vasile.
34 -Arhanghelii, 'ed. 1
521
[522]
Eu am 05-0 efer de nevastă pe domnisoara Laura.
Aşadar se împlineşte! stri,gă cu 'bucurie clericul.
Ce se 'Î1mplineşte? întrebă inginerul.
Proieţia mea! Eu le-am proîeţit părinţilor fetei
că domnişoara Laura va avea mai frumos viitor, dacă
nu se via mărita după mine, zise clericul. Apoi el îi
istorisi scena grea ce-o avu în casă cu părintele Pop.
Işi cumpărar.ă bilete, se urcară în vagon şi pînă
acasă Vasile se Igîndi l,a Elenuţa, iar inginerul Ro­
dean la domnisoara Laura,
Săracele tinerete! I
Cît de od�parte 'erau de amîndoi mizeriile familiei
Rodean! Fiecare din cei doi tineri vedeau mereu nu-
mai viitorul lor, fericirea lor; îşi [ăceau planuri 1,
mari, in cari erau numai ei şi cele două fete, Ni­
meni a ltul l Cite suferinte nu avusese să îndure in- tJ'
ginerul Rodean, mai ales' din ziua de 25 faurtncoace, :J
dar unde erau ele acum? Nici a urmă nu li se 'vedea, I
nu Ii se simţea 111 sufletul lui. Sudletul acesta era lu- ,1
m inos, înduioşat, Ier icit. Era izvor nesecat ele lumină 1
şi căldură, de voinţă şi de viaţă. Deşi văzuse, îngro-
zit, atitea înfrîngeri, el se credea acum neînvins.
Binecuvîntate tinereţe! Din voi se primeneşte mereu
viaţa ca din izvorul .de munte undele clare şi săltă­
reţe, pline de cîntece, ale păr ăf asului. Ce-i pasă izvo­
rului că apa lui, limpede ca lacrima, se va tulbura,
se va umplea poate de gunoaie, cu cît se va depărta
mai tare de obîrşie, cu cît va vedea mai unu! tă lume!
El zbucneştc mereu elin stînd, vrăjit de lumina soa­
relui, de strălucirea nestirnatelor în cari scînteiază
undele frînte, vr ăjit de ctntecels.domice de drum, de
alergare l
XVIII
Opt ani trecută ,de la cele povestite pina aici.
Intr-o dimineaţă, ceţoasă şi rece, de pe la sfîrşitul lui
octombrie, o trăsură CÎlrni pe calea plină de bolovani
care ducea la Văleni Caii se opr iră din trap, mer­
geau în pas obosit, iar lrăsura incepu 'să hurduce,
522
[523]
săltînd în toată clipa de pe perne pe străinul înfăşu­
rat într-o enormă năfr arnă de lînă sur ă. Drumul era
mîncat de gropi pline cu cir, pline cu află murdară,
era sămănat cu bolovani rotunzi de piatră de rîu. De
amîndouă părţile se desfăcea u livezi strîmte, arse de
brumă, în cari, unde şi unde, păştea vr-un cal, care
la zgomotul trăsuri! îşi înălţa capul, privind cu tris­
teţă ispr e drurneţi. Apoi grumazii slabi se întindeau
din nou .s'PH� pămrnt şi calul păştea mai departe. Pe
lîngă drum, de partea cealaltă, pe sub poalele munţi­
lor, straturi groase de brumă albă acopereau încă
livezile. Se auzea şi şopotul unei văi, 'care 'răsări nu­
maidecît înaintea drurneţilor, purtindu-şi a,pele tul­
buri, îngroşate de nămol alburiu 'şi, de aici înainte,
drumul ţinu mereu cursul văii.
Case începură să răsară de opan te şi de alta a dru­
mului; acoperişul de şiridilă al multora era nerepar at
de ani, înnegrit, putred, spart pe alocuri. Roţile de la
piue stăteau ceh: mai multe încremenite, înnegrite.
Rar se auzea "toc-tocul" de oare satul era plin altă­
dată. Totuşi, cucît 'Înainta tr ăsura, trecea tot pe lîngă
mai multe pine cari umblau, dar băteau obosite abia
din trei, nar din şase 1 ăstar e, din şase "săgeţi". Mai
mult de doi-trei oameni nu se zăreau pe lîngă piue.
Grămezile de piatră nu se mai vedeau de departe ca
mai demult, mici grămejoare începute aşteptau să fie,
cit de curînd, măcinate. Oamenii se purtau în silă pe
lîngă piue, rnurdăritide tină, de stropi alburii pe hai­
nele ,gilave, pe faţă.
Negurile pluteau ,grele pe pădurrle de pe coaste, se
coborau, cernîndu-se repede şi mărunt, pînă în vale,
învăluiau pe dt-eva clipe casele, piuele, oamenii, roind
din nenumărate ţintişoare sure; apoi coperişele ne­
gre se iveau din nou, neguna se trăgea spre matcă,
învăluind pădurile, 'pe cari seaplecau şi iar se ridi­
cau, întruchipînd Iorrne ciudate. Pe alocuri uriaşii
a.bi, linoşi, Ise plecau atît de tare, âncît atingeau
creştetele brazilor.
Aerul era plin de umezeală rece ; soarele nu se
zărea, nu putea pătrunde prin negur ile groase.
In intervale depărtate trăsur a trebuia să ferea·sc3
34*
.. �
523
[524]
pe drumul strîmt: trecea cîte un car care ducea
piatră la piue. Omul care mîna îndemna a silă bou­
Ienii lşid,acă uneori cădea vreun bruş de piatră, îl
lăsa în tina drumului. Mai des se întîlneau băieţaşi
cari aduceau piatră în cosurile dăsăgite ipe spinarea
cailor. In răstimpur i se zărea cite un ,grup de 'pa­
tru-cinci băieşi, cari veneau cu uneltele de lucru, cu
gazorniţa în mÎ'l1ă,plini şi ei de tină, răspîndind
miros de pămînt proaspăt, mirosul pişcător pe care-I
aduc oamenii din sînul pămîntului. Ei veneau ca de
obicei tăcuţi, împroşcind de sub cizme stropi de noroi
ş] de apă murdară: nu se mai uitau unde 'calcă.
Unde se întîlneau cele trei văi din Văleni, Jn cen­
trul satului, nu mai era ,furnicarea obicinuită de altă­
dată, totuşi aici "toc-tocul" piuelor se auzea mai des.
Omul din trăsură, văzînd uliţele 13'Pro ape pustii.
zise vizitiului de pe capră :
- Mi se pare, oamenii n-au fost înştiinţaţi că so­
sesc astăz.i. Nimeni nu se vede să m-aştepte. El vor­
bea c-un pronunţat accent străin, italienesc, pe "ă"
nu-l putea pronunţa. In vreme ce vorbi, îşi dezvălui
îaţa din năararna groasă de lînă şi-şi arătă rnîncătu­
riie de vărsat care-i bătuceau obrajii şi ochiul stîng
chior, tulbure, încruntat.
- Ba da, domnule Paul, oamenii v-aşteaptă; cel
puţin treizeci de rbăieşi v-aşteaptă, răspunse c-o
voce închisă omul de pe capră. Dar pe vremea asta
spurcată stau în casă, adause el îndată.
Străinul avea pentru ce se teme. Venea acum pen­
tru a cincea oară în Văleni în restimp de-o jumătate
de lan şi totdeauna, pe cînd sosea, băieşii din Văleni
îl aşteptau în igr,llIpmi pe la portiţe, mai ales înaintea
birtului lui Spiridon. Dar acum uliţele erau aproape
pustii el, înaintea birtului, abiia vreo zece bărbaţi.
Domnul Paul se coborî, după ce răspunse foarte
binevoitor celor vreo zece băieşi, trăsur a intră în cur­
tea birtului, iar el se apropie de grupul de oameni,
strînse pe rînd mina tuturor şi intră cu ei În birt.
Şezură la O' masă, străinul porunci bere şi zise :
- Numai atÎ,ţiia ainteţi ? Se vede că n-aţi aflat cu
toţii ele sosirea mea.
524
[525]
- Ba am aflat, incepu 'un băieş, şi tovarăşii tre­
buie să sosească indată.
Bărbaţii ciocnir ă paharele cu " domnul Paul",
beur ă, .isi sterseră rnustăţile si r ărnaseră în tăcere.
Un fel d� teamă de necunoscut, o tristeţă se vedea pe
feţ>eleşi in .ochii lor.
-- Dumneavoastră faceţi foarte bine că v-aţi ho­
tărît să veniţi cu mine, începu domnul Paul. TOIva­
răşii dumneavoastră cari au venittnainte fac parale
frumoase. Peste cinci coroane poate CÎştiga la noi
un băieş harnic. Asta zic şi eU că-i plată, nu ca la
dumneavoastră. Ia să-mi spuneţi CÎ't puteţi cîştiga
aici la săptămînă ? Cinci-şase zloţi ,în cazul cel mai
bun, nu-i aşa?
Oamenii tăcur ă : alţi băieşi începură să intre :în
birt, să se apropie de masă, şi cu f ieoare domnul
Paul dădea mîna. Spiridon aducea tot mereu câte un
pahar.
. - Noi, începu un băieş, ne-am hotărtt aşa, că pen­
tru atîta plată nu venim. Adevărat că cind 'coroane
e plată destulă, dar trebuie să munceşti pentru ele ca
un 'bou, ziua-noaptea. Apoi, la dumneavoastră, e
(prea scump traiul. Aproape tot ce clştigi trece la
"magazin". De, ne mai scrie şi nouă cîte cineva de
pe acolo; apoi vreo cinci inşi s-au şi intors acasă.
- Nu aî.şUgă, bădicule, cine bea, CÎne nu cruţă;
vin acasă oamenii cărora nu le place lucrul, se grăbi
să răspundă străinul.
- Nu s-ar putea spune, zise acelaşiorn ; iacă, de
pildă, Burnbea şi Roşoa sînt dintre cei mai buni
băieşi ; îi stirn noi, şi totuşi au venit acasă. Acum
noi ne-am hotărât că venim numai dacă ne plătiţi nu
după metru, ci după ceas. De aceea sînt hocmani să-I
vadă pe cel ce tîndăleşte şi să-I dea afară. Intre noi,
cari ne-am hotărît să venim, pe lîngă o plată după
ceas nu se află unul 'care să fie rău băieş ori să
nu-l placă lucrul. Pentru muncă derlouăsprezece cea­
suri noi cerem patru zloţi J'n banii noştri. Apoi chel­
tuielile de drum încolo şi incoace.
Un murmur de aprobare trecu printre băieşii cari
erau, ,aCUIl11, aproape în număr de treizeci.
525
'85
[526]
Se începu apoi o nesfârşită tîrguială; străinul În­
cerca să zbată din 'preţ, băieşii nu se lăsau; vorbeau
trei-patru deodată cu vocea tot mai înaltă; Ipaharele
se umpleau tot mai des cu bere, [umul de tutun se'
închega în nori Lot mai groşi. Uneori străinul se ridica
de la masă, se făcea că pleacă, dar se aşeza iarăşi, pe
scaun. Cătr ă amiazi erau învoiţi cu trei zloţi pentru
douăsprezece ceasuri, dar domnul Paul mai stăruia să o
cadă şi cheltuielile de Întors. Celor cari se duseseră
pin-acum le-a plătit drumul numai Încolo.
-- Atunci mergem mai bucuros la Pebroşeni, zise
un băieş. E mai aproape şi băieşii sînt acolo destul
de bine plătiţi, Ce să ne pornim pînă la Moldova,
prnă la graniţa Moldovei.
Mai mul!ţi începură să stăruie pe lîngă propune­
rea să meargă la băile de cărbuni din Petroşeni.
Străinul asculta cu băgare de seamă ,povestirille lor
şi înţelese că, la băile acestea, s-au dus pînă acum
destui muncitori din Văleni. El se ridică, le făgădui
şi cheltuielile de Sntoarcere, bătu palmele tuturor,
apoi le zise:
0- Acum să vă pregătiţi repede. Afară de trăsura
cu care am venit, mai sînt cinci căruţe şi la ceasu­
riie două plecăm.
In birt enan acum şi lemei destule, soţii de-ale băie­
şilor cari aveau să plece la băile de cărbuni din gra­
niţa MO:'dovei. Vălenaril spuneau aşa "Igraniţa Mol­
dovei", dar băile de cărbuni erau 'pe pămînt romî­
nesc, nu în Ardeal. Femeile veniră, cînd una, cînd
alta, să audă cum se V'0r înţelege cu "domnul Paul"
bărbaţii lor; unele doreau, din toată inima, să nu se
poată ajung,e cu preţu] 'şi să le rămînă bărbaţii acasă,
dar cele '111Iai multe fură bucuroase c-au ajuns la un
înţeles.
Ele se dcpărtară Împreună cu bărbaţii pe la casele
lor, casă facă pr(';��itirile de plecare. Nu prea aveau
să mai adune multe lucruri, deoarece, încă din ziua
premergătoare, clă,sagii era plini.
Inainte; de ceasur i.e două, douăzeci şi opt de băieşi
din Văleni erau gala de plecare ni .xlomnul Paul". Ei
526
[527]
aşteptau, cu nevestele, cu COpl11 lîngă 'ei, aşteptau
trişti şi posornoriţi să sosească cele cinci căruţe din
Văleni, plătiiede .xlornnul Paul" să-i ducă pînă la
gară. Rar spuneau o vorbă nevestelor, iarccpiii mai
r ăsăriti priveau cu tristeţe la negura ce se învăluia
mereu deasupra pădurilor apropiate.
In urmă cele cinci căruţe SOSiTă, împroşcînd cu
stropi mari de cir în toate-părţile ; bărbaţii porniră
în silă dintre 'copii, de lîngă neveste 'şi se urcară în
căruţe. Femeile începură să ptîngă, copiii mai mă­
runţei se lipeau <de hainele lor; cele cinci căruţe şi
trăsura pornir ă
Cu sufletele pustii, cu copiii 'mai măruntei de mînă,
femeile se întoarseră, încet-incet, spre casă.
Din Iprimăv.ară PaUiI Marina era cunoscut în Văleni
sub numele de ,,:domnul Paul". \.
Străinul acesta cu obrajii mincaţi vle vărsat stă­
tuse în oraşul din apropierea Vălenilor, înainte cu
vr-e nouă lani, cîteva luni de z ile, Nimeni nu ştia
cine era, de unde era; presupuneau cei mai mulţi că-i
foarte bogat, c-ar avea de gînd să cumpere băile de
aur din Văleni şidin jur. Dar nu cumpăra nici băiţa
cea mai mică, ci, puţin după ce se aşezase in oraş,
cînd dintr-un sat, cînd dintr-altul, 'p:ecau oameni la
nişte băi de cărbuni din glraniţa Moldovei. Plecau
însă Ipuţini, băile pe-atunci erau pe-aici destul de
bune 'şi, cu toată stăruinţa străinului,numai oei mai
nevoieşi se înduplecară să-şi părăsească satele.
Atunci, într-o bună dimineaţă, orăşeni! se pomeniră
că Paul Marino nu e nicăiri. Vorbită un răstimp
despre el, apoi îl uitară.
După căderea "A'fhan�heli1or", băitul în Vă le-ni în­
cepu să deie îndărăpt. Adevărat că băieşii, hocmanii
şi tot personalul de la "Arhanghelii" se împărţi pe
la alte băi din Văleni, căpătată de Jucru. Dar nici
"Pintenu", nici .Vlădeasa", nici alte băi din sat nu
se mai puteau asemăna cu "Arh:anghelii". Piatra ora
de 'o calitate mult mai slabă, banii se îrnpuţinar ă la
toţi cari fură odată angaja ţi la "Arhanghelii". Mi­
nerii, "mînă1orii", personalul de pe lîngă piuele lui
Iosif Rodean, cu banii ce-i cîştigau la "Arhanghelii",
527
Ar •
[528]
lucrau la alte băi, cei mai mulţi aveau părţi, unu ŞI
la două şi la mai multe băi. Impuţinindu-Ii-se veni­
tele, ei nu mai 'Puteau să plătească plăţile săptămî­
nale ale băieşllor ; cele mai multe mine din Văleni se
lucrau cu muncitori tot mai puţini.. din an în an. In
unele, vinele pe cari băiră in anii cei buni se ispră­
viră, trebuiau bătute galerii 'nouă, cu cheltuieli mari,
şi an de an lipsa hanilor se simţea tot mai tare în
Vâleni. Unele IfUTă părăsite, după ce ani intregi se
lucraseră cu bani luaţi Ipe datorie.
In vreme de opt ani cei mai I11UJ.ţ,i dintre Ifrunta'şii
vălenarilor îşi rnincar ă nu numai banii adunaţi în
vremile bune, ci ,se mai Î1nglodară şi in datorii,
Erau, nu-i vorbă, şi de-aceia Clari legau par.aua cu
zece noduri : aceştia r ărnaseră acum boierii satului;
dar ei băiau în măsură foarte mică 'şi numai unde,
cît de cît, tot mai tîrăia un. strop de aur. 1
Intr-a dimineaţă din primăvara anului al optălea J
de la căderea "ArhanghelilOlr" Paul MaTin'0 se arătă
in Vălenişi, după .a z.droabă ,de două zile, reuşi să
ducă cincisprezece băieşi din sat. De atunci mai veni
de cinci ori ',şi de toţi erau aproape la o sută ibăieşii
pe cari 'Îi dusese la ruinele de cărbuni din graniţa
Molldovei.
Oamenii îi ziceau "domnul Paul", unii Î:l binecu­
vîntau, altii îl afuriseau. Ei băgară de seamă că
trebuie să se mişte, să vadă de alte cîştiguri, pentru
că in Văleni traiul era tot mai gTeu, din zi în zi. .
Dintre cei cari nu voiau să meargă cu Paul Marina,
cei unai mul,ţi se duceau la Petroşeni. Dintre băile mai
mari se mai lucrau în Văleni numai "pintenul" şi
"VI ădeasa", apoi vr-o vdouăzeci-douăzeci şi cind mai
măruntele. Chiar la cele două pomenite piatra era,
anul acesta.vaşa de săracă, încît abia-şi scoteau pro­
prietarii cheltuielile lucrărilor.
După ce nu se mai văzură cele cinci căruţe cari du­
ceau pe băieşii din Văleni, oamenii cari erau pe drum
intrată ,în case 'Ori în birtul lui Splridon şi uliţile deve­
niră iarăşi pustii.
Rar trecea vr-un car încărcat cu piatră; unde şi
unde se auzea "toc-tocul" piuelor. In răstimpuri de-
528
[529]
părtate, pe drum se zărea cîte-o femeie, oare venea cu
paşii m ărunţi spre 'prăvălia lui Spiridon. Femeile
erau tot aşa de curat îmbrăcate ca şi pe vremile cele
bune; purtau şi ,aCUIm ghete, dar Ieţele lor erau mai
palide şi din ochii lor, Ipuţin obosiţi, se putea ceti un
fel de silă. Ele intrau în prăvălie, tirguiau repede,
ieşeau, nici nu se 'putea ,şti de au ceva în traiste, aşa
era de 'puţin tÎnga'ş'ul'pe care-I duceau acasă.
Dintre fem-eile care veneau să tirguiască erau mai
multe dintre aceleea i căror bărbaţi erau duşi în
străini. Mulţi dintre băieşii car! munceau în mari
depărtări de Văleni trimeteau destul de des bani
acasă, dar erau şi de aceia cari îi tocau în birturile
de .pe acolo, iar femeile şi copiii acasă trăiau din iru-
prumuturi. ,
In birtul lui Spiridon intra, din cînd în cînd, şi vr-o
femeie care, şi la intrare şi la ieşire, ascundea ceva
cu stăruinţă sub şorţ. Se înjghebar ă în Vălcni vr-o
patru tovarăşii de "vecill'e",c:ari îşi duceau beutura
cînd la una, cînd la alta şi-ş! petreceau. Dar nu mai
beau vin, oi r achie. Spir idon, de mulţi ani acum,
aducea tot mai puţin vin şi bere şi tot mai multă
rachie.
XIX
Cînd cele cinci căruţe cari duceau pe băieşii din
Văleni durăiră 'pe lîngă curtea Iostului-prlrnar Vasile
Cornean, din crarnul care era lîngă piue se auzi un
geamăt greu, de om ce moare şi lucrătorul care se
holba prin gard la cei ce treceau fug,i în grabă Ia
enam. In curtea fostului primar se învîrtea incet o
roată .de piue 'şi trei "săg,eţi" izbeau pe rînd cu măse­
lele lor de <Cremene. Mădnau piatră de la "VJădeasa",
unde fostul primar avea două părţi. Ungă piue erau
două ,grărmejoare de piatră mărunţită ,de ciocan, in­
colo curtea era pustie. Cîteva găin! ciuguleau doar
prin curte.
Cr arnul în care intră lucrătorul era o mtruchipare
D!A+i .. ,ai"
529
[530]
din bîrne înnegrite de vremi, nespoile, netencuite,
avînd o s ingur ă cameră pătrată. Două ferestruici cît
palma mijeau somnuroase. Inlăuntru era o masă
mică, veche, în mijloc, o. lavită pe lîngă un ,părete,
iar de pa-rtea ceal ami un pat cioplit din topor, fără
nici o ncrmă. In eram mai era o mică sobă de fier,
care privea prin Ierestruta uşii dintr-un ochi de j-ar. Pă­
rea în semi-intunerecul orarnului un mic monstru negru,
care Ip.îndeade lîngă păretelc din fund. P'e jos erau
împrăştiate aşchii rnur dărite de tină, bucăţele de
zdrenţe şi se părea că niciodată nu se mătura laici.
atît era de mult gunoiul. Aerul era greu lşi acru în
cr.arn. De mulţi ani uşa etamului era mereu închisă,
dar mai înainte vreme, pe cînd "Arhang'helii" era
baie vestită, etamul era mai aerisit, mai curăţit, mai
luminat cu mult ca acum. Pe atunci camera asta slujea
de scurt repaos personalului angajat la piuele lui Cor­
nean. Intrau - tperindîmlu-se - cîte unul, cîte doi
şi dormeau aici cîteva ceasuri. De multe ori se făceau
şi chefuri i'n camera asta, şi poate se întîmplară aici,
lîn vreme de noapte, lşi alte ticăloşii.
I Gînd deschise lucrătorul uşa, din 'Pat se auzea
acelaşi Igeamăt, mai stins acum.
- Intoarce-mă Visaloane, întoarce-mă că mă
apr ind, zise în silă, şuier ător, mtretăiat omulacoperit
c-un ţol Învechit şi ros.
, Visalon se apropiede patul în care, întins pe spate,
Ig·emea mereu un om înjunghiat de dureri. Ochii lui
pr iveau cu spaimă la Visa Ion, ochii aceia tulburi ar­
deau de friguri sub fruntea irnbrobodată de sudoare.
Obrajii lui erau căzuţi adînc, erau acoperiţi de-o
barbă sură, nerasăde luni de z.ile. Pieptul i se ridica
rles şi, de cîte ori se auzea respirarea scurtă, suie­
rătoare, omul Iăcea : .Aio-aio-aio ' Mă arde, mă
arde, mă arde!"
Visalon se aplecă asupra lui, omul se prinse cu
braţul stîng de după grumazii lui Visalon şi aces­
Ituia, în mare silă, îi reuşi să-I întoarcă puţin pe par­
tea stîngă.
-- Aşa, să -mă ţ,ii, să nu mă laşi ... Aho lfăUlschele ..
-tul c€l bărbos privi-ncl mereu cu spaimă la Visalon.
530
5
[531]
Acesta scormoni puţin aşternutul, il mai sprijini
un răstimp pe bolnav să rămînă pe partea stîngă,
apoi îl lăsa, între gemetele acestuia, iarăşi pe spate.
De zăcutu! îndelungat bolnavului i se r ănise tot
spatele şi deseori rănile îl ardeau aşa de îngrozitor,
încît striga ca din gură de şarpe. Uneori Visalon,
sluga, auzea geamătele lui desperate, de alteori Se
făcea că nu aude, ci arunca numai pr ivir i rninioase
spre casa fostului Iprimar.
Bolnavul se mai linişti putin şi, neluîndu-şi privi­
rile î,rufrigurat.e de la Visalon, îl întrebă, cu vocea
scăzută, puţină:
, -- Au trecut căruţe multe adineaori, cine au fost?
Băieşi de la noi, răspunse Visalon, fonfănind pe
11Ias.
vul.
Iar se duc? întrebă cu aceeaşi oboseală bolna-
Iar!
La Petroşeni ?
- Nu, la ,granj.ţa Moldovei, Si duce domnul Paul,
răspunse în 'silă Visalon.
- Mulţi? Întrebă bolnavul abia auzit.
, - Vreo treizeci. Cred că de-lacum mai n-or mai fi
băieşi în Văleni, răspunse sluga ieşind şi inchizînd
uşa. Bolnavul începu să geamă din nou, neîn­
trerupt. Cine trecea pe lîngă eram şi nu ştia
cine-i Itnlău!1ltru se oprea mirat, privea în jur şi-!
străbătea un fior. Craniul părea că vuieşte adînc,
gros, dar încet, alteori părea că, înlăuntru, ,îşi face
rugăciune un evreu.
Visalon Îşi văzu de lucru, pe la piue. Era un om
trecut de vîrsta jumătate, destul de slab legat, se
purta cu silă de ici pînă colo, îşi aprindea mereu
luleaua vşi bombănea neîntrerupt. Din eram geamă­
tele se auzeau cîteodată mai tare, dar sluga se făcea
că nu le aude, ci privea cu ciudă spre casă şi ion­
Iănea încet: "S-a ia dracu ele muiere. Nu mai vine".
Nu mai venise "muierea" de cu dimineaţă, lui Visa­
lan nu-i lăsa decît un bruş ele pîne. Se însera şi nu
mai venea, nici să-i deie demîncare, nicl să mai intre
şi ea în cram să-I ajute pe bolnav.
531
[532]
Incepu să oadă tot mai deasă inserarea, cînd in
urn.ă se auzi cîrţăind portita de la curte, o femeie
voinică se desluşi apropiindu-se de piue, deschise uşa
cramului şi intră.
-- Nu se poate, fură cele dintîi cuvinte ale ei, în
vreme 'ce îşi duse o batistă la nas. 'In eramaerul era
infectat şi ele mirosul ele putr ezimcce se desprindea
din ranele ele pe spate ale bolnavului.
- Nu se poate, ti-am spus eu că nu se poate! în­
cepu din nou femeia pe-o voce tot mai Înaltă. Uf, s-a
fi luat dracul de viaţă! Zice că partea ta de pădure
e scrisă şi acum pe tată-tău şi deci împrumut nu se
poate lua pe ea. Intii trebuie s-a destabulez i, trebuiesc
rugări, trebuiesc scrisori, alergări, cine muma dracu­
lui să le fad? Tu putrezeşti - putrezeşti, nu mai
mori! tipă femeia.
- Dochită, gemu omul, cu prtvirile innebunite,
aţintite asupra muierii.
- Da, tu mi-ai mîncat viaţa! izbucni cu îurie fe­
meia. Bani nu mai căpătăm, tu nu te mai misti, nu te
mai mişti! Bărbaţii pleacă în tăr! străine. chiar azi
s-au dus vreo treizeci, pleacă şi muncesc si trimit bani
acasă. Tu nu te mişti şi nid nu mori! Uf! făcu ea cu
scîrbă învîrtindu-se într-un călcti si, ieşind elin eram,
urcă repede scările, descuie uşa, intră în casă, aprinse
o lumînare, căută ceva într-un dulap, apoi, stinglnd
luminarea ieşi renede din casă, elin curte. Ea mergea
Ia birtul lui Spir idon s-a ducă beutur ă şi mîncare. Mer­
gea veselă, deşi nu mai era aşa de uşoară ca mai
înainte. Se îngrăsase în aceşti opt ani, formele ei i
se muiară, i se dăbălară puţin, dar totuşi era destul ele
tînără încă. Minţise, ca ele-atîtea ori, pe Vasile Cor­
neancă n-a căpătat bani. Căpătase, şi chiar de-aceea
se grăbia la crîşmă s-aducăacasă bunătăţi. Ii reuşise
să înduplece pe-un băieş tînăr, necăsătorit, cu care ţi­
nea relaţii păcătoase ele eloi ani, să nu se ducă cu cei­
lalţi băieşi l,a băile de cărbuni din graniţa Moldovei.
Şi, deseară, şi-l avea 10. cină, în casele din cari izgo­
nise pe fostul primar Vasile Cornean. De vreo trei ani
îl mutase pe bolnavul, care nu-şi putea rnişca toată
532
5
[533]
partea dreaptă, în eram. Ea-l spusese atunci cu neru­
şinare :
- Miroşi greu şi umpli toată casa!
Pe-atunci Carne an avea încă puţine răni, dar Do­
chiţavoia să soape de el, să nu-l mai vadă. Apoi, în
casă, avea mereu întîlniri cu alţii. In cram nu intra
decît cînd trebuia să vorbească cu bărbatul despre
vr-un nou împrumut, despre vreo nouă vînzare. Afară
de 'casă şi de părţile de j,a .Vlădeasa", Doclriţa îi vin­
duse toată averea fostului societar de la "Arhanghe­
Iii", fără caeI să ştie ceva. Lui, după ee cu chiu cu
vai îşi punea iscălitura cu mîna stîngă, îi spunea tot­
deauna că "tîrgul nu s-a putut face" ; ori "împrumut
nu căpătăm". Intr-adevăr ea nu vinduse averea, ci nu­
mar o pusese zălog pentru datorii, dar ea la averea ză­
logită nici nu se mad gî.nclea, ştia că-i pierdută şi mai
rămînea lîngă fostul primar numai pentru casă şi
curte şi pentru cele două părţi de la "VIă,deasa". Cînd
va fi isprăvit şi cu acestea - pe-aci ţi-e drumul.
Dezriădăjduită se arăta Dochiţa numai pînă ce era
lîngă Cornean. Pe el îl ura pentru că sărăci-se şi 010-
gise, se scîrbea de el pentru că nu rnai murea o dată.
Dar foarte rar deschidea uşa eramului şi, atunci, tot­
deauna îi spunea vorbe amare nenorocitului. Cît ce
ieşea din eram, era altă femeie; era veselă şi dornică
de viaţă, bătîndu-şi joc de toată lumea care o judeca
cu asprime pentru purtarea ei cu fostul primar.
Vasile Corriean - ani de-a rîndul - trăi dintr-o nă­
dejde: să pună o dată mîna pe bani mai mulţi, să-I
ducă pe el la un "dodlOr v estit " . Avea convingerea că
este undeva un "doctor vestit", care ar fi putut să-I
insănătoşeze. Dumnezeu ştie de unde îi veni gîndul
acesta, dar el ar fi fost gata să-şi vîndă tot ce avea,
să facă rost de bani să-I ducă pîri' ta doctorul acela.
Si .astfel el iscălea orice-i dădea Dochita de iscălit.
Femeia, atunci, se arăta că numai pentru �ănătatea lui
vrea să vîndă cîte ceva, or] să iee împrumuturi.
Ind pînă boli eus, în casele sale, el înţelese că Do­
chiţa nu-i mai era credincioasă. Avu suferinţe mari,
ţintuit În pat, credea că înnebuneşte cînd auzea rîsul
răsunător al femeii în curte, ori chiar în vreo cameră
533
[534]
vecinii Dar suferinţele trupeşti fură mai mari decît
chinurile ce izvorau din înşelarea femeii. El, încet-În­
cet, după torturi de ani, păru că se împacă cu gîndul
ăsta. Numai' să poată ajunge o dată la "doctorul acela
vestit".
După ce femeia îl mutase în eram, începu să-I pără­
sească şi credinţa 'În însănătoşire. Acum mai rămăsese
c-o singur ă dorinţă: să nu-l ardă rănil« ce-i umpleau
spatele. Dar el văzu în grllbă că, de pe partea Dochi­
ţei, putea să putrezească. Veneau rudenii de-l pri­
rneneau şi-i schirnbau aşternutul, iar de arsurile din
spate îl 'mai uşura sluga, Visa lon, ajutindu-i uneori să
steie puţin pe partea stîngă. El îşi blestema Soarta şi,
în clipele de nebunie, cînd mai credea că se va însă­
nătoşa o dată, ştia că are s-o omoare pe Dochiţa.
Femeia după ce apucă pe uliţă, spre birtul lui Spiri­
don, nici nu se mai gîndi la mortul de acasă. După
obiceiul ei începu să sîsîie o melodie de romanţă, gri­
jind din cit putea să nu se îritine.
Cînd ajunse înaintea birtului, se înserase binişor şi,
cum era şi ceaţă, la patru paşi nu mai puteai deosebi
bine figurile omeneşti. Dochiţa, apropiindu-se, auzi o
voce groasă întrebînd de pe treptele birtului:
- Care-i acolo, mă ?
Femeia se opri, recunoscu glasul bădicului Ionuţ
Ungurean. La întrebarea lui. se mişca ceva pe lavita
care era faţă în faţă cu birtul, lîngă păretele casei de
peste drum. Nimic nu răspunse la întrebarea bădi­
eului.
- Care-i acolo, mă ? întrebă din nou Ionuţ Ungu­
rean.
- Un străin, răspunse cineva din Întunerec; era
vădit că încearcă să pronunţe rău rorrrineşte, ca să nu
fie descoperit.
-- Ce străin? întrebă repede bădicul.
- Un călător prin lume, răspunse pocit aceeaşi
voce.
- Şi de unele vii? zise iar bădicul.
- De la Ţara Rurnunesc l răspunse vocea din
umbră.
534
[535]
Bădicul porni prin tină, se apropie de bancă şi cînd
fu aproape incepu să rîdă spart.
- Of! să te fi luat dracu, l larie ! Tu erai? Ia vină
puţin la lumină să te văd mai bine.
Omul îşi ridică dăsagii în spate şi porni după bă­
dicul. Mergea în silă. Cînd ajunse la treptele de la in­
trarea birtului, omul se opri.
- Ci vino, frate Ilarie, să te cinstesc c-un pahar de
vin! Domnul te-a adus în pace! zise cu căldură bă­
dicul luîndu-l de braţ şi ducindu-l pe trepte. In lumina
din birt Oimul privi uluit în toate părţile. Era ruşinat şi
nu ştia ce să facă. Era într-adevăr fostul hocman de
Ia "Arhanghelii", Ilarie, care numai de două luni pără­
sise Vălenii să-şi încerce şi el norocul la băile ele căr­
buni din "graniţa Molelovei". Ii era ruşine că se în­
toarce aşa ele în grabă şi plănuise să intre pe înnop­
tate în Văleni, să nu-l vadă nimeni, să nu ştie nimeni
c-a venit. Dar, ajungind la banca din faţa birtului, el
trebui să poposească : era rupt ele foame şi de obo­
seală.
'In grabă se strînseră cei elin birt în jurul omului
plin ele tină şi cu hainele înnegrite ele pravul de căr­
buni. Ii str înseră mîna, îl priveau cu mare curiozitate,
ca şi cînd nu I-ar mai fi văzut de-un şir de ani. Intre­
bările începură să curgă îndată, dar peste toate se
ridica glasul gros, hodorogit, al bădicului, care, tr ă­
gîndu-l mereu de mînecă pe Ilarie, zicea într-una:
- Unul merge - altul vine, unul merge - altul
vine! Aşa-i rîndul lurnei !
Bădicul fă-cea aluziile la băieşii care plecară azi
după-prinz.
- Nu te-ai întîlnit cu ei ? întrebă un bărbat ca de
treizeci şi cinci de ani, care stătuse toată ziua În cum­
pănă : ele-a făcut bine ori rău că nu s-a dus şi el în
străini.
- Nu, am venit peste munte, răspunse în silă
Ilarie.
Bădicul, nelăsindu-l de mînecă, !l duse la o masă, îi
arătă un scaun si-l făcu să şa dă. Vr-o zece băieşi se
strînseră în grabă În jurul mesei şi poruncită beutur ă.
Erau dintre băieşii cari stătură în cumpănă să meargă
535
EFE
[536]
sau nu cu "domnul Paul". Ei, dupa ce rărriaseră, nu
se di.seră acasă, ci începură se bee, de năcaz, ori de
voie bună, nu s-ar putea şti, în birtul lui Spiridon.
Bani aveau, căci fiecare, ca să fie pregătit, imprumu­
tase bani de călătorie.
Bădicul Ionuţ dădu de ei aci în crîşmă, îndată după
ce plecată cele cinci căruţe. EI ieşise să plece acasă,
îngrozit de întunerecul ce se lăsa, cînd îl descoperi
pe Ilarie,
Acum bădicul porunci brînză, slănină, pîne pentru
drurnet şi o păreche mare. Se uita cum îmbuca de cu
lăcomie Ilarie, umplea paharele, rîdea, zicînd mereu:
-- Ce să-i faci! Unul merge, altul vine! Aşa-i
lumea asta!
După ce-şi mai stîrnpără foamea, Ilarie începu să
povestească, răspunzînd la nenumăratele întrebări
ce-i puneau băieşii. Vorbi întîi cu silă, cu stîngăcie, de
drumul lung, de păduri fără sfîrşit, de .Jei", de "para"
apoi, părînd că-i cade tot mai mult povara de pe trup,
le povestii cu multe amănunte toate mizeriile de la
băile de cărbuni: muncă grea, superiori neînduraţi,
trai scump şi prost, locuinţă -- nişte colibi; nici bi­
serică, nici popă, nici sat, ci păduri şi iar păduri în
toate părţile, cît vezi cu ochii.
Băieşii îl ascultau 1(:-0 mulţumire, c-o satisfactie tot
mai adîncă, cereau mereu vin şi veselia creştea me­
reu în birtul lui Spiridon ca-n vremile cele bune.
Bădicul Ionuţ Ungurean asculta cu gura căscată;
se mira, ocăr a, se cătr ănea, dar de pahar nu-şi uita.
Bea mereu, cu sete.
Elena acum alb cum îi oaia. Obrajii i se încreţiseră,
dar rărnaseră mereu roşii, mai ales dacă bea două-trei
pahare de vin bun. Vin bun el însă nu mai avea
acasă, în pivniţă şi, chiar pentru două-trei păhărele,
el trebuia Eă vină pină la Spiridon. Şi făcea drumul
acesta, destul de lung', de multe ori pe zi. S-ar putea
spune că, mai ales de vr-o cinci .ani încoace, singura
lui ocupaţie era să se plimbe de acasă pînă la birtul
lui Spiriclon. Oricît se temea de ger, oricît se învine­
tea, el făcea cu regularitate drumul acesta şi 111 pute­
rea iernii. Ii era mai uşor de altfel, căci se subtiase
536
5
[537]
Ioarte mult ; burta luidispăruse, dar cu cît se usca pă­
rea că are o sete tot mai cumplită. Adevărul era că ni­
ciodată [nu se sătura de beutur ă, bea pe datorie şi Spi­
ridon nu-l dădea decît 'cu măsura cea mică. Ajungea
de multe ori în ceartă cu birtaşul, de obicei pentru
că nu-i plătea cu lunile nimic, şi Spiridon îl ameninţa
că mi-i mai dă de beut. Acum, însă, plăteau băieşii
cari avură de gînd să meargă la băile de cărbuni,
bani [aveau şi Spiridon umplea mereu masa 'cu sticle
pline. Ei se bucurau din toată inima că nu se duse­
seră în ţări străine şi şi-ar fi beut bucuros banii pînă
la cel din urmă. Priveau fericiţi la Ilarie şi-l îndemnau
să le povestească mereu. Acesta, obosit de drum, se
ameţi î11' grabă şi nu mai aştepta îrnbiabul lor.
Larma veselieicrestea mereu, ceasurile treceau re­
pede. Ochii bădicului' începură să strălucească .
. _- Hei, măi băieţi, dacă s-ar mai întoarce o dată
vremurile "Arhanghelilor", zise el într-un rînd, nepu­
tîndu-şi .îneca un oftat adînc.
-- Se vor întoarce, bădicule l strigă cu putere un
băieş. Uite eu zic să nu ne mişcăm de aici pînă .. n zori I
Să facem un chef ca-n zilele ceie bune! ,
Propunerea băieşului fu primită cu urale îndelun­
gate, cu bătăi în palme.
In clipa asta uşa birtului se deschise şi în prag
apăru un om îmbrăcat în haine nemţeşti, vechi, pur­
tate; pantalonii slobozeau doi genunchi largi şi erau
stropi ţi de tină pînă sus. Obrajii lui veştezi, învineţiţi
şi de frig, erau căzuţi înlăuntru; o deprimare, un fel
de deznădejde se desprindea din faţa omului, care,
luîndu-şi pălăria, descoperi o chelie mare, pămîntie.
Ochii lui erau căzuţi în cap, erau stînşi. Dar, opriri­
du-se în pragul birtului şi auzind uralele, ochii lui se
umplură îndată cu sclipiri de bucurie, un zîmbet larg
ii schimonosi faţa îmbătrînită şi, pornind spre masa
celor ce-şi petreceau, începu să cînte, pe o voce de
bas răguşită:
Şi ooioşi,
Bucuroşi
Cu curaj 'nainte J
Ura! Ura!
35
.... :;p._l\iIi!
537
[538]
Albe urale izbucniră acum de la masă. Toţi cei zece
bădeşi se scular ă, îmbiindu-l să şadă.
- Pofteşte aici, domnule advocat! Pofteşte aici 1
ziceau ei mereu. Fostul universitar Ungurean strînse
mîna băieşilor, se apropie de bădicul Ionuţ, îl bătu cu
mîna pe umăr.
- Ehei ! zise el zîmbind, în bun loc ai ajuns. Mama
m-a trimis să te ca ut la biserică, da' biserica am gă­
sit-o Încuiată!
Rîse bădicul şi băieşii şi-i astupată repede gura ad­
vocatuluic-un pahar de beutură. El şezu, privi c-un
fel de Încruntare la părechile de pe masă, îşi umplu
elin nou paharul, 'Îl sorbi, îl umplu iar şi-l înghiţi cu
aceeaşi sete.
- Uf! făcu el, îmi pare că-i secetă în mine!
Bădicul clipi vesel din ochi şi acum, a patra oară,îi
umplu el paharul.
Ungurean tînărul văzu îndată că el trebuie să se
grăbească cu beutura ca să-i ajungă pe ceilalţi, ca ast­
fel să nu se strice petrecania. EI începu să-I laude pe
Ilarie că s-a intors ia dulcea vatră părintească, că-s
nebuni toţi aceia care iau lumea în cap, căci veşnic
va rămînea adevărat cîntecul:
Fie pînea cît de rea,
Tot mai bună-n ţara mea.
Băieşii îl aplaudară, îi fură adînc recunoscători pen­
tru cuvintele acestea, părea că-i liniştea nu numai pen­
tru faptul că nu părăsiseră Vălenii, ci şi pentru că îşi
cheltui au aici în birtul lui Spiridon banii de drum.
Advocatul vorbea, bea, toasta, apoi deodată se li­
nişti, tăcu privind fix un pahar de vin. Spiridon cît ce
nu mai auzi guraadvocatului, tăie repede fălii mari de
salam, de brînză, le puse într-o farfurie şi se grăbi să
le aşeze înaintea advocatului. Acesta, fără să zică
ceva, începu .să îrnbuce, înghiţi repede mîncarea şi beu
cu sete un pahar ele vin. Ii trecuse slăbiciunea ca luată
cu mîna. Spiridort cunoştea bine, de cîţiva ani încoace,
lesinul ce-i venea tot mai des fostului universitar şi
ştia că îi trece, îndată ce îmbucă ceva, şi că poate apoi
538
[539]
să cheiuiască noaptea întreagă. Mai ştia apoi ca SID­
gur advocatul mai putea să înfiripe chefuri cari să ţină
aşa de mult.
Nu se înşel a se nici de data asta. Ungurean începu
deodată să bea, să cînte, să poruncească "tablă",
adecă să se deşerteze dintr-una paharele, începu să
aranjeze ,,0 comandăvca-n vremile cele bune. Ajunse
să toasteze mereu, să cînte chi-ar "Unde umbreşte da­
rul tău, Mihaile Arhanghele". Fostul universitar se
simţi a iarăşi "Arhanghelul Gavril" de altădată, deşi
era prăpădit, bătrîn şi chel. De mult nu se mai auzise
în birtul lui Spiridon cintarea "Arhanghelilor" şi chiar
şi crîşmăriţa veni în prag s-o asculte,
Bădicul zîmbea mereu cu bunătate, privind cu mul­
ţumire la oameni. Uneori pocnea din degete şi zicea:
Lumea asta nu-i a mea,
Ceealaltă nici aşa r
Nu se înşela se Spiridon : se încinsese un chef care
ţinu pînă dimineaţa, cum de mult nu mai fusese în
birtul lui.
Fostul universitar nu se mai putea ţinea pe picioare,
cînd, la ziua albă, se hotărî să plece.
De cînd se Întorsese din Capitală cu Irrnuşca, Un­
gurean nu mai văzu oraşul prin care-şi prăpădi tine­
reţele. Bătrînul plăti o groază de datorii pe urma lui,
pe la birturi, pe la croitori, pe la prăvălii. Vr-e doi ani
bădicul Ionuţ nu mai avu nici o linişte: mereu îi
curgeau provocările de la advocaţi cari îl arneninţau
cu împrocesuare. Nu ajunsese să-i plătească cumse­
cade lui Pruncul cele şapte sute şi trebui să facă îrn­
prumutuni şi mai mari.
Irrnuşca stătu în Văleni un an şi jumătate; apoi,
cînd simţi că se apropie tot mai tare sărăcia, îl îndu­
plecă pe advocat într-o dimineaţă de primăvară să
meargă amîndoi la oraş. Aici îşi pier du urma, şi toate
căutările, toate întrebările disperate ale lui Ungurean
fură zadarnice. EI se întoarse singur acasă, tîrziu î.n
noapte. Cînd îl văz u bădicul intrînd, era încă lîngă un
pahar de vin, îl întrebă rîzînd:
35*
539
1IIIr!ee.:;.:.: .. '.; â •• ��.�.···.··�.=.-.· .- Ţ ·i�.�.·ÎI·�
[540]
- Ir-muşca! Ul van Irmuşca?
Atîta învăţase şi bădicul ungureşte într-un an şi ju-
n1ătale. ,
Cîteva săptămîni se simţi un gol în casă, în birtul
lui Spiridon chiar. Dar fata aceea fu repede dată ui­
tării şi 11 urnai cînd era bădicu! beat-tun îşi întrebă fe­
cioru 1, rîzînd:
-- Ir-rnusca l UI van Irrnusca P
Ungurean tînărul rămase în' Văleni fără nici o ocu­
paţie. Pînă mai ţiriură băile bune, nu fu pentru elnici
o greutate. Dădea rar pe-acasă. Dar d'e cînd nu se mai
făceau chefuri mari, el începu să îrnbătr inească. Une­
ori atîta amăr aciune era intipărită pe faţa lui, încît
credeai, văzîndu-I, că si:ngurul lui nutrernint sînt droj­
dii amare. Incepu să regrete anii pierduţi şi, cum nu
erau chefuri dese în cari să-şi îngroape conştiinţa, el
se dădu la beutura de rachiu, care,în cîţiva ani, făcu
din el o arătare vrednică de milă.
Bădicul, mereu în încurcăturl băneşti de la căderea
"ArhangheHlor", se îndatora din an în an tot mai tare.
Datonii le ficiorului îl doborîseră pentru totdeauna; dar
bădicul Ionuţ. totuşi, sufleteşte, nu părea să se fi
schimbat mult. Adevărat că din cît putea nu se lăsa cu
capul limpede, ca şi mai înainte, şi el avea mereu con­
vingerea că băile se vor îmbunătăţi cît de curînd.
Chiar pentru aceea el nu-şi vinduse nici acum partea
de la "Arhanghelii", deşi baia aceasta era şi acum pă­
răsită.
Cînel ieşiră, în dimineaţa asta, din crîşmă, bădicul
se sprijinea de o parte pe un băieş, de ceealaltă parte
pe fostul hocrnan de la "ArhangheHi", Ilarie. Pe drum
treceau ţărani în port străin şi se opreau cu toţii înain­
tea unei case de zid, nouă dar mică, abia două camere
dacă ar fi putut să aibă. Hocmanul llarie tot urmări pe
stră:i.nii aceştia cum trec pe lîngă ei şi se opresc me­
reu Ia poarta casei celei noi.
- Ce-i aici? E tîrg ori ce? întrebă Ilarie, nemai­
increz.îndu-se în vederea sa şi părindu-l că-i într-un loc
străin.
In 'loc ele răspuns, Ungurean bătrînul întrebă:
Ce-i azi? Vineri ?
540
5'
[541]
1
Ilarie se gîndi un răstimp, apoi răspunse:
- Vineri.
- E zi de bancă. Oamenii vin la bancă, răspunse
bădicul.
- Aha! Zi de bancă, spuse hocmanul.
In clipa asta trecu pe lîngă ei băieşul cel tresărit,
Nichifor, care nu se schimbase aproape de fel, puse în
treacăt degetul pe ".advocat" şi zise:
- Asta-i Antichrist !
Apoi trecu, bombănind, înainte.
xx
Casa cea nouă înaintea căreia se opreau străinii şi
destui băieşi din Văleni era zidită aproape de primă­
rie. Spre stradă privea din patru Ierestri mijlocii, adă­
postite după puternice grilajuri de fier, colorate verde.
Frontul n-avea nici o decoraţie, afară de OI tablă mare,
neagră, bătută sub streşină şi pe care se putea ceti de
departe inscripţia aceasta aurită : .Arhanghelti", insti­
tut de credit şi economii, societate pe actii. Cuvîntul
cel dintîi din inscripţie - "Arhanghelii" - era înche­
gat din slove mari şi el tron a singur în şirul întîi; sub
el, cuvintele celelalte erau scrise cu caractere cu mult
mai mici. Dintre slovele mai mici unele începeau să
fie spălăcite, auritura Tncepu să se şteargă, dar în
curvîntul "Arhanghelii" era aşa de bine conservată
auritura, încît părea că-i scris de cîteva zile numai.
Oamenii se adunau tot mai mulţi înaintea porţii;
cei cari veniseră mai devreme ocupară cele două bănci
lungi, bătute în pămînt de-a lungul păretelui ; ceilalţi
stăteau răzimaţi în bîte,' ori ISe mişcau încet, de ici
pînă colo. Cei mai multi povesteau, fără nici o voie,
spunînd cuvintele rar, făcînd pauze lungi; nu numai
în vocea lor, dar şi în feţe şi în priviri se cetea o silă,
o neplăcere, ca la toţi ţăranii cari vin să plătească
carnete, ori să ridice Împrumuturi noi.
Dimineaţa era ceţoasă şi rece, plină ele umezeală şi
asta-i făcea pe oameni să fie şi mai posomorîţi. Abia
541
[542]
aşteptau să se deschidă banca. Unii dintre ţărani ve·
niseră din depărtări destul de mari, pornită îndată
după ce se zări de ziuă de-acasă şi acum erau, aproape
ceasurile opt. Cei din depărtări îşi aduseră merinde
şi unii dintre ei isprăvită cu prînzul - o bucată de
pîne in această zi de vineri - îşi puseră restul în
traiste, cînd pe drum se zări apropiindu-se un om de
statură mijlocie, care purta cizme lăcuite şi iţar i de
lînă ca băiesii din Văleni clar era îmbrăcat cu un roc
de piele roşcată, blănuit, 'cu guler de vulpe şi pe cap
cu pălărie moale de pe care lipsea şi norul aurit, oare
se încolăcea de obicei pe pălăriile băieşilor din Văleni.
Omul se apropia cu paşi rnărunţi, încercînd să se fe­
rească de ciorofleaca drumului. De departe faţa lui
părea foarte ciudată, un obraz părea mai întunecat,
mai mic decît celalalt.
Cît ce-l z ăr iră, oamenii cari aşteptau înaintea băn­
cii începură să se mişte ; cei cari şedeau pe bănci se
ridicară şi cînd omul fu la cîţiva paşi de ei îşi ridicară
cu toţii pălăr iile .
. - Dună dimineata! le răspunse o voce seacă, dar
în oare tremura un fel de satisfacţie. Satisfacţia, mul­
turnirea se putea ceti însă mai bine din faţa omului.
Faţa aceasta era îngrozitoare: obrazul drept era palid­
vinetiu, tăiat de părăiaşe adînci; deasupra lui clipea,
în licăriri feline, un ochi neodihnit ; obrazul stîng era
acoperit aproape de o pată vineţie, deasupra căreia nu
era decît orbita roşie pe care se lăsa . mereu geana.
Ochiul stîng îil ipsea lui Gheorghe Pruncul 'În urma
nenorocirii din curtea directorului de la "Arhanghe1ii",
când acesta îi descăroase puşca în faţă. Dar din chipul
lui pocit, din ochiul drept ce licărea mereu se putea
ceti o largă satisfacţie, văzînd mulţimea mare de oa­
meni care venise la banca lui şi a notarului Popescu.
El descuie portita curţii, intră el întîi şi după el pu­
holul de lume. Descuie una din cele două uşi ale băncii
şi lăsînd-o deschisă îi pofti pe oameni înlăuntru.
Aceasta era o cameră destul de spaţioasă, dar goală­
goluţă, numai în jurul păreţilor erau cîteva laviţe, Un
aer închis, rece, de mucegai parcă, umplea camera.
542
Hf'
[543]
Poftiţi şi aşteptaţi aici. Numaidecît vine domnul
contabil şi începem, le zise Gheorghe Pruncul după
ce le deschise uşa. Apoi el descuie uşa a doua şi intră
singur . .In camera asta, mai mică decît aceea unde aş­
teptau oamenii, erau trei mese, o casă Wertheirn mare,
puternică şi un dulap. Aici era biroul băncii; la masa
de lîngă casa de fier lucra casierul, la cea de lîngă
dulap contabilul, iar a treia, lîngă fereastră, era rezer­
vată pe seama directorului. Insă masa asta nu era
aproape niciodată ocupată. Postul de director şi de ca­
sier le umplea aceeaşi persoană, Gheorghe Pruncul,
fostul societar de la "Arhanghelii". La început el fu­
sese singurul slujbaş al băncii, încerca să suplinească
şi pe contabilul, dar la cîteva săptămîni se încurcă şi
văzu că pentru postul acesta trebuie să-şi aducă om
calificat. Incercă întîi să se ajute cu Iiciorul său, cu
fostul universitar, Însă acesta incurca şi mai tare so­
coţile. Atunci Îşi aduse un contabil cu diplomă, care
după două luni Îşi dădu dirnisia din cauza salarului
prea mic. De-atunci se perindar ă mulţi contabili pe la
"Arhanghelii", căci directorul nu se învoi să le mă-
rească salarul, .
Insă postul de casier nu I-ar fi lăsat Pruncul altuia
pentru toată lumea! Nu 5e încredea în nimeni; el ştia
cît e de gingaş 'lucru să umbli cu bani! Cînd se pr:r­
meau banii pe carnete ori în capital, cînd se înapoia
restul ori se număra un nou împrumut, cît de uşor se
putea să greşască cineva! El ştia că după ce-i dai o
dată omului un rest mai mare decît i se cuvine - din
greşală - nimeni TIU vine să-ţi spună că te-ai păgu­
bit. Şi Pruncul ştia cît de cu greu se cîştigă şi un ban
de aramă !
Şi cine nu se lăcorneşte cînd vede bani mulţi, gTă­
mădiţi în casa de fier ? Of! Ştia <bine orbul ăsta că
ba nu-i ochiul dracului! Sub paza lui era însă în si­
guranţă, căci partea covîrşitoare din ei era partea lui.
El nu voi, la început, să numere banii din casa de
fier înalnteacontabilului. Zadarnic îi spunea acesta că
asta Ilşa se Iace pretutindenea la toate băncile, că 12
necesar să se vadă dacă socoţiie consună cu starea
casei. Gheorghe Pruncul se temea să-i descopere cîţi
543
---��"J!!""'"
��--------------------��--
[544]
bani are; voia să ştie numai el lucrul acesta şi se gîn­
dea că poate contabilul are gînduri de defraudare.
Abia cînd acela îi puse furios pe masă o coală de
hîrtie pe care era indicată suma ce 'trebuie să se afle
în casă, se mai linişti: contabilul ghicise suma! El
încă nu era atît de umblat în lucrările de la bancă în­
cît să ştie că contabilul e cheia unui institut de credit.
Isi zise că nu din curiozitate doreşte să-i vadă banii,
după 'ce o dată ştie cîţi are, ci că trebuie să fie ceva ila
mijloc. Incepu să-i numere şi banii se aflară în ordine
pînă-ntr-un filer.
Cu anii se deprinse însă cu toate .alacerile de bancă
aşa ·de bine, încît ar fi putut umplea, cu uşurinţă, pos­
tul de contabil. Dar acum nu-l mai ajungeau puterile,
clientela se mărise şi el nu se mai putea dezlipi de
casă. -
Abia intră Gheorghe Pruncul în biroul băncii şi nu­
maidecît sosi şi contabilul. Cea dintîi privire contabi­
lul o aruncă spre soba ,de fier, dar soba era rece.
- Am putea 'Încălzi de-acum, domnule director,
zise tînărul punîndu-şi în cuier paltonul şi pălăria şi
frecindu-şi mînile. E o vreme ticăloasă şi, dacă stai
mereu la masă, înlemneşti de frig, adause îndată, şe­
zînd la masa lui.
Pruncul şedea la casă, nu-l privi, ci răspunse;
- O să facem de-aici încolo; de altfel azi se va În­
călzi îndată aici; aşteaptă la vr-o sută de oameni. Zi­
cînd aşa se sculă, se duse la uşa care despărţea cele
două camere, o deschise.
- Poftiţi, zise el, dar fără îmbulzeală ! Pe rînd ca
la moară! Bucuria îi clipi din ochiul cel sănătos, un
zîmbet rînjitor i se revarsă pe faţă şicu zîmbetul
acesta descuie casa de fier şi sezu la masă.
Clienţii începură să vină pe rînd, îrrtinzînd contabi­
lului hirtiile, Condeiul acestuia începu să alerge şi tot
alerga pînă la ceasul unu după prînz. Cu socoteala fă­
cută clienţii treceau la casă. Pruncul arunca o privire
repede din ochiul sănătos asupra socotelilor, primea
banii, nurnărîridu-i cu mare atenţie şi izbind de tabla
de marmoră argintul ce-i dădea, cît de cît, de bănuit.
544
r
[545]
El îşi împlinea cu adîncă plăcere slujba asta în fie­
care luni, miercuri si vineri, de cinci ani acum. Banca
era înfiinţată de şapte ani, dar în anii cei trei dintîi era
o singură zi de casă peste săptămînă - vinerea.
Glientela din jur era mai puţină pe-atunci, iar băile
elin Văleni erau încă destul de bune,
La un an după licitarea averii: lui Iosif Rodean celor
doi tovarăşi, lui Pruncul şi notarului Popescu, le reuşi
să vîndă baia "Arhanghelii" la societatea cea străină
prin mijlocirea lui Herscu Heisicovici. Nu o vîndută
aşa de strălucit după cum credeau, dar totuşi se bucu­
rară că s-au scăpat de ca. In schimb hotărîră să s-a­
puce de înfiinţarea băncii oît mai în grabă.
I nfiinţarea băncii "Arhanghelii" fu vestită prin ur­
mătoarea ştire apărută prin gazetele de pe vremuri.
"Un pas înainte." Aflăm cu 'cea mai adîncă satisfac­
ţie că în îruntasa comună Văleni s-au pus bazele solide
ale unui nou institut, romînesc de credit şi economii,
numit "Arhanghelii". Ţărănimea noastră din părţile
acelea va fi scoasă astfel, prin munca naţională a frun­
taşilor din Văleni, din ghearele cărnătarilor străini.
Un pas nou s-a făcut pentru consolidarea noastră
economică şi nu putem să fim decît recunoscători con­
ducătorilor fruntaşi din Văleni că s-au gîndit la opera
aceasta de economie naţională, înfiinţînd o nouă cita­
delă de apărare naţională. De-ar da Dumnezeu ca
pilda lor să fie urmată şi de alţii."
Din anul al patrulea clientela începu să crească în
mod neobisnuit. In Văleni tot mai multe băi trebuiau
lucrate cu 'bani luaţi ele la bancă; apoi unii fruntaşi,
ca de pildă bădicul Ionuţ şi Dochiţa, începură să ri­
dice datorii tot la trei luni şi chiar mai des. Tot mai
multe pămînturi, îinate, păduri se întabulau pe banca
"Arhanghelii". Apoi din jur începură să vină tot mai
mulţi după împrumuturi aici. Era mai aproape şi ca­
măta nu era mai mare ca 'Ia băncile din oraş.
După opt ani abia mai erau trei-patru familii în
Văleni, cari să nu fie îndatorate la "Arhanghelii:".
Incetul pe încetul băieşii nu-i mai ziceau lui Prun­
cul decît "domnule primar" ori "domnule director".
El rămase primar definitiv în locul lui Cornean ; apoi
545
/
[546]
după ce expirară anii, fu din nou ales, nimeni nu mai
concură faţă de el. Nici nu prea aveau vălenărenii gust
de primărie în împrejur ărtle tot mai rele ce se desfă­
şurau, săr ăcind băile, dar nici n-ar fi putut reuşi ni­
meni faţă cu Pruncul. Notarul Popescu se căsători cu
fata lui Pruncul. Fetiţa de care îi zicea diacul Gavriil
lui Vasile Murăşanu car fi bună ele preoteasă ajun­
sese astfel norărăşită. Fostul universitar Pruncul era
scriitor în cancelarie în locul lui Bratu.
Adevărat că el nu prea făcea ispravă, lucra foarte
greoi, foarte încet. Dar tatăl său efa mîngîiat că cel
puţin nu mai bate uliţele. Pruncul, tînărul, se părea că
luptă din greu să se lase de patima beutur ii, Părea că
se deşteptase în el ceva din sufletul tatălui său şi în­
cepu să preţuiască banul. Rar da pe la birt şi se vedea
pe el că sufere cumplit din cauza asta. Poate chiar aici
era explicaţia că lucra aşa de greoi. De vreo şapte ani
se lupta şi nu s-ar putea spune că şi-ar fi învins pa­
tima. Cel puţin o dată în lună se abătea la birtul lui
Spirjdon şi de asta ştia apoi tot satul. Căci, în puterea
nopţii, răcnea pe uliţe că aprinde satul, pălmuia pe
cine-i ieşea în drum şi, cîte două-trei zile după beţia
cumplită. nu mai era bun de nimic.
XXI
In curgerea acestor opt ani casa lui Iosif Rodean se
învechise. Coloarea verz ie a frontului se spălăcise, bă­
tută de ploi, trasă de soare. Nimeni n-a mai spoit-o pe
dinafară în vremea asta. Tencuiala căzuse pe la soclu,
cărămizile înroşiau şi ici, şi colo. Mai în sus, plăci de
var se desprinseser.ă, se vedeau petece sure pe părete.
Fereştile erau mereu închise, perdelele trase, întreaga
casă părea cufundată într-un somn adînc, părea pără­
sită. Rar, cînd dură ia vreo căruţă pe drum, pe dinain­
tea fereştitor, se xleslăcea vreo perdea şi Iăsa să se
vadă două spectre, două capete ele femei, pali de, im­
b ătrînite, cu privirile neliniştlte. Dar se retrăgeau fe­
pede după .perdelele cari se îrnbinau elin nou. Nimeni
546
---- .......
[547]
tI-aII" mai fi PU�Ult ollinoaşteîn cele două feţe de mort
pe Eugenia şi pe Octavia.
Ele îşi petreceau ziua întreagă în casă; treceau luni
întregi pînă Ce le zărea cineva pe uliţă. Chiar atunci
treceau repede pînă Ia poştă, pînă la prăvălie, cu fe­
tele ascunse în lungi năfrărni, cu ochii pironiţi Sn pă­
mînt. Se fereau a1:ît de tare de oameni. lncît nici nu
răspundeau 18 salutul băieşilor, al femeilor, ci se furi­
sau ca niste umbre.
, Era U11 'adevărat chin pe e'e să iese din curtea fostu­
luldirector deIa .Arhanehelii". Oricît se Ifereau însă
de nrivirile oamenilor, oricît se ascundeau, băieşii, fe­
rneile. rămîneau mirate în urma lor. cutrernurate de un
fior. In lumina zilei fetele lor erau uscate si îmbătrî­
nite, nerniscate, Numai liniile răutăţii,a'!e pizrnei, .li se
sănară adînc în jurul gurei, de-a lungul obrajilor. li­
niile acestea nu dispăreau nici chiar cînd ieşeau pe
ulită şi erau preocupate de un singur gînd: să nu le
vadă nimeni.
De altfel ieseau din casă numaf în sila cea mai
mal1ie. cînd n-aveau oe cine sa trimită ,pîină :la prăvălire,
pînă 'Ia poştă. Si asta 'se întîmpla de cîte ori mama lor.
Marina, era bolnavă.
Cele două neveste nu putură trăi la sora lor Maria.
sotiadoctorului Vraciu, unde merseră·după catastrofa
din 25 faur. Fericirea ce-o vedeau în iurul lor le muşca
necurmat din inimă. Urau şi pe Maria, şi pe doctorul,
şi pe copiii lor, şi pe Elenuta care era acolo. Se întoar­
seră, după Cîteva săptămîni, iarăşi in Văleni şi se în­
chiseră in casă. La vreo trei luni după examenul din
Gureni se făcu nunta lui Vasile cu Elenuta. Tinerii se,
rnutară în rioua parohie, în Teleguta, şi numaidecît
Elenuţa invită pe cele două surori să meargă la ea, să
vadă satul, casa, să rămînă acolo cît vor voi. Dar cele
două surori rupseră în mici bucăţele epistola Elenuţei
şi n-o învrcdnicir ă de nici un răspuns.
In toamnă se căsători şi Ghiţă cu domnişoara
Laura, fata popii din Gureni. Surorile nu luară parte
nici la ospăţul acesta, ci, cînd cu patru săptămîni mai
tîraiu, Ghiţă le invită la el, îi îrnplinir ă dorinţa.
547
[548]
Dar după două luni se întoarseră în Văleni : ferici­
rea, giugiulirile, săruturile celor doi tineri le înne­
buneau.
Şi Ghiţă, şi Elenuţa, şi Maria lncercară în multe
rînduri, în cursul anilor, să le înduplece a se muta la ,>.
ei. Dar cele două fete nici nu le rnulţurneau cel puţin
pentru invitare. De la o vreme ele nici nu mai ceteau
scrisorile ce le veneau de la aceşti trei, ci le rupeau
cu lÎ;nv1elrsu:nare,îTIldată ce cunosteau slova.
Astfel' ele rărnaseră în Văle�i, cu sufletul tot mai
pustiu şi tot ma,j, îngheţait, cum tot ma i pustie era, din
an în an, şi casa şi curtea lor. Cei doi advocaţi divor­
taseră de mult de ele, trecuseră de mult peste inci­
dentul cu "partida nenorocită", se căsători seră cu
alte fete şi trăiau mulţumiţi.
Eugenia şi Octavia începură să cărunţească, nasul
li se lungi, umerii obrajilor împungeau, bărbia li se
ascuţise, erau o adevărată spaimă ele fiecare zi pen-
tru biata Marina, care mai mult se tîra decît umbla
din bucătărie pînă-n casă. Nu mai ţinea nici o sluj-
nică, nu era nici un străin în casă. Aveau o vacă de
care îngrijea Marina. Ea pregătea mîncarea, ea adu-
cea apă, ea spăla, ea tîrguia, ea făcea totul acasă. Se
îngtrbovise, albise aproape de tot, în gură nu-i mai
rămăseseră decît doi colţi deasupra. Cînd se tira, pă­
rea că are în fiecare clipă lipsă de sprijin, să nu cadă.
Dar lucrul ce-I avea! de făcut nu însemna pentru ea
nimic. Firea de ţărancă, obişnuită cu Sihalp,aţ,e;·e tru­
peşti, cu munca, se deşteptase în ea cu cea din urmă
deznădejde şi, cît de încet, tot isprăvea de ce se apu­
ca. Dar >ctndl zărea pe celedouă umbre, oricît s-a ob.ş­
nuit cu ele, se clătina, părea c-o bate un vînt de spajmă.
Atunci se oprea, îşi făcea o cruce largă şi zicea:
-- Doamne nu ne lăsa, sfîntă Maică Precistă !
Se clătina astfel de spaimă cînd le zărea 'p'e cele
couă fete, dar şi mai Itcllne îi înrghe[a inima cind, spre
seară, cîrţăia portita, care de dimineaţa stătuse rnubă
şi se ivea în cur Le un moş înalt, aelus tare ele spate,
c-o barbă lungă albă, c-un palton vechi pătat de tină
alburie, încălţat cu cizme mari, îngloelate. Moşul in­
tra tăcut în curte, în mîna stîngă ţinea o batistă mur-
548 /"
[549]
*
Numele de "Arhanghelii" iar ajunsese vestit în ju­
rul întreg, dar acum, rostindu-l nimeni nu se mai
gîndea la vestita mină de odinioară, ICi la .casa de
păstrare, societate pe acţii în Văleni". Banca arăta,
din an în an, profit tot mai mare, se impunea ca un
factor economic tot mai puternic si, în anul al zece­
lea de existenţă, după ultimul bilanţ, deşi îşi urcase
fondul de rezervă la suma capitalului începător, îm­
părţea cea mai mare dividendă între toate băncile
rornineştj.
/
.1
...